Armânda

ARMÂNA

ARMÂNA

PARTEA ÂNTÂIA

I

Era într-o dimineață de primăvara din luna lui Mai și primele raze ale soarelui poleiau vîrfurile Peristerei, înaltul munte și una din ramurile însemnate ale Pindului, la poalele căruia se răsfață comunele unite: Magarova și Tîrnova, locuite exclusiv de Romîni.

Cele mai multe din casele Magarovei sunt situate chiar pe panta Peristerei, unele fiind strejuite de brazi înalți, pe când Tîrnova e situată pe platoul muntelui.

Ambele comuni n-au de cât un defileu, o cale netedă și puțin înclinată, care începe de pe Goriță, formînd un unghi din spre Nijopole, apoi îndreptându-se în zig-zaguri străbate mănoasa câmpie de la nordul Bitoliei și conduce drept pe bulevardul Dragorului, rîul, ce desparte în două Monastirul sau orașul Bitolia, metropola romînismului din Macedonia, unde Romînii în număr de 20 mii formează majoritatea populațiunei.

Stradele acestor două comuni sunt împetruite și tot-deauna curate, în cît la reflexul razelor solare sclipesc ca niște diamante. Dragorul, care aci e un părăiaș cristalin, e întrerupt prin numeroase iazuri, de asupra cărora locuitorii au construit mori ascunse de priviri și umbrite de plantațiuni bogate, niște păduri în miniatură.

Distanță de cîți-va metri de moara lui Bișta se află casa d-lui Lala, construită din peatră albă, cu trei caturi, avînd în față numeroase ferestre, nu tocmai mari, acoperită cu ardesie neagră; curtea e spațioasă și în coprinsul ei se întinde un covor verde ca de mătasă; de jur-împrejurul acestei curți (ubor) se inalță un zid de peatră până în dreptul marilor porți de stejar, un fel de citadelă medievală, care ar putea să reziste cu succes ori cărui asediu.

Numai din cerdac se poate vedea codrul, care devine tot mai des, cu cât se afundă cine-va în el.

Tot de aici se mai zărește în vecinătatea norilor sburând pîlcuri de vulturi, iar pe vîrful muntelui cete de ciute sărind din stîncă în stîncă.

In partea dreaptă a curței se află staulul lung — încăpător pentru o sută capete de vite mari, căci Lala e unul din fruntașii economi de vite ai Magarovei.

Fiind om cu stare — face parte din membrii consiliului comunal și cuvîntul lui are precădere în ori-ce decisiune, ce o ia consiliul în trebile comunei.

D. Lala mai e și epitropul bisericei cu hramul Sf. Gheorghe. E om în vîrstă de 45 ani, înalt în talie, roșcovan și plin la față, se poartă ras, mustața lungă și stufoasă îi încadrează bine fața, iar sub fruntea-i largă scînteiază doi ochi negri și foarte vioi.

E însurat de 20 de ani si n-are de cât o singură odraslă: pe Mia, o brunetă la al 18-lea an pe vremea acea, ai cărei ochi mari și negri îi moștenise de la părintele ei și tot așa înfățișarea ei de amazoană, însă Mia mai moștenise de la maică-sa Maria, Moscopolită de origină, și calitățile acele sufletești, cari fac din femee idealul omenirei.

Mia, de și terminase cursul secundar la școala greacă din Bitolia, totuși în iarna acelui an rămăsese în oraș, și nu suise în comuna ei de munte de cît în luna Mai și se găsea în căminul părintesc de abia o săptămînă de zile.

In revărsatul zorilor al acelei dimineți Kendra, consăteanul d-lui Lala, un român din tribul fărșerot, de și cărunt, însă plin de viață, văzuse din drum pe Mia deschizând ferestrele, scuturând chilimurile și dereticînd prin casă.

Moș Kendra locuia în Tîrnova și vederea lui așa de dimineață în dreptul casei d-lui Lala trebue să fi însemnat ceva...

Văzînd pentru a doua oară pe Mia la ceardac, fără ca ea să-l fi observat încă, Moșu își zise: „treaba de dimineață la ce-ași lăsa-o pentru seara” — și intră în curte prin poarta întredeschisă cu un pas domol, cu ochii ațintiți spre ceardac, că doar îl va vedea Mia, de a cărei prezență avea mai întîi nevoie.

Însă după ce făcuse cîți-va pași în curte și n-a putut-o vedea la ceardac, șovăi locului și se gândi, dacă trebue să se arate așa des de dimineață fetei d-lui Lala sau să vie mai târziu și pe când stătea la îndoială, de odată se pomeni cu Mia în față.

Dînsă coborîse în curte într-o rochiță de casă scurtă, cu mânecile suflecate, legată la cap cu nu tulpan, și în mână ținînd o cofă, cu care se îndreptase spre puțul din partea stîngă a curței, să scoată apă proaspătă pentru trebuințele gospodăriei.

La vederea Moșului Kendra așa de dimineață, fata se îmbujorâ la față; cum însă moșu Kendra nu era străin pentru dînsa, aparițiunea lui neașteptată, în loc să o impresioneze în rău, din contra o înveseli, de aceia grăi cu familiaritate:

— Cu bine și norocire Lale; cărei întâmplări îți datorăm această vizită?

Și fără să aștepte răspunsul moșului la prima întrebare, continuă: Tuli e sănătos?

— Bine te-am găsit „Frumusețea locului” — sunt sănătoși toți, mulțumim lui Dumnezeu; dar d-vóstră?

— Foarte bine, Lale, din mila Domnului.

— D. Lala e bine? urmă Kendra.

— Tocmai dumnealui m-a trimis să-i scot apă din puț — știi apa din puțul nostru, — dînsul e în ceardac, unde-și ia obicinuită-i cafea.

— Da! făcu moș Kendra dus pe gânduri, apoi atingându-și fruntea cu mîna:

— Doream să-i vorbesc ceva; nu știu dacă va avea bună-voință să mă primească.

— Vai de mine Lale; ce fel de vorbă e asta? Poftim sus sau dacă voești să te anunț, iată mă dau fuga să umplu cofa și mergem amîndoi.

— Da, mai bine așa, grăi moș Kendra. Du-te dragă, du-te, eu te aștept.

— Vin numai de cît, zise Mia și sveltă ca o căprioară se repezi spre puț, pe cînd bătrînul o urmări cu ochii umezi de lacrimi.

In timpul acesta moșu se gândi: o, scumpe înger, tu trebue să fi bănuit motivul vizitei mele așa de dimineață la d-voastră; bucuria ta la vederea mea mi-o spune în de-ajuns... Până eri nu știam nimic, dar scrisoarea lui Tuliu mi-a luminat mintea și m-a îndrumat aci să vă prepar eu fericirea... O, dacă aș fi convins că și tu, frumoaso, ții la el, așa precum mi-a destăinuit dînsul în scrisoarea-i, că ține la tine, sarcina mea s-ar ușura mult... Afacerea ce mă aduce aci s-ar termina cu succes, dar nu știu încă și eu trebue să fiu cu băgare de seamă în cazul unui refuz.

Dar iată pe Mia că s-apropie de moș Kendra și i-a întrerupt firul gândirilor prin glasul ei melodios:

— Iată-mă, Lale, mi-am umplut cofa, acum putem merge.

Mia trecu înainte, moșu o urmă până la pragul scărei.

Fata fu repede sus, umplu o sticlă cu apă, o așeză pe o tavă, puse alăturea un pahar și veni lângă tatăl ei.

— Tată, Moș Kendra dorește să-ți vorbească.

— E... cine ai zis?!...

— Moș Kendra, tată, din Tîrnova.

— Ce dorește acest Farșerot de la mine așa des de dimineață?

Mia dete din umeri.

— L-am întrebat și mi-a spus că are să-ți vorbească ceva între patru ochi și m-a rugat să-l anunț.

— Spune-i că nu pot să-l primesc, n-are ce căuta la mine un Fărșerot.

— Tată!...

— Ce fel, tu vrei să-l primesc?

— Negreșit că vroi; ar fi cea mai mare necuviință din partea noastră să-l lăsăm să plece așa și nu-i frumos de loc, tată.

— Atunci fie, să-ți fac pe voe; dar ia-mi tava, ciubucul și cafeaua și du-le în cămin — acolo zi-i să poftească.

Mia respiră cu ușurință că a hotărît pe tatăl ei să primească pe Kendra, care aștepta în pragul de jos al scărei. De jur împrejurul camerei-cămin, spațioasă și bine luminată, se aflau așezate pe pardoseală saltele de lînă, de-asupra cărora erau așternute niște chilimuri artistice, lucrate de Maria Moscopolita. Locul paturilor îl țineau mindirurile, cari întreceau cu o schioapă în înălțime saltelele, prevăzute în dreptul pereților cu niște perini lungi avînd forma hexagonală, căptușite cu lînă deasă de capră, pe cari putea să-și reazime cotul musafirul sau oamenii casei, cînd se așezau la masa cea rotundă, cu picioarele scunde, încăpătoare pentru 20 — 30 de inși și construită anume să nu mai fie trebuință de scaune.

Pe peretele din dreptul ogeacului se afla un ochi de fereastră, construită în zid pentru icoana Maicei Domnului, în fața căreia ardea candela zi și noapte. Lîngă icoană se zărea o sticluță cu aghiazmă, iar în apropiere atîrnau de un cuiu un mănunchi de șimșir și altul de siminoc, cari înparfumau cuprinsul. Pe peretele opus era așezată oblic o oglindă și pe cămin se afla un sfeșnic.

D. Lala, cu un șir de mătănii în mînă, de cari nu se despărțea, se așezase „a la turca” pe mindir lângă cămin și părea că se gândește la vizita munteanului pe care nu-l suferea de loc... Ce mai caută acest mojic la mine — își zise el — când glasul Miei se auzi de la ușă:

— Tată, iată pe Moș Kendra; apoi acestuia:

— Poftim, Lale, ia loc pe mindir; tata e la tabet; eu vă las să vorbiți singuri; și Mia își văzu de trebi.

D. Lala, în aceiași posițiune ca mai nainte, fără să-și întoarcă nici capul măcar spre Moș Kendra, răsucind mereu mătăniile cu nervositate, întrebă cu glas sec:

— Ce poftește domnul?

— Bună dimineața, domnule Lala.

— Bună să-ți fie inima.

— Am venit să aflu resultatul convorbirei noastre de eri, dacă nu te superi; erau de față mai mulți și la noutatea ce ți-am comunicat, ai tăcut și acum între patru ochi cred că mi-ai putea vorbi liber...

— Ptiu... ha... făcu Lala a batjocură, apoi continuă: da hazliu ești, măi creștine?! Din familia mea?

— Să fie binecuvîntată de Dumnezeu și lăudată de oameni, d-le Lala.

— Așa să fie, însă nu-i făcută pentru neamul vostru armînesc... Ori poate că d-ta ții cu ori-ce preț să mă rîdă și babele din sat?

— Să mă ferească Sfîntul, nici-odată nu m-am gîndit la una ca asta; însă ai zis: neamul meu armînesc; ai putea să-mi spui din ce neam ești d-ta, d-le Lala?

Lala, la întrebarea Moșului Kendra, cu greu își stăpîni mînia, de acei a învîrti cu multă nervozitate mătăniile și zise, simulînd un fel de nepăsare falșă:

— Nu prea am nevoe să mă spovedesc ție ce sunt, dar trebue să-nțelegi odată că un elin nu o să se înjosească să-și mărite fata instruită după un fiu de Fărșerot ca d-ta.....m-ai înțeles acum?

Moș Kendra, stăpîn deplin pe sine, grăi foarte calm:

— Atîta ură pe bieții romîni-Fărșeroți....! Ce ți-au făcut oare.... stau și mă gîndesc. Ce rău simțit-ai din partea lor vre-odată! Mă iartă că te întreb.

— Moartea mea nu putea să-mi facă mai mare rě; ei m-au calomniat că ași fi dintr-ai lor și numai atunci voiu rămîne liniștit, cînd n-oiu mai vedea picior de Romîn în toată Macedonia și nu m-oiu mai întîlni cu mutrele lor prin comună.

Lala vorbea cu spatele spre Moș Kendra și de și observase de mai multe ori că convorbitorul său stătea în picioare, nu s-a îndurat să-l poftească să ia loc pe mindir.

La ultimele cuvinte ale lui Moș Kendra simți un fior de groază, la care se alătura scîrba ce i-o inspira consăteanul lui cu o asemenea purtare, dar se stăpîni și de astă-dată îi zise cu demnitate:

— Sunt romîn, d-le Lala, cum m-a făcut mama și nu-mi pot schimba felul acum de hatîrul unuia și altuia. Mai bine prefer să văd sîngele-mi să roșească pămîntul de cît să-mi schimb nația. Romîn Fărșerot, cum ai zis, însă cu inima curată, uite ca oglinda aceia de colo, și cu cugetul senin și dacă am venit să-ți stric liniștea, am făcut-o cu dragostea în suflet ce trebue să o avem unul pentru altul, să fim buni, cum a zis Hristos; așa suntem noi Fărșeroții.

Motivul pentru care am îndrăznit să-ți calc pragul casei, îl cunoști foarte bine! mă gândeam să ne ’ncuscrim; dar cele ce mi au auzit urechile, mă pun pe gînduri.

Urăști pe Fărșeroți și nici d-ta nu-ți dai seamă de ce. Și totuși, oamenii aceștia sunt levenți, cinstiți și buni pentru a înfrunta primejdia, cînd amenință dușmanul... De aceia mă doare în suflet, cînd văd cum Grămostenii, din tribul cărora și d-ta faci parte, se leapădă de frații lor Fărșeroți, cînd nimic nu-i desparte, cînd vorbesc aceiași limbă, au aceleași frumoase datini, și nu le lipsește nimic să-și zică frați. Eu cred că a fost un moment rău și cu el s-a dus și ura d-tale pentru Fărșeroți, ori, zizania asta nu-i așa că nu poate aduce nici un bine d-le?

— M-ai plictisit cu discursul d-tale, destul îți zic; nu pot să te mai ascult — zise Lala înălțînd din umere și învîrtind nervos mătăniile.

— Credeam că ne vom înțelege la urma urmei că ne vom întinde mîna și.....ti-ași fi dat să cetești scrisoarea fiului meu Tuliu, dar fiind-că ești așa de supărat și mă gonești din casă-ți, plec d-le Lala, te las cu bine.

N-apucă Moș Kendra să se întoarcă pe loc, cînd auzi pe Lala:

— Să văd acea scrisoare...!

— Dacă îți face plăcere, să ți-o cetesc eu, căci e scrisă romînește.

— Ascult.

Moș Kendra suspină îndurerat, scoase scrisoarea din silaf (chimir) și ceti:

Iubite tată,

„De la Dumnezeu bine — pe care vi-l doresc și vouă.

Află, dragă tata, că a sosit numirea mea de la Ministerul Instrucțiunei Publice al Regatului Romîniei pentru funcțiunea de institutor în Magarova, unde voiu veni ca atare în curînd....

Socotesc dar că a sosit timpul să-ți fac o mărturisire și fiind-că e vorba de viitorul meu, n-am să caut multe ocoale înaintea ta. În două cuvinte, tată, vei înțelege totul. Ascultă: cunoști pe Mia, unica fiică a consăteanului nostru Lala. Mă cunoștea și o cunoșteam din copilărie, de pe cînd hoinăream liberi prin codirii Magarovei; de cîte ori nu i-am adunat „beale” (bile) la „Cheatra-l Ghiorgu”.

E bine, amiciția din copilărie s-a transformat în dragoste. O iubesc, tată, și nu cred să mă înșel dacă ași afirma în locul ei același lucru despre mine. De cînd învățam în Bitule, eu la liceul romîn, dînsă la școala greacă, noi n-am lipsit o zi de a nu ne vedea.

Și acum să vin la chestiunea ce mă interesează.

A sosit vremea să-mi leg viața de acea a unei scumpe tovarășe, cu care să-mi întemeiez o gospodărie, așa precum ai făcut și tu, și strămoșii noștrii.

Tovarășa aceia nu-mi poate fi alta de cît Mia, fiica d-lui Lala, un suflet bun și luminat, o inimă de aur, pe lîngă frumusețea ei clasică, cu care farmecă pe muritor.

Du-te, dragă tată, acasă la onoratul nostru consătean, și cere-i mîna Miei pentru fiul tău Tuliu. Spune tu d-lui Lala cîtă dragoste curată ne leagă sufletele și fără să te rușinezi de loc, arată-i, cum te-ai pricepe tu mai bine, că Mia e viața, speranța, viitorul meu, în fine, astrul luminos, care ’mi conduce pașii în calea sfintei datorii.

Îți sărut mîna și mă închin cu smerenie”.

fiul tău Tuliu Kendra.

188... Mai 1, Bitolia.

In cursul cetirei Moș Kendra aruncase de cîte-va ori ochii spre Lala și observase cum acesta făcuse cîte-va mișcări și gesturi de protestare, din care a putut deduce starea-i sufletească în plină revoltă.

Ce o fi să fie — își zise Moșul — trebue să o închei într-un fel cu el. îndoi scrisoarea în patru, o așeză de unde o luase și măsurîndu-l cu atenție, așteptă. Așteptarea nu-i fu de lungă durată, căci Lala isbucni ca o furtună, de astă dată întorcîndu-se cu fața spre Kendra:

— Mai bine o turcesc, de cît să-o mărit după un Fărșerot! Auzi!Pe fiica mea Mia să îndrăznească! Nici-odată! Mare ne-cinste mi-ai făcut cetindu-mi scrisoarea fiului d-tale, Kendro... Știai conținutul ei și de aceia ai ținut cu tot nadinsul să nu mă scutești de durerea ce mi-a pricinuit-o.’

Te poftesc bătrîne fără minte, să eși din casa mea și de azi înainte să nu mai îndrăznești să-mi calci pragul porței, contrariu să știi că pun slugile să te pue la locul d-tale.

Era prea mult cea ce i-a fost dat moșului Kendra să auză din gura acestui om lipsit de bun simț: de a sta cu spatele la el și de a-l ține în picioare timp de o oră în casă-i. Il cuprinse un fel de amețeală, cînd îl auzi că-l dă afară ca pe un cerșetor.

Fărșerotul de felul lui e mândru, e sincer, e iubitor, dar și răzbunător pînă în pînzele albe și de aceia, în ultimul moment nu mai ripostă Kendra obrăzniciei grecomanului, ci întregul trib fărșerotesc insulat, rămas neatins de molima unei culturi falșe cu care spoește propaganda greacă o parte din Armîni, porecliți de dînșii „Cuțovlahi”.

Glasul Moșului răsună înspăimântător:

— A... d-le Lala, destul ți-ai bătut joc de mine! Pe un Kendra ți-ai permis să-l gonești din casa d-tale ca pe un cerșetor!

Fărșerotul — ți-am spus adineauri, e mîndru de neamul lui și află de la mine că e plămădit din aluatul vitejiei.

El știe să-și apere cinstea, cînd cine-va i-o atacă; dvs. grecomanii ne-ați ne-cinstit neamul, nu noi... Fărșeroții știu să-și păzească limba, moravurile și familia de cotropirea străinului; rău de parte din Grămosteni, precum ești d-ta, care nu te pricepi să-ți păzești nici limba, nici familia, nici chiar sufletul, pe care ți l-ai vîndut străinului, de ți-a întunecat mintea și ți-a înveninat inima. Nu mă înșelase presimțirea că ești un om rău crescut.

Intrasem în casa ta cu dragostea ce o port în suflet fiului meu, dar nu mi-ași fi putut închipui să ai o inimă atât de neagră.

Acum știu ce fel gîndești de noi: rău de tot, d-le Lala... Ei bine, cu rău te-om ajunge... Nu uita cum m-ai primit în casa d-tale.

Cinstea-ți de gospodar din comunele noastre am s-o spînzur de vîrful celui mai înalt brad din pădurea Magarovei.

Ține minte, căci Kendra nu uită lesne ziua de astă-zi...

Moș Kendra eși furios, fără să se mai uite la Lala, care se desfigurase și rămăsese cu ochii sgîiți spre ușă, fără să mai fie în stare să pronunțe un singur cuvînt.

II

Soarele, care se ridicase cu două sulițe pe orizont, scălda în potopul lui de raze Magarova. Zefirul primăverei adia lin prin frunzele arborilor, se strecura printre ierburi și flori spre a-le înviora cu suflul lui brahmanic și dus de aceiași țintă, da raită văilor și tuturor ungherelor nestrăbătute de altul. El mai venise să dea un mic ajutor soarelui, care se silea să svînte de rouă podoabele pămîntului.

Simu-Birina, baciul turmelor d-lui Lala și un fel de intendent, liberase din staul vitele cele mari, puse sub paza a cinci ciobani, niște Fărșeroți giganți, semănînd fiecare cu un Atlas. Nu i-am putut vedea cum es din staul pe poarta din dos, mînînd cireada vacilor la pășunat în pădure, trebuind să asistăm în cămin la scena dintre Lala și Kendra.

Era Bucuvala printre ei, un voinic în vîrstă de 30 de ani, a cărui înfățișare aducea cu a ligianului Ursus din Sienchievics. Bucuvala e drept să ne împrospăteze ’n minte pe anticul uriaș, căci voind să dovedească camarazilor săi că e mai gione de cît ei toți, se agăța adese ori de coarnele taurului si-l țintuia locului și dacă ar fi avut cu ce să-l plătească, sta gata Bucuvala să le dovedească că e în stare să-i răsucească grumazii. Simu-Birina era șeful tuturor păstorilor de la stînele d-lui Lala.

Toți urmau să-i dea ascultare. La ordinele sale vacile fusese mulse sub privigherea Mariei, soția d-lui Lala, care era sufletul acestei mari gospodării.

Era harnică Maria Moscopolita, austeră în moravuri, însă bună ca pînea caldă, cînd trebuia să fie ast-fel. Pe când Mia diretica prin casă și am văzut-o primind pe Kendra, Maria se găsea ocupată în staule, iată de ce n-am putut-o vedea în cămin.

Dînsa, secundată de Simu, prepara brînza, o punea în strecurători, după ce o făcea să se închege, separa untul bătînd laptele în putinee, în fine, făcea totul și nu se simțea nici-odată, trudită, știind că contribue la prosperarea casei, la îndoirea averei agonisită din tinerețe.

Toamna, Simu avea însărcinarea să desfacă prin centrele principale ale Macedoniei brînzeturile cele fine: în burdufuri sau în putini, untul, laptele îngroșat în putinee, munca unui an, opera Măriei, care se transforma în aur pînă în toamnă.

Maria recomandase lui Simu să aibă grijă și de rostul stînelor, să nu se facă risipă de lapte și altele, și tocmai era să iasă pe poartă pentru a merge la stîni, cînd fu zărit de Lala, care părăsit de Kendra, rămăsese uluit pe mindirul de lîngă fereastra ce da spre poartă, cugetînd la cuvintele amenințătoare ale lui Kendra foarte îngrijorat.

Își zicea: în tinereță Kendra a fost căpetenie de haiduci... vezi de aceia m-a amenințat că-mi va spînzura cinstea de vîrful celui mai înalt brad din pădure. Ah... ce să mă fac, dacă și-o fi pus în gînd munteanul să mă prade formându-și o ceată de hoți...

N-ar fi nemerit oare să mă sfătuesc cu Simu în privința asta? Să-l pîndesc aci și cînd va trece, să-l chem? El a comis o mulțime de năzdrăvănii — să vedem nu va putea să mă scape de un dușman periculos...

In împrejurarea de față simțea nevoie de curajul și puterea brațului său, dar n-a avut timp să se gândească, dacă Simu și întregul lui personal ar primi să lupte împotriva unui Fărșerot. Negreșit, dacă Lala ar fi judecat în acel moment asupra situației, ar fi făcut mai bine să se fi asigurat de concursul autorităților, căci expunînd afacerea din punct de vedere național, s-ar fi expus unui pericol inevitabil, ar fi ațîțat spiritele Fărșeroților, cari ar fi fraternizat cu Kendra — fostul Celnic, a cărui influență se resimțea în rîndurile Armînimei.

N-a avut timp, zic, să cugete mai serios, căci Simu tocmai atuncea eșise din staul și se îndreptă spre poartă pentru a merge la stîni.

Lala îl văzu și la vederea lui avu o tresărire. A... uite Simu, trece la stîni cu cîrligul de oi pe umeri! Să-l chem. Strigă de la fereastră:

— E.... Simu, Simu, vino pînă sus; am ceva pentru tine

— Viu numai de cît, stăpîne — se auzi glasul lui Simu, întorcîndu-se spre scări din drumul lui și în cîteva clipe fu înaintea d-lui Lala.

— Apropie-te, Simu, să te văd.

— M-ai chemat stăpîne?

— Da, da, te-am chemat, Simu; poftim ia loc pe mindir.

Simu nu fusese poftit nici-odată de stăpînul său să stea pe mindir înaintea lui.

Ce o fi avînd astă-zi domnul cu mine — altădată se purta aspru și totdeauna cicălitor, își zise baciul.

— La stînă, stăpîne, sunt învățat să umblu și să stau în picioare; acolo n-ași putea o clipă să stau locului; de aceia rămîi, d-ta în pace pe mindir, că eu te pot asculta din picioare.

— S-a întors lumea pe dos, bunul meu Simu; nu știi ce-mi văzură ochii, ce-mi auziră urechile?

— Vre-o nenorocire, pe care n-o știu eu — să ne ferească Domnul, zise baciul, făcînd seninul crucei și aruncîndu-și privirea misterioasă spre icoana Maicei Domnului.

— Auzi tu, Simule, Kendra, cunoști pe fostul Celnic din Tîrnova...

— Cum să nu, cine nu cunoaște pe Moș Kendra? Ce e cu el?

— A venit să-mi ceară mîna Miei pentru fiul său Tuliu... Auzi tu, Simu, și judecă băete, dacă nu-i o insultă pentru mine obrăznicia Fărșerotului.

Simu avu un zîmbet șiret pe buze, de aceia privi aiurea să nu-l observe Lala, ale cărui apucături le știa el și ura ce o hrănea împotriva Armînilor.

Intre ei n-avusese loc pînă aci nici o discuțiune cu privire la naționalitate. În tîrg, în curtea bisericei și prin diferite familii, cînd se găsea în cercul mai multor notabili, Lala se afirmase ca un apostol al elenismului; cu oameni de felul lui Simu, însă, nu-și permisese să discute lucruri pe cari ei, neînțelegîndu-le. ar fi putut să se expue unei situații ridicole, de oarece se simțea că nu va fi în stare să-i convingă nici-odată că toți sunt „elini”. Chestiunea dintre el și Kendra fiind pusă pe tapet din punct de vedere al familiei, nu se sfii să numească pe Kendra Fărșerot obniznic înaintea lui Simu, care răspunse:

— S-a gîndit mult Romînul, ha, ha, mă iartă, unii din ei mai romîni de cît cei mai fanatici Fărșeroți.

Să înceapă lupta fățișă cu Kendra, iar nu-i venea la socoteală, de oare-ce ar fi stîrnit ura partidului fărșerot împotriva lui și o vorbă nechibzuită lăsînd să-i scape din gură față de Simu, l-ar fi primejduit, dacă acesta nu i-ar fi fost într-adevăr devotat cu trup și suflet.

Tocmai acuma își aminti de ciobanii săi că sunt Fărșeroți și prin succesiune de idei se opri cu gîndul cîte-va momente asupra lui Bucuvala: regele codrului.

— Acesta să fi fost elin din ai mei, își zise Lala, apoi le arătam eu Armînilor. Ti... ce păcat.

Lala ura pe consătenii săi pentru motivul că nimeni nu voia să-i recunoască calitatea etnică de „elin” și de cîte ori venea în contact cu notabilii comunei, conștienți de naționalitatea lor, aceștia îl luau peste picior, nu mai țineau seamă de pozițiunea lui și-i spuneau cuvinte cari îl usturau la inimă:

— Auzi... „elin” — capra a iaca cui —îi ripostau cei mai zvăpăiați.

— Poți să-ți trimiți fata și la Atena ori la Troia dacă poftești, tot Armînca noastră va râmîne, căci sîngele apă nu se face, d-le Lala, îi răspundeau cei mai în vîrstă.

Frase răzlețite din autorii clasici eleni, pe cari nu le înțelegea, învățate în copilărie la școala greacă locală, cu un dascăl ruginit și el de o cultură falșă — veneau să-l însuflețească și să pronunțe anateme asupra acelora cari îi negau dreptul de a se socoti urmașul lui Pericle. Își blestema adesea ori soarta că l-a predestinat să trăiască în mijlocul unor „barbari” în cît să fie nevoit să-și neglijeze limba-i scumpă „elină”, din care cauză vorbea pe cea greacă modernă în așa fel în cît impresiona pe auditor, ca un ungur, care s-ar încumeta să declame versuri în romînește.

Neștiința limbei neogrecești, ori limbajul ziarelor, o raporta la faptul că trăește între Armîni,și nu la motivul că el însuși era romînul rătăcit în marea panelenismului, care nu putea să știe înaintea altor limbi de cît pe cea maternă.

De aceste gînduri era dominat, cînd trecu în salonul de primire, unde își aținti privirile pe pereții ticsiți cu tablouri, cari reprezintau acte și scene din timpul revoluțiunei grecești de la 1821, vederea Acropolei cu templele-i antice, familia regală, în fine fragmente din istoria antică și modernă a Greciei, patria lui presupusă.

Printre aceste tablouri fusese aninat nu de mult de mîna Miei și unul, care reprezenta un Împărat, încununat pe cap cu o coroană de stejar și la față neted, fără urmă de mustață. Ii spusese ea numele acestui împărat, dar el îl uitase și ar fi dorit să știe dacă și el face parte din pleiada acelor mari elini pe cari îi diviniza.

Maria nu se interesa să știe ce însemnează cutare scenă, ori cine era acel răsboinic ce merge înaintea oastei sale. Ea își vedea de gospodăria casei, — singurul ei ideal.

Lala ar fi vrut să cunoască părerile Miei despre ideia de patrie, de istoria poporului elin în care se confunda pe el cel d-întîiu. Până aci fusese mică și nu-și permisese-să discute lucruri, ce nu o priveau să le știe.

Acum era mare, acum Mia putea să judece, și de oare ce ea era cheia afacerei, pentru care venise Kendra, dorea să știe ce gîndește ea de acești „ barbari” oieri, cum îi considera.

Căci, dacă și dînsa va fi apărătoarea elinismului — lucru, ce-l credea cu siguranță — apoi și pe Maria o va avea de partea lui și odată familia fiind cu el, va fi destul de tare să poată deveni mai curând apostolul elinismului, să-i convingă pe toți ca un Mahomed, să adopte cu mic, cu mare principiile, credința, obiceiurile lui.

Iată de ce aștepta cu nerăbdare să vie Mia, care plecase în plimbare pînă la stînă.

O văzu de la fereastră încă, intrând pe poartă cu un mănunchiu de flori, în mînă și după cât a observat, fata era veselă.

Trebue să arăt și eu mai puțin gînditor, să iau lucrurile pe de departe, să o sondez își zise.

A... iato că sue... a sosit!

— Bună-seara, tată! Trebue să fie tânziu, soarele e spre asfințit — făcu Mia, împrăștiind viață în toată încăperea de până aci tăcută.

— Bună-seara, Mie, tu ești? Ce faci, fata tatei? Ai petrecut bine azi?

— Foarte bine, tată — și după ce a luat seama bine la el: ești trist ori îmi pare?

— De loc, fata mea; ia, mă tot gîndeam să ies la stîni, să văd cum stau turmele, căci Simu îmi spusese al-altă-eri că s-au îmbolnăvit cîte-va oi și când cine-va se gândește, pare că e trist.

— Uite și eu vin de la stîni, tată, am asistat la mulsul oilor, ah, ce frumos era! Și cât m-am plimbat, am adunat flori de munte; privește ce frumos buchet ți-am adus, știind că-ți plac mult florile; poftim ia miroase-le că-s dătătoare de sănătate.

— Îți mulțumesc, să trăești. Sunt frumoase, ce e drept, dar tu le întreci pe toate pînă acum.

Fata observă că părintele ei era gânditor și vru să-i risipească gândurile triste, de aceia luă două scaune, căci în salon se obicinuesc scaunele și în Macedonia, le apropie unul lîngă altul și zise cu drăgălășie:

— Vreau să șezi lângă mine, tată, să-ți povestesc ce frumuseți am văzut prin pădure, lîngă stînele noastre, unde muritorul s-ar crede că e în apropierea raiului. Căci în adevěr, ce poate fi mai drag de cât să stai un ceas cu privirea în zarea Peristerei, când zefirul adie blînd și-ți aduce parfumul atîtor flori, prin care se simte puternicul miros de brad și de molift: să auzi clopotele de la grumazii taurilor cum se amestecă cu trilurile privighetorilor în de seară; să privești la sborul vulturilor, cum fac rotocoale molcume de-asupra capetelor păstorilor noștri și pe uriașul Bucuvala, cum îi ia Ia semn; ori dincolo de cheatra-l Ghiorgu, cum se pierde în desișul codrului un cîrd de ciute. Iar de îndată, ce luceafărul serei se arătă pe cer, cum încep liliecii să iasă din ascunzătorile lor și-n dansuri fantastice, cum spintecă umbrele serei, care se îngroașe din ce în ce, pe când licuricii pe jos fac să licărească printre ierburi milioane de lumini, apărînd și dispărînd cu clipita.

Oh, eu nu sunt în stare să-ți zugrăvesc nici a mia parte din podoabele firei, cu cari sunt înzestrate locurile noastre...

Ce să-ți spun, tată, e un adevărat rai — eu nu-mi pot închipui mai frumos, mai sublim, raiul ca împrejurimile Peristerei noastre, de care nu te poți sătura și rămîi fermecat, extaziat, în admirațiune mută pentru splendorile firei binecuvîntate.

Acum pricepi de ce am întârziat atîta. Oh, de nu m-ași fi gândit că trebue să vin acasă, ași fi rămas să mă îngîn cu stelele, cari îmi par mie mai scânteietoare, mai vioae sub cerul Peristerei noastre. Privește într-acolo, nu este așa că sunt alt-fel de cum le-am văzut din Bitolia?... Parcă zîmbesc, nu știu cum...

Lala asculta, transportat de povestirea Miei. Toate aceste câte i le spuse ea, le văzuse si el în totdauna, dar cum se făcuse că până a nu i le picta Mia, el nu putuse observa nimic altceva de cât turmele oilor, cirezile și pe ciobani. Sufletul lui nu simțise poezia firei, precum o sîmția Mia, înaintea căreia viețuiau nu numai animalele, ci și florile și frunzele, apele și stelele.

— Cu alte cuvinte îți place mult la noi; nu ți-i dor de loc de oraș?

— Oh, nu se poate schimba așa de ușor raiul cu un oraș, tată! Florile și iarba munților noștri, cîntul păsărelelor, murmurul apei de isvor, adierea zefirilor cu nimic nu se pot asemăna. Locurile noastre sunt o grădină bine cuvîntată, dăruită de Dumnezeu bieților Armîni.

Lala avu o tresărire. Mia se făcu că nu bagă de seamă și continuă:

— Cînd aud cîntecul păstorilor noștri, cum își doinesc armînește, cînd îi văd horind și însoțind hora lor cu cuvintele:

Narga, narga, gione ’n cor, Fiu de Domn, fiu de Domn, Că se ’nalță pulberea Fiu de Domn, fiu de Domn!

simt o bucurie nespusă și-mi zic: ce bine c-am mântuit cu școala, unde nu-mi era dat să simt adevărata fericire!

Ce dulce, ce poetică e viața Armînilor noștri!

— Armînii noștri, ai zis tu?! zise Lala stă-pînindu-și emoțiunea.

— Ai noștri, dar ai cui să fie, tată? Nu suntem și noi Armîni? Ce are a face că păstorii noștri sunt Fărșeroți și noi Grămosteni?

— Taci, taci, să nu te audă cine-va.

— Cum să nu m-audă cine-va? Nu te înțeleg de ce îmi zici să tac!... Am rostit ceva de care ar trebui să roșesc?

Îți cer ertare, dacă am greșit.

— Ce ai zis, altă-dată să nu mai spui; de aceia, te iert, fată ageamie ce ești.

— Dar fă-mě să înțeleg ce rău am zis?

— Nu vroi să-mi mai amintesc ce ai zis și nici că-ți permit să mă mai întrebi; ai înțeles?

Bătrînul devenise galben la față; de ar fi auzit din gura vre-unei străine ceia-ce auzise din gura fiicei sale, era în stare să devie un criminal; ar fi înăbușit cuvintele în peptul aceleia, ce îndrăznea să apoteozeze în fața lui viața Armînilor.

Ea să-i afirme că e Armână!

Mia după un moment de gîndire, reluă cu glasul tremurător:

— Dragă tată, vroiu să știu cu ce te-am putut supăra atât de mult? Ce ți-am făcut să mă cerți? Nici-odată n-ai fost așa de aspru cu mine. Spune-mi, te conjur pe ce ai mai scump și-ți făgăduesc să fiu pe viitor înțeleaptă, să te ascult. Haide, nu mě fă să plîng, din veselă ce eram.

Cuvintele ei, stăruința aceasta, Lala le-a luat drept căință din partea fiicei sale și că nu prin vre-o intențiune oare-care a apoteozat pe Armâni; de aceia, el se crezu în drept să curme din capul locului răul, ca nu cum-va mai pe urmă să se deprindă cu moravurile lor și să se pomenească cu ea armânizată.

Apucând-o de o mână, o trase spre el și urmă în chip misterios:

— Ai pronunțat niște cuvinte, cari m-au mîhnit mult.

Mia privi la el mirată.

— Dar spune-mi pentru Dumnezeu, tată, ce am făcut?

— Ai zis că-ți plac Fărșeroții; îți stă frumos ție, Miei lui Lala, să vorbești ast-fel?

— Și aceasta e vre-o crimă oare?

— Ai zis că și tu ești Armână...

— Cum m-a făcut mama, ce fel voești să fiu? Nu cum-va să-mi fie rușine de a-mi zice Armână?

— Mamă-ta și eu suntem elini, iar nu Armâni, țipă Lala furios.

Mia din serioasă până aci, de odată isbucni într-un rîs în care se nuanța ironia cea mai crudă:

— Ha, ha, ha! Ce e?... Ia mai zi odată...

De-aceia mi te-ai mîniat atâta pe mine; credeam că-i ceva serios, dar cu părere de rěu věd că e prea puțină seriositate în motivul care ți-a pricinuit supěrarea. Erai mai rațional, dacă susțineai că ești un strănepot de ai lui Alexandru Macedon, fie și un scoborîtor din Piru, Regele Epirului; dar elin... o, ho... tată,tată, las-o mai domol, să nu te audă vre un strěin?

— Îți bați joc de mine, hai?

— Dar ori cît m-ași sili să te cruț, tată, nu pot... Rîde omu de o prostie și fără voia lui... Auzi d-ta, sunt o criminală, fiind că mi-am zis Armână și te desmint că nu ești elin... Dar mai întîi ai cunoștiință de limba acestor strămoși, cari nici n-au visat că vor avea parte de un urmaș depărtat înrudit cu ei ca broasca cu ușa, care să-i apere cu atîta înverșunare de atacurile unei fiice nevrednice... Oh! tată, tată, nu știu cărei împrejurări datorim aceasta neînțelegere.

Lala tremura din picioare. Pe fața lui nu mai rămăsese un pic de sânge. Scrîșnea din dinți și nu mai era în stare să articuleze un singur cuvînt. La ori ce se putea aștepta, dar la potopul acela de ironie și sarcasm din partea fiicei sale, nici-odată. Fu o minune că o fire nervoasă ca a lui a putut să reziste, să nu-l apuce damblaua.

După mai multe minute, limba i se deslegă, și atunci mai mult țipă la ea:

— Smintită ce ești! Eu nu sînt Armîn și nu voiu lăsa să fiți nici-odată nici tu, nici mamă-ta. Ai auzit? Nu vroi și va fi precum zic eu.

— Smintită!... zise Mia, luînd un ton amenințător și ridicîndu-se de pe scaun. la-ți cuvîntul înapoi, tată, să nu-ți pară rău mai tîrziu. Nu vrei să fii Armân, însă ești și vei rămîne așa, n-am ce-ți face.

— De-aceia te-am trimis să înveți în Bitolia, să rîzi de mine; de-aceia am cheltuit o avere întreagă cu tine, să-ți bați joc de originea mea... Ah, fată netrebnică ce ești!

Dar nici Mia nu se lăsă— conflictul se iscase pe neașteptate, unul trebuia să cadă învins.

— Îmi bat joc de originea ta... eu îți apăr originea pe care tu o renegi. Eu am învățat o limbă străină, pentru că așa a fost voința ta,. însă limba mea, care am auzit-o de la mama mea, a fost ținta tuturor sforțărilor mele.

Străinii, pe mîna cărora m-ai dat să mă instruiască în sensul vederilor lor, s-au isbit de mine ca de un scut de oțel, căci știam bine eu că toată lumina ce o reflectau asupra mea era falșă, avînd de scop final să mă înstrăineze de mama, care nu-ți seamănă de loc—căci ea e Armînămoscopolitană, o origine cu mult mai nobilă de cît a ori-cărui alt neam. A... dacă ai fi fost un străin, știam ce aveam de făcut, eram în stare să mă apăr de insulte, dar îmi ești tată, și nu pot de cît să plîng, plînsul neamului pe care tu-l renegi.

Și luîndu-și capul în mîni, se porniră din ochii ei mari și frumoși lacrimi fierbinți, cari-i brăzdau fața aprinsă.

— Oh, mamă, mamă, la ce m-ai făcut, îngână ea, cînd își făcuse aparițiunea Maria, care privi uimită din prag când la fiica sa, când la soțul ei.

Apoi precipitîndu-se spre fiică, exclamă:

— Draga mamei, comoara mea, tu plîngi?

Te-o fi certat poate tată-tău!

Și întorcîndu-se cu fața spre el, se răsti:

— Pentru ce ai certat-o, omule? Cu ce ți-a greșit fata să o cerți abia sosită din Bitolia?

Și sărutîndu-și odrasla pe frunte, îngînă-dulce:

— Taci, drăguța mamei, nu mai plînge; lasă că mi-o da el socoteală mie de durerea ce ți-a pricinuit...

Mia se silea să-și înăbușe plînsul; Lala se plimba furios prin salon de colo până colo.

Mia grăi în fine:

— Să-ți spue tată cu ce i-am greșit, mamă, să mă numească smintită, netrebnică, și câte alte.

Muma, la auzul acestora, păru ca mușcată de un șearpe. Privi pe Lala amenințătoare:

— Tu mi-ai grațiat fata cu asemenea frumuseți, mă!

— Și de ai ști, mamă, pentru ce, continuă Mia.

— Pentru ce, dragă?

— Fiind-că i-am zis că sunt Armînă.

Maria îl măsură iar ca o leoaică care-și vede amenințat puiul:

— Nu vorbești prea luminate, atinge-te-ar para focului să te atingă.

Apoi fetei:

— Armână, fata mea, dar ce pustiului vrea d-lui să fim; ia Armâni ca toată lumea. Or mai fi existând și alte neamuri de oameni, dar aci la noi nu se dovedește.

Lala, de și voia să evite un nou conflict cu soția sa, cu care știa el că nu o poate scoate la căpătîiu ușor, fiind o fire austeră, totuși auzind că confirmă cele spuse de Mia, n-a putut să se stăpînească, de aceia strigă furios:

— Tu ești mai nebună ca fiică-ta, vedea-te-ași mai rău să te văd.

— Cum să nu! făcu Maria cu ironie.

Da ce ți-a făcut fata să te porți cu ea ca un ianicer? Pentru prostiile tale, pe cari n-am vrut să ți le iau în seamă, nu-ți permit să-mi faci fata smintită, ai auzit?

— Nu vroi să vă mai aud spunând că sunteți Armâne. Eu sunt capul vostru și voi trebue să faceți ceia-ce voiu face și voiu zice eu. Nu voiu îngădui ca tocmai voi să-mi știrbiți reputația față de „protipendada” elenismului din Bitolia, unde am interese cu bancherul Danabasi, Economu și alții. N-am făcut până acum caz, dar de azi înainte o voesc și voi veți trebui să vă supuneți orbește voinței mele: ast-fel o dictează interesele noastre, interesele, ați înțeles?

Maria, nedând multă atenție cuvintelor soțului ei, îi ripostă:

— Cum ne-a lăsat Dumnezeu, nu putem să fim alt-fel; ce poftești tu să ne schimbăm sîngele din vine pentru reputația și bunul tău renume de înfocat elin?

— Cu gura ta de scorpie mă vei înebuni, femee rea ce ești... A!... tu ai întors mințile și fetei; acuma înțeleg eu...

Mia, care până aci ascultase cearta dintre mamă și tată, grăi:

— Ești nedrept, tată, noi nu ți-am cauzat nici o supărare până acum.

— Dar ai citit — fără îndoială — scrisoarea, ce mi-a trimis-o Tuliu prin tatăl sě.

Mia plecă ochii în jos și-și șopti:

Hm... aci îi era ținta să ajungă. Apoi privind pe părintele sě drept în ochi, rěspunse cu seninătate:

— E da, știam ce ți-a scris Tuliu, nu voiu fi nici odată în stare să te mint.

— Și ce ai de zis în privința acestei afaceri?

— Că mi-i drag Tuliu și când mi-o veni ceasul, l-oiu lua de bărbat cu voia ta și a mamei, să vă dea Dumnezeu zile.

Maria, care fusese atentă la acest interogator, isbucni:

— Foarte frumos, draga mea. Tuliu e un voinic de frunte și cel mai frumos din satul nostru.

Lala scrîșni din dinți. Credea că va înebuni. O zi întreagă de sbucium îl enervase la culme. Grăi tremurând:

A... v-ați făcut planul, lua-v-ar dracu să vă ia... Dar vom vedea a cui voe se va face. Veți auzi voi, nesocotitelor, cum voiu drege eu pe Tuliu și pe Kendra al vostru.

Și eșind pe ușă afară ca o furtună, strigă:

— La Simu, Lala, chiar de mi-ar cere în schimb și întreaga avere, trebue să mă scap de Fărșeroți, cari tind să-mi strice casa.

IV

Mama și fiica n-au putut înțelege rostul cuvintelor din urmă ale lui Lala, care le părăsise în culmea furiei sale.

Rămase singure, fata continuă a se jelui masei:

— Dacă m-ar fi dojenit un strěin, fiind-că mi-am zis Armână, nu m-ar fi durut, dar să mă insulte tata, vezi asta mă doare, dragă mamă.

Mia era adînc mîhnită în suflet, în urma scenei petrecute între ea și tatăl ei.

Maria căuta să o liniștească și s-a silit să o convingă să nu ia în seamă dojenele tatălui sě, că așa e el, că numai ea știe ce îndură adese-ori din cauza grecomanilor, cari i-au întors mințile.

