Suflete obosite

I

In fiecare zi, Alexe Villara Comnean, deschidea fereastra, respira boarea dimineței, apoi privind în toate părțile peste infinitul boltei cerești, gândea: și azi e tot ca eri... Aceleași fenomene natura le repetă de mii de ani, ne supune ca niște robi să-i tragem jugul: viața. Azi, ca `ntotdeauna o să plouă, o să ningă, o să fie soare, căldură, frig... Azi, aceeași arbori își tremură foile în vânt, aceleași jocuri de colori în natură, aceleași strigăte de mizerie, de viață chinuită, fericiri de o clipă, plânsete, râsete, strigăte de bucurie, umilinți..., și mereu.. mereu aceleași fenomene...

Din toate nu mi-i drag decât colțul acesta în care au trăit, respirat atâtea generații... In fiecare lucru văd mâna unui strămoș, simț cum trăesc în mine și eu în ei...

Aceleași fenomene se repetă, aceeași viață, aceleași colori în natură... aceleași raționamente....

Ideea aceasta, îl urmărea vecinic pe Alexe Comnean, îl impedica să scrie, să se trezească din lâncezeală în care trăia de ani... Ii plăcea mai bine să-și perindeze în minte faptele eroice, istorice, legendare ale strămoșilor, decât să iasă la lupta vieței.

In fiecare colț știa cine șezuse, ce vorbă rostise când a murit; prin ce fapte se distinsese.

„Da, iei, numai iei mă interesează și colțurile casei noastre. Mi se pare că ochii lor mă urmăresc la fiecare pas, aud vorbele lor în glasul meu, în raționamente, în privire, în mers, în toată făptura. Cine poate să creadă că dacă m`ași lipsi de locul acesta, aș muri de întristare; n`aș mai putea gândi..? Locul acesta cu grădina mare, copaci uriași, mă țin pe mine: toți trăesc în copaci, în frunze, în toate plantele de aici...

Dar cum văd, șirul ideilor nu se schimbă de loc, repetiția aceasta îmi face rău, mă indispune ca o muzică veche, nesuferită. De ani, în fiecare dimineață, se repetă aceleași fenomene ochilor, aceleași idei îmi trec prin creer.

Uniformitatea fenomenilor, de sigur, îmi trezesc aceleași senzații...

Să vedem, să cerc să schimb seria ideilor.”

Alexe Comnean, se întoarse cu fața dela fereastră, privi drept în fundul odăiei, citi:

— O, Akastistos imnos!

La început abia putu desluși cuvintele grecești scrise pe o icoană mare, reprezentând o Mater Dolorosă: apropiindu-se, citi restul:

— Tes oeotoku kai aeipartenou Marias

Abia citi restul cuvintelor, văzu înaintea lui imaginea unei femei tinere, înaltă, bine făcută, încadrată de un păr negru, lins și adus la tâmple.

Și asta mă chinueește, gândi Alexe. E destul să citesc ceva din vre-o carte, să văd un tablou, o scrisoare de altă-dată, o simplă mobilă din vre-un ungher al casei ca să-mi turbure toți nervii, să-mi reamintească scene întregi din timpurile istorice....

Din nou cuvintele citite în colțul icoanei îi venire în minte:

— O, Akatistos!

De astă-dată văzu bine lângă fereastră aceeași imagine de femeie tânără, cu trăsături delicate, privirea severă și dreaptă. Văzu cum uda degetul în gură, auzi fâșiitul foilor de carte, șoapte, buzele se mișcau, o privire blândă îndreptată către el.

„Da este ea... Smaranda Comnean, așa cum e făcută în pastelul din sala portretelor...

Și aceleași fenomene se repetă... mă plictisesc.”

Alexe Comnean se întinse pe o canapea veche de lângă fereastră, cercă să-și adoarmă gândurile. Închise ochii, dar amintirile îl năpădeau...

Aici, l-am văzut întâia oară, când am început să vorbesc. Umblam în picioare, aveam o rochie de mătase albastră cu un guler de broderii florentine, dam fuga în brațele lui, să mă sărute. Cineva cânta:

C`est toi l`ange gardien Dont m`a parlé ma mère...

Sunete de piano, clapele se mișcau sub degetele albe și frumonse ale mamei apoi surâse, îmi întinse brațele, mă cuprinse, cântând pe același melancolic

C`est toi l`ange gardien Dont m`a parlé ma mère...

Cuvintele liturgice de atunci, sunetele triste ale pianului, figura tatălui, a mamei, i se reînoiră cu o putere de neînchipuit.

Alexe Villara Comnean, reintrat după câți-va ani în vechia locuință, găsise totul în aceeași nemișcare.

Nimeni nu atinsese o mobilă, nimeni nu turbura pacea păeanjenilor, ce împânziseră colțurile odăilor părăsite.

Tăcerea și misteriositatea în care înota casa veche strămoșească, cu obloanele verzi, închise, pe alocurea, mâncate de ploi și de cari, deștepta acea melancolie, pioasă, sfântă, ce ne trezește vederea unui templu măreț, plin de legende, căzut în ruine...

„Și cum mă simț prăpădit, fără de vlagă... Atâtea generațiuni, cari s`au succedat, `și au istovit puterile lucrând tot ceea ce văd în bibliotecă. Atâția oameni, sânge din sângele meu, au respirat aceleași aer, au stat pe aceeași canapea, au vorbit, au râs, au pus la cale interesele țarei; s`au războit la vremuri grele..., și din toți, și din toate n`au mai rămas decât ruine, amintiri dureroase...

Câți n`au privit dela aceeași fereastră, câți nu s`au iubit aici... Sub farmecul trecutului glorios, trăesc singur în casa asta. Mi se pare că la fiecare moment, es pe rând din tablouri, defilează pe dinaintea mea, își spun faptele și reintră iarăși în aceeași misteriositate...

Ochi lor ascunși îmi scrutează toate mișcările, îmi turbură pacea sufletului. Ideile lor mă urmăresc la fiecare gândire, ca și cum întreaga mea făptură ar avea raze invizibile, prin care primește idei de la acei, cari nu mai sânt... Este destul să fac o mișcare, să văd un obiect, ca să mi se trezească toate faptele cât de mici, petrecute împrejurul acelui lucru...”

Comnean, își opri respirația, cercând că dea o nouă direcție gândurilor. Imposibil. Vederea acelorași obiecte, reînvia o serie întreaga de scene și amintiri de care îi era cu neputință să se despartă.

Odată reintrat în vârtejul senzațiunilor de odinioară, trecutul era stăpân peste toată a lui făptură. Încetul cu încetul memoria obosea. Alexe cerca să se gândească la evenimentele presente ale vieței. Dar faptul că rămăsese singur dintr`o generație întreabă, ideea că moștenește calitățile și defectele unui întreg neam, îl făcea să caute în biografiile din albumurile familiei, în scrierile lăsate de ei, tot ce se raporta la studiul caracterului lor.

Dar cum puterea de asociație era peste măsură de accelerată, vibrațiile în celulele creerului se produceau cu o iuțeală aproape anormală, se pomenea că rămâne în totdeauna slăbit, fără de voință, când cerca să compare unele fapte ale membrilor dintr`un secol, cu cei din secolul următor. Faptele mici, familiale, cari n`aveau nici-o importanță istorică sau literară, o iscălitură curioasă, scrisorile intime, îl preocupau mai mult de cât orice document: zugrăveau mai bine sufletul acelui erou.

Când Alexe se ridică în sus de pe sofa, câte-va raze galbene, intrând prin întredeschizătura obloanelor, tremurau pe peretele odăei făcând un joc fantastic de lumină.

Un brad de lângă fereastră, își tremura frunzele pe același perete. O muscă sta țeapână pe umbra unei frunze, luminată în galben auriu. De-asupra într`un colț, aproape de un tablou vechiu, pândea în umbră un păianjen, încurcat în ițele lui subțiri, delicate ca cea mai fină mătase.

Alexe gândi un moment. „De ce am venit aici? Dar altă idee, înăscută mai înainte, rămasă în celule, ideie isvorâtă din tabloul de mai `nainte, se formă: Dacă aș putea să zugrăvesc acel tablou, cu luminile și umbrele lui, cu toată viața înconjurătoare, ar fi adevăratul obiect al artei.

Sub această impresie, ridică mâna în sus, atinse cu degetele umbra de frunză zugrăvită în galben auriu, deschise obloanele și rămase aplecat peste fereastră.

„De ce am venit aici? Ideia aceasta i se nâzui din nou. Când privi tot întinsul vechiului palat boieresc, se întristă de moarte.

Toți au pierit, am rămas singur. Lumea crede că n`a mai rămas nimeni din Villara-Comnean. Singur... Singur... Ce să mă fac?

Începu să fluiere încet, ca un om, care vede totul pustiit și trist în urma lui. Sub o impulsie inconștientă, străbătu mai multe odăi, coboră o scară de lemn și eși în grădină. Examină toate colțurile, parcă ar fi căutat numele celor duși pe vecie... Se trânti pe iarba necosită de ani, asculta freamătul arborilor seculari... Se lipi apoi de un trunchiu putred, șopti încet:

— Mă plictisesc..., mă plictisesc.., mă plictisesc... Gândi asupra acestor cuvinte, le deslipi în silabe, căutând să vadă înțelesul fiecăreia, până când creerul, obosit perdu noțiunea și se formă alt ordin de idei.

Când se deșteptă din lâncezeală, soarele apunea, aurind copacii de lângă zidul uriaș al caselor. Alexe sări în sus, dete fuga, închise odăile, și luându-și rămas bun dela vechiturile lui, dela câinile Ercul și de la pisoiul Edgard, încredință cheile portarului, singurul păzitor al palatului. Eși în stradă, se sui într`o trăsură și porni la gară.

Sgomotul mulțimei, care se ducea, alerga, gesticula, al amploiaților, strigând numele gărilor, trezi pe Alexe din visuri. Se sui în vagonul cel mai puțin populat, se trânti într`un colț; căută să ațipească. Gândurile năvăliră mai furtunoase ca altădată. Aceleași amintiri, învăluite în aceeași atmosferă copilărească, tristă, i se presența în minte. Slăbiciunea de nervi, starea aproape patologică în care se găsea, îi mărea accelerația cerebrală; imaginiile fisice veneau năvală, cu tablouri, cu dialoguri, cu gesturi: toate manifestările representative ale lumei de-atunci.

Îl durea capul, se sculă în sus, să înlăture seria de imagini ce i se presentau. Dar un vers, strâns legat cu situația de-atunci, îi suna în minte:

C`est toi l`ange gardien Dont ma parlé ma mère...

Bătu cu mâna în cerceveaua ferestrei vagonului, să înlăture printr`o mișcare fisică, tortura de care suferea, urmărit de scenele triste, ce-i înmuiați sufletul de dureri nemărginite...

Din toate, figura măsi și a tatălui, îi rămăseseră întipărite puternic în celulele creerului.

Se văzu într`un fund de odaie, asistând la certurile zilnice pentru un păcat..., săvârșit de măsa, pe când tatăl, lipsise într`o călătorie lungă în străinătate... Atunci, se născuse sora lui Irina.

I se păru că aude plângerile măsii, o văzu cum pica în genunchi, rugându-l s`o ierte, s`o cruțe și pe ea și pe Irina. Aerul serios, neînduplecabil al tatălui, strigătele lui de femeie perdută, mișcările agitate, repezi, prin odaie, apoi suspinurile adânci, vorbele zise pe jumătate, implorări, păreri de rău, ușile trântite de perete, mormăiturile, blestemurile tătălui, toate, toate, le auzea, le vedea, acum, ca atunci... Nimic nu-i pierise din memorie. Ii trotura încă sufletul strigătele desperate ale mamei, când în vârstă de 12 ani, în urma unei scene violente, îl luase într`o seară, și-l duse pentru zece ani, într`un pension din Paris. Doi ani în urmă, tatăl său, Alexandru Villara-Comnean, una din ilustrațiile baroului Bucureștean, la venirea în Paris, îi vesti moartea măsi și a surorei Irina.

După patru ani, reintrat în țară, află că mamă-sa, se otrăvise; sora lui Irina, internată într`o mănăstire...

Sub impresiunea evenimentelor de-atunci, era așa de sugestionat, încât i se păru că aude gemetele surde, implorările fără de resultat ale mamei apoi femeie pierdută..., necinstea familiei...

Fluerul ascuțit al trenului îl deșteptă. Cercă să distingă luminile în depărtările neguroase, număra copacii, stâlpii telegrafului; asculta sgomotul asurzitor, și ritmic al vagoanelor, dar nimic nu putea să-i îndepărteze din minte scenele de odinioară... Năucit de atâta durere continuă, ce-i sguduia toate fibrele corpului, eși afară să respire mai liniștit.

Alte imagini, îi cotropiră mintea. Ca din senin, figura tatălui i se desluși, un om înalt, bine făcut, frumos, fața bărbătească, nimic femenin, trăsături fine, dar severe. El aparținea prin naștere și educațiune acelei generațiuni privilegiate, entusiastă, plină de vlagă, care lucrase mult la regenerarea spiritului de libertate. Cinstit foarte orgolios, mândru de originea neamului din care se trăgea, fără să desprețuiascâ clasa de jos, fără aspirații la demnitățile statului, ospitalier, peste măsură de risipitor, gata să sacrifice averea pentru interesele vitale ale țărei.

Pe la începutul secolului XVI, pe când în Italia înflorea arta, o mulțime de familii nobile grece, cari conservau gustul artei, din tată în fiu, cu eleganțâ și rafinerie, demnă de Arcadia vechie, trimeteau pe tineri în centrurile artistice ale Italiei, să se pătrunză de toată delicateța și rafineria acelui secol artistic.

Afară de aceasta, căderea Constantinopolului în mâinile Turcilor, sili pe multe familii nobile să emigreze în Italia.

Una din familiile care domnise la Byzanț, Comnean, trimise pe un tânăr, abia de 22 ani, să facă pictura sub vestitul pictor Anibal Caraccio. Tânărul, Dosoftei Comnean, reușește printr`o delicateță de coloare, ce reamintea pe Boticelli, prin imaginația vie, visătoare, prin execuțiunea leneșă, melancoiică, ce respirau tablourile lui, să atragă atențiunea lumei artistice de-atunci. Înamorat de o contesă, amatoare de artă, care venea des în atelierul celor doi frați Caraccio, o roagă să`i pozeze, îi făcu portretul, și contesa, deși măritată, trăi cu el. Portretul ei, așa de cunoscut, fusese așezat în galeria Pitti. Se zice că un Florentin superstițios, s`ar fi aruncat ca un nebun asupra portretului, temându-se de ochii ei, cari îl urmăreau pretutindeni, crezând după superstițiunea timpului, că diavolul fusese în legătură cu artistul și`i ajutase la execuția tabloului.

Mai`nainte, un frate al pictorului, Eronim Comnean, studiase teologia, filosofia și artele frumoase la Roma. In urmă, vizită toată Europa și se stabili la Paris.

Pe la 1640, fu însărcinat de sublima Poartă cu misiuni diplomatice pe lângă curtea reginei, Ana de Austria, care guverna cu Mazarini, în locul minorului Ludovic XIV.

Eronim Comnean, distins literat, cunoscător al mai multor limbi străine, era primit și invitat la toate festivitățile curței. Avu ocasiune de-a cunoaște cea mai elegantă lume din prejurul reginei, făcu cunoștință cu ducesa de Genlis, care se `namoră de el. Ducesa, născu un copil, Jean Villars, care crescu la curtea regală, în corpul pagilor și primi titlul de duce de Villars, numele familiei după mamă, din care cobora Eronim Comnean. Mai târziu, distingându-se în răsboiul de succesiune la coroana Spaniei, 1712, mântui Franța la Denain și primi titlul de „marechal” al Franței.

Pe la 1656, murind Eugeniu Villara Comnean, moșul lui Eronim, patriarch al Erusalimului, archimandrit al sfântului mormânt, care ordona lumei orientale, prescripțiile religiei creștine ortodoxe și neavând pe cine să ungă de cap al bisericei orientale, fu chemat să`i ea locul.

Piciorul Dosoftei, fratele său, aflându-se la Florența, îi scrise, rugându-l, de se duce în Valachia, să-i scrie, ce fel de țară este și dacă e posibil, să vie să petreacă, când se va găsi în misiune, pe lângă voevozii Valachiei și ai Moldovei.

Eronim Villara Comnean, hirotonisit cap al bisericei orientale, patriarch al Erusalimului, archimandrit al sfântului mormânt, fu chemat la curtea voevodului Constantin Brâncoveanu, cu scrisori foarte măgulitoare. Tânărul patriarch nu avea decât 33 ani, și după cum spune un cronicar Valach, Axente Uricarul, avea figură albă ca laptele, barba mică, deasă și neagră, trăsăturile feței, fine, delicate, ca ale unei femei care se ascunde de soare, nasul clasic, drept, puțin aquilin. In unghiul gurei mici și umede, păstra vecinic un surâs de-o blăndeță dumnezească. Mai adaugă spiritualul cronicar: natura îl dăruise, pe lângă frumusețea spiritului, și cu frumusețea corpului, lucru, care `l făcea să uite că poartă rasă călugărească și să aibă aventuri multe cu domnițele dinprejurul voevodului.

Trăi în ascuns cu Ruxanda Brâncoveanu, din care se născu Simion Comnean, care crescu la curte, și fu trimes în misiune politică, după moartea lui Brâncoveanu, pe lângă împăratul Rusiei.

Pe Iasfârșitul secolului XVII, familia Comnean, era numeroasă în Valachia. Un membru al acestei familii, Pavel Comnean publică o istorie a domnilor Români, până la 1724, cu un apendice genealogic al familiei Villara-Comnean, precum și actele săvârșite în viață.

Despre acest Pavel Comnean se pomenește, că era de-o frumusețe uimitoare, semănând moșului.

Eronim. Vorbea frumos, cunoștea opt limbi, versificase câte-va ode în latinește după Tibul, lucru, care îl făcea mai interesant la curtea voevodului, pe lângă care servea ca sfetnic și secretar domnesc. Acesta, avu un singur copil, Constantin, care fu trimes să studieze medicina la Roma.

Reîntors în Valachia, găsi pe tată-său mort, și de tristețe plecă în Moldova, chemat la curtea voevodului, Grigore Ghica. Muri otrăvit din cause necunoscute, lăsând trei copii: Anton, Lascu și Profira Comnean.

Anton Comnean, învățase arta militară la Roma.

Slujea ca aghiotant domnesc. Pe-atunci. Grecii declarând răsboi Turciei, pentru independență, Anton Comnean, entusiasmat de arta greacă, de bravura și energia lui Byron, emigră în Grecia, luă comanda ca general, și pieri alături de Byron, la Missolonghi.

Din această familie istorică se trăgea tatăl lui Alexe, unul din celebrii jurisconsulți, care lucrase la studierea codului lui Calimach și Napoleon, ca să întocmească legile noastre.

Alexe Comnean, ultimul vlăstar, al acestei familii istorice, ale cărui ramuri își aveau legenda în trecutul glorios al împăraților din Byzanț, văzând totul distrus, prefăcut în țărână, dați uitărei toți eroii, se simțea străin prin idei, prin educație, prin naștere, în mijlocul burghezie moderne, societate de negustori de sentimente, murdari la suflet, fără de iluzii, fără de idealuri: vițelul de aur.

Plecat să vază locul, unde respiraseră trei generații de oameni, îi părea rău că nu pătrunsese în odaia, unde mamă-sa se otrăvise, unde tatăl său, căzuse mort, mai târziu, în urma unei sincope repezi, omorâtoare...

Acum, era dornic să se întoarcă la oraș, să răscolească pretutindeni, să vadă dacă va găsi rămășiții din viața Smarandei Comnean.

Când intrase în grădină, pătruns de misteriositatea în care înotau toate lucrurile, se simți cuprins de un fel de pietate mistică, neînțeleasă. Nu atinse nici un obiect, visă numai, perindându-și întreaga viață de odinioară...

Ațâță bunătate revărsa sufletul lui atunci, încât începu să plângă pe marginea ferestrei vagonului.

Trenul, înainta mereu peste râuri, peste câmpii, fluerând, despicând aerul, turburând pacea nopței cu sgomotul lui asurzitor. Câte-o pasăre întârziată, zbura speriată, fâlfăind din aripe... In depărtare se vedeau luminile dela satele sărace, se auzeau strigătele câte-unui cocoș răgușit, lătrături de câini, dangătul surd, dogit, al clopotului dela gâtul vreunui animal, care dormita, rumegând...

Alexe, se simțea trudit, obosit peste măsură.

Intră înăuntru, voi s`adoarmă. Se trânti într`un colț al vagonului, își ținu respirația, voind să`și îndepărteze gândurile. Fapte din copilărie îi reveneau acum în lumina lor de-atunci. Desgustul pentru mulțime, iritările contra slugilor, cari voiau să `l ducă la plimbare, starea vecinic nervoasă, preocupat zilnic de ceea ce trebue să se întâmple seara, nopțile de veghiere la acea etate, visurile mari, năpraznice, iluzii, ce se distrugeau, când deșteptat în același pat, vedea aceleași figuri auzea aceleași dialoguri; trăia aceeași viață uniformă de tăcere și melancolie, cu variație de certuri familiare.

Acum se gândea la singurătatea lui, la răceala cu care privea toate lucrurile, la neputința de a suferi pe nimeni împrejur, la mizantropismul complet în care se arunca singur, la moșia strămoșească. Și` aducea aminte de viața lui din străinătate, cum alerga din oraș în oraș, căutând mereu peisage, colțuri romantice, să-și satisfacă setea singurătății, a gusturilor lui rafinate...

Se gândi la oamenii curței. Aceeași bătrâni, cari serviseră pe părinți o să `i aibă înainte, aceleași pagini frumoase, dulci, dar dureroase...

Figura palidă, desperată a măsei, i se desluși din nou în minte, cu brațele întinse, strigându`i din pragul ușei:

— Alexe..., Aleze...

Un plâns înăbușit, un chin de suflet îndurerat, apoi:

Niciodatăi... niciodată...

Lăcrămă sub puterea amintirilor...

Mașina scosae o fluerătură puternică, se opri aruncând vapori de apă, înecând stația, într`o pânză alburie, ca ceața toamnei...

Se deșteptă din visuri, se uită pe fereastră și la strigătele șefului, de Crasna, două minute, puse mâna pe geanta și sări din tren.

II

Antiteza lumei, plină de decoruri, rafinată, meschină, față de lumea naturală în care intra, îi schimbă într`o secundă disposiția sufletului de-a porni la fiecare moment în analiza ori cărui obiect, chiar fără importanță.

Se opri la o margine de drum, se întinse pe iarba rouată, virgină. Închise ochii. Respiră din fundul plămânilor atmosfera ozonată, parfumul exalat de florile și semănăturile câmpului. In earbă țârâiau greeri, în aer se auziau ciripit de rândunici, cântecul trilat al ciocârliei, fâlfăind din aripe, ridicându-se în nouri, plutind în atmosfera limpede, albăstrie a cerului...

Își simții obrajii umezi de rouă proaspătă, rece, a dimineței de April, avea senzațiunea că înoată într`o apă rece.

Când deschise ochii, cerul se rumenise în roș-trandafiriu, apoi în roșsângerat. Se sculă în picioare. se uită peste toată întinderea câmpiei. Înaintea lui, se întindeau vastele semănături. In fund lucea la soare, turla bisericei, zugrăvită în roș. Acolo, în umbră copacii formau punte violete, negre, împânziți într`o atmosferă albăstrie, ca apa mărci neturburată.

De-oparte și de alta a drumului, plopii își tretremurau frunzele, sclipind argintiu la razele soarelui, se plecau încetișor de ramuri, la adierea vântului primăvăratec... El înainta mereu, soarele se urca sus, auriu și mare, vrăbiile se scăldau în praful de pe șosea. Pe deal căruțele cu povară coborau la vale, în sat se auzi toaca, dangătul dogit al clopotului de la biserică.

Acum mai mult decât ori când, Alexe Comnean se deșteptă din visurile obișnuite, unde senzațiunile proaspete, se confundau cu amintirile vechi, văzându-se aci copil, asistând la scenele triste de altă-dată, aci trăind într`o lume rafinată, plină de decoruri, de politeți exagerate.

Când dete cu ochii de foișorul din grădina vechiului palat al Comnenilor, se opri pentru a privi din depărtare, locul iluziilor triste, ce revărsau, acum ca și atunci, jale și melancolie. Casele mari, zidite de două veacuri, de strămoșul său, Eronim Comnean, mort la Veneția în 1732, aveau peste patruzeci de camere. In față era o grădină mare de flori. Dela cele două aripi ale casei, plecau două gardurii de trandafiri până la poarta cea mare, vecinic închisă, dela moartea bătrânului Comnean. Earba și buruienile înecaseră grădina. Vița sălbatecă se ridica de jos până sus, pe coperiș, întunecând ferestrele mari, dând casei un aspect romantic, sălbatec... In dosul caselor, se întindea un parc nemărginit, cu copaci uriași, seculari, cu poteci și cărări, ducând în boschete de merișor, de brazi, lilieci, molifți, mesteacăni, crescuți în paragină, înecați în buruieni, acoperiți de ramurile altor arbori.

Alexe păși sfios în mijlocul curței, se uită să vadă pe cineva. Dete cu ochii de un câine colosal, ce se ridică în sus și începu să latre cu glas sălbatec, turburând cu mânie, pacea neîntreruptă a vechiului palat boieresc.

O femeie bătrână, înștiințată de venirea lui Alexe, îi eși înainte.

— Bine, bine că te ai gândit să mai vii și pe la noi, uitaseși pământul nostru...

— Am venit să mor aici...

Bătrâna dete din cap, îl privi cu acea mirare, caracteristică țăranului, nedumerit încă asupra unui lucru.

Alexe, urcă scările îngropate în foile de viță sălbatecă și deschise ușa. Un miros caracteristic de vechiu răspândea întreaga zidire. Când intră în galeria portretelor, unde se găsea marea bibliotecă, albumurile familiei, cu biografiile tuturor membrilor, îl izbi aceeași regularitate în așezare. Nimic schimbat. Avu senzațiunea că se găsește într`un loc sfânt, unde pioșii din pricina superstițiilor, păstrează aceeași uniformitate.

Se trânti pe un fotoliu, cuprins de jale și melancolie, privind pe rând portretele bătrânilor, duși pentru vecie...

Își sîmția sufletul pătruns de acea nostalgie pe care ne-o lasă cei iubiți, de care știm că ne-am despărțit pentru totdeauna. Ii sîmția trăind alături, i se părea că `i aude vorbind în glasul lui, visând în visurile, în aspirațiile lui iluzioniste...

Bătrâna se apropia cu o tavă de argint cu inscripțiile familiei, îi servi dulceață, apoi așezându-se la picioarele lui, îi vorbi:

— Să te însori, să ne faci stăpâni, că nu este bine să rămâie omul singur. Boierul murind, ne-a spus să te servim ca pe dânsul; noi îl ascultăm, așa cum ne ascultă el, de-acolo...

Bătrâna inspira prin gesturile rari, vorba largă, înceată, moale, tăcută, aceeași pietate ce revărsa întreaga casă.

Totă firea îi era pătrunsă de acele senzațiuni, ce turbură sistemul nervos, făcând să tresară corpul, ca în visurile pline de halucinații.

Se sculă în sus, începu să se plimbe cu pașii nervoși prin odaie. Răsunetul pașilor îi făcea rău, auzea ecoul repercutându-se... Eși afară pe prag. Dela strășmi curgea în jos, până în pământ, ramuri de viță sălbatecă, astupând vederea în spre largile câmpii. Dete ramurile la o parte și se uită în grădină.

In foile vițelor ciripeau rânduitei cu glasuri ascuțite, o lumină violetă împânzea grădina. Florile albastre dela lilieci, trandafirii, îmbălsămau atmosfera, trezându-i scenele de voluptate ale lumei aristocrate romane.

„Poate faptul că n`am iubit niciodată până acum, n`am simțit dogoarea emoțiunilor violente, cari duc adeseori la sinucideri tragice, mă fac să nu pot suferi pe nimeni lângă mine.

O serie nouă de imagini se formă, serie uitată un moment, dar deșteptată de mirosul puternic al florilor din grădină:

„În locul arborilor seculari, văzu basinuri mari de marmură albă, cu fundul violet. Din conducte cu forme de balaur, de sfinxi, de paseri mitologice, țâșnea apa, ridicându-se în sus, la înălțimi invizibile, căzând în mii de cercuri, pe suprafața albastra a basmului. Pe pereții de marmură, erau zugrăvite scene de voluptăți lubrice: femei goale, cu părul despletit, căzând pe umeri albi ca zăpadă, îi zâmbeau, coborau pe scări încetișor, se jucau cu picăturile de apă, ce cădeau dela conductele fantastice. Aruncau stropii pe mal, în altele, ce stau întinse pe covoare moi, trecându-și prin mâini, inimi de ivoriu, de coraliu, să aibă senzație continuă a corpului omenesc. Unele, stau întinse pe brânci, vorbind încetișor cu mâna razem sub bărbie, altele cu ochii pe jumătate închiși, tremurau sub picăturile argintii, ce cădeau din conducte. Râdeau, aruncau stropii de apă pe mal, speriind pe cele ce-și uscau părul la umbra marilor chiparoși. Vântul, pleca ramurile chiparoșilor, umbrea chipurile lor albe, zugrâvindu-și umbrele foilor pe corpul lor de statuă.

Alexe era stăpânit de acel tablou de senzualitate neroniană, când auzi pași tărșindu-se la spate. Întoarse capul, zări pe bătrână, tabloul dispăru din imaginație; căzu din nou sub impresiunile de mai înainte.

— Să te culci, să te odihnești...

Ca sub o putere imperioasă, magnetică, Alexe, dete ramurile la o parte, intră în sala cea mare, să trânti pe un divan vechiu, și adormi de oboseala nervilor sleiți.

III

Rătăcise ani, colindând toate orașele, unde erau de văzut pinacoteci, cu tablourile maeștrilor vechi și moderni. Dormise prin gări, căutând să fie vecinic în călătorii, pentru a avea totdeauna senzațiuni noi. Dar aceeași melancolie de moarte îl urmărea pretutindeni. La început, ahtiat după căutarea culturei, după anumite forme ale artei, în urmă, dornic de un trai animalicesc.

Se oprea la câte o stațiune necunoscută, din fundul unei provincii, din Olanda, sau Suedia, puțin vizitată de oamenii. Rătăcea pe străzile pustii, ajungea la marginea orașului. Intra în câte o cârciumă, mânca tot ce putea fi mai sănătos, dormea două trei zile pe un pat, curat, simplu, unde mirosea numai a stilfină și fragi.

Oamenii tăcuți, melancolici, triști, abia cutezați să te întrebe, cu ce te poate servi? Rămâneau ceasuri întregi pe câte-un scaun, fumându-și liniștit pipa, pierzându-se cu gândurile aiurea...

Câteodată, dimineața, către începutul primăverei, mai cu seamă toamna, ceața, împânzea pădurile de brazi din Olanda într`un voal subțire, diafan, albastru deschis, ca în zilele senine de septembrie. Căuta potecile deșerte spre pădurile de brazi și înainte de a pătrunde, rămânea să admire vălul albăstriu al pădurei... Simțea cum boarea se depune, de degete reci, nevăzute, pe obrajii lui albi... Aspira aroma de rășină, se trântea pe earba rouată, sub brazi seculari. Câte-o rază de soare străbătând nori, pătrundea printre ramurile verzi ale brazilor: făcea colori, fine, delicate, negăsite de pictori. Niciodată nu erau colorile simple: o variație, un complex neînchipuit de fin. Se transformau, se formau cât ai clipi din ochi... Acolo oamenii, se ocupau cu creșterea vitelor și pescuit. Erau încrezători, buni, naivi, primitori și fără pretențiuni, ca și animalele.

Un văl plumburiu albastru, sta vecinic de-asupra satului. Atmosfera mirosea a pește, a lapte, a brazi, și a rășină. Marea era verde închisă, pădurea de brazi, totdeauna înecată în ceață plumburie. Paserile cântau încet, parcă le-ar fi fost frică să turbure liniștea oamenilor și melancolia naturei.

Intra în fyordurile Norvegiei cu câteva ceasuri înainte de-a `ncepe zioa. Se ducea departe unde natura era mai primitivă, mai sălbatecă; aștepta ivirea aurorei. Observa toate nuanțele de colon, când noaptea începea să pălească, de apărea cea dântâi sprânceană verzuie, departe de fyordurile stâncoase, bătute de furia valurilor...

Se făcea o lumină fantastică, orbitoare, delicată, culoarea borangicului. Atmosfera se împânzea în voal străveziu de borangic. Numai acolo, departe, deasupra fyordurilor primejdioase, pădurile seculare de mesteacăni, se înecau spre poale într`o drâmbă palidă, galbenă, argintiindu-se din ce în ce spre vârfuri...

Se schimba apoi în ros trandafiriu, în violet, în verde deschis. D`asupra mărei, între stânci, d`asupra pădurilor, paseri albe marine scoteau strigăte de-ți luau auzul. Chirchăiau, își asvârleau aripele cu sgomot, băteuu suprafața mârei, se scăldau, răpeau peștii din undele transparente ale apei...

Fenomenul zilei începea.

Lumina nu se mai sfârșea, schimbând în milioane de culori pânza intangibilă a cerului...

Alexe, rămânea ceasuri întregi pe câte o stâncă, între fyorduri, urmărind cu minuțiositate de halucinat, schimbarea coloriior în atmosferă, pe mare, în păduri, cum valurile spumoase, verzi în latul mărei, se argintau, când se loveau de coastele stâncilor...

Aurora boreală se ivea. O lumină roșiaticătrandafirie învăluia păduri și stânci. De-asupra mărei se `ntindea o ceață violetă. Valurile cântau, abia se mai auzea în noaptea boreală, luminoasă, câte un strigăt de pasăre, lovind cu pliscul, smârcurile undelor violete...

Pești mari se ridicau la suprafața apei, se jucau sub lumina fantastică a aurorei boreale...

Alexe, obosit, se lăsa să cadă pe mușchiul verde brumat al stâncilor. Adormea în cântecul undelo, înfășurat ca într`o cămașe subțire, transparentă, ca apa, în ceața mărei...

Dar când începea noaptea și soarele perea de pe cer luni întregi, când viforul năprasnic lovea fyordurile de îngrămădea zăpada în unghiurile stâncilor, când o drâmbă groasă, ca o pânză de în învăluia munții și pădurile de brazi, când amorțeau pasările marine în găurile rocelor și când marea gemea ca o fiară strânsă în lanțuri, bătând cu furie stâncile, Alexe alerga sub cerul Italiei...

Primă-vara, când dau portocali în floare și aerul se îmbălsăma de parfumul violetelor de Parma, de liliac și iasomie, dormea ceasuri întregi în grădinile neumblate, părăginite din sudul Italiei

Cu ochii pe jumătate închiși, urmărea câte un nor alb, cum se subția, luând diferite forme, până dispărea în infinit.... de rămânea cerul limpede, ca oglinda.

Atunci se uita cu desăvârșire, perdea noțiunea realității și închizând ochii, i se părea că sboară pe luciul senin, albastru al cerului, planează ca fulgul, se lasă pe pământ; se ridică iarăși în sterile senine, necunoscute...

Parfumurile violetelor, al florilor de portocal, îi aprindeau imaginația, readucându-i în memorie, scenele de voluptate dela curtea Cleopatrei.

Cu cât aspira mai mult mirosul violetelor, cu cât aerul se parfuma de balsamul florilor de portocal, cu atât scenele de voluptate apăreau mai vii în ochii minței.

Pe jumătate adormit de aroma florilor, lua parte la scenele orgiace ale Cleopatrei: sclavi eunuci, în sandale, îmbrăcați în tunici subțiri, aduceau în brațele lor vânjoase de atleți, cupe mari de aur, pline cu vinuri de Corint. Le așezau pe mese de marmoră colorată, dinaintea lui Antoniu și a Clepatrei. Sala mare sculptată, în formă de scoică, avea pe pereți frescuri de voluptate neroniană: Diana și naiadele, surprinse în baie de către satyri, doritori de carne, se asvărleau cu furie sălbatecă asupra lor, se dau în spasmuri nervoase, cu mâinile încleștate, cu ochii închiși... Un satyr cu coarne de cerb, se uita după un arbore, răzând cu mulțumire satanică.

Cleopatra, goală ca o naiadă, întinsă pe un covor mare, de purpură, cu brațele razem, privea fix în ochii lui Antoniu.

Din când în când sorbea din vinuri, își apropiau gurile, se adăpau ca paserile...

Târziu, când se deștepta, se uita printre ramurile naranzilor cum perau cele din urmă raze de soare după câte un monument Roman. Ii lăsa în suflet nostalgii de depărtări, păreri de rău după acea lume apusă, creatoare de frumuseți...

Lumea contimporană, era uitată cu desăvârșire...

IV

Sala portretelor, vechiului palat, era lungă de cinci-spre-zece metri. Cum intrai pe ușa cea mare, înainte de a pătrunde în năuntru, dai de o perdea colosală, de catifea neagră, roasă de vreme, brodată pe margeni în fir de aur; cădea până în podele, lucrate în mozaic de lemn, mâncate pe alocurea de cari... La prima vedere, te izbeau tablou: rile vechi, de diferiți maeștri, din școala Italiană-Salvator Rosa, Tintoretto, Fuselli, Anibal Caraccio, precum și un portret al lui Wati-Dyk. Pe întreaga parte a intrărei, se întindeau bibliotecile, lucrate în stilul renașterei, unde se păstrau operile de valoare ale timpului: documente istorice, legendare, familiale, cărți vechi, rare, tipărite la Veneția; precum și o întreabă colecție de arme, așezate pe toți pereții sălei.

De sus din tavan, spânzurau două mari candele, de aur, pe care erau sculptate: misterul cuminecăturei și nașterea Domnului. Pe spatele unui fotoliu mare, îmbrăcat în catifea roșie, închisă, ca o strană mitropolitană, era țesut în fire de aur, bustul unui patriach, cu o mână întinsă, blagoslovind; d`asupra, armele familiei Villara Comnean; coroana de prinț, două săbii încrucișate; dedesubt; era brodat tot în fir de aur deviza:

Marți invicto atque indefesso.

Până la jumătatea peretelui, în partea dinspre grădină, se deschideau patru ferestre mari, la mijloc, o ușe mare de lemn sculptată în stilul renașterei, peste care cădea o perdea mare de catifea neagră. Toată partea cea laltă a peretelui din față, era ticsită cu portretele familiei.

De la jumătatea pereților, plecau de jos în sus, sclupturi, în lemn, stil secolul XVII, unde erau așezate vase vechi, bibelouri, din diferite timpuri. Un fotoliu mai mic, brodat și îmbrăcat, cu aceleași inscripțiuni ale familiei, destinat pentru Doamna, era așezat lângă marele fotoliu. Dinaintea bibliotecei se întindea o masă mare, cu sertaruri multe, pe care ierau sculptate diferite scene istorice, d`asupra, se vedeau numeroase albumuri învălite în piele, încătărămate în aur.

In ele, se putea citi biografiile membrilor familiei, faptele săvârșite în viață. Precum și o mulțime de credințe, legende, impresiuni, notate în zilele de grea cumpănă, sau ideile vre-unui vlăstar, asupra vieței politice, sociale și religioase a timpului.

Tavanul mare, lucrat în arabescuri, representa la mijloc, bustul lui Mircea, la cele lalte patru colțuri, busturile a patru voevozi, restul, scene din o mie și una de nopți.

Un profil în ulei, făcut la Veneția, Anna Comnean, una din cele mai apropiate rude ale lui Alexe, de la care îi rămăsese câteva documente în archivele familiei, era capo-d`opera sălei. Femeiea aceasta fusese întruparea desăvârșită a curtezanei antice: capul mic așa cum l-au zugrăvit grecii, încadrat de un păr blond închis, ochii mari, negri, ploapele grele lăsate în jos, constrastau cu fața albă, albă ca fulgul de lebădă. Spirit de erou extraordinar, Anna Comnean, lăsase o întreaga colecție de documente în afară de cele cunoscute de literați.

O carte de curând publicată „Les Princesses Byzantines” de Paul Adam, îl interesase mult, dar nu`l mulțumise. Documentele literare pe care le poseda în bibliotecă, câteva scrisori de-o gingășie, de un spirit fin delicat, dau nota caracteristică a acestui curtezane, care uimise lumea prin genialitate și frumusețe.

Alexe Comnean, din portretul ce-l avea înainte, semănând cu madonele gingașe, delicate ale lui Luini, din documentele proprii, din scrisori, închegase caracterul psichofisiologic al acestei femei. I se părea că trăește, îi vorbește și prin acea intuiție rară, proprie spiritelor analitice, citea dorințele, patimile, dorurile iei nebune și ascunse.

Era femeia visată: curtezană și erou.

Zile întregi, rămânea acolo, căutând să se pătrunză de atmosfera trecutului istoric, glorios al acelor eroi, cari jucaseră un rol așa de însemnat în istoria civilizației a patru țări: Grecia, Byzanț, Italia și România.

Ca să uite de toate prejudecățile, de convențiunile sociale, de datinile de pe la sărbători, de anul și luna în care trăia, poruncise tuturor cărora se găseau împrejurul lui, nici-odată să nu-i aducă aminte de nimic. Toate micile convențiuni practicate de burghezie, îl scârbeau peste măsură.

O societate care alungă arta, introducând industria, omorând frumosul, desprețuind pe toți, cari caută u nideal mai înalt, neântemeiat pe interes, nu poate să aibă nimic comun cu mine, gândea Alexe Comnean. Totul evaluat în marfă. Am ajuns să avem ca în industrie, valori de gândire. Atâta floare mai lipsea acestei societăți scârnave, valoarea-gândire, ca să se complecteze buchetul mizeriei omenești.

Pentru că o parte din fenomenele exterioare, erau înlănțuite cu o mulțime de amintiri, ce-l țineau strâns legat cu societatea contimporană, pe pe care o ura, cu tot disprețul unui intelectual; vlăstar al unei generațiuni trecute, nobile, văzându-și rasa distrusă, înjosită, cotropită de slugile și robii de odinioară, printr`o reacție naturală, spirit neîndrăzneț, fără voință, cu nervii distruși, fără credință într`o societate visată de socialiști, se întorsese la timpurile de altădată, creându-și idealul în trecutul glorios al familiei; căutând prin visuri, să se ridice d`asupra vieței.. Pe peretele ușei sălei portretelor, puse să i scupleze:

Dă-mi doamne visul cel de toate zilele...

Ceeace îl umilea, era viața în care trebuia să intre: o lume lipsită cu desăvârșire de educație, fără gust, ignorantă și suficientă ca un scolastic medieval. Știa că toată mișcarea intelectuală se resumă în certuri politice, coterii și intrigi meschine de gașcă.

Dar liniștea și pustiul în care se aruncase singur, îi distrugea voința. Trăea în acea exaltare de visuri, câ-i era destul să gândească la o frasă, la un lucru de nimica, ca toată atmosfera vieței de altă-dată să-i defileze pe dinainte. I se scurgea zilele într`o toropeală misterioasă, bolnavă, plină de halucinații.

Câteodată, se gândea că ar fi fost bine, dacă ar fi rămas într`o stare primitivă de cultură, atunci ar fi avut credință, și poate ar fi putut să servească într`o mânăstire tainele Domnului, mai cu seamă, era urmărit de legatul literar al unui patriarch, scris în albumul familiei: „toți, cari pe viitor vor lămuri din noi, Villara Comnean și vor fi aleși de Domnul, să se devoteze bisericei, s`o apere pre ea cu sabia și pana.”

Brutalitatea zilnică a oamenilor, la care era expus, îl desgusta peste măsură. Faptul că trebuea să se întâlnească mai târziu cu oameni, cari nu urmăreau de-cât interesul, să se puie în relațiune cu acea clasă de sclavi de altă-dată, ridicați de patru-zeci de ani, în urma răsboiului, prin traficuri, exploatări neomenoase, furturi, falimente, îl arunca într`o melancolie neagră. De o potrivă, era revoltat împotriva acelei clase de boeri răi, autocrați, exploatatori, dar nu gândea decât arare-ori a organisarea socială de atunci: trăea mai mult în viața familială, în viața intelectuală a acelor voevozi și boeri, cari erau gata să se sacrifice pentru țară.

„Lipsa de tradiții în organisarea socială, face această nouă societate de târgoveți și de negustori, să evalueze totul în marfă. In patru-zeci de ani, gândea el, n`au avut timpul acești ciceroni, „homines novi” să-și formeze nici o lustrueală de educație. Singurile clase cu merite mari, cari au cimentat cu sângele lor țara, au format tradiția socială, politică, literară, sînt: clasa boerească și clasa țărănească.

Aceste două clase, una ignorantă, suferind toate mizeriile posibile în timp de veacuri, au păstrat obiceiurile vechi, au continuat tradiția, au dat naștere unei literaturi originale, proprie geniului lor melacolic și trist. Alta, privilegiată având la dispoziție toate mijloacele posibile de cultivare a spiritului, în marginele trebuințelor și împrejurărilor economice ale timpului, au apărat prin viața lor țara, cheltuindu`și avutul, pentru susținerea clasei țărănești. Și-au apropiat la vreme o parte din reformele occidentului, le-au altoit pe pământul țârei, conservând nota originală, proprie și tradițională celor două clase. Dacă este așa, gândi Alexe mai departe, ce legături mă țin înlănțuit de această nouă clasă de vechi iobagi, ridicați prin înșelăciuni, profitând de căderea materială a boerilor, de lipsa lor de tact în viața economică, de degenerarea forțelor nervoase și intelectuale...

O clasă, fără nici un fel de tradiție, formată din tot ce a avut răsăritul mai puturos, ahtiată după avuție, altoită pe acea parte murdară din țărănime, venită la oraș odată cu introducerea trenurilor, a micei industrii, a comerțului, setoasă, flămândă ca o lipitoare, nu poate să producă de cât valori de gândiri.

Au transformat totul în marfă, au alungat poiesia și frumosul, au introdus valoarea.

Alexe Comnean, se simțea obosit de atâta muncă internă, căutând să și argumenteze lui însu-și, incapacitatea intelectuală a burgheziei, lipsa de scrupule în afacerile economice.

Se gândea acum la generațiile de literați, cari au căutat să formeze tradiția literară a țârei, nu găsea nici o individualitate puternică în societatea ridicată după 1848, să apere, să glorifice geniul, virtuțile acestei clase...

— Și cu drept cuvânt, argumentă el, pe ce fond istoric-social, legendar, literar să-și creeze idealul în viața politică? Ce clasă... Ce clasă...

Rosti tare cuvintele de pe urmă cu scârbă și desgust, voi să-și schimbe seria gândurilor, dar aceiași idee de revoltă îl stăpânea în potrivă societăței contimporane,..

— Ce e de făcut? Ce e de făcut?

Se simțea umilit, desgustat și scârbit, gândind că la fie-care moment trebuea să vorbească, să se puie în legătură pentru micile necesități ale vieței, cu tot felul de adunături de oameni, de care natura își bătuse joc, creindu-i într`un moment de beție nervoasă.

Această stare spirituală continua să-l depărteze cât mai mult de societatea contimporană. Erau zile, când amorțea cu desăvârșire, rămâind nemișcat, cu ochii închiși, întins pe câte o sofa turcească, trăindu-și visurile, urmărindu-și seria gândurilor...

— Uite un om, care a înțeles lumea contimporană bine, Ludovic al Bavariei, gîndi Alexe, trecând la alt ordin de idei.

V

Saturat de filosofia clasică, de literatura și arta modernă, căuta ca un om ale cărui iluzii au fost înșelate, un refugiu într`o lume imaginară...

Toate cărțile de analisă a moravurilor societății contimporane, le `ncuiase într`o bibliotecă dintr`o sală întunecoasă, să uite cu desăvârșire viața modernă. Păstrase numai într`o ediție rară, ilustrată câteva volume din scrierile acelor literați moderni, cari se depărtaseră dela analisă moravurilor burgheziei. Din Huysmans: A Rebours, Tentation de Saint-Antoine, Salambô, de Flaubert, La Faustin, de Goncourt, toate operile lui Edgard Poe, câteva romane vechi englezești, o ediție rară a tuturor operilor lui Shakespeare, tipărită pe timpul Elisabetei, cumpărată dela un călugăr augustin, de la o mănăstire din nordul Italiei. Nu avea nici un poet, afară de Ossian. Restul bibliotecei, afară de documente, de operile scrise de strămoșii lui, de cărțile grupate de fiecare membru al familiei, cuprindea o sumedenie de volume, de autori de prin secolul XV, XVI, XVII, XVIII, găsite și cumpărate de prin mănăstiri, cărți oprite de monarhii timpului ca periculoase, confiscate și închise pela mănăstiri, să nu pătrunză în lume. Intre altele, o carte a lui Pomponius Mela, tinde vorbea de Satyri africani, o ediție rară a cărței: Vigiliae Mortuorum secundum Chorum Eclesiae Maguntinae.

