Babeta

CAPITOLUL I

Rușinea

„Din Ionică ’oi face un Domn!”

„Să te ajute Dumnezeu! Cu ce dragă de inimă n-aș fi făcut și eu din Tomița-al meu, căci este cu cap drăguțul, șcie carte și încă ce bine, cu tòte că n-a mers de cât numai două erni la dascălul Iancu...”

„Bine, bine,... șciu Reveico... Par-că ziceai că-ți trebue banii pentru cele trei zile din urmă ce ați muncit în câmp la noi.”

„Așa, nene Radule, întări lelea Reveica oftând. Nenea Radu să sculă, merse la masă, deschise puiul ei și scòse o hârtie de un fiorin și două băncuțe de câte zece creițari.”

„Trei nemțescți bani răi, atât vi să face” el apoi întingând banii acelei neveste cu fața pricăjită, cu portul sărăcuț, care stetea dinaintea lui și despre care am auzit că o chiamă Reveica.

„Trei nemțesci, nene Radule”, repeta femeia cu un suspin amar când primi banii, pe care, luându-i, îi legă într-un colț al cârpei sale de pe cap, apoi mai zise: „rămâneți cu bine”, și plecă, clătinând mereu din cap.

Nenea Radu remase acum numai cu nevastă-sa, cu lelea Maria, fata șchiopului.

Am auzit că omul nostru s-a făgăduit a face Domn din Ionică al său, cu tòte astea să nu credem cumva, că va fi fost vr-un sătean putred de bogat, cum să află câte unul ici colea și printre Românașii noștrii. Era cu dare de mână, — nici vorbă cât despre asta, dar uitându-te la el credeai că nu pré are cele de lipsă. Acum bună òră nu încălțase nici cisme, nici opinci măcar, ci era desculț tot asemenea ca și nevastă-sa. Fiind vacul frumos ca și acum și când n-avea să meargă la oraș, umblau tot de-auna pe tălpile ce le primiseră de la mamele lor, căci le dovedise mai trainice de cât tălpile cismelor, ale papucilor său ale opincilor. Așa să deprinseseră ei să umble desculți din moși strămoși și nici prin cap nu le trecuse vr-o dată a să lăsa de acest obiceiu din bătrâni, măcar că „nea” Radu-și agonisise vr-o două pământuri de arat, tot atâtea, ba pare-mi-să chiar mai multe locuri de fânații și că avea șeapte cai în grajd, cinci pe drum cu marfă d-ale negustorilor și trei séu patru care.

„Auzit-ai Ionică, tată-tău vrea să facă Domn din tine, zise lelea Maria cătră un băiețaș ca de vr-o șeapte ani care să tăvălea pe prispă.

„Vreai să te faci? mai adaose ea.

Băiatul îmbrăcat numai în o iiă lungă și încins cu un găitan roșu peste mijloc, clinti din ochii săi cei mititei și uitându-se la mă-sa nu zise de cât:

„Păi!” apoi remase cu ochii ațintiți asupra părinților săi, care eșiseră în curte.

„Vezi cât e de cu minte”, strigă nea Radu.

„Nu-mi mai trece, că și Reveica”... reîncepu lelea Maria.

„Ce nu-ți trece?” repetâ nea Radu, căci lelea Maria să întrerupsese din vorbă și pornise să gonăscă un vițel, care să apucase să ròză prin crepăturile șurei, pe unde eșia câte un firicel din orzul cel mult, ce era acolo.

„Nu-mi mai trece că Reveica ar fi voit să facă și ea Domn din Tomița-al ei,” își săvârși ea apoi vorba, întorcându-să la bărbat și la copil.

„Nu-i mumă și ea?” făcu nea Radu, „ba mai mumă de cât tine,” adause el în sine.

„Ce mai mumă,” zise lelea Maria strâmbând din nas.

„Ca tòte mumele,” urmă nea Radu.

„Ce, mă pui în rând cu o femeia ca Reveica, pe mine nevastă cinstită” țifni lelea Maria aprinsă.

„D-apoi,” îngână nea Radu, „adică vorba vine, ea nu l-a avut de-a gata...”

„Șt...” făcu lelea Maria clintind din ochi și arătând cu o privire fugitivă asupra lui Ionică, care nu-și luase ochii de pe ei, „eu nu l-am făcut cu o cătană, ca Reveica pe Tomița..”

„Șt...” repetă acum și nea Radu la rândul său punându-și tot o dată degetul pe gură.

Dar Ionică auzise și înțelesese.

Lelea Maria nu era atât de rea de inimă său atât de neprecugetată la cap, după cum am trebui să conchidem din vorbele ei de până acum.

La semnul ce-i făcu bărbatu-său, își luă seama că i pornise gura pe dinainte și tăcu.

Era însă pré târziu, căci acela de care să feria, n-avea trebuință dă explicări, i era de ajuns cu ceia ce auzise.

Ionică să sculase și pe nesimțite o luase spre poieniță, unde văzuse pe Tomița cu un cârd de băeți.

Ulmenii, căci aici să petrec aceste evenimente, nu să putea numi sat, nici cătun măcar, de oare-ce sta numai din vr-o șeapte, opt case și n-avea nici biserică, nici cârcimă măcar.

Locuitorii din Ulmeni să închinau la icoanele bisericii din satul vecin și tot în acel sat anume Bărsesci închinau paharele de-și potolea setea de rachiâ. Acest sat învecinat nu era departe, cale ca de vr-un pătrar de oră.

mai era în apropiere și orașul Ștefănesci, ca vr-o oră departe de Ulmeni.

De și nu trăiau de cât vr-o opt nouă gazde în acostă localitate, Ulmenii nu să puteau zice că ar fi fost un loc pustiu, mai ales pe timp de vară, unde orășenii veniau cu cârdul ca să-și petreacă prin împrejurimea cea desfătată.

Casele lui nea Radu erau cam pe la capul satului, la marginea pădurei, pe o poeniță din cele mai minunate, câte poți vedea pe acest frumos pământ.

Spre dreapta caselor era un pisc crescut tot cu brazi drepți ca o făcliă și înalți ca o biserică; spre stânga o grădină boerescă, cu flori frumoase, care să vedeau prin zăbrelele de fier ce împrejmuia acea grădină.

În fața caselor era poeniță ér în fundul ei păduri de brad, așezate una după alta tot mai pe deal, tot mai sus, de pare că dealul cel mai din fund, cel mai depărtat, era așa de înalt în cât nu mai avea de cât o palmă, mult două până ’n cer, când era senin, ér când era ploaie și cerul plin de nori sburătoii atunci acei munți erau acoperiți mai până jos la casele lui nea Radu. Așa dară nici astea nu erau tocmai departe de cer.

Érbă de pe poeniță nu să făcea mare ci rămânea numai ca un deget de lungă, căci o păsceau vițeii, care o scurtau mereu, și astfel era ca și când pământul ar fi fost acoperit cu un covor scump de catifea mole și verde ca smaraldul.

Sus cerul albastru, jos covorul cel verde deschis, împrejur munții cu bratzii cei mândrii, étă teatrul, pe care băeții din Ulmeni săvârșiau vitejiile lor copilăresci. Să jucau, să întreceau în fugă, să luptau, aruncau pietre cu praștia, să trânteau în luptă dreaptă sau cu piedecă. Aici era lumea lor unde imitau mult puțin pe oamenii cei mari.

Vătaful copiilor era Tomița al Reveichii, căci el scia să-i mustruească mai bine de cât ori care, el arunca mai bine și mai departe cu praștia, fugia mai iute și era mai tare de cât toți cei lalți. El scia cele mai multe cântece, cele mai minunate povești și câte nesdrăvănii toate.

Toți băeții-l iubiau, numai unul era, care nu-l putea suferi, Ionică al Radului.

Acesta era cu vr-un an mai mic de cât Tomița și cu mult mai slab, mai șubred, mai nepriceput întru toate, dar să credea mai mult de cât dânsul și-l pizmuia pentru trecerea ce avea dinaintea celor lalți băieți.

Era o pizmă mare, care cuprinsese toată firea lui Ionică și l-ar fi omorît, dăcă nu s-ar fi mângâiat zicându-și, că Tomița-i sărac, venindu-i aminte, că mumă-sa nu-i aducea nici o dată pâine albă din Stefănesci, cum i aducea lui în fie care vinere, când părinții săi să întorcea de la oraș, dar nu numai pâine albă, ci chiar covrigei fragezi de să topiau în gură și colaci albi ca zăpada și moi ca fulgii și buni... mai buni, de cât ceapa. Dar cu toate astea, când nu era vorba de mâncare, ci de joc și de alergare, ceia ce să întâmpla mai des, vedea că Tomița îl lua pe dinainte și atunci să mîhnia. Numai nădejdea, că mâncarea cea bună îl va face să crăscă mai mare de cât Tomița și să-l întreacă întru toate, numai aceasta nădejde îl mai ținea de nu i crepa ferea în el.

Aceste gânduri și simțiri nu erau așa de lămurit așezate în capul lui Ionică, cum le-am espus noi aici dar în fine de și mai nelămurite, ele existau, erau realitate, și-i înfluințau tot pasul, toată pornirea. —

Când auzise din gura mame-săi vorba, că Reveica făcuse pe Tomița cu o cătană, eșise tiptil, ca să nu-l simță părinții săi și să nu-l oprăscă cumva de la săvârșirea pasului, de care pre bine scia, că este o răutate.

Dintru întâi mergea încet și pândind cu coada ochiului dăcă-l vede mumă-sa ori tată-său. observând însă că aceștia nu-l luară în sămă, o porni fuga în acea parte a poeniței, unde vedea pe băeții adunați la o laltă.

Atât nea Radu cât și lelea Maria văzuseră prea bine plecarea lui, crezuseră însă că merge ca să să întâlnească ca tot de-a-una cu băeții.

Da, asta o voia și Ionică, să să întâlnească cu băeții, dar nu ca tot de-a-una, căci astăzi avea o scire, care trebuia să doboare pe Tomița, să-l facă de batjocură, de rîsul băeților.

Pe pajiștea poenii era valvrâtej.

Un cârd de băeți din satul Bărsesci venise ca să caute prin pădurea de la Ulmeni bureți de cei lăptoși, de care nu să făceau nicăiri așa de buni la gust ca sub brădetul de la Ulmeni.

Întorcându-să băeți Bărsesceani spre casă, daseră prin poeniță,ér acolo fură întâmpinați de câta Tomiței. —

„Ho măi,” strigase prietinul nostru la vederea băeților streini, „dăcă vă trebue bureți, căutați pe la voi!”

„De când te ai făcut jitar?” întrebă unul dintre băieții de la Bărsesci.

Jitari să numiau păzitorii pădurei. Sătenii de prin munți nu urăsc însă pe nimeni mai tare de cât pe acești oameni care nu-i lasă să să folosească după placul lor de lemne, și de alte bunătăți ale pădurei.

Întrebarea strigată de Bărsesceni cătră Tomița, era ca și cea mai mare ocară cu care să putea acoperi vr-un om prin acele părți ale lumii.

„Eu jitar!” răcni Tomița, „stați numai că vă arăt eu vouă să-mi ziceți jitar, ho pe ei!”

La această provocare a lui Tomița, Ulmenenii cu dânsul în frunte, să aruncară pe Bărsesceni și să încăierară.

Lupta nu țânu mult, căci strategia și curagiul lui Tomița fiind mai presus de a adversarilor săi aceștia peste puțin fură fugăriți.

Tocmai în clipeala în care Bărseseenii o luară la sănătoasa sosi Ionică pe câmpul de bătaiă.

„Ai văzut Ionică cum fug de noi Bărsesceni!,” i strigă Tomița mândru de isbânda sa.

„Văzut, făcu tainicul dușman, apoi fără nici o transițiune, după firea copiilor începu să strige:

„Tomițo, mă-ta te-a făcut cu o cătană!”

„L-a făcut cu o cătană, n-are tată, mă-sa e o blăstămată!” repetară de o dată toți copii arătând cu degetele spre Tomița, și toți câți îl urmaseră până acum ca pe un mai mare al lor, să retraseră ca și rușinați de la dânsul, dându-se în partea lui Ionică.

Acesta să sîmția fericit de efectul vorbelor sale și repeta: „da, da, l-a făcut cu o cătană, am auzit-o din gura mamei mele.”

Însă fericirea sa n-avu să dureze mult timp.

La cuvintele cele hulitoare ale lui Ionică, repetate apoi de toți băeții, Tomița remase dintru întâiu ca și uimit. Dar înlemnirea sa nu țânu mult timp, peste puțin își veni în fire.

„Minți mișelule,” răcni el de o dată și sări la Ionică.

Ceata de băeți să spulberă ca pleava în vânt dinaintea furiei lui.

„Minți ca un câine,” mai repetâ Tomița încă o dată, apoi apucând pe Ionică de pept îl sgudui de i să clănținau dinții.

„Lasă-mă, săriți, ajutor!” sbierâ fiul lui nea Radu luat de groaza morții.

Cum să trudea ca să scape din încleștarea de fer a lui Tomița, i să rupse cheutoarea de la cămașe, de care-l înhățase protivnicul său și rupându-să, scăpă din mânile lui Tomița, dar numai pentru a să lungi cu fața în sus pe erba poenii.

Tomița să aplecâ spre el ca să-i tragă vr-o două. În urma acestei mișcări i picâ cuțitașul ce-l purta într-o teacă la brâu.

Această întâmplare fu scăparea lui Ionică, căci Tomița, ca să nu-și peaarză cumva cuțitul, să repezi spre el și-l smulse de jos împreună cu un pumn de érbă și de paie uscate, aruncând tot ce luase de jos în sânul său care să sbătea de focul mâniei. Apoi să întoarse éră spre Ionică.

Viteazul nostru însă să folosise de regazul ce-i dase mișcarea lui Tomița, să sculace de jos, făcuse vr-o doui pași, apoi căzuse în mijlocul băieților.

Acolo-l năpădise sângele pe gură și prin nas.

„L-a ucis! L-a ornorît!” țipară copii împrăștiindu-se care în cotro.

Tomița însă înfiorat de resultatul luptei sale fugi în păduie.

CAPITOLUL II

Fugit

Soarele asfințise, când Tomița, luând o hotărîre mare, să întorsese la coliba sârmanei șale mame,

„Ce mi-ai făcut, ce mi-ai făcut?” strigă lelea Reveica cu ochii lăcrimați la vederea lui.

„El a fost de vină, el a început, de ce nu și-a țânut gura!” respunse Tomița posomorît.

„Nea Radu și lelea Maria strigă ’n gura mare, că deacă-or pune mâna pe tine, te-or schilodi cum le-ai schilodit și tu pe Ionică al lor.”

„Că zeu n-or mai pune ei mâna pe mine!”

„Of, of, seracii de noi!”

„Că eu ’mi iau lumea ’n cap.”

„Vai de păcatele noastre!”

„Dar să nu crezi că fug de frica lui nea Radu, ci... ”

„Nu fugi de frica lui nea Radu, ci repetâ lelea Reveica tremurând ca vearga și făcându-se albă ca crinul.

„Ci, ci...” îngână băiatul și nu putea să spună, căci lacrimele cele amare îi înecau glasul.

Apoi învelindu-și fața cu amândouă mânile strigă cu vocea întreruptă de suspine.

„Fug mamă de rușine... am să mă ascund, să nu mă mai vadă nimeni, mă duc la streini, care nu mă șcie.”

„De ce, păcatele mele, de-ce fugi?”

„De rușine, mamă! că m-ai făcut cu o cătană, mamă!”

Și cu astea o tuli alergând ca un cerb gonit.

Reveica voia să-l chieme înapoi, dar nu era în stare să scoată o vorbă măcar. Pare că o strîngea cineva de gât așa de tare în cât nu putea nici să țipe.

Îl urmări cu ochii cât îl mai putea vedea, până la un loc, unde o cotitură a drumului îl făcu nevăzut.

D-abia în acel moment își regăsi glasul.

Tomițo! strigă ea cu viers pătrunzător,

Tomița însă, nu o mai auzia, ori că nu voia s-o auză.

„Tomițo! repeta biata femeia încă o dată apoi căzu la pământ.

Luna să înălțase pe bolta cerului.

Reveica tot lungită stetea pe prispa colibei sale unde am văzut-o cărând, când durerea cea marș, care-i sfășiase inima la fuga fiu-său, ’i tăiase toate puterile.

Lelea Maria lui Radu, mama lui Ionică era aplecată d-asupra ei, o scutura de braț și-i striga:

„U, surată Reveico, scoală.”

Reveica deschise ochii.

Cum dete cu ei de Maria începu să sbiere ca luată din iele.

„Mi l-ați mâncat!” țipâ ea.

Lelea Maria să obli și privind pe surată-sa cu fața speriată își făcu cruce.

„A nebunit sărmana,” zise ea apoi.

„Ba n-am nebunit,” respunse Reveica și gemând să sculă de jos.

„Deacă n-ai nebunit, ce ți este pentru Dumnezeu” strigă Maria.

„A fugit Tomița, și-a luat lumea ’n cap, m-a părăsit,” respunse Reveica și șiroaie de lacrime i spălară fața cea pricăjită.

„Doar’ nu va fi fugit de groaza noastră, vai de mine” făcu Maria.

„Aș, de groaza voastră!” zise Reveica cu un aer de suprem dispreț.

„Deacă-i așa, să scii de bine că să va întoarce cât de curând. Va fi mers în pădure.

„Ba nu s-a mai întoarce cât e lumea și pământul. Mi l-ați mâncat, mânca-v-ar și pe voi”

„Ci mângâie te surat-o? lui Ionică ăl nostru nu-i este nimic,”

„Dar ce-mi e mie de Ionică al vostru ca să mă mângăia cu gândul că nu-i este nimic?”

„Apoi dăcă mi-l-ar fi omorît Tomița-l tău, ți-ar fi părut mai bine.”

„Batăr aș fi sciut, că n-a fugit de urîtul meu.”

„De urîtul tău, dar ce-mi vorbesci surată, pare-că tot ai căpiat!”

„Of, afurisită să fi fost și clipeala în care mi-a venit gândul să mă mut aici la Ulmeni, între nișce oameni hulitori precum sunteți voi... ba vai, chiar de s-ar mai întoarce Tomița, nu va mai fi băiatul duios, mi l-ați otrăvit cu vorbele voastre. Auzi colea, să-i spune-ți în față, că l-aș fi făcut cu o cătană!”

„Reveică dragă, să nu care cumva să crezi că am vorbit cu vr-o răutate de tine... dar éar afurisita de gură, când nici cu gândul nu te gândesci ți-o ia pe dinainte, cu tot felul de bazaconii... așa zeu... mă luă și pe mine pe dinainte... uitasem că Ionică e de față și că mă aude. Băiatul, săracul de el, cu capul său cel nepriceput a zorit pe dată să alerge după Tomița și să-i strige ’n gura mare...”

„Că l-am făcut cu o cătană, așa este femeia așa a strigat spurcăciunea de fiu-tău după odorul meu?”

„Ce mă mai întrebi, căci o scii doară.

„Îmi cam dedeam eu cu părerea, dar apriat nu am sciut cum s-a petrecut. Bine surată Mario, îți mulțămesc de toate bunătățile tale. Dar așa să dea Dumnezeu ca bucuria ce mi-ai făcut cu unicul meu fiu, aceiaș bucurie să aibi și tu cu Ionică al tău!”

„Taci Reveico, că numai păcate-ți faci. Ia-ți înapoi blăstemul tău... ori ce mi-ai cere, fiă lucrul cel mai prețuit de pe fața pământului, averea mea toată ți-o dau, numai să-ți ăntorci cuvântul”.

„Așa! și crezi că eu am mai puțină inimă, că eu-mi iubesc mai puțin copilul de cât tine, de și l-am făcut cu o cătană...”

„D-apoi nu-i drept oare?” țifni lelea Maria care nu era din cele răbdătoare.

„Drept, drept! și... deacă-i drept, ce ați avut cu sărmanul băiat?”

„Dar nu ți-am spus că n-am avut nimic cu el, și că-mi pare rău de vorba ce mi-a scăpat din gură, dar acum éar spune-mi și tu, n-a luat Tomițăal tău o cruciuliță?... ”

„Ce fel de cruciuliță?”

„De aur...”

„Cum să fi luat el o asemenea cruciuliță și de unde? Nu șciu nimic de asta.”

„Ci-că o purta Ionică al meu atărnată de gât er acum n-o mai are.”

„Trăba lui...”

„Așa, bine... Remâi sănătâsă Reveico.”

„Deacă este un Dumnezeu în cer și dreptate la el trebue să vă resplătescâ răul ce mi-ați făcut!”

Maria nu-i mai respunse nimic ci să întoarse a casă. —

„Găsitu-o-ai?” o intrebâ nea Radu.

„Nu, — am căutat pe pajiște, am întrebat pe toți.

„Și pe Tomița..?”

„Tomița a fugit!”

„Unde?”

„Dar mai șciu și eu, — mă sa zice că a luat lumea ’n cap.”

„Ce ne-om face noi fără cruciulița lui Ionică?”

„N-am avut nici o dată lipsă de ea...?”

„D-apoi Ionică..- era unicul semn...”

„Cine șcie pentru ce va fi bună și perderea asta, Dumnezeu va fi vrut să fie așa.”

„Poate că i așa cum zici tu nevastă. — ”

Tomița fugind de la coliba mă-sei, o luase peste o livade înverzită care să întindea ca vr-un cart de oră de la Ulmeni și bătea în hotarul Bărsescilor. Nu să opri băiatul nici măcar ca să răsufle până ce n-ajunse la capătul livezei, până dară nu eșise din hotarul locului său de nascere.

Ajuns pe vătra comunei Bărsesci căzu pe o peatră mare ce stetea lîngă drum, își sprijini cotele pe genunchi, își puse capul între pâlmi și resuflând cu sgomot de sarcina oboselei, începu a să gândi.

Era hotărît a nu să mai întoarce a casă cu nici un preț. mai bine mort, de cât o viață plină de hulă și de rușine, care nu să putea șterge nici o dată. Trebuia să să ascunză printre oameni, care nu scia de rușinea lui. Dar unde să să ducă. Dăcă s-ar fi oprit în Bărsesci ar fi fost ca și când ar fi rămas a casă... căci pré era aproape, oamenii d-acolo să întâlniau cu cei din Ulmeni, îl cunoscea... tot asemenea ar fi fost și dăcă ar fi mers la oraș, la Stefănesci.

„Trebue să mă duc departe, departe, ca să mi să pearză până și urma, să nu mai dau de nici o față cunoscută. Voi trece granița și m-oi duce dincolo în țeară românească, în acea binecuvântată țeară, unde omul trăiesce mai în ticnă ca aici și unde-mi voi găsi și eu vr-o bucățică de pâine.”

Cam așa îșizicea bietul copil.

Apoi urmând mai departe cu gândurile sale să întrebă:

„Dar cum să trec granița, cu ce să merg, ce să mănânc, la cine să mă duc?”

Étă nișce întrebări, care ar fi putut încurca pe un om cu mintea coaptă de cum pe un sărman băiat ca și Tomița.

„Voi cerși... căci cine cere, nu pere,” își zise el. „Dar e rușine,” adause el, „mă voi duce mai bine prin pădure peste plaiu, mă voi hrăni cu bureți, cu rădăcini și burueni, cum voi putea și eu, ér deacă voi peri de foame, mort voi fi. mai bine așa de cât încărcat cu rușine.”

Tomița de și nu număra mai mult de cât ca vr-o opt ani, cunoscea toate potecile și cărările care prin munții dimprejur duceau în România. Le cunoscea, căci varaérna mergea când după găteje, când la fragi, zmeură și bureți de străbătea pădurile în toate părțile lor.

De pe peatra pe care să așezase Tomița putea vedea dinaintea sa dasupra satului Bărsesci șirul de munți peste care trebuia să treacă ca să ajungă în România.

Luna plină lumina aproape ca și soarele.

In dreapta i să arată vârful cel ascuțit al „postăvarului”, de unde să vedea până ’n vama românească la Predeal, ér în stânga coama muntelui numit „peatra mare,” care părea a fi chipul unui om lungit în un cosciug deschis.

De multe ori să uitase băiatul nostru la această formațiune bizară a muntelui, dar nici o dată nu i să nălucise în formele unui chip atât de jalnic și amar.

Așa de tare-l impresiona această vedere în cât nu o putu suferi și-și întoarse îndată ochii de la ea, aruncând o privire asupra livezei peste care fugise și care să perdea în zarea cea pălită a lunei. Văzuse ca și nișce năluci șirul de munți, care încheiau orizonul locului său de nascere.

Să scutură ca de un chin greu și nu mai voi să vază nici această panoramă, care la lumina astrului nopturn și sub impresiunea disperărei sale i să arătă posomorît, lugubru chiar, până când sub razele soarelui și în veselia jocurilor copilăresci, nu mai departe de cât auzi dimineață chiar, i să păruse ca și raiul pe pământ.

Obosit să sculă de pe peatră și o porni înainte spre Bărsesci, unde voia să treacă pe dinaintea cârciumei, apoi s-o cotească la dreapta pe o potecă îngustă spre munții prin care duceau plaiul peste hotarul țearei. —

Cărcima Bărsescilor era tocmai în capul satului.

Nici n-ar fi putut lipsi d-acolo, căci Bărsescii erau lîngă drumul împărătesc, care drept prin mijlocul satului ducea dincolo în „Țeară.”

Acest drum de vecuri întregi și pănă în timpul în care să petrece narațiunea noastră, era, am putea zice unica cale pe timp de érnă, care mijlocea legătura Europei occidentale cu mănoasele țânuturi ale țărilor dunărene.

Era dară un drum foarte umblat, și cârcima de lîngă acest drum din Bărsesci era una din cele mai cercetate formând prima stațiune de la Stefănesci spre România, ér cărăușul cel adevărat, crescut din neam în neam la această cam murdară dar poetică meserie, ar fi murit mai bine, de cât să nu să fi oprit la locurile sciute și consacrate de un venerabil obiceiu ca locuri de stațiune.

Mai în toată vremea, ziua, seara, ba chiar și noaptea găsiai câte un car două, încărcate pănă sus cu marfă, trase dinaintea cârcimei, date din drum pe cât să putea.

Să formase ca și o schelă dinaintea acelui han.

Tomița peste puțin ajunse la cârcimă, de unde voia să apuce apoi în dreapta spre munte.

Dar o întâmplare tot de-a-una interesantă pentru trecător și foarte atrăgătoare pentru copil, îl făcu să să oprească și să privească.

Un car încărcat din greu cu marfă stătea răsturnat în șanțul șoselei, ér împrejurul carului să formase un cerc de oameni din care parte făcea gură, parte să încerca a da vr-un ajutor, parte însă privia numai, fără a zice său a face ceva.

Un om spătos, cu chica lungă, cu un brâu lat, împodobit cu flori formate din țintișoare, și purtând în el o teacă cu vr-o patru cuțite; cu mânile groase, crăpate de frig și murdare de necurățeniile drumului, înjura cât îl lua gura și făcea o gălăgie în cât ori cine putea scil îndată că este stăpânul carului răsturnat.

„Luate-ar hăla și hăla,” striga el, „dar orb ai fost, chior ai fost de ai mânat carul în șanț și l-ai resturnat pe drum oblu, în cât nici palma mea nu-i mai oablă. Că bine ți-ar fi fost să-ți fi frânt gâtul, măi prostule și nătărăule. Te dau dracului chează rea ce ești numai să dau de vr-un băiat, care să te înlocuiască.

„Ia-mă pe mine în locul lui, bade,” strigă Tomița, ca și inspirat de o ideia bună.

„Dar te pricepi tu măi Statupalmă să umblii cu caii și scii tu ce va să zică un car de cărăuș.

„Șciu nene.”

„Dă-te în lături, să răsti acum badea Nicolae cărăușul, cătră băeatul care resturnase carul și care să opintea cu alții de a-l ridica.

Băeatul tresări și să pituli de o parte lîngă unul dintre privitorii cei mai groși.

Încă o opintire, și încă una și mai una și étă étă că chervanul stă érăș pe roatele sale, mândru și umflat, consciu de însemnătatea sa centenară.

Badea Nicolae își șterse cu dosul mânei sudorile de pe fruntea cea sbârcită, adăugând la brazdele sbârciturei încă și unele de praf și zmoală și după ce-și înavuțise astfel figura zise cătră Tomița:

„Hei pizmiric, dăcă te pricepi la d-al de-ale carului, ean pune-mi la loc șerigla cea de colo, să vedem ce ispravă-mi vei face,

Tomița ajutase de multe ori slugilor lui nea Radu din Ulmeni așa în cât, fiind băiat deștept învățase toate apucăturile și scia și acum ce și cum să facă. În scurt timp aședase șerigla la loc spre mulțămirea lui badea Nicolae.

„Cum te chiamă,” îl întrebă cărăușul cu un zîmbet de mulțămire pe buzele sale adumbrite de nișce mustăți stufoase și sburlite.

„Toma,” respunse băiatul nostru.

„Al cui ești?”

„Al Reveichii lui Ciurea din Ulmeni”.

„Da, este al Reveichii”, afirmă unul dintre Bărsescenii privitori.

„Ai tată?”

Această întrebare îl săgetâ la inimă pe bietul Toma și speriat aruncă o privire sfiicioasă împrejur, ca și când ar fi voit să vează că oare nu să va apuca cineva să spuiă cărăușului, că era feciorul nelegiuit al unei cătane.

Dar pe semne cei de față ori că nu sciau nimic despre pata nascerei sale, ori că în acel moment să ocupau de vr-o altă cestiune mai interesantă, destul, că nimeni nu zise nimic.

Tomița ca și zorit de o putere nespusă respunse la întrebarea lui badea Nicolae, că n-are tată.

„Bine, mă voi înțelege dar cu mă-ta îndată ce mă voi fi întors de la Bucuresci”.

„Până atunci însă...” îngâna Toma întristat, văzând că nădejdea sa de a pleca în țeară cu acest mândru car de negustorie să risipise tot atât de iute precum venise, ba chiar mai iute încă.

„Până atunci... hop în car și hai să plecăm cu Dumnezeu, — ér tu”, să adresă nea Nicolae cătră celalt băiat, „ticălosule să fi bun bucuros că te las cu atâta. Auzi colea, să-mi restoarne el gogiugugiamite carul meu pe un drum oblu „ca și în palmă.”

Tomița să urcâ în car, badea Nicolae mereu boncănind după el și peste puțin plecară înainte, căci cărăușul voia să sosească cel dintâiu la vama Nemțului, când vor deschide porțile a doua dimineața.

Astfel eroul nostru găsise un minunat adăpost, tocmai pe când credea că va fi silit să rătăcească prin păduri, să doarmă pe vr-un vârf de munte și să-și astâmpere foamea cu bureți și cu rădăcini.

Am voi să-l însoțim și noi pe calea cea romantică ce avu să percurgă ca să ajungă la Bucuresci, căci frumsețea acelui drum ar merita ca s-o facem, dar mulțimea întâmplărilor în ale căror curent trebue să punem pe cetitori, ne silesc, ca să părăsim de o cam dată pe Tomița în voia întâmplări.

Îl vom regăsi, căci de acum înainte avem să nu-l mai părăsim din ochii noștrii cei atenți, acum însă suntem siliți să alergăm în altă parte a lumei, într-un loc unde iubitul cetitor și drăgălașa cetitoare nici cu gândul n-ar fi gândit, că vor fi transportați dintr-un singur salt de la Bărsesci.

La Viena în capitala Austriei trebue să mergem acum, rugând pe toți, care voiesc să ne urmeze și d-aici înainte, să facă bine a veni cu noi.

CAPITOLUL III

Primul debut

Pe acel timp — sunt ca vr-o două zeci și mai bine de ani de atunci — Viena era cu totul deosebită de Viena cea de astăzi.

Orașul era încă împresurat de bastiuni ca d-un cerc ér dinaintea bastiunelor să întindea un câmp larg jur împrejurul orașului.

Acest câmp să numia „glacis.”

Dincolo de „glacis” începeau suburbiile.

Eșind din oraș prin poarta numită a Scoțianilor, aveai spre dreapta pe bastiune așa numita grădină a paradisului ér în față „glacisul” care pe atunci era un câmp larg, deșert și pustiu, unde însă astăzi să zice, că s-ar fi concentrat cele mai mărețe și importante clădiri ale capitalei austriace. Traversând acel „glacis” dedeai în suburbiul — mahalaua ar zice Bucurescenii, — numit „a lui Iosif.”

Acest suburbiu era p-atunci și este paremi-se și astăzi un fel de cartier latin. Era și este locuit de studenți, dar mai cu seamă de ascultătorii facultății de medicină, care șed p-acolo pentru a fi în apropierea spitalului cel mare, unde-și au sălile lor de anatomie și clinica, adecă unde traduce în praxă, ceia ce învață în teorie.

În apropierea spitalului celui mare era o casă, aproape și mai mare de cât spitalul, numită la „spaniolul cel negru.” Această clădire era o adevărată casarmă, căci sute și sute de persoane, pentru ca să nu zicem de familii locuiau prin cele multe odăi și odăițe, care formau nișce locuințe mai mari și mai mici, dar toate aproape de o potrivă de miserabile séu cel puțin repulsătoare.

Nișce scări întunecoase, șeapte, opt séu chiar mai multe, conduceau în nișce coridoare posomorîte, așternute cu lespezi de peatră, care eranu tot de-a-una jilave de evaporați unea oamenilor, ce circulau p-acolo.

Cu cât te urcai mai sus cu atât scara devenia mai îngustă, mai sucită, mai greu de umblat, coridoarele însă erau tot mai murdare și aerul prin ele tot mai infectat.

Tocmai sus de tot în podul caselor erau nișce locuințe — mansarde le zic Francezii — folosite de stratul cel mai sărac dintre locuitorii cei veseli ai veselei Viena, orașul împărătesc, cum îl numesc Austriacii.

Cu voia cetitorilor avem să dăm o visită în una din aceste mansarde.

După ce ne-am urcat patru etagiuri, sosim aproape fără resuflare dinaintea unei uși înguste și scunde, care odinioară fusese albă, care acum însă era mai mult de cât cenușie. Pe o tăbliță de tinichea albă prinsă cu patru cuie ruginite în mijlocul ușei stătea cu litere de jumătate șterse legenda: Wenzislaw Cibolca, agent.

Aici avem să intrăm.

Cum deschidem ușa dăm într-o odaia ca de vr-o opt metrii pătrați de mare, cu două firide, formate de înclinațiunea coperișelor, ér în aceste firide găsim nișce ferestrii cu gâmurile destul de murdare.

O masă lungă de brad, văpsită cu alb, dar ștărsă de văpseală la cele mai multe locuri, plină de pete de cerneală, ba ici colea chiar cu cioplituri, cum le fac uneori băeții pe băncile publice, stetea în mijlocul mansardei. În fața mesei era un divan cu învălitoarea ruptă în mai multe locuri de se vedea umplutura de păr de cal, lîngă divan de amândouă lăturile vr-o două scaune de lemn cu jelț de paie destrămate, într-un colț un dulap cu ușa eșită din țîțîni, étă întregul mobiliar destul de miser al acestei odăi.

În momentul când intrăm, mansarda este ocupată de trei ființe femeiesi.

Una, mai în vârstă de cât cele lalte stetea lungită pe divan, alta îmbrăcată ca de ducă ședea pe un scaun, ér a treia, cea mai tânără pisa ceva și avea o față cât să poate de acră și silnică.

„L-ați înmormântat,” întrebă bătrâna, care era mama celor lalte doue femei,

„Da,” făcu cea de pe scaun, fata mai mare anume Maria.

„Nu va fi fost lume multă la mormânt”, continuă Doamna Cibolca.

„Lume multă!” repetă Maria cu un zîmbet sarcastic, „la mormântul unui căpitan în retragere, scăpătat, unde te duci cu gândul mamă?”

„Voi ați voit-o așa, dăcă mă lăsați pe mine să fac, cum am voit, altmintré l-am fi îngropat pe tata, dar poate nici n-ar fi murit, zise fata cea mai mică contenind pisatul pentru un moment.

Nimen nu-i respunse nimic.

Să făcu o pausă.

Babeta, asta era numele fetei celei mai mici, după ce pisase câtva timp cu înverșunare să opri de odată și uitându-să crunt la mă-sa zise cu gura încleștată:

„Dar noi amândouă ce ne om face?”

Doamna Cibolca oftă.

„Pe Maria ai măritat-o,” urmă Babeta vărsând din ochii ei cei vărsând un foc de ură consumătoare asupra mamei sale, „pe mine însă...”

„Taci, taci,” o întrerupse bătrâna, „astăzi cel puțin în ziua care ați înmormântat pe nefericitul vostru tată, nu-mi mai aduce aminte, că purtarea ta i-a scurtat firul vieței.”

„Purtarea mea!” exclamă Babeta cu un surîs diavolesc pe buzele ei cele supțirele și pălite, „ori traficul Dv. cu nevinovăția mea. Dar ați fost răi speculanți... foarte răi...”

„Babetă,” strigă bătrâna cu voce tânguitoare sculându-să cu chin de pe divan. Dar nu să putu susține pe picioarele ei cele șovăitoare, ci recăzu din nou pe mobila cea sdrențuită.

„Are dreptate Babeta,” adause Maria fără nici un pic de milă, „ați speculat cu nevinovăția ei”

„Toată lumea scia de desfrânările baronilor Rosten,” adause Babeta. „Atât seniorul de majorat Wal-’ter cât și cavalerul Maltez Hugo, erau reputați craidoni. Dv. cu toate astea m-ați dat în acea casă.

