Calea robilor

CARTEA I

ZORI DE SÂNGE

PÂNDA

In seara de 15 Martie 1848, Iașul se întindea liniștit sub lumina blondă a lunei, care de-abia covîrșește să pună dungi aurii, în lungile și strâmtele străzi turcești. Pe o singură cale mai e încă viață; pe drumul care leagă locuința de vară a lui Mihai Sturza-Vodă cu Iașul, trec, în pas ritmic, leagănele boerești, goale, spre a readuce în oraș fețele luminate, ospătate în acea seară de Domnul Moldovei.

Voevodul, atât de hulit și de ponegrit, plin de păcate, dar și pătimaș încă judecat, nu prea obicinuia să dea serbări boerilor săi. Cel mult le deschidea grădinile palatului său de vară — azi Rivallet — unde, în sunetul muzicei, norodul era primit să admire frumusețea îmbălsămitoarelor pajiști, și bogata rânduială a Curței, pe când protipendada lua cafea, alături de Vodă, sub ochiul vigilent al vânjosului arnăut Ingè. Și cât timp cafeaua turcească, cu de-un deget caimac, era sorbită din filigean cu zarfuri de argint, ochii cuminți și șireți ai boerilor clipeau a lene, într-un dulce far-niente, cum spunea doctorul Vialla. «Și rar între 2 fumuri din ciubucul de iasomie cu calif de cilicuri, se rosteau vorbe rare și banale, — vorbe de Curte.

Acum, însă, lucrurile se schimbaseră; un fel de „vânt de nebunie”, un curent de „idei și cuvinte noi”, „de libertate” cum spuneau bonjuriștii, sufla din spre apus.

Șoaptele, cari veneau din Galiția, aduceau ecouri de vaete înspăimântătoare. Lumea începuse să se îngrijească, și un fel de ferbere nedeslușită agita orașul lui Lăpușneanu.

Multe calități istoria va putea contesta lui Mihai-Vodă. Dar, una singură, ori cât de pornit ar fi scriitorul faptelor trecute, nu-i va putea-o tăgădui: inteligența. Chiar întâmplările anului acestuia au pus încă odată în deplină lumină pătrunzătoarea minte a Domnului în luptă cu iscusita diplomație moscovită, el fu cel care învinse. Vodă înțelegea că se urzește ceva; simțea că friguri necunoscute sbuciumă și tineretul vizionar, cu ochii spre luminile apusului și protipendada, și norodul.

Dar, ca bun despot oriental, puțin îi păsa de plebea obscură și tinerii imberbi, fără de legături cu țara, — de care-i despărțise lungul surgun între străini.

Se duseră și ei să învețe și învățătura săpase între dânșii și moșia strămoșească o prăpastie mai adâncă decât râpa Privighețoaiei. Vodă, însă, se îngrijea de opoziția boerilor, oameni cu Skepsis, cu trecere la Poartă și la Petersburg, cu averi însemnate și cu pretenții la domnie. Iată de ce hotărâse să le dea o petrecere: astfel putea să vadă cine va avea bărbăția să-l înfrunte fățiș; de epurii de două hotare, adulatorii succeselor, oricare ar fi ele, Aga Pruncu și cu Ștefanache Catargiu, ministrul de interne, aveau să se intereseze. Deci Domnul, nu se sinchisea.

Și pe dinaintea crâșmei cu târnațuri, situată pe locul unde se află acum bariera Socola, au prins a trece multe leagane boerești, în seara de Duminică 15 Martie. Iată polcovnicul Iordache Rizu. Apoi spătarul Constantin, bătrân de peste un secol, mai mare peste cutia milelor. Mai apoi boerul Ilie Burcă, poreclit Zmău. Doi frați Bran, unul militar-maior, iar cel-l-alt civil, bătrân cu o lungă barbă asiriană — și cari locuiau în casele, azi Ghițescu, din strada Banu, Apoi Canano, pornit din casele sale, unde se află azi criminalul. Codreanu din strada Rusească. Banu Pascal, împodobit cu cea mai lungă și mai albă barbă din Iași. Într-o droșcă 2 doctori: bătrânul grec Samurcaș și State Rolla, tatăl viitorului revoluționar Costache Rolla și cumnatul lui, Neculai Docan. Iordache Catargiu pornit din strada Goliei — de peste drum de Chateau-aux-fleurs.

Apoi Ștefanache Catargiu, tatăl viitorului candidat la domnie Lascar, gonind de unde se află acum casele Wexler. Dumitrache Sturza, de la casele azi Weisengrün. Bătrânul Iordache Rosnovanu Rosetti, din palatul său. Ioan Greceanu, Hatmanul Răducanu Rosetti, bătrânul Alecu Ghica, bătrânul, tatăl viitorului Domn, boer de treabă și cunoscut în țări străine, — „avea 14 decorații”. Dimitrie Ghica, Hatmanul Mavrocordat cu Costache Mavrocordat. Vasile Alexandri, tatăl frumosului poet bonjurist, dușmănit cu Domnul. In fine Vasilică Cilibi, socrul lui Mihai Sturza. Moșneagul plecase posomorât dela casele din strada de sus — azi cabinetul natural; vedea că nouri negri se adună asupra domnescului său ginere Dar spera în înțelepciunea Domnului...

Și Moișă, proprietarul crâșmei cu târnațuri, văzu cum trecură aîâtea fețe simandicoase. Aplecat păn-la pământ, el se uita cu jind la bogăția rădvanelor boerești și a arnăuților care se învârteau in jurul lor. Ochiul lui, obișnuit cu ușoara „probăluire” a tuturor podoabelor zadarnice, dintr-o singură aruncătură prețeluise marea bogăție rășluită pe fireturi și podoabe.

Cu încetul, drumul se pustiise. Luna era sus pe cer, ca o regină urmată de o Curte strălucită. Luceafărul clipea în depărtări albastre, iar vărful copacilor se frământa sub vânticelul de noapte. Se făcuse tăcere; ceasul era de o așa măreție senină, în căt hangiul, nu tocmai poetic din fire, rămase o clipă uimit. Ochiul lui stins și fără gene, ros de oftalmia aproape caracteristică a neamului său, se preumbla a lene pe valea Bahluiului, de la Galata la Miroslava.

De odată, din spre târg se auzi un trap de cal. Un grup de patru inși într-un nor de praf. Nourul se aproprie. Era spătarul Canta, urmat de 3 arnăuți, armați ca pentru războiu.

Canta a fost unul din acele caractere, care vor rămâne o problemă pentru cugetător. Bogat, frumos, voinic, —omorâ un bou cu o lovitură de pumn între coarne, —el părea închinat unui ideal necunoscut, misticismului unei glorii neîmpărtășite nimănui. Închis într-un vis, el își croise viața cum pustnicul își măsoară zarea, când intră în chilia lui singuratică. Era unul din fanaticii libertăței: în Apusul în care rătăcise mult timp, fusese spune legenda, tovarășul tuturor revoluționarilor; luase parte la adunările din venta italiană; jurase pe formula carbonarilor; fusese inițiat în pădurile Saxoniei; pătrunsese în secta iluminaților. Pumnalul, pe care ’și întinsese dreapta, de multe ori a fost muiat în sânge.

Omul acesta iubea libertatea cum tiranii practicau despotismul; absolut, fără replică, fără măsură. Libertatea, amanta visătorilor, pentru dânsul era o zeitate, căreia înțelegea să i se aducă și jertfe de sânge. De altminteri se trăgea din un neam cunoscut ca disprețuitor al morței: tatăl său fusese Constantin Cantacuzino, fiul serdarului Ilie Canta, care a rămas cunoscut în baladă, sub numele de „Feciorul Româncei”. Din deznădejde marele bcer luase calea codrului, în capul unei cete de haiduci.

Pare, că moștenirea asta, apăsa greu pe eroul nostru. O îmbinare veșnică a sprâncenelor, un fulger veșnic, care-i izvora din ochi, dădeau ceva fioros frumoasei sale fețe.

Spătarul se opri d-inantea crâșmei, sări ușor de pe cal și svârli frânele unui arnăut. Apoi intră în cerdac:

— Moișă! strigă răgușit.

Evreul, apropiindu-se cu frică, observă cele 2 fulgere, mai luminoase de cât oricând în palida lumină a spătarului. Se aplecă păn-la pământ și zise:

— Poruncește, stăpâne!

Canta se apropie de crâșmar și, apucându-l de barbă, îl trase la o parte. Apoi îi vorbi în șoaptă, pe când cu o nuelușă, își scutura lungile sale cizme de colb.

Arnăuții mei vor aduce un om legat cobză. Nu vei cerceta de unde-i și cine-i. II vei coboră în pivniță legat și-l vei lăsa până mâine. De nu-ți voi trimite altă poruncă, îi vei da drumul.

In această clipă, un leagăn se opri în fața crâșmei. Canta ridică ochii și făcu un semn. Cei trei arnăuți puseră mâna pe vizitiu. Înainte ca el să poată scoate un singur strigăt, fu coborât de pe capră, i se puse un căluș în gură și fu imobilizat.

Pe când Moișă, speriat, pândea de nu se ivește cineva pe drum, arnăuții desbrăcară pe vizitiu, îl legară cot la cot, deschiseră trapa, care descoperi scara de comunicație cu pivnița și, dintr-o îmbrâncitură, îl făcură să dispară. Apoi trapa se reînchise. Ca urmând unui plan conceput mai de înainte, unul din arnăuți își puse pe deasupra hainelor sale îmbrăcămintea vizitiului, se sui pe capră și, luând frânele cailor, îi biciui. Trăsura, greoae, se urni.

Când leagănul boeresc se depărta, Canta se apropie de Moișă înlemnit și-i zise poruncitor:

— Nici-o vorbă!

Apoi se aruncă pe cal și dispăru spre Rivallet în urma căleștei. Arnăuții încălecaseră și, în grabă, porniră după dânsul.

II. ȚIGANII

Pe când toate clopotele din Iași sunau cu glas răgușit, căte-va ceasuri înainte de scena precedentă, un arnăut plin de praf se afunda în mahalaua țigănimei domnești, de din dos de palatul administrativ actual, —și de oare ce cuvântul „țigan” îmi vine sub condeiu, cer voe să dau aceste lămuriri, cari să fixeze trăsăturile caracteristice ale unui neam ce dispare, pentru că e un fel de tendință al nimici; ultimele legi caută să stârpească ori-ce rămășiță a vechilor rătăcitori.

Pentru ochii mari și clari ai acestor nomazi contemplativi, cerul e o largă mare de întunecimi, unde apare și dispare lumina, unde vecinic se alungă luna, soarele și astrele, ca vasele oamenilor pa Oceanul pământesc.

Dumnezeu e ix-ul sau axa nevăzută; în jurul căreia se învârte timpul cel vecinic, cum cerul gravitează prin axa în jurul lui Dumnezeu. Zodiacul, după dânșii, e rochia sau stola înstelată, cu care se îmbracă Dumnezeu spre răsărit, când soarele se lasă spre Miază-Noapte. Din această rochie, (apostola) au eșit toate glasurile ce au vorbit prin veacuri. Și simbolul continuă, într-un vis de o fluiditate eterică.

Dacă acestea sânt meditațiile pentru înțelepții triburilor, — mulțimea țiganilor e mult mai puțin complexă, mai simplistă. Nomazi prin gând de neatârnare, ca mongolii și arabii, sânt ca dânșii, neobosiți și viguroși. Ei iubesc viața, pe care o petrec în cântece, duși de caii, la care țin, și de măgarii, pe carenu-i pot suferi; lubrici ca Satirii și jucători ca Baccantele, umili și resemnați, supli și discreți, grosolani ca sălbatecii și tâlhari ca maimuța; vorbăreți, gălăgioși, violenți prin supraimaginațiune și dezordine de spirit, timizi în actele obicinuite ale vieței, întreprizi in pericol; aproape tot-d’-a-una mizerabili și goi sau acoperiți cu zdrențe; desfigurați prin cruzime sau de boli, în contra cărora nu au alte arme de cât vaetele și descântecele; nesupuși la vre-o religie și schimbând-o după timp și loc; și totuși inteligenți, activi și muzicanți din fire... Castitatea li e necunoscuta. De și femeile nu fac profesiune de prostituate, ele se lasă ori și cui, numai să le dea parale; altă meserie e ghicitul de noroc și de spus viitorul, uitându-se în palmă sau trăgând cărțile și consultând spiritușul în oglindă, ce o poartă in o cutie de tinichea.

Foarte curioase sânt cetele țigănești: copiii stau în căruțe amestecați cu căldările, scaunele, foalele și alte țoale ale lor, iar căruțele le sânt înalte, că pot trece apele fără să se ude. Bărbatul și femeia merg pe jos, iar căruța adesea este trasă de o singură mârțoagă. De o parte și de alta merg țiganii călări, ducând în desage câțva copii, de la care nu se vâd de cât capetele. Toți țiganii sânt murdari; murdăria pare a fi născută cu dânșii.

Cogălniceanu face următoarele reflecții despre dânșii: Intre vătrași găsim cei mai buni muzicanți, fără să cunoască notele; le e de ajuns a auzi odată o melodie, o sonată de Mozart, sau o simfonie de Beethoven, ca s-o cânte pe de rost cu mai mult talent de cât cel de la care a auzit-o. Mi s-a întâmplat, să văd un țigan intrând cu vioara subsoară la Teatiul Francez din Iași, urmărind cu urechea uvertura și alte bucăți din „Dameblanche” și după isprăvitul operei, eșind și cântând toată muzica ce o auzise, cu mai multă artă, de cât primul virtuos din orchestră. Instrumentele lor muzicale sânt: vioara, sau scripca (diblachitara); cobza cu 9 corzi, se aseamănă cu mandolina, naiul sau fluerul lui Pan, doba și moscalul sau vechiul sirinx, pentru care au un talent special. In 1810, când fratele Șahului Persiei, fost ambasador pe lângă Napoleon l-iu, s-a întors din Franța prin București, s-a mirat de gustul muzical al țiganilor, mai ales pentru sirinx, și a zis că ei ar întrece chiar pe Perși, cari sânt specialiști în acest instrument.

Ei compun fel de fel de cântece. Țiganii sânt și actori, mai ales în câslegele de iarnă când se aud noaptea strigând: Păpuși, păpuși! Dacă ii chemați în casă vedeți doi inși, care poartă un teatru luminat, lung până la 8 picioare și înalt de la 3-4. Își așează teatrul lor pe 2 scaune și îndată vine în scenă păpușa care joacă pe cioban și oae; apoi vine un cioban cu ursul; alungați apoi de Vasilache care face curte la 2 fete, în timp ce femeea lui îl caută prin toate mahalalele și crâșmele. Apoi vine turcul și cazacul; când erau rușii în principate, cazacul tăia capul turcului; iar când erau turcii, turcul tăia pe cazac.

Azi nu știu cine e învingătorul. Țiganul ctare joacă păpușele; face când pe turcul, când pe Cazacul.

Înfățișarea țiganilor e plină de expresiune, și pe fruntea lor acoperită de lungi plete se cetește melancolia; ochiul lor negru strălucește ca o scântee sub sprincenele lor mari, și pare că toată soarta lor tristă li se citește în față.

Profilul sufere ceva și totuși, înfățișarea exprimă un spirit vioi și întreprinzător.

Se înțelege deci, stupoarea Europei creștine, în veacul al XV, când văzu din toate punctele teritoriului său, năvălind oardele lor baroce, care părea că vin din altă planetă. Cronicarii își fac cruce când descriu adunătura aceasta de oameni negri, de copii oropsiți și de ghicitoare sălbatece. Veneau în grămezi mici, împrejmuiți de câini de vânătoare, precedați de conți în zdrențe, și de duci în ferfenițe, călărind pe mârțoage apocaliptice, tăbărând la porțile orașelor sub corturi imunde sau prin căruți scăpate din urgia dezastrului de undele roșii.

Nicăeri, însă, ei nu s-au prezentat în caracter mai baroc și mai original de cât în țările române. Dacă arnăutul nostru ar fi avut simțul observărei, ar fi putut vedea multe tablouri, demne de penelul unui Calot.

III. CEEA CE POATE UIMI CHIAR PE UN ARNÂUT

Arnăutul își opri calul brusc, și-l netezi pe coamă, în timp ce ochii i se opriră pe un grup straniu.

Două țigance stăteau pe prispa unei case; una bătrână, cealaltă tănâră.

Fata, — o copiliță de 14 ani — nu era frumoasă — era un farmec. Pielița obrazului coaptă de soare, era asemenea acelor fructe gustoase, care te îmbie la mușcat. Umbre lungi o acopereau — ale lungilor sale gene, care închideau ochii de o drăcească strălucire. Ochii de felin, în care trece ca un fulger umbra unei pofte. Ochii care fascinează.

Pe umere se lăsau valurile unui păr compact și solid, atât de solid, în cât fără voe îți amintește că, altă dată, de ele se legau sclavele pe carele de triumf.

Trupul fraged, subțire și mlădios, e împodobit cu tot felul de ștofe colorate. Pe sân îi strălucește nelipsita salbă, amulet, mărgăritare falșe monede turcești.

Fata șade turcește, și lasă mâna ei micuță și brună în mâna bătrânei țigance. Sub părul ei alb bătrâna e îngrozitoare. Ars de soare, ruginit de ploaie, obrazul e o colecție de sbârcituri în care văpăiază „luminătorii” cu străluciri siderale, — ochii cu lumini profetice, care noaptea ar fi putut străluci asemenea celor de bufniță. Socot inutil a spune că în dialogul următor se intercalau cuvinte țigănești. Nu cred trebuincios a le reda, de cât atunci când vor fi absolut necesare. Bătrâna, frântă de la mijloc în două, îngăimă între dinți fraze stranii: ochii fetei... o să plângă... mai târziu... peste ani...morții au să se răsbune... pământul nu înghite totul...spre miez de noapte trec stafii în șirag... acolo sus tot stafiile întorc filele de la cartea vieței.. Să se păzească...prea multe păcate împovărează pe tatăl ei... să se teamă...

Și e păcat să nu se îngrijească... uite.. mai încolo, ce făt-frumos îi răsare în cale... frumos ca un idol...e un gorgio, un străin, dar așa de frumos... să se păzească... morții îi ațin calea... morții... tatăl ei... făt-frumos e plin de sânge... să se pășească... făt-frumos o ucide...

Și, coprinsă de spasmul profetic, baba mormăia descântece sălbatece, într-o melopee confuză și nehotărâtă...

„Mi-e sete de sânge... mi-e sete de moarte...”

Simbol al rasei, ea părea un spectru întunecat, psalmodiind într-o fantasmagorie. Fata, palidă și speriată, visa murmurând:

— Durkeben!

Arnăutul cât era de puțin contemplativ, se opri o clipă. Apoi, apropiindu-se cu calul:

— Ei fetițo! strigă cu ton de poruncă.

Fata tresări; își scutură capul ca pentru a goni un vis și se apropie de străin în ritmică mișcare a șoldurilor ei lascive:

Ce vrei stăpâne? zise ea zâmbind cu surăsul alb al dinților ei strălucitori

Fără voe arnăutul se însenină. Se aplecă pe coama calului și mâna lui cuprinse bărbia fetei și, desmerdând-o:

— Cum te chiamă frumoaso?

Frumoasa răspunse:

— Claribella.

— Claribella! Dar nu e nume de creștin?

— E numele meu.

Arnâutul murmură sub mustață:

—- Nebun ce sânt! Țigancă și creștină!

Apoi ridicând glasul:

~ Ești de pe aici?

Copila dete din umeri:

— Dewol!

— Știi unde stă Gavril?

— Dev! Dacă sunt fata lui.

Arnâutul își retrase grăbit mâna:

Fata calauui!

Dar ea nu auzi, ci întorcându-se spre interiorul bordeiului-casă, strigă:

— Dad, gorgio weta gader ghew. (Tată a venit un străin din oraș).

Se auzi un zgomot, apoi în pervazul jos al ușei, apăru o matahală. O față neagră, aproape bestială, cu ochii stinși, care nu avură flacără de cât o clipă când întâlniră pe ai Claribellei. Spete de taur și mâini enorme. Văzând pe arnăut, se aproprie foarte respectuos și zise:

— Ce poruncești, stăpâne?

Arnâutul răspunse:

— Când se va lăsa soarele-n asfințit, să te sui în căruță și să te duci spre Frumoasa.

Bestia rânji:

— A!... va să zică încă unul...

Și gestul lui, — gestul cu care s-ar stinge o lumânare, — sfârși fraza.

— Trebue să merg la temniță?

— Nu; drept la Frumoasa.

Călăul ridică ochii:

— Da! Poruncă de la Aga Pruncu?

— Nu.

— De la conu Ștefanache Catargi?

— Nu... De la spătarul Canta.

Omul roș se gândi. Apoi scârpinându-se la ceafă:

— Bine.

Arnăutul se uită încă odată la Claribella:

— Păcat!

Apoi, dând pinteni calulului, se întoarse în norul său de praf și dispăru spre Iași.

Gavril, pășind a lene, zări pe ghicitoare.

— Iar cățeaua asta! Fugi dinainte-mi, afurisită bibbi! Bătrâna se ridică mormâind: morții... morții... morții...

Călăul se resti:

— Fugi mai repede blestemato, că-ți sparg capul! Dar Claribella se încolăci de brațul lui, și apucându-l

cu mâna de cap, îi șopti:

— Las-o tată, e nebună.

Pentru întâia oară de când apăruse, fața lui Gavril se însenină. Se puse pe prispă, luă copila în brațe și-i dezmerdă părul. Era în roșeața hainei asemenea unui carnivor plin de sânge, care-și alintă puiul.

— Unde mergi, tată?

— Nu-i treaba fetiței.

— La Frumoasa? zise Caribella cu un glas pierdut, căci vorbele babei îi veniră în minte...

Morții...

Delicat, ca un meșter al conversației, călăul își aproprie buzele de fruntea copilei.

Claribella însă, nu se dădu învinsă:

— Mă iai și pe mine?

— Ba nu.

— Ba da. Vreau să mă duc și eu.

Și se alintă.

— Nu se poate, rosti serios omul roș. Fetițele nu au ce căuta acolo.

— Ba nu. Vreau să mă iai.

Colosul plecă capul.

— Bine, dacă vreai. Spune lui Ion să pună calul la căruță și haidem.

Și Gavriil o atrase spre dânsul. Iubirea acestui primitiv era o enigmă. Părea că omul, care omora fără preget, avea nevoie să simtă lângă el o ființă fragedă, simbol de milă și de iubire.

IV. INTERMEZZO

Meterhaneaua domnească din grădină cânta încă. Vodă, înconjurat de icoglanii săi, iar Doamna de fetele de onoare, se odihneau pe jelțuri mai înalte, cu speteze sculptate.

Mihai Sturza era distrat. Mâna lui fină netezea firele roșii ale barbei sau distramă epoletele. Câte-odată, nervos, lovea peste sabia de la coapsă. La un cuvânt al Doamnei, spus în grecește, — căci Doamna era fica iui Ștefan Vogoride, principele de Samos. — Vodă reveni la realitate. încruntă ușor din sprâncene și preumblă o privire bănuitoare peste grupurile de boeri, rânduite de postelnicul al doilea.

Și doar nu erau dătătoare de prepus, fețele boerilor. Grupul cel mai numeros era în jurul cucoanei Marghiolița Roznovanu. Deși în vârstă, fiica marelui logofăt Dumitrache Ghica, era strălucitoare de frumusețe.

Atât de desăvârșit era tipul frumuseței sale, atât de frumos se îmbina euritinia trupului cu scântietoarea frăgezime a spiritului său, în cât i-a fost dat să ne prezinte aevea mitul frumoasei Helena din mitologia greacă. Pentru a fi râvnit la căldura purpurică a buzelor sale, sau dat lupte cu morți de om, sau înconjurat castele—și s-ar făuri acum cel mai frumos roman, din povestea vieței sale. Grupul, care o înconjura, care o sorbea cu ochii, era sub farmecul cuvântului ei.

Beizadea Grigore, în floarea vârstei, frumos, voinic, spiritual, fusese nu de mult eroul unei aventuri mai romantice de cât le visa Dumas. Într-o bună zi, înfățișă lumei pe contesa Dash, o scriitoare la modă pe acele vremuri, ca pe soția sa; dar Vodă nici nu voi să audă de o asemenea căsătorie, beizadea Grigore se hotarâ să reziste cu forța.

Înconjurat de armata mihăileană în castelul de la Perieni, ca altă dată, Carol XII la Bender, el rezistă până la ultima bucată de Cozonac; apoi încălecă, eși din castel, și se reîntoarse la Curte. Contesa plecă, cam în pripă, peste graniță.

Cucoana Marghiolița în clipa când Vodă își lăsa privirea asupra grupului, spunea cu zâmbetul fermecător unei frumuseți, care numai în fața ei pleca fruntea și îi ceda pasul, Irinei Golia:

— Cam urăt final și-a ales contesa pentru romanul român.

Dar frumoasa Irina era cu mintea aiurea; la privirea cercetătoare a Domnitorului, ea răspunse prin o clipire din gene. Vodă mai înseninat își roti ochii în altă parte.

In alt grup, bătrânul Alexandri își povestea necazurile călătoriei la Paris.

Neștiind boabă franțuzește, el intră într-un restaurant și dete a înțelege că vrea să mănânce. I se aduse o listă de bucate. Boerul puse degetul la întâmplare în dreptul unei însemnări. Peste cinci minute, chelnerul îi aduse o supă, bătrânul o înghiți. Apoi arătă însemnarea următoare, altă supă, — și alta... și... alta...

— Așa că, îl întrerupse un tănâr ireverențios, în bc să dejunezi, ai supat.

Privirea domnească se opri mai mult timp asupra acestui grup. Părea că vrea să scruteze adâncul conștiinței fie-cărui. Dar în zadar: mai buni actori de cât cei ce începuseră a da reprezentații sub direcția lui Millo, nu se putea citi nimic pe fețele lor placide. Și Vodă își întoarse privirile în altă parte.

In al treilea grup tot de călătorii era vorba. O dragoste de țări străine, de Parisul mult cântat, încolțise în sufletul boerilor, atât de sedentari până atunci.

Bogatul Bașotă, ministrul lucrărilor publice, fusese trimis de doctorul Samurcaș la Vichy. Ușor lucru e să trimiți pe cine-va într-o țară străinăș dar ce face omul când nu știe altă limbă de cât pe cea moldovenească, și câte-va boabe nemțești și grecești? Această problemă și-o pusese boerul; după multă chibzuire, el chemă pe secretarul său lacovache Buicliu, și-l întrebă de va ști să-l tălmăcească în țara franțuzului.

Bine înțeles, Iacovache răspunse afirmativ. Atunci Bașotă dădu ordin să se facă pregătiri uriașe și plecă la Paris. Cum ajunse, boerul înțelese că giubeaua și anteriul nu erau la modă. Zărise fracul cu poale lungi, cu largă cravată neagră, care înfășură gătul de mai multe ori. Se duse, deci, Ia Firmin, croitorul Iui Louis-Philippe.

Bașotă, cu ajutorul Iui Iacovache Buicliu, îl făcu să înțeleagă că au nevoie de două „jachete”. Gestul căruia datori mai ales să fie înțeles, fu acel al secretarului, ce suna o pungă doldora, de galbeni. Negustorul viclean începu să înșire toate stofele pe care le avea în magazie. Bașotă, care nu știa de cât un cuvânt franțuzesc:„Bien” se pomeni la Vichy cu pachete de haine și cu un izvod cât toată lumea. Dar, convins de dreptul lui, el refuză să plătească.

Proces. Condamnare. Arestare pentru constrângere corporală. Apel; avocat exploatator, Alt proces, altă arestare, — iată istoria pe scurt a peripețiilor unei călătorii in secolul trecut.

Și, de abia scăpat din unghiile portăreilor nemiloși, Bașotă fugi în Moldova, după ce plăti o răscumpărare de rege. Dar ca dreaptă răzbunare, boerul părăsi în mijlocul Parisului pe tălmaciul neputincios...

Înainte ca povestitorul să-și fi sfârșit istoria, un sgomot înăbușit îl întrerupse. Vodă se coborâse și schimbă câte o vorbă cu câți-va boeri. Se observă că el cerca, cum se zice azi, pulsul.

Inteligent, lua ca punct de plecare măcelurile din Galiția și făcea pe fiecare să-și dea părerea. Se vede însă, că răspunsurile nu erau mulțumitoare, căci Vodă se întoarse brusc către Doamna. Când ea se ridică, vizitatorii făcură o ultimă metanie (reverență) și începură a eși în ordinea rânduită.

Cât-va timp vasta grădină durdui de zgomotul greoaelor călești, care se depărtau. Saloanele erau aproape deșarte.

In momentul când Ștefanache Catargiu, puse piciorul pe scara leagănului, arnăutul Ingé se apropie și zise încetinel, dar așa ca să fie auzit și de Aga Pruncu, ce se afla alături:

— Măria sa Vodă vă așteaptă sus.

Cei doi demnitari suiră din nou treptele. In salonul adineauri plin de lume și de viață, Vodă se plimba agitat, iar frumoasa Irina stătea pe sofa, în poziția unuia, care se pregătește pentru o lungă povestire.

— Sosiți, boeri, sosiți să auziți vești despre revoluția,ce se pregătește, zise Sturza în grecește.

In aceeași clipă, largul covor de Ispahan, care despărțea salonul de apartamentele Doamnei, se mișcă și o figură apăru. Dar nu era o ființă omenească, ci un suflet chinuit de infern, ce și-ar fi luat forma trupească,ca să-și arate mai bine tortura. Figura apărută asculta cu înfiorare. De nu l-am ști călare între arnăuții săi, am spune că acea față era a lui Canta.

V. O NEPOATĂ A LUI GOLIA

In loc să asistăm la conciliabulul pândit, să povestim noi ce nu se știe.

Rusia credea că atinge apogeul. Stăpânul a tot puternicei monarchii, era omnipotentul țar Neculai.

Om întunecat, destul de mărginit, dar de o ambiție nemăsurată, țarul avea o voință de fer, o încăpățânare neauzită. Când tunurile franceze și engleze au dărâmat cuibul vulturesc al Sevastopolului autocratul muri, dar nu cedă. Neculai își puse în gând să ajungă stăpân pe mult frământată peninsulă, unde sau ciocnit, nu popoare, ci rase, prin ori-ce mijloc. Ministrul lui, domnul de Nesselrode, scria: „Am fi putut să păstrăm principatele in 1831. Dar am fi trezit susceptibilitățile Occidentului. Lăsându-le un fel de neatârnare sântem mai efectivi stăpâni, fie în războiu, fie în pace”. Și domnul de Nesselrode știa ce spune. Rukman Daskoff și Butenieff luptau pe față cu Billecocq și de Bourqueney, dar în fapt Rusia era stăpânitoare. Triumfurile reprezentanților oficiali ai țarului erau pregătite, în umbră, de a doua sa diplomație, care fiind-că lucra în culise era cea mai puternică și mai diabolică. Țarul se servea de ori-ce chip pentru a-și ajunge scopul. In primul rând de femei. Agenți foarte siguri, fără scrupule, cu mlădiere de șarpe și putere de leu, ele corespondau direct cu Petersburgul și făceau să se miște păpușele oficiale.

Se știe imensul scandal, pe care la produs zgomotul pus în circulație de dușmanii lui Guizot. Ambasador la Londra, ministru doctrinar, întâlni pe una din diplomatele acestea pe care Rusia le ținea în toate capitalele, servindu-i drept isvoarele cele mai sigure de informațiuni și instrumentele cele mai active de intrigi secrete. Doamna de Lieven, văduva unui parvenit prinț proaspăt, era un argus de salon, care trăgea profit pentru țar din recepțiile de lumea mare, din destăinuirile amoroase, din ori-ce. Doamna de Lieven puse stăpânire pe Guizot, și grăție acestei mistificări,—explică mahalagismul istoriei, — Rusia conduse câtva timp politica externă a rivalei sale, Franța.

Dar postul diplomatic cel mai de seamă, nu era atunci la Paris, ci la Iași și București. Pe aici au trecut diplomații de faimă ai autocratului. Aici s-au legat toate firele intrigei care porneau din capitala lui Petru și căutau să prindă într-o rețea tot orientul Europei. După cum vă închipuiți, din principatele Române nu putea să lipsească o Doamnă de Levien, dar superioară amicei lui Guizot. Nici nu lipsea. Irina Golia avea asupra rivalei sale din Franța, avantajul unei frumuseți nediscutate, care îi aducea la picioare pe toți bărbații, o mlădiere felină, care o făcea să pătrundă în tainele tuturor iatacurilor femeești, o faimă de bogăție, care motiva ori-ce cheltuială, un nume istoric și legături de rudire, care o făceau să fie pe acelaș plan, ca și cea mai de seamă din femeile române.

Sub aparența de femeie ușoară Irina Golia era cea mai vicleană dintre diplomatele țarului. Mai periculoasă când se arăta naivă și mai voinică, de părea de o gracilitate femeiască, în mâinele ei erau concentrate toate firele intrigilor rusești din țară. Ei îi se supunea agenții oficiali, care erau zdrobiți de cercau să iasă din calea trasă de dânsa. Un exemplu closic de cum știa să pedeapsească, e chipul cum a omorât pe faimosul Rukmann, de care atâta vreme, tremurase Ghika din Muntenia.

Îmbătat de succesele ușoare, pe care iscusita femeie le procurase, diplomatul rus credea că poate dicta. Irina care pătrunsese mai adânc în tainele politice țariene îi arată că drumul ce trebue urmat e mai sinuos, mai cotit, având drept călăuză vorbele lui Nesselrode, pomenite mai sus. O altă purtare ar fi trezit și atenția Europei, și, poate, simțul național al poporului, care reîncepea să învie.

In zadar, Rukmann, deja în vârstă, se revoltă contra tutelei și rupse ori-ce legături cu Pythia sa. Atunci Irina hotărâ să se răsbune, mai ales că răsbunarea se potrivea cu interesele împărăției.

Una din ceie mai frumoase femei din București era doamna Glogoreanu, prietenă bună cu eroina noastră. Urmând politica ei diabolică, ea unelti ca Rukmann să găsească veșnic în cale pe frumoasa bucureșteancâ, care îi arata o preveniență și o atenție deosebită. Cum nu era greu de prevăzut, bătrânul diplomat își perdu toată iscusința, tot tactul și fu cuprins de o patimă, nebună în senilitatea sa.

Odată în stăpânirea ei, Irina zdrobi ori-ce veleitate de independență a bătrânului diplomat. Sfatul ei, transmis prin doamna Glogoreanu devenită, grație unui divors ușor, doamna Rukmann, era un ordin pentru el. Dar ea nu se putea mulțumi cu pasiva lui colaborare. Ii trebuia și locul și capul lui Rukman, ca să se știe de toți inițiați, cât de grea era lupta cu dânsa.

Nu trecu o lună de la căsătorie și fel de fel de zgomote circulară prin oraș. Femeia lui era cea mai frumoasă, Rukmann bătrân, și societatea în care se aflau destul de conrupta.

Viața Bucureștiului deveni nesuferită pentru diplomatul moscovit. O bănuială veșnica, o pândire de toate clipele, o transformară într-un lung martir, — care nu era de cât o comedie ridicolă pentru cei străini.

Bătrânul, albit și zdrobit în câteva luni, se duse la Petersburg și plânse la picioarele țarului. Și omul de fer avu milă de nenorocitul, care avea inimă. Luă condeiul —și Rukmann plecă la Constantinopol, cu speranța că acolo cel puțin va putea scăpa. Dar Irina veghea; îl găsea din nou în cale la capătul lungei rețele, întocmită din ață de paiajen, în mijlocul căreia se afla.

înainte ca perechea să poposească la Sf. Sofia, șoaptele pornite din București ajunseră. Dar gura, care le răspândise, pusese atâta venin, atâta răutate, în cât și cele mai primitoare din femeile corpului diplomatic întoarseră spetele noilor veniți. Viața lângă Padișah deveni mai infernală de cât lângă Ghika. Rukmann, la auzul căruia ori-ce zvon, ori-ce răutate era adusă, comentată, mărită în proporții colosale, fu muncit fizicește. Trupul i se frânse, mintea i se turbură; plecă în Italia să ceară caldului ei soare câteva raze: dar în zadar. Boala lui nu se tămădui cu albastrul senin. Peste puțin, fu închis în o casă de sănătate din Viena — nebunia fiind pedeapsa hotărâtă de nemiloasă. Irina se răsbunase.

Acum ea avea mâinele libere. Din Petersburg îi veneau ordine precise pentru a lucra hotăiâtor. Sosise momentul.

Cuvintele domnului de Nesselrode nu mai aveau rost. Europa nu se putea ridica, de ar fi cercat Rusia să pue mâna pe principate. Revoluția frământa țările apusene. Nici una n-ar fi îndrăznit să se pue în calea colosului, când purta rana deschisă de războiul civil. Și, odată țările române în stăpânirea lui, țarul Neculai, încarnarea cea mai complectă a despotismului, ținea să strivească „hydra revoluționară”.

Dar pentru a interveni, îi trebuia un pretext. Trebuiau oare care neorândueli sângeroase, care să-i dea prilej a spune că Rusia, țara ordinei, nu putea suferi, la granițele sale, „izbucnirea flăcărilor răzvrătitoare”.

Aceasta era rolul, ce se sortise Irinei: pe de o parte să împingă pe revoluționarii moldoveni la mișcări violente, pe de alta să îndemne, și să dea putință Domnului ca acele mișcări să fie reprimate sângeros. O armată sta gata la hotare, având în frunte pe domnul de Duhamel, comisarul pomăzuit al principatelor.

Irina se achita față de Domn de partea a doua a misiunei sale. De cealaltă, vom vedea îndată cum se achitase.

Aga Pruncu și Ștefanache Catargi, după ce dădură seama de întrunirea dela otel Regensburg, primiră instrucții speciale, cum să procedeze pe viitor.

VI. LEUL ȘI VULPEA

începea să sufle boarea dimineței, când leagănul cu ministrul de interne și prefectul poliției dispăru în zarea Iașilor. Luna răspândea lumină așa de puternică, în cât ai fi jurat că e ziuă.

Irina se coboră gânditoare pe scările palatului de la Rivallet. Se sui în caleașcă și caii porniră. Dar cugetarea întunecată n-o părăsea. Era vre-o presimțire? Era clipa de îndoială, care a stăpânit până și sufletul cel mai puternic, când ceasul hotărâtor sună la ornicul eternităței? Era o amintire duioasă care-și amesteca lacrima-i cristalină la sângeroasă tragedie, ce trebuia să înceapă. Sau, mai simplu încă, era o ultimă revizuire a mijloacelor sale de izbândă, în momentul când lupta supremă se începea?

Nu știm.

Un singur cuget, însă, nu s-a putut prezenta și nu s-a prezentat Irinei Golia: icoana moșiei sfârtecate. Noțiunea de patrie e modernă, dar bătrânilor noștri boeri tot-d-a-una țara le-a stat în față, tot-d-a-una, în momente de cumpănă vorba și fapta hotărâtoare în destinele ei au fost înjghebate de gândul ei. Ci în tradiția neamului Golia iubirea de țară e ceva necunoscut, ca o moștenire, o fatalitate ereditară.

Luna se lăsase spre apus. Cu încetul, stelele începeau să pălească. Albastrul întunecat devenea mai lăptos.

De-abea eșise caleașca dintre domneștele boschete și își încetini pasul. Patru arnăuți se iviră și o înconjurară.

Irina se desmetici repede:

Ce-i? zise răstit către vizitiu?

Acesta nu răspunse. Vicleana puse mâna sub haină și scoase un pistol. Dar, în aceeași clipă, unul din călăreți se apropie caleașcă. Era Canta.

De ar fi fost un pictor să prindă, în palida lumină a zorilor ce mijeau, expresia acestui cap, ar fi croit, pentru vecie, o capo d-operă neperitoare. Era fața lui Satan, care surâde îngerului, ce l-a gonit din cer. Irina se însenină, cum îl zări.

— A, tu ești, rosti enigmatică femeie, aproape fără tremur în voce.

Cu glas hotărât, Canta răspunse:

— Eu sânt.

— M-ai speriat.

Canta surâse.

Nu e nimic. E noaptea de vină. Și eu m-am speriat.

Irina îl pironi cu privirea.

De ce?

Canta răspunse nepăsător, dezmerdând coama calului:

— Am zărit o iasmă scăpată din Iad.

O tăcere. Irina se gândea. Dar reîncepu iar convorbirea căci observase drumul luat de trăsură. Mergeau spre Frumoasa.

— Și poți să-mi spui unde mă duci, drăguțule cavaler, rosti în franțuzește.

— Nu, răspunse în românește Canta.

— Îmi păstrezi o surprindere?

— Mai mare de cum crezi.

Irina tăcu. Drumul aluneca în urmă, albit de lumina zorilor. Rivallet dispăruse. In vale, se zăreau rarele felinare, care clipeau ca niște gene ostenite.

Canta dădu pinteni calului și șopti ceva arnăutului, ce alerga în fruntea convoiului. Femeia se folosi de prilej, pentru a cerca să scoată o lămurire de la vizitiu.

— Ioane, strigă ea poruncitor.

Ioan nu se mișcă. Dintr-o săritură ea fu în picioare. Nu era vizitiul ei! O lumină îi fulgeră crierul.

Canta, amantul său, revoluționarul, nu o ducea la o întâlnire. Atunci?... Strângând cu mâna stângă poalele hainei, agenta țarului se pregăti să sară din trăsură. Dar un braț vânjos o imobiliză. Canta se întoarse la locul lui.

Atunci, dreapta albă și micuță a frumoasei făcu să țâșnească fulgerul. Glontele șueră pe lângă răpitor, sfârmându-i urechea.

Fără a tresări, revoluționarul surâse: „Așa—da”.

La un gest al lui, un arnăut își asvârli hățurile calului unui tovarăș și, fără a opri caleașca, se sui, coprinse pe Irina în brațe și o pironi pe moile perne. Ea se lăsă. Să strige? La ce bun? Locul era pustiu — și apoi, la cea d-întăi mișcare brațul vânjosului mercenar i-ar fi înăbușit chemarea.

Trăsura gonea nebunește. Frumoasa se întrezărea. Câte-va case începeau a se distinge în albia brumă a dimineței. Șesul unde fusese de cu ziuă iarmarocul, se întindea acum pustiit. Pe ici colo se mai zărea un cort cu felurite culori, un grajd primitiv, o tarabă de bâlci. Dar totul era gol. Nici un obiect pe polițe, nici un animal în grajd, nici o lumină în căsuțe. Un orășel părăsit sau golit de geniile nopții.

Irina nu zări nimic din toate acestea. Ochiul ei, dilatat de groază, nu fixa de cât o vedenie funebră, o tragică înfățișare, care se desprindea pe cerul albastru-cenușiu. Erau două enorme grinzi înfipte vertical în pământ și, împreunate, la capetele superioare, printr-o a treia grindă, de mijlocul căreia atârna, dintr-un scripete, un odgon gros, cu juvâț la capăt, de desubt o masă patrunghiulară. Totul era vopsit într-o coloare stacojie, ca de sânge — și era înfiorător în lumina tremurătoare.

Era spânzurătoarea.

VII. MISERERE

Leagănul se opri.

— Ce voiți? întrebă femeia, recâștigându-și pentru moment energie.

— Voim să facem dreptate, răspunse Canta.

— Dreptate! Dreptate în contra cui?

— Ascultă. Avem o mamă, pângărită, călcată în picioare, scuipată în obraz, urgisită fără seamăn. Și fii de-ai ni sau adunat în taină, și sau înțeles să o ridice din tină în slavă, să-i sfințească pângărirea și să-i schimbe menirea. Tu, scorpio, ai vândut dușmanului pe fii, —și-ți omori mama. Ascultă încă. Ai întâlnit în cale pe un om ros de visul iubirei. Acel om și-a pus de zece ori viața în preajma morței, numai să poată da semenului său ceea ce crede el că e începutul fericirei. Omul acela zdrobit, care-și pusese toată sortirea în acest vis de izbândire, cast ca feciorelnicul gând, avu nenorocirea să te întâlnească în cale. Ai fost demonul ispitei. I-ai ascuns toată prihana, care-ți mârșăvea trupul.

I-ai învăluit sufletul de necredința, care-ți roadea sufletul. I-ai spus numai cuvinte de sperare, de înălțare, de visare. I-ai cucerit cu încetul inima, făcându-l să vadă în ochii tăi lumina căutată. Te-a iubit nebunește, cum numai martirii de altă dată își iubeau credința.—Și tu? L-ai înșelat. Ai aflat din gura lui tainele pregătirilor de reînviere, — ca să le vinzi. El făcuse din tine, pierdută, un înger; tu ai făcut din el, un blestemat vânzător. — Pe tine vreau să te judec.

Irina se ridică mândră.

— Dacă n-ar fi fost Canta, care să-mi vorbească astfel, nici nu aș fi răspuns. O femeie ca mine nu răspunde la asemenea învinuiri. Dar te întreb,—-pe tine chiar: nu te-am îndemnat tot-d-a-una la cele mai nebune întreprinderi, în care ne riscam amândoi viață, spre înălțarea țărei? Cum poți presupune că te-am trădat?

Canta surâse îngrozitor.

— Nebune, da; asta ți-era menirea: să stârnești aici flacăra, pentru ca alții să aibă pricina să vie. Tot astfel ți-ai riscat viața. Nu presupun că ne-ai vândut, ci o știu.

Femeia îl pironi.

— Ce știi?

Canta răspunse:

Nu-ți spusesem că în timpul nopței aceștia am văzut o iazmă scăpată din Iad?... Dar să sfârșim. Zorile se ivesc. Te-am judecat în conștiința mea, te-am găsit omorâtoare și vânzătoare. Te-am condamnat la moarte.

Irina tresări; un fior îi zgudui tot trupul.

Și te vei face asasin?

— Nu, răspunse Canta. Călăul nu asasinează, —judecă.

— Te faci călău? întrerupse, șuerând, vipera.

Nu, Călăul, iată-l.

Și la un semn, de lângă spânzurătoare, se desprinse un om tot îmbrăcat în roș, enorm, urmat de o altă vedenie mai mică. Era călăul, cu fiul său, care-i era și ajutor. Canta îi azvârli o pungă cu bani, și zise;

— Fă-ți datoria. Femeia asta trebue să piară prin ștreang.

Gavril puse mâna pe fragetul umăr al vinovatei. Irina se trase înapoi cu un strigăt de spaimă. Apoi,târându-se în genunchi spre Canta:

— Fie. Sânt păcătoasă; fie, am păcătuit. Am vândut țara, ți-am vândut frații, —dar aibi milă.

Foarte brusc, el răspunse:

— Ți-a fost milă, ție?

Femeia începu să plângă cu hohote.

— Adu-ți aminte de iubirea noastră. Adu-ți aminte de nopțile de plăceri nebune în care îmi jurai credință, în care îmi spuneai...

Canta răspunse cu glas liniștit.

— Nu le-am uitat.

— Călău fă-ți datoria.

Irina îl depărtă cu brațul.

— Nu, nu, nu vreau să mor. Adu-ți, adu-ți aminte cât te-am iubit.

Canta rânji:

— Mai iubit; dar ai iubit mai mult banii Rusiei.

Irina se târă pe genunchi:

— Ei da, am fost lașă, am fost infamă. Dar nu mă omorâ. Aibi milă... Aibi milă de copilul, ce-l port în sân... de copilul tău.

Și nenorocita plânse cu hohot nebun.

Canta răspunse:

— Nu. Piară puiul de năpârcă.

In sufletul lui, însă, se petrecea o luptă îngrozitoare.

Adorase pe femeia aceasta,—o iubea încă cu nebunie.

Dar, mai presus de iubire, era crezul său. Nici nu- discuta, era în afară de discuție.

Dar simțea că nu se va putea opune mai mult. Simțea că de va sta mult, va trebui să se înduioșeze.

Cu glas răgușit strigă:

— Gavril!

Călăul, care se dăduse la o parte, se aproprie.

Canta-i zise:

— Fă-ți datoria.

Apoi, dând pinteni calului, fugi într-o goană nebună spre oraș, fără a se uita în uimă, fără a spune vre-un cuvânt, Arnăuții îl urmară.

Irina, — femeia tare, — simți că-și pierde ori-ce urmă de nădejde, când se văzu rămasă singură. Mai scoase un țipăt de isprăvitoare jale:

— Canta... Canta!...

Apoi căzu grămadă la pământ. Leșinase.

VIII. FATA CĂLĂULUI

Chemarea disperată a Irinei, care nu putuse opri in loc pe Canta, era ultima ei sforțare.

Călăul ridică cu băgare de seamă trupul neînsuflețitei femei. Se sui pe masă, și îi sprijini corpul de genunchi.

Apoi, luă juvățul și îl trecu în jurul fragetului ei gât. O minută, și Irina, închidea ochii pentru vecie.

In clipa aceasta, ușa căruței, — boită tot stacojiu, în care călăul își strângea „meremeturile” — masa patrunghiulară și funiile, se deschise, și o fetiță apăru.

Era Claribella. Ascunsă și mută, asistase la scena

povestită mai sus. Când văzu că ori-ce rugăciune e de prisos, că tatăl ei va omora încă, amenințarea bătrânei îi veni în minte:

— Morții!...

Și eși. Era tocmai momentul:

— Tată, tată, oprește, strigă Claribella.

Gavril rămase o clipă nemișcat, și întoarse capul înspre partea, de unde venea glasul.

Claribella zise:

— Tată, fie-ți milă de mine; nu mai omorâ.

Fața bestială a gâdelui se mai întunecă.

— Nu omor. Execut.

— Ba omori. Nu ai ordin dela stăpânire.

In acest moment, Irina deschise ochii:

— Mă sfârșesc.

Claribela se ridică cu putere.

— Tată, de-ai ținut vre-odată la mine, te rog, ascultă-mă. Femeia aceasta nu a omorât. Tu nu ști macar ce a făptuit. Nu ai contra ei nici o hotărâre a dicastiriilor. Cum vreai să-ți încarci sufletul cu un asemenea păcat? De vei fi tras la răspundere, ce vei spune cârmuirei?... Tată, fie-ți milă de mine. Adu-ți aminte că ai o fică și ea suferă de pe urma ta. Morții ce-i trimiți în mormânt, ies stafii, ca să mă prigonească pe mine. Ei îmi turbură nopțile, ei îmi vor întuneca viața. Nu mai pot suferi, nu mai pot suferi, tată, tată, n-o omorâ.

Adânc turburat, Gavril căzu pe gânduri. Pentru întâia oară în mintea-i simplistă, grozavul lui meșteșug i se arăta în luminele cele mai hidoase, cele mai neomenești. Își aduse aminte cum a spânzurat pe Petrariu. Tâlharul era de o forță extraordinară. Adus în preajma spânzurătoarei, el se revoltă contra morței, se zbătu, răcnind că nu vrea să moară. Omul roș și fiul său îl cuprind,îi leagă mâinile, îi leagă picioarele; dar el îi îndepărtează. O luptă se încinge. Petrariu răstoarnă și sfarmă, cu picioarele sale împedecate, masa patrunghiularâ. Mulțimea, și ea obișnuită cu spectacolele morței, se revoltă. In zadar Gavril, cu ajutorul său, luptau din răsputeri. Nici un ajutor de la privitori. Din ce în ce, mulțimea pare că se întartă și ia partea condamnatului. Omul țipă și plângea; hainele îi se rupseră, trupul îi era tot sângerat. După o caznă de un ceas, după sforțări monstruoase, după această agonie în viață, — agonie a tuturor, a lui Pietrariu, a găzilor și a mulțimei care privea, — omul e învins și spânzurat. In clipa, în care juvățul se strângea în jurul gâtului său, condamnatul făcu o sforțare, — și mușcă mâna care-l omora.

Și Gavril simte că rana îl doare. Stranie întâmplare! La glasul unei copile, a fiicei lui, conștiința unei brute, care dormea, care nu exista, se redeșteptă.

Omul roș luă trupul fraged în brațe, cum o fetiță și-ar duce păpușa. Cu îngrijiri de mamă îl transportă în mica încăpere stacojie.

Claribella îl urmă. Gavril puse trupul neînsuflețit pe patul grosolan.

Irina oftă din nou și gemu, ca și când ar fi fost cuprinsă de dureri grozave. Fața-i anemiată se contractă oribil.

Gavril înțelese că locul lui nu era acolo. Eși. Nu se făcuse încă ziuă de-a binelea. Pe cer se mai vedea o lungă fâșie lăptoasă care străbătea tot cuprinsul albastru. Pe ici-colea, câte o stea pierdută în albia lucire, clipea ca un ochi plâns.

Gavril ridică ochii spre cer, — pentru prima oară în viața lui fără a căuta să prindă timpul strecurat din zborul aștrilor. O neînțeleasă duioșie, un sentiment covârșitor, dar încă nedeslușit, îi lumina mintea. Visa.

Ei și? Ce-i un om? De ce nu i-a păsat până acum? De ce să se înfioare acum de amintirea celor omorâți? De ae să sufere acum, când o viață întreagă nu înțelesese că nu-i bine ce făcea?

Dar chipul Claribellei i se înfățișă. Suferința copilei iubite îi descoperise o lume, pe care nici o presupunea. Morții lui, ai lui o urmăresc, o amenință, și în contra lor el e neputincios.

Ce lanț, viața lui? A omorât pentru a mânca și de atunci legea înfruntată îl nevoește să omoare, fiindcă a omorât. Nimic nu-l poate scăpa din încătușarea nemiloasă a celor scrise.

Calea Robilor! Bătrânii spuneau că Dumnezeu și-a pus dunga asta albie pe stola sa, ca să arate oamenilor scăparea din robia pământeană. Nu mai e rob Gavril. Crima lui a rupt lanțul sclaviei, dar l-a ferecat de omor. Calea robilor, altă cale a robilor!...

Dar Gavril s-a hotărât. Nu va mai omorâ. Pe el Claribella nu-l va mai plânge.

Un geamăt mai sfâșietor se auzi. Și, trântind ușa cu furtună fata apăru în prag.

— Tată, vino iute.

Irina era întinsă, albă ca o făclie de ceară. Ochii ei clipeau într-una, iar globurile aveau mișcări de rotație. Gura cu buzele albite se sbuciumă într-un spasm oribil.

Gavril alergă lângă pat, — și auzi un plâns de copil nou-născut. Pe când Claribella lua în brațe pruncul venit fără vreme în lume, călăul închise ochii sărmanei femei.

Irina mai oftă odată, din adânc. Murise.

Dar de-alungul pleoapelor închise un umed șirag de boabe cristaline curse. In momentul de a pătrunde în taina mormântului, moarta părea că varsă lacrimi, —primele adevărate în viața ei. Își plângea oare viața pângărită, țara trădată, frații vânduți?

își plângea copilul, odraslă de neam mândru, rămas în seama călăului? Cine știe? Doar eternitatea.

Omul își desprinse mantaua roșie de pe umere și-o asvârli pe cadavrul deja rece. Scotocind într-un colț, gâsi o lumânare, pe care o aprinse la căpătâiul moartei. Apoi, îi împreună mâinele pe piept și după o clipă de ezitare, făcu o cruce din două așchii de lemn, o puse între degetele înghețate—și le sărută.

Claribella îl scoase din visare.

— Tată de-acum băiatul e al meu.

IX

BLESTEMUL POETULUI.

Peste câte-va zile, la 28 Martie, mulțimea pe stradă era foarte agitată. Boerii reformatori, d-împreună cu „bonjuriștii”, adunați în casele lui Alexandru Mavrocordat de la Copou, — o căsuță mică, cu vedere spre stradă, — trimeseră la Vodă ca „deputați ai partidului național” pe: Costache Rolla, pe unul din frații Moruzi și pe Vasilica Ghica Visternicul, —care a jucat un rol atât de îndoelnic în cursul dramaticelor întâmplări din 1848. — Domnul admise o parte din dorințele partidului național.

Costache Rolla, care până atunci tăcuse, luă de o dată cuvântul și declară că: „partidul național nu poate

admite o asemenea soluție. Ori tot, ori nimic. Cine va sta în calea poporului, va avea să-i înfrunte mânia". Se făcu larma la aceste cuvinte. Deputații se retraseră în confuzia generală, spăimântați însăși de îndrăzneala lor.

Dar fățărnicie diplomatică, sau adevăr, cel mai îngrozit, fu Vodă. Văzându-se izolat, — Ștefanache Catargiu, ministrul de interne demisionase,—Mihai Sturdza zăpăcit, cu capul gol, ținând de mână pe Doamna și urmat de Ingé cu iataganul în mână, alergă la cazarmele de la Copou, unde se închise.

Imediat armata, vre-o 800 de oameni, fu scoasă pe șes. Vodă, calm, apăru cu toată casa lui domnească și făcu să i se jure credință. După jurământ, dete ordin ca toți soldați să rămâe sub arme gata să pornească.

Mulțimea, mai mult curioasă de cât pasionată, comenta evenimentele. Agenții lui Sturdza erau foarte activi aducând fapte ale Domnului întru sprijinirea lor. Aminteau târgoveților purtarea admirabilă a lui Sturdza în timpul marelui incendiu, care distrusese Târgul de Sus și toată Sărăria. Fusese o învăpăere îngrozitoare, început lângă barieră, la podul lui Albineț, pârjolul se lăți pe la căsăpii, arse agenția nemțească, ajunse dincolo de hală și pătrunse în țigănime. Vre-o 4-5000 de oameni, rămași fără locuință, umblau din loc în loc. Se plătea două carboave o ulcică de apă. Jumătate din Iași fugise spre Frumoasa.

Se trimisese după pojarnici. Dar ei veniră beți și, în loc să toarne apă în tulumbe, vărsară rachiu. Focul, alimentat astfel, reîncepu cu o putere mai mare. In sfârșit pe la 11 de noapte, căzu o ploaie torențeală. Incendiul fu stins și puhoaie se formară pe străzile nepavate, ceea ce sfârși opera focului, distrugând ce mai rămăsese.

A doua zi, veni în cartierele arse, pe jos, urmat numai de doi aghiotanți cu saci de bani. Când se află în fața dezastrului, Sturdza începu a p-ânge. Apoi,mergând din casă în casă, prințul împărți cu mâna lui,ajutoare celor incendiați.

A doua zi, el porunci să se închidă pe toți pojarnici la criminal. In poartă puse zece oameni cu căldări de păcură ferbinte. Cum trecea vre-un tulambagiu, golitnpână la brâu, îi se arunca între umere câte un cerpik, de păcură. Și mai puse de-i bătu la răspântie, în colț la Criminal, la Petre Bacalu, la Spițeria Fomburg.

Agenții partidului național, căutau să arate, cât rău făcuse Domnul țărei, venalitatea sarcinilor, prădăciunile ca în codrul Vlăsiei, — numai Ruckmann confiscase din mâinele lui aproape un milion.

Dar mulțimea nu se mișca. Indiferentă, temătoare, ea nu lua nici partea unuia, nici a celui-l-alt. Curiozitatea, însă, învingea orice teamă. De la Copou până la țigănime, valuri de oameni umblau comentând faptele. Poliția era neputincioasă. Aga Iordache Pruncu, în neștiința celor ce se vor întâmpla, nici nu se prea muncea ca să ia măsuri de ordine. Și nu era nevoie. Nici odată într-o atmosferă revoluționară nu s-a văzut o mulțime mai placidă și mai puțin zgomotoasă. S-ar fi spus, că era vorba de ceva străin, nu de soarta ei. Obicinuința ca boerii să decidă de destinul țărei îi dădea această nepăsare orientală.

Pe la amiază, se zvoni că Gavril călăul, după care Vodă trimisese, dispăruse. Cu vre-o două zile mai înainte, fusese văzut săpând la rădăcina unui copac de la o vie din Frumoasa. Ce căuta, nimeni nu putu afla. Mai târziu sa spus că își desgropase comorile, ascunse acolo din timpul haiduciei lui.

Un singur lucru era sigur. Atât căsuța lui din țigănime, cât și cea de lângă iarmarocul Frumoasei, erau goale. Călăul dimpreună cu Claribella și cu fiul său Ioan, nu se mai văzură.

Spre inserate, se auzi că pornise armata de la Copou, sub comanda beizadelei Grigore, care era comandantghiotant domnesc. Armata — vre-o 700 de oameni —era însoțită de unicul tun, care înfățișa artileria moldovenească.

Coloana înainta spre curțile domnești, pe străzi lăturalnice. Lăsă acolo o gardă numeroasă și se sui spre Copou, măturând stradele de curioși.

Când ajunse în fața casei lui Costache Sturdza, fost mare logofăt, — astăzi școala militară, Ingé cu iataganul între dinți și cu o pușcătromblon în mâini eși în frunte. După dânsul înainta Grigore Sturdza, cu sabia scoasă.

Dar nu avură timp să facă de cât căți-va pași și ușa de la balcon se deschise cu zgomot.

In pervaz apărură bătrâni Costache Sturdza și lorgu Ghica.

Fostul mare logofăt, văzând baionetele, strigă:

— Ce! Ați venit să mă împușcați?

Beizadea răspunse:

— Nu moșule. Dar aduc poruncă de la Vodă să plecați îndată, d-ta la Ruginoasa, d-lui la Deleni. Să plecați imediat sub privighere de oștire.

După scurt popas, coloana porni spre casa lui Alexandru Mavrocordat.

Când cei adunați acolo auziră că armata se aproprie, fu un moment de panică.

Mulțimea, care umpluse strada, și căreia Vasilica

Ghica, îi adresase un călduros apel, îndemnând o să ia armele, căci „vocea poporului e vocea lui Dumnezeu” dispăruse. Ghica dispăru și el la rândul lui și se ascunsese în casa lui Petru Bacalu, unde stătu șase luni.

Cu încetul revoluționarii cei mai vajnici se retrăgeau. Iorgu Radu, din Bârlad, eși pe din dos, și se ascunse la un evreu din Păcurari. A doua zi când teroarea se răspândi in oraș, el se îmbrăcă evreește cu spodic și caftan și putu să treacă bariera.

Rămaseră puțini, care ținură sfat. Ce era de făcut? Unul propuse să se înarmeze, — Vasile Alexandri avea un cuțitaș de fildeș, iar N.Catargiu un pistol de cameră. Unul din „conspiratori” descoperi o panoplie, în care se aflau 40 de arme, puști, pistoale, iatagane, până și săgeți din vremea lui Ștefan.

Dar după o matură chibzuință, se renunță la ideea de a se mai apăra. Tinerii se întinseră pe canapele, fumând țigări și făcând visuri. Se vor duce la Mitropolie, de unde, punând în capul mișcărei pe înaltul prelat, vor porni să răstoarne guvernul.

De odată ușa se deschise și o vedenie apăru, — așa de neașteptat și de înfricoșat, în cât un fior cuttemură nervii încordați ai tuturor celor de față. Era Canta. Dar nu Canta, omul de fier, care omora un bou cu pumnul, nu oțelitul Carbonaro, care petrecea o noapte în goană, strecurându-se printre cursele dușmanilor și lăsând o parte din sângele lui pe fie-care piatră, fără a se istovi.

Nu volitivul, care înfrunta cu nepăsare ori-ce primejdie,—ci un Canta îmbătrânit cu zece ani. Ochiul strălucitor era stins, fruntea încruntată. Mergea gârbovit.

Cum intră, înaintă către mijlocul salonului și, ridicând capul zise:

— Fraților, azi e vreme de luptă și de moarte, viu să-mi cer locul. Dar înainte de a sta lângă voi, curați visători, vreau ca voi să mă judecați.

Și pradă exaltațiunei, Canta își povesti viața, neînvinsul lui dor de libertate, rătăcirea prin țări străine, afilierea la diferitele societăți secrete. In fine întoarcerea în România și întâlnirea cu Irina Golia.

Cât a îubit-o, pe femeia aceasta! Fără țărm, fără saț, cu întruchiparea visului și a puterei lui de adorare;

Și Canta, care nu clipise în fața unei armate, se opri: nu mai putea urma. In aceste clipe, în așteptarea sfârșitului, care pentru ațâți trebuia să fie așa de fatal, scena avea un caracter de o măreție sălbatecă. Lumina, tremurătoare se juca pe fața încruntată a lui Canta, săpând mai adânc încrețiturile, punând mai în relief enorma lui frunte de vizionar, aprinzând mai sălbatec ochii lui întunecați.

Cei de față ascultau într-o tăcere mormântală.

Nu mai fumau, nu mai jucau, nu se mai mișcau. Canta continuă. Spuse presupunerile, urmărirea. Irina trăda. Îngerul era demon. Apoi povesti, în fraze scurte, răpirea și moartea femeiei, ce ducea în sân rodul iubirei lor — moartă așa credea el. Dar nu apucă să sfârșească. Un zgomot neobișnuit se auzi dinspre stradă, un pas în cadență, a sute de oameni, care se opresc, uruit ca al unei trăsuri grele.

Conspiratorii se apropiară de fereastră.

Strada era neagră de soldați. Razele pribege făceau să strălucească baionetele lor, tromblonul din mâinele lui Ingé și sabia goală a lui Grigore Sturdza. In mijlocul uliței, doi artileriști improvizați așezau cu mare greutate faimosul tun, toată artileria moldovenească. Ei se căzneau să-l îndrepte spre odăile luminate, acele în care se aflau revoluționarii. Un ofițer mai bătrân, ce sta alături, rectifica poziția și da ordine scurte. Ca o pată de sânge, fitilul tremura în mâinele lui.

Atunci Alexandri zise cu o dulce autoritate:

— Domnilor, veniți...

Dar nu apucă să sfârșească. Pe scări se auzi un tropot de pași cadențați, zgomotul armelor izbite de podele, o voce răsunătoare comandând să oprească...

Ușa salonului, de altminteri nezăvorită, zboară subt lovituri de paturi de pușcă. Pe prag se arată uriașul arnăut cu tromblonul în mână, iar, la spatele Iui, Beizedea Grigore, cu sabia scoasă.

Cu vocea lui gravă, fiul Domnului comandă:

— Vă somez să depuneți armele.

Unul din revoluționari zise:

— Numai să avem ce depune.

— Cum? credeați că veți răsturna pe Măria Sa cu vorba?

— Nu am voit să răsturnăm nimic. Cu consimțământul Măriei Sale, noi ne-am adunat și am așternut dorințele noastre, dorințele partidei națională, pe care le am supus aprobărei princiare fără nici un gând ascuns.

— Atunci, e o neînțelegere. Noi am fost trimiși să arestăm pe niște răzvrătitori. Veți merge la Vodă, ca să se bucure și el de știre.

— Vom veni îndată ce vom putea.

Dar Grigore Sturza zise răspicat:

— Am ordin să vă duc la căzărmi.

Atunci, totul se lămuri. Ceea ce-i aștepta afară de această casă era surghiunul, era moartea, era cazna ghimiilor.

Și într-adevăr că viziunea se împlini aevea. Loviturile cu biciu au curs pe fii de boeri și cărturari. Costache Dosiade fu bătut de moarte. Pășcăneștii duși ast-fel în Turcia. Iar, în noaptea, care începea, mulți fură căsăpiți pe înfundate.

La răspunsul Beizadelei, toți se cutremurară, dar nici unui nu lăsă să se vadă pe față clipa aceasta de zbucium, asemenea, în omenire, dumnezeieștei îndoeli din grădina Ghetzemani.

Alexandri își scutură capul ca sub povara unui vis urât și privind în față pe Beizadea răspunse:

— Fie. Moldova noastră e atât de mândră, că face să mori în dragostea ei.

Apoi, întorcându-se către tovarășii săi, continuă:

— Omul acesta crede că ne va speria. Naiv! Am fost niște visători. Am visat libertatea. Uitasem, copii ce sântem, că arborul libertăței nu crește de cât în țarină plămădită cu sânge...

Dar nici el nu apucă să-și sfârșească vorbele, căci la un semn al săbiei Beizadelei, arnăuții înaintară spre arestați cu strigăte:

— Aide-aide!

Într o clipă boerii fură înconjurați de armată. Atunci, Canta, ce stătuse la o parte, ridică glasul:

— Pe mine mă uitați. Și eu sânt dintre dânșii. Și eu am cercat să scobor de pe scaunul domnesc pe stăpânul vostru.

Și făcu un pas către arestați. Dar Alexandri îl opri cu gestul.

Nu. Mâinele noastre nu se mai pot întâlni nici macar in cătușa de fer, căci ale noastre sânt curate.

Apoi, întorcându-se către Prințulaghiotant, poetul continuă:

— Îți vorbesc dumitale, pentru că sper că mă veți înțelege. Nu ne mânji jertfirea pentru o ideie prin apropierea aceasta. Lasă-ne să murim, cum am trăit, — curați. Și nu-l aresta. Pe cuvântul meu de ființă ce cugetă, omul acesta va fi mai pedepsit de cât dacă l-ați sfârteca sub biciul lui Gavril, sau l-ați chinui o viață în ghimii. Il dau pradă conștiinței și — singurătăței. Și pășind în fruntea arestaților trecu pragul.

Ingé întrebă din ochi pe Beizadea. Acesta rămase o clipă tăcut, apoi rosti:

—Poetul are dreptate.

Canta rămase trăznit în mijlocul salonului. De odată se auzi de afară, detunătura unei salve de puști, —trase în vânt.

Cu un răget nebun, Canta se prăbuși la pământ, urlând într-un hohot de plâns spasmodic.

CARTEA II

EPIGONII

I. DUPĂ 25 DE ANI

— „Patria de mâine! Crima, oribila crimă din strada Bucșenescu, strigau vânzătorii de ziare pe străzile Iașului.

— Băete, chemă Petre Teulescu, de pe terasa uneicofetării. O „Patrie”!

Luă ziarul și-l filui cercetându-l cu ochii.

Teulescu era unul din tinerii cei mai bine văzuți. Din o veche familie boerească, cu o avere imensă, el își preumbla spleenul în toate colțurile Europei. Darnici Algerul iarna, nici Tirolul vara nu-i putea goni umbra din suflet.

De alt-fel, era o minte al cărui echilibru era zdruncinat. Veșnic în căutarea unor senzații noi, el avea câte odată, gesturi demente.

— Cu numele meu, spunea el unui intim Eduard Ornano, ași câștiga ușor dispensă pentru ordinele inferioare. In câte-va luni, ași fi cardinal și m-ași stabili la Veneția.

Și erau zile, în care umbla prin larga lui cameră de lucru binecuvântând imaginare mulțimi îngenunchiate.

Prietenul, cu care vorbea, era un om ca de vre-o 40-45 ani. Uscat, subțire cu o față de un măsliniu brun, el era de o miopie extra-ordinară.

Un tip de aventurier. De o inteligentă superioară și o cultură cum rar se întâlnește chiar în apus, avea gustul înăscut aventurilor. Spiritul său răzvrătit nu se putuse încă mlădia la disciplina unei munci regulate. Viața lui internă îl absorbea cu desăvârșire, până a nu se preocupa de condițiile materiale — și, totuși, era cheltuitor și supus patimilor. Inteligența lui scânteietoare o întrebuința să facă politică, în care era superior.

In Capitală redactase vre-o două ziare franceze, cari avuseră un moment de celebritate. Cu plăcere povestea, câte odată, discuțiile serioase, pe care le avusese cu Alexandru Lahovary, la clubul Conservator. Olimpianul orator iubea să se lupte cu dânsul, — ca leul cu leopardul.

Al treilea era un „publicist și poet român”. Trăise mult timp la Paris, grație unei ilustre protecțiuni, și acolo își „infiltrase” o mare parte din spiritul și vițiile franceze. Mai mult încă, își asimilase dulcele far-niente al boemilor și căuta să-și creieze o situațiune identică și în decăzutul oraș al lui Lăpușneanu Mânuitor îndemânatec al alexandrinului primitiv român, el lucrase la câteva traduceri mai de seamă, pe care le irosise prin revistele literare ale timpului.

Amândoi erau turiferarii Prințului — cum Teulescu obișnuia să-și zică —și consumau cantități însemnate de bere, comandate de dânsul.

Voyez donc ce crime, zise cu ochii pe jumătate închiși Prințul, care-și legăna iar mintea în gondola Venețiană, pe când sub gestul brațului lui de purpură se aplecau, pe cheurile strâmte, ultimii descendenți ai lui Dandolo.

Publicistul, glumind cu acea ușoară manevrare de spirit, care constă în apropiarea unor cuvinte disparate dar cu aceiaș asonanță, străbătea cu ochii lungile coloane. In sfârșit exclamă:

Voici.

Și ceti.

In strada Bucșenescu, era un erbos loc viran Subt acel loc sterp se întindea o pivniță părăsită. Ușa, făcută din gratii de lemn, pe jumătate putrezite, atârna în bucăți. Și lucru curios, nimeni din mahalagii nu pătrunsese în acel locaș misterios. Supranaturalul își întinsese aripele la intrare și străjuia cu groază. Se povestea că un neîncrezător cercase să pătrundă. Lumânarea, însă, îi fu stinsă de la ușă, iar el fu pălmuit de recea aripă a unei imense lebede, care eși din întunecimile subpământene. Alții jurau că au văzut, în miez de noapte,o nălucă albă, care umbla pe scările rupte, se înfunda spre adânc, de unde răsărea ca o lumină. Apoi spre zori, se așeza în capul scărei, își punea capul între mâini — și era încă, care o auziseră jălind amar. Câți oameni tari, pe care nu i-au persecutat nici odată problema de l-au dela, aceea ce poate fi dincolo de mormânt, nu au ocolit acel loc părăsit, — sau de au fost nevoiți să se apropie, nu au privit cu un fior prin carne, de se zărește faimoasa lebădă sau luminoasa umbră? Această sălbătăcie, — căci natura nu-și uitase rostul și o vegetație fantastică împrejmuia gura pivniței urgisite — avea un singur locuitor.

Era om? Era animal dintr-o specie zoologică necunoscută încă? Vecinii nu ar fi putut spune. Un trup biped, încovoiat și spijinindu-și mersul în zig-zag pe un toiag gros, ceea ce făcea pe unii să creadă că are trei picioare. Cu o mână ducându-și cârja, cu cea-l-altă apucând în zbor gologanul trecătorilor — și amândouă erau arse de soare, zbârcite ca o smochină, cu vine groase și întortochiate. Fața lui numai omenească nu era, ci demnă de un antropopitec.

Părul mare, alb, îi mânea toată fruntea, acoperea sprâncenele și se scobora peste ochii pe cari-i acoperea și care luceau ca doi cărbunci ascunși sub spuză cenușie. Barba, ce se ridică pân-la ochi, îi coprindea restul obrazului, din care abia să zărea vârful nasului și o gaură lipsită de dinții când zicea o singură vorbă:

Bogdaproste!

Copii din mahala încercaseră să se ție de dânsul și „să-i facă alai”. Dar fu destul ca moșneagul să ridice ochii spre dânșii, — ochi fioroși, din care izvoriau ca două fulgere, priviri încărcate de amenințări, — pentru ca derbedeii să-i lase drumul slobod și să azvârle din mână pietrele.

Bătrânul avea o reputație îngrozitoare. De unde venea? Cum se numea? Nimeni nu știa. Poliția îl chemase în mai multe rânduri și cercase să-l cerceteze. Dar înzadar. Era atâta amar de vreme, „de când moartea îl uitase și lumea îl lăsase în părăsire! El răspunse la toate întrebările că-i zice moș Nichifor și că vine dede peste Prut. Poliția îi dete pace. Dar vecinii nu se liniștiră. Conlocuirea cu stafiile dădeau bătrânului o aparență diabolică.

Nineni nu-l văzuse lucrând: nimeni, în toiul ernei, când după expresia populară, ouăle de corb crapă și pocnesc stejarii de ger, nu zărise să iasă fum din vizuina lui. Nimeni nu-l auzise spunând o altă vorbă sau însemnându-și fruntea cu o cruce.

E de înțeles dar uimirea poliției, când în mijlocul nopței, bătrânul veni să înștiințeze că a găsit un cadavru in vizuina lui. Peste câteva momente, tot aparatul polițienesc, urmat de procurorul Mirescu, era la fața locului. Dar clipa când vrură să intre în tainiță, fu un moment de ezitare generală. In fine, bătrânul luă din mâna unui agent o faclă și înaintă. Pe urmele lui pășiră toți cei de față. Subterana se înfunda înaintea ochilor și se perdea într-o umbră deasă. Strâmtă și joasă, nu s-ar fi crezut că un om poate sta în ea.

Dar bătrânul, cârni deodată la stânga și în peretele de pământ al beciului se ivi un fel de criptă. Un pat. O cană spartă. Un biciu cu noduri. O secure. Locuința lui.

Securea era roasă de rugină, iar pe bici să lăsa praf de zeci de ani.

Moșneagul, însă, nu se opri la aceste obiecte, familiare vederii lui, ci se afundă mai adânc.

Lumina roșcată tremură și se opri pe o ladă brașovenească, al cărui capac era dat în lături. Din ea răsări chipul de ceară a unui mort. O față blondă, anemiată încă de scurgerea sângelui; ochi albaștri, sticloși, cu pleoapele întredeschise, păreau că privesc o înfățișare nevăzută de cei-l-alți. Trupul era gol, spălat recent și străbătut de vre-o două zeci de lovituri. Cadavrul era a unui evreu.

Procurorul procedă la interogarea bătrânului:

— Cum te cheamă?

— Nichifor.

— Nichifor și mai cum?

— Nichifor Pribeagu.

— De câți ani ești?

— Nu știu. M-a ertat moartea.

Cuvântul acesta, spus în tainiță și față de un trup neînsuflețit răsună atât de lugubru, încât un fior coprinse pe toți.

După o clipă de tăcere, magistratul reluă:

— De unde ești?

Moșneagul răspunse:

— De departe.

— De unde?

— De peste Prut.

Văzând că munca i-e zadarnică și că nu va scoate nici o deslușire, procurorul tăcu, apoi reîncepu în altă ordine de idei.

— Ce căutai aci?

— Aci locuesc.

— Și iarna?

— Și iarna și vara.

— Și nu ți-e frig?

— Nu mi-e frig.

Vădit moșneagul răspundea cu o oboseală nestăpânită.

— Acum, reluă magistratul, să-mi spui cum ai des-descoperit cadavrul. Când te-ai întors aci?

— Spre miez de noapte.

— Unde ai fost?

— In târg.

— Unde anume?

— Prin mai multe străzi. Am cerșit.

— Te-ai întors. Ce-ai văzut?

— Îmi cunosc „odaia” foarte bine. Cum am intrat am priceput că a fost cine-va, un străin. Aprinzând un capăt de lumânare, am dat peste ladă.

Apoi ziarul arăta că, în neputință să se scoată un cuvânt mai hotărâtor din gura cerșetorului. Mirescu dispuse transportarea cadavrului la camera mortuară șî arestarea bătrânului.

„Prințul” se interesase enorm la cetirea acestei crime. Partea obscură „diabolică” îl „prinsese”. Adresându-se către publicist îi zise:

— Ce crezi?

— Da! E curioasă.

— Sânt părți, care seamănă cu o nuvelă a luI „Edgard Poe”.

In acel moment se auzi un uruit de trăsură. Prințul întrerupse:

— Trece Dan.

Din spre Copou venea în goană nebună a calului o trăsură ușoară. Mergea ca un vârtej. Calul un troteur pur-sang, era celebru în Iași. Copiii de la școală, stau grămadă pe stradă ca să-l vadă trecând. Dar nu mai puțin cunoscut era proprietarul lui, tănârul baron de Vale. Acest om era frumos ca un Adonis. El spunea că se trage din vechea familie bucovineană, atât se știa despre el.

Văzând grupul de tineri care-i făceau semne, opri trăsura șî se coborâ ușor. In acest moment o fetiță îi dete o scrisoare. El o deschise nervos și ceti:

„Se revarsă zori de ziuă. încep să reînvie zgomotele orașului, când scriu aceste rânduri ce vor fi sub ochii tăi... Am veghiat. Gândurile pribege au venit să-mi vorbească. A, frumoasele păsări călătoare ce vin câteodată din albastre depărtări! Ca rândunelele ce trec deșerturi și oceane fără a avea un strop pe curatele lor pene, ele mi-au revenit neatinse și neîntinate.

„Mi-au vorbit de tine. De tine, căci te am, colo, într-un colț, așa cum te-am crezut”.

Dan avu o scrispație a buzei și o lucire burioasă în ochi. Strânse scrisoarea, păturită frumos, in buzunar și înaintă către grupul celor trei tineri.

Publicistul declamă:

— O misivă albastră:

O, missive douce de Rose,

Billet du soir ou du matin,

Qai deride le front morose

Et fait luire le front hautain!

„Prințul” opri cu gestul:

— Ajunge... ajunge... A fugit până și Hector, sfârși el arătând un câine frumos, care, efectiv, se îndepărta de grup.

Baronul, după ce sfârși de comandat, se întoarse:

— Ce faceți aici?

— Citeam gazeta.

— Conține ceva nou?

— Da.

— Politică?

— Nu o crimă.

Ochiul lui Dan se acoperi o clipă cu desele sale gene.

— Și voi citiți crimele?

— Câte-odată, — când sânt făptuite artistic.

— Ce vrei să zici?

„Prințul” răspunse:

— Până acum, în uciderea din strada Bucșinescu sânt toate elementele unui omor extraordinar. Un evreu. Pluralitate de lovituri. Loc romantic. Un bătrân misterios, presupus și arestat. Iată destule elemente pentru un roman-foileton.

Al patrulea comensan, care până acum mai mult ascultase zise:

— Uiți pe cel principal.

— Care?

— Autorul adevărat nu va fi nici odată cunoscut.

Dan, care, cu ajutorul unui lung paiu, își înghițea

mazagranul ridică ochii și-i aținti în acei ai convorbitorului său.

— Ce te face să crezi aceasta?

— Nu știu, am o presimțire, răspunse rece interpelatul.

Dan își stinse privirea.

Publicistul reluă:

— Curioase apucături au aceste bestii, care omoară.

— De ce?

— Uite, în cazul de față. Pentru ce crezi că Evreul a fost omorât?

— Probabil ca să fie jefuit.

— Dar stunci, o singură lovitură de pumnal dată în loc potrivit era destul. De ce sălbătăcie în loviri?

Cu aer indiferent, baronul răspunse:

— Ai spus-o, — fiind-că sânt bestii.

Interlocutorul tăcut, Mihai Joranu, întrerupse:

— Dar acei, care-i mână?

Pentru a doua oară, Dan își ridica ochii și-i înfipsese adânc în acei ai puțin vorbărețului conmesan. Dar acesta nici clăti din gene.

— Da, afirmă el, cum califici, pe acei, care au pus bestiile să omoare?

Acum baronul clipi iarăși din lungile și mătăsoasele gene.

Dar Teulescu exclamă:

Ce spui? Ai aerul de a ști un roman?

— Nu. O istorie —și tragică.

— De ce nu ne-o spui?

— Voi face-o, — când va veni vremea, zise Joreanu ațintind din nou pe Dan, care avu o nouă tremurătură de gene.

Baronul murmură între dinți:

— Omul acesta știe prea multe.

Și ducând mâna la buzunar, scoase batista, dar lasă să cadă scrisoarea, așa de bine păturită adineauri. Se aplecă, o ridică, și o aduse astfel că ea trecu, deschisă,pe sub ochii lui Joranu.

Tăcutul tresări grozav când îi zări slova și, punând mâna pe brațul lui Dan, zise:

— Domnule baron, îmi vei da scrisoarea.

— Domnule Joranu nu se poate.

— De ce?

— Ști ca și mine, că asemenea lucruri nu se pot arăta.

— Totuși, îți cer imperativ să-mi dai scrisoarea.

Dan ridică ochii:

— Dragă Domnule îmi cauți cearta.

Foarte palid, Joranu răspunse liniștit, dar fie-care vorbă îi șuera printre dinți:

— Nu. Pretind să-mi dai scrisoarea.

Și mâna lui se încleștă pe brațul lui Dan. Acesta, însă, îi desfăcu pumnul cu ușurință, strânse foaia de hârtie și o puse agale la locul, de unde o scosese. Joranu răsturnă cu o mișcare nervoasă masa și asvârli lui Dan insulta:

— Ești un mizerabil.

Tumult. Toți obișnuiții localului alergară.

Lumea se interpune și cei comenseni de odinioară sânt despărțiți.

Peste câte-va minute, Dan se afla într-un colț cu doi prieteni.

— Vrei să te bați numai de cât?

— Mai încape îndoială?

— Dar dacă adversarul tău retractează?

— Nu-l cunoașteți. Nu va retracta.

— Dar de va face-o?

Dan avu o mișcare de enervare:

— Tot mă voi bate.

— De ce?

— Nu poate încăpea scuză sau explicație pentru o asemenea insultă.

— E o vorbă scăpată în focul discuției.

— E o vorbă gândită. E o insultă vrută.

Martorii se înclinară.

— Dacă nu e chip de înțeles, condițiile?

— Cât mai severe.

Martorii se priviră.

— După cât văd eu, zise cel mai în vârstă, — un colonel în retragere, având, drept floare, o rozetă multicoloră la butonieră,—nu e aici vorba numai de discuție, ci de ură.

— Ură sau nu, vreau să nu devin ridicol.

— Duelul e dar neînlăturabil. Condițiile?

— Treaba d-v. Însă serioase.

— Ziua.

— Mâine chiar.

A doua zi, la 6 dimineața, două trăsuri se îndreptau spre platoul Copoului.

In cea d-întăi era Dan cu cei doi martori; în a doua Joranu cu ai săi.

Dar dacă dracul șchiop, ar fi alergat după trăsuri, ca să asculte ce se vorbea ar fi fost surprins.

Baronul, liniștit scutura scrumul țigărei și zicea bătrânului colonel, mai emoționat de cât el:

— Ce ai, domnule colonel? Vre-un vis urât?

— Până acum, nu am visat încă.

— Atunci, ne ții de rău că te-am făcut să părăsești o realitate frumoasă?

Bătrânul clătină capul.

— Realitatea nu-i frumoasă, — mai ales când te preumbli dimineața cu două spede subțioară.

Dan surâse.

— In ori ce caz e mai plăcut de cât să galopezi cu mai multe baterii la spate, răspunse el, făcând aluzie la atacul Opanezului.

Bătrânul tăcu.

In a doua trăsură, Joranu visa cu ochii deschiși. Rar răspundea câte o monosilabă lui Teulescu, care căuta să rupă tăcerea.

Trăsurile se opriră. Ajunseră. Servitorul lui Dan se aproprie de el, la un semn —și tânărul baron îi șopti ceva.

Joranu luă la o parte pe Teulescu.

— Dragă Prințe, îi zise el cu o voce mișcată, se poate ca duelul sa fie fatal pentru unul din noi...

— Nu vorbi așa.

— Ba trebue să vorbesc. Omul acesta mi-a luat mai mult de căt fericirea. Dacă-l omor, atunci... rolul tău s-a sfârșit. Dacă mă omoară, vreau să fiu răzbunat...In buzunarul redingotei vei găsi o scrisoare, care-ți va da toate amănuntele, ce-ți vor trebui.

Zicând aceste vorbe, Joranu își scoase haina și o puse la câți va pași de dânsul, dimpreună cu pălăria și bățul său.

Martorii se înțeleseră. Măsurară terenul și traseră la sorți pentru a fixa locurile. Baronul fu așezat cu spatele spre barieră, ceea ce îi procura neajunsul de a avea în ochi soarele, ce răsărea.

Fie-care adusese câte o pereche de spade de luptă ușoare și bine oțelite. Doctorul le desinfectă vârfurile.

Apoi Teuleseu luă o monedă și o azvârli în aer. Norocul perzistent favoriză din nou pe Joranu. Spedele lui fură cele alese.

Colonelul, care ținea la Dan, îi comunică această veste. Dan surâse.

Lupta începu. Imediat se observă că baronul, înalt, subțire, avea avantajul acestor însușiri. Și jocul lui de scrimă se resimțea.

La început, jenat, din cauza razelor solare, atacă pe adversar cu atâta furie, în cât el tot retrăgându-se, își schimbă pe nesimțite locul. Acum Joranu avea soarele în față. Era a zecea repriză și nici un rezultat apreciabil nu se observă. Lupta fusese oprită de câte-va ori, dar martorii nu putură constata de cât sfâșierea cămășilor la ambii combatanți și diferite zgârieturi fără mare importanță.

Joranu perdea din sângele său rece. De alt-fel Dan observa o tactică, care făcea pe Teulescu să „fiarbă” de nerăbdare: spada lui se preumbla, — cu mișcări de biciușcă, — pe dinaintea ochilor adversarului, făcând să strălucească oțelul ca o oglindă.

Joranu dete o lovitură puternică. Se fandă și, ca împins de un resort de oțel, brațul lui își împinse spada spre pieptul baronului. Cu o mișcare, imperceptibilă,acestă para, și întinse brațul.

Un strigăt. Joranu se învârti și se izbi de pământ cu un zgomot mat. Locul, unde căzu, se umplu imediat de sânge: spada lui Dan îi sdrobise câți-va dinți, tăiase vălul palatului și larinxul.

Doctorul alergă lângă rănit. Il pipăi. Apoi, adresându-se lui Teulescu, care îngenunchiase:

— Să-l transportăm repede unde-va, — până nu e încă un cadavru.