Arare ori citea. Când deschidea biblioteca, căuta vre-o iscălitură curioasă, vre-o scrisoare rătăcită prin rafturi, sau prin foile cărților.

Începuse să-și scrie memoriile în albumul familiei, alături de Ana Comnean. Nemulțumit de modul de-a sensibiliza imaginile, amâna zi dupe zi. Trudit, plictisit de atâta cristalizare de idei, asupra vieței, asupra artei, voia să se apropie cât mai mult de viața animală.

La început făcuse „tabula rasa” de toate prejudecățile și convențiunile sociale, acum voia să uite totul.... să nu-și mai aducă aminte de nimic, să intre în acea viață tihnită, stupidă, de lîncezeală animală în care de obiceiu, trăesc majoritatea oamenilor.

Într`un sat, pe coastele golfului Zuiderzeea, în Olanda. Într`o dimineață plumburie, văzuse pe o luncă o cireadă de vaci rumegând. Întinse pe iarba brumată, abea clipeau din ochii lor mari, blânzi, vecinic în lacrimi. Văcarul, un olandez tânăr, cu fața blondă, rumenă, cu ochii albaștrii, liniștiți ca ai vacilor, sta aplecat pe marginea unei stânci, privea în apă, nu vorbea, nu răspundea, la nimeni. Aduna flori de nufăr de prin zmârcurile stâncilor, floarea reginei de pe vârfuri, le arunca în apa mărei și se uita ca un prost cum se formau cercurile în latul mărei, până dispăreau, de rămânea apa iarăși liniștită... Dacă l-a `ntrebat ce face acolo, i-a răspuns:

— Stau și eu aici...

— Dar de ce aduni nufăr de arunci în apă, și-`ți pierzi privirea în undele mărei?...

— Așa, ce să fac...

Scena aceea, îi rămesese cristalizată. Nici animal nu-i părea mai prost, mai liniștit, mai bun și mai blând ca vaca. Câtă asemănare între inteligența acelui văcar și vacile lui...

Voia să se apropie de acea viață animală.

Cumpărase câte-va perechi de vaci din Olanda, coloaren paiului, mari frumoase. Băgase îngrijitori și cum se lumina de ziuă, intra în grajd le arunca fân în iesle, le mângâia. Când începea sa le mulgă, sta aplecat aproape de hârdaie, să aspire odoarea particulară a laptelui.

Femeile, oamenii curței, se mirau de schimbarea vieței lui Alexe. Mai `nainte se închide cu zilele în odăile numeroase alei casei, nu primea de cât pe bătrâna să-l servească: era singura rămășiță, care`i reamintea viața de altă dată, îi cunoștea obiceiurile, știa o mulțime de fapte și particularități originale, de ale bătrânului Comnean necunoscute de Alexe.

Sta culcat în sala portretelor, ascultându-i poveștile, afundându-se într`o lume de visuri, plină de halucinații...

Într`o dimineață de primăvară, pe când cobora din casă, îl izbi frumusețea arborilor de trandafiri, ce plecau din fața palatului, până în șosea, la poarta cea mare. Parfumul lor îi trezi o idee bizară: „Dacă ș`ar întocmi o seră cu tot felul de plante, un laborator pentru prepararea parfumurilor..?

Ideea aceasta îi plăcu, cu atât mai mult, cu cât observase că mirosul unor flori, anumite preparații de parfumuri, îl sugerează anumite scene, în legătură cu viața lui.

Aduse o mulțime de flori, de toate genurile și speciile. Scrise la o casă mare din străinătate să-i trimeată cărți pentru prepararea parfumurilor și un bun grădinar. Construi sera afară lângă galeria portretelor, instală irigațiuni, câteva pompe pentru aducerea apei la de iaz. Alături, sub aceleași acoperământ, despărți sera printr`o ușe originală, făcută din plante tropicale, de laboratorul de parfumuri. Intre flori și plante așează statui. Începu să lucreze, să altoiască tot lelul de plante, să prepare parfumuri noi, căutând să uite cu desăvârșire teoriile parodoxale asupra, vieței asupra artei.

Spiritul obișnuit de ani, cu acea analiză subtilă, delicată, care-l făcuse moale, leneș, gata ori când să pornească în analiza celui mai mic fenomen, îl stimula, printr`o lege naturală phisit»logică, să caute în viața plantelor și a florilor, tot acele fenomene afective, care apropie pe om de cele lalte ființe organice, vegetale. Observase ea plantele și florile au viața lor phsică aparte. Sensibilitatea lor, nu se putea compara cu a nici unei alte ființe organice. Comparația lui Ptolemeu Hephestion, cu roca marină, care rezista tuturor uraganurilor și valurilor marei și tremura numai la atingerea floarei Asphodeles, îi da unitatea de comparație, de puterea extraordinară de sugestiune, de sensibilizare, pe care florile o pot exercita, chiar asupra produduselor inorganice.

Observase că florile cari trăesc chiar sub toate regiunile, dezrădăcinate, altoite și plantate acolo, cu toate îngrijirile, pereau încetul cu încetul, le găsea dimineața veștejite, moarte....

Dacă nu mureau, trăeau mai puțin, perdeau din coloare, creșteau rare, la intervale, lungi, neregulate. Alexe, credea, că este un simpton de nostalgie, după locul, unde se `nrădăcinase întâia oară, unde crescuse, dase ramuri, muguri și flori...

Mergea cu îndrăzneală până acolo de-a crede în sensibilitatea florilor și arborilor din parcul vechiului palat, în cât gândea, că dacă ar fi lipsiți de atmosfera cețoasă, plumburie, formată de aburii râului, ce curgea la marginea parcului, între maluri de mesteacăni și brazi, toți copacii, florile, s`ar usca și casa ar cădea în ruine....

Inconștient, stabilea aceeași lege psichică, care-l înlănțuia pe el de casa vechie, de portrete, de amintiri și între atmosfera parcului, dispoziția arborilor și viața lor de trei sute de ani...

De doi ani se ocupa cu studiarea vieții psichice a plantelor și cu prepararea parfumurilor.

In laboratorul de lângă seră, combina deosebitele feluri de esență de flori, stoarse prin ajutorul instrumentelor, distilate. Cu aceste parfumuri necunoscute, tari, delicate, căuta să-și trezească tot felul de nuanțe de colori, imagin, numele și ospățurile celebre ale curtezanelor antice, care făcuseră epocă, scene orgiace din viața Romană, a Greciei artistice, a Medicișilor din timpul reanașterei literare și artistice.

Rafturile laboratorului erau pline cu flori, instrumente, inscripții, numele parfumului, plantele din care se combinase, data când fusese preparat.

Pentru ca imaginile, să fie sensibilizate în atmosfera lor propie, cu gesturile, colorile locale și pentru ca emoțiile să dea aceleași senzațiuni vii, evocate la prima impresiune combina diferite sucuri, le distila, scotea parfumul, care-i da în totul imaginile și emoțiile dorite.

Floarea de tei, specia de trandafir „creme” numit M-me Flhaut, violetele de Parma combinate, îi dau scenele de altă dată ale familiei.

Parfumul florilor de portocal, abia simțit, îi deșteptau scenele orgiace ale curtezanelor romane și grece. II botezase, parfumul: Anna Comnean.

Odaia de culcare, o cameră mare, cu două sofale turcești, așternută cu un covor mare oriental, cu țeseturi din legendele Arabe, o stropea cu acea odoare, care-i evoca tradițiile familiei.

Acolo, într`un colț al odăiei, așezase pe soclu de marmură, statua poetei Sapho, opera unui sculptor tânăr Italian, care se împușcase la Florența de mizerie.

Într`o dimineață, ducându-se în târgul florilor, fu atras de mulțimea grămădită la un colț, unde se vindeau rămășițele mizeriei, ale acelui sculptor.

Izbit de gestul extra-ordinar de frumos, de delicateța și eleganța cu care întrupase în piatră deznădejdea poetei, o cumpără.

Sapho, pe râpă, înainte de a se arunca în mare, cu o mână întinsă, aproape îngenuchiată, cu ochii rugători, îndreptați către cer, se aruncă în valuri...

De-asupra sofalei, ce-i servea de pat, avea o copie după Herodiada lui Moreau.

Când viața laboratorului îl plictisea, eșea din seră. Se îndrepta spre grajd, vizita vacile, boii, cu care i se lucra câmpul, apoi se ducea la vânat.

Aerul câmpului, reșina proaspătă a brazilor, nuanțele de colori din natură, îi schimbau dispoziția spiritului. Era mulțumit, uita viața contimporană.

Trei ani, se scurseseră într`o monotonie și o plictiseală animalică, alergând din seră în laborator, unde mirosurile de parfumuri îi deschideau tot felul de orizonturi din viață cu toate impresiunile de gesturi, colori cu toate elementele visuale, olfactive și auditive. Apoi în grajd, uitând de toți și de toate, confundându-se în viața animalică, alergând pe câmp, vânând și pescuind pe marginea lacurilor și a pădurilor.

Când venea de la pădure și vedea din depărtare cum tremură, scăpărând în argintiu frunzele plăpânde ale mesteacănilor, sub bătaia razelor reci ale lunei, i se deștepta o dorință nebună anormală, de-a-se preface în frunză, să simță, să auză, ce spun bătrânii copaci de tremură vecinic...?

Intra în casă. Il oboseau atâtea imagini, atâtea scene, ce`l năpădeau cu o iuțeală de neînchipuit. Fugea pe câmp. Se întindea pe maldărul de fân, cosit de curând. D`asupra lui, ciocârlia se ridica tremurându-și aripele în razele apuse ale soarelui, cu aceiași iuțeală, cu care foile mesteacănului se legănau de vânt. Nori subțiri, diafani, lunecau în infinit..., subțiindu-se ca niște fuioare străvezii, împrăștiindu-se ca fumul dincolo de pânzele albăstrii ale cerului de Iulie.

Atunci, își trăea viața animală, alunga visurile. Dormea ajungându`și țința: uitarea de toți și de toate...

Dar cu cât căuta să se apropie de viața animală a brutelor, cu atât, printr`o reacție naturală, obișnuită de ani, a nervilor cranieni, ochii simțurilor, vecinic neadormiți, se apropia de o altă viață rafinată, distrugătoare, chiar omorâtoare...

Voința, ajunsese așa de slabă, în cât, odată imaginea formată, cu culoarea, parfumul și desenul închipuit, trezea o serie nenumărată de alte imagini, pe care le urmărea culcat pe spate, cu ochii închiși, cu o ezactitate și o răbdare de sfinx.

Erau așa de vii, așa de puternice colorile și mirosurile trezite în imaginația lui, în cât adese-ori, i se părea că toată atmosfera înoată în acea odoare. I se oprea respirația, îl durea capul, avea iluzia că mirosurile îl doboară, îl apasă greu...

Începuse să simță influența parfumurilor, a florilor, a singurătăței în care trăea.

— Mi-am ales viața asta, sa mă distrug încetul cu încetul..., agonia nu-mi place.

Într`o zi, spre mirarea tuturor, chemă arendașul, încheiă socotelile, închise fără de veste casele, concediă slugile, opri numai grădinarul, lăsă cheile bătrânei, și pieri pentru multă vreme.

VI

Viața nervoasă, extraordinar de ciudată, plină de visuri și halucinații, mizantropizmul, ideile bizare asupra artei, lumei, atmosfera parfumurilor, îl depărtase de la orice mișcare a lumei.

Deșteptat departe, într`o altă casă cercă să-și dea seama, prin ce întâmplare se găsea acolo.

In mintea lui, totul se amesteca: amintirile din copilărie, viața nervoasă a străinătăței, orgiile neroniane din Italia, pribegirile prin Olanda și Norvegia, zilele fără de sfârșit, cu lumile orbitoare din fyorduri..., apoi totul schimbat. Aci se oprea firul senzațiunelor.

Încetul cu Încetul, imaginile se limpeziră, apărând în lumina lor proprie, cu toate impresiunile și colorile locale.

— Dar unde sânt, cine m`a adus aici..?

O rază aurie de soare, pătrunzând prin între-deschizătura obloanelor ferestrei, îi schimbă cât ai clipi din ochi, toată seria gândurilor..

Avu iluzia sub impresiunea puternică a razei de soare, a mirosului de flori de portocali, îmbâcsit în haine, că se găsește sub cerul Italiei.

Simțea cum i se transformă corpul într`un fum ușor, plutește pe d`asupra mărei, se leagănă de de vânturi, lăsându-se încet ca fulgul, sub umbra naranzilor...

Foile cădeau, avea senzațiunea că degete reci, umede, îi ating obraji...

Aceiași idee îi reveni...

— Cine m`a adus aici.., unde sunt?

Un moment, nu avu putința să-și reculeagă impresiunile. Își luă fața între mâini, și roti ochii împrejur. La picioarele lui, dormeau pe o piele de urs, câinele Ercul și motanul Edgard. Biblioteca era într`o ordine vandalică: cărți, biblouri, statui, zăceau amestecate, răspândite în toate părțile. Hârtii, manuscrise, documente, erau întinse pe un birou, mare vechiu. D`asupra biroului, atârna un tablou, o copie după „Melancolia lui Durer. Câte-va pasteluri și portrete vechi, erau țesute în pânzele pâianjeniior.

Într`un pervaz mare aurit, lângă o fereastră, spânzura un tablou în ulei, un chip de bătrân cu barba albă, zugrăvit pe patul de moarte: era tătăl lui. Recunoscu alături profilul fermecător de frumos al măsei, cu zâmbetul pe buze, ochi mari amoroși..

Examinarea minuțioasă a odăiei îl readuse la viața reală. Senzațiunile vieței din trecut, proaspete în imaginație, păreau izvorâte dintr`un vis lung, ca și cum după citirea Infernului lui Dante, ar fi adormit sub o putere imperioasă, magnetică, poruncindu-i să viseze viața pe care o trăise atâta vreme...

Se sculă repede în picioare, deschise obloanele și ferestrele. Lumina intră cu grămada în odaie, trezind păianjenii din amorțeala obișnuită, aurind armurăria vechie, așezată în piramidă în peretele de d`asupra ușei. Un miros de lemn putred, se exala de pretutindeni.

D`afară, venea un vânt răcoros. Atmosfera mirosea a sevă. Lilieci albaștri, umpleau aerul cu un parfum delicios. Vrăbiile se zbeguiau între ramurile verzi, aplecându-se la adierea vântului. In streșini, d`asupra ferestrelor, în aer, se auzeau ciripit de rândunici. In atmosfera plăpândă, albăstrie a dimineței de April, vișinii tremurau ușor din ramuri, plouând cu flori albe, earba virgină a grădinei. Pe foile proaspete, fragede, ale arborilor, pe florile albe de vișin, în earbă, picăturile de rouă, străluceau ca diamantul în intunerec. Mii de musculițe zbârniau în razele calde, alergând să prinză fulgii. In ciocul lor fin, ascuțit și delicat.

Ațe aproape invizibile, puful transparent destrămat de la platanii în floare, pluteau în atmosferă..., pereau în infinitul albastru. Cerul era limpede ca o oglindă colorată. Toată grădina mirosea a trandafiri. Părea așa de frumoasă, de atrăgătoare, și proaspătă în cât îți da senzația mirosului de rouă și fragi, dorința neînfrânată de-a săruta florile și arborii parcului.

Alexe Comnean, rămase câte-va minute plecat peste fereastră, aspiră din fundul plămânilor odoarea parfumată a grădinei, apoi suspina:

— Nici-o schimbare, nici-o schimbare...

Părăsi fereastra dar reveni iarăși. Ochii se opriră dincolo de zid, la casa vecină.

Cartierul acela al capitalei, păstra încă în vremea aceea, câte-va curți mari, boereșt, cu architectura vechie, românească. Casele zidite solid, cu odăi multe, zidul mare, gros, susținute la primul etaj pe coloane de zid, cu pridvor, obloane verzi la tereștri, aveau în față grădini de flori, în dos parcuri seculare, unde trunchi arborilor, abia îi puteai coprinde cu brațele.

Pictorul Aman în tablourile lui de viață intimă, ne-a lăsat câte-a impresiuni de asemenea case, azi, căzute în ruină, dispărute...

Casa, era unul din acele edificii, îngropată în flori și arbori seculari.

Alexe, rămase intrigat. Acolo peste zidul uriaș al vechiului palat boeresc, zărise la fereastră o mână albă, dând ramurile unui mesteacăn la o parte, făcându-și loc să privească.

Fusese o iluzie a simțurilor lui bolnave, sau văzuse acolo un cap de femee tânără, uitându-se printre ramuri? Nu știa cine șade, nu se interesase niciodată de nimeni, nici nu voia să știe că împrejurul lui trăesc oameni. Grădina, parcul imens, tăcerea și liniștea în care înota întreaga casă, îi mări curiositatea.

Nu iubise nici-odată Viața lui amoroasă, se mărginea la câte-va aventuri primejdioase, de beție nervoasă și amor propriu, la Roma, cu contesa Eulalia Lutetia d`Avril, de pe urma căreia, se alesese cu o rană adâncă, la umărul stâng, un urma unui duel.

Femeea aceea de care `și aducea aminte cu groază și plăcere, întrunea calitățile Herodiadei. Aceeași putere de-a fermeca și sugestiona, aceeași pervertire în iubire. Pe cât era de frumoasă, pe atât de de perversă. Își număra amanții după sinuciderile și morții căzuți în duel La Roma, contesa d`Avril era supranumită „curtezanavampir”. Dar nimeni, nici-o femeie nu știa să sărute mai aprins, nici o curtezană nu avusese ochi negri, mai ispititori, mai satanici, ca ai contesei d`Avril...

Nimeni nu-i putea rezista. Când ridica ochii, toți cădeau ca muștele, în mrejele iei.

Își cunoștea puterea de sugestiune și când cineva îi plăcea, era destul să arunce privirea și cădeau pradă jocurilor amoroase, perverse.

Rămăsese cu ochii țintiți spre fereastră, ramurile mesteacănului se mișcaseră, o umbră apăruse. Așteaptă să vadă, dacă`l înșelase simțurile.

Înaintea lui, vedea statua dreaptă, înaltă, bine făcută, cu părul negru, lins, adus la urechi, a contesei d`Avril. Scena duelului rămăsese neuitată, căzuse lovit de spada adversarului, sângele țâșnea din rană. Ea sosise să-și vadă victima. Râdea și-i arunca flori.. Apoi, comandă șampanie, turnă în pahare, atinse cu degetele-i albe, trandafirii, rana sângerată, le muia în paharul de șampanie, bău licoarea dulce, galbenă, până în fund. Șopti cu mândrie. Este al șaptelea rănit...

O vedea râzând, arătându-i dinții albi, dând capul mic, frumos pe spate, sorbind cu nesaț ultimele picături de șampanie, lingându-și ușor buzele roșii, vecinic umede.

Dar acolo, ramurile, mesteacănului stau nemișcate. Frunzele tremurau, cum tremura el de plăcerea s`o mai vadă odată...

— Nimeni de sigur, am avut o iluzie.

Se depărtă de la fereastră, se apropie de o sârmă electrică și sună. O femee bătrână, nevasta portarului, intră să-l servească. Dete ordin să-i curețe odăile, accentuă să păstreze aceiași religiositate în dispoziția lucrurilor, comandă prânzul și intră alături să-și facă toaleta.

De ani de zile, nimeni nu pătrunsese acolo. Aceleași obiecte, așezate în aceleași locuri... Camera de toaletă, era mare, dreptunghiularâ. Cum intrai, o perdea mare de catifea vișinie, acoperea întreaga ușe. In fund, la stânga, două sofale turcești, așezate față în față.

De sus din tavan, cădeau două perdele albe, brodate, prinse de o parte și de alta de fereștri, ascunzând sofalele. La dreapta erau două lavabouri mari, de ștejar, în marmură. D`asupra, pe policioarele de stejar, erau aranjate tot felul de sticle cu ape, parfumuri și instrumente de toaletă. Într`un perete spânzurau un tablou mic, o vignetă de Sully, representând bustul Smarandei Comnean.

De și de-o miticulositate extraordinară în curățenie, de o eleganță, o modestie și o rafinărie rară, în gustul de a-i potrivi vestmintele, nici-o-dată nu pusese mai multă îngrijire ca acum. Dimineața aceia, îi reamintea prima întâlnire, pe care o avusese cu contesa Eulalia d`Avril. Cu toate acestea nu avea gândul de-a se duce nicăieri. Amintirea unei cunoștințe vechi din Germania, într`un muzeu de pictură, îi surâdea, dar nu știa unde șeade.

Ideile pornite contra societăței contimporane, îl izola cu desăvârșire de oameni și de moravuri. Nu putea suferi berăriile, cafenelele.

— Toate sânt expresia unei societăți brutale, întocmită pentru băutură, interes și îndobitocire. A trebuit o societate de cârciumari, de industriași, să alunge frumosul de pretutindeni...

Eșind din sala de toaletă, gândi la sacrilegiul, pe care `l făptuiește lumea, vizitând muzeele de arta.

Își aruncă ochii la o pendulă mare, vechie, sculptată în lemn, în felul cântarelor automate, ce se văd priu gări și piețile publice: erau 11 ceasuri. Ceru la masă.

Se apropie de fereastră. Ramurile stau neclintite, acolo, unde văzuse apărând chipul tinerei femei.

Frunzele întunecau fereastra, vântul scutura arbori, făcând un joc fantastic de umbre, pe peretele uriaș al caselor. Nimeni...

Ar fi voit să se arate, să fie cine-va. Simțea o dorință invizibilă, de ce-va nou în viață. Nu iubise nici odată. Cei două-zeci și cinci de ani ai lui se scurseseră într`o viață chinuită de visuri. Ar fi voit acum toate dorințele, visurile nebune să le `mpărtășescă cui-va...

Makbeth, omorâse somnul, nu putea omorî iubirea. In acel suflet obosit, clocoteau o mare de patimi, de dorinți neînțelese și nesfârșite. Strămoși lui lucraseră prea mult, își istoviseră forțele fisice, vitale, storcându-și creerul, întrupând în forme neperitoare, pagini neșterse în istoria civilizației.

Dar el, avea un prisos de iubire. Nervi simțeau trebuință de acele exaltări amoroase, sublime, neînțelese, ce duc la nebunie...

Se simțea bine dispus, liniștit, dar nutrind aceleași idei contra societăței moderne. Nimic din din viata de la țară, pe care o părăsise brusc, nu-i turbura pacea gândurilor...

Trecu în sala de mâncare. O masă mare de stejar, care se putea întinde după voință, ocupa vasta sală. Pe scaunele mari, grele, de un galben închis, erau sculptate capetele voevozilor țărei De jos în sus, jumătatea pereților, erau lucrați în lemn sculptat. Restul, îl ocupa un tapet de pânză închisă, cu desenuri de paseri și animale. Pe câte-și patru pereți atârnau vase de bronz, medalii de animale și paseri sălbatice.

Îngrijitoarea casei, cunoscând gusturile tânărului Comnean, de o parte și de alta a mesei, așezase în vase mari Japoneze, buchiete de liliac alb, albastru, trandafiri de toate colorile...

Acei scriitori, obișnuiți cu analisă miticuloasă a fenomenelor psichice, cunosc bine reacțiunea produsă asupra spiritului, când după anii de zile petrecuți în singurătate, în studii, într`o atmosferă de visuri și halucinații, intră într`o nouă viață.

Alexe, se simțea mulțumit în atmosfera parfumată a sălei de marcare. Spiritul, întrevedea o schimbare, încă neînțeleasă,..

— Ori-ce gândi Alexe, lăsându-se să cadă încet de la masă, pe o canapea lungă, afară de contactul cu lumea...

VII

Acolo, după ramurile arborelui, în umbră, ochii ispititori ai frumosului chip, urmăriseră toate mișcările lui Alexe. Crengile, se deteră la o parte de aceeași mână albă și reapăru ]ntre frunzele tremurătoare.

— Nimeni, gândi ea..

Întâia oară era supărată, că ceața subțire a serei frunzele arborilor, îi împedica vederea...

Aburii serei împânzeau nemărginita grădină într`un voal diafan, transparent, ca apa mărei. Bătrânii copaci din parc întindeau ramuri groase, verzi, formând bolți naturale de frunze, umbrând potecile de nisip...

barba creștea mare să acopere omul, coasa nici odată nu îi retezase firile virgine. Picior de om străin nu mai călcase de când bătrânul proprietar, prințul Pavel Mavrodi-Vărzaru, căzuse la pat, bolnav de paralisie generală.

Pe când trăea prințesa Olga Mavrodi și prințui era sănătos, casa era vecinic plină de mosafirl, parcul luminai, curtea hauia de strigătele vizitiilor și slugilor. Vara, mesele cu lăutari nu se mai sârșeau din parc; iarna, balurile se țineau lanț.

Acum, întreaga curte, înota într`o liniște de cimitir.

Cărări nenumărate de pietriș duceau în boschiete ascunse de brazi, mesteacăni, pini și merișori.

In fiecare cuib de arbori, se ridicau movilițe de pământ, unde erau așezate bănci și mese de brad.

Acolo, familii vechi de paseri, de ani de zile, își aveau proprietea neatinsă. In mijlocul parcului, într`un luminiș de mesteacăni, se întindea o poiană mare, înecată în earbă și burueni, odată slujise pentru „lawntenys”.

In față, se ridica o movilă mare de pământ, înconjurată de toate părțile de brazi, în mijlocul căreia abia să zărea un foișor fantanstic, cu trei turnulețe, construit din lemne de fag, sculptate, îngropat în foi de vită sălbatecă. Scara, în spirală, făcută din același lemn, ducea la cele trei turnulețe.

D`asupra foișorului, se mai putea citi încă:

„Nit de fauvettes”. Pe turnulețul de la mijloc, era scris: „peinture”, la stânga „musique”, în dreapta, „sculpture”. De desupt, pe o până mare, era zugrăvite simbolurile celor trei zeițe, representând cele trei forme ale artei.

Cum te suiai pe scară, de desuptul celor trei turnulețe, unde sta scris „Nid de fauvettes” era o cameră cu două sofale lungi, servind pentru dormit. De aci, plecau câte șease trepte în sus, pe unde pătrundeai în cele trei turnulețe.

De vale de movilă și de fuișor, se `ntindea un lac, pe ale cărui basinuri de marmură, mai rătăceau încă patru lebede albe. Aproape de zidul, care despărțea cele două case vechi, se vedeau două stânci, d`asupra cărora, stau doi sfinxi, cu fața spre răsărit.

In fața casei, se `ntindea grădina de flori, îngrijită și azi de un german, grădinar vechi al curiei, între brazdele fantastice de flori, se ridicau câte-va statui, representând pe Diana și Venus-Aphrodita.

In mijlocul unui cerc de flori, ale cărui colori variate îți lua ochii, în fața scărei, era așezat pe un soclu de marmură, un cap a lui Appolo.

Din fața casei și până la poartă, se `ntindea un crâng de trandafiri de toate speciile, de toate colorile...

Casa era mare, vechie, cu două etaje, înconjurată de toate părțile de brazi. Din streșini plecau ramuri de viță sălbatecă, până în vârfurile brazilor. La intrarea din fața casei, înainte de-a ajunge la cele două scări de piatră, pe unde pătrundeai înăuntru, pe șoseaua cea mare, se deschidea un cerc de trandafiri catifelați, cu petalele brumate, roșii ca sângele.

Pe un basin de marmură, în mijlocul cercului de trandafiri, o femeie cu corp de balaur, arunca necontenit apă, pe o gură colosală...

In mijlocul acestei grădini, crescuse Maria, fata princepelui Pavel Mavrodi-Varzaru.

Bătrânul principe Mavrodi-Varzaru, jucase un rol însemnat în istoria politică a țărei. Fusese un înverșunat dușman al libertăților politice, lucrase la susținerea iobăgiei țăranului. Amenințase cu intervenția Rusiei, când boieri tineri liberali, ridicați în contra prejudecăților vechi, sociale, pătrunși de civilisația apusană, introduseră schimbările mari de la 1848.

Conservator feudal, țăranii de pe moșiile lui, tremurau la auzul numelui de Mavrodi. Om de spirit, cu educația făcută în Franța, învățase românește după ce sosise în țară.

In adunarea divanului ad-hoc, aruncase cuvinte îndrăznețe la adresa boierilor liberali, tratându-i de iloți, batjocorindu-le cuvintele mari, umanitare, amenințându-i cu autoritatea Rusiei.

Își sfârșise discursul cu acele cuvinte îndrăznețe ale lui Catilina, adresate lui Cicerone, cuvinte idealizate de bătrânul prinț, mistificate în acea ocasie, rostite cu cerbicie de feudal:

„În mijlocul gunoiului din care s`a format adunarea aceasta, întrunită în acest sfânt locaș, o părinți conscriși, îmi place să mă ridic ca vulturul d`asupra noroiului, să plutasc în sferile senine și albastre, să mă uit cum înotați voi, oamenii noui, pătrunși ai democrației noroioase și să vă strig din înălțime: iloților, iloțiîor, vă meritați soarta, asemănându-vă noroiului, voind să fiți alături cu neamul Ciceronilor și al iloților...

Cuvintele lui Catilina, mistificate de prinț rămăseseră celebre în analele divanului ad-hoc, se repetară multă vreme de către presa democratică, se esploatară de toți demagogii, cari voiau să-și facă cariera politică.

Prințul Mavrodi, se însurase cu prințesa Olga Brâncoveanu, cu care trăi puțin, din care se născu trei copii: Natalia, Maria și Nicolae Mavrodi.

Prințesa Olga, muri de un catar. Tânărul prinț Nicolaie, căzu în melancolie și într`un acces de furie momentană, se aruncă în lacul din parc. II găsiră slugile cu captil zdrobit de marmura basinului. Prințesa Natalia se căsători cu Dumitru Banu, ministru plenipontențiar la Berlin.

Maria râmase singură, alături de tatăl său bolnav de ataxie, surd și afasic.

Amintirea morții prințesei Olga, era așa de slabă, în cât abia o scenă îi apărea luminoasă. In revărsatul zorilor, când toți dormeau, s`a sculat, s`a strecurat pe ușe, ca o pisică în vârful degetelor, să n`o auză guvernanta, a coborât scările în picioarele goale și în cămașe, s`a oprit în fața unui cuib de trandafiri, mari învoiți, cu petalele roșii, sângerate, pline de rouă.

Se uită peste toți trandafiri. Rupse repede câțiva boboci tari, fragezi, îi examina cu atenție. Mușcă cu voluptare vârfurile, aruncă resturile aproape de statua lui Appolo. Adună în poala cămășuței pe cei mai învoiți trandafiri. Sui ocările într`un suflet, deschise ușa unde masa era moartă. Apropiindu-se de căpătâi, o sărută pe frunte, fărâmă trandafiri în petale, le preseră pretutindeni...

Coprinsă de o frică groaznică, căzu lângă catafalc. Acolo, fusese găsită, aproape fără conștiință, strângând în mâna iei albă, micuță, petalele trandafirilor.

Atunci Maria avea șease ani.

In urmă nu mai știa nimic. Fusese instalată într`un pension de călugărițe din Anglia, unde rămase până la 12 ani, când fu adusă în țară la nunta Nataliei, împreună cu o guvernantă bătrână, miss Ella, care slujea de 25 ani în familia prințului.

Viața pensionatului din Anglia, semăna așa de mult cu viața pe care o ducea în singurătatea odăilor, în cât, aproape nu găsea diferență. Lipseau numai plimbările pe câmp, sunetele clopotelor de la capelă când se deșteptau dimineața, leturghiile și cântecile încete, triste, duioase și plângătoare ale corului, întovărășit de notele dulci, dumnezeești, ale orgei, întonând „Miserere” sau „Ave Maria”.

Se obișnuise așa de mult cu acea viață, credea că se născuse acolo și n`are să mai iasă nici-odată.

Odată, a primit o scrisoare de la prințesa Natalia, în care îi vestea moartea tânărului prinț Nicolaie. Atunci și`a reamintit de scena din grădină cu trandafiri... Văzu imaginea măsei, aproape ștearsă din memorie.., un chip perdut în ceață...

Intră în parc, culese lăcrămioare, flori de mărgărită. Ceru voie de la superioară să intre în capelă singură, se opri în fața fecioarei Marii, ridică voalul alb ce-o acoperea, sărută imaginea. Își lipi fruntea de masa sfântă, îngenunchiă, se rugă. Plânse mult pe florile albe... Plecă ușurată, mulțumită în suftet. Lăsase acolo darul morței: lăcrămioare, flori de mărgărită, udate cu lacrămile-i de fecioară..., pentru fecioara Maria ertătoare de păcate...

La 12 ani, când toate fetele luau prima împărtășanie, după usul catolic, mica prințesă Maria, când se văzu în pragul altarului, îmbrăcată în rochia albă, mirosul florilor și al miresmelor, pe care micile fecioare, le aducea ca dar mirelui, pentru suferințele îndurate, o împresionă așa de puternic, în cât vărsă lingurița cu sângele domnului și căzu jos pe piatra capelei, în fața unei cruci, pe care era sculptat în marmură, un Christ răstignit.

Se bolnăvi și zăcu aproape două săptămâni... Apoi, fu adusă în țară. Se mărita sora iei, Natalia, cu Dumitru Banu, ministru plenipontențiar, la Berlin.

Cât timp bătrânul prinț, Pavel Mavrodi, fu sănătos, petrecură două ierni în sudul Franței. Când căzu la pat, paralizat, surd și afasic. Maria rămase singură, în mijlocul aceiei grădini colosale, departe de sgomotul lumei, închisă în patru-zeci de odăi.

Miss Ella vorbea rar.

La 16 ani, părăsi ori-ce lecțiuni. Din când în când, miss Ella îi citea cu glas domol, din Walter Scott, mai des, Mad Trist, de sir Launcelot Canning și la Cité du Solail, de Campanella.

Tânăra prințesă Maria, asculta la început, apoi cădea cu ochii asupra aceluiași chip deșirat, osos, cu nasul mare pe care tremurau o pereche de ochelari vechi, susținuți prin două fire de argint, de urechi subțiri, lungi și străvezii.

Rămânea perdută de gânduri, privind într`un punct fix. Cădea într`o somnolență leneșă, plină de visuri dulci și plăcute...

Zilele îi părea lungi, grele, nesuferite. Cum da în amurg și soarele trimetea un zmoc de raze stinse, galbene, aurind copacii, cobora în parc.

Acolo, rezemată de câte un arbore uriaș, își lipea fruntea albă, încadrată într`un păr negru, mătăsos, luminată de doi ochi mari, negri, ai căror pleaope, abia se deschideau, dând farmec de frumuseță magică, întregului chip de curtezană antică. Se uita perdută pe gânduri printre foile arborilor bătrâni, îngălbiniți de toamnă. Se simțea pătrunsă de tristeți și melancolii neînțelese. Își lăsa pârul să cadă în neregulă pe frunte, pe ochi, pe umeri. Lăcrăma ca de dureri ascunse...

Când soarele apunea, acolo.., după munții stâncoși, plângea cu hohot, ca după o ființă iubită, dispărută fără de veste, fără de urmă...

Ar fi voit să strige ca o nebună: rămâi..., rămâi..., dar dupe cine?

Își ștergea ochii, arunca părul pe spate, se uita împrejur, crezând să vază pe cine-va. Vântul șuera tainic și trist printre crengile aproape lipsite de foi. Cădeau cu grămada în părul domniței, producându-i senzații de o voluptate dulce, neînțeleasă... Le lăsa să cadă, apoi își scutura părul și se uita cum sburau departe, galbene, fără de viață...

Veneau zilele ploioase, arbori înotau în ceață, soarele se vedea rar. Atunci domnița picota la geam. Ar fi voit să nu se deștepte din acea lâncezeală plăcută...

Picăturile grele de ploaie, loviturile încete ale crengilor, o deșteptau din amorțeală. Sărea în sus și da fuga la piano. II deschidea cu nervositate. Clapele de ivoriu scoteau sunete tari, pline de desperare. Apoi lasă mâna moale, dând note abia perceptibile... Închidea ochii și plângea... Alerga la bibliotecă... Se simțea obosită, se rezema de colțul marei bibliotecei. Când era aproape să cadă jos, se țâra pe sofa și adormea.

Erau singurele minute de liniște sufletească.

In zilele nourate, când ceața era groasă, învăluind arbori într`o pânză transparentă, cobora în grădină, și se perdea în acea atmosferă neguroasă, umedă...

Ideea că înoată în ceața toamnei, că o învălue ca într`o manta străvezie. Ii satisfăcea sufletul dornic după senzațiile multiple create de natură...

Acolo..., în mijlocul parcului, înfășurată în ceață, întindea brațele ca o Dolores și ridica ochii către cer... Îmbrăcată în câte-o manta albă de mătase, tăiată în falduri, cu mânecile largi, ca vestmintele vestalelor Romane, colinda parcul. Se suia în foișorul de lâgă lac, de unde se aruncase prințul Nicolae. Plângea. Simțea că-i lipsșete ce-va... Se urca pe cât o stâncă unde erau așezați cei doi sfinxi, se uita în zare cu mâna pusă streașină, ca și cum ar fi așteptat pe cine-va..., și, nu mai vine...

In haina albă de mătase, cu mâna rezemată de fruntea sfinxului, părea o vestală Romană, interogând zei asupra fericirei viitoare...

Primăvara, când arborii din parc se îmbrăcau într`o pânză albăstrie, care se îngroșa departe și dispărea cu cât te apropiai, când toată atmosfera mirosea a trandafiri, a lilieci, sevă și rouă proaspătă, domnița Maria, se deștepta în faptul zilei, își arunca o rochie ușoară de batistă „rose” țesută în flori de liliac albastru, încălța pantofi de mătase și în vârful degetelor, apărea în grădină.

Aburi reci ai dimineței se depuneau încet pe obrajii ei frumoși, albi. Avea senzațiunea că o mână delicată, abia sensibila o mângâie. Tot corpul îi tremura ca de un spasm voluptos.

Șe oprea în fața trandafirilor și cu degetele-i mici, culegea în poala rochiei mii de florii albe, roșii deschise, roșii ca sângele, galbene ca lămâița. Se așeza pe earba rouată, sufleca mânecile, se deschia la sân. Își spăla în roua parfumată brațele, gâtul, sânul, umerii și fața, albe, fragede ca petalele albe de trandafiri...

Când răsărea soarele roș și mare, florile perdeau rouă. Domnița Maria fugea în casă, se trântea în pat și adormea obosită de aerul proaspăt, puternic al diminețelor primăvăratice...

Într`o dimineață, pe când cobora din casă, o isbi frumusețea unui mare rond de pansele negre, brumate. Părea un covor de catifea, stropite cu boabe de mărgăritar...

Domnița Maria, gândi:

— Ar trebui d`alungul curței, în arbori, spânzurate de fie-care ramură, ghirlande de pansele catifelate...

Să fie moale covorul, să fie numai negre, ca ochii domniței din galeria noastră...De sus de pe scară, pretutindeni, pe tinde voiu călca, să fie numai pansele...

Vântul să scuture arbori, să scoată sunete înțelese numai de mine; din toate ramurile copacilor, să plouă miosotis în părul meu...

Râse singură, apoi privind în spre răsărit, gândi:

— Se revarsă zorile, o să piară rouă, trebue să culeg trandafiri...

Se apropiă de un cerc mare de trandafiri de toate speciile și colorile. La fie-care grup de trei arborași, era așezat câte o statuă, representând pe Venus în diferite concepțiuni... La mijloc, era un covor de pansele.

Printr`o dibăcie de maestru, grădinarul reușise se formeze o boltă: ramurile de la trandafirii albi, se împleteau cu ramurile trandafirilor roșii.

Domnița Maria, uimită de atâta frumusețe, intră sub boltă, se dezbracă repede își aruncă rochia, cămașa și pantofii la picioarele statuei Venus. Se `ntinse, râzând în spasm, pe covorul catifelat de pansele, dedesubtul boitei de trandafiri.

Un vânt ușor scutura foile mari, învoilte, rouate, peste corpul alb al domniței. Cădeau cu grămada petalele parfumate, brumate...

Tremura ușor, închidea ochi, aspira din toți plămâni aerul parfumat; le fărâma inconștient între degetele-i albe, mici; prindea petalele între buzele iei roșii, umede..

De sus, de pe boltă, plouau mereu foi brumate de trandafiri...

In dimineața aceea, au găsit-o guvernanta și slugile curței, întinsă lângă scară, rece, aproape fără conștiință.

Domnița Maria, împlinise 17 ani...

VIII

Firul vieței se depăna încet, monoton și trist, sub aceeași atmosferă liniștită și plictisitoare...

Acolo, totul înota într`o melancolie grea, apăsătoare, dureroasă, ca înaintea unui catafalc. Nu știa cum să `nlăture acea povară nesuferită, ce`o apăsa, cobora asupra tuturor lucrurilor, asupra grădinei și arboriler din parc. Cădea pe câte-o sofa, obosită de aspectul și uniformitatea acelorași fenomene..., se lăsa în voia gândurilor...

Sugestionată până la halucinație de portretul și viața misterioasă, în care se îngropase un membru al familiei, domnița Ruxanda, care trăise cu două veacuri în urmă, despre a cărei urmă nu aflase nimic în documentele și scrisorile vechi ale familiei, cum domnița cu ochii negri ca panselele semăna cu prințesa Maria, atrasă de asemănarea izbitoare, începuse să lucreze o copie în ulei, după vechiul portret.

In galeria vechie, bătrânească, unde se păstrau cu religiositate, tablourile și rămășițele strămoșilor, rămânea ceasuri întregi cu pensula în mână, observând trăsăturile fine, delicate ale acelei figuri cu fruntea albă, mică, încadrată de un păr negru, lins, ochi mari negri, umezi, luminând o față albă, palidă, umbrită de gene lungi și codate...

Buzele mici, roșii, sângerânde, strânse în unghiul gurei ca de dureri și patimi ascunse, reamintea în tot chipul de curtezană al domniței Maria...

Se uita acolo ceasuri întregi, se pătrundea așa de mult de viața acelui tablou, în cât credea că este pictat pe acea pânză veche... Treceau zilele fără să bage de seamă, abia putea din când în când, deșteptată din visuri, să arunce două trei trăsături de pensulă, pe pânză.

De desuptul tabloului era scris: Domnița Ruxanda 1720-l744 (Veneția. R. S.)

Halucinată, i se părea că buzele încep sa miște, ochii clipeau. Imaginea se transforma în viziune, încetul cu încetul, vedea înaintea iei propria`și făptură. Era atâta asemănare între imaginea colorată a domniței Ruxanda și prințesa Maria, în cât, când viziunea se transforma într`o făptură aiodoma cu a iei, își acoperea ochii cu mâinile, arunca pensula și colorile. Se speria, scotea câte un strigăt ascuțit și fugea departe în odăile mari și pustii de oameni, ale vechiului castel boeresc...

Toți strămoșii își scriseseră biografiile și actele săvârșite în viață în albumul familiei, dar despre viața domniței Ruxanda, nu se pomenea nimic; lipsea și din album și din bibliotecă. Nici în operile create de strămoși: literați, istorici, oamenii de stat, archimandriți și chiar voevozi, nu găsise o aluzie, o amintire despre acea ființă. Toți păstraseră o tăcere adâncă împrejurul iei.

Cu cât nu da peste nici o urmă, cu atât chipul frumos apărea mai fantastic, mai extraordinar.

Când era departe de tablou i se părea că o urmărește, o caută pretutindeni, să`i vorbească, să`i spuie din buzele-i sângerate, toate dorurile, toate visurile, care o munciseră în viață.

Într`o zi, a luat cheia de la bibliotecă, a intrat și s`a închis pe dinăuntru. A început să răscolească în prăfuitele cărți, a dat rafturile jos, a scos tot. Cu nervositatea omului ce caută o comoară de mult pândită, în urmă aflată, a început să răsfoiască cărțile. Intre zid și bibliotecă, a dat peste un rând de cărți groase mucigăite, roase de pe margeni, legate într`o piele neagră, închise în cătărămi mari de argint. Dechise repede o carte și pe pagineie învechite, mucede, ale unei psaltirii, găsi următorul manuscris:„Din Viața domniței Ruxanda” 1720- 1744.

Ii tremura tot corpul, era aproape să-i cază psaltiriea din mână. Imaginea din vechiul tablou, î se reânoi cu atâta putere, în cât i se păru c`o vede rezemată într`un colț al bibliotecei.

Se trânti pe un fotoliu mare, vechiu, în catifea, coloarea prunei brumate. Își duse mâna la ochi și lasă să`i cază manuscrisul din mână.

Avu iluzia că aude o voce, șoptindu-i: citește-l...

Deschise ochii într`o stare de nervositate extraordinară și începu să citească.

„Străină de bunuri lumești, trăind din doruri și visuri deșarte, viața mi se scurgea într`o fericire cerească. Creșteam ca o plantă luxoasă și exotică, îngrijită de un bun grădinar, între zidurile vechi și mucigăite ale palatului nostru. Nu voiam să văd pe nimeni, rătăceam singură, pasăre pribeagă, sălbatecă, pe lângă zidurile gigantice... Nici festivitățile curței, nici muzicile, nici balurile, nici tinerii simandicoși, feciori de prinț, vițe de boieri, n`ar fi putut să`mi schimbe viața.. Gândurile mele erau așa de frumoase, ca visurile împărăteselor din poveștile vechi... Muzică, găseam în freamătul duios al frunzelor și în cântecul paserilor. Jocurile paserilor, îmi trezeau mai multă veselie decât dansurile de la curtea voevodului.

Vântul mi-aducea veselia, durerea, și melancolia tuturor oamenilor... Numai eu știam să ascult, să înțeleg cum îmi șoptea durerile oamenilor... Când apleca crengile copacilor uriași cu furie, mă gândeam la bătăliile dintre popoare... Simțeam dureri nemângâiate și numai când tăcea și se muia, atunci mă linișteam...

Nu suferisem nimic din durerile lumei, dar înțelegeam și simțeam, ceea ce nu puteam suferi. Nu știam ce voiesc, îmi risipeam viața într`o visare nesocotită...

Trăiam în legendele și viața strămoșilor, simțeam în mine aceleași pasiuni, instincte și dorinți...

Arare-ori când apăream în sala tronului îmbrăcată în rochia albă, alături de Voevod, boieri, se închinau și plecam plictisită de ceremoniile curței. Boieri, intimii Domnului, se uitau după mine, până când dispăreau în condorul lung al palatului; citeam în gândurile lor admirația pentru frumusețea mea. Natura nu greșise cu mine: îmi pusese atât în față, cât și în inimă, frumușeți dorite și ideale...

In mijlocul grădinei palatului, departe de oameni, citeam liniștită, închegam visuri, peste visuri, palate peste palate și rămânea trainice și nedărâmate, nimeni nu putea să mi le distrugă.

Nesuferind de nimic, palatele creșteau mereu, visurile erau mai frumoase... Cine ar fi putut să mi le dărâme?

Durerea că alții sufăr, deși, ajungea până la urechile mele, nu putea să-mi ruineze visurile: alunecam pe nourii albaștrii..., uitam de toți..., de toate...

Nu voiam nimic..

Alergam ca un fulger ușor pe de-asupra nourilor, mă plimbam zile întregi în aer. Senzația era așa de puternică, în cât uitam, corpul rămânea nemișcat, țineam ochi închiși, ca lumea iluziilor albastre, să nu fie împrăștiată de lumea brutală, externă a lucrurilor.

Nu voiam nimic..., nimic...,

Ce ași fi dorit mai mult, de-cât această liniște, în care găseam adevărata fericire, căutată de toți..., negăsită de nimeni...? Eram împărăteasa iluziilor, nimeni nu mi le distrugea, trăeam singură, nu sufeream de nimic.

Arare-ori suferințele altora, îmi pătrundeau sufletul. Fugeam de ele, îmi dam drum gândurilor, rătăceam pe căi neumblate de nimeni...

Trăind în mijlocul naturei sălbatice, mă împrietenisem așe de mult cu ea, încât înțelegeam tot viersul animalelor... Și la ele, aceleași lupte, ca la oameni. De și nu cunoșteam luptele oamenilor, viața animalelor și a plantelor, îmi dau învățături despre mizeria oamenilor. De câte ori în locul unui trandafir frumos, n`au văzut răsărind buruieni și ciuperci, de câte ori nu pătrundea până la mine strigătul vre`unei paseri cu pui, răpită îa zbor de vulturul uriaș și războinic...

Creșteam, creșteam mereu... Din ce în ce mă făceam mai frumoasă. O vedeam bine, o înțelegeam din ochii tinerilor simandicoși, cari mă curtau, când mă arătam în sala tronului...

Nu primeam daruri, oare natura nu mă împodobise cu atâtea bunătăți? Ar fi însemnat că pot să adauge ce-va la frumusețea mea. Într`u cât diamentele dăruite de simandicoșii tineri mar fi făcut mai frumoasă...?

