Brazi și putregai

BRADI SI PUTREGAIU

I

De la Dorna până la Piatra se întinde una din ramurile de căpetenie ale Carpațikr și dă naștere la priveliști de o frumusețe sălbatecă, ce minunează pe călător. Șiruri lungi de munți se înalță trufașe și astupând toată zarea din spre apus, se prelungesc in depărtare până ce se cufundă în albastrul cerului. In strimtele văi ce Se deschid la poalele lor, șerpuește Bistrița cu valurile ei repedii pe cari alunecă nenumărate plute. Vine de ape argintii ’și fac loc prin păduri, sar din stâncă în stâncă și se aruncă cu sgomot într-ânsa.

Dar peste toate dealurile și peste toată valea domnește Ceahlăul-cu trupul seu de uriaș, și piscul său înalt te urmărește pretutindenea. Pe vărful seu trec mereu nuori, cari se răspândesc peste țară și din poalele sale mereu alți nuori se ridică. Pe coaste, până în văi, i-l înfășără, ca o mantie imensă, nesfârșitele păduri de bra$i și de ștejari, în cari se ascund urși și căprioare.

La munte, apa dă sănătate; ’ aerul umple inimile de vioiciune și toată firea înconjurătoare te îndeamnă la viață și veselie. De aceeai și locuitorii de pe plaiuri sunt mai ageri și mai isteți. Pe de altă parte, munții i-au a-părat de multe rele; năvălirile dușmanilor nu i-au prea. atins și asuprirea domniilor streine și a ciocoilor de toate neamurile au apăsat mai puțin așupra lor de cât asupra locuitorilor de la câmp.

Nu arare-ori întâlnești printre plăeși oameni de o statură uriașă; în deobște însă sunt înalți și chipoșî, iar femeile lor, sprintene și frumoase, se gătesc minunat.

La ei s-au păstrat mai bine de cât ori unde vechile tradiții; nenumărate legende se țin cu sfințenie din neam în neam și cele mai frumoase cântece de dor sati de vitejie la denșii cată un adăpost în potriva uitărei. El sunt deștepți la minte, iscusiți în toate, și în vinele lor bate mai tare de cât ori unde pulsul vieței românești.

In fund, în spre Ceahlău, se aflați pământurile familiei Negradi; moșia lor, Lunceștii, cuprindea o parte din valea. Bistriței și o parte din Ceahlău cu pădurile ce-l înconjoară. Curțile erau așezate pe jin deal, in apropiere de rîu, de unde ochiul putea să privească liber minunile de prin prejur.

De cea-l-altă parte a rîulut e aședat satul cu casele sale curate și bine îngrădite. Intre sat și rîu se întindea șoseaua pe care treceau necontenit mulțime de care și de trăsuri ce vineau din Piatra sau se întorceau din Transilvania.

Casele boerești erau cu un singur rând, dar încăpătoare și împărțite cu chibzuială; câte-va odăi erau în tot-d-a-una ținute pentru turiștii cari, în timpul verei, voiau să se urce pe Ceahlău și pentru neamurile și prietenii cari *veneau să petreacă vara la Negradi. In față era un ceardac cu mai multe scări de peatra; în stânga, grădina, vastă, bine ținută și cu o alee de stejari încântătoare. In fundul ogrăzei se aflau grajdurile cari adăposteau o herghelie întreagă.

Soarele apunea după o adunătură fantastică de munți și de nuori și răspândea o lumină roșiatecă peste toată priveliștea; dealurile începeau să se înalbăstreze; câmpiile luau o culoare cenușie și pământul, întors de tăișul plugurilor, era străbătut în tâte direcțiile de lungi cicatrice. Rîul strălucea de o albeață mai vie și murmurul lui părea că se aude mai bine în tăcerea de prin. prejur. Dealungul său treceau cele din urmă plute; după ce se strecurau printre stânci, ele se pierdeau în dealurile din spre răsărit. D-asupra pădurilor se adunau aburi; la picioarele copacilor se îndesau grămedi de frunze căzute, colorate în chipul cel mai deosebit de cele din urmă raze ale soarelui. Unii arbori, despoiați mai de tot de podoaba lor, se ridiCau ca niște sclieleți pe marginea pâdurei; peste acest morman de frunze cădute, de ramuri putrede și peste arborii pe jumătate goi, se înălțau bradii cu verdeața lor ne-perităre.

Pe ici pe colo, paseri pribege mai ciripeau câte un cânt și apoi se amestecau în șirurile acelora cari ’și luau sborul spre meazădi. Spre curte și spre sat se întorceau grupuri de oameni, care ’și făceau cruce audind sunetul toacei de la biserica de lângă rîu. Copiii îndrumau spre casă turme de vile; din când în când câte unul din ei alerga în goana mare să prindă vre-o vacă sau vre-un vițel scăpat.

Soarele se -pleca tot mai mult după munți. La un moment dat toată zarea era în flăcări, o lumină purpurie juca pe coama dealurilor și se resfrângea spre sat, unde ferestrele de pe la case și de la biserică erau luminate ca de un pojar isbucnit din lăuntru.

Dar această privelisce nu ținu de cât o minată; într-o clipă soarele se făcu nevedut, și acum nu se mai zăreau în locul Jui de cât niște riTiori groși și întunecoși, cari se ridicau ca nisce balauri pe ceruri; Ceahlăul dispăru și el pe jumătate dapă un văl de nuort și umbrele serii se lățiră pretutindeni. Vântul, care înainte bătea ca un vânt de primăvară, acum crescuse și vuea în toate părțile; pădurile erau scuturate și ploi mari de frunze cădeau in drumul seu. De pe marginele pădurilor vântul se îndrepta spi-e șesurî și sufla d-asupra Bistriței, care ’și umfla apele și se posomora tot mai mult.

Aerul, se făcu de-o-dată rece și prevesti zile urîte. Toată firea încunjurătoare părea tristă și, fârăr de voe, sufletul omului era cuprins de tristeță.

Venise tămna.

La curte era mișcare mare.

O mulțime de țărani intrau și eșiau; slujitorii umblau cu grabă prin curte; din grajdiu se scotâa o trăsură și mai mulți cai. Negradi se întorcea Ia Piatra.

Stăpânul moșiei, Alecu Negradi, era un 6m ca de vre-o șase-zeci de ani, nalt și încă voinic, de și spetele începeau să i se încovoaie. Roșu la față, cu niște mustăți mari și niște sprincene stufoase, cu ochiul hotărît, cu mersul repede, Alecu dovedea că are o voință nestrămutată și un caracter despotic. El nu învățase carte, căci era de vechea rasă a proprietarilor de moșii și din copilărie nu se îndeletnicise cu alte lucruri de cât cu cele atingătoare de cultivarea practică a pământului. Tatălseu avusese o avere splendidă, dar și-o perduse toată in cărți; pe când ducea traiu mare în vechea capitală a Moldovei. Nimeni nu strălucea ca dânsul prin lux și petreceri prin vremea lui Mihalache Sturdza, dar nimeni nu arunca ca dânsul banii pe fereastră. In câți-va ani, lăutarii, mesele și cărțile îl sărăciră de tot și el fu nevoit să se retragă cu femeia lui și cu doi copii, Dimitrachi și Alecu, la un văr al seu* în Neamțu, unde muri în mizerie, urmat in curând de. soția ea. Copiii rămaseră fără nici o îngrijire, căci moșul lor, om rău și sgârcit, îi trata ca pe nisce slugi. Introbunâ dimineață; Alecu,esasperat din causa relelor tratări, fugi de acasă și intră calfă la un băcan din Piatra, de acolo se făcu vătaf de moșie, pe urmă vechil și, adunând ceva parale, începu negoțul de cherestele, în care reuși atât de bine în cât în trei ani de dile ajunse să-șî cumpere o moșioară. De atunci norocul nu-l mai părăsi nici o-dată și averea lui crescu necontenit.

Când avu trei-zeci și șapte de ani, el se în-sură cu fata unui proprietar bogat din vecinătate și ’și îndoi ast-fel avuția. Cucoana Agripina era cu vre-o șapte-spre-zece ani mai tânără de cât bărbatul ei. Ea era âncă plăcută și trăsăturile feței sale dovedeau că fusese foarte frumoasă. Era brună, naltă, ca și bărbătui ei, pe care toată viața ei se silise să-l domineze fără a reuși ânșă nicfrodată pe deplin. Din această pricină se’ nășteau certe nesfârșite intre dânșii și gospodăria lor nu era una din cele mai liniștite din județul Neamțu.

Ei aveau doui copii: un băeat, lorgu, care, după ce cutreerase cât-va timp Germania, acum petrecea la Paris; și o fată, de o frumusețe rară, educată în Dresda, care ’și mântuise studiile de curând și era cu părinții ei.

Negradi se plimba cu pași mari prin salon, făcând să scârție parchetul cu ghetele sale groase, pe când Agripina și cu fiica ei alergau în coace și ’n colo, dând ordine pe la slugi și gătind toate lucrurile ca pentru plecare.

Stăpânul vorbea cu ’sub-prefectul plășei și cu vechilul moșiei.

— Să iaî seama să meargă lucrurile strună cât nu voi fi eu pe hîci...

— Lasă pe mine, cucoane Alecule...

— Și d-ta Antoane, zise Negradi sub-pre-fectului, cată de treci pe aicea cât de des ’i putea; mai lasă suprefectura și ve$i mai bine cum merg trebile prin sat; scrie-mi îndată ce-vei fi nemulțumit de vr-un lucru,

— Da vin eu singur in Piatra, cucoane, se te înștiințez când se vu întâmpla ce-va.

— Și mai trimete ceva vânatun, dpmnule Lepșischi, zise cucoana Agripina. A! iaca și ferșterul....

— Da unde te-ai rătăcit filele acestea, herr Carl? întrebă stăpânul.

— Am fost la pudure...

— Fii și dumneata ager și nu te pune pe tânjeală dacă mă întorc în Piatra... cât privește datoria dumitale ți-am spus să Iii fără milă.

— Datoria merge la mine înainte tot! la mine ori țăran ori chini tot una...

— Dar ce dracu nu mai mântue de înhămat caii? strigă cuconul Alecu eșind în ceardac. Mult aveți să vă mai codiți acolo?... hai mai repede, cioară, că acum pun să te stălcească1

Curând trăsura trase la scară și cu toții se gătiră să plece.

Slugile veneau pe rând să sărute mâna boerilor și a duducii.

Când erau să pornească însă, Maria ’și a-duse aminte că și-a uitat un roman în sofragerie, Agripina ’și aminti și ea că a uitat o broșăîntr-o besectea, și așa amândouă se suiră și se mai scoborîră de-vr-o două ori, ceea ce supăra foarte pe Negradi.

— Cred c-ați mântuit? doar n-vem să stăm până mâine pe loc...

— Hi 1 strigă visitiul la un semn al boeru-lui, și trăsura porni, pe când sub-prefectul, ferșterul, vechilul și cu scritorii se închinau până la pământ.

Cum trecu de poartă, visitiul începu a chiui, a pocni din harapnic, și, bătând caii, îi repezi in gonă.

— Mână repede Vasile, să nu ne apuce noaptea pe drum.

— Nici n-aveți să prindeți de veste când vom ajunge.

’Pe unde treceau, țăranii ’și scoteau cu grabă căciulile și steteau smirna până ce nu putea să-i mai vadă boerul, de care aveau o mare teamă.

Trăsura se opri puțin la capătul podului, unde jupânul Ștrul eși și se închină smerit lui Negradi și cucoanelor.

De acolo drumul e cam rău pe o întindere îndestul de mare; el e făcut pe marginea rîului și trăsura trebuia să meargă încet pentru a nu se primejdui. Apoi vine o câmpie lunga și caii alergară într-una până fa Piatra.

Cu toate laudele visitiului, noaptea ’I apucă pe drum înainte de-a ajunge la monastirea Bistrița; când intrară in oraș era întuneric de tot. Lumini ardeau pe la ferestri și pe ici pe colea câte un felinar răspândea și el o lumină tristă și gălbue. Felinarele erau însă la o distanță nemărginită unul de altul, așa în cât, cum te depărtai de vre-unul, întunerecul părea și mai mare. Pe strade nu mai trecea nici un om; numai lătratul câinilor se au^ea in tăte părțile, ca un concert sălbatic.

II

Negradi avea case mari și în Piatra. Ele erau așezate pe partea cea mai înaltă a târgului, așa în cât din balconul ce venea în dreptul grădineî se vedea toată Piatra cu împrejurimile e! și până în spre munții de la hotare.

Intre niște dealuri înalte (de,și unul din ele poartă numele de Petricicaj și cari se unesc prin marginile lor, sunt înșirate fără multă rândueală grămedi de case albe ce strălucesc Ia soare și se perd tocmai în spre dealul pe la poalele căruia curge Bistrița. In dreapta, dealurile se deschid și privirea sboară fără a fi împedicată de nimic pe șirurile de munți ce se întind până in Transilvania și până la moșia lui Negradi. Ca și la munte, Ceahlăul dominează toată priveliștea însă la o așa depărtare fruntea lui adesea ori e întunecată și trupul seu pare a fi învelit într-o pânză albăstrie.

Aeum Piatra părea moartă; vremea băilor trecuse de mult timp, și toți streinii, cari mai nainte dădeau oare-care animație orașului, se întorsese prin județe, lăsând golul mai mare în urma lor. Bieții Pietreni erau reduși iarăși la propriele lor mijloace, siliți să se întâlnească de câte doue-sau trei ori pe $i, să-și spună de o sută de ori aceleași lucruri și să caute oare-care distracție în jocul de cărți și în vorbe rele pe socoteala aproapelui. Cea mai mică întâmplare lua în ochii lor o însemnătate estraordinară și vorbeau de dânsa dile întregi, ca și cum ar fi pus în primejdie soarta țărei; cel mai mic act al cui-va, bra știut într-o clipă dintr-un capăt la cel-l-alt al târgului și, flecare, spunându-l vecinului seu, căuta să-l înflorească și să-î adaoge amănunte ma! mult sau mai puțin potrivite, după puterea închipuire! sale.

— Ai auqlit, soro, că s-a întors Negradi de la moșie, țiicea cucoana Frăsina Alun pici vecinei sale Aristița Uluceanu. De acum iar are să ne facă mofturi Negrădoaia, mai ales că i-a venit și fata de la pansion....

— 0 strâmbătură ca și măsa, ma chere L da mai știi una? ghiujul s-a hotărât să-și aducă bâeatul din străinătate și să-l pună la moșie...

— Elei! zău, nu mai spune?!

— Așa să trăesc! spune și dumneata dacă-i în tăte mințile.... de ce-o maTcheltuit atunci atâția mari de bani cu dânsul pe la Paris și pe Ia Carlisbad pentru ca să-l înfunde într-o bună dimineață în munți?

— Ia niște smintiți soro!

In adevăr, Negradi se hotărise să aducă înapoi pe Iorgu și ’l înștiințase de aceasta, după ce avu. o discuție violentă cu Agripina și cu fratele său Dumitraki, cari țineau foarte mult la băeat. In zadar căutară acești din urmă să-l înduplece, să-l facă să mai aștepte, spunând că Iorgu e tânăr și că se va îndrepta îndată ce-i va trece furia tinerețe!; Negradi nif voia să asculte de nime.

— Când am Jis ceva, știți că ’i tjis, le spunea el; l-am ținut douî ani prin țara nemțească și mi-a mâncat o mulțime de parale, fără să facă nimic; nu sunt nebun să mai cheftuesc cu dânsul încă pe atâta, pentru ca să ’și bată inendrile și în țara franțuzească. Par-câ nu știu eu că i-o luat mințile o franțușcă și că a făcut și o mulțime de datorii pe lângă sutele de galbeni cu cari mă stoarce într-una!. Am să-l aduc frumușel acasă, să-l pun la moșie ’ca să muncească de dimineață până-n seară, cum am făcut și eu când eram ca dânsul. N-are de cât să câștige și el bani ca mine și după aceea ducă-se unde o pofti, până și în țara chinezească, dacă ’i o veni gustul....

— Ei, mai lasă Âlecule, zicea Dumitraki... nu te arăta așa supărat, fiind-că la urma urmei tot tu nu poți să aibi ură pentru Iorgu, care e din sângele dumitale doar....

— Și apoi par-că dumneata te-ai fi purtat mai bine la vârsta lui daca erai în locul lui? adaose Agripina.

— Eu? strigă Negradi și mai înfuriat, eu, drăguță, n-am avut pe nimeni să mă cocolească și să mă ție pe puf în străinătate. Ceea-ce sunt astă-ji, o datoresc lui Dumnezeu și ne-curmatei mele trude. Și acum, la bătrânețe, voiu îngădui eu să-șî bată joc un pușchiu de mine? Cât s-a purtat’ cum se cade, am ținut la dânsul, dar de când vrea să me poarte de nas, s-a mântuit, nici nu voesc să ’l mai ved. Și me mir cum dumneata, cucoană, îndrăznești să ’i ei apărarea, dumneata, care l-aî stricat prin trimiteri de bani fără știrea mea.....

— Apoi ea doar nu atn de gând să-l surgunesc la schit la Durău...

— Da ce poftești să fac cu el? Va sta și

dumnealui binișor la moșie, cum stau atâția oameni de treabă și cu frica lui Dumnezeu, cum am stat și eu (Jecimî de ani până am făcut șeaseqleci de mii de galbeni... și apoi, de când ați scos-o dumneavoastră că-i înjositor pentru cine-va să se ocupe de trebile moșiei? Ba el poate să’’mî aducă încă un mare folos; ar putea să ’ini înlocuiască vechilul, care știi bine cât ne fură, măcar că ’l țin cât se poate de scurt.....

-- Cum! strigă Agripina, care se stăpânise un moment,-dar în sfârșit nu mai putu răbda, vrei să faci din Copilul nostru un vechil? Asta-i treabă de om nesocotit și nu m-aș mira dacă Iorgu ar perde toată iubirea și tot respectul ce e dator să aibă pentru dumneata!. Dacă voiai să faci un vechil din el, nu trebuia să-l trimiți în streinătate și dacă voiai să-l rechemi, trebuia s-o faci îndată ce aî prins de veste de năzbutiile lui cu Franțuzoaica iar nu după trei ani de (Jile...

— Mai bine târziu de cât nici o-dată... și mai la urmă, vorba multă e sărăcia omului; ’i-am scris adi de dimineață să se întoarcă și are să se întoarcă...

— Vrea să Jică s-a sfârșit? întrebă Agripina cu mânie și sculându-se în picioare.

— S-a sfârșit, și ai face bine să te dai și dumneata în partea mea cu Dumitrake, care a făcut ca un om cu minte.

— Ba nici o-dată! Să ’ți aduci aminte numai de vorbele mele...

— Ași! fleacuri...

Agripina aruncă o căutătură amenințătoare soțului eî și, trântind ușa cu tărie, eși.

De mult timp încă Negradi avuse certe cu nevasta lui din pricina lui-Iorgu, și cu cât Agripina lua mai mult partea băeatului, cu atâta el stăruia mai tare în hotărârea sa. Acum însă lucrurile se înveninase de tot, și din a-ceastă di o mare răceală se stabili între soți.

Agripina nu iubise nici o-dată pe bărbatul ei. Ea luase pe Negradi, fiind că părinții ei o siliseră să se mărite și, în viața ei, petrecută mai mult la țară,.nu avuse nici o-dată prilejul să se gândească la alt ceva de cât la trebile gospodăriei și la creșterea copiilor. De când însă bărbatul ei, obosit de muncă, luase obiceiul de a. sta două părți ale anului în Piatra și la Iași, și mai cu -deosebire de când copiii eî plecase în străinătate la învățătură, Agripina începu să-meargă în lume, să capete gust pentru toalete luxoase, să caute a. plăcea tinerilor prin reuniuni și baluri. I,a vârsta de patru-deci de ani trecuți, ea se gândea la tinerețea ei perdută, petrecută între patru ziduri, ca într-o mojiastire, și-și punea adese-ori întrebarea: cum putuse dânsa să-și înlănțuiască vieață după un om atât de nesuferit ca Negradi?

Acum, de când Maria se întorsese din Dresda, Agripina avea un prilej minunat de a se duce și mai des la așa numitele «soarele» din Piatra. Copila nu putea, firește, să fie ținută ca în trecut, închisă într-o odae, cu gratii mari la ferești, pentru ca, într-o bună dimineață, părinții eî să-i anunțe că are să se căsătorească cu cutare tânăr, pe care nu-l văzuse nici o-dată! Vremurile se schimbase. In cliua de astă-di fetele ’și alegeau ele singure mirii și Maria trebuia purtată prin lume.

Negradi nu putea să se împotrivească la aceste argumente nerezistibile ale soției sale.

— Mă închin cu plecăciune, (jîse Hristea Cozmescu, intrând In odae la Agripina.

Hristea era prietenul casei; el părea a fi de vre-o cincîclecî de ani, dar nimeni nu știa adevărata lui vârstă, și el singur qlicea că n-o știe. Nu e vorbă, cucoana Nastasia Bogoslov, veduva protopopului, care cunoscuse pe Hristea când era copil, spunea că el treime să aibă acum cincîțleci și patru de ani, de vreme ce era deja pe lume în vremea Eteriei. Tatăl seu. tusese ciocoiu pe capră și se îmbogățise prin furtișaguri pe lângă postelnicul Metehnea, un âm vicios și risipitor; împreună cu o avere de vre-o ijece iî de galbeni, el lăsă moștenire fiului seu un caracter demn de strămoșii săi. Hristea era u-milit cu cei mari, obraznic și asupritor față cu ceî ce erau siliți să se plece lui; cinstea și demnitatea erau lucruri’ necunoscute pentru dânsul; n-avea nici un simțimâpt pentru țară, nici un interes pentru trebile.obște! dacă nu’ puteau să-i aducă vre-un câștig; pe lângă acestea, era de o fățărnicie fără seamăn și știa să câștige încrederea multor oameni pe cari ’i ade.meneaprin vorbele sale meșteșugite.

— AuJi dumneata ce istorie! spuse el Agripinei; în alte lucruri poate i-ași da dreptate lui cuconu Alecu, dar aice n-am ce zice și mă mir cum de l-aî putut lăsa să facă una ca asta... Lasă că am să-i vorbesc și eu; să vedem, nu-l voiți îndupleca....

— Uf! nu ’mî mai vorbi... facă mai la urmă ce-o ști... dar cum merge soția dumitale*? tot bolnavă?

— Tot! sărmana..... aJi sunt trei săptă

mâni de când nu s-a sculat din pat, și nu știu, zău, când s-o mai scula sărăcuța... Am căutat-o la început cu babe, știi mata baba Ioana, pe care mi-a trimis-o cucoana Săftica; peste trei țlile i-a fost și mai rău. Dacă am vădut așa, am chemat doctorul, pe doctorul Arghir, fiindcădoctorul Marinescu era la țară, unde să dusese se vfendă niște lemne. Arghir, i-a dat o mulțime de rețete pe cari le schimba pe mică pe ceas, și la urmă, în Ioc să se îndrepte, s-a îmbolnăvit și mai tare sărmănica! Cum s-a întors Marinescu, I-am chemat și pe dănsul, și ce să ve$i? a luat rețetele lui Arghir și, după ce Ie-a citit, a bufnit de rîs și i-a dat altele... și i-a fost și mai rău... Alaltăeri, m-a sfătuit el să facem consult și am chemat și pe doctorul Burdea de la spital de la Neamțu; trebue să sosească astăcji sau mâine... Of! tare ’s necăjit cucoană Agripinăî... Da duduca Maria ce face? Văijând-o cine-va, nici n-ar crede că-i fata matale, așa a crescut de mare!... și apoi frumoasă, frumoasă, portretul mumi-sa ’n picioare!...

— Tare mai ești caraghios Ilristachi... A, eacă vine și Maria...

— Sărut mânușițele duducă... pe semne nu te-ai săturat mata de atâta carte și piano... cântai așa de vârtos, când am trecut prin salon, că nici nu m-ai băgat în seamă.

— Oh... pardon, domnule Cosmescu, fiți sigur că a fost din greșeală...

— Ce domnule, domnule... rjiimî moșule și hai să ne împăcăm, spuse Cosmescu voind să o sărute, dar Maria se retrase cu iuțeală înapoi și pretextând că trebue se trimeată un vals A-glael, ea eși repede din odae...

— Șerpoaica! ml-a scăpat din mână...

— El ce țjicl, Ilristaclie, e bună de măritat? trebue să-l căutăm un mire...

— De ce să te grăbești?., lasă câ miri sunt destul și cu cât ’l aștepta, cu atât ’1 găsi a partidă mal bună. Să n-aibi grijă, mă ocup și eu de treaba asta; eu țiu la duduca Maria ca la fata mea.

Peste cinci minute Ilristea convorbea cu Negradi.

— Poate nu am făcut bine? întrebă Negradi pe Hristea.

— Ba găsesc că nu țiu tea! face alt-fel, răspunse acest din urmă.

— Am să-l aduc înapoi...

— Foarte înțelept lucru.

— Să-l pun la moșie...

— Mai nemerit nici că se poate.

— Și dacă se va mânia Agripina pe mine, atâta pagubă...

— Și dobândă, răspundea Ilristea de pe canapea, ca un ecou,

— Aî vădut pe Maria?

— Chiar r.ial adineoară... s-a făcut frumoasă coz.

— Încă o belea pe cap... are să trebueascâ s-o mărit și pe dânsa și să mal scot vi-e-o-cincî-spre-zece mii de galbeni din pungă, toc-mai anul acesta, când nu mi-a mers bine de loc..... A ajunș lumea de vânzare, Clozmescule!... Credi tu că mi-ar lua cine-va fata, dacă nu i-ași da nici o zestre?

— Ți-ai găsit! unde se mai însoară adi lumea ca în vremea noastră.... ai să fii nevoit să dai și doue-zeci de mii de galbeni, dacă-i umbla după miri simandicoși...

— De voju găsi eu un om cum ’mi place mie, am s-o scot la capăt și cu vr-o zece mii.

III

Avocatul Forăscu dădea bal de diua lui, Sfântul Dumitru. Invitase toată lumea care fusese la el la «soareoa» trecută și o mulțime de alte persoane mai mărunte pe cari nu le chema de cât la zile mari.

Forăscu era cel mai cu vază avocat din Piatra. Guraliv, cârcotaș, șiret, densul trecea în ochii concetățenilor sei drept un orator însemnat și un legist fără pereche. Gând lua cuvântul in vre un proces, era destul se pronunțe cuvintele: Onorrât tribunall! cu o voce tremurândă și cu un gest larg și maiestos, pentru ca înpricinați, avocați și public să română adânc impresionați. El era avocatul, povățuitorul, un fel de duhovnic laic al familiilor mai de seamă din Piatra și stătea în cei mai buni termeni cu toată breasla judecătorescă.

Pentru nimica ’n lume nu ar fi jignit pe cel mai mic scriitoraș de la tribunal, și, de la ușier până la prezident, cu toții ’i surideau în mod amical, când ’l vedeau intrând in sală. Era un.om plăcut: o față deschisă, niște ochi niarl, perul castaniu cam dat pe frunte și nici o-dată peptenat cum se cade, niște favoriți cari sburau în vânt. Ceea ce dovedea însă fineța lui Forăscu era nasul lui ascuțit și subțire; părea că el e purtătorul științei avocatului, instrumentul cu care isbutea să descurce lucrurile cele mai întunecate. Forăscu se ridicase și el din clasa de jos, fiind mai ânteiu scriitor la o moșie, și soția lui păstrase încă obiceiurile și apucăturile din vremurile de pe când erau seraci lipiți.

Banda de lăutari a vestitului Sinică, care cântase dimineața sub ferestrile avocatului, era înșirată din nou in ceardac, așteptâncl sosirea Invitaților.

Forăscij se plimba mulțumit prin casă, și la lumina luminărilor de spermațetâ nasul lui părea și mai ascuțit; soția lui nu stătea o clipă locului, dădea porunci în coace și ’n colo, și, la cea mai fhică nebăgare de seamă, amenința pe slugi că le va scoate ochii, că-f va da la câni și multe alte amabilități de aceste; servitorii se îmbrânceau unul pe aiul, batjocorindu-se Într-una.

— Eaca vin! strigă Anica alergând spre cămară; vin boerii, duducă!

In adever, două trăsuri intrau In curte și alți Invitați veneau în urmă pe jos. In trăsura d-ântâiu era doctorul Marinescu cu soția lui Adela și cu sora acesteia Aglaia; In a doua era cuconul Lascaraki Petreanu, unul din cel mai bogați proprietari din județul Neamțu și cu unica sa fată, Profira, cea mai urîtă «vergură» de pe fața pământului. Pe jos veneau doctorul Arghir, părintele Mihalache Prapur și substitutul Săcultea.

Fie-care, cum intra, era primit la scară de Forăscu și întovărășit până ’n salon. Acolo se debitau felicitările la cari Forăscu răspundea cu o elocuențâ demnă de cel mai mare orator al Petrei; îndată apoi se serveau dulcețile și cafeaua.

Curând după aceea intrară Alecu Negradi cu Agripina și Maria, DumitraChe Negradi și cu Hristea, apoi o mulțime de lume mai măruntă: Frăsina Alimpici și cu Aristița Uluceanu, cele mai rele limbi din Peatra, văduva protopopului, cucona Nastasia Bogoslov și cu nepotul ei Vasile, profesor de istorie la gimnasiu și care publica poezii în «Aurora provincială, ziar cotidian, apărând de două ori pe săptămână », singura gazetă a Petref, de care se slujeau amândoue partidele politice din oraș spre a se batjocori și a se înjura. Poeziele lui Bogoslov erau mai mult satirice și băteau în minister, așa în cât Forăscu, care cocheta cu opoziția, nu putea se privească de cât ctf plăcere pe un asemenea luptător.

Salonul se cam umpluse: dar numărul Invitaților se mărea fără răgaz: eată și maiorul Protici, militar în retragere, care ’și ține pieptul soldățește și are un cap atât de mic, în cât socotim că nu mai e nevoe de a-l descrie. El înaintează drept până la Forăscu, cu ochii țintă, ’l strânge de mână cu tărie și, fără a jlice un cuvânt, se întoarnă pe călcâe și se duce de se așeadâ într-un fotoliu de lângă pian, unde nu întârzie de a adormi.

De-o-dată o mișcare se făcu In adunare: venea influentul deputat Guzgan și cu noul prezident Sotir, un tânăr de vre-o doue-zeci și patru de ani, care bu datorise postul seu de cât protecției unui unchi-u, secretar general la un minister. Forăscu alergă înaintea lui și-î strîuse amândouă mâinele.

— Ce fericire simt, domnule Sotir, de-a te vedea la mine... O! nu-ți poți închipui cât mă simt de onorat de vizita dumitale...

Și toată seara Forăscu avu cea mai mare băgare de seamă să nu cum-va să se facă vre-o nemulțumire «scumpului seu prezident».

Mai venise altă lume încă și lăutarii ’și dregeau scripcele. înainte de-a se începe balul însă, Maria, rugată de toată lumea se puse la piano și cântă cu măestrie, mai multe bucăți clasice. La urmă, îndemnată de cu-coana Săftica, cântă hora lui Gheorghiadi.

— Asta zic și eu că-î musică, spuse cuconul Dimitrache, da nu flecării de cele nemțești cu cari ne-ai asurzit mai adineoară...

Mesele fură date într-o parte, scaunele lipite de perete, lăutarii începură să cânte și balul se încinse. Sotir valsa cu Maria, Bogoslov cu cumnata lui Marinescu, doctorul Ar-ghir cu Profira Petreanu; substitutul umflase și el pe Aristița Uluceanu, pe care o învârti până ce o lovi cu capul de fotoliul în care liorăea maiorul Protici; acesta deschise ochii o clipă, și, după ce pi-ivi un moment cu o căutătură ștearsă în jurul seu, adormi din nou. Forăscu luă și el la joc pe Agripina, care purta o toaletă nouă făcută la lași, ceva cam prea decoltată, ceea ce supărase foarte mult pe bărbatul ei.

Negradi vorbea cu Guzgan.

— Foarte bine ai socotit cucoane Alecule, se te alegi deputat; noi avem nevoe de oameni cu praxis, da nu de sturluibați cu limba de un cot și in cap tufă. Și ’n care partid ai de gând să te alegi?

— Cu guvernul; acolo-s oameni vechi și înțelegători de treabă, și apoi e și mai ușor...

— Ei apoi atunci poți să te socotești ca și ales....

Când se începu cadrilul, sosi sub-prefectul Anton Cămârăscu cu soția lui, o femee grăsulie și nostimă. El era întovărășit de locotenentul de infanterie Prisăceanu, comandantul companiei care păzea închisoarea de la Pangarați.

Negradi se apropia de sub-prefect, și o convorbire foarte vie se năsou Intre ei; Ofițerul se puse la vorbă cu doctorul Marinescu, pe când Forăscu ședea pe-o canapea într-o odae laterală și părea că ascultă cu mare luare aminte ceea ce ’i spunea Agripina. Într-o altă odae se întinsese mai multe mese de cărți și în jurul lor se âșețlară maiorul Protici, Hristea Cozmeșcu, doctorul Arghir și cuconul Dimitrache.

— Ei, ce zici me rog de mascaralîcul ăsta? să se aleagă Budușcă primar! parc-ar fi re-mas de rîs orașul Pietrii... se plângea Petreanu către Guzgan. Și acum ne-o mai trimes și pe țincu ăsta de prezident... putea să ne trimeață un om cu mintea coaptă, dar nu un băetan....

— Are diplomă și-a fost magistrat și ’n București.

— Ași... ne trimet aicea toți oamenii de cari voesc să se descotorosească... cât despre diplomă, are și nepotul meu diplomă de la Italia, măcar că nu știe doue buchi....

— Dar asta nu te-mpiedecă, cucoane Lascaraki, să-i cauți vre-o slujbușoară.... ba zeu, spune-mi, se-i găsesc eu vre un loc?

— Adecă serios, s-ar putea să chibzuim, așa ceva? zise Petreanu îmblânzindu-se de-o-dată.

— Cum na... bunăoară un post de procuror la Bacău, știi așa mai de o parte...

— Mițmnat! fă asta pentru el și nu mai zic nimic de guvern.

— Las’ pe miae!

— Nu credeam să-mi meargă atât de bine în astă seară, esclamă cuconul Dimitrache, cel mai bun jucător de ghiurdum din Piatra.

— Ai un noroc strașnic! respuse Hristea... te buzunărește reu, domnule Arghir... de ți-o merge tot așa de bine, se duce leafa pe-o lună...

In acest timp, un betrân reu îmbrăcat, cu ochii turburați, gârbovit și nepieptănat, se a-propiă de scaunul lui cuconu Dimitrache privind cu cel mai mare interes în jocul acestuia, bucurându-se când câștiga, întristându-se când pierdea. Era vestitul Cigulea, care în tinerețele lui avusese peste trei sute de mii de galbeni și ’i perduSe în câți-va ani la cărți. Într-o singură seară pierdu trei moșii, una după alta, și de atunci nu se mai ridică nici o-dată. Acum era lipit pământului și trăia de a^i pe mâne.

Nenorocitul jucător se împrumută de la cuconu Dimitrache cu cinci-zeci de bani și ceru v-oe să-i pue pe-o carte.

— Mai ales, mai ales, cucoane Manoli... răspunseră jucătorii, plini de respect pentru o rămășiță atât de glorioasă din niște timpuri cari nu au să se mai întoarcă.

Cigulea pontase in potriva maiorului Protici, care câștigă cei cinci-zeci de bani și-i puse în buzunar fără cea mai mică sfială. Bietul Ciugulea rămase iar desnădăjduit și se uita cu adâncă mâhnire la banul care intra în punga maiorului.

Cucoana Nastasia Bogoslov se retrăsese în altă odaie cu părintele Mihalache Prapur. Ei vorbeau de lucruri de pe cea-l-altă lume.

— Rea e lumea părinte! rea elumea... nu mai merge nimeni la biserică, nici nu se mai postește.

— Rea de tot și se- strică mereu răspunse părintele Mihalache, care era âncă roșu la. față de vinul ce-l băuse cu vre-o doue ceasuri mai nainte, și se tot uita pe furiș să vadă dacă nu se pune masa.

— Ei, da sfinția*ta cum o mai duci?

— Cu botezurile tot am dus-o bine; (Jilele acestea am mai făcut și niște masle nevestei luî Hristea; cât despre îngropări, prost de tot, de vre-o trei săptămâni n-a murit nici un creștin mai dihaiu.

In vremea aceasta bărbații părăseai încetișor, unul câte unul, salonul de danț și se duceau în acel unde se jucau cărțile. Negradi se puse la o masă cu sub-prefectul și cu doctorul Marinescu. Peste un ceas trecu și militarul la postavul verde și, în curând, sosiră Săcultea, părintele Mihalache și Vasile poetul. In odaia unde adormise Nastasia Bogoslov se așeclă o altă masă de cărți în jurul căreia âe puse Frăsina Alimpici. Aristița, soția Iui Forăscu și Adela Marinescu. Fetele rămaseră în salon, unde Sotir, singurul bărbat care nu juca Ghiurdumul,le recita, într-o franțuzăscă stâlcită, «Lacul» de Lamartine. El ajunsese la partea finală:

Laisseznous savourer Ies rapides delices

Des plus beaux de nes jours!...

In camera de alături Forăscu vorbea cu Agripina.

— Ce voescî, e o pasiune veche și trebuia să izbucnăscă o-dată... de aeum suntem le^ gați pentru tot-d-a-una...

— Pentru tot-d-a-una, Mitică, respunse soția lui Negradi cu un glas melancolic, în care răsuna parcă durerea atâtor ani perduți...

Afară^ cădea o pldie dăsă, care făcea se pârîe găm urile.

De-o-dată se auțli un duruit de roate; o trăsură intră cu repeziciune în curte. Cine putea să sosească la o oră atât de înaintată? Forăscu nu-mai aștepta pe nimerit; el se sculă iute de lângă Agripina și alergă în sală. Doi tineri, în frac, săriră sprinteni pe peron.

— Iorgu! strigă avocatul strîngând în bfațe pe unul din nuoii oaspeți.

Într-o clipă vestea se respândi în toate camerile. Negradi asvârli cărțile și se sculă cam galben la față; Maria se aruncă în brațele fratelui el.

— Când aî venit? Ce ți s-a întâmplat? De ce ești așa galben? îl întreba muma lui se-rutându-l.

In puține cuvinte Iorgu le lămuri că sosise abia de o oră și că, negăsind pe nimeni acasă, se îmbrăcase iute și venise la serata lui Ferăscu. Și adresându-se către acesta:

— Dăml voe să-ți recomand pe domnul Valerianu, un vechiu prieten al meu, pe care l-am întâlnit acum la Viena și pe care, mal mult fără voia lui, l-am adus cu mine la Piatra.

Toată lumea esamina din cap până ’n picioare pe nuoul venit.

Aristița împingea cu cotul pe vecina ei. — Știi că-i nostim, soro!

Leon erea un frumos băiat de vre-o doue-Jecî și șase de ani; figura lui, de la cea d-ân-tâiu privire, îți inspira simpatie și încredere. Perul seu auriu și ochii sei mari albaștri îi dădeau mal mult înfățișarea imul German; el era însă Român adeverat, din Transilvania de la Cluj* Invețase agronomia la Pesta și la Viena și acum venea să se stabilescă la o moșie pe care i-o lăsase Ia Tulgheș, aproape de fruntaria Moldovei, un unchiu al seu, protopop în Bistrița. Valerianu primise cu entuziasm invitațiunea lui Iorgu:

— E o adevărată fericire pentru mine. N’^m pus nici o-dată încă piciorul pe pământ liber românesc!