„Nimen nu ni-a spus asemenea lucru despre baronul de Rosten, ” zise bătrâna. „Baronesa, mama lor, avea trebuință de o camerieră. Noi ne aflam în mare lipsă. Ție Mario îți picase norocul. Pentru ați face trusoul am dat pe Babeta din casă, căci baronesa Rosten îmi fusese amică...”

„Baronesa amică, ori baronul amic?” zise Babeta cu impertinență.

„Șt,” făcu Maria.

Doamna Cibolca nu respunse nimic, ci, împreunându-și mânile și ridicându-și ochii cătră cer zise ’năbușită de un chin amar: „cu ce ți-am greșit o Doamne de m-ai bătut așa de cumplit.”

„Mai întreabă cu ce a păcătuit,” reluă Babeta. „Dar ai uitat oare că în casa baronesei Rosten am fost sedusă de fiul ei Hugo, și că în loc să sari cu trup și suflet, ca să-mi recâștig onoarea perdută...”

„Hugo era Maltez, călugăr, el nu putea deci să-ți dea unica reparațiune posibilă”

„El, da e drept, nu putea să mă ia de soție,” adause Babeta, „dar frate-său Walter...”

„Nebuniă!”

„Nebuniă, firesce deacă însăși părinții neîndreptățitei, deacă Dta și cu reposatul tată în loc de a face gură în lume, ați pus peptul de ați cocoloșit treaba. În loc să pretindeți, ca să mă așeze în iatacul cel mai elegant din castelul baronilor Rosten, să mă îngrijească ca pe una care dă un moștenitor acelei case, în loc să faceți astea, m-ați trimis în o țeară depărtată, într-un sat prost la oameni streini, care vorbiau o limbă ce nu înțelegeam și care m-au pus în o colibă de am dat viața unui prunc. Apoi m-ați adus a casă la voi ér pe prunc pe care în dureri l-am născut, am fost silită a-l lăsa la acei oameni streini. Sunt mamă, copilul îmi trăiesce, dar nu șciu unde. Însă bun e Dumnezeu și mă va ajuta să regăsesc copilul meu.” —

„Cum, căci nici nu-l cunosci!” observă Maria.

„I-am legat o cruciuliță de gât, ca să-l cunosc, să-l regăsesc. ”

„Adică ți-e dor să aibi un copil la tine, tu care nu scii de unde să-ți potolesci foamea,” adause Maria.

„Ha, ha” rîse Babeta, „nu sunt mamă așa de duioasă după cum crezi tu. Îl caut pe fiu-meu, ca să am o puternică armă în contra baronului Walter Rosten. ”

„Adică voiesci să-l storci cu ajutorul fiului tău.”

„Da, așa voiesc.”

„Zadarnică intențiune, nu te-a lăsa mânia.”

„Nici ea nu va trăi cât lumea!”

„Tăceți, ori voiți să mă omorîți aici în această clipeală cu vorbele voastre. Sunteți ca și nișce cățele, ba mai rele chiar.” gemu bătrâna.

„Mai rele zeu căci cățeaua când n-are ce mânca a casă merge în vecin și să satură cum poate, eu însă trebue să mor de foame.”

Această conversațiune, care ne-a făcut să întrevedem o prăpastiă fioroasă, care însă nu ne-a permis ca să distingem în amănuntul grozăveniile ascunse în adâncimea ei, așa în cât vom fi siliți a mai reveni, — fu întreruptă prin intrarea unui tânăr.

„Bine că sosesci,” exclama Doamna Cibolca cu oare care veselie la vederea celui sosit.

„Dar nici un bine nu-ți aduc mamă, ” respunse tânărul, care era de vr-o două-zeci și patru de ani. Toată înfățișarea lui arăta că din frageda-i copilărie a fost deprins cu lipsa și că în toate zilele a trebuit să să lupte în contra miseriei celei mai cumplite.

„Of, v-ați conjurat cu toții, ca să-mi amărîți vieață! Și tu Otone, care de altă dată îți țineai de datorie a mă mângâia, astăzi îmi vorbesci astfel, tocmai astăzi, când mângâierea mi-ar fi mai de lipsă ca ori când!”

„Până ce vei fi împresorată de asemenea ființe...” la aceste cuvinte tânărul arată cu un gest de nespus dispreț asupra surorilor sale.

Babeta nu-l lăsâ să-și termineze vorba.

„Frumos, atât ne-a mai lipsit, să ne critici și tu” zise ea restită.

„Mamă,” reluă Oto, care părea frământat de o iritațiune grozavă, „trebue să te mântuesci de aceste hiene, care sunt în stare să te mănânce de viiă. Opresce pe Maria de a mai veni la noi, ér pe Babeta trimite-o în lume ”

„Ha, ha, bravo!” făcură amândouă fetele cu batjocură.

„O Doamne!” exclamă bătrâna, „ce voi mai auzi. Puteam eu oare să opresc pe Maria de a nu lua parte la înmormântarea tatălui său! Ér d-acolo a venit aici. Cât despre Babeta, am notat-o deja la biroul de informațiuni pentru un post de guvernantă. — Cruță-mă Otone, deacă-ți este cu putință”.

„Nu pot să te cruț mamă, trebue să-ți spui de mârșăvia cea mai cumplită, ce s-a săvârșit de când stă lumea asta, și care s-a săvârșit de ele.”

„A aflat,” făcu Babeta cu o clintire de ochi spre Maria și urmă a pisa cu mare sgomot așa încât d-a-bia să mai putea înțelege ce să vorbia.

„Da, am aflat că...”

„Ai face mai bine să taci”, întrerupse Babeta pe frate-său,

„Să tac,” reluă Oto, „da, poate așă tăcea deacă așă scia că te căiescă și deacă nu mă-ar fi frică că chiar mormântul să va deschide și că mortul din el va striga împotriva noastră!”

„Ce este pentru Dumnezeu!” suspină bătrâna, „sfârșesce, spune, nu mă mai chinui.”

„Surorile mele au vândut cadavrul tatălui nostru.... ”

„Vândut!... cum așa... ce blasfemie! cui l-a vândut?” întrebă Doamna Cibulca cu vocea întreruptă de groază.

„L-au dat spitalului!”

„Spitalului, nu înțeleg!” zise bătrâna ca și aiurită. —

„Nu înțelegi, d-apoi nu scii,” făcu Oto, „că studenții de medicină vin la spital ca să studieze la cadavre, tăindu-le bucățele...”

„Ș-apoi!” făcu Maria cu un cinism grozav.

„Apoi, apoi,” sbierâ Oto revoltat și, pășind spre fereastră, deschise geamul dintr-o singură smucitură, — „én priviți colea, vedeți pe acel om cu vana ’n spinare, el duce bucățelele de carne pe care le-au rupt din sârmanul corp al tatălui nostru.”

„Ti-ha scârbosul de el!” țipă Babeta și, ridicând pisălogul din piușoară îl aruncă cu atâta putere în spinarea lui Oto, în cât acesta lovit chiar în osul spinărei, căzu jos ca și mort.

„L-ai ucis!” sbierâ Doamna Cibolca frângându-și mânile.

Maria s-aplecase speriată la Oto.

„Nu, n-a murit,” zise ea după un scurt examen.

În acest moment Oto deschise ochii.

„Ridicați-mă,” îngână el cu vocea stinsă, „și puneți-mă pe divan, căci nu-s în stare de a mă mișca!”

Femeile săriră la el și punându-și toate puterile ridicară pe bietul tânăr și-l așezară pe divan.

Bătrâna era ca și leșinată, fetele erau tîmpite de spaimă.

„Numai de n-ar muri,” borborosi Maria.

Babeta tăcea dar nu-și mai lua ochii de pe frate-său, urmărind cu încordare ori ce mișcare a lui.

Oto resuflă cu greu, părea a fi cu totul cutropit de dureri.

Ochii numai din când în când i se deschideau, dar de câte ori privirea i cădea asupra vr-uneia dintre surorile sale, fața i să consuma ca de o durere și de o scârbă nespusă.

„Mi-e sete,” zise el în fine după o tăcere îndelungată, întreruptă numai de gemetele doamnei Cibolca. —

„Să-ți aduc puțină apă?” întrebă Maria.

„Pune și zahar în ea. Am un praf răcoritor în busunar, îmi voi face o limonată.”

Pe când Maria i prepara paharul de apă cu zahar, Oto scoase din buzunarul giletcii sale un plic îngust și supțirel și-l desfăcu cu mânile tremurânde.

„Adă,” zise el apoi și luând paharul vărsâ praful din plic în apă, amestecâ cu lingurița, apoi cu o mișcare convulsivică ’l puse la gură și bău.

Paharul era golit, de jumătate.

Oto, când îl luâ de la gură, fu apucat de un cutremur grozav.

„Este amar praful tău,” întrebă Maria, „adă să gust.” —

„Amar ca fierea,” respunse Oto, „nu gusta — este otravă. ”

„Otravă!” țipară toate trei femeile.

„Da, m-am otrăvit ca să scap de dragostea voastră!”

Maria și Babeta la aceste cuvinte remaseră ca și înlemnite, Doamna Cibolca însă, aruncându-să ca nebună asupra fiului său, i smulse paharul de jumătate golit din mâna lui cea tremurândă, și până să fi prins de veste cineva ce vrea să facă, îl și pusese la gură și-l golise până la fund.

Apoi căzuse jos.

„Blăstemate, afurisite să fiți,” mai zise ea sub convulsiuni grozave, cu buzele învinețite și cu ochii stâlpiți.

Maria scoase o răcnitură de groază apoi fugi ca și aiurită, ca și gonită de furiile infernului.

Babeta era singură cu doui muribunzi.

Stete cu ochii înholbați, ér când să trezi din amețela în care căzuse, văzu că atât frate-său cât și mamă-sa expiraseră deja.

Să hotărî deci a să duce și ea cât mai de grabă din acel loc înfricoșat.

Dar cu mânile goale nu putea pleca.

Prin odaia nu să afla nici un obiect de valoare, trebuia deci să scormonăscă prin busunarele morților.

„La mama șciu că nu voi găsi nimic,” zise ea cu un zîmbet amar, „să vedem la 0to.”

Nu găsi nici la frate-său de cât numai două plicuri asemenea acelui din care scosese praful otrăvitor, care deci de bună sâmă cuprindeau și ele aceiaș otravă.

„Ce să fac cu aceste plicuri?” să întrebă dânsa și era gata să le arunce, dar luându-și sănia, le puse în busunar zicând „cine șcie dăcă nu-mi vor prinde bine vr-o dată.”

„Servitorul de la anatomie,” continuâ ea apoi, „îmi va da cel puțin câte cinci fiorini de fie-care cadavru.”

Să prepară să plece ca să încheiă acest târg înfricoșat.

Tocmai când voia să ésă ăeată că să deschise ușa. Nimen nu intrâ.

O mână de bărbat să vîrî prin crepătură dr o voce răgușită strigă:

„O scrisoare de oraș pentru Domnișăra Babeta Cibolca.

„Aici,” strigă ea și sărind la ușă luâ scrisoarea.

„De la biroul de plasament,” borborosi Babeta, după ce aruncase o privire asupra plicului, apoi să grăbi a rupe învălitărea scrisoarei și a ceti.

„Am găsit un post pentru Dta în capitala României, la Bucuresci. Plata este bună de și numai în o casă de comerciant. O fetiță de doui și un băiețel de cinci ani. Părinții trăiesc amândoui.

Banii de călătorie sunt avisați,”

„Guvernantă la un comerciant român, după ce am aspirat a fi contesă germană! Ce contrast! Dar în fine... n-am ce alege... trebuia să fiu bună bucuroasă că mi să oferă acest adăpost — strălucit în comparațiune cu starea mea de astăzi.

CAPITOLUL IV

Lipscanul

În rondelul șoselei care străbate grădina numită a lui „Kiselef,” ce să desfată dinaintea Bucureștilor, stetea cărâtă de cărâtă, trăsuri și birji jur împrejur.

Boerii și boerdicele, bancherii și toptangii capitalei cu soțiile, copii, guvernantele și cu bonele lor eșiseră la șosea, ca să ia puțin aer, să vază și să fiă văzuți și văzute. Cursa nu mergea mai departe de cât până în acel rondel. Acolo visitii întorceau trăsurile și, până a nu apuca înapoi érăș spre Bucuresci, să opreau, ca să resufle caii și să mai privească boerii.

Într-o trăsură elegantă, trasă de doui cai galbini ședeau în fund un domn și o damă, ér pe banchetă era un băiat ca de vr-o cinci ani și lângă băiat o guvernantă.

Băiatul era un copil foarte drăgălaș și să juca cu un balonaș de gumielastic, aruncându-l când domnului, când doamnei când apoi guvernantei.

Toți făceau haz de jocul nevinovat al copilului, dar cine ar fi observat mai de aproape pe guvernantă ar fi văzut că veselia ei nu-i isvora din inimă, ci era o penibilă prefăcătorie.

Domnul, care era tatăl băiatului și soțul Doamnei și care purta numele de Sasan, într-un moment de neîndemânătăcie scăpa balonul așa de nefericit, în cât căzu jos pe șosea și să rostogoli o bucățică de drum.

„Ah, cine-mi va aduce balonul,” exclamă copilul. —

„Eu, scumpul meu” respunse guvernanta, gata de a părăsi trăsura.

„Domnișoară Babeta...”

Da, guvernanta era Babeta Cibolca și domnul Sasan era comerciantul la care primise angajament și care în acest moment o reținea să nu să coboare din carâtă.

Tocmai atunci un chervan încărcat cu marfă trecea pe lângă trăsura de care ne ocupăm.

Lângă chervan mergea un băiat ca de vr-o opt ani, care observând balonul ce să rostogolea pe șosea, îl luâ de jos și alergâ cu el la trăsură.

Acoto-l presentâ zicând:

„Poftim cocoane”.

„Ce băiat prevenitor” observă Doamna Sasan cătră soțu-său, care primi balonul din mâna băiatului.

„Stai puțin” zise comerciantul cătră băiat scormonind prin buzunar, căci voia să-i dea un bacșiș.

„Nu pot să stau cocoane, trebue să alerg după car, să nu mă perd cumva de el,” și cu astea băiatul să luâ iute după chervan, care purcese înainte spre bariera Bucurescilor.

„Păcat că nu i-ai dat nimic,” observă Doamna Săsan.

„Nu-i pré târziu!” replică comerciantul.

„Crezi că-l vom ajunge cu trăsura,” întrebă soția sa.

„Ba că nu vom arangia doară o goană după el”.

„Așa dară..”

„Îl voi revedea, căci carul cu care era îmi aduce marfă și mie; am văzut mărcile lăzilor.”

„Va veni la noi băiatul, ce bine,” făcu mititelul Sasan. „Să-l aduci sus la mine ca să-i mulțămesc și eu,” mai adause el.

„Ce zice Costică?” întrebă Babeta care nu înțelesese pe băiat, de oare-ce vorbise românesce.

Doamna Sasan i tălmăci dorința copilului.

„Ah ce suflet bun drăguțul”, exclamă nemțoaica ca și extasiată și sărută cu foc pe micul Costică pe amândoui obraji ai lui.

Părinții să simțiră foarte măguliți.

„Da să mi-l aduci tată, și să-l opresci pentru tot de-a una ca să am cu cine mă juca, zise apoi Costică, preocupat de gândul la băiatul de cărăuș.

De astă dată vorbise nemțesce în cât îl înțelese și guvernanta.

„Étă o ideia minunată, ce băiat cu minte,” aplaudâ Babeta, care precalcula deja, că un asemenea arangiament i-ar lua de pe umeri tocmai jumătate din sarcina ce avea cu supraveghiarea copiilor.

„Da, da,” afirmă și Domnul Sasan. „Acest băiat de cărăuș pare a fi înzestrat de la natură cu bune calități, să-l angagiăm ca soț de joc și de studiu pentru Costică. Ce zici dragă Mari”.

„Ce să zic?” replică Doamna Săsan, „îmi pare că ar fi bine.”

„Da,” reluă guvernanta după o mică pausă, „cu cât mă gândesc mai mult cu atât mai nimerit găsesc planul Dv. Costică în urma acestui arangiament va primi o educațiune mai potrivită sexului său, căc presupui cumcă băieții vor avea, său mai bine zis vor primi un institutor.”

„Negreșit”, o întrerupse Domnul Sasan, „nu-i așa Mari!”

„Da, da,” afirmă Doamna Sasan, „această întocmire o găsesc de pré bună. Atunci și Lenița va fi cu atât mai bine îngrijită”.

„Da Doamnă,” să grăbi a zice Babeta, „cât despre această nu încape nici o îndoială, dară vă rog să nu credeți cumva că mă voi îngriji mai puțin ca până acum de binele scumpului Costică,” apoi îl sărută din nou.

„Să mergem tată,” zise Costică întorcând desmerdările nemțăicei. „D-abia apuc să mă joc cu.... cu.... dar cum îl chiamă?” să întrerupse mititelul.

„Nu șciu nici eu,” respunse Domnul Sasan, „vom afla însă și asta. Trage Ioși,” adause el apoi adresându-să cătră vizitiu.

Acesta prinse hățurile mai strâns în mână, ridică biciul și pocnind una cu el, făcu pe cai să pornească în pas mândru, mărunt dar des, și săltând mereu.

Astfel peste puțin ajunseră la capul podului Mogoșoaei.

Pe acele timpuri nu era încă nici un drum de fer prin România, ea deci nu era legată cu streinătatea de cât prin Dunăre și apoi prin șoseaua națională care de la punctul Predeal trecea pe la Câmpina, Ploiesci și venia la Bucuresci,

Această șosea traversa grădina Kiselef și dedea în capitală pe la barierea podului Mogoșoaei.

Era deci în toată vremea val mare la capul acelui pod. Dar mai cu seamă pe timpul când reintrau și boerii în caratele lor de la preumblare de pe șosea atunci adeseori să grămădeau atâtea trăsuri dinaintea barierei, în cât dedeau prilej la învălmășeli și siliau pe cei care veniau mai pe urmă să să opriseră în drum, până le isbutia epistaților să restabildscă ordinea și să asignreze circulațiunea.

Pică ori ce ar zice amicii pretinsului progres. Pe timpul acela, când comunicațiunea și transportul să făcea cu ajutorul carelor trase de cai, era mai multă poesia în lume, era un traiu cum am zice mai cu ticnă, de cât acum unde toate până și sentimentele să tracteză Cu iuțăla produsă de puterea aborului.

Oare streinul care sosia atunci la Bucuresci nu primia o ideia mai împunătoare de cât astăzi despre însemnătatea acestei metropole, văzând pitoroasca învălmășea de dinaintea barierei pe care avea să-și facă intrarea.

Să vedem.

Cu toată iuțeala locomotivei călătorului de azi să pare ca și o lungă eternitate timpul ce are să treacă de la o stațiune până la cea laltă. D-abia ai plecat din Ploiesci, ai vrea să și fi la Bucuresci când colea n-ai sosit de cât la prima stațiune Brafji. Te pui să mai tragi un somnuleț, doar, doar te vei deștepta în gara capitalei, când colea te trezesci la Crivina și mai ai să treci prin stațiunele Periș, Bufta, Chitila ca apoi să sosesci în fine la ținta călătoriei. Aici te cobori pe peron îmbrâncit de hamali, care alergă să-ți ia bagagiul de mâna. Apoi după mai multă alergătură în sus și-n jos îți scoți și cufărul și în fine eși și te urci în birjă, deacă a mai remas vr-una în curtea stațiunei, ér deacă nu, aștepți până vor sosi altele său încarci pe vr-un hamal cu calabalîcul și o iai la picior, deacă nu voiescl să aștepți tramvaiul și să te așezi în el.

Unde este poesia la toate astea.

Odinioară însă timpul îți trecea pe pernele diligenței în dulci reverii și în contemplațiunea peisagiului strein. De o dată te pomeneai la Săftica, acolo te restaurai și dabia pornit sosiai la Bănesa, de d-aici pândiai în zara depărtată din care începea să sclipească ici colea câte un turn svelt de la cele trei sute de biserici care să zicea s ar afla în Bucuresci.

Dorul necunoscutului, al misteriosului îți umplea sufletul și te punea în o posițiune pré potrivită de a admira de la rondelul șoselei încolo, unde soseai peste puțin, cochetele, frumoasele și galeșele Bucurescene, care resturnate în fundul caratelor, întrețineau un foc vivace din ochii lor cei artzători cu admiratorii lor.

Ér dinaintea barierei, vedeai chervanele, caratele, birjele care înaintând, care oprite pe loc; împrejurul lor zăreai pe bragagii și le auziai versul lor ademenitor: bragă dulce, rece dulce, secundați de rahagii și de alți vânzători; contemplai pe zarzavagii așezați pe lîngă șosea cu marfa lor, care umplea aerul cu un miros caracteristic de ceapă, căci parfumul numitei plante bulboase nu juca un rol secundar, și te transpunea îndată în disposițiunea acceptibilă pentru poesia mai mult sensitivă de cât eterică a orientului.

Și în ziua de care am vorbit la începutul acestui capitol era mare învălmășeală dinaintea barierei, Ioși vizitiul Domnului Sasan fu silit a cârmi pe lângă un chervan, care să oprise lângă maghernița vameșului de jugărit și care încurcase drumul.

Lângă acest chervan stetea un băiat.

Cum văzu Domnul Săsan pe acest băiat de cărăuș, ridică bastonul său și atinse cu el pe Ioși în dosul spinărei.

Babeta, eșind cu trăsura pentru prima oară în aceea și necunoscând obiceiurile Bucurescenilor nu putu sci, că astfel li să făcea semn vizitiilor ca să oprească. La vederea acestui semn își reaminti de o dată scena cu pisălogul, pe care-l aruncase în osul spinărei al fratelui său și la astă reamintire i trecu un fior rece peste tot trupul său.

Tot odată ca prin farmec își revăzu întregul său trecut dr costumul băiatului de cărăuș o transpuse în acel sat necunoscut, unde odinioară născuse un băiat, — căci tot astfel să purtau copii p-acolo.

Ioși, înțelegând semnul stăpânului său, opri căreta în drum. Domnul Săsan, care recunoscuse pe băiatul cu balonul, i făcu semn.

Chematul alerga la caretă.

„Cum te chiamă,” îl intrebâ comerciantul.

„Toma,” respunse băiatul.

„Și încă cum?” urmă Domnul Săsan.

„Toma... Toma...,” și bietul băiat pe care de bună seamă îl vor fi recunoscut cetitorii noștri, și care nici o dată nu întrebase pe mumă-sa de numele tatălui său, nu scia în grabă ce să spuiă, dar simțind că incurcala sa nu-i poate servi de recomandațiune, zise pe scurt:

„Toma Ciurescu”.

„Pe mine mă chiamă Costică Săsan,” zise copilul din trăsură.

„Să trăiesci cuconașule,” adause Tomița.

Domnul și Doamna Săsan precum și micul Costică erau încântați de amicul nostru.

Numai Babeta i arunca pe furiș de sub goană câte o privire mai mult de ură de cât de iubire.

„Afurisit neam,” să gândi în sine, dar fața i zimibea și cu vocea tare zise:

„Ce copil inteligent!”

„Da,” afirma Domnul Săsan, „pare a avea mintea unui om bătrân și voi face o bună achisițiune angagiându-l la casa mea”.

„Va fi un bun servitor mai târziu,” observă Babeta.

„Ba mai târziu voi face din el un băiat de prăvălie,” replicâ Domnul Săsan, apoi adresându-să cătră băiat îl intrebâ:

„Ai venit cu tată-tău la Bucuresci?”

„Ba nu,” și o roșâță repentină să lăți peste fața lui Tomița. „Sunt la stăpân.”

Domnul Săsan nici nu luâ în seamă această roșață, dar Babeta care-l privise mai de aproape pe băiat, nu o trecu cu vederea.

Îndată voi să-și explice emoțiunea lui Tomița.

„Ce a întrebat tată-tău pe băiat?” să adresă deci guvernanta cătră micul Costică.

„L-a întrebat de tată,” respunse el.

„Pe semne n-are sărmanul!” observă guvernanta.

„Nu șciu,” făcu Costică. „Ai tată?” zise el apoi cătră Tomița.

„Nu, n-am!” respunse acesta înroșindu-să din nou. —

„Acestă roșeță este surprinăztoare,” își zise Babeta, „băiatul de bună seamă nu-și cunoasce pe tată-său, este un copil din flori... ca și al meu.”

„Când veți veni la magazinul meu” reluă Domnul Săsan adresându-să cătră Tomița, „voi vorbi cu stăpânu-tău ca să te lase la mine. Vreai să remâni?”

„Cu dragă inimă,” respunse Tomița.

„Eu mă numesc Săsan, sunt lipscan, am văzut în carul vostru nișce lăzi d-ale mele, când veți descărca marfa să întrebi de mine.

„Bine Domnule, sărut mânile Domnule,”

„La revedere dară!” și cu aste făcu semn vizitiului, caii să porniră ducând trăsura cea strălucită sforăind prin stradele Bucurescilor.

Pavagiul nu prea era bun pe acele timpuri și caretele te sdruncinau cu toate că erau așezate pe cele mai bune arcuri

Această sdruncinătură mai scoase pe Babeta din gândurile trecutului și capul ei fiind silit a să apleca de voie, fără de voie când spre micul Costică, când spre Domnul Săsan, când spre soția acestuia, era lucru firesc că-și întoarse și gândurile sale spre aceste persoane.

Zîmbi deci băiatului, și să smeri dinaintea domnului și doamnei.

Dar zîmbetul nu-i venia din inimă și nici smerenia nu era alt ceva de cât o curată prefăcătorie.

„Îmi va veni vr-o dată timpul meu, își zicea ea, „dar până atunci trebue să mă susțin în grația acestor.., vite încălțate.”

Careta intrâ în fine prin poarta cea mare ce să deschisu dinaintea ei în curtea spațioasă a unei case mari și frumoase din calea Moșilor, de cei din caretă să coborîră și merseră în casă.

Domnul Sasan peste puțin eși și apucă spre piața Sf. Gheorghe unde-și avea magazinul în fața gradinei.

Era mare magazinul Domnului Sasan, să compunea din mai multe piese mari, ocupate de sus până jos cu rafturi, care erau pline îndesate cu mărfurile cele mai elegante, mai fine și mai scumpe.

Avea o mulțime de servitori, o droaie de băieți de prăvălie, cassari, grămătici ba chiar și un procurist.

De câte ori intra Domnul Sasan în magazinul său avea obiceiu a cutreera toate încăperile, cercetând cu de-a amănunțitul ce făcea fiecare din oamenii săi, care la intrarea lui, erau cuprinși ca de nișce ferbințeli și și vedeau de lucru cu îndoită atențiune, căci era un strașnic șef.

Apoi după ce-și făcu observările pe care le crezu de lipsă, merse în biroul său, care era în încăperea cea din fund și să așeza la masa sa, cetind epistolile intrate, sfătuindu-să cu procuristul său, primind pe representanții caselor cu care lucra și pe mușterii săi mai de frunte.

Astfel făcu și astăzi. Timpul i trecu în sbor ca de obiceiâ.

De o dată veni un servitor și zise:

„Domnule, un băiat de cărăuș cere a-ți vorbi.”

„Un băiat de cărăuș?” exclamă comerciantul, care în toiul afacerilor uitase de micul eveniment de pe șosea. „Ce vrea!”

„Dice că i-ai fi poruncit pe șosea, că după ce vor fi descărcat marfa, să-ți dea de scire,” respunse servitorul.

„Aha,” zise Săsan, lovindu-să cu palma peste frunte, „este prietenul meu de pe șosea. Intrăbă-l pe stăpenu-său deacă-l poate lăsa aici la mine în Bucuresci, ér dăcă-l lasă, vină cu băiatul în coace.”

Servitorul eși. Peste puțin să întoarse cu Tomița.

„Ei bine,” cu aceste cuvinte ’l primi Domnul Săsan, „ești hotărît să remâi la mine.”

„Da cocoane,” respunse băiatul fără sfială dar cu modestie.

„Să mergi dară cu dânsul la Mitrașofski să să îmbăieze, apoi d-acolo te vei duce la frații Hirschfeld din strada Șelari. Cumpără-i vr-o două schimburi, apoi haine cum să cade o pălăria, mergi și la steaua albastră și cumpără-i o părechie de ghete, apoi du-l acasă la mine și pune-l în odăița de lîngă podul caselor, unde va ședea și unde va putea îmbrăca până voi veni eu acasă,”

Acest ordin al Domnului Sasan să execută întocmai.

Când stăpânul casei, după terminarea afacerilor sale de la magazin reintră în senul familiei sale și trimise după Tomița, acesta să presentâ în haine vinete dinaintea lor.

Haine vinete zic sătanii din Transilvania costumului cum îl poartă locuitorii orașelor.

Costică văzând pe Tomița astfel îmbrăcat, d-a-bia îl recunoscu, ér după ce să convinse că este noul său prieten de la șosea îl primi cu mare bucurie.

„A la bonne heure” își zise Babeta, „astfel totuși mă voi deprinde a-l vedea împrejurul meu, dar în scârbosul ’mi costum de până acum, nu l-aș fi putut suferi. —

Tomița era un tovarăș de joc a lui Costică așa de bun în cât toată casa să felicita de acuisițiunea lui. Până și Babeta i dedea lecțiuni cu plăcere, căci învăța lesne ș-apoi Costică primea învățătura mai bucuros de la dânsul de cât de la guvernanta.

Astfel Babeta putea așteptă mai cu răbdare sosirea promisului institutor.

Un nepot al Doamnei Sasan, care avea să depuiă examenul de bacaulareat a casă în Transilvania și să vină apoi la studiu în Bucuresci, era destinat pentru postul de institutor.

Acest nepot, fiind fără mijloace avea să șează și să mănânce la Domnul Sasan, ér în schimb i să pusese condițiunea să dea lecțiuni la copil din casă.

Acum este însă timp ca să facem mai de aproape cunoscință cu personagiile noastre.

Babeta, guvernanta, fiica agentului Cibolca din Viena, după cum, ne spune deja numele ei de familia, era de origine slavă, dar făcea parte din acel soiă de ființe omenesci, care să găsesc numai în Austria, o amestecătură de german și slav, era deci o adevărată austriacă său o nemțoaică, cum le zice Românul, și încă nemțoaică din creștet până-n tălpi.

De stat era mititică și subțirică, avea o față sarbădă, ochi verzi mititei, gura mică cu buze palide și subțirele, ér când vorbia atunci te mireai cât de mult i să putea desface guricica ei. Când venia în extas glasul ei primia un timbru fonfăitor.

Nu trecuse încă de douăzeci și patru mult douăzeci și cinci de ani.

Cât despre caracter, reflexele ce au străbătut, ne fac a întrevedea un groazav abis.

Să ne întoarcem acum la Domnul, la Doamna Săsan și la casa lor.

Domnul Săsan ajunsese deja în acea etate, care să numesce floarea vârstei, adică era între patruzeci și cinci zeci de ani.

Născut în Bucuresci într-una din mahalalele locuite de stratul mai lipsit, avuse norocul de a intra ca băiat într-o prăvălia din strada lipscanilor, și fiind talentat, desvoltând mai cu seamă o pricepere admirabilă pentru gusturile cocoanelor de modă, înaintâ curând, ajunse de tânăr, stăpânul unui magazin de modă, care peste puțini ani deveni centrul pentru confecționarea celor mai căutate toalete.

Doamna Maria Săsan era făta unui comerciant din Transilvania de la Stefănesci, orașul din vecinătatea Ulmescilor. Era o ființă bună, dar cam moale de inimă. Nu arăta alt interes, de cât pentru casa ei, acolo însă scia să puiă la cale toate lucrurile așa de bine în cât cu două servitoare numai își ținea în ordine exemplară saloanele, odăile, curtea și grădina.

Nici nu era lucra rar de a o vedea cu mătura în mână, său cu vr-un petec frecând parchetul, ori ștergând mobilile de praf.

Seara era apoi obosită în cât nu mai putea sta pe picioare.

De la șeapte ore să arunca în fotoliu și adormea.

Nu vedea la sine de cât din când în când câte o compatrioată a ei, între aste mai des pe cocoana Țica, o adevărată mahalagioaică.

Domnul Săsan făcuse stare, ba era bogat, cu toate astea remase tot atât de econom, său scump, cum i zicea servitorimea, cum fusese ca băiat de prăvălie. Apoi nici defectul cel mai mare al caracterului său nu-l lăpădase. Era neîncrezător până la extas, își bănuia chiar și — umbra sa. Ori ce-i făcea cineva, — să fi fost chiar cel mai adevărat amic al său, Domnul Săsan în un colț ascuns al inimei sale îl nevinovăța de — mișelie, ori cel puțin de necapacitate. Nu să încredea nici în sine însuș. Când era să hotărăscă ceva, mai cu seamă în cestiuni familiare, să gândea, să resgândea, să chibzuia, așa de mult în cât puteai fi sigur, că dintre toate combinațiunile și modalitățile va alege pe aceea, care mai pe urmă să va arăta ca cea mai rea.

Te miri, că să decisese așa de iute ca să ia în casă pe Toma băiătul de la Ulmeni. Cu angagiarea Babetei ca guvernantă, lucrul durase mai mult timp.

Era tare la modă p-atunci în Bucuresci, că în ori ce casă cu dare de mână, copii să fie crescuți de o guvernantă — streină firesce. Deacă să putea franțuzoaică, deacă nu nemțoaică.

Cât despre neapărata trebuință a unei guvernante nu mai încăpea îndoioală nici în capul Domnului Săsan; dar părerile diferau cu privire la naționalitate. Domnul voia o franceză, francezele fiind în general mai spirituale. Doamna ținea una că o nemțoaică ar fi mai bună, căci nemțoaicele trec de mai așezate, de nu să cade de cât francezele,

După multe și îndelungate desbateri, să convârti și Domnul Săsan la părerea soției sale, căci informându-se pe sub mână aflase, că francezele erau îndoit și întreit mai scumpe de cât nemțoaicele.

Dar cu asta nu erau terminate toate îndoelile, ci ele începură mai tare încă, acum când era vorba, a cădea d-acord asupra unei anumite persoane, din mulțimea acelora, care să oferiră în urma demerselor făcute de Domnul Săsan.

În fine după multă cumpănire aleseră pe cea mai bună dintre toate... pe Babeta.

I văzuseră posa fotografică, până nu încheiaseră cu dânsa. Când li să presintâ în persănă, le plăcea mai puțin de cum le plăcuse în chip, însă acum era pré târziu, căci Domnul Săsan era din acea categoria de oameni care susțin și urmăresc maxima Bulgarului: „săpun am cumpărat, săpun voi mânca.”

Doamna Maria Săsan era pră domălă și pré nepăsătoare din fire, de cât să să fi putut decide, a să gândi măcar la schimbarea guvernantei, cu toate că aceasta dintru început chiar era foarte aroganță față cu dânsa și o trata ca pe o ființă de o categorie mai inferioară.

Micuța Elena să deprinse curând cu guvernanta, pe care nici ea, ca toți copil, n-o putuse suferi dintru întâi, tot asemenea și Costică, fiind-că Babeta, de și nemulțămită până în adâncul sufletului său de posițiunea în care o forțase destinul, văzuse miseria prea de-aproape, și îi luase groaza, așa în cât își impuse sarcina de a-și câștiga iubirea copiilor, pentru a-și susține pe de-o parte posițiunea, ér pe de altă parte ai putea domni cu atât mai lesne în casă, căci de dragul copiilor multe i să treceau.

Numai cocoana Țica, prietina Doamnei Maria Săsan, când văzuse pentru prima oară pe Babeta strîmbă din nas și zise poate suferi. Odată deschizând vorba despre guvernantă exclamă:

„Ascultă Mari, eu n-aș suferi pe acestă nemțoaică în casa mea.”

„De ce nu?”

„Mai întâi îi fiind-că-i nemțoaică.”

„Tocmai asta-i bine.”

„Să-mi nemțească copii, aferim! Cam mâine le vor fi rușine să mai vorbescă românesce”

„Dar așa, — cât va fi Tomița ’n casă...”

„No vezi acel băiat îmi place, numai să nu să nemțească și el.”

„Nu te teme dragă!”

„Ș-apoi mutra nemțoaicei, nu-mi place nici de cum?”

„Nici mie nu-mi e simpatică.”

„Simpatică, nimpatică, mie-mi este grețoasă și, aduți a minte Mari, ce-ți zic eu, mult necaz o să-ți facă nemțoaică”.

„Ești preocupată.”

„Adică ocupată sunt... dar să lăsăm treaba baltă.”

CAPITOLUL V

Nepotul

Ștefan Daftu nepotul Doamnei Săsan era un tânăr puțin cam exaltat în părerile sale, visător, plin de idealuri mărețe.

Aștepta de la vieață numai încântare, credea în un amor sincer platonic, în o amiciția neinteresată.

Sărmanul, nu cunoscea lumea de cât numai din novelele nemțesci, pe care le cetise.

Când veni la Bucuresci credea, cum zice Românul că toate pasările care sboară să și mănâncă.

Fu întâmpinat cu dragoste din partea Doamnei Maria Săsan, Domnul Săsan privia în el un instructor eftin, ér Costică și Toma un amic iubitor.

Ștefan nu să simți tocmai rău în mijlocul acestor oameni și ca membru al acestei căsnicii destul de monotone.

