Partea întâi. Scrisori romane
„Sit tibi terra levis“
SCRISOAREA I.
Costierii, 189..
Iubite domnule Mircea,
Vad cu mulțumire că Roma îți face mare impresie. Nici nu putea fi alt-fel, dată fiind pe de o parte firea d-tale, iar pe de alta caracterul măreț al orașului în care te afli. Nu te pot îndemna îndestul să vezi, să cunoști de-aproape, să admiri toate frumusețele ce s-au păstrat în vechia capitală a lumii.
Am fost și eu în Roma, și aveam și eu, ca dumneata, 30 de ani. Minunate vremuri ale tinereții!
Te miri de ce îmi pare rău că îmbătrânesc. Îmi pare rău de multe lucruri.
Mai întâi îmi pare rău că îmbătrânesc, nu fiind-că îmbătrânesc acum, ci fiindcă, cu fie-care acum, bătrânețea mea devine tot mai mare. Dacă m-aș putea opri aci; dacă mi-ar fi dat să-mi pot păstra limpeziciunea minții de astăzi: vederea, chiar slabă cum o am acum; sănătatea sufletului și a corpului, aș fi foarte mulțumit. Dar cine începe să îmbătrânească, nu se mai oprește. Niște copii vin cu săniile pe movilă: o jumătate din vreme o petrec urcând la deal cu anevoință, iar cealaltă scoborându-se cu repeziciune, — însă nici unul nu se oprește pe culme, de unde vederea e minunată, orizontul întitia, aerul curat.
Și îmi pare rău că îmbătrânesc și pentru alte cuvinte.
O parte din viață mi-am petrecut-o, căutând o explicare a lumii, care să nu se schimbe; dar toate s-au schimbat și toate se vor schimba, lăsând în totdeauna viața nedomirită. Un călător de noapte cade în fundul unei râpi adânci. Dacă nu moare, așteaptă ziua cu nerăbdare; cu cele dintâi licăriri de lumină începe să spere, dar tot cu ele disperă, fiind-că vede că nu e nici un mijloc de a eși din prăpastia în care a căzut. Așa e inteligența: de la dânsa aștepți scăparea sufletului tău, și de la dânsa îți vine și disperarea; printr-însa înțelegi că ai putea eși din râpă, și tot printr-ânsa vezi bine că nu poți eși. Iar călătorul se uită spre cer; între cele două maluri vede trecând nori, păsări singuratice, foi luate de vânt; vede limpezișuri de senin, sborul unui vultur pierdut în taina spațiului; și iarăși nori, iarăși câte o pasăre pribeagă, iarăși frunze pâlpâitoare în aer: și a doua noapte vine peste dânsul, și vine a doua zi: el, cu puteri slăbite, mai înalță ochii către cer: acelaș petec de senin, aceleași ființe, aceleași-lucruri, până ce cade... Astea sunt sistemele și ăsta ești tu. Așa că, dacă ai vrea să formulezi un aforism, ar trebui să zici: „Nu călători noaptea și nu căuta sisteme, că dai în gropi; iar dacă ești g-răbit ori ai un suflet neliniștit, mulțumește-te cu ceea-ce poți vedea din fundul râpei, și pu-ne-ți în minte că inteligența este un în- cident supărător, pe care natura nu l-a avut în vedere și de care nu ține nici o seamă.”
Asta e filosofia mea de astăzi, rece, uinedă ca o hrubă, — dar asta e. Dacă aș trăi mult, și mai cu seamă dacă aș trăi tânăr, poate că aș vedea lucrurile alt-fel; de sigur, alt-fel. Dar în care caz le-aș vedea drept ?...
Mă întrebi de politică.
O doamne 1... Se cuvine oare să ne ocupăm de ea? Fără îndoială, gospodăria unui popor e un lucru interesant, — dar, chiar dacă e făcută cu conștință și îngrijire, e o îndeletnicire curioasă. Națiunile cresc, cu brutalitatea unei forțe oarbe, până ce o forță nouă, a unei alte națiuni, sau propria lor caducitate le face să dispară. Asta, privind lucrurile dintr-un punct mai înalt. Luându-le terre ă terre, omenirea dă o înlănțuire continuă de fapte atât de extravagante, încât nota dominantă a Istoriei e nebunia și nestatornicia. Ceea-ce te face să crezi că paginele prin care Taine explică complexitatea geniului lui Sliakespeare, indicând nebunia cu stare firească a omului, nu sânt atât de exagerate pe cât par.
Cât să ajungi la vre-o ispravă în politică, se cere: a) să nu fi făcut niciodată prostii; b) să aibi sau să-ți agonisești stare; c) să nu fii însurat și d) să cunoșfi pe oameni și sufletele lor. Prea multe condițiuni, pentru, o enormă vanitate. De aceea, însă nimeni sau foarte puțini le împlinesc.
La noi (și cred de altminteri că la foarte multe alte națiuni), politica este un proces perpetuu ce se pledează înaintea unui tribunal anonim. De-o parte și de alta sunt tabere de advocați, care, pe cât timp nu vorbesc, își împlinesc toate celelalte funcțiuni ale vieții animale cu destulă onorabilitate. Dar să s-asculte unii pe alții 1... niciodată. Și aceasta, din cauza unui postulat psichologic elementar: dumneta știi că cu cât un om are un număr mai mare de idei apercepute și cu cât aceste idei sunt mai precise și mai bine determinate, cu atât priceperea și asimilarea ideilor noi se face mai lesne. Oamenii cu noțiuni vagi rămân superficiali în asimilarea ideilor noi. Ideile vechi nu au o putere preponderantă întru asimilarea celor ce vin după ele. De fapt, imensa majorităte a oamenilor care se ocupă cu politica, la noi ca și în alte țări, nu au decât noțiuni vagi. De aceea, când se ivește printre dânșii câte un om cu vederi largi dar precise,, un reformator,
sigur
“ “ dinainte că n-are să fie acesta e r’ înțeles.
Fii sănătos și s-auzim de bine.
Filip A.
SCRISOAREA II.
Roma, 189.
labile domnule Filip,
Vremea e minunată. De la răsăritul până la apusul soarelui, te poți uita pe cer, cum te uiți toamna la noi, fără să întâlnești un fulg’ de nor. Ochiul străbate cu îndrăzneală până în fundul eterului, fără să se ostenească, și par-că îți apare clară explicarea ideii de spațiu prin legile perspectivei. În adevăr, cupola albastră e atât de transparentă, încât îți pare că descoperi straturi vizibile, a căror coloare se pierde din ce în ce și ale căror distanțe se apropie necontenit, până ce totul se înneacă într-o ideală clorofornjisare a conștiinței, care nu mai poate percepe ce va mai fi dincolo de straturile contopite, dar rămâne cu o puternică impresie de infinit.
Am primit scrisoarea d-voastră astăzi, Duminică, pe când tocmai eșeam din casă. N-am deschis-o într-adins. M-am dus să dejunez în Traltoria toscana, în Piazza San Lorenzo, unde îmi spuneați că mergeați și d-voastră adesea, și de acolo m-atn îndreptat spre Palatin.
A vă arăta cu câtă dragoste am scos scrisoarea din buzunar: cum am tăiat plicul cu grije, ca să nu se rupă nici o bucățică de hârtie; cu ce emoțiune am văzut începutul, cu literele de la Iubite domnule, mi-e g-reu. Mă așezasem pe o bancă de piatră, în grădina ce domină ruinele palatului Caligula, cu o statuie știrbită alături, având în față Capitolul, la-stânga Janiculul iar la picioare un colț din Forul roman. Voiam să înconjur citirea scrisorii cu solemnitatea clasică a lumii aceștia.
Ce bun sânteți că voiți să-mi soriți 1... Eu vă datorez mult; dar poate asta n-ar fi îndeajuns ca să mă facă să vă iubesc, dacă nu s-ar adăoga, la sentimentele mele de recunoștință, și admirația cea mare ce am pentru d-voastră, și care este rezultatul superiorității ce va deosebește, în ochii mei, de restul tutulor oamenilor pe care i-am cunoscut.
Aveți dreptate în tot ce-mi soriți, și aș putea zice mai dinainte că veți avea în totdeauna dreptate, față cu mine, fiind-că e destul să văd slova d-voastră ca să mă ooiiving. Și cu toate astea, când sunt singur acasă, și în pacea minții mele răsar imagini despre lumea cum este, îmi pare că aș avea câte ceva de zis în potriva vederilor d-voastre. Dar nu îndrăznesc, nu știu cum să încheg- gândurile mele, nu pot g-âsi o formă destul de magistrală sub care să vi le presint. De aceea e mai bine să le las fumurii în. lungul vremii...
Palatinul mă farmecă. Viu mai în toate Duminicile (intrare gratis) și umblu singur prin ruine, fără să mă pot sătura de măreața priveliște a celor ce mă înconjură. Trandafirii se scutură în rondurile lor, iar foile parfumate le împrăștie vântul peste lespede seculare: palmierii cresc ekganți în mijlocul brazdelor de verdeață, sub care se întind bolțile Casei de aur a lui Neron; un colț de zid din Basilica imperială strânge, între cărămizi negre, un brâu sculptat de marmură, pe a cărui candidă față soarele aruncă o pulbere scânteetoare de raze. O descurajare blândă mă coprinde. Conlucrarea sensurilor, care îmi dau impresiile acestea, încetează, și în sufletul meu se înfiripează o lume de sine stătătoare, ideală.
Îmi aduc aminte de impresiile de la Atena,.le compar fără voe cu cele din Roma și o întrebare firească îmi vine în minte; pentru ce antichitatea romană este mai suggestivă, decât cea g-reacă?
Îmi pun apeaștă întrebare, mai cu seamă de când am făcut cunoștința unei domnișoare engleze, care a fost, ca și mine, la Athena și care e de o părere cu totul contrară. Fata e cultă și serioasă; e fiica unui corespondent al celui mai mare ziar din Londra. Am cunoscut-o la Legațiunea noastră, unde sunt poftit adesea de Ministru. Se numește Lydda. Se ocupă cu pictura. E un cap interesant, cu părerile sale asupra a o mulțime de lucruri.
D-șoara Lydda găsește că nu e nimic pe lume care să se poată compara cu Athena, mai în special cu Parthenonul.
Să vă spun și impresiile mele!
Sfârșind stagiul meu la Paris din Maiu, am vrut să urmez programului bursei și să plec numai decât: eram liber să încep cu Italia, ca să leg- inelele lanțului în mod firesc; de la moderni la veacul de mijloc; de la acesta la Romani; de la Romani, la Greci. Cu alte cuvinte, Parisul, Florența, Roma și Athena. Find-că însă un cunoscut al meu, francez, care tocmai obținuse o bursă pentru școala lor de la Athena, pleca în Grecia, mi-am schimbat intinerarul și m-am imbarcat la Marsilia. Am făcut o greșală: eu nu fusesem nici odată pe mare. Am suferit chinurile iadului, până într-atât, încât a trebuit să mă cobor la Napoli, și să iau alt drum, ca să scurtez călătoria pe mare și mai ales să înlătur Capul Matapan. Prin urmare, după poyețile căpitanului, m-am dat jos din vapor la Napoli (unde am stat o zi în pat să mă odihnesc); apoi am luat drumul de fier Caserta — Benevento —Fogg-ia — Bari, trecând astfel de la Marea Tyrrhenă la Marea Adriatică, pe deasupra Apeninilor. La Bari m-am suit din nou pe vapor, unde am suferit cu mult mai puțin; a doua zi, pe la vre-o 4, eram la Corfu, iar a treia zi, la 5 dimineața, ajungem la Patras, în clasicul pământ al Peloponesului...
Nu aveam voe să ne coborâm din vapor decât după un ceas. Astfel, deșteptat din somn de mângâerea răcoroasă a dimineții, vesel, cu soarele scânteetor în față, îmi umbream ochii cu mâna și mă uitam la Grecia...
De sigur, priveliștea nu e comună. Depărtați de uscat tocmai cât trebue, ca să poți prinde liniile mari, — se deschidea înnaintea noastră, pe o lăture, Golful de Corinth, încătușat de malurile pietroase ale Acarnaniei, în gâturile cărora se ascundea Missolonghi, — iar în față, dincolo de muntele Olonos, simțeai că tresaltă Alpheul, udând câmpia Elidei, pe al cărui pământ strălucise Olympia. De-o parte Marco Botzaris și Byron, — eroismul modern, poezia și romanticismul; de alta jocurile olimpice și Phidias, — antichitatea și clasicismul.
Începea bine.
Ne deterăm jos. Patras e un oraș de provincie, cam cum ar fi bună-oară Râmnicul Sărat, cu vreo 30 de mii de locuitori, foarte comercial. Aci se grămădesc toate productele Pelopoensului: strugurii de Corinth, lămâile, portocalele, rodiile, măslinele, etc. Prin urmare un port grecesc tipic. În fața mării, vama, o șandrama de scânduri infamă, sub acelaș acoperiș cu o cafenea, cu gara drumului de fier și cu dughiana unui pantofar. Pe tot malul, scaune și mese de lemn; pe fiecare masă câte o tigăiță cu un cărbune; pe fiecare scaun câte o fustanea. De departe părea o trupă de balet în 0- dihnă. De aproape, însă, baletistele aveau niște mustăți teribile, sorbeau din cafea cu sgomot, iar de pe nări le gâlgâiafumul ca de pe un coș de locomotivă. Un grup de moderniști, ou d-l nomarch în mijloc, puneau la cale afacerile portului. Vorba se urma cu o repeziciune extraordinară, sărind în aer de pe vârful limbei, mlădioasă și parcă mai inteligentă decât în alte părți locuite de greci. Mă așezaiu și eu la o masă, în societatea unui cărbune stins, și ceruiu o cafea. Un palicar mititel îmi da târcoale, cu un coș de smochine verzi, minunate. Făcurăm împreună o syinfonie (tocmeală) de vreo câteva minute, eu în elinească clasică, el în grecească a pla, și ne înțeleserăm să-mi dea 8 smochine pentru 15 lepta (bani). Eram sigur că m-a lucrat la preț, și de aceea îl urmării cu coada ochiului pela celelalte mese. Auzii pe un vecin că-l bruftuește, iar pe băiat explicându-i încet că prețul acela era zis cu glas mare în cinstea mea, xenos; lui îi dete 15 smochine pentru 10 bani. Cumpărătorul își întoarse capul spre mine, cu un surâs fin de mulțumire, trase din brâu o pungă în care își vârâ mâna până în cot, și plăti, zicându-i: „polykala kaymeni“. Zâmbetul acela de mulțumire îmi făcea o plăcere nespusă, fiindcă îmi arăta că nota caracteristică a acestui popor: spiritul comercial, traiul ușor și disprețul de străini, s-a păstrat în toată puterea ei. În sfârșit pusei smochinele într-o hârtie, îmi cumpărai doi cnvrigi cu susan și mă îndrumai spre tren, care venise Încet și se povârnise pe mal, fără să-l bage nimeni de seamă.
Pe la vreo 7 1/2 plecarăm. Drumul era interesant, fiindcă șerpuia pe coasta mării, de-alungul Golfului de Lepanto, până la Corinth. Din când în când ne opream la câte o stațiune, ce părea mai mult un canton, albă, simplă, așezată între vii, cu grădini de portocali în fund. Mai peste tot era lume, venită, se vedea bine, să privească la tren. Nici o feniee. Bărbații vorbeau și glumeau cu o nespusă voioșie. Toți purtau o încălțăminte curioasă: pantofi turcești, fără toc, dar cu vârful răsucit în sus, iar de vârf un moț negru. Glumele lor se făceau cu cuțitul în mână.
La una din stații ne întâlnirăm cu un alt tren. În fața ferestrei mele, se oprise un vagon de clasa II, înlăuntrul căruia putui vedea cel mai minunat cap bărbătesc ce am cunoscut. Era un bătrân ca de vreo 60 de ani, cu părul blond, pe jumătate alb, căzându-i pe tâmple în bucle elegante; fruntea largă; ochii albaștrii, tihniți; un aer de măreție, o demnitate inconștientă în cea mai mică mișcare ce făcea; proporțiile enorme dar armonice; capul mare, umerii largi, brațele vânjoase, un fericit amestec de animalitate și de putere creatoare, cum tocmai mai pe urmă am regăsit pe Jupiter Orticoli din Vatican. Trenul porni. Eu rămăsei pe gânduri.
La stația următoare, o nuntă. Trenul se oprea foarte puțin; de aceea, nu putui vedea decât trei cimpoeri, trei voinici, unul mai frumos decât altul, urcându-se grăbiți în tren, fără a înceta un minut din bâzâitul lor asurzitor. Cimpoile cât niște oi, țipau, să-ți ia auzul: locomotiva fluera, strânsă de gât; nuntașii ciripeau ca la-cules: .era o zarvă până-n slava cerului. Un domn care se afla cu mine în vagon, zâmbea:
—C-est oun pcuplc tres magnifique, Musiu.
Eu muream de foame; de aceea răspunsei cam pieziș. El nu se turbură:
— Musiu est franchais?
Îi spusei că nu sunt francez. Dânsul se uita la mine, doritor de a afla ce sunt. Eu de asemenea mă uitam la el. După câteva minute, îl fixai drept în ochi:
— Je suis roumain, Monsieur.
El sări copci.
— Ești ramun 1... Mă bravos la mine ghaiduri, sa nu pritzepu ca ești ramun !... Se-nțeledze ca ești ramun! Ești simbatriot la mine, frațiore...
Și astfel, pornit pe românească lui scâlciată, nu se mai opri. Mă întrebă de unde eram, îmi spuse unde fusese el în România, cum îl chiema, de când venise la Patras, pentru ce mergea la Pireu, câți copii avea, cine îi botezase, și altele și altele. Uite frate, ce pacoste, îmi ziceam în mine: tocmai începusem să prind firul lucrurilor, să-mi explic entusiasmul luiByron pentru haiducii revoluției din 1821, să înțeleg enigma istorică a legăturii trecutului cu prezentul, când acest pravoslavnic coborâtor al h<fplitilor se leagă de mine ca un scaiu. Dar, cum foamea nu-mi da pace și cum, în fond, omul rămâne om peste tot, adică un amestec de lumină și de lut, mă deprinsei cu tovarășul meu de drum.
— Oare unde am putea mânca?... Pe la gările astea nu prea-i mare belșug...
— Cum sa nu muser 1... Sa vezi dimniata la Corintli lucanda: Ești asta.., de la asta... Ala, xenodocos dela utel dela Anglida, care ține lucanda... așa cum nu aveți dimniavostra nitzi la București.
Foarte bine. Mă uitam pe indicatorul mersului trenurilor: numele stațiunilor mă - făceau să vibrez de emoțiune: Corinthul, Megara, Eleusis, Athenal... Se poate ceva mai evocativ din trecutul omenirii?
Pe la i după prânz ajunserăm cu voea lui Dumnezeu la Corinth.. Ce să vă spui ?... Ori că ai trece pe de marginea Mizilului, ori că ai trece pe lângă Corinth, tot atâta e. Uscăciune, case clădite în fugă la gura canalului, grămezi de nisip, zgomot, o impresie generală de nestatornicie... Asta e Corinthul? Asta e cetatea heraclizilor, a bacchizilor, a prytanilor, care a umplut istoria veche cu numele său ?...
Pe cât coastele Peloponesului sunt de verzi pe atât Megarida și Attica sunt de uscate. Vara nu întâlnești un fir de iarbă.
Intrăm în restaurant. Ce să vezi? Un fel de Idee de pe vremurile când Kmeazul era în floarea lui, cu fețe de mese pătate de vin; cu pilaf de oae; cu țărani în costum național; cu evzoni în fustanele; cu domni foarte civilizați; un amestec de lucruri și oameni de cea mai curioasă originalitate. Vorba, săltăreață și aici ca și la Patras, se încrucișa pe deasupra meselor:
— Dos mas ten katâlogon, bre!
— Paidi, den ehomen kohliâria
— Ton logariasmân!
Iar eu, care nu prea știam cum să cer, mă bătu Dumnezeu cu un pilaf de berbec, de l-oi ține minte până la adânci bătrânețe.
Când ne suirăm în tren din nou, tovarășul meu de drum își netezea mustățile ca un motan. Se vedea bine că găsise ceva care-i fusese pe plac. Îmi veni până-n gură să-i zic: bine nene, asta îți este ulei dela Anglida? Dar, văzându-l atât de mulțumit, nu-i mai turburai digestia.
Plecarăm în sfârșit. După câteva minute treceam peste canal. Aici, domnul din vagon aștepta să mă vadă căzând cu fața la pământ. Eu aș fi fost bucuros să cad cu fața la pământ de admirație; numai să am pentru ce. Dar, și aici, tot cu trecutul mă mai luam, gândindu-mă la zidul înălțat de Greci, pe vremea invasiunii Perșilor, spre a apăra Peloponesul împotriva lui Xerxes; la jocu-. rile isțlimiee ce șe celebrați în templul lui Neptun; la Cesar, Caligula și Neron, care încercaseră să sape canalul menit să unească golful de Corinth cu golful Saronic, — canal, pe care astăzi onor. d. general Tiirr era pe cale a-l isprăvi. Ce ciudat se leagă unele nume omenești: Cesar, Caligula, Neron și Tiirr.
Despre canal în sine, nu pot spune nimic. O tăetură enormă de pământ, văzuțjn fuga trenului; grămezi de nisip: case ridicate în pripă; și iar uscăciune, iar praful galben de clisă,
Intrând în Grecia propriu zisă, trenul părăsi coasta de miazăzi a golfului de Lepanto și trecu pe coasta de miazănoapte a golfului de Egina, șerpuind când pe malul mării, când printre coline pietroase, pe care crește moliftul. Ici și colo se ivește apa albastră, înconjurată de toate părțile de uscat, ca pe lacul de Como. Nu-ți dai seamă cum de ajuns marea până aici. Dacă n-ar fi așa de cald, frumusețea locului te-ar fura mai mult. Am pentru întâiași dată impresia unei naturi plină de grație, așa cum a apărut lui Taine, din vremurile mari ale trecutului. Îmi închipuesc că iarna, când malurile înverzesc, totul reînviază, și poate că atunci, din fundul a 2000 de ani, ajunge mai ușor până la noi ecoul vieții poporului lui Pericles.
Megara!
Așa scrie în orariul drumului de fier.
Unde-i Megara? Care-i Megara? Grămada aceea de case de clisă?...
În stânga, pe o coastă arsă de soare, peste care s-ar părea că Simunul a așternut nisipul pustiului, se ascunde în pâcla verii o adunătură de cocioabe. Acolo fusese altădată capitala Megaridei, rivala Athenei, prima întemeetoare a Bizanțulului!
Megara 1...
Îmi vin lacrămile în ochi când mă gândesc la ce a fost, și văd acum ce e. În firea mea vânjos optimistă pătrunde inorfina gândurilor triste și-mi vine să strig cu poetul:
E fieramente mi și strînge ii corc,
A pensar come tutto al mbnno passa,
E puasi orma non lascia.
Îmi întorc privirile spre mare. Înainte 1... Și euviva Roma! Acolo totul stă drept în picioare, ca o făclie stinsă.
Plecăm. Domnul din vagon tace. Arc dreptate,
Eleusis!
Nu se vede nimic. Mai bine. Misterele rătăcirii lui Demeter, cfrre căuta pe fiicăsa Proserpina, rămân un adevărat mister. E curios cum Demeter acesta n-a reușit să se facă Demetra, cum ar fi fost și drept. Dar oare vorba noastră românească Mama pământului să aibă ceva comun cu ghimitir? ’ sau concepțiunea aceasta, în folklorul românesc, nu are nici un raport cu Cybele, ci este o pură imagine locală, ca Mama pădurii?
Trenul trece. E cald. Clisa se ridică în grămezi enorme. Praful e galben, câmpia galbenă, munții galbeni.
Ne apropiăm de Athena.
Mă cuprinde o curioasă neliniște. Athena! Sunt supărat pe mine însumi că mi-e cald și nu mă simt destul de entusiasmat. Iată munții clasici. Care o fi Hymetta.care Parnesul, care Pantelicu!? Trenul merge acum în sens invers. Nu mai înțeleg nimic. Es pe platforma vag-onului și scot capul din linia trenului, ca să văd încotro vine gara...
Liberează, Doamne, pe robul tău, că văzură ochii mei lumina feții tale.
Pe fundul străveziu al cerului albastru, Parthenonul își profilează liniile sale elegante, ridicat pe Acropole, ca și cum o mână nevăzută ar fi înălțat un piedestal din inima pământului și l-ar fi scos cu încetul la lumină.
Niciodată până atunci un lucru eșit din fantasia omului nu mă mișcase atât de adânc.
Trenul intră în gară, o mizerabilă baratcă de scânduri, așezată în mijlocul nisipului. Un bun amic al meu dela Legațiune, tânăr, frumos, fericit, mă așteptă pe peron, și astfel, cu imagina strălucită a Parthenonului în suflet și cu deplina bucurie de a-mi revedea amicul, coborâi din vagon în țipetele ascuțite ale locomotivei, almămaxa, care părea înebunită de fericirea de a fi ajuns.
Prietenul mă luă repede în trăsura lui și plecarăm spre oraș.
. Ce fericit mă simțeam 1... Bunul și veselul meu amic îmi apărea mai senin ca oricând; Parthenonul îmi sta înaintea ochilor cu toată strălucirea frumuseții sale; trăsura în care zburam era elegantă. Aveam înțelegerea clară a intensității estetice a momentului; tinerețe în suflete, eleganță în viața imediată, clasicismul cel mai. pur 1 în liniile din prejur.
Dar aci se opri toată sugestiunea antiphităței grecești.
Astăzi, când îmi aduc aminte de impresia întreagă ce mi-a lăsat-o Athena, înțeleg par-că și mai bine entusiasmul g-entilei mele engleze: în ordinea emoțiunilor estetice, vederea Parthenonului poate avea acelaș efect pe care-l are o mare nenorocire sau o. prea mare fericire. În ordinea emoțiuni-lor morale, în acest sens că el statornicește deodată o opinie, pe care nimic nu o mai întunecă tot restul vieții.
Se poate însă trăi cu o singură impresie sau cu o sigură opinie? De sigur nu, și mai cu seamă nu, pentru un optimist ca mine, care crede că viața e interesantă tocmai pentru că e variată, tocmai pentru că este, ca și natura din care face parte, totdeauna nouă.
Revenind la Athena, -- dacă se exceptează Acropolea, cu cele trei temple ce sânt încă în picioare, Parthenonul, Erechtheion și Propyleele; cu ruinele desolate ale teatrului lui Dionysos, ce-i odihnesc pe flancuri; cu templul lui Theseu, scund și îndesat în pământ; cu elegantele coloane ale templului lui Jupiter Olympianul, ce se înalță singuratice pe malurile triste ale clasicului Ilissos, — tot restul e de oraș nou, în care nici un nex intim nu există între lumea de acum și lumea de atunci. Monumentele trecutului par a se fi retras departe de viața actuală, învăluite-în haina mohorâtă a vremii. În câmpia uscată a templului lui Jupiter, o coloană prăvălită și-a întins rotocoalele sale de marmură, una lângă alta, ca niște bucăți rotunde de’ fildeș pe o masă de șah. Nimeni nu îndrăznește să le atingă, de teamă să nu se prefacă deodată în pulbere.
Eată, în fuga, impresii din Grecia și din Athena Attica.
Aș vrea să urmez cu impresiile din Roma, dar la padrona mă înștiințează că domnișoara Lydda așteaptă afară, ca să reîncepem excursiunile. Vă las dar, rămânând
Al d-voastră foarte devotat
Mircea M.
SCRISOAREA III
Roma, 189...
Iubite domnule Filip,
Reiau firul impresiunilor din Roma. Amica mea mă așteptă sotlo il porlone. Nu pot să trec mai departe, fără a vă da o slabă icoană de Lydda. Cum să spun mai bine? Închipuițivă un fulg alb, care cade din văzduh, pe o zi de primăvară, încet, domol, cu firele moi prinse de nervul candid, — și veți avea poate impresia fizică pe care o lasă Lydda. La moral, închipuiți-vă sărutarea pe care ar tiimete-o în vânt mâna delicată a unei fete, logodnicului ei; închipuițivă ceva vesel, naiv, ștrengăresc, contopite într-o personalitate hotărâtă, care nu merge indiferent la dreapta sau la stânga; închipuiți-vă în fine o fire sănătoasă, echilibrată, în pragul vieței, privind lumea cu un ochiu albastru, care se simte că face parte el însu-și din armonia naturii.
Lydda e femee și e engleză; cu alte cuvinte unește farmecului pe care il dă sexul toată sinceritatea și tot simțul de sine pe care i le dă rasa.
Se înțelege foarte bine că un om care a cunoscut astfel de femei, ca Stuart Mill, s-a hotărât să ia apărarea tutulor femeilor.
Ne îndreptarăm pașii către Palatin. Eram înțeleși ca fie-care să aibă dreptul de a alege, muzeul sau locul de plimbare, pe rând. Era ziua mea de alegere, — prin urmare Palatinul! Este cevamai eloquent, în trista și măreața sa singurătate, decât acest deal, ridicat pe ruine, acoperit de ruine; la picioarele căruia se întinde Forul; de pe care se văd arcurile de triumf ale lui Septim Sever și Titu, basilioa lui Constantin și Coliseul ?... Aici este inima Romei antice, a Romei imperiale; inima acelui colos ce stăpânise lumea dela un capăt la altul. La dea Roma qui- dorme, zice Carducci:
Paggiata il capo al Palatino augusto,
Fra ’1 Celio e l-Aventin le braccia,
Per la Capena i forti omeri stende
A l-Appia via.
Ridicam dealul dela intrare, repetând versurile acestea. Lydda înțelegea tot, cu toate inversiunile lui Carducci; numai per la Capena nu știa ce vrea să zică. De acea, neapărat, deschise Baedeker-ul. Eu o apucai de mână:
— Și asta vrei s-o găsești în Baedeker?
Ea ridică ochii ei hotărâți către mine:
— Da negreșit 1...
.. — N-ai să găsești.
— Ba da.
— Ba nu.
Se așeză pe un colț de ruină, la umbră, și începu să răsfoiască Baedeker-ul. Citi toate paginele privitoare la Palatin: nimic. Mai dete pela Aventin: pace. Atunci se supără: auzi dumneata să-i facă așa rușine Baedeker-ul 1... Bătea cartea de genunchi, cu o furie comică nespus de grațioasă. Apoi păru a se gândi:
. .— Mai spune poezia încă odată! Eu repetai poezia.
— La Via Appia trebue căutat.
Și cu încăpăținare căută la Via Appia. După un minut sări în sus:
— Am. găsit! Am găsit !..
Ce-ai găsit?
la porte de Capoue (porta Capena) d-oii partait la voie Appienne!‘. O carte făcută pentru noi, trebue să conțină tot.
În adevăr, găsise ceva. Nu știu de ce, mă supără org-oliul acesta englezesc.
— E fals. Capena și Capua sânt două lucruri deosebite.
Și începui să-i fac un curs de istorie. Capua era vechiul Vulturnum în sud: Capena era oraș etrusc din țara Veilor, astăzi Civiteila, în apropiere de Roma. Prin urmare porta Capena a romanilor nu putea fi „la porte de Capoue“ ci „la porte de Capene“
Când mă reculeg’ în mine, aceste iritări de erudițiune mă supără: ele dovedesc că autoritarismul firii mele bărbătești nu îng-ădue o egalitate de inteligență și de.voință între bărbat și femee; ceeace este și sălbatec și absurd.
Lydda se uită la mine cu mirare: ce fel de om puteam fi, ca să îndrăznesc să combat Baedeker-ul ?... Păru a se gândi un moment, și zâmbi, poate de mulțumire că .știam carte. Intrarăm pe drumul de lespede ce trece pe sub imensele boite ale palatului lui Caligula. Ea se opri în Ioc, ca stăpânită de o mare emoțiune:
—-Câteodată îmi vine să cred că ai dreptate: par-că în adevăr, Roma e mai suggestivă decât Athena. Deși masivul acesta de palate în ruine nu se poate compara cu Acropolea, totuși e ceva atât de viu, atât de încâlcit, atât de măreț și de sălbatec în labirintul acesta, încât imperiul roman îți răsare deodată ca imagina plastică a unei imensități informe. Îmi pare că văd pe tiranii nebuni care au mânjit numele ilustru al familiei lulia, îi văd din bo-țile acestea enorme, din chiliile și ascunzătorile infame, din dinții tociți ai zidurilor: o icoană architectonică a moralului acestor monștri, ale căror gânduri nebunești se aruncau ca aceste arcuri îndrăsnețe; ale căror suflete erau torturate ca ascunzătorile și chiliile; ale căror pofte erau brutale și senile ca dinții tociți ai zidurilor 1...
Eu rămăsesem prost.
— Vorbești ca o carte, domnișoară Lyddo.
Ea dete din cap, zâmbind. Ochii i se umplură de lacrămi. Pe mine lacrămile mă încurcă de tot, ori-car-e ar fi cauza lor;
— Ei! îi zisei: ce s-a întâmplat?...
Ea tăcu, își șterse ochii și mă luă de braț. Urcarăm scara de lângă micul muzeu al direcției.
Deodată gravitatea solemnă a ruinelor dispăru într-o sărbătoare de flori. Brazdele imense de trandafiri, azalee albe și roșii, crăngi de iasomie, portocali înfloriți, — o orgie de colori și de parfum, în mijlocul căreia palmierii își desfăceau frunzele, ca niște evantalii enorme.
În jurul brazdelor se scuturau rozele, trăgând un chenar vesel pe nisipul de aur. Lydda luă o mână de foi de trandafir, se apropie de mine și mi le suflă în obraz, râzând,
Eu aș vrea să fiți de față, d-voastră, care socotiți că femeea e păgubitoarea neamului omenesc, ca să vedeți ce g-rație de muză e în ființa asta încântătoare. Când o văd, cu pălăriuță albă așezată pe frunte, cu mijlocul ca un ramur, fraged, cu îmbrăcămintea ușoară ce-i cade în cute firești peste picioare, mă întreb dacă poate antichitatea întreagă să dea un model atât de perfect. În jurul ei respiri liber, te simți, sigur, nu ai un moment din neliniștea sufletească ce pune în noi apropierea ori-cărei femei frumoase.
Ne așezarăm pe o bancă de piatră, în marginea dealului. În fața noaștră se ridica turla Capitolului. În vale, templul lui Vespasian profila în lumina candidă, frisa sa elegantă. Dincolo, peste Tibru, se resfirau pe Janicul brazi uriași, apărând văzduhul cu umbrela ramurilor lor.
Lydda părea că urmărește cu gândul și ochii gândurile mele.
{festivă decât Athena. Deși masivul acesta de palate în ruine nu se poate compara cu Acropolea, totuși e ceva atât de viu, atât de încâlcit, atât de măreț și de sălbatec în labirintul acesta, încât imperiul roman îți răsare deodată ca imagina plastică a unei imensități informe. Îmi pare că văd pe tiranii nebuni care au mânjit numele ilustru al familiei lulia, îi văd din bo-țile acestea enorme, din chiliile și ascunzătorile infame, din dinții tociți ai zidurilor: o icoană architectonică a moralului acestor monștri, ale căror gânduri nebunești se aruncau ca aceste arcuri îndrăsnețe; ale căror suflete erau torturate ca ascunzătorile și chiliile: ale căror pofte erau brutale și senile ca dinții tociți ai zidurilor 1...
Eu rămăsesem prost.
— Vorbești ca o carte, domnișoară Lyddo.
Ea dete din cap, zâmbind. Ochii i se umplură de lacrămi. Pe mine lacrămile mă încurcă de tot, ori-care ar fi cauza lor;
— Ei 1 îi zisei: ce s-a întâmplat?...
Ea tăcu, își șterse ochii și mă luă de braț. Urcarăm scara de lângă micul muzeu al direcției.
Deodată gravitatea solemnă a ruinelor dispăru într-o sărbătoare de flori. Brazdele imense de trandafiri, azalee albe și roșu, crăngi de iasomie, portocali înfloriți, orgie de colori și de parfum, în mijlocul căreia palmierii își desfăceau frunzele, ca niște evantalii enorme.
În jurul brazdelor se scuturau rozele, trăgând un chenar vesel pe nisipul de aur. Lydda luă o mână de foi de trandafir, se apropie de mine și mi le suflă în obraz, râzând,
Eu aș vrea să fiți de față, d-voastră, care socotiți că femeea e păgubitoarea neamului omenesc, ca să vedeți ce grație de muză e în ființa asta încântătoare. Când o văd, cu pălăriuță albă așezată pe frunte, cu mijlocul ca un ramur, fraged, cu îmbrăcămintea ușoară ce-i cade în cute firești peste picioare, mă întreb dacă poate antichitatea întreag-ă să dea un model atât de perfect. În jurul ei respiri liber, te simți z sigur, nu ai un moment din neliniștea sufletească ce pune în noi apropierea ori-cărei femei frumoase.
Ne așezarăm pe o bancă de piatră, în marginea dealului. În fața noastră se ridica turla Capitolului. În vale, templul lui Vespasian profila în lumina candidă, frisa sa elegantă. Dincolo, peste Tibru, se resfirau Pe Janicul brazi uriași, apărând văzduhul cu umbrela ramurilor lor.
Lydda părea că urmărește cu gândul și ochii gândurile mele.
—Ce moment încântător! zise ea. În firea asta de miazăzi, primăvara e ca o simfonie îmbătătoare: aer, lumină, miroase, totul se contopește într-un abur dătător de viață, ce-ți ascute și înfrumusețează simțul de a fi. Eu mă înțeleg- pe mine mai bine decât ori- când... Dumneata nu ?...
Eu răspunsei un „da“ foarte nehotărât.
Nu doar că nu simțeam și eu tot ceea-ce simțea ea, — dar vorbise atât de bine, încât mi se păruse că avea frazele gata.
Când mă reculeg în mine, singur, și mă g-ândesc la Lydda, o înțeleg și o admir mai mult decât când sânt lângă dânsa. Ea gândește sigur și exprimă elegant ceeace gândește, fiindcă la dânsa creerul are oarecum tradiția mecanică de a funcționa astfel, fruct al unei adevărate civilisații de mai multe generațiuni. Ea se îmbracă elegant, se mișcă eleg-ant; tot ceea-ce face e firesc și ales, pentru-că e în sângele ei de a fi așa. Eu, ca să spun ceea-ce spusese ea, trebue să iau condeiul. Care sânt generațiile culte din care mă cobcr eu? De câte-ori nu mă gândesc la multe lucruri... Biata mama, simplă, duioasă, dacă nu găsea la d-voastră sprijinul vieții, rămânea pe drumuri,’ și cu dânsa rămâneam și eu....
Trece un nour peste sufletul meu; a trecut.
Lydda mă atinse pe mână:
— Mă rog-, să-ți dau ceasornicul. Nu știi ce mi s-a întâmplat cu el...