Imaginarul cardinal îngălbeni și o lacrimă se rostogoli pe obrazu-i ostenit.

Pe când doctorul improviza o targă și dispunea transportarea aceluia, care fusese Joranu, — ăl lăsă să-i cadă capul în piept. Visă o clipă. Omul care intra în mormânt ducea cu dânsul o parte din gândurile și dinviața lui: toată tinerețea. In odaia lui de anahoret,dezgustat de viață și ne mai putând suferi faimosul odor di femina, când se simțea singur în lume, când auzea vâjâind urătul prin încăperile imense ale vechei locuințe, când spleenul puternic îl cuprindea, cât de mulțumit era să audă vocea, ironică și amicală, a lui Joranu!

Dar pentru cine murise? Cearta avusese un mobil secret: Lia oare să fie, tainica și apoteozată iubită a dispărutului?

Ce să mai viseze? Dezlegarea enigmei e colo, în haina mortului.

Teulescu își duse pașii până unde înegrea redingota părăsită, scotoci prin buzunare: nimic. Nu fusese —sau dispăruse? Mister. Omorâtul își ducea taina în mormânt.

II. UNDE POATE PĂTRUNDE O RAZĂ DE SOARE

Într-o umedă și întunecoasă magazie din Târgul Cucului locuia un bătrân, ce trecea drept bogat.

Ce locuință! Ușa, cu țâțâni ruginite, căptușită cu plăci groase de fer, se învârtea în fie-care dimineață, la ceasurile opt, deschizând un gheboșir locșor pentru lumină. O mică fereastră orbită de tot felul de zăbrele de fer, de abia lăsa să se prelingă vre-o rătăcită rază aurie.

Ceea ce ea vedea, de sigur că șoptea lumilor siderale, unde se duce să-și spele blondul veștejit.

Câți-va saci plini cu roșcovi, făină și păpușoi; câte-va grămezi de haine: rochii de bal, purtate altă date de regine de frumuseți, în epoca când lașul își permitea luxul de a tăvăli mătasea Lyonului și catifeaua Utrechtului pe parchetele umede și curțile prăfuite ale contemporanilor lui Lăpușneanu; blăni scumpe, roase încet de molii, blăni pe care posesorii lor de altă dată, le plătiseră cu aur mult, cât trăgea animalul ucis pe maluri hyperboriane; haine bărbătești, brodate în fir, ca in timpul când orientul stăpânea gustul fanariotizatei noastre nobilimi, haine nemțești, ca și când occidentul învingător gonise tot aurul, pe care risipitorul Răsare Soare îl irosea, pantofi roz de petrecere, pantofi în care încăpuse odată poema unui picioruș de princesă; dantele scumpe peste care atârna botforul greoi de milițian tot frumosul și toată hâzania adunată de întâmplarea nevoiei într-un morman inform.

Pe altă masă hrisoave roase: cărți de rugăciuni cu legături de catifea și colțar de aur; cărți de poezie; catastife lungi, în care dorm isvodul atâtor bogății.

Mai în colo un birou, adăpostit după o despărțitură de lemn și sârmă.

Dar ce birou? Puteai găsi pe el: o balanță mică și prăfuită, pentru monede; praful se explica ușor: proprietarul nu avea nevoie de dânsa, atât era de obișnuit a cumpăni orice, om, obiect sau echivalentul amândurora— aurul! Altă balanță, mai mare, pentru cereale. Într-un morman, lungi șiraguri de mătănii boabe de chilimbar, aurite ca o raza de soare sau mai întunecate ca o picătură de miere; boabe de lemn de trandafir, boabe de nestimate, pe care degetele aspre ale atâtor bătrâni le atinseseră rotogol, în contemplația unei rugi adânci, sau pe care diafanele degete ale anahoretelor le-au luciat într-o continuă rotire. Mai încolo, un cuțit cu lamă turcească și a cărui teacă încrustată în nestemate strălucea la atingerea timidei raze și scânteia în mii de focuri. Mai încolo încă, un întreg serviciu de fumat; o punguliță irizată în vii culori și cusută în fir, care conținuse odată parfumatul tabac oriental, ciubuc și pipe de spumă de mare;... iar alăturea, mici grămăjoare de orz, grâu și popușoi. Și restul odăii corespundea cu ceea ce raza zărise până acum. In fund, legată de perete, o casă de fer învechită, cam ruginită, dar masivă,în cât 50 de oameni de-abia ar fi putut-o urni din loc.

Când hârâind pe țâțâni, ușa se deschidea, o sumă de mici sertare se iveau, fie-care cu închidere. De se descuiau și ele, zăreai o masă de aur și de argint, răspândită în pântecoasa încăpere.

La birou ședea un om mai mult spre coborâșul vieței, cu părul blond roșcat, — scurt,- destul de rotofel. Îmbrăcat într-o lungă levită, el scria pe un catastif de la dreapta la stânga, foarte aplecat, ca un miop, — cum și părea că este, după ochelarii grosolani, pe care îi purta.

Cu câte-va zile mai înainte de scenele descrise mai sus, Moise Aricivo, — cum îi spuneau, în glumă mai mult vecinii, — deschisese magazia pe la opt ore.

Când ușa greoaie se urni din țâțâni o rază mai vie de soare pătrunse în odaie. Atunci miopul zări un petec alb, căzut din ușă.

Moise ze aplecă și-l ridică. Era o hârtie obișnuită, scrisă cu cerneală roșie. Textul se află între două pumnale desemnate în roș. Il desfăcu și ceti:

Moise, zis și Aricivo, e înștiințat, să depue suma de 2300 galbeni la cetățile, la dreapta, la rădăcina copacului de lângă Biserică.

Dacă nu-și va răscumpăra ast-fel viața de aici, să se pregătească pentru cea de apoi.

Robii Nopței.

Evreul descifră cu anevoință scrisoarea greoaie și întortchiată într-adins. Când ajunse la partea în care era amenințat, un fior rece făcu să-i tremure tot trupul, își trecu mâna pe frunte, pe când pleoapele roșite clipeau des. Cum simțea că îl cuprinde amețeala, se sprijini de ușa de fer, ca să nu cadă.

Dar aceasta ținu o clipă. Își veni în fire cu încetul și surâse:

Ce naiv! gândi. Cine știe ce nătâng mi-a făcut șotia.

Și eși în stradă, păși peste drum și se opri la o magazioară aproapa identică cu a lui. Intră și întinse unui bătrân ce sta lângă ușă, scrisoarea primită așa de ciudat.

— Ține, Manasse, zise el aproape în șoptite. Iată ce am găsit azi dimineață la ușă.

Moșneagul privi hârtia ca un om care știe descifra slovele negre înșirate pe alba netezime. Apoi clătină capul.

— Știu.

— De unde știi?

— Am primit și eu una.

— Când?

— Acum două săptămâni.

— Tot așa.

— Ba nu. Veneam din târg și am găsit-o în buzunar.

— Cine ți-a pus-o?

— Nu știu.

— Ce-ai făcut?

— Am plătit.

— Va să zică, mă sfătuești și pe mine să plătesc.

— De sigur. De! Jehova e sus, poliția e chioară și-oamenii răi.

— Dar de unde să iau suma? pe Dumnezeul lui Abraham! unde am eu două mii de galbeni?

— Ei cumetre, dacă nu vroiai că se știe că ai mai mult de două mii de galbeni, nu trebuia să deschizi niciodată lada de fer fața de un goi.

Moise se întoarse acasă, gânditor. Două mii de galbeni, o avere, — o viață. Ca să-i adune, la început, cât chin nu pusese. Câte zile nu mâncase, câte nopți de iarnă nu tremurase de ger, câte după amiezi de vară nu stătuse în văpaia soarelui ucigător ca să adune câte un ban, gologan la gologan din care apoi își clădi avere.

Da,- acum lucrul merge ușor,- nu e greu, când străinii sânt așa de nepăsători, când asvărl paralele ca și cândnu i-ar costa nici o muncă. Când se ruinează, dece nuar profita Moise? Aceasta nu e oprit de nici o lege.Câștig ușor, acum — dar cât de greu, altă dată!

Două mii de galbeni! Dar și-ar scurge două mii de picături de sânge din vinele lui sleite mai bine decât să scoată din lada lui de fer acești bani, această neauzită grămadă de bani. Ar stinge mai degrabă soarele, ar scuipa pe Jehova decât să lase să i se ia din mână suma aceasta. Intră din nou in încăperea lui strâmtă și murdară, din care raza de soare se dusese.

Ce să facă? Să se sfătuiască cu un înțelept rabin? Să aștepte acolo noaptea spre a fugi?

Dar cum să fugă? Cum să-și ia această bogăție adunată așa pe îndelete? Unde să plece,- ca să fie sigur?

Și cine sânt Robii nopței? Ce putere au acești misterioși necunoscuți ca să poată lua ast-fel omului mai mult decât viața, miile de galbeni muncite cu atât necaz?

De odată, din spre colț, se auzi un zgomot. Mulțimea se feri în lături,- un troteur de toată frumusețea venea în goană și se opri în fața „magaziei” lui Moise.

Dan se coboră ușor și intră în magazie.

Moise îl privi pe sub ochelarii săi cei groși și zise:

— Ce voește conașul?

Dan îl fixă o clipă, apoi răspunse:

— Vreau să cumpăr niște mătănii pentru o mătușe.

Aricivo făcu câți-va pași către „birou”.

— Alegeți.

Baronul se aplecă. Mână lui fină rostogoli moșuroiul de nestimate, le suci, le învârti în tot chipul. In sfârșit alese un lung șirag de mătănii de lemn de trandafir, înstelate cu câte un diamant. Se tocmi. Plăti. Eși, după ce aruncă o ultimă privire în magazie.

III. RABBI ARALYM

De abia eși Dan din magazia lui Aricivo și un curios personaj intră.

Era un evreu în toată originalitatea tipului oriental. Lungul său caftan de atlas negru se întindea pân-la pământ, atingând papucii săi cei negri. Caftanul, curmat la mijloc de cingetoatea tratițională, se deschidea pe pept, unde lăsa să se întrezărească cămașea.

Subt caftan, albeau ciorapii, întinși pe un picior nervos și uscat, — picior de ermit, de anahoret, sau de alergător. Capul îi era înconjurat de tradiționalul ștrarmăl, cu 14 cozi, subt care se presupunea iarmukul legendar.

Dacă haina nu arată nimic deosebit, omul era o anomalie. Lung, așa că de la mijloc se apleca, precum trestia cea excesivă se mlădie, el avea fața aspră și stinsă a singuratecului. Obrazul tăbăcit, brăzdat în toate direcțiile de zbârcituri din ce în ce mai adânci, era covârșit de barbă, care-l acoperea. Nasul fin, subțire cnări dilatate și foarte mobile, se aplecă în chip vulturesc.

Subt arcada sprâncenelor străluceau de un foc neliniștitor ochii mari și nobili. Ei aveau toate nuanțele unui suflet de contemplativ; de la iubirea extatică, până la complexul unei energii extra-ordinare, toate sentimentele omenești și supra omenești își jucau strălucirile, ca un diamant pus în bătaia unei raze solare.

Ochii erau o putere. Când se așezau pe un obiect, spuneau oamenii, lăsau dungi luminoase, ca niște raze. De se înfundau în acei ai interlocutorului, străpungeau până în adâncul sufletului, cercetând până și cutele cele mai ascunse. Privitul simțea obrajii roșind subt dogoreala acestei priviri, ca și cum toate mizeriile inherente ori-cărei firi omenești, ce se ascund de asprimea vecinului, s-ar fi arătat lămurit. Câte odată, când lumina prea vie îl rânea, mâna sa fină făcea o tamziare razelor. Mână de aristocrat.

Omul luă un scaun, îl trase lângă Aricivo și șezu. După ce ridică cu îngrijire pulpanele lustruite ale hainei, fixă în ochi pe evreu și zise:

— Pe cele trei versete din capitolul XIV al Exodului, Moise zis și Aricivo, fiul lui Abraham șl al Rahelei, te salut.

Moise era deja în picioare. Făcu un pas către el.

— Te întrebi cine sânt și ce m-aduce către tine? Ascultă, Fariseule: după cum în acele versete sânt 72 cuvinte sfinte, de câte trei silabe, nume de îngeri cari cuprind numele lui Jehova — am venit la tine să-ți aduc mântuirea.

Moise rosti în sfârșit:

— Sânt doar pe calea pierzărei?

Ascetul surâse tragic:

Aceasta privește pe Zaphohiel și Jophiel. Un om, care a păcătuit ca tine, are multe de ispășit.

Moise ridică ochelarii pe frunte, înfruntă privirea arzătoare a sectarului și murmură:

— Dar ce-am păcătuit?

— Ai înfrânt cuvântul sfânt.

— Când?

Crezi tu că se adună atâtea bogății fără a fi vinovat față de Jehova? Ai uitat ce spune Exodul: „Domnul Dumnezeul vorbi lui Moise și îi zise: Du-te coboară,- căci poporul tău, pe care l-ai scos din Egipt, a păcătuit. El a părăsit calea, pe care i-ai arătat-o, el și-a făcut un vițel de aur și l-a cinstit aducându-i jertfe i-au zis: „Acesta e zeul tău, Israel, care te-ascos din Egipet”. Și Domnul a mai zis lui Moise: „Văd că acest popor e neînțelegător. Lasă ca flacăra mâniei mele să se aprindă contra lui și să-l sfarm. Da Moise, fiul lui Abraham și al Rahelei, ai păcătuit față de Elohim.

Moise, mișcat fără voia lui trase un jilț.

Dar vocea — fulgerătoate — îl opri:

— Nu, nu trebue să șezi. Nu știi Exodul, Fariseule? Ietro zise lui Moise: „De ce te porți ast-fel cu poporul?

De ce singur stai jos și tot poporul stă în picioare, in juru-ți de dimineață până seara? Și Moise răspunse: „Poporul vine la mine spre a consulta pe Dumnezeu. Stai în picioare și mă ascultă.

Aricivo rămase în picioare. Căci în magazia aceasta, strâmtă, murdară, luminată de abia, figurile celor doi oameni aveau ceva de o mărăție tragică. Unul păr a o închipuire fantastică, aducând vorbe largi, vorbe pe care omenirea de atâta vreme s-a obicinuit să le venereze, cu o înfățișare de ascet, care s-ar fi dezlipit pentru o clipă de vârful vre-unui Cârmei modern și ar fi plecat în lume, să spue cuvântul inspirat.

Cel-l-alt, scurt’ rotofel, cu o singură gândire, care era o obsesie: aceea a aurului.

După o tăcere necunoscutul zise:

— Mă cheamă Aralym, și sânt trimis să-ți spun ca altă-dată; te-am cântărit, te-am judecat și te-am găsit prea ușor.

Moise încercă să rădă.

— Când m-ai cântărit probabil că n-aveam ștramălul ...

Rabbi Aralym ridică ochii și-i pironi pe acei ai lui Moise: cuvântul îi peri pe buze.

— Dar nu vei fi lăsat să peri din lume, printr-o crimă sau să ajuți pe niște răi-făcători....

Moise deveni atent.

— Azi, dimineață, ai găsit în pragul ușei tale, o o scrisoare de la Robii nopței,, prin care-ți cer 2000 galbeni.

Moise făcu un pas.

— Acea scrisoare ai arătat-o vecinului de peste drum.

Moise exclamă:

— De unde ști?

— Lui Jehova nimic nu e ascuns. El vede și firul de orz pe care pasărea îl gașeste în colbul drumului. Acea scrisoare ai ascuns-o colo zise el, arătând cu degetul un loc din unsuroasă haină a bogătașului.

Moise se cutremură.

Aralym continuă nepăsător:

— Robii nopței sânt o asociașie de tâlhari și asasini, care au in fruntea lor un om extraordinar; frumos ca un heruvim, încântător ca David, energic ca Iosue, luptător ca Iuda, fiul Macabeului. Eî omoară și fură fără nici o grijă, căci puterea lumească nu-i poate opri, nici stăvili...

Moise îl opri.

— Dar, Rabbi, dacă ști toate de-a firu-n păr, de ce nu înștiințezi autoritatea lumească, — poliția?

Rabbi se uită în vid ca și cum ar fi fixat un cadran imaginar.

— Nu le-a sunat încă ceasul. Al tău a sunat.

Apoi, de odată, hotărându-se curiosul rabin zise:

— Scăparea ta e cu acest preț: vinde tot ce ai, împarte la săraci și vei scăpa. De nu, peste trei zile ești mort.

Aricivo se înveneți. Limba i se leagă, iar ochii i se dilatară, ca la o vedenie îngrozitoare. Nu putu spune un cuvânt.

Încetul cu încetul se reculese; își veni în fire, se uită adânc în ochii lui Aralym, o secundă, două, trei. Apoi privirea se preumblă cu o durere sălbatecă asusupra bogățiilor grămădite, le învălui într-o văpae de adorare nețărmurită și zise scurt:

— Nu.

Aralym eși fără a se uita în urmă.

Peste trei zile se găsi cadavrul în pivnița stradei Bucșenescu.

IV. O SCRISOARE A LUI ALEXANDRI

Ar fi o curioasă observație aceea că în nebunateca evoluție, pe care a suferit-o viața externă la noi, ce s-a schimbat așa de radical, cea intimă a rămas aproape imuabilă. In trăsături generale, ceea ce a fost acum cinci-zeci de ani, s-a petrecut și acum două-zeci și se va petrece și peste zece, — cu mici schimbări, prilejite de timp. Am comparat viața din casa bătrânului paharnic Ronescu cu amănuntele păstrate într-o scrisoare de Vasile Alexandri și am văzut puțină deosebire.

„Meșteri în arta de a fura merele și perele de pe crângi, îndrăzneți la asaltul stogurilor de fân din vârful cărora ne place a ne da de-a rostogolul; neobosiți la „Puea gaia”, la „Poarca”, la „Țurca” și chiar iscoditori de noi jocuri, eram mândri unul de altul” ne spune bardul de la Mircești, aducându-și aminte cu duioșiede tovarășul său de copilărie, țiganu Vasile Porojan. Și apoi adăogă: „Singura deosebire, ce exista între noi doi, consistă într-aceea că, pentru fără de legele noastre copilărești, numai Porojan era pedepsit, de către jupâneasa din casă, mama Gahița. Câte bătăi a mâncat el, sărmanul, pe socoteala mea!... D-abia scăpa din mâinele jupânesei, cu chica topor și cu obrajii bujorați de palme, el alerga la mine și, uitând usturimea, mă îndemna să ne jucăm în puf. Eu îl mângâiam, dându-i câte-va parale turcești, ca să cumpere alviță și simit, două „friandize” cum zic francezii, două „delicatesse”,cum zic nemții, pentru care Porojan era în stare să-și vândă căciula dacă ar fi avut-o, și eu în stare să-mi dau papucii din picioare.

Înlocuiți numele lui Vasile Alexandri cu acel de Roman Ronescu; puneți în loc de Porojan numele lui Ioan Ulmu și veți avea un alt tablou, diferit și, totuși,asemenea celui d-intâiu, după cum o picătură dintr-o lacrimă se deosebește și se aseamănă cu altă picătură din aceeași lacrimă.

Dar sânt și nuanțe: Porojan e rob, Ulmu fusese găsit de bătrânul paharnic, zgribulit în vifornița unei seri de Decembrie. Fața lui negricioasă strălucea pe albeața omătului iar ochii lui mari lunecau în lacrimi. Fecior de soare cald, el suferea îngrozitor în frigul ernei. Pe jumătate gol, se ghemuia lângă ușă, ca un vrăbioi înghețat. Când îl zări, bătrânul boer prinse a înjura într-o grecoromânească mormoită printre dinți. Totuși, după ce-l întrebă ce face acolo, în omăt, fără ca nenorocitul să-i poată răspunde, — buzele-i vinete erau înghețate, — bătrânul se aplecă, îl luă în brațe, îl duse în casă, — și, înjurând acum turcește, dete ordin ca sărmanul vrăbioi, — paharnicul spunea cioroi, — să fie îngrijit ca un fecior de protipendadă.

Inghețatul își veni repede în fire, ba mai la urmă se dezgheță atâta, încât putea da lecții Porojanului lui Alexandri care însuși era un Maestru „Ce talent avea el pentru confecționarea arșicelor de nuele cu săgeți din șindrilă! Cum știa de bine să înalțe zmei de hârtie poleită până sub nori și să le trimeată răvașe pe sfoară!... Acei zmei cu cozi lungi erau fabricați de dascălul bisericei și purtau pe fața lor următoarele cuvinte scrise cu slove chirilice:

„Afurisit să fie cu tot neamul lui și să ardă în jăratecul iadului, acela care ar găsi acest zmeu căzut și nu l-ar aduce în ograda sfântului Ilie”.

Și poetul, în faimoasa scrisoare, continuă a povesti cu acel farmec, ce-i este caracteristic, copilăria lui Vasile Alexandri cu Porojan sau a lui Roman Ronescu, fiul paharnicului, cu Ioan Ulmu. Inălțările îndrăznețe de zmei, ce spintecau nouri, luptele omerice cu pânditori de zmei, fiindcă „blestemul nu producea nici un efect, din cauză că hoții nu știu carte”; planurile de răzbunare.

Dar anii zburară — și aci începe să se deosebească istoria povestită de bardul ”Steluței„ de istoria lui Roman și a lui Ulmu. Pe când sărmanul Porojan era dat pe mâna unui brutar ca să învețe a plămădi păini, ciureciuri, colaci și cozonaci, iar Alexandri fu trimis la școala lui Cuenim; milosul paharnic dădu lui Ioan Ulmu o ursită mai omenească: îl făcu tovarășul fiului său. Acelaș profesor îi pregăti pe amândoi. Dar pe când plăpândul fiu de boer învăța repede și respica lecțiile cu o ușurință uimitoare, Ulmu nu prindea nimic. In schimb, era de o putere herculeană.

Ast-fel le trecu copilăria: „Un rege, alungat din țara lui, și-ar fi aducând adesea ori aminte de tronul său aurit. Ast-fel îmi aduc eu aminte de capra trăsurei de sub șopron. In momentele, ce stam urcat pe ea”... și urmează un tablou în care trec și Stoica vizitiul și Costache bucătarul, care se încurca în blanmanjele și Casandra, albă ca o fată de boer, ce se înamorase de Postolache, cobzarul dar pe care jupâneasa o căsători fără voe cu Costache bucătarul, iar Postolache fu nevoit să-i cânte la nuntă— și Zamfira, care a fugit cu Didică scripcarul...

Veni și ziua de despărțire și ultima distracție, — ultima ambiție, — de a chiti și sburătăi cu pietricele pe palamarul, când, suit în clopotniță, bătea toaca „executând variații fantastice cu ciocanul de lemn pe scândura spânzurată alăturea de clopot”.

Intre cei doi „prieteni” împărăcherea era curioasă șt statornică. Ioan Ulmu părea că are o iubire fără margini pentru tânărul său stăpân. Cu ochii blânzi și supuși ai unui câine, el îi urmărea orice mișcare, gata a înfrunta ori-ce pericol, a suferi ori-ce neajuns pentru a-l apăra de cea mai mică suferință. Și, totuși, dacă Ulmu ar fi putut lua premiul în arenele olimpice sau în vre-o pistă pariziană, culcând la pământ pe cei mai vajnici dintre luptători, Roman putea să pretindă a întrece pe cel mai delicat Sybarit. Mic, gingaș, fragil ca și când firea îl făcuse asemenea statuetelor din Tanagra,în care arta nu găsește echivalent de când în șubredul material, din care e plăzmuită, capul lui brun avea o frunte largă și proeminentă, subt care se umbrea figura cea mai fină și mai inteligentă. Nu era frumos, în înțelesul banal al cuvântului. Era, însă, unul din acei oameni asupra cărora privirea se oprește, visătoare sau mirată. Numai lui în lume, Ulmu se destăinuia, deși nu-i spunea multe. Dar de unde venea? Care era adevăratul lui nume? El nu răspundea la nici una din aceste întrebări, deoare-ce părea că-și perduse memoria. Nici una din faptele anterioare găsirei sale la ușa paharnicului din strada Golia nu mai venea la chemarea răzvrătitei sale voinți.

V. SCLIPIRI DE ZÂMBET ȘI DE RAZE

Roman nu era Alexandri, —o țară nu produce des oameni ca barbul de la Mircești. Nu avusese ca dânsul aripile fantaziei albastre, în care să-și plimbe anii copilăriei. Nu avusese norocul ca zâmbetul mamei să-i alinte primii pași. Crescuse singuratec, lipsit de afecțiunea maternă, asemenea unei flori hrănite cu sevă și apă, dar lipsită de rouă. Nu râdea cu mult haz la glumele lui Ulmu, nici nu ar fi fost în stare să mai împroaște în clopotniță „înaltul cerului” pe bietul palamar, care bătea toaca. Foarte rar zâmbetul se arată în colțul buzelor sale subțiri, — când Lia se apropia de el, căci ea era singura lui iubire.

Rămasă fără tată și fără mamă din cea mai fragedă vârstă, fata Smarandei Ronescu fusese primită și crescută în casa moșului său ca un înger lăsat din cer.

Nu rare ori bătrânul paharnic spunea răzând, pe când juca pe un genunchi pe Roman, care-i zmulgea cu multă îndemânare mustața dreapta, în timp ce Lia călătorea pe cel-l-alt genunchi și opera mustața stângă:

— Copiii tatei!

Și se apleca să-i sărute — și din dragoste și ca să mai înceteze depilarea, care devenea destul de dureroasă.

Bătrânul, — bogat ca un Cressus, asmenea acelui boer moldovean care avea 80000 fălci de pământ, —făcea visuri aiurite. Pe Lia o va mărita cu un înalt dregător, vre-un fecior de Domn. De ce nu? Frumoasa era ca o vedenie, ca un vis de poet întrupat de vre-un Leonardo da Vinci, al cărui zâmbet de pe buzele Monnei Lisa, Roman o găsea pe gurița plină a verei sale — și bogată cum nu va fi altă fată, căci bătrânul paharnic era om drept: din averea lui va face două părți egale. Așa trăiră unul lângă altul. Anii de școală îi duseră împreună. La lumina aceleași lămpi, seara, șuvițele ei de păr încârlionțat fugeau pe foile cărților, pe când el urmărea cu ochii îmbinarea negrului lor strălucitor cu liliana strălucire a frunței. Uitase pe Ulmu.

Pe când ea resfiră linie cu linie cartea pusă înainte, câte un roman, el visa. Apoi erau preumblările pe subt tei, prin vechea grădină; el guraliv câte odată, mai deseori tăcut. Vorbeau. Despre ce? Nimicuri, care i se păreau că au profunzimi de filozofie. Despre cutare profesor, care era membru și în comitetul teatral. Om bun la inimă, îndatoritor, cam iubitor de fete feciorelnice. Internele erau doritoare de spectacole și de știri din afară, dar nici nu puteau măcar întreba pe profesorul, ce purta cu mândrie un nume grecesc Pausania. Nu-l puteau întreba, pentru că directoarea foarte precaută, punea câte o „pedagogă” să asiste la lecție. Noroc că „domnișoara” franceză sau germană nu știa o boabă românește. Și pe când d. Pausania cu ochii în Epistolele lui Horațiu, scanda ca un psalt:

Nullius addictus jurare in verba magistri

Quo me cunique răpit tempestas deferor hospes

Nume agilis fio et mersor civilibus undis

un drac de fetiță, cu ochii plini de scântei, răspundea tot fără a ridica ochii de pe carte:

— Domnule Pansenia, ia spune, ce se joacă diseară la teatru?

Profesorul, fără a se arăta surprins de „incartada” cum spunea el, replica, tot fără a pierde linia:

— Ia lasă, mademoiselle, lasă. Ia seama la lecție: Virtutis, verac custos rigidusque satelles ...

Dar vicleana:

— N-am să te ascult, căci ști ce spune Horațiu:

Nullius eddictus jurare in verba magistri

Spune mai bine ce se joacă diseară?

— Ei iaca, se joacă Fiesco.

Numc in Aristippi furtim praecepta rebtabor...

Toate fețele cele tinere se îmbujorează și toți ochii scânteie.

— Pansania, din ce în ce mai posomorât:

— Ei da, Fiesco. Dar sfârșiți odată:

Et mihi res, non me rebus, subjungere conor. Dracul cu părul creț nu-l lasă așa de ușor:

— Ia nu te mai preface, dragă domnule Pausania; știm noi că-ți place. Aseară a fost lume la teatru?

Bietul Pausania, zăpăcit de tot, sărea foile tocmai la Ode:

— A fost destulă, Doamna — directoarea...

— A! A! Auzi, s-a civilizat!

Dar bietul om era perdut:

— Tăceți că prinde de veste Fräulein:

Mișce stultitiam consilüs brevem,

Dulce est desipere in loco.

Și îatradevăr, colțuroasa nemțoaică ridica ochii de pe Werther și zicea distrată:

— Ruhig!

Apoi, iar își reîncepea cetirea. Pausania, bujor sub părul lui alb, le făcea morală cu ochii pe Horațiu:

— Ei, vedeți dacă nu vă astâmpărați? Bine v-a făcut. Mișce stultitiam...

Fetele, însă, nu se dădeau bătute:

— Dan, Constanța a fost?

— A fost.

— Era în alb?

— In alb cu negru.

— Era frumoasă?

— Divină.

Și ochii flăcăului tomnatec se aprindeau. Constanța era pasiunea lui, o pasiune absolut platonică, care dura de vre-o 4 ani.

Fräulein striga:

Ruhig!

Și clasa continua.

Seara, când povestea lui Roman toate aceste nimicuri, făceau amândoi un haz nebun. De obiceiu se plimbauprin grădină; atingând-o, cu un fior el îi spunea:

— Încet, mișcându-se aiene se văd scheletele înegrite ale copacilor depărtați: și susurul frunzelor e abia perceptibil, îndepărtat și tainic. Ochiul, urmărind razele timide ale lunei care zidise în umbră castelele fantastice, întrezărește figuri inoptite, ce par că se strecoară subt bolțile sumbre. Totuși, de-asupra noastră, în vrăjita tăcere a nopței, luna străjuește, palidă și tremurătoare și seridică măreață. Valea, plină de ceață înoptiră, e liniștită ca un mormânt. Dar ochiul e așa de obișnuit cu viața încât pare că zărește larve informe, ce se strecoară printre neguri. Pe muchea înălțimilor, pe vapori alburii,tremură razele albicioase. Albastrul luminat le apasă, cum o cupă tainică cuprinde spuma vinului ce fumegă. Orașul doarme. De-abia un zgomot vag ajung până la auzul nostru, — încet, cum ar vorbi doi oameni la căpătâiul unuia, ce se odihnește, sau cum o mamă își îngână copilul în leagăn. Mai încolo se aude un cântec de pasăre, o vraje de greer, făcute par-că, numai ca să arate cât de adâncă e tăcerea înoptită, peste care domnește luna.

Ea îl ascultă uimită, cu ochii perduți în albastru.

Câte odată îl întrerupea.

— Ce stea e cea de colo?

— Unde? întreba el și se apleca peste umărul ei, ca pentru a urma indicația arătătorului.

Ea, fără a se mișca, răspunde: Colo!

El uimit, cu buzele înfrugurate de poftă, cu ochii umezi răspundea la noroc:

— Siriu.

Ce hohot de râs! Scuturându-și capul, el părea că revine din altă lume.

— De ce râzi?

Încă un hohot.

— Cum să nu râd? Sirius e acela? Acela e Aldebaran.

Și bietul Roman rămânea trăznit. Atunci, ca să-i ogoaie umilirea, frumoasă îl lăsa să se apropie, și-i întindea mâna, pe care buzele lui lacome se lăsau. Dar se oprea imediat, căci i-ar fi părut o profonare, dacă lângă Lia ar fi resimțit acelaș fior ca lângă o femeie oare-care.

Și totuși, de multe ori, când ridica încet capul, găsea în colțul buzelor aprinse un surăs straniu.

De ce surâdea ea? La vederea iubirei lui? Era un surăs de plăcere? Era o zâmbire de consimțire?

El ar fi vrut să fie așa, dar nu îndrăznea să creadă. Odată buzele lui Roman întâlniră buzele moi ale Lisei. Comoțiunea fu așa de puternică, încă( sărmanul copil se sprijini de un copac, să nu cadă. Închise ochii. Când îi redeschise, Lia îl privea întrebătoare. Și iarăși în fluturarea privirei aceleia negre, surâsul de odinioară parcă pândea.

Treceau anii. Acum era fată mare, curtată și râvnită. Roman, prepuitor și mizantrop, suferi chinuri, — nu doar că ar fi putut gândi că Lia s-ar putea apropia de cineva, chiar în gând. Nu, ci fiind-că vedea pe alții dorind-o.

Într-o dimineață primi o telegramă la București, unde se dusese de câteva zile. Bătrânul Ronescu murise. Roman auzi sângele vâjâindu-i în vine,- un fel de nour cald i se puse pe ochi,- strânse convulsiv pumni, —dar nu plânse.

Plecă. Drumul de la București până la Iași fu un chin. Cu ochii pe zarea albastră, i se părea că trenul are veșnice întârzieri. Un călător, care-l cunoștea, veni să-i vorbească. Roman, blândul tăcut, fu ispitit să-l pălmuiască. Străinul se ridica și se duse.

Ajunse. Gara plină îi făcu rău. Brănci pe tregher se aruncă într-o trăsură și, îatr-o goană nebună, ajunse acasă. Tăcere: Servitorii toți, cu ochii plânși, îi ațineau calea. Ioan, cu peptul lui enorm zguduit de un plâns nestăpânit, vru să oprească furtuna.

— Nu plânge....

Roman îl împinse cu o putere supraomenească.

Trecu.

In salonul cel mare se vedea lumină. Pe catafalc, între flori și lumânări, era tatăl său. Întins cu mâinele pe pept, cu o cruciliță de ceară între degete, bătrânulnu avea înfățișarea morței. Fața lui sângeroasă avea aceiași expresie, numai ochii erau închiși. Printre firele negricioase ale barbei flacăra lumânărilor făcea să argintească firele albe, asemenea unui răsfrângeri de soare prin gaura unei odăi întunecoase. Razele se jucau pe fruntea largă, punând în evidență proeminențele, dezmierdând părul alb, dând viață buzelor stinse. Când Roman intră, o rază se lăsase pe gura mortului și-l făcu să apară ca luminat de un surâs.

Mai încolo, pe o canapea, un preot sta de vorbă cu o femeie bătrână, îmbrăcată în negru și pe care Roman nu o mai văzuse. Flori necunoscute erau lângă catafalc; într-o parte ardea un vas cu tămâie. Totul, chiar cele familiare erau așa puse, încât păreau străine. Ai fi zis că nemiloasă moarte adusese cu dânsa un convoi de lucruri nevăzute sau schimbase fața vechilor prieteni.

Dar mai presus de toate, ceea ce impresiona până la nebunie era tăcerea nepământească care stăpânea încăperea. Pârâitul lumânărilor, arderea zmirnei luau proporții de zgomote intense, care făceau să tremure timpanul.

Roman se apropie de tatăl său. Nici o vorbă, nici o lacrimă. Se opri lângă el și privi.

Din acest moment Roman nu-și mai da seama exact de ce se petrecuse. Vedea o serie de lucruri, când se reîntorcea cu mintea în urmă, ca printr-o pânză subțire și cenușie. Vedea vegherea la căpătâiul mortului; sosirea rudelor mai mult sau mai puțin ipocrit atinse de moartea bătrânului. O vedea, mai ales, pe Lia plânsăși veghiând la o laltă cu dânsul, și rugându-se din când în când.

Apoi, înmormântarea.

Se lăsa liniște supremă asupra câmpului de odihnă; întreaga fire părea cuprinsă de nemișcarea morței. Un val de sânge curgea de la soare în apus, peste vârfuri de copaci șoptitori și peste marmorele în visare. In iarba cimitirului greerii amuțeau, iar prin crengi tăceau păsările. Din spre biserică se auzea chemarea clopotului, dar așa de liniștită și de molcomă, că parcă o vrajă cuprinsese limba de aramă. Iar din depărtare venea zgomotul nedeslușit al orașului, care se perdea în tăcerea neînchipuită a istrăvirei. Pe cărarea, ce șerpuește către poartă, venea încet un car funebru. După car urmau el, — și o femeie. EI mergea cu pas automatic, fără să fi întors ochii odată de la sicriu. Femeia plângea. Părul ei alb avea șuvițe, care fluturau în vânt de-i învăluia fruntea din când în când și se muiau în lacrimele, ce cădeau în boabe mari. Un suspin îi scutura toată ființa zbuciumată. Sărmanul ei pept tremura în mișcări neregulate.

Dar totul era aproape în liniște. Par-că tăcerea de prin prejur pusese stăpânire și pe durerea lor.

Cine era necunoscuta?

Un preot, bătrân de aproape un veac, începu serviciul dumnezeesc, — cu vocea înceată. Mâna lui osoasă ducea în leneșe mișcări rituale cădelnița, iar vocea lui albă avea un murmur imperceptibil. Atât era de obișnuit cu sunetele de durere, încât nici nu întoarse capul către cei, cari plângeau.

Și tăcerea era stăpână. De-abea, încet și îndepărtat, se auzea un dangăt de clopot și susurul centenarului liturg.

Bătrăna încetă de a plânge. Ochii deveniră fixși și sticloși și un tremur grozav îi scutură tot trupul. Se aplecă spre mort, — și-l sărută lung, lung. In depărtare se auzi bombonitul unei albine, ce trecea în zbor...

Casa era goală. O mătușă bătrână se însărcina cu Lia, care nu mai putea rămâne in casa lui Romescu, acum când bătrânul murise.

Roman, ca mai înainte, sosea regulat să vadă pe Lia. Tânăra fată la început cerea să-i aline durerea și fu blândă și aproape iubitoare. Dar când zilele trecură, Lia redeveni aceași ca altă dată. Ba din ce în ce mai cochetă.

Într-o zi mătușa, subt imboldul Liei, își deschise „saloanele”. In fie-care Vineri ele erau pline, căci un roiu de tineri fluturau în jurul Liei. Era și frumoasă și una din cele mai bogate „partizi” din oraș. Testamentul bătrânului Romescu o făcuse părtașe la averea lui de vre-o câte-va milionane, iar Roman, câte-va luni după moartea tatălui său, depuse partea Liei la o bancă din străinătate. Joranu, serios și cumpătat, era unul din cei mai turbați „curtezani” ai „d-rei Lia”, — cu toate câ nimic nu-l făcea să se oțerească mai mult decât acest cuvânt: curtezan. Dar adevărul e că era prins ca un rob. Pentru Joranu nu exista în lume de cât Lia.

VI. NOURI

Roman nu se temu de rivalul acesta, pentru motivul foarte simplu că Lia nu-i arăta multă prietenie. Ea trecea admirată, pironându-și ochii și luminând cu zimbetu-i când pe unul, când pe altul, fără a se opri asupra nimănui. Era prea cochetă și prea copilă încă.

Într-o seară Joranu sosi, întovărășit de un tânăr de-o frumusețe orbitoare, Dan. Il prezentă tuturor ca pe cel mai bun amic, un om cu o avere frumoasă și o cultură deosebită.

Baronul nu întârzie să producă impresie adâncă asupra tuturor.

Când se aproprie de Lia, puse atâta respect și cavalerism să o salute, încât nici ochiul cel mai prepuitor nu ar fi găsit ceva insolit. Obișnuit să placă, el nu căuta să afle ce efect a produs asupra ei. Lia, învăluită până acum în adorație aproape, fu jignită adânc de această neatenție și i-o arătă în chip original, — deși cam „mitocănesc” cum „bodogăni” bătrâna mătușă. In salon se afla portretul unui tânăr, făcut de un pictor necunoscut. Necunoscutul, însă, merita să fie celebru; avusese mai mult decât talent, avusese aproape geniu. Tabloul era un cap de operă, care ar fi putut figura în ori-care din muzeele europene. Dar și modelul nu ar fi lăsat nimic de dorit. Dacă mitologia nu ar fi apus, un clasic l-ar fi asemuit lui Endymion sau Apolon.— Dan se opri în fața lui șt-l admiră mult, ceea ce într-adevăr era surpinzător, căci mai tot-d-a-una el lăsa să cadă o privire distrată pe cele mai frumoase priveliști.

— A trebuit ca tablou să-i samene, pentru ca domnul de Vale să găsească ceva de admirat, zise Lia cu ciudă, încet, dar ca să fie auzită de dânsul.

Tânărul bucovinean nu se mișcă. Nici un mușchi al feței nu tremură,- el rămase impasibil și continu a privi opera pictorului necunoscut, pe când mătușa încrețea sprincenele sure și arunca priviri fulgerătoare Liei. După un moment, Dan se întoarse:

— Frumos tablou și frumos cap. Păcat că nu mai e în lume chip, care să-i samene.

Roman se încruntă. Omul acesta era un adversar de forță, absolut stăpân pe sine și, prin urmare, în putință de a stăpâni pe alții. De va trebui să ajungă la luptă. Străinul putea foarte bine să nu fie învins.

In schimb, Joranu era radios. Baronul se arătase plin de tact și evitase să răspundă la copilăria Liei.

Acest incident nu făcu de cât să lege mai mult încă prietenia lui Joranu cu Dan. Erau nedespărțiți. Împreună la teatru, împreună în lume, împreună în toate ocaziile, în care se puteau arăta în public. Lumea se întreba: Cum se armonizau două caractere așa de disparate? Explicația se găsea în ciudatul farmec, care era în persoana lui Dan, ciudat ca parfumul îmbătător ce se exală din anumite flori.

Joranu, dintre toți prietenii lui Dan, era singurul inițiat în micele taine ale intimităței lui.

Gurile pretindeau că baronul o făcea înadins, pentru motivul că Joranu avea o reputație foarte bine stabilită

și era foarte cunoscut în toată Moldova. Grație lui, spunea invidioșii, baronul speră să se strecoare în „societatea bună”, — care, de altminteri, îi deschidea larg ușile.

De odată, se observă oare-care răceală între Joranu și Dan. Această quasiruptură luă repede proporțiile unui eveniment. In toate părțile nu se vorbea de cât despre dânsa. Care era motivul ce despărțea Oreste de Pilade? Și conjoncturile își luau zborul, mai toate având ca bază iubirea lui Joranu pentru Lia și preferința, de abia ascunsă, pe care Lia o acorda lui Dan.

Adevărul era că într-o zi Dan avuse o lungă convorbire cu prietenul său. Pe când baronul vorbea, figura lui Joranu exprima o mirare adâncă.

Baronul avea darul vorbei, era insinuant, știa să atingă toate coardele. Dar în acea seară părea că nu reușește. Joranu îl asculta cu mult interes, dar fără a-și manifesta obișnuita veselie, ce izbucnea de câte ori vorbea cu Dan. Când sfârși de vorbit, clătină din cap și nu rosti nici un cuvânt, afară de: — Sărac, dar....

Seara eșiră amândoi, coborâră strada Lăpușneanu, strada Ștefan cel Mare și se opriră în dreptul unei căsuțe. După un moment de ezitare, baronul pătrunse în curte și dispăru, urmat de Joranu.

Ce se petrecu înăuntru? Nimeni nu află.

A doua zi, însă, ruptura era complectă, dintre Joranu și Dan. Peste câte-va zile, avu loc duelul fatal, în urma căruia Dan plecă pentru cât-va timp în Bucovina.

Dar nu se isprăvise zgomotul provocat de duelul, în care Joranu își găsise sfârșitul, și un alt scandal zgudui tot lașul.

Lia dispăruse. Bătrâna mătușe era aproape nebună. Ce devenise iubita ei, copila ei?

Cercând cu de-amănuntul, se află că, de vre-o două zile, o babă venea foarte des în curte. Ea avusese ascunse convorbiri cu Lia și apoi nu mai fusese văzută.

In ziua dispariției Lia stătuse mai mult cu Tanti, care o alintase. După obiceiul ei copilăresc Lia se suise pe genunchii slăbiți ai mătușei și-i luase capul între brațe.

— Tanti, mă iubești?

Tanti se uită peste ochelari:

— Ce ai?

— Ia, nimic. Vreau să știu de mă iubești.

Tanti scoase tabacherea, luă încetinel o priză, o puse cu delicateță la intrarea foselor nasale, aspiră cu deliciu, strănută cu deliciu, tuși și zise:

— Adică, drăcoaico, nu ști că te iubesc?

— Și-ți va părea rău de mă vei perde?

Tanti tuși de mai multe ori și se șterse la ochii: tabacul probabil, o făcuse să lăcrămeze.

— Ascultă drăguță,- dacă pentru a-mi spune lucruri așa de plăcute te-ai suit pe genunchii mei, apoi poți să-ți faci vânt, sfârși bătrâna surâzând și ținând-o de talie.

Dar Lia era încăpățânată:

— Spune, Tanti, are să-ți pară rău?

— De sigur, răutăcioaso.

— Mult?

— Foarte mult.

— Dar dacă mă voi reîntoarce?

— Îmi va părea bine.

Lia luă capul bătrânei între palme, îl sărută „mult, mult” cum spunea ea, se alintă ca un copil răsfățat și se sui în camera ei. Pasul îi se mai auzi de câte-va ori, apoi, — tăcere și întuneric.

A doua zi, când femeia intră în odaie ca să ridice perdeaua, găsi odaia goală și patul nedesfăcut.

Bătrâna plânse amar. Trimise imediat după Roman, care veni în grabă. Când i se spuse că Lia a dispărut el își trecu mâna pe frunte, o lăsă pe ochi și stătu astfel câte-va clipe. Apoi se ridică. Era senin ca mai înainte; dar când păși în lumină, bătrâna izbucni în plâns și aplecându-și capul, ostenit, îl sărută lung pe frunte. Apoi, zise:

— Du-te, copile, și fia-ți senină calea.

Roman murmură:

— Calea Robilor.

VII. CEL MAI FERICIT

Peste câteva timp se aflară știri despre Lia.

Ea era în Bucovina, la „moșia” baronului de Vale. Trecură iar lungi săptămâni. Bătrâna mătușă primi o scrisoare din Cernăuți. Chemă repede pe Roman, de care nu se mai putea despărți de când fugise Lia.

Cum sosi, îi întinse scrisoarea, Roman o luă, o deschise și o ceti fără a arăta vre-un semn de emoție. Apoi zise, cu un ușor tremur în voce:

— Nu-mi rămâne de cât să felicitez pe doamna de Vale.

Bătrâna se uită în ochii lui.

— Așteaptă. Săptămâna viitoare e în Iași. Vei felicita-o în persoană.

— Nu pot.

— De ce?

— Plec.

— Când?

— Mâine.

— Unde?

Nu știu. La Veneția, poate.

Bătrâna lăsa să-i cadă capul pe piept.

— Rămân dar singură?

— De ce? Nu vine Lia?

— Tot singură voiu fi. Lia nu e a mea, e a soțului ei.

Roman se reîntoarse acasă. Casa-i păru și mai pustie.

Chemă pe Ulmu și dete ordin să-i gătească lucrurile pentru drum.

Ulmu îl privi uimit.

— Pleci, stăpâne?

— Da.

— Singur?

— Da.

— Dar eu?

— Tu, rămâi aici. Casa tatei nu poate rămânea goală. Și-apoi, eu, am nevoie să fiu singur.

Și Roman avu o privire atât de curioasă încât Ioan nu mai inzistă. Peste alte două săptămâni primi o telegramă din veneția:

„Vino, Mi se urăște”.

Ioan luă o scrisoare, pe care o găsise într-o dimineață în crăpătura ușei, o strânse binișor, murmurând:

— Am să i-o dau singur.

Apoi, se închipui de bani și stete la gând.

Oare nu era nimic ascuns in telegrama stăpânului?

Oare îl dorea pe el, Ulmu, sau și știrile pe care Ulmu le-ar aduce din Iași? Și, după o lungă deliberare, el socoti că acest din urmă caz e cel mai adevărat.

Și plecă pe străzile Iașului. După mii de ezitări, intră la mătușa Liei.

Ea era în salon cu Lia. Baronul nu era acasă. Bătrâna, când văzu pe arămiul uriaș, îl întrebă:

— Ce vânt te aduce pe la noi?

— Ia, am venit să-mi iau ziua bună.

— Dar ce? Pleci?

— Da. Mă duc după Roman.

Lia ridică cu agerime capul.

— Ce! Roman e bolnav?

— Nu slava Domnului.

— Atunci, ce s-a întâmplat?

— Nimic. Boerului ii se urăște.

— Și te-a chemat?

— Și m-a chemat.

— O tăcere, Ulmu reluă:

— Ce să-i spun?

— Să fie vesel și sănătos, răspunse Lia, fără a-și ridica ochii de pe lucrul ei.

Bătrâna se uită la dânsa. Apoi clătină din cap și zise încet:

— Să se întoarcă.

In clipa aceasta, Lia își arăta fața. Privirea celor două femei se încrucișară. Lia aplecă pe a ei.

Ion eși murmurând:

— Mi se pare că cel mai fericit dintre ei, e cel mort.

VIII. DIBUIRI

La ora aperitivului „Prințul” și cu publicistul se aflau pe terasa cofetăriei. Prințul era cam plictisit.

— Dar ce ai? îl întrebă tovarășul. Zaprog face nazuri:

Zaprog era un ciubotar de origină poloneză, tatăl a unei numeroase familii. Muncitor neobosit, el putea totuși să-și susție rangul, căci afirma cui vrea să-l asculte, că e de sânge nobil. După chipul fetei mai mari, ai fi jurat că e așa, atât de natural era la Marișca dorul de haine elegante.

„Prințul” răspunse:

— Fata ar vrea, dar se teme de nobilul ciubotar.

„Publicistul” dete din umeri:

— De ce nu te adresezi direct tatălui?

— Nu mi-i îndemână, răspunse cel-l-alt sorbindu-și paharul.

— Pune pe alt-cineva.

„Prințul” închise ochii și zise, după o clipă:

— Vezi ce mai e nou în ziar?

„Publicistul” străbătu cu ochii lungiie coloane ale Patriei și apoi ceti:

„Crima din strada Bucșenescu continuă a preocupa pe domnul judecător de instrucție Vioreanu. Nici o lumină.

Acuzatul Nîchifor Pribeagu neagă cu încăpățânare orice participare sau cunoștință a faptelor. El stabilește foarte exact întrebuințarea timpului, afară de câte-va ceasuri, asupra cărora dă amănunte, care nu se pot controla.

Pe de altă parte cercetările, ce s-au făcut la locuința ucisului, nu a stabilit altceva de cât curiosul fel de viață, pe care-l ducea Moise și care a ușurat așa de mult comiterea crimei. Se știe ce mare cantitate de aur și obiecte prețioese erau îngrămădite în magazioara din Târgul Cucului. O parte din bogăția boerilor noștri a trecut pe mâna lui.

Dar nu s-au mai găsit lucruri de seamă, ci numai de acele a căror valoare comercială e nulă. Banii și faimoasele mătănii prețioase au dispărut și ușa nu prezintă nici-o urmă de efracție. Ea era închisă normal. Se crede că hoțul a luat cheea dela mort, căci ea nu s-a găsit pe cadavru.

Cititorii — continuă Patria, — își amintesc că noaptea, în care, probabil a avut loc omorul, a fost o furtună îngrozitoare.

In acest chip s-ar putea explica cum omorâtorul sau bine, omorâtorii, au putut pătrunde în magazie, scotoci,scoate și aproape deșarta-o fără a atrage atenția vecinilor.

Dar nu s-a putut explica cum sergentul din punct Nicolai Ciobanii, nu a observat nimic. Chemat la instrucție, el a mărturisit că în noaptea aceea a dormit la o femee de stradă și care locuește mai departe.

El a fost arestat, dar în urma cercetărilor, neputându-se dovedi nimic în sarcina sa, a fost liberat.

A mai fost citat la parchet și domnul baron „de Vale”.

„Prințul” exclamă, mirat:

Tiens, tiens! C-est drôle. Ce caută Dan în astă afacere?

„Publicistul” exclamă:

Que cherchaitil en cette galere?

„Prințul” făcu un gest din mănă:

Lis, Vom vedea noi îndată.

...și domnul baron de Vale. D-sa fusese în ajun la Moise și campărase un șirag de mătănii. Cu toată bunăvoința d-sa nu a putut da nici o explicație. Cum nu fusese nici odată la Moise, n-a putut observa dacă era ceva anormal.

Domnul Vioreanu se scuză că a supărat pe baron. In parantez, putem spune că domnul de Vale s‘a stabilit definitiv la noi. Drepturile politice fiindu-i recunoscute încă de acum cinci ani, ni se spune că va candida la scaunul de deputat, rămas vacant în urma încetărei din viață a regretatului nostru amic, doctorul Miloreanu.

Instrucția tot nu se lasă. Domnul Vioreanu întinsese o cursă- une souricière —la ușa faimosului subteran. Se știe ce se numește o souricière. Nu se ia nici o măsură aparentă, care să dea de știre celor interesați. In schimb, se stabilesc în jurul locului mai multe posturi de agenți secreți. Imediat ce un cetățean, mai mult sau mai puțin suspect, se prezintă, e arestat.

S-a cercat cu chipul acesta a se alia cine mai venea in culcușul Pribeagului. In zadar. Șeful siguranței și-a cam perdut siguranța că va da de urma complicilor. Căci un fapt e cert. Nichifor e autorul crimei; nu s-a putut dovedi materialicește aseasta, dar toate cele-l-alte dovezi coroborează a le învedera. Chiar alibiul lui foarte ordinar vine in sprijinul credinței d-lui judecător de instrucție despre vinovăția lui Nichifor.

El a putut stabili cu siguranță cum a petrecut toată ziua; întrebuințarea serei, însă, nu a putut-o dovedi cu aceiași precisiune. Așa, Pribeagul pretinde că a rătăcit pe strade, când, însă, i se ceru să arate oamenii, pe care-i întâlnise în drumul său, el răspunse:

— Dacă îți închipui d-ta, cucoane, că un calic care trece legănându-se de foame este privit de boeri, te înșeli. Iar dacă socoți că și calicul își înseamnă chipul trecătorilor și caută să afle numele lor, iar te înșel. Un

pieritor de foame nu are de cât un singur gând: să găsească unde-va un codru de pâine.

Răspuns meșteșugit căci omul acesta prezintă un trecut foarte misterios. Ni s-a relatat de pildă următoarea scenă între dansul și judecătorul de instrucție care cerca să-i smulgă taina trecutului.

— Ascultă, Nichifor, în spunea domnul Vioreanu. Dovada că ai ucis pe Moise Aricivo e făcută...

Bătrânul clătină din cap, deschise gura spre a protesta, dar tăcu și făcu un gest de oboseală, ca pentru a zice: la ce bun!

— Da, da, s-a dovedit că tu ai ucis pe evreu. Dacă negi, spune cine a făcut-o, căci în culcușul tău nimeni n-a putut pătrunde fără știrea ta.

Același gest.

— Cel puțin, dacă la bătrânețe ți-ai încărcat sufletul cu un asemenea păcat, mărturisește! ca să te împaci cu dumnezeu și cu oamenii.

Nichifor plecă fruntea.

Gândește-te, Pribeagule, stărui judecătorul. De vei voi să-ți fie mai bine, spune tot ce știi.

Nichifor plecă fruntea.

— Ce voești să zic?

— Cum te chiamă?

— Nichifor Pribeagul.

— Asta nu e numele adevărat.

— Bătrânul tăcu.

— Dacă e cel adevărat, arată un act, vre-o hârtie cari s-o dovedească.

— Nu am nimic.

— Spune-mi măcar ce ai făcut înainte? Cu ce te-ai îndeletnicit?

— Am muncit.

— Ce muncă?

— Ori-care îmi ajuta să nu mor de foame.

— Dar anume?

— Toate.

Judecătorul tăcu o clipă, apoi reluă:

— Ai fost însurat?

Nichifor tăcu.

— Ai copii?

Aceeași tăcere. — După exemplul, pe care l-am dat, cititorii au înțeles sistemul omorâtorului: tace sau spune numai ce-i convine.

Cu toate că asupra faptului că vinovatul e Nichifor nu mai încape nici îndoială, totuși crima e departe de a fi lămurită.

Intâiu, nu se poate înțelege cum s-a săvârșit, căci nu s-a găsit urmă de sânge în subterană.

— Tiens, tiens, c-est drôle, murmură Teulescu, întrerupând citirea „publicistului”.

— Très drôle, murmură acesta ca un erou. Apoi continuă:

„Că la transportat de aiurea, neverosimil. Legenda care învălue beciul, e din cele mai consistente în popor. Toți vecinii pândesc cu coada ochiului ce se petrece în faimoasa gropniță. Dacă s-ar fi produs un fapt atât de anormal, ca transportarea unui cadavru, sau a unui pachet de această mărime, imediat ei ar fi observat. Toți locuitorii din împrejurime au fost chemați de energicul judecător. Nici unul nu știa nimic în această privință. Numai Iosef sin Motel pretinde că, trecând cu vre-o două ceasuri înainte de ora, în care Pribeagul spune că a dat peste cadavru, a auzit zgomot în gropniță. Acea-stă mărturisire prezintă o importanță deosebită, de oare ce ne arată că Nichifor venise „acasă” mai de vreme decât voia să spună.

Se știe, într-adevăr, că în beciul acesta nu pătrunde nimeni, pentru motivul mai mult decât simplu, că „stafiile” împedecau pe îndrăzneți să pătrundă. De cât să faci pe un locuitor din strada Bucșenescu să coboare cele câte-va trepte ce duce la „încăperile”lui Nichifor mai bine te-ai prinde să faci cele douăsprezece munci ale lui Hercule: lucrul ar fi fost mult mai ușor.

Curiozitatea publicului e deșteptată în gradul cel mai mare. Primim nenumărate scrisori, cari ne cer lămuriri în această privință. Vom mulțumi pe cititori, când ne vor ajuta mijloacele, căci un adevărat mister învălue această crimă. Misterul trebue atribuit în mare parte și nedestoiniciei poliției, care e mai prejos de rolul ei. Decât-va timp uciderile și omorurile se înmulțesc uimitor în orașul nostru și nici vorbă nu e ca poliția să pue mâna pe vre-un făptuitor.

Și poliția e cu atât mai vinovată, cu cât toate aceste crime, teate aceste furturi, — pe cari cititorii le cunosc, căci le-am relatat la vreme cu toate amănuntele, — au ceva comun, care par-că trădează un acelaș gând călăuzitor. E copilăresc lucră să pretinză că aceeași mână le-a săvârșit. Unele din ele fiind simultane corpul căruia ar aparține mâma ar trebui să aibă darul ubichităței. Ne aflăm, după cum se vede, în fața unei bande de rău-făcători, organizată foarte bine și ascultând de un singur șef, care prezintă o inteligență deosebită. Aceasta ar explica și similitudinea „operațiilor” și reușita lor.

Putem spune că autoritățile, cari au anchetat faptele,au căpătat aceași convingere ca și noi. Ele cred că asociația aceasta e faimoasă bandă a Robilor nopței, despre care s-a mai vorbit. Dar nu au putut găsi nicio dovadă, nici o urmă, tot grație zelului și inteligenței poliției noastre. După cât se pare, Nichifor Pribeagul face parte din bandă. Dar de la dânsul nu se va putea scoate nimic.

Eri, judecătorul de instrucție a dat ordonanța definitivă în ce-l privește. Pribeagul va fi trimis înaintea Curței cu Juri pentru asasinat, în conformitate cu articolul 232, codul penal. Se știe că acest articol prevede pedeapsa muncei zilnice pe toată viața. Procesul lui se va judeca in sesiunea juraților, care începe peste două săptămâni!

IX. IM CARE SE ARATA CĂ POȚI SĂ TE INMORMÂNTEZI ȘI SĂ TRĂIEȘTI ÎNCĂ

Se făcu o pauză. „Prințul” își sorbea cafeaua pe îndelete, iar „publicistul” sfărșia o prăjiturăi.

Apoi relua citirea:

„Pribeagul” va fi aparat de domnul avocat Canta, — un debutant.

Se pare că totul e extraordinar în această afacere, până și avocatul. Domnul Canta e un om bătrân, dar mai ales, foarte îmbătrânit. Debutul său va face senzație, căci, după cum cititorii au înțeles deja, Domnul Canta face parte din una din cele d-întăi familii ale noastre.

EI a luat o parte activă la revoluția din 1848, în Moldova, revoluție așa de puțin cunoscută și care nu și-a găsit încă istoriograful. In urma acelor evenimente a trăit retras, — unii chiar îl acuză de mizantropie.

Poate amănuntele, pe care le dăm mai la vale vor părea indiscrete câtorva. Dar noi, cari cunoaștem pe domnul Canta, sântem siguri că nu le va lua în nume de rău. Și apoi, gazetăria modernă, așa cum din nenorocire, a vroit-o gustul spre mahalagism a contiporanilor noștri, ne va servi drept scuză.

Domnul Canta trăiește in apropierea Galatei, într-o izolare complectă. După revoluție, a pribegit mult. Dar pe unde a fost nu i-a priit, căci s-a întors mult mai descurajat și mai mâhnit de cum plecase. Se pare că în aceste călătorii a sleit marea sa avere, deja grav compromisă in mișcarea revoluționară. Când s-a întors în țară și a lichidat, s-a văzut în fața nevoiei. Atunci își aduse aminte că în anii tineri luase cu mare laudă diploma de doctor în drept la Paris. A cerut înscrierea lui în barou.

Decizia aceasta a surprins mult pe vecini săi. Ei erau obicinuiți, să cunoască pe domnul Canta, ca pe un om care a renunțat aproape la uzul cuvântului, așa de puțin l-a întrebuințat. Avocat un om care abea descleșta gura ca să zică: bună ziua.

Dar întâmplarea curioasă a făcut ca d-sa să aibă a apara pe un acuzat, care de asemenea nu pare tocmai prolix.

Azi domnul Canta a luat cunoștință de dosar. El s-a mulțumit cu atât, nici nu a cerut măcar să vadă pe clientul său. La observația grefierului răspunse:

— Ce poate să-mi spue,- ce nu a spus judelui? Ș-apoi viața în ocnă s-au în afară nu-i tot un chin?

După cum se vede, filozofia noului, de nu tânărulu avocat, nu e tocmai trandafirie.

„Publicistul” încetă de a mai citi.

— C-est drôle, zise „Prințul”. Te-ai crede în lumea romantismului francez. Cine-i bătrânul Pribeagu, cine-i bătrânul Canta?

— Iată, ne-o spune gazeta. Je l-ai lu.

Qui mais ce n-est pas assez. Ceea ce spune despre Canta nu mă mulțumește. Omul acesta, trăește ca un pustnic care pare că ispășește ceva. Ce anume?

„Publicistul” surâse:

Voila la folle du logis en route. Ai prea multă imaginație, prințule.

Dar se opri.

— Ascultă: Mai este ceva la ultima oră.

Și citi:

„O descoperire senzațională”. Eri poliția, întovărășind pe domnul judecător de instrucție Vioreanu, a descins in beciul din strada Bucșenescu. Fiind înștiințat la timp, unul din reporterii noștri a putut întovărăși pe harnicul șef al siguranței.

S-au aprins torțe și, judecătorul fiind în capul coloanei, am pătruns în ea. Nimic extraordinar. Păreții boltiți ai pivniței erau acoperiți de flerescență bizară a ypogeilor. Lumina torțelor noastre juca curios pe cristalele brumării ce atârnau de firele mai mult sau mai puțin verzi.

De la început, eram să renunțăm la această „excursie” când am pătruns, o suflare de aer greoiu veni din fund și stinse torța.

Toți agenții, care ne întovărășeau, se izbiră și ghiontiră spre eșire.

— Stafia, șopteau mai albi de cât bruma de pe boltă.

Peste’ câte-va clipe, totul se lămuri. Aerul închis, plin

de elemente deletere, nu permiteau să se facă combustiunea. După câtă-va vreme, însă când vântul de afară pătrunse și stabili atmosfera, normală, intrarăm. Din ce în ce atmosfera devenea iarăși irespirabilă. Cu cât mergeam mai în fund, cu atât simțeam cum aerul pătrundea mai greu în plămâni.

De-odată, respirația deveni mai ușoară. Presupurăm că e o deschidere într-o parte, care lasă ca aerul de afară să filtreze și să refacă miasmatica atmosferă, pe care o respiram. Dar în zadar căutăm să găsim acea deschidere.

Pe când ne aflam ast-fel un zgomot nehotărât se auzi. Zgomotul crescu din ce în ce, luând proporții tot mai mari. Se distingeau par-că niște strigăte groaznice, crâșnituri a mii de guri, izbituri de mii de feare, ciocniri a mii de oase, zgomotul focului, troznetul lemnelor coprise de flăcări.

In noaptea subpământeană, care ne înconjura, acest zgomot lua proporțiile unei deslănțuiri de răcnete supraomenești. S-ar fi părut că o mână nelegiuită ar fi deschis poarta infernului și nemăsurata larmă a locașului osândiților ar fi irupt în lume.

Mâinele agenților, cari țineau faclele, tremurau oribil. Jocul involuntar al lampadelor făcea să apară și mai sinistru tabloul, iar figurile tovarășilor să ne arate niște măști albe ca varul, și în care s-ar fi închegat toată groaza, ce ar putea încăpea într-un suflet omenesc. Eram cu toți înlemniți și nu se auzea de cât clănțăitul dinților unuia mai puțin voinicos.

Zgomotul, câte odată, părea că se apropie, alte-ori părea că se depărtează. Era incontinu, însă, și nu se diferenția de cât ca intensitate. Câte-odată părea că vine cu așa iuțeală, in cât credeam că în câte-va clipe vârtejul, care ne aducea aceste stridențe infernale, vanăvăli peste noi, arucându-ne în față și ființele suprapământești, demonii oribili, care singuri puteau să scoată asemenea strigăte, asemenea mugete, asemenea supreme înfiorări.

Cu încetul ne venirăm în fire și cercarăm a ne duce câtre zgomot. Ne îndreptarăm cu oare care ezitare, de oare-ce majoritatea însoțitorilor noștri era coprinsă de-o teamă necugetată.

De-abea făcurăm câți-va pași și văzurăm că în loc să ne apropiem de fund, tainița ocolea brusc și continua să meargă înainte.

Am tot urmat ast-fel drumul acesta subpământean.

Din loc în loc eșeau răsuflători ca la beciuri, sau cum se află la tunelurile mai lungi ale trenurilor. Ele erau foarte bine așezate, așa ca să facă mai respirabil aerul, care devenea prea greu, prea îmbâcsit cu miasmatice „mirosuri” asfixiante. Odată crezurăm că am ajuns la capăt. Niște scări de piatră, lipite de zid, ne împedicau mersul. Le suirăm. Ele dădeau într-o cameră tăinuită a palatului Roznovanu. Odaia era închisă, părăsită. Evident că va fi servit vre-o dată, dar de mult. Scoborârăm din nou scările. După oare-cari dibueli, găsirăm firul: hipogeul ocolea pe subt scări și înainta.

Am mers ast-fel o lungă bucată de vreme. Șeful siguranței avea o atitudine curioasă. Vădit, din momentul ce beciul lui moș Nichifor devenea un fel de catacombe sui-generis, un gând îi fulgerase mintea.

Acesta se vedea pe fața-i luminată de torță, pe care o luase din mâna unui agent. Din când în când se apleca către pământ, cerceta urmele rămase pe pământul umezit

pe care-l parcurgeam, apoi se ridica cu o curioasă expresie în ochi. In crierul lui se petrecea ceva, dar nu vrea să ne comunice nimic.

După un mers destul de obositor, începurăm a simți aerul curat al spațiului liber. In besna d-înaintea noastră începură să lucească câte-va raze răzlețe, cari păreau că sânt perdute în haosul acesta întunecat. Cu cât înaintam, cu atât umbra devenea mai puțin deasă, aerul mai respirabil și tăcerea mormântală, care ne înconjura, era turburată de vagi zgomote ale lumei care viețuește.

Peste câteva clipe înaintea noastră se ivi capătul drumului. O piatră veche, cam roasă la margini și acoperită de foarte mult mușchiu, îl pardosea. Printre interstițiile rămase libere se puteau strecura câte-va raze solare.

Domnul Vioreanu dădu ordin ca toți sergenții să se unească pentru a urni petroiul, ce ne sta în cale, din loc. De la cea d-intâiu sforțare, piatra cedă și lasă liberă o deschidere, prin care un om putea trece cu ușurință. Era lămurit că acest drum fusese bătut și de alții înaintea noastră. Bolovanul se deplasa cu ușurință, fiindcă părea obișnuit, să se deplaseze. Cercetând cu de-amănuntul, găsirăm, ascuns în mușchiu, un mănunchiu cu care se muta stana cu ușurință. Pe scară mă suii în urma șefului siguranței, care urma pe d. Vioreanu. Eram într-o odăiță strâmtă, murdară, ca tăiată într-un zid enorm. Păreții erau crăpați și, prin ei se putea vedea cerul. Ne aflam la Cetățuia.

Judecătorul se opri și avu un moment de reculegere. Apoi făcând un gest cu mâna, chemă la dânsul pe Heruvim.

— Ce zici de această întâmplare?

Polițistul închise ochii pe jumătate și apoi vorbi, ca un om care și-ar spune numai jumătate de gând:

— E curioasă.

— Ce-ți spune d-tale?

Acum îmi explic cum cadavrul a putut fi introdus în culcușul Pribeagului, fără ca vecinii să-l fi observat.

— Atunci, nu crezi că evreul să fi fost omorât acolo,unde a fost găsit?

— Nu.

— Crezi că a fost omorât aici?

— Nu știu; de un lucru sânt sigur: nici nu a fost omorât în strada Bucșenescu, nici n-a fost transportat pe acea stradă.

La rândul lui d. Vioreanu închise ochi pe jumătate și gândi.

— Dar, în cazul acesta, Pribeagul ar face parte din bandă.

Polițistul tăcu.

— Sau, cel puțin ar avea complici.

— Aceasta e mai probabil, răspunse șeful siguranței,cam în vârful limbei.

Dar el a tăgăduit tot deauna.

— El a tăgăduit și participarea la omorul evreului. Dar Moise Aricivo e mort. A trebuit să-l omoare cine-va. Și nimeni altul nu a putut să-l omoare și să-l transporte în locuința lui Nichifor.

— Va să zică, crezi că Pribeagul e autorul omorului?

Fără ezitare, polițistul răspunse:

— Da.

— Pe ce-ți întemeiezi credința?

— Pe toate probele adunate până acum.

— Anume?

— E greu de adus o probă pentru dovedire; dar e mult mai ușor a arăta că e imposibil ca omorul să se fi săvârșit fără știrea lui Nichifor.

— Atunci, după d-ta, care ar fi motivul care l-a împins pe Nichifor să denunțe singur „găsirea cadavrului, în momentul când s-a întors acasă”?

— Aceasta e singura parte obscură. Poate, fiind-că vre-un plan de a distruge cadavrul nu i-a reușit și, de rămânea câte-va zile acolo, l-ar fi dat de gol. Poate, știind că poliția alarmată de dispariția evreului, i-ar fi luat urma, și ar fi sfârșit prin a descoperi cadavrul, a vrut să o previe, arătândui-i-l el, câștigând ast-fel un soiu de dovadă despre inocența lui. Dar afirm încă odată că Pribeagul a săvârșit omorul —cu ajutorul unor complici, adăogă polițistul după o clipă de ezitare.

De odată, un zgomot ca de niște catene ce se lovesc se auzi. Zgomotul se repercută și se auzi prelungindu-se în adâncimi.

Agenții se uitară, mirați, unul la altul și judecătorul zise:

— Iată motivul fricei de odinioară.

Izbită de vănt, o ușă enormă, ca a unei cetăți prinsă toată în fer, se învârtea greoaie pe țâțânele de fer. Aceste sunete erau repetate din boltă în boltă și se întruneau într-un centru, acolo unde le auziseră sunând ca un zgomot de infern.

Agenții se înseninaseră, dar șeful lor se întunecă. Poarta aceasta închisă de aproape un veac, cine o deschisese? Alt mister?

Cine erau aceia, care pătrundeau pe acolo în Cetățue?

El se aplecă pe pragul ușei. Urme de pași erau evidente. Erau urme diferite, picioare de deosebite mă-rimi, din deosebite clase sociale, gândea polițistul. Urmărind cu atenție urmele, el zări o adâncitură, pe care o socoti pricinuită de un picior elegant, dar cu o formă deosebită. Proprietarul lui nu avea talpa după calupul obișnuit; era unită cu călcâiul prin două linii drepte, paralele, ceea ce dădea urmei un aspect particular.

Polițistul se scotoci cu vioiciune prin buzunar, scoase o mică cutiuță hexagonală și o deschise.

X. POLIȚISTUL

El desfăcu o hârtiuță cu o pulbere albă și o presură pe humă. Pământul călcat de acel picior inform, care lăsase urmele observate de dânsul, se întări imediat, ca și când ar fi înghețat.

Apoi polițistul deschise din nou cutiuța. Luă din ea o pastă amalgamată, ceară și o compoziție specială, de culoarea ametystei. Aplică compoziția nouă pe urmă, trecu cu unghia în toate colțurile, ca aluatul să impregneze cutele cele fine ale urmei și apoi scoase forma. Turnă pulberea albue pe această formă nouă, care se întări ca și pământul odinioară. Apoi, strânse cu băgarede seamă tiparul.

Judecătorul de instrucție era însă nemulțumit; el își încruntă sprâncenele:

— Ne-am perdut vremea d-a surda, zise el cu un ușor muntenism. Urmele aceste nu ne dovedesc nimic alt-ceva de cât că hipogeele aceste sănt adăpostul și a altor venetici.

Polițistul tăcu, dar fruntea brăzdată de o lată încrețitură arăta că gându-i nu se potrivea cu acel al omului de lege.

Era un cine-va polițistul. Fiul unui revoluționar de la 1848, fusese amestecat în mii de întâmplări dramatcie, cari ar forma subiectul unei drame.

Tatăl lui, Nestor Heruvim, luase parte la mișcarea din Muntenia. Când mișcarea fu înăbușită și exilații fură puși în ghimii, el urmase de pe mal, sicriile acele plutitoare, în cari, laolaltă, zăceau toții entuziaștii acelei epoci. Își aducea aminte de forma ghimiilor: niște pontoane negre, pântecoase, în care lumina încăpea odată cu omul, pe o dsschidere a podișului superior. Pe acolo alunecau toți condamnații la asfixia lentă. Mâncând o hrană imposibilă, respirând un aer plin de mirosuri, sicriile plutitoare duceau prada lor de osândiți.

Înaintea lui, care umbla dus de o mamă în lacrimi, mergea o altă femeie, care avea par-că o voință de fer, în fragedul trup femeesc- doamna C. Rosetti.

Petru Heruvim își amintea ceasurile acele de pribegie cu o amară plăcere: se simțea mândru, în umilința în care se credea, să fi luat parte la o acțiune strălucită.

Apoi, mama și tatăl lui muriră pe rând. Petru Heruvim rămase orfan, în vârstă de a nu avea nevoie de sprijinul părintesc, dar lăsat în isbeliștea soartei. Prietenii tatălui său se ocupară o clipă de dânsul și-i găsiră un loc.

Era un post de încredere. Mii de lei treceau prin mâinele sale. Dar nu era pe placul lui Petre. Energia moștenită de la tatăl său îl făcea să găsească scaunul, pe care era forțat să-și petreacă viața așa cum împăratul mexican considera grătarul, de care-l întinsese conquistador -ul spaniol. I se ura.

Începu să joace. Peste puțin se răspândi zvonul că Petre Heruvim perduse sume mari, și fie-care se întreba: de unde le avea? Un inspector sosi și găsi că banii încredințați lui Heruvim fuseseră cam micșorați.

Nenorocitul plecă la București, interveni pe lângă protectorii săi. Liberalismul, stăpân pe situație, nu putea lăsa ca un nume, care strălucise în epoca-i de eroism, să se murdărească prin corecționale. Lucrul se cocoloși; raportul inspectoratului se anulă, dar ministrul ceru lui Petre să demisioneze.

Heruvim se supuse și de acum începu epoca decadenței depline. Toate ușile primitoare îi fură închise, mâinele fariseilor săi prieteni nu se mai întinseră. Nenorocitul fu lăsat pradă soartei sale întunecate și se prăbuși în mizerie, din infamie în infamie. Protectorii nu mai interveniră și băncile tribunalelor făcură cunoștință cu fiul faimosului revoluționar.

In toate aceste ipostase, el arătă o calitate particulară: iscusința de iscoditor neîntrecut. Când eși din închisoare, era numai bun ca să fie polițist. Începu prin a fi agent ordinar și prin a cutriera crâșmele din jurul gărei. Acolo e tot-d-auna un vânat de găsit, dacă știi să-l cauți, tipuri patologice, cum nu au echivalentul exact în nici o parte a lumei.

„Turcii” văxuitori, sânt caracteristica orientului. Un persan, care moare de foame în valea Chirazului, un afganistan care lâncezește în colțul de pământ cutreierat de vulturul rusesc, un aziatic de pe malurile grecești, care nu-și poate agonisi ușoara-i viață din patria lui, pleacă în lumea largă, ducând drept bogăție o cutie de lemn în care adăpostește câte-va perii și câte-va cutii de vax și „lac”.

Aplecați asupra ciubotei elegante a unui fashionabil sau mitocănești a unui ciurchian oare-care, el își scoate banii pentru hrana zilnică. Dar e prea fatalist pentru a fi cuminte. De obiceiu crâșmele periferiei sânt pline de „turci”, care joacă toate jocurile de hazard.

Crescuți în poligamia orientală, ei nu se pot restrânge la cinovnicia celibatului; nu-și pot permite luxul unei căsătorii, care de alt-fel ar fi o bigamie, de oare ce majoritatea „turcilor” au acolo, în țara lor, o familie. Nici măcar o căsnicie neligitimă nu-și pot permite, deoare-ce lustrul dat pe „botinele” oamenilor, nu le aduce destul bănet, ca să ducă o casă.

Atunci occidentul își dă mâna cu orientul și în împrejurimile gărei Iași se află moravurile din jurul forturilor Parisului.

Neputând susține o căsătorie chiar legitimă, se transformă ei în susținuți, — ceea ce în argotul parizian se numește Ies souteneurs.

Și, precum în bastringues -ele Parisului, polițistul abil își aruncă mreaja și-și găsește prada, astfel, intuitiv, Heruvim își începu isprăvile în jurul gărei.

Pentru poliția vremei, încercările lui de a răscoli sălile pline de fum și de injurii groase ale acelor localuri fu o revelație. Se făcu o percheziție și o serie întreagă de omorători și de tâlhari fură descoperiți.

Cu încetul Heruvim înaintă erarhic, și ajunse șeful siguranței. Aci o nouă transformare se operă în complexă lui ființă.

Energia, cari făcuse din tată un erou al unor timpuri revoluționare, iar din fiu un obișnuit al ocnelor, găsea liberă calea să se desfășoare.

In luptă cu asasini și cu tâlhari, cu atât mai sălbateci cu cât sânt mai primitivi, mai aproape de bestie, el avea de suferit ciocniri violente și mai încordate decât n-aveau căpitănii lor timpurii. In fie-care clipă el se afla cu viața în mână, căci în pumnul fie-cărui pungaș, pe care se abătea vânjosul lui braț, putea să lucească pumnalul sângeros.

Această restabilire de echilibru moral îl făcu să se reîntoarcă cu mintea spre vremile trecute. Și-i păru rău și începu o viață, — aspră ca a unui sihastru, periculoasă ca a unui soldat sub cort. Toată istețimea cugetului său o îndreptă numai pentru a-și întregi planurile. Intre dânsul, reprezentantul societăței pe care se simțea că o întrupează cu confuzia unui semi-cult, și oricare rău-făcător, era un duel fără milă și fără încetare.

Din când în când, trecutul apărea sub o formă mai mult sau mai puțin ispititoare. Dar în zadar. Precum diavolul nu putu atrage în mrejele sale ispititoare pe sfântul Antoniu, tot ast-fel vocea de sirenă a timpurilor stinse nu a putut distrage de la datoria sa pe noul polițist.

Căci părea că se făcuse un om nou din fiul revoluționarului. Conștient că terfelise un nume cunoscut șt respectat, avea ca ideal să-i dea strălucire nouă, strălucire perdută. Toată munca lui avea ca îndreptar gândul unei reabilitări morale. Dacă soarta nu-i permitea să o facă pe altă cale mai onorabilă, o va face pe drumul ce șerpuește paralel cu prăpastia infamiei. Per aspera ad astra, își zicea, aducându-și aminte de o citație favorită a unui dascăl.

Numai, de spunea aceasta cu glas tare, pentru rarii culți cari veneau în atingere cu dânsul, încet își șoptea per turpia ad honesta. Căuta nebunește o ocazie care să-i permită a însemna ceva, a se ridica în ochii lumei, a vedea pe pieptu-i semnele de aur atât de mult dorite. Într-aceasta își punea el visul de reînălțare.

Strânse cutiuța din nou și plecă. Ocupa, în apropierea cimitirului, o mică încăpere. O casă curățică, văruită, cu două ferestruici ce dau într-o grădină. Ferestrele erau cu gratii de fer, iar ușa cu largi flori de fer,care păreau că o căptușesc cu metal, era înțepenită de un drug gros.

Casă simplă,-numai mobilele absolut necesare. O etajeră foarte luxoasă, coprindea toate relicviile de latatăl său. De-asupra etajerei, un portret mare, lucrat în olei; un bărbat frumos, cu o largă frunte de vizionar: Nestor Heruvim.

Pe rafturi, întinse de-a lungul zidului, erau înșirate diferite cărți, dicționare, câteva broșuri istorice, în special asupra epocei „renașterei”.

Pe o măsuță bărbi, peruci, și farduri, care îți dădeau impresia că te afli în cabina unui actor. De-asupra patului o panoplie complectă. Pe măsuța de noapte, un revolver.

Heruvim intră, merse drept la birou, situat lângă fereastră, deschise un saltar, apăsă un buton, făcând să apară un alt saltaraș ascuns, deschise cutia și luă tiparul de ceară.

După ce-l privi lung, ca într-o visare, îl puse cu îngrijire în săltaraș, îl împinse, închise pe cel exterior și rămase o clipă nemișcat, murmurând:

— Enigmă.

XI. PROCESUL

Procesul lui Nichifor făcuse zgomot in oraș. Condițiile dramatice în care se efectuase omorul, precum și misterul care învăluia această afacere, atrăseseră foarte multă lume. Președintele, un literat, mărunt, cu o frumoasă barbă îngrijită, mergea în frunte, convorbind cu Nazar. Era evidentă pretenția lui de a părea un „om subțire” și original. Cuvintele-i au relent de spirit, iar forma, în care îmbracă cugetări destul de banale, de și căutată și muncită, nu avea nimic deosebit.

Scânteierile spiritului sânt mai puțin strălucitoare de cât focurile diamantului, care-i înstelează anularul stâng. De obiceiu e foarte distrat,- pe când avocații pledează, el scrie cu un creion. Ia note? A, nu. Face o mușcătoare poemă satirică, în care fie-care membru al Curței e pus în lumina cuvenită.

Cristofi e un băiat frumușel. Tatăl său avusese grijă să adune avere, așa că tânăra sa odraslă era l-enfant choyé al tuturora. Damele îl ocheau, mai ales mamele, cu fete de măritat,- dar el habar n-avea. Băiat chipeș, cu mustața subțire și răsucită, trecea prin viață culegând plăcerea cum albina adună miere, fără a se preocupa de floare. De obiceiu, mai toată audiența, el sta cu capul în dosar, citind și, din când în când, punând repezi adnotații. Într-o zi, un avocat curios se aplecă să vadă ce scrie și ce citește cu atâta ardoare judecătorul. Mare-i fu mirarea când zări niște bucăți de hârtie: o scrisoare de dragoste pe care judecătorul scrisese: 20 lei și o socoteală, pe care o verificase cu deamănuntul.

Nazar era alt-fel de tip, scurt, mlădios,—gurile rele pretindeau că era mlădios și în politică, — capul mai în totul lipsit de păr. Foarte încântat de sine și foarte pretențios, asculta cu religiozitate, dar avea o mimică foarte expresivă. Aproba cu brio sau dezaproba: quelle idiotie! De altminteri, arțăgos.

Apoi intrară jurații. Primul jurat Opranu luă loc pe primul jilț și ceilalți, cari scăpară de recuzare, luară loc la rând.

Nichifor, lângă care strălucea baioneta jandarmului, sta gheboșit, dar privea cu liniște în sală.

Privirea lui, însă, se oprește mai ales asupra avocatului său; e evident că memoria-i se muncește să-i aducă aminte ceva, un nume, poate.

Pe banca apărărei era numai Canta, și el numit din oficiu. Dar un Canta albit și istovit. Și citea hârtiile și încreșta mai mult de cât însemna cu un creion gros părțile mai caracteristice.

Partea întăi a audienței fu ocupată de citirea actului de acuzare. Mai cuminte de cât Heruvim, procurorul Serghiad, care ocupa locul ministerului public, lăsase la o parte toate descoperirele din tainiță, toate urmele. El grupase pur și simplu, toate faptele descoperite de instrucție în jurul persoanei lui Nichifor. In această primă parte a operei sale scrise, procurorul își rezerva armele și informațiile,- era evident că vroia să-și conserve efectele pentru rechizitor.

El descria în treacăt viața lui Nichifor, pe care îl încărca de crime, de vreme ce „își ascunde trecutul”. Singura parte, care pomenea de descoperirele judelui de instrucție fu aceea în care afirmă că totul „trădează” existența unei asociații oculte, care a scăpat până în acest moment de proba justiției, in ceea ce privește pe membrii cari o compun, dar pe care o denunță faptele sale.

Actul de acuzare evita cu îngrijire a afirma că vre-una din probele propuse e decisivă.

Dar aceasta nu-l împedica să arate că ori-care altă presupunere e absurdă. Era imposibil ca alt cine-va să fi săvârșit crima și să fi adus cadavrul în tăiniță. Singurul, care a putut face aceasta, e Nichifor. Actul de acuzare se sfârșea rezumând toate dovezile aduse în sprijinul presupusei vinovății a Pribeagului. Apoi începu interogatorul. Defilarea martorilor. Toți vecinii lui Moise Aricivo veniră pe rând să arate chipul curios, în care acest „negustor” bizar își ducea viața și negoțul.

Unul, Șmil Boccengiu, aduse oare-care lumină. Cu câte-va zile mai înainte de omor, martorul văzuse câte-va mutre suspecte învârtindu-se în jurul „magaziei” lui Moise. Ele aveau aerul că nu se cunosc, dar la un moment se întruniră și ținură un mic conciliabul. Boccengiu era într-o ceaină de peste drum. El sta lângă geam, sorbindu-și paharul de ceai. Cu ochiul negustorului ambulant, care pândește în ori-ce trecător un client el observase mișcările lor,- după ce necunoscuții se consfătuiră, ei mai aruncară câteva priviri asupra magazie și dispărură.

Canta, care era foarte nervos, puse fel de fel de întrebări Boccengiului. Ceru lămuriri asupra necunoscuților, semnalmentele, inzistă asupra celor mai mici detalii. Procurorul, vâdit îndârjit de această stăruință, interveni în discuție și arată că mărturia Boccengiului, chiar de ar fi în totul adevărată, n-are nici o importanță. Nimeni n-a tăgăduit că și alți părtași la crimă au putut fi, în special, nu poate ascunde că în sufletul lui, al procurorului, e credința că acuzatul de azi e afiliat la asociația de rău-făcători, de care pomenește și actul de acuzare, — faimoasa bandă a Robilor nopței.

Dar aceasta nu are nici o importanță. Totul conzistă în aceea că nimeni, afară de Nichifor, nu a putut săvârși crima.

Canta protestă puternic în contra îngăduirei președintelui, care lăsa ministerul public să facă rechizitorii aproape la fie-care mărturie, ceea ce-i atrase o aspră admonestație din partea președintelui.

Defilarea martorilor continuă. Vecinul Manasse povesti cum mortul venise la dânsul cu scrisoarea de amenințare iscălită Robii nopței și explicările, cari urmaseră între ei cu această ocazie. Canta stărui din nou asupra acestui element, ceea ce făcu pe procuror să-și repete declarația.

Veni apoi rândul șefului siguranței.

El povesti cu deamănuntul crima, cum o află, cercetările făcute, scoborârea în tăiniță, care leagă casele din strada Bucșenescu cu Cetățuia. S-a ferit, însă, să pomenească ceva despre tiparul luat de pe urmele bizare, găsite la intrare fortăreței lui Duca-Vodă.

De oare-ce pomenise în cursul depunerei de „societatea secretă” Robii nopței, Canta întrebă:

Dacă martorul nu are nici o știință despre societatea aceasta tainică, de unde cunoaște puținele amănunte, pe care le-a citat?

Fără a ezita, Heruvim răspunse.

— Am vorbit de o societate secretă, — foarte simplu. Toate ziarele au vorbit de ea, dând amănunte extraordinare.

Președintele întrerupse:

— Și de care d-ta nu ai habar.

— Da.

