I. Mănești
Ca la două ceasuri cale-n jos de Ploiești curge apa Cricovului, care, cu mii de pâraie ce se resfiră și se-mpreună, împestrițează matca sa răzlățată și nisipoasă; de-a stânga, câmpia șeață se lungește până în poalele munților; d-a dreapta malul se-nalță râpos și acoperit cu păduri vechi și stufoase. Pe o culme mai semeață a acelei coaste sta, pe la leatul 1508, cetățuia lui Dracea, armașul din Mănești; din zidurile ei înnegrite, vederea cuprindea toată lunca, cu bordeiele și coșarele țărănești răsipite prin tufișe șe bălării; mai departe, turnurile bisericii din Târșor, pe care o zidise, cu vreo câțiva ani mai nainte, Vladislav Vodă, ce chiar într-însa, zice Cronica, au pierit de sabie; și, în fund de tot, plaiurile aburoase ale Câmpinei și ale Breazei.
Într-o zi noroasă de primăvară, puțin în urma Paștilor, crivățul sufla iute și-nghețat din fundul văilor, iar jalnicele sale gemete aduceau de departe, împreună cu freamătul bătrânilor stejari, chiotele de vânătoare ale bătăiașilor și lătrătura chelălăită a copoilor; căci departe, tocmai în Valea Comanacului, Mihnea, fiul armașului, se desfăta vânând fiarele sălbatice, după obiceiul boieresc de pe atunci, când stăpânul, pentru a sa mulțumire, ridica de prin sate toți vecinii cu gloata, de rămâneau țarinele nearate și ogoarele pustii.
Un glas de bucium s-auzi deodată sunând tare din cetățuie, și vânătorii, deșteptați din zgomotoasa și sălbatica lor beție, printr-acea grea și păcinică chemare, se întoarseră cu larmă spre casă, unii purtând pe umeri dobitoacele ucise, atârnate pe bârne, alții ducând câinii de zgarde și curuii în lănțușe. În fruntea lor mergeau călări, cu frâul legat de oblânc, Mihnea și feciorul său, Mircea Ciobanul; tatăl, om matur și vârtos, avea scrise pe fața sa păroasă și posomorâtă și-n ochii săi arzoi și-ncruntați, strășnicia caracterului său; băiatul, abia ieșit din copilărie, vădea o fire și mai sălbatică, care-i și meritase porecla de Cioban.
Amândoi purtau cioboate de piele groasă, până la genunchi, poturi de dimie albă, un cojoc scurt, de oaie neagră, cu glugă la spate, și chimir cu oțele; la gât aveau grumăjer rotund de zale de fier, și-n cap o țurcă flocoasă, adusă la o parte; la brâu, satâr și jungher. Unii din vânătorii pedeștri purtau sănețe, ceilalți, arcuri și săgeți. Astfel pășea ceata înainte, și înnoptase bine când ajunse în curtea cetății.
– Descalecă mai în grabă și sui-te-ncoa! strigă lui Mihnea, din capul scării și cu glasul năbușit de lacrimi, o femeie cam trupeșă, ce nu-i puteai zice nici tânără, nici frumoasă, boierul socru, biet, trage ca să-și dea sufletul, și mereu cere de domnia-ta.
– Iată-mă-ndată, și Mihnea descălecase, urcase îngusta și direapta scară de piatră, și, prin tinde întunecoase, mergea la odaia tatălui său.
Când deschise mica ușă de brad, el zări pe bătrânul armaș uscat și galben, cu fruntea pleșuvă, cu barba albă, zăcând lungit pe spate pe o velință albă, în căpătâiul unui pat ce ținea, d-o parte, toată întinderea odăii. Alături ardea o făclie de ceară galbenă, și un biet călugăr bogonisea pe slovenește, dar cu glas slab, rugile agoniei; în perete, o mică candelă lumina o veche troiță de lemn, și, mai încolo, pe ziduri, stau rânduite, peste un zăblău vărgat, arme de tot felul, coifuri, zale de fier, tuiuri, iatagane trunchiete și dispuieri luate de pe la dușmanii învinși.
O singură armă, o ghioagă de fier țintuită, mare și grea, buzduganul însușit slujbei de armaș-mare, sta așezată pe velința flocoasă d-a dreapta bolnavului, și mâna-i osoasă, dar slăbită, printr-o mișcare spasmodică a nervilor, căta încă s-o ridice.
Când Mihnea intră în odaie, ochii unchiașului, afundați sub cercul albit al sprâncenelor, clipiră ca o candelă ce moare, și buzele-i vinețite șoptiră tremurând aceste cuvinte:
– Fătul meu! fă inimă vitează! nu te lăsa! fii stâlp țeapăn casei noastre și nu-ngădui să cază biată moșie părintească pe mâna oltenilor, p-a Basarabeștilor trăsni-i-ar Domnul din senin! c-așa avem noi lăsat cu blestem de la moși strămoși: pace și răgaz să n-avem cu neamul lor cel urgisit De-ți va da Domnul Dumnezeu putere și tărie, să nu cruți, să n-aibi milă, că nici de tine nimeni nu va avea milă, când te vor vedea înfrânt și ticăit Mâna mea s-a muiat nu mai poate ridica buzduganul ăsta, vechiul meu tovarăș, bunul meu prieten; ia-l acuma tu în mâinile tale, și proașcă să faci, când vei izbi cu dânsul în dușmanii noștri Să n-aibi milă!
Glasul i se curmă; ca un fior i se strecură prin tot trupul și rămase încleștat! Atunci, în mijlocul acelei tăceri de spaimă, prin care trecea suflarea morții, în loc de sunetul cuvios al clopotelor, se auzi o zăngăietură înfundată de cătușe și de lanțuri.
Erau bieții vecini robiți și puși în fiare de răposatul armaș, care zăceau aruncați în fundul pivnițelor cetățuii sale, și acum, în mijlocul nopții, își scuturau dureroasele lor lanțuri.
Apoi totul intră în tăcere; prin odăi abia se auzea ceva suspinuri de femei, și p-afară văietarea viforoasă a crivățului. Întunericul domnea peste tot.
Deodată însă începură a se deosebi tropote de cai, și curând după aceea câțiva călăreți băteau tare cu paloșele în poartă.
Stoica, om vechi al casei, deschise oblonul, scoase capul pe o îngustă ferestruie și întrebă:
– Cine e?
– Oameni buni! răspunseră d-afară.
– Ce cătați așa înnoptat pe la casele creștinilor?
– Suntem de la domnie, noi, boieri ai țării, și venim să ne închinăm noului Domn ales de obște, lui Mihnea Vodă.