Babeta era cumpătată în purtarea sa cătră tânărul student, care-și împărțea timpul între instrucțiunea pe de o parte luată la facultatea de drept ér pe de altă parte dată băieților din casă.

Încetul cu încetul guvernanta să apropia pe nesimțite de tânăr.

Câte o oftare ascunsă în aparință, dar potrivită astfel ca să fie surprinsă de Ștefan, câte o căutătură din acele, care îs pe sub gene și sunt menite a merge drept la inimă, își făcuse deja datoria.

Ștefan visătorul, idealistul, lipsit de ori ce prilej de a întreține relațiuni mai de aproape cu femei, ba chiar n-având ocasiune de a face cunoscință lor, începu a să interesa de Babeta.

„Te invidiez,” șopti într-o seară guvernanta cătră Ștefan.

Erau, am putea zice singuri, căci Doamna Săsan adormise în fotoliu, ér Lenița ațîpise pe scaunul ei.

„Pentru ce?” făcu tânărul, ațintind ochii săi cei mari de un albastru profund asupra Babetei și simțind, că paloarea sa cea ordinoară făcuse loc unei roșeli de și slabe, dar destul de pronunsate.

„Pentru liniștea D-tale?”

„Liniștea mea, nu șciu, de ce aș putea fi tulburat..?”

„Nu zic tulburat, dar nemulțămit.”

„D-ta ești nemulțămită,” întreba Ștefan cu o mirare pe deplin sinceră.

„Ești surprins de această descoperire?”

„În adevăr, nu șciu...”

„Să vede că n-aștepți lucruri mari, ce zic mari, n-ascepți nimic de la vieață, de nu ai înțeles până astăzi, că o inimă tânăr nu poate fi mulțămită cu un traiu, cum este acela pe care-l port eu.”

„Ce fel de traiu?” observă Ștefan deconcentrat.

„Ha, ha,” rîse Babeta în batjocură, „ce fel de traiu? O călugăriță are mai multă libertate de cât mine. La noi în țeară noastră chiar bucătăresele sunt tractate cu mai multă delicateță din partea... stăpânilor de cum sunt tractată eu aici, și sunt mai considerate de cea laltă servitorime, de cum sunt eu considerată aici...”

„Domnișoară Babetă, ți să pare numai”

„Mi să pare, ba nu, este crudă realitate. D-ta, care împlinesci aceleași îndatoriri ca și mine în casa asta, te crezi mai mult de cât mine, nu-i așa?”

„Domnișoară!”

„Da, așa este, te crezi mai mult fiind-că ești nepotul Doamnei Săsan.”

„Te înșeli, nici o dată nu am tras vr-o paralelă între mine și D-ta.”

„Dar spune drept, deacă ai fi tras-o, nu ai fi ajuns la resultatul ce susțin eu.”

„Nu Domnișoară, fiind-că...”

„Ce fiind-că,” zîmbi nemțoaica și aruncă o căutătură galeșă lui Ștefan. „Dar să lăsăm această conversațiune... adause ea apoi, „étă că Doamna Săsan să mișcă în fotoliul ei, trebue să chem servitoarea, să culcăm pe Lenița. Te culci și D-ta?”

„Eu?” făcu Ștefan tulburat, „nu, încă nu.”

„Vreai să studiezi cevaș?”

„Nu,... dar nu mi e somn!”

„Nici mie, deacă vreai, putem să vorbim încă vr-un cart, două de oră. Nu-mi voi încuia ușa.”

Intru aceia venise servitoarea și duse pe copila cea adormită.

„Bună seara Domnule Ștefan” zise Babeta când plecă cu ton formal, aruncând tot o dată o săgeată din ochii ei cei verzi asupra tânărului.

„Bună seara!” repetă Ștefan Daftu mașinalmente.

În acest moment nu scia apriat ce zice, căci cuvintele din urmă ale Babetei îi resunau mereu în urechi.

„Nu-mi voi încuia ușa!” Ce însemnau aceste cuvinte. —

Ștefan Daftu era nepățit, deci ar urma ca să nu atribuească nici o însemnătate mai mare acelei invitări, făcute de Babeta cu un ton atât de natural.

Dar tânărul cetise novele, poate chiar și romane, deci atribuia acestei invitări adevărata însemnătate, ba poate chiar o însemnătate mai mare de cum i s-ar fi cuvenit.

Casele Domnului Săsan să aflau, după cum am spus deja, pe calea Moșilor. Prin o poartă cu două aripi intrai în o curte spațioasă. La stânga erau vr-o trei patru trepte de peatră, care duceau pe un peronaș de unde prin o ușă cu două aripi ajungeai în peristilul scărei principale, compuse din vr-o optsprezece trepte de lemn, ciruite chiar de mâinile Doamnei Săsan.

În fundul curții spre dreapta erau grajdurile, ér lângă grajduri și în dosul lor o grădină, care respundea spre casele ce steteau cu fața cătră grădina Sf. George.

Primul etagiu din jumătate casă era ocupat de Domnul și Doamna Săsan.

În al doilea etagiu erau camerile copiilor, a guvernantei, a lui Tomița și a servitorimei.

Ștefan Daftu locuia o odaia din etagiul prim, având însărcinarea de a priveghia pe cei doi băieți, nu putea fi nici de cum suspect, deacă să urca și seara la dânșii, de și nu găsise cu cale a face aceasta până acum. —

Astăzi însă, după ce să convinse, că Domnul Săsan reintrase și să retrăsese pentru restul serei, în odaia sa, Ștefan eși ca și un făcător de rele, pe vârful degetelor, în coridor unde să opri puțin, pentru a resuflă și a privi cu sfială împrejur.

Toată casa era adâncită în o liniște cumplită.

Ștefan urcâ linișor scara spre etagiul al doilea.

La ultima cotitură văzu deja ușa Babetei întredeschisă, ér când sosi pe trăpta din urmă, acea ușă să deschise pe deplin și guvernanta să furișă afară.

„Cât de mult ai întârziat,” șopti ea.

Ștefan era atât de emoționat în cât nu fu în stare a respunde nimic.

Babeta ’l luâ de mână și-l trase în odaia ei.

Nu avea nimic atrăgător acea odaia. Patul guvernantei era deja gata făcut. Această împrejurare în ochii orbitului tânăr valora în acest moment mai mult de cât toate frumsețile raiului.

„Șezi” zise Babeta, trăgând un scaun lângă pat și punându-să ea însăși pe marginea lui.

Ori cât de sfiicios ar fi fost Ștefan, această purtare provocătoare, trebuia să-l îmbărbăteze.

Și zeu în neexperiința sa, crezu că este dator a trece îndată la atac.

În loc de a să pune pe scaun, cuprinse talia guvernantei.

„Ce faci?” zise asta zîmbind și să feri lin dar decis dinaintea tânărului.

„Mor!” exclamă Ștefan.

„Fi cu minte,” replicâ Babeta zîmbind mereu. „Pune-te pe acel scaun și să vorbim înțelepțesce,”

„Ce să vorbim,” făcu Ștefan deconcentrat de această desvoltare neașteptată.

„Să clădim casteluri în Spania,” zîmbi guvernanta din nou.

„Aș prefera să gust din plăcerile raiului,” zise Ștefan.

„Să guști din plăcerile raiului, ha, ha, ești mai galant de cum aș fi crezu.”

Ștefan să simțea din ce în ce tot mai desamăgit. Amorul său propriu era jignit și nimic nu poate stinge mai curând focul pasiunei de cât o asemenea jignire.

„D-ta ai crezu poate, că nu sunt... cum să zic... în fine nu șciu... de ce m-ai primit aici... Domnișoară, m-ai crezut...

„Nu, nu, scumpul meu, am crezut că ești un băiat cum să cade, cu minte, resonabil. Am crezut, că nu risic nimic, deacă te tratez ca pe un amic intim, ca pe un frate. Deacă m-aș fi temut câtuș de puțin, că D-ta vei tîlcui purtarea mea altfel, m-aș fi ferit de D-ta, m-aș fi lipsit de singura mângâiere ce am crezut a afla pe lîngă D-ta în acest deșert...

Babeta rostise aceste trase cu tonul ei cel fonfăitor într-un mod, care era pătrunzător chiar prin monotonia sa, însă nici de cum pătrunzător în acea maniere în care ar fi vrut guvernanta ci în direcțiune contrară. —

În loc de a aprofunda simțirea lui Ștefan, în loc de a i să săpa în inimă o închipuire plăcută, pe care să să întemeze apoi o pasiune durabilă, după cum voia Babeta, Ștefan începu a să scârbi de această fată, care-l făcuse a să rușina de sine însuș.

Deacă ar fi fost mai pățit, sermanul băiat s-ar fi ferit din primul moment de șerpoaica cea veninoasă, așa însă i să dete legat. Din fericire însă era încă prea modest, avea încă prea multă nevinovăția, S-ar fi găsit vinovat, deacă ar fi îndrăznit a ofensa pe Babeta.

Remase în limitele bunei cuviințe, — deacă însăși presență sa pe timp de noapte în această odaia, dinaintea patului făcut, putea intra în cadrul bunei cuviințe, dar era revoltat în contra acelei ființe, care-l umilise atât de mult.

Guvernanta făcuse o pausă, așteptând respunsul lui Ștefan. Aceasta persistă însă în o tăcere posomorîtă.

Babeta era destul de cu minte pentru a-și esplica causa morosității lui și de ére ce nu voise alt nimic, de cât să scormonâscă — cum zicea ea — pasiunea tânărului, să-l înfierbinte și să-l încovoaie apoi după intențiunele ei, văzând că tânărul este cât să poate de frământat nu stărui mai departe.

„Văd, că în astă seară nu ne vom putea înțelege, de cum să-mi pot vărsa inima mea dinaintea D-tale,” zise ea, „deci îți poftesc noapte bună,” și cu aste plecându-să spre el, îl sărută pe buze.

Ștefan să cutremură, un fior neînțeles i percurse vinele.

„Noapte bună,” bîlbăi și el, apoi plecă.

CAPITOLUL VI

Vărsatul

„Când mă gândesc cât de mult mi-am stâmpărat aspirațiunele, mă apucă o tristeță amară,”

„Odinioară visam de o coroană de contesă, acum sunt mulțămită a deveni soția unui funcționar.”

„Și pentru a ajunge la această țintă, câtă stăruință, câtă oboseală — dar tot una, în fine voi ajunge. Merg încet dar merg bine.”

Cam astea își zicea Babeta într-o dimineță ca vr-un an în urma scenei ce am schițat în capitolul precedent.

De atunii nu să mai întâmplase nici un lucru demn ca să fiă descris mai pe larg.

Familia Săsan să sporise cu un nou membru, cu o fetiță care primise în botez numele de Sofia.

Costică progresase în sciință, Toma însă învățase chiar pré mult. Dicem, pré mult, fiind-că Domnul Săsan, văzând talentul băiatului, voi să tragă foloase materiale de la el, și-l luase de la Costică, dându-l la prăvălia sa, unde îndeplinea funcțiunele unui comis, de și să numia ucenic.

La această schimbare a posițiunei sale, contribuise mult și guvernanta a cărei aversiuni cătră bietul Toma să redeșteptase din nou și crescuse din ce în ce mai mult.

Ștefan Daftu mai avea să studieze doui ani, apoi putea să intre la un minister, pe baza atestatelor sale și a recomandațiunelor unchiului său.

Étă pe scurt enumerarea celor ce era de lipsă să scim, pentru a ne afla în curentul întâmplărilor.

Babeta, terminând acel monolog al său cu care am deschis acest capitol, voia să coboare în jos, ca să ia dejunul, cu întreaga familia ca de obiceiu.

„Hai de Lenițo!” să adresă cătră copila, care să uita prin geam, ce dedea în curte.

„Îndată madamă, dar ean vină de vezi. Pare că Costică a avut trebuință de medic.”

„Da, în adevăr,” respunse guvernanta după ce aruncase și ea o privire prin geam, „este medicul. Însă nu va fi nimic; mamă-ta e pré fricoasă. Pentru puțină durere de cap l-a oprit pe Costică jos. Deacă ar fi remas cu noi, i-ar fi trecut. Ași însă, așternutul neobicinnit nu-l va fi lăsat să doarmă, ceea ce-i va fi sporit durerea de cap...”

Babeta fu întreruptă în expunerile sale.

Tomița veni a speriat.

„Să nu vă dați jos,” zise el- „Costică are vărsatul.”

„Cine te a trimis?” întrebă guvernanta.

„Domnul Ștefan!”

„Cu scirea Domnului Săsan?”

„Da, și din ordinul medicului.”

„Cine va căuta pe Costică.”

„Nu șciu. Domnul nu vrea nici de cum să lase pe Doamna, care voiesce cu ori ce preț să-l îngrijească.”

„Bine, du-te și roagă pe Doamna să mă primească la dânsa, ori deacă va crede, că va fi mai bine așa, să poftească Dumniaei în sus.”

Toma plecă.

„Ah, Dumnezeule” să lamentâ Lenița.

„Ce te vaiți?” întrebă Babeta.

„Sărmanul Costică!”

„Lasă, că-i va trece!”

„Dar cine-l va îngriji?”

„Eu!”

„Dta?”

„Da”

În adevăr Babeta la prima scire despre manifestarea acelei băle nedutate n-avu alt gând de cât: „moare!”

Apoi ca consecință a acestui gând i venise frica, că după moartea lui Costică, Ștefan Daftu va deveni superfluu în menagiul Domnului Săsan, ér dânsa în zadar să va fi uneltit ca să prinză pe bietul student.

În zadar zău, căci o dată depărtat din casă, va lega alte relațiuni, și chiar de i-ar remânea credincios, fără ajutorul Dlui Săsan, nu era și nu devenia nimic.

Babeta trecuse în copilăria ei prin vărsat, deci nu mai avea să-i ducă frica, ér prin aparenta jertfă ce aducea familiei, luând asupra-și îngrijirea favoritului tuturor, a drăgălașului Costică, își dobândea un netăgăduit și valoros titlu la recunoscință părinților. —

Nemțoaica era una din ființele cele mai abjecte, dar pe lângă nenumăroasele defecte, avea o calitate foarte prețioasă. Era stăruitoare, nimic nu o obosea, când era vorba ca prin jertfe chiar să-și ajungă un scop propus.

Puține momente după ce plecase Toma, sosi Doamna Săsan, disperată, scăldată în lacrimi.

„Curagiu, Doamna mea,” i zise nemțoaica cu vocea ei cea fonfăitoare, care însă acum avea un timbru de compătimire, „curagiu, răul nu este nici o dată așa de mare, cum și-l închipuesce omul.”

„Oh, Domnișoară, Costică, oh,... nu scii cum tremur.”

„Vărsatul este o boală periculoasă, da; însă nu trebue să moară ori cine, care-l capătă.”

„Mamă, mamă!” plângea și Lenița văzând cât de amar suspina Doamna Săsan.

„Am o soră, care a avut vărsatul și-a scăpat. O căutasem eu. Pare că mâna mea e norocoasă. Deacă permiteți voi îngriji și pe Costică.”

Babeta mințea; soră-sa n-avuse nici o dată vărsatul. Deacă ar fi spus însă că-l avuse chiar ea, i s-ar fi micșorat meritul.

„Primesc, cum să nu... Dumnezeu te va resplăti... el va binecuvânta ostenelele Dtale.”

Guvernanta să însărcină deci cu îngrijirea lui Costică și fu o infirmieră cum n-ar fi putut găsi părinții nici o dată, de ar fi plătit mii de galbeni. Nici chiar mama n-ar fi fost în stare a să devota cu atâta abnegare acestui greu serviciu. Medicul recunoscu asta; însă — vai — toate fură în zadar. Costică muri după o grea și lungă suferință.

Babeta fusese și ea între cei care petrecuseră pe băiatul mort la mormânt. Ea nu scia românesce, și totuș când preoții intonară dinaintea mormântului deschis lugubrul cântec: „vecinica pomenire” i să făcea ca și când i s-ar vesti sfârșitul speranțelor sale.

Sperase că Ștefan Daftu o va lua de soție, acum însă de bună seamă i să va lua prilejul avut până acum de a să întâlni cu acest tânăr și de a-l ține strâns legat în mrejele sale până când câștigându-și o posițiune, va veni timpul să-i realisese dorințele.

„Domnul Sasan după moartea fiului său să va desface de bună seamă de nepotul soției sale,” étă ce ’și zicea nemțăica la mormântul deschis al copilașului pentru care afectase nu numai amor ci abnegațiune chiar. —

De astă dată șirăiele de lacrimi ce le vărsa erau sincere, numai cât nu-i curgeau de dorul copilașului ci de jalea inimei sale.

Temerile sale să împliniră în adevăr.

Domnul Săsan sub pretext că presența lui Ștefan Daftu i ar fi dureroasă de oare ce i-ar reminți necontenit perderea cea crudă și, pentru a-și poate face ilusiunea, ca și când Costică al său ar fi plecat numai pentru câtva timp cu institutorul său, îl rugă pe acesta să-și caute alt adăpost.

Ștefan Daftu să duse.

Doliul comerciantului era așa de mare în cât i scoase cu totul din memorie pe fostul institutor al reposatului său fiu. Astfel uitâ de subvenționarea acestuia.

Cât pentru Tomița de la oameni perderea soțului său de studii și de jocuri, n-avu nici o urmare stricăcioasă căci dânsului de mult nu-i mai era permis a să juca cu băeții, de oare-ce era aplicat la magazin, unde să desvoltase pe zi ce mergea tot mai mult în calitățile profitabile unui viitor comerciant.

Atât era de îndemânatic și plăcut în purtările sale în cât ajunsese a fi giugiulit de toate cocoanele, care târguiau în magazinul lui Sasan.

Prin moartea lui Costică el nu perduse alt nimic de cât un bun amic de copilărie.

Babeta nu-și mai găsea locul în casa lui Săsan după strămutarea lui Ștefan Daftu de acolo.

Își peardu cumpătul ce păstrase până atunci, deveni nervoasă, nerăbdătoare și din ce în ce tot mai iritată. Nu să mai putu răbda și să puse cu gura pe stăpână-sa. Biata Doamna Maria Săsan avea să îndure nișce adevărate și dese maltratări din gura guvernantei sale.

„Alte cocoane,” i zise ea într-una din zile „să îngrijesc de viitorul institutricelor din casa lor, le înzestrează, le caută câte un ginere, le tericesce cu un cuvânt. Dvoastră însă cu ce-mi recunăsce-ți serviciile, jertfele chiar, — ori nu v-am adus jertfe?

„Ba da,” respunse Doamna Săsan și lacrimile o podidiră, căci își aduse a minte de perderea nereparabilă ce suferise prin moartea unicului fiu. „Ne ai îndatorat prin jertfa Dtale cea mare.”

„Da, și cu ce-mi plătiți?” reluă guvernanta. „Cu o miserabilă sumă de bani, cu vr-un galben, doui mai mult pe lună, ca pe vizitiul Dv. Ori crezi că lacrimele ce te-ai îndurat a vărsa înaintea mea acum mă pot mângâia pentru depărtarea unicei, ființe bărbătesci, care a arătat oare-care interes pentru mine dintre toți oamenii cu care m-am întâlnit până acum în această sălbatică țeară!”

„Ștefan!” exclamă Doamna Săsan uimită,

„Da? Ștefan?” afirmă guvernantă,

„Este numai un băiat încă.”

„Peste doui, trei ani și-ar fi făcut o posițiune în această capitală, deacă și Dv. i-ați fi dat mână de ajutor.”

„Își va face el posițiunea cu său fără ajutorul nostru, sunt sigură cât despre asta și n-am nici o grije.”

„Dta nu pré ai grije de nimic.”

„Domnișoară!”

„Da, profită-te de ocasiune și dă-mi drumul, încoronează-ți bunătățile Dtale.”

„Ștefan ar fi fost pré tânăr pentru Dta!”

„Așa! pré tânăr. Nu care cumva să ții de vr-o fată trecută!”

„Nu draga mea, dar în fine...”

„Ah, ah, cât sunt de nefericită!” și Babeta începu să plângă cu hohot.

Doamna Săsan să înduioșâ de nefericirea ei și-i trecu cu vederea purtarea ei cea necuviincioasă.

CAPITOLUL VII

Reclamația

Nenea Radu pornise des de dimineața la biserica din Bărsesci, căci era Duminecă, ș-apoi de, cuvioșia și încă altele îl îndatoraseră să plece.

Pornise des de dimineață, ér acum soarele mai avé încă numai ca o suliță până la apus și încă tot nu mai sosia a casă.

Geaba! de ce era cârcima lipită de sfânta biserică și astfel în cât eșind din sfântul lăcaș pentru ca să apuci la Ulmeni erai silit să treci pe dinaintea locului cu pricina.

Deacă nea Rațiu ar fi voit să treacă pe dinaintea cârcimei, fără să fi intrat și fără să fi dat ziua bună la cei care erau adunați acolo ș-apoi fără să fi închinat cu ei, ar fi trecut de om fudul și i-ar fi scornit câte și mai câte pe lângă câte i scorniseră și până acum. Bună oară ziceau oamenii, că n-ar fi lucru curat cu fiu-său Ionică.

Alți oameni muncitori își iau folosul copiilor numai după ce au crescut mai mari, după ce s-au făcut colea de vr-o zece, cinci spre zece ani, nea Radu însă înaintase în stare îndată după nascerea lui Ionică, și, din lipitul pământului care fusese până atunci, să făcuse bogat văzând cu ochii; cumpărase o sforicică de moșie după altă, o fânație după alta, își făcuse case de peatră, acoperite cu olane, își cumpărase cară, cai și avea din toate cu belșug.

Vecini lui spuneau multe minuni despre el. Așa bună oară, că în noaptea în care dobândise lelea Maria pe Ionică, ar fi fost mult umblet între bordeiul lui nea Radu și între casele domnesci, care erau peste drum și care steteau închise de și să scia că de la o vreme încoace fuseseră locuite și încă de o coconiță care zăcea în pat.

Când însă cineva voia să afle mai cu amănuntul că ce voiau să zică oamenii cu aceste vorbe, atunci toți tăceau, nimen nu voia să treacă de acela, care adusese vorba despre aceste lucruri, dar înaintea lui nea Radu și a lelei Maria nu spusese nici un om o vorbă măcar despre aceste taine destul de minunate. —

Nea Radu poate că nici n-ar fi mers la biserică cu toată Dumineca, căci trimisese vorbă să-i vină cosașii pe care deci ar fi trebuit să-i aștepte a casă, dar sâmbăta săra Mitru cel gușat, care mergea în toate filele la oraș de cerșia, întorcându-să de acolo, i adusase o scrisoare mare, mare, scrisă pe nemțesce, deci fusese silit nea Radu să meargă la Bărsesci, ca să să întâlnească cu dascălul să-i cetească cartea, care nu-i pré părea a veselie și bucurie.

La biserică i făcuse deci semn dascălului și după slujbă eșind din biserică nea Radu i mai trase una cu câda ochiului și o pornise spre cârcimă unde îl urmă și dascălul.

Acolo să închiseră în odaia din fund și stetuseră închiși o seamă de vreme.

Dascălul să duse să mai vează și de casă, unde-l aștepta soțiá-sa și copil în jurul strachinei cu fertură, dar Radu remase în cârcimă și turnase o mulțime de pahare de rachiu pe gât în jos.

Dabia cătră seară își luâ seară și înfundându-și pălăria pe ceafă, plecâ din cârcimă mergând tare în două părți.

„Mai m-aș prinde, că zaraful m-așteaptă a casă la noi,” zise el, cum mergea pe drum înainte, dovadă că rachiul ce consumase de și-i slăbise picioarele, nu-i luase încă toate mințile, căci presupunerea sa, pe care o exprimase cu cuvintele mai sus reproduse, să dovedi de dreaptă.

A casă la el îl aștepta Domnul Nusmă primul zaraf din Stefănesci. Venise de mult și părea a ședea ca pe spini.

Lelea Maria să învârtea de colo până colo. N-a-vea nici ea astâmpăr biata femeia. Pare că presimția vr-un lucru neplăcut, dar această presimțire i venise tot o dată cu zaraful, căci cum îl zărise i să pusese ca un junghiu la inimă și tocmai ca biata cloșcă care văzând pe uliu, să îngrijesce de siguranța puilor săi, așa și lelea Maria la vederea zarafului făcuse semn lui Ionică să peară d-acolo ca să nu-l vază Domnul strein. —

Ionică dusese, ér zaraful remăsese și aștepta cu nerăbdare vădită, dar aștepta sosirea săteanului. —

În mai multe rânduri întrebase și de Ionică. Lelea Maria i respunsese că s-ar fi dus în pădure.

Când sosi nea Radu și văzu pe oaspe șezând în fruntea casei, cu toate că-l presupusese deja acolo, totuși pare că să trezi de spaimă.

„Venitu-ai în sfârșit!” cu aceste cuvinte întâmpină Domnul Nusmă pe sătean sculându-să tot o dată de pe lada pe care șezuse.

„Bine a-i venit la noi Domnule,” replică nea Radu înaintând cu pași nesiguri ca să dea mâna cu oaspele său.

Zaraful cuprinse mâna oferită și strângându-o exclamă: „Ar trebui să respund: bine te-am găsit, dară ar fi minciună, căci nu eu te-am găsit pe Dta, ci Dta m-ai găsit pe mine.”

„Domnul este tot de-a-una plin de șagă,” respunse nea Radu zîmbind a silă.

„Ba că zău numai de șagă nu n-oi apuca,” declară Domnul Nusmă. „Am perdut destulă vreme cu așteptatul, n-oi mai perde și altă făcând la glume cu Dta. Primitu-ai scrisoarea de la Viena?”

„Da,” bîlbăi săteanul.

„Și ai fost de ți-a cetit-o,” continuă zaraful.

„Așa,” afirmă nea Radu.

„Prin urmare trebue să scii de ce am venit?”

„Șciu Domnule!” —

„Unde-i Ionică!” reluă Domnul Nusmă.

„Că nu-l dăm,” replică săteanul îndârjit.

„Nu, nu-l dăm, pe Ionică al nostru să scim că am muri.”

„Vorbă să fiă,” zise Nusmă așezat, „nici n-am să vă întreb. Singur băiatul va hotărî unde vrea să stea de azi încolo, la mine în oraș ca să să facă Domn? ori aici, ca să remâiă un prost,”

„Domn om face și noi din Ionică,” reluă nea Radu.

„Dăcă și Dv. voiți să faceți Domn din el, trebue să-l trimiteți printre Domni în oraș,” continuă zaraful, „deci nu înțeleg, de ce mai faceți atâta gură.”

„Apoi de, pare-mi-să că ar mai fi vreme, până să meargă la oraș. Este atât de plăpând săracul.”

„Câți ani are băiatul?” ’

„Merge în al nouălea.”

„Dar apoi trebue că a isprăvit școlile din Bărsesci?”

„Isprăvit zău!”

„Așa dară la toamnă totuși l-ați fi trimis la oraș.”

„Însă până la toamnă...”

„In sfârșit scii, că atârnă numai de la el. De va voi să stea aici, îl las, ér deacă nu, trebue să mi-l dați. Du-te de-l chiamă să-i vorbesc.”

„Du-te Mario de l chiamă,” să adresă nea Radu, cătră soția sa.

Biata femeia deprinsă a executa ori ce ordin primit de la soțu-său, să sculă și merse de aduse pe Ionică, care era foarte stângaciu băiat, închipuit, dar cu toate astea neîndrăzneț.

La ușe să opri și nu voi să treacă pragul cu nici un preț.

„Sărută mâna la Domn,” i zise mamă-sa.

„Ba că,” făcu Ionică.

„Vreai să vii cu mine la oraș, Ionică” să adresă Nusmă cătră băiat. „Am să-ți dau tot colaci, să te îmbrac în haine vinete, să te fac Domn.”

Ochii băiatului începură să sclipească și toată fața i esprima o nespusă bucurie.

„N-am băieți și sunt bogat. Voi să-ți fiu eu tată de azi înainte și soțiămea, o cocoană bună și frumoasă îți va fi mamă,”

„Vreai Ionică.”

„Vreau, vreau,” zise băiatul fără a pregeta o clipălă măcar.

„Și zău ne-ai lăsa pe noi?” întrebă lelea Maria cu lacrimi în ochi.

„Te duci de la casa părintească,” zise și nea Radu, care acum să trezise de tot.

„Mă fac Domn,” respunse băiatul, „după cum îmi zicea tata mereu.”

„Da, da, fătu-meu, te faci Domn,” afirmă zaraful sculându-să și luând pe băiat de mână.

„Ni-l iai,” exclamară nea Radu și lelea Maria de o dată.

„Bine scii, nene Radule de că-l duc,” respnuse zaraful eșind cu Ionică, care de bucurie că-l ducea să-l facă domn, nici nu-și mai aduse a minte de părinții săi, și eși fără a-i privi măcar.

„Dar așteaptă să-i dau de mâncare, schimburi, zăbunelul să aca de mine,” strigă lelea Maria ca și eșită din fire.

„Într-o jumătate de oră vom fi a casă și soția mea i va da cafea cu lapte,” respunse Domnul Nusmă, „ér cât despre schimburi și vestminte, nu-i mai trebuesc cele de până acum, căci își va schimba portul.”

Și cu aste plecă, căci întru aceia ajunsese la careta sa, care-l aștepta, așezase pe Ionică în ea și să pusese și el lângă băiat.

„Ce ne vom face fără de el săracii de noi,” strigă lelea Maria frâugându-și mânile. „Ce, oare să n-avem nici un drept asupra lui?” urmărea. „Scii” bine, că în acea noapte, când am născut pe băiat mort și când a venit moașa de la casa doumescă imbiindu-mă să iau un copilaș născut de o cocoaniță tot în acea noapte în locul copilului mort, numai așa m-am învoit, ca să remâiă în veci al meu și nici o dată să nu ni-l ceară înapoi”

„Șciu,” respunse nea Radu ștergându-și cu dosul mânei peste ochi, care păreau a-l ustura, căci să înroșiseră de tot, „dară,” adause el după un suspin, „mai pe urmă, când a venit tatăl băiatului și ne-au îmbiat că ne va trimite bani pe fie-care lună pentru băiat, m-am legat cu iscălitura mea, că voi asculta de cele ce va orăndui Dsa pentru băiatul său, și étă că acum voind Dumnezeu să moară, a făcut o adietă, în care stă scris, că să să dea băiatul la școală în oraș, deacă va voi să mărgă el, ér dăcă nu să remâiă aici. Bine vezi că dânsul a voit.”

„I-a remas drăguțului ceva bani de la tată-său?” întrebă lelea Maria.

„Da, i-a remas și tocmai pentru asta m-am gândit că va fi mai bine deacă din copilărie să va învăța cu traiul, boieresc, ca să șcie cum să să poarte prin lume și cum să să folosăscă de mulțimea de bani.”

„Păi, Dumnezeu să ne ajute la toți” să mângâia lelea Maria.

„Amin” făcu nea Radu.

„Dar satul?” adause femeia.

„Ce-i cu satul?” întrebă bărbatul.

„Ce va zice, ne va vorbi de rău?” respunse lelea. —

„Cum să nu! Vom spune în sat că bogatul zaraf, ne având băieți a luat de suflet pe Ionică al nostru.”

„Așa să facem bade,” să învoi și nevasta.

„Deacă sciam una ca asta,” reluă nea Radu după câtva timp, „mă lipsiam mai bine de toate. Ce haznă am avut că l-am crescut, acum unde l-am îndrăgit mai bine, ni l-a luat.”

„Las că nu l-a dus peste lume” îl mângâia lelea Maria, „îl putem vedea cel puțin o dată pe săptămână, ori i-au spus că nu-i suntem părinți, și nu va voi să șcie de noi”

„Ba nu, dabia când să va face vârstnic va afla, căci numai atunci am să-i trimit adieta, de voi trăi”.

„Dar de nu vei trăi?”

„I va da altul, tu, ori apoi Domnul notar, căci și dânsul șcie.”

CAPITOLUL VIII

Bancherul

„M-a trimis Doamna să poftesci îndată la noi. Domnul bătrân trage să moară.”

„Bine, bine, spune că azi e vineri și nu pot lăsa treaba numai așa.”

„Sărut mânile.”

Domnul Nusmă continuă a număra galbenii mușteriului, care stetea dinaintea tarabei și nu mai adause nimic la răspunsul ce deduse servitoarei, trimisă din partea mamei sale.

Mușteriul, un mocan de pe la munți reputați de economi și scumpi, totuși să uimi în sine, că Domnul Nusmă, a căruia familia i era cunoscută, nu voi să-și lase treaba — fiă chiar în zi de târg — nici pentru a merge la patul de moarte al tatălui său.

Zaraful să puse de socoti galbenii, -numără mocanului suma cuviincioasă, ér după ce să duse aceasta făcu semn unui băiat, care stetea la ușă cu însărcinarea ca să cheme mușterii ce treceau pe dinaintea zărăfiei.

Băiatul intră.

„Să șezi aici, până mă voi întoarce. Deacă mă va căuta cineva, spune i să vină mai târziu.”

„Dar mușterii de schimb?”

„Spune-le, că tată-meu este pe patul de moarte.” Și cu aste plecă Domnul Nusmă.

Zărăfia sa nu era departe de locuința tatălui-său. Și totuși mergând pe un timp neobicinuit, în zi de târg printre oameni, în loc să stea la tarabă și să schimbe aur pe hârtie, i să părea, că face un păcat de moarte, pentru care-l va pedepsi Dumnezeu.

Domnul Nusmă era ca de vr-o patru zeci și cinci de ani, mic de stat, ciupit de vărsat, cu ochii slabi așa în cât trebuia să poarte ochelari, dar cu toate astea își luase obiceiul a-și vârî barba în fața omului, când voia să-l vază, și a sta așa, chiar când vorbia, suflându-i în nas un greu miros de fum de tutun, căci Domnul Nusmă fuma toată vremea, ziua noaptea, când nu dormia.

Era deci tare necăjit cum mergea acum pe stradă; ofta necurmat și când urcâ scara de la locuința tată-său, își scoase pălăria din cap, desvălind o frunte lucioasă, care-i mergea aproape până la creștetul capului și-și șterse sudorile, ce-l trecuseră.

„Ce-i, ce-i, de ce ni-ați chiemat?” să rești cătră mamâ-sa pe care o găsi în antisală, ca un bujor la față și cu ochii înroșiți.

Fața i să roșise de vinul ce-l băuse, âr ochii de lacrămile ce le vărsase.

La vederea fiu-său o podidiră érăș lacrimile cu o amărăciune cu atât mai mare, cu cât fusese silită a ascunde mai repede sticluța de vin din care sorbise.

„Moare, ah, moare și vrea să-ți vorbească,” zise mama bancherului între suspine.

Domnul Nusmă nu să mai opri, ci trecu de-a-dreptul în odaia, unde zăcea tată-său, lăsând astfel pe cocoana bătrână în deplină voie să-și termine sorbitura întreruptă, ceea ce și făcu între două suspine adânci.

„Tu ești Aristide,” întrebă muribundul cu vocea slabă.

„Eu sunt tată,” respunse Domnul Nusmă. „Am lăsat zărăfia în zi de târg...”

„Rău, rău fătul meu, dar simț că mor...”

„Eu nu te pot feri de moarte..”

„Șciu, șciu... nici nu te-am chiemat pentru ca să-mi dai vr-un ajutor, ci pentru ca să-ți vorbesc de afaceri.”

„Frumoase afaceri zău!”

„Lasă imputările, precum voiesc să le las și eu”

„Dta împutări?”

„Și încă foarte drepte. Au nu mi-ai păpat tu o bună parte din capital.”

„Apoi, ca fiul bogatului bancher Simion Nusmă nu puteam trăi ca un calic; dar Dta ce te-ai apucat să ții mii și mii de galbeni nefolosiți, pe când plătiai câte zece la sută dobânzi.”

„Ți-am spus că împutări nu mai încap aici, dinaintea patului meu de moarte. Ascultă deci ce mai am să-ți spun înainte de a închide ochii pentru vecie.”

„Ascult.”

„Starea casei noastre o scii”.

„O șciu,” respunse Aristide Nusmă.

„Ce ai de gând să faci?”

„Cum vei închide ochii, voi duce cheile la tribunal.”

„Vai... să nu cumva... să faci una ca asta...”

„Nu mă mai pot susține. Ioan Rădulescu peste patru ani să face vârstnic. De unde să-i număr partea sa de treizeci de mii de fiorini”.

„Patru ani sunt un veac pentru un ora cu minte. În patru ani... cu frumosul credit de care ne bucurăm... zici că depunerile au ajuns cifra de trei sute de mii... poți să faci un capital întreit atât de mare, de cum este partea lui Ioan... folosesce te de împrejurări... nu-mi păta numele, care este și al tău.. nu...

Bătrânul să oprise fără de veste. Firul său de viăță i să rupsese.

Aristide înholbâ nișce ochi speriați spre el, așteptă vr-o câteva minute, apoi văzând că nu mai resuflă eși din odaia, picând cătră mama sa, care érăș ascunse în grabă o butilcă la aparițiunea lui: „a reposat”

Cocoana Safta începu un bocet pătrunzător, apoi după ce-și făcuse datoria în această privință rândui cele trebuincioase pentru spălarea mortului, pentru îmbrăcare și întinderea lui pe sarcofag, pentru priveghiat, colive și altele, cu un cuvânt pentru toate cele trebuincioase la un mort cum să cade.