Venirea acestor tineri produse o revoluție în spirite; mesele de cărți fură părăsite, conversațiile încetară. Arghir, Bogoslov și Să-cultea, se uitau, plini de invidie, dar cu un aer în aparență desprețuitor, la nuoii veniți; însuși Sotir, bobocelul Pietriî, se sîmția detronat din situația lui recunoscută de curtezan invincibil. Iorgu, cu verva lui parisiană,* își formase în jurul seu un cerc, care ’l asculta cu cea mai mare atențiune.

Valerianu povestea Măriei peripețiele căletoriei.

— Cunosc pe Iorgu de mai mulți ani; în această călătorie de două rilile însă, m-am împrietenit cu dânsul mai mult de cât dapă am fi trăit un an întreg împreună. Noroc că suntem vecini și că ne vom putea vedea cât se poate de des...

După vr-o jumetate de oră, Negradi, care voia să aibă cât mai curând o esplicație cu fiul seu, pretextă osteneala acestuia și plecă împreună cu familia sa.

Ploaia cădea mereu și desimea norilor prevestea multe Jile urîte. Pe strade se formase mici rîulețe și pe alocuri apa se grămădise în mari bălți noroioase. Caii nu puteau înâinta de cât cu mare greutate. De abia într-un eeas trăsura lui Negradi putu să ajungă acasă deși distanța de străbătut nu era așa de nlare.

In urma lor conversațiile, un moment oprite, reîncepură cu o animație estraordinară. Un nou subiect, ca o nadă neașteptată, era aruncată in mijlocul temelor resuflate și învechite. Cu toții se aruncară asupră-i ca niște paseri de pradă... Iorgu, Valerian, Maria erau trecuți din gură în gară, mușcați, sfâșiați, tăiați în mii de bucăți.

— Ce-o să iasă din istoria asta, nu știu, spunea Aristița Uluceanu, dar boclueul e sigur... Nu pleacă Iorgu la munte nici în ruptul capului...

— Și ce cată ine rog Ungureanul ceala la

Negradi? adăogă Frăsina Alimpici. Nu e lucru curat la mijloc.....

— De loc. Și să-ți mai spun ceva: am tras cu urechea și am auijit tot ce a vorbit Forăscu cu Agripina, colo pe canapea....

— Poftim la irtasă! strigă cucoana Săftica, soția lui Forăscu, întrerupând destăinuirile celor două prietene.

Toată lumea se sculă in picioare.

Forăscu dădu brațul soției lui Marinescu, pe care o puse țn capul mesei; el era urmat de Sotir, care în tovărășia pe Aglaia, apoi veneau cei l-alți mosaflri. In capetul cel-alt al mesei, se așezară părintele Mihalache, doctorul Marinescu și maiorul Proticî, trei cunoscetori adânci ai vinurilor românesci.

Cât-va timp nu se audi de cât sgomotul ta-, câmurilor și, din când în când, câte o adâncă răsuflare, ca acea a unei locomotive care s-ar urca ha deal, a părinteluî^Mihalache. Încetul cu încetul însă, după.ce se deșertară mai multe sticle de vin, tonul conversației, la început discret, se ridică, până se prefăcu în larmă. Pe când domnișoarele abia gustau din bucate, fiind-că ast-fel era de bon ton, maiorul Protici și părintele Mihalache făceau să dispară într-o clipă, din farfurii, bucăți enorme de curcan.

Ion lăutarul, acompaniat de do ui cobzari, cânta, dominând gălăgia:

Când ora de ’ntristare va tulbura vre-o-dată Frumoasa-ți inimioară, tu i-auiî portretu ’rulată Și mi-I aruncă în fooc!!

— Splendid, divin! esclama Sotir, mai di o-dată Ioane!

Și Ion cântă din nuou:

Și mi4 aruncă ’n. foooc!

Sotir întovărășia încet pe lăutar, privind cu ochi galeși la vecina sa, pe când părintelă Mihalache, repeta cu glas tare: și mi-l aruncă ’n fooc!

Când lăutarii se opriră, poetul Vasile se sculă și ridică un toast în sănătatea lui Forăscu, căruia îi prăr să se aleagă în curând deputat, pentru ca să ridice orașul Piatra cum a fost în vremea lui Ștefan-cel-Mare și a lui Traian. Maiorul Protici, care adunase câte-va sticle lângă dânsul și le striga din Când îq când: drepți! ură luî Forăscu să ajungă ministru.

— Și la mai mare! adaose părintele Mi-halache.

După masă, invitații trecură în salon, unde se reîncepu danțul. Se încinse numai de cât o horă de o vioiciune atât de esțraordinară în cât cuconu Lascarache cădu cu capul de o canapea și se lovi forte reu. Jocul se opri un moment, pentru a reîncepe în curând cu mai mare furie.

In acest timp doctorul Marinescu adormise pe o sofa; părintele Mihalache, roșu la față, cânta pe nas, ca la biserică și maiorul, care strigă tot mai des: drepți, se ținea din ce în ce mai strâmb. Cuconul Dimitrache propunea să se termine petrecerea ca în vremile vechi: servitorii să ridice masa cu sticle cu tot și să plece pe uliță, lăutarii să meargă cântând înaintea lor, iar societatea să vie în urțnă și să facă chef la flecare răspântie.

—’Amin! doamne miluește... cânta părintele Mihalache din ce în ce mai regușit.

Petrecerea ținu ast-fel până ’n diua.

Acum se năștea întrebarea: cum toată a-ceastă lume era să se întoarcă acasă? Noroiul se făcuse atât de adânc și ploaia se mărise ast-fel, în cât nu mai era chip să iasă cine-va în uliță. Din trăsurile musafirilor nu era față do cât acea a sub-prefectului. Petreanu spusese să-i vie trăsura la Jiuă; erau șapte ceasuri însă și nimeni nu se arătase încă de la dânsul. Negradi trebuia să trimită trăsura lui dupe cuconnl Dimitrache, dar cât era ulița de lungă nu se zărea picior de cal. Doctorul Marinescu, Hrislea și Sotir se sfătuiau între ei cum să se întoarcă, pe când cei mai mici: substitutul, preotul și cu doctorul Arghir, se uitau desnădăjduiți afară la ploaia ce cădea pe acoperământul vecin și se strecura în șiroaie prin jghiaburile de tinichea cari zuruiau.

In sfârșit, dupe multe planuri, se hotărî ca trăsura sub-prefectului să ducă mai ântâiu acasă pe doctorul Marinescu și pe cuconul Lascarache, și întorcându-se să dea de veste, dacă va fi cu putință, pe la curțile celor-l-alți musafiri.

Trăsura, care porni cu Lascarache, nu a-pucă să facă o sută de pași și se ’nomoll atât de tare în cât vizitiul fu nevoit să deshame și să înlocuiască caii cu boii unui țăran, care trecea pe acolo. Cei-l-alțî musafiri se întoarseră uni! cu carul cu boi acasă, alții călare; vre-o câți-va, în sfârșit, rămaseră până a doua di, când se maî liniști^ vremea, care de mult nu fusese așa de rea.

IV

Iorgu avuse fi u părintele seu o întrevedere, în urma căreia perdu ori-ce speranță de ase nten în turce la Paris. El părăsise acest oraș cu speranța că tatăl seu, înduplecat prin noi promisiuni și prin rugămintele Agripineî, îl va lăsa să se reîntoai-că. In zadar însă jurase el că se va îndrepta și se va pune pe lucru, Negradi râmase necliwtit în otărîrea sa.

— Chiar de nu inarține un ban starea ta în Paris eu tot nu te-aș lăsa, liind-că vreau să scot un om din tine, iar nu un flecar, care să părăduiască in câți-va ani moștenirea ce-ți voiu lăsa: De aceea pleacă la munți, băete, muncește și adună bani, lucru ce n-are să-ți fie greu cu ajutorul meu, și apoi fă cum te-o Împinge capul.

— Dar lasă-me să me mai întorc pentru o lună înapoi..’.

— Da nici pentru o di

Iorgu remase un moment înmărmurit. Pe dinaintea ochilor sgi trecu viziunea fermecătoare a aceleia pe care o iubea; el vedea fericirea tui sdrobită, presimția un viitor de chinuri și de suferinți. Totuși se stăpâni și, dupe câte-va secunde de tăcere, întrebă cu un ton în aparență liniștit:

Atunci când să plec la munte?

— Septămâna viitoare dacă poftești, rcspunse Negradi, uitându-se lung la dânsul.

Părintele și copilul mai schimbară o căutătură și se despărțiră, cel ântâiu mâhnit că nif avea un moștenitor demn de dânsul, cel-alt ferbând de mânie și făgăduindu-și că va răsplăti cu dobândă părintelui seu sfărîmarea fericirei sale.

—~ Ce pot să fac eu pentru tine, dragul mamii, ’i elicea peste câte-va minute Agripina; știi că cu tatăl teu nu e de jucat; când a hotărât un lucru nime nu-l mai întoarce. Tu du-te frumușel la munte și caută toate mijloacele să te distrag!’... mai vino din când în când prin Piatra, dacă ’ți va fi prea urât. Cât despre mine, eu am să lucrez din tqate puterile pentru tine, căci știf cât îmi ești de drag. Cum voiu rupe ceva parale de la tatăl teu, am să ți Je pun de-o parte. Caută și tu și nu prea fu așa econom; dacă-i putea smulge ceva, smuls să fie, că are de unde... Ce dracul cu o avere așa de frumoasă, să nu ne putem folosi de nimica!

Jorgu rămase perdut pe gânduri și nici nu băgă de seamă când intră în odae cu-conu Dimitrache. Acesta era cu vr-o câți-va ani mai mare de cât Alecu și era mai puțin purtat prip lume: dusese o viață și mai grea încă de cât acea a fratelui seu, până ajunse să-și facă o mică stare. Dumitrache înfățișa tipul de vechip boer moldovean, «get-beget,coada vacii», cum ’i plăcea lui să spună; se îndeletnicea foarte puțin cu politica, nu avea nici o încredere în viitorul României și-și făcuse o idee exagerată de puterea Tur-’ cului și-a Muscalului; nu era trist de cât a-tunci când semănăturile nu-i eșeau după gust. El plângea într-una vremea luî, când era tener, când un curcan costa dece parale, când birurile erau mici, când pentru o mică greșală, puteai ucide un Țigan, fără ca să te p6tă trage cine-va Ia răspundere.

— Ei, ei Iorgușorule, ’ți-a venit de hac Alecu; bre, bre, bre! cum să nu se sature omul de atâtea berbantlîcurî! ai umblat tu cu marafeturi vre-o duoi ani de dile, dar Ia urmă te-a prins cu mâța ’n sac! ba zeO, ia spune-mi: era frumoasă franțușca?.

— Lasă-me, moșule, că acum nu am gust de glurpă, respunde Iorgu cu blândețe, căci ținea la unchiul seu; nu vedi că nu ’mi e bine?

— Da cum să nu ved, păcatele mele! ești mai galben și mai ofilit de cât anul trecut. Ș-apoi nici ou me mir cu viața pe care o duceai; uite la mine, dacă șed binișor, am mai mult sânge de cât line ’n față.

— Lasă că m-oiu îngrășa, n-ai grije.

— Se ’nțelege, dacă-i mânca și’! dormi colea creștinește și nu ți-i bate capul cu flecării franțuzești. Ș-apoi aerul de munte...

— Aerul de munte! răspunse Iorgu cu un zîmbet trist...

— Da ce, poate nu-ți place să te duci a-colo? Ce, e locaș de strigoi? Nu ne-am făcut cu toții averea prin codrii și prin munți? Acum când ți-ai fantaxit toate, poți să te pui puțintel și pe lucru...

— Mie ’mi place alt-fel de lucru...

— ’Ți place să stai rostogolit pe o canapea și * să citești brașoavele nemțești; ’ți place să trăești în ziafetun și să bei ciubuc și cafea-, da să muncești, ba! halal nepot! Ascultă-me pe mine bre! că eu am îmbătrânit în zile rele și știu mai ’multe de cât tine, care nu ești de cât un plod... tată-teu nu s-o strădănuit și s-o schivernisit atâta, ca să-i mănânce fecioru-seu banii cu matrapazlâcuri... și chiar de te-al pichirisi tu, tre-,bue să-ți spun că are dreptate. Nu spun însă că nu ai să-l îndupleci dacă te-i purta bine... numai și tu nu arăta atâta dărzie, fii mai blajin în vorbele tale și ia-l cu tererem..-

— Eu? n-ai să me aurit nici-o-dată rugân-du-me dumisale.

— Bre, că nătâng mai ești; n-am veJut încă așa om tehuru! Halal vreme am mai ajuns! Tinerii se împotrivesc celor betrâni și se cred mai cu cap de cât dânșii; și după ce li s-au întors mințile de Nemți, apoi nici nu pot să mai sufere bietele noastre dealuri și câmpii. Unde-î vremea mea sărmana, când tremuram dinaintea mai marilor mei și nu me gândeam de cât ia ogor! Ajungățt băete cât aî dus-o și începe o nouă viață, aicea, între ai tei!

— Da ce-mi vorbești flecării moșule, parcă am să te ascult.

— Flecării!

— Cât oiu trăi âm să me gândesc la ceea ce am perdut și munții dumneavoastră nu plătesc doue parale pentru mine, și Piatra nici atâta...

— Nu știi ce vorbești, mei băete.

— Ba mai bine de cât creJi dumneata.

— Ei apoi, de nu ț-a trece aleanul de voe, ț-a trece de nevoe.

— De nu mi-a trece, știu eu ce am de făcut.

— Yed că cu tine nu pot s-o scot la capet; am vrut să-ți fac bine, dar dacă ești așa de Îndărătnic: parapanghelos.

— Cel mai bun lucru ar fi să me lași in pace, moșule, căci nu ne potrivim în gusturi^

— Ai dreptate: gustul filonichie nu are; dute pârlii, că de acum nu mai catadisesc să mai stau de vorbă cu tine.

Betrânul eși dând din cap, pe jumetate mânios, pe jumetate plin de milă pentru băeat.

— Dragostea, pârdalnicul! ’și (Jicea.

Iorgu, pe de altă parte, se puse să scrie o scrisoare, dar după cele ânteiu frase scăpă condeiul și capul li cătju pe mână.

Maria era la piauo; Valerianu, stătea într-un fotoliu lângă dânsa.

— Cum găsești societatea din Piatra, domnule Valerianu, dumneata care ai trăit In lumi atât de deosebite?

— înțeleg de ce-mi puneți o ast-fel de întrebare; tocmai fiind-că am trăit în lumi deosebite, me feresc de a vorbi reu de dânsa.

— Dacă nu vorbiți, atunci ve gândiți și este tot una. Eu drept să ve spun, nu aveam nici o idee de dânsa înainte de a me întoarce; puținele iluzii însă câte am putut să mi le fac, au perțt într-o clipeală! Nu găsesc în jurul meu de cât ființe ce-mi sunt nesu- ferite... Ori unde jne întorc nu am pe nimeni de seama mea și, într-un oraș destul de mare, me găsesc ca într-un pustiu.

— Repede ați mai făcut experiența...

— Nu a fost greu de loc; femeile de aici caută în toate chipurile să-și facă reu una alteia. Cu cât ești mai bine crescută și te porți mai bine cu ele, cu atât te urăsc mai mult. Nu audi decât conversații despre dulceți, critici asupra capelei cucoanei X, sau istorisiri de ceea-ce a vorbit cine-va într-o societate despre dumneata. Cât despre bărbați, ați avut oâteva pilde eri seară: proprietari ignorenți, cari ’șl petrec viața în cărți și-și termină petrecerile cădend sub masă și tineri nerozi, cari nu pot să ’ți spună alt-ceva decât: ah! domnișoară, sunteți un angel! sau: aveți niște ochi de heruvim, numai aripile ve lipsesC!

Valerianu respunse zîmbind:

— Aveți un mare talent de observație. Eu, drept să ve spun, nu am găsit societatea petreană Întocmai ast-fel precum mi-o descrieți, sau cel puțin nu am ve^ut-o cu ochi atât de posomorâți, ca acei cari se uită a-cum la mine...

Maria, care se uita la Valerianu încrețind din sprâncene, se înveseli deodată și rîse cu hohot.

— Trebue să priviți societatea, în care ați intrat, pe partea ei comică și să rîdeți în toate prilegiurile ce vi s-ar înfățișa de-a face vre-o cunoștință nouă sau de-a descoperi vre-un obiceiu caraghios. Dacă veți lua lucrurile serios, nu cred să duceți o viață felicită....

— Fericită? nu, cât despre asta sunt sigură.

— Din scepticism ați ajuns acum la desnădăjduire...

— Nu zic asta...

— Cât despre mine,, nu me plâng de venirea mea în Peatra, unde am avut prilegiul să ’mi întăresc prieteșugul cu Iorgu și nude am întâlnit o persoană atât de distinsă și de grațioasă...

— Ga doamna Marinescu...

— Sunteți rea; nu me.lăsați să spun gdeverul....

— Dacă tot-d-a-una ați spus asemenea adevăruri atunci ve sfătuesc să ve duceți, fără întârziere, spre pocăință la vre-o monăstire...

— De mult trebuia să me fac pustnic, căci mult am greșit în^tcestă lume... numai cred că și Piatra,’mi convine minunat pentru un asemenea lucru, de vreme ce, după spusa dumneavoastră, e un oraș atât de pustiu, atât de gol, o adeverată săhâstrie...

— Pentru mine.

— Aveți dreptate: pentru mine e cu totul alt-ceva. Eu, care am trăit până acum o viață sbuciumată în vârtejiul orașelor mari, am vecjut că nu sgomotul și schimbările necurmate pot să mulțumească pe un om, și că, după atâtea ispite și necazuri, un oraș ca Piatra ar putea să-mi aducă mai multă pace și mai multă mulțumire decăt ași putea întâlni ori unde...

Vorbind ast-fel, Valerianu se aplecase spre Maria și se uita cu un zîmbet dulce la dânsa; ea însă părea că resfoeștă cu nepăsare niște note, pe când in adever era mișcată.

In acest timp, Dimitrache să ivise la ușa salonului și,.’fără a fi vețlutde tineri, se uita cu drag la dânșii.

— Iaca omeni cari se înțeleg cum ’mi place mie, ’și zicea bătrânul; parcă-s o pereche de porumbei, de aceea nici nu le stric eu cheful.

Valerianu stătea ceasuri întregi de vorbă cu Maria. Tânărul îi vorbea de călătoriile sale prin Austria și Germania, de muzeele din Miinchen și dirv Dresda, de cărțile și romanurile pe cari le citise; Maria ’l asculta in tăcere, cu ochii ei mari și melancolici, fermecată de glasul grav, de vorbirea plină de imagiiue și de observații generale ale transilvăneanului. Se întâmpla adesea ca ei să fi admirat același tablou sau să fi cetit, nu de mult, aceeași carte. Dânșii intreprindeau astfel, cu închipuirea lor, câletorii îndelungate; li-se părea une-ori, transportați de focul con--vorbirei, că.singuri, singurei, străbat o alfă lume, plină de minuni și de poezie, până ce realitatea venea să-i deștepte din frumosul lor vis.

Negradi, pe care sosirea lui Iorgu și esplicația ce avusese cu dinsul, îl turburase cu desăvârșire, devenea din zi în zi mai tăcut și mai iritabil. Nenorocirile lui se țineau lanț de cât-va timp și-i amărau din ce în ce mai mult caracterul seu supărăcios și violent. Un proces periculos amenința să-i sdruncine averea: un proprietar de lângă Lunceștî, Victor Păsăreanu, îi pretindea zece-mii de galbeni, sumă cu care Negradi rămăsese dator tatălui lui Victor, din timpul când fusese tovarăși in negoțul de cherestele. Era o alucere veche pe care Negradi o credea înmormântată; din nefericire pentru el însă, Victor descoperise niște acte, pe care Alecu le credea perdute și care-î îngreuiați foarte mult situația in proces. Pe de altă parte, pe timpul șederei lui Iorgu la Paris, Negradi fusese nevoit, la un moment, să se împrumute, pentru cheltuelile moșiei precum și pentru întreținerea fondului de speculație de la Galați, cu cinci mii de galbeni de la Solomon Worlmann, un fel de bancheruzurier al Pietrei, care ’și clădise averea sa pe ruinele a vre-CL doUe-zeci de averi boereștî. Acum, Negradi trebuia să plătească interesele acestei sume; grâne nu se făcuse in anul acesta mai de loc pe moșie și prețul lemnelor scăduse foarte mult la Constanținopol așa in-cât el se vedea nevoit să facă un nuou împrumut.

Tocmai in aceste împrejurări, Agripina se aruncase în cheltueli exagarate cu toaletele sale luxoase, cu seratele ei cari se succedau mai în lie-care septămână.

— Ai să mă faci să închid poarta și să nu mai primesc pe nimeni in casă 1 ii spunea Negradi, care sîmția în jurul său o atmosferă din ce în ce mai dușmană. Până și Maria părea învrăjbită în contra părintelui ei, pe care Agripina i-l zugrăvea ca pe un om reu, încăpățînat și sgârcit.

Agripina părea a fi in prada unuj mare neastâmpăr; cu Negradi ea nu mai schimba de cât câte un cuvânt, din când in când, iar Măriei, îngrijată de starea de nervositate și de surescitare bolnăvicioasă a mumei sale, ii respundea cu sărutări Înfocate: Fugi! fugi! nume întreba, du-te la piano și lasă-me în ^)ace... Într-o $i, Maria surprinse pe mama ei citind o scrisoare, pe care o ascunse du repeziciune, în corsaj, îndată ce află dă nu este singură. Afară de Maria, dânsa nu putea să sufere pe nimeni lângă dânsa; ea stătea ore întregi la oglindă, căutând cum și cu ce rochie i-ar ședea mai bine. Une-ori se repedea fără de veste în târg și se întorcea du trăsura plină de lucruri de găteală. -

In dragostea ei pentru Forăscu, Agripina uita să ia precauțiunile cele mai elementare.

Într-o Kji, întinsă a lene pe-o canapea, din etacul ei, asculta, visătoare, cele ce-i spunea Forăscu.

Negradi se dusese la Soiomon Vortmann, însoțit de Dimitraclie, Iorgu eșise la plimbare cu Valerianu, iar Maria se dusese să vadă pe Aglaea. In toată curtea domnea cea mai mare liniște și-n nici o odaie nu se auclea cea mai mică mișcare. Perdelele erau lăsate pe jumetate și un soare înșelător petrundea roșiatic în casă.

— Acum s-a srârșit și ne-am vârât amânduoi în pecât; dar nici noi nu suntem copii ca să fi hotărît lucrul fără a ne gândi bine și fără a șli că legătura noastră va fi trainică. Nu-i așa, Agripino dragă? întreba Forăscu, depunând o sărutare pe obrazul femeei lui Negradi.

— Așa-î Miticuțule, și să nu ai in minte că ai putea să me viniji vre-o dată, căci nu știi ce sunt în stare să fac...!

— Eu, să te vend? me supără, vorba asta, Agripino!

O serutare a Agripinei împăca îndată pe Forâscu.

— Ce ar dice oare Săftica când ar afla una ca asta?

— Safta ’i o neroadă, care nu știe nimic și nu va putea afla nici o-dată nimic... di mai bine eătrebue să ne păzinf de cuconuAlecu.

— Alecu? Uf! nu-mi vorbi de el, că m-a-pucă istericalele; a-și da nu știu ce să me pot despărți de densul...

— Asta nu-i numai de cât nevoe, dacă ne putem înțelege și alt-fel.

— Ba nu! nu! nu! are să trebuiască, mai curând sau mai târziu, să me despart; să me povățuești tu Mitică, cum să scap din ghiarele strigoiului!.

Și Agripina căută o aperare, în potriva strigoiului, în brațele $ la peptul lui Forăscu.

— VeJi, pentru tine nu mai țin acum nici la copii, nici la casă...

Agripina se lăsă tot mai mult in brațele luî Forăscu cu ochii ei închiși pe jumetate, când de o-dată se sculă, ca și cum ar fi fost mușcată de un șarpe și țipă strașnic.

Ce era?

Hristea Cozmescu își vârâse capul seu de dihor printre ușă și se uita, cu ochii sei holbați, la cei duoi amorezi.

Agripina remase înmărmurită și Forăscu se făcu galben ca ceara. Cozmescu își retrase capul și, dupe un moment, bătu la ușe, ca. și cum nu ar fi ve(Jut nimic.

De atunci Hristea, care avusese oare-care înrîurire asupra Agripinei și mai înainte, căută toate prilejurile să-i arate câ-i în mâna Uii și că, îș. vreme de nevoe, va ști să se folosească de secretul pe care i-l surprinsese. Pe de altă parte, Forăscu, care mai înainte nu-l băga în seamă, îi arăta cea mai mare prietenie și se supere grozav dacă nu venea să rnănânce, măcar de trei ori pe septăinână, la masă la dânsul.

Vremea înainta și aerul, recit peste mesură, prevestea venirea ierneî, a unei ierni de munte, geroasă și plină de troene. Deja Ceahlăul își acoperise vârful cu zăpadă și mulțime de nori groș! și posomoriți se coborau din spre Carpați. Plăeși, veniți de la munte, aduceau vestea că a nins in deosebite locuri, între altele că la mănăstirea Durăului căduse-o zăpadă de două palme. Pe copaci nu mai remăsese o frunză și dealurile *se ridicau pustii și triste la orizon. Cete de corbi se avântau peste ogoarele odinioară vesele, și după ce descrieau cercuri fantastice prin aer, se împrăștiau in șiruri lungi. Și priveliștea întreagă era luminată de abia, printre nuori, de un soare gălbuiu, ca o lampă ce se stinge.

Iorgu se gătea de plecare; el trebuia să se ducă la munte, pentru a se deprinde cât mai curând cu trebile moșiei, așa în cât primăvara să-l găsească destoinic de a le conduce singur; în același timp, era de nevoe ca să-l cunoască și oamenii de pe Luncești și săprivigheze mai de aproape pe administratori. Ta-țal-seu îi dedea voe să vie de câte-ori va voi prin Piatra, cu tocmeala numai ca să-l înștiințeze cu deamănuntul de toate câte se petreceau la munte. Ca răsplată pentru osteneala sa, îi făcea o leafă de mai multe sute de galbeni pe an.

In $iua plecărei, era adunată la dejun toată familia lui Negradi; toți erau cuprinși de tristeță și nimeni nu îndrăsnea să $ică o vorbă. Nu se au^ea de cât vuetul cuțitelor și al farfurielor; cuconul Dimitrache voia să puie, pe ici pe colo, câte o glumă, dar vedend că nu se prindea, se uita cu mirare împrejurul seu.

— Dar ce naiba au pățit toțf, parc-ar li muți? își elicea el, punendu-se mai vârtos pe mâncare.

îndată după masă, Iorgu scrută mâna A-gripinei, îmbrățișă de mai multe ori pe Maria, apoi se apropiă, nedumerit, de tatăl seu. Acesta îi întinse mâna și ’i clise:

— Dacă nu voiu avea a me plânge de tine, fii sigur că ne vom împăca.

Iorgu nu respunse nici un cuvent și se sui în trăsură; Valerianu ’șr luă dina bună și, după ce mai vorbi puțin cu Mara, îi strânse mâna și se urcă și el. Toată lumea âșise în ceardac și se uita la cei duoî tineri. Prin diferite unghiuri ale curții, se iveau slugi, cari priveau pe furiș, și chiar în pridvorul casei vecine eșise mai multe persone; dar betrânul portar deschisese poarta mare și surugiul, dând biciu cailor, porni ca săgeata. Tinerii scoteau pălăriile; din ceardac, li se făceau semne cu batista. Maria, palidă, remăsese neclintită; sprijinin-du-se de un stâlp al balconhluî, ea se uita spre locul pe unde trăsura dispăruse. S? mai auțji cât-va timp un duruit de Toate, tropote și pocnituri; apoi totul reintră în tăcere.

începuse să ningă; fujgi groși de zăpadă cădeau cu repeziciune și se aședau în stratari albe pe acopereminte, pe drumuri și pe dealuri. Copacii, odinioară negrii și despoiați, se îmjarâcau cu o nouă haină de flori. Iorgu și Valerianu stăteau alăturea in tăcere și se uitau, munciți de gânduri deosebite, ‘unul înainte, cel-alt In urmă.

Cel d-ântăiu, în dorul seu de ducă, resimția par-că, in cursa nebună a poștâlionilor, cari fugeau mâncând pământul, o ușurare a aleanului său. I se părea că la capetul acestei căletorii vertiginoase era să regăsească ceea Ge perduse. Fie-care pas înainte ii dădea o nouă iluziă. Iorgu închidea ochii și-și închipuia că percurgea într-o clipă distanțe enorme... Cel-alt, care lăsase o lume întreagă în urma sa, vedea în flecare colină peste care trecea, în flecare pârîu pe care ’l străbătea, ca niște obstacole uriașe ce se ridicau intre densul și aceea pe care o iubea. I se părea că, întocmai ca ’n povești, dealurile se schimbau în munți inaccesibili, pâraele în lacuri adânci și că mii de balauri eraii gata să se ridice în cale-i spre a-I disputa pe zina visurilor sale...

Din prima sa întrevedere cu Maria, la serata Iui Forăscu, el simți o sguduire neobicinuită, adâncă, stranie, în tot sufletul seu și, de Ia primele cuvinte schimbate, el se încredințase că de această femee era legată de aci înainte soarta sa, întreg viitorul seu, fericirea sau nenorocirea întregei sale vieți.

După o săptămână de la venirea sa în Piatra, i se părea.că el cunoscuse pe Maria de demult, că ani trecuse peste prieteșugul și peste dragostea lor.

Rare-ori duoî oameni fusese mai potriviți unul pentru altul: amfenduoî cu o minte bogată și o închipuire caldă, amânduoî aruncați într-o lume, care nu putea să-i înțeleagă. Maria, frumoasă, vioaie, bogată, simțise îndată după întorcerga ei în țară, că de la pragul vieței chiar, erau să o pândească» ca pe o pradă lesnicioasă, răutatea, invidia, interesul și dânsa, acum, fericită, mersese cu inima deschisă spre omul ilusiilor sale.

Leon nu voia să-și destăinuiască de o-dată dragostea, care pusese stăpânire pe inima sa; el voia să se încredințeze pe deplin de trăinicia amorului seu; un simțământ de delicateță ii impunea chiar să aștepte până la a doua venire a lui în Piatra.

V

Colegiul al patrulea de deputați din județul Neamț, era vacant, în urma demisiuneî lut Ghiță Bârzoianu. Acesta votase în vre-o doue rânduri cu oposiția, și guvernul, ca să scape de un adversar, îl numise prefect la Suceava.

Grozăveanu, prefectul de Neamț, cunoscea încurcăturile în care se afla de cât-va timp Negradi; situația lui materială, întru cât-va compromisă, îl silea să devină un instrument orb în mânele guvernuiui; se putea conta pe dânsul ca pe o bilă sicură. Prefectul, care știa că Negradi era muncit de mult de dorința d-a se alege deputat — i-o destăinui se în atâtea rânduri — telegrafiase deja ministrului de interne:

«Candidat găsit: Alecu Negradi, om sicur. Răspund de el ca de miner. Regulez mâne afacerea, dacă n-avețl altul».

Grozăveanu.

Ministrul, răspunse imediat:

«N-avem pe nime; intrebuințcză toată forța morală de care dispui și alege-l, dacă garantezi pentru dânsul».

Grozăveanu era tipul ispravnicului din județele mai depărtate ale țerei: un fel de pașă a tot puternic, violent și abusiv, despot și Jacom, vanitos și resbunător. El nu se temea de cât dp un singur lucru: de ministrul de interne. Puteau diarele să-l atace, oposiția să facă interpelări în cameră, el remânea impasibil, gata să ruineze ăau chiar, la nevoe, să asasineze pe un om, care ar fi displăcut stăpânireî, la cel mai mîc semn al ministrului.

Toți funcționarii tremurau de frică înaintea lui; un procuror, care puese puțină grabă,în darea în judecată pentru furt a unul mare proprietar, care votase cu oposiția la alegerile județene, fu revocat în 24 ore; un profesor, care lăsase repetent pe un nepot al unui sub-prefect, fusese mutat la Turnu-Se-verin... Prefectul dispunea de o putere analoagă cu aceea a unui guvernator rusesc, cu împrejurarea îngreunătoare încă că el se putea adăposti pentru multe din făr-de-legile sale, la spatele unei justiții... independente!

Grozăveanu înștiințase pe Negradi, printr-un călăraș, că are să-i comunice o știre însemnată.

Cuconul Afecu alergă numai de cât la prefectură. Cum intră în cancelarie, Grozăveanu îl bătu ta mQd amical pe umer și-i Jise:

— Cucoane Alecule, am să-ți spun o veste mare, mare de tot... ți-am împlinit dorința... te fac deputat! Iacă[ și ordinul să te aleg...

— Cucoane Tudoriță, de acum înainte me dau rob la d-ta pentru toată vieață...

Peste câte-va minute conversația luă o altă întorsătură:

— Va să rjică pot să me reazim pe dumneata întru cât privește grindile și lemnăriile de la casa cea nouă, domnule deputat? Îți mulțumesc.

— Nu sunt alți candidați, me rog?

— Chiar dacă ar fi, ce pol ei să facă fără sprijinul meu? Și un stog de fân lui verumeu Ilie; dacă vrei și doue care de lemne...

— Să me gătesc de luptă?

— Ce luptă? N-at nevoe nici din casă să eși; lasă că regulez eu toate cu Anton și cu cei-l-alți snbprefecțî; chiar în asta seară ani să chem și pe primar la mine. O să ieși cu unanimitate!

In adever, nimic mai ușor pentru un prefect, de cât o alegere în colegiul al patrulea. In cele-l-alte colegii, ceea ce complică puțin pperațiunea, sunt așa numitele mijloace morale: făgădueli de posturi, numiri chiar pentru acei ce nu se încred in făgădueli — noii numiți, nu e vorbă, suntînlocuiți a doua ^i dupe alegere — păsueh de arenrh și de biruri. In colegiul al patrulea însă, singură mecanica lucrează. Operațiunea se efectuează cu regularitatea unui ceasornic bine întocmi-t și prefectul poate, în tot-d-a-una, indica în mod e-sact, până la unul, numărul voturilor pe care tă va dobândi un candidat. Regimul constituțional este împins ast fel ia perfecțiunea lui, ridicat la înălțimea unei științe exacte...

Delegații fusese aleși dupe indicațiunile primarilor; în multe comune primarii nici nu mai convocase pe țărani, și fabricase dânșii, împreună cu notarii, actele de alegere, numind pe cine voiau eî. In Piatra se aleseră câți-va mahalagii, cari țineau de casa lui Negradi și a prefectului, între alții Costea Smochină, băcan și librar — singurul librar din Piatra — făclierul Sava și părintele Mihalache Prapur.

Oposiția, condusă de Stefănache Rugină, care fusese dat afară, cu o septămână mai înainte, de la percepție, fusese învinsă pe toată linia; ea făgăduise să-șî răsbune.

In ajunul alegerei^se ținu în sala teatrului o întrunire publică, în care Negradi trebuia să-șî facă profesiunea lui de credință.

Era o gălăgie nespusă: scândurile pocneau sub loviturile cismelor prevăzute cu cuie de fer; scaunele trosneau, voci răgușite se interpelau dintr-un capăt în cel-alt af sălei. Poliția luase mesuri ca delegații să nu sosească cu inima goală; de aceea capetele erau cam înfierbântate și conversațiile de o animație neobicinuită.

Prezidentul întrunire!, Gavril Bursuc, antreprenorul băilor de pe Bistrița, bătea cu pumnul în masă, strigând:

— Da n-aveți să tăceți o-dată! parcă suntem la havră... î!î, dumneata de colo, ia-n astupățî gura, că pun să te dea în brânci afară...

— Bre! da tare s-o mai obrăznicit surtucaril, răspunse delegatul ast-fel interpelat, aruncând cu căciula în president. Na! înva-ță-te să fit politicos cu oamenii...

In fundul sălei duoi delegați se luase la bătae. In acest timp, Ștefanache Rugină, care se strecurase fără a fi vețlut de nimeni, apăru de o-dată la tribună.

— Cine din dumneavoastră, Jise_el, are zece galbeni în pungă?

— Nimeni, răspunse o mulțime de glasuri.

— Alegeți-me pe mine și n-aveți să știți ce să faceți cu paralele...

— Un groaznic tumult se produse in sală.

— Dați-l afară! E nebun! e beat! se striga de prin toate părțile.

Într-o clipă, Rugină fu scoborît de la tribună de către părintele Mihalache și de Să-cultea, târît prin culise și dat afară pe mâna -a duoî epistați, cari-l duseră la poliție...

Sgomotul devenea din ce în ce mai mare.

Președintele Bursuc bătea mereu cu pumnul in masă. La ușă se încinsese altă bătae.

Cu mare greutate, Negradi isbuti să se urce la tribună și să-și înceapă discursul, pe care i-l pregătise Bogoslov. Nenorocitul candidat cetia cu mare greutate manuscriptul poetului. Se audea numai, din când în când, dominând tumultul, câte un cuvânt ori un crâmpeiu de frază: n-o se mai fie biruri... întinderea libertăților... democrație... frăție...

Cum sfârși, cuconul Alecu fu luat pe sus de câțîva ’funcționari de Ja prefectură și purtat în triumf prin sală. Polițaiul arunca căciula în aer strigând:

— Trăiască deputatul nostru!

De la întrunire delegații, cu polițaiul în frunte, inerseră să facă o manifestație sub fereștile prefectului.

A doua Ji după alegerea lui Negradi, care întruni unanimitatea de 227 voturi din 220 votanți — un vot mai mult chiar de cât nu-merul votanților — o masă mare fu întinsă in curtea primăriei, în cinstea delegaților.

Pe la mijlocul mesei, Rugină, scăpat de la poliție, făcu irupție împreună cu vre-o patru alți slujbași dați afară de prefect. Neputend să turbure alegerea, el voi cel puțin să provoace un scandal la banchet; diarele din capitala aveau să vorbească și poate că cu modul acesta, de teama unor nuoi scandaluri, Grozăveanu era să se înduplece și să-l numească din nou în funcție.

Rugină sări numai de cât asupra părintelui Mihalache, care ’l scoborîse îu ajun de la tribună; cei-l-alți patru tovarăși ai sei înhățară pe Smochină și pe făclierul Sava. Mai mulți delegați se repeziră în ajutorul aGes-’ tor din urmă. Într-o clipă, învălmășeala fu generală. Înserase; alegetorii, amețiți, ne-mai cunoscendu-se între denșif, se loveau pe apucate cu cine le eșia înainte. Piața primăriei înfățișa priveliștea unui câmp de bă-tae, unde doue sute de oameni sbierau, înjurau și se loveau între ei, fără să știe pentru ce.

In oraș era o panică indiscriptibilă. Făclierul Sava, părăsise locul de bătae și respândise vorba că a isbucnit revoluția. Prăvăliile se închideau și lumea se baricada prin odăi.

Prefectul, fiind înștiințat de cele ce se petreceau, ordonă să se trimeată pompierii.

Peste căteva minute, în adever, sosiră doue tulumbe, cari începură să împroasce in mulțime. Capetele se răcoriră îndată și «revoluția» se potoli numai de cât, fără vărsare de sânge.

A doua zi de dimineață prefectul chemă la el pe Vasile Bogoslov.

Acesta, încântat de onoarea ce i se făcea, îmbrăcase frumoasa lui redingotă, lungă până peste genuchi, pusese jobenul și-și cumpără o pereche de mănuși galbene deschise.

— Domnule prefect, Jise el intrând, nu știu cum să ve mulțumesc pentru distinsa...

— Lasă flecăriile la o parte, respunse Grozăveanu; deschidețî mai bine urechile Ia ce am să ți spun: te-ai apucat și ai ticluit, pentru cuconul AlecuNegradi, uu discurs revoluționar, in care vorbești de democrație, frăție și alte comedii de astea. L-âi pus pe om să-l citească și să se compromită în fața guvernului. M-ai compromis și pe mine. Ași vrea să știu: te-ai dat și d-ta cu Rugină?