— Știi că ți l-am cerut eri... ca să am ceva dela dumneta până astăzi. L-am pus în buzunarul jachetei. Când am ajuns acasă erau toți la masă. Am aruncat haina și mi-am luat locul. După un moment, mi-am adus aminte că ceasornicul sta aruncat cu haina M-am sculat, m-am dus de l-am luat din jachetă, am lăsat pe al meu în cutioară și am prins pe al dumitale de lanț, ca să nu se despartă de mine. Dar, cum se întâmplă mai întotdeauna în asemenea cazuri, par-că o molimă stârpise toate ceasornicele cele-lalte. Și toți voeau să știe cât e ceasul. Trebuea să mă execut. Scosei ceasornicul și mă uitai liniștit la el. De unde ne vine hotărârea aceasta solemnă, de-a înfrunta totul cu cel mai sfruntat neadevăr... Într-o clipă se statornicise în spiritul meu, că mi se stricase ceasornicul și-l lăsasem la ceasornicar, luând un altul la întâmplare. Dar pe când atingeam clapa de-desubt, simții relieful monogramei dumitale, și în acelaș timp tot sângele mi se urcă în obraz. Ceeace nu mi se întâmplase când mințisem, mi se întâmpla acum, când dodovada minciunei mele devenea eyidentă.
~~ Vezi ce perverși sântem?... Sora-mea se l leg-ă i de mine: „În adevăr, e foarte grav să întrebi pe o domnișoară cât e ceasul”. Mania începu să râdă: „She i sa giddy creature”. Tata: „She is a very queer sort of a person“. Ear eu mă simțeam că ard în focul G-hehenei... În sfârșit furtuna trecu.Dar de îndată ce rămăsei singura, mă culcai, sub cuvânt că mă durea capul, și începui prin întuneric opera mea de distrugere, care poate să te supere...
Eu mă uitam la dânsa, nedomirit:
— Am sfărâmat monograma cu dinții.
O nespusă simpatie mi se revărsă peste suflet. Aș fi sărutat-o ca pe o soră, dacă aș fi îndrăznit. Zîmbii într-aiuri. Ee de asemenea zâmbea.
— Va să zică au te superi?
— Cum o să mă supăr!
— Ai dreptate: e ușor de înlocuit. Era
Cred că mi-am sfămai greu de ridicat.... C-_ râmat și dinții.
Și zicând astfel, îmi arătâ o îndoită coroană de mărgăritare, o adevărată operă de artă a naturii. La un colț de sus, se vedea smalțul țicnit.
— Nu-i nimic, zise tot ea, rîzând. Bine că n-am fost silită să mint... cel puțin cu fapta. Vrei să mergem la sașa Liviei?
— Să mergem.
Și astfel, pornirăm mai departe, ea legănându-se ca o trestie în vânt, eu fericit.
Al d-voastră
Mircea M.
SCRISOAREA IV.
Costieni, 189...
Iubite dcftnntile Mircea,
Întâia dumitale scrisoare îmi face cea mai mare plăcere, fiind-că văd că te fură arta. Îmi pare rău că nu pot să spun acelaș lucru și despre a doua, din care încep să înțeleg’ că englezoaica se substitue pe nesimțite Madonelor și Venerei Capitoline.
Se vede că tinerețea este, cu hotărâre, menită să fie proastă, chiar în oamenii cei mai fericit organizați. Nu te supăra că-ți vorbesc, ca în totdeauna, fără fățărnicie.
Cunoști părerile mele asupra lumii și asupra naturei: non val cosa nessuna i moți tuoi, ne di sospiri e degna la terra. După cum ți-am povestit adesea, eu n-am fost personal nefericit, și nici moda sau timpul în care am trăit nu m-au înrâurit: e o convingere a mea, liber și cu încetul formată.
Natura e imorală și infamă, ear lumea, în genere, rea. Un singur lucru e, în mijlocul naturei și al lumei, încântător: sufletul, care coprinde într-însul sâmburele caracterului moral al omului, adică acea stare, în care voința e cu desăvârșire subordinată rațiunii.
Însă natura și lumea, luată în totalitatea sa, sunt amândouă dușmanele caracterului moral, cea d-întâi prin fatalitatea și indiferența legilor sale fizice: cea de a doua prin sensualitate și egoism.
Cînd cine-va are norocul să fie, ca dumnetm înzestrat cu un suflet nobil, e o crimă de dl apropia de isvoarele sensualităței și ’ ale -egoismului lumii.
t ’> Cum să-ți spun mai clar că femea e în-l carnațiunea sensualităței și a egoismului? Cum să-ți spun că în femee caracterul moral nu există și nu poate exista? că oricât de cultă și de liberală să fie o femee, nu va ajunge niciodată la o absolută independență de judecată, din cauza raportului de depen-l dență ce există de la inteligență la facultățile sale afective?
Ridicându-et pe scara intelectuală, băr-| bații dau din când în când, printre marii cu-, getători, exemple de ascetism voluntar;^’ femeile niciodată. Cele ce mor fecioare, n-au putut face altfel, din cauza religiuneisau a cqndițiunei lor fizice și sociale. Și e de observat că femeile care mor fecioare sunt de regulă ființe semerite, umile, de o condițiune intelectuală foarte joasă; bărbați din contră.
Dar prietena dumitale e engleză: deci.’ neapărat, vii cu tot arsenalul lui Stuart Mill. Arme vechi, dragul meu, șușanele cu amnar!
Și mai întîi nu-mi place numele prietenei, spre a vorbi ca socialiști. Ce va să zică Lydda? De unde a descoperit corenspondentul dumitale de ziare numele acesta pretențios, spre a-J da fetei lui? Am căutat prin toate mitologiile, dicționarele, enciclopediile și calendarele, și n-am găsit decât: Lydd, unul din cele Cinci-Portari ale Eng-literei: Lydda, vechia Diospolis a Grecilor, astăzi oraș din Syria. Ce are a face? Nu vezi că amicul dumitale corespondent e snobii, goujat, sau, pe românește, mitocan boerit?
Al doilea, Stuart Mill e spirit mediocru.ț Condițiunea normală a femei este acea de a ocupa, în scara biologică, locul rămas gol dintre maimuță și om. Fiind-că nu se poate admite ca bărbatul să se coboare dea dreptul din goril, el se coboară din femee.
Rolul pe care l-a jucat femeea, de la aparițiunea speciei noastre pe pământ până astăzi, este acela de ființă inferioară bărbatului. De ce este așa? Probabil, fiind că nu poate să fie altfel. De ce maimuța nu este egală în inteligență cu femeea? de ce elefantul nu este egal cu maimuța? de ce papagalul nu este egal cu elefantul? și așa
ceborâtoare a intelimai încolo, pe scara ccb g-enților?
Domnul Stuart Mill ne spune că, ridicînd femeei dreptul-de a face tot ceea ce face bărbatul, ridicăm omenirii jumătate din factorii progresului; că le îngăduim să se ocupe de arte și literatură, unde au dovedit că nu produce nimic, și Ie împiedicăm de a se ocupa de politică, unde, ori de câte ori au ajuns, au dat dovezi de o specială aptitudine. Și ne citează pe Elisabeta, pe Debora și pe Jeanne d-Arc, iar într-o notă își mai aduce aminte de regentele imperiilor asiatice.
Fals!
Dintre respectabilele dame de mai sus, cea mai bine înzestrată cu facultăți intelectuale a fost a patra: Caterina cea Mare. Pe aceasta, pudicul englez nu o citează. Și se înțelege că nu o citează, fiind-că i-ar răsturna toate probele. Căci, dacă este adevărat că împărăteasa ‘ Caterina avea o minte destoinică, tot atâta este de adevărat că dînsa era încarnațiunea sensualității, de o lipsă revoltătoare, de sens moral, o inconștientă erotică în toată hidoasa accepțiune a cuvîntului.
Ear de cât despre cuvioasele reg-ente ale împărățiilor asiatice, fericit cel ce crede în ele! Noi vedem că aceste regente au adus China în halul în care se găsește astăzi, de o bate Japonia, a cărei populație este de zece ori mai mică: că Indixle sunt cucerite și exploatate de națiunea cărei aparține Stuart Mill.
Femeile în literatură sunt nule, în artele plastice nule, în muzică nule. În politică sunt un dezastru.
Conlucrarea lor la mersul înainte al omenirii a fost și va fi mai mult stricătoare de cât folositoare, și se poate minunat compara cu un colegiu electoral de inculți, a, cărui acțiune politică se exercită de un ales, care, în cașul nostru, ar fi bărbatul: dacă, din întâmplare, alesul e om superior, alegătorii săi îl vor enerva cu cereri meschine; dacă e un nenorocit incult ca și ei, nu va însemna nimic sau se va vinde celui ce va plăti mai mult. De aceea și sunt eu contra acestor colegii electorale.
În fine, ultimul și cel mai puternic argument împotriva lui Stuart Mill și al femeilor este puramente fisiologic. Dacă femeia va intra în lupta pentru viață, așa cum e înțeleasă astăzi lupta, individul femee va câștiga poate ceva — de și e problematic — iar specia om va pierde de sigur. Primejdia care amenință desvoltarea omului modern este intensitatea muncii intelectuale. Lipsa de cumpănă între exercițiul corpului și exercițiul minții duce pe individ la degerescență. Închipuește-ți ce ar deveni specia noastră, dacă g-enerațiunile viitoare ar ii fructul unui tip de bărbat enervat, ținut în picioare, ca să gândească și să speculeze, prin excitante, și al unui tip de femie ostenită, anemiată prin încordarea tuturor facultăților sale sufletești în lupta cu bărbatul.
Fiind-că, e copilăresc de a enunța ușurarea soartei noastre prin îmmulțirea indivizilor. Soarta oamenilor este comună numai în ceeace nu pot face, și este individuală în ceeace pot face. Dar nefericirea noastră nu provine mai nici odată dm ceeace nu putem faoe,ci din ceeace putem „face.’ Soarta comună tuturor muritorilor este de a muri. Din aceasta nu derivă nici-o nefericire în individ, fiind-că moartea este singura causă care își poartă efectul în sine. Soarta individuală este de a..trăi, și, prin îmmulțirea indivizilor, se obține multiciplitatea soartei, care, unică în negațiune, devine plurimă în afirmațiune, Dar soarta fiecăruia nu numai că nu atârnă de soarta fericită a altuia, ci este cu atât mai frumoasă, cu cât a altuia este mai urâtă. Acesta este conceptul tuturor legilor, despre om, de la Christos încoace; de aceea morala creștină și toate legile sociale și politice caută să pună un frâu pornirilor noastre firești. Tot acesta este și conceptul lui Machiavelli despre perversitatea oamenilor.
Ascultă-mă, iubitule. Fiind-că natura te-a înzestrat bine, aibi puterea de a te servi de armele ce ți le-a dat ea, spre a te ridica împotriva ei, în partea slăbiciunilor sale. Nu iubi. Nu te lăsa să te subjuge amorul. În schimbul un-ei licăriri înșelătoare, gîlgîe nefericirea. Nu îmbrăca niciodată cu X purpura imaginelor tale trupul unei femei. Acelea sânt nemateriale, superioare și eterne; aceasta este o formă trecătoare a lutului, eri munte, azi fecioară, mîine vierme. Aduți aminte de ce zice poetul:
Ast-fel fuși: acuma, aci înmormîntată, Schelet și pulbere ești. Pe oase și noroi, În nemișcare zadarnic așezat, Mut, privind zborul vremilor, Stă, păzitor al amintirii Și-al durerei, simulacrul Trecutei frumuseți ). Acea dulce privire 1) Leopardi: La portretul unei femei frumoase, cioplit în monumentul de pe mormântul ei.
Ce dete fiori, dacă, după cum se pare, adânc În alta pătrunse: buza acceea, de unde.
Cum se vede, ca dintr-un ulcior plin, Deborda plăcerea; acel grumaz, coprins Deja de dorințe; acea fermecătoare mână Ce adesea simți, când fu întinsă, înghețând mâna pe care o strângea și sinul, pe care privindu-l, Mulți îngălbeneau, — Toate, au fost când-va; acuma Pămînt și oase ești: priveliștea Tristă și desgustătoare o piatră o ascunde. Asta, și nu alta este. Aștept de la firea dumitale aleasă să înțeleag-ă că libertatea K lăuntrică, singurul bine de pe pământ, numai oamenii fără pasiuni o pot dobândi.
Dacă eu aș fi optimist, așa cum pari dumneta a fi, aș zice că nimic nu e mai ușor de cât de a trăi pe lume fericit. În adevăr, orice bărbat, ajuns la 25 de ani, are-un mijloc de a-și câștiga viața. Nu-i rămâne de cât să se lase a trăi mai departe și a se bucura de priveliștea lumii dacă ea este totdeauna nouă, cum zici. Căci din două una: ori lumea este în adevăr interesantă, și atunci e zadarnic a te zbuciuma cu dânsa, ci e destul a o trăi prin cap: ori lumea e seacă, tristă și plicticoasă, și atunci, pentru a nu te sinucide de urât, trebue să o activezi cu propriile tale patimi; să-ți arzi viața pe rugul ei, ca să-i mărești flacăra. — Și ’ntr-un caz și într-altul, pasiunile sânt deci dovadă hotărâtoare de prostie.
S-auzim de bine, și lasă englezoaică.
Al d-tale.
Filip A.
SCRISOAREA V.
Roma. 189.
Iubite domnule Filip,
Scrisoarea d-voastră din urmă m-a neliniștit mult. După citirea ei, am rămas ca un copil, care, voind să facă plăcere tatălui său, mîzgălește un volum elegant cu literele sale gheboase, și, în loc de laude, primește de la tată mustrări.
Bine, domnule Filip, se poate să aibă un om serios și cinstit asemenea convingeri? și, mai cu seamă, se poate să alcătuească din ele regula vieții sale?
Îmi permit să vă fac aceste întrebări, în urma unui nou examen de conștiință ce mi-am impus: n-am dormit toată noaptea, iar acum, de-abia sculat trebuo să vă scriu ca să-mi răcoresc sufletul.
Platon, în Fileb, pune pe Protarc și pe Șocrate să vorbească despre plăcere și despre înțelegere: care dintr-amândouă e superioară celeilalte? Ceea-ce se caută însă, este o stare sufletească care să facă pe om fericit. Dar nici una nici alta nu sunt îndestulătoare pentru fericire, ci una se apropie mult mai mult decât alta de scopul definitiv al vieții.
Acest postulat platonician, d-voastră îl schimbați ast-fel: pentru a se apropia de scopul definitiv al vieții, fericirea, trebue să fie omul fericit sau nefericit? Și aveți aerul de a răspunde, că pentru ca viața să fie demnă de a fi trăită, omul trebue să fie nefericit.
Iată un paradox ciudat, care, cu toate astea, este izvorul și secretul esteticei pesimiste.
Luate în sine, afât fericirea cât și nefericirea sunt amândouă efecte, a căror cauză trebue căutată în equilibrul sau desequilibrul facultăților suflletești și trupești ale individului.
Cum însă în energetica modernă, ori-ce efect trebue la rândul său să devie cauză, fericirea se risipește în împlinirea actelor vieții, generând mulțumire sufletească în individ și armonie între oameni; este cu alte cuvinte, o cauză nouă care nu mai lucrează asupra unui singur propulsor, spre a determina o mișcare înainte, ci lucrează asupra unei infinități de detalii, hrănindu-le pe toate.
Pe câtă vreme nefericirea, devenită la /- rândul ei cauză, lucrează puternic asupra sistemului nervos, ducând la suicid, scoțând strigăte și gemete, care, îmbrăcate în forme literare, păstrează toată violența durerii.
De aceea se și întâmplă că suferințele adevărate, chiar când sunt povestite de un om mediocru, ne ating mai mult decât întâmplările fericite ale unui om da talent.
Căci, pentru un om care iubește, care e întreg și e sănătos, puterea emoționantă a unei sărutări este tot atât de mare ca și aceea a unui ghebos pe care femeea iubită îl înșală. Dar la cel dintâi, quantumul emoționat se risipește în împlinirea actului însu-și, pe când la cel de-al doilea el ia formula mecanică, a forței (masa îmulțită cu vitesa) și devine cu atât mai violent și mai crud, cu cât este mai mare și’ cade de mai sus.
De aceea se și zice că oamenii fericiți,/, ca și popoarele fericite, n-au istorie. Fericirea tace și se ascunde; numai nefericirea este militantă și zgomotoasă.
Pe când cea dintâi este ticnită și face parte din transformarea armonică a naturii, cea de-a doa este eruptivă și ține de cataclisme. În mediea oamenilor și în vieața medie a fie-cărui om. catastrofele sunt rari. Gheboșii, stâiciții și criminalii sunt excepțiuni: căci, dacă n-ar fi așa, majoritatea oamenilor ar trebui să trăească în spitale și pușcării, și ar trebui să moară de glonț sau de otravă.
Atunci pentru ce non -val coșa nessnna i moli 11101?
D-voastră spuneți că n-ați fost personal nefericit și nici moda sau timpul în care ați trăit nu v-a înrâurit. Nu mă îndoesc.
Cred însă că, la d-vdastră, ca și la toți filosofii speculativi, puterea divinatorie a geniului a fost lipsită de măsura rectificativă a științei.
Și, fiindcă vă place să citați pe Leopardi, iar cu minunatele lui versuri voiți să întunecați chipul încântător al unei femei, să-mi dați voe să vă spun ce g-ândesc eu despre Leopardi, cu atât mai mult că el e. astăzi din nou la ordinea zilei în Italia, unde descoperirile manuscriselor sale rămase de la Ranieri, și viitorul centenar al nașterii marelui poet (1898), au ascuțit penele pentru viitoarea luptă a pesimismului cu optimismul.
Las lă o parte întreaga școală modernă a lui Lombroso și a urmașilor săi, care au amestecat sărmana viață a marelui poet cu necuviințele cele mai grosolane, ajungând la aceleași concluziuui la care ajunge Nordau, când încearcă, în numele științei, să explice geniile: o las la o parte,— fiiind-C’ că îmi pare neonest și imoral a statornici ca regulă că oamenii de geniu, cu alte cuvinte toți aceia care au ajutat societatea să facă un pas înainte spre bine, sunt niște degenerați: conclusiunea logică a unei asemenea teorii ar fi că trebue să îndrumăm omenirea spre tipul brutei inconștiente.
Când vorbesc de măsura reclificalivă a științei înțeleg prin știință acea sumă de adevăruri constatate, ce nu mai admit discuțiune și contrazicere, ca frenologia și critica psicho-antropologică a d-lui Lombroso.
Prin urmare vreau să cred în scrisoarea lui Leopardi adresată lui de Sinner (avant de mourir, je veux protester contre cette invention de la faiblesse et de lavulgarită, et prier mes lecteurs de s-attacher ă retenir mes observantions et mes raisonnements, plutot que d-acuser mes maladies); admit că pesimismul său nu isvorăște din suferințele sale fizice, că nu este efectul psichopatii hereditare, ci că este „de pură și solemnă origine intelectuală” cum îl numește un anonim italian, că este efectul unei stări a spiritului uman, care în Leo-\pardi și-a găsit harpa eoliană.
Dar, făcând această concesiune și admițând origina intelectuală a pesimismului lui ^Leopardi, punctul său de plecare este o eroare; confusiunea dintre natura fantastică și natura științifică. Noțiunea aprioristică a naturii este în totdeauna autotelistică, cu alte cuvinte isvorăște din rațiunea fundamentală a superiorității omului asupra nanaturii: conștiința de sine. Natura, creatăȘpetru trebuințele și plăcerile omului, populată. ca la cei vechi, cu ființe ale închipuirii uoastre, este cu totul alt ceva decât natura în sine, oarbă, guvernată de legi fatale, Omul, centru al universului și omul, fir de earbă, sunt cei doi termeni ai conflictului. În omul fir de earbă, conștiința se revoltă; pentru ce soare? pentru ce ziuă și noapte? pentru ce moarte și viață? Și negreșit că din acest punct de vedere, Leopardi este sintesa omenirii întregi, care, dela tatăl cel d-întâi până la cel din urmă din fiii fiilor săi, va sta privind la lună și seva întreba:
Che fai tu, luna, în ciel?
Și fiind-că luna nu va răspunde niciodată, iar oameni -se vor naște și vor muri pururea, aceeași întrebare se va repeta la infinit, lăsând sufletul turburat și nefericit..
Dar iată ca din firul de iarbă, din oameniii pitici și nepntincioși, unul se lăsa de a mai întreba luna în pustiu, nu vrea’ să se mai izbească de atot puternicia naturii, ci cu încetul începe a observa, intră în cutele sale ascunse; îi fură tainele una câte una; Ie leagă la daltă, și deodată începe să zărească, dacă nu il perche delte cose, cel puțin, il perche di certe cose. Începe să înțeleagă, mai cu seamă, că înfipt pe malul mării, noaptea, între stelele ’ de sus și stelele de jos, el va putea cel mai mult să facă o frumoasă poezie, dar nu va afla nici odată de ce sunt stele sus și de ce sunt stelele jos. Începe să în^t țeleag-ă cât de mare e farmecui de a ști,’ cât de imens este ceea-ce ce poate ști.
Acesta va rectifica ceea-ce, în puterea divinatorie a geniilor, a fost lipsit de control.
Pentru aceasta: nu va mai fi în natură diavolul destructiv care stăpânește totul spre paguba totului, il brnlto poter. che, ascoso, a comun danno impera, — aceiași ideie de vis abdila a lui Lucrețiu: nu va mai fi panteismul grecesc, -în care omul este o jucărie în mâna divinității, Va fi în-4 natură spectacolul serios al energiei universului, schimbându-și necontenit forma actuală; va fi în om dorința cinstită de a cunoaște cum se operează această schimbare.
Negreșit că și după el, se vor mai face poezii, mișcătoare de inimi și turburătoare de minți, fiind-că acest concept despre om — o scurtă întrupare a energiei universale/’ —nu numai că nu exclude arta și frumosul, dar le implică, din potrivă, ca cea mai fulgurantă manifestare a armoniei lumii; dar nu se vor mai face teorii lipsite de seriozitate, care să îndemne pe oameni la distrugerea propriei lor conștiințe (deoarece suicidul fizic în energetică este un nou sens).
Și acuma, iubite domnule Filip, după ce aim primit protestarea lui Leopardi către S nner, după ce am discutat „originea intelectuală“ a pesimismului său, — să-mi dați voe să vă întreb: credeți că se poate pune astfel chestiunea? credeți că se poate rezolva complicată problemă a pesimismului leopardian numai prin explicările lui Lombroso sau numai prin ale inlelectualiștilor?
Eu socotesc că aci, ca de alt-fel în toate convingerile omenești, a conlucrat o întreagă serie de cauze.
Leopardi se cobora dintr-o familie în
i misoneismul era hereditar; mama lui
atinsă de mania religioasă; tatăl lui era sgârcit. Leopardi, personal, era rachitic O desvoltăre extraordinară a creerului
o apli-................ ............
care la studiu nemai pomenită, fac din el, la vârsta de 20 de ani, unul din cei mai învățați oameni ai secolului. La Recanati, tânărul murea de urât. Diformitatea lui trupească îl făcea respingător. Sufletul lui mare, plin de doruri și de avânturi era cercuit între zidurile triste ale caselor părintești. Nici o femee nu se uită la dânsul, Pe Giacomo nu l-a iubit nimeni; nimeni, nimeni !...
Putea să fie optimist un ast-fel de om? Putea să nu crupă’ sufletul unui ast-fel de nenorocit?
Dar a căută în melancolia lui conteni- plativă, în poezia lui, de cea mai desăvârșită perfecțiune a formei, argumente în. contra iubirii omenești, este o faptă rea. Îmi permiteți să vorbesc liber.
Este o faptă rea, fiind-că se chiamă, în sprijinul unei teorii nefirești, autoritatea celui mai mare poet al durerii, care cu toate astea murea c^visul iubirii în suflet:
Fra cotanto dolore Quanto alt’ umană etri propose il fato, Se vera e puale il mio pensier ti ping-e, Alcun t amasse în terra, a lui pur fora Ouesto viver beato; E ben chiaro vegg-io siccome ancora Seguir toda e virtu qual ne-prim-anni j ‘’™?r t“° mi farebbe. Or non aggiunse F i» n,U o conforto ai noștri affani; r/?,0 la mortal vita săria Șimile a quella che nel cielo india
Per le valii, ove suona Del faticoso agricoltore il canto, Ed io seggo e mi lagno Del giovanile error che m-abbandona; E per Ii poggi, ov-io rimembro e piagno I perduți deșiri, e la perduta Speme de’ giorni miei; di te pensando A palpitar mi svelio. E potess-io, Nel secol tetro e în questo aer nefando, L-alta specie serbar; che dell’ imago, Poi che del ver me’ tolto, assai m-appago.
Se dell’ eterne idee L-una șei tu, cui di sensibil forma Sdegni l-eterno senno esser vestita, E fra caduche spoglie Provar gli affanni di funerea vita; O s-altra terra ne-supremi giri Fra ’mondi innumerabili t-accoglie, E piu vagă del Sol prossima stella T-irraggia, e piu benigno etere spiri; Di qua dove son gli anni infausti e brevi, Questo d-ignoto amante inno ricevi. 1) D-voastră ați citat o contra femeii; vă citez o alta, în care femeea e ridicată în stele; „sau dacă, prin sferele înalte, printre lumi nenumărate, un nou pământ te primește, și, mai blândă decât soarele, o stea apropiată te luminează, Șt un aer mai dulce respiri; din lumea aceasta, unde anii sânt fără noroc și scurți, ajung-ă până la tine himnul necunoscutului ce te iubește”.
1) I.eopardi; Alia sua donna
Trebue să adaog că, cu cât înțeleg mai mult pe Leopardi, cu atât mai puțin îndrăznesc să-l traduc. Infinita delicatețe cu care glasul lui se ridică spre stele, coprinderea vorbelor, absolută lor suprapunere pe conturul imaginelor, mă fac să nu mă ating de ele. Cum să traduci di qua dove son gli anni infausti e brevi
Căci ceeace este hotărâtor în judecata oamenilor despre Leopardi și ceea-ce-l pune mai presus chiar decât Goethe, e tocmai puterea farmecului de a spune, cu cele mai simple cuvinte, înțelesurile cele mai întinse.
Dar poezia dela No. 17, Consalvo, nu este ea icoana sufletului acestuia, care moare însetat de iubire, însetat de o sărutare?
un bacio Non vorraiTu donarmiî un bacio solo În tutto il viver mio?
Și când Elvira se plecă pe fața îndure- rată a sărmanului Consalvo și îi sărută gura, rece deja de fiorii morții, Leopardi strigă ca pentru dânsul:
Che divenisti ailor? quali appariro Vita, morte, sventura agii occhi tuoi, Fuggitieo Consalvo?
Viață, moarte, filosofie, toate se topesc în căldura unei sărutări; în imensitatea ni-l micului lumii noastre se aprinde un punct, un strop de diamant, amorul, pe care umbrele noastre, pururi trecătoare către neființă, îl privesc îngelung, până ce scapătă de vale.
Și mai departe, zice Consalvo:
Duc cose belle ha il mondo:
Amore e morte. AU’ una ii ciel mi guida
În sul fior dell’ etă: nell’ altro, assai Fortunuto mi tengo. Ah, se una volta, Solo una volta il lungo amor, quietp E pago avessi tu, fora la terra Fatta quidi per sempre un paradiso Ai cangiati ochi miei.
„Ah! dacă odată, dacă numai odată ai fi răspuns tu, iubirii mele lung așteptătoare, pământul ar fi părut ochilor — mei, încremeniți, un raiu vecinie”.
Dar toate celelalte poezii scrise femeilor, al căror început curge ca o muzică în vis, simfonii de cuvinte ce te emoționează până la lacrămi, numai prin valoarea lor fonetică!
Torma dinanzi al mio pensier talora
II tuo sembiante, Aspasia.
Deodată intri în melancolia sufletului ce-ți vorbește, Torna talora il tuo sembiante: revine câte odată chipul tău... Par-că răsare o stea din noianul vremilor. E o valoare de sunete, cu o nespusă putere evocativă.
Sau La sera del di di festa:
Dolce e chiara e la notte e senza vento,
vento.
E queta sovra i tetti e în mezzo agii orti
Posa la luna, e di lontan rivela
Serena ogni montagna. O donna mia,
Ciâ tace ogni sentiero, e pei balconi
Rară traluce la notturna lampa.
„Dulce și limpede e noaptea și fără vânt, și liniștită odihnește luna peste acoperișuri și prin grădini, și de departe arată ochilor munții senini. O, draga mea, acum tace orice cărare, și prin balcoane rar se ivește câte-o lumină...”
Tabloul, astfel împânzuit, te simți deodată coprins de neliniștea așteptării. Ea dbarme în pacea odăilor sale, iar tu tremuri cu poetul, în liniștea deplină a firii, stăpânit de sentimentul dureros al zădărniciei, pe care-l lasă în sufletele suferitoare clasică indife-<! rență a naturii. Și par-că, în adevăr, îți răsare în amintire glasul unui cărăuș ce cu încetul murea în depărtare: lontanando morire a poco a poco.
Iată, iubite d-Ie Filip, ce și cum gândește Leopardi despre femei. Filozofia lui o fi având valoare, dar este întemeiată pe un concept al naturii fundamental fals, precum și pe un individualism exagerat, cum-au fost toți poeții veniți după revoluțiune, dela Byron la Musset.
Ceeace însă are o valoare unică în toate literaturile, este arta sa. De mijloacele lui de a exprima cele mai mari adâncimi ale simțirii nu s-a apropiat, pe altă cale, decât poate Beethowen și, în unele mici poesii lirice, Eminescu nostru.
Poate că idealul lui femeesc mergea dincolo de valoarea etică a femeilor din timpul lui. Dar, a veni cu una din cele mai puțin estetice poesii ale lui Leopardi, cum este poesia tradusă de d-voastră, spre a statornici ura lui împotriva femeilor, asta nu se poate. Leopardi a murit cu dorul de a iubi și a fi iubit.
Vă rog să mă ertați că am fost cam lung. Mâine mai scurt și mai vesel. Lydda îmi surâde într-un colț al amintirii.
Al d-voastră
Mircea M.
SCRISOAREA VI.
Coslieni 189...
Iubite domnule Mircea,
Înnainte de a iutra în vorbă despre Leopardi (pe care mi l-ai alcătuit cum ți-a plăcut; pentru a-l’ pune în serviciul Lyddei d-tale), dă-mi voe să-ți fac două observațiuni: una de formă și alta de metodă de a discuta.
Întru cât privește forma. Pentru ce nu te desberi de obiceiul de a întrebuința cuvinte noi, care îți dau aerul unui învățat de ocasie? Cultura d-tale nu e scoasă din revistele franceze de eri și de alaltăeri. Atunci pentru ce autotelistică, misoneism, energetică și alte asemenea vorbe procopsite? Ce vrei să spui prin frasa „noțiunea aprioristică a naturii este întotdeauna autodelistică?” Da vezi bine: ca orice noțiune aprioristică. Grecul Avtotelis însemnează făcut de sine însu-și. Prin urmare un pleonasm zădarnic. Dar cu misoneismul, ce vrei să spui? Ura de plăcere? Atunci aveai cuvântul mișidonia. Sau poate ura de tot ce e nou. Sau nu e nici una nici alta, ci pur și simplu o întindere a înțelesului vorbei misoș=ura de toți și de toate? După cum vezi, pierdere de vreme, tălmaci și nici o ispravă. Dar cu energetica? De unde ai mai scos-o și pe asta? Ce vrei să înțelegi cu ea: știința energiei? Nu ți se pare că seamănă cu racii țiganului din scrisoare: bine că sunt în scrisoare, boerule, că în sac nici fir de rac.
Întru cât privește felul de a argumenta. Dumneta ai în cap o mulțime de lucruri, pe care nu Ie expui limpede și în înțregime, ci le arunci deodată în discuție, ca și cum eu aș fi fost de față la lucrarea de pregătire ce s-a urmat în spiritul d-tale.’ Așa e cu puterea pesimismului literar, pe care o scoți din energia durerii; tot așa cu deosebirea dintre natura fantastică din operile lui Leopardi și natura în sine sau natura științifică. Este ceva adevărat în ceeace spui Deprinde-ți spiritul cu expunerea metodică a chestiunilor. Nu-l lăsa să sară dela Leopardi la Nordau; nu amesteca pe Lombroso cu Sinner, căci nu e nici folositor nici drept să stea alături numele unor scriitori utilitariști cu numele celui mai mare idealist al veacului.
Iar acum, la subiect.
Trebue iarăși să-ți spun că acolo unde pari a avea mai multă dreptate, anume în expunerea iubirii lui Leopardi, ești obscur. Crezi că Leopardi a iubit una, două, sau mai multe femei, pe Aspasia, pe Silvia, pe Elvira și a murit cu durerea în suflet că nici una nu l-a iubit? sau crezi că a iubit -ț-o femee ideală, cu alte cuvinte că n-a iubit pe nimeni, ci că a plâns amorul ?...
De crezi că a iubit o anume femee, te înșeli.
Din însă-și poezia reprodusă de dumneta alta sua donna, se vede lămurit că Leopardi vorbea imaginei sale ideale; se vera + e quale il mio pensier ti pinge: „dacă ești așa cum te încheagă gândurile mele:i: che dell’ imago, poi che del ver m-e tollo, assai m-appago: „și fiindcă nu-mi este dat să mă bucur de tine, mulțumit sunt de imaginea ta.
Când biografii și criticii lui Leopardi încearcă să lege poeziile sale de umerii unor anumite femei, dau dovadă de cea mai revoltătoare necunoștiință a sufletului poeților. Beatrice Portinari, Laura, Teresa de Brunswich, Silvia sau Aspasia 1... Au existat? n-au existat ?... Dante era înamorat de Beatrice la vârsta de 9 ani; Beatrice se face fată mare și se mărită prosaic după un Simone Bardi; Dante se însoară cu o Gemma Donați. Petrarca vede odată într-o biserică din Avignon pe d-na Hugues de Șade, femee măritată (care cu timpul avu 11 prunci), și ia câmpii, așa, gratis. Beethoven, din potrivă, întâlnește, în posaca sa viață, pe cea mai delicată creatură, pe contesa Teresa de Brunswick, care, dela vârsta de 16 ani, de când lua lecții de piano, până la moarte, rămâne credincioasă marelui muzicant; și cu toate astea, cine poate ști în ce duios andante se ascunde chipul cu adevărat poetic al Teresei? Se pare că simfonia a patra, cea mai puțin însemnată dintre toate, ar fi cântul lui Beethoven către aceea ce se chema Unslerbliche Geliebte. Leopardi vorbește de două-trei femei, Care din ele a existat cu siguranță? Criticii moderni ne vorbesc despre Geltrude Cassi, vara poetului, de care d. Chiarini zice că Leopardi a fost înamorat cu tot dinadinsul; despre o doamnă Carniani Malvezzi; despre Teresa Fattorini fiica vizitiului familiei Leopardi, moartă în adevăr de boală de piept, așa cum moare Silvia, suava Silvia. Ce este adevărat și ce nu este? Se pare că Aspasia ar ascunde chipul unei doamne Fanny Ronchivecchi, frumoasă și șireată, care, spre a chinui și mai mult pe Leopardi, își săruta copiii cu o necuviincioasă aprindere; poetul, naiv în asemenea lucruri, ca toți oamenii de gândire, cântă astfel dragostea ei pentru copii:
quando tu, dotta
Alletatrice, fervidi, sonanti
Baci scoccavi nelle curve labbra
De’ tuoi bambini, il niveo collo intanto
Porgendo, e lor di tue cagioni ignari
Con la man leggiadrissima stringevi
Al seno ascoso e desiato.
Reniefi, amicul lui Leopardi, un fel de bellâtre cu noroc pe lângă femei, îl îndeamnă să nu se fărâme cu firea, deoarece, mai curând sau mai târziu, șireata Fanny va cădea. Asta e logica trivială și din nenorocire logică a tuturor bărbaților care cunosc femeea. Dar asta nu putea fi logica unui om ca Leopardi, al cărui idialism ridica lumea întreagă pe culmea pe care trăia el. De aceea, Leopardi se duce sin — j. gur acasă, în limpezimea imaginelor sale, și acolo uită pământul, pământul, cuib al obscenităților, de unde ecoul propriei sale nefericiri, de acum o oră, când sta lângă Fanny, ajunge până la dânsul ca o amintire de demult: torne dinanzi al mio pensier talora il tuo sembinale, Aspasia.
Femeile cântate de toți mari poeți sânt ca grifonii lui Micliel Angelo: ființe ce nu )(. există în natură: corp de leu cu aripi și cap de vultur. iVon e cosa în terra che li somigli zice Leopardi aceleia pe care a chemat, o la saa donna.
Trebue să te încredințezi de asta.
Dacă în fie care mie de ani se naște ’ câte o Terasă de Brunswick, aceea va fi victima propriei sale înălțimi sufletești, fiindcă pentru aceea trebue să se nască anume un Leopardi sau un Beethoven. Et encorel..
După cum vezi, nu sunt părtinitor nici cu bărbații.
Revenind acum la pesimismul lui Leopardi, mă bucur că ai găsit în anonimul dumitale italian expresia de „pură și solemnă origine intelectuală”. Nu se poate ceva mai frumos și mai exact. Așa este. Pesimismul său e de pură și solemnă origine intelectuală, cum a fost, în trecut, al tuturor marilor poeți.
În OEpide la Colona al lui Sophocle, când OEdipe cere lui Theseu să-l apere împotriva fiului său Polynice (scena în care Polnynice se înfățișează orbului, rugându-l să se întoarcă cu el în Theba, spre a răsturna pe Eteocles, fratele mai mic), Chorul rostește cuvintele următoare: „Acelea ce dorește să-și lungească viața peste durata ei obicinuită, dă semne de o vădită nebunie; căci o viață lungă ne pregătește multe necazuri, și bucuria nu e niciodată parteaj aceluia ce prea mult dorește; iar la urma’ urmelor vine moartea, tămăduitorul de’ toate, când se ivește parcă lui Pluton, care1 nu cunoaște nici legăturile iubirii, nici cântecele, nici dânsul. A nu le naște, este cea mai mare fericire; după aceasta, vine fericirea de a reintra cât mai curând, când ai văzul lumina, în neantul din care ai eșit; căci de îndată ce a sosit tinerețea cu dâra nebuniilor, cine poate scăpa neatins de nenorocire? De ce rele e scutit? Ucideri, răscoale, desbinări, lupte și, spre sfârșit, vine bătrânețea, odioasă, neputincioasă, tristă părăsită de toți, punctul de întâlnire al tuturor mizeriilor omenești. Aci a ajuns nenorocitul acesta, ca și mine. După cum, iarna, malul despre miază-noapte este isbit, clătinat de valurile ce-l înpresoară de toate părțile; tot astfel valurile necazurilor vin neîncetat să lovească în bietul bătrân: unele vin de la apus; altele de la răsărit; acestea din țările pe care le luminează soarele de miază-zi; acelea clin părțile unde suflă vântul de miază noapte”.
Admirabilă e prin puterea de rezistență, viața Grecilor. Încredințați că Destinul cel orb și Zeii cei cruzi se joacă cu existențele lor, ei luptă înainte. A ști că nu ai sorți de isbândă, că mergi la moarte sigură, și ’ totuși a merge, e dovadă de cel mai mare eroism. În asta, și stă optimismul grecesc în aplicarea lor zilnică a ține piept fatalității, iar nu în conceptul ce aveau despre viață.