— Extraordinari oameni sunt și jurnaliștii noștri.

In definitiv, mărturia șefului siguranței, de la care se aștepta mult, se sfârși fără a aduce o lumină nouă. Era sistem? Era neputință? Nu se putu distinge, atât de natural Heruvim răspunse la toate întrebările puse.

El se așeză în sală și urmări dezbaterile cu mare atenție.

Președintele încercă să stabilească identitatea acuzatului, dar în zadar.

La toate întrebările el răspunse că se numește Nichifor Pribeagul, și că e de departe.

Canta, care părea că știe tot așa de puțin ca și președintele despre antecedentele clientului său, îl privi lung. Atunci bătrânul lăsă să cadă din stufoasele sale gene o privire ciudată asupra bătrânului avocat.

Acesta interveni în discuție. Cercă să arate că, de și încăpăținarea clientului de a-și ascunde trecutul, pare că pledează în contra sa, totuși aceasta nu era o dovadăcă el săvârșise crima. Jurații nu trebuiau să uite că o altă urmă li se dase, anume aceea a bandei Robilor nopței, asupra căreia ancheta oficială trecuse cu atâta ușurință.

Mai urmară o serie de martori, cari nu aduseră nimic nou în chestie. Vecinii de-ai lui Moise Aricivo arătară felul de viață, modul cum își închidea magazia, obiceiurile lui, lumea care venea la dânsul. Nimic nou nici de aici. Clienții lui Moise se recrutau din toate straturile sociale. Tinerii scăpătați, bătrâni ajunși la ultimul ban, părinți de familie nevoeși, — tot felul de lume strânse în ghiarele cele oțelite ale mizeriei, venea la dânsul și-și depunea ultimul obiect prețios, pe care îl avea, pentru a obține pâinea de a doua-zi sau câțiva lei pentru o ultimă orgie.

Alții au depus despre obiceiurile lui Nichifor. Nimeni nu putea să dea amănunte despre trecutul său. Într-o zi îl zăriseră eșind din tainiță. Apariția aceasta provocase o revoluți în cartier. De când își aminteau bătrânii, nimeni nu avusese îndrăzneala să coboare în oropsitul subtpământ: cei mai tari de îngeri, zeflemiștii, nu-și puteau opri o înfiorare, când drumul îl ducea în preajma locului blestemat.

Când Nichifor se apropia de vreo ușă, ca să ceară pomană, ușa se închise. Omul, care-și alesese o asemenea locuință, nu putea fi un om bun. Darcu încetul lumea se deprinse cu această arătare. Pomana veni de la sine. Era atâta mizerie, în ochii rugători și sălbateci ai moșneagului, în cât bucata de pâine, gologanul eleimosinei căzu de la sine.

Viața pe care o ducea Nichifor, era foarte simplă. Nu avea nici o legătură, nu primea pe nimeni în tainița lui, nu legea prietenie cu nimeni. Nici de vorbit nu vorbea. Toți vecinii dacă nu se pronunțau asupra putinței ca el să fi făcut crima, au fost unanimi în a declara că i-a fost imposibilă transportarea cadavrului prin mijlocul străzei.

Martorii erau pe sfârșite și nici o lumină nouă nu isvorise. Procesul acesta, care pasionase opinia publică în așa grad, atrăsese o mulțime de lume. Asupra vinovăției sau nevinovăției lui Nichifor, discuțiiie urmase mult timp și acum, în sală, ele erau mai puternice decât ori-când.

XII. STRIGOII

De odată se produse o mișcare de curiozitate. Ultimul martor chemat era baronul de Vale, al cărui nume răsuna vechiul oraș a lui Lăpușna.

El știuse să răspândească cu iscusință zvonul despre suferințele îndurăte în „țara lui” pentru românism. Tinerimea universitară, entuziastă și lesne crezătoare, îi duse faima cu ușurința. Deși baron, el spunea că sufletul său e plin de iubire pentru „clasele desmoștenite” și făcea o ușoară paradă de democratism.

Această iscusită purtare îl făcu să fie ales deputat al colegiului ai treilea, al „colegiului țărănimei” pe care din adâncul sufletului o iubea. Alegerea avusese loc cu câteva zile înainte de începerea procesului, așa că publicul era foarte curios să cunoască pe noul „reprezentant al națiunei.

Baronul înaintă cu pasul ușor al omenilor de lume deprinși a veni în mijlocul mulțimei. Strâns într-o elegantă redingotă neagră, cu o mare floare albă la piept, de Vale apăru ca o figură plină de frumusețe si de atracție. El zîmbea, salutând în dreapta și în stânga.

Dar de abia păși spre hemiciclu și o triplă exclamație isbucni.

Hervim, care se așezase în primul scaum al rândurilor rezervate, nu-și putuse reține emoția: piciorul al cărui tipar bizar îl strânsese cu atâta precauție pășea acum victorios, ducând pe noul deputat! Uitându-se ca un copil hipnotizat, șeful siguranței nu se putu opri de a nu fixa cu lăcomie pașii baronului. Dar asta nu ținu de cât o clipă, Heruvim își scutiră fruntea murmurând:

— Coincidență!

Al doilea țipăt îl scoase Nichifor. De unde sta liniștit și cam apăsat, la vedera baronului, se ridică deodată ca atras de un curent electric. Ochii lui cei stânși lăsară fulgere, și își trecu cu un gest de desnădejde mâna pe frunte. Apoi mișcând buzele fără zgomot, mâna lui se lăsa mașinal pe umărul lui Canta.

Bătrânul avocat strigase din funtul sufletului, un răcnet oribil și cutremurător:

— Ea!... Irina!...

Și, ca hipnotizat, privea pe de Vale, cum pasărea ce zboară privește pe șarpele din iarbă. Într-adevăr, asemănarea între moarta de mâna călăului și elegantul baron era uimitoare. Aceleași trăsături, aceleași mișcări, acelaș sunet de glas mlădios, de mișcări ademinitoare și ispititoare. De n-am știu-o moartă de mult în brațele Claribellei, am spune că Irina ar veni să înfrunte pe sângeratul ei amant. Această scenă provocă o mare mișcare în public. Lumea părăsi scaunele rezervate, se grăbi să vadă. Numai baronul își păstrase sângele rece. Cu o ușoară mișcare de impaciență el se sprijini de balustradă și așteaptă.

Canta își veni cu încetul în fire. Clipi des, ca pentru a goni o imagine, a se încredința că ceea ce vedea este adevărat. Rămase o clipă nemișcat, apoi, simțind pe umăr mâna de plumb a lui Nichifor, se întoarse către el și-i șopti cu voce răgușită:

— Ce vrai?

Bătrânul misterios se aplecă peste balustradă și, apropiindu-și buzele de urechea avocatului, îi zise în murmur:

— E fiul tău.

Canta se cutremură din creștet, ca și cum brațu-i ar fi atins o pilă electrică. Se sprijini de masă și ochii i se păienjeniră.

Dar era prea energic pentru ca o asemenea emoțioție să-l abată pe loc. Respiră din greu, se aplecă către acuzat și-l întrebă în șoaptă, dar așa de pătimaș, cuatâta putere de interogare, încât părea că tot sufletul lui vibra în cuvintele aceste:

— Dar tu, cine ești?

Mai încet, mai întunecat încă, Nichifor răspunse, precum un mormânt ar vorbi altui mormânt:

— Eu sânt călăul.

Canta nu spuse nici un cuvânt, și câzu grămadă jos, — lovit de un atac de apoplexie.

Președintele se ridică de pe scaunul său și ședința se suspendă fără intervenirea sa. Un doctor din asistență își făcu loc printre mulțime și ridică de jos pe avocat. Cu ajutorul altor asistenți îl duse într-o cameră apropiată, unde fu întins pe pat.

Doctorul îl examină mult timp. In fine se hotărâ să vorbească:

— Va scăpa, — poate.

Bâtrăna servitoare care îngrijea de căsuța în care locuia și care sosise la știrea morți stăpânului ei, începusă plângă.

Doctorul, — un suflet bun, care în loc să se îmbogățească din specula boalelor omenești, cheltuise și puțina moștenire de la părinți în alinarea suferințiler foamei,—și cu bătrâna îl transportară în odaia lui. Când Canta își veni în fire, și văzu rama prinsă în zăbranic și în care era portretul lui din tinerețe, lacrimi mari i se rostogoliră pe obraz.

Judecarea procesului Iui Nichifor fu amânată pentru altă sesiune. Apoplexia lui Canta, supravenită în urma unor vorbe șoptite de Nichifor, indispuseră pe judecători și pe public încă în contra bătrânului.

Cu toată apărarea pompoasă și emfatică a unui debutant, el fu condamnat la 20 ani muncă silnică, — ceea ce, din cauza vârstei lui, era egal cu o condamnare pe toată viața.

Și, pe când trăsura celulară îl ducea câtre arest, bătrânul privea spre cer.

Instelase. Printre miliardele de sclipiri, care-i furau ademenitor privirea, ochiul cercetător al fostului rob căuta lunga fâșie, albie, care desparte tăria.

De-asupra călăului urma să se închidă mormântul de sare. Claribella ispășea într-o monăstire o iubire nelegiuită și povara faptelor părintești. Ioan plecase în lume, iar baronul de Vale, cu sângele Irinei Golia în vine, se înfunda în întuneric, pe când departe, în tăria albastră, Calea Robilor scânteia.

CARTEA III

LAMA SABACTHANI

I. ORAȘ DE PACE ȘI DE VIS

„Fie-care om, spune Theophile Gauthier, poet sau nu, își alege un oraș-două, incuinți ideale pentru visări, oraș în care își închipue aspectul palatelor și caselor, după o arhitectură lăuntrică, aproape cum Piranese se complace a zidi, cu ascuțișul său de aquafortist, construcții himerice, dar înzestrate cu o realitate puternică și misterioasă. Cine pune temeliile unui oraș de intuiție? greu ar fi spus. Povestirile, gravurile, vederea unei hărți geografice, câte-odată, eufonia sau singularitatea numelui, o poveste citită când erai copil, cea mai mică particularitate; ori-ce contribue, ori-ce își aduce piatra sa. Pe noi, trei orașe ne-au preocupat: Veneția, Grenada și Cairo. Putusem să comparăm Grenada reală cu Grenada noastră și să ne întindem cortul în Alhambra: dar viața e așa de rău înjghebată, timpul se scurge așa de neiscusit, în cât nu cunoaștem Veneția de cât prin această imagină, croită în camera neagră a cugetului, imagină atât de hotărâtă, în cât chiar vederea obiectului, nu o poate șterge pe deplin... Nu ne aflăm de căt la o jumătate oră de Veneția și noi, cari nu am dorit nici odată ca un grăunte de nisip să cadă mai repede în clepsidoul timpului, atâta săntem de siguri că moartea va sosi, am fi rupt voios din viață acele treizeci de clipe.

Nu știu dacă vă place verbul fermecătorului autor, al liricelor Emcius et Camées. Pe mine mă încântă. Nu cunosc mulți poeți, care să aibă puterea și grația lui în viziune.

Dar fericitul om, dacă murind cu părul albit de ani, nu a dorit o dată cu timpul să zboare mai repede.

Mai e ceva care, si licet parva componere mapnis, ne e comun, — iubirea pentru orașul dogilor, pentru Venezzia la bella. Din anii veseli și însoriți ai copilăriei orașul lagunelor ne-a obsedat visurile. Apoi, ne-afost dat să-l vedem și-n amintire trăește o Veneție ideală, în bruma imaginației și care ne ispitește, precum viziunea dată ispitea pe seizii Bătrânului din Munte. In această carte, în care relatăm o istorie trăită, ne punem o parte din gândiri și din visări. Ierte-ne cititorii dacă condeiul nostru va cerca a face ramă cuvenită uneia din cele mai frumoase tablouri, pe care Firea, — artistă supremă, — l-a creat din marmoră, albastru cerului, raza soarelui și spuma Oceanului. Pietatea gândului va scuza banalitatea spuselor.

Veneția e o cetate veche, spune un istoriograf al celebrului oraș. Rămășiți de construcții romane, regăsite în insula San-Georgio sub nivelul mărei, sânt citate ca o probă a fenomenului curios al gradatei scufundărei,care face să dispară lagâunele venețiene.

Azi Veneția e orașul trecutului, altă dată era al prezentului, orașul care avea cea mai covârșitoare putere morală.

Ascendentul sau cetatea mărei, îl menținea mai ales prin o enormă putere materială. Veneția posedă până la 300 vase de războiu și trei mii vase comerciale, care aveau 36 mii de marinari; bogățiile lumei, cucerite prin trafic legitim, aduse ca tribut, sau zmulse prin cucerirei se îngrămădiră în cele două mii de palate și 200 de biserici; dacă s-ar fi pus în cumpănă una din insulele plămădite din noroiu mediteranean, ea ar fi tras mai greu de cât ori-care din regatele vestite prin bogății ale Africei sau ale Asiei. Ca subt gustul hieratic al unui fermecător, pe noroiosul fond, pe care altă-dată pescarul își așeza coliba de frunze, a răsărit orașul cel mai frumos, cel mai bogat din Apus. S-au tăiat păduri întregi ca să-o consolideze. De pe înălțimele Dalmației, copaci uriași de mesteacăni slujeau să întărească pământul. Asemenea unor ciclopi fără pereche, vechii Veneți și-au creat huma pe care au pus piciorul — și apoi s-au gândit să dăinuiască orașul cel mai strălucit din câte mintea omenească a visat, cel mai straniu din câte fantasticul cuget a înjghebat.

Acest pământ întărit prin păduri aduse din munți în valurile mărei, subt și cuprins în cercurile verzuiului Okeanos, venețianii l-au legat prin 400 de punți de marmură, care unesc insulă de insulă picizetti de piazetti, stradă de stradă. Zăgaze de granit, pe care numai banii fără număr ai orașului lui Dandolo și îndrăzneala fără seamăn a cetăței lui Adrian le puteau realiza, apără Venezia la Bella de furiile mărei. Când balaurul fumegând care aproprie lumile, a șerpuit de-a lungul țărei lui Italus, Veneția și-a înfipt pământul Italian, unul din cele mai frumoase poduri din lume, de oare-ce are 3600 metri și 222 arcuri.

Dar nu aceste munci titanice sau amintiri istorice formează farmecul Veneției, ci efectul, culoarea, mișcarea, tremurarea vântului și a apei, rozatul palatelor, albul statuelor, miile de aspecte ale mărei, atmosfera stranie, plină de raze și de vapori, viața intensă și înfrigurată a cetăței, pentru care Eminescu a cântat un de profundis. Se înserează. In turnul lui San-Marco, ca o lumină protectoare, se aprind două candele. Candelele aceste își au istoria lor, — sânt lumini de ispășire.

Ori-ce obiect, atins în umbra nopței de o rază, ia proporții fantastice, spâimântătoare, fără proporții. Apa atât de înfiorătoare noaptea pretutindeni, mărește încă efectul funebru prin susurul său lugubru, prin viață întunecată și surdă, tremurul întunecat al valurilor. Ești mirat că nu auzi căzând dintr-un balcon, sau din o ușă vre-un cadavru. Sângeratele istorii ale celor trei inchizitori, ale consiliului de Zece, ale punței dei Sospiri, spionilor mascați, ale puțurilor omorâtoare și închisorilor dei Piombi, al execuțiilor pe canalul Orfano, toată melodrama și punerea în scenă romantică a vechii Veneții vin din nou în memorie. O „groază” rece, umedă și nedeslușită, ca tot ce te înconjură, te cuprinde.

Această impresie, care va părea exagerată e adevărul cel mai exact și credem că ar fi greu ca ori-cine să n-o resimtă; mai mult încă: rostul adevăratei Veneții se desface noaptea din transformațiile moderne. Veneția pare un oraș plantat de un decorator de teatru și ale cărui moravuri par a fi înjghebate de un autor dramatic.

Umbra îi redă misterul, de care o despoaie, pune masca și dominul vechiu locuitorilor vulgari și dă mișcărilor celor mai simple aluri de intrigă sau crimă. Fiecare ușe, care se întredeschide, are aerul de a lăsa să treacă un amant sau un bravo. Fie-care gondolă, care alunecă încet, pare că duce o pereche înamorată sau un cadavru cu un stilet rupt in inimă. Și taina și groaza stau la fie-care colț de zid. Iată palatul dogilor, cu dubla sa rânduire de coloane, opera dogelui, care a văzut ultima zi în palatul croit de el. Să pătrundem prin scara în josul căreia Marino Faliero a fost omorât. Iată coloanele roșii, dintre care se citeau sentințele de moarte. Geniul care te conduce în acest palat, unde Tintoretto și Veronese și-au grămădit nemuritoarele lor concepții, e un geniu în doliu, e îngerul negru al morței.

Ne-am suit. Pătrundem în palatul povestei cu tremurul Pytiei pe scaunul trepied. La ușa uneia din săli e o gaură în zid. Aici altă dată se deschidea gura leului, în care delatorii își azvârleau denunțările.

Dincolo de zidul sfredelit se aflau puternicii și tăinuiții stăpâni ai republicei. Azi, locul nu mai are aparența înfiorătoare; leul s-a dus, gaura rămasă seamănă cu acea banală a unei cutii de scrisori, prin care factorul lasă să pătrundă în magazii facturile zilnice. Dar poezia înfiorătoare a trecutului înconjoară în așa chip banala cutie cu scrisori, în cât fiorul pomenit de poetul francez cutremură carnea blazatului.

Să coborâm coridorul întunecat, care duce la sala inchizitorilor de stat la Piombi și la Puțuri. Dacă nu aflăm fantasmagorii arhitecturale, arcade, inele de fer enorme prinse-n bolovani uriași de piatră, găsim un coridor strâmt și întunecat. Deschidem o celulă: aceea a lui Marino Faliero. Strâmtă, în cât de abia se poate culca un om de a curmezișul, are lumină de la răsunătoarea, de lângă care se aude murmurul mărei.

S-a scris mult și sentimental despre aceste închisori. La declamări s-au pus denegări mai puternice. Dar de data aceasta ne vom deosebi de conducătorul nostru Théophile Gauthier. El pretinde că închisorile nu erau la nivelul apei; totuși ca marturi opulari putem afirma că de la ferestruici până la verzuiul val al lui Okeanos, distanța nu e mare. Povestea înecărei prin apă ar fi putut fi aevea.

Lângă o mică fereastră se află un scaun jos. Mulți condamnați sau preveniți erau așezați pe această mortală Sedia.

Un nod subțire li se încolăcea în jurul gâtului, o zvâcnire, și apa înghițea un nou mister.

Veneția e un oraș de vis, de poveste. De ridici ochii sau îi lași, valul, peretele, tăinița, gondola cătrănită, grădina înfiptă în marmora unui antret princiar, cenotaful prins între două palate și care poartă numele lugubru al punței: de Sospiri, candelele, cari ard în turnul întunecat, gura spintecată a leului, coloanele roșcate, capline de sânge, între cari se rosteau cuvinte de moarte, toate parcă șoptesc o poveste învechită, o poveste fără de pereche, în care fâlfâe aripele negre ale îngerului mormintelor. De stai mu1t cu gândul spre vremile apuse povestea, începe să trăiască. Nu mai ești în Veneția englezilor și a altor turiști exotici, a amanților clorotici, amorezați de amanta Adriaticei, într-o Veneție de Vis, — ci într-o cetate de poveste.

II. ORAȘUL DE ALIN

Notați că nu spunem oraș de liniște, oraș mort. Rodenbach a dat prea frumos nuanțele insezisabile ale tăcerei din Bruges — la morte, pentru a reincerca aceasta.

Și-apoi, ar fi minciună. Unul din artiști cari și-a exprimat mai plastic părerea despre Veneția, spune: Ni se tot vorbește de tăcerea orașului dogal; dar în ori ce caz, nu lângă un tragheto trebue să stai, dacă voești să crezi dreaptă aceasta aserțiune. Subt fereastra noastră erau șoapte, râsete, zgomote, cântece, o viață continuă, care nu încetenea de cât la două dimineața. Gondolierii, cari ziua dorm în așteptarea mușteriilor, noaptea sânt treji ca niște mâțe, și își țin consfătuirele, ce sânt tot atât de sonore ca și ale felinilor. Conciliabulele au loc subt vre-o punte, sau pe scările vre-unei debarcader. Șezând pe treptele de piatră sau la pupa gondolei, ei mănâncă fructe marine, beau vin de Frîul, și „supează” cu bucurie la lumina stelelor și a micilor lămpi aprinse la colțul sdradelor, înaintea icoanelor de Madonă. Alții, vagabonzi voluptoși, cari au drept alcov pridvorul bisericilor și drept saltele marile lespezi încălzite de soarele din apus, se apropie și formează un sabbat în toată neregula. Mai puneți și câte-va servitoare oacheșe și pline de viață, cari se folosesc de somnul stăpânilor pentru a hoinări în dorul unui flăcăuoacheș, cu bonet chioggiot și cu vesta de stofă persană, și fac un zgomot necurmat și veți avea o ideie succientă despre tăcerea Venețier.

Nu. Tăcere nu e. Iată că apare pe o gondolă, ce lunecă ușor pe valul verzui, o orchestră cu dobă, țimbal și trompete și, pe când orchestra marină tace, alte voci unindu-se cu dânsa. Adăugați încă la acest tot atât de puțin euritmic provocările gondolierilor, cari strigă cât mai tare cu cât se îndepărtează. Mai adăugați încă pe gondolierul cântăreț din ce în ce mai rar; „o blondăfrumoasă s-a suit în gondolă și adormi pe brațul gondolierului, care o trezea din când în când; dar susurul apei și legănarea bărcei, adormiră pe frumoasa copilă. Luna aproape e ascunsă în nouri, laguna e liniștită și vântul e lin; numai boarea înceată resfiră părul copilei și o descheie puțin la săn. Și pe când gondolierul admiră frumosul obraz netezit, gura și sânul încântător, simte ca un fel de mulțumire pe care nu o poate spune, —un fel de nebunie îl mușcă de inimă. Cât poate, nu tulbură acest somn liniștit, dar iubirea îl ispitește și-sfătuește să-l tulbure. Și, încet, încet, el se strecoară lângă blonda copilă, în fundul bărcei; dar cine ar putea găsi odihna, având drept vecin focul? In sfârșit ne mai putând răbda, face pe obraznicul — și nu are să se căiască: O, Doamne, zice el, câte lucruri frumoase a spus și câte am făcut! Nu, nici odată în viața mea nu am fost așa de fericit!”...

Tăcerea Veneției e un mit. Dacă Eminescu a scris faimosul lui vers:

C-an țintirim tăcere e-n cetate

probabil vina e a poetului, care nu văzuse Veneția și era obsedat de un oraș ideal, de o antiteză de întrupat între cetatea de altă dată și un oraș mort de azi. La ceasul când steaua apare lângă candelele pitarului dinturnul San-Marco. Zgomotul e poate mai puternic în vesperala liniște a Firei. Soarele apune. Linia de case de la Giudecca, spune Gauthier, pe care o întrerupe domul bisericei Salvatorului, ascuțișul Doganei de mare, cei doi Herculi, ce susțin norocul: cele două capete ale Santei-Maria de la Saliute, rotunde ca două sânuri plini de lapte, formează o tăetură minunat de sfârtecată, carese desface puternic pe cer și e fondul tabloului.

Aceste case, scăldate în umbră, de oare-ce lumina e în dos, au nuaațe albăstrii, azurii, violete, pe care se deosebesc, în negru, catargurile bastimentelor ancorate de-asupra lor străluce un incendiu de splendori, un foc de artificii de raze; soarele apune într-o îngrămădire de topaze, de rubine si de ametiste, pe cari vântul le face să se resfire, schimbând fața nourilor; țâșniri strălucitoare izbucnesc între cele două cupole ale Salutei și, câte odată, de pe locul în care te afli, săgeata de la Palladio desparte în două discul astral.

Frumos tablou. Dar mai frumoasă e încă magia spectacolului, reflectat în apă. Apusul acesta mai măreț, de cât a avut vre-odată un rege, are laguna drept oglindă: toate luminile, toate razele, toate focurile, toate fosforescențele alunecă pe tremurul valurilor în scântei: în prizme, în dungi de flăcări. Străluce, scânteie, înflăcărează ca un furnicar, luminos continuu. Clopotnița de la San-Georgio-Maggiore, cu umbra sa opacă, care se întinde în depărtare, apare pe incendiul acesta aeuatic, și—i dă aparență că-și are temelia în fundul abisului. Spintecarea palatelor pare că înoată între două ceruri sau între două mări. Apa reflectează cerul sau cerul reflectează apa?

Și dacă e un spectacol în lume, care să aline sufletul de durerile lui prin priveliștile Firei, de sigur e un apus de soare. Și iată de ce, dacă pe orașul în care Byron a căutat uitarea, nu se poate seri: orașul liniștei, mână unui genial artizan a scris, în raza de soare ce apune: Urbs Pacis.

Aci Byron veni să-și îndulcească aleanul; Roma nu-i plăcuse. In cetatea eternă spunea autorul lui Child-Harold, „nu am întâlnit de cât trei briganzi ghilotinați, un cardinal mort, și un Papă în viață”. Anglia îl depărtase de mult.

Byron era un suflet zbuciumat. Doi ani cât stătu aici, in palatul Mocenigo, în cari dogii de altă dată își petreceau viața, cercă să găsească liniștea. Opera lui e plină de emoții intense, diabolice și sublime, exagerate, poate, pentru a întrupa în el excesul durerei și pentru a fi veșnic eroul suferind și fatal, pe care-l descoperise lumei. Și aceste calități l-au împedicat să găsească în Venezzia la bella liniștea, pe care o visa. Mariana „cu ochii de gazelă” îi răpi câte-va clipe de liniște, — pe care, de altminteri, o căuta mai mult de formă, de oare ce ea ar fi fost moartea muzei sale zbuciumate.

Apoi, fu rândul Margaretei Cogni. Un biograf al poetului o califică de impetuoasă și ea nu fu așa de domoală ca nobila soție a poetului. Ca o „adevarată tigroaică”, povestesc încă gondolierii, ea sărea asupra poetului și-l bătea când ochii lui satanici se opreau pe vre-o frumoasă conttadina. Patruzeci de ani după trecerea lordului prin palatul Mocenigo, un bătrân lopătar, întrebat despre Byron, răspunse după o clipă de gândire: „Da, da, acel englez care avea cai și pe care amanta sa îl bătea așa de tare”.

Dar liniștea tot o găsea, nobilul lord. Dese-ori mergea tăcut, într-o gondolă dusă de lopătarii, pe care îi făcea să repete cântecele aproape uitate ale lui Tassoși Ariosto. Întins la proră, el sta liniștit, lăsând gândul să-i sboare pe luciul apei, care-i ducea visul lui Beppo Mazeppa și Don Juan.

Iubirile de aici ale lui erau iubiri trecătoare, precum sânt păsările, pribegite, înaripate cari vin din depăriările albastre și însorite ale Orientului cald și pleacăcând orizontul nostru se întunecă. Ele își dischideau aripele și poetul rămânea singur, cu gândul și cu amintirea.

Dacă Roman avea o parte comună cu marele poet pesimist, fu mai fericit de cât dânsul. Locuia pe marele canal, la Albeigo daila Luna. Din fereastra odăiei luise vedea panorama imensă a Veneției. Multe ceasuri șizile le petrecu cu ochii pe valurile albastre ale Adriaticei,cari se izbeau de picioarele de piatră ale debarcaderului.

O liniște imensă domnea peste cetate, nu o liniște materiaiă, ci o pace compusă din susurul apei și dinfreamătul aripelor de porumbi. Cu încetul această intensă liniște pătrunse în sufletu-i zbuciumat. Ochii îierau ferbinți, fruntea arsă ca și buzele de suflareaaprinsă a vegherei. Pe când lumina vesperală se lăsadomol și pe când candelele pitarului se aprindeau înturnul Sfântului Marco, ca altă dată iubitul contesei Guiccioli, Ronescu se suia în gondola lui Signoi Battaglia și pribegea pe canalurile cotite. Un tip venețian signor Battaglio. Un trup mijlociu, bine prins într-o vestă marinară, care-i desemna niște brațe vânjoase și un piept musculos, desprinse de la Herculul Farnese. De trei-zeci de ani mâinele lui, pline de bătături, mânuiau lopata spintecând apa lagunelor. Puterea și sănătatea și le datora muncei fără preget.

Când clipea mult din ochii mici și incolori sau, mai bine multicolori, — căci variau ca și fața mărei, — privirea lui căzuse pe vre-un grup de amorezați, — pe care nu-i putea suferi. Și, Tantal modern, de trei-zeci ani ducea pe largul canalurilor venețiene guri încleștate de iubire, al căror sărutat îl făcea să murmure între dinți înjurături.

Când vre-un indiscret întreba pe signor Battaglio: „ce-i făcuse micul zeu, de-i declarase așa neînduplicat războiu?” bătrânul își scutura capul sur și-și trecea mâna prin barba albă și îngrijită, — dar tăcea. De-abia dacă puteai prinde o privire vagă, care făcea să-i se îmbine sprâncenele stufoase: privea în trecut și ceea ce vedea nu-l făcea să fie voios.

Roman găsea o plăcere aspră și sfărtecătoare a sta de vorbă cu omul acesta, mult asupra trecutului lui zbuciumat. Subt vorba blândă și vesele, Roman își găsea chinul mai liniștit, mai domolit, — un zbucium, peste care trecuseră anii și liniștea Veneției.

Dar, într-o seară, pe când visa cu ochii la lună, otelierul îi aduse o scrisoare din țară. Era de la Ulmu și vorbea de Lia.

Roman citi scrisoarea cu o ușoară tremurătură de gene. O închise frumos, deschise o mică cutiuță cu încrustături de sidef și argint, puse scrisoarea în ea și scoase un revolver. Apoi se întinse pe pat.

închise ochii și îi reveni înaintea minței toată copilăria.

Revedea casa lor de țară și pe Lia, copila zburdalnică, cu care sărea gardurile. Într-o zi, căți-va țigani se uitaseră cu ochii adânci la dânsa. Roman sări în cale și amenință. Apoi luă brațul Liei, care tremura ca o frunză în freamătul apei și se întoarse acasă, în strigătele de blestem și de ocarie a țiganilor.

Peste căte-va zile, Lia eși singură pe câmp. O ceată de țigani, cari se aflau în preajma curței, azmuțiră încontra ei niște dulăi enormi. Copila scoase un țipăt și rămase nemișcată, albă, precum erau florile de crin înfipte în părul ei.

Dar strigătul îl auzise Roman. Si, asemenea gândului, el se repezi și cuprinse în brațe enormul dulău, care răsturnase copila și amenința să o sfărtice cu oribilii săi colți. El își învăli mâna în batistă și o împinse în gura deschisă a dulăului.

Câinele avu o cutremurare: se înădușea. Apoi cu o sforțare eroică, își strânse fălcile și să pregătea să zdrobească mâna micuță. De-odată se resgăndi. Începu să o sfartice și colții lui uriași sfășiară întregul trup al copilului. La strigătele lui de durere, un alt strigăt răsună: acel al mamei, care alerga, nebună, urmată de servitori.

Când se văzu salvat, Roman avu o singură gândire: — Lia!

Lia zăcea leșinată de spaimă. După ce o văzu revenind la viață, Roman își perdu și el cunoștința: durerea îl doborăse.

Cu deliciu își amintea de zilele de suferință ce urmară. Lia stătea lângă el și-l priveghea. Din când în când, mânuța ei rece îi netezea fruntea înfrigurată și uda buzele arse. Roman ar fi dorit ca ora aceasta de adâncă durere să nu mai înceteze.

Apoi se vedea într-un cimitir cu dânsa. O fantazie macabra a copilei, care vrusese să aibă senzația, pe care citise că unii o resimțeau foarte intensă, în aceste locașuri de liniște. Înaintea lui se întindea câmpul plin de cruci și de monumente funebre. Lia tremura. Ea se alipi brusc de dânsul și cea mai puternică emoțiune sufletească fu atunci...

Și gândul lui Roman rătăci.

Într-un caleidoscop confuz, îi trecură multe pe d-înaintea ochilor minței. Revăzu preumblările lor în goana cailor, pe când, înfrigurată și dezmierdată se ghemuia în umărul lui, vântul serei duceau șuvițele părului ei și-i le asvârlea în față, piciorul ei freamătă lângă a lui, —iar caii despicau văzduhul.

Văzu și cea-l-altă zi de amar, când între dânșii se

interpuse umbra insolentă a unui galonat. Mustăți subțiri și cuceritoare, ochi scânteetori, aur pe umere, zornăit de pinteni și chlincănit de sabie, — ofițerul luase ochii frumoasei fete.

Și aceasta îl durea adânc, pe adolescent. Simțea că Lia adorată nu era a lui, de oare ce primul chipeș, turnat într-o haină de carnaval, putea să atârne mai greu în cumpănă cugetărei ei.

Și se ridicase, înfierbântat și mândru, în fața protivnicului. Într-o noapte ca aceasta, îi apucă pumnii cu furie și, ochi în ochi, cu insulte acoperite de vorbe blajine, îi povesti întreaga lui iubire de zeci de ani, adorația lui păgână pentru acest trup fidiac, pentru acest suflet, care trebuea să fie asemenea trupului. Apoi îl amenință; de va căuta să-i fure fericirea vieței, îl va zdrobi. Fără să-i pese de ce va urma, îl va pândi și omoră ca pe un câine.

Ofițerașul, care știa să se învârte frumos pe lângă „dame” și să inspire pasiuni nu tocmai tragice nici trainice, se sperie de tonul, cu care Roman îi vorbise. Jură că nu va mai căuta să se apropie de Lia — și într-adevăr, părăsi orașul unde venise să-și petreacă vacanța de oare-ce urma școala de ofițeri...

.Ș-acum! Lia e a altuia. Altul îi sărută buzele pătimașe. Altul îi trece mâna prin pletele bogate. Altul se răsfață pe pieptu-i și brațele-i moi, — unde visase să-și liniștească fruntea încărcată de gânduri. Și, mai ales, altul îi stă în minte, în pervaz de lumină, robindu-i cugetul și iubirea. O, baronul acesta exotic, venit de nu se știe unde, ca să-l zmulgă de la viața, care era Lia!

Acum, la ce îi era bună viața? Ce mai căuta el pe pământ? Ce fericire putea să-i dea existența? Tot norocul și-l pusese în ochii bruni ai Lieî, lumina o primea

de la dânșii. Lumina azi dispăruse, pentru că dânsa lăsa privirea-i blândă în alți ochi. Nici odată nu fusese dintre aceia, care puneau pteț pe viață. Singurul lucru, care-l lega pe dânsul de existență, era Lia. Se îndepărtase ea de dânsul, unica lui țintă era să caute repaosul etern.

Luă revolverul și-l duse la tâmplă. In momentul în care degetul apăsa pe trăgătoare, o palidă rază de lună i se puse pe pleoape. Roman închise ochii.

Ce se petrecuse in sufletu-i zbuciumat?

Luna, tovarășa nedespărțită a tuturor visurilor sale, ce șoapte mute îi spuse? Ce imagini se iviră în creerul ostenit? Cine o știe? Cine va putea-o spune vre-odată? Nimeni. Sânt clipe pline de mister mai nepătruns de cât taina cea mai bine păstrată.

Roman simți că pleoapele arse i se udă de lacrimi. Mâna care duse oțelul rece către tâmplă se aplecă.

Plânse cu hohot. Cu suspine. Lăcrimi mari i se rostogoliră pe față, iar când zorile se iviră pe domul lui San-Marco, când vecina din față își deschise fereastra, coprinse cu o privire lacomă cerul și toată priveliștea și-i surâse trist.

Apoi luă condeiul și scrise telegrama lui Ulmu.

In așteptarea lui, Roman începu să rătăcească în orașul dogilor.

Trecu pe lângă o biserică. Era o serbare. Prin poarta monumentală se izbânda un torent de lumină. Un fel de văpae roșcată părea că înnoată in tot coprinsul boltei. Din flacăra aceasta se iveau, ca niște stele tremurătoare luminile aurii ale flăcărilor. Toată biserica era împodobită cu stofe — damasc înfrumusețat cu aur. Din loc în loc erau largi festoane și ghirlande de hârtie. Ochiul curios a lui Roman privea mulțimea compactă, care umplea biserica. Era așa de deasă, în cât cu greu ar fi putut pătrunde un om. Pe ultimele scăunașe, el zări în genunchi, două umile femei: una bătrână, alta mai tânără. Ele erau îmbrăcate în doliu și, pe când cea mai puțin în vârstă se ruga plângând, cea mai bătrână se uita cu o privire fixă și cam stranie la o mater dolorosa. Intre durerea acestor două femei un judecător ar fi stat la cumpână, fără a putea hotără care era mai străpunsă de cuțitul durerilor. Dar Roman le privi cu un ochi rece.

Prin portalul bisericei năvălea un zgomot de muzică — bas, vioară și flaute. In Italia un serviciu religios cu muzică nu e lucru rar. Mai ales când debutează vreunpreot, atunci aceste servicii mai solemne sânt aproape indicate. Din când în când se auzea sunetul vocilor, care își continuau psalmodia lor printre sunetele clare ale instrumentelor muzicale. Muzica solemnă, eșind din portalul luminat ca de un incendiu și răspândindu-se pe liniștea apei, avea o măreție extraordinară.

Roman stătu o clipă nehotărât; biserica părea că îl cheamă. Dar firea lui simțitoare și delicată, concentrarea și absorbirea în lumea lăuntrică, îl făcea să urască mulțimea cu prostituirea personaiităței prin contact. Acum, când un gând atât de puternic, când un simțimânt de istrăvire zdrobea fir cu fir întreaga lui ființă subt mână urgisită a adversităței, ura de plebea inconștientă, de bruta oribilă, bună numai pentru samavolniciile primitive, pentru reînvierea semi-omului din caverne, îl cuprinse mai puternic de cât ori când.

Privirea lui căzu pe Battaglia. Foarte liniștit, bătrânul gondolier își făcu semnul crucei, trecând în dreptul bisericei Roman gândi: timpul e stăpânul suprem.

Dar, de odată, gondolierul se opinti puternic: barca lui era să izbească o altă barcă. In ea erau mai multe figuri blonde, între care o brună fiică a lagunelor cânta voios. Privirea încărcată, de ură, pe care Battaglia o asvărli, aminti lui Roman versurile unui poet ce povestește înșelarea unui lopătar:

Et vous, toujours tourné vers le point lumineux,

Le coeur toujours rempli de ses chants savoureux,

Qui surnage encore sur la vague aplanie,

Vous demandez quelle est cette lente harmonie

El vers quels bords lointains fuit ce concert

charmant, >

Alors quelque passant vous répond tristement:

„Ce sont les habitants des lieux froids de l-Europe,

De pales étrangers que la brume enveloppe,

Qui, sans amour chez eux, à grands frais vien

nent voir

Si Vénise en répand sur ses ondes le soir.

Or, ses hommes sans coeur comme gens sans famille,

Ont acheté le corps d-une humble et belle fille

Et pour combler l-orgie avec quelques deniers,

Ils font chanter le Tasseaux pauvres gondoliers„.

Dar barca dispăru — și cu dânsa tristeța de pe fruntea lui Battaglia. Părăsiseră de mult Canale grande,-acum gondola se opri în fața unei biserici îndepărtate și uitate — o chiosa pentru umili.

Pridvorul e înconjurat de o complectă nervură, o împletitură admirabilă de foi, flori și îngeri: o fecioară aproape păgână îi servește drept centru: o lungă înșirare de sfinți și de apostoli, și o altă Maica-Domnului, cu mâinele deschise, ca pentru a lăsa să cadă binecuvăntări pe capetele urgisite, cari i se pleacă la picioare.

Ușa se deschise și un cortegiu roșcat, ducând un sicriu roșiu, pe care-l duse până la o gondolă roșie, eși din biserică. Să nu credeți că e o figurație de teatru. Doliul venețian e roșiu.

Preoții, conducătorii, lampadari și însemnele bisericeștii se suiră într-o barcă precedentă. Amândouă iau drumul către insula Murano, unde mortul va rămânea subt aripa protectoare a unei cruci de fer.

Biserica era goală,- pe altar străluceau câte-va lumini. Din penumbră, un Crist al unui maestru necunoscut surâdea cu înțeles și ertător îndureratului.

Roman urmă. Pașii lui răsunară pe lespedele de marmoră ca pașii greoi ai comandorului când se coboră de pe soclul lui de piatră.

O emoție intensă îl cuprinse: tot trecutul îi reveni în minte. Se revedea în țară, când bătrâna, care-l îngrijise, îl ducea odată cu sunetul clopotului de toacă la biserică. Un preot, bătrân ca dintr-o poveste, psalmodia în ușa altarului o rugăciună. Vre-o două candele ardeau înaintea Maicei Domnului și în vre-un colț, câte-va veacuri în formă femeiască, aminteau lui Crist, printr-o rugăciune tăcută, că moartea le-a uitat.

Bătrâna îi scotea frumos mănușele. Înaintea dumnezeirei nu trebue să vii nici cu mănuși pe mâna, care face semnul crucei; nici cu mască pe suflet. Apoi, alături de dânsa, bătrâna îl îngenunchea.

Ce știa buza lui copilărească să spue celui, în care credea cum poate crede un copil? Nimic. Dar simțimântul că se află în fața unui a-tot-puternic bine-voitor,care-l asculta, îi dădea un moment de supremă alinare. Micile lui suferinți, micile lui cerinți îi păreau micșorate, dispăreau, numai fiindcă le spusese dumnezeirei.

Roman vru să cerce și acum alinarea de altă-dată. Pe alt țărm, într-o lume cu totul departe de acea, încare dumnezeirea i se arată îndurătoare, avu senzația că retrăește clipa pierdută. Aceeași liniște,- aceeași biserică mai barată, dar pierdută și întunecată; acelaș preot care-și cântă în grabă imnul adorației. Aceleași bătrâne cerșind îndurarea.

Îngenunche. Cercă să se roage. Dar el nu mai era acelaș. Privirea lui țintă pe figura blajinului. Fiu al omului nu mai vedea în el pe Dumnezeu, ci un tablou ale cărui calități le scrută inconștient, cu obișnuința de a cumpăni sforțarea artistului.

Psalmodia monotonă a preotului, în loc să i se pară rugăciunea șoptită de teama vre-unei atingeri, care să o profaneze, îi se arătă un vers monoton rostit de o gură obosită, care rostește pentru plată. Trecuse de mult timpul extazului aproape mistic al credinței.

Și Roman se încăpățână: Simțea că de se va putea ruga ca altă dată, va simți aleanul din vremea opusă. De ce trecutul lui să învie numai spre al chinui, asemenea acelor strigoi, cari se scoală din morminte pentrua prigoni pe cei iubiți? Dacă răul nu moare și revine să-l tortureze, de ce nu s-ar întoarce și alinul să-l liniștească.

IV. CONSOLAREA IMPOSIBILĂ

Și se sforță. Își aduse aminte că bătrâna care-l crescuse. Paraschiva, avusese într-o istrăvitoare durere o consolare dumnezeiască. Fiica îi murise îngrozitor. Un farmacist mai nătâng și mai lipsit de grijă de căt e permis să fie, îi dăduse otravă în loc de obișnuita ei doctorie. Efectul fusese înspăimântător. In câte-va clipe otrava coprinse întreg organizmul sărmanei ființi. Dese-ori avea convulziuni, cari o zguduiau, asemenea unei atingeri de pilă electrică. Și conștiința și-o păstrase deplină. Într-o rugăminte un lament dureros, le zicea:

— Nu mă lăsați. Mor. Simt cum picioarele mi se răcesc. Mâna îmi e prinsă de ghiață.

Și în neputință să-i fie de vre-un ajutor, mama o ținu în brațe, nebună și nemișcată până ce copila fu un cadavru.

Bătrâna fusese îngrozitor zdrobită. Par-că nu mai făcea parte din lumea pământească. Într-o seară, intră în biserică. Rugăciune umilă, extaz, care dură ceasuri. Când se sculă, în liniștea amurgului, era liniștită. Ea povesti că Maica Domnului se îndurase de dânsa, și făcuse ca fata ei să-i apară și să-i spue să nu mai plângă, căci e acuma într-o lume fericită. Și bătrâna nu mai plânse. Credea, căci văzuse. Numai, din când în când, dorea să o mai vadă, ca și când era unde-va departe.

Roman își amintia seninătatea supremă de pe fața bătrânei Paraschiva, în urma rugăciunei. Era aproape o transfigurare. O liniște atât de supremă, atât de nemărginită, în cât îți inspira credința că mâna dumnezeiască o atinsese.

Și Ronescu își aminti cuvintele, cu cari bătrâna îl învățase să se roage. Le rosti. Dar vocea lui răsună straniu, ca un ecou din timpurile trecute. Era un alt el ce se ruga. Și pe când, mașinal, amintirea, îi resfiră pe buze șiragul cuvintelor consacrate, cugetul lui zbura aiurea, sau analiza cu nerăbdare rostul fiecărui vocablu.

Iar, actul în sine, i se păru copilăros. Necredința, pe care atâțea ani de citire și meditații impii, i-o infiltrase spulbera ori-ce năzuință spre ogoerea de altă dată. Cuvintele răsfrânte curgeau banale, cum aceleași cuvinte cădeau a lene de pe buzele oficiantului. Preotul era obișnuit cu mageștatea actului, pc care-l făcea, și măreția locului nu-l mai înspăimânta, de și credința trăia încă în el; el nu mai credea, și numai puterea amintirei îl făcea să mai caute a-și uda buzele arse în izvorul limpede al rugăciunei.

Încercă din nou. Își concentră tot gândul și cu o sforțare supremă, vru să se izoleze de restul lumei, spre a se adânci numai în actul ce-l săvârșea.

Reuși. Lumea dispăru. Înaintea lui apăru numai imagina lui Crist, învăluit în nimbul dumnezeiesc, cu care pictorul îl înfășurase. Dar acum puterea lui critică, spiritul de necredință, pe care un olimpian ca Goethe îl întrupase în Mefisto, era mai puternic. El coprinse în ghiare plăpânda închipuire a dumnezeirei. Fiului din Nazaret și Galileanul eși mai mare încă din lupta cu negarea — dar fără soarele divinităței, care să-l lumineze.

Roman părăsi biserica și porni cu gandola. Era nemulțămit. Simțea, că mândra lui gândire, care-i dădea superioritatea asupra restului omenirei, îl făcea inferior unei femei ca mama Parasahiva. El, omul, cari răsturna în minte oameni în masse și știa legile firei ca și când ar fi citit în faimoasele cărți ale Sybilei, arse de Sextus — se simțea umilit față de simpla femeie, care-l ducea altă dată la altar. Lui intelectualului, lui puternicului gânditor îi lipsea suprema putere, pe care o avea umilita bătrână. Și atunci i se lămuri însă mai deslușit cerința principală a Galileanului: Credința. Ea îi lipsise, ruptă din suflet prin fatalitarea moștenirilor si a educației. Pierduse o putere de rezistenjă fără voia lui, ci urmând numai o cale trasă de alții, precum robii urmau fascinați duga albie.

Oribilă fatalitate. Roman știa că acolo, în rugăciunea asemenea acelei ale femeei de odinoată, se găsește ogoerea, de nu chiar mângăerea. El o știa și o dorea, —această alinare. Și, totuși, mâini nevăzute, în vremi apuse ascultând de legi misterioase, îi smulseseră această supremă mângâere. El se simțea mai singur, mai amărât, mai micșorat.

Battaglia lopata cu putere. Fruntea lui muncită de chinuri era acum senină. Ce extraordinară, ce miraculoasă întervenire îi dăduse liniște? Și Roman își aminti că îl văzuse, cu câteva clipe mal înainte, făcându-și cruce. Era atâta credință în ochii lui spălăciți,- în cât Roman pricepu că puterea care ogoase pe bătrâna Paraschiva liniștise și chinul gondolierului. Iubire de mamă, iubire de amant, își găsiseră ogoere, de nu tămăduire, în cuvântul dumnezeiesc al Galileanului.

Roman își descoperi fruntea. Vântul serei venea dinspre Lido, aducând zgomote vesele. Pe mal se vedeau la mese, grupe de oameni veseli. Mai încolo se zărea un cal care ducea anevoie tramwaiul, căci trecuse vremea,când venețianii urmau uimiți pașii cailor lui Byron pe umedul nisip al insulei.

De mai departe venea zgomotul apei despicate de brațele înotătorilor și țipetele gingașe ale femeilor, ce-și muiau trupul în Adriatica, asemenea naiadelor antice.

Dar seara se lăsa. Pe orizontul albăstrui începeau să se ivească stelele strălucitoare. Marea se făcea una cu zarea, și La citto d-oro, cum Petrarca spunea Veneției, relua aspectul el fantastic de oraș legandar.

Barca aluneca cu o ușurință uimitoare pe canale. Acum zgomotul părea mai molcom în aceste părți îndepărtate. Singurul vuet, cari stârnea atenția, era strigătul serios al gondolierilor la cotituri.

Țipătul acesta bizar și puternic, avea un efect curios în bruma serei, care se lăsa misterioasă pe tainicul oraș. Fără voe îți evoacă vremea apusă, când pe fiecarepiazzetă pândește câte un bravo, cu spada între dinți și cu stiletul în mână.

Ceasul acesta, al înserărei tainice, e magic. Răscoală tot ascunsul, tot adâncul sufletului în care se pitulează fantasmagoria copilăriei și a citirilor fantastice. Nici o cetate, nici un loc pe lume, nu e mai trist ca Veneția, în această clipă. Se face o tainică legătură între orașul ale cărui lagune ascund mii de mistere și între sufletul ostenit; cetatea bătrânâ, obosită, ce poartă pe frunte stigmatele morței, comunică cu sufletul ostenit de aleanul istrăvirei.

Roman simțea mai mult de când oricând valul amărăciunei copleșindu-l. După cum umbra cuprinsese poalele turnurilor și le înfășurase în nepătrunsul lor mister și se ridicase treptat până să întunece, în vârful veghei lui San-Marco candelele ispășirei, tot ast-fel amarul se ridica și-i strîngea unul câte unul, ori ce gând luminos. Intre zgomotui mărei, care se lamenta în umbră, și furtuna care se zbuciuma în pieptul lui, se stabilise o neînchipuită legătură.

Ce slabă ființă e omul! Ce așteaptă el Roman? De ce nu lăsase ca revolverul mântuitor să-l isbăvească de viața aceasta chinuitoare? Avea vre-o speranță? Spera poate că viitorul să-i acorde vre-o neașteptată bucurie.

Traiului, el nu-i ceruse nici mulțumirile avuției, nici zadarnica satisfacție a gloriei. Bani avea mai mulți decât îi trebuia. Ce să facă cu miile de lei cari-i stau în preajmă. Cercase o clipă să-și mulțumească curiozitatea. Dar, după cum altă dată Byron eșise mai nemulțămit și mai chinuit din toate cercările ispititoare, astfel fugise și Roman de realitate în vis.

Gloria? Speranța celor neputincioși a-și mulțumi vanitatea prin chip simțit, mângâierea celor dezmoșteniți pe lumea pământească, — mângâierea de a ști, poate, că după moarte, numele-ți va fi purtat din gură în gură, batjocorit de unii și înălțat de alții. Ene o alinare? Și apoi ca să se gândească la glorie ar fi trebuit să aibă liniște în cuget. Ca să poată plăzmui cu mintea, lumi închipuite, nevoe era ca mintea să aibă liniștea creatoare. Din furtună, nu poate țâșni de cât fulger, — și fulgerul trece iute și nu lasă în urmă de cât ruine. Orice ar spune poeții, condeiul nu se poate muia în lacrimi nici dalta nu poate zbura pe marmora săpată de ele.

Nu era vina lui dacă deschizînd ochii conștiinței la lume, el nu o văzuse decât prin prizma întristată a filozofiei moderne. De altfel, lipsit de iubirea mamei, lipsit de caldă atmosferă a dragostei familiale, suflet iubitor, el își pusese tot ce mai era într-însul speranță, în Lia. Fie că anii copilăriei arătau mai luminoasă firea, fie că sufletul omenesc e făcut ca să nu fie văduv de nădejde, Roman întrupase in fecioara iubită tot ce alți resfiră pe mii de visuri și de așteptări.

Și Lia păruse că înțelege iubirea lui. Ea se arătase idealul, care îi putea mulțumii năzuințele. Și cu atât mai puternică fusese dezamăgirea, era asemenea unei morți sufletești.

Toate gândurile funebre i se rostogoleau în creier, căci moderna disciplină îl învățase să-și respice sentimentele. Analiza aceasta îl făcea și mai desnădăjduit.

Marea era ispititoare. De pe firida, pe care se sprijinise de luminoasa lui încăpere din Albergo dalla Luna el o auzea gemând și chemând, asemenee Sirenelor din povestea mitologică. O, ce bine ar fi să se culce în undele ei albăstrii, spre a dormi somnul fără vise, — și fără amintiri!

Ușa se deschise și o ființă enormă apăru în pervaz. Roman scoase un strigăt. Cel, care intra asfel în furtunoasa lui luptă, era tovarășul lui din anii tineri.

— Vino! îi strigă Ronescu. Vino!

Se puse în genunchi lângă dânsul, ca altă-dată, când era copil. Și, simțind nevoia de a-și răcori durerea, chiar cu riscul de a întoarce ferul in rană, Roman îi ceru să-i spue tot ce s-a întâmplat acasă, de când părăsise Iașul. Ulmu se supuse.

V. IN CARE SE ARATĂ CA ȘI MORȚII POT VORBII

Enormul prieten începu să-i povestească cele făptuite in lipsa lui, cu toate delicatele precauțiuni ale unei mame, care ar căuta rana unui copil adorat.

El îi spuse viața Liei. Baronul de Vale nu se arăta bărbatul ideal, pe care îndepărtarea îl prezenta. Lia era nenorocită. Ea nu se plângea, dar viața ei întreagă înfățoșa sfâșierea înceată, ce se făcea pe nesimțite.

Baronul intrase în averea ei, și începuse o viață de lux și de dezordine.

Deputat, el debutase la Cameră printr-un discurs strălucit. Discursul, sec și strălucitor, izbea in adversar, asemenea stiletului venețian, care, în clipa când se roșește de sânge, aruncă o ultimă sclipire în soare. Dialectician, era fin și perfect și prinzând în mrejele lui și zdrobind argumentele adversarului, cum un carnivor strivește căpățînă unui alt animal. Om fără multe scrupule el făcea armă din ori și ce argument și lovea ori unde găsea pe dușman descoperit. Mahalagismul înfășurat în formă elegantă a retorecei noi, imperturbalitatea unui principiu, părea mai adânc de cât cea mai clasică și mai superbă tiradă. Lumea e setoasă de scandal; așa e făcut omul, să-l veselească lucrul urât, ce se poate spune pe socoteala semenului său.

Ridicolul omoară, a spus înțelepciunea unui popor; când la ridicol se mai adaogă încă și odiosul, biciul înpletit astfel dintr-un șfichiu și o viperă rănește fără greș. Iar când mâna care-l mânuește, e puternică și îndemânatecă, rana e fără tămăduire.

Totul e să ști să mănuești arma. Cercetează cu deamănuntul viața adversarului. Socotește colț cu colț toată partea mai ascunsă. Caută acțiunea, care-ți pare mai puțin lăudabilă, sau mai puțin de aparat. Ai găsit-o, ia-o. După cum artiștii leagă ametistele și safirurile în anumit cerc de aur, înfășoară fapta cunoscută în anumită formă retorică.

Faptul e uricios? Arată-l publicului cât mai puțin atenuat prin comentarii. E puțin lămurit, poate neadevărat? Dă-l cât mai comentat, cât mai lățit.

Nu e cavaleresc lucru, de acord. Dar logic e să nu exprimăm ori-ce fel de judecată. Judecător nu poate fi de cât o ființă, care ar avea atributele dumnezeirei care ar străbate vederea în cotiturile ascunse ale sufletului și ale intențiilor. Judecata făptuită după norme externe e șubredă și prea mult supusă greșalei. Am avut un exemplu, care-mi pare clasic. Doi prieteni stau în aceeași casă și erau funcționari la aceeași bancă. Unul însurat, muncea din greu să-și ducă familia numeroasă care trăia prin o echilibristică bugetară. Într-o zi se descoperii că din depozitele Băncei lipsiră bani. Unul din ei furase. Care? Nu se putea încă ști. Prietenii își aruncase o privire: cel însurat se înfruptase din bani străini, ne mai putând covârși agonisirea pâinei pentru gurile flămânde. Cel-l-lalt înțelese totul; și mai înțelese că, de va fi arestat tovarășul său, copiii vor fi nenorociți, ducând în viață ghiuleaua numelui intimat, de nu vor muri de foame pe când tatăl va putrezi în vre-o ocnă. Le văzu pe toate, și el care nu furase, care avea oroare de necinstiți, se denunță ca vinovat,- cel-l-alt avea simțul datoriei într-însul, cercă să se revolte. Dar fu nevoit să cedeze, când urmarea aflărei adevărului se înfățișă. Nevinovatul fu arestat. Hula se întinse pe numele lui, cum vulturul Caucazului se năpustea pe Titan și-i sfârteca pieptul. Oamenii îl tratară de hoț, de infami. Veni ceasul judecăței. Răzbunătorul moralei publice îl arătă ca pe un om corupt, fără pic de suflet, fără licărire de cinste, o bestie cu față omenească. Tot ce putu să i se arunce mai puternic în ocară, tot ce fu mai aprig în sfâșiere morală, îi se asvărli în față. Palid și resemnat el primi totul în atitudinea vinovatului confundat. Fu condamnat. Numele i se înscrise în robojul închisorilor, printre hoții de drumul mare. Își schimbă haina cu haina tărcată a ocnașilor, căci societatea întărâtată fu nemiloasă. El se înmormântă într-un mormânt cu sare, având drept

monument ura și rușinea publică, iar drept semn că a trecut prin lume, un număr în catalogul răufăcătorilor.

Și totuși, omul acesta era un erou. Dacă s-ar pune în cumpăna eternităței fapta lui și fapta celui mai mare din eroii turnați în bronz, oarbă ar fi dreptatea de n-ar atârna cumpăna în partea lui.

Și dacă mișel era baronul de Vale, care se servea conștient de judecăți pripite și neadevărate, tot atât de vinovați sânt ceilalți oameni, cari se transformă în judecătorii semenilor lor având drept criteriu o judecată licarindă, și care nu poate fi luminată deplin, spre a cuprinde faptul cu pricinile complexe, care l-au făurit și cu urmările nesfârșite, pe care le isvorăște. O fatalitate — alta de cât cea greacă, dar tot atât de nemiloasă, — ne-a tras în spațiu și în timp o cale de urmat, pe care o urmăm fără a ne abate, calea robilor pământească. Să o urmăm fără a asvârli hulă și mărire, fără a lăsa judecăți, ce nu pot fi de cât nedrept.

Dar asemenea gândiri nu frământau creerul baronului, pentru că el nu avea altă țintă de cât aceea de a parveni. Nu ar fi făcut, se credea, crime pentru aceastea, mai ales crime, cari l-ar fi expus la pedepse,- dar ori-ce alt mijloc era bun. Maxima lui era că trebue o mare îngăduință. Și gândirea aceasta, de o etică superioară chiar celei existente, identică cu a divinului Galilean, nu purcedea de la dânsul dintr-un gând de supremă „ertare” care isvorăște de la sine când omenirea ți se arată ca iresponsabilă de faptele ei, — s-a abuzat de acest cuvânt, totuși, e singurul în stare să traducă un adevăr. Din îngăduința lui, el făcea o treaptă pentru ca succesul să ajungă la dânsul, după cum altădată legenda arată că Romulus deschisese porțile cetăței sale tuturor răufăcătorilor, ca s-o umple numai, fără alt gând filozofic asupra lumei.

De altminteri, personalitatea complexă și superioară, produsul unui neam, care își concentrase în el chintezența inteligenței lui cam decăzute, dar decădere ce strălucește fosforoscența superbă a unei putreziciuni, adunase în jurul lui mulți partizani. Inteligența aceasta,robustă și răspicătoare, atingea aproape genialitatea; filozofia-i, de o ușurință superioară, dar și utilitaristă, îl făcea să apară sub o triplă înfățișare: pentru unii era un fel de monstru moral, pentru alții un patron util, iar pentru cei mai puțini era omul superior, ajuns la o concepție a vieței, în care se arăta cel mai ertător dintre filozofi. Dar ori-cum era judecat, ceva părea constant: strălucita mentalitate a omului, produsul unei decadenți, dar al unei decadenți atât de mărețe în cât nu știai de nu era o stare de superiorizare.

In scurt timp, el își arătase toate calitățile. Dotat cu o putere de muncă colosală și cu un dar de asimilare tot așa de puțin omenesc, părea un magician, care străvede lucruri, ce altor ochi sânt ascunse. Vorba lui elegantă și adecată lumei înconjurătoare, făcea să apară însușirea aceasta în lumina cea mai favorabilă. De altminteri, răspicător adânc al vieței moderne, el înțelesese superior reclama. De ori-ce act măreț al vieței contiporane, el găsi mijlocul să-și lege numele, după cum unii comercianți geniali atârnă pe acel al produselor lor pe stâncele Himalayei și printre valurile Niagarei.

Și se văzu minunea că dandy -ul de odinioară se transformă, rând pe rând, în financiar consumat, care putea să ție piept însuriților oameni de cifre și budgete: un tactician care știa să arate rostul măsurilor strategice și al unităților tactice în contra părerilor militarilor, care-și cuceriseră epoleții pe câmpiile Bulgariei; omal școalei, care adusese lumini noi în încurcatele chestii pedagogice.

Și după cum Mirabeau azvârlea pulberea de aur a vorbelor sale peste aridele cifre ale tezaurului regal, ast-fel baronul ascundea în formă elegantă și captivantă a vorbirei sale amănuntele aceste mai mult de cât aride, mai ales pentru niște profani.

Debuturile lui strălucite aduseră imediat evidența că va ajunge pe pinaclu; că va lua loc pe banca ministerială atât de râvnită, nu mai încăpea discuție. Aceasta era numai o chestie de timp.

Întrebarea cea mare, era însă alta: ce va eși din acest curios amalgam de calități geniale și de viciuri atavistice înfricoșătoare? Atinge-va înălțimi așa de mărețe în cât strălucirea lor va întuneca și petele înăscute, ca de pildă, în cazul lui Mihail Kogălniceanu? Ahriman învinge-va în luptă întunecată ce se da?

Cine putea ști? Unii preziceau că da, alții că nu. Începutul era promițător: se arata numai partea strălucitoare. Frumos, elegant, cu strălucirea orbitoare, pe care o da contactul apusan, el avea tot farmecul și toată atragerea acestor două calități. Vechii idoli ai plebei, ce au nevoie să-și plece fruntea veșnic în colbul unor sandali, fuseseră răsturnați de cutezătorul nou-venit. Bozul lui nu le luase încă locul, dar momentul zorea când în lumina miresmelor își va înălța fruntea.

Se înțelege cu ușurință de ce toți cehii erau întorși în spre baron. In listele, pentru o remaniare a ministerului, numele lui fusese printre cele d-întăi. Era o chestiune de timp numai. Semn caracteristic e că era pus la cele mai varii miisntere, fără ca aceasta să deștepte vre-o nemulțumire ori vre-o nedumerire. Părea la locul lui în ori-cari. Dacă avea prieteni zeloși, avea și dușmani tot așa de neîmpăcați. Deja el devenea un fel de țintă, spre care se năpusteau toate loviturile; invidiile care simțeau în el un rival pericolos prin evidenta lui superioritate, căutau să-l frângă prin mici răutăți, prin mici istorii șoptite și colportate de la unul la altul. Dușmanii luaseră calea cea largă, Presa. — stilet cu mii de ascuțișuri, — împungea în toate părțile, dând lovituri în vânt, ca să nimerească lovitura adevărată, menită să rostogolească sângerat.

Campanie înfricoșată, care se servea de ori-ce armă. Acuitatea bătăliilor noastre politice a devenit atât de puternică, în cât, mai dușmănos de cât în o lupta singulară, rari sânt combatanții, care observă loviturile. Indiferent dacă sânt și alții răniți, polemica din presă sau atacul din întrunirea publică are o singură țintă: să doboare pe adversar.

Aceste atacuri, însă, nu făceau, decât să mărească valoarea omului politic. Cu cât e lovit, cu atât partizanul crește în ochii partidului. Cinstea de a fi o țintă după expresia franceză, arată ce frică intensă procură el adversarului.

Dar dacă norocul lui politic era mat strălucitor, acel al căsniciei lui se întunecă. Lia era pusă în curentul a mii de intrigi, complicate cu afaceri îe „inimă”. Rece și stăpân pe sine, jouisseur în toată puterea cuvântului, el o făcea să sufere prin toate aceste șoptiri.

Descendentă a unui neam, ce cată să se stingă, în ochii ei prea vii, în buzele prea roșii, în carnația înfiorată de pofte, ea ascundea răul mai puțin comun decât se crede — Zeița Neurastenia. Părăsirea din cauza absorbirei de ocupații politice a baronului, o făcea deocamdată, să sufere numai, — să sufere adânc. Zbucium de plâns, scene; cari amenințau să aibă un sfârșit tragic, se succedau în fie-care zi. Ce va fi mai încolo, nimeni nu site, afirmă Ulmu.

Roman se sculă; merse către fereastră. Albergo dalla luna, după cum am spus, e situat pe Canale Grande. Valurile adriatice se izbesc cu furie de temeliile de stâncă ale otelului. Roman deschise fereastra. Zgomotul mărei, ca un suspin imens, năvăli până la dânsul. De departe se auzea cântecul unui gondolier; era o melopee tristă, — o notă cam asemănătoare cu psalmodia îndurerată a doinei noastre.

Sprijinit pe firida ferestei, Roman se uita peste feericul tablou al Veneției adormită sub raza Selenei. O mreajă de raze aurii îl împresurară ca într-o aureolă.

El visa. Ce curioasa înjghebare! Ce stranie fatalitate acea care lângă destinele omenirei! O afinitate așa de neînțeleasă, așa de neexplicată face să se întâlnească în spațiu două firi asemenea. Ce poate voința? Lia vrusese, dorise să fie a lui. Totul trecutul comun, primele zbucniri la viață, primele bucurii și primele lacrimi, recunoștința ca și recunoașterea unei iubiri sincere, toate o aduceau spre dânsul.

Și totul în zadar. Fu destul ca să întâlnească în cale o fire, ce să pătrundă la tainica ei necesitate; fu deajuns să se întâlnească cu o ființă ce părea predestinată pentru a-i mulțumi trupul și vagile dorinți de pervesiune atavistice, pentru ca totul, pentru ca trecutul să se spulbere.

Ce încătușată e sărmana omenire! Nu numai că omul nu poate să-și croiască cum vrea calea, dar nici măcar nu i-e dat să iasă din ea cum dorește. Apusele fantasme ale strămoșilor, nehotărâtă moștenire a unei pervertiri de voință au fost destule ca să facă să-i cadă revolverul din mână, subt impulsul unei raze lunare.

O lacrimă se rostogoli pe fața lui Roman.

Ulmu o zări.

— De ce plângi? îi șopti aplecându-se la genunchiul lui?

— Plâng, fiind-că nu pot face alt ceva.

Și i se păru că vorbele lui sunau banal, ca un cuvânt fără miez, rostit după vechile credinți.

Ioan cercă să-l mângâe prin vorbe alinătoare.

Să nu plângă, ci să caute a-și veni în fire. Lia o cere ea are nevoe de sprijinul său, căci nenorocul o paște.

La vorbele lui, Roman începu să se însuflețească. In risipa gândurilor, în aspra stârpiciune morală, care-l stăpânea, cuvântul prietenului său era un imbold: avea un rost în viață. Va căuta să aducă adevărul și seninul în sufletui femeiei iubite și să înlăture din cale omul acesta fatal.

Ca și când Ulmu îi citea pe față gândurile, se sculă încet, puse mâna la piept și scoase o scrisoare:

— Citește.

Roman luă scrisoarea. Ea purta mii de urme; s-ar fi zis că această scrisoare umblase mult, prin multe măini era frântă în colțuri, mânjită.

Când o deschise și zări iscălitura, Roman strigă:

— O scrisoare de la Joranu! Morții vorbesc.

VI. SCRISOAREA MORTULUI

Roman se apropie de lumină și începu să citească cu lăcomie.

Să-l lăsăm adâncit în citire și, abuzând de calitatea noastră de cronicari, să vedem cum scrisoarea mortului în duel ajunse în mâna lui Ulmu.

Cititorii își amintesc, de sigur, scena îngrozitoare, în care Joranu căzuse cu gâtul despicat de spada baronului de Vale. Ei își amintesc, de asemenea că „prințul” Teulescu, căutând în buzunarul, în care mortul spusese că se află o scrisoare nu găsise nimic.

Cititorii își mai amintesc, că înainte de a începe duelul fatal, baronul schimbase un semn imperceptibil cu unul din asistenți, cari în învălmășeala căderei lui Joranu, se apropiase de haină și, cu o dexteritate, ce arăta un lung exercițiu, extrase cu ușurință scrisoarea.

Apoi plecară. Moartea lui Joranu făcuse mare zgomot. Procurorul local, un tânăr nou-venit din țările apusene — „bonjurnist” cum îi spuneau colegii, — nu voia să deschidă acțiune, cu tot capitolul despre duel.

El credea că legile omenești sunt imperfecte. Ele nu sânt mai tari de cât eresul și obiceiul. De multe ori obiceiul e tiranul, care omoară și chinuește. La urma urmei, societatea urmând un mers evolutiv, nu poate fi violentată prin bunul gust al unui legiuitor. Nu prin faptul că ai scris pe o bucată de hârtie, de-asupra căreia ai înșirat cuvintele: lege o maximă, acea maximă va intra în viață și o va regenta. Poți să fii Richelieu sau Napoleon,- dacă eresul sau obiceiul socoate că sânt fapte, care dezonorează și cari nu se pot șterge de cât expunându-ți viața într-o lupta singulară, în zadar ai să legiferezi amenda sau închisoarea.

Eu, om superior, care nu fac caz de credința mulțimei, sânt nevoit, totuși, să țin seama de credințele ei. Tu, societate, m-ai făcut sociabil. Acum simt nevoia absolută ca să trăesc în contact cu semenii mei și această în anumite condiții, care să nu transforme conviețuirea într-un chin perpetru. Dacă ei consideră că anume faptă nu se poate șterge decât prin anume reparație, că de nu mă voiu supune acestei păreri, pentru ei sânt un poltron și un mișel, poți să-mi pui restricții, eu voiu fi nevoit să mă supun cerinței lor, iar nu legei. Pedeapsa, ce mi se va da, mă va costa mai puțin de cât disprețul lor continuu, care-mi va face viața socială imposibilă.

Dar oare, ai dreptul să mă pedepsești? Nomothet, nu ai alt rost de cât a concretiza în legi, norme care să-mi înlesnească traiul în societate. Deci trebue să urmărești evoluția gândului public și să armonizezi legislația cu credințele populare. Nu trebue să mă pui, pe mine, individ, în conflict cu societatea, — cu colectivitata indivizilor.

Iar dacă etica superioară îți stă într-ajutor, tot nu ai dreptul să faci a interveni legile penale. Societate, ai destule mijloace a lumina și îndruma conștiința publică, când cerințele mulțimei vor fi de acord cu acele ale eticei, atunci vei avea tot dreptul să mă pedepsești de mă voi abate.

Cam aceste gânduri se sbătură în capul procurorului. El, de acord cu centrul, clasă afacerea. Încă odată, condica penală rămase neputincioasă în fața obiceiului.

Baronul nu avusese vreme ziua, să se întâlnească cu ser-

vitorul Grigore Suteanu. Scrisoarea rămase in buzunarul acestuia.

Seara, Grigore se duse să-și vadă o „prietenă” Lola, fată in casă la Doamna Ghika.

El sui pe scara de din dos, întră în odaia „duduei” și se puse la „taifas”.

Fata rumenă și bălae, ca ori ce Gretchen, avea destul lipici ca să facă să treacă timpul ușor, să zboare clipele ca aripele unei rândunele. Dar când era mai afundat în răsfoirea cărței de dragoste, de odată un zgomot se auzi pe faimoasa scară: un pas greoiu suia treptele.

Lola îngălbeni.

— Iohann.

Și Grigore era galben. Ce să făcea ea de dădea ochii cu vijeliosul Iohann? Iohann era renumit prin puterea pumnilor săi. Într-o zi, trei rândași săriră să-l bată. Iohann apuca pe fie-care de găt, și-i buși așa de puternic în al treilea, în cât tustrei se rostogoliră la pământ, plini de sânge. Se putea întâmpla o nenorocire.

Grigore era prudent: eși printr-o ferestruică, se agăță de streașină și, opitindu-se puternic, se găsi pe coperiș. Dar acolo, o boare mai răcoroasă, precum și un moment de reculegere, îl făcu să vadă că era numai în cămașă. Hainele îi rămăsese la iubita Lola,

Grigore era pudic: nu putea să rămăe ast-fel expus în bătaia lunei la privirile trecătorilor. El alunecă cu încetul pe recile plăci de tinichea, dădu peste o spărtură,- intră în pod și de-abea făcu câți-va pași când auzi un țipăt: o spălătoriță, care întindea niște rufe, fugi după ce țipă:

— Stafia.

Grigore era abil: el profită de ocazie, coboră cu agilitate scara pe urmele nălucoasei și răsuflă. Putea acum ajunge până acasă. Dac-ar fi știut ce se petrecea în odaia „duduei” bietul. Grigore nu ar fi făcut atâta gimnastică. Lola, stăpână pe sine ca un diplomat bătrân, strânse, repede hainele într-un cufăr și, frecându-se la ochi ca o somnoroasă trezită în pripă, deschise lui Iohann. Iohann începu răsfoirea cărței de acolo, de undeo lăsase Grigore, fără a presupune că altul îi tăiase foile.

Dar Grigore visa numai drame îngrozitoare cum citise el prin romanele populare. Nu mai dete pe la frumoasa Lola, ceea ce fu spre norocirea lui.

Într-o zi Iohann avu gând să-și inspecteze garderoba și, deschizând faimosul cufăr, găsi o haină străină, —aceea a lui Grigore. Sucită și răsucită, ea lăsă să scape din buzunar scrisoarea, pe care o tăinuia de atâta vreme. Iohann era om cu judecată repede: după ce puse mâna în chica blondă a Lolei și-i făcu oare care judecată scurtă, se hotără să ducă scrisoarea la adresă doar va găsi și pe „dumnealui”.

Când sună la Roman și se află în fața lui Ulmu, Iohann simți că faimoasa lui bărbăție începea să dispară. EI se uită lung la statura maestoasă a Iui Ioan, Ia pumnul lui, care avea proporții respectabile și la ochii cei negri mai ales care se pironiră asupra nou venitului cu o fixitate de rău augur. Mai puneți că de-asupra acestor fulgere ațintite, se îmbinau nou sprincene stufoase și întunecate ca doi nouri purtători de furtună și veți înțelege de ce Iohann stătu un moment la cumpănă.

Era prea, cum spunea în limbajul pestriț, pe care-l afecționa.

Dar cum nu deschidea gura, simți că mâna enormă a uriașului se lăsă pe umăr, pe când furtunoasele sprâncene se îmbinau mai mult încă, iar fulgerele din ochi se făceau mai negre. Iohann crezu că situația devenea critică: renunțând la ori ce gând de răzbunare, el scoase scrisoarea, o dete lui Ioan fără un cuvânt, salută și se retrase foarte repede.

Ulmu puse scrisoarea în buzunar. Aproape uitase de ea. Când primi telegrama lui Roman căută să-i ducă ori-ce știre, care ar putea să-l mai aline, să-l mai facă a uita ce-l chinuia.

Atunci își aminti de scrisoarea fantasticului Iohann. Și i-o duse.

VII. ZBUCIUM

Roman citi — ș-apoi căzu pe gânduri.

Scrisoarea fusese redactată câte-va ceasuri înainte ca duelul, pe care totul îl făcea să se prevadă ca nemilos, să înceapă. In momentul, în care Joranu avea să-și joace soarta pe-o lovitură de spadă, ar trebui să i se presupue o prea mare tărie de suflet, ca să se creadă că avusese limștea să combine o asemenea monstruasă acuzare.

Sau faptele erau adevărate și curseseră de la sine în vârful condeiului celui, care avea să moară; sau Joranu era un monstru.

Nu. Joranu nu mințise.

Dar, atunci, baronul era vinovat după cum arată scrisoarea. El, depozitarul unei taine de dincolo de mormânt, avea o misiune de îndeplinit; ar fi fost sacrilegiu și infam, dacă, pe un motiv de sentiment, s-ar fi dat înapoi. Faptele erau clare. Joranu încercase să facă dreptate cu spada. El fusese învinsul: cazul îl prevăzuse și scrisoarea aceasta îl învestea cu o sarcină înaltă.

Ș-apoi, iubirea Liei, Dan o pângărise. Lia nu iubea în el pe adevăratul baron de Vale, pe tovarășul Robilor nopței, pe părtașul la uciderea lui Moise Aricivo, ci pe un om ideal, acel a cărui mască și-o pusese cu atâta iscusință. Era o operă de pietate să i se descopere tot adevărul, să nu mai fîe lasată pradă unei minciuni.

Da. Dar dacă ruperea acestui văl o omoră?

Dacă ea își găsea fericirea în aecastă neștiință?

Făcea oare să riște viața ei pentru răzbunarea „moralei sociale” și ca să asculte vorba unui mort? Nu era oare numai ura lui, care vorbea, ura în contra omului, ce-i răpise pe Lia?

Roman își ducea zilele în frământările acestor gânduri. In orașul de uitare, toate zidurile, marea, legendele, până și vorba gondolierului Battaglia îl întețeau să zbucnească.

Și un gând puternic se pusese in cumpănă îndoelilor lui. El își aduse aminte că pentru uciderea lui Aricivo, fusese condamnat altul — un bătrân, își amintea Roman. Și el avea dovada în mână, — scrisoarea, care-i arată în amănunțimi chipul de a stabili adevărul în această chestie, — că numai Robii nopței, conduși de baron, erau vinovați de această ucidere. Deci, un inocent, și un inocent, care avea 80 de ani, suferea chinul ocnei pe nedrept. Roman trebuia să vorbească.

Pe când sta în luptă cu sine însuși, Ulmu veni într-o dimineață și-i zise:

— Două scrisori.

— Dă-le.

Roman se uită la scriere. Una aproape necunoscută, de la vre-un prieten uitat. A doua, de la „mătușa”.

Scrisoarea bătrânei era înduioșătoare. De când de Vale era Ministru, Lia trăise aproape părăsită; el sta la București, ea la lași. Născuse un copil. Micuțul se bolnăvise; ea îi telegrafiase, dar domnul „ministru” nu avusese vreme să vie să-l vadă. După o scurtă boală, el muri. Lia era aproape nebună. In sfâșierea fericirei ei, ea își adunase toată iubirea asupra micuțului prunc. Cu dânsul se ducea și ultima rază de vesel noroc. „Domnul ministru” se deplasă cu mare greutate și veni la înmormântare. Văzând-o așa de tristă, așa de abătută, rătăcind între hotarele nebuniei și ale limpezimei, mătușa se revoltase. Ea impuse „-domnului ministru”— cuvintele acestea reveneau in scrisoare ca o amenințătoare ironie, de căte ori era vorba de baron, — ca să o ia cu dânsul la București. De Vale se supuse.

Dar viața pe care o ducea Lia la București, era mai chinuitoare încă. Durerea perderei copilului se mai molcomise. Bărbatul, însă, nu-i mai revenea. Urmând exemplele unei societăți prea rafinate, el își împărțea inima și vremea, cât îl lăsau afacerile, între toate frumusețile în vază din Capitală; scrisori compromițătoare pentru omul public, iscălite de orizontale celebre, și scrise întermeni de o lubricitate exascperantă, fuseseră publicate în facsimile prin ziarele din opoziție. In urma unei scene de donjuanism, el se bătuse în duel cu un ofițer și fusese rănit.

Părăsita citea și asista la toate „isprăvile” soțului. La exasperarea femeiei batjocorite, mai adăugându-se și enervarea unei firi ca a ei, începuseră să circule felurite zvonuri pe socoteala Liei.

Un roiu de perde-vară cari o vedeau mai frumoasă și mai părăsită de cât ori când nu o lăsau o clipă înparagină. O credeau jicnită cum și era,—,,mititica îmi scrie scrisori de ar plânge un tigru”, spunea sentimentala mătușă, — și voiau să-i ofere chip de răzbunare femeiască. De Vale fusese avertizat; dar el ridicase nepăsător din umere, spunând că va ucide pe cine o va atinge.

Bătrâna îi cerea sfatul. Era de toată evidența că un scandal va urma. Cu un om ca de Vale, scandalul putea să ia proporțiile unei drame, și nu se știe dacă eroina nu-i va pune capăt prin moartea ei.

Scrisoarea se încheia cu o chemare în ajutor. Lia era nenorocită. Trebuia ca Roman să vie să o scape.

Roman rămase nemișcat. Iată fericirea, pe care să temea să n-o zdrobească.

A doua scrisoare era de la un amic, Săruleanu, și aducea știri politice. Regimul liberal, care stăpânea țara, era pe sfârșite. Șeful, singurul pretext de a fi a unui conglomerat curios, era istovit, îmbătrânit și scurs, el nu mai putea ține pept lăcomiilor, pe care singur le stârnise.

Când epoca ideologiei trecuse, visătorul de la 1848 văzu că mișcarea nu avusese țintă, ca mișcarea socială. Clasa intermediară, în sprijinul căreia să fi venit această bruscă revoluție, aproape nu exista. Clasa comerciantă nu avea mare importanță de oare-ce tot negoțul țărilor era în mâini străine.

Atunci, ideologii de altă dată, hotărâră să creeze, o asemenea clasă, comentând în chip anumit faimoasa formulă a unui doctrinar francez,. enrichissezvous„ . Se creă, înt-adevăr, în mod artificial o pătură burgheză —dar se făcură atâtea concuziuni, se uneltiră atâtea afaceri în cât regimul amenință să se prăbușească de la început în noroiu, dacă victoria militară nu venea să-și strângă o clipă aripele asupra țărei. Zgomotul luptei pentru independență făcu să tacă orice resimțimând; lumea era sub impresia tunului, care bubuia departe.

Dar, când năluca războiului se duse,- când începură să se ivească din toate părțile dovezi că „patrioții” cari îl explotau cu atâta furie, traficaseră și cu dânsul; când se dovedi că ministerul de războiu, fiind pe banca ministerială fusese amestecat în asemenea afaceri, că coloneii și generalii, cărora le era încredințată paza țărei, o vânduseră, când la spatele a mai fie-căruia fruntaș din partidul de la putere se văzu umbra unui jandarm,—țarase ridică întro’ exacerbație de ură și de indignare. Era momentul, în care Săruleanu scria lui Roman.

Simțind atmosfera imposibilă, în care se da lupta, Ministerul demisionase.

Șeful colectivităței simțea că un minister compus numai din elementele vechi, nu putea să dăinuiasă; de aceea căutase să facă a intra în el câte-va elemente tinere, care să ocupe primul plan, să dea și să primească lupta în locul elementelor uzate și cari nu mai puteau duce campania. El simțea aceasta și făcu tot posibilul ca de Vale să intre în minister.

Rămăsese o dificultate: Ministerul de războiu. Primul ministru căuta să obție concursul șefului Statului și îl obținu. Nu găsi un general, care să consintă a lua portofoliul ministerului de războiu decât atunci, când șeful armatei dădu ordin.

Alegerile se făcură de acest Minister și fură pătate de sânge. In diferite puncte ale țărei, Galați, Râmnicul-Vâlcei, București chiar, se făcură omoruri electorale.

Lupta luase un catacter de o sălbătăcie necunoscută la noî. Săruleanu povestea cum fusese arestat la Galați, luate între baionetele soldaților șî condus pe jos, pe strada Mare, la arest, care era afară din oraș. In dreptul cofetăriei Universelle, plină ca de obiceiu, de lumea cea mai bună, cortegiul trecu în spre seară. Se făcu o tăcere sepulcrală. Apoi, fără premeditare, toți se sculară și se descoperiră respectos, cum ar saluta moaștele unui martir. Acest amănunt arăta starea spiritelor.

Un tip de politician, Săruleanu. De origină greacă, pe care nu o căuta să o mascheze, el intrase de timpuriu în magistratură. Dar nu rămase mult timp,- temperamentul său nu se putea mulțumi cu luptele de la barou.

Mic de stat, pipernicit, subțire, ducea pe umeri eleganți, un cap fin, de-o inteligență rară. Ați văzut monede de ale împăratului Aureliu? Figură subțire, gură lină și mobilă, nasul după torma căreia tradiția născoci numele de grec, de și n-are mare temeinicie, urechea subțire, roză, ca a unei femei și de o desăvârșită luctare, — o sculptură medievală făcută în carne. Fruntea pătrată, cam umbrită de firile subțiri ale unui păr cărunțit, înainte de vreme.

Dar partea caracteristică erau ochii săi. Mari, anormali de mari, de-un negru intens și tulburător, ei se aținteau cu fixitate bolnăvicioasă asupra interlocutorului.

Expresia acestor ochi era variată la nesfărșit; când aspri ca ai unui călău, când visători ca ai unui poet, când galeși ca ai unui copil alintat.

Și sufletul, pe care-l oglindeau era asemenea. Inegal și complex, capabil de momente de o energie sălbatecă și de deprimări cum numai copii pot avea,- viclean pănă a întrece pe cel mai de seamă diplomat și naiv până a fi înșelat de un băețandru. Era cult. Cultură multilaterală, care se răsfrângea în articole nervoase de polemică politică. De citeai unul de economie sau vre-un portret zeflemist, nu te puteai opri să exclami: Săruleanu l-a scris.

De altminteri suflet chinuit, în goană după un ideal neatins. Orator fără efecte, vedeai în ochi nemulțămirea că, în fugă după cuvântul, care,,să exprime adevărul”, nu-i putea atinge zborul. Înamorat de forme și culori, —atavism îndepărtat — el își petrecuse viața prin muzeele orașelor celebre. Dar bizară coincidență. De câte ori punea mâna pe pensula, — însuși picta, — își perdeavisul în conturul unei madone bizantine, pe care o reîncepea în continu, cu aceeași nemulțumire de rezultat. De multe ori trecători cosmopoliți ai Galațului, cari priveau cu oare-care lăcomie printre ferestrele larg deschise ale casei lui, vedeau pe Săruleanu ceasuri întregi nemișcat înaintea unei scânduri, pregătite pe care se vedea schițată icoana.

Sufletul omului enervat și chinuit, se distinse în vremea hotărâtoare a vieței lui. Când, doborând regimul contra căruia lupta se ducea în acest moment cu aprigime, războinici de azi ajunseră învingători, învinșii stârniră pe seama lui Săruleanu o acuzare infamă, care mai pe urmă se lămuri înaintea tribunalelor. Dar până să vie sentința salvatoare, bietul Săruleanu muri în așteptare. Chinul acestui suflet singuratic se arătă minunat printr-un amănunt: ne mai putând dormi, ne mai putând lucra, se rugă de un prieten, care-l primi să-i prășească via. Munca și oboseala fizică îi dădură câte-va clipe de odihnâ.

La alegerile, care se făcuseră, siguri că nu vor fi

dezmințiți, Săruleanu și toate grupele, ce formau opoziția, puseră candidatura lui Roman la Galați, unde era cunoscut, căci una din moșiile lui, era situată în județul Covurlui. Lupta să dăduse năprasnică, — arestarea lui Săruleanu subt inculparea de asasinat, o dovedea. Dar eșiră învingători. Peste puțin aveau să se convoace Corpurile legiuitoare. Acum urma să se dea lupta decisivă. Primul, care trebuia să fie atacat era baronul. De sigur, în acest duel cu de Vale nu putea fi un potrivnic mai bine ales și mai cu speranța de a-l învinge de cât Roman...

Acum lucrurile se precizeau. Trebuia să se declare. Era pus în fața unei întrebări, al cărei răspuns nu se mai putea eluda. Și nehotărârea lui Roman luă din nou zbor. Dar acum avea lângă dânsul ascendentul unei voinți mai mult de cât puternică. Săruleanu îl domina cu totul. La toate obiecțiunele pe care le punea Roman prin scrisoare prevăzătorul Săruleanu răspundea fără greutate. Apoi în cumpăna sa căzu și scrisoarea „Tanti”. Și, apoi, apăru figura plânsă a Liei, care-l chema să-o scape. Aceasta fu ultima clipă de nehotărâre.

Se reculese și puse mâna pe umărul lui Ulmu:

— Mâine plecăm.

Ioan îl îmbrățișă.

— Așa te vreau.

VIII. ZBUCIUM IN ȚARA

Revoluția de la 1848, în faza ei socială, era factice. In alte părți, ea a fost ultima luptă pentru supremație, dată de ceea ce s-a numit Tiers état. Prima bătălie fusese marea revoluție franceză. Din ce se compunea starea mijlocie? Din burghezime: clerul de jos și ne-gustorimea.