— O! domnule prefect... nu am credut nici o-dată că voiu avea...

— Apoi să-ți vorbesc curat, ’mi pari un smintit să făci asemenea neroclii, când știi că mâine pot -să te dau afară din slujbă...

Bogoslov se făcu galben și începu să trejii ure.

— Deci, urmă prefectul, bagă-ți mințile ’n cap și apucă-te repede de fă o poezie’ pentru alegerea lui cuconu Aleea și caută de bate ’n opoziție, dacă nu vrei să remâi pe uliți... pune-te de răspunde și la scrisoarea lui Rugină, care ne batjocorește zicănd că atâta ne e de dragă libertatea în cât o cumpărăm și D vindem ca la iarmaroc. Răspunde-i că o-pozanții sunt niște canalii, niște tâlhari, niște vânzători, niște... tot ce-i putea găsi mai gros... hai, pune-te și scrie...

— Permiteți să scot mănușile?

— Scoate și cizmele, numai lucrează.

In altă odae erau adunați mai mulți membri ai consiliului comunal, veniți să se sfătuească cu prefectul asupra în locui rei primarului Budușcă. Consilierii veneau să recomande pe Hristea Cozmescu, care, peste câteva zile, fu numit: el era al patrulea primar ce avusese Piatra în cursul anului; ca ajutor de primar fu numit fratele lui Cămărăscu. Tot în acest consiliu se otârîră o mulțime de permutări și de numiri: directorul gimnastului fu trimes la Turnul-Severin și înlocuit prin acel de la Rîmnic, directorul închisoarei de la Pângărați fu numit casier în Piatra și înlocuit cu fratele maiorului Protici; Costică Uluceanu fu rânduit vameș la Prisăcani.

— Când pleci la Cameră cucoane Alecule? îi zise Cozmescu, venit cel d-ântâiu pentru a-l felicita de izbândă.

— Să vedem, peste vre-o două săptămâni...

— Te-ași ruga și eu de ceva, dacă nu ți-ar face supărare; de! oameni suntem ’și noi, și poate să aibi și dumneata vre^o nevoe la primărie... știi că am un proces la Curte, la Focșani... dacă ai vrea să stărui Ia ministru de justiție să se amâne...

— Bucuros.

— Pe urmă să pui un cuvent pentru pensia lui verumeu Gavril, care a fost vre-o șapte-spre-zece ani prin funcții... S-ar putea găsi așa vr-un chip că a stujit doue-zeci sau chiar doue-zeci și cinci de ani, bunoară că actele lui de slujbă s-au înecat în Milcov, când s-a strămutat arhiva la București... Cât despre verstă, îi facem noi acum la primărie o matriculă falsă ca să dovedim că-i de șesezeci de ani trecuțf...

— Cu plăcere, am să vorbesc și de asta.

In Februarie., noul deputat avea să plătească o sumă însemnată bancherul Solomon. Acesta, se folosi de datoria lui Negradi, pentru a-i propune să-i ierte o parte din dobânda ce i se cuvinea, cu tocmeala ca Ne-gadi să-i obțină de la minister concesiunea zidirei spitalului din Piatra.

Până ’ntr-o septămână, toate neamurile, toți prietinii și cunoscuții lui Negradi din Piatra și de prin județ veniră să-l vadă și să-l roage, fie-care pentru ceva: cucoana Fro-f-ina Alimpici pentru o pensie ce i se cuvenea cu drept și pe care 6 cerea de duoi ani fără nici o isbândă; Sacultea pentru postul de procuror; Arghir stăruea să inlocuească pe prietinul seu Marinescu la spital, pe când Marinescu să silea să capete o moșie de-a statului în arendă.

Singurul om nemulțumit de alegerea lui Negradi, era cuconul Dumilrache.

— Ce aî tu să-ți vâri capul sănătos sub e-vanghelie? Nu ai moșie, nu ai casă, nu ai copii? ce-ți mal trebue politicaua? Ș-apoi nici nu ești tu pentru asemenea lucru; acum se cer oameni cu doftorate, cu limbă lungă...

Agripina era față de Negradi și mai crudă Încă de cât Dimitrache.

— Ei, și dacă te-ai ales deputât... mare pricopseală! Care om cu stare din ținut nu s-ar alege dacă ar voi? Numai nu-s toți nebuni să pățească ca Guzgan, de care a ris toată lumea, la cameră, Când a vorbit.

— Dumitale puțin îți pasă de binele meu... eu nu me duc la cameră să țin discursuri, me duc se-mi regulez treburile... de o cam-dată să știi că al să pleci cu mine la București, în curând, și că luăm și pe Maria.

— iia București eu? Nins nebună să me duc din Piatra pentru ca să-ți țin dumitale de urât... eu ani să stau aci cu copila...

— Jți spun că ai să mergi cu mine la București!

— Ba n-am să mergnicăin... Mâine-poi-măine ți-o veni poftă să me duci la Țarigrad. Credi că sunt silită să te urmez unde-mi vei porunci? Doar nu sunt roaba du-mi tale!

— Vom vedea care din duo! se va supune celuiralt, cucoană Agripino...

— Aș dori să ved și eu asta, cucoane Alecule.

Intre alte pecate, Negradi avea și un nepot care remăsese în sema lui spre a fi crescut și căpătuit. Dar nici bunetatea, nici amenințările și relele tratări, nu-l putură face să-și schimbe firea sa nenorocită și dată la toate patimile. De mic fu alungat de prin școli, și la vârsta de doue-zeci de ani, atât era de necinstit și de bețiv, încât nimeni nu voise să-l primească în vre o slujbă, nici chiar guvernul de pe atunci. Negăsind nici un alt mijloc de traiu, el se amesteca în politică și deveni bașbătăușl le alegeri. Dânsul nu venea pe la moșul seu decât din când în când pentru a-I cere bani, pe care-I perdea îndată în c£rți^

Cum sosi, fără a da ocln mal ântâiu cu Negradi, porunci la slugi să-l gătească o odaie, să-l frigă o bucată de căprioară și să-l scoată vre-o câte-va garăfi cu vin vechiu.

— M-ai auJit? de cel malvecliul striga el chelăresei.

— Dine, cuconașule, căte garăfi s-aduc, una, doue?

— Doue, trei, ’mî e tot una.

— Dar cine poruncește acolo? întrebă cuconul Dimitrache care tocmai atunci intra.

Zlotescu ’i eși înainte.

— Piei drace! Jise bătrânul fâcăndu-șî cruce. De unde, naiba, a. mai eșit și ăsta? Știi, mei hălălău, că ți s-a făcut nasul și mai roșu de cât nainte?

— Așa-i din naștere, celebi Mofluz.

— Nu-ți bate joc de mine că te spuiu lui Alecu și te mătrășește de aici...

— Pe mine? nepotul lui și al dumitale... a iată vine și moșul!

— £e cauți aici? întrebă Negradi intrând...

— M-au dat afară din slujbă la București, fiind-că am tras o palmă unui șef de biurou, și am venit să stau la dumneata... afară numai daca ai de gând să me numești casier în Piatra, ori măcar vameș la Prisăcani.

— Până diseară să fii bun să-mi părăsești casa și să nu-ți mai ved urma pe aici.

— Glumești, moș Alecachi?

— Haide, cărăbănește-te cât e vreme.... poftim câți-va galbeni și pleacă din Piatra...

— Și ce vrei să fac e£i aiurea?... nu am alt protector de cât pe dumneata... dacă me alungi de aice nu-mi remâne de cât să me spânzur...

— N-aî face reu...

— Nu me lua așa moș Alecachi, cAde me vei da afară ’ți fac un balamuc se me pomenești câte dile-i trăi...

— Na știi, nenorocitule, că sunt deputat, și că acum pot să te bag în temniță, dacă voesc?

— Tocmai fiind că ești deputat pot să te joc pe palmă cum voiu voi eti. Știu eu ce se petrece pe moșie la dumneata!

Peste un ceas noul mosafir stetea liniștit la masă și mânca căprioară; în fața Iul steteati trei sticle de cotnar vechiu.

Zlotescu amenințase pe Negradi că de-l va alunga, va scrie în jurnalele din oposiție din capitală că Negradi e pe moșiile lui, un tiran îngrozitor, că Schingiuește țăranii într-un mod cumplit și că a ucis chiar vre-o duol; el încredința pe unchiul seu că, îndată ce se vor afla aceste 1 ubruri, nu va mai putea sta un moment In cameră.

— Ți-am găsit un post, bețivanule.

— La casierie?

— Nu, afară din Piatra...

— La vamă?

— Te fac notar la Luncești... pe moșie la mine.

— Notar eu?

— Provisoriu, până ce te-orn putea pune sub-prefect unde-va... nici n-are să-ți fie urît acolo, fiind-că al să te întâlnești cu Iorgu pe care l-am trimes la munte să prindă minte; aveți să vă înțelegeți minunat amenduol.

— Foarte bine, primesc, numai să nu faceți gură dacățl auJi așa, din când în când, câte o trâșcănae.

Iorgu, îndată ce sosi Ia munte, își rândui casa cu oare-care gust; aduse mobile din Piatra, și-și înfrumuseță, cu deosebire, etacul și cancelaria. In etac, așecjă un pat cu polog, puse o sofa lângă sobă, schimbă perdelele de la ferestre, lângă cari alipi doue fotolii moi, anină pe pereți o mulțime de ciubuce, de pistoale, de arme și de coarne de cerb. La picioarele patului întinse o piele de urs și aședă alte piei împrejurul sofalei. In cancelarii aduse un biurou sculptat, schimbă condicela șl făcu altă pecetie a moșiei.

Iarna era în puterea ei; din $iua de Sfântul Neculai ninsoarea și troenele se urmase fără întrerupere. Câmpia, dealurile și munții erau albi de zăpadă și sticleau in toată întinderea. Cerul era întunecos și, prin ninsoare, ca printr-o lumină crepusculară, de abia se zăreau satele, din cari se ridicau ca niște șerpi, fumuri albăstrii. Din toată priveliștea mișcarea perise. Gerul aspru din Carpați domnea prin toată valea și ținea în amorțire firea întreagă. Apele erau înghețate; streșinele caselor luceau de cristaluri. Din când în când, câte-un viscol, aridica nuori de zăpadă, întuneca văzduhul și umplea văile și locurile deșerte cu largi troene.

Sub nămolul de zăpadă, drumurile se făcuse aproape nevăzute și /săniile sburau ca niște fantome pe câmpia albă. Numai nechezatul cailor și clinchetul de zurgălăi se auJea până-n depărtare. Pe alocurea întâlneai câte-un om călare, cu fața roșie și cu barba ninsă, țărani in cojoace și cu căciulele de oae îndesate până peste urechi...

Iorgu își petrecea timpul în cancelarie; cercul însă în care fusese aruncat deodată îl deprimase cu desăvârșire; din când in. când, pentru a mai schimba cursul ideilor sale și cu deosebire pentru a-și amorți mintea prin osteneli escesive, el lua pușca și, întovărășit de câți-va vânători, se afunda câte o di întreagă prin munți. Dar totul era în zadar.

Un urît groaznic, nesfârșit ca pustiurile de ghiață ce-l înconjurau, îi stăpânea sufletul. Ca un cuiu înfipt jidânc o găndire dureroasă îi pironise creerii; și gaura parcă fee făcea mereu tot mai adâncă și mai mare.

Nimănui la munte Iorgu nu putea să destăinuiască chinurile care-l munceau.

Nici vechilul, nici grămăticii nu erau oameni în stare să-i priceapă suferințele. Gâlcea, primul grămătic, terminase gimnasiul din Piatra, unde învățase latinește șl grecește și ar fi murit de foame dacă nu i-ar fi fost cuconului Dumitrache milă de densul și nu l-ar fi recomandat lui Negradi. Gălcea avea acum patru galbeni pe lună, un galben mai mult de cât bucătarul Dănilă. Velnescu era un vechiu cenușar de pe la cancelariile din Piatra; el îmbătrânise mânjind terfeloaga și fusese dat afară din slujbă tocmai când mai avea șease luni până să-i vie dreptul de pensie. Velnescu fusese înlocuit in Piatra cu verul cucoanei Frăsina Alimpici.

Vechilul Lepșischi era să stea numai vre-o câte-va luni încă în slujbă la Negradi, care voia să-l înlocuiască cu fiul seu, Lepșischi era un polonez emigrat, care luase parte la revoluția din 1863, unde primise mai multe răni; când veni în țară, după faimoasa bătălie de la Gostangalia, el nu știa nici o meserie afară de aceea de a; atrage, cu iscusință, încrederea oamenilor în așa numitele lui talente. Cu timpul căpătase oare-care practică, dar se gândea mai mult la mijloacele de a se îmbogăți el însuși, de cât de a îngriji de cârmuirea moșiilor pe unde se pripășise.

Sub dânsul erau vre-o câți-va vătafi, puși sub comanda lui Neculae Brusture: acesta era un om de o statură uriașă, avea o față lată și pălită de soare, niște buze groase șr un per roșiatec; mâinele lui, mari și late și degetele lui ciolănoase, păreau a fi cioplite din vre-un butuc do la ferestrae. Brusture era vânător bun și simțea o mare plăcere de a se întâlni din când în când cu urșii.

El era foarte temut de țeranî, cari ascultau mai cu înlesnire de densul de cât chiar de vechil.

In aceste împrejurări sosi la munte Petrache Zlotescu, numit de curând notar la Lunceștf. Verii, cari nu se întâlnise de vre-o trei ani, nu se cunoscuse nici o-dată destul de bine; la Luncești, venirea lui Petrache era o fericire pentru Iorgu. In puține qlile dânșii se împrieteniră d-a binele.

— Ai să stai la mine, aici la curte, și te-i duce în sat numai când o fi trebuință să iscălești ceva.

— Ba am să mă duc de-o-camdată să văd dacă sunt ceva fete frumușele, cea ântâiă chestiune de care voesc să me ocup.

— E una foarte nurlie; a vrut s-o aducă vechilul fată în casă, dar nu o lasă logodnicul dumisale, Toader Fulger.

— Și nu l-a trimes cu vre-o însărcinare la Iași ori la fcalați?

— Nu se poate, că-i bogat plăeșul, și apoi nici nu e de glumit cu dânsul; e cel mai temut om din munți.

— Las’ pe mine atunci; cu autoritatea mea de notar am s-o îndulcesc eu pe jupâneasa... cum o chiamă?

— Irina.

Zlotescu se încercă să scuture sufletul a-bătut al verului său; anecdotele și gbidușiile notarului tăceau pe Iorgu, vrând nevrând, să rîdă.

— O să te vindec eu de dragoste, musiu Iorgule; să-mi tai gâtul dacă peste o lună te-i mai gândi la Aurelia matale...

După îndemnul lui Petrache, Iorgu se hotărî, într-una din clile, să organiseze o vânătoare mare, la care să invite multă lume de prin Piatra și din vecinătate.

Vânătoarea fu proiectată pentru o Duminecă, tocmai când Negradi trebuia să plece la Iași, spre a se întâlni cu ministrul de interne, care întreprinsese o călătorie de inspecție în Moldova.

Valerianu veni cel d-ântâiu la Lunceștî. Apoi sosiră locotenentul Prisăceanu de la Pângărați, Forăscu și Sotir din Piatra.

Agripina, întovărășită de Maria și de Cozmescu veni și dânsa, pe neașteptate, Ia munte.

Iorgu înștiințase pe sora Iui despre prezența lui Valerianu și Maria-isbuti să înduplece pe mama ei să meargă la Luncești.

In câte-va țlile, curțile se umplură de lume; în locul tăcerei care domnea de atâta timp, rîsete și convorbiri animate se audeau într-una prin odăi.

Valerianu găsise in sfirșit un prilej să se întâlnească din nou cu Maria. De la primele aruncături de ochi și de la primele strângeri de mână, tinerii înțelesese că, in această nouă întâlnire, era să se hotărască soarta lor.

Zlotescu, cu spiritul seu pătrunzător, ghici numai decât simțimîntele surorei lui Iorgu pentru Leon. El declară vărului seu că om așa simpatic nu întâlnise nici o-dată in vieață lui și că, din parte-i, de ar fi avut qlece fete de măritat, le-ai fi dat pe Joate transilvăneanului.

— Îți dau voe însă să mă îneci într-o butie de vin, dacă s-o învoi băbacufeu să ’i-o dea!

Sosi și Jiua Duminecă.

Curtea se deșteptă mai de dimineață decât de obiceiu. Toți vânătorii se pregătiseră de cu seară, așa în cât în foarte scurt timp ei fură gata de plecare. Cucoanele, cu ochii păingeniți, eșise să-i privească.

Iorgu îngrijea de plecare și dădea ultimele ordine.

Valerianu vorbea cu Maria, care-l ruga să nu se prea aventureze și să nu facă vre-o imprudență.

— Ușor ți se va putea întâmpla vre-o primejdie... și știi că sunt persoaneaicî, cărora nu le-ar părea bine de una ca asta, $icea Maria zîmbind.

— Să n-aveți grije... nu me grăbesc să plec la vânat decât spre a mă putea întoarce mai curând înapoi...

Hristea Cozmescu voea să remână acasă; dar dânsul fu luat atât de m,ult in ris de cătră Maria și de Agripina în cât se hotărî să plece și el cu tinerii.

— Te temi să nu te mănânce urșii, domnule Cozmescu? ii spunea Maria ridând. Uite domnu Yalerianu, care $ice că ar merge și la lei pentru mine...

— Tafe ași vrea să-l văd!... iaca merg și eu... mai mult ca să iau seama să nu se întâmple ceva domnului Valerianu, la care ții mata atâta.

Locotenentul Prisăceanu păstrase numai pantalonii de uniformă; îmbrăcase un cojoc £U fireturi și îndesase pe ceafă o căciulă de oaiă, țuguiată.

Ferșterul, Herr Cari, se lăuda că are să împuște el singur mai mulți urși de cât toți cei-lalți vânători împreună.

— Eu știi bârlog a lor... faci iese ursu, bum!...

Din sat venise primarul Iordachi Nemțanu cu vre-o câți-va fruntași, vânători renumiți: mazilii Ștefan și Nae Bursuc, Tănase Cobuz și fra-ții Toader și Andrei Fulger.

Cel mai vestit -dintr-ânșii era plăeșul Toader Fulger^ un mândru muntean din Carpați! Nalt la statură, cu plete mari negre, cu fața smolită de soare și cu niște ochi mari și pătrunzători, Fulger avea reputațiunea unui om hotărît și cutezător; el ucisese o mulțime de urși și de lupi și nimenea nu-l întrecea în cârmuirea plutelor: prin vârtejurile îngrozit6re de pe la Toance și pe la Chel el trecea cu aceeași nepăsare cu care ar ft scoborît Șiretul. Era un om curajîos și blând, milos și neînduplecat, liniștit și răsbunător, o ființă complexă, care exercita asupra tuturor un farmec misterios.

Vânătorii aveau de gând să vâneze toată ziua pe câmpiile ce se întind între valea Bistriței și poalele Ceahlăului, seara să se odihnească la monăstirea Durăuluî și a doua (ji să se afunde prin munți, după urși.

Dupe vre-o doue ceasuri de mers, un lup se arătă în zare. Vânătorii se puseră la pândă: lupul era încă prea departe spre a fi nemerit, când o detunătură porni de după un arbore.

lorgu, furios, întrebă:

— Cine a făcut copilăria asta?

— Doar ji-am venit de flori de cuc tocmai pe aici, adaose Zlotescu.

Ei aflară îndată că sub-prefectul descărcase pușca ca să sperie pe lup.

— Am vrut să-l înștiințez să se ducă; eu am copii, cucoane Iorgule, și nu pot să mă joc cu (Jilele mele...

Cu toții bufniră de rîs.

Peste vre-o jumătate de ceas lupul fu întâlnit din nou și ucis de glontele lui Toader Fulger. Atunci subprefectul se apropiă fără frică de lup și începu să-l piseze cu stratul pușteî.

— Mai mănânci cârlani l mai mănânci cârlani! na!

Se vede însă că lupul nu murise de tot; sub loviturile sub-prefectului el mai deschise odată ochii. Șeful plasei scăpă îndată armș din mână și o rupse de fugă spre cei-l-alți vânători.

Cu cât vânătorii înaintau spre munți cu atât locurile deveneau mai pustii, zăpada mai mare și fiarele mai dese. Iorgu, locotenentul Prisăceanu și Fulger mai uciseră flecare câte un lup.

Vânătorii se întorserâ seara, morți de osteneală, la Durău.

Mănăstirea este înfundată în munți și nu se poate zări decât după ce te-ai apropiat bine de poalelele Ceahlăului, care se ridică dinapoia ei, ca un zid colosal. Vârâți se pare, In a-cest colțișor retras, că ești într-un raiu, atât de mult farmec răspândesc în juru-ți drumul boltit de crengile stejarilor, care duce la mănăstire, colinele înverzite ce se întind împrejurul ei, aerul cel recoros și îmbălsămat de mirosul de bravii. Arcum priveliștea era tristă, drumurile pline de zăpadă și cerul nuoros.

împrejurul bisericei sunt respândite vre-o două-zeci de Chilii; una, mai bine zidită și mai mare, servea de arhondaric. Un călugăr făcuse foc prin odăi; vânătorii se uscau pe lângă sobă și așteptau să li se aducă de mâncare. Părintele egumen Arcadie îi ținea de vorbă. Sfinția sa era un om voinic, de vre-o patru-zeci și opt de ani, nalt, spătos, cu o barbă mare neagră și cu nisce mustăți lungi șl groase. Dacă nu ar fi fost îmbrăcat- în călugăr, mulți l-șr fi luat drept un haiduc...

In spre seară, sosi Ia arhondaric și vestitul vătaf al lui Iorgu, Neculae Brusture, care se lăuda că vroește să se iea la trântă dreaptă cu vre un urs.

— Ia-te cu mine, îi zise Toader FulgeK

— Ba mai bine cu toți urșii de pe Ceahlău decât cu tine! repunse Brusture.

A doua di, pe la zece, vânătorii erau în pădurea de pe Ceahlău; singur sub-prefectul, Anton Cămărescu remăsese la Durău.

— Cu lupul fot mai merge să ne luăm la harță, dar cu ui-su baiu!

Zlotescu plecase înainte cu Ilristea și cu Valerianu; locotenentul de la Pângărați se pusese de pândă în altă parte cu vameșul. In alt loc se așeJă Ștefan Bursuc și Cobuz, mai încolo frații Fulger, și, în sfârșit, Iorgu și Neculae Brusture.

— Cucoane Iorgule, spuse acest din urmă dupe vre-un ceas de așteptare, eu m-am săturat să stau aici; fiind că rfu vine ursu la noi, me duc eu la densul; mata, dacă vrei, du-te înapoi la cei-l-alți boieri.

— Pleacă... eu remân aici.

Brusture plecă și, peste cât-va timp, Iorgu îl pierdu din vedere.

Iorgu nu simțea nici o frică; el avea mare încredere în pușca sa.

Nu trecu multă vreme și densul vă(Ju înainte-!, la oare-care distanță, pe regele pădurilor noastre: era un urs mare și fioros, cum nu pot să și-l închipuiască acei ce n-au vedut decât urșii țiganilor. Fiara scotea niște răcnete asurzitoare și arunca în drumul ei- butuci mari de lemn.

La o asemenea arătare, Iorgu simți un fior în tot trupul seu; arma-i trerauță în mână. Ursul venea mereu spre densul. ’Primejdia era mare. Tînărul vânător simți că e vorba de viață și de moarte; cu toată frica, puse arma la ochiu, și când fiara fu numai la câți-va pași și se sculase în doue picioare, trase piedica: ursul lovit în piept, răcni sălbatic, se aruncă dintr-o săritură pe vânător, căruia îi scăpase pușca din mână, îi înfipse ghiarele în spate și, rupându-i carnea de pe umăr, el se gătea să-l sfâșie, când un glonte, venit din depărtare de după niște arbori, lovi pe urs drept în inimă și-l ucise pe loc.

Ce era?

Toader Fulger se despărțise, de la o vreme, de fratele său și apucase drumul mai în spre munte.

Deodată el auJi o detunătură; întorcând capul dânsul vădu cele ce se petreceau. Într-o clipă ’șî luăhotărîrea și, făcâdușî cruce, chiti cu sânge rece.

Cei-l-alți vânători fură înștiințați de cele ce se întâmplase și sosiră îndată. Iorgu era greu rănit șfi pierduse cunoștința. El nu-și veni în fire decât în vale, la Durăii. De acolo o sanie îl duse în grabă la curte.

Astfel Se mântui petrecerea și toți vânătorii se întoarseră triștf și abătuțf. Agripina, dupe un moment de turburare grosnică, se așecjiă la căpătâiul fiiuluî ei; ea uită pentru moment pe Forăscu, pentru a redeveni, în fața teribilei nenorociri care o lovea, muma iubitoare și devotată.

Hristea plecă în grabă la Piatra să aducă un doctor. In spre qliuă sosi Marinescu, care dete cele d-âtflâiu îngrijiri nenorocitului vânător.

Iorgu avu mai ântâiu niște friguri teribile care-l ținură între vieață și moarte. Constituțiunea lui robustă însă îl făcu să iasă învingetor din acest greu pas. Doctorul nu-și ascundea cu toate acestea îngrijirea sa căci rana era cât se poate de gravă.

— Bietul Iorgu!, Bietul Iorgu! esclarpa Maria cu ochii în lacrămî și frângându-șr mânile de durere.

In zadar se încerca Valerianu s-o încredințeze că starea fratelui ei nu era desperată*

— Nu! nu! e cu neputință... ar putea scăpa numai dacă nu ar fi chinuit și de durerea morală care-l stinge încet, dar sicur...

Într-unul din aceste accese de desperare Maria lasă să-i cadă capul pe umărul lui Valerianu. Ispita, era prea mare. îmbătat de farmecul tinerei fete, de grația sa mlădioasă, simțindu-i respirația aproape de a sa, amețit de contactul splendidului’ el trup, Valerianu o apucă în brațe, o strânse la piept și o sărută cu foc. Maria, deșteptată de o-dată ca dintr-un vik, se retrase iute, se duse în camera fratelui ei și nu mai dete ochi cu Leon până a doua zi

In acest timp sosi și Negradi de la Piatra. Cu toată supărarea lui, bătrânul se simți adânc mișcat când veqlu pe fiul seu rănit.

Cel mai întristat din toți era însă bietul Dimitrache.

— Iacă la ce l-ațî adus! munte v-a trebuit, munte ați găsit!

A treia $i după acefet tragic eveniment, doctorul Marinescu declară că. Iorgu e în afară de ori ce pericol. îi trebuia însă fiului lui Negradi câte-va săptămâni, poate o lună chiar de liniște și de imobilitate absolută.

In toată curtea domnea o tăcere adâncă; conversațiile se făceau cu jumătate glas; servitorii nu umblau decât în vîrful piciorelor

Maria și Valerianu se întâlneau când în odaia lui Iorgu, pe care căutau să-l distreze în toate modurile, când în salon, unde erau mai liberi și puteau să vorbească ca și în trecut. Iubirea lor crescuse în taină; veghiând amândoi, ore întregi, la căpătâiul lui Iorgu, inimele lor tinere și curate se încleștase tot mai mult. Valerianu n-avea decât să spună un cuvînt pentru ca Maria să fie a lut, dar dânsul înțelegea foarte bine că, în aceste triste împrej urări era de datoria lui să aștepte până mai târziu.

După ce-și mai veni lumea în fire, începură cu toții să se gândească la dibaciul, și curagiosul plăieș, care scăpase pe Iorgu de la moarte. Agripina, după ce-î mulțămi cu efuziune voi să-i dăruiască o sumă mare de bani; dar cu toate rugămintele, Fulger nu voi să primească nimic.

— Nu-și face cine-va datoria pentru bani, cuconiță.

Iorgu, când fu mai bine, trimese pe un om să-l cheme, crezând că va reuși să-I înduplece. Dar el nu mai era in sat; plecase in Transilvania.

Peste trei săptămâni, Iorgu putu să se scoale din pat, și, peste câte-va țlile, să plece Iar Piatra; familia lui începu ast-fel să se mai liniștească.

Vălerianu fu nevoit, din cauza unor grave afaceri, să se întoarne pentru câte-va țlile Ia Tulgheș; dar, înainte de a pleca, el se hotărî să aibă o convorbire decizivă cu Maria.

Era o seară minunată. Ninsoarea încetase și zăpada, luminată de razele lunei, se întindea strălucitoare afară.

— In zori de Jiuă trebue să plec, ’i zise Valerianu.

Leon tăcu un minut; inimile amândorora băteau cu tărie.

— La ce să maî ascund încă o simțire pe care a-ți descoperit-o? Le ce se mai lupt în potriva unei patimi nerezistibile?... A sosit timpul să ve destăinuesc că, de la venirea mea în Piatra, nu ra-am putut opri de a ve iubi din adâncul sufletului meu și că cea mai mare fericire pentru mine ar fi atunci când această iubire ar fi împărtășită... De un cuvânt atârnă acuma fericirea sau nenorocirea întregei mele vieți!

Valerianu luă mâna Măriei, care nu o retrase, și mult timp încă amândoi tinerii stă-tură împreună, vorbind prin fraze scurte, întrerupte de lungi pauze, de fericirea lor viitoare.

încetul cu încetul, lucrurile își reluară mersul lor de mai nainte. Agripina Începu să se întâlnească din nou cu Forăscu; orbită de patimă, dânsa nu se mai ferea de nimeni, nici de servitori, nici de copii și, dintr-un moment într-altul, dânsa putea fi descoperită chiar de bărbatului ei. Lumea de prin casă își dădea seamă că desele vizite ale lui Forescu, care stătea ore întregi în camera soției lui Negradi, când acesta era pe la țară ori la Iaș^ Piteau să aibă un scop tocmai Cinstit. îndată ce Mitică intra în odaia cuconiții, servitorii plecați de acasă, știind bine că puteau să petreacă făiă grijă. Agripina ânsă-și, pentru a fi mai liberă, le dădea drumul; pe Maria o trimetea pe la prieținile ei iar lui Dimitrache h dădea tot felul de însărcinări prin oraș.

Negradi era, poate, singurul om în Piatra, care nu știa ce se petrece în casa lui. Tot orașul nu vorbea -de cât de amorurile A-gripinei; limbele rele aveau, în această privință, ce să povestească și ce să colporteze prin oraș. Cel mai mic demers al lui Forăscu era pândit, discutat; Agripina nu putea să iasă din casă fără ca să fie urmărită dedoue, trei femei. Un eveniment neînsemnat o vorbă* o privire, un semn, era înregistrat și comentat. Seara, nuoile descoperiri erau transmise din mahala în mahala, la toate seratele unde se adunai! Petrenii.

Cele mai aprige informatoare și mesagere erau, în această afacere, Aristița Uluceanu și Frăsina Alimpici. Tot ce raportau ele era în tot-d-a-una positiv, netăgăduit.

—» Dacă am vețjut cu ochii!

De cât-va timp însă relațiile între cele doue prietene se răciseră foarte mult și amiciția lor de odinioară amenința să se prefacă în-tr-o dușmănie neîmpăcata. Autorul acestei teribile zizanii era Pavel CămărăScu. Amendoue se încercase să răpească inima ajutorului de primar, care păstrase cât-va timp o neutralitate prudentă? Din (Jiua însă în care Pavel trimise Aristiței un coș cu păstrăvi, rivala ei căută numai de cât să-șî resbune.

Primele acte de ostilitate începură prin-tr-un demers al Fră^inei la Agripina.

— N-am fost de mult pe la țl-ta, cucoană Agripino, dar să nu creiji că te-am uitat; dovadă e că îndată ce am aflat că aî supărări,.ba chiar că ești în primejdie...

— Ce supărare? De ce primejdie ’nn vorbești?

— Trebue să știi mai bine de cât mine; nu e vorbă, eu nu cred nici un cuvent din ce se șoptesce prin lume, dar...

— Ce s-o fi șoptind? pe semne au înebunit oamenii să se lege acuma și de mine...

— Asta le spun și eu... d,ar vor să me creadă? Forăscu ’ncolo, Forăscu ’ncoace...

— Forăscu? Fiind-că are treabă omul cu băibatul med, apoi trebue să luați lucrurile la înțeles?

— Eu? FeTească Dumnezeii! Tocmai veneam să-ți spun că, dacă este vre-o persoană care-ți vrea reul, nu sunt eu aceea, ci... ia-n ghicește?

— Știri eu...

— Ai-istița!...

— A riști ța?

— Chiar dumneaei! dumneaei merge din casă ’n casă și iscodește toate minciunile de care-i plin târgul...

— Adeverat spui, soro dragă?

— Să n-am parte de ochii din câp...

— Ei lasă atunci, jupâneasă Aristițo, ’ți-oiu areta eu cu cine ai a face... ’ți-oiu resplăti eu cu vârf și îndesat!

Și Agripina se sculă în picioare și se plimba, înfuriată, prin odaie.

— Vii diseară la «soarea» la cuconu Lascaraclie Petreanu?... are să fie și ea acolo, s-o vecii ce mutre face...

— Nu era să me duc, dar dacă-i așa, am să viu și eu...

In acea di era să fie serată la cuconu Lascarache Petreanu, a căruia fată împlinea nouă-spre-Jece ani. Mai multă lume însă a-flase de la cucoana Nastasia Bogoslov că Profirița era cu duoi ani mai mare de cât spunea tată-seu. Cucoana Nastasia își aducea foarte bine aminte că reposata soție a lui Lascarache, cu o lună înainte de facere, dăruise un cărucior nepotului ei Yasilică, care atunci împlinise tocmai patru ani.

Aceiași lume, care cu o seară mai ’nainte se adunase la doctorul Marinescu șl cu doue sen mai ’nainte Ia deputatul Guzgan, se întrunea acum la Petreanu.

Pe la opt ceasuri veniră maiorul Proici, părintele Mihalache și Hristea Cozmescu, a cărui femeie continua a fi bolnavă.

— Sermănica... mal bine ar stânge-o Dumnezeu! Zicea sfinția sa părintele Mihalache.

In curând sosiră și cei-l-alți invitați: doctorul Marinescu cir nevasta și cumnata sa, Arghir Săcultea și mai în -urmă Sotir «bobocelul» Pietrii; nicăeii nu se dedea vre-o -«soarea» fără ca el să fie invitat; bărbații se umileau înaintea lui și cucoanele, in baluri, și-l smulgeai! upa de la alta. Dacă se întâmpla să fie mai multe petreceri în aceiași seară, de dimineață era o adeyerată luptă cine să-l aibă mai ântâiu și trei patru trăsuri îl așteptau la scară cu porunca să-l aducă pe- sus.

Veniră apoi căpitanul Dornea cu locotenentul Mihăilescu, cel d-ântâiii de la-dorobanți, al douilea de la pompieri; amânduol însă purtau galoși și nu ieșeau nici o-dată, pe ploaie, fără umbrele.

Pe la noue ore, toată lumea era adunată.

Vasile Bogoslov publicase de curând în «Aurora» o poezie dedicată Profirițel, ceea-ce sujjeră foarte mult pe cuconul Lascarache, așa în cât poetul fu reu primit.

Bărbații se puseră imediat ia cărți. Substitutul Săcultea și fcu Arghir se învârteau în-fr-una în jurul Profiriței și-i debitau complimentele cele mal nesărate.

Deveniți, din cauza ei,’ dușmani de moarte, dânșii căutau să se ia în rîs unul pe altul înaintea fiicei lui Petreanu. Săcultea avuse treabă mai toată Jiua la tribunal și seara fu nevoit să piardă un ceas la un evreu, care nu voia să-i împrumute banii trebuitori spre a-și face un nuou rând de haine.

îndată ce fu liber, Săcultea se îmbrăcă repede și veni la Petreanu; pe drum însă ’și aduse aminte că nu s-a ras și intră la un bărbier, care avea drept firmă: «A-ici șade feciorul lui Jiloise bărbierul». Feciorul lui Moise voi să radă repede pe domnul substitut, care era grăbit, dar din nebăgare de seamă îl tăia la obraz pe o întindere de doue degete. Săcultea trase dofie palme bărbierului și nu-i plăti nimic.

— Ce ai la obraz musiu Săcultea? îl întrebă Profira cum 11 veJu.

Substitutul se făcu că n-aude.

— Să ve spun eu ce are, respunse Arghir, care ’l zărise eșind de la bărbier; domnul Săcultea a început de cât-va timp a face economii și se rade acum la «feciorul lui Moise».

Toată lumea rîse în jurul lor.

— Minciuni spui, in-am ras la «briciul lui Dpcebal» strigă Săcultea roșu la față.

Apropiindu-se de doctor, el adaose: Lasă că ți-oiu areta eu afară, măi mojicule!

Frăsina Alimpici vorbea cu Aristița Uluceanu, — ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic intre ele — când intră cucoana Agripina. Repede Frăsina se despărți de prietena ei și eși înaintea femeeî lui Negradi.

— De ce n-a venit și musiu Iorgu? întrebă imediat Profira, am aiictit că s-a însănătoșit...

— Trebue să mai stea încă în casă, respunse Agripina.

Sotir vorbea cu Savel Cămărăscu și cu maiorul Proticî. Soția Iul Marinescu și cucoana Săftica a lui Forăscu ascultau, încântate, pe prezident, care le punea în curent cu «lecturele» sale. Tlnerul magistrat căuta să le arate că -el este un om Iubii nat, că nu crede nici în Dumnezeu, nici în facerea lumii în șase dile, nici în Adam și Eva.

— Eu sunt darvinist...

— Ce-i aceea? întrebă Cămărăscu.

Sotir le lămuri cum toată lumea învețată crede astă-Ji că omul se trage din maimuțe.

Cu toți! bufniră de rîs, un rîs enorm, omeric, care ținu vre-o doue minute.

— Bine, întrebă maiorul Proticî, dacă omul se trage din maimuțe, cum ne spui dumneata, arunci de ce nu ma! ies și asta-Ji oameni din maimuțe?

Sotir nu știu ce să respundă și, necăjit, le qlise:

— Poate crede lumea că eu spun minciuni? Cele ce ve istorisii, le-am cetit într-o carte groasă de trei degete...

Aristița Uluceanu întâmpinase pefemea lui

Negradi, și căută să lege vorbă cu dânsa; Agripina însă o evită cu o racâla vădită.

urai toți bărbații punându-se la cărți, femeile remaserâ singure.

— AucJU dumneata caraghiozlic! casierul Gălușcă să se despartă așa, uitam nisani, de nevasta lui... dicea femea lui Maxinescu.

-r- Nici n-o fi patru luni decând s-au luat, adaose doamna Forăscu.

— fe e pretinde că s-a încurcat cu femeea spițeruluî Kecskemet...

— De mult! acu o știi? d-apoi nici ea nu-î mai de treabă... prea glumea dumneaei cu directorul ăsta nou de la gimnaziu: un muntean fudul și obraznic.

— Poate o lua-o el mai la urmă...

— Mai știi?

— Dar de istoria locotenentului Prisăceanu ațiaudit? întrebă cucoana Aristița Uluceanu.

— Ge istorie, ma chere?

— Cum, nu știți nimica? n-ați auijit că și-a prins femeea cu Păsăreanu cel tîner?..

— Elei! respunseră mai multe cucoane.

— Asta nu-i adeverat! e o iscodire de-a dumitale, care nu ai a face alt nimic toată diua de cât să te legi ba de unul ba de altul... observă*Âgrjpina pe un ton batjocoritor...

— Eu? poți să ’ntrebî...

— Nu-i adeverat! nu-i adeverat, chiar adi dimineață a fost ofitârul la Iorgu, si era? vesel și liniștit ca tot-d-a-una.

— Eu u-ain nici un interes să spun minciuni și me mir ce 4nsemnează mânia asta, respunse Aristița.

— A! sau n-ai interes, asta nu-i treaba mea... Mai bine aî face cucoană Aristită să te ocupi maî mult de dumneata și să lași pe cei-l-alți în pace. Dacă ’i chestia de vorbe, ar trebui să iei seama ce se vorbește.pe socoteala dumitale...