Căci conceptul lor despre viață îl vedem mai sus care este; e tocmai conceptul budist al bunului Cakya-Muni, cu deosibire că ascetul Cakya pusese idialul său în căutarea cunoștinței absolute /bodhi) prin meditațiune. Doctrina budistă se poate resuma în următoarele 4 puncte: a) necesitatea de a trece prin cercul transmigrațiunilor și al nașterii, alcătuește durerea: b) ne naștem numai fiind-că nu cunoaștem condițiunile existenței: c) odată cunoscându-le, am suprimat causa de a ne naște, spre a intra în liniștea absolută, în nirvana d) în nirvana se intră pe calea purificațiunii, care purificațiune se obține prin 8 perfecțiuni; a văzului, a judecății, a cuvântului, a faptei, a vieții, a aplicațiunii, a ținerii de minte și în fine a extasului.
Cele trei din patru puncte ale budismului le găsim în cuvintele Corului din OEdipe la Colona și în fond în toate tragediile sophocliane (în OEdipe Rege, în Electra, în Trachineene etc.), ear din perfecțiunile cerute spre a intra în nirvana, Greci împlinesc pe cele 7 dintâii dar nu pe a 8-a cea esențială: a extasului.
Pe când însă budiștii caută să se perfecționeze spre a intra în nirvana, Grecii, din potrivă, se perfecționează spre a fi plăcuți zeilor, spre a se întări în lupta disperată cu fatalitatea.
Aceleași cuvinte ale Chorului Ie găsim, aproape textual, în poeziile lui Leopardi.
Zice Leopardi (în Gineslra) cu privire la lupta Grecilor cu fatalitatea:
Nobil natre e qella
Ch-a sollevar s-ardisce
Gli occhi mortali incontra
Al comun fato.
Și mai zice, cu privire la glasul Chorului din OEdipe la Colona:
Nasce l-uomo a fatica
Ed c rischio di mcrte il nascimento.
Prova pena e tormento
Per prima cosa...
(Canto noturno di un pastore).
D-intelletti immortali
Degno trovato, estremo
Di tutti i mali, ritrovâr gli eterni
La vecchiezza. ove fosse
Incolume il desio. la spema estinta,
Secche le fonti del piacer, le pene
Maggiori sempre,’’e non piu dato il bene.
(II tramonto delta lima).
După ce, ca și poetul grec, Leopardi fx arată nestatornicia soartei noastre pe cât sântem tineri, face tabloul bătrâneții aproape cu aceleași cuvinte ca și Sophocles: „Născocire demnă de minți nemuritoare, cel mai rău din toate relele, găsiră Zeii bătrânețea, în care dorința rămâne neîmplinită, speranța stinsă, seci isvoarele plăcerii, nevoile tot mai mari, și fericire niciodată”.
Asemănare de cuvinte datorită asemănări de idei. Leopardi, mort la 39 de ani, nu avusese vreme să guste șr din aceste ultime amărăciuni ale vieții. Dar, după cum avusese intuițiunea pesimistă a tinereții, tot așa, și mai mult, avea pe ai bătrâneții.
IJrin urmare, iubitule, un om care își adăpase sufletul, ca Leopard i, la isvoarele clasicismului celui mai înalt, pătrunzând forma din afară a lumii și înțelegând esența ei, nu avea nevoe de șiretlicurile femeești, de sărutările ce-Fannny Ronchivecclii da copiilor săi, ca să fie pesimist. Dacă suferințele lui trupești, nevoile și lipsurile ce le îndura, nu l-ar fi silit să se absoarbă în durerea sa personală, viața ar fi fost pentru dânsul un mijloc de a asista la experiența continuă făcută de alții, care să confirme noțiunea sa aprioristică despre viață.
Pesimismul lui Leăpordi este dar de pură și solemnă origine intelectuală.
S-auzim de bine și lasă englezoaica: dela Aspasia lui Pericles până la Aspasia lui Leopardi, tot Fanny Ronchivecclii se ascunde sub toate îmbrăcămintele femeești.
Al d-tale
Filip .4.
Lycjda
SCRISOAREA VII
Roma 189...
labile domnule Filip,
M-am sculat de dimineață, cu gând de a răspunde scrisoriii d-voastră din urmă, crudă, dar, ca toate, mișcătoare. Când am deschis obloanele dela ferestre, m-a năvălit soarele, iar în fața mea, luna, văpsită pe albastrul cerului ca o glumă ușoară, mi-a ridicat de pe suflet pâcla nesiguranței. Ce să fac? Dacă așa m-a lăsat cel de sus 1... înțeleg toate argumentele; mă interesează și mă ating-e credința d-voastră că Leopardi n-a ’ iubit nici o feme; că Fanny Ronchivecchi se ascunde în toate ființele de sexul ei. " Dar, nu știu cum, par-că au dreptate. Vă închipuiți ce trebue să fie viața unei creștine, pe care natura a făcut-o întreagă și sănătoasă, alături de un bărbat, autor de tragedii sau filosof pesimistru ?... Admițând chiar, cum credeți d-voastră, căfe-l meea este un animal cochet, — cine vrea’ să și-l alipească, să-l aibă credincios, trebue să-l îngrijească. Ai un cal, ai un câine de vânătoare, ai o pasăre într-o colivie și tot trebue să te ocupi de ei, dacă vrei să nu fugă când te-ar vedea. Dar mi-te o femee !... Vă rog’ să-mi spuneți dacă este mai interesant un canar, pentru vrabia lui, când se ucide cu firea să alcătuiască triiurile și tereremurile cele mai minunate, decât un muzicant ori un poet, pentru femeea lui preocupat pururi de el, plin de amorpropriu, adese-ori neîng-rijit, posac și pretențios?
Negreșit că sunt femei, ca d-na Stuart Mill, ca d-na Grladstone, ca acele minunate creațiuni ale lui Balzac din La rechere de l-absolu; dar acpste sunt sau în romane sau în poporul englez, popor demn, în care femeea este ridicată la nivelul bărbatului, încolo, femeile fericite ale poeților sunt excepții, deși adese-ori bune și cinstite. Miss Mlllbank, soția lui Byron, a plătit scump onoarea de purta cât-va timp numele glorios al marelui poet. Dacă chiar la englezi se întâmplă ast-fel de lucruri, — ce trebue să fie la celelalte popoare I...
Pe câtă vreme onorabilul bărbat al d-nei Targioni Tozzetti (Ronchivecchi), despre care istoria nu se ocupă, a fost probabil un cetățean fericit, fiind-că, dacă nu făcea versuri, în schimb își îngrijea de nevastă.
Pentru posteritate, un asemenea om n-are nici o însemnătate. Știu. Dar îmi închipuesc că și el trata posteritatea cu aceeași măsură. Cine își vede de treabă, cinstit: cine trăește în epoca sa, inteligent; cine este om al timpului său,— acela este adevăratul element pe care se clădește viitorul. A fi acum, hotărât și voinic, este a adăuga un inel puternic la marele lanț al istoriei, care lanț numai atunci are sorți de a se întinde departe în viitor, când fie-care acum este trăit din plin. Și par-că, dacă o preocupare trebue să între în viața actuală a fie-cârui individ, ea se cuvine să fie mai degrabă pentru trecut decât pentru viitor. Numai așa viața se poate desfășura mai departe în mod logic. Căci viitorul, civilizația, se impune cu atâta putere; ușurarea traiului se infiltrează cu atâta șiretenie în popoare, încât chiar națiunile cele mai conservatoare nu se pot opune procesului acestuia de transformare. Dovadă, China, unde nici zidul legendar, nici tradițiile de mii de ani nu pot împiedica prefacerea vieței naționale.
În schimb, statul roman, care a mers în fruntea lumii timpului său, și după el religiunea catolică, moștenitoarea mecanismului lumii romane, sunt singurele instituțiuni omenești care durează de 2000 de ani, fără un moment de întrerupere. Roma este piatra imensă și intactă, pe care, zi cu zi, s-a scris istoria acestei minunate organizațiuni. Și ea se datorește g-eniului particular al rasei latine: echilibrul, a cărui cea mai strălucită personificare a fost, în lumea romană, Cesar și Orațiu, iar în lumea cato- » lică St. Augustin și Papa luliu al II-lea dela Rovere. Iar echilibrnl stă tocmai în această egală și logică desvoltare a tuturor facultăților noastre sufletești, care curgând din trecut, suni actualmente.
Dar dacă femeile poeților nu sunt, în g-eneral, fericite, câte din ele nu se devotează fericirii bărbaților lor. Lăsând la oparte cașul lui Beethoven, autentic, peste 1 care d-voastră treceți cam repede, sunt a- I tâtea altele, fie necunoscute, în care, ca în romanul lui Balzac, femeile se sacrifică pentru a îndulci traiul unor bărbați lipsiți de talent, fie cunoscute și celebre, în care femeile sunt mângâierea oamenilor de geniu. Să-mi dați voe să adaog, pe lâng-ă Teresa de Brunswick, pe Vittoria Colonna, amica lui Michel Angelo. Ce’ grea menire, de a iubi sau numai a mângâia pe un Beethoven și pe un Michel Angelo 1...
Iu fine să lăsăm morții în pace și să venim la vii. V-am spus dela început că soarele umple odaea mea de căldura cea mai binefăcătoare. Adieri parfumate, gânduri trandafirii curg din slava cerului...
Prin urmare, firește, trebue să vă vorbesc de Lydda.
Eri am fost împreună la muzeul din Termele lui Dioclițian. Muzeul îl cunoșteam și eu și ea; ceea-ce însă nu cunoșteam eu, era farmecul de a te plimba la umbra nesfârșitelor galerii ale fostului schit certosian, galerii ce dau pe o minunată grădină, și a te plimba însoțit de o persoană ca Lydda.
Încep să am o bănueală... Lydda scrie corespondențe în jurnalele englezești 1...
Par-că vă aud... „Numai asta îi mai lipsea! Să se cheme Lydda: să se plimbe în libertate cu un june, fără știirea părinților: să facă pictură și spre culmea culmelor, să scrie și în jurnale !...“
Mărturisesc că și eu am avut o curioasă strângere de inimă când am văzut-o că desface un smeu de foae englezească și-mi zice: „Vreau să-ți citesc ceva; o să traduc în franțuzește cum pot. Te rog’ să-mi spui fără nici o fățărnicie cum g-ăsești corespondența asta din Roma”. Dar temerea mea de a asculta o banală descriere a monumentelor, cum se întâmplă tuturor tinerilor scriitorași ce ajung- în Italia, fu de scurtă durată. Corespondența era o elucrubrație încântătoare, parte în proză, parte în versuri, asupra lui Shelley. Eu, care am avut în totdeauna cea mai mare admirație pentru Shelley și n-am înțeles cum de Taine îi consacră numai câteva pagine în Istoria literaturii engleze, m-am simțit deodată ridicat pe aripi puternice de fantasia acestei fete modeste, care intrase cu atâta înlesnire în marele suflet al celui mai poet din poeții veacului. „Frumos ca un înger, de o precocitate extraordinară, bun, generos, blând, înzestrat cu toate darurile inimei, ale sufletului, ale nașterii și ale averii, S Shelley își prăpădi viața par-că într-adins, punând în purtarea sa zilnică imaginațiunea entusiastă pe care ar ți trebuit s-o păstreze pentru versurile sale». Împotriva acestei afîrmațiuni a lui Taine se ridica Lydda. Cum? Un poet blând, generos, care în splendidă sa Sensitiva hotărăște fie iubirea și frumusețea nu pot să piară de pe pământ; un poet, care, în elegia sa asupra morții lui Keats. Adonaîs, se ridică la cele mai înalte accente ale idealismului; un entuasiast, care, dela bogăția imaginilor din Prometeu, ajunge la sobrietatea tragediei sale Cenci, cea mai sculpturală lucrare ce s-a scris în limba engleză dela Shakespeare încoace —un ast-fel de poet să nu merite decât regretul că și-a prăpădit viața, punând în purtarea sa zilnică închipuirea entnsiastă pe care ar fi trebuit s-o păstreze numai pentru poezii ?!... Dar tocmai asta face că geniul lui Selley stă mai presus de al lui Byron și al tuturor poeților englezi, tocmai năzuință sa către un ideal realisabil sau părând realisabil, în lume, iar nu numui în versuri. Ce ar fi fost morala lui Christ fără jertfa vieții sale?
Și aci, o splendidă invocare la mormântul lui Shelley, la simplul mormânt din cimitirul dela Testaccio. Cel puțin dorul de a odihni în clasicul pământ al Romei eterne, i s-a împlinit.,.
Eu eram subjugat. Cu toată greutatea traducerii, simțeam generositatea gândirilor, căldura cuvintelor, avântul sufletului. Era un ceas de cea mai măre emoțiune artistică.
Ne primblam încet la umbra arcurilor galeriei, ea citind, strânsă de brațul meu, eu ascultând-o, cu mintea plină de evocațiunile lui Shelley și ochii fermecați de grația architecturii și de crăngile de trandafiri ce se îndoeau sub greutatea florilor. În mijlocul imensei grădini, câțiva chiparoși, plantați de mâna lui Michel Angelo; peste tot, numai statui, urne funerare, capiteluri, așezate cu o nepăsare șireată de artist; deasupra, candida boltă cerească.
Când isprăvi de citit, Lydda rămase cu ochii în pământ. Ca în toți adevărații poeți urma, dorinței de a spune și altora simțirile sale, părerea de rău că le-a spus, teama că vorbele nu dau măsura vibrațiilor sufletești. Făcurăm astfel câțiva pași în tăcere Eu o oprii.
— Lydda, autorul corenspondenței aceștia este un mare poet. Vino cu mine.... II cunoști?
Și intrarăm, printr-un coridor îngust, în chiliile din fundul mânăstirei, locuite acum de statui. Pe ferestruele cu gratii se vedeau grădinițele călugărești, modeste. Nu era nimeni.
— Spune Lydda, îl cunoști?
Ea îmi luă inîna și o lipi de inimă. Par-că în adevăr, de acolo erau scoase toate accentele ce mă mișcaseră atâta. Fața ei devenise palidă. Apăsă cu amândouă mîinele peste mîna mea, închizînd ochii,..
Ah, iubite domnule Filip, ce fermecător poet este natura care ne-a făcut! Când aș putea eu spune ceeace firea mea șimțea: limpeziciunea de fericire în care pluteam; evidenta întindere a inteligenței mele din minutul acela, ruptă par-că din puterea creatoare a unui Prometeu; când aș putea spune ce desfășurare de timp trecu într-o clipă; cum lutul meu pământesc se pierdu deodată într-o pulbere de lumină, ca în raiul lui Dante; dacă aș putea spune toate astea, și altele, altfel, poate d-voastră ați pricepe ceea-ce nu puteți simți.
Venirăm din nou sub arcurile din grădina cea mare și ne așezarăm pe o lespede. Lydda își redobândise toată sinceritatea de mai înainte. Eu ii cerui jurnalul, ca să revăd versurile lu Shelley. Mulțumirea ei, ca a tuturor oamenilor oare au găsit un ecou în priceperea semenilor lor, părea că o face mai frumoasă ca de obicei.
Pe când eu citeam, Lydda îmi atrase luarea aminte asupra unei perechi ce rătăcea prin capătul galeriei, fără scop și par-că fără a se înțelege între dânșii.
— Uită-te un moment la ei, îmi zise Lydda.
Mă uitai la ei și îi găsi, în adevăr, foarte ciudați; un domn și o doamnă, amândoi scurți’ și grași, amândoi îmbrăcați din greu, amândoi cu o notă de îmbâcsire, caracteristică oamenilor mediocri ce trăesc pururea împreună. Doamna mergea înainte, ostenită și plictisită; domnul venea în urmă, plictisit și el și tot răsucind un boa. Când ajunseră în preajma noastră, doamna se așeză pe un colț de urnă funerară, scoțând un „Uf!.. foarte caracteristic. Eu mă uitam pe furiș la dânsa. Era evident că nu îndrăznise să șeadă până acum din respect l pentru antichități. Avea ceva inexplicabil de moșieriță română. Uf-u\ acela earăși era foarte românesc.
Și, în adevăr erau români...
— Numai pot, Cristache drag-ă... De acum aici rămân.
— Hai, soro, să mai vedem vre-un Traian ceva...
— D-apoi de Traian sunt sătulă... Și mă doare și-o pustie de măsea!
— Atunci să mergem la un dantist.
— Vorba-i! Să mă dau pe mâna lor! Nu-i vezi că ăștia numai din hârburi și din cioburi trăesc.
Domnul, în picioare, da din cap nemulțumit.
— Până n-oi avea pe Young, nu mă duc la dantist.
— Ei, asta-i! O să aduc pe Young de la București, cu depeșe!... Dacă nu vrei să mergi, eu mă duc să mai văd vre-un Traian.
Eu ascultam cu nasul în jurnal. Mă temeam să nu mă dau de gol, și de aceea priveam câte odată spre grădină, serios, în fond însă simțeam o nespus de comică veselie la auzul acelor doi creștini, ridicați fără nici-o transiție dela moșia lor din Argeș ori din Ilfov și aduși în Termele lui Dioclițian. Curios și atingător era domnul
J---- Cristache cu dorul lui de Traian: ,.să mai văd vre-un Traian doi”.
În sfârșit el păru hotărât să vadă, omul, museul. Ea îl chemă înapoi.
— Christache!....
— Ce vrei, dragă?
— Mă doare măseaua.
— Hai la dantist.
— Ia vino, încoace.
El, plictisit, se întoarse.
— Ce vrei?
— Mă doare măseaua.
— Ei, ce-o să-ți fac ?... Mai mult decât la dantist unde o să te duc?
— Dumneata te-ai dus la dantist la Paris !... cu cine știe ce pațachină!
— Taci, soro, că te aude lumea.
— Da ce lume I Nu vezi că-s niște ăia, niște Nemți, niște Unguri... Ziceai că la Roma e bătae cu flori. Pă dracu 1... Pâine nesărată și cioburi.
Lui i se muiaseră mâinile. Prinse a zâmbi și veni lângă dânsa. Ca ori-ce român ce se respectă, scoase tabacherea cu bectemis și-și răsuci o țigară.
— Bine, soro nu vezi ce aer curat, ce de mai flori, ce de alea frumoase 1...
Evident, el era un biet creștin, ca și dânsa, dar era bun, ca o notă de en.tusiasm pentru lucrurile frumoase, pe care ea nu le pricepea de loc.
— Mi-am murdărit jupa, zise ea sărind în sus.
— Atunci haidem.
— Diseară plecăm,
— Ba aia-i vorbă.
Ea se întoarse și îi fulgeră cu o privire teribilă, care păru a lăsa cu totul rece de d. Christache.
Și ast-fel dispărură...
Lydda se uită după dânșii; eu mă uitam în jurnal.
Ce curios! Nu puteam să-mi mai adun gândurile împrejurul lui Shelley. Rugai pe Lydda să-mi mai traducă unele rânduri pe care nu le înțelegeam destul de bine. Ea simțea că se petrece în mine ceva neobicinuit, dar nu știa ce. Își explică lucrurile probabil prin g-reutatea limbei engleze. O rugai să-mi lase jurnalul. Ea mi-l lăsă cu plăcere.
Ne despărțim ast-fel pe deplin fericiți. Eu mă duseiu să dejunez, hotătât de a reciti în pace corespondența asupra lui Shelley. Însă nota comică lăsată de compatrioții mei, pofta de mâncare, soarele ștreng-ar, primăvara ce se năruea peste mine cu viața ei intensă, mă făceau să fluer vesel, și să uit pe Shelley.
Așa dar, veselie și veste bună.
Al d-voastră devotat
Mircea M.
SCRISOAREA VIII.
Costieni, 189...
Iubite domnule Mircea,
Îți scriu în fugă câteva linii. Văd că englezoaica face progrese mari. Păcat.
Scrisoarea din urmă am citit o și mamei d-tale. Partea l-a cu Shelley, a rămas cu totul neînțeleasă, par-că ar fi fost în chinezește. Partea Il-a, în care pui cu șiretenie convorbirea moșierilor noștri, ca să-mi arăți cât sunt de felurite impresiile vieții, a fost pricepută minunat. Se cam rușina bătrâna de îndrăzneala d-lui Christache de a veni pe așa locuri europenești... Asemenea nu-i se potrivea prefacerea schitului în teatru. Muzeu, teatru, tot un drac.
Limba! Vorba noastră veche. Cum să scrim ca să ne înțeleagă toată lumea?
Data viitoare lasă pe Lydda, vechia Diospolis a Grecilor, și vorbește-mi despre limba românească.
Mă duc la București să votez: datoria înainte de toate, domnule! câ așa e românul la sufletul lui...
Am primit un nou volum de critici al d-lui Gherea și vreo trei reviste didactice, plus vreo patru literare.
Nu-i așa? Par-că aș trăi în Englitera: mergere la vot, critici literare, reviste, poezii, minunat, zău.
Și cu toate astea !... Ce departe suntem!
În fugă. Al d-tale
Filip A.
SCRISOAREA IX.
Roma, 189...
Iubite domnule Filip,
Vă rog să mă ertați că nu răspund întocmai dorințelor d-voastră, scriindu-vă despre altele și nu despre limba românească. Chestiunea limbei noastre e sau foarte ușoară sau foarte grea: e ușoară, dacă o privim din vechiul punct de vedere al formațiunii și scrierii ei, de oarece toată lumea e azi de acord că trebue să scriem cum vorbim; e grea, dacă o privim din punct de vedere literar, de oarece fonetismul acesta, singurul posibil ca sistem, a dat loc la archaisme desgropate de prin cronicari și la infiltrațiuni dialectale, care, cu nici un preț nu pot fi primite în limba vie a României libere.
Vom vorbi despre toate acestea într-o viitoare scrisoare, sau poate nu pot vorbi de loc, ca șă nu ne deosebim prea mult în păreri. Astăzi să rămânem la Roma.
La io ore dimineața mă primblam pe Cap:tot, așteptând pe Lydda, pentru ca, împreună, să intrăm în muzeul de sculptură. Începea să fie cald. Mă așezai la umbră, rezemat de un stâlp, ca orice guide care-și oferă grațioasele sale servicii străinilor. Sosea fel de fel de lume. Compania Cook descărca un transport de americani, din niște cloșcării de landouri, de socoteai că se nârăuesc coviltirile peste harcuri, liarcurile peste osii, vizitiii peste cai... Și ce vizitii 1 ce cai 1 ce americani I... Dela jobenurile celor dintâi, la picioarele celor de al doilea și la mutrele celor de-al treilea, era o simfonie de o urâciune perfectă. Toate tipurile lui Bret Harțe din California, și ale lui Marc-Twain din restul Statelor-Unite erau reprezentate, dar cu o așa fericită izbândă în selecțiunea urâtului, încât deveneau demne de muzee. În obrazurile bărbaților, briciul părea că trecuse ca un ciclon, tăind pe apucate și smulgând în modul cel mai nesimetric tuleele venerabile ale bătrânilor sau puful ștreng-ăresc al tinerilor; capete rotunde, cu gușă sub barbă sau gușă la ceafă; capete de maimuță, cu gura ca o spărtură de minge; tărțăcuțe lungi, minunate de a sfârși sub o pălărie buffalo. Rasa germană, voinică și umflată: sub diviziunea ei anglosaxonă, osoasă și lungăreață; rasa neagră, stâlcită; ici și colo câte un tip fără definiție clară, francez degenerat de prin Canada vorbind ca pe vremea lui’ Francois I și Rabelais. Cât despre femei, era o pacoste întreagă...
Plăcerea de a-i vedea pe toți alergând ca o turmă în urma guidului mă făcu să nu mai aștept pe Lydda și să întru după dânșii. Voiam să asist la întâlnirea Venerei de Cnido cu hâdele sale surori americane, dar chiar dela etajul de jos îmi tăiarâ pofta de a-i urmări. Cum intri pe poarta muzeului dai de un budala de dumnezeu indian, slut, strâmb, așezat într-o posițiune. indecentă, pe care nu-l poți privi fără desgust. Ei bine, înaintea acestuia se oprise sexul frumos, și admira, și se minuna, și pocnea din mâini, aspirând silaba lor afirmativă ,:yes“ sub forma unei sorbituri dintr-o băutură ce frige; așa că guidul nu putea să le mai deslipească de-acolo.
Îi lăsai în plata Domnului, și mă urcai liniștit sus.
Ați fost probabil în muzeul de sculptură al Capitoliului. Dacă etajul de jos e ocupat de lucruri mai mult originale decât frumoase, etajul de sus e dimpotrivă păstrat numai pentru lucrările ilustre ale antichității greco-romane.
Ce minunată zidire! În alte părți, capod-operile sculpturii și ale picturii sunt expuse cu șiretenie, luminate de sus, luminate de jos, încinse în brâuri de catifea. Aci, nimic. Afară de Venerea capitolină, care primește lumina de sus, toate celelalte sunt lăsate să se arate ochilor în valoarea lor firească. Marmoră peste tot, ferestre mari, lumina Italiei, și încolo fiecare este ce este. Ca tinerețea, care n-are nevoe de găteală ca să pară frumoasă, așa și statuele grecești.
Îmi aduc aminte de impresiile mele, când am văzut pentru întâiaș dată pe Venerea capitolină și pe Antinous I... Și doar veneam din Grecia, din Franța și din Olanda. Văzusem pe Hcrmes, pe Venerea de Milo și, la Amstermam. la Bonete de nuit a lui Rembrandt, care până aci erau cele trei mari emoții artistice, la care reduceam pe celelalte. Dar la câte trele acestea, sufletul meu nu găsea plenitudinea frumosului absolut, întruparea aceea fericită, în materie palpabilă, a unui ideal vag de frumusețe omenească, ce răsare în noi, mai mult de cât clin impulsul conservării și îmbunătățirii rasei, din însăși natura fundamental optimistă a creeurului nostru, care, în orice direcție ar lucra, e totdeauna pe punctul de a mai urca o treaptă. În statua lui Hermes, copilul Bacchus lasă o umbră pe formele bărbătești ale zeului; Venerea de Milo are o g-ravitate tragică, în absolută contrazicere cu natura zeiței de Paphos; Rondul lui Rembrandt e o strălucită pagină de pictură, dar fără putere de evocațiune, de oarece nu represintă nimic decât numai oposiție de efecte de lumină.
Pe câtă vreme Venerea capitolină e perfecțiunea desăvârșită a frumosului; înfățișează momentul acela, unic în creațiune, când geniul artistic ajung-e în periheliu. După cum o planetă, care își face evoluțiunea sa regulată, nu știe când a ajuns în punctul cel mai apropiat .de soare, tot așa un artist, care se învârtește împrejurul perfecțiunei, nu are conștiința limpede a momentului absolut: o lovitură de daltă mai mult sau mai puțin, și a trecut dincolo sau a rămas dincoace; e prin urmare o fericită întâmplare când se oprește exact în punctul cel mai înalt de creștere.
Că Venerea capitolină poate fi un origina], sau o copie, sau un tip derivat din Venerea de Cnido a lui Praxitele, sunt lucruri secundare. Importantul este că este. Din toată fericită epocă a marii sculpturi grecești, nici un exemplar din cele ce ne-au rămas nu întrunește atâtea calități de grație de pudoare, de fenimilitate, ca acesta. Armonia perfectă dintre idee și operă, maturitatea caldă a formelor, eleganța cu care își mișcă brațele și mai presus de toate poezia cu care se desinează înainte linia coapsei drepte, nu pot fi scoase decât din imaginile acelor artiști ai veacului lui Pericles, pentru cari cultul frumuseții omenești era singura adevărată religiune. Asta este Aphrodita, cu toate atributele sale: anadyomene, rotundă și mlădioasă ca un val, albă ca spuma mării; genetyllide, îndemnând la iubirea vieței și la reproducerea ei,; tiranie, curată și ideală ca o idee platoniciană. Corpul plecat ușor, pare că tremură de sfială. Privitorul e coprins de neliniște. Simte, par-că nevoe de a-i acoperi umerii, suggestionat de puterea artistică cu care e exprimată grația femeească în toată slăbiciunea sa încântătoare.
Poate d. Brunetiere să reproducă texte din Pliniu cel bătrân, cât o pofti, ca să dovedească obscenitatea Venerii de Cnido. Acesta este și el un fel de snobbism literar. A cere statui îmbrăcate și a cita pe Montesquieu, care nu dă voe fiicei sale să răsfoiască propria sa scriere Lettres Persanes, este o aberațiune a criticismului decadent. Omenirea a asistat la comedii și mai mari: s-au văzut Papi ridicând deasupra coloanei lui Traian un chip de sfânt, ca s-o creștinizeze, iar un altul poruncind lui Bernini să îmbrace statua justiției dela mormântul lui Paul al IlI-lea Farnese, ca să nu se scandalizeze damele.
Noi, astăzi, oameni deplini stăpâni pe etica și estetica noastră, știm ce respect se cuvine unei asemenea critice; știm la ce grozăvii îndeamnă ea, ce caricaturi produce arta așa zisă morală, care încearcă să dea probleme psichologice în grupuri plastice. Slavă Domnului, Europa e plină de statui moderne, bușteni de marmoră, îmbrăcați în surtuce, pieptănați după ultima modă, ce par că se dau pe gheață sau se pregătesc la o balansea de cadril. Dar sunt morali, fiindcă sunt îmbrăcați!
Ceea-ce este frumos în vremurile noastre I e tocmai ecletismul la care ajungem noi j în mod firesc, știind a prețui pe de o parte morala lui Christ, trăind dintr-ânsa zilnic, iar pe de alta admițând din toate puterile arta păgână. Că se găsesc astăzi oameni care ar voi să întoarcă pictura la sfinți strâmbi ai prerafaelismului, o știu: dar aceștia sunt g-toata nefericiților, care, maimuțărind pe iubitorii sinceri ai lui Giotto, Beato Angelico, Sandro Botticelli, Memling și alții, se închină înaintea a tot ce e necunoscut și urât. Din aceștia se recrutează simboliștii, verlainianii, capuținiștii și ( alți asemeni caraghioși ai ‘decadenței mo-l derne.
Trebue să vă spun că zilele astea mi-a căzut în mână o broșură a d-lui Brunetiere, l-Art el la Morale, care mi s-a părut nedemnă de autorul ei și de care mi-am adus aminte văzând pe Venera capitolină: - „Mesdames, Messieurs, je vous dirai d-abord que je me suis propose, danss cette con-, fărence, d-etre long-, ennuyeux, obscur, et ndanmoins banal.” Rară sinceritate, pentru un om atât de sigur, ca d-nul Brunetiere. Ainsi soit-il!
Nu mă pot însă împiedica de a mă gândi la entusiasmul cu care un alt critic francez ținea conferințe asupra Filosofici artei grecești, Taine:
„înzestrați cu încântătoarea libertate a spiritului, cu un prisos de veselie inventivă, cu grațioasa aprindere a închipuirii care îndeamnă pe copil să compună și să prefacă neîncetat mici poeme, fără alt scop decât acela de a-și exercita facultățile noi și neastâmpărate ce se deșteaptă deodată într-ânsul, — Grecii au fost cei mai mari artiști ai lumii. Cele trei calități principale pe care le-am găsit în caracterul lor, sunt tocmai acelea ce alcătuesc sufletul și inteligența artistului. Delicatețe de percepțiune dar de a pătrunde legăturile fine dintre lucruri, înțelegerea și intuițiunea nuanțelor permit să construească unități de forme, de sunete, de culori, de întâmplări, într-un cuvânt, de elemente și detalii atât de strânse între ele prin legături intime, încât să alcătuească un lucru viu, care să întreacă, în lumea imaginară, profunda armonie a lumii reale. Nevoea de a fi totdeauna limpede, sentimentul măsurii,
masum, ura de tot ce e-vag și abstract, disprețul de lucruri monstruoase și enorme, gustul de contururi hotărâte, îl fac să-și mărginească concepțiunile într-o formă ce se percepe cu înlesnire de imaginație și de simțuri, și prin urmare să producă opere pe care să le înțeleagă toate rasele și toate veacurile, și care, fiind omenești, să fie nemuritoare. Cultul vjețeiprezente — sentimentul forței omeneșți,trebumțade seninătate și de veselie îl -îndeamnă-să-înlăt-u-re-reprezentarea infirmității trupești șja boalei morale și să înfățiș eze sănătatea sufletului și perfecțiunea corpului, să complecteze frumusețea convențională a expresiunii prin frumusețea reală a subiectului. O privire aruncată asupra literaturii lor, comparată cu literatura orientului, a veacului de mijloc și a timpurilor moderne; citirea unei pagine din Homer, comparată cu citirea Divinei Comedii, a lui Faust sau aepopeelor indiene; un studiu asupra prozei lor, comparată cu ori-ce altă proză, din orice alt veac sau din orice altă țară, vă vor convinge repede. Alături de stilul lor literar, ori-care altul este umflat, greoi, inexat și silit; alături de tipurile lor morale, ori-ce al tip pare încărcat, trist și bolnăvicios...”
E o plăcere să-ți răsbuni pe cine-va cu așa fraze! În fie-care scriitor șe deșteaptă câte odată „un poete mort’ jeune â qui l-homme survit”, cum «ioc Sainte-’Beuve.
Și e curios că d. Brunetiâre pretinde a fi, în critică, ucenicul lui Taine...
Urmaiu a rătăci prin coridorul din mijloc, rece, solemn, plin de lucruri frumoase, de statui, de urne, de vase înflorate, pe care motivele aleargă, în baso-reliefuri de crângi fantastice, cu o eleganță supremă.
Intrai la stânga, în sala busturilor împărătești. Aci mă așteptă emoțiunea bine-făcătoare a patriotismului. Îmi aduceam anfinte de un bust al lui Traian care mă impresionase, dar nu credeam că a doua oară avea să mă miște atât de mult.
În adevăr, cum intri, dai de chipul împăratului nostru, așezat pe polița de sus, la stânga.
Ce minunat seamănă bustul acesta, cel mai expresiv și mai inteligent din câte am văzut eu, cu imaginea ce-mi făcusem din cărți despre marele nostru părinte.
Luai un scaun și mă așezai în fața pietrelor vorbitoare.
Iată Traian: iată Jplotina, femeea lui; iată Marciana, sora împăratului; iată Matidia, fiica Marcianei. Apoi Adrian, vărul și urmașul lui; apoi Sabina, femeea lui Adrian.
Sfântă este em.oțiunea ce răsare în sufletul unui român, la vederea acestor capete, care au trăit din viața împăratului, l-au iubit, l-au înveselit și l-au întristat! Ce enigme, aceste obrazuri de piatră, această Plotină, la început demnă soție a marelui om, apoi femee rea; această Marciană, singura lui rudă de sânge; această Matidie, tânără și cuminte, unică ramură a familiei Ulpia! Apoi, acest Eliu Adrian, mătăhălos la trup, fin la minte, iubitor al artelor și frumosului; demn de părintele său adoptiv în unele nedemn în altele! Ce straniu moment al istoriei romane, clipa aceasta de 18 ani, în care o lumină de geniu puternic, o mână de suflet cu adevărat nobil, încearcă să oprească rostogolirea totului în prăpastia depravării, a vițiului, a infamiei! Și ce mare ne apare omul care personifică într-ânsul clipa aceasta; omul al cărui caracter moral avea să lupte nu numai cu imoralitatea altora, dar cu chiar propriile sale slăbiciuni! Căci atâta era de adâncă stricăciunea, așa se întindea de departe cangrena în clasele de sus, încât însu-și împăratul, figura cea mai nobilă din câte au produs vremurile acestea, nu s-a putut strecura în paginele albe ale istoriei fără pată. Dar, ca și cum bărbătescul lui suflet s-ar fi temut de el însu-și, Traian, dând spada în mâna lui Saburanus, numit de el căpitan al gardei, îi zicea; „ține, mă vei apăra, dacă îmi voiu face datoria; dacă nu întoarce-o în contră-mi: ori ce greșeală la suveran are mai puțină scuză. “ ’—’Și ce bine oglindește bustul acesta, fără, cunună pe cap, fără însemnele măririi, înălțimea g-ândurilor, mărimea sufletului! Cu părul tras pe frunte, rămas puțin, ca la luliu Cesar: ajuns prin urmare în deplină maturitate, când toate florile s-au scuturat de pe ramura vieții; fără copii, așa dar fără ultima mângâere a oamenilor ce conduc pe semenii lor, și care, din slava în care trăesc, par că pătrund și mai adânc vanitatea celor pământești; cu ochiul trist privind drept înaînte: cu gura ușor ridicată de la o lăture, — chipul împăratului e icoana însă-și a melancoliei. Acolo se răsfrâng grijile unui imperiu mare ca lumea: acolo, năzuințele unui suflet păgân, în care, cu toate astea, sublimul martir de la Golgota părea că aruncase sămânță îndoelii; acolo, luptele unei conștiințe, în care blândețea ertătoare a geniului se întâlnea cu disciplina rigidă a generalului din Germania de jos. (Acesta e căpitanul din primul răsboiu ^dstctc, care, după ce bătuse pe strămoșii noștri în pământul lor, se ruga de femeile dace să nu-și caute singure moartea, fiind-că „Roma iartă pe cine se supune”, cuvinte noi în gura unui popor, ce nu ertase niciodată pe nimeni.
Și privind în ochi cuminți ai împăratului mă gândeam că a fost o fericire pentru noi, coborâtorii Dacilor și ai Romanilor, că cele două popoare s-au isbit, s-au frânt, s-au contopit într-un popor nou, tocmai în epoca cea mai curată a imperiului, sub privirea blândă a divului Traian. În adâncimea straturilor cu adevărat poporane de la noi, în munții Oltului și ai Vrancei; prin Neamțu pe la Suceava și prin Bucovina; prin Transilvania și prin Banat, acesta este tipul moral al țăranului: omul cuminte care vede și iartă cât poate, melancolicul care trăește pe corhane, cu portul dacic și cu sufletul român,— pe când femeea lui, dacă în toată puterea cuvântului a rămas vânjoasă și încăpățânată cu surorile sale de altă-dată: „bete de ură și de durere,^ femeile nuvors-audă, se smuncesc din mânile soldaților, nepăsătoare de moarte, g-ândindu-se numai să împărtășească soarta comună“. Așa e și astăzi românca în Transilvania, care, când intră într-un neam străin îl românizează. Marea lege fiiziologică care transmite pe cale generativă, în bărbat, prototipul rasei, calitățile neclintite ale tatălui celui dintâi, când mai cu seamă împrejurări din afară nu le-au schimbat.
Și mă gândeam la multe, acolo, în mijlocul sălei de marmoră, în fața familiei Urpia... Mă dândeam la tinerei noștri cu mijloace, cari năzuesc toți spre Paris; la famiile care pot călători, și se duo numai la Paris: la artiștii noștri, din care foarte puțini trec pe la Roma, și atunci numai în fugă. Și cu toate astea, aici este obîrșia neamului nostru, aici și la satul Grădiștea; aicea e coloana traiană; în Italia, la Benevent, e arcul de triumf al împăratului.