La aceste cuvinte neașteptate, Stoica deschise poarta și boierii, descălecând, merseră până la Mihnea, îi sărutară mâna cu smerenie, iar cel mai bătrân dintre dânșii grăi într-astfel:
– Ani mulți întru noroc și fericire urăm mariei-tale! Aflatufi-vei din zvonul și jalea obștii că s-au pristăvit fericitul Domn și bun creștin Radu Vodă, iar norodul cerând cu o glăsuire ca să-i fii măria-ta sprijin și părinte, boierii țării te-au ales ca să urmezi răposatului în domnie, și pe noi, supusele măriei-tale slugi, ne-au trimis ca să te rugăm, din partea tuturor îndeobște, să primești volnic și bucuros această sarcină. Deci fie-ți, Doamne, milă de moșie și nu o lăsa în prada hrăpitorilor, care de toate părțile pohtesc la dânsa ca să o strice și să o jăfuiască.
La măria-ta aleargă toți cu nădejdea, ca puii la cloșcă. Nu-i lepăda: îndură-te, Doamne, de pământenii măriei-tale și le deschide aripă de apărare!
Mihnea stăpâni în sineși bucuria, mulțumi cu sânge rece boierilor și îndată porunci să i se gătească cai de plecare.
La revărsatul zorilor, Mihnea cu fiul său și cu Stoica, boierii trimiși în solie și câțiva călărași se porniră pe drumul Curții de Argeș.
Buna jupaniță Smaranda, acum Doamnă a Țării Românești, rămase cu slujitorii și femeile sale ca să-ngroape, a doua zi, pe bătrânul Dracea, armașul din Mănești, la mănăstirea Târșorul.
II. Curtea de Argeș
Să aflăm acuma prin care împrejurări această cinste nevisată se dete lui Mihnea.
Radu Vodă, căzând sub grea afurisanie și urgie a patriarhului Nifon, se răpusese de o groaznică și cumplită boală, și, cu toată cinstea Voievozilor, se îngropase la mănăstirea sa din Deal. Fratele lui, Vlăduță, era încă prea tânăr ca să ia cârma țării; boierii de toate părțile umblau cu zavistii, care de care s-apuce domnia; Basarabii, care mai erau și bani moșteni ai Craiovei, voiau să așeze pentru vecie neamul lor pe scaunul domnesc; dar ei erau olteni, și boierilor de dincoace nu le plăcea a fi mai prejos. Însă sila d-a ține țara în vrăjbi îndelungate, și mai ales temerea d-a vedea viind Domn de la Vladislav, Craiul Ungariei, care, prin solul său Emeric de Joborg, făgăduia neîncetat boierilor că le va trimite pe Danciul, fiul lui Țepeluș Vodă, care trăia în Ungaria, la graful Zapolia, și care negreșit ar fi închinat țara protectorului său, în sfârșit și frica turcilor ce amenințau necontenit d-a năvăli preste români, făcură pe boieri ca s-aleagă dintre dânșii pe cel care, prin firea sa mai semeață, se părea că va fi cel mai viteaz apărător al țării; acesta fu boierul Mihnea, fiul Dracii, armașului din Mănești.
Iată dar pricina pentru care-l vom găsi, câteva zile după moartea tatălui său, în Curtea domnească de la Argeș; însă nu va mai fi aci asprul vânător cu cojoc de oaie. Azi Mihnea a-mbrăcat chepeneag de catifea roșie cu ceaprazuri și cu bumbi de aur, cioareci albi tiviți cu găitane de fir, cizme cu pinteni poleiți ș-un gugiuman de samur cu surguci de pietre scumpe.
Astfel se coboară el, cu alai, din Curțile domnești, până-n vale, la biserica pe care Radu Negru Vodă o lucrase cu mare meșteșug, împestrițând cărămizile și scobind flori în piatră.
La ușa bisericii îl întâmpină mitropolitul Maxim cu mai mulți arhierei, purtând crucea și Evanghelia, pe care Domnul le sărută cu multă cucerie; la urmă merse de-ngenunche drept la ușa din mijloc a altarului, își rezemă capul gol de sfântul preastol, iar mitropolitul, punându-i omoforul pe cap, îi citi cu glas măreț rugăciunile de încoronare ale împăraților bizantini și-i unse fruntea cu sfântul mir.
Sculându-se, Mihnea sărută preastolul și icoana Adormirii Maicii Domnului ce sta pe iconostasul din dreapta, ca hram al mănăstirii, și viind în mijlocul bisericii, mitropolitul îi puse pe cap coroana Voievozilor și-i dete-n mână spata și buzduganul domnesc, ce le ducea, pe o perină roșie, marele-spătar. Atunci preasfântul părinte împreună cu marele-postelnic îl duseră de subsuori până la strana poleită ce se-nălța pe trei trepte la dreapta în biserică, purtând pajerea țării săpată în lemn. Când se urcă noul Domn p-acel scaun bogat, cântăreții glăsuiră rugăciunea: Tebe Boga hvalim!..., și oastea de afară slobozi puștile și sănețele cu chiote de bucurie și începură a suna din tobe, din pauce, din trâmbițe și din surle.
Toți boierii stau rânduiți și ascultau liturghia. Când se sfârși dumnezeiasca slujbă, Mihnea ieși din biserică, îmbrăcă în tindă caftanul alb cu guler de samur, încinse paloșul și încălecă pe un armăsar cu harșa de fir și cu zăbale suflate cu aur. Atunci se porni alaiul îndărăt la Curțile domnești.
În cap mergeau, ca să deschidă drumul, dorobanții cu gârbace și vânătorii de plai și de Olt cu lungi sănețe; în urma lor veneau roșiorii și verzișorii călări, despărțiți în căpitănii, fiecare cu steagul ei, purtând mintene roșii și verzi; apoi caii domnești, acoperiți cu grele harșale de fir și de mătăsuri; îndată după aceștia, Mihnea, însoțit de patru viteji ferentari cu lăncile poleite-n vârf și la mânere, și urmat de boierii de taină, cu vătașii, aprozii, armășeii și lipcanii lor. Apoi urmau copiii din casă, toți feciori de boieri, îmbrăcați cu șavanele și cu cabanițe de felurite stofe scumpe, având mari podoabe și fotaze la cai; ei și cu aprozii purtau sângeacul sau steagul cel mare și două tuiuri turcești date de la Împărăție. După dânșii veneau lefegiii cu haine galbene, simenii și scutelnicii pedeștri; apoi gloata boierilor mazili și boiernașilor, iar la sfârșitul tutulor cetelor, o grămădire amestecată de slugi boierești, de orășeni, de neguțători și de săteni.
Alaiul se opri în Curțile domnești; Mihnea descălecă, trecu printre boierii rânduiți în îndoit șireag, intră în sala mare a spătăriei și se urcă pe tronul domnesc, scoțând coroana din cap, drept semn de jale pentru tătâne-său ce murise.
Marele-postelnic sta în picioare la dreapta lui.