In palatul nostru, alături de boierii curței, ghicisem că acei cari se simt prea mici și neputincioși, au trebuință de daruri, de laude. Nu`i invidiam, nu`i plângeam... Înțelegeam prea bine lumea, care se perinda în palatul nostru, ca să-mi bat joc de ea. Neavând destulă putere în propria lor personalitate, să trăiască prin gândurile lor frumoase, alergau la distracții, festivității. Primeau laude și daruri, sfârșind prin a-se înșela reciproc...

Lumea mea era în mine, iei o căutau în alții...

Pluteam pe luciul senin și albastru al cerului, trăeam cu natura la un loc, luam parte la toate necazurile iei. Mă întunecam la față când ploua, mă înveseleam când răsărea soarele.

Nu așteptam pe nimeni nici de la răsărit, nici de la apus. Streină de bunuri lumești, trăeam în în viața eroilor de altă-dată...

Câte-odată eram așa de tristă... Nu știu, ce-va greu, inexplicabil, mi se părea că se depune pe lucruri, pe arborii din grădină... Mă ținea înlănțuită ceasuri întregi, ideea de moarte... De ce? Nu știu...

Poate că ar fi fost mai bine să nu simți, să nu visezi..., să dormi, să dormi mereu... Dar fiorile și cântecul vântului, mă fermecau așa de mult...; îmi aduceau de departe doruri neînțelese, vorbe pe care nu le mai auzisem. Mă îndemneau să mă furișex noaptea, când toți dormeau, îu grădina palatului... Mă aștepta cine-va?

Cine ar fi putut să pătrunză printre caraulele înarmate? Doară vântul...

Dar când toți dormeau, când caraulele obosite se rezemau de câte-un arbore și ațipeau, când nimeni nu mișca în palat..., o voce neînțeleasă, misterioasă, mă chema acolo..., în grădină...

Într`o noapte, vocea ajunse așa de rugătoare, de ispititoare, în cât simțeam cum inconștient, fără voință, mă atrăgea acolo, acel glas dulce și rugător.

— De sigur, vântul și dorințele mele nu mă lasă să dorm...

Dar glasul devenea mai puternic, rugător, plângător...

Fără voință, am străbătut în vârful degetelor galeria, care mă despărțea de odaia, unde dormea voevodul, am pășit ca o pasăre printre caraulele adormite, rezemate de perete, am eșit în grădină...

Arborii clătinau încet din ramuri, foile în freamăt cânta u; luna aurea foile ștejarilor...

Acolo, între arbori...

Aci se oprea manuscrisul.

Domnița Maria, întoarse o foaie groasă, tremurând din degete, și, ochii i se opriră pe un alt manuscris:

„Sărutul Satanei, au preschimbat-o pre ea, din fecioară immaculată, în Magdalenă păcătoasă, mai frumoasă de cât Maria, mai iubitoare ca Magdalena...

Cu ochii iei negri drăcești, fermeca pe toți feciori de boer și mureau toți. Nimeni nu putea să se apropie de domnița Ruxanda...

Dar un fecior de prinț, au cerut-o pre ea în căsătorie, căci o iubea de mult...

Domnița s`a împotrivit, boerii s`au adunat în sfat domnesc. Au orânduit-o să se mărite cu feciorul de prinț, căci mureau prea mulți feciori de boier de inimă rea...

Domnița s`a împotrivit cu cerbicie și s`au adunat de iznoavă în sfat domnesc. Voevodul, de așijderea boierii, au orânduit-o, să trăiască singură cu sufletul Satanei, într`o odaie din fundul palatului voevodului, închisă cu gratii de fier și păzită de ostași bătrâni, cu credință în voevod și Dumnezeu.

Dar Satana..., deschideau noaptea broaștele ferecate, coborau în grădina palatului, de se iubeau până în faptul zilei cu Satana, preschimbat în fecior de boer, frumos ca lumina soarelui...

Iară în nopțile luminate de lună, veneau la domnița, Satana, în găetane și fireturi de mătase, cu doi sljuitori ai Tartarului, preschimbați în cavaleri; o luau pe dânsa pe un armăsar negru ca noaptea, de lucea ca luna și plecau în văzduh; erau armăsari cu aripi de foc, ce zburau ca paserile, iar pe la revărsat de zori, se întorcea domnița frumoasă, luminată de aripile Satanei..

Și slujitorii domnești tăceau, nu cârteau la domnie, de teamă să nu-i arzâ Satana cu aripile-i de foc..

Apoi străjerii, n`au mai văzut nici pe domnița, nici pre Satana, sa vie să se iubească acolo..., pe earbă în grădina palatului, nici să plece în văzduh, călare pe armăsari cu aripi de foc..

Dat`au de veste Voevodului, că poate domnița sau pocăit, și au alungat pre Satana cu închinăciuni și rugăciuni. Au pătruns toți boieri, cu mitropolitul în frunte, în camera domniței, s`o primească cu alai, cu cântece și rugăciuni îndreptate către tatăl, că au scăpat`o de duhul și stăpânirea neagră a Satanei...

Dar găsit`au boierii și s`au îngrozit de moarte, de ce văzură ochii lor: trupul frumos al domniței atârna spânzurat de grindină, cu ochii eșiți din găurile capului...

Au plâns toți și s`au văitat de-atâta tinerețe și frumusețe moarte....

Și când au fost s`o ducă la biserică, pentru rugăciuni de îngropăciune, biserica, deodată închisu-s`a înaintea iei, de mâini grele și nevăzute...

Au venit atunci toți pravoslavnici preoții, în cap cu mitropolitul și rugatu-s`au spre Domnul, pentru deslegarea sufletului domniței, de sub aripile necurate ale Satanei și au primit`o pe dânsa în biserică și au așezat-o spre răsărit, îmbrăcată în straie negre, ca pre o muiere, nu ca pre o fecioară în straie albe de mătasă căci așa zic datinele creștinești: că femeia, ce și`a făcut orînda la bărbat, și au păcătuit, se va îmbrăca în vestminte negre și se va îngropa departe de biserică și locuința omenească.

Voevodul, orânduit`a ostași să vegheze peste noapte, la poarta bisericei... Dar pre la cântatul cocoșilor, au venit după povestea strajerilor domnești: un fecior cu facle multe aprinse, întovărășit de ostași mulți, cu arme multe și grele, le-an luat armele lor și au ridicat feciorul necunoscut, cu ochii lăcrămați, trupul prea frumoasei domnițe...

Boierii și voevodul s`au minunat și s`au făcut rugăciuni multe și au venit norod mult, să se roage către tatăl, s`o scape din ghiarele Satanei, cari au batjocorit`o, au siluit`o și au spânzurat`o de grindă...

Dar în dimineața următoare, ce nu fu mirarea tuturor, când găsit`au în grădina palatului, groapă nouă și proaspătă, sicriu mare de argint, descoperit; înăuntru un fecior frumos, ca îngerii lui Rafael, culcat în brațele domniței și era sângerat la inimă...

Mai văzut`au cu jele, culcat cu fața în sus și tăiat de iatagane, la rădăcina unui arbore, trupul în fir și găetane, al feciorului de prinț, ce-o ceruseră pre ea în căsătorie...

Rudele mortului l`au jelit, l`au plâns ca pe un fecior de prinț, ducându-l în surle și fanfare, cum cereau datinele pentru un fecior de voevod.

Dar pe cei l`alți, i`au plâns norodul tot, în cântece de clerici, cu închinăciuni și tămâieri, ca s`o deslege pre ea de sub stăpânirea Satanei...

Și nimeni nu i`au pipăit la față, când i`au coborât în groapă, pre domnița Ruxanda, și pre feciorul cel frumos, sângerat la inimă; socotind norodul și boeri, că Satana au posedat`o pre ea, de s`au făcut atâta omor, și s`au vărsat atâta sânge tânăr, pentru sufletul iei...

Și nimeni nu a putut afla, cine au fost feciorul cel frumos, culcat lângă dânsa și sângerat la inimă, cine au tăiat pre feciorul de prinț, cu mânie de moarte, cine au spănzurat`o pre ea, corp dumnezeesc, de frumusețe Rafaelică...

Așa, cu sănătate și credință, s`au săvârșit din viața asta, în cea d`apoi, frumoasa domniță Ruxanda..

Că cine va afla despre feciorul de boer, de unde vine și pentru ce au fost sângerat la inimă, culcat lângă dânsa, să aducă veste la voevod și va primi daruri multe și frumoase...

In numele tatălui, al fiului și al sfântului duh, eu, Vasile Mavrodi Vărzaru, logofăt, ot sfetnic domnesc, scris`am aceste rânduri, în zilele prea cinstitului, bine credinciosului și viteazuiui voevod, Constantin Basarab Brâncoveanu, spre știința celor ce vor ramuri pe viitor din noi, Mavrodi Varzaru, că am trăit cu cinste și boerieși am slujit cu credință pre Dumnezeu și voevod, ca toți să se roage pentru deslegarea păcatelor domniței Ruxanda...”

Prințesa Maria, rămase aiurită, cu manuscrisul în mână, privind încă rândurile vechi, abia citibile...

Apoi reculegându-și impresiunile, plecă fruntea pe vechea psaltirie, și începu să plângă.

Înțelesese, că domnița Ruxanda, murise iubind pe feciorul cel frumos, necunoscut de nimeni.

I se părea că o aude povestindu-i viața din buzele-i roșii, umede, ea trandafirii brumați.

— Cum seamănă cu mine, gândi domnița, apropiindu-se de vechiul portret.

Inconștient, îndreptă ochi spre cele lalte portre e de femei: toate aveau în figură, aceeași privire leneșă, obosită, amoroasă pline de patimi și visuri sensuale...

Prințesa Maria, sugestionată de asemănarea fisică, avea iluzia că și ea, ca și domnița Ruxanda, este închisă acolo.., între zidurile vechi ale palatului, departe de oameni, de acel cineva..., neînțeles încă, dar simlit, de care prințesa Ruxanda, murise.

Viața misterioasă a acelei domnițe, lua proporții mari, în imaginația iei bolnavă. Se afunda așa de mult în acea viață, încât credea că ea este domnița Ruxanda. Cuvintele scrise de pe marginiile învechite ale psaltiriei, îi sunau în minte, se potriveau cu traiul singuratec, cu ideile și visurile iei nebune...

In zilele prea nourate, când peste toate lucrurile se lăsa o atmosferă tristă, greoaie, sugestiunile erau mai vii, mai puternice, domnița Maria plângea cu hohot... Ca să-și alunge durerile, eșea în grădină, se rezema de scara casei, înghirlandată în miosotis, si-și vărsa prisosul durerei în lacrimi.

Miss Ella deșteptată din lectură, îi auzea suspinurile Alerga, îi lua frumosul cap în mâinele iei lungi, osoase, o mângâia și coborau la braț în grădină. In totdeauna, se uita din dreptul scărei, până la poartă unde se sfârșea gardul de trandafiri, să vază nu răsare nimeni?

Se deslipea de lângă miss Ella. Sărea, râdea, se repezea la trandafiri, îi alegea pe cei mei învoții, aduna petalele, le arunca în sus, le lăsa să-i cadă în păr, pe umeri, în sân, pe mâneci. Când foile parfumate cădeau în sân, avea senzațiunea că o mână nevăzută, delicată îi atingea pielea albă și râdea în spasm. Se repezea apoi la boboci, abia înfloriți, mușca cu voluptate vârfurile lor roșii, fragede. Da apoi fuga și se lăsa moale în brațele bătrânei engleze, o săruta cu pasiune, spunându-i în englezește:

— Cum se iubește miss Ella...? Ai iubit vre`o-dată miss Ellla...? Cum era?

Râdea singură, zguduind-o ușor de brațe, rezemându-și fruntea albă de umărul iei, suspinând cu lacrimile în ochi:

— I am indeed unfortunate, miss Ella...

IX

Era târziu, când Alexe Comnean, deșteptat de visuri, se ridică de pe canapeaua, pe care ațipise în sala de mâncare. Intră în aceeași cameră, de unde putea privi dincolo, peste zidul uriaș al grădinei. Făcu un ocol repede odăiei, observă dăcâ camera a fost curățită, de s`a păstrat aceeași ordine, apoi reveni la fereastră.

Sfinxi, de pe vârfurile celor două stânci, din grădina vecină, îi apăreau ca niște observatori liniștiți ai fenomenelor naturei.

— Ce idee, gândi Alexe. De sigur acolo, trebuie să locuiască un om cu gusturi nu tocmai ordinare...

Dar lumina zilei perea din ce în ce, razele de soare, se stingeau după copacii uriași ai gradinei. O lumină gălbuie împânzi grădină și arbori, apoi dispăru ca luată de-o mână nevăzută. Pretutindeni se întinse un voal negru străveziu...

Alexe Comnean, observă acea trecere ușoară de la galbenul plăpând al zilei, la negrul străveziu al nopței. Era satisfăcut de senzația pe care i`o da natura, ca un artist, ce după multă trudă, a găsit să dea tabloului ultima expresiune, ca opera să i fie desăvârșită...

Se mai opri un moment la fereastră. Un vânt răcoros scutura foile arborilor. Luna apăru roșie, pe un fond albastru închis. Lilieci, zburau pe lângă terestre, sub lumina sângerată a lunei. Mirosul de flori de liliac, de sulfină, de fragi și de earbă proaspătă, îmbălsămau atmosfera.

Sună, ceru să-i prepare ceai, ouă, smântână, tragi și vin. Închise fereastra. Se lăsă moale pe o canapea, sub impresia imaginei palide, abia vizibile, a prințesei Maria, cure se desprindea încet încet din ceața în care înota...

— Cine știe, murmură Alexe, sorbind încet din ceai...

Apoi, seria gândurilor se continuă în creer: poate n`a pierit încă ultimul vlăstar al lui Apollo și Venus își mai face apariția în câte-un colț de lume, ca rassa să nu se piarzâ cu desăvârșire.

Pe cerul albastru închis, luna roșie, sângerată, se ridica mereu în sus. Peste zidul uriaș al gradinei, fereastra se deschise. Domnița Maria reapăru intre ramurile mesteacănului.

Se aplecă peste fereastră și ridicându-se în vârful pantofului, privi peste toată zarea nopței, în partea unde lucea luna. Era așa de roșie..., părea inundată de-o mare de sânge.

Cu o mână ținea ramurile tremurătoare ale mesteacănului argintiu, cu cealaltă, pusă streașină, căuta să vază, chipul lui Alexe Comnean.

— Nu este nimic? Poate mi s`a părut... dar dacă ar fi? Poate să fie rup: din visurile mele...o sugestie, și atunci...?

Lăsă să cadă ramurile peste fereastră, plecă capul pe cercevea, gândi din nou:

— Dacă ar fi? dar mi s`a spus că au murit cu toți..., pustiu...

Ridică capul pe cercevea, și se îndreptă spre ușe. Coborâ încet scările, de abia se auzeau pașii răsunând în liniștea nopței de vară. Merse pe lângă zidul casei, ajunse în mijlocul grădinei. Luna îi lumina fața, dănd aspect misterios, magic figurei albe, buzelor roșii, sângerânde.,.

Se lăsă jos pe earba mare, necosită. Despletindu-și părul, se aruncă cu fața în ios; începu să respire odoarea erbei proaspete. Părea că nu se mai satură. Începu să rupă fire de flori sălbatice de grădină, apoi sumecându-și mânecile dela brațe, se spălă cu rouă de pe erburi. Se `ntoarse cu fața în sus și despărțindu-și pârul în două, îl întinse la cele două orizonturi, ca și cum ar fi voit să strângă acolo, lumea toată. Ascultă. Era o liniște de neînchipuit. I se păru că aude cum crește earba sub pământul virgin, nearat. Auzi mersul insectelor în earbă, simțea cum se așterne rouă pe obrajii palizi, nedormiți. Ridică un deget în sus. Fără să-și dea seama, șopti:Mario... Mario...

Intre frunzele aurii ale arborilor, vântul repetă ușor: Mario... Mario...

Se îndreptă din nou, cu fața în spre lună. Închise ochii, li redeschise. Începu să se joace cu razele lunei. De la ea și până la lună, razele se duceau și reveneau în valuri, în săgeți, în zigzaguri, în mii de figuri colorate...

De odată i se păru că aude un cântec încet, nedeslușit, ca acordul surd al unui instrument, ce este aproape să înceapă. Cântecul se desluși treptat... treptat. O privighetoare, își cânta amarul dragostei, între ramurile unui ștejar uriaș.

De odată parcul răsună de cântecile trilate a zeci de privighetori. Cântecile lor începeau cu notele cele mai duioase și încet încet, se ridicau până la acordurile cele mai sublime, mai înalte, coborând scara cu o delicateță și o măestrie supra naturală. Tăcură. Domnița Maria, deschise ochii mari, lăcrămați. I se păru că frunzele arborilor în freamăt de noapte, șopteau: Mario... Mario...

Paserile începură din nou. De astâdată numai era un concert duios, ci note nervoase, aruncate repede, unele după altele, cu o tărie, ca de desperarea singurătăței...

Domnița Maria smulgea fire de earbă, le mirosea și le arunca în bătaia focoasă și sângerată a lunei.

Paserile cântau, cântece de jale, de pustiul singurătăței, de dragostea cu care își așteptau soțul...

Mana începu să plângă. Se sculă în picioare, rămase dreaptă, în fața lunei. Desuflecă mânecile de la rochia albă de mătase, peste brațele-i goale, albe ca ninsoarea și plecându-și capul peste sân, plecă cu pașii molatici, mai departe în fundul parcului, la stânca cu sfinxi, de unde putea vedea dincolo la casa părăginită și pustie..

Urcă treptele și rămase cu ochii țintiți la fereastră. Acolo se urca de multe ori, de privea în zările nesfârșite..., până când ochii oboseau de jocul colorilor din natură... Silueta umbrită de razele sângerate ale lunei, îi da un aer fantastic: părea o statuă a melancoliei.

Maria deschise ochii mari de tot, ca sa pătrunză mai bine, acolo, unde zărise pe Alexe Comnean. Se așeză pe spinarea sfinxului și începu să observe. Ii bătu inima. Era lumină acolo... De câte-va ori zări o umbră apropiindu-se de fereastră, silueta se desluși bine pe peretele odăei, apoi lumina se stinse.

Trudită, obosită de atâtea nopți de veghiere, cu ochii aproape închiși, dibuind cu piciorul treptele stâncei, coborî. Se urcă în foișor, deschise ușa de la camera unde sta scris; „Nid de fauvettes”, se culcă și adormi pe o sofa, d`asupra unor erburi și flori veștejite. Aștepta ivirea diminețci.

A doua zi, domnița Maria, sta rezemată de o coloană de lemn a balconului din foișor. Pândea la umbră, între foile de viță, apariția lui Alexe Comnean.

I se păru că aude foșnet de frunze, nu semănau cu freamătul vântului. Ea cunoștea prea bine glasul vântului care cânta și scutura foile. Acolo, erau pașii unui om. Luă binoclu, rămase câte-va minute la pândă. Nimeni...

Când își îndreptă binoclu din nou, în spre grădină, zări un câine cenușiu, de rassă străină, de-o mărime colosală, apoi cine-va se ridică de jos de pe earbă. Ii tremura tot corpul, era aproape să-i cadă binoclul din mână.

Un tânăr palid, cu ochii mari, negri, înalt, muv tața fină. delicată, figura ovală, buzele mici, roșii, strânse în unghiul gurei, nasul clasic, puțin aquilin, bărbia în afară de orice comparație. Barba mică neagră, fata albă, contrastau minunat, în totul, reamintea pe vestitul pictor, Wan Dyk...

Domnița îi urmărea toate mișcările cu o minuțiositate extra ordinară.

Se plimba prin grădină, uitându-se la arbori, ca și cum ar fi căutat ce-va. Rămase apoi cu ochii țintiți spre casa vecină. O despărțea un zid mare, d`asupra căruia crescuseră buruenile și mușchiul. Paserile își făcuseră cuibul în găurile mâncate de ploi și de furia vremei...

Domnița tremura în umbră. O mână nevăzută o împinse cu putere, brutal și apăru în lumină, dreaptă ca o statuă, privindu-l cu ochii liberi...

Reintră apoi înăuntru și reapăru cu un buchet mare, de trandafiri albi, brumați.. ca zăpada... Își strânse cu un gest molatec vițele părului mătăsos, ce-i fluturau pe ochi și aplceându-se peste balcon fărâmă trandafirii... Asvârlea petalele în bătaia vântului. Foile albe, pluteau în aer, cădeau la picioarele lui Alexe.

Domnița râdea nervos, arătându-și dinți albi, gingiile roșii...

Când buchetul se isprăvi, dispăru sub frunze și se trânti pe o canapea. Râse singură de copilăria ei, apoi figura lui i se desluși mai bine în minte.

— O mai fi încă, sau a plecat...?

Sub o putere imperioasă, tremurând, se repezi la masă, să scrie. Viața domniței Ruxanda îi a păru sub o lumină vie, puternică. O văzu într`o clipă, înțelese rostul acelei povești de viață chinuită... „Acolo între arbori...” văzuse, ceea ce ea acum vedea; imaginea vie, întruparea visurilor și dorințelor neînțelese de ani...

Nervoasă, tremurând, scrise:

„Țiam trimes trandafiri, cu petalele albe; flori răsărite din visuri, udate cu lacrămi, crescute la razele arzătoare ale ochilor mei, ochi, în cari nimeni nu a privit..., nicio-dată...

Au fost păstrate și îngrijite la umbră.

Te așteptam să vii, să ți le trimet...

Le-am udat, le-am stropit cu rouă ori de câte ori păleau; se făceau mai frumoase, mai parfumate...

Pune-le la sân, păstrează-le așa cum le-am crescut; sânt florile iubirei sfinte.

Fie-care corolă, sânt lacrimile cristalizate de ani...

Ascultă povestea lor, îți vor spune: veghierile, suspinurile în tăcere, visurile nebune, setea neînfrânată după săruturile apăsate..., înecate în șoptitul „te iubesc”.

Maria.

Domnița, își scoase repede din păr un ac cu o piatră mare albă, de mărgăritar, înfipse scrisoarea acolo, eși în balcon, o aruncă la picioarele lui Alexe și intră repede, sub draperiile de frunze...

X

Sufletele visătoare, contemplative, obișnuite cu analiza subtilă a fiecărui fenomen, cunosc prea bine starea de nervositate, pe care o crează simpatia extraordinară a două ființi, cari se doresc. Afinitatea sentimentelor, la acele ființi, este așa de intensă, încât puterea gândului se exercită reciproc, în aceeași proporție.

Dar pentru sufletele, cari es din cadrul obișnuit al teoriei, pentru acei oameni, ai căror nervi sânt mai senzibili decât firele electrice, este destul o sugestie puternică concentrată asupra ființei simpatice, ca emoțiunea să fie simțită egal, împărtășită cu aceeași putere...

Noțiunea adevărată a cuvintelor, în general, a acelor cuvinte care cristalizează viața, nu poate să fie înțeleasă decât atunci, când fenomenele exterioare au contribuit la explicarea lor sub cele mai variate și mai subtile forme de manifestare. Când fenomenele încetează, cuvântul cristalizat îmbracă iarăși forma banală.

Pentru Alexe Comnean, a cărui viață se scursese într`o continuă analiză de fenomene, starea de idiosincrasie în care se găsea, în urma scrisoarei domniței Maria, îl făcuse să înțeleagă, să simță acea teribilă boală a iubii ei, manifestată în el, cu acea forță de delir, unde întreaga atențiune este exclusiv ocupată de ființa iubită.

Acum simțea diferența de fenomene între orgoliul, care-l legase un timp de contesa Fulalia d`Avril și între delirul de iubire ce avea pentru domnița Maria.

O beție nervoasă, amestecată cu amor propriu, îl atrăsese lângă contesa d`Avril. O durere, un farmec, un strigăt neînțeles, o plăcere neînchipuit de mare: senzațiuni inexprimabile, dar înțelese și simțite îl făceau să-i repete numele, să-l strige, să rătnâie în extaz, citindu-i scrisoarea:

„Fie-care corolă, sânt lacrimile cristalizate...”

I se părea că fiecare arbore în freamăt, îi șoptește numele; toată atmosfera striga: Maria...

Întâia oară, Alexe Comnean, înțelegea în acele momente farmecul vieței...

Nimic nu-i preocupa mintea decât dorința de-a o vedea, de a o auzi șoptindu-i din buzele-i roșii, trandafirii:

Asculta povestea lor, îți vor spune: vegherile, suspinurile în tăcere, visurile nebune, setea neînfrânată după săruturile apăsate.., înecate în șoptitul: te iubesc.

Rezemat de colțul marei biblioteci, gândea la mizantropismul lui, la mijlocul de a o vedea cât de curând.

Singurătatea obișnuise spiritul să trăească într`o lume aparte, unde erau numai acele dorinți realizate.

Câte-va zile, după ce se instalase în capitală, cu tot desgustul ce-l nutrea contra meschinăriilor politice, într`o dimineață, deschisese o gazetă, care se ocupa în special de micile cancanuri, de balurile și seratele ce se organisau în aristocrația țărei. Observase, că jurnalul, vestise intrarea în țară a familiei Banu.

Doamna Natalia Banu, sora Mariei, născută prințesă Mavrodi, organizase în cea dintâi Vineri a săptămânei, obișnuita serată cu bal, dată de bună venire, prietenilor din aristocrația Bucureșteană. De astă-dată, toți mosafirii erau rugați, să vie în costume istorice.

Alexe Comnean la citirea acelei note, rămăsese pe gânduri. Își aducea aminte, că într`o ocasie, făcuse cunoștința familiei Banu, pe când se găsea la Berlin. Fusese foarte bine primit, în special d-na Natalia Banu fusese de o amabilitate și de o curtenie excesivă, față de Alexe.

D-na Natalia Banu cunoscuse pe tatăl lui Alexe, venise în casa părintească, pe când era nemăritată, știa originea familiei, și Alexe fusese invitat la Berlin, la o serată de gală a ambasadorilor.

Printr`o simplă curiositate de intelectual, dornic să cunoască de-aproape o lume falșe, mincinoasă, plină de prejudecăți și convențiuni, se lăsase târât acolo, de mijlocul acela rafinat. In urmă părăsise Berlinul, și numai avusese ocasie să vază familia Banu.

— Dacă s`ar duce să lase o cartă d-nei Natalia Banu, poate ar avea mijlocul să vorbească domniței Maria... De sigur, ea are să fie acolo.

Apoi, ideile reveniră asupra scrisoarei De ce nu-i fixase o zi, să`i vorbească...? Scrisese sub impresia unei emoțiuni vii, repezi și spontanee; una din acele emoțiuni mari, invincibile, care creează amorurile și prieteniile susceptibile de durată la infinit.?. Forța de atențiune prea concentrată, extinsese cu desăvârșire evenimentele viitoare...

Gândind la visita pe care voia s`o facă d-nei Natalia Banu, își reaminti de-o veche cunoștință, întâmplător făcută în Germania. Într`un muzeu, cu un tânăr, care publicase un volum de poezii, foarte apreciat de literați. D`atunci îl mai văzuse odată la întoarcerea din străinătate.

Încetul cu încetul ideea de-a lăsa o cartă d-nci Banu, de-a face o visitâ vechiului prieten, spre a mai lua informațiuni asupra schimbărilor întâmplate în țară, prinse rădăcini. Dornic de-a vedea pe Maria în mijlocul acelei mulțimi, îl stimula să easă din mizantropismul obișnuit.

Pietatea ascunsă, pe care o avea pentru ultimi vlăstari boierești, nostalgia cu care privea degenerescența acelei clase, așa de plină de vlagă odată, îi mărea dorința să se ducă în mijlocul acelei lumi alese.

Faptul că acolo trebuia să întâlnească atâția parveniți, din care făcea parte și bărbatul prințesei Natalia, Dumitru Banu, ministrul de la Berlin, îl desgusta peste măsură.

Dușman neîmpăcat al clasei burgheze, ridicată pe spinarea țăranului, prin concensiuni de ale statului și falimente, privea cu desgust toate maimuțăriile acelor parveniți, cari căutau să împrumute din Apus și dela clasa boierească, obiceiuri inerente naturei lor rafinate, moștenite prin educație.

Ideea ciudată, pe care o avea despre evoluția sentimentelor și a ideilor la clasa mijlocie, ridicată după 1848, îl făcea să despereze despre vre-o încercare de reforme liberale, din partea acestei clase. Credea că acest strat nou nu este capabil, nici accesibil pentru vre-un sentiment înalt, pentru nici o politică desinteresată.

In bașa unei teorii paradoxale, că o clasă formată într`o bună dimineață, cu un altoi străin, ridicată pe urmele unei alte clase cu tradiții istorice, fără nici o pregătire intelectuală, îl făcea să creadă, că această clasă nu este accesibilă să dea naștere unei literaturi, unui curent mare artistic, nici să înțeleagă substilitațile estetice.

Întemeiat pe această teorie personală, fisolofică, necrezând, neavând nici-o iluzie în puterea intelectuală a stratului nou social, având un fel de pietate mistică, pentru toți aceia, cari lucraseră în trecut și întemeiaseră tradiția istorică; neavând nimic comun cu clasa burgheză, căzuse în mizantropism. Ura industria, pe care o numea „artă burgheză”, desprețuia moravurile lor josnice, întemeiate pe interes.

Ideile acestea bizare, faptul că trebuia să reintre într`o lume unde totul era cântărit și măsurat, chinueau pe Alexe Comnean. Cu toate acestea, pasiunea să vază pe Maria, îl mâna cu o forță de neînvins și se lăsă târât de imaginea sugestivă a prințesei Maria, care-l chema acolo.,.

Se hotărâ de-a lăsa carta d-nei Natalia Banue de a face o vizită unui vechiu prieten, Zamfir Voilă, care publicase un volum de poesii, foarte apreciat în lumea literilor.

Poesiile lui aveau acea eleganță de formă sculpturală, clasică, respirau acea melancolie, acea fineță de expresiune și umor, calități, care făcuse pe critici să-l compare cu Henri Heine. De curând, publicase în franțuzește un studiu analitic și estetic asupra a doi oameni iluștri, Nerone și Catilina, așa de urgișiți și mistificați, de falși istorici. Considera pe Catilina, ca pe un revoluționar, un suflet mare, distins, un refractar, care voia înlăturarea parveniților politici, demagogi, din fruntea republicei. Notele estetice asupra lui Nerone, comparat cu Beaudelaire, Huysmans, Edgard Poe, în legătură cu întreaga mișcare literară a Franței, fuseseră viu discutate de gazetele străine.

Estetica erotoinană, Neronizmul, Saphismul, viața artistică a curtezanelor Romane și Grece, capitolele cele mai importante, din studiul analiticoestetic a lui Zamfir Voilă, unde căutase să stabilească o apropiere între viața destrăbălată, artistică de orgii a Romei vechi și a Franței moderne, stârnise discuțiuni interminabile între cronicari dela jurnalele literare din Franța și-l făcuseră cunoscut peste graniță.

Avocat fără să profeseze, își petrecea timpul într`o meditație continuă, departe de ori ce mișcare politică, urmărind cu aceeași pasiune mișcarea artistică din Europa, cu care vânătorul pasionat, își urmărește prada.

Trăea împreună cu tatăl său, banul Șerban-Voilă, din venitul unei moșioare, fără nici o altă ambiție, decât cultul literilor.

Alexe Comnean, îmbrăcat într`un saco negru, de o modestie și o eleganță, care respirau un gust neîntrecut în arta de a se îmbrăca, se `ntorcea de la D-na Natalia Banu, unde lăsase carta de vizită.

Opri birjarul într`un colț alunei cafenele mari, ceru călăuza cu adrese. Căuta la litera V, și găsi adresa lui Zamfir Voilă.

Spuse birjarului adresa și se trânti în fundul trăsurei.

O singură amintire din copilărie îi trezi acea schimbare de viață: plecarea lui la vârsta de 12 ani, într`un pension din Paris, în urma unei scene violente între tatăl și mama lui; scenă în urma căreia, măsa se otrăvi. Puțin timp după aceea, tatăl său, căzut în melancolie, muri brusc într`o dimineață, de o sincopă.

Tabloul acela, se schimbă cu iuțeala fulgerului, apoi i se păru că trăsura aleargă pe străzile Romei, să easă afară din oraș... Văzu imaginile celor doi prieteni, cari îi serviseră ca martori, în duelul pentru contesa Eulalia d`Avril. Auzi zăngănituri de săbii, se văzu căzând în brațele unui prieten, avu senzațiunea că sângele curge d`alungul mânei, unde fusese lovit de adversar. Un miros tare de flori, îi ghâdilă nervi olfactivi, văzu pe contesa Eulalia d`Avril aruncându-i flori..., apoi atingând cu degetele-i albe rana sângerată, le muia în șampanie și deșartă paharul cu voluptatea, cu care șearpele suge sângele animalului prins.

Toate aceste imagini trecură repede, unele după altele în ochii sufletului și `i apăru dreaptă, ca o statuă, într`o lumină vie, domnița Maria. Intre draperiile de frunze... Ii văzu gestul delicat, strângându-și vițele de pâr, ce-i fluturau fruntea..., apoi o ploaie de petale albe brumate, zâmbetul..., doi ochi mari, privindu-l cu acea râvnă amoroasă, ce-l făcea să gândească la ochii curtezanelor din antichitate.

Domnița Maria, îi apărea sub acea viață romantică, unde nici un eveniment din viața reală n`ar fi putut să`i turbure drumul imaginației, spre cele mai irealizabile visuri... Răsărise în calea lui ca un fenomen nou, o lumina sănătoasă, căre i aprindea sufletul spre acea boală teribilă a iubtrei, trezindu-l pentru un moment din amorțeala în care căzuse.

Ce lungă i se părea zioa, atât de lungă, pe cât de mare era dorința lui.

Trăsura intră pe aleele dela șosea, ajunse la rontul al doilea, coti la dreapta și intră într`o curte mare, sub o boltă de tei.

In mijlocul unei grădini mari, se ivea casa banului Șerban Voilă, cu pereți văruiți în alb, acoperită cu șindrilă, cu pridvor de scânduri în față.

Casa era vechie, mușchiul crescuse pe coperiș, ca un covor de catifea verde.

O poartă mare de lemn, a cărei vopsea nu se mai cunoștea, era aplecată și sprijinită pe dinăuntru cu doi bulamaci mari, groși. Dela poartă, până la scară, unde era pridvorul, se `ntindea o alee de tei, ce-și împreunaseră ramurile, formând o singură boltă.

In dosul casei, te suiai pe o scară de scânduri dreaptă, într`un balcon, îngropat în ederă sălbatecă, unde se deschidea o odaie largă, a cărei ușe, vara, primăvara și toamna, nu se putea vedea de frunze.

Alexe și-aduse aminte, că aici mai fusese odată, când sosise din străinătate. Câteva luni în urină, primise o scrisoare dela Zamfir Voilă, prin care-l vestea că tatăl său, banul Șerban Voilă, căzuse cu totul la băutură și el se retrăsese în odaia din grădină, unde zile întregi nu primea pe nimeni.

Când intră sub bolta de tei, zări în ceardacul casei, un om slab, cu barba albă, încovoiat de spate, plimbându-se, gesticulând și vorbind singur.

Banul Șerban Voilă, fost agă sub caimăcămie. Păstră în `totul moravurile de altă-dată... Om dârj, mândru de numele de Ban, pe care-l rostea în toate ocasiunile, ori de câte ori i se nesocotea originea boierească. Critica toate reformele introduse la 1848 și până azi, arunca vina pierderei avuțiilor și a drepturilor boierești asupra câtorva oameni politici.

Alexe se apropiă și urcă scara. Bătrânul abia ținându-se pe picioare, îl întâmpină. Recunoscându-l, îl sărută pe frunte și începu să plângă ca un copil.

De câți-va ani, băutura îl slăbise în așa fel, în cât un om pe care-l vedea după un timp îndelungat, îi producea o bucurie bolnavă, anormală.

— S`au dus toate... s`au dus toate bunurile noastre..., și n`o să se mai reîntoarcă niciodată... Câți vlâstari au mai rămas din ramurile bătrâne.

Unde este numele nostru..., s`au dus..., sau îngropat toate pe vecie...

Bătrânul plângea, gesticula, se plimba cu pași nesiguri prin ceardac, aruncând imprecațiuni la adresa democrației. Deodată tresări. Ai venit să vezi pe Zamfir?

Bătrânul strigă cu glas răgușit:

— Sultana... Sultana...

O servitoare bătrână apăru, ștergându-și mâinele de un șorț mare, ce `i atârna dinnainte.

— Arată camera unde s`a închis cuconașu, de nu voiește să mai vază pe nimeni, grăi bătrânul, suspinând cu un fel de amărăciune și afecție nemărginită, ce avea pentru unicul lui fecior.

Alexe cobora scările, însoțit de servitoare, în dosul gradinei. Urcă scara de lemn, îngropată în ederă. Bătu la ușe. O voce dinnăuntru îi strigă puternic: intră...

Se văzu în mijlocul unei odăi colosale, cu pereții tapetați într`o pânză catifelată, închisă, printre ferestrele mari, cu fiare, umbrite de perdele lungi, de mătase roșie, pătrundeau slabe raze de lumină, punând în relief bustul bine desvoltat al lui Zamfir Voilă. Singur la un biurou din fundul odăiei, aproape de fereastra, cu părul mare, dat pe spate, desfăcut la gât, îmbrăcat într`o haină subțire de mătase neagră, încălțat cu pantofi de catifea neagră, în mijlocul a o mulțime de documente, manuscrise, cărți, împrăștiate în toate părțile. Zamfir Voilă, se odihnea pe un fotoliu mare și larg, fumându-și liniștit pipa. In etajere, cărțile, zăceau într`o ordine barbară. In fundul odăiei, era un pianino. D`asupra, notele, acoperite de praf, dovedeau că de multă vreme, nu-i mai atinsese clapele. Pe peretele din dreapta fotoliului de lucru, atârnau două tablouri, impresiuni de earnă, de pictorul Grigorescu, o luptă în ceață, de Tătărescu, și o cadână în harem, de Aman.

In peretele din față, erau: o dansatoare, de Degas, două studii lucrate „à l`eau forte” de Felicien Rops, iar în fața biuroului, pe un soclu de marmură, sta bustul lui Alfred de Musset. Un divan mare, îmbrăcat în catifea vișinie, îi servea drept pat. Trei fotoliuri mari, de un lemn negru, semănând cu abanosul, în stil venețian, cu brațele susținute de Negri, un serviciu pentru spălat, în marmură, acoperit de două perdele albe, brodate, o bibliotecă mare într`un colț, formau mobilierul tânărului poet.

Când Alexe pătrunse înăuntru, Voilă, se ridică în sus și rămase înlemnit în mijlocul odăiei, abia putând rosti:

— Alexe Comnean...?

Alexe surâse și întinzându-i mâna, îi zise, cu un aer glumeț, sub care se ascundea un sâmbure de adevăr.

— Am venit să-mi spui în ce an, lună, și zi sântem, că eu sânt mort pe pământul acesta...

Alexe, luă loc pe un fotoliu în fața lui, și-l privi fix. Citi în figura lui Zamfir, mulțumirea nespusă, imposibil de dat prin cuvinte, surprins de vizita unui prieten neașteptat.

— Ce faci, creezi mereu...?

Zamfir Yoilă, cercă să demonstreze, că nimeni nu poate să fie mai mulțumit decât analizatorul de sentimente, când poate crea ceva general, susceptibil de durată la infinit.

In întreaga lui figură, pe când vorbea, se vedea acea bunătate caracteristică inimelor mari, cu educație rafinată, gata ori când să scuzeze, să apere faptele cele mai odioase...

— Ești fericit, că mai poți inventa, zise Alexe, pe un ton melancolic. N`am putut niciodată duce un lucru până la sfârșit. Toate manuscrisele mele, zac de ani, întrerupte, fără început, fără de sfârșit.

Cea mai mare mulțumire, atunci, când mintea nu mi`i ocupată de analisă celor mai mici fenomene, fără să caut să le dau vre-o formă, este să mă gândesc la strămoși, să evoc faptele lor.

Atunci, mă simt mare, nobil și n`aș fi în stare să ating o muscă. Numai faptul că mă chiamă Comnean, mă face să tresar. Aceia, cari n`au tradiții, cari n`au un nume, a căror familie nu evoacă nimic, nu pot înțelege acest farmec.

Sentimentele lor mari, umanitare, deși nu cuprindeau o sferă largă de idei, cu toate acestea, responsabilitatea morală, era mare. Se sacrificau pentru interesele și apărarea țărei, și-au cheltuit averile, pentru introducerea reformelor liberale, de care au profitat slugile lor. Aceasta, constituie diferența de rasă, între o clasă cu tradiții și o clasă fără nici uu temei istoric.

Toate acestea nu se pot căpăta decât printr`o educație de ani, printr`o tradiție intelectuală lungă, de veacuri...

In adevăr, nu e un merit că nu cunosc lupta pentru existență, dar tocmai această împrejurare, mă împiedică de a mă coborâ să fac, ceeace face o clasă întreagă: fură spre a se îmbogăți, toată munca clasei producătoare, fără să-i dea nimic...

Dacă n`aș fi avut acel sprijin moral al faptelor bune și mari din trecut, n`aș fi putut trăi.

Îmi pare rău, că am rămas singur și rassa noastră, se va îngropa cu mine odată...

Alexe, se simți studiat, de acel om sănătos, cu voință neîntrecută, ochi închizători, gestul studiat și căutat, prin acea obișnuință invincibilă a celulelor nervoase, cunoscută de toți scriitori, de a fura dela ori-cine, particularități psihice, pentru întruparea unui caracter general.

— Singurul mijloc, de-a nu fi singur și de-a perpetua numele Comnenilor, este însurătoarea, răspunse Voilă, a cărui cap înota într`un nour de fum.

— Însurătoarea, să faci copiii, să-i expui să sufere umilințele societăței, legile ei păcătoase..., atâtea datorii neprevăzute..., să-i arunci în lume, cum ai arunca un grăunte în mare...? Apoi, femeia cu care trebue să te ‘nsori, știi că îndeplinește toate condițiunile unei adevărate mame? Ești sau nu dispus, să-ți ei în spinare un altul, pe care trebue să`l simți la fie-care moment, sau voești numai să fii „ca toată lumea”, să îndeplinești un act, cum să-i zic, social, pe care-l săvârșește orice netot, fără să se gândească la atâtea consecințe? Apoi, însurătoarea modernă, echivalează cu prostituția, legitimată și una și alta de stat.

Este același mod de târguială, când te duci sa săvârșești, acel act, „ce le-abate și la paseri de vre-o două ori pe an”, ca și când te duci să te‘n-sori. Sentimentele nu există, sau dacă există, durează un an, doi, trei, apoi începe plictiseală și căscătură și ai dori să vezi capul nevestei, cât se poate de rar.

Nu cred în însurătoare, cum nu cred că există femeie, care să gândească la alt-ceva de cât la măritiș. Au dreptate, este singura lor carieră. Curtezanele, da curtezanele antice, Sapho, Cleopatra, Messalina, Aspasia, Magdalena, din specia femeiască, este singurul gen, care poate să înțeleagă amorul. Aceia, cari doresc să perpetueze prostia omenescă, n`au de cât să nască băcani, cârciumari și alte specimene, demne de societatea actuală și de creatorii lor.

— Idei bizare..., bizare, rosti Voilă din colțul fotoliului, dând din umeri.

— Curtezanele, dar curtezanele pot perpetua specia omenească?

— La ce bun s`o perpetueze când scopul este de-a distruge frumosul, a`l înlocui cu convențiunea frumosului și a căuta să`l impui ca o lege, să crezi că așa trebue să fie, fiind că așa crede „toată lumea”. O societate de băcani n`are să poată niciodată, nici-odată da naștere unui Phidias, unui Praxiteles, care să creeze o Venus. O societate unde a existat o Messalină, o Sapho, o Cleopatră, Aspasia, a putut să dea naștere Venerei de Millo.

Monogamia impusă este semnul unei civilizații mijlocii, a ipocriziei financiare. O ast-fel de societate poate cel mult să garanteze măritișul, egalându-l cu prostituția. Poligamia este semnul ori al sălbăticiii, ori al unei civilizații ultrarafinate artistice, cum a fost Imperiul Roman, Grecia lui Pericle, Franța lui Ludovic XIV, Italia sub Mecidis. Libertatea individuală cea mai desăvârșită, libertatea de-ați alege pe ori-cine, de-a trăi cum `ți place, unita cu o educație de veacuri, crează frumosul, singurul scop al vieței.

Dacă te `njugi să tragi carul prostiei la mal, începi să crezi că `năuntru este fericirea, și când te uiți bine, vezi că ți `an crescut coarnele și `noți în același noroi puturos și infect, ca toată lumea...

De almintrelea, oamenii trăiesc din convențiuni și înșelăciuni. Își merită soarta creată. Sânt animale inferioare, care trâesc mai bine, unde cel puțin lipsesc atâtea convențiuni.

Zamfir Voilă asculta și continua să-și fumeze liniștit pipa, urmărind printre ploapele lui greoaie, mari, pe jumătate închise, umbrite de gene lungi, negre, fumul gros ce se ridica în spirale, în curte era liniște, nu se auzea nici-un zgomot. Se `nserase bine, capetele lor în nourul de fum, apăreau ca niște umbre pierdute, în semiobscuritatea serei. Din toată figura lui Alexe, nu se distingeau decât obraji albi, palizi, buzele roșii, umede, contrastând cu albeața marmoreală a figurei. Zamfir dispăruse în umbră și numai focul din pipă, îi lumina fața bronzată, fruntea mare de savant.

Câte-va urme de umbre de la brazii de lângă fereastră, abia mai tremurau pe pereții catifelați ai odăiei.

Amândoi tăcură. Fie-care urmărea mersul primei idei, întreruptă brusc, când Zamfir, îl întrebă.

— Vrei să aprinzi lampa?

— Nu, îmi place mai bine semiobscuritatea aceasta.

Apoi, Alexe Comnean, după o pausă, continuă!

— Ca consecință a convențiunilor, a unei societăți brutale, artiștii, au înlocuit arta prin industrie. Invențiunile industriale au îndepărtat adevărata poezie, înlocuind`o cu fapte, fără nici o importanță estetică, cu acea analisă falșă, de care scrierile moderne sânt pline. Uită-te la Bourget și la toți, cari și`au făcut o profesie de analizatori de sentimente, un fel de tarabă, cu firmă deschisă, bine cotată în piață, de femei. Aruncă-ți mintea în trecut, Byron și Shakespeare, Sophocle și Euripide, avut`au nevoie de industrie modernă, de analizele sistematice ale lui Wundt? Ceea ce Taine și Wundt au emis, ca simple teorii, au căutat să le aplice sufletului omenesc, ca și cum natura omenească, ar fi o mașină, pusă pe șuruburi, gata ori-când să primească tot felul de teorii paradoxale, să se miște după anume teorii...

Afară de asta, industria a tăiat aripile poieziei, arta este silită să rămâie împrejurul fabricelor, a halelor. Artiștii s`au întrecut să cânte cum țiuie mașina și ce emoțiuni trezește șuieratul acelui monstru modern, însuflețit cu aburi, în inimele cârciumarilor și zarzavagiilor.

— Ai dreptate, dar răul este în altă parte. Suferim dureri de cap, ne udăm cu oțet aromatic, fără să ne gândim că răul este intern și general.

Zamfir Voilă, spirit mai practic, analitic, era mai mult preocupat de răul economic social, considera totul ca o stare de tranziție, inerentă societăței omenești.

Intunerecul se răspândise, odaia intrase cu totul în obscuritate. Abia se mai puteau distinge capetele celor duoi prieteni, mișcându-se din când în când...

— Să aprindem lampa, să mâncăm împreună. Vom vorbi și de altele, de viața ta, de pricina venirei la mine, zise Voilă, tăind brusc șirul discuțiunei.

Se auzi o trosnitură de chibrit și apropiindu-se de o lampă mare japoneză, spânzurată de un cuiu al tavanului, o aprinse. Atunci Alexe, putu vedea într`un colț lângă piano, o statuă de mărime naturală, o vestală Romană, cu brațele întinse, ochii rugători, pătimași. Dedesupt, era scris în franțuzește: În ajun de a-se sacrifica pe altarul zeiței Venus. Era opera unui sculptor tânăr, cumpărată de la o exposiție din Italia.

Cei doi prieteni, se așezară la masă, unul în fața celui l`alt, pe când Sultana, bătrâna servitoare, îi servea. Tăceau amândoi.

Alexe, printr`un scrupul inexplicabil, simțea că nu trebue să`i povestească nimic de prințesa Maria. Cuvintele domniței îi sunau în minte: „Ți-am trimes trandafiri cu petalele albe, flori răsărite din visuri.” Imaginea iei, răsărea mai vie, mai plină de farmec divin, în urma discuțiunilor. Era femeia dorită și visată, curtezană, care înțelegea amorul.

Voilă, văzându-l așa de preocupat, ca să-l distreze, să-l readucă la viața reală, aruncă o vorbă:

— Crezi în sentimentele femeilor...?