Domnul Aristide Nusmă să întoarse întru aceea la zărăfiă. Schimbă încă vr-o câteva sute de galbini, napoleoni și alte monete, dar nu era cu gândul acolo, ceea ce să vedea din neobicinuită sa tăcere. Nu mai întreba pe mușterii de sănătatea lor și a celor de pe acasă, nu mai făcea glumele sale cele vestite.

Nu zău, căci îl muncea necurmat grijea, cum să facă mai bine. Să închidă zărăfia declarându-să în stare de faliment său să urineze cu afacerile după povața tatălui său.

De o dată avu o ideia.

„Ean să-l fac tovarăș al zărăfiei inele. Să-i propun că după depunerea examenului de maturitate, adică după facerea bacalaureatului, în loc de a merge la studiul medicinei, să intre ca comptabil la mine. Va primi negreșit, când va auzi că după ajungerea vârstniciei sale îl voi face asociatul meu la casa mea de bancă.

Și Domnul Aristide Nusmă își frecă mâinile de bucurie.

„Vezi la asta nu s-a gândit bătrânul, păcat! ar fi murit cu inima mai ușurată. Geaba! nu are toată glumea capul lui Aristide. Acum nu mă mai rabdă aici, voi închide zărăfia. Lumea nu mă va vorbi de rău. În ziua morții tatălui meu, a vechiului șef al firmei, voi putea dără închide mai de vreme.”

Când ajunse Aristide a casă întrebă numai de cât de Ioan.

„Este dus cu un soț de studiu să-și facă preparațiunele de examen” respunse soția-sa, cocoana Nastasia.

„Cum să va întoarce, să viiă la mine în odaia,” făcu Domnul Aristide și voi să să depărteze.

„A murit socru,” mai întrebă Nastasia.

„Cred că vei fi aflat astă deja de vr-o două ore, pentru ce mă mai întrebi” dară?”

„Ca să șciu, căci mutra ta nu-mi vestea nici de cum jalea de care ai trebui să fi cuprins.”

„Nu te aprinde așa de iute. De seară, când vom avea amândoi regaz, îți voi spune ce griji mă preocupă, deci răbdare până atunci.”

Cocoana Nastasia nu mai zise nimic, ér coconul Aristide plecă.

Cetitorul va fi sciind că Ion Rădulescu, despre care a fost vorba aici, nu era altul de cât Ionică, pe care l-am întâlnit în două rânduri la nea Radu în Ulmesci, și anume pentru ultima oară tocmai în momentul când Domnul Nusmă îl luase să-l aducă la Stefănesci în casa Dsale.

CAPITOLUL IX

Refusată

Ștefan Daftu ajunsese copist la ministerul de interne. Mai venia din când în când în casele D-lui Săsan să vază pe mătușă-sa și pe verișărele, după cum zicea el, să mai vorbescă și să petreacă cu Babeta, după cum credea dânsa.

Trecuseră vr-o doui ani de la moartea lui Costică și de când, pentru prima oară reproșase Babeta cocoanei Săsan, că n-ar stărui nici de cum, ca să i procure un soț în persoana nepotului D-ei, resplătind astfel ostenelele și jertfele ei.

Doamna Săsan de și nepăsătoare și sfiicioasă din fire, pentru a scăpa de neîncetata cicălire a Babetei, să decise într-una din zile să vorbescă cu Ștefan.

Era într-o seară, câteva momente înainte de a merge copilele la culcare, cărora Ștefan de obiceiă le urma, mergând câte o dată în sus, ér în cele mai multe ceasuri, plecând a casă, căci după cum scim, să mutase de la Domnul Săsan, de când cu moartea lui Costică.

„Aș dori să-ți vorbesc,” cu aceste cuvinte pronunsate cam în ton șoptitor, opri Doamna Săsan pe Ștefan la dânsa.

„Étă-mă gata, a te asculta, scumpă mătușă.”

„Babeta te iubesce!”

„Aș!” făcu tânărul cu un aer destul de cinic.

„Da, ea te iubesce,” repetă Doamna Săsan, cu ton mai ridicat, căci timbrul vocei lui Ștefan i anunța o luptă.

„De unde scii asta?”

„Ea mi-a spus!”

„Sârmană fetă!”

„De ce sârmană?”

„Fiind-că...”

„De ce te opresci?”

„Spnne-mi dragă mătușă, te interesează mult această cestiune.”

„Da, fiindcă Domnișoară m-a îndatorat și trebue să-i fiu recunoscătoare.”

„Nu înțeleg, ce are a face recunoștința D-tale, cu iubirea ei”.

„Nu înțelegi, adică nu voiesci...”

„Ha, ha, doar nu vei voi serios s-o măriți după mine!”

„Și de ce nu?” zise Doamna Săsan blocată, sculându-să de pe scaun.

„Fiind-că n-o iubesc, și nici n-o voi putea iubi vr-o dată. O nemțoaică! Mai bătrână de cât mine! — Fără bani!”

„N-o iubesci!” exclamă Doamna Săsan.

„Nu!”

„Dar ea zice...”

„Ce zice?”

„Adică din vorbele ei trebuia să înțeleg, ca și când numai lipsa de bani v-ar reținne de la căsătorie.”

„Lipsa de bani? Ha deacă ar fi numai atât și dăcă n-ar lipsi și cele lalte toate, cât de lesne am trece peste această lipsă, căci amorul este orb.”

„Iubesci dar pe alta!”

„Da!”

„Atunci nu mai am ce să fac în această treabă. Mi-am împlinit datoria.

„Cred, că nu vei fi supărată pe mine!”

„Supărată nu sunt, dar îmi pare rău că nu poți să-mi realisezi dorința mea”.

„Lasă mătușică dragă, cine șcie pentru ce va fi bun și asta. Sărut mânile.”

„Noapte bună.” —

A doua zi des de dimineață Babeta d-abia apuca să pândească un prilej, ca să vorbească cu cocoana între patru ochi.

Doamna Săsan părea din contra, a să feri de o întâlnire cu guvernanta.

Ca nici o dată opri pe Toma, care de când ajunsese primul comis al Domnului Săsan, mânca cu ei la measă, îl opri zicem după dejun, ca să confereze cu el, pentru o toaletă, ce voia să-și facă.

Babeta stetea ca pe ghimpi, așteptând ca Toma să urmeze după Domnul Săsan, care să depărtase de mult. —

Pe fetele le trimisese îndată după plecarea Domnului Săsan să-și revează lecțiunele.

În fine Doamna Săsan nu mai putu reține pe Toma, care grăbia la prăvălie.

Cum să văzu Babeta singură cu Doamna Săsan i zise îndată:

„Ai vorbit cu Ștefan?”

„Da!”

„Și zice că nu te iubesce!”

„Nu să poate...”

„Te rog Domnișoară, adu-ți a minte cu cine vorbesci!”

„Ertare Doamna mea! Respunsul Dtale m-a tulburat în cât nici nu șciu ce am zis. Pare că n-am fost cuviincioasă.”

„Nu, n-ai fost.”

„Aș fi trebuit să zic că Ștefan n-a vorbit adevărul, când a susținut că nu mă iubesce.”

„Cât despre asta, n-am să cercetez.”

„Nu, n-ai să cercetezi. Șciu pré bine. Omul să-și jertfăscă viăța pentru Dv.; asta vi să pare lucru pré firesc, dar când acel om îndrăsnesce a vă ruga, să vă interesați puțin de soartea lui, atunci respundeți: ce am eu! Of, Doamne, Doamne!”

Nemțoaica începu să plângă cu amar.

„Domnișoară... nu mai plânge. Scii de mult, că sunt gata la ori ce, pentru ca să-ți recunosc binele ce ne-ai făcut!”

„Deacă nu mi-ar fi de copile... de Lenița și de Sofia, pe care le-am crescut după inima mea — care sunt în adevăr copilele sufletului meu, n-aș mai sta nici o clipeală în această casă, unde sunt tratată ca o streină, ca o servitoare...”

„Domnișoară așa te rog..”

„Da, sunt tratată mai rău încă de cât o servitoare... ele pot eși... ele își pot petrece după fasonul lor... Eu însă mor de urât și mă topesc de mâhnire... of Doamne, Doamne!”

Babeta să porni a plânge din ce în ce tot mai amar.

„Dta,” reîncepu ea, după ce i să mai alinase plânsul, „fiiesce, dai crezământ nepotului Dtale. Te mulțămesci cu simpla lui declarațiune că nu mă iubesce. Dar întreabă-l te rog, deacă nu mă iubesce, de ce stăruiesce mereu după favorurile mele, de ce oftează, de ce este cuprins de fiori.”

„Să fie oare,” observă Doamna Săsan.

„Dta crezi că joacă numai comedie, când face astea. Cu atât mai rău. De ce o face, spune-mi Doamnă, de ce o face?”

Doamna Săsan nu respunse nimic.

„Taci, nu respunde fiindcă după toate, ce-ți pasă Dtale, deacă eu, o streină, o venetică mă voi nenoroci. Ar trebui să-ți pese însă, căci prin rușinea mea, a guvernantei să pătează toată casa mai vârtos, când un membru al familiei este causa rușinei”.

„Exagerezi Domnișoară. Va fi avut și Ștefan momentele sale de slăbiciune, ori cum să zic. Te va fi curtat găsindu-să lângă Dta, căci fată ești...”

„Așa, fată. În asta-mi stă tot meritul. Ori un tânăr, după părerea Dtale, când i este urît, poate să-și trăcă urîtul nefericind o fată, din simpla causă, că întâmplarea a voit a să găsi lângă ea.”

„Îmi supozezi nișce idei, pe care nu le-am avut nici o dată,” replică Doamna Săsan

„Cred și eu că nici o dată nu mi-ai zis asta, cu cuvintele ce am aplicat eu. Dar deacă n-ai stărui cu tot adinsul ca să găsesci o scusă, nu atât pentru purtarea nepotului Dtale, ci mai mult pentru nepăsarea Dtale față cu durerea mea, ai trebui să recunosci că am dreptate în toate, dar în toate...”

„Deu, dragă Domnișoară mă aduci la disperare, ți-aș da ajutor, dar nu pot.”

„Nu poți fiindcă nu vreai, am zis-o și o repet acum și tot de-a-una. Ori ce ți-aș spune; sufletul de mi l-aș scoate din pept și l-aș pune înaintea Dtale, deacă m-aș jura pe tot ce am mai sfânt pe lume, nu m-ai crede. Ștefan mă iubesce, a mințit când ți-a spus contrarul, și deacă vreai te voi face să vezi cu ochii că mă iubesce.”

„Domnișoară, Dta ești în exaltare, eu sunt obosită. Să lăsăm astea pe de altă dată. Îți promit, că nu voi scăpa nici o ocasiune, pentru a sonda inima lui Ștefan, că i în fine deacă num i ți-a afectat iubire și nu a simțit-o, atunci ar fi o nenorocire pentru Dta, dăcă ți-ai realisa dorința.”

„Nu mă crede, o Doamne Dumnezeule nu mă crede,” repetâ Babeta cu ton sfâșietor. „Deacă aș putea să smulg din peptul meu această proastă dragoste pentru copil dușman lor mei, persecutorilor mei, aș fi fericită, căci aș putea fugi d-aici din aceast iad...”

CAPITOLUL X

După înmormnâtare

Pe bătrânul Nusmă îl înmormântase cu o mare pompă. Musica militară, facle, onorațiorii orașului înșirați de amândouă lăturile ale dricului, un cortegiu numeros.

Pe acele timpuri nu era încă la modă cununile. Deacă ar fi fost, ar fi urmat cel puțin două care pline îndesate cu cununi.

Căci reposatul lăsase la diferite instituțiuni filantropice, am putea zice chiar că lăsase la toate acele instituțiune câte o sumuliță, cam modestă, însă totuș lăsase și astfel membrii acelor reuniuni să sîmțiau datori a urma pe mort în cortegiu, și reuniunile n-ar fi lipsit a da fie-care câte o cunună.

Cât despre legatele de care am menționat, nu era lăsate de reposatul Nusmă. El nici nu făcuse testament. Astea veniau toate de la fiul său Domnul Aristide Nusmă și nu erau de cât un mijloc dibaciu pentru a susține reputațiunea de opulență, de care să bucura casa Nusmă. Tot cu acest scop plăti la visteria statului o sumă mare drept contribuțiune de moștenire.

Toate erau așa de bine alcătuite în cât publicul era pătruns, că de când stăteau Stefănescii nu murise și nu să îngropase un om mai bogat de cât bătrânul zaraf Nusmă.

Lumea preafericea pe fiu-său Aristide, unicul moștenitor al acestor bogații.

După zic mergeau Domnul Aristide cu mumă-sa, Ionică Rdulescu eu Doam a Nusmă, toți cerniți, mama lui Aristide mai roșiă la față de cât la ochi. Era și nea Radu cu soția-sa în alaiu.

Coliva o făcuse mare cât o poartă de șură; pomană bogată, pâni mari albe, luminări groase și bani. Vorbesc până și ’n ziua de astăzi săracii din Stefănesci de această pomană.

Popi, — am uitat să vă spun, — popi erau cel puțin vr-o douăzeci, toți cei din Stefănesci ș-apoi din toate satele dimprejur. Bătrânul Nusmă fusese ctitor la mai multe biserici.

După ce să cântase „vecinica pomenire,” Domnul Aristide cu ai săi porni a casă, și lăsând în grijea contabilului său împărțirea pomenei, chemâ pe Ioan în odaia sa, și-l pofti să șază.

Ionică să făcuse mare, dar nu prea era fecior sdravăn. Sarbed la față, cu ochii roșii de insomnii, trupul slab, dar spiritul încrezut.

Carte învățase, ba învățase foarte bine, era eminent și voia să remână eminent, căci „sciință e putere,” — aceasta maximă și-o alesese de devisă.

Toți cari nu sciau cât scia el, erau ignoranți dinaintea sa, dar nu numai ignoranți ci chiar proști.

Avea nișce maniere repulsătoare, nimen nu-l iubea; mulți îl admirau și totuș nu cred să fi fost cineva, care să-l fi invidiat.

Față cu binefăcătorul său, — căci Domnul Aristide Nusmă trebuia să trăcă de binefăcător dinaintea sa — nu resimțea acest tânăr, de cât un suprem dispreț.

Domnul Aristide nu înțelegea nici un cuvânt latinesce, étă explicarea purtărei lui Ionică față cu el.

Ear cât cu privire la nea Radu și lelea Maria, părinții lui Ionică, cel puțin după cum scia el, apoi i era curat rușine, chiar a să gândi că s-a născut din oameni, care nici carte nu sciau.

Când își aducea a minte să înroșia de rușine.

Nu ne vom mira deci, aflând că Ionică nici o singură dată nu mai mersese la Ulmeni ca să-și vază părinții.

Acum după ce scim ce și cum să făcuse Ionică să ne întoarcem în odaia unde era Domnul Aristide cu el.

„Am rămas singur!” zise banchearul frecându-să cu batista peste ochi, ca și când și l-ar fi șters de lacrimi

„Da,” făcu Ioan cu ton sec;

„Afacerile mă năpădesc! De când îmi lipsesce ajutorul bietului tată am lucru îndoit, ce zic eu îndoit, întreit... căci pe zi ce merge să sporesce numărul clienților mei.”

„Mai ia-ți vr-o doui comptabili!”

„Comptabili! Am destui lucrători, îmi trebue însă un soț, un tovarăș de muncă, un om, care să aibă parte la afaceri.”

„Ce te împedeacă, de a-ți lua un asociat!”

„Ce mă împedeacă, ha, ha, zău trebue să rîd de simplicitatea ta! Ca și când tovarășii, ori cum zici tu, asociații demni de casa Nusmă și fiu, s-ar găsi colea pe stradă.”

„Nici n-am zis să-l iai de pe stradă.”

„În fine aici în Stefănesci nu este nici un om destul de avut, cu capital destul de mare, pentru ca să poată deveni asociatul meu”

„Cum așa... Dta ai lipsă de ațâți mari de bani!”

„Eu lipsă... nici de cum... tocmai dimpotrivă am pré mulți bani”.

„Apoi de ce mai pretinzi de la un asociat bani, și încă mulți bani”

„Pentru ca să aibă tot ațâți, ca și mine.”

„Asta nu o înțeleg.”

„Nu, căci asemenea lucruri nu să învăță pe lătinește.”

„Ori mai bine, că Dv. nu sunteți deprinși a vorbi după logică...”

„Ioane... te obrăznicesci!”

Sub alte împrejurări Domnul Nusmă ar fi devenit furios. Acum însă aducendu-și a minte de scopul ce-l urmăria și că pentru ajungerea lui era avisat la favoarea lui Ion, să stăpâni.

„Logică n-am învățat, ce-i drept!” urmă el după o mică tăcere, „dar atâta șciu, că cu cât spune omul mai mult cu atât este mai puțin înțeles. Ori cine s-ar asocia cu mine ar trebui să fie interesat de aproape la afacerile casei mele. Un strein trebue să puiă tot ațâți bani ca și mine în negoț, pentru ca să aibă acelaș interes. După cum ți-am spus asemenea om nu să află. Dar să află o ființă, care nu-mi este streină, de la care deci pot aștepta cu drept cuvânt, că va îngriji de afaceri ca și mine. Această ființă ești — tu.”

„Eu?!” exclamă Ion uimit.

„Da, tu. Te surprind vorbele mele?! Nu mă mir. Ai fost crescut de noi pentru o carieră mai modestă.”

„Mai modestă?!” repetă Ion tărbăcit.

„De bună seamă mai modestă. Aveam de gând să te fac medic.”

„Împlinindu-mi cea mai ferbinte dorință.”

„Da, așa doriai până acum, fiind-că nici o dată nu ți-am arătat acea perspectivă strălucită, care ți să deschide acum.”

„Ah, tată dragă.”

„Da, voiesc ca să-mi devii un adevărat fiu. Până acum am tot sperat, că voi avea un moștenitor. Această speranță am părăsit-o de vr-o câți-va ani deja. Astăzi, când simț mai tare ca ori și când lipsa unui sprijin, îți ofer starea mea. Te voi lua de suflet... îndată ce va împlini și soția mea etatea cerută de lege.”

„Nu șciu prin ce am meritat atâta bunătate,” zise Ion, care era de tot confusiat.

„Încă nu ai meritat-o, dar sper că o vei merita în viitor.”

„Cum îmi este datoria...”

„După ce vei fi depus examenul...”

„Voi pleca îndată la Viena.”

„Ba nu”

„Nu?! Așa dară la toamnă.”

„Nici la toamnă. Ci vei intra ca viitorul asociat în casa mea de bancă.”

Tânărul sări de pe scaun.

„Ce ai?!” întrebă Domnul Aristide restit.

„Glumesc! tată!?” zise tânărul, câte devenise palid ca moartea.

„Nici o dată n-am vorbit mai serios în viața mea.”

„Îmi pare rău!”

„Ce fel?”

„Nu pot primi nici de cum fericirea ce mi ai destinat!”

„Nu?”

„Nu!”

Să vedea sforțarea cea grozavă, ce întrebuința Domnul Aristide pentru a nu irupe, și a nu-și perde firea. —

„Du-te fătul meu,” el cu vocea înecată. „mai chibzuește-te. Nu mă îndoiesc, că după o matură precumpănire vei alege ceea ce-ți ofer, fiind-că în alt cas nu ți-ar remânea ceea ce crezi tu... cariera de medic, ci... cornul plugului, dar și asta numai deacă te va reprimi tată-tău Radu de la Ulmeni, ér deacă nu, te vei alege cu sacul de cerșitor.”

„Ai uitat Domnule Nusmă, că un om care a învățat opt clase gimnasiale...”

„Latinesce,” îl întrerupse zaraful cu maliție.

„Care a învățat și șcie latinesce,” adause Ionică, „nu va ajunge nici o dată a cerși, căci sciință este mai mare și mai sigur capital de cât banii, pe care i poți perde așa în cât în adevăr să ajungi a cere milă...”

„Ce îndrăznesci, răcni Nusmă furios, căci érăș credea ca tot de-a-una când venea vorba de sărăcie, ca să facă alusiune la starea sa, „ce îndrăznesc!? mai repetă el încă o dată și aruncându-să pe Ionică voi să-l lovească în față.

Acesta alb ca păretele să feri de lovitură și smucind ușa, fugi.

CAPITOLUL XI

Sărutul

„Ah pardon!”

„Hi, dar și m-ai speriat. Dta ești Ștefane, șezi colea și întoarce-ți ochii.”

„Dic eu n-aș fi crezut că pe asemenea timp te voi surprinde făcând toaleta Babeto.”

„Am cetit până azi dimineață, și m-am sculat târziu. Este Duminecă. Atâta plăcere am și eu. Mă pot scula Dumineca, când vreau. Dar ce te tot uiți încoace, nu ți-e rușine.”

„Ba da, mi-e rușine, că m-am oprit aici la ușă, și n-am îndrăznit a-mi procura plăcerea, care mă ispita. Acum e pré târziu, ca să-mi repar greșăla.

„Fugi de aici, să nu te auză fetele, care sunt în odaia d-alăturea. Deacă nu te pui îndată pe acel scaun, mă supăr.”

Ștefan să puse pe scaun.

„Eată-mă aici, cred că mă vei resplăti la timp și ocasiune pentru că sunt acum atât de cu minte.”

„Ce resplată poți aștepta Dta de la mine.”

„Asemenea lucru nu să spune, și totuș să înțelege.”

„Étă, acum sunt gata și pot să dau mâna cu Dta. Bonjour, scumpul meu. Te-ai făcut foarte rar în timpul din urmă.”

„Oficiul..”

„Care? cel de la minister, său acela de la dulcineea Dtale.”

„Dulcineea, eu și dulcineea?”

„Da, Dta ai o amantă”

„N-am sciut pănă ’n aceast moment, acum însă o șciu.”

„Adică, eu ți-am deschis ochii.”

„Dta, său mai bine zis vederea Dtale.”

„Asta va să fiă o declarațiune de amor! Scii, că este delicată maniera Dtale, păcat numai, că nu ești sincer.”

„Eu nu-s sincer?”

„Da Dta!”

„Pretinde ori ce dovadă despre sinceritatea mea, sunt gata a ți-o da.”

„Dovadă! Par-că pentru această înaltă virtute ar fi de ajuns o singură dovadă. Sunt oameni foarte onești după credința lor și după toată aparința, care să pot mândri a fi fost sinceri toată vieață lor, numai în ale amorului să cred îndreptățiți a face excepțiuni.”

„Dta pare că mă numeri și pe mine intre acești oameni,” zise Ștefan ale cărui sensuri să ațițaseră prin vederea carmenilor secrete a acestei șirete, care aflase, că va veni la ea, și-l așteptase a nume în neglige.

De și Babeta întru aceea își făcuse toaleta acum când vorbia cu tânărul cel aprins și cum ședea aproape de el, îl atinsese în mai multe rânduri cu trupul ei, ațița astfel necontenit poftele lui.

Scaunele lor erau puse dinaintea ferestrei, care dedea spre grădina din curte.

Guvernanta trăgea mereu cu coada ochiului spre acea grădină.

De o dată tresări. Văzuse ceea ce pândise mereu. Doamna Săsan venise în grădină.

Era tocmai în momentul când Ștefan adresase ultimele cuvinte cătră guvernantă.

Ea le auzise, firesce, dar nu cuprinse înțelesul lor.

„Ce întrebă ca și aiurită, sculându-se de pe scaun și mergând la geam, dar tot o dată un ce nedescriptibil în aerul ei provoca pe tânăr să fiă mai îndrăzneț.”

Ștefan să sculă și să puse lângă ea.

„Cât ești de frumoasă,” zise el ca să nu remâiă cu totul mut și o prinse de talia.

Nemțoaica să smuci ca să scape de brațul tânărului, aplecându-să tot o dată cu atâta stângăcia meșteșugită spre dânsul, în cât resuflarea ei, cea artificial profumată i atinse fața, ceea ce avu efectul unui curent electric asupra lui.

Beat de focul voluptății scormonit cu cel mai mare rafinament din partea acestei nemțoaice, o strînse la pept și-și alipi buzele sale înfocate de ale ei.

Tocmai în momentul când rătăcitul tânăr culegea de pe aceste buze un venin perfid, guvernanta — érăș din stângăcie meșteșugită — să atinse cu cotul de geam și-l sparse.

Hârburile căzură cu sgomot pe petrile curții.

Doamna Săsan, care era în grădină, cercetând după causa acestei zingănituri, dete cu ochii de părechia îmbrățoșată.

Atâta așteptase nemțoaica.

Fiind acum sigură de succesul ei, afecta spaimă și să retrase de la fereastră.

Dar bucuria isbândei i răpise pentru un moment precugetarea, ce de obiceiu nu lipsea nici o dată de la faptele și vorbele ei, astfel zise cătră Ștefan:

„Mai îndrăznesce acum a susținea, că nu mă iubesci. Mătușă-ta nu-ți va mai da crezământ cum ți-a dat până acum, cad a văzut cum m-ai sărutat.”

Să-i fi turnat o doniță de apă rece peste cap, Ștefan nu s-ar fi putut recori mai tare, ca prin aceste cuvinte ale nemțoaicei.

„Așa!” zise el, „ne-a văzut. Nu face nimic!”

„Nu face nimic? Cum să înțeleg aceste vorbe?” întrebă Babeta, care în adevăr nu scia cum să-și esplice în bine său rău această exclamare a lui Ștefan.

„Însă cu toate astea n-aș vobi să dau îndată ochii cu ea, continuă Ștefan, fără a respunde la întrebarea Babetei.”

„Nu te teme, de când sunt aici n-a venit în sus”.

„Dară nici nu cred să fi avut vr-o dată o causă ca să vină, cum i-am dat noi astăzi”.

„Aș’! Doamna Săsan nu-și ese din tact, de s-ar dărîma chiar bolta cerului asupra ei”.

„Fiă cum ar fi, trebue să mă scuzi dinaintea mătușei mele”.

O rază de bucurie să întinse peste fața nemțoaicei. Credea că-i este permis a tâlcui aceste vorbe ale lui Ștefan în favorul ei.

„Voi vorbi cu Doamna Săsan. Dar ce să-i spun”. Îi schînteiau ochii, adresându-i această întrebare.

„Vei găsi D-ta ceva”

„Voi găsi ceva... n-am să găsesc nimic. Voi spune adevărul.

„Da, da, bine, spune-i adevărul,” făcu Ștefan încurcat și plecă pe ușă.

„Fatală întâmplare,” își zise el coborînd scara, „tocmai în ziua când voiam să rog pe mătușă-mea, să mă cunune cu Zoița a trebuit să mă vază sărutând pe guvernanta ei. Sunt silit să-mi caut altă nănașă.” —

„L-am prins, n-am de cât să ’l țiu bine, ca să nu-mi mai scape,” zise nemțoaica după depărtarea lui Ștefan frecându-și mânile, apoi coborî de grabă jos în grădină.

„Ai văzut” întrebă încă din depărtare pe Doamna Săsan.

„Da,” respunse aceasta cu sfială.

„Ei bine, ce zici acum. Nu te-a mințit nepotul D-tale, când a zis că nu mă iubesce.”

„Ce să zic!” făcu Doamna Săsan dând din umeri

„Vezi dară dragă cocoană, că da vei avea nițică bunăvoință, de vei stărui cu seriositate pe lângă Ștefan, îl vei îndupleca să mă ia de soție, și astfel mă vei îndatora până la moarte.”

„Scii pré bine, că sunt gata a face ori ce-ar putea depinde de la mine pentru fericirea Dtale”

„Nu mă îndoiesc nici de cum despre voința D-tale, dar deacă mă ierți a fi sinceră, ți-aș spune defectul cel mare ce ai.”

„Scii că nu mă supăr lesne.”

„Vezi doamnă dragă, asta ți-e defectul, ești pré rece, nimic nu te înteresează, nimic nu-te poate scoate din flegma D-tale”.

Doamna Săsan nu răspunse nici un cuvânt.

„Deu fetele D-tale au avut noroc, că mă ați angagiat pe mine de instructoare. Cu aceasta nu voiesc să zic, că n-ați fi putut găsi o guvernantă mai învățată ca mine, dar nu cred să fi găsit pe una, care să suplinească pe lângă ele ceea ce le-ar fi lipsit fără mine. Un suflet simțitor, impresionabil, care să să bucure de bucuria lor cea nevinovată și să să întristeze de mâhnirea lor cea copilărească, cu un cuvânt o-ființă care să simță cu ele. Cred că ești pătrunsă, de acest adevăr.”

„Așa va fi draga mea. Dar poate să fiă și altfel!”

„Cum, ce ai voit să cu asta.”

„Poate că dăcă n-ai fi venit D-ta în casă, copilele m-ar fi iubit mai mult.”

„Iubit mai mult! Dar acum nu te iubesc din destul, mai mult poate de cât ar resulta după toată răceala ce le areți”.

„Răceală,” respunse Doamna Săsan, care începu a să aprinde, cum nu pré obicinuia dânsa, când sta cu cineva de vorbă. „Răceală,” repetă ea, „așa ți-s-o fi părând D-tale. Cum să-mi și înțelegeți simțirile mele, de vreme ce mă siliți, ca să le esprim într-o limbă, care mi este streină. Cu mamă mea n-am vorbit franțuzesce, nici nemțesce ei numai românesce. Fetele mele, mulțămită instrucțiunei D-tale nu mă înțeleg deacă le vorbesc în limba lor maternă, în dulcea limbă românească.”

„Ah, ba” îngână guvernantă și voi să replice ceva, doamna Săsan însă nu-i dete timp, ci continuă cu foc,

„Dar copilele ne sunt instreinate nu numai prin limbă, ci și prin datine... prin religiune chiar!”

„Re...ligiune!” făcu Babeta indignată.

„Da,” continuă doamna Săsan. „Este drept, că cercetează biserica ortodoxă...câte o dată... dar atunci rîd de cântările psalților și a preoților noștri. Când să închină, rostesc rugăciuni streine. Nimic din ce ne-a fost noue sfânt în obiceiurile noastre, în istoria noastră nu prețuesc ele, ba multe din aceste le disprețuesc chiar. Cu un cuvânt copilele mele nu mai sunt românce, deci eu, mama lor, care sunt româncă cu trup și suflet trebue să le le par rece, dcă nu le sunt chiar — de rîs.”

„De rîs”!?...

„Da, că-ci Dv. care vă mândriți a fi mai cultivate de cât noi, vă rîdeți adese-ori de manierele noastre ce vi să par necioplite, fiind-că nu le puteți înțelege.”

„Doamnă scumpă,” zise guvernanta, dorind ca să sfârșească aceasta convorbire desavantagioasă, „ne am depărtat de la scopul ce m-a adus la D-ta. Copilele mă așteaptă. Te rog încă o dată nu uita de ceea de ai bine voit a-mi promite. Isbânda D-tale nu-mi va fi priincioasă numai mie, ci și D-tale. Vei putea dobândi influință asupra copilelor D-tale, îndată ce n-oi mai fi lângă ele”.

„Deacă nu va fi pré târziu” observă dâmna Săsan cu un suspin.

CAPITOLUL XII

Desbinarea

De când să dusese Ion din casa lui nea Radu, pare că îmbâtrînise cinstitul țeran și cu soția-sa văzînd cu ochii.

Ce le foloseau lor acele bogății, pe care le strînsese din banii primiți pentru ținerea băiatului și cari să înmulțiseră de atunci, chiar fără ca nea Radu și soția-sa să să mai fi trudit înadins pentru această.

Dar vorba cea românească: lac să fiă, brâscele s-adun? Fusere greu până ce pusese temelia, acum să înbogăția pe zi ce mergea tot mai mult.

Dinaintea Ulmenescilor cocoloșiseră treaba cu Ionică. Ei nu mărturisiră nimenui adevărul, că adică acel băiat nu era al lor, și că-l luase zaraful Nusmă la sine, după dreptul ce avea acesta de la tata lui Ionică, ci susținuseră, că zaraful, dar mai cu seamă soția lui îndrăgiseară așa de mult pe fiul lor, în cât să însărcinase a-l țină la el tot timpul cât va cerceta școlile de la Stefănesci și a-l trimite apoi la învățătură mai mare prin țeari streine. După cum scim mulți din oameni nu-l pré credeau pe nea Radu, dar érăși mulți îl preafericeau și-l învidiau.

El însă nu era nici de cum de învidiat în această privință.

Inima sa pré simțitoare pentru starea în care să afla, nu să putuse mângâia nici decum de depărtarea acelui copil, pe care să deprinsese a-l iubi, ca pe al său propriu, că-ci acest copil, după cum scim, de când mersese în oraș, nu mai voia să scia nimic de părinții săi de la sat.

Nea Radu să ducea adese-ori la Stefănesci. De câte ori venia acolo nu lipsia nici o dată de a nu cerceta casa D-lui Aristide Nusmă, făcându-și de lucru p-acolo sub fel de fel de pretexte, numai și numai ca să poată zări din depăitare măcar pe „domnul lor”, cum numiau ei acum pe Ionică.

Apoi când să întorcea a casă trebuia să povestească lelei Maria cum îl văzuse pe domnul lor, cum i să păruse, ce mai auzise despre el, de lelea Maria să bucura când afla, că a mai crescut și că este domn în toată puterea cuvântului.

Când să întâmpla să viiă și lelea Maria la oraș, atunci căutau amândoui să-l zărâscă măcar în treacăt pe Ionică.

În ziua de îngropăciune a bătrânului Nusmă alergaseră ca să ia și ei parte la alaiul lui, căci prin Ionică să simțeau și ei aliați intru câtva cu casa zarafului și credeau de datoria lor a da reposatului cea de pe urmă ordine.

Onesta păreche de la țeară să profită de această ocasiune, de a vedea pe Ionică, în măsura cea mai mare, privind necurmat la domnul lor și urmărind cu cea mai mare atențiune și cel mai viu interes toate mișcările sale.

După îngropăciune erau hotărîți să plece acasă, dar până a nu executa această a lor hotărîre ar fi dorit pré mult să mai vază încă o dată pe fiul lor de suflet. —

Să învârtiră deci câtva timp împrejurul locuinței lui Aristide Nusmă, la care ședea Ionică.

„N-o mai eși astăzi nevastă,” zise nea Radu că-ti-ă lelea Maria după un timp oare-care.

„Așa cred și eu,” oftă lelea Maria.

„Hai, să plecăm dară,” adause nea Radu.

„Să plecăm,” repetă lelea Maria.

Își îndreptară pașii spre strada, prin care trebuia să treacă, pentru a merge a casă.

Tocmai când erau să cotească colțul stradei, auziră în dărăptul lor o voce năbușită strigând: „tată, mamă!”

Era o voce de fecior, ér nu de băiat mic.

La amândoui li să părea cunoscută.

Amândoui își ziseră în sine:

„Pare că e Ionică!”

Dar amândoui să grăbiseră a adăuga:

„Ah, Ionică, el nu ne mai zice: tată, mamă.”

Nu avură însă timp a să chibzui mai departe asupra acestei păreri, căci acela care strigase îl ajunsese dintr-o singură săritură

Era în adevăr Ionică.

Dar cât era de schimbat.

Fața sa cea rece de altă dată, acum era consumată de văpaiele unui foc, care-i ardea sufletul.

„Tată, mamă,” repetă el încă o dată.

Nea Radu și lelea Maria să opriră uimiți.

In sufletele lor cele nevinovate să lupta bucuria cu spaima.

„Iată-l drăguțul!” exclamă lelea Maria.

„Ce ți s-a întâmplat pentru Dumnezeu?” adause nea Radu.

„Merg cu Dv.” scoase Ionică cu greu din peptul său care să sbătea de o frământare foarte mare.

„Unde? la Ulmeni?!” întrebă lelea Maria mirată. —

„Da, la Ulmeni!” făcu Ionică pe scurt.

„Dară...” voi bă obiecteze nea Radu.

„Voiesci să întrebi, că nu mai merg la școală,” îi tăia Ionică vorba.

„Așa zău, asta voiam să zic!” respunse nea Radu. —

„ Azi și mâine n-oi merge, căci am să mă înțeleg cu Dta, tată!” zise Ionică posomorît.

„Ce s-a întâmplat! De când te-a luat în casa zarafului n-ai mai venit la noi, ba nici n-ai mai vorbit cu noi? Trebue că este un lucru mare, care te-a putut îndemna la acest pas, pe care-l faci acum.”

Ionică nu respunse îndată la acestă întrebare.— își aduse a minte de căușele căre-l reținuseră până acum de la o apropiere cătră presupușii săi părinți, și nu scia în ce ton să-și formuleze cererea, ce-i zăcea la inimă.

Lelea Maria să uita la el, ca la Dumnezeu și aștepta cu smerenie vorbele lui.

„M-am desbinat cu Domnul Aristide Nusmă, era să mă bată,” zise în fine Ionică.

„Te-ai desbinat!? era să te bată, o Doamne Dumnezeule!” exclamă lelea Maria.

„Și de ce?” adause nea Radu.

„Fiindcă Domnul Aristide de o dată și-a schimbat cugetul față de mine!”

„Și-a schimbat cugetul!” zise éarși lelea Maria plină de mirare.

„Ce fel?” repetă nea Radu.

„Până acuma era învoit, ca să mă dea la învățătură, să mă fac doctor!”

„Așa sciam și noi” afirmă nea Radu.

„Astăzi însă m-a chemat la sine și mi-a descoperit, că are de gând să mă facă tovarăș la zărăfia sa.”

„Tovarăș la zărăfia sa! n-ar fi rău nici asta,” observă nea Radu cu firea nețulburată

Ionică, să opri pe loc și-l privi uimit.