Mai întâi veni mitropolitul Maxim ca să-i sărute mâna, și-i rosti câteva cuvinte de urare în limba sârbească. Călugărul Maxim fusese trimis de Craiul Ungariei ca să împăciuiască pe Radu Vodă cu Bogdan, Domnul Moldovei, și de atunci, deși era sârb de neam, rămăsese ca mitropolit în țară. Mihnea răspunse pe scurt că-i pare rău unde nu se pot înțelege d-a dreptul, și părintele, întorcându-se spre norod, îi dete obicinuita binecuvântare.
După dânsul înaintă un boier bătrân; postelnicul, vorbind către Domn, îi spuse:
– Sluga măriei-tale, Pârvu vornicul Basarab, sărută poala măriei-tale.
– Te afli zdravăn, jupan Pârvule? întrebă Mihnea cu un zâmbet de bunătate prefăcut și amăgitor.
– Slavă Domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem.
– Dar neica Barbu cum trăiește? Nu-l văd p-aici.
– E șezător la dregătorie, măria-ta, în Craiova.
– Bine face. Ei, măre boieri, domnia-voastră, zice el aruncându-și ochii asupra gloatei, să fie în Țara Românească mulți bărbați de treabă și cu temei, precum sunt aceștia (vrând să însemneze pe Basarăbești), în frica lui Dumnezeu vă zic c-ar fi blagoslovenie cerească!... Spune-mi, jupan Pârvule, pare-mi-se c-aveai mai mulți prunci?
– Cu adevăr, am trei feciori, măria-ta, ș-au crescut flăcăi mari.
– Apoi să la facem de căpătâi; să-i însurăm. Ce nu-i arăți și nouă ca să-i cunoaștem?
– Nu știu cum să dovedesc măriei-tale mulțumită pentru atâta milă și cinste ce dai casei mele.
– La boieri vrednici toate se cad, jupan vornice!
Atunci, trei tineri, între 15 și 25 de ani, cu mândre și drăgălașe chipuri, veniră să sărute mâna domnească.
– Acesta e fiul meu Ilie, pe care am socotit peste puțin să-l căsătoresc, zise bătrânul boier, în ochii căruia se citea bucuria unui părinte.
– Să fie comis-mare în zilele mele, și voi să-i fiu nun.
– Acestălalt, adaose Pârvu, e fiul meu Neagu, care a învățat multă carte de la fericitul patriarh Nifon.
– Să-mi fie mie logofăt de aproape.
Tânărul, închinându-se adânc la Mihnea, îl rugă, drept har, să-i lase vătășia de vânători.
– M-am deprins cu dânșii, și ei cu mine, ca trup cu suflet, măria-ta, zise el cu glas neted și hotărât.
– Fie-ți pe plac, răspunse Mihnea în nemărginita sa milostivire.
– Acesta e cel mai mic al meu fecior, Dragomir.
– Voi chiar de azi să-l număr printre copiii mei din casă.
Tatăl și toți trei feciorii se-nchinară lui Vodă, și postelnicul începu a numi pe ceilalți boieri.
Ceremonia se sfârși, și toată boierimea rămase încântată de noul stăpânitor; fiecăruia îi dase sau îi făgăduise un os de ros.
– Dumnezeu să-i dea ani mulți de viață și de domnie! zicea fiecare, ieșind din pragul domnesc.
*
Nu trecu mult timp și sosi vremea să se facă nunta lui Ilie, feciorul vornicului Pârvu Basarab, cu Ilinca, fiica lui Radu, spătarul din Albești.
În ziua aceea Curtea domnească se-mpodobi ca de o sărbătoare, și-ntr-adevăr vrednici erau amândoi logodnicii de asemenea podoabă. Amândoi tineri, frumoși și bogați, se păreau meniți pentru o desăvârșită norocire. Când tânăra fecioară se arătă cu conciul semănat cu diamanturi, cu aburosul zovon de filaliu, cu auritul văl de beteală răsfirat pe un biniș de suvaiu alb, cu grumazul acoperit cu șiruri de mărgăritare și cu cununia de flori pe frunte, ar fi zis oricine că vede icoana cea mai blândă și cea mai smerită a Pururei Fecioare.
Acea frumusețe pătrunse pe toți, iar mai cu seamă pe Mihnea, în a cărui inimă deșteptă patima cea mai fieroasă și mai nerușinată.
Nunta se făcu însă cu veselie; covorul pe care stau mirii la cununie era semănat cu galbeni venètici; de toate părțile prin odăi ploau, pentru boieri, zaharicale, iar în curte, pentru norod, bani mărunți de argint și de aramă, cu mărcile banului Barbu Basarab și lui Mihnea Voievod. La masă, ginerele șezu la dreapta lui Vodă și purtă în cap gugiuman domnesc; după cină, boieri și jupanițe se prinseră în horă, și când veni ceasul de a se sparge cheful, un slujitor de sub masă începu să cânte ca cocoșul, ca să vestească că se apropie ziua.
Toți se-ntoarseră pe la casele lor cu făclii și cu masalale, toți veseli, mulțumiți, dar nimeni mai mult decât tinerii însurați.
Însă abia intrase ginerile în odaia făgăduinței, cumpărând cu cai și cu arme această dorită plăcere de la frații și de la rudele miresei, ce stau la ușă și-l opreau d-a intra, abia avuse vreme, în dulcea lor grăbire, să stingă candela, când niște tâlhari, pătrunzând pe furiș într-acel cuib de fericire, sugrumară în pat pe Ilie și luară cu sine trupul mortului, pe mireasă leșinată și toate sculele ce erau risipite prin odaie.
A doua zi, spaima și jalea erau scrise pe toate fețele; nimeni nu știa ce să zică, ce să gândească; Mihnea singur simțea în sineși nu mustrarea unui cuget de om, ci mulțumirea unei inimi de fiară sălbatică ce și-a îndestulat patima urâcioasă.
Unii boieri șopteau, într-adevăr, dar pe ascuns și numai acasă la vornicul Pârvu, cum că s-ar fi zărit într-acea noapte oameni d-ai lui Stoica, credinciosul lui Vodă, ce acum ajunsese logofăt-mare, strecurându-se pe sub cumpăt în casele răposatului Ilie comisul, c-acest omor nu s-ar fi făcut numai ca să prade bogățiile lui, în sfârșit, că ar fi găsit a doua zi cămărășeii boabe de mărgăritar risipite chiar prin odaia de culcare a lui Vodă, de unde un om tiptil scosese, când se crăpa de ziuă, un trup de femeie învelit într-o rasă.
Aceste vorbe ajunseră până la urechile lui Mihnea, și puțin după aceea el pofti la masă pre câți auzise c-ar fi grăit așa.