Cele-l-alte femei stăteau înmărmurite prin prejur și nu îndrăzneau să dică nici un cuvânt. In cea-l-altă odae se au$ea într-una:

— Hait! ai sfeclit-o căpitane... eaca... popa... și ear popa de trei ori de-a rândul.-

Era glasul lui Hristea.

— Pe socoteala mea? întrebă Aristița. Tare ași vrea să știu ce se vorbește...

— Aî vrea să știi? Nu me face că acuși spun tot... strigă Agripina înfuriată.

— Cucoană Agripină! liniștește-te me rog matale, întîmpină Frăsina Alimpici, încântată de cele ce se petreceau.

— N-ai decât să spui; nu-mi e frică că m-oiu roși... dacă-i pe-aceea, ași putea sa spun și eu despre dumneata lucruri care nu ți-ar prea prii...

Din vorbă ’n yorbă, cucoanele ajunseră să-șî arunce vorbe groase-n față.

— Trăește cu sub-prefectul...

— II înșeală pe bărbatu-seu -cu Foiăscu!

— Cucoană Agripină! madam Uluceanu!

strigau cele-l-alte femei, silindu-se să le astâmpere.

Bărbații se sculaseră de 1$ cărți. Alecu Negradi, care audi cele din urmă cuvinte ale Aristiței, se sculă și dânsul repode și veni până în pragul salonului. Toată lumea tăcea. Femeea lui Forăscu leșinase, ear bărbatul ei, galben și tremurând, trecu în altă odaie.

Petrecerea nu putea să mai dureze; peste vre-un ceas lumea se întoarse acasă vorbind despre întâmplarea din acea seară.

— Are să fie bocluc, $ise Bogoslov eșind.

— Cum iVa mai fost! adaose locotenentul Mihăilescu.

Săcultea se opri în uliță la vre-o sută de pași departe de casa lui Petreanu și aștepta pe doctorul Arghir. In curând sosi și acesta; fiind întunerec, el se lovi piept în piept cu substitutul.

— Aha! mata ești? te așteptam să-ți aret eu... să vedem o să-ți rpai bați joc de oameni așa fără nici un rezon...

Și mâna substitutului intrase deja în perul lui Arghir, care respunse cu vre-o doui pumni la falei.

— Lasă de per că te calicesc 1 striga doctorul, care ținea foarte mult la frizura sa.

Substitutul însă ’1 trăgea mereu de chică și-i mai dedea câte-un pumn, când în dreapta când în stânga.

— Vrei să mă desconsiderezi în ochii demoazelei? Na! câine de cioclu!

— Am să-ți fac proces tâlharule... respundea Arghir lovindu-l cu picioarele.

Ei strigau, se batjocoreau și loviturile deveneau tot maî dese și mai bine îndreptate. Săcultea trăgea mereu pe dușman la dânsul, când, deodată, piciorul Iul dădu într-o groapă astupată cu zăpadă; el alunecă în-tr-ânsa urmat jde doctor. Luna eșise de după un nor și privea, nepăsătoare, la cei doul luptători, cari voeau să se șteargă de pe fața pământului. Cânii începură a lătra prin împrejurime. După vre-o dece minute, sdrobiți de oboseală și înghețați de frig, ei se săturară de luptă și se îndreptară fie-care spre casă, unul în dreapta, cel-l-alt în stânga.

— Te-oiu prinde eu altă dată, strigă Arghir de departe, am sa te jupoiu de piele.

— Am să te dau la câni.

Până târziu în acea seara și mult timp după ce toată lumea se culcase, Negradi ’se plimbă cu pași mari prin odaie, căutând sa se ’desmeticească în mijlocul atâtor gânduri dureroase, a îndoieleî și a mâniei care ’i umflase tâmplele și făcea să-î l-esune în u-recbî svâcnituri ca de ciocane.

Ori și cât de multe certe ar fi avut el cu nevasta lui și ori cât de supărat era pe dânsa de o bucată de vreme, totuși nu ereduse nici o-dată că Agripina ar fi putut să a-jungă până a-î fi necredincioasă. Nu mai ținea la ea, dar se simți atins în demnitatea lui de bărbat, în cinstea lui de om respectat de toți. Une-ori se resgândea; știa cât de vorbărețe și de răutăcioase sunt femeile între ele și-și închipuea că cele ce spusese Aristița nu erau de cât niște vorbe fără temeiu. Vermele îndoelii însă intrase în sufletul seu și, din acel minut, nu mai avu nici pace, nici odihnă.

Evenimentul însemnat al dilei, subiectul tuturor conversațiilor, tema pe care se brodau variațiuni nesfârșite, era cearta dintre Aristița Uluceanu și Frăsina Alimpici. Cele doue veduve rupsese prietenia lor în mod fățiș; resboiul între ele fusese declarat, mănușa fusese aruncată, cartelul primit.

Aristița nu putea să mai aibă nici o îndoială că scena petrecută între dânsa și Agripina, la serata Iui JPetreanu, fusese provocată de nenorocita ei rivală. Pentru ca ori-ce urmă dc prieteșug să fie ștearsă între ele, Aristița înapoiă cucoanei Frăsinei toate «cadourile» pe care le primise de la dânsa; Frăsina la rândul ei nu rămase, se ’nțelege, mai prejos: ea înapoiă chiar în acea Ji un sfeșnic de argint pe care-l primise de la fosta ei prietină la anul nou, precum și -doue găinî încălțate care-x fusese dăruite de rllua ei.

A doua ții, ele se întâlniră la cucoana Nastasia Bogoslov, la care se dusese să le caute în cărți; aci, de la cele de ’ntâiii cuvinte, veduvele trecură la fapte...

— Mai pârât la Agripina!

— Îți plac păstrăvii dumitale? Poftim păstrăvi!

Și umbrelele lor, după ce descriau morisci fantastice prin aer, se abăteau cu furie când pe capul uneia, când pe spatele cele-l-alte.

Cucoana Nastasia, speriată, se închina la icoane, pe când poetul Yasile se silea să le despartă. El nu reuși să le potolească de cât după ce Aristița primi o lovitură care-i umflă un ochiu și dupe ce rivala ei, împie-decându-se de un scaun, căJu la pământ.

— Me miram eu de înțelesul cărților adi dimineață, spusexucoana Nastasia nepotului -e!, dupe ce veduvele plecară: ceartă pentru un om de roșu... acum se lămuresd lucrurile...

îndată după cearta e! cu Aristița, Agripina trimise pe Hristea Cozmescu la prefect ca să-i facă un hatâr: să destitue pe Costică Uluceanu din funcția de vameș la Prisacam.

Peste (Jfece (Jile,’ Costică primi de la ministerul de finanțe înștiințarea să părăsească postul, remânând ca el să fie «chemat mai târziu în altă funcțiune».

Uluceanu era tipul desăvârșit al parazitului național; în toată vieață lui nu câștigase un singur ban, care- să nu provină din visteria statului; în școală, fusese bursier până-la vârsta de opt-spre-^ece ani; apoL se strecurase prin nenumărate funcțiuni: copist suprefect, ajutor de judecător, perceptor, învățător... el nu avea altă ambiție xle cât a-ceea de a-și face anii de serviciu, pentru a se retrage Ia bătrânețe cu o pensioară. Nu-r mai remânea de cât, la moarte, să fie îngropat cu cheltuiala Statului.

Uluceanu trecu imediat în opoziție și se alipi pe lângă grupid Budușcă-Rugină, în jurul cărora se adunase toți nemulțumiții.

Afacerile lui Negradi mergeau, dtn ce în ce mal reu; pe lângă toate nenorocirile, de vre-o-doue septămârh. tovarășul seu din Galați nu mal dădea nîoi un semn de viață... CuQonuI Alecu îi telegrafiase în doue rânduri fără a primi nici un respuns... Era oare adeverat, ce se vorbea prin oraș, că Haini dăduse faliment?... Era ru neputință, de necrezut și totuși un fior îl făcea să tremure, din Cap până-n picioare, când se gândea că mai la urmă lucrul se putea întâmpla...

In aceste împrejurări sosi de la munte, moș Gavril, omul de încredere al lui Ne-gradi. El ceru să vorbească numai d,e cât cu boerul.

— Ce ai să-mî spui? întrebă cuconul Alecu răstit...

Moș Gavril, după ce se scarpină în cap și tuși, povesti lui Negradi cum lucrurile mergeau foarte rău la moșie; grămăticir îiu-și mai vedeau de treabă, vechilul nici nu mai da pe la «canțilerie» iar Neculai Brusture, nu mai îndrăznea, din causa unei certe ce avuse -cu Toader Fulger, să maî meargă prin sat...

— Poftim! strigă Negradi plimbându-se înfuriat și strîngând pumnii de mânie... Asta ’mi mai lipsia acuma... ’mi vine să-mi iau lumea în cap... O să me duc pe la munte și o să-i împușc pe toți ca pe niște câni...

Pe când cuconul Alecu era în culmea e-xasperâreî, intră în odaie cucoana Nastasia Bogoslov...

— Lasă-mă cucoană! strigă el protopopesei... iar vre-o funcție, vre-o pensie... o sa dau și deputăție și tot dracului...

Cucoana Nastasia rămase un moment nedumerită...

— N-am venit să-ți cer nimica... îți aduc din potrivă, o veste bună...

— Veste bună? M-amdesvățat de mult cu veștile cele bune... S-audim...

Cucoana l^astasia era cea mai vestită pețitoafe din Piatra; nici o căsătorie nu se putea face fără intervenirea sau cel puțin fără a se lua și consiliul ei. Iscusită, discretă, dânsa era un mesager neîntrecut pentru a.-semenea treburi. Ei se datora căsătoria lui Marinescu cu Adela, căsătoria lui Guzgan cu vara prefectului; la nevoe cucoana Nastasia se însărcina și cu divorțurile: câte o intrigă pe ici pe colo... dar aceasta numai când măritișurile se împuțineau.

Cucoana Nastasia venea cu o misiune delicată din partea lui Petreanu. Fiica acestuia, Profira, refuzase acum de curând mâna «bobocelului» Pietrei, a lui Sotir, cea mai bună «partidă» din oraș! Cuconul Lascarache era disperat. Profira fusese luna trecută dervre-o doue ori în visită la mătușa ei, starița de la Varatec; nu cum-va «boaita» — cum îi Jicea Petreanu — vârîse în cap fetei sale să se facă călugăriță? Misterul fu pătruns însă în scurt timp. Desele visite ale Profirei la Maria și o fotografie a lui Iorgu, pe care cuconul Lascarache o găsi într-o Ji în camera fiicei sale, îl făcură se descopere taina...

Pentru nimic în lume Lascarache. nu s-ar fi opus la cel mai mic capriciu al Proliriței... Într-d Ji aceasta îi ceru un poney; peste câte-va septămâni soseau de la iarmarocul de la Fălticeni duoi poney negri, de-o frumusețe rară și de la Jean, din București, un paner ușor, elegant... vroia Profira pe Iorgu?...

nimic mai ușor; cu averea sa nimic nu-i era cu neputință. Ya cumpera și pe Iorgu, dupe chm cumperase poneii și panerul.

Negradi prixni cu o nespusă bucurie vestea protopopesei.

— Spune-x lui Lascarache că sunt încântat... din partemî le dau copiilor bine-cuvân-tarea mea cu. amândouă mânile.

Alecu vedea în căsătoria dintre Iorgu și Profira o punte de scăpare pentru dânsul, în mijlocul nenorocirilor cari căzuse ca grindina asupra lui. Dacă această căsătorie se va face, el putea desigur să se împrumute de ia Petreanu cu șapte sau opt mii de galbeni... înlătura ast-fel strimtorarea pe care o vedea apropiindu-se în fie-care $i tot mai mult de dânsul...

îndată după plecarea cucoanei Nastasîa, Negf adî chemă pe Iorgu și se închise cu el în odae.

Alecu întrebă maijintâiu pe fiul seu dacă s-a însănătoșit pe deplin și dacă era in stare să se întoarcă ia murrte -spre a se pune din nou pe lucru.

Iorgu declară âă era gata să plece peste o septămână.

— On-cum fie, adi sau mâne are să trebuiască să te întorci; după cât ved eu însă, mi se pare că nu-ti prea place să stai la țară; de aceea am găsit un mijloc să-ți fac pe placul teu, să te scap de munte...

lorgu stătea in picioare; se uita țintă la tatăl seu.

— Nu înțeleg, răspunse densul.

— Am de gând să te însor... cu o fată bogată...

— Ași fi curios să știu și eu cu cine, ori cât de puțin interesat m-aî crede că sunt în chestie...

— Lasă vorbele la o parte; trebue să fi aflat, prin casă, că Petreanu vrea să te aibă drept ginere și că, de hatârul meu, are de gând să mărească zestrea fetei cu cinci mii de galbeni; iată ce vream să-ți spun, scurt și fără încunjur; nu me îndoiesc că lucrul îți face plăcere...

— Îmi face plăcere că te interesezi de mine... Cât despre fiica lui Petreanu, ar putea tată-seu să-î mărească zestrea nu cu cinci mii, dar cu cincizecî de mii de galbeni, eu tot nu ași lua-o.

— Ai nebunit?

— Nu am nebunit-de loc și știu- foarte bine ce vorbesc; eu nu sunt marfă de vemjare...

— Și eu îți spun Tsă trebue să iai numai decât pe Profira; ai să aibi banii tei și me scapi și pe mine de-o mulțime de buclucuri... le cunoști destul ce să ți le mai înșir... cred că de astă data, cel puțin, ai sa me asculți.

— Sunt gata să te ascult în orî-ce, numai întru Gât privește însurătoarea mea, nu. Poți să-mt cei vieață dacă voeștî, dar consciința, dar inima...

— Nu ești în toate mințile astăzi; îți cade norocul în palmă, și tu, ca un năuc, fugi de el; crețjî că are să ți se mai arate așa prilej? nici odată!... Miemî trebue să iei numai decât pe Profira; de aceea fii bun și te gândește și să-mî dai răspunsul hotărît mâine dimineață; dacă nu ai de gând să faci ce-ți cer eu, cu mine ochi nu o sa mai dai cât vei trai tu...

— Respunsul meu l-am dat și nu am ne-voe să mai me gândesc...

— Bine, bine... vom vedea... vom vorbi mâine dimineață.

Negradi rămase pe gânduri, ascumjându-și cu greu mânia în potriva fiului seu. Cum! și acest noroc neașteptat se ducea in vent? Și fiul său, în loc să caute a se împaca cu dânsul, însurându-se cu o fată bogata, se a-arătamaî neascultător decât tot-d-a-una?... Nu, nu, până aici...

A douaiji dimineață, Negradi intră în camera fiului său... acesta lipsea.,. Patul era deja făcut; unde putuse el să meargă atât de timpuriu?

Alecu mai așteptă o oră, două; se făcu vremea dejunului; lorgu nu se întoarse. Dumitrache nu văduse pe băeat din ajun. Servitorii nu puteau da nici o deslușire. Singur portarul întâlnise pe Iorgu, pe la miezul nopții, urcându-se într-o droșcă, care-l aștepta la poarta; cuconașul luase un geamantan mare cu densul.

Nu mai încăpea nici o îndoială:

Iorgu părăsise căminul părintesc, înfruntase încă o dată voința tatălui seu.

— Blestem pe capul lui, ticălosul și nemernicul, strigaNegradi smulgându-și perul... M-a nenorocit, m-a sărăcit... Afurisit să fie câte dile o mal avea...

Când se întoarse îi biuroul seu, Alecu găsi o scrisoare pe masă. El se repezi asupra ei și o deschise, cu mânile tremurânde.*. ce putea să-i scrie, mizerabilul?

Dar nu era scrisoarea fiului seu... era o scrisoare anonimă.

Pe patru pagini mărunte erau destăinuite pe larg relațiile Agripine-i cu Forăscu.

Scrisoarea enumera date, cita cuvinte, povestea fapte, care, reamintite lui Negradi, îi reîmprospătau, ca într-un cadru luminos, impresiuni confuze din trecut.

Gesturi și semne neînțelese îi apăreau a-cuma, în viziunea lui exagerată, în care toate amănuntele luau proporții extraordinare, pline de intenții insultătoare la adresa lui; auJea par-că intonațiile vinovate ale unor cuvinte ce i se păruse indiferente vedea înaintea lui, ca o aparițiune, care-l urmărea pretutindeni, figura ironică, batjocoritoare, a lui Forăscu, privirea sa șireată, nasul lui subțire, favoritele sale ’n vânt... și, închinând ochii pentru a scăpa de această obsesiune, figura avocatului i se arăta mai deslușită,, mai ironică, mai batjocoritoare...

£ra adevărat deci ceea ce spusese Aristița la serata lui Petreanu...

Și această femee perdută, după ce-i furase cinstea, îl împingea acum la i-uinăr... Iorgu nu putuse să plecă decât sfătuit de densa, cu bani dați de dânsa, și această plecare însemna pentru Negradi, dacă nu ruina deplină, de sigur însă începutul strimtorărei. Haim dăduse faliment, lucrul era astăzi pozitiv. Cuconul Alecu vedea acum, ca într-e oribilă halucinație, pe Wortmann de o parte, pe Păsăreanu de alta, cum îi rupeau bucăți întregi din moșiile sale, cum îi smulgeau pădurile, îi risipeau hambarele și-r sfărmau ferestraele...

— Ce ai făcut cu Iorgu, femee mârșavă ce ești? strigă el Agripinei, eșindui-i în cale, înfuriat ca un tigru rănit.

Iorgu era acum blocul de aur, caseta prețioasă, care cuprindea o avere întreagă, un fel de comoara imensă, pe care o mână nebuna ar fi aruncat-o îh fundul Bistriței.

Agripina, înspăimântată, făcu un pas îndărăt...

— Respunde, că sunt în-stare să te omor f urmă Negradi, cu ochii injectați de sânge...

— L-aî alungat, a plecat... și-a luat băiatul lumea In cap... cum o să ne-o luăm cu toții.

— M-ai nenorocit, smintit-o, strigă cuconul Alecu; după ce ți-ai perdut demnitatea, după ce ai făcut casa mea de batjocură, acum ți-ai perdut și mințile...

— Nu înțeleg Pe voeștî să $ici! răspunse Agripina, devenind, deodată, galbenă ca o făclie. Cuvintele lui Negradi o lovise, cj o săgeată, drept în inimă... bărbatul ei, știa deci totul... și totuși i se părea că nu e vinovată, că greșala eî nu era decât urmarea firească a purtărei barbare a soțului ei... a-cesta putuse s-o oprească de pe povârnișul pe care alunecase; încăpățânat, orb, dânsul nu-i întinsese însă o mână de ajutor. A cui era vina?

Într-o clipă de reyoltă, ea voi să destăinuiască totul, înfruntând, prin mărturisirile cele mai complecte, mustrările-și mânia lui Negradi... era o rezvrâtire a întregei sale vieți, o protestare a tinerețe! sale perdute, a iluziilor sale risipite, a tuturor fibrelor sufletului seu, încordât în căutarea unor âenzațiuni, pe care le întreveduse fără a le putea dobândi,.. Ei da, era amanta lui Forăscu! Aceste cuvinte îi veneau pe limbă și-i ardeau buzele... o secundă încă și confesiunea era să fie deplină... dar această încordare a voinței sale nu ținu decât un moment; ea urmă comedia începută, până la sfârșit, față cu omul pe care ’1 considera ca pe un dușman neîmpăcat

— Nu înțelegi? urmă Negradi ridicând glasut; voâști să vorbesc ca să înțeleagă toată lumea și să te fac de rîsul tuturor?

— Eu nu me simt vinovată de nimic... fă-te și de rîs, dacă-ți place.

— Nu știu cum me stăpânesc încă de... stțjgă Negradi, mai înfuriat încă și apropiin-du-se de Agripina.

— Voești să me lovești? Poftim! zise a-ceasta din urmă cu un aer provocător. Poftim! fă și mișelia asta...

— Femee ticăloasă ce ești! urlă Negradi repedindu-se asupra Agripinei și apucând-o de gât. După ce ’mi-aî necinstit casa, în loc se te ascunzi îp fundul pământului, me și înfrunți...

Dimitrache, atras de strigătele Agripinei ii sări în ajutor,, și cu multă greutate izbuti să o scape din mâinile fratelui seu. Negradi, cu ochii încruntați, roșiu la față, spumegând de mânie, âlergâ după dânsa în sofragerie, resturnând mese și scaune fiî aruncând cu farfurii și cu sticle...

Maria căzuse în genunchi înaintea tatălui seu; ea își frângea mânile, conjurând pe Alecu sar se liniștească... Prezența fiicei sale, singura ființă care părea că mai ține la’ dânsul, îl opri un moment în loc. Negradi făcu, fără de voe, câțivapași înapoi...

deodată însă, densul sări din nou, ca și curți ar fi călcat pe o viperă...

La ușa de la intrare, el intrevăJuse figura ironică, batjocoritoare a lui Forăscu. Acesta, asigurat de Cozmescu că Negradi nu băgase in-seamă cuvintele Aristițeî, se prezenta la Negradi pentru a se înțelege în privința procesului cu Păsărea nu.-

Guconul Alecu se repețji- ca un taur înaintea lui:

— Ce cauți aci, tâlharule?

Forăscu, înspăimântat, înșiră doue-trei vorbe fără înțeles.

— șî tu te-ai pus pe capul meu? ține, canalie! răcni Negradi lovindu-l cu palmele peste obraz. Aici, săriți Ion, Yasile!

Duoi argați alergară din fundul curței.

— La pământ! așa! ticălosul! Dați-i! urla Negradi călcându-l cu picioarele.

Lumea începuse să se adune la poartă; la toate ferestrele caselor vecine se ivise capete...

Mai mulți trecători, atrași de strigătele a-vocatului, alergară din t6te părțile și-l scoaseră din primejdie.

Avocatul avea fața și mâînele pline de sânge. El fu pus țntr-o trăsură și întovărășit de un vecin până acasă.

Negradi se întoarse în odae la el, și, după ce trase ușa cu tărie dupd dânsul’, cădu într-un fotoliu; din când in când el își trecea mâna pe frunte; limbi de foc îi ardeau par-că creerul; urechile li țiuiau și-l făceau să tresară în fie-care moment; i se părea că băuse o otravă care lucra încet, dar sigur, care ’î amorțea simțirile, nelăsându-i ca urmă de viață decât o Imensă durere... o idee fixă, vagă, de care nici nu-și mai dădea bine seamă... nu mai știar de ce și pentru ce, avea însă simțimântul confus al unei mari nenorociri.

Guconul Dumitrache căuta să-L liniștească.

— Se poate să faei așa poznă Alecule? vinoțî în fire omule... -ce creiji tu toate minciunile câte se plimbă prin oraș...

Negradi nu mai -putea răspunde.Ochii i se întorceau în cap, limba sa bolborosea cuvinte neînțelese, fața și mâinile i se învinețise...

— Pentru Dumnezeu, ce ai Alecule? strigă Ddmitrache cuprins de desperare... Săriți! Agripino! Mario! săriți cu toții.,, un doctor...

Și bătrinul, palid și Jxemurând, -sdrobit și dânsul de atâtea emoțiuni teribile, cădu pe un scaun lângă fratele său.

Moș Gavril alergă în grabă și aduse pe doctorul Burdea, de la spitalul de la Neamțu, care din întâmplare se afla în acea Ji în oraș.

Starea bătrînului era foarte gravă. Doctorul nu putea să se pronunțe până a doua Ji... Negradi nu cunoștea pe nimeni... ei făcea numai, din când în când, câte un gest ca și cum ar fi voit să alunge pe cine-va de lângă dânsul.

A doua Ji se respândi în oraș știrea că Negradi încetase din viață. Fie-care povestea amănunte pozitive în privința morții sale; unii indicau chiar ora esactă când cuconul Alecu își dăduse sufletul.

De dimineață încă sosiră o mulțime de cirnoscuțî și de prieteni ai-^asei: prefectul Grozăvea nu, deputatul Guzgan, Sotir, Săcultea... Hristea Cozmescu îi introducea, pe rînd, în salon, și le povestea întâmplarea. Părintele Mi-halache Prapur, însoțit de un diacon și de duoi dascăli venise înfr-un suflet... iată o înmormântare cum o visa el de mult; murise, în sfirșit, un creștin maf dihaiu! Făclierul Sava veni și dânsul să se înțeleagă asupra grosimeî și numărului luminărilor ce trebuia să aducă...

Din fericire însă Negradi nu murise. Doctorul Buidea asigura chiar că dânsul va putea să scape cu viață, dacă va ff ferit de nuoî emoțiuni... Natura lui de fer, nervii săi oteliți, rezistase teribilei lovituri ce primise... o a doua lovitură însă trebuia neapărat să-i fie fatală.

Negradi se schimbase atât de mult, în doue Jile, în cât de abia l-ar mai fi putut recunoasce cine-va; figura lui se lungise, ochii săi erau șterși, căutătura lor fixă, buzele subțiate și vinele; el își plimba din când in când privirea de la Maria la Dumitrache; in două rânduri, Agripina veni lângă densul; el îi făcu semn să, se îndepărteze. De abia după vre-o săptămână, cuconul Alecu putu să îșî mai vină în fire; el nu putea pronunța însă de cât câte-va cuvinte; partea stângă a trupului părea a fi cu totul paralizată...

In casă nu mai era nici un ban.

Câte-va mii de galbeni peciseră în nenorocirea de la Galați, și de la munte, Lepsișchi scria că nu are în ladă nici macar Jece galbeni.

Agripina avea strânși de o parte câte-va sute de galbeni, dar ii dăduse lui Iorgu, la plecarea acestuia.

Cu câte-va $ile înainte, Iorgu primise din streinătate, o scrisoare care avuse darul să-l neliniștească în cel mai mare grad.

El alergă numai decăt, după primirea scrisorei, în tot orașul, pentru a găsi o sumă mai mare de bani; toate alergările, sale însă fura zadarnice și, în cele din urmă, el se adresă Agripinei, conjurând-o să-i vie în ajutor,

— Trebue să plec... trebue să plec... spunea el Agripinei, cuprins de desperare... nu mai sunt stăpân pe mine, nici pe viitorul meu... au? legat soartă altei ființe de soarta mea, — și acum, un eveniment apropiat strânge și mai mult legătura dintre noi... trebue să plec.

In urma convorbire! ce avu cu părintele seu, Iorgu deveni și mai stăruitor. El declarase Agripinei că dacă nu va putea se plece chiar în acea seară, va pune capăt (Jilelor sale, și, spunând aceasta, dânsul arăta un revolver încărcat.

Solomon Wortmann, căruia Negradi nu-i mai putea înlesni afacerea cu spitalul din Piatra, ceru să i să plătească dobânda banilor împrumutați de la dânsul și cele câte-v^ poliți subscrise în timpii din urmă pentru nevoile casei.

Solomon se jura că nu mai putea aștepta o sigură ții; pretexta că și dânsul are plăți mari de făcut și că nu voia șă pățească ca Haim de la Galați. El dădea în acelaș timp a înțelege că dacă nu va fi plătit imediat, cu multă părere de rău, va fi nevoit să recurgă la un secuestru. Pentru ca lucrurile însă să nu a-jungâ aci, ca un vechiu și sincer prietin al familiei, dânsul propunea lui Dumitrache și Agripinei să vândă o moșie a lui Negradi, Tulcanii de pe Bicaz. Solomon cunoscea chiar pe o persoană care era dispusă să dea un preț convenabil,»nu tocmai mare, dar în sfârșit, în împrejurările de față ori-ce sumă, de unde ar fi venit ea și cu ori câte sacrifiicii, nu era de desprețuit. Cumpărătorul, Hristea Cozmescu, care pentru moment se găsea și dânsul strâmtorat— așa pretindea Solomon — era dispus sa iea moșia mai mult pentru a face un serviciu familiei Negradi, la care ținea atâta, decât pentru a realiza un câștig.

Hristea Gozmescu asigura și dânsul că făcea un imens sacrificiu și aceasta numai de hatârul lui cuconul A1ecu.

Peste câte va $ile, Negradi fu pus în curentul teribilei situațiunî. Contrar însă așteptărilor fratelui seu, dânsul nu manifestă o mare întristare când i se pomeni de vinderea moșiei. O nepăsare adâncă îi coprinse sufletul. Cupa amărăciune! tusese golită până la sfârșit; ce ar mai fi putut sa-l amărască mai mult? Nenorocirea sa era deplină, iremediabilă. Nimeni in lume nu putea să i-o mai mărească. Alecu se aștepta, resignat, la toate calamitățile... Așa voise, se vede, Dumnezeu și cu fatalismul unui vechiu boer, fncult și bigot, el aștepta ca Providența să-și execute decretele sale...

El iscăli, cu ochii pe jumătate închiși, toate actele fce cari i le presintară Solomon și Cozmescu. Tulcanii fură vânduți pe jumătate ’din valoarea lor.

Acum nu-î mai rămânea lui Negradi de cât Lunceștii. Procesul cu Păsăreanu amenința însă să-i răpească și o parte din aceasta jnoșie.

In mijlocul atâtor suferințî, Negradi așteptase moartea în liniște, dar marea mângâe-toare, după ce păruse că voește să se oprească o clipă, în eterna ei căletorie, ‘își urmă drumul înainte fără a se opri la dânsul și acum, la flecare revoltă a constituției sale robuste, la flecare opintire a întregei sale ființe în potriva boalei, la flecare renaștere a simțirilor sale amorțite, el recăpăta tot mai mult conștiința nenorocirilor care se* abătuse asupra lui, întrevedea grozavele lupte, Încercările cumplite care-l așteptau într-un viitor apropiat.

De’ la îngrozitoarea scenă petrecută a doua iii după plecarea lui Iorgu, Agripina nu mai văduse pe Forâscu. Acesta, în urma maltratărilor ce suferise, fusese nevoit să stea vre-o trei săptămâni în casă. Ceea-ce despera însă pe avocat, nu era atâta niei ofensa suferită, nici scandalul întâmplat — scandal de care vorbise și ziarele din capitală, — nici procesul de divorț cu care ’1 amenința Safta, care aflase însfârșit totul, ci transformația operată în figura sa. Forăscu fusese nevoit să ’și taie favoritele și—ceea ce era și mai grav— nasul, faimosul lui nas, subțire-și ascuțit, era turtit, lățit. Nimeni nu. ar mai fi recunoscut fina și șireata figura a primului avocat din Piatra, în această piftie diformă...

Agripina era în curent, prin Cozmescu, de cele ce se petreceau îh casa avocatului. Acesta jurase să-și resbune în potriva lui Negradi.

— Am eu cu ce să-l frec pe cuconul Alecu, spunea Forăscu luî Hristea. Toate actele dumisale, în procesul cu Păsăreanu, sunt la mine... O să vadă dumnealui!

Mai nenorocită și mai tristă însă de cât toți era Maria.

Scenele îngrozitoare la care asistase, fuga lui Iorgu, boala lui Negradi, păcatul Apripinei, ruina care bătea la ușa lor, produsese in sistemul ei nervos, atât de fin și de delicat, o sdruncinare cumplită.

ba cel mai mic sgomot, la cea mai mică neliniște în casă, nervii ei, întinși peste me-sură, ca niște coarde gata să se rupă, erau cuprinși de niște vibrațiunî dureroase, care o făceau să sufere un adevărat martiriu.

Și pe lângă toate aceste chinuri, de la plecarea lui Iorgu, Maria nu mai primise nici o știre de la Valerianu...

Ce putuse să devină Leon în acest lung interval? Nici un semn de viață, nimic. Putuse dânsul s-o uite cu desăvârșire, să-și calce cuvântul, după ce aprinsese în Sufletul ei o dragoste atât de viue, după ce păruse că, pentru vecie ’și legase inima de inima ei?

Într-un moment de slăbiciune, când i se păru că totul se prăbușește în jurul ei, după scena teribilă dintre Negradi și Agripina, Maria trimise loi Valerianu o scrisoare desnădăjduită.

Trecuse $ile și săptămâni însă, și nu primise nici un răspuns.

Totul era sfârșit.

Opoziția ridica din di în Ji capul; fostul primar Budușcă grupase în jurul seu pe toțî slujbașii dați afară, pe toți nemulțumiții. In fie-care seară grupul seu se aduna într-una din sălile cafenelei (La cetatea Neamțului»; acolo, în fața unei litografii reprezentând scena faimoasă dintre Ștefan cel Mare și muma sa, la porțile cetățeî, Ștefanache Rugina, urcat pe un scaun, arunca cele mai îngrozitoare acusațiuni la adresa prefectului și a guvernului...

In peretele pe care era atârnată litografia, la spatele acesteia, poliția practicase o gaură și, un comisar, postat în camera de alături, cu urechea la zid,, asista ast fel, fără a fi vădut de nimeni, la toate conciliabulele o-pozanților.

Costică Uluceanu era însărcinat, în special, cu trimiterea corespondențelor la țliarele din capitală și cu redactarea scrisorilor anonime, cart se expediau regulat miniștrilor. 0 corespondență,’ adresată in timpii din urmă farului «Virtutea Română» din Bucuresci și în care erau date pe față hoțiile comise la primărie_ de Hristea Cozmescu, produsese un mare sgompt!n cercurile politice.

Noul primar al Pietrei era acuzat, pe față, Intre altele, că din lemnele^destinate localului comunei oprise pentru dânsul opt stânjeni, că-și piefruise curtea cu bolovanii cumpărați pentru stradela «Baiaderelor» că luase pe sub mână, în înțelegere cu Solomon Wortmann, întreprinderea acciselor și a iluminatului, că împrumuta cu dobândă uzurară banii orașului, în folosul seu personal și că, la urma, pentru a ascunde toate aceste far-de-legi, falșificase t6te registrele comunei...

«Virtutea română» își văzuse tirajul seu urcându-se în mod considerabil in urma publicărei acestor corespondențe, sub titlul imprimat cu litere cât gândacul: Hoțiile de la Piatra».

«Hoțiile, jafurile, potlogăriile, escrocheriile, pungășiile, delapidările, borfășăriile și tâlhăriile banditului din Piatra se țin lanț. Haiducul fură și guvernul tace; orașul este prădat, ruinat și primul ministru închide ochii... Ce regim de canalii!... Până când toate a-ceste mișeliî?... Vrea cabinetul să punem mâna pe pușcă și să -eșiih în stradă? Să ne-o spună! Dar atunci să se știe că nu noi vom fi răspunzători de sângele versat... nu noi Vom putea fi acuzați ca am dat prilej streinilor să strige, rînjînd d^bucurie: Finis Romaniae!

Ast-fel termina «Virtutea Română» unul din articolele eî de fond, în care, la urmă, făcea o comparație între administrația mizerabilă a lui Cozmescu și «oblăduirea părintească» a Iul Budușcă.

Prin cercurile bine informate însă din Piatra se pretindea că Budușcă, pe timpul gospodăriei sale, se folosise de construirea cazărmeî pompierilor pentru a-și repara din temelie casele sale din străda Titu-Liviu.

De curend, un deputat din oposiție făcuse în privința cestiunei de la Piatra, o interpelare care avu un mare răsunet. Guvernul, față cu mișcarea oposiționistă, care creștea atât în camere cât și ’n țară, fu nevoit să rânduească o anchetă parlamentară. Raportul comisiunel de anchetă, compusă în majoritate din membri de ai oposițiel, fu defavorabil lui Cozmescu. Nici prefectul, nici ministrul nu mai puteau face nimic pentru a scăpa pe protejatul lor; Hristea fu dat in judecată și trimis înaiutea juraților.

Primarul ’șl luă de apărător pe Mitică Forăscu, care făgădui prietenului seu că va face minuni pentru a-l scăpa. Favoritele avocatului mal crescuseră în timpii din urmă; nasul Iul era îpsă pierdut, pierdut pentru tot-d-a-urta...

Primul lucru însă de care Hristea îngriji, fu de a se pune în relațiunî cu membrii comisiuneî juraților.

Din nenorocire pentru densul, între jurații căduți la sorți, erau foarte mulți partizani de ai oposițiunei însuși Budușcâ, neîmpăcatul seu dușman, era pe listă! Se puteau, ce e drept, recuza câți-va dintrenșii, dar ori cum primejdia nu era cu totul înlăturată...

In acest timp Grozăveanu fu chemat de ministrul de interne, Ia București. «Afacerea de la Piatra» luase proporțiuni îngrijitoare. Oposiția ’și concentrase toate puterile asupra acestui punt slab al regimului; o condemnare a lui Hristea echivala cu o condemnare a partidului de la putere... Primarul trebuia deci scăpat, scăpat cu on-ce preț...

In qliua judecăței, sala cea mare a primăriei, unde curtea cu jurați își ținea ședințele, de abia putea cuprinde lumea venită din tot județul pentru a asista la acest proces faimos. Procurorul general de la Iași susținea acusațiunea; în public se vedeau și multe figuri streine: erau membri de ai oposițiunei, veniți din capitală ca să fie de față la această interesantă partidă, în care se juca soarta guvernului...

Hristea Cozmescu, paîid și abătut, stelea pe banca acuzaților, în acest locaș al primăriei, unde, cu câte-va luni înainte, dânsul tronase ca un stăpân absolut. La spatele seu, Mitică Forăscu, purtând o pereche de ochelari, cari mai ascundeau puțin diformitatea nasului seu, resfoia cu băgare de seamă un voluminos dosar...

De o-dată o mișcare adâncă se produse in public. Președintele scosese din urnă numele neîmpăcatului Budușcă, șeful opozițiunei din Piatra.

Toată lumea se aștepta ca Cozmescu sau avocatul seu să strige: Recuz!

Cozmescu însă stătea cu capul plecat, cufundat în gânduri iar Forăscu resfoia mereu dosarul.

Președintele scoase apoi numele lui Ștefanache Rugină, alt dușman de moarte al guvernului.

Acusatul și apărătorul seu tăcură din nou. Ast-fel fură scoase din urnă șapte nume de adversari ai regimului, fără ca Forăscu să-și ridice ochii de pe dosare...

Ce putea să însemneze această atitudine neesplicabilă a lui Cozmescu? Ținea dânsul să fie condamnat cu orî-ce preț?

Numai cinci din cei doi-spre-zece jurați erau amici ai prefectului: Gavril Bursuc, Costea Smochină, unicul librar al Pietrei, Cigulea, vestitul jucător de cărți, poetul Vasile Bogoslov și făclierul Sava.

Condamnarea lui Cozmescu părea sicură, inevitabilă.

Mitică Forăscu făcu minuni de elocuență; vocea sa, devenită acum puțin nazală, era mai puțin răsunătoare ca înainte; totuși pledoaria avocatului curgea limpede și convingătoare...

Acolo Însă unde Forăscu se întrecu, fu la sfârșit, într-o perorațiune nerezistibilă:

«Voi părinți de familie, în pieptul cărora bate o inimă caldă și generoasă, aveavețî oare curajul să lăsați fără nici un sprijin soția nenorocită, copilașii desperați ai acestui bărbat valoros, al acestui cetățean model, fală a anticei noastre urbi? La țipetele infernale ale copiilor, la șiroaele de lacrămi ale unei mume care se află pe patul morții — șiroae care, fte dis în treacăt, dacă s-ar a-duna la un Ioc, ar putea face o baltă imensă — care inimă, fie ea chiar de piatră, ce zic de piatră? de fier sau de oțel, nu se va putea îndupleca? și apoi, domnilor jurați, nu ve gândiți domniele-voastre că aveți o mare respuudere și că într-o di puteți să ve înfățișați înaintea celui de sus»?

Aci Forăscu făcu o pauză și ridică mâna spre cer. întreaga adunare, urmându-i gestul, își îndreptă privirile spre tavan.

Când avocatul termină, un lior trecu prin inimile tuturor. Era un simțimânt general că cu toate sforțările lui Forăscu, jurații, în majoritate dușmani de moarte aî lui Cozmescu, trebuiau neapărat să condamne pe acesta pentru crima de falș fn acte publice... și apoi hoțiile primarului erau vădite și dovedite cu prisosință.