Cumpătul săteanului la aurirea acestei sosiri, care-l surprinsese chiar pe el, îl frapâ.

„După părerea Domnului Aristide” zise Ionică continuând a merge cu părinții săi spre Ulmeni. „ar fi chiar mai bine pentru mine, deacă aș primi tovărășia. Dar nu numai mai bine, — ar fi chiar un noroc nespus.”

„Adică i vorba de bogăție,” făcu nea Radu.

„Da, de bogăție,” respunse Ionică.

„Apoi dăcă te mulțămesci cu mai puțin, să nu-ți pară rău de desbinarea ce ați avut.

„Ești bogat tată!”

„Bogat, că am suflet, numai dracul e sărac, căci el n-are.”

„Mă poți dar ține la școli streine, până voi învăța să mă fac doctor.”

„Te pot, nu te pot, asta nu să întrăbă. Destul să scii, că dăcă ții să te faci doctor, te vei face.”

„Așa fătul meu,” aprobă și lelea Maria, „deacă vrei să te faci doctor, te vei face.”

Și la aceste cuvinte, uitându-să la bărbatu-său clinti din ochi, ca și când ar fi voit să zică: „ce scii tu, șciu și eu, n-am uitat nimica, deși au trecut d-atunci ca vr-o doisprezece, tresprezece ani.”

„Acum mai remâne să șciu încă una,” continuă Ionică cu un oare care respect, ce-i însuflase — cum am zice — bărbăția, cu care tractase nea Radu o cestiune atât de însemnată.

„Ce mai voiesci a scii?” întrebă nea Radu.

„La cine să șed aici în Stefănesci, cele două trei luni, câte mai am să merg la școală?” respunse Ionică.

„La cine?” făcu nea Radu. „Ean auzi ce întrăbă Maria?”

„Aud, aud,” rîse lelea Maria.

„Nu vă înțeleg,” insistă Ionică. „Doar nu aveți și aici vr-a casă, vr-o locuință?”

„Noi să avem casă în oraș! Feritu-au sfinții” exclamă nea Radu.

„Ce am putea face noi cu o casă așa fudulă?” adause lelea Maria.

„Bine dar... spuneți-mi unde să șed...?”

„Unde...?” repetă nea Radu.

„Da, unde!

„La Domnul Aristide Nusmă,” zise nea Radu serios și decis.

„Dar m-am desbinat cu el,” observă Ionică, cam deconcentrat.

Nu scia ce să creză. Acum i să părea că toate câte a zis nea Radu până acum, le-a din prostie.

„Deacă te-a desbinat cu el, va trebui să să ia cu binele pe lângă tine, ca să te împaci cu el.”

„Ai nebunit!” irupse Ionică.

„N-am nebunit. Haide acum cu noi. Mâine mă voi întoarce la Stefănesci, și deacă nu voi sosi cu Domnul Aristide, care te va pofti să vii érăși în casă la el, apoi să-mi zici că sunt prost și nebun.”

Ionică nu mai respunse nimic, că-ci nu scia ce să spună.

CAPITOLUL XIII

Biletul de cununie

„Ștefan nu s-a mai arătat de mult pe la noi,” zise doamna Săsan cu tonul ei cel apatic.

Își adusese aminte de nepotul ei, fiind că mai de multă vreme venia și el, ca să ia o căscă de ceaiu, seara, împreună cu copilele, cu guvernanta și cu cine să mai nimerea p-acolo din puținii amici și amice ai familiei.

În asta seară venise și cocoana Țica, apoi și Tomița, care de la un timp în coace era admis în acest cerc mai intim al familiei.

Domnul Săsan rare-ori lua parte la ele. Nici în astă seară nu era de față.

„Dar nu v-a spus că să însoară” întrebă cocăna Țica, reflectând la esclamațiunea Doamnei Săsan,

„Să însoară,” zise Doamna Săsan speriată.

Babeta să îngălbini.

Chiar și Sofia, fata cea mai mică a Doamnei Săsan părea impresionată de această scire.

Numai Tomița și Lenița pare că nici nu o auziseră.

Erau ocupați — a să privi reciproc pe furiș.

Consternațiunea, ce produse scirea cocoanei Țica asupra unei părți din societate, provocă o mică pausă în conversațiune, care nu era nici o dată pré animată.

„Ba zău, nu sciți nimic?” continuă cocăna Țica, care-și făcea o predilecțiune din colpartarea diferitelor sciri.

„Drept să-ți spun,” respunse Doamna Săsan, „mă cam îndoiesc de adevărul acestei sciri”.

„Va fi o glumă din partea Doamnei Reveanu,” observă guvernanta.

Reveanu era numele de familie al cocoanei Țica.

„Deacă m-a mințit Ștefan, apoi mint și eu,” zise aceasta.

„Ți-a spus el în persoană, că să însoară,” întrebă Doamna Săsan.

„Da, m-a poftit să-i fiu nănașă!”

„Așa.”

„Și când i am observat, că de ce nu te-a rugat pe tine Mari, să-i fii nașă, cum s-ar fi cuvenit, de oare-ce i ești mătușă, mi-a respuns, că s-ar sfii de tine.”

La aceste cuvinte, cocoana Țica, clinti din ochi, privind, spre Babeta.

Doamna Săsan tresări de spaimă, ér Babeta de ciudă.

Sofia, văzînd pe guvernanta lor atât de agitată, să simți tare indispusă și pentru a scăpa din această situațiune neplăcută zise:

„Madamemoaselă dragă mi-e somn, să mergem sus. ”

Lenița să grăbi a protesta:

„Ba nu, să mai stăm puțin” zise ea.

Dicând asta nu să pută opri de a nu arunca încă o privire ascunsă asupra Tomiței.

Guvernanta surprinse acestă privire. Tot o dată văzu fața Tomiței, ca și transfigurată sub efectul miraculos al amorului ascuns.

Frumsețea acestei fețe, inspirate de o gingașe pasiune, o frapâ.

Din acest moment Babeta concepu o ideea funestă.

„Mergem?!” repetă Sofia.

Guvernanta tresări ca dintr-un vis.

Uitase de realitate.

Făcend o sforțare asupra-și, respunse.

„Mergeți dragelor mele.”

„Ndpte bună,” zise Sofia sculându-să ca să plece.

Lenița era silită s-o urmeze.

Tomița o urmări cu ochii, până ce dispăru, apoi ca și când dabia în acest minut și-ar fi adus a minte de lumea care-l impresora, puse mâna în buzunar și scoase d-acolo un bilet, pe care-l întinse Dimnei Săsan, zicînd:

„Acest plic a sosit astăzi cu poșta pentru D-ta; pardon că am uitat a-ți-l da până acum,”

Doamna Săsan luâ în primire biletul, nu-l deschise însă ci l puse pe measă.

„Și nici nu întrebi pe cine va lua de soție,” reluă cocina Țica.

Doamna Săsan ar fi întors vorba cu mare plăcere, că-ci nu-i plăcea nici decum discusiunea asupra acestei afaceri aici față cu guvernanta.

„Pe cine, pe cine,?” întrebă Babeta.

Vocea ei nu trăda în acest moment nimic de cât o viiă curiositate.

Doamna Săsan, ba chiar și cocoană Țica, erau surprinse de aceasta schimbare.

„Este fata unei văduve germane din mahalaua „Popa soare”

„Frumoasă!” continuă Babeta.

„Frumoasă și tinerică,” afirmă cocoana Țica.

„Când va fi nunta?” adause Babeta.

„Deacă nu mă înșel, biletul de colea cuprinde tocmai invitarea de nuntă,” zise cocoana Țica drept respuns. Doamna Săsan la aceasta observare luase biletul de pe măsă, îl deschise, îl percurse cu o aruncătură de ochi și zise:

„Da, este invitarea de nuntă!”

„Așa dară totuși este adevărat,” esclamă Babeta cuprinsă fără de veste ca de un fel de furie. „Adevărat, și D-tale nu-ți pasă câtuși de puțin de aceasta mîrșavă purtare a nepotului D-tale.”

„Domnișoară...”

„Așa Domnișoară..., alt nimic,” continuă guvernanta, „vorbe goale, promisiuni, și deacă cer ca să ve aduceți a minte de promisiuni, atunci mi-o luați în nume de rău, nu-i așa...”

Tomița, care după depărtarea Leniței nu avea înteres ca să mai stea și care să simțea penibil atins de scena ce guvernanta făcea stăpânei sale, își luâ voia de a părăsi societatea.

Doamna Săsan îl congediă bucuros, ca să scape de unul dintre martorii purtării necuviincioase a Babetei.

Cum eși Tomița pe ușe, și guvernanta își lua fără de veste seara bună și plecă plângând amarnic.

„A nebunit, rogu-te, Mari dragă,” întrebă cocoana Țica.

„Nu șciu,” respunse întrebata.

„În locul tău, scii ce aș face?” „Aș lua-o de mână și aș scoate-o frumușel afară”

„Ah dragă, nu pot să fac asta!”

„De ce nu!”

„Îi sunt datoare cu recunoscință!”

„Ce fel de recunoscință!”

„Pentru îngrijirea ce a avut tot de-a-una, de câte ori erau copil bolnavi.”

„D-apoi nu era datoria ei?”

„Datoria?! N-am angajat-o ca îngrijitoare de bolnavi.”

„Nu, nu, asta-i drept. Trebue să recunosc și eu, că a făcut mai mult de cât i-ar fi fost datoria. Dar pentru asta nu i să cuvine să-ți vorbească așa cum ți-a vorbit acum, și să pretindă de la tine ca s-o măriți, după cum șciu, că a pretins.”

„Omul trebue să mai sufere și lucruri necuviincioase.”

„Da, trebue să sufere, când n-are în cătrău, când i vine un foc, un necaz, în sfârșit ceva ce ne trimite pronia cerească, dar ca să îndurăm asemenea lucruri de la... cum să-i zic...servitoare, așa de la o servitoare, asta-i pre afară din cale.”

„De n-ar fi copilele!”

„Copilele sunt destul de măricele, nu mai au trebuință de guvernantă.”

„Ba, ah, zău au trebuință, nu de guvernantă, ci chiar de Domnișoară Babeta”

„Pentru ce?”

„Pentru că s-ar simți nefericite decă le-ar lipsi. Cine le-ar mai vorbi cum șcie să le vorbească dânsa.”

„Așa, așa, ar fi nefericite, deacă n-ar mai auzit de acele flecuri nemțesci, de sentimentalitate, de pom de crăciun și altele. Vorbesce le tu de lucruri românesci, spune-le de Ileana Cosinzana, de Făt Frumos, pune-le să cânte doine, să admire frumoasa noastră natură și să vezi că peste puțin vor uita de nemțoaica lor și vor începe a simți românesce!”

„Ai dreptate draga mea, însă de unde să mi iau timpul necesar?”

„Vezi așa, pentru nepăsarea ta, să suferi pe acestă nemțoaică reutăcioacă împrejurul tău, să-ți instreinezi copilele.”

„Nu mai are ce să instreineze, că-ci deja nu mă mai înțelege și nu le mai înțeleg. Deu, am fi foarte nefericite ele și eu, deacă de o dată am fi avisate unele la altele.”

„Me mir numai că soțu tău a suferit aceste lucruri! ”

„Soțu meu, ah, el este ocupat cu negoțul lui”

„Care merge destul de bine, așa încât ar mai putea să lase trebile și în grijea băieților. Tomița de esemplu este un băiat foarte cum se cade.”

„Da.”

„Ca și făcut pentru Lenița.”

„Unde te duci cu gândul?! Dar drept să-ți spun și eu am început să-mi zic aceasta de la un timp încoace. Însă George soțu meu, să nu auză acuma despre aceasta, că-ci ar turba.”

„De ce?”

„Fiind-că viseză de domnii, de boierii pentru fetele lui. Nu vrea să facă dintrânsele negustoresc, — ș-apoi chiar de ar face, trebue să fiă milionare.”

„Lasă, vom vorbi noi altă dată despre astea toate, noapte bună.”

„Te duci dragă? noapte bună!”

„Culcă-te, că-ți cad ochii de somn!”

CAPITOLUL XIV

Întoarcerea

Cât de schimbate i să păreau toate la Ulmeni lui Ionică.

Adese-ori, când îl îneca aerul cel infectat de prin clasă, și când asuda de căldură, își aducea a minte de poema cea frumoasă unde petrecuse anii săi de fragedă copilărie, în asemenea momente deși sufletul său să înstreinase cu totul de acele locuri, totuși pare că-l cuprindea un dor fără nume după aerul cel limpede și curat, după miresmele pădurei, după cerul cel albastru, după concertul paserilor.

Acum când le revăzu érăși, să simți desilusionat. Poena i să părea mai mică, covorul de érbă de pe el nu i să mai presenta în acea splendoare nemaculată, cum era imaginea, ce-și formase în suvenirele sale despre acest covor. Dar mai cu seamă, casa lui nea Radu, odinioară lăcașul cel mai distins pentru el de pe fața pământului, acum i să părea o clădire proastă, miseră — nesuferită.

„Cum îți mai place pe la noi,” îl întrebă nea Radu după ce intraseră în casă.

Un greu miros, cum domnesce prin odăile neventilate ale sătenilor, i inecă peptul lui Ionică, când respunse:

„Mie, foarte bine, să vede de cât călea că ești bogat.”

Acest respuns măguli foarte pe sătean.

„Dar de grădiniță ce zici,” întrebă lelea Maria.

„Grădiniță, ah, da, este frumoasă!” respunse Tomiță. În realitate nici nu observase acel petec de pământ dinaintea caselor, pe care-l îngrădise cu un stobor și împărțise în straturi, așa încât avea aerul unei grădini.

Și lelea Maria era la culmea fericirei.

Amândoui, atât nea Radu cât și soția-sa să întreceau care de care să mulțămească pe scumpul lor oaspe.

Acesta muria de nerăbdare și de urât, însă învingându-se pe sine, nu dete pe față nimic din acesta și pentru a scăpa cât mai curând de dragostea atât de greu gustată, să culcă. —.

Domnul Aristide Nusmă după ce plecase Ionică de la dânsul, nu era nici de cum așa de sumeț, cum să arătase dinaintea acestuia.

„Drace, drace, numai la una ca asta nu m-am gândit,” murmură în sine, măsurând cu pași mari odaia sa.

„Nimic mai lesne, de cât să să întâlnească cu Radu de la Ulmeni; dar nu numai lesne, ci nimic mai firesc, deacă cumva Ionică va fi ferm hotărît a nu primi oferta mea — și pare că este în adevăr — atunci negreșit va alerga la pretinșii săi părinți. ”

Mai măsură de vr-o câteva ori odaia apoi continuă.

„N-am în cătrău, trebue să aștept! Până la vârstnicia lui Ionică mai sunt trei, patru ani, în acest restimp multe să pot schimba. Pot câștiga cu vr-una din numeroasele bilete de loterie, ori la bursă... Hm, hm, bursă de aș sci numai, cum să fac, ce să cumpăr, când să cumpăr, lesne aș câștiga în scurt timp ațâți bani încât nu mi-ar mai pășia de nimeni?”

Nu să cădea să meargă la casină în acea zi, în care îngropase pe tată său. Fiind silit a sta a casă, avu timp să facă cele mai variate planuri cu privire la viitorul casei.

Până a nu să culcă întrebă de Ionică.

„A plecat de mult și nu s-a mai reîntors!”

„Semn rău, semn rău,” își zise Domnul Aristide, apoi adause, vorbind cătră servitor.

„Deacă să va întoarce să mă înștiințați, de nu voi fi adormit deja. Să nu spuneți însă nimic, că am întrebat de el.”

Dar seara înainta și nimeni nu veni să anunțe Domnului Aristide, că Ionică s-a întors.

„Este la Radu!” Acest cuget, care-i venise chiar în acel moment, în care auzise despre lipsa lui Ionică, nu mai voia să-l părăsească, și nu-l lăsa să adoarmă.

Des de dimineață să sculă obosit.

„Nu a dormit a casă Domnișorul Ionică?” întrebă el eșind.

„Nu, Domnule,” respunse servitorul îngrijat.

„Să va fi dus la țeară,” observă Domnul Aristide cu nepăsare, ca să risipăscă bănuielile servitorilor. „Deacă mă va căuta cineva, să vină la birou, trebue să mă apuc de lucru, des de dimineață, ca să pun la loc ce am negligeat eri”.

Dabia eșise, când étă că veni nea Radu să întrebe de el.

„E la zărăfie,” i să respunse.

„Așa de diminăță,” exclamă nea Radu.

„Cum vezi nătărăule!i” replică servitorul cu insolență.

„Hei, hei, nu te obrăznici frățioare, ori vreai să-ți” pierii pâinea, sbierâ sâteanul.”

„Eu să-mi pierd pâinea din pricina unui mojic ca Dta, doar nu s-a’ntors lumea pe dos,” zise servitorul și trânti ușa dinaintea nasului lui nea Radu.

„Las’ că-i vedea tu cine-s eu,” cu aceste cuvinte să depărtâ săteanul mergând la zărăfie.

Cum îl văzu Domnul Aristide Nusmă să sculă și zise:

„Bine ai venit la noi, nene Radule, ce ne aduci!”

„Multă sănătate și pace bună,” respunse sătânul.

„A venit și Ionică cu D-ta?”

„Ba nu, că-ci este pré ostenit. Vei pofti Dta cu carâtă să-l aduci a casă.”

„Eu eu carâtă?!” zise Domnul Aristide apăsat.

„Da, Dta! Însă mai întâi fă-mi plăcerea Domnule, și gonesce pe sluga Dtale, îmi pare că-i zice Ferencz, că-ci a fost obraznic, vorbind azi cu mine.”

„Să gonesc pe Ferencz? îmi pare, că nu ești cu mințile întregi!”

„Ba nu-mi lipsesce nici o doagă măcar, Domnule Aristide!” respunse nea Radu lăsându-să pe un scaun.

Domnul Aristide Nusmă era furios, cu atât mai furios fiind-că nu putea domoli acel simț de frică, ce-l cuprinsese de când recunoscuse situațiunea derută a casei sale, și care-l muncea cu atât mai greu, cu cât cineva să purta mai necuviincios față de el.

„Să vezi Domnule Aristide,” reluă nea Radu, „noi cești alalți de pe la sate nu suntem atât de proști precum ne credeți Dv. Tot odată suntem temetori și astfel simțim unele lucruri, de care alții poate că nici nu viseză și care să adeveresc mai pe urmă...”

Domnul Aristide devenise din ce în ce tot mai neliniștit.

„Așa dară nu te mira Domnule Aristide auziră din gura mea un adevăr, la care nu s-a îndurat a să gândi până acum nici un suflet de om.”

„Și care este acest adevăr,” îngână Domnul Aristide, care să făcuse galben ca ceară.

„Adevărul este că zărăfia Dtale nu stă, precum crede lumea.”

„Nene Radule, ce îndrăznesci a vorbi.”

„Șciu, că este o îndrăzneala a-ți spune această în față, dar nu mă sfiesc. Binele lui Ionică, de care trebue să mă îngrijesc, ca de un fiu al meu, îmi poruncesce a mă purta așa.”

Domnul Aristide scoase un suspin greu. Să credea perdut. Îi părea rău, că nu esecutase planul său a să declara falit.

„Nu-ți doresc nici un rău!” adause săteanul.

„Nu, văd eu, că-mi voiesci numai binele,” zise Domnul Aristide cu amar.

„Ar fi o prostie din partea mea, deacă aș voi să te stric; însă atâta-ți spun, aibi grije de banii lui Ionică, împlinesce-ți datoria față de el. Din venitul capitalului său poate pré bine trăi chiar la scoali din țeari streine, deci n-ai să te împotrivesci dorinței lui. Și acum trimite vorbă a casă să vină vizitiul cu caii și cu trăsură, ca s-aduci pe Ionică de la Ulmeni”.

„Ești un om primejdios nene Radule. Ai o gură ca un briciu, ai putea lesne să-mi tai firul cinstei mele și al creditului meu cu părerile Dtale despre starea mea. Ori cât de greșite ar fi acele păreri nu pot îngădui ca să străbată printre oameni. Lumea este rea și crede răul. Cu atât mai vârtos s-ar da crezământ vorbelor Dtale, deacă de o dată s-ar uni și Ionică cu Dta spre a mă defăima. Așa dară, îți împlinesc tot ce ceri, ca să-ți leg limba Dtale cea rea. Când va fi Ionică érăși la mine, cred că nu-ți va mai da în glas și atunci poate să-ți umble gura, că-ci nu-mi va face nici o stricăciune.”

„Bine, bine, Domnule! Poți să zici ori ce-i vrea, din ale mele nu mă scoți. Din răutate nu-ți oi face eu Dtale nici un rău, dar deacă te-ai încumeta Dta a te purta cu Ionică precum nu-mi place mie, atunci vei vedea...”

„Te rog moderează-te cu amenințările Dtle.”

„Bine zici eram p-aci să uit de Ferencz. Tocmeala să prinde și pentru dânsul.”

„Deacă nu voiesci să-l ierți”

„Nici de cum.”

„Fiă, ți-l jertfesc.”

„Așa dară să ne vedem sănătoși la Ulmeni. Până-i trimite Dta să-ți vie careata, eu am făcut jumătate din drum. Ne vedem însă negreșit, chiar astăzi”

„Da nene Radule.”

CAPITOLUL XV

Presemne

Ferencz era favoritul Doamnei.

Basat pe trecerea ce avea el lângă stăpână sa, își permitea adese-ori câte o insolență, precum își permisese față de nea Radu.

Amenințările acestuia îl revoltaseră, dar nu-l speriaseră de loc.

Trecându-i necazul, uita cu totul de acest incident neplăcut.

Domnul Aristide plecase în adevăr și readuse încă în decursul înaintea prânzului pe Ionică.

Când să dete jos din trăsură strigă de resuna curtea:

„Unde ești Ferencz, vită încălțată!”

„Ce strigi așa!” replicâ Doamna Nusmă, care scosese capul prin fereastră.

„Ferencz, de ce nu aleargă, când aude că sosesc.”

„Fiind-că nu era obiceiul până acum,” zise servitorul, care venise la fața locului.

„Nu era obiceiu, așa să răspunde ticălosule!” răcni Domnul Nusmă și redicâ mâna, ca să lovească pe Ferencz.

Acesta să feri, Domnul Nusmă, să învârti în jurul său și era p-aci, p-aci să pice.

„Afară cu tine! să nu te mai văd!”

„Ce ai pentru Dumnezeu?” întrebă Doamna Nusmă.

„Ce am, ce n-am, pe acest ticălos să nu-l mai văd în ochi.”

Ionică destul de frapat deja prin faptul că Domnul Aristide venise în persoană să-l aducă de la Ulmeni după cum i făgăduise nea Radu, acum să uimi cu totul, văzând că Domnul Aristide să grăbea așa de mult a îndeplini dorința acelui sătean și cu privire la Ferencz.

Nea Radu, când Domnul Aristide plecase de la Ulmeni strigase în urma lui.

„Să nu uiți de a goni pe Ferencz.”

Ionică stăruise a afla de la Domnul Aristide causa acestei straniei recomandațîuni, dar el nu-i dete nici un răspuns la aceasta, ci remase aproape cu totul mut în întregul parcurs al drumului de la Ulmeni până la Stefănesci.

Ionică nu era curios din fire, dară purtarea din urmă a Domnului Aristide i să părea așa de strania încât să hotărî a ispiti în această privință numai de cât pe Doamna Nusmă.

Intre Ionică și soția Domnului Aristide nu pré domnia vr-un simț de iubire. Cocoana Nusmă l-ar fi iubit poate, deacă n-ar fi trebuit să să ocupe așa de mult cu cațalușii, cu pisicele și cu păserile ei, fiind însă tare ocupată cu aceste ființe drăgălașe, apoi având a îngriji afară de asta și de re va rele cu flori, nu-i pré remânea timp, ca să să intereseze și de Ionică, ér acesta nu cunoscuse giugiulire de mamă deci nici nu doria, ca alți copil o alipire oare-care lângă o femeia.

In acest moment Doamna Nusmă era foarte supărată de gonirea lui Ferencz, care scia să să îngrijească așa de bine de cățălușii ei; să-i spele, să-i ducă în preumblare și să le dea de mâncare.

„Unde ai fost?” zise ea cam restită cătră Ionică.

Așa este omul, când i s-a aprins mânia, stăruiesce a-și versa focul.

„La Ulmeni!”

„La părinții tăi?”

„Da!11”

„Auziam că nu mai voiai să te întorci d-acolo.”

„Nici nu m-aș fi întors, deacă n-ar fi venit Domnul Nusmă după mine.”

„Ce fel de lucruri face bărbatuméu? A înebunit? Pe tine te aduce îndărăt, ér pe Ferencz îl gonesce!”

„Nici eu nu-mi pot explica aceasta, dar mai puțin încă un alt lucru.”

„Care?”

„Că atât readucerea mea, cât și gonirea lui Ferencz, Domnul Nusmă pare să le fi făcut după cererea tatălui meu.”

„După cererea lui nea Radu!”

„Da!”

„Aș! nu să poate!”

După această exclamare Doamna Nusmă remase pe gânduri.

„Și totuși?” zise ca după o mică pausă; „s-ar putea să aibi dreptate. Am auzit de la servitoare, că nea Radu azi dimineaață s-a simțit vâtâmat de Ferencz, și că, ducendu-să l-ar fi amenințat, că-l va scoate din slujbă.”

„Eu însă-ți spun că tata mi-a predic atât venirea Dlui Nusmă după mine, cât și gonirea lui Ferencz.”

„Ce vor fi având ei amândoui?”

„Tocmai asta voiam să șciu și eu?”

„De mult m-am gândit că trebue să fie ceva între Aristide și între nea Radu!”

„Te ai gândit numai fără să fi aflat ceva hotărît.”

„Nici nu mi-am pré bătut capul că să aflu. Dar’ de când te-a adus în casă, nu mi s-a părut lucru curat.”

„Eu credeam, că vă era dor să aveți un copil în casă.”

„Așa credeam și eu despre Aristide, dar când am auzit că spunea asta despre mine, l-am bănuit, că umblă cu alte scopuri, după cum și umblă.”

„Ai aflat dară ceva?”

„Nu, întâmplările de astăzi însă, mă fac ca să cercetez mai de aproape.”

„Oh, scumpă cocoană, deacă vei afla ceva, spune-mi și mie, căci sunt sigur, că mă atinge pe mine de aproape. De când îmi aduc aminte, n-am putut crede nici o dată, că Radu din Ulmeni și nevastă-sa să fiă adeverații mei părinți”

„Să poate zău, că misterul pe care am dori să-l desvălim, acopere și originea nascerei tale. Deacă voiesci să stârnesc în acest lucru, trebue să-mi vii întru ajutor. Mai nainte de toate este de lipsă să șciu de ori ce lucru ce ai făcut. De ce te-ai dus éri la Ulmeni!?”.

„Fiind-că nu mai puteam sta aici!”

„Explică-te.”

„Domnul Nusmă îmi propuse să întru în zărăfia sa, să învăț treba, pentru ca mai târziu să mă făcă tovarăș al său”

„Pe tine?”

„Pe mine!”

„Misterul devine din ce în ce tot mai întunecat. De bună voie nu ți-a făcut Aristide această ofertă. Tu ai refusat?”

„Da!”

„Pentru ce?”

„Pentrucă nu-mi pot închipui altă carieră, de cât aceea pe care mi-am ales-o!”

„Voiesci să te faci medic?”

„Da!

„Și ai fi preferat mai bine să te lipsesci de toate câte ai avut până acum, să trăiesci după mijloacele lui nea Radu, de cât să părăsesci idea ta!”

„Da!”

„Mă mir de fermitatea caracterului tău, dar poate fi și încăpăținare. Eu una te-aș fi lăsat unde te-ai dus, și chiar Aristide, după cât îl șciu eu, ar fi făcut așa, deacă s-ar fi putut lua după capul său.”

„Sunt convins, că atârnă întru câtva de la tată-meu!”

„Da, nea Radu trebue să aibă o influeanță hotărîtoare asupra lui Aristide, dar lasă că vom afla noi asta.” —

De atunci Doamna Nusmă urmărea cu mai mare atențiune toți pașii soțului ei și descoperi că era a dese-ori trist, că grijile-l covârșeau din ce în ce tot mai tare.

Când îl întreba, ce are, i respundea pe scurt: afacerile.

Domnul Aristide nu fusese darnic de când să însurase, ba era scump, de câte ori să trata despre lucruri destinate pentru vieață intimă, scump în ale mâncării, nu ținea gazete, nu cumpără cărți, ér când era vorba de o cheltueală pentru ochii lumei: de haine, de o representațiune teatrală, atunci Domnul Aristide Nusmă nu să da înapoi. Acum însă cârtea cu mult mai mult, ér în ale mâncărei și în cele lalte devenise de o avariție cumplită.

Ajunsese de nu mai mânca de cât strictul necesar pentru a-și susține vieață. Bucătăria exista aproape numai pentru servitorime, care era lăsată la vechiul regim, căci de — și ea făcea parte din lume.

Stăpânii măncau mai puțin, însă nu din economie ci fiindcă nu era sănătos a să îndopa cu atâtea mâncări. Așa zicea Domnul Aristide.

Soția-sa nici acum nu să temea de adevăr.

Cu toate astea era tare neliniștită; să aștepta de la o zi la altă să auză de un rău.

CAPITOLUL XIV

Ispita

Lui Tomița-i crescuseră mustățile.

Lenița era fată mare.

Din seara aceea în care am aflat pentru prima dată, că Tomița suspina după Lenița și că aceasta mijea ochii când simțea că privirile lui să aținteau pe fața ei; de atunci au trecut ca vr-o patru ani.

Ștefan Daftu se însurase de mult. Nu mai dase de atunci pe la casele Dlui Săsan. De vr-o doui ani îl transferase chiar din Bucuresci în un oraș din provincie. Nu să mai vorbea de el.

Babeta ’l uitase, fiindcă-i umbla gândul după altul.

Nefericitul pe care își aruncase acum ochii era Tomița.

In patru ani de zile, — căci cetitorul atentiv își va fi aducând a minte, că Babeta concepuse o înclinațiune pentru Tomița, tocmai în seara de care am vorbit mai sus — în patru ani de zile dară, nu avansase încă până la declarațiune.

Babeta mersese încet, tare încet, ca și o pisică, care vrea să prinză pe un biet șoarece.

Tomița nu simțise nimic din întențiunele ei cele mârșave. Din contră. De când Babeta pusese gând rău cu Tomița, acesta prinsese din ce în ce tot mai multă simpatiă pentru guvernantă.

Cum ar fi și fost cu putință a nu lua în afecțiune pe o ființă, care i voia binele în mod atât de eclatant, precum arăta Babeta cătră dânsul.

Era ca și o mamă cătră el, său mai bine zis ca o soră, ca o prietină, ba ca o amantă — cu minte. Îi dedea ocasiune a să întâlni mai des cu Lenița. Chiar acest singur cas ar fi fost de ajuns ca să umple cu recunoscință nemărginită cătră guvernanta pe bietul băiat.

Babeta avea un plan infernal.

Dând lui Tomița ocasiunea de care am vorbit, nutria prin acest fapt un foc consumător în inima tânărului.

Acest foc era cast, sacru prin urmare, dar bătrâna cocheta să pricepuse a arunca pe ascuns câte o scânteiă de voluptate în jăraticul cel curat.

Într-o seară-l văzuse visător, suspinând lângă Lenița.

Sofia să culcase și dormia dusă.

„Ți-e somn Tomițo” i zisese ea cu un zîmbet provocător,

„Ba nu,” replicase Tomița.

„Dar étă că acum ai căscat ziecea oră de când ești cu noi.” „Da,” zicea éră, „am numărat bine.”

„Am o ferbințeală, care mă face să casc, sunt bolnav”

„Ah sermanul, ean să văd,” și cu aceste cuvinte întinse mâna, apoi i-o pusese pe frunte. Toma la aceasta atingere să încălzi și mai tare.

„Da, ai în adevăr ferbințeli, du te de te culcă.” Tomița să sculă.

Babeta luâ luminarea, ca să-l conducă până la scară.

„Noapte bună Domnișoară,” zise Tomița cătră Lenița.

„Noapte bună”, replicâ aceasta.

La capul scărei Babeta puse luminarea pe mărginea balustradei și îmbrățoșând pe Tomița cu gingășie îl sărută cu foc pe buze.

„Dormi bine scumpul meu”, șopti ea extasiată.

Toma simți un fior prin vinele sale.

Era deșteptarea poftelor trupeșei.

A doua zi dabia aștepta să înserese pentru ca să să repete o scenă asemenea celei descrise.

Dar nemțoaica scia cum să ațițe focul.

Nu-l mai chemâ sus în acea seară.

A treia zi i făcu avansuri așa încât Toma își luâ îndrăznâla a-i cere permisiunea, de a le visită seara.

Babeta triumfa.

În adevăr aceasta rugare era prima dovadă, că el va purcede necurmat pe calea acea, câtră care i dirigiase pașii.

De astă dată Tomița nu șezu mult cu ele ci plecâ mai de vreme.

Guvernanta-l conduse érăș până la scară.

Când voi să pună jos luminarea, i să stinse din întâmplare, după aparință, în realitate însă Babeta provocase anume aceasta stingere.

Cum să făcu întunerec, guvernanta scoase un mic țipet și prinse mânile lui Tomița, ca de frică.

Tânărul simți resuflarea cea ferbinte a nemțoaicei și aducându-și a minte de plăcerea ce-i isvorise din sărutarea de alaltă seară, o cuprinse în brațe și o sărută de nenumărate ori.

Babeta afecta ca un leșin, apoi, după câteva momente, să prefăcu că-și vine érăș în fire și respingând cu bruscheța pe amăgitul tânăr, reintră în odaia.

Tomița era desperat.

Sărmanul credea, că a comis o crimă, care nu i să va értă nici din partea Babetei, dar cu atât mai puțin din partea Leniței, deacă asta va afla despre dânsa.

Își făcea cele mai crude reproșuri.

„Cum am putut uita eu de respectul cuvenit Domnișoarei Babeta, unei guvernante, unei ființe, care ca educatrice trebuia să-mi fiă sfântă.”

„Sărutul ei de alaltă seară m-a amăgit!”

„Dar sărutul ei n-a purces din acel isvor tulbure, din care a pornit îmbrățișarea mea- îngrijirea maternă a îndemnat-o să mă mângăia cu acest gagiu de gingășie. Eu însă!”

„Eu ticălosul de mine, m-am îmbătat de respirațiunea ei, și perzându-mi mințele, am săvârșit o blasfemie!”

„Da, este blasfemie, m-am atins de guvernanta Leniței cu pofte lumesci!”

„Am putut uita până întru atâta nu numai de datorințele unui om cum să cade, ci am uitat chiar și de Lenița!”

Cu aste și cu alte asemenea vorbe să dojenea bietul băiat, care nu putea să doarmă întreaga noapte.

Nemțoaica însă își elicea în sine.

„Imieste sigur. Cu mult mai sigur de cât cel dintâi, de cât Ștefan, căci Tomița este amoresat de o ființă pe care o cunosc, care stă sub pasa mea, pe care o pot guverna după placul meu.”

„Lenița este o ființă nevinovată. Sufletul ei este plin de preceptele mele. Ele nu o vor ierta a pardona vr-o dată unui om, care ar fi atât de slab ca să calce credința față cu dânsa.”

„Ea ar muri mai curând, de cât să facă una ca asta.”

„Toma însă la prima ocasiune va uita de toate pretinsele datorii”.

„Iar când să va deștepta în brațele mele, atunci nu va mai putea să repășâscă nici o dată.i”

„Dar ean să vedem, merită el oare, ca să mi bat capul după el.”

„De ce nu? Este un băiat tânăr, viguros, și cu minte. Stăpânu-său îl iubesce, pare că-i este aproape nedispensabil.”

„Va face carieră sub conducerea mea. Va deveni peste puțin primul confecționist în Bucuresci, vom aduna bani, mulți bani, ș-apoi vom părăsi această țeară sălbatică, acest oraș afurisit. Ne vom întoarce la Viena, să arăt acolo, că totuș am ajuns la ceva.”

„Ah, Vienă... unde sunt speranțele mele daurite din timpurile de atunci, ce v-ați făcut.i”

„Soră-mea îmi scrise, că ar fi murit acela pe care l-am iubit cu primul amor. Nu și-a mai adus aminte de mine... dar de copilul nostru? Nu cred să fi uitat de el, căci cei din neamul Rosten țin mult la descendinții lor, chiar și la cei nelegitimi. Eată din care causă au arangiat lucrurile astfel în cât nici nu șciu unde am născut, de cum să șciu unde să află acum copilul meu.”

„Familia a vrut să să ferească de reclamațiunile mele, și m-a despărțit pe veci de fiu-meu.”

„Numai întâmplarea mi l-ar putea readuce. Nu-l cunosc, nu șciu ce nume i-a dat. Deacă însă va fi păstrat cruciulița ce i-am lăsat, atunci totuși s-ar putea întâmpla minunea necrezută de familia Rosten.”

„Dar pentru asta aș trebui să cutreer lumea, să văd oameni mai mulți”.

„Când voi fi măritată, mai lesne îmi voi putea îndeplini dorința.”

Nu vom urmări mai departe meditațiunile acestei femei care luară din ce în ce o espresiune tot mai vagă, mai neînțeleasă. Alte evenimente ne reclamă acum întreaga noastră atențiune.

CAPITOLUL XVII

Testamentul

Era societate veselă la cafeneaua Șvab în Viena.