— În totdeauna mă ceartă, maică, că nu știu să vorbesc grecește, ca și cum fără asta n-ar putea trăi lumea.

Față cu arătările mă-sei. Mia suspină cu durere și reflectând serios, zise:

— O sărmanul tată, el nu-i de vină, ci după cum ai spus tu, mamă, acei ce i-au întors mințile...

— Firește că așa e, de aceia n-are ochi pentru aromânime, adaogă Maria.

— Și de s-ar găsi picior de grec în satul nostru, n-ași avea de zis nimic; dar așa stau și mă gîndesc, cum au ajuns lucrurile aci în cât frați cu frați să se sfîșie ca lupii...

L-ai auzit ce-a zis, când a eșit pe ușă afară: vă voiu drege eu pe Tuliu și pe Kendra al vostru... Oare să n-aibă vr-un gînd rě mamă?!...

— Bine zici, copila mea; eu am uitat de vorba asta; de aceia merg să-l caut, să-i aflu intențiunea. Mai știi ce se poate întâmpla! Tu rămîi liniștită, să nu duci nici o grijă; pe toate le voiu pune eu la cale în cât să rămîi mulțumită.

— Bine, mamă, bine; du-te de-l îmbunează, cum te-ai pricepe tu mai bine; iar eu voiu aștepta vești bune de la tine.

Maria eși, cu tot amurgul, care se lăsase peste satul liniștit; știa ea unde-și poate găsi bărbatul pe o așa vreme.

Mia căzu pe gînduri. În jurul ei o tăcere de cripdă. Luna inunda cu un torent de raze salonul tăcut prin cele patru ferestre. Dînsă rămăsese nemișcată pe acelaș scaun, cu privirile lăsate în jos, cu mînele cruce pe pept, și cu mintea căutînd să străbată întunericul, ce o înconjura— întunericul din suflet și nici de cum al serei acelei fermecătoare, căci în salon era lumină, o lumină argintie, fantastică, din basme, prielnică a da gîndirilor viață.

Primul punct la care se opri Mia fu întrebarea părintelui ei privitoare la scrisoarea lui Tuliu și ura cu care el pronunțase acest nume atât de drag ei, motiv ce o făcea să tresară.

Sermane Tuliu, i se adresa fata cu gândul; cum se potrivește iubirea ta, ce o hrănești în suflet pentru mine și toți ai mei, cu ura ce ți-o poartă tata ție și familiei tale! Și de ce ura asta? Pentru că i-a intrat în cap că e grec... Ce vrea să știe el de revolta ce m-a cuprins, când l-am auzit zicându-mi: sunt „elin” și trebue să faceți cea ce vroi eu! Vai, ce pacoste a intrat în casa noastră! De ar fi însă numai atât! Ii pasă tatei că Tuliu e alesul inimei mele și că n-ași primi cu nici un chip să mă mărit cu un altul? Dar cine știe, dacă de azi înainte voiu mai putea să-i věd vre-odată.

Cine știe!... Tata e înverșunat râu, de cînd cu scrisoarea lui. Oh, Tuliu, ce bine era să nu ne mai fi cunoscut!

Ochii fetei se umeziră de lacrămi arzătoare, cari îi brăzdau fața, dar ea nu le mai ștergea urma și-i picurau pe mîni, cari și le împreunase a desnădejde.

Era atît de singură acum, în cît putea să-și dea frîu liber durerei și curs lacrimelor.

Într-un așa moment de restriște-i defilară prin minte zilele pline de farmec de odinioară, cînd se întîlnea cu Tuliu în casa Eugeniei, Domnicăi și a Vasilichiei, verele lui după mamă, cari locuiau în Eximezar a Bitoliei, unde în fie-care Duminecă și sărbătoare discutau cu entusiazm asupra multor chestiuni de ordin politic național și unde se înălța templul unui tineret entuziast, înarmat cu știința și lumina adevărului, arme prin cari urma această tînără societate, mărită cu timpul, să dea asalt la tot ce era șubred, ruginit și pestilențial de microbii inoculați în inimele și conștiințele acelor bătrîni, ce urmau să sfîrșească în întuneric, bolnavi sufletește, fără speranță de lecuire, fără conștiință asupra adevăratei lor origini, rene-gîndu-și limba, moravurile și datinele străbune, perzîndu-se în rîndurile acelor rătăciți trădători de neam, cari ridică cu milioanele lor fortărețe inexpugnabile inamicului Armînului.

Se duceau bătrînii aceștia îndărătnici, dar pe urmele lor se ridica tinerimea instruită în școalele i-omîne, care vedea lumea și o înțelegea alt-fel de cum o văzuse bătrînii. Din rîndurile acestei tinerimi făceau parte Tuliu și Mia.

Conform principiilor și vederilor d-lui Lala, Mia fusese instruită la școala centrală greacă de fete din Bitolia; cum însă amicele ei, verele lui Tuliu, învățau la școala romînă, împreună cu multe alte fete de mari comercianți și industriași romîni, și ea singură la școala greacă cu fetele cîtorva renegați, se simțise parcă înstrăinată de sanctuarul familiei, în societate, acolo în casa lui Marcu Pambuccilu, tatăl verelor lui Tuliu, unde se vorbea romînește și acest fapt îi dete o mulțime de cauze de cercetat.

In casa mame-sei nu pomenise altă limbă de cît pe cea armînă. În Magarova ființa și o școală romînă de fete, însă tatăl ei n-a voit cu nici un chip să facă pe voia Măriei și a dat-o la școala greacă și tot așa la Bitolia.

Fiind în contact zilnic cu verele lui Tuliu, cum și cu acest inimos Fărșerot, ea a avut prilejul să se desfăteze în graiul romînesc cult și din zi în zi ciuda Miei creștea împotriva părintelui ei, că de ce a înstrăinat-o de ai săi și ambiția-i creștea de a pătrunde taina purtărei lui, cum și setea de a gusta dulceața graiului romîn în operile bardului de la Mircești și ale acelui profet-poet, care a cîntat „Fata din Cavaia” și „Florile Bosforului”.

Într-o ședință Tuliu a citit membrilor adună-rei o descriere a sa despre emigrarea periodică a Armînilor de la munte la cîmpie iarna, și vice-versa în primă-vară.

Tuliu tratase acest subiect ca să atragă luarea aminte a auditorului asupra vieței poetice a Armînului, invidiată de cele-l-alte naționalități conlocuitoare în Macedonia.

Mia, care n-avusese încă fericirea să vadă scena emigrărei, rămase fascinată.

Își aducea rînd pe rînd aminte de toate pasajiile dizertației lui Tuliu și viața Romînilor îi părea din ce în ce mai frumoasă, mai interesantă din toate punctele de vedere.

Ce n-ar fi dat ea să se fi văzut în grupul acelor fete de Armîni, după cum i le descrisese Tuliu, îmbrăcate în portul lor pitoresc și cu tot ce aveau mai scump în lăzi, asemenea și flăcăii și nevestele, și bărbații, și bătrînii, sărbătorind reînvierea firei în timp de 2—3 săptămîni între defileurile munților și pădurilor virgine ale Pindului, plecînd din „Vlaho-Iani pentru ca să ajungă la Samarina. Vedea par-că în fața ei acea familie mare, nestăpânită de nici o patimă, bucurîndu-se de cea mai perfectă sănătate, făcînd popasul lung pe pajiștele verzi; auzea cavalele ciobanilor, vedea în jurul lor încingîndu-se o horă, distingea printre cîntece doinele lor tînguioase, apoi clopotele de la grumazii taurilor dînd de veste că Celnicul (patriarhul tribului) a dat ordinul plecărei și în grabă bărbații, încărcând lucrurile lor, pentru a mai înainta încă două ore pînă la ultimul popas al zilei.

Își mai aducea aminte de cîte-va părți din dizertația lui Tuliu, prin care povestea că, trei sute pînă la patru sute familii luau masa la o laltă pe pajiștea vre-unui luminiș de codru, cum pe fețele tuturora se putea ceti veselia și dorul, ce mîna pe fie-care de a-și regăsi casa, de care se înstrăinase șease luni de zile.

Simțea farmecul acestei vieți poetice, care înviorează sufletul Romînului, cum nu se mai întîmplă la nici un alt popor din lume în zilele noastre; știa că și ea face parte din marea lor familie, și fiind-că se vedea vecinic înstrăinată de ai săi, o făcea să simtă un dor nețărmurit, o dragoste de Armînii săi, de care nu-și putea da seamă...

O, de-ar fi fost ea o Jeanne d-Arc, să apară în fruntea lor, să-i electrizeze pe toți prin cuvinte înflăcărate de îmbărbătare, să-i facă să simtă și ei superioritatea rasei lor, să-și revendice un drept sfânt, că lor li se cuvine prioritatea în toate, că ei sunt descendenții legionarilor lui Paul Emiliu, cari au cucerit Corintul, că ei sunt plămădiți din aluatul vitejiei și al virtuței, în fine, că ei sunt nobili prin sînge.

Știindu-se crescută în instituțiuni, cari au de obiect distrugerea a tot ce nu e elin, si cu deosebire armîn, nu știu ce ură simți în acel moment împotriva a tot, ce era străin într-însa, îi venea să se sfîșie, să se nimicească.

Bucuros ar fi vrut să uite tot ce învățase, de aceia se forță din răsputeri să se folosească de împrejurare: rugă pe Tuliu s-o inițieze în limba maternă, să-i fie profesor, și fiind-că nimic nu i se opunea să fie stăpînă pe situație, ceru să-i împrumute din operile scriitorilor noștri de seamă.

Tuliu se simțea din cale afară fericit și nu mai știa de dragul ei văzîndu-i setea, ce o manifesta de a se împărtăși de tot ce se publică în romînește, de a fi în curent cu toată mișcarea intelectuală din Romînia. Verele lui Tuliu o supranumiseră Armîna și aveau dreptate, căci ea simțea ast-fel.

Și totuși, în fața profesoarelor și colegelor de clasă Mia trebuia să-și înăbușe acest sentiment, să fie cu băgare de seamă, să nu scape vre-un cuvânt românesc, căci s-ar fi expus rîsului și umilinței.

Care dintre fiicele Românilor ce primeau instrucțiunea greacă, ar fi îndrăznit să-și afirme naționalitatea?

Se fereau negreșit, să vorbească în românește. Era înființat un fel de serviciu de spionaj, al cărui personal se recruta dintre eleve, cu scop de a urmări în meditații sau pe stradă pe acele din colegele lor, cari erau amice intime, să le surprindă, dacă nu cum-va vorbesc limba armînă, cu care se îndeletnicesc părinții lor și în cazul cînd erau prinse, erau denunțate corpului didactic, care le micșora nota la purtare și cu siguranță erau lăsate repetente.

Toate le putuse suferi Mia, dar să-și ascundă originea, asta i-a fost peste fire.

La întrebarea profesoarei de istorie, pe care a făcut-o elevelor, din cine se trag, cum se chiamă strămoșii lor, pe cînd toate cele-l-alte au răspuns cu jumătate gură — că strămoșii lor sunt elini — Mia singură’ și-a afirmat cu mândrie naționalitatea și a răspuns cu multă siguranță:

„După tată fac parte din tribul grămostean, după mamă din cel moscopolit, cari triburi își au începutul în vechea și nobila familie romană. Astă-zi eu sunt „armînă”, doamnă.

Profesoara strîmbă din nas; nu se aștepta la o afirmațiune atît de îndrăsneață în chestiuunea naționalităței, din partea Miei în fața clasei.

Colegele ei o măsurară de sus pînă jos cu o curiozitate ciudată. De aci încolo rămase „armâna” clasei.

Dar pentru prima oară această calitate etnică apărea în lumea aceia tânără și începuse a forma obiectul discuțiunilor corpului didactic.

Ideia aceasta era menită să lumineze multe conștiințe. Un singur cuvînt, „armîna”, cuprindea mare înțeles... Era ca și cum o nouă doctrină venea să se răspîndească, care amenința din temelie organisația veche, la baza căreia nu se putea găsi de cît fraudă, minciună și întuneric, așezămînt, care a dăinuit nesupărat de nimeni și neluat în seamă pînă în epoca renașterei Armînilor, cînd nici ei nu bănuiau ce li se prepară, cînd nici protivnicii nu-și puteau închipui că se vor trezi așa de curînd din somnul letargic.

„Armîna”, mîndră de originea ei, n-a vroit să mai dea nici o lămurire colegelor sale, că de ce s-a purtat așa de „obraznic” cu profesoara, dar continua cu multă plăcere prelegerile și conferințele sărbătorile și duminicile în societatea Eugeniei, Domnicăi, Vasilichiei și a lui Tuliu.

In niște ast-fel de împrejurări amiciția din inima ei pentru Fărșerotul Tuliu, pe nesimțite fu substituită printr-o iubire din acele mute, mistice, pentru care nu există grai să fie mărturisită.

De la poartă cînd era întâmpinată cu drag de amicele ei, primul cuvînt al Miei era:

— Tuliu e aci?

Și dacă i se răspundea negativ, cu greu își ascundea întristarea.

Să fi bănuit ceva verele lui Tuliu — cine știe? În lipsa lui, într-o zi ele au cetit Miei una din poeziile cele mai recente, scrisă de Tuliu într-un caet, care se cunoștea a fi cea mai nouă producțiune poetică după data și locul ce ocupa. Purta ca titlu Zîna Pcristerei.

Mia citi:

Peristera, stîncă ’naltă, Cînd te văd inima-mi saltă, Mă ’nfior de al tău dor Și de dragul tău eu mor. O pădure-i lîngă tine, Unde draga vieți-mi vine — Zîna codrilor frumoasă: Cu privirea-i luminoasă Luminează geana ta Și adînca valea ta. Cînd îmi cîntă ea sub plop, Toată jalea mea o-ngrop; Cînd îmi cîntă lîng’ isvor, S-o răpesc m-apuc-un dor; Și cînd glasul și-l ridică, Frunza-n codru se despică; Și de-mi cîntă sub o plută Mă ia dor de lumea tută.

Emoțiunea ce-i produse această poezie se ceti pe fața ei. Rămase surprinsă.

La cine face aluzie, se gîndi ea... Plecă ochii în jos, căci i se părea că fie-care literă îi șoptește:

Tu ești zîna pe care o cîntă Tuliu.

In acel moment avu un zîmbet fericit pentru fete, iar pentru Tuliu un cuvînt de admirațiune.

— O să-l rugăm — ziseră ele — să ne arate nouă cine-i zîna lui și într-adevăr fetele nu întîrziară să afle din gura lui Tuliu, cine e zîna.

Acum ele știau și comunicarea lor provocă o explosie de veselie între amice. Mia le strîngea de mînă, le apăsa la sîn și le ruga să nu mai vorbească de asta. Pudoarea ei feciorelnică o făcea să fie timidă în fața ne-cunoscutului și apoi austeritatea moravurilor nu permite vîrstelor tinere a se îndeletnici cu asemenea glume.

Era destul atît că Mia și Tuliu privindu-se de aci încolo în ochi, își ceteau în gînd, era destul că fetele știau că amîndoi se iubesc, de și nu și-au mărturisit-o.

Această stare de lucruri a durat pînă ce Tuliu a obținut catedra, apoi se hotărî să vorbească unchiului său în ce-l privea viitorul. D. M... l-a ascultat și după ce s-a informat de starea lucrurilor, hotărî ca soția sa să pregătească pe Mia de intențiunea lui Tuliu, iar el își lua sarcina să comunice lui moș Kendra, căruia urma să-i dea misiunea să aducă la cunoștiința lui Lala decizia luată.

Ast-fel au mers lucrurile: Moș Kendra a primit într-un plic două scrisori: una a lui Tuliu, cu care s-a îndrumat la d. Lala și alta a d-lui M. către Kendra, prin care îl încunoștiința de cele descrise mai sus.

Mia cunoștea conținutul scrisoarei lui Tuliu către părintelui său. El o scrisese cu consimțimîntul ei și apoi pornise în sat.

La toate aceste se gîndea Mia și atitudinea părintelui ei o aducea la disperare. Ea încă nici nu știa de modul purtărei tatălui ei față de venerabilul bătrîn.

Ar fi murit de rușine, de ar fi știut una ca asta.

Apoteozînd viața păstorilor romîni, dînsa a țintit să lămurească o situațiune, care apăsa orizontul vederilor sale, ca și cum ar fi stat grămădiți niște nori groși și negri, prevestitori de furtună. Pe acești nori ea a căutat să-i risipească, să răsară pe urma lor soarele speranței, dar vremea trecea și furtuna tot mai aprigă devenea și ea se simțea ca apucată de niște valuri furioase, împotriva cărora trebuia să lupte, să fie vitează.

La aceasta s-a gîndit, cînd vru să-și șteargă urma lacrimilor cu batista.

Dar de o dată Mia tresări. I se păru că cineva e la ușă. Sări de pe scaun și fixă umbra, care apăruse în pragul ușei. Nu se înșelase, era cine-va, dar nu putea să-l distingă, căci într-acolo era întuneric. Cînd fu lîngă umbră, ea ’i pronunță numele mai mult în șoapte:

— Mie dragă, tu aci singură plîngi?

Deși în șoapte făcută această întrebare, Mia a recunoscut pe cel ce-i vorbise. Răspunse tremurînd de emoțiune:

— Tuliu! Tu ești, scumpul meu Tuliu, ori mă înșeală ochii?

— Eu sunt, eu, dulcea mea Mie!

Dînsa se precipită în brațele lui și mai de dor, mai de spaimă, lăsase capul ei pe umărul voinicului, ce o strîngea cu căldură la piept și-i săruta cînd obrajii, cînd pleoapele, fruntea sau părul, cum nimerea.

Mia, după ce se reculese, grăi:

— Dumnezeule mare, cum ai ajuns pînă aci? Nu te-ai gîndit ce poți păți de la tata? O, tu nu-l cunoști ce aspru e și ce ar fi în stare să-ți facă, Tuliu! Uite cum tremur de frică!

— Iubirea ce nutresc pentru tine nu știe ce e frica. Trimisesem pe tata cu scrisoarea pînă ]a d. Lala, după cum ne înțelesesem, să aranjeze ei lucrurile cu privire la viitorul nostru. Părintele meu mi-a povestit cu inima strînsă de durere cum l-a gonit din casă ca pe un cerșetor.

De aceia, mi-am luat inima în dinți să înfrunt ori-ce primejdie, numai să ajung pînă la tine, Mie, să ne înțelegem, am suit scările, am ajuns pînă aci, fără ca nimeni să mă oprească în cale sau să mi se opue. Se vede, Dumnezeu cunoscînd ce dormămistue pentru tine, a pus la cale lucrurile ca întîlnirea noastră să nu fie turburată de nimic și de nimeni. Ți-era dor de mine, dragă Mie?

Mia, adînc mișcată de cele ce auzise din gura tînărului Fărșerot despre cele întîmplate între moș Kendra și tatăl ei, rămase locului mai mult amețită și răspunse cu capul plecat:

— De dor mă întrebi, voinice! Ah! dar e cuvînt să exprime dorul meu?

— Ce frumos ai grăit, suflete iubit, și ce dragă ți-e privirea în acest moment... Și mă mai întrebi cum de am înfruntat primejdia ajungînd până la tine. Oh, ce preț ar mai avea viața departe de tine?

— Fermecătoare cuvinte, voinice, dar să nu uităm împrejurările, grăi Mia clătinînd ușor din cap.

— Și anume cari, Mie? Spune-mi-le dragă, mă simt destul de puternic să pot birui ori-ce piedică.

— O piedică foarte mare, Tuliu.

— De d. Lala vrei să zici?

— Ei da; după cele ce mi-ai spus...

— Îi vom ruga amîndoi ca pe un Dumnezeu și am speranța și credința c-o să ne binecuvînteze. Ii vom mărturisi iubirea noastră, ce ne leagă și un părinte are inimă bună pentru odrasla lui.

Dar Mia căuta să-i atragă luarea aminte:

— Iubirea ce o nutrești pentru mine te face să vezi toate lucrurile în bine, voinice; însă eu mă cutremur, cînd mă gîndesc la dînsul; vai, ce s-ar întîmpla, dacă ne-ar găsi pe amîndoi la o laltă pe vremea asta înaintată; el a eșit furios din casă acum un ceas, pentru motive pe cari le vei afla în curînd și nu poate să întîrzieze mult, trebue să sosească, dragă Tuliu; de aceia grăbește-te a eși neobservat de nimeni, precum ai venit și mîne sau într-o zi potrivită vei veni în persoană la tata, să-i arătăm dorința noastră.

Tînărul, gîndindu-se la primejdia la care o expunea pe Mia, reluă:

— Ai dreptate, scumpa mea, mă iartă că ți-am pricinuit cîte-va momente de zbucium sufletesc prin prezența mea neașteptată în casa ta părintească, pe o așa vreme, cînd nu se cuvenea; dar, vezi tu, pentru mine ori-unde și ori-ce primejdie ar fi, numai la gîndul că am să fiu lângă tine, iadul chiar mi s-ar părea paradis.

Ast-fel, intrînd aci, mi-am închipuit că am ajuns în altarul Domnului, unde se cuvine să-mi plec genunchii și să-mi fac rugăciunea cea mai sfîntă.

Cuvintele lui avură darul de a o transporta într-o lume ideală și să uite pentru moment primejdia, ce ar fi amenințat pe Tuliu; de aceia, într-un moment de fericire, cuprinzînd mînile lui într-ale sale, zise:

— Nici o dată pînă acum n-am avut fericirea s-aud din gura-ți asemenea cuvinte, cari m-au mișcat mult. Se zice că, în împrejurări grele poți cunoaște pe om. Mai grea împrejurare ca acum, Tuliu, când ași vrea să te rețin, să te știu în apropierea mea și totuși să fiu silită să te depărtez, nu-mi pot închipui.

Ah, să fi fost mama cel puțin lîngă noi, n-am fi avut de ce să ne jenăm.

— Ah... da, draga ta mamă, unde este, întrebă el, rușinat că uitase pînă aci să se intereseze de dînsa.

— Și ea este cu tata, cred că are să vie în curînd.

Apoi continuă firul întrerupt al vorbirei:

— Tocmai acum am înțeles cît mi-a prețuit învățătura ce mi-ai dat-o.

Și mă întreb: avea-voiu parte să-ți ascult în tot-d-auna cuvîntul? Ah, Tuliu, Tuliu, de ai ști tu cît sufăr din pricina tatei! Cine știe de va consimți la unirea noastră...

— Ii vom hotărî amândoi, dulcea mea Mie. Nu fi tristă de asta; dar să plec, căci... și tînărul Fărșerot, grăbit de a eși și emoționat, a-păsă buzele sale însetate pe fruntea Miei, care, auzind un zgomot de pași precipitați pe scări, se retrase cu spaimă în interiorul salonului.

Lala, care fusese informat de vecinul său Tașcu Pișca, cum că fiuL lui Kendra se dusese acasă la el, deși la început n-a viut să creadă cu nici un chip, dar la urmă convingîndu-l și alți inși, cari văzuseră pe Tuliu, se năpusti ca o fiară spre locuința sa, intră într-o cameră de jos, unde păstra armele, luă din cui un cubur*) și cu el amenințător, apăru în pragul salonului.

— A, Fărșerot ticălos — țipă el — urmărind pe Tuliu.

Aci te găsesc, cîne spurcat... Ce cauți în casa mea pe vremea asta, hoțiile, ai venit să-mi necinstești casa mizerabile?

Tuliu, înțelegînd intențiunea lui Lala, cît ai clipi din gene, încleșâ mîna pe țeava armei, și ridicînd brațul sus, Lala lămase aproape dezarmat, nefiind în stare să mai facă nici o mișcare. În zadar smunci el arma, căci Tuliu îl fixase locului, așa în cît acțiunea lui Lala fiindu-i paralizată de puterea voinicului, tatăl Miei gîfîia și se forța să se scape de Tuliu, fără să poată isbuti însă.

Mia, care era martoră la această scenă înfiorătoare, își dete seama de pericolul, ce amenința pe Tuliu, de aceia veni în mijlocul lor.

Mai întîi încercă să lămurească pe tatăl ei asupra intențiunilor curate ale luî Tuliu:

— Cea dintîi trebue să cad eu, tată, de glonțul armei tale, apoi Tuliu... Haide lovește...

— Și pe tine, șearpe înveninat, însă întîi trebue să piară acest mizerabil, care îmi necinstește casa, zise el înecat și scrîșnind din dinți, pe cînd se lupta încă cu Tuliu.

Mia, auzind acestea, apucă la rîndul ei arma de pat și cu iuțeală de neînchipuit, o smulse din mîna amîndorora, se apropie de fereastră, și înainte de a o asvîrli, dojenind cu plivirea pe tatăl ei, grăi;

— Dacă Tuliu ți-ar fi necinstit casa, eu l-ași fi ucis înainte de a te hotărî tu la așa ceva; dar cum nimeni nu hrănește asemeni gînduri necurate, la dracu să se ducă această armă.

Tuliu, care se cutremurase, cînd auzi pe Lala că voia să ucidă pe Mia, văzîndu-l dezarmat, îl lăsa liber și cu glasul lui de bronz, făcu să răsune încăperea:

— Așa ți-i vorba, d-le Lala, ai venit cu gîndul să ne ucizi... Ei bine, ori ce plată cu răsplată! Ai necinstit pe tata, dar te-am iertat pentru iubirea, ce o nutresc fiicei tale; acum însă, cînd ești un criminal, te vom judeca ca pe atare.

Dar înainte de a lua o hotărîre definitivă, îți dau timp de cîte-va minute: ori te pocăești de crima, ce ai voit să o săvârșești, și ne dai consimțimîntul tău de a ne însoți și să trăim cu bine; ori preferi răzbunarea Fărșeroților!

Lala, în inima căruia clocotea ura în contra a tot ce era Armîn, nu răspunse de cît:

— Nici-odată! Lasă ne Vom socoti noi în curînd. Ori eu, ori voi...

In zadar Mia se sili să-l înduplece prin lacrimi, puterea rătăcirei covîrșise pe aceia a sentimentului de tată.

Tuliu, părăsind casa lui Lala, grăi către Mia:

— Curaj și fii vitează precum ți-i sufletul curat, o, fiică a lui Lala!

Părintele tău ne-a deschis ochii și ne-a declarat războiu, pe care trebue să-l primim. Războiul acesta se va întinde din casa asta mai departe, pentru că motivul lui e o chestie socială; vai de vrăjmașii acestei cause!

D. Lala e fruntea inamicului nostru. Erou va fi acela, care-l va îngenunchia.

Aceste zise, Tuliu se perdu din fața lui Lala, după ce a înfășurat cu privirea-i duioasă pe Mia, zdrobită de atîtea emoțiuni.

PARTEA A DOUA

I

In partea de miază-zi a Magarovei, într-un luminiș de codru, în cuprins de cîte-va hectare, erau instalate stînile d-lui Lala, unde un popor întreg format din ciobanii turmelor alcătuiau o lume a parte, cu datinile, moravurile și ocupațiunile lor.

Printre acești ciobani, toți din tribul fărșerot, cunoaștem din treacăt pe Simu Birina grămosteanul și pe uriașul Bucuvala, dar mai erau aci tot atît de vrednici de luat în seamă frații Gușu și Tega Șcreta, niște vînători, ce luau pasărea din sbor, Coli Ghiza, spaima bandiților, Gara Petra și Vlaho Dima, frații lanula, oameni cu bune cunoștințe de carte, un fel de magistrii ai poporului, și încă vre-o dece voinici, aceștia din urma mai tineri și neînsurați.

Stînele acestea erau împrejmuite cu țăruși bătuți în pămînt, împletiți cu nuele de sălcii. Distanță de cîți-va metri șerpuește părîul cristalin al Peristerei, printre blocuri de stînci eratice, prăbușite aci în neregulă din vremea potopului, spun locuitorii, și a căror vedere te înfioară prin măreția lor sublimă.

Unele sunt negre, și mușchiul crescut în scobiturile lor le schimbă posomorîrea eternă, altele sunt arămii, pe alocurea crăpate, și poartă pe spate o altă stîncă uriașă, fixată de cea din josul ei numai într-un punct, amenințînd văzduhul cu înălțimea ei și inspirînd fiori de moarte acelui, ce urmează să stiăbată aceste locuri pentru a trece în sat.

In spatele stînilor se înalță pinii și brazii — streji eterne și neadormite, printre cari se zărește o potecuță șerpuitoare, ce se perde în codru

Stînele ast-fel situate, formează în fața un fel de agora, (piață) unde la intrarea fie-căreia e o colibă, în care locuește cel ce răspunde de vitele, ce se adăpostesc noaptea înăuntru, cu cînii cei mari și flocoși, unii albi ca neaua, alții negri ca cărbunele, mulți cu pete și stele în frunte, alții cu urechile și cozile crestate, tovarășii lor nedespărțiți.

Își cunoaște fie-care porecla, ce o poartă.

Bucuvala are pe Bella, cel mai levent și mai aprig din ceata cînilor, de groaza cărora nu se zărește țipenie de om necunoscut prin apropierea stînilor.

Frații Șcreta au pe Musa, Coli Ghiza are pe Maleo, poreclit așa după numele banditului pe care l-a răpus, în urma răpirei fratelui său de 16 ani de cătra numitul bandit.

Și mai sunt cățelele: Heavra (frigurile), Rofia (fulgerul), Lamnia (scorpia), Ponda (pustia), Fărșeroata, Grămosteana.

Era spre asfințit și în fața stînelor secunzii aprinsese focurile și atîrnase căldările cu apă pentru facerea băcărdanului (mămăligei) de cîrligele fixate în partea de sus de trei țăruși bătuți în pămînt în sens oblic spre a se uni la căpătîie, unde erau legați cu curele de tei afumate și întărite de vechime, formînd un fel de piramidă.

Sosirea timpului mesei pentru cei mari, cari erau ocupați încă cu mulsul oilor, determina o mare activitate printre cei însărcinați cu preparatul bucatelor.

Se vedea aci unul amestecînd mălaiul cu făcăletele, dincolo altul apucînd căldarea cu o otreapă și răsturnînd-o pe călpitor, un fel de scîndură lată și rotundă, fără picioare, care servea de masă, apoi așezînd la distanțe linguri respectabile și în străchini mari turnînd laptele, ce aburia, desfăcînd strecurătorile cu urda cea proaspătă și dulceagă încă, tăind felii de brînză, așezînd cîte un cățel de usturoiu în dreptul fie-căruia, deschizînd solnițele și punînd la îndemîna celor mari piperul, buclița (plosca) cu apă și tot ce necesita la masă, ca să nu se mai scoale nimeni de la locul lui o-dată așezați.

In timpul mesei nici un grai. Odată ce Bucuvala își făcea seninul crucei era imitat de toți și în urma gurile nu mai aveau vreme de vorbit.

„Nu e bună vorba în timpul mesei, trebue respectată masă”, a zis odată cel mai în vîrstă și s-a respectat cuvîntu-i pentru totdeauna. Și dacă vre-un cîne se obrăznicea să supere pe vre-unul, atunci cînd mîncauu arunca pe tăcute cu piatra în el, sau îl lovea cu vîrf și îndesat fără să zică o vorbă, care ar fi fost contra obiceiului acestei republici în miniatură și liniștea nu era întreruptă de cît de schelălăiturile cînelui, ce se depărta rușinos pe după stîni.

După ce sfârșeau cu masa — lucru ce se anunța iarăși prin semnul crucei, atunci începeau să vorbească doi cîte doi mai mult pentru a fi auziți numai între dînșii, ori se amesteca și al treilea în vorbă și atunci discuțiunea devenea mai animată.

Subiectele de vorbă variau între vîrste: cei maturi se întrețineau asupra vre-unei noutăți, ce le sosise în ziua aceia din Magarova sau Tîrnova; alții socoteau veniturile, ce vor aduce la toamnă brînzeturile cele pregătite de dînșii.

Flăcăii vorbeau de ciute, de vulturi, de lupi, și de vulpi, cu cari s-a întălnit vre-unul din ei.

După masă, zic, era liber fie-care să vorbească în șoapte sau să vocifereze. Să nu uităm că taifasul celor în vîrstă se prelungea adese ori pînă în miez de noapte, pe lîngă tradiționalele cafele negre ce le sorbeau cu sete din filigeane mari, după ce făceau să se ridice dinaintea lor rotocoale de fum albăstriu.

Flăcăii aveau grijă să strîngă lucrurile, să le așeze la locul lor, apoi puteau să facă ce-i tăia capul: să repete, pentru nu știu a cîta oară, jocul oinei, dus de dînșii la cea mai ideală perfecțiune printr-un instinct minunat și nici de cum să le trăsnească prin câp vre-odată să se mîndrească cu acest talisman strămoșesc.

Flăcăii erau flăcăi și simțeau nevoia unei gimnastici corporale înainte de a-i birui osteneala și să adoarmă fără grijă.

Dintre toți numai Kosta, fiul lui Ianula cel mare, ’i plăcea să asculte la conversațiile mai marilor, să spuie și el din cînd în cînd cîte ceva, pînă cînd îl biruia somnul. Odată pus capul jos și rezemat de vre-un butuc, insul adormea fără să se gîndească că lupul ar îndrăzni să dea tîrcoale stînci, căci unul din atîția, trebuia să rămîie de veghe pentru toți, lucru ce-l făcea fie-care cu plăcere, de oare ce ’i venea rîndul odată pe lună.

Această stare de lucruri domnea la stînele d-lui Lala, cînd își făcu aparițiunea Simu Birina, în grupul unde se auzea glasul și rîsul lui Bucuvala, care avea un motiv să rîdă, după cum vom observa, în urma povestirei, ce i-o făcea Kosta asupra unui atac, ce l-a avut din partea unor băeți de grecomani în ziua precedentă.

— Bună-seara, voinicilor, grăi Simu la spatele lor, ștergîndu-și nădușeala de pe frunte.

— Fii bun venit între noi, Simu, răspunseră aceștia, poftindu-l să ia loc între dînșii, să le mai spue ce e de nou pe la Magarova și Tîrnova și dacă s-a mai produs vre-o ciocnire între greci și romîni pe unde-va, cari începuseră de un rînd de vreme și se repetau prin biserici și școli.

Simu avea de îndeplinit o misiune printre ciobanii săi.

Lala, eșind furios din casa sa, în urma certei violente ce o avusese cu Mia și Maria, a căutat pe Simu, l-a pus în curent cu scenele petrecute si cum în momente de furie omul nu știe ce face, lui Lala i-a scăpat din gura: „dau o sumă de 10 mii lei aceluia, care m-ar vesti că Kendra și Tuliu au fost uciși, pe cînd se încercau să atace stînele”.

Lala s-a ferit să propună direct lui Simu că el să fie executorul, dîndu-i lui rolul de comandant și lăsîndu-i latitudinea să-și recruteze singur oastea, de care avea mare nevoie, gîndin-du-se că se vor presinta împrejurări în chestia luptei dintre ei, „elenii” și vlăhuții, ca să aibă pe ce se sprijini atunci.

Simu era un grămostean sărac la început, însă avea aspirațiuni să ajungă o personalitate marcantă în lumea asta, dar știa el că pentru a parveni, ’i necesita aur. Cei 10 mii de lei promisi de Lala, îi gîdilară simțul auzului.

Vroia să profite de împrejurări. Trebuia să-și studieze oamenii, să-i sondeze în suflet, să vadă cum simt și ce fel cugetă ei despre chestia națională, apoi desemnîndu-le pe Kendra și pe Tuliu ca pe cei mai periculoși societăței, vroia să știe ce vor zice. Se va găsi vre-unul, care să se ridice împotriva lor, să devie chiar criminal, când binele societăței și averea stăpînului ar reclama-o. Da, lui Simu Birina, cu conștiința lui dubioasă, nu i se părea ceva grozav, dacă în urma expunerei lui, ar câștiga spiritele și altul ar comite o crimă, după urma căreia s-ar fi îmbogățit.

Mai știa el un lucru: că acel care dă tonul acestei republici e Bucuvala.

Chiar de i-ar fi avut pe toți de partea lui, tot n-ar fi izbutit să facă vre-o ispravă, dacă Bucuvala ar fi fost contra.

Simu se așeză în grupa lui Bucuvala, Coli-Ghiza, a fraților Șcreta și lanula.

Își aprinse țigara, fumă de vr-o cîte-va ori, luă un aer observator asupra stînelor și zise:

— Cum stau lucrurile pe aci, tovarășilor? N-ați observat ceva particular care să vă atragă luarea aminte, ceva neobicinuit?

Răspunse Coli Ghiza:

— Lucrurile stau nu se poate mai bine, Simu. Noi n-am putut observa nimic; poate ai d-ta să ne comunici vr-o noutate?

— Da, de aceia am și venit,

Bucuvala, setos de noutăți de altă natură, de lucruri și fapte, cari l-ar fi făcut să rîdă~ de prostia omenească, fu atent la Simu.

Simu urmă:

— Stăpînul mi-a făcut o destăinuire gravă.

— Gravă? întrebă Bucuvala.

— Da, scumpe Bucuvala; i s-a scris o scrisoare nesemnată, pe care o bănuește a fi din partea lui Kendra, prin care îl învită să-i trimită prin cine-va — știi la priporul Cheatra-l Ghiorgu — două mii de lire, contrariu să se aștepte la un atac; de aceia v-am întrebat, dacă n-ați fi observat ceva anormal împrejurul stînilor, căci în caz afirmativ, va trebui să puneți la loc pe rău făcător, să nu vă surprindă nepregătiți.

Simu, finind cu noutatea lui gravă, privi semnificativ pe Bucuvala, care zise:

— Ce fel de vorbă este asta, Simu Birina?

— Știu și eu, vere...

Cei-l-alți tăcură și așteptară să continue Bucuvala, care urmă:

— Mie mi se pare că d. Lala sufere de mania persecuțiunei din partea Fărșeroților. După cît sunt informat, șeful nostru își ia în serios rolul de apostol al elenismului în mijlocul nostru.

De cînd, mă rog, Fărșerotul a luat locul banditului ordinar, să smulgă miile de lire de la frații săi pe căi neoneste, criminale?

— Adevěrat, grăi Coli Ghiza; Maleo avea obiceiul acesta și eu, cum știți, l-am răpus, pentru că sufletul lui frate-meu cerea din parte-mi răzbunare.

— Da, frate Simu, urmă Bucuvala; să-i spui d-lui Lala, să nu se teamă din partea Fărșeroților și eu în numele lor, deși n-am citit încă scrisoarea, de care zici, resping cu indignare o asemenea calomnie, ce se debitează în comuni, pe seama lor.

— Dar dacă ar fi un adevăr ceia ce spun— zise Simu, încercînd să dibuiască conștiințele și neîndrăznind să acuze pe Kendra în fața lor, căci a văzut că nu s-a prins de loc „gravitatea” vestei și Fărșeroții rămîneau tari și convinși de cinstea lor.

— Dacă ar fi un grăunte de adevăr, apoi acel ce a avut lașitatea asta, aparține judecăței noastre; ne vom constitui în tribunal marțial, după obiceiul locului, și sentința noastră va fi hotărîtoare. Dar eu nu văd în vestea d-tale de cît o intențiune, o rea voință din partea partidului grecoman din Magarova, să ne compromită spre ași ajunge mai repede scopul pentru care luptă.

Le cunosc eu mastesugirile, dar îmi bat joc de toți!

Aici noi suntem Armîni și nu primim obiceiuri corupte.

Acel ce se va abate de la moravurile noastre, ce ne guvernează și cari-s legi sfinte pentru noi, eu îi voiu fi D-zeul lui răzbunător.

— Ura „s-bănează” (să trăiască) Bucuvala, isbucniră toți într-un glas, ca și cum ar fi exprimat o dorință unanimă.

— Auzi d-ta—continuă uriașul — s-au făcut stăpîni pe casa Domnului, zidită cu munca și sudorile noastre și nu permit sa servească un preot romîn în biserica noastră, să înțelegem și noi ce spune, și cînd ies din biserică te întîmpină cu un „calimera”, ca și cum le-ar amărî gura un „bună dimineața”.

E... vedeți fraților, starea asta de lucruri e de nesuferit! De sfîntul Gheorghe m-am dus la biserică și în loc să ies senin din locașul Domnului, am eșit amărît și atît de indignat, în cît de mi-ar fi adresat vre-un simandicos pe al său „calimera” în curtea bisericei, l-ași fi cîrpit peste obraz să-și culeagă măselele de jos. E, dar mă știu ei pe mine, m-au semnalat printre adversarii lor, de aceia nu îndrăznesc să-mi stea în cale.

Cuvintele lui Bucavala le mergea la inimă tovaroșilor. Erau oameni simpli, ce e drept, neajunși încă la gradul unei perfecte conștiințe naționale, dar prin instinct simțeau înjosirea, ce le venea din partea acelora, cari îi socoteau că sunt nomazi, rămași în urmă cu cultura.

Copiii lor, cari se purtau ca și părinții în port național, cu căndușea (haina) de dimie albă, înflorată pe la margini, cu găitan negru în desenuri minunate, eu ițari tot de dimie albă, cu cămașa crețuri pe dinainte și văzută în afară, ca la Romînii din Ardeal, încinși cu un sileaf (chimir) prevăzut cu mai multe despărțituri, unde-și păstrează custura ciobănească și fluerul, iar în picioare încălțați cu opinci aduse la vîrf; dacă străbăteau ulițele Magarovei după trebuințe, erau atacați de copiii grecomanilor și numiți „cuțovlahi”. În ast-fel de împrejurări se încingea ades o păruială strașnică între beligeranți și tot-d-auna copiii robuști ai Fărșeroților snopeau în bătăi pe adversari și de aci ura a-limentată între frați de același sînge.

Tocmai Kosta, fiul lui Ianula, povestea mai marilor săi o scenă de asemenea natură în momentul cînd sosise Simu în mijlocul lor, de aceia Bucuvala rîdea și bătînd cu mîna pe umăr pe flăcău, ii prezicea de a deveni un viteaz Fărșerot.

Dar Simu încheie:

— Eu totuși mi-am făcut datoria, venind să vă transmit un ordin, care vă privește să-l executați, în caz de vr-un atac din partea cui-va. Averea stăpînului e pe cîmp deschis și urmează să fie păzită de rău-făcători. Aveți învoeli cu el, angajaminte, cari vă obligă la datorii în schimb.

— În privința asta nu ne temem de cît de D-zeu, vere Simu, să nu izbească în vite cu vr-o boală, Doamne ferește; în colo, să fie liniștit, să nu ducă nici o grijă.

Bucuvala căzu pe gînduri. Uriașul acesta era indignat în sufletul lui, simțea că se țese ceva la întuneric și nu putea ghici pe urzitor, care venea să le strice liniștea. Se gîndea: dacă ar pune mîna pe instigator, l-ar face fărîme.

In mintea lui trecu în revistă devotamentul și credința tuturor tovaroșilor și nu găsi motiv să bănuiască măcar pe cine-va de a fi capabil să urzească ceva criminal.

Se gîndi la Kendra și la Tuliu, două naturi distinse cu cari se mîndreau Fărșeroții și nu-și putu da socoteală de ce tocmai pe acești oameni cădea bănuiala lui Lala de a-i fi rău voitori. El n-avea de unde să știe dragostea dintre tînărul Fărșerot și fata lui Lala, cum și ura ce acesta o hrănea amîndurora de cînd a aflat că doresc să-i ia fata.

Despre Simu nu se încumetă să creadă ceva rău. Ii știa că e omul interesului, dar nici o dată nu și-ar fi închipuit că pentru bani e în stare să-și vîndă sufletul dracului și prin urmare că el e instigatorul, care vroia să jertfească pe Kendra și pe Tuliu pe altarul urei lui Lala, în schimbul celor zece mii de lei.

Simu, șiret din fire cum era, își luă seama că trebue să fie prudent, să nu mai pescuiască în apă turbure.

In gîndul lui fecund în născociri, plăsmui alt-ceva. Sondînd spiritele Fărșeroților și convingîndu-se de starea lor, el se gîndi să-și îndrepte aiurea atențiunea. Mijlocul îl găsi.

La stîni n-avea altul afaceri o dată pe săptămînă cel puțin, de cât morarul Dimce, care aducea pe caii săi sacii cu mălaiu de la moara-i din Dihuva. Acest morar putea să-i fie un instrument orb pentru un bagatei, dacă ar fi simulat lîngă el un fel de destăinuire, apoi ca o atenție din partea d-lui Lala că s-a gîndit să-i însărcineze tocmai pe el, Dimce Morarul, să ia seama cînd sue la stîni, să observe mișcările lui Kendra și ale fiului său, cari și-au pus de gînd să-l prădeze și dacă și-ar lua angajamîntul să fie un paznic credincios al avutului domnului său, îl va recompensa cum nu-și poate închipui.

Simu era sigur că Bulgaiul va prim propunerea-i și va păstra cel mai desăvîișit mister.

Cu aceste gînduri se sculă să plece el din mijlocul Fărșeroților, cari cugetau în tăcere.

— În tot cazul vă recomand atențiune, mai zise el la un scurt interval după ce finise cu transmiterea ordinului, și luîndu-și noapte bună, porni pe lună spre Magarova, unde se zăreau pe la ferestrele caselor luminile aprinse.

Bucuvala la rîndul lui își zise: trebue să mă întîlnesc cu Kendra, trebue să pun mîna pe capul ițelor ce se țes pe seama a lor noștri — Kendra și un boț... haida de! Asta nu se poate o dată cu capul.

Și în noaptea aceia Bucuvala n-a putut dormi de loc, făcîndu-și întrebări și dîndu-și răspunsuri asupra situației, care i se părea de tot încurcată.

II

Moș Kendra era tare curios să știe ce resultat a avut Tuliu, pe urma vizitei făcută lui Lala.

Tuliu, enervat peste măsură, nu putu dormi toată noaptea. Se gîndia la diferite planuri de luptă, ce urma să dea împotriva grecomanilor spre a-și răzbuna, pe de o parte, insulta adusă de Lala tatălui său, iar pe de alta, atentatul îndreptat contra sa; căci știa el acum că toată ura lui Lala nu provenia de cît de la rătăcirea lui de a se crede elin sadea, care lupta în contra Armînilor și-și asuma răspunderea acestei perturbări sociale.

Tînărul fărșerot își zicea:

Da, trebue să lovim în originea răului, să purificăm moravurile de miasmele epidemiei ce s-a lățit în poporul nostru, să-i ridicăm moralul, să-i deșteptăm conștiința asupra originei sale, și numai atunci nu vom mai fi înjosiți, batjocoriți și de frații noștri rătăciți.

Trebue să profit de serbarea distribuirei premiilor la școala romînă. E o zi cînd aproape întreaga populație armînească își dă întîlnire în localul școalei, spre a asista la solemnitatea Încununărei silinței copiilor lor. Le voiu vorbi, le voiu arata răul și combaterea lui. Înițiativa mea va fi sprijinită de dascălul Sîrmacheși, pe care mi-l voiu asocia să ducem lupta la izbîndă.