Mare fu însă mirarea tuturor când Budușcă, primul jurat aduse un verdict negativ.

Publicul rămase un moment înmărmurit...

Achitarea lui Cozmescu era ceva neînțeles, neesplicabil, un mister pe care cei mai isteți se încercau în zadar să-l pătrundă...

La clubul guvernamentalilor din localitate se arborase, în semn de izbândă, drapelul tricolor iar la primărie se făcu iluminație.

In capitală, opoziția era consternată. Arma cu care ea se încercase se restoarne regimul, îi scăpase din mână...

Acum cjiarul guvernamental «Apărătorul poporului», respundea cu vigoare «calomniilor și uneltirilor infame» ale opoziției:

«Justiția populară, prin urmare opinia publică înseși, prin ce are dânsa mai pur și mai desinteresat, se însărcinase să restabilească adevărul, denaturat de o bandă de postu’.anțî și de mofluzi, cari nu inal respectau nimic, nici cinstea, nici patriotismul, nici marele servicii aduse cauzei publice... Verdictul opiniunei publice era cu atât mai sdrobitor pentru această bandă cu cât majoritatea juraților din Piatra era conțpusă din amici ai opozițiunei. Nici chiar aceștia, cu toată dorința lor, nu putuse descoperi măcar cât negru sub unghie în sarcina onorabilului și activului primar al Pietrei, d. Cozmescu».

0 septămână după achitarea lui Cozmescu, Costică Uluceanu fu reintegrat în funcția de vameș la Prisăcani, Ștefanaehe Rugină redobândi postul seu de la percepție iar Budușcă primi ca resplată președinția comitetului permanent.

Prefectul Grozăveanu fu călduros felicitat de primul-ministru pentru chipul abil cum condusese toată această afacere, pentru tactul și discreți unea cu care știuse să negocieze cu membrii opozițiunei achitarea lui Ilristea.

Cucoana Raluca nu fu în stare să reziste e-moțiunilor pe care i le pricinui procesul soțului ei. Fie-care clipă acum o apropia tot mal mult de sfirșitut vieței. Într-o caldă dimineață a luneî Marte, capul e! i -se aplecă pe umăr ca și cum ar fi voit să doarmă: adormise de somnul cel vecinie.

— Așa a vrut, Dumnedeu, spunea păruitele Mihalache Prapur, care alergase în goană îndată ce fu înștiințat de Cozmescu. Știe el ce face! Am putea să ne sclifosim ani întregi, degeaba! S-a dus, s-a dus și pace bună...

Unele cucoane de prin mahala, ca să dovedească cât au ținut la f\aluca, se văitau în gura mare:

— Of! of! of! sărmana femeie... să-șî lase copiii și bărbatul și să se stingă,așa ca o luminare... Ce păcatt Ofî!

Cucoana Nastasia Bogoslov dojenea pe prietenele sale că nu sciau să jelească cum se cade. — Să vă arat eu cum să plânge un mort, spunea dânsa.

— Școala Raluca! țipa văduva protopopului cât putea. Școala!! Nu o să te duci de la noi, ca. nu te lăsăm... nu te lăsam...

Cucoana Nastasica îngriji de toate cele trebuitoare pentru îngropare; ea priveghia scaldarea moartei, gateala ei, precum și cumperarea de testemele și de luminări; se tocmi cu pitarul Chiriac pentru patru mari colive și câte-va sute de colaci mari și mici. Afara de părintele Mihalache Prapur cu diaconul și dascălul seu, mai fură chemați pentru îngropare și preoții Matei și Sofronache, așa cum se cuvenea unui mort cum se cade. In sfârșit, părintele Mihalache era mulțumit: murise — și de asta-data d-a binele—un creștin mai dihaiu!

A treia Ji, de dimineață, clopotele începură a suna pe la biserici; o mulțime de clopote mai mici sbârnăiau fără răgaz și, prin zinghenitul lor asurzitor, se auijea mai rar și glasul grav și cumpătat al clopotelor mari...

Lumea începuse să se adune în casa la Hristea, care stetea gânditor într-o odae din fund; mai mulți prieteni ’l înconjurau și căutau sa-l întărească împotriva nenorocire! ce-l lovise.

Curtea era plină de oameni; in mijlocul celor patru colive aduse pe tave erau împlântate luminări groase iar pe lângă colaci erau puse bețe cu pomi; luminări jnai subțiri, legate cu testemele se împărțeau la preoți și dascăli; în fundul curții o droaie de cerșetori, își smulgeau unul de la altul prapurele și se certau între dânșii. In acest timp sosise și muzica primăriei, alcătuită din patru țigani, trei nemți, un ovreiu și trei unguri, sub conducerea capelmaistrului Matzovetzskv.

Preotul însărcinat să citească stâlpii la căpătâiul moartei se sculase și cea-l-altă preoțime se adună împrejurul sicriului, pentru ic tenie.

Yaetele copiilor, a neamurilor, a prietenelor și acele ceva mai moderate ale lui Hristea, nu împiedicară pe ciocli să ridice sicriul și să-I scoată în curte peste pânza întinsa pe pragul ilșeî. In curând totă lumea eși a-fără; prapurele și colivele se puseră în mișcare, muzica începu sa cânte un marș funebru și preoții, îmbrăcați în veștminte aurite și cu luminările în mână,.să precedeze pe moartă. Pe la respântii, convoiul se oprea pentru prohod și atunci plânsetele reîncepeau și mai tare. Cucoana Nastasia striga mereu:

— Stai Ralucă, nu pleca că nu te las!

Și convoiul se punea din nou în mișcare. Peste vre-o jumătate de oră, moarta fu adusa la biserică, în curtea căreia se opri muzica și unde aștepta o mulțime de lume. După prohod și cântarea vecînicei pomeniri, sicriul fu adus la groapă, scoborît înăuntru, stropit cuvin, și ceremonia se sfârși prin cuvintele obicinuite: «Pecetluim această groapă până la a doua înviere»!

împărțeala pomenilor se termină printr-o bătae cumplită între calici.

După ce-și plăti tributul seu de durere, Iiristea, întărit de sfaturile părintelui Mihalache și a cucoanei Nastasia, se convinse că e zadarnic de a se mai întrista cine-va pentru un lucru Tiotărât de cel atotputernic. Așa fusese scris și lucrurile nu mai puteau să se schimbe... Mai mulți prieteni chiar, vătjându-l cam galben la față, ’l sfătuiră să mai iasă prin lume, ca să poată găsi, dacă nu uitarea nenorocire! ce-l lovise, cel puțin o mângâere...

Hristea nu mai ședea de loc acasă; în adever, spunea dănsul, putea el să privească, fără a resimți o nesfârșită durere, odaia unde se stinsese pentru vecie tovaVășa tinerețe! sale? De aceea ’l întălneai pretutindenea: la Marinescu, la Lascarache Petreanu, dar mai cu seamă la Alecu Negradi. Cu tot procesul seu, el era primit în toate casele cu cea mai mare bucurie, ca și cum, prin verdictul juraților, ar fi dobândit un certificat de virtute.

Negradi nu părăsise încă patul. Doctorul Burdea, care venea în fie-care săptămână să-l vadiă, nu’! îngăduia să se scoale până la jumătatea lune! Aprilie. Paralizia dispăruse, dar cuconul Alecu sîmția încă o greutate, o osteneală cumplită în tot corpul...

— N-a vrut să mă ia Dumnedeu, spunea dânsul lui Cozmescu. Acum iar trebue să me pun pe lucru... poate că s-o îndura cel de sus, după atâtea suferințî și mi-o îngădui să recâștig ceea-ce ain perdut...

— Mai încape vorbă, răspunse Iîristea cu jumătate de glas...

— De acum mă întorc iar la munte și me pun pe muncă strașnică, ca în tinerețe... Am crezut că o să găsesc un sprijin în ticălosul de lorgu... ai vădut ce mi-a făcut... de acum s-a sfârșit; să nu mai dea în vieață ocln cu mine că-s în stare să-l ucid... Trebue să muncesc eu singur... singur...

Hristea clătină din cap cu un aer de compătimire.

— Ceea-ce mă înspăimântă însă, e ca de o cam-dată, nicăerf nu pot să găsesc un ban; tâlharul cel de Sotomon, după ce mi-a mâncat atâta avere, acum nu vrea să me mai împrumute de cât cu dobândă de Ireîăteci și șase la sută.

— Cuconu Lascarache n-ar putea oare...

— Lascarache? Nu știi că nu-mi mai calcă in casă de când cu istoria însurătoarei?

— Yăd și eu că-i cam greu de scos la capet; dar mă mir cum să n-aî dumneata pe nimeni în oraș să-ți facă bine cu ceva?

— Pe cine vrei să am?... Doar pe tine.

— Pe mine? dise Hristea tresărind.

— Ce te miri? Ai o stare în destul de frumoasă, pentru ca să me poți împrumuta cu vre-o trei mii de galbeni...

— Da, am și eu vre-o cinci-spre-ijece mii de galbeni...

— Dacă nu și mai mult; ți-a mers bine la primărie... Și Tulcanii mei pe cari i-ai luat pe nimic...

— Vorbă să fie! Mai mult am perdut de cât am câștigat; ei, hai să punem douezecî de mii, dar fii sigur că n-am mal mult...

— Și nu-ți ajunge poate?

— Pentru mine da, dar mai știi ce poate să se întâmple mâine poimâine? doar n-am să remân burlac toată viața...

— Glumești Iiristachi?

— Nu glumesc de loc; voiu să am și e£ir odată o gospodărie liniștită și trebue să știi că nu-s din aceia cari umbla după zestre mare...

— îmi vine să-mî fac cruce când te aud; nici nu s-a răcit bine mormântul Raluchiî și te gândești să* iei pe alta?

— Ce să fac? am și eu o inimă și-s sătul până în gât de viața pe care am dus-o; am avut eu până acum vre-o mulțumire, vre-un ceas de odihnă? tot doctor și doctorii, necazuri și supărări și nimic alta; mi-a venit și mie vremea să mai resuflu...

— Dacă-i așa, fă cum te-a ajunge capul;

dar mai ântâiu gândește-te la mine; dacă nu-mi vii In ajutor, sunt perdut...

— Ași putea să fac mai mult de cât atâta pentru mata, cucoane Alecule...

— Nu te înțeleg...

— J3acă ai vrea, m-aî înțelege... eu îțî spun că am de gând să me însor, că nu caut zestre așa de mare și că ași putea să fac mai mult pentru dumneata de cât să te împrumut numai cu o mie, doue de galbeni... am vorbit destul de deslușit, mi se pare!

Negradi se ridică puțin și, sprijinindu-se într-un cot, se uită lung la Cozmescu.

— Te aud și nu-mi vine să cred... mi se pare că visez...

— Îți jur că-ți vorbesc din fundul inimei, urmă Hristea cu o voce tremurândă; ceea ce-ți spun acum e o taină pe care o port de mult în sufletul meu; de când s-a întors Maria din streinătate eu veghez asupra ei ca asupra unei comori; și mi-ași face seama mai curend de cât să renunț la dânsa».. Uite, îți pun la îndemână toată averea mea... trei, patru, cinci mii de galbeni, cât voești... eu nu sunt un om interesat și... din parte-mi... poți să nu-i dai Măriei nici un ban.zestre...

— Ce voești să-ți respund? Sunt așa de surprins cum n-am fost nici odată în viața mea... Și, mai la urmă, ce pot să fac? Trebue să te Înțelegi mai întâiu cu Maria...

să vedem deprimește dânsa... doar nu vreî să pat cu ea ce-am pățit și cu Iorgu... Dar te sfătuesc să nu te mai gândești la lucrul ăsta... e peste putință...

— Dar dăcă s-o învoi și cucoana Agripina?

— Nu-mi vorbi de Agripina... dânsa și cu Iorgu nu există pentru mine... capătă învoirea Măriei și apoi să vorbim...

Ilristea nu iubise nici o-dată în viața lui; el nu cunoscuse, până întâlni pe Maria, de cât o singură patimă: banul. Muncise patruzeci de ani, își impusese cele mai mari privațiuni, pentru a dobândi ceea-ce i se părea lui că constitue pe pământ suprema fericire. Alergase necontenit, fără a ști ce este oboseala, spre un singur țel. Jertfise totul în lume spre a isbuti să strângă parale multe. Când, după vre-o bună afacere el se întorcea acasă cu vre-un fișic de galbeni, îl desfăcea numai de cât pe masă, îi înșira în grupuri egale, îi numera-de câte trei, patru ori, uitân-du-se cu dragoste la fie-care piesă... apoi ’și umplea mâinele cu aur și-l făcea să sune și sunetul seu constituia pentru dânsul cea mai dumnezeiască muzică...

Și acum Ilristea ar fi dat toate comorile lumei pentru Maria... și dânsul se gândea la truda lui teribilă, Ia hoțiile ce comisese și care-l dusese până pe pragul pușcăriei, la atâtea sacrificii de demnitate și de cinste, pentru a aduna, ori cum și de ori unde, bani, bani și iar bani, și acum, tocmai în amurgul viețeî, dânsul descoperise că «unt minute când banul nu însemnează nimic... că sunt patimi mai tari și de cât «etea de aur... și că toate averile din lume nu-i puteau deschide o inimă închisă pentru dânsul...

Agripina era dominată cu desăvârșire de Clozmescu: acesta cunoștea toate slăbiciunile, toate coardele inimei sale. De sigur că soția lui Negradi visase alt-fel de miri pentru Maria; ea descoperise chiar înclinațiunea fiicei sale pentru Valerianu. Cum ar fi putut însă sa se opună unui om care ’i știa toate tainele? în fața lui Hristea, dânsa nu mai avea voință... se sîmția incapabilă de cea mai mică împotrivire.

— Din partea mea nu am nimica de Jis, respundea Apripina; dar dacă n-o vrea Maria?

— lSlu vreau să știu eu d-al de astea; e treaba dumitale s-o îndupleci... spune-i ca nu se mai căsătorește nimeni, din dragoste, în (Jiua- de astă-zi, că e de o mie de ori de preferit un om stătut, cu mintea coaptă, vre-unui ține, fără căpătâiu; mai făo să înțeleagă că nu are s-o ia nimeni așa numai pentru ochii ei și că învoindu-se să-mi fie soție, scapă și pe cuconul Alecu din mare primejdie... Dacă e fată cuminte, va trebui să priceapă...

Maria nu știa nimic din cele ce se urzeau în jurul ei. Nici nu-și închipuise vre-o dată că Hristea, omul care din toată Piatra îi era mai antipatic, putea să aibă nebunia de a o cere în căsătorie.

Din Ji în ții dânsa devenea mai tăcută și mai tristă; gândul eî sbură mereu peste hotare, de unde nu mai venea nici o știre, nici un singur cuvânt. Ea se uita ore întregi spre munții Transilvaniei, ca și cum de pe piscurile lor ar fi putut să se ridice o rază de speranța...

Câte-va $ile după întrevorbirea luî Negradi cu Hristea, Maria stetea singură în salonul cel mare și se uita întristată afară: era pe la toacă și vremea părea foarte posomorită; cerul era acoperit de nuorî și zăpada, amestecată cu noroiu, se topise puțin...

Hristea intrase tiptil în salon și se apropiă pe nesimțite de Maria, care tresări îndată ce-l veqlu lângă densa.

—^Te-ai speriat, duducă? îl qlise Cozmescu cu o voce măngăetoare.

— Nu.

— Stai de mult mata aice?

— Da.

— Ești supărată pe mine?

— De loc.

— De ce nu spui moșului ce ai; știi cât țin eu la mata și ce nu ași face ca să nu te mai ved posomorită!

Hristea voi să ia mâna Măriei și să se apropie maî mult de dânsa, dar ea se îndepărtă cu repeziciune.

— De ce me urăști atâta, duducă Mărie? Când aî ști ce vreau să fac pentru mata, sunt sigur că m-aî iubi...

— Domnule Hristea, poți fi încredințat că nici nu te urăsc, nici nu te iubesc.

Hristea se apropiă din nou de dânsa.

— Cu timpul aî să veZi cum au să ți se schimbe ideile.

— Nu cred, domnuje Gozmescu.

— Nu-mî Zice domnule, că me supăr; eu așî voi să ne împrietenim de tot; să ții la mine cum țiu eu la d-ta. Nu ar trebui să me refuzi așa în toate, maî ales tocmai acuma când cuconu Alecu e în așa primejdie de sănătate și are așa nevoe mare de bani. Dușmanii lui i-au făcut o mulțime de neajunsuri, așa în cât o dudue- pupuică ca mata e amenințată să rămână fără de zestre; știi că eu m-am chivernisit puțin și am pus ceva parale de o parte.... am ajuns în stare să pot ajuta pe cuconu Alecu și să pot tot o-dată face o poziție fericită unei turturele atât de resfățată și de cocolită cum ești mata.

— Nu știu până acum dacă tată-meu stă aUțt de rău; dar nu pricep ce au a face paralele dumitale cu fericirea mea!

— Nu pricepi un lucru atât de simplu? deși nu-s așa de tânăr, tot am inimă verde și-s destul de hazliu și de mulicat ca să nu-i

fie nimenui urât cu mine; am și ceva stare, și mi-am pus de gând să mensor... pe cine creții că am ochii... ghici pe cine?

— Nu voiu sa-mi dau această osteneală, spuse Maria, ingălbinindu-se de o-cfata.

Într-o clipă ea înțelese totul, își lârhuri toată atitudinea de mai nainte a lui Gozmescu față cu dânsa.

— Apoi mi-oi da-o eu atuncea: pe dumneata.

— Ved că ți-ai pus în minte să me necăjești astă-Ji, domnule Cozmescu; de aceea ifie earta dacă, fiind indispusă, nu pot sta mai mult timp la vorbă...

Zicând acestea, Maria se scula și eși repede din salon.

Hristea remase în picioare, neclintit și se uită lung timp la ușa pe unde eșise fiica Iui Negradi; dacă ar fi apropiat urechea de odaea ei, de sigur că ar fi auqlit umplâns înăbușit...

— Răbdare, Cozmescule, își zise el.

Maria se simțea perdută. Uitată de alerianu, presimțind complicitatea părinților ei în acest trafic ce se urzea cu tinerețea și cu frumusețea ei, în schimbul banilor unui om pătat, dânsa, cu tot caracterul neîndupleoat pe care-l moștenise de la părintele ei, nu vedea nici o scăpare, față cu nenorocirea ce o amenința. Rezistența ei era se fie zadarnică; numai moartea putea s-o răpească din brațele lui Hristea, care, ca niște șerpi, se pregăteau s-o coprindă... Si Maria își îndrepta privirile spre apele limpedi ale Bistriței, cari curgeau în vale, la marginea grădinei... Nu, ea nu va ii nici o-dată soția acelui mișel, scăpat din ocnă grație numai corupției juraților... Și rîul curgea mereu, cântând vecinicul seu cântec, într-o atmosferă de pace și de repaos...

Maria rămăsese pe gânduri, cu privirea ațintită spre valurile Bistriței, când, de odată, ea auiji duruitul unei trăsuri care intra cu repeziciune în curte. Un tănăr sări din ea și urcă în grabă scările... Prin geamlîcul intrăret, nu se putea bine distinge figura lui...

Ușa se deschise și Maria, înmărmurită, în prada unei emoțiunî ce ’’i stinsese, vocea și-î paralizase trupul, se găsi față în față cu Leon...

In câte-va cuvinte, acesta lămuri Măriei tăcerea lui îndelungată.

A doua Zh dupe întoarcerea sa în Tulgheș, Valerianu, fiind bănuit de a face agitație dacoromână, fusese arăstat, din ordinul procurorului lînguresc din Năsăud, pus la secret și ținut ast-fel, fără a putea comunica cu nimeni, în timp de peste o lună. Leon avusese imprudența, la primș lui sosire în Tulgheș, se ia aperarea unui țăran român pe care un jandarm îl maltrata într-un chip cumplit; de atunci el fu reu notat de autorități și priveghiat de aproape. Observându-se apoi că primește scrisori din țară, i se făcu o perchizițiune; în una din aceste scrisori, Iorgu îi vorbea de «timpul fericit în care frontiera, dintre Transilvania și Moldova va dispare». Atât fu de ajuns, pentru ca Leon sa fie arestat și aproape sa fie dat judecății pentru urzii în contra siguranței statului. Acum în ui-mă însă, nefiind nici o probă serioasă în contra lui, el fu eliberat; cum eși din închisoare, Valerianu pleGăîntr-un suflet, la Piatra.

Maria îl încunoștiințâ îndată de uneltirile lui Hristea...

— Ilristea, a avut cutezanța?... esclamă Leon, a cărui figură se schimbă de o-dată.

— Da; mi-a făcut o declarație înflăcărată chiar astăzi... și, dupe cât văd, el trebue să fie autorizat de părinții mei...

— Și? urmă Valerianu, galben ca un mort.

— Din partemî, ’î-am răspuns că nu pot lua propunerea sa de cât ca o glumă... Nici o-dată nu voiu consimți se deviuf soția unui asemenea om...

Valerianu aruncă Măriei o privire de ne-sfîrșită recunoștință și-i strînse cu putere mâna, care tremura cumplit...

XI

Negradi se sculase din pat; el putea acum umbla prin odae fără a fi susținut de nimeni.Doctorul Burdea îl asigură că peste câte-va septamâni va putea pleca la munte.

— Așa e tată, că s-a îndeplinit vorba mea? ii spunea Maria; la Aprilie o să te întorci la țară; acum remâne să se îndeplinească și cearaita prezicere...

— Care, Mario?

— Că aî să faci avere din nou...

— Să te-audă Dumnezeu, fata mea, căcî tare mi s-au sdruncinat afacerile...

— Lașa ca nu-i nimic; n-aî mai pierdut bani cu moșia și-n negustorii? lucrurile se pot îndrepta... Și apoi ți-am spus că nici noi n-avem -să rămânem cu brațele încrucișate...

— O știu, Mario; de tine nu m-am îndoit nici odată; dar ce ajutor poți să-mi dai tu la munte? Singur ticălosul de Iorgu putea să-mi fie de vre-un folos... am jurat însă^să nu-l mai ved în ochi...

— Tată!

— Nu, s-a sfîrșit! Ceea ce me supără aburn, e că ți-am stricât, îrjtru cât-va, viitorul teu; pe când înainte puteam «pera pețitori de frunte pentru tine, acum nu știu, zeu, ce va trebui să facem. Poate fac rău că-ți vorbesc astfel, dar eu te privesc, nu ca p-un copil, ci ca pe-o femee cu multă judecată...

— Să n-ai nici o grije în această privință, tată; eu nu mă gândesc încă să mă mărit...

— Ba trebue să te gândești, Mario, cu atât mai mult cu cât mi s-a înfățișat zilele acestea un prilej, pe care n-ar trebui _șă-l scăpăm. Trebue să-ți fi vorbit Ilristea că vrea să te ia de soție...

— Eu l-am crezut că glumește, precum cred că glumești și mata în acest minut.

— Nu glumesc de loc, drăguță; eu n-am voit sa umblu cu vorbe multe și ți-am spus lucrul verde, în față.

— Ți-am spus, tată, ca nu voiu încă sa me mărit; cu atât mai mult n-ași lua pe Hristea, chiar de-ar fi poleit cu aur.

— Se cunoaște că ești sora cu lorgu; a-mânduoi umblați după cai morți să le luați potcoavele și dați vrabia din palmă pentru cioara din par. Nu înțeleg cp gânduri vei fi avend... cât despre mine, mi-am făcut datoria de părinte. Dacă nu vrei să m-asculți, fa cum știi; cum ți-i așterne, așa te-i culca...

Venirea lui Valerianu in Piatra făcu pe Hristea sa-și îndoiască sforțările pe lângă părinții Măriei.

Stăruințele lui Cozmescu prau îndreptate cu deosebire pe lângă Agripina. Dânsul îi ceru, intre altele, ca Leon să nu mai fie primit în casă.

— Cât va fi blestematul acela de Ungur în Piatra, n-o sa putem face nimic; sa fiu eu in locul prefectului I-așî alunga peste graniță, ca pe un venetic. Ce cată el aicea să întoarcă mințile fetelor? cine l-a adus iar pe Capul nostru?...

Și Hristea se plimba cu ochii încruntați, prin cameră, gesticulând ca și cum ar fi voit să sugrume pe rivalul seu...

Silințele Agripinei pe lângă Maria fură însă zadarnice.

Pe când Cozmescu, turbat de mânie, alerga pe Ia prefectură și pe la parchet pentru a obține expulsarea lui Valerianu, acesta se prezintă Agripinei și-î cerea voe să fie dus în camera lui Negradi, având a le face amândurora o comunicare de cea mai mare însemnătate.

Maria, sdrobită de emoțiune, aștepta în salon rezultatul acestui demers, ce avea sa hotărască de viitorul și de fericirea ei.

— Mi se pare că e prea târziă, Mario, îi spunea bătrânul Dumitrache, care nu-și făcea nici o iluziune în această privință.

Valerianu povesti lui Negradi, într-un mod simplu, cu un accent de sinceritate convingătoare, viața lui de muncă și de studii, speranțele sale în viitor— cu activitatea pe care o desfășură, in puțini ani dânsur era sigur sa-șî îndoiască averea — dragostea curata pe care o resimțea pentru Maria, identitatea educațiunei ce primise amândoi, și după ce, in termeni discreți, lăsă să se înțeleagă ca iubirea lui era împărtășită, tînerul ceru mâna Măriei...

El se scula în picioare și, rezemat de un fotoliu, aștepta neclintit, ca o statue, respunsul lui Negradi.

— Cu mare părere de reu, domnule Valerianu, trebue sa-țî spunem că nu putem să-țî dam pe Maria, respunse Alecu; Iasă că e prea tînera încă, pentru ca să sufere greutățile unei familii, dar și mijloacele noastre sunt, pentru moment, prea slabe pentru a-î putea da un venit cum se cade; cu ceea ce ai dumneata, nu cred c-ar putea duce o viață fericita...

Valerianu își mușca buzele și, cu fața învinețită, întîmpină:

— Nu sunt bogat, dar am destul cu ce să pot întîmpină ori-ce nevoe...

Toate încercările lur Valerianu fura de prisos.

El ridică puțin glasul, deveni stăruitor, felocuent, înflăcărat...

Nimicpu putu sa înduplece pe Negradi. Desnădăjduit, cil inima sfâșiată de durere, Leon trecu pe dinaintea Măriei fără a-i spune un cuvănt; îi strînse mâna, o privi din nou cu o espresiune de dragoste nemărginită și plecă.

Totul părea sfârșit.

La poartă, Leon se ’ntâlnicu Hristea care, veclendu-l atât de- abătut și de palid, înțelese cele ce se petrecuse.

— Două cuvinte, domnule Cozmescu.

— Me rog... respunse acesta îngrijat...

— Am cerut as taci! mâna domnișoarei Maria; părinții ei mi-au refuzat-o...

— Când ai ști cât de rău ’mi pare...

— Lasă fățărnicia la o parte și ascultă, zise Valerianu răstit; cunosc toate uneltirile dumitale, și fiindcă Maria nu va fi a mea, apoi rae jur pe amintirea mame! mele, ca nu va fi nici a unui mizerabil caTlozmescu! Băgați bine ’n minte ce ți-am spus și să știi că sunt gata să te-mpușc ca p-un câne, daca vei urma cu intrigele și cu stăruințele dumitale. Acum — Vale!

Și Valerianu se departă fără să lase macar timp lui Hristea ca sa-i respundă. Acesta, un moment înmărmurit, își, reveni curând în fire:

— Am sa me tem eu de amenințările unui amorez nenorocit!

Hristea pleca spre curte fluerând ca și cum nu i-ar fi fost frică. Dar inima lui nu încetase a bate cu tărie și ovîcine putea sa citească pe figura lui neliniștea ce ’l cuprinsese...

fostul cel mare era pe sfîrșite. Trecuse Duminica Floriilor și acum, în săptămână patimelor, creștinii adeverați se pusese pe rugăciuni și peispașenie. Erau, nu e vorbă, câțiva pravoslavnici, car* postise tot timpul cât se scurge de la sfârșitul câșlegilor până ’n Sâmbătă Paștelor, adica șapte săptămâni, dar aceștia, afară de partea duhovniceasca, se puteau numera pe degete: cucoana Nastasia Bogoslov, maiorul Protici, cuconul Dumitrache și Hristea Cozmescu.

Acest din urmă nu lipsea nici-o-data de-la bișerică; la praznicele mari el visită chiar mai multe locașuri ale lui Dumnezeu. Cum intra într-o biserică, cu un aer smerit și umilit, el se ducea, în vârful picioarelor,, de la o icoana Ia alta, făcendu-șî semnul cruceî, încet și cu nisce gesturi largi și cumpătate și se prosterna de mai multe ori înaintea sfinților de mâna întăiu și cu deosebire înaintea Maicei Domnului, al cărei chip i-l îmbrăcase în argint suflat cu aur, cu banii lui. Apoi se aședa în strană, la dreapta, lângă dascăl, și cânta împreună cu acesta în tot timpul leturghiei, pe glasul al șeaptelea...

Părintele Mihalache Prapur spunea ca dacă ar fi în Jiua de astăiji mulți creștini ca Hristea Cozmescu, lumea ar merge cu totul alt-fel și ar fi scutită de multe ticăloșii și far’ de legi...

Dar toți nu puteau sa aibă tăria de suflet a lui Hristea; cea-l-alta lume, ca Frăsina A-limpici și Aristița Uluceanu, nu postea de cât Mercurea și Vinerea...

Unii chiar, ca Forăscu și Săcultea, nu posteau de loc. Cât despre Sotir, el nu se putea împiedica de a protesta în contra acestui o-biceiu. «Ultimele descoperiri ale științei, spunea el, ne dovedesc până la evidență, că Dumnecjeu nu exista». Și Sotir invoca autoritatea unei cărți și mai groasă încă de cât aceea unde se demonstra că omul se trage din maimuțe..

Pentru a dovedi că e un om modern în toată puterea cuvântului și că la dânsul superstițiunile n-au trecere, Sotir cerea, în casele undă era poftit la masă, să i să pregătească anume pentru dânsul, mâncare de dulce, ceia ce nimeni nu îndrăznea să refuze «bobocelului» Pietrei. Cucoana Nastasia, cum ’l vedea, se îndepărta de dânsul, cu graba, facen-du-șî cruce:

— L-a stăpânit necuratul! spunea veduva protopopului.

In Sâmbăta Paștelor însă, Sotir se întoarse mai de timpuriu acasă, îșî așe$ă hainele cele nuoî pe un scaun, puse ghetele sale de lac pe masă, pentru a nu fi atinse de vre-un grăunte de praf; făcu o inspecție cămașei sale «cu jabouri» pe care nu o punea de cât la dile mari și așteptă să înopteze. Bobocelul Pietrei se pregătea să meargă la biserica, unde era să întâlnească pe Profira... Respins de două ori d-a rândul, Sotir nu perduse on-ce speranță, în urma plecăreî lui lorgu... Arghir și Săcultea, la rândul lor, se îmbrăcase încă de la opt ore și așteptau, înțepeniți, cu picioarele întinsă, pentru a nu li se strica forma pantalonilor, momentul de a da ochi cu Profira...

Pețitorii se înmulțeau merefrln juritl urîtei moștenitoare a lui Petreaniu Poetul Bogoslov publicase de curend un volum întreg de poesiî «dedicate domnișoarei P. P.» și, de câte-va clile, intrase in campanie -șl locotenentul Prisaceanu, de Ia Pângărați.

Intrarea Profirițeî în biserică fu salutată de-un murmur de admirație. Sotir, cum o văJuse repedi In pridvor, pentru a o duce la un loc pe care i-l rezervase; Săcultea însă il luase pe dinainte; el apucase pe Profira de mână și o trăgea într-o direcție opusă, pe când Ar-ghir și cu locotenentul Prisăceanu îi țineați calea.

— Las-o, șopti Sotir la urechea substitutului, las-o că te permut...

Cu multă greutate Profira isbuti să-șî facă un loc printre adoratorii ei și să străbată lângă cucoana Nastasia Bogoslov.

Nepotul acesteia se așerla lângă Profira și arunca o privire triumfătoare rivalilor săi...

Maria, înbrăcată într-o rochie neagră, care făcea să reiasă și mai mult albeața figureî sale, întipărită de o durere adâncă, ședea rezi-mată de o strană, cu capul plecat, cu ochii pe jumătate închiși, cu mânile strânse pe piept...

La spatele ei stăteau Agripina și Hristea Cozmescu; acesta ținea cu amăndoue mânile o lumânare de o grosime estraordinară.

După ce părintele Mihaladie sfîrși de cetit evanghelia, și strigă «Hristos a înviat», credincioșii începură a-șî aprinde lumânările; mai ântăiu prefectul Grozăveanu, apoi cuconul Lascarache Petreanu, depulatul Guzgan, Sotir șl ast-fel, păstrăridu-se ierarhia, pân.i la copiștii de la tribunal și de la poliție...

Pe când Agripina și Hrislea se oprise înaintea altarului, într-un moment de îmbulzelă ce se produsese în biserică, Valerianu, care stătuse ascuns în mulțime, cu ochii ațintiți la Maria, se apropia de odată de densa, și-i șopti:

—* Vei găsi scrisorile mele sub banca de piatră din grădină... Tot me iubești, Mario?

— Până la moarte... respunse Maria încet și apasend asupra fie-cărui cuvent...

Valerianu se îndepărtă la timp pentru a nu fi vedut de Hristea, care, întorcându-se de lângă altar, veni spre Maria și-izise: Hristos a înviat!

La vederea lui Ilristea, Maria, încă în prada emoțiunei cumplite pe care i-o produsese apariția neașteptată a lui Valerianu, treesări cuprinsă de spaimă, întinse mânile ca și cum ar li cîautat un reazim și cățju, fără simțire, la pământ...

Sotir și cu Dumitrache se repeziră numai de cât și o ridicară: ei o duseră pe brațe până la o trăsura...

— E-hăldură prea mare, observa cucoana Nastasia Bogoslov.

— Ce căldură? Știm noi ce e la mijloc, respunse Aristița Uluceanu...

Ajunsă acasă, Maria își reveni în fire; ea își trecea mâna pe frunte ca și cum s-ar ii deșteptat după un vis; vedea încă înaintea ei sute de luminări aprinse, audea vocea lui Valerianu care-i șoptea mereu: Tot me iubești? Și inima ei bătea cu tărie și fiori făceau să i se cutremure tot corpul... Nu, era cu neputință, mai bine moartea de cât nenorocirea de a fi soțik lui Hristea.,. ea jurase credință lui Leon... va fi a lui Leon, ori ce s-ar putea întâmpla...

Hristea își îndoia stăruințele pe lângă Ne-gradi și Agripina. El îi sfătuia acum să pjece cât mai curând din Piatra și să se stabilească din nou la munte:

— Cât timp o sta Ungurul aice în Piatra, nu-i nimic de făcut... la țară are ^ă-l uite mai curând... Când me gândesc, cucoane Alecule, că tot Iorgu m-a nenorocit și pe mine!... Dacă nu aducea pe transilvănean în casă, astă-di totul era sa fie sfârșit; și eu și dumneata scăpăm de grije...

Negrafii făcu un gest de dispreț pentru fiul seu.

Vremea se îmblânzise; zapada se topise și făcuse să crească apele Bistriței și a tuturor riulețelor can, umflate peste mesură. coborau de la munte bucăți mari de copaci și sfarămături de stânci. Ceahlăul, desbarat de nuorî, își ridica din nou trupul seu de uriaș, acoperit de păduri, dominând toată priveliștea de la lAincești și până la Piatra...

Pe tute câmpiile, acoperite din nou de o iarbă deasă și măruntă, era o mișcare neobrcinuită; pretutindeni țăranii eșise la munca...

In fie-care $i sosea în Piatra câte un slujbaș de la Lunceștî, pentru a lua instrucțiuni de la Negradi. Acesta, aproape pe deplin restabilit, se hotărâse să se întoarcă la munte...

— Acum au să meargă alt-fel treburile, spunea dânsul «ferșteruluî» CarlTerek... nici o îngăduire pentru nime... toți trebue sa se pună pe brânci și să-mi dea socoteala până și pentru un paiu... cât despre dumneata, ți-am spus: pe câte țăran îl vei prinde furând lemne, să-l împuști ca pe un câne...

ReparațiuniLe ce se făceau caselor de la Lunceștî, nefiind încă terminate, Negradi pleca singur la țară; Agripina și Maria trebuiau să-l urmeze peste o săptămână.

Dimitrache rămase în Piatra, după îndemnul fratelui său, pentru a-i priveghia gospodăria:

— Nu pot să pun cea mai mică nădejde pe Agripina... mî-am perdut băiatul, mi-am perdut nevasta... am remas singur...

Negradi își ștergea fruntea pe care eșiau bobi mari de nădușeală... și ochii lui, mari deschiși, priveau, cu un fel de îngrijire, pe câmpia ce se întindea înaintea lui... Alecu avea să joace, anul acesta, la munte, o partidă periculoasa, care putea sa se lermine cu ruina deplină a averei lui... Și în această situație groaznică, Maria se încăpățîna să refuze mâna lui Hristea.

Și Negradi repeta: Am remas singur, singur, singur...

XII

— S-a întors boerul! Vestea se lăți într-o clipă, de la Lunceștî pânăJa Hangu și până la Durău... Țeraniî, înștiințați prin ferșterul Cari de amenințările lui Negradi, se aretau foarte îngrijați...

Cum sosi la munte, Alecu congediă pe vechil, care în tot timpul boalei stăpânului sefl, nu îngrijise mai de loc de administrația moșiei și ’î lăsase acum condicile în cea mai mare neorânduială; el reduse apoi numărul îngrijitorilor și al slujitorilor și urcă chiria cârciumelor de pe Lunceștî și de la Răpciuni...

Jupânul Strul Aisfeld se văita că această urcare avea se-l ruineze cu desăvârșire.

— Ii da și dumneata rachiu mai prost, îi spunea Negradi.

— Mai prost? nu pot să dau mai prost ca acum...

Opt perechi de poștalion! — cei mai frumoși — fură vânduți peste graniță, așa încât cunoscuta herghelie din Lunceștî remase a-proape goală...

De la patru de dimineață, Negradi era în picioare și vocea sa puternică se audea tunând în toate părțile: în cancelarie, jos la ferestrae, prin sat. întovărășit de Neculae Brusture și de primar sau de suprefect, densul cutreera moșia, în flecare (ji, făcând să se resimtă pretutindeni mâna sa de fier.

Ferăstrăul cel mare era In plină activitate; mai în fie-care oră sosea câte o plută întocmită din butuci mari, cari erau trași imediat pe mal și târâți cu frînghii până sub cuțit. Era un sgomot asurzitor de lemne rostogolite și de scrâșnituri de fier; sub dinții ferăstrăului, buștenii scoteau un țipăt strident, neîntrerupt... și fâșii din trupul lor, lungi și netede, cădeau mereu, cij un gemet surd, la o parte...

Negradi nu era nici odată mulțumit.

— Mai iute, mai iute, striga el plăeșilor cari rostogoleau butucii, mai iute că ve sfârm ciolanele!

Într-o di, dânsul găsi, lângă o plută, pe un țăran, dormind cu capul rezimat de un lemn.

— Scoală tigoare I răcni stăpânul lovin-du-l cu biciușca peste obraz.

Țăranul, speriat, sări drept in picioare.

— Nu-î destul că n-ați lucrat nimic toată iarna, tot nu v-ați săturat de somn ‘?... Neculae... ia scarpină-l puțin la ureche.. Așa!... acum du-te de te inai îmbată dacă ’ți dă mâna...

Apoi, adresându-se către suprefect:

— Nu mai lipsește tiime de la lucru?

— Cum să nu lipsească... tâlharii tot tâlhari... nu sunt vreo opt cu ban! luați încă din anul trecut și cărora nu poți să le ma! da! de urmă?