Și la câte altele nu mă gândeam !.. Le așezămintele noastre de cultură, care nu au nici copiile în gips ale busturilor împăratului; la școlile noastre, în care copii învață istoria romană fără să aibă un singurMnanual popular asupra lui Traian, o reducere a capitolelor din Dion Cassius (deja traduse) sau a monografiei cu care preotul Brottier completează Istoriile lui Tacit. Se vorbea cînd-va, la noi, de aducerea unei copii a coloanei traiane și ridicarea ei pe una din piețele capitalei. Fericită idee, care însă a fost părăsită, sub cuvânt că, din momentul ce colonia există la Roma, nu mai e nevoe să existe și la noi, iar că în locul coloanei ar fi mai merit să ne ridicăm monumentul eroilor de la Grivița și Plevna. Bine e să ridicăm monumente în amintirea răsboiului nostru din urmă. Dar faptele ce le vor rechema ele, sunt în mintea noastră a tuturor; nimeni nu se îndoește de existența lor. Pe când cucerirea Daciei, podul peste Dunăre, chipul Împăratului, existența sa chiar par basme, sunt legende, fără nici o putere evocativă pentru popor și pentru copiii din scoală, mai cu seamă de când entusiasmul v dascălilor transilvăneni a fost îndepărtat de i-’ ronia boujuriștilor decadenți. Vai de poporul care își tratează mărirea trecută cu ironie !... Coloana traiană, înălțându-se splendidă în capitala Romîniei tinere, ar fi axa^pe care s-ar învârti, ca spirala antică, năzuințele noastre; ar fi dovada hotărâtoare, pentru munteanul din Vrancea și câmpeanul din preajma Bărăganului, că Traian, nu e poveste: ar fi documentul nostru de noblețe, adus la noi. Ar trebui să ne deprindem a fi serioși cu minunata comoară de sen i mente ce o avem în marele suflet anonim al poporului: s-o păstrăm ca cea mai nestimată bog-ăție ce ne-a venit, nouă, surtucarilor, fără nici o osteneală, ca de la un unchi din America; s-o păstrăm, s-o mărim și s-o venerăm. Legendele istorice, faptele mari din trecut, ce s-au strecurat prin naivitatea poporană, trebue să le sprijinim și le întărim cu dovezi scrise în piatră și în bronz. Destul am fost copii flecari, dettul am rîs de entusiasmul bătrânilor profesori latiniști, de limba lor, de visurile lor, de idealul g-enerației de la paș’ ș-opt, de constituție, de liberclea, de sofraffiu; destul am maimuțit un scepticism pe care nu-l aveam. De la război încoace, par-că multe sau schimbat în bine. Ne-am cucerit neatârnarea, avem o armată, ne-am fixat o limbă, au răsărit doi-trei scriitori, mai mari decît timpurile lor, — prin urmare am avut mai mult noroc de cît minte. Să avem și puțină minte! Să fim serioși!
Ah, pustiu de condeiu, cum mă iai la vale 1 pustiu de condeiu și pustiu de suflet!... Aleargă înainte, mînă, gonește, sare de la una la alta, fără nici-o regulă: aveți dreptate să zicezi că nu sunt disciplinat. Așa este. Pe de altă parte însă, ce plăcere de a da drumul vorbei !.... Venerea, Traian, americanii, landourile, Lydda. Ah, Lydda! o uitasem....
Așa e: uitasem pe Lydda; ceeace probează că Ulisse avea dreptate și că insula Ogygia se poate întâlni și pe Capitol. De astă dată însă Calyspo era de piatră.
Neștiind ce s-a putut întâmpla, eșii din muzeu și-mi îndreptai pași către via Marguta, strada atelierelor, unde și Lydda avea pe al său. Era pe la amiază. Stradele erau pline de lume. Din piazza Venezia se vedea tot Corso, până la piazza del popolo inundat de soare, scânteetor de îmbrăcăminți femeești. Eu eram preocupat. Lumea umbla forfota, o lume sănătoasă, limpede la chipuri, ce părea fericită de a trăi, mulțumită de a merge spre casă, către care o mâna pofta de mâncare. Romane grase, cu părul negru și fața albă; străine blonde, șubțiratice și vaporoase; trăsuri, în coșul cărora tremurau crâng-i întregi de trandafiri; viața de primăvară a unei mulțimi civilisate, alergând instinctiv după fericire, îmi treceau prin minte crîmpee de idei, pete de imagini, un nas berbant al unei americane, chipul unui ofițer, un lupetto de pe capra unui birjar ce lătra după IunieDe odată mă oprii în loc, tresărind: e cu putința ca toată lumea asta să vorbească italienește, când ceerul meu funcționa liber, numai în limba mea? Și atunci, printr-o solidaritate inconștientă, mă gândii la D-l Hristache din termele lui Dioclițian... Bietul om! Ce cinstit g-răea el în limba lui; „haide, soro, să mai vedem un Traian, ceva.”
Când ajunsei la Lydda, o găsii lucrând la portretul unei doamne americane, care era de față și poza. Ne salutarăm din cap cu un zâmbet și un semn. Ea își căută de ’lucru mai departe: eu mă strecurai pe ’ după niște pînze până la un divan. Și când îmi aruncai ochi mai bine spre americană, Doamne iartă-mă, îmi veni să pocnesc din limbă, par-că ar fi mușcat cine-va dintr-o lămâie în fața mea. Ce chip de diavol surâzător I...
După ce eși americană, Lydda veni spre mine, liniștită, și îmi explică pentru ce fusese silită să lase pe de altă dată muzeul Capitolului. Privirea ei îmi păru stranie, Seninătatea caldă de tot deauna lăsase locul unei expresiuni reci. Vorbea, curățind paleta domol, fără hotărîre, fără interes. Ce putea să aibă ?_
Americană lăsase, eșind, un parfum amețitor de eleganță și de bogăție, ce părea că ne revoltă nervii. Ne învăluea pe amândoi simțimîntul curios al individualități noastre, deșteptat de odată de aceeași cauză dar cu efecte deosebite, precum ne erau firile: la mine, o încordare a voinței, mișcarea înainte a simpatiei; la Lydda, din potrivă, o depresiuue totală, par-că s ar fi simțit gata să leșine.
Pentru întâia oară o vedeam astfel. lini fu rușine de gândurile mele secrete, și încercai să mă apropii de sufletul ei revoltat, pe toate căile, făcîndu-mă mic, vorbindu-i de muzeu, de artă, de tot ce știam că-i place și o interesează. Fu în zadar. Atunci, negăsind nimic, tăcui. Ea se sculase de la. lucru și se uita pe fereastra ce da pe Pincio. Eu priveam portretul.
— Ce eleganță, personală a d-tale, pui pe pînză 1... Par-că modelul tocmai de calitatea asta e. lipsit, — zisei eu, ’ca să zic ce-va.
—Nu-i așa?... îmi răspunse ea repede.
Nu era de loc așa: dar deloc. Însă ce să-i faci firei omenești, cu toate unghiurile sale ascunse?... În naturile cele mai perfecte, vanitatea răstoarnă cîteodată armonia unei întregi viețe.
Lydda zise ce-va, printre dinți, în englezește, satisfăcând astfel trebuința suf Letească de a pune pe o situație cu vîntul exact, pe care numai limba în care gândim ni-l da. După aceea veni către mine, înseninată; mă duse la fereastră să-mi arate cum se vedea unda de lumină propagindu-se prin aer; mișcă perdelele atelierului; apoi rămase în mijlocul camerei, g-îndindu-se; ce se mai întâmplase?
— Vrei să dejunăm împreună, îmi zise.
— Bucuros.
Easurâdea. Devenise încântătoare, Lydda cea de totdeauna, stăpână pe sine, simplă.
Dejunarăm foarte cinstit, cu ouă, șuncă și ceaiu. După aceea, îmi dete voe să fumez; îmi deschise fereastra și mă lăsâ cu roatele mele de fum. Ea se întinse pe divan...
Pe zidul de la Pincio, rozele cădeau până jos. Soarele bătea în toată puterea lui, pe acoperișuri și prin grădini. Viața, oprită într-un moment de odihnă, părea că s-a lăsat, ca Lydda, în brațele încropite ale namiezului. Doi grădinari dormeau pe pământul gol. Palii de. lumină tremurau prin văzduh. O toropeală nespusă se apropia de mine: simțeam că adorm, fără să mă pot opune acestei năvăliri. Un pahar de vin îmi surâdea într-un colț al închipuirii, rămas deștept. Ceaiu I...
Și hup !.. Alunecai în neant simțind exact momentul trecerii. Admirabilă mașină a Conștiinței înregistrase, ca un aparat sismic, până la ultima ondulațiune a vieții.
Când deschisei ochii, tabloul era întocmai ca mai înainte. Până și grădinarii stau tot la pământ. Mă uitaiu la ceasornic: dormisem poate vre-o zece minute. Mă sculai binișor. Lydda dormea. Mă apropiai de dânsa, dorind să văd ce impresie îmi făcea: ochi închiși îi dau aerul par-că și mai candid. Corpul întreg, rezemat cu încredere pe divan, mi părea ușor ca un fulg. O mână cădea pe coapsa dreaptă, albă ca o floare. O sărutai cu mare grijă; trecu o adiere de flori prin degetele fiine. După aceea, închisei fereastra, să nu răcească; îmi luai pălăria și eșii tiptil, lăsând-o să se odihnească. Știu că se scoală de dimineață, că lucrează din zori de zi până seara, cu aceeași nestrămutată credință în bine: prin urmare repaosul ei trebuea respectat ca un lucru sfânt.
Ce minunat lucru e o asemenea fire!
Demnitatea omenească e ridicată la înălțimea poeziei.
Cred, iubite domnule Filip, că o idee nouă se statornicește în spiritul meu: aceea de a lua pe Lydda. Cu o astfel de femee, viața mea se va desfășura mai departe, limpede, ca până acum, și sper că s’
și a - ei va fi ferită de necazuri.
Așteptând să-mi răspundeți, rămân al d-voastră.
Mircea M.
SCRISOAREA X.
Roma, 189...
labile domnule Filip,
O noutate curioasă: era cât pe aci să deviu pesimislru. Închipuiți-vă că de la fereastra deschisă a atelierului, lângă care am adormit, m-am ales cu niște friguri năprasnice. Ce s-a întâmplat cu mine timp de trei zile, nu-știu. Se pare că am trecut printr-o perniciosa, din care nu scapă de, cât unul la mie, și că salvatorul meu este doctorul Baccelli, care a făcut cu; mine experiența supremă a injecțiunii intravenale a unui scrum descoperit de el. Eu nu știam nimic. Îmi aduc aminte numai, câ deschizând ochii, am întâlnit cu privirea alți doi ochi, pironiți asupra mea, doi ochi adânci, de o intensitate de viață extraordinară, care păreau a pândi scânteea de suflet ce mai licărea în mine, păreau a-mi filtra, din pupilele arzătoare, focul eternității.
Ce mare e omul 1...
Revenindu-mi în simțiri, căutai să-mi adun mințile. Cine era domnul acesta.? Cât ținuseră frigurile, mă luptasem cu Kant. Imperativul categoric, numeni, ideile aprioristice, teoria spațiului și a timpului,— o hălămostie de abstracțiuni, pe care le discutasem și le combătusem cu o luciditate rară. Va trebui să vă istorisesc când va lupta această chimerică.
Deschizând ochii, doctorul Baccelli mi se păru că e Kant. Vedeam că dincolo de umbra potrivnicului meu stă chipul palid al Lyddei, dar credeam că o visez, cum visasem aevea, timp de trei zile și trei nopți. O evidentă desfacere a personalității mele, mă legă, jumătate cu visul și jumătate cu realitatea. Doctorul zise:
— Come va, caro amico?
Mă trecu un fior de frică:
— Brutto vecchio 1 sei diventato italiano?
Atunci vocea Lyddei răsună în auzul meu ca o muzică, și legătura cu realitatea se statornici deodată. Ea mă lămuri că domnul pe care-l batjocorisem era salvatorul meu. Doctorul râdea, bufnea pe nări, își frecă mâinile:
— Va bene, va benone. Dica pure...
Apoi veni lângă mine, mă luă de mână și începu să mă mustre, râzând:
— Așa, ha? Mă faci bătrân... Ba încă bătrân urât:- Nu poate toată lumea să fie tânără, ca dumneata...
Atunci mi se ridică negura de pe minte. Par-că o sfârșeală sufletească mă cuprinse, un sentiment de mizerie și de slăbibiune, de milă și de rușine. Înțelesei într-o clipă că ceva grav se petrecuse cu mine; că omul acesta mă scăpase dintr-o mare primejdie. Și cum el îmi ținea mâna într-ale lui, o covârșitoare putere de iubire și recunoștință mă făcu să-i sărut o mână...
În sfârșit medicul plecă.
Lydda îi luă locul, pe scaun. Ce minunată mi se păru? Slăbise. Obrazul ei, de răsură abia înflorită, era palid. Sub lumina lămpii, vedeam vinele albastre cum mângâiau pielița.
Închisei ochii, deplin stăpân pe mine, dar cu pornirea către vis a omului care a umblat trei zile prin neființă; închisei ochii, ca să nu mai pătrundă nici o imagine alături de a Lyddei, și astfel să rămână a sa, eternă, în sufletul meu.
Îmi puse mâna pe frunte și mă chemă, cu un glas... cum n-am mai auzit. Redeschisei ochii, cu fondul de șiretenie și de plăcere de a o vedea suferind pentru mine, care de fapt nu era decât dovada slăbiciunii în care mă g-ăseam, și îi luai mâinile, le sărutai și iar le sărutai, cu sentimentul de nețărmurită mulțumire fizică, cu care copilul adoarme sub respirarea caldă a mamei. O ușoară roșeață i se urca în obraz. Îmi zâmbi: îmi închise gura, fiind-că voeam să vorbesc; îmi dete niște doctorii și mă pofti să adorm. Cum să adorm! că doar până atunci mă luptasem cu toate lighioanele somnului. Dar nu: acela nu fusese somn, ci delir. Prin urmare trebuea să mă supun.
Închisei ochii din nou, și fie slăbiciune, fie lipsă de odihnă adevărată, adormii
Când mă deșteptai din nou, se îng-âna de ziuă. Prin crăpăturile obloanelor se insinua lumina. Mă uitai prin prejur. Într-un fotoliu dormea cine-va, o femee. Cine putea să fie?
Îmi adunai gândurile răslețe. Capul îmi huea în gol. Cu toate astea, ideile îmi erau limpezi. Îmi aduceam aminte de doctor, de Lydda, de vorbele de cu seara; apoi, mai din urmă, de visuri și de Kant. Ah, iar Kant I
Ce curios! Vorbisem cu el, de-a binele; îi dovedisem că se înșelă în unele afirmări: că nu există timp și prin urmare nici idei ’4- aprioristice: că filosofia energiei universale răsturnă labirintica sa zidire, care, cu toate astea, îmi fusese atât de drag-ă. Iar el mă ascultase zâmbind. Asta era răspunsul său: zâmbetul. O, afurisit de bătrân, maniac,— ce câștigi zâmbind? Răspunde, dacă ai ce I
Începuse să-mi fie foame. Aș fi vrut să chem, dar îmi era milă de ființa care dormea alături, căzută de osteneală. Ce straniu e corpul omenesc, desfășurat în nepăsarea somnului I Prinsei a răsuci niște ciucuri de la învelitoarea patului, gândindu-mă în urmă, departe. Câte nimicuri dulci, din vremea copilăriei 1... Viața noastră trecută stăîn raport ’ invers cu viața noastră presentă, din punct de vedere al fericirii: aceasta, fiindcă mo-. mentul actual este totdeauna covârșitor, în bine sau în rău. Și iar adormii.
Când mă deșteptai acum, o figură nouă stă plecată spre mine. Îmi trecui mâna pe frunte, ca să mă simt bine: eram deștept. Recunoscui după îmbrăcăminte persoana care dormea în fotoliu. O rugai să deschidă obloanele. Le deschise. O orgie de lumină se revarsă în odaie, aducând par-că evident, veste bună de la natura din afară. Mă uitai la sora de caritate ce mă îngrijea. Un obraz tânăr și curat. II mai văzusem undeva. Unde? Printr-o grațioasă mișcare ce făcu din cap, îmi adusei aminte, ca prin vis, că în mijlocul aiuririi mele, avusesem o o licărire de conștiință, în care realitatea mi se întipărise sub forma mișcării din cap a persoanei ce era de față. O rugai să-mi dea o oglindă și un pieptene; numai decât închipuirea de sine își lua împărăția. Sora căută og-linda, dar n-o găsi; găsi însă pieptenele, și cu o îndemânare rară, se apropia de mine și-mi îndreptă părul în cap. Un parfum de mână vie îmi adiă prin minte. Mă simții mișcat de un resort sufletesc de gratitudine și, mai mult, de dorință de ai plăcea. Ea zâmbea. Rosti câteva cuvinte italienești, și înțelesei după accent că era engleză. Asta fu de ajuns ca să mă recheme la acelaș sentiment curios ce avusesem în atelierul Lyddei, când posa americană. Ce nepotriveală între ceea-ce se cuvine și ceea ce este!
Ziua trecu repede. Veni doctorul, pufnind pe nări ca de obiceiu, și-mi dete deslegare de a mânca și a trăi mai departe. Spre seară veni Lydda, dete drumul surorii de caritate pentru un ceas și râmaserăm singuri.
Cum am văzut-o atunci, nu cred să mai văd nimic asemuitor. Un menuet de Mozărt ar putea spune mai bine, cu eleganța sa glumeață și melancolică, ce era Lydda atunci. Își ridică pălăria din cap, cu foșnituri de mătase moale; o așeză pe un scaun, fără a se uita în oglindă, și veni lângă mine. Ați băgat de seamă ce impresie de statornicie lasă o femee care își pune sau își ridică o găteală, fără a se uita în oglindă? Prinserâm a vorbi de una și de alta, de vremea frumoasă, de plimbările noastre, — până în sfârșit îi spusei... că aveam să-i spui ceva. Ea mă privea nehotărâtă:
— În mintea mea s-a statornicit o idee... Cred că de acum nu mai pot trăi fără de dumneata... Primești?
Lydda își retrase puțin scaunul și se uită la mine țintă, cu o privire luminată de bucurie.
— Cred... aș crede că... altă dată.
— Altă dată, dacă vrei. Înțeleg; că poate n-ai destulă încredere în hotărârea mea de acum; toți bolnavii fac proecte mari pentru viitor, fiindcă astfel se înșeală singuri.
— Nu, doamne ferește. Primesc cu bucurie și recunoștință. Vjața mea e legată de viața dumitale cu temeinicia hotărârii lăuntrice, care nu se teme de nici o stavilă și de care nu am să dau seama decât lui Dumnezeu. Altfel, înțelegi că nu aș fi aici lângă dumneta.
— Bine, Lydda. Cred însă că trebue să-ți spun unele mici neregularități din viața mea, de care e drept că nu sunt răspunzător, dar care nu mai puțin există...
— Te rog...
— Starea mea civilă nu-i tocmai în regulă... Nu am tată.
. Ea se plecă spre mine și mă cuprinse cu brațele de gât.
— Știu, îmi zise încet; am înțeles de mult...
— Și primești?
— Mai mult ca ori când...
Asta este, iubite domnule Filip, ziua hotărâtoare. Ce s-o întâmpla deacum ou mine puțin îmi pasă. Lydda îmi redă un lucru scump: respectul anonim al lumii, la care credeam că nu am drept să aspir. Prin urmare înțelegeți că singurul meu gând de azi înainte este de a răsplăti prin cel mai mare devotament pe aceea ce va deveni femeea mea. Vă rog dar să faceți prin tribunal actul de consimțământ al mamei și să mi-l trimeteți fără întârziere.
Mă opresc, fiind-’că sunt ostenit. Sper să vă scriu mâine din nou.
Al d-voastră
Mir cea M.
SCRISOAREA XI
Roma, 189...
labile domnule Filip,
Teoria spinoziană, care admite pe om ca 9 întrupare fugitivă a voinței lui Dumnezeu (personificat în substanță, cu atributele sale: unitate, necesitate și infinit) este, sub o altă formă, teoria biologică modernă, care stabilește o iadentitate perfectă între e-’/- nergia vieței cu energia universului, și anume cu una din formele acesteia: energia chimică.
În știința modernă s-a dovedit că fenomenul vital în imensul circuit al energiei universului, este totdeauna precedat de un fenomen chimic și produce la rîndul său un fenomen caloric. Prin urmare, energia vitală își trage origina din energia chimică potențială, grămădită în principiul constitutiv al org-anelor, iar la rîndul său energia vitală produce energia termică. Căldura, care până acum era considerată ca o condițiune generatrice a org-anelor vieței, este astăzi considerată, din potrivă, ca un pro., dus al funcționării organelor, și, prin urinare, în ordinea dinamică, ca un mijloc de eliminare a vieței animale, după cum acidul carbonic este, în ordinea substanțelor, un material uzat și, ca atare, dat afară. De o potrivă cu enercfiacalorică este considerată energia. mecanica, energ-ia electrică, fosforică: atâtea căi pe care energia chimică potențială, introdusă în organismele vii, se întoarce în energia universală.
Se înțeleg-e prin urmare că viața nu este
Ea se plecă spre mine și mă cuprinse cu brațele de gât.
— Știu, îmi zise încet;; am înțeles de mult...
— Și primești?
— Mai mult ca ori când...
Asta este, iubite domnule Fiiip, ziua hotărâtoare. Ce s-o întâmpla deacum cu mine puțin îmi pasă. Lydda îmi redă un lucru scump: respectul anonim al lumii, la care credeam că nu am drept să aspir. Prin urmare înțelegeți că singurul meu gând de azi înainte este de a răsplăti prin cel mai mare devotament pe aceea ce va deveni femeea mea. Vă rog dar să faceți prin tribunal actul de consimțământ al mamei și să mi-l trimeteți fără întârziere.
Mă opresc, fiind-’că sunt ostenit. Sper să vă scriu mâine din nou.
Al d-voastră
Mircea M.
SCRISOAREA. XI
Roma, 189...
Iubite domnule Filip,
Teoria spinoziană, care admite pe om ca 9 întrupare fug-itivă a voinței lui JJumnezeu (personificat în substanță, cu atributele sale: unitate, necesitate și infinit) este, sub o altă formă, teoria biologică modernă, care stabilește o iadentitate perfectă între e-"/- nergia vieței cu energia universului, și anume cu una din formele acesteia: energia chimică.
În știința modernă s-a dovedit că fenomenul vital în imensul circuit al energiei universului, este totdeauna precedat de un fenomen chimic și produce la rîndul său un fenomen caloric. Prin urmare, energia vitală își trage origina din energia chimică potențială, grămădită în principiul constitutiv al org-anelor, iar la rîndul său energia vitală produce energia termică. Căldura, care până acum era considerată ca o condițiune generatrice a organelor vieței, este astăzi considerată, din potrivă, ca un produs al funcționării org-anelor, și, prin urmare, în ordinea dinamică, ca un mijloc de eliminare a vieței animale, după cum acidul carbonic este, în ordinea substanțelor, un material uzat și, ca atare, dat afară. De o potrivă cu energdacalorică este considerată energia, mecanica, energ-ia electrică, fosforică: atâtea căi pe care energia chimică potențială, introdusă în org-anismele vii, se întoarce în energia universală.
Se înțelege prin urmare că viața nu este /C alt-ceva de cît circularea energiei, care, pornită din lumea fizică, se întoarce în lumea fizică, după ce a făcut o scurtă trecere prin organismele animale.
Prin urmare substratul teoriei spinoziane.
Pentru Spinoza, omul nu este de cât o formă fugară a voinței lui Dumnezeu. Acest Dumnezeu se propagă în timp pe calea necesității, cu alte cuvinte după legile firii și esenței sale. Acest Dumnezeu nu e nici bun nici rău: el este. Și cum el este, conform legilor esenței sale, tot astfel natura întreagă este, conform acelorași legi. Tot ceea-ce este într-un asemenea Dumnezeu e necesar, — și acestea sînt legile energeticei.
Printr-o curioasă contrazicere, Spinoza face o dinstincțiune între Dumnezeu și univers, cu toate că recunoaște că fiecare atribut al lui Dumnezeu nu este decât o manifestare a naturei sale, care rămâne totdeauna simplă și aceeași; cu alte cuvinte, contestă părții natura fundamentală a totului, dând astfel naștere teoriei ideilor inadequate, care și este partea cea mai obscură a Eticei sale.
Dar, ținînd seamă de timpul în care a gîndit el, Spinoza a fost marele filosof al viitorului, când a pus, sub o formulă abstractă, temeliele energeticei. Căci ce alta este substanța, unică, necesară și infinită, ’ clacă nu energia, unică, necesară și infinită și dânsa? Binele și răul nu există în natură, ci sunt noțiuni omenești. În natură, tot ce există e perfect, prin chiar aceea că există, iar ceea-ce există este ființa și mișcarea. Totuși, noțiunea binelui și a răului, rezultând, pentru noi, din comparațiune, trebue păstrată, spre a ne forma idei asupra calităților oamenilor în general și a-i îndemna să se conformeze intereselor speciei.
Cu alte cuvinte, o vastă concepțiune unitară a unui circuit, care, fie că s-ar chema substanță, fie că s-ar chema energie, se găsește același, peste tot, de la sistemele planetare cele mai depărtate, până la om și până la viața lui complicată și gânditoare.
Se înțelege prin urmare că numenele sau lucrunle în sine, care, după Kant, nu pot fi cunoscute, de oare-ce, fatalmente, noi nu putem cunoaște de cât propriile noastre facultăți,- sunt rămase departe înapoi față cu conceptul științei moderne. Astăzi, foarte puține fenomene mai sunt numene, și în urma descoperirii energiei universale, nici un fenomen nu mai are dreptul de a se ascunde după această misterioasă calificațiune, afară de cât poate energia universală-ea însă-și. Cum însă filosofia științei admite că aceasta este substratul, esența însăși a lumii, ea poate fi fenomen sau numen, după cum individul care o contemplează o înțelege sau nu.
Teoria energiei universale răspunde concepțiunei kantiane a timpului, în acest Sens ca și una și alta neagă existența timpului, din punct de vedere obiectiv. Deosebirea esențială stă în concepțiunea spațiului. Pe când Kant pune spațiul ca și timpul prin-l-ormele pure sau națiunile apriorislice, care nu au nimic a face cu lumea exterioară — filozofia noastră îl confundă cu însă-și energia universală. Spațiul nu este, din punct de vedere obiectiv, decât o lăture a energiei. Distanțele interplanetare sunt și se .calculează; aceste distanțe iau forma energiei latente, fac parte din unitatea absolută a universului și nu se-pot despărți de ea, ca noțiune de coprinzător și coprins.
Din definițiunea puramente subiectivă a noțiunii de timp și de spațiu a lui Kant (cea d-întîi ca intuițiunea schimbărilor ce se operează în noi, car cea de a doua ca lormă ;> fenomenelor externe), Schopenhauer a tras definițiunea sa: timpul — raportul dintre evenimente; spațiul — raportul dintre lucruri.
Pentru noi, o deosebire fundamentală se impune:
a) din punct de vedere obiectiv, timp,’ absolut nu există, energia fiind unică și eternă; spațiu există, dar el se confundă cu energia însă-și;
b) din punct de vedere subiectiv, noțiunea de timp trebue să se transporte în noțiunea de spațiu, ca să devie posibilă; și atunci avem: două manifestațiuni simultanec ale energiei dau oamenilor noțiunea de spațiu; două manifestațiuni succesive, dau noțiunea de timp, — dar amîndouă sunt în spațiu, cu deosebire că cea d-întâi împlicâ ideea de simultaneitate, iar ceea de a doua de succesiune.
Rezultă prin urmare de aci că temelia însă-și a celei mai artistice filozofii de până astăzi, este atinsă.
Cele trei hipostase kantiane ale spiritului uman complect sunt: sensibilitatea, înțelegerea și rațiunea. Sensibilitatea produce intuițiuni; înțelegerea reunește intuițiunile prin judecată, iar rațiunea scoate din judecăți idei. Dar fiecare din aceste hipostase este condiționată: cea dintâi, sensibilitatea, de noțiunea de timp și de spațiu; cea de a doua, de legile universale și necesarii ale înțelegerii, care sunt conceptele pure sau categoriile, cum le numește Kant (de cantitate, de calitate, de relațiune și de modalitate); cea de a treia, de principiul apriofistic și inherent sie-și, al unificării sau șiițtesei, prin care se ridică la cele trei absolute: sufletul, lumea și Dumnezeu.
Cum însă timpul nu există din punct de vedere obiectiv, iar din punct de vedere subiectiv se reduce la spațiu,— unul din cei doi termeni între care oscilează intuițiunea kantiană lipsește, și lipsește tocmai acela, care, fiind așezat cu totul afară din sfera experienței sensibile, este născătorul apriorismului. Rămâne prin urmare spațiul. Am văzut însă că spațiul, din punct de vedere obiectiv, se confundă cu energia însă-și, că este prin urmare un atribut al substanței; că din punct de vedere subiectiv, el este un raport de simultaneitate; că fiind un raport, intră numai decât în legile înțelegerii, prin urmare ale logicei.
Atât este de adevărat aceasta, în cât Kant, când se ocupă de formele judecăților noastre (care, după dânsul, nu se întemeează pe experiență, ci sunt legi universale și necesarii), le pune pe toate în spațiu și pe nici una în timp, de oare-ce toate: individualul, particularul și universalul; afirmativul, negativul și limitativul; categoricul, hipoteticul și disjonctivul; problematicul, judecata de aserțiune și necesariui, — toate sunt atribuite de spațiu, timpul neavând, chiar înțeles cum este astă-zi, atribute care să nu fie împrumutate spațiului, cu înțelesul de succesiune stabilit de noi.
De aci decurge un bine imens pentru filozofie, și anume disparițiunea cunoștiințe-lor aprioristice, prin urmare a noțiunilor transcedentale, care au încurcat omenirea de când a început să devie serioasă până astă-zi. Prin urmare, tot ce nu se atinge de om și din ceea-ce se atinge de el, somatologia, intră în cadrul științelor propriu zise; tot ce se atinge de suflet, intră în cadrul psichologiei, care, redusă la fisiologie cum este astă-zi, devine în întregime experimentală.
Poate că adevărata greutate de aci încolo începe, în acest sens, că oamenii moderni, cercetători neobosiți ai adevărului, studiază cu cea mai mare seriozitate psichologia pe cale fisiologică, iar când ajung la sintesă, trec deodată în transcendental.
Așa, bună-oară, Wundt, după ce face minunatele sale cercetări de psichologie fisiologică, ajunge, în ultima analiză, să se ralieze la teoria animismului, cu nehotărâre, este adevărat, dar cu mai multă simpatie pentru această teorie decât pentru toate cele-l-alte. Când vrea să dea ceva de la sine, aduce următoarea hipotesă: „ceea-ce noi chemăm suflet este ființa internă a unei singure unități, care, în afară, se manifestă sub formă de corp “ Și apoi adaogă, această presupunere, care, chiar sub forma modestă sub care e prezentată, e de natură a pune anarchie în toate spiritele: „acest fel de a pricepe problema corelațiunii (dintre fizic și psihic) ne îndeamnă cu hotărâre să presupunem că ființa intelectuală este realitatea lucrurilor1.
Va să zicăne-am zdruncinat atâta, ca să ajung-em din nou la teoria platoniciană a realității lumii prin participarea ei la idei.. ,Ge se face ou toți oamenii moderni, care se muncesc să prindă o. dovadă serioasă în sprijinul unei afirmațiuni vagi ?. Ce se face cu toate, ramurile științelor pozitive, care, toate, lucrează numai în domenul realității fizice? Ce se face cu convingerea lui Spencer că „în însă-și afirmațiunea că ori-ce cunoștință e relativă, se implică afirmațiunea că există un nerelativ... Din chiar necesitatea de a gândi prin relațiuni, reese că relativul nu se poate concepe daqă nu este pus în raport cu un nerelativ real... Ne este imposibil de a ne desface de conștiința unei realități ce se ascunde sub aparențe, și din această imposibilitate decurge indestructibila noastră credință în realitate”.?
Cu acest metod de a privi lumea și pe om, știința devine imposibilă. Dacă este exact că ființa intelectuală este realitatea lucrurilor, adevărul fizic devine subiectiv-, caracter fundamental falș pentru astronomie. Iată un exemplu între o mie. În astronomia ’siderală, o chestiune, care a preocupat știința la.cel mai înalt grad a fost determinarea caracterului nebuloaselor: dacă ele sunt formate din corpuri stelare solide sau din mase de gaz. Herschel, cel d-întâi a manifestat oare care îndoială asupra solidităței nebuloaselor, deși aparența eră contra lui. După cercetările lui Bond, cu marele refractar de la Cambridge; după cercetările cu refractarul de la Washington și apoi după cercetările cu cel mai mare refractor ce se construise până în 1877 al lui Lord Rosse, se hotărâse în mod pozitiv că nebuloasele sunt formate din stele. Prin urmare, iată un punct stabilit în intelectul nostru asupra realității nebuloaselor. Când deodată, vine Huggins și dovedește cu spectrescopul că nebuloasele sunt mase de g-az pur.
Atunci, firește, se naște întrebarea: dacă realitatea lucrurilor este intelectul nostru omenesc, valoarea realităței este fluctuantă, după cum fluctuantă este reprezentațiunea ei în intelect. Dar este evident că reprezentațiunea din intelect e, în cazul lui Bond și Lord Rosse, reprezentațiunea numai a aparenței realității. Prin urmare, cu intelectul nostru substituit realității, este real ceea-ce ne pare nouă real, iar nu ceea-ce este real în sine. Ducând teoria ceva cam departe, un nebun nu mai este ne-bun când vede un cocostârc pe nasul vecinului, ci este bun întru atât, întru cât asta îi este revelat lui de reprezentațiunea sa internă.
Dar nu. O realitate în sine există: ea ne este dovedită de însă-și necesitatea facultăților noastre de a gîndi prin relațiuni, și cum știința are de scop de a găsi tocmai nerelatioul real absolut, ori-ce filozofie care depărtează știința de la acest scop, nu este serioasă.
Și punct.
Al d-voastră
Mir cea M.
SCRISOAREA XII.
Costieni. 189...
Iubite domnule Mircea,
Scrisorile d-tale din urmă m-au zdruncinat sufletește atât de mult, în cât eram hotărât să plec la Roma. M-am măgulit un moment cu speranța că prezența unui român, a unui prieten ca mine, care se interesează de soarta d-tale fără nici un alt scop decât acela al binelui, te va scoate din încurcăturile în care pe zi ce merg-e te adâncești mai mult. A trebuit însă să mă las de ideia asta, știind u-te cât ești de încăpățînat.
Vrei să te însori. Însoară-te.
Numai, gândește-te bine. Ești pregătit de natură și de împrejurări să fi om în toată înaltă accepțiune a cuvântului. În renaștereațârii-noastre, — iu. care nimic, nu e încă definitiv clasat și așezat, un bărbat ca dumneta era în drept să aspire la tot, — cu o condițiune însă: de a nu avea încurcături. Trebue să-ți spun, în momentul acesta, grav și pentru mine și pentru d-ta, că eram hotărât să-ți asigur, din puținul ce agonisisem, neatârnarea materială. Eu nu sunt legat de lume prin nimic; nu am pe nimeni. Pe d-ta te-ara urmărit de mic copil, știindu-te fără familie și fără mijloace, și te-am urmărit, cu ideea, ce-va cam romantică poate, de a face un exemplar temenesc perfect. Mi se părea că ești înzestrat de fire cu o admirabilă armonie de facultăți. Chiar optimismul d-tale, spre deosebire de pesimismul meu, era o dovadă de equilibru. Dacă am insistat întotdeauna, și fără să-ți spun resortul ce mă mișca, în sens pesimist, am făcut-o spre a te înarma mai bine: cine crede prea mult în oameni, va gusta din amărăciune. Acesta ~e unui din puținele aforisme ce rămân neclintite în toate timpurile și peste tot locul.
În mijlocul acestor planuri de viitor și când tocmai mi se părea că ai ajuns la liman, apare engleză...
Ce să-ți spun ?... îmi pare că ești deja prea mult înaintat, și un sentiment de delicatețe mă împiedică de a-ți destăinui tot ceea-ce gîndesc personal-despre dânsa. Mai sper că poate vre-o împrejurare neprevăzută, voința tatălui ei, dacă e om de omenie, sau deșteptarea dumitale din visul acesta de bolnav, să repue lucrurile în sta-! rea lor firească.
Nu înțelegi ce mare e omul, singur: ce orizont se deschide în viitorul d-tale de ființă gânditoare; ce farmec nespus e în <. viața solitară, concentrată în facultatea de a creea?
În ultima d-tale scrisoare mă lași să întervăd ce-va de felul acesta. Pe drept sau pe nedrept, vrei să răstorni o teorie: îmi dai o dovadă de puterea de a gândi, tocmai atunci când vrei să comiți actul cel mai potrivnic vieții unui gânditor!
Înțeleg astăzi foarte bine disperarea unei biete mame, care își crește copilul în atmosfera curată a familiei, și îl vede deodată încăput pe mâna unei triste creaturi....
Nu voi să te rânesc, și de aceea mă grăbesc să-ți spun că nu compar, ci numai dau un exemplu.
Sunt foarte mâhnit.
Te rog, dacă ții cât de puțin la prietenia mea, să nu grăbești lucrurile. De e scris că trebue să se facă o asemenea căsătorie, așteaptă cel puțin să te îndreptezi bine. Nu-ți trimit încă actul de consimțimânt al bătrânei. Cu torte astea, dacă nu vrei sau nu poți ține socoteală de rug-ămintele. mele telegrafiază-mi, și-l vei .avea.
Fii sănătos.
Filip A.
SCRISOAREA. XIII.
Roma. 189...
labile domnule Filip,
Cât rău și cât bine mi-a făcut scrisoarea d-voastră I Un strigăt îmi vine pe buze, dar trebue să-l înăbușesc, căci poate mintea mea slăbită de boală, înțeleg-e lucrurile cum nu sunt în realitate.
Îmi pare rău că n-am putut să vă împlinesc dorința de a mai aștepta cu celebrarea căsătoriei. Vârsta mă dinspensâ de actul de consirațimânt al mamei. Astăzi Lydda este femea mea legitimă.
Știți că până astăzi, deși liber și stăpân pe soarta mea, nu v-am eșitdin voință. Sper, dacă voiu trăi, că de acum înainte să fac tot ast-fel.
Ceea-ce s-a petrecut cu mine în vremurile din urmă îmi pare o întâmplare trăită de altul, deși voința mea a avut rolul de căpetenie. Dar poate tocmai pentru că numai voința a fost pusă în lucrare și a mers înaintea tutulor celorl-alte facultăți, am rămas cu restul ființei sufletești în urmă. Toate deprinderile de singurătate, toate unghiurile, în care se retrage personalitatea morală a omului, toate nuanțele de gândire intimă, în care te regăsești pe tine însu-ți, cu secretele, visurile și nevoile tale, —toate îmi par astăzi deschise publicului, ca o casă vechie scoasă în vânzare de creditori.
Și cu toate astea, ce fericit sunt!