La ospăț, Mihnea se arătă foarte mâhnit pentru pierderea unui așa bun și tânăr slujbaș ca Ilie. Când cuparul îi aduse potirul de aur din care beau Domnii, și când păhărniceii dreseră pe la toți prin pahare, Mihnea se sculă, închină drept mulțumită pentru darul și mila dumnezeiască și rosti, cu glas întristat, un cuvânt în care arătă cum că toate sunt trecătoare pe pământ: tinerețe, pricopseală, sănătate, frumusețe și slavă, toate daruri ale proniei; cum că se scutură ca frunzele toate bunurile câte ni le dăruiește, pentru o zi, milostivirea cerească; dar, mai vârtos, cum n-or să fie zadarnice și amăgitoare averile și ogățiile care le agonisim noi muritorii și care ne vin de la zadarnica omenire?!
Auzind aceste înțelepte și tânguioase cugetări, bătrânul Pârvu lăcrima, iar ceilalți boieri stau pe gânduri, obidiți, și câteodată ziceau, dând din cap: Adevărat c-așa este!
Această tăcere fu întreruptă de medelnicerii ce aduseră pe masă, în sahane de argint, un morman de pilaf alb și fumegos.
– Poftiți, luați, boieri! le zise Domnul, și fiecare, pe rând, turnă cu lingura din sahan; însă abia apucaseră să ia în gură și s-amestece, când toți, strâmbându-se ca de durere de măsele, aduseră mâna la gură și-și scuipară pe tipsii dinții lor împreună cu boabe de mărgăritar. Unii, de durere, umblau să se scoale de la masă.
– Stați pe locuri, boieri! strigă atunci Mihnea, cu glas tare.
Ci, nu vă zăticniți din gustare! Fie-vă aceasta numai pildă la zisele mele de adineaori, ce le-ați încuviințat cu gândul și cu graiul; fie-vă drept învățătură, ca nu doară cumva să pohtiți la bogății ca la vreun bine mare. Ispitele lumii sunt multe și de tot felul, dar nu sunt spre folosul omului; averea ademenește pe om, ș-apoi îl scârbește; așa și bobul de mărgăritar, e mai mare și mai cu preț decât bobul de orez, dar sparge dinții. Astfel cuget eu în mine, și drept aceea am vrut să aibă și boierii mei dovadă plăsmuită, ca nu doară cumva, vreodată, să spună vreun bârfitor, lumea e plină de oameni răi! că am ohtit eu la dobânzi... Ei! spuneți acuma, boieri domnia-voastră, nu-i așa că avuțiile-s amăgitoare? Și la aceste din urmă cuvinte, un zâmbet batjocoritor i se juca pe buze, iar logofătul Stoica, râzând înghesuit de strâmbările bieților știrbiți, se mira în gura mare cum de nu i s-a întâmplat și lui să dea peste un bob de mărgăritar în pilaf, și, cu o slugarnică viclenie, făcea mare haz de gluma înrăutățită a stăpânului său.
Cu atâta se sfârși ospățul, dar Mihnea pricepu că sfiala intrase în inimile boierilor și că prepusurile se schimbase în siguranțe, la ochii Pârvuleștilor! Deci, înainte chiar d-a fi ochit, el trebuia să dea lovirea cea grea. Hotărârea o luase, dar îi lipseau mijloacele; Basarabii erau împrăștiați prin toată țara; ei îl înconjurau până și-n palat; de aceea, în casa sa, se temea tiranul de a cere sfat chiar de la credinciosul său Stoica, ca nu cumva, auzindu-se vorbele lor, să prevestească cineva pe Banoveți. Îi trebuia însă neapărat un om ca să întindă lațurile și să pună cursele în lucrare.
* Într-o zi, stând cu logofătul în odaie, deodată el chemă un fustaș de la perdea.
– Să ceară Doamnei, îi zise, cheile de la pivniță și să-mi deschidă.
Fustașul plecă să-mplinească porunca, și Domnul cu Stoica se coborâră în beciurile boltite ale palatului.
După ce intră, Mihnea porunci pivnicerilor să iasă și să-l lase singur cu logofătul; însă, din întâmplare, Dragomir, fiul Pârvului, ce de curând intrase printre copiii din casă ai Curții, și, de curiozitate copilărească, se coborâse cu chelarii în pivniță, fiindu-i teamă de dojana lui Vodă, se ascunse încet și pe furiș în fundul unei buți goale, și de acolo, tremurând de groază, el putu deosebi următoarea vorbire:
– Știi, Stoico, de ce te-am adus aici?
– Ascult, măria-ta.
– Pe sus, în case, nu-ți dă nimeni pas să vorbești cevași în taină; pare că stau pereții și trag cu urechea.
– Așa, măria-ta, mă mir cine a putut bănui adevărul despre moartea lui Ilie și despre cele ce s-au petrecut aici cu mireasa lui, care Dumnezeu s-o ierte! a și murit acum pe mâinile maicilor.
– Păcat de dânsa, că era gingașă și voinică muiere; ca o balauroaică mi se sumețea împotrivă...
– Ei! vezi, Doamne, toate acelea le spune acuma lumea întocmai precum s-au petrecut; d-aceea bine faci să te ferești.
– Apoi doară că nu o fi blestem ca și d-aicea, de sub pământ, să iasă zvon de ceea ce vom chibzui. Asultă-mă tu bine; vezi că nu mai e de dus mult cu Craiovenii; au prins de veste de toate și, ca copoii, adulmecă orice mișcare a domniei.
Ei! până aci! am obosit tot înghițindu-mi amarul; sunt sătul de atâta fățărie! Voi, în sfârșit, să-mi ridic piatra de pe inimă, să mă mântui cu totul de dânșii.
– Măria-ta ești Domn și ai toată puterea; poruncește, ce să facem?
– Să găsim, Stoico, un mijloc d-a-i pune pe toți dodată la mână, și atunci nici pruncul din mumă să nu scape!... Aoleu, neam blestemat de Basarabi! căci nu te ivești acum colea sub palma mea, ca să te strivesc ca p-această jiganie! și mâna lui turti cu furie, pe fundul unui butoi, un păianjen ce-și urzea în tihnă ițele sale.
– Banul Barbu n-a mai venit la Curte, adause Stoica dus pe gânduri, se vede că se teme de ceva... Neagu a trecut cu vânătorii săi peste Olt; nici asta nu e semn bun. Știi ce?... Măria-ta să le scrii pohtindu-i cu politică la scaunul domniei, iar cărțile să le dăm în mâini de oameni zdraveni, care să nu-i slăbească din vedere. D-or veni de bunăvoie, îi prindem cu tot nemetul lor aici; iar dacă vor simți ceva ș-or vrea să pribegească, atunci mesiții măriei-tale îi vor aduce ferecați. Cât despre Pârvu și copilul său, îi avem mai aproape și se pot lesne priveghea.
– Bine le-ai gândit tu; mâine să-mi faci carte către Barbu și poruncă de învârtejire Neagului; să rânduiești oameni ca să nu scape din ochi pe Pârvu. Toate să fie puse, până mâine, la cale, și Doamne ajută! Când m-oi vedea scăpat și de odrasla asta de olteni blestemați, o să mi se mai veselească inima în mine. Acum cheamă pe pivniceri și să le bem aldămașul... Noroc bun, măre bădiță!