— Ba pe do! dinfrănșii, răspunse primarul Iordache Nemțeanu, i-am prins aseară... i-am dat pe mâna cuconulu! Petrache.

— Ha! să i vedem, strigă Negradi înfuriat.

La primărie, Zlotescu eși numai decât în-naintea unchiului seu:

— Bonjour, moș Alecachi, ce vent te aduce pe la noi?... jupân Iordache poruncește să aducă dulcățâ și să facă cafea îndată...

— Unde-s tâlharii? întrebă Alecu răstit...

— Lasă că i-am învățat eu minte... uite în ce hal i-am pus.,.

Zlotescu deschise o ușă și, dintr-o odaie întunecoasă, scoase afară pe țărani.

Aceștia steteati neclintiți, cu capul plecat și-șî învârteau căciulele în mâini...

— Ei, ei, așa e că ați codălghit-o? le spuse primarul.

— Câte parale ați primit, ticăloșilor? ’j întrebă Negradi.

— Câte opt-Jeci de iei...

— Și după ce-ați păpat banii, ați crezut că puteți s-o ștergeți peste graniță, fără ca să mai dați vre-o dată ochi cu nime?

— Serutăm mâioele Cucoane, răspunse u-nul din țărani, banii ’î-am primit, nu tăgă- duim, dar am lucrat la curte pentru dânșii... așa ne-a poruncit vechilul...

— Nu vreau să știu de vechil, care a fost un hoț ca și voi, întrerupse Alecu; v-am dat bani ca să-mi munciți la ferăstrău, trebue să-mî munciți... Antoane, să mi-î regulezi dumneata: mâine dimineață să-î văd la Bistrița....

Una din gospodăriile cele mai bine ținute din sat era, fără îndoială, acea a Smarandeî Fagur, văduva unui rezaș, care se înecase anul trecut, în vârtejurile de la Toance. Smarandeî ii rămăsese de la bărbatul el, o stare destul de frumoasă: Jece fălci de pământ, un pământ negru și gras, de-ți părea, când intra plugul in brazdă, că e amestecat cu unt... vite îndestule, coșarele pline...

Casa, de lemn vânjos de munte, era bine tencuită și văruiala, albă ca zăpada, tot-d-a-una primenită; un brâu albastru închis o încingea de jur împrejur pe o lățime de trei palme... la toate ferestrele erau oale cu flori, garoafe și mușcate...

Smaranda și cu fiica ei, Irina, eșiau foarte puțin de la moartea răzășului; in schimb, casa lor era locul de întâlnire al fruntașilor din sat.

— Ce-o fi însemnând și mânia asta a boerului, de când s-a întors din Piatra? întreba jupâneasa Smaranda pe moș Gavril, cumătrai ei, an moșneag de vre-o opt-zeci de ani, nalt și drept ca un brad.

— Ce să Însemneze? lupul păru-și schimba dar năravul ba; așa i-a fost firea de mititel... și apoi ai mai vedut boer fără toane?

— Toane ca toarne, dar s-a întrecut cu gluma... n-aî au^it ce mânia lui Dumnezeu a fost a$î dimineață prin sat? care cu dorobanți, care cu vătafi, pe toți câți i s-au năzărit boeruluî că-i datoresc bani, încă din vremea lui Papură-Vodă, i-a scos la lucru...

— Pentru unii o fi având dreptate...

— Ei lasă moș Gavril, dumneata ești prea prea; zi mai bine că cel mai tare e și mai mare și că dreptul umblă in tot-d-a-una cu capul spart, spuse vlnetorul Ștefan Bursuc.

— Voi sunteți niște copii bre, nu știți ce-i aceia viață: așa i-a fost dat omului s-o ducă, din necaz In necaz, și fii tu încredințat că ori boerul ăsta ar fi, ori altul, tot dracul!

—Bine; dac-ar fi numai boerul, calea valea, -dar par-că s-a lăsat o droae de lăcuste peste noi... lasă, nu mai clătina din cap; vrei să-ți înșir? poftim: Intâiu târtanii cari ne jupoaie de piele și cari ne otrăvesc... poți sa le faci ceva? îndată ’ți găsești beleaua cu domnu prefect. Ș-apoî ciocoiul de Anton parcă-i mai de soiu? ’i mai al naibii de cât toți vătafii boeruluî; are el altă treabă de cât să ne fure și să ne înșele când ’î să plătim birul? Da tâlharul cel de Nemțeanu, da cânele de Neculae Brusture, da pelilivanu cela de nepot al lui conu Alecu, pe care ni l-a trântit notar aicea, ca și cum ar fi rămas satul de izbeliște!

— Ho, bre! mai potolește-te! par-că ești o moară stricată, așa ’ți umblă gura...

— Da mal poți tăcea, când ți-i acru sufletul de atâtea necazuri, câte au dat peste noi? De încearcă vre-un creștin să ia vre-o așchie din pădure ca să aibă cu ce să-și facă de mâncare, hop! sar toți pădurarii să-l bată, și de-l împinge păcatul să dea peste lighioana ceia de ungur, val de capul lui 1 nu ne amenința el mai deunăzi că are să ne împuște?

— Toate bune și frumoase, dar unde-I chip de scăpare? O da Dumnezeu și s-or schimba lucrurile cu vremea; până atuncea răbdare, alta nu pot să vă spun...

— Ceea ce mă îngrijește pe mine, ’i marțafoiul cela de notar, care hojma nu dă pace Irineî; unde a vedea-o, după dănsa; n-are fata cap să se ducă și ea odată singură, fără ca să-î iasă haihuiu înainte... se plângea jupâneasa Smaranda.

— Și Toader par-câ-I nu știtt cum; ce tot are de nu stă locului? una două, peste graniță... o vedea el pe dracul; știi vorba ceia î nu cauta cai morți să le iei potcoavele, căci pentru behehe vei prăpădi și pe mihoho. Și apoi s-a răsuflat el la cine-va cam ce fel de gânduri o fi avănd, de nu-î mai dai de urmă?

— Tiaî găsit! respunse Smaranda; am putut eu vre-odată afla ceva din gura lui? aJl pentru una, mâine pentru alta, tot cu ungur® niî ceia; și săptămânele trec și ’n sat nu se mal întoarce...

— Să dea Dumnezeu tot bine să fie; dar mă mir tare mult că-î logodit de alâtamar’ de vreme.și par-că habar n-are de însurătoare... de-ar lua-o odată, cumătră, să scape Irina de bucluc și să te văd și pe dumneata liniștită 1

3. doua $i era Duminecă. Sătenii, îmbrăcați în haine de sărbătoare, se îndreptau, pe nemâncate, care spre biserică^ care spre cârciuma lui Strul Aisfeld, unde părintele Matei Prapur și cu dascălul seu Pricochi începuse «ântâia leturghiei» — cum spuneați eî.

Părintele Matei era fratele mai mic al părintelui Mihalache, elevul și emulul acestuia în trebile duhovnicești, așa cum le înțelegeai! dânșii.

La fie-care botez, căsătorie sau înmormântare era o adevărată tocmeală între preot și poporenii sei... Părintele Matei urcase o-dată atât de mult pretențiunila sale încât un răzeș fu nevoit să aștepte patru zile, — timpul de a-șl aduce un duhovnic din Piatra — până sa-șî poată înmormânta copilul...

De la cârciuma lui Strul, popa era adus la biserică, mai mult de nevoe decât de voe, de către țărani și pus*să-și facă slujba. Nu arare ori, în timpul liturghiei, se nășteau certe și chiar bătăi, între părintele Matei și dascălul seu...

La întoarcerea de la biserică, popa cu dascălul și cu mulți din credincioși, se opreau din nou la cârciuma lui Strul... Acei ce nu aveau parale indestule, dădeai! mal ântâiu pe acasă, pentru a aduce vre-un obiect de amanetat: unii veneau cu câte o baniță de porumb sau un sac de cartofi, alții cu câte uu topor sau o coasă... Strul lua toate aceste lucruri și le grătnădia într-un fel de magazie-muzeu, unde găseai de la inele și cercei până la piei de urs și butuci mari de lemn, de la găini și rațe până la cârlani și vițel...

Ai fi (Jis că vre-o populație primitivă venea să depună tot felul de ofrande pe altarul vre-unui idol...

Era, în adevăr, un idol, la care se închina toată această lume: stacanul mare de rachiu, așecjat pe o masă și în care strălucea lichidul prețios, ce înviora inimele, aducând cu dânsul uitarea necazurilor, alinarea durerilor...

Și averile se topeau și viețile se stingeau la. sărutările de foc ale idolului, cu buzele sale vecinie umede...

Scripcele începuse să resune, dulapurile să. Se învârtească, danțurile să se încingă.

La o masă, câțîva plăeșl vorbeau între ei.

— Dar ce-o fi având Toader de nu se mai întoarce de dincolo? întrebă Tănase Cobuz pe Ștefan Bursuc.

— Cine-l mai înțelege!... trebue să ticluiască el ceava pe acolo... da cănd s-o întoarce știu că are să fie nuntă! Irina bogata, el bogat, Irina frumoasă, el frumos... așa păreche Jic și eu!

— Iaca și frates-o Andrei dincolo, lângă fata Bîrsănițel... mi-se pare că s-a aprins și el de Anica... uite cum n-o mai pierde din ochi...

— Așa-s amândoi frații, când se lipesc de ceva, nu-î mai desparți nici cu cleștele...

XIII

— Bine, se poate să faci dumneata așa posnă, herr Cari, întrebă Zlotescu pe ferșterul Terek care, cu pușca pe umăr, intra flderând la curte...

— Spus boer faci așa, făcut așa; la mine ori țaran ori chini tot una, eu nu știi...

— Unchiul ți-a spus să uciJi oameni?

— Tumnealui. Fost țaran pudure; prins furat; faci bum cu pusche... murit la densul...

— Ei, ce creiji că-i de făcut Antoane? spuse Petrache, adresându-se către suprefect.

— Ce-î de făcut? vrei să ne spânzurăm acuma? l-a ucis, l-a ucis, și s-a mântuit; dac-așa a poruncit cucomil Alecu, nu găsesc nimic de zis...

In curând veni și Negradi în curte.

— Aha! or învăța ei de-acum minte, tâlharii.., auiji dumneata, să-mi fure toate lemnele! dar ce cred ei c-aicî suntem în satul lui Cremene și că au rămas pădurile de rîsul haimanalelor? Bine ai făcut Cari! trage și de-acum înainte, fără milă, că răspund eu de. tine...

— Dar nu te gândești, unchiule, că putem intra într-un chichion?

— Ce chichion? Ai uitat, nătărăule, că sunt deputat...

— Lasă, cucoane Petrache, nu mai supăra pe cuconu Alecu, Jise suprefectul, doar nu-i chestia așa de grea; vom pune pe Să-cultea să ticluiască un fel de cercetare și să facă lucrurile mușama; trebuea să le dea o-dată o lecție blestemaților ăstora de potlogari..

— Vin-o ’ncoace să-i scriem, Antoane, Jise Negradi.

In sat era mare fierbere.

— Val de mine și de mine, ce mă fac eu de-acum fără de bărbat! țipa nenorocita nevastă a țăranului, ucis de ferșter. Cine are să ’ngrijască de ogor și să-mî hrănească copilașii! s-a sfîrșit...,mi-e totuna... me duc sa dau cu cuțitu In ungur!

Mai mulți țărani și țărance steteau împrejurul mortului și vorbeau, încet, intre dănșii:

— A ’nceput să se ’ntreacă cu gluma!

— Ferească sfântul și de mai rău! elicea un betrân gârbovit.

— Ce vrei mai rău, dacă ne și ucid?

în aceste împrejurări, începuse recrutarea în plasa Muntele. In toate casele nu se vorbea de cât de acest eveniment... era o neliniște și o îngrijire generală... în fie-care familie, nenorocul putea să se abată și sa răpească pe sprijinitorul ei cel mai voinic...

Pe cine era să-l însemneze soarta? Cine era să fie smuls pentru ani întregi și dus, peste munți și peste ape, până cine știe unde, departe, tocmai colo, în țara muntenească? Din aceste călătorii îndelungate, mulți nu se mai întorc în satul lor...

— Tragere la sorți, adecă vorbă să fie! ji-cea moș Gavril lui Tănase Cobuz și lui Andrei Fulger; numai cu norocul nu aveți a face; nu scapă cine-i norocos, scapă numai cel care-i bine cu suprefectul; iar de cum-va nu te are la stomac vre-un ciocoiu de pe moșie, aliluia! poți să-ți tai pletele, fătul meu...

— Mie nu-mi pasă, eu am tras anțerți și am scăpat de oaste, răspunse Andrei Fulger.

— Mări taci! și zici că ai scăpat? bată-te cucu băete!... se vede că ești de ieri, de alaităerî; cum te văd însă c-aî să mai faci șmotru, mâinepoimâifte, prin Piatra ori pe la antilerie -tocmai în Iașf...

Anton Gămărescu încercase în câte-va rânduri, în inspecțiile pe care le făcea prin Luncești, să ’ndemenească pe logodnica lui Andrei. Sub diferite pretexte, dânsul o chemă la primărie, apoi la curte, la Negradi, când acesta se afla încă în Piatra...

Cu toate silințele sale însă, suprefectul nu putu să ajungă la nici un resultat...

Anica răspundea cu demnitate la toate propunerile sale:

— Dacă are ceva să-mi vorbească, să poftească pe la noi; avem și noi casă...

împotrivirea țerancei exaspera pe Ap ton.

— De unde știe, dumneaei, pentru ce o chem? spunea el primarului; asta însemnează că-șî bate joc de autoritate... lasă că o să-i arăt eu!...

Sosise momentul răsbunărei.

Camărescu înscrise numai decât, in lista celor ce aveau să tragă la sorți, pe logodnicul Anicheî, Andrei Fulger. Acesta, deși căiju între cei din urmă, fu luat Ia oștire și trimes la Iași, pe când fiul lui Neculaî Brusture, — un uriaș ca și tatăl său — fu trecut ca bolnav de piept și scutit de armată.

Negradi rămase surd la toate rugamintele lui Andrei.

— Suprefectul te-a înscris ca bun, n-am ce să-ți fac. Nu pot să mă stric cu dân-sul...

Andrei aminti atunci lui Alecu că fratele seu, Toader, scăpase pe Iorgu de la moarte...

— Mai bine nu l-ar fi scăpat, răspunse boerul... s-ar fi desbarat lumea de un nemernic...

Peste câte-va Jile Andrei fu nevoit să plece iar Anica rămase desnădăjduită...

— Acum, spunea Cămărăscu lui Petrache, până într-o săptămână «demoazela» are să fie a mea...

Pe când multe familii erau desperate din pricina luării atâtor tineri la oaste, o veste și mai rea de cât toate căJu ca un trăsnet, în sat: perceptorul dăduse de știre că are să ’nceapă a strânge dările ca și cum ’țăranii nu le-ar fi plătit odată pe trimestrul curgător!

Mai mulți țeranî alergară la suprefect, ru-gându-l să le spună dacă lucrul e adevărat sau dacă e numai o nouă glumă a notarului.

— Stăpânirea nu are obiceiu să glumească; dacă-i pe aicea perceptorul, să știți că n-a venit el așa de florile cucului...

— Bine, cucoane, dar n-am plătit noi, mai deunăzi, tot darea asta care ni se cere astăzi?

— Știu eu! Dacă vrea așa guvernul, ce pot să vă fac?

De la suprefect ei se duseră la Negradi.

— Ce este? ce vreți iară? iar vr-o răsvrătire? Nu vă mai astâmpărați?

Țeranii se jeluiră cuconului Alecu, conju-rându-l să împiedece un așa de mare abuz...

— Hai, eșiți afară și nu-mi mai faceți capul darabană cu atâtea tânguiri... par-că eu sunt vodă aici în sat! Vi se poruncește să plătiți, aveți să plătiți măcar să ve ia și dracul...

In acest timp sosi la Luncești substitutul Săcultea, pentru a face o cercetare în privința omorului comis de Cari Tărek.

Substitutul, căruia i se promisese postul de procuror, descinse chiar la Negradi, și ’și dresă procesul seu verbal, în cancelaria acestuia, după ce ascultă pe Cari și pe Neculai Brusture.

Săcultea se convinse numai decât că țăranul fusese împușcat din greșală...

Cari se lăuda acum prin sat că procurorul i-a dat voe să împuște pe toți «chinii» pe câți îi va prinde in pădure...

însuși moș Gavril clătina acum din cap și spunea:

— Tare mă tem că are s-ajungă cuțitul la os!

— Ei, moșule-, răspundea Bursuc, nu făcea bine Condrea, când căuta să ne scape de ciocoii care ne sărăcesc și ne lasă pe drumuri?... L-au trimes boerii la Pângărațî, nu e vorbă, dar scapă el de acolo, n-ai grijă...

— Ei, Petrăchiță, spunea suprefeetul cu un aer triumfător, eu m-ara asigurat de fata Bîrsăniței; când o să te văd și pe tine luând cea-l-altă cetate din sat, pe Irina?

— Ei, nene Antoane, la mine e ceva mal greu... cetatea e mai bine păzită... dar tot sper că în curând o să ies victorios din luptă...

— Ți-e frică, mi se pare, de Joader...

— Mie? nu me cunoști, se vede... până. într-o săptămână, îți garantez de izbândă... uite, pun rămășag pe ce voești...»

— Pe calul tău cel alb... primești?

— Nu, nu pe alt ceva..» Țin prea mult la el...

— Ba pe calul teu, că nu te costă nimic, e de fiîrat, de peste graniță, nu știu eu!

— Ei, hai fie; și tu pe pistoalele pe care le-ai furat de la hanul Grecilor...

— Da de unde ai aflat?...

— Par-că nu știe toată lumea în plasă...

Conversația suprefectului și a notarului

fu întreruptă de Negradi.

— Trebue să știi Antoane că poimâne au să sosească Agripina și cu’ Maria... am pus să le pregătească odăile; vine și Dumitracîie cu Hristea... trimite duoî călărași înaintea lor.

— Cucoane! cucoane! strigă primarul Iordache Nemțanu, intrând într-un suflet; nu știți ce s-a întâmplat... a scăpat... a scăpat. Condrea de la Pângărați...

— Ce spui! esclamă Negradi surprins.

Suprefectul, tremurând ca varga, se sculase în picioare; el începu să se plimbe prin odae, în prada celei mai mari neliniști.

— Vai de mine! Ce ne facem de acuma?.. O să ne omoare pe toți...

Primarul povestea lui Negradi amănuntele evadărei teribilului plăieș:

— S-a înțeles cu soldatul de pază care era tot din satul lui; a plecat și santinela cu dânsul... de acum să te ții...

— Trebue prins numai de cât și împușcat... striga Negradi, la rândul seu foarte îngrijat...

— Cum un chini! adâogă herr Cari.

— Ascultă Antoane, urmă Alecu, scrie la Piatra să-mi mai trimeață câți-va soldați... nu voiu să mi se întâmple ca lui Iliescu de Ia Dorna... am să scriu și Agripinei să mai aștepte vre-o câte-va dile, până il veți prinde...

La primărie, la suprefectură, lu curte se luaseră mesuri strașnice de pază... pretutindeni, la t6te răspântiile, erau postați câte doui, trei argați, înarmați până-n dinți. Negradi își ascunse într-un beciu banii și hârtiile de valoare pe care le mai avea. Ferșterul Cari, împreună cu doui pădurari, fu rânduit se păzească casele boerescî; nimeni nu putea să intre sau se iasă fără învoirea lui...

Pe când Negradi, suprefectul, primarul se mai liniștise puțin, după teribila spaimă care îi cuprinsese in primul moment, de o-dată, o veste neașteptată veni se aducă din noCi o mare turburare la curte...

Suprefectul, întorcându — se acasă, găsi chiar pe masa din cancelarie, o scrisoare din partea Iui Condrea. Acesta înștiința pe Cămărescu că aflase toate cele ce se petreceau la Luncești de cât-va timp și că era hotărit, dacă locuitorii nu vor fi lăsați in pace, să facă o vizită pe la primărie și pe la curte și să sc6tă înzecit și însutit din ghiarele ciocoilor ceea-ce aceștia storsese de Ia săteni...

Furia lui Negradi, la primirea acestei vești, nu mai cunoscu nici o margine.

— AuJi dumneata, tâlharii! Au ajuns acum să se înțeleagă cu hoții scăpați din ocna.! Se jeluesc dumnealor lui Condrea! Nu mai merge, Antoane, nu mai merge.... ești prea moale... dacă nu faci curând vre-o pildă cu câțîva ticăloși din sat... mâine poimâine o să ne jefuiască, ziua in amiaza mare, la curte... trebue bătuți, schinguiți, omorîți! alt-fel nu merge... nu merge...

Pe când curtea era atât de neliniștită, asupra satului căzuse o rază de speranță; scăparea lui Condrea avea poate să mai domolească puțin pe ciocoi...

— Șf daca nu s-o domoli de voe, s-o domoli de nevoe, (Jise Ștefan Bursuc.

— Firește, frica păzește pepenele, adaose Cobuz. Numai de nu l-ar prinde pe bietu Condrea, că umblă poterile prin plasă ca furnicele...

— Ți-ai găsit, respunse Bursuc; din cei opt călărași trimeși la Bicaz, patru sunt de la noi din sat; nu-s ei așa de nebuni să se lege de dânsul...

— Veste mare! spuse un alt plaeș ce se îndrepta, cu pași repezi, spre cei-l-alți țerani.

— Ce este? Ce este?

— Să nu ne audă cine-va... adaose noul venit. Sandu Pușcașul.

— Spune mai iute...

— Andrei Fulger a fugit de Ia oaste și s-a unit cu Condrea...

— Bre! bre! bre! da are inimă băiatul, nu glumă... oare ce o Jice frate-seu când o afla de una ca asta?

— Frate-seu a fost închis o mulțime de vreme dincolo și noi nici habar n-aveam de nenorocirea asta... urma Sandu.

— Acum se lămurește totul, întrerupse moș Gavril.

— Chiar acum m-am întâlnit cu Florea Ca-tana, care vine de la Bistrița, de dincolo; el ’mî-a povestit toată istoria, cum Toader a fost închis de odată cu domnu Valerianu... ci că amândoi ar fi umblat să facă rescoale pe acolo... Se $ice că tâlharul ăsta de notar — mânca-l-ar moartea — l-a părît la Unguri... Da, după câte am au$it, are să scape bietul om peste câte-va Jile...

— De s-ar Întoarce mai iute, urmă Ștefan, mi-e milă când ved pe biata Smaranda așa de îngrijată.,.

Fiica răzașuluî, Irina, trecuse prin aceleași momente de neastîmpăr, de grijă și de durere ca și fiica boeruiuî, Maria, care așteptase atâta timp reîntoarcerea lui Valerianu. Ca și acesta, Fulger nu se mai întorcea... Trecuse $ile, trecuse săptămâni... unde, în ce părți ale Ardealului, putuse dânsul să se rătăcească așa de lungă vreme, fără a mai da vre un semn de vieață?

Și-n acest timp, gura satului izvodea tot felul de povești pe seama lui Toader. 0 vecină, un fel de Aristița Uluceanu, spuse în-tr-o Ji Irinei că plăieșul se logodise, peste munți, cu fata unui mocan bogat... lucrul era positiv, cunoscut de toată lumea...

Smaranda și cu fiica ei răbdau și suferead în tăcere; ele nu puteau crede că Toader, omul cu inima atât de curată, cu cuvântul atât de sfânt, ar fi fost în stare să-și uite jurământul... dar presimțieau o nenorocire...

Vestea fugei lui Andrei de la oaste și a închiderei lui Toader în temnița de la Bistrița, se răspândi însă, încetul cu încetul, în tot satul. Ștefan Bursuc o împărtăși nevestei sale și Sandu Pușcarul lui moș jGavril; soția lui Bursuc o suflă la ureche femeeî dascălului;, aceasta o povesti preotesei iar părintele Ma-tel o spuse la cârciumă, în gura mare, înaintea a cincldec! de oameni...

Irina cunoscea imensitatea nenorocire! ce o lovise; când află teribila veste, ea cădu îik brațele mume! sale și muțt timp, muma și fata rămaseră încleștate, mute...

Vremea se pornise pe ploaie; nuorii, plămădiți de atâta timp în poalele Ceahlăului, se spărgeau răvărsând adeverate potopuri în drumul lor; Bistrița își umflase apele peste măsură, rupând bucăți de maluri și rostogolind arbor! întreg!; multe plute fură luate de valuri și sfărâmate de stânci. Negradi a-lergase în graba pentru a pune pe oameni să le strângă sfărămăturlle; udat până la piele, cu eizmele in noroiu până «dincolo de glezne, el striga și gesticula, îndemnând în zadar pe plutași să se aventureze pe apă...

— Fricoșilor!... ve e teamă sa nu ve înecați... mare pagubă..*, haide, mai iute, că ve leg câte o piatră de gât și ve dau drumul la fund... hoțîLor... nu ve pasă de banii mei!... Antoane, aleargă la inginerul Savin, care lucrează la pod ș! spune-l să ’mi trimeața câți-va oameni vrednici...

— Savin s-a dus să cerceteze pământurile răzășilor, răspunse suprefectul.

— Aha! in sfârșit s-a dus... să se ție bine, de aici înainte, țopârlaniî... am se-! calicesc pe toți... destul s-au încercat sa mă calicească ei pe mine...

Valurile Bistriței veneau din ce în ce mai mari și mai amenințătoare; sfârâmăturile de plute treceau ca săgeata pe dinaintea lui Ne-gradi, care le, urmărea, cu o privire buimacă, până ce dispăreau între stânei...

Nici tui plutaș nu îndrăznea să intre in apă.

— Numai paguba și iar pagubă... și nimeni nu vrea să-mi vină în ajutor... le e frică să nu se ’nece... dar lasă că am să ’mi resbun și eu... am eu hârtii se le vin de hac... se le arăt eu acum hotărnicie...

XIV

Din cauza ploilor cumplite, cari stricase drumurile și rupsese podurile, Agripina fu nevoită să mai amâne încă pentru câte-va Jile plecarea ei la Lunceștî.

Ea uitase cu desăvârșire Îngrozitoarea scenă petrecută între dânsa și Negradi, uitase maltratarea amantului eî, uitase scandalul public, rușinea de care se acoperise în fața târgului întreg... uitase jurămintele făcute soțului eî, pe când acesta era pe patul de durere, și acum, cu o orbire și o patimă mai nebună de- cât ori când, se aruncase din nou în brațele avocatului... Agripina se întâlnea, ca și mai înainte, a-proape în fie-care di cu Forăscu. Ei alesese acum, ca loc de întâlnire, odaia portarului a cărei ușe dădea într-o ulicioară dosnică.

Cum înopta, Forăscu eșia de acasă și, a-pucând pe strade lăturalnice, fee strecura ca o umbră până la portița din ulicioară... încă câte-va (Jile însă și Agripina trebuia să plece U Lunceștî; frumosul ei roman eBa să fie întrerupt, cine știe pentru cât timp... densa se strângea cât mai mult la pieptul luî Forăscu și, punându-t mâinile după gât, îi șoptea cu o voce rugătoare:

—. Vino la munte, negreșit... o să ne putem vedea uneorl la Hangu ori Ia Răpcium...

Ei hotărîră, Într-un sfârșit, să se întâlnească, cel puțin o-dată pe săptămână, la Tuleam, fosta moșie a Iui Negradi, pe care o cumpărase acum în urmă Hristea Cozmescu...

Ceea-ce muncea, afară de aceasta, gândurile Agripinei erș greaua situație în care se găsea Iorgu, de câtvatimp, la Paris... Ea îi dăduse, la plecare, toate economiile sale vre-o trei sute și mai bine de galbeni și ’i maî trimisese încă vre-o trei sute, smulși cu mare greutate, în timpul boalei lui Negradi,. din rămășițele averei lor, împrăștiate într-un timp atât de scurt, la cele patru vânturi...

O mare nenorocire se abătuse asupra fiului ei: Aurelia, «Franțușca» — cum o numea cuconul Dumitrache, — după o scurtă boală, plecase In lunga călătorie de unde nimeni nu se jnai Întoarce și lui Iorgu nu-î rămăsese măcaiS mângâerea legătureî, care trebuea să-î păstreze pentru tot-d-a-una amintirea viue a acelei pe care o iubise; copilul urmase pe mumă...

Desnădăjduif, cu inima zdrobită de durere, singur în marele oraș al Francieî, ca într-un imens pustiu, Iorgu se hotărî să se întoarcă în țara.

Pentru a-î putea veni în ajutor, Agripina amanetase juvaerurile sale la Solomon Wortmann, se împrumutase în toate părțile...

In fie-care $i Maria găsea, sub banca de piatră din grădină, o scrisoare de la Valerianu. Ea 3e apropia, în tot-d-a-una, de bancă cu o cumplită bătae de inimă și cuprinsă de spaimă ca și cum mii de ochi s-ar fi ațintit asupră-i în acel moment-se pleca — părea mai mult că îngenuchiază — și, ridicând scrisoarea, udată de rouă dimineței ca și cum ar fi fost scăldată în lacrămi, o ascundea cu repediciune la piept... apof alerga in o-daea ei și acolo, închinând ușa, o citea și recitea ore întregi...

Valerianu spera că părinții Măriei, învinși cu timpul prin statornicia dragostei ei pentru dânsul și a lirei ei pefitru Cozmescu, se vor îndupleca și vor ceda. Și Leon ’șî exprima speranțele sale prin cuvinte dulci și pasionate, cari o făceau să întrevadă, într-un viitor puțin îndepărtat, neasemănata lor fericire...

Cozmescu însă nu se dădea drept bătut; el ’și reîndoia stăruințele, ’și înmulțea mrejile, inventa noui uneltiri. In timpii din urmă el dăddse Agripinei o parte din banii trebuitori luî Iorgu ca să se poată întoarce și împrumutase cinci sute de galbeni lui Ne-gradi, în urma nouilor perderi pe cari a-cesta Ie suferise cu prilejul sfărîmărei atâtor plute.

Maria se ferea de Cozrbescu cu cea mai mare băgare de seamă. îndată ce Ilristea intra în salon, dânsa, după câte-va minute și adese-ori, fără chiar a mai invoca vre-un pretext, se retrăgea în camera ei...

Agripina mai încercase in vre-o jdoue rânduri să o înduplece:

— Lasă că o să-l uiț! în curând pe Leon al teu; peste două zile plecăm la țara... când îî vedea și acolo câte nenorociri au mai dat peste noî, poate te-i hotărî să faci și tu un sacrificiu pentru noi...

Maria sîmția că dânsa nu maî era pentru părinții ei de cât un obiect de desfacere, o marfă prețioasă, menită să-î scape din încurcăturile bănești in care se aflau; voiau să o vândă și pe dânsa după cum vânduse Tuleam!, după cum vânduse cele opt perechi de poștalion!... cumpărătorul, cu pungile de banuîn.mână, era gata să numere câte-va mii de galbeni... Hristea stetea la pândă la toate nenorocirile lor; el se folosise de un prilej minunat, când Negradi era bolnav de moarte și când Wortmann le pusese cuțitul la gât, pentru a lua pe un preț de nimic, frumoșii Tulcanî; dânsul se pregătea acum, tocmai în momentul când Păsareanu îi amenința sa le rupă o bucată din Lunceștî, să ia, cu un preț cât se poate de scăzut, pe frumoasa Mărie...

Nu, nu, nu, ea nu se va învoi la această negustorie rușinoasă, la această vânzare de carne vie„ Ia acest trafic de grații și de farmec femeesc...

Vestea plecărei la țară o umplu de spaimă. Ea prevedea că acolo, la Lunceștî, stăruințele lui Cozmescu erau să fie din ce în cp mai dese, mai îndrăsnețe, și că trebuia sa se pună în resvrâtire fățișă cu părintele eî...

Maria prevesti pe Leon că Jiua plecăreî se apropia și îi reaminti grelele încercări, cari o așteptau la munte. Valerianu îi răspunse cerendu-i o întrevedere în grădină, pentru a se sfătui și a lua o hotărîre în țâța primejdiei care-î amenința...

întâlnirea trebuia să fie în ajunul plecăreî chiar, după miedul nQpții, în aleia din fund care duce spre Bistrița...

Un mare neastâmper cuprinsese pe fiica lui Negradi. Această întâlnire însemna un pas mare în vieață ei... un moment hotărîtor al întregeî sale existenți... trebuia să tragă par-că fcu o cruce peste cartea de aci înainte închisă a trecutului ei, pentru a se arunca în prapastia unui necunoscut, care totuși o fascina și o atrăgea cu o putere nerezistibilă..

Hristea era, în sfârșit, mulțumit... la Luncești, Maria, depărtată pentru tot-deauna de Valerianu, trebuia să cadă, negreșit,* în mânile lui... Ori-ce împotrivire din partea ei era să fie zadarnică... Negradi, din ce în ce mai rău în afacerile lui, era silit să o sfârîme...

Cozmescu se simțea întinerit par-câ cu vre-o dece ani. In stradă, oprea pe toată lumea, zîmbitor, spunând la toți câte o glumă și ridând el cei d-ântâiu cu hohot... umbla vesel, din casă în casă... timpul Însă nu trecea parcă în destul de iute... el intră în cafeneaua la «Cetatea Neamțului», unde se adunau, după prâng, toate notabilitățile o-rașului.

La o masă erau aședați Lascarache Petreanu, deputatul Guzgan și Bogoslov. Hristea se așe^ă, singur, la o altă masă și ceru o înghețată.

— Brel bre! bre! esclamă cuconul Lascarache, dar tare mai ești aprins, Hristache... vrei să-ți stingi focul cu on-ce preț, se vede...

— Toți pompierii din Piatra nu ar putea să mi-l stingă, răspunse Hristea râmând, dar lasă c-o să-l potolesc eu în curănd...

— Ba zeu, întîmpină deputatul Guzgan, creJi că o sa se ’nduplece mielușica?

— Ba bine că nu; o duc acum la țară și de acolo nu-mi scapă ea nici moartă din mână...

— Bună bucățică ți-aî mai ales... numai tare mi-e frică, Hristache, că-ți iei o sarcină prea grea...

— Ei ași, nu mă cunoști... nu te uita că-’s cam tomnatic... dar numai să pun eu mâna pe turturică și să ve$î ciim o să mi-o mai îmblânzesc... în fie-care an o să torn câte-un Cozmescu mititel și frumușel.

In cea-l-altă cameră, un tănăr, pe care Goztnescu nu putea să-l vadă și care aurise toată conversațiunea, se sculă iute, lasă o piesă de argint pe masă și eși pe o altă ușe afară fără să fi fost zărit de nimeni.

Când Cozmescu eși în stradă, se întâlni față ’n față cu Valerianu.

— Te-am auJit mizerabile, îi spuse Leon prividu-l drept in ochi...

Hristea se trase înapoi, voind să reintre în cafenea...-

— Nu fugi, tâlharule... voiu să-ți repet numai un lucru... orî-ce vei face, Maria nu va fi a ta... mai curând îți voiu sdrobi creerii...

— Zău! ia ’ncearcâ, răspunse Hristea princlend curaj la vederea a doi epistați, cari se îndreptau spre cafenea...

Valerianu, înfuriat, cu ochii injectați de sânge, ne mai putâqdușî stăpâni furia, ridică mâna și lovi pe Hristea de mai multe ori peste obraz, apoi se urcă într-o trăsură și se îndepărtă...

— Săriți că me omoară! strigă Hristea către epistați... Aha, Ungurene... așa mi te laurjî... n-o să fie nicîodată a mea... să veiji tu»., o să vedeți amândoi... o să sfârșesc eu comedia asta!...

Și Hristea, cu obrajii roșii, cu ochii încruntați, cu gura spumegândă, făcea gesturi desperate în direcția pe unde dfspăruse Leon...

Galben, tremurând de mânie, de ură și de rușine, el se întoarse acasă și, cărând pe o canapea, începu să-șî smulgă perul și sa plângă ca un copil...

Niji, nu, rușinea era prea mare... el trebuia să-șî resbune, să-șî resbune numai decât și într-un chip care să sdrobească pentru tot-d-a-una pe transilvănean... Vrea să dicăMaria nu se mulțumea să-l respingă ca pe un obiect antipatic și scârbos, ea se înțelesese acum cu Valerianu și încuraja pe acesta ca sa-l înfrunte și să-l insulte...! Pentru ce, mai la urmă, atâta răbdare, atâta delicateță?... Agripina nu era în mânile lui?... Pe Negradi nu-l ținea, legat de mâni și de picioare? Ce mai aștepta? Lucrurile trebuiau grăbite,.. O hotărire energică trebuia luată la moment...

Înoptase și o pâcla deasă începu să se coboare de pe dealuri; umbre late se abăteau ca niște man pete peste oraș; de pe terasa» care da în grădină și dominar toată Piatra ochiul nu mai putea distinge decât pe ici și colo câte o casa, care se deslușea în întunerec, ca o fantomă etlbă... câte un duruitde trăsură turbura, din când in când, liniștea adâncă a orașului... și duruiturile deveneau tot mai rare și mal îndepărtate... nu se mai audea decât glasul misterios al valurilor Bistriței, care Glocotea în vale, la marginea grădineî...

Maria stetea cu ochii ațintiți in vale și i-nima ii bătea în piept ca-și cum ar fi voit se-I spargă... incapabilă de a gândi, de a judeca, mintea îi rătăcea ca într-un mare pustiu... un sentiment numai de nemărginită neliniște îi reamintea că ea aștepta ceva, că are să se întâmple ceva...

Luna se ivise pe cer, p-un cer limpede și plin.deștele; razele ei gălbui străbăteau pe alocuri, prin ceața deasă; lumini fantastice, roșietice și albăstrui se jucau pe creasta dealurilor...

Era un spectacol feeric... din când în când câte o stea se desprindea de pe firmament și, descriind o curbă uriașă, părea că alunecă du pe munții Transilvaniei...

Agripina se culcase in odafia eî situată în spre curte, iar cuconul Dumitiache, care pentru nimic în lume nu ar fi lipsit o seară de la ghiurdum, nu se întorsese încă acasă; slugile dormeau...

La ceasornicul de la spital bătuse douăsprezece.

Maria, deșteptată ca dintr-un vis, aruncă repede un șal pe umeri și eși pe terasă... ceața începuse să se împrăștie... aleia din fundul grădinei era străbătută în tot lungul el de o fășie luminoasă... ea coborî scările de piatră cu repeziciune; apois după un moment de nedumerire, se îndreptă spre a-leia boltită de crengile stejarilor...

Leon o aștepta încă de mult; el sărișe, ca de obiceiu, peste uluci și se ascunsese după stejarul cel mare de Lângă bancă...

Mult timp cel doi tineri, căZuți unul în brațele altuia, remaseră fără a-șl putea spune un cuvent.

’— Sunt atât de fericit, îl spuse Valerianu, încât mi se pare că trăesc cu veacuri înapoi, prin vremea poveștilor... a mea ești,* a mea vel fi Mario!...

— De aci înainte s-a sfirșit, respunse fiica lui Negradi.. te voiu urma ori când și ori unde... spune numai un cuvent...

Valerianu îl povesti cele petrecute între densul și Hristea, la cafenea...

— De acum mizerabilul își va îndoi stăruințele... trebue să luăm o hotărlfe supremă... șopti Leon.

— La munte voiu fi lesne prada-lui, dacă nu me vei apăra...

— Voiu veni la Luncești... ana un prietin în apropiere... când îți voiu cere-o Mario,, me vei urma? lăsaveî totul pentru mine?

— Da! respunse Maria cu o voce stinsă.

— De acum ești a mea, a mea, a mea pentru vecie! zise Valerianu strângând-o la piept cu Înfocare...

încet, dupe o lungă pauză, Maria se desprinse din brațele iubitului seu.

— Trebue să me întorc... noaptea 6 pitea înaintată... la revedere la Luncești...