O droaiă de studenți, cea mai mare parte din ei, fii Transilvaniei, se îndesuia p-acolo, care jucând la bilard, care în cărți, care cetind jurnale, care discutând cestiunile zilei.

Într-un colț întunecat lângă o mâsă rotundă ședea un student palid, gânditor.

„Ce-i Ioane?” îl întrebă un nou venit, așezâdu-să lângă dânsul.

„Nimic,” făcu el întrebat pe scurt.

„Ean ascultă,” continuă celalalt, „nu mi-a venit încă banii d-acasă, împrumută-mă cu zece fiorini.”

„Nici mie nu mi-au venit” respunse Ioan.

„Să poate?”

„Da, este așa cum îți spun!”

„Ce s-a întâmplat. Tată-tău, bancherul cel bogat de la Stefănesci, care era punctual cum numai un bancher poate fi, să fi uitat de tine.”

„Mă întrebași mai adineaori, ce am, acum scii!”

„Drept să-ți spui și eu în locul tău aș fi foarte neliniștit. — Hai să trecem pe la pedel, dar deacă ne-au picat vr-o scrisoare cu cinci sigile.”

„Ale mele nu sunt nici o dată cu cinci sigile.”

„Fiă dar recomandate, vii ori ba?”

„Să mergem.”

Cei doui studenți plecară.

Unul dintre ei, după cum v-a fi înțeles deja lectorul, era Ion Rădulescu, fiul adoptiv al zarafului Aristide Nusmă de la Stefănesci.

La pedelul universității, unde să predau de la poște toate epistolile sosite pentru studenți, Ion găsi în adevăr o scrisoare recomandată la adresa sa.

„Victoria, étă banii,” strigă celalalt student.

Ion însă nu să arătă nici decum așa de voios ca și soțul său.

„De ce te uiți atât de crunt în lume?” îl întrebă acesta.

„Fiind-că epistola nu este din biroul tatălui meu,” replică Ionică.

„Deacă nu voiesci să mă împrumuți cu acea miseria de zece fiorini ce ți-am cerut, spune-mi-o verde ’n față, și nu-ți lua refugiul la negațiuni,” zise amicul amărît.

Ionică întru aceea rupsese cu nerăbdare învălitoarea scrisoarei, și găsi întrênsa încă un plic sigilat.

Pe lîngă plic era o coală de hârtie scrisă cu litere mari.

Plicul însă purta următoarea inscripțiune:

„Cătră fiul meu Ioan numit Rădulescu. A i să preda în ziua când va împlini două-zeci și patru de ani, ar deacă ar muri mai ’nainte atunci să va preda preotului acelei biserici, unde va fi înmormântat.”

Ionică văzând această inscripțiune uită cu totul de amicul său și de vorbele acestuia.

Grăbea spre casă pentru a ceti în liniște hârtiile, care i sosiseră.

Amicul îl părăsi superat, fără a-și lua măcar adio de la dânsul.

Ionică în preocupațiunea sa nu observă nici aceasta. Dabia când suia treptele de la scara, care conducea în locuința sa, își aduse aminte de el.

„Deacă scrisoarea îmi va aduce în adevăr bani îl voi da cei zece fiorini, ér deacă nu, va răbda și el, și pace.”

Descuia, iute ușa odăii sale, intră, își lăpădă pălăria și punându-să la ferestră, ceti mai întâi coala de hârtie lângă care era alăturat acel plic cu inscripțiunea misterioasă.

Domnul nostru

așa era scris în capul coalei, apoi cu un rând mai jos urma:

„Mai nainte de toate, după cum datoria ne calcă, trebue să te întrebăm de sănătatea D-tale, căci fiind bună să ne bucurăm și să mulțămim din suflet a tot puternicului tată ceresc. Noi din mila lui Dumnezeu ne aflăm bine și-ți scriem această carte, fiind-că așa ni s-a lăsat din partea aceluia, care a avut dreptul de a ne da porunci în această privință.

Află Domnule, că nu ești nici fiul nostru nici al Domnului Aristide, ci a unui domn, care vrând Dumnezeu astfel, a murit cam p-atunci, pe când a venit Domnul Aristide la Ulmeni, ca să te ia de la noi.

Tot atunci am primit și eu o scrisoare dela Domnul tata D-tale împreună cu cartea ce ți-o trimit aici.

In acea carte să cuprinde adieta necunoscutului tată al Dtale. Cetindu-o vei vedea că-ți remâne în moștenire suma de 30,000, — fiorini, care este pusă cu camătă la zaraful Nusmă.

Cum s-a numit tatăl Dtale nu șciu, dar atât mi-a scris că a avut un frate mai mare, care era să fiă moștenitorul averei părintesci, pe când chiar dânsul n-avea altă stare de cât slujba sa, astfel în cât dintru întâi cu toată bună voința Dsale n-a putut face mai mult pentru Dta și pentru viitorul Dtale de cum a făcut. —

Dar murindu-i fratele și remânând tatăl Dtale moștenitor al unei averi mari, îndată avu grijă să-ți facă parte de zisa sumă de 30,000 fiorini și tot o dată orândui, că de vei voi să te strămuți la Domnul Nusmă și fiu dator a te lăsa.

Domnul Nusmă te-a luat dela mine ca să tragă el tot venitul capitalului Dtale, ceea ce m-a pus pe gânduri, căci un zaraf putred de bogat, cum zice să el, nu umblă după asemenea venit, dar și după alte semne am cunoscut că Nusmă este prăpădit, deci aleargă să-ți iai banii de la dânsul.

Multă sănătate. De. vei veni la Stefănesci cercetează-ne și pe noi la Ulmeni, căci tare te dorim,

Io Radu Avram.”

Ionică percursese aceste rânduri cu o grabă febrilă. —

„Nu sunt nici fiul lui Radu, cu toate că-i port numele, nici a bancherului Nusmă, cu toate că el m-a crescut!” își zise el desfăcând cu degetele tremurânde scrisoarea despre care spunea hârtia lui nea Radu, că ar fi testamentul tatălui său.

Étă cum suna:

Iubite fiule.

Intențiunea mea a fost a te lăsa în nesciință despre fatalul defect al nascerei tale. Însă destinul a voit altfel. mă simț murind și dator a-ți asigura viitorul.

Deacă aș fi trăit, te-aș fi lăsat în o fericită nesciință îngrijind sub vălul discrețiunei de binele tău. Amar îmi este, că trebue să te trezesc, dar mai amar, că nici acum, nu-ți pot spune numele meu, și nu pot să-ți dau dreptul de a-l purta.

Păcatele tinerețelor m-au adus în atingere cu mumă ta, care mai vinovată ca mine, nu merită să te poseadă.

Ea nu șcie unde ești, precum nu scii nici tu unde s-o găsesci.

Ertă mi această cruzime, o esercitez numai spre binele tău.

M-am îngrijit necurmat de prosperarea ta trupească, am luat disposițiuni, ca și spirirul tău să fiă cultivat. Vei fi crescut după inclinațiunele tale și vei putea să ți alegi liber cariera ta. Ți-am asigurat toată averea de care pot dispune, căci patrimoniul meu fiind constituat fidel comis trebue să remâiă moștenire a legitimilor descendenți. Ceia ce-ți pot da, face suma de treizeci de mii fiorini. Acest capital este al tău, din interesele lui. vei fi crescut, ér când vei împlini verstnicia îl vei putea lua în primire dela casa Nusmă și fiu din Stefănesci.

Biletul de depunere să află la notarul public din Stefănesci, care pe bașa acestui testament ți-l va libera în primirea ta.

Urmează spre întărire sigilul meu. Codicil. Deaca fiu meu Ion numit Rădulescu ar muri înainte de a să face vârstnic, atunci epitropia bisericei unde nefericitul meu fiu va fi înmormântat, este rugată a ridica banii de la casa mai sus numită. Jumătate din ei să-i întrebuințeze pentru facerea unui monument la mormânt, ér cu cea laltă jumetate să formeze un fond pentru ajutorarea săracilor din comună, care fond să poarte numele fiului meu.

Câte o copie legalisată de pe acest testament să află la Radu Avram din Ulmeni, la Domnii Nusmă și fiu și la notarul public din Stefănesci.

Ionică Rădulescu după cetirea acestui testament exclamă:

„Frumoasă moștenire! Banii depuși la un bancrutar. Da, Domnul Aristide Nusmă trebue să fie deja nesolvabil căci altmintrea n-ar fi întârziat cu trimiterea câștului meu lunar.

„Nea Radu, — căci așa trebue să-i zic de aci încolo — îmi scrie să mă grăbesc cu ridicarea banilor de la Domnul Nusmă, însă fără bani de drum, cum să esecut acest sfat?”

Tocmai când Ionică ajunsese la această întrebare delicată, să smuci ușa, și studentul de adineaori, intrâ la dânsul.

„Rădulescule!” strigă acesta.

„Ce vreai, Gronescule,” replicâ Ionică cu nerăbdare.

„Trebue să mă ajuți, n-am ce mânca, creditul mi s-a tăiat din toate părțile.”

„Să te ajut, dar cu ce? Nu ți-am spus, că n-am bani!”

„Dar ai credit!”

„Am la birt, însă numai pe seama mea și birtașul cărtesce deja. Nu șciu până când îmi va da și mie.”

„Dar la bancherul tatălui tău adoptiv?”

„Acela îmi dă bani, numai deacă casa Nusmă și fiu îmi trimite un bilet cătră ei?”

„Nu ți-ar da acum, o singură dată și fără bilet.”

„Nu cred!”

„Nici dăcă i-ai spune, că Domnul Nusmă este bolnav și că d-aceea a întârziat de astă dată cu trimiterea biletului. Aș putea merge cu tine, ca martor.”

„Ce fel de martor?”

„Să spui că viu drept de la Stefănesci, și că l-am lăsat pe Domnul Nusmă în pat.”

„Astea-s fleacuri, copilării. Dar totuș au deșteptat în mine o ideea.”

„O ideea, care face parale?”

„Așa cred?”

„Ei bine, execută-o!”

„Vină cu mine?”

Cei doui studenți plecară pentru a merge la Simon Gr. Șina bancherul casei Nusmă și fiu.

Ionică ceru să vorbească cu gerantul casei în o afacere serioasă.

Îndată fu condus în cabinetul procuristului. Gronescu remase întru aceea în sala de așteptare.

„Domnule,” începu Ionică cătră procuristul casei Simon Gr. Șina, „Dv. stați în relațiune cu casa Nusmă și fiu din Stefănesci!”

„Da,” replică procuristul.

„Eu până acum am primit regulat în fie-care lună de la numita casă un bilet de 150 fiorini asupra casei Dv.”

„Ah, Dta ești Domnul Ion Rădulescu?”

„Da,Domnule, îmi pare bine că memoria Dtale este atât de bună!”

„Bine-voiți a veni la obiect.”

„De astă dată nu mi-a sosit biletul?”

„Șciu!”

„Având însă mare trebuință de bani, v-ași ruga să-mi înaintați un acont asupra biletului meu obicinuit. —”

„Nu să poate!”

„Nici deacă ați întreba cu depeșă la Stefănesci, și deacă s-ar aproba plata din partea casei Nusmă și fiu.

„Nici atunci, căci Domnii Nusmă și fiu nu dispun în acest moment de fonduri la noi”.

„Și nici de credit?”

„Nici de credit.”

Acest respuns, de și s-ar fi putut aștepta la el, îl înlemni pe Ionică.

Procuristul păru a să înduioșa de efectul ce vorbele sale produseră asupra studentului.

„Nu dispui de alte mijloace?”

„Nu, Domnule, și-mi trebuesc bani pentru a pleca îndată la Stefănesci! Să vă depui o garanță, ca să primesc banii de călătorie.”

„Ce fel de garanță?”

„Un testament!”

„N-are nici o valoare, nici chiar pentru moștenitor până ce n-a murit testatorul, de cum pentru un bancher.”

„Dar testatorul a murit.”

„Așa, atunci este întrebarea deacă cunoascem noi pe testator?”

Această observare arătâ lui Ionică zădărnicia decisiunei sale de a-și procura bani, depunând testamentul și divulgând astfel secretul ce plana asupra nascerei sale.

„Nu-l puteți cunoasce!” respunse el cu un adânc suspin și în deplină disperare.

„N-aveți pe nimeni la Stefănesci, afară de casa Nusmă și fiu?”

„Pe nimen?”

„Nici împrejur, sunteți fără părinți, fără rude, fără prietini”.

La această întrebare Ionică-și aduse a minte de nea Radu, care-l iubea ca și pe un fiu, de și el nu avuse și nu avea nici acum simțiri fiesci cătră dânsul.

„Ba am pe... pe un moșier aproape de Stefănesci, la Ulmeni”.

„Depeșează dar acestuia să meargă la banca comercială din Stefănesci, să depuiă acolo suma ce voiesci a avea, pentru ca banca comercială să-ți îi aviseze tot prin depeșă de plată la noi”.

„Mulțămesc Domnule de prețiosul sfat.”

„Adio Domnule.” Cu depeșa de avis de la Stefănesci vei trece la cassă”.

„Înțeleg, nu vă voi deranjia mai mult, —

„Ei bine ideea?” întrebă Gronescu.

„Va face bani ideea, dar mai întâi am să dau o depeșă ș-apoi să primesc respunsul la ea.”

CAPITOLUL XVIII

Hanu Gabroveni Nr. 7

Tomița să sculase cu ochii umflați și roșii de insomnie. Dimineața nu să întâlnea de cât foarte arareori cu copilele și cu guvernanta, astăzi însă stărui a pleca cât mai de vreme și cât mai pe furiș, ca Babeta să nu dea cumva cu ochii de el.

Credea că-i va crepa obrazul de rușine, când îl va privi guvernanta pentru prima oară, după necuviința, ce comisese în contra ei.

Toată ziua era tărbăcit. Domnul Săsan i arunca câte o privire încruntată, zicând din când în când:

„Dăcă n-aș sci de sigur, că a stat toată noaptea a casă, aș crede, că a fost la vr-un crailic.”

Simțea și Tomița, că nu este cum ar trebui să fiă, își dedea toate silințele, ca să mai uite de păcatul său, dar nu putea.

„După influența, ce are guvernanta în casă, poate pré lesne să mă scoată din slujbă — ori chiar de va fi milăsă, apoi cel puțin nu va îngădui ca să mă apropii de Lenița.” —

„Of cât am fost de nesocotit. Eu, care aș fi avut lipsă de cel mai puternic sprijin, pentru ca să-mi văd cu ochii visul meu cel de aur, să mă văd soțul Leniței, eu — un băiat fără tată.... un copil din flori...”

„Când mă gândesc de unde mi-a putut veni atâta îndrăznălă... căci este o pornire din cele mai îndrăznețe de a-mi ridica ochii până la fiica stăpânului meu... ș-apoi... fapta mea de éri... n-a fost oare îndrăzneață... temerară, chiar; când mă gândesc la astea îmi vine o frică, să nu mă exaltez.” —

La prânz, pe care-l luau cu toți la șease oare seara, găsi un prilej, ca să nu meargă a casă.

Și seara ar fi voit să să scape de întâlnirea sa cu guvernanta, dar dorul Leniței nu-l lăsâ.

Să îmbărbăți și merse acasă.

Când deschise ușa de la scară i să păru că clopoțelul care resuna tot de-a-una la acest prilej, vestesce casei întregi nelegiuirea sa, i să părea că chiamă pe guvernanta, ca să-l întimpine cu dojenile ei cele mai aspre.

Cu inima tremurândă urcâ treptele scărei trecând dinaintea sălei de mâncare, n-avu curagiul ca să arunce o privire înlăuntru, de frică să nu vază pe guvernanta; tocmai cum să sfiesce și osânditul ca să arunce o privire asupra mașiuei celei înfricoșate, care este destinată a-i tăia cupul.

Merse în odaia sa și așteptă, ca să fiă, ca de obiceiu, chemat la măsă.

N-avu să aștepte mult, căci ai casei erau deja așezați împrejurul mesei.

Nici o dată n-a sciut să-și dea seamă, cum ajunse în acea seară din odaia sa în sala de mâncare.

Dar n-a uitat nici o dată că întrând în sală fu întâmpinat cu o privire încurăgiatoare, ba chiar galeșă din partea guvernantei.

Această privire avu un efect straniu asupra lui.

I luâ frica de la inimă, dar tot o dată îl umplu cu o simțire, pentru care nu putem găsi altă numire de cât — desgust, ca să nu zicem scârbă.

Acea privire spunea apriat că Babeta n-a uitat de cutesanța lui de a seară, că-și aduce a minte de ea, însă nu cu măniă, după cum să temuse el, ci cu plăcere.

Ea Babeta, care după anii ei, ar fi putut să-i fiă mamă, să găsească plăcere în dezmierdările sale!

Ea guvernanta în a cărei îngrijire erau date copilele casei să încuragieze cu asemenea priviri pe un tânăr, care s-a purtat astfel cătră dânsa.

Asta voia să zică desfrânul ascuns sub masca bunei cuviințe, sub vălul seriosității.

Asta voia să zică un abis plin de șerpi veninoși, acoperit cu verdeață rîzătoare.

Tomița să puse și el la mâsă.

Nu pré era obiceiu a să întreține vr-o conversațiune mai înțesată la acea masă, astăzi însă toți fură mai tăcuți ca ori și când, căci Tomița și Babeta, cele două persoane, care de altă dată deschideau vorba despre una alta, erau preocupați de gândurile lor.

Gândurile lui Tomița le cunoascem întru câtva. Babeta însă țesea la un plan, cum să grăbească desnodarea intrigei, pe care o începuse cu bietul băiat, și care, după ideea și voința ei, avea să să sfârșească prin o căsătorie cu dânsul.

După cină Babeta să sculă de la mâsă și zise cătră Tomița:

„Am hotărît să citim azi un act din „Hoții” de Schiller, vei lua parte și Dta?”

Putea el oare să refuze?

Nu!

Primind invitarea, plecă cu copilele și guvernanta.

Ceti mai întâi Lenița apoi Sofia, ascultându-să numai ele reciproc, căci Babeta și cu Tomița erau cu atențiunea lor în altă parte.

Cu toate că n-ascultau, său mai bine zis tocmai fiind-că n-ascultau, le trecu vremea fără de veste.

Era zis să să cetească un singur act, dar copilele ajunseseră tocmai la sfârșitul actului al cincelea, când să desmeteci guvernanta lor.

„Atât de mult m-a răpit minunata tragedie a lui Schiller,” îngână dânsa cu privirea aiurită, „în cât nu m-am îndurat a vă întrerupe. Vă mulțămesc.”

„Foarte frumos,” adause și Tomița.

„Este târziu, trebue să ne despărțim, reluă Babeta, „Noapte bună,” zise Tomița sculându-se.

„Te voi conduce érăș până la scară,” adause guvernanta.

Eșiră.

Babeta zise la capătul scărei cu un aer de mare importanță:

„Trebue să-ți vorbesc, fără martor!”

„Ordonă,” replicâ Tomița uimit.

„Am să-ți spui multe, și trebue deci să-mi dai întâlnire afară din această casă, mâine chiar.”

„Mâine chiar?!” făcu Tomița zăpăcit.

„Da!”

„Însă unde?

„Unde? Asta mă întrebi pe mine!”

„Să fiă dară în grădina sfântu George!”

„Nu să poate, trebue să fim numai între patru ochi!”

„Așa!”.

„Da așa, spune, decide-te, căci deja am stat pră mult de vorbă aici.”

„Să fiă dar la un hotel,” zise Tomița, care ceda a silă insistenței acestei femei.

„Fiă! la care? să nu alegi vr-un hotel mare, nici pré departe!”

„Hôtel London!”

„Aici vis-à-vis, e pré aproape”

„Hôtel Gabroveni?”

„Unde este?”

„In dosul lipscănii”.

„Bine, des de dimineață să-ți iai o odaia. La unsprezece oare să mă aștepți în coridorul hotelului.”

Tomița nu scia, e deștept ori visează.

Ar fi remas poate în această nedumerire, deacă cum ajunse pe treapta pe pe urmă, călcând rău n-ar fi căzut cât era de lung așa în cât simți peste tot trupul, că a fost deștept, și că prin urmare nu visase, cele ce auzise la despărțirea sa, dela guvernanta, colea sus la capul scărei.

De prisos a mai spune lectorilor, că bietul tânăr toată noaptea a căutat răspunsul la întrebarea ce și-o repeta necurmat: „Ce va fi având să-mi spuie?”

Câte o dată i să făcea, că ar fi găsit răspunsul, că ar fi ghicit adevărul, dar plin de o sfântă indignare să silea de a alunga departe de la sine acest gând. —

„Nu să poate să fie atât de frivolă, dar ce zic, frivolă — atât de mîrșavă, ea, o guvernantă, o ființă bine crescută, o nemțoaică virtuoasă.”

„Nu, nu, nu să poate! Ar trebui să-i fiă frică, că aș abusa în urmă de circumstări, și că pe prețul discrețiunei mele, voi cere ajutotorul ei, ca să mi câștig pe Lenița”.

„Și totuș — să poate. Va fi voind să mă aducă la un pas greșit, ca să mă silească apoi, să repar greșeala.”

Se decise a-i refusa întâlnirea.

Dar apoi să gândi érăși, că s-ar simți foarte ofensată și că în furia ei îl va nimici; — căci influența ei pe lângă Doamna Săsan crescuse pe zi ce mergea, ba de la un timp încoace să întinsese și asupra Domnului Săsan, care simțindu-se din ce în ce tot mai obosit de vîrtejul afacerilor, începuse a înmulți momentele sale de repaos, petrecând mai des în mijlocul familii sale, unde nemțoaica convertise aproape pe toți la vederile și la gusturile sale.

„I voi acorda întâlnirea,” zise el apoi érăș, „dar voi avea grije de mine.”

De și în decursul nopții își schimbă mai de multe ori decisiunea, totuș când să sculă, i fu cea dintâiu grije, după ce-și regulase afacerile curente, de a merge la Hanul Gabroveni pentru a închiria o odaia.

I să dete odaia cu numerul șeapte, —

Strada Gabroveni, în care să află hanul Gabroveni și care, după cum am auzit deja din gura Tomiței este situată în dosul Lipscanilor, pe timpul acela era o stradă destul de murdară.

Asemenea și hanul Gabroveni împreună cu hanul de lângă el al lui Boambeu séu al Transilvaniei era unul dintre hotelurile cele mai — orientale — ca să nu întrebuințăm altă espresiune — din toată capitala României libere, cu toate că ajunsese deja sub domnia lui Carol I.

Scara principală, care conducea într-un coridor îngust și murdar, era și ea îngustă și murdară; curtea nemăturată, plină de gunoiu așa încât toată atmosfera era umplută de acel miros greu, care prin clasele populare trece de priincios plămânilor.

Tomița să preumbla prin coridor și respira acel aer infect, ceea ce nu contribua nici de cum la liniștirea nervilor séi atacați în grad deosebit de frământarea sufletească în care să afla.

Precise la unsprezece oare, după cum promisese său mai bine zis după cum decisese, apăru Babeta.

Era într-o toaletă, care să deosebea foarte tare de portul ei cel obicinuit, și avea un văl des tras peste obraz.

Tomița deschise ușa odăiei numărul șeapte.

Babeta întră, Tomița după ea.

„Nu scoți cheia?” întrebă dânsă luându-se vălul de pe obraz, „ori este ivăr pe din năuntru.”

Tomița tresări.

„Este ivăr,” respunse el cu vocea înecată, după ce căutase la ușă.

„Trage-l dară, ca să nu fim surprinși cumva”.

Pe Tomița-l trecură sudorile, esecutând acesta cerere a guvernantei, care întru aceea lapadându-și mantila să puse pe divan și-și scoase mănușile.

Aceste preparațiuni, care denotau decisiunea Babetei de a petrece un timp mai îndelungat aici, adauseră la temerile lui Tomița.

Temeri? dai însă tot o dată și așteptare!

Căci și el era om, un bărbat tânăr, care, ori cât de tare ar fi fost morala lui, nu putea să vază fără un simț de sensualitate preparativele atât de promițătoare ale unei ființei femeesci, care după toate de și era destul de înaintată în vârstă, totuș nu era lipsită de acel farmec, care nu să poate esplica, care nu-și are reson de cât chiar în ținerețile și neesperiența fermecatului.

„Șezi aici lângă mine,” zise Babeta cu voacea vibrătoare de emoțiune, așa încât nu să simțea pré tare gângănirea ei.

Tomița ascultâ de provocare și merse de să puse tremurând lângă ea.

„Te vei fi mirat,” începu guvernanta cu un zîmbet, încuragiător, „pentru ce am dorit această întrevorbire.”

Tomița nu respunse nimic.

„Am voit să-mi vears o dată după placul meu jalea și mîhnirea, ce-mi mâncă vieață, de când mă aflu aici în Bucuresci”.

„Cred și eu, că-ți va fi dor de patria Dtale!” zise Tomița încântat în acest moment, că poate s-aducă vorba despre un lucru, care părea a-i depărta de la nomplicațiunea redutată și tot odată—dorită.

„Da, mi-e dor de locul unde m-am născut, dar mai tare dor îmi este să scap de jugul sub care gem”, făcu Babeta suspinând și sfășiându-și la aceste cuvinte, ca de durere cumplită talia rochii de la gât în jos, astfel încât i să desvăli puțin peptul care să zăria acum sub crețele unei cămăși fine, străvăzătăre si profumate.

Tomița văzu și avu érăș un fior de plăcere.

„Ah, dăcă ți-aș putea fi de vr-un folos,” oftă el.

„Trebue să-mi cunosci vieață, pentru ca să mă compătimesci după cuviință. Nu voiesc să-ți spun ce am fost ca fetiță, cum mi-am petrecut copilăria mea, dar voiesc să-ți vorbesc de nefericirea mea de aici. Îți mai aduci a minte de Ștefan nepotul Dămnei Săsan.”

„Da,” zise Tomița, care necontenit trebuia să să uite la sânul desvălit al bătrânei curtesane.

„Acest Ștefan este un nelegiuit.”

„Cum așa?”

„Îmi promisese că mă va lua de soție”.

„Se poate”?!”

„Da, să poate, ba încă și mai mult să poate. Eu l-am crezut, și el abuzând de încrederea mea m-a nefericit.”

Această mărturisire fu făcută cu obrajii aprinși, cu ochii plecați, așa încât Tomița, cu toată nepriceperea sa în asenjenea lucruri, înțelese despre ce putea fi vorba, și érăș i svâcni sângele la cap.

În acest moment un inelaș cu care să jucase Babeta i picâ jos.

„Ah, inelul meu”! strigă ea.

Tomița-l căuta cu ochii.

„Etă-l aici ”! zise guvernanta arătând cu vârful ghietelor asupra unui punct de sub piciorul ei.

Tomița să aplecă.

„Aici, aici!” repetă Babeta și ridică piciorul astfel în cât tânărul amețit deja de mai nainte să încercă a sorbi cu ochii ceea ce nu mai era cu totul ascuns.

Acuma Babeta-l atinse cu vârful piciorului.

Convulsiunea de care deplorabilul tânăr fu apucat la aceasta atingere fu atât de mare în cât leșină și să lungi ca și mort pe podini..

Babeta speriată, sări în sus, să aplecă spre el, și spre a-i ușura peptul i sfășiâ legătura de la gât împreună cu camașa lui.

Când își retrase mâna, un lucru sclipicios atârna de o baieră pe care o apucase și o smulsese de la peptul lui Tomița.

„Cruciulița mea”! striga nemțoaica, „nefericita de mine, mai adaose ea și căzu de tot sdrobită pe divan.

„Este fiul meu”, își zise ea îngropându-și obrazul în amândoue mânile.

CAPITOLUL XIX

Creditul cel nou

Tare să prefăcuse zărăfia Domnului Aristide Nusmă. Nici nu să mai numia zărăfiă, ci casă de bancă și de schimb.

Din prăvălioara cea mică să mutase în una mare în care avea două piese la disposițiune, una pentru publicul cel de rând, alta pentru clienții, cari aveau să reguleze afaceri mai mari și care veniau deci în cabinetul particular al șefului.

Acesta îl așeza pe un divan, să punea lângă ei își vâra nasul în fața lor și așa le esplica cele mai minunate și cele mai ingenioase planuri finanțiare, speculațiuni de bursă, combinațiuni de lotăriă. Firma Nusmă și fiu avea o clientelă foarte mare, căci nu numai că trecea de cea mai solidă și cea mai bogată casă de bancă, dar plătea cele mai mari interese pentru depuneri, apoi întocmise o mulțime de societăți de loteria, la care să îmbulzea lumea, fiind-că una din aceste societăți nimerise cu vr-o zece luni înainte un câștig principal și d-atunci banca Nusmă și fiu să numia „locu cu norocu,”

Suferea de amețeli, bietul Domn Nusmă. Dar cum să nu fi suferit. Gândurile i să învârteau în cap ca o roată de moară stricată.

Aici avea să confereze cu un client, colea avea să respunză la un mușteriu, dincolo trebuia să dea ordine grămăticilor săi, apoi în grabă trebuia să cetească depeși, să respunză la ele, să dicteze cuprinsul epistolilor mai însemnate, mai cu seamă trebuia însă să ia disposițiuni, ca să nu lipsească în cassa de bani fondurile necesare pentru prompta întâmpinare a nenumăratelor plăți zilnice.

Ș-apoi nu era numai lucru mult ci era și lucru greu pe care trebuia să-l isprăvească Domnul Aristide, deci nu ne putem mira deacă seara, după ce închidea birourile sale, era obosit. Tot o dată era însă și tăcut, rău dispus, cu fruntea încrețită, cu ochii încruntați.

Cu toate astea lumea-l invidia de bogăția sa, de însemnătatea firmei sale, căci numele Nusmă și fiu era cunoscut aproape pe la toate bursele europene.

Așa dară nu să împliniseră temerile, care-l munciseră când cu moartea tatălui său? va întreba lectorul cel atentiv.

Nu, până acum cel puțin nu. Părea că bogăția casei să sporise de atunci, nimen din Stefănesci nu s-ar fi îndoit de-soliditatea acestei averi.

Deacă am zis nimen, am greșit, uitând de primul contabil al casei, Domnul Baltasar un neamț pricopsit, care pătrunsese secretul, cu toate că Domnul Aristide își reservase purtarea cărții principale.

„Domnule!” zise Baltasar, care intrase în cabinetul șefului său, „fondurile ce le-am strîns pentru plata depositului Ion Rădulescu au fost întrebuințate la alte plăți, trebue să ne îngrijim de ramplasarea lor.”

„Șciu!” replică Domnul Aristide pe scurt.

„Aștept ordinile Dv.”

„Le vei primi”.

Contabilul văzându-să congediat în manieră atât de bruscă, să retrase și să puse érăș la cantorul său.

„Nu i-a trimis de astă dată banii lunari” bombăni în sine, „ca să nu poată veni acasă, să-și reclame depositul. Departe am ajuns, deacă un regaz de două trei zile ne pare ca și o scăpare din necaz. Pe ce va fi contând șeful?”

„S-a isprăvit cu meșteșugul meu,” își zise Domnul Aristide, după ce eșise contabilul, ștergându-și fruntea de sudori, „până acum a mers din bute în bute, acum însă nu mai merge.”

Domnul Aristide percurse plicurile cu privirea și voia să le dea pe toate înapoi, pentru ca băiatul să le ducă la contabil, când ochii i să opriră de o dată pe cel din urmă plic.

„De la Zimmermann and Thomas!” exclamă el.

„Da!” afirmă băiatul.

„Cine te întreabă pe tine,” să rești Domnul Aristide cătră dânsul, „eși afară!”

Băiătul eși.

Domnul Aristide luă plicul și să sculă.

„Ultima speranță,” el. „Mi-e frică să nu mi să zădărnicăscă. Deacă nici această casă nu-mi acoardă creditul cerut, atunci trebue să încetez cu plățile, căci pe Ion Rădulescu de bună seamă îl va fi ațîțat Radu ca să-mi ceară banii. Acel mojic a simțit de mult cum stau!”

„În fine, ori așa ori așa, trebue să șciu!” zise el acum rupând plicul.

Domnilor Nusmă și fiu

Stefănesci.

Spre respuns la epistola Dv. ce ni-ați făcut onoare de a ne adresa la 15 ale curentei lui suntem cu plăcere gata a vă acorda creditul cerut, de fl. 50,000, — v. a. adică cinci-zeci mii fiorini valuta austriacă, de care veți putea dispune cu tratele Dv. trei luni a dato. —

Acoperirea, se înțelege, va trebui s-o faceți tot de-a-una cu trei zile înaintea expirărei cambiilor Dv. Suntem etc.

Zimmmermann and Thomas.

Asta era cuprinsul epistolei.

„Victoria,” zise Domnul Nusmă, după ce devorase cu ochii aceste rânduri mântuitoare. Apoi merse la masă și puse în mișcare un clopoțel.

Domnul Baltasar, contabilul apăru.

„M-ați chemat?” întrebă el posomorît.

„Da!”

„Ordonați!”

„Să faci trei trate de câte zece mii fiorini una, trei luni a dato asupra Zimmermann and Thomas Viena.

„Ah,” făcu Baltasar uimit.

„Da, ni s-a acordat creditul cerut! Aceste trate să le scontezi la banca națională, cu banii primiți să scoți parte din losurile zălogite.”

„Chiar astăzi?” observă Baltasar.

„Chiar astăzi de nu va fi deja pré târziu” dispuse Domnul Aristide,

„Să va face!” cu aceste cuvinte să retrase Baltasar. —

„Energiă are, și trăba și o pricepe, bombăni érăș contabilul pe când scria tratele”

„Trei luni regaz, asta însemnâză scăpare deplină,” își zise Domnul Aristide. „Până atunci bursa va trebui să intre érăș în reprisă, acțiunile maritime să vor urca și voi realisa chiar numai din ele un beneficiu de cel puțin cinci-zeci de mii de fiorini.

Domnul Aristide nu putu să urmeze cu planurile și cu combinațiunile sale, căci un băiat întră și zise:

„Domnule, țeranul Radu Avram de la Ulmeni voiesce să vă vorbescă în persoană”

„Di-i să intre!”

Nea Radu veni cu fața roșie, gâfâind, speriat.

„Un telegraf!”

Atât putu spune, mai mult nu, s-ar fi înecat, deacă ar mai fi adăugat un singur cuvânt.

„O depeșă, ce fel de depeșă, de la cine?” întrebă Domnul Aristide, care presimțea ceva, care însă acum după primirea noului credit, nu mai reduta pe Radu, cum îl redutase mai nainte.

Săteanul își mai venise puțin în fire și respunse:

„De la Ionică!”

„De la Ionică?” repetă bancherul.

„Da!”

„Și ce vrea?”

„Cere bani, fiindcă nu i-ai trimis pe luna aceasta.”

„Nu-i am trimis? va fi uitat contabilul!”

„Îmi zice în telegraf să duc o sută de fiorini la banca comercială, ca să-i orânduească cu telegraful de plată la Viena.”

„Ei bine, și ce mă privesce astea toate pe mine?”

„Ce te privesce? — d-apoi nu erai și nu ești dator să-i trimiți Dta acești bani. Dici că ai uitat! Ei bine am venit să-ți aduc aminte.”

„Mai nainte de toate, nene Radule, nu uita cu cine vorbesci. Eu nu sunt unul din muncitorii său slugile Dtale. Văd că n-ai o sută de fiorini”.

„Ba am”!

„Deacă ai apoi cu atât mai rău te porți față de mine”

„Așa, când îți cere cineva banii ce-i datorezi, atunci acela să poartă rău cu Dta?”

„Nu-ți datorez cu nici o para!” să rești Domnul Aristide cătră nea Radu, „dar la cele din urmă trebue să mă scap de Dta.”

Domnul Aristide zicând aceasta pune érărși clopoțelul în mișcare.

Erăși apăru Domnul Baltasar.

„Să numărați lui nea Radu Avram o sută de fiorini pe contul Domnului Ion Rădulescu,” zise Domnul Aristide cătră contabilul său, apoi adresându-se cătră nea Radu adause, „du-te cu Domnialui, vei căpăta banii”.

„Foarte la timp i-a venit creditul cel nou,” morăi Baltasar, „căci zău nu șciu deacă fără acel credit i-ar fi dat mâna să vorbăscă astfel cu acest cinstit țăran.

CAPITOLUL XX

Mamă fără inimă

Babeta ascunzân-și obrazul în amândoue mânile să adânci în gânduri, uitând întru aceea cu totul de bietul Tomița, care zăcea leșinat pe podini.

Ea-și reaminti copilăria, tinerețele.

Își aduse aminte de strălucita stare în care să aflase mamă-sa ca fată. Fusese fiica unui general, amică cu fetele din cele mai de frunte case nobile. Amorul o uni cu Cibulca, un tânăr locotenent, care avansâ până la gradul de căpitan, apoi atrăgându-și o infirmitate în o garnisâuă unde locuise în nișce încăperi igrasioase în un castel dosnic, fusese silit a să retrage, primind un serviciu civil, care dabia i oferia pânea cea de toate filele pentru familia sa, compusă afară de el și de doamna Cibulca încă din un băiat și două fete.

Infirmitatea îl aruncâ adese-ori la pat, zăcerile lui ocasione cheltueli extraordinare, lipsa și miseria ocupâ din ce în ce teren mai mare în casa părintăscă.