După ce-și făcu aceste reflecțiuni, Tuliu se apucă să scrie. Deschise mai multe tomuri de diferiți autori cari s-au ocupat de scumpii săi Armîni și după ce scria cîte-va pagini, introducea în lucrarea sa pasajul ce i se părea lui mai înseninat, subliniat de dînsul de mai înainte, căutînd să fie cît se poate de documentat în cuvîntarea, ce-și propusese să o expună înaintea consătenilor săi în ziua numită.

Deși zorile se revărsau, Tuliu nu simțea nici o oboseală.

Stinse lumina și dete perdelele la o parte, deschizînd geamurile în acelaș timp, spre a împrospăta aerul din odae.

Tocmai în acel moment Kendra deschise ușa și-și făcu aparițiunea înăuntru.

Se uită atent la fiul său.

— Bună dimineața, Tuliu.

— Bună dimineață, tată.

— Te-ai sculat, urmă Kendra; eu credeam că te voiu găsi dormind.

— O... nu-i timpul de dormit, tată! Lupta noastră de azi înainte reclamă muncă și privighere.

— Și eu tot așa mă gîndiam, Tuliți; iată dar că mă pot felicita pentru faptul că fiul meu îmi seamănă minunat în toate. Vra să zică și tu te gîndești la luptă?

— Trebue, tată, căci lucrurile au ajuns prea departe.

— Așaa... făcu mirat Kendra, apoi misterios:

— Ai să-mi comunici ceva vești rele cum ved...

— Ți le poți închipui, tată.

— E, ia spune-mi, Tuliu, poate că tu ai avut de suferit vre-o înfrîngere mai dezastroasă de cît mine.

— Din nenorocire, așa e, tată...

Și Tuliu îi povesti ce i s-a întîmplat în casa lui Lala, cum acesta a avut intențiunea să-l ucidă atît pe el cît și pe Mia.

— Și acum ce gîndești să faci, întrebă îngrijorat bătrînul.

— Gîndesc să-i dovedesc lui Lala, că în comunele noastre a pornit să sufle vîntul redeșteptărei naționale, că Armînii nu îngădue în mijlocul lor renegați și indivizi infectați de epidemii, că trebue să se aleagă grîul de neghină, spre a nu fi confundat Armînul cu această plantă nefolositoare, care se îmulțește în dauna grîului și în sfîrșit, că trebue distrusă neghina...

— Și pentru toate aceste cîte ai spus că vrei să le aduci la îndeplinire, ce arme ți-ai ales?

— Armele mele, tată, sunt adeverul și lumina. Ia, îmi prepar cuvîntarea ce o voiu ține la școală în ziua de Sf. Petru, înaintea poporului, prin care mijloc sper să-l cîștig.

Bătrînul nu păru a înțelege modul de a se lămuri a lui Tuliu: adeverul și lumina nu-l prea satisfăceau pe Kendra, care vroia ce-va mai concret...

— Mie mi se par prea slabe mijloacele tale, Tuliu, ca să poți ajunge la isbîndă.

— Dar tu cum înțelegi lucrurile, tată, și cum rezolvi chestiunea?

— Eu?... Eu sunt mai practic, fiule, cum au fost bătrînii noștri.

— Și anume?

— Uite cum înțeleg eu modul de a lupta: Să merg între Fărșeroții noștri, să le arăt cum stau lucrurile și să le propun că acela, care-i armîn adevărat să lase stînă și cîrligul și să mă urmeze liber în codru, să luptăm cu toții pentru desrobirea noastră. Pe urma acestei hotărîri, primul, care va simți neajunsuri materiale, acela care va fi lovit în pungă, va fi Lala; căci turmele sale i-or rămîne în voia lupilor, fără ca să poată găsi printre Armîni nici unul, care să-l serviască, căci nu-i vom lăsa noi. Odată formată ceata mea, să pornesc în contra lui Lala, să-l iau frumușel de-acasă și să-l duc în munți, unde sa mi-l judec pentru toate necuviințele lui și cela ce acum nu vrea să creadă și să facă de voe, să fie nevoit să o facă silit; și tot așa să procedez cu restul fraților de principiile lui Lala, până ce voiu vedea domnind ordinea și moravurile noastre armînești în toate casele și pretutindeni unde răsună graiul nostru.

Iată cum mă gîndiam să desleg eu afacerea. Tuliu îl ascultă cu atenție și după ce reflectă asupra împrejurărilor, zise:

— Ai dreptate într-o privință tată; mijloacele alese de tine se potrivesc obiceiurilor locului, însă nu trebue să uităm că s-au dus vremile acelea cînd dreptatea se făcea cu lopata — te rog să-mi ierți termenul ce întrebuințez. Pentru timpurile de acum 30—40 de ani se potriveau aceste mijloace, pe cînd azi nu mai ajută la nimic; căci azi nu se mai dau luptele sociale în codru, ci chiar în mijlocul poporului unde trăim.

O dată era permis a se revendica un drept pe calea indicată de tine; așa, o fată era dezonorată de către vre-un nemernic, străin de neamul nostru, sau o familie armînă suferea alt neajuns; într-un asemenea caz tinerii, în vinele cărora sîngele clocotea, se înțelegeau între ei și iată-i haiducind în codru în urmărirea inimicului; răzbunarea era parțială și nedreaptă... răul nu putea fi curmat, căci același caz se repeta...

Ca să curmi un rău, ce bîntue societatea, se simte nevoie de o altă luptă, care să zguduie societatea din temelii, să cucerești spiritele și pentru aceasta singura armă e cuvîntul, care după cum știi zicătoarea noastră: „limba oase n-are, însă oase toacă”.

Ca să lovesc într-un ins, fie acesta Lala sau altul, am nevoe eu de ceată, după cum spuseși? Și dacă l-am nimici chiar, crezi d-ta ca am ajuns la ținta dorită? Afacerea noastră sau mai bine zis inșinea, ce am suferit-o din partea lui provine de la răul ce domină societatea noastră. Și arma mea cu care voiu lupta împotriva acestui rău, e cuvîntul la lumina zilei, nu la întuneric.

Bătrînul dete din umeri. Înțelegea ce vrea să spue fiul său, dar par-că tot mai eficace i se părea calea aleasă de el.

— Bine, Tuliu, eu am răbdare și credință să văd o dată triumful cauzei noastre pe calea ce ai expus-o. Dar cred că vei fi de acord cu mine ca să merg într-o zi la stîni, unde-s domni cei mai viteji dintre ai noștri, să-i pregătesc de ziua aceia cînd crezi tu că va fi mai potrivită pentru a da lupta cu succes.

Mă înțelegi: ași vrea ca și ei să fie de față, să te asculte și cînd ei ți-or lua apărarea cauzei, să știi că suntem stăpîni pe situație.

— Negreșit că sunt de acord în privința asta; apoi trebue să știi că voiu lua măsuri să se invite toată armînimea la această serbare, căreia îi vom da un caracter național.

— Atunci ne-am înțeles, grăi satisfăcut bătrînul.

— Da, ne-am înțeles, tată.

Moș Kendra părea întinerit cu 20 de ani; îi venea s-o pornească apostolicește, să strebată în lung și-n lat ambele comuni, să dea de veste tuturora de evenimentul apropiat. Cu zîmbetul pe buze vru se se retragă, cînd la pragul ușei își făcu aparițiunea Sîrmacheși, institutorul școalei de băeți din Magarova, care venea la Tuliu să ia măsuri în de comun acord, să stabilească programul distribuirei premiilor.

El nu știa nimic de ce se plămădea în casa bătrînului Kendra.

— A... iată și scumpul nostru dascăl, zise radios Kendra, strîngînd de mînă pe Sîrmacheși.

— Treci de mă înlocuește „gione” (voinice) Tuliu are nevoe de oameni inimoși ca tine — pentru izbînda cauzei... Vă las singuri să vă sfătuiți asupra serbărei apropiate și vă urez realizarea proiectelor, ce veți pune la cale.

Kendra eși, pe cînd Sîrmacheși îl měsura curios cu privirea, gîndindu-se nedumerit asupra spuselor bătrînului.

Sîrmacheși era originar din Bitolia și după părinți făcea parte din tribul Moscopolit. Era în vîrsta de 25 ani, avea statura înaltă, expresia figurei sale eșea din comun prin vioiciunea ochilor sei negri, prin mustața-i fină inelată la vîrfuri, — prin gura-i conturată de niște buze fine, din cari isvora un suris fermecător. Tatăl său era un artist în arta brodăriei, „sîrmacheși”, de unde și porecla ce o purta. Deși om cu puțină dare de mînă, totuși n-a putut fi ispitit de promisiunile grecilor și nici de bursa, ce o oferiau tînărului Sîrmacheși, căci tatăl său ținea să-i dea instrucțiune romînească. Astfel, absolvind el clasele primare, trecu în gimnaziu și fu unul din primii elevi, cari populară școala noastră secundară în Bitolia. El îl absolvi cu succes și i se încredință catedra la școala primară din Magarova.

— De ce serbare vorbește moșu, întrebă Sirmacheși pe Tuliu și ce are el pe ziua de azi de arată așa de vesel?

— Ia loc și șezi, îi zise Tuliu zîmbind.

Stăi să-ți povestesc, ce se petiece la noi de un cîrd de vreme încoa.

Și Tuliu îi povesti în cuvinte adînc simțite tot focul ceT mistuia, trecînd peste amorul lui pentru Mia, pe care-l înfășură în cutele inimei sale, însă aducînd vorba de Lala și desemnîndu-l ca pe cel mai aprig dușman al romînismului, căruia nu-i scăpa ocazie de a-și batjocori neamul și de a lupta pentru întinderea influenței grecești printre conaționalii săi, apoi conchise că a sosit momentul să înceapă lupta în contra elenismului.

Sîrmacheși îl ascultă cu multă atenție și după ce sfîrși Tuliu, zise:

— O, Tuliu frate, Dumnezeu se vede ți-a îndreptat pașii în comunele astea atît de însemnate din punct de vedere al numărului Romînilor ce le locuesc și unde din cauza poziției lor materiale prospere, se îndreaptă toate săgețile veninoase ale protivnicilor neamului nostru.

Silințele mele de a pune stavilă grecizărei elementului nostru rămîneau fără nici un efect, pentru motivul că nu răsărise în mijlocul nostru stegarul, al cărui merit e ținut în seamă de ai noștri. Bătrînii te cunosc din auzite și te admiră. O da, nu vreau să te lingușesc, însă poezia sufletului tău s-a altoit în inimile generațiunilor tinere. Subiectele conferințelor tale au străbătut și la noi. Mia lui Lala ne-a descris pasaje însemnate din dezertat ia ta despre Emigrarea Romînilor și de aceia mă mir cum tatăl ei se găsește pe drumul rătăcirei.

Tuliu avu o paloare pe fată. Întrebă:

— Mia a vorbit de conferința mea?

— Și cu cît entusiasm încă! Cu ce stil fermecător, lucru care a mirat societatea, în fața căreia se adresa, căci toți știau că-și făcuse studiile în limba elenă.

Să fi stat de o parte să o asculți, ai fi crezut că e un orator de frunte. Ce păcat că tatăl ei nutrește gînduri și simțiri antinaționale!

— E vezi, iubite Sîrmacheși, aci trebue să ne îndreptăm toată atențiunea; să cucerim inimile, să înălțăm sufletele, așa în cît cei rătăciți să simtă ca Beduinul în pustiu și să vadă unde-i oaza dătătoare de viață și unde deșertul.Pentru începutul luptei noastre am ales ziua distribuirei premiilor, cînd pentru prima oară voiu ține o conferință națională în fața poporului. Iată că lucrez la ea.

De ziua acea vei îngriji la rîndul tău să fie pavoazată școala cu drapele naționale și cu brădet; vom căuta să dăm acestei zile însemnătatea unui eveniment național, să ia proporții prin entuziasmul nostru, să simtă poporul că luminătorii lui nu dorm. Vei mai îngriji să ajungă la timp invitațiuni speciale la toate familiile, pe lîngă care vom redacta un apel înflăcărat, pe care-l vom trimite și în comunele: Nijopole, Moloviște, Crușova și Bitolia. Trebue să avem cît de multă lume la serbarea noastră. Localul, firește, e mic, dar noi vom aranja în curtea școalei un pavilion, în fața căruia vom așeza scaune și bănci pentru 300—400 persoane. Eu prevăd să avem un succes monstru, să se ducă vestea...

Odată curentul format, lupta trebue să o întindem mai departe, trebue să isbutim să întronăm limba maternă și în biserică. Ne vom izbi de obstacole mari acolo, dar să nu uităm zicătoarea: Vox populi vox dei, și cînd poporul va bate din picior, agenții, instrumentele vor amuți sau vor căuta ascunzătorile.

Iată dar în linii scurte planul meu de luptă schițat pentru idealul nostru național.

Tu ai ceva de obiectat la toate aceste?

Sîrmacheși era emoționat de cîte auzise din gura lui Tuliu. Acest inimos Fărșerot pe lîngă puterea de concepție, mai era și un spirit de acțiune. El ce gîndea și punea în aplicare, apoi executa proectul, trecînd peste ori-ce piedică ar fi întâmpinat.

Sîrmacheși, emoționat, zic, se ridică de jos și apropiindu-se de Tuliu, îl strînse de mînă cu putere, apoi urmă:

— Mă simt fericit că te cunosc și mulțumesc destinului, care a hotărît ca și eu să iau parte de aproape la lupta, ce voiești să întreprinzi. Te rog să aibi încredere în devotamentul meu și de azi înainte mă poți socoti discipolul teu. Toate cîte mi le-ai spus mi-au pătruns în inimă și voiu ști să-mi fac datoria pentru ca izbîndă deplină să fie. De azi chiar mă voiu pune la muncă, voiu lua măsurile necesare pentru a fi aduse la îndeplinire toate punctele din programul pe care-l vom întocmi.

Să trăești și-ți urez sănătate, pentru ca să ne putem bucura de fructele ostenelelor noastre.

Cu aceste proecte cei doi prieteni înflăcărați și animați de simțiminte nobile, s-au despărțit, după ce s-au înțeles că pe a doua zi să se întâlnească la localul școalei la o consfătuire intimă, împreună cu întreg corpul didactic, pentru a fi aduse la cunoștința tuturor proectele lui Tuliu.

III

Diminețele Duminicilor și sărbătorilor, numai după ce cămbanea (clopotul) sună de sărbătoare, prin care se anunță sfîrșitul serviciului divin în biserică, se poate vedea lumea umblînd prin ulițele comunelor Magarova și Ternova îndrumîndu.se la vizite pînă sosește ora prînzului.

De la eșirea din biserică rudele și prietinii se poftesc la dulceață și cafea, precedate acestea, negreșit, de un păhărel de rachi preparat în casă la alambic, extras din fructele cultivate în grădinile lor vaste.

Aceste vizite se urmează și după prînz — pe la casele unde nu s-au putut face dimineața.

Pe lîngă satisfacerea unei necesități sufletești aceste vizite au un scop: de a alimenta sentimentul familiar, desvoltat în cel mai înalt grad la Macedoromîni, guvernați de niște datini moștenite și cari le păzesc, și în ziua de azi cu sfințenie.

La un pahar cu rachi și chiar la o dulceață se urează sănătate și belșug familiei, care este onorată cu vizita, întinzîndu-se urările și asupra celor plecați în străinătate de ani de zile, cu cuvintele: „Dumnezeu să-l aducă cu bine”, după ce s-a făcut întrebarea, dacă cei ce așteaptă pe cel plecat, au primit de curînd vre-o scrisoare.

In Duminica ce precedează ziua Sfinților apostoli Petru și Paul, își dăduse întîlnire în biserica S-ta Maria, Kendra, Tuliu și dascălul școalei romîne din Magarova, Sîrmacheși.

Au eșit cîte-și trei din locașul Domnului și fiind-că în curtea bisericei auzul lor a fost izbit de mai multe calimera date între grecomani, această purtare nu i-a impresionat în bine, de aceia s-au strecurat pe lîngă mulțime și au eșit cei dintîi în stradă.

O dată ajunși aci, primul care luă cuvîntul fu Tuliu:

— E... vă place? Credeți că mai pot dăinui lucrurile ast-fel? Armînii noștri par-că s-ar simți jigniți să se salute în limba lor...

Kendra suspină cu amărîciune.

— Eu cred că în curînd se vor schimba toate, Tuliu, să nu disperăm; această stare de lucruri e opera unor timpuri de rătăcire; torța luminei, care va lumina calea viitorului, trebue să o aprindem noi — răspunse Sîrmacheși.

— Să ne punem pe muncă atunci, scumpe coleg; nu știu dacă ai pregătit lucrurile pentru ziua hotărîtă de noi acum o săptâmînă.

— Totul este gata, Tuliu: am expediat încă de alaltăeri toate invitațiile la destinație. Școala începe a fi pavoazată de mîne chiar. Mai am un lucru de făcut, pe care vroi să-l aduc la îndeplinire chiar azi.

— Și anume care, întrebă Tuliu.

— Vreau să merg în persoană între păstori, să-i invit, dar cu scop de a-mi pregăti spiiițele.

Înțelegeți: Fărșoroții noștri sunt viteji și în ori-ce împrejurări ne putem bizui pe ei. Sunt un fel de armată a noastră invincibilă — în cazul cînd grecomanii ar deveni agresivi.

Kendra din gînditor de odată deveni atent, întrebă:

— Și cînd ai de gînd să o pornești într-acolo?

— Chiar acum; așa mi-am împărțit timpul; voiu prînzi cu ei, să am timp pînă spre seara să aduc la bun rezultat lucrurile.

— Atunci dacă-i așa, te însoțesc dascăle; căci tot același gînd l-aveam și eu, de mult.

— Foarte bine, tată, îl întîmpină Tuliu.

Ași fi venit și eu, dar mai am ceva de cercetat, relativ la cuvîntarea mea.

— Lasă că voiu ști eu să te reprezint Tuliu; tu vezi-ți de ale tale; noi suntem de ajuns să fim ecoul armînimei.

— Atunci cu bine, Tuliu, ziseră dascălul și moș Kendra, cari se despărțiră de tînărul fărșerot, ce apucase spre locuința sa, iar aceștia se îndreptară spre stîncile eratice.

Pe poteca ce șerpuește la poalele dealului avînd din spre povîrniș stîncile, mergeau agale acești doi Armîni, mai mult tăcuți, cu o lume de gînduri în mintea lor, avînd aceiași țintă de a înălța prestigiul numelui de armîn, știrbit de rău-făcătorii neamului lor, cari întunecase conștiințele unui număr înseninat din ai lor. Înjosirea la caie îl expusese Lala, îl ardea pe suflet pe moș Kendra și sîmția nevoia spovedaniei față de dascălul priceput al satului.

— Sunt lucruri și mai grave, dascăle, de cît cazul cu „calimera”, de care se revoltase Tuliu al meu; oh, cu asemeni necuviințe m-am deprins, dar ce ai zice d-ta, cînd ți-ași spune la ce batjocură am fost expiîs și cum am fost gonit din casa ca un cerșetor de către prea cinstitul Lala, acum două săptămîni, cînd m-am dus — contrar obiceiului nostru — să-i cer mîna fiicei sale Mia, pentru Tuliu, căci trebue să știi că se iubesc.

— Așa... făcu dascălul, mirat de a nu-i fi spus și lui despre asta Tuliu.

— Vezi acum înțeleg eu purtarea neaoșei armînce de a se face ecoul sincer al gîndirilor și simțirilor lui Tuliu.

— Apoi da, continuă bătrînul, fiul meu n-a lăsat să se vestejească această floare a armînismului în cimitirul panelenismului, căci tot ce vine de la el, mie îmi pare ceva sinistru, unde moartea și-a întins stăpînirea. I-a fost profesorul ei, a învățat-o să simtă romînește și acum între tată și fiică e o prăpastie neagră. Întemeiat pe o stare de lucruri limpezită pentru noi, m-am dus, zic, să-i cer mîna, să ne încuscrim, să facem o familie mare si puternică...

Ași... ce stai să vorbești: grecomanul a găsit că e o înjosire pentru el, că și-ar păta onoarea, și-ar compromite reputația făcînd de ginere un fiu de fărșerot. Ai văzut acum în ce hal ne-au adus episcopii și agenții panelenismului?

Sîrmacheși se gîndea la cele spuse de moș Kendra și părea că vrea să-și încordeze toate puterile, de a izbuti să facă să triumfe romînismul, căci ofensa adusă lui Kendra de Lala o simțea acum și el.

Timpul era liniștit, cerul senin și soarele inunda pămîntul cu razele lui arzătoare.

Să ne odihnim puțin la isvor, zise moș Kendra, și amîndoi se așezară pe iarbă, pentru a face cîte o țigară.

Din vecinătatea isvorului începe pădurea.

Cînd ei se așezară pe iarbă, observară o umbră la mărginea pădurei, care stătuse pînă aci nemișcată, dar imediat ce i-a văzut, se retrase în tufiș. Dascălul mai ager la privire, observă portul aceluia, ce voia să rămîe necunoscut.

— E Dimce morarul, zise el; o fi avînd nevoie de niscaiva ramuri de brad sau va fi culegînd „cuculici” pentru trebuințele caznice și nu vrea să-i știe satu, de aceia se retrase din fața noastră.

Da, era chiar Dimce, care pîndea pe moș Kendra sau pe Tuliu, pus de Simu Birina — căruia îi făgăduise o bună răsplată, dacă va scăpa pe d. Lala de niște hoți, ce vor să-l prade.

Se aștepta să vadă singur pe Kendra, cînd colo el era în tovărășie cu dascălul Sîrmacheși și și-a luat seama că nu-i timpul acum.

Va aștepta o altă ocazie, cînd Kendra va fi singur, căci Dimce, drept armă n-avea vre-un revolver cu mai multe focuri, ci un simplu pistol mare încărcat cu plumb, arma lui cu care se apăra de lupi.

Il va urmări de la spate și din apropiere era sigur că nu va da greș.

Cît stătură armînii la isvor, urma lui Dimce nu s-a mai zărit.

Să mergem — își ziseră ei și porniră pe aceiași îngustă potecă.

Pînă la stînci nu mai aveau mult.

Mai făcură o distanță de vre-o 200 pași și zăriră pe căpetenii.

Erau toți ocupați, cu mînecile cămășilor suflecate, unii așezînd „cașul bătut” în putini, alții tăind în felii brînza cea proaspătă, unii cosînd burdufurile pentru a fi expediate în tîrguri.

Toți priviră curioși la noii sosiți.

Bucuvala, care ardea de dorința să vadă pe moș Kendra, părăsi repede lucrul, și tot asemenea frații Ianula, Karapetra, Koli Ghiza și Șcreta.

— Bună dimineața, fraților, ziseră de o dată moș Kendra și Sîrmacheși. Apoi: v-a luat vreun dor de oaspeți?

— Bine ați venit „duruților”; da ce dor, cum să nu ne fie dor, nouă celor retrași aci în singurătățile aste — grăi Bucuvala.

Ia poftiți și ședeți pe rogojinile noastre — ca la stîni...

Își strînseră mîna prietinește, se întrebară reciproc de sănătate și cum o duc. Apoi păstorii întrebară pe oaspeți curioși și avizi de noutăți.

— Cel puțin, sperăm să ne aduceți vești bune din comuni.

— Multe și mărunte, fraților, că de aceia am venit în mijlocul vostru. Dar voiu lăsa să vă spue dascălul asupra scopului venirei noastre, căci el e mai meșter la vorbă ca mine.

— Să ne spue de, căci și noi suntem curioși să știm, cărei întîmplări fericite vă datorim această visita.

— Uite ce e fraților, grăi Sîrmacheși: Dumineca ce vine, cum știți, e serbătoare mare, cînd în școli se obișnuește a se încununa silințele copiilor din cursul unui an. Eu actualul dascăl al școalei armîne din Magarova cum și Tuliu, viitorul director al numitei școli, am hotărît să dăm acestei zile o însemnătate deosebita, făcînd să ia parte la serbare toți Armînii din triburile prezente în vilaetul Monasticului; voim să dăm serbărei un caracter național prin cuvîntările, ce se vor ține, pentru ca să dovedim partidului adversar, care luptă împotriva noastră, că poporul acesta e armînesc, că el e cu noi la fericire și la durere; de aceia eu, care reprezint corpul didactic și venerabilul Kendra, care-i expresia poporului armînesc, am venit aci să vă invităm la serbarea aceasta, pe care ani ales-o noi să ne afirmăm sus și tare existența națională, că noi suntem stăpîni în casa noastră, iar nu străinul, că avem limba și datinele noastre, pe cari nu le vom da nici morți.

Dacă dar și d-voastră găsiți că e bun și sfînt ceia-ce vrem să facem, v-am ruga să ne cinstiți cu presența voastră la serbare, căci noi vedem în Fărșeroții noștri oastea invincibilă a armînismului, înaintea căreia se vor risipi ca pleava în vînt nemernicii.

Ce ziceți, fraților?

Era într-adevăr o tăcere adîncă. Toți ascultaseră cu multă atenție cuvintele dascălului isvorite din inimă și deși au vrut să isbucnească în repețite rînduri în urale entuziaste, totuși nu îndrăsni nimeni să facă nici o mișcare înainte de’ a fi constatat ce va zice șeful.

Bucuvala, căci el era șeful lor, răpit de cuvintele inimosului dascăl, se repezi spre el, și într-un elan de înalt patriotism îl îmbrățișa și zise:

— Martor îmi e cerul, dascăle, că sărutîndu-te, îmi închipui că sărut neamul armînesc, care începe a se redeștepta din somnul letargic.

Îmi place să mă plec înaintea unor apostoli luminătorii de felul teu. Bravo „cușuri” (vere) să trăești, să trăiască Tuliu, să trăiască lumina!

— Ura... repetară în cor toți cei lalți și veniră să strîngă mîna dascălului.

— Nu mă îndoiam de patriotismul vostru, frați Fărșeroți, de aceia am toată speranța în victoria și triumful cauzei noastre.

Cred că și voi ați simțit înjosirea la care este supus armînul din partea adversarilor noștri, cari ne dețin pe frați în cătușele ignoranței și întunericului, cari ne stăpînesc pe nedrept biserica.

— Ea trebue să fie a Armînilor, răsună fioros glasul lui Bucuvala.

Moș Kendra avea ochii umezi de lacrimi. Bucuvala, care-l așezase la dreapta lui, îl bătu pe umeri, apoi îi zise încet: bucură-te Celnice, că te-a învrednicit D-zeu să ajungi a vedea înălțarea neamului nostru prin fiul tău.

— Da, scumpe Bucuvala; acest gînd mă face să lăcrîmez de bucurie; dar mai cu seamă, cînd vă văd pe voi „gioni” și livenți fărșeroți, și mă gîndesc la vremile mele... nu știu ce dor mă ia după tinerețe.

Ah, de ce nu sunt și eu tînăr!

— Ți-i tînără inima, Kendro... nu păcătui...

Timpul prînzului sosise.

— Trebue să vă fie foame, întrebară fărșeroții.

— Da, venim chiar de la biserică.

— E... apoi asta e o fericire pentru noi de a lua masa împreună; uitați-vă colo se ’nalță o limbă de fum: se frige de cître Gușu al nostru la frigare o vătue; avem și usturoi fraged și de toate, ce a dat D-zeu pentru a putea să ospătăm doi oaspeți scumpi nouă.

Bucuvala dete ordin să se așeze masa. Într’ un „pugur” aveau rachi de fructe, care se obișnuește la zile mari.

Pugurul începu să se plimbe din mînă în mînă, și înainte de a bea unul făcea urări pentru reușita serbărei, la care urmaț să asiste cu toții.

Pe toate fețele domnea o veselie comunicativă și se discuta cu multă aprindere asupra marelui eveniment al zilei.

Fărșeroții aveau familiile lor la Ternova, unde țineau case cu chirie. Toți prin urmare trebuiau să coboare de cu sîmbătă seara în sat, să fie din vreme pregătiți de marea sărbătoare.

Mergeau pînă acolo cu entuziasmul lor, în cît la caz de vre-o obrăznicie din partea vre unui grecoman, îi promiteau să-l pedepsească strașnii spre a da o pildă tuturor.

Intre aceste masa fu terminată.

Dascălul întreținu pe Ferșeroți cu mai multe subiecte din domeniul istoriei romane, atrăgîndu-le atențiunea asupra strălucitei lor origini.

Moș Kendra și Bucuvala se sculaseră și u-riașul avînd a comunica ceva între patru ochi, se retrasă cu moșu în partea dosnică a stînilor.

Cînd fură mai departe, Bucuvala reluă:

— Doream de mult să te întîlnesc, căci aveam să-ți comunic ceva.

— Spune-mi, zise moș Kendra.

— Simu Birina, acum două săptămîni, a venit și ne-a spus că ai fi adresat o scrisoare anonimă lui Lala, prin care-l amenințai, că dacă nu-ți va trimite la pripor două mii lire, îl vei călca; este adevărat sau a bătut cîmpii Birina? Eu în tot cazul am respins cu indignare afirmațiunea lui și-am calificat-o de calomnie.

— El a îndrăznit să spue una ca asta! întrebă Kendra abia stăpînindu-și mînia.

— Da, el.

— E un mișel atunci acest Simu Birina ca și stăpînul său... Da, am avut un conflict cu Lala și în urma insultei ce mi-a adus, l-am amenințat că-i voiu spînzura cinstea de mare gospodar, dar nici-odată nu m-am gîndit la o asemenea mișelie, de care nu-mi închipuesc să fie capabil un armîn.

— Și care a fost motivul acestui conflict? întrebă Bucuvala.

Și Kendra ’i nară toată întîmplarea din casa lui Lala și ’i descrise amorul lui Tuliu pentru Mia.

— Așa stau lucrurile — făcu Bucuvala clătinînd din cap; acum am început să înțeleg istoria, însă încă nu-i pot ști toate ascunzătorile, totuși sper să desleg ghicitoarea. Cu alte cuvinte, Lala s-a simțit ofensat de a-și da fata după un Fărșerot.

E bine, îl voiu face să se simtă prea onorat, nene Kendra. Bine că știu.

Veniră în mijlocul Fărșeroților și fiind-că ajunsese vremea la nămează, oaspeții își strînseră mîna călduros și-și urară a se vedea sănătoși Duminica viitoare la serbarea școlară.

IV

O mișcare neobicinuită domnea printre locuitorii ambelor comuni în ziua sărbătoarei Sfinților Apostoli Petru și Paul. Partidul grecoman în frunte cu Lala era nedumerit de a ști pentru ce în ziua această se găseau la căminele lor toți păstorii săi, lăsînd turmele în seama celor secunzi și fapt neobîcinuit încă în alți ani, se văzuse lume venită de prin Nijopole, Moloviște, Bitolia și chiar din Crușova.

Și mai cu seamă din Bitolia sosise din ajun numeroase familii, cari toate la o laltă se întâlnise dimineața o parte la biserica Sînta Maria, o altă parte la Sfîntul Gheorghe în Magarova.

Nu-și puteau da seama nici Lala, nici Pișcă, nici Bișta și restul grecomanilor, prin ce împrejurare se găsea lumea aceasta aci, căci nu se serba în ziua aceia hramul nici unei biserici. Nu e vorba, Lala ar fi putut afla, ce se petrece între Armîni, dacă Mia n-ar fi avut grijă să ascundă invitația corpului didactic cu privire la serbarea distribuirei premiilor, după ce a luat cunoștință de programul serbărei, despre care a comunicat și măsei.

— Ce zici tu, mamă, a întrebat-o dînsa, să rugăm pe tată să ne însoțească la examen?

— Să nu faci o greșală ca asta, fata mea, căci ar fi să ne aprindem focul în cap.

Abia s-au potolit certurile în casa noastră... El nu numai că nu ne-ar însoți, dar ne-âr opri de a ne duce și pe noi, răspunse Maria cu multă dreptate.

Se înțeleseră dară, să onoreze și ele această serbare și spre a nu da de bănuit lui Lala, găsiră cu cale să treacă în rîndul vecinelor cari comunicase Miei cu entusiasmul în suflet că sunt invitate la serbare și venise mai multe să se informeze, dacă și Miei i s-a făcut această onoare — știind pe Lala ce om era...

— Se putea să nu fim și noi invitați — răspunse Mia cu zîmbetul binevoitor pe buze și stabili în mintea ei raportul dintre mișcarea aceasta socială și cauza care o provocase, căci nu se mai întâlnise cu Tuliu și n-a avut de unde să-i știe proectele, totuși prin instinct ghicise, că el nu va dormi în urma conflictului iscat între el și tatăl ei.

Fetele și femeile din sat așteptau nerăbdătoare momentul serbărei, pentru că acest eveniment presinta din sine însu-și însemnătatea, ce i-o dedese inițiatorii și fiind-că era un caz fără precedent în Magarova.

Apelul și programul corpului didactic se comentase în diferite sensuri și în imaginația populară luase proporțiile unui spectacol, ce merita să fie văzut.

Poporul se bucura de inițiativa luată de corpul didactic armîn, însă nici unul nu simțise emoțiunile într-un grad atît de profund ca Mia din ziua cînd s-a vestit prin publicitate de ce urma să se petreacă în ziua de,Sf. Apostoli.

Într-adevăr, Mia n-avusese un moment odihnă de cum a primit invitația.

Nu doar că-i păsa de oposiția, ce i-ar fi fă-cut-o Lala, cînd ar fi aflat și el ceia-ce nu știa, ci la gîndul că va putea șă vadă pe Tuliu al ei, vorbind poporului în numele ideei de națiune romînă, pe Tuliu pe care nu-l văzuse din seara dramei înlăturată, mulțumită curajului ei; o făcea să simtă fiori plăcerei sufletești, să nu poată închide ochii toată noaptea.

Vai, ceasurile cari o apropiau de momentul revedere! ființei iubite, erau atît de însemnate în viața ei!

Numai cine a trecut prin asemenea împrejurări, e în stare să aprecieze ast-fel de momente, cari țin pe om cu mintea concentrată la ființa iubită, pentru care are un cult.

Mia își simțea în piept bătăile inimei neregulate, fața i se decolora, aci se împurpura, aci devenea palidă și simțea un fel de înecăciune, cerul gurei i se usca repede, părea cu totul distrasă în lutnea gîndurilor sale, si ori-cît se silea să-și maschese emoțiunea cu o liniște aparentă, totuși se trăda lesne printr-o tresărire bruscă fără voia ei, printr-un gest pripit și nu la locul lui...

Într-o asemenea stare sufletească se găsea Mia, cînd înconjurată de mai multe Magarovence, se îndrumase la localul școalei.

Tușea Zița —- admii atoarea frumuseței sale fizice și intelectuale, strîngînd-o de mînă, o piivi cu dragoste în ochi și-i observă:

— Tu arzi ca și cum ai fi după fiiguri „daileana ” noastră, nu cum-va nu ’ți-e bine?

— Ba mă simt cum nu se poate mai bine, tușe; ti se pare; ard, fiind-că poimîne întrăm în luna lui cuptor și soarele își dă silința să coacă toate fi netele ostenelelor omului... Vino încoa sub umbrela mea, să ne apăiăm de aișița solară.

Și Mia dete brațul tușii Zițe.

Femeile ascultară răspunsul Miei și fiecaie se gîndea la înțelesul cuvintelor ei. Din fiecare casă se vedeau eșind giupurigiupuri de familii, învestmîntate în haine de sărbătoare. Portul negiu al femeilor în vîrstă, legate la cap cu caftanuri negre, contrasta cu rochiile subțiri de diferite culori ale fetelor, croite pe talie, ori cu portul pitoresc în alb, cusut la margini cu ibrișim al Fărșeroților sau cu acel al Grămostenilor mai închis și cu ilecurile lor împododite cu zeci de perechi de nasturi lungăreți avînd la vîrf adaptat cîte un mărgean.

Pe lîngă această lume a satelor, se mai vedea îndrumîndu-se la școală și numeroși bărbați în antereie de vară de „chitabie” ori în sachouri și jachete, însă cu toții purtînd fesuri pe cap, aceștia din urmă locuitoii ai Bitoliei.

Cînd lumea se apropie de școală, strada care ducea într-acolo, fu deodată populată, în cît la un moment se formă un convoi impunător, ca și cum ar fi fost ziua Botezului.

Romînii cu casele în vecinătatea școalei, scosese la cerdacuri chilimuri și fie-care își împodobise stîlpii cu ramuri de brad.

In fața porților, corpul didactic construise un arc de triumf, de-asupra căruia fîlfîiau sute de stegulețe tricolore.

Profesorii avizase pe Muteșeriful, adică pe reprezentantul Ministerului instrucțiunei publice invitîndu-l să onoreze cu prezența sa această serbare școlară.

Muteșeriful delegase pe lusuf Efendi, profesor de limba turcă la liceul romîn din Bitolia.

Corpul didactic din Bitolia fusese inițiat în cauză și contribuise moralmente la reușita deplină a serbărei.

Mia și soațele ei apucase să intre în curtea școalei înainte de a fi capturată strada de lumea amintită.

Cînd Mia a zărit pavilionul din curte construit cu multă artă, în mijlocul căruia se găsea o masă lungă și pe ea mai multe buchete de flori în pahare, cununi și numeroase cărți destinate premiilor, simți un fior; dar sufletul ei tremură, cînd zări pe Tuliu în haine negre, în mijlocul colegilor săi de luptă, cari au salutat-o cu un profund respect.

Răspunse înclinînd ușor din cap, împurpurîndu-se la față.

Tuliu la rîndul lui tresări înfiorîndu-se. Stătuse la îndoială, dacă Mia va fi în stare să înfrunte ori-ce neajuns spre a avea fericirea să o prenumere printre auditorii săi; și acum, cînd a văzut-o, părea transfigurat și se credea că-i răpit de un cor de îngeri și dus în sboruri fantastice.

Nu o văzuse de atîta vreme și-i era așa dor de Mia, de draga lui Armînă.

Ah, ce n-ar fi dat să se fi putut găsi în apropierea ei, să se uite în ochii cari îl urmăreau misterioși!

Pînă aci avusese grija discursulucari său, dar în fața Miei se simțea inspirat ca de un duh sfînt și nu mai avu nevoe să memoreze frazele în ordinea cum le așezase.

Simțea necesitate de a vorbi de iubirea lui stingherită, de d. Lala, care-i purta ură în inimă și-l disprețuia pe el un „gione” cum nu se găsea altul, pentru că era armîn.

Și dorul de a-și vedea neamul înălțat, scos din drumul rătăcirei — a acestei rătăciri, ce făcuse din amorul lui prima victimă — apoi dragostea Miei, erau cauze mari, care-l puneau în categoria unui Cicerone, ce urma cu verva lui, cu elocința-i de maestru, să spulbere pe un Catilina și în cazul ce-l privea pe protivnicii idealului său național.

In fața acestei lumi, care umpluse spațiul vastei curți, își luă seamă că nu e chip să mai fixeze pe Mia cu toată atenția, să-și mai încrucișeze privirile cu ale ei, de aceia, pînă a nu începe solemnitatea distribuirei, se sui în cancelaria școalei, ale cărei ferestre răspundeau în curtea tixită de lume.

La una din ferestre își făcu aparițiunea, pre-făcîndu-se că ia seama la numărul cel mare al spectatorilor, cari tot mai veneau și-și luau loc pe ultimele bănci aranjate în ordine.

Mijlocul acesta a fost dat ca un semn Miei, care îl văzu și cu sfiiciune privi în jurul ei. Lumea convorbea în grupuri-grupuri, și toată discuțiunea se învîrtea în jurul persoanei lui Tuliu.

Fărșeroții îl iubeau, pentru că era din ai lor și se mîndreau cu asta.

Mia își aruncă ochii din nou la fereastră, dar cu multă prudență — ca și cum întîmpla-rea ar fi făcut-o să-și oprească privirea într-acolo.

Văzu pe Tuliu stînd cu mînile cruce pe pept conteplîndu-o în adorațiune mută.

Dînsa plecă ochii în jos. Simțea necesitate să plîngă în acel moment, dar se înarma cu tot curajul. Ridică încă odată privirile; de astă dată surprinse pe Tuliu că-i mulțumea cu zîmbetul pe buze și printr-un gest din cap.

Fărșeroții în frunte cu Bucuvala ocupau primele bănci, cu femeile lor gătite cu paftalele la brâu și cu cicerona (diadema) pe frunte. Școlarii de ambele sexe erau așezați în ordine, la dreapta corpului didactic.

După ce toată lumea se așezase lă locul ei, printre cari sosise și din cei rătăciți, la semnalul dat de Sîrmacheși, elevii intonară imnul Sultanului, improvizat de Tuliu, și pus pe note de maestrul Nicol.

Profesorii se sculară în picioare; la rîndul lui i-a imitat poporul.

Representantul ministerului școaielor salută, aducînd degetele la frunte în numele Padișahului, că semn că sîmția adîncă mulțumire.

După o mică pausă elevii intonară: Trăiască Regele; cu mic cu mare se ridicară din nou în picioare, iar la sfîrșit urale și aplause frenetice spintecară văzduhul, pe cînd tineretul, bătînd din palme și ținînd capul întors spre vest, în partea unde își închipuia că se află situat Regatul Romîniei, striga: „Trăiască Romînia!

Bucuvala auzind pentru prima oară imnul național romîn, își simți peptul săltînd și neputîndu-se stăpîni, își descărcă inima într-o puternică cuvîntare adresată poporului:

— Fraților! strigă el, frați armîni... de acum încolo nu vom mai rătăci, căci nu mai suntem singuri în lumea lui Dumnezeu. Trăit-am veacuri în neștiință și întuneric, dar iată că acum ni s-a arătat lumina.

...Și cu o încordată mișcare a mînei, arătă corpul didactic și pe elevi.

Repet, de acum nu vom mai rătăci. Armîni suntem, Armîni să rămînem! Cel ce-și schimbă neamul pentru interese de nimic, e un păcătos, un blestemat, care părăsește pe D-zeu.

Noi ne-am născut Armîni, ne închinăm lui Christos, ascultăm cu credință de M. Sa Sultanul și iubim cu tot focul inimei noastre țara noastră mumă, pe frații noștri din regat și pe viteazul lor rege.

Trăiască dar armînimea, trăiască M. S. Sultanul, trăiască Regele Carol!!

Toate privirile fură ațintite asupra lui Bucuvala, care în aceste momente de inspirațiune li se părea un gigant din basme. Profesorii înșiși nu se așteptase la această surpriză din partea uriașului Bucuvala, al cărui glas fusese ca o trâmbiță de redeșteptare.

Un strigăt de aprobare porni întîi de la profesori, care luă proporțiile unei manifestațiuni monstre din partea poporului ce nu încetase încă de a striga:

— Să trăiască Bucuvala, trăiască Fărșeroții!

Acum venea rîndul lui Sîrmacheși, care înainte de distribuire, urma să ție o cuvîntare de deschidere, să arate rolul însemnat ce-l are școala și influența ei civilizatoare asupra popoarelor, pentru ca să lase lui Tuliu sarcina cea mare: a convingerei sau a victoriei finale. De alt-fel, toți așteptau nerăbdători momentul de a auzi graiul poetului, despre care se dusese vestea că e un orator de frunte.

Timid, Sîrmacheși se ridică de la locul lui și după ce ’și plimbă privirile prin public, grăi:

— Frați Armîni! Față cu cele zise de inimosul nostru consătean Bucuvala, ale cărui cuvinte avură darul să vă electrizeze inimile, sarcina mea e ușurată și deci nu-mi rămîne de cât a vă vorbi de școală și rolul ei, lăsînd partea cea mai însemnată, care formează ținta tuturor sforțărilor noastre, să o aducă la îndeplinire colegul nostru Tuliu, al cărui nume vi-i cunoscut în deajuns.

Azistența câtă cu dor spre Tuliu, apoi își întoarse privirea spre moș Kendra, care stătea la dreapta lui Bucuvala.

Sîrmacheși continuă:

— Școala noastră, d-lor, ne-a rechemat la viața națională, ne-a redeșteptat conștiința originei noastre, ea ne-a întărit sufletul, ne-a înălțat moralul și a făcut pe acei ce s-au adăpat la luminile ei să se simtă mîndri de ceia ce simt, să privească cu încredere viitorul.

Un ropot de aplause sublinia cuvintele din urmă ale dascălului, care urmă cu liniștea și seninătatea ce ți-o dă convingerea apostolatului:

— De aceia, școala merită atențiunea noastră deosebita. Vă voiu descrie o pagină a acestei instituțiuni a noastre cu care ne mîndrim, făcînd o paralelă cu școala naționalităților conlocuitoare, cari ne dispută dreptul de întîetate, ba chiar cu pretenția de a ne absolvi—tendință greșită, care se razimă pe o temelie șubredă, cu atît mai rău pentru ei, — paralelă ce vă va da o idee clară despre ceia ce este și are să fie școala noastră în viitor.

Organisația școalei la noi e pusă pe aceiași bază ca și școala din Romînia, cu același program, ușurat de istorie și încărcat cu limbile: turcă, franceză și greacă, cu 5 ore pe săptămînă pentru cele dintâi și cu 2 ore pentru limba greacă.

Fiind deci încărcat învățămîntul primar de aci cu trei limbi străine și trebuind a se face bine toate materiile, adăogarea clasei a 5-a era necesară.

Spiritul învățămîntului este practic, așa că în unele școli armînești se învață și comptabilitatea, de oare-ce părinții elevilor fiind industriași și comercianți, doresc ca copiii lor să capete în școală tocmai ceia ce le trebuește în viața de toate zilele.

Corpul didactic primar este cu mult superior celui grecoman și celui bulgar.

Moralitatea și curățenia vieței, întîetatea corpului didactic armînesc, față de cel grecoman și bulgar, nu e supusă îndoelei nicăeri în Macedonia.

Dascălul nostru înțelege că trebue să fie pilda vie a bunei purtări și-și dă seamă bine că glasul lui cu atît va fi mai ascultat, cu cît însuși va face și va fi așa cum propovăduește.

El este iubit și stimat de popor, și dacă ar șovăi, atunci n-ar putea trăi în mijlocul poporului nostru, în inima căruia curățenia de moravuri și spiritul de ordine sunt domnitoare.

Și acum să vin la școalele potrivnicilor noștri, înființate cu dascăli improvizați, dintre cari mulți abia știu ceti și scrie.

In școalele grecomanilor orele de clasă sunt exclusiv consacrate limbei elene, dar biata elenă e tot așa de cunoscută profesorilor ca și școlarilor.

In limba latină și turcă au vrut să ne imiteze de ochii lumei, însă fără să le dea vre-o importanță, așa că copiii după 11 ani de muncă ies din școală fără nici o cunoștință practică.