Lydda mi se revelează sub o altă formă. Când deschid ochii și o găsesc lângă patul meu, cu cartea căzută pe genunchi, îmbrăcată altfel de cum eram obicinuit s-o văd,îmi pare că, în adevăr, un element nou s-a înfiltrat în viața .mea lăuntrică, și ori cât de enorm ar fi pentru cine nu își iubește singurătatea, mă simt micșorat și umilit. E, de sigur, o prostie, fiindcă înțelegnumai decât ce sentiment înalt face pe oameni solidari în nenorocire. Ba, mai mult, uitându-mă lung- la chipul serios al Lyddei, care acum îmi este cunoscut în toate detaliile fizice ce reprezintă personalitatea morală, mă gândesc că dacă ea ar fi bolnavă în locul meu, nici eu nu m-aș mișca de la patul ei.
Și totuși, aș vrea să mă deștept câteodată singur. Când o văd, în haina ei de casă, cu mânicele largi și brațul gol până la cot, umblând de colo până colo, ating-ându-mi cărțile, scriind cu condeile mele, schimbându-mi portretele, așezând mobilele alt-fel — un sentiment mizerabil de gelozie mi se iscă în suflet, ca și cum un tâlhar de o nouă specie ar veni să-mi fure gândurile. Îmi închipuesc că starea mea bolnăvicioasă e toată pricina. Când sunt mai bine lucrurile se schimbă.
Cu sănătatea o duc așa și așa. Trei patru zile sunt bine și iar mă prind frigurile. Doctorul zice că trebue să plec din Roma. Să mai vedem. Vă doresc și vă îmbrățișez.
AI d-voastră
Mircea M.
SCRISOAREA XIV.
Roma,189...
Domnul meu,
Vă rog, să-ini dați voe să vă scriu, ca să vă cer ertare de răul ce v-am pricinuit fără ca, totuși, să fiu vinovată. Înțeleg din unele mici lucruri, că bărbatul meu s-a căsătorit fără consimțimântul d-voastră. Ideea asta mă neliniștește. Aș dori să vă pot cunoaște ca să vă încredințez de ceea ce nu pot scrie, atât fiind-că limba în care scriu nu e limba mea, cât și pentru că în nici o limbă nu ași îndrăzni să spun sentimentele ce mă leagă pentru totdeauna de bărbatul meu. Îndrăznesc însă să cred că dacă m-ați cunoaște, m-ați erta; poate chiar, cu timpul, ați bine-voi a-mi acorda, dacă nu mai mult, cel puțin prietenia ertătoare cu care cei în vârstă tolerează sentimentele tinere, când ele sunt sincere și trainice. Asta este singura mea scuză, și m aș simți foarte fericită de a vă da o dovadă de temeinicia lor, fie chiar cu prețul unei jertfe.
Primiți, vă rog, domnul meu, încredințarea respectului ce vă poartă.
Lydda M.
SCRISOAREA XV.
Costieni, 189...
Doamnă,
Scrisoarea d-voastră mi-a pricinuit oare oare mirare. Nu am nici un drept de a îndemna sau de a împiedica pe bărbatul d-voastră să facă ceea-cei place. II povâțuisem să nu se însoare, nu cu d-voastră, ci cu nici o femee, — dacă vrea să rămână un om de g-ândire.
Acum, orice căință e târzie.
Nu vă voiu ascunde că starea sănătății sale mă îngrijește. Stă în putința d-voastră a micșora g-reșeala amândurora, și mai târziu tot în mâinile d-voastră stă soarta lui.
Eu sunt bătrân și sceptic. N-am crezut niciodată în sentimentele oamenilor și cu atât mai puțin în ale femeilor. Vă spun asta, ca să -înțelegeți, că poate, în alte condițiuni, scrisoarea d-voastră m-arfi atins prin ideea delicată ce coprinde.
Vă log- să mă ertați.
Filip A.
SCRISOAREA XVI.
Roma, 189...
labile domnule Filip,
Sânt fâră friguri. O minunată dimineață de Octombrie bate în geamuri. Lumina răsfrânge pe oblonul dinăuntru al ferestrei umbra horbotei de la perdele. Pare o fantasie, arabă. Mintea mea, ușurată par-că de greutatea năzuințelor vieții, e gata să se întoarcă în lumina din care a purces.
Lydda a eșit, în urma stăruințelor mele, să mai vadă lume și să ia aer. Lupt cu ideea morții, numai pentru dânsa. Mă simt câteodată biruit de durere, de durerea mea omenească de a părăsi viața, care mi-a fost atât de dragă. Alt-fel, însă, nu sânt zdruncinat în nici una din credințele de altădată, j Mă întorc în energia universală, în care r s-a întors și maestrul meu Spinoza, sub o altă formă de perfecțiune.
Când ați ști cum mă deștept câte odată din piroteala frigurilor, cu un nespus desgust de mincinoasele alcătuiri ale tutulor teologiilor, cum mă supără Pascal, cum une-ori îmi închipui
. iese că aș fi eu însu-mi un cap din acele ce cred cu putere în nemurirea sufletului și că de la fereastra mea din etajul al 4-lea, privind în stradă, aș pierde equilibrul și aș cădea: ce ar zice oare eul meu gânditor între hipotetica nemurire a sufletului său și evidenta lege a căderii corpurilor?
Am încercat de atâtea ori să conving pe Lydda !... Ea surâde și se uită la mine. Câte odată mă supără, fiindcă îmi pare că trebue să fie cineva lipsit de inteligență ca să nu priceapă evidența științifică a filozofiei spinoziane. Când vorbesc Lyddei de intuițiunea genială a lui Spinoza, într-un moment în care nu putea cunoaște decât Dioptrica și Geometria lui Descartes și poate ceva din descoperirile mistico-astronomice ale lui Kepler, dar când desigur nu cunoștea legile gravitațiunii universale ale lui Newton, și totuși pune temelia întregului determinism modern; când mă trudesc să-i arăt ce nex intim există între Dumnezeul spinozian _și energia universală, cel d-întâi personificat în substanță, cu atributele sale unitatea, necesitatea și infinitul, ear cea de a doua în transformarea perpetuă a forței, cu aceleași atribute de unitate, necesitate și infinit, ca și cel d-întâi; când vreau să-i dovedesc că un asemenea Dumnezeu răspunde conceptului modern de absolută justiție și că rezistă tutulor critice-lor științei; că un asemenea Dumnezeu nu e. nici bun, nici rău, ci numai este, și prin chiar aceea că este, e perfect; că binele și răul nu există în natură, ci sunt nurriăi o noțiune omenească, rezultând din comparațiune; că restrângând cercul de judecată, noțiunea binelui și a răului trebue păstrată, spre a ne forma idei asupra calităților oamenilor și ai îndemna să se conformeze intereselor speciei; că prin urinare pesimismul este exagerarea unui termen de comparațiune omenească, cu care natura n-are nimic de împărțit, ea fiind, prin chiar esența ei, fundamental optimistă ;— când astfel îi vorbesc despre ’Spinoza, ea ridică ochi în unghiul nehotărârii mistice și-mi răspunde:
—Era jidan.
— Ei, și dacă era jidan I... Isus nu era jidan? Dar cine a dus o viață mai demnă, mai nobilă mai neînteresată decât Spinoza. Ce om sa putut vre-odată ridica până la jertfa desăvârșită a egoizmului, cu atâta simplitate ?...
Lydda mă învălește și par-că vrea să mă apere de pedeapsa cerească, cu vorba sa blândă:
— Eu cred. Asta îmi ajunge.
— În ce crezi?
— Cred pentru mine și pentru dumneta.
— În ce?
— În Dumnezeu.
— Și eu cred.
— Nu cum crezi d-ta, în substanță sau în energ-ie, ci în Dumnezeul tutulor creștinilor, care vede toate, stăpânește toate și pe toate le îndreaptă pe la calea ior; în acela ce ne este revelat de nevoea sufletului nostru de a ne rug-a și a speră...
— Așteaptă Lydda-: dă-mi un jurnal. Iată trei copii căzuți de pe la etajul al 4-lea și al 5-lea, trei bieți copilași nevinovați, care și-au frânt craniul pe pietre.
— Vina părinților, vina oamenilor: Dumnezeu nu ne-a făcut ca să trăim în case cu 7 rânduri.
— Bine, bine, dar copiii sânt nevinovați; mamele lor nu-i pot păzi, fiindcă sânt sărace și trebue să muncească. Dar, nu-ți place exemplu, — să luăm altul, tot din faptele diverse ale aceluiaș ziar: un muncitor venea dela câmp, ostenit, necăjit, când, lâng-ă ponte molie, cade trăsnetul dintr-un bleg- de nor, și-l carbonizează. Ziarul spune că muncitorul lasă 5 copii orfani, că bietul om era cinstit, bun, ba mai adaogă și această împrejurare mișcătoare, că de câteva zile îi murise o soră vădană și lăsase alți doi copii, pe care îi luase țăranul să-i crească. Nu înțelegi ce revoltătoare și cinică este ființa aceea supremă care stăpânește vânturile și permite unui vagabond de nor să ucidă un astfel de om ?... Căci din două una: ori Dumnezeu se amestecă în treburile noastre, și atunci se cuvine să fie drept cu noi; ori nu se amestecă, și atunci este Dumnezeul acela despre care îți vorbesc eu, în fața căruia trăsnetul de sus și omul de jos au aceiaș valoare, adică sânt două perfecțiuni absolute, amândouă fatale și necesare, fiindcă sunt. Frecarea norilor, transformată în electricitate și căzută pe pământ; omul mort, prefăcut în cărbune, sunt întrupări trecătoare ale energiei universului. Noi, oamenii, alcătuiți în societate, ne apărăm cât putem perfecțiunea formei noastre actuale, ridicând împotriva trăsnetului, bună-oară, parafulmjne. Ceeace este hotărâtor în formarea convingerii tale, e tocmai faptul acesta, că pentru a ne pune la adăpost copiii de cădere și pe noi de trăsnete, trebue să cunaoștem mai întîiu legile naturii în virtutea cărora corpurile se atrag, iar norii produc electricitate. Din punct de vedere curat omenesc, dacă tu simți nevoe de a te ruga, rogă-te după cum cânți când simți nevoe de a cânta, fiind acestea atribute subiective ale perfecțiunii noastre organice. Dar nu încerca să te aperi de trăsnet cu rugăciunea, fiindcă nu te vei apăra.
Lydda se uita la mine: avea ceva de spus dar, cu delicatețea ei obicinuită, părea a nu voi să mă încurce.
-— Văd că ești convins. Cu toate astea... dacă zici că tot ce există e perfect, trebuința sufletească de a mă ruga se cuvine să fie și ea perfectă, fiindcă există.
— Negreșit. Numai, aci intrăm în psichologie, știință atât de nouă încât deabia Hacum începe a deveni serioasă, de când adică a fost legată de anatomie și fiziolo-/ gie. Să nu intrăm într-însa decât pe por-j tița experimentală, și cu mare sfială. Știința este cinstea. Ea descopere și constată. Când poate explica, explică; când nu, tace. Iată un exemplu: Cea mai mare lege găsită de oameni, care stăpânește timpurile, căci este independentă de timp, așa cum e înțeles astăzi, e legea gravitațiunii universale. Prima sa hipostasă este următoarea: toate părticelele de materie de univers sc atrag, în raport direct cu masa lor și în raport invers cu pătratul distanței. Ar urma do aci ca fie care moleculă a unui corp care militează către altul să se desfacă și să meargă a se confunda cu acelea ale corpului ce o atrage. Cu atât mai mult când corpurile sunt sferice, din cauza, acțiunei forței centrifugale. Dar vine hipostasa a 3-a și constată: când două ’corpuri sferice se atrag, atracțiunea se exercită ca și cum masa întreagă ar fi reunită în centrul sferii, și prin urmare ca și cum fie-care sferă în parte n-ar fi formată decât de o singură moleculă. De ce? Nu știm de ce. Poate din cauza cohesiunii, a cărei natură nu ne este cunoscută. Dar urmează de aci că trebue să recurgem la mâna unui Dumnezeu supranatural, ori de câte ori nu ne putem explica .un lucru? că trebue să avem slăbiciuni sufletești ca marele Newton, care afirma că dacă forța centrifugală și forța centripetală ar-fi egale, s-ar distruge mișcarea cerească; iar dacă ar fi neegale, s-ar produce haosul ?... Newton, ori cât de imens a fost geniul său, era și el om, adică un instrument perfect de înregistrare, care se uza, îmbătrânea și se transforma. Vor explica alți ceeace n-a putut explica el, — dacă lucrurile sunt omenește explicabile....
— ’ Va să zică admiți că sânt și lucruri inexplicabile... lini ajunge atâta, zise Lydda, învelindu-mă din nou.
Eu sării în sus.
Nu poate să-ți ajungă atâta.
— Ba da.
— Ba nu. Trebue să mă asculți.
Lydda îmi acoperi gura cu mâna sa drăgălașă.
— Destul. Lasă-mă să cred.
— Te las, dar în schimb lasă-mă să vorbesc. Numai pentru voi este totul explicabil, deși, la urma urmei, când mă tot întrebi cine a făcut forța, cine i-a dat proprietățile ce le arc, aș putea să-ți răspund și eu, întrebându-te: dar pe Dumnezeul vostru supranatural cine l-a făcut? Vezi bine însă că astfel pusă chestiunea, devine copilărească. Ți-am spus că știința este cinstea și dovada. Dă-mi, te rog, un creion și hârtie... Iată o linie AB și o altă linie CD.
Închipuește-ți că din punctul fix B ai duce o a treia linie pînă în E. Mai închipuiește-ți că punctul acesta E ar alerga pel inia CD la infinit. Este evident că oricât ar alerga de mult, linia BE nu va deveni nici odată paralelă cu CD. Acum, prelungește linia BE din punctul B până în punctul F: cu cât punctul E se va depărta mai mult pe linia CD, în direcțiunea D, cu atât punctul F va tinde să se apropie de punctul A. Dar ori-cît s-ar depărta E, alergând în vecia veacurilor, Fnu va ajunge niciodată la 4. Închipuește-ți acum un sistem de mișcare, FĂ, și presupune că tu, Lydda, ai fi pe o planetă, care, în sistemul acesta de mișcare, ar miliță-
i..l’.L„ continuu către A: crezi oare că ai ști către ce te miști și unde te afli? Nu, de sigur. Tocmai așa stăm noi cu unele din dovezile noastre: pentru înțelegerea omenească, putem ajunge până a presupune că sistemul nostru planetar merge către ceva, că suntem unde-va, dar către ce mergem și unde stăm nimeni nu va ști niciodată; ochiul și mintea noastră este, față cu unele marg-ini, cum ar fi ochiul și mintea ta din punctul F față cu punctul A. Așa stând lucrurile, înțelegi Lydda, că noi, oamenii de pe pământ, suntem infinit de mici și infinit de mari. Suntem mici, fîind-că eternitatea întreagă nu ne este în deajuns ca să descoperim și să cunoaștem necontenit legile naturii; și suntem mari tocmai pentru că înțelegem că am putea să știm tot, dacă organele noastre ar fi, față cu energia universului, cum sunt ale tale, acum, față cu raportul dintre F și A, iar nu cum ar fi când tu te-ai afla pe o palnetă care ar bate infinitul dintre F către A.
— Prin urinare ?....
— Prin urmare, dacă sufletul tău simte nevoe de a crede și a se ruga, lasă-l să creadă și să se roage, dar aceasta ca o satisfacțiune dată facultăței obscure, din care isvorăște misticismul, și care stă totdeauna în raport invers cu cea-l-altă facultate sufletească: judecata. Vei ști însă că niciodată ruga ta nu va avea nici un rezultat obiectiv, ci, poate, une-ori, subiectiv: ea te va liniști pe tine, poate, dar nu va schimba 1 mersul lucrurilor din natură. Trebuința de a găsi acel bine secret, către care năzuesc toate religiunile, toate credințele și toate cultele, și care rezultă din însăși esența firii noastre optimiste, nu se satisface decât pe calea științei. Pe calea aceasta, adevărul moral, care este fundamental o-V menesc, se acordă cu legile naturii, atât’ în teorie, fiind legile naturei numai perfecțiuni absolute, cât și în practică, fiind descoperirea ori-cărui adevăr cosmic, ori-cât j de mic, tot-deauna spre binele oamenilor.
— Va să zică,., dacă vom avea copii, așa o să-i crești?
— O să-i crești tu, drag-a mea, și o să le dai toate minunatele daruri cu care firea tea înzestrat pe tine. Iar dacă te vei încredința, cu timpul, că am dreptate, după cum sper, atunci o să cauți să le deschizi ochii către adevăr. Un singur lucru îți cer chiar de acum: să-i păzești de iarba veninoasă a pesimismului; și pentru aceasta, să-i crești în lumină, să te arăți lor așa precum ești; equilibrată și dreaptă, și mai presus de toate să dai fiecăruia un mijloc da a creea, chiar dacă fantazia lor ar fi mediocră sau nulă, în care caz să-i faci meseriași: într-un șoarece’ încrustat pe un| vas japonez este mai multă fericire decât în toată compilațiunea Pandectelor.
Al d-voastră
Mircea M.
Partea a doua
Însemnările bătrânului
Roma, 189...
După atâțea ani, iatămă-s din nou la Roma. Dacă sufletul meu n-ar fi plin de necazuri, mi s-ar părea că mă întorc spre alte timpuri. Timpurii.. Vorbe.Numai vremea de azi are valoare, vremea de. azi și, din cea de eri, durerea, care rămâne ca o făclie la capetele tuturora.
4 Ce nestatornică e firea omenească! ~A Am petrecut aproape toată viața, hrănindu-mă numai din ’abstracțiuni, și a fost destul ca un singur fapt să mă izbească, pentru i ca tot farmecul celor d-întâi să dispară
Băiatul meu a murit.
Eu sunt cu mintea întreagă. Știu că toți oamenii mor. Știu că am să mor chiar eu, care, cu toate astea, în formula abstractă a individualității mele, îmi pare că nu pot să mor. Dar ceeace, mai presus de toate, îmi pare cu neputință, este faptul morții fiului meu. Mă muncesc zi și noapte; lupt cu mine însumi; vreau să mă încredințez că este așa, — și nu pot. Bine, dacă este așa, ce s-a făcut cu perfecțiunea morală a ființei acelea? Aceea nu era nici cap, nici mână, nici obraz. Era o armonie încântătoare, purtată, în afară, de un trup. Știu că trupul se prăbușește în mizeria nesimțirii. Dar fiul meu unde e?..
Ah, nebuni ce suntem! Râdem de spiritiști. Aceia sunt suflete necăjite, pentru cari evidența dovezilor omenești nu poate covârși evidența dovezii lăuntrice. A crede cu tărie într-un lucru ce nu există pentru alții, e o putere, și o putere mare, pe care se sprijină mai cu seamă bătrânețea. Oamenii nepăsători, tinerii, fericiții, toți acei care sorb din plin seva vieții, nu pricep disperarea bătrânilor, cari, ca pomii uscați, se mai simt legați de lume prin câte un lăstar ce crește alături sau prin câte o creangă rămasă verde pe vârfuri: tăiați lăstarul sau ramura, și ați lăsat un buștean.
Vorbe. Am spus că sunt vorbe.
De departe, ca dintr-un vis frumos de care nu-ți mai amintești, răsare o nehotărâtă dungă de lumină. E oare cu putință?
Lydda. Acesta este numele curios al unei femei pentru care am fost nedrept și care, cu toate astea, s-ar fi cuvenit să-mi fie dragă. Pe Lydda am urât-o, cu toată ~fputerea pe care o dă idealiștilor himera fericirii abstracte. Lydda reprezenta pentru. ming lumea reală, cu înțeîe~s‘ul~cu care Ahriman reprezintă, în religiunea lui Zoroastru, geniul răului.
După moartea băiatului, o scrisoare, ajunsă din Roma la mine la țară, mă turbură atât de mult, încât măhotarâ să plec. Iată scrisoarea;
„Domnul meu, astăzi când nimic nu mă mai leagă de lume și când singura mea dorință ar fi de a mă duce după bărbatul meu, o împrejurare nouă mă silește să-mi întorc iarăși privirile către D-voastră, rugându-vă cu căldură să-mi permiteți a vă vedea. Dacă nu puteți veni D-voastră la Roma, voi veni eu în România...”
De o dată îmi străfulgeră prin minte lumina unei idei în care era mai multă nebunie decât speranță, dar care mă făcu să visez cu ochii deschiși ceasuri întregi. Ce voia de la mine Lydda? Rostii în gând numele acesta, pentru întâia oară fără să mă supere. La urma urmei, ea era văduva fiului meu. Și nu aveam eu oare nimic de îndreptat față de mort? Așa cum alcătuisem lucrurile, în mintea mea de vizionar, n-aveam nimic de îndreptat. Voisem să fac din fiul meu un om unic. De aceea y. nu-l adoptasem, ca să nu. fie legat prin nici o afecțiune de lume: ca să crească liber, stăpân pe soarta lui; ca să nu datorească nimic, nimănui, nici chiar tatălui său. Și ce rău au eșit socotelile mele! Așa se .întâmplă ori de câte ori indivizii deprinși la lucra numai cu idei încearcă să lucreze cu materialul viu al patimelor omenești.
În sfârșit plecai.
Ce drum curios I... închis în valea mea, ca un pusnic, mi se părea că asist la mersul înainte al omenirei. Sânt aproape 20 de ani de când n-am eșit din țară. Câtă schimbare! Pe drum, pe la gări, prin vagoane, numai lume pripită. Trenuri nesfârșite, locomotive monstruoase, călătorie otova, grabă, grabă peste tot. Ori încotro îți întorci ochii, făbrici, fum, trudă, par-că o întrecere de activitate ar îndemna pe fie care să ajung-ă înaințea vecinului său. Hotârâtor, în vremea noastră nu se mai poate judeca omenirea de pe scaunul do acasă.
Am intrat în Italia cu sentimentul complicat al omului ce se apropie de o catastrofă. Îmi fusese dragă Italia, ca o carte frumoasă, ca o statuă, pe care o știi că stă pururea albă într-un colț de muzeu; iar acum îmi era dragă ca un țintirim, în pământul căruia odihnea copilul meu; ca un loc de jale și poate — cine știe — de speranță. De odată, liniele architecturei, în care se oglindește geniul armonie al renașterii, îmi apărură, redându-mi un fel de liniște intensă, în care ideea morții fiului meu nu-mi mai rodea inima ca până acum. De la Pontebba la Mestre și de la Mestre la Bolonia, prin grădina proviinciilor venețiene, — câmpia verde, presărată cu aguzi și vițe de vie, trecea prin lumina ferestrei de la vagon ca un tablou de viață de țară; la Veneția, laguna tăcută, în care bâtea soarele târziu de toamnă, îmi amintea încântătoarea singurătate a tinereții mele, când eșind, din canalul deîla Giudecca, rătăceam, spre Murano; de la Bolonia la Florența, prin văile Apenninilor; de la Florența la Roma, prin furnicarul de orășele, viile și grădini de pe malul Arnului, — apoi pe valea Tibrului, prin sălbateca Maremma unde castelele moderne și ruinele medioevale stau părăsite pe creasta munților. În fine, campania romană!..
Ah, cu câtă sfântă emoțiune am revăzut pământul acesta, martor al atâtor glorii, lăsat astăzi să poarte pe clinurile sale melancolia aqueducturilor și a ruinelor: pământul acesta, prin care trecusem tânăr, visând la străbunii noștrii; pământul acesta în fine, în care se odihnea singura ființă ce mi-a fost dragă în lume !..
Când trenul se opri în gară, mă simții ca istovit de puteri: mă durea capul, mi se tăiaseră picioarele. Cobarâi din vagon, nesigur dacă trăiam sau visam. Un hamal se ținea după mine, cu valiza în spinare. Când să ies pe peron, o doamnă îmbrăcată în negru îmi veni întru întâmpinare. Într-o clipă, o recunoscui, printr-o revelațiune lăuntrică, ca și cum o așteptam. Era Lydda — blondă, ’naltă, cu ochii ei albaștri, așa cum mi-o închipuisem pe când o uram. Îș> ridică vălul negru de pe față, și cu o nespusă delicatețe, îmi sărută mâna. Nu pot spune cum se petrecură lucrurile; numai atâta știu, că o amintire vagă, ca de parfum cunoscut, îmi adiiă prin minte, par-că ași fi mai întâlnit-o cândva sau par-că o rază de simpatie de la fiul meu ar fi învăluit-o. Mă înecau lăcrămile. Ea mă luă binișor ele braț și mă duse la o trăsură: plăti hamalului; apoi plecarăm.
Despre toate astea îmi aduc aminte acum, și cu câtă infinită tristețe! Sunt de sigur, mai bătrân decât mă cred, sau moartea fiului meu a slăbit resorturile sufletești ce până astăzi erau în deplina stăpânire a voinței mele.
Lydda mă duse la un otel Jvțarmr-djji via del Tritone nuovo. Aci, voi sa mă lase, spre a se întoarce după un ceas. Eu o rugai să stea; simțeam o absolută trebuință de a o cunoaște numai de cât. O rugai să se urce cu mine sus.
De îndată ce rămăserăm singuri, veni lângă mine, îmi luă mâna din nou și, în genunchi, plânse cu capul pe brațele mele.
Trecură câteva mari minute. Lydda își căută batista, ridicându-și astfel fruntea de pe mâna mea. O rugai să-și scoată pălăria ca s-o cunosc mai bine. Ea se grăbi să mă asculte. Atunci apăru capul frumos, cu părul galben ca florile de rapiță, strâns pe creștet în unde, ca la Venerea.de Capua. O pornire neînfrânată mă făcu să mă plec spre dânsa și s-o sărut. Ea ridică ochii către mine.
— Vă sunt din tot sufletul recunoscâtoare că ați venit. Îmi pare un vis, cum de altfel, vis îmi pare toată viața mea din urmă... De când a murit bărbatumcu, gândul meu a fost pururea către țara lui și către D-voastră, Singură, părăsită de toți începusem a crede că, în adevăr, nu mai este dreptate nicâeri,
„Părăsită de toți !“. Ce însemnă vorba asta?
— Dumneta ai familia aici...
— Atunci?...
Ea plecă ochii în jos și tăcu. Era evident: familia ei făcuse ceeace făcusem eu, lăsându-i pe amândoi să trăiască sau să moară siuguri I...
— Unde șezi?
— În casa noastră.
— În casa părinților?
— Nu. În casa mea și a bărbatului meu.
La cuvintele astea, simții că mă înneacă plânsul crud al disperării: remușcarea de greșala ireparabilă ce făcusem mă strângea de gât. Mă sculai de pe scaun și mă dusei către, fereastră. Ea rămăsese în picioare, nedumerită.
Când mă crezui mai liniștit, venii din nou sPr®. dânsa. O neînfrântă simpatie mă făcu să ii deschid brațele. Ea alergă spre mine, înviorată.
Cum aduce viața lucrurile! Dacă ar fi fost fata mea, n-ar fi putut să-mi fie mai dragă.
— Ești bine, Lydda?
— Acuma da.
— Dar altfei, ești bine?
— Foarte bine. Sunt bine și aproape fericită...
— Nu ai nimic să-mi spui?
Ea se uită Ja mine lung. Apoi își ascunse capul pe pieptul meu. Inima bătea să mi se rupă: așa dar era adevărat I Era adevărat că viața mea, pe care de acuma o credeam menită să treacă zadarnică spre neființă, mai putea fi folositoare! Era adevărat că de la .fiul meu îmi rămânea moștenirea cea mai scumpă; că eu, acesta, vizionarul și vinovatul, puteam trăi încă destul pentru a îndrepta, cel puțin în parte, g-reșala ’ din trecut și pentru a mă dezbăra de toate nebuniile, și triste și vane, ale teoriilor !...
Rămăsei în mijlocul camerii și mă uitai la dânsa. Nu o cunoșteam de cât de o jumătate de oră,. — nu o cunoșteam par-că de cât de un minut, de când îmi lăsase să înțeleg taina scumpă sufletului meu, și cu toate astea îmi era dragă, atât de dragă, încât mă simții neliniștit, văzând-o cât era d.e delicată. La ideia că poate suferise lipsuri materiale, mă trecu un fior rece prin inimă. Mă apropiai de dânsa, îi luai mâinile și o întrebai:
— Pauvre efant, tu aș du souffrir tous Ies martyrs ...
Ea dete din cap. Vorbea franțuzește! cu accent străin, ceeace i se potrivea de minune.
— Am avut oarecare greutăți.... Le am biruit însă pe toate.
— Cum?
— Am vândut tot ce aveam gata. Am lucrat câte 12 ore pe zi, cât ținea lumina, și am plătit încetul cu încetul toate rămășițele... Numai, drept să vă spun, începea să fie peste puterile mele lupta asta cu neajunsurile. A face artă, când sufletul nu mai vibrează la nici o notă, e un chin f»ră seamă.
O priveam ca un aiurit. Ea se uita în jos. Îmi aduc aminte de cărarea netedă, ce se perdea în valurile line ale părului: de nasul fin, ce părea că urmează linia cărării: totul era transparent, șubred, și neliniștea de mai ’nainte mă coprsnse din nou.
—- Draga mea, vrei să vii cu mine în țară... Lucruri mari eu nu am. Dar am aer sănătos, câmp de zăpadă, iarna; de verdeață, vara; am p casă de burlac, în care tu vei fi stăpână, vei face ce vei vrea. Îți cer cam mult. Numai gândește-te că eu atâta aveam; pe bărbatul tău; el mort, nu mai am pe nimeni. Poate că m-âi judecat rău. Dacă m-ai judecat așa, ai avut dreptate, însă numai în unele privințe. Când vom fi mai de aproape prieteni, îți voi spune
Ea voia să mă întrerupă și nu îndrăznea.
— Vă rog. Nu v-am judecat nici o dată.
— Nu vrei să-mi vorbești fără solemnitate ?...
Ea zâmbi, cu chipul luminat de bucuria lăuntrică a speranței.
— Nu pui nici o solemnitate... Propunerea ce-mi faceți trece dincolo de tot ce puteam nădăjdui. Dacă, în adevăr, nu vă sunt prea mare sarcină, sunt gata să merg cu D-voastră.
— Minunat. Lasă-mă să te văd bine...
Ea se uită la mine, cu liniștea intensă a sufletelor hotărâte să se jertfească. Privirea ei mă turbură.
— Voiam să-ți spun... că nu am destul curaj. Dacă m-ai ajută puțin, aș îndrăzni să cred că natura care a luat pe fiul meu, mi-a dat în schimb o fiică...
— Poate și mai mult...
Ce vorbă plină de farmec! „Poateși mai mult...“. Poate,
Rugai pe Lydda să rămână cu mine, la dejun! Ea .îmi răspunse că rămâne cu plăcere, dacă țiu, dar că spera să merg’ eu la dânsa. Primii numai decât.
Roma, 16 Noembrie 189...
Am fost la dejun la noră-mea sau mai bine la fiică-mea. După aceea am fost la cimitirul de la Testaccio.
Câte și câte impresii! La fiecare pas mă întâmpină un lucru rămas pe urma lui, o amintire, un semn. Atunci disperarea cea mai crudă îmi .frământă sufletul, disperarea neputinței noastre omenești, față cu puterea covârșitoare a naturei.
Și cât suntem de mici! O privire de la Lydda e de ajuns ca să mă cheme la viața actuală....
Am mers la Lydda, îndemnat de curiozitatea vinovatului care se simte atras către victimă.
Îmi tremurau picioarele pe când urcam la dânsa. Mi se părea că mă duce să-mi arăte locul lor de suferință. Și când colo, intrai într-o casă omenească, în care ordinea, curățenia și gustul cu care toate erau așezate ar fi putut trece drept lux.
Lydda jnâ introduse într-un salonaș plin de lumină, iar ea se făcu nevăzută. În fața ușei, un portret al fiului meu, care părea că vrea să iasă din cadru.
Cu câtă iubire fusese mângâiată pânza aceea, o spunea fruntea, pe care geniul morții pusese un suflu de incomparabilă poezie: o spuneau ochii gânditori, plini de noblețe; o spunea înfățișarea întreagă a omului, care, om fiind, avea ceva de arhanghel.
Cât voi fi stat așa, muncit de gânduri, rătăcit ca într-un vis neclarificat, nu știu. Mă deșteptai numai când simții respirarea caldă a Lyddei. Ea venise încetișor lângă mine și se uita la portret.
— Seamănă, nu-i așa?
Eu nu puteam vorbi. Ea luă un scaun și se așeză în spatele meu. Portretul mă hipnotiza. Vedeam pe fiul meu venind din fundul tabloului, senin, iertător, gata par-că să-mi deschidă brațele. Iluzia aceia mă fermeca, îmi umplea pieptul de vibrații generoase și tot de odată îmi sfâșia sufletul. Ce limbă omenească poate spune amărăciunea remușcării, față cu ceea ce nu se mai poate îndrepta.
Mă întorsei spre Lydda: sta rezemată de masa de scris, uitându-se în jos Ea nu făcuse nimănui nimic. Își iubise bărbatul și sfărâmase toate legăturile cu lumea, ca să devie femeia lui. Soarta oarbă îi despărțise. Mai credea ea în ceva? În ce putea să mai creadă?
Mă sculai de unde ședeam, îmi ștersei ochii și antinsei pe Lydda pe umăr.
ț — Numai geniul iubirei și al durerei poa-l te să se ridice până la atâta frumusețe. 1 Ea se sculă, tăcută, și mă luă de braț, rezămându-și capul de mine. Mi se părea că întineresc, că durerea de mai înainte îmi purificase sufletul de orice urmă de trivialitate omenească. Urmai vorba mai departe
— Căci din nenorocire, fata mea, iubirea și durerea sunt pururea împreună....
Ea zise încet un „da“ atât de straniu, în cât mă puse pe gânduri. Nebun ce eram! Par-că nu știa ea mai bine de cât mine că așa este!
Schimbai numai decât îndrumarea convorbire!, amintind despre dejun.
Lydda mă rugă să trecem în camera de alături.
Redeveni de odată senină," liniștită, ca și cum până atunci am fi vorbit de lucruri indiferente. Îmi păru rău așa prostește. Căutai însă să-mi stăpânesc pornirea mea de tiran gelos. Eram vindecat sau cel puțin voiam, să mă vindec de bănueli. Dânsa era demnă, încercă să-și ascundă nemângâierea tragică în care se simțea că plutește.
Sala lor de mâncare era îngrijită ca tot restul casei. O față de masă curată, două tacâmuri fine, o slugă la locul ei..
Cum se poate să trăiască lumea cu puține mijloace atât de bine?
Mă gândeam la mine la țară, pe ce fel de față de masă mâneam eu, cine mă servea, cum o duceam de azi pe mâine, rău îmbrăcat, rău îngrijit. Ce-o să zică Lydda, când o vedea Belgia Orientului... și pe Belgieni? Pentru întăiaș dată în viață mă preocupară asemenea lucruri. Îmi veniră în minte niște bibiluri de horbotă de pe mobilă, în care mi se încurcau mâinile; cozile de păun de pe sobă; chiseaua cu tutun; îmbrobodeala bătrânei...
Trăind prin cap, — nici odată nu mă gândisem că trăesc prost. Hotărâiu în minte să schimb toate. Lydda mă observa: eram se vede, precupat.
— Nu mâncați?
— Ba da... Mă gândeam la mine la țară: crezi, Lydda, că că ai să poți trăi în singurătatea câmpului?
— Pot trăi ori unde.
— Vezi, draga mea, să nu-ți faci iluzii. La noi viața de țară nu e ca la d-voastră și mai ales la mine nu e de loc ca ia d-voastră. Eu îmi iubesc pământul ca un adevărat român ce sunt, dar asta nu mă împiedică de a vedea lipsurile... Știi ce? Să-ți închipuești că ai fi emigrat undeva, departe, într-o țară nouă. Vei fi stăpână a tot ce am eu: vei schimbă, vei dărâmă, vei zidi, și dacă, totuși, îți va fi urât, vom merge la București.
Ea se uită în taler. Ridică ochii către mine:
— Mie nu mi se urăște nicăeri..,
— Mă gândesc că am o odae mare, pe care vom transforma-o numai de cât în atelier, iar la primăvară vom zidi, din temelii, un altul, plin de lumină. Aș putea să plec eu înainte, ca să pregătesc toate cele trebuincioase. Numai, mă tem să nu le fac pe dos...
— V-aș ruga, dacă se poate să nu mă ’ lăsați singură...
Glasul ei tremură, iar sufletul meu era plin de mulțumire. Nici nu bănuia câtă plăcere îmi făceau cuvintele ei. Mă temeam, ce e drept, de gospodăria de la Costieni; pe de altă parte însă mă gândeam că, așa cum era, gospodăria mea putea fi interesantă pentru Lydda. Afară de asta, hotărâsem să chelțuesc ori cât ar fi trebuit, ca să îndulcesc surghiunul fetei mele. Fata mea! Ce curioasă imagină 1...
Simțeam o nespusă voluptate de a ști că am două trei parale ag-onisite, pe care să le risipesc acum pentru a înfrumuseța viața ei, a Lyddei. O rugai să-mi spue dacă mobilele erau ale lor; ce voiau să aducă în țară și ce să lase; când ar fi fost dispusă să plece.
Ea se uita, la mine, nehotărâtă, cu simțul pătrunzător al oamenilor ce au suferit mult și nu mai au curajul să crează în bine.
— Eu aș fi gata să plec ori când. Tot ce vedeți aici este al nostru. Pot să iau numai ceea ce-mi trebue și ceea ce costă mai puțin, ca transport, iar restul să-l las undeva...
O atinsei pe mână, mângâind-o.
— Dacă nu ai alte cuvinte decât ale economiei, să iai tot. Știi, Lydda; e bine să regulăm numai decât rapoartele noastre... cum să zic ?... economice. Eu, avere mare nu am, dar cred că am destul pentruJioi... Și tu trebue să știi că tot, tot ^ce”! iineste al vostru. V aX,
Ea mă privea serioasă, cu ochii par-că înodați în lacrămi.
— Ne mai rămâne...
Eu văzusem mâna ei transparentă și gândul mă purtă de odată spre lucruri triste. O auzii ca prin vis.
— lartă-mă, fetițo: ce ai zis?
— Ne mai rămâne bărbatu meu...
Așa era, Eu, nebunul, uitasem, Când ziceara „este al nostru, este al vostru” mă gândeam la altcineva...
— Așa este, rămâne el, care ne este scump amîndorura...Numai,el se odihnește în pământul sacru al Romei. Dacă țara mea de departe nu mi-ar fi atât de dragă, ași voi ca și eu să fiu îngropat aici. Pare că la Roma, inai mult decât ori unde, firul vieții urmează a se depăna și dincolo de viață: sunt așa de numeroși morți aici!... Vom veni cât de des și ne vom pleca genunchii la mormântul scump nouă și vom învăța.și pe...
Cuvintele mele mă înecau de emoțiune.
Pe ce netemeinică pajiște alergau g-ândurile noastre! Între un trecut dureros și un viitor nesigur, sperarea omenească rămâne neclintită.
Hotărâm cu Lydda să cumpărăm locul la cimintir, să punem o urnă pe mormânt, iar la întoarcere în Roma să zidim ceva trainic.
Dar gândul meu zbura către viitor, către necunoscutul ce trebuia să sosească.