La noi, clerul nu putea lua parte la o mișcare de revendicare, de oare-ce nu avea nimic de revendicat. Nu trebuiau revoluții și renovări sociale pentru îmbunătățirea soartei sale materiale. Cât privește ocuparea posturilor însemnate ale Bisericei, ele nu au fost niciodată în puterea privilegiilor, cum era în Apus. Biserica ortodoxă a fost tot-d-a-una democrată. Ocuparea locurilor de frunte s-a făcut mai tot-d-a-una pe cale de elecțiune și mulți porniți de foarte jos au ajuns la pinaclul ei. Dacă mitropoliții erau mai des boeri, aceasta se datorește faptului că funcțiunea cerea de la om oarecare cultură și, mult timp, cultura mai superioară, din cauza lipsei de școli în țară, era apanajul clasei boerești, cari putea să-și trimeată copiii la școlile străine, — în specie, la școlilele teologice din Rusia. Preoții din fruntea mulțimei de la Islaz sau de la București nu se aflau acolo ca reprezentanți ai clasei lor, ci numai ca oameni duși de un anumit curent.

O clasă de burghezie negustorească nu exista la noi. In Franța, sau în alte părți apusene, intermediarii între producători și consumatori formau o ordine socială numeroasă și cu rost. Ei aveau tradiții și legături cu alte țări; căci acesta e comerțul. Schimbul produselor naționale nu constitue comerțul.

Dar negustorii români, adică autohtoni, cari să cumpere produsele solului nostru spre a le vinde în altă parte și a aduce, în schimb, mărfuri străine, existau numai ca excepție. Acest rost social l-au îndeplinit turcii, genovezii, venețianii, grecii, germanii cu diferite denumiri

francezii. Românii, în genere, erau agricultori și crescători de vite. Lipsa de intermediari se dovedește și prin mulțimea bâlciurilor sau iarmaroacelor, cari aveau loc la intervale foarte scurte, mai în fie-care oraș. Acolo românul își aducea produsul muncei lui, iar negustorul străin, lucrurile de care aveau necesitate.

Puțina industrie locală era iar în mâini neromâne -armenii aveau monopolul ceaprazeriei, plăpumăriei, etc, -evreii făceau pe micii negustori și pe zarafii; grecii erau intermediarii în afaceri de grâne. Șaiacul era produs prin mănăstiri, iar borangicul și alte pânzături se lucrau prin fiecare casă.

Rămân agricultorii. Poate că muncitorii pământului puteau compensa lipsa clasei de negustori: Să cercetăm.

Intâiu, să facem o distincție. Erau exploatatorii propietăței mari și țărani.

Proprietarii mari își exploatau, în deobște, singuri avutul. Ei erau boeri. Când își arendau pământurile, așa numiții posesori erau iarăși străini: grecii sau armeni, cari începuseră prin a fi oameni de casă ai boerilor sprea le lua apoi moșiile în arendă sau a le cumpăra cu bani agonisiți prin negustorie.

Țăranii nu erau burghezia.

Și, totuși, mișcarea s-a produs. Care e explicația?

Revoluția franceză a fost o izbucnire atât de puternică, în cât a zguduit lumea în depărtare. Până și în fundul Rusiei mișcarea franceză se resimți. Cititorii își amintesc de sigur că teritoriul Principatelor dunărene a fost un fel de refugiu al emigrărei jacobine. Agenții Republicei și ai Imperiului la București au jucat un rol mare în acele vremuri, ca și faimoșii reprezentanți ai Republicei pe lângă Padișah.

Revoluția a lăsat în urma ei o lungă perturbare și un fel de exaltare a spiritilor, exaltare exarcebată încă prin reacțiunea, care a urmat tratatului de la Viena. Educația tinerilor, dată în acea atmosferă, trebuia să fie fatal liberală. De altminteri, starea sufletească se învederează prin frigurile unui curios misticism, care cuprinsese lumea. Societățile secrete, cari se ascundeau prin venta sau pădurile Germaniei, aveau ca bază o înfrigurată credință mistică în simbolurile și dogmele liberale, care nu se poate, asemăna de cât cu primii ani ai creștinizmului, ce și el se înfățișa lumei ca o protestare de libertate. Poate că așa e conformată firea omului, ca să să aspire veșnic la sfărâmarea ori-cărui jug, ori-cărei piedici- Aristogiton și Brutus nu sânt, în definitiv, decât niște omorători; totuși, această neistovită dorința a omului i-a transformat în eroi.

Introducerea instituțiilor moderne în organismul cam turcesc al țărei, aduse cu sine trebuința altor elemente altminteri preparate, pentru efectuarea nouilor lor îndatoriri. Clasele liberale erau iarăși în mâna străinilor; acei faimoși „doftori” sau „dăscăli”, ale căror nume legenda sau scrierile contiporane le-au păstrat, erau străini. Acum încep fiii țărei să le ia locul. Ei cauta, logic,învățătură în Apus, de unde revin cu iubirea aproape mistică a formulelor liberale.

Școlile chiar, care se întemeiau în țară, erau pornite din acelaș gând. Școala lui Gheorghe Lazăr a dat pe conducătorul revoluției muntene, pe Ion Rădulescu, ziseși Eliade. Promotorul ideilor liberale în Moldova, adevaratul promotor în fapt, a fost Gheorghe Asachi, a cărui cultură fu căștigată în țările apusene. Acești apostoli ai unui cult, acești oameni a căror minte

fusese frământată cu ideile liberalismului, trebuiau să cerce a introduce în țară visul de peste țărmuri depărtate. Și această cercare era favorizată de o deșteptare a simțimântului național care, de la marea tulburare adusă de Napoleon, se reînoise în toată Europa. La noi, fenomenul era mai curios. Dominația străină suprapuseso pătură de altă origină peste stratul adânc al poporului român: acea pătură venea cu o cultură specială, o limbă și o civilizație anume. Românii în adâncul națiunei, nu se puteau forma după dânsa, ea nu se putea da după calupul român, de oare ce reprezenta o stare culturală mai superioară. Amorțirea energiei naționale făcu ca această stare de lucruri să dăinuiască, — până când leul se scutură.

De-acum, ori-ce jug e apăsător și el încearcă să-l lepede. Apostolii moderni, — machiavelism inconștient sau voit, — împreună ambele cerinți și formează revoluția de la 1848.

In folosul cui, însă, se făcea ea?

In folosul cătorva individualități. Mișcarea evolutivă, introducea de la sine perfecționarea organizărei moderne a statului, — reglementul organic e un progres evident față cu trecutul. Restul, excesivul democratism, care s-a imprimat nouilor legiuiri la 1848, cât și apoi, nu a făcut de cât să părem anormali, rupând ori-ce legătură cu trecutul și maimuțărind țări, cari nu aveau nici o legătură cu noi.

In capul trebilor veniră oameni, cari aveau cultul libertăței. Neputându-se sprijini pe o pătură burgheză ei cercară să stabilească una. Profesiunile liberale începură să fie pline de români, — doctori, profesori, îngineri și,mai ales, avocați. Dar cu aceștia tot nu se putea stabili

o clasă, care să aibă conducerea trebilor publice. In ori-ce stat, în organizația burghezească, în care criteriul greutăței sociale nu mai era nașterea, averea constituia singura normă. Și atunci începu acea nebună goană după îmbogățire.

Un period aproape identic s-a întâmplat în Franța subt Napoleon al III. Starea burgheză concretizându-se și stabilindu-se pe baze mai solide, furia banilor era boala, care zguduia organismul. Atunci au fost „lansate” cele mai mari întreprinderi și s-au efectuat cele mai „colosale” afaceri, din care unele au trecut pe dinaintea juraților.

La noi, faptul a fost și mai explicabil. Pătura „ideologilor”, ajunsă stăpănitoare, avea să prezideze la înzestrarea statului cu o organizare modernă. Prin mâinile ei sau ale noilor adepți, aveau să treacă milioanele. Dar cine putea să vie la dânșii? Tot ce fusese însuflețit de idealul liberal se înrolase subt steagul roș încă din vremea luptei. Acum, după ce triumful se lăsase din partea lor, veneau vânătorii de situații, zestrea guvernamentală care se ivea, toți lipsiți de conștiință și de avere, dar nu de inteligență, dezmoșteniți de bunurile vieței, cari înțelegeau să se înfrupte și ei pe ori-ce cale. Aceștia aveau să formeze armata, marea hordie liberală, cu cari puțini „revoluționari” trebuiau să stăpânească.

In fața acestei situații roșii se aflau de la început. O parte, în care ideologia se afla legată de o sumă de scrupule, nu înțelese să se servească de asemenea auxiliari. Cei-l-alți, în care atavismul îndepărtat făcea să vibreze gândul vre-unui cuceritor slav, pricepură că trebuiau să se serve de dânșii, sub pedeapsa de a perde din mână victoria, pe care evenimente străine, in mare parte, de dânșii le-o adusese.

Și armata se organiză, supusă până la distrugerea ori cărui simțimând de demnitate.

Totul se rezuma într-un om, a cărui înălțare avea să le dea dreptul să se împărtășească din toate bunurile, de care fuseseră lipsiți până atunci. Neavând nici o legătură cu trecutul, nici o sancțiune morală în dezlipirea absolută de ori-ce înrudire, care ar fi putut forma un obstacol dorului neînfrânat de câștig, asigurați de o puternică protecție, în contra legilor, în schimbul unui devotament pasiv împins până la fanatism, ei își permiseră ori-ce.

In schimb, omul în mâinele căruia abdicaseră era un om. El avu dibăcia și norocul să-și înscrie numele în josul păgînilor celor mai glorioase ale istoriei noastre contimporane. Dacă temperamentul lui autoritar înăbușise ori-ce viziune de ideolog, așa în cât puținele sclipiri de liberalism să apară numai în puterea educației, în schimb soarta zâmbitoare, sau abilitatea omului, făcuse să se petreacă în timpul domniei lui o serie de fapte glorioase. Și victoria militară și înălțarea politică își strânseră aripile, și se lăsară de asupra coroanei făurită din oțelul unui tun al Osmanliului. Dar purpura acoperea o nesfârșită serie de fapte penale. Arbitrariul domnea fără replică, pentru motivul că acei, care aveau să aplice legile, erau însăși în luptă cu dânsele. A facerile se țineau lanț; noile înbunătățiri, introduse de reorganizarea statului, cereau cheltuială de milioane, una singură făcu milionari în țară și în străinătate, așa încât prințul de Bismarck, a cărui casă era situată între doi financieri, din care unul era concesionarul nostru, putu să zică în gura mare:

— Mă aflu ca Christos pe cruce: între doi tâlhari, câtă vreme faptele glorioase și politice conpensaseră afacerile, țara tăcu. Era o înțelegere tacită: dă-mi înălțare și dă-le în schimb bani, luați prin ori-ce mijloc. Dar omul începu să decline, norocul începu să închidă ochii, așa că aripele lui îl duceau aiurea de cât pe capul atotputernicului ministru. Frigurile liberale încetase în Europa, așa că a doua generație văzu cu scârbă și revoltă fapte urâte, fără a le găsi scuză în origina roșie a anului revoluționar.

Omul a-tot-puternic simțea că nu mai are destulă putere ca să acopere tot vălmășagul de fapte penale. Din când în când, un procuror aducea înaintea judecătorului pe un ministru acuzat că a furat de toate, până și ceasornice,- pe un general dovedit că a traficat cu ghiulele, cu care trebuiau încărcate tunurile noastre pe câmpul de războiu, ghiulele cari, în loc să ducă moartea exploadând în lagărul turcesc, exploadau la gura tunului, înainte din timp.

Iată atmosfera în care de Vale intrase în minister. Om cu educație specială, lipsit absolut de scrupule, dar de un talent superior, el era în elementul său. Slab prin trecutul său, el nu putea să aducă nemulțumiri șefului a cărui cinste personală, totuși, nu a fost vr-odată bănuită. Dar în schimb avea să fie cel mai activ agent al luptei, ce se da. Talentul și inteligența erau o garanție pentru cârdășie, iar lipsa lui de scrupule îl făcea volnic să înțeleagă și să acopere toate nemerniciile. Cei, pe care îi înțelegea așa de bine, aveau de asemenea, tot interesul să-l pue în frunte,- ast-fel avea puterea să-i ocrotească.

Dar țara se desmeticise. Frământarea și zbuciumul erau grozave. Fie-care din crimele și din furturile, care descopereau, nu făcea de cât să întețească revolta publică. Având o luptă cu astfel de oameni, lupta se da fără milă, chiar cu expunerea vieței fie-căruia. Opoziția, care sintetiza revolta publică și o înoda cu dorul fie-căruia de a ajunge la alt liman, ducea campanie aprigă cum n-a mai fost.

In rândurile acestor luptători era chemat Roman.

IX. PREGĂTIRI DE LUPTĂ

De cum păși pragul adunărei, Roman avu sinteza situației. Camera ținea ședință. La tribună era un orator, Rascu, care vorbea în chestie personală. Dar nimeni nu lua seama. Toate privirile erau ațintite asupra băncei ministeriale. Primul ministru, omul a-tot-puternic, Ioan Florian, stătea în capăt. In jurul lui erau toți miniștrii. Jianu, bătrân, scurt, gros, chel, care părea că urmărește în zbor un gând; Federi, lung, subțire, ceva mai nepăsător, conversând cu doi prieteni. In ajun se bătuse în duel cu un vehement orator al opoziției și-l rănise la mână. Ziarele îl atacau cu o furie nebună, numindu-l asasin. Rănitul era vizitat de toate căpităniile țărei, cari găsise un nou prilej a manifesta în contra detestatului regim.

Lângă dânsul se afla ministrul instrucției. In ajun se judecase, la Universitate, procesul a 3 profesori, culpabili de a fi semnat un manifest al opoziției, cari nu era tocmai reverențios cu șeful statului. Profesorii fuseseră achitați, așa că aceasta se interpreta cu un blam dat de Universitate ministrului. Om nervos, el era, vădit, într-o agitație ccntinuă.

Dar toate privirile se îndreptau în spre Florian. Mic, bătrân, cu părul alb și creț, el avea la colțul gurei un zâmbet de o seninătate olimpiană. Foarte primitor, el găsea o vorbă bună pentru toți. In acest moment i se prezenta un tânăr, căruia moșneagul îi vorbea cu alintare, pe când mâna și-o lăsase pe umărul neofitului.

Farmecul principal al acestui cuceritor de oameni sta în privirea lui senină. Ea părea că cuprinde două lumini limpezi ca acele ale unui copil și se lăsa pe fața intervorbitorului ca două raze de soare. Dar acum era distrat. Seninătatea, naturală altă-dată, acum părea afectată. O încrețitură îndărătnică pe frunțe și o scobitură mai adâncă a colțului gurei arătau preocuparea omului.

De-odată se făcu tăcere. Prințul Grațiani, cari prezida — un bătrân solemn și cam copilăros, citi declarația fostului ministru de războiu, cari cerea să fie trimis înaintea Curței de Casație, ca să fie judecat. Clipa era hotărâtoare. In mintea tuturora venea gândul că acume ceasul cumpenei. Domnia aceasta lungă se prăvălea; atât de mare era vâlva din țară, în cât vinovații simțeau nevoia să ceară singuri judecată, cât încă stăpânul era la putere, spre a nu fi judecați apoi.

Privirile încărcate de întristare se lăsară pe Florianu. El întrupa tot trecutul măreț al acestui partid. La el mergeau toate speranțele.

Dar Florian părea învins. Privirea-i, senină adinioară încă, se întuneca; laciimi aproape izvoriră de subt pleoape. Era un moment sfâșietor, — cum trebue să aibă ori-ce norocos, care joacă ultima carte în contra destinului vrăjmaș.

In această clipă baronul de Vale intră în sală. Un murmur se ridică din majoritate. In el mai era speranță.

Florianu lăsă să-i cadă privirea pe dânsul și se însenină; când baronul trecu, înclinându-se în dreptul lui, bătrânul îl apucă de mână cu gestul unui naufragiat care găsește la îndemână o scândură de scapare.

Dar aceasta ținu o clipă. Bătrânul cunoscător de oameni își adânci luminile în ochii baronului — și gestul început ca o îmbrățișare, se sfârși cu banala strângere a falangelor. Baronul își ocupă locul.

Președintele sfârșise de citit. Impresia era penibilă. De pe banca minorităței se ridică un membru și ceru cuvântul. Un om scurt și nervos, cu o barbă argintie, resfirată. Roman întrebă: Cine e? Ii se răspunse că e un fiu de Domn, cari, sărăcit din cauza chipului de traiu, venise, ca deputat, să combată oamenii, ce învinseseră altă-dată pe ai lui.

Desbaterile luară un caracter agresiv. Oratorul declară că această cerere e o mistificare, după cum, de altminteri, mistificare și comedie e toată atitudine aministerului când comedia nu se transformă într-o farsă scârboasă, sau o tragedia oribilă, — extreme, pe care numai Florianu a fost în stare să le împreune.

Prezența pe banca ministerială a acelui minister, însemna, după orator, starea de asediu, războiul civil în scurtă durată. Domnul Florian vrea să se poarte cu țara cum sepoartă față de majoritate, ca un stăpân față de sclavi.

Vădit, cuvintele oratorului aveau efect.

Erau vorbe drastice, cari altă dată ar fi ridicat protestări zgomotoase. Într-un parlament anterior, un om care să aibă îndrăzneala a vorbi astfel, dacă s-ar fi găsit nu ar fi putut măcar articula câteva cuvinte. Siguranța triumfului făcea pe aderenții a-tot-puternicului ministru așa de încrezător, încât ar fi închis gura îndrăznețului, ce le-ar fi proferat. Acum, însă, deprimarea era atât de intensă, în cât vorbele cele mai grele se puteau rosti.

Decodată, se ridică baronul. Se făcu tăcere. Omul juca întreaga lui viață politică pe această clipă, și toți, dușmanii cei mai înverșunați chiar, simțeau că ar fi fost nedemn de ei să nu-i dea libertatea necesară.

De la început, se impuse. Exteriorul lui elegant, rafinat chiar, frumusețea capului atrase toate privirile. Roman, însă, găsi că frumusețea îi era mai puțin netedă ca altă-dată; că la colțul buzelor osteneala săpase mai adânc linia cunoscută.

In picioare, cu o mână la spate, iar cu alta resfirând câte-va foi, el preumbla o privire senină peste adunare lăsând raze de îmbărbătare peste cei deprimați, de amenințare peste încrezători. Începu să vorbească; glasul sonor, cu nuanțări metalice, făcu să răsune ecourile adunărei.

De oare-ce dezbaterile luaseră proporții, el ceru voe să le mai lărgească încă. Începând de când România se trezise în glasul întemeetorului partidului, el arătă că la lungul minister al lui Florianu, se petrecuseră faptele cele mari cari stabiliră țara nouă.

Cu o înflăcărare de poet nepresupusă la un om atât de cumpătat, el preamări faptele, punând, — par-că, în vorbe ceva din fulgerele războiului, din strălucirele coroanei oțelite. Subt vorba lui apărură tablourile țărilor divizate și aproape uitate la gurile spumegosului râu, care leagă atâtea date istorice.

Apoi ele crescură, împreunându-și ramurile ca doi brazi care s-ar ridica împreună, pentru a rezista mai bine vijeliei. Într-o perorație vehementă, el spune că acel, care e acuzat cu vorbe așa de infamante, era omul care întemeîase această Românie. Acesta era acuzatul, iar acuzatorii aceștia.

Și-i arătă pe rând: unul e mânat în luptă de rușinea învinsului, ce se zbuciumă subt călcâiul învingătorilor, — o ultimă sforțare a întunericului să cuprindă lumina, -acela râvnitor cum nu e altul, nesățios fără seamăn, talentat ca Danton, dar, ca și dânsul, și-a vândut pântecele tuturor, celă-l-alt, pizmaș până la urgie, până la înarmarea mâinei unui sicor asasin, dușmănește pe fratele mai fericit și mai genial, până la moarte, — până la rușine... De-o parte meritele, de alta invidia; de-o parte bărbăția, de alta semeția,- de-o parte mărirea, de alta înjosirea. Țara să aleagă. Istoria a ales. Majoritatea înflăcărată de discursul acesta plin de inimă, cum demult nu se ținuse în această Cameră de afaceri, aplaudă cu nebunie. Fie-care frază era coprinsă în lungi ovații.

Pentru prima oară se auzeau asemenea lucruri, asemeni descoperirei înjositoare, îmbrăcate în forma retorică cea mai străpungătoare. Toți acei, în contra cărora ele se îndreptau, erau fruntași ai țărei.

Dacă se cunoștea nevoile și dorul ne mai auzit al unuia după plăcerile vieței, — epicurian desăvârșit și lipsit de scrupule, care-și procura bani în toate părțile, fără a sta la cumpănă ca să vadă dacă erau bani cuveniți sau nu, — nimeni până acum nu avuse îndrăzneala să-i aplice cunoscuta exclamație a lui Danton,- în jurul lui se făcuse un fel de nimb de glorie, care întuneca dreapta judecată. Era o morală specială, după cum șiomul nu era făcut după modelul tuturor. Dacă dorul ascuns, de a lua locul ocupat de altul, rodea adânc sufletul unuia dintre opozanți, nimeni nu îndrăznise să cugete și să afirme amănunte așa de precise în o chestie așa de delicată. De Vale apăru ca un om dezbrăcat de ori-ce patimă, și care venea să facă dreptate, rupând măștile de pe fețele tuturor ipocriților. El era dreptul, cari punând în cumpănă faptele bune și rele ale acuzaților și acuzatorilor, — după vorba lui, — făcea să atârne cumpăna în favoarea majorităței, căci mai punea și talentul lui extra-ordinar și înflăcărarea unui suflet neatins. După ropotul de aplauze, se făcu o liniște sepulcrală. Pentru întâia oară se aruncau asemenea vorbe în fața acestor oameni; se aștepta cu oare-care temere răspunsul, cu temerea, cu care a fost primit cel d-întâiu iconoclast, care a îndrăznit să se atingă de bozii păgânilor.

Acei, în contra cărora era îndreptat atacul, avură senzația neantului. Simțeau că fuseseră până acum pe un piedestal, și că o mână temerară îi zgudue.

Era aproape un sacrilegiu.

Ei vorbiră pe rând, dar în zadar. Vorbele lor nu făceau de cât să învedereze mai mult încă deprimarea.

Succes nu puteau avea de cât dacă negau absolut și confundau pe baron ca impostor. Aceasta, însă, nu îndrăzneau să o facă, de oare-ce știau că el avea în documentele, pe care le răsfoia, dovada celor afirmate. Faptele enunțate mai mult nebulos, ar fi luat considerația evidenței, și aceasta ar fi însemnat moartea politică. Apărarea ambiguă fu primită cu zâmbete ironice și se votă cu o majoritate zdrobitoare numirea unei comisiuni, care să cerceteze dacă trebue acordată autorizarea ca fostul ministru să fie urmărit de Curtea de casație.

In lagărul opoziției, deprimarea era mai mare.

Capii vizați erau șefii, erau oameni, pe cuvântul cărora se ridica massă. Dacă ei erau ast-fel înfierați în fața țărei, nu mai putea fi speranță de reușită.

Săruleanu veni la Roman. Dar nu avu nevoe să deschidă vorba, căci găsi pe prietenul său într-o indignare nespusă.

El cunoștea trecutul omului, cunoștea pe toți cei acuzați și fierbea în sine la gândul că mișelul îndrăznea să vorbească ast-fel. Fără să mai asculte, el păși înemiciclu, și în tăcerea care domnea, ceru cuvântul.

Președintele i-l acordă.

In picioare,- superb, cu ochii înflăcărați cu gestul scurt și sacadat, el zise:

— Interpelez pe domnul președinte al Consiliului; dacă știe că ministrul baron de Vale e șeful unei bande de tâlhari și ucigași, care a înspăimântat Iașul sub numele de „Robii nopței”.

Nu apucă să termine, căci un zgomot imens izbucni în sală. Fel de fel de apostrofări răsunară.

Deputați se coborâră în incintă și se apostrofară cu violență. Deputatul Litimos, cunoscut grație unui organ extraordinar și unei violențe enorme, acoperi tot tumultul. Negăsind nimic de spus pe seama lui Roman, care era necunoscut, nou-venit în Cameră, el amenință cu asprime pe fruntașii opozanți, atacați de baron.

Dar spiritul opoziției se reînalțase. Dacă acuzatorul era așa de infam, acuzația era o impostură.

Orice invectivă fu respinsă cu indignare.

Zgomotul crește din ce în ce mai mult. Deputații sunt în picioare și strigă. Minoritatea, strâns unită în jurul șefilor, domină vociferările, prin exclamații energice: Afară! Rușine!

Președintele sună. Toți ochii sânt îndreptați spre banca ministerială.

Aci priveliștea era într-adevăr demnă de văzut.

Fiorianu la început urmărise cu bucurie, apoi cu anxietate discursul lui de Vale.

Văzând, însă, efectul produs și că el singur e în stare a respinge furtuna, se lăsase bucuriei, — deși o vagă neliniște îl turbura: nemulțumirea mijloacelor întrebuințate.

Când Roman azvârli acuzarea infamantă, Fiorianu avu o comoție. Omul acesta, care asistase la prăbușirea atâtor măriri, era zguduit. Cel care se zdrobea sub cel mai oribil oprobiu, era singura lui speranță de scăpare. Căderea-i subt rușinea fără păreche strivea regimul fiorianist. El se ridică repede clătinându-se și se apropie de bară. Când cu rugăciune, când imperios, el părea că-l imploră să vorbească.

De Vale stătea la îndoială.

De odată, ca luând o hotărâre, se sculă. In Cameră se făcu tăcere, ca pentru ultimele cuvinte pe care le pronunță preotul pe un mormânt ce trebue să se închidă. El ceru 3 zile pentru a răspunde.

Acum zgomotul deveni nesuferit. Minoritatea, în tăcerea majorităței deprimate, zbucni ca tunetul: Afară! Asasinule! Tâlharule! Afară!

Zgomotul dură cât-va timp. La început baronul rămase nemișcat, în aparență, aproape liniștit și râzând. Dar minoritatea continuând a protesta, se coboară în emiciclu și înaintează spre banca ministerială. Femeile părăsesc tribunele, speriate.

In sfârșit, majoritatea se ridică, pentru a se interpune. Deputații se apropie piept la piept, gata să se încaere. In aer izbucnesc cuvinte grele.

De odată Fiorianu se ridică de pe banca ministerială, ca și când ar fi voit să vorbească, o clipă se oprește în picioare. Minoritatea îl acoperă într-o imensă ocară:

— Gazdă de omorâtor! Rob ol nopței!

Bătrânul clatină capul și izbucnește într-un hohot de plâns. Apoi, urmat de toți miniștrii părăsește sala.

Când primul ministru eși plângând, se făcu o tăcere adâncă.

Un om, care înseamnă o epocă, își îneca mărirea într-un hohot de plâns. Toți rămaseră locului în poziția în care îi surprinsese incidentele, ca înmărmuriți.

După ce Florianu eși, fără ca președintele să fi ridicat ședința, deputații părăsiră Camera în tăcere, — par-că se îndepărtau de la o îngropare, — îngroparea unei glorii și a unui om viu.

X. SUNET DE FANFARE

Ședința aceasta avu un răsunet. Ziarele opoziției apărură în ediții speciale, cu titlul: Marele scandal dela Cameră. Vânzătorii strigau pe bulevarde: Un ministru asasin și hoț.

Poliția era toată în picioare. Toți vânzătorii fură arestați.

Atunci apărură trăsuri, din care redactorii gazetelor începură distribuirea. Capitala era într‘o neliniște și frământare neauzită. Grupe-grupe de cetățeni zmulgeau ziarele și le comentau. Iată o parte da știri.

„Eri, după ședința Camerei, d. Floreanu a plecat acasă, în cupeu, întovărășit de prefectul de poliție. Președintele Consiliului e foarte afectat. D-sa s-a închis în odae și nu a primit pe nimeni, nici chiar pe cei mai intimi ai săi.”

„Miniștrii, afară de el, s-au adunat la ministerul de interne. Grație unor indiscreții, — cari singure ar trebui să fie pentru regim un indiciu ca se apropie ora din urmă, — putem reconstitui scena petrecută.

„Miniștrii, — cum ușor era de prevăzut, — au luat hotărârea ca să ducă lupta până la capăt.”

„Spadasinul de la interne a găsit chiar că situația cabinetului s-a îmbunătățit! De unde lupta se da între regim și opoziție, unde fie-care membru era atacat și zdruncinat, azi, grație baronului, lucrul s-a schimbat. Guvernul atacă.”

„Dan de Vale, — care, ni se spune a surpat acest nume cunoscut în Bucovina, — deprimat în Cameră și-a revenit iute în fire. D-sa a arătat că acuzația D-lui deputat Roman Ronescu e o calomnie, născocită din pricina unei gelozii. Și mișelul asasin a avut îndrăzneala să înșire o poveste întreagă.”

„Cât privește afirmația că a participat la faptele Robilor nopței tâlharul a pretins că ea s-a putut naște numai de acolo că a fost chemat ca martor la instruirea omorului unui evreu, ce se presupunea că a fost asasinat de către pretinsa bandă. Întâmplarea făcuse, cu o zi înainte de omor, să intre în magazia evreului. Injghebarea e infamă, spunea baronul. Vorbele lui au făcut să renască speranța în sufletul miniștrilor, telegraful a lucrat toată noaptea.”

„Ministrul de Justiție a chemat telegrafic în Capitală pe d. Vioreanu care a instruit, în vremuri, afacerea Robilor nopței, fiind judecător de instrucție și în acel timp. S-a telegrafiat, de asemenea parchetului general din Iași să-i expedieze imediat dosarul privitor pe Nichifor Pribeagul, omorâtorul evreului Moise Aricivocu care ocazie s-au făcut cercetări despre această misterioasă bandă.”

„In fine, sub acelaș pretext, ministrul de interne a chemat în București pe mai mulți polițiști, intre cari pe Șeful Siguranței din a doua capitală a țărei, Petre Heruvim. Acesta instruise cu d. Vioreanu afacerea Nichifor Pribeagul. Se speră, zic guvernamentalii a se stabili ast-fel dovada evidentă a „invențiunei” domnului Ronescu.”

„Am spus pretext —și menținem cuvântul. Acești polițiști provinciali, dintre cari unii se bucură de o mare reputație de abilitate, cum e, de pildă, cazul cu Petre Heruvim, au fost mai probabil convocați pentru întrunirile opoziției. Într-adevăr, opoziția vrea să lupte cu cea din urmă energie.

„In frumosul palat din calea Victoriei toți membrii ei s-au adunat aseară, la d. Nevescu. S-au discutat întâmplările de la Cameră. D. Ronescu a afirmat din nou că are toate dovezile că d. baron de Vale e șeful Robilor nopței. El așteaptă numai ziua fixată pentru dezvoltarea interpelărei, spre a le produce.

„Față de această declarație hotărâtă, opoziția a stabilit un plan de luptă, — vorba acum e luată în accepția ei proprie: e o luptă în toată puterea cuvântului,pe viață și pe moarte.

S-a redactat imediat un apel foarte călduros, iscălit de toți membrii opoziției, prin care cetățenii Capitalei sunt convocați pentru mâine, ora 4, în Sala Orfeu. Vor vorbii toți oratorii cunoscuți ai opoziției și pentru prima oară, deputatul de Covurlui, Ronescu, al cărui nume trecea din gură în gură, în urma scandalului de la Cameră.

„Apelul” a fost imprimat imediat și echipe de afișeri au plecat să-l placardeze, dar în mai toate unghiurile Capitalei s-au petrecut incidente caracteristice.

„Convocarea e de o violență neobișnuită, înfierând pe miniștri, în cap cu Florianu, cu epitetele cele mai tari. Poliția a prins de veste din timp și o droaie de agenți s-a năpustit spre a opri afișarea. Dar cetățenii au sărit în ajutorul afișerilor și placardarea s-a urmat mai peste tot locul. Noaptea, afișele au fost rupte; în zori, însă, alte echipe au înlocuit pe cele rupte cu alte noi.

,.Un incident de notat a avut loc între deputatul Ronescu și nou debarcatul polițist Heruvim.

„Agenți polițienești împedecau placardarea afișelor. Câți-va cetățeni se opuseră. Atunci interveni d. Heruvim și dădu ordin să se aresteze pe toți acei, cari se opuneau.

„Cum cetățenii murmurau, agenții avură un moment de îndoială. D. Heruvim, fără să spue un cuvent, păși către grupul manifestanților, și lăsând să cadă mâna-i de oțel pe umărul celui mai energic, zise rece: — Te arestez.

„Gălăgiosul se supuse. D. Ronescu, care trecea, interveni:

— „In baza cărui drept?

— „Am ordin de la Ministru.

— „Legea garantează dreptul de afișare. Domnia-ta trebue să te supui legei.

— „Dar legea e cu ministrul. Ea oprește afișele sedițioase.

„Apoi către agenți:

— „Luați-l.

„Agenții puseră mâna pe gălăgios. Grupul întreg începu să murmure amenințător.

„Atunci, Heruvim zise foarte liniștit, dar atât de hotărât, încât fie-care simți că va face, ce spune:

„ — Domnilor, vă rog să încetați și să vă depărtați, căci voiu fi nevoit a vă aresta.

„Ca prin minune, adunarea se sparse. Unii mai încet, alții mai speriați, dar toți ce retraseră.

„Atunci Ronescu, iritat, zise polițistului:

— Așa dar, fiul tatălui D-tale e servitorul șefului Robilor?

„Heruvim răspunse:

„— Nu, Fiul tatei e robul legei.

Întrunirea avu loc și fu mai mult de cât numeroasă. Oratorii, toți, fură foarte vehemenți. Din provincie adesiunile soseau cu miile. Oratorii fură mult aprobați.

Roman fu aplaudat cu furie: „Tot ce era de vânzare în această țară a fost vândut, toate conștiințele venale d. Florianu le-a cumpărat. Acum a dat de capăt, numai poate cumpără pe nimeni, trebue să-și închiză taraba.

Apoi oratorul vorbi de starea politică, de chipul cum liberalii au înțeles a guverna. „In timpul acestui lung guvern, d. Florianu a creat vre-o 60 — 70 miniștri, a făcut să treacă prin Corpurile legiuitoare vre-o 1000 de deputați și senatori, a prefirat prin administrații vre-o 20000 de funcționari. Cu aceasta și-a creat o armată de mercenari, pe cari și-i ține la dispoziție. Cu aceștia a guvernat, a furat, s-a înălțat.

Și de odată, omul acesta, care a stat la îndoială toată viața lui, trece ori-ce limite: „Vremea discursurilor atrecut; de acum, a sosit timpul faptelor”.

Aplauzele acoperiră ca tunete ultimele vorbe ale oratorului. Dar ele fură nenorocite, căci de dânsele se serviră apoi agenții guvernului.

XI. VEGHE

Casa, pe care o locuia Roman în București, avea o seră luxoasă. Zidită din piatră groasă și așezată la catul al doilea, ea drept coronament avea o emisferă de sticlă. Plantele cele mai rare, florile cele mai exotice, își înverzeau frunzele subt adăpostu-i transparent. De obicei Romescu se întindea pe un scaun lung și sta ceasuri întregi legănat subt umbra lor bizară.

In seara întrunirei, Roman păși încet către seră. Il apăsa ceva; era un fel de preștiință a celor ce se vor întâmpla, o nelămurită stare sufletească.

Sera era plină de noapte și de lumină. Luna strălucea lucios și, prin vitrajul înălțat, lăsa să cadă dungi aurii, pe care se profilau umbrele gigantice ale exoticelor plante.

De abia pășind între flori, Roman fu mișcat de o vedenie: o femee în negru, o călugăriță, îl aștepta.

Roman merse către dânsa. Umbra apăru o pată neagră în raza bălae.

Umbra vorbii:

— Nu mă cunoști?

Roman rospunse:

— Nu.

— Totuși, de mult eu te-am cunoscut.

— Cine ești?

— Maica Eupraxia.

Roman se gândi.

— O, în zadar te chinuești; nu-ți vei aminti de mine. Nu m-ai văzut, poate, nici odată; nu ți-am vorbit niciodată.

— Atunci, de unde mă cunoști?

— Din chilia mănâstirei Adam, îți urmam pașii.

— De ce?

— Fiind-că de viața d-tale se leagă altă viață, care mi-e scumpă.

Roman se uită întrebător.

— Dacă ai ști, în tăcerea nesfârșită a chiliei, câte chinuri întovărășesc pașii noștrii! Uită-te la mine.

Umbra își dete la o parte comanacul.

Vezi? zise punându-se în lumină.

Și arătă fața palidă a unei femei chinuite. Colțul gurei apăru săpat adânc, iar ochii frumoși, ochi plini de viață, cu răsfrângeri aproape orbitoare, se arătară singuri tineri. Fruntea mai era frumoasă, netedă și mai albă încă în chenarul comanacului, ea apăru străbătută de o dungă transversală imobilă; un gând fix părea că o muncește încontinuu. Mâinele mișcau mașinal mătăniile și, din când în când, se duceau spre cap, cu gestul unui om, care-i strângea mintea subt greutatea cugetului.

— Câte odată, mi se risipesc gândurile, zise maica. Când vreau să zic mai adânc, când să spun mai temeinic ceea ce mă frământă, mintea mi se pierde în mii de fulgi. Am venit să-ți vorbesc și nu știu cum să încep.

Iarăși gestul către cap. Boabele mătăniilor se resfirară, cu zgomotul unor osișoare ce s-ar ciocni.

Bătrâna tăcu, dar buzele palide se mișcară, fără cuvânt, ca și cum ar fi șoptit o rugăciune tăinuită.

Ea ridică ochii către cer. Văzută în palida lumină a lunei, preoteasa îmbrăcată în negru părea o statue a rugăciunei. Luminile din ochi erau două priviri de sfântă sau de martiră, plină de extazul mistic al credinței naive.

Tăcerea, care se lăsă ca o aripă de plumb, păru o eternitate pentru Roman. Starea, în care se afla, de o nervozitate bolnăvicioasă. Dar nu îndrăzni să turbure pacea acestei rugăciuni, atât era de sfântă credința necunoscutei.

Maica Eupraxia reveni pe pământ.

— Mă găsești poate cam neobișnuită? Vezi, atâtea am să-ți spui, atâtea doresc să reușesc, a-ți spune încât nu știu, nu vâd de cât sprijinul lui Hristos ca să ne ajute.

Se întrerupse.

— Ce păcat că mama d-tale nu mai trăește!

Roman tresări. Amintirea mamei pierdute atât de timpuriu îl durea ca o veche cicatrice, ce-ar redeschide rana la orice atingere.

— De ce-mi vorbești de mama?

— Mama d-tale m-ar înțelege, — și m-ar ajuta.

— Dar de unde ști că mama e moartă?

Încet, ca și cum și-ar cântări singură vorbele, maica răspunse:

— Ochii, care iubesc, străbat departe.

Roman o privi adânc.

— Iubești?

Maica se cutremnră. Dar el înzistă?

— Iubești? Pe cine?

Maica răspunse:

— Aceasta e crima vieței mele. Vezi, cum îmi dau seama. Dar atunci!..., Am să-ți spun totul. De altminteri, de ce a-și minți! Trebue să știi deja ce-ți pot descoperi. Iar eu, nenorocita, am o greutate mare pe conștiință. Da, îți voiu spune, ceea ce n-am îndrăznit să spun până acuma de cât conștiinței mele, când, închisă între zidurile albe ale chiliei, rămâneam față in față cu un judecător nevăzut, care mă cerceta.

Ea tăcu, cu ochii aiurea.

Roman îi urma mișcările, subjugat de această neașteptată viziune.

După câte-va momente, în care amândoi văzură altceva de cât puteau vedea, maica reluă:

— Ce chin. Voiam să-l ascund cât mai adânc în întunericul minței... Sânt atâtea lucruri, cari dorm aici fără ca să se arate lumei! Sânt atâtea vederi, cari se arată odată ochilor lui și apoi dispar pentru tot-d-a-una. Sânt atâtea doruri cari vin și chinuesc sufletul pentru a apune pe veci. Dar, nu. El era veșnic de față... In ceasurile reci de noapte, când mintea veghea la o laltă cu lumina candelei, el revenea înaintea-mi frumos ca altă-dată, alintat și ispititor... L-am avut copil în brațe, l-am văzut crescând cu încetul, mi-a cucerit gândul și sufletul, — și am căutat să fug de dânsul, — ispitită în taină și sfințenia chiliei — și mă urmări și acolo!

Tăcu. Apoi reîncepu:

— Altă dată, când mă chinuia, eram mai fericită. Am căutat să găsesc scăpare în umbra altarelor și nu am găsit-o. Am căutat liniștea în liniștea de mormânt a criptelor și m-am zbuciumat mai adânc... Acolo, neștiutoare, trăiam lupta mea cu mine însă-mi. La mănăstire, aveam știință că lupta aceasta chiar e o nelegiuire, căci datoria mea era să-mi îndrepte gândul și credința numai spre dumnezeescul Hristos.

Tăcu, o foaie de palmier se desprinse, pluti cât-va în aer și apoi se abătu cu un zgomot sec.

Maica reîncepu:

— Demonul, de sigur mă chinuește. Numai el poate să găsească atâtea chipuri de a necăji un suflet omenesc... De mă rugam înaintea icoanelor, îi zăriam chipul zugrăvit pe lemnul sfânt. El era apostolul Marc, el mergea pe apă, cu Mântuitorul, el zdrobea demonul cu lancea sfântului Gheorghe, el, — păcat neînduplecat, —era Mântuitorul. Și, femee stăpânită de dușmanul omului, simțeam o plăcere nemernică să-l vâd ast-fel slăvit și să mă închin lui și să-i cer scăpare și îndurare...Dar sufletul meu se zbătea cu furie. Il vedeam scoborându-se din rama iccanei, îi auzeam pașii pe pardoseala bisericei, îl simțeam, îl vedeam lângă mine, suflându-mi caldă lui respirare, ispitindu-mă cu farmecul trupului său îngeresc. Și fugeam, nebună...

Maica se opri din nou; uitându-se spre Roman văzu în ochii lui nedumerire despre mintea ei și zise:

— Nu sânt nebună. Mai bine dacă aș fi! Nici nu-ți închipui cât am dorit nebunia, care mă scapă de atâtea chinuri. Nu, sânt în toată mintea. Mă doare ce-ți spun, dar e așa... Da, l-am iubit, — ce zic, nemernică! îl iubesc încă, mai nebună de cât ori când... De ce nu m-a vrut? De ce, frumosul demon și-a pus mintea cu sufletu-mi chinuit?... O, lunile de plăcere cât am fostlângă dânsul, cât am trăit viața lui, cât am plâns de plânsul lui, cât am râs de veselia lui... Era așa de frumos, așa de ispititor, în cât nu știam dacă era icoană sau om. Ori-ce atingere mă ducea în ceruri, ori-ce vorbă mă veselia pe zile îniregi. Când ochii lui umezi se lăsau pe mine, simțeam fericirea, pe care sfintele paradisului, trebue să o aibă, acolo, sus.

Roman o privi. Femeia aceasta i se păru nebună și acum.

Dar ea fără să bage seama la gestul lui, continuă:

— Dar în taina chiliei, între sunetele clopotelor cari mă chemau la biserică! Il simțeam, îl vedeam alintat, copil nătâng, tânăr sfios, apoi îndrăzneț, apropiindu-se de mine, alunecând de alungul trupului rece, în căldura patului. De mă ridicam până în dreptul icoanei ertătoare, îl simțeam cum vine cu încetul, simțeam pofta cărnei lui doritoare, și, deodată, tot sângele îmi vâjâi apână în tâmple, ochii mi se întunecau, căci peste sânul meu care se zbatea simțeam brațele lui puternice și bărbătești cuprinzându-mă într-un cerc de iubire, — ca altă-dată.

Iarăși tăcere.

— Dar, într-o zi, Dan se duse. Casa rămase goală ca o colivie după ce pasărea a zburat. Când fu să plece, copilul grăbit nu văzu durerea fără seamăn, care-mi zdruncina adânc ființa. Toată noaptea am plâns nebunește, îmi venea să mă scol, să intru în odaia lui, să strig:,,Rămâi. O, rămâi”. Îmi duci cu tine viața, îmi duci cu tine lumina. Rămâi numai să te vâd, numai să aud glasul tău, să văd ochii tăi vulturești, să alint în treacăt părul tău răsfățat... Rămâi, căci îmi duci sufletul și lași trupul, bietul lut istovit, în isbeliștea tuturor durerilor.

...Dar m-am stăpânit și mi-am ogoiat strigătul în lacrimi ferbinți. Noaptea a fost un veac de zbucium diavolesc. A doua zi, când se lumină de ziuă, părul meu, negru ca noaptea, albise... Dar copilul plecă fără să vadă ochii plânși, părul albit, fără să audă strigătul înăbușit. Plecă. Soarta îi însemnase drum de frunte în lume — și, poate că fără voia lui se ducea acolo, unde-l chema norocul... De atunci începu zbuciumul. Nici rasa călugărească, nici rugăciunea, nici slujba bisericească, nu-l putură goni din mine... Diavolul am spus? O, nu. Dacă diavolii sânt ca dansul, atunci, nu mai e infern.

Roman se uită la strania vedenie cu ochiul scrutători. El căută să împreune date, să lege fapte aflate pri ncercetările lui. Maica Eupraxia zise iarăși:

— Și acum să-l fi iubit o viață nebunește, să-l fi crescut ca Maica Domnului pe copilul Isus, pentru a ajunge ca un cuvânt din gura-ți dușmănească să poată face din el ocnașul ocnelor de sare!...

Roman strigă:

— Claribella!

Maica reluă:

— Da. Sânt Claribella. Cine a cunoscut pe Claribella trebue s-o ghicească subt comanacul Maicei Eupraxia... Vezi, timpul nu m-a zdrobit, nu m-a albit cât m-a zdruncinat iubirea asta fără lege.

Iarăși greoaia aripă a tăcerei îi rupse glasul. Maica reîncepu:

— Nici nu știi ce chin diavolesc e a iubii când iubirea fericită e o crimă, iar nefericită o durere nemăsurată.

Ochii miresei lui Christos erau pierduți pe raze bălae. Tăcerea dură mai mult, — atât de mult, încât Roman zise:

— Și ce vrea Maica Eupraxia de la mine?

Claribella își scutură capul, ca și când gândul i-ar fi

venit de departe:

— Uite, mă pierdusem iarăși... O! mintea, mintea-mi fuge! Am venit, te rog, ai milă, milă de mine, să ai milă de Dan. De ce vrei să-l omori? Ce rău ți-a făcut? De ce-l urmărești cu atâta patimă?

Roman surâse amar. Ea îi văzu surâsul și zise:

— Da pricep. Te răzbuni fiind-că te-a nenorocit, fiind-că între voi se ridică Lia, iubită de amândoi. Dar

vinovat e oare el dacă a iubit-o? O, nu, nu vorbi. Știu doare durerea aceasta, doare adânc. Părul se albește, tâmplele să brăzdează, ochii se storc de lacrimi. Dar nu căuta nenorocirea lui pentru o faptă, de care nu e răspunzător. Uite, mă vezi?... L-am iubit, o, de mii de ori mai mult decât ai putut iubi pe Lia. Nu ai chip să înțelegi, cum am iubit, cum iubesc pe Dan. L-am luat în brațe ca pe un copil; în sângele meu curgea sânge răzvrătit, sânge în care se amestecă multe raze de soare și de soare cald, sânge care țâșnește subt o sărutare ca sub rana unui cuțit. Pentru a fi a lui cu desăvârșire, pentru a face din el ceea ce este, mi am închis sufletul și mi-am stăpânit răzvrătirea firei. Să-l fi văzut asemenea unui copil-rege! Să-l fi văzut când inteligența aceasta, care l-a ridicat atât de sus, a început să iasă la lumină!... Gângăvirile lui erau asemenea unui viers melodios. Gesturile mânuțelor lui erau scăpări de lumină...Te miri de ce vorbesc așa de bine? Ani de ocnă în chilie, în fața cugetului și a câtorva cărți, mi-au deschis mintea mai mult de cât orice învățătură.

„Îți închipui ce înseamnă pentru o ființă ca mine, care iubește fără să știe de ce, fuga prin lanuri, goana prin soare, în zarea albastră, largă și veșnic nestinsă, închiderea între patru pereți albi, unde lumina se mărginește de-o icoană și de un pat? Tot ce-a fost în mine dor de mers, poftă de a străbate albastru, precum vulturul străbate cerul, l-am întors în cercetarea rostului de adânci ceaslove... Intre plâns și vis am pus ceasuri de gândire după mintea celor învățați... Dar iar îmi perd șirul. Când se arătă frumos cum pe icoane se vede David, păstorul menit să fie rege, când mintea lui străpungătoare găsi cuvinte, cari să adâncească încă înțelepciunea veche, nu l-am iubit, — l-am sfințit mai presus de vechile credinți, pe care pribeagul meu neam le-a pus în inima fie-cărui. El era înțeleptul, el era frumosul.

Iarăși tăcu, pe când vorbea, gestul ei mașinal îi ducea fruntea când în umbră, cănd în lumină.

Roman urmărea acest joc nevoit si o vedea, fulgerând în umbră, sau scânteind în lumină; el nu se putu opri să gândească că întâmplarea aceasta era simbolul vieței și, mai ales, icoana vorbirei ei. Lumini veneau câteodată, apoi umbra ei întuneca sufletul.

Și, totuși, era mișcat. In dezordinea vorbirei, în incoherența unui spirit, care se închisese prea mult în tăcerea mormântală a chiliei, el simțea izvorând nemărginită. Poate, tocmai faptul, că maica nu găsea strigătul străpungător, care să-i arete, de odată, tot zbuciumul sufletesc, îl mișca mai mult de cât toate vorbele meșteșugite.

Și în sufletul lui se petrecea o luptă. Femeea aceasta merita o compătimire, o adâncă ogoere.

Martiră a iubirei, iubise pe baron ca pe un copil adorat apoi ca pe un amant înzeit. Il iubise din tot adâncul sufletului și din toată răzvrătirea cărnei sale înfiorate. Cercarea ei de a găsi alinare în mistica adorare a lui Crist, nu făcuse de cât să crească iubirea, asemenea acelor incendii, cari cuprind și distrug mai temeinic tocmai fiind-că nici o suflare de vânt nu le împedică. Ori-cât de infam ar fi nemernicul, pentru care ea cerea ertare, iubirea ei nemărginită, chinul ei de atâta vreme putea să merite ogoirea unei ertări.

Dar putea el erta? Dacă baronul rămânea în picioare, dacă lupta începută se sfârșea prin triumful demoniacului, atâtea vieți se prăbușeau. Toți cei atacați de dânsul, — glorii ale țârei, — se rostogoleau în rușine.

Și apoi, mai presus de ori ce gând de ertare, era linul de salvare. Lia era nenorocită în mâna acestui nemernic; el o făcuse să sufere.

Putea el erta, când alt-fel o mântuia de chin?

Din umbră, vocea Claribellei reîncepu:

— Vezi dacă buza ta ar spune: Nu! dacă m-ai prigoni, aceasta ar însemna moartea. Și, poate că aceasta ar fi o facere de bine.

Roman răspunse:

— Ce vrei?

— Nu vorbi mâine. Pleacă.

Neted, Ronescu replică:

— Nu pot.

Claribelîa se cutremură:

— Nu vrei să-l erți?

— Nu pot. Eu nu ert. Eu nu pedepsesc. Eu spun adevărul.

— Dar la ce-i bun adevărul, când el aduce nenorocirea a două ființi?

— El scapă multe altele și...

Roman se opri.

— Și? reluă maica.

— Și pedepsește un nemernic.

Cu un răget, Claribela se asvârli asupra lui Roman. Subt rază mâna-i frământa un stilet, iar ochii ei hotărâți păreau că alunecă spre a găsi local unde să lovească. Era, într-adevăr, superbă ast-fel, — Răzbunarea aevea, simbol înviat.

Claribelîa reluă încet, dar cu o voce de șuer amenințător:

—...Pentru ultima oară te rog; iartă. Ia seama... Sânt fică de călău. Ia seama.

Roman răspunse:

— Nu.

Înainte de a fi sfârșit cuvântul, Claribella se asvărlî asupra lui.

La sclipirea argintie a razelor de lună, oțelul aruncă scântei: preoteasa ridicase pumnul înarmat.

Dar înainte ca ea să fi avut vreme să lase ca brațu-i să cadă Roman îl prinse și-l dezarmă.

Această luptă, însă, istovise ultima licărire de energie. Ochii sălbătici își stinseră focul într-un șiroiu de lacrimi. Din umbră, unde iarăși reintrase, se auzea plânsul ei zbuciumat.

Roman rămase locului, cu ochii spre bătaia albă a lunei. La picioarele lui ferul ucigător ca o pată albă peumbra podișului înecat în noapte.

Roman făcu o mișcare. Atunci, Claribella, în genunchi, tărându-se în zbuciumul unui imens hohot de plâns, îl prinse de mână.

— Nu te duce — nu te depărta. Mai stai.

Dar el răspunse:

— Ascultă-mă. Nu cerca să întorci destinul din calea lui. Sânt lucruri, cari trebue să se facă și care se vor face. Supune-te.

Maica Eupraxia se ridică. Ea se clătină: se sprijini de un portocal înflorit. Luna o acoperi cu o mreajă de raze reci, în cari apăru ca o viziune. Nu mai plângea, dar ochii paianjeniți aveau un aspect sticlos, care înfiora.

Ea făcu câți-va pași fără să zică o vorbă.

Când Roman rămase singur, îl podidiră lacrimele. Erau și alte dureri pe lume, erau și alte ruine, pe care, lacrimele puteau cădea.

XII. LUPTA

Înainte de ședința Camerei, șefii opoziției avură o întrunire la milionarul Nevescu. Toți erau de față. Discuția se urma pe chestia interpelărei lui Romescu. Toți simțeau că lupta, care se da în acea zi, avea să decidă de succesul întregei campanii; se luaseră toate măsurileca să se desfășoare în condițiile cele mai dramatice. Agenți ai opoziției cutreerau mahalalele, pentru ca să fie cât mai mult popor la această execuție a regimnlui. Pâlcuri începeau, într-adevăr, să se apropie de casa în care avea loc consfătuirea. Din minută în minută, venea câte un agent, care aducea răspuns că mahalalele sânt în mișcare.

După ce consfătuirea se sfârși, șefii ies ca să meargă la Cameră. Roman luă loc în cupeul lui Nevescu și șiragul de trăsuri începu să se desfire.

Stradele erau negre de lume. Dar de-abia apăru cupeul în care se afla Ronescu și un imens strigăt de urale zgudui aerul. Era oare spontaneu? Se gândea Roman. Era efectul propagandei? El era necunoscut populației bucureștene,- de ce s-ar fi ridicat masele populare? Doar fiind-că întrupa revolta publică, în contra unui regim detestat.

In această clipă, trăsura se opri. Un agent se apropie de Nevescu, și-i spuse în șopot, că jandarmii, atât cei călări căt și cei pedeștri, erau gata să pornească în orice moment, că sergenții de noapte erau concentrați împrejurul Teatrului Național, și că o parte din trupele garnizoanei erau consemnate în căzărmi. Nevescu asculta cu atenție; apoi scrise câte-va linii pe o foaie din carnetul său. Roman, care urmărise toată scena din ochii, văzu că era o scriere convențională. Agentul luă hârtia, după care scriitorul îi șopti un nume, și dispăru.

Trăsura își reluă mersul.

In acest moment, Roman privi peste capetele celor, care îl înconjurau. Era o mulține enormă. De jur înprejur, pept la pept, om de om, lumea se ținea lanț. Mare de capete. Bătrâni, tineri, copii, femei. O lume de exasperați, cari intrau până în picioarele cailor, cari se înghesuiau, se striveau, se călcau, dar înaintau. Din toate gurile, deformate de o continuă strigare, eșeau zbierete de moarte și de hulă la adresa guvernanților.

Din când în când, să făcea tăcere, — o tăcere curioasă în care se auzea tropotul a mii de păsuri, zgomot pe care Romescu, ce nu putea cuprinde toată mulțimea, îl asemăna cu ropotul ocanului. Închis în cupeu, lui Roman i se părea că se află în cabina unui transatlantic și că aude zgomotul talazurilor înfuriate, care se sparg de vas. In amintire îi reveni clipa, în cari mai auzise zgomotul acesta, pe bordul vasului „Bourgogne” plecând de pe coasta Franței. Era un fel de cadență sălbatecă, asemenea vuetului neîntrerupt, pe care codrii Germaniei în care rătăcise altă-dată, îl făcea. Din când în când, auzea un cutremur mai puternic, un fel de zguduitură imensă: era răcnetul unison al mulțimei, Roman se credea încă în gura Veronei, și că în Alpi se desfunda, cu un uruit nebun, o furtună nemărginită.

Și iarăși tăcere. Din când în când câte un strigăt izolat, răgușit, cari domina tropotul imens. Apoi, iarăși, acelaș zgomot.

El simți un neastâmpăr, o groază nelămurită. Era mai perdut, mai izolat în mijlocul acestui haos de pepturi, cari vocifereau, de cât pe bordul șubred al transatlanticului.

Privi cu îngrijire în jur. O voce cunoscută îi murmură:

— Sânt aici, n-ai nici o grijă.

Roman se uită. Era Ulmu, care urma trăsura și veghea asupra ei. El surâse trist.

De odată, cupeul se opri din nou. Un strigăt imens se auzi iarăși. Publicul zorea să deshame caii.

Roman vru să se opuie. Inutil.

Câți-va cetățeni deshamară și cupeul porni tras astfel.

De-odată, iarăși se opri. Mulțimea care-l ducea, se înghesui ast-fel în el, în cât se auziră țipete.

Apoi, în jur, un zgomot nehotărât, după care urma iar un strigăt înăbușit. Armata!

Ulmu, ce deschisese portiera, șopti lui Roman că un pluton de jandarmi pedeștri eșise de odată din curtea Grădinei Cosman și oprise mulțimea să înainteze. Un alt pluton de jandarmi se alinie în largul străzei, care conduce din strada Știrbei-Vcdă spre palat. In fine jandarmii călări erau postați în spre intrarea Ateneului.

Mulțimea dădu înapoi și veni grămadă peste cupeul lui Nevescu. El fu nevoit să se coboare ca să-și facă loc prin lume:

— Loc deputaților!

Un glas strigă:

— Facă-și loc.

— Nu e chip, strigă alții.

— Trebue să treacă.

Un om spătos, un oltean, răcni:

— Lăsați-i să treacă.

— Ce să facă?

— Să se pună în fruntea norodului

— De ce?

— Sânt reprezentanții poporului.

— Da, dar acolo sânt reprezentanții legei, răspunse un glas.

Toți se întoarseră. Era glasul lui Heruvim.

El continuă:

— Domnule Romescu, sfătuiți mulțimea să se retragă. Nu o duceți la moarte.

Ronescu, răspunse:

— Ne ducem să ne facem datoria.

— Singuri...

Dar înainte de a fi putut sfârși, un zgomot intens clocoti.

Mii de glasuri răzlețe și spăimântate, izbucniră:

— Fugiți. Armata șarjează!

Din urmă se auzi un ropot infernal.

Fu o panică: — Armata! Fugiți!

Apoi, strigăte, împrăștiind groaza, se încrucișară. Voci de femei, copii, bărbați, izbindu-se din toate părțile și chemând pe nume ființi iubite.

Pe lângă Roman, trecură în goană, cu ochii holbați, cu gura întredeschisă de frică, oameni zbuciumați. El văzu un copil în brațele unui om pipernicit și slăbănog. Bărbatul îl duse câteva timp clătinându-se, izbit, sucit, se potricni de vre-o două ori, se ridică; copilul era plin de noroiu și plângea. Ultima oară când îl zări, el căzu grămadă, cu copilul subt dânsul. O ceată de goniți trecu peste dânșii. Roman era prea departe pentru a vedea cu amănunțime ce se petrecea, pentru a auzi deslușit țipetele lor, cari, de altminteri, se perdeau în nelămurită și îngrozitoarea larmă. Dar lumea gonită se reschiră ca un stol de păsări speriate de o salvă de împușcături. Roman zări cele două trupuri duse de vârtej, zăcând azvârlite pe stradă. Copilul căzuse cu fruntea de trotuar și făcuse o largă pată sângeroasă pe dunga cenușie a pietrei, în carevse zăreau puncte mici albi. Erau crierii micuței victime.

Bătrânul slăbănog se ridică târându-se. Mulțimea, care trecuse peste trupul lui, îl strivise. El ajunse lângă copil, îl apucă în brațe, cercă să-și găsească echilibrul, apoi se prăbuși cu scumpa lui povară. Atunci Roman, prin o curioasă legătură de idei, își aduse aminte câ-l zărise pe pragul unei magazii. Bătrânul nu se mai mișcă. Fugarii erau departe.

Când își întoarse privirea către locul unde se coborâse din cupeu, îl zări rupt, sfâșiat, cu obloanele zmulse din țâțâni, răsturnat și împedicând, ca pentru un început de baricadă. Caii rupseseră ștreangurile și dispăruseră. Nevescu se apropie de Roman și-i spuse că trebue să înainteze. Roman, care asistase, zăpăcit, la scena panicei, își reveni în simțire. El făcu căți-va pași către capul coloanei.

Mulțimea se subțiase acum mult; ea se înghesui în jurul celor doi deputați. Dar înainte ca ei să fi ajuns în fața armatei, se auzi de acolo un zgomot uriaș.

Câți-va cetățeni mai inimoși interpelară cu asprime pe comandanții militari. De-asupra capetelor se vedeau fluturând adevărate ciomege, care se învârteau amenințătoare la căți-va centimetri de chipiile soldaților. Zgomotul era oribil.

De-odată o piatră șueră și izbi în frunte pe un sergent, aflat în prima linie. Roman îl văzu cum își duse mâna la frunte, o retrase sângerată, se uită la degetele înroșite și apoi se prăbuși.

Căderea militarului păru că este un semnal. Pietrele începură să curgă, iar ciomegele, ce fălfăiau asupra capetelor soldaților, se abătură. Strigăte. Urlete. O voce domină tumultul. Armata înaită cu baionetele înainte. Pentru a doua oară se auzi ropotul de adinioară. Manifestanții fugeau.

Când Ronescu privi în juru-i, Nevescu dispăruse. Ce se făcuse, nu știu. Văzu, însă, linia corectă încă a baionetelor înaintând. Cu cât, însă, se apropiau, cu atât vârfurile sclipitoare se răreau. Petrele urmau să cadă, iar ciomegele să se abată. Din când în când, câte un soldat făcea o mișcare scurtă și aproape automatică: pușca era întinsă o clipă înainte. Din rândurile dese ale manifestanților un cap dispărea, iar soldatul își retrăge aarma, cu, în vârf, o fășie purpurie.

Un ofițer din capul trupei înaintă în mulțime. De odată fu prins în vârtejul ei; se sui, se răsuci în loc; sabia lui goală se abătu de vre-o câte-va ori. Dar un ciomag se lăsă peste luciul ei și-i reteză lama de la mănunchi.

Ciomegele se ridicară din nou, se lăsară peste capul ofițerului. Roman văzu cum chipiul îi cuprinde fruntea, iar pe subt cozoroc zări șiroaie de sânge înroșindu-i obrazul. Lovit din dreapta, lovit din stânga, de d-înainte, de dinapoi, ofițerul înainta, dus și învârtit de mișcările massei, în care pătrunsese. Apoi dispăru.

Soldații înaintau din ce în ce mai rar. Intrați între manifestanți, după o luptă scurtă, pușca le era smulsă din mâini, iar ei se prăbușeau. Dar aceasta nu ținu mult. Un pluton de jandarmi venea în goană. In vălmășagul produs de atâtea zgomote sa auzi ceva ca niște somațiuni, apoi un zgomot aminti lui Roman de tunăturile trăsnetului în furtuna din Alpi. Iarăși un șuer, asemenea cu acel al unor pietre asvârlite din praștie. Armata trăsese.

Și Roman se găsi singur. Toți manifestanții fugiseră. Din dosul cupelei răsturnate, unul ce părea că are autoritate asupra lor, strigă: „Aici, copii!” Toți se pitulară după baricada improvizată și răspunzând la gloanțe cu gloanțe, o altă salvă răspunse salvei armatei, din urma lui Roman.

Iar el, zăpăcit, nemișcat, perdut între aceste două focuri, rămase în picioare cu fața în spre soldați. Ei se opriră. Un ordin scurt. Puștile se ridicaseră vertical; acum se abătură din nou și o detunătură se auzi. Acelaș văjiit, dar Roman rămase tot în picioare.

Atunci, dominând tumultul, mai tare de cât bubuitul puștelor, mai presus de strigătele revoltaților și de strigătul strident al goarnelor, — se auzi un ruget; plângerea unui leu, căruia i se zmulge puiul. Și înainte ca Roman să-și dea seama de ce se petrece, se simți ridicat, zmuls de la pământ; se adăposti pe un pept deschis, auzi din nou gloanțele șuerând; dar de data aceasta, el, par-că, mergea spre detunături.

Simți cum, ridicat, trece peste cupeu, cum se coboară într-o goană nebună, e dus, e dus, e dus. Acum zgomotul descreștea, se făcea tot mai încet, mai încet, până ce dispăru. Atunci pricepu că se oprește și că picioarele lui ating pământul. Se dezmetici — și văzu pe Ulmu răsuflând din colosalul său pept:

— Uf! N*a fost ușor.

Ulmu îl scăpase.

Roman nu avu măcar un cuvânt de mulțumire, ci zise:

— La Cameră.

O trăsură trecea, Roman o opri: ori-ce clipă i se părea că îndepărtează mai mult încă scăparea Liei.

Dar Ulmu nu-l lăsa din ochi.

— La Cameră? Fie. Vei merge cu mine.

Și, făcându-și loc cu greu, el se instală în trăsură.

Dacă întorceau spatele către lupta părăsită, urmările ei îi ajungeau. O mulțime de trăsuri se opreau încărcate cu manifestanți. In capul lor trei birje pline de oameni cu capetele sparte, cu haine sfâșiate. Unii gemeau adânc mai la fie-care hop al trăsurei. Într-una se afla un palid cu ochii întredeschiși, cu buzele lăsând să curgă un văl de sânge înegrit, — un mort.

Pe străzi începea lumea, să se adune. La o răspântie, trăsurile se opriră, iar un domn, cu o pălărie naltă și cu rozeta la butonieră, se sui pe scara birjei, în care se afla mortul și vorbi mulțimei.

Ce spunea înmănușatul domn acelor negustori? Roman auzi în treacăt cuvinte grele: „nu vă lăsați... Omul acesta vrea să ne mănânce capetele... ne omoară....uniți-vă”.

Cu cât se depărtau de locurile, unde începuse lupta, cu atâta zgomotul descreștea. Era viața obișnuită a străzilor laterale ale Capitalei.

Trăsura mergea în goana cailor. Vântul rece izbea în față; el dezmetici pe Roman; înaintea ochilor începu să revie scenele la care asistase: în urechi îi răsună încă zgomotul nădușit, dupuitul trupurilor pe pietrele stradei. Roman își trecu mâna pe fruntea înferbântată.

XIII. PUTEREA NEÎNVINSA

Trăsura luă pe strade din ce în ce mai populate. Zgomotul reîncepea; o larmă și un vuet nehotărât care făceau un infernal neastâmpăr. Iarăși grupe-grupe de oameni se vedeau; figuri din ce în ce mai încruntate, mai sălbatece, cum se ivesc numai în zilele turbure, când vizuinele mahalalelor se răscoală să iasă la iveală mutre suspecte, cari sânt bune numai pentru măcel.

Pe când trăsura mergea, se auzi un tropot din urmă.

Era o companie de jandarmi pedeștri, unii venind în goană spre Cameră. Figurile soldaților erau încruntate și păreau posomorâte; înțelegeau că aveau să facă o operă blestemată și părerea de râu le era întipărită pefrunte. Ofițerii mergeau a lene, doi câte doi, fără să schimbe o vorbă, cu sabia în mână și privirea înainte. Cu toată seninătatea pe care păreau că o au, pentru a liniști pe soldații nemulțămiți, se vedea că un gând ascuns, un gând rău, le mușca sufletul. Era lupta între simțul datoriei si conștiința că aveau să-i exercite misiunea în contra fraților lor, — mulți erau din București chiar.

O mulțime urma. Dacă erau copiii și femeile, care se duc după ori-ce trupă cu fanfare, mai erau încă și ființe ambigue, mutre din acele suspecte, pe care Roman le văzuse odinioară. Erau îndemnuri la neascultare, erau amenințări, erau rugăminți. Ofițerii interveneau, dar, scena se repeta.

Fanfara rămase în urmă, căci ropotul cailor, lăsați în libertate, dusese pe Roman departe. Și, din altă stradă laterală, se arată o altă trupă de linie. Aceleași figuri suspecte, aceeași lume, aceleași sfaturi.

De-abia zgomotul acista încetase, când se auzi un ropot, un escadron de jandarmi călări, cari veneau în goană.

Lumea era din ce în ce mai deasă, stradele mai negre. Trăsura mergea cu greu. Spiritele întărâtate făceau să zbucnească strigăte de ură și de moarte: „Jos asasinii!Jos tâlhari!” Din când în când, rar însă, se auzea sinistrul strigăt: „Moartea asasinilor!”\

Împrejurul dealului Mitropoliei se afla o mulțime compactă. Era, iarăși, par-că o urmare a luptei dintre armată și popor. Din curtea Mitropoliei nu se lăsa pe nimeni să iasă. Curtea plină de armată, infanterie, jandarmi pedeștri, jandarmi călări, vânători, era o oaste întreagă, osebit de alta de bătăuși și de agenți polițienești de toată mâna. Căte-va altercații; mai mulți agenți se legară de persoane cunoscute, lovindu-le.

Doi deputați se prezintă la poartă. Ei vin pe jos. Un comisar polițienesc chemă pe unul din partea judecătorului de instrucție, subt cuvânt că ar fi având arme asupra lui. Deputatul declară că are, în adevăr, un revolver, dar refuză cu energie să-l predea prefectului. Judecătorul de instrucție, care se afla în împrejurimi, se apropie. Deputatul face să se observe că revolverul e neatins. Al doilea e, deasemenea, dus înaintea judecătorului de instrucție subt cuvânt că are arme. Lumea de afară de grilaj, primi cu huidueli această percheziție.

Roman când i se opri trăsura, întrebă ce înseamnă aceasta i se răspunse că judecătorul caută arme asupra tuturor deputaților, — bine-înțeles asupra acelor din minoritate. Panică grozavă. O vâlvă nedescrisă; din gură în gură zburau întrebări îngrozite despre numărul și numele victimelor. Căci erau răniți în dealul Mitropoliei, spunea același privitor,- chiar morți. Trăsura lui Roman pătrunse în curte.

Pe peronul Camerei, era un lac de sânge omenesc; de-a curmezișul pragului, cu brațele în cruce, cu fruntea și fața inundată în sânge, zace un om întins, — mort.

Deputații cari sosesc, aduc amănunte grozave. Sânt multe victime. Domnu Andronescu, avocat Stoenescu și un zidar. Andronescu spunea nou-sositul, e grav rănit și doctorii să temeau să nu înceteze din viață peste puțin.

La grupul format pe peron se adăugă un al treilea sosit. El povestește că a venit la Cameră pe strade lăturalnice, căci n-a putut pătrunde pe calea obicinuită. Când soldații au început să tragă asupra mulțimei din dealul Mitropoliei, trăsura urca dealul.

Văzând lupta, vizitiul nu mai voi să înainteze, ci întoarse caii. Cu toate acestea, un soldat din jandarmii pedești a alergat după trăsură și a început să lovească cu patul puștei în birjar și chiar în deputat. Mulțimea porni să huiduiască și intervenind, îl scăpă.

Un ura puternic se aude de afară,- dar nu mai e un strigăt de bucurie, o aclamare entuziastă, un cânt măreț. E un urlet de durere, o strigare de răzbunare, un muget înăbușit și care zbucnește în sfârșit.

O trăsură pătrunde în curte. Nevescu. El se coboară sărind și se apropie de grup.

Pe drum ridicase un om culcat la pământ și care se afla pe picioarele cailor, — nenorocitul fusese călcat de mersul jandarmilor călări. Capul îi era străpuns de copite, gura deformată, ochii eșiți din orbite. Nu mai era cap, ci un lucru oribil, îngrozitor.

Nevescu, din pietate umană, ridicase pe nenorocit din stradă și-l transportase la spitalul Brâncovenesei, înțesat de răniți. In zadar se cerca a i se stabili identitatea.

Stradele din jurul dealului Mitropeliei erau pline de lume, peste 15.000 de cetățeni grămădiți. La vederea lui Nevescu un ura puternic, ca un muget al mărei, răsună. Era îngrozitor: un popor întreg răcnea. Nevescu pătrunse in adunare, pășind peste cadavru. Roman îl urmă.

Camera se afla prada unei emoții extraordinare.

Minoritatea, toată în picioare, se agită cu furie. Zgomotul de afară pătrunsese până în incintă și deputații protestau cu energie. La tribună era, totuși, un opozant, ce interpela. Roman îi auzi glasul detunător: Ne-ați cerut fapte precise. Vi le-am adus. V-am denunțat intimidarea cetățenilor, ruperea coastelor lor. Ce ați făcut? Pe cine ați urmărit? Pe nimeni. N-avem dreptul să vă spunem că sânteți un guvern de bizantinism?...

La aceste cuvinte se produse un tumult.

Deputații descind în emiciclu și strigă. In special Litimos, om de-o corpolență extraordinară, insultă și amenință serios.

Un tânăr, blond și fragil, care se afla lângă Roman, zise răzând:

— Mie, mi-e frică de ipopotanul ăsta! Să-i se pue botniță, că e prea furios.

Roman îl privi cu uimire. In tragedia care se desfășura în Capitală, era prima notă veselă.

Dar nu avu vreme să se oprească asupra acestui gând, căci Nevescu, palid ca un mort, strigă cu o voce a cărei stridență metalică, răsună ca un dangăt funebru: — Sânteți asasini! Ați pus să tragă în popor!

Un deputat povestește în gura mare că valuri de lume curg din toate părțile. Măcelării de la hală s-au pus în fruntea poporului. O ploaie de bolovani cade asupra jandarmilor. Nici cei călări nu mai îndrăznesc să șarjeze. Caii lor loviți, speriați, se ridică și rup șirurile.

Un altul aduce glontele, care a omorât pe omul din pragul Camerei. Acest glonte, după ce a străbătut capul s-a înfipt, plin de creeri, în ușa Camerei.

Pe când deputații vorbeau, Camera prezenta un spectacol curios. Deși oratorul se afla la tribună, deși ședința nu fusese ridicată, toți erau tăcuți și ascultau cu îngrozire cele povestite.

Dar aceasta nu ținu mult. După un moment de reculegere, președintele anunță că, într-adevăr, în urma unei invazii a bandelor armate, parlamentul se află în mijlocul unei rebeliuni.

Aceste cuvinte stârniră un zgomot îngrozitor. Apostrofele curgeau: Nu este adevărat, asasinule.

— Sânteți asasini! — jos! — Voi mișeilor, ați ordonat să ne omoare!

Un deputat din majoritate, Daria, interpelează guvernul „asupra atacului, pe care o bandă înarmată l-a dat parlamentului. Tot odată îl întreabă ce măsuri are de gând să ia, ca acest fapt să nu se mai repete”.

De abia anunțată, interpelarea provoacă un tumult spăimântător. Era vădit că era de complezență, făcută numai ca să dea guvernului vreme să se apere de răspundere.

Deputații minorităței, însă, nu-l lasă să vorbească. Fie-care cuvânt al oratorului e primit cu strigăte nesfârșite. — Minți! îi spuse un deputat îmbătrânit în luptele parlamentare.

Dar oratorul nu se lăsă descurajat. El continuă în liniștea restabilită. Boerii se cred în drept a omoră lumea. Vorbește de corupția în alegeri practicată tot de boeri. Acuză opoziția de a fi provocat tulburări în ziua de serbare națională.

Trecând la altă ordine de idei, el amintește cuvintele rostite de Roman. Vrea să tragă concluzia că opoziția amenință cu moartea.

Toată minoritatea e în picioare. Strigăte îngrozitoare străbat aerul: Asasini! Tâlhari!

Federi se scoală să răspundă. Dar minoritatea e așa de zgomotoasă, în cât nu se poate auzi un cuvânt. Pare că el a vrut să arate că guvernul nu e vinovat și că ehotărât a uza de toate mijloacele, ce-i acordă legea, pentru a asigura ordinea și instituțiile țărei.

Zgomotul e așa de puternic, încât prințul-președinte renunță a-l mai domina. El ridică ședința.

Fu un moment de reculegere pentru toți, căci la reluarea ședinței Roman trebuia să-și dezvolte interpelarea care fusese motivul său, pretextul acestor scene sângeroase.

Săruleanu se apropie de Roman. El era surexciaî, pe când Ronescu părea calm.

In liniștea relativă, ce se stabilește, se aude de afară un zgomot de ocean întârtat. Vin strigăte de moarte,urlete de durere.

Agenții, cari sosesc din moment în moment, anunță că publicul se adună tot mai numeros. Din mahalăli în*depărtate se răsfrâng valurile mulțimei. Din nou jandarmi călări au șarjat pe piața Teatrului. Dar pietrelecari cădeau i-au pus din nou în dezordine. A trebuit săintervie o companie de infanterie, ca să-i scape.

Mulțimea avea o atitudine bărbătească. Fără șef aparent, ea se purta ca un singur om. Știrile îngrozitoare,

în loc să o deprime, nu fac de cât să o întărâte mai mult.

S-au cerut încă soldați pentru paza parlamentului. Soldații sânt postați la fiecare ușă a Camerei și resping cu brutalitate pe acei cari au pătruns în curtea Mitropoliei și vor să intre în tribune.

Ședința se redeschide,.Inainde de a acorda cuvântul lui Roman, președintele anunță deputaților măsurile de precauțiune pe care le-a luat.

Se naște un mic incident și o discuție dacă președintele avea voe de a chema singur forța armată, fără să consulte Camera.

Dar liniștea se restabilește, când Roman se sue la tribună. Subt braț, el are o tașcă.

In acelaș moment, din camera miniștrilor, se ivește baronul de Vale, care stase până în acea clipă acolo. Adversarii schimbă o privire, ca doi combatanți înainte de a încrucișa spadele.

Dan e liniștit. In negru, cu o floare albă la butonieră el pășește ușor, salutând în dreapta și în stânga. Ori-cât de puțin puritană pare majoritatea, totuși primirea e rece.

Dan e mai frumos ca vre-odată. Figura lui fină și nobilă a cărei paloare cerulele de-abia e îndulcită de-o ușoară căldură pe umerii obrajilor, arată, totuși, o grijă, cu iscusință ascunsă. Colțul buzelor are o adâncime, iar în obraz este un tremur nervos. Fruntea lui netedă străbătută de-o ușoară dungă, pare apăsată de-o preocupare împovorătoare.

El se așeză pe banca miniștrilor, scoase câteva foi de hârtie și un creion, pe care-l ascuți. Apoi mai cercetă un teanc de dosare ce le orândui cu îngrijire.

Roman, în picioare, așezându-și notele trebuitoare, se reculegea. El era preocupat și nu cerca să-și ascundă preocuparea. Fruntea brăzdată și sprincenele încruntate arătau îndestul furtuna dezlănțuită în sufletul lui.

Se făcuse o liniște adâncă. Avea să se decidă despre viața unui om și soarta unui regim.

De-odată, în mijlocul tăcerei, se auzi un sunet de goarne, — sunet lin și subțiat, ca din depărtare. Apoi un glas omenesc, care dă o scurtă comandă.

Tăcere. Și de odată, Camera fu zgudnită de o detunare imensă. Câte-va strigăte, apoi urlete de durere. Un uruit puternic, ca al unui zid ce se prăbușește. Liniște.

Și Roman începu. Dar cuvintele lui izvorîte din zbuciumul gândului întârtat, erau cam incoherente. El începu prin a caracteriza în linii mari guvernul acesta de asasini, ce singur putea să tolereze în sânul lui un asemenea om.

Introducerea, — de ocazie, căci abia încetaseră puștile afară, — fu primită cu aplauze de minoritate, dar cu o tăcere de expectativă de câtre restul publicului. Nu fraze, mai mult sau mai puțin reușite, asupra ororilor așteptau, ci faptele noi promise, pe baza cărora începuseră aceste scene oribile.

Dar cuvintele lui produc tumult. Limitos spune că minoritatea venise cu revolvere ca să împuște pe cei din majoritate.

Săruleanu arată că temerea aceasta era ridicolă, de oare-ce cu cele 6 — 7 revolvere nu se putea omoră o sută și atâția de oameni, apărați de o armată întreagă.

Președintele restabili ordinea cu greutate, — și Roman putu să continue.

Se făcu o liniște, într-adevăr, de mormânt, când începu să vorbească despre asasinatul lui Moise Aricivo, cercetările poliției, constatarea existenței bandei cunoscute sub numele de „Robii nopțe”i. Acum Camera era subt dominația vorbitorului.

Roman simți aceasta și, cu cât vorbea, cu atât paloarea tragică a feței i se mărea. Ori-cât o ascundea subt scutul justiciarului, răzbunătorului, fapta lui se asemăna mai mult cu acea a călăului, gestul lui lua pe om de pe banca nimisterială, din lumină și glorie, pentru a-l prăbuși în iadul ocnelor de sare.

Își trecu, cu un gest mașinal, mâna pe frunte și roti privirile în juru-i. De odată ochii se ațintiră, ca a unui nebun și paloarea i se mări încă, aproape cadaverică.

In preajma lui, într-o tribună, de odată i se arătase Lia.

Dar nu Lia pe care credea că o va vedea, ci o femeie cu ochii plânși, aproape înebunită de durere, cu față trasă. Privirea ei înfășură cu o nespusă duioșie pe Dan, apoi se puse în luminile lui Roman, rugătoare. El citi în ea mai mult de cât o rugăciune: legarea viețeiei de viața amenințatului.

Roman se turbură. El credea că vine să o scape din ghiarele unui monstru — și lovitura îndreptată în contra lui Dan, atingea pe Lia. Spera să o facă fericită și el, Roman, o nenorocea pentru tot-d-a-una. El credea să fie salvatorul, — și era călăul.

Lia nu venise să-i vorbească. Dar privirea-i care-l ardea încă, dar buzele care tremurau, spuneau același lucru: să aibă milă de dânsa, să nu lase ca urgia să cadă pe capul lui Dan, căci moartea lui ar fi mai mult de cât moartea ei. Nu venise să se roage, nu venise, ca maica să se târască la genunchii luiș dar privirea ei era o rugăciune — și o rugăciune de la Lia.

Mai lămurit, mai neted și mai puternic. In tăcerea absolută, vocea de odinioară se auzi. Aceeași liniște funebră, apoi detunătura puternică. Strigătele erau mai puternice, urlete de durere mai îngrozitoare încă.

Ei și? Ce-i pasă lui de acei cari mureau?

Ce-i pasă lui dacă lumea întreagă s-ar fi prăbușit? Ceea ce se năruia acum era mai mult de cât lumea întreagă, era întreaga lui viață, — speranța vagă că Lia va fi iarăși a lui, când toți o vor părăsi. Dar se înșelase, Lia, mai mult de cât ori când, lega viața ei de viața lui Dan.

Și el trebuia să se supuie: Dan trebuia să iasă învingător din luptă, căci, învins, omora pe Lia.

Când zgomotul puștelor încetă, Roman era hotărât: mai spuse câte-va cuvinte despre Robii Nopței — și încheie.

Când se coborâ, strângând cu deznădejde tașca în care erau documentele pe care nu le citise, se făcu iarăși tăcere. Nici membrii minorităței nu îndrăzneau să aplaude.

Roman se simțea perdut. Și când se așeză la locul său lângă Săruleanu, acesta se făcu aproape că nu-l vede. Stătu o clipă și eși repede afară: lacrimele îl podideau. Afară găsi pe Ulmu, care urmase scena dintr-o tribună.

Ioan era buimăcit. Ne mai putându-se stăpâni el zise înfundat:

— O, femeia aceasta!

Dar Roman îi tăia vorba cu asprime:

— Nu vorbi așa. Femeea aceasta e Lia.

Și goana cailor îl duse, iar luna nopților ce urmară zări pe Roman la fereastra de la Albergo dalta Luna, pe când Ulmu îl pândea cu dragoste din umbră.

De-abia Roman eșise — și Heruvim intră în Cameră, se apropie de locul părăsit de Roman și-i luă tașca.

Dan se ridică. Focul triumfului îi strălucea în ochi. El respinse cu putere acuzarea de a fi participat la mișcarea Robilor, citi acte din dosarul privitor la omorul lui Moise Aricivo, arătă că singura învinuire, ce-i s-a adus, e că a avut nenorocul să cumpere de la acel negustor un șirag de mătănii, în ajunul omorului.

Majoritatea aplaudă cu furie, când, într-o prerorație superbă, el arătă infamia unei campanii duse pe o acuzare așa de puțin temeinică, sprijinită pe niște mahalagizme și pe coincidență. Pentru aceasta se ridicaseră miile de oameni, pentru aceasta se omorăseră și se răniseră atățea nenorociți, rămăseseră atățea orfani. Iată adevărul, iată adevărații asasini.

Majoritatea era răzbunată. Aclamațiuni frenetice, aproape nebunești, izbucniră, pe când opoziția pleca fruntea, zdrobită. Lupta dusă, pe strade și în parlament grație lui Dan, se sfârșea în favoarea lui Florian.

Când Dan se așeză la locul lui, toți membrii partidului îl îmbrățișară sau îi strânseră mâna. Era aproape un delir.

Litimos se sui la tribună, pentru a propune o moțiune, care să aprobe și să preamărească guvernul și pe Florianu, înfierând sistemul de intrigă și minciună a opoziției. Dar înainte ca el să înceapă a vorbi, președintele anunță că i s-a comunicat oficial că Florianu demisionase și demisia i-a fost primită, deci, ridică ședința, de oare-ce nu se afla minister constituit.

Se șoptea că suveranul rugase pe Florianu să demisioneze, ceea-ce el făcu fără ezitare: era zdrobit.

Și pe când mulțimea aclama noul guvern, într-o biserică lăturalnică, o maică în genunchi plângea, șoptind încet ca o aducere aminte.

— Morții!

CARTEA IV

INFERNUL CELOR VII

I. EDICULA, ȘTREANGUL ȘI RUGUL

Țara aceasta, frumoasă, ca un colț rupt dintr-o împărăție ideală, punct de încrucișare a raselor în rutul războaielor, a fost mamă de viteji. Rare, de un imposibil de aflat, sânt țările lumei în care să se găsească în legenda vie, din gura norodului sau în cea moartă, din scrisele cronicelor, o mai strălucită probă de dispreț de moarte și de iubire de neam.

Și luptele duse au fost aprige, cum nu se poate spune. Unul în contra zece, fierul se rupea, oțelul se tocea în mâinele lor.

Ștefan și Mihai au fost uriași, cum poate lumea nu a mai avut. Dacă Leonida s-a luptat și a murit la Termopile, — iar de atunci istoria îl preaslăvește, — a fost o excepție. Luptele eroilor noștri au fost continue lupte ca în strâmtoarea grecească.

Dar aceste lupte au sfărâmat în inima străbunilor ori ce simțimânt de milă. Viața lor o cumpăneau așa de eftin, încât și pe cea a altora nu o prețuiau mai scump. Cei mai viteji și mai mari voevozi au fost modele de neînduplecată cruzime. E clasică povestirea medicului venețian despre Ștefan, care, în momentul când umbrele morței se luptau cu ultimele licăriri ale vieței, a adus să se omoare, subt ochii lui păianjeniți, o sumă de boeri protrivnici.

Vlad Țepeș ni-e înfățișat ca un monstru. Dar el nu e de cât reprezentantul unei tradiții sângeroase, tradiție, din care el făcuse un sistem de guvernământ și de luptă. Poate că firea omului era mai aplecată spre vărsare de sânge, dar vitejia lui ne înfrântă a scăpat țara din ghiarele Osmanilor.

Nu e excepție și nu e monstru. E reprezentantul sistemului de represiune din țara noastră, sistem așa de fioros încât întunecă cruzimele otientale.

Și nu vorbim de pedepsele neobișnuite, cum e, de pildă, acea descrisă de cronica lui N. Mustea: Care n-aveau să dea, îi Duca-Vodă lega la puște și îi ungea cu miere ca să-i mănânce muștele; și nu numai boerilor făcea această strâmbotate, ci și jupăneselor asemenea. Și nu era nici o închisoare pe la toate orașele, să nu fie plină de bărbați, de mueri, carele la acele închisori nășteau prunci și îi creșteau mărișori copii,- și fără de închisoare, altă casă nu știau. Și Duca nu trece drept un monstru de cruzime.

Vorbim numai de cruzimele legiferate. Chiar execuția cu țapa, care a dat funebrul lui renume lui Țepeș, nu este nici iscodită, nici introdusă de Vlad.