— Ce fel de sentimente?

— Se înțelege amoroase...

— În privința asta, sânt de părerea lui Bourget. Dacă ai diseca sufletul uneia, găsești în locul inimei, nota cusutoresei, o jumătate de duzină de prejudecăți, ce le țin loc de principii... și... dorința de a eclipsa pe unul, sau pe altul...

Nu, în afară de femeia curtezană, în înțelesul antic, nu cred în nimic...

Din nou figura domniței, îi reapăru între draperiile de frunze, văzu gestul molatec, cum își strângea părul ce-i flutura ochii,... râsul..., gingiile roșii..., dinții albi, ca petalele albe de trandafiri...

Simți o dorință nebună, invicibilă aproape, de-a alerga s`o vadă... Imposibilitatea îl făcu să tremure, ca un paralitic pe scaun.

Zamfir Voilă observă toate mișcările lui Alexe Comnean și credea într`un început de ataxie.

Reluă firul discuțiunei...

— Cu toate astea, gândește-te, însurătoarea, are farmecul iei..., un moștenitor să-ți ducă numele mai departe.., asta este mult, mai cu seamă pentru noi, care ținem la numele tradițional al familiei și sântem pe cale de a-ne perde.

Nu este totdeauna adevărat, ceea ce spun romanțieri psichologi, despre femei. Ceea ce este adevărat, este că într`o societate ultrarafinată, industrială, amorul ajunge un sport, cum este călăria, bicicleta și alte industrii, create de burghezie. Amorul antic a dispărut odată cu curtezanele, nici nu pot să trăiască într`o societate ca a noastră mercantilă și ipocrită.

Snobismul și sportul au înlocuit adevăratele sentimente.

— Atunci pentru ce însurătoarea, când femeia nu e dispusă cel puțin să dea naștere la copii, aseamănă amorul cu bicicleta și călăria, voiește să petreacă o seară în brațele unui oare-care, când bărbatul este la club?

Nu. Însurătoarea, însemnează perderea drepturilor individuale, sclavia de bunăvoîe, crearea de dificultăți în viață, distrugerea întregului ideal moral, tâmpirea desăvâșită a ființei tale superioare, a eului tău propriu, singurul lucru, de care trebuie să ne bucurăm în mijlocul acestei societăți de negustori de sentimente, de sportmeni și de snobi.

Lumea lui Apollo, a lui Phidias, asta trebue s`o căutăm...

Rostind numele lui Phidias, Comnean văzu înaintea lui statua trăitoare a marelui artist grec, întrupată în corpul domniței Maria.

Zamfir Voilă își aprinse pipa, își netezi barba, apoi se sculă în sus și se apropie de fereastră. Pe un fond albastru închis, ca marea în crepuscul, luna răsărise aurie și întreagă, în dreptul unui stejar uriaș, aurind frunzele bătrânului copac.

— Vrei să ieșim în balcon, avem lună frumoasă, aerul este proaspăt și răcoros.

Cei doi prieteni eșiră în balcon.

Ederă sălbatecă, cădea pe umerii lor mângâindu-le obraji. Un vânt de primăvară dulce, adormitor, răspândea în atmosferă mirosul florilor de liliac de lângă casă. Câte un liliac sbura pe lângă streșini, tremurându-șl aripile în bătaia aurie a lunci.

Greeri, în concert de noapte, țârâiau încet și misterios. Câte-va stele abia se zăreau de-asupra capetelor lor; lumina orbitoare a lunei, întuneca cu puterea razelor, licăririle tremurătoare ale micilor stele.

Zamfir Voilă, tăcut, sub impresiunea acelei nopți, asculta țârâitul greerilor în earba proaspătă a primăverii, freamătul arborilor din grădină și gândea la viața lui.

Douăzeci și șapte de ani trecuți, țară să aibă vre-un gust pentru nici un fel de industrie, cum îi plăcea să numească toate meseriile lumei moderne. Refractar, străin de orice influență, care să i schimbe felul de trai, își iubea arta și gândurile lui, ca un Brahman pe Buda.

De douăzeci de ani, pierduse pe măsa, Caterina Bonea, fata spătarului Nicolae Bonea, o femee de o bunătate dumnezeiască, pe care o adorase și o sfințise, ca pe o icoană vechie.

Bolnavă, de câte ori în delir, nu`i amestecase numele, și el, copil, alerga la picioarele patului, aproape de ea, s`o sărute, să`i sufle din căldura lui în gură, s`o învioreze. O auzea încă strigându-i:

— Mi-e frig... mi-e frig... dă-mi suflet..., dă-mi căldură doamne...Zamfire,.., Zamfire, sânt perdută Zamfire...

II îneca și acum plânsul. Într`o noapte s`a sculat, sub puterea nervilor, cu ochii mari deschiși, măriți de friguri violente, s`a strecurat ca o pisică, s`a suit în balconul casei, unde sta el acum și s`a aruncat jos. Dimineața, au găsit-o servitorii înotând intrăm lac de sânge, caldă încă, murise de curând.

Acea scenă dureroasă, o vedea înaintea lui, și i se părea că glasul ei, „Zamfire... mi-e frig... sânt pierdută, îl aude mereu, ori de câte ori eșea în balcon, în freamătul frunzelor din grădină...

Tatăl lui, cu averea perdută în politică, rămăsese cu zestrea masei, o moșie, din care trăiau amândoi.

La 20 de ani, un amor romantic, cu o vară, Berenice, al cărui chip, în poesiile lui, îl comparase cu figurile delicate ale lui Boticelli, moartă la 18 ani, de acea boală ucigătoare, care`i distrusese plămânii, îl blazase și-l mizantropise multă vreme.

Când căzuse la pat, îi citea versuri și ea știa că ochii albaștrii ai Lianei, zeița pădurei, care fermeca pe toți flăcăi, ce cutezau s`o privească, erau ochii ei. Începea să plângă și zicea:

— Zamfire, am să mor, o să plângi de mine? Ai să-ți aduci aminte de copilăriile noastre?

El abia articula:

— Berencice.. Berencice...

Amândoi rămâneau triști, apoi râdeau și cuprinși de-o beție de voluptate fără de margini..., se sărutau lung, neîntrerupt, până când simțeau că le piere respirația...

De câte ori se furișa de-ai casei, venea la balcon, strigându`i, apoi fugind în desișul grădinei:

— Un sărut dacă mă prinzi...

Și singură râdea de copilăria ei, alergând sprintenă, ca o căprioară, printre arbori, dând ramurile la oparte. Pălăria mare, de pai, ușoară, îi cădea jos, părul auriu, ca secerișul de vară, îl flutura vântul pe ochi, pe frunte și pe umerii albi, ca crinul.

Când se vedea prinsă, râdea, se zbătea ca o porumbiță, își acoperea fața cu mâinile, și cădeau amândoi pe earbă...

Rămânea uimit, pierdut înaintea ei; abia o atingea cu buzele pe obraji moi, catifelați, înviorați, ca trandafirii rouați, în diminețile de Mai..,.

Rămânea apoi serioasă și privind în jos, rupea fire de earbă. Râdea și cele dintâi flori de mărgarită ce le întâlnea în cale, i le arunca în fata. Se scula și`i striga din nou:

— Două săruturi pe umeri dacă mă prinzi...

Strigătul metalic, armonios, râsul de fecioară immaculată, umpleau toată grădina. Ochii albaștri, limpezi, vecinic umezi, străluceau ca luceafărul dimineței, când prinsă între mâinile lui voinici și sănătoase, obosită, cădea pe earbă, abea putându-și apăra umerii albi, albi ca floarea de cireș, să nu fie atinși de buze vinovate..

Scena morței îl îngrozea, ori de câte ori `și aducea aminte.

Era plină de un dramatism liric, sălbatec, voluptos.

Simțind că moare, în puterea unor friguri violente, nemai putându-și stăpâni nervii, cum rămăsese singur o noapte întreagă lângă patul ei, trezită de acea căldură animală, instinctivă, invincibilă, mărită de accelerația frigurilor nervoase, îl sărută mușcându-i buzele. Se aruncă apoi asupra lui, împlorându-l, sărutându-l, astupându-i fiecare cuvânt de împotrivire cu sărutări aprinse, violente, de isterică bolnavă, până când beat de atâta voluptate, pierzându-și rațiunea, o desvergină acolo..., în criza unei plăceri, unui strigăt de voluptate saphică, neînțeles acum, aproape trecut în domeniul imaginației...

A doua zi, obraji îi erau roșii ca dalia, buzele umede trandafiri; zâmbea, simțindu-se mai bine. Trecuseră câteva săptămâni...

Într`un amurg de toamnă o apucă o criză puternică, se ridică în sus aiurind și strigându-l pe nume, căutând să-l cuprinză în brațe.. Lumina ochilor albaștri intră sub pleoapale roșii-transparente, apăru albul ochilor mari, și căzu moartă, suspinând lung, cu mâinele încleștate de cearșaful patului...

D`atunci timpul i se scursese într`o monotonie tristă, scriind și călătorind ca șă uite.

Zamfir Voilă, suspină sub puterea amintirilor și ca un refren dureros, șopti.

— Toate se duc, numai moartea rămâne, nimeni nu scapă de sub stăpânirea ei...

Ca să și îndepărteze gândurile, sa distragă atenția lui Comnean, își scutură pipa de grilajul balconului și vorbi tare:

— Așa este viață, cât timp pâlpâie un foc, care o întreține, ți se pare frumoasă și n`ai vrea s`o părăsești, dar la urmă, tot cenușe... tot țărână peste toate...

Alexe Comnean vedea, acolo..., departe peste zidul uriaș al casei, pe domnița Maria, înotând în razele aurii, focoase ale lunei. Râdea, zburând pe raze de lumină, din părul ei cădeau pe pământ petale de trandafiri..., pluteau în atmosferă, îmbălsămând-o cu un parfum îmbătător.

El urmărea acea splendoare de imagini, creată de imaginație, sugestionat de amintirea ei...

Luna intră într`un nour, apoi, apăru sângerată..-

Atunci, o văzu aruncându-i petalele albe, ce veneau pe razele aurii, sângerate ale lunei...

Perdut în contemplarea acelor imagini voluntare, de voluptate fisică, nu auzea nimic din cuvintele lui Voilă.

— Dar nu mi-ai spus până acum, ce ai făcut de când nu ne-am mai văzut; ce te a făcut să vii la mine?

Comnean, se deșteptă din acea aiurare sensuală și privi în toate părțile speriat, neînțelegând nimic, uitându-se schimbat la Zamfir.

Voilă îi repetă din nou. Alexe, nu înțelegea ce-l făcuse să vie acolo. Făcu un gest din umeri, apoi rosti:

— Știu eu..., am venit să te văd, simțeam o nevoie psihică de-a mai schimba un șir de gânduri și idei...

Nu voii să-i spue nimic din cele întâmplate cu domnița Maria.

Se lumina de zioă. In ștreșim, între ramurile de ederă, se auzeau cripit de rândunici. Un vânt răcoros și proaspăt, încărcat cu ozonă, scutura frunzele arborilor. Luceafărul mare, auriu, se`mpânzea în argintiu, luna perdea culoarea aurie, stelele pereau..

Picăturile de rouă, străluceau ca argintul între frunze și pe florile din grădină. In earbă, se auzeau țârâit de greeri..., departe cântec de cocoș, lătrat de câini...

La răsăiit o dungă verde-deschisă, bătând în albastrul mărei, se arăta la orizont.

Tăcură multă vreme, cu sufletul în extaz, ascultând cântecul unei privighetori, ascunsă între frunze

Sprânceana dela orizont se marea, schimbând colorile, până când se ivi soarele, roș ca sângele, împânzind luna, înecând lumina aurie a stelelor

Când soarele apăru întreg, roș, sângerat, cei doi prieteni se priviră uimiți de atâta bogăție de impresiuni. Apoi sub puterea aceluiaș gând Comnean, vorbi:

— Asta și arată spre răsărit, este cea mai mare artă. A omorât pe toți, cari sau încercat s`o imiteze. Mulți au murit cu durerea în suflet aruncând pensula și colorile departe, că n`au putut niciodată să-și ajungă idealul, de adape pânză, ceea ce simțeau și visau...

— Este târziu, putem să ne despărțim, când vei avea nevoe de un schimb de idei, sau de plăcerea de-a mă vedea, sunt totdeauna acasă, zise Zamfir Voilă, îmbrățișându-și prietenul.

Dete ramurile ederei la o parte și intră înăuntru.

Alexe coborâ scările, în faptul zilei, pășind încet pe sub aleele de tei. Ajunse acasă buimăcit de ideile și imaginile ce se perindase o noapte întreagă în creernl lui.

Când ajunse la poartă, bătu. Portarul îi deschise și `i întinse un plic, cu o coroană mare aurită. Era invitația dela d-na Natalia Banu.

Alexe Comnean urcă scările. Hercul, îi sări înainte și intrară împreună înăuntru.

Simți același miros de „vechiu”, exalat de la lucrurile din casă. Aspiră cu putere, acea odoare, ce-i reamintea viața de altă-dată.. Aprinse o lumânare într`un candelabru, citi invitația, întocmită în franțuzește:

„D-nul și d-na Natalia Banu (prințesa Mavrodi), sânt foarte măguliți de vizita d-lui Alexe Comnean și ar dori să fie printre numărul celor invitați la serată, în costume istorice, ce vor da Vineri, în saloanele d-lor, din strada..., No...

Alexe puse plicul pe masă. Se trânti pe o sofa mare și adormi de oboseală.

XI

Când se deșteptă, soarele era la amurg. Printre ferestrile mari, în draperii de catifea vișinie, căzând în falduri, pe parchetul înegrit de vremuri, pătrundeau ultimele raze plăpânde ale soarelui.

Sări în sus ca ars cu fier roș, gândind că în seara aceea, trebuia să se pregătească pentru serata dela d-na Natalia Banu.

Se uită la pendula din colțul odăei: erau aproape opt ceasuri. Hercul, dormita în colțul vechiei pendule.

Sună. Bătrâna portăreasă intră. Ceru să `i servească ceva rece. Se gândi apoi la costumul ce trebuia să `mbrace.

Își aduse aminte de costumul ce-l avusese la o serată Venețiană, la Roma, la contesa Eulalia d`Avril: haină scurtă de catifea neagră, cum purtaseră altă-dată trubadurii dela curțile Medicișilor. Pieptarul alb de mătase, guler mare, brodat, răsfrânt pe umeri, pantaloni de aceeași materie ca și haina, până la genunchi, de unde se lăsau în jos, ciorapi lungi, de mătase neagră, în picioare, cisme de lac, răsfrânte.

Cum era o serată în costume istorice, Alexe Comnean, gândi că acel costum este destul de potrivit, pentru balul dela d-na Natalia Banu.

Trecu în odaia de toaletă, deschise un dulap mare, scoase hainele, le `ntinse pe canapea și începu să le studieze.

— Merg de minune...

In așteptarea mesei lungi din nou pe canapea. Amintirile ce-l legau de acele haine, îl umileau. I se păru că aude cântec dulce adormitor de mandoline, văzu corpuri aproape goale, înfășurate numai în dantele subțiri, prinse în buchete de camelii și de violete de Parma... Apoi din numărul acela de femei, statua dreaptă a Eulaliei d`Avril i se desluși într`o lumină vie, îmbrăcată într`o rochie fantastică, „rose” ale cărei cusături, erau prinse în chrysanteme palide...

Când a apărut în sala balului pe buzele tuturora, s`a oprit un „ah” de admirație.

Tremură sub această vechie impresiune, dintr`o lume ultrarafinata; avu un moment de revoltă că mintea era pătată de imaginea acelei curtezane perverse, de sub ai cărei ochi, abia putuse scăpa.

Bătrâna intră. Ii servi: sardele, icre, sparanghel, mușchiu rece împănat, fragi și o sticlă de vin de Rin.

Mânca repede. Simțea acea plăcere vie, inexprimabilă gândind la voluptatea serei...

Din întunerec, imaginea domniței Maria, răsărea drept în fereastră, de unde acum pătrundeau razele argintii ale lunei...

Lipsa de prejudecată socială a prințesei Maria, acel mod romantic de a i arăta iubirea, îl făcuse pe Alexe Comnean să uite totul, să-și concentreze toate forțele nervoase în noua viață ce i se deschidea; o zeifica.

Se sculă de la masă, intră în odaia de toaletă, se spălă, începu să se `mbrace.

Un parfum slab, abia senzibil, rămas pe haine, îi trezi un nou tablou: văzu la lumina palidă a unei lămpi de veghie, pe contesa d`Avril, cu ochii mici, împăienjeniți de șampanie. Întinsă pe un divan mare, cu rochia de crysanteme desprinsă, în neregulă, ținându-l strâns pe după gât, cu mâinele iei albe, surâzându-i..., abia șoptindu-i... Se simțea încătușat de acel tablou. Avea acea impresiune fisiologică, de lipsă de voință, când vezi bine valurile în care te afunzi, cu toate astea, te lași în voia apei...

Nevii obosiți nu puteau înlătura acea scenă, ce-i trezea o senzație plăcută, dureroasă, că imaginea prințesei Maria pierea în umbra...

Își da bine seama de acel proces psichologic de imagini, dar nu era în stare să lupte contra vechilor senzațiuni...; erau trăite, se manifestau puternic.

Pendula sună, cu sgomot, zece ore.

Alexe Comnean, se deșteptă din visuri...

Bătrâna intră înăuntru cu un sleșnic mare, îl vesti cu trăsura îl așteptă la poartă.

Sări în sus de pe scaun, se uită de câte-va ori în oglindă, își inspectă hainele cu minuțiositate. Aruncă o manta cu glugă pe el ca un fel de neglijență calculată, își puse pălăria mare, simplă, de catifea neagră și eși în stradă. Un vânt liniștit de primăvară adia strada; miros de tei și de salcâmi îmbălsămau atmosfera. Foile arborilor își tremurau frunzele în lumina limpede, argintie a lunei. Acoperișurile caselor străluceau sub bătaia razelor reci, luminoase. Câte-o pisică se târâia, hârjiindu-se pe țiglele și tinicheaoa caselor, pândind în umbră, prada favorită. Liliecii zburau pe lângă streșini. Câte-o pasăre întârziată, trecea în zbor, fâlfâind din aripe, alergând spre cuib. In stradă era liniște, nici-un zgomot nu se auzea.

Trăsura alerga pe străzi, cotind de mai multe ori. Alexe se uita pe cerul limpede, presărat cu stele, ce păreau boabe mari de aur, strălucind pe tipsiea infinită a cerului, luminată de luna argintie și palidă. Când trăsura trecu în dreptul palatului Atheneului, îl izbi înfățișarea acelui monument colosal și gândi:

— Ce departe este de arta greacă, ce imitație ordinară, săracă, ce amestecătură de stil fără nici o simetrie.

’Și aducea aminte că`l vizitase odată: Gâsise interiorul strâmt, neestetic, fără de acea armonie architectonică, care să înalțe sufletul, să-ți dea emoțiunea adevărat artistică.

Trăsura intră într`o stradă nouă, unde toate casele erau de construcție modernă, respirau acel aspect de bogăție și supra îndestulare materială.

Firul ideilor i se întrerupse la vederea unei case mari, luminată în electricitate. Singura casă din acea stradă, unde se respectase simetria și armonia măreață de splendoare a stilului roman. Trăsura intră în curtea vastului ospel.

Palatul doamnei Natalia Banu, născută prințesă Mavrodi, era construit de câți-va ani. Păstra aspectul lui măreț, curat, peste măsură de îngrijit.

Fațada era susținută pe patru coloane mari de marmoră colorată, înghirlandate pentru acea ocaziune, de jos până sus, în flori de micșunele și violete de Parma. D`asupra coloanelor, se `ntindea o verandă mare, plină cu flori tropicale, exotice. Alături, se deschidea un salon mare, rezervat festivităților și balurilor.

Prințesa Natalia Mavrodi, adusese ca zestre tânărului ministru plenipotențiar, un venit de o sută de mii de franci. Niciodată tânăra prințesă n`ar fi luat pe Dumitru Banu, născut din burghezie dacă familia prințesei n`ar fi avut o datorie veche, contractată față de bătrânul Banu, care se prescrisese prin măritișul prințesei.

Ajuns ministru plenipotențiar la Berlin, de pe urma averei, făcută de tatăl său un monstru parvenit, care secase măduva țăranului, studiase defectul și golul legilor, ca să se împotrivească justiției. Simeon Banu, tatăl ministrului, adunase peste două-zeci de milioane. Murise câți-va ani în urma însurătoarei fiului său, cu prințesa Mavrodi, împușcat într`o noapte de-o ceată de țărani, rămași pe drumuri, din pricina exploatatorilor și a jafurilor, acelui „Barbă albastră”.

Familia Banu trăia puțin în țară și când venea, toată aristocrația era veselă: aveau de petrecut cel puțin șease săptămâni în frumoasele saloane, ale doamnei Natalia Banu, una din frumusețile țărei.

Jurnalele ilustrate Berlineze, cu ocasia unei sărbători la curtea împărătească, unde fuseseră invitați toți reprezentanții statelor străine, vorbind de femeile ce luaseră parte la festivitatea curței, publicaseră un articol cu portretul D-nei Natalia Banu. O descrisese ca pe o frumusețe clasică și cea mai distinsă femeie...

AlexeComnean, dându-se jos din trăsură,roti ochii în toate părțile. In dreapta și în stânga bogatului ospel boieresc se întindeau figuri fantastice de flori.

In fie-care rond de flori erau globuri electrice, luminând feeric toată grădina. Intre ochiurile mari de flori erau statui de marmură, copi după statuele vechi Romane, și câte-va originale, ale maeștrilor moderni.

Înaintă încet, cu mantaua pe umeri. Păși pragul de marmoră, luminat de un lustru în electricitate. In vestibul se vedeau pervazurile aurite, coroana de prinț d`asupra ușilor, cu ivorile de fildeș, de la odăile de jos. De o parte și de alta a acestor două intrări, unde începea scara de marmoră, ce ducea în saloanele de sus. Erau așezate două statui în marmoră: un Cupido în mijlocul unui car, în formă de scoică, cu arcul în mână tras de-o lebădă; în partea opusă, o Venere cu brațe.

La intrare, duoi valeți, în livrele lungi, purtând pe nasturii mari, galbeni, coroana de prinț și armele familiei Mavrodi. Alexe Comnean lăsă mantaua în mâna unui valet.

Urcă scara de marmoră, înghirlandată în flori de liliac alb și miosotis. Câte-va lumânări electrice, ascunse între ghirlandele florilor, luminau scara, făcând un joc de colori fantastic pe pereții de marmoră colorată...

Ajuns pe cea din urmă treaptă, Comnean se opri un moment și se uită într`o oglindă colosală.

Își simțea tot corpul încălzit de acele emoțîuni violente și repezi, ce neacă respirația, ostenește corpul, de tremură toți nervii.

Înaintea lui se deschideau ușile dela veranda, unde era musica, la dreapta era salonul de bal, la stânga sala unde se supa.

Mirosul violetelor de Parma, al florilor de liliac, lumina electrică așa de fantastic, luminând palatul, ideea că aci trebue să vază pe prințesa Maria, în acea atmosferă de voluptate și fericire, îi înălța sufletul, îi deschidea imaginația spre acele festivități neroniane, de care vorbește scriitorul latin, Suetoniu. Ii reamintea serile petrecute alături de Eulalia d`Avril, îl umilea în acelaș timp; își părăsise lumea lui, ca să dea ochi cu acea parie de societate pe care o desprețuia din spiritul de castă al tradițiilor familiale, de intelectual, refractar tuturor formelor impuse.

La intrare, în sala de bal, erau postați doui valeți în același costum ca cei de jos, alături de doi grăniceri, în marmoră, de mărime naturală, capo d`opera unui sculptor român.

Când să pășească pragul, îi trecu înainte o damă îmbrăcată „à la Watteau” la brațul unui cavaler Louis XVI.

Salonul era mare, pătrat, luminat prin tavanul, în bassoreliefuri, de globuri electrice.

Pe pereții tapetați cu o pânză fină „rose” atârnau două profiluri de femeie, tablouri de Henner, o vedere din Bretania, de Raffaëli, o copie după Leda lui Vinci, trei impresiuni de țară, de pictorul Grigorescu, și un profil în ulei, al doamnei Natalia Banu, tablou de-o execuție fină, delicată, de pictorul ungurul, Muncaksy.

Comnean intră în mijlocul salonului, fixat de-o mulțime de ochi. Necunoscut pentru lumea balurilor, când simți atâția ochi îndreptați spre el, avu un moment de desgust, de îndoială; unul din acele momente repezi, ce amărește sufletul și distruge nervii. Nu-și da seama de efectul ce-l produsese, prin acel aer de om distins, de originalitate a figurei, decât prin costumul lui trubaduresc.

Muzica din veranda începuse să cânte. Lumea invitată, aproape șaizeci de persoane, erau numai prieteni intimi, se mișcau prin sală. Câți-va tineri în haine de cavaleri, Louis XIV, XV, XVI, se plimbau pe dinaintea damelor, costumate în marchize, costum uri dela curțile vechi ale voevozilor noștri, à la Pompadour, Maria Antoaneta. Își făceau vânt cu evantaliuri, schimbând vorbe banale în frunțuzește asupra decorațiunei salonului, asupra politicei și micilor întâmplări familiale.

Alexe se simți privit la doui pași de o damă ce-i zâmbea, apoi se `ndreptă spre el. Recunoscu pe d-na Natalia Banu, costumată în prințesă de voevod, rochie lungă de catifea purpurie, peste care cădea o manta de mătase albă, brodată, deschisă la piept, purtând pe cap coroana de prințesă, împodobită cu diamante.

Ii luă brațul cu grația unei regine și`i vorbi în englezește:

— Nu știam că sânteți în țară... Maria, mi-a vorbit de d-voastră de curând..., trebue să ne vizitați mai des..., mai cu seamă d-voastră..

Nu zicea nimic, se lăsa condus, arătându-i camerile, vorbindu-i de sculptura și pictura iei. Il presentă mai multor dame în treacăt. Zărindu-și bărbatul, îmbrăcat în costumul de ministru plenipotențiar, cu bicornul, spada aurită, purtând decorațiunile diferitelor ordine străine și legiunea de onoare, se apropiară.

Ministrul, înalt, slab, dar bine făcut, cu favoritele lungi, păstra acea gravitate de diplomat serios. Îngâmfat de rang, de uniformă, mândru de milioanele lui, întindea mâna cu o amabilitate calculată, surâzând tuturor cu aceeași delicateță de complimentele adresate; răspundea misterios asupra politicei generale a guvernului, a politicei externe și a răscoalelor din Extremul-orient.

Doamna Banu, la brațul lui Alexe, trecură pe dinaintea perechei ministeriale, d-nul general de răsboiu cu d-na, o damă înaltă, costumată în țărancă, îmbrobodită cu o maramă mare, îmbrăcată cu fote, țesute cu fluturi aurii și argintii. Apropiindu-se de bărbatul său, care discuta alături de doui miniștri, ultimile știri ale răsboiului Chino-Japonez, îl presentă tuturor, exprimându-se în franțuzește:

— Demetru, îți reamintești de d-nul Alexe Comnean?... iar d-voastră, d-nilor, adresându-se către cei doi miniștri, vă recomand pe unul din rassa noastră, pe un adevărat om..., poet...

Toți se grăbiră a-i strânge mâna. Ministrul plenipotențiar, își exprimă cu o banalitate de salon, fericita întâmplare, de a`l revedea, după atâta vreme în țară, la balul lui...

— Îl las în mijlocul d-voastră, zise d-na Natalia Banu, zâmbind și strângând mâna din nou tânărului Comnean.

Se depărtă, cu un ușor surâs pe buze, legănându-și corpul de-o statură ideală, reamintind prin figura mândră, vioae, madonele voluptoase ale lui Veronèse.

Se pierdu în mijlocul acelei lumi de cavaleri, marchize, prințese, cele mai multe prin costumul lor carnavalesc, să-și găsească un vechiu amant de inimă, neuitat. Ii promisese o întâlnire de câte-va minute...

Doamna Natalia Banu, deși distinsă prin frumusețe, printr`o inteligență vie, printr`un gust de artă rafinat, căpătat în lungile sale călătorii prin străinătate, întreținea unul din acele amoruri banale, mărginit la conversațiuni fără de importanță, săvârșindu-se prin actul sexual.

Valsul se începuse. Cavalerii își căutau damele. Cei doi miniștri se despărțiră, voind să danseze. Dumitru Banu, ministrul plenipotențiar, își ceru scuze, fiind indispus, lăsă pe Alexe singur și intră alături într`un salon Louis XVI.

Alexe Comnean își simțea sufletul apăsat și trudit, „ce grand malheur de ne pouvoir être seul” cum zice la Bruyère. Dar în acel moment simți pe cine-va la spate, șoptindu-i: „eu ți-am trimis petalele de trandafiri..., vino... Se întoarse repede, zări pe prințesa Maria, îmbrăcată în costumul domniței Ruxanda: roche lungă de catifea neagră, de domniță de voevod, peste care cădea o manta subțire de mătase albastră, căptușită cu alb, deschisă de sus până jos, purtând pe cap coroana de principesă, împodobită cu diamante.

Pe Alexe îl uimiră ochii iei. Când a întors capul s`o vază, aveau acea strălucire misterioasă, extatică, în cari se vedeau clocotind acele pasiuni invincibile, omorâtoare, cu cari domnița Ruxanda, omorâse pe cutezători.

Alexe o urmări instinctiv, tremurându-i tot corpul de emoțiune. Se strecurară prin mulțimea dansatoare, ajunseră în vestibulul de lângă veranda. Coti la stânga și Maria deschise o ușe, într`un salonaș mobilat în „mauve”, ale cărui ferestre răspundeau în dosul caselor, în grădina cea mare.

Înăuntru era întunerec. Luna intra întreagă pe fereastra deschisă, pictând pe mobile și obiectele din odaie, un efect fantastic de lumină.

Domnița Maria își scoase coroana și o așeză pe o masă de cărți, legate în roș, aurite pe margini.

Boabele de diamant, sub razele argintii ale lunei, aruncau văpăi de foc în toate părțile.

Muzica și dansul, în sala de bal, încetaseră. Se auzeau murmurele surde ale vocilor din salon.

Domnița se apropiă de fereastră, se uită în grădină, apoi în spre lună.

Din grădină, se ridicau mirosuri tari, răspândindu-se în atmosferă, îmbălsămând salonașul. Alexe, rămăsese în semiobscuritatea odăiei, privind`o de lângă fereastră, luminată de lună, în hainele de domniță, îi apărea ca acele ființi supra naturale de prin legendele vechi... Nu zicea nimic...

Domnița se apropiă, îl strânse cu putere de braț și privindu-l cu acei ochi mari, pătimași, robitori, de curtezană antică, îi surâse, apoi îi vorbi:

— Nopțile îmi plac..., toate au farmec..., zioa împrăștie visurile. Uite cum pică de sus raze de aur..., cum toate lucrurile sânt învăluite în pânză de lumină limpede..., plăpândă și misterioasă...

Domniței îi tremurau mâinile, tot corpul când vorbea. Ochii, acei ochi negri, de strălucire diavolică, sclipeau mai puternic în semiobscuritatea odăiei, sub robia patimei.

Se apropiă de el, își lipi fruntea de umărul lui, tremurându-i tot corpul.

Alexe, abia îndrăzni s`o mângâe pe frunte. Domnița căzu moale, cu ochii închiși, ca lovită de trăznet în brațele lui, suspinând:

— De când te caut...

Alexe o strânse în brațe și fără să-și dea seama, o sărută îndelungași pasionat. Lipi fruntea de peptul iei, șoptind:

— Mario... Mario...

De-afară venea un vânt răcoros. Petalele trandafirilor se scuturau, foile arborilor tremurau. Simțeau pe obrajii arși de pasiune, acea adiere a frunzelor răcorindu-le obrajii, ca un evantaliu colosal. Umbrele arborilor tremurau sub lumina lunei, pe pereți, pe obiectele din odaie.

Domnița se ridică din brațele lui și căutându-i buzele, cu acele buze roșii, strânse în unghiul gurei, ca de dureri și patimi ascunse, însetate de el, i le sărută aproape mușcându-i-le...

Intre cele două buze, ar fi voit să strângă toată iubirea..., pe nimeni nu iubise..., de ani îl aștepta..

Visul să iubească pe o așa noapte se împlinise și nu mai dorea nimic...

— De-acum Alexe, de buzele tale o să fie legată viața mea pe veci...

Domnița, îl sărută din nou, plângând de emoțiune, apoi căzu pe o sofa, tremurând de voluptatea sărutului.

Alexe în genunchi, îi luă mâinele într`ale lui, le sărută lung, de nenumărate ori.

Domnița ținea ochii închiși, respira greu; întreaga figură îi tremura. O sărută apoi pe buzele trandafirii și rămase țintuit acolo..., strâns de brațele albe...

Ea se ridică, îl apucă de mână, se apropiară de fereastră.

Luna se depărtase în colțul caselor, se zărea numai un corn, ca o seceră de aur, lipită acolo..., de mâini nevăzute...

Se sprijineau unul de altul, ținându-se de braț, căutându-și buzele însetate de ani...

Nimeni nu putea vorbi. Intensitatea senzațiunilor era așa de puternic manifestată, în cât Alexe, simțea acea plăcere infinită de senzațiuni, acea voluptate amoroasă, care duce la săvârșirea celor mai mari acte. Plângea.

— Plângi? de ce plângi?

Domnița îi înecă respirația cu unul din acele săruturi lungi, apăsate, ce provoacă exaltațiuni de simțuri și tremur nervos...

II mângâia pe frunte cu degetele-i albe, mici, apoi suflându-i vițele de păr ce-i cădea pe ochi și încolăcindu-și brațele pe după gâtul lui, îi vorbi:

— Nu sânt roaba visurilor tale? Eu am venit la tine, eu te-am căutat...

Mi-ai venit cu aceeași pasiune, cu același dor de a iubi, cum visam.., când priveam dela fereastra mea, pe sub arbori, în grădina pustie a casei tale... și acolo..., am găsit inima ta plină de doruri infinite..., sufletul însetat după plăceri negăsite...

Sânt eu, în care poți să-ți îneci toate visurile..., toată nebunia exaltată a simțurilor...

Vino..., vino Alexe, uite cornul de aur al lunei a dispărut, o să se facă zioă, vino, să ne coborâm în grădină, să-mi ud părul, obrajii și buzele în rouă de pe flori și apoi s`o usuc pe buzele tale.

Domnița Maria vorbea inspirată, cu ochii mari, deschiși, halucinați de puterea simțurilor, ca acele vestale Romane, cărora li s`a ascuns bunurile pământești.

Deschise o ușe mică și apucând de mână pe Alexe, coborâră pe o scară laterală, în grădina palatului boieresc.

Sus luna începuse să se `împânzească din auriul strălucitor, în argintiu palid, fără de raze. Vântul împrăștia pretutindeni aroma florilor. Un freamăt ușor, ca zgomotul rochilor de mătase, se auzea aproape.

Se opriră înaintea unei pasări mitice, ce arunca apă în sus, căzând apoi într`un basin mare de marmoră, pe a cărui apă limpedealbăstrie, pluteau legănându-se, șase lebede albe. Într`un colț al basinului, umbrit de un pin, două lebede dormeau alăturate, ciocurile îmbucate una în penele celeilalte.

Alexe îi arătă domniței acel tablou, care îi reamintea, Leda lui Da Vinci.

Domnița se opri între ochiurile de flori, adună rouă în mâinele ei, mai albe, ca puful de lepădă. Se spălă pe obraji, pe mâini, apoi se așezară pe marginea basinului de marmoră. Alexe se rezemă de peptul ei... Se sărutară lung, până când domnița simți că `i piere respirația, apoi îi șopti, trecându-și degetele rouate în părul lui:

— De buzele tale, viața mea e legată pe veci, de întreaga ta făptură este legat corpul meu. Șoptitul vorbelor tale, dă respirație plămânilor mei... Ia-mi viața dacă vrei, sânt a ta...

O susținu pe umeri, se ridicară de pe piatra rece a basinului. Pe cer stelele pereau, luna intrase în nouri albi, abia mai luminând pământul. Intre ramurile unui platan o privighetoare cânta încet, ca și cum s`ar fi temut să nu deștepte lebedele de pe apa albăstrie a basinului.

— Se face zioă..., trebue să mergem...

Se auziră pași în grădină. In colțul casei, zăriră înaintând încet șease valeți cu câte două felinare, luminând potecile grădinei, damelor și cavalerilor, cari coborau de la „soupé” să iea ceaiul în grădină, pe mese mici de marmoră, între boschetele de flori.

Domnița îl apucă de braț șoptindu-i:

— Să mergen Alexe..., vino repede..

Suiră scara laterală, trecură prin salonul unde ospătaseră mosafirii, străbătură salonul de dans și intrară în salonașul, unde cu câte va ceasuri mai `nainte, intrase Dumitru Banu.

— Vino..., vino Alexe, uite tata cum doarme...

Principele Pavel Mavrodi nu se ridicase toată seara din acel loc. Ospătase puțin în tovărășia ginerului său, neputând nici chiar să se miște. Bătrânul prinț părea mort dormind. Abia respira. Pielea gălbuie, întinsă pe obraji lui osoși, ochii ascunși sub orbitele scoase în afară, slab ca un cadavru, prințul Pavel Mavrodi, părea scos din groapă.

Tânăra prințesă se apropiă înduioșată de canapeaoa unde dormea, îl clătină. Bătrânul deschise ochii, o privi bine, apoi surâse, recunoscând`o...

Îngenunchiă înaintea lui, îi sărută mâna și`i strigă tare la urechie:

— Voesc să-ți presint pe d-l Alexe Comnean...

Ajutat de ea, se ridică, rezemându-se de spatele canapelei.

Alexe se apropiă, îi întinse mâna. Bătrânul prinț, murmură câte-va cuvinte neînțelese, în semn de mulțumire, se `ntinse iarăși pe canapea și închise ochii.

Domnița, rămase înduioșată privindu-l și se adresă lui Alexe:

— Săracu, bolnav și bătrân..., să `l iubești Alexe, el mi-a dat vieață ca să te iubesc pe tine.

Printre ferestrele îmbrăcate în draperii de mătase albastră, se vedeau... acolo, departe..., razele născânde ale soarelui, țesând pe pânza trandafirie a cerului o mreajă verde deschisă.

Se auzea zgomotul celor ce plecau, strigătele vizitiilor, duruitul trăsurilor.

Domnița îl strânse de braț cu putere, se apropiară de fereastă. Își lipi fruntea de umărul iei și rămase câte-va minute tăcut. Acum întâia oară înțelegea farmecul iubirei...

Il mângâia pe frunte, apoi sârutându-l cu pasiune, îi spuse:

— De acum, lumea va fi eu și tu...

Tânăra prințesă, deschise ochi mari, o văzu mai frumoasă ca nici odată. O sărută în spasm pe gâtul alb ca puful de lebădă și abia respirând, se despărți aruncându-i o ultimă privire de la ușe. Ea voia să-l reție. Nesațiul voluptăței, o mână până la ușe și `i șopti:

— Mâine..., «nid de fauvettes...»

Alexe se depărtă, coborând scările bogatului ospel boieresc cu acea impresiune puternică, bizară, ce o au unele bucăți ale lui Wagner, asupra unor creere senzibile, când viața reală, comună, vulgară, dispar cu totul, confundându-se în colțul acelei vieți create de artist, mărită de imaginație, plină de peripeții extra-ordinare, unde oamenii sânt numai eroi și femeile zeițe...

XII

— Nici-odată nu s`au oglindit în ochii mei decât florile acestea, arbori grădinei, lebedele parcului și tristele umbre ale celor două ființi, miss Ella și tata...

Nu știu ce mă făcea să cred, când mă uitam spre casa ta, că de-acolo o să răsară cine-va...

La început, nu-mi dam seama bine, ce căutam spre zidul caselor tale, de ce mă uitam în zare..., de pe înălțimea sfinxului ce-l vezi înaintea noastră, de ce rămâneam către asfințiți soarelui, cu fruntea lipită de câte-un arboie, privind printre aleele de trandafiri, până la poartă...

Mă întrebam, mai târziu, cum are să se sfârșeacă, viața mea? Câte-odată, eram așa de obosită de viață, plângeam, îmi doream moartea.

In urmă, când am găsit manuscrisul domniței Ruxanda, am simțit toată viața și te așteptam pe tine s`o înțeleg.

— Îți mulțumesc, îți mulțumesc Alexe, de tine, de farmecul întregei tale făpturi, de respirația ta, este legată viața mea.

Tânăra prințesă îl sărută, apoi continuă să vorbească.

— Rare-ori eram veselă și atunci momentele de mulțumire sufletească erau așa de scurte, ca nopțile transparente de vară, vecinic amenințate de furtună... O așteptam furtuna, să se arate, să spargă totul, să prăbușească nouri asupra parcului, asupra casei, să dispară ca lumina transparentă a nopței sub furtună... Sufletul, îmi clocotea cu aceeași putere, cu care furtuna își deslănțuie nourii încărcați cu fulgere și picături grele, asupra pământului. Plângeam, aș fi dorit să se prăbușească asupra mea, toată mânia cerului...

Întinși, unul în fața altuia, pe o sofa mare, în foișorul din parc, în „nid de fauvettes” gură în gură, domnița Maria, își povestea viața, lui Alexe Comnean.

— Din furtună, din fulgere, mi se părea că are să răsară cine-va să-mi spuie ce simțeam... și nu înțelegeam..., de ce murise domnița Ruxanda?

Când am priceput, nimic nu mă mai muțumea, nici florile din parc, nici tablourile din galeria noastră; nimic din farmecul naturei.

Te simțeam de departe, cum simte paserea aproprierea furtunei, de aleargă la cuib. Credeam că ai să vii odată, să mă împaci cu toate lucrurile pe care le iubisem; pe care n`ași mai fi putut să le iubesc fără tine...

In visurile mele te chemam, te doream așa cum ești; n`ași fi voit să fii alt-fel.

Când te-am văzut, nimic nu ar fi putut să mă împiedice să viu la tine: te chemasem zi și noapte; tu ai simțit că cine-va plânge și tremură în umbră, te strigă de departe...

Te cunoșteam din visuri și ori unde te-ai fi ascuns de ochii mei, ai fi auzit plânsul durerilor mele. Dacă te-ai fi rătăcit într`o mare de oameni, te-aș fi ales tot pe tine... Nu știu este ceva, care mă leagă de firul vieței tale, mar fi atras spre tine..

Este ce-va neînțeles..., dar simțit de toate fibrele nervilor mei.

Spune-mi Alexe dacă nu este așa, dacă nu dorința de a ne uni sufletele într`o singură suflare, te-a făcut să răspunzi la strigătele mele..., te-a apropiat de mine, pe veci...

Și dacă n`ai fi venit curând, aș fi plâns, aș fi strigat, aș fi făcut să tremure atmosfera, să-ți dea de veste că timpul se scurge repede și cu cât trec ani, cu atât ne coprind păreri de rău după tinerețele perdute...

Și dacă te-ai fi pierdut în lume, nu știu dacă arborii aceștia și parcul întreg, nu mi-ar fi cântat deasupra și ramurile lor stufoase și bătrâne, mi-ar fi umbrit mormântul.

Dar ai venit. Setea neînvinsă de-ați îneca acel prisos nesecat de dorinți și visuri, te-a adus lângă mine, sete, pe care o simțeam și eu, mă ținea deșteaptă până în faptul zilei..

Alergam să culeg rouă de pe trandafiri, sărutam bobocii fragezi, mă adăpăm cu rouă, înecându-mi toate dorințele și visurile nebune în parfumul lor... Acum, am buzele tale, respirația caldă și bătaia inimei tale... Tânăra prințesă, privea fix în ochii lui Alexe și nu mai putu vorbi.

Cum stau culcați, gură în gură, rezemându-și frumosul cap, pe mâinile-i albe, Alexe, o sărută, oprindu-și respirația. Amândoi avură un moment de pierdere, de uitare.

Domnița se sbatu câte-va secunde în mâinile lui, tremurând, cum tremură porumbița, apoi zâmbind, îi șopti rugător:

— Alexe, se veștejesc prea de timpuriu petalele albe de trandafiri..,

El rămase perdut, palid, fără de mișcare, abia suspinând:

— Mario... eartă-mă Mario...

Domnița îl sărută pe frunte. Amândoi rămaseră pe gânduri, cu ochii țintiți afară, privind printre ramurile de viță, ce îngropau foișorul.

Ea simțea părerea de rău, căința vorbelor lui Alexe, o durea plânsul lui, ar fi voit să reînceapă iarăși să-i povestească, dar tristețea în care căzuse îi spunea că trebue să tacă.

Alexe umilit, că se uitase, vedea că se lăsă ceva greu pretutindeni..., îl îneacă, îi taie firul respirației.

Dacă tânăra prințesă s`ar fi uitat la el atunci, ar fi observat acea durere morală, imposibil de suferit, că nu poate să`nlăture senzațiunile momentane, să revie la starea de mai `nainte.

O iubea prea mult și se temea ca un gest, o vorbă de-a lui, să nu`i displacă acelei ființi, așa de asemănătoare cu el, în care se frământa același proces psichic.

D`atunci Alexe, rămânea nemișcat în brațele ei. Tăcea, asculta, până când domnița singură îi întindea buzele însetate după ale lui. Rămâneau obosiți, întinși fără de mișcare în acel cuib ascuns, unde uitau de toți și de toate.

Acolo în liniștea parcului, ascunși sub frunze, în „nid de fauvettes” zilele se scurgeau repede: nici o umbră, nici o amintire, nu turbura pacea visurilor lor...

Într`o zi tânăra prințesă, intră tristă la cuibul lor. Întârziase ca nici-odată.

In așteptare, Alexe, trecuse în cabinetul de pictură. Pe un scaun mare, era întinsă o pânză.

Domnița schițase acolo... momentul, în care văzuse pe Alexe Comnean: foișorul înmormântat în frunze. Intre foi, cu o delicateță și o rară gingășie, își schițase chipul ei, aruncând petalele de trandafiri...

Uimit de frumusețea gestului, bine găsit, al acelei schițe, în care domnița imortalizase întâlnirea, avu inspirația să scrie ceva dedesubt, ca mai târziu, să graveze pe o placă de metal.

Forma, care i`ar fi plăcut mai mult, sonetul, nu`i surâdea din cauza rimei. Versuriie nu`i plăceau de loc.

Proza sintetizată, cuvintele cele mai subtile, care să-i dea adevărata senzațiune sculpturală, cu toate impresiunile de coloare, gest, expresiune, îi plăcea mai mult, de cât orice formă de literatură.

Rima o considera ca o încătușare a libertății de a gândi. O poezie rimată, îi trezea tot aceiași impresiune, ca și cum ar fi văzut un gigant, îmbrăcat cu hainele unui copil. Avea completa senzațiune, că`l strânge cineva de gât.

Se gândi un moment, apoi scrise în vârful pensulei, dedesubtul pânzei:

„Cu fruntea albă de fecioară, încununată de verdele mirt, mai albă ca petalele albe de trandafiri, așteptai în umbră..., să răsară craiul visurilor tale... să-i arunci petalele albe... lacrimile cristalizate...

Nimic nu putea să-ți `ndulcească durerile și el a răsărit...

Din petalele albe..., lacrimi cristalizate, am împletit șireaguri lungi... lungi,., până la stele: când ni s`o urî aici... vom călători spre ele...

Prin spațiuri albastre și lumini nevăzute. In cânteci serafici și coruri de vestale, în myrt îmbrăcate și sori de lumină, vom trece ca vântul pe șireagul de mărgele.

Ajunge-vom în spațiuri... departe... departe...

Și obosiți dormi-vom sub bolți de fllori albe...

In lumea Aphroditei și cerul lui Apollo...

Vom arunca șireagul... jos... pe pământ...

Să se`mprăștie în spațiuri „lacrimile tale”

Sub forma-ți, să renască Venus-Aphrodita

Să creeze pe Phidias și Anadyomene...

Domnița apăru pe prag tristă, palidă, mai tristă c`an zilele, când soarele da în amurg și ea, cu fruntea lipită de câte un arbore, plângea de dorinți neînțelese...

Se opri la spatele lui Alexe. Citi, surâse. Apoi se plecă încetișor peste umărul lui, îl sărută suspinând, cu lacrimile în ochi.

— Alexe, am rămas numai amândoi. Tata a murit azi de dimineață. Aseară a chemat pe miss Ella, i-a explicat prin gesturi să-l ducă în sala portretelor, apoi, a trimes să mă cheme. După ce ne-am despărțit, m`a sărutat lung și îngânând ca un copil, mi-a zis să trimet să cheme pe Natalia. Când a venit ne-a făcut semn să ne apropem și nemai putând vorbi nimic, ne-a sărutat lung... Ce rece era sărutul lui..., apoi am văzut câte-va lacrimi stoarse în orbitele lui mari...

Azi de dimineață și-a dat sufletul, cu ochii țintiți pe portretul mamei...