– Să-ți fie de bine, măriei-tale! Pivnicerii și butarii se coborâră sub boltă.
– Ei! feții mei, le zise Mihnea, să trăiți! bună treabă mi-ați lucrat voi aicea; toate-s trainice și curate; pereții spoiți; pe jos e așternut nisip neted și mărunt; buțile stau bine înțepenite pe chezașii lor; tocitorile sunt așezate frumos pe căpătâie. Acum să vă vedem și vinurile! Ia trageți-mi încoa câte o cinzeacă de la cep.
Și Mihnea mergea și gusta, din bute în bute, vinurile de la Dealul Mare, de la Drăgășani, de la Săcuieni, de la Greaca, pelinurile stifoase și profire, țuica de prune și de drojdii, rachiurile de sacâz și de anason din Chipru și din Anadol. Când ajunse spre fundul întunecos al bolții, întrebă:
– Dar colo-n fund ce e?
– Ia! sunt niște buți goale, să trăiești, măria-ta! Dar iaca mai încoace un butoiaș de vin de Drăgășani, tocmai de când cu Laiotă Basarab. Ce mai vin! să trăiești, măria-ta! parcă bei miere și ți s-aprinde foc la inimă.
– Ado-ncoace; pune pâlnia mare și toarnă cu vedrița, ca să bem norocul lui Laiotă ș-al neamului său de Basarabi! Și azvârlind pe gât un pahar de vin chihlimbariu, rânji ca câinele când vede că i se gătește prada.
Logofătul Stoica nu apucase încă să toarne pe hârtie ieroglificele sale pisanii, când copilul Dragomir, spăimântat de cele ce auzise din fundul buții, alergă la casa tătâne-său și destăinui planurile tiranului. Până-nserat, Pârvu își ridicase casa, ca să pribegească, și doi lipcani de olac se trimiseră cu această veste banului Barbu și vătafului Neagu. Tot neamul Basarabilor, până să nu prinză Domnul de veste, trecuse Dunărea și ducea jăluirile sale la Poarta Sultanului.
Mihnea, văzând că acei boieri au întâmpinat răzbunarea sa, își înmuie turbarea în fel de fel de cruzimi; porunci să se prade, să se ardă și să se sfărâme până la pământ toate casele și toate bisericile lor, pre unde se vor fi aflând, în Curtea de Argeș, în Târgoviște, în Craiova, în Brâncoveni; pe slujitorii și pe preoții lor îi căzni, și, la urmă, închizându-i pe toți în mănăstirea Bistriței, ce era clădită chiar de banul Barbu Basarab, îi dete foc de arseră toți într-însa.
De atunci înainte tiranul, lepădând orice văl de fățărie, începu a face răutățile pe față. Pe boieri îi omora; avuțiile le lua; soțiile și fiicele le necinstea; dăjdii multe punea asupra țării. Pe mitropolitul Maxim, ce sta împotrivă la nelegiuirile sale, necutezând a-l ucide, îl depărtă, dându-i solie la Curtea lui Vladislav, Craiul Ungariei.
În urma plecării mitropolitului, el silui pe o nepoată a lui, și fratele acesteia, un sârb anume Dumitru Iacșăg, își scăpă zilele fugind în Ardeal, unde așteptă ceasul răzbunării.
Se vede dar că Mihnea urma viața sa de desfrânare atât cu jupanițele boierilor curteni, cât și cu femeile de pe afară, și toate aceste se petreceau sub ochii Doamnei Smarande, care, stăruind toată ziua la furcă și la război, la cămară și la jicniță, păzind praznicele și posturile, spovedindu-se și făcând mereu la mătănii, trecea toate cu vederea și trăia o viață de găzdoaie harnică și de bună creștină.
În anii domniei lui Mihnea Vodă se căsători și fiul său Mircea și luă de soție pe fata lui Rareș Vodă de la Moldova, anume Domnița Chiajna.
Astfel trăia la culmea puterii și a măririi familia răposatului Dracea armașul, și nu prevedea groapa ce sta căscată dinainte-i; astfel și lupul cu puii săi pustiază codrii fără d-a bănui lațul ce-i va înstruna într-o zi pe toți.
III. Cotmeana
Un an și jumătate trecuse de când Mihnea ținea cârma țării, și boierii pribegi Basarabii și alții câți putuse să scape din mâinile tiranului după multe și anevoioase rugăminte, dobândise în sfârșit ajutor de la Împărăția Turcească. Sultanul Baiazit dase poruncă pașei de la Dunăre ca să intre cu oștire în Țara Românească și să așeze în scaunul domniei pe Vlad cel Tânăr sau Vlăduță, fratele răposatului Radu Vodă.
Deci, în toamna anului 1509, trei pâlcuri de oaste turcească sta gata să treacă Dunărea, din care unul, sub poruncile lui Neagoe Basarab, răzbi mai nainte de celelalte în Oltenia, și acolo se adaose cu pandurii și cu vânătorii ce veneau cu bucurie să se închine la vechea lor căpetenie.
Toate acestea se auzise, dar nu lămurite, la Curtea lui Mihnea, și Domnul socoti de folos a trimite în cercetare preste Olt pe fiul său Mircea, cu vreo câțiva aprozi credincioși, dându-i și pe logofătul Stoica ca să-l însoțească.
Mircea, temându-se a merge d-a dreptul în Râmnicul Vâlcei și ne-voind a trage nici chiar tiptil la gazdă în oraș, mai nainte de a fi aflat ce se petrece pe acolo, se opri la mica mănăstire Cotmeana, puțin mai în jos de frumoasa Vale a Luminilor, pe Topolog. Sfințise soarele din dosul piscurilor Coziei, când el poposi în pacinica vâlcea unde stă pitită mănăstirea, ca un cuib între munți. La poartă era un turn ce acum s-a dărâmat; ograda, încinsă cu ziduri, înfățișa pe dinăuntru patru șiruri de chilioare cu tinde lungi și arcuite; în mijloc se afla o bisericuță.
Aprozii așezară vreo două-trei corturi în curte; iar feciorul de Domn și credinciosul Stoica, după o cină de sehastru mai mult decât cumpătată, merseră să se odihnească în chilia starițului, ce slujea de arhontărie.
– Părinte, când va toca de noapte, să trecă cu toaca pe la ușa noastră, ca să mergem și noi la biserică, zise Mircea călugărului ce-i însoțise cu felinarul, de la trapezărie până la sălașul lor.
Călugărul se gătea să se ducă.
– Blagoslovește, părinte, îi spuseră călătorii.
– Domnul să vă blagoslovească, feții mei! și trăgând ușa chiliei, o închise cu clanța.