Valerianu întovărăși pe Maria până a-proape de terasă; după ce o strânse încă o-dată la piept, lipindu-șî buzele de buzele ei, o lăsă să se îndepărteze.

El rămase încă mult timp rezemat de un copac, cu ochii ațintiți spre camera unde zărea umbra Măriei...

De-o-dată, în momentul când voi să plece, el tresări, izbit de un sgomot care-l surprinse...

Ar fi (Jis cine-va o voce, care -striga, numele seu... era oare o halucinație?... Simțurile sale erau surescitate peste măsură... dar vocea par-că devenea mai clară... în tăcerea adâncă, a nopții el auijia acum, în mod lămurit, numele seu... Leon! Leon! ajutor j...

Și doue umbre treceau repede pe dinaintea ferestrei de la odaia Măriei...

Valerianu se apropia câți-va pași; aurind din nou un țipat înăbușit, el nu mai stătu un moment pe gânduri și-n câte-va sărituri fu pe terasă; ușa de la balcon remăsese deschisă... el o împinse și, peste o clipa, fu în camera iubitei lui...

Leon sosise la timp; Maria perduse aproape cunoscința... galbenă, tremurând de indigna-ție și de groază, de-abia mat putea să reziste... Hristea, cu ochii în sânge, cu fața neagrăvânată, cu brutalitatea unei bestii, căuta s-o atragă spre densul și să o apuce în brațe...

La vederea lui Valerianu, Cozmescu remase înmărmurit... brațele-i căzură și genuchil i se încovoiau...

Fără a spune un cuvânt, Leon scoase un revolver... înainte însă ca dânsul Sa fi putut ochj pe Hrisitea, Maria, revenindu-șî în simțiri, se repezi într-o clipă și-î opri mâna... lovitura îndreptată asupra lui Hristea plecă spre fereastră...

Cuconul Dumitrache se întorcea tocmai în acel moment acasă; descărcătura revolverului îl făcu să alerge in odaia Măriei; peste un moment sosi și Agripina.

Curtea toată era în picioare.,. Maria, sdrobită de emoțiune, cu puterile sleite, în urma împotrivirei desperate pe care fusese nevoită s-o opună sforțărilor sălbatice ale lui Hristea, căduse leșinată la pământ...

— Ce ai făcut Hristache, pentru Dumnezeu! spuse Agripina căutând să ridice pe fiica ei...

— Ce câți aici domnule Valerianu? striga, frângându-și mânile, cucondl Duinitrache.

— Am scapat onoarea unei femei, răspunse Valerianu...

Și transilvăneanul*în puține cuvinte, lămuri bătrânului toate cele întâmplate... el mărturisi totul: întâlnirea sa cu Maria în grădină, strigătele acesteia, sosirea sa la timp pentru a o scăpa din ghiarele mizerabilului. Și, spunând aceasta, Leon arăta pe Hristea, care, cu capul plecat, zăpăcit cu desăvârșire, se rezimase de sobă și nu spunea un cuvânt...

— Haide, ieși! ce mai câți aci, Hristache, nu li-e rușine, la vârsta ta... bre! cum ș-a ticăloșit lumea...

Cozmescu, întovărășit de un servitor, plecă numai decât.

— Acum încredințez pe domnișoara Maria în mânile dumneavoastră... fie ca isprăvile domnului Hristea să vă lumineze... e păcat să ucideți, pentru poftele mârșave ale unui mișel bogat, pe o copilă nevinovată...

Cuconu Dumitrache făcu un gest de desperare...

îndată ce Maria putu să deschidă ochii, Valerianu se închină și plecă.

Hristea plecase deja în goana cea mare spre casă, privind din când în când înapoi...

— Eî ce mai Jicî acum, Agripino? întrebă Dumitrache chemând pe soția lui Negradi în camera de alături. Unde voieștî să ajungă lucrurile?... Ve trebue o moarte de om?...

— Ce pot sa fac? răspunse Agripina adânc mișcată de scena la care asistase...

— Ce poți să faci? Se-ți spun ea ce poți sa faci. Am să-ți vorbesc fără cotituri, știi colea, d-a dreptul: mie nu mi-a dat Dumnezeu copii, de aceea țiu la fata asta ca la o-chii din cap... dacă îi ești în adevăr mamă și nu voieștî s-o pui cu Zile în mormânt, as-cultâ-mă... lasă-te de Forăscu... nu te ascunde, știu tot... iar ați început să vă întâlniți și de aceea Cozmescu te are în palmă... lasă-te de nebunii, Agripino... nu veZi ca ai copii mari ca și tine... nu veZi că ai părul po jumătate alb și că ți-a trecut vremea romantlîcurilor?

— Pe Alecu ’l are în palmă, nu pe mine... Alecu îi cerâ într-una parale...

— Parale? parale? am dat tot ce am putut lui Alecu... iaca, dacă vrei, îmi amanetez și petecul meu de pământ, îi dau tot, tot, tot, numai să nu mai aud de Hristea...

A doua Zb pe Ia amiaZi, sosi Iorgu de la Paris. El nu anunțase pe nimeni de reîntoarcerea sa și, știind că Negradi e la niunte, trase d-a dreptul acasă. Abătut, ostenit, cu sufletul sdrobit de atâtea grije și emoțiurn, parând mai multă o umbră, dânsul remase dureros surprins când veJu figurile palide și triste din jurul seu; presimți.numai decât o nenorocire.

— Te-ai cumințit o-dată bre omule? îi spuse Dumitrache; vrei și tu să te pui o-(jata pe treaba?

— Moșule, mi se pare ca am imbetrânit cu douedecî de ani... în câte-va luni s-a făcut o schimbare în mine, de nicî eu nu me mal cunosc... Sunt alt om... o s-o vejî in curând...

— Am audit, Iorgușorule, de necazurile tale... o sa le uiți că ești tîner... de acum pune-te pe muncă... în muncă o sa găsești ântâiu alinarea și apoi uitarea... daca te-aî făcut alt om însă, poți să fu de un mare ajutor suroreî tale, pe care ai vețlut-o în ce hai e... numai tu poți să împiedici un mare păcat...

— Ce este? ce s-a întâmplat? întrebă Iorgu ingrijut...

Dumitrache povesti nepotului seu scena petrecută intre Valerianu și Hristea-

— Încăpățînarea părinților tei o s-o omoare pe biata copilă!

— Nu, nu, asta nu se poate... Să știu bine că ajung nu vechil, dar argat pe moșie la Luncești ca să fac plăcere tatei, infamia asta trebue împedicata...

Apoi Iorgu avu o lungă convorbire cu Maria, care-i povesti toate chinurile, toate suferințele sale, dragostea eî tăinuita atâta timp, pasiunea nobilă a lui Leon, relațiunile, temerile și speranțele lor, intrigile și urzirile lui Hristea...

— Scapă-me Iorgule, scapă-me de acest miserabil..-» numai în tine mi-e nădejdea...

Dacă n-am putut să fiu eu fericit, Mario, cel puțin să fii tu... uite, îți jur pe amintirea aceleia pe care am iubit-o mai mult decât ori ce pe lume că atât cât voiu trai eu, Hristea nu va reuși să te cumpere... căci, după cât ved, aci nu e vorba de o căsătorie, ci de o vânzare...

XV

Negradi nu avea cunoștința nici de scena petrecută în camera Măriei, nici de întoarcerea Iui Iorgu.

Când Agripina, fiica.eî și Dimitrache sosiră la munte, Negradi era in cancelarie. El afectă de a-nu eși înaintea lor și, numai în-tr-un târziu, se duseră vadă pe Maria.

— Ești bolnavă? o întrebă cuconul Alecu, lovit de espresiunea amărîtă a fîgurei sale. In doue, trei cjile aerul de munte are să te însănătoșească...

Maria nu respunse nimic; de abia stape-nindu-și lacrămile, ea era gata sa se arunce la picioarele părintelui seu, săM povestească totul, să-î imploreze iertare pentru întristarea ce-i pricinuia opunându-se voințelor sale...

Negradi îi tăiă vorba.

— Sper că aice ai să-ți schimbi ideile... trebile mele s-au încurcat și maî mult încă decât înainte... procesul cu Păsăreanu este cu desăvârșire perdut... dacă nu găsesc, până într-o lună, cinci mii de galbeni, sunt perdut, ruinat, ru-i-nat!

Cuconul Alecu pronunță aceste din urma cuvinte, apăsând asupra fie-cărei silabe...

— Și ce voești să fac, tată, pentru a te scăpa de ruină? întrebă Maria cu o voce stinsă.

— Sa iei pe Hristea... fă j-erlfa asta pentru mine, Mario... nu-l iubești, o știu... dăruite, îți cad, eu om bătrân, cu perul alb, la picioarele tale; nu me lăsa, scapă-me de rușinea de a fi vândut cu toba...

Și Negradi, a cărui voce îmblânzită tremura de emoțiune, se apleca spre Maria, parând că voește să îngenucheze înaintea ei... El repeta mereu: Ia-l Mario, fă asta pentru mine...

Maria stetea nemișcată, cu ochii eî, întipăriți de o melancolie adâncă, mari deschiși și privind în deșert...

In acest moment intră cuconul Dumitrache, care audise ultimele cuvinte ale fratelui seu.

— Să ia pe Hristea?... da vrei s-o omori, Alecule... fereasc-o sfântul de o așa pacoste... dacă aî ști ce s-a întâmplat, n-aî mai vorbi așa...

— Ce s-a întâmplat? Ce este? întrebă Ne-gradi ridicând capul... iarvre-o nenorocire... spune iute...

După qe Dumitrache termină, cuconul A-lecu, care remase un moment cufundat în gânduri, respnnse:

— Cu alât mal mult lucrurile trebue să se sfârșască odată... cu scandalurile astea necurmate, mi se face casa de ocară... o s-ajungă un timp când n-o să mai pot scoate capul in lume... sa ia pe Hristea și să se isprăvească...

— Ba asta nu se poate odată cu capul... uite am și eu o moșioară... o vând... ți-o dau ție numai să nu te mai aud vorbind de banii lui Cozmescu... apoi și Iorgu, de acum, are să se pună pe lucru...

— Iorgu? strigă Negradi înfuriat... ți-am spus să nu-mi mai vorbești nici o-dată de dânsul înaintea mea... Iorgu e mort pentru mine...

— Halal tata! respunse Dumitrache, Iorgu e mort, pe Maria vrei s-o omori... bvavo, n-am ce (Jice...

— Bine ai face, curmă Negradf, să nu te maî amesteci în treburile mele... n-am ne-voe de sfaturile tale... sunt sătul de ele pana în gât...

— Așa, respunse cel-l-alt... vrea să dica vorba mea n-are nici o trecere în casa asta... vrea să Zică trebue să privesc nebuniile tale și să tac și sărabd.v. asta nu se poate... re-mâi cu bine atunci Alecule... Dumnedeu să ve aleagă...

— Pleacă sănătos...

Jji frații se despărțiră, îndușmăniți pentru ântâiași 3ată, în vieață lor...

$Tăria era în prada unei cumplite nedumeriri; pe de o parte dragostea ei nebuna pentru Leon, căruia îi jurase că-l va urma până la moarte, pe de alta durerea adânca ce resimțea vexând desperarea părintelui ei, îi sfășiau inima, i-o tăiau par-că în doue... și rana despărțitoare o canonea din $i în Zi mai mult... valurile omorîtoare ale vieței trecuse cu prea multă repeziciune peste sufletul ei încă neoțelit... lupta era îngrozitoare... învingătoare sau învinsă, soarta ei era de aci înainte hotărîtă... înamte de a fl a lui Leon sau a lui Hristea, dânsa era ursită durerei, căsătorită pentru vecie cu nenorocirea...

Agripina și Alecu o conjurau să cedeze, sa uite pe Leon și să de\*ina soția lui Cozmescu. Dumitrache și notarul Zlotescu, verul ei, căruia Hristea ’i refuzase postul de casier la primărie, o îndemna la resistență. Acum în urmă, turburarea Măriei fu mărită printr-o scrisoare pe care o primi de la fratele eî, oaspetâ al lui Valerianu,... scrisoarea par-că îi aducea parfumul îmbătător al stejarilor din aleia de lângă Bistrița...

Iorgu refuzase să primească găzduirea lui Cozmescu, căruia îi declară că nici o-data nu se va învoi ca Maria să devină soția lui. îndată după plecarea surorei sale la Lunceștî, dânsul porni împreună cu Valerianu la moșia acestuia, la Tulgheș.

Cozmescu sîmția că prada începea să-î scape din mână; un dușman nou se ivise în calea lui; plecarea celor douî tineri la Tulgheș, în apropiere de Lunceștî, îl umplu de grijă... ura, răzbunarea, amorul seu propriu crud lovit, patima lui crescândă, îi înfierbântau mintea, îi încordau voința... trebuia o lovitură grabnică, decisivă... până într-o lună Maria trebuia să fie a lui, cu orice preț!

El știa că Negradi intentase rezășilor un proces care i-ar fi dat putința, în cas de câștig, de a-șî mai întrema, măcar întru cât-va, situația lui atât de sdruncinată: era vorba de vre-o câte-va sute de fălci de pământ... Hristea alergă îndată la Forăscu și-i propuse să ia apărarea rezașildr în contra lui Negradi, apoi puse pe Bogoslov să-i redacteze către «Virtutea Română» o corespondență din Piatra în care se dădea alarma, în privința unei nouî spoliări a țăranilor, de pe moșia unui mare proprietar, deputat al majorităței, «Numele acestuia era să fie dat pe față într-un număr viitor». In-același timp el scrise lui Negradi, cerându-i sa-i restitue imediat cei cinci sute de galbeni cu care-l împrumutase, cu o lună înainte... câte-va Jile după aceasta plecă la munte...

In sat’ ferberea creștea mereu. Negradi, sub pretext de datorii vechi, întrebuința Loate brațele la ferestraele gale; filele de prestații pentru drumuri erați muncite, grație suprefectuluî, pe moșia boerului; multe pământuri de ale țăranilor rămaseră nelucrate. Geea-ce exasperase însă pe săteni fu achitarea ferșterului CarL Terek.

Gondrea călcase vre-o câte-va case boerești din plasă; el nu îndrăznise însă să se apropie de Luncești, cari erau păziți de o întreagă ceătă înarmata.

Suprefectul continua însă a fi îngrijat:

— Nu me încred eu în oastea noastră, cucoane Alecule; când o veni Gondrea pe la noi, mai cu seama acum ca s-a unit și Andrei cu densul, să veJi cum o s-o rupă de fuga toți voinicii noștri... de aceea socotesc ca ar fi mai înțelept, până vom pune mâna pe hoț, s-o lăsăm mai domol cu procesul...

A-r fi bine să mai amânăm aducerea judecătorilor...

— S-o las mai domol? doar n-am înebunit! acum mi-î chita, Antoane... de cei mai dârjî am scăpat: unul s-o făcut hoț ele codru și ca mâne poi-mâne o să-l băgăm la ocnă, pe frates-o l-au pus Unguriî Ia dubă. Cine a mai rămas? Ștefan Bursuc, un papă-lapte; Sandu Pușcaruf, un mutalău și încă vre-o câți-va mamăligan ca d-alde Tănase Cobuz... Trebue s-o isprăvim iute...

— Mămăligari și nu prea, răspunse suprefectul; blajinî și pacinici, răbdători cât timp ’î tragi numai de chică... dar ia să-i ajungă cuțitul Ia os și maî cu seamă să se atingă cine-va de pământul lor și să veiji cum mă-maligarii devin fiarermai rele de cât lupii și urșii din pădure...

Negradi dădu din umeri.

— Și apoi nu uita, cuconule Alecule, urmă Camărascu, că ’și-au luat de avocat pe Forăscu și c-au și început cu jălbile pe ia București.

Și, (Jicând acestea, Anton scoase din buzunar «Virtutea Română».

— Forăscu? striga Negradi înfuriat, Forascu s-a pus iar în potriva mea... tâlharul... trebuia să-l omor când mi-a încăput pe mâni... dar lasă, nu scapă el teafăr a doua oară... au început tu jălbile dumnealor... trebue să le arătăm noi jălbî...

— Toate-s bune, dar e șl deputăția dumitale Ia mijloc... te pomenești iară cu vre-o interpelare la cameră, iar cu scrisori de la ministru...

— O s-o dau dracului de deputăție!

— Apoi, fără deputăție, ai mai putea oare, cucoane Alecule, să scoți oamenii la lucru așa când ne vine pofta... și să dăm și iama în. prestații?...

Negradi se plimba prin odaie, cu pași mari și îndesați, fără a mai spune un cuvânt...

In spre seară, când Cozmescu sosi la Luncești, Negradi era mai abătut ca ori când. Ilristea se arată foarte Îngrijat de procesul cu rezașii; prefectul ânsuși îi vorbise de a-facere și-î esprimase temerile sale în aceasta privință; dacă, cel puțin, nu s-ar fi amestecat Forăscu la mijloc... trebuia pus totul în mișcare pentru a-l face pe Forascu să se retragă, ast-fel încât rezașii să nu aibă alt a-vocat decât pe Niculiță Contăș... singur Cozmescu, amic intim al avocatului putea obține acest lucru; tot dânsul, printr-un amic din București, putea dobândi tăcerea «Virtuței române» ...

Hristea se plânse apoi ca, din cauza taragănirei căsătoriei sale cu Maria, dânsul nu ’șî mai veJuse de treburi, așa încât avea neaparată nevoe de banii ce ’ împrumutase lui Negradi...

— M-am și săturat, drept să-țî spun, cucoane Alecule, de atâtea alergături și de a-tâtea batjocori... ani și eu ambiția mea... înțeleg, maî la urmă, să se amestece in afacerile noastre cuconul Dumitrache, dar aș vrea să știu cu ce drept domnul Iorgu ia partea Măriei...

— Cum! ia partea Măriei? nu înțeleg... răspunse Negradi...

— Firește, dumnealui e in gazdă acum la Ungur și se laudă că, în vecii vecilor, n-o sa fie pe cheful meu și al dumitale...

— Așa se poartă domnișorul Iorgu? strigă Negradi... vom vedea cine-i mai tare, Hristache... eu sau eî... trebue să luăm, dacă-i așa, lucrurile alt-fel... nu mai merge cu binișorul... pregătește-te de logodnă, Hristache... am dis... de acum s-a isprăvit, fie ce o fi...

— Așa ’mi placi și mie, cucoane Alecule, acum văd și eu cine-i stăpânul în casă...

— Slut la Prut chir Petrache, spunea su-prefectul intrând, la primărie, in camera lui Zlotescu...

— Ce este? iar ai luat vre un vițel scăpat drept Condrea?

— Ce Condrea! E mai rău decât Condrea... s-a întors Toader Fulger de dincolo.

— Cum! l-au liberat de la dubă... bre, da proști îs Ungurii... credeam c-o să ne scape de dânsul...

— Proști neproști, Fulger s-a întors, cu o falcă în cer și alta pe pământ... să ve^î cum stă țărănimea în jurul lui de-l ascultă, cu gura căscată, ceasuri întregi,., și apoi, de pe toată moșia, vin oamenii și-i să jeluesc lui parcă ar fi Vodă!... Ei, ei, chir Petrache, cum rămâne cu calul tău cel alb? sa trimăt să mi-l aducă acasă?

— Ho! ho! cu mine nu merg lucrurile așa de lesne cum credi... tot nu mă dau drept bătut... mai lasă-mi două săptămâni, vrei?...

— Și trei, dacă poftești, dar ’ți spun dinainte, ai perdut calul... cât despre mine eu m-am lăsat de fata JBîrsăniței... pu mai e vreme de crailîcuri acuma...

In toată plasa vestea întoarcerei lui Toader se lați într-o clipă.

— Poate dânsul să le mai vie de hac ciocoilor, spunea moș Gavril, care mărturisia, în. sfirșit, că cuțitul ajunsese la os.

De la Dorna și până la Hangu, de la Du-rău la Prisăcani, pretutindepi întoarcerea lui Fulger înviorase inimile, ridicase în picioare pe toți cei abătuți și umiliți... o adiere de speranță sufla peste toată valea Bistriței...

XVI

— Iute, madam Safto, țipa bucătarul Dănilă ajutoarei sale, iute că dautnusafirii peste noi și mâncare bâz!.,. zeu daca nu-ți vine să iei câmpii... nici tu tingiri cum se cade, nici tu calupuri, nici tu zahăr îndestul — vai, Yai, ce sgârcenie o dat peste boerii noștri! — și cu toate astea fa-le cataifuri, fă-le bezele, fă-le baclavale... cine o mai fi venind de la Piatra, de parc-o dat rezmirița pe la noi?

Curtea era, în adever, toată în picioare. Servitorii alergaft în toate părțile, grijau o-dăile dinspre grădină, frecau scările; Agripina priveghia sofrageria; Alecu, însoțit de suprefect și de notar, se dusese pe jos, până la cârciuma de lângă pod, să întâmpine pe musafiri...

Judecătorii de la tribunalul din Piatra veneau să facă, în procesul lui Negradi cu rezașii, o descindere locală... doue trăsuri se ivise la capătul cel-alt al podului: într-una era prezidentul Sotir cu judecătorul Guzgan, fiul deputatului, în cea-laltă supleantul Prapur, nepotul părintelui Mihalache cu procurorul Săcultea și cu grefierul Bogoslov, fratele poetului.

Judecătorii erau sa petreacă noaptea la Luncești și, a doua di, după cercetarea pământurilor, să se întoarcă pe o plută la Piatra.

La masă domni cea mai mare veselie. Cozmescu, ca să facă lucrurile cum se cade — așa spunea densul—adusese, fără a preveni pe nime, taraful de lăutari al lui Sinică...

De-o-dată, pe la mijlocul mesei, din ietacul de lângă sofragerie, vestitul Ion Cobzarul începu să cânte cântecul favorit al lut Sotir:

Când ora de ’ntristare va tulbura vre-o dată Frumoasa-ți inimioară, tu i am portretu ’ndată Și mi-l aruncă ’n fooc!

— Bravo Ioane! striga «bobocelul?» Pietrei, Încântat... bravo, mat Ji odată!

Și Ion ofta din ce in ce mai adânc:

Și mi-l aruncă în fooc!

Cozmescu se aplecase la urechea lui Ne-gradi:

— Îți place cum am potrivit lucrurile? are să meargă treaba strună!....

— Da cu Forăscu cum a remas? întrebă Alecu.

— Forăscu nu mai vine, îți garantez,.s-a retras-din proces...

Săcul*ea vorbea cu Zlolescu:

— Ți-a plăcut cercetarea mea in afacerea ferșteruluî Cari?

— Minunată... trebuia dată o lecție șnapanilor... de când știu că ferșterul poate se-i împuște ca pe niște câini, a intrat groaza în-tr-ânșii... acum trebue să li se taie nasul și cu procesul ăsta al moșului...

— N-aibi grija, mi-a spus mie Sotir, afacerea e aranjată... descinderea locală e numai de ochii Iurnei...

Ion Cobzarul cânta mereu, cu ochii țintă in ochii președintelui, care repeta într-una Măriei:

—.Ah! ce divin... nimic nu e mai frumos pe lume, domnișoară, decât muzica...

Cozmescu îndemna mereu pe Negradi:

— Nu lăsa, cucoane, să ne scape prilejul... vestește chiar acum, la masă, logodna mea cu Maria... așa se isprăvește o data comedia...

Alecu se sculă în picioare:..

— -Am se vă anunț ceva.... o fericire...

In acest moment intră în sofragerie Anton Cămărăscu, gâfâind și de abia ținându-se pe picioare....

— Ce este? ce este? îl întrebară toți din toate părțile.

— Ce e, nu e bine... țăranii au plecat spre curte... de abia am scăpat din mânile lor... mi-au,spus că vin ei aicea se ne arate judecată...!

Toțî părăsiră masa în pripă; Sotir, alerga din odae în odae cu șervetul in mână, întrebând: unde se ne ascundem? unde se ne ascundem? Cei-l-alU judecători rămaseră încremeniți uitându-se nnul la altul. Zlotescu singur își păstrase sângele rece; el se coborî în curte și porunci ferșterului și lui Neculai Brusture să închidă poarta și să pună mai mulți argați eu pustele încărcate de pază, în dreptul el.

îndată după sosirea judecătorilor la Lunceștî, țăranii se adunară ^a cârcima lui Strul pentru a se consfatui in privința cercetărei pământului lor, care trebuia să se facă a doua- Ji. Avocatul lor, Niculiță Conlaș, începuse prin a-și încasa onorariul...

— Banii înainte, oameni buni, așa e regula Ja avocați... și calul, dacă vrei să alerge bine, trebue să-l dai grăunțe...

Pe când Contăș își urma colecta, sosi Toader Fulger. Țăranii făcură roată în jurul seu.

— Yoî ve dați până și bucățica din gură ca se vă apărați pămănturile pe cari le țineți din moși strămoși, le spuse plaeșul, și domnii judecători stau la masă și benchetuesc cu boerul... credeți că ciocoii de ia Piatra au venit să ve dea dreptate?... pe când sticlele se destupă și lăutarii le cânta, ei ne dau, legați de mâni și de picioare, dușmanului nostru...

— Așa e! respundeau țăranii.

— Astă seară chiar, la curte, are sa se ticluiască vânzarea noastră... și noi, ca niște nătărăi, ne perdem vremea aici, așteptând să ije cadă prepelițele d-a gata în gură..~

— Așa e! răspundeau țeraniî din ce în ce mai aprinși...

— De aceea socot, urmă Fulger, că cel mai bun lucru ce âvem de făcut, este să mergem cu toți la curte și să le spunem boerilor ca nu ne trebuesce așa judecată, cu inasă și cu lautarl... să ne vie alți judecători, oameni vrednici și cinstiți, care să hotărască cu cuget curat... alt-fel nu ne supunem...

— La curte! la curte! respunsera sute de glasuri...

— La curte! strigă Fulger...

Țeranli apucară numai de pât pe cararea strimtă, care scurtează mult drumul ce duce de la pod la curțile boerești; ve^uțî de departe, cum se urcau, doi câte doi, ei păreau a fi un imens șarpe cu sute de capete, caro înainta încet, maiestos, spre un dușman invizibil: din câud în când, un fior magnetic parcă strebatea animalul din cap până ’n coadă... inelele se strîngeau și șarpele, oprit un moment, își urma iar drumul...

Poarta era închisă. Strejariî, în fața acestei mulțimi amenințătoare, fugise și se ascunsese în pivniță și prin podul grajdului; ferșterul Cari se tupila sub scară.

Singur Brusture, care ’și aruncase pușca, remase în curte...

— Deschide poarta, Neculae, meni Fulger.

Sus, judecătorii, Negradi, Camărăscu notarul, ținuse consiliu. Ei hotârîră se deschidă poarta și să caute a câștiga timp, până a doua Ji... subprefectul era să plece imediat la Prisăcani și, de acolo, să telegrafieze la Piatra, după ajutor...

Mulțimea pătrunse în curte.

Negradi, întovărășit de procuror și de prezident, se arătă în ceardac.

— Ce voiți? îi întrebă Săcultea...

Toader Fulger eșL din mijlocul plăeșilor și înaintă până lângă scară.

— Am venit, Jise el, în predmetul procesului ce avem cu boerul. Sunt însărcinat să ve spun că nu cu cale faceți ce faceți când voiți se ne alungați de pe pământurile noastre, unde fle-»care palmac a fost udat de noi cu lacrimi de sănge...

— Asta o să hotărască judecata, răspunse Negradi...

— Cum o iei dumneata, cucoane, ved că nu e cu judecata ci cu lopata... ce fel de judecata este asta se ve ospătați și se chefuiți cu boerii de la tribunal și apoi să-î puneți să ne raJă... Noi așa judecători nu primim!

Țăranii se îndesau tot mai mult spre scară.

Situația era critica. Negradi își dădea seama ca un cuvânt imprudent putea provoca o nenorocire.

— Bine, le- ^ise dânsul, dacă s-o învoi domnul președinte ca se amâne cercetarea...

Nu ne trebue amânare, vrem alți judecători! strigau țăranii.

— Oameni buni, le spuse Sotir, daca n-a-veți încredere în noi, uite, nu mai facem nici o cercetare și plecam mâne la Piatra...

— Așa, să plecați sănătoși, respunse Fulger...

In acest timp ferșterul Cari, care stătea sub scară, într-o poziție foarte neîndemânateca, voind să se așede mai bine, atinse co-coșul puscei de un lemn; lovitura plecă, fără însă ca să lovească pe cine-va.

Sandu Pușcarul și Tănase Cobuz să repeziră sub scară...

— El e, strigară plaeșii, e lighioana de Ungur...

— A! nu te-aî săturat de carne de creștin, blestematule, îi strigă Ștefan Bursuc, stăi ca te judecăm noi...

Tănase Cobuz smunci pușca din mâna ferșteruluî și, cu stratul, ’î dete peste cap o lovitură, care-l făcu se cadă la pământ, fără cunoștința, pliir de sânge...

— Na, acum ți-o trece pofta să ne mai uciJi!

Din rana ferșterului sângele curgea gâlgâ-

ind pe scară, unde o pată roșie se lățea mereu....

Țăranii se împingeau tot mai mult pe trepte... vre-o câți-va din eî ajunsese în ceardac... și alții îi urmau, beți de mânie, fascinați la vederea sângelui versat, împinși parcă de o putere căreia nu erau în stare să reziste, la comiterea unei noui crime...

— Pe ei copii! striga Cobuz, cu fața aprinsă, cu ohii injectați...

— Pe ei! repetau alte glasuri și mulțimea își făcea drum, pe scări, într-un tumult infernal, câte doi, câte trei, într-un șir lung... șarpele se refăcuse și sutele sale de capete, aprinse de o furie sanghinara, se ridicau acum sălbatice, îngrozitoare...

De o-dată avântul țărănimei se opri în loc...

La ușa de la intrare, fiica lui Negradi, în picioare, cu capul sus, cu ochii fulgerători, cu mâinile întinse, Ie ținu calea...

— Omorîți-mă pe mine mai ântâiu, și apoi treceți mai departe, le spuse ea cu o voce ho târî tă...

Țăranii rămaseră un moment, nedumeriți...

— înainte! strigă unul dintrânșil, ce vă uitați la dânsa...

In acest moment, valurile râulțimei tăiate cu putere de niște brațe vânjoase, deschiseră un drum Iul Fulger, care, în câte-va sărituri, fu lângă Maria.

— Stați, strigă el tovarășilor set... ce voiți sa faceți?... v-ațl ’perdut mințile... cereți dreptate și voiți se săvârșiți o nelegiuire... Îndărăt!

Cu un gest poruncitor el făcu pe țărani sa scoboare câte-va trepte.

— Lasă, cuconiță, spuse el Măriei, nu te teme... știu eu cât de bună ești dumneata cu ai noștri... și apoi n-am mâncat eu de geaba pâinea amară a închisorel împreună cu domnu Valerianu...

Maria îî aruncă o privire recunoscătoare.

— Nu vă temeți de nimic... numai povățuiți pe cuconul Alecu să se lase de proces... alt-fel poate să — fie rău... de aci înainte nu mal pot răspunde de ce s-ar putea întâmpla...

După ce Sotir se jură din nou că renunță la ori ce cercetare, țăranii se retraseră...

Toată noaptea nimeni nu putu închide o-chiî, la curte; familia lui Negradi, suprefectul, magistrații, se baricadase prin odăi; mesele, scaunele, dulapurile, fură grămădite pe la uși și ferești; la cel mai mic sgomot, toți puneau mâna pe arme, gata să tragă in dușman...

A. doua Ji, pe la dece, trei (Jeci de călărași, sub comanda unui locotenent, sosiră la Luncești.

Procurorul Săcultea ordonă aresterea capilor răscoalei: Frații Bursuc, Tănase Cobuz, Sandu Pușcașul și Toader Fulger. Cei trei de ’ntâiu, legați cot la cot, fură aduși mai ânteiu la primărie, bătuți cumplit și a-poi trimiși la Tiatra, sub escorta mai multor soldați de linie, veniți de la Bisericani. Toader Fulger însă se făcuse neveduU cu toate cercetările, călărașii nu putură să-i dea de urmă.

Judecătorii, întovărășiți de câțiva din calarași, merseră apoi cu vre-o patru rezași, duși între săbii, să facă cerăetarea pământurilor...

— Bine i-am mai tras pe sfoară, mon cher, spunea Sotir notarului Zlotescu.

— I-am păcălit groaznic! adaose acesta ridând...

XVII

După terminarea cercetarei, Negradi anunță logodna fiicei sale cu Cozmescu.

Maria, tăcută, de abia putând stăpâni groaza de care era cpprinsă, primi, pe rând, felicitările magistraților, la plecarea acestora spre Piatra...

Sotir, după ce felicită pe Cozmescu, se a-plecă la urechea acestuia și-i șopti câte-va fraze, cari făcură pe primar să rîdă cu hohot.

— Prea late le croescî bobocelule, respunse primarul, pe jumetate scandalizat, pe jumetate măgulit de aluziunile din cale afară ștrengăresci ale președintelui.

Lucrul era acum hotărât, definitiv; peste o săptămână trebuia să se facă logodna. Negradi și Cozmescu răspândise invitații prin plasa și în Piatra; părintele Mihalache era chemat la Lunceștî; până cel mult într-o lună avea să urmeze și nunta. Cuconul Alecu trecuse peste împotrivirea, peste lacrimile și rugamintele fiicei sale și, călcând peste inima eî cu o cruzime de care Maria nu-l socotise capabil, o arunca acum, ca pe o pradă, în ghiarele lui Hristea, învingător...

Hristea eșise triumfător pe toată linia; din victorie în victorie el ajunsese acum la ținta supremă a năzuințelor sale; verdictul juraților îi redase primăria pe mână și acum sutele și miile de gălbenî intrau din nou, cu un fermecător sunet metalic, în lăzile sale; Julcanii, cu pădurile seculare jncâ neesploatate și In care zăceau, neatinse, bogății i-mense, îi căzuse în mâni... Scum era în ajunul de a deveni stăpân peste comoara pe care, cu riscul viețeî sale o smulsese din brațele rivalului seu... Maria avea sa ridice splendoarea casei sale, să facă din ea centrul de atracție al Pietrei, să culeaga în jurul seu simpatiile ce ’î lipseau, să-l împingă la deputăție...

Și Hristea, beat de fericire, ’și urmărea ceasuri întregi frumosul lui vis, «are peste câte-va Jile era să devină o realitate...

Maria scrise numai decât lui lorgu, Ia Tulgheș, înștiințându-l despre hotărârea lui Ne-gradi; de astă dată totul era sfirșit; nu mai putea fi nici o speranță de scăpare; până într-o lună dânsa trebuia să devină soția o-mulul celui mai perdut din Piatra... ea își punea soarta, viitorul, în mânile fratelui ei; numai el putea s-o apere de groaznica năpaste care se abătuse asupra ei...

lorgu încercase, în diferite rânduri, să dobândească ertarea părintelui seu; el ’I propusese să se întoarcă la LunceștI și sa se pună pe muncă; primea să se facă vechil, îngrijitor, ori ce ar fi voit Negradi; acesta rămase neînduplecat.—Poate să pfece în lume, să moară, eu nu vroiu să sciu de dânsul, spunea Alecu; pentru mine el nu mal există....

Iorgu, neputând să mai încerce nici un demers pe lângă tatăl seu, părăsi Tulgheșul, în grabă, împreună cu Valerianu; acesta se opri la o moșie lângă Prisăcanî iar fratele Măriei se duse d-a dreptul la Lunceștî și trase la primărie, la vărul seu Zlotescu.

— Știu ce vânt te aduce, spuse Petrache lui Iorgu; n-aibi grijă și eu me gândesc și me resgândesc cum să facenâ s-o scăpăm pe biata Maria de strigoiul de Hristea... dacă vrfei eu și cu popa Matei ți-o cununăm aici, pe neștiute, cu Valerianu...

— Lasă gluma la o parte, Petrache; veJi mai bine dacă e vre-un chip să vorbesc cu densa... numai bagă de seamă să nu prindă de veste cine-va la curte...

— Lasă, pe mine!

— Ei, tată socrule, spunea Cozmescu lui Negradi, acum, me reped până la Piatra să-mi rănduesc treburile... la întoarbere, regulez eu afacera de care ’mi ai vorbit... de adi înainte ce-i al meu e și al dumitale.. nu mai sunt eu stăpân pe averea mea, ci Maria... nui așa?

Cozmescu adresă aceste din urmă cuvinte liicei lui Negradi.

— M-așî simți cea mai nefericită ființă în lume daca ași fi nevoită sa ating măcar un ban din averea dumitale...

— Nu-ml vorbi așa, duduie, Zise Hristea cu un ton de dojană, să veJt ce frumoși au să-țî pară bani! meî când te-oiu purta numai în catifele și mătăsuri... câfid te-oîu plimba cu trăsura cu patru caî, cari au să mănânce foc...

Maria făcu un gest de dispreț...

— Las-o, Hristache, curmă Negradi, ce-ț! pui mintea cu dânsa... știe ea ce e banul?... n-a muncit, doară, ca noi, o viață întreagă pentru a ști cu ce chin și cu ce amar -să adună para lângă para...

Cozmescu se aprOpiă de Maria și voi să-î sărute mâna; ea și-o retrase imediat, cu un gest brusc, privindu-l c(i o espresie de neîmpăcată ură.

— Bre! bre! bre! da grozav e de țlfnoasă logodnica mea, spuse Hristea prefăcându-se că zîmbește... dar lasă, o să-î aduc eu ceva din Piatra... cred că are să se mai îmblânzească.

In «sat domnea o neliniște adâncă printre țeranî. Boeri! nu se molțămise să le facă un proces nedrept, nu cutezase numai sa pună mâna pe averea lor; dar se ’nțelesese cu judecători! ca să-î despoae și să-î lase pe drumuri, dar ’i înșelase, și-ș! bătuse joc de dânșii într-un chip cumplit! Î! purtase cu vorba până la sosirea călărașilor, pentru ca apoi să-! bată, să-î schingiuiască și să-î închidă... acum puteau să-ș! facă cercetarea cum le ’venea la socoteală, acum puteau să-i radă, la Piatra, cât ai bate din palme...

Și ei, ca niște neghiobi, în loc de a-și face dreptate singuri, de la început, se năpustise numai asupra păcătosului de ferșter... nu Te-, rek însă, dar Anton suprefectul, dar Zlotescu notarul, dar Sotir președintele, dar Săcultea procurorul, darNegradi, barbarul și hrăpitorul cu toți ciocoii și cioclovinele lor, trebuiau să muște pământul și să dea seamă, înaintea norodului, de făr-de legile lor...

Țeranii se mustrau între ei pentru nepriceperea și încrederea lor copilărească. Și ce orbire! șefii, povățuitorii lor, cei mai înțelepți și mai hotărâți, caduse în cursă. Sandu Pușcarul, frații Bursuc, Cobuz, erau în lanțuri la Piatra... cine putea ști dacă se vor mai întoarce vre-o dată în satul lor? să pricepea de minune suprefectul sa-i facă, pe drum, scăpați, trimețându-le un glonț în cap, pentril ca să ferească pe boer de ori ce răsbunare. Noroc — singurul noroc ce le mai rămăsese — ca Toader Fulger putuse să se strecoare printre călărași...

Fulger, prevenit la timp de sosirea călarașibor, putuse se fuga, ascundându-se mai ântâiu în pădure și apoi, după ce înoptă bine, apucând pe poteca cunoscută numai de dânsul, până la stâna de pe Ceahlău, unde știa că fratele său Andrei și cu Condrea poposeau une-ori.

Ori ce speranță de împăcare cu boeruî era perdută; Negradi era hotărît sa meargă până ’n pânzele albe...

— Ce maî aștepți, Toadere, îl spunea Condrea, nu veqh ca cu binele n-a! s-o scoți la capăt... lasă-te de vieață asta ticăloasă și vino aici cu noî, In codri! ele bravii; ac! suntentL slobod! și stăpâni, mai stăpân! de cât e boerul la Lunceștl... ce aștepți? voeșt! să te prindă, să te pue- în lanțuri, sa te închidă și să*te scliingiuiascâ?