Intre execuțiile prevăzute de pravile pentru ucigașii de firea cea mai rea se află țeapa.

Romancierii au făcut un zgomot imens, pentru auto-da-fele și arderile din Fanța, rare acestea și rezervate numai crimelor, presupuse că au fost comise subt imediata stăpânire a demonului, vrăjitoarelor, etc. Era credința purificărei prin flăcări.

La noi, pedeapsa cu „chinurile focului” era aplicată mult mai des. Erau puși pe rug sau legați la stâlp, după pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab, robul, argatul sau sluga, care siluia pe fata stăpânului, dacă era cu voia fetei, ea era pedepsită cu moarte. Falșificatorului de bani i se tăia capul, apoi i se ardea corpul în foc și i se lua toată averea. O pedeapsă de acest fel, mai crudă încă și mai nefirească, era cea următoare: cel ce-și va da o fată la o dăscăliță muere, pentru ca să oînvețe carte sau alt meșteșug ceva și încă îi va da și plată să o învețe și îi va da și hrană ce-i va trebui și aceasta cu învățăturile ei rele, o va îndemna și va tocmi vr-un bărbat de o va răpi fără știrea părinților, atunci judecătorul să-i facă lege cum se cade și să certe pe dăscălița, să-i verse plumb topit în gură, să-i pogoare pe grumaji la inimă, pentru că prin aceste mădulare au eșit de la inima ei toate îndemnurile fetei de au scârbit inima părinților”.

Pedeapsa cu ștreang era aproape lucru obișnuit. Se pedepsea ast-fel furtul unei găini.

Cât zvon s-a făcut în jurul închisorilor celebre dia străinătare! Oublitele și tainițele din Spania și Franța au fost trecute ca exemple. Dar iată un model de închisoare, zidită de Ștefan Tomșa la biserica de la poarta curței domnești. „Era și un turn mai înainte în chip de clopotniță; sub turn era visteria, spune Neculai Mustea, și subt visterie temnița, întru care închidea tâlharii, ucigașii, foarte lucru grozav a privi cineva subt biserică, — adică casa lui D-zeu, — temnița tâlharilor.”

„Dar și turnul acela al bisericei, ci iarăși era semnul morții, căci carele din boeri se afla în niscai fapte rele, cu rocoșituri asupra domniei, și-l prindea, în acel turn îl închidea”.

„Putem zice că se aseamâna cu edicula, ce este la Țarigrad și cum acei ce încap la turci de-i închid la ediculă nu mai au nădejde de viață, așa și aici în țară la noi era acel turn al bisericei curței domnești”.

Nu vi se pare tabloul destul de înfiorător? Iată cum ni se descrie altul; „Vlad Vodă Țepeș, domnitorul Munteniei, în a doua a sa domnie, adică pe la 1457, a zidit monăstirea Snagovul, în care se afla o cameră și o icoană a Maicei Domnului.

„La această monăstire erau surghinuiți condamnați politici și acei dintre boeri, de care voia să se scape acest crud domnitor. Sub cuvânt că ei trebuiau să facă rugăciuni spre a se pocăi și a li se erta greșelile, erau duși în acea cameră ca să se închine la icoană. Dar n-apucau să-și sfârșească bine rugăciunea și pardoseala le fugea de subt picioare, căzând într-o groapă adâncă și plină de cuțite tăioase, unde mureau zbătându-se în chinurile cele mai îngrozitoare.

„In această groapă sau subterană, și-au găsit moartea mai mulți boeri ai țărei.

„Mai târziu, camera aceasta înfiorătoare a fost dărâmată și cu totul desființată, dar subterana a existat până acum vre-o 50 ani, ca o urmă neștearsă și un document neperitor despre cruzimele și barbariile din vechime”.

Dacă această închisoare era excepția, era asemenea celebrelor închisori din Franța, unde Ludovicii și Richelieu, făcea să dispară pe dușmanii lor, sau ai statului, cele l-alte nu erau mai bune. Iată, după Enache Cogălniceanu, o scenă din interiorul unei închisori boerești.

Se face un complot contra Domnitorului Constantin Moruzi. Domnul, descoperă complotul și arestează pe boerii complotiști.

Unul din șefii complotului, vornicul Bogdan, fusese lăsat în libertate. Venind la Curte ca să vadă pe cei închiși, se trezește că bașciohodarul, șeful gardei Domnului, vine și-l arestează. Când îi se arată ordinul de arestare, el se tulbură, dar agentul „îl ia de subțioară și-laruncă într-un beciu întunecos, ce se afla în dosul curței”.

O căldură năbușitoare era în acel beciu. Pe pământ se afla o saltea.

Nu trecu mult și Domnitorul dă poruncă ca Bogdan, cu fiarele de picioare, să fie târât la Divan. E osândit la moarte.

Aici urmează descrierea scenei, în care Bogdan și Cuza sânt omorâți, asemenea faimoșilor Cinq-Mars și de Thou.

Vodă chemă pe marele Armaș și îi poruncește să-i ducă în „bașca din dos și să le tae capul”.

Marele armaș Balș nu se încrezu în el însuși ca să execute sentința. El vru să însărcineze pe condicar,-dar acesta refuză subt pretext că: „nu sânt gelat de boeri, ci sânt giambaș de mueri. Balș îl bătu cu măciuca armășească și-i dete o „sfertă de holircă”.

La miezul nopței, cei doi osândiți se împărtășiră; atunci intră gâdele să-i lege.

Bogdan își luă rămas bun de la toți ai casei sale și, plecându-și capul pe muchea patului, zise: Fă-ți porunca ce-ai luat.

Cuza cercă să se împotrivească, dar fu legat cobză și executat.

Acelaș istoriograf pomenește astfel de tortură:,,In vechime a existat tortură pentru mărtutisirea vinovaților, dar instrumente de tortură refinată, anume inventate și perfecționate în acest scop, nu am avut”.

S-ar părea că o îndulcire, această lipsă de rafinare. Dar e cu totul contrar. La „Caznă” propriu zisa, din cauza primițivităței instrumentelor, se adăoga și acea provenită din imperfecțiune. Ori-ce instrument anume pregătit produce numai durerea, pe care e menit să o producă. Puțina iscusință a strămoșilor, pe lângă această tortură, mai producea și una subsidiară, provenită din nătângul chip de a „lucra” și din primitivele mijloace întrebuințate. Departe, deci, ca din această nerafinare a instrumentelor de tortură să izvorească o îndulcire de chinuri, ea nu făcea decât să le sporească.

Și cu multă „naivitate” — de mi se iartă cuvântul — ni se înșira felurile de caznă: bătaia și tot felul de schingiuiri, precum: spânzurarea de picioare, legarea în ștreanguri și curmarea corpului, călușul, punerea fierului roș la tâlpi și alte asemenea torturi îndestul de crude. Dar se însoțește această enumerare, -notați că e îndulcită, căci ea e acea de subt legea lui Caragea, care legiferează și mai civilizează cazna,—cu vorbele: „dar torturi nu anume reglementate și cu instrumente inventate, și perfecționate în acest scop, cum a existat, bunăoară, în alte țari, unde muzeele criminale le expun vizitatorilor”.

Ca să arătăm spiritul, în care se făceau aceste torturi, voi povesti numai o „îndulcire” făcută pentru condamnații bolnavi. Se cunoaște pedeapsa butucului.

Butucul era compus din câte două bucăți de lemn, lemn tare, ghilă sau tufan; aceste bucăți de lemn erau scobite astfel, că fie-care picior al arestatului să încapă în câte o scobitură. Bucățile foarte bine adaptate, se lipeau una peste alta, se îmbinau perfect și se închideau cu peroane de lemn.

Erau trei feluri de butuce sau, mai bine, două feluri: butucul de siguranță sau butucul portativ și butucul de pedeapsă.

O „îndulcire” a acestui din urmă a format butucul cel mare sau stătător, „pentru condamnații bolnavi”.

Vom cerca descrierea acestor instrumente.

Primul butuc ținea locul fierelor de azi. Era un fel de jug, asemenea cu acel, care se întrebuințează la noi, -în loc, însă, să fie larg și să se pue pe grumazii boului, se așează pe gleznele omului, strâmt și greu. Osânditul, prins în butuc, era legat de pământ, nu mai avea mișcarea liberă a picioarelor, era un fel de ankyloză.

Cu mare greutate el putea să se obișnuiască să umble cu picioarele în butuc, — căci era nevoit să umble, de oare-ce arestanții ast-fel împedicați, erau scoși la tot felul de munci publice și destul de anevoiase, precum era: facerea de canaluri, curățitul stradelor de noroiu și ghețuri, etc.

Dar nu de acest butuc ne vom ocupa, ci de ce l-alt.

Și vom lăsa cuvântul istoriografului, care atenuează: „Butucul de pedeapsă era un butuc foarte mare și greu așa că arestatul nici nu se putea mișca din loc, din momentul, în care era pus în el. El era compus, ca și butucul portativ, din două bucăți de lemn, scobite și prinse împreună, foarte mari și groase. In acest butuc bagă arestatul picioarele stând ast-fel trântit jos pe pământul gol, căci ca pedeapsă, nu i se da mai nici odată rogojină”. Notați că acest pământ era gol, era acel al temnițelor sau, mai bine zis, al subpământurilor glodoase deci, omul era ținut să stea astfel în mocirlă, ceasuri, zile, luni. Par-că e un ciclu din infernul lui Dante.

Dar să continuăm: „Butucul stătător se întrebuința pentru condamnații bolnavi și era compus tot din două bucăți de lemn, era făcut, însă, pentru mai mulți arestați și consista din două grinzi groase cu mai multe scobituri. Acest butuc era așezat într-o cameră rezervată pe lângă fiecare pușcărie pentru cei bolnavi, adică în așa zisa „odae a bolnavilor”.

„Bolnavii se așezau pe jos, pe rogojini, își băgau câte un picior în câte o scobitură, apoi se lăsa grinda de d-asupra peste cea de jos prinzându-se amândouă la un capăt ca un lacăt”.

Notați că osândiții nu sânt tocmai crezuți la cel d-intâiu cuvânt, nici izolați la cea d-întăi plângere. Trebue să fie boală grea, pentru ca ei să fie izolați.

Inchipuiți-vă pe un osândit în nădușelile unei boli sfârtecătoare, pe un nenorocit zbuciumat de delirul frigurilor neîngrijită; închipuiți-vă pe un nenorocit istovit, stors, flămânzit, însetat și zbuciumat de tresăltările nebuniei momentane, produse de friguri — și prins în butuc.

Acum veți înțelege câtă omenie și câtă îndulcire aveau instrumentele nerafinate ale „caznei” lui Caragea.

Să dăm un exemplu de „caznă” cea mai ușoară: bătaia. In închisoare bătaia nu a dispărut încă, cum nu a dispărut nici de prin beciurile poliției. Altă-dată, însă, era reglementată. Un ocnaș suferea foarte des până la 200 „toiage”. Toiagul era o vargă, dintr-un lemn mlădios; avea grosimea unui baston mijlociu, cu care umblă atâția tineri, cari se apără cu dânsul de...zăvoi.

Arestantul supus la această pedeapsă era dezbrăcat, lungit cu fața în jos pe scândură lată. El era legat „bine” de mâini și de picioare.

Apoi începea bătaia, sistematică și dată în fața celorlalți arestați, ca să-i întimideze.

II. COSTRUNUL, FIARELE DE PEDEAPSĂ ȘI GHERLĂ

Chipul, cu care osândiții erau tratați, nu pare omenesc. Sânt chinuri oribile ce pot întrece pe ale altor țări. Apărarea că dacă a existat tortură, ea nu a fost legiferată, se distruge prin sine însăși, căci chiar se observăcă unele pedepse cu moartea, — pedepse legiferate, —erau chinuri în toată puterea cuvântului. La aceste pedepse cari, — când era vorba mai ales de un condamnat de seama, — aveau loc chiar în preajma curților domnești, asistau foarte mulți boeri, curteni și chiar Domnul, magistratul suprem.

Strămoșii au fost cruzi în aplicarea a ceea ce ei credeau că e o pedeapsă. Cruzimea, însă, nu li se poate imputa, pentru motivul foarte simplu că așa era făcută lupta continuă, pe care o duceau, încât viața să nu aibe nici o valoare, iar chinuirea unui dușman să fie un „drept”. De sigur nu într-o continuă anarhie se vor afla apostolii visați ai lui Crist, spre a propovădui o ertare și o îndurare fără seamăn.

Și din nenorocire simțimintele de cruzime se șterg cu greu, pentru ca în dualilitatea, care constitue omul, trăește încă bestia însetată de sânge. Cugetul nu a ajuns la stăpânire așa de incontestabilă, încât să cumpănească ori-ce pornire violentă. Dacă evreii sânt huliți, vechiul lor precept de ură stă încă în legislații, spre ciuda tuturor ideologilor, tuturor adepților lui Beccaria.

Dar oare chiar acel adept al ertărei nu era stăpânit de un complex sentiment atavistic? El cere o îndulcire,o ertare, ca și când omul îmbrăcat în toga magistratului are drepturi asupra semenului său, transformat în acuzat, singura condiție pusă de umanitariști e să se îndulcească: acest drept al judecătorului de a dispune de viața acuzațului,-îndulcind moartea și tortura. Am spus tortura, căci voi dovedi că tortura există încă, mai groaznică poate.

Vechea ființă nevoită să cedeze în fața evidenței,, unei nedreptăți seculare, protestează. Nu vine leal să spună: da, nu am drept să pedepsesc, mai puțin încă să chinuesc; ci, pe căi întortochiate, iartă pe omul iresponsabil, — iartă pe nevinovat, — căci înseamnă a fii responsabil și nevinovat, când nu ești decât un instrument în mâna evenimentelor.

Condica penală e stabilită pe o minciună: liberul arbitru. Fiecare zi ce trece arată tot mai mult acest adevăr, care nu poate fi negat de cât de orbi. Împrejurările sânt așa de stâpănitoare, în cât e minciună că sânt oameni ce comit răul, numai așa, ca să-l comită. Dar condica penală are nevoie de această minciună pentru a dăinui, căci în ziua în care s-ar conveni de către toți, că omul nu face răul de bună voie, ci numai împins de împrejurări, cărora nu le-a putut rezista, —la ce vor mai servi toate adnotările din acest codex criminal, ce dozează durerea, precum farmacistul drămuește otrava?

Obiecția e veche: apără societatea, colectivitatea în contra individului rău făcător. Foarte bine: „argumentul” e deciziv. Colectivitatea trebue apărată, căci nu există nici un motiv ca ea să sufere de pe urma unui individ.

Dar dacă societatea nu trebue să sufere din cauzai unuia, drept e că ea, care are puterea, și, deci, justiția, să-l facă a suferi? Pedeapsa presupune răsplătirea unui rău, — unui rău făcut cu buna știință. Dacă buna știință dispare, pedeapsa i-a numele torturei. Are dreptul oare la, colectivitatea, să căznească pe individ? Are dreptul să-l suprime? Atunci suprimați pe cei atinși de toate boalele, ce pot constitui un pericol social; otrăviți pe sifilitici; destrunchiați pe canceroși; împușcați pe cei cu conjuctivită granuloasă; distrugeți pe bolnavii de friguri tifoide; suprimați pe pelagroși, ardeți pe ciumați.

Dar societatea la noi nu omoară, societatea izolează. Da, în acest caz cel mai scrupulos dintre determiniști nu ar avea nimic de spus.

Criminalul poate fi rău-făcător massei; trebue izolat. De acord. Ci în izolarea lui îl pedepsești, ci în pustnicia forțată în loc să cauți a-l îndrepta, ca pe ori-ce bolnav, îl adâncești în contactul unor boli sufletești și mai pernicioase. Ce ar spune societatea de un medic, care s-ar mulțumi să izoleze pe un pelagros fără a-i da vre-un ajutor medical, mai mult încă, l-ar pune în atingerea unui bolnav de friguri tifoide? Acest medic ar fi tratat ca un ucigaș, căci răul ar fi făcut cu bună știință.

Dacă, însă, societatea s-ar revolta ast-fel în contra medicului, de ce să se admită că ea să facă acelaș lucru cu bolnavii sufletești, cu așa zișii ei criminali? Și nu numai că-i izolează în tovărășia unor indivizi mai bolnavi și îi lipsește de îngrijirea cerută, dar încă îi chinuește.

Ascultați câte-va din instrumentele întrebuințate în contra osândiților. Iată cum istoriograful închisorilor descrie costrunul:

„Costrumul se compune din cătușe groase, deosebite pentru gât, mâini și picioare.

„Toate aceste cătușe sunt prinse între ele printr-un lanț, care pleacă de la picioare, petrecându-se printre ochiul cătușei de la cea-l-altă mână. In urmă se împreunează amândouă capetele lanțului, prinzându-se cu un lacăt.

„Lanțul se scurtează după voință, adică după curm arestantul merită să fie mai aspru pedepsit; astfel că, adesea, lanțul se scurtează atât de mult, încât cel pedepsit este nevoit să stea pe vine, având corpul așade strâns, încât nu se poate mișca.

„De aici s-a dat costrunului și denumirea de „cămașa de pedeapsă”.

Nichifor, de abia intrat în ocnă, fu nevoit să simtă rigorile costrunului. Spiritul lui de independență și izolarea, în care trăise tot-d-a-una, îi dăduse fără voe atitudinea hursuză și neînduplecată. Grija lui de a se răzlărți îl făcu să fie mai mult încă notat rău.

De-abia intrat el avu un incident cu un gardian.

Cum Nichifor nu se supuse imediat la porunca păzitorului, să părăsească lucrul, gardianul îl izbi cu putere.

Bătrânul ridică pumnul asupra agresorului. Dar n-avu vreme să-l lase, căci tovarășii amenințatului alergară din toate părțile. Nichifor fu pus în „cămașa de pedeapsă”.

Lanțul, faimosul lanț, se scurtă într-atât în cât fața condamnatului era pe genunchii săi, între pumnii încătușați. Cătușa de la gură îl zugruma cu încetul; cele de la picioare intrau în carne cu atâta putere, încât la fie-care mișcare sângele țâșnea.

Nichifor se zbuciumă de vre-o câte-va ori.

La ori ce mișcare, însă, simți cum cătușa de la gât -se apăsa pe grumaji, cum fierul rupea tot mai adânc din carne și din os. Simțea cum cătușele de la picioarele cuprind tot mai adânc, cum mușcă din ele până la fluer, cum sângele se scurge cald. Nichifor cercă să reziste și să se stăpânească; durerea îl învinse. Răcni cât îl luă gură, de răsunau pereții goi ai temniței,- apoi se liniști. Rămase gârbovit încetul cu încetul simți că mâinile îi înțepenesc de la închieturi în sus, iar picioarele de la glezne. Nichifor avu senzația că nu le mai are. Simți că nu-și simțea spetele și rămase astfel, într-un fel de leșin, în care ochiul paianjenit avea percepția unei lumi fantastice.

Când îi se dădu drumul, Nichifor păstră aceeași poziție,- de-abea după câte-va ceasuri bătrânul începu să miște.

Cum se dezmorți Nichifor văzu că rămăsese cu răni la măini, la picioare și la gât. Peste câte-va zile o zgancă se prinse peste răni,- dar la ori-ce mișcare zganca se rupea, și sângele începea să picure.

Bătrânul era notat ca om periculos. Nu trecu mult, și fu pus în fiarele de pedeapsă. Ele erau foarte groase și grele. Cele 2 brățare ale picioarelor erau legate între ele cu două sau trei lanțuri, prinse la mijloc cu un lanț mult mai gros, de care era atârnată o ghiulea în greutate de 30—50 kilograme.

Mai târziu, aceste fiare au fost desființate, înlocuindu-se cu altele de aceași grosime, cu lanțuri mai scurte mult mai groase și fără ghiulea.

Nichifor fu pus în aceste fiare. La ori-ce mișcare a picioarelor, ghiuleaua atârna grozav. Ajunse să caute a nu mai mișca picioarele; totuși era nevoit să umble căci munca silnică, îl nevoia să-și schimbe locul.

Seara când se întindea, simțea piciorul de la genunchi rupt, ca și când fierul unui operator îl desfăcuse și-i atârnase în locul lui ghiuleaua blestemată. Noaptea, întins subt pătura lui, veghea târziu; gândurile zbuciumate nu-i dădeau răgaz; dar era și durerea fizica care îl oprea să poată dormi. Piciorul rupt, ce-i atârna subt cergă, îl durea așa de puternic, în cât genele obosite se închideau în zadar. Era o durere neîntreruptă, vajnică, ce-l împedica să-și poată găsi odihna.

Nesomnul și zbuciumul turburaseră adânc firea posomorâtă a lui Nichifor. Ursuz de felul lui, el ajunsese acum un adevărat revoltat. Din ce în ce mai întărâtat și mai aprins, din ce în ce mai îndărătnic, el se izola. In special în contra gardianului Neculai Pristavu,—pricina inițială a acestor asprimi, — bătrânul purta o neîmpăcată ură. Privirile stinse ale ocnașului se lăsau cu scăpărări de mânie pe fața lui Neculai.

Acesta înțelese ura adâncă pe care condamnatul i-o purta. Și, în schimb, îl pândeș din ochi.

Într-o zi, bătrânul se opri de la lucru. Rănile redeschise îl făceau să sufere adânc. Simțea o slăbire totală; simțea că viața se scurge cu încetul. Închise ochii.

O voce puternică îl scoase din amorțire:

— Lucrează, nemernicule!

— Nu pot.

— De ce?

— Mie-rău.

— Minți!

— Mi-e rău de moarte.

Pristavu îl cuprinse cu ochii...

— Minți!

Și-l lovi cu putere.

Nichifor căzu grămadă.

Pristavu era o bestie. Se azvârli asupra lui și picioarele lui greoaie, încălțate cu cizme bătute cu cue, călcară pe bătrânul ocnaș și-l sfârtecară.

De-odată, toată energia reveni lui Nichifor; de jos cuprinse pe Neculai, îl zvâcni de la pământ și-l lasă să se izbească cu capul de perete.

Pristavu scoase un ruget; gardienii alergară și-l puseră în gherlă.

Gherla sau carcera de lemn, se întrebuința la temniță ca una din pedepsele cele mai aspre pentru condamnații mai răi și mai nesupuși, care ar fi contravenit regulilor pentru păzirea ordinei și a disciplinei.

Această gherlă sau carceră avea forma unui sicriu și era abia încăpătoare pentrn un om.

Capacul acestui sicriu avea o tăetură la unul din capetele lui, deschisă în forma unui arc.

Condamnatul pedepsit era așezat înăuntru, stând în picioare,- apoi se punea capacul, care se îmbuca între cele două laturi ale sicriului, rămânând tăetura făcută în partea de sus, adică în dreptul capului condamnatului, pentru ca aceasta să poată respira.

Cănd Nichifor fu adus înaintea gherlei avu un fior,-carcera era un sicriu.

Se dete înapoi:

— Nu vreau să intru.

Pristavu îl împinse fără să-i răspundă.

— O, te rog, — te rog.

Tăcere.

— Fie-ți milă! Sânt bătrân, nu mă tem de moarte, dar moartea aceasta e prea îngrozitoare.

Căți-va gardieni îl luară de subțiori și-l duseră, grămădindu-l în „gherlă”.

Nichifor era un fel de uriaș, spătos și nalt. Ca să poată încăpea in gherlă fu nevoit să se strângă, iar zidurile de lemn ale sicriului îl prindeau ca într-un clește.

Nu apucă, însă, nici să crâcnească, căci capacul se abătu cu zgomot. Se auzi cum se închide asupra lui cu vuetul unor ferării învechite.

Tăetura, prin care venea aerul, era așa de strâmtă, încât imediat după închiderea capacului, Nichifor începu să se înădușe. El era cam astmatic; lipsa de aer îl făcu să sufere. Peste puțin începu să horcăe îngrozitor, ochii deschiși nemăsurat jucau în orbite, iar, pleoapele clipeau roșii. Fața, bătrână și zbârcită, deveni vânătă; buzele enorme tremurau.

Pe gâtul lui musculos, enorm, ca de taur, vinele se ridicau asemenea unui pachet de frânghii împrăștiate.

Nichifor fixă cu îndărătnicie mica deschidere prin care venea o rază de lumină. Dar nu trecu mult și auzi urechile văjiind; începu să vadă roș. Scoase un țipăt năbușit și încetă de a mai simți.

Când se trezi era afară din gherlă. Lângă dânsul ședea Pristavu, pândindu-l cu ochii lui mici și șireți, ochi de vulpe, cari colindau toate colțurile, cercetau până în adâncul sufletului.

Om gros, Pristavu era un mal de carne și de mușchi.

Când mâna lui largă se lasa pe umărul unui condamnat, nenorocitul se zbătea ca un vrăbioi prins de o aripă,-dar nu-i mai scăpa.

Lovea pe arestanți fără nici un pic de mustrare de cuget. Lovea de rupea. Ocnașii îl urau de moarte. Într-o zi, un bandit celebru, Dragoș, un fecior de codri, un primitiv independent, ca și Nichifor, îl lovi în față. Nasul lui Neculai fu sfâșiat și sângele îl podidi. Pristavu fu ridicat pe sus, dus in infirmerie. El zăcu peste două luni între viață și moarte.

Când se întoarse era o hăzenie. Balafra tranversală îi tăia fața de-a curmezișul. Un ochi i se scrusese. In locul nasului se zărea o bortă acoperită de o mică bucată de emplastru. Buza era strivită și câte-va fire rare în locul mustăței falnice.

Și firea omului se schimbase. Era tăcut, mai răzbunător de cât altă dată, el nu mai erta.

Puțin timp după ce se întremă, Dragoș dispâru. Mai din vreme fusese în spre Ocnele părăsite dus de Pristavu. Acesta se reîntoase speriat și povesti că o prăbușire a vechei ocne îngropase pe faimosul bandit.

Se făcură cercetări. In zadar. Dragoș dispăruse pentru tot-d-a-una. Pristavu fu bănuit. Dar lucrul se făcu mușama, iar el rămase la locul său.

Nichifor căuta să se apropie de paznic și să se împace cu el. Neculai era presupuitor. Dar Pribeagu se arătă așa de supus și de blând, în cât îi risipi toate bănuelile. Nichifor ajunse un fel de slugă, de rob, de animal necuvântător, ce nu rostea vorbă, nu scotea geamăt sau strigăt de protestare la toate maltratările, nu arăta măcar că-n fundul sufletului păstrează ură.

Muncind ca un uriaș, ascultând de gest, răbdând cât nu poate răbda o fire omenească, el ajunse să nu însemne că e om.

Într-o zi fu înștiințat, că cine-va a obținut voe să-i vadă. In ochii lui morți această știre aduse o rază de lumină. Și-a amintit dar cine-va de dânsul! Cine? Poate vre-un copil al lui. Se irosiseră, umpluseră lumea, dar își vor fi amintit acum că au un tată și că sufere în închisoare.

Când se găsi în fața vizitatorului, fu cuprins de o clipă de îndoială. Figură severă, încadrată de tâmple albite; i se părea că o mai văzuse el când-va, dar nu-și amintea unde și cum.

O voce întunecată întrebă:

— Ți-aduci aminte de mine?

Nichifor tresări. Vocea aceasta îi era cunoscută. Și, de-odată, un văl de sânge îi purpură obrajii.

Da. Era polițistul care-l arestase după omorul lui Moise Aricivo.

Era Heruvim.

După ce Roman părăsise Camera, el luase hârtiile rămase și se închisese cu dânsele. Noaptea o petrecu cetind. Când zorile veniră, îl găsiră cu ochii roșii, — de nesomn, spuse el, —și cu tâmplele mai albite.

Cum veni ceasul, se duse la prefectul de poliție, cerându-i voe să lipsească câte-va zile.

Prefectul fu suprins. Era prima oară, când Heruvim cerea un moment răgaz, o clipă de odihnă. Dete imediat învoirea.

Spre seară, din mica lui odăiță, eși un burghez rotund, roșcat, cu ochelari și cu o lungă barbă albită.

Heruvim nu mai dete pe la poliție câte-va zile.

Unde era? Nimeni nu știa să spue.

In sfârșit, se reîntoarse. Imediat se duse la parchet, ceru să vadă pe judecătorul, care instruise afacerea Aricivo, se închise cu dânsul și rămase în convorbire timp de mai multe ceasuri.

Apoi plecă din nou, și sosi la Târgul-Ocnei.

Nichifor își părăsi masca de indiferență. Vederea lui Heruvim, care fusese pricina inițială a tuturor nenorocirilor sale, îl scoase din amorțire.

Dar aceasta nu ținu de cât o clipă. Privirea i se stinse, ca un apus de soare, obrazul se destinse. El reveni bruta ocnelor.

Heruvim se apropie, îi luă mâinele pline de cicatrice și-l făcu să șadă lângă dânsul. Apoi începu să vorbească.

Ce-i spuse așa in șopot? Nimeni n-a știut. Destul că Nichifor deschise ochii largi, plini iarăși de lumini. Făcu un gest, ca pentru a se scula.

Se uită lung, lung în ochii lui Heruvim, și-și relua masca atonă.

Dar polițistul nu se descurajă.

— Mă auzi, Nichifor, mă asculți?

Bătrânul afirmă din cap.

— Dacă mă auzi, de ce nu-mi răspunzi?

Nichifor tăcu.

— Uite, am venit ca să te scap, să nu mai fi închis în ocnă, să nu mai fi chinuit.

Nichifor era o stană.

— Gândeștete bine, din ceea ce ai să-mi spui poate eși scăparea ta. Gândește-te.

Pribeagu își strânse la pept zeghea de aba sură, vergurată cu negru, mișcă a lene din ochi și tăcu.

Era atâta resemnare, atâta temere de necunoscut, încât Heruvim înțelese că era nefolositor a mai înzista.

Il privi încă odată lung, mai șopti câte-va cuvinte, apoi eși.

Nichifor clătină capul uitându-se în urma lui, și se reîntoarse iarăși la munca.

Heruvim veni în Iași, se închise o noapte și o zi în odaie, apoi se reîntoarse la postul său, cu aceeași înfățișare severă și întunecată.

Urmă să lucreze cu sărguința ca în trecut. Dar de unde raza unui surâs i se arăta rar pe buze, acum ochii îi erau mai întunecați, fruntea mai îngrijorată. Noaptea nu mai întârzia prin vre-un locaș de petrecere.

Într-o zi, gardistul cimitirului îl zări lângă o groapă. Heruvim ședea în picioare, cu privirea fixă pe piatra mormântală. Privirea-i era dusă, se vedea că gândul îi zbura aiurea.

Când la poliție fu întrebat unde a lipsit atâta vreme, răspunse cu un zâmbet așa de întunecat, încât se păru o rază strecurată printre doi nori furtunoși.

— Am fost la vânătoare de vulturi.

III. INFERNUL DE SARE

Ocnele sânt, par-că, destinate să fie așezământ de perzanie și de deznădejde.

Chiar istoria legendară le arată acest caracter.

Târgul Trotușului, al cămărașilor, a fost mutat la locul pe care l-a ocupat, despre Grozești, de către un oarecare logofătul Trotușanu. Acest logofăt fusese vel cămăraș sub domnia lui Ștefan cel Mare. Cei întâiu mineri cari au întreprins lucrarea ocnelor pe socoteala lor, ar fi aceia a Ocoloșilor de Trotuș.

O legendă curioasă e cea următoare: Acum 150 de ani, tâlharii din ocnă măniindu-se asupra cămărașului și prinzând înăuntru pe Delar, le-ar fi ținut acolo câte-va zile. Iar pentru a pricinui și pagube exploatărei, ar fi încărcat 6 dropi streliți de la 1120 — 2000 oca de sare într-o tașkă și că pe urmă, de al doilea odgon aninând vre-o 12 dropi, ar fi încurcat odgoanele, le-au adus la aceea de s-ar fi rupt, și căzând dropii îndărăt. Dumnezeu rugăciunea Delarului, ar fi făcut să se nărue ocna. De altminteri, ocna era subt puterea spiritului celui rău, căci de-o săptămână, ea vuia într-una.

Subt dărâmăturile ocnei au rămas îngropați și Delarul dor și chinuitorii săi, tâlharii. Se vede că probușirea a fost așa de puternică, în cât herghelegiul chiar de la crivax, s-ar fi făcut nevăzut cu caii săi. In acea legendară groapă, — ocna părăsită, — dispăruse Dragoș.

Viața externă a acestui infern pământean era înfrigurată de aceeași sete de sânge. S-ar ziăe că „boala” omorului, că dorul de a stinge vieți omenești treceau prin păturile de sare și, de la om la om, amețau pe ocnaș, asemenea vrăjitorilor din eviu mediu, oare „posedau” o întreagă populație. Ca să arăt mai bine această curioasă transmisiune a aceluiași păcat, voi cita o scenă petrecuttă în 1835, cum ne-o povestește un contimporan.

Era Luni, într-o zi de vară, pe la orele două după amiază, o mulțime de locuitoti unguri din Moldova, contrabandiști din Transilvania, un roiu de femei de munte,cu frumoasa și pitoreasca lor îmbrăcăminte se înghesuiau pe singura uliță a târgului.

Din zece în zece pași, chiotele și cântecele zbucneau în aer printe ușile deschise ale crâșmelor și din gărliciurilor beciurilor. Colo glodașul își bătea cu copilul țiganca, căci îi dase de băut din banii ce ea îi câștigase, iar puțin mai înainte șagăul cu eternul său fes rășbălan, cu ciocanele atârnate în traista de la gât și cu un pumn de varză murată într-o mână, iar într-alta cu oca de vin, își alinta nevasta, ce vrea să-l ducă în dealul ocnei și mergea pe uliță pentru hatârul tuturora. Era, în fine o zi dintre acele, când puțini jidovi se mistue prin case și când observatorul străin vede lucruri, pe care numai acolo le va întâlni.

Boerul cămăraș se pusese acuma la cărți cu gramaticul și câți-va partizani dintre amploiații boeri fruntași, iar veselia rufetului era în vălva sa; când de odată, despre cămară ulița se umplu pe neașteptate de 12 inși cu 3 cai în prohod, impovorați de desage; ei se înșirară pe uliță. Zgomotul ce-l făceau caii și sclipirea iataganelor și a pistoalelor, ce fiecare purta la brâu, de abia fură în stare ca să atragă asupra lor privirile din fundul ocnei. Fi înaintară până în mijlocul grupelor, se trăsese într-o parte, spre a le face loc, când acel ce mergea înfruntea lor, om frumos și a cărui stare greu ar fi fost cui-va să o ghicească, de odată suflecând poalele anteriului de cutnie în brăul de cașmir ce-i încingea mijlocul ticsit de arme, se înturnă cu repez ciune către unu din ai săi și zise:

— Căpitane Ioane! ști că am nimerit tocmai la vreme; avem să-i găsim scobind sarea. Bine v-am zis eu, de-am mai poposit ceva.

— Mai târziu era încă mai bine, răspunse acel, către care se adresase și care ducea în spate două ființe ghintuite.

— Habar să n-ai! venirăm aici să facem pomană și o să încep chiar de la acești creștini, cari poate că n-au cu ce să mai petreacă de munca săptămânei.

Și zicând acestea, o ploaie de rubiele și de sorocoveți, zăngănind, se rostogoli pe podiala de lemn și se împrăștie în mijlocul grămezilor de rufetași. Curând pocniturile și ciocniturile ocilor de lut, căzute din mâinele acelor, ce se repreziră după bani, tumultul îmbrănciturilor și al înjurăturilor nu putură înăduși răcnetele de bucurie ale celor ce, apucând câte-ceva, se ridicaseră în sus strigând cât îi lua gura:

— Să trăiți, boeri d-v! Și la mulți ani, mărirea voastră, căpitanilor! intonă ceata glodașilor. Iar când se mântui cea mai de pe urmă strigare de „adă-ne vin”, trupa călăreților se făcuse nevăzută și era acuma în deal.

Doi-spre-zece inși se vedeau de-asupra măglilor, înconjurați de o mulțime de zdrențuroși căzuți în genunchi dinaintea lor, căci căpitanul Costișă se și înturnase acum cu o ceată dintre tâlharii din ocnă, ce după slobozirea tăciunelui din gura ocnei se suise în locul sărei.

Din când în când de la cazarme de din dărătul unor polobcace, un singur Unter (ofițer) ce nu voi se să fugă de vale, țintea în banda tâlharilor și tocmai atunci și căpitanul, blestemând, pusese pușca la ochi, spre a răspunde îndrăznelei lui, — ce-i omorâse un tovarăș, —când, de odată cu pocnetul puștei, se ivi la porțile ogrăzei un nour din vesela lume, ce cu puțin mai înainte o văzurăm cu ocele în mână și acum, cu parii de-a umărul, se asvărlea spre măgle răcnind:

— La hoți, băeți!

O cumplită descărcătură urmă acestor cuvinte și câți-va căzură.

Îndărăt, băeți! strigară patru glasuri ce se ridicară de subt podișurile ogrăzei.

Dar gloatele, ca și când nu le-ar fi auzit, răspunseră prin o grindină de pietre, ciomege și ciocane, ce căzură asupra măglilor.

După aceasta urmară 5 focuri pornite din taricadă și de subt podețuri culcară încă pe doi dintre talhari, unuia i se sfărâma capul de ascuțișul unui ciocan și gloatele năvăleau orbește, încât însăși tâlharilor li se făcuse milă a mai trage în niște oameni atât de bravi și nearmați.

— Îndărăt, creștinilor! strigă Costișă, slobozând cu furie o pușcă spre un podeț mai de la vale, de unde o încărcătură făcută din o parte de jumătate de sorocovăț. In loc de glonte, îi pătrunse umărul stâng.

— Da-tu—ce vrei, țigane? răcni un altul adresându-se către un țigan, ce înaintase până la câți-va pași de el.

— Dec! la ce mă întrebi? răspunse țiganul, plecându-se în jos și înhățând o găleată.

— Da-nu te temi de cel rău?

— Ce poate că mi-i omoară?

Și de odată două trupuri se rostogoliră de pe măgle, unul lovit de un glonte venit despre cazarmă și altul de găleata țiganului.

Tot în acelaș timp șueratul altui glonte, întocmai ca și chemarea haiducească, sfâșie aerul de-odată cu slobozirea puștilior de subt podețuri și de pe măgle. Căpitanul Costișă căzu jos, căci soața jumătăței de sorocovăț îl lovise drept în piept. Puțin după aceea toată gloata rufetașilor era de-asupra măglilor, însă ei nu găsiră de cât 9 trupuri sângerate, caii încărcați cu merinde și bani și pe un hoț, care nu trăia de cât până să-și mărturisească crima și complotarea tovarășilor săi de afară și din ocnă. Mâna ce a tăiat jumătatea de sorocovăț avu parte de o sabie de onoare dată de către țară, iar țiganul muri zdrobit de dropii ce, cărându-i în spate, s-au năruit asupra-i.

Scena de mai sus e autentică. Căpitanul „Costișă” e un ocnaș. Costea Zaharia care scăpă din ocnă, și apoi, cercă să libereze pe tovarășii săi. Înainte de a eși din acel iad, tâlharul făcuse jurământ că va căuta să scape pe tovarăși rămăși, și chinurile, pe care fioroșii lui prieteni le îndurau, erau așa de puternice, încât sufletul de piatră al acestui om a fost mișcat; el s-a reîntors să-i scape, cu riscul chiar de a fi omorât...

Partea cea mai puțin urătă e tocmai munca salinilor. Munca aceasta chiar excesivă, e o distracție.

Deși au trecut atâția ani de când Costea Zaharia a scăpat din închisoare, totuși nu s-a schimbat cu mult chipul de exploatare. Iată cum un scriitor contimporan ne arată lucrarea: Când cămara are să înceapă o gură nouă de ocnă, ea cheamă pe birăul rufetului, și dându-i în mână orânduiala lăturașilor care trebue să tae și să care lemnul necesar la ocne, îi ordonă ca să-și ia împreună un număr de șangăi și să sape o gură de ocnă nouă în solul, ce va ști că-i sarea mai în față și fără vine de apă. Cu toate acestea, nu este o singură pildă, în care o groapă de sare, începută de vre-un șangău, să fi rămas nelucrătoare din negăsirea straturilor de sare; la din potrivă, sub cămărășia Opreanului s-a făcut înadins cercare săpând mai alăturea de locui însemnat de birău că se găsește sare și unde l-au asigurat că nu va găsi, nu s-a găsit. Din această pricină,toată direcția exploatației o are birăul, care se alege dintre rufetași.

Când birăul a însemnat locul de ocne, el pune 12 inși într-o parte și 12 într-alta, la o depărtare de 3 stânjeni, cari, de odată săpând, fac unii groapa ocnei, a cărei lărgime este de 1 jumătate stânjen pătrat, iar alții răsuflătoarea ocnei a căreia lărgime e numai de un stânjen și este menită pentru evaporarea umezelei și a aerului carbonat. Lucrătorii, odată cu săpătura în pământ merg în jos și cu țâmbruitura, ce nu ne e alta de cât niște ghizdele, cu deosebire că ele sunt mai bine încleștate și făcute din bărne groase, sănătoase și în patru muchii.

De îndată ce au dat de sare, — mai obișnuit ea se găsește pe la 10 —11 stânjeni—din când în când fac câte un loc de prind țambrile în peretele de sare, care însă, merge tot țămbruit încă la o adâncime de 8 și 9 stânjeni, când apoi atât acei de la gură, cât și acei de la răsuflătoare lăsând de câte-și patru colțurile bortei patru stâlpi de grosimea a 6 palme, spre răzămarea tambrilor și sprijinirea bolței ocnei, pornesc lucrarea lor unii spre alții până se întâlnesc și, lăsând un spațiu deșert între amândouă gurile, formează aceea ce se numește cerul sau bolta ocnei. După aceasta, tăetura lor se lasă drept în jos, formând fundul ocnei în chipul unui con, de unde apoi se lasă tot treptat straturile, cari prefac pereții în colnice.

Și tot mergând în jos și tâind pereții scăriș, adese-ori ocna capătă o adâncime de 62 stânjeni, iar de acum încolo ocna nu se mai adâncește la fel, din cauza greutăței scosului, ci numai se lărgește și adesea capătă o circomferință de 320 stânjeni, — aceasta, însă, variază după tăria stâncei de sare. Ast-fel este metodul simplu, întrebuințat în facerea și lucrarea unei ocne, însă nimic nu e mai curios la văzut de cât priveliștea ei, din ușnă sau din cerul ocnei.

A vedea acea mulțime luminată de feștile aprinse, înșirate una mai sus de alta, după rândurile straturilor de sare; a privi acel cer întunecos și presărat de stele artificiale; a auzi zgomotul acel din tartar, ce-l face ciocănitura, e o senzație și o uimire ce nu se poate descrie.

Nimic iarăși nu este mai simplu de cât chipul cu care șangăii procedează la tăerea sărei. Cele mai de multe ori ei obișnuesc a se întovărăși câte 8 — 10 pe un strat de sare și săpând în linie dreaptă, cu ciocanele un șanț de o palmă și jumătate de la marginea straturilor și la o adâncime de o palmă și ceva, după ce cu toții au isprăvit aceasta, se scoboară de pe straturi; trei dintre dânșii iau pene de fer, lungi, late, ascuțite la un capăt, dar la cel-l-alt muchiete, potrivindu-le in vâna de sare. Ceilalți bat întrânsele cu maiurile, până ce întreaga brazdă se despică.

Isprăvindu-se această operație, bine, căci de multe ori vână e sucită și brazda răsare, apoi fieștecare își împărțește partea sa în dropi de câte 75-l80 oca unul, pe care, însemnându-l, îl rostogolește devale; curățând apoi se scoate sfarmătura afară și se vinde sub numire de măruntă; asemenea și bucățile de câte o oca, două și mai mici, ce se numesc goștele și dropii mici pânăia 10 —15 oca numite golești și dropii mici până la 35 și 45 oca, care se zic cotești și pentru care, afară de dropii cei mari, nu se primește nici o plată, ci rămân în folosul cămarei.

Alt-fel, însă, este scoaterea afară a sărei, scoaterea ce se face cu caii, numiți ghenci.

Iar pe unele locuri știința a voit să se introducă.

Așa la fie-care ocnă mașinele exploatative sânt: crivacul cu trei roți aninate de asupra ocnei și cu odgonul marin, care singur de abia se sue cu patru boi în deal și care pe lângă lungimea de 56, 58, 62 stânjenia adâncimei ocnei, mai are încă o lungime de 20 stânjeni din punctul ridicărei deasupra ocnei, a spațiului ce este de la ocnă la crivac și a părței ce mai rămâne învălătucită pe el și a căruia grosime e ast-fel că o palmă trage-l oca și jumătate.

IV. FII PEIREI

Lucrarea ocnelor e tot cea descrisă. Bine înțeles, cu timpul s-au introdus unele îmbunătățiri, ca transportul sărei cu vagonete. Principiul extracției, însă, a rămas același.

Cercarea de evadare a banditului Costea Zaharia a avut loc în 1835. După cum se vede, osândiții la munca silnică stăteau atunci în groapa ocnei. Ei erau astfel înmormântați de vii, căci nu se scoteau afară pentru a respira, pentru „aerisire” de cât cei bolnavi și slăbănogi. Atunci ei erau puși doi câte doi și doctorul era chemat să-i viziteze.

Partea din ocna, în care trebuiau să locuiască și să tae sare, era anume destinată pentru ca să se facă o mai bună pază.

Sarea se transporta și noaptea. Această împrejurare a servit de minune lui Costea Zaharia, în evadarea lui. Folosindu-se de întunericul nopței s-a pus pe furiș în locul dropilor de sare și eșind până în fața ocnei, a lovit cu ciocanul în cap pe santinelă și a azvărlit-o pe gura ocnei.

De la evadarea lui, sarea se tâia numai noaptea, iar ziua se transporta așa cum am spus.

Tot ca măsură de precauțiune, ocna nu avea scări.

Nichifor află hotărârea ca extragerea sărei, să se facă împreună numai când se cerea o mare cantitate de sare, în cazul contrar, arestații lucrează cu rândul. Așa că îi era dat să aibă câte un moment de odihnă.

Dar nu rare ori se întâmpla că se trimiteau toți arestații la muncă; la închisoare rămâneau numai cei însărcinați cu corvezile și diferite alte servicii impuse de administrațiune.

Ei erau păziți foarte de aproape de soldați. Erau păziți militărește și cei ce lucrau în saline. Pentru acest timp și pentru escortarea și aducerea arestaților la lucru în ceasurile hotărâte, este o gardă anumită. Ca și la munca făcută de șangăi, munca ocnașilor este împărțită. Intre ocnași se stabilesc diferite corporații.

Ciocănașii sânt ținuți să tae cantități de sare anume hotărâte de direcțiunea și administrația închisorei. Pentru această muncă să plătește o sumă de bani, din care statul ia o parte.

Cioplitorii sânt de două categorii, acei care lucrează la pereții verticali și acei, cari lucrează la pereții înclinați și cari sânt mai bine plătiți. Lucrarea aceasta din urmă e mult mai grea și mai periculoasă.

Măglașii sânt acei cari se ocupă cu lucrările de extracție a sărei de saline și transportarea ei în locurile de rezervă. Ei sânt grupați și lucrează în echipe. Este o cantitate fixă de sare ce trebue extrasă, precum și o anumită sumă, ce li se dă ca plată.

Meseriașii sânt arestații, care știu un meșteșug, ferari, tâmplări, lemnari. Ei sânt întrebuințați în atelierele ocnei, la diferitele lucrări trebuitoare închisoarei.

Salahorii nu au o lucrare anume hotărâtă; ei sânt întrebuințați, ori-unde se simte nevoia de ridicat. Din cauza greutăților mari, ce li se impune să ridice, foarte mulți sânt bolnavi de hernie. Pentru a preântâmpina boala se dă acestor ocnași o largă cingătoare, formată din benzi de aba sură. Această cingătoare le cuprinde mijlocul și-i susține. Ca să nu se folosească, însă de cingătoare pentru a scăpa sau ca uneltă a-și pune capăt zilelor, noaptea li se retrage.

Nichifor fu îmbrăcat cu haina închisoarei. I se dete o cămașă, o zeghe, o pereche ce ițari și un bonet. Hainele erau făcute de aba sură, vărgată cu negru. In picioare avea opinci.

Arestații dorm în paturi comune. Nu au nici un așternut, iar capul îl sprijină pe perne de pae.

Se acoperă cu o pătură.

Tovarășul lui de pat era de vre-o zece ani in ocnă.

Cercase de mai multe ori să scape, dar fusese prins.

Odată credea chiar că libertatea-i zâmbește. Fugise de subt paza soldaților, cari îl privegheați la corvadă —și se depărta. Pristavu, însă, îl ajunse din urmă și —niciodată nu vru să mărturisească în ce fel, — îl readusela închisoare. Pristavu primi o gratificație și, printrunordin circular, fu dat spre pildă tuturor păzitorilor.

Il chemă Serdaru. Era un om bătrân. Ochii săi negri aveau o căutătură cam chiorășă, care turbura adânc. Capul pătrat, prognat, cu urechile apropiate lipite de cap. Sprâncenele mâncate, genele roșii. Toată fața îi era tăbăcită și plină de crețuri. Gura mare neregulată, fără dinți era spăimântătoare. Mâinele pline de bătături, erau noduroase, grozave. Vederea lor îți da impresia oribilă a unui lanț omenesc, care ar opri viața, apăsând pe grumazi.

Acest om fusese încercat de toate neajunsurile închisorilor, suferise tot felul de cazne, cu stoicizmul unui suflet neînfrânt, pe care pedepsele nu-l puteau pune pe gânduri. A ucide la dânsul era un drept. Simțea nevoia de a se hrăni, de a fi, dacă cine-va se împotrivea, pumnul lui înarmat zdrobea obstacolul.

Ura în pe Pristavu mai presus de ori-ce simțimânt. In șopot, Serdaru spuse lui Nichifor toată dușmănia care clocotea în sufletul lui. Bătrânul fu mișcat. Nici-odată atâta patimă nu-i fusesă spusă de o gură omenească.

Ura contra păzitorului îi apropie. Aveau un punct comun, aveau o vorbă care-i încălzea pe amândoi.

Serdaru își povesti viața. O viață oribilă. Descria cu amănunte omorurile și, din când în când, își trecea limba pe buzele subțirele și palide, ca și când le-ar fi supt de sânge. Amintea cu plăcere toate amănuntele cele mai crude. Așa, într-o seară pătrunse la o familie evreească, pe care o omoră în întregime. Cu o lovitură de cuțit culcă la pâmânt pe evreu. Și Serdaru dădea un amănunt îngrozitor, în preciziunea lui.

Pârul roșcat al evreului, — „Zulufii”, cum spunea el, —atârna în sânge.

Erau trei copii, din care doi de la 5 până la 8 ani. Mama, spăimântată și nebunită, îi luă în brațe și căzu în genunchi înaintea lui, ca să-i cruțe.

Serdaru repetă cu un hohot de răs înfundat răspunsul, pe care i-l dete.

— Lasă, jupăneasă, am mâna foarte ușoară. Am să-i omor ca pe niște pui de găină.

Și apoi preciza cum i-a omorât. Pe cel mai mic, care se uita la dânsul, mirat și căutând să se joace cu aceasta „babă” cum îi spunea în zămbiri, îl luă de subsuori și-i împlântă cuțitul în sân. Micuțul scoase un țipăt. Cuțitul fusese împins cu atâta furie, încât se prinse în ușă, iar copilul rămase pironit, asemena unui fluture aninat cu un bold. Și gura nemernică se deschidea într-un rictus oribil, într-un hohot îngrozitor, când pomenea de „salturile jidanașului”.

Pe cei-l-alți, îi omorâ mai ușor. Cu acelaș cuțit le tăe beregată, „ca la puii de găină” cum promisese mamei.

Mama nu-și perduse conștiința. Azistase la toate chinurile copiilor, ca de piatră, înțepenită, oribilă, cu părul despletit, cu ochii holbați. La început țipase. Apoi rămăsese cu gura întredeschisă, fără a putea scoate un cuvânt.

In sfârșit monstrul se apropie de dânsa și repetă cu voluptate dialogul avut:

— Așa-i că m-am ținut de cuvânt?

Femeea tăcu.

— Nu mă auzi?

Femeea tăcu. Serdaru spunea în amănunte chipul cum îi desfăcu peptul și își șterse cuțitul năclăit, de părul blond al femeei și —cu un fior de plăcere, — cum împlântă cuțitul în inimă.

Nichifor îl întrebă:

— Dar mai înainte?

— Mai înainte eram prost. Furasem de la cărciumar câte ceva de ale mâncărei. M-au prins și am intrat la dubă. Noroc că am dat de al de Popa, care m-a învățat cum să mă port.

Și Serdaru răse pe înfundate. Era evident că amintirea acestor scene îi producea o plăcere, o desfătare aproape senzuală. Ochii îi străluceau ca la unele animale în timpul coitului.

El îi mai spuse multe. Era ultima spiță de haiduc. Povestea despre Petraru, pe care părintele Mitropolit l-a scăpat de la închisoare, dar care l-a jefuit chiar pe Mitropolit.

— Ehei! Să fi văzut bărbat! spunea bătrânul cu o lucire de admirație în ochi.

Pentru dânsul cel mai mare om era Petraru.

Fire bisericoasă, de altminteri, Serdaru amintea o mulțime de scene în legătură cu popii și icoanele.

Apoi îi vorbi despre cei-l-alți deținuți. Cel mai prost —mai puțin vinovat,—era Zaprog, care omorâse cu lovituri de ciocan pe „prințul” Teulescu. El spunea că fiind-că l-a găsit la fica lui, Marișca, și nu putea suferi această necinste,- acuzația, însă, găsi că cercase să extorcheze bani de la „prinț” prin acest chip și că-l omorâse numai fiind-că „prințul” refuzase.

Serdaru îi prezentă și pe faimosul Popa, șef de bandă. In haina lui vărgată, trupul lui se încolăcea ca un șarpe. Era lung și subțire. Gât de bâtlan, pe care se așeza un cap pătrat fără sprincene și gene. Gura mare și desfăcută, asemenea cu o tăetură orizontală în fața osoasă. Nasul turtit, cu nări mobile, asemenea ale animalelor carivore. In loc de ochii, două afundări boltite în întunericul cărora străluceau două lumini fioroase.

Trupul lui Popa era subțire ca al unui adolescent. Dar de la gât și până la glezne, ci era plin de cicatrice, de gropi, de răni rău închise.

Popa fusese un sătean liniștit. De copil se îndrăgise de o fată din satul lui și firea lui sângeroasă s-a lămurit după o întâmplare.

Se dusese cu satul la cules brândușe, pe Adâncata. Adâncata numeau ei ori ce vale mai scobită. Făcând un pas greșit el veni de-a berbeleacul și se izbi cu creștetul de o piatră. De atunci, firea i se schimbă. Deveni puțin sociabil, apoi se izolă. Plecă din sat.

Cu ce dragoste povestea Popa isprăvile lui prin oraș. Petrecerile cu prostituatele de rând îl făceau să crășnească din dinți, ca și când ar fi simțit plăcerea cea mai intensă.

In împrejurări, pe care nici el nu le putea hotărâ, — „îmi întunecase ceva mintea”, povestea el, — omorâse, pe o nenorocită, cu care trăia. Apoi, plecă să „haiducească” în codru. De haiducia aceasta vorbea cu plăcere. Pe braț avea un semn, care reprezenta un om gol, cu o sabie în mână. Dedesubt era scris: Haiduc.

Omorâse, Siluise, Torturase. Fără pic de remușcare sau de temere, el se lăuda cu crimele sale față de păzitori și de toată lumea. Soldaților, le spunea, cum fusese arestat de poteră —„dar după o luptă vitejească” —cum fusese dus la București. Acolo, prin ce mijloc nu vrea să spue, își procurase un cuțit, omorâse soldatul de pază și fugise. Codrul îl cunoștea; și el cunoștea codrul. Luă iar drumul lui.

Era a treia oară, de când sta în Ocnă. Din ce în ce viața, pe care o ducea, îl făcea mai aspru, mai întunecat. Crimele, pe care le săvârșise după fie care evadare, erau din ce în ce mai fioroase. Contactul criminalilor, munca silnică sau izolarea, aveau acelaș efect asupra lui: îl exaltau.

Al treilea vecin era Ionică Lunganul. Acesta fusese mult timp închis în secția alienaților mintali, de oare-ce păzitorii pretinseră că nebunia îl paște. Dar peste puțin doctorul îl redare ocnei.

„Ionică se prefăcea”.

Era lung, lung, nesfârșit de lung. Popa spunea că un gândac, care începea, să-i se sue de la picioare, punea câte-va zile până să-i ajungă la ceafă. Mai slab încă de cât ceilalți brațele lui nesfârșite păreau două antene ale unei insecte uriașe. Din când în când, brațele se agitau spasmotic deasupra capetelor celor de față, scuturând o scufie pe care o furase din secția de alienați.

— Asta-i camilafca de mitropolit, striga Ionică.

Era nebun într-adevăr? Nici tovarășii lui cei mai de aproape nu știau ce să creadă. Mintea acestui om era întunecată. Rare-ori scăpărări de inteligență apăreau în ochii dezorbitați.

Fața-i era scofălcită și brăzdată de zbărcituri. El spunea că se supune la felurite „ascultări” pentru ertarea păcatelor. Fusese călugăr la mănăstirea Secu, afirma el.

Fusese sau nu, era o problemă, pe care nu o rezolvi nimeni. Câte-odată spunea, lucruri exacte, pe care mai toți tâlharii le puteau controla cu amintirele pribegirei lor; altă-dată înșine fantastice întâmplări. El se jura că în mănăstirea lor venise pe jos din Iași, —„acuma vre-o două perechi de zece ani”.— Gavril Buzatu, călăul Moldovei. Era bătrân și gârbovit. El venea să-și ispășească păcatele și să se supue la cele mai crude ascultări”. Apoi, de-odată, Ionică începea să povestească o înmormântare. Pomenea veșnic de o călugăriță, care venea la mormântul acesta, o „călugăriță tânără și frumoasă, ca o rază de „soare”.

Când îl întreba cine-va:

— Dar al cui era mormântul?

Ionică se uita lung în aer, se uita lung la convorbitor își strânge haina la piept și zbucnea în răs.

— Da proști mai sânteți! Era a călăului.

Altă-dată, povestea felurite scene, la care nu se pu-

tuse să aziste. Așa își amintea perfect, zicea el, că Mihai Sturza venea la mănăstire în haine de șaiac, cu cizmele rupte, cu fața ofilită și cântând ispășenie.

Nichifor îl luase în dragoste. Ionică era un fel de jucărie sinistră a celor-l-alți. Toate săgile neomenești, pe care o minte sângeroasă le poate născoci, Ionică le suferea. Dar bătrânul se supăra; de vre-o câte-va ori mai încercase cel-l-alți deținuți să continue a-l necăji; brațul vânjos al lui Nichifor, însă, aducea liniștea.

Și totuși, era un criminal oribil. Omărâse două femei cărora le spintecase pântecele cu o mulțumire îngrozitoare. Întorcându-se la mănăstire, starețul cercă să-l aresteze. Dar el scoase cuțitul din sân și-l împlântă cald încă de sângele femeilor în pieptul starețului.

Doctorii îl declaraseră responsabil, iar nebunia lui o calificaseră de prefecătorie. De-i vorbea cine-va de omor, Ionică se oțerea și răspundea:

— Diavolul mi-a luat mințile și m-a dus între fii peirei.

Cuvântul se lățise și ocnașii se numeau „fiii peirei”.

V. DAMNAȚII

Încetul cu încetul, Nichifor cunoscu pe toți ocnașii. Serdaru îi arătă într-o zi, pe Ioan Mitru, bandit celebru. Era un băiat voinic, prea voinic, plin de o exuberanță de viață. Fruntea lui mică și ochii stinși, arătau decăderea sufletească, în care încăpuse.

Avea 22 de ani și deja 17 omoruri îl apăsau greu. Ultimul fusese comis chiar în închisoare.

O domnie întreagă din istoria Franței s-a făcut odioasă pentru pata ce i-au dat-o așa numiții mignons ai lui Enric al IlI-lea. Aberația aceasta, pentru care Iahva a distrus o cetate, stăpânește fatal — sub scutul oficialităților, subt pretextul de regenerale a moralei, —promiscuitatea oribilă, în care trăesc acești primitivi, care nu au altă menire în viață de cât săvârșirea actelor fizice. Așa cum se înțelege sistemul nostru de represiune, ocnele devin o cloacă infectă, în care înfloresc viciile cele mai dezgustătoare. Ființele aceste,lăsate fără nici un frău și nici un îndreptar, devin bestii, care rup zăgazurile puse de fire chiar.

Lui Nichifor îi se povesti cazul. Mitru avea drept prieten pe un asasin tot atât de îngrozitor, dar de o complexiune erotică specială, pe un țăran Neculai Mândrie. Acesta era condamnat la muncă silnică pe viață, pentru că ucisese pe nevastă-sa, pe sora ucisei și pe un frate al ei; el comisese toate omorurile pentru a se putea căsători cu o soră mezină a omorâților și a-i moșteni pe toți.

Prietenia dintre cei doi ocnași era lucru cunoscut. Mitru era veșnic întovărășit de Mândrie. Ba încă, firea impulsivă a omului, care avea pe conștiință atâția morți, se domolise, de teamă, ca nu cum-va celula sau gherlă, să-l despartă de respingătorul său amic.

Într-o zi Mândrie se depărtă de Mitru. Acesta fu câte-va zile aproape nebun. Umbla buimac printre tovarășii săi.

Apoi Mitru fu văzut în genunchi d-înaintea lui Mândrie cerșind un cuvânt bun. Mândrie fu neînduplecat găsise alt prieten, un asasin de origină germană, anume Schulder.

Într-o zi după amiază, larmă grozavă. Gardianii și păzitorii alergau din toate părțile. Mitru omorâse pe Schulder. Cu o lovitură de cuțit i spintecase pântecele.

Când Nichifor sosi, arestații înconjurau un grup, în mijloc cu Mitru, căruie i se punea costumul. La picioarele lui se afla cadavrul lui Schulder, iar peste capetele soldaților fălfăiau brațele nesfârșite ale lui Ionică Lunganu, care striga cu ochii spre cer: — Sodoma! Sodoma Doamne, lasă focul cerului asupra locului peirei!

Mitru fu bătut fără milă; așa de oribil încât nu se putu mișca. Dar nu scoase măcar un țipat. Era în stare de aneegezie. Câte-va zile, garda fu întreită. Printre ocnași era un freamăt, o exercitare nervoase, o suflare de revoltă. Până și tăcuții care nu se arătau de cât în ocazii mari și nu deschideau gura decât numai pentru o implorare, umblau înfrigurați și vorbeau prin toate colțurile.

Decodată răspândi zvonul că Mitru fusese omorât de o santinelă, pe când încercasse să evadeze.

Serdaru spusese seara lui Nichifor că Mitru fusese trimis la apă. Cum bătrânul nu înțelegea cuvântul Serdaru îl tălmăci.

Printre ocnași circula un zvon sinistru. Condamnații, care erau un pericol pentru cei-l-alți chiar dispăreau în chip tainic.

In tot-d-a-una erau trimiși să aducă apă cu ciubărul. O sentinelă îi urma la câțiva pași. De obiceiu sentinela era distrată: condamnatul cerca să scape. De abia însă, făcea câți-va pași, când arma detuna din urmă și-l culca la pământ pentru vecie. Ba Serdaru pretindea că fără să cerce scăpare ocnașul, pușca pornea.

Nichifor nu vru să creadă.

Pedeapsa cu moartea fusese în țara românească.

De ce oare să-o desființeze, ca s-o reînființeze sub forme aceasta?

Și Nichifor se gândea: Ce deosebire e între ocnașul, care omoară pe furiș și între acel, care-l omoară tot într-ascuns? Ce deosebire e între ocnașul care pândește la drumul mare, pentru a zmulge o pungă, și între călăul ascuns, care pândește lângă o fântână, spre ascapa pe cărmuitor de bestia, plămădită în lumea infernului din ocnă? Și bătrânul simplist nu înțelegea. Omorâse și el altă dată,- dar în fața lumei, din ordinul legei.

Seara, în dormitorul în care se odihneau ocnașii, Nichifor rămase gânditor. De-asupra fumega un mucar. La capătul șiragului de capete care dormeau sau se prefăceau că dorm, erau cele două hărdae. O duhoare de nesuferit.

De-odată Nichifor tresări. In fața lui, la ferestruica prin care santinela priveghea dormitorul, se văzu fața încruntată a unui soldat.

Și, fie că lumina slabă a mucarului dădea înfățișare oribilă chipului ivit, fie că într-adevăr oșteanul avea o față înfiorătoare, în cadrul strâmt al ferestruicei el apăru lui Nichifor ca vedenia urei, ce pândește. Serdaru se trezi la mișcarea bruscă, pe care o făcuse Nichifor. Și, pe șoptite, în povești o îngrozitoare întâmplare.

Cu câți-va ani mai înainte de sosirea lui Nichifor la ocnă, era acolo un hoț vânjos ca un uriaș, Petrache Gâtlan. Intre soldații, care păzeau pe condamnați era unul de o brutalitate extremă. Pentru ori-ce îndepărtare de la consemn patul puștiei și, câreodată, chiar vârful baionetei, strivea sau sfârteca pe nenorocit. Teamă de pedeapsă nu avea, de oare-ce fratele lui era sergent major și comanda compania.

Într-o zi Petrache Gâtlan fu lovit crud. Uriașul nu spuse nimic, dar se apropie de soldat, îi zmulse pușca din mână cum ai lua unui copil o jucărie,- apoi mâinile sale vânjoase se lăsară pe grumajii soldatului.

Acesta mai scoase un râcnet. Ochii îi se holbară, o spumă roșcată se ivi pe colțul buzelor —și când Gâtlan își descleștă mâinele, soldatul se rostogoli. Era un cadavru.

Noaptea, Petrache nu dormi. Stătea răzămat pe zid, cu gândul dus aiurea.

Decodată, în prevazul ferăstruicei se ivi un cap; era al fratelui. Apoi țava unei puști. O lumină asemenea cu șerpuirea unui fulger. O detunătură.

Gâtlan se ridica în picioare, se învărti în loc și apoi se prăbuși la pământ, într-un lac de sânge. Glontele îi străbătu creierul și pătrunsese în zid.

Ocnașul mai făcu câte-va pași, mișcări din brațe și piciore — iac-așa, explică Serdarul, mișcându-se cu precauțiune — apoi înțepeni. Era mort.

Nichifor se înșioară. Dar Serdaru schimbă vorba. In șopat îi spuse că peste puțin îl va părăsi poate, căci vrea se scape d-împreună cu Ion Munteanu.

— Ce om! zicea ocnașul— și ochii îi scăpărau de bucurie. Ideia aceasta de libertate îl înflăcăra, îl făcea să treacă o lumină în ochii stânși.

Și, din ce în ce mai încet, Serdaru povesti lui Nichifor istoria lui Munteanu.

Nu era un haiduc. Nu bătuse codrii și nu cunoștea

colnicele. Era un hoț de drumul mare, dar un hoț, care fâcea cât un haiduc.

Avea o bandă întreagă, cu care ținea codrii județelor Iași, Roman și Vaslui. Ani și ani prădă fără ca să fi putut fi prins. Poterele, care umblau după dânsul se întorceau tot-d-a-una fără nici un rezultat, căci eșise zvonul că glonțul nu-l putea atinge. Odată călărașii îl goniră până la Târgul-Frumos. Erau niște căpițe mari de fân care ațineau calea. El dispăru după căpițe și când soldații ajunseră, Munteanu nicăeri. Perise ca necuratul.

Dar secretul puterei lui era într-un fel de justiție populară. El se arăta țăranilor ca răzvrătitul în contra ordinei sociale de azi și se ridică ca să le facă dreptate. Faimosa baladă a lui Alexandri despre Groza, Munteanu o pusese în practică.

Arendașul unei moșii, — un fel de zănatic și, un antisemit turbat,—pusese foc caselor unor evrei, ca să scape de ei, zicea el mai târziu, când delictul se prescrise, și se lăuda cu isprava lui. Focul se întinse. Tot satul era pălălae imensă.

Nici un ajutor.

De-odată, din zarea albă, se desprinseră zece oamenii călări. Era Munteanu în capul bandei sale. Oamenii aceștia făcură minuni de vitejie, scoțând copii de sub ruine, femei leșinate din flacăra mistuitoare. Când flăcările se potoliră, strânse satul și-și deșertă chimirul în mâinele celor rămași pe drumuri, promițându-le că-i va răzbuna.

Peste câte-va zile, în viforul lui Decembre, proprietarul veni în sat, speriat aproape în delir, gol, numai în cămașă, Munteanu îl prinsese în drum, oprise trăsura, deshămase caii, dezbrăcase pe boer, după ce-i luase

câte-va mii de franci, prețul unei vânzări de grâne, și aproape gol, îl gonise spre sat, strigându-i.

— Mulțumește lui D-zeu, cucoane, că te-ai legat de niște lifte, căci altminteri nu scăpai nici cu viața.

Și într-adevăr, era o minune că nu-l omorâse. Munteanu era un omorâtor vajnic. Cuțitul îi scăpăra în mână pentru cel mai mic pretext. Într-o zi, pe când curtea arendașului din Humulești era plină de oameni, Munteanu pătrunse în curte și intră în sala de mâncare, în care arendașul sta la masa cu soția lui o femeie tânără și foarte curajoasă.

Munteanu luă un scaun, își umplu un pahar de vin, îl bău și apoi spuse bărbatului să-i aducă 5000 de franci. Omul se sculă și deschise casa de fier.

Femeia, careu-l vedea că se uită la dânsa cu ochi de poftă, începu să-i făcă mustrări dulcege, că e păcat ca un tănăr inteligent și vânjos, cum era el, să se ție numai de omoruri și tâlhării, care îl vor face să putrezească în ocnă.

Munteanu ascultă fără să zică un cuvânt. In acest timp arendașul se reîntoarse cu banii. Munteanu îi luă, apoi își descărcă revolverul în pieptul nenorocitului,care se rostogoli la pământ.

— Acum cel puțin, cucoană dragă, zise hoțul, ai de ce să mă mustri.

Și într-un hohot de răs, dispăru. Cum potera nu putea face nimic, arendașii și proprietarii se înarmau singuri. In zadar. Munteanu călca acum mai rar, mai cu precauțiune, dar ucidea pe ori-cine i se împotrivea. Se puse un premiu pe capul lui, de două mii de galbeni. Tot în zadar.

Un bătrân boer, de o forță herculiană, Doicescu, declară că de oari-ce cârmuirea e neputincioasă să prindăpe îndrăznețul tâlhar, el îl va prinde.

Și se puse la lucru. Într-o zi, urmat de un țigan bucătar, înarmat cu un cuțit și cu o frânghie mare, el se duse spre faimoasele căpițe unde dispăruse Munteanu din fața poterei.

Fără să stea la îndoială, el alese una, rostogoli fânul și dete peste o groapă. Doicescu se repezi în subpământă.

Era un bordei, iar pe pat, dezbrăcat și odihnind, zări pe Munteanu.

Doicescu se azvârli asupra hoțului — urmă o luptă scurtă. — Dar bătrânul boer pironi cu ușurință pe tânărul hoț de pat și-i astupă gura. Apoi luând frânghia din mâna țiganului, îl legâ cobză și-l îmbrânci afară. De abia eși, că din căpițele de alături veniră nouă umbre, tovarășii lui Munteanu. Doicescu își înălță capul fără a pune macar mâna pe jungherul adus.

Munteanu fu legat la spatele trăsurei boerului ca o ladă și i se scoase călușul ca să poată respira. Trăsura porni.

La început, Munteanu încercă să scape, încordându-și puterile să desfacă nodurile. Dar zadarnic. Mâna care-l legase, strânsese de nădejde.

Lângă o pădurice, trăsura se opri la o crâșmă. Doicescu ceru să-i se dea de băut și dete și hoțului.

Această purtare omenească născu o scânteie de speranță în mintea obtuză. Tâlharul începu să vorbească și oferi boerului două, trei, patru mii de galbeni dacă-i dă drumul. La sfârșit îi oferi toată comoara lui, ascunsă la cucoana Săftica, măcar de-i dezleagă mâinele.

Doicescu se făcea că nu aude. Adus în Iași, Munteanu fu condamnat la muncă silnică pe viață.

Când veni în ocnă, era hoțul cel mai nesupus. Costrunul și gherla nu mai aveau nici o oroare pentru el. De două ori fu bătut așa de crud, încât se luau bucăți de carne de pe dânsul.

Când se ridică, — suferise bătaia fără să crâcnească măcar,—nu spuse alta de cât, uitându-se în ochii ofițerului, ce poruncise să-l lovească, înfundat crâșni:

— Păcat de tinerețele tale, pui de lele. Cum voi scăpa îți zbor crierii.

Munteanu zăcu căte-va zile în infirmeria de lângă ocnă. Dar mai mult de cât ori când dorul de libertate îl stăpânea.

Serdaru șopti lui Nichifor că Joi, — era într-o Sâmbătă—spera să poată fugi cu Munteanu. Sentinela va fi atunci un țigan, soldatul Gheorghe din Boroaia, cu care Munteanu se înțelesese.

Făcuse jurământ haiducesc că, imediat ce va scăpa din închisoare, să împarță cu soldatul banii ascunși la cucoana Săftica. Gheorghe dezerta, se întovărășea cu Serdaru și tustrei începeau să se ațină la drumul mare.

Nichifor nu dormi. Nu îndrăzni să ceară lui Serdaru să-l ia și pe dânsul, căci de fuga din ocnă se lega o nouă viață de tâlhării și omoruri, — și Maica Domnului l-ar pedepsi de ar ucide și ar fura.

Pe de altă parte, din adâncul sufletului dorea să scape. Era închis pentru o crimă, pe care nu o comisese. Ispășea o nelegiuire comisă de un altul. Și apoi, simțea că viața i se stinge. Avea un dor nebun de odihnă, pentru ca trupul lui ostenit să guste o clipă de liniște înainte de a pătrunde, prin poarta mormântului în împărăția umbrelor. Cine știe ce-i rezervă dincolo Maica Domnului?

Și încă îl zorea nebunește neogoita dorință de a vedea pe Claribella — maică unde-va — și a căuta să mai zărească pe fugitul în lume, băiatul lui răzleț.

Ce lucru înspăimântător. Multe văzuse în viața lui, la multe chinuri azistase, dar nu-i fusese dat să afle iadul, în care trăia acum.

Și gându-i zbura aiurea. Claribelle era nenorocită într-o chilie ascunsă din vre-o monăstire depărtată; ea, care trebuia să se mărite cum se măritau toate fetele neamului ei, care trebuia să se bucure ca toate femeile din rasa lui, de iubirea puternică, de îmbrățișarea ferbinte și prelungită, se ofilește pentru că a putut iubi pe un nelegiuit ca Dan.

A doua zi, un zvon sinistru se răspândi. Munteanu fugise.

Serdaru aduse știrea lui Nichifor. El nu vruse să fugă. Toată ziua fu mișcare printre gardiani. Santinelele fură îndoite. Acei, care aveau nume că slujeau ca spioni direcțiunei, se învârteau mai mult de cât oricând printre arestanți.

In spre seară, câte-va serii de condamnați fură chemați la direcție. Printre ocnași se răspândi zvonul că sunt torturați în tot chipul, să măturisească. Dar parecă nu se găsi nimic. Subt asprimea bătăiei și chinurilor ei povestiră multe lucruri, dar zadarnice.

Prin orașele și satele împrejmuitoare se dete de știre că au fugit doi arestați. Cum ocnașii sunt rași complect pe cap și pe față, erau ușor de prins, chiar dacă ar fi putut să-și lepede hainele vărgate.

Trecură încă 24 de ceasuri. In zadar. Patrulele trimise nu găsiră nici o urmă. Evadații dispăruseră.

Gardianii se învârtiră din nou printre ocnași. Serdaru fu chemat la „direcția”, ca și bătrânul arestat.

Pesre câte-va ceasuri, el fu transportat la infirmerie. Era într-o stare de plâns; fusese așa de rău bătut, încât nu se mui putea ținea pe picioare. Dar nu destăinui nimic.

Un gardian povesti „interogatorul” bătrânului ocnaș. Acesta fusese așa de mult impresionat de cazna lui Serdaru, încât spusa că va vorbi, dacă i se promite că-i se va da mâncare mai bună. I se promise. Atunci bătrânul vorbi.

Munteanu își pregătea fuga de mai multă vreme. El și cu tovarășii lui căutase să-și procure haine altele decât acele ale închisorei. Și le procurase.

In noaptea evadărei soldatul, cu care se înțelesese, era de santinelă. Afară o vijelie îngrozitoare. Tuna cu atâta putere, încât dormitorul se cutremura din fundament. O ploaie de potop, cădea. Prin ferestruica dormitorului se vedeau fulgere dese, ce brăzdeau întunecimele, asemenea unor enormi șerpi de foc. La lumina acestor zigzaguri silueta țiganului-soldat se profila.

Munteanu dormea lângă bătrânul denunțător, pe care zgomotul ca și insomnia bâtrâneței, îl ținea deștept.

Arestatul lui Doicescu se duse cu multă precauțiune la Serdaru și cercă să-l deștepte. Acesta, deși treaz, închise ochii și se prefăcu că doarme adânc. In zadar îl scutură. Serdaru dormea dus.

Atunci Munteanu se strecură spre ușă. Afară era soldatul complice. Ușa se deschise și o nâvală de vânt și de ploaie întră în odae. Apoi se reînchise. Tăcere.

Serdaru se sculă. Era într-o stare de enervare vădita. Ușa aceea.—care ducea spre necunoscut, dar spre libertate,—îl ispitea. Se sculă făcu câți-va pași spre dânsa. Ochii îi erau dilatați și picături mari de sudoare cădeau pe obrazul său.

Mai făcu câți-va pași, și puse mâna pe clanță. Dar de odată se opri. Într-o acalmie a furtunei și auzi strigătul santinelelor. Serdaru clătină din cap și se culcă din nou.

După indicațiunile bătrânului, directorul urmat de comandantul gardei și de un pluton de soldați, gardei se duse la partea zidului, pe unde se credea că a scăpat Munteanu. Pământul umed încă, păstrase urme de pași. După un strigăt de triumf, însă, urmă unul de ciudă.

Erau urme care plecau dinspre zid. Dar erau și o serie de păsuri, cari se reîntorceau, se împleteau. Hoțul prevăzuse cazul. Ca să anuleze urma pașilor denunțători, frământase pământul.

Toți se opriră,- era deznădejdea.

Ci bătrânul ocnaș zise de odată:

— Nu-l mai vedeți?

— Nu răspunse directorul.

Bătrânul surâse.

— Eu vi-l dau în mână

— Cum?

— E taina mea.

— Vorbește, spuseră comandantul și cu directorul.

Bătrânul clătină din cap.

— Da, dar în schimb ce-mi dați mie?

— Cere.

— Sânt bătrân. Nu mai am mult de trăit. Să nu mă mai cobor în ocnă.

— Nu se poate, răspunse funcționarul încruntat.

Dar comandantul îl trase mai de oparte. Ei vorbiră

o clipă și apoi se întoarseră zicând:

— Fie.

Bătrânul se aplecă pe feluritele urme și le cercetă.

Apoi se ridică, triumfător.

—Veniți aici.

Toți se aplecară.

—Vedeți? le arătă el la rădăcina zidului. Sânt de două feluri; una a a soldatului, alta a lui Munteanu. Din spre stânga sânt numai urme de ale lui Munteanu,-în spre dreapta, numai de ale soldatului. Așa dar, într-o parte pământul a fost frământat de unul, iar în cea-l-altă de cel-l-alt,

Soldații controlară până în depărtare. Faptul era adevarat.

Ocnașul continuă:

—Într-o singură direcție urmele se însoțesc în spre pădurice, ei sânt acolo.

Se controlă din nou. Era iarăși adevărat. Soldații plecară spre pădurice. Ajunși în poala ei, ei se risipiră în formă de evantaliu.

Pădurea fu răscolită cu de amănuntul. Într-un tufăriș, Munteanu fu găsit, zgribuit, lângă soldat.

Ei stăteau acolo, neîndrăznind să iasă, de frică să nu fie recunoscuți. Până ce părul și mustățile lui Munteanu vor fi crescute.

Când fură aduși înapoi, Munteanu, ca și nenorocitul țigan din Boroaia, erau întinși pe câte o targa.

Bătrânul povestea că, odată prinși, soldații îi bătură cu patul pustei așa, în cât cei doi nenorociți, erau „un zlamac”, cum spunea el.

A doua zi, în zori se auzi că țiganul murise.

A treia zi, spre seară, Munteanu își da sufletul.

Întinși în raclă, fața lor prezenta o rană oribilă:

Nu se mai putea distinge, care era gura, unde fuseseră ochii, dacă mai existase nas. O masă de carne informă, vânătă umflată, — ceva îngrozitor.

Cât-va, o deprimare adâncă stăpâni pe arestați.

Nichifor continuă munca, care-l obosea atâta, în cât îi se părea că o parte din carnea, din sângele, și din creerul lui se scurgeau pe fie-care zi.

După aproape o săptămână de la încercare de evadare a lui Munteanu, Nichifor fu înștiințat că cine-va vrea să-i vorbească.

Era Heruvim. Dar un Heruvim necunoscut. Ochii singuri ardeau aceiași în fundul orbitelor, săpate adânc și împrejmuite de largi cearcâne vinete.

Zveltul polițist era gârbovit și aplecat spra pământ.

De s-ar fi făcut o comparație între octogenarul sleit de munca silnică și bărbatul dezvoltat în plină libertate, nu s-ar fi putut spune care era mai nimicit, mai chinuit, mai stors de viață și de vlagă.

Când Heruvim văzu pe ocnaș, intrând, avu o cutremurare. O lumină stranie se aprinse sub pleoapele sale afundate și cu o privire de nedescris învălui pe ocnaș.

— Îți aduci aminte, Nichifor, începu polițistul, că am mai venit odată spre tine și am cercat să te fac să vorbești. Atunci n-ai vrut. De ce?

Nichifor se uită, cu ochiul lui stâns, la omul, care-i vorbea. Acesta era dușmanul. Munca silnică, chinurile nemărginite la care era supus, această caznă trupească și sufletească, cu atât mai dureroasă, cu cât se apăsa greoiu pe trup și suflet istovit, omul acesta i le procurase.

In povestirile, care i se colindau prin minte, acum când credința de apropierea mormântului se făcea totmai puternică, treceau figuri stranii, demoni, cari nu aveau altă menire de cât a duce pe om în ispite, a-l face să păcătuiască și apoi ei să-i sfârtece, cu încetul, sufletul și carnea. Unul din acești demoni trebuia să fie și Heruvim.

Omorâse, căci legea îi spunea să omoare. In credința rasei lui, a vărsa sânge nu era un păcat, mai ales dacă cel strivit era un dușman. Dar oamenii legei, judecătorii din vremea lui, îi spuseră că, dacă va fi călău, nu va face o crimă, din contra, va fi un ajutor judecăței. Și-apoi, era plătit pentru asta de ocărmuire. Era o muncă ca ori-care, cum era aceea a judecătorilor sau a Domnului. Dacă el punea lațul în jurul gâtului celui osândit, judecătorii și Domnul dăduseră porunca. Intru cât el era mai vinovat de cât ei, care erau înconjurați de atâta slavă?

Mai târziu, cârmuirea se schimbase. Chipul de a pedepsi deveni mai aspru. In loc să-i ucidă de odată, pedepsiții erau uciși cu încetul, erau trimiși la ocnă și în alte închisori, unde timp de 20, 30, 40 ani erau căzniți într-una, zi cu zi, ceas cu ceas. Dacă altă dată osândiții se împotriveau să fie omorâți, nu pătimeau nimic. Câte odată sufereau bătaia falangei.

Acum erau grămădiți în gherlă, prinși în costrun, ferecați în lanțurile de pedeapsă. Se vede că ocărmuirea vroia să mai înăsprească pedepsele.

El nu mai era de folos. Părăsi locuința de la criminal. Claribella dispăru. Băiatul se făcu nevăzut. Oamenii îl urau. Bâtrănul se ascunse. Își schimbă numele. Cercă să lucreze. Și nu găsi de lucru. Cerși.

Dar ce rău făcuse pentru ca Heruvim să-l închidă? A lui era vina, dacă găsise în beciul, unde dormea cadavrul evreului?

Trebuia să aibă cine-va un suflet diavolesc, pentru ca, acum, la bătrânețe, când se gândea să se împace cu Maica lui Dumnezeu, — căci nu postise și nu se spovedise nici-odată, — să-l prăbușească în iadul acesta,in care suferea de atâta amar de vreme. Ce mai vrea de la dânsul, demonul?

Heruvim vorbi:

— Nu-mi răzpunzi? Gândește-te că pe tine te-au osândit la munci și cazne, gândește-te că am venit să te scap...

Nichifor tresări. Să iasă din iad! Să mai răsufle fără se aibă de-asapra capului bolta de sare, la picioare fiarele! Dar Heruvim continuă:

— Sau să-ți ușurez pedeapsa. De când te-au închis, eu am cercetat. Știu deja că nu tu ai omorât pe Moise Aricivo.

Nichifor își aținti ochii pe ochii lui Heruvim.

— Altul l-a omorât. Un om mare. Baronul de Vale.

Nichifor își mușcă buzele, — ca o mulțumire către

dumnezeire. In sfârșit! Polițistul continuă:

— De ce să-ți ei singur toată răspunderea? Mărturisește mai bine cum te-ai înțeles cu omul acesta.

Nichifor nu mai ascultă. Privirea i se stinse. Vrea să zică, tot demon era. Cu vorbe întortochiate căuta săs coată din gura lui o mărturisire, ca să-l afunde într-un iad și mai adânc. Nemernicul, nemernicul...

Și toată ființa i se întunecă. Speranța libertăței, pe care Heruvim o făcuse să treacă pe dinaintea ochilor luminase posomorâta față a ocnașului.

El avea în vine sânge de nomad, om obișnuit să privească de-asupra capului bolta înstelată și să respire aerul câmpiilor slobode. Nu se putea găsi o mai ispititoare priveliște, de cât aceea de a-i arata în putința lui tăria albastră și libertatea neînfrânată.

Acum înțelese că se jucau cu sufletul lui.

Ispita, pe care i-o arătase, era numai ca să-l prăbușească mai rău. Toată lumina, ce i se lăsase pe față, stinse, cum un nor plumburiu acopere raza strălucitoare a soarelui.

Heruvim urmă tot jocul sufletesc pe fața ocnașului. Cu cât vedea că se întunecă, cu atât căuta cuvinte mai puternice ca să-l facă să vorbească, să mărturisească. Dar cu cât se arăta mai meștugit, cu atât Nichifor se închidea mai puternic în mutismul lui încăpăinat.

Heruvim se turbură. De atâta vreme îl muncea faptul că, din vina sa, Nichifor se afla în ocnă.

El căuta să găsească toate dovezile, să afle tot adevărul -și ocnașul tăcea!

Acum i se arăta funcția lui în partea ei tristă. In goana lui după adevăr, el făcuse o faptă infamă. Dacă Nichifor nu era vinovat sau nu era așa de vinovat, atitudinea-i era odioasă. Să te sforțezi o viață a șterge pata unei tinereți zbuciumate și să ajungi la o apăsare mai oribilă: omorârea legală a unui om!

Heruvim se apropie de Nichifor. Dar acesta se trase înapoi, ca și când atingerea polițistului l-ar fi murdărit.

Și acesta înțelese că e zadarnic a mai înzista. Chinurile nu-l vor putea face să vorbească. Dacă viața oribilă din ocnă nu l-a putut aduce, să-și descarce sufletul, de sigur că durerea fizică nu-l va face să deschidă gura.

Când Heruvim rămase singur, o năvală de furie, îi turbură vederea. Ce fatalitate, ce oribilă fatalitate stăpănește omenirea, ca nici un pas să nu ducă la adevăr.

Nimic nu-l împiedicase altă-dată să facă răul și totul se opunea, azi, ca să-l îndrepte.

Altă-dată devenise odios în fața conștiinței lui, care-l mustra,- acum se sfarmă în neputința de a-l îndrepta.

VI. IN CARE SE ARATA O RAZA DE MILA ÎNTR-UN SUFLET DE BESTIE

Serdaru spuse lui Nichifor că la planul lor de evadare se asociase un alt hoț, Gheorghe Garofă.

Acest om întunecat, avea o istorie întunecată. Era omorător fără grijă de păcat. O serie de crime, care de care mai neomenoase. Se șoptea că în pădurile Neamțului el își mânjise gura cu carne omenească. Din victimele lui tăiase bucăți pe care le fripsese,—precum haiducii frigeau altă-dată bebecii la căldura molcomă a spuzei, și ospătase în delung. Intre criminalii, care se lăudau cari mai de cari cu povestiri de fapte îngrozitoare, el trecea drept o arătare din iad.

O singură faptă bună avea, bestia aceasta deslănțuită. Fusese arestat în niște împrejurări ce nu arătau de loc, pe omul de hotărâre și de sânge.