Acum și-au îndreptat toată atenția asupra femeei armîne, să ne-o grecizeze dar aceasta nu le va reuși, căci ea a fost scutul de oțel, stînca de granit de care s-au izbit valurile spumegoase ale unor vremuri de restriște.

Mia, care era cea mai atentă printre soațele ei, la cuvintele din urmă ale lui Sîrmacheși, privitoare la femeia armină, simți un fior prin oase...

Cu greu se stăpîni să nu dea semnalul unor aplause frenetice și pieptul ei sălta cu aprindere.

— Tot așa stau lucrurile cu privire la moralitate și nu doar că grecomanii ar fi decăzuți, ci amestecul consulilor și agenților propagandei a introdus moravuri urîte în școală, cari nu pot determina progresul.

Cînd șefii dau asemenea pilde, să n-aibă ele răsunet în școală? Să nu se molipsească corpul lor didactic?

Acum, după ce v-am făcut o paralelă între organizația celor trei școli cum și între felul de a fi al corpului didactic, cred că sunteți luminați deplin asupra școalei noastre ca s-o iubiți din tot sufletul.

Dar presența Dvs. în număr atît de însemnat aci, e o dovadă strălucită că străduința noastră n-a dat greș, că v-ați pătruns de apostolatul nostru.

In numele școalei romîne dar, a corpului didactic și a neamului nostru scump, vă mulțumesc, fraților, de dragostea ce ați avut-o de a ne onora serbarea aceasta, care pune în evidență meritul și silința.

Să încununăm, prin urmare, meritul și să urăm acestor tinere vlăstare viitor, sănătate și izbîndă în drumul, ce au a străbate pentiu binele și fericirea neamului.

Eu m-am mărginit numai la școală, Tuliu mă va complecta în multe, cari vă vor interesa mai presus de toate.

Aplausele mulțimei se repetară, animația era de nedescris.

Poporul era mîndru cu asemenea magiștri.

Cuvintele lui Sîrmacheși le mersese la inimă și printre ei își șoptiau: ‘

Dacă dascălul Sîrmacheși a vorbit ca un orator, dar ce trebue să fie Tuliu?

Alții în grupuri discutau:

— Vedeți, fraților, ce calități superioare se găsesc în sufletul acestui popor!

Să mai îndrăznească vre-unul să dea calimera în loc de bună dimineața la eșirea din biserică că de n-o păți-o cu mine, zicea unul vecinului său.

— Să ni se dea biserica ce ne-o dețin greconianii, afirmau alții; e a noastră, zidită de noi; pentru ce cu din veniturile ei să se întrețină silogurile? Vrem să ne recunoască toți superioritatea, nu vom mai îngădui să-și bată joc toți neghiobii de noi.

Și pe tema aceasta se întrețineau în grupuri, grupuri Armînii, acolo pe băncile unde se găseau, în tot timpul cît a durat solemnitatea distribuirei.

Dar de o dată se făcu liniște și doară în șoapte își mai ziceau acum să-l ascultăm, vorbește Tuliu.

Într-adevăr, acesta luase locul lui Sîrmacheși, și acum își desfăta privirile asupra mulțimei, pe care o stăpînea, o ademenea cu vorba, o fermeca cu glasu-i melodios, o electriza cu entusiazmu-i.

Avea ceva măreț în înfățișarea sa acest mîndru Fărșerot, ceva din esența cu care sunt plămădite firile acele menite să revoluționeze spiritele prin puterea și harul ce le dă creatorul, cărora veacurile se închină cu respect și admirație.

Însoțindu-și prima frază de un gest frumos, auditorul, care-l asculta, avu măsura talentului său oratoric.

Bietul moș Kendra se făcuse mic de tot nu-i venia să-ș irecunoască fiul.

Mia era răpită, transportată cu sufletul și se simțea mîndră între soațe, la gîndul intim că ea e aleasa eroului zilei acesteia, ce avea să fie consacrat întîiul și alesul națiunei sale.

— Bine a făcut colegul meu de v-a vorbit de școală, frați armîni, începu Tuliu, căci eu nu mă voiu ocupa de cît de noi, să ne cunoaștem mai bine cine am fost și ce suntem...

Cînd am văzut cum ai noștri sunt împărțiți în două tabere, că se sfîșie între ei ca lupii, noi propovăduitorii luminei, am hotărît să eșim din reservă, să întîmpinăm răul cu bărbăție, să ne unim în cuget și simțire, și pentru aceasta am ales ziua de azi.

O idee falșă, o cangrenă sîngerîndă, evocatoare morței, a fost inoculată în inimile Armînilor de către potrivnicii noștri.

De influența ei dezastruoasă nu și-au dat seama părinții și au primit-o de bună cu ochii închiși, fără să se gîndească că au vîrît în rîndurile lor blestemul și urgia, determinînd ură de moarte între frați și fii, între soți și soții, între familii și societatea întreagă.

Să ne ridicăm cu mic cu mare, să ne curățim trupurile, să ne întărim sufletele și strîngîndu-ne rîndurile, să ne dăm mîna frați ci frați, jurînd pe viul D-zeu că vom rămîne ceia ce suntem: Armîni!

— Ura, trăiască Tuliu, se auzi un glas puternic, care fu imitat de mulțime.

Era uriașul Bucuvala, ale cărui priviri se umeziseră de lacrimile bucuriei la auzul celor zise de Tuliu, care urmă:

Legionarii Romei, ale căror moaște sfinte nouă zac pe acest pămînt, fondatorii Cruxnovei, Abilei, San-Marinei, cuceritorii Corintuli, Consulii cari au dus în depărtare faima Eternei cetăți, sunt strămoșii noștri.

Sîngele, avîntul și vitejia lor se strecoară neîntrerupt în vinele noastre.

In anul 27 înainte de Christos, consulul L. Mummius, sfârămînd Corintul, declară țara cucerită de provincie romană.

Și pe cînd consulii Romei cucereau provinciile balcanice și le supuneau legilor ei, altoind printre puternicele triburi tracice vița romană, acelaș lucru îl făcea și Traian, altoind sîngele roman în poporul Dacilor, frate cu cel tracic și ast-fel ne-am format Romînii și Armînii, cei dintîi la stîngă Dunărei, cei de ai doilea la dreapta și ne-am desvoltat ca doi brazi dintr-o tulpină.

Intre anii 270 și 275 romanizarea peninsulei balcanice fu puternic ajutată prin trecerea unei părți de coloniști din Dacia Traiană de către împăratul Aurelian, iar la 330 latinizarea era atît de însemnată în cît s-a putut crea un imperiu de răsărit sub Constantin cel Mare, în cît și Grecii își uitaseră originea și se numeau Romei, adică Romani.

Odată cu ruperea bisericei de răsărit cu cea de apus, Armînul n-a mai putut auzi graiul său în biserică, ci cel grecesc, pe care nu-l înțelegea, precum nu-l înțelege nici azi.

Urmașii legionarilor romani fură condamnați să nu-și mai potă practica cultul. Și totuși, acest popor tenace, înzestrat cu mari virtuți casnice, economice și ostășești, și-a păstrat nu numai limba, datinele și credințele strămoșești, ci și conștiința limpede de a fi scoborîtor din coapsele- Împărătești ale Romei, deși mai bine de 10 veacuri n-a auzit în biserică nici măcar „sfinte D-zeule”!

Cu toate acestea, Armînul a ținut și ține cu peptul în contra valurilor, căci chiar în timpurile cînd imperiul bizantin era încă tare, Armînii, deși sufletește făceau parte din biserica de răsărit, politicește își trăiau încă viața lor, ast-fel au dat naștare la regate ca cel al lui Ioniță, cîrmuind prin principii și ducii lor Tesalia, Epirul și o parte a Macedoniei, cum au fost principatele: Megalo-Vlahia și Anovlahia.

Aparținînd sufletește bisericei de răsărit, cînd li s-a strigat că creștinătatea e în pericol, au sărit îndată Armînii, viteji ca Marcu Bociar, Diacu, Odiseu, Andrutu Veruțiu, ce] de la Gracia, Palașca Bajdechi, Dracu, Giavela, Griva, Bucuvala, Jaca și atîți alți eroi, cari s-au luptat la 1821 și 1854 si cu care se mîndrește Grecia — dîndu-i drept fii ei.

Ce de sînge armînesc,fraților, a curs în timp de un veac numai!

Și pentru ce curs-a generosul sînge al eroilor valahi! Pentru Elada, pentru liberarea Greciei — iar poporul nostru a ajuns în schimb meterezul clerului grec, umblînd să-l dizolve prin blesteme și fiind-că nu tuturor le pasă de strîmbăturile panglicarilor, iată-ne poporul desbinat în două tabere vrăjmașe: în armîni neaoși și grecomani, gata de a se nimici...

O parte, în care au isbutit să-l altoiască în inimă microbul renegărei, merge cu fanatismul pînă acolo în cît suntem nevoiți pe de o parte, să suferim înșine în fața lumei că printre noi se găsesc trădători de neam, renegați, iar pe de altă parte, să ne așteptăm din partea lor la tot felul de batjocuri, răspunzînd la amorul nostru prin dispreț, ba chiar și prin atentate la viață...

Tuliu se opri un moment și privi spre Mia, cu ochii rugători, ca și cum ar fi vrut să-i zică: îți cer ertare, dragă, dacă am trecut marginile pe unde mi-era permis să trec.

Mia îl pricepu cam ce vrea să zică prin tăcerea lui, de aceia, neputîndu-și stăpîni avîntul inimei, ea fu cea dintîiu care dete semnalul unor aplauze, ce în curînd se transformară într-un delir.

Femeile o întrebau: ce a zis dragă Mie, ce a vrut să înțeleagă cu cuvintele din urmă, iar ea, împurpurîndu-se la față, le răspunse continuînd să aplaude:

— Ce a spus a fost un mare adevăr...

Tuliu, observînd că e aprobat de Mia, urmă:

— Nu vroi să abuzez de răbdarea d-voastră.

Am căutat să fiu cît se poate de scurt în expunerea mea; dar am credința că în urma celor ce ați auzit despre trecutul nostru glorios, veți porni la căminele voastre întăriți sufletește, purtînd fie-care o amintire neștearsă de tot ce am făcut astă-zi și că la nevoe veți ști să vă faceți datoria de soldați credincioși ai națiunei noastre.

Poporul era luminat acum cine e, Tuliu îi arătase oglinda clară a trecutului lui istoric, de aceia se ridicară toți și din pieptul fie-căruia isbucniră urale, pe cari vîntul, ce adia, le ducea departe, trecîndu-le peste hotarele comunelor.

Bucuvala, cel dintîi, se repezi la Tuliu și-l sărută pe frunte, apoi pe rînd frații Ianula, Șcreta, Carapetra, Coli-Ghiza; membrii corpului didactic îi strîngeau călduros mîna.

Dar nici femeile și nici fetele nu se putură opri de a nu felicita pe Tuliu printr-o strîngere de mînă.

Iată și pe Mia făcîndu-și loc printre soațe; se apropie de Tuliu, îl strînse de mînă și grăi cu solemnitate:

— D-zeu să te protege, gione; înălțătoare-le-ți cuvinte ne-au pătruns adînc în suflet și te asigur, în numele meu că la ori-ce împrejurare ne veți găsi alături de d-v. pentru triumful și mărirea neamului nostru.

Tuliu lăcrima. Și cum ar fi putut face alt-fel...

Era doar Mia acea, care-l strîngea de mînă și-i vorbea.

Multe din femei și fete, cari asistase la această scenă, avură și ele lacrimi în ochi, fără să știe de ce lăcrima Tuliu.

Mama Miei își exprimă admirațiunea și iubirea către Tuliu, înălțîndu-se din călcîie și sărutîndu-l pe frunte ca pe un fiu al ei ales.

Și pe cînd lumea înflăcărată de cuvîntarea lui Tuliu, defila pe dinaintea lui și fie-care căuta să-și manifeste sentimentul iubirei și devotamentului printr-o strîngere de mînă, dinspre porțile curței școalei venea cu pași grăbiți Musa, vestitul gavaz al lui Apostol Mărgărit, care se opri în dreptul lui Tuliu și-i predete o scrisoare în plic, apoi stătu reveren-țios în fața-i, așteptînd răspunsul.

— Necesită vre-un răspuns grăbit, Musa, întrebă Tuliu.

— Citește și vei vedea; ceia-ce știu e că chiar astă seară urmează să cobori cu mine la Bitolia; uite și calu pe care ai să călărești, ți l-am adus eu.

Mai curios de cît lui Tuliu chiar, răspunsul lui Musa uimi nu mai puțini pe Fărșeroți, cari doreau ca în acest moment să nu mai survină nici un eveniment străin, care să le știrbească mulțumirea și fericirea, ce o simțeau în apropierea lui Tuliu, căci ei doreau să-l ia la stîni chiar.

Dar Tuliu deschise plicul nerăbdător, luă seama la semnătură și constată că scrisoarea venea din partea elevilor liceului romîn din Bitolia, în numele cărora semna secretarul Caraia.

Emoționat cum era, nu fu în stare să pătrundă rostul scrisoarenici, destul că știa atîta că de la cine e, și că Musa avea însărcinarea să-l aducă la Bitolia, dacă nu în seara aceia, în revărsatul zorilor cel mult să fie acolo.

Se împărtăși sensul scrisoarei Fărșeroților și lumei, ce se găsea de față, dar ei nu se mulțumiră cu atîta, pentru ca el să se despartă așa de ușor de ei, de aceia strigară:

— Vrem să știm și noi cuprinsul, pentru care motiv să ni te smulgă tocmai acum...

In fața acestor argumente, Tuliu ceti:

Scumpul nostru camarad,

„Un eveniment important, ce se desfășoară în Bitolia și care prezintă cea mai mare însemnătate pentru noi, venim să ți-l comunicăm și ție.

Iată de ce e vorba: Preotul Petre Dima săpîndu-și via, situată pe dealul Bucovei și pe ruinele anticei cetăți Pella, capitala regatului lui Arhelaos, bunul lui Alexandru Macedon, a descoperit un monument roman, din timpul consulatului lui Paul Emiliu.

E un sarcofag de marmoră grandios și literele de pe lespedea, ce formează capacul, sunt citețe, ca și cum ar fi fost de eri săpate. În năuntru s-au conservat minunat de bine odoarele familiei patriciene, străbună nouă, cum și osemintele ei.

Întregul oraș și chiar naționalitățile străine au defilat și defilează în fața monumentului, descoperindu-și de departe capul și vorbind cu respect de aceste comori arheologice.

Ne am hotărît să facem un tedeum la fața locului, cu care ocasie să ne afirmăm prin cuvîntări originea noastră, pentru ca să se vadă de străinii cui aparține acest pămînt prin moștenire.

Cursul superior al liceului nostru îți dă mandatul să-i represinți gîndirea și simțirea în fața lumei cu ocazia acestui tedeum, care va avea loc mîne între 2 și 4’p. m.

Ne zorim să intrăm în posesia monumentului, pentru că frații noștri rătăciți, așa zișii grecomani, înștiințați, de proectele noastre, ar fi hotărîți să facă o contra-manifestație.

Nu știm care le-o fi gîndul, noi în tot cazul urmează să fim pregătiți și la postul nostru. E de datoria noastră de a apăra chiar cu prețul vieței acest monument strămoșesc și să nu-l lăsăm pe mîna străinilor, care, prin cine știe ce manopere frauduloase, ar putea să facă a se crede că e al lor, că le aparține.

Noi ne bizuim pe curajul nostru și pe dreptatea căușei, ce apărăm; de aceia, ori-ce ar gîndi potrivnicii noștri, nu ne temem de nimica.

In rîndurile noastre se găsesc munteni din Perivoli, Avdela, San-Marina, apoi numeroși Grămoșteni și Fărșeroți, cu un cuvînt suntem destui la număr, în cît chiar de ar isbucni vreun conflict, frate cu revoluția, suntem siguri a fi stăpînii situației.

Cum vezi, prezența ta în mijlocul nostru e imperios cerută.

Credem că vei fi terminat datoria ta acolo.

Repezi dar în mijlocul nostru, căci o datorie mai mare te așteaptă aci.

In speranța de a ne revedea pe mîne, te îmbrățișăm cu dor.”

Semnat în numele tuturora:

Secretar, Caraia.

După ce sfîrși de cetit scrisoarea Tuliu, Bucuvala strigă:

— Apoi dacă-i vorba de așa ceva, mergem și noi; vrem să sărutăm și noi urmele strămoșești.

E... ce ziceți fraților, nu-i cu drept,să fim și noi lîngă Tuliu?

— Da, da, să mergem grăiră capii stînelor lui Lala, precum și toatănlumea, ce se găsea de față și ascultase cuprinsu scrisoarei.

— Tedeumul sau serbarea pentru monument, dacă e armînească, trebuie să fie impunătoare prin prezența întregei suflări armînești. Apoi noi vom asigura și liniștea de care va fi nevoie, căci nu-mi vine a crede să nu se turbure apa rîului cînd de sus plouă torențial, adaogă Bucuvala, făcînd aluzie la grecomani.

Apoi încheie:

— Bine spun flăcăii în scrisoarea lor; ei au dreptate. De aceia, haidem să îmbucăm ceva, și zorile zilei să ne găsească la Bitolia.

— La bună vedere, fraților, le zise Tuliu, îngrijorat de vestea, ce primise.

Pe mîne la liceu.

Apoi se despărțiră.

Cînd să se strecoare din poartă afară, pentru a se îndruma pe stradă, iată și Mia pe urma lui. Ca și restul lumei, dînsa auzise cuprinsul scrisoarei și știa acum noua sarcină, ce i se impunea lui Tuliu de către tineretul armînesc și de aceia voia să fie martoră pînă la fine la triumfurile dragului ei. Se dete binișor pe lîngă el și ’i zise pentru a fi auzită de toți:

— D-zeu să-ți ajute, să ai aceiași izbîndă precum ai avut-o în mijlocul nostiu.

Tuliu surîse cu blîndețe și înclină ușor din cap, în semn de mulțumire, pe cînd Mia, fiind acum foarte aproape de dînsul, îi șopti fără să fie auzită de lumea din prejur:

— Voiu fi în apropierea ta...

Tuliu rămase uimit.

Felul acestei armînce eșia din sfera comună a femeilor cunoscute de el pînă acum.

Începu a o privi cu ochii minței, înconjurată de aureola, acelor femei celebre, cari s-au ilustrat în istoria omenirei.

V

Vestea celor petrecute la școala din Magarova străbătuse ca fulgerul în Bitolia,

Imaginația omului de sud, sub influența splendorilor naturei, e fecundă și un fapt de multe ori neînsemnat, o persoană cu o doză de fantasie, e în stare să-l presinte auditorului ca un eveniment, gata să alcătuiască subiectul unei epopei, dacă ar veni să se resfrîngă prin prizma artistului.

Trubadurii făuresc cîntece poporane dintr-o întâmplare veselă sau tristă, iar cînd situația e ridicolă, ei au la îndemînă satira cea mai amară.

In ziua următoare, geniul poporului amesteca în cîntecele sale numele lui Tuliu și ecoul lor străbătuse în Bitolia, unde spiritele grecomanilor erau înfierbîntate din caliza tedeumului, ce se svonise că voesc să-l facă armînii la monumentul descoperit.

Mulți din armînii rătăciți asistase la serbarea din Magarova ca spioni ai propagandei și luase note de ambele cuvîntări, ce se ținuseră, și în zorii zilei, coborînd în Bitolia, comunicase fraților lor întru credință și principii cu amănunte complecte, despre tot, ce s-a desfășurat la Magarova.

Adevărurile crude pentru ei, spuse de Tuliu, în fața unui popor întreg, care începea să se lumineze, turbura grozav pe grecomani și la auzul acestor vești, își făceau reproșuri de a nu fi luat măsuri din vreme să preîntâmpine „răul” și să zădărnicească proectele fărșerotului Tuliu pe care l-ar fi înghițit într-un pahar cu apă, de s-ar fi putut.

— Dar el a fost chemat prin Musa să vie urgent în Bitolia, și i-au dat mandat să vorbească la tedeum în numele armînimei, grăiră în cancelaria Eforiei grecești mai mulți copoi trimiși în recunoaștere.

Aceștia erau: Ghiorșe, fiul unui brutar din Șiroc-Socac în vîrstă de 28 ani, dascăl salariat de Eforie, Blacioti, elin înfocat din Blața, Lambru, Naca și Papa-Naum, toți apostoli fideli ai elinismului.

Pe lîngă Efori, se adunase aci în păr, toată floarea grecomanilor și după ce ascultară cu multă atenție veștile, ce li-se comunicară, cu privire la mișcarea armînilor, se hotărî în de comun acord ca toți elevii gimnaziali să meargă în corpore, conduși de profesori ca Ghiorșe și cei-l-alți, la via preotului Dima, spre a se lua în posesiune monumentul, ca unul ce s-a găsit pe pămînt grecesc... și prin urmare aveau dreptul la o asemenea moștenire.

Apoi fură de acord de a combate acțiunea armînilor și prin discursuri demosteniane să presinte situația lor ridiculă din toate punctele de vedere.

— Trebue să facem un reviriment în opinia publică, să stîrnim disprețul ei în potriva unor cuțovalahi, a căror limbă e soră cu acea a țiganilor, să le tăiăm de unghișoară.

Ghiorșe și Blacioti erau învestiți cu puteri discreționare să combată „aberațiunile” lui Tuliu și Sîrmacheși.

Prin cei presenți se aducea la cunoștință tuturora că la ora 2 p. m. să se găsească toți urmașii lui Pericle, și de la el încoa, în vasta curte a gimnaziului, de unde vor porni spre Bucova între 3 și 4 p. m. și se punea mare grabă în toată această afacere ca să n-apuce să le-o ia înainte armînii, căci atunci causa era perdută.

In ziua aceea, lumea din Bitolia avea asemimarea unor valuri impetuoase, ce se mișcă unele împotriva altora.

Într-o parte armînii, cari se compuneau din pătura cultă, cu tineretul luminat în frunte și Fărșeroții oeri; în cea-l-altă parte asemenea un alt tineret, instruit în școalele grecești și educat în sens antinațional, căci pînă la unul erau armîni rătăciți, renegați și orășeni industriași din breasla cizmarilor subțiri, croitori, chiurcii, (cojocari subțiri), fefcii (negustori de fesuri) și embori cu multă dare de mînă, toți filoeleni.

Și unii și alții aveau presimțirea că mergeau să cucerească ceva... Și unii și alții aveau idee că au de revendicat un drept... De aceia, fără să li se dea vre-un ordin de sus, se înarmase fie-care cum putuse și pe ascunselea, căci creștinii n-au dreptul să poarte arme pe față în imperiul otoman.

Ast-fel, se puteau vedea tineri în floare purtînd ascuns în brîu, sub antereu sau vestă, vreun pumnal, ori pistol, alții învîrtiau în vînt și plesneau din bice, ori vre-un baston plumbuit, și unul de la altul se entusiazmau și ’și șopteau:

— Să vie numai cuțovlahii, că le arătăm noi.

Dacă ar fi fost să meargă în contra vre-unei alte seminții, n-ar fi avut același curaj, negreșit; dar cum în tabăra adversă erau rude, veri, nepoți și chiar frați, se știau unii pe alții și nu duceau grija înfrîngerei ori a vre-unui dezastru, ce nu și-l puteau închipui.

O idee determina această mișcare socială și nici de cum vre-o stare precară economică.

Aici nu știa nimeni ce însemnează împuținarea orelor de lucru sau mărirea salariilor, puncte de căpetenie, ce determină grevele socialiste în zilele noastre.

Acolo lumea gravita împrejurul unui ideal național, pentru care o parte din armîni intrase în lupta și iată de ce un popor de aceiași origină, era divizat în două tabere vrăjmașe, gata să se extermine și să provoace o revoluțiune socială în imperiul otoman, ai cărui guvernanți nici nu visau de ce se clocește ca să ia măsuri din vreme, să preîntâmpine răul.

Șiroc-Socac, strada principală a Bitoliei, care dă spre marile căzărmi, era înțesată de lume de toate vîrstele.

La fie-care fereastră a edificiilor din zisa stradă, se vedeau mai multe capete de femei și fete mari, de bărbați, printre cari răsâria și cîte un chip cărunt.

Se știa de tot orașul că liceele romîn și grec se găseau în ajunul unui mare proces și fiindcă nu puteau să prevadă de partea cui va fi victoria, se grămădise în tot lungul stradei, să vadă, cari sunt mai numeroși, cine va defila întâi, ce va urma apoi.

Nici poliția n-avea idee de toate aceste.

Din zorii zilei încă, Fărșeroții în frunte cu Bucuvala, cum și lumea, care asistase la serbare, populase curtea liceului romîn.

Voinicii din Perivolii, Avdela, San-Marina, Crușova, Nijopoli, Gopeși, Aminciu și Resen, toate comune armînești, cînd au văzut pe Tuliu în mijlocul lor, izbucniră în urale entuziaste, ce făcură să se cutremure pacinicii israeliți de peste drum, pînă cînd și dervișii de la geamia din spatele liceului fură atenți și căutau pe Musa, să le explice pe limba lor, ce însemnează acest zgomot.

Printre elevii munteni frații Gușu și Sterghi Perdich, deși erau în cursul superior, totuși își păstrase portul lor și nu se orășenise încă, astfel că înfățișarea lor aducea cu a unor voevezi din basme. Apoi mai erau frații Papa Hagi, Paul Hagi Joga, un voinic Veghiot, Sverca, Hercule și Leon — cel ce da cu barda în lună — iar printre Gopeșeni, Nijopoleni și Crușoveni răsărise în floare Pucerea, Otto, Cosmu, Hrisiclu, Șunda, Ghicu, Foni Capsali și alții.

Dăut și Caraia Școdreanul erau singurii profesori prezenți, cari urmau să conducă tineretul la fața locului.

Prezența fărșeroților și a lumei, ce coborîse din Magarova îmbărbăta pe elevi.

Numărul armînilor atingea cifra de 200.

Îndată ce se văzură cu toții în curtea liceului Caraia, secretarul, vorbi:

— La început nici că ne-am gîndit să facem vre-o paradă din faptul descoperirei monumentului roman sub ruinele cetăței Pella.

Ne-am sfătuit între noi să mergem răzlețiți în grupuri, grupuri într-acolo, ca să nu bată la ochi potrivnicilor noștri, ast-fel se explică motivul, ce ne-a făcut să nu mai invităm lumea formal la tedeumul, ce ne-am pus în gînd să-l oficiem, potrivit credinței noastre, pentru ca la urmă să comunicăm celor în drept rezultatul cercetărilor noastre în domeniul arheologic.

Dar prezența D-v. vine să ne schimbe programul. Vom porni deci în corpore la ora 1 p- m. purtînd în frunte drapelul liceului, care va fi înconjurat de un stat major, urmat de D-v. armîni!

Preotul Papa Dima, un armîn neaoș, proprietarul locului, se va găsi acolo să oficieze serviciul, după aceia Tuliu va vorbi în numele tuturora, și sperăm să nu-i lipsească inspirațiunea momentului.

— Vă mulțumesc de onoarea ce-mi faceți, D-le Secretar, și voiu ști să-mi fac datoria, întrerupse Tuliu.

— Nu ne-am îndoit de inimoșia D-tale Tuliu, de aceia găsesc bine venită ocaziunea să-ți adresez călduroasele noastre felicitări pentru triumful repurtat în Magarova pe tărîmul culturei naționale.

De dimineață chiar, ne-au sosit frumoase vești din Magarova la Vlah-Kafc, unde corpul nostru obicinuește să-și ia cafeaua și să citească ziarele romîne, ce sosesc cu ultima poștă.

Știm tot ce s-a petrecut pe ziua de eri în Magarova, care, putem s-o spunem cu siguranță, e cucerită pentru totdeauna. Afară de lumea noastră de față, credem să asiste la tedeum și mulți Bitolieni. Momentul de a repeți acțiunea din Magarova e binevenit și noi trebue să profităm de el. Mișcarea aceasta, cum vedeți, e pornită dintr-o necesitate a vremei în care trăim, de cît prin v-ro sforțare din partea cuiva. În privința ordinei și a atitudinei noastre cavalerești, cred că e inutil să ne ocupăm, de oare-ce ordinea și bunul simț ne guvernează. Acestea aveam de zis, înainte de a ne despărți, pentru a ne revedea la 1 p. m., timp, ce-l credem suficient de a-l întrebuința fie care cu prînzul.

In urma acestei cuvîntări de ocazie, intendentul sună clopotul, care vestea pe elevi că sunt așteptați la masă. Se grăbiră dar să treacă în sofrageria internatului, avînd în frunte pe Tuliu, Caraia și Dăut.

Fărșeroții se așezară sub umbrarul din curtea liceului, preparați cu previziunile lor pentru ale gurei.

Era un tablou impunător să-i fi văzut cum își împărțeau între ei urda, brînza și bubota (mălaiul) și alte mărunțișuri și cum tot tăcuți ca la stîni, după ce-și făcuse cruce Bucuvala și l-au urmat cei-l-alți, cum au început a gusta cu poftă din bucate.

Ei au avut vreme să se odihnească bine pînă ce să se întoarcă lumea, care plecase să prînzească prin familii sau la birturi.

Intre elevi și profesori, în timpul acesta, se stabileau punctele principale pe cari avea să le desvolte Tuliu.

Intre 11 și 12 a acelei zile, deși era sfîrșit de Iulie, începuse totuși să adie un vînt răcoritor din spre Peristera, ast-fel că lumea doritoare de a vedea defilarea liceelor, se grămădise pe strada cazărmilor. În colțul stradei Eximezar se vede o casă impunătoare cu trei caturi și două fațade, ce dau în cele două strade. Balconul din strada mare al acestei case era înțesat de lume. Primul rînd era ocupat de un mănunchi de domnișoare, cari se întrețineau nerăbdătoare asupra evenimentului zilei.

Ele știau totul ce se pregătea în rîndul grecomanilor; aflase că ei sunt înarmați și grija le era mare, de a ști, dacă Armînii sunt pregătiți să pareze ori-ce lovitură.

— Ce vor face armînii noștri, dacă vor fi surprinși nepregătiți, dragele mele — întrebă una.

— Nu-i cu putință, dragă Mie, căci ea era acea care întrebase, îi răspunse Domnica. Armînii noștri au prevăzut totul...’

— Asta o presupui tu, Domnico; dar eu bănuesc contrariul și de aceia mă gîndesc, n-ar fi bine oare să-i prevenim?

— Atunci să așteptăm aci și cînd vor trece, îndată ce-i vom zări din depărtare, să ne dăm jos și să le șoptim în drum din treacăt, să fie prevăzători, să evite scandalul, interveni Marionca, surioara Domnicăi.

— Și dacă nu vor putea să-l evite din cauză că va fi prea tîrziu, întrebă din nou Mia.

— Știu și eu ce să mai zic, închee Domnică.

— Ce oră este, fetelor, zise Mia.

— Un-spre-zece și jumătate,

— Avem timp reluă Mia. Știi ce, Domnico? Noi amîndouă suntem iute de picior, haidem la liceu să le comunicăm planul grecomanilor.

Ce ziceți, mamele noastre, nu-i bună ideia mea?

— Atunci repeziți-vă pînă mai e timp, răspunseră Maria Moscopolita și Lena, mama Domnicăi.

— Să mergem, grăi Mia, și amîndouă fetele coborîră treptele și într-o clipă fură în stradă.

— Grăbeau svelte amîndouă, strecurîndu-se prin lume, ca și cum nimic nu le-ar fi interesat din cele ce urma să se întîmple. În zece minute fetele ajunseră la poarta liceului, unde Musa gavazul veghia intrarea. Cînd își aruncară fetele privirile înăuntru, rămaseră uimite de numărul armînilor, ce văzură acolo.

— Căutați pe cine-va? întrebă Musa

— Da, avem să vorbim ceva d-lui Tuliu.

— Bine, mă duc să-l chem; așteptați puțin.

Musa se duse să vestească pe Tuliu.

— Două armîne de-ale noastre te chiamă pînă afară „gione”, zise Musa.

— Pe mine! exclamă Tuliu mirat.

— Da, te așteaptă la poartă.

— Ia să vedem cine e, și Tuliu se strecură printre Fărșeroți.

Cînd dete cu ochii de Mia și de verișoara lui, Tuliu făcu un pas înapoi.

— Voi aci! și le strînse cu dragoste de mînă.

Pe buzele fetelor flutura un surîs îngeresc; Mia era cu totul emoționată. Pășiră alăturea cîte-și trei. Tuliu întrebă nerăbdător:

— Ce afacere vă aduce aci, dragele mele?

Domnica privi pe Mia și observînd-o emoționată, grăi:

— Uite ce e, Tuliu; voi poate nu știți că grecomanii și-au pus de gînd să vă atace. Am aflat că s-au înarmat cu pumnale și revolvere și au răspîndit zvon că vor să facă revoluție.

Ne-am gîndit, eu și cu Mia, să vă punem în curent cu planurile lor infernale, să nu vă găsească nepregătiți și am dat fuga aci, înainte de a porni la Bucova.

Tuliu le strînse de mînă cu pornire, apoi grăi:

— Vă mulțumesc, îngerilor, că ați veghiat în neadormire la postul vostru. O, Mie, cu ce voiu putea să-ți răsplătesc devotamentul tâu!..

Apoi se adresă amînduror: Rămîneți liniștite dragele mele, căci noi avem brațe puternice și cum știți, Fărșeroții noștri nu se sperie de păpuși. Le vom înfrîna pasiunea — dar în tot cazul bine ați făcut, căci paza bună petrece primejdia rea... Ne vom înarma și noi, dacă-i vorba pe așa ceva. Musa are drept să poarte arme, el va fi lîngă noi, și la nevoie întregul lui arsenal de arme poate intra în activitate, pe lîngă bărbăția noastră.

Vă mulțumesc din inimă încă odată, mergeți acasă și vă rog să fiți liniștite.’

Mia, care tăcuse pînă aci, se întoarse spre el și în șoapte i se adresă:

— Ai dușmani mulți, Tuliu, și mi-e frică să nu ți se întîmple ceva... Caută a te pune la adăpostul primejdiei, căci viața ta aparține națiunei și ni-i scumpă nouă ca lumina ochilor... De mi-ar fi cu putință, de m-ași putea opune prejudiciilor sociale, ah, cum te-ași însoți la fața locului, pentru ca ori-ce ai păți tu să pățesc și eu...

Tuliu, drept ori-ce răspuns, adînc mișcat de cuvintele ei, o strînse de mînă, apoi îi șopti:

— Înger din senin, mă voiu gîndi că trebue să trăesc pentru națiune, cum ai zis, și pentru tine mai cu seamă.

Domnica rămăsese mai la o parte spre a-i lăsa să-și comunice între patru ochi taina inimei.

— Să ne despărțim, dragele mele.

— D-zeu să te aibă în paza-i, grăiră ele.

— Să vă audă El, mai zise Tuliu și se întoarse la liceu pe cînd fetele porniră spre casă.

Domnica însă, mai întorcînd capul, întrebă pe Tuliu:

— La ce oră porniți?

— La unu precis — și dispăru în curte — unde comunică la ai săi veștile primite de la cele două armîne, cari fură binecuvîntate și poreclite armîne inimoase, ce sîmțiau și cugetau ca și dînșii.

In urma acestor vești, elevii se înarmară și ei cum putură. Fărșeroții aveau cu ei bîtele lor de corn, noduroase la un capăt, cari la nevoe se puteau preface în trăznete jupiteriane.

Nu mai rămînea mult timp și liceul trebuia să pornească. Elevii se aranjară în ordine cîte patru la rînd.

Pe o lăture se postase Dăuț, pe cea-l-altă Caraia; pe urma elevilor se orînduise fărșeroții, magarovenii, tîrnovenii, nijopolenii, crușovenii și întreaga lume ce sosise din oraș.

De cum a pornit convoiul, cu steagul în frunte, pe strada liceului, cînd a ajuns în dreptul hotelului Europa spre a coti în str. Mare, dinspre brutăria lui Gheorșetatăl, se văzură cîți-va tineri, cari porniră în fugă nebună spre liceul grec.

Erau din acei rătăciți, cari aveau însărcinarea să pîndească aci și la caz de vor vedea că armînii pornesc de la liceul lor înainte de două ore, să dea fuga să vestească pe grecomani, să le zădărnicească de va fi cu putință înaintarea.

Dar calculul lor a fost greșit, căci armînii înaintau spre căzărmi ca o armată numeroasă, în cît la vederea lor, lumea de pe stradă, de la ferestre și balcoane, rămase uimită și exclamă:

— A... a... iată armînii, armînii! Dar de unde au răsărit atîția? Bre... bre... și Fărșeroți! Să vedem acum pe cei-l-alți, vor fi tot așa de mulți, vor avea și ei steagul lor?

Curiozitatea lor însă a rămas nesatisfăcută, de oare-ce dînșii, stabilind să pornească la ora 4, cea mai mare parte nici nu sosise încă și capii mișcărei turbau de ciudă, scrîșneau din dinți și nu știau ce să facă.

Căci se gîndiau că pînă la ora 4 armînii vor fi și înapoi și toate proectele lor rămîneau fără succes.

De aceia Gheorșe luă o hotârîre.

Zise camarazilor:

— Voi toți, cari vă găsiți aici, veți porni în fuga mare pe străzile lăturalnice, răzlețiți în grupuri mici, fără să se simtă de cine-va; veți străbate cîmpia prin dosul cazărmilor și la capătul lor veți aștepta sosirea noastră.

Ast-fel mărginașii bitolieni, văzînd numeroși tineri fugind în spre Bairmaale, au crezut că sunt în ajunul vre-unui masacru general, idee ce-i făcea pe biețiii oameni să se ascundă în pimniți și să-și închidă porțile curților cu lacăte.

Dar tinerii fugiau în ruptul capului trecîndu-i mii de nădușeli. Cu chipul acesta, într-o dezordine complectă, grecomanii se adunau cînd în grupuri de cîte cinci, cînd de zece indivizi la capătulcazărmilor albe, de unde nu mai aveau mult pînă la cetatea Pella.

Odată ajunși aci gîfîiau, își ștergeau sudoarea de pe frunte, pe cînd cămășile lor se puteau stoarce de nădușală, apoi se dedeau lîngă zidul din dos al cazărmilor și la umbră ciuciți, așteptau sosirea camarazilor cu Ghiorșe în frunte. Soldații regimentului de nizami, unii de corvoadă spălînd vasele, alții rufele, priveau mirați la ei și nu-și puteau da seama de ce se adună acolo ghiaurii aceia.

Armînii însă, cari fusese admirați de toate semințiile pentru ordinea și disciplina lor, trecuse deja prin fața cazărmilor, lăsase la stingă cafeneaua „Avdi Pașa” și acum oastea aceasta, făcînd la dreapta, suia dealul Bucovei, unde pe vîrful lui se afla monumentul, care în cîte-va minute fu ocupat aproape militărește în cele patru laturi de către Fărșeroți.

Aceștia la vederea sarcofagului, se prosternară, în genunchi și rezemîndu-și frunțile de marmora albă, începură să sărute literile ce le povesteau frumos și clar de trecutul lor glorios.

Erau mișcați adînc și privirile lor de vultur se roteau radioase pe cîmpiile Bitoliei, coprinzînd orașul cu sutele lui de geamii înalte, care se desfășura ca o panoramă feerică la reflexul razelor solare.

Și pe cînd poporul își desfăta privirile în zare de pe înălțimea Bucovei, cobora spre monument pe o potecă șerpuitoare, un convoiu de tineri în uniforme, compus din 60 de inși, și conduși de doui magiștri.

Era liceul bulgar, care venea din escursiunea, ce o făcuse la mînăstirea Bucovei și acum dorea să vadă monumentul, cu atît mai mult, cu cît zărise din depărtare pe armîni și știau de tedeum.

Respectuoși, elevii și profesorii, își descoperiră capetele și tăcuți, cu zîmbetul pe buze, se amestecară printre armîni, avînd fie-care cunoștiința sa, căreia îi cerea explicațiuni asupra epocei și originei monumentului.

Înțelegeau că e un patrimoniu al romînilor și se simțeau fericiți de prietenia lor, cu atît mai mult cu cît și ei erau disprețuiți de grecomani, cari nu „catadixeau” să stea de vorbă cu dînși,

Colina întreagă era ocupată dar de un număr de 300 inși aproape.

In momentul cînd preotul binecuvînta mulțimea și începuse să oficieze, privirile tuturora fură atrase în partea cafenelei „Avdi-Pașa”, căci auzul lor fusese impresionat de niște chiote și țipete stridente, cari aduceau cu urletele lupilor flămînzi la răspîntie în vremea iernei.

Ce se petrecea într-acolo?

Elevii liceului armîn își recunoscură potrivnicii. Da, erau ei — grecomanii, cari la sosirea lui Ghiorșe cu cea din urmă ceată de voinici, aceștia dedese chiotele acelea și în urmă porniți în iureș, strigară într-un glas:

— Pe ei copii, să nu-i lăsăm să înceapă, căci noi suntem pe pămîntul nostru.

Pe urma acestor inimoși și entusiaști resboinici venea o droae de minori, între 15 și 18 ani, amenințînd cu pumnii în aer, escalambîndu-se, exploadînd în injurii triviale la adresa cuțovalahilor, cărora le promiteau o strașnică bătae.

Încurajați de mai marii lor, cari suiau pe colină gîfîind, în pas gimnastic, spre grupa celor 300, copii se aprovizionară prin buzunare și prin sîn cu pietre de pe grămezile de pietriș așezate pe marginile șoselei, puneau în praștie cîte o piatră și o zburau în mulțimea de la monument, după cum i se dedese instrucțiuni.

Cîte-va pietre zburate nimerise în mulțime: de aceia se observă o mișcare printre armîni.

— A ha... sunt îngîmfații noștri de frați, cari vin să ne viziteze nepoftiți, grăi Bucuvala.

Elevii bulgari, observînd pe capii grecomani, cari veneau împetuoși, șoptiră prietinilor lor:

— Aceștia vin să facă scandal și dacă s-ar adeveri bănuiala noastră, ne asociem cu voi; trebue să le dăm o lecție zdravănă,

— Să îndrăznească numai, răspundeau armînii că se vor întîmpla lucruri ce nu s-au mai văzut încă în Bitolia.

Preotul tocmai sfîrșise serviciul și Tuliu trebuia să suie pe o tribună ad-hoc spre a vorbi.

— Iubit popor armînesc și voi prieteni cu cari străbunii noștri au durat imperii odinioară. Să ne descoperim capetele și să ne plecăm genunchii în fața acestor relique sfinte, cari ne vorbesc într-o limba Dumnezească de trecutul nostru glorios, de acei ce ne-au zămislit pe acest pămînt...

Tuliu vru să continue, dar glasul lui vibrător se opri brusc la auzul mai multor voci, cari exploadară în acelaș moment în apropiere:

— Minciună, infamie, jos, să piară acel ce a îndrăznit să inducă în eroare poporul!

Erau cei de la spatele căpeteniilor, cari se apropiase de grupa armînilor.

Și acești nenorociți rătăciți apostrofau pe Tuliu în limba armînească. Ce ironie a soartei!

Dar căpeteniile se isbiră de falanga formată din fărșeroți. Se făcu tăcere.

Ghiorșe înainta semeț spre Tuliu urmat de ai săi, făcîndu-și loc printre mulțime, cînd Bucuvala sări în fața lui și-l opri din mers.

— Stai! — răcni el și glasu-i înfioră mulțimea.

Ce cauți tu aci, palicarule bun de muzău, haide, răspunde-mi?

Vorbea țintind cu ochii pe semețul Gheorșe și învîrtind într-o mînă de capătul mai îngust bîta-i de corn...

N-am să-ți dau ție socoteala oerule, ce ne aduce aci; voiu vorbi cu Caraia asupra cauzei prezenței noastre la acest monument.

Caraia veni numai de cît lîngă Gheorșe.

Bucuvala se stăpîni, de și era gata să-l facă fărîme pentru modul lui obraznic de a-i răspunde.

Gheorșe limoniu la fața grăi:

— Nu e nimeni altul în drept să ia în primire monumentul de cît noi fiii Elladei, de aceia vă somăm să vă retrageți de aci imediat, contrariu vă vom sili la aceasta.

— Domnul meu, pe ce vă întemeiati D-v. de a vă însuși acest drept, întrebă cu demnitate Caraia.

— Pe faptul că monumentul s-a găsit pe pămîntul strămoșilor noștri.

— Ai luat seama d-ta și amicii d-tale ce cîntă literele săpate pe pieatra aceia?

N-avem nevoe de asemenea observațiuni, căci suntem acasă la noi și D-v. n-aveți niciiun drept să vă amestecați, unde nu vă fierbe oala.

— Dar drept cine ne socotiți D-v., tinere, întrerupse Dăut, care tremura de niînie.

— Drept niște cuțovlahi, cari n-au nici o patrie, nici o limbă și nici un drept de a induce poporul în eroare.

— Murdarovlahi!! complectă Blacioti.

Poate că dialogul acesta s-ar fi prelungit încă mult, dacă la ultimele cuvinte ale lui Gheorșe și la insulta lui Blacioti, n-ar fi isbucnit ca un trăznet glasul lui Bucuvala:

— Secătura asta să insulte ce avem noi mai sfînt!... Ah, dar asta e peste firea mea să mai pot răbda! Pe ei voinicii mei, să curățăm pămîntul de lighioane!

— Pînă cînd, o! D-zeule mare, vom îndura insultele și rușinea asta din partea grecomanilor, strigă pe de altă parte moș Kendra.

Și a fost de ajuns ca glasul acestor doui armîni să fulgere prin inimi, ca din piepturile celor trei sute să isbucnească ca un uragan:

— Moarte renegaților!

Un tumult îngrozitor se produse pe colină.

Uriașul Bucuvala, ca un leu înfuriat, învîrti bîta în vînt și amenințător privi printre rîndu-rile grecomanilor în mîna cărora strălucea aci un pumnal, colo un revolver.

Coli Ghiza, Carapetra, Vlaho Iani, Șcreta și frații Ianula făcură aceiași mișcare ca și șeful lor și așteptau semnalul.

Gheorșe scoase revolverul din sîn și vru să țintească cu el în Bucuvala.

Dar a dat greș nenorocitul, căci Bucuvala, care era în apropiere, îl isbi cu partea noduroasă a măciucei și în aceiași clipă îi repezi una la moalele capului în cît Gheorșe căzu grămadă la pămînt.

Fărșeroții făcură acelaș lucru în rîndurile tovarășilor lui, cari nu făceau alta acum de cît să se apere unii cu pumnalele, alții trăgînd focuri în rîndurile mulțimii.

O învălmășeală teribilă se produse între elevii beligeianți pe de altă parte.

Lupta era și mai disperată piept la piept între acei ce n-aveau arme.