Pornirăm la cimitir. Stradele erau aproape goale. Lumina curg-ea din văzduhul albastru, atât de curată încât par-că înlesnea minții desfășurarea a tot felul de planuri generoase. Trecurăm pe sub Capitol, pe sub Aventin și ajunserăm pe Tibru. Vase e ancorate la mal, lăsau apa să treacă domoala spre liniștea depărtării.
Era, în toate cele dinprejur, o pornire pe statornicie, un învăț bun de neschimbate care par-câ nu se potrivea cu mergerea noastră la cimitir. Și cu toate astea !...
Intrarăm pe poartă ca în vis. Îmi aduc aminte de molifții ce stafl la rând, printre morminte, cu solemnitatea îndurerată a unor soldați biruiți în război; de inscripțiunea de pe o urnă funerară cu numele lui Shelley; de imaginea curioasă ce-mi răsări în minte, văzând pe Lydda îngenunchiatâ lângă o mână de pământ, a frumuseței ideale cântată de Shelley în Epipsychidion.
Ce se petrecea atunci în mine? Cum de nu mise rupea inima de durere, găsindu-mă acolo, alături de țărâna ce nu se așezase încă bine pe trupul copilului meu ?... Ah, mizerie omenească! Mâna de lut, mânjită de zădărnicie, ce tremuri față cu moartea I
Mi se împainjeniseră ochii văzând pe Lydda căzută pe huma rece a mormântului. O ridicai de jos aproape cu sila și o dusei la trăsură, vorbindu-i aspru: ea nu avea drept să se frâng-ă de durere, după cele ce-mi spusese.
În suflletul meu se făcuse lumină, răsărise aurora unei vremi bune, încolțise speranța, și firea mea crudă nu primea ca dânsa Lydda, să-și iubească umbra bărbatului mai mult decât viața viitoare a unei noi ființe. Cât eram de nelogic față cu mine 1...
Mă gândesc, îmi întorc mintea pe toate filele, caut să înțeleg cum de s-a schimbat întreaga orientare a vieții mele, și nu găsesc nici o explicație..Durerea de a fi pierdut pe singura ființă ce-mi fusese dragă până acum face parte din sufletul meu de ieri,- — fiindcă sufletul meu de astăzi e altul. Dar e oare cu putință, un asemenea lucru? Dacă e cu putință atunci nimic nu mai e statornic în lume. Sau poate că toate convingerile mele de până astăzi au fost falșe...
Roma, Ianuarie 189...
Înainte de a pleca în țară, am vrut să duc pe Lydda la teatru..
S-a petrecut între noi doi o scenă curioasă’ Dânsa mă privea ca pe un exemplar omenesc nou, a cărui durere căuta par-că lumina și veselia, spre a rămânea neadormită.
— Ascultă-mă, fata mea; nu s-ar cuveni să mergem la teatru, că suntem doar în doliu, avem sufletul cu adevărat cernit. Eu unul însă vreau să mă las de teorii și de regule. Am trăit toată viața după un sistem, care poate este cel mai bun, dacă sistemele filozofice, aplicate vieței reale, sunt bune la ceva. Dar după sisteme pot trăi numai temperamentele reci, pe cari patimele omenești nu le ating. Pe mine m-a atins durerea, și par-că aripa ei rece, în loc să mă depărteze de viață, m-a apropiat de ea mai mult.
Lydda se uită la mine lung’.
Eu, tot omul teoriilor rămân: pentru fiecare înconsequență, am câte una. Îmi dam seamă că fata mă înțelegea, și poate tocmai de aceea voiam s-o încredințez că nu, mai fac teorii.
— O singură năzuință a sufletului nostru se cuvine să ne călăuzească: poezia. Într-ânsa, bătrânii și tineri găsim steaua ce ne duce la țărm,— bătrâni alerg-ând în spațiul ideal al timpului, tinerii în spațiul real al momentului.
Lydda mă privea mereu. Mă simții turburat.
— În sfârșit, haidem dragă la teatru. E vorba de muzică. Muzica înalță gândurile... dacă e frumoasă. Mergi?
— Merg.
- - Se dă Mefistofele. plai să vedem dacă s-a găsit un compozitor să înțeleagă pe Goethe. Gounod a făcut din Faust un Don Juan de mahala, iar din biata Margareta o cusutoreasă, abandonată de ingratul june. Nu-ți mai vorbesc de Marta, bătrâna cu gâdiliciu, nici de Mefisto, drac de carnaval, care numai simbolizează nimic... Te întrebi ce caută țeasta de mort, imagină a misterului veții în această orgie de afrodiziiaci.
Lydda zâmbea.
— Cu toate astea, zise dânsa, muzica lui Gounod e plină de... spațiul real al momentului, cum ai definit d-ta tinerețea.
— Râzi de mine I...
Ea se făcu roșie.
— Nu râd. Găsesc numai că domnia-ta ai un fel de a vorbi, care e foarte frumos, dar care turbură deprinderea minței de toate zilele.
— Felul prețios al oamenilor cari vorbesc din cărți.
— Ba da. Mergem?
Era o seară de abonament. Când ajunserăm noi, cam târziu, se termina actul l-iu. Teatrul era plin. De sus și până jos, numai lume elegantă; străluciri de pietre scumpe, pe sânuri tinere; bucle prinse în diamante; lumină; colori în îmbrăcăminte; orgie în picătura de pe plafon, — o scăpărare de voință colectivă, care te prindea în intensitate dorinței de a trăi din plin, de a fi bogat, de a râde și a iubi, de a gusta din glorie, de a fi tânăr, pururea... Cu alte cuvinte, Faust.
În fuga impresiilor îmi aruncai privirile spre Lydda. Ea se așezase în fotoliu, liniștită, cu umeri lăsați înapoi, cu pălăriea elegantă pe părul blond, privind cu ochiul călin la lumea plină de patimi. Par-că, în adevăr, ea era făcută dintr-un aluat străin, polen de floare, rouă și lumină.
Actul al ff-lea din Mefisto trecu fără să ne scoată din obicinuitul rost al gândurilor: grădina Martei, cu Faust tânăr și amorezat —apoi un colț de mitologie germană, sălbateca vale de^ScKirk sub munții stafiilor, o peșteră spăimoasă, luna încremenită ca în vis.
Veni actul al 3-lea. Margareta în închisoare, nebună. Muzica începe să semene cu marea înaintea furtunei; mișcări largi și adânci. Sensibilitatea, ca o pasăre, se neliniștește. Te simți prins de o putere străină; sufletul vibrează în răsunetul acordurilor. Margareta a otrăvit pe maicăsa, și-a înecat copilul; a iubit, a păcătuit, — pare că sentimentul și conștiința sau contopit într-o stare de voluptate a durerei ce este comună atâtor muritori rătăciți!...
Faust o roagă să fugă, să fugă cu el într-o insulă pustie de pe ocean, în pacea seninului, în razele amorului. Nebună pare că înțelege: vraja iubirei îi încălzește din nou gândurile. Atunci muzica se înalță, pe câteva note, într-o lume atât de curată, încât idealul devine tangibil. Ei cântă amândoi:
Lontano, lontano, lontnno,
Sui flutti d-un ampio oceâno,
Fra i roridi effluvi del mar,
Fra l-alghe, frai fior, fra le palme,
Îl porto deU-intiine calme,
L-azzurra isoletta m-appar.
Nebunaînsă pânăîn cele din urmă nu fuge. Reniușcarea o chinuește. Ispitele fiu-mai au putere. Ea își înalță ochii către Domnul, cere ertare și cade purificată de suferință.
Vine apoi partea a 2-a din Faust, așa cum l-a creat Goethe; în actul al 4-lea apare Elena. Faust uită pe blândă copilă pământească și-și întoarce privirile către forma ideală a frumuseței eterne-. Grecia, clasicismul și amorul.
Dar apoi vine și pentru el ziua răfuelii... cum are să vină și pentru noi toți. Ce dușmană e soarta! Trebue să murim în sdevăr toți, toți ?!
Cammina, cammina,
Superbo pensier,
La moarte e vicina,
La morte s-avanza
Per buio sentier.
Iar bătrânul .Faust, tremurând, își face
a agrafia vieții: „am cutreerat lumea, alergând după chimera fericirei; am prins din zbor dorința fug-ară; m-am scăldat în întuneric și în raze”. Mefistofele; „Ai dorit din răsputeri, ai sorbit din plăcere și din nou ai dorit, dar n-ai zis încă clipei trecătoare: opreștete, ești frumoasă!” Faust: „Cunoscut-am toate tainele muritoare, realul, idealul, amorul fecioarei și amorul zeiței. Da. Însă realul a fost durere și ideaiul vis...”
Și muzica, sfioasă, se înalță în sfera poeziei celei mai pure, când bătrânul pare a-și da sufletul în ultimele note:
Giunto sul passo estremo
Della piu estrema etâ
În un sogno supremo
Și bea l-anima giâ.
Voglio che questo sogno
Sia la santa poesia.
E 1’ultimo bisogno
Dell esistenza mia.
Se zbuciumă tot sufletul în mine când bătrânul sfâșia aerul cu țipătul său din altă lume: voglio che questo sogno sia la santa poesia. Mi se părea că aud pe Goețhe dintr-un amvon de lumină, spunând omenirei, de care se despărțea îndurerat: „atâta ai tu neperitor și mare; la sania poesia”.
La santa poesia!
Eșirăm de la teatru. Eram bolnav de emoțiune. Îmi venea să strig- lumei proaste și deșarte că atâta are omul: sfintele emoțiuni ale poeziei.
Lydda mă luă de braț și merserăm tăcuți spre casă. Ea rostea încet din când în când: lonlano, lontano, lontano...
Costieni, Ianuarie 189...
lată-mă din nou la mine acasă.
Dar sunt oare la mine acasă?
Sunt eu, scepticul, acela care a călătorit cu Lydda, păzind-o de toate vânturile, purtând-o pe brațe, ca pe un i copil? Se pare că da.
Am făcut acelaș drum, la întoarcere, pe care îl făcusem la ducere. Și ce minunat drum! Iarnă-în toată puterea, cu munții Carintiei și ai Stirei acoperiți de g-hețuri, păduri de brazi întroenite,— o-solemnitate în natură, căreia pare a răspunde munca încordată a oamenilor, lupta lor cu nevoile.
Când am trecut astă toamnă pe locurile acestea, totul era blând și senin’, numai eu eram înorat; astăzi totul e posomorât, dar astăzi sunt eu senin!
Lydda mea sta liniștită la fereastra vagonului, cu mânile în mașon, fină ca un desen. Îmi aduc aminte de o stație de frontieră, unde un hamal răsturnase cărucioaracu cuferile noastre, ceeace mă supărase grozav. Pusesem mâna să ajut omului la încărcat, și mă umplusesem de zăpadă și de cărbuni. Mă scuturam pe haine, bombănind, când un surâs încântător de la geamul vagonului mă îmbuna de odată, răsplătindd-mă de toate supărările. E cu putință să fie atâta farmec într-un surâs, atâta poezie, atâta veste bună?
Și cum stăm acolo, pe loc, îmi străfulgeră prin minte amintirea unei scrisori a fiului meu, în care îmi povestea plimbarea lui cu Lydda în muzeul termelor lui Dioclețian. Cât de bine îl înțelegeam acum! Când părinții împiedică pe copiii lor de a iubi cinstit, de a se însura sau mărita după inima lor, sunt totdeauna vinovați, sunt vinovați chiar atunci când împrejurările de pe urmă le dau dreptate. Fiindcă, între un bărbat tânăr și o femee tânără, care se, plac până a hotărâ despre viața lor viitoare, I seîncheagă taina cea mare a firei: devenirea.
totul se rostogolește spre viitor: bulboaca din apa râului, mugurul copacului, și amorul.
Hotărât, eu am întinerit.
Ce frumos trăiam noi în vagonul drumului de fier! Iarna, lumea vine spre Italia, iar nu pleacă. Noi plecam; așa că eram stăpâni pe un compartiment de patru persoane. Cumpărasem toate gazetele de prin gări, italienești, nemțești, englezești, mai cu seamă englezești. Lydda zâmbea înclinând capul pe un umăr, cu nespusă grație a mișcărilor sale; îmi mulțumea astfel, fără cuvinte. Eu mă uitam la dânsa, fericit, gândindu-mă la noi-amândoi. Deodată îmi veni în minte un aforism a lui Leopardi: „La natura, benignamente come suole, ha ordinate che l-uomo non impari a vivere se non a proporzione che le cause del vivere gli s-involano“. Mă trecu un fior rece: învățam să trăesc tocmai la bătrânețe. Lydda citea liniștită. Pusei mâna pe sacul de drum, în care aveam câteva cărți, și scosei volumul lui Leopardi, I Pensieri, cu încăpățânarea omului fricos, care se ducea înaintea primejdiei.
Volumul se deschise la aforismul 101: „Mărturisindu-și propriele sale slăbiciuni, chiar când ele sunt evidente, omul compromite adesea stima, și prin urmare și afecțiunea, pe care i-o poartă și cei mai de aproape ai săi: atâta, e de mare trebuința de a se susține fiecare pe sine, cu braț puternic, și în orice împrejurare, și în ciuda ori cărei lovitură a soartei, de a avea despre sine o înaltă părere, dând astfel exemplu celorlalți și aproape silindu-i să-l stimeze”.
În adevăr, par-că așa era. Volumul se deschise la o altă pagină. Aforismul 106: „Lumea râde de lucrurile pe care ar trebui să ’e admire, și calomniază, ca vulpeii lui Esop, pe cele ce invidiază. Un mare amor., chinuit dar și cu multe mângqeri sufleteștii e pizmuit de toată lumea, și tocmai de aceea’ calomniat ’cu mai mare aprindere; dar oa- 1 menii, dacă ar admira, mai ales pe cei de o seamă cu dânșii, s-ar crede umiliți; de aceea, în loc de a admira, râd. Lucrul merge atât de departe, încât, în viața de toate zilele, e bine să punem mai multă grijă a ascunde ceeace e nobil în acțiunile noastre, decât ceeace e josnic.” În adevăr, par-că-și aici era așa. Dar între amândouă g-ândurile e o evidentă contrazicere. Căci, ori te lupți din toate puterile să te impui semenilor tăi, silindu-i să te cunoască și șase închine calităților tale, și atunci te lovește de aforismul 106; ori îți ascunzi calitățile și-ți dai pe față slăbiciunile, și atunci te lovești de aforismul 10.1.
Înțelepciunea proverbelor: Ziua bună se cunoaște de dimineață; toamna se numără bobocii.
Proverbele și aforismele sunt ca niște lumânărele sub bolta întunecoasă a cerului: dacă sunt departe una de alta, pot lumina cercul restrâns al fiecărui drumeț; dacă le I pui pe toate la un loc, faci o înmormântare jidovească.
Avea dreptate fiul meu: viața are o singură lege: aceea a armoniei. Cu măsură, lucrurile își capătă adevărata lor valoare.. Ca în natură, așa și în viață: nimic nu este absolut. Toate filozofiile au un sâmbure de adevăr, dacă nu se depărtează de natură. j-lȘi esența naturii este prefacerea, care, pentru I cei triști, se cheamă nestatornicie, iar pentru Icei veseli, devenire. Cea d-întâi stea ce răsare în apusul unei zi de vară, pare un ne adevăr estetic; peste două ceasuri, steaua tremură în adâncul spațiului, încântătoare, fiindcă și-a căpătat adevărata ei valoare de lumină.
Lydda ține cu mâna stângă un jurnal. Nu e nimic mai nobil decât o mână frumoasă.
Veni vremea să ne ducem la prânz.
Când intrăm în vagonul restaurant, lumea era deja așezată pe la mese: fel de fel de chipuri nemțești, durdulii, uscățive, drepte, strâmbe, cum le lăsase Dumnezeu,— dar în general cu un fason de pălării pe vârful capului, care le da un aer ciudat. Pene de rățoi și flori de munte la ceafă, o țigare de mahorcă în gură, și lumea a lor.
Nu știu de ce, mă gândii la felul cum eram îmbrăcat eu. Mă văzui într-o oglindă, cu cămașa mea de drum, fără guler scrobit, și mi se păru că sunt prea fără de jenă, față cu Lydda. Mă sculai numai decât, rugai pe Lydda să mă erte și trecui în vagon, unde mă schimbai; apoi mă întorsei. Simțindu-mă vinovat de fudulie, eram stângaci, nu-mi găseam loc și o privire gentilă a Lyddei mă făcu să mă roșesc. Pentru ce? Un tânăr dela o masa era îmbrăcat ca o paiață, cu niște pantaloni numai petice și bunghi; cu o haină de piele, parcă jupuise un berbec; cu o pălăriuță de pâslă, răsfrântă la deal, de socoteai că i-a căzut pe cap din planeta Marte. Și cu toate astea el nu se roșea. Mânca din taler ca un surugiu, întingând în sosuri cu labele, îmbucând câte o ciosvârtă întreagă, râzând cu gura plină, și totuși părea foarte la locul lui, ba avea chiar un fel de eleganță brutală, ce șade bine la unii bărbați. Pentru ce? Probabil pentru că ceeace făcea el acum, era deprins să facă în toate zilele: în toate zilele era servit de mai multe persoane, în farfurii scumpe, cu mâncări bune, pe când eu mâneam toată viața pe un colț de masă, cu o carte alături cu bătrâna care mă hrănea cu ce-i plăcea ei, fără să mă gândesc că lucrurile s-ar putea petrece și altfel.
Și lucrurile se pot petrece și altfel, desigur.
Lydda avea un mod de a ține cuțitul și furculița, care da acestor unelte o viață a parte, par-că ele ar fi fost mai de sânge decât celelalte cuțite și furculițe.
După ce prânzirăm, ne întoarserăm în vagonul nostru, care începea acum să-mi fie drag, ca o casă în care te simți fericit. Lydda deschise un săcușor de drum și scoase o cutie cu bomboane pe care mi-o întinse. Luai una, gândindu-mă că eu ar fi trebuit să-i dau aceste bomboane. Descopeream pe fiecare minut câte ceva din lipsurile creșterei mele. Iată pentru ce unii oameni, pe care noi îi socotim mediocri, și cari sunt în adevăr mediocri din unele puncte de vedere, au trecere pe lângă femei, sau, dacă se însoară, sunt fericiți, și în general nu sunt înșelați. Negreșit, viața a două ființe pedepsite să trăiască pururea la o laltă, devine un infern dacă arta concesiunilor nu-i ajută.
Tot gândindu-mă, scosei o pernă din sac și făcui semn Lyddei să se odihnească. Ea îmi mulțumi, cu zâmbetul acela pe care părea a-l fi moștenit dela un înger. Se întinse pe canapea, învelindu-și vârful picioarelor în rochiă, cu o mișcare în care grația și pudoarea deveneau artă adevărată.
Trecui în compartiment la mine și mă întinsei și eu pe canapea. Îmi veni în minte ceaslovul meu cu note și aforisme și-l luai să-mi arunc ochii pe el. Sub un titlu pretențios, mă legam geaba de oameni și mai cu seamă aveam ce aveam cu femeile. Hai să înșir aici crâmpeile de gânduri din trecut, pe care nu le mai recunosc drept ale mele.
Măsura dreaptă a vieței
I
Dacă vorbind cu un om, care te ascultă și te privește, îl vezi ducându-și mâna la
îp fii legătură ori îndreptându-și părul în cap, sigur că legătura ta e strâmbă sau părul vâlvoiu.
Nu aștepta să ți-o spue, fiindcă nu ți-o spune, dar îndreaptă-ți-o, ți uită-te în egoismul lui ca în cea mai bună oglindă de acasă.
De ți ș-o întâmpla să intri în vorbă lungă cu o femee inteligentă și s-o prinzi spunând prostii (ceea-ce e cu putință), — dacă femeea îți place și vrei să te impui ei, râzi de dânsa fără milă și în fața altora.
Dacă același lucru ți se întâmpla
Întâmplă cu un bărbat, de care ai interes sau pe care’ vrei să ți-l faci prieten, taci.
Între ființele de același sex, superioritatea este o calitate care respinge; între ființe de sex contrariu, un defect care atrage.
LII
În căsătorie toate teoriile bune sunt zadarnice, când femeea este rea; dar nu toate teoriile și exemplele rele sunt zadarnice, când femeea e bună. Observând cu băgare de seamă, tot bărbații cinstiți au mai multe șanse de a nu fi înșelați.
Ca să ajungi la vre-o ispravă în politică se cere:
i) Să nu fi făcut nici o greșală în viața publică; 2) să aibi sau să-ți agonisești stare; 3) Să nu fii însurat sau să aibi o femee care să se țină la o parte de mărirea ta; 4) să cunoști pe oameni și sufletul lor.
Prea multe condițiuni pentru o enormă vanitate.
Țoți oamenii sunt lingușitori, fiind-că la toți oamenii le place să fie lingușiți.
Naturile alese izbutesc mai lesne prin lingușire, fiindcă par mai sincere.
Proștii cred mai iute; dar așa de iute sunt dispuși să creadă și cei inteligenți, în cât, din acest punct de. privire, mai toată lumea e proastă.
Între simțimântele și ideile noastre pe de o parte, și manifestarea ei pe de alta, trebue să fie totdeauna un nex real: un om care vecinie face spirit e fatalmente fals și ostenitor. În general, lor este un rău advocat, și, mai cu seamă, un rău diplomat.
VII
Dacă vei face vre-odată curte unei femei bine născută și cu inima la locul ei, caută a o ridica totdeauna într-o sferă mai înalță decât cea obișnuită, fie prin convorbire, fie prin purtare. Dacă mijloacele nu te ajută întru aceasta, atunci aleargă la stratagema următoare: eși cu dânsa călare. Nimic. nu aprinde mai mult închipuirea unei femei: e un mijloc fizic de a o desface de pământ.
VIII
Egoismul este legea comună și cea mai infamă a naturei omenești: ea are un singur coresponsif: moartea. Deși științificește moarte nu există,- în ordinul moral, această din urmă e tot atât de infamă ca și cea d-întâi, și mai puternică, fiindcă dă pe față vanitatea netrebnică a primei.
Egoismul este reflex și raționat. Cel din urmă eu un calcul ca ori care altul, care, după forța inteligenței individului, poate fi câte o dată folositor oinenirei și scapă legei generale. Cel reflex este cel mai interesant de observat: în virtutea acestei legi, toți oamenii cu oare, care cultură au un secret dispreț pentru semenii lor: cei ce produc, între dânșii, mai mult de cât cei ce consumă; femeile mai mult de cât bărbații; artiștii mai mult de cât femeile. Și, curios! Este logic că, cu cât omul e mai egoist, cu atâta sentimentele sale afective sunt mai .atrofiate și chiamă mai puțin pe ale altora-și vice-versa. Cu toate astea, între un prot ducător oarecare, o femee și un artis-(proporția crescândă a egoismului), cel d-în; tâiu va iubi mai mult pe cea de a doua; cea de a doua pe cel de-al treilea; iar cel de-al țreilea un ideal sau pe sine,
A desprețui din fundul inimei și în tăcere este ultima armă a.oamenilor sfioși, și aceea care, când e descoperită, face mai mult rău disprețuiților.
Cine se crede om cuminte și cu răbdare să fie sigur că din 365 de zile pe an, 340 va fi nenorocit sau cel puțin nemulțumit, și iată de ce.
Orice om cuminte și cu răbdare are în viața lui un scop: dacă e militar ori funcționar, de a înainta; dacă e agricultor, ori ’ bancher, ori industriaș, de a se îmbogăți; dacă e scriitor, de a fi tipărit și citit, etc., etc. Apoi toți aceștia mai pot fi: părinți de familie, trăind cu speranța de a-și vedea copiii isprăvind învățăturile,— ori judecân-. du-se spre a câștiga un proces — ori înamorați de femeea altuia, etc.
Alături de aceste scopuri, importante și mediate, viața zilnică are o mulțime de alte scopuri, neînsemnate dar immeditate, cari de regulă sunt în luptă cu cele d întâi. Așa, bună-oară, un părinte al cărui scop principal este creșterea copiilor, ori un ofițer al cărui aceluiași scop e înaintarea, doresc să se ducă la băi. Această dorință nu se poate îndeplini, fiindcă cel d-ntâi n-are mijloace, iar cel de-al doilea. fiind-că nu-i dă voe colonelul.
Tu, tânăr, cuminte și studios, vrei să sfârșești-dreptul sau literile, și câtă sărăcie nu înduri în toate zilele celor patru ori cinci ani de universitate! Ți-ai luat diploma și te-ai făcut magistrat ori profesor, — câte umilință dela cei mai mari și plictiseli dela școlari,— fiind-că ești cuminte și ai scopul de a înainta. Și așa veșnic.
Dacă în loc de a fi cuminte și cu răbdare, omul cuminte și-ar pune un singur scop, acela de a fi simplu și fără ambițiune socială, e probabil că cele 340 de zile nefericite, din 365, s-ar reduce la 200, ceea-ce e enorm!
Ori cât de cultă și de liberală să fie o femee, ea nu va ajunge nici o dată la o întreagă independență de judecată. Aceasta, din cauza raportului de dependență ce există dela inteligență la facultățile sale afective.
Ridicându-te pe scara intelectuală, bărbații dau din când în când, printre marii Cugetători, exemple de ascetism voluntar: femeile nici o dată. Cele ce mor fecioare n-au putut face altfel, din cauza religiunei sau a condițiunei lor fizice și sociale. Și e de observat că femeile care mor fecioare sunt de regulă ființe smerite, umile, de o condițiune intelectuală foarte joasă; bărbații, din contră.
XII
Cercetează cât s-o putea mai mult și crezi cât s-o putea mai puțin. Aceasta, fiind-că în ordinea morală, lucrurile ce nu sunt evidente dela prima ochire, sunt susceptibile de o-îndoită soluțiune. Rare ori un om cuminte din veacul nostru se rostește cu putere asupra unui lucru, fără să vadă imediat tăria părerei contrarii. De aceea asemenea oameni se rostesc foarte rar. II n-y a que Ies francais et Ies journalistes qui ne doutent de rien.
XIII
Dacă te simți fericit, nu te gândi la aceasta și mai cu seamă nu te analiza.
XIV, Nimic mai nefolositor în lume de cât sinceritatea: nimic mai degradator de cât minciuna; nimic mai înțelept de cât tăcerea. Sunt însă împrejurări în cari semenii ’ noștri ne silesc să le spunem tot adevărul în chestiuni care îi fac să sufere. Atunci oamenii se împart în trei categorii: a) cei buni devin mincinoși din compătimre; b) cei răi devin sinceri din răutate: c) restul (în care intră marea majoritate) sunt și sinceri și mincinoși, vorbesc cu subînțelesuri, ne plâng- și ne râd; aceștia sunt cei mai infami.
Nici un om cu mintea sănătoasă nu se poate gândi serios și mai cu seamă nu poate pricepe posibilitatea morții sale,— pricepând în același timp foarte bine pe a altora. Noțiunea abstractă a individualității noastre ne face să ne socotim eterni.
XVI
Eroismul aplicat la faptele zilnice ale vieții este o infirmitate
—a naturilor, alese.
XVII
Cu oamenii înguști la minte nu trebuesc făcute teorii g-enerale, fiindcă ei le aplică
f risci numai decât la persoana I lor, — și desea să-ți găsești beleaua din senin.
XVIII
E mai ușor adesea de a fi de acord cu alții, decât cu sine însuși.
XIX
A fi și a părea.
În lume se confundă adesea a fi simplu cu a fi natural. Un om poate fi simplu, și atunci simplu și natural e tot una; un om poate părea simplu și atunci simplu și natural sunt două lucruri deosebite.
Un om pate fi natural, și atunci pare poseur, dacă firea sa e complicată și superioară, și din potrivă, pare simplu dacă firea îi este simplă, dar în amândouă cazurile e natural, deși în primul, nu e simplu.
În fine, un om, a cărui fire e complicată și superioară, poate rămânea natural pentru sine și poate părea simplu pentru alții, dacă se studiază pe sine și felul său de a fi.
XX
Toți oamenii așteaptă-să Ie vie norocul, și la toți le vine. Nu se pot însă folosi de eh decât cei ce-i ies înainte.
XXI
Caracterele oamenilor sunt ca vinurile închise: te găsești totdeauna înaintea unei etichete, și în, general, e bine să nu bei butilia până în fund, fiindcă, chiar atunci când vinul corespunde cu eticheta, dai de drojdie.
XXII
În toate împrejurările mari ale vieții tale, să hotărăști tu singur, și să nu pui temeiu pe nimeni, de cât pe tine însuți și pe tatăl tău, dacă-l ai.
XXIII
Natura a făcut două lucruri mari: amorul și moartea.
Omul a făcut un singur lucru: arta. Nici o mângâiere nu e mai trainică decât aceasta, fiindcă orice durere, pe calea artei, iese din noi sub formă emoționantă și se personalizează atât de mult, încât devine mai suggestivă și mai puternică decât însăși durerea noastră,
XXIV
Nimeni nu zice: „s-a născut în fine un mare -poet”, dar poți auzi pe câte cineva zicând: „a murit un mare poet”.
XXV
Pentru un bărbat cumpătat și în întregimea facultăților sale sufletești, vârsta cea mai frumoasă este de la 40 de ani înainte.
Atunci gustă el farmecul iubirei trecute, sau, dacă este destul de cu noroc ca să mai fie iubit în prezent, simte tot prețul tinereței pe care amorul o poartă cu sine la toate vârstele.
Aceasta, poate, tocmai fiindcă el se depărtează tot mai mult de lumina crepusculară a dimineții.
XXVI
Cu voluptate binefăcătoare în a putea da acelora pe cari îi iubim!
XXVII
Tiparul ridiculizează prostia și mobilează gândirea adevărată,
În primul volum din manuscrisul rămas dela Leopardi, e dată, în fac-simile, o sentență asupra folosului de a cunoaște mai multe limbi. După ce icoana manuscrisului te-a emoționat adânc,— când vrei să intri. În înțelesul acestor semne, scrisul de mână dă g-ândirei un caracter de intimitate, care-i micșorează .valoarea. De îndată însă ce-ți arunci ochii pe pagina tipărită, din față, aceeași idee devine de odată solemnă.
Poate să fie și o chestiune de mecanică cerebrală: în manuscris, atențiunea e împărțită între cetire și pricepere, — pe când în tipar înțelesul merge deadreptul în conștiință.
De asemenea cu prostia.
XXVIII
E o particularitate a spiritului omenesc cult de a nu ajunge la simplicitate decât după multă trudă. De aceea scriitorii tineri nu sunt mai nici odată clasici.
XXIX
Timpul batjocorește toate pasiunile și mai cu seamă toate excesele, — probabil fiindcă toate pornesc din egoism. Pe cele patriotice, din potrivă le înalță, fiindcă în cazul acesta excesele individuale iau proporțiile sacrificiului făcut spre» binele altora.
XXX
Resfrângându-ți gândurile asupra ta însuți, nici odată nu ești mai mulțumit decât atunci când te găsești bun. Dar care e semnul sigur că ai fost bun? Amorul tău propriu: când acesta e îndestulat, ai rănit pe alții; când din potrivă, e dânsul rănit, sunt îndestulați ceilalți. Astfel încât, fericirea sufletească stă mai totdeauna în raport invers cu firea noastră crudă.
XXXI
Superioritatea omului asupra întregei creațiuni stă în sentimentele lui. Judecata’ pare a fi un atribut mecanic al tutulor lucrurilor din natură, în acest sens că fiecare planetă, fiecare corp se mișcă sau stă în virtutea unei logice immanente, fără de care ar împărți nebunia și haosul. Însuși instinctul dobitoacelor este mai aproape de judecată decât sentimentul, deoarece
logică perinstinctul este totdeauna de o logică perfectă.
Numai sentimentul este uneori nelogic și totdeauna indepenpent de legile naturei sau ale societății. Când el corespunde cu acestea, le ridică și le înobilează; când se exercită în contra lor, le sfărâmă.
XXXII
Muzica lui Beethoven are o așa de mare noblețe în unele fraze, încât literatura, din toate timpurile și din toate țările, rămâne, ca mijloc de exprimare al sentimentelor, mai pre jos de muzică. Ceea ce văd poeții în depărtarea visurilor lor și ceea ce nu ia formă în literatură, pare a se putea exprima în muzică. Și ceea ce exprimă muzica e uneori atât de aproape de sufletul nostru, încât suntem induși a crede că unele senzațiuni auditive pornesc și deșteaptă partea cea mai intimă, cea mai specifică a sufletului omenesc, care este o funcțiune și ca atare fatalmente metafizică. De aceea și zice Platon în Phedon că sufletul are formă de armonie (părerea lui Simmia).
Admirabilă e figura pe care, în dialogul din Phedon, o întrebuințează Socrate, ca să dovedească lui Simmia că sufletul nu se poate compara cu armonia: „întâi naște lira, nasc coardele și sunetele, la început nearmonice,— și cea din urmă se încheagă armonia, și moare cea dintâi.” Pe când sufletul este nemuritor, s-a născut înainte de corp și trăește după el, crede Socrate.
Pentru un cap modern, nimic mai frumos și mai just decât comparația de mai sus: sufletul se naște, ca armonia, din liră și din coarde (din corp și din nervi), și de îndată ce s-a născut s-a și imaterializat, ca armonia. Și tot ea armonia, sufletul moare înaintea corpului, ca fiind cea mai delicată funcțiune metafizică a lui.
XXXIII
Minunata steluță ce mai toată vara strălucește în zenitul nostru, Vega din constelațiunea Lyrei, stă de noi la o distanță de 42 de mii de miliarde de leghe, cu alte cuvinte e cu un milion de ori mai depărtată decât soarele nostru; la această depărtare, Soarele, isvorul vieții pământești, ar fi pentru noi de 47 de ori mai puțin luminos decât Vega, Ce strălucire incomparabilă trebue să fie deci în steluța nopților de vară.
Iar primăvara, în amurg’, răsare deasupra
fre.munților o stea ce se fărâma cu firea, tre
di,amant. Este murând din lumini, ca un diamant.
Spicul din constelațiunea Fecioarei. Depărtarea ei de noi este incalculabilă. Și cu toate astea se depărtează tot mai mult, până ce probabil, nu se mai vedea.
În preajma ei se închiagă o mulțime de nebuloase, sămânță de lumi viitoare, ce-și vor lua însușiri pătimașe,vor atrage și vor respinge, vor lumina și vor încălzi, vor zămisli pe ele poate și oameni!
Și atâta ai tu, ființă făcută din cărbune, om vanitos și lacom, atâta ai: scânteea ce licărește în tine, conștiința, sufletul, pe care le-ai moștenit, atomic, din împărăția luminoasă a cerurilor, în care Spicul și Vega tremură din lumine. Nu le mânji, că te întuneci și te stingi înainte de vreme.
Costierii, Aprilie 189...
Am fost la București cu treburi plicticoase (un proces pe care l-am perdut). Ce de lume pătimașe 1 ce de oameni șireți, cari aleargă după ban, ca jidovii 1 ce de vulgarități, câtă trivialitate în viața de toate zilele, la birt, la hotel, pe stradă !..
Cum am putut eu trăi atâta vreme, în așa hal, când e atât de lesne a trăi frumos și demn.
Am perdut procesul, numai fiindcă am voit cu ori ce preț să mă judec în ziua aceea și n-am primit amânarea. D-nii Magistrați erau grăbiți, și, ca să mă învețe minte, m-au ras.
Prea bine. Le eram aproape recunoscător că m-au lăsat să plec mai curând.
După ce mi-am isprăvit așa zisele treburi importante, am mai stat o zi, să mă ocup de cumpărături. Lydda făcuse câteva observări discrete dar foarte drepte: stupii erau așezați în niște știubee vechii, trunchiuri putrede ce de abia se mai țineau în picioare, pe când lumea civilizată are știubee sistematice; trăsurile mele de la țară, niște harabale de pe vremea eteriei, omorau caii; ciubotele lui Ion vizitiul erau o poemă, scâlceiată și pesimistă la cel mai înnalt grad, și trebuiau deci înveselite.
Pe când mă duceam la caretaș, îmi treceau prin minte toate grozăviile sălbatece din viața mea de la țară, necurățenia, risipa, înbâcseala tuturora într-un fel de pasivitate orientală... Cum se poate să aibă un popor constituție, parlament, telefoane, muzee, artă, poeți, sentimente și idealuri, — când n-are. apă, nu are canaturi de scurgere, nu are drumuri, — când nu se spală, nu îngrijește de vite, — când prin sate mor copiu mai rău de cât dobitoacele, - când toată lumea se ține de minciuni politice, aleargă după slujbe, se însoară și se desparte de câte trei ori !..
Mă întorsei la mine la țară, cu un sentiment nou de dragoste pentru singurătate.
Pe când intram în saț, văzui de departe vălul negru al Lyddei care fâlfâia în vânt, îmi eșea înainte.
Se vede că în adevăr eu am trăit foarte rău, de oare-ce lucrurile cele mai firești, atenția cea mai mică datorită vârstei și pozițiunei mele, îmi fac o plăcere nespusă.
Lydda se urcă în trăsură. Avea ochii albaștrii, mai albaștri ca ori când, par-că printr-ânșii iradia sufletul lumina lui lăuntrică. Foșnetul hainelor sale, parfumul ticnit ce aduce cu dânsul rostul vieții îngrijite, profilul clasic al obrazului Lydd. i, îmi îndreptară de odată gândurile, ast-fel că pornirea mea statornică spre critică dispărn.
Eu simt zilnic cum noră-mea mă schimbă. Spiritele ironice sunt acele pe care viața le adapă cu amărăciuni, mai mult de cât spiritele blajine. A critica, nururea este o duiere. S-ar zice că în echilibrul perfect al naturei, îmboldirea criticei este respinsă înnapoi de elasticitatea vieții, care. nu-și poate comprima volumul.
Uitai Bucureștii și frământările locuitorilor săi și mă simți de odată bun. Lydda îmi luase binișor o mână și mă întreba dacă nu-mi fusese frig- pe drum.
— Ce lung-ă mi s-a părut vremea, și ce bine că te-ai întors curând!..
— Îți face plăcere că m-am întors?
— Foarte multă.
— S-au mărit zilele și acum. poți lucra mai bine.
— Da. Am lucrat și fără model. Sunt foarte neliniștită de ceea-ce vei zice.
Lydda începuse un portret al meu, care, în adevăr, devenea o lucrare extra-ordinară. Era portretul meu, dar oarecum integrat prin evocațiunea portretului bărbatu-sâu. Nimic nu putea să mă miște mai mult de cât sforțările sufletului ei nobil, care păreau a desprinde, din misterele cauzale, evidenta legătură a efectelor.
Când intrai. În atelier, îmi veni să strig, atâta prefacere luase pictura. Eram eu, nu cum sunt, ci cum ași fi putut să fiu, dacă aȘi fi represefntat o serie de a cendenți din familia mea; eram sinteza unui neam. Mi se părea, văzându-mă, că îmi aduc aminte de tată-meu, că seamăn cu fiu-meu, și, dacă s-ar fi născut copilul lui, și cu el.
Cât de mult mă interesa- femeea asta, care, ca o floare, purta în sânul ei viitorul rasei mele, și al cărui creer avea atâta putere de idealizare !..