Abia apucase însă să-i fure somnul, când, deodată, o sumedenie de călugări cu rasele ne-ncinse, cu pletele și bărbile zbârlite deteră năvală în chilie și-i deșteptară cu aceste vorbe spuse pe sărite:
– Fugi, măria-ta, scapă-ți zilele!... Ne-au călcat hoții! Sunt la poartă o mie și mai bine de haramini levinți, cu sănețele gata de foc și cu paloșele goale... Zic că sunt ai lui Neagoe Basarab, și cer să te dăm pe măria-ta... Fă-ți pomană cu noi; fă ce-i face și ieși de aici, că e vai și jale de măria-ta și de biată mănăstire!
Aceste cuvinte, spuse pe nerăsuflate și de mai mulți dodată, făceau o larmă care sperie și ameți pe tihniții și somnoroșii călători.
– Ce ziceți? cum? ce e? întrebau ei uluiți.
Dar pricina era netedă: Neagoe, aflând în Râmnic că Mircea, fiul lui Vodă, ar fi mas de conac noaptea pe ascuns la schit la Cotmeana, se repezise cu vânătorii săi și năpădise pe la miezul-nopții, cerând să-i deschidă porțile; călugării s-au temut să nu le facă vreo stricăciune de va găsi pe vrăjmaș în zidurile lor; de aceea, plini de spaimă, îndemnau pe Mircea să fugă.
– Dar pe unde? întreba acesta, de vreme ce ziceți că lotrii stau la poartă.
– Iată, p-această fereastră, îi răspunseră, arătându-i o crăpătură îngustă ce da în partea pădurii.
– Fuga e rușinoasă!... cugetă prințul, zăticnindu-se la ideea de a fugi fără de împotrivire.
– Dar e sănătoasă! adaose înțeleptul Stoica.
În minutul acesta, strigătul: Foc! dăm foc la mănăstire!..., repetat de mai multe sute de glasuri, făcu pe călugări să-și piardă cu totul mințile; ei împinseră pe bietul Mircea desculț, fără căciulă, numai în cămașă și cu brâul târâind, până la fereastră și-l îmbrânciră jos. Stoica sări după dânsul.
Ș-amândoi, în întunericul nopții, o luară d-a fuga prin păduri.
Călugării, mântuiți de primejdioșii lor oaspeți, deschiseră porțile pandurilor învierșunați. În furia intrării, unii dintr-aceștia apucaseră pe nevinovații călugări de barbă, dar Neagoe se repezi, încruntat ca paloșul, la dânșii: Să nu stricați pe nimeni! strigă el în gura mare, și curtea se umplu de oaste.
Aprozii lui Mircea, văzându-se împresurați d-atâta gloată, unii se predară de bunăvoie, alții, cercând să stea împotrivă, căzură sub numeroasele loviri ale dușmanului.
Neagu puse să cerceteze prin chilii, prin pivnițe, și, neaflând pe nimeni, crezu c-a fost amăgit. Vânătorii lui aprinseră focuri în curtea mănăstirii și p-afară, și, după vecinicul obicei de popas al românilor, puseră căldarea de fiertură în crăcan și-ncepură să povestească basme și zicători glumețe.
Când tocă de otârnie la schit, Neagoe intră în biserică, se închină cu smerenia unui făt de Domn cuvios, și, la ieșire, vărsă în mâna starițului un pumn de bani de aur, ca să-i fie spre pomenire.
– Să-ți dea Domnul slavă și mărire! zise călugărul, cu fața luminată de o cucernică lăcomie, și ceilalți șoptiră: Amin.
Din-zi-de-dimineață Basarabul își ridică tabăra și se întoarse în Râmnic.
Pe când la Cotmeana se petreceau acestea, Mircea și Stoica urmau prin păduri calea lor cea rătăcită; plini de groază și temându-se încă să-i fi urmărit, ei fugeau înainte, speriindu-se de orice zgomot, de orice șoaptă, de frunzele ce fâșiau pe cracă, de vântul dimineții ce mătura uscăturile, de broasca ce sălta în mlaștină, de vătuiul ce zbughea din iarbă. La fieșce sunet ei se ascundeau în tufe, ș-apoi frigul umed al nopții de toamnă îi făcea să pornească de iznoavă, desculți și despuiați. Multă vreme ei rătăciră pe poteci și pe cărări pierdute, până ce deteră într-un drum mare.
Atunci, de mai multe ori se întâlniră cu cete de ostași ce mergeau, șuierând din frunză, către Olt; dar frica îi făcea să se pitească între bolovanii drumului și să-și oprească suflarea până-i vedeau depărtați.
Astfel petrecură toată noaptea; însă mâna dumnezeiască îi puse pe calea dorită; când se revărsa de zori, drumeții pricepură că sunt aproape de Curtea de Argeș.
Se risipise pâcla dimineții, și soarele se înălțase vesel ca d-un stat de om pe cer, când ticăiții călători ajunseră în cetate, doborâți cu totul de osteneală și de feluritele încercări ale acestei groaznice nopți.
Sosirea lor și vestea ce aduceau pricinuiră o nouă jale în palatul domnesc. De-cu-noapte începuse de prin toate părțile să vină știri cum că turcii ar fi trecut Dunărea la Giurgiu, și, la urmă, că Basarabii ar fi intrat cu oaste și cu Domn nou de la Împărăție în București; în sfârșit, că un nor de turci înainta cu mers grabnic ca lăcustele spre Curțile domnești.
Auzind toate acestea, Mihnea trimise să adune în grab boierii la sfat; dar pe unde se duceau aprozii să-i cheme, veneau îndărăt cu răspuns, care că pribegise peste noapte, care că de-cu-seară plecase să întâmpine pe turci la București. Trimise atunci să strângă în curtea palatului puțina oștire ce se afla șezătoare la Argeș; dar toată se risipise sau apucase să treacă peste Olt, la Neagu Basarab.
Copiii din casă se răspândise fiecare pe la părinții săi, astfel încât Mihnea se văzu deodată năpustit de toată Curtea și de toată oștirea sa, singur cu ai săi și cu câteva bătrâne slugi părintești.
Atunci sângele se aprinse într-însul și turbarea îi cuprinse sufletul, în minutul acela când oricare altul s-ar fi deznădăjduit.
În zadar se oțăra împotriva restriștii și căta în capul său îfierbântat un mijloc de împotrivire. Toate erau mute la al său glas, toate în preajmă-i stau mărmurite și reci ca gheața; nici o ființă nu se aprindea la focul ce ardea într-însul. În zadar umbla cu pas repede prin odăi, ștergându-și sudoarea de pe frunte, și izbea cu pumnul în pereți, răcnind: Nu; nu se poate să cază într-astfel Mihnea! Săriți, la mine copii! Dar nimeni nu venea, și numai bolțile răspundeau cu urlet la răgușita sa chemare.
Mircea și Stoica încă nu ieșise din a lor amorțeală; spaima și obosirea sleise cu totul sângele într-înșii. Ei ședeau încremeniți pe lavițe, cu capetele pe mână, cu ochii tulburi și holbați; semănau a fi pierdut orice simțire.