Unu căuta să sugrume pe vrăjmașul său înfigîndu-i degetele în gîtlej. Altul se da doui pași înapoi și cu piciorul izbea în pîntece pe cel-l-alt. Dincolo un altul, mai voinic de cît vrăjmașul, îl înșfăca de iie, îl sălta pe sus, apo îl repezia de vale. Între aceste, țipete ascuțite spintecau văzduhul. Și totuși mulți luptau pe tăcute, o luptă înverșunată, nimicitoare.

Ținta mai multor giecomani era să răpue pe Tuliu. Unul înalt cît o prăjină îl uimăi cu pumnalul în mînă, îl ajunse și vru să i-l înfigă în abdomen. Tuliu îl sprijini cu mîna și colțul pumnalului de lîngă mîner i se înfipse în podul palmei. Sîngele țîșni din mîna lui Tuliu și cu toate acestea el lupta pe tăcute să desarmeze pe vrăjmaș. Tuliu îi înfipse o mînă în gîtlej și lunganul gîfîia, însă era încă stăpînul situației, cînd de la spate simți o lovitură ca de trăznet la moalele capului. Sîngele țîșni în susur, lunganul se clătină, pumnalul îi căzu din mînă.

Tuliu era scăpat.

Dar Bucuvala, căci el era care îl isbise, nu se mulțumi numai cu atît, ci voi să nimicească pe ucigașul lui Tuliu. Il înșfăcă dar de pîntece, îl sălta pe sus și repezindu-se cîți-va pași spre curbătura dealului, îl asvîrli din înălțime pe niște stînci colțuroase de cari își zdrobii creerii.

Pe cînd se petreceau acestea în jurul lui Tuliu, frații Gușu și Steriu Perdic, purtătorii drapelului, secondați de colegii lor, luptau vitejește apărînd cu piepturile onoarea steagului de a nu fi pîngărit de vrăjmași, cari voiau să-l sfîșie.

Intre aceste noul țipete se auziră în apropiere. Gorciu, unul din elevii armîni, simți o împunsătură printre coaste.

Vrăjmașul lui vru să-și peardă urma prin mulțime, dar bîta lui Coli Ghiza îi sfredeli creerul. Căzu și acestă lungit, gemînd.

Minorii, la vederea căpeteniilor lor, cari se svîrcoleau pe jos înțărînați și însîngerați, începură a țipa lung și ascuțit, unii fugind din deal spre șosea să vestească autorităților revoluțiunea.

Bucuvala și tovarășii lui voiau să limiteze numărul morților, de aceia se mărgineau să dezarmeze pe grecomani izbindu-i numai pește mîni.

Și acest răsboiu civil, care se desfășura pe colină n-a scăpat privirilor pietonilor și elitei, ce eșise cu trăsurile la plimbare. Nicăruși, văzuse lupta, dete ordin vizitiului să întoarcă numai de cît trăsura și să mîie repede la comandamentul garnizoanei din apropiere.

In cinci minute „nobilul grec” fu în fața comandantului, căruia expunîndu-i grava situație, dete ordin să sune trompeta pentru chemare.

In cîte-va momente un batalion de soldați erau în picioare cu baioneta la arme, care primi ordin să înconjoare dealul Bucovei și să prindă pe revoluționari.

Un căpitan de nizami se puse în fruntea lor și soldații porniră în marș forțat.

Din deal străbăteau în depărtare țipetele celor schilodiți. Mulți fusese răniți de pietrele asvîrlite cu praștia de către minorii, cari operau la vale.

Caraia, Tuliu, Dăut, cari erau apărați acum ca de un zid format de către Fărșeroți, îngroziți de acest măcel între frați, își ziceau: voi ați căutat pricină, noi n-am voit să se verse sînge. Cază păcatele pe capetele acelor, cari v-au rătăcit.

Elevii bulgari avură și ei eroii și răniții lor.

Grecomanii, văzîndu-se decimați, în cele din urmă au luat-o la fugă și conducătorii.

Fărșeroții însă, văzîndu-i că se împrăștie ca niște potîrnichi, porniră în iureș după ei.

Elevii și poporul i-a imitat, nevoind să-i lase să se facă nevăzuți, căci răspunderea urma să cadă asupra agresorilor — ast-fel că teatrul luptei își schimbă direcțiunea și locul.

Elevii fugeau în tiraliori după grecomani să le împedice fuga. Dar pe cînd se petreceau aceste la poalele dealului Bucovei, de odată răsună o trompetă, apoi răsări din spre căzărmi un escadron de cavalerie, iar din spre cafenea sosea în pas gimnastic un batalion de nizami, cari înconjurară pe fugari încet, încet, cu baionetele la arme, îi strînseră ca într-un cerc pînă ce-i uniră cu grupa armînilor.

Căpitanul escadronului cavaleriei comandă armatei să stea, apoi strigă către mulțime să nu facă nici o mișcare, contrariu pînă la unul vor fi împușcați.

Se formară pe loc două grupuri: prima romînobulgară, a doua compusă în majoritate din minori. Comandantul, observînd pe profesori, le ordonă să vie lîngă dînsul. Dăut, Caraia și Tuliu precum și magistrii bulgari se apropiară.

— Cum ați îndrăznit să vă răsculați în împărăția Sultanului? Ați provocat vărsare de sînge printre supuși imperiului și răspunderea voastră e grea din cale afară...

— D-le căpitan, grai Caraia în limba turcească, ne constituim prisonieri și vă rugăm să ne duceți la Serai (palatul justiției) unde ne vom da socoteală de fapta noastră înaintea valiului, representantul M. Sale Sultanului.

— Da, sunteți prizonierii mei — și se întoarse către armata, căreia îi comandă să pornească.

Același lucru îl făcu și comandantul batalionului.

— Sunteți toți, ori a mai rămas cine-va pe loc.

— Sunt 4 morți, d-le căpitan, și cîți vor fi greu răniți nu putem ști.

Căpitanul nizamilor ordonă ca doi soldați să se detașeze spre a păzi pe cei căzuți pînă la noi disposițiuni.

Convoiul porni dar, înconjurat de toate părțile de armata imperială.

Vestea sinistră se lățise în tot orașul și acum un val de lume se revărsa din strada mare din spre Bair și ceair spre dealul Bucovei.

Dar lumea aceasta n-apucase să ajungă nici în dreptul cazărmilor, cînd se arătă oastea imperială ducînd pe prizonieri la mijloc cu cari se îndreptau spre Serai. Pe drum se vedeau mume, surori, vere și rude disperate, căutînd spre convoiul, care pășea tăcut și grav, că doar își vor recunoaște copiii.

Dar țipetele mumelor se repetau, surorile leșinau îndată ce-și vedeau copii și frații răniți, legați la cap sau la mînă cu vre-o batistă înroșită de sîngele închegat, ce se scursese din rană,

Acele, cari nu-și putuse vedea copiii în rîndurile prizonierilor, fugeau nebune de durere, disperate, cu pârul despletit, țipînd pe ceair în spre locul luptei, căci li-se spusese că au rămas și morți pe cîmp...

Jalnică și mișcătoare era intrarea prizonierilor în oraș.

Cînd convoiul ajunse în dreptul balconului, unde așteptau Mia, Domnica și Mărioaia, țipete ascuțite umplură spațiul, fapt ce făcu pe cei de jos să-și arunce privirile spre balcon.

Era Mia și verele lui Tuliu, cari la vederea lui cu mîna legată și sîngerîndă, au țipat de groază.

In popor era o fierbere cum nu se mai pomenise în Bitolia: comentariile lumei stabileau ca conclusiune că armînii s-au dus pacinici să oficieze un tedeum și că grecomanii fusese agresorii, că în rîndurile celor d-întîiu fiind și Fărșeroții, cei din urmă nu ’și-au măsurat primejdia, cînd au provocat conflictul.

In fine, toți erau de acord de a veșteji pe grecomani, cari au proectat atacul în cancelaria Eforiei.

Acum rămînea a se ști ce măsuri va lua autoritatea imperială... Pentru victimele căzute va condamna ea un număr de 300 de inși?...

Și nimeni nu era în stare să dea un respuns afirmativ și categoric. Ceia ce se bănuia era că justiția turcească nu va ridica diapasonul și se va mărgini la amenzi în folosul statului — de vreme ce revoluțiunea nu era de ordin politic, ci ghiaurii între ghiauri s-au bătut...

Ast-fel s-a și întâmplat, căci după trei zile de detențiune, în urma lămuririlor date de inspectorul școlar romîn, care era un factor însemnat al statului otoman, s-a dat drumul tuturor prizonierilor ai căror părinți au fost impuși la o amendă în folosul statului pentru dezordini provocate...

Mișcarea aceasta socială, care tindea la înălțarea unui edificiu pe ruinele unei lumi ruginite, a reclamat jertfe și sînge omenesc, — ca ori ce așezămînt secular... Sîngele vărsat era botezul național al romînismului, care începea să se afirme triumfător în prejudiciul unei idei falșe, ce stăpînise atîtea veacuri pe aimîni.

VI

In Bitolia aproape toate meseriile se află în mîna armînilor. Începînd cu bijutierii, ceasornicarii, gravorii în metale și sculptorii în lemn, apoi trecînd la croitori de dame și bărbați, cismari subțiri, chiurcii (blănari), sîrmacheși, abagii, tîmplari, tufeccii (reparatori de arme), fefcii (cari confecționează fesuri), etc. toți sunt meseriași romîni. Numai samargii sunt bulgari, iar turcii în majoritate se ocupă cu comerțul.

Există în Bitolia o stradă numită „Vlahcearși”, pe o lungime de 500 pînă la 600 metri, care începe de la hamamuri (băi) și se termină cam în apropierea halei pescăriilor, unde pe ambele laturi se văd prăvălii, avînd acelaș plan, fără nici o deosebire de la una pînă la alta, despărțite printr-un paravan de scînduri.

Prăvăliile aceste cu chepenguri groase, cari se deschid de jos în sus, rămînînd în timpul zilei ridicate în sens orizontal, sunt ale armînilor din comunele Magarova, Tîrnova și Moloviște.

Aci se cos hainele de dimie albă ale Fărșeroților, saricile flocoase, ori căndușele grămostenești.

Fie-care prăvălie are de-asupra o cameră spațioasă pentru dormit, căci atît patronii cît și calfele și ciracii în zile de lucru rămîn aci, și nu sue în comuni de cît Sîmbătă seara pentru a cobori Luni dimineața la tîrg „în păzare”.

Luni e mare tîrg în Bitule și Vlahcearși e cea mai animată piață, unde coboară cu sutele romîncele din satele vecine spre a-și desface ciorapii, „pîrpozile ori lîpuzi” cum le numesc ele, împletite la șezătoare „bîrțat sau țicnaprefti”.

Tot la Vlahcearși Fărșeroții își desfac brînzeturile.

Intrarea în aceste prăvălii se face prin cîte-va scări de lemn, cari conduc în verandă, pe pardoseala căreia se află întinsă o rogojină, unde lucrează calfele sub privigherea patronilor.

In veranda fie-cărei prăvălii se pot vedea 10 pînă la 15 calfe, cosînd pe genunchi, căci, atît patronul cît și personalul lui nu șed pe scaune.

E zi de tîrg și Vlahcearși geme de lume.

Femei înșirate pe două rînduri își au expuse pe caldarîmul alb numeroase perechi de ciorapi albi, desenați în rîuri de flori pe la vîrfuri, cum și cămăși de pînzâ albă, fină și burangic; nu departe se află expuse bradoaice pline cu brînză, burdufuri, lapte îngroșat în putinee, în fața cărora stau nerăbdători proprietarii lor înveștmîntați fărșerotește.

Pe lîngă un stoc însemnat de asemenea marfă stă Simu Birina cu ochii în jos, răsucindu-și nervos mustața și pare gînditor omul.

Din spre hamamuri vine un șir de catîri, asini și cai purtînd saci cu cărbuni de lemne, o altă caravană vine de mai departe încărcată cu buți pline cu vin de Neagușta și tot așa trec pe aci noui încărcături cu bucate îndrumîndu-se spre halele, unde se desfac asemenea mărfuri. ’

E o îmbulzeală de nedescris. Femeile se văd nevoite să-si schimbe locul, să se apere cu mîna de caravanele, ce nu mai iau sfîrșit, ori să scoată furca din brîu si să amenințe calul acela nebunatic, care simțind că se apropie de conac, își iuțește de la sine pașii și din nebăgare de seamă copita lui vine în atingere cu pulpana celuia, ce îi stă în cale.

De cum își fac aparițiunea chirigii pe urma caravanelor, în cămeșile lor soioase, cu crețuri pe de nainte, cu tirlecul pe cap adus cam pe sprinceană, încâlțați în opinci cu vîrfuri aduse, încep a se auzi țăcănituri de foarfeci din ambele laturi ale pieței Vlahcearși și calfele celor d-întîi prăvălii, cari dau semnalul, sunt imitate de camarazii lor din prăvăliile următoare și așa pînă la cea din urmă prăvălie.

Ei țăcăne foarfecile după o sistemă oarecare, ce formează un fel de limbaj știut numai de dînșii.

Dar iată din partea tîrgului inului o grupă de 20—30 bulgăroaice, mai toate tinerele, înveștmîntate în costumele lor curioase, încinse pe la mijloc cu brîne negre, împletite, avînd forma unei funii și lungi de vre-o cîte-va zeci de metri; ele nu se pot încinge singure, ci cu ajutorul unei femei, care ține capătul cel-l-alt, pe cînd prima se tot învîrtește înconjurîndu-și mijlocul cu brîul și apropiindu-se de capăt, cu cît se tot învîrtește.

Operația încingerei ele o fac pe stradă și în loc să ție ca talia lor să fie sveltă și subțire, din contră ’și-o îngroașe cît pot mai mult în cît privindu-le din apropiere cine-va, are iluzia că vede niște boloboace în mișcare.

Bulgăroaicele își poartă brîul atît iarna cît și vara pe căldurile cele mai mari.

Podoaba lor cea mai de seamă este brîul, menit să le ascundă desăvîrșit formele.

Pe cap poartă un fel de tablietă cu bibiluri și din cari cad pe spate niște ciucuri. Pe dedesubtul tablietei, pe cap și pe tîmple, sunt mai multe legături, așa fel puse ca să facă un unghi ascuțit spre frunte. Pe sub bărbie și pe sîn au paftale mari de-asupra brîului.

Sentimentul frumosului, al cărui grad de desvoltare se oglindește îndestul în portul arătat, nu se manifestează la femeile acestea de cît într-un amestec al culorilor celor mai țipătoare.

Iar la manifestarea frumosului în forme, ele n-au ajuns încă, de aceia ’și ascund formele.

Vioiciunea, care adesea la femeile altor popoare ține locul frumuseței, lipsește cu totul bulgăroaicelor. De și molatice, par sănătoase, supuse la muncă, iar curățenia și ordinea nu pare să le fie o necesitate... În picioare n-au nici un fel de încălțăminte și așa gătite trec la tîrgul femeilor, tăcute, cu ochii în pămînt ca niște mirese.

Calfele au prins nota ridicolă și în loc de ori-ce altă vorbă, pun în activitate foarfecile, care țăcăne satiric în tot timpul cît defilează slavele pe d-înaintea prăvăliilor.

Ei n-au timp să stea acum de taifas ca în zile de sărbătoare, să presare cu epigramele lor ticluite instantaneu portul bulgăroaicelor, ori al chirigiilor arnăuți, cari se fac n-aude nu vede, de și știu că pe socoteala lor întră foarfecile în activitate.

In treacăt doar măsoară din ochi, răzbunător, pe vre-o calfă, dau din cap murmurînd printre buze vre-o înjurătură și trec mai departe pe urma cailor și catîrilor, pentru a ajunge la conac.

Calfele nu țin în seamă ciuda celor ce li se par lor că trebue să fie luați la vale și privindu-se unii pe alții de la locul unde cos, rîd de multe-ori pe înfundate pentru a nu atrage atenția patronului.

Să nu-l ducă nenorocul în piața Vlahcearși pe cel ce s-a călit la vre-un han și fără voe ar umbla pe două cărări, căci calfele croitorilor armîni sunt în stare să-l aducă repede la trezire.

Ciracii lor în asemenea împrejurări, iuți de picior cum sunt, se apropie de bețiv, îi înfig acul pe la spate de care atîrnă o coadă lungă și de aci încolo rîsul și chiotele se țin lanț pînă ce alcoolicul se pomenește luat pe sus de hamalii evrei, cari execută cu succes actul final al comediei... De aceia cei ce obicinuesc să se dreagă... se feresc ca de foc să dea prin Vlahcearși.

Ast-fel se petrec lucrurile în numita piață, unde domnește armînimea.

Aci cu greu și numai printre vîrstele cărunte se va putea găsi un analfabet. Toți tinerii știu ceti și scrie și vorbesc prin semne din ochi sau mînă.

Pentru fie-care seminție au cîte o poreclă: Evreului ’i zic „motur”, turcului „porintu”, bulgarului „ocan”, grecului „zarif”. Și aceste porecle nu-s aruncate în vînt, ci însemnează că cel d-întîi e murdar, al doilea e îndulcit, al treilea are cap gros, al patrulea e croit din subțire, adică filfison.

Au o limbă convențională cu metafore și aluziuni, așa în cît streinul nici o-dată nu poate bănui că de el e vorba.

Cu puținul lor câștig și cu economia la baza vieței lor, duc un traiu mulțumitor, sunt sprinteni, vioi, totdeauna curați, veseli, vorbăreți, spirituali și un fel de satiri pentru neamurile străine.

Pentru întreg personalul prăvăliei patronul dă 40 parale ciracului să aducă de la hanul din apropiere mîncare; dacă-i zi de post o strachină cu fasole, dacă-i zi de dulce o porție cu mîncare și pentru rest pîine neagră.

Ciracul își cunoaște meseria. El va merge la hangiu, îi va cere o strachină cu fasole și daca nu ’i-o umple, apoi printre rîsete și glume, înșfacă el caucul și mai toarnă o bună porție în strachina pe care trebue să o aducă plină. De aci trece la băcan să-i pună unt-de-lemn de Volo și, pe cîtă vreme băcanul e ocupat cu punerea unt-de-lemnului, ciracul înșfacă neobservat în pumn sarea și piperul, adese-ori vre-o limbă două de icre roșii, din cele tescuite în butoiu, pentru care bravură știe el că va primi un zece la conduită din partea calfelor.

Boabele de fasole se mănîncă de calfe cu vîrful acului, iar zeama se legumește cu miezul de pîine în așa fel, în cît toți sunt săturați la finele mesei.

La una din camerile de sus ale prăvăliei lui Delinuși din numita stradă, se adunase mai mulți patroni în ziua acea și se discuta cu multă aprindere asupra evenimentelor petrecute cu trei zile mai nainte, în dealul Bucovei. Aci se aștepta sosirea Fărșeroților, de a căror vitejie se dusese vestea în tot orașul.

Dintre calfele lor, cei mai în vîrstă luase parte la memorabilă luptă și în timpul celor trei zile cît au fost deținuți se simțise lipsa lor în Vlahcearși.

Și pe cînd acum tîrgul era în toiul lui, se văzu Costa, fiul lui Ianula cel mare, percurgînd în fuga mare Vlahcearși și anunțînd din prăvălie în prăvălie că vin Fărșeroții. Costa, după ce anunța pe Delinuși, se repezi la Simu Birina, care-l trimisese să cerceteze și să-i aducă noutăți de situația lucrurilor.

La auzul celor spuse de Costa, Simu tresări.

— I-ai văzut tu cu ochii tăi?

— Da, cînd eșeau din poarta seraiului.

— Și pe cine anume ai văzut?

— Pe toți ai noștri, cari au pornit-o veseli spre Vlahcearși.

— Era și Kendra și Tuliu în mijlocul lor?

— Da, erau și ei și le ziceau că-i vor lua la stîni, unde trebue să serbeze victoria. Ti! ce bine îmi pare că ai noștri au eșit victorioși! Are să fie frumos de tot în deal...

Pe cînd Costa se bucura de toate acestea, Birina părea din ce în ce mai îngîndurat.

Dar în momentul acela i se păru că zărește în apropiere pe Dimce morarul, care se oprise în dreptul unei femei și căuta a se ajunge din preț.

— Să ei seama să nu se fure ceva Costa! Eu mă duc să încasez o datorie; nu voiu întârzia mult.

Și Simu, care nu voia să-i dea de bănuit lui Costa că vrea să vorbească cu Dimce, îl pîndi pe acesta pînă făcu cumpărătoarea, apoi se luă pe urma lui și cînd coti în strada evreiască, iuți pasul și la o distanță oare-care fu în dreptul lui Dimce.

— Noroc Dimce!

— A... să trăești D-le Simu!

— Unde te duci Dimce?

— Mă duc la han să încarc calul și să plec la Dihuva.

— Bine, bine Dimce.

Apoi misterios:

— Astă-zi vor sui și prietenii în comună, mîne sau poimîne m-am informat că vor merge la stîni... cred că n-ai uitat promisiunea...

— Cum să uit, vai de mine, D-le Simu! Eu n-am uitat de loc... Ba într-o zi era să-ți aduc vestea pe care o aștepți, dar nu era singur...

— Știu; am aflat că era însoțit de dascălul Sîrmacheși.

— E... acum mă crez ce spui.

— Nu-i nevoe de altă lămurire; e vorba de astă dată să nu perzi ocazia.

— Fii pe pace.

Poate că ți-a mai rămas ceva de tîrguit și ai fi isprăvit banii... Poftim să se găsească la D-ta acest medgid (5 lei).

Dimce luă moneda zicînd:

— Să trăești D-le Simu, cu asta mă îndatorezi mult.

— Nu face nimic Dimce; caută și veghiază la postul D-tale.

Se strînseră de mînă și se despărțiră.

Simu fu înapoi după un sfert de ora, unde găsi pe Costa cîntărind unui cumpărător bitulean o bradoaică cu brînză.

Pe cînd Simu dedea întîlnire lui Dimce în strada evreiască, în Vlahcearși Fărșeroții își făceau intrarea triumfală.

Abia apărură din spre hamamuri, căci veneau din piața Chiurciilor sau Beledie, și foarfecele calfelor intrară în activitate, dar de astă dată ele aveau o însemnătate cu totul alta, care se traducea printr-un uraaa! trăiască Fărșeroții! și era veselie ne mai pomenită pe toate fețele.

La vederea lor, femeile, ca și cum ar fi fost de mai nainte înțelese, se ridicară în picioare și-i urmăreau cu ochii plini de mîndrie legitimă, căci nimeni din cei străini neamului lor nu le semăna la chip...

— Uite și Bucuvala, grăiră ele în extaz.

Apoi o vecină a moșului Kendra:

— Priviți pe Celnicul Kendra și pe Tuliu rănit... surioară.

Ceata Fărșeroților se opri nu departe la prăvălia lui Delinuși, unde mai sosiră Sîrmacheși, Nicol, Ciuli și Maimuca profesori, să-și vadă colegul, care luase parte la insurecțiune.

— Fiți bine veniți între noi, să trăiți „gioni” (voinici) fărșeroți, grăi Delinuși, care fu urmat de cei presenți:

— Trăiască!

Toți se grăbeau să strîngă de mînă pe apărătorii neamului, cari suiau acuma în camera de sus a prăvăliei lui Delinuși, cu vedere poetică spre Dragor și „bizustene”.

Prezența lor alimenta în mulțime discuțiunea și comentariile asupra revoluțiunei.

Acei din armînii meseriași, cari luase parte la luptă, povesteau celor setoși de vești și de amănunte precise asupra modului cum s-a început lupta, cum și peripețiile.

Se apoteoza curajul și mărinimea Fărșeroților, cu deosebire vitejia și prevederea lui Bucuvala, mulțumită căruia s-a limitat numărul morților, căci grecomanii fiind înarmați, ar fi curățit mulți din ai noștri, dacă nu i-ar fi desarmat Bucuvala.

In urma acestora o idee veni să stăpînească pe tineret și anume, cînd vor fi cu toții Duminica acasă, să meargă la stîni, să manifesteze în onoarea fărșeroților, cari au salvat cinstea neamului. Și între aceste, cîntecele veneau să prea-mărească numele eroilor.

In camera prăvăliei lui Delinuși, unde urma să prînzească Fărșeroții, suiră profesorii.

Cînd fură față în față, se îmbrățișară cu căldură și în ochi, luptătorii avură lacrimi.

— După cum ne-am informat, a fost lată de tot, fraților, întrebă Sîrmacheși.

O revoluție în toată puterea cuvîntului, iubiții mei, dar ne putem mîngîia că am fost stăpînii situației, mulțumită acestor viteji, răspunse Tuliu.

— Am prevăzut noi furtuna, zise Bucuvala; de aceia am ținut să’ luăm parte de aproape. Trebue să regretăm nenorocirea, ce a isbit cîte-va familii de armîni rătăciți, dar vina nu e a noastră; urma să se găsească printre ei cîte-va capete deștepte, să le atragă luare aminte asupra primejdiei, ce-i amenință, căci noi, la urma urmei, nu puteam lăsa floarea armînimei pradă revolverelor si cuțitelor lor.

Le-am dat o lecție pe care credem să nu o uite grecomanii, cît or fi.

Trebue să se știe de azi înainte că armînimea e puternică în Macedonia și să nu dea D-zeu să ne ajungă cuțitul lor la os, că va fi vai de vrăjmaș!

Cu trei zile de închisoare am răscumpărat libertatea gîndirei și a limbei noastre; nu ne vom teme chiar când viața ni s-ar cere pentru a ne afirma și întări națiunea armînească în toate drepturile ei.

Pilda dată de noi va fi imitată de armînii satelor, acolo unde se vor simți jigniți, batjocoriți de grecomani, cum am fost noi în mijlocul unui oraș înaintat, unde se zice că trăesc mulți învățați.

„Gionele” nostru Tuliu va bine-voi să mai ție cuvîntări de felul aceleia din ziua Sfinților Apostoli și apoi lasă... că mare-i D-zeu și pentru noi...

Și Bucuvala făcu un gest cu mîna ca și cum ar fi vrut să le spună că Cel a tot puternic veghează destinele națiunilor și nu va permite ca cei slabi și rătăciți să se suprapue lor.

Toți cei de față, cari luaseră parte la serbare, afirmară:

— Ce e drept, a fost sublimă cuvîntare lui Tuliu și fie-care cuvînt ne-a pătruns în suflet, așa în cît de atunci încoa par-că am fi alții, mai mîndri, mai puternici.

Sa-ți trăiască Kendro, îl felicitau pe bătrîn, care ascultase pînă aci.

— Vă mulțumesc, fraților, să trăim cu toții, să ne bucurăm de isbîndă.

Da acum, după cele ce-mi văzură ochii pot muri cu cugetul împăcat, căci am constatat că armînimea nu va pieri nici odată în Macedonia.

— Ai să mai trăești tată, să vezi si isbînda cauzei, care a provocat acest eveniment pe care-l sărbătorim în inimi.

Moș Kendra pricepu aluzia lui Tuliu, de aceia încheie:

— Să te audă sfîntul fiule, dar un lucru trebue să se știe: pădurea e a noastră... ce are a face că ea conține uscături, cari vor peri de la sine, mai de vreme, mai tîrziu.

Să ne îngrijim de vlăstare, căci uscăturile nu mai sunt bune de cît pentru foc.

Moș Kendra făcea aluzie la Lala si la Mia. Uscătura din pădure pentru Kendra era Lala și vlăstarul Mia.

Moșu se gîndea că Lala va rămîne același și se împăca în suflet că fică-sa va rămîne o credincioasă a romînismului.

Bătrînul era un idealist în felul lui și ar fi vrut să povățuiască pe Tuliu să se ridice deasupra amorului pămîntesc, dar nu era nici locul nici timpul, de aceia suspină și tăcu. Aluziunea a fost înțeleasă de Bucuvala și de Sîrmacheși, inițiați în cauză, dar nu în felul cum o concepuse moșu.

Amîndoi dădeau dreptul lui Tuliu, înțelegeau puterea de îndărătnicie a lui Lala, dragostea dintre tineri și piedicele, ce ar fi întîmpinat la infinit pentru isbînda visului lor, dacă nu s-ar fi întrebuințat o diplomație față de fanaticul grecoman.

Bucuvala grăi:

— Eu sper că în scurtă vreme, în comunele noastre cel puțin, să nu mai rămînă nici unul să cugete si să simtă alt-fel de cum cugetăm și simțim noi. Speră gione, și nu gîndi rău de nimeni și de nimic. Ceea-ce ți-i scris pe frunte trebue să pățești.

In urma acestora li se aduse de ale mîncărei pe niște mescioare rotunde, de către bucătarii din apropiere.

Prînzul acesta îl dădea Delinuși în onoarea Fărșeroților, cari o-dată cu sfințitul soarelui suiră la o l-altâ în Magarova.

PARTEA A TREIA

I

Cinci zile lipsiseră căpeteniile Fărșeroților de la stîni și la vederea lor, secunzii începură a descărca pistoale în vînt de bucurie, făcînd să resune Peristera ca de un vuet resboinic.

Fuseseră văzuți de locuitorii ambelor comuni și armînii s-au grăbit să le iasă în cale, să le ureze bun venit și să-i felicite pentru modul vitejesc cum au știut să apere cinstea romînismului.

Grecomanii căutau să se dosească, prefecîndu-se că n-au idee de cele întîmplate, părînd a fi indiferenți de cele ce se petreceau; în realitate însă se întrețineau pe ascuns cu Lala și-l întețeau în contra Fărșeroților și ’i reproșau că, de ce n-a intervenit cu autoritatea lui, să-i oprească de a lua parte la tedeum — la cari reproșuri el răspundea că n-a știut nimic, dar că va lua măsuri ca pe viitor să nu mai îndrăznească Fărșeroții să facă nici o mișcare fără consimțimîntul lui.

In fond, Lala se simțea descurajat, căci știa el bine că nu e în stare să se impue unor uriași ca Bucuvala, de oare-ce între el și dînșii era o tovărășie, stipulată prin contract, ce prevedea că, din numărul vitelor, cu a căror economie se ocupau Fărșeroții, o treime era proprietatea fie-cărei căpetenii. Ei nu erau salariații lui Lala, ci tovarăși, ai capitalului îndoit din partea lui Lala, care se egala cu partea lor de muncă.

Venitul turmelor, prin urmare, era împărțit în trei, din care două părți reveneau lui Lala și o parte fie-cărui cap de Fărșerot sub a căror îngrijire și administrație lucrurile prosperau.

Căci ce ar fi făcut Lala singur, dacă n-ar fi fost Fărșeroții, buni gospodari și harnici economi de vite, cari se pricepeau în rostul unei asemeni întreprinderi?

Ar fi urmat să lichideze totul și cu cîte-va sforțări din partea Fărșeroților, ar fi devenit ei proprietari și asupra părței sale.

Ast-fel stînd lucrurile, autoritatea lui Lala asupra Fărșeroților era consacrată prin obiceiul locului, de a se atribui cinstea și puterea morală stăpînului— iar nici de cum că această autoritate ar fi decurs de vre-un drept exercitat de stăpîn asupra servului.

Știa el Lala acum că are dușmani personali pe lîngă partidul armîn, împotriva căruia lupta fără succes... I se adusese la cunoștință evenimentele petrecute în Magarova și tot ce a urmat în Bitolia. Aflase că Mia și Maria luaseră parte atît la serbare cît și la Bitolia, însă nu mai îndrăznea să provoace noui scandaluri în familie.

De cînd cu venirea lui Kendra și a lui Tuliu în casa sa, și conflictul știut, el nu mai vorbea nici cu Mia nici cu Maria. Kendra îi sta în față mereu amenințător, i se părea că-i aude glasul și Simu întîrzia să ’i aducă vre-o veste...

Mia, din ziua cînd a zărit din balcon pe Tuliu rănit la mînă, toată jalea și-a închis-o în inimă și-si petrecea zilele retrasă în odaea ei, în plîns, ferindu-se și de mamă-sa să nu o vadă.

Chinul ei însă era cu atît mai mare, cu cît nu putea ști cum îi merge lui Tuliu. Aflase că au fost liberați din închisoarea Seraiului a treia zi, dar mai mult nu știa, și din mintea ei nu-l uita o clipă. Pe cine să întrebe unde e Tuliu, ce face el și dacă rana îi merge spre vindecare?

I s-a spus de către soațe, cari sosise din Bitolia, că Dumineca ce vine, tinerimea armînă din ambele comuni va merge la stîni, unde se zicea că va fi horă mare, că vor fi jocuri, petreceri etc.

— Vezi, fă-te bine, soro, să mergem și noi, să privim, cu atît mai mult, cu cît stînele sunt ale voastre și plimbarea noastră va fi motivată în fata lumei — i-a zis Vangheluța de peste drum, care venise să vadă cum îi este Miei.

Mia tresări ca din visare. Se gîndi că poate va vedea pe Tuliu și simți ca și cum un curent de însănătoșire i-ar fi circulat prin vine.

— O să mă silesc Vangheluțo să mă scol, căci poate aerul îmi va face bine... De cum am venit din Bitolia, nu mă simt bine. Răceala să fie cauza... sau impresiunea ce am avut-o la vederea atîtor răniți, flăcăi din ai noștri... nu știu și eu ce să mai zic...

— Eu bănuesc c-ai răcit surioară, dar am speranța să te întremezi la loc, cînd i vei vedea la horă voinici și vindecați...

— Să te audă Dumnezeu, Vangheluțo.

— O să fim toate soațele, cari am fost la serbare, Mie, și bagă de seamă că fără tine nici una nu merge.

In tot timpul acesta soațele Mieai veneau în fie-care zi la dînsa și prin glume căutau să o predispue la veselie — însă ele nu știau nici una adevărata bubă ce o rodea...

Venise și ziua Duminicei. Mia se sculase mai de vreme ca de obiceiu, terminase cu trebile casei și acum își făcea găteala. Gîndul că va fi văzută de Tuliu, o făcuse să-și aleagă rochia de culoarea liliacului, apoi ilecul cel muiat în fir de aur; pe cap s-a legat cu „șchepa” cea de mătasă fumurie, brodată pe la margini cu mătăsică multicoloră. Părul ei bogat, împletit în două coade, ce îi atingeau pulpele, venea așezat sub „șchepa” străvezie, iar în dreptul funtei de la stînga creștetelui prinse un chiparos și pe piept floarea „nu mă uita”.

Și fără de găteala asta Mia n-avea rivală în ambele comuni, dar de astă-dată voea să se convingă, dacă într-adevăr e frumoasă și se privi cu atenție în oglindă.

Simțul frumosului în producțiunile firei și ale artei fiind bine desvoltat în sufletul ei, avea oroare de culorile țipătoare, de formele exagerate, disproporționate. Se măsură, zic, de sus în jos în oglindă. Se găsi la statură potrivită. Își privi în profil bustul peptului și rămase mulțumită de sînii ei răsăriți în libertate și fără corset, pentru vîrsta ei de 18 ani.

La talie nu era tocmai subțirică, dar nu vru să forțeze mai mult colanul, că prea i-ar fi pus în evidență șoldurile și nu o aranja de loc să se știe că în privința asta a trecut la exagerație.

Toate le-o fi putut observa Mia examinîndu-și boiul mlădios la oglindă și silindu-se să atingă perfecțiunea, pentru a fi la înălțimea inspirațiunei poetului, numai una n-a putut-o nici ea observa, că s-ar fi îndrăgit de sine poate...

Era atmosfera acea radiantă în centrul căreia plutea ființa ei, ce se eteriza, se perdea pe nesimțite pentru a face loc castităței, inocenței și curăției sufletului ei de fecioară — calități, ce se nuanțau tot mai puternic cu cît pentru ea rămîneau invizibile, nebănuite, neștiute.

Faptul că se gătise si căutase să se convingă, dacă într-adevăr îi șeade bine, avea o origină de ordin cu totul superior și anume: ea vedea în Tuliu idealul și pe alesul națiunei sale, și-l asemăna în minte cu eroii din mituri și-și zicea: oare e destul de perfectibilă? Poate fi motivul inspirațiunei marilor sale acte?

Iată ce idee o domina, cînd o făcuse să-și peardă vremea la oglindă, să se studieze cu a-tenție.

Într-adevăr, era minunată și superioritatea ei au confirmat-o soațele, cînd au văzut-o, nu prin cuvinte, ci prin sărutări și exclamațiuni de admirare.

Porniră, după ce se convinseră din cerdac că în „curie” e lume multă. Ce e drept, tinerii se ținuseră de cuvînt și între 2 și 3 p. m. își făcuseră aparițiunea în fața stînelor, în cît acum răsuna pădurea de urale și de „s-bănează Fărșeroții”.

Căpeteniile, la vederea lor, se grăbeau să-i strîngă de mînă, să le mulțumească prin cuvinte adînc simțite pentru simpatia, ce le-o arăta și erau mîndri acești oeri de a vedea cum pe urma lor răsărea o nouă armată, care avea să ducă mai departe lupta cu succes.

Bucuvala dete ordin secunzilor să zică din cavale și într-un moment se înjghebă o horă mare între cei 50 de păstori și tineretul, ce venise să manifeste la stîni. Din cînd în cînd cîte vre-un pocnet de pistol ducea vestea în depărtare că la stîni poporul petrece.

Entusiasmul tineretului veni să-l cuprindă și pe moș Kendra, care, negreșit nu putea lipsi din mijlocul a lor săi; juca între Bucuvala și Coli Ghiza și se pricepuse bătrînul să înlăture tristețea care-l chinuise.

Dar pentru ce moșul ar fi putut să fie trist în acest moment, el cel optimist din fire? Avea un motiv să fie trist și aceasta provenea din cauza ranei de la mîna lui Tuliu, care avea nevoe de o serioasă îngrijire și tocmai fiind-că suferea, rămase să bolească în pat, pe cînd bătrînul inimos venise între ai săi, dar cu gîndul era la Tuliu.

Tocmai pe cînd hora era în toiul ei, se văzură răsărind din toate părțile, în grupuri, femei și fete din Magarova și Ternova. Era întîia oară cînd ochii lor se desfătau la priviliștea, ce li se desfășura pe de nainte.

Știau bine că nu era nuntă și totuși așa ceva nici la nunți nu pomenise. Se formă un cerc împrejurul horei. Cercul acesta de privitori veni să fie mărit de Mia și soațele ei. Dînsa își aruncă lacom privirea spre horă, examină cu atenție pe fie-care în parte și văzînd ca Tuliu nu e printre ei, simți că se cutremură din picioare.

Bine nu-i putea fi, nici vorbă, dar pe cine și cum să înrrebe ea ce face, cum îi merge lui Tuliu?

Presimțirea o făcea să ghicească că Tu]iu trebue să sufere. Dar prezența lui moș Kendra o mai îmbărbătă.

Ah, de ar întreba-o el de sănătate, ar profita de împrejurare, l-ar întreba ce face Tuliu, dacă s-a vindecat, dar cine știe... o va întreba moșu sau nu... Cine știe, poate că cu gîndul acesta s-a desprins el din horă la vederea Miei, sau că era prea obositor pentru el să ție pept cu tineretul...

Își șterse nădușeala de pe frunte și se dete pe lîngă umbra unui brad uriaș.

Mia întoarse capul într-acolo. Se scuză pentru moment din fața soațelor și le zise că, avînd durere de cap, să-i dea voe să se odihnească puțin sub umbra acelui brad.

Păși într-acolo.

Moș Kendra se așezase pe mușchiul lui. Cînd fu aproape de el, Mia grăi încet:

— Bună-ți oară, Lale!.

— A... ghine viniș, mușiteață.

Apoi sculîndu-se și plin de iubire strîngîndu-i mînă, urmă:

— Sunteți bine pe acasă, mama ce face?

— Bine, Laie, bine; dar dv.? Cum se face că ești singur?

— Da, singur, Mie, cum mă vezi; Tuliu e în pat. Rana de la mînă îl supără rău; azi noapte n-a putut închide ochii, sărmanul băeat... Oh, a fost o noapte grea... a avut și aiurări. Iubirea ce o am pentru popor, m-a făcut să-mi iau inima în dinți și să-l las singur; apoi n-am avut ce face și stăruinței lui, care m-a silit să vin.

Țal Zega, nepoată-mea îl îngrijește ca o soră, dar nu știu dacă nu va avea nevoe de ajutorul unui doctor, Mie.

Mia ascultase pe bătrîn și înlemnise acolo, în picioare în fața lui. Fața ei era pală, inima îi svîcnea în piept cu tărie și nu putu grăi de cît:

— Un doctor, Lale, un doctor, da, cît mai curînd...

In colțul genelor i se iviră doi stropi de lacrimi, cari ’i alunecară pe piept.

Își întoarse capul spre pădure și cu batista le șterse repede urma.

— La asta m-am gîndit și eu — urmă bătrînul — mi-e în gînd să mă cobor chiar mîne în Bitolia și să aduc pe doctorul Hristovici, care-i un bun chirurg se zice...

— Să nu întîrzii nici un minut, Lale, căci nu-i de glumit cu o rană, și, vai, Lale, o întreagă lume armînească și a pus speranțele în Tuliu!!

Dar Mia nu-și mai putu ține isvorul ce i se porni din ochi.

Bătrînul înduioșat suspină cu amărăciune. Acum constata el iubirea nețărmuită a fetei lui Lala pentru Tuliu.

Mia băgă de seamă că e observată de soațe, de aceea se înarma cu tot curajul, se apropie de bătrîn, îi întinse mina și ’i șopti:

— Să-i duci multă sănătate din parte-mi, Lale, și să-i spui că mă voiu ruga lui Dumnezeu să-i dea puteri să treacă pericolul și vecinic să aibă parte de bine;

— Îți mulțumesc fiică scumpă, murmură moș Kendra, înecîndu-l suspinele. Oh, cum ar fi sărutat-o pe frunte, cum i-ar fi bine cuvîntat pe amîndoi, Dumnezeule, dar... cine ar fi înduplecat pe Lala la așa ceva?

Se gîndi la Tuliu și cumpănind în minte împrejurările, conchise că față de un înger ca Mia i-ar fi cu neputință lui Tuliu și ori-cărui tînăr — care ar fi iubit-o în locul lui Tuliu, să se ’nalțe de-asupra unui amor lumesc...

In fața Miei văzu moș Kendra că lupta la care se angajase fiul său abia era la începutul ei.

— Ce spunea moș Kendra, Mie? o întrebară soațele.

— Îmi vorbea de fiul său, sărmanul, răspunse cu seninătate Mia.

— Am auzit că rana ’i merge spre rău, dragă Mie!

— Da! — făcu Mia mîhnită.

— Țal Zega spunea către vecine că îndură grozave suferințe.

Nu erau de ajuns afirmările bătrînului, mai veneau acum și soațele să o sîngereze la inimă cu vorbele lor.

Vai, și trebuia cu toate aceste să pară indiferentă, să observe hora, să rîdă, să glumească cu celelalte soațe, cari erau mulțumite de ce vedeau.

Intre cîntece și jocuri vremea trecuse și primele cari începură a se retrage fură grupurile de femei și fete ce aveau grija caselor, apoi urmară tinerii în rînduri, rînduri.

Din toată lumea asta, singurul moș Kendra mai rămăsese la sfat cu Bucuvala și ceilalți.

Lipsa lui Tuliu fu observată de Fărșeroți, dar pînă aci nu fusese timp de a se interesa de el și, odată rămași singuri, moș Kendra le arătă că rana lui Tuliu îi inspiră griji.

— Să se cheme un doctor numai de cît, replică Bucuvala.

— Mîne voiu coborî la Tîrnova să văd cum îi merge.

— Vederea ta îi va face bine, Bucuvala. Vedeți, s-a întunecat și eu tot aci mă găsesc. De ce nu mă luați la goană?

Dar fiind-că voi nu mă goniți, e timpul cred să vă zic noapte bună.

Moșul se sculă îngrijorat și strînse de mînă pe fie-care în parte. Timpul era liniștit, cerul senin și luna plină poleia înălțimile codrului Magarovei, desemnînd umbre fantastice dincolo de stîncile eratice. Poteca, care conduce la isvor și de aci la stîni, era acum pustie.

Nici un zgomot, nici o șoptă, doar cîntul lugubru al unei cucumele aciuiată în scorbura unei stînii, făcea să străbată ecoul în adîncimea codrului.

Unui om superstițios i-ar fi făcut rău glasul acestei păsări de noapte, despre care oamenii simpli spun că prevestește nenorocire, de oare-ce avînd simțul mirosului foarte desvoltat, simte apropiata intrare în descompunere a corpului viețuitoarelor... Moșu însă, care era preocupat cu rana lui Tuliu nici că a luat seamă, ci cu capul în jos mergea gînditor pe poteca șerpuitoare.

Singurul Bucuvala îl petrecuse o bună distanță, pînă ce-i zisese moșu să se înapoieze. Uriașul, oprit pe vîrful unei movile, părea un zeu neadormit. De l-ar fi văzut cine-va pe vremea aceia cum își rotește privirile de-asupra comunelor unite și cum cărda să străbată prin umbrele nopței, s-ar fi dat în lături de spaimă...

Avea aerul unui Marius pe ruinele Cartaginei...

Ce să-i fi fost lui oare, de nu-i venea să se miște de acolo? Poate că se gîndea să n-amenințe vre-o primejdie pe Kendra și ținea să se asigure că a intrat teafăr în sat?

Da, se întîmplase tălhării pe drumul acesta, mai de mult însă, pe cînd haiducea Maleo prin împrejurimile Magarovei. Dar pe cînd Bucuvala stetea înfipt colo pe movilă, nu departe de isvor, din partea unde încep cei dintîi tufani, zări scăpărînd o lumină roșiatică, care fu urmață de o detunătură puternică de armă, apoi un țipăt prelungit și în fine niște gemete, ce se perdeau în umbrele nopței.

Ca un vultur ce se repede din sboru-i asupra pradei, cu aceiași împetuositate uriașul în urma cîtorva sărituri, fu pe potecă și acum mai mult fugind pe brânci, se apropie de cel ce căzuse pe spate.

Bucuvala făcu un pas înapoi, căci recunoscu la razele lunei pe cel căzut: era moș Kendra, sărmanul, care văzînd pe Bucuvala, printr-o sforțare supremă, grăi stins de tot: m-au omorît vrăjmașii... colo... colo... a fugit... și Moșu se silia să arate cu mîna în partea de unde ’ zărise lumina.

I1 sprijini pe brațul lui și văzînd cum moș Kendra închide pleoapele, strigă:

— Frate, spune-mi cine a fost, nu l-ai putut recunoaște?! Kendro, scumpul meu amic, Kendro!...

Ah... s-a stins... murmură uriașul

Lăsă binișor pe Kendra, stins de viață pe iarbă și fără a mai sta o clipă pe gînduri, luîndu-și seama că ucigașul ar putea să scape, porni în goană disperată pe poteca șerpuitoare.

Se gîndi că or cine ar fi, va trebui să apară la drum spre a coborî în sat sau să apuce drumul Nijopolei.