Alexe, numai tu mi-ai rămas.

Tânăra prințesă, plângea, cu fruntea rezemată de peptul lui.

O mângâia pe frunte, o sărută, dar nu putu vorbi nimic.

Într`o clipă toată viața îi trecu pe dinainte: asista din nou la scenele de odinioară.

Plânseră sorbindu-și lacrimile unul, altuia, de părerile de rău, în amintirea acelor iubiți, duși pe vecie...

— Vino Alexe..., vino să-l vezi...

Coborâ scările, sprijinindu-se de umărul lui Alexe.

De sus, din arborii bătrâni, ploau foi galbene, fără de viață în părul lor... Vântul șișăia tainic între ramurile rămase aproape fără de frunze. In earba răscoaptă de vânt și de căldură, abia țârâiau greierii, ca și cum n`ar fi voit să turbure pacea și melancolia acelei dimineți de Septembrie.

Pe ramurile negre ale copacilor câte-va paseri ciripeau misterios, încet și liniștit. O lumină gălbuie, învăluia parcul întreg, ca într`o mreajă transparentă de borangic...

In grădina de flori, sburau în atmosferă, petale mari, albe, roșii, galbene dela trandafiri; pluteau, se lăsau deasupra casei, pe arbori, între boschete, pe statui... pretutindeni...

Mii de boboci noui, fragezi, rumeni se vedeau pe cale de-a`nflori, ca niște ochi fantastici, pe ramurile verzi ale arborilor de trandafiri. Toată atmosfera gălbuie, plăpândă a dimineței, mirosea a trandafiri, dar totul, înota în acea tăcere, care reamintește iluziile vieței distruse..., amintiri triste..., iubiri îngropate pe vecie..., morți fără de urmă...

Tânăra prințesă, palidă, cu ochii umezi, într`o roche neagră de mătase simplă, la brațul lui Alexe, pășiră în grădină.

Poarta în doliu închisă de ani, se deschisese. Acum un fecior sta la poartă și primea cărțile de condoleanță.

Intrară în sală, unde dormea pe vecie, pe un catafalc mare, în mijlocul coroanelor de flori, în miros de tămâie și lumini de facle, bătrânul principe Pavel Mavrodi-Vărzaru.

Din sală, se scosese totul, rămăseseră numai tablourile și bibliotecile din colțuri.

Când intrară înăuntru, Alexe zări pe d-na Natalia Banu, născută prințesă Mavrodi, îngenunchiată înaintea catafalcului. Se ridică în sus când îl zări pe Alexe. El se apropiă. Fără să zică un cuvânt, sub impresiunea acelei tăceri, îi strânse mâna, sărutândui-’o și rămase în picioare, rezemându-se de fereastră.

Ochi se opriră pe portretul domniței Ruxanda. Il uimi mai mult ca nici-odată, asemănarea extraordinară, ce exista între imaginea din tablou și tânăra prințesă Maria.

Rămase cu ochii țintiți acolo..., isbit de perfecțiunea grației, ce revărsa acel tablou vechiu, a cărui frumusețe și farmec, o vedea viu întrupată în prințesa Maria.

Domnița, îngenunchiase lângă Natalia. Plângeau.

Câte-va raze aurii pătrundeau prin fereastră, punând în relief profilul mare al unui preot, cu barba albă, lungă. Abia mișca buzele șoptind cuvinte sfinte, rugăciuni psalmice, pentru primirea sufletului bătrânului prinț, în împărăția cerurilor..

Dumitru Banu, ministru plenipontențiar, ginerele prințului Mavrodi, intră îmbrăcat, în redingotă neagră, păstrând aceeași reservă impusă, aceeași răceală în figură.

Întinse mâna lui Alexe Comnean, cu acel surâs delicat, mulțumit că-l găsește într`o așa ocasiune alături de el. Schimbară câte-va frase în englezește asupra timpului cât mai are de stat în țară. Ministrul grav, serios, se apropie de catafalc, îmbrățișa, sărutând pe tânăra prințesă Mărie pe frunte, îngenunchiă vre-o câte-va secunde, atinse cu buzele o margine a catafalcului; trecu apoi într`un salon, reservat mosafirilor.

Toată aristocrația, notabilitățile, înalți funcționari, miniștri, ofițeri superiori, dame, începură să sosească din toate părțile. Strada și curtea erau pline de trăsuri.

Alexe, neputând suferi atâta lume, eși afară și coborâ în grădină.

Domnița Maria, se strecură pe ușe și-l ajunse. Intrară sub un cuib de brazi, către fundul grădinei, se așezară pe o bancă.

Amândoi tăceau, nici-unul nu îndrăznea să vorbească. Simțeau că sub acea impresiune a morței trebue să tacă, să nu`și aducă aminte de voluptățile infinite..., să nu gândească de cât la moarte.

Vedeau în acele momente, cadavrul rece ce-i separa, îi împedeca să vorbească, să facă un gest, o mișcare, să se privească cu acei ochi ispititori de patimi care îi chema la sărutări lungi.

El rămăsese cu ochii pironiți în gol, fărâmând între degetele-i subțiri și albe, frunzele ascuțite ale brazilor.

Se gândea la toți ai lui, îngropați pe vecie și el rămas singur, dintr`o generație așa de vechie. Domnița sta rezemată de-o stinghie, cu o mână pusă razem sub bărbie și-l privea. Era palidă. Cu ochii mari negri, fața albă, contrastând cu negrul rochiei, părea o statuă a durerei.

Nu se putea sătura privindu-i profilul gânditor al lui Alexe. Ar fi voit să sară, să-i apuce obrajii, între mâinele mici, frumoase, să-l sărute..., să-l sărute până o cădea jos...

Împrejurul lor vântul suspina printre ramurile verzi ale brazilor; frunzele luate de vânt, din arborii parcului, cădeau încet pe pietrișul de dinaintea lor.

Nerăbdătoare nemai putând suferi tăcerea, se apropiă de el. Ii luă mâinele într`ale ei și cuprinsă de o tristețe fără de margini, începu să plângă cu hohot, lăsându-se în brațele lui.

El o strânse cu putere la sân, o mângâia pe frunte, o sărută...

— Alexe, numai tu mi-ai rămas...

— Mario...

Și toate suspinurile și lacrămile se `necară într`un sărut lung, pasionat și nervos.

Apoi privi fix, cu acei ochi triști, îndurerați de ceea ce trebue să spuie și vorbi:

— Mario, nu simți că ar trebui să ne despărțim până când va dispare acest văl dureros, ce apasă greu asupra noastră...?

— Să ne despărțim?

Domnita începu să plângă, se agăță de gâtul lui suspinând:

— Dar..., Alexe..., eu am să mor singură..., nu, rămâi..., rămâi...

Și tânăra prințesă, îi înecă respirația cu sărutări lungi, repezi și violente.

El căuta s`o convingă de nevoia de a se despărți pentru o zi.

Vorbind, simțea o durere nemărginită, spunându-i că trebuie să se despartă.

Toate durerile, toate amintirile și suferințele de odinioară, suferinți neînțelese, tristeți și melancolii ereditare, proprii temperamentului lui, amintiri dureroase de moartea măsei și a tatălui lui; toată atmosfera aceea de plumb, îi zicea că trebuie să plece pentru câte-va ore. pentru o zi, de lângă domnița Maria.

Tânăra prințesă, cu lacrimile în unghiul frumoaselor orbite, îl apucă de mâini cu putere, îl privi lung în ochi și-i vorbi:

— Nu, văd că nu mă`nșeli... ești trist de moarte Alexe..., te las...

Alexe plângea...

Domnița îi sorbi lacrimile, săruțându-l pe frunte.

— Mario..., îți mulțumesc Mario...

Se priviră lung cu tristețe, apoi brusc, se îmbrățișară nervos și tremurând, aproape mușcându-și buzele. Alexe o sărută pe gât de zeci de ori. Se despărțiră, privindu-se cu acei ochi însetați după voluptățile infinite ale sărutului.

Tânăra`prințesă Maria, abia păși pragul ușei și o podidi un plâns nebun de-i îneca respirația. Se târâ cum putu în odaia ei și căzu sdrobită ele tristețe, cu fața în jos pe o sofa mare.

Alexe era departe... ar fi voit să-l recheme.,.

Plângea de`i seca inima. Sofaua era uda de lacrimi. Avea iluzia că n`are să-l mai vază niciodată.

Plângea, plângea mereu, strigând printre lacrimi: Alexe... Alexe...

In curte, lumea venea din toate părțile, se`n-scriau într`un registru mare..., depuneau coroane cu inscripții...

Alexe Comnean, cum eși în stradă, își aduse aminte de Zamfir Voilă. Se sui în cea d`întâi trăsură, dete adresa birjarului, se trânti într`un colț. La început nu-și da seama de situația în care se găsea.

Amuitiri de altă-dată, senzațiuni, imagini, totul se confunda, se amesteca în acele momente. Nimic clar nu-i apărea în minte. Aci i se părea că vede imaginea fisică a contesei Eulalia d`Avril, aci vedea chipurile martorilor... Apoi imaginea prințesei Maria, îi apărea ca în primele zile ale întâlnirei și imediat văzu pe tatăl lui, întins pe un catafalc mare, așa cum l`avea schițat într`un tablou.

Alte imagini, amintiri, sub lumina lor de-atunci, îi apăreau, pereau, reveneau cu o iuțeală de neînchipuit.

Abia putea să-și dea seama, cum plecase de lângă prințesa Maria Ce voință a avut ca s`o poată părăsi. Și iarăși imaginile proaspete intrau în umbră, apăreau altele din altă lume...

li era imposibil să-și fixeze atenția asupra unui punt de gândire, să-și explice toate acele mici fenomene psichice, care`l aduseseră acolo.

Trăsura intră pe sub aleele dela șosea. Ziua era caldă și liniștită. Cerul era limpede, de un albastru palid.. perdut...

Foile teilor cădeau cu grămada, ca scuturate, într`un murmur ușor și trist. Crângul înota într`o pânză subțire, diafană, albastră...

Câte-va trăsuri mergeau la pas. Totul părea pustiu, tăcut, fără de viață, revărsând impresiunea unei dureri vagi, unei iubiri vechi, care te face să suferi, când ți-aduce aminte.

Trăsura intră în curtea lui Zamfir Voilă, sub bolta de tei. De astă dată, nimeni în ceardacul din fața casei. Foile de ederă sălbatecă se roșiseră, ceardacul era plin de foi galbene de tei.

Aceiași servitoare veni înaintea lui Alexe. Bătrânul Voilă era la moșie, tânărul plecase în străinătate. Servitoarea adaogă râzând cu oare care bucurie, că cuconașul cel tânăr, a pus de gând să se însoare.

Alexe, fără să auză cele din urmă vorbe ale servitoarei, se sui în trăsură.

Ce era de făcut? Simțea acea trebuință de liniște..., de toropeală leneșe... să nu vază, să nu gândească..., să nu simță nimic...

Făcu semn birjarului să iasă în câmp. Se dete jos din trăsură, spuse să`l aștepte și o luă încet pe jos.

Ar fi voit să alerge, să alerge mereu ca un nebun peste câmpuri..., să nu se mai oprească nici odată...

De-o parte și de alta a drumului, sălciile se plecau de ramuri, sub bătaia ușoară a vântului. Miriștele erau pustii, arborii aproape goi, iarba răscoaptă, abia croncănea cu glas moale câte un corb lăsându-se pe arăturile noui, de toamnă. Câteva vrăbii se scăldau în praful șoselei.

Înaintea lui o cireadă de vaci, coborau încet, mânate de un băetan înalt și rumen la față Fluera, lovind cu ciomagul lui gros în pietrele de pe șosea.

Alexe se simțea apăsat, trudit, cu desăvârșire obosit. Parcă i se scursese tot sângele din vine, de-i rămăsese creerul gol de idei. Nici o imagine limpede nu-i apărea... Numai o vaga amintire dureroasă... ultima scenă din grădină, cu prințesa Maria...

Vederea vacilor, atmosfera câmpului, îi deștepta dorința de a se duce la moșia lui. Sub această repede impresiune, se uită la ceasornic. Avea un tren peste două oare...

Se gândi un moment, apoi reflectă.

— Da, pot să mă duc, să-mi revăd câmpul, casa, și grădina... să mă reîntorc mâine...

Se întoarse, se sui în trăsură și dete ordin birjarului să-l ducă la gară.

Când porni carul, plin de coroane pe care era așezat bătrânul prinț, să fie dus la groapă, urmat de alte patru care de coroane cu inscripții nostalgice, tânăra prințesă Maria leșină în trăsură, alături de sora-sa Natalia, aiurând: Alexe... Alexe...

Lumea și-a urmat drumul înainte, să ducă ultimile rămășițe ale principelui la gară, d`acolo, la moșia lui, unde ceruse să fie îngropat.

Prințesa Maria, neputând să continue drumul, se întoarse cu miss Lila și cu doctorul casei.

Când d-nul și d-na Natalia Banu s`au întors, au găsit pe tânăra prințesă mai rău.

Peste câte-va zile, tânăra prințesă fiind puțin mai bine, după sfaturile doctorului, au luat-o la Berlin.

Doctorul și miss Ella, o întovărășeau. Pe drum tânăra prințesă, a leșinat de trei ori.

XIII

Ca nici-odată, Alexe Comnean, ajungând la moșie. intrase, în vorbă cu toți oamenii de la curte, vizitase grajdurile și toată gospodăria. Seara când voi să plece, îl cuprinse o toropeală leneșe, o oboseală, ca și cum odată, toată seva din oase ar fi perit.

Când veni bătrâna să-l vestească, că-l așteaptă trăsura, nu auzi nimic. Cu toate că voia să plece, nu avu nici o putere să se scoale de pe canapea.O lipsă de voință nemai pomenită îl țintuia acolo, pe divanul mare, din sala portretelor, unde sta culcat. Își simțea brațele prinse; imposibil să se miște.I se părea că`i atârnă o piatră de moară de mâini și de picioare. Voi să miște brațul, piciorul, dar parcă o putere nevăzută îl fixa acolo. Cu cât dorea și-și impunea să se miște, cu atât simțea trupul atârnându-i mai greu, brațele încordate.

Într`un moment, avu iluzia stărei lui psihofisiologice și abia avu timp să se gândească:

— Ce lașitate... lașitate... lașitate...

Apoi, o criză teribilă de nervi..., ar fi voit să se prăbușească casa pe el. Imaginea prințesei Maria i se arătă palidă, plânsă... I se păru c`o aude strigându-l..

Începu să plângă cu hohot, apoi se liniști, dar aceiași stare fisiologică de mai înainte, continuă să-l reție țintuit acolo...

Crizele, au continuat în timp de mai multe zile.

Erau ceasuri, când abia își da seama de ce se petrece împrejur. Bătrâna ședea la căpătâiul lui, îl îngrijea cu ce putea, îi fierbea tot felul de buruieni, date de țărăncile din sat.

Când avea iluzia complectă a stării lui, și-și aducea aminte de prințesa Maria, îl apucau hohote neîntrerupte de plâns, apoi se liniștea; căuta să uite, privind pe rând portretele strămoșilor.

Citea câte ceva din albumurile familiei, dar nimic nu putea să-l readucă la viața de mai`nainte.

Zile se scurseră multe, de când părăsise pe domnița Maria. Când gândea să se reîntoarcă, așa cum era, îl apuca desgust de el însuși, de toate lucrurile... Într`o zi începuse să fulguiască. Era mai bine. Se sculase de pe divanul pe care zăcea și sta rezemat de colțul unei biblioteci; privea afară.

Ninsoarea cădea liniștită, se depunea pe arbori, îi înâlbea, de păreau încărcați cu flori de liliac alb.

Auzea șișăitul tainic al iazului din grădină, cum își arunca apele de vale, printre sălciile și brazii îmbrobodiți, în albul sclipitor al zăpezei.

Parcă simțea pe obrajii lui, pe tot corpul, răceala zăpezei; îi făcea bine acea sugestiune asupra nervilor.

Se gândi, că poate băile să-l însănătoșeze. Puse de curăți odaia de băi și după câte-va zile, se simțea mult mai bine. Încetul cu încetul se făcu bine de tot, dar același desgust de el însuși îl urmărea, când gândea cum părăsise pe domnita Maria. Se lăsase târât de nervii lui slabi, la țară și căzuse bolnav de o boală, aproape neînțeleasă...

Toată iarna o petrecu într`o somnolență, într`o visare continuă.

Tocmai în urmă aflase, printr`o scrisoare a îngrijitorului casei, prințesei Maria, că plecase mai mult moartă la Berlin și o așteaptă în primăvară.

I se scursese timpul alergând la grajd, vorbind cu văcarul,cu îngrijitorii curței, ocupându-se de traiul lor, de arborii și florile din seră.

Într`o zi, către începutul lui Mai, simți o putere neînvinsă în brațe, în tot corpul, ca și cum toată seva arborilor din parcul secular, s`ar fi revărsat în vinele lui. Câte-va zile alergă pe câmp întovărășit de câini de vânat, respiră odoarea ozonată a câmpului zmăltat cu iarba, semănăturile verzi ale grâului de primăvară.

Intră mulțumit de această schimbare, dar simțea cum încetul, cu încetul, imaginea domniței Maria, îl urmărea pretutindeni, îl chema acolo..., la voluptăți infinite...

— Poate că s`a întors, gândi Alexe.

După cum lipsa de voință odată, îl împiedicase să plece, țintuindu-l între zidurile vechi, ale casei bătrânești, tot așa puterea renăscută odată în nervi, îi tot mărea dorința să plece, s`o vază...

Chemă bătrâna, închise pretutindeni și plecă.

XIV

Moartea bătrânului prinț, Pavel Mavrodi-Vărzaru, cu care se`ngropa ultimul vlăstar bărbătesc al unei generațiuni vechi, istorice, nu surprinsese de loc pe tânăra prințesă Maria. Dar faptul misterios al morței, lipsa acelui cadavru, a acelei moaște trăinde, unde se obișnuise să-l vază, îi lăsase un gol neînplinit. In sufletul ei imaginea lui bolnavă trăise ca în zilele de viața sănătoasă.

Nici odată nu și-l închipuise bolnav. Obișnuita cu el de ani, îi înțelegea limbagiul de copil, dorințele ce se citeau în ochii lui stinși, de ale cărui pleope sbârcite, abia mai atârnau două, trei fire de gene lungi, groase și gălbui.

Pustiul era mare în sufletul domniței Maria cu atât mai mare, cu cât în fie-care zi, la o oră anumită, dimineața, când trebuia să`i facă obișnuita vizită, nu mai vedea pe nimeni...

De când se întoarse de la Berlin, rămânea nemișcată oare întregi, cu respirația oprită, privind lucrurile din prejur până când perdea cu desăvârșire noțiunea de viață.

Totul reintra într`un fel de iluzie a morței...

Când obosită, închidea ochii, toate mureau.. Murea și lumina zilei; mureau în ea visurile și iluziile... dispărând în întunericul minței...

Lucrurile vechi, păstrate de zeci de ani, în acel sanctuar, luau aceeași formă de viață afasică.

Toate păreau lipsite de viață..., parcă tot aștepta să se sfărâme toate lucrurile..., să se prefacă în pulbere...

Dar în ochii închiși, acolo..., în imaginație, unde toate se confundau, se amestecau de se perdea încet încet noțiunea de existență a bătrânului prinț, a lucrurilor legate de el, răsărea clară, distinctă și luminoasă ca un far, noaptea în mijlocul mărei vijelioase, ca și sufletul iei, imaginea dulce a lui Alexe Comnean.

Toate dispăreau, se `ntunecau, se perdeau în umbră ca apa mărei depărtată de lumina farului, numai imaginea lui Alexe era vie puternică, stăpână deplină pe sufletul iei trist, gata să-i-se dea cu toată pasiunea așteptărei, de fecioară immaculată...

Sub puterea stăpânitoare a amintirilor de care era strâns legată iubirea exaltată pentru Alexe, toate cele lalte imagini dispăreau; trăea numai dorința neînfrânată de a i se da goală, înaintea tabloului domniței Ruxanda.

Voia acolo.., pe un divan mare să aștearnă un pat de petale de trandafiri și de pansele negre rouate, din Maria fecioară, să devie Magdalena păcătoasă... Voia să trezească în mintea lui Alexe, cuvintele rugătoare:

— Alexe, se veștejesc prea de timpuriu petalele de trandafiri...

Rezemată de fereastra, unde văzuse întâia oară pe Alexe, cercă să strige, cum striga Alexe, când nu putea să-i vorbească nimic de emoțiune:

Mario... Mario...

Un ecou surd, ca o voce venită de departe, se auzi în urma strigătului argintiu. Își reamniti scena din grădină, înainte de a cunoaște pe Alexe, când întinsă pe earba mare din parcul castelului, se jucase cu razele lunei, se chemase singură, ca să auză efectul ecoului, în noaptea luminoasă și liniștită.

Intensitatea dorinței de a vedea pe Alexe era așa de mare, în cât coborâ scările, străbătu grădina, intră în parc și urca scările foișorului. Eși în balconul, de unde îi aruncase petalele de trandafiri și scrisoarea, strigă plângând:

Alexe... Alexe...

Lacrimile curgeau șiroaie d`alungul obrajilor albi, palizi, luminați de razele argintii ale lunei. I se păru că cine-va îi răspunde: erau foile arborilor, ce și tremurau frunzele la bătaia ușoară a vântului. Se pleca peste balcon, rupea foi de viță, le fărâma în neștire, le arunca jos, plângea și striga încet... Alexe... Alexe...

Se uită în sus. Bolta cerului era limpede de un albastru transparent, ca apa mărei înainte de răsăritul soarelui. Câte-va stele luceau împrejurul lunei, se `mpânzeau din ce în ce, dispărând sub lumina apropiată a aurorei.

Domnița coboră scările, intră în grădină și o luă printre potecile de trandafiri. Se opri în fața statuiei lui Apollo, adună trandafiri mari, roșii ca sângele, în poalele rodiei de batistă fină „orange”, țesută în flori de liliac albastru. Apoi se aplecă și adună petalele cele mai negre, cele mai brumate.

Când socoti că sunt destule, urcă scara cu repeziciune, deschise galeria cea mare, unde se conservau tablourile, biblioteca și actele familiei. Se opri în fața unui divan mare de catifea, culoarea prunei brumate, înaintea tabloului domniței Ruxanda, le împrăștia peste tot divanul. Se uită fix, în ochii domniței din tablou. I se păru că cine-va îi șoptește cuvintele citite pe marginea psaltiriei: „Sărutul Satanei, au preschimbat`o pre ea din fecioară immaculată, în Magdalenă păcătoasă, mai frumoasă decât Maria, mai iubitoare ca Magdalena...”

Fugi repede, coborâ scările, se opri la ușe cu ochii țintiți spre poartă. Nimeni....

Rămase cu tâmpla lipită de-o stânghie a ușei.

Era de dimineață, se revărsau zorile. Niciodată nu văzuse grădina mai frumoasă ca acum.

Boschetele, cuiburile, gardurile pe două rânduri, ce plecau din fața casei, până la poartă, toate încărcate cu cele mai variate specii de trandafiri, îmbălsămau atmosfera dimineței de Mai cu o aromă așa de puternică, încât părea că de sus..., din înălțimi invizibile, se cerneau necontenit parfumuri fine și delicate...

Liliecii albi și albaștri de lângă casă, păreau boabe de mărgăritari și peruzele. Crini albi, bucăți de zăpadă, chrysanteme palide, obraji osteniți de fecioară, ridicau corolele lor brumate de rouă, în mijlocul brazdelor și figurelor fantastice de rozetă și pansele.

Atmosfera părea așa de vie, de atrăgătoare încât domnița Maria avea dorința de-a săruta aerul, toate florile și arborii din grădină.

Se deslipi de lângă ușe, aplecă crengile unui trandafir mare, palid, cu foile învolte, își apropiă buzele de petalele unui trandafir cărnos, linse cu vârful limbei roua; tremură ca de un spasm voluptos, strânse floarea între dinții mici, albi, ca albul zăpezei și o fărâmă...

Când își îndreptă ochii spre poartă, era în prada unei crize de nervi. Abia putu să creadă. Se rezemă de ușe, privi cu ochi mari: Alexe Comnean, venea încet. In faptul zilei, printre gardul de trandafiri, rupea petalele, le azvârlea în sus, de`i cădeau pe umeri și pe pălăria lui neagră, cu marginile moi. Văzu că se apropie, nu era o iluzie. Sări de pe scară și abia respirând, tremurând, fără să poată rosti un cuvânt, căzu plângând, cu ochii închiși, în brațele lui Alexe. Il strânse cu putere, ca și cum ar fi voit să se convingă că este el; să nu mai plece de acum...

Tot ce aveau de spus, toate părerile de rău, dorințele și visurile, toată viața de tristețe; atâtea așteptări..., se înecară în lacrimi și săruturi lungi... Dacă ar fi putut, i-ar fi dat viața...

Tremurând, se lipi de umărul lui, ca și cum ar fi voit să intre în el, căutându-i buzele, suspinând:

In sfârșit... In sfârșit...

Nimic din trecut... Il dorise prea mult, îl așteptase cu atâta voluptate să-și înece pasiunea iubirei pe buzele lui, încât totul se uitase. Și numai de ele, de buzele lui, visase atâta vreme. Trecutul în acele momente cu toate suferințele lui, rămăsese în umbră, trăea numai farmecul și fericirea că`l vedea înaintea-i ei...

— Alexe... Alexe..

Atât putea să rostească. In acele cuvinte era toată părerea de râu, toate mâhnirile și durerile trecutului...

Tânăra prințesă plângea cu fruntea, lipită de umărul lui. El o strângea în brațe, sărutând`o pe părul negru, mirosind a trandafiri..., abia îngânând

Mario... Mario...

Împrejurul lor, trandafiri se scuturau; ningea cu flori albe și roșii, împestrițând earba și pietrișul șoselelor din grădină.

Pe bolta cerului, de un albastru limpede plăpând, se țesau pânze verzi deschise.., apoi rumene, trandafirii.. In streșinile umbrite de viță sălbateca, căzând în draperii lungi până în pământ, se auzeau ciripitul rândunelelor...

— Vino..., Vino Alexe...

Se depărtară încet printre gardul de trandafiri roșii ca sângele, albi, ca albul, brumat al zăpezei, căutându-i buzele însetate de atâta vreme după ale lui, lăsându-și rochia lungă, de batistă ușoară, „orange”, țesută în flori de liliac albastru, să se târască pe earba rouată, a dimineței de Mai. El o ținea de braț, privind`o cu ochi nesățioși, surâzându-i, neputând să`i vorbească. Ce ar fi putut să`i vorbească? Surâsul, privirile, sărutările lor pasionate, repezi și lungi, era toată viața, tot ce puteau să-și vorbească atunci.

Se opriră în fața unui ront mare de flori, format din figuri de paseri din toate speciile. La mijloc, se ridicau mândre, falnice, două lebede albe, îmbucându-se, cu penele formate din crini, ciocul din trandafiri „rose” ochii, din liliac albastru, picioarele din pansele negre.

Așa de artistic erau întocmite și așa de frumos și de vii răsăreau în mijlocul celorlalte paseri de fior, în cât păreau gata să sboare...

Domnița, îi arătă cele două lebede de flori, îmbucându-se. Păși printre paserile de flori își udă buzele roșii în roua de pe aripile albe brumate, ale lebedelor și râzând în spasm, îi întinse buzele lui Alexe.

Colindară toată grădina, apoi se așezară pe o bancă, în dreptul statuiei lui Apollo, aproape de femeia cu corp de balaur, ce arunca apă pe o gură colosală...

Ea își simțea tot trupul încălzit, parcă o împungea cine-va cu ace calde, delicate, peste toate părțile corpului.

Figura albă se rumenise, ochii mari, negri, umezi, străluceau sălbatec sub pleoapele-i grele...

Sub puterea voluptăței căzu în brațele lui Alexe moleșită abia putând rosti:

— Să mergem... să mergem Alexe...

Abia susținându-se de umărul lui, intrară în parc sub arborii seculari. Un vânt răcoros, clătina foile verzi ale stejarilor și brazilor, îmbălsămând aerul cu miros de rășină și earbă proaspătă.

Se depărtară încet, pe potecile neumblate, înecate în earbă și flori sălbatice, cu obrajii umezi de rouă dimineții. Se apropiară de foișor. Domnița îi arătă în sus. Pe locul unde sta scris: „nid de fauvettes” sta scris acum „nid de baisers”. El voi să urce scările sus, dar îl opri, strângându-l de braț cu putere, vorbindu-i cu ochii aprinși:

— Nu..., nu Alexe, trebue să ne grăbim, vino repede, uite o să răsară soarele, o să se ducă rouă depe flori... Vino până când obraji îmi sunt umezi și aprinși...

Și cu o putere mărită de voluptate, tânăra prințesă, îl târî de braț, grăbindu-și pașii, pe sub potecile umbrite de ștejari și brazi.

Ajunseră la scară, suiră abia respirând și apucându-l de braț, îl duse în galeria portretelor, înaintea tabloului domniței Ruxanda.

Se opriră înaintea unui divan mare, îmbrăcat în catifea, coloarea prunei brumate. De-asupra erau presărate petale proaspete, rouate, de trandafiri și pansele negre. Aerul mirosea a rouă, parfumul delicat al petalelor, trezeau simțurile la voluptăți amețitoare. Printre ferestrele mari, de care atârnau draperii de catifea neagră, căzând în falduri de-o parte și de alta, pătrundeau cele dintâi raze de soare, colorând într`un violet închis armurăria vechie, făcând jocuri de colori fantastice, pe pereții ticsiți de arme și tablouri, ale familiei Mavrodi.

Tânăra prințesă Maria îl apucă de mână, îi arată ochii mari, osteniți, privirea leneșă și visătoare, buzele roșii, însetate după voluptăți ale domniței Ruxanda.

Ea se peptănase în dimineața aceea, cu părul lins, adus la urechi că de-abia se vedeau lobi, așa cum era peptănată domnița Ruxanda.

Alexe o apucă de braț, o strânse cu putere sărutând-o...

Închise ochii și căzu pe divanul mare, presărat cu petalele de flori.

— Vrei să murim..., să murim aici Alexe... Se desfăcu nervos din brațele lui, își scoase totul.., le asvârli la o parte, în fața unei statui și rămase goală, ca o naiada, d`asupra covorului de petale de trandafiri și pansele rouate.

Alexe o săruta spasmodic peste toate părțile corpului. Domnița, închidea ochii, râdea în spasmuri nervoase și amețitoare de dulci, își arăta gingiile roșii, buzele mai roșii ca petalele pe care se culcase.

— Alexe, ce teribil... nu crezi că vom muri? Ași vrea să murim aici...

Își strânse buzele cu nervozitate, închise ochii, râse și ne mai putându-și stăpâni nervii, se lăsă moale în brațele lui... Suspina sub puterea spasmului..., buzele i se mișcau, pleoapele și globi ochilor frumoși tremurau sub puterea nervilor..., stăpâni pe întreaga făptură...

Petalele cădeau veștejite și rupte de pe divan, împrăștiindu-se pe parchet, făcând punte roșiatice negre. Atmosfera mirosea de parfumul florilor. D`afară, printre draperiile mari, soarele trimetea raze dulci trandafirii... Streșinile străluceau la razele roșiatice ale aurorei, în aer și în frunzele de viță, se auzea ciripitul rândunelelor. Ramurile unui copac mare se mișca încet sub bătaia ușoară a vântului lovind geamurile ferestrelor.

Soarele apăru între doui nouri, ca o inimă sângerată...

XV

...Întâi am plâns, am plâns mult.., Cum am ajuns nu știu... Târziu..., într`o dimineață, mi`am dat seama că sânt departe de tine.

Când m`am trezit bine, am văzut înaintea mea, patru oameni străini, îmbrăcați în negru: era un consult de medici. M`am speriat, am început să plâng, te-am chemat pe tine încet... dar erai departe... In câte-va zile, m`am făcut bine. Aș fi voit să`ntreb de tine, dar nu știam cum...

Când m`am dat jos din pat și m`am apropiat de fereastră, ce vedere Alexe! Eram la căderea Rinului. Casa unde ședeam cu Natalia și cu miss Ella, un castel vechiu, era așezat la cea mai mare înălțime d`asupra Rinului, pe o muche de deal.

Doctorii spuseseră, că nu-mi trebue nimic, nu mai liniște și aier.

De-acolo, de la fereastră, vedeam cum cad apele spumoase ale Rinului, în valuri arginți, ca o mare înfuriată...

Azvârlea stropii de apă pe malurile lui stâncoase, acoperite de mușchiu verde, brumat.

Zi și noapte vâjâia necontenit, aruncându-și undele de pe înălțimi stâncoase, umbrite de brazi...

Și atâta vaiet..., atâta durere și mânie revărsau apele în cât te amețeau...

Noaptea, lăsam fereastra deschisă, auzeam în vâjiitul apei numele tău Alexe...

In amurgul serei când începea să sufle vântul printre stânci și soarele trimetea ultimile văpăi de raze, rumenea argintiul apelor și apărea luna aproape, așa de aproape, de-mi venea să `ntinz mâna s`o prinz, atunci, Alexe, rămâneam cu fruntea lipită de fereastră și plângeam... De ce nu erai tu acolo...

Câte-odată, tristă..., eartă-mă Alexe, nu știu de ce te uram.., poate unde te iubeam așa de mult... Căutam să te alung din minte, mă `nvinuiam singură; de ce, de ce, te-am iubit atâta...

Dar era destul să-mi apari, așa cum mi-ai apărut întâia oară, în grădina casei tale, ca să plâng, să plâng... și să te strig..., să răsai din valurile apei.. Când nu începuse earna, ca să nu mă vază nimeni așa de tristă, mă duceam singură în dosul vechiului castel, mă așezam pe câte-o stâncă, îmbrăcată în mușchiu verde, sub brazi, pe malul Rinului și rămâneam acolo ceasuri întregi, perzându-mă cu ochii în valuri...

Apa țâșnea în sus cu putere, stropind stâncile din prejurul meu... Adunam flori, știi tu Alexe, floarea aceea albă..., de nu veștejește niciodată,„edelweis”, le aruncam în undele înspumate, pline de foi... Departe..., mai sus, pe vârfurile stâncilor, se vedeau capre păscând mușchiul verde pe povârnișurile cele mai ascuțite...

Era frumos Rinul, cu stâncile și florile lui albe, dar mai frumos ești tu și mai dulci sunt sărutările buzelor tale...

Cu ochii pe jumătate închiși, sub pleoapele mari grele, mâna razem sub cap, în fața lui Alexe, domnița Maria, întinsă pe o sofa mare, din „nid de baisers”, povestea...

— Nimic nu ar fi putut să-mi dea farmecul buzelor tale, privirea dulce a ochilor tăi. Nimic nu ar fi putut să mă readucă la viața de mai `nainte. Nici frumoasa cădere a Rinului, nici liniștea dumnezeiască a pădurilor de brazi... Te voiam pe tine..., să-ți sug sângele de pe buzele tale... Mă țineau a-olo în liniște și nu știau că sufletu-mi arde și clocotește, cum clocoteau apele Rinului, lovite de stânci de se spărgeau în milioane de picături...

Când a început să ningă, am mai stat câteva zile și apoi, am plecat la Berlin.

Să fi văzut, cum cădeau fulgi albi de pe vârfurile stâncilor, cum mugeau și strigau valurile, întărâtate de vânturi... Atunci am cules cele din urmă sflori albe, de sub zăpadă, le-am cules de pe o ctâncă ascuțită, plecată în apă..., pe o vijelie de bredeam că are să se dărâme castelul, să se prăpușească cu stânci cu tot, în valurile spumoase.... coline de fulgi de zăpadă... Din ele, ți-am împletit o coroană, s`o păstrezi, sunt flori culese pe vijelie de sub zăpadă, de pe stânci prăpăstioase, udate cu lacrimi, stropite de sânge...

Viața Berlinului îmi lua farmecul singurătăței, umbra brazilor, frumoasa priveliște a Rinului, stâncile cu florile lui albe... Îmi lua liniștea de a gândi la tine..., de ați evoca imaginea ta blândă...

Acolo..., mă închideam singură în casă, rămâneam ceasuri întregi întinsă pe o canapea, nemișcată, cu ochii închiși. Îți evocam imaginea, o sărutam, așa cum ne sărutam noi..., îi spuneam toate dorințele și visurile mele... Trebue să le fi auzit Alexe. Te doream și te chemam prea mult, ca să nu-mi fi auzit plângerile mele... Am înțeles că ceea ce mă făcea să sufăr, atunci ca și înainte de a te cunoaște, era singurătatea, dorul de a avea pe cine-va să-i destăinuesc..., să-i dau, ceea ce-ți hărăzesc ție acum, din toată inima...

De câte-va ori, am voit să plec, doctorii consultați au spus, să stau până în primăvară, să es în lume, la balurile curței Berlineze, să mă distrez... Pe cine era să văd acolo? Pentru cine să mă duc? Și tu sufereai Alexe... Mi-ai venit cu aceeași căldură și patimă, cu același dor în suflet... De acum graiul și sărutul buzelor tale, va da viață corpului meu...

— Mario, căldura corpului tău, mi-au dat viață. A, dacă te-ași fi cunoscut înainte.

— Când te-am văzut venind printre gardurile de trandafiri, mi-a fost frică, îmi venea să strig..., nu credeam, mi s`a părut că înebunesc de bucurie. Și cum veneai de încet.., de ce veneai așa de încet..?

Și domnița, îi apucă obrajii în mâinele-i mici, și-i sărută.

— Nu te văzusem în ușe.

— Și erai așa de trist, parcă plânseși tot drumul.

— Dar tu, aveai ochii umezi, nu ziceai nimic, îți simțeam bătăile inimei.

— Și tu tremurai ca o frunză, aveai obrajii așa de reci și umezi, ca roua dimineței...

Și se sărutau până la sânge și abia respirând, cădeau în spasmuri saphice, moleșiți, abia putând să vorbească.

Se priveau cu ochii pe jumătate închiși, cu acei ochii pasionați de nebunie senzuală. Nu mai puteau să vorbească. Veneau apoi melancolii și tristeți de moarte, somnolențe dulci și leneșe, pline de visuri... Zile întregi, trăind în aceeași atmosferă de friguri senzuale, unde rațiunea se prosta cu desăvârșire, se uitau acolo pierzând cu desăvârșire noțiunea de viața reală. Totul lua forma de iluzie a vieței... Aveau senzațiunea că înnoată pe luciul albastru al mărilor, ca fulgii albi de lebădă, zboară în aer, se transformă în vapori.

Numai miss Ela, la ora mesei, bătea cu un baston în scară și`i deștepta din lâncezeala în care cădeau...

Într`o zi, erau în turnulețul de musică. Domnița într`o rochie lungă, „rose” țesută în flori de chrysanteme palide, cu mânecile largi, cânta la piano una din acele „Nocturne” triste, de Chopin. Alexe se sculase de pe sofaoa, unde stase întins la picioarele ei, presârându-i în părul negru, petale de flori... Se strecurau pe sânul alb ca zăpada. Domnița râdea în spasm, își scutura pârul, întinzându-i buzele nesățioase...

Miss Ella, intră repede, spunând că un domn și o doamnă întreabă de d-l Alexe Comnean și așteaptă la poartă, în trăsură. Bătrâna engleză, întinse lui Alexe o cartă de vizită.

Doamna și Domnul Z. Voilă.

Alexe surprins surâse, gândind la însurătoarea prietenului lui, apoi explică tinerei prințese Maria vizita.

Numai de cât, trimiseră pe miss Ella și feciorul să-i primească. Coborâră în întimpinarea lor, printre potecile, umbrite de copacii seculari. Văzură înaintea lor, înaintând, statura înaltă, bine făcută, voioasă, a lui Zamfir Voilă, apoi o femeie, tot așa de înaltă, blondă, cu obrajii albi, trandafirii, ochii negri, surâzând printre dinții albi, mici, și frumoși. Intreaga figură încadrată într`un păr blond închis, reamintea madonele delicate, gingașe, ale lui Luini. Amândoi erau în doliu. Cele două femei presentate își întinseră mâna. Alexe îmbrâțișă pe vechiul lui prieten.

Cei doi mosafiri rămaseră uimiți, privind frumuseța de statuă, a tinerei prințese Maria..., Alexe surâse, înțelegând extazul lor, apoi se depărtară printre gardul de trandafiri; intrară în casă. Miss Ella deschisese pretutindeni...

Cele două femei nu puteau vorbi aproape nimic. Doamna Voilă rămăsese uimită de frumusețea domniței; nu`și putea sătura ochii privind`o... De origină franceză, era fata generalului Guy de Vignole, mort în răsboiul de la 1870.

Rămasă orfană, fusese crescută de o mătușe bătrână.

Zamfir Voilă, o cunoscuse în earna anului acela la Nisa. Caută să intre în legături de prietenie, îi ceru mâna și o luă de nevastă.

Alexe rămăsese surprins, când Zamfir Voilă, îi spuse că tâtăl său murise la moșie, pe când era în străinătate.

Urmă o mulțime de întrebări, asupra timpului întrebuințat de când nu se mai văzuseră. Voilă cunoștea de mult legăturile lui Alexe Comnean cu prințesa Maria Mavrodi, se vorbise mult prin lume, de iubirea lor, nu`l întrebă absolut nimic Se mulțumea să arunce din când în când câte o privire de admirație, în colțul unde se așezaseră cele două femei, așa de diferite prin frumusețe. Vorbeau încet în englezește, despre grădina și portretele din galeria unde se găseau.

Alexe îi opri să prânzească împreună, în parc, îutr`un cuib de brazi, îngrădit cu flori, unde în tot-deauna, era întinsă o masă.

Grația delicată, naivă, a nevestei lui Voilă surâsul de copil, roșeața obrajilor, cari se rumeneau ca jeraticul când vorbea, îi plăceau lui Alexe. Dar când își îndreptă ochii spre domnița Maria, văzu diferența de frumusețe. Ochii prințesei, mari, negri, turnați în formă de migdală, pe fața albă, încadrată de părul negru, răsărea ca Diana, între celelalte zeițe. Păstra acea demnitate de regină-curte-zână, care impune prin seriositate, subjugă prin frumusețe...

Sub cuibul de brazi, așezați, la masă, în aerul parfumat de rășină și flori, Voilă, în fața lui Alexe, având de-a dreapta pe tânăra prințesă, povestea cele din urmă zile petrecute alături de tatăl lui, înainte de a pleca în străinătate. Mâhnit că rămăsese singur, făcuse cunoștință, cu Ana de Vignole. Se `nsurase, se `ntorsese repede în țară și după ce `ngropase pe tată-său se retrăsese cu desăvârșire la moșie. Își cultiva pământul, scria, citea, departe de ori-ce mișcare politică, iubindu-și nevasta, arta și câmpul.

— Il n`y a que l`amour, qui vaut la peine de vivre, fu răspunsul lui Alexe, la tot ce-i istorisise Zamfir Voilă:

— Cât sântemi tineri, ne istovim viața, perdem cei mai frumoși ani ai tinereței cine știe cum..., fără să ne gândim că: „il n`y a rien de plus beau que l`amour. C`est le seul sentiment digne, et vrai, dans cette vie imbécile” zise Voilă, completând ideea lui Alexe.

Cele două femei, abia gustau din bucate. Schimbau vorbe banale, asupra parcului și priveau pe sub frumoșii lor ochi, cum mâncau și discutau vechii prieteni...

Împrejurul lor, vântul scutura crengile copacilor. Foi uscate înainte de vreme, cădeau rare, pe iarba și potecile parcului.

Printre copaci, două lebede ciuguleau, abia mișcându-și pașii. Greerii țârâiau leneș, aproape adormiți între erburi. Pe ramurile verzi, negre ale arborilor, piuiau încet, liniștit paserile, locuitorii pajnici și obișnuiți ai parcului. Soarele murea în depărtare, îngălbenind cu razele-i stinse toată grădina. D`asupra parcului, cerul era acoperit de nouri albi. Cu cât se apropiau de soare, se `nroșeau. Acolo, unde asfințea, părea un vulcan aprins, aruncând văpăi de foc, înroșind tot apusul, într`o mare de jeratic...

Când se despărțiră, toți aveau aceeași părere de rău, că numai pot rămâne împreună. Se `mbrățișară.

Tânăra prințesă Maria, strânse mâna cu căldură lui Zamfir Voilă și sărută pe nevastă-sa.

Cât-va timp în urmă, într`o dimineață cețoasă de toamnă, pe când coborau la masă, intrigați că miss Ella, nu venise să `i vestească, pătrunseră în camera ei, întovărășiți de feciorul, care `i servea.

Bătrâna engleză suferea de mult de-o boală de inimă. In noaptea aceea, i se rupsese o arteră și murise. Căzuse de pe canapeaua, unde și făcea înainte de culcare obișnuita lectură de Biblie, jos, pe parchet.

Nedespărțiții ochelari, rămăseseră atârnați de urechile mari, lungi, subțiri și transparente.

Domnița se speriă, se rezemă de brațul lui Alexe, punând mâna la ochi. Feciorul se apropie, o pipăi; era rece, murise de cu seara.

Bătrâna engleză, împlinea 35 de ani de când servea familia prințului Mavrodi. Venită la etatea de 25 de ani din Oxford, crescuse pe prințesa Natalia, pe tânărul prinț Nicolae, care se aruncase din foișor, fărămându-și capul de marmura basinului din parc. In urmă, întovărășise pe prințesa Maria, când era copilă la NewKastele, unde și făcuse educația până la 12 ani. Cum nu mai avea pe nimeni în Englitera, rămăsese în familia prințului, având ca toate slugile vechi, oare-cari drepturi la stima și protecția familiei.

De ea erau legate multe amintiri. Domnița Maria, mâhnită, în fața lui Alexe, abea gusta, se ducea cu gândurile la moartea bătrânului prinț Mavrodi. Apoi ochii căzură mari, deschiși, ca ai unei statui, pe Alexe.

Toți muriseră... Sora ei dusă departe, măritată cu un bărbat, care nu plăcuse nici unuia din familia prințului. Obișnuită să vază în Dumitru Banu, pe omul ajuns, politicos, fără politețe, amabil, fiind că așa cerea lume în care trăea. Rece, fără nici un alt sentiment decât mândria de ministru plenipotențiar și îngânfarea de milioanele lui. Il desprețuia, fără să `l urască.

Murise și umbra ei, așa cum o numea pe miss Ela, nu `i mai rămăsese decât visul ei: Alexe Comnean.

Rămăsese cu ochii țintiți spre Alexe. Niciodată nu-l văzuse mai puternic, mai frumos, mai stăpân pe toate dorințele ca atunci... Sub puterea acelui sentiment de iubire și de slăbiciune, se ridică de pe scaun, se apropiă de el, și se lăsă în brațele lui suspinând...

Alexe surprins, puțin speriat, o cuprinse în brațe, întrebând`o:

— Mario..., ce ai Mario...?

Domnița cu ochii lăcrămați, cu mâinele albe încolăcite pe după gâtul lui, îl sărută, îngânând:

— Dacă n`ai fi tu, ce m`ași face în singurătatea aceasta...? Alexe, Alexe, de tine, numai de tine este legată viața mea pe veci... Cu tine se vor îngropa două vieți...

Domnița îngriji, ca înmormântarea să fie cât se poate de simplă și impozantă. Amândoi, ea, într`o trăsură închisă, el, pe jos, întovărășiră pănă la mormânt, ultimele rămășițe ale bătrânei engleze.

XVI

— Ce viață Alexe... Nu simți tu, că ar trebui să schimbăm puțin atmosfera?

Alexe gândi un moment, apoi îi răspunse:

— Dacă am merge să vizităm mormântul tatălui tău...

Domnița îl privi cu ochii lăcrămați, surprinsă de ideea lui Alexe.

— Ce bun..., ce bun ești Alexe.

Trăsura curței la care erau înhămați patru cai mari, negri, cu surugiul pe capră, alerga pe șosea, spre moșia prințului Mavrodi, acum proprietatea tinerei prințese Maria.

Șoseaua albă, se `ntindea ca un șarpe argintiu. Se `ngusta către soare apune..., mărginită de o parte și de alta, de câmpii întinse, goale, cu miriștile pustii, paiele răscoapte de vânt și de toamnă.

Pe alocurea, se vedeau țărani la coarnele plugului, mânând boii încet, despicând pământul în brazde mari și negre... Semănătorii cu capetele goale, cu părul în plete, atărnându-le pe umerii soioși, murdari, miroseau a pământ și a sudoare. Cu mânecile cămășilor sumese până la umeri, arâtând brațele bronzate, voinice, înfigeau mâinele vânjoase, în șorțuri de saci prinse cu brâne roșii, de mijloc, le umpleau cu sămânță. Aruncau în toate părțile pe brazdele arate, murmurând cuvinte liturgice, ca rodul să fie mânos și cu spor...

Grapele de nuele, trase de boi, mânate de câte un flăcăiandru, așezau sămânța pe brasde și nivelau pământul.