Într-o căsuță de lângă poliția orașului Piatra locuia o bătrână cam nebună, cum spuneau vecinii. Tot ei adăugau că doamna Neileanu avea o avere întreagă ascunsă, o comoară. Era o ființă măruntă, pipernicită, cu doi ochi mici, ce clipeau des, cu fața zbârcită și negricioasă. Vara și iarna era îmbrăcată cu aceeași haină de șaiac. Toată iubirea ei și-o concentrase asupra unui cățeluș mic, gol, pipernicit. In fiecare dimineață bătrâna cumpără de la o femeie un păhar de lapte și un sfert de pâine. Curierul, de două zeci de ani, îi aducea acelaș ziar și nici o scrisoare.

Garofă hotărâ să-și încerce norocul. Într-o noapte el pătrunse în gangul casei. Gol și pustiu. Câte-va movili de gunoi și încolo nimic. Cercă ușă. Era închisă cu un drug de fer. Lângă ușă se afla o feresturică lunguiață cu un singur geam— geam înflorit cu mii arabescuri de gerul îngrozitor.

Tâlharul scoase cu precauțiune o legătură din sân. Luna strălucea într-o atmosferă atât de uscată, în cât lumina ei părea îndoită.

El deschise încetișor legătura,- dinăuntru luă un boț de ipsos, cum zic sticlarii, și un diamant de tăiat geamurile. Inferbântă boțul în mâini, apoi se apropie de geam și-l suprapuse cu putere.

Pe când mâna lui stângă ținea ipsosul ca un mănunchi, cu cea dreaptă tăia adânc în geam. Când cercul descris de diamant fu închis, el trase cu putere de ipsos.

O rondelă mare de geam se desprinse, făcând loc unei găuri. Garofă trecu brațul prin acel ochi și trase drugul. Ușa se deschise. Hoțul pătrunse înăuntru.

Întuneric. Din fund, prin crăpătura unei ușe, picură o lene câte-va fărâme de raze. Garofă scoase de la brâu un cuțit, îl întări în pumnul său drept și deschise cu grije ușa, prin care licărea lumina.

O odaie mare. In colțare erau pânze de păianjen care se deosebeau ca niște pete mari, în albul murdar al păreților văruiți. Într-un colț un scaun șchiop, pe care se afla o cană știrbă și un lighean de porțelan, cu dungă aurită. In perete, o rămășiță de oglindă venețiană. In spre răsare soare, o icoană mică, subt care ardea o lumină roșiatică.

Subt oglindă, un pat țărănesc: doi căpriori, pe care se odihneau câte-va scânduri cu un mindir în bucăți. Lângă pat doamna Neileanu, — doamna Neileanu atât de frumoasă și bogată altă-dată, de oprise privirile unui prinț, — în genunchi plângea. Era aproape goală. Corpul ei se zărea gribulit, in dungile de raze roșcate, ce sepuneau câte odată pe dânsa.

Bătrâna plângea și dezmierda sărmanul ei cățeluș. Subt mâinele, care tremurau, se zărea capul lui golaș.

Ea murmura, umbră jalnică, în noaptea sângerată de raze roșiatice:

— Nu muri, sărace Bubi...! Ce să fac!... Am vândut tot ce am avut, tot.. Ultimul gologan l-am dat aialtăeri pentru laptele tău. Eu nu am mâncat de trei zile. Capul îmi vâjie, dar nu-mi pasă... Tu, să nu mori..

De afară se auzi un ropot de vânt. Prin ușa deschisă, năvala șuerătorului uragan pătrunsese în casă.

Candela se stinse, dar începea să mijească de zi. In geamurile încărcate de flori de ghiață, se zărea o geană roșie, care se tot mărea.

Garofă vede pe d-na Neileanu că se scoală brusc, ia în brațe micuțul trup, și-l duce la buze. Bubi murise.

Bătrâna nu mai plânse. Un singur suspin scutură trupul ei Hăbănog. Dar așa de puternic, așa de dureros încăt Garofă, care în fața lui nu știuse de cât din nume de lacrimi, simți ochii că i se umezese. Doamna Neileanu se întoarse și-l zări. Fără să se arate mirată, lai zise:

— Bubi a murit de foame și de frig.

Și-l legănă în brațe, ca pe un copil adormit.

Se luminase de ziuă. Pe stradă se auzi zgomotul de căruți greoaie, cu roți groase, împinse pe neregulatele pietre ale drumului. Erau căruțele primăriei, care își începuseră serviciul de curățire.

După ce-l mai sărută odată si încă odată, bătrâna se întoarse către Garofă:

— Dă-mi cinci-zeci de bani.

Hoțul, fără să se mire, scoase câți-va gologani și-i puse în mână.

— Ia acum un braț de pae din mindir și urmează-mă, spuse încă bătrâna.

Garofă se supuse. Eșiră in stradă. Doamna Neileanu făcu un semn. Una din acele căruțe se opri. Ea dete conducătorului banii, făcu semn lui Garofă să aștearnă paele, puse trupul rebegit peste dânsele și făcu semn căruțașului să plece. Când greoiul vehicul dispăru, bătrâna izbucni într-un hohot de plâns. Înfiorată toată deger, ea se reîntoarse în odae.

Era ziuă deplină.

Cu capu! descoperit, zăpăcit, Garofă rămase un moment locului.

Pe fața lui tăbăcită de ploi și de vânt, o lacrimă rătăci, stingheră, rușinată.

El plecă. Dar nu apucă să facă câți-va pași și un sergent de stradă îl opri. Cercă să fugă; era prea târziu. Lucrătorii, oamenii care treceau spre trebile lor, sergenții din toate părțile, îl arestară după o luptă desperată.

Cu intrarea lui Garofă în ocnă, planurile destul de vagi ale lui Serdaru, planuri de evadare, luară trup. Din mâncarea puțină proastă, ei făcură în fie-care zi rezerve.

Hrana adunată in acest chip, o ascundeau în ocna părăsită

De la faimoasa prăbușire, ea nu mai fusese exploatată. Enorma subtpământeană era goală. Serdaru și cu tavarășii săi transportară hrana acolo, și furișându-se, o adunară în criptele de sare. Trecură, săptămâni și iarăși săptămâni. In fie-care zi strecurându-se, cu rară iscusință, de paznici și sentinele, punându-și în pericol viața în ori-ce moment, ocnașii intrau în noaptea beciului de sare. După indicațiile lui Garofă, ei furarăs cânduri și înjghebară un fel de baricadă. Cu bucăți de ulcele, cu altele de ciocane și de cazmă, săpară pământul, șanț în care transportară merindele strânse cu atâta caznă, iar din scândurile aduse ei ridicară o baricadă, după zidul de pământ.

Când totul fu gata, Ionică Lunganul se înălță în bezna străpunsă de câte-va lumini roșcate. Într-o rugăciune sălbatecă, într-o improvizație fără șir, el își înălță glasul către Maica Domnului.

Spectacolul, într-adevăr, era grandios și grotesc. In hainele lor vărgate, damnații aceștia, luminați fantastic de cele câte-va torțe, ascultau cu reculegerea unor mucenici cuvintele sfinte, pe care le rostea gura cea dementă. Unii fixau bolta de sare cu o privire aproape estatică. Alții plângeau, sărutând pământul și încreștân-u-și fruntea în bulgării de sare. Iar, rar și moton, glasul fostului călugăr, rostea cuvintele consacrate.

Din timp, ocnașii geluiseră și scobiseră vre-o 40-50 bucăți de lemn. Ei transportaseră aceste lemne în dormitorul comun și, cu grijă, le ascunseră în dormitorul lor de pae. La ori-ce întrebare, Garofă clătina din capși le spunea să aștepte.

Patul lui Nichifor era sprijinit de zid. Cu un vârf de ciocan el începu să-l sfredelească. Dar de asupra patului se afla un mucar. Acesta îl expunea să fie văzut de sentinelă, de și ferestruica, prin care ea îl priveghe, era în aceeași linie cu patul lui. Ionică Lunganu se prefăcu că vrea să se joace. Scoțând brâul, pe care și-l păstrase cu mare anevoință, îl trecu peste drugul de fer subțire și se atârnă de el. Un zgomot de trup ce cade -mucarul era rupt.

Peste noapte, Nichifor își reîncepu opera pe îndelete, încetul cu încetul, tencuiala se desfăcu, — gaura începu să apară. El lucra cu așa precauțiune, încât, afară de vecinii săi de pat, cari îi erau complici, nimeni nu prinse de veste.

Când sosi noaptea hotărâtă pentru evadare, era un timp furtunos, ce făcea să tremure zidurile închisoarei. Cu precauțiuni neauzite, Garofă eși grăpiș. După dânsul se strecură toți cei-l’alți.

Sentinela se oprise din mers și dormită sprijinită de pușcă. Garofă se apropie de soldat și, sărind cu o mișcare de leopard, îi cuprinse gătul cu pumnii lui puternici.

Soldatul se zmunci să scape; cercă să strige. In zadar. Garofă suduia înfundat. Cu toată truda lui, nu parvenea, să-i stingă viața. Trupul avea fiori, care îl scuturau întreg.

De-odată ocnașul îl ridică de la pământ ca pe o până. Cu o mână străngându-l de gât, cu cea-laltă mișcând trupul asemenea unui butuc de lemn, îl izbi de zid așa că moalele capului să se înfunde în colțul de piatră; sângele țâșni abundent și creerul se lăți, dungă albie-roșcată. Omul mai avu o contracție.

Garofă îl depuse de-alungul zidului, cum un om ar lăsa să se odihnească maiul, cu care a lucrat.

Cu precauțiuni de lup, ocnașii se strecurară de-a lungul dormitorului în curte, căutând să ajungă la zidul de împrejmuire. Luna bătea puternic, dar umbra închisoarei lăsa o imensă pată neagră, în care ei se mișcau tăcuți.

In capul întunecatului șirag era nebunul monach, purtându-și brațele nesfârșite către cer, făcând cruci fără număr, pe când buzele-i se mișcau într-o implorare continuă.

Pe zid santinela se profila, neagră pe fundul albastru al cerului. Vântul îi umfla mantana.

Ocnașii îi pândeau mișcările. Când ajunse la capătul schelei, pe care se preumbla, se reîntoarse brusc.

Atunci păru că zărește ceva în noapte. Se aplecă puțin să deosebească mai bine umbrele, ce se mișcau în umbră. Întinse pușca.

De-odată Garofă scoase de subt vărgată lui manta una din acele bucăți de lemn.

Înainte ca soldatul să fi putut distinge ceva sau să fi scos strigătul: — Cine-e? — bucata vâjâi prin aer șii tăie fața de-a curmezișul. O ploaie de lemne năvăliră asupra lui, lovindu-l la brațe, la picioare, la cap. Vântul care începuse să urle fioros, duse ultimele lui plângeri.

Pe creasta zidului soldatul se clătina. El părea, în bătaia lunei, o păpușă imensă ale cărei sfori sânt trase cu natângie. De-odată, o ultimă despicătură îl izbi în frunte. Soldatul se prăbuși, pe când pușca sa lua foc.

Trupul căzu grămadă și din toate părțile, din depărtare, se auziră sîrigătele:

— Cine e?

Și de pretutindeni împușcăturile porniră.

Dar în noapte, sentinelele nici nu distingeau, nici nu știau din care parte pornise alarma. Inpușcăturile se încrucișau, iar unele sentinele traseră asupra celor-l-alte. A doua zi, unul din soldați ghemuit în gheretă, fu găsit nebun. Din dreapta și din stânga focurile celor-lalți se încrucișaseră asupra gheretei lui.

Ca prin minune, soldatul scapase neatins, dar mintea îi zburasee pentru tot-d-a-una.

Hoții, grămădiți în josul gheretei sentinelei căzute, se sfătuiau cum să ajungă pe creasta zidului. Strigătele de alarmă răsunau din toate părțile; sentinelele se întrebau. Din tabără se auzea, de-asemenea, alarma.

Ocnașii se înțeleseră ușor; Garofă se puse la rădăcina zidului, iar Popa se sui pe umeri lui. Odată ajuns pe creastă, Popa trase pe Lunganu, apoi pe Mitru, pe Nichifor și pe Serdaru. Rămăsese încă Garofă.

Soldatul căzut de pe zid și care se vedea grămadă în umbră, începu să miște. Dintr-o săritură, Garofă fu lângă dânsul. Il crezuse mort. Dacă trăia și-și venea în fire, fuga era zădărnicită. Garofă se aplecă asupra lui, iar mâinele-i puternice alunecară spre gâtul oșteanului.

Luna se înălță puțin, așa că o penumbră mai mult luminată, învăluia grupul. Popa de pe zid, zări ochii lui Garofă strălucind cu atâta sălbatică ură, în cât un fior îi străpunse tot trupul.

Dar militarul ridică fruntea. Era un copil blond, fraged. Chipiul căzuse, așa că se vedea șiroiul de sânge, ce se scurgea.

Soldatul fixă ochii săi albaștri asupra lui Garofă. Și, printr-o mișcare de copil, ce se înghesuește la sânul mamei, el aruncă brațele împrejurul gâtului lui Garofă, șoptindu-i:

— Mi-e rău...mor...O, scapă-mă!

Apoi se lăsă greu pe umărul lui. Leșinase.

Ce se petrecu în sufletul fiorosului bandit? Ce amintire de puii săi, rămași într-un depărtat sat, îi trezi vocea — sărmanului copil, care și dădea sufletul în brațele sale? Nimeni nu o va ști. Popa, însă, care nu înțelegea de ce întârzie, în strigă:

— Garofă, haide, grăbeștete!

Decodată, el dispăru de pe zid. De la dreapta sentinala observase un grup luminat de luna, care se ridica din ce în ce mai mult. Și din depărtare se auzi:

— Cine e?...Cine e?...

Și o detunătură de pușcă urmă. Garofă căzu străpuns pe cadavrul soldatului.

VII. INTRE MOARTE ȘI VIAȚA

Ocnașii se numărară; erau numai patru. Lipseau Garofă și Lunganu,.

Garofă, știau unde rămăsese. Dar unde-i fostul călugăr?

De-odată, din urmă, se auzi vocea lui nazală; evadații se întoarseră: scăldată de razele blonde, lunga

silueta a lui Ionică se profila ridicând brațele spre cer.

Ocnașii se depărtaseră deja de zid așa că vocea ajungea la dânșii din ce în ce mu slabă:

— Slavă ție, Doamne, că nu ai lăsat pe robul tău în locașul peirei! Slavă ție, Hristoase, că te-ai milostivit de mine păcătosul și mai scos din Sodoma și Gomora diavolului!...Slavă!...

Vocea se perdu din nou. Din spre tabără, din spre sat, din interiorul închisorei, se auzi o larmă nehotărâtă. Evadarea era cunoscută și din toate părțile veneau spre căutare.

Glasul lui Lunganu se auzi din nou.

— Slavă ție, maică prea curată slavă ție...

Iat-o că și-a trimis îngerii, ca să mă coboare de pe

zidurile Erichonului pe aripele lor... Mă supun, sfântă fecioară, mă supun.

Și ocnașii văzură cu spaimă cum nebunul sări și se izbi din greu de pământ. In liniștea nocturnă care se făcuse din nou după zgomotul de odinioare, se auzi dupuitul prăbușirei lui.

Serdaru spuse:

— Sermanul!...dar să mergem,- soldații vin și au să ne găsească.

Și, strecurându-se cu băgare de seamă, hoții se îndepărtară tărăș spre ocna părăsită. Mișcându-se prin părțile umbrite, folosindu-se de ori-ce ridicare de teren, se apropiau de gura ei. Iat-o, iată scăparea.

Dar, de odată, un răs strident izbucni și glasul lui Pristavu răsună:

— Știam că n-aveți să-mi scăpați, afurisiților! Din-tr-un tufiș, gardianul se arătă ducând la buze semnalul de bronz, spre a șuera. Ci, mai repede ca fulgerul, Serdaru puse mâna pe mâna lui, pe când cu cealaltă îi înfășură grumajii. De odată ocnașul scoase un strigăt înfundat,- mâna slobodă a lui Prislavu îi împlântase în piept un cuțit.

Serdaru se clătină, fără să lase pe gardian. Din ce în ce forțele lui slăbeau,- el zise în murmur:

— Popo, la mine nu mă lăsa!

Și se prăbuși, atrăgând în cădere pe Pristavu, de gătul căruia degetele sale de oțel se înțepeniseră.

Fostul șef de bandă făcu o săritură numai și se aplecă peste trupurile împleticite a ocnașului și a păzitorului.

Cu o putere supraomenească, el desfăcu degetele lui Serdaru, ce trăgea de moarte, de pe gâtul lui Pristavu. Apoi se aplecă și, prinzând gâtlejul păzitorului între dinții săi puternici, î-l reteză.

Un val de sânge, o ultimă zvârcolire. Pristavu era un cadavru.

Popa se ridică ștergându-și gura. Tot trupul îi tremura, iar ochii aveau o strălucire satanică. Împingând cu picioarele în tufiș cadavrele, lui Serdaru și a lui Pristavu, Mitru spuse:

— Acum nu va putea vorbi. Haidem.

Popa se trezi, ca și când își venea în fire dintr-un leșin:

— Haidem.

Gura ocnei se zări la câți-va pași. Mitru se Strecură cu grijă, atrăgând după dânsul pe Popa și pe Nichifor,

Mișcându-se pe dibuite, ocnașii se coborâră în fund. Mitru se furișă pe o cale cunoscută, spunând în fie-care clipă tovarășilor săi unde să pue piciorul, de undesă se sprijine.

Odată ajunși îu fundul ocnei, el scoase dintr-o ascunzătoare un amnar, scăpară, și aprinse o mână de pae. Acum mersul era mai sigur. Înaintea lor de zări baricada. Încă licară cu ușurință peste meterezul de scânduri și de pământ și se pitulară în șanț. Erau pejumătate scăpați.

Dar nu apucaseră să se adăpostească, când la gura ocnei se auzi zgomot. Soldații.

Își presăraseră calea cu cadavre. Nu fusese greu să li se găsească urma.

Din dosul baricadei, ocnașii zăriră garda, subt comanda unui locotenent. Câți-va soldații aveau torțe. Lumina roșiatică arăta fețele lor, îngrijorate.

Ofițerul se aplecă spre pământ. Solul plin de sare nu avea nici o urmă. El se ridică și dete un ordin. Câți-va soldați cu torțe înaintară, luminând un spațiu cât mai mare. Nu se zări nimic. Movila de pământ, în dosul căreia se ascundea baricada lor, era prea departe de raza luminoasă. Soldații se reîntoarseră în rânduri.

Alt ordin. Soldații făcură câte-va mișcări. O detunătură grozavă zgudui bolta, repercutându-se în depărtare.

Popa, care privea printr-o gaură, se clătină. Nichifor se aplecă spre dânsul. Într-un murmur, ocnașul șopti:

— Doamne!... M-au omorât, spurcații!...

Mai făcu câte-va cercări, se sprijini de Nichifor, în sfârșit, se prăbuși, rostogolind pe Pribeagu, care căzu subt el.

Altă detunătură.

Ocna se cutremură din adâncimi. Se făcu din nou tăcere. Ofițerul păru că ascultă cu atenție. Nici un zgomot.

La lumina torțelor fața comandantului arăta grije.

Mai dete un ordin. Soldații se reșchirară, ochind alții mai sus, alți mai jos, în toate direcțiile. Apoi răsună ordinul scurt:

— Foc!

O nouă salvă. Mai multe gloanțe loviră cadavrul lui Popa, iar Nichifor simți câte-va comoțiuni. Așa cumera, acoperit de cadavru, înțelese că nu va putea fi lovit de gloanțe.

Printr-un interstițiu el putu zări ce se petrecea.

Ofițerul mai ascultă. Dete câte-va ordine și soldații

cu torțe eșiră din rânduri. Acum se apropiară mai mult. Torțele le vânturară în toate părțile. Unul chiar se apropiă așa de mult, în cât flăcără lumină movilă.

Ofițerul întreabă:

— Ce se zărește acolo?

Soldatul aplecă torța, care fumegă; apoi răspunse:

— Un mușuroi de pământ, o prăbușire a peretului din fund.

— Nu-s aici, replică ofițerul cu părere de rău.

Soldații își reluară rândurile și se puseră în mișcare.

Nichifor auzi pasul lor cadențat depărtându-se, până ce se pierdu. El nu îndrăzni să se miște. Asculta ținându-și suflarea. Nimic.

Peste câte-va clipe, un geamăt năbușit, abia perceptibil veni până la dânsul. Nichifor se ridică, eși de subt cadavrul lui Popa.

Era întuneric beznă.

Ori-cât de încet umblase, totuși oare-care zgomot se produsese. Un alt zgomot se auzi, apoi tăcere.

Nichifor înțelese că cel-l-alt era Mitru. In șoapte întreabă:

— Tu ești, Mitrule?

— Eu, dar tu?

— Nichifor.

Dibuind prin întuneric, ei se întâlniră. Ce să facă? In ori-ce caz, trebuia evitat zgomotul. Pe afară se auzea încă mersul greoi al soldațiior.

După un moment de reculegere, Nichifor zise:

— Am scapat ca prin minune!

— Am scapat, crezi? îi răspunse Mitru. La ori-ce mișcare a noastră vom fi zărit și prinși. Cadavrele lăsate în urmă, al lui Serdaru și ai lui Pristavu mai ales arată că trebue să fim prin aceste locuri. Cine știe de nu se vor cobora din nou.

Tăcere. Nichifor reluă:

— Sărmanul Popa, poate el m-a scăpat. Dacă nu mă acoperea cu trupul lui, vre-un glonte mă omora. Dar de ce gemeai?

— Un afurist de soldat, mi-a rupt urechea stângă cu un plumb. Mă doare de înebunesc.

Altă tăcere, întreruptă numai de gemătul surd al lui Mitru. Nichifor zise din nou:

— Ce ne facem cu trupul lui Popa?

— E mort?

— Da.

— Ai cercat inima?

— Nu bate.

— Să-l îngropăm.

Grăpiș, se tărâră până în fund. Mitru scoase de subt merinde o sapă, cu care se lucrase șanțul, și începu să pregătească groapa. Nu vedea și înjura într-una. In sfârșit, pipăind la fiecare lovitură, mormântul fu gata.

Atunci Nichifor luă pe mort de cap, Mitru de picoare și tot pe dibuite îl așezară în groapă. Cu precauțiuni nesfârșite, răsturnară pământul peste cadavru.

Când totul fu gata, Nichifor zise:

— Nu-l putem lăsa ast-fel, Maica Domnului ne va pedepsi.

— Ce-i lipsește? întrebă Mitru,

— O cruce.

Și, căutând pe dibuite, Pribeagu scoase din brâu ultimele două lemne pregătite pentru fugă. Desfăcu încetișor brâul, rupse o fâșie din el. Legă cele două bețe în formă de cruce, și apoi le împlântă pe pământnl răscolit.

Când totul fu sfârșit, oonașii își făcură cruce murmurând tradiționalul:

— Dumnezeu să-i erte păcateie.

Apoi se reîntoarseară în șanț.

In zadar cercau să zărească ceva. Întunericul era așa de des și de uniform încât nu se putea distinge nimic.

Tot pe dibuite scoaseră merindele. Ospătară. Mâncarea aceasta le mai întări bărbăția. Dintr-un burduf băură câte o înghițitură de apă.

Apoi scoaseră cu grijă bucceaua cu rufele pregătite. Se dezbrăcara de hainele vărgate al închisoarei, și se schimbară în cele aduse din vreme.

De odată, un zgomot la intrare, zgomot care perzistă câteva minute și apoi se depărtă. De sigur fusese vorba de o nouă cercetare a ocnelor, cercetare ce fu părăsită după intervenirea ofițerului, care făcuse prima descindere.

Zilele, care urmară, se desfășurară într-o liniște monotonă perfectă.

„Zilele” e un termen de exprimare, cări nu aveau nici o noțiune de trecerea timpului. Soarele nu se lăsa, nici nu se înălța pentru dânșii. Erau într-un fel de mormânt, asemenea cu acel al lui Popa.

Și Pribeagu își aminti de locuința lui din strada Bucseneșcu. Tot un beciu, numai că acesta semăna mai mult a mormânt. Un cadavru îl adusese în iadul, din care căuta să scape. Un alt cadavru dormea în pământul proaspăt săpat.

Și fără voe își trecu mâna pe capul și pe fața rasă. Părul acesta ce nu creștea mai repede. De ar fi revenit în starea lui naturală, ar fi cercat să fugă, căci acum nu-i mai căutau. Fie că îi credeau morți, fie că cercetările se îndreptaseră în altă parte, în spre tainița lor nu mai veni nimeni.

Hrana se împuțina, — era mai nimic, ceea ce putuseră economisi din porțiile lor din închisoare. Începură să mănânce mai puțin, tot mai puțin; zile întregi purtară prin gură câte-o bucată de pâine și-și înșelară setea cu câte-va picături de apă.

Părul și barba crescuseră. Purtând mâna le simțeau în stare a fi crezute ca ale omului liber. Mustățile, cam ghimpoase, trebuiau să semene cu ale unor farani, cari și le taie în formă de perie. Ținură sfat.

Mitru spuse că și cei de la ocnă trebue să fi făcut socoteală căta vreme trebue pentru ca părul și barba să crească. Și de oare-ce nu se arătaseră până acum, și direcția închisoarei trebuia să fi priceput că sânt unde-va ascunși și că așteaptă momentul acesta spre apărea. Deci, pânda trebue să fie îndoită. Hotărâră să mai stea cât-va ascunși.

Hrana se sfârși. Începură chinurile foamei și ale setei. Rana de la ureche lui Mitru se închisese, dar amenința să se deschidă. Nu mai era de răbdat.

Adunară tot ce era de luat și, dibuind prin întuneric, cu pașii de lup și sprijinindu-se de zidul ocnei, începurăsă înainteze câtre gura ei.

De-odată Pribeagu scoase un strigat năbușit: Lumină! Și-și duse mâinele la ochii. Atât cât stătuseră în umbra ocnei, ochii nu mai fuseseră deprinși cu razele. Lumina făcea să-i doară. Fu un moment de popas. De afară începea să vie mișcarea, viață. Din liniștea absolută, de la trecerea mormântală, în care trăiseră până acum, acestea erau primele zgomote, ce auzeau. Lumină, zgomot, — reveneau la viața.

Nichifor fu cuprins de o bucurie fără seamăn. Lumină! Lumină! Era așa de dulce, așa de plăcută.

De unde se aflau, ocnașii vedeau castelul. In raza difuză a soarelui, clădirea masivă se arăta de un cenușiu închis. De asupra zidurilor înalte, ce o înconjurau se vedea acoporișul casei, în care sunt instalate arestul, infirmeria, celulele, atelierele, magaziile, etc. La fie-care din unghiuri se ridica turnul de observație, de unde sentinele privegheau.

De la castel venea un zgomot de trompete. Un lung șirag de condamnați, cu fiarele de picioare și de mâini, venea din spre gura ocnei, lăsându-și munca. Convoiul era lung și jalnic. Zgomotul, făcut de cătușele ce se ciocneau se uneau cu stridențele trompetelor, producând un vuet sinistru, pe care suflarea vântului, ce venea din spre castel, câtre gura ocnei părăsite, o aducea.

Convoiul acesta pleca în fiecare dimineață și se reîitoarcea în fiecare seară. O gardă numeroasă, cu baionetele sclipitoare, priveghe mersul. Mitru, care obișnuit cu asemenea priveliște, spuse șoptit fui Nichifor că garda era îndoită și comondată de un ofițer.

Precauțiune inutilă, de oare-ce fie-care soldat avea arma încărcată și încă 5 cartușe cu care putea culca la pământ pe ori-ce îndrăzneț ce ar fi cercatsă scape.

De la faimoasa evadare a căpitanului „Costișă”, nu se mai ținea minte în ocnă, povestea Mitru, o evadare în massă. Dar acum era vădit lucru că spiritele erau excitate, de oare-ce se luaseră precauțiuni așa de mari.

Convoiul se desfășura încet, mersu-i fiind îngreuiat de fiarele pe care fiecare condamnat le ducea la picioare. De la locul lui Nichifor și al lui Mitru, el apărea ca un imens șearpe, ce se desfășoară.

Nichifor își aminti lungile zile când cobora astfel,

spre a se sui ast-fel, covârșit de muncă, zdrobit de greutățile ridicate. Ce chin! Ce chin a trecut! Ce iad din care abia eșise! Dacă ar fi să nu poată scăpa, dacă ar fi să cadă din nou în mâinele temnicierilor, prefera mai bine să moară.

Priviră în jur. Nimeni. Mitru făcu un gest și se strecură afară. Punea în sfârșit piciorul pe un pământ slobod. Nu mai simțea la spate gârbaciul lui Prîstavu, baioneta soldaților. Nu mai avea la picioare fiarele îngreuetoare, de închieturile mâinelor cătușele oribile. Nu va mai avea să se teamă că va fi pus la costrun, spre a fi chinuit cum nici afurisiții diavoli nu erau chinuiți. Nu mai era să fie pus în fiarele de pedeapsă, în care să sufere pedepse neândurate. Nu mai era să fie îngropat de viu în, gherla” blestemată, în care viață era o neânchipuită tortură, în care afurisise de atâtea ori prevederea călăilor, ce nu-i dădeai putința să-și ridice zilele.

Vântul, care se zbuciuma, slobod pe slobodele câmpii, îi trezea în depărtările conștiinței un dor nestăpânit de lung umblat, dus în goana cailor legați de clopoței, în trapul ticălos al asinilor, în chiotele și cântecele vesele ale flăcăilor, printre căldările grămădite în căruțe, pe când bărbați călăresc de istov.

Cerul era așa de limpede, zarea așa de albastră și plină de atracția necunoscutului, în cât dorul ascuns al pribegiei se deșteaptă cu o putere neânvinsă, dureroasă. Cât e de bine să fii slobod, slobod, — slobod!

Vântul sufla cu putere. Nichifor își desfășură haina de la piept, lăsând trupul să-i fie dezmierdat de fluidul sărut al lui. Era vântul zărilor nesfârșite, era lumina slobodă a soarelui.

In zarea albastră o pasere trecea în zbor, despicând văzduhul ca o săgeată înaripată.

Din spre vale veneau emanațiile primăverei, un parfum de viorele și de toporași duși pe aripa nestăpănită a vântului. Pământul se desfăcea de mirezme și de emanații,—firea întreagă părea că eșise de subt apăsarea nămeților, a viforului și a mugetului ernatic.

Firea întreagă răsufla, cum Nichifor răsufla din tot sufletul, privind cu drag câmpiile înverzite, soarele strălucitor, zarea largă și albastră.

Deja castelul începuse să se micșoreze în zare. Din ce în ce părea mai mărunt, un mușuroi înțepat în cele patru colțuri de turnul sentinelelor.

Nichifor se mai întoarse odată spre el și un gând de ură, un blestem se revărsă.

Către Mitru:

— Ce zici? spuse Nichifor.

— Cred că sântem scăpați

— De ce?

— Am eșit din paza castelului.

— Dar satul?

— Să ocolim satul. Să ocolim pe ori-cine ne va fi în cale, care să aibă putința a ne întreba de unde venim, să ocolim tot ce poate să ne ducă înapoi, la ocnă, la iad.

Mitru se codea.

Nichifor îi zise:

— Vorbește pe șleau.

— Uite, sântem doi, îmbrăcați cam la fel, tunși cam la fel, fără parale și fără știința drumurilor.

— Ei și? zise Nichifor, începând să priceapă.

— Oamenii aceștia se vor întreba cine sântem? De ne vor cerceta, va fi greu de noi.

Nichifor se gândi. Nu era tot adevărul.

— Atât?

— Ba să-ți spun tot ce am pe suflet. Sântem doi de hrănit, — de hrănit din pomana drumețului. Două guri sânt mai greu de mulțumit decât una. Să ne despărțim.

Nichifor înțelegea deplin. Era bătrân. Putea să îi e o povară pentru Mitru, Mitru voia să scape de dânsul.

— Bine, Mitrule, zise Nichifor. Să ne despărțim.

— Apoi, rămâi cu bine, zise ocnașul.

Și zmulgând un par, se depărtă. Nichifor se uită pe urma lui, până când el se perdu în albastrul depărtărei.

Nichifor clătină din cap. Apoi plecă, târând piciorul pe când soarele scăpată în amurg înroșind cerul cu o văpae largă. Părea un uriaș rănit de moarte, din rănile căruia se scurgea sângele, ce năpădise albastrul. Pe bolta cerească începură să se ivească stelele una câte una, întâi luceafărul, apoi fie-care din strălucitele podoabe.

De-a curmezișul albastruiui nepătruns se zărea albia cărare, pe care geniul poporului o numise: Calea robilor.

Nichifor dispuru în crepuscul, luând drumul spre Iași.

VIII. PETRE HERUVIM

De când văzuse pe Nichifor în „Castelul” de la Târgu Ocna, Heruvim nu mai avea odihnă. Era, parcă urmărit de un gând. Dese-ori se închidea cu d. Vioreanu, magistratul, care instruise omorul din strada Bucșenescu.

In clipa, în care Nichifor se ascundea în ocnă părăsită, polițistul se afla în odaia lui. Întins pe pat, Heruvim visa cu ochii pe portretul tatălui său. Clătină din cap, se sculă de se duse de mai multe ori până la birou, unde deschise saltarul din dreapta, apăsă pe un buton, făcând să apară cel-l-alt saltaraș, și luă tiparul de ceară.

Il privi din nou lung, lung. Scoase o ghiață dintr-o mobilă și o aplecă pe urmă. Gheata se potrivea de minune. Răscoli din nou prin săltărașe și scoase diferite hârtii. Le reciti și rămase iar pe gânduri.

Apoi murmură cu obiceiul oamenilor singuratici, cari simt nevoia să-și exteriorizeze cugetarea:

— Daca el e omorâtorul lui Moise, atunci ne aflăm în fața celui mai oribil rău-făcător. Toate spun că e el; urma, hârtiile din tașca lui Ronescu, strigătul lui Canta... Omul acesta mort-viu ascunde un mister. Acolo, de sigur, ași putea afla dacă baronul de Vale e omorâtorul lui Aricivo, de oare-ce Nichifor tace. Dar cum să-l fac să vorbească?

După o visare mai adâncă, Petre se sculă și se duse la oglindă. Pe măsuța de alături se aflau mai multe peruci, brune, blonde, roșii. Heruvim alese o perucă cu coadă, rău îngrijită de o culoare blondă spălăcită. După ce o examină cu atenție, și-o așeză pe cap. Fruntea îi era mâncată în întregime, iar capul, prins în perucă, era cu totul schimbat.

De pe masă luă un creion subțire, cu care dete genelor și sprincenelor aceeași nuanță. Schimbă apoi creionul și accentuă cu fineță dunga, ce șerpuia de la nări până mai jos de colțul gurei. Cu alt creion scobi adânciturile de lângă tâmplă, sublinie pleoapele și dete câteva linii pe gât. Se duse la birou și scoase o cutiuță, din care luă două obiecte. Se reîntoarse la oglinda și introduse cele două globulețe în nări. Imediat nasul luă o formă nouă. Heruvim aruncă o zîmbire. Deja era altul.

Dintr-un dulap scoase câte-va bărbi, le puse în lumină și le examină; cea mai încurcată și mai puțin elegantă fu cea aleasă. O prinse cu iscusință de perucă, luă un creion și dete o nuanță de un blond aproape brun mustăței, armonizând-o cu barba. Se mai uită înoglindă, avea înfățișarea unui călugăr rătăcitor sau a unui lipovan.

Dintr-o altă mobilă luă un potcap sleios, pe care-l a-șeză pe părul vălvoi. Apoi o rasă de șaiac roșcovan îi complectă îmbrăcămintea. Din saltarul din stânga scoase o condică, cum au toți călugări ce vin de pe la sfântul Atos. Subt rasă își introduse un revolver în buzunar.

Se observă din nou în oglindă.

— Heruvim nu mai există. Acum părintele Eronim, întră în acțiune.

Luă bani dintr-un cufăr, închise cufărul, închise ușa și plecă spre oraș. La un restaurant din apropierea gărei ospătă ușor, cum se cuvine unui preot sărac, care umblă să adune bani pentru bisericile Sfântului mormânt,- apoi ceru hârtie și condei. Scrise câte-va linii, puse adresa: D-lui Prefect de poliție, plăti și eși. La cea d-întăi cutie poștală puse scrisoarea și se îndreaptă spre gară,- lua un bilet pentru stația Tutova și plecă cu trenul de noapte.

Spre seara zilei a doua părintele Eronim sosi la orășelul Drăgușeni. Situat pe un fel de delușor păduros, care poartă numele pompos,- dealul lui Fundeanu, înconjurat din toate părțile de sate, precum sânt Cărăpceștii și Negrileștii, Drăgușenii e un curios orășel. Intre două curți boerești se află o stradă lunguiață, unde-s situate câte-va magazii, mai multe băcănii, măcelarii și lipscănii.

Părintele Eronim intra în multe case, arătă condica și ceru bani. Creștini puțini; cei mai mulți din locuitor sânt evrei. Falșul preot, care nu cunoștea orășelul, intră pe nimerite. Evrei sau români, toți îi dedeau bani. Pe când ei își scriau numele, Eronim întreba, într-o românească scâlciată, despre bisericile din împrejurimi.

I se vorbea imediat despre mănăstirea Adam și atunci, ca întâmplător, ei întreba de maica Eupraxia.

Maica Eupraxia era foarte puțin cunoscută. De când fusese la București-„știi, când cu mișcarea opoziției” —ea numai eșise din monăstire. Gurile rele povesteau multe,- prin împrejurimi locuia un fel de Don-Juan, care i fu arătat trecând pe uliță și despre care negustorul i povestea ca a „trăit” cu toate maicele. Ba, cu o soră de la stăreție având legături mai urmate, biata copilă rămase însărcinată.

Maica stareța o făcu să dispară, — din gelozie, explică negustorul, căci stareța, ca în poveștile lui Baccacio, pusese mâna pe cuconu Tudorache. In zadar, „Bărbatul” făcu zgomot, scrise chiar pe la gazete, ca să se dea de urma nenorocitei fete.

Ea nu se mai găsi. La început „cuconu Tudorache” se supără, amenință că va omorâ pe maica stareța și pe toată lumea, care-i se împotrivea. Dar timpul trecu și furia de asemenea.

După vre-o două săptămâni, el uitase pe sărmana soră, care, poate, dormea somnul etern, provocat de o facere prematură, pe când cuconu Tudorache petrecea, — era în Mai — în pădurea de la Fundeanu.

Cuconu Tudorache era un om gros, spătos, plin la ceafă și cu favoriți.

— Dar Maica Eupraxia? întreabă părintele Eronim..

— O, Maica Eupraxia, i răspundeau toți, e o sfântă.

Într-o magazie, pe când stăpânul iscălea, un evreu

lung, aplecat de la mijloc, îl privi cu ochii plini de un foc neliniștitor. Figura ascetică, ca a unui contemplativ, era luminată toată de acești luminători extraordinari.

Falșul Eronim se întoarse fără de voe, când ei se ațintiră asupra lui. La rândul său își ridică ochii asupra curiosului său privitor. Dar îi lăsă imediat în jos: focul din privirea extaticului îl uimi.

— Rabbi Aralym! murmură polițistul.

Evreul se sculă și făcu un semn, Eronim îl urmă în pervazul ferestrei.

— M-ai recunoscut, fiind-că eu nu-mi schimb fața. Te-am cunoscut, fiind-că mie dat să cunosc lucrurile ascunse. Ești Petre Heruvim.

Falșul călugăr făcu un pas înapoi. Nimeni în lume nu-l putea recunoaște sub masca și haina aceasta.

Omul avea, într-adevăr, darul de a străbate în cutele ascunse ale sufletului, ca și în ale vremei.

Vocea monotomă a lui Aralym reluă:

— Vei fi amestecat în fapte îngrozitoare, cum ai mai fost. Nu ai grijă. Ori-ce om cinstit va recunoaște că Heruvim și-a răscumpărat greșala. Vei putea dormi în liniște lângă secriul lui Nestor Heruvim.

Petre îngălbeni sub fardul, care-i acoperea fața.

Omul acesta răsfoise tot trecutul lui, aflasa rana, pe care-o credea ascunsă de ori-ce privire găsise gândul, care-l călăuzea pe apriga cale apucată.

Heruvim plecă. Când păși pragul locuinței, o lucire curioasă îi aprinse privirile. Era pe calea atât dorită. In sfârșit!

Falșul Eronim rătăci prin orășel. De mult luceafărul răsărise. De după deal luna se ivi. O lumină albie se revărsa pestea firea întreagă. Din depărtare se auzea un chiot vesel, cari, in tăcerea nopței, răsuna puternic.

De pe deal se zărea cingătoărea pădurilor, ca o linie neagră, ce cuprindea sâmburile de lumină, în care se afla el.

Cuvintele lui Aralym, ce răspundeau la ascunsa lui cugetare, îl transfiguraseră. Se simțea, par-că, mai ușor,—plutea. Ochii lui mulțumiți priveau natura fermecată și găseau în frumusețele nopței înstelate o strălucită mulțumire.

Heruvim plecă spre mănăstire. Calea se întindea înaintea lui, albie la lumina lunei, ce se resfrângea. Din dreapta și din stânga bătea o boare ușoară.

Heruvim merse mult timp adâncit în cugetul lui. Deodată tresări. La câți-va pași, în lumină, un călăreț înainta în trapul unui cal viguros. Falșul Eronim se așeză în marginea drumului și privi.

Grupa era grotescă. Omul era gros și cu favoriți de un brun roșcat fluturau în vânt. Nu știa să călărească. Zguduiturile calului îl purtau ca un balot, de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta, iar picioarele lui uriașe se bălăbăneau pe crupa calului.

Calul zări pe Eronim și se opri brusc. Aceasta făcu pe călăreț să-și piardă echilibrul și să se abată greoi pe pământ.

Eronim îl ajută să se ridice. Era faimosul „cuconu Tudorache”.

— Uf! Părinte, murmură grosul personaj, mi-ai speriat calul și era să mă omori.

— Să mă erți, răspunse scâlciat falșul Eronim. Dar eu nu am vrut de cât să-ți fac loc.

— Îți foarte mulțumesc de așa îndatorire.

— Iartă-mă — și o întrebare.

— Mă rog?

— Drumul spre monăstire?

Cuconu Tudorache îi explică și apoi adăugă:

— Când vei sosi maicele vor fi la utrine.

Cuconu încălecă cu teamă și se depărtă într-un trap,

blajin, mișcând caricatural lungile sale extremități. In zare dispăru cu încetul, pe când se perdea treptat vocea groasă a curiosului Don-Juan, care spunea:

— Încet, încet, Doloftane!

— Heruvim își reluă mersul. Cum trebue să fie firea acelor femei, pentru ca un om, cum era dispărutul călăreț, să aibă atâta „succes”! Când intraseră în monastire, de sigur că nu s-au gândit să-și terfelească trupul, menit unei nunți cerești, grosolanelor îmbrățișăriale unui Don-Juan de sat, cum era bărbatul călăreț. Trebuise o nevoință a firei, superioară voinței lor, care să le facă a cădea ast-fel.

Dar atunci, voința nu e stăpână a tot puternică? Atunci, omul nu face răul și binele când vrea?

Heruvim se opri. Pentru întâia oară îndoiala se născu în mintea lui. Dacă ceea-ce credea el că e datoria era o parodie a dreptăței, o nedreptate mai mare încă? Dacă, în loc să îndeplinească opera dumnezeiască, era inconștienta uneltă a spiritului rău?

Clipa de îndoială fu mai dureroasă de cât toate suferințele lui trecute. De odată, pe aripele vântului de noapte, se auzi un sunet argintiu. Era chemarea la rugăciune.

Glasul acesta răspunde îndoelei.

Heruvim clatină capul: era un credincios aprig. I se para că întâmplarea dumnezeiască făcuse ca îndoiala diavolească să piară. Ce ispită întunecată!

Clopotul continuă să sune în noapte, cu note molcome și mișcătoare. Și înaintea întunecatului polițist izvorî de odată o apropiere: ast-fel, acum vre-o cinci sute de ani, pe acelaș loc, un cioban venise cu numele Domnului în minte.

Hăulind prin munți, fondatorul monastirei, ciobanul Adam, fusese cuprins de dorul să dăinuiască locaș de închinare.

Le duse prin pădure și abătu copaci, lustrui bârne, cu care ridica o bisericuță. Aici se retrase cu vre-o câți-va prieteni și-și petrecu vremea întru înălțarea de rugi.

Dar puhoiul infernal se revărsă asupra țărei. Sălbatecii fii ai Ucraniei, tătarii, cari au dus facla incendiului prin tot largul Europei, s-au abătut și asupra modestului locaș de închinare.

In vârtejul, care trecu, bisericuța dispăru dimpreună cu icoana făcătoare de minuni ai mai Maicei Domnului. Mult mai târziu, icoana se găsi într-un arbore.

Ce vremuri de credință! Când puhoiul de aziatic dispăru, preoții, răzlețiți la bătaia vântului dușmănesc, se întoarseră, și icoana fu regăsită. Minune! In haine de serbătoare, în fum de mirezme, preoții, înconjurați de satele din împrejurimi, o ridicară și o duseră cu pompă în umilita bisericuță reconstruită din bârne.

Credincioșii începură să curgă. Darurile, sculele și bani aduși ridicară, lângă biserica din lemn, o monastire mândră, în care se așeză icoana făcătoare de minuni...

Sunetul clopotului argintiu se făcea tot mai distinct.

In noapte se zări o rază și, încet, se desprinse sche-

letul imens și întunecat al unei clădiri monumentale, prin ferestrele căreia lumina se revărsa în șiroare roșcate.

Zgomotul circular al toacei se auzea, chemând la rugăciune. Se apropia de monăstire.

Biserica strălucea. In fund, altarul lucea de podoabele de aur și argint, pline de luminile candelelor aprinse. In prag, un preot bătrân psalmodia încet textele sfinte. Femeile consacrate ritului ascultau prosternate.

Când falșul Eronim pătrunse în biserică, grație costumului lui, maicele cântau. Femeile acestea atinse de păcat se rugau cu atâta înălțare, ochii lor pierduți în fumul mirezmelor erau plini de atâta credință, în cât păreau cu adevărat sfinte.

Eronim roti ochii, ca să-și dea seama care era Maica Eupraxia. Scotocind cu privirea, el zări într-un colțar plin de umbră un chip de femee, ce plângea năbușit.

Când înălța ochii, o rază străbătu și se puse pe fața ei.

Ce figură ostenită! Ochii, mari și plini de lacrimi, erau ridicați dureros. De-alungul figurei curgeau lacrimi mari, punând o strălucire stranie pe fața emaciată. Din când în când, fruntea ei se apleca pe lespedele de marmoră și lovea în invocarea ertărei unor păcate nesfârșite. Mâna, care ținea șiragul de mătănii, se ridica până la frunte cu zgomotul deșirărei boabelor și umbra era despicată de gestul larg al crucilor.

Serviciul divin continuă. Heruvim se lăsă în genunchi pe o lespede de marmoră. Se rugă. Apoi când serviciul fu sfârșit, el urmări pașii maicei Eupraxia.

Chilia ei slab luminată de o candelă, ce ardea înaintea icoanei Fecioarei. Maica se uita în ochii falșului preot.

— Vii de departe? îi zise ea.

— Da, tocmai de la biserica nașterei din Nazaret.

Ochii obosiți avură o strălucire mistică.

— O, cât ași voi să adorm acolo. Poate ast-fel Dumnezeul păcei mi-o va da în ultima clipă.

Tăcere.

— Ce te aduce pe la noi?

— Aici? răspunse falșul Eronim. Această carte, continuă el, arătând condica, pe care înscria donatorii.

— Dar la mine?

— O vorbă.

Ochii limpezi,—ca limpeziți de lacrimi, —ai maicei, se puseră pe ochii falșului Eronim.

— Vorbește.

— Rătăcind prin lume, am întâlnit la Veneția pe un român, d. Ronescu.

Maica tresări. Falșul Eronim observă mișcarea.

— Il cunoști?

— Da. I-am cerut odată, într-o împrejurare tragică, o grație.

Și tăcu. Falșul Eronim se gândea. Deducțiile lui nu-l înșelaseră până acum.

— O grație? Doar nu e rege...

Eupraxia îl privi curios. Heruvim înțelese că dădea de bănuit.

— D. Ronescu mi-a spus că, de voiu întâlni pe maica Eupraxia, de la monastirea Adam, să-i spun să se roage pentru dânsul.

Maica plecă fruntea. O tăcere. Falșul Eronim continuă, după ce se gândi o clipă:

— Nu ai să-mi spui nimic?

— Mă voiu ruga pentru dânsul.

Iarăși tăcere. Apoi falșul Eronim păru că recapitulează în minte cuprinsul unor notițe:

— Mi-a mai spus să caut pe un nenorocit, pe un ocnaș, Nichifor Pribeagu. El se află la castelul din Târgu-Ocna.

Eupraxia avu o mișcare la numele lui Nichifor. Eronim continuă:

— M-a însărcinat să-i spui să nu se teamă, nedreptatea ce i s-a făcut va fi îndreptată.

Maica era palidă. După o sforțare, spuse:

— „Castelul” e departe, în susul Moldovei.

Tăcu, apoi reîncepu:

— Numai atât ai să-mi spui?

— Ba nu.

— Vorbește.

— Cunoști pe Nichifor?

Hotărât, Eupraxia răspunse:

— Nu.

— Atunci?

— Cunosc pe cine-va, care se interesează de acest om.

— Să-ți vorbesc dar. El mi-a spus că are proba nevinovăției lui Nichifor și a vinovăției altuia.

— Cum îl chemă pe acela?

— Un nume cunoscut aici în țară.

— Anume?

— Baronul de Vale.

Maica lăsă să—î cadă capul pe piept.

— Tot nu l-a ertat! murmură aproape imperceptibil.

Heruvim nu auzi glasul, dar văzu gestul.

Vrea să zică, raportul agentului, care spionase pe Ronescu în timpul campaniei în contra ministrului Flo-

rianu, nu mințea. Maica Eupraxia fusese la acuzatorul baronului de Vale, în ajunul faimoasei ședințe.

Dar pentru ce venise ea? Ronescu acuzase pe baron de participare la faptele Robilor nopței. Venise ea pentru Nichifor? Nu. Nichifor îi era indiferent: nici nu-l cunoștea. Venise pentru de Vale. Era, deci, o legătură între umilita rugătoare și falnicul ministru.

Ci, avea ea conștiință de crima, pentru care Nichifor fusese condamnat? Ce însemna acest murmur: teama

numai pentru pericolul, care amenința pe baron sau groaza de descoperirea adevărului?

Eronim făcu un gest, ca și când ar fi voit să iasă. Dar se opri ast-fel, în cât lumina lămpei căzu pe fața Eupraxiei.

— Uitam. Mi-a mai spus că știe iubirea pe care o ai pentru domnul de Vale, dar dreptatea trebue să triumfe.

Eupraxia murmură din nou, dar mai de auzit:

— Sărmanul meu copil!

Acum fu rândul lui Heruvim să tresară. Copilul ei!

In zadar cercă să o mai facă să vorbească. Ea înțelesese că spusese prea mult, față de un străin și se închise într-un mutism absolut.

Heruvim se gândi. Erau trei oameni în lume, cari știau taina baronului: Nichifor, Eupraxia și Canta, de

oare-ce numai înfățișarea tânărului fulgerase pe bătrânul avocat. La Curtea cu juri Heruvim își reaminti scena. Nichifor și Eupraxia nu vroiau să vorbească, Canta nu putea.

De-odată acest din urmă nume îi făcu să tresară. Dacă femeia enigmatică era legată de baron, avea aceleași tainice legăminte și cu bătrânul revoluționar. Să o cerce.

Domolindu-și glasul, falșul călugăr zise:

— Maică, nu vreau să-ți pătrund tainele. Acei, cari intră sub acoperișul sfânt al Domnului, au un judecător acolo, sus. Lui se cuvine să și deschidă sufletele. Dar văd că viața baronului de Vale ți-e scumpă.

Eupraxia îl privi cu ochii rugători.

— Nu voi tăcea. Fără să-ți explic cum, afirm că viața lui e în pericol.

Ea avu un strigăt:

Doamne!

— Oamenii poliției i-au trimis o cursă. Baronul de Vale va fi arestat în casa bătrânului avocat Canta, la Iași.

Efectul acestor cuvinte fu covârșitor. Eupraxia se aplecă, ca subt suflarea unui uragan. Dar, imediat, își reveni în fire și, cu o sumbră energie în focul ochilor, zise:

— Ori-cine ești, îți mulțumesc. Voi fi și eu acolo.

Falșul Eronim puse mâna pe ușă.

Rămâi cu bine, maică.

Eșî în întuneric. Și, pe când reluă agale drumul spre Drăgușeni, se gândea. Reușise? Ori-cum aflase un punct, pe femeia aceasta, mai docilă de cât cei-l-alți doi. Prin ea va afla adevărul.

IX. IN CARE SE VEDE CĂ UN SICRIU DE STEJAR POATE SA COASTE 4.000 DE RUBLE

Falșul Eronim se prezintă dis de dimineață la primarul din Drăgușeni, îi arătă calitatea sa și-i spuse:

— Domnule primar, am să te însărcinez cu o misiune delicată. Fără să pândești, imediat ce va porni din mănăstire maica Eupraxia...

— Maica Eupraxia!

—...da... maica Eupraxia e o sfântă și nu pe dânsa o urmărește poliția... Îmi vei telegrafia, arătându-mi la ce oră a pornit, încotro se duce, de unde va lua trenul, în sfârșit, toate amănuntele posibile.

După ce primarul îi promise, mulțumit, Heruvim plecă. A doua zi era în Iași.

O circulară îl aștepta, prin care poliția din orașul lui Lăpușneanu era înștiințată despre evadarea de la ocne.

Polițistul avu un moment de abatere: o soartă piz-

mătăriță părea că i se pune în cale. In momentul, în care izbânda îi surâdea, iată că-i fuge de subt mânăunul din elementele cari puteau să i-o asigure.

Dar un al doilea gând îl făcu să se domolească. Nichifor era bătrân, nu putea să cerce a-și face aiurea altă viață, în locuri necunoscute. El se schimbase de mult,- de sigur că a trebuit să se întoarcă în Iași, unde, de altminteri, aglomerația fiind mai mare, era mai ușor să treacă neobservat. Neîndoelnic, Nichifor era în lași.

Imediat, Heruvim își făcu planul de luptă. Când se înseră, din odăița lui eși un muncitor zbârcit, curățel îmbrăcat, care începu să viziteze toate crâșmele muncitorilor.

In circulară se prevedeau toate semnalmentele evadaților; polițistul, ce nu urmărea cu patimă de cât pe Nichifor, nu ivea nevoie de semnalmente. Pe cei-lalți evadați, odată Nichifor prins, — scotea el, — ușor îi va „căpăta”.

Și începu să colinde, luînd crâșmele de la împrejurimele gărei și trecând prin cele din Tătărași, Salhana, Socola, Păcurari, Dar, muncă zădarnică. Începuseră cocoșii să cânte, când, de odată, el se izbi peste frunte:

— Uitam pe cel mai principal, pe Meer Simon.

Și plecă spre Meer Simon.

Un tip extraordinar, acest evreu cârciumar.

Scurt, destul de gros, cu un cap lungăreț, pe care creștea un păr capricios și înzestrat de o barbă și mai capricioasă încă, cu nasul turtit și cu gura asimetrie așezată, proprietarul crâșmei,,la Cazac” de lângă spitalul Pașcanu, era cunoscut de tot Iașul. Vara ca și iarna era încălțat cu ciubote lungi până la genunchi, în cari se perdeau o pereche de pantaloni de o culoare enigmatică. Restul trupului era înfășurat într-o scurteicâ, pe când capul, până la sprâncene, era ascuns de o căciulă de oaie neagră.

Așa cum se vedea, Meer Simon era un om cu o avere mare. Origina acestei bogății era de un sinistru așa de extraordinar, în cât devenise repede legendară.

In timpul războiului pentru independență Simon era un biet evreu calic, care din meșteșugul dulgheriei pusese la o parte 2 — 300 lei. Când izbucni războiul peste Dunăre, Iașul deveni repede un centru, în care se înființară spitale la Copou, unde în o serie de pavilioane, guvernul rus transporta zilnic sute și iar sute de răniți și bolnavi.

Doctorii noștri, cât și cei ruși, erau plini de atenție pentru acești sărmani. Dar mortalitatea era foarte mare.

Pentru îngroparea soldaților veniți poate din fundul Asiei, ca să fie răniți pe câmpiile Bulgariei și să moară pe platoul Iașului — Meer Simon își oferise serviciile lui.

De fie-care mort, autoritățile îi dădeau o anumită sumă, iar el avea să se îngrijească ca înmormântarea să se facă după toate formele.

Într-adevăr, Simon se îngrijea de toate. Îndată ce era încunoștiințat că unul din oamenii Majestăței Sale împăratul își dăduse duhul, evreul se prezenta însoțit de un solid și frumos sicriu de stejar.

De la o vreme, personalul spitalului observă că sicriile aduse de Meer Simon semănau prea mult. După oare-care cercetări, se constată că evreul punea pe mort în faimosul sicriu, îl ducea până la groapă, pe care o sapa unde se află azi Moara de foc, îl scotea din sicriu și-i îngropa gol. Se calculă că acest sicriu fusese plătit, până când evreul fu prins, 4000 ruble de câtre ruși.

Cu bani câștigați în chip așa de macabru Simon deschise o crâșmă, lângă spitalul Pașcanu. Și ca o ultimă și bună aducere aminte de la acei, care îi procuraseră banii atât de iubiți, el pusese pe un pictor din partea locului să-i zugrăvească un fel de uriaș, înarmat până-n dinți și călare, iar dedesubt puse să scrie: La Cazac! Debit de băuturi spirtoase.

Crâșma lui Simon se compunea din două părți: una la suprafață și alta subterană. La față era tejgheaua cu feluritele sticle de băuturi așezate simetric, bine curățită, mai în fund era o odăiță cu vre-o doua mese albe înconjurate de vre-o câte-va perechi de scaune. In fund, era o scară ce conducea în subterană.

Înainte de a coborâ cu Heruvim această scară, să spunem un cuvânt despre clienții lui Meer Simion.

Bogătașul era un tăinuitor. Hoții îi aduceau lucrurile furate, pe care el le trecea în alte părți spre a le desface iar, în schimb, el îi îngrijea cu de-ale mâacârei și, mai ales, cu băutură și, din când în când, cu ceva bani.

Poliția știa noul trafic al lui Meer. Dar și el cunoștea obiceiurile poliției; servea câte-va pensii lunare la diferiți demnitari polițienești și îi era îngăduit să-și ducă meșteșugul în liniște.

Numai cu unul „nu se putuse ajunge” cum spunea el —și acela era Heruvim. De aceea și Meer se păzea de polițist ca de foc. Acesta știa dușmănia evreului și se păzea și el de dânsul.

In seara aceasta, Simon nu era la tejghea. Pe lângă crâșmă, el mai făcea felurite meșteșuguri: avea case pe cari le închiria cu odaia la oameni nevoiași. Ast-fel el putea să ceară prețuri enorme și să silească pe chiriași să-i plătească după voe sau să le vândă pe preț de nimica ultimele rufe. Apoi mai da bani împrumut cu săptămâna micilor negustori de la hală sau diferite piețe. Dar chipul născocit de Simon pentru a lua „camătă legiuită”, așa cum înțelegea el, merită să fie consemnat. Dădea sume mici, 5, 10 sau 15 lei. Dacă nenorocitul negustoraș lua de la dânsul 5 lei, trebuia să-idea la sfârșitul săptămânei 6, ceea ce face un procent de 960.

Apoi mai lua în întreprindere reparații sau clădiri de case și mai avea și alte „gheșefturi” mai întunecate.

Probabil că plecase îa târg spre a-și întinde zborul de uliu asupra vre-unui nenorocit.

Cum Heruvim puse piciorul pe întâia treaptă a scărei, ce ducea în „tunelul” crâșmei, o duhoare de tutun prost și de mirosuri diferite, îl înăbuși. Era o pâclă deasă și nesuferită.

Când coboară câți-va pași, începu să simtă că ceața se ridică în sus ca un nour. Jos era mai puțin deasă și iradiată de câte-va lămpi, suspendate de plafond.

Punând piciorul pe dușumeaua coșcovită, el văzu înaintea lui câteva mese, la care se aflau instalate mai multe umbre. Prin vaga transparentă a fumului, figurile heteroclite ale mușteriilor luau îafățișări deosebite.

Era un amestec de femei și barbați, mai hidioși unii de cât alții. Nu se află un ițar, nici o scurteică. Toții figuranții desgustătorului tablou erau înhorbotați în zdrențele pretențioase ale unei falșe eleganțe nemțești. Obrajii erau injectați, mâinele tremurau ducând paharele la gură.

Femeile erau despoiate la piept și rar o gură avinată se lăsa, la noroc, pe umeri goliți și zbârciți, ai unei Mesaline de tavernă.

Heruvim suprinse tabloul cu o privire. Lungul din drepta, căruia îi lipsesc doi dinți și o parte din mustață, e faimosul Dragoș, hoț de ceasornice și de portofele, care la nevoe face să luceaseă și cuțitul. Fusese în mai multe rânduri oaspetele temniților, dar tot pe scurt timp, căci nu putuse fi dovedit ca autor al vre-unei crime. Acum bea; ochii injectați de sânge erau pe jumătate închiși; între dinți atârna o luba arsă, din care pufuia rar. Descheiat la haină, i se zărea pieptul larg și păros, ca spatele unui urs.

Pe genunchi ținea o femee, jumătate goală și ai cărei mâini desmerdau cu deliciu sânul păros al bărbatului.

Printre sughițurile beției, Dragoș murmura:

— Cântă, Anico.

Și vocea, răgușită de alcool, începea un cântec obscen, — încontinuu acelaș, — pe când tovarășii orgiei urlau cât îi lua gura. Heruvim îi trecu în revistă: cel lung și subțire, chel ca o bilă de biliard, era Iani, un grec cu o legendă sângeroasă; pipernicitul îndesat, nalt în călcăe și ciupit de varsat, era Ion a Babei, zis Hingheru de pe malul Prutului. Era crezut hoț de cai, pe care îi trecea noaptea pe malul rusesc în ciuda sentinelelor. Mai departe, roș, păros, cu genele mâncate de boală, cu buzele deschise ca o rană, se află un rău făcător ciudat. Purta numele de Manole Roșcovanu, zis și Gheorghe Vulpe și Mitriță Ciorbagiu. In realitate era evreu și-l chema Isac Grümberg.

Meșteșugul lui era curios.

Seraiurile orientului, ca și casele de toleranță din Rusia și chiar din țările mai civilizate, fac o consumație mereu crescândă de femei tinere, mai ales de fete mari. Traficul, numit de carne vie, e, deci, în floare, — de altminteri, el nu e o specialitate a noastră, ci e cunoscut și în alte țări, unde poartă suggestivul nume de: la trăite des blanches.

Așa cum se făcuse până la Roșcovanu, era prea pericolos, pentru ca un om prudent, cum era mediatorul iscusit, să se expue. De obiceiu, se urma ast-fel: mai multe „motoare” umblau prin țară și smoneau fetele de la casa părintească. O observație curioasă e că aceste femei nu aveau nici un succes pe la sate. Sătencele nu pot înțelege lumea, care mișună în afară de orizontul lor.

Momelele eleganței sărace, cu care aceste „factorițe” cearcă să ademenească copilele pentru dânsele nu au nici un farmec. Victimele erau orășencele și sătencele pe jumătate orășanizate.

Dar traficul, ast-fel înțeles, era periculos. Parchetul poate ori când băga în închisoare pe îndrăzneți, care îl practică, pentru rapt de minore. Roșcovanu îl făcuse inofensiv. El nu-și arunca mreaja de cât asupra femeilor majore, care avuseseră deja amanți sau chiar asupra clientelei caselor de toleranță din Iași. Cu o soluțiune de alaun și un burete îmbibat în sânge el refăcea fecioria perdută de mult, iar un savant fard și o cusutoriță specială știau să dea valoarea farmecelor vestejite.

Femeile, care luau parte la orgia din „tunelul” crâșmei,,la Cazac„ formau probabil unul din acele transporturi. Înainte de a fi trecut prin mâinele faimoase cusătorese și a lui Roșcovanu, ele se arătau în lumina lor adevărată, slabe și stoarse.

Femeile fumau și țipau la olaltă, formând un zgomot nesuferit.

Heruvim se uită în jur, să găsească un loc. Toate mesele erau prinse de stranii vizitatori. Numai una, la peretele din fund, era ocupată de o singură persoană. Heruvim avu o mișcare de bucurie. Era Nichifor. Nu Nichifor, care se furișase din ocna părăsită,- ci un Nichifor ras și al cărui păr fusese retezat de un bărbier din sat.

Heruvim se îndreaptă cu pas sigur către masă și se așeză la dânsa. Bătând apoi cu putere, strigă răgușit să-i se aducă de mâncare și de băut.

Când începu să mănânce, ochii lacomi ai lui Nichifor îi urmăriră toate mișcările. Acum Heiuvim observă că ocnașul avea fața trasă și ochii cercuiți. In obrajii rași se observa scofâlcirea pe care foamea o sapă cu ghiara-i de oțel, iar subt ochi cearcăne mari și vânăt-închise. Polițistul străvăzu într-o clipă viața evadatului, de la evadare până acum.

Nichifor se târâse, cerșind, din sat în sat. Cât fusese la ușa țăranilor, tot mai apucase câte-un codru de mămăligă și vre-un rar gologan.

Ajuns în târg, lucru se schimbă. Nichifor nu îndrâznea să revie la culcușul lui, nici să pătrundă în inima orașului. Rătăcind pe la ușa crâșmelor de la periferie, obținu rar câte o bucată de pâine, până ce figura lui suspectă făcu să fie îndepărtat de pretutindeni,—afară de la Meer Simon. Dar nu de la proprietarul faimosului sicriu putea obține măcar o îmbucătură.

Polițistul afectă să mănânce cu zgomot și să bea plescăind din limbă. Pe fața îmfometatului ocnaș treceau reflexele chinurilor lui Tantal.

Când se păru că-și mulțumise foamea, Heruvim intră în vorbă cu flămânzitul său tovarăș de masă. Apoi îl pofti să se împărtășească și el din mâncarea lui.

Nichifor se repezi la pâinea și la bucata de carne friptă, decorată cu pomposul nume de fleică, ca un dulău nemâncat de mai multe zile.

Polițistul simți că o fibră ascunsă tremură în adâncul său. Văzând cum nenorocitul înfulica și cum gingiile lui nedințate mestecau hrana, simți o ușoară abureală de milă că-i umezește ploapele.

Dar își reveni repede în fire. Un ocnaș!...

Nichifor își potolise foamea. Spuse un bogdaproste se se opri.

Dar Heruvim nu înțelegea să facă numai un act de milă. Bătu în masă, ceru un pahar și, umplându-l, zise:

— Doar nu vei înghiți în sec. Bea o dușcă de vin.

Nichifor se codi, apoi deșertă paharul dintr-o dată.

X. IN CARE HERUVIM ÎȘI AMINTEȘTE HEMISTIHUL LUI JUVENAL: VITAM IMPENDERE VERO

Polițistul îi umplu din nou paharul.

— Nu, nu mai vreau, zise evadatul. Vinul e prea tare. Simt că-mi întunecă mintea.

— Haida-de! Ce, nu cum-va ești o femeiușcă, care nu poate bea un păhăruț de vin? In sănătatea mea.

Și-l rostogoli pe gât, iar Nichifor îl imită. Heruvim umplu din nou paharele.

Vinul era tare,- bătrânul ocnaș slăbit de traiul dus de o obstinență complectă și de ani, nu-i trebui mult ca să simtă o căldură anormală circulând prin vine, obrajii că i se aprind.

— Toarnă! strigă el. Și să uităm nevoile!

Heruvim turnă. Bătu apoi în masă și spuse băiatului

să-i aducă vin dintr-un anumit boloboc.

Când litrul fu pe masă și paharele se umplură din nou, Nichifor zise:

— Hei—hei! Ți-ai pus în minte să mă îmbeți. Dar așa că și eu țin la băutură.

Și deșertă paharul până în fund.

Peste două-zeci minunte, ocnașul era dus. Plângea cu lacrimi mari și începuse să se spovăduiască, — o spovedanie lungă, întreruptă și libații.

Heruvim, care văzu că-și deșcleștează gura, își scutură fruntea, ca pentru a departa ori-ce urmă de beție: el redeveni rece, ca și când s-ar fi aflat la biroul lui, luînd un interogator.

Nichifor își trecuse o mână pe după gâtul lui Petre și, suflându-i duhoarea de vin în obraz, se destăinui:

Are să-i spue lucruri, pe care nu le-a zis nimănuia, fiind-că îl simte că e un om bun, căruia i-a fost milă de dânsul. Nu a fost tot-d-a-una așa de nenorocit cum e acum.

Altă dată era slujbașul statului,—el e ultimul călău al Moldovei. De câte-ori nu bătuse el, din ordinul lui Vodă Sturdza, pe boeri chiar! Mulți din butușnicii, care au ajuns stăpâni pe țară au fost pe mâna lui.

Și cu naivitate copilărească, Nichifor, — îi vom păstra acest nume,-arătă că el a fost funcționar și cât timp s-a mărginit să aducă la îndeplinire cele rânduite de pravilă, toate i-au mers bine. Într-o zi, un boer mare, Canta, la înpins să facă o faptă rea. Și povesti spânzurarea Irinei Golia. Din acel moment au început nenorocirile lui.

După căderea lui Mihai Vodă, viața i-a fost imposibilă.

Fata lui, Claribella, cu băiatul moartei, și-au luat lumea în cap. A aflat întru târziu că ea se făcuse maică, și că odrasla boerească ajunsese om mare.

Într-o seară, băiatul lui dispăruse. Ce se făcuse? Nu a mai putut afla. Amândoi copiii fugiseră, fiind-că acum, când mâna domnească să retrăsese de de-asupra lor, numai puteau îndura urgia oamenilor.

Cănd îl părăsiră copiii, Nichifor se simți singur în lume. El se întrebă: de ce această urgie asupra capuluilui? Ce rău făcuse de cât că adusese la îndeplinire cele rânduite de pravili și icasterii?

Poate că față de Maica Domnului greșise. Și plecase la Secu, unde posti și se pocăi.

Vru să rămâie în mănăstire, dar când starețul auzi că el e călăul lui Vodă, îl goni cu furie.

Ce să facă? își schimbă fața și portul și se reîntoarse în târg. Întinse mâna la colțul stradelor, cerșind mila trecătorilor. Întâmplarea făcu să dea de hruba din strada Bucșenescu, unde conaci.

Heruvim ascultă cu religiozitate cele spuse. Era un roman întreg, pe care-l sorbea, dar partea ce-l interesa mai mult era tocmai aceasta: amintirile ce puteau să se lege de crima din strada Bucșenescu.

In zadar, însă, cercă toate meșteșugitele-i întrebări.

Nu putu să obție de la Nichifor alt-ceva, de cât ceea ce acesta declarase deja la instrucție.

Evadatul încetă de a mai vorbi. Capul greu de fumurile vinului și cuprins de toropeala mâncărei lacome și nesățioase, căzu pe lemnul mesei. Adormise.

Polițistul se uită la dânsul cu o privire de nedescris. Era un actor fără de seamăn, ori îi spunea adevărul? Se îmbătase cu adevăr, ori văzându-se prins în capcană și recunoscându-l, se prefăcuse beat și-i spusese un basm întreg, ca să-i pue pe altă urmă? Acum, dormea sau numai se prefăcea?

Un zgomot infernal îi atrase privirea spre orgia din tavernă. Roșcovanu pocnise cu pumnul în față pe Dragoș, pe care-l umpluse sângele. Era o încăerare generală.

Heruvim se gândea. In ce curioase stări se afla, pentru a ajunge la reabilitate! Dar fie! își consacrase toată viața adevărului; adevărul trebuia aflat.

Nichifor nici nu se tulburase. Zgomotul nu ajunsese până la conștiința lui adormită. De altminteri, încăerarea încetase. Pe când era vuet mai mare, Meer Simon ajunsesă pe scară. Fără vorbă multă, luă pe Dragoș în brațe, îl duse afară, făcu un semn lui Roșcovanu, care eși imediat, blând ca un mielușel, ducând cu dânsul toată șleahta de femei.

„Tunelul” era gol. Cu capul pe masă, Nîchifor dormea dus. De-odată, Heruvim luă o hotărâre. Făcu un semn. Evreul să apropie. La un alt semn lua in brațe pe Nichifor, cu o forță, pe care nu o presupunea nimeni la stârpitura aceasta de om, și-l ridică pe scări.

Heruvim se sui înainte. O birjă staționa la ușă. Simon depuse pe Nichifor adormitul pe pernele trăsurei, apoi se închină până la pământ înaintea polițistului care se așeză în birje la rândul lui. Pe când trăsura pornea, polițistul auzi în urmă pe evreu închizându-și crâșma.

Zorile găsiră pe Heruvim în odăița lui, meditând înaintea unei lumânări, ce se stingea. Cele ce i le destăinuise în beție Nichifor, erau adevărate. Polițistul își amintea că la faimosul proces al ocnașului, acesta șoptise pe înfundate, așa că și el îl auzise, la întrebarea lui Canta:

— Cine ești?

— Călăul.

Acest cuvânt fulgerase pe bătrânul avocat și-l făcea să stea și acum întins în scaunul lui de infirm, fără graiu și fără mișcare.

Vrea să zică, în trecut fusese o legătură între cei doi oameni. Partea povestirei lui Nichifor, în care se relata uciderea Irinei Golia, era adevărată.

Dar ce legătura era între paralitic, fostul călău și baronul de Vale? Cu ce putuse contribui fostul ministru la fulgerarea avocatului de către destăinuirele șoptite de ocnaș. De ce acesta nu spusese nici un cuvânt despre uciderea lui Moise Aricivo, în care era amestecat așa de ciudat și faimosul orator? Atâtea chestiuni, la care trebuia să renunțe, dacă nu putea găsi mijlocul să facă pe amuțitul Canta să vorbească.

Era oare fiul lui? Dar se poate Canta să-l fi lasat în părăsire? După povestirea din beție a călăului nu se înțelegea bine.

Pentru a doua oară în viața lui, Heruvim fu o clipă în îndoială. Avea oare dreptul să se joace ast-fel cu sentimentele cele mai sfinte? Putea să nevoiască pe un tată să acuze inconștient pe fiul său? El își lasă fruntea pe palmă și gândi. După un moment de dureroasă cumpănă, el ridică capul.

Datoria nu greșea nici odată, iată mijlocul infailibil de a găsi calea dreaptă în viață. Datoria lui era să afle adevărul. Și, fără voe, din conștiința depărtatei lui educațiuni, îi sună în minte fraza vânjosului Juvenal: vitam impendere vero.

Știa oare Canta taina pe care o urmărea? Poate că nu. Dar, ori-cum, dintre ei toți, unul o știa.

Punerea față în față a acestor oameni, legați așa de tragic în trecut, va face să izvorească adevărul.

O telegramă: maica Eupraxia sosea cu trenul de dimineață...

Heruvim se uită pe geam. Orașul se vedea albit de lumina zorilor. Se făcuse ziuă deabinelea.

Petre își răcori fruntea înfierbântată în apă rece și începu să se îmbrace. Cu o artă minunată începu o atreia transformare radicală.

Când părăsi căsuța lui singuratică, Heruvim dispăruse din nou pentru a face loc unui birjar jerpelit.

De la șapca sleioasă până la mersul gheboșit și neegal al omului, care sta gârbov pe capră, de i s-a încovoiat coloana vertebrală, polițistul luase în totul înfățișarea unui automedon de piață.

Tocmai trecea a lene o trăsură cu un cal. Calul mergea in pas automatic, capul în pământ târând anevoie greul vehicul după dânsul. Animalul se afla într-o stare de moliciune, de adormire.

Birjarul dormea pe capră, lăsând hățurile să atârne pe gâtul calului. Era o birjă de noapte, care se reîntorcea acasă.

Heruvim o opri, șopti o vorbă vizitiului. Evreul se coborâ încet, pe când Heruvim îi lua locul.

Sărmanul cal tresări, simțind mâna viguroasă a noului conducător că-l ținea strâns și-l hățuește cu putere. Apoi, sub imboldul biciului, luă drumul spre oraș în trap, — mers, pe care nu-l obișnuise din tinerețe.

Heruvim se gândea. Răspunderea, pe care și-o atrăgea, era prea mare. Mai bine ar fi, dacă ar împărți-o. Și cărni brusc. Calul tresări, întoarse capul sperios și se supuse.

Heruvim opri la poarta d-lui Vioreanu, — magistratul, care instuiise afacerea crimei din strada Bucșenescu. Lăsând apoi trăsura jos, ceru imperios ca domnul magistrat să-l primească imediat. După ce se desluși curioasa travestire a polițistului, d. Vioreanu, încă stăpânit de molcomeala somnului, îl ascultă.

Polițistul întârzie în convorbirea cu magistratul. Când eși, soarele apăruse pe orizont. Scoase un ceasornic gros, de birjar. Ceasul sosirei trenului se apropia.

Heruvim sări pe capră și învăluind sărmanul patruped într-o viguroasă lovitură de biciu, porni la galop. De când ajunsese la necinstea de cal cu meteahnă, sărmanul patruped nu făcuse așa cursă nebună.

Când sosi în fața peronului, trenul se auzi bubuind în apropiere. Peste o clipă începu duruitul trăsurilor de pietrele stradei; călătorii se depărtau.

Heruvim stătea la oparte. Maica nu apărea.

In sfârșit, cea din urmă, se arătă. De abia mergea.

Când ajunse la eșire, aruncă o privire asupra orașului, în care viața reîncepea și din care veneau zgomote confuze, în liniștea relativă, ce luase locul vuetului de odinioară. O privire așa de dureroasă și de dușmană, încât Heruvim se simți atins.

Apoi luă, încet încet, drumul spre oraș. In raza soarelui era mai diafană, mai puțin trup de cât ori-când.

Heruvim zori din urmă. Propuse să o conducă. Maica refuză, clătinând din cap. După multe inzistențe, ea primi să sue în birjă, pe când Heruvim gonea din urmă sărmanul animal într-un trap nebun. Trăsura cărmi între stradele încă întortochiate, după sistemul turcesc, la o casă dosnică, unde o închise. Maica nu avu vreme să se împotrivească,—nici putere. Apoi el plecă.

Din nou Heruvim se află în locuința lui singuratică.

Mintea i se frământa.

Deschise cutia cu boiele și scrinul și se metarmorfoză iarăși. Peste o clipă era un dandy din cei mai eleganți. Pălăria naltă lucea la razele soarelui, haina elegantă se lăsa minunat pe trup, mâinele jucau a lene cu mănușile albii.

Luă cea mai elegantă din trăsurile de piață și dete adresa baronului de vale.

Fostul ministru ocupa aceeași casă spațioasă. Rar, însă era în Iași. Cheltuind cu nemiluită, când se afla la Paris, când era la moșie, când la București. Cărunțit pe la tâmple, — câte-va fire albe în noianul părului său tânăr, — el rămăsese acelaș arbitru al eleganței. Om cu succese ușoare, i se citeau destule aventuri, ca să formeze un volum.

Dar aceste succese femeești nu-l impeducau ca să-și urmeze cariera politică. Șeful opoziției, el era viitorul pivot al situației din Iași, ceva ce-l făcea să fie invidiat.

O singură umbră în existența aceasta strălucită: banii.

Cheltuind fără să se oprească, în scurt timp averea Liei fu compromisă. Neajunsurile cu creditorii începură. Dar de Vale era unul din acei datornici, care știu să reînoiască scena lui Don Juan cu d. Dimanche. Nunumai că majoritatea creditorilor nu aveau curajul să-l reclame, dar chiar continuau să-l împrumute, deși averea lui era compromisă. Rarii, care nu consimțiseră să aștepte, fură achitați. De unde lua parale? Mister. Fapt e, însă, că el continua viața luxoasă, cheltuind în toate părțile, mai achitând din datorii, pe când contracta, nu e vorbă, altele.

Despre izvorul acesta misterios de bani se vorbeau multe. Dar nu se puteau pune nici un temeiu pe șoaptele acestea. Ele nu-i zdruncinau întru nimic situația și nici dușmanii cei mai înverșunați, — mai ales acum,când patimele se mai potoliseră, — nu îndrăzneau să le dea în vileag și să le ia răspunderea.

Se șoptea că aurul rusesc contribuia la această bogăție. De Vale profesa pe față ideile rusofile.

Era o epocă turbure, care urmase după căderea lui Florianu. Reprezentantul rusesc la București crezu că sosise momentul să se schimbe și direcția politică. Țara fusese invadată de jugănari și iconari. Se vorbea aproapepe față de o nouă mișcare. Dacă nu se reușea a se impune direcția pravoslavnică inițiații șopteau că se vor întâmpla lucruri îngrozitoare. Un imens complot, cepunea în cumpănă existența statului, complot condus de Dan. După misterioase conciliabule cu agenții rusești, izbucnuau mișcările rusofile.

Se așteptă în fie-care zi, să se producă lovitura decisivă. Propaganda rusofilă avea un succes ne mai pomenit în clasele populare, căci țărani sânt, de la ocupațiile rusești, obișnuiți cu ideia dominației moscovite. Nemulțumiții și nevoiașii celorlalte clase fuseseră ademeniți. Se împărțiseră daruri la femei, până și la copii.

Politica seculară a Rusiei își găsise omul în Dan.

Ea juca partida supremă pentru a pune mâna pe țară. Epoca de temporizare a lui Nesselrode trecuse. Țara era în primejdie.

Roman, în aparență, își continua viața de mai înainte. De Lia trăia aproape despărțit. La început despărțirea aceasta o costase mult, mult. Dar cu încetul se obișnuise. Zgomotele de altă dată reluaseră cu mai multă putere, se citau nume. Se număra pe degete șiragul bărbaților, care se învârtiseră sau se învârteau în jurul ei. Unii mergeau până a spune pe cei, cari i-ar fi fost amanți. Era adevăr în aceste șoptiri? Nimeni nu ar fi putut spune în conștiință: da sau nu.

Un fapt, însă, era evident. Temperament apluat spre plăceri, ea înțelegea să nu se lipsească de nici una. Cea mai elegantă și mai luxoasă femee din Iași — căci baronul nu-i precupețea banul. — trăia într-un vârtej de petreceri neîntrerupte.

XI. O ZEIȚĂ NECUNOSCUTĂ MITOLOGIEI, DAR MAl PUTERNICĂ DE CÂT CELE-L-ALTE

Lia era regina balurilor,—cum spuneau în vorbirea lor specială gomoșii.

Tot-d-a-una decoltată, așa că frumosul său piept era-n strălucirea luminilor, ea părea o reînviere din veacurile, în care frumoasa Miletană își zmulgea achitarea de la Areopag, numai prin viziunea superbului ei corp.

Ea primea obiceiul modern al flirtului în toată întinderea lui. Nu rare ori răsărea glasul ei cristalian într-un duo mai mult sau mai puțin pătimaș, legat de acel al unui mândru cavaler. La vederea unui bărbat falnic, nu rar i se aprindea în luminile ochilor flacăra nefățarnică a poftei.

Mitologia greacă a prevăzut toate grațiile, toate perfecțiunile și toate urâciunile omenești. Ea le-a întrupat în antropomorf.

Ea ne~a dat pe Venera, despre care un poet spunea că frumusețea-i sublimă e frumusețea nespusă și că numai puterea ritmului helenic ar fi în stare să moduleze, fără a le degrada, formele superbei plasticități a idealului femeesc.

Ea ne-a dat pe misterioasa Diana, sora lui Apollo și întruparea pământească a celestei Selene. Din toate frigurile femeești, create de simbolistul grec, cea mai complexă e a fiicei Latoniei. Hecate în infern, Selene în cer, Diana în fundul codrilor virgini, ea are un caracter triplu: e „zeița cu suflet de leoaică” de care ne vorbește Iliada; e zeița care omoară pe Aeteon și pe Endymion, e femeea rece și schimbăcioasă cum e rece și schimbăcioasă luna.

Destul de puternică, ca să întrupeze frământările sufletești, ce au făcut din Phedra „o virtute incestuoasă”: zeița simbol, care ne-ar da reprezentarea puterei, ce a stăpânit pe soția lui Tezeu, lipsește din mitologie—și aceasta e cauza că Phedra e fenomenul, care a uimit așa de mult pe toți scriitorii greci.

Această zeiță există: ea are ochii mari și lacomi,

gura cărnoasă și roșie, fața palidă și părul negru. Mâinele sânt subțiri și diafane, moi și parfumate, bune pentru savante dezmierdări. Trupul se mișcă în euritmice mlădieri, încolociri asemenea șerpilor din pădurile Indiei. In zorii zilelor ea apare cu părul despletit, cu buzele supte, cu ochii cercuiți de vânăt. Seara când figura își aprinde luminile misterioase pentru a călăuzi pașii amanților în grupele de trandafiri și de liliac în floare, ea vine cu ochii lucind, aproape aspri de focul ce se revarsă din ei, cu sânul dur și mișcat de pofta cărnei neînvinse, cu mersul pătimaș și în veci neobosit.

Ca și Diana cea castă, ea are trei nume căci lumei se prezintă sub trei fețe. E Voluptatea neîmpăcată și care face să vibreze sărmanul trup omenesc, asemnea unei zeități olimpiane; e Fatalitatea neînduplecată, care sub puterea cărnei în revoltă, supune ori-ce gând, sfarmă ori-ce pudoare, dărâmă ori-ce legătură; e, în sfârșit, zeița Isteria, care a stăpânit și stăpânește lumea cum niciodată Venera sau Ananghe nu au stăpânit-o. Această zeitate tripartită a aruncat furiile pe Clytemnestra; ea a aruncat pe Mesalina în brațele rătăcitorilor noctambuli ai Romei, a făcut-o să săvârșească crima, de care o acuză poetul.

Și ea e mai puternică de cât Diana Selene, Diana a apus în negura vremilor, cum Selene apune în norii albi ai dimineței, pe când Isteria domnește încă — și domnește mai mult de cât ori când. Ea ne stăpânește viața modernă, ea, păgâna, se încolăcește până subt coroana de lămâie, până subt ochii preotului ce ridică în mâinile-i tremurânde cartea sfântă a lui Hristos.

Ea stăpânea pe Lia. Dacă șoptirile nu se puteau preciza de sânt sau nu adevărate, se puteau spune cu siguranță că se vor îndeplini.

Când Heruvim rămase singur în salonul, în care aștepta pe baronul de Vale, privi în juru-i.

Lux nebun. In colțare vase de Sèvre, cu anemone și tuberoze. Pe păreți covoare scumpe, reflectate în imense oglinzi venețiane, în care tablouri de maestru își jucau culorile. Aurul și catifeaua se împreunau pentru a face din acest salonaș un tabernacol, în care domnea portretul în picioare al Liei,—în deplinitudinea stăpânirei ei, dezbrăcată în haină de bal, frumoasă, ispititoare, — stăpână.

Mirosul pătrunzător al florilor producea durere de cap.

Pe când Heruvim își plimba privirea peste nămolul de lucruri de artă, o ușă se deschise— și Dan apăru.

Aceeași eleganță, aceeași ținută mândră.

După formalitățile obicinuite, Heruvim se așeză astfel încât baronul se afla în plină lumină.

Poate influența gândurilor lui, dar lui Heruvim i se păru că în trăsăturile frumoase ale baronului găsește ceva, care-i amintea pe Canta.

Timpul își lăsase urme pe fața baronului. Câte-va șuvițe albe de păr la tâmple,—cu oare-care cochetărie, fostul ministru părea că le pune în evidență, — o mică oboseală a colțurilor gurei, respicată în formă de arc sub mustața-i mătăsoasă trădau în destul oboseala.

Dar ochii, mai ales, erau o dovadă. Flacăra de care vorbeam, flacăra aprinsă de zeița tripartită, se potolise.

Dan tăcea, ci atitudinea lui întrebătoare era destul de elocventă, ca să forțeze pe Heruvim, ce-și uitase o clipă rolul, să vorbească.

El spusese că vine din partea lui Sâruleanu. Săru-

leanu, compromis pe nedrept într-o afacere suspectă, fusese dat în judecată de triumfători. Dar el nu se cunoștea vinovat și voia să aibă o întrevedere cu dânsul, în o căsuță dosnică,-la avocatul Canta.

Pronunțând acest nume, Heruvim pironi ochii asupra lui Dan. Nici un mușchi de pe fața lui nu tremură.

După o clipă de gândire, Dan răspunse că va veni la Canta.

Heruvim nu mai avea nimic de spus; eși recondus de baron.