Călca mărunt și ușor în tocmai ca un motan tînăr, care se exersează pe sub gard să vîneze în fața unui stol de vrăbii.

Dar lună intră în regiunea unor nori negrii și întunericul se lăți prin împrejurimi în cît nu se mai putea distinge obiectul la doi pașii Totuși uriașul deprins cu locurile aceste accidentale, cunoscînd ori-ce rîdicătură, ori-ce povîrniș, nu disperă.

Prevederile lui nu l-au înșelat, căci cînd ajunse în apropierea celui din urmă tufan, care forma capătul unghiului codrului, ucigașul fără să bănuiască că e urmărit de cine-va, venea chiar în fața lui Bucuvala.

Acesta nu-i mai dete timp nici să se reculeagă, ci ridicînd pumnul, îl lăsă cu toată furia puterei sale herculane pe capul ucigașului.

— Stăi mișelule!... că te mănînc fript — urlă Bucuvala.

Dar de prisos își mai cheltui vorba, căci isbitura fu așa de cumplită, în cît pentru moment presupusul ucigaș a cărui țeastă suferise avarii, se vede, se cletină locului și vru să cadă lungit, dar Bucuvala îl sprijini pe braț murmurînd:

— Nu-i timpul să mori acum tălharule, stăi, trebue să trâești, să te vedem cine ești, cum te chiamă, cine te-a îndemnat să săvîrșești omorul: răsbunarea sau tâlhăria; mișelule...

Și zicînd aceste, îl luă subsăori, grăbind cu el la isvor. În cîte-va minute ajunse, îl lăsă încet pe iarbă și luînd apă cu ulcica, îl stropi, îl făcu să bea, îi frecă pulsul, inima, tîmplele...

Bucuvala era aproape să dispere, văzînd că asasinul nu dă semne de viață.

La cîți-va pași de isvor se distingea întins pe iarbă Moș Kendra în nemișcare și cîndușea și cămașa-i albă arătau lui Bucuvala locul unde zace el mort...

La gîndul că n-are să mai poată vorbi nici odată... cu vrednicul bătrîn, o lacrimă îi străluci în colțul genelor sale, apoi îi curseră în șir mai multe.

Cum să nu plîngă... perdea un tovarăș de luptă, pe care cu greu l-ar fi putut înlocui un al doilea,

Nu știa acum dacă presupusul ucigaș e mort de-a binelea, sau să preface...

Il scotoci prin sîn. Da, avea o armă și țava ei era și acum caldă.

Nici vorbă, se gîndi Bucuvala — el e asasinul.

După un timp oare-care de fricțiune, observă că dă semn de viață.

Bucuvala respiră mai ușor.

— Mulțumescu-ți, Doamne, că n-a murit.

Se descinse și înainte de a se desmetici ucigașul, îl legase de mînă și acum se pregătea să-l lege de cealaltă,

Necunoscutul grăi.ca și cum ar fi aiurat:

— Ce vrei să faci cu mine?

Bucuvala avu o tresărire... Recunoscuse glasul individului... Așa dar era Dimce morarul!

Ii răspunse calm:

— Ai să vezi mai tîrziu.

— Unde vrei să mă duci?

— La stîni — ai cunoștință de ele, nu este așa?

— Da! Și ce vrei să-mi faci?

— În tot cazul n-am să te tratez așa precum ai făcut tu sărmanului Kendra.

Și repede Bucuvala continuă:

— Spune, ce ai avut cu el, mișelule?

— Alții m-au pus, nu e vina mea.

— Și tu l-ai ucis ca pe o vrabie.

— De vreme ce m-au pus, la ce mi-ar mai folosi să mint.

Bucuvala era satisfăcut de strategema ce a întrebuințat față de asasin, de a-l face să mărturisească crima cu atîta ușurință, căci în realitate el numai bănuia pe Dimce și ar fi avut de furcă să-l hotărască la mărturisire, dacă ar fi urmat să nege.

De aceia nici nu-l lăsă să încheie frasa din urma și Bucuvala grăi:

— Da, te-am văzut de pe movilă, ți-am urmărit toate mișcările, dar n-am știut ce gînduri nutrești, că te dedeam eu mai repede gata, înainte ca tu să răpui pe Kendra. Precum vezi, chiar în pămînt să fi întrat și tot nu-mi scăpai. Acum ești prizonierul meu pînă ce vom descoperi pe vinovății despre cari ai spus. Urmează-mă dar.

Dimce se sculă, iar Bucuvala, ținînd de ambele căpătîe ale brîului, ducea alăturea pe asasinul lui Kendra spre stîni.

Tovarășii începură a se îngrijora de întîrzierea lui Bucuvala și de aceia steteau nedumeriți în fata stînelor.

Cînd l-au văzut că vine însoțit încă de un altul, au crezut că e Kendra, dar luînd seamă că necunoscutul e adus legat — începură a bănui ceva rău...

— Fraților! grăi Bucuvala în mijlocul tăcerei și a mirărei, ce se zugrăvise pe fețele Fărșeroților.

Și glasul îi tremura ca nici odată.

— Veți păstra cel mai desăvîrșit mister asupra celor, ce am să vă spui. Nimeni afară de voi n-are dreptul să știe secretul ce vi-l voiu încredința.

Aflați dar că bunul nostru Kendra, celnicul Kendra, nu mai este printre noi.

— E... ce ai zis, Bucuvala!...

— Da, fraților, acum o jumătate oră, știți bine că Kendra își luase noapte bună de la noi și nimănui nu-i trecea prin minte că acel „noapte bună” al său, va fi cel din urmă adio și fără revedere, căci, în dreptul isvorului, a fost asasinat mișelește de Dimce, pe care l-am prins și 1-am adus în fața voastră.

Fărșeroții priviră sălbatic pe Dimce. Coli Ghiza vru să se repeadă la el să-l sfîșie, dar un gest al lui Bucuvala îl ținti locului.

— Pedeapsa stă în mîna legei noastre Coli Ghiza. Liniștește-te și înainte de ori-ce altă hotărîre, repeziți-vă voinicilor pînă la locul crimei și aduceți încoa pe brațe pe bunul nostru Kendra; să ne facem datoria mai întîi față de dînsul, apoi ne vom ocupa de Dimce și ceilalți. De o cam dată vă dau în primirea voastră Kosta și Grușu pe acest criminal, să mi-l păziți în casa din poeană, unde nu-i veți ști de urmă de cît numai voi doui. Il veți hrăni, și nu-i veți da ocazie să se plîngă de nimic, pînă cînd va veni vremea să mi-l dați mie în primire.

Fărșeroții consternați de vestea sinistră, deferă fuga spre locul crimei.

La vederea Moșului Kendra, muți de durere, nu-și puteau stăpîni cursul lacrimilor. Plîngeau fie-care în cîte o parte și nu se auzea nici un cuvînt de mîngîere. În cea mai desăvîrșită tăcere Moș Kendra fu întors cu fața în sus, apoi luat pe brațele lor vînjioase, doi mai în față, doi mai la mijloc, unul sprijinindu-i capul; ast-fel suiau ei cu mortul la stîni.

Luna de sus, care eșise din regiunea urnirilor, era martoră la această dramă, ce se desfășura în partea de Nord a Magarovei, la cîte’ va sute de metri apropiere.

II

Declarațiunile lui Dimce, făcute în fața lui Bucuvala și Ianula cel Mare, buimăciră pe Fărșeroți.

— Și pentru care cuvînt Simu îți spunea că vrea să scape de Kendra și Tuliu?

Morarul dete din umeri și răspunse:

— Știu atîta că se temea de ei să nu calce pe d. Lala. Îmi spusese că d. Lala l-a însărcinat să mă angajeze cu paza stînelor și dacă voiu surprinde cum-va pe lîngă stîni pe acești doi Fărșeroți, să-i ucid, că el răspunde de ori-ce s-ar întîmpla.

Bucuvala și lanula se priviră semnificativ. Le era de ajuns de o cam dată ceea ce știau, că Lala, din cauza urei, ce hrănea lui Kendra, de cînd cu conflictul iscat între amîndoi, și despre care avea idee Bucuvala, și-a asociat scopului său de a se scăpa de Kendra și Tuliu pe Simu Birina, căruia, de sigur, trebue să-i fi dat bani, că acesta la rîndul lui să găsească cu atîta ușurință un instrument orb cu care să apuce jeratecul, fără să se frigă. Era mai mult ca sigur Simu, că Dimce va comite crima fără să fie văzut de nimenea.

Și nu le-a fost greu a stabili că Kendra pica prima jertfă dintre armîni în lupta, ce se declarase între ei și grecomani.

Cine știe — își ziseră ei — dacă nu vor veni și alții pe urmele lui Moș Kendra.

De aceia capii Fărșeroților luară o rezoluțiune în fața descoperirilor făcute prin declarațiunile lui Dimce și anume: să se facă o înmormîntare națională lui Kendra, să ia parte la ea toată suflarea romînească ca să-l petreacă pînă la vecinica locuință pe acel ce se jertfise pe altarul națiunei.

Frații Șcreta mai erau și doi meșteri lemnari. Prin urmare, ei fură însărcinați cu facerea cosciugului.

Bucuvala și lanula cel Mare, lăsînd pe Dimce în primirea lui Costa și Gușu, trimiseră pe alți doi voinici să vestească pe profesori de moartea lui Kendra, fără a da altă explicațiune, de cît că a fost găsit ucis lîngă isvor; iar ei amîndoi coborîră în Ternova să prepare pe Tuliu.

Țal Zega, nepoata lui Kendra, tocmai eșea din poartă îngrijorată, pentru a merge la stîni să se informeze ce e cu Moș Kendra, căci Tuliu începuse a se îngrijora, cînd văzu pe Bucuvala și lanula grăbind în casa lor.

— Ce face Tuliu, o întrebară Fărșeroții.

— Așa să zic — e mai bine; noaptea a trecut-o în liniște, însă a început a-l îngriji nevenirea unchiului și abia a așteptat să se lumineze ca să mă trimită în deal; iată cum mă vedeți pornisem în spre d-v.

Dar pe unchiu Kendra ce-l fâcurăți, de ce n-a venit și el?

Bucuvala și lanula suspinară amîndoi la ultimele cuvinte ale nepoatei lui Kendra și prefăcîndu-se că n-au auzit-o ce spune, întrebară:

— Tuliu e deștept?

— Da, poftiți; el va zărit de cum ați intrat pe poartă.

— A... iată-l! făcură Fărșeroții observînd pe Tuliu la una din ferestre, al cărei geam îl deschidea el acum.

— Bună dimineață Tuliu — grăiră ei.

— Bine ați venit fraților; ia poftiți că mi-era dor de voi.

— Venim, venim numai de cît Tuliu.

Apoi adresîndu-se nepoatei lui Kendra:

— Iar D-ta lele Țal Zega, te poți întoarce din drum, să-ți vezi de rostul casei.

— Da, ce de lucru n-am, zise Țal Zega îndreptîndu-se la bucătărie, murmurînd:...de ce unchiu nu se mai arată, maică luminată!

In timpul acesta Bucuvala și lanula își făcură intrarea în odaia lui Tuliu.

— Ce fel „gione”, încă în pat pe vremea asta! întrebă Bucuvala cu un ton glumeț.

— E prost lucru frate să mă găsesc așa de tîrziu în pat, dar mi s-a impus de Dr. Hristovici din Bitolia să nu fac mișcări, pînă cînd nu se va închide rana.

— În tot cazul, credem că te simți mai bine și în curînd sperăm să te însănătoșezi complect.

— Așa cred și eu fraților. Însă cărei întîmplări datorez cinstea, ce mi-ați făcut-o de a mă vizita așa de dimineață?

— Îți vom spune Tuliu. Dar n-ar fi cu putință oare ca astă-zi să fii al nostru, vrem să zicem, să părăsești patul? Nu vei fi supus la nici o oboseala.

— Da cum să nu fraților; apoi și fără ruga ce-mi faceți, eu aveam de gînd să mă scol, căci mi s-a urît de atîta zăcere.

Dar bătrînul meu ce se făcu? Trebue să fi rămas la stîni... Așa e el la zile mari... Entusiasmul lui e perpetuu, nu cum e la mulți, flacără de pae.

Îmi închipuesc ce bucurie i-a năpădit sufletul cînd s-a văzut între ai săi, la stîni, după izbînda repurtată în dealul Bucovei.

— Fărșeroții ascultau pe Tuliu și păreau că au încremenit amîndoi, colo, pe mindir.

— Nici unul nici altul nu era în stare să mai scoată o vorbă din gură.

Tuliu urmă:

— Așa dar țineți, mi se pare, să mă luați și pe mine în deal. Iată-mă că mă scol și merg fără multă insistență.

El observă tăcerea și schimbarea lor de priviri misterioase, dar își închipui că ei îi pregătesc vre-o surpriză.

Continuă:

— Așa mult rău ce mi-a părut că na-am putut să iau parte și eu la veselia din deal.

Vara mea Țal Zega îmi spusese că a văzut foarte multă lume suind la stîni—este adevărat Bucuvala?

— Da, așa este Tuliu.

Dar Bucuvala nu s-a putut gîndi în acest moment de criză sufletească la aluziunea, ce o făcea Tuliu, cînd a vroit să se convingă, dacă într-adevăr a fost multă lume și dacă între ea se găsea și Mia — vroia să zică...

Cu una cu alta, Tuliu finind a se îmbrăca grăi:

— Acum putem eși.

— Da, să mergem, ziseră Fărșeroții, luîndu-l de braț. Cînd fură în stradă, Bucuvala i se adresă cu discreție:

— Ași vrea să știu Tuliu, cum prețuești tu viața, pusă în cumpănă cu chestiunea națională?

— Îmi plac asemenea întrebări venite de la tine, Bucuvala. Vrei să știi cum prețuesc eu viața în raport cu chestiunea națională? Cea d-întîi ca un tribut al celei de a doua, care merită poate mai mult de cît atîta.

— Îmi pare bine Tuliu că am fericirea să constat în tine o inimă mare de romîn. Ai dreptate ce spui. Prin urmare, după tine cînd vre unul dintre noi își sacrifică viața pentru națiune, nu-i de loc de plîns.

— E cel mai fericit muritor fraților, căci unui asemenea om i se ridică în inimi de către națiune monumente neperitoare.

Cu vorba și reflexiunile, făcură o bună distanță de loc pînă cînd Bucuvala schimbă brusc subiectul.

— Uite ce e, Tuliu: am vrut să mă conving de ce poate bărbăția ta. Sunt mai mult ca sigur acum că am în fața mea un bărbat în toată puterea cuvîntului, pe care nu-l pot birui ușor nevoile; nici loviturile soartei și care, trăind, are un ideal mai presus de cît ori-ce alt pe pămînt.

— Ei da, despre aceasta trebuia să fii convins mai de mult.

— Bine Tuliu, bine, nici în trecut, nici în present nu m-am îndoit de inimoșia ta; de aceia acum vin să-ți comunic o veste, care ori cît de mult te-ar întrista ca și pe noi cînd am aflat-o, totuși considerînd idealul național, trebue să fii bărbat, să suporți cu resemnare ecoul ei.

— Nu cum-va o fi pățit ceva bătrînul meu și ocoliți nenorocirea?

— Așa e Tuliu, amicul nostru și părintele tău a fost o victimă a răzbunărei grecomanului Lala.

Tuliu deveni palid și respiră cu multă greutate.

— A pățit ceva tata?

— Da, pe cînd cobora de la stîni să vie în Tîrnova, aseară între 9 și 10, în dreptul izvorului, a fost atacat fără veste de Dimce morarul, pe la spate. Asasinul a fost prins de mine și își va primi pedeapsa meritată împreună cu toți complicii săi.

— Așa dar tata a fost ucis?

Fărșeroții cu lacrimele în ochi cu greu putură rosti un „da” vag, care totuși a fost înțeles de Tuliu.

Bietul tînăr își luase tâmplele în palme și se silea din răsputeri să nu țipe.

Oh, dar ori cât de viteaz ar fi fost el, nu putea să nu se stîngă de durere, față de vestea sinistră, ce i se comunicase.

— Unde, când si cum ați aflat că a fost ucis, întrebă el ca un om care aiurează.

Bucuvala, ținându-l vîrtos strîns de braț, îi nară scena asasinării lui Kendra, care cutremură pe Tuliu din creștet până în tălpi.

— Acum, fiind-că suntem cu toți barbați, să ne facem datoria către cel ce ne-a fost atât de drag, apoi vom vedea și de cele-l-alte.

— Ce aveți de gând să faceți, întrebă Tuliu cu vocea înecată de lacrămi, cari-i inundau fața.

— Vom face o înmormântare națională, ne vom duce noi în deal să-l aducem acasă, de unde vom porni la cimitir. De la tine nu vrem alta de cât bărbăție, curaj și răbdare până la fine. Nimănui n-ai să destăinuești că cunoști pe ucigaș și pe complicii sěi până ce nu va veni ziua judecăței pentru toți.

Așa, dragă Tuliu, acum haidem spre casă, unde vei prepara la rându-ți pe Țal Zega, care e femee și cum ține la Moș Kendra mai mult de cât la răposatul ei părinte, e o sarcină delicată pe care ți-o încredințăm ție.

Noi ne ducem unde ne chiamă datoria.

Tuliu se întoarse acasă. Fărșeroții plecară spre stîni.

Rămas singur, Tuliu păru că vede mai limpede situația și acum fu în stare să măsoare cu compasul durerei sale nemărginite golul ce se lăția în jurul lui.

Ah, Moș Kendra îi era pe lângă tată și un excelent tovarăș de luptă, cu care se sfătuia și se înțelegea în împrejurări grele.

In fața Fărșeroților își împetri inima să nu arate slab, însă când se văzu singur în odae, lacrimile porniră șiroaie din ochii-i înroșiți și tînărul se zbuciuma și-și îneca țipătul în piept să nu fie auzit de Țal Zega, care era ocupată la bucătărie.

Totuși auzi ea ceva, de n-o răbdă inima să nu apară fără de veste în odaia lui.

— Plîngi Tuliu? Ah... trebue să se petreacă ceva care mi se ascunde mie!

Tuliu n-a mai putut să se abție în fața ei și isbucni în hohote.

— Oh... da Bie... Bucuvala și lanula mi-au adus neagra veste că tata a murit aseară, cînd era să pornească de la stîni să vie acasă... Fii tu curajoasă și mă consolează, căci mie mi se rupe inima și nu pot de cât să plâng!

Țal Zega rămase înmărmurită o clipă, însă îndată ce-și dete seama de nenorocirea, ce i-a izbit, fără să mai ceară vre-o lămurire, începu să-și rupă perii și glasul ei răsună ca un clopot de moarte.

Eși în prispa casei și începu a jeli pe unchiul ei. Vecinii, atrași de țipetele ei, se grămădiră în curte.

In cîte-va momente află lumea că Kendra a murit și din gură în gură vestea ajungea la Simu Birina, care la rîndul lui o comunică stăpânului sě.

— De acum încolo poți să dormi liniștit, stăpîne. Ordinul ce mi-ai dat, fam adus la îndeplinire.

Lala, la auzul acestei vești, răsuci nervos mătăniile, iar pe față avu o paloare, cea ce dovedea că emoțiunea îi tăia răsufletul.

— Și lumea ce spune, Simu?

— Nu știe nimeni cine l-a ucis. De altmintrelea eram sigur că planul meu va izbuti.

— Bine Simu, așteaptă aci să-ți aduc promisiunea.

Lala luînd un șir de chei în mînă, trecu într-o cămăruță secretă, unde păstra casa de bani, o deschise, luă două fișicuri în cari se cuprindeau o sută lire turcești, închise casa și veni în odae, unde aștepta Simu.

— Uite, aci ai o sută lire în aur, restul, dacă vrei în numerar, peste o lună, după vînzarea mărfurilor, sau dacă nu voești așa, îți cesionez atîtea capete de vite, până la concurența sumei de zece mii, cum ne-a fost vorba.

— Fie și așa, stăpîne.

— Caută să fii și de aci înainte tot atît de sîrguitor Simu, să nu-ți schimbi purtarea, să nu faci lux de viață și mai cu seamă să fii prevăzător.

— Am înțeles, stăpîne. Vă rămîn recunoscător și tot-d-auna supus.

Simu eși îmbogățit din casa lui Lala, pe prețul unei crime săvîrșite, dar care nu începuse încă a le chinui conștiința, unul fiind orbit de ură și găsindu-se pe o cale rătăcită, cel-l-alt fermecat de aurul pentru a cărui sete și-ar fi vîndut și sufletul dracului.

Totuși Lala, rămîind singur, începu a reflecta asupra împrejurărilor.

Simți un fel de povară pe suflet, la gîndul că el fusese autorul moral al acestei fără de legi, de aceia căută refugiu în „marea idee”, căreia i se cuveneau jertfe, pentru a se ajunge la scop.

Și-apoi, dacă n-ași fi isbutit să-l suprim eu, mă făcea să dispar, el pe mine... își zicea Lala, care a eșit în tîrg să tragă cu urechia, să se convingă de ce zice lumea.

In timpul acesta se știa de ambele sate că fostul Celnic Kendra a fost găsit asasinat la isvor.

De la balcoanele caselor și de la ferestre, convoiul Fărșeroților, cari aduceau pe Kendra acasă, fu văzut de toată lumea. Cînd acest convoiu se apropie de locuință, s-a observat că curtea gemea de lume.

Sfinția sa Papa Grigorie Haidu se afla printre notabilii Tîrnovei. La vederea cosciugului, femeile cu Țal Zega în cap, cernite la port și la cap, umplură spațiul de țipete jalnice. Cele mai în vîrstă erau legate la cap cu marame negre.

Printre altele se găseau aci Lena lui Marcu, cu fiicele ei Domnica, Eugenia și Marionca, sosite din Bitolia, Mînca lui Ianula, Iana lui Carapetra, Despa a lui Șcreta, fetele lor: Pirușeana, Kia, Sica, Lena și Flurița.

Veniseră și vecinele în grupuri de cîte trei patru, avînd fie-care în mînă cîte o lumînărică de ceară și un mănunchi de flori, printre cari reeșeau frunze de șimșir și busuioc. Toate se îndreptau tăcute în camera mortuară și după ce adresau acelor ce sosise mai nainte un „Dumniză s-lu lliartă”, apoi se așezau una de o parte, alta de cealaltă parte a mortului, formînd două grupe de căte 20 pînă la 25 femei.

Papa Haidu a trebuit să mai aștepte, pînă ce femeile să îmbrace mortul cu haine noui, să-i lege bărbia și să-i închidă ochii.

Aceste terminate, după ce-l așezară cu picioarele la răsărit, iar pe pept îi puseră o luminare de ceară, o candelă și o icoană, Zița cea mai în vîrstă, care cunoscuse de aproape pe Kendra, începu a boci în cuvinte mișcătoare pe un ton prelungit, funebru, privind pe decedat.

„In bocetele acestea este înmagazinată toată psihologia și metafizica poporului aromîn, în ele se oglindesc în chip clar credințele despre nemurirea sufletului, despre trecerea pe lumea cealaltă, răsplata binelui și pedepsirea răului făptuit în viață.

„Unele bocete sunt comoară de poezie, de iubire și de adînci sentimente, în ele se oglindesc credințele despre felul vieței, natura fericirilor și credințelor de dincolo, în fine, în bocete mai mult de cît în toate cele-lalte manifestări poetice ale inimei, ale minței și ale credinței, femeea armînă a vărsat toate bogățiile naturei ei alese de mamă devotată, de soră gingașe și de soție statornică pînă la moarte”.

In timp ce grupa femeilor din partea Ziței boceau pe Kendra, grupa cealaltă se văita amar la sfîrșitul fie-cărui stih, dar dînd mare atenție la cele ce spun soațele îndurerate pentru ca să le răspundă la timp.

Era între cele din grupa a doua, Santa al Ghionda, care perduse în săptămîna aceia unicul ei flăcău și îndată ce a terminat grupa întîia, începu a boci dînsa ființa iubită, rugînd pe bunul Kendra să-i ducă multă sănătate și o lume de iubire fiului ei, să-i spue că dînsa zi și noapte la el se gîndește și că în curînd va veni la el, fiind-că i cu neputință să mai rămîie mult timp despărțită de el.

O nouă serie de bocete se produse, noui plînsete, noui vaiete, cari sfîșiau inima bărbaților, ce le ascultau cu ochi umezi de lacrimi.

Durerea și jalea Sântei îi inspirau cuvinte alese, cuvinte ce se închegau în stihuri de jalnică epopee.

Veni și rîndul nepoatei lui Kendra.

Dînsa începu a-i lăuda calitățile, iubirea lui de casă și a blestema moartea prin bocetul următor:

„Moarte neagră, fioroasă, „Cum de-al nostru chin nu-ți pasă? „Cum n-ai ochi și tu să vezi? „Ce-ai făcut, ca să oftezi... „Cum de n-ai urechi s-asculți „Jalea să nu ne-o insulți, „Moartea oarbă, surdă moarte, In pustiu rămîi departe...

„Și-acum te rugăm pe tine, „Ruga să ne-o asculți în fine, „Să ne lași pe unchi-acasă. „Că nepoatele nu-l lasă. „Dar mai e și un fecior „Ce se stinge de-al său dor....

„Vezi cum toate ne-nșirăm „Pe cel dus să ni-l cîntăm, „Dar în van noi il chemăm, „Și de doru-i tremurăm, „Căci pe drumu-i hotărît „Merge... unchiu și-ndărăt „Noi rămînem lăcrămînd „Și din inimi suspinînd.

Cuvintele aceste rupte din inima îndurerată a Biei, făcură să picure alte lacrimi ferbinți din ochii tuturor.

Se auzi glasul Preotului Haidu cădelnițînd, care își făcuse aparițiunea în camera mortuară urmat de bărbații, ce se găseau în prispă.

Presența profesorilor Sîrmacheși, Ciuli și a lui Nicol făcu pe Tuliu să isbucnească în hohote de plîns și să cadă în brațele celui d-întăi. Muți de durere amicii, sprijiniră pe Tuliu ținîndu-l de brațe, unul la dreapta, celalt la stînga.

Moș Kendra părea că doarme în patul lui de flori, căci care cum venea, depunea un mănunchi de flori la căpătîiul lui.

Dar o scenă de o durere sfîșietoare fu, cînd apărură pe poartă Mia și mamă-sa Maria Moscopolita, în grupa unor Magarovence, toate cernite la port. Tuliu încremenit de durere, își acoperi ochii, se cletină din picioare și era cît p-aci să cadă, dacă n-ar fi fost susținut de amici. Maria Moscopolita și fiica ei, de unde să știe ele pe autorul moral al acestei crime odioase, care cernise inimile armînilor?

Rămînea un mister nepătruns pentru lumea ce se adunase aci, motivul acestei asasinări, precum și asasinul.

Fostul Celnic era iubit și stimat de armînime, cu atît mai mult prețuia pentru familia lui Lala, cu cît amintirea mortului le era scumpă prin nobila lui intențiune de a se încurscri, fapt ce ținea de un ordin intim, știut numai de ele și de Tuliu, care ar fi putut mărturisi iubirea lor pentru el și tatăl său.

Maria Moscopolita se opri un moment în fața lui Tuliu, suspină îndurerată și grăi:

— Curaj, „gione” scumpu, Dumnezeu să-i primească sufletul în șînul său, iar pe ucigaș să-l ajungă blestemele noastre. Durerea pe care o împărtășim să-ți fie un motiv de ușurare, să trăești d-ta, să ții deschisă casa regretatului Celnic.

Mia, la spatele ei, gemea sub apăsarea celei mai năpraznice dureri și fiind-că împrejurarea îi împunea rezervă ca și celorlalte soațe, își acoperi ochii cu batista, să nu mai vadă, să nu mai simtă grozăvia momentului.

Își făcură aparițiunea în pragul camerei mortuare, în momentul cînd preotul făcea să se cutremure inimele la auzul prohodului din urmă: „Vecinica lui pomenire, vecinica lui pomenire”

In acel moment par-că fie-care muritor se simțea pe punctul desmărginirei și necunoscutul inspira fiorii groazei în inimele lor.

Slujba odată terminată, amicii Fărșeroți pe ale căror fețe se citea durerea și tăria rezistenței, se apropiară de Moș Kendra și după ce sărutau iconița de pe pept, apăsau buzele asupra frunței mortului în liniștea cea mai desăvîrșită.

Și în același ordin urmară femeile.

Pretutindeni nu se vedeau de cît stropi de lacrimi picurînd din ochi, nu se auzeau de cît suspine...

Frații Ianula și frații Șcreta luară cosciugul pe mîini și eșiră în curte în bocetul femeilor al cărui ecou străbătea departe. Tuliu era purtat de brațe de Sîrmacheși și Ciuli. Iar Bucuvala și Coli Ghiza, frații Carapetra și numeroși Tîrnoveni urmau cu capetele descoperite imediat după mort, care era condus la vecinica locuință de armînimea din ambele comuni unite.

In fața groapei, Sîrmacheși rosti:

„Popor armînesc, jalnică adunare!

„Nu putem ști încă pe asasin și nici motivul, ce l-a hotărît să scurteze zilele celui mai inimos, celui mai însuflețit armîn, fost Celnic renumit în vremea lui.

„Smeriți să stăm în fața rămășițelor scumpe ale acelui ce prin faptele sale lasă dîră luminoasă pe urma lui, care ne va lumina calea ce o avem de străbătut în viitor.

„Da, în fața noastră ne-a măi rămas partea materială a ființei iubite ce se numea Kendra, în care se confunda geniul ne-adormit al poporului nostru, plin de vigoare la o vîrstă înaintată ca a lui, plin de avînt, o inteligență vine, bunătatea și mărinimia personificate.

„Nu putem acuza încă pe nimeni, însă această nenorocire care ne-a isbit așa, din senin, ne arată precis că din întuneric ne pîndesc vrăjmași cari ne doresc moartea, căci unul din aceia, care a comis această fără de lege, a avut măsura valoarei acestui armîn și n-a vrut să ne îngădue a ne bucura avîndu-l pînă la adînci bătrînețe în mijlocul nostru.

„Ni l-au răpus pentru că știau că ne va costa mult. Ei, dar cu atît mai amară va fi răsplata mișelului în ziua cînd se va dovedi urma lui.

„In fața mormîntului deschis, care stă gata să acopere pentru vecie fața armînului, buzele noastre pronunță blesteme pentru ucigaș, iar inimile noastre înalță rugi Celui a tot puternic, să primească în sînul său sufletul nobil al bunului Kendra

„Fie-i țărîna ușoară și amintirea pururea scumpă printre noi”.

Sîrmacheși, sfîrșind cuvîntarea-i, preotul Haidu binecuvîntă mormîntul, stropind pe mort cu unt-de-lemn și vin, apoi luînd lopata în mînă presără țărînă peste cosciug.

In urma acestora, groparii înfigînd tîrnăcoapele în adîncul pămîntului de curînd scormonit, făcură să hurue lugubru bulgării uscați pe capac, lucru, care inspiră fiori prin oase.

In cîte-va minute totul era sfîrșit. Lumea se împrăștiase pe la cămine — dar Kendra trăia viu în amintirea tuturora.

III

Afară de Simu Birina și de Lala, cari se îngrijorau de soarta lui Dimce și aveau interesul să știe ce e cu el, de ce nu se mai arată în sat, de ce nu vine să-și primească plata fainei măcinate; încolo nimănui nu-i venea în minte să se întrebe: de ce a dispărut morarul din seara asasinărei lui Kendra.

. Cîte-va zile în rînd, obiectul discuțiunilor locuitorilor îl formase acest omor misterios, dar cum ucigașul nu lăsase nici o urmă la fața locului, nimeni n-a putut deslega enigma și uitarea venea să se așterne încet, încet de asupra mormîntului, unde zăceau rămășițele aceluia, ce a fost odinioară fala Fărșeroților.

De la prinderea lui Dimce, Fărșeroții îndoiseră numărul strejerilor de noapte împrejurul stînelor, în așa fel, în cît nimeni nu putea bănui, că asasinul se află prizonier în mînile lor și nici cele, ce se orînduise de Bucuvala.

Birina începu a se neliniști cu cît zilele treceau fără să poată afla vre-o știre despre Dimce.

Coborîse în Dihuva, un sătuc distanță de doi-trei chilometri de Ternova, se dusese la femeea morarului să se informeze de urma lui, ca trimis din partea lui Lala, dar zadarnice au fost toate silințele lui, căci n-a putut descoperi nimic de existența complicelui seu.

Femeea lui Dimce, cu ochi umezi de lacrimi, ’i a răspuns, că bănucște să nu-l fi ucis fiii lui Ahmet Surdul diu Ternova, cari tâlhăreau pe drumul Nijopolei.

I s-a plîns, că n-are ce mînca de două zile si l-a rugat să intervină pe lingă d. Lala pentru un mic ajutor, dar de asta ’i ardea lui acum...

De aceia o părăsi fără macar să-i zică „te las sănătoasă”, ori prin vre un gest să arate că l-au mișcat lacrimile ei și să-i dea o licărire de speranță, că nu va fi părăsită.

Birina, cu inima sburată, se îndreptă în Bitolia, că doar aci va avea noroc să dea de urma lui Dimce, cercetă pe la hanuri, unde obijnuia să rămîie în gazdă morarul, dar pretutindeni i s-a răspuns, că n-a fost zărit prin oraș din ziua tîrgului de acum o săptămînă.

Umbra lui Kendra începu a urmări pe Birina și în vise.

Din somn se pomenea tresărind, căutînd să se apere, să fugă de persecutorii săi, pe cari nu-i cunoștea și-i vedea aevea...

Nu-și putea da seama, de re se teme de Fărșeroți.

Pe Bucuvala și-l închipuia ca pe un cerber, care-l amenința cu focul Gheheni.

De o lună de zile nu fusese la stîni, lucru, ce nu se mai întîmplase de cînd era inten dentul D-lui Lala.

Maria Moscopolita i atrase luare aminte asupra acestui fapt și i observase, că nu-și face datoria în consciință.

El tot de una găsea pretexte că e preocupat de alte interese mai însemnate, că trebue să meargă la Bitolia, să afle cum stau prețurile brînzeturilor și cîte altele nu mai spunea el, în realitate însă, umbla să găsească pe Dimce a cărui soartă implica și pe a sa.

Disparițiunea lui Dimce îl făcea să tremure

Ia fie ce pas, să vadă toate în negru în jurul lui, să-i fie frică de propria sa umbră...

Tăcut și fricos pășea cu ochii în pămînt, ne îndrăznind să privească lumina zilei, fugind de contactul oamenilor.

Lala de asemeni de un rînd de vreme devenise posomorit, nervos peste măsură și vorbea cu sine însu-și ca un maniac.

Pe Simu Birina, pe al cărui sprijin se bizuia altă dată, acum nu-l mai putea suferi.

Dacă se întîmpla să-l vadă de la fereastră, trecînd prin bătătură, de la staul la poartă, Întorcea capul aiurea.

Nu-l mai putea suferi și ochii lui Birina, în luminile cărora i se părea că cetește nenorocirea sa, i făceau rău.

Deși avea de vorbit cu el multe asupra intereselor, mai ales că toamna bătea la ușe, cînd urma să fie desfăcută marfa prin tîrguri și trebuia să fie present în locul lui la stîni, totuși Lala tărăgănea de azi pe mîne, de a-i da ordine.

Dar a trebuit să se hotărască la aceasta, în urma observații Măriei, care era pururea în activitate și vedea ea că pe bărbați îi stăpînește o toropeală ne explicabilă pentru dîhsa și lăsau afacerile la voia întîmplărei:

— Ce gînd are Simu — bărbate — de nu vrea să-și mai facă datoria? Tu nu vezi ca el a lăsat lucrurile baltă? Trebue să-l faci atent că noi n-avem nevoie de oameni leneși. Sunt săptămîni de cînd n-a nimerit pe la stîni ca și cum ar duce groază de lupi... Avutul nostru are nevoie de îngrijire și Simu văd că n-are de loc bună-voință.

Lala o ascultă cu multă atenție și fiind-că găsea de juste observațiunile soției sale, întrebă:

— Este aci Simu?

— Da, e pe jos, umblă fără nici un rost „ca cînele nici cui” nici el nu știe ce vrea și ce are de făcut.

— Trimite-l încoa Mărie, să-i dau ordin să plece numai de cît în deal.

Maria eși din odae și se duse jos, unde găsi pe Simu trîntit în pat.

— Nu-i vreme de dormit Simu! E rușine pentru un voinic ca tine să stea lungit în pat pe vremea asta; dă fuga pînă sus unde te chiamă stăpînu tău.

Simu, a cărui conștiință îl chinuia rău, se scuză în fața acestei femei serioase, și active, care pentru prima oară ’si arăta autoritatea, zicînd că nu-i e bine și de aceia l-a găsit în pat.

Se sculă și într-un moment fu în fața D-lui Lala. /

— Soția mea s-a plîns că nu te îngrijești de loc de rostul trebilor, că n-ai mai fost de mult pe la stîni; de ce te ai lăsat trîndăviei? Ori poate...

Era să-i scape lui Lala vorbă: unde ești bogat acum, dar se abținu, căci i făcea rău ori ce aducere aminte, care stetea în legătură cu asasinarea lui Kendra.

— Să mă ierți stăpâne, dar trebue să mă crezi ca nu mi-a fost bine și nici nu-mi este, de aceia Doamna m-a găsit bolind în pat.

— Bine, aceasta e altă socoteală, dar vă trebui să te faci bine și să nu întîrzii să sui în deal, să vezi cum merg trebile pe acolo.

— Da, mă voiu duce imediat ce mă voiu simți bine: îmi cunosc eu datoria.

— Trebue să fie lipsă de făină și urmează să ne îngrijim, nu este așa?

— Da, este drept stăpîne, bălbăi Simu.

La vorba asta prin succesiune de idei Birina se gîndi la Dimce.

— Dimce nu se mai vede nicăeri stăpîne.

Deși Lala n-ar fi voit să intre în discuție numele morarului, ca unul ce-i evoca primejdii necunoscute... totuși n-avu încotro. Întrebă:

— N-ai aflat nimic de urma lui?

— Absolut nimic...

Simu simțea fiori prin oase.

— Tocmai acest fapt trebuia să te facă mai prevăzător, să fii în contact mai des cu Fărșeroții, să-i sondezi, să afli ceia ce te interesează să știi, daca nu cum-va au dat ei de urma lui, ori că vre-un ochi mai ager de Fărșerot l-a surprins asupra faptului și în cazul acesta în grozavă încurcătură m-ai vărît Simu...

In fața acestor zise ale lui Lala, Simu păli la față; ideea sugerată de Lala, că Fărșeroții ar putea avea pe Dimce în mînile lor, că le-ar fi mărturisit adevărul etc. îl îngrozea.

Dar își luă seama că trebue să arate curajos în fața stăpînului său.

— Nu se poate una ca asta stăpîne și apoi să presupunem că l-ar fi prins ei, prin ce ar putea dovedi Dimce că eu i-am înarmat mîna din ordinul D-tale?

La ultimele cuvinte ale lui Simu, Lala simți o scîrbă în sufletul lui pentru persoana acestui om pervers, care i exploatase un moment de furie și primise să se asasineze un om în schimbul unei sumi de bani.

Pe cînd se urma discuțiunea în camera de sus între Lala și Simu, își făcu aparițiunea Costa, mîna dreaptă a lui Bucuvala, căruia i poruncise să meargă la D-l Lala și să-l facă cunoscut că la stîni se simte nevoie de făină, de oare ce Dimce nu s-a mai văzut de aproape zece zile suind la stîni... și pe lîngă aceasta Simu trebuia să fie present la încărcătura mărfei.

— Cum, Dimce nu s-a arătat de zece zile în deal? întrebă Lala, liniștindu-se că a scăpat de primejdie pentru care certase pe Simu.

Acesta asemenea prinse curaj, cînd auzi pe Costa.

— Nu l-a văzut nimeni nici în deal, nici prin comuni și nu mai avem făină de cît pentru o zi — două.

— Auzi că n-au făină, Simu și se simte nevoie de presența ta acolo.

— Da, voiu merge stăpîne.

Costa interveni:

— Dacă voiești să mergem împreuna, peste un ceas voiu fi înapoi, căci mai am de tîrguit niște sare și alte mărunțișuri.

— Bine Costa — atunci isprăvește cu tîrguiala și dă pe aci să mergem împreună răspunse Simu.

Costa sălută respectuos pe D-l Lala și eși urmat de Simu, care părea ca plouat la gîndul că va da ochi cu Bucuvala. Dar spera că va afla ceva de la Costa în afacerea, care-l interesa.

Costa n-avea de făcut nici o tîrguială, în realitate, ci trebuia să meargă să înștiințeze pe Tuliu că ziua judecăței asasinilor părintelui său sosise și că presența sa era imperios cerută printre Fărșeroți.

Căci trei zile în urma mormîntărei lui Kendra după ce lucrurile și-au luat ordinea lor firească, Fărșeroții adunîndu-se la sfat, Bucuvala le vorbi:

Fraților, ne-am împlinit o tristă datorie față de rămășițele pămîntești ale amicului nostru Kendra; sufletul lui însă ne impune să ne împlinim datoria și față de acei, cari l-au răpus.

Ucigașul lui se află în mînele noastre. El fără nici o sforțare a mărturisit crima și pe complicele său.

Nu ne rămîne acum altă de făcut, de cît sa-i aducem în fața noastră să aflăm motivul, care i-a îndemnat să ucidă pe Kendra.

D-v. și împreuna cu mine vom forma curtea marțială, care trebue să-i judece după datinele noastre.

Dacă vor merita iertarea, i vom ierta, dacă nu, le vom da pedeapsa, ce li se cuvine.

D-v. frați Șcreta, cari sunteți cei mai buni pușcași, veți executa sentința noastră împușcîndu-i prin luare la semn.

Tuliu va fi de față la judecata lor.

Secretul morței lui Kendra îl cunoaștem numai noi; n-am lăsat să fie cunoscut de alții, pentru că n-am vroit, pe de o parte, să înlesnim dosirea criminalilor, iar pe de alta, nu vom lăsa să se amestece nimeni în Domnia noastră.

Nu ne putem adresa autorităților pentru dreptatea, ce dorim să se facă, de oare-ce un bacșiș al lui Lala ar fi în stare să dea brînci dreptăței și să scoată pe criminali cu fața curată presintîndu-i lumei ca pe niște eroi, cari au scăpat vilaetul de un periculos bandit.

Și nu numai că întunericul ar birui lumina, dar s-ar ponegri memoria scumpă a lui Kendra.

Aveți ceva de zis la aceste toate fraților?

— Aprobăm în totul cele ce ai rostit, așa să fie precum le ai orînduit lucrurile.

Suntem convinși că dreptate voești să se facă.

— Atunci, dacă e așa, să meargă Costa să cheme pe Simu îneoa, căci după cum vedem el ne-a părăsit cu totul.

Costa va arăta D-lui Lala că avem nevoie de făină și de presența lui Simu și nimic mai mult; apoi de acolo va trece la Tuliu cu care m-am înțeles în privința asta.

Bucuvala potrivise așa lucrurile, în cît judecata sa cadă în ziua de Luni, cînd toți Magarovenii și Tîrnovenii se află la tîrg.

In fața căsuței din poeană, unde ei a păzit Dimce, se așezară în semicerc mai mulți țăruși pe cari se bătură scînduri de brad. În fund se lăsă locul liber în care parte între extremitățile scîndurilor, fu așezată o masă și la spatele ei 3 scaune mari. Pe masă fu pusă o cruce sculptată în lemn, îngălbenită de timp.

Bucuvala luă loc pe scaunul de la mijloc. Frații Ianula, cu călimările de alamă în brîu și cu un teanc de hîrtii pe masă, luară loc unul la dreapta, altul la stînga.

Pe băncile provisorii în semicerc se așezară nouă din căpetenii și anume: Coli Ghiza, Frații Șcreta și Gara Petra, Zega, Vlaho Iani, Pitu și Ghionda; restul stetea în picioaie așteptînd ordine.

Dintre aceștia aveau instrucțiuni ca imediat ce vor vedea pe Simu, să-l declare de prizonier și legat de mînă să-l aducă în fața Fărșeroților constituiți, după cum am văzut, în curte marțială.

Nimeni din ei nu cetise vre-un text de lege. Legea la ei era bunul simț și sentimentul dreptăței. Așa pomeniseră de la Celnici, așa urmau în tocmai.

Lămuririle și discuțiunile se urmau în șoapte.

Și lucru ciudat — toți acești judecători conscienți de însemnătatea actului, ce-l săvărșeau, erau învestmîntați în haine de sărbătoare, cu cămășile albe și curate, cu căndușele asemeni albe ca neaua.

Pe Dimce nu l-au scos încă din închisoarea lui.

Pentru ce? își făcuse planul Bucuvala după cum vom observa.

Liniștea această de altar numai păsările de pe crîngile arborilor o mai întrerupeau

Un ochi străin de ar fi văzut acest tablou, care devenea grandios prin măreția și sublimul firei, ar fi rămas locului uimit...

In fața stînelor erau postați secunzii, cari aveau ordin să dea semnale în cas cînd s-ar fi văzut venind Simu sau Tuliu.

După o așteptare de o oră semnalul vesti sosirea lui Tuliu, înaintea căiuia toți se sculară și se grăbiră a-l strînge de mînă.

Bucuvala îl trase lîngă sine, dar Tuliu ceru să fie mai la spate.

Își aruncă privirile în jur și suspinînd zise îndurerat:

— Așa dar a sosit și ziua judecăței!...

— Da, e de datoria noastră să facem dreptate...

Apoi mai mult în șoapte Bucuvala urmă:

— Mi se pare că și situațiunea boerului se îngreuiază Tuliu.

— Lui Lala vrei să zici?

— Da, situațiunea lui Lala e cît se poate de primejdioasă, dacă declarațiunile lui Dimce se vor adeveri. Iată ce susține el — și Bucuvala i presintă o coală de hîrtie, unde Ianula consemnase interogatoriul lui Dimce.

Tuliu clătină din cap. Prevedea urmările, ce vor decurge pentru Lala din mărturisirile lui Simu.

Ce se va întîmpla, dacă se va constata că Lala e autorul moral al crimeii Să se condamne și tatăl Miei la moarte?

Dar iubirea lui și a Miei în acest caz? Ar mai avea loc unirea lor cu prețul jertfei bătrînilor? Unul ucis mișelește, cel-l-alt condamnat?

Consimți-va Mia la aceasta și dacă nu va consimți, atunci cum rămâne cu legea?

Aceste și alte întrebări de felul acestora, veneau să bată la poarta gîndirei lui Tuliu, cînd semnalul convențional, dat de unul din secunzi, îi făcu pe toți să-și arunce privirile spre stîni. Era și momentul, căci nu departe de ele se zări apropiindu-se Simu, însoțit de Costa.