Domnița Chiajna, care peste vreo câțiva ani avea să fie eroina de la Șerbănești, sta lângă dânșii, cercând a-i îmbărbăta, și-i suduia cu aspre cuvinte, arătându-le că datoria lor este să alerge prin cetate, să adune de pre unde vor putea luptători și să vândă cu al lor sânge cinstea tronului și a neamului lor.
Zadarnice povețe! Când erau părăsiți de toată boierimea, de toată oastea și de tot norodul, unde erau ei să mai găsească apărători? În împrejurări ca acestea românul e mai înțelept; el nu-și primejduiește zilele până când nu vede câtuși de puțină nădejde de izbândă; atunci, mai bine se trage înapoi, ca la urmă să poată sări mai departe.
Așadar, potolindu-se și văzând, în sfârșit, că nu e prin putință a sta cu armele împotriva cotropitorilor, Mihnea porunci să se gătească de plecare. Atunci ai fi văzut pe toți, slugi și stăpâni, cu fețele pălite, cu ochii sticliți, alergând prin odăi, ridicând avuțiile domnești în lăzi și în boccele, ca să le încarce, îmbrâncindu-se, împiedicându-se și mai rău într-acea pripă deznădăjduită.
Când se sfârșiră pregătirile, Doamna Smaranda și Domnița Chiajna se urcară jalnice în rădvan, una umilită ca un voinic ce s-ar vedea silit să fugă dinaintea vrăjmașului, fără d-a se lupta; cealaltă oftând după casa ei așa frumos deriticată, după cămara-i plină cu merinde, după trâmbele de borangic nețesute și după bogatele cusături rămase pe gherghefuri.
Mihnea, tânărul Mircea, Stoica și câțiva credincioși slujitori umblau călări pe de laturile rădvanului, triști și ofiliți ca osândiții ce au apucat calea ocnei. În urmă-le venea un chervan mare mocănesc, plin până în coviltir de sipeturi, care ducea pe drumul băjenăriei bogățiile lui Mihnea Vodă.
Ei apucară spre munți și trecură granița în Ardeal.
IV. Sibii
Cât ajunse în Ardeal, într-acea țară unde atâtea neamuri războinice, unguri, sași, români și săcui, stau înghesuite și în veci gata pe vrajbă, gândul cel dintâi al Domnului mazilit fu să strângă o adunătură de oameni cu simbrii, în capul cărora să meargă să-și ia domnia înapoi.
Planul său nu izbuti; oștirile lui Vlăduț îi risipiră simbriașii, și el atunci se duse să se așeze, cu toată familia, în Sibii; dar inima lui încă nu era înfrântă și capul lui se muncea mereu cu ideea d-a redobândi tronul. De aceea trimise pe Stoica, cu bogate daruri, în Visegrad, la Craiul Vladislav al Ungariei, ca să-i arate plângerile sale împotriva boierilor țării și să-i ceară totodată ajutor și ocrotire.
Vladislav, lingușit d-a vedea atâta supunere din partea unui Domn român, îi răspunse printr-o carte măgulitoare, în care îl numea bunul său frate și-i făgăduia că-l va sprijini cu oaste în primăvara viitoare, îndatorindu-l însă să primească legea catolică și să-i închine Țara Românească, unind-o prin lege și tractaturi de supunere cu Crăia Ungariei. Zâmbitoarea nădejde a puterii făcu pe Mihnea să primească toate aceste învoieli umilitoare. Lege, familie, avuție! ce n-ar fi jertfit el oare acum pentru o sângeroasă răzbunare?!
Ah! ce sălbatică veselie îi umplea sufletul, când, printre visele viitoarei sale măriri, zărea capetele Basarabilor înșirate în țepe la porțile-i domnești!
Vremea d-acum însă cerea ca s-ascundă asprele aplecări ale inimii sale și să stea cu zâmbetul mulțumirii în veci gata pe buze, pentru orice semn de compătimire sau de cinste, pentru orice făgăduință de ajutor.
Craiul Vladislav scrise totdeodată orășenilor din Sibii, poruncindu-le ca pe Mihnea Voievod, pe ai săi și toată casa și neamul lor, nebântuiți, siguri și fără împiedicare, să-i țină acolo, în mijlocul lor, și în cinste să-i aibă; preste acestea, pe toți să-i apere și să-i ajute și să fie datori în tot timpul a le prinde parte, nici să cuteze altmintrelea a lucra.
Această crăiască carte fusese citită în mijlocul pieței mari de către magistrul orașului, și toți înțelepții luători de seamă și credincioși ai Craiului iubiți sibieni se făgăduise să împlinească cu credință, luare de seamă și înțelepciune poruncile iubitorului lor Crai.
De atunci înainte, Mihnea, pus sub credința de obște și botezat în legea catolică, cu mare pompă, dinaintea sibienilor papistași, fu privit ca cea mai însemnată persoană din cetate.
Norodul îl cinstea, îl iubea și se închina la dânsul; adevăr e că nimeni nu putea fi mai milostiv decât Domnul român. În toate zilele magistrul orașului, Ioan Agota, și județii și jurații veneau să cerceteze de trebuințele prințului. În casa lui, comitele de Temișoara, Ioja de Șom, trimis acum în părțile Bârsei, nobilul Ioan Horvat de Vingart și toți grofii și nemeșii din Sibii și de prin prejur alcătuiau o Curte care se bucura de belșugul și de traiul domnesc al Voievodului mazil. La mese și seara în adunări, Mihnea le povestea jafurile și prădările boierilor, dușmanii lui, și lesne-crezătorii săi ascultători se mirau, în simplitatea lor săsească, ce oarbă țară e aceea ce se dă în mâna unor astfel de tâlhari și leapădă un Domn, care, străin și pribeag, în câteva luni numai, umpluse Sibiiul de bunătățile sale.
Un biet poet latin, Ioan Salius, ce se bucura și el de cinstea de a fi printre numeroșii oaspeți ai prințului, începuse a pune pe versuri laudele sale, arătând vechea slavă a neamului său domnesc, întinsa lui stăpânire, dreapta-i strășnicie împotriva prădătorilor ș-a furilor, râvna lui d-a uni creștinătatea sub o singură cruce, dorința-i d-a scăpa Bizanțul de păgâni, urâcioasa viclenie ce-i răpise tronul, tocmai când era în mijlocul tăriei ș-a grămezilor de aur... . Însă atunci când era poetul să-și pornească Pegasul pe căile zâmbitoare și înfloritoare ale viitorului, când era să cânte glorioasa redobândire a tronului, ce se apropia, și să-și ia plata cuvenită inspiratelor sale strădanii, o împrejurare cruntă curmă deodată strălucitoarele nădejdi ale Domnului și ale lingușitorilor săi.