In coridor, se întâlni cu Lia. Foarte elegantă, de o frumusețe amețitoare, ea se reîntorce. Polițistul urmări întâlnirea celor doi soți. Era aproape aceea a doi străini. Nici o privire de ură și de mânie, nici un gest de silă. Totuși, în scânteerea bună a ochilor Liei se zări o nuanță de iubire, pe când în privirea leneșă și ștearsă a lui Dan, Heruvim nu putu găsi de cât indiferență și oboseală.

Ajuns în stradă, omul se gândi. Ce putere trebue să aibă baronul, ca să se stăpânească ast-fel! Era într-a-devăr extraordinar.

Heruvim se îndreaptă spre Tribunal, unde ceru să vadă pe d. Vioreanu; după o convorbire lungă polițistul luă drumul spre Galata.

Căsuța, în care sta Canta, era izolată, în fundul unei curți. De la poartă până la ușa ei, două șiruri de plopi păreau străjerii unui mormânt, în care se află închis un om viu.

Plopii se cutremurau și șopteau dureros.

Pare că și încăperile au suflet ca și oamenii. Ferestrele închise și ușa veșnic prinsă păreau că ascund un gând amar, asemenea unei guri închise, de pe care a dispărut zâmbetul și vorba.

In fața casei se afla o bătrână, Paraschiva. Pipernicită și uscată ca și când ar fi fost plăzmuită din iască, baba era modelul unei puteri rezistente. Trupul ei vlăguit conservase toată vioiciumea tinereței și se mișca „ca un titirez”, cum spunea însăși.

Capul, prins într-un bariș negru, trăia numai prin ochii plini de viață, ei străluceau ca o flacără neagră, orbitoare. Fața dispărea sub sbârcituri; crețurile se suiau, se coborau, se încrucișau în lung și lat, asemenea unor arabescuri trase de o mână capricioasă. Buzele fine se subțiaseră în așa fel în cât, de se deschideau, părea că se desface o rodie.

Gingiile absolut nedințate lăsau să iasă vorba șuerător.

Dar fenomen curios, aceste gingii se întăriseră așa de mult, încât îi serveau mai bine de căt dinții cei mai ascuțiți.

Bătrâna ședea pe lângă Canta și-l îngrijea cu destulă solicitudine. Mulți căutaseră în trecut o legătură, ca să explice devotamentul Paraschivei pentru sărmanul paralitic, care numai bogat nu părea. Ori-care era explicația, asupra unui punct toți erau de acord: devota-

mentul dezinteresat și de admirat al bătrânei, care nu spera, de sigur, nici să moștenească, nici nu era răsplătită de munca ei.

Heruvim era mai sceptic și nu credea în devotament. El știa că cu câți-va ani înainte de paralizarea totală, Canta trecuse restul imensei averi părintești lui Meer Simon, cu îndatorire ca acesta să-i servească o pensie viageră. Ori-ce întârziere sau neplată a pensiei anula transacția.

Proprietarul faimosului sicriu fusese păcălit întâia oară în viață. El încheiase transacția în speranță că vârsta înaintată a fostului revoluționar nu-l va face să plătească mult timp. Constituția robustă, însă, a omului înșelase vârsta, așa că la fie-care început de lună, când achita pensia, evreul venea să se încredințeze dacă pensionarul lui mai avea mult de trăit. Paraschiva, care nu putea suferi pe uzurar, era cu multă privighere în timpul acestor vizite și nu-l lăsa să se apropie de scaunul, unde Canta își petrecea viața, în ruptul capului. Paza bună trece primejdia rea, spunea ea. Și, primejdia pentru dânsa, era moartea lui Canta, ce ar fi făcut să înceteze pensia.

In scaunul lui cu speteză, Canta era un cadavru viu Viu, da, dacă îi priveai ochii Privirea aceasta, în care omul își concentrase toată energia unui impulsiv, toată inteligența unei minți lucide. Grație ei mai participa la mișcarea și la traiul din jurul lui, căci în colo era nemișcat ca o statue. Hrana i-o dădea Paraschiva, care-l îmbrăca și-l îngrijea ca pe un copil.

Numai bătrâna putea înțelege după mișcările ploapelor voința lui. Dar nu avea mult de făcut. Îmbrăcat, îl instala în scaun și-l așeza așa fel ca să vadă cine intră pe ușă și să poată străbate cu privirea în jos, spre desfășurarea Iașului. Asupra unui punct ochii lui se pironeau în fie-care zi: asupra Frumoasei, asupra locului

unde altă-dată se executau condamnații la moarte.

La ce se gândea? Cu cuget veșnic se frământa în capul acesta fără cuvânt Ce remușcare neîncetată, neogoiată de vorba cui-va, neîndulcită de lacrimă, sfârteca acest suflet chinuit? Ce păcat îi bătea cu aripa lui de plumb, de atâția ani, cugetul?

Ori-care ar fi fost judecătorul neînduplecat, chinul acesta fără sfârșit, chin mut și neîmpărtășit, l-ar fi înduioșat. Pedeapsa pe care vinovatul și-o da pentru că nu putea uita în singurătatea sa, era mai îngrozitoare de cât cea îngrozitoare pedeapsă.

XII. IN CARE OMUL ROȘ APARE PENTRU ULTIMA OARĂ

A doua zi, pe la patru, Heruvim sosi la Canta.

El era însoțit de domnul Vioreanu și cei doi agenți în civil.

Imediat, polițistul chemă pe bătrâna de-oparte și, după o convorbire amenințătoare de câte-va minunte, Paraschiva ceru să-i se spue ce trebue să facă, căci ea nu caută de cât să se supue.

Un agent se dezbracă și luă haina de servitor având la îndemână, pentru ajutor, pe bătrâna.

— Ori-ce vei vedea, ori-ce vei auzi, îi spuse polițistul, să nu faci un gest, să nu scoți un strigăt. Și să cauți a uita tot ce vei fi văzut sau auzit, căci va fi vai de tine.

Bătrâna tremurând se supuse. Avea ceva de împărțit cu poliția? Nu. Efectul, pe care îl produsese Heruvim se datora fricei neraționate, pe care sufletele simpliste o resimt la cuvântul îngrozitor și evocator de chinuri inchizitoriale, la cuvântul de poliție. Mai era încă și frica pentru chipul nu tocmai cinstit, cu care bătrâna, la olaltă cu epitropul numit de tribunal, își împărțeau renta paraliticului, speculând asupra întreținerei lui.

In odaia lui Canta era, în fund, o ușă cu geamuri, închisă de o perdea de cit. Ușa da într-o mică odae, în care judecătorul, Heruvim și al doilea agent se stabiliră, spre a urma, prin ochiul de geam, scenele ce aveau să se desfășoare în fața paraliticului.

După câte-va clipe, sosi o birjă. In ea se afla maica Eupraxia și un agent în civil.

Bătrâna se cobora încet.

— Unde mă duci? întrebă ea cu vocea înecată în lacrimi. N-am făcut nimic; vreau să merg la d. baron de Vale.

— D. baron va veni aici. Așteaptă-l, îi răspunseră agenții.

Eupraxia intră în odaia, în care se afla Canta, condusă de Paraschiva. Trăsura se reîntoarse în oraș, pe când agentul se posta în împrejurimi.

— Șezi, maică, îi spuse bătrâna, trăgând un scaun lângă Canta.

Eupraxia se lasă să cadă aproape. Când ridică ochii storși de lacrimi, exprimară o surprindere, în care se ivea sentimentul unei confuze amintiri.

Heruvim, care-i urma toate mișcările, crezu că recunoaște în ei munca ascunsă a creerului ce se strădănuește să-și fixeze o dată și un cadru, în care o înfățișare i-a mai apărut, ca să-și poată reizvorî numele. Evident, se mai văzuseră odată dar de mult.

Polițistul urma cu mai mare atenție încă mișcările de pe fața lui Canta, dar fu decepționat. Ochii, — singuri în viață din toată figura paraliticului,—fixară pe Eupraxia fără a trăda vre-o emoție. Dacă fusese întrecut vre-o legătură între acești doi oameni, ea fusese așa de puțin temeinică, în cât uitarea putuse să cearnă între ei negura sa.

Eupraxia, surprinsă de atitudinea de statue și de mutismul lui Canta, cerea să-i vorbească. Atunci bătrâna interveni și-i spuse că e paralitic. In privirea clară a maicei luci o rază de milă.

— Sărmanul! zise ea. Cum se numește?

— Canta.

Numele acesta avu un efect zguduitor.

— Cum ai spus?

— Canta, răspunse bătrâna servitoare, mirată.

Maica se sculă și își trecu mâna pe față.

Vrea să zică, omorâtorul Irinei trăia încă! Avea, deci, să revadă pe Dan în fața tatălui lui!

Maica se întoarse către bătrâna și-o rugă să îi spue ce știa despre Canta. Ochii paralitecului exprimau o mirare fără seamăn. In cugetul sărmanului infirm se făcea o lucrare, pe care el nu și-o putea tălmăci. Era vădit lucru că, din trecutul lor comun nu rămăsese nimic în memoria bolnavului. El se întreba: ce caută

femeea aceasta în viața lui? înfățișarea ei nu trezea în mintea lui nici o amintire.

Când Paraschiva îi povesti viața lui și-i spuse cum în fiecare dimineață îl așează cu fața spre fereastra, de unde privirea lui se pironea veșnic spre acelaș țel, Eupraxia se ridică și, de la spatele paraliticului, îi urmă direcția privirei. Apoi, — murmurând ca într-un vis, zise:

— Da, acolo s-a întâmplat.

Se întoarse spre paralitic, ai cărui ochi ardeau de o flacără îngrozitoare:

— Grozav ispășește!... Ori-cât de mare îi va fi fost crima, ispășirea e și mai îngrozitoare. Sărmanul om!

Apoi tăcu. Cu ochii fixați pe infirm, ea rămase visătoare cât-va timp.

In Canta se petrecea un fenomen curios. Nu era liniștitul infirm, a căruia viață ardea în trupu-i de cadavru ca lumina în oborul nemișcat. Sufletul îi era trudit, muncit de un gând de-o amintire. Era lupta neauzită a voinței neînfrânate, în contra lutului fixat ca pentru vecie în rânduioasa față lumească. Era lupta obscură, încare voința imaterială cercă să întindă toate fibrele fizice, să miște învelișul care o acopere, greoae ca o tunică de plumb.

De-odată, un alt uruit de trăsură se auzi. Eupraxia se uită pe fereastră și scoase un țipăt:

— Dan!

Și, nebunește, îi eși înainte. Dan! Dan!

Baronul o privi cu oare-care uimire.

— Maică!

Eupraxia repeta, uimită:

— Dan! Dan al meu!

Fostul ministru se opri și, luînd-o de oparte:

— De ce n-ai venit la mine? De ce m-ai așteptat

aici?

— Nu am putut... O, dacă ai ști!...

— Ce să știu?

— Un pericol te amenință.

Baronul tresări.

— De unde ai aflat?

— Un prieten mi-a spus.

— Ce ți-a spus?

— Un preot venit din țările sfinte și care cerșea pentru bisericele din acele părți.. Cât te-ai schimbat, de când nu te-am văzut?

Baronul avu o mișcare de nerăbdare.

— Lasă, îmi vei spune aceasta mai târziu... ce ți-a spus preotul?

Că un pericol mare îl amenință.

— Când?

— Nu mi-a spus.

Baronul se gândi.

In acest moment apăru servitorul, care zise:

— Intrați. D. Săruleanu va veni îndată.

Și deschise ușa în lături.

Dan se întoarse către Eupraxia:

— Vino.

Intrară. La zgomotul ușei, ochii paraliticului fixați asupra ei, luară o lucire stranie. Când Dan apăru în prag, bătrânul bolnav avu o contracție înspăimântătoare a mâinilor. Minune! Degetele-i, prinse de nemișcarea boalei, avură un tremur și o mișcare dezordonată, ca și când un curent electric ar fi trecut prin ele.

Bătrânul privea pe Dan care înainta, cu o groază de nedescris. Înaintea ochilor lui înfrigurați fostul ministru apărea ca un spectru, înconjurat de spectri.

In fundul Americei, în statul New-Mexico, se află orășelul Santa-Fe, căruia altminteri îi mai zice Guajanato. Într-un hypogeu al orășelului se află mumii. De-a-lungul zidurilor, ce pornesc de la o movilă neisprăvită de oase, se află două șiruri paralele de schelete, învălite încă de hainele avute în viață. In craniile excavate pare că lucește o lumină enigmatică, iar dinții descărnați au aerul că surîd cu un zimbet fără nume. Aceste mumii stau în poziția unor oameni în viață; unele au gestul oamenilor întrerupți pe când vorbesc; altele se aseamănă unor acuzatori ce au brațul înălțat ca pentru gestul hieratic al unui blestem.

Toți par că trăesc o viață curioasă, trecută și că stăpânesc flacăra păcătoasă a vieței noastre din dăinuirea lor de sfinxi.

Canta vizitase sinistrul hypogeu și fusese victima unei stranii halucinații acolo. Când paznicul, un bărbat, ce împrumutase el însuși ceva din tăcerea și molcoma majestate a locului, — se ridică de pe scaunul dintre mumii și înaintă către dânsul, călătorului nostru i se păru că toate scheletele pășesc odată cu păzitorul.

Aceeași senzație avu creerul lui muncit, când Dan înaintă din lumina pragului spre dânsul. I se păru că tot trecutul lui învie, că stafiile tuturor celor adormiți de dânsul sau lângă dânsul înaintează alături cu imagina amantei moarte, a Irinei trădătoare.

Pleoapele îi tremurară ca într-un spasm suprem; un horcăit sinistru îi eși din gură. Subt o mișcare nebună membrele înțepenite se mișcară. Scaunul, izbit cu violență, se trase înapoi.

Paraschiva strigă:

— Doamne Dumnezeule! Boeru-n vie!

Toți cei de față se apropiară de nenorocitul ce se zbuciuma.

Heruvim avu un moment de necaz, când privirea-i întâlni fața baronului.

Stăpân pe dâsul și liniștit, ca o statue de marmoră, Dan fixa în față pe nenorocitul paralitic.

— Omul acesta e prea tare, murmură polițistul.

In învălmășeala produsă de,,învierea ”lui Canta, nu se auzise zgomotul unei a treia trăsuri, oprite la ușă.

Ea se deschise și in prag apăru o față neagră încinsă de un păr alb, aproape bestială, cu ochii stinși, cari nu avură flacără de cât în clipa, când întâlniră chipul lui Dan. Spetele lui de taur erau încovoiate, iar mâinele lui puternice atârnau ca și când greutatea costumului le-ar fi apăsat în jos. Era îmbrăcat tot în roș.

— Iată lovitura de teatru, șopti Heruvim d-lui Vioreanu. Călăul se află în fața fiului Irinei Golia și a amantului ei.

La spatele călăului se văzu silueta unui vânjos gardist.

Eupraxia căzuse în genunchi la mișcările lui Canta, ridică capul și-și îndreptă privirea spre noi sosiți. Ea scoase un strigăt:

— Tata!

Dar mai repede ca fulgerul, călăul se prăbuși în cameră și se puse în fața baronului.

— Tu mi-ai furat fata; tu mi-ai zdrobit fericirea, pui de năpârcă, pe care ași fi trebuit să-l zdrobesc, odată cu năpârcă. Tu ai omorât, mi-a spus-o polițistul; pentru tine am suferit atâta în Iad și pentru tine mă întorc iarăși în Iad, căci tu vei scăpa, cum ai scăpatpână acum.

Dar nu-ai să mori, omorâtorule, de mâna călăului!

Și înainte ca cine-va să poată interveni, Gavril zmulse stiletul atârnat sub portretul cuprins în zăbranic, î-l împlântă în pieptul lui Dan.

Baronul duse mâna la rană și strigă:

— Maică!

Apoi se prăbuși. Eupraxia înlemnise la apariția tatălui ei; ea se ridică cu un țipăt neomenesc, urlând ca o leoaică sângerată și se azvârli asupra rănitului:

— Dan! Dan! Dan!

Pe când călăul se adresa baronului, fața lui Canta exprima o teroare oribilă. Mâinele se agitau nebunește, trupul întreg era zguduit de înfiorări. Când Gavril lovi, paraliticul se ridică ca împins de o forță necunoscută, făcu câți-va pași șovăelnici. Dar de abia se depărtă cât-va de jeț, că se prăbuși cu un ruget amorțit:

— Fiul meu!

Ochii i se mișcară spasmodic în orbite; o spumă i se puse pe buze și înțepeni. Murise. Cuvântul acesta, pe care îl pronunțase pentru întăia oară, îl ucisese.

La strigătul Eupraxiei, d. Vioreaeu, Heruvim și gardiștii năvăliră în cameră. Polițistul se aplecă peste cadavrul lui Dan, îi puse mâna pe inimă și întâlni stiletul lui Canta. Inima nu bătea: arma tatălui fixase, imobilă pentru vecie, inima nenorocitului fiu.

Heruvim se ridică pe genunchi:

— E mort!

Eupraxia nu spuse o vorbă. Ochii scânteetori nu lăsară să curgă o lacrimă. Luă cadavrul lui Dan în brațe, ca pe acel al unui copil și-l legănă.

Pe când bătrâna ridica pe Canta, nemișcat acum pentru vecie, păzitorii se apropiară de Nichifor.

Ocnașul nu se opuse; se lăsă să fie legat, iar d. Vioreanu șopti lui Heruvim:

— Dreptate s-a făcut.

Gavril făcu numai un pas către Eupraxia ce rămăsese în aceeași poziție, legănând cadavrul lui Dan.

Dar ea strigă:

— Nu te apropia, iasmă venită din Iad. Să nu te apropii, căci ești roșiu de sânge... de sângele lui Dan al meu...

CARTEA V

CRAIUL LUCIFER

I. IN CARE SE ARATĂ CĂ GENIILE SÂNT PERNICIOASE OMENIREI ȘI CĂ LUCIFER E STĂPÂNUL LUMEI

— Cunoașteți teoria fantomelor, spunea contele Foscaro în salonul vechiului palat Giustiniani din Veneția. Tu, Vezza și tu, Lauro, care sânteți din Nord, v-ați întrebat de ce stafiile apar mai mult în acele părți?

— Nu.

— Totuși, faptul e exact, replică Ronescu, care își aprinse o țigară. Vedeți de pildă pe Shakespeare, care în atâtea lucrări a fost un premergător. Macbeth e scoțian și umbra faimoasă a lui Banco i se arată în părțile cele mai nordice ale Angliei.

Umbra tatălui lui Hamlet apare pe fortificațiile de la Elseneur. Dar Elseneur e în Danemarca, unul din punctele cele mai nordice ale Europei.

— Până aici e exact. Dar de ce umbra lui Anchise apare lui Eneu?

— Penrru că Virgiliu e din Mantua. Tu știi, Fossi, că Mantua e țara palustră, plină de lacuri mici și mari, de ape stătătoare. Vaporii și ceața sânt stabile în acele locuri. Aparițiile sânt la largul lor. E falșă legenda că Spania și Italia, cari sânt țările superstiției, sânt și cuiburile stafiilor. In locurile cu soare fantasmele nu au unde să se ascundă. De aceea și produsele geniilor sânt așa diferite. Țările din Nord au o filozofie complexă, sumbră; felul lor de a simți și exprima viața e întunecat. Cu cât venim spre Sud, spre soare, spre lumină, cu cât simțul omului e mai vesel, filozofia se luminează, râsul e mai puternic, „parce que le rire est le propre de l-homme”, cum spunea maestrul Rabelais.

— Dar Leopardi?

— Leopardi e născut la Recanati. Și apoi, e o excepție. Sufletul omului se resimte de forma trupului, conținutul ia forma vasului. Era imposibil ca Byron să fi fost altul de cât a fost fiind-că era șchiop; era imposibil ca Leopardi să fi fost vesel, fiind-că era dizgrațiatul prin excelență.

— Azi, însă, Rabelais e dezmințit, căci Nordul a invadat Sudul. Fără a mai pomeni de mersul triumfător a lui Shakespeare, Byron și alte genii fantasmatice, cum le spui tu, întreaga literatură pesimistă din fiorduri se prăvălește să ne stingă râsul. E un pericol.

— Nu.

— Cum, nu? Dar ce ai spus până acum?

— Repet: nu. Dacă literatura aceasta, care te sperie, nu e produsul unui creer genial, adică al unui creer, în care dezechilibrul să fi dezvoltat așa de mult o parte în cât viziunea parțială să fie de o acuitate, care să învingă știința și inteligența contiporană și să străbată veacurile...

— La atâta reduci tu geniul?

— Nu, și la darul exteriorizărei, facultate mecanică, care constă în a găsi termenul și figura potrivită pentru a înfățișa lumei viziunea internă despre lumea din afără... Dacă dar lucrurile triste nu sânt produsele geniului, — ceea ce le face să străbată cu încetul și pe nesimțite în massă și să aibă o influență covârșitoare asupra mersului omenirei, — năvala razelor de umbră va fi împrăștiată la soarele nostru. Dacă, însă, lucrările acestea sânt produsul unui geniu, fie trist sau vesel, lase el să curgă zăbranicul negru sau auria lumină, rezultatul e același—dezastros.

Și Ronescu și Vezza și Lauro Lauri, — tineri venețiani împrieteniți cu Roman și adunați la dânsul, — avură o mișcare de mirare. Liniștit și în afară de impresiile momentului, rămăsese numai Ulmu. Dar nu Ulmu cel cunoscut nouă. Petrecerea în țâri străine, contactul cu alt-fel de oameni și prietenia lui Roman, care făcuse să dispară ori-ce urmă de clasă, îl transformase într-un tânăr modern, îmbrăcat și crescut ca și cei-l-alți. Ceea ce-l deosebea era numai statura $i forța lui herculiană, care contrasta cu boiul pipernicit și cu puterile sleite ale orășenilor.

Roman zise:

— Crezi că geniile sânt dăunătoare?

— Fără să ezit răspund că da, zise Foscaro.

Contele Vezza, care până atunci tăcuse, replică:

— Te poți lăuda că ești original.

Lauro Lauri era un publicist italian. Capul lui puternic trăda aspra și vânjoasa-i personalitate. Un cap mare pătrat, cu o căpiță de păr roșiu, în care vremeap resurase neaua anilor. Ochii mici și strălucitori erau înconjurați de un cearcăn de crețuri, fine și întrețesute.

Tossi se întoarse către el:

— Ce crede literatul nostru?

Lauri își cutremură capul de la dreapta spre stânga.

— E așa.

Privirile se întoarseră către Foscaro.

El zise:

— Nimic extraordinar. Toate fenomenilor, care es din regula comună, sânt stricăcioase vieței. Pentru perpetuarea existenței noastre ne trebuește anumită cantitate de materii grase si de materii azotoase, ca și de materii fosforice. O hrană, în care ar fi mai mare cantitate una din aceste materii, nu ar fi bună pentru mersul organizmului. Viața societăței e viața unui organizm. Ei îi trebuesc anumite inteligenți, care să dea media necesară pentru ca societatea să meargă. Dacă voiți să fiu mai plastic, dați-mi voe să mă exprim figurat. Inchipuiți-vă că un fronton — societatea, — e susținută de o serie de coloane, — indivizi. Dacă una din aceste coloane ar fi mai lungă de cât cele-l-alte, e logic ca frontonul să fie ridicat în acea parte și, cu vremea, această ridicătură anormală să pricinuiască o rupere. Care e datoria arhitectului? Să aducă toate coloanele, susținătoare ale frontonului, la aceeași înălțime.

Foscaro se gândi o clipă.

— V-ați întrebat de ce mai toate geniile au fost nenorocite, de ce au atras fulgerile adversităței? Un poet a răspuns: fiind-că sânt mai înalte. Trăznetul nu cade de cât pe înălțimi. Ca răspuns poetic, el e foarte pitoresc și frumos. Dar conține și un mare adevăr.

Lauro Lauri întrerupse.

— Da. Ori-ce spusă de poet sau de scriitor conține un adevăr, cu atât mai sintetic și mai puțin înțeles, cu cât creerul care l-a produs, e mai în afară de normă.

Foscaro reluă:

— De acord. Dar te-ai întrebat vre-o dată dacă adevărul acesta, nu al timpului, în care se produce, din moment ce nu e înțeles, poate fi de vre-un înțeles omenirei? O, da cunosc teoria. Revoluția franceză nu ar fi existat, dacă Jean-Jacques și d-Arouet nu ar fi fost. Dar credeți serios acest lucru? Credeți că toate teoriile egalitare și cele-l-alte, — căci nu există utopii, utopiile de azi vor fi adevărurile de mâine, fie acel mâine peste zece mii de ani, — sânt produsele filozofului din Geneva sau ale patriarchului din Ferney? Nu. Rolul acestor genii strălucitoare a fost numai să vulgarizeze și să pue în mișcare forța reschirată de idei șide dorinți umanitare. Ați văzut o linte pusă în calea unui mănunchiu de raze solare? Razele există înaintede a trece prin linte,- ele ne luminează și ne încălzesc. Dar, odată trecute prin linte, ele produc un focar.

O bucată de iască pusă în punctul, în care se întâlnesc razele, se aprind — Revoluția. Razele sânt ideile disparate, care au trecut prin mintea atâtor oameni. Geniile filozofice, domnul Jean-Jacques Rouseau și Marie-François Arouet de Voltaire, au servit ca linte, casă centralizeze razele și să producă focarul, ce s-ar fi produs numai cu timpul,- când iasca ar fi fost destul de uscată și razele destul de calde.

Ronescu zise:

— Fie și așa. Linte dacă vrei, mintea genialilor, însă mintea aceasta a produs Revoluția, a cărei importanță socială nu o negi.

Laura avu o mișcare din umere. Foscaro răspunse:

— Să mă ferească Dumnezeu să neg importanța lui 1789! Ci nu am nici un motiv, ca să n-o discut. Revoluția a fost produsă de ideile profesate de domnii de

Voltaire și Rousseau? A, nu. Ideile enciclopedștilor au fost plămădite de această evoluție. Crezi oare că regatul lui Ludovic al XVI era acelaș — socialicește vorbind — ca acel al lui Ludovic al XIII sau Ludovical XIV? Desigur că nu, — aceasta e așa de evident,în cât nici nu mai aștept răspunsul dv.

In ideile și credințele Franței și ale lumei se făcuse o schimbare întreagă. Dacă Corneille sau Racine nu au protestat contra rugurilor, — La Voisin a fost arsă în plină splendoare a regelui Soare, — Voltaire se ridică în contra torturei lui Labarre. Oare d. Arouet era mai sentimental de cât autorul Fedrei? De sigur că nu.

Patriarchul din Ferney a avut sufletul cel mai oțelit în focul egoismului, din câte au fost pe pământ. Timpul evoluționase. Auto-da-fe — ele cari mai erau încă tolerate de spiritul uman în timpul fiului Anei de Austria, nu puteau de cât să inspire oroare minței mai luminate a contimporanilor filozofului.

Vezza îl întrerupse.

— Fie. Dar întru cât geniile lui Jean-Jacques și Voltaire au fost pernicioase omenirei?

— Iasca s-ar fi aprins, continuă Foscaro, mult mai târziu, când i-ar fi sosit vremea, dacă lintea nu ar fi pripit acțiunea razelor solare. Opera, care a rămas de pe urma revoluției, s-ar fi îndeplinit prin fatala, înecata, dar sigura evoluție,- mișcările acestea s-ar fi produs pe nesimțite, prerogativele ar fi căzut de la sine în desuetudine, libertatea — libertatea unei clase, a clasei burgheze, — și-ar fi făcut drum. Dar filozofii au pripit mersul firesc al lucrurilor. Rezultatul? Cea mai oribilă tragedie, din câte au cutremurat suprafața pământească,-ideile cele mai azurate terfelite în sângele cel mai inocent; o dezlănțuire de patimi și ură cum nu s-a maipomenit. Și încă, nestabilitatea acestor idei, un secol —al nostru — sacrificat mișcărilor violente de reacțiune, produse natural de excesul impulsiunei; câți-va pași înapoi pe multe terenuri, o întunecare a cugetărei omenești față cu timpul marilor filozofii, în numele cărora vă închinați, — iată produsul operei geniului.

Vezza conchise:

— Așa dar, tu ești fatalist. Faptele au cursul lor normal. Dacă cercăm să bruscâm firea, firea se răzbună.

Ronescu întrerupse:

— Poate că ai dreptate. Poate că in cazul concret geniile să fi avut o acțiune rău făcătoare. Dar aceasta nu poate constitui o normă. Geniul nu e pernicios.

Lauro spuse:

— Ba da. Geniul e inutil, păgubitor pentru cei-l-alți și dăunător ființei, în care se află închis. Înșiră-ți minte pe toți fruntașii cugetărei, acțiunei sau viziunei, care după dânsul nu a lăsat lacrimi și pustiu? Unul ridică scepticismul și desperarea la înălțimea dogmei; altul, sub pretext de a aduce un bine omenirei, deslănțue patimele. Iar cei mici, reproductivii, duc în lume asprimea și disperarea cugetărilor. Eroii acțiunei fac să se sugrume popoare, să ardă într-un imens auto-da-fe orașe și persoane. Inventatorii—bine-făcătorii-omenirei —deslănțue pauperismul, lipsa de muncă prin înlocuirea individului de uneltamașină; pentru câștigul unei clipe sau unor milioane lasă alte milioane de oameni pe drumuri. Reprezentativii ne spintecă sufletul prin înfățișarea unor idealuri pe care nu le putem atinge și pentru cari o lume întreagă s-a zbuciumat. Ei dezlănțue lupta cea mai înverșunată, în care vor fi zdrobiți fără dor și poate lupta între individ și societate.

Vezza întrerupse din nou:

— Poete, până acum te-am lăsat să vorbești fără întrerupere. In teorie, poate să ai dreptate. Dar paradoxul e prea flagrant. Cum vei dovedi, că societatea, care consideră geniile ca pe niște bine-făcători, e în luptă cu geniile?

Lauro râse:

— Când vei întâlni un anormal d-intre aceștia întreabă-l și îți va da răspunsul.

— Dar până atunci?

— Până atunci voi căuta să-ți răspund eu. Oamenii au pus în comun respectarea drepturilor fie-căruia la viață și la libertate, pentru ca să apere bine viața și libertatea. Orice încălcare a unui individ asupra pactului e un pericol social. Disciplina societăței merge mai departe încă. Individul nu trebue să se ridice de-asupra celor-l-alți. De se ridică, însă, societatea, cu dreptate, caută să-l reducă la nivel. E legea semetriei. Ți-aduci aminte fabula lui Tarquin,—de nu mă înșel,—era împresurată. Sextu Tarquin trimite la Rege să ceară sfat ce să facă cu locuitorii, ce trebuia să se predea? Regele eși cu trimisul în grădină. Din toate părțile se ridicau caliciile roșii ale macului, care poartă purpură la o laltă cu domnii popoarelor. Regele era distrat. Dar toiagul lui reteză capetele bujorate ale florilor mai înalte de cât tufișul rozelor plante. Trimisul înțelese; salută și plecă. Când cetatea se predă, Sexfu destrunchie pe toți fruntașii. Tarquinii au îndeplinit rolul Firei.

Lauro Lauri tăcu. Discuția ostenise, evident, pe ascultători. Numai Ronescu mai urmărea săltărețul gând al poetuiui.

— Dar dacă nici acești privilegiați nu pot război, atunci sântem niște păpuși în mâineie unei oarbe consecuții?

— De sigur.

— Omul e iresponsabil?

— De sigur. Responsabilitatea, lupta omului cu Firea, — cu Firea întreagă, din care cea pământească nu e de cât o părticică infinitesimală, — e încă una din orgolioasele credinți ale omului despre sine însuși.

„Altă-dată el își închipuia că universul întreg se mișcă în spațiu, în jurul scumpei sale persoane, care era ornamentul și stăpânul pământului; el credea că destinul său îl va citi în stele, ca și când Demiurg n-a avut altă ocupație de cât să înșire în eternele lampadare ale spațiului soarta fie-cărui vermușor antropomorf, din câți s-a născut și se vor naște de alungul veacurilor pe sfene de humă. Azi, această extraordinară „știință” a înceta;t au rămăs însă resturile credinței în pretinsa luptă dintre om și fire, din care omul, pretinde el, ese învingător. Responsabilitatea.

Ca și când omul, stăpân pe soarta lui și pe împrejurările, în care trăește, s-ar putea decide pentru facerea cutărui fapt și nu pentru cutare. Ca și când „divinul” descendent din momiță ar putea să reziste tuturor imboldurilor din afară, ca și cum ar fi în puterea lui să schimbe pasta moștenită, ca, suprem și olimpian cugetător, să pue în cumpăna cugetărei binele și răul și să vadă neschimbată limbă a imaginărei cumpene în cotro atârnă, spre a se decide, — ca și când simiescul antropomorf ar avea noțiune exactă despre bine și despre rău, ca și când în natura pământească unde-va, în vreun colț ascuns al verdului covor al glebei sau în azuriul cort al cerului ar exista binele sau răul!

Laura Lauri tăcu, urmând pe bolta sălei șiragul cugetărilor sale. Apoi reluă:

— A, ce naiv e omul! Singurul stăpân al lumei nu e Demiurg, Jupiter sau Adonai, — adevăratul stăpân al firei e craiul Lucifer.

El tăcu din nou. Atunci Foscaro spuse că pentru a-i complini cugetarea:

— Da, craiul Lucifer, pe care altă dată îl chema Ananghe, apoi Fatum. El e stăpânul lumei.

Se făcu iar tăcere. Un ceasornic sună. încet, încet toți se depărtară. Când Roman rămase numai cu Ulmu, îi spuse:

~ Ia-ți pălăria și haide.

— Unde?

— Am primit o curioasă propunere. Un tip interlop, un fel de intermediar cum în orient am întâlnit atâția, mi-a vorbit și mi-a „propus” o princesă română.

— Și?

— Îți închipui că nu sânt dintre aceia, care aleargă după asemenea ocazii. Dar nu am putut rezista curiozității să știu dacă într-adevăr o femee din neamurile noastre domnești s-a coborât la infamii. Haidem.

II. „ALBERGO DEI MIRACOLI”

Gondola pleca în strigătul strident al lopotarilor. Ronescu se gândea. Mâna lui stângă se scalda în spuma lăsată de despicarea prorei în valurile de un verde cenușiu. Desmerdarea această îi era plăcută ca unei iubite. Din tinerețe, Roman visa molcoma și caldă sărutare a unei mari prietene.

Roman gândea. Teoria dezvoltată de Lauro Lauri era, mai complicată, acea a fatalizmului românesc și oriental. Ceea ce el numea Calea Robilor, Lauri îi da un alt nume, dar în fond era acelaș lucru: inconștiența omului care servește ca o jucărie unei ironii superioare.

Gondola luneca cu o velocitate particulară Veneției.

Galopul unui cal, care despică văzduhul cu coama în vânt, nu se poate asemăna acestui mers de repeziciune fantastică.

Cartierele bogate, unde terasele frumoase se aplecau amoros până la nivelul mărei, cum un uriaș se lasă până la buzele copilei iubite, dispăreau în urmă. Acum înaripată barcă se încrucișă în miile meandre ale micilor canale, cari șerpuse așa de original în cartierul mizerabil San-Maria-Miracoli.

Apa canalurilor era vâscoasă, mai neagră și mai greoae de cât până acum; din ea se exalau mirosuri fără număr, miazme, care se suiau de-a luugul zidurilor.

In față se zărea silueta mănăstirei Giovani, închisoare religioasă seculară, înegrite de timpul distrugător.

Gondola cârni repede și se opri, de desuptul unui portal, de care atârna o lampă aprinsă într-un felinar. De bara de fer era legată o mare bucată de tinichea, ce scărția în verigele ruginite. Pe dânsa era scris cu litere albii, mâncate de timp: „Albergo dei Miracoli”.

Iar dedesubtul acestor cuvinte, erau câte-va figuri șterse de timp.

Subiectul acelui tablou expus la bătaia vântului, operă necunoscută a unui pictor, care a murit purtând în creer coloritul lui Dan Vinci, reprezenta cunoscuta legendă venețiană a salvărei orașului dogilor de către San-Marco. In fund se vedea flota infernală, pe care figurile cele mai stranii se arătau într-o lumină oribilă.

Corăbii fantastice, înarmate fantastic, cu găuri ce vărsau foc, înaintau în tăcere spre orașul adormit. De la Lido, o barcă mizerabilă a unui pescar pornea; dar în acea barcă „Evanghelistul” protcetor sta în picioare ca un nimb strălucit în jurul frunței inspirate.

Sfântul mergea înaintea Iadului, ca să-și apere cetatea iubită. Deja la gestul lui vasele mai fantastice se prăbușeau în valurile întârtate ale Oceanului.

Casa e, după cum sânt multe în orașul cântat de Eminescu, un palat princiar, care a decăzut până să ajungă o tavernă. Sălile sale, în care altă dată se învărtia orgia divinelor venețiene, astăzi sânt împărțite prin ziduri de scânduri, denumite așa de pitoresc paianțe — cuvânt fericit, care cuprinde și noțiunea de pae, ce intră în compozițiunea materiei „zidului” și pe aceade paiață, păpușa nesfârșită. Acolo altă-dată se întindeau covoarele orientale, pe care tovarășii lui Doria le aduseseră din orientul misterios, se resfață purpura smulsă, poate, de pe zidurile imperiatului Bizanț.

Locuința de sus, sub piombi, era ocupată de o familie săracă,- ferestrele acestei locuînți aveau una din cele mai triste priveliști; dădeau asupra zidului întunecat și negricios al închisorei—mănăstirei San Giovani. In exalările pestilențiale ale lagunei lor infectate, în plânsul copiilor și urletul funebru al câinilor, care singure mai tulbură tăcerea mormântală a Veneției, ochiul întristat putea să se oprească pe zidul mănăstirei, ca pe al unui mormânt. Mizeria acestui otel oribil se mai mărea încă prin sfârtecătoarea tristeță, ce se revarsă din toți porii săi de piatră. Urmașii dogilor în aceste locuințe sufereau mai mult de cât nobilii venețiani, a căror plângeri sburau prin puntea suspinilor.

In fie-care din orașele moderne sânt cartiere de acestea, de-o mizerie insultătoare credinților și renumelui civilizației noastre.

Sânt case leproase, băltoage noroioase, în care se scurge o umiditate suspectă; în ele trăesc ființe ce departe de a fi istovite de mizeria, care le suge vitalitatea, le tulbură fața și le imprimă un stigmat, aceste făpturi se încrucișează, cresc și se înmulțesc, în cât amenință să invadeze cât mai multe.

Locuitorii sălașilor sânt adunături din toate părțile lumei, prigoniți politici și sociali ai universului întreg. Se găsesc polonezi și ruși, pe care vre-un ucaz al împăratului tuturor Rusiilor i-a împrăștiat la toate vânturile lumei,- evrei din Turcia, care au plâns, nemișcați ca și fakirii la „zidurile plângerilor”; algerieni, semiți cu forme sculpturale, goniți de furiile populare, vagabonzi acuzați de crime-cei mai mulți de crime rituale, și pe cari baronii finanței evreești nu au știut să-i apere; sânt excrocii mari, sânt toți „decavații” unei viețe de lux, care își stâng mizeria în aceste colțuri întunecoase ale orașelor de risipă.

Dar casa, la care gondola lui Roman acostase, părea mai mizerabilă încă de cât tot ce știa el despre mizeria mondială. Înainte de a se coborâ, avu un moment de ezitare. Apoi sări cu ușurință, urmat de masiva siluetă a brunului său tovarăș.

Un om îndoit in două, îl aștepta. Dar ce om!

Scurt și uscat, ca o păpușă de lemn, antropomorfa apariție avea o pereche de picioare conexe, pe cari se clătina un bust minuscul, cu o mișcare ritmică, împrumutată cadenței valurilor. Brațele sale nesfârșite, cu mâini ale căror degete păreau niște ghiare, se învârteau într-o mișcare continuă, ca dislocate. Aceste membre îi dau un aer de extraordinară vedenie.

Capul lui, voluminos în proporție cu bustul, era împodobit cu o pereche de mustăți, care ar fi făcut gelos și pe cel mai mustacofor dintre dragonii împărătești. Sprâncenele stufoase îi complectau o figură de bătrân militar în retragere, îndărătul lui cu mii și mii de fapte eroice. Numai ochii lipseau. Veșnic în mișcare, în goană, nici o ființă omenească nu se putea lăuda că-i văzuse în plin. Din scăpărările lor piezișe se zărea un verde de smarald, așa de puternic, în cât era anormal.

La prima vedere îți părea că ai a face cu un bătrân veteran. Numele lui războinic contribuia încă mai mult la această iluzie. Straniul personaj se numea Giovanni Cesari. Dar imediat iluzia pierea: eroizmul dispărea,

ca să facă loc celui mai umil și mai nerușinat servilizm.

Când Roman păși din gondolă, mustăciosul Cesari se aplecă până la pământ, cum cel mai desăvârșit curtean nu s-ar fi aplecat înaintea Regelui-Soare. Apoi, se ridică și, drapându-și maceferlanul cu intuitiva știință a drapatului, pe care pare că o are fie-care italian, șopti câte-va vorbe ce se strecoară de-a lungul nesfârșitelor sale mustăți, ca se cadă în urechea lui Roman. Acesta răspunse printr-o înclinare din cap.

Salutând ceremonios, Giovani Cesari, trecu înaintea românilor, — „ca să le arăte calea”, căci le făcea onorurile acestui han mizerabil, ce fusese altă dată una palazzo, ca și când i-ar fi primit pe scările de marmoră ale ospelului său...

Roman intră într-o sală lungă și întunecoasă. O lampă păcătoasă, ca aceea, care atârna afară, era prinsă într-un cui, răspândind un obscur — luminat, ce făcea să apară oamenii și lucrurile ca fantasme. Se putea de abia distinge dalele de marmoră, pe care pașii alunecau cu un zgomot sec, asemenea acelui al unui ciocan pe o piatră de mormânt. Cârmiră. Dinaintea lor se vedea o largă scară cu rampa de fier.

Dar era așa de întuneric, încât nu se mai putea distinge dacă treptele erau de marmoră albă sau vânătă. La capătul scărei se deschidea un coridor lung, în care dădeau o sumă de ușe de stejar masiv, numerotate ca la un hotel.

Cezar se opri înaintea uneia din ele.

— Aici zise el în șoptite.

Odaia, spațioasă, frumoasă; tavanul susținut de cornișe aurite, avea încă urme de pictură veche. De-a lungul zidului, alunecau ușoare vine de aur înegrit.

Un pat în dezordine, în care acelaș amestec de bogăție se unea cu probele unei mizerii evidente; o plapomă de mătase albastră,- pe care o mare monogramă colorată făcea pată roșcată în umbră. Câte-va scaune desfundate, din care pe unul se afla o rochie superbă de bal și o manta une sortie de bal,-—lângă pat se afla o elegantă pereche de scarpi albi.

In fund, luminând odaia, o minunată oglindă, în care razele lămpei se reflectau în mii de culori azurii,- lângă oglindă, într-un vas de porțelan, mureau florile pălite ale unui buchet superb.

Subt oglindă se află toaleta, unde strălucea un servici de aur, din care pietrele monogramelor aruncau note clare în penumbră.

In mijlocul odăei se afla masa, — o masă masivă, cu o lampă cu abat-jour ce răspândea lumina tamisată la două tacâmuri, într-un flacon de cristal mai strălucea încă rubinul lichid al vinului.

Sub lumina lămpei, dar cu fața întoarsă în partea opusă intrărei se afla o femee.

Lumina arăta vârful părului încoronat ca de o abureală de raze, ce se furișau pe gâtul ei catifelat.

Umbra, care se lăsa mai deasă, fiind-că ochiul se obișnuise cu razele luminoase desemna sub o ușoară mantie, care împresura talia femeei formele cele mai desăvârșite.

Cesari mirosi cu putere; nările lui dilitate absorbeau emațiunile parfumate. Mustățile enorme tremurară, ca sub titulațiunea unei plăceri intense. Mirosi încă odată, apoi, aplecându-se, șopti:

— E ea.

Roman făcu un pas. La zgomotul produs, ea se întoarse. Lumina lămpei căzu de-a curmezișul pe figura ei palidă.

Dacă ea era în umbră, Roman se afla în plină lumină. Capul lui cărunțit se desemna pe fundul întunecat, ca o camee pe un fond de lavă. Femeea făcu o mișcare înapoi, ca spre a se apara.

Roman scoase un țipăt:

— Lia!

III. ISTRĂVIRE

Roman rămase nemișcat, ca și când fulgerul l-ar fi prins de acel loc. In creerul lui gonit răsuna un singur gând: așa dar era adevărat! Așa dar, nu numai că era o femee, care să-și precupețească trupul, o femee din țara lui și din lumea lui,—dar acea femee era Lia!

Când își reveni în fire, un dezgust, un imens dezgust îl cuprinse, Ce rușine!...

Dar Lia zicea:

— O, nu mă judeca încă! De sigur îți par îngrozitoare, dar dacă ai ști!...

Și plângea. Trupul ei se frângea sub tghiareledurerei, sănu-i se zvârcolea cu atâta oribilă zbuciumare, o așa de văzută sfâșiere o stăpânea, în cât Roman fu mișcat.

Lia! strigă el pentru a doua oară.

Tonul însă nu mai era acelaș. Asprimea de adineaurea se topise într-o îndulcire greu de spus; ertarea începea să covârșească urgia.

— Lia! spuse pentru a treia oară.

Femeia ridică ochii, din care se scurgeau lacrimi cât boabele. Era o așa de desăvârșită căință, o părere de rău așa de imensă, în cât Roman se simți mișcat, până în adâncul sufletului. Lia, femeea pe care visurile lui o îndumnezeiseră aproape, să-i vie în cale în asemenea stare!

Se lăsă să cadă pe un scaun. Cu o mișcare de nespusă umilință, ea își îngropă fruntea la genunchii lui.

— Cât sufăr! murmură.

Cesari asistase, uimit, la această scenă neprevăzută. Toate micile și infamele lui combinații căzuseră baltă. Cercă o mișcare:

— Ma, signor...

Roman nu-l auzi. Nici Lia. In schimb, Ulmu se întoarse, ca și când arhanghelul, l-ar fi înțepat cu sabia de foc. Încet, cu mișcări feline, el înainta către mustăciosul nemernic, ce se tupilase și se făcea cât mai mic:

— Să taci! Taci — și eși!

Italianul nu înțelese, de sigur, jargonul, in care Ulmu își manifestase indignarea, căci, în culmea nemulțămirei el aruncase în fața italianului expresia disprețului său în elegantă limbă a lui Alexandri. Gestul, însă, era de înțeles așa că Giovani Cesari, mustăciosul erou, care făcea să tremure pe toate vânzătoarele de pește și flori numai zbârlindu-și apendicele buzelor, se retrase liniștit, încetișor, salutând de-a îndărătele.

Lia vorbea. Șimțea par-că o nevoie să-și deschidă sufletul, să spue cui-va istoria vieței, care o apăsa atât de protivnic.

Nici nu se știuse că Dan fusese omorât. Parchetul, care era întru cât-va vinovat, fiind-că-l expusese prea ușor, răspândi zvonul că se omorâse într-un acces de spleen. Prietenii și Lia, — altă familie nu i se cunoștea, — confirmară spusele parchetului, căci Heruvim le pusese în vedere ca altminteri va trebui să dezvăluiască tot adevărul care nu era favorabil mortului, de oare-ce se pare că fusese amestecat cu adevărat în banda Robilor nopței.

Dan fu înmormântat cu mari onoruri la cimitirul Eternitatea, iar Lia îi ridică un monument. O femee în doliu venea în fie-care seară și-i împrospăta florile, o femee îmbrăcată ca o maică.

Când se de deschise succesiunea, surprinderea fu mare.

Averea toată a baronului, sau, mai bine zis, a Liei, era sleită. In condicele, pe care ucisul le ținea cu mare îngrijire, se găsi că de mult nu mai figurau veniturile ei. Erau însemnate sume de bani, a căror origină nu era indicată și altele, care se aflau ca debitate la diferiți bancheri.

Când se însumară cheltuelile și veniturile, se găsi că moștenirea datorea mai mult de cât una sută mii lei și că venituri mai nu erau.

Lia cercă să reziste. Din averea rămasă de pe urma lui „Tanty” ea căută să stingă datoriile. In zadar. Făcusă se cerceteze despre familia lui Dan în Bucovina.

Toate în zadar. Familia de Vale nu era cunoscută.

Își încurcă și puțina avere de la,,Tanty” și nu fu in stare să plătească toate datoriile rămase de pe urmalui Dan.

Aci era o parte vagă în povestirea Liei. Printre vorbele ei se strecurau vre o două figuri de barbați, al căror rol nu era tocmai bine hotărât, Mihai Sorescu și Alexandru Sevreanu. Ce căutau oamenii aceștia în viața ei? Ce legături să făceau să intervie? Nu era clar. Lia îi prezenta ca pe doi prieteni buni ai lui Dan, dar unele ezitări, unele reluări de fraze arătau că explicația era prea simplistă.

Din toată averea îi mai rămăsese câte-va zeci de mii de franci. Femeea aceasta numai nervi, obișnuită să privească viața prin prizma plăcerilor, adoratoare a frumuseței ei, doritoare de un cadru demn pentru strălucirea acestei frumuseți, se hotărâ să-și mute locuința la București. Vându tot ce-i mai rămăse și se strămută în Capitală.

Numele bărbatului ei, care înodase legături cu tot ce partidul florianist, — bătrânul fost prim-ministru murise, dar partidul îi purta numele,—avea mai de seamă, îi deschisese porțile saloanelor liberale. Cât-va timp fu regina acestei lumi, în care falșă eleganță căuta să eclipseze pe cea adevărată prin puterea averei.

Farmecul luxului și al petrecerilor zgomotoase era așa de puternic, în cât făcu pe Lia să uite și unde se afla și împrejurările dureroase, care o aduseseră aici. Ochii ei mari păreau magnetizați de strălucirea mătăsurilor a balurilor îndepărtate,- lung și amănunțit îi povesti toate „triumfurile” ei.

Iarăși câte-va părți mari obscure. Din această penumbră reeși de odată capul de aventurier, frumos, energic ca al unui pirat din alte timpuri, al „prințului’’ Albert Grațiani, fiul fostului președinte al Camerei.

Fără să se explice cum „prințul” începu să apară în povestirea Liei, jucând un rol de căpetănie. Numai, din cele povestite de Lia reeșea că Albert Grațiani își cheltuise averea de timpuriu și acum trăia din resturi, cu o lipsă de scrupul remarcabilă, unită cu o ingeniozitate de a găsi noi izvoare de bani.

Averea Liei era pe sfârșite. Ne mai putând continua cu luxul de până acum și nevoind să se „umilească” în fața rivalelor, ea vându tot ce mai avea, desfăcu toate „bijuteriilor” — „Roman știa ce frumoase bijuterii avea” — și plecară în străinătate. Unde? Amândoi, cu o ușurință caracteristică, hotărâră să-și „facă un cuib” în Veneția, despre care Lia citise atâta și pe care nu o văzuse încă.

Veniră dară în orașul dogilor.

Aci petrecură un timp în liniște.

„Albert” cunoștea Veneția,- o iniție în toate frumusețele ei. Vizitară palatele,- în basilica lui San-Marco au rămas ceasuri întregi, în extaz înaintea mozaicurilor.

Lia primise o educație, care-i permitea să guste pe marii maeștri ai picturei. Ba încă vederea acestor capo-d-opere avea un curios efect asupra ei. Era enervată ca și când asupra nervilor ei delicați lucra sunetul unei muzici făcute într-adins, un fel de enervare plăcută, unfel de surexcitare.

Roman stătea ca nimicit. Și unul și altul uitaseră unde se aflau,- Roman asculta ca într-un fel de prostație vocea ei, care-i trezea amintiri duioase din tinerețea lor îmbălsămată.

Veneția, Cesari și Albergo dei Miracoli erau departe; chiar povestirea ei nu o auzia. Numai sunetul vocei îi răsuna în minte, redeșteptând o serie de tablouri amintiri din anii tineri. Lia pe care o auzea, era Lia veselă și zglobie; era fetița, cu care hoinărise pe câmpuri și holde în amurgul tomnatecilor seri, când din spre împurpuratul apus vin cuvintele molcome ale doinei întovărășind scârțâitul carelor încărcate de znopi; era fetița, careul strângea cu atâta patimă la piept sau fata, pe care o urma din ochi, în sprintena haină de uniformă.

Și, pe când Roman trecea în vis vremea trecută, Lia continuă să-i povestească viața ei, în Veneția, cu acea nevoie a naturilor expansive, ce au fost cât-va timp silite să-și închidă impresiile.

După câtâva vreme, de la sosirea lor în Veneția,,,Albert” începuse să hoinărească tot mai mult. Nopțile lipsea și venea în zori de zi cu buzunarele pline de bani, cu ochii aprinși de flacăra punch -urilor. Juca de când soarele apunea până când zorile veneau să facă a păli luminele. După joc, urma masa, care degenera în orgie.

Nu rare ori „Albert” se întoarcea acasă, însoțit de câte-va tipuri și cerea să-i se aducă de mâncare. Atunci nu locuiau în acest otel perdut, ci într-o casă de pe Canal Grande. Cerea numai de cât să li se dea demâncare și Lia era nevoită să asiste la orgii, pentru cari, de altminteri, nu avea cuvinte ca să le înfiereze în destul.

Dar începură să sosească zile de neșansă. Albert venea într-o stare de nervozitate imposibilă,- tot ce le mai rămăsese din averea Liei se strecură ast-fel în câteva săptămâni. Părăsiră locuința lor de pe Canal Grande și se înfundară la „Albergo dei Miracoli”.

„Neșansa”, însă, urmărea pe Prinț. Pierdea într-una; ultimele bijuterii se duseră.

Nu mai avea nimic de vândut sau de amanetat, fără de serviciul de toaletă pe care „Albert” îl păstra pentru reîntoarcere. De când nu mai putea juca, Albert devenise o ființă de o bestialitate respingătoare.

Acum se ivise și Giovanni Cesari, interlopa apariție, care mijlocise vânzările ultimelor ei obiecte. Toaleta aceasta de bal, — ultima ei haină de preț, —trebuia să vie azi italianul să o ia.

Ea observase niște convorbiri misterioase, mișcări din gene. care îi dăduseră felurite presupusuri.

Cesari șoptea diferite lucruri lui Albert, uitându-se la dânsa cu ochii pofticioși ai unui Faun. De mai multe ori chiar Albert îi spusese că e păcat să fi în așa mizerie, când ea avea mijlocul să facă viața ușoară; frumusețea, în țările, acestea obișnuite cu admirația estatica, a produs tot-d-a-una echivalentul ei în bani și nici odată nu s-a considerat aceasta ca o rușine,- iubirea lui va crește cu atât mai mult când ea îi va da cea mai desăvârșită probă de iubire, sacrificându-i ceea ce o lume ipocrită socotea ca cinste...

Roman se sculă în picioare,- realitatea îi venise în minte.

— Infamie! murmură.

Omul acesta avusese gândul să speculeze trupul ei, ultimul obiect pe care vroia să-l vândă! O, mizerabilul.

Se preumblă, dus de mânie. Tâmplele-i zvâcneau cu furie, tot sângele îi năvălise în obrazi.

Lia rămase în picioare, uimită. Izbucnirea lui Roman îi părea naturală, dar exagerată. Ea urmărea din ochimișcările lui, care parcurse odaia în câți-va pași și apoise opri brusc în fața ei.

— Ii mai iubești? o întrebă.

— Pe cine? Zise Lia fără prefăcătorie.

— Pe dânsul, pe „Prințul Grațiani”, rosti Roman sforțându-se.

Lia se gândi, apoi răspunse neted:

— Nu.

Roman respiră.

— E mai bine. Te-aș fi luat și fără voe de aci.

Haide.

Ea ridică ochii:

— Mă iei cu tine?

— Da.

Lia rămase o clipă nehotărâtă. Roman îi urmărea pe față urma gândurilor.

De-odată, hotărându-se, zise:

— Haidem! Viu cu tine.

Roman tresări. Cuvântul acesta îl făcu să-i țâșnească lacrimi din ochii. Cât de mult sperase el să-l audă depe aceste buze! Când îl auzea — și unde!

El zise Liei, ce deschidea niște pachete:

— Nu lua nimic, de cât ceea ce ți-e necesar. Să plecăm cât mai repede.

— Dar eu? zise o voce.

Roman se întoarse.

In prevazul ușei se afla un obraz nou...

— Albert! strigă Lia

Prințul Grațiani se oprii în prag. Pe fața lui smeadă se vedea o luptă între rușinea acțiunei pe care o făcea și imposibilitatea altei eșiri din această situație.

La spatele lui se zărea silueta mustăcioasă a lui Giovanini.

~ Plecați. E simplu. Dar fără mine?

Intră în odaie, închise ușa. Cesari rămase lângă ea pentru ori-ce întâmplare.

Prințul înaintă:

— Domnule, sânt la mine acasă. Ce cauți aici?

Roman se uită în ochii lui:

— Domnule Grațiani, m-ași putea dispensa să-ți răspund.

— De ce? zise cu îndrăzneală „Prințul”.

— Întreabă pe acest mijlocitor, răspunse brusc Ronescu.

Și făcu un pas către Cesari. Acesta văzând că furtuna se va abate asupra sa, deschise ușa cu precauțiune și se strecură afară.

Grațiani continuă:

— Ori-ce vei fi venit să cauți, te rog să-mi părăsești locuința.

Roman surâse.

— O, fi sigur că nu voi sta mult aici. Dar nu voi pleca singur, ci întovărășit de doamna.

Prințul zise:

— Zău? Văd că ești mai expeditiv de cât răposatul Paris și mai îndrăzneț. Vrei să continui chiar când Melau

e acasă. Vei fi bun să lași pe doamna unde se află.

— Nu.

— Te admir. Cine-ți dă dreptul să spui ceea ce spui?

— Lia.

Grațiani se duse până la dânsa și-i luă mâinele.

— Vrei să mă lași?

Ea plecă capul pe piept.

— Vezi, nu răspunde, zise Prințul.

Dar glasul ei murmură încet:

— Vreau să scap de rușine.

Roman interveni.

— Domnule Grațiani, lasă pe Lia în pace. Cu voe sau fără voia ei, voi zmulge-o din mocirla în care se află.

Grațiani făcu câți-va pași către Roman.

— Ia sama, domnule, strigă el amenințător.

Roman, însă, pierduse ori-ce răbdare. Izbucni, la rândul lui, în fraze pe care le găsi gata în memorie, ca citite când-va.

— A negustor de infamii, îndrăznești să vorbești; nu ești mulțumit că am vrut să te iau cu binele și să îndrept răul, pe care-l faci, fără să te sfarm, fiară fără suflet; ai venit în viață acestei femei, ca s-o necinstești, să-i precupețești carnea. Ei bine, în lături! In lături!

Și Roman înaintă, amenințător.

Prințul, fără să se turbure, scoase din buzunar un revolver și, îndreptându-l către rivalul său, spuse:

— Domnule Ronescu, sângele ți s-a suit la cap, fiind-că inima bate prea repede; de faci un pas încă, îți voi țintui-o pentru vecie.

Lia scoase un țipăt, dar înainte ca Grațiani să-și fi putut pune vorba în execuție, arma îi zbură din mână. El scoase un ruget și se întoarse. Liniștit, Ulmu îl aștepta.

Subt formele-i delicate, Prințul ascundea puterea unui atlet. Brațele-i nervoase se încolociră în jurul taliei adversarului său, pe care loviturile combinate ale boxului și savatei nu-l putuseră doborâ. Ulmu, asemenea unei statui de piatră, ce ar fi primit viață, cu fața sângerată și palidă ca și când sufletul ar fi părăsit trupul lui robust, rezistă cu putere mișcărilor atletice ale Prințului.

Lupta celor două trupuri dură abia câte-va clipe; Roman putu să observe fața senină a lui Ulmu, care contrasta cu înfățișarea de damnat a lui Grațiani.

După câte-va sforțări, se auzi un zgomot, ca năruirea unei imense greutăți. Amândouă trupurile se rostogoliră, încolăcindu-se ca șarpele pe trunchiul unui arbore.

Ci Ulmu se desfăcu cu ușurință de brațele lui Grațiani, care respiră cu putere și, punând genunchiul pe pieptul învinsului,—întoarse capul către Roman.

— Lasă-l în pace, răspunse acesta la întrebarea-mută.

Apoi, luând brațul Liei părăsi casa.

Când se găsiră iarăși în hotelul de pe Canal Grande, Lia avu o criză de nervi intensă. Plânse cu atâta amar, în cât Roman nu avu cuvinte s-o liniștească.

O, trecutul! Omul acesta curat îi făcuse cinstea să o iubească. Sufletul lui puternic îi se închinase și ea nemernica, trecuse pe lângă fericire fără să o vadă. Tatăl lui o crescuse, el o făcuse ceea ce era, el o înzestrase — și ea făcuse nenorocirea lui Roman, ea aduse nefericirea în casa bine-făcătorului ei!

Și acum, o regăsea iar! Dar în ce stare! El era tot acelaș, de nu iubitor, cel puțin îndurător și bun, pe când ea atinse cea din urmă treaptă a umilirei.

Roman o liniști cu vorbe molcome. Ce se petrecea într-ânsul? Iubea oare tot cu aceeași ardoare pe Lia, ca înainte? Nu putea spune acest lucru.

Și, totuși o iubea, mai mult încă, poate, dar alt fel. Nu mai era patima de altă-dată. Nu o mai visa, nu o idealiza. Dar în mila, care se amesteca la iubirea lui, se afla sentimentul protector al unui frate mai mare pentru copilul căzut în păcat, al unui tată, care-și pune toată dragostaa pe fruntea copilului scăpat din amenințătoarele talazuri ale vieței, a unei mame, care iubește cu mai multă putere pe fiul nătâng care a fost de atâtea ori între viață și moarte.

Dar, cu cât trecea timpul, cu atât sentimentul acesta se schimba. In a doua seară ei părăsiră Veneția.

Pe bordul vasului, care-i ducea la Triest, se lasase albastra mantie a nopței. Roman se uita la reflexul curios al lunei în apele liniștite ale Adriaticei, când glasul Liei răsună lângă dânsul.

O comoțiune puternică îl zgudui. Visarea aceasta în farmecul nehotărât al Selenei îi reaminti de odată tot trecutul. Vocea „iubitei” de altă dată răsună ca o muzică îndepărtată. Roman de azi se perdea cu încetul în negura trecutului,- Lia care se afla lângă dânsul dispărea de asemeni ca să facă loc curatei fecioare de altădată.

Lia se lipi de dânsul, prinsă și ea de farmecul fără pereche al scânteerei seleniane. Uitase, de asemeni, prezentul. Visa.

Amintirea trecutului, zvâcnirea puternică a pieptului ei bogat lângă pieptul lui, îl amețiră.

Încet, buzele lui Roman se lăsară pe fruntea ei.

Când, însă, o atinseră, se desmetici. Era oare ertarea? Nu, căci nu putuse uita, —încă Cesari era prea aproape, figura de pirat a lui Grațiani era încă în orizontul ochilor lui, pentru ca sărutarea aceasta să fie fost de iubire.

Era, însă, sărutul liniștirei. Intre dezgustul care-l inspirase Lia de astăzi și iubirea Liei de altă dată se ivise complexul sentiment condus din milă și dragoste fiiască. Nu mai era zbuciumat, cum fusese când venire pentru întâia oară pe pământul Veneției; nu era ușor și fericit ca în tinerețea lor de poveste. Era liniștit.

Roman se lăsă să fie legănat de molcoma cadențare a valurilor. Gândea? Nu. Simțea o stranie fericire în liniștea de istrăvire, în care, pentru prima oară de atâtea ani, nu mai auzea tainica voce, ce-i rodea sufletul. Luna se lăsa pe orizont feerica-i splendoare aurea murea de-a curmezișul, făcând ca prora vasului să lase o urmă de spume ce se răsfrângeau albii pe fondul mărei aurit, ca o dantelă azvârlită pe o pânză de aur.

Câte o pasăre, albie în noaptea străvezie, venea cu aripele deschise către vapor, părea că vrea să-l ciocnească de cală, apoi se ridica în curbă și dispărea în partea opusă a vasului, despicând cu aripele ei liliane întunericul, precum un înotător puternic despica cu brațele valurile întunecate de amurg.

Roman simți că trupul Liei freamătă lângă dânsul feeria acestei nopți de poveste o mișca, cu toată conștiința degradărei sale.

IV. SPRE O NOUĂ VIAȚĂ

Pe maluri copacii alergau a lene, ca niște sumbri curieri, ce s-ar strecura în goana negurilor de noapte. Vântul marin aducea un șopot legănător, care era asemenea unei doine șuerate din frunză de un voinic.

O năvală de dorinți nostalgice îi năpădi pe amândoi. Trecutul reânviase cu toată splendoarea amintirilor lui, înfrumusețate de craiul fără seamăn, tinerețea triumfătoare. In ochii lor se iviră diafane perle, care se rostogoliră în taină, precum calicele florilor varsă picăturile de rană întru slăvirea nețărmuritului frumos, ascuns în tăcerea nopței.

Un suflu de vânt luă o șuviță din bălaiul păr al Liei și o aduse aproape de buzele lui Roman. El se cutremură, ca și atunci când, pentru întâia oară, buzele lui întâlniseră cărnoasele buze ale „iubitei”.

Sărutarea aceasta părea o întâmplare, pe care fatalitatea o pusese la cale, ca să aducă ertare între ei, răniți de moarte și despărțiți pe vecie.

Roman tresări. Sărutul pătimaș al Liei se lăsase pe mâna lui înfrigurată în șoptitul îndurerat:

— Iartă-mă!

Și ușoară, ea se lăsă la genunchii lui. Era atâta rugăciune, atâta nesfârșită pocăire, în voce, atât de nețărmurită durere în ochii ei, în cât el fu mișcat până în adâncul sufletului.

O ridică și iarăși îi șopti vorbe alinătoare de molcomă alinare. Nu putea fi cuvânt de ertare între ei; suferise, dar astăzi totul era trecut.

— Atunci? Șopti ea, ridicând spre dânsul ochii ei, frumoșii ochii tulburi și schimbăcioși, în cari gema verzie se afla împresurată de lacrimi, ca un smarald între diamante.

Să aștepte. De ertare nu poate fi vorba și nu e nevoe. Trebue, însă, ca uitarea să aștearnă între ei îndepărtarea morală.

Tăcură. De pe cerul înstelat se desprinse o stea, care se legănă puțin în albastrul spațiului, apoi, urmând o scânteetoare diagonală, se stinse în mare. Și amândorura le veni acelaș gând. Steaua care se stingea astfel, era viața ei trecută, — „steaua lor cea rea”, gândi Lia, — care se nimicea pentru vecie.

Dar suflarea vântului devenea din ce în ce mai rece. Pe bordul vasului se observă oare care mișcare. Inălțimele țărmului istrian se înroșeau de facla dimineței.

Roman se ridică,- Lia, cu o privire îndurerată, cerșea cu atâta resemnare o vorbă bună, în cât el își lipi buzele de stufoasele ei gene și buzele lui simțiră umeda răcoreală a lacrimilor.

Drumnl pentru întoarcere în țără fu o lungă hoinărie.

Ulmu se despărțea într-adins de ei ca să le facă intimitatea mai plăcută și mai desăvârșită, ocupându-se de părțile prozaice ale călătoriei. Orașele Tirolului, în care pe fondul albăstriu al munților se lasă cupa albăstrie a cerului, pe unde râurile prăpăstioase ale înălțimilor se rostogolesc cu zgomot, îi văzură trecând alături, absorbiți în curioasa lor fericire.

Intimitatea le era brăzdată de frigurile trecutului lor comun. Roman era stăpânit de dorul de a i-l cunoaște.

Lia începu să povestească iubirile ei apuse. Figurile estompate odinioară începuseră a se preciza din ce înce mai mult,- unele luminoase, altele întunecate.

Cu cât Lia vorbea, cu atât dorul lui Roman de a pătrunde în tainele ei creștea. Această patimă îl făcea să sufere,- și totuși, suferința îi plăcea. Fie-care vorbă fie-care descoperire nouă îl muncea; simțea cum tâmplele îi zvâcneau și fruntea îi era cuprinsă de jăratec. In răcoroasele peisage ale Tirolului el preumbla bolnăvicioasă dorință, care-l făcea să caute a pătrunde maiadânc, încă în umbrită viață a „iubitei”.

Întrebă, temându-se de răspunsul, pe care-l prevedea și totuși, o putere nestăpânită îl împingea să întrebe mereu.

Curioasa siluetă a lui Sevreanu, cel mai iubit dintre toate aceste păpuși de iubire, i se opri cât-va timp în minte. Ce calități impusese curioasa-i personalitate? Era cel mai puțin cunoscut, cel mai puțin demn să fanatizeze o femee. Și, totuși, în ochii, ochii ei schimbăcioși, pierduți într-o visare, treceau licăriri, de câte ori numele lui îi revenea pe buze.

Un cuvânt îi lumină acest mister. Într-o zi, rătăcind printre stâncile Carpaților, peștera în care se adăpostiseră era amenințată să le nărue. Furtuna dezlănțuită făcea să oscileze un enorm pietroi, care, de s-ar fi prăbușit peste dânșii, i-ar fi omorât. Sevreanu, cu o sforțare uriașă, rostogoli stânca. Iubirea Liei se explica prin satisfacția trupească, pe care puterea extraordinară a lui vSevreanu trebuia să i-o procure.

Și acum, Roman plecă pe o altă urmă, care-l făcu să sufere ca un afurisit. Povestirile despre plăcerile, pe care le împărtășea, amănunțimile în care voia să intre Lia, îl făceau să fie chinuit.

Fie-care sărut al ei din trecut răsuna în conștiința lui, ca o arsură a ferului roș. Și, totuși, o nevoia să vorbească, să vorbească încă.

Și în cadența acestor destăinuiri sfârtecătoare se desfășură panorama celor mai frumoase priveliști ale firei.

Cu încetul intimitarea copilăriei se refăcea. Lia, zburdalnica păsărică, care nu-și putea aținti mult timp atenția asupra unui fapt, părea că uită deja trecutul. Zâmbetele reapărură pe fața ei, ca un rubin pe hainele de doliu.

Mai grea era cu Roman. In goana vertiginoasă a călătoriei, între priveliștele felurite ale paridiziacei naturi, gândul îi fugea cu ușurința râsului. Dar, precum în nopțile dc vară, când ridici ochii spre bolta cerească,

vezi în tot-d-a-una în același loc aceleași stele, Roman, în orele de singurătate regăsea, pe cerul gândului, fixa și chinuitoare obsesie a trecutului.

In nopțile, în care lumea cerului italian strălucea cu splendoarea unui astru incomparabil, Roman visa în auria tăcere și puterea magică a iubirei învinse tot. Oribila obsesie începu să dispară sub farmecul tot mai pătrunzător al intimităței crescânde.

Lia era de o veselie exuberantă. Toate doliurile ei trecute, toate chinurile dispăruseră ca prin farmec. La largul ei, acum ea părea reînviată.

— Să vezi, îi spuse într-o seară purtând mâna peste răcorită lui frunte, trecutul a dispărut pentru vecie. Lia de altă dată nu mai există; de acum înainte voi fi o ființă nouă, iubitoare, supusă și ascultătoare, cum nici tu n-ai visat.

Și farmecul ei a-tot-puternic stăpânea pe toți din jur, Ulmu purta o ură ascunsă femeei aceștia, care nenorocise într-atât pe Roman. Iubirea nemărginită pentru unul se transformase cu încetul în depărtare pentru cel-l-alt. Lia simți ascunsa neprietenie a tovarășului lor și zîmbindu-i luminos se puse în fața întunecatei priviri a lui Ulmu.

Și atâta veselie se desfăcea din viața ei, din surâsul ei, din mișcările ei atrăgătoare, în cât Ulmu se simți învins fără voe. De unde înainte căuta să se izoleze și să fugă de tovărășia lor, acum ei nu făceau o excursie sau o petrecere fără ca puternica lui siluetă să nu se ivească între ei. Roman se arăta prietenos cu Ulmu. Lia schimbă protectoarea prietenie într-o dulce camaraderie.

Totuși, deși liniștea se făcuse în sufletul Liei, o enervare vădită și puternică o stăpânea.

Roman se întrebă: de ce natură era această boală, care îi zguduia nervii?

Lia căută să-și obosească carnea prin osteneli excesive. Carintia și Tirol le ofereau așa de minunate priveliști, în cât era naturală hoinăria lor printre înaltele dome ale munților albaștri, pe luciul albastru al lacurilor muntoase.

In împrejurimile Innsbruckului și ale Zillerthalului ei rămăseseră mult. Roman visase altă-dată să facă această călătorie cu Lia, după ce preotul va fi bine cuvântat însoțirea lor. Acum o făcea în alte condiții și găsea o intimă și amară plăcere să plimbe pe,,iubita” pe înălțimele, pe care visase să intoneze un imn de fericire, pe lacurile pe cari să reciteze faimosul Le lac al lui Lamartine. Dar cu încetul amărăciunea dispăru și poetul care dormita în fundul sufletului acestui contemplativ, se deșteptă.

Ei plecau în revărsatul zorilor. Roman, care cunoștea locurile ca un conducător, făcea itinerarul zilei. Lia, Ulmu și el treceau podul peste prăpăstiosul Inn pe când vântul rece al munților sufla — și începeau escursia.

Satele, prin cari treceau, le atrăgeau atenția prin curățenia minunată. Dar ceea ce izbea, când mai ales făceau comparația cu ai noștri, pe care mizeria îi frângea atâta, era starea țăranilor.

Splendoarea munților părea că are reflex în sufletele locuitorilor. Costumul pitoresc al tirolienilor, pana de vultur care se legăna la pălăria lor ascuțită, mersul lor semeț, cântecele și tradițiile de vitejie, care îi înconjoară, totul le dă o aureolă poetică.

Dar ca și când în fire nu poate fi nimic desăvârșit, între făptuirile acestea renumite în lume prin frumusețea lor, se află în destul număr sărmanele produse ale degenerescenței.

Nenorociții lipsiți de judecată — fex cum fi numesc țaranii în vorbirea lor guturală — sânt mai la fie-ce cămin. Ei stau lângă vatră, într-o nesfârșită contemplare, cu ochii stinși fixând ultimele licăriri ale focului. Ce gând deapănă leneșă lor minte? Cine știe! Vre-o copilărie măreață, albastră ca cerul, limpede ca lacurile lor.

Ei sânt huliți. Țăranii au pentru acești nenorociți un fel de venerație, în care mila se amestecă mult.

De câte ori găseau în cale câte unul, acelaș gând istrăvitor strângea sufletul Liei și al lui Roman. Și pe când tristeța se reflecta vremelnic pe fața ei, tristeți fugară precum nourașii albi pe limpedele apelor de munte, pe dânsul comparația aceasta chinuitoare îl obseda.

Și Roman era un fel de fex moral. După cum nenorociți lipsiți de cumpăna gândirei erau considerați în legenda populară ca aceia, pe cari providența i-a ales pentru a ispăși păcatele părinților și fraților lor, după cum ei sufereau nevinovați, tot ast-fel și Roman par-că ducea ispășirea unor păcate necunoscute.

De ce oarba întâmplare îl făcuse nenorocit? Ce-i lipsea din armonia mediei omenești ca să nu merite fericirea?

Cu cât timpul se scurgea, cu atât Lia se arăta mai supusă și mai iubitoare. Căuta ori și ce ocazie ca să se apropie de dânsul. Atingerea trupului lui îi dădea zguduiri puternice. Era stăpânită, par-că, de o putere superioară, care-i cutremura carnea.

El, de asemenea, era sub stăpânirea acestor înfiorări. Atingerea îi dădea dorinți, cari îi turburau ființa.

Într-o z cu soare de primăvară, Roman și Lia plecară de la Klagenfurt spre nord, către Zollfeld. Erau numai ei doi. Ulmu rămăsese la hotel, spre a pregăti călătoria de reîntoarcere în țară.

Priveliștea era admirabilă, o spărtură între nouri și munți. Legenda și mai frumoasă. Aici se învesteau ducii Carintici. Când noul stăpân venea să fie pomăzuit, —dacă expresia aceasta a vechilor cronicari moldoveni poate fi întrebuințată la ceremonia, ce se petrecea în creerul Alpilor—el se arăta poporului îmbrăcat în elegantul costum al țăranilor, sprijinit pe cârja păstorului carintian și ducând la gât traista ce conținea pâine, brânză și unelte de plugărie; lângă dânsul, în locul șoimului și calului împodobit pentru lupte, mergeau agale un taur negru și un cal de plug.

Pe scaunul ducal se afla un țaran. Noul duce se apropia de rusticul locuitor și primea învestitura prin o palmă, pe care țăranul o dădea.

Această palmă simboliza puterea lui virtuală și dreptul lui la revoltă. După ce noul Domn jură că liberă va fi casa și persoana țăranului, el scotea sabia ducală din teacă și o învârtea în vânt, apoi bea apa adusă din torente în pălăria sa țuguiată. Atunci rusticul investitor se cobora de pe scaun și noul duce se suia la rândul său. In timpul ceremoniei proprietatea numai exista; fie-care lua fân de unde voia și tâlharii chiar aveau dreptul să prade în libertate, dacă nu se împăcau mai din vreme.

Lia contemplă lung piatra „sacrului”, pe care se așeza scaunul ducal: era aceea a unui vechi mormânt roman.

Ea se sui pe piatră. Priveliștea merita, într-adevăr, sa fie văzută.

De jur împrejur un circ de munți se înălțau asemenea zidurilor de apărare a unei cetăți, peste care imensa cupolă albastră a cerului se lăsa. Piatra, sub care dormea pătrată frunte romană, ocupa mijlocul unei cămpii nesfârșite, bizare și sublime, scăldată de soare în raze de aur.

Mai departe, se zăreau urmele unei mlaștine sau a unui lac. Soarele punea reflexe aurii pe apa ce strălucea. Natura aceasta chinuită, pare că bucata de pământ ce apăru, când apele caracterelor cerului se retrăsăseră.

Această lăture se prelungește până la munți, unde pătrunde prin o spărtură uriașă. Pământurile dintre părțile mlăștinoase, sânt acoperite de vegetație lacustră, acoperită de mii de culori felurite, toate întunecoase și totuși deosebite și cari se lămureau perfect pe fondul apelor.

Cu cât soarele se ridica pe orizont, cu atât la fiecare pas punea în lumină o nouă mlaștină sau un nou lăcușor, unde razele lui străluceau fantastic. Era par-că o scenă din poveștile noastre, când soarele în fugă veșnic după sora și iubita sa Lună, lasă să-i cadă pe pământ salba de aur, de argint, de rubine și de diamante spre a îndulci zeitățile pământului.

Un inel de brumă se mișcă alene și apoi se formă pe cercuitul extrem al mlaștinilor. De odată, subt magica atingere a soarelui, el se împurpură de incendiu și deveni străveziu ca un nour zigzagat de fulger.

Roman privi figura Liei, scăldată de raze. Expresia ei, obișnuit așa de placidă și de copilărească, se schimbase. Lia părea transfigurată. Un aer grav, o solemnitate măreață îi înconjura fruntea ca o aureolă. Părea acum vre-o Velleda din legendele galice, care salută soarele stăpânul codrilor seculari.

De odată lacrimi mari începură să curgă de pe fața ei. Ori-ce impresie mai puternică la firea aceasta numai nervi se traducea printr-o abundentă vărsare de lacrimi.

Roman se apropie de dânsa.

— Ce ai? îi șopti el, încet, căci spectacolul era așa de măreț, în cât impunea ca majestatea unei basilici.

— E așa de frumos, răspunse Lia, în cât mă doare par-că.

Apoi sprijini mâna pe umărul lui. Soarele se ridicase. Tonul purpuriu al inelului vaporos se accentua din ce în ce mai puternic, ca și cum orizontul se îmbrăca în hlamyda vechilor regi, spre a-i primi.

Și, dusă de o inspirație supranaturală, Lia vorbi. In fața naturei așa de frumoase, jură că își va schimba viața și că, din acea zi, va fi o femeie nouă.

Cu ochii plini de lacrimi, mișcată ca și când s-ar fi aflat in fața dumnezeirei, ea se uită rugător către Roman.

El rămase mut. Explozia aceasta neașteptată îl tulburase până în adânc, răscolind în suflet și părțile mărețe și părțile îndurerate din trecutul lor comun.

Dar privirea care se ațintea asupra lui era așa de rugătoare, așa de plină de curățenie și de întristare, încât se simți, la rându-i, mișcat până în adâncul sufletului.

Trecând mâna pe după talia fuxibilă a Velledei improvizate, o atrase cu încetul de pe piedestalul ei de marmoră. Ba se lăsă să cadă pe pieptul lui și-i împresură gâtul cu brațele.

Când buzele lui Roman îi atinseră buzele se înfioră toată: era prima lui sărutare de amant, — de soț.

V. CUM UN CUIB DE VULTUR SE POATE PREFACE ÎNTR-UN CULCUȘ DE PORUMBEI

Adâncata era una din moșiile lui Roman; ei se duseră acolo.

Publicațiile de căsătorie se făcuseră în lipsă lor. Cum ajunseră la „moșie” primarul și preotul binecuvântară căsătoria lor.

Roman se simțea fericit, cu un nour mic ce se ridica, din când în când, în mintea lui. Dar amintirea trecutului se făcea tot mai diafană, mai leneșă, mai îndepărtată. Roman trăia o viață nouă.

Adâncata era o moșie întinsă, așezată la limita județelor Covurlui și Tutova. Casa boerească se afla așezată pe marginea unei văi așa de abrupte, în cât locuitorii au creat numele propriu Adâncata din calicativul adânc.

„Curtea” fusese restaurată de către Roman. Dar nu era o casă, ci aproape un castel.

De jur-împrejurul parcului, foarte mare se încingea colanul unui zid de piatră, prin care se vedeau luminile, altă dată astupate de trombloanele mercenarilor sărbi și greci și, mai ales, albanezi, prin cari treceau șușinițele apărătorilor.

Casa era mare, comodă, zidită atât de masiv, încât tunul nu i-ar fi putut-o răsturna. Din vestibulul de jos se ridica până sus o largă scară, care își avea legenda ei.

Bunica lui Roman fusese o frumusețe renumită în vremea ei. De ochii săi se înamorase un vecin puternic, un boer dintre aceia, care puteau să dispută faimoasei case franceze deviza: Roy ne puis, paince ne daigne Rohan suis. Bătrânul Ronescu era mare demnitar al țărei și mai tot timpul și-l petrecea la Curtea din Iași.

Într-o seară primi o știre îngrozitoare. Vecinul îi răpise soția.

El înarmase pe toți slujitorii și arnăuții săi, adunase țăranii, pe care îi și pornise spre Adâncata. Fiul mai mare al bătrânului Ronescu, —din o căsătorie anterioară, — prinzând de veste că vine asupra casei lor, pusese să tragă clopotele, înarm[ pe servitorii lor și postă la meterezuri pe țărani din sat, înarmați în grabă. Dar trădarea își juca rolul. Șeful arnăuților dușmani se înțelesese cu șeful lefegiilor lui Ronescu. Când trupa dușmană se apropie de zidurile Adâncatei, țăranii părăsiră posturile, iar ușile curței fură deschise în lături.

Năvălitorii intrară cu urgie și pătrunseră în casă. In capul scărilor, însă, înconjurat de ultimii servitori credincioși păzea tânărul fecior cinstea casei tatălui său.

Când năvălitorul pătrunse, el slobozi pistolui său ghintuit.

Lovitura ucise un albanez, dar vrăjmașul boer răspunse la rândul lui și fiul căzu de-a curmezișul pragului, acoperind cu trupul intrarea în casa părintească. Năvălitorii pătrunseră înainte, răpiră pe înfricoșata cucoană și o aduseră în triumf la casa stăpânului lor.

Bătrânul Ronescu nu spuse un cuvânt, ci făcuse o lungă cruce și se duse la Domn.

Mihai Vodă Sturdza putea să aibă multe păcate, dar din acest punct de vedere era neînduplecat. Nu admitea sub nici un motiv anarchia. Forțele armate înconjurară pe răpitor în „castelul’’ său.

După un asediu în regulă, de-o săptămână, boerul predete pe frumoasa străbună, care se reîntoarse, ertată-și spășită, la Adâncata. Când sui scara, pe care fusese omorât fiul ei vitreg, plânsul o năpădi cu atâta furie, în cât nu se mai putu stăpâni. Adâncată\a fu părăsită tot timpul cât ea trăi.

Lia puse să i se povestească cu de-amănuntul legenda, care o impresionă foarte mult. Odaia frumoasei răpite era încă în starea, în care o lăsase. Ea vru să o restabilească în toată splendoarea și să locuiască într-ânsa.

— Ca și dânși, spuse ea lui Roman, aplecându-i-se drăgostos pe umăr, am păcătuit. Dar ca și dânsa mă întorc pocăită. Ți-aduci aminte de versurile, pe care le-am citit într-o zi eram în clasa a șeasa?

Le bonheur était la, sur ce mâme rocher

D-ou nous sommes tours deux partis, — pour le

chercher.

Dar, mai norocoasă de cât eroina poetului, m-am întors pe stânca Adâncatei. Și fericirea a fost drăguță; mă aștepta.

Erau, într-adevăr, fericiți. Trecutul fusese uitat. Când revenea în minte, apărea ca un lucru vag și îndepărtat, ale cărui contururi nu se puteau deosebi lămurit.

Lia se puse să înfrumusețeze rustica și războinica locuință a Roneștilor. Casa bătrânească, cam aspră, luă un aspect mai femeesc; cuibul de vultur, cum spuse într-o zi un vecin, devenea un culcuș de porumbei.

Roman crezu că e mai bine să nu apară în lași cât-va timp, până ce se vor fi stins toate șoaptele cu privire la Lia.

Se stabiliră deci, pentru vre-o doi ani, iarnă și vară, la Adâncata. Lia puse să i se aducă mobilele din vechea locuință a copilăriei lor.

Ea refăcu din odăița frumoasei străbune odăița ei de fată, în care petrecuse atât cu Roman, în lungi, nesfârșit de lungi, și alinătoare convorbiri.

Puse, de asemenea, să-i aducă pianul. Dintre toate artele aceea, care e făcută mai mult pentru naturile, ce vibrează prea mult la strigătul patimei, muzica ecea mai răscolitoare de emoții. Când se lăsa amurgul leneș peste vârfurile copacilor goi încă,—primăvara începea să nuanțeze tufele de flori, — Lia se așeza la pian. Nu se putea spune că era artistă; dar cântecele cu lungi acorduri, care zguduiau nervii cu putere, o ispiteau.

Cânta ceasuri întregi; când servitoarea aducea lampa nu rar se vedeau pe marginele pleoapelor ei tremurând lacrimi.

Apoi îi plăceau nesfârșitele preumblări în parc, sprijinită de brațul lui Roman. Liliacul era floarea ei favorită și curioasă coincidență făcuse ca ea să fie și a „frumoasei străbune”, poreclă, cu care răpită era numită în convorbirile lor. Roman îi astupa tot-d-auna gura cu un sărut spunându-i:

— Dacă străbuna a fost frumoasă, nepoata e amețitoare.

Patima florilor de liliac făcuse ca boschetele să fie pline de ele. Lângă odăile, în care se culcau, erau tufe mari. Când se deschideau ferestrele, pentru ca vântul cald al serei să le aducă mirezmele sale, un miros puternic năvălea și făcea o atmosferă aromitoare pentru toată noaptea.

După lunga preumblare prin parc, amorezații se întorceau în culcușul lor. Lia începea să se dezbrace, făcând să apară înaintea ochilor înfrigurați ai lui Roman câte un colțișor de carne, pe care lacomele lui buze se lăsau cu repeziciune.

Aceasta fu la început. Dar mai târziu, cu cât ardoarea trupească creștea la dânsa, ea părea că scade la Roman. Izolată și neiubitoare de citiri sau alte distracții, în singurătatea castelului tot visul și tot cugetul ei se mărginea la așteptarea nopței; fiori o scuturau cu putere, când vre-un gest, vre-o amintire făcea să-i apară înaintea ochilor triumfătoarea evocare a actului lui Eros.

Primăvara în floare creștea furia acestui rut. Mirosul liliacului dădea un fel de amețire necumpătată, o excitare, un zbucium, care se sfârșea prin spazmul renoit, până la istovire, a cărnei.

Lia, în frumusețea păgână a trupului marmorean, era însăși o ispită vie. Îmbrățișarea ei puternică era asemenea unei îmbrățișări de luptă, în care rivalii se strâng piept la piept cu gând de moarte. Straniu! Gestul vieței și acel al morței seamănă ca doi frați gemeni.

Câte-odată, Roman se trezea și vedea pe Lia cu ochii deschiși și strălucitori, uitându-se în spațiu cu o fixitate îngrozitoare.

In timpul zilei Lia nu se gândea de cât să se „facă frumoasă”. Toată grija ei era de a împodobi odăile cu mari buchete, în care liliacul se răsfăța în gloria corolilor sale cruciate. Zilele treceau, iar singurătatea începea să apese din greu asupra Liei. Priveliștea era totuși, frumoasă, de nu ademenitoare.