Se vede că dânsa pricepea ce se petrece în mine.
— Am prins ceva.
— Ceea-ce faci dumneata e o minune. Ia șezi să vorbim. De unde îți vine puterea asta de pătrundere a frumosului absolut? Dânsa zâmbia fericită.
— Să zic să ne dea ceaiul și viu.
După câte-va minute intră un fecior, curat, cu guler alb la gât și cu mănuși în mână, care aducea o măsuță cu tot felul de bunătăți pe dânsa.
Era Dumitrăche, omul din curte.
Mă bufni râsul la vederea argatului meu, desmățat și murdar, prefăcut de odată în om civilizat.
Lydda se uită la mine, serioasă, și par-că îmi luă cu mâna pofta de râs.
— Ia spune-mi, rogu-te, urmai eu mai departe: părinții d-tale sunt engleji, sau mama e Greacă.
— De- ce?
Fiind-că nu pct să-mi explic idealismul d-tale. Ai citit mult pe Platon?
Nu. Cred chiar că nu l-am citit de oc ~ de cât numai prin ceea-ce au luat poeții noștri dela el. Îmi pare foarte bine că vine vorba despre asta, fiindcă tocmai vream să-ți spun că am găsit într-un volum nou asupra, lui Keats povestirea unei întâmplări din viața lui, care m-a mișcat.
Vorbind ast-fel, îmi turna ceaiul cu o grație de muză. Apoi se așeză cu o carte pe brațe, și îmi istorisi:
— S-a publicat acum de curând corespondența poetului Keats. Mai toate scrisorile sunt adresate logodnicei lui, Fanny Brawne, de care se despărțise la plecarea în Italia. El venia spre sud să caute sănătate și liniște. Era, sărmanul, bolnav de piept și gelos. Fanny Brawne era pe atunci o fată cum se cade, sănătoasă și equilibrată. Se petrecea cu bietul Keats ceea-ce se petrece pururea, în asemenea împrejurări, — adică: bolnavul iubea pe femeea sănătoasă și o ura. Plecase din Englitera fără so vadă, dar scriindu-i scrisorile cele mai disperate. Fata răspundea, însă răspunsurile ei erau menite, din cauza greutăței drumurilor, să fie remise poetului la Roma. În adevăr, Keats ajunge la Roma, prăpădit de boală și exasperat de gelozie. Aci, pe pațj-l de moarte, primește trei scrisori de la f-anny Brawne; dar fie că nu mai avea putere să citească, fie că în hârtia închisă Poetul spera să păstreze g-ândurile calde a-e femeii iubite, scrisorile rămaseră nedesriuse. Keats ceru ca ele să fie puse lângă dânsul în sicriu, ceea-ce se și făcu... Așa că astă-zi, dacă s-ar deschide mormântul lui Keats. s-ar găsi acolo scrisorile de amor ale tinerei Fanny. — Nu-i așa că e mișcător?
— E admirabil., Par-că mi-ai fi citit o poezie.
— Realitatea e câte odată atât de nouă și neprevăzută!
— Și unde e mormântul lui Keats?
Lydda plecă capul pe o parte, și uitându-se în jos, răspunse încet:
- Lângă al lui Shelley.
— La Testaccio?
Acesta era cimitirul nostru. Trecu un moment umbra unei aripi negre, iar inima mi se strânse în piept ca de spaimă.
Lydda ridică ușor firul convorbirei:
— Așa că dacă oare-care aplecare către idealitate există în mine, o datoresc cetirei poeților noștri, dela care mi-a rămas ca ecoul unei muzici divine.
— Care poeți?
— Cșwper, Keats și Shelley, — poeți adevărați, poeți în poeziile lor, în gândurile lor și în viața lor: ,.Au zburat Spiritele, Ș rămâne numai urma trecerei lor, ca glasul inspirat al unei muzici ce ar muri departe, lăsând în adâncul labirint al sufletului răsunetul unui ecou prin infinite caverne.”
— Cine vorbește astfel?
— Shelley în Promeleit.
- Cine te-a învățat să înțelegi pe Shelley?
— Nimeni. Dorința mea de frumos și !.. setea de un ideal realizabil în viață, care X să înfrumusețeze traiul și să ridice pe om din noroi. Aceștia sunt adevăratele genii ale bii tei omeniri, cântâtorii ca Shelley, artiști în formă, poeți în suflet și în viața v lor, capabili de a muri pentru idealul pe. care l-au urmărit, — iar nu făuritorii de minciuni rimate, cari devin rentieri vânzând la volume. Ori cât s-ar schimba părerea oamenilor asupra acestui punct, adevărul rămâne unul singur; că frumusețea ’ nu e creiată pentru a inspira poezii, ci pentru a ridica sufletul în vremuri mai hune. A intra în frumusețe cu minuta de acum a vieții și a năzui către dânsa cu minuta de mâni, — iată scopul existenței.
Eu mă uitam la dânsa mirat.
— Bine, drag-ă, asta e Platon curat, y
Lydda zâmbea, neștiind cum să ia lucrurile.
— Dă-mi voe un moment. Toarnă încă o ceașcă de ceai, că viu,
Mă întorsei, în adevăr, cu niște note ale mele asupra lai Platon.
Iată, dragă, un dialog’ al lui Platon,
Platou, cunoscut sub numele de Symposion, tradus în alte limbi cu numele de Banchet, dar în realitate însemnând Vorbă după masă. Subiectul convorbire! este Eros, amorul, — vei vedea însă în ce sens. Vorbesc pe rând Fedru, Pausania, Erissimac, Aristofan, Agaton și în fine Socrate. Acesta povestește că ceea ce știe el asupra Amorului i-a fost istorisit de o femee, Diotima din Mantinea. — Diotima spune că la nașterea Afroditei zeii se adunară la un banchet, la care luă parte și Poro, care, îmbătându-se de nectar, concepu amorul cu o cerșetoare, anume Penia, în grădina iui Joe. Zice Diotima:
„Amorul urmează peste tot pe Afrodit», fiindcă a fost zămislit în ziua nașterei ci, și e din firea sa iubitor de frumos, fiindcă și Afrodita e frumoasă. Deaceea, fiu al lui Poro și al Peniei, Amorul avu menirea asta: că mai nainte de toate e sărac, și nu cum îl cred cei mai muiți, gingaș și frumos, ci, din potrivă, rău, ofilit și desculț, neavând unde să-și plece capul, pururea tolonit pe jos, dormind pe la uși și pe drumuri, — întocmai ca maică-sa, — și în vecia veacului prieten cu mizeria...
Da bun băiat 1 zise Lydda, râzând.
„Jar pe de altă parte — moștenind dela tată-său — e primejdios pentru cei buni și cei frumoși, fiindcă e plin de curagiu, îndrăzneț, neînfrânat în porniri, vânător destoinic, învârtind mereu la planuri și dorind să priceapă tot, și plin de șiretlicuri, născocitor toată viața, vrăjitor, scamator și sofist; și nu e născut nemuritor, hici nu e muritor, dar adesea răsare și trăește în aceeași zi, dacă îi merge bine, — altă dată moare și apoi trăește din nou, ca urmare a firei lui tată-său: tot ce câștigă risipește, așa că nu-i nici odată nici bog-at, nici sărac, ci numai nu are. Cu știința stă în mijloc, între știre și neștire. Că doar faptul este ăsta: că nici unul dintre Zei nu face, filosofie, și nici nu dorește să devie învățat: fiindcă este deja, sau, dacă nu este, nu vrea să fie altceva decât ceeace este. Căci asta are rău ignoranța, că unul care nu e nici cinstit nici deștept, pare sie-și om cum se cade. Se-nțelege: cine nu se crede în lipsă de ceva, nu dorește aceea Ce crede că nu-i lipsește”.
Mai departe, Socrate întrerupe pe Diouna din Mantinea, întrebând-o la ce mai Poate servi oamenilor Amorul, dacă este ?a poamă. Diotima, răspunde:
re-rt n-OrU’’ n^scut Precum știm, este iubi-
e frumusețe. Acum, dacă ne-ar întreba neva; — ța spuneți-mi Sperate și Diotima, cel ce iubește frumusețea, ce iubește el oare?
„Stăpânirea ei, răspunsei eu.
..Răspunsul, zise dânsa, are nevoe de o altă întrebare: — Cel ce va intra în stăpânirea frumuseței, ce va ștăpâni el oare?
„Aici, zisei eu, nu știu să răspund nepregătit.
„Dar dacă cineva, adaose ea, ar schimba și ar pune binele în locul frumosului, și te-ar întreba: — Socrate, cine iubește binele, ce iubește?
„Stăpânirea lui, respunsei.
„Și cel ce va stăpâni binele, ce va avea?
„Aici, zisei, îmi pare cărăspunsul e ușor: —va fi fericit.
„Așa și este — zise: prin stăpânirea binelui sunt fericiți fericiții; și nu e nevoie să mai întrebi: ce vrea cel ce vrea să fie fericit. Răspunsul e cuprins în întrebare..
„Așa este, zisei eu.
„Acum, crezi tu că voința aceasta și amorul acesta sunt comune tuturor muritorilor, și că toți doresc să aibă întotdeauna binele, sau cum crezi?
„Comun tuturor, răspunsei.
„Atunci, pentru ce oare, Socrate, nu zicem despre toți că iubesc,. de oarece toți iubesc întotdeauna, ci despre unii zicem căiubesc, iar despre alții nu?
„Mă mir și eu, zisei.
‘Să nu te miri. Noi, desfăcând o parte din amor, o chiamăm cu numele întregului, dându-i numele de amor; pentru celelalte părți întrebuințăm alt nume.
„Cum așa?
„Iată cum. Tu știi că poiisis e ceva foarte complicat. Ori ce act care face ca un lucru oarecare să treacă din neființă în ființă, este poiisis; așa că meșteșugurile ce atârnă de o artă sânt poiiseis, iar meșterii, toți, poiitai.
„Adevăr g-râești.
„Și cu toate astea, tu știi — zise —că nu se chiamă toți poiitai, ci au numiri diverse. Numai o mică parte din poiiseis, desfăcută de celelalte, și anume aceea ce are drept obiect muzica și metrul, se chiamă cu numele întregului: numai aceasta prin urmare se chiamă poiisis, iar cei ce stăpânesc părticica poiisis, poiitai,
„Adevăr zici tu.
„Tocmai așa este cu amorul: alcătuesc întregul toate dorințele de bine și de fericire; dar acei ce merg spre dânsul pe una din nenumăratele căi ale câștigului, bunioară, sau ale gimnas-icei ori filozofiei, nu se zice că iubesc sau că sânt amanți; pe când cei ce țintesc către o parte numai a întregului și la aceasta își închină inima iau numele întregului: eroici te kai eran, kai erastai“.
Diotima ajunge la încheerea că amorul este iubirea de a avea pururea binele cu sine. Și urmează către Socrate:
„Acesta fiind amorul, ai putea tu să-mi spui în ce chip și prin ce mijloc s-ar chiema amor năzuință omului de a alerga după dânsul?
„Nu te-ași admira atâta,, Diotima, zisei, pentru înțelepciunea ta, dacă ași ști dela mine asemenea învățături.
„Să-ți spun eu, zise: chipul și mijlocul este generarea în frumos, atât a corpului cât și a sufletului!
„Ce vrei să zici? Nu înțeleg’.
„Să te lămuresc mai bine. Toți oamenii, zise, zămislesc și cu corpul și cu sufletul, și ajunși la o anumită vârstă firea noastră năzuește către naștere. Însă naștere în urât nu e cu putință, ci numai în frumos. Asta este partea divină din noi: în ființa noastră muritoare, a zămisli și a g-enera este nemuritor. Dar una și alta nu se pot petrece în desarmonie. Și este desarmonic urâtul, pe când frumosul e armonie. Astfel că frumusețea este, pentru generare, Moira și Eileithyia.”
Lydda mă întrerupse:
— Ce însemnează ?..
— Concept grecesc complicat. Moira este zeița nașterii și a morții, sau, mai strâns, a Deuenirei; pe când Eileilhyia este propriu, zeița nașterii. Kalloni, frumusețea făcută zee, este Moira întru cât pregătește ora conceperei (de oare-ce, pentru a concepe, trebue să apară întâi individualizarea frumuseței într-un corp sau suflet), și este Eileihijia întrucât liberează de durerile nașterei. — Acum urmez mai departe învățăturile Diotimei:
„De aceea, când creatura pornită pe naștere s-apropie de frumos, se bucură și râde, iar bucuria desfăcând zăgazurile vieței, face că dânsa, creatura, generează; când s-apropie de urât, din contră, se încruntă, și, de durere, se strânge în sine, și se sbârlește, și nu naște; dar, fiindcă fructul nu poate eși la lumină, ea sufere. Și toomai asta e cauza că ființa pornită pe naștere se bucură la vederea frumosului, tocmai pentru că frumosul liberează de durerile creațiunei, pe cel ce-l are în stăpânirea sa. Fiindcă, o Socrate, — zise — amorul nu este y. năzuință către frumos, cum crezi tu.
„Dar ce este?
„Năzuință către a genera și a naște în frumos.
„Fie și așa.
,.De sigur. Dar pentru ce oare către a genera? Pentru că a genera este faptul care n-a avut început și nu poate să aibă sfârșit, și, pentru muritor, nemuritor. Prin urmare, dacă, după cum am hotărât, amorul este năzuință de a avea pururea binele cu sine, urmează că amorul trebue să simtă dorința de nemurire în stăpânirea binelui. Astfel încât e nevoe ca amorul să fie amor și de nemurire’1.
După aceea, Diotima întreabă pe Socrate dacă știe cauza pentru care toate ființele de pe pământ sunt apucate de friguri, atunci când doresc să genereze. Și fiindcă Socrate nu știe, explică dânsa;
„Dacă tu crezi, prin «marc, că amorul este așa cum l-am înțeles noi, nu te mira. Natura muritoare caută, pe cât poate, să fie și nemuritoare. Și ajunge acolo numai pe calea asta, pe- calea generării, fiindcă lasă un nou în locul vechiului. Chiar pe timpul cât animalul crede că este el însuși, neschimbat, din copilărie până la bătrânețe, nu păstrează în sine aceleași lucruri, ci parte din ele se reînoesc pururea tinere, parte se pierd, ca părul, carnea, oasele, cu prefacerea întregului corp. Și nu numai se prefac toate în corp, dar și în suflet; deprinderile, părerile, dorințele, plăcerile, durerile, frica, toate pornirile sufletești nu sunt niciodată prezente toate în fiecare, ci care naște și care moare. Și, lucru mai ciudat încă: cunoștiințele noastre, nu numai că unele nasc și altele mor, și prin urmare nu i suntem totdeauna aceiași
’, dar nici chiar față ou ele, ’ ‘ încă fiecare
: cunoștiință este ea î însăși supusă la aceeași lege. Căci ceeace se chiamă meditare, întâmplă numai fiindcă dispare cunoștința. Uitarea și este de fapt, plecarea cunoș
știnței meditarea, din contra, generând o cuno:
iștiință nouă în locul celei dispărute, lasă iluzia că cunoștința este aceeași. Cu mijlocul acesta, tot ce este muritor scapă, nu rămânând pururi acelaș, ca divinul, ci lăsând cel ce este bătrân și moare un altceva nou ce-i seamănă. În felul acesta, Socrate, muritorul ia parte din nemurire, corpul ca și sufletul său“.
Și fiindcă Socrate se miră și pare a se îndoi, Diotima îi explică prin aceleași cauze goana oamenilor după glorie, suferințele și
te înfruntă pentru amopericolele pe care le rul renumelui.
Și, mai departe, urmează astfel:
„Cel ce a crescut în disciplinele amorului, contemplând unul după altul și cu măsură lucrurile frumoase, ajuns acum la liman, va descoperi deodată un frumos, minunat prin natura sa, acela anume, o Socrate, pentru care atâta se lucrase înainte, un frumos care este pururea, și nu se naște nici nu moare vreodată, nu crește nici nu scade, și nu este frumos pe o lăture iar pe altă lăture urât, nici acum da iar acum nu, nici frumos într-un înțeles și urât în alt înțeles, nici frumos ici și urât colo. Și acest frumos nu se va prezenta închipuirei sale sub forma unui obraz, sau a unor mâni, sau a oricărei alte realități corporale, și nici ca un discurs sau ca o anume știință, și nici ca întrupat în altceva, într-un animal, spre exemplu, sau în pământ sau în cer, ci va sta de sine însuși, potrivit sie-și pururea, și celelalte lucruri frumoase toate se vor raporta la dânsul în așa fel, încât ele se vor genera și vor peri, pe când el nu va deveni nici mai mare nici mai mic, nici va suferi. Așa că unul, când a iubit un corp tânăr, dacă se ridică dela lucrurile pământești și începe a vsedea acest frumos, atunci. se poate zice că a ajuns ținta. Căci asta este important. În disciplinele amorului: a fi călăuzit de alții. Pornind dela frumosul sensual de pe pământ, a te ridica mereu, mereu către frumosul din înalturi, urcând ca o scară, dela unul la două corpuri și dela două la toate corpurile frumoase și dela corpurile frumoase la instituțiile frumoase; și dela instituțiile frumoase la legile frumoase; și dela legile frumoase în general, la acea lege, care nu este altceva decât legea frumosului absolut. Acesta și nu altul este punctul vieții demn de a fi trăit de om... O I ce fericire pentru acel ce îl duce soarta să vadă frumosul în sine, sincer, curat, neamestecat cu nimic, divinul frumos, cu dela sine eternă putere, iar nu umplut cu carne umană și cu colori și cu altă multă mizerie muritoare! Și crezi tu oare că este de desprețuit viața omului care țintește către frumosul ideal, care se pierde într-însul și dintr-însul trăește? Nu înțelegi că numai acolo va putea el să genereze, nu imagini de virtute, fiindcă nu atinge imagini, ci virtutea adevărată, fiindcă ating-e adevărul; și g-enerând virtute adevărată, și iubind-o, ajunge cu timpul amicul Zeului și nemuritor și dânsul”.
Costieni, Aprilie 189... Lydda rămăsese cu ochii mari, plutind par-că în atmosfera munților înalți.
— S-a sfârșit?
— Ce mai vine după asta?
— Vine Alcibiade, susținut de un flautist, fiindcă era cam beat...
— Vai !...
— Erau oamenii după masă.
Păcat de atâta frumusețe de gândire,
— Nu uita, draga mea, că aceștia erau greci din epoca cea mare, cu alte cuvinte genii subtile, pentru care abstracțiunile cele .mai ostenitoare formau o deprindere zilnică a creerului; nu uita că vorbește Platon în numele lui Socrate. prin Olimpiadele 99 sau 100, adică prin anii 380—370 înainte de Christos.
— Ceeaoe ai cetit e atât de frumos, încât ar fi o adevărată nenorocire dacă oamenii cari gândeau astfel se îmbătau.
— Socrate, nu. El lua parte la toate plăcerile vieții, dar cu măsura unui suflet cumpătat. El este personificat de Platon ca geniul armoniei.
Pe când vorbeam astfel, ochii mei întâlniră portretul, admirabilă întocmire iluzionară a colorilor, ce mă apropia de fiul meu, în lumea reală a neexistenței, — și îmiț. răsări în minte prima întâlnire cu Lydda, în ^otelul țarini din Roma. Acum o aveam aci, Tâng!5=mine, și-mi era frică, și acum ca și atunci, de sănătatea ei nesig-urâ, de vântul ce trecea pe lângă dânsa.
— Cum te simți, Lydda?
Ea se uită la mine, nedomirită: întrebarea nu se lega cu restul convorbire!. După un moment de gândire păru a mă înțelege, și-mi răspunse, dând din cap, cu o infinită nuanță de mister.
— Bine, foarte bine.
— Îți aduci aminte de ceeace ți-am spus odată, la Roma, că poate va veni vremea să mă înțelegi mai bine, când ne vom cunoaște?
— Eu vream să fac din bărbatul tău o creatură gânditoare la cel mai înalt grad, ceva care să se apropie de concepțiunea platoniciauă a omului, s-o ajungă și s-o întreacă. Pentru aceasta, voiam mai întâi să-l ajut a. crește în cultul ideii, și de aceea luptam cât puteam să-l țiu departe de atingerea veninoasă a patimilor.
— E foarte frumos, zise ea încet, numai, poate, ceva" cam greu. De altfel, a iubi, în toată curățenia inimei, nu mai este o patimă.
— Atunci ce este, Lydda?
— O lumină, ce vine din cer să se răsfrângă în diamantul sufletului.
— E o comparație dar
poetica, dovadă.
— Mie mi se parc că da. Dacă ai așeza, sufletul omenesc în pustiu, el ar fi ca diamantul în întuneric: n ar reflecta nimic. Pe când raza amorului pune pe fiecare suflet în adevărata sa valoare, după cum lumina pune pe diamant. Și, afară de asta, crezi d-ta, zise ea cam tristă, că noblețea noastră, a oamenilor, stă în inteligența sau în sentimentele noastre? Dacă stă în inteligență, atunci totul în natură este mai nobil decât noi, fiindcă totul ne este superior, printr-o inteligență imanentă, dela planeta care se învârtește în spațiu până la atomul chimic care se combină cu alt atom.
— Cu singura deosebire că acelea nu au conștiință.
— Eu nu știu: și nu știi nici d-ta.
— Ba da, căci dacă inteligența dumitale imanentă cu care înzestrezi lucrurile neînsuflețite, ar exista, atunci ar trebui ca pământul nostru să nu stea, ca un prost, la aceeași eternă depărtare de soare, ci, de îndată ce o începe să simtă că e frig, să se apropie de foc.
Lydda începu să râdă.
— Eu nu șrțji... înțeleg numai că siniți-’ rea noastră face noblețea noastră.
Apoi se uită lung la mine, drămuind par-că o imagine ce-i fâlfâia prin minte:
— Ce simt eu câte odată, ce lumină de „Auroră se înfripează în lum.ea mea lăuntrică, numai Shelley ar putea s-o spună. Eu mă apropianț de dânsa, mișcat.
— Ce, dragă?
— Aștept pe cineva dintr-o vreme trecută și viitoare, care par-că a zburat peste capul meu și m-a adormit, lăsându-mi în auz răsunetul vocei celei mai dulci.
— Are să vie.
Ea se uită la mine, blajină.
— Se poate să vie, dar se poate să nu vie.,
Nu mai înțelegeam nimic. Ea mă privi îndelung:
— Vream să spun că ceeace e frumos, e înlăuntrul nostru sufletesc. A aștepta pe cineva... Eu nu mai aștept pe nimeni. Ași putea să repet despre mine ceeace zicea Shelley despre el însuși, când publica pe Epipsychidion: autorul versurilor ce urmează -a murit la Florența, tocmai pe când se pregătea să meargă în una din insulele cele mai sălbatece ale Sporadelor, unde voia să înceapă o viață nouă, posibilă poate în lumea eternă în care a intrat, iar în cea de aici imposibilă. — Eu am murit tocmai când era să ajung în insula-Sporadelor.
Vorbea încet, cu privirile în pământ. Nici odată n-am auzit un accent mai pătruns de nefericirea supremă a lipsei de speranță. Și eu, nenorocitul, care credeam că-i îndulcesc viața 1...
Mi se lăsă o ceață pe ochi și-mi sprijinii fruntea pe mână, ca să nu mai văd neantul operei mele.
Lydda se sculă, mișcă masa la o parte și se apropia de mine. Îi simții capul pe genunchi:
— Te rog, zise încet, iartă-ină.
Mă uitam la dânsa:
— De ce să te iert? Nu mi-ai făcut nimic.
— Suntem cruzi cu toții, când e vorba de fericirea noastră perdută. Ar trebui cu toate astea să înțeleg- că era frumos idealul pe care-l urmăreai d-ta, cu bărbatu-meu: a trăi numai dinflacăra ideii, este purificarea deplină a sufletului. Am venit eu, femeea, și am întunecat raza de lumină... Așa este.
Și fiind că eu tăceam, adaose tot ea:
— Cu toate astea, par-că și eu simt valoarea idealității absolute. Neg-reșit, trecută prin lumea mea.
Se opri un moment.
— Asta este răul.
Apoi deschise brațele cu disperare:
— Ce să fac? către cine să îndrept ochii? de la cine să cer ajutor? Dacă l-am iubit, nu e vina mea! Dacă-l simt trăind în mine, umplându-mi tot sufletul, toate colțurile ascunse ale gândurilor, nu e vina mea I Nu e vina mea dacă ce-a fost frumos s-a dus I Și ce pot să mai doresc eu, decât odihna de veci.
Eu îi apucasem amânduă mâinele și se vede că i le strângeam așa de tare, încât o făcui să se oprescă:
— Mă doare: zise ea, pe jumătate supârâtă.
— Tot ce doare, trece.
Ea zâmbi, trist, apoi își rezemă iarăși capul de brațele mele:
— Trece, și rechiamă pe femeile rătăcite la înțelesul datoriei. Știu că ești bun și mă ierți.
Apoi se sculă, ușoară, se uită lung și mișcă din cap, par-că ar fi zis: „ce de zădărnicii!“ După aceea se așeză înaintea tabloului, se plecă pe o parte, privindu-mă cu ochii pe jumătate închiși și zise:
— Poate are dreptate Platou: „natura muritoare caută, pe cât poate, să fie și nemuritoare, nu rămânând pururi aceeași, ca divinul, ci lăsând cel ce este bătrân și trece un altceva nou ce-i seamănă.”
La ceste cuvinte, mă sculai repede de pe scaun, cu brațele deschise, iar dânsa se aruncă la pieptul meu, tăcută și par-că aproape fericită.
Ce s-o fi petrecut într-însa, nu știu. Probabil, voia să îndrepteze cele ce zisese înainte. Știu însă ceea ce se petrecea în mine: mila, durerea și speranța. Mai cu seamă speranța 1...
Costeni, Mai 189... Am trăit câte-va zile, de cari ași vrea să nu-mi mai aduc aminte.
Pe Lydda au prins-o frigurile. Din ce cauză, — nu pot să-mi dau seama. Casa noastră e așezată pe culme: nici bălți prin prejur, nici ploi prea multe...
Probabil că a răcit, stând seara târziu în grădină, pe care o schimbă în întregime.
N-am dormit trei nopți dearândul, în caro timp am trăit viața cea mai intensă. Era evident că dacă Lydda ar fi murit eu nu mai aveam nici un cuvânt să trâesc, decât numai ca să urmez a fi mai departe instrumentul de gândire pe care l-a creat natura. Dar nici odată nu mi-a părut mai puternic, mie idialistului, argumentul pozitiviștilor: Dacă este adevărat că lumea obiectivă nu există, ci numai cea subiectivă a fiecărui individ, atunci Lydda, murind, trebuia să se plângă numai pe sine, că moare, deoarece ea era lumea, »r eu, obiectiv: nu aveam valoare pentru dânsa decât ca reprezentare în creerul ei; de asemeni, pentru mine, dânsa murind, se petrecea ceva în lumea obiectivă, iar în lumea mea subiectivă nimic, cu atât mai vârtos că reprezentațiunea anterioară despre dânsa mi-o păstra în amintire. Așa dar, trecând din reprezentațiune’ în voință, nici un afect nu este logic între două ființe ce se iubesc și se despart prin moarte.
Și cu toate astea, cât de interesantă este omenirea pe calea asta, a voinței, adică a durerei și a- plăcerei!
De când e Lydda bolnavă, stau statornici în casa mea un medic și o îngrijitoare. Datoria acesteia ar fi să se odihnească ziua și să vegheze noaptea. Într-ânsa, arcul de oțel al sufletului, care întinde coarda nervilor, nu există.
Eu, care de atâta timp nu dorm, văd tot din cele ce se petrec împrejur, și cele ce se petrec în mine. Am dat la oparte pe femeea nevoiașă, care își câștigă pâinea cu atâta trudă, și m-ain așezat eu în locul ei.
Ce liniște intensă s-a făcut de odată în mine! Liniște sufletească și putere fizică.
Mi-am așezat o măsuță joasă și o lampă cu apărătoare la picioarele patului, și am veghiat.trei nopți de-arândul, fără să simț. În gândul meu o sing-ură imagină trăia: aceea a Lyddei. Atât am privit-o, încât și acum, dacă închid ochii, o văd ca aievea. Pe cât timp dormea liniștită, ceteam. Vechiul meu obicei de a mă afunda în cele mai grele abstracțiuni și a le înțelege cu ușurință, tocmai când mă simt nenorocit,^1 mă ajută și acum; Fedon din Platon. Critica reacliunei pure <fin"Kant, se luminau la focul meu lăuntric, cu b.zare sensuri estetice, părându-mi rău, bună-oară, ’că pe nemțește Kant se chiamă /nimanuel, sau găsind în vorba Fedon eleganța abstractă a lui I peri pstjchis.
Lydda din când în când aiura. Atunci mă treceau, fiori reci. În tăcerea ce urma, simțeam pâr-că în mod pipăit tragedia sufletului meu, în ceasul adânc al nopții, alături de corpul fraged ce murea. Unde e scăpare? cine mă poate ajuta?
Lydda își descoperea brațele și sânul, forme divine, poezie, simbolul de frumusețe, ce ascundea taina vieții mele viitoare. Nu, nu era cu putință ca dânsa să moară I
O învăleam ușor și îi luam mâna în mâna mea, cu credința și cu voința de a atrage în fluidul vieții mele căldura ce-i ardea sângele.
Treceau nopțilu lungi și pline de gânduri. Răsărea luna târzie. De multă vreme nu mi se mai întâmplase să fiu de față la priveliștea naturii, în ceasuri ca acelea. De la fereastra mea se vedea spre răsărit dunga buimacă a unei lumini chimerice. În fundul orizontului umblau deavalma umbre de nouri, forme spăimoase, pe care, ciț încetul, le coprindea pe dedesupt văpăi ca de jăratec. Se umplea tot cerul de neliniște. Începeau să se zărească vârfurile copacilor eșind din pâcla întunericului. Un vânt ușor trecea prin ramuri, înfiorând nervura frunzelor, ce se clătina, par-că, cu dela sine putere, ca la plopi. Apoi deodată apărea luna, uriașe statură de mort, ce se ridica din neant către judecata din urmă.
Mă cuprindea groaza și-mi plecam capul ‘ pe marginea ferestrei. Ce mai puteam fi i eu, părticică de atom, ce guvernam un j gând și o voință, când întinderea nemărgi- i nită a spațiului era plină de asemenea spăimoase arătări, planete colosale, lumi de lumi, ț zădărnicite în legile lor, mii de milioane de stele, sublime și nefolositoare, ce ascultau, toate, de porunca zdrobitoare a fatalității. Gândul și voința mea 1.. Neputință și ironie.
Uitasem tot și mă gândeam la nimicnicia mea, fără să văd că luna se ridicase sus.
Și când prinsei din nou înțelesul oarei prezente, totul în natură se îndreptase. Luna își recăpătase idealitatea sa, iradiind pe lume o atât de profundă melancolie, încât punea din nou în conștiință frumosul durerii omenești, realitatea sufletului. În grădină se deschideau cele dintâ-i flori de tei iar mirosul îmbătător se urca în văzduh pe drumul de raze.
Pe când rătăceam cu gândul departe, mi se păru că aud zgomot în odoie. Mă întorsei.
Lydda se sculase din pat, luase lampa de pe masă și trecuse în atelier. Umbla ca în somn. Pe ușa rămasă deschisă, o vedeam cum s-apropia de tablou, punea lampa pe un scaun înalt ce servea la păstratul colorilor,- se așeza pe un alt scăunel și privea lung la pânză. Eu d-abia respiram de groază. De sigură, visa.
După câte-va minute, își trecu mâinile pe-umerii goi: îi era frig. Atunci nu mă mai gândii la nimic, și intrai binișor după dânsa.
Când mă văzu, păru a se feri de privirile mele.
— Nu dormi? îmi zise.
Va să zică era deșteaptă.
— Cum se poate dragă, să te scoli din pat și să umbli goală?
Ea mă privea lung, cu capul plecat pe o parte.
Dă-mi o haină... și stai aci. Mi se pare că nu pot prinde înțelesul misterios al asemănării.
Nu mai era de așteptat.
— Scoală, să te acoper, îi zisei, Ea se sculă, fără a se sfii. Atunci, cu o putere de care nu-tni dani seamă, o luai în brațe și o dusei în camera ei. Ardea ca focul. O așezai în pat, apoi adusei lampa și venii din nou lângă dânsa. Ea se uita la mine lung, cu ochii mari. Îmi întinse o mână.
Ești dumneata, da?
— Eu sunt, dragă.
— Să nu mă lași.
— Nu te las.
Tremuram de frică.
— Dar ce ai; ce te doare?
— Nimic. Mâna d-tale e rece. Am fost foarte rău, nu-i așa?
— Ai să te faci bine.
Ea se plecă mai jos, pe pernă:
— Oare nu se poate întâmpla nimic? Eu mă uitai la dânsa, turburat:
— Nu cred. În toate cazurile, viața ta ne este mai scumpă decât orice.
Ea zâmbi lung, răsucind marginea unei
’ ’ batiste:
— Viața mea 1... E foarte gentil ceea ce sPui. Când ești bolnav și nu vrei sa mori se întinde ușa de departe priceperea, în cât nu ți se poate ascunde nimic.
— Ce vrei să zici draga mea?
— Nimic. Eu citesc în gându într-o carte. Ași putea și-l desmez, albă, fosforescentă, ce fuge în zigzag prin întuneric, și dincolo Endimion. Și Keats și Shelley au murit tineri, fiindcă cei buni mor tineri, iar cei ce au inima ca pulberea drumului de seacă, aceia ard până la sfeșnic. Cel puțin așa zice poetul.
Mă uitai în jos, fără să îndrăznesc a mai ridica ochii către dânsa.
Ea înălță un deget:
— A prinde asemănarea a doi oameni într-un tablou, revine a face să semene tabloul numai cu unul, dacă oamenii se aseamănă Între dânșii. Dar când se aseamănă, fără să semene unul altuia? Dacă ai vrea d-ta să-ți deschizi inima, ca să te cunosc și să te iubesc, ași putea face o lucrare complectă. Sau poate că inima e ca pulberea drumului?
Îmi veneau lacrămile în ochi.
Ea se întoarse pe partea cealaltă și tăcu. Păru că adoarme.
Sosise cu încetul lumina zorilor, puterea. cerească cea adevărată și dătătoare de viață. Mă simții deodată recunoscător naturei, care purta de grije nevoiașilor. Ce farmec nespus este în răsăritul zilei, pentru cei ce nu pot dormi I
Acum îngrijitoarea putea să-mi ia locul. Mă dusei să mă culc. Mi se învârtea capul de atâta nesomn, și par-că simțeam o nepăsare complectă pentru tot.
Odată întins pe pat, mi se păru că mă desfac dela încheieturi și că ceva cald mă învălue din toate părțile. Îmi umblau prin minte niște crâmpee de versuri, cari, ca păsările de apă, nu găseau loc să se așeze. Și adormii.
Când mă deșteptai, lumina limpede se îmbrumase. De sigur, se înora. Ridicai o perdea: cerul era senin, dar soarele nu se mai vedea. O nespusă pace în natură pregătea par-că odihna viitoare. Ce se petrecuse cu mine? Mă uitai la ceasornic; era 8 și jumătate. Dar când? Dimineața sau seara?
Deschisei geamurile și rămăsei la fereastră nedomirit. Dormisem aproape 16 ceasuri I Era oare cu putință? Mi se părea că deabia încinsesem ochii. Cu toate astea mă simțeam odihnit.
Trecuseră 16 ore, fără nici o urmă de reprezentațiune în lumea mea lăuntrică. fi putut să treacă 16 ani, sau i io veacuri, sau totdeauna. Așa ceva trebue să fie moartea.
Va să zică nu fuge nimic, nicăerea? Atunci, sufletul?
’ î fiul meu, când
Avea oare și aci dreptate zicea că sufletul condiționează viața numai
conștiinței? Dar apoi până la marginea conștiinței lumea din afară? Aceea desigur, n a existat pentru mine timp de io căasuri. Sau dacă somnul meu ar fi durat 16 ani sau 16 veacuri, neexistența lumei ar fi durat tot atâta... Ce de frământări zadarnice!
În limpeziciunea minții mele odihnite, răsărită versurile de dimineață. Erau ele o convingere filozofică, sau erau numai rezultatul estetic al unei speculațiuni intelectuale?
Și ori și cât, de te gândești,
Cu steaua asemuitor,
Din toate cele omenești,
E sufletul nemuritor.
Că oricât i-ai tăgădui
Scânteea lui de nemurire,
El tot urmează a mai fi
Și dincolo de ce e fire.
Departe, peste fund de mări,
Peste coclauri și pripoare,
Prin vremuri și prin depărtări,
Pe unde tot ce este, moare,
Se cerne sufletul, purtând,
Ca cel din urmă adăpost,
În depărtarea unui gând,
Fiorul dulce de-a fi fost.
La urma urmelor, când toate cad, totul te înșeală, rămâne vorba lui Faust: poezia.
Mă îmbrăcai încet, nedomirit, cu marele punct de întrebare asupra sufletului în gând. Dar dacă n-o fi existând nici un fel de nemurire a acestuia, ci există numai energie? Atunci, desigur, omul, înzestrat cu toate acele însușiri ce alcătuesc sufletul (care, pe cât timp individul trăește, desigur că există) este o așa de mare frumusețe în natură, încât nimic nu poate sta mai presus de el. Așa că divinul n-ar trebui să fie altceva, pentru om, decât însuși sufletul lui, în devenire spre mai bine.
Costieni, Mai 189...
Lumea începuse să facă zgomot pe la ușa mea, crezându-mă adormit pe veci, dar neîndrăznind să între. Lydda dorea să-mi vorbească-
O găsii pe jumătate îmbrăcată, cu lampa lângă pat, cetind. Cum mă văzu, întinse brațele către mine și, de îndătă ce mă apropiai, îmi luă o mână și mi-o sărută.
— Te-ai odihnit?
— Foarte bine. Am dormit 16 ceasuri, ca după examene, pe vremea când eram student.
— Ce bine-mi pare! Poți să stai cu mine un moment? Ași avea, să-ți spun ceva. Lra așa de curioasă, încât mă uitai lung la dânsa: oare nu cumva aiura din uou! — Șezi aici, aproape de mine. Așa...
Părea a-și căuta cuvintele.
— De când ai primit să vii la Roma, și de atunci încoace, pe fiecare zi ce trece, eu simt că deviu lucrul d-tale. Înțeleg că eu reprezint pentru d-ta viitorul. Înțeleg foarte bine. Cu toate astea, atâta generozitate am găsit în colțul acesta de pământ, încât niciodată nu voiu putea să mă plătesc de tot binele ce mi-ai făcut.
Eu vream să protestez. Ea mă opri.