Crescerea mai ales a copilelor era foarte negligeată. Nici n-ai fi putut fi altfel, căci biata Doamna Cibulca era silită a coase ziua, noaptea pentru ca să contribuiâscă și ea la susținerea casei.

Fetele deveniau mai mari, trebuințele lor cresceau, posițiunea lor socială, cunoscințele părinților, le rangia printre omenii mai bine situați ca ele, ceea ce nu putu avea alt efect, de cât de a le amărî sufletul a le face invidioase și râvnitoare de plăcerile lumesci.

Maria, făta cea mai mare, să împărtăși de o soarte destul de bună; un funcționar, un coleg mai tânăr al Domnului Cibolca să amoresă de dânsa și o ceru în căsătorie.

Înzestrarea ei, ori cât de miseră fusese, sleise toate mijloacele casei părintesci și astfel să hotărî Doamna Cibolca, a primi oferta amicei sale din copilărie, a doamnei baronesa Rosten, și a da pe Babeta ca camerieră în casa ei.

Doamna Rosten avea doui fii, unul predestinatul senior, ér celalalt oficer, însă membru al ordinului Maltez, a unui ordin, care nu ertă căsătoria.

Babeta, după caracterul său, începu a cocheta cu seniorul, de și oficerul i plăcea mai mult.

Farmecul tinerețelor, cochetăria ei, subjugară pe amândoui fii și astfel duse Babeta în acea casă o vieață plină de furtuni, în care amorul, — deacă putea fi vorbă de amor față cu Babeta —, să lupta cu pofta ei de a deveni doamnă mare.

Această luptă nu ținu însă mult. Babeta crezuse că va putea gusta din amândoue cupele.

Cedând insistenților înfocate ale oficerului maltez sorbi cupa plăcerei, ér prin resistența ce opunea stăruințelor seniorului credea a-și asigura cupa mărirei și a fericirei.

Lucrurile merseră în adevăr după dorința fetei, până de o dată o ajunse fatalitatea.

Babeta să simți mamă.

Acum își zise că trebue să cedeze și seniorului, pentru a-l face să creză că el este tatăl copilului.

Seniorul gustâ și el din fructul oprit, dar când i spuse de pretinsa consecință a amorului lor el să retrase cu totul de la ea, ba o seamâ să părăsească casa, până ce nu va mijloci pe lângă mamă sa, ca s-o dea afară.

Împetrită de spaimă și de indignațiune Babeta i jurâ vecinică ură, apoi avu recurs la adevăratul tată al copilului, la oficerul maltez, care de și era gata a repara greșeala, nu o putea face în sensul cum ar fi dorit Babeta, fiind oprit de legile ordinului său de a să căsători, dar ni să pare, că tocmai aceasta imposibilitate îl făcea atât de prevenitor la reclamațiunea fetei.

Părinții Babetei, firesce aflară de nenorocirea ei, erau însă destul de nobili de inimă, ca să nu dea mână cu dânsa, care după cum am aflat deja, voia prin scandal să să facă baronesă de Rosten.

Părinții ei, tocmai din contra, să învoiră, ca Babeta să fiă dusă am putea zice cu forța din Viena, departe într-un sat, printre nișce oameni ai căror limbă nu o înțelegea dânsa, și cari nu o înțelegeau pe dânsa.

Acolo născu un băiat, căruia spre a-l recunoasce pe viitor i legase o cruciuliță de gât.

Cum să intremase mai bine de putu suporta o călătorie, o readusese la Viena, unde-i am făcut prima cunoscință, ca vr-o șeapte ani după evenimentele pe care le-am reamintit aici, într-o scenă destul de caracteristică.

Acum reaflase acea cruciuliță la gâtul lui Ionică, pe care voia să-l seducă, și să-l constrîngă apoi a o lua în căsătorie.

Erăși perduse o speranță. Găsise însă în locu-i un sprijin.

Dar zicând sprijin, nu ne-am esprimat bine. Babeta nu să gândia nici de cum a face din fiul ei acel sprijin natural de care să bucură ori ce mamă, ce are fericirea de a posede un fiu bun, ci să gândea că a regăsit undița ce perduse și care i trebuia pentru a-și căuta drepturile sale față cu familia Rosten.

Astea erau gândurile Babetei pe când stetea cu câtele reczămate pe mâsă și cu capul în pălmi.

Acum să ridică și privi pe Tomița, care începu a da semne de vieață.

Aceasta vedere o readuse la actualitate.

Ér actualitatea i spunea că să află departe de Viena, că acel tânăr ce zăcea acolo și în care regăsise pe fiul ei, după cât îl cunoștea dânsa, să va purta în causa ei cu familia Rosten tot cum să purtaseră și părinții ei, că adecă și el i va refusa concursul său, că nu va voi să-i fiă de ajutor, ca să stoarcă pe acea familia..

Și gândindu-se la astea, inima ei cea spurcată să umplu de venin. Ar fi voit să estermine pe toți pretinșii ei dușmani, câți mai trăiau. Dar dintre acesti dușmani numai o singură persoană era la discrețiunea ei.

„Doamna Săsan!” esclamă ea.

„Deacă ar fi fost mai recunoscătoare cătră mine”, adause ea apoi, „aș fi astăzi soția lui Ștefan, care era un băiat talentat și care a și ajuns deja la un post însemnat, având chiar aspirațiuni de a deveni ministru”

„Dintre toți dușmanii mei nici unul nu mi-a făcut; atât reu, ca aceasta femeéă lipsită de energie. Resbunându-mă asupra ei, îmi oblesc și mie calea cătră portul căsniciei, căci Domnul Săsan.... ”

Un gemet ce scoase Tomița o întrerupse în monologul ei.

Se sculă, puse cruciulița în busunar și mergând la el își zise:

„Să vedem deacă numai decât va lua în seamă lipsa cruciuliței?”

„Ți-ai venit în fire,” întrebă ea, căci Tomița-și deschisese ochii.

„Ce s-a întâmplat?” gângăvi acesta sculându-să cu greu.

„Te-a apucat o amețeală și ai leșinat!”

„Ah, da, îmi aduc aminte, și o roșeață subită să lăți peste fața tânărului.

„Am perdut un timp prețios” reluă Babeta pândind mereu pe Tomița, care confusiat, își arangia toaleta, încercând a-și pune în rânduiâlă gulerul de la cămașă și legătura de gât.

„Ar fi trebuit să observe până acum lipsa cruciuliței,” își zise nemțoaica, „să vede că nu pune atât preț pe dânsa, precum crezusem dintru întâi, ean să bat cu vorba într-acolo.”

„Da, am perdut un timp foarte prețios” zise ea încă o dată, adresându-să cătră tânăr. „Voiam să te întreb de părinții Dtale?”

„De părinții mei,” replicâ Tomița, făcându-să galben ca căra.

„Da, căci am mare interes să șciu cine sunt!”

„Mama este o sărmană țărancă în Transilvania.”

„O țărancă!” exclamă Babeta, în sine însă adause, „da, așa va fi sciind el,” apoi continuă cu vocea tare:

„Dară tata, de ce nu-mi vorbesci și de tată?”

„Tata”... îngână Tomița devenind din ce în ce tot mai confusiat.

„Spune, de..” îl încuragia nemțoaica zicându-și tot o dată: „nu încape nici o îndoiălă, este el, fiu-meu. Încurcătura în care l-am adus cu întrebarea mea, îmi dovedesce acăsta mai tot atât de bine ca și cruciulița, dar mă mir numai, cum de persistă în neobservarea lipsei ei.”

„Tata...” repetase Tomița, apoi luându-și inimă în dinți zise: „nu l-am cunoscut. Lumea zice că aș fi un copil din flori”

„Oh, sârmanule!” exclamă Babeta mângâind cu mâna pe bietul tânăr rușinat. „Îmi vei povesti de altă dată astea toate; astăzi pré a înaintat timpul.”

„Sper...” îngână Tomița, „că nu-mi vei lua în nume de rău purtarea mea de astăzi și că... mă vei cruța.”

„Fi sigur, nimen nu va afla ceea ce s-a petrecut astăzi între noi și nici ceea ce am aflat astăzi de la Dta. Spre dovadă că-ți sunt sinceră, primesce înapoi această cruciuliță...”

„Ah, cruciulița mea!”

„Ți-e dragă?”

„Da, căci îmi reamintesce locul meu de nascere, dar nici pré dragă, căci îmi revoacă și acel moment dureros, în care am aflat, că nu sunt fiul legitim al mamei mele.”

„Voi încerca, a-ți înlocui pe mama,” zise nemțoaica cu ton duios.

Tomița fu așa de impresionat de aceste cuvinte încât nu putu respunde nimic.

Luâ mâna guvernantei și depuse pe ea o sărutare respectuoasă.

„Cu timpul poate totuși îl voi aduce acolo unde voiesc să-l am. Până atunci voi păstra încă secretul meu. I voi fi întru ajutor să ia pe Lenița,de soție... dar stai, asta nu va merge, căci n-aș putea să-i devin apoi soacră... mașteră, nu, nu nici el nu-mi poate deveni ginere.

Unde să gândia această femeéă spurcată! Doamne feresce!

CAPITOLUL XXI

Catastrofa

Ionică primise banii. Din ei dase zece fiorini prietinului său, apoi împachetându-și de grabă vre-o doue haine, și rufearia trebuincioasă, merse la gara de nord și-și scosese un bilet de clasa a doua de-a dreptul până la Stefănesci.

Sosi a treia zi pe la prânz.

Nu mai văzuse acel oraș de patru ani de când plecase la studiu; i să păru mort, fără vieață.

Dicem i să păru, căci în realitate nu era mai mort nici mai fără vieață decum fusese mai ’nainte, dar în comparațiune cu sgomotul din Viena, Stefănescii neapărat trebuia să apară ca și un oraș pustiu.

Nu găsi aproape nici o schimbare.

Numai cantorul Domnului Aristide i să presenta într-o lumină mai bună de cum trăise în imaginațiunea sa.

Schimbarea de care scim și noi i făcu o impresiune bună.

Domnul Aristide îl primi cu un aer de o demnitate cumpătată.

„A uitat cassarul a-ți trimite bani pentru luna asta,” i zise, după ce-l poftise să șază pe canapea.

„Da, am avut să sufer de această uitare,” replică Ionică.

„Pardonăză. Văd că badea Radu ți-a trimis îndată suta de fiorini, ce a ridicat de la mine.”

„De la Dta i-a ridicat” făcu Ionică ceva cam surprins.

„De ce te miri. Cum mi-a spus badea Radu că ai reclamat pentru neprimirea banilor i-am dat suma cerută. Nu înțeleg, de ce nu te-ai adresat de-a dreptul cătră mine?”

Această întrebare încurcă puțin pe Ionică.

„Șciu,” continuă Domnul Aristide, „că ai primit și ai cetit testamentul tatălui Dtale, din care ai putut afla că nu-ți sunt nici măcar tată adoptiv. Cu toate astea nu înțeleg de ce în o afacere care ne privia pe noi amândoui ai găsit de lipsă, ca să amesteci pe un sătean.”

Domnul Aristide vorbise cu ton aspru, care scormoni întru câtva fierea lui Ionică.

„N-am făcut aceasta din capul meu,” replică tânărul cu ton apăsat.

„Cine te-a putut sfătui la asemenea necuviință,” întrebă Domnul Aristide restit.

„Procuristul casei Simon G. Șina.”

Domnul Aristide să făcu galben ca ceara.

„Până intru atâta să tem deja vechii mei corespondenți”, acest gând i trecu ca un fulger prin cap.

După o mică tăcere penibilă, Domnul Nusmă reluă:

„Afirmațiunea Dtale mi-a făcut o impresiune din cele mai dureroase, căci ea-mi dovedesce că număroșii mei dușmani mi-au subminat creditul; însă bine că șciu, ca să-mi iau măsurile cuviincioase. Dta firesce ai alergat ca să reclami depositul Dtale. Banii sunt gata. Du-te la cassă să ți-i numere.”

Ionică cât venise pe drum nu să gândise la alt nimic de cât cu ce fel de amenințări să silească pe Domnul Aristide ca să-i dea îndată banii, dar, fiind pe deplin convins că va întâmpina greutăți din partea Dlui Aristide, nici prin cap nu-i trecuse să ia o hotărîre, ca ce să facă cu banii, unde să-i ducă.

Astfel dară provocarea bancherului îl aduse în o mare nedumerire.

„Da, așa... acum!” zise el căutând în zadar a lua o decisiune.

„Ori să ți-i ducă undeva?” continuă Domnul Aristide, care pătrunsese îndată pe clientul său.

„Ba nu!”

„Așa dară i iai îndată cu Dta?”

„Te rog, dă-mi puțin regaz!”

„Poți să aibi cât voiesci, însă te rog a te convinge cel puțin, că banii stau în adevăr la disposițiunea Dtale.”

„Oh, nu mă îndoiesc.”

Cu toate astea urmă pe Domnul Aristide care merse la cassă, ordonând cassarului să ia suma de treizeci mii fiorini, să-i numere dinaintea Domnului Doctor Ionică Rădulescu, care va dispune apoi de acei bani”

Cassarul îndată aruncâ pe mâsă trei pachete cu câte o sută de bancnote austriace fie-care de o sută de fiorini.

„Te rog să-i pui érăș în cassă, ” zise Ionică.

„Până când?” întrebă Domnul Aristide.

„Până... dar ne vom înțelege noi despre acesta. Poate că voi lua ceva hârtii”.

„Bine, voiesci să tragi la noi?”

„Deacă mă primiți!”

„Odaia Dtale îți stă la disposiție.”

Intru aceasta reîntraseră în cabinetul particular.

„Credeam,” continuă Domnul Aristide, „că voiesci să te duci la Ulmeni”.

„N-am avut și n-am intențiunea aceasta? Ce să caut eu acolo?”

„Să te consultezi cu badea Radu!”

„În ce privință?”

„In privința banilor, ha, ha.”

Acest sarcasm vătămâ pe Ionică.

„N-am trebuință a mă consulta cu nimen în aceasta privință,” zise el cu ton sec.

„Nu te supera. Am glumit. În afacerile de bani gluma n-are însă loc, acest adevăr îl recunosc.”

„A la bonne heure!

„Dar am văzut că Dta nu ți-ai făcut nici un plan cu privite la banii Dtale.”

Ionică nu respunse nimic.

„Căci în fine,” continuă bancherul, „nu te cred cu desăvârșire decis a cumpăra hârtii de valoare pe ei.”

„Ba da,” afirma tânărul.

„Ai ales deja?”

„Încă nu.”

„Vei alege dară și-mi vei spune. Hârtiile le vei ține firesce la Viena,” făcând aceasta întrebare i tremura puțin vocea Domnului Aristide, astfel încât un observator mai fin, ar fi putut înțelege însemnătatea cea mare, ce atribuea acestei întrebări.

„Da,” replică Ionică pe scurt.

„Bine, poți să le duci cu Dta, dar poți să iconomisesc portul adusului, căci deacă vreai, dau ordin să le cumpere la Viena și să le țină acolo pentru Dta”.

„Asta va fi mai bine”, replică Ionică.

„Acum permite-mi să-mi terminez postea; întru aceea poți să vorbesci soției mele, care să va bucura când te va revedea.”

Ionică plecă.

„Totuș îmi va succede poate să mai țân banii în mână, cel puțin până să va alege la un fel cu acțiunile maritime. Deacă mă va însărcina pe mine să-i cumpăr hârtiile, le voi cumpăra per lichidațiune și-i voi da borderorul.”

Lectorilor cari nu sunt inițiați în secretele operațiunilor de bursă trebue să le spunem, că bancherul pentru a nu fi silit ca să scoată banii îndată, avea de gând să tocmească hârtiile pentru sfârșitul lunei și să dea lui Ionică numai răvașul de tocmeală.

Ionică își făcu întru aceea visită la Doamna Nusmă, dar nu fu nici de cum un dspe plăcut, căci era necontenit preocupat de gândul, ce să facă cu banii. Une ori își zise ea, că ar fi mai bine să-i lase la Domnul Nusmă, până-și va lua diploma de doctor, dar apoi era și i veniră temerile și érăși să întorcea la ideea sa primitivă de a-și asigura capitalul.”

Domnul Nusmă în acea seară nu-i mai făcu nici o pomenire despre bani.

A doua zi veni nea Radu să vază pe Ionică și-l sfătui să-și ridice îndată depositul de la casa Nusmă și fiu și să-l ducă la banca de comerciu.

„Fă cum îți zic eu, să nu-ți pară rău pe urmă, că n-ai făcut așa”.

„Dar nu-mi vine să-mi întorc vorba. Am apucat să spui Domnului Aristide că voi lua hârtii pe acei bani”.

„Ce fel de hârtii”.

„Nișce hârtii care aduc dobândă”.

„Cum le zice”.

„D-apoi singur eu nu șciu de care să-mi cumpăr, căci sunt de multe feluri. Voi întreba la bancă.”

„Bine, întreabă și dăcă vor avea ce-ți trebuie nu întârzia nici măcar o zi”.

La banca de comerciu i spuseră lui Ionică să cumpere bonuri rurale, din care avea.

Ionică merse apoi la Domnul Aristide și îi spuse hotărîrea sa.

Bancherul tresări.

„Bine,” zise el „cumpăra, cere contul și spune să-mi trimită hârtiile aici, le voi plăti. — Poate că-mi va lăsa cel puțin hârtiile, își” zise apoi în sine.

Ionică să întoarse la banca de comerciu.

„Tocmai acum am vândut o parte din bonuri, dar în doue, mult trei zile le putem pune la loc deacă comandați”.

„Vă rog să-mi procurați pentru suma de treizeci de mii de fiorini, și să trimiteți hârtiile îndată ce vor sosi la Domnii Nusmă și fiu, cari le vor plăti.”

„Acontul tot acolo ni să va da.”

„Acont, da.”

Această afacere era regulată.

Ionică voia să să întoarcă la Viena, dispunând ca să i să trimeață apoi hârtiile acolo.

Nea Radu, care să interesa în grad foarte mare de această afacere, îl sfătui să nu plece până ce nu va primi hârtiile în mână.

Nimic nu să lipesce mai lesne de om de cât frica, temerea.

Ionică găsi foarte prudent sfatul lui nea Radu și să decise a aștepta.

A treia zi merse la biroul Domnului Aristide, ca să să informeze deacă n-a venit încă bonurile.

Cassarul, contabilul și scriitorii păreau preocupați de o gestiune importantă. Steteau toți grămadă și șopteau împreună.

Când intrâ Ionică zise unul din ei așa de tare încât auzi și el:

„Etă-l!”

Ionică întrebă de Domnul Aristide.

Contabilul cu un semn mut arătă spre ușa cabinetului particular.

Fără a-și da seama de ce, Ionică resimți ca o spaimă surdă.

Intrâ în cabinetul particular.

Domnul Aristide stetea dinaintea cantorului său, cu o depeșă deschisă în mână.

Ochii séi erau ațîntiți cu o espresiune de groază asupra cuprinsului depeșei.

Ce stetea în acea depeșă.

Numai vr-o trei cuvinte.

Aceste trei cuvinte însă păreau că aveau asupra Domnului Aristide Nusmă acel efect înspăimântător, de care spune legenda anticilor că ar fi exercitat asupra muritorilor privirea capetelor ale așa numitelor „Gorgoane.”

Etă acele trei cuvinte:

„Zimmermann and Thomas nesolvabili”

Domnul Aristide înlemnise ca de vr-o cinci-spre-zece minute în cetirea acestor cuvinte.

Intrarea lui Ionică îl trezi.

Privirea ce aruncâ asupra lui părea lipsită de puterea inteligenței.

„Bună ziua Domnule Aristide” îl salutâ Ionică.

„Bună ziua” respunse bancherul.

Apoi ca și când dabia acum și-ar fi venit în fire, sau ca și când ar fi luat de o dată o hotărîre i zise:

„Bine c-ai venit, am să-ți vorbesc. Șezi”

Ionică să simți din ce în ce tot mai alarmat. — Numai a silă să puse pe canapea și așteptă în tăcere să auză ce-i va spune bancherul.

„Vezi această depeșă” continuă Domnul Nusmă. luând foaia cea ominoasă și netezîndu-o, căci o strivise în pumni, apoi o aruncă pe măsă.

Ionică ceti cele trei cuvinte fără a simți nici o impresiune, căci nu înțelese însemnătatea lor.

„Îmi datoreză cinci-zeci de mii de fiorini. Acceptele sunt în circulațiune, astăzi mâne să vor întoarce... trebue să le plătesc, cassa îmi este sleită îndată ce vei ridica și Dta banii, te rog — dă-mi regaz două, trei zile măcar.”

Adevărul era, că acea depeșă venise și la bancă și că Domnul Aristide fusese silit a înapoia banii pe care îl primise pe acceptele casei Zimmermann.

„Asta-i catastrofa,” își zise Ionică, apoi respunse Domnului Aristide:

„Cât despre partea mea aș aștepta, dar scii că am comandat hârtiile la banca de comerciu și trebuesc plătite.”

„Perd mai bine de la mine arvuna... ” gângăni bancherul disperat.

Arvuna ce să numărase la bancă, era de o miia de fiorini. A jertfi o sumă așa de însemnată pentru un regaz de două, trei zile numai, — asta voia să zică: lipsa la culme. Așa își esplica Ionică lucrul și explicarea sa era nimerită.

„Nu pot primi” zise deci resolut,

„Te rog,” insistă Domnul Aristide și învins de groaza rușinei ce-l aștepta prin bancruta iminentă, căzu în genunchi dinaintea tânărului: „fiă-ți milă de mine, aduți aminte că ai crescut sub îngrijirile noastre, continuă el cu vocea tremurândă și cu mânile ridicate, „nu mă neferici”.

„Îmi pare rău,” replicâ Ionică tremurând și el de frică că-și va perde banii, „nu pot să te mai aștept”

Domnul Aristide sări în sus.

„Nu poți!” strigă el amărît, zise mai bine că nu vreai. Regazul de care te-am rugat trebue să mi-l dai, căci nu mai pot, dar nici nu mai voiesc să-ți număr banii. Până când vei cere dela judecată și până când acesta va decide plata, vor trece, nu zile, ci luni, așa dară...”

„Deacă-ți convine Dtale,” îl întrerupse Ionică, „să mă duc numai de cât la banca comercială, să spun acolo ceea ce mi-ai spus acum”

„Du-te,” strigă bancherul exasperat și alergă să-și ia pălăria, „afară, descurcă locul! Eșiți și Dv.,” zise cătră personalul său ajungând acum în prăvălia, „închideți ușile și aduceți-mi cheile să le duc la tribunal.”

„La tribunal, ce va să zică asta?” întrebă Ionică tremurând.

„Asta va să zică că sunt falit!” replică Domnul Aristide.

CAPITOLUL XXII

Săraci

„Cap sec!” borborosi contabilul Baltasar, „era de prevăzu că vei fi silit azi mâne la acest pas, nu șciu pentru ce ai mai plătit azi la bancă acceptele lui Zimmermann.”

Domnul Aristide aștepta să i să dea cheile, ca și când ar fi zăcut scăparea sa în ele.

Nu era timpul cel obicinuit pentru a închide birourile.

Trecătorii să opriau întrebând:

„Ce-i, de ce închideți așa de vreme?”

„Falit,” șopti unul dintre funcționarii casei.

Această veste să respândi cu iuțăla fulgerului prin tot orașul.

Ușile birourilor nu erau ]ncă bine închise și un caier înspăimântător să formase deja dinaintea lor.

Cine auzise de această veste necrezută alergase la fața locului să vază, să să convingă cu înșiși ochii lui de acest eveniment înfricoșat.

Veniau bieții meseriași, servitori, birjari, cari ademeniți de interesele cele bune ce plătise casa Nusmă și fiu, așezară banii lor acolo, veniau să constate în persoană, că economiile lor, câștigate cu acre sudori, erau perdute.

Veniau și precupețele pentru a compătimi pe acești bieți păgubași și a înjura și a blestema, pe cât le lua gura, pe hoțul de zaraf.

Dar veniau chiar și capitaliștii, cari perdeau cu miile la acest faliment.

Ér unul din acești capitaliști, Domnul Negreanu, întâlnind pe Domnul Aristide cum să ducea cu cheile în mâni, ca să le depuiă la tribunal îl opri în loc:

„Este drept pentru Dumnezeu drept,” i strigă el ca și eșit din minți.

„Da, drept, vai de păcatele mele!” respunse Aristide cu vocea înecată.

Atunci Negreanul îl scuipă în față.

Ionică, care însoțise pe bancher, ca să vază deacă în adevăr mergea cu cheile la tribunal său deacă-l speriase numai cu acea amenințare, Ionică în loc de a lua în apărare pe educătorul său, văzînd că Aristide sufere această ocară și pătrunzându-să prin aceasta de trista realitate, că banii săi sunt perduți, să uni cu acel om nesocotit și brutal și începu a scuipa și el pe falit în față.

„Înșelătorule,” răcni el, „mi-ai mâncat banii, treizeci de mii de fiorini!”

Până și brutalul capitalist, cel ce scuipase mai întâi pe falit în față să uimi de acâstă purtare a lui Ionică, care trecea de fiu adoptiv a lui Aristide Nusmă.

Domnul Negreanu, să căi la această scenă revoltătoare de vehemța sa, care-l făcuse să comită un pas rușinos și mânat de un impuls mărinimos strigă cătră Ionică:

„Fiă-ți rușine nemernicule! Cum ai îndrăznit a mă urma la esemplul detestabil ce ți-am dat în prima mea furia, și să scuipi în față pe binefăcătorul tău, pe tată-tău cel de suflet”

„Nu-mi este binefăcător, nu-mi este tată de suflet!” protestă Ionică făcând spume la gură, „este un înșelător, un calpugiu.”

„Lasă-l,” zise Domnul Aristide cu vocea stinsă cătră Domnul Negreanu, care de indignat ce era, voia să pălmuiască pe Ionică, „lasă-l în voia lui Dumnezeu care-l va resplăti”.

„Mai îndrăznesce să vorbească de resplată... sbierâ Ionică, dar nu putu să-și continueze vorba, căci Domnul Negreanu făcând semn Domnului Aristide să-și vază de calea sa, îl luase de braț și-l smuci cu sine, spărgând cercul, care începuse deja a să forma împrejurul lor.

Ionică își reveni din furia în care-l adusese acea convicțiune, că de la Domnul Aristide nu va mai primi nici un ban, dar cu cât i să astâmpără mai mult arțagul, eu atât îl cuprindea mai tare groaza de starea de lipsă în care ajunsese.

Domnul Negreanu ’l ținuse câtva timp de braț, ca să-l oprească de a să mai întoarce cătră Domnul Aristide, apoi îl părăsi în voia lui Dumnezeu căci era pré agitat de perderea ce-i aducea falimentul casei Nusma și fiu, și încă pré indignat de purtarea lui Ionică, de cât să mai fi stat cu el de vorbă, pentru a afla esplicarea aserțiunilor sale.

Ionică ședea la Domnul Aristide. După scena ce să petrecuse nu să mai putea nici gândi măcar de a remânea la dânsul. Din suta de fiorini nu-i mai remăsese aproape nimic.

„Ce să fac”? să întrebă el pentru a miia oară, fără a sci ce să-și respunză.

Rătăcea astfel fără căpeteiu prin stradele Stefănescilor.

Orașul era în mare ferbere. Toți cunoscuții, cari ’l întâlniau, păreau a să sfii de el.

De o dată dete cu ochii de nea Radu.

„E drept, e drept?” întrebă și ăsta încă din depărtare, gâfâind de emoțiune.

„Drept, adică întrebi de Domnul Aristide?”

„Da, — însă Dta ți-ai scăpat banii!”

„Nu!”

„Vai de păcatele noastre, ce-ai făcut!”

„Ce am făcut, ce n-am făcut așa este cum îți spun eu. Fă bine slăbește-mă cu văităturile Dtale, căci și așa sunt destul de necăjit”.

„Dar cum să nu fi, seracii de noi”!

„Eram să te rog să mă iai cu Dta la Ulmeni, însă deacă-mi vei arunca mereu aceasta nenorocire...”

„Voi tăcea ca un pesce, vină, poftesce la noi”.

„La Domnul Aristide nu mai pot ședea”.

„Cred și eu!”

„Îmi iau un hamal, care să-mi aducă cufărul de la Domnul Aristide”.

„Ce-ți trebue hamal, n-am eu brațe destul de tari?”

„N-aș primi nici decum, dar fiindcă nu-mi pré vine să mă duc singur acolo, mă învoesc. Haide dară”

Pe drum mergând Ionică își zise în sine: „avui pentru un singur moment nebuna ideea, că acest om, — care pentru a economisi, zece cruceri, să însărcineză să ducă o povară în spinare, crezusem zic că, — mă va ajuta, să-mi sfârșesc studiile la Viena”.

Nea Radu purcedea lângă el tăcând necurmat, încrețindu-și fruntea, ba lovindu-o câte o dată cu palma, cu un cuvânt în o frământare vederată.

Ajungând la Domnul Aristide, îl găsiră a casă.

Soția Dsale părea a nu sci nimic despre nenorocirea înfricoșată, ce căzuse asupra lor, cu toate că era uimită de întoarcerea Domnului Aristide pe un timp neobicinuit.

„Am venit să-mi iau cufărul”, zise Ionică cătră dânsa.

„Pleci,” întrebă cocoana Nusmă.

„Da,” respunse Ionică.

Domnul Aristide își întorsese fața și tăcuse malcom. —

Tocmai când nenea Radu era să-și încarce cufărul pe umăr, étă că intrâ un aprod dela judecată.

„Aristide Nusmă,” strigă aprodul, cu intonațiunea ce întrebuința când chema pe vr-un rob la înfățișarea lui nea Radu i căzu cufărul din mâni și rămase cu gura căscată.

Domnul Aristide să făcu alb ca păretele și începu să șovăiească așa de tare încât fu silit a să ține de mâsa — lângă care stetea, pentru ca să nu crezu

Cocoana Nusmă înholba nișce ochi mari spre aprod și intrebâ speriată: ce-i?

„Aristide Nusmă,” repetă aprodul cu ton glacial, apoi adause: „este aici?”

„Étă-l,” făcu Ionică.

„În numele legii” continuă aprodul, „urmâză-mă la închisoare preventivă!”

„La închisoare,” țipă biata femeă a prevenitului.

„Haide,” zori aprodul, „pleacă!”

Domnul Aristide eși mut și șovăind pe ușă, urmat de aprod.

„A înșelat lumea, ne-a mâncat banii și acum își ea resplată cuviincioasă,” strigă Ionică.

Cocoana Nusmă începu să tremure cumplit, dinții i să clănținară ca și când ar fi scuturată de cele mai grozave friguri și pentru a-și ușura durerea sufletească scotea din când în când câte un răcnet ascuțit, atât de pătrunzător încât Ionică eși de grabă, ca să nu-l mai auză ér nea Radu mai bun de inimă să văzu îndemnat a o mângâia cu vorba.

În zadar i fu însă toată truda. Pătrunzându-să de zădărnicia stăruințelor sale luă cuferul și plecă.

Biata femeea remase cu disperarea ei.

Ionică întâmpină pe nea Radu zicându-i:

„Credeam că nu mai vii”

„Sărmana cocoană,” respunse el.

„E de compătimit, în adevăr,” afirmă Ionică, „dar ce să i facem, și mai ales ce m-oi tace eu?”

„Dta,” zise nea Radu schimbând cufărul de pe umărul cel drept pe cel stâng, „Dta te vei întoarce la Beciu, vei isprăvi cu învățătura și te vei face doftor.”

„Fără bani?!”

„Cum așa! nu fără bani!”

„Scii pré bine că nu mai am!”

„Am eu, deacă n-ai Dta!”

„Deu... ba... aș...” Ionică era atât de uimit în cât nu scia ce să mai zică.

„Da, am... și-ți voi da, căci m-am făgăduit la noi a casă c-oi face Domn din Dta.”

CAPITOLUL XXIII

Otrava

Pare că-l fermecase pe Domnul Săsan.

El, om în vârstă, cu mintea coaptă, ofta adese ori, și nu mai lipsea aproape nici o dată de la întrunirile de seară ale familiei sale.

Sub pretext că voiesce a să perfecționa în limba germană, adresa necontenit cuvântul Babetei și devenia nervos, deacă nu-i respundea îndată.

Această nervositate avea toată aparința unei gelosii, căci să arăta mai cu seamă în acele momente, când Babeta arunca vr-o privire asupra lui Tomița, său când conversa cu el.

Purtarea cea strania a Domnului Săsan fusese observată chiar de soția-sa, care cu toată apatia ei, începu a-și teme bărbatul.

Aceste temeri o impresionaseră atât de mult încât i alungaseră somnul.

Până când soțu-său nu luase parte la ceaiul lor de seară, Doamna Săsan moțăia necontenit și nu să interesa de cele ce să petreceau în jurul mesei, acum însă era cu ochii ageri și cu urechia deschisă și astfel afla mai mult decât i-ar fi plăcut, — mai mult de cât i-ar fi trebuit pentru a-și păstra liniștea sufletească.

Nervositatea părea a fi cuprins toată casa. Despre Domnul Săsan am aflat deja de ce era nervos; iritațiunea cea necurmată în care să afla Doamna Săsan de la un timp încoace atacase și nervii ei. Guvernanta părea a fi frământată și ea de nișce preocupațiuni serioase și consumătoare. Tomița și Lenița erau chinuiți de amorul lor cel secret, ér Sofia să mâhnia că nimeni nu să ocupă de dânsa,

„Mai poftesci o cășcă? ” întrebă guvernanta pe Domnul Săsan. Ea dintru început își arogase drepturile și sarcinile unei representante a casei.

„Te rog Domnișoară” respunse Domnul Săsan întinând ceașca.

Privirea ce aruncase cu această ocasiune Babetei fu surprinsă de Doamna Săsan, care resimți ca o săgeată la inimă și perzându-și răbdarea zise cătră copile: „Domnișoara Babeta pare a uita că sunteți ostenite, duceți-vă de vă culcați. Domnul Tomița vă va conduce până sus, căci și el va fi bun bucuros, deacă să va putea retrage.”

Copilele să uitară uimite când la mama, când la guvernanta lor. Nici o dată nu li șă întâmplase, ca mama să dispună astfel de ele în presență guvernantei lor.

Autoritatea ei nu putu în acest moment învinge temerea copilelor dinaintea guvernantei, deci cu toate că Doamna Săsan vorbise destul de categoric, ele nu să mișcară din loc.

Numai Tomița să sculase, aruncând o privire sfiicioasă asupra Babetei.

„Ei bine, n-ați auzit ce v-am spus,” repetă oamna Săsan cu ton restit.

„Dar Domnișoara are să mai servăscă pe tata,” își permise a observa Lenița.

„Domnișoara poate să-și facă datoria cătră tatăl vostru, și va sta cu noi cât vom pofti, voi însă aveți să ascultați la moment de mine. Duceți-vă.”

Fetele să sculară consternate.

„Duceți-vă,” făcu și Babeta cu un zîmbet malilițios. —

Copilele eșiră cu Tomița împreună.

Domnul Săsan amesteca necontenit cu lingurița în ceaiul său și aștepta o irupțiune din partea soției sale.

Babeta zîmbea mereu.

Doamna Săsan tremura și să silea a-și stăpâni indignațiunea.

„Bune exemple își iau copilele” zise ea în fine cu vocea tremurândă.

„Ce fel de exemple?” întrebă Domnul Săsan.

„Și de unde?” adause guvernanta.

„Exemple de desfrânare de la însăși guvernanta și...”

„Doamnă, eu desfrânată,” strigă Babeta sărind în sus de pe scaun.

„Ce vorbesci Mari? ” făcu și Domnul casei.

Doamna Săsan să speriase ea însăși de vorba cea mare care-i scăpase din gură. Întreruperea Babetei i venise bine, căci o feri de a complica și pe soțu-său în bănuelile sale, după cum să pornise a o face.

„Vorbesc, vorbesc,” îngână dânsa drept răspuns la exclamațiunea Domnului Săsan, „fiind-că nu mai pot tăcea; — nu mai pot suferi să văd cum, această guvernantă...”

„Această guvernantă.... ce delicat să exprimă doamna, a uitat cum mă chiamă... deci cum să nu fi uitat și de jertfele ce i-am adus.”

„Jertfe... ce fel de jertfe? Ți-ai împlinit datoria. Nimic mai mult”.

„Datoria, așa! Au era datoria mea, a guvernantei ca să veghiez la patul infectat de contagii al copiilor Dtale. Deu, nu șciu a cui datorie a fost aceasta, a guvernantei său a mamei!”

„Destul... sunt sătulă de aceste reproșuri”.

„Cred...”

„Tăcere...” Doamna Săsan își eșise din răbdări, necazul i dedea o elocință neobicinuită. „Pretinsa jertfă ce ne-ai adus nu te-a autorisat nici de cum ca să tratezi amor în casa noastră.

„Eu?”

„Da, Dta! Ai sucit capul bietului Ștefan!”

„Sucit capul, ba... ba... ori el a voit să mg. seducă, și văzînd că n-o scoate la cale, s-a însurat.”

„Ferice de el, c-a sciut să să scape din mrejile Dtale. — Am văzut apoi că te-ai legat și de Tomița”

„De Tomița, așa,” zise acum Domnul Săsan, care urmărise până acum în tăcere dialogul între soția-sa și guvernanta.

„Asta-i goală nălucire,” replică Babeta și strânse apoi din buze.

„Tot o dată ai început să ademenesci și pe soțumeu,” continuă Doamna Săsan, care observase cu satisfacțiune impresiunea ce făcuseră vorbele ei din urmă asupra Domnului Săsan.