Casa boerească era situată pe creștea dealului, care -dăduse numele său satului. De alungul acestei creste sinuoase trecea drumul mare, la dreapta căruia șerpuiau nesfârșitele podgorii ale boerului și ale sătenilor. Spre răsare — soare, în vale, se afla satul, compus din căsuțe albe și distanțate între ele prin livezi. In mijlocul satului se ridica șindrilita clădire a primăriei, un pătrat în preajma căruia era Scrânciobul. Când se lăsa noaptea ori-care din căsuțe aprindea câte o lumină, ceea-ce făcea ca fie-care geam să strălucească asemenea unui luceafăr mai mare și mai roșcat. In fund, alt deal păduros.

Intre sat și casă, pe coasta dealului, se înălța biserica satului, a cărei clopotniță semăna cu brațul unui istrăvit, cerșând îndurare de la zeii ertărei. Cruci nesfârșite, jumătate încovoiate, al căror lemn era ros de carii și de umezeala timpului, împrejmuiau locașul sfânt. Peste morminte, natura rodnică puse un covor de iarbă și de flori, ca spre a adăposti cât mai sărbătorește trupurile celor, care au fost.

Câți-va copaci se scuturau trist în vântul serei. In ei se adunau toate păsările împrejurimilor. Seara era un concert așa de dumnezeesc, în cât chiar țăranii, care se întorceau de la muncă, zdrobiți de oboseală, se opreau o clipă în drum.

Ce duioasă era armonia aceasta a înaripaților trubaduri. Părea un cântec de leagăn revărsat de locuitorii văzduhului, în taina auriei înserări, asupra celor ce dormeau somnul veșnic în încăperea mormintelor. Părea că firea, munca supremă, își legăna copiii în ultimul lor somn.

Cu înserarea mai profundă, păsărelele se împrăștiau și liniștea de istrăvire se lăsa pe locașul păcei.

Primăvara își desfășura tot farmecul ei. Din spre Adâncata unde fetele și flăcăii culegeau la o laltă brândușe, în glume și sălțate jocuri, venea un miros intens de îmbălsămată suflare, mirezme de flori și de frunze noi iar exalările pământului se amestecau într-un farmec nedeslușit, dar puternic.

La stânga casei boerești se tupilau, pe un delușor, un șirag de colibe țigănești, — adăpost primitiv scobit în pământ și în care enigmatică ginte își oploșea nostalgia căldurei. Era o viață patriarchală și bizară. Cum se făcea soarele primăverei mai cald, toți dancii, — cu diferite zorzoane în păr sau la chimir, dar goi aproape, se înșirau la soare pe pământul umed și cald. Câinii lor numeroși se așezau lângă stăpâni, cari în beatitudinea, ce soarele, învingătorul soare, le-o trimetea, se întindeau superbi de nuditate și plini de înțelesul firei, cu pleoapele pe jumătate închise, ca spre a urma în lumea dinăuntru visul lor vag și secular.

Lia iubea parcul. Viața naturei părea că o înviorează și pe dânsa. Seva, care se scurgea de-a lungul firelor de iarbă, ca și prin scoarța copacului, părea că pătrunde în vinele ei și-i dă senzație nouă. Cu privirea tulbură a marilor săi ochi verzi,—asemenea, câte odată, frunzișului îndepărtat al codrilor,—urma mișcarea naturei reînviate sub caldă sărutare a zeului Helios. Micile gângănii, microscopicile vietăți, care se munceau din greu să sue povârnișul unui fir, în goană unele după altele, alungarea fluturilor, care se războiau în văzduh pânăsă se împreune, o preocupau cu desăvârșire. Era în fine un rut imens, un miros de sărut sălbatec, — și în el ea se scălda cu deliciu.

Intre cărțile vechi găsise niște note manuscrise. Ce compozitor uitat sau ce amator aruncase, pe hârtie acele zbuciume sufletești, acele note de patimă? Cine știe? Lia le descifrase. La început din distracție, apoi prinsese dragoste de ele.

Era un marș nupțial. O vagă melodie, ca țesută din raze de lună și de mirezme, făcea un preludiu armonios,

un tablou fermecător ce părea că așteaptă pe un zeu înamorat. Melodia se nuanța din ce în ce mai mult. Un fior trecea prin note. E că ea, Psyche sau cum voiți să o numiți, apărea în cadrul magicei firi.

Fraza muzicală se desfășura largă. Intre fire și femee se făcea o așa comunitate de simțiri, un așa schimb de senzații încât ai fi zis că pământul e amantul așteptat.

Încet, însă, tonurile muzicale deveneau mai molcome mai triste. Era o durere vagă, dorinți nostalgice, pofte și așteptări nu tocmai precise, care se deșteptau sub degetele pianistei.

Psyche se plictisea în paradisul acesta, — singură.

Din liniște acordurile izbucneau plină de viață, războinice, cuceritoare. El, Eros, apăruse. Firea, odinioară palidă, suptă, lipsită de viață, saluta cu bucurie pe voinicul ei stăpân, pe frumosul ei Domn. Apoi, muzica se îndulcea, într-o vagă mirare, într-o admirație, ce devenea din ce în ce mai pasionată, mai puternică. Psyche zărise pe Eros.

Frazele se îmbulzeau, sonore, învingătoare, proclamând suprema învingere, unde arma stăpânitoare e sărutul amețitor.

Se desfăcea o atrăgătoare beție, în care Eros, fermecat, uitând soarta ce i-o făcuse destinul, se apropia ca într-un vis, de Psyche.

Acum muzica izbucnea într-o armonie zguduitoare, puternică, amețitoare. Era o deslănțuire de sonorități triumfătoare, ce salutau împreunarea Zeului cu Femeea. Frazele se desfășurau armonios, într-un final încet de o supremă majestate.

In fie-care seară, când apusul se înroșea puternic și lăsa să cadă raze pe ramurile arborilor, — ca un Prometeu uriaș, ce ar stropi cu sângele rănilor sale pământul, pe care l-a rodit, — Lia se așeza la piano.

Capul acesta de păpușă începea să priceapă firea și arta, căci singurătatea o făcuse să le simtă, zguduindu-i cu putere carea și nervii. Senzuală devenea inconștient artistă, căci arta îi da senzația puternică, înfiorătoare, după care alerga.

Lunile treceau. Septembrie sosi. Copacii începură a pierde întunecatul lor verde și a lua culoarea sângerată a aurului și a ruginei. Ramurile triste lăsau să cadă frunzele, cum molcom și încet cad efemerele în unda ce le-a născut, după ce și-au îndeplinit menirea și au luat vieței tot ce puteau lua, — sărutul triumfător.

Când soarele apunea, roșcatele sale raze îmbrăcau în purpură trunchiurile acum goale. Numai plopii, cei veșnic în freamăt, cei veșnic triști, își păstrau haina verzuie.

Dar Lia îi ura de când Roman îi spusese că vechii romani îi numeau copacii nenorociți, fiind-că sclavii fugari erau spânzurați de ramurile lor.

In murmurul lor încontinuu, jalnic ca un bocet de mormânt, ea părea că aude plânsetul atâtor guri, pe care ștreangul atârnat de ramurile lor îl înăbușise.

Roman fu nevoit să plece, chemat la Galați. Acum singurătatea i se păru Liei covârșitoare. Toamna era pe sfârșite. Ploaia cădea în ropote; vântul urla fioros. Casa așezată pe vârful Adâncatei, era ca un obstacul, de care furia lui năprasnică să spărgea. Venea vâjiind ș iurlând, amenințător, din fundul văei îngrite și se izbea cu larmă de castel, spărgându-se cu tropot. Ușile și ferestrele tremurau din țâțâni și podul văjia puternic. Lia se refugia atunci în sala din mijloc unde, de-asupra unui scrin bătrân, se aflau așezate icoanele lăsate de faimoasa bunică. Înaintea aceastui iconostas trebuia să ardă veșnic o candelă.

Într-o seară, Lia, zgribulită lângă sobă, vorbea cu o fată din sat. De odată, în larmă, pe care o făceau vântoasele, se auzi, ca un zgomot nehotărât, încet, dar pătrunzător, o hâșitură asemenea aceleia a lemnului, ce se despică.

— Cuconiță, a troznit icoana, zise fata speriată.

Lia era superstițioasă. „Tanty” crescută în idei religioase, era de un bigotism ascetic, cu tot liberalismul său de femee mult trăită. Ea făcuse din Lia o credincioasă. De altminteri, credința religioasă se armoniza perfect cu felul Liei de a concepe viața. Iubirea trupească se transformase într-un misticism nu tocmai acut, dar destul ca să găsească o voluptate sufletească în rugăciunea șoptită din clar-obscurul bisericilor, din fumul aromitor al tămâiei.

Nu numai credința o stăpânea, însă, ci superstiția chiar. Se sculă repede, luă icoana Maicei-Domnului și o întoarse în toate felurile. Nu se zărea nici o crăpătură.

— N-a troznit icoana, zise fetei.

Fata clătină din cap:

— Cuconiță am auzit.

Lia puse icoana la loc.

— Când îți spui că nu-i nici o urmă!

Dar, nălucire sau realitate, acest incident îi lăsă o adâncă întipărire de tristeță.

VI. VIFOR

Toamna se sfârșea. Omătul începu să cadă de timpuriu, în așa mare cantitate, încât astupă toate drumurile. Erau păreți înalți cât o statură de om, și care străluceau la ivirea soarelui printre nouri.

Viile erau acoperite. Nu se mai zăreau nici gardul nici crama. Când se lăsa întunericul, lupii flămânzi se strângeau în deal.

Urlatul lor răgușit si funebru suna toată noaptea. In jurul curței flămânziii dădeau târcoale. Servitorii povesteau că de multe ori, deschizând ușa, zăreau în întunecime ochii lor fosforescenți și pândaci.

Când luna răsărea în toată splendoarea ei și poleia zăpada, biserica apărea ca o viziune fantastică. Părea vre-o veche bazilică, de prin povești în care avea să se petreacă o scenă mistică.

Vecinii din împrejurimi erau câți-va moșieri bătrâni. Din vremea bătrânului Ronescu, ei erau obișnuiți să se adune la „Curte”, unde să petreacă seara bând filozoficește ceaiuri și cafele și umplând odaia de rotocoalele fumului de tutun.

Într-o sanie cam primitivă, înecați în cergi roșcate și flocoase, cu picioarele prinse în șoșoni de pâslă, vârâți, la rândul lor, într-un așternut de pae, „boerii” se așezau apoi cu cucoanele lor pe pernele cam uzate, după ce se îmbrăcau în șube călduroase de piei de urs, împodobite cu gulere mari de piele de vulpe. Căciuli mari țurcănești, trase cam peste urechi, veneau să se împreune cu gulere, lăsând să se vadă numai ochii, ale căror gene se lipeau deseori de ger, mustățile și barba, de care atârnau țurțuri de gheață.

Cucoanele îmbrăcate și înfășurate în blăni la fel, își îmbodoleau capul cu bașlâcuri și baydere de toată culoarea și de toate dimensiunele.

Odată părechea așezată în sanie, începea o adevărată călătorie. Sania, solid construită, era trasă de doi cai mânați de un vizitiu voinic. Robustele patrupede se așterneau pe drum, trăgând din greu după dânsele sania împovorată și legănată pe toate ridicăturile nămeților. Drumul lua toate fazele unei călătorii pe mare. Sania se ridica, se cobora din greul prăpăstios, după cum corabia se ridică și se apleacă pe creștet de talazuri.

Viforul sufla cu furie și făcea să zboare omătul asemenea nisipului, pe care nisipul îl ridică în pustiile Saharei.

Pe unde fusese vale se așternea câmp neted; vârfurile movilelor dispăreau și egala întindere albă, ce lucea scânteetor, de câte ori soarele își arăta fața printre nouri.

Munții de omăt se strămutau. Viforul îi resfiră cu de-amănuntul, ridicând nouri întregi de o fină și albă pulbere, ce se așternea aiurea, înjghebând un alt noian. O sanie rătăcită într-asemenea zbucium părea o corabie perdută în lupta talazurilor și acoperită de stropii de spumă.

In vale viforul vuia, asemenea unei orge imense, care ar cânta un final majestos. Adâncata, sub stăpânirea lui devenea o câmpie, în care vârtejele albe se ridicau ca niște spectri, ce se caută, se apropie, se luptă, se împreună, pentru un dans infernal. De se rătăcea vre-un animal în această stăpânire uriașă a ernei și a troianurilor, era pe jumătate înghețat, rostogolit de alungul verticalelor nămeți, luat în brațele vre-unui vărtej, în goana vântoaselor și dispărea, acoperit de vre-o nouă movilă albă, asemenea unui mormânt.

Afară de vârtejul a-tot-puternic al viforului nu se auzea alt semn de viață, de cât rar, un croncănit desperat de corb. Zmuls din cuibul lui adăpostit șî asvârlit în lupta vântoaselor, întunecata pasere scotea strigăte guturale, încerca să stăpânească cu aripele sale înoptite furia dezlănțuitelor talazuri de vânt, se simțea învins, bătea din aripi asemenea unui înotător, ce se înecă și cădea grămadă ca un plumb în omătul răscolit.

Când se făcea, foarte rar, liniște pe întinsul acestei ape de noian sclipitor, atunci, de după creasta dealului apărea globul enorm al lunei, roș ca de sânge, fioros și răspândind o lumină purpurată. Liniștea, ce se făcea pe Adâncata, era asemenea curioasei tăceri, ce sa lăsa într-o odae, în care se afla un mort.

Și săniile coteau drumul de-alungul prăpăstiei, pe vremea liniștită sau în viforul puternic. Iarna acelui an fu grea. Omătul mare și viforul sufla într-una.

,,Boerii”, cu pușca la îndemână, zoreau pe vizitiu, care se opintea grozav în hățuri, ca sania să meargă mai repede. Pușca avea două meniri: să-i apere contra lupilor, ce, câte-odată, se repezeau la om, dar, mai ales, contra lui Dănilă.

Dănilă era un hoț, un hoț cu ceva fantastic.

Ascuns în codri, el trăia în scorburi, asemenea bestiilor și jefuia și omora la drumul mare, cu plăcerea nedeslușită a unui primitiv, pe care sângele îi desfăta ca și pe unele animale. El calca casele moșiilor, fura, prăda, viola și tortura, apoi se făcea nevăzut. Apăruse în toamnă. Poterele umblaseră cât-va timp să-l prindă, apoi iarna venise așa de grozavă, încăt oamenii nu mai voiau să bată lanurile și pădurile, în urmărirea acestui primitiv.

Era așa de îngrozitor, încât țăranii îl credeau strigoiul unui om rău, numit Dănilă, — numele adevărat al tâlharului nu se cunoștea. Fapt e că hoțul nu se arătase nici odată ziua.

Popa se hotărâse să curme legenda și ziua superstițioasă care stăpânea Adâncata și împrejurimile. Într-o zi se duse cu vre-o câți-va voinici la mormântul lui Dănilă. Săpară. Sapele, însă, se sfărâmau, căci pământul era înghețat bocnă. După mult chin, sicriul lui Dănilă fu deschis și, într-adevăr, el fu găsit intact. Pentru ca preotul să facă slujba bisericească cuvenită, cadavrul fu sprijinit de zidul bisericei. Lia vedea toate acestea de la fereastra iatacului ei.

Pe fondul alb al bisericei sicriul cu chipul mortului se deosebea puternic. Preotul, sguduit de fiorii frigului, citea agale, pe când țăranii erau îngenunchiați pe covorul alb al omătului.

După îndeplinirea ceremoniei, mormântul fu din nou închis Dănilă, însă, nu încetă să prade și să despoae.

Când „moșierii” se adunau în jurul urei mese, pe care se servea ceaiul sau cafeaua, conversația urma, de o așa banalitate, încât exaspera până la durere. Și, totuși, nu se puteau împiedeca să-i primească,- era tradiția. Bărbații vorbeau despre semănături,- repetau știrile învechite pe care un număr învechit de ziar le aducea, le comentau în chipul cum putea să le comenteze o minte ca a lor, — fumau, beau și plecau la miezul nopței.

Lia, la început, petrecea în societatea aceasta. Pretențiile frumoaselor doamne, cari se credeau citite, fiind-că pomeneau de unele romane publicate în fascicole,- cari se arătau sentimentale, fiind-că știau să repete cu mici inflexiuni de voce alinătoare, ridicule și mișcări melancolice ale ochilor, versuri de un sentimentalism cam banal la cari se ziceau artiste fiindcă unele cântau cu patos și cu zmuncituri de pumn, La Prière d-une vierge la piano, sau aria țiganilor din Trovatore,—o desfătău. Nici ea nu era artistă, dar, cap luminat, își dădea perfect seama de ridicolul acesta.

La dânșii veneau trei părechi cu o cohortă de copii, care de care mai sluți, mai rău învățați și mai pretențioși. Întăiu, era doamna și domnul Vasilică Larov. El părea de origină rus,- tatăl lui din vechilie agonisise câte-va mii de galbeni, cu care își cumpărase moșia. Fiul o mai mărise, de oare-ce luase în căsătorie pe fica unei vecine, pe cucoana Marița.

El era un om lung, înalt, uscățiv. Barba pătrată îi ocupa jumătate din față, în care străluceau, ca doi cărbuni, doi ochi mici și șireți. Veșnic călare, picioarele îi se strâmbaseră după modul caracteristic al bătrânilor ofițeri de cavalerie. Pufâia dintr-o țigaretă de chilimbar, vorbea rar cu „muierile”. In colțuri, însă, când prindea vre-un „bărbat” îi povestea istorii de o desfrânare dezgustătoare.

Cucoana Marița era o femee de vre-o 35 — 40 de ani, îmbrăcată încă cu mii de volane,- era mult pizmuită de cele-l-alte. Se peptăna în vârful capului, punând șirag peste șirag de mici cozi de păr. In vârful acestui stog blond era așezat câte un peptene de os cu încrustări de oțel.

Ea era artista grupului. Vorbea cu ochi duioși de „opera”, ce pentru dânsa se rezuma la Trovatore și Traviata, auzite când era fată mare la Galați. De era rugată de asistență și începea să cânte faimosul Addio, din care nu știa decât fraza întâia, lacrimile o podideau.

— Iată ce vrea să zică să simți, spunea mișcând cu grație o mână grăsuță și cam înegrită de lipsa mănușilor. Am să mor într-o zi de inimă.

Aci își ducea mâna la piept, cum văzuse că făcea artista, ce reprezenta pe Violetta.

Deși Lia îi deschisese casa și-i arăta oare-care deferență, Cucoana Mariță o ura într-ascuns. Până acum ea fusese regină, cam burlească, a acestei lumi; Lia, fărăvoia ei, o pusese pe al doilea plan. Cele-lalte cucoane croiau rochiile după ale lui „Madame Ronescu”,- chipulei de a vorbi și a se prezenta era comentat și imitat, —privilegii, pe cari, până acum, le avusese numai cucoana Marița Larov.

Nu trecu însă mult și ea începu să recâștige terenul perdut. După ce cânta cum știa numai Cucoana Marița ariile ei din Traviata și Trovatore, rugă și pe Lia „să le spue ceva din pian”.

Lia, ostenită de vorbele lor banale, începea bucata ei favorită. Cucoana Marița asculta cât-va timp cu atenție, mișcând capul în cadență și imitând pe masă mișcările degetelor Liei. De la o vreme, însă, capul rămase imobil, iar degetele țeapâne. Nu mai înțelegea. Se uitala cele-’lalte. Aceeași nedumerire se citea în ochii lor. Atunci se aplecă către vecina ei, doamna Chiriachița Urban. Muzică-i asta? Asta-i alandala.

Cucoanele aprobară din cap. Cucoana Marița își recâștiga imperiul.

Doamna Chiriachița Urban era o femee groasă, cu doua rânduri de gușă, care se răsfățau pe „jaboul” ei de „point d-Angleterre”. Obrajii umflați erau sfredeliți de niște ochi rotunzi și spălăciți, peste cari clipeau pleoapele ei groase. Pe vârfui nasului, cam turtit, strălucea proeminența unui neg enorm, ce o făcea să se uite câteodată cruciș.

Domnul Niculiță Urban era tot atât de voluminos ca și consoarta dumnealui. Gâtul său de taur era mâncat de un păr creț și abundent. Când vorbea, vocea îi răsuna ca uruitul trăznetului; el amintea tot-d-auna de participarea lui la „războiul Independenței”. In realitate, colaborarea lui se mărginise la un trafic destul de urmat cu rechizițiile și cu transportul hranei peste Dunăre.

Dar, pe cât era de fioros la vedere, pe atât era de blajin în realitate. Când cucoana Chiriachița spunea, așa, cam apăsat:

— Niculiță dragă, eu socot că trebue să facem cutare lucru, să fi venit Papa să spue contrarul, că era zadarnic.

Al treilea musafir erau un bătrân, pentru care Roman arăta o predilecție fățișă, Gheorghe Negru.

Cu un barbișon ca acele, ce se purtau în vremea Magentei, el se înfășură cu o hupelandă enormă, în care se ascundea trupul cam sfrijit. Pe cap purta o mică pălăriuță rotundă, cu borduri mici, de păslă cenușie. El o așeza ștrengărește pe o ureche, pe când „trăgea cu voluptate” din ciubucul său.

Echipajul nu era mai puțin original ca omul, o trăsură din secolul trecut, pe arcuri înalte, cu loc pentru ca lacheii să se sue la spate și cu o capră, pe care vizitiul se cocoța cu greu. Caii, ca și servitorii, s-ar fi zis că erau contimporanii stăpânului; de aceea pe vremica aceea, cari bântuia, el nu apărea.

Roman vorbea mult cu dânsul. Era ultimul reprezentant al unor timpuri dispărute pentru vecie. Apoi, el cunoscuse, fusese chiar prieten cu bătrânul Ronescu, așa că găsea tot-d-auna de povestit ceva. De altminteri foarte bun causeur, cu o vervă cam meridională, avea veșnic anecdote, în care jucase un rol principal. După spusa lui, el cunoscuse pe toți oamenii însemnați ai Moldovei și le făcuse tuturor îndatoriri.

Norocul său pe lângă femei, după dânsul, de asemenea putea să fie proverbial, dar asupra acestui punct era foarte discret, tăcea cu niște clipiri de gene semnificative.

Cucoana Marița se arăta foarte îndatoritoare pentru Ulmu. Făptura uriașului o impresiona și ea se apleca cu deosebite grații către dânsul.

Dar el se ferea, ca și când ar fi fost ciumată. Aceasta o făcea să-i muște buzele subțiri și să tacă înciudată, câteva minute.

De alt-fel, Ulmu apărea rar între oaspeții Liei. Cu pușca la umăr, îmbrăcat într-o șubă uriașă și încălțat cu botfori ce-i veneau până la șold, el ținea calea codrilor albi. Mai tot-d-a-una era dus la o vânătoare mare.

De se întorcea în vreme ce musafirii erau încă în salon el se scutura de omăt, își atârna pușca în cui și se ducea în sala de mâncare, unde îi se aduceau bucatele, din care se îndestula cu prisosință. Își întindea picioarele la foc și, pe când largile sale încălțăminte fumegau la căldura sobei, el se odihnea, istovit de goana prin vifor.

Începea un vis nehotărât. Codrii erau așa de splendizi sub omătul, ce-i acoperea.

De-alungul aleei care străbătea pădurea lui Ronescu, aproape în linie dreaptă, se întineeau copacii mari, groșică nu-i putea cuprinde unui voinic în brațe, înalți, căpăreau a atinge bolțile cerești. Pe brațele lor de lemn,întinse și cruțiș așezaie în văzduh, altă dată era o comoară de frunze, un freamăt de viață. Acum, triști, întunecați, păreau că și-au desbrăcat fala, asemenea regilor, care își asvârl purpura și coroana, de rămân uimiți oamenii văzând micimea ființei necuprinsă în hlamidă.

Ulmu își amintea poveștile șoptite. Știa că în copacii pădurilor se ascund cosinzene, cari stau în amorțire până când un Făt-Frumos vine să deștepte codru și să zâmbească firei. Pentru spiritul lui, curios amalgam de credinți atavistice, de legende misterioase și de științi pozitive, pădurea în timpul ernei avea o înfățișare fantastică.

Mai ales dacă luna poleia omătul căzut proaspăt, atunci visul lui nehotărât lua proporții. Vântul care vuia de-alungul codrilor, făcea să se frământe crengile rebegite ale copacilor cu jalnice mișcări neregulate. Era un vaer enorm, ca și când miile de Cosinzene ar fi gemut din miile de scorburi ale copacilor centenari.

Subt cerul ca o peruzea, în care stelele străluceau ca lampele aprinse ale dorului, pe cerul mai luciu încă în aerul curățit de orice vapori, luna arunca fâșii de văpae asemenea unei betelii enorme a unei mirese moarte, beteală ce-ar atârna în afară de raclă.

Subt lumina ei omătul lucea puternic, ca și când o zână din poveste ar fi presărat pământul cu pulbere de diamante, ar fi lăsat să cadă din înălțimi fărâmi de mărgăritare fără număr, să facă unui mire așteptat covor demn de pașii săi. Freamătul codrilor era plângerea firei, străbătută, rar, de câte o voce mai domolă, mai dulce. Pe fie-care copac, pe fie-care crestătură a scoarței apăreau mari picături de apă înghețată, ca și cum zâna ascunsă în trunchiu ar fi lăsat să cadă lacrimi din ochii ei luminoși, lacrimi înghețate de aspra suflare a dușmanului Vifor.

Când Ulmu pătrundea în codru, tăcerea nesfârșită îl copleșea. Era imagina cea mai desăvârșită a morței. Cine cunoaște pădurile în lumina soarelui de primăvară și în luciul albiu al lunei lui Ianuarie va putea numai pricepe simțimântul, care-l coprindea. De unde altă dată codrul mișuna de viață și de mișcare, acum de abia, foarte rar câte un corb trecea croncănind.

Mai rar încă îi venea în cale vre-un cârd de căprioare. Elegantele patrupede, cu ochii lor deștepți și limpezi, cu mersul ușor, asemenea pasului de fantomă, nu făceau de cât să mărească feeria acestor locașuri. Păreau zâne fermecate să petreacă, spre ispășirea unui misterios păcat, ani și iar ani în sălbatica lor schimbare. Când se oprea cârdul întreg, cu capul în sus, în lumina argintie, păreau că ascultă dacă din depărtare nu se aud pașii așteptatului domn al codrilor.

Dacă Ulmu nu era așa de poet ca să resimtă toată poezia fermecaților codri, majestatea fără de seamăn a priveliștei îl stăpânea. Era subt puterea ei ca sub o magică mină ascunsă, care se lăsa pe sufletul lui și-i punea raze strălucite în minte, ce-i arătau feerica natură într-o lumină fără seamăn.

Când pătrundea în codri și zăpada scârția sub pași lui greoi, îi veneau în minte atavisticele minuni, poveștile despre o lume de vis; părea că intră în coprinsu domniei lui Alb împărat, când zărea întreagă se făcea liliană subt privirea lui.

In mijlocul codrilor se ridica un deal, despoiat de copaci până la poale. Părea fruntea chelă a unui uriaș. In mijlocul acelui gheb pământesc se înălța până spre nouri mândra siluetă a unui plop. Pe albul pământurilor cari se întrezăreau printre ramuri, ca o pânză scoasă din războiu și acoperită de o neagră rețea, silueta copacului încă verde era o minune. Copacul nenorocit atingea cu adevăr nourii plumburii. Era par-că o trăsătură de unire între cer și pământ, între nourii, codrii văzduhului și copăcișul pădurilor, nourii pământului. Murmurul lui veșnic aducea șoapte din alte lumi, din alte sfere, din înălțimi. Cele întâiu lumine se lăsau pe vârful lui; fulgerul îi înegrise creștetul. Era simbolul revoltei pământești în contra puterei nevăzute, ce în credințele popoarelor stă în mândrul albăstriu ca în singurul castel, în care poate locui o dumnezeire.

Roman venea dese-ori vara și se lăsa la rădăcina lui Ulmu se adăpostea și iarna, la pândă. Aci era locul lui de predilecție, pentru că aci venea vânatul cu prisosință. Când începea să omoare, un fel de amețeală îl stăpânea. Era un dor de a ucide, o nebunie. Omora cu voluptate.

Aci și fu să moară. Pe când aștepta, liniștit, să iasă vânatul, într-o noapte, auzi un grohăit oribil. In dreptul lunei apăru, uriaș, un urs care se îndreptă spre dâusul.

Mai repede ca dorința, Ulmu luă pușca la ochi, — trase. Un zgomot sec. Pușca nu luă foc.

Ulmu simți că labele enormului patruped se încolăcesc pe bustul său, îl prindea un clește puternic. Simțea cum sângele îl fuge spre față, cum inima îi bătea mai neregulat, cum tâmplele îi zâcneau nebunește. Un moment încă și respirația i se tăia cu desăvârșire. Nimic. Nici o armă.

De-odată, cu o furie, pe care suflarea morței o poate da, cu o supremă opintire spre viață, Ulmu își încordă brațele vânjoase și izbi enormul patruped cu șira spinărei și capul de trunchiul secularului plop.

Cleștele de desprinse. La rândul lui, Ulmu se plecă spre urs, căzut grămadă și luându-l, ca pe-o praștieu riașă, îi zdobi craniul de trunchiu.

Un zgomot sec, o țâșnitură de sânge, care înroși zăpada, un grohăit mai puternic de cât cele-l-alte. Ursul murise.

De atunci, în scorbura copacului rămăsese o pată mare, de-asupra căreia Ulmu săpase cu vârful cuțitului o cruce și alăturea un semn curios.

Dar tot de atunci nu mai venise să stea noaptea la rădăcina plopului. I se părea că aude un grohăit în tremurul capacului și că în umbră vede forma unui urs uriaș.

CARO INFIRMA

Matei, XXVI, 41

Totuși, Ulmu nu încetase traiul lui de vânător pătimaș. Mai mult de cât ori când era stăpânit de dorul de a ucide. Numai, nici odată nu se însoțea cu moșierii din împrejurimi, ci colinda singur codrii, sau în tovărășia vre-unui pădurar.

Prin vifor el mergea cu plăcere, chiar dacă gerul făcea să grape ouăle de corb și să troznească stejarii. Mersul prin nămolul de zăpadă îi dădea o viață intensă, ispita de a merge încă. Când, însă, venea acasă și se odihnea lângă sobă, în care pâlpâia palalaia focului, el suferea de frigul, care-i zguduia tot trupul. Spațiul parcurs îl făcea să nu mai simtă rigorile ernei; când se întindea lângă aromeala sobei, atunci tot sângele oriental se răscolea în el. Toate razele, care îi pătrunsese în vine și cari circulau la olaltă cu moleculele sângelui se înfiorau la atingerea de adineauri a frigului.

Ulmu mai era un fenomen pentru locuitorii Adâncatei, ca și pentru oaspeții ei vremelnici. Satele noastre nu sunt subt rigorile unei morale de-o rigiditate prea mare.

In deobște se știu imediat legăturile, pe cari le are cine-va de la „curte” cu vre-o nevastă sau fată, — legături, cari se produc fatal din cauza izolărei neînsuraților, ce de multe ori regretă, din acest punct de vedere, desfătările orașelor.

Roman pretindea că, de când îl cunoștea, el nu-și aducea aminte să fi auzit că prietenul copilăriei lui să fi avut vre-o legătură femeească. Tot d-a-una se arătase de nu dușmănos, cel puțin îndepărtat de ori-ce fustă. Numai pentru Lia făcuse excepție. Dar Lia nu era o femee, era un al doilea Roman, cu care crescuse și se jucase altă-dată. Când, însă, Lia fugi cu baronul de Vale, Ulmu avu un moment de posomorâre. Misogynismul lui părea și mai accentuat, ceea ce făcu pe Roman să găsească încă un prilej de dragoste, văzându-l cât de mult resimțea durerea lui.

De la întoarcerea din Veneția, misogynia i se mai tămăduise. De unde rar vorbea cu o femee, era acum ceasuri la taifas cu Roman și Lia. Nu rare ori sta subt faimosul boschet de liliac, pe când piano cânta anonima bucată de muzică și asculta cu nesațiu. Toată îndepărtata lui moștenire muzicală părea că reînvie și vibrează la acordurile sonore. După cântec, Ulmu rămânea tăcut. Ochii lui, pierduți în zare, păreau că urmăresc vre-o viziune, iar că spiritul caută să prindă sunetele unei muzici nevăzute.

Cucoana Marița Larov, pe care „o curtaseră cei mai de seamă cavaleri din vremea ei”, încercase în zadar să-i atragă atenția. „Oacheșa fată mare”, cum Roman zicea în glumă lui Ulmu, o intrigă Ronescu îl prezentase la toată lumea ca pe o rudă îndepărtată și săracă. Atitudinea enigmatică a lui, reputația misogynismului și, mai ales, făptura lui uriașă, stârniseră curiozitatea cucoanei Marița. De câte-ori se întâmplase ca el să fie în „salon” sau să-l întâlnească pe lanuri, ea căuta să lege vorbă cu el,- îl poftise în mai multe rânduri la dânsa, dar Ulmu nu se dusese nici odată. Cucoana Marița, care se vedea, ca femee, ca muzicantă și ca diplomată, umilită, fu revoltată până în adâncul sufletului și decretă că „Ulmu e un sălbatic, care nu se potrivește decât cu pădurarii și nu e bun decât să împuște epuri și mistreți”.

Cu cât trecea timpul, cu atât se mai răreau vizitele la Adâncata. Reîncepea viața de țară, socotelele, tocmelile, planurile pentru „campania” de vară, cum spunea Larov, care „făcuse războiul Endependenței” și, ca atare, avea obiceiul termenilor războinici.

Vântul șuera ca și ’n trecut, dar nu mai era vântul de iarnă, viforul îngrozitor, ci o suflare mai caldă, mai dulce, care topea zăpada. Numai în fundul Adâncatei mormanele de omăt rămăseseră intacte.

Cu cât revenea, însă, primăvara, cu cât viața relua stăpânirea, cu atât cea de la Adâncata devenea mai tristă. Roman prinse să se plângă de durere de cap. Nu rare-ori el se închidea în odaia lui de lucru. Lianu mai pătrundea acolo; ea căuta să-l îngrijească cât putea mai bine, să-i ușureze boala. Roman citea mult,-Lia atribui durerile de cap perzistentei citiri.

De acum, cărțile fură luate de la îndemâna lui și așezate toate în marea sală de bibliotecă, a cărei ușăf u închisă. Vechea lui boală de inimă, ereditară, se agravă.

Durerile de cap perzistau. Ochii îi erau roșii. Se simțea slab, foarte slab. La început Roman căută să glumească, nu luă singur în serios boala. Dar fu apucat de friguri, cari îl scuturau cu putere,- cearcăne mari îi înconjurau ochii, iar fața se trăsese ca la un ascet.

Forțele-i slăbeau din ce în ce. Cu toate leacurile, pe cari le luase, frigurile nu-l lăsau. Din această cauză puterile i se scurgeau cu desăvârșire.

Ulmu pomeni să fie transportat la Iași, — zic transportat, căci Roman nu mai putea părăsi patul.

Când trăsura fu la scară, cu patru cai înaintași, Ulmu luă în brațe pe Roman, ca pe un copil și-l așeză pe pernele de dinapoi, înfășurându-l ca o blană mare. Lia se așeză lângă dânsul, iar Ulmu se puse în fața lor.

Caii porniră în trap. Din spre holdele pline de apa noianurilor se ridica un fum ușor ca o răsuflare de bolnav, ce se întremează. Pe marginea Adâncatei se afla un copac noduros; aci se adunaseră pasările și un ciripit voios, un salut către soarele, ce se ridica victorios, răsună printre crengile goale încă.

Câți-va țărani le eșiră în drum cu sumanul azvârlit pe umere și cu bățul alb în mână, ei se opriră la marginea lui. Brațul drept, în jurul căruia flutura mâneca largă a cămășei, se ridica automatic și se duse până la frunte. Din vechi-străvechi „boerul” pentru dânșii eraun fel de Domn și înaintea lui stăteau cum se sta în fața Domnitorului la Curțile din Iași și București.

Pe largul din fața viilor se întindea un lan. Boii se opinteau din greu în jug, pământul era umed, humos, copita se înfunda ca într-o pastă; ferul plugului pătrundea adânc și rostogolea felii mari.

Când trăsura apăru pe marginea drumului ce ocolește lanul, toate plugurile se opriră brazda despicată tremură în echilibrul ei nehotărât, iar boii icniră. Toate capetele se descoperiră.

Roman simți că un sentiment nedeslușit îl coprinde. Iubirea și respectul, pe cari îi le arătau acești oameni simpli, îl mișcară. Și, deodată, el care era așa de viteaz în suflet, dar care se simțea așa de istovit, fu cuprins de un gând sinisiru.

Țăranii aceștia se descopereau ca și când ar fi azistat la trecerea unui mort. Oare salutul nu însemna salutul pentru ultimul din stăpânii lor, zărit pentru ultima oară?

Lia văzu diamantele umede pe marginea pleoapei.

— Ți-e mai rău?

Roman răspunse încet:

— Nu.

— Te doare capul?

— Nu, din contra.

— Poate, că ți-e frig, interveni Ulmu, înfășurându-i picioarele cu îngrijire.

Roman, după un moment de ezitare, le spuse gândul sinistru, care-l stăpânea.

Lia râse, pe când ochiul lui Ulmu deveni mai aspru ca ori-când.

— Ce copilărie! zise fermecătoarea aplecându-se spre Roman.

Și îl dojeni.

Drumul se făcea mai bun. Vizitiul chiui și caii luară un mers mai iute. Trăsura alerga acum cu o repeziciune nespusă, îmbujorându-le fețele și dându-le o senzație de plăcere nehotărâtă. Ce emoție putea să nască goana nebună a cailor? Totuși, un curios simțimânt îi stăpânea. Era, probabil, ceea ce simțeau pasările spintecând văzduhul în goană.

Ajuns în vârful, care mărginea în partea apusană Adâncata, trăsura se opri: popasul, unde caii răsuflau.

Roman se întoarse. Adâncată se întindea, păstrând câte-va grămezi înegrite de omăt. Pe vârful dealului opus, mai jos de viile, cari se deosebeau, roș-aurii se înălța casa lor. De unde erau, se vedea coperișul de tinichea roșie. In curte trecea un dulău, — bătrânul lor Osman. Ceva mai încolo, se ridica clopotnița singuratecă a bisericei și, la câți-va pași, biserica însăși.

La poalele dealului se răzlețea satul la unele case geamurile străluceau, atinse curmeziș de razele soarelui.

Roman coprinse întreg tabloul cu o privire. Dar trăsura plecă și, încet, totul dispăru după dealul, ce-l coborau.

Când ajnnseră în Iași, Roman se închise singur. Dar peste câte-va clipe, Ulmu și Lia intrau speriați în odaia lui. Auziseră zgomotul căderei unui trup. Roman zăcea întins pe covor.

Ulmu îl luă în brațe și-l puse în pat. Lia, cu o prezență de spirit uimitoară, îl desfăcu la gât. Se trimise după doctor, care sosi imediat.

Roman fu nevoit să stea în pat. Foarte nervos, aceasta nu făcu de cât să-l enerveze mai mult. Deveni brusc. Vorba-i sacadată de multe ori deveni aspră când vorbea cu Ulmu și chiar cu Lia.

Totuși, amândoi îi arătau o prietenie deosebită, o dragoste în toată puterea cuvântului. Roman suferea de insomnii, stătea ceasuri, cu ochii deschiși și se uita țintă. Cum nu putea îndura un zgomot cât de mic, ei trebuiau să păstreze nemișcarea cea mai absolută. Dar nici nu vrea să fie lăsat singur. Îndată ce Lia părăsea odaia, fața îi lua o expresie de așa mare nemulțumire, în cât ei nu îndrăzneau să iasă de lângă bolnav.

Lia părea încântată de acest rol de paznică. Odaia o împodobise cu tot felul de flori, în cât răspândea acelaș miros amețitor ca la Adâncata. Roman era mulțumit. Respira cu deliciu aerul încărcat de mirezme, dar doctorul opri să se pue flori în odaia lui.

Câte odată starea lui Roman se înbunătățea. Atunci Lia deschidea o carte. De obiceiu era un poet. Roman avea o pasiune pentru Musset,- mai de mult petrecea ceasuri întregi citind și recitind faimoasa Nuit d-Octobre. Acum nu îndrăznea să roage pe Lia să i-o recitească. Dar cum ea luă într-o zi volumul, — el se deschise aproape mașinal la pagina atât de mult meditată.

Ea nu cunoștea bucata. Vocea ei muzicală făcea să vibreze cuvintele, cum răsună armonios notele. Roman o ascultă surprins. Ochii iui se fixară pe ochii ei, apoi îi plecă și tăcu. Dar fu nevoit să-i ridice imediat. Glasul cititoarei se îneca în lacrimi. Mustrările, pe cari poetul le adresează amantei lui, o dureau ca și când ele îi erau adresate. Se revedea pe dânsa părăsind pe iubitul copilăriei, ca să alerge după un necunoscut.

Și ce necunoscut! Omul acela care o fermecase, — par-că ar fi fost povestea vre-unui Făt-frumos, — era un spirit al răului.

Dar nu apucă să sfârșească gândul că o mustrare îi veni în cuget: cum putea să gândească asemenea lucruri despre cel, pe care-l iubise cu atâta patimă?

— Lia, șopti o voce înceată.

Lia tresări. Era așa de departe!

— Lia, continuă Roman. Plângi?

— Nu. Nu plâng.

— Ba plângi. Ți-am văzut ochii în lacrimi.

Ea tăcu.

— Tot n-ai uitat?

Pentru întâia oară de la scena din Carintia, Roman îi vorbea de trecut.

Roman spuse încă:

— Suferi?

— Nu.

— Nu e nevoe să te ascunzi de mine. Cine știe!... Poate e ultima oară, când pot să-ți fac un bine.

Lia se ridică mișcată și-i împresură gâtul cu brațele.

— Ce vorbe urâte!

— Nu, cuminți.

Ți-e mai rău?

— Nu.

— Atunci, de ce vorbești ast-fel?

Roman se sculă într-un cot.

— Vezi, nu pot să-ți spun de ce,- dar am impresia că moartea e în jurul meu.

— Gonește ideia asta, zise Lia cu vioiciune.

— Nu e o ideie. E o presimțire.

— Mincinoasă. Dar spune-mi suferi?

— Nu. Era o răscolire a trecutului de mâna aspră a poetului.

In acest moment Ulmu intră și-și ocupă locul încetișor. Roman tăcu.

Ce curioasă coincidență! Călătoria lui Musset cu Georges Sand avusese loc în Veneția. La Veneția se întâlnise și el cu Lia după îndepărtarea lor. Acum după atâțea ani, același poet venea în viața lor și-i despărțea.

Ulmu se apropia încet de pat. Roman închise ochii ca pentru a-și urma iarăși visul, ca și când s-ar fi temut să nu fie tulburat.

Ulmu, crezând că doarme, se apropie spre Lia și aplecându-se spre dânsa întrebă:

— Doarme?

Ea își retrase cu repeziciune mâna de la pieptul lui Roman, ca și când alăturea i-ar fi fost de foc. Un fior o coprinse.

In neputință de a răspunde, ea clătină capul.

Ulmu se duse încet și se așeză la locul său, la picioarele patului.

Din nou tăcere. Lumânarea, care ardea lângă volumul deschis, sfărâi și se stinse.

VIII. NOPȚI DE ISPITĂ

Odaia, în care Roman zăcea, era situată între alte două. La stânga era un salonaș verde, în care susura o mică fântână, printre erburi marine, puse într-o jardinieră. Zgomotul cristalin al apei făcea o muzică duioasă, de care, însă, bolnavul nu se plângea. Părea ca nedeslușită visare, ce-i ținea ochii mai mult închiși, se potrivea de minune cu zgomotul picăturilor.

La dreapta era biroul lui Roman, — o odăiță mică, în care ardea veșnic o lampă. De-asupra biroului lui o piesă largă, pe care erau totd-a-una azvârlite în dezordine câte-va volume de romancieri și poeți sentimentali, se afla portretul Liei — copilă.

In Iași se rătăcise un pictor francez cu destul talent și destulă experiență. Ronescutatăl, la care francezul apelase, căci se afla în cea mai crudă mizerie, îl primi în casa lui și-l ospăta.

Dar bătrânul era delicat ca un adevărat om de inima,-nu vroi să umilească pe francez — Roman îi și uitase numele — printr-o pomană evidentă; de aceea îi oferi să facă portretul lui, al femeei lui moarte, al lui Roman și al Liei. Francezul se execută. Dintre toți, figura gracilă a copilei îl atrase; începu portretul ei, la care lucră cu furie. Într-adevăr, făcuse din chipul de fetiță un mic cap de operă.

— Ah, ces yeux! spunea sau, mai bine, mormăia francezul cu vocea lui guturală, mișcând furios mustățile albe. Ochii fetei îl necăjiră grozav. Trupul, mâinile— frumoasele și subțirile ei mâini d-archiduchesse — le schițase de la prima ședință, dar la ochi se oprise mai mult, cât fu vorba de schițare, lucrul merse ușor; câte-ve trăsături de creion-și gata. Dar când fu rândul panelului,- fini de rire. Bătrânul zugrăvi ochii, le puse luminile,- dar nu apucă să-i sfârșească, căci îi și șterse. Cu fața injectată, el reîncepu — și iarăși șterte. Două zile un mai vru să pue mâna pe pensule.

A treia zi se puse să lucreze cu furie. In câte-va trăsături de penel, trupul apăru delicat și fin.

Tabloul era desăvârșit, — dar fără ochi. In sfârșit, pictorul se puse să lucreze și ochii, — Ah, ces satanés yeux! Tot nemulțumit, ii lăsă cum îi putuse înjgheba. Tabloul fu pus în salonul din casa Ronescu, de unde Roman, când Lia deveni doamna de Vale, îl așeză deasupra biroului său.

Aci Roman își petrecea serile, privind din când în când tabloul și citind cărțile lui favorite.

Din odaia aceasta, se trecea în un mic salonaș oriental, cu divan jos. Roman inundase acest salon cu flori variate, cari aveau un parfum puternic. Ambele încăperi erau despărțite printr-o portieră de mătase.

Lia, când prima criză se mai potoli și Roman îi lăsă să se mai odihnească, trecea de multe ori în acest salonaș, unde se întindea pe divanurile molatice. Nu rareori ea adormea îmbrăcată. Alte ori deschidea fereastra ce da în grădină și sta ceasuri. Nopțile de Mai eraus trălucite. Chiar sub fereastră se afla un copac, ale cărui ramuri băteau în geam, când vântul le scutura.

Păsărelele, — micile înaripate, cari nu au glasul armonioaselor cântărețe, — veneau grămadă și era o asurzitoare, dar euritmică sfadă.

Lia sta privind înainte cu fixitatea ei bizară.

Se petrecuse un proces întreg în căpul acesta de păpușe. Izolarea forțată, neîndestularea trebuințelor trupului său dornic, atmosfera aromitoare și gândurile, cari o asaltau, îi dau un fel de neliniște, un fel de neastâmpăr. Nopțile siguratice, petrecute sau lângă Roman în veghe, sau la fereastra odăei pline de mirezme, o făceau să se frământe într-una.

Roman era mai bine, dar mai taciturn, mai posomorât decât ori-când. Lia la o laltă cu Ulmu îl vegheau acum mai cu ușurință, pentru că el dormea, sau se prefăcea că doarme mai mult decât altă dată.

Când bolnavul închidea ochii, ei treceau în odaia „turcească” căci din birou li se auzea glasul — și stăteau de vorbă. Lia cea d-întâia chemare sau mișcare mai bruscă a bolnavului, aveau putința să se întoarcă imediat la „postul” lor.

Aici, Lia se așeza la fereastră. Ulmu pe un scaun în cea-l-altă parte a odăiței — și vorbeau. El îi povestea, în felul lui simplist, dar plin de metafore, vânătorile lui, știri de prin oraș. Ea îi spunea câte-va din cele ce mai citise.

Ceasurile treceau repede. Ulmu, care totuși se grăbea tot-d-a-una să se izoleze, cu greu se ducea —putea să aibă nevoe de dânsul, și ar fi mai bine dacă ar veghea, ca să-i vie într-ajutor.

Nu de puține ori zorile îi găseau în odaia „turcească” stând la vorbă. Din când în când Lia se ridica și în vârful picioarelor, se ducea să vadă dacă Roman doarme. Dormea sau nu, bolnavul era tot-d-auna cu ochii închiși. Doctorul venea de două ori pe zi. La cea din urmă vizită, prescrise un nou medicament, un compus arsenical, din care recomanda să se dea numai câte-va picături, la anumite intervale.

Roman începuse să mai câștige forțe. Hrana lui devenise acum mai substanțială. Sprijinit de brațul fui Ulmu, putuse să se scoale și să meargă până la fereastră.

Aerul călduț de primăvară, încărcat de mirezme, îl izbi, când pumnul solid al „oacheșei fete mari” deschise în lături fereastra. Roman respiră cu voluptate umplându-și plămânii, ca și cum s-ar fi reînoit ființa lui. Peste câte-va zile nu va mai fi nevoe să fie vegheat. Erau ultimele nopți în care odaia „turcească” mai găzduia pe Ulmu și pe Lia.

Roman, — după vizita doctorului, — adormi liniștit.

Amândoi se retraseră în salonaș. Fereastra era deschisă și razele seleniane puseră o dungă aurie pe covorul turcesc. Florile îmbălsămau mai puternic de cât oricând, amețitoare ca nici odată.

Lia era nervoasă, mult mai nervoasă de cât fusese până acum. Ochii îi aveau luciri ciudate, obrajii îi erau roșii, vocea-i răsuna scurtă și sacadată.

Cum intră, se puse lângă fereastră.

Gălăgia păsărilor era mai puternică de cât ori când. Crengile se clătinau a lene, făcând să tremure curioase arabescuri pe lumina aurie a odăei.

— Uite, ce frumos e, spuse Lia.

Ulmu se apropie. Ea stătea ast-fel, în cât fu nevoit să se aplece peste umărul ei, ca să poată privi afară. De odată închise ochii. Din toată făptura ei se exală un parfum așa de intens; el avu senzația unei emoții așa de covârșitoare că precipitarea bătăilor inimei îi tăia respirația. El se sprijini cu mâna de perete, urechile îi vâjâiau. Pe când sta ast-fel, simți că un braț molatec se apropie de brațele lui.

Dar vocea înceată a lui Roman se auzi chemându-l ea fu ca vorba ce se desface puterea vrăjei. Ulmu păși repede către bolnav, Lia îl urmă.

Era ceasul când Roman lua doctoria. Ulmu se apropie de masă și turnă câte-va picături într-un păhăruț. Dar gândul îi era aiurea.

Nu se va mai întoarce în salonașul turcesc. Nu. Dar de abia își sfârși gândul și un altul îl năpădi. De ce? Nu e întâia oară că Lia i se părea frumoasă. Fusese tulburat nu atât de trupul ei, cât de florile acelea.

Glasul lui Roman îi întrerupse gândirea.

— Drăguță, îi spunea, mă simt mai bine.

— Bravo, zicea Lia cu vocea sacadată.

Ulmu se întoarse spre dânsa. Obrajii îi erau unul roșiu și altul palid, iar ochii îi străluceau grozav. Roman continuă:

— Peste vre-o două săptămâni mă voiu putea scula, nu-i așa?

— Da, răspunseră ei în cor.

— Și apoi, vom pleca.

— Bine, zise Ulmu.

— Ba nu, zâmbi ușor Roman. Pe tine te las acasă să păzești casa.

O tăcere. Vorbitorul se odihni.

— Armeanul vrea să scadă posesia. Tu vei rămânea și, de nu înțelege, denunță contractul. Vreau să tai pădurea. Vei supraveghea tăerea.

— Bine, zise Ulmu.

Mai bine așa. Nu va mai avea prilej ca să mai fie tulburat ca odinioară.

Roman continuă:

— Ș-apoi, nici nu am nevoe de tine. Acum Lia e lângă mine, zise el, întorcându-se către dânsa.

— Da, răspunse Lia cu acelaș sunet de voce.

— Ne vom face călătoria de nuntă. Ți-aduci amintece plănuiam altă-dată?

— De sigur. O cale lungă.

— Doctorul va fi mulțumit. El pretinde că și tu ai nevoe de mers, de schimbat aerul.

Amândoi obrajii Liei deveniseră purpurii.

— Apoi, când voiu fi întremat, ne vom întoarce. Atunci, să vezi ce frumoase serbări vom da, Lia mea.

Și surâzând, Roman tăcu. Ostenise. Peste câteva clipe închise ochii. Dormea.

La căpătâiul bolnavului, Ulmu visa cu ochii în tavan. La picioarele lui Lia urmărea tremuratul flacărei.

A doua seară, Ulmu se afla în salonușul turcesc. Pe fereastra larg deschisă raza luceafărului venea tremurătoare. Lia ședea tot lângă prichici, aurită de aceste raze. Fața îi era luminată pe jumătate; din penumbră ochii străluceau scânteietor.

— Ai venit? zise Lia cu vocea ei bizară.

— De ce să nu viu?

— Atunci, șezi aici, continuă ea, arătându-i un scăunaș, jos, lângă dânsa.

Ulmu avu un moment de îndoială. Apoi, de odată, se lăsă să cadă. Scaunul trozni.

Trupul parfumat și cald al Liei se frământa lângă dânsul. El simțea un neastâmpăr puternic, care-l făceasă se miște după un dor necunoscut. Ochii îi ardeau. I se părea că tâmplele i se desfac, subt bătaia precipitată a vinelor.

De-odată, mâna Liei i se puse pe obraz. Mâna era rece.

— Ce cald trebue să-ți fie! spuse ea cu glas întrerupt.

Încet, mana se lăsa spre gură. Buzele ii ardeau ca și când un fer aprins i le-ar fi atins.

Senzația de răcoare, pe care i-a aducea, îi făcea o plăcere neînchipuită. Apăsă cu putere gura pe această mână moale ca un vis.

De odată, i se păru că aude un zgomot în birou,dezmeticit, eși din odae.

A doua zi, Ulmu evită să privească în față pe Lia. De altminteri,- Roman nu le îngădui să stea mult în nehotărâre. Gândul de ducă îl muncea.

— Plecăm?

Lia răspunse.

— Da.

— O, am gânduri mari!

Amândoi tăcură.

— După ce mă voiu întrema pe deplin, vom merge amândoi spre părțile nordice! Vrei?

— Vom merge, răspunse ea.

— E un vis de demult să văd coastele mult cântatei Norvegie.

Tăcu. Doctorul, care intră, îl găsi cu mult mai bine. Medicamentul arsenical să-l continue. Atrase încă odată atenția asupra pericolului de nu se va observa cu stricteță doza și eși.

Seara, salonul era luminat slab. Un miros mai îmbătător se revărsa din florile deschise.

Când Ulmu se așeză lângă Lia, i se păru că parfumul lor îl îneacă.

De-abia șezu, și se auzi de jos un cântec, — vre-o fată dornică de sărutare, care-și spunea aleanul stelelor sclipitoare. Era un glas comun, care cânta o arie cunoscută. Dar în aceste clipe cântecul îl tulbură adânc.

Fără veste, Lia se întoarse, așa de brusc, încât trupul ei se alătura de uriașa făptură a lui Ulmu.

El simți căldura ei, zvâcnirile inimei; parfumul, amețitorul parfum ce se exala din părul ei, îl ameți. Cu furia unei bestii o luă în brațe, așa de puternic, în cât Lia își opri cu greu un strigăt de durere. Buzele lui arse se puseră pe buzele ei, pe față, pe păr, pe gât...

Lia tremura; dar înainte ca ea să fi făcut o mișcare el o lipi de sânul lui, murmurând:

— A mea, numai a mea!

Apoi, cu dânsa în brațe, el se înfundă în umbra salonașului, în foșnetul plantelor mișcate de la locul lor. O rază îi descoperi în mersul acesta; cine l-ar fi zărit ducând ast-fel pe Lia, ar fi crezut că vede vre-un primitiv, jumătate bestie, care, în vremea rutului sălbatic, se înfundă în peșteră cu femeia răpită.

IX. CARO FIRMA

Iubirea lor fu o patimă îngrozitoare, cum spunea Lia. Era o împreunare sexuală nesfârșită, în toate colțurile, când ochii lumei le-o îngăduia.

Puterea trupească a uriașului era într-o luptă fără sfârșit, din care Lia eșea zdrobită, dar nu învinsă. Ulmu trăia într-o enervare continuă; virilitatea lui în revoltă nu visa și nu dorea de cât pe Lia. Ori-ce reprezentațiune a lumei înconjurătoare începea să se șteargă sau să devie supărăcioasă, din moment ce nu se lega de dânsa.

Câte-odată, Lia îi spunea în șagă:

~ Îți sânt dragă?

Uimu, fără să răspundă, o privea cu ochii plini de atâta înțeles, în cât ea simțea obrajii purpurându-se.

— Ai face o jertfă pentru mine?

— Spune.

— Ce copil! zicea ea râzând. Nu-ți voiu cere nimic dar vreau să știu cât prețuesc pentru tine.

Ulmu o privi din nou.

— De ți-aș cere, ți-ai tăia o mână?

— De sigur, căci una mi-ar fi îndestul ca să te pot coprinde.

— Și dacă ți-aș cere viața?

— Ți-aș da viața.

Și vorbele, ce se ciocneau ca două tăișuri de sabie, aveau temei adânc, — Lia o înțelegea.

Roman era tot mai bine. Dormea veghiat de o păzitoare pe când Lia și Ulmu se odihneau fie-care în odaia lui.

Dar păreau numai că se despart. Imediat, ce lumea se liniștea, Ulmu eșea din odaia lui și, pășind în vârful degetelor, se îndrepta spre etacul ei. Numai când zorile începeau să deschidă orientul cu o dungă roșie, el se ducea, încet și cu mii de precauțiuni.

Ziua vegheau la o laltă pe Roman.

Roman se scula, făcea câți-va pași, sprijinit de Ulmu, prin grădină. Un trandafir era în floare. Corolele deschise păreau asemenea unor fluturi nemișcați, pe când fluturii ce roiau în juru-i închipuiau flori înaripate. Subt tufișul acesta se afla banca favorită a lui Roman.

El se așeză într-o zi soarele era cald deja și-l învăluia într-o văpae primăvăratecă.

Roman vorbi iarăși de plecare. Omul acesta atât de robust ca spirit, devenise de-o superstiție neasemănată. I se părea că încăperile în cari i se născuse altă-dată nenorocirea, îl cobesc, îi distramă fericirea, fir cu fir. Vroia să plece cât mai repede. Acum, că se întrema, nu avea de cât un gând: călătoria.

Dar afacerile erau încurcate. Ulmu primea scrisori și răspundea, era trimis de Roman la fiecare moment, să vorbească cu vre-un telal, să zorească în tot felul adunarea banilor trebuincioși. Uriașul, însă, se spăimânta la gândul că vor pleca și că Lia îl va părăsi.

Într-o zi, pe când Roman ședea pe banca de subt trandafiri, i se anunță o vizită neașteptată: Petre Heruvim.

Cel care apăru, nu mai era polițistul de altădată, întunecatul dar semețul cercetător. Era un bătrân cam gârbovit, dar senin.

Puțin după căderea guvernului Florianu, el își regulase drepturile la pensie. Acum trăia în căsuța lui aplecat asupra straturiior de flori, pe cari le iubea cu patimă.

Roman nu-și amintea unde îl văzuse, Heruvim i-o spuse.

— A, da, e vreme multă, zise el. Și de acum, ce te faci?

— Voiu trăi liniștit.

— Te lași hotărător de viața de până acum?

— M-am și lăsat.

— Fără părere de rău?

— Fără. In căsuța mea sunt așa de mulțumit să pot citi o carte, iar în grădiniță să-mi pot plivi straturile de flori!

Apoi fostul polițist îi spuse ce-l aducea.

Cât crezuse că hârtiile luate din Camera depuțaților îi puteau servi la ceva, le păstrase. Azi venea să leaducă înapoi lui Roman, arătând împrejurarea, în care i le luase.

Venirea lui Heruvim deșteptă amintirile trecutului, cu o putere de nedescris. Roman retrăi clipele apuse, în cari suferise ca nimeni.

Dar ziua plecărei se apropia. Ulmu care simțea că firea întreagă i se revoltă la gândul că va rămânea fără Lia, avea senzații de furie nebună. Pleca dimineața prin oraș și rătăcea până seara, fără rost, fără noimă. Părea zăpăcit.

Într-o zi, Roman se simți mai bine de cum era de obiceiu. Pe fereastra deschisă, venea o boare atât de caldă și de parfumată, în cât peptul i se ridica de mulțumire.

Lia se afla în dreptul ferestrei, așa că razele soarelui o îmbrăcau într-o haină de o minunăție feerică.

Pe fruntea ei liliană, aurul razelor juca, punând par-că o stemă, în stemă, în care sclipirile arătau locul unde ar fi diamante. In ochi se aprinsese raze așa de orbitoare, încât el o privi cu extaz.

— Lia, zise încet.

Lia întoarse capul.

— Ce e:

— Vino lângă mine.

Lia se supuse; trase un scăunel și se așeză la piciorele lui Roman. Părul ei mătăsos se răspândi pe genunchii lui. Roman își preumblă mâna prin el, netezindu-l cu dezmierdări de copil.

— Ce frumoasă ești! șopti bolnavul.

— Ți se pare.

— Na mi se pare, răutăcioaso. Uite, vezi raza aceasta? A plecat din văzduh să caute un trandafir. l-au găsit, căci s-a lăsat pe buza ta. Și ei i se pare?

— Aceasta e poezie.

— Și crezi tu că poezia nu conține adevăr? Poezia e numai haina de sărbătoare, în care ne îmbrăcăm gândirea. Fondul, cugetul ascuns, e adevărul. Nici o dată nu mi-ai părut mai frumoasă, nici odată fața ta, limpede ca unui copil, nu mi-a părut mai ispititoare de sărut. Nici odată ochii tăi nu mi s-au arătat așa de puțin tulburi, asemenea lacurilor albastre, în cari te poți uita până în fund. Sunt buze, sau ispită vie, ispita pentru care și-ar da odihna de pe cea lume pustnicei mai credincios?

Lia se lăsă dezmierdată.

— Lacomule, zise ea, șezi binișor.

Dar Roman îi cuprinse capul între mâini și sărutând-o:

— Nu.

— Ba da, zâmbi ștergându-și gingaș gura.

— Ba nu.

Și o prinse din nou, ducând capul parfumat spre buze.

In această clipă, ușa se deschise, Ulmu apăru în prevăz.

Când zări pe Roman aplecat asupra Liei îngălbeni așa de puternic, că părea că tot sângele i se scursese din vine și rămăsese asemenea unui cadavru.

El se sprijini de ușă, să nu cadă.

Roman îl zări:

— Intră. Ne-ai prins giugiulindu-se ca doi turturei. Uite, ai speriat pe Lia.

Ulmu eși din casă cu repeziciune, ca și când ar fi pășit peste o viperă.

Ei rătăci prin oraș. Fără voe pașii îl duseră spre Copou, freamătul copacilor seculari, cari îi aminteau pădurile, pe unde vânătoarea îl dusese, acest freamăt în care el auzea tot-dea-una un fel de muzică nedeslușită, ce-l încânta, acum nu-l mai auzi.

Nu gândea. Capul îl simțea ca o greutate, care-l apăsa. Dar fără să gândească, nehotărât, fără să poată preciza, o durere puternică îl frământa. Simțea nevoie să fugă din când în când, era ispitit să muște, să sfarme, să zdrobească.

Merse fără să vadă cine trecea pe lângă dânsul, unde călca, instinctiv, ferea din calea oamenilor și ocolea obstacolele.

Eși pe câmp. Merse când pe iarbă, când prin pulberea drumului, fără să-și dea seamă, fără să se ostenească. Trecu de Pester-și tot mai merse.

Când se dezmetici, începuse să însereze. Stelele apăreau într-o licărie luminoasă, din lupta umbrei cu albastrul zilei. Sufla un vânticel destul de rece. Ulmu, totuși, își scoase pălăria. Simțea că fruntea îi este cuprinsă de broboane mari de sudoare.

El se așeză pe marginea drumului. Picioarele îi spânzurau de-alungul păretelui de la șanț, iar din pădurice se auzea un cântec de pasăre. Își șterse fruntea și răsuflă adânc. Capul îi clocotea, era un vuet în urechi, ca și când un tren ar fi trecut pe lângă dânsul.

Cât stete acolo, nu-și dădu seama. A doua zi, în zori, cărăușii cari vin de prin casele izolate sau satele învecinate, spre târg, îl întâlniră, scoborându-se. Numai era neliniștit. Pășea hotărât, drept, salutând pe cunoscuți.

O copilă-unul din acei nenorociți lăsați pe drumuri cari s-au născut în vre-un tufiș, trăesc nu se știe cum, și dorm nu se știe unde, — îi întinse mâna, cerând pomană.

Ulmu scoase un gologan și-i dete. Însă întovărăși această eleimosină, cu o privire așa de curioasă, încât nenorocita azvârli banul și fugi uitându-se in urmă.

Când se întoarse acasă, o știre tristă îl întâmpină. Roman căzuse din nou la pat. Frigurile deveniseră mai puternice ca ori când.

El delira.

Lia se instalase în odaia lui Roman. Când intră Ulmu bolnavul era în patul său, se liniștise. Fața lui părea palidă și emaciată, pe albul pernelor și roșul mătăsos al plapomei.

Dar el nu văzu de cât vag, ca printr-un văl, toate acestea. Un singur lucru îi pironi atenția, îi cuprinse ochii și sufletul: privirea verzie a Liei îi se pusese în lumini.

Veghiarea lui Roman reîncepu, cu aceleași alternative ca mai înainte. Odaia „turcească” revâzu iarăși imbrățișătile lor puternice și nesățioase. Dar Ulmu numai era același. După sărut se întuneca de-odată și rămânea așa.

Ce ai? îl întreba Lia.

— Nimic, răspundea el invariabil.

Dar fixitatea cruntă a privirei îi dezmințea vorba. Imediat, fără nici o tranziție, el o lua în brațe, și o strângea la piept cu atâta putere, în cât nu rare ori ea scotea un strigăt de durere.

Într-o zi la întrebarea Liei răspunse:

~ Roman e mai bine.

— Ei și?

— Veți pleca?

— De sigur.

— Te voiu pierde iarăși.

— Dar voiu reveni.

— Ce fac, cât vei fi departe?

— Te vei gândi la mine, zise ea râzând.

— Dar tu?

— Eu voiu călători.

— Cu dânsul?

— Cu Roman.

— Da, cu Roman. Și vei fi a lui?

— Dacă îi sunt nevastă!

— Nu vreau să fii a lui! sfârși Ulmu cu o încruntare de sprâncene.

El pronunță aceste vorbe așa de întunecat, așa de apăsat, încât Lia tresări:

— Ia seama!

— La ce?

— La gândul tău.

— O, gândul meu, râse Ulmu în umbră. Desfid șipe Satan să-l știe.

De odată veni la dânsa.

— Uite, am un alt chip.

— Pentru ce?

— Ca să nu mai fii a lui.

— Anume?

— Să fugim.

Lia râse.

— Copile!

Dar Ulmu rămase mirat, ca și când acest hohot încet i-ar fi tulburat mințile.

— De ce râzi?

— De propunerea ta. Să fug eu, ai? Să fugim, e ușor de zis. Dar te-ai gândit la ce-ai spus? Să mergem, unde? Să facem, ce? — Să lăsăm pe Roman bolnav? Și, apoi, eu sunt săracă, tu de asemenea. Sătrăim cu ce?

Ulmu răspunse:

— Din munca mea.

— Răspunsul e frumos. Dar îți închipui tu pe doamna Ronescu, împletind ciorapi sau frigând, pe doi cărbuni ce fumegă, o bucată de carne, masa și dejunul amantului și al ei? Sunt femeea făcută pentru o altă soartă. Mulțumește-te cu ceea, pe care ți-am făcut-o și nu te chinui să chinuești alta.

Și ispititoarea trecu brațul ei, jumătate gol, pe după gâtul lui. Când își descleștă buzele, el murmura cu o voce cu neputință de arătat:

— Și ai să fii iarăși a lui!

X. CRAIUL LUCIFER

In zilele, cari urmară, fu o exasperare a cărnei în revoltă.

Lia era ca o copilă. Din când în când aluneca pe podele, ca și când ar fi ritmat un dans necunoscut, iar razele primăverei o învăluiau în mreajă scânteetoare, într-un nimb de focuri asemenea celor ale petrelor scumpe.

Rare-ori ea umbla încet, ca doborâtă de greutatea unui gând, ca stăpânită de puterea unei ispite.

Vocea ei era acoperită de asprimea fericirei, ca și când incendiul dorinților îi uscau gâtlejul și-i făceau glasul înăbușit. In ochii ei treceau lucirile unui vârtej nebun, ale unor poftiri fără seămăn.

Foarte des se asvârlea asupra lui, îl mușca cu o furie nebună, într-un avânt asemenea acelui al animalelor în timpul fornicației. Ea părea că e sub farmecul unei vechi străbune, care s-a redeșteptat în ea cu tot neînvinsul imperiu al stuprului antic, al puterei trupești ce zguduia pe primitivi când primăvara aprindea incendii ascunse în vine și vertebre.

In aceste momente, Ulmu avea mici gemete, ca și când pofta prea intensă i-ar fi produs o senzație de durere. In ochii lui tulburi părea că trece ceva din animalitatea grosolană, care se frământa în fecundarea neînchipuitului haos. Ochii lui erau injectați în sânge și ca întunecați de o suflare de nebunie. Lia își aducea aminte că asemenea ochi văzuse numai în agonia bătrânului Ronescu.

Paliditatea lui era înspăimântătoare, ca și când ar fi resimțit senzația necunoscută, pe care ar face-o o monstruozitate compusă din toate monstruozitățile, toate bețiile, toate nebuniile amestecate printr-un suflu puternic de luxură.

Câte-odată, avea un râs voios, asemenea unui satir beat. Când se apropia de dânsa spunea fraze fără șir, interjecții sălbatice, stretăiate, ca un muget prelung. Când o privea în aceste clipe, lacrimi, mari cât o boabă de mărgărit lichid, îi apăreau între genele stufoase, și prin bruma aceasta ea lua proporțiile unei ființe mitice, cum erau în orașele frigiane și tiriane bozurile zeilor de frumusețe și plăcere, cărora se aduceau sacrificii omenești.

— Lia!.. Lia... șoptea între spasmurile cărnei exaltate. Lia... te vreau... te vreau...

Ș-apoi rare-ori, când aveau un moment de odihnă, se apropiau înlănțuiți de fereastră. Strălucirea siderală a firmamentului era puternică.

Atunci el luă cuvântul:

— Lia, vezi steaua depărtată?

— Care?

— Acea de colo, ce strălucește așa de sclipitor?

— Da. E luceafărul.

— Se poate. Pentru mine, însă, e altă ceva. E sufletul unui demon, care a fost odată fecioară pe lume. Cum n-a vrut să se lase sărutată, cum mii și mii de oameni au murit de dorul ei, Dumnezeu a pedepsit-o, zic legendele noastre. A transformat pe mândra, ce nu găsea pe nimeni vrednic să—i atingă buzele, în steaua-veghe ca să privească de acolo sus toate săruturile și toate spasmurile nopților amoroase, în veșnicie.

Când sfârși de povestit legenda, rămase cu ochii fixi spre stea. Lia zise:

— Ce te mai uiți așa?

Mă uit la dânsa, pedepsita.

— De ce?

— Mă gândesc cât trebue să sufere.

Ea tresări. De mult observase că devenise un copil la care găseau, aproape, crezare toate basmele de altădată și care nu avea de cât o țintă: să n-o piardă.

El reluă:

— Vezi dunga acea albicioasă, de-alungul cerului?

— Unde?

— Uite colo, zise el, îndreptându-i capul în acea direcție.

Ea se supuse; văzută așa în lumina tremurătoare a nopței, părea atât de frumoasă, în cât el nu se putu opri să o sărute pe umărul golit:

— Flămându-le! zise ea, apărându-se cu glas vesel și grav.

— Veșnic flămând.

— Dar dacă voiu pleca?

Fața lui se încruntă:

— Nu vei pleca.

— De ce?

— Așa. Fiind-că nu vreau eu.

— Dar dacă vrea Roman?

— Roman!... Roman!...

— Ei da. Peste puține zile va trebui să te părăsim. Doctorul spune că nu-i priește de fel și că dacă vrem să se îndrepte va trebui să-l ducem de aici.

Ulmu deveni și mai întunecat.

— Totuși, nu veți pleca.

— Cum?

El tăcu o clipă, apoi reluă:

— Roman nu va mai vroi.

O tăcere. Se auzi freamătul copacilor. Crengile lor se mișcară în fața-le ca niște largi apărători.

El spuse, cu ochii spre cer:

— Vezi dunga albie?

— Da. E calea lactee.

— E calea robilor. Ști tu ce înseamnă? Când unii din ai noștrii erau prea zbuciumați, prea zdrobiți, se răzbunau și apoi luau calea pribegiei, conduși de lumina albicioasă. Ști tu ce sunt acele puncte mici și scânteetoare, ce se străvăd în albul desfășurat de alungul cerului.

— Steluțe.

— Sunt sufletele micilor chinuiți, cari ne luminează calea. Știi tu ce făceau ai mei când găseau în drum atâtea greutăți pentru viața lor?

— Nu, zise Lia, a cărei voce tremura.

— Îți voiu spune eu, răspunse el.

Fața lui avea o tensiune tragică extra-ordinară.

— Iată ce făceau: zdrobeau tot ce li se punea în față, ori-ce împiedica sufletul lor îndurerat să resimtă freamătul plăcerei. Și apoi plecau pe calea robilor, —unde sufletele strălucesc ca niște diamante în pulberea drumului,—să găsească aiurea fericirea.

O tăcere greoaie, se lăsă pe dânșii.

Mii de gânduri le frământa mintea.

De odată, fără nici un cuvânt, el o cuprinse în brațe asemenea unei ființe de prin caverne și năvăli cu dânsa în umbra odăiei.

Vocea tremurătoarea a lui Roman se auzi.

— Lia!

Ei se dezmeticiră ca dintr-un vis. Lia, în picioare îndată, răspunse:

— Vin, iată.

El:

— Nu te duce.

Mă cheamă. Trebue.

— Trebue, râjni el, fără să-și stăpânească zbuciuma-rea vocei. Atunci, haidem.

Intrară. Subt lumina albăstrie, Roman stătea rezemat într-un cot.

— Unde ați fost?

— Dincolo...

— Să te lăsăm să dormi în liniște, sfârși ea fraza.

El surâse.

— Veți scăpa și voi mai de grabă de cât socotiți. Mă simt mai bine. Poimâne plecăm. Dar ce e?

Ulmu zdrobise cu pumnul un vas de cristal și — și sângerase mâna.

Nimic. A atins un vas și l-a spart. Nu-i ști stângăcia? zise Lia.

— Să nu-l ținem de rău azi, când va trebui să-l mângâem că-l lăsăm singur, zise Roman atrăgând-o la dânsul.

— De sigur, răspunse ea, ceva mai mâhnită.

— E frumos afară?

— Admirabil. Luna e mai curată și mai strălucitoarede cât ori-când.

— Luna, prietenă Selena. Știi tu că dacă nu era raza ei dulce, azi nu ași fi putut să te strâng în brațe! sfârși el culcând-o lângă obrazul lui ars de friguri.

Ulmu făcu câți-va pași. Roman îl zări.

— O, nu ne stingherești de loc. De vrei, deschide fereastra să-mi văd prietena cuminte-și dă-mi doctoria zise el zâmbind. E ceasul.

Ulmu, cu ochii injectați, automatic, ca și când nu și-ar da seama de ceea ce făcea, trase storul și deschise geamul.

O caldă suflare de primăvară, cu mii de mirosuri de flori de erburi, năvăli odată cu argintatele raze, cari se puseră pe patul lui Roman și-i mângăiară fața, ca sărutările unei amante.

— Vezi, zise Roman Liei. Iată o iubită, care m-a mângâiat când m-am simțit părăsit. Dar ori cât de dragă mi-ar fi, tot mai dragă îmi ești tu; unde se găsesc buze ca ale tale, calde, moi și parfumate, pe care sărutul e un farmec, ce pătrunde prin vine până la creer, de răscolește lumini orbitoare, plăceri fără perechi?

Și lung, apăsat, Roman își puse buzele pe buzele Liei.

Ulmu urmărise de departe scena. Ochii îi erau fioroși,

asemenea bestiilor întrerupte în mijlocul rutului. Luciri stranii treceau în bolmojita lor lumină, care apărea rar, când genele clipinde o lasau să se întrevadă. Fața, înfiorată de-o navală de sânge, era oribilă, ca unui decapitat, la care viața și-ar fi concentrat toată văpaia în ultimă scânteie.

In mintea lui buimăcită cuvintele sunau deșteptând idei și imagini, de cari asculta inconștient, ca și când creerul lui întunecat nu și-ar fi putut da seamă de rostul lor. Unele, însă, le înțelegea și îl ardeau ca și când ar fi fost de fer înroșit; ele pătrundeau în creerul îndurerat, făceau să zvâcnească tâmplele înfierbântate, să bată arterele până la rupere, să-l sfârtice în piept cu o durere vagă, dar înfiorătoare.

După ce deschise fereastra, el păși către măsuța din fund, unde se aflau doctoriile; mâinile îi tremurau așa de tare în cât paharele, pe cari le atinsese, se ciocniră, iar degetele îi rătăciră pe diferite flacoane, până găsi ceea ce căuta—căci și ochii îi erau întunecați ca de o perdea de flăcări.

Luă flaconul cu doctoria otrăvitoare, turnă apă într-un pahar și începu să numere picăturile, ce se prelingeau de-alungul vârfului de sticlă.

Vocea lui Roman se auzi.

— Frumoasa mea Lia, frumoaso! Vezi, poate nu e potrivit să-ți vorbesc ast-fel, chiar față de dânsul, zise el arătând către Ulmu. Ai dreptate să fii necăjită, dar ce să fac? Nu mă mai pot stăpâni.

— Mincinosule!

— Frumoasa! Uite, ce vorbe urâte spune. Nu mint. Era aproape să mor. Nici acum nu mi-e bine. Și în fața morței, în clipa în care am vâzut că te voiu perde pe vecinicie, mi-am dat numai seamă ce înseamnă această despărțire.

— Nu vorbi așa.

— Ba da. Atunci am înțeles câî de mult, cât de nesfârșit te-am iubit și te iubesc.

O tuse seacă îl întrerupse. Tăcere. Se auzeau numai picăturile cari cliachau în paharul plin de apă.

Apoi, Roman reîncepu.

— Nu-ți poți închipui cât m-a durut starea mea singur la Veneția. Era o sfâșiere fără seamăn, o durere de neînchipuit.

— Roman!

Și Lia — Lia! — se aplecă spre dânsul, punându-i buzele pe buzele aspre de friguri.

Ulmu avu un moment de cumpănă. Din otrăvitorul medicament picuraseră destui stropi,încă vre-o câte-va picături și băutura salvatoare devenea o otravă violentă.

Nu se mai auzi o minută clopotul picăturilor în apa din pahar.

— O, ce frumos sân ai! se desluși în susurul unor sărutări aprinse. Mai aproape, mai aproape.

Tăcere. Din nou se auzi, grăbită, umeda prelingere a otrăveî în paharul cu apă.

Ulmu privea cu ochi nebuni cum picătura albicioasă aluneca de-alungul vârfului de cristal și cădea. Cu o furie nebună dorea să grăbească căderea ritmată, ar fi vrut ca paharul să se umple imediat sau ca fulgerul să-i ardă pe toți. In tăcere, vocea înceată a lui Roman murmură:

— Să fi încă odată a mea!...

Ulmu păși. Când ajunse în bătaia lunei fața-i se arătă așa de spectrală, așa de demonic zbuciumată, în cât Roman spuse:

— Dar ce ai?

El tăcu, apoi:

— Nimic. M-a durut, dar îmi va trece. Bea.

Și întinse paharul. Mâna-i tremura așa de puternic, în cât Lia se sculă și-l luă:

— Sărmanul băiat! murmură ea, nopțile nedormite l-au zdrobit, par-că n-ar fi un uriaș.

Roman luă paharul și bău.

— Nu știu, dar mi se pare, zise el, că are alt gustde cât cel obișnuit.

Mai privi odată pe fereastră:

— O Selene, Selene, prietenă dulce a copilăriei alinătoare a visurilor, alinătoare a durerilor, cât mi-ai fost de dragă! Când voi muri, — m-auzi, păgâno? să-mi mângâi somnul de veci cu de veci frumoasa ta rază, căci tu ești iubirea mea curată.

Lia îl privi. Părea că aiurează. Roman lăsă să-i cadă fruntea pe mătăsoasele perne,-razele îi puseră o lumină albă pe obrazul emaciat ca al unui sfânt. In lumina argintie, surâsul lui flutura asemenea unui bujor minuscul.

Din umbra, în care se afla Ulmu, se auzi ca un suspin înădușit. Lia se uită la Ulmu: fața lui contractată părea de stană.

Un moment de tăcere. Prin fereastra deschisă susurul întunecut al frunzelor, cari se mișcau în umbră subt suflarea vântului de primăvară, năvăli în odae. Din depărtare se auzi un ceasornic, sunând cu glas dogit de aramă.

Ulmu făcu un pas.

— Lia, murmură el, Lia, mă auzi? De ce nu-mirăspunzi?

Dar ea era perdută în vis. Razele lunei se lăsaseră pe fața palidă a lui Roman. El părea o statue de ceară care răsufla încet, încet.

De odată, Roman zise:

— Lia, unde ești?

— Aci, murmură ea.

Roman vorbea prin vis:

— Uite, frumoasa cum vine palidă și senină. Tata îi zâmbește, copilă fermecătoare, care va face fericirea lui Roman. Ea se oprește...

De odată, fața lui luă înfățișarea unui chip de afurisit, pe care durerea îl muncește din putere:

— O, mă doare, mă doare, — mă doare!

Se ridică. Deschise ochii mari și strălucitori:

— Ce mi-ai dat să beau? strigă el către Ulmu. Mă arde, mă arde ca și când focul iadului m-ar rupe înăuntru. Lia, nu mă lăsa!

Azvârli plapoma și sări în odaie, cu părul vâlvoiu, cu ochii tulburi deja de bruma morței. Ea era înebunită:

— Ulmu, aleargă. Chiamă în ajutor. Nu-l vezi?

Ulmu cu ochii fixați nebuni asupra lui Roman, nu

făcu un pas. Roman răcni de odată, ca și când o lumină nouă îi fulgerase mintea:

— Tu, tu m-ai omorât. M-ai otrăvit... De ce?.. Ce ți-am făcut?... Mișelule, ce vreai de la mine?

Ulmu era de piatră. Lia striga nebunită:

— Ajutor!

Clopotul răsună în tăcerea nopței. Dar nu se auzi o mișcare. Părea că un farmec stăpânește firea.

Roman căzu pe pat, zbuciumându-se:

— Nu... Nu vreau să mor... Nu mă lăsați!. Ce ți-am făcut?... Ce vrei?... Mă doare..

Lin suspin puternic, o ultimă sforțare de viață.

Lia eși din odae strigând ca o nebună:

Roman moare! Ajutor! Ajutor!

Un om apăru în prag. Era Aralym, care găsise toate ușile deschise; el auzise chemarea din stradă, pe unde trecea.

Ulmu făcu un pas către Roman. Ochii lui sticloși avea o fixitate nebună. Se aplecă să-i sărute mâinile:

— Roman!... Stăpâne!... Roman!...

Aralym se apropie de pat și-i puse mâna în dreptul inimei lui Ronescu.

— E mort, zise el.

Ulmu se înfioră din tălpi, apoi, izbindu-se cu pumnul în piept așa de tare, încât sângele îi năpădi pe gură, strigă:

Eu l-am omorât, eu, pe care m-a hrănit și m-a scăpat de moarte, fiind-că între noi s-a ivit un demon... Acum, mă cheamă tata...

Vocea îi se stinse și rămase nemișcat. Apoi, deodată căzu în genunchi,- se târâ până la mort, îl sărută pe mână și pe obraz și eși ca o furtună. Aralym auzi cât-va timp pașii, apoi, ei se perdură în stradă.

Acum era singur cu trupul neînsuflețit. Lumânarea pâlpâia. Trecură clipe de tăcere greoae, până ce un doctor intră cu Lia și urmat de servitori. Doctorul, obișnuit cu asemenea îndeletniciri funebre, constată moartea, pe care o atribui boalei de inimă a lui Roman, pe când Lia plângea zdrobitor. In urmă eșiră cu toții, iar Aralym rămase iarăși singur cu mortul, la capul căruia ardea lumânarea.

Liniște desăvârșită. Dar vizionarul văzu ce avea să fie.

Lia plângea și jelea puternic. Lângă trupul, expus în salon și înconjurat de lumânări aprinse și plante exotice,

ea se așeză cu o așa de puternică prostrație, încât străinii se temeau să nu nebunească.

Ulmu dispăruse. Se zicea că durerea perderei lui Roman îl zdrobise atâta, încât își pusese capăt vieței.

Zilele trecură, apoi lunile și anii. Lia, moștenitoare universală a averei Ronescu, începu să fie curtată. In primul rând al curtezanilor ei se afla Prințul Albert Grațiani, pocăit și cumințit. La sfârșitul anului al doilea Lia se căsători cu dânsul. Plecară la Paris, unde statură câte-va luni.

Apoi se întoarseră la Iași. „Frumosul” Grațiani era palid — plumburiu, se cobora cu greutate din vagon. La eșirea din gară, cine-va murmură:

— Sărmanul Grațiani! E pe urmele lui Ronescu.

Lia își deschise din nou casa. Primirile sale de

Mercuri fură renumite, ca și frumusețea cailor de la trăsura sa, trăia ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, în marea inconștiență a sufletului ei schimbăror.

Într-o zi, pe când se cobora înaintea unei magazii, un sărac se apropie de dânsa.

Era un om, curiosul biped, care îi veni înainte, încovoiat și sprijinindu-și mersul în băț de lemn așchiat? Nu se știa.

Mâna, însă, cu care întindea trecătorilor o pălărie unsuroasă, mâna zbârcită și neagră, părea a unei ființe omenești.

Lia îi zvârli un gologan. Sărmanul ridică fața mormăind un:

— Bogdaproste!

In această clipă, când privirea ei întâlni pe a nenorocitului, Lia făcu o mișcare. Din negurile trecutului, cari deveneau din ce în ce mai dese, îi se desluși o figură, ce semăna cu a acestui milog. Pe buze îi se opri un nume. Dar cerșetorul aproape orb își continuă drumul, cercând cu vârful bățului marginea trotuarului.

Ea se urcă visătoare în trăsură, fără a mai intra în magazie.

In acest moment, lumânarea, ce ardea la capul lui Roman pârâi. Aralym continuă să vadă.

Toamna era târzie. Copacii scuturau largile foi veștede, ce cădeau a lene, cu o eleganță supremă. Se întuneca.

Trăsura trecu în galopul cailor, un om îi făcu semn să se oprească. Era prințul. El se sui cu greu și se așeză pe pernele moi.

Pe trotuar, o grămadă de lume. O femeie, care purta rasă, trecea urmată de câți-va copii. Ba murmura vorbe neînțelese, din cari se auzea rar cuvântul:,,Dan, Dan al meu”.

Prințul se întoarse cu greutate, cercă să spue un cuvânt, dar limba i se împletici în gură. Sforțarea să vorbească făcu să țâșnească lacrimi din ochii săi, cercuiți adânc de un vânăt sinistru.

Lia se aplecă spre dânsul. In penumbra nopței el apăru ca un cadavru încă plin de-o viață, ce se stingea cu încetul, pe când ea era o zeitate de frumusețe înfiorătoare.

Aralym se apropie de fereastră. Pe trotuare erau mari dungi aurii — fășii de lumină. Ferestrele caselor scânteiau.

Pe cer, stelele licăreau ca niște candele de mormânt, suflate de vânt. Brâul alb ceresc strălucea în noapte. Lui Aralym îi se păru că vede în el fluturarea a mii, a milioane de lințolii, cari trec într-un nesfârșit vârtej; Împărați, Regi, Domni, Patriarhi, episcopi, învățați, războinici, poeți, bogătași, nenorociți, omorători, sfinți, copii, femei pierdute, mame zdrobite, amante disperate, soții fericite—toți și toate mergând pe calea robilor, în neștiința drumurilor lumei și mânați de durere.

Luminile, cari ardeau în cavitățile craniului lor scheletic, erau steluțele, ce tremurau în noianul albiu.

Zgomot in umbră: un preot se apropiase de Roman și-i punea o cruce pe piept. Luna, a cărei enorm disc roșcat se arată ca o față de demon, se lăsă peste orașul adormit, pe când Lucifer tremura în înălțimi.