Berzele se plimbau agale, cu pașii mari și măsurați, printre arături, ciugulind râme și semințele perdute... Corbii croncăneau sinistru d`asupra câmpiilor, goniți de pândari și de trosnetul puștei...,

Cerul era plin de nouri. Cât prindea ochiul, toată bolta, era acoperită de o pânză plumburie groasă.

Pretutindeni se simțea acea tristețe a toamnei, acea liniște de câmp, nesuferită pentru oamenii nervoși, întreruptă din când în când de hăuitul vre-unui țăran, îndemnând boii pe brazdă dreaptă, de croncănitul leneș, prelung și cobitor al corbilor, urmărind d`aproape, în sbor, pe semănători...

Câte-va căruțe cu lemne, trase de boi mari cu coarnele lungii, scârțiau pe drumul limpede, sub povara lemnelor; abia se mișcau mânate de țărani înalți și slabi.

Intre cerul plumburiu și pământul gol, fără de rod, pe șoseaua albă, netedă, în trapul cailor, sunând din clopetele mari, trăsura se ducea duruind... Surugiul tăcea, numai din când în când chiuia, troznea din biciul lui lung. Caii scuturau zăbalele, clopotele sunau mai tare și se întindeau la drum...

Domnița Maria, îmbrăcată într`o rochie închisă, peste care cădea o pelerină lungă, neagră cu glugă, în cap cu o pălărie mică de catifea, cu doi fulgi negri, „Rembrandt”, dormita cu fruntea lipită de peptul lui Alexe.

Alexe, se apleca, o săruta din când în când peste voal. Ea ținea ochii închiși, tremura la atingerea ușoară, delicată a buzelor lui. Avea aceeași senzațiune, pe care i`o trezeau petalele trandafirilor cârnoși, plini de rouă, când îi săruta, fărămându-i între buzele roșii.

Amândoi tăceau. Părea că natura liniștită, melancolică a câmpului, cerul fără de soare, acea atmosferă grea, apasă asupra pământului, impune tăcere... Ii învăluia într`un văl misterios, neîndrăsnind să vorbească, privindu-se cu ochii pe jumătate închiși, sărutându-se tainic, apăsat și repede.

— Dormi..., dormi Mario, îi zicea Alexe, mângâind-o, apăsând-o ușor pe peptul lui.

Domnița pătrunsă ca de un fior dulce, de tonul mângâietor al vorbelor lui, de ușoara strângere în brațe, deschise ochii.

— Alexe, aș vrea să mor aici... Nici-odată n`am simțit, ce simț acum... Mi se pare că toată ființa mea, se transformă într`o vapoare ușoară..., și vapoarea tremură, cum tremură pălălăile de căldură de-asupra pământului, în zilele de vară... Ce fericită m`ai făcut Alexe...

Trăsura poposi lângă un crâng mare de fagi.

Era pădurea prințului, acum proprietatea domniței Maria.

— Ce trist este crângul fără foi..., vino Mario...

O luă în brațe, sări cu ea șanțul, care despărțea șoseaua de crâng, intrară în marginea pădurei. Frunzele ruginite, trozneau sub picioarele lor. Ici, colea, pe crengile tinerilor copaci, câte o pasăre singuratică, piuia încet, scurt și repede. Ciugulea, tremurând din coada argintie, zbura alergând din creangă în creangă.

Un văl plumburiu împânzea crângul, departe, se`ngroșea, acolo... fagii păreau de argint... Printre arbori, se vedeau două țigănci bătrâne, cu picioarele goale, îmbrăcate în fote roșii, murdare și rupte, legate la cap cu basmale galbene, fața zbârcită. Duceau în spinare sarcini grele de găteaje, legate cu funii de tei. Pufăiau din lulele de pământ,scuipând cleios printre dinții lor gălbui și mari. Un cățel slab, breaz în frunte, alerga pe lângă ele, târându-și codița printre frunzele ruginite.

Atmosfera mirosea a umed, a frunze uscate și a lemn.

Rămaseră rezemați unul de altul, privind crângul pustiu, dezbrăcat de foi, nebătut de vânt, fără cântec de paseri...

Alexe `și aducea aminte de pribegirile de prin Olanda și Norvegia. Domnița se gândea la zilele când ceața învăluia parcul într`o drâmbă groasă, tristă și singură, se perdea printre arborii seculari, așteptând să răsară el...

Ochii lor se întâlniră sub același gând. Pătrunși de același fior, de acel sentiment de fericire că s`au găsit în sfârșit, nu mai doresc nimic și nimeni nu poate să `i despartă, tăcuți, tremurând, își întinseră buzele, sub fagii fără de foi...

Când se suiră în trăsură și caii întinseră gâtul la drum, sunând din clopote, domnița Maria, zări du pe câte-va minute, la o cotitură a șoselei, plopii mari din fața casei, apoi biserica din parc, unde era îngropat bătrânul prinț, Pavel Mavrodi. Nu mai fusese nici-odată de la moartea prințului.

Se simți așa de tristă când trăsura intră în curtea casei.. Abia se susținu de umărul lui Alexe. Lacrâmile îi inundară obrajii...

Moșia era arendată chiar pe când trăea prințul, casele nu le locuia nimeni, Erau păzite deun vechili argat, crescut la curtea prințului. Cum văzu trăsura intrând, argatul alergă și ajută vizitiului să deshame caii.

Domnița Maria, la brațul lui Alexe, palidă cu obrajii umezi, deschiseră portița parcului, unde era biserica, zidită de un strămoș al prințului, cu două sute de ani în urmă. Acolo se îngropau toți membrii familiei Mavrodi. Se opriră în fața unei bolți lungi, îngrădită într`un grilaj mare de fier, apoi pătrunseră înăuntru.

La căpătâiul criptei, se ridică o piramidă marei de marmură albă, unde era sculptat în latinește:

Servus Dei

Ego Princeps Ioanes Mavrodi Varzarus Fecit

1712-l763

Urmau apoi jos, săpate în piatră de marmoră numele tuturor membrilor familiei, îngropați acolo. Pe altă piatră de marmură așezată orizontal, de-asupra criptei, erau săpate următoarele cuvinte emignatice, din „De Carne Christi” a lui Tertulianus:

„Mortus est dei fiius; credibile est quia ineptum est; et sepultus ressurexit; certum est quia imposibile est...

Pe această pi atră d asupră criptei, se ridica o statuă representând pe Christ înviat, ținând o mână întinsă, gestul, când aruncă piatra mormântului la o parte. Un voal subțire sculptat, îi acoperea corpul,

Împrejurul criptei sând sădite tot felul de flori, brazde, cuiburi de flori și trandafiri. D`asupra, fălcii pletoase, mesteacăni și tei, acoperă liniștita locuință a morților.

Domnița, păși alături de Alexe, se opriră în fața boitei Alexe voi să deschiză cripta, să pătrunză în boltă. Sub puterea unui sentiment de frică, îl strânse de braț, oprindu-l:

— Nu., nu Alexe..., mi-e frică, să rămânem aici...

Tânăra prințesă culese flori. Îngenunche în fața piramidei de marmură. Atunci și`aduse aminte de scrisoarea pe care i`o trimesese Natalia, vestindu-i moartea fratelui iei Nicolaie. Se văzu intrând în parcul pensionului adunând flori..., apoi îi apăru capela întunecoasă..., rece. Se văzu îngenunchiată, plângând pe florile culese,.., darul pe care-l adusese memoriei mortului. Apoi i se arătă bătrânului prinț, întins pe catafalc, în mijlocul galeriei portretelor. Începu să plângă, florile se udaseră de lacrimi...

Alexe rămăsese în picioare, citea inscripțiile de pe cele două petre de marmură, de pe coroanele depuse în memoria prințului Pavel Mavrodi.

D`asupra lor, crengile sălciilor și mesteacânilor, lipsiți de foi, se clătinau încet de vânt, în freamăt sec și dureros, le atingeau ușor umerii...

Când domnița se ridică de pe piatra criptei, aruncă florile udate cu lacrimi. Mai îngenunchiă odată și eșiră pe poartă...

Intraseră în acea perioadă de viață, unde toate obiectele din atmosfera în care se mișcau, îmbrăcru famercul manifestărilor afective amoroase. Fiecare loc, fie-care arbore, păstra o lume întreagă de impresiuni. Le evocau ori de câte ori rămâneau tăcuți, trăind sub aceeași viață de senzațiuni dulci, neuitate, vecinic noui...

Când reveneau, aveau în fie-care colț, amintitirile senzațiunelor de altă dată, legate cu viața, d`atunci.. Zilele acolo treceau repede. Nimeni nu le turbura pacea visurilor amoroase. Uitau de toate, nimic din lume nu pătrundea la iei. Arare-ori, câte o scrisoare de la d-na Natalia Banu, pe care domnița o citea repede. O arunca la o parte; turbura câte-va momente seria imaginelor și a senzațiunelor...

Alergau din parc în grădina de flori, d`acolo în foișor, pretutindeni... Citeau rar. Alexe, saturat de literatură, căuta operile de pasiuni simple. Rămânea întins alături de domnița, tăcut, urmărind ceasuri întregi, cu o răbdare anormală, schimbarea colorilor în parc, sub razele soarelui. Se uita în ochii domniței, până când îi apărea ca o iluzie... Atunci, întindea mâna, îi pipăia fruntea...

— Tot cred că visez Mario... Câte-odată mă sperii, mă cutremur, că poate nu este adevărat ceea ce simt, aud, văd și pipăi... Îmi apari, ca `ntr`o ceață..., perdută... Mi`e așa de frică că visez...

Domnița îi zicea:

Cu cât simți că răsai ca o închipuire a visurilor mele, cu atât te doresc mai mult... Iar când închid ochii, de dispari un moment, îmi vine să plâng și mă gândesc la vremea, când despărțită de tine, rătăceam singură pe marginile Rinului... Cu cât eram mai tristă și `mi stau în potrivă împrejurările de a te putea vedea, cu atât imaginea ta dulce `mi apărea mai vie:

Nessun maggior dolore Che ricordarssi del tempo felice,..

Și ca să aibă desăvârșita noțiunea realităței, se sărutau strângându-se puternic în brațe. Domnița se așeza la piano, apăsa clapele cu tărie, scotea note cu timbrul ridicat..., vibrațiunile tremurau lung,.., apoi, lăsa pianul și striga tare...

Alexe... Alexe...

Ii cuprindea obrajii în mâinile-i albe, ca să aibă senzațiunea completă vie a fericirei, că el trăeșit, și nu este o iluzie. Această boală a nesiguranței propriei lor ființe, a dispariției eului, se manifesta în momentele de friguri sensuale. Când domnița îi atingea obrajii i se părea că degetele îl ard, cădeau amândoi în spasmuri nervoase.

Într`o amiază, tăcuți după ce colindaseră toate colțurile casei, ale parcului, după ce se plimbară printre aleele de trandafiri, fără să se oprească nicăieri, obosiți, rezemați unul de altul, sub umbra unor brazi, se priviră neliniștiți.

Amândoi căutau ceva, un loc, unde să nu să fi adăpostit pentru iubirile lor. Alexe, ținând-o de braț și privind-o în ochii pe jumătate adormiți, îi șopti, mângăind`o pe fruute:

— Mario..., ai vrea să mergem la mine, acolo, o să avem un colț de cer nou...

Domnița, plecă fruntea pe umărul lui.

— Unde vrei tu... acolo este bine...

Alexe, venea încet, trecu puntea de fagi, așezată peste iaz, se strecoră încet pe lângă arbori, ajunse aproape de locul unde prințesa Maria, așezată pe un scaun de fier, picta moara.

Intre două maluri, umbrite de sălci, mesteacăni și brazi, printre lespezi de piatră, iazul curgea liniștit, ducând în apele lui bucăți de lemn putred, frunze de arbori, rostogolind pietrele de pe fund, săpând pământul malurilor, amestecându-l în undele-i line. Se opreau de stăvilar, coborau cu furie, loveau roatele moarei, învârtindu-i spițele cu sgomot.

Domnița, așezată pe o insulă mică, arunca nervos pensula pe pânză. Rămânea perdută pe gânduri, cu ochii în susul morei, pe unde venea apa de la stăvilar, învârtind roatele cu repeziciune, căzând în valuri spumoase..

Lăsase pe Alexe dormind, își aruncase rochia de batistă ușoară, țesută în flori de liliac albastru, adunase tot felul de flori sălbatice rouate, pe lângă az, le așezase la căpătâiul lui Alexe. Apoi uimită de frumosul peisaj al morei, de lângă vechiul palat al Comnenilor, trecuse puntea de fagi și picta. Era un adevărat colț de cer nou, acolo și se simțea cu totul în altă lume.

Casa veche, parcul nemărginit..., iazul, moara și mai cu seamă galeria aceea, care semăna cu o biserică, cu fotoliurile mari, în formă de strane mitropolitane, portretele, albumurile și biblioteca familiei, cărțile rare, manuscrisele vechi, le vizitase rând pe rând, redeșteptându-i amintiri din viața domniței Ruxanda. Alexe îi arătase toată colecția operilor scrise de strămoșii lui, mai cu seamă un manuscris vechiu, negăsit nicăieri, al Anei Comnean, care`l preocupa zile întregi. Manuscrisul, datat la Veneția, avea d`asupra o coroană, apoi o vignetă, portretul ei; un desen simbolic, care sintetiza textul manuscrisului: un templu măreț, susținut pe coloane mari ionice, ușe mare deschisă... iar acolo înăuntru, se văd femei goale, prosternate înaintea statuiei lui Apollo.

Ceea ce plăcuse mult prințesei Maria, era odaia de baie. Toată era în marmură, pardoseala lucrată în mozaicuri. Pereții lucrați în frescuri, de un artist italian, cu două sute de ani în urmă, representau scene mitice, de senzualitate sălbatică, reamintind vestitele băi ale curtezanelor romane. Venuscu corp de căprioară, se unea cu un Hercul, jumătate taur. Diana era urmărită de un Satyr. La supra-fața apei, naiadele, sub umbrele chiparoșilor își uscau părul. Un satyr se uita rânjind, ascuns pe după arbori.

O bancă de marmoră, a cărei catifea roasă fusesă scoasă mai înainte de Alexe, înlocuită cu alta nouă, era așezată la eșirea din basin. Alături era o sofa mare, comandată de el, când fusese bolnav. O masă mare de marmoră, unde se găseau tot felul de obiecte pentru toaletă, parfumuri, o oglindă mare, ocupa întreg peretele din fața basinului.

Alexe deșteptat, își aruncă repede o haină ușoară încălță pantofii, eși în grădină, se strecură printre arbori, se apropiă încet de locul unde tânăra prințesă picta.

Rezemată de un copac, se gândea la colțul de cer nou, unde o adusese Alexe. Își aducea aminte de vorbele lui: „acestea toate sânt ale noastre Mario.., când nu vom mai fi, vor povesti iubirea noastră...” Se aplecă peste umărul ei și o sărută pe obraji. Ea sări în sus, deșteptată din visuri; pensula îi căzu pe earbă, îl privi râzând.

— Cum m`am speriat Alexe...

— Erai așa de tristă...

— Tristă? De ce? Pot să fiu tristă, când sânt lângă tine? Și Domnița îi întinse buzele umede...

— Atunci, te gândeai la lucruri triste...

— El o ținea de mână, privind-o fix în ochi...

— Nu, nici asta. Mă gândeam la lucrurile pe care le-am văzut cu tine... Este un adevărat „colț de cer nou...”

— Vino.. Vino Mario, să vedem moara...

Așezată aproape de marginea parcului departe de sat, moara, făcută din scânduri, nu fusese reînoită de două-zeci de ani. Pe coperișul de șindrilă, îmbrăcat în mușchiu verde, se mișcau la bătaia vântului, două limbi de tinichea, ruginite de ploaie. O întreagă populație de paseri, își aveau cuiburile lor în streșinile și găurile coperișului.

In bătătura morei, sub stejari uriași, două căruțe, încărcate cu porumb, așteptau să le vie rândul la măcinat. Doi flăcăiandri, dormeau pe earba mare, sub copacii, cu bicile lângă ei. Boii, pășteau pe lângă iaz. Un câine mare de oi, cu coada lungă stufoasă, cu gâtul lung de lup, cu ochii mici sticloși, era legat cu un lanț de codirla căruței.

O fată tânără, cu figura bronzată, ochii mari negri, îmbrobodită cu o basma închisă, îmbrăcată într`o rochie de stambă, cu picioarele goale, se ridică de pe prag speriată când văzu pe cei doi mosafiri apropriindu-se.

Intră repede în moară și apăru la spatele unui bătrân, bine făcut, potrivit de statură. Ochii mici albaștri, abia luminând fruntea lui mare, plină de încrețituri, ascunși în orbite sub două sprâncene groase, albe.

Pe buze îi atârnau în neregulă mustățile albe, albe ca zăpada. Îmbrăcat în cioareci de dimie, cu o căinașe de pânză în spinare, cu picioarele goale, morarul, eși în întâmpinarea lor.

— Bună zioa, moș Andrei...

— Să trăiți, sărutăm dreapta...

De la moartea bătrânului Alexandru Comnean, nimeni nu-i mai lua arendă și morarul nu știa cum să mulțumească tânărului Comnean.

Avusese cinci fete de măritat.

— Cum îți merge cu moara moșule?

— Sărutăm mâna..., așa, cum dă D-zeu.

— Ia vezi Ilinco, adă scăunașele la boeri.

Moșul, goni un câine ce se `mpedeca printre picioarele lui. Luă scăunașele de lemn din mâna tinerei țărance, rămase cu ele în mână, întrebând:

— Unde poftiți să ședeți...?

— Domnița, îi arătă cu degetul un loc, de unde putea vedea, un ochiu de pământ, unde crescuse papură și flori de nufăr.

Tânăra țărancă, văzând că domnița se uită la florile de nufăr, dete fuga, culese un buchiet și se apropiă sfiită, cu ochii în jos. Ii întinse buchetul cu florile albe, fără să vorbescă.

Prinjesa râse de nevinovăția iei, o strânse de mână și o sili să se uite în ochii iei...

— De, nu fi așa sălbatecă Ilinco.., grăi moșul...

Bătrânul morar sta de vorbă cu Alexe, povestindu-i mizeriile pe care le-a întâmpinat cu măritișul fetelor „dacă nu ș`ar fi făcut pomană să nu`i ia arendă la moară, de unde ar fi putut să le facă zestre, cine le-ar fi luat fără un sul de pânză în casă, că moșul era sărac văduv de zece ani?

Prințesa Maria, ținea pe țărancă de mână, o întreba de surori, cu cea laltă, fărâmă inconștient petalele florilor de nufăr.

Tânăra țărancă tremura de mulțumire. Simțea acel sentiment de sacrilegiu, ca și cum ar fi atnis o icoană sfântă.

Moara vâjâia sgomotos. Apele argintii cădeau în spume, ducând la vale frunze și bucăți de lemn putred. Crengile arborilor se clătinau de vânt în murmur ușor. Intre ramuri, paserile ciripeau, un grangur mare cu puful palben fluera, ciugulea pielița fragedă a copacului și`și ascuțea ciocul.

Rândunele tăiau suprafața apei, ciripind, alergând dupe musculițe și fulgi. Aerul mirosea a umed și a lemn putred. O ceată subțire, învăluia arborii ca într`o pânză cenușie.

Mergeau alături pe lângă marginea iazului. Se opriră lâgă puntea de fagi, coborâră pe trepte de piatră, se așezară pe earbă, la marginea iazului. Tânăra prințesă se aplecă, luă apă în pumnii iei mici și lăsă să se strecoare printre degetele-i trandafirii picătură cu picătură.

Razele soarelui străbătând printre crengile de mesteacăni, lumina picăturile, părând boabe de diamant. Ea se juca asvârlind picăturile de apă în sus, râdea, arătând dinții albi ca zăpada, gingiile roșii, o pată mică neagră pe gâtul alb, mai alb ca florile de nufăr...

— Stăi..., stăi așa Mario...

— El o privea cu ochii nesăturăți, o cuprinse în brațe sărutând-o pe obrajii rouați, de vapoarea rece a iazului.

Abia respirând, urcară treptele iazului. Ea se rezemă moleșită de umărul lui, murmurând: Alexe.., nu crezi tu că putem să murim?

El, îi văzu buzele roșii, se mișcau, tremurau... Strângând-o de mijloc cu putere, ne mai putând suferi acea povară nervoasă, căzură pe un maldăr de fân, cosit de curând, înir`un spasm voluptos

Firele de earba îi acoperean, îmbălsăma parcul cu un parfum delicat. Paserile se zbeguiau între arbori. In earbă, se auzeau bâzâitul insectelor, vântul adia crengile arborilor. Aproape se auzea murmurul ușor și dulce al iazului...

Venea vara. Se duceau să vadă secerișul, holdele de grâu căzute la pământ sub seceră, făcute snopi și clăile de fân proaspăt din luncile mari. Pretutindeni căutau un loc nou pentru voluptățile lor, sub cerul liber, pe earba proaspătă rouată..., pe fânul cosit de curând. Parfumul erbei, al fânului, al florilor de câmp, ozona curată a atmosferei, cântecul trist și monoton al greerilor de toamnă ciocârlia ridicându-se de pe arăturile noui. cerul albastru și acea liniște tainică, sfântă a câmpului, unde se auzea numai ascuțitul coasei sub mâinele groase și voinici ale cosașului, le trezeau melancolii neînțelese, tăceri lungi, suspinuri după senzațiuni noui, nostalgii după mângâierile și emoținuile trecute...

Rămâneau amâdoi tăcuți, culcați pe fânul proaspăt, aspirându-i parfumul, rupând câte un pai în mână, privind câte-un nour până se subția încetul cu încetul, dispărând ca fumul, în infinitul albastru...

Când soarele da în asființit, când sgomotul strident al coasei înceta de a se mai auzi, se deștepau, din acea lâncezeală, și privindu-se râzând, se sărutau până la sânge. Sub cele din urmă raze ale soarelui își uneau corpurile, arse de boala voluptăței. In amurg, cădeau obosiți, cu ochii închiși pe fânul veștejit, ascultând în depărtare clopotu-de acioaie de la gâtul vacilor, intrând în sat, de la pășune.

Rezemați unul de altul, mergeau a lene printre miriștile de grâu, printre răzoarele de mohor, prin porumb, peste arăturile proaspete, pe lângă clăile de fân, luând fire, mirosindu-le și arucându-le iarăși jos. Ea, îmbrăcată în rochie de batistă ușoară, culoarea secerișului, cu pălărie de pai, lasă părul să`i cază în neregulă pe ochii, pe frunte, pe umeri pe obrajii arși de soare. Ascultau șuerul vântului povestindu-le cântecul plăcerilor trecute... Ajungeau în parcul castelului, se așezau pe marginea iazului lângă moară. Se uitau în undele apei cum umbrele sălciilor și al mesteacănilor își oglindeau frunzele și crengile, în apa limpede și tremurătoare. Roata morei se învârtea nevăzută sub puterea apei, azvârlind stropii argintii pe mal, udându-le fruntea. Aveau senzațiuni că se mângâie reciproc.. Închideau ochii, ascultau murmurul ușor al apei..., sgomotul furios al valurilor de la stăvilar, aruncându-și spumele departe, liniștindu-se în șesul grădinei, pe sub bolta de sălcii pletoase și mesteacăni plângători...

Înopta. Mâncau în parc, sub razele lunei, serviți de bătrâna, în farfurii de porțelan fin, tacâmuri de argint, în șișăitul misterios al apei și al frunzelor, în freamăt de arbori, cântec de greeri... Departe... se auzea doina ciobanului, cântând din caval, să-și adormă oile, să ție câinii deștepți...

Razele lunei, îi învăluia în pânză de aur.

Aburii serei de la iaz se transformau în ceață transparentă, se depuneau pe arbori, pe obrajii lor; aveau senzațiunea că fulgi ușori de zăpadă se topesc de nesimțite, se evaporează.

Se plimbau pe sub copacii împânziți în ceața serei, sub raze de aur, rezemați unul de altul.. El îi evoca cântecile lui Ossian și opera îndrăzneață, misterioasă și puternică a lui Wagner.

Ploua, începea toamna.

Amândoi, așezați pe o canapea marea, rezemați pe spate, priveau pe fereastră moartea frunzelor. Ascultau cum picăturile grele de ploaie loveau în fereastră, cum șueră vântul asvârlind cu furie ultimile frunze în geamuri... Crengile goale băteau obloanele verzi, decolorate ale ferestrelor...

Câte o pasăre fluera încet, scurt și trist pe câte o ramură fără frunze, ca și cum n`ar fi voit să turbure moartea naturei și somnolența în care cădeau...

El făcea planuri de călătorii, căuta în imaginație un mijloc de-a pricinui noui senzațiuni prințesei Maria.

Ea îl mângâia cu degetele-i moi ca puful, mirosind a flori, îl săruta dormitând și i se da în spasm, murmurând:

— Alexe..., o să murim, o să murim...

Se așeza la piano. Alexe, pe o piele de urs mare, la picioarele ei, asculta. Domnița, în roche de catifea neagră, lungă, cu mânecile largi, scotea note triste, desperate, dureroase din opera lui Wagner, până când obosită, cădea în brațele lui, tremurând de beția evocată, din lumea fantastică a lui Wagner...

— Alexe, muzica mă omoară...

Afară abia se zărea printre nourii groși, câte-va raze plăpânde; pătrundeau prin fereastră, îngălbenind fața lor obosită de voluptăți infinite...

Fulguia, începea iarna.

La gura unei sobe colosale, semănând cu o capelă catolică, așezată pe patru coloane de marmoră, ședeau întinși, dormitând pe pielea de urs, urmărind prin întredeschizătura ochilor, flăcările focului, făcând jocuri de umbră, pe pereții tapetați în catifea roșie-închisă, pe tavan, unde se mai vedeau încă urmele arabescurilor, imitate în primele timpuri, de pictori, în toate casele boierești...

Viforul năpraznic arunca măzărichea și fulgi de zăpadă înghețată, în geamurile mari ale odăiei.

Brazii de lângă fereastră, păreau flori de liliac alb, își scuturau florile de chiciură, de obloanele ferestrelor, legănați de mânia vântului de miazănoapte...

Copacii din parc se îmbrăcau în mantale lungi de zăpadă, sclipind ca stelele, sub lumina rece și argintie a lunei. Vântul sufla sinistru și trist, fluerând în crengile îngreuiate de chiciură, luând zăpada și aruncând-o departe în luncile mari, în iazul înghețat, grămădind`o în movile, la adăpostul morei. Câte un corb întârziat își tremura aripile înghețate în vârtejul pulberei de zăpadă, cercând să ajungă la cuibul cald... la adăpost... Soarele murea zile întregi... O semi obscuritate, ca amurgul unor seri de toamnă, învăluia obiectele din odaie, într`o atmosferă tristă și misterioasă. Abia deschideau din când în când pleoapele, căutându-și buzele cu pasiune... Cădeau apoi moleșiți într`un delir nervos, fără de respirație.. Imaginile mureau..., murea viața..., dispărea cu totul noțiunea de existență a eului.

Cu ochii împăejiniți, îi citea poemele celebre ale barzilor vechi, cari cântaseră sublimitățile amorului, descriseseră spasmurile și halucinațiile de voluptate ale frumuseții femeești..

Îmbălsămau odaia cu parfumuri rare din laboratorul lui, aspirau odoarea delicată; adormeau visând la festivitățile curtezanelor Romane...

Domnița intra în baie. Amesteca apa cu tot felul de parfumuri. Arunca picături de apă în obrajii lui Alexe, râzând și strigându-i:

— Vino Alexe..., nu ești gelos că apa îmi mângâie corpul...?

Ridică mâna în sus, lăsă picăturile de apă să se prelingă printre degetele trandafirii.

Câți-va arbori meridionali, portocali și lămâi înfloriți, răspândeau un miros pătrunzător.

— Alexe..., ce miros.,, mă doare capul...

Printre ferestrile de d`asupra, pătrundeau câte-va raze slabe de lumină. Câte-o pasăre ernatică piuia între crengile goale, negre și umede. Zăpada se topea, picăturile de apă luceau pe crengile goale ca cristalul.

O lua în brațe. Își încolăcea mâinile pe după gâtul lui, îmbrăcată într`o rochie de batistă subțire, o ducea pe vechiul divan, martor al amorurilor exaltate... Până unde se auzea strigătul teribil?...

Immugureau copacii, venea primăvara.

Vița sălbatecă îngropa vechiul castel, în ramuri fragede, verzi, urcându-se pe coperiș ca niște șerpi fantastici căzând în formă de storuri d`asupra ferestrelor. Copacii gigantici seculari înfrunzeau, respirând miros de sevă proaspătă. Intre crengile înverzite, pasările cântau în concert. Se auzea hăuind dulăii dela sat, clopotul de acioaie dela gâtul vacilor, venind dela suhat, cumpenile puțurilor scârțâind, boii mugind, vacile chemându-și vițelușii...

Iazul curgea la vale în murmur ușor, învârtind roata morii cu repeziciune, aruncând valurile în spume, încărcate cu frunze verzi, zmicele de răchită..., trunchi de arbori putrezi.

Copacii se oglindeau de ani în apa liniștită și limpede, ascultând acelaș cântec al undelor, impasibili ca niște stoici bătrâni, priveau cursul apei, până mureau, săpați de furia undelor...

O atmosferă albăstrie împânzea parcul întreg tntr`o mreajă subțire, străvezie ca apa... Păreau arborii colorați în albastru, ca cerul în diminețile de April...

Ferestrele castelului se deschideau, pătrundeau razele calde ale soarelui, în odăile tixite de cărți, de tablouri și arme vechi.

Un miros de lemn putred se exala din `năuntru. Liliecii din grădină, trandafirii, florile toate din grădină, înfloreau, îmbălsămând aerul, cu un miros puternic și îmbătător.

Eșeau în balconul mare din parc, ascultau freamătul arborilor, șișăitul apei, sgomotul morei, cântecul pasărilor, țârâitul ascuțit al greerilor. Aspirau odoarea de sevă proaspătă, de lemn putred, de earbă virgină; simțeau obrajii umezi de boarea primăverii.

Alexe, rezemat de grilajul balconului o întreba:

— Mario, n`ai vrea să te `ntorci în lume...?

Ea râdea, îi întindea buzele umede, apoi îi răspundea:

— Nu..., n`aș voi... Dar aș voi pentru tine, o scară de mătase, să-mi vii când va răsări luna, și-or dormi apele, în hainele de trubadur, înaintea balconului, sa-ți arunc scara, să te urci la mine.., să ne iubim, până în faptul zilei, când vom auzi rândunica ciripind în streșini și vom vedea pălind aurora...

— Eu, răspunse Alexe, aș voi ca balconul si fie înghirlandat în miosotis. De la fiecare spiță a balconului, să plece în toată grădina lanțuri de pansele negre. Treptele scărei să fie înghirlandate în miosotis. Tu să porți haina de domniță. In manta ușoara de mătase albă, țesută în trandafiri roșii, să-mi arunci din degetele tale moi, trandafiri, să râzi să fugi, să te-arăți iarăși, apoi să-mi arunci scara de mătase, când privighetoarea își va începe cântecul, or dormi apele, când luna ne va învălui în mreaja de aur..

Aș mai voi ca patul său, să fie presărat cu flori albe, și acolo, să-ți sug sângele de pe buzele tale, să-mi unesc respirația cu a ta, să alung ivirea aurorei, să fac să tacă rândunica, să împedic soarele de a răseii...

Când va apărea lumina și viața, să dispărem ca aburul, sub razele calde ale soarelui...

Și ei își urmau cursul visurilor, pe când viața se distrugea încet, vremea își urma calea începută de mii de ani, apa curgea la vale liniștită și nepăsătoare, vântul sufla printre arbori, soarele apunea ca să răsară iarăși, lumea murea ca să nască alta, și peste toate, a tot puternică, era moartea, întunerecul și uitarea de veci..

XVII

In anul acela către sfârșitul ernei, intrând în seră, îl izbi mirosul puternic al florilor de portocal și`i trecu pe dinainte ca `ntr`o diorama, toată viață zvânturată a Italiei. Alexe gândea să producă noi senzațiuni prințesei Maria. Pentru aceasta trebuiau noi orizonturi. De cât-va timp îl urmărea idaea de a immortaliza în marmoră, gestul așa de delicat, pe care `l avusese tânăra prințesă, în momentul când i se dase întâia oară, înaintea tabloului domniței Ruxanda.

Figura unui sculptor, Fanta Donatelli, cel mai mare sculptor al Italiei moderne, îi apăru, așa cum îl cunoscuse la serata Venețiană de la contesa Eulalia d`Avril, pe când era la Roma. Dornatelli autorul vestitei marmore „Beția Cleopatrei” era singurul artist, care ar fi putut să `i întrupeze în forme neperitoare, gestul dorit și visat... Zile întregi văzu înaintea lui statua domniței, așa cum trebuia să fie: întinsă pe un soctu mare de murmoră, cu surâsul pe buze, cu ochii pe jumătate închiși, strângând între degetele nervoase, petalele albe de trandafiri...

Voiau să schimbe atmosfera locului; doreau noi orizonturi. Simțeau acea trebuință de-a vedea alt cer cu altă lume, pe care o simt în general toți oamenii nervoși, când au rămas multă vreme într`un loc, ori câte amintiri i-ar lega. Uniformitatea fenomenelor externe plictisește. El istorisi tinerei prințese planurile lui de-a marge în Italia, să se instaleze la Neapole într`o vilă aproape de mare, să cheme pe sculptorul Danatelli si să întrupeze în marmură gestul amorului lor...

Tânăra prințesă zâmbea ascultându-l, apoi când îi spuse de statuă, îl privi cu ochii mari, plini de admirație pentru ideea lui.

— Ingenios Alexe..., să mergem..., să mergem...

De bucurie bătu din palme ca un copil, se așeză la piano și cântă la piano ca niciodată o aric simplă, plăcută și ușoară, dintr`o romanță veche italiană. Notelele erau duioase melancolice, apoi ridicate, pline de desperare..,

— Asta, îmi evocă cerul Italiei, marea, parfumul florilor de portocali, zise domnița sărind de la piano și sărutând pe Alexe.

A treia zi, erau pe drumul Italiei.

Se stabiliră la Neapole, afară din oraș, în mijlocul unei grădini colosale, care răspundea la mare. Vila era una din acele construcții vechi, stilul renașterei, părăsită de un nobil Italian, din causa datoriilor, în mâinile creditorilor. Se vânduse la licitație și fusese cumpărată de un negustor de unt de lemn, care trăia la Marsilia. Fusese reânoită pe același stil, mobila schimbată chiar în anul acela. De la reînoire, nimine n`o mai locuise.

Din fața vilei, plecau două rânduri de poătocali, pe-o distanță de-o mie de metri. Aci se formase un cerc mare de trandafiri roșii, ca sângele, apoi în jos, până la mare, se `ntindeau naranzi, despărțiți de mare, iarăși printr`un gard mare de trandafiri. Restul grădinei era plantat cu tei bătrâni și brazi, ale căror ramuri se ridicau de la pământ până în vârf, în forma clăilor de fân. Zorelele se ridicau de sus până jos, îngropând vila de portocal într`un munte de foi Florile lor roșiatice, albastre păreau ochii misterioși, ascunși acolo..., să veghieze...

Într`o parte a vilei, unde domnița Maria, își alesese camera de dormit, se ridicau până la ferestre lilieci albaștri și albi. O veranda mare cu geamuri, se deschidea d`asnpra, cu vederea în spre mare.

In fie-care dimineață, în zori, domnița se deștepta, pășea în vârful degetelor să nu deștepte pe Alexe, își arunca rochia „orange” de batistă ușoară, țesută în fiori de liliac albastru, cobora scările, se culca între portocali, apoi, culegea mănunchiuri mari de liliac, flori de portocali, petale de trandafiri, intra în casă și presăra patul unde dormea Alexe.

Eșea în veranda, se uita cum răsare soarele, acolo..., departe, peste marea întinsă, nesfârșită.... Avea dorinți nebune, neînfrânate de a pluti pe supra-fața apei colorată în verde închis, să bată cu degetele în spumele de smarald, să-și îndrepte mâna în spre răsărit, razele sa cadă, să lumineze picăturile ușoare, prelinse până la încheetura cotului Gândind, se sugestiona; avea senzațiunea că fulgi de ninsoare, cad de sus, se topesc pe corpul iei, mai alb, mai gingaș, ca fulgii imaginari de zăpadă.

Când soarele îi trimetea cele dintâi raze, renăștea un dor nebun, să `ncalece pe o rază de soare, să călătorească în infinit... Gândea: îmi trebue parfumul adunat de la toate florile, rouă dimineței, baia Aphroditei, o manta alba, abia bătând în albastru, o rază de soare, să mă ducă dincolo de spatiurile necunoscute...

Alexe Comnean, aștepta să sosească sculptorul Fanta Donatelli. Reînviat sub cerul Italiei, ar fi voit să reînceapă să-și continue memoriile pentru albumul familiei.

Înainte de-a cunoaște pe prințesa Maria, scrisese ceva în album, după obiceiul tuturor membrilor. In urmă, ori de câte ori voise să reînceapă imaginile și ideile veneau cu grămada; îi era imposibil să aștearnă pe hârtie ceva clar...

Luase albumul cu el și voia acum, să noteze zi cu zi, toate mișcările. Se simțea dispus, cumințea limpede, gata ori când să-și noteze toate impresiunile.

Neapole... 18.. Vila de portocali

Maria nu mă părăsește un minut, îmi dă senzatiunea în fie-care moment că trăesc la curtea Cleopatrei. Lumea modernă am uitat`o de mult.

In așteptarea sculptorului Donatelli, rătăcesc ceasuri întregi, împreună cu Maria, pe sub aleele de portocali. Nici odată n`am văzut cerul mai aîbastru, soarele luminând mai dulce și mai cu viață. Arare ori rămân singur, atunci iau la depănat aceeași frază, analizez fie-care cuvânt, caut să-mi dau seama de culoarea și mirosul ce evoacă fie-care adjectiv. Analiza îmi face rău. Fie-care vorbă trezindu-mi o imagine deosebită, se pune în legătură cu alta, îmi deșteaptă tablouri, scene întregi, cu toate particularitățile naturei înconjurătoare.

Mal cu seamă adjectivele, care îmi trezesc mirosuri de flori, umplu toată atmosfera. Starea aceasța de enervare, mă îndeamnă mai mult la tot felul de analize minuțioase. Câte-odată, creerul adoarme de atâta încordare nervoasă. Atunci simț cum cad pe erburile moi, catifelate, de pe marginea mărei. Alte imagini răsar.

Valurile apei se transformă în simfoniile cele mai bizare. După voința nervilor mei, valurile intonează tăt felul de bucăți, reminiscențe din operile marilor maeștri.

Ceea ce mă supără mai mult, este discordanța colosală în gândire, împotriveala creerului de-a se supune unei discipline logice. Aci aud serenade, și plângeri în aer și în valuri, aci mă pomenesc cu câte o frază zisă de Maria... Văd câte o figură pe care o zărisem în colțul vre unei străzi, cu câți va ani mai înainte, locul, ora și ce gest țăcuse. Mirosuri de flori, reminiscențe de frase și de versuri alături de figuri obscene...

Supărat că mă lăsam singur condus de nervi și mă purtau cum voiau, mă căutai în buzunar, găsii un volum mic, pe care îl port zilnic, Divina Comedie a lui Dante. Voii să citesc. Literile îmi jucau înaintea ochilor, nici o putere de atențiune. Literatura mă obosea. Tremuram sub impresia că mă găsesc singur. Toate fenomenele exterioare se`nregistrau în creer cu o putere de neînchipuit; îmi dau senzațiuni violente,

Valurile se mângâiați, se `mbucau departe, mânate de un vânt cald și dulce. D`asupra mărei, goelauzi strigau ascuțit și strident. Strigătul lor, îmi aduceau mirosul de pește proaspăt, de umed și de sărat. Undele valurilor, se aruncau în spume până la vârful picioarelor mele. Soarele zugrăvea în mii de culori, transparența apelor clare...

Mă ridicai în sus, din locul unde stăm întins și începui să alerg, sub o impulsie violentă a nervilor, dalungul țărmului, îmbrobodit în plante sălbatice, de un luciu catifelat, cimentat cu pietre fine de onix. Mă pomenii imitând strigătul goenlanzilor, lăsând un șuer la sfârșit, trezindu-mi emoții așa de violente, în cât mă aruncai la pământ și începui să mă tăvălesc ca animalele. Ochii se pironiră în sus și văzui soarele înecându-se într`o mare de nouri de sânge. Luciul apelor, era așa de colorat de reflexul razelor soarelui, în cât mi se păru că mă aflu înaintea unor oglinzi colosale, pe care numai visul și nervii unor oameni înzestrați, cu imaginație extra-ordinară, poate să le aibă. Toată marea era colorată, toată marea cânta; de pretutindeni veneau mirosuri aromate, producându-mi leșinuri ușoare și somnolențe dulci asemenea stărilor provocate de o aspirație lungă de hașiș șî opium...

Vila de portocali 18...

Sculptorul Fanta Donatelli, m`a vestit că sosește zilele acestea. In fie-care zi descoper noi izvoare de voluptăți în Maria. Am plecat de dimineață să revăd marea, ea a rămas, nefiind tocmai bine.

Când m-am întors, camera amorurilor noastre, era tapetată cu liliac alb. Pe sofaua obișnuită, unde își desfășoară frumuțea corpului de aprhodită, erau presărate petale de trandafiri albi, bătând în galben, ca spicul grâului. Maria învălită cu o pânză de batistă subțire, țesută în flori de camelie, râdea, cu acel râs divin, voluptos saphic. Îmi arunca în față petalele trandafirilor, muguri albi ai liliacului, strigându-mi cu glasul tremurător:

— In amintirea primei nopți, Alexe...

Apoi, începu să plângă.

— De ce plângi, au să se veștejească petalele de lacrimile tale...

Maria râse nervos, apoi, apucându-mă de gât, măsârută cu putere, să-mi sugă sângele de pe buze...

— M`am gândit la tata, Alexe și la mine, rămasă singura... Nu știu, am avut iluzia, când ai plecat, că n`ai să mai vii; când te-am văzut intrând, m`a podidit lacrimile... Ce fericită sunt, Alexe...

M`am așezat în genunchi înaintea iei, și drept răspuns lacrămilor calde, ce păreau mărgăritare, pe obrazul alb, marmorean, am început s`o sărut pe toate părțile corpului, apoi, am căzut într`un spasm nervos în brațele iei...

Florile de mărgăritar, legate în buchete de ciucurii draperiilor de la ferestre, începuse să-mi dea dureri de cap. O somnolență dulce, nervoasă, apoi agitată, întovărășită de mici convulsiuni, nervoase, tremurături vii, spasmodice ale corpului, deschideri și închideri repezi ale ochilor...

Pupilele se dilatau.. Căutai în acea perioadă anormală, provocată de mirosul florilor, să disting bine obiectele din odaie, să percep sonurile din afară, să văd lumina și umbrele portocalilor de lângă fereastră, foile late ale unui arbore tropical, tremurând ușor pe corpul de statuă al Măriei... Toate, toate păreau umbrite într`o pânză subțire, așa de străvezie, în cât numai ochii mei o vedeau. Sonurile provocate de vânt, cântecul rândunelelor le auzeam distinct, mai distinct ca în starea normală; ochii și mintea nefiind distrați de vederea obiectelor exterioare.

— Mario..., să eșim, atmosfera este prea grea...

Ea se agață cu pasiune de gâtul meu, îmi stinse respirația cu un sărut lung...

Apoi, sări de pe sofa, își aruncă repede rochia de batistă ușoară, încălță pantofii, puse în cap pălăria de pai; eșirăm în grădină.

In atmosfera limpede, albăstrie, a dimineței de April, pluteau petalele albe și roșii de la trandafiri, vânturate de un vânt dulce și cald... Aș fi voit să mă ridic în aer, mă simțeam ușor ca petalele de flori...; să plutesc d`asupra mărei, ce se ’ntindea la marginea grădinei de portocali..., să dispar în infinit... Această noua dispoziție a nervilor, mă făcu un moment tăcut; uitasem că sânt alături de Maria; îmi urmăream seria imaginelor și a ideilor...

Maria mă scutură de braț, îmi puse degetul între sprâncene și mi zise râzând:

— La ce te gândești...? Mă simt așa de perdută când te văd gânditor, cred că am rămas singură. Atunci, îmi vine să plâng; mi-e frică de singurătate. Când vom muri. să murim amândoi Alexe...

— Da, da, să murim amândoi...

O strânsei de braț cu putere, ne depărtarăm pe sub aleele de portocali. In fața noastră la o distanță de vre-o două suta de metri, se `ntindea marea, limpede ca o oglindă colorată, liniștită ca cerul... Acolo..., în fund `un gard de trandafiri roșii, despărțea grădina de mare.

Maria tremura de setea de-a rupe între buzele roșii, trandafirii, petalele sângerate...

Amestecul de parfumuri de la flori, întețea mai mult nerăbdarea Măriei. Se desfăcu cu nervositate de lângă mine, dete foile arborilor la o parte, lăsă să`i cadă pălăria pe spate, părul în neregulă pe frunte, pe umerii. Într`un moment ajunse la gardul de trandafiri. O văzui scuturând arborași, apoi căzu pe earba brumată, presărată cu foile roșii.

Când ajunsei, Maria părea că doarme. O strigai dar nu-mi răspunse. Un fior de moarte îmi trecu prin tot corpul. Dacă a murit? Îmi revenii, o strigai din nou: Mario... Mario... Abia putu deschide ochii. Era galbenă ca lămâia. Sării peste arborași, umplui pălăria de pai cu apă de mare, o stropii pe ochii, pe frunte.., îi desfăcui sânul alb..., alb, cum nici odată nu-l văzusem... Avui o impulsie brutala de`a mă arunca asupra iei, ca un animal furios, dar Maria deschise ochii mari... Pupilele erau dilatate, globii ochilor negri, păreau cenuși.., dar râsul.., nici-odată n`am văzut un râs mai trist... Era un râs de mort...

— Mano... Mario...

Ea îmi întinse brațele și începu să plângă.

— Alexe, când îți spuneam adineaora, că dacă o fi să murim, să murim amândoi, avusesem un moment de luciditate extra-ordinară. Mă agățasem de brațul tău să nu cad, simțeam că se duce pământul de sub mine. O, parfumurile astea mă omoară... Apoi, vederea trandafirilor, mi`au accelerat nervii. Fără să-mi dau seama, am alergat să scutur petalele.., să le sug toată seva... Vezi. In ce stare sânt? Maria, tremura vorbind. O luai în brațe ca pe un copil. Încet, încet, ne depărtarăm pe sub aleele de portocali. D`asupra noastră, între crengile portocalilor, paserile ciripeau, un vânt răcoros scutura foile arborilor. Freamătul lor, după voința nervilor, se prefăcea într`o armonie seraphică, ce-mi rămăsese în memorie, de la biserica San Pietro, armonie de Cherubini, pe care Maria, o cânta adese ori la piano. Sub impulsia nervilor, mă pomenii murmurând armonia lui Cherubini, cu un accent trist, mortuar...

Maria se lăsa dusă în brațele mele. Închise ochii. Ii observai figura, era mai puțin palidă. Deschise ochii, mă privi zâmbind.

— Alexe, ce frumos cântai, de ce te ai întrerupt?

— Cum, am cântat, când?

— Ce frumos, Alexe... Este leturghia lui Cherubini, care-ți place așa de mult... Da trebue să fii obosit...

Ne așezarăm la umbra unui cuib de brazi. Ea se întinse pe earba rămasă umedă, acolo, unde razele soarelui nu pătrunsese.; aspiră din toți plămânii mirosul de rouă umed, proaspăt...

— Cum îmi dă viață odoarea de rouă a erbei. Obrajii i se `mbujorară, buzele căpătară umezeala și trandafiriul obișnuit. Maria făcu un gest de nerăbdare, gest cunoscut celor rafinați, după voluptățile ce trec peste fire...

Vila de portocali... 18...

De dimineață Maria era așa de veselă, așa de frumos răsărea bustul de statuă sub rochia de batistă, țesută în chrysanteme palide, în cât îmi venea să strig: Mario, ești mai frumoasă de cât Venus lui Praxiteles, tu trăești și simți... Maria mă privea zâmbindu-mi, apoi îmi zise, lăsându-și ușor fruntea pe umărul meu.

— Alexe, să mergem în târgul de flori..

La Neapole, după un obiceiu vechiu, de trei ori pe săptămână, Luni, Mercuri și Vineri, florăresele sosesc din toate părțile orașului. Pe o piață deschisă, sub cerul liber, în marginea mărei, întind tărăbi mari cu flori, ghiveciuri și arborii ce au de vândut.

Am pornit pe jos. Maria voia să vadă de aproape canalurile pe lângă care treceam, lumea și marea.