Alți doi voinici, al căror rol era hotărît de mai înainte, înaintară distanță de cîți-va pași și pe cînd lui Simu i se păru că vin să-i întindă mîna, se pomeni apucat vîrtos de brațe, apoi unul din ei ’i zise:

— Simu, ești prinsul nostru! Trebue să te legăm și fără împotrivire, să ne urmezi.

Birina fu cuprins de un tremur nervos.

Se sili să zîmbească și să-și dea aerul că înțelege ce însemnează o glumă, și prin urmare nu se opuse.

Se lăsă să fie legat de mîni, apoi zise în glumă:

— Ce fel, la ochi nu mě mai legați?

— Nu-i nevoe, Simu; acum urmează-ne.

Costa știa ce-l așteaptă pe Simu, de aceia nu se miră de loc de ceia ce i se întâmplă.

Purtat de cei doi Fărșeroți și urmat de Costa, Simu, cînd a intrat în regiunea poenei, văzu că se schimbă lucrurile.

Tabloul, ce i se presinta acum vederilor, îl înfioră. Își dete seama că Fărșeroții nu glumesc. Dar prin ce minune, se gîndi el, au ajuns ei să mă bănuiască?!

A... dacă s-ar adeveri bănuelile lui Lala.

Voiu tăgădui, chiar de m-ar pune de viu în foc, i-a fost primul gînd, care venea să-l susție.

De vreme ce l-au legat, care putea fi altul motivul de cât asasinarea lui Kendra?

Cînd fu în apropierea lor, vru să dea o notă ridiculă situației în care lui i se dăduse rolul cel mai puțin de invidiat. Zise:

— Nu vě înțeleg, care vi-i rostul glumei acesteia, să dați poruncă să fiu adus legat înaintea voastră?

— Apropie-te, Simu, grăi Bucuvala, cu un ton aspru și poruncitor. Ai să înțelegi îndată că gluma e foarte serioasă și că aducerea ta în fața noastră are un motiv grav...

— Toate bune, însă legat, ca și cum ași fi un tîlhar?

— Noi bănuim și mai rău de cît așa ceva, Simu.

— Haida de! Vreți să glumiți pe socoteala mea, Bucuvala!

— N-avem vreme de asemenea glume, Birina. Cazul e grav și de aceia trebue să vorbim cu tine foarte serios.

— Poftiți, sunt gata să vă răspund la întrebări.

— Așa te vrem „cușuri” (vere). Fii bun dar și răspunde: Ce știi tu despre asasinarea lui Kendra?

De și pronunțarea acestui nume îl făcu să schimbe culori la față, totuși răspunse, ca și cum ar fi fost străin de cauză.

— De ce tocmai pe mine mă întrebați de asemenea lucruri? Ce fel, nu cum-va mă socotiți că eu ași fi asasinul lui Kendra?

Fiind-că te credem complice cu ucigașul sau mai nimerit acela, care a pus la cale omorul lui Kendra.

— Eu?... Pe mine mă credeți capabil de așa ceva? A... te înșeli amar Bucuvala... mă calomniezi...

— Acesta ți-i răspunsul, Birina?

— Se înțelege. Ce răspuns pot să-ți dau eu, care mă ocup cu alt-ceva de cît cum vreți să credeți D-v.

— Nu vrei să spui adevărul, Birina? te întreb pentru a doua oară: Ce știi despre omorul lui Kendra?

— Dacă știi ceva d-ta, poți s-o spui; eu unul nu știu nimic.

— Așa... vom face să ne spue alt-cine-va cea ce știi tu și nu vrei să ne mărturisești.

Simu privi în rînd pe toți în dreapta și în stînga și cînd auzi pe Bucuvala:

— Gușu, fă să vie încoa Dimce morarul!

Simu se făcu ca turta de ceară la față.

La vederea lui Dimce, care a eșit legat din căsuța de alături, i s-a părut că un mort își ia giulgiul în spinare și ese din groapă la lumina zilei.

Da, iată Dimce, unde a fost deținut și el îl căutase pretutindeni, fără să-i dea de urmă.

Acum Simu înțelegea tot. Dimce a fost prins asupra faptului de Fărșeroți și ținut prizonier spre a declara și pe complici.

Ah... și complicele era el!

Cînd l-a văzut, a lăsat ochii în pămînt, neputînd să mai suporte privirile fulgerătoare ale Fărșeroților.

— Spune tu Dimce, ce ai mai spus să audă și D-l Simu, să mai auzim și noi, ce știe el despre omorîrea lui Kendra, căci dînsul ne spune că habar n-are de acest omor, cine l-a săvîrșit și ne taxează de bârfitori, adică de mincinoși, Dimce.

— Cum se poate să spue așa ceva, cînd d-lui mi-a poruncit să răpun pe Kendra?

Eu n-aveam nimic cu el; nici nu-mi trăznise vre-o dată prin cap să-i ridic viața, dacă n-ar fi venit Simu să mă îndemne.

— Ce ai de zis, Simu, la toate aceste?

— Dimce spune minciuni, ca să scape de răspunderea faptei sale. Să mi se dovedească, dacă eu Simu Birina am avut vre-o dată în viața mea vre-o ceartă cu regretatul Kendra. Eu nu m-am amestecat în turburările din Bitolia și nici nu m-am băgat în lupta națională dintre grecomani și armîni.

Fărșeroții se priviră unul pe altul.

Răspunsul lui Simu li s-a părut destul de documentat, spre a nu înclina să-i dea dreptate.

Așteptară să vadă ce va zice Dimce, care îi ripostă:

— În Vlahcearși nu erai d-ta, care m-ai urmărit în strada evreiască și mi-ai zis să nu scap ocazia, căci Kendra și Tuliu vor sui la stîni și ca să te asiguri de ajutorul meu, n-ai fost d-ta, care mi-ai dat un medgid (5 lei) să-mi ajungă de târgueli?

— Să spue Costa, ce știe în privința asta, grăi Bucuvala.

Tînărul veni mai aproape.

— Închină-te, sărută crucea și jură că vei mărturisi adevărul.

Costa făcu întocmai cum i s-a poruncit.

— Jur! zise el, că voiu spune adevărul.

Apoi continuă:

In ziua cînd se zvonise că o să vă dea drumul de la Serai, Simu m-a trimis să aflu dacă în adevăr v-au liberat din închisoare sau nu, și dacă între D-v. se află Kendra și Tuliu.;

Eu, îndată ce m-am asigurat de liberarea voastră, primul am fost, care am adus știrea în Vlahcearși, apoi am comunicat și lui Simu tot ce aflasem, adică despre ceea, ce-l interesa să știe mai mult, că Tuliu și Kendra vor sui la stîni; în urma acestora, Simu mi-a zis să iau seama să nu se fure din marfă, că el se va duce să încaseze o datorie, în realitate însă s-a dus să vorbească cu Dimce, care târguise de la niște femei, și pe cînd se îndreptase pe strada evreiască, Simu s-a luat pe urmele lui, fără să bănuiască că eu îl văzusem ce făcuse. La întoarcere l-am observat că era foarte enervat și nici n-a mai așteptat să sfîrșească tîrgul, ca altă data, ci s-a dus, lăsînd marfa pe seama mea.

Afară de aceasta, acum la venire m-a întrebat de zeci de ori, dacă nu cum-va știu ceva de urma lui Dimce și se încerca în toate chipurile să afle de la mine, ce se zice despre el printre Fărșeroți.

Dimce reluă:

— Tînărul n-a spus de cît adevărul.

Simu venise pe urma mea pe strada evreiască să mă îndemne din nou să omor pe Kendra.

Tuliu, cu cotul mînei pe masă și cu fruntea rezemată în palmă, asculta și la declarațiunile lui Dimce că pe o monedă de 5 lei prețuise Simu capul scumpului său părinte, simți o scîrbă pentru acești doi mizerabili, cu deosebire pentru Simu, a cărui perversitate și cinizm reeșiau din răspunsuri și din fie-care mișcare a sa.

In sfîrșit, Birina văzînd că e strîns cu ușa, se hotărî să vorbească:

— Fiind-că mă siliți să spui adevărul, e bine, fie: este adevărat că eu la început i-am dat poruncă lui Dimce să vegheze pe lîngă stîni și dacă va observa apropierea lui Kendra sau a lui Tuliu de locul unde se află avutul stăpînului, să se facă că aruncă focuri în vînt spre a-i speria.

Însă cearta dintre Kendra și d. Lala înrăutățindu-se, mi s-a dat poruncă să scap pe stăpîn de doi vrăjmași; și cea ce s-a făcut, n-a fost, de cît o poruncă a d-lui Lala, pe care eu în calitate de intendent am adus-o la îndeplinire fără să mă gîndesc la respundere. D-l Lala e mai marele nostru, așa dar, cel d-întăi responsabil în această afacere e d-lui.

Printre Fărșeroți se observă o mișcare și șoapte de mirare.

— Ai scris această declarație, Ianula, întrebă Bucuvala.

— Da; să fie bun Birina să iscălească.

Acesta semnă cu mîna tremurătoare.

Tuliu puse o întrebare:

— Ești bun să ne respunzi: în schimbul acestui serviciu n-ai primit nici o resplată d. Birina?

— Am fost dator să mă supun și nimic mai mult.

— Respunsul acestei întrebări ni-l va da d. Lala; cea ce ne trebuia să știm, au mărtuiisit amîndoi, replică Bucuvala.

— Încă o întrebare asupra unui punct pe care trebue să-l luminăm — adaogă Tuliu.

Vrem să se știe: numai pentru simplul motiv că ne bănuia pe noi de a-l călca, ți-a dat ordin să mijlocești perderea noastră sau mai erau și alte motive?

— Da, erau motive de alt ordin, cari te privesc, Tuliu, vreau să zic de ordin familiar.

— Spune ce știi în privința asta?

— S-a socotit necinstit prin faptul că ai trimis pe tatăl D-tale să ceară mîna Miei, apoi furia lui n-a mai avut margini, cînd ai îndrăznit să-i calci pragul casei în vremea nopței.

Tuliu se gîndi un moment și fiind-că el însuși a țintit să aducă în desbatere afacerea, ce-l privea în acest proces, se ridică în picioare și vorbi:

— Doresc să se ia notă de declarațiunile mele. D-lor, cum vedeți eu însumi am provocat pe Simu să vorbească în afacerea, care a dat naștere certei dintre noi și Lala.

D-sa ne acuză că l-am necinstit...

Pentru ce mă veți întreba? În ce constă necinstea pentru d. Lala? În faptul că eu, un aromîn din tribul Fărșerot, am îndrăznit să-i cer mîna fiicei sale Mia, o armînă, cum rar se dovedesc pe aiurea.

D-l Lala a insultat pe tata și l-a gonit din casa sa ca pe un cerșetor, fiind trimis de mine să-i ceară mîna Miei, care s-a simțit și se simte mîndră de pretențiunea mea.

Aflînd de modul purtărei d-lui Lala, m-am dus în persoană să lămuresc o situațiune de care depindea viitorul meu și al Miei.

N-am căutat să aleg timpul și nici nu m-am gîndit să fac vre-un ceremonial. Îmi închipuiam că seara îl voiu găsi acasă să-i cer explicațiuni și prin puterea iubirei mele să aplanez lucrurile.

E bine, s-a întîmplat să fie în tîrg în momentul, cînd eu intrasem în casă.

Avui fericirea însă să dau ochi cu Mia, care fiind singură, m-a rugat să viu a două zi și pe cînd mă pregăteam să ies, de odată m-am pomenit cu d. Lala că se năpustește asupra mea cu cuburul (pistolul) în mînăvoind să mă ucidă.

In lupta mea, ce am avut-o cu el, Mia l-a desarmat și în urma unei dojane, ce îi-a făcut, a asvărlit arma pe fereastră. Speram că va reveni la sentimente mai bune, că ne va da consîmțămîntul seu, să ne unim, și să formăm o familie puternică, dar, îmi închipui că nici D-zeu nu l-ar fi putut abate din calea rătăcirei, căci a terminat: nici odată nu voiu cosimți eu, un elin, să-mi dau fata după un Fărșerot, de aceia ori eu, ori voi!

Și precum vedeți, s-a ținut de cuvînt.

Lala a pus să se ucidă tatăl meu dintr-un sentiment de ură națională.

Și D-ta, D-le Simu, cînd ți-a propus să săvârșești un act așa de mizerabil, n-ai avut un pic de simț omenesc în inima-ți să te opui, să-l scoți din drumul rătăcirei. Zici că ești armîn din tribul Grămostean; e o minciună!

Ești cea mai perversă creatură cu figura de om!

Ești o rușine a omenirei, care nu mai merită lumina soarelui, ci vecinicul întuneric al iadului.

Împrejurarea mă silește să iau locul apărătorului dreptăței.

Domnii, cari s-au întrunit să facă judecată, cred că sunt pe deplin luminați pentru ca judecînd matur și fără părtenire să pronunțe sentința în numele dreptăței și al adevărului.

Am zis.

Cuvintele lui Tuliu fură ca un val de lumină, care a străbătut în conștiințele tuturora.

Juriul celor 12 avea să delibereze acum și să se pronunțe cu cugetul împăcat că și-a făcut datoria.

— Ședința e terminată — declară Bucuvala.

Suntem luminați.

Apoi lui Gușu:

— Gușu, ia pe prizonieri și întrodu-i în casă, Dimce abrutizat se tîrî pe urma lui Simu, are se supuse fără nici o împotrivire și cu capul în jos păși spre locul destinat de închisoare al celor doi criminali.

Tuliu, ca să nu influențeze cu presența sa se sculă să plece.

— Cred că presența mea nu vă mai poate folosi la nimic — prin urmare, sunt de părere că mă retrag, zise el.

— Da, Tuliu, D-ta ți-ai făcut datoria, poți pleca, iar noi vom rămîne să ne-o facem pe a noastră pînă la capît.

— D-zeu să vă lumineze și să vă ajute sa triumfe dreptatea, încheie el, sălutînd pe toți printr-o înclinare din cap, apoi se dedă.

Era și timpul, căci soarele se apropiase de asfințit și cele din urma raze poleiau vârfurile zilor.

Liliecii începuse a spinteca văzduhul, iar pe jos licuricii scăpărau lumini fugitive.

Rămași singuri Fărșeroții începură a delibera.

Bucuvala rosti:

— Frați armîni, ați ascultat din timpul prînzului și pînă acum declarațiunile criminalilor; ați văzut cum la început Simu a tăgăduit și-ar fi continuat să nege complicitatea lui, dacă nu l-ar fi dat de gol Dimce și Costa.

Strîns cu ușa a fost nevoit să facă măiturisiri complecte.

Sunteți convinși dar, că amîndoi sunt vinovați.

Mărturisirea lui Tuliu v-a luminat și mai mult asupra motivului crimei.

Adică trebue să recunoaștem că mai e și un al treilea vinovat, dar judecata acestuia o vom hotărî pe altă zi.

E vorba de asești doi: sunt ei vinovați ori nu?

— Da! sunt vinovați!

— Și care-i pedeapsa ce le-o hotărîți voi?

Respunse Ianula Cel Mare:

— În vedere că și unul și altul au fost instrumente oarbe, și au comis crima, negreșit, în speranța unei recompense; socotind apoi că origina motivului, care a hotărît ridicarea zilelor bunului Kendra, e ura de ordin național; pentru aceste cuvinte sunt de părere că trebue să dăm o pildă strajnică rătăciților nimicindu-le instrumentele, pentru ca pe viitor să simtă groază de a se mai atinge de vre-un aromîn.

— Moarte criminalilor! strigară într-un singur glas cei 11 Fărșeroți.

— Dacă aceasta vi-i sentința, eu în calitate de cap al vostru, propun pe Frații Șcreta să fie executorii sentinței noastre.

Frații Șcreta, eșind din rînduri, ziseră:

— Suntem gata să aducem la îndeplinire hotărîrea consiliului.

— Să se aducă armele de la stîni — poiunci Bucuvala voinicilor, cari adusese pe Simu legat.

Aceștia deferă fuga și în două minute piesentară armele fraților Șcreta.

Frații Ianula scriau de zor în două exemplare tot ce se desfășura aci.

— Suntem gata — ziseră ei.

Se sculară, toți în picioare.

Era un moment solemn din viața acestor inteligenți Fărșeroți, cari guvernați de cele mai înalte virtuți cetățenești și ostășești, se pricepeau să fie și judecători întegri, cînd era vorba să servească dreptatea.

— Să se aducă încoa acuzații — ordonă Bucuvala.

Amîndoi fură aduși în față.

— Cetește, Ianula, sentința noastră.

In facerea aceia înspăimîntătoare Ianula ceti: „Astă-zi una mie opt-sute opt-zeci... noi armînii mai jos semnați, din tribul Fărșerot, constituiți în curte marțială pentru a judeca pe asasinii fostului Celnic Kendra, un armîn inimos și patriot fără seamăn; după ce i-am ascultat în parte, a le căror declarațiuni s-au consemnat de noi în proces-verbal în două exemplare, și ne-am convins de vinovăția lor;

După ce am ascultat și pe martorul Costa Ianula cum și pe Tuliu, fiul decedatului, care ne a luminat în mod desăvârșit asupra cauzei, care a hotărît moartea mișelească a părintelui seu:

Consultăndu-ne asupra pedepsei, ce urmează să se dea criminalilor;

Am hotărît în unanimitate pedeapsa lor prin moarte.

Cu executarea sentinței noastre însărcinăm pe Frații Șcreta”.

La auzul acestei fioroase sentințe, Simu își acoperi ochii în palme și începu a plînge cu sughițe.

Dimce părea cu totul desinteiesat de cele ce se petreceau în jurul lui.

— Sărutați crucea și rugați-vă lui D-zeu să vă ierte păcatele — zise Bucuvala.

Costa luă crucea după masă și o apropie de buzele lui Simu, care tremura.

Se închină, săiută ciucea și atîta putu rosti:

— Blestem ție, Lala, care m-ai sedus cu aurul teu!

Fărșeroții clătinară din cap și-și șoptiră:

— Așa dar tot aurul a fost la mijloc!

Dimce nu mai fu în stare nici să se închine.

Amîndoi fură legați la ochi și conduși spre locul, unde erau crescuți doi brazi, distanță apropiată unul de altul.

De tulpinele lor fură legați.

Voinicii, cari avusese sarcina asta, terminînd lucrarea, s-au retras spre grupa Fărșeroților.

La un semn dat de Bucuvala — Frații Șcreta traseră în aceași clipă.

Două pocnete de pușcă făcură să resune pădurea de un ecou lugubru, determinînd să-și schimbe locul dintr-un ram pe altul mai multe paseri speriate.

Capetele lui Dimce și Simu căzuseră pe pept.

Kendra era răsbunat.

Căți-va din secunzi grăbiră să deslege pe condamnați, pe cînd alții săpau cu tîmacoapele gropile lor în dreptul celor doi brazi.

IV

Trecuse o septemînă de la evenimentele petrecute și Simu nu-și mai făcea încă aparițiunea în curtea d-lui Lala.

Se luase de gînduri și el și Maria...

Lala stabilind legătura între suprimarea lui Kendra, disparițiunea lui Dimce și acum în urma întârzierea lui Simu, de a se arăta la curte, începu să bănue ce-va grozav în mintea lui...

Tocmai acum își făcu întrebarea: Dar dacă Dimce va fi fost prins de Fărșeroți asupra faptului; Dacă înainte de a-l ucide ca pe un tîlhar ce merita o asemenea pedeapsă, l-au lăsat în viață și el ca să scape de respundere, a mărturisit adevărul, cine l-a îndemnat să comită crima... Și dacă Fărșeroții au trimis nadins pe Costa să aducă pe Simu la stîni în afacerea astă...

Vai, atunci negreșit, că și eu voiu împărtăși soarta lor... își zice Lala înfiorîndu-se.

In ultimele zile nu-și mai găsea loc.

Și cui se putea destănui ce-l mistue? Putea el vorbi despre așa ce-va Măriei sau Miei, cari nu împărtășeau de loc vederile și principiile sale? Era o faptă, care să nu fie condamnată de toate legile din lume, în cît să fi avut curaj să se consulte chiar cu prietenii sei Pișcă și Bișta, să le ceară sprijinul lor, să nu-l părăsească în situațiunea lui disperată?

Din causa această nici n-avea curaj să întrebe pe Maria — ce e cu Simu. O, dacă ar fi putut să evite pentru tot d-auna numele lui, a lui Dimce și mai cu seamă lui Kendra!

Da, umbra lui Kendra începu a-l urmări și pe Lala, și fie care clipă ce trecea, i se părea că-l apropie de ziua judecăței.

Pentru ce am plătit lui Simu să comită o faptă așa de urîtă?

Pentru că el era un Fărșerot și eu un Grămustean...

Barem să fi fost elin, du-te, vino... dar așa șl el armîn și eu armîn și apoi creștini și unul și altul...

Ce mare păcat, am comis! Cum de n-am judecat atunci că e un păcat să fac să dispară un consătean al meu?... Doamne, iartă-mi greșeala ce am comis!

Dacă Simu ar fi fost om cum se cade, m-ar fi desaprobat, m-ar fi scos din calea greșită,și ar fi căutat să mă calmeze. Eram scutit de această neliniște și povară la bătrînețe... Dar Simu a avut interes să se îmbogățească pe urma uneu crime...

Tremura din picioare. Fără să-și dea seama, căzu în genunchi în fața icoanei și începu a se ruga în tăcere. În mintea lui se oglindea imaginea castă a Miei din a cărei gură auzise adevărul și nu s-a îndurat să-i dea ascultare.

O desmoștenise în inimă și acum îi,dedea dreptate și găsea refugiu în ideea, că geniul ei (‘el bun va.veghea asupra lyî. O.v cîtă. măngăere. sufleteassă, jr-ar fi găș.it t ăpujn’ îuȚFuu cuvînt1 consolatuf.al Miei,..dar ea’ Ora’ supărată pe el, de; cînd a vrut, să/ ucidă, pe Tuliu/’ mpi niai vorbea, se retrăgea....dinăintea lui și trăia singură în lumea.gîndurijpr șale.....

Îngenunchiat în fața icoanei, zic, l-a găsit Maria Moscopolita care intrare în odae să-l întrebe ce e cu Simu.

Se miră femeea de schimbarea, ce a observat-o pe fața lui Lala și mai cu seamă de faptul de a-l găsi rugîndu-se în genunchi

Se prefăcu a nu luă seamă — pînă cînd Lala își veni în fire

— Nu te miră, bărbate, întărzierea lui,Simu la stîni? Eu bănuiesc să nu se fi întîmplat ce-va; azi e o septămînă de cînd a plecat și cînd a mai făcut el una ca asta? Pe mine una mă prinde mirarea: de un rînd de vreme tot întîmplări ciudate; nu sunt două septămîni de cînd a fost găsit ucis lîngă isvor celnicul Kendra... N-o fi pățit același lucru și Simu al nostru? Trebue să ne înteresăm bărbate.

— Da, să ne înteresam, Mărie. Și eu am început să întru în griji — vorba ta — de un rînd de vreme numai întîmplări ciudate.

— M-am gîndit să trimit pe Mia pînă în deal. Ai ce zici tu? Crezi că ași face rău — dacă ași trimite fata să se intereseze ce e cu el?

— Da, ea poate să meargă, să cerceteze ce e cu Simu, dar să dea pe la moara lui Bișta, căci e mai populat drumu pe acolo și-i mai aproape. Și să-i spui să nu Înterzic mult.

— Da, ’i voiu spune; apoi fata noastră e respectată și iubită de Fărșeroți și eu cred -că vezînd-o, o vor petrece pînă în sat, nu o vor lăsa să vie singură.

— Atunci să meargă, Mărie.

Eșind Maria din odaea lui Lala, acesta fu cuprins de o nouă neliniște, căci se gîndi la consecințe în cazul cînd Mia ar fi inițiată în misterele morței lui Kendra.

Nesiguranța de ce se petrece la stîni îl făcea pe Lala să simtă chinuri tantalice.

Maria însă, căreia nu-i treceau prin minte cauza, întârzierei lui Simu, și nu o raporta de cît la vre-o boală, trecu în camera Miei, pe care o găsi cetind.

— Fata mamei, tu știi că Simu a plecat de vre-o cîte-va zile la stîni și nici pînă acum nu s-a mai înapoiat. Eu și cu tatăl teu bănuim să nu fie bolnav, de aceea ne-am sfătuit să mergi tu pînă în deal, să vezi ce e cu el și să vii să ne spui și nouă....

— Bine, mamă, să-mi îmbrac rochia de lînă ca să nu-mi fie frig la întoarcere și mă reped numai de cît.

— Așa, fată dragă, timpul începu a se răci și caută să nu răcești, să dai pe la moara lui Bișta, să nu ocolești mult.

— Așa voiu face, mamă.

Timpul începu a se răci într-adevăr. Apropierea toamnei se simțea în suflarea vîntului, care făcea să murmure frunzele și multe din ele să fie smulse și duse în sbor așternîndu-le pe cărări pentru ca în curînd să formeze un covor galben de frunze veștede...

Mia, învestmîntată cu rochia ei de lînă de culoarea cerului, purtînd pe cap șchepa-i cafenie, coborâ spre moara lui Bișta, trecu puntea și după ce ocoli cît-va pe ridicătură iazului, se îndrumă pe poteca, care se perde în pădurea de brad a Magarovei.

La început se întâlni cu cîte-va neveste tinere purtînd pe cap fie-care legătura-i cu crengi uscate pentru trebuințele gospodăriei, cari ’i deteră bună ziuă, apoi cu,cît se depărtă de sat, nu s-a mai văzut nici-o ființă omenească prin prejur.

Stătu să se odihnească pe un bolovan, care aducea ca o laviță și remase cu ochii în zarea depărtată.

Părea că voește să străbată cu vederile în dealul Bucovei, că se silește să clarifice în mintea-i scena luptei dintre armîni și grecomani, că urmărește cu disperarea în suflet pe agresorul lui Tuliu, care voește să-l ucidă, că se repede la el și oprindu-l locului, că-l desarmează, cum a desarmat pe tatăl ei și că scapă și de astă dată pe Tuliu.

Dar... nu, e un vis, o părere își zise ea...

Lupta a avut loc, au fost morți și dintr-o parte și dintr-alta, pe Tuliu l-au rănit și eu n-am avut parte să fiu în apropiere, să-l apăr...

O durea că nu mai putuse să înlăture reul pentru Tuliu. Apoi se știe cît a suferit în lipsa de știri, cari să-i facă cunoscut cum ’i merge rana. Il văzuse legat la mîna și foarte palid la față în ziua înmofmîntărei lui Kendra și de atunci nu mai știa nimic de el.

Aducerea aminte a zilei înmormîntărei părintelui lui Tuliu, cu bocetele femeilor, cu plînsetele și suspinele mulțimei, cu discursul lui Sîrmacheși — toate aceste tablouri jalnice ’i defilau și acum pe dinainte și cum ele erau triste din cale afară, expierea înceată a firei contribuia și mai mult la întristarea ei. O melancolie nesfârșită, un dor de negrăit după atîtea visuri spulberate ’i stăpîneau ființa.

Atîtea doruri, atîtea visuri spulberate în vînt își zise Mia cu resemnare...

„...Dacă pentru a se uni două ființe se o pun în calea lor atîtea piedeci, dacă pentru a voi să determine un pas înainte pe calea progresului, zeci de forțe oarbe, nevăzute, se opun în dreapta și în stînga spre a le zădărnici silințele; apoi viața merită ea oare atîtea sacrificii din partea noastră”?

„Nu-i mai înțelept să rămîie cine-va pasiv, primitiv în porniri și tendințe — căci la ce ne folosește lumina spiritului, la ce rafinarea lui, dacă forțe oarbe, nevăzute, zic, vin să-l isbească, să-i paralizeze ori ce avînt....

„Nu-i mai bine oare de unul, care nu simte de loc, care trăește fără nici un scop de cît să împlinească o poruncă a acelorași forțe primordiale....

„Da, așa e, însă atunci materia brută și-ar fi întins împeriul în paguba spiritului. Da, e o luptă perpetuă între două elemente: bine și reu, lumină și întuneric....

„Cîte odată s-ar părea că acest din urma element ar câștiga terenul luptei, dar tot a luminei e victoria finală — ca dovadă e însă-și istoria cosmosului.

Ia bună oară sforțările de veacuri în lupta dintre două elemente a asigurat viața actuală. Pămîntul a suferit numeroase cataclisme pentru ca în sînnl lui să păstreze atîtea isvoare de tumăduire.

Iată de ce trebue să sperăm. Murind noi tot e în folosul vieței. Din descompunerea resturilor noastre nasc lumini deși periculoase unei existențe, însă totuși sunt lumini cari alungă, întunericul, e un motiv al științei, apoi locul unde zăcem noi fertilizează, flora devine luxuriană...

Intre aceste reflexului ce și le făcea Mia; în urma lecțiunei ce o avusese înainte de a porni la stîni, tot dorul tînărului Fărșerot venea să o frămînte, chipul lui să-i fie ca un far luminos, un liman către care avea să se apropie, cu riscul de a îndura încă multe din partea părintelui ei.

Da, la Lala se gîndi un moment și în mintea ei i se înfățișă cu totul schimbat în ultimele zile. Căută să-și aducă aminte toate evenimentele petrecute în casa lor, de la venirea ei din Bitolia, cearta dintre ea și Lala, dragostea maicei sale, conflictul dintre Maria și Lala, cuvintele lui amenințătoare: „ vă voiu drege eu pe Tuliu și pe Kendra al vostru...” și la acest din urmă gînd, Mia avu o tresărire.

De ce a tresărit ea oare? În solitudinea pădurii, acolo în templul firei, omul devine mai înțelept, mai prevăzător și devinează lucruri pe cari în alte împrejurări nu-i în stare să le ghicească.

I se păru că aude și acum glasul amenințător al lui Lala: „chiar de mi-ar cere averea întreagă Simu, trebue să mă scap de Farșeroți”. Nu mult după aceasta, Kendra s-a găsit ucis lîngă izvor și de cîte-va zile intendentul lor dispăruse.

Gîndurile aceste îi accelerară bătăile inimei și o făcuse să tremure, ca prinsă de friguri.

Ar fi voit să nu-și facă presupuneri să nu bănuiască pe nimeni, și nimic de o așa fără de lege și totuși o dată pornită, apucată în cursa acestor reflexiuni, nu-i fu cu putință să scape de ele.

Se gîndi la misiunea ce avea de îndeplinit, că trebue să meargă la stîni, să se intereseze, să afle ce e cu Simu, să aducă știri acasă și nu știa ce descurajare o cuprinse, ce frică de necunoscut.

— Vai! cum se poate să presupun așa ceva, Doamne mare, comit cel mai mare păcat!

Cîte nu spune omul, în momente de furie! Ce? Doar suntem creștini...

Un nou fior simți prin oase.

Visul meu, de acum două săptămîni mě muncește grozav. Ah... de-ași găsi un tălmaciu! Nu l-am spus nici mamei, căci s-ar fi îngrozit!.

Oh, nu-mi aduc aminte să fi visat așa ceva vre-o dată... Ce grozav era tata! Plin de sînge pe obraz pe haine, pe mîini; părea un strigoi; n-avea nici o rană pe el și totuși era plin de sînge, sînge străin... și așa cum era, se ruga în fața icoanei, în genunchi, să-i ierte D-zeu păcatele.

Ce poate să însemneze asta, de cît vre-un păcat

Un vultur, care zbura majestos în văzduhul la vederea ei își răsuci puțin grumaziu să fie atent cu agerimea ochiuluu la dînsa, o distrase un moment de la gîndurile ei și o făcu să-l urmărească și șă-l admire cum făcea rotocoale de asupra muntelui unde își avea cuibul.

Trebue să merg că mă așteaptă acasă, își zise în cele din urmă și își șterse fruntea și fața cu batista.

Ea pînă aci stătuse pe piatră, cu fața spre vederea comunelor din vale și cînd fu să pornească, își aruncă privirea spre poteca din marginea pădurei, care ocolea, pe o distanță de cîte-va sute de pași, pentru a ajunge în regiunea stînelor.

Dar de o dată Mia tresări. Zări pe cine-va venind dintr-acolo. Omul, care se apropia de locul unde odihnise dînsa, purta pe umeri o pușcă de vînătoare și era îmbrăcat în haine nemțești fumurii.

Pășea agale și cu capul plecat în pămînt.

El nu o văzuse încă. Cînd fu la două-zeci de pași distanță, Mia exclamă:

— Doamne mare, Tuliu este!

Acum o auzise Tuliu — căci el era — întorcîndu-se de la stîni.

De la asasinarea tatălui său, tînărul Fărșerot nu mai suferea să treacă pe la izvor, i făcea rău locul unde căzuse Kendra și de aceia preferise și el drumul pe la moara lui Bișta. De atunci umbla înarmat, cînd avea să meargă la stîni. Se dusese acolo să ia cea din urmă hotărîre, în de comun acord cu Fărșeroții, în privința lui Lala.

Cînd fu în dreptul pietrei unde ședea Mia, ridică capul și privi în lături.

Nu o văzuse încă în rochia aceia de culoarea cerului, și cum ea rămăsese ca o statuie, cu palma acoperindu-și fruntea, nu o putu recunoaște de la distanță.

Era să treacă înainte, să-și urmeze drumul mai departe, dar nu știu ce curent magnetic îl făcu să-și întoarcă privirea, atingînd cu raza pornită din ochiul său profilul capului ei rămas neacoperit.

O recunoscu. Da, ochii aceia, arcați de două sprincene negre a căror pleoape mari formau niște umbre dulci împrejurul globilor, cum îi ținea ațintiți în pămînt, erau ai Miei.

Tuliu rămase locului înmărmurit.

La ori-ce s-ar fi putut aștepta, dar să întâlnească pe Mia singurică, la marginea pădurei nu se gîndise. Luînd mai bine seama la dînsa și convingîndu-se că Mia este, zise, ca pentru sine:

— Mia aici?

Nu primi nici un răspuns, dar observă doui stropi ca de diamant, cari îi luciră în colțul genelor.

— Mă înșeală ochii, sau ești tu, Mie?

— Eu sunt, Tuliu, grăi dînsa, cu tremurul în suflet.

Se precipită ca o săgeată la locul unde se găsia și apucîndu-i mîinile într-ale sale, urmă:

— Mie, scumpă Mie, cum se face că te găsesc aici?

Ce zeu te-a scos în calea mea, căci îmi era așa dor de tine, Mie? Uite ești tu, acum te văd te pipăi și par-că îmi vine să cred că e un vis.

Mia părea cuprinsă de friguri violente, nici nu putea să răspundă.

Cu mîna încă la ochi, nu făcea de cît să suspine.

— Dragă, dar tu nu te simți fericită că ne-am întâlnit?

Răspunse printre suspine:

— Vroiam să nu fi prins de veste că mă găsesc în acest moment aici, de aceia mi-am acoperit fața și mi-am întors-o aiurea. S-ar putea să ne zărească vr-un ochi și atunci am deveni un izvor nesecat de cîntece pentru trubaduri, o cronică scandaloasă pentru lume.

Cu cît erai mai departe, cu atât te aveam mai aproape în gînd și mi-era dor și mie, Tuliu, da, dor nesfîrșit să te văd, dar fiind-că acest moment de fericire l-am plăti cu sacrificiul onoarei noastre, de aceia să ne despărțim Tuliu.

— Te înțeleg, scumpă Mie, ai dreptate, așa este, dar vezi tu, o dată ce te-am văzut și recunoscut, puteam eu să nu mă abat, să nu vin lîngă tine, să te întreb cel puțin de sănătate și încotro ai pornit așa de singurică? -

Mia se sculase:

— Uite că am stat deja prea mult, cugetînd pe piatra asta și trebue să merg, căci părinții mă așteaptă să le duc răspunsul.

— Dacă îmi dai voe, Mie, să te întreb: unde trebuie să mergi și ce răspuns urmează să le duci părinților?

— De tine nu țin ascuns nici un secret, Tuliu. M-au trimis părinții să văd ce a pățit Simu, de nu mai vine acasă de la stîni, unde a fost trimis.

— Și acum ai plecat să mergi la stîni?

— Da, Tuliu; iartă-mă te rog, ca m-ai întîlnit singură.

Mia vru să-i întindă mîna, căci tremura de grije de a nu trece vr-o altă serie de femei cu lemne pe cap, pentru trebuințele gospodăriei.

Tuliu stete o clipă locului gînditor, fără să-i întindă mîna.

Mia păru mirată de atitudinea lui Tuliu, care îi șopti misterios;

— Dragă Mie, mi s-a dat însărcinarea din partea Fărșeroților, să comunic d-lui Lala motivele întîrzierei lui Simu, dar fiind-că ne-am întîlnit, socotesc că nu mai e nevoe să te obosești pînă acolo.

— Atunci spune-mi tu, Tuliu, ce e cu Simu?

Tuliu avu o paloare la față. Simțea că avea nevoe de forțele lui Prometheu, să fie viteaz, pentru ca să rămîe un erou al situației.

Vestea teribilă, ce trebuia să o comunice iubitei sale, putea avea efecte dezastruoase asupra moralului și fizicului ei.

Avea însărcinarea să-i comunice drama ce s-a desfășurat la stîni și motivele, cari au determinat-o.

Trebuia să o pue în curent pe Mia că autorul moral al asasinării părintelui său era Lala, cum și hotărîrea Fărșeroților de al supune judecăței, rămînînd ca sentința să o pronunțe ea, Mia...

Da, era grozavă situația lui Tuliu în împrejurarea de față.

Va fi el în stare să înlăture lovitura trăznetului care amenința existența acelei ce o adora, cînd acel ce urma să fulgere era însuși Tuliu?

In urma sfatului ținut între Fărșeroți și Tuliu, aceștia îi deteră mandatul să aducă la cunoștința lui Lala istoricul evenimentelor, condamnarea și executarea criminalilor, cum și să-i desemneze ziua judecăței lui Lala, în propria sa casă, de către Fărșeroți. Iată pentiu ce cobora Tuliu în Magarova.

— Îți voiu spune, scumpă Mie, dar fiind-că e vorba de lucruri cari ne privesc pe noi și nu se pot spune din fugă — în memoria părintelui meu — te rog a consimți să ne retragem mai în fundul pădurei, căci suntem în drum și se poate întîmpla să treacă din moment în moment vr-un consătean și ne putem expune amîndoi.

— De ce amesteci aci memoria scumpă a părintelui tău, Tuliu?

— Pentru că e cel mai serios act din viața noastră, Mie, și dacă îți cer să faci acest sacrificiu, de a ne retrage în pădure, nu ți-o pretind a-mi face o plăcere, ci a ne împlini amîndoi o datorie sfîntă, da, o datorie sfîntă, Mie...

Dînsa observă că e ceva grav la mijloc, aceasta de alt-fel se cetea pe figura lui Tuliu, care fusese atît de solemn în afirmările lui.

— Știu că nu-mi poți dori de cît binele; atinci, în care parte zici să ne îndrumăm?

Unde putem fi mai siguri că nu vom fi zăriți de nimeni?

— Încrede-te în brațul meu, scumpo, și haide-mi, deși avem suiși și pe alocurea povîrnișuri.

Tuliu i dete brațul și amîndoi strînși unul lîngă altul, de prima oară își sîmțiau bătăile inimei foarte aproape.

Oh, iubire tu, ce farmec dai vieței!

O clipă simțită în imperiul tău, iubire, prăvălează veacuri de mizerii...

Mare-i puterea ta, iubire, ea se întinde peste marginile luniei, în orî-ce atom tu trăești, tu fecundezi, tu regenerezi...

Tu ne deschizi noui orizonturi, tu ne înrădăcinezi speranța în inimi, ne faci puternici prin tine cucerim imperii fără hotare...

Iubire sfîntă, ce dragă ne ești, ce sublimă ni te înfățișezi...

Cum tremurăm însetați după un sărutat al tău dulce... neprihănit...

Tu ești dorul de viață, tu ești avîntul nostru către tot ce e măreț și sfînt...

Iubire, afară de tine totul e zădărnicie!

Tu ești viața vieței, rămîi iubire scumpă lîngă noi, mîngăe-ne, unește-ne inimele, cari, inspirate de-al tău farmec, vor să cînte cîntecul tău, iubire dragă...

Suflarea ta e împarfumată, căci toate florile te-au împodobit cu grațiile lor; unele ți-au dat frăgezimea lor, altele polenul, dulcele lor nectar, trandafirul culoarea-i, crinul candoarea-i, în cît și îngerii pe cari D-zeu i-a creat după chipul și asemănarea ta, văzindu-te, au rămas în extaz...

Toți te proslăvesc, toți te prea măresc și însuși D-zeu prin tine e stăpînul universului...

Iubire, noi îți simțim farmecul, știm sărbători aceste minute, cînd puterea ta ne stăpînește ființele.

Binecuvîntată fi, iubire dragă.

Era un imn, care se înălța din inimile lor în sînul binecuvîntatei firi, colo în templul codrului, care-i strejuia, ca și cum i-ar fi încins într-un zid de aramă.

In fața acestei fericiri, amîndoi erau muți, fermecați, extaziați. Un moment aproape să-și uite unde merg, în ce loc se vor opri, pentru ce au venit aci...

Suișurile; ocolurile, ce trebuiau să facă, păreau șesuri netede.

— Mătem de vr-o fiară Tuliu, să nu ne depărtăm mai mult, grăi în sfîrșit dînsa, și se alipi tot mai mult de sînul lui Tuliu.

— Arma mea e încărcată dragă, n-ai nici o grije.

Și unul și altul se sîmțiau înviorați; o undă de iubire părea că-i cuprinsese în farmecul ei cald, dulce de negrăit...

El întoarse capul spre ochii ei frumoși; dînsa îl întîmpină zîmbind:

— Să stăm aci Tuliu, că prea ne-am depărtat.

Era și locul cel mai poetic: o ridicătură presărată cu un covor de frunze veștede, care domina un unghi de vale.

Se așezară în partea aceasta aproape îmbrățișați.

— Acum spune-mi Tuliu, ce adînc mister îți agită viața? Nu-i nimeni în apropierea noastră să ne audă. Martor ne e cerul și codrul, care ne adăpostește.

Tuliu vorbi, dar cu întrerupere, din causa respirațiunei sale neregulate: emoțiunea lui de alt-fel se putea ușor ceti pe fața-i pală:

— Mult am suferit Mie, de dorul tău... căci lumea visurilor mele ești tu. Trebue să fi suferit și tu mult din seara aceia... nu este așa?

— Da, Tuliu. Cu greu s-ar putea descrie suferințele noastre! Acolo, unde m-ai găsit, mă gîndiam la tine, mă gîndiam la forțele oarbe, cari ni se opun în cale de a ne uni și aproape să disper, dar m-am resemnat și mi-am zis că viața nu poate avea farmec fără a fi confundată cu lupta cea mai aprigă.

Tuliu, auzindu-i cuvintele de îmbărbătare, îi luă mîna și i-o aduse la buze...

— Ești demnă de divinizare, armînca mea; așa dar văd că am înaintea mea o inimă mare, un cine-va, care înțelege viața, de aceia am convingerea că veștile mele nu numai ca nu te vor turbura și nu te vor face să șovăești, dar că voiu găsi în tine un tovarăș de luptă, care îmi va ajuta să depărtăm vijelia și să readucem liniștea și seninul în familiile noastre.

— Ce vrei să zici, Tuliu?

— Îmi juri tu Mie, că ori-ce ar fi la mijloc, vei prețui mai mult ca ori-ce iubirea noastră, că nu te vei lăsa a fi influențată în judecata ta de cît numai de iubirea noastră?

— Ce alt-ceva m-ar putea influența, Tuliu? Îmi pretinzi să jur? E... bine, mă jur că iubirea ta mi-i mai presus de cît viața și chiar cînd destinul s-ar opune să ne unim, te voiu iubi vecinic.

— Îți mulțumesc, draga sufletului meu. O... vezi tu Mie, caut în minte-mi să-mi aseamăn situațiunea în fața ta cu a vre-unui muritor din istoria omenirei și nu o pot găsi.

— Ți-am spus Tuliu, că ori-ce ar fi, iubirea mea nu te va părăsi.

I-era greu din cale afară sărmanului Tuliu să spue ce are pe suflet, dar trebuia să înceapă, căci pentru acest motiv căutase retragerea asta.

Mia aștepta cu tremurul în suflet.

In sfîrșit, Tuliu reluă:

— Vestea morței tatălui meu cred că te-a zguduit scumpa mea, tot ca și pe mine.

— Da, am avut crize grozave, am plîns închisă în odaia mea, mă mir că n-am înebunit.

— Tatăl meu a fost asasinat lingă izvor și asasinul lui, mulțumită devotamentului și iubirei lui Bucuvala, a fost prins de acest viteaz Fărșerot.

Mia tresări și exclamă:

— A fost prins asasinul!!

— Da, a fost prins, legat și dus la stîni.

— Așa dar, a fost recunoscut și cine e ace mizerabil, Tuliu?

— Dimce, morarul stînelor voastre, dragă.

— A... el nelegiuitul!

Mia se înfioră de groază. Tuliu urmă:

— Stai să vezi, dragă, că el mai avea și complici. După înmormîntarea părintelui meu, Fărșerotii luîndu-i un interogator, a mărturisit că a fost îndemnat de Simu Birina să-l omoare.

Mia începu a tremura ca o trestie bătută de vînt.

Cu lacrimile în ochi întrebă îndurerată:

— Și acum unde e el? Ce s-a întîmplat, Tuliu, și nouă ni se ascunde?

— Le vei afla toate pe rînd dragă, numai te rog să-ți păstrezi liniștea sufletească și să mă ajuți să readucem pacea în familiile noastre.

— Da, te ascult, mă voiu sili să privesc lucrurile ca o hotărîre a destinului.

Tuliu urmă:

— În urma înmormîntărei tatălui meu Fărșeroții au ținut sfat și au hotărît judecarea criminalilor.

Am luat și eu parte la dezbateri, apoi m-am retras.

Sunt 7 zile de atunci. În urma mărturisirei crimei, a declarațiunilor martorului Kosta, fiul lui Ianula și a depoziției mele, cari toate s-au consemnat în proces-verbal, în doua exemplare, Fărșoroții constituiți în curte marțială, au pronunțat sentința lor.

— Și care a fost sentința lor, Tuliu?

— Iat-o Mie, cetește și vezi.

Tuliu scoase sentința din buzunarul hainei și i-o prezentă.

Mia întinse mîna tremurătoare și ceti.

— Și i-au executat întocmai, întrebă ea pălind.

— Da, chiar în seara aceia; ei sunt înmormîntați lîngă tulpinele brazilor, unde au fost împușcați.

Partea întâia a acestei drame era cunoscută acum de Mia, care promisese lui Tuliu să fiă tare, să-și păstreze calmul și să-i dea ajutor să înlăture vijelia: Dar partea a doua îi era greu lui Tuliu să o desfășure...