— De geaba! D-ta mi-ai dat nu numai sprijin și afecțiune, dar m-ai învățat să gândesc, mi-ai deschis secretul sufletului. Îți voiu spune numai decât în ce chip. Deocamdată țiu să adaog că recunoștința nu este pentru mine o povară. Nu protesta. Nu numai nu este o povară, dar este o facultate care îmi dă un fior de fericire nespus de dulce, când pot s-o întrebuințez. Prin urmare eu sunt lucrul d-tale, și ca atare nu pot să-ți ascund nimic. Iată aici o lungă corespondență cu tată-meu. În două cuvinte, el cere să mă întorc la casa părintească, și fiindcă eu nu vreau, mă amenință să intervină prin ambasadă. După legile noastre, femeea nu-și perde naționalitatea nici chiar cât timp trăește cu bărbatusău; cu atât mai mult când rămâne văduvă.
Mi se părea că se prăvălește pământul cu mine,
Lydda se uita fix în ochii mei:.
— Nu ții să mă duc dela d-tm.
- Eu? I
— Foarte bine. Atunci mi se pare că lucrul e simplu. Am fost o nebună de m-am chinuit atâta.
— Mă rog’, Lydda, d-ta ești majoră.
— Tocmai asta vream să spun. Eu sunt majoră. Principiul de libertate individuală este la noi sfânt.
Dânsa se opri. Ne uitam unul la altul, ca loviți de paralizie. Negreșit că pe calea legală tatăl său nu putea să facă nimic. Cu toate astea era foarte displăcut ca dânsa să stea la mine contra voinței părinților. Fata mă privea lung’, înțelegând toate gândurile mele.
— M-am măritat fără comsimântul părintesc.
Apoi, ating-ându-mă binișor pe mână și zâmbind:
— Și fără al d-tale. Frumos mă aranjai într-o scrisoare I...
— Atunci nu te cunoșteam, pe câtă vreme părinții d-tale te cunosc de mult.
— Nu tocmai așa de mult, zise ea, râzând.
— De când te-ai născut.
.— Nu. ești bun de complimente.
Ce curioasă libertate de spirit!... Ea. mă înțelegea.
— Nu găsești că e oarecare voluptate să te joci cu primejdia?
— Nu știu. Eu emoțiuni d-astea n-am cunoscut.
— Așa este.
Mișcă lampa după masă; apoi, tot gândindu-se, rosti încet:
— Tatămeu este un om modern în toată puterea cuvântului: corespondent de jurnale și englez, cu alte cuvinte acțiunea dusă până la delir. Fapte și iar fapte. Este un personagiu al lui Dickens din romanul Hard Times, d-l Thomas Gradgrind, care seamănă foarte bine cu tată-meu. Pentru dânsul, oricine se întreabă de poate să mai fie ceva dincolo de fapte, este nerod; prin urmare eu, din copilăria mea am fost, pentru tată, o neroadă. Dar ce pot să fac eu, dacă faptele nu mă interesează?
— Ai dreptate.
— Nu-i așa? Și poate greșesc când definesc pe tatămeu ca om modern. Greșesc, de oarece tocmai în oamenii moderni se. găsesc contraste ca mine, de voință și de sentiment vag de melancolie.
Se opri deodată, nehotărâtă și par-că tristă:
— Mă rog, da ia spune-mi: crezi d-ta cu sinceritate că există ceva dincolo de fapte î
Eu mă uitam la dânsa, mirat:
— Bine, dragă, socotești că e momentul să vorbim despre asta? Mi se pare că scrisoarea tatălui d-tale e mult mai importantă.
— Vezi? Nici d-ta nu ești totdeauna idealist.
— Negreșit că nu. Sau mai bine sunt; dar, ca să poți gândi, trebue să te hrănești; ca să fi om liber, trebue să-ți agonisești stare. Nu înțeleg însă ce are a face una cu alta.
— Are a face foarte mult. În deplina sinceritate în care am trăit până acuma, vreau să trăesc și de acum înainte. Dacă nu-mi luminezi calea, n-am nici un cuvânt să stau la d-ta.
Eu mă uitam la dânsa, trist.
— Cel puțin dincolo de oarecare margine. Generozitatea d-tale deșteaptă generozitatee mea, și pe calea asta sunt gata la orice fel de sacrificiu. Ți-am spus că sunt lucrul d-tale. Eu însă vreau să te pot iubi. Vreau să găsesc în d-ta călăuza vieții. De aceea trebue să-mi desvăluești misterul, care te face să trăești în pace deplină cu gândurile.
Curioasă ființă I
Căutaiu să abat convorbirea din drumul ăsta.
— Altă dată, dragă, — când te vei face bine de tot.
— Sunt bine. Am luat hotărârea de a răspunde lui tată-meu că nu mă supun voinței sale, și acum nu mai am nimic. — Ai avut friguri.
— Mi-au trecut.
— Mă tem să nu ai friguri de ale noastre. Ea începu să râdă.
— Nu am nimic. Așa e firea mea: când mă muncește ceva, mă simt ca un om bolnav; — Cu căldură la 40 de grade? 1 — Și asta. Te-ai speriat?
Se uita la mine și zâmbea:
— Fii sigur că am să-mi împlinesc datoria. Par șubredă, dar când vreau ceva, trebue să se întâmple așa cum vreau ei!.... Dacă n-ar fi decât pentru a-ți face plăcere.
— De ce vorbești așa, draga mea?Par-că tu nu ții de loc la copilul tău.
— Ba țiu. Dar așa de mult ții d-ta, încât nu mai e nevoe de mine.
Modul ei de a vorbi mi se păru pentru Întâiaș dată lipsit de știința intimă a tactului. Avea poate dreptate, dar, ori-cum, brutalitatea nu se potrivea cu dânsa. Ea păru că înțelege gândurile mele.
_— Te rog să mă ierți, zise încet. Am răspuns lui tată-meu cu un refuz categ-oric: asta mă neliniștește și oarecum mă doare., Ași voi să găsesc în d-ta scuza purtării mele. Îmi încliipuiesc că ai înțeles: am iubit pe bărbatu-meu tocmai pentru acele calități pe care el le ascundea. El era tânăr și vesel. Dar veselia lui nu-i Jvenea din temperament, ci din judecată: alcătuise un sistem de a explica tot și găsise astfel pa rea sufletească. Îți semăna în tocmai în felul de a fi, — numai sistemul era altul, adăogă ea zâmbind.
— Prin urinare?
— Prin urmare ar trebui să-mi spui ce gândești.
— îmi ceri un lucru foarte greu.
— De ce?
— Fiindcă nu știu nici eu ce mai gândesc.
— Asta nu se poate.
— Ba se poate. Pe cât timp trăia el și pe cât timp nu te cunoscusem pe d-ta, gândeam limpede și eram fericit.
Ea zâmbea.
— Nu urmează de aci că de când te-am cunoscut nu mai sunt fericit. Din potrivă, sunt fericit. Dar fericirea mea de astăzi este directă și pozitivă,— pe când cea dm trecut era reflexă și negativă. Ca să fiu Ș. mai precis, dar mai abstract, ar trebui să zic că fericirea mea de astăzi e în voință, pe când cea trecută era în înțelegere.
Ea sc ridică pe pernă.
— Cum adică? Ce însemnează fericire negativă și fericire în înțelegere?
— Fericire negativă este lipsa de durere și aceea este totdeauna în înțelegere. Ea nu se apropie de fericirea pozitivă pe nici o cale, nici chiar pe acea a emotivității artistice, care, cu amorul, este cea mai înaltă expresiune a fericirei pozitive, dar, totuși, inferioară, de oarece e sensorială.
— Cum! arta produce fericire inferioară?
— Dragă, nu te neliniști.
Ea se mișca, zâmbind;
-Nu mă neliniștesc. Dimpotrivă, sunt mulțumită și vreau să înțeleg. Urmează.
—- Da, arta produce fericire inferioară; și cu cât produce mai multă fericire pozitivă, cu atâta este mai grosolană. Cu cât un om o fi mai mișcat în fața unui tablou sau la auzul unei muzici frumoase, cu atât este mai inferior. Un critic de artă, ai cărui nervi sunt deprinși cu toate combinaținnile de sunete și de colori, nu se mai exciteazâ. În cel mai bun caz, el se poate ridica la un fel de emoțiune intelectuală, care însă este fals chiematâ emoțiune, de oarece intelectualitatea nu e emoționabilă.
— Atunci care e fericirea în care trăiai d-ta altă dată?
Fericirea negativă a înțelegerii.
— Nu pricep.
— Ai dreptate să nu pricepi, căci aceea nu este fericire, ci numai negațiune a du- -V rerii. Un om sănătos, pe care-l excită frumosul Sub una din formele sale, își simte inima bătând mai tare, simte fiori prin șira spinărei, i se moaie ochii de lacrămi; pe când un om care a înțeles ce este imperativul categoric rămâne rece ca mai ’nainte. Cel mult a biruit o greutate, a făcut să înceteze o durere. Dar aci stă idealul, — căci dacă, din punct de vedere moral, arta impersonalizeazâ imediat, ea roade și omoară, fiindcă impersonalizarea nu durează, iar emoțiunile mistuesc subsțanța nervilor. Pe când impersonalizarea intelectuală este constantă, căci ea este argumentativă și logică, iar exercițiul intelectualității nu numai nu consumă decât în mod trecător substanța cerebrală, dar încă o ajută să se reproducă cu înlesnire. Dar ce vorbim noi de impersonalizare în efectele artei !.. Asta este o explicare a oamenilor civilizați, cari simt că nu pot trai fără dânsa. Adevărata cauză pentru care arta atrage, stă în însăși firea noastră muritoare, care, după cum explică Platon tinde către devenire: prin arta noi poetizăm sentimentele noastre afective, și mai cu seamă pe cel mai puternic dintre ele: amorul, a cărui condiționare este frumosul. Pe scurt, noi facem artă numai fiindcă iubim. Dar tocmai de a.
punct de vedere pur idealist, arta esiv. <- terioară.
— Nu mai înțeleg nimic.
— Și cu toate astea, e așa.
Ea păru a se gândi.
— Foarte bine. Să presupunem că e așa. Spunemi ce este fericirea înțelegerii.
— Să încerc. Când citeam mai acum câ-te-va zile pe Fedon, m-ai întrebat cum începe textul grecesc. Și ți-am sgus: Avtds, o Phaidon, pareghenou Sokrătei etc“. Ți s-a părut ciudat și n-ai înțeles nimic. Cu alte cuvinte toată desfășurarea gândirei platoniane era pentru d-ta ca și cum n-ar fi fost. Închipuiește-ți câ ar repeta cineva pe acest „avtos:‘ de o sută de ori. Tot nimic n-ar spune pentru d-ta. Iată o durere jdeală. Dacă însă acel cineva ar rosti cuvântul „autosuggestiune0, nu-i așa că ai pricepe numai decât ce însemnează „auto”? Nu e de nici un folos să-ți spun prin ce proces psichologic ai prins sensul vorbei. Faptul g că l-ai prins. Par-că un văl s-a ridicat de odată și ai dat de lumină. Așa e cu înțelesul întregei gândiri omenești; imediat, încetare de dureri; mediat, o înălțare continuă către abstract.
— Puțin.
— Puțin din punct de vedera al fericirei active; foarte mult din punct de vedere idealist: a gândi pentru a gândi, fără nici un scop utilitar, ci numai desfăcând din principiul vieței năzuință către abstracțiune,— iată ținta existenței.
— Va să zică buddhismul, Nirvana.
— Nici de cum. Aceasta este idealul omului viitor, când vor dispărea toate nebuniile de astăzi: când amorul vu deveni o funcțiune; când proprietatea va fi o zădărnicie; când legile comunităților se vor reduce la conștiința individuală.
— Ideal socialist.
— Nu, drag-ă: idealul lumii viitoare adevărate. Ce să vorbim degeaba!... Fă prin sinteză grâu, după cum a ajuns chimia să facă indigo, și ai zădărnicit proprietatea pământului; da omului io mii de ani de experiență de azi înainte, ca să ajungă prin sens atavic a se păzi de nefericire, și ai făcut din amor o funcțiune somatică: cercetează conștiința d-tale individuală și vezi dacă chiar astăzi ai nevoe de cod penal.
Râmaserăm amândoi pe gânduri, eu nemulțumit de explicările mele, ea ne convinsă.
— Zece mii de ani!.. E cam mult zise ea.
— E mult. Și, mai rău decât atât, e aproape inadmisibil pentru oamenii de astăzi, De aceea au și împărțit ei rațiunea în pură și practică, pe când ea, prin natura ei, nu poate fi de cât pură. Tot ce alcătuește astăzi podoaba vieței, dispare. Emoțiunile, amorul, arta, chiar și sfânta poezie, în forma ei, vor cădea, pentru omul viitor, cum au căzut pentru noi eresurile primelor timpuri și cum tind să cadă instinctele.
— Mă simt încurcată și aproape nefericită. Ce e atunci sufletul, după părerea d-tale?
— Sufletul este complexul tuturor fenornenelor minței, sentimente, dorințe, cunoștiințe, raționări, hotărâri etc. Lumea din afară exercită impresiuni asupra ființei noastre corporale, iar corpul nostru reacționează asupra luminei din afară. Sufletul este acel „ceva” ce se interpune între impresiunile primite de la lumea din afară și reacțiunile corpului nostru.
— Nu prind bine înțelesul.
— Cu toate astea mi se părea că l-ai prins, când acum câteva zile pretindeai că noblețea noastră stă în sentimentele noastre, iar nu în inteligență, de oarece ziceai că totul în natură este animat de o inteligență, immanentă, dela planeta care se învârtește în spațiu, până la atomul chimic care se combină cu alt atom. Atunci ți-am răspuns că dacă ar fi așa, pământul ar trebui să se apropie de soare treptat cu răcirea sa; ceea ce nu se întâmplă, tocmai fiindcă pământul nu e însuflețit. Un alt exemplu, ceva cam american: dacă pui pilitură de fier în fața unui magnet, toate firicelele fierului se mișcă în aer și merg de se lipesc de magnet; dacă între magnet și pilitură așezi o foaie de hârtie, firicelele fierului vor veni să se lipească de hârtie acolo unde ea atinge magnetul. Nici una însă dintre firicele nu face încunjurul hârtiei ca să meargă deadreptul la megnet. Să trecem acum de odată, dela magnet și fier, la Romeo și Julietta: Romeo e atras către Julietta, ca fierul către muguet. Dacă între dânșii vei pune un zid, ei nu vor sta lipiți fiecare de partea zidului unde se găsesc, ci vor căuta să ajungă unul la altul, printr-o infinitate de mijloace. Iată deosebirea între ceea ce-4_ d-ta chemi inteligență immanentă și între suflet: aceasta năzuește către finalitate; aceea, nu.
— Am înțeles, — e convingător, dar e foarte american, zise Lydda cam supărată.
— E un exemplu clasic.
Ea se uită la mine cu ochii mari și cu o încordare a mușchilor figurei, care mă făcu să cred să se simte rău.
— Te doare ceva?
Da.... O să-mi treacă. Ași don sa-mi explici mai limpede ce este abstracțiunea și idealul.
— Grele lucruri îmi ceri.
— încearcă.
— Tu nu ești bine, dragă.
— Nu sunt tocmai bine, dar încearcă. — Închipuiește-ți, draga mea, că ai avea aci, lângă tine, două cercuri. Pentru a le pune unul lângă altul, spre a vedea care este mai mare dintr-amândouă, ai nevoe de?.. — Mai întâi de cercuri, zise ea, încercând să zâmbească.
— Da. Apoi?
— Apoi de spațiu.
— Foarte bine. Apoi?.
Lydda se gândi; — Apoi de mine, ca să le observ.
— Bine.
— Ia acum două cercuri în gând.
— Le iau.
— Pentru a le pune unul lângă altul, spre a vedea care este mai mare, de ce ai nevoie?
— De două imagini.
— Foarte bine. Apoi?
— Știu eu?... De nimic.
— Ba mai ai nevoie de ceva. Dar deocamdată nu mai ai nevoie de spațiu. Cercurile reale consumă spațiu, pe când cele nereale, nu.
-— înțeleg-,
— Dacă admitem chiar că imaginile cercurilor ne vin din experiență, care cere totdeuna spațiu și timp pentru a se produce,—-rămâne totuși o lucrare, născută în strucatura minții noastre: comparațiunea.
— Este o facultate a sufletului, ca memoria, închipuirea și celelalte.
— Negreșit că este o particularitate a minții noastre, dar nu ca memoria și închipuirea, care sunt condiționate de spațiu și de timp. Raportul de asemănare și de deosebire între lucruri este absolut și ho-/’ târâtor în afară de spațiu și de timp. Pe1 temeiul lui ajungem adesea să dovedim că lumea externă se aseamănă cu rezultatele lui subiective, cum dovedesc matematicele pure, iar nu rezultatnle lui cu structura lumei. Prin urmare, dacă aplicăm acest raport de asemănare șl de deosebire unor termeni experimentali sau unor construcțiuni ale minții noastre, ajungem să dobândim adevăruri ideale de comparațiune. Cu acestea apoi clasificăm. Aci se pare că stă cea d-întâi bucurie estetică a minții noastre, care nu are nimic ccmun cu artele, aci în ruperea ordinei experimentale...
Pe când eu vorbeam, expresia de durere pe chipul Lyddei devenea tot mai mare. O mână i se încleștase de marginea patului, iar alta de haina mea. Încercă să-și ridice bustul de pe pernă și să vorbească:
— Raportul de asemănare... și de deosebire...
Apoi căzu la loc, scoțând un gemăt sălbatec. Eu vrusei să mă retrag- cu un pas, dar dânsa mă ținea de haină așa de tare, încât nu mă putui mișca. Întorcea ochii către mine, mari și îndurerați; își strângea corpul ca o floare ce se închide; voia câte odată să se scoale și rămânea ca de piatră. Apoi iarăși gemătul sălbatec.
Când păru a se mai liniști, încercai din nou să mă retrag. Ea se uită la mine lung:
— Du-te... însă nu te depărta mult. Cine știe ce se poate întâmpla!
Costieni, Iunie 189...
Și ceea ce se putea întâmpla, s-a întâmplat.
lată-mă cel mai buimac, cel mai nefericit, cel mai mizerabil dintre oameni; iată-mă între un mormânt și un leagăn; cu inima sfâșiată de durere și de milă; neștiind ce să mai cred, ce să mai fac; chemat de ei doi, de fiu-meu și de Lydda, în lumea senină a neexistenții, și ținut în pulbera pământească de mâna șubredă a unui copil. Ce să fac?
Costierii, Iulie 189...
Am fost la București, unde pentru a treia oară ne-ain întrunit cu prietenii mei. Experiențele au mers minunat. Lydda mi s-a arătat într-o feerie de lumină, cu care nimic din ce e pământesc nu se aseamănă. Ea s-a lăsat binișor către mine, mi-a luat mâna și mi-a sărutat-o; apoi, s-a depărtat cu încetul în ideal. Era o infinită cale, de mii de poște, în lăuntrul spațiului în care se rătrăgea, par-că o rază colosală ar fi sorbit-o în lungul firului său, devenint deodată gol. Lydda dispărea, privindu-mă, până ce raza, pe care se ducea ea, păru a se strânge, ca un ochian, iar în medalionul ce rămânea plutitor în aer, flutura zâmbetul ei. Simt că văd și înțeleg lucruri atât de nouă! Am pornit noaptea târziu, pe lună, și am ajuns acasă tocmai despre ziuă. Am călătorit toată vremea, cu impresia că Lydda era lângă mine. Îmi mângâia mâna cu degetele ei fine, și-mi vorbea, cu ochii rătăciți în jocul străveziu al luminei. Îmi vorbea încet: „Viața noastră e în vis, și tot ce este alunecă în neexistență. Cine pierde înțelesul vremei curgătoare, acela ascultă muzica despărțirei unui minut de minutul ce trece. Ceea ce este-nu durează așa că este cu adevărat numai ceea ce nu
mine; poate fi. În mâna mea mă simți pe mine dar eu nu mai sunt.“
De-alungul drumului întâlneam care cu lemne ce mergeau spre oraș. Trăgeau boii din greu, pe când oamenii dormeau cu capul pe zăbunuri. Ce deosebire este între lemn, între bou și între om?
Pe heleșteu se oglindea luna.
Ce farmec în frumusețea nereală a luminei de pe ape! Între două înfiripări ce sânt și deci nu durează, luna și lacul, prinde ființă ceea ce nu poate fi, iluzionarea lor, și acolo ele sunt eterne.
În noaptea în care am dus pe Lydda din odaea de alături în patul ei, viața mea a prins poezia sufletului, așa precum lacul prinde lumina lunei. Lac în adevăr: mocirlă, mecanică și meditațiune, — trei m; iar ea: lumină, luna, Lydda, — trei Z.
Aceste sunt literile cu care invoc pe Lydda, când spiritele nu răspund. Îmi adun gândurile împrejurul unui punct cenușiu ce stă tocmai în centrul conștiinței; apoi încrucișez litera Z de trei ori. Atunci se ivește luna, care trece, în întunericul minței mele, din răsărit în apus și după dânsa vine Lydda.
Viață pierdută! Viață mizerabilă! Mize-ra-bi-lă.
Și câte odată mi se pare că desăvârșită mea nefericire îmi întinde puterea înțelegere! atât de departe, încât pricep foarte bine că dacă bună-oară eu m-ași împușca, n-aș muri, ci aș vedea corpul meu ’jos, iar eu ași prinde să gândesc la Lydda.
Eu! Dar eu sunt nemuritor.
Durerea m-a lovit, însă, în loc să mă doboare, m-a ridicat.
Începea să se lumineze de ziuă. Lăsai trăsura să se ducă acasă, iar eu urcai dealul pe jos. Îmi vedeam umbra alături, muncindu-se în nrcuș. Suferă I infamă mizerie pământească I
În culmea dealului mă oprii. Aci, la doi pași, erau plopii sub care înmormântasem pe Lydda. Aci, veneam ziua la umbră, să citesc. Ființa mea păcătoasă se apropia de țărâna fetei mele, pe când sufletele noastre ale amândurora, zburau pe vale. Urmăresc adesea cu privirea un stol de porumbi ce se lăsa către apă, și simt atât de evident că dacă nu m-ar ține pulberea meschină a oaselor, ași zbura.
În lumina plumburie a zilei ce năștea, luna rămăsese mai sfioasă ca ori când. Sfioasă, singuratecă, solinga, cum ar zice poetul. Și vorba aceasta îmi flutură prin minte ca un acord muzical, care deșteaptă yersuțile cje nțult uitate ale cjivinului poet;
Pur tu, solinga, eterna peregrina,
Che și pensosa sei, tu forse intendi.
Questo viver terreno,
II patir nostro, il sospirar, che sia;
Chesia questo morir, questo supremo
Scolorar del sembiante,
E perir dalta terra, e venir meno
Ad ogni usata, amante, compagnia.
E tu certo comprendi
Îl perche delte cose, e vedi il frutto
Del mattin, delta sera.
Del tăcito, infinito andar del tempo
Mă tu certo comprcndi i! pcrche delte cose! Tu, care atât de g-ânditoare ești, singuratece, pururi călătoarea, tu poate pricepi ce mai e și viața asta pământească, suferința și suspinul nostru; suferința, suspinul și moartea; moartea, aceasta supremă decolorare a imaginei, această infamie, ultima deg-radare a mizeriei omenești! Ah, dacă tu pricepi în adevăr rostul lumei: dacă tu cunoști cauza aceste tăcute, nesfârșite curgeri a vremei, grăește, spune pentru ce s-a rupt inelul care mă legă de lanțul infinit al trecerei timpului I Unde este Lydda? unde este fiul meu? Ce s-au făcut convingerile și credința mea,— de am ajuns, buimac, să umblu după vedenii I Este esența universului fructul unei ințelig-enți raționale? sau este o simplă faptă brutală? Dacă este fructul unei ieteligenți raționale, atunci sufletul nu poate muri și eu îmi voi regăsii copii; dacă este o simplă faptă externă brutală, atunci blestem pe neamul omenesc, pe mine și pe nefericita mlădiță ce tremură în leagăn I
Mi se potmoliseră izvoarele vieței, și nevrednic, mă apropiaiu de mormântul fetei. Se legase țărna împreună și începea să crească iarba. Crește deja iarba! Creșteau bălăriile peste sărmana floare căzută, peste dulcea mea Lydda! Corpul de muză ce purtase în lume cel mai nobil suflet, era acum prada gângâniilor pământului!
Mi se rupea inima de milă, milă copilărească, care nu mai vede scăpare în nimic, care sfâșie și dărâmă tot. Căzut pe genunchi, tremuram lângă huma rece.
Și în cele din urmă am avut putere să mă scol și de acolo, să plec către casă, — că doar sânt laș. Mi se pare că nii am drep să fac nimic cu mine, pe cât timp minunatul instrument al sufletului funcționează încă.
Sufletul! Eu cred într-însul, fiindcă trăesc într-ânsul, fiindcă printr-ânsul îmbrățișez infinitul, ceea ce este și ceea ce a fost, soarele care răsare acum și pe Lydda! Al^ glob uriaș de lumină, la oare privesc ochi; fermecați a milioane de ființe; ce străbați în fund de valuri și sorbi oceanurile; tu, ce deștepți frunza în mugur și firea întreagă o reînviezi cu puternică ta rază caldă; tu ești izvorul a toate pe pământ, dar tu nu știi ce-a fost ieri! Pe când în mine, ceea ce nu mai este, mai este încă.
Glorios și nepăsător, se ridică soarele din ce în ce mai sus, iar vietățile pe pământ se mlădiau, ca atâtea femei la sosirea unui monarch tânăr și frumos. Eu însumi mergeam către casă cu plăcere. Se vedea acoperișul de sticlă dela atelierul Lyddei, strălucind în lumină. Mi se strânse inima, la gândul că totul era de acum zadarnic.
Când intrai în curte, bătrâna se plimba de colo până colo, cu copilul în brațe.
Fui izbit de modul cum ținea bătrâna copilul, ghemuit și cu obrazul în soare. Dacă ar fi trăit Lydda, de sigur, nefericitul acesta care venise în lume atât de tragic, ar fi fost altfel îngrijit.
Trebue să mărturisesc că de o lună de zile mă lupt cu mine însu-mi să nu-l văd. L-am așteptat atât de mult, iar el a venit atât de crud 1...
Să-l crească bătrâna cum o știi.l
ț "’ Eu nu vreau să mă mai gândesc la dânsu,
Costieni, Iulie 189...
Umblu de colo până colo, singur, străin și nedormit. Ași vrea să lucrez. Zădărnicia oricărei sforțări îmi apare atât de evidentă, încât lumea ceelaltă care lucrează îmi pare nebună. Mai cu seamă nu pricep pe bătrână. De când există, face exact aceleași lucruri, cu același interes, cu aceași bucurie sau displăcere copilărească, dând valoare în sine tuturor nimicurilor. Poate că la urma urmei așa e mai bine să trăești.
Eu, de sigur, sunt un om care înțeleg multe, care și știu multe, care sânt în drept să mă cred mai presus de mulțime. Am avut dela început intuițiunea secretă a mizeriei, ce curge asupra capetelor noastre, din sentimentele noastre. De aceea m-am păzit de dânsele și am voit să trăesc numai din farmecul înțelegerii. .Dar împrejurările au făcut astfel încât să am un copil și să-l iubesc, — cu toate că nu voiam să am copii și nu voiam sa iubesc pe nimeni. Fiul meu a murit. Tot împrejurările m-au dus către văduva acestuia, pe care, cu încetul, am iubit-o, eu care nu iubisem nici o feniee. Noră-mea a murit și dânsa. Astăzi tot împrejurările mă duc către copilul ei... De astă dată însă nu mă mai supun împrejurărilor. Îmi ajunge!
Vreau să trăesc mai departe, singur; să mă afund în cotiturile cele mai ascunse ale sufletului, însoțit de umbra Lyddei, cu care să căutăm urmele fiului meu. Vreau să mă cobor, cu Dante, în adâncimile unui infern și ale unui paradis, ce, desigur, se află în noi înși-ne.
Costieni, August 189...
Am fost iar la București. Iar ne-am întrunit împrejurul mesei.
Par-că mi-e rușine câte odată de ceea ce fac. Dar, ca morfinomanul care știe că are să moară de doctorii, iar nu de boală și totuși să morfinizează mai departe, tot așa și eu, mă cufund din ce în ce mai mult în spiritism. Mi-e urât cuvântul acesta, fiindcă poartă în sine oarecare urmă de șarlatanism, — iar. eu caut numai să revăd pe Lydda.
Cea din urmă dată când mi s-a arătat, era în vremuri bune. Ce minunată e lumea ideală!
Unul din prietenii noștri citise cu glas mare descrierea Câmpiilor elizee de Fenelon, pe când dintf-o cameră vecină se auzia o vioară cântând Orfeul lui Gliick. Peste imaginele limpezi ale prozei franceze, se așezau acordurile divine ale muzicei celei mai poetice. Închisei ochii, și fără nici o greutate îmi apăru pajiștea Câmpiilor elizee. Pe iarba moale a unui rai plin de visuri se mișcau umbre elegante. Din corul muzelor se deprinse Lydda. Ea veni drept la mine, mă lua de braț și mă duse înlăuntrul gradinei. Cântau păsările ciripiri maestre, într-o răcoare de primăvară eternă. Fata se strânse de mine și-mi vorbi încet; „Ce bine că ai venit I. Știi că noi aici trăim în realitate. Aci este viața comună a eternității. Cel ce s-a fost desprins din eternitate și a funcționat ca om, s-a întors aici în lumea sufletului. Iată acolo, în aer, Briseis între Achille și Agamemnon; iată mai jos Aspasia, Pericles, Socrate și Alcibiade; dincolo, privește ochii cu care Tliaîs se uită la admirabilă figură a lui Alexandru cel mare. Acum anină-te de brațul meu și saltă-te ușor în sus: deasupra noastră este infinitul. Iată Shelley și Mana Godwin, Byron și Clara Clairmont; par că se iubesc. Sufletul lui Shelley și-a regăsit pacea ițleală. II vezi însă cum strălucește. Alături de dânsul câteva umbre estompate, Thomas Medwin, Taaffe și tânărul Maurocordat, acesta, fiiu al unui demnitor român. Iar din colo... vezi?... fiul d-tale.“
Întinsei brațele în gol și deschisei ochii.
Unul din prietenii mei își preg-ătea un pahar cu ceai. Acordurile muzicei lui Gliick urmau ’admirabile.
Eram uimit de încântătoarea lume prin care trecusem, dar mai cu seamă eram preocupat de toate numele propii ce auzisem. Mi le aduceam aminte dela cel d-întâi până la cel din urmă, deși pe cele mai multe nu le cunoșteam.
Spusei prietenilor mei ceea ce văzusem și cerui un creion spre a nota cuvintele rostite de Lydda. La numele lui Maurocordat mă oprii. De unde și până unde Maurocordat cu Shelley?
Această îndoeală a mea făcu pe stăpânul casei (cel mai convins dintre noi) să zâmbească. El afirmă că așa trebue să fie; că chiar dacă istoricii lui Shelley nu au înregistrat numele lui Maurocordat, spiritele nu se înșeală, și un Maurocordat a trebuit să fie amestecat în viața lui Shelley. Și astfel zicând, el deschise minunata bibliootecă ce avea la îndemână, căută, ceti, dar nu găsi nimic.
Par-că eram chiar mulțumit că nu găsise nimic. A vedea ca aievea pe cei ce i-am o iubit, poate să fie un efect de autosuggestiune; dar a reține nume proprii, de cari nici odată n-ai auzit vorbindu-se, și care se dovedesc apoi ca fiind fost reale, e un fenomen extraordinar.
Pe când eu stăm astfel pe gânduri, stăpânul casei se apropia de mine zâmbind, cu ochelarii ridicați sus pe fruntea lui enormă, și-mi dete să citesc o edițiune complectă a operilor lui Shelley, unde se vorbea de un Maurocordat (și anume de Alexandru Maurocordat, strănepotul lui Nicolae, Domn al țărilor române), care fusese amicul lui Shelley la Pisa, împreună cu Medwin, cu improvizatorul Sgricci și cu alții, și care juca un rol însemnat în revoluțiunea grecească.
Era prin urmare adevărat I
Mă uitai lung la prietenul meu, pe când acesta triumfa. Mărturisesc că începeam să mă răcesc față de spirite, fntre dorința neînfrânată de a revedea pe Lydda, pe de o parte și esența critică a firei mele, pe de alta, nu știam pentru ce să mă hotărăsc.
De unde a răsărit acest Maurocordat?
Costieni, Septembrie 189...
Sunt aproape două luni de când rătăcesc ca un câne fără stăpân. Nu mai merg pe la prieteni cu spiritele, din cauza lui Mau-’ rocordat; dar pe la București merg des.
Fac Lyddei un mormânt nou, afară din pământ, afară din umedul și oribilul pământ.
Pe când eram într-o zi la București, m-am dus să iau o bae la stabilimentul cel nou, unde mi se spunea că totul este numai marmoră. În adevăr, e multă marmoră, dar nici odată n-am avut impresia de a fi pus în sicriu ca atunci. Steiul de piatră în care trebuea să-mi iau baia, era înfundat în pământ până în margină. Când mă întinsei în apă și-mi rezema! capul de piatra rece, mă trecu un fior, par-că n-aveam să mă mai scol de acolo.
Sărman de tine! Pământul imens te vrea, te chiamă, te soarbe în massa lui plină de singurătate, pe când admirabilă mașină omenească năzuește pururea către lumină.
Biata Lydda I Nu se putea s-o las în hi-, doasa umezeală în care zăcea acum.
Îmi adusei aminte de mormintele Scaligerilor dela Verona.
Ah, Verona!
Mă surprind, în mijlocul gândurilor celor mai triste, redevenind romantic. Ce bine e să poți aluneca pe lângă realitate, câte odată I
Mormintele Scalig-erilor, al lui Mastino Il-a și Can Sig-norio della Scala, sânt ridicate în aer, înconjurate de horbotă de zăbrele, pe care o mână naivă a lucrat-o din fier, prin anii 1300. Eroilor acelora nu le era frică de moarte, dar le era groază de pământ.
Am pus meșteri să zidească un templu, în muchia dealului. Aci se va odihni pururea Lydda, și lângă ea voiu aduce pe fiul nicu, și lângă ei voiu merge să dorm și eu somnul cel lung’.
Somnul lung...
Costieni, Fevruarie 199...
Au trecut aproape șease luni decând n-am -mai scris nimic: iar acum cred. că scriu pentru ultima oară.
Era să-mi moară copilul, și l-am scăpat eu, eu, voința mea, hotărârea mea absolută de a-l smulge din ghiarele morții.
După ce-am isprăvit mormântul Lyddei și a venit iarna, m-am strâns din nou în casă. Pot zice că am petrecut o bucată de vreme aproape fericit: când nu mai aștepți și nu mai speri nimic, se coboară în suflet pacea desăvârșită a nepăsării.
Cu cele d-întâi adieri ale frigului, m-am apropiat de sobă și de cărți. Vântul dealurilor noastre suflă cu înverșunare, aducând de departe neguri și pustiu. Îmi veni în minte Ossian. Cât de mult semăna viața mea de acum cu a bardului caleflonic j Fost odată un rege puternic, iar la bătrânețe rămas singur și orb, el avea drept mângâiere poezia. Dela unicul său fiu, Oscar, mort în războiu, moștenise afecțiunea nurorii sale Malvina, divina făptură ce umple versurile poemii cu muzica harpei și cu armonia iubirei sale pururi credincioase: „Adu, Malvina, adu-mi harpa, ca lumina cântului -să străbată sufletul meu, ce se aseamănă cu țărmul mării, când întunericul acopere toate dealurile dimprejur, iar umbra cu încetul să ajungă spre Soare“. Atîta mai avea Ossian, pe Malvina.
Iar la urmă muri și Malvina...
Când nu ești creator de cuvinte îmbătătoare, cu alte vorbe când nu ești poet, ți se pare că limba omenească, ce vine din așa mare depărtare poartă cu sine o melodie nouă.
Stăm astfel într-o noapte, târziu, ascultând cum fluera vântul prin ramurile plopilor și încercând să-mi explic obiceiul Caledonilor de a căuta glasul strămoșilor lor în zgomotele vijeliei, — când se deschise ușa, prelung, și intră bătrâna.
— Mă rog, vino până dincolo, că par-că nu e bine băiatului.
Mă simții deodată înfiorat ca de frică, la vorbele bătrânei, și trecui numai decât în odaea copilului. Ne apropiarăm încet de patul lui.
— Doarme sau e deștept? întrebai eu.
Bătrâna dete din cap.
— Nu doarme, că nu e bine.
În adevăr, la lumina slabă a candelei văzui ochii strălucind par-că tocmai din fundul sufletului.
— Aprinde o lumânare.
Bătrâna aprinse lumânarea și se apropia binișor de noi, apărând flacăra cu mâna.
Atunci îl văzui bine, și par-că-l văzui pentru întâiași dată: părul negru, deasupra minunatei frunți a lui tată-său,și ochii albaștri, ochii măsii. Când mă recunoscu, surâse su expresiunea sfâșietoare pe care o au copii bolnavi.
Îmi lipii obrazul de fruntea lui: ardea. Se auzea răsuflarea grea ce-i apăsa pieptul. Își ținea pumnii amândoi, strânși mititei, sub bărbie.
Era bolnav.
Cum? Va să zică și acesta eră bolnav și trebuia să moară?
Îmi simții, în adevăr, toată energia mea de altă dată revoltându-se împotriva unei lumi atât de neputincioase și de mizerabile, în care întâmplarea guvernează evenimentele cele mai mari și microbii rod corpurile cele mai frumoase. Toată indignarea mea sufletească luă forma unei hotărâri violente de a smulge pe copil din ghiarele boalei. Îl sculai numai decât din pat și-l luai în brațe, lipindu-l de mine cu capul pe umărul meu, ca să răsufle mai ușor. Par-că această apropiere de corpul meu răspundea unei nevoi de a-l încălzi do căldura mea, a-i da putere dela mine.
Trimeseiu în toate părțile după doctori, telegrame la București.
Acolea, în pripă, nu era nimic dc făcut.
Petrecui toată noaptea, plimbându-mă prin odaie, cu copilul în brațe.
Cine a petrecut nopți de acestea, și nu a rostogolit în minte lumile prezente și viitoare, viața lui și pe a altora, binele și răul, — uitând deodată totul, la simpla mișcare a ființei ce sufere 1...
Ce farmec, câtă poezie e în viața șubredă a unui copil! Cum se poate să fie omul crud, când are alături copilăria? Și par-că mai mult: cum poate omul să devie pesimist, când este fructul amorului?
Mă g-ândesc cât sunt de inconsequent. Ce eram în tinerețe și ce sunt acum, Infinită este vanitatea părerii!
Mi s-a părut atâtea lucruri 1... Și au /"ost atât do puține! În realitate, eu n-am trăit, ci numai mi s-a părut. Cu părerea am voit să guvernez, viața mea și pe a altora, și n-am guvernat nimic. Nu numai n-am guvernat nimic, dar încă viața altora m-a guvernat. Lydda m-a întors către poezia realității, iar copilul acesta către poezia suferinței.
Costieni, Martie 189...
Plouă. Stau cu băiatul la geam și ne uităm la un cârd de rațe, ce se scaldă.
Copilul, sănătos acum, zâmbește. II văd, în imagina depărtată a geamului, și niă văd și pe mine alături. Sunt eu, iluzionat și toarte departe.
- SFÂRȘIT —