Șederea lui Mihnea în Sibii strânsese acolo mai mulți oameni ce purtau cu dânșii câte o veche răzbunare, și care, plini de jalnica aducere-aminte a trecutului, urmăreau ca piaza-rea pe îmblânzitul tiran.
Nemilostiva ursită sau pronia răsplătitoare făcuse ca acești oameni să se întâlnească, să-și destăinuiască unul altuia aceeași ură și împreună să chibzuiască a lor răzbunare.
* În casa lui Danciu Țepeluș stau adunați, într-o seară, trei oameni. Unul, de vârstă medie, purtând îmbrăcăminte ungurească, are un obraz pe care se citește o prostatică râvnire la măriri; acesta e stăpânul casei, fecior de Domn și neîmpăcat dușman al lui Mihnea, carele se suise pe tronul hotărât lui de Vladislav, și acum încă îi răpise sprijinul ocrotitorului său. Al doilea e un boier bătrân de Țara Românească, cu barbă albă și cu fruntea înnorată de o veche mâhnire; acela e Radul, spătarul din Albești, a cărui fiică, Ilinca, fusese jertfită cu atâta cruzime de către fostul Domn, chiar în noaptea ei de cununie.
În sfârșit, un tânăr purtând zeghea sârbească ține mâna pe hangerul de la brâu, pare c-ar fi gata să spele în sângele tiranului necinstea unei surori siluită de dânsul; îl cheama Dumitru Iacșăg și e nepotul mitropolitului Maxim.
Ei se par a fi după o lungă sfătuire; iar bătrânul boier, întinzând cu încetul mâna într-un vas de aur ce sta pe masă, scoase dintr-însul o hârtie îndoită și citi cuvântul: Hangerul!
Iacșăg săltă de bucurie, strigând:
– E al meu!
Ceilalți doi răspunseră:
– Dumnezeu să te ajute!
Radul, posomorât, aruncă în foc o altă fâșie, pe care scria: Ștreangul!, și Danciul rupse cu necaz una care zicea: Otrava!
Fără de a mai spune o vorbă, ei se despărțiră.
A doua zi era 12 martie 1510 și praznic mare al sfântului Papă Grigore. Toată obștea cuvioasă, muieri și bărbați, asculta cântările latinești ale băratului și răsunetul măreț al organului.
Pe piața mare, dinaintea bisericii, nu e nimeni; d-o parte se vede numai un zid boltit; de cealaltă, un tufiș de pomi îndesați.
Acuma slujba s-a sfârșit; creștinii, îmbrăcați ca de sărbătoare, ies de toate părțile, făcându-și cu aiasmă semnul crucii pe frunte, și se răspândesc pe la casele lor. Mai în urmă de toți, și umblând cu pas greu, se coboară pe treptele de piatră ale catedralei Mihnea Vodă, însoțit de nedezlipitul său Stoica și de Ioan Horvat de Vingart; contoșul Domnului, sur și lung, cu ceaprazuri de fir, e deschis la piept și lasă să se vază o scumpă blană de samur, la fel cu căciula de pe cap. Nimeni dintr-înșii nu poartă arme într-o zi mare ca aceea.
– Frumoasă și măreață slujbă! zise Domnul către Horvat.
– În curând se vor bucura de dânsa și pământenii măriei-tale, când cuvioasa-ți râvnă îi va adăpa la izvorul adevăratei credințe.
– Așa e, negreșit. Știu bine că voi întâmpina oareșicare anevoințe, piedici și zavistii; dar lăsați-vă pe mine, zise el, zâmbind în silă, voi purta crucea în mână de fier. În zadar vor încerca boierii și mai ales blestemații de Basarabești...
Atunci, sărind ca un trăsnet din tufiș, un om se repezi la el cu hangerul în mână și, în iuțeala izbirii, îl pironi cu fierul drept în pietrele bolții de pe piață. Abia avu vreme Mihnea să-i zică cu o mirare plină de dispreț: Tu cine ești? și, pierzând orice simțire, căzu mort pe brânci. Hangerul, izbindu-se de lespezi, îi pătrunse coastele și ieși sângerat prin spate.
Tovarășii lui Mihnea rămaseră încremeniți de spaimă, și ucigașul se făcu nevăzut; dar peste câteva minute un om striga în gura mare din clopotnița bisericii: Să știe tot omul că am omorât pe Mihnea Vodă!. Acela era Iacșăg.
La acea semeață și groaznică strigare, ce se răspândise ca o furtună prin tot orașul, norodul întreg se tulbură; începură a trage clopotele, și cetățenii, prin case, îmbrăcau zeaua de sârmă și coiful de fier și se înarmau ca la o mare primejdie.
Adunați toți d-a valma și cu zgomot pe piața mare, ei priveau cu jale la strălucitul răposat, când strigările turbate ale lui Iacșăg și vaietele familiei domnești, ce sosise în grab pe locul de omor, întărâtară mânia norodului. Un cetățean mai aprins și mai îndrăzneț dibui pe ucigaș în turnul cel înalt și cu o împușcătură îl lovi drept în cap. Trupul lui Iacșăg căzu sfărâmat pe pietre.
Acesta fu semnul izbucnirii.
– Săriți pe ucigași!... zbierau din toate părțile.
– Danciu și Albescu au fost înțeleși cu tâlharul acesta! strigă Stoica după treptele bisericii, presupunând acum tainica lor înfrățire.
– Pe dânșii, copii!... Ei au ucis pe bunul Domn! pe milostivul Mihnea!... pe tatăl sărmanilor!... pe fala Sibiiului!!!... Pe dânșii, copii! dați, dați năvală!...
Aceste strigăte, repețite de mii de glasuri, porniră gloata cu volbură de pe piață, și toți se repeziră la locașele bănuiților omorâtori.
Acolo se petrecură groaznice măcelării; pe toți din casă, stăpâni și slugi, îi sfâșie norodul învierșunat, și trupurile lor, trunchiate și târâte prin țărâna uliței, le azvârli, ca stârvuri, afară din cetate. Astfel uneori soarta îneacă în același potop pe vinovat și pe răzbunători!
Abia noaptea aduse ceva liniște în oraș, dar cetățenii rămaseră armați, ca să ducă a doua zi cu cinste trupul lui Mihnea Vodă până la cel din urmă al său sălaș, în biserica Sfintei Cruci de la Dominecani.
Sibiiul amăgit plânse multă vreme pe crudul tiran căruia dincolo de Carpați îi zicea Mihnea cel Rău. Judecătorii Curții crăiești făcură cercetare asupra acestor nenorocite împrejurări, și familia Domnului rămase, cinstită și apărată, în Sibii, până când soarta armelor, iarăși protivnică, o sili să treacă la Țarigrad.
Mircea Ciobanul a fost Domn al Țării mulți ani după acestea, și mai mulți Domni din neamul Dracii, armașului din Mănești au stat, la deosebite vremuri, pe tronul țărilor noastre.
București, 1860