Mia reculegîndu-se, întrebă:

— Și pentru ce Simu a comis această fără de lege, Tuliu?

Tuliu suspină cu amărăciune.

— Voiu lăsa să-ți dea răspunsul procesul-verbal de care ți-am vorbit, dragă Mie.

Mia apucă în mîni procesul-verbal și începu a-l ceti cu lăcomie. Tuliu nu o slăbea o clipă din ochi.

Cînd dînsa ajunse la partea unde Simu afirma, că responsabil de această crimă e Lala, care i-a ordonat să răpue pe Kendra și pe Tuliu și că el n-a făcut de cît să execute ordinul stăpînului, care era mai marele tuturora: un țipăt ascuțit răsună în tăcerea pădurei.

Hîrtia i căzuse din mînă și Mia își pipăi tâmplele cu amîndouă mînile, ca și cum ar fi căutat să-și găsească mințile perdute.

Gemu, ca strivită de prăbușirea unui munte și vru să cadă zdrobită, dacă n-ar fi susținut-o Tuliu, care o auzi aiurind:

— Ah... Visul meu... visul meu... parcă îl văd și acum plin de sînge pe obraz, pe mîni, pe haine, un strigoi... de care mi-e groază... Ah, Tuliu, lasă-mă să fug în pustiuri, să-mi ascund fața de înaintea ta, unde-i Marea să mă înghită și pe mine și pe el, să spele o crimă săvîișită, o rușine vecinică pe frunțile noastre...

Și în situația asta disperată, Mia era s-o pornească în fugă ca o nălucă prin desișul pădurei, dacă Tuliu n-ar fi ținut-o vîrtos de brațe, dacă n-ar fi căutat să-i aducă aminte de promisiunea dată.

— Mie, dragă Mie, adu-ți aminte ce-am vorbit noi amîndoi, ce mi-ai promis scumpă Mie, fie-ți milă de sufletul meu chinuit!

— Cum?... Tot nu s-a sfîrșit cu mine pe pămînt? Mai e nevoe de ființa mea? Cui i-ași putea fi de folos oare, căci n-am născut pentru nenorocire!

Oh, lasă-mă voinice, să-mi perd urma în pustiu, fii mărinimos și dă-mă pradă fiatelor, să ispășesc păcatul săvîrșit de tata...

Da, eu nu mai merit lumina zilei, sunt fiica unui criminal de al cărui nume mă cutremur. Oh, mi-e cu neputință să mai trăesc, nu mai pot suferi a mi se zice: Mia lui Lala! Nu, nu!

E groaznic voinice, nu se mai poate nimic drege...

Mă înspăimîntă gîndul, cum eu nevrednica, mai pot sta în fața fiului al cărui tată a fost ucis din ordinul tatălui meu... Și pentru ce? Tot eu sunt pricina, Tuliu; dacă n-ași fi fost eu, tu ai fi avut pe scumpul tău părinte sănătos și voinic... Ah, ce nenorocită sunt, Doamne!

Mia plîngea cu hohote. În prada disperărei crude se chinuia, ca și cum s-ar fi găsit pe un rug aprins și limbile de flăcări tindeau să o cuprindă din toate părțile.

Tuliu întrebuință toată bărbăția, toată puterea inteligenței sale, să o liniștească.

— Mie, dacă m-ai fi iubit într-adevăr, dacă ai ține încalte la Tuliu, cu care ai crescut din copilărie, care a veghiat și s-a îngrijit de sufletul tău, cum se îngrijește soarele de florile lui favorite, nu m-ai trece prin ascusțișul celei mai năprasnice dureri, Mie, nu-i destul un cadavru, pe care destinul l-a pus în calea noastră, să ne încerce puterea de iubire, tu vrei să se stingă totul? Dar am luptat cu bărbăție, am pus pept furtunilor dezlănțuite din pricina rătăcirei părintelui tău și am scăpat teferi... Nu te gîndești la consecințele ce ar decurge de la fapta ce voești să comiți?

— Ce dorești să fac, Tuliu? Știu că ți-am promis că deasupra tuturora voiu pune iubirea ta; dar pe atunci mă socoteam fiica unui om rătăcit, cum ai zis, însă nu-mi trecea prin cap că el e capabil să devină criminal.

Acum sunt perdută, desonorată...

Ce preț mai pot avea eu în fața ta?

Lacrimile, cari îi curgeau șiroaie pe fața aprinsă, i făceau bine, o linișteau din ce în ce, o făceau capabilă să judece.

— Am luptat Mie, urmărind și tu și eu idealul de a ne uni o dată. Ei bine, în puterea noastră stă azi de a ne vedea împlinirea visului.

— Cum explici lucrul acesta, Tuliu?

— Uite cum: n-ai putut străbate mai departe conținutul procesului-verbal. Să-ți spun eu ce mai urmează: Fărșeroții au hotărît judecata părintelui tău chiar în casa voastră. În acest scop vor veni toate căpeteniile, îi voi însoți și eu. Sentința o vor lăsa să o pronunți tu.

— Ah, nu mă puneți să fac eu acest oficiu, Tuliu!

Nu, fii mărinimos și mă pune la adăpostul unei asemenea cruzimi; sunt prea slabă și legea e lege, trebue executată... Cum mi s-ar putea putea pretinde mie așa ceva cînd acuzatul e acel ce-mi dete zilele?

— Așa e Mie, dacă în judecata noastră nu vom fi conduși de precentul Mîntuitorului nostru, că D-zeu tatăl iartă pe cel picăit. Care să fie altul principiul nostru de cît a erta? Văzînd mărinimia mea și a ta e lucru natural că Lala, cel ce ne-a dușmănit în rătăcirea lui să se pocăiască, să revină la calea cea dreaptă, să recunoască că e armîn din ai noștri și prin urmare să se simtă mîndru și fericit de a ne binecuvînta.

Acesta e scopul judecăței. Ne-am gîndit și sfătuit: la ce am mai vărsa sînge, cînd rațiunea lucrurilor cere ca să mîntuim pe părintele tău de păcat și greșelile din trecut?

Mia era atinsă de mărinimia Fărșerotului.

Asemenea unei vijelii, care pe măsură ce se depărtează, reapare soarele pe cer și florile lăcrîmătoare își întorc fața zîmbitoare spre dătătorul de viață, tot așa și Mia căută în ochii lui Tuliu.

— Cu prețul vieței părintelui tău vrei să-mi redai mie și familiei mele onoarea, viața, fericirea.

Ești mărinimos, ești bun Tuliu, cum rar se găsesc oameni pe pămînt. Judecata ta e sublimă.

Te voiu asculta, te voiu urma în toate, căci opera ce voești să desăvîrșești, ți-a fost inspirată de D-zeu.

Dar ascultă mă Tuliu, dacă tata, în urma celor ce se vor petrece, va rămîne același cum a fost, atunci trebue să știi că viața pentru mine va deveni imposibilă și în cazul cînd nu-mi voiu perde mințile, va trebui să sfîrșesc.

— La asta să nu te gîndești, Mie; dar să presupunem că ar fi așa, atunci păcatul cază asupra părintelui tău, care își va primi pedeapsa de la Fărșeroți; iar cît pentru noi, ne vom căuta fericirea în alte lumi, unde nu rătăcește nimeni și unde nu sufeiră sufletul, ce i e dat să îndure aci.

L-a înțeles ce a vrut să zică, de aceia apropiindu-se mai mult de el, șopti:

— Să murim Tuliu, dar nedespărțiți, să trecem bariera neantului.

Cu tine ori-unde mi-ar fi așa de bine!

— Atunci ne-am înțeles suflete drag.

— Da, ne-am înțeles Tuliu și cred că e timpul să ne retragem.

Trebue să-i fi cuprins neliniștea pe ai mei. Ce le voiu spune cînd m-or vedea?

— Vei fi laconică și prudentă cu noutatea ce le-o vei comunica. Două cuvinte vor fi de ajuns.

— Și anume ce să le spui, Tuliu?

— Că în ziua Duminicei, după biserică, vor veni Fărșeroții în vizită și vor arăta singuri motivele întîrzierei lui Simu.

Le vei mai spune că ei n-au voit să-ți arate nimic.

— Bine Tuliu, nici c-ași putea să fac alt-fel.

Se sculară și tot cum au venit, strînși de braț porniră pe același drum, pînă la piatra unde se odihnise Mia.

La despărțire, Tuliu o strînse la pept cu pornire și depuse o sărutare ferbinte pe fruntea ei.

Atît a fost de ajuns ca Mia să se îmbujoreze la față.

O, e lucru ciudat, ne permis, să meargă mai departe cu manifestarea sentimentului de iubire doi tineri, înainte de a fi unul altuia, uniți înaintea altarului.

De aceia Tuliu, el însuși păzitorul moravurilor și virtuților străbune, se stăpîni de a-i atinge cu buzele însetate dulcea ei gură, de al cărei dor trebuia să sufere încă cu bărbăție.

Aureola virtuței ei o vedea simbolizată ca într-un nimb strălucitor, ale cărui lumini, cînd se încerca să le constate, trebuia să închidă ochii, să o adore în taină, curată si blîndă ca o madonă.

V

In ziua de sfînta Maria se serbează hramul marei biserici situată pe platoul Goriței din Tîrnova, care domină șesul de la nordul Bitoliei. Sf. Maria e cea mai vestită biserică din Macedonia centrală, mai întăi prin minunile prea curatei, al doilea prin posiția pitorească pe care se află situată.

Curtea bisericei, în cuprins de cîte-va pogoane, e înconjurată de un zid înalt de piatră. Întrarea se face prin trei porți mari de stejar și anume: una la răsărit din spre Bitolia, a doua la vest din spre Moloviște și a treia, deasupra căreia vine clopotnița, din spre Tîrnova.

Nu de mult epitropia bisericei a construit dependințe, niște case spațioase cu două caturi, în piatră albă și acoperite cu ardesie neagră, cari în timpul verei sunt populate de lume, ce vine să facă cură de aer sănătos de munte, dătător de viață.

Construcțiunile sunt în legătură cu clopotnița și se continuă pe de o parte pînă dincolo de poarta din spre Moloviște, pe de alta spre est și în semicercul stradelei din dosul zidului.

Ferestrele din dosul clădirilor răspund din spre est în regiunea livezilor, unde cucii și pupăzele, pitpalacii și merlele, guguștucii și potîrnichile, populează aceste locuri poetice, pentru, a desfăta auzul turistului.

Și familia valiului, compusă din numeroase cadîne și negre, cele dintăi de o frumusețe răpitoare, își petrec aci lunile de vară. Ele fac excursiuni prin împrejurimi, suind în deosebi în dealul Nijopolei, unde pot fi mai la largul lor.

Dar în ziua Sf. Mari dependințele epitropiei sunt reservate exclusiv familiilor, cari vin să-și caute tămăduire în puterea prea curatei.

Încă din ajun camerile, curtea și biserica în interior gemea de lume. Celor bolnavi, aduși aci spre tămăduirea răului, ce s-a încuibat în ei, din pricină că au călcat pe urma ielelor, luați din afoară, cari au halucinațiuni și viziuni rele, cînd sunt deștepți, familiile le aduc așternuturile în biserică și în noaptea de 14 August dorm în interiorul ei.

Biserica e bogată în scule prețioase. Catapetazma e un cap de operă a artei, ale cărei icoane sunt ornamentate cu aur.

Donațiunile se înmulțesc și prin faptul că fie-care aromîn venit după ani de zile din străinătate, spre a mulțumi prea curatei, că l-a întors sănătos la cămin, i dăruește unul o evanghelie în valoare de zecimi de mii lei, altul depune pe icoana Sfîntului Gheorghe sau Dumitru mîna turnată în aur și artistic executată, ori nimbul din prejurul capului Mîntuitorului, care îți dă iluzia unor raze strălucitoare.

Un Misirliu a dăruit policandrul cel mare, cu sticlele lui multicolore, cu cele 100 sfeșnice aurite, a cărui valoare trece peste 100.000 lei.

In curtea bisericei, de cum înoptează, se aprind sute de focuri, la flacăra cărora oamenii își prepară cele necesare gurei.

De o parte se aude un cimpoi, împrejurul căruia joacă tineretul bulgar nelipsit de la serbarea hramului bisericei.

E o regulă moștenită la ei părinți din părinți de a veni călări sau cu carele tocmai din Prespa, din Țapari, Dihuva, Bucova, Bareșani Orizari și Cărclina.

Dincolo un taraf de lăutari, veniți din Bitolia, desfătează publicul cu clarinetele, țimbalele, viorile și cobzele lor.

Vin și negustori de mîna a doua din Bitolia cu diferite mărfuri, în sfîrșit e un iarmaroc în toată puterea cuvîntului.

Lumea creștină nu e jenată de turci în partea locului. Ce-i drept, lîngă strada locuinței lui Tuliu, către Bliznați se află o stradelă mărginașe, unde e și o geamie minusculă cu minaretul de un metru, populată de cîte-va familii turcești, cari fiind în contact zilnic cu armînii tîrnoviți, au învățat limba acestora, s-au romînizat, în cît aproape să-și uite limba lor.

Nu i-ar cunoaște cine-va că sunt musulmani, dacă nu i-ar trăda portul.

Sunt pacinici și muncitori; cei cu gîndul de casă, se ocupă cu livezile, fac oare-care cultură de grîu și porumb și în coșarele lor se văd numeroase vite, printre care bivolițe bine îngrijite.

Tinerii, cari sunt atrași de farmecul haiducitului, nu atacă pe tîrnoviți, pleacă în alte comuni, acolo tîlhăresc la drumul mare, pînă li se înfundă și lor.

E de remarcat că, bătrînii acestor familii musulmane, pripășite aci sau rămase din vremuri, cînd aceste comuni erau ciflicuri de ale Beylor, ajung de regulă centenari și mulți se înfruptă la ospățul vieței încă un sfert și nu arare ori și o jumătate din secolul următor.

Aidin surdu, care a trăit 164 ani, văzuse pe fiul său de 120 ani, pe nepotu-său de 90 ani, pe strănepot de 60, pe fiul acestuia de 30 și pe acesta cu vre-o trei dolofani, cu cari se juca moșu toată ziulica prin ogradă... de a ascunselea.

Și era fericit, căci se înțelegea cu strănepoței de minune, pe cînd pe fii și pe nepoți i certa că nu se poartă cum se cade.

Lui Aidin i venise pentru a doua oară vederea și nu suferea să vadă neorîndueli, pe cînd fiu-său cel de 120 ani acum era bătrîn... nu mai vedea bine.

Printre lumea, care umplea spațiul curței bisericei Sfintei Marii, se văzură în dimineața zilei coborînd scările de marmoră din poarta principală din spre Tîrnova, o fenmee în vîrstă, învestmîntată în negru și purtînd în mînă o lampadă, în tovărășia unei tinere cam de vr-o 17 ani.

— Vai de mine, tetă Mărie, ce ele lume avem anu ăsta la sărbătoarea hramului biseiricei! Nu-mi aduc aminte să fi văzut în alți ani așa mulțime, zise tînăra, care căuta să-și facă loc în biserică, pe urma bătrînei.

Bătrîna era Maria Moscopolita, care își serba ziua și venise la biserică întovărășită de Vangheluța, vecina și amica Miei, să se închine, să asculte serviciul divin, să ia nafură, ca apoi să se întoarcă acasă, căci urma să-i vie în vizită multă lume.

Pentru acest cuvînt Mia rămăsese acasă, să pregătească cele necesare vizitei.

Maria aprinse luminarea, o așeză în sfeșnicul de lîngă icoana Maicei Domnului, se închină, făcu trei mătănii și sărută evlavioasă mîna Fecioarei.

Același lucru îl făcu și Vangheluța.

In urma acestora trecură sus la femei, căci așa e la aromînii din Macedonia: femeile își au orînduiala lor sus, de unde ascultă oficiarea serviciului, privind pe după cafasuri.

Vangheluța, mai ageră la privire, caută să străbată cu ochii dincolo de aceste gratare.

Rămase uimită, văzînd sub amvon pe Fărșeroții de la stîni, toți învestmîntați în portul lor alb și falnic la înfățișare.

Văzu și pe Tuliu lîngă Bucuvala.

Maria Moscopolita observă că Vangheluța se uită atentă într-acolo.

Deși din sentiment religios nu se vorbește în biserică, totuși șopti Vangheluței:

— Acei în alb de colo mi se pare că sunt Fărșeroții noștri.

— Da, Tetă, sunt curioasă să văd, dacă voiu recunoaște printre ei pe Simu.

Maria suspină a desnădejde. Făcu loc fetei să poată cerceta mai bine cu privirea.

— L-ai recunoscut?

— Ași, nu-l văd; i-am zărit pe toți, numai el lipsește.

— Cine știe ce-o fi pățit, sărmanul! Mai bine nu-l mai trimiteam la stîni, căci era bolnav.

Din ziua aceia n-am mai avut nici odihnă, nici somn, zise Maria și ochii i se umeziră de lacrămi.

Vangheluța se sili, prin cuvinte chibzuite, să risipească gîndurile ei, căci n-avea de ce se teme.

— Cine știe; poate că i-au dat lui sarcina să vegheze în lipsa lor. Au zis că vor veni în vizită, ca în toți anii, Tetă. Dacă ar fi ceva la mijloc, ar fi stat ei liniștiți așa cum sunt?

Diaconul suise pe amvon.

Binecuvîntează prea sfinte cetirea...

Cînd a început să intoneze din evanghelie „pe vremea aceia...” femeile se prosternură în genunchi.

Maria și Vangheluța încetară de a mai vorbi. Amîndouă în genunchi se rugau Maicei Domnului pentru sufletul lui Kendra și pentru sănătatea lui Simu.

După terminarea evangheliei, urmă oficiarea leturghiei, cu o pompă deosebită în ziua aceia. În calea preoților, cari purtau la rînd potirul cu sfinta cuminicătură, evanghelia și lingurița împărtășaniei, erau culcați o sumedenie de suferinzi, femei cu prunci în brațe, copilași alături de bătrîne, în cît cu mare greutate pășeau preoții pentru a ajunge în dreptul naosului unde se găsea înaltul Prelat, Episcopul. Mateiu, al vilaetului Monastir, căruia urma să i se presinte spre binecuvîntare și să-i sărute mîna. Mateiu, un apostol eminent al elenismului și nici de cum al celor sfinte, pomeni pe Înaltul Patriarh ecumenic al Constantinopolului, pe ctitorii sfîntului locaș, pe poporul credincios patriarhiei, apoi luă cădelniță din mîna diaconului și cădelniță în toate părțile.

Poporul pios în genunchi era transportat cu mintea în regiuni înalte, acolo, unde se înălța fumul de smirnă și tămîe, al căror parfum li se împărtășise de înaltul Prelat.

După ce s-a zis tatăl nostru, paracliserul aduse în dreptul icoanei din mijlocul bisericei, într-o mîna discul, în cea-l-altă pe o tavă de argint nafora tăiată în cuburi regulate.

Maria și Vangheluța se grăbiră să coboare, se îndreptară să ia nafură, apoi închinîndu-se evlavioase, părăsiră biserica.

Cea mai mare parte din lume însă stetea la locul ei, în așteptarea „didachiei” pe care avea să o pronunțe P. S. S. Episcopul Mateiu. Dar cînd el rosti, în loc de frați întru Hristos, iubit popor descendent al eroilor de la Salamina și Termopile, primul, care făcu mișcarea și dedea semnalul că trebuia să iasă și ai lui din biserică, fu Bucuvala.

Într-adevăr așa a și fost, căci Bucuvala fu urmat de grupa tuturor Fărșeroților, cari fusese presenți la oficiarea serviciului divin.

Aceasta nu prea conveni Episcopului Mateiu, care strîmbă din nas, dar continuă:

„Cu mare întristare m-am informat că în unele comuni s-a săvîrșit în biserica noastră o mare nelegiuire din partea unor preoți și cîntăreți, cari au îndrăznit să cînte în limba cuțovalahă, fără știrea noastră.

Vă pun în vedere vouă Tîrnoviților și Magaroviților, ca voi, pe cari vă socotesc de ce mai demni fii ai turmei ce păstoresc, să feriți ca de foc acest locaș sfînt de papistași, să nu le permiteți cu nici un chip să oficieze în limba cuțovalahă, căci e o mare nelegiuire.

Preotul, care nu-și amintește de jurămîntul depus pe sfînta masă, în altarul bisericei noastre, cînd l-am hirotonisit, că nu va cînta în limba celor eretici, e un blestemat.

Patriarhul ecumenic din C-pol nu e numai șeful religios al poporului grecesc, ci el se poate folosi de autoritatea și jurisprudența sa peste toți membrii bisericei ortodoxe răsăritene, ca representant al populației creștine din imperiu.

Toate popoarele creștine din imperiu au un șef religios: pe patriarhul din Fanar.

Deci de sfîntul lui ordin trebue să ascultați voi, să apărați cu piepturile voastre prestigiul și demnitatea sfintei noastre biserici.

Adevăr grăesc vouă că D-zeu tatăl a toate văzutelor și nevăzutelor, vă va judeca pe limba ce vă predic eu astăzi.

Feriți-vă prin urmare de limba ereticilor, ce voesc să o întroneze în biserică, căci răspunderea voastră va fi grea în ceiuri”.

Vlahofonii, cum i mai numesc grecii, la fiecare pauză a cuvîntărei lui Mateiu se închinau evlavioși cu capetole pe pept și aveau aerul de a scuipa în lături și de a mărturis că se vor feri de a cădea în păcat, de a gusta din fructul oprit.

Noroc că Fărșeroții ca de al de Bucuvala și restul confraților eșiseră din biserică și perduseră rara ocaziune de a auzi filipica ce o îndrepta Sf. Prelat în potriva armînilor în casă la ei, că cine știe ce s-ar fi putut întîmpla...

O altă grupă de armîni grămosteni unul după altul se strecurase afară pe nesimțite prin cele trei eșiri.

Era prea șovinist Mateiu, ca să-i poată mistui toate năzbâtiile. Cei ce rămăsese pînă la finele didachiei, se înarmase cu toată răbdarea spre a vedea pînă unde va merge Prelatul cu șovinizmul și să comunice fraților lor asupra stărei lucrurilor.

Grecomanii însă erau electrizați de cele ce auzise și la fine, cînd Mateiu termină ce avea de zis, deși nu amintise nimic despre însemnătea zilei, se grăbiră a-i săruta mîna.

O... era mare onoare de a obține această favoare!

Lumea aflătoare în biserică se îndrepta acum spre eșire și în grupurigirupuri se întîlneau în curte, deschideau vorba asupra persoanelor, cari serbau onomastica și imediat ce li se aducea aminte de vre-o Mărie, se îndreptau într-acolo în vizită.

D-l Lala, fiind unul din fruntașii Magarovei, trebuia să se aștepte la vizita tuturor grecomanilor din ambele comuni.

Știau Fărșeroții despre asta, de aceia ținură sfat în livedea din apropiere.

— Să lăsăm să treacă timpul vizitelor și apoi va trebui să ne prezintăm în liniște și noi.

E bine chiar să fie după prînz, căci afacerea, care ne aduce azi la d. Lala este delicată și dezlegarea ei, fraților, cere chibzuință și socoteală.

Să mergem fie-care la căminele noastre și la nămează să veniți cu toții la mine, de unde vom porni la o laltă la d. Lala, zise Bucuvala.

Așa și făcură Fărșeroții.

In acest timp, camera-salon și toate odăile cum și chioșcul cel mare din casele d-lui Lala erau pline de lume.

Pe lîngă gospodinele casei, mai venise să dea ajutor Vangheluța, mamă-sa „Țal Vangheli” și Caterina, care prepara cafelele, pregătea dulcețurile, spăla ceștile și umplea paharele cu rachi.

Vangheluța primea musafirii la scara de jos și aranja în ordine ghetele și pantofii nevestelor tinere, după obiceiul locului.

Vangheluța era o fată deschisă din fire, de o veselie comunicativă, albă-rumenă la obrăjiori, cu ochii ei dulci de un albastru închis, surîsul ei era fermecător, rîsul argintat, plin de grații, mergea la inima fie-căruia.

Uita omul toată mîhnirea sa, în fața acestei muntence, care, cînd zîmbea, imediat se puteau observa două gropițe, ucigător de dulci, pe obrajii ei plini de viață.

Dacă un ochi observator de psiholog, ar fi luat seamă și ar fi stabilit o comparație între starea sufletească a Miei și a Vangheluței în ziua aceasta, ar fi distins o mare deosebire între una și alta.

Pasul Miei era măsurat și nesigur. Ochii ei păreau două stele depărtate, abia vizibile, ale căror lumini palide tind să străbată în necunoscut; împrejurul globilor păreau că plutesc nori triști, întunecoși, prevestitori de furtună.

Zîmbetul ei era silit și îl muria în clipă, în colțul buzelor.

Răspunsurile, la felicitările, ce i se adresau, i erau scurte, pripite. Ardea ca prinsă de friguri violente și făcea ce făcea, cu ochii era mereu la fereastra, ce da în largul străzei, motivîndu-și atenția, față de cei ce o întrebau, de ce se tot uită într-acolo, că vrea să se convingă cine și-a mai adus aminte de ei.

In realitate, atît dînsa cît și mamă-sa erau îngrijorate de apropierea momentului sosirei Fărșeroților.

Dacă Mia se găsea ast-fel sufletește, apoi nici Maria, nici Lala, nu stăteau pe roze.

Vestea adusă de Mia, că Fărșeroții vor veni în persoană să arate părintelui ei motivul întîrzierei lui Simu, i pusese pe gînduri pe amîndoi.

Dar ceia ce i făcuse să-intre în bănueli, că li se ascunde ceva grav și în deosebi să deconcentreze pe Lala, era atitudinea misteiuasă, plină de resemnare a fiicei sale.

Într-adevăr, i-a trebuit multă bărbăție Miei, să-și ție cuvîntul dat lui Tuliu, să nu izbucnească în plîns în fața mamei sale, să nu-i arate prăpastia în care a căzut tatăl ei, și seanța groaznică ce-l aștepta.

Dar prin radiare tot zbuciumul sufletesc al Miei se comunicase fără de veste și în sufletul părinților ei și ast-fel s-au pomenit tustrei încătușați, prinși în mrejele obidei.

Se silise Lala să pară vesel printre ai săi, să-i îndemne la un pahar de rachi, să substitue pe fondul tristeței sufletești o veselie artificială și totuși se simțea că nu-i într-ale sale.

Venise vorba de Kendra și bietul Lala tremura din picioare.

A pălit la față, dar ca să nu fie observat, dusese la gură, cu mîna tremurătoare, paharul cu rachi, fără să mai observe că era gol.

Ar fi vrut să se simtă amețit, să depărteze de la el spaima, ce-i producea acest nume, neliniștea ce-l cuprindea, în nesiguranța în care plutea.

Se apropiase ora prînzului și Farșeroții nu mai veneau.

In casa d-lui Lala lumea se perinda încă, o parte luîndu-și rămas bun, o alta venind să ureze matroanei ani mulți și fericiți.

Cum în salon nu mai rămăsese de cît puține femei, Maria profită de ocaziune de a le lăsa să le înveselească Vangheluța, singura, care strălucea prin seninătatea ei — și trecu în odae la fiică-sa, care cugeta.

— Nu mai vin, Mie, ce crezi tu despre întîrzierea lor?

— Îmi închipuesc, mamă, că vor sosi după masă.

— Crezi?

— Sunt convinsă că așa tiebue să fie. Ii cunoști pe Făiseroți cum sunt. Ei știu că noi trebue să fim vizitați de lume, care nu le convine lor și dacă vor avea ceva de vorbit, dorința lor e să rămîe nejenați de nimeni.

— Cam ce ar avea de vorbit Mie, tu nu bănuești nimica?

— Știu și eu ce să zic, mamă...

Sărmana fată, în ce tortură sufletească se găsea, văzîndu-se silită să mintă pe mama sa, ea care știa totul... și scopul pentru care veneau Fărșeroții...

Simțea că inima sta să-i zdrobească peptul.

Trebuia să fie croită de oțel, să înghită tot amarul momentelor prin care trecea, să nu izbucnească în hohot de plîns, căci s-ar fi dat de gol...

Dar era cu putință să izbească ea cu trăznetul în mama sa?

Rămase cît-va timp pe gînduri amîndouă, la pragul ușei, își făcu aparițiunea Vangheluța cu figură ei veselă.

— Tetă Mărie, vino te rog, căci musafirii se pregătesc de plecare.

— Da, să vin fata mea; uite că uitasem că nu suntem singuri —și trecu în salon, unde se sili să-și ia o atitudine veselă și se scuză că a fost nevoită să le lase cîte-va minute singure.

Maria Moscopolita nu-și aducea aminte zi mai nefastă ca onomastica-i din acest an.

Era amețită de gînduri și un fel de teama neexplicabilă o urmăiea ca însăși umbra sa.

Fetele rămase singure, Vangheluța se încercă prin diferite glume să predispue pe Mia, pe care o îmbrățișa cu drag, o săruta, o dezmerda, dar în zadar; Mia părea de ghiață la toate manifestările iubirei ale amicei sale.

— Dar bine dragă, părinții ți-s sănătoși, tu ești nu se poate mai bine, ești fericită, nu înțeleg ce ai! De cînd te cunosc, nu-mi aduc aminte să te fi văzut vre-o dată așa de tristă.

Mie, tu-mi ascunzi ceva, tristeța ta mă pune pe gînduri, de ce nu-mi spui dragă ce suferință te mistue?

— Nimic dragă, nu e nimic... Nici eu nu pot să-mi dau seamă ce am; îmi va trece... Fii tu veselă puiule, și ne învioiează și pe noi, cari nu putem fi alt-fel în ziua de azi.

Sărmana Mie, se gîndea că mai bine i-ar fi în iad, de cît în situațiunea în care se găsea: cu minciuna pe buze pentru ființele nevinovate, cari o înconjurau cu dragostea lor și tremurul în suflet, așteptând momentul suprem de ce are să se întâmple, cînd vor arăta Fărșeroții scopul venirei lor.

Ce chin cumplit, ce suferință pe sufletul ei!

Și cît curaj i trebuia încă de a se presinta în fața lor, de a-i primi cu zîmbetul pe buze, să se prefacă cum că nu știe nimic, că n-are idee cine a săvîrșit omorul de la izvor, ce s-a petrecut în urmă, și ce avea să urmeze în casa lor.

Intre aceste veni Caterina să le cheme la masă.

Dar cui îi ardea de așa ceva?

Mia se scuză că nu i-e foame, că e nevoe să fie în picioare spre a primi pe musafiri, în caz cînd s-ar întâmpla să sosească în timpul cît va dura masa, dar o luă pe sus Vangheluța, apoi n-avu încotro văzînd că inzistă mamă sa, care nu putea să rămîe liniștită, știind pe Mia singură în odaia ei.

Se așăzară la masa, se închinară ca de obiceiu; Mia sărută mîna mamei sale, aceasta o sărută pe frunte, asemenea Lala, înduioșat de a-și vedea soția și fiica lîngă dînsul în aceasta zi măreață, cu sufletul pocăit în sine, întinse amîndouă mîinile și cuprinzînd mîna Măriei într-ale sale, îi ură sănătate și o rugă să-l ierte, dacă a supărat-o cînd-va.

Se priviră în ochi cîte-și trei în aceiași clipă și de sub genele lor se iviră stropi de lacrimi.

In fața acestei scene mișcătoare, nici Vangheluța, nici mamă-sa nu s-au putut abține să nu lăcrămeze.

Cine putea ghici însă ce însemnează lacrimile Miei, căreia i se presinta ocazia să le dea curs liber.

Lacrimile Miei erau de foc.

Ea numai singură își da seama de ce plînge.

Mama Vangheluței i observă că ea nu trebue să plîngă, că ea e o floare, care trebue să strălucească și să răspîndească numai veselie în jurul ei.

— Ia te uită la Vangheluța mea, parcă ar fi veselia în picioare.

Afară de Vangheluța și de mama sa, cari simțeau gustul bucatelor, încolo ai casei gustau de formă, nu se lipea nimic de ei.

Cui i ardea de mîncare, în acest timp de pustiire sufletească?

Cu toată criza prin care trecea fie-care suflet în parte, Lala își păstra bărbăția.

Înaintea mesei ținuse hangul față de musafiri prin cîte-va păhărele cu rachi, acum tot el umplu paharele și ciocni cu Maria și cu „Țal Vangheli”

— D-zeu într-ajutor și la mulți ani ziua de azi, grai el, la care urare i se răspunse de către femei printr-un „Amin, să te-audă D-zeu”.

Și de cîte ori venia să-l străbată vre-un fior, la gîndul ce-l tortura, căuta paharul și-l ducea la buze, apoi învîrtea nervos mătăniile în mină.

La finele mesei i se servi cafeaua și de astă dată ceru să-i pregătească narghileaua, în care s-a introdus „tumbechie”, iar în sticlă apă proaspătă.

Femeile ridicară masa.

Fetele trecură în salon, iar Lala rămase la tabet, gînditor.

Dacă ar fi fost cine-va în apropiere, ar fi putut observa mișcările lui dezordonate, dînd cînd din mîni, cînd din cap, afirmînd sau negînd, pălind la față și înălțînd din umeri.

Și ori cît ne-am forța să-i cetim în suflet, n-am fi în stare să-i definim starea sufletească, de oare-ce, neavînd premisele cugetărilor sale, nu-și putea da răspunsuri precise.

Destul că o neliniște vagă și o greutate ca de plumb i se lăsa pe suflet.

Zadarnic căutase refugiu în spirtul din pahare.

In fond era tot treaz și-și da seama de situația în care se găsia.

De zeci de ori i venise ideea să se scoale, să alerge la Mia, să-i ceară ertare pentru supărarea ce i-a cauzat, cînd cu venirea lui Tuliu, să-i dea consimțimîntul lui, dacă într-adevăr el Tuliu este alesul inimei ei!

Dar n-avea curajul, căci acum purta pe suflet un păcat... și nu se simțea vrednic de a da o asemenea binecuvîntare.

De aceste gînduri era dominat Lala, cînd împrejurul lui observă o mișcare neobicinuită.

Mia și Vangheluța, palide la față și tremurînde, dădură fuga din salon în chioșc și cu greu luîndu-și răsufletul.

Maria și Țal Vangheli asemenea le eșiră înainte și le întrebară:

— Ce este fetelor, de ce v-ați speriat?

— Vin!... Vin!... grăi Mia, abia respirînd și devenind la față ca ceara.

— Cine vine? întrebă Lala.

— Vin Fărșeroți, tată!

Lala sări în sus, ca mișcat de un resort.

Într-adevăr, Fărșeroții toți se îndrumară spre poartă și acum pășeau la rînd unul după altul, în curte.

La pragul scărei de jos Vangheluța îi întîmpină cu zîmbetul pe buze, apoi la capătul de sus al scărei Mia i aștepta cu resemnare.

Fărșeroții, unii gravi și tăcuți, alții mai familiari cu fetele, le întindeau mîna și de pe buzele lor aluneca un zîmbet fugitiv și cîte un „la mulți ani, s-bănați”, pînă cînd deteră cu ochii de Maria Moscopolita, unde se găsea și Lala.

Era ceva grav și solemn pe figura fie-căruia. Maria Moscopolita, totuși, i predomină cu prezența.

Ea zise pentru toți:

— Aproape să cred că v-ați uitat obiceiul. În toți anii eram învățată să vă văd în casele noastre de dimineață în ziua de azi și mă gîndeam ce poate fi cu scumpii noștri Fărșeroți, de nu mai vin.

Fiind-că ea vorbise lui Bucuvala, acesta răspunse:

— Am venit cei din urmă, pentru ca să plecăm cei de pe urmă, așa ne-a fost înțelegerea.

— Atunci mă bucură vizita voastră, ia poftiți: de luați loc pe scaune și ședeți.

Eram doritoare să vă văd.

Lala, a cărui autoritate morală o făcea să treacă în acest moment tot atît de suverană ca în vremurile de demult, după ce strînse de mînă pe fie-care în parte și căută să se asigure de sănătatea lor, întrebă:

— Ei, ce vești îmi aduceți de la stîni?

Răspunsul Fărșeroților fu laconic și plin de înțelesuri.

— Vești bune, d-le Lala; turmelor le merge bine; lupii cari au îndrăznit să le atace, au pățit-o de-a binelea.

— Așa... așa... făcu Lala, lăsîndu-i să-i scape un rîs zgomotos și plimbîndu-și ochii sticloși în toate părțile.

Li se oferi tutun într-un tas.

Fumătorii răsuciră țigările.

Se făcu liniște, însă fu întreruptă prin aparițiunea Miei și a Vangheluței, care purta tava cu dulceți și cafele.

Vangheluța se oprea în dreptul fiecăiuia și Mia servia pe unul, apoi pe altul, după vîrstă.

O dată serviciul terminat, Bucuvala grăi ca pentru înțelesul tuturora și răspunsul d-nului Lala.

— Vom putea oare rămîne liniștiți în această odae, căci avem de vorbit între noi mai multe. Vom avea nevoe de prezența Miei, încolo d-na Maria poate să-și vadă de treburi și de musafiri. Sunt lucruri cari cer dezlegare grabnică, curaj și chibzuință.

— Da, se poate, Bucuvala, de ce să nu, răspunse Lala.

Mia dete să înțeleagă mamei sale să iasă, ceia ce și făcu Maria.

— Poți să tragi zăvorul broaștei Costa, să fim siguri că nimeni nu ne va întrerupe, ordonă Bucuvala.

Costa, care stetea la ușă în picioare, făcu întocmai.

Lala se uita cînd la unul cînd la altul, părea amețit, lipsit cu totul de voință, în cît Fărșeroții nu-l mai cunoșteau.

Unde era puterea lui de odinioară?

Bucuvala crezuse la început că va avea mult de furcă cu el, să-l aducă la calea cea dreaptă, să-l facă să-și vadă greșala și să se pocăiască, dar cînd l-a văzut și l-a cuprins cu ochii lui de vultur, cît de slab se prezintă moralmente, își zise să fie mai puțin aspru, să procedeze cît de simplu.

De la locul lui unde se așezase pe scaunul din capul mesei, Bucuvala grăi:

— D-le, cînd consăteanul nostru Kendra a căzut victima unei răzbunări, toată armînimea din ambele comuni l-a jelit, l-a plîns și ținînd să-i cinstească memoria, l-a însoțit pînă la vecinica locuință; numai d-ta n-ai găsit cu cale să-l cinstești, precum se cuvenea.

— Nu mi-a fost bine în ziua aceia, dar am trimis familia să mă reprezinte, îngînă Lala.

— Și totuși noi credem că, motive cu totul altele te-au reținut în casă și n-ai avut curajul să-l vezi întins, neînsuflețit.

Lala tăcu. Era începutul requizitorului, pe care îl rostea Bucuvala, în numele tuturora.

Urmă:

— Da, motive cari îți făceau responsabilă conștiința de săvîrșirea acestei fără de legi.

Să nu ocolim mult, d-le Lala, căci de la comiterea crimei pînă acum, s-au strecurat 12 zile, dacă nu mă înșel, și dreptatea pe care trebue să o facem noi a întîrziat cam mult.

Știm că urai pe Kendra, pentru că el era armîn neaoș și fiind-că a îndrăznit să-ți ceară mîna Miei pentru Tuliu.

Pornit pe calea rătăcirei, nu te-ai îndurat să dai ascultare glasului rugător al tinerilor, cari s-au iubit și se iubesc, și nu te-ai mulțumit numai cu atît, ci ți-ai asociat și complici, cari să te scape de ei.

N-ai întîrziat a-i găsi. Pe unul vroiu să numesc pe neregretatul Simu, îl aveai la îndemînă, cel-l-alt era ușor de găsit cu un simplu medgid.

La auzul cuvîntului de neregretatul Simu, Lala tresări și cu privirea părea că cerșește mila judecătorului său.

Bucuvala reluă:

Din ordinul d-tale celnicul Kendra a fost împușcat, lîngă izvor, de către morarul Dimce.

Atît Simu, cît și d-ta, v-ați făcut socoteală proastă, crezînd că va scăpa Dimce, dar n-a scăpat, căci a fost prins de mine asupra faptului, așa că n-avu în cotro, a mărturisit crima și pe complici, dintre cari principalul ești d-ta!

In urma înmormîntărei lui Kendra, noi am judecat pe criminali și i-am condamnat la moarte.

Ei erau autori materiali ai acestei fără de legi, d-ta ești autorul moral, d-le Lala, și acum trebue să înțelegi pentru ce Simu nu mai vine de unde l-ai trimis și cauza, care ne aduce aci.

Vrem să știm, prin urmare, ce ai de răspuns la toate aceste?

Se făcuse o tăcere de criptă în toată încăperea. Părea că nimeni nu mai respiră.

Toate privirile se îndreptară asupra lui Lala, care se desfigurase, în cît era de nerecunoscut. Locul pe care-l ocupa Mia venea în fața părintelui ei.

Il examina de sus pînă jos și ghicindu-i starea sufletească, interveni, cu gînd de a-l hotărî să se apere:

— Asta e o acuzațiune gravă, tată. E cu putință oare, e adevărat că tu ai poruncit lui Simu să ucidă pe Kendra? Numai ideia că te-ai fi putut gîndi la așa ceva mă îngrozește.

Nu te-ai gîndit la dezonoarea familiei tale? Răspunde, tată, avut-ai curajul să plămădești în minte o faptă atît de grozavă?

Era ertat unui tînăr să alunece în prăpastie, dar ție, nici o dată...

Nu, nu, ori-cît de rătăcit ai fi fost, iubirea pentru casa ta trebuia să covârșească ori-ce pasiune.

Părae de lacrimi i inundau fața și ea nu mai avea vreme să le șteargă urma și cu capul în direcțiune oblică rămase ca o statue în amenințare, în fața lui Lala, care la rîndul lui izbucni în hohote de plîns.

— Oh, nenorocire Mie, de o mie de ori nenorocire!

Da, sunt demn de aceiași pedeapsă pe care ați dat-o celor doui nenorociți.

Voiu primi cu resemnare hotărîrea voastră, pentru că simt că nu mai pot trăi cu conștiința împăcată.

Judecați-mă voi și mă condamnați.

Am fost orbit o viață întreagă și n-am văzut că am pornit o luptă în potriva fraților mei de sînge.

Simu mi-a exploatat furia momentului, pentru că intențiunea lui era să se îmbogățească pe urma unei crime.

Din clipa în care mi-a adus vestea că ea s-a comis, eu n-am avut zi senină, umbra lui Kendra m-a urmărit pretudindeni.

Atunci am văzut că și eu sunt armîn ca și voi. Era prea tîrziu.

Mă mîngăiam însă că fiica mea, căreia i-am cauzat atîta rău, a compensat națiunea armînă cu mărinimia și dragostea ei de răul ce i-l făcusem eu, nevrednicul și păcătosul.

Acest păcat voesc să-l ispășesc eu, să n-atingă sufletul curat al Miei, căreia i cer ertare... și dacă are inimă de armînă trebue să mă erte.

Tărîndu-se în genunchi, cu ochii împăenjeniți de lacrimi, se apropie de Mia și luîndu-i mîna, i-o duse la buze.

Ea nu mai vedea ce se petrece în jurul ei și căzu în genunchi lîngă tatăl ei.

Fărșeroții erau mișcați în suflet de cele ce vedeau.

Ținta lor era atinsă. Lala se pocăise, era pe calea mîntuirei.

Mia grăi printre suspine:

— E alt-cineva aci, tată, căruia trebue să-i cerem amîndoi ertare și arătă cu ochii pe Tuliu.

— Da, să mă erte Tuliu, și dacă mai poate avea preț binecuvîntarea mea, vă rog să o primiți ca cel de pe urmă bine, ce vi-l pot face și eu.

Luînd mîna lui Tuliu și apropiind-o de a Miei, continuă:

— De acum înainte, nu va mai avea pe altul de cît pe tine „gione”.

Iubește-o, căci pentru ea ești totul.

D-zeu să vă poarte de grijă și să vă ferească în viitor de suferințele prin cari ați trecut.

In ce privește memoria regretatului Kendra, vreau să o cinstesc, ca armîn ce sunt, prin ridicarea unei cruci de marmoră la izvor, pe care țin să se sape:

Celnicului Kendra, regrete eterne. Armînimea din comunele unite, în frunte cu armînul Lala.

Aceasta voiu să se facă înainte de a pronunța hotărîrea voastră, ca să pot muri liniștit.

La ultimele cuvinte ale lui Lala, toate inimile se liniștise.

Părea așa ceva, ca și cum o vijelie se depărtează pe nesimțite în pustiu.

Bucuvala, voind să pue capăt unei stări de lucruri chinuitoare pentru toți, zise:

— Pentru că ai venit la calea cea dreaptă, d-le Lala, pentru că ai dat consimțimîntul acestor 2 tineri să se unească, în sfîrșit pentru că ai declarat că ești armîn, așa precum au fost părinții și strămoșii d-tale, judecata noastră te iartă.

Scoală, i-ați locul de mai înainte și D-zeu să te fericească.

Printr-o dragoste nețărmurită către tot ce e romîn, credem noi să dobîndești ertarea judecătorului Celui mare, care e îndurător și ertător față cu greșelile omului.

Lala se sculă în picioare tremurînd și apropiindu-se de Bucuvala i cuprinse mîna într-ale sale și cu greu îngînâ:

— Fiind-că în afacerea aceasta atît de delicată, ați știut să fiți mai presus de cit niște judecători pămîntești, pentru această mărinimie din, parte-vă, declar solemn înaintea d-voastră că averea mea, ce o administrați, o ofer tînărnlui Tuliu Kendra, pe care vă rog să-l primiți de tovarăș, în locul meu.

D-zeu fie cu voi.

— Ura! s-bănează Tuliu și Mia — izbucniră Fărșeroții.

Iar Bucuvala, întorcîndu-se cătire tineri, încheie:

— Voi tineri, nu uitați nici o dată că triumful iubirei voastre însemnează triumful romînizmului la noi, în Pind.

D-zeu să vă ajute așa precum ați gîndit și simțit, să întemeiați o familie puternică romînească, căreia să-i transmiteți în întregime calitățile voastre de armîni cu cari să ne mîndrim.

Să trăiți!

Tuliu și Mia strînși de mînă i mulțumeau printr-un gest din cap. Cuvintele lui Bucuvala li se păreau ca o muzică sublimă, pe care o auzeau aevea.

Soarele era spre asfințit. Razele lui tot mai poleiau vîrfurile brazilor și pe măsură ce dispărea pe sub coama falnicei Peristera, desemna un tablou fantastic pe orizontul ei.

Liniștea și pacea domneau în sate, dar ele își întinsese imperiul și în inimile acelor ale căror suflete fusese bîntuite, pînă aci, de tempeste înfricoșate.

Da, era pace în inimi și senin pe orizont.