Mergeam încet pe lângă canalnri. Italieni cerșetori, lungiți în fața mărei, printre canalurile murdare, întindeau picioarele goale la soare; fumau din pipele lor groase tutun, adunat de pe străzi: scuipau cleios și departe printre dinții lor galbeni, în apa murdară a canalurilor. O droaie de copii zdrențeroși, o bandă de muzicanți desculți, cu hainele rupte, cu pălăriile lor țuguiate, cu figurile ovale, bronzate de soarele cald al Neapolului, strigau:

— Madona..., o bella regina, grazia regina bella...

Începură să intoneze din instrumentele lor sparte hodorogite, fără de nici o măsură, monoton și trist, o romanță vechie. Maria le aruncă un pumn de argint. Ei se grămădiră cu sgomot, tăvălindu-se pe jos, strigând și înjurându-se; alergând să găsească monedele risipite...

O femeie slabă, palidă, deșirată ca o frigare, îmbrăcată în zdrențe, târând după ea un copil murdar, de vre-o patru ani, cu altul în brațe, eșiră înaintea noastră. Femeia dezvăli cămășuța soiasă a copilului din brațe, arătând o plagă, din care se exala un miros infect, imposibil de suferit.

— O bella regina, grazia..., grazia.

Maria se speriă, îi aruncă câte-va monede de aur, puse mâna la ochi dete un țipăt și căzu în brațele mele.

— Alexe, du-mă repede de aici... Ce lume, ce infern...

Un miros puturos se exala din apa canalurilor, din târgul de vechituri pe unde treceau.

Ne urcarăm în cea dintâi trăsură. Maria părea mișcată, era încă sub impresia lumei pe unde trecusem.

— Nu credeam să am vre-odată o așa priveliște...

Ce teribil Alexe.. Mirosul mă urmărește... dar figurile copiilor...; și în cea mai frumoasă țară..., în lumea lui Tizian și a lui Raphael... Mi să părea că toată atmosfera se infectase de mirosul plăgei. Un sentiment neînțeles de repulsiune pentru genul omenesc mi se năzui în suflet: vedeam înaintea mea cadavrul în putrefacție al copilului.

Intrarăm în târgul florilor. Marea se vedea liniștită, nici o undă nu turbura fața apei. Părea o oglindă violetă. Coloarea apei, îmi trezi mirosul florilor de liliac.

Florăresele îmbrăcate în cămăși albe, cu mânecile largi, brodate cu roș, în haine scurte de catifea vișinie, închiate cu șireturi negre, în fote de aceeași materie și coloare, cu pălării mari de pai în cap, strigau numele florilor, îndemnau la cumpărătoare.

Un grup de tinere florărese, strânse la un colț, vorbeau tare. Când trecurăm, rămaseră uimite, în extaz, privind pe Maria...

— A..., madona mia..., o bella..., bellissima regina...

Ne oprirăm în fața unei tărăbi mari de scânduri. Maria cumpăra flori multe, luă numai un buchet de violete, restul le aruncă jos și le `mprăștia pe unde ttebuia să trecem iînainte...

Florăreasa, o tânără Napolitană, cu ochii negri, fața ovală, palidă, o privea tot timpul, mulțimi cu mii de închinăciuni, când Maria îi plăti toate florile, rugând-o să le `mprăștie pe jos...

Toate florăresele, tot târgul știu într`un minut. Pretutindeni Maria cumpără flori, le asvârlea, râdea de uimirea oamenilor. Lumea toată era în extaz de admirație:

— O bella regina..., O bellisima..

O florăreasă în semn de admirație pentru frumusețea ei; drept recunoștință pentru banii asvârliți, îi aruncă un coș de violete la picioare..

Ca prin farmec tot târgul se transformă într`o bătaie de flori. Toate florăresele, toată lumea arunca din toate părțile... Petalele sburau în atmosfera limpede, se auzeau strigăte, râsete de veselie. Era o sărbătoare improvizată, spontanee, toată lumea lua parte.

Maria râdea, arăta dinții albi ca zăpada, mulțumea strigătelor entuziaste ale mulțimei adunată să i admire frumusețea...

Două bande de muzicanți pribegi, atrași de strigătele vesele ale mulțimei, începură să cânte. Lumea striga: eviva, eviva bella regina... Din toate părțile, ploua flori pe capul frumos al Măriei. Petalele zburau departe, în stoluri de fluturi fantastici, pe d`asupra mărci... Goenlanzi strigau cu glasuri ascuțite, gonind d`asupra valurilor, să prinză în ciocurile lor albe trandafiri, petalele florilor...

Villa de portocali..., 18...

De două luni de zile, sculptorul Donatelli lucrează necontenit. In fie-care dimineață, când intru la el, mă simț cu totul fermecat de acel om robust, bine făcut, părând el însuși o statuă, cu ochii mari. verzi, zâmbetul de copil, fruntea mare, cu încrețituri multe, un zmoc de fire de păr, căzându-i în neregulă pe frunte. Totul, respiră în el sănătate, geniu și acea bunătate dumnezeească primitivă, rară la oamenii, cari trăesc în civilizația ultra rafinată a orașelor mari.

După ce i`am explicat gestul ce trebue să întrupeze în marmură, bătrânul, cu zâmbetul pe buze, s`a uitat lung la mine și m`a întrebat: „nu cumva ești și d-ta sculptor?...”

Atâta l`a uimit subiectul pe acest om, care cunoaște cel mai mare secret, pe care a putut vreodată natura să`l hărăzească omului: să dea viață marmurei, în cât n`a mai așteptat un minut și bătându-mă pe umerii, mi-a zis: modelul, unde este modelul...? Când a intrat Maria, îmbrăcată în rochia lungă de catifea neagră, semănând cu acele castelane din secolul XVI și când i`am spus, uite modelul, bătrânul sculptor, mă privi aiurit, se ridică de pe scaun, vorbind:

— Madona mia..., Cleopatra mia, nu este mai frumoasă...

Donatelli pare gelos că statua la care lucrează cu atâta pasiune, îmi va rămâne mie. Marmura a început să ia formă și cu cât înaintează lucrul,cu atât, bătrânul pare mai trist, mai tăcut. Lucrează din zi până în noapte, fără să zică o vorbă. Câte odată, lasă dalta din mână și rămâne gânditor pe scaun înaintea statuiei.

Într`o zi, pe când Maria nu era acolo, am intrat înăuntru. Bătrânul sculptor, fără să mă vază sta înaintea statuiei și se uita din veranda, unde lucra, pe sub aleele de portocali.

Am stat multă vreme pândind, să văd ce turbură pe acest om divin, al cărui talent, uimise lumea întreagă. M`am apropiat, am făcut sgomot și a întors capul.

— La ce te gândeai așa, maestre...?

Mă vedeam tânăr cu patru-zeci de ani în urmă, nutrindu-mă cu iluzii, trăind din visuri și din vorbele dulci ale modelelor. O, am avut un model, nu semăna cu al d-tale, zise sculptorul zâmbind, așa model nu există de cât 5-6 în lumea întreagă, dar mă încălzea modelul meu, îmi da putere de muncă, mă inspira. Din acel model, din acea viață, am creat pe Cleopatra. Atunci trăeam cu un franc pe zi, mă săturam din sărutările iei și mă nutream cu iluziile gloriei...

Ce-mi folosește acum atâta glorie la șeaizeci și patru de ani, ce-mi folosesc banii, când nu mai pot iubi? Aș da tot talentul meu, toată gloria, care, pentru mine nu prețuește cât o piatră necioplită, pentru anii tinerețelor...

Arta și gloria nu fac cât scrumul din pipa mea, fără tinerețe. Am să mor mâine poimâine și nu m`am ales cu nimic pe lumea asta, nici măcar cu o statuă. Toate operile mele sânt împărțite. Ca un tată vitreg, mi-am aruncat copiii, i`am vândut pe unde am putut... Ce mi`a rămas? gloria nu mă încălzește de loc. Mi`au rămas amintirile și nostalgia după anii tineri.

A, tinere domn, ai să vezi, nu este nimic mai frumos de cât să ai două-zeci și cinci de ani, să știi să iubești și dacă ai și talent, atunci D-zeu te-a dăruit cu toate bunătățile.

Ești trist sau vesel, ai mâncat sau nu, dacă ea îți surâde și`ți spune o vorbă dulce, uiți de toate mizeriile vieței, pui mâna pe daltă și întrupezi în marmură surâsul iei... Aceea este adevărata artă. Acum lucrez din pasiune, din geniu, din amintirile trecutului; atunci lucram gândindu-mă la sărutul iei..., la căldura corpului și mi se părea că marmura respiră sub degetele mele...

Crede-mă pe mine, este mai bine să n`ai talent, să ai două-zeci și cinci de ani, să știi să iubești și să dai cu piciorul la toate... Gloria și banii dacă vin la bătrânețe, este ca și cum n`ai fost nici-odată tânăr... Ce să faci cu banii, ce prețuește gloria la șeaizeci și patru de ani?

Mă uitam pe sub aleele de portocali și vedeam pe prințesa plimbându-se, rupând petalele trandafirilor... Să ai așa model și două-zeci și cinci de ani...

Bătrânul sculptor suspină, puse mâna pe un instrument mic de cizelură, cu care lucra ochii, începu să dea viață pleoapelor pe jumătate închise cu mai multă pasiune...

Am eșit d`acolo gândindu-mă la anii mei perduți în pribegiri, în orgii. Apoi plictisit de toate, de lumea modernă, care speculează asupra tuturor manifestărilor intelectuale, închis între pereții caselor vechi, trăeam alături de strămoșii mei...

Mă `ngrozise cuvintele bătrânului, mă făcuse să mă gândesc la boala, care mă mina încetul cu încetul, fără să bag de seamă... Simțeam une-ori că mi se frâng picioarele de la genunchi, o plictiseală de moarte mă cuprindea; un dor nebun de liniște..., de nesimțire...

„Să ai două-zeci și cinci de ani și un model ca Maria”. Mă urmăreau cuvintele acestui om, căruia nu`i lipsise nimic și pe care lumea întreagă îl răsfăța...

Coboram scara trist. Simțeam acea durere vagă de la genunchi, care mă făcea să calc câte-odată greșit. Maria mă întâmpină cu surâsul pe buze, îmi luă brațul zicându-mi:

— Alexe, vino să vedem apusul soarelui printre aleele de portocali.

Ii luai brațul fără să rostesc un cuvânt; ne depărtarăm pe sub aleele de portocali. Pe sub alee, earba era cosită, parfumul proaspăt îmbălsăma atmosfera cu un miros aromatic de fân rouat.

Auzeam cuvintele bătrânului sculptor sunându-mi în cap, le analizam; nu puteam să spui nimic Măriei.

Ea mă privi cu ochii înduioșați, se opri în fața mea. După obicei, îmi puse un deget între sprâncene, îmi vorbi cu un ton jumătate râzând, jumătate plângând:

— Ești trist Alexe..., de ce ești trist...?

— Nu am nimic Mario...

Ea îmi întinse buzele cu pasiune...

— Spune-mi de ce ești trist?.. De sigur ai vorbit cu Donatelli..., ori de câte ori te duci la el; ești supărat...

— Mi-a vorbit de moartea tinerețelor...

Maria râse copilăros, apoi, încolăcindu-și mâinile pe după mijlocul meu și privindu-mă cu acei ochi de voluptate, imposibil de suferit, ne înecarăm respirația într`unul din acele săruturi lungi, ce te face să-ți perzi pentru câte-va secunde noțiunea eului... Printre crengile verzi ale portocalilor pătrundeau cele din urmă raze de soare, învăluind toată grădina într`o mreajă de aur. Câțiva nouri albi, se subțiau ca fuioarele, dispăreau în infinitul albastru... Greerii țârâiau în earbă prelung și monoton... Aerul mirosea de parfumul arborilor de portocali și de fânul cosit de curând.

Când ne-am așezat la masă, bătrânul sculptor părea mai trist, mai visător; ne privea din când în când, fără să zică un cuvânt. Mânca automat, făcea semn feciorului să-i toarne mereu „Marsala” în pahar, pe care `l înghițea imediat. Începu să plângă, suspinând:

Oh primavera.. gioventu dell`anno... Oh gioventu... primavera della vita...

A plâns toată noaptea. A doua zi era tăcut, nici odată n`a lucrat mai cu pasiune. Degetele lui groase, tremurau sub cizelator, sculptând buzele statuiei..., surâsul în extazul voluptăței...

L`am văzut prin fereastră, rămânând uimit, privind buzele roșii trandafirii ale Măriei..., săruta ca un nebun buzele statuiei...

Maria a eșit afară, el a rămas năuc, uitându-se cum dispărea pe ușe, în brațele mele, visul nebuniei lui..., amintire dulce a tinerețelor...

Roma... 18...

De șease luni, am părăsit villa de portocali, lăsând pe Donatelli singur. In cel din urmă timp, numai avea nevoie de model. L`am lăsat cizelând, să dea marmurei viață, respirație caldă..., s`o facă să trăească...

Am dus pe Maria pe urmele, pe unde altă dată colindasem luni întregi, în lumea veche Romana, pretutindeni unde arta Romană și Renașterea erau representate.

In corespondența de azi dimineață, Donatelli se plânge de singurătate. Ar dori, „nu atât cât ar avea nevoe de model, dar să mai vază pe prințesa, pe Venus al lumei moderne, cum o numește el”.

Maria citește scrisoarea și râde. A doua scrisoare este o adevărată surpriză. Zamfir Voilă, mă vestește că are doi copii, un băiat de doi ani și o fată de trei ani. Băiatul este cu obraji rumeni, ochii negri și râde toată ziua, fata este serioasă, are ochii negri, obrajii albi ca laptele..

Vorbind de copiii lui, scrisoarea respiră acea blândețe, acea bunătate primitivă, rară la oamenii de astă-zi.

— Uite un adevărat om, unul din acele caractere fără nici-o ambiție prostească, cu un talent extra-ordinar, voință de neîntrecut, desprețuește gloria, stă retras la țară, dă educație copiilor, iubindu-și nevasta, cu credință în artă și talentul lui.

— De cine vorbești Alexe?

— Credeam că ai citit scrisoarea Mario...

Voilă îmi scrie că are un băiat și o fată și de când nu ne-am mai văzut, na părăsit câmpul. Ascultă sa vezi pe omul acesta cu voință de fer, coborâtor dintr`o rasă veche, de adevărați boeri, cum simte, și cum se rostește.

„Aci în mijlocul naturei mă simt reîntinerit, alături de Ana și de copiii mei. Sânt plin de curaj pentru ori-ce fel de luptă cinstită și dreaptă. Simt în mine acea sevă bogată de idei, de imagini; se revarsă, cum se revarsă râurile în primăvara; îmi umple paginile albe... De aici, judec limpede, vad și aud faptele oamenilor, cu o precisie extraordinară..

Îmi aduc aminte de discuția noastră veche, și-ți dau dreptate, când este vorba de clasa prarazitară burgheză. Ii văd josnici, ipocriți, lași, fără de scrupule... Ii cunosc bine acum...

Cu toate aceste, este o clasă, în mijlocul căreia trăesc, clasa aceea, are o literatură tradițională, o istorie plină de mizerii, unde nu găsești o pagină fericită... Clasă vecinic producătoare, care ține în spinare paraziții orașelor. Trebue să`i cunoști de-aproape pe acești eroi, ca să `i poți judeca și prețui. Copiii mei, n`aș vrea să învețe o altă morală politică, de cât sprijinul pe toate căile al acestei clase. Dacă aș putea vre-odată să întrupez într`o formă neperitoare toată mizeria, tot strigătul înăbușit de revoltă al acestei clase obijduite, ar fi singurul testament moral, ce aș lăsa copiilor mei.

Tot ce am scris este prea personal ca să fie înțeles de această clasă.”

Maria, rămăsese cu ochii duși pe fereastră. Ii observai profilul. Nici-o linie nu era greșită în figura iei; totul era așa de armonizat, așa de simetric, în cât îmi venea să-i cad în genunchi, s`o îmbrățișez, să`i spui de mii de ori:

— Mario, ești frumoasă... frumoasă... frumoasă...

Ce cuvânt aș fi putut întrebuința ca să `i arăt toată admirația, toată nebunia amoroasă ce-mi cășuna figura iei de statuă..?

Ea simți ochi mei de foc privind`o cu acea dorință infernală de voluptate și întoarse capul. Globii ochilor mari, negri, se mișcau cu pasiune; se rezemă moleșită de umărul meu.

— O, este teribil Alexe... Dacă ai vrea tu să eșim...

Apoi, brusc, mă întrebă:

— Când ne întoarcem la portocalii noștri... Este mai bine acolo...

— Dacă vrei tu, putem să ne întoarcem și mâine. Mai cu seamă, Donatelli, scrie că peste douăzeci, cel mult trei-zeci de zile, statua este gata.

— e bine ar fi Alexe, apoi plecăm iarăși la cuibul nostru să vedem moara, parcul de stejari..., nu este așa Alexe...?

Da, vrei să eșim în stradă...?

Vedeam în ochii pasiunea invincibilă; tremura lipită de umărul meu, simțeam bătăile inimei; acea respirație repede, pricinuită de nervi...

— Să mergem dacă vrei tu...

Abia mișcându-se, trecu în odaia de toaletă. Maria se îmbrăcase într`o rochie închisă, de o eleganță rară, peste care cădea o blană ușoară de vulpi albastre. Mă priviea liniștită prin voal, îmmânușându-se, așteptând să-mi arunc pardesiul pe mine, să`mi iau pălăria și bastonul.

Coborârăm scara. Dimineața era rece și uscată. Soarele de Februarie arunca raze de ghiață pe bolta de cristal albastră, aurind acoperișul Vaticanului. Caii de la trăsură scoteau aburi pe nările lor negre, mergând la pas, producând un sgomot cadențat și sec.

Câteva lucrătoare trecură pe lângă noi, se întorseseră de mai multe ori privind pe Maria. Ea mă ținea de braț, se uita în ochii mei, să vază dacă sânt mulțumit, apoi vorbi tremurându-i vocea:

— Nu ește așa Alexe că atmosfera proaspătă îți face bine...?

Înainte de ce să am timpul să`i răspund, o trăsură elegantă, trasă de doi cai roibi închiși, de rasă engleză, trecu pe lângă noi. Văzui o femeie îmbrăcată într`o rochie elegantă, de catifea albastră, apoi doi ochi, mari fixându-mă... Maria dete un țipăt ușor, abia auzit de mine.

Alexe, Alexe, cine este femeia aceea care te-a privit așa...

Atunci, mi`am adus aminte de Eulalia d`Avril. Ea trecuse în trăsură. Toate scenele de altă dată, îmi trecură pe dinainte, cu iuțeala fulgerului.

— Nu, ochii iei, erau prea vorbitori...

— Cine știe...

Am rămas pe gânduri. Aș fi voit s`o întâlnesc, să înfrunt ochii acelei femei, care mă umilise...

Dar unde aș putea s`o văd, să mă vază cu Maria să`i arăt bogăția de frumușețe și de bunătate ce am. Da, aș fi voit să`i strig acelei femei cochete, acelui vampir..: uită-te în oglindă, vezi, semeni cu Maria... Dă-ți bine seama, citește-ți în suflet și vezi câtă diferență...

Maria, mă strânse de braț, căutându-mi ochii...

— Alexe, iar ești trist?

Drept răspuns vorbelor iei, surâsei; o strânsei de braț cu putere.

— Nici-odată n`am fost mai fericit...

Lăcrămă de bucurie. Trecurăm pe lângă Vatican, ne apropiarăm de-o cafenea mare, luxoasă, exotică și foarte originală, cunoscută numai aristocrației Italiene.

Cafeneaoa era o construcție vastă, cu o architectură curioasă, fantastică, cu frescuri pe pereți, cu colțuri multe, ascunse între arbori tropicali, cu seră de flori și mese de marmoră, așezate între ronturi de arbuști exotici.

Îmi adusei aminte că acolo, venisem de multe ori dimineața și văzusem pe Eulalia d`Avril, luând ceaiul în mijlocul unei mulțimi de adoratori.

Văzui trăsura oprită înaintea cafenelei, o recunoscui după coroana pictată pe spatele trăsurei. Îmi bătu inima; tot sângele mi se urcă la cap. In sfârșit, dacă nu o fi intrat în vre-un colț prea ascuns, am s`o văd...

— Mario, n`ai vrea să luăm ceai sau grog...

— Dacă vrei tu Alexe..

Intrarăm înăuntru. Căutai să pătrund cu ochii în colțurile ascunse de foile late, mari, ale arborilor tropicali. Într`un colț, în mijlocul unui ronț de portocali, având în față un mic basin cu o lebăda, în fundul căruia se mișcau pești cu solzii aurii, Eulalia d`Avril sorbea încetișor dintr`un pahar cu ceai, privind basinul de marmoră. Arunca fărămituri peștilor, dintr`un corn, ce-l avea dinainte, pe o farfurioară de porțelan.

Nici-odată n`am simțit mai multă plăcere perversă de a brutaliza o femee, de a-o înfrunta, de a-o disprețui, de-a`i umili sexul, ca atunci... Râzând, invitând pe Maria cu cele mai calde cuvinte, ne-am așezat în fața iei, vorbind italienește, să ne auză. I`am scos blana. Maria râdea, era veselă, părea că înțelege jocul mișelesc.

Era singură, n`avea nici un scut, care s`o protejeze, să-mi ceara socoteală. De sigur aștepta pe cine-va...

Când ne-a văzut așezându-ne în fața iei, a rămas trăznită, cu fărămiturile de pâine între degete. I`am văzut ochii mișcându-se în orbitele mari, ca ochii de hyenă, când desgroapă noaptea cadavrul.... rămăsese cu ochii fixi, luminând ca jeraticul, spre Maria...

Am citit atunci o dorință infernală în acei ochii de vampir, i-am văzut degetele mișcându-se ca la un animal furios; ar fi voit să zgârie, să distrugă acea figură de Venus, ce-mi râdea cu atâta bunătate, îmi turna ceai în pahar, mângâindu-mă cu cele mai dulci cuvinte. Maria vorbea italienește cu un accent delicat, frumos, părea o muzică divină, când îmi spunea: mio Alexi. Acel o de la sfârșit, zis din buzele roșii-trandafirii, era de-un farmec de nedescris.

Vedeam diferența de frumusețe în oglinda din fața noastră. Maria, dacă n`ar fi mișcat, dacă n`ai fi râs, dacă ar fi fost goală pe un soclu de marmoră, între arbuștii meridionali, ar fi fost luată drept o statuă antică.

Ce frumoasă era Maria atunci; cum sorbea de elegant din paharul cu ceai...

Am stat acolo, în fața ei, i-am otrăvit nervii. Am văzut`o strângând din pumni, uitându-se mereu spre ușe, să vază dacă nu sosește unul din acei adoratori nebuni, să mă provoace, să mă aibă iarăși victimă. Dar nu sosea nimeni...

Intrară câte-va perechi la braț, trecură pe lângă noi, salutară pe Eulalia d`Avril, aruncând priviri de admirație către Maria...

Ea observă acea atenție deosebită a tuturor, cari trecuseră pe lângă noi, privind în extaz pe Maria; îi tremurau buzele, tot corpul de nerăbdare. Nici un adorator nu sosea...

Ca să`i înveninez nervii, mai mult, chemai feciorul ce ne servise, plătii. Eșii la braț cu Maria, râzând; nu voi să las nici-o satisfacție acelui vampir cochet. Ne-am suit în cea dintâi trăsură. Maria era veselă, tăcea, mă privea înduioșată, fermecată de rolul pe care `l jucasem. Înțelesese mândria ce simțeam alături de ea. Se mulțumea să tacă, să`și arunce ochii din când în când asupra mea cu o satisfacție și o bunătate dumnezeească.

Când am ajuns acasă, am dat ordin portarului, să spuie, că dacă va veni cine-va să `ntrebe de mine, să declare că am plecat din Italia.

Cu chipul acesta, preîntâmpinam ultima satisfacție, pe care ar fi putut s`o aibă Eulalia d`Avril, să-mi trimeată martorii...

A doua zi, am părăsit Roma, spre Villa de portocali...

Villa de portocali... 18...

Donatelli se perde în extaz oare întregi înaintea statuici. Nici nu vrea să se uite la biletele de bancă, înșirate alături. Pare de-o tristeță nemângăiată... Statua este sfârșită...

— Crezi că m`ai plătit, înnumărându-mi miile de bilete de bancă..? Nu, nu m`ai plătit tinere domn. Cu nimic nu se poate plăti lucrarea aceasta... Poli plăti viața unui om, poți să plătești sângele vărsat, să `nviezi din mormânt...?

Am înviat marmura, am făcut-o să tremure..., în ea mi-am pus toată viața...

Cum îmi tremură cuvântul pe buze, așa îmi tremură toate fibrele nervoase, când mă uit la ea... Niciodată nervii mei, n`au simțit mai mult căldura marmurei, ca acum. Sânt mort, sau dus tinerețele, dar au rămas nervii, nervii, cari simt și dau formă vie pietrelor... Dacă n`aș vedea, vârfurile degetelor mele, ar simți frumusețea și delicateța acestui gest elegant...

— A, d-ta nu știi cum a trebuit de multe ori, să arunc câte-o pânză de-asupra, să nu mai văd atâta voluptate întrupată acolo... Uită-te la ochi..., vezi bine buzele și gestul degetelor în momentul paroxismului. Spune-mi dacă marmura nu trăește, așa cum este în visul d-tale...

Dacă aruncam pânza de-asupra, crezi că mă puteam liniști? Statua trăea în ochii mei, în acei ochi ascunși ai sufletului, pe care nici somnul nu-i poate închide. O vedeam tremurând înaintea mea, vedeam globii ochilor bătându-se în fundul orbitelor frumoase; îi auzeam respirația...

Vedeam vinele de la gât umflându-se ușor, buzele strângându-se în unghiul gurei de patima nebuna a voluptăței.

A, dar d-ta care mi-ai dat concepția, care sa întrupat aidoma în creerul meu, de pare ruptă din visurile mele creatoare, ai simțit acea dogoare vie a voluptăței, poți să judeci dacă marmura respiră grațiile visului frumos...

Donatelli se apropiă de statuă și cu un gest nervos, scoase pânza ce învelea statua; amândoi râmaserăm tăcuți.

Mi se păru că aud vorbele Măriei:

„A este teribil Alexe, nu crezi tu că putem să murim...?”

Versurile lui Petrarca, îmi sunau în minte:

„Cosi partita le rose e ie parole.”

Era așa de delicat, de elegant gestul degetelor mici, fărâmând petalele în momentul paroxismului, așa de armonizate erau formele, în legătură cu gestul ochilor, al buzelor, al tuturor mușchilor, în cât avui iluzia, că trăesc încă sub impresia de atunci... Părea că Maria se întinsese acolo, pe soclul de marmură, să ne `nșele simțurile... Donatelli, beat de admirație, sub sugestia proprii îui creații, se plecă peste statuă. Sărută ca un nebun buzele mici de marmură.

— Este tot ce mi-a mai rămas... Ai să te duci cu ea..., cum s`au dus toate și Cleopatra, în galeria Pitti de la Florența; nu-mi rămâne de-cât visul creației și nostalgia tinerețelor... Nu mai am cel puțin douăzeci și cinci de ani, să mă `mbăt de toate bunurile lumești...

Bătrânul sculptor își rezemă fruntea de statuă.

Maria intră cu o coroană de lauri, se apropiă de Donatelli, fără să simță, îi așeză coroana pe cap, apoi îi zise râzând:

— Modelul încoronează pe maestru, opera este desăvârșită...

Bătrânul sculptor se sculă în picioare, se `nclină respectos, sărută mâna Măriei și`i vorbi:

— Principesă, o să păstrez coroana în amintirea celei mai frumoase femei, ce am cunoscut vre-odată..., în amintirea operei create...

Italia numește statua mea, Beția Cleopatrei, coroana operilor mele. Cred că aceasta este cea din urmă statuă pe care o fac și ea este coroana operilor mele...

Coroana aceasta, este cea din urmă pe care o primesc în viață și n`aș dori să am alta pe mormântul meu...

Donatelli părea foarte mișcat de această atenție a Măriei, venită pe neașteptate. Ii tremura vocea de emoțiune și ochii lui verzi, mari și limpezi erau umezi de lacrimi.

Seara la masă, părea mai abătut ca niciodată. A băut șampanie multă și din când în când privea în ochii noștrii cu tristeță. A stat toată noaptea înaintea statuei.

A doua zi, când ne-a văzut pe vapor, statua îmbarcată și-a auzit fluerul gros, sunând pentru plecare, simțeam cum moare în el cel din urmă vis al creației... Ochii rămăseseră ațintiți spre Maria, nu zicea nimic... Când vaporul s`a pus în mișcare, i-am văzut lacrimi în unghiul orbitelor limpezi... Un ultim adio.., o fluturare de batistă și bătrânul sculptor, peri din ochii noștrii ca visul tinerețelor apuse...

XVIII

Câte odată, se făceau tăceri lungi împrejurul lor, s`ar fi părut, că totul se isprăvise între iei...

Oare întregi, rămâneau culcați cu fața în sus, ochii închiși, abia mișcând pleoapele, întredeschizându-le din timp în timp, ca și cum s`ar fi temut ca vederea obiectelor exterioare, să nu îndepărteze șirul visurilor...

In acea perioadă de lâncezeală, imaginile se confundau cu senzațiunile. Creerul, obosit de atâta încordare nervoasă, nemai primind nici o inpresie din afară, pentru a trezi noui senzațiuni, intra într`o somnolența vecina cu visul. In acea stare fisiologică, ascultau fenomenele exterioare ale naturei; veneau ca o musică îndepărtată, ca refrenul unor amintiri vechi, dulci, râmase în celulele creerului, reproduse de imaginație, după cum împrejurările erau potrivite asociațiunei..

Acel mutism absolut, acea tăcere în care cădea Alexe, era un început de oboseală a sistemului nervos, una din acele boli fisiologice, care`l mina încetul cu încetul, aci părându-i că renaște, având momente de o forță nervoasă colosală, de-o luciditate extra-ordinară a memoriei, aci căzând într`o somnolentă, într`o lipsă de voință că `i era imposibil să deschiză pleoapele. In acea perioadă de oboseală a sistemului nervos, gândea la moarte. Niciodată nu privea moartea cu mai multă răceală, ca în perioada aceea de lipsă de voință.

Vedea moartea într`o frunză care pica la picioarele lui, în soarele care apunea. Vedea goluri și defecte în natură; revolte contra legilor evoluției, ar fi voit anihilarea tuturor forțelor și fenomenelor naturei... Clocote de mânie contra naturei, care făurește, să distrugă, contra legii immutabile a morței...

Tânăra prințesă, plictisită de atâta liniște, întreba, mângâindu-i fruntea înecată de gânduri.

— Alexe, ești așa de trist de la o vreme... Este ceva strein de iubirea noastră, care te face să mă uiți...?

Ii punea degetul între cele două sprâncene mari arcuite, se uita fix în ochii lui, sugestionându-i o idee nouă.

Dar gândul morței îi tortura sufletul, singurătatea în care va trăi domnița... sfârșitul acelei frumuseți, care `l făcuse să trăească, să uite mizeriile lumei comtimporane..

O oboseală fisiologică, asemenea omului, care a lucrat necontenit zile întregi, și apoi cade adormit fără să știe unde, îi coprindea tot corpul.

Într`o zi, după ce colindase tot parcul și se oprise de câte-va ori, sprijinându-se, din pricina acelei oboseli neînțelese, de arbori, pe marginea iazului, abia mișcându-se, moale, deși nu simțea nici-o durere, intră în galeria potretelor, unde domnița făcea o copie după portretul Anei Comnean.

Se trânti pe o sofa, abia putând îngâna:

— Sunt perdut Mario...

Domniței îi căzu pensula din mână, și apropiindu-se de sofaoa unde era întins, îl văzu palid ca un mort. Începu să plângă la căpătâiul lui. Alexe ținea pleoapele închise, abia respira. Se simțea slăbit peste măsură, îi făcea rău ori-ce mișcare ori-ce sgomot împrejurul lui.

Ea când vedea atâta liniște, pe Alexe întins pe sofa, aproape mort, în galeria aceea, care avea aerul unei biserici, îi era frică și plângea gândindu-se la zilele de odinioară.

Arare ori deschidea ochii, o privea câte-va minute, mișcând din buze, „eartă-mă Mario..” Atunci se luminau ochii iei mari și triști, dar intra din nou în acea tăcere de cimitir și se speria, văzându-se singură, în mijlocul odăilor mari, vechi, respirând melancolia morței...

Ca să nu-i facă rău zgomotul pașilor, încălțase pantofii de catifea neagră, se mișca ca o umbră, lua preparatele de ceai din mâna bătrânei îngrijitoare, prepara singură și îi da să soarbe picătură cu picătură. II întreba, sărutându-i fruntea albă, albă ca zăpada...

— Alexe, ți-e mai bine...?

El răspundea abia atingându-i mâinele albe cu buzele lui calde, arse de friguri, de boala nervoasă ce-i revenise iarăși.

Cu cât treceau zilele de vară și da în toamnă, cu atât se simțea mai bine. Mai cu seamă, când începea să plouă mărunt zile întregi, de perea soarele de pe boltă și atmosfera se răcorea, se ridica ajutat de domnița și amândoi se apropiau de statua „Venus al lumei moderne” cum o numise Donatelli și rămâneau uimiți de atâta viață, ce respira marmora.

Către mijlocul toamnei, când se făcuse aproape sănătos, privind statua mai mult, după atâtea zile de tăcere și de tristețe, bine dispus de atmosfera turbure și friguroasă a vremei, zâmbi domniței, vorbindu-i cu aceeași patimă ca altă-dată...

— Tot tu, ești mai frumoasă Mario... Domnița îi întinse buzele, însetate după ale lui...

— Alexe, dacă ai ști cât am plâns, când te vedeam oare întregi cu ochii închiși, abia respirând... Odată mi s`a părut că ești rece și imediat m`am uitat la cuțitul de vânătoare din perete...

Alexe, de buzele tale este legată viața mea pe veci...

Venea cu domnița, se așezau în fața statuiei și rămâneau acolo ore întregi, afundați în visuri...

Cu brațele întinse, culcată pe spate, pe un soclu mare de marmoră, cu ochii pe jumătate închiși, cu surâsul în întredeschizătura buzelor, având pe marginile soclului de marmură, sculpturi delicate de petale de trandafiri și micșunele, piatra cizelată, în mâinile marelui artist italian, căpătase viață și în vinele transparente ale marmurei, părea că sângele circulă și nu ar fi trebuit de cât o atingere ușoară, ca statua să se deștepte, să miște mâinile, sa râză, să vorbească...

Alexe, o așezase în galeria portretelor, pe unde luna putea să-și trimeată razele luminoase, printre crengile răsfirate ale ștejarilor.

Maria îmbrăcată în rochia de catifea neagră, în fața statuei, căuta să`i trezească amintirile nopților de trandafiri,..

— `Ți reamintești Alexe..., petalele de trandafiri rouate..., florile de micșunele catifelate...

El dormita în brațele ei, urmărea luminile ce veneau de-afară dând viața marmurei reci, încălzită de el, înviată de imaginație...

Ea se apleca peste fruntea lui încet, îl sărută apăsat și lung, oprindu-i respirația...

— Vorbește..., vorbește Mario..., tu îmi evoci zilele de odinioară, îndepărtezi presentul, omori timpul și moartea...

Câte odată, domnița se așeza la piano, cânta acel quatuor divin al lui Cherubini, musică veche, uitată, dar misterioasă și dulce. Țintuit pe canapeaua de lângă soclu de marmură al statuei, i se părea că buzele statuei se mișcă, cer sânge...

Simțul estetic și starea nervilor, așa de desvoltate, alungau sentimentul natural al artei și statua trăea vie în ochii lui deschiși...

In mijlocul nopței, când luna era plină și aurul metalic de raze, dau o misteriositate de viață neînțeleasă, confusă și fantastică marmurei, Alexe, aproape halucinat, se scula de lângă Maria, intra în galeria portretelor. Dimineața îl găsea întins la picioarele statuei, bolnav de visurile de voluptate, evocate de statua Măriei.

După cum sângele, dă viața corpului omenesc, tot ast-fel, imaginația lui, da viață marmurei marelui artist italian. Sub dalta lui, corpul de Venus-Aprodita al prințesei Maria Mavrodi, se îmmortalizase și sub ochii lui Alexe, învia, se mișca în aceeași atmosferă de viață, ca în momentul, când i se dase întâia oară, înaintea tabloului domniței Ruxanda.

Împrejurul lui, nu numai statua îmbrăca acel voal diafan de viață imaginativă, dar toate lucrurile vechi rămase din strămoși, care aveau o influență colosală asupra sistemului lui nervos, asupra spiritului și educațiunei, trăeau în acele înălțimi ideale, unde realitatea dispărea cu desăvârșire,..

Frumusețea ideală a principesei Maria, întrupată în marmură, cu ochii pe jumătate închiși, cu brațele deschise, fărâmând petalele în spasmul voluptăței, se păstrau în creerul lui, tot așa de viu și puternic, ca și atunci, când îl chemase într un șopot de friguri senzuale:

— Vino repede, uite, o să răsară soarele, o să seducă rouă de pe flori... Vino, până când obrajii îmi sânt umezi și aprinși...

Iubea statua.

Către mijlocul lui Octombrie, zilele erau plumburii, nopțile așa de limpezi și senine; abia se puteau zări stelele de strălucirea metalică, aurie a lunei.

Într`o amiază, plictisit de atâta monotonie, își aruncă o manta subțire de ploae, peste hainele verzi de vânătoare. Încinse cartușiera, luă pușca la spinare, atârnă la coapsă un stilet mare și intră la domnița să-și ea rămas bun. Voia să rătăcească câte-va oare pe câmp.

Era așa de trist, cum nu fusese niciodată. Sub puterea unuia din acele sentimente de dezordine nervoasă, când ori-ce acțiune făcută, este automată, iresponsabilă, uitată imediat...

Tânăra prințesă sta culcată pe un divan, citind o carte a lui Spalanzzani, tratând despre viața și sensibilitatea florilor.

El se apropiă de divan, îngenunchiă la picioarele ei fără să zică un cuvânt și `i sărută mâinele. Domnița aruncă cartea la o parte și când îl văzu așa de tăcui și trist, crezu ca pleacă pentru totdauna. Se speria, abia putu rosti cuvântul „Alexe”. O podidi plânsul și căzu cu fața în jos, suspinând dureros, acoperindu-și ochii cu mâinile. Își reaminti de scena, când tatăl ei, prințul Mavrodi, murise și despărțită de Alexe, intrase în odaia iei, căzuse aproape fără de conștiință pe sofa, înecând`o plânsul, strigând: Alexe... Alexe...

— Mario..., de ce plângi Mario?

Ea deschise ochii mari, îl privi, apoi se agăță cu pasiune de gâtul lui, sărutându-l de zeci de ori...

— Tu, nu mă mai iubești Alexe...

II târâ acolo pe divan, cu nevorsitate, plângând în brațele lui. Un colț al mantalei se ridicase. Văzu stiletul atârnat la coapsă, și o idee teribilă, unul din acele momente repezi, hotărâtoare, invincibile, îi tremură în minte: să smulgă stiletul, să se ucidă în fața lui.

In acea clipă înțelese mai mult ca ori când viața domniței Ruxanda. Auzi cuvintele bătrânului iei strămoș, Mavrodi Varzaru, care cerea să deslege pe domnița Ruxanda de sub aripile sataniei, văzu înaintea ei corpul alb fără de mișcare al domniței Ruxanda...

Dar Alexe, fermecat, mișcat de lacrimile ce`i cădeau șiroaie d`alungul obrajilor albi, palizi, înainte de a avea timpul să execute mișcarea, o atinse cu degetele pe frunte, vorbindu`i:

— Mario, te-ai speriat..., nici odată nu te am iubit mai mult...

Atunci începu să plângă mai mult, strângându-l de mâini, căutându-i buzele cu pasiune, ca și cum ar fi voit să le lipească de ale lui, să nu se mai despartă nici odată...

Tremurând, plângând, abia putând articula cuvinte neînțelese, neștiind ce să mai facă, îl atrase mai mult în brațe. Toată iubirea, un suspin dureros...

Ajunse la câmp. Miriștiile erau pustii, ogoarele arate, pământul negru și resturnat de pluguri. Pe ici, pe colea, se vedeau berzile și ciorile sburând pe arătura proaspătă, căutând semințele perdute.

Înaintea lui se `ntindea pădurea cu frunzele galbene, arborii aproape goi, desbrăcați de podoaba primăverei, înfășurați într`o pânză cenușie. O tăcere tainică domnea pretutindeni, în pădure și pe câmpii, doară croncănitul vre-unui corb, tăia pacea sfântă a toamnei, aruncată în toată natura, de misteriosul timp...

Câte-va musculițe zbârnăiau în cele din urmă raze ale soarelui plăpând, împânzind pădurea, într`o mreaje aurie... Un nour mare, alb, părând un munte de zăpadă, sta gata să se prăvălească d`asupra pădurei...

Se vedea cum se subția încetul cu încetul, luând diferite forme, perzându-se în zările cenușii...

Alexe înainta mereu, deschidea gura mare, aspira aerul proaspăt, plin de ozonă al câmpului. Se simțea bine dispus și ar fi voit să nu se mai oprească din drum, nici-odată...

Toate fenomenele naturei de atunci, de la raza de soare, ce apunea după munții stâncoși în zările cenușii, până la acea tăcere misterioasă, totul era viu în spiritul lui.

Intrase în pădure. Câinii căutau urmele animalelor, mirosind în toate părțile, scoțând strigăte puternice, de răsuna pădurea; îi aruncau ochiri simpatice și înțelegătoare. Alexe, nu urmărea nimic. Ca nici-odată eșise la vânătoare fără nici-un scop. Dete de o rariște, rămase în mijlocul unei poteci, se uită în toate părțile să găsească un loc mai bun. Se apropia de niște ștejari mari, se trânti pe un maldăr de foi ruginite.

Câinii rămaseră un moment în picioare, privindu-l, apoi se așezară pe cele două labe de dinainte și închiseră ochii.

Soarele era aproape să apuie. Cele din urmă raze, se vedeau stingându-se în depărtare după vârfurilor Carpaților, înecând cerul într`o mare de jeratic.

Foile cădeau din arbori în șișăit tainic. Crengile se clătinau încet, lovindu-se; scoteau un sunet sec și dureros.

Alexe căzu la gânduri.

„Nu, eu nu sunt făcut pentru lupte. Bătrâna generație din care mă trag, și-a secat toată seva, și eu, cel din urmă vlăstar, ca un arbore bătrân și putred, trebuie să cad învins, sub săcurea ucigătoare a burgheziei.

Ea a transformat totul în marfă. Aceia, cari au crezut în ea, au murit blestemând-o, văzând roadele pe care le-a dat: triumful canaliei și al valoarei gândire. Acești „homines novi” nu sunt capabili să dea naștere nici unui curent artistic. Apoi, arta nu se poate înțelege de cât de anume oameni și simți de-o infimă minoritate.

Lacrimile artistului, cristalizându-se în forme sculpturale, dă acele monumente susceptibile de durată la infinit, o Venus de Millo, o Salomee de Moreau, un cap de Christ al lui Grünwald. După cum plânsul este prisosul durerilor intime și lacrimile efectul acelor dureri, tot astfel și arta lui Moreau, a lui Praxitelles este un prisos al senzațiilor lor. Aceia, cari și`au iubit arta lor și au crezut în ea prea mult, ca Brahmanii în Buda, au murit de durere, gândind că idealul lor este irealizabil. Mulțimea ignorantă, care a transformat totul în valori de bursă, poate să simtă toată dogoarea de patimi, de dureri, ce a întrupat Grünwald în capul de Christ? In zadar s`ar scrie critici, ca să facă arta populară, liste prea mare distanța de la a înțelege o operă de artă și a simți... Criticul este un speculant de vorbe, un negustor care voește să profite de prostia canaliei, să zpmulgă aplause pe socoteala artei... Apollo nu stă ascuns în capul fie-cărui imbecil,.

Dar galbinile foi cad mereu și`mi mângâie fruntea. Le las să cadă, pe ochii, pe frunte, pe nas, pe buze. Sărutarea lor, îmi reamintește prima sărutare a Măriei. Ce concepție divină a eșit din sărutul nostru: marmura vie a lui Donatelli...

Alexe, venea încetișor, urmărit de-aproape de cei doi câini și gândea:

Este o noapte ca toate nopțile, luminoasă, limpede, unde aud și văd aceleași fenomene ale naturei. Cu toate astea, nu știu de ce îmi vine să zic, că este cea mai frumoasă noapte. De ce acest calificativ, când am văzut nopți mai frumoase? Sânt singur, departe de Maria, singura fericire omenească, care m`a făcut să uit lumea contimporană. Maria trebuie să m`aștepte... Noaptea este așa de luminoasă, statua lucește de aici și tremură în auriul lunei..., pare că trăește... Ce viață a știut să dea marmurei acel artist italian.

Uite de aici din parc... mi se pare că Maria șoptește:

— O, este teribil Alexe, nu crezi tu că putem să murim...?

Lui Alexe, îi păru că toată atmosfera miroase a trandafiri și micșunele. Se apropiă, intră în galeria portretrelor, atras de albul trăitor al statuei, înotând în razele lunei...

Statua era învăluită într`o lumină ne mai văzută de el până atunci. Nervii lui obișnuiți cu fantasticul, departe de lumea reală, trăind numai din visuri, se ridicase d`asupra vieței comune.

Când se apropiă de statuă, i se păru că forma în care era întrupată domnița Maria, râde, respiră și`i arunca petale de trandafiri... Halucinat, sub puterea simțurilor bolnave, simți la `nceput că `l îndepărtează cine-va de lângă statuă. Tremură și parcă împins de mâini nevăzute, voi să se arunce asupra iei...

Auzi râsul, simți mirosul fiorilor de trandafiri, dar în locul vorbelor d`atunci, buzele marmorei șoptiră: Sânge... Sânge... Viață...

Cu ochii împăiejeniți, se apropie tremurând și ne mai știind ce face, scoase cu forță stiletul de la coapsă, îl înfipse în piept, își muia degetele în sânge, unse statua, repetând halucinat: Sânge.. Sânge... Viață...

Căzu leșinat la picioarele statuiei, Măriei...

XIX

Șease luni se scurseseră, de când Alexe Comnean era oaspele lui Zamfir Voilă, la moșia părintească. Rana făcută în dreptul inimei, într`un moment de halucinație voluptoasă, cu stiletul de vânătoare, se cicatrizase. Fusese găsit de tânăra prințesă Maria, mai mult mort, înotând în sânge, la picioarele statuiei. Domnița căzuse bolnava de atâta emoțiune și plecase la Berlin.

Înainte, înștiințase pe Zamfir Voilă, despre sta rea sânătăței lui Alexe. El venise să-l ia la țară, în căutarea lui. Transportat cu toate îngrijirile medicale, în urma plecărei domniței Maria la Berlin, Alexe Comnean, căzuse de două ori în nesimțire. Rana nu fusese gravă, dar sângele scurs, îl pusese în neputință de a mai putea vorbi, de-a se ține pe picioare. După câte-va injecții cu cafeina, se trezise.

Doctorii căutară să`i ascunză boala nervoasă de care suferea. Prințesa Maria plecase la Berlin, sub îngrijirea bătrânului doctor al familiei Mavrodi, în tovărășia unei tinere guvernante engleze, intrată în serviciul lor, pe când se găseau la Florența.

După o săptămână de friguri violente, de aiurări teribile de visuri urâte, pline de crime îngrozitoare, Alexe se întremă și intră în covalescență.

La începutul covalescenței, i se părea că este sub impresiunea unui vis urât, dar când își vedea cicatricea din dreptul inimei, paliditatea obrajilor, semănând cu acele petale cărnoase de trandafiri mari, învoiți, își reamintea cu groază de teribila noapte.

Figura Mariei, îi apărea ca imaginea acelor figuri clasice, descrise de romancieri cu atâta putere, în cât se țese în memorie, te urmărește luni și ani, ca și cum a făcut parte din viață odată... o aștepți să răsară la câte un colț de stradă..., pretutindeni unde imaginația o evoacă...

Casa în care locuia acum Zamfir Voilă, unde avea ca oaspe pe Alexe Comnean, era făcută de la însurătoare, alături de vechia locuință părintească, în felul acelor construcțiuni Italiene din secolul XVIII, imitând stilul ionic, cu coloane mari de marmoră, d`asupra cărora se `ntindea o veranda mare, închisă cu geamuri, unde întocmise o seră, cu toate speciile de flori și arbori, ce nu puteau suferi frigul și zăpezile ernei...

De la moartea bătrânului Șerban Voilă, fusese de trei ori în străinătate. Restul timpului îl întrebuințase studiind diferitele mijloace mai noui, practice, pentru o cultivare a pământului sistematică, scriind articole de economie rurală, arătând resultatele obținute de procedeurile întrebuințate în agricultură.