— Lasă-te, Toadere, îi șoptea fratele seu pe de altă parte, las^-te de lupta asta nedreaptă cu ciocoii... nu ve$i că vecinie noi o se fim cei răpuși, cei umiliți... vino aici cu noi... ia ’n privește în jurul teu... mii și mi! de fălci de pământ sunt ca și ale noastre... trăim aici ca niște împărați și — doamne! — în împărăția noastră, vai și amar e de ciocoiul care ne cade în palmă...

Șirurile de bra$l, drepți și nalți, cu verdeața lor neperitoare, se întindeau la nesfârșire, la picioarele lor, ca niște oșlî nenumărate... vârfurile lor, mișcate de o adiere blândă, se aplecau spre dânșii parcă ar fi voit se-! cheme în desișul lor; un miros îmbătător le diîata nările, le umfla pepturile parcă le-ar fi insuflat puteri înzecite...

Fulger remase cât-va, timp pe gânduri cu privirea ațintită în vale... departe, dincolo de păduri, ca o dungă subțire argintie, șerpuia

Bistrița și colo, mai departe încă, ca o pată alba, se zăreau Lunceștii...

Teodor țiarca cauta, cu ochii sei de vultur, o casă, în grămada de punte albe...

— Nu, nu se poate, zise el după o pauză... știți ca i-am jurat credință... nu pot să fac dintjânsa nevasta unui haiduc. „

Chiar în acea seară plăieșul se întoarse în sat; cotind pe lângă ferestrae și apucând pe marginea Bistriței, el ajunse, fâra a fi vedut de nime, la casa Smarandei.

Satul era cufundat înti’’o adâncă tăcere; pe ici pe colo numai, ardea câte o lumină; în tot lungul drumului nu se zărea o ființă omenească; din când în când, câte un câne scotea uri urlet lung și prelungit...

Fulger sări peste gard și bătu de patru ori la ușa Smarandei. Un oblon se deschise numai de cât.

— Tu ești, Toadere? întrebă o voce.

— Eu, deschide iute, să nu me vadă ci-ne-va...

Smaranda deschisă ușa imediat* apoi o închise în grabă și trase numai de cât zăvorul. Ea își făcu de mai multe ori cruce.

— Bine, omule, ți-aî perdut mințile să te întorci așa curând în sat, când umblă călărașii și strejarii după tine, din casă în casă, și au început acum să te caute și prin pădure...

— N-aib-i grijă, mamă Smarando, nu-s eu așa de copil să me dau prins... am eu un leac pentru acei ce vor da peste mine, u-dăoga dânsul, arătând un revolver încărcat și un cuțit lung de vânătoare, labrâul seu...

— Doamne, doamne! urmă Smaranda... scapă-ne și din vâlvoarea asta in care am intrat... că intru nimic nu ți-am păcătuit...

Irina se întoarse și ea cu fața spre icoane și ’șî făcu și densa de mai multe ori semnul crucei.

— Mare nenorocire am adus pe capul vostru, Zise plăieșul... ați credul că-ți avea în mine un sprijin, un braț de ajutor... și priviți... nu pot să vin la voi de cât noaptea, ca un hoț de codru... poterile me urmăresc din toate părțile par-câ ași fi făcut moarte de Om... fără de mine, băiatul boerului ar dormi astă-^î somnul de veci, fără de mine nici praful nu s-ar fi ales de ciolanele tuturor cioclovinelor din Piatra... așa me răsplătesc ei acum pentru binele ce le-am făcut... dar nu mi-i de mine... să fiu eu singur ași face ca Andrei și ca Condrea... mi-e milă de fata asta, care, cu inima curată, buna și încrezătoare, și-a legat soarta de soarta mea ticăloasă...

— Doamne! doamne! esclama mereu Smaranda, căutând să petrundă cu urechea cele mai mici sgomote ce veneau din afară...

— Voiu aștepta sa treacă și focul ăsta, spuse Irina... bun eDumnedeu... s-o isprăvi toate o dată...

— Cum vrei să se isprăvească, Irino, când și pământurile noastre sunt de acum înainte ca și perdute și când întreg satul are ochii ațintiți spre mine... de la mine și numai de la mine toți așteaptă resbunarea... pot să me dau eu, tocmai acum, ca un mișel, înapoi?... am venit la voi să ve cer sfatul... cum me veți povățui așa voiu face...

— Fă cum ’ți cere satul, Toadere, ’i spuse Irina; te vom urma în reu ca și în bine... de acum fie ce-o fi, suntem nedespărțiți...

— Mai așteaptă câte-va Jile, Toadere, a-dăoga Smaranda... să vedem cum se isprăvește cu procesul, la Piatra...

Fulger dădu din umeri:

— Să aștept, dacă voești, dar știu de mai nainte cum are să se sfârșească judecata... o sa fim despoiați ca în codru... dar dacă s-o face însă și nedreptatea asta, nu mai respund de nimeni...

— Fă cum îi vrea tu, Toadere, cum te-o povâțui mai bine cugetul teu, întâmpină Irina... dragostea mea va remâne aceeași pentru tine, ori-ce vei face, ori unde te vei duce...

Fulger se întoarse la stână pe același drum pe care se coborîse la Luncești; el voia să. aștepte acolo rezultatul procesului...

Nici Smaranda, nici Iripa, nu pomeni nimenui despre misterioasa vizită a lui Toader. In sat, oamenii erau din ce în ce mai îngrijați și mal neliniștiți; toți capii lor, fruntea Lunceștilor, erau închiși sau dispăruți... ciocoii puteau acum să-șî bată joc de dânșii... puteau să le răpească pământurile, sa-i stoarcă până la măduvă,. să facă dintrânșii cerșetori de drumuri... erau se ajungă bieții Lunceșteni in halul Grăniștenilor, cari și-au părăsit vetrele,, și-au luat lumea in cap și au trecut în Dobrogea....

Moș Gavril fusese însărcinat de țărani sa plece, împreună cu Niculiță Contăș și cu câțiva fruntași, la Piatra, spre a le apara acolo drepturile lor...

Tot satul se coborîse îji vale la Bistrița pentru a asista la plecarea unchiașuliu, care, în picioare, pe o plută, cu barba lui alba ca zăpada, părea un patriarh din vremurile de demult...

Când pluta se puse în mișcare, un freamăt trecu peste sutele de Capete ațintite spre moș Gavril... acesta, ducea cu dânsul soarta Lunceștenilor...

XVIII

Petrache Zlotescu ’și văzuse, in sfârșit, visul cu ochii: el primi decretul prin care era numit vameș la Oituzpeste câte-va țlile trebuia să plece la noul seu post.

— Ei, Petrăchiță, ’i spunea suprefectul, știu că ești om cu noroc... dacă-i fi vrednic, în trei ani, nu mai mult, poți să te alegi cu stare...

— N-aiEu grijă, Antoane, răspundea notarul, dacă n-oiu scăpa nici acum de sărăcie, apoi merit să fiu împușcat.

— Toate-s bune... dar calul?... n-o să ’l iei, doar, cu tine, Ia Oituz...

— Ți-l dau, numai să ști! că astă seară are să fie chef mare la mama Smaranda... nuntă, nu glumă... păcat numai c-au să lipsească lăutarii...

— Te cred, întămpină suprefectul rîijend, acum ce-ț! mai pasă?... plec! de la noî... ochi cu Fulger n-o să mai dai...

Cum înoptă, Petrache, întovărășit de doui feciori boereștî și de un paznic, omul seu de încredere, se îndreptă, fără a fi veJut de nimeni, spre casa Smarandeî... obloanelă erau închise; o tăcere adăncă domnea In lăuntru. Paznicul aruncă câinilor niște sgărciur! de pastramă, amestecate cu cleiu și cu bucățele de carne; câinii, cu ’fălcile încleștate, amuțiră...

Zlotescu se apropiă, cu băgare de seamă, de ușă.

Se au^ea, deslușit, glasul Smarandeî și al Irinei.

— Ce-o mai fi însemnând, mamă, tăcerea asta a lui Toader... să nu-l fi prins ciocoi! și să-l fi închis în Piatra...

Ochi! mar! și cuminți ai tinerei fete se umplură de lacrămî.

— Nu-l mal plânge așa, toată ziua, copilă... Toader nu-i om să se dea prins.cu una cu două... și apoi nici nu-i bine să-l bocești într-una ca și cum s-ar fi dus pe ceea lume...

— Știu, mamă, dar uite, ori ce-ași face, inima tot stricată ’mi rămâne și nici într-un chip nu pot să-ml împac gândurile. De când am visat că s-a dărâmat zidul de la biserică, nu pot să me mai liniștesc...

— Ce jnai.vorbești așa lucruri, respunse Smaranda, care căuta să-și ascundă turburarea... fa-ți cruce mai bine și zi: doamne păzește!... dar și eu nu știu ce-am pățit... par-ca nu mai știu ce fac... uite, mâine e Duminecă și candela de la icoane nu-i încă aprinsă...

De-o-dată Smaranda tresări. Cine-va bătea la ușă...

— Cine e? întrebă dânsa, punând urechea la oblon.

— Deschideți iute... aduc veste de la Toader, respunse din afară un glas, care semăna cu al lui Florea Cazacul.

— Tu ești, Floreo?

— Eu, eu, deschide iute...

Smaranda nu apucă bine să tragă zăvorul și trei oameni năvăliră înlăuntru. Doui din-tr-ânșiî se repediră asupra ei și o apucară de mâini; Zlotescu, la rândul seu, voi să apuce de braț pe Irina șl s-o ducă într-altă cameră... logodnica lui Fulger însă avu timpul să alerge în fund, să ia unul din pistoalele încărcate, cari erau atârnate în perete și, fâra a spune un cuvânt, sa-l descarce în pieptul notarului...

Acesta, pănit greii, plin de sânge, nebtin de spaimă și de durere, ținându-se de garduri, avu totuși puterea să se târască până la drum, unde căJu... cei douî feciori boerești, lăsând pe Smaranda, fugiră în grabă, sărind peste uluci..

Vecinii eșiau, îngroziți, în uliță,., ferestrele de pe la casș se luminau până in depărtare, una câte una.

Peste câte-va minute vre-o treizeci de țărani se adunase la casa Smarandei. Ei priveau, impasibili, cum Zlotescu se svârcolea gemând.

— Apă, apă! striga ul mereu fără ca cineva să-i vină în ajutor.

De o-data, un om de o statură înaltă strebatu mulțimea, se opri un moment în fața lui Zlotescu și, după ce află totul, păși hotârît până ce ajunse pe pragul casei.

Era Fulger.

Smaranda^ galbenă și prăpădită, căduse pe o laviță; ea ’și frângea mâinile și întreba cu o voce stinsă:

— Dumnedeule, ce ai făcut, ce ai făcut Irino?

Aceasta stătea înlemnită; pe figura ei, luminată puțin de palidele licăriri ale candelei, nici o tresărire nu Irada sfâșietoarele gânduri cart o munceau. Când umbra lui Toader se întinse uriașă în odaie, Irina ridică ochii... ea scoase un țipăt și se aruncă în brațele logodnicului ei...

— Bine ai făcut, Irino, (Jise plăieșul... l-am vă$ut, afară, pe câinele de notar tăvălindu-se în sânge... așa soție ’mî trebue mie... vrednică și vitează...

— Ce o să s-aleagă acum de noi, Toadere? ’l întreba Smaranda sbuciutnându-se desperată, prin casă.

— Ce o să s-aleagă? respunse Fulger încet și apăsat... zi mai bine ce o să s-aleagă de dânșii... de aci înainte nu mai umblam noi după judecata și după judecători... o să mă fac eu judecătorul lor... nu trebue să așteptăm însă ca urgia ciocoilor să s-abată și asupra voastră... trebue sa veniți cu mine chiar astă seară, la Bicaz; de acolo, ve trec eu în curând la Tulgheș și apoi tocmai în înfundăturile Ardealului, de nu ne mai da nimeni de urma... până atuncea, adaogă plăieșul cu ochii scânteietori do mânie și de dor de răsbuure, când se vor sucii, prin valea Bistriței, strigăte desnâdăjduite, când pădurile vor răsuna de detunături, când noaptea, în întuneric, se va lumina zarea de focuri, când de la apus la răsărit, ori unde se vor întoarce ’șî vor vedea locașurile lor prefăcându-se în cenușe, să știe ciocoimea toată că Fulger ’și rpsbunâ!

Chiar în acea noapte suprefectul, îngrijat, telegrafiă la Piatra cerând noi ajutoare.

Un nou detașament de trupe sosi a doua Ji pe la amia^i.

In sat turburarea era la culme.

Cămărăscu mai arestase încă câți-va țărani, bănuiți că ar fi ascuns pe Irina, îi legase și-I amenința să-i schingiuiască dacă nu vor mărturisi unde au tăinuit-o...

La cârciuma lui Șirul, de astă dată, lăutarii nu cântau, hora nu se învârtea. Cârciumarul se plimba trist pe afară, oprind: pe oameni și căutând în zadar sa-i atragă în lăuntru; câț’-va țerani numai, triști și abatuțf, așezați pe prispa, vorbeau încet între ei:

— Mare neliniște e printre oameni... mi-e frică că au să se întâmple lucruri strașnice dacă s-o pierde procesul...

— Cum să nu se piardă, răspunse un altul; ce vrei să plătească ispisoacele Iui moș Gavril pe lângă minciunile boeruluî?

— Dacă acum și nu mai merge apa la moară, dacă acum și trâește omul ca viermele la rădăcina hreanului, d-apoi ce are să fie de aci înainte... și-au pus ciocoii în gând să ne stârpească de pe fața pământului, pe rînd, câte unul... ne calicesc, ne bat și ne închid... și nu se mulțumesc cu atâta... se încearcă sa-șî bată joc și de copilele noastre; dar halal fată, Irina... i-a venit de hac tâlharului de notar...

Hristea se întorsese de la Piatra; el aduse Măriei o casetă cu juvaeruri, oan aparținuse reposatei sale soții, Raluca. Cu precauțium nesfîrșite el deschise caseta și, scoțându-le unul câte unul, prezintă Agripineî, în fața fiicei sale, fie-care jutaer:

— Ia-n privește ce frumos e: numai diamante și ’rubinurî... tot pietre curate, fără nici o pată... singură brățara asta face peste cinci-zeci de galbeni... da inelul ăsta?... uite ce smarald, cât o fasolă!... în tot județul Neamțu nu găsești așa lucru... l-am plătit șaizeci de galbeni... toate minunățiile astea, toate sunt pentru Maria...

Maria nu-șî lua ochii de pe cusătură la care se prefăcea că lucrează cu cea mal mare lhare aminte.

— Tot rea cu mine? o întrebă Hristea, zăpăcit de puținul interes pe care dânsa îl a-reta pentru această expoziție de pietre scumpe..’. tot rea? dar daca nu mergeam eu la Piatra, nu-î âșa că pierdea cuconul Alecuprocesul cu rezașii?.,. eu am aranjat tot, eu am făcut pe Forăscu să se retragă, eu am cumperat pe avocatul lor, Niculiță Contăș... fără taine pierdea dumnealui câte-va sute de fălci de păment?... așa sunt eu resplătit pentru toate binefacerile mele?... nu-î frumos ce faci, Mario, nu e frumos!... Știu ea a cui sunt intrigile astea... ale domnișorului Iorgu și ale lut Zlotescu... Fă-o să Înțeleagă, Agripino, pentru numele lui DumnedeQ, ca nu mal merge așa... poimâne e logodna... nu trebue să aibă aerul că merge la o înmormântare... vine lume de la Piatra... nu șade frumos,., nu șade frumos...

Maria se sculă, aruncă lucrul și plecă în camera ei.

— Ce încăpățînare, Agripino Ijj-am vedut, de cănd sunt, așa femee... dar lasă, voiu trece eu și de hopul însurătoarei... să veJi cum o să mi-o strunesc... dacă nu vrea să me iubească de voe, are să me iubească de ne-voe... să $ice că dragoste cu de-a sila nu se poate: sa veiji că are să se poată...

Zlotescu zăcea rănit greii, în camera sa de la primărie.

— Bine, Petrache, îi spunea verul șeii Iorgu, se poate se faci așa nebunie? n-am știut ce gânduri aveai în capul teu, că te-ași fi împedicat cu ori-ce preț...

Notarul oftă din greu fără a putea răspunde.

Cum se află la curte de nenorocirea întâmplată lui Zlotescu, Maria voi să se ducă să-l vadă.

— Merge rău, îi spunea suprefectul... trebue dus la Piatra, cât mai curând... altfel cine știe ce se poate întâmpla...

— O învăța și el minte să se maî lege de fetele oamenilor, întâmpină Hristea... ce-a căutat a găsit...

In spre seară, Mari a, întovărășită de o veche servitoare, se îndreptă spre primărie.

Ea strînse mâna lui Petraclie, ’1 privi câtva timp cu o uitătură blândă și compătimitoare, apoi încet, în vârful picioarelor, trecu în camera de alături... ea rămase de o-dată Înmărmurită, pe prag... Valerianu, rezimat de un biurou stătea, neclintit, înaintea ei...

Iorgu înștiințase pe Maria că ’i va înlesni o întrevedere cu Leon; dânsa nu se aștepta însă ca chiar în acea seară să se întâlnească cu iubitul ei. Acesta sosise de cu noapte, îmbrăcat în haine țărănesci, purtând pe cap o mare pălărie, care ’i ascundea obrazul pe jumătate; ocolind cârciuma lui Strul, el putu să pătrundă la primărie, fără a fi veijut de nimeni...

Valerianu, surpând, întinse brațele... dupe un moment de turburare, ea se alipi de pieptul său, de abia putând stăpâni lacrimile de fericire, care-i mulase ochii ei mari și triști...

— Nu te așteptai la surprinderea asta... spunea Iorgu Măriei... acum hotârîți voi ce este de făcut... pentru voi mă duc și-n foc...

Și, părăsind pe tineri, Iorgu se întoarse către verul său...

— Poimâine e logodna, cjLise Maria, cu repeziciune, lui Leon...

— O știu, răspunse acesta, o știu și de a-ceea am venit... acum, Mario, sacrificiul trebue împins până la capăt... mi-aî dat inima ta, mi-aî dat toate comorile sufletului teu atât de nobil, mi-aî dat viitorul teu... ți-ai legat, cu o credință nestrămutata, cu un devotament fără margini, soarta ta de soarta mea pentru a face din doue vieți o vieață, din doue suflete un singur suflet, o singură gândire... -âcutn a sosit momentul jertfei supreme... dacă ai încredere in mine, dacă socoțî că cu mine vei putea străbate fericită, valurile vieței, îndeplinește-ți jurământul și vino... lasă tot, Mario și vino...

Valerianu îngenunchiase înaintea iubitei lui și-i acoperea mânile de sărutări...

— Când vei voi, Leon, respunse Maria cu o voce tremurândă.,. de asta-di îpainte nu-mi mai aparțiu... tu hotărăște și eu mevoiu supune....

— Mâine, la noapte, șopti Leon... la marginea păduriceî, lângă șipot... poți ieși prin grădină și de acolo pe cărarușă...

Iorgu intra repede în cameră.

— Fugi, Leon ascunde-te... vine mama, întovărășită de Cozmescu...

Valerianu de abia avu timpul să se re-

peadă pe o portiță din fund și să se pitulească într-o camară întunecoasă.

Maria se întoarse lângă Zlotescu.

Hristea, care aflase de venirea lui Iorgu la Lunceștî, remase afară, nevoind să dea ochi cu fiul lui Negradi. Singură Agripina intra în odaie.

— Haidem, Mano, spuse aceasta din urma fiicei sale... ne-au sosit invitați pentru logodnă... veJi să fii veselă cu lumea... acum nu mai ai în cotro... e lucru hotărît... mâine seara, cum s-o isprăvi procesul, sosește și Alecu de la Piatra, cu alți musafiri... trebue să-i primim cum se cade...

Maria aruncă lui Iorgu o căutătură plină de înțeles, apoi, tăcută, ieși în urma Agripinei.

Cozmescu mergea lângă Maria, la o mica distanță.

Tustrei tăceau.

— Știi ca am adus lăutari din Roman, dudue, spuse Hristea, după ce făcu vre-o treizeci de pași..., are sa fie o logodnă cum n-a mai fost!

— îmi pare bine, respunse Maria surî-Jând.

— Ei, așa îmi „placi și mie, urmă Ilristefa încântat, bine ca aud și eu o vorbă buna... îți spuneam eu, cucoană Agripino, ca are să se topească o-dată sloiul de gliiața... am adus și cofeturi de la «Georges» din Iași, o ladă întreagă...

— Minunat, ițf mulțumesc... respunse din nou Maria, zîmbind.

— Ei, brava! de acum au să meargă lucrurile strună.!, ba zeu, de ce m-aî necăjit atâta până acuma, Mario-? Nu era mai bine s-o ducem prietenește de la început?... dar in sfirșit, bine că s-a isprăvit...

— S-a isprăvit! dise Maria, de abia putân-du-șî stăpâni rîsul, un ris nervos, care o fa-cea sa se cutremure din cap până-n picioare.

— Ei acum, în semn că ne-am împăcat, ada mâna... nici o-dată nu m-aî lasatîncăsă ți-o serut...

Hristea voi să ia mâna Măriei.

— Nu, nu astă-di, mâne negreșit... întîmpină Maria încleștându-șî pumnii, apucată de o criză nervoasa, care o făcea să ri^ă cu hohot...

— Ce este Mario? o întreba muma ei, ce e rîsul asta?... potolește-te... vinoțîîn lire... nu veJi cum se uită lumea la noi...

Ajunși la pod, în dreptul cârciumei lui Strul, Agripina făcu pe fiica eî să intre în-tr-o cameră, unde, cărând pe un scaun, remase aproape o oră cu brațele întinse, cu o-chii închiși, cu dinții strenși, fără cunoștință...

— Nu mai merge, Agripirro, spunea Hristea soției lui Negradi, după ce se întoarseră la curte... credeam că lucrurile se îndreptează, dar ved că mai. reu se îngroașă... asta nu î luciu curat... trebue să fie vr-o drăcie de a lui lorgu Ja mijloc. Să facem toate chipurile sa grăbim nunta... o lună e prea mult... trebue luată de aice cât mai curând...

De ia Piatra venise, spre a asista la logodnă, Lascarache Petreanu cu fiica lui, care se hotărîse în sfârșit să ia pe Sotir, deputatul Guzgan și părintele Hihalache Prapur. A doua di, trebuiau să sosească, împreuna cu cuconulAlecu, Marinescu, doctorul Arghir, Bogoslov, care pregătise o poeaie de ocasie, locotenentul Prisăceanu de la Pângărați. Din. vecinătate se așteptau mai mulți proprietari cu soțiile lor...

In tot timpul serei și a doua Ji de dimineață, Cozmescu fu de o activitate neobosită. El puse să împodobească poarta cu crengi de stejar, decoră ceardacul cu împletitura de brad; așecjă buchete mari de flori tn salon, în antreu și în sofragerie.., numeră de mai multe ori sticlele de vin pe care le adusese din Piatra și le dădu în primirea Agripinef.., întocmi cu Dănilă lista bucatelor...

Sinica, de la Piatra și Coroiu, de la Roman trebuiau sa cânte pe rând, tot cântece franțuzești, cum îi plăceau Măriei...

^ O să se ducă vestea de așa logodnă, spunea Hristea invitaților, o să se ducă vestea!...

XIX

Pe când llristea lucea, la Luncești, toate pregătirile de logodna, cuconul Aleea se judeca la Piatra cu rezășiî.

Procesul seu era cel de ’ntâiu pe tablou. Gând părțile fură chemate, rezașii se rugară sa mai fie îngăduiți puțin, până la sosirea avocatului lor, Niculiță Contăș...

Trecu o oră și avocatul, căutat în toate părțile de țărani, continua a nu da senine de vigță. La otel, chelnerii nu știau nimic despre dânsul; el plătise camera și plecase de dimineață, fără a lăsa răspuns unde se ducea... la cafenea, la «Cetatea Neamțului», Contăș se oprise vre-o qlece minute fără a vorbi cu nime... la prefectură, la poștă, nicăirî nu i se putea da de urma...

Când se împlini ora, președintele puse să se cheme din nou părțile. Moș Gavril rugă din hou pe Sotir să mai aștepte.

— Avocatul nostru are toate docomentele la dânsul...

— Apoi să poftească mai iute cu doco* montele, spuse Sotir repetând a,cest din urmă cuvânt.cu o intonație batjocoritoare, noi nu putem să-l așteptam toată diua...

— Știm și noi unde s-o fi rătăcit, respunse moș Gavril... fără dânsul ce putem face noi?

— Vă mai dau cinci minute, întrerupse președintele; mi se pare că e destulă îngăduire din partea mea...

Rezașii alergară iarăși după Niculiță Contăș; cercetările lor însă fură din nou zadarnice; ei se întoarseră, desperați, la tribunal...

După cinci minute procesul îucepu. A-vocatul lui Negradi, Vasilică Sdrobcea, își desvoltă acțiunea; el revendica de la rezași mai multe sute de fălci de pământ, stăpânite de dânșii fără nicu un drept, prin-tr-o negligență a proprietarului, care nu stabilise încă, până în timpurile din urmă, o hotărnicie esactă a moșiei... el invoca acte, arăta planurile făcute de inginerul Savin... ca dovadă apoi că acțiunea sa era fundată, Sdrobcea invoca faptul că rezașii nu puteau opune nici un act; dânșii pretextau disparițiunea avocatului lor — disparițiunea aceasta nu era decât o comedie — spre a-și da o aparența de victime... asemenea manopere însă nu puteau induce în eroare pe onoratul tribunal, care, din esperiență, cunoscea gradul de imoralitate al rezașilor Lunceșteni... Sdrobcea ’șî termină pledoaria printr-o filipică* violentă la adresa rezașilor, oameni răi, hrăpitori și violenți, cari nu se mulțumeau să comită crime peste crime, să se resvrateasca în contra autorităților constituite, dar răsplăteau chiar binefacerile unuia din- cei mai blânțU’ și maî buni proprietari din județul Neamțu piTn ingratitudinea cea mai neagră... și dreptul și morala erați să fie resbunate, admițându-se acțiunea d-lui Alecu Negradi...

Rezășii ascultau, buimaci, uitându-se unul la altul, pledoaria fulgerătoare a lui Sdrobcea...

Când acesta termină, președintele ’i întrebă ce aveau să respundâ.

Țeranii se sfatuirâ un minut între dânșii.

— Nu aveți nimic de zis? întrebă din nou Sotir...

— Ce sa respundem, cucoane? întâmpină moș Gavril; atâta ve putem spune că boerul nu are mai mult drept asupra pământurilor noastre de cât asupra lunei și a stelelor...

— Atâta aveți de obiectat? n-aveți și voi vre^un hrisov, vre-un plan, nimic?

— Y-am spus că sunt la avocatul nostru... n-avem nimic...

— Ajunge, zise președintele, tribunalul e luminat...

Magistrații se retraseră ca să delibereze.

Rezașiî remasera neclintiți, cn capul plecat.;, ei ’și învârteau căciulile lor în mâini, fără a spune un cuvânt.

După trei sferturi de ora, ședința se redeschise. Tribunalul admitea acțiunea lui Negradi și condemna pe rezași la cheltueli de judecată.

— Să ve fie de bine, cucoane! zise moși

Gavril președintelui. O să ve resplatească Dumnedeu o-data nedreptatea asta...

El păși apoi către Negradi și, privindu-l țintă în ochi, îi spuse:

— Mulțumesc, cucoane, pentru pământurile pe care ni le-ațî răpit... ne-ați cumpărat avocatul, care a fugit și ne-a furat și hrisoavele... n-o să sfârșiți bine, cucoane Alecule...

— Nu fi obraznic cu mine, ca te dau pe mâna procurorului, strigă Negradi, căutând din ochi pe Săcultea.

— De acum poți să poruncești sa ne și spânzure, ne e lot una... numai să știi, cucoane, ca nici praful n-o să se mai aleagă de averea și de neamul dumitale.

— Me ameninți?

— Nu; vorbeâc de judecata Celui-de-sus!

Sotir, întovărășit de supleantul Prapur, plecând spre’ casa, trecu pe dinaintea rezași-lor; președintele auțli ultimele cuvinte ale lui moș Gavril.

— Comme ils sont arrieres, mon cher, spunea «bobocelul» Pietrei colegului seu, ei nu știu încă că Dumnedeu nu există!

îndată după aceasta, Negradi se urcă înts-o trăsură și merse de mulțumi prefectului pentru sprijinul pe care i-l dăduse în proces...

— Nu mie ai sa-mi mulțumesc!, cucoane Alecule, ci viitorului dumitale ginere... Cozmescu a ticluit toată afacerea cu Contăș și cu judecătorii... el a făcut pe Mitică Forâscu să sp retragă... fără Hristea nu știu, zeu, ce se putea întâmpla...

După ce eși de la Grozăveanu, Negradi mai perdu câte-va ore în terg pentru a face cumpărăturile cu care ’l însărcinase Agripina; el încerca sa împace și pe fratele seu Dumitrache, care se retrăsese în Piatra, a-mărît, abătut...

— Nu, nu, Alecule, nu poți să-mi ceri să fiu de fața la înmormântarea fiicei tale... căci, ce faci tu acum, nu e logodnă, o îngropi de viue..

Cuconul Alecu, nu putu să plece de cât într-un târziu; invitații sei pornise înainta în doue trăsuri...

Moș Gavril și cu ceî-l-alțî rezași se întoarseră și dânșii, călări, la munte pentru a împărtăși trista veste tovarășilor lor... mulți din aceștia, nerăbdători, venise până la Bi-caz, pe plute, pentru a afla mai curând resultatul procesului...

In spre seară sosiră la munte Maritiescu, doctorul Arghir, locotenentul Prisăceanu și Bogoslov.

— Ai nemerit-o bine? întrebă Hristea pe acest din urmă, îndată ce se coborî din trăsură.

— De astă data nu mi-e rușiney.. nu vreau să me laud, dar nici Alexandri nu cred s-o fi potrivit mai frumos... nouă strofe, una și una, cari se termină toate cu refrenul: «Hoață, inima-mi furași!t

— Brayo! ’i respunse Cozmescu, serutân-du-l.

Vexând că. înoptează și că cuconul Alecu nu se ma! întoarce, Hristea întrebă pe Agripina dacă nu ar fi bine să se pună la masă...

— Se poate, Hristache, să facem una ca asta? într-o Ji așa mare... s-ar supăra Alecu foc pe mine!

Se făcu opt, opt și jumătate... un îngrijitor, trimis călare înaintea boeruluî, alergase în goana cea mai mare, cale de un sfert de postă... nici o trăsură nu se vedea în zare...

Invitații se plimbau neliniștiți prin odăi, aruncând priviri desperate la ceasornicele lor.

Hristea, posomorit, încerca din când în jcând, prin câte o anecdotă, să mai reînsuflețească conversațiunea, stinsă cu desăvârșire... glumele sale cădeau însa^ca pietrele într-o apă adâncă... o tremurătura de o clipă și-apoi totul reintra în tăcere.^. întinși în fotolii și pe canapele, musafirii, cu figura contractată, cu privirea ațintită spre sofragerie, pândind cu urechea cel mal mic sgomot din curte, păreau perduți pe gânduri Jn deslegarea unei adânci probleme... din când în când, câte unul din ei eșia în ceardac, se încerca un moment să străbată cu privirea ceața deasă, care se ridica din valea Bistriței, apoi se întorcea să-și ia locul, desnadăf-

duit, cu mâinele la piept ca și cum ar fi a-șteptat sfârșitul lumeî.

Bătură nouă.

Iiri stea trase de o parte pe Agripina.

— Cuconul Alecu trebue să fi rămas la Piatra, noaptea asta.*, nu ve$î ce pâclă s-a lăsat... Eu sunt de idee să nu maî așteptăm... ne facem de rls, Agripino... vaî de noi ce-o s-auijî maî târziu, pe la Piatra...

Într-un sfârșit, cu mare greutate, Agripina se hotărî să dea la masă. Când soția luî Negvadi împărtăși îmbucurătoarea vestea mosafirilor eî, aceștia ’și părăsiră fotoliurile ca și cum ar fi fost împinși de niște resorturi... într-o clipă, împingându-se unul pe altul, ei ’și luară locurile în jurul mesei.

Nimeni nu spunea un cuvânt; invitații, obosiți peste măsura, cu stomacurile chinuite, de abia se uitau unul Ia altul... era, in contra gazdei, un fel de revoltă ascunsă, cai-e se traducea.printr-o conjurație de tăcere... o atmosferă de plictiseală învăluia pe toți...

Hristea, care luase loc lângă Maria, arunca din când Agripinei câte o privire mustrătoare...

Toată petrecerea era stricată; păcat de atâta osteneală, de ațâți bani aruncați în vânt... Argliir, Bogoslov, părintele ’Michalache Prapur deșertau pahare peste pahare din vinurile scumpe, pe care primarul le adusese tocmai din Iași și dânșii nu aveau măcar deli- catețea să întrebe din ce vie proveneau, cât costase sticla...

Tarafurile lui Sinică și Coroiu se întreceau în cântece franțuzești... dar lăutarii parcase înțelesese^să aleagă numai bucăți triste, ca pentru mort.*..

La sfârșitul mesei, Bogoslov -se ridică în picioare pentru a ceti poezia cu refren.

— Las-o pe mâne, după logodnă ii șopti Ilristea, trăgându-l de pulpana gherocului...

Ilristea se scula de la masă, furios; el se plimbă mai mult timp prin sală, fără a adresa cuîva o vorbă.

Maria, rugată de fiica lui Petreanu, se puse la piano... dar mâinele ei tremurau atât de mult încât, dupe câte-va secunde, fu nevoită să se oprească.

— Mi-e cu neputința să cânt astă-di... am o durere de cap nebună... și, spunând aceasta, fiica lui Negradi ’și trecea mereu mâna pe frunte ca și cum ar fi vrut sa îndepărteze un val care-i întuneca gândurile...

Unul câte unul musafirii începură a se re* trage în camerile lor. Singur părintele Mihalache.remase în sofragerie; Cozmescu începuse cu cuconul Lascarache și cu deputatul Guzgan o partidă de ghiurdum, dar, după o jumătate de oră, Petreanu declară că se simte obosit din cale afară, și că nu mai poate continua...

La miedul nopței toată lumea dormea.

Cerul se posomorâse încă de cu Jiua; prin câte-va spărturi de nuorî de abia ^e zărea câte o stea pribeagă, câte un punct luminos tn imensitatea neagră și tristă... o liniște amorțitoare domnea pretutindeni; din spre pădure, venea un freamet îndepărtat de frunze; prin fereastra deschisă din odaia Măriei, un parfum subtil de stejarr și de braqh pătrundea încet, adus de o adiere ușoară, care do abia mișca perdelele...

Maria deschise ușa.

In sală și ’n coridoare lămpile erau stinse. Ea înaiută câți-va pași, trase din nou cu urechea: nicăin, cel mai mic sgomot... se întoarse în camera el, unde rămase un moment amețită ca și cum ar fi fost în prada unui vis, apoi, în graba, îmbrăca o haină și, închinând ușa, se furișă, în vârful picioarelor, prin sălița care da în dosul pa-sei... Cu o mână la piept, pentru a stăpâni bătăile nebune ale inimeî sale, Maria, o-dată ajunsă în grădină, iuți pasul... îndată ce fu la-oare care depărtare de casa ea începu să alerge; ’șî închipuia că cine-va o fugăresce din urmă, că glasuri o strigă... trosnetul crengilor uscate peste care călca, o umpleau de groază... ramurile copacilor i se înfățișau ca nisce mâni întinse, gata s-o prindă... i se părea că llristea pusese in mișcare o oaste întreagă și Maria fugea, fugea mereu de casa blestemata... Dupe o jumetate de oră, ea că$u sdrobită, cu răsuflarea oprită, înspăimântată, în brațele luî Leon, care venise de mult la marginea pădurei, lângă și-pot...

După un moment de odihnă, tinerii apucară pe cărarea ce taie drumul spre Prisăcam; peste câte-va minute ei se coborîră în dreptul șoselei, unde ’i aștepta o trăsură... de aci, în goană, peste o oră, ajunseră la frontieră...

Puțin timp după plecarea Măriei, suprefectul, care dormea într-o cameră situată în apropiere de grajd, fu deșteptat de un sgomot neobicinuit: caii loveau podelele cu copitele lor și nechezeau cumplit... fusese oare un vis?... dar nu, sgomotul devenea din ce în ce mai mare... au$ia oameni alergând prin curte... scânduri trosnind...

Cămărăscu se repedi la fereastră... acolo, o priveliște groasnică se înfățișa, ochilor sei: grajdul era în flăcări... limbi mari de foc e-șiau. din toate părțile, într-o atmosferă grea de fum, care devenea din ce în ce mai nesuferită... Vântul, ce sufla din spre pădure, crescuse și alunga paiele aprinse, țandările arse, pe acoperișul casei. Într-o clipă, suprefectul dădu de veste Agripinei și lui Hristea; unul câte unul, buimaci, pe jumătate îmbrăcați, invitații, năbușiți de duhoarea incendiului, se repeziră afară.

Focul cuprinsese acum și casa; servitorii alergau nebuni, prin curte, se urcau pe scară cu câte o doniță de apă în mâini... dar para creștea mereă...

Curtea era luminată ca ziua și toată priveliscea, până în spre Ceahlău, apărea, deslușită, într-o înfățișare fantastica; in fund, grajdurile, pe jumătate mistuite, se topeau câ luminarea; Neculai Brusture -sa încercase se scoată afai-ă cale doue perechi de poștalioni; caii refuzase însă, cu toate opintelele vătafului, să se urnească din loc și murise asfixiați...

Focul se întindea mereu; ardeau acum bucătăria și odăile servitorilor; din coșul de la sofragerie eșia o ploaie de scântei...

îngrijitorii izbutiră să scoată mobilele mai de preț din salon și din iatacul Agripineî; fumul devenea însă din ce în ce mai gros și mai năbușitor. Agripina, întovărășită de Cozmescu să pregătea sa urmeze pe mosafirh ei, cari se refugiase în vale, la cârciuma lui Strnl...

Deodată Hristea, desmetidit puțin din spaima care-l făcuse un moment sa-și piardă mințile, o întrebă, uimit:

— Dar, pentru Dumnezeu, unde e Maria? ce s-a făcut?

Agripina îngălbeni.

— Doamne sfintei esclamă ea la rendul ei, unde să fie9 unde să fie?

Și amfcndol, zăpăciți, începură s-o caute prin curtea în flăcări, călcând peste tăciunii aprinși, atingându-se, în treacăt, dc limbole do foc...

Văzduhul devenea din ce in ce ma arcletor.

De-Ordată, un trosnet îngrosnitor făcu sa so cutremure pământul: zidul de la bucătărie se prăbușise, ridicând un nor uriaș de fum, despicând flăcările, cari se frângeau ca niște șerpi...

— Unde e? unde e? striga mereu Agripina desperata... o fi apucat-o focul în odaie... reped e-te Ilristeo... Neculae, n-o lăsați!

Gozmescu pătrunse în ceardac; focul cuprinsese acum salonul și para eșia.pe uși și pe ferestre... sufocat, dânsul fu nevoit să dea înapo’...

— N-o lașa, HrisLeb, n-o lăsa! repeta într’-una Agripina, scoțând strigate sfâșietoare, tremurând de groaza...

In acest moment o trăsură înainta, pe șosea, cu o repediciune neauclita... ca o săgeata, ea sbură apoi spre curte...

Agripina și Hristea alergară la poarta...

Peste câte-va secunde-trăsură se opri... în fundul e-, scăldat în sânge., Alecu Negradi zăcea mort.

Fulger își resbunase.