Spirit sănătos, plin de voință, înțelegând bine causa relelor și a mizeriei, căuta în totdeauna să arate boala fisiologică de care sufere clasa producătoare a țărei: raporturile neomenoase între muncă și capital, exploatările clasei mijlocii, a arendașilor...

Surprins fără de veste de moartea tatălui lui, obișnuit să-l vadă în fie-care zi, debitând aceleași discursuri contra noilor democrați, stingher, în mijlocul unei societăți mercantile, pe care o disprețuia din spirit intelectual, la care se adăuga o prejudecată ascunsă de castă socială superioară, rupse toate relaținile cu burghezia. Se însurase înțelegând amorul într`o căsătorie bună, cu o femeie castă, așa cum găsise în Ana de Vignole. Nu gândea de cât la familia lui, la educațiunea copiilor.

Amândoi copii se măriseră, băiatul avea cinci ani, luase numele tatălui lui, Șerban, iar fetii `i dase numele de Mireille, în amintirea cunoștinței cu Ana. El o văzuse întâia oară la representarea operei Mireille, la Nisa. Deși erau lucruri neînsemnate, cu toate astea, amintirea tatălui era sfântă, și cum micul Șerban, semăna la figură cu banul Voîlă, ținuse să`i poarte numele. Mireille, întrupa toată nevinovăția și liniștea câmpului unde trăiau.

In casele părintești, păstra toate vechiturile rămase de la tatăl lui, o parte laterală, o ocupau slugile.

Casele cele noui, fuseseră mobilate cu tot ce fusese mai artistic, cu mobile de la Veneția. Numai odaia lui, unde-și avea biroul, se păstra întocmai cum o avusese bătrânul Voilă: o sofa mare, patru fotoluri venețiene, un scrin mare, vechiu, bibliotecile și tablourile. Odaia Anei, era lucrată în „rose” cu bibelouri de Saxa.

Alături de Ana, în mijlocul acela câmpenesc, Zamfir Voilă, se socotea fericit. Nici-odată nu dorea o alt-fel de viață, de cât aceea, de-a avea putință să se ocupe de boii, de vacile și câmpurile întinse, rămase de la părinți. Ana, făcuse din el, acel om energic, cu dor de muncă, credință în talentul lui.

In zilele de vară, când venea de la câmp, ars de soare, cu mâinele înegrite, mirosind a paie și vedea pe Ana în grădina din fața casei, cu copii de mână, întovărășită de guvernantă, îi surâdea de departe. Copiii strigau: tată..., uite vine tata... tata...

Dau fuga cu toți, îi eșeau înainte. Ana îi întindea obrajii rumeni, frumoși. El lua copiii în brațe, alerga, urca scara cu iei, făcându-le tot felul de jucării până la ora mesei. I se lumina fața de atâta fericire. Spunea Anei:

— N`aș dori o altă fericire...

Ea roșea de atâta veselie, ce se revărsa în casa lor. Văzându-l așa de bun, îi spunea:

— Și tu ești un copil...

Ana vedea în Alexe, pe adevăratul om, „îngerul de pază” cum îl numea în intima ei gândire.

Zi de Aprilie. Atmosfera este așa de colorată de albastrul cerului, pare o pânză invizibilă, tremurătoare, dă iluzia vizuală de-a întinde mâna, s`o prinzi între degete, senzațiunea vie că șoptitul vorbelor s`ar putea auzi la distanțe infinite.

Aerul este așa de parfumat de mirosul florilor de liliac, de arbori înfloriți, de ozona proaspătă și de iarbă virgină a câmpului, încât se depune ca o boare ușoară pe foile albe ale arborilor, înfloriți, pe earba rouată, pe obrajii oamenilor, pe scoarțele arborilor.., pretutindeni...

Viața primăverei reînvie în sufletul lui Alexe iluziile de odinioară... Se întindea pe sub arborii înfloriți, urmărea nouri albi printre crengile înverzite, cum dispăreau încetul cu încetul, în imensitatea albăstrie a boitei cerești.,.

Mii de impresiuni, de senzațiuni, năvăleau în spiritul lui curat și limpede. Simțea un curent de sânge cald, dătător de viață, răcorindu-i fot corpul, ca și cum ar fi luat o baie rece.

Ca arborașii în primăvară, sub influența razelor soarelui și a unei ploi abundente, astfel corpul Iui era nutrit de o sevă bogată; îi trezea spiritul și imaginația, împrospătându-i senzațiile și emoțiile de altă-dată...

I se părea că de`acum va fi vecinic sănătos, impresionabil; bătrânețea și plictiseala timpurie, o simțise un altul, care dispăruse, și el renăscuse ca pasărea Phönix... Vedea un fel de veselie, de bucurie misterioasă revărsându-se din toate lucrurile. De sus din cer, ca din întreaga natură, auzea strigându-se:

— Viață... viață... viață...

Ecoul se repeta mereu. Asculta cu ochii în lacrimi tremurând de emoțiune, acel ecou al naturei și repeta: viață... viață... viață...

Criza prin care trecuse, îi schimbase pentru un moment direcția gândurilor. In prima zi de primăvară, după atâtea luni de convalescență, când zărise printre storurile ferestrelor, razele caldea le soarelui, îl cuprinsese atâta dor de viăță, în cât ar fi voit să îmbrățișeze pe toată lumea, să sară, să vorbească, să râză, să sărute pămnâtul și arborii din grădină.

Atunci văzu armonia din natură, se pătrunse de poezia divina și neînțeleasă a infinitului, repeta versurile lui Hugo:

La fauvette à la tâte blonde Dans la goutte d`eau boit un monde Immensités... Immensités...

Toate lucrurile păreau noui. Rămânea uimit în fața unei frunze verzi, în fața unei raze de soare, care asfințea după dealuri, dorind immortalitatea, slăvind natura, îndrăgostind totul..., strigând: viață... viață... viață...

Respira din toți plămânii aerul proaspăt, aroma plantelor de câmp, se trântea pe clăile de fân cosite de curând, aspira parfumul lor delicios, închidea ochii și ca un copil, își da drumul din vârful claiei; cădea rostogolindu-se pe earba virgină a câmpului...

Avea iluzia că toată lumea se schimbase, că pretutindeni oamenii sunt încălziți de aceleași sentimente de bunătate supra-naturală, că nimeni nu mai suferă, că încetase lupta „homo homini lupus.” In locul strigătului de miserie, de foame, de moaarte, în locul vaetelor deznădăjduite de tristețe și melancolie, nu aude de cât: viață..., immortalitate..., avem fericire...; ne trebue immortalitate...

Atâta bunătate dumnezeească revărsa sufletul lui, râdea vântului, care sufla, îmbrățișa arborii și pământul. Ar fi voit să se transforme în frunză, în apă, în copac, ca să împărtășească fericirea și liniștea tuturor... Parcă ar fi voit să zboare în infinit, să soarbă înălțimile cerești, să se pătrunză de misterele naturei, să împartă fericirea și bunătatea lui, tuturor vețuitoarelor... Atunci înțelese cuvântul de „fericire” și amintindu-și de bătrânul Simeon din biblie, repetă: „acum sloboade stăpâne pe robul tău, că ochii mei, văzură.., fericirea omenirei...

Avea iluziunea completă că abia începe viața copilăriei, uitase pentru câte*va săptămâni toată existența anterioară. Zamfir Voilă, îi sugestionase ideea, spunându-i într`o zi:

— Văd o transformare extraordinară în tine, te văd chiar pășind alt-fel, gesticulând și vorbind ca un copil precoce.

Și când doamna Voilă, îi spuse zâmbind, că are ce-va din apucăturile unui copil, bătu din palme, râse și apucându-i de braț pe amândoi, îi îmbrățișa, zicându-le:

— Vouă, datorez această viață, care nu reîncepe, ci abia începe pentru mine...

Apoi, repetă un verset biblic:

„Asperges me hysopo, lavabis me..., aleluia..., aleluia... Am găsit adevărul și fericirea...

Toți, repetară râzând: aleluia.... aleluia...

Lui Alexe i se părea că abia eșise din sânul naturei, mai pur, mai cast și mai vârtos ca un copil. Cu câtă plăcere nesăturată privea bolta cerului curată și limpede, ca și spiritul lui, odihnit, neturburat de nici-o pasiune mare, de nici o reflexiune sceptică asupra lumei. Se simțea senin ca un zeu antic, avea senzațiunea că corpul lui se transformă într`o vapoare ușoară..., se răspândește în infinit, atinge înălțimile de zmarald, cade ca un fulg, pe earba rouată a grădinei. Fie-care tremur de frunză, fie-care ciripit de pasăre, îi trezeau doruri infinite, nostalgii după o viață nouă, după immortalitate...

— Aceasta este fericirea... gândea Alexe...

Se simțea așa de mulțumit de acea viață patriarchală... Ar fi dorit să easă la câmp, să are, să secere, să păzească vacile, să meargă cu oile la păscut, să doarmă alături de ciobani, sub cerul liber, pe ploaie, pe ninsoare să se pătrunzâ de viața primitivă, care face pe om bun, îngăduitor, mulțumit, fericit de existența lui. Departe de ori-ce convențiuni sociale, liber de ori-ce influență, stăpân pe gândurile și acțiunea lui, având drept dumnezeu, gândul liber și independent, drept stăpân, acțiunea, drept artă, natura întreagă.

— Luptele teribile, ce oamenii dau între ei, îi fac să uite de frumusețele naturei, îndepărtează simțul frumosului, prostează simpatia, dă naștere simțului critic, care umilește natura și adevărata artă. Acolo, unde luptele sânt mai puternice, unde mizeria a pătruns mai mult, arta și frumosul se refugiază, muzele dispar, se ascund.

Arta are trebuință de contemplarea largă și întinsă a naturei, de vederea lucrurilor armonice, frumoase, estetice, ca artistul să poată reproduce prin sintesă personală, o parte din exterioritatea lucrurilor. Acolo, unde viața s`a înăsprit, murdăria industriei a alungat frumosul, muzele au dispărut, neputând viețui alături de minieri îmbâcsiți de cărbuni, otrăviți de plumb, neputând respira aerul liber, curat și privi cerul nemărginit, albastru, trebuitor corpului fraged și frumuseților, după care artistul trebuie să reproducă liniile armonice..

Numai așa se poate explica arta greacă și Renașterea Italiei.

Ast-fel gândea Alexe Comnean, rezemat cu coatele de fereastră, aspirând aerul încărcat de ozonă al grădinei, perzându-se cu ochii în pânzele albăstrii ale cerului de primăvară. Nu se putea sătura, privind umbrele răvârsate de arbori pe pământ. Surâdea, aducându-și aminte de viața lui de acum câți-va ani... Numai imaginea domniței Maria, când răsărea în minte, se întuneca, devenea trist, dar revenea iarăși la liniște, văzând atâta fericire în casa lui Zamfir Voilă.

Zamfir Voilă, cu obrajii bronzați de soare, cu haineie pline de praf, mirosind a earbă, intra vesel acasă, strigând:

— Unde este visătorul? Mâine la seceră visătoriile...

Toți săreau, îi eșeau înainte, întâmpinându-l cu acel surâs dumnezeesc, umplând toată casa de veselie.

Parcă soarele revărsa lumină numai acolo...; toată bucuria omenească se concentrase în casa lui.

Mireile, sărea în brațele lui, sărutându-l, bătându-l ușor pe obraji, cu mânuțele drăgălașe. Ana îi întindea fruntea, iar micul Șerban, aștepta să`l ia și pe el în brațe.

Alexe, fermecat de tabloul acela simplu, de viață patriarhală, ar fi voit să cază în genunchi; îl îmbrățișa, strigându-i:

— Ossana fiul lui David, tu ești mântuitorul...

Zamfir, cu cei doi copii în brațe, alături de Ana râdea, alintând copiii; răspundea pe același ton glumeț, vesel că putuse să vază renăscând pe omul perdut...

— Vezi, te-ai făcut sănătos, de acum, să nu mai greșești...

In strigătele de veselie ale copiilor, alergând și ascunzându-se pe lângă Zamfir, se așezau la masă.

Discuțiunile asupra sufletului țăranului, nu se mai sfârșeau.

Zamfir Voilă, care`i cunoștea de aproape, era revoltat în potriva vițiilor încuibate în ei; îi stima așa cum erau, gândindu-se la diferența de perversitate a sentimentelor clasei intelectuale și orășenești.

Alexe Comnean, îi cunoștea de departe, mai mult prin intuiție. Iubea clasa țărănească, fără s`o stimeze, fără să crează prea mult în geniul iei. I`ar fi fost cu neputință să trăească aproape de ei, așa cum trăea Zamfir Voilă.

Alexe, condus numai de analiză, de sentimentul pur estetic, rămânea în tot deauna la suprafață, studia un gest, o figură retorică, aruncată la`ntâmplare de câte un țăran cu care se da în vorbă.

După masă, Voilă se întărâta în discuțiuni cu Alexe Comnean, asupra diferenței de a înțelege spiritul țăranului.

— Tu susții, zicea Voilă, că numai o clasă cu tradiții vechi intelectuale, unde să se numere cel puțin trei generații de oameni, cari să se fi ocupat serios cu arta sau știința, poate să dea naștere spiritelor creatoare...

Atunci, cum explici talentele răsărite din clasa de jos, acele talente mari din apus, a căror biografie o știm, o cunoaștem că nu cobor nici din părinți savanți, nici din aristocrați, ci din lucrători, din mici industriași...

— Sânt sigur, răspundea Comnean, nervos, că sântem de aceeași părere.

„Acolo, unde există o tradiție literară vechie, de veacuri, este natural ca talentele să nască din ori-ce pătură socială, când împrejurările sânt favorabile desvoltărei talentului. Dar o clasă care nu are nici un fel de tradiție, cum este clasa noastră burgheză, formată de patru-zeci de ani, de un om politic, din adunături etnice perverse, fără nici un fel de tradiție, nu numai că nu poate da naștere unui talent, dar când un membru al acestor familii noi, va trece de limitele obișnuite, va cerca să pătrunză, cu creerul lui strâmt, să asimileze, cu ceea ce apusul a adunat, a transmis prin sânge din veac în veac, știința și arta, membrilor familiilor lor, o să se zăpăcească, ca un om care eșind din întunerec, dă de lumina orbitoare a soarelui; n`au să înțeleagă, au să simtă mai puțin acea desvoltare evolutivă de veacuri...

Talentele acestei clase, pot să fie cel mult oameni inteligenți, pricepuți în afaceri, avocați buni, doctori, meseriași, publiciști ordinari, dar nici o-dată spirite creatoare.

Sânt nebuni, mă folosesc de expresia, pe care mulțimea o dă tuturor oamenilor de geniu, cari dau cu piciorul aurului, nu se`nchină la nici un prejudițiu, caută adevărul și frumosul, după care profită imbecilii. Întrebuințez cuvântul „a profita” fiindcă totul, la burghezie se reduce la „profit” și ori-ce vorbă, se cântărește în aramă. Omul de geniu nasce dintr`o generație vechie de intelectuali, el este rezultatul împrejurărilor naturale organice, proprii societăților vechi, cu o literatură și o artă seculară.

Zamfir Voilă primea în tot-deauna, cu bunăvoință teoriile desvoltate de Comnean. Tăcea măgulit că avusese norocul să facă parte din acea clasă cu tradiții aristrocrate a țărei. Nutrea un respect deosebit pentru Comnean, simțea cum îl strânge în argumentele lui subtile de dialectician, îi părea rău că omul acela, cu o inteligență așa de pătrunzătoare, cu un talent deosebit de-a simți nuanțele cele mai fine ale artei, nu scrisese nimic.

Când vorbea de clasa țărănească, simțea cu totul alt ce-va. Ar fi dorit ca țăranul să`și iubească pământul și familia, să urască orașul, să i se arate un drum de desvoltare propriu mijloacelor și împrejurărilor în care trăește. Numai așa credea într`o ridicare a clasei producătoare.

Fără să aibă iluzii prea multe în talentele ascunse în pătura de jos a țărei, o stima, căuta s`o cultive, să se apropie de ea, s`o studieze în defectele ei, ca să poată ști ce remedii practice imediate s`ar putea întrebuința, ca să `i ridice nivelul material și moral. La sfârșitul fie-cărui an. In urma observațiilor făcute, le aplica în anul următor, să vază rezultatele date...

Observase îndărătnicia neîncrederea țăranului, lipsa de scrupule morale. Căuta să le distrugă prin toate mijloacele posibile. Ajunsese la convingerea că toate sânt pricinuite de-o lungă mizerie, legată de-o lipsă fatală de instrucție și educație. Atunci și`aducea aminte de teoriile lui Alexe Comnean, asupra burgheziei noastre, care concentrase totul într`o politică meschină de bâlciu, protejând falimentele și hoțiile alegătorilor, să poată trăi guvernul, neglijind cu desăvârșire clasa producătoare.

Ana îi privea cum discutau, îi lăcrămau ochii de bucurie uitându-se la copiii, cum stau de cuminți, deschizând ochii lor mari, când în spre tatăl lor, când în spre Comnean, ca și cum ar fi voit sa priceapă ceva din acea discuțiune savantă.

Seara, prânzeau în veranda, se despărțeau tot deauna târziu, fie-care cu păreri de rău că ceasurile se scurseseră prea repede...

Ori cât de frumoasă și plăcută era viața pe care Alexe Comnean, o ducea în familia lui Voilă, începuse să simță lipsa domniței Maria.

In acele zile călduroase de Iulie, când Zamfir, alerga sub arșița soarelui, pe câmp la seceriș, la mașina de treerat, d`acolo în luncile de fâneață, Alexe, se `nfunda în odaia lui, lăsa storurile și se trântea pe câte o canapea. Imaginea prințesei Maria se desprindea încetul cu încetul din semiobscuritatea odăiei, îi apărea clară și limpede, în conturile cele mai luminoase.

Nervii lui, ajunși la acea extra-ordinară senzibilitate de halucinat, vedea prin acea lege reciprocă a simpatiei, întreaga viață a prințesei Maria.

Din odaia lui, auzea cum d-na Voilă, cânta la piano. De fie-care son musical, se legau amintiri dulci și triste din viața domniței Maria. Auzea strigându-l, plângând:

— Alexe... Alexe, de buzele tale, este legată viața mea pe veci...

O vedea lăsându-se încetișor pe câte o canapea plângând cu fața între mâini. Toată acțiunea domniței de-acolo..., era așa de intim senzibilizată, în forme așa de vii și lumiooase, în cât adese ori credea că prințesa este lângă el. Ațipea câte-odată pe câte-un fotoliu, se scula în sus; i se părea că`i aude vocea...

Alexe... Alexe...

In spasmuri nervoase, se plimba prin odaie, ca un tigru înfuriat în colivie. Bătea cu degetele albe în geamurile ferestrelor; arunca ochii într`o etageră de cărți, nimic nu-l distra...

Cădea obosit pe câte-un scaun, plângând lipsa iei.

Zamfir Voilă observase noua schimbare în prietenul lui, îl vedea tremurând pe scaun. Mânca puțin, era tăcut; îi făceau rău toate întrebările. D-na Voilă cerca să-l distreze, când Voilă era la câmp, dar Alexe se scuza. Intra în camera lui, se `ntindea pe canapea și se mira, de ce atâta tăcere, păstrată de toți, împrejurul prințesei Maria. Voilă nu-i vorbise de cât în prima zi a convalescenței, povestindu-i, cum îl găsise aproape mort, lângă statua Măriei. In urmă, îl vestise chiar prințesa de întâmplare și venise să`l ia în căutarea lui. Atâta tot, în colo nimic despre boala nervoasa a prințesei, nimic despre plecarea la Berlin.

Ii era frică să gândească. Ideea, că prințesa a murit, în urma emoțiilor, când l-a văzut scăldat în sânge lângă statua ei, îl tortura. Căuta să a lunge ideea de moarte, dar cu cât o alunga, cu atât i se punea mai cu putere întrebarea: „dacă a vestit pe Voilă, de ce nu scrie unde este și de ce n`a rămas lângă mine? Dacă i-a fost teamă de moartea mea, cu atât mai mult trebuea să nu plece, dar ea poate...”

Și, cuvântul „a murit căuta să`l înlăture; îi chinuia sufletul, agravându-i boala, ce începuse să se manifesteze: abia mai putea suferi căldura. Il înăbușeau mirosurile de flori.

Într`o zi, Voilă, după ce isprăvise seceratul, îi propuse să meargă la vânat. El pricepea bine sufletul acelui om, ar fi voit să`l scoață din acea viață de mai `nainte, care`l distrusese; îl vedea cum pere și cerca toate mijloacele să`i schimbe traiul, să reînvieze, cum părea imediat după convalescență.

Se deșteptară în faptul zilei. Îmbrăcară hainele verzi, scurte de vânătoare. Incinseră cartușierele, luară puștile după umăr. Câinii și încă doi oameni ai curții, îi urmau de aproape, aducând în tolbe ceva de gustat, în caz de întârziere de ora prânzului.

Zamfir Voilă îl atrăsese la vânat, să`i vorbească mai liniștit. Acolo, sub cerul liber, voia să`l facă să înțeleagă, că cu tot talentul lui, dacă va continua să nu lucreze nimic, va fi ca cel din urmă om, care numai consumă averea rămasă de la părinți, își procură senzațiuni din toate lucrurile și fenomenele, fără să dea ce-va în schimb.

Înaintau încet printre răzoarele de mohor, pe marginea holdelor de porumb.

Doi copoi mari, un prepelicar și un ogar, îi urmăreau de aproape, mirosind prin earba rouată, urmele vânatului. Cei doi oameni șopteau vorbind de recolta anului acela.

Dimineața de August era limpede ca cristalul. La dreapta, miriștile se`ntindeau cât prinde ochiul, la stânga, holdele mari de porumb, iar între holdele și miriștile goale, se vedea fânul strâns în clăi mari. In earbă, rouă strălucea ca argintul. Soarele nu răsărise; se țeseau pe pânza albastră.., acolo... la orizont, o mreajă roșie, ca focul... Aerul mirosea a rouă; își simțeau obrajii umezi de rouă dimineței. Se apropiară de un crâng, unde Zamfir vâna adesea ori. Gândi, că nu-i acum momentul, să`i vorbească. Intrară în crângul de tufe; se împărțiră în diferite colțuri și se puseră la pândă.

Se auzeau strigătele câinilor alergând și urmărind vânatul.

Alexe se așeză la tulpina unei tufe stufoase, se`ntinse pe earbă și puse pușca lângă el. N avea nici-un gest pentru vânătoare, voise numai să fie politicos cu Zamfir. Cea dântîi idee, când închise ochii, fu: de ce tac cu toți și nu-mi vorbesc niciodată de Maria? „De sigur, caută să-mi înlăture ori-ce amintire Ea... a... murit... și atunci la ce să mai trăesc...? Da a murit, când m`a văzut lângă statuă...”

Apoi, repede o idee îi tremură în minte; „nu-mi rămâne decât să mă duc la Berlin... când nu aflu nimic de la Zamfir. Ideea aceasta îl mai liniști.

Un troznet de pușcă se auzi la câți-va metri; apoi o fluerătură puternică. Se adunară cu toți, în partea unde se fluerase, Alexe rămase sub tufă. Își simțea tot corpul amorțit, o lipsă totală de voință, îl împiedecă de-a se ridica. Cei l`alți, se puseră iară-și la pândă.

Din nou, aceeași idee îi reveni „am să mă duc la Berlin.” Dar ce are să fie acolo..., ce are să găsească, îi era frică să- gândească. Căuta să și îndrepteze atenția la alt-ceva, îi făcea prea rău gândul morței... Făcu o sforțare, se ridică, așeză pușca printre crengile tufei și voi să rămâie la pândă. Imaginea fisică a prințese, i se arătă din nou. De astă-dată, cu atâta putere, în cât o văzu întinzându-i brațele, chemându-l pe nume:

— Alexe... Alexe..,, vino, de buzele tale este legată viața mea pe veci...

Se lăsă din nou pe earbă, într`o stare de nervositate, cum nu mai fusese de câte-va luni. Rupea firele de earbă, fărâma zmicelele fragede de tufă... Lăcrămă de atâta durere morală, suspinând: Mario... Mario... Plângea. Lacrimile udaseră earba.

Se auzi din nou o troznitură puternică din partea opusă, apoi glasul lui Zamfir răsună în tot crângul: Alexe... Alexe...

Se sculă în sus, luă pușca după umăr, se apropiă de locul unde auzise strigătul.

Unul din oamenii curței ținea în mână o vulpe mare, cu capul sângerat, ochii clipeau încă, îi tremurau picioarele betului animal. Tom, ogarul, se învârtea împrejurul vulpei, mirosind sângele și lătrând de bucurie. Zamfir băgase epurile în tolba de vânat și rezemat de pușcă, se uita prin tufișuri, să vază pe Alexe.

Il văzu apărând după o tufă. Când se apropiă, băgă bine de seamă, că Alexe era în prada unei agitații teribile de nervi.

Se gândi că ar fi mai nemerit să se `ntoarcă acasă, să ea prânzul la curte. Se uită la ceasornic: erau aproape unsprezece ceasuri.

— Alexe, sânt de părere, să mergem să luăm masa la curte; ne ajunge atâta vânat...

El făcu un gest din cap, ceea ce însemna: mi`e egal aici, sau acolo...

Se depărtară tăcuți prin tufișuri. Urcară un deal, eșiră în câmp. Câinii, săreau în toate părțile bucurându-se pe lângă ei. Tom, ogarul, nu-și mai lua ochii de la vulpe.

Zioa era caldă și liniștită în atmosfera limpede, colo..., departe, aproape de nouri albi, plutea un vultur mare, se lăsa încet, încet, din sferile senine..., către pământ.. Un vânt căldicel sufla, mișcând cocenii porumbului, adiind earba răscoaptă a câmpului. Câte-o pasăre își tremura coada argintie, ciripind încet, în vârful câte-unui porumb. Soarele intrase în nouri albi... Mai departe se vedeau vacile satului păscând pe miriști... Câte un strigăt lung de la sat, tăea pacea sfântă a câmpului. In depărtare, se zăreau Carpații, cu vârfurile împânzite în ceață deasă, cenușie...

Zamfir rupse tăcerea și începu brusc:

— Alexe, de ce nu ți-ai face o viață liniștită, nu ca a mea, să lucrezi la câmp, dar să scrii, fie aici, fie în străinătate...

El îl privi nedumerit, neștiind unde vrea să-l aducă și răspunse:

— Să scriu la ce bun? Sânt mulțumit că istoria vorbește de câți-va membrii ai familiei mele, nu țiu să vorbească de mine personal, nici n`aș voi vre-odată să aduc vre-un folos real și practic negustorilor de idei și industriașilor moderni, nici să procur distracții burgheziei cu ideile mele. Ceea ce am, țiu pentru mine, sânt mulțumit că pot judeca limpede și drept, ceea ce văd, aud, simt și citesc. De aci încolo, nu mă interesează nimic,..

Nu sânt egoist, dar mă stimez prea mult să m`amestec în noroiul, în care `noată toți... Nu simț trebuință de muncă, am avut norocul să moștenesc destulă avere, ca să primesc, îmmânușat, din lumea mea, pe mizerabilii, cari profită de prostia mulți mei... Toți exploatează, pe unde pot, mica lor inteligență. Dacă aș vedea undeva, acea mișcare desinteresată pentru acei cari sufăr, mi`aș da tot avutul; m`aș sacrifica pe mine...

— Fă-ți atunci o viață liniștită, crează-ți pentru tine o muncă...

— Este prea târziu...

— Nu este târziu nici-odată, ș`apoi la douăzeci și nouă de ani, ce nu poți începe...

— Ce să ncep?

— Ori-ce... Ești din aceia, cu care natura, a fost cu desăvârșire darnică; ai putea să aduci foloase...

— Foloase? Nu înțelegi, că nu voesc să dau nici-un ajutor societăței. Cum să apăr interesele clasei aceștia, pe care n`o pot suferi, să procur senzații cu scrierile mele, faliților și șarlatanilor?

Zamfir față de-atâta hotărâre, de nervositatea, în care se găsea, tăcu, șopti numai:

— Păcat, ce păcat...

Numai zise nimic și plecă ochii în pământ. Alexe, tremura ca de obiceiu, în urma unei discuții, de care era convins. Apoi rămase cu ochii ațintiți, spre șoseaua, care ducea la curte... I se păru că zărește două siluete de femeie în mijlocul drumului, între aleele de plopi...

Înaintând, formele se deslușiră și `i bătu inima cu putere.

— Cine o fi doamna, care întovărășește pe Ana..., zise Voilă; guvernanta nu poate să fie, atunci ar trebui sa fie și copiii...

Alexe, tăcea, deschise ochii mari să vază bine... In sfârșit, recunoscu silueta prințesei Maria, după mersul drept, mândru și elegant... Când se convinse bine, strigă ca un nebun, îmbrățișând pe Zamfir:

— Este Maria...

Tremurând, cu ochii în lacrămi, domnița căzu în brațele lui Alexe, fără să zică un cuvânt...

A doua zi, au plecat.

XX

Revăzură în treacăt culcușul lor de altă dată... Rămaseră două zile în „nid de baisers” alta în galeria potretelor, acolo, sub ochii domniței Ruxanda, apoi o zi acasă, la Alexe...

Colindară grădina și parcul, culeseră petalele de trandafiri. Își reamintiră rând pe rând scenele de odinioară... Făcură un adevărat pelerinagiu, vizitând toate colțurile, așezându-se pretutindeni unde senzațiile dulci îi chemau, înfășurându-i în aceeași atmosferă de atunci.

Când trecură în fața statuei lui Apolo, în mijlocul bolței de trandafiri, domnita tremură, amintindu-și de dimineața când dezbrăcată pe covorul de pansele catifelate, vântul scuturase petalele trandafirilor peste corpul iei, și a doua zi, o găsiseră slugile pe scara casei, rece, aproape fără conștiință.

De pretutindeni, se revărsau în sufletul lor, aceleași senzațiuni dulci, plăcute... Parcă ar fi voit să reînceapă aceiași viață...

Grădina și parcul, foișorul cu turnulețele lui, trandafirii, cuiburile de brazi și mesteacâni îi chemau îndărăt; auzeau vorbele de-atunci, se lăsau cu totul sub impresiunea acelei atmosfere amoroase, îmbătându-se de locurile unde se iubiseră, ca de acelea parfumuri orientale, ce trezesc visuri din lumi paradisiace...

Tăcuți, amândoi, se opreau în toate cuiburile de odinioară, se mulțumeau să se uite unul la altul, șă-și întinză ca atunci... buzele cu pasiune repetând din timp în timp:

— Ți-aduci aminte Alexe...?

Atât era tot ce-și spuneau. Senzațiile erau prea vii, emoțiile se reînoiau cu destulă putere în sufletul lor și cuiburile ascunse de brazi și trandafiri, povesteau în deajuns voluptățile lor...

Alexe era trist, i se părea că vine pentru ultima oară să revadă locurile, unde erau îngropate visurile lui... Ii suna în minte, un vers, o reminiscență dintr`o poezie a lui Schelley:

„Pretutindeni moartea a întins lințoliul ei...”

Și nu știa de ce îi venea să-și plece fruntea pe umărul domniței, să rămâie acolo, fără sa miște fără să vorbească...

A, dacă ar fi putut să ție timpul în loc, să reînvie iară-și zilele trecute...

Se simțea obosit, distrus cu desăvârșire, ca un bătrân, care trăise în nenorociri. Era revoltat fn potriva lui că nu mai putea să simță atâta bucurie, cât vedea în ochii domniței Maria...

Bătrân și obosit la douăzeci și nouă de ani, îi era frică, se simțea laș gândindu-se la lințoliul pe care moarte îl întinsese și asupra lui; suflase de trei ori peste el...

— Ce ai Alexe, întrebă prințesa, uitându-se lung în ochii lui, căutând să pătrunză starea de melancolie în care căzuse. Nu ești fericit în mijcul acesta de amintiri frumoase...?

— Da, da Mario, sânt fericit.

Ii săruta mâinele albe, ea îl mângâia lipindu-și obrajii de ai lui.

Ar fi dorit să `i spuie toată acea oboseală nervoasă, revenită iarăși, acea lipsă de voință, care`l făcea să se gândească la moarte; îi era silă de toate... Căuta adăpost la sânul ei ca un copil, care se simte amenințat. Ar fi voit să trăească, să fie sănătos ca Zamfir Voilă, să se bucure văzându-și copii și nevasta împrejurul mesei, râzând și glumind...

Această tortură morală nu și-o putea astâmpăra de cât în brațele domniței. Atunci uita câte-va momente. Reînvia, când tânăra prințesă îl privea cu ochii ei mari, negri, trecându-și degetele albe, delicate prin părul lui, sărutându-l de`i oprea respirația...

Se stabiliră iarăși la țară.

Acolo, ca pretutindeni unde se iubiseră, toate lucrurile atinse de ei, toate culcușurile revărsau aceiași atmosfera amoroasă, reîmprospătându-le scenele de voluptăți amețitoare...

Nici-odată vechiul palat al Comnenilor nu-l atrăsese mai mult, ca acum... I se părea că de fiecare lucru, de fie-care colț din vechiul palat, sunt legate fibre nervoase ce-l atrag pe nesimțite, inconștient, cu o putere invicibilă...

Superstițiunea, că dacă va pleca d`acolo, va muri imediat, îl făcuse să se închiză din nou cu tânăra prințesă Maria, în mijlocul moaștelor prăfuite a lucrurilor ce`i evocau trecutul glorios al acelei familii legendare...

O curioasă idiosincrasie se manifestă, mirosurile de flori îl amețeau. Lumina soarelui de vară n`o mai putea suferi, îi trezea prea mult odoarea acelor plante din sudul Italiei, rămase vii în celulele creerului...

Cât timp ținu toamna și earna, avu momente de reînviere. Mirosurile nu erau așa de puternice în anotimpul ploios.. Îndepărtase din sala portretelor unde stau toate ghiveciurile de flori, toți `arborii tropicali...

Făcea planuri de călătorii, să ducă pe domnița prin Olanda și Norvegia.., pretutindeni unde altă dată alergase să omoare timpul, să-și alunge uralul..., să`și creeze senzațiuni noui...

Vedea pe domnița alergând printre fulgi de zăpadă..., râzând, arătându-i gingiile roșii, ochi mari, negri, strălucind de bucurie și de voluptate li apărea într`o ceață deasă, albă, aruncându-i la picioare flori, cari nu miroseau, buruieni sălbatice, culese de sub zăpadă....

Se repezea apoi în brațele lui, îi punea mâinele albe, reci ca ghiața pe obraji. Aspira acea odoare proaspătă, umedă, ce earna depusese pe hainele ei.

Ii desfăcea brațele albe, muiate în zăpadă, le săruta. Prințesa râdea în spasm, dedea capul pe spate arătându-și sânul și mai alb ca zăpada, umflându-se ușor și ritmic. Amețită de săruturile lui, cădea moale dinaintea sobei, pe blana de urs, suspinând:

— Alexe, o să murim, o să murim...

Focul pâlpâia în sobă în mii de culori, făcând jocuri fantastice de lumină, pe armurăria vechie din pereții sălei

In semiobscuritatea odăiei, înaintea focului, rezemat de umărul ei, urmărea cu ochii întredeschiși statua. I se părea că`i aruncă petale albe de tradafiri; toată casa mirosea de aroma imaginar ăa florilor. Auzea cuvintele de-atunci când o văzuse întâia oară, arucându`i petalele....

„Ți-am trimes trandafiri cu petalele albe, flori răsărite din visuri...”

— Aș voi să nu se mai sfârșească earna.. Îmi face așa de bine aerul rece. Mirosul de earnă și de umed ce exa!ează brațele tale Mario, îmi dau viață...

— Eu aș voi, răspundea domnița, să nu ne mai despărțim. Când ne vom despărți, să fie pentru totdeauna... Atunci n`o să mai simțim nimic... totul o să intre în uitare...

Acea liniște, particulară ernei, când nu se aude de cât căderea ușoara a fulgilor de zăpada pe arborii goi, fără de frunze, pe foile de viață sălbatecă, înroșite de vreme, întreruptă arare-ori de cântecul vre unui cocoș, intra încet, încet, în sufletul lui Alexe ca un balsam răcoritor; părea că-i împuternicește nervii, trezindu-l la viață...

Alexe, aștepta primăvara cu oroarea. Nu știa ce trebue să facă să plece departe pe coastele Norvegiei, acolo unde aerul este rece, sau să rămâie în vechiul palat cu tânăra prințesă.

Ii era frică de moarte, ar fi voit să piară acolo..., între zidurile casei lui, în mijlocul tablourilor vechi unde erau îngropați toți membri familiei Comnean...

Cum dete în primăvară, căldura dulce a soarelui, mirosul florilor din parc, îl amețeau, îi opera respirația. Când vedea arborii în floare, simțea așa de puternic odoarea lor, îl durea capul, îl apucau somnolențe nervoase, pline de visuri chinuite, li spunea domniței: o să mă duc cât de curând Mario...

Domnița, începea să plângă, cădea în genunchi lângă el, gândindu-se la singurătatea ei; nici-odată nu va putea trăi fără el...

Cu cât timpul înainta spre vară, cu atât boala nervoasă făcea progrese distrugându-i sistemul nervos.

Prima manifestare a teribilei boale, pe care n`o mai putea înlătura, fu: nu mai putea suferi nici-un fel de stofă groasă. Se îmbrăca cu o simplă cămașe de batistă, coloarea paiului, peste care cădea o manta neagră de mătase, ușoară ca fulgul. Toate mâncările îi făceau râu, abia mai putea mânca în anotimpul verei, fragi, preparații din lapte și ouă.

Alexe, își da bine seama de starea în care se găsea, dar se mărginea numai la analisă cea mai subtilă a fie-cărui fenomen psichic petrecut în el, fără să și poate impune nimic, să-și schimbe starea aceea morbid.ă..

Rezemat de fereastră, sau de bibliotecă, urmărea la început șirul unei idei. Perdut imediat în vălmășagul altora, se uita cu desăvârșire acolo..., ne mai gândind la nimic... Pica într`un fel de catalepsie... Se vedea căzând de la masă, unde cerca să citească, sau să-și isprăvească memoriile pentru albumul familiei. Se lăsa moale, încetișor, pe scânduri, fără să se poată împotrivi... Își urmărea toate fenomenele, toate mișcările interne, shimbările de colori ale atmosferei. Pupilele se dilatau, ochii se măreau, căpătau o strălucire umidă, strălucitoare... Fața cadaverică, lucea ca abanosul la lumină...

Memoria păstra în totul luciditatea; atențiunea rămânea concentrată asupra unui punct fix, fără să raționeze; înregistra numai toate fenomenele exterioare...

Dacă cine-va iar fi vorbit, cu siguranță, ar fi avut comparațiuni de-o subtilitate și de-o fineță incomparabilă. O somnolență leneșă, asemenea străei dobândită prin hașiș și opium, îi cuprindea tot corpul. Adormea pe jumătate. Auzea tot ce se petrece împrejurul lui, până la cea mai mică mișcare provocată de frunzele arborilor, când îi atingeau fereastra. In perioada aceea, accelerația cerebrală, era așa de vie, în cât întreagă viață, cu toate tablourile de altă-dată, îi treceau pe dinainte în același cadru luminos și sugestiv...

Domnița, ca să-i alunge visurile urâte, să-l împiedece de-a gândi la moarte, îi cânta încet, abia atingând clapele albe ale pianului, misterioasele simfonii ale lui Weber.

Ii citea din „La Cité de Dieu” de sfântul Augustin, și din „De Amplitudine Beati Regni Dei” de Coelius Secundus Curio.

Dar bucata pe care tânăra prințesă i`o citea aproape regulat, îi plăcea prin fineța și plasticitatea stilului, era un fragment, lăsat neisprăvit, dintr`o descriere, făcută de Pavel Comnean, istoricul vechiu asupra unui ospăț al lui Vlad Țepeș, în urma linei victorii:

„...Și Țepeș atunci ordonă ostașilor, să adune trupurile împrăștiate în luncă.... să le facă movilă...

Ostașii adunară trupurile păgânilor, căzuți în luptă, le grămădiră la un loc, cântând și strigând:

Să trăiască Țepeș...

Apoi ostașii, scăpărară cu amnarele, cremenele, de aprinseră facle de rășină și făcură horă, împrejurul trupurilor moarte...

Țepeș eși din cort; de așișderea voevodul Pavel Chinezu și intrară în horă. Ostașii strigară:

Să trăiască voevozii...

Au eșit apoi din corturi șeasezeci de ostași, aducând cu iei, miei fripți și azime, ploști mari de vin; erau eroii luptei și veniseră înaintea lui Țepeș, în cap cu un preot bătrân, zicându-le voevozilor:

„Să trăiți Doamne, că ne-ați scăpat de păgâni; Domnul m`a trimes să v`aduc.., să vă veseliți corpul și sângele lui; toți au ingenuchiat...

Lunca ospățului era luminată de lună plină, de facle de rășină...

S`au ridicat apoi în sus, strigând cu toții:

Trăiască Țepeș cel viteaz...

Și plosca trecea din mână în mână și ostașii se înveseleau, mâncând și bând...

Și lunca ospățului era luminată de luna plnă, de facle de rășină...

Au întins apoi horă împrejurul trupurilor moarte și vocvodul Pavel Chinezii, s`au repezit, au apucat cu clintii un trup de păgân și au jucat lângă Țepeș cu păgânul în dinți. Ostașii se`nveseleaustrigând:

„Să trăiască domnul nostru Țepeș, să trăească voevodul Pavel Chinezii.

Și hora de veselnici, era luminată de lună plină, de facle de rășină...

Chiotele ostașilor făceau să răsune văile și luncile. Țepeș era mândru ca un viteaz, fruntea lui înecată de gânduri, părea mai veselă ca nici-odată... Și buciumurile și trâmbițele sporeau, răsunau pădurile de brazi de viersul duios al cântecilor ostășești...

Și lunca ospățului era luminată de lună plină, de facle de rășină...

Alexe, se perdea cu gândul aiurea. Vedea moartea într`un nour, care dispărea încet, încet, pe d`asupra brazilor, subțiindu-se, dispărând în infinit.,.

Ii părea rău că se duce așa de curând. Acum voia să trăiască numai pentru un răsărit de soare, pentru un apus într`o luncă, pentru o noapte luminoasă, pentru un ciripit de pasăre; tot ce ar fi fost mai simplu în natură...

Moartea îi lua plăcerea de a se bucura de frumusețile naturei.

„Arta nu prețuește nimic pe lângă natură. Ea este făcută pentru acei cari văd și înțeleg, iar nu pentru cei cari simt... Artistul adună, sintetizează viața într`un cadru restrâns. Cine poate să dea tremurul frunzelor, șuerul vântului, murmurul iazului, în cadrul lor trăitor, cu toate obiectele din prejur, în atmosfera plăpândă, bolnavă a unei dimineți cețoase de toamnă? Fie-care trebue să-și închipue, acolo unde marele artist, n`a avut mijloace să dea ceea ce visase...

Ast-fel de idei îl făcea pe Alexe trist că nu poate să-și revie, să easă la soare, la lumină, la acea viață sănătoasă a lui Zamfir Voilă...

Din causa acestei stări morbide, vorbea încet ca înaintea unui catafalc; căuta cuvintele cele mai literare...

Câte-odată răspundea în monosilabe, lăsa frasele neisprăvite. Făcea câte un gest deznădăjduit, semn că`i era imposibil să exprime prin cuvinte, emoțiile calde, pline de imagini.

El atribuea o parte din boală, atmosferei aceleia putregaiului exalat prin colțurile umbrite, lipsite de soare; faptului, că cel din urmă vlăstar, va peri sub povara unei slăbiciuni nervoase. In el să concentrase toate vițiurile și toate virtuțile strămoșilor lui, fără să poată lupta în contra vițiurilor, fără să poată întrupa ce-va deosebit, într`o formă oarecare. El își explica de ce nu putuse să lucreze nimic, deși avea concepțiuni grandioase și idei mărețe; moștenise ceva dela toți, fără ca natura să-l fi hărăzit cu un talent mare și puternic.

Ideile erau așa de multe, concepțiunile de artă, colorile și cadrul în care`și îmbrăca subectul era în totdauna fericit, dar lipsea acea voință puternică, de-a-se pune la lucru să creeze...

Simțea că era ceva neisprăvit în făptura lui...

Statua lui Praxiteles, Venus de Millo, este fără brațe.. Ceea ce lipsește staluei lui Praxiteles, ca să fie întruparea idealului desăvârșit de frumusețe, lipsea lui: brațele, voința...

Către toamnă, când arborii se împânzeau în ceața groasă și ploile începeau să cearnă mărunt, se simțea mai bine. Cum toate simțurile erau de-o extra-ordinară gingășie, căderea delicată, cadențată, a picăturilor de ploae, pe coperișul palatului și în cercevele, îi adormea nervii și ațipea.

Atunci domnița în vârful pantofului de mătase, cobora în parc, aduna flori de câmp, pline de apă, le arunca la picioarele lui, se culca pe ele și plângea...

Cu cât simțea că se apropie sfârșitul, cu atât păreri de râu îi cotropea mintea. Nemai putând să se miște, zioa și noaptea, rămânea ca o statuă pe fotoliu, lângă fereastră, urmărind prin întredeschizătura pleoapelor trandafirii-transparente, sub care abia se mișcau globii ochilor lui negri, aproape stinși în orbitele mari, cavernoase, cum se perdeau cele din urmă raze de soare după munții stâncoși...

Se uita la frunzele pălite, cum cădeau ploae în parcul palatului... Ii părea rău că n`are să mai vază soarele, n`are să mai vază cum cad în valuri spumoase undele argintii ale apei, învârtind roata morei de vale de lângă palatul Comnenilor...

Simțea cum pe fiecare zi slăbește. Plângea...

Domnița la picioarele lui, și-aducea aminte de bătrânul prinț Mavrodi, tatăl ei..., îi sorbea lacrămile în prada unor dureri nemărginite...

Abia mai șoptea. Domnița îi sufla în gură, să`l învioreze, să`i povestească cu accele acente dulci, tremurătoare, fericirile viitoare... Dar rămânea aiurit, abia mai putând să miște brațele lungi, osoase, albe ca varul...

Câte-odată, în unele zile de toamnă, aproape de apus, soarele îneca arborii din parc într`o pânză subțire gălbuie, ca petalele unor specii de trandafiri.

Acea culoare delicată, îi da iluzia plăpândă a morței.. Mirosul de earbă răscoaptă, de lemn putred, de sevă umed, era tot ce mai putea suferi. Cum în toamnă odoarea aceea era puternică, lăsa ferestrele deschise. Aspira aroma particulară toamnei. Vedea înaintea lui imaginea tristă a linei femei, cu ochii închiși, pleoapele transparente, cercuite în vânt, înfășurată într`o pânză subțire, de mătase, portocalie deschisă, aruncându-i la picioare flori veștejite..,

Deschidea ochii. Toți arborii din parc păreau țesuți în pânză de borangic, fine, ca ițele de păianjen. Ițele se lăsau în jos, formau un hamac străveziu, subțire ca pelița cerului și femeia cu ochii mari negri, cu pleoapele transparente, cercuite în vânăt, se legăna încet la bătaia ușoară a vântului tomnatec... Aiura.

„O să cadă..., o să cadă..., o să se rupă firele de borangic... Mario..., Mario.,., o să cazi...

Ițele aci se lăsau, aci se ridicau. Alexe își simțea corpul pătruns cu ace; îi făcea rău acea legănare ușoară a morței...

Din arbori, în șișăit tainic, cădeau potop de frunze galbene, peste corpul diafan al morței..

Căderea frunzelor peste corpul imaginar al morței, îi da tremurături nervoase. Avea senzațiunea că degete reci de ghiață, îi ating corpul, se topesc ca zăpada, prejingându-se picătură cu picătură, d`alungul coloanei vertebrale...

Se deștepta. La picioareie lui, întinsă pe flori sălbatice, domnița Maria, plângea..

Într`o zi, către începutul ernei, domnița cânta la piano, o simfonie de Weber, să`l adoarmă. Il văzu deschizând ochii mari. Privi statua, surâzând, cu acel râs caracteristic de mort. Buzele îi tremurară.

Capul îi căzu pe pept. Ochi rămaseră deschiși mari, cum nu-i deschise nici-odată..., de o strălucire uimitoare...

Domnița se speriă, se arunca la picioarele lui, îl zgudui de braț, plângând și strigându-l:

— Alexe.. Alexe...

El clipi din ochi, surâse iarăși și parcă murmură ce-va..

Prințesa Maria, în prada unei teribile agitații de nervi bătându-i inima să easă afară din coșul peptului, se lipi de el, dete un țipăt sfâșietor de durere și căzu la picioarele lui...

Ochii lui, rămaseră țintiți spre statua Mariei, buzele șoptiră pentru cea din urmă oară:

— Vino..., Vino, până când rouă nu se duce de pe trandafiri, până când obrajii îmi sânt umezi...

Florența, 1896 Aprilie. SFÂRȘIT