„Auzi Domnule...”

„Da auzi și vezi că sunt bine informată, mai bine de cum ați fi putut crede, văzând-mă până acum atât de nepăsătoare. Nu mai pot suferi aceste lucruri. Domnișoara Babeta va trebui să părăsească casa.” —

„Sciam că azi mâne asta-mi va fi resplată,” exclamă guvernanta începând a plânge cu hohot, „mă duc, deacă mă isgoniți, dar lumea va afla pretextul meschin de care vă folosiți pentru a-mi da drumul acum, după ce credeți că educațiunea fetelor Dv. este terminată și presupuneți că ne mai având trebuință de mine, puteți economisa acea miserie de leafă ce îmi dați”.

Doamna Săsan încremenise de obrăznicia acestei femei. —

Domnul Săsan însă avu destulă presență de spirit pentru a să folosi în favorul său de prilegiul ce i să dedea.

„Romul din ceaiu — n-am în cotro, trebue să zic și să cred aceasta — romul din ceaiu ți s-a urcat la cap, dragă Mari, și ți-a încurcat mințile. Când îți vei lua seama mai bine, sunt sigur că-ți va părea rău de scena ce mi-ai făcut în astă seară.”

„Noapte bună,” zise guvernanta, care găsi de oportun a părăsi în acest moment pe cei doi soți.

Dar și soții să despărțiră, muți, măsurându-să cu ochii unul pe celalt.

Guvernanta ajungând sus în odaia sa nu mai era atât de cumpătată precum să arătase jos.

Fruntea i să încrețise, gura i să încleștase și o smucitură continuă a mușchilor din obraz, denota furtuna cea cumplită de care era brăzdat sufletul ei cel negru. —

„Mai stăm ăncă la cumpene, nesocotita de mine,” își zise ea scrîșnind fioros. „Eu ori ea, una din două. Voi avea grije ca să nu fiu eu.”

După ce-și zise aceste cuvinte să duse la un dulap, îl deschise și dintr-un unghiu ascuns, scoase o cheiță mică. Cu această cheiță descuia un cufăr mare ce stetea în colțul odăii.

Rezămând capacul cufărului de zid, luâ luminarea și o țânu astfel încât putea vedea până ’n fund.

Cufărul era aproape cu totul deșert. Numai o rochie vechiă acoperia fundul lăzii

Era rochia în care Babeta părăsise odinioară Viena.

Da aspectul acelei haine, nemțoaica simți ca un fior prin vinele sale, căci i reamintea nișce momente groaznice, moartea frate-său și a mamei sale, tot odată -însă acest suvenir părea a arunca un reflex lugubru asupra viitorului.

Dar nemțoaica cu toate astea nu-și eși din fire.

Nehotărîrea în care căzuse durâ numai un singur moment, în următoarea clipeală Babeta să plecase, ridicase acea rochia și, scosese din buzunarul ei două plicuri supțirele.

Le cumpăni pe amândoue în mână, apoi decizându-să de o dată, opri pe unul, și repuse pe celalt în buzunarul rochei, pe care o lăsâ să pice érăși pe fundul cufărului

Babeta închise cufărul, replasâ cheia cu mare îngrijire în dulap ș-apoi își făcu de lucru cu plicul pe care-l oprise în mână.

Curioasă fu procedarea ei de acum.

Mai întâi să asigură ca nimeni să n-o poată surprinde în manipulațiunea ei. Trase ivărul la ușa care da în odaia laterală unde dormiau fetele, apoi și la ușa dinspre coridor.

Acum nimeni nu mai putea intra la ea.

Merse în mijlocul odăii și respiră odată din adâncul plumânilor, cum face acela care să pregătesce la săvârșirea unei fapte mari său neertate.

De aici trecu la o masă, luâ o ceașcă de porțelan și picură dintr-o carafă puțin spirt în ea.

Apoi deschise plicul deșertând o parte din cuprins în spirtul din ceașcă.

Plicul cu restul de praf, îl puse în busunar.

Peste câteva secunde praful să topise de tot în spirt fără să fi turburat său să-i fi schimbat fața. În acest spirt Babeta ținu o bucățică de zahar, care supse încetul cu încetul, frumușel întregul ei licuid. —

„Asta-i va fi de ajuns pentru început,” zise ea cu o strîmbătură diavolească, punând bucățica de zahar cu multă îngrijire pe marginea mesei ca să să usuce.

Zaharul era îmbibat cu otrava pe care Babeta o găsise în busunarul fratelui său, când acesta avuse recurs la același praf pentru a-și curma firul vieței.

CAPITOLUL XXIV

La șipot

Lelea Maria de mirare își împreună mânile d-a-supra capului, când văzu pe nea Radu venind cu Ionică și aducând și calabalîcul acestuia.

„Bine ați venit,” zise ea cu toate astea.

„Bine te-am găsit,” respunse nea Radu, „și nu te mira așa afară din cale. Ionică pe care ni l-au luat mai acum cinci-spre-zece ani, să întoarce érăși la noi, vrea érăși să fie fiul noastru”.

„Domnul Ionică, fiul nostru!”

„De suflet și de inimă, cum a fost și mai este încă și după nume, nu-i așa.”

„Așa este tată,” îngâna studentul, căci i venia greu a da acest nume dulce și venerabil unui sătén prost, dar n-avea încătrău, trebuia să înghiță nodul, ca să nu scape cumva ajutorul promis.

„Of, dragul nostru, odorul nostru!”... striga lelea Mana extasiată de bucurie, „ce minune s-a întâmplat, de ne-am redobândit pe fiul cel perdut.”

În acest moment trecea lelea Reveica, mama Tomiței pe dinaintea caselor lor.

Srâmana femeéă era gârbovită de sarcina supărărei care-i apăsa și-i rodea inima de când o părăsise Tomița.

Ea nu mai auzise d-atunci nimic despre el, nu scia deacă mai trăiesce ori a murit, și pătrunzând cuvintele cele din urmă ale lelei Maria la auzul ei, i să reînfățișâ de o dată toată nenorocirea, tot chinul ei și în amărăciunea ei strigă cătră cei dela poartă:

„Să aveți partea de noroc, pe care am avut-o și eu.” —

„Taci coabă rea!” replică lelea Maria scârbită, „nu mai blăstema!”

„Dar taci nevastă!” o întrerupse nea Radu. „Nu lua în rău cuvintele bietei Reveica; cine șcie ce parte i-a mai păstrat norocul!”

„Bună parte zău,” continuă Reveica, „să văd eu cum vă bucurați de un fiu, care n-a fost al vostru, pe când al meu, acela pe care l-am avut în pântecele mele, pe care l-am născut cu dureri, și pe care l-am iubit și-l iubesc cum îmi iubesc trupul și sufletul meu, să văd pe Ionică la voi, pe când copilul meu este fugit, rătăcesce prin lumea mare, și mă blastămă... și astea toate din vina cui, a păcătosului de Ionică... de cap să vă fie, de cap...”

Și bătrâna trecu înainte boncănind mereu.

Ionică turbase, era p-aci p-aci să să arunce asupra lelei Reveica. Nea Radu îl reținu zicînd:

„Las-o pe sărmana, supărarea i-a mâncat inima și i-a stricat capul, nu șcie ce face.”

„Că bine” reluă și lelea Maria, „las-o... hai să mergem mai bine la șipot, că n-am mai fost acolo de când te-a luat dela noi și étă minune, tocmai astăzi, când mi-am pus în gând a mă duce-din nou ca să mai beau o dată din acea apă, care-ți dă sănătate, mi te a adus Dumnezeu.”

„Să mergem,” zise și nea Radu.

Ionică mai bine s-ar fi scăpat de acești oameni, dar neputând găsi nici un pretext, ca să poată remânea înapoi, fu silit a merge cu ei.

„Dar rogu-vă, spuneți-mi și mie acum minunea care ne-a readus pe Domnul nostru, pe D-ta odorul meu”

Nea Radu se apucă să povestească lelei Marii pe lung și lat, cum să temuse el de mult, că zaraful Nusmă n-ar sta bine, cum venise terminul pentru ridicarea banilor lui Ionică, i fine toate câte le scim și noi”.

Ionică nu luâ parte, cu un cuvânt măcar, la această povestire, ci puicedea cufundat în gânduri lângă părinții săi adoptivi.

Din când în când, aducându-și a minte de perderea ce suferise și că era avisat la dragostea acestor săteni, suspina și să amăria din ce în ce tot mai mult. —

În zadar i zîmbea natura cu toată dulceața unei zile de primăvară, care aici printre bravii cei maiestuoși, pe covorul cel moale și verde de mușchiu ce să întindea printre pomi pe pământ, părea a-și fi ales locul de predilecțiune.

Cucul cânta, mierla se desfăta în melodii duioase, era un ciripit, un concert desfătător. Dar nu numai ochii și urechile omului cu simț aveau parte la darurile suave ale naturei celei splendide, ci și mirosul să delecta la aroma sucului pomilor, a erburilor și a florilor de pădure..

Poteca spre șipot cotea tot printre pomi care de care mai măiestuoși; așezați ca nișce coloane mărețe într-un templu minunat, clădit de cel mai ingenios maestru. Cuvântul vorbit dobândea o sonoritate armonioasă prin resonanța pădurei.

Ionică nu gustâ din aceste plăceri, el călca mușchiul cel moale, tot ca și când ar fi purces pe trotoarul cel dur al Vienei, respira aerul plin de cele mai vivificătoare miresme, ca și când ar fi resuflat în mijlocul aerului celui infectat din vr-un oraș, auzul său era însă pré dur, pentru ca suavele melodii ale cântăreților sburători să i să fi părut mai mult de cât un son neînțeles.

Nici nea Radu cu lelea Maria nu pré luară seamă de aceste frumuseți, căci erau preocupați de cele ce își spuneau.

Dar ori cât de interesantă era istoria lui nea Radu, lelea Maria totuși nu să putea răbda, să nu-și întrerupă din când în când atențiunea, aruncând o privire de fericire asupra figurei „Domnului lor,”

Acum trecuseră peste vâlceaua formată de apa izvorului numit șipot, ținta preumblărei lor, deci nu mai avea încă de cât ca vr-o sută de pași până acolo.

Cărarea cotea aici spre dreapta și era de o dată mai suișă ca până acum.

La capătul cărărei să înălța o stâncă acoperită cu mușchii și cu alte verdețuri, ér din mijlocul acestei stânci resărea o limbă de apă, groasă cam ca o țeavă de pușcă. Această era șipotul.

Apa din șipot să trăgea ca un fir de argint printre verdeța de pe stâncă și prefăcută în un mic pârâiaș curgea de vale.

O cărare foarte îngustă și sucită conducea până la obîrșia și potului.

„Stați aici” zise nea Radu, „mă voi duce eu în sus și vă voi aduce apă.”

Onestul sătean începu a să urca pe potecă în sus. Cum ajunse la șipot, își luă pălăria din cap, întoarse păreții ei astfel în cât forma ca un fel de scoc. În acest scoc de pâslă luâ apă din șipot, aplecându-să cât putu spre el.

Când să ridică din posițiunea sa plecată, tresări făr’ de veste și așa de cumplit, în cât,versa toată apa, tot o dată strigă:

„Ti, ucigă-te-ar, cum m-ai speriat?”

Din dosul stâncei să arătase o figură de femeéă, a cărei aparițiune subită surprinse pe nea Radu atât de mult.

Acea femeea era lelea Reveica.

„Ba să vă ucigă pe voi,” replică lelea Reveica amărîtă

„Nici aici să n-am pace de voi!”

„Doar n-ai fi luat cu arendă pădurea?” observă lelea Maria amestecându-să și ea în vorbă.

„Nu, căci n-am ațâți bani ca și voi!” respunse lelea Reveica, apoi schimbându-și de o dată rostul, să adresă cătră Ionică.

„Ean ascultă domnule, ” zise ea, „n-ai întâlnit pe nicăirea prin ale țeari streine, pe unde ai umblat D-ta pe fiu-meu Tomița.”

„Nu,” replică Ionică pe scurt.

„Nu fi așa de fudul Domnule, ci mai bine aduți aminte de răul ce mi-ai făcut..”

„N-a fost cu voia sa,” o întrerupse lelea Maria.

„Cu voie fără de voie,” își urmă lelea Reveica vorba „răul este făcut și-l port cu mine de o seamă de vreme, îmi pare ca și-o milă de ani.”

„Hai să plecăm d-aici”, zise Ionică.

„Nu zori așa Domnule, ci ascultă-mă puțin,” reluă lelea Reveica cu insistință. „N-am să-ți spun vr’ un lucru rău ori să te rog de cine șcie ce. Numai atâta te-aș ruga, de vei întâlni vr-o dată pe fiu-meu, spune-i, că-l doresc, să vie să mă vază și spune-i, că ai mințit când ai zis că l-am făcut cu o cătană.” —

„E smintită?” întrebă Ionică cu un gest de nerăbdare. —

„Nu-i smintită, dar Dta poate nici nu-ți mai aduci a minte de fiu-său Tomița, decum să scii ce ai strigat o dată după el!”

„Nu zău” afirmă Ionică.

„T-ei duce v-o dată în Țăra românească,” îl întrebă lelea Reveica făr’ de veste,

„Poate!” replicâ Ionică, respunzând la această întrebare cam cu voie, fără de voie.

„Trebue dar să-l vezi pe Tomița, șciu de bine că s-a dus acolo, mi-a spus oamenii din sat, îl vei întâlni deci acolo.”

„Deacă nu va fi murit!” observă Ionică cu un zîmbet sarcastic.

„N-a murit, nu, inima mea de mamă ar fi trebuit să simță moartea lui!”

„Ei bine, deacă-l voi întâlni și-l voi recunăsce, i voi spune cele ce mi-ai zis”

„Să-ți dea Dumnezeu sănătate Domnule,” zise lelea Reveica, apoi plecă mai veselă de cum fusese vr-o dată de când i fugise băetul.

Să duseră d-acolo și nea Radu, lelea Maria și cu Ionică.

CAPITOLUL XXV

Ceaiul

Babeta să sculase des de dimineață și în contra obiceiului ei să coborîse jos, cerând a vorbi cu cocoana.

Doamna Săsan o primi.

Orele nopții îmblânziseră pe cocoana, care era lăsătoare din fire și care deci nu putea persista timp mai îndelungat în starea de resoluțiune sufletească în care o adusese scena de la măsa de ceaiu din seara trecută.

Dar cocoana Săsan nu numai că era îmblânzită ci chiar deprimată, pare că să sfia de guvernantă. I venise ca un simț de căință, când să gândi la violența cu care o tratase. Să înțelege că nici vorbă nu mai putea fi de o persistență în hotărârea enunțată, ca guvernanta să părăsescă casa.

Cum intrâ Babeta, observă disposițiunea favorabilă a cocoanei pentru dânsa și cu minte cum era, își formă îndată un plan de purcedere.

„Sărut mânile cocoană,” zise ea smerită cum nu mai fusese nici o dată dinaintea doamnei Săsan.

„Bună dimineața,” respunse aceasta, apoi tăcu așteptând cu neastâmpăr să auză ce voiesce guvernanta.

„Aseară v-ați supărat pe mine fără causă,” reluă guvernanta cu ton fonfăitor, căci așa vorbea dânsa tot dăuna când voia să fie stăruitoare. ’

„Fără causă?!” întrebă Doamna Săsan cu ton lungit.

„Da, cocoană. Un singur cuvânt ar fi risipit bănueala Dtale atât de vătămătoare pentru mine.”

„De ce n-ai spus acel cuvânt.”

„Fiind-că nu voiam să intărît pe Domnul Săsan și să-l fac ca să-și pricinuească pagubă său cel puțin jignire în afacerile sale comerciale”.

„Nu te înțeleg!”

„Este vorba că n-ai să temi pe Domnul Săsan... căci din partea D-sale n-am observat nimic, cu atât mai mult însă din partea Tomiței”

„Tomița! ar putea să-ți fie fiu.”

Babeta tresări.

Doamna Săsan crezu, că guvernanta s-a simțit vătămată fiind-că o făcuse așa de bătrână. De unde să să fi gândit ea, că ghicise adevărul.

„Voiam să zic că-i numai un băiețel... tânăr... fraged...” îngână Dâmna Săsan.

„Băiețel,” replica Babeta învingându-și turburarea, „dar muncit deja de focul amorului, i va trece... cu timpul. Fiind convinsă de aceasta și sciind, că este de mare folos comerciului Domnului Săsan, nu numai, că nu l-am dat de gol până acum, dar pentru a orbi pe soțul Dtale am recurs la un mijloc periculos, după cum m-am convins acum.”

„Mijlocul D-tale...?”

„A fost cochetăria,” mărturisi Babeta cu jumătate voce.

„În adevăr un mijloc foarte periculos, cu atât mai periculos cu cât bărbații, după cum am văzut și în acest cas, n-așteaptă de cât cea mai slabă urmă de preveniență, pentru a-și perde mințile.”

„Sunt gata, Doamna mea, a suferi consecințele — prostiei mele. Voi părăsi casa Dv. N-am voit să plec însă, fără să nu fi încercat, a te convinge că cu nedrept m-ai învinovățit pe mine. Este o mare pedeapsă ce trebue să-mi iau pentru o bună intențiune rău executată,” adause nemțoaica, care nu mai fonfăia ci plângea. „Îmi pare rău numai de bietele fete, — căci Dta nici o dată nu m-ai iubit, ér de Domnul Săsan mi-a venit o groază de când am văzut cât de lesne — uită de Dta.”

„Domnișoară,” reluă Doamna Săsan, „scii bine, că eu numai ipocrită nu pot să fiu. Deacă vreai să scii, află că nu te-am iubit nici o dată, acum însă te urăsc. Prin urmare este o necesitate neevitabilă, ca să părăsesci casa mea.”

Babeta își șterse lacrimele din ochi și aruncând o privire de ură nespusă asupra Doamnei Săsan zise:

„Ai toată dreptatea, fiind-că ai puterea, Doamna mea. Nu voiesc să ți-o disput, ba nici nu voiesc să îți spui cât de ușor ți-aș putea lua locul...”

„Nerușinată...!”

„Te rog nu te aprinde Doamnă! Șciu că ești gata a mă scoate din casă la moment, însă șciu și aceea, că ești cu minte, ești domălă și nu-ți place scandalul. Te rog dară a-ți recâștiga acel cumpăt admirabil, acea liniște olimpică, acea nepăsare — aș putea zice, pentru care te-am invidiat tot-deauna, én când vei fi liniștită vei recunoasce, că n-ar fi de cât a usa de dreptul meu cel firesc, deacă aș începe să fac cel mai cumplit scandal, îndată ce mă vei espune criticei ori cui ar fi. — Nu voiesc să te silesc, ca să mă ții în casă, dar voiesc, ca să aibă aparința, ca și când v-aș părăsi eu pe Dv. Deci te rog lasă toate cum au fost mai înainte, până de seară numai. Deșiră însă la măsa de ceaiu fă-mi o obseivare cu privire la educațiunea fetelor. Eu mă voiu aprinde și ți voi cere îndată congediul, Dta, firesce, că mi-l vei...”

„Bine, bine... fie cum doresci”, făcu Doamna Săsan care, fiind nedeprinsă cu asemenea iritațiuni, stăruia să scape de presența guvernantei.

„Tu ai voit-oi” zise Babeta ducându-să.

Fiă criminalul cât de mare, și de ar avé inima cea mai spurcată, totuși nu va face nici odată răul fără pretext ori cât de nelogic și nepotrivit.

Acest adevăr este de mult recunoscut. Ingeniosul Aesop ni l-a representat în mod clasic în fabula sa despre „lup și miel.”

„Ce-mi turburi apa” zise lupul cătră miel, care băuse din jos de el.

„Tu ai voit-o” își repeta și Babeta luând acea bucățică de zahar pe care o preparase a seară și punându-o cu mare îngrijire în buzunar.

La diner Domnul Săsan era foarte mirat a nu vedea nici o schimbare.

După scena din seara trecută s-așteptase a găsi pe soția sa iritată, pe guvernanta mîhnită și tristă.

Nimic din toate astea.

Nici cel mai mic semn nu denotă furtuna care bântuise în mijlocul lor.

Domnul Săsan credea după astea toate că să împăcase vrajba casnică tot așa de iute precum venise, și era mulțămit. —

Soara la ceaiu Babeta făcu onorurile ca de obiceiu. Dintâiu servi pe Doamna, apoi pe Domnul Săsan, pe Tomița, pe fetele de-a rândul, în fine și pe sine.

„Lucru de disperat,” zise ea de-o dată.

„Ce ai Domnișoară?” întrebă Domnul Săsan alarmat.

„De la un timp încoace trebue să-mi constat tot mai des un defect foarte supărăcios, ba chiar nefericit.”

„Ce defect?”

„Sunt pré adese-ori distrasă. Acum de esemplu aflu o bucățică de zahar în buzunar. Mă tem că în loc de a-l fi aruncat în ceașca Doamnei l-am pus în buzunarul meu.”

Și picând aceasta cu glas straniu, care părea a vibra de o emoțiune ascunsă, aruncă bucățica de zahar ce scosese din buzunar în ceașca Doamnei Săsan.

„Așa-i că ceaiul Dtale nu era destul de dulce,” bâlbăi ea, făcându-să galbenă.

Doamna Săsan, de când să pusese la mesă, să tot gândea și resgândea la scena, ce după înțelegerea de azi dimineață, avea să aibă loc între guvernantă și ea, și acest gând, care-i era cu totul neplăcut, o preocupa atât de mult, în cât nu dete nici o importanță straniului pretext, ce întrebuințase Babeta pentru a introduce din busunarul ei o bucățică de zahar în ceașca sa, și nu observă nici strania frământare în care să afla Babeta în timpul execuțiunei.

Tomița când era lîngă Lenița nu mai scia de alt nimic, de cât de dânsa. Ba nici de dânsa, ci numai de acel simț, care muncindu-l, i era un izvor de fericită preocupațiune.

Lenița pe lîngă că o neliniștea presența Tomiței era așa de pătrunsă de superioritatea guvernantei, în cât n-ar fi îndrăznit nici o dată a critica vr-una din vorbele său faptele ei. Și acum ascultase împreună cu soră-sa Sofia care împărtășea adorațiunea ei pentru guvernanta, cu un fel de venerațiune la mărturisirea Babetei care li să părea sublimă, un model de modestie și de abnegațiune și nu găsiră, firesce, nimic suspect în aceea, că să grăbise a pune zaharul uitat în ceașca din care pretindea că ar lipsi.

Numai Domnul Săsan, care de când să legase nemțoaica de el, o urmări a necontenit cu gândul, dr când era lângă ea — cu ochii, observase încurcala, sfiala ei. Asta i făcu o urîtă impresiune, așa de urîtă, încât era p-aci, p-aci să smucească ceasca din mânile soției-sale, ca să nu bea ceaiul în care să topise deja bucățica de zahar.

De două ori întinsese mâna și de două ori și-o retrăsese éră, amețit de lunga și pătrunzătore privire ce-i aruncase guvernanta în amândoue rândurile.

Doamna Săsan bău tot căni.

Crima era consumată!

Otrava cu care fusese îmbibată acea bucățică de zahar ce scosese guvernanta din buzunar și care nu era alta de cât acea ce preparase în seara trecută cu atâta îngrijire, otrava zicem începu a lucra îndată în stomacul nefericitei Doamne Săsan și-și arăta efectul.

Fu apucată de nișce dureri groaznice de cap, care o siliră a să retrage, fără de a fi executat scena despre care să înțelesese dimineața cu guvernanta, cu scop ca aceasta să-și dea dimisiunea.

Domnul Săsan văzând indisposițiunea soției sale, avu un atac de remușcare. Aruncă o privire plină de reproș asupra guvernantei.

Aceasta zîmbi cu maliția, și zise:

„Sper că răul nu va fi atât de mare, precum ne temem în acest moment. Doamna Săsan n-a cerut ajutorul unui medic, deci să nici n-o contrariăm trimițându-i cumva unul fără de voia ei.”

La aceste cuvinte aruncă Domnului Săsan o privire expresivă.

El tresări sub influeanța acestei priviri fascinătoare, care-l ținti pe loc și-i luâ puterea morală de a alerga întru ajutor nefericitei sale soții, după cum îl mâna necontenit consciința sa cea alarmată.

Guvernanta nu ridica measă pentru a ținea pe Domnul Săsan, sub controla ei, căci îl vedea în luptă cu sine.

În fine după vr-o oră, petrecută destul de trist, să sculă de la measă.

„Noapte bună,” zise ea cătră Domnul Săsan ducându-se cu fetele. „Doamna pare a să fi liniștit... acum ar fi și pré târziu a chema pe medic... pré a înaintat... timpul...”

Aceste cuvinte fură însoțite de nișce priviri, care nu mai lăsară nici cea mai mică urmă de îndoieală în sufletul Domnului Săsan.

„Pré târziu, pré târziu, își repetă el ducându-să a să pune în așternut, unde nu putu gusta nici o odihnă, căci pilotele cele pufoase și salteaua cea moale i să făcuseră pline de ghimpi înțepători.

CAPITOLUL XXVI

Opiniunea publică

Cocoana Țica locuia în mahalaua Lucaciu.

Vecinele să adunau adese-ori pe la Domniaei, pentru a lua o ceașcă de cafea, o linguriță de dulceață cu un pahar de apă rece și a pune apoi lumea la cale. —

Vorbea de câte toate, așa încât ascultând la vorbele Domnialor vom fi pe deplin informați de opiniunea publică, care domnia prin toate mahalalele Bucurescilor — cât în privința politicei mai înalte. Dar cocoanele din mahalaua Lucaciu mai vorbeau și de lucruri de un interes secundar: de întâmplările private, familiare său individuale de prin mahala și din părțile învecinate.

Ne-am ales societatea din Lucaciu nu numai din motivul, că cunoascem pe cocoana Țica, amica Doamnei Mari Săsan, dar și pentru că acolo vom auzi nișce noutăți, care ne interesează pré mult și care ne vor pune în curentul întâmplărilor. —

„Vai de noi,” zicea cocoana Safta o damă grasă și roșie la față, „o să ne scumpească pâinea și carnea.”

„Și vinul și țuica,” adause Dômna Leftera, care avea un nas cam roșu la vârf.

„Așa zău”, să vor scumpi tôte, afirmâ și cocôna Țica. —

Dômnele Zinca și Catinca nu mai exiseră nimic, ci să mulțămiră a ofta.

Un timp ôrecare nu să mai auzia de cât zîrgătul acelor de tricotat, căci aceste cocoane, care mai toate să trăgeau din Ardeal, erau atât de harnice, încât nu steteau fără de lucru nici prin sindrofii, ci făceau mereu la ciorapi.

Cu cât le umbla gura mai tare, cu atât le sporea și lucrul mai bine, de oare ce-și bătea tactul cu acul. —

„Adevărat să fie” întrebă de o dată Doamna Zinca.

„Cum să nu fie drept, doar Ienache al meu va sci mai bine ca ori cine. L-a chemat la ministerul de răsboiu ca să-i dea contractul de fân și orz ce va trebui pentru caii căsacilor,” zise doamna Safta.

„Drept să-ți spui,” începu cocoana Catinca, „d-a-bea aștept să văd vr-un ofițer zdravăn de casaci”.

„Eu nu!” observă Zinca.

„Nu, fiind-că te mulțămesci a vedea pe ofițerii noștri”, replica Catinca ridând.

„Da, ca patrioată, însă nici de cum în sensul cum o înțelegi tu,” zise Zinca cu foc.

„Aproposito de patriotism” adause Leftera, „să zice că și armata noastră va lua parte la răsboiul între muscali și turci.”

„Tocmai voiam să plâng pe bieții noștrii coconași, pe cei încinși cu săbii, ce va fi de pielea lor, săracii de ei!” zise Doamna Safta.

„Deu nu șciu nici eu ce ispravă vor mai face pe câmpul de resbel. Soldații noștrii n-au mănuit arma de cât la parade, mult la manevre,” opinâ cocoana Țica.

„Soldații s-or purta ei cum s-or purta, dară ofițerii coconașii, cum i-a țis atât de bine Doamna Safta, mă tem că jumătate din ei vor fugi la prima pușcătură,” continuă Catinca.

„Vom vedea,” făcu Zinca, „eu una țin cu Rosetti și zic, că armata noastră va uimi lumea întrăgă!”

„Ha, ha,” rîse Catinca, „cred și eu c-o va uimi prin destrăbălarea ei. Asta n-o zic de la mine, ci am auzit-o de la bărbații, cari să pricep la asemenea treburi”.

„Nimeni nu poate judeca pe om, până nu l-a văzut la muncă,” o întrerupse Zinca cu zel. „Cei cari pretind că ofițerii noștri n-au curagiu și că nu să pricep la ale răsboiului, nu șcie ce vorbesc...”

„No, no, rogu-te,” o întrerupse Catinca, „doar’ n-ei vrea să fi mai cu minte de cât noi toate. Nici una din câte suntem aici nu-i de părerea ta, prin urmare trebue să fie cum zicem noi.”

„Ce sciți voi”, strigă Zinca indignată.

„Dreptu-i cocoană Țică, ” întrebă acum cocoana Safta, „că a murit Mari Săsan, Dta trebue să scii, că i-ai fost prietină.”

„A murit sărmana,” respunse cocoana Țica cu fața întristată. „Deacă ar fi ascultat de mine ar trăi și astăzi”.

„I-ai spus vr-un leac pentru boala ei și n-a vrut să-l ia. Ce boală a avut?”

„Doftorii zic că a avut un fel de lingoare”, respunse cocoana Țica.

„Scii să tămăduesci lingoarea,” întrebă cocoana Safta cu interes.

„Ba nu, nici o dată de când sunt n-am făcut vr-un leac, nici pentru mine nici pentru alți.”

„D-apoi ce spuneai, că deacă te-ar fi ascultat...”

„Așa este, să sciți de bine, că n-ar fi murit biata Mari, deacă ar fi scos pe guvernanta, după cum i-am zis de mult.”

„Ce poate avea guvernanta cu moartea ei?”

„De bună seamă va fi necăjit-o, de-i va fi turburat toată fierea.”

„Da, a necăjit-o destul.”

„Vedeți că i așa cum spuneam eu!”

„Dar nu necazul a omorît-o!”

„Nu!?” făcu întregul cor, apoi întrebară tdte de o dată: „ce dară?”

Cocoana Țica să uită împrejur ca și cum ar fi voit să să convingă că n-o poate auzi nici o urechiă streină, apoi zise:

„Deacă-mi făgăduiți că nu veți vorbi cătră nimeni, vă spui temerile mele.”

„Îți făgăduim.”

„Eu,” începu cocoana Țica, apoi să opri și schimbând glasul zise: „dar veniți mai aproape că nu-i bine să spui în gura mare ceea ce șciu.”

Cocoanele se strînseră în jurul ei..

„Eu,” șopti acum cocâna Țica, „sunt convinsă că blăstămată de nemțoaică a otrăvit pe biata Mari.”

„A otrăvit-o!” repetă corul uimit.

„Da,” afirmă cocoana Țica.

„Ce te face a crede asta,” întrebă cocoana Safta.

„Apoi să vedeți...” continuă cocoana Țica. — „După cum sciți eram prietină bună cu reposata.”

„Da, scim.”

„O cercetam adese-ori. Când am văzut pentru întâiaș dată pe nemțoaica, nu mi-a plăcut.”

„Este urîtă?” întrebă Zinca.

„Nici urîtă, nici frumoasă, destul că nu-mi plăcea de loc, căci pré să purta fără cuviință față de biata Mari.”

„Asta însă nu poate face a crede, că a otrăvit pe stăpâna sa.”

„Dar mai am eu și altă causă.”

„S-a plâns vr-o dată Mari de dânsa cătră Dta!”

„De multe ori!”

„Este oare și soțul ei la mijloc?”

„St” făcu cocoana Țica, și începu a vorbi și mai încet, „nu vă jurați cu dracul.”

Cocoanele să strînseră și mai mult în jurul ei.

„Spune de, ce scii și nu ne mai chinui”.

„Ascultați dară în tăcere!”

„Étă că nici nu mai resuflăm de așteptare.”

„Cum am auzit că s-a bolnăvit Mari,” zise acum cocoana Țica vorbind cu mare plăcere, „m-am dus la dânsa. Vai cât era de schimbată, cu toate că nu zăcea de cât de vr-o două zile numai.”

„Ce ai pentru Dumnezeu” o întrebai cu compătimire.

„Ah mor!” suspină dânsa, „dă-mi să beau, îmi ard buzele, îmi arde inima.”

„Să-ți fac o limonada?” întrebă guvernanta, care era lângă pat.

„Te rog?” zise bolnava.

Guvernanta eși.

„Mari dragă, i zisei eu, ca și împinsă de o putere necunoscută,” „eu nu m-aș încrede în această nemțoaică.” —

„Mari să uitâ speriată la mine și voia să respunză ceva, dar în acel moment întră guvernanta aducând limonada. Era urmată de Domnul Săsan.

„Părea ca și când ar fi avut amândoui o dispută împreună, căci Domnul Săsan era roșu la față, ér guvernanta tremura așa de tare încât zîrgăia lingurița în paharul cu limonadă.”

„Poftim limonada,” zise guvernanta ajungând la pat dinaintea bolnavei.

„Medicul mi-a recomandat, să-ți dau din leacuri, de câte ori îți va fi sete, să nu beai dară limonada,” zise Domnul Săsan foarte îngrijat.

„Nimic mai bun de cât o limonadă în contra ferbințelei”, adause guvernanta, care părea contrariată de oposițiunea Domnului Săsan.

„Bea dragă din aceste leacuri,” continuă el și să încercă a trage pe guvernanta de la pat, care nu voia să să mișce d-acolo.

Era ca și o luptă între acești doi oameni.

„Deacă permiți, voi bea eu limonada,” zise de o dată nemțoaica, „căci Și eu am ferbințeală”.

„Ba nu, nu, adă!” ceru cu insistență bolnava.

Ér Domnul Săsan să făcuse galben ca ceara și să retrăsese dela pat.

„Mari luă paharul și-i sorbi cuprinsul cu lăcomie.”

Apoi de ostenită și slăbită ce era i lunecă paharul din mână și căzu pe covorul, de dinaintea patului.

Biju, cățălușul meu, care intrase cu mine și să ținuse până acum frumușel sub un scaun, eși să lingă paharul.

Guvernanta la această vedere sări ca o leoaică turbată la bietul cățeluș și-l alungă cu o lovitură de picior de la pahar, strigând:

„Ce manieră de a aduce câni în odaia de bolnav — marș, marș!” continuă ea și scoase afară pe Biju, care fugea cu coada între picioare și chilălăind.

Domnul Săsan stase dintru întâi fără mișcare, apoi să plecase pentru a ridica paharul și a șterge cu îngrijire picăturile de limonadă, ce să versaseră. —

Mie mi să puse ca un cuțit la inimă.

Mai întâi îi lupta între soțul bolnavei și între guvernanta, apoi spaima acestuia când nemțoaica amenințase că va goli ea paharul, acum groaza de care fură apucați amândoui când văzură că ar putea gusta și altă ființă viețuitoare din acea limonadă: astea toate mă sileau a ghici adevărul.”

„Limonada era otrăvită!”

„Da, așa cred, mai cu semă fiind-că a și murit biata Mari, a treia zi.”

„N-ai făcut arătare?”

„Eu arătare? La ce vă gândiți? Ce am eu d-a-colo. Să mă hărțuească pe la parchet, ca martoră. Ș-apoi aș scăpa pe biata Mari, nu! Să le fie de cap.” —

„Că deu bine zici!” aprobară cele lalte.

Istoria cocoanei Țica să respândi firesce prin tot orașul.

Domnul Săsan să bucura însă de o vază atât de mare încât nimeni nu îndrăznea a susține serios inculparea și a porni o cercetare judecătorească în contra lui și a Babetei.

CAPITOLUL XXVII

Doliul

Toată casa să cernise.

Dară trist nu era nimeni de moartea Doamnei Săsan, afară de Tomița.

Așa este, n-am greșit, n-am uitat că Doamna Săsan avuse fete,

Lenița și Sofia să înstreinaseră așa de mult de muma lor încât moartea ei nu le aduse nici un gol.

S-ar fi simțit mai nefericite deacă ar fi trebuit să să lipsească de guvernantă.

Tomița însă pusese toată speranța sa în Doamna Săsan, care era domoală, care i arătase adese-ori interes ba chiar iubire, astfel încât ar fi îndrăznit a-și descoperi la timp inima sa cătră dânsa, și a o ruga ca să-l primească de ginere și să mijlocească și pe lângă Domnul Săsan întru aceasta.

Domnul Săsan era un om foarte încrezut și foarte gelos de veaza sa.

Pe Tomița îl prețuia ca pe un bun ajutor la comerciul său dar cu nimic mai mult.

Deacă ar fi îndrăznit să-i facă o alusiune măcar de aspirațiunile sale, îndată l-ar fi depărtat din casă.

Étă dar pentru ce Tomița era singurul care jelea în adevăr pe reposata.

Domnul Săsan nu era trist, dar era posomorît peste măsură, și fugea de casa sa, de când i murise soția. Pe semne să ferea de a nu da ochi cu fetele și cu — guvernanta.

Babeta luase acum cu desăvârșire cârma casei.

Era mai mult jos de cât sus la copile,

De această împrejurare să profita Tomița, ca să țină de urît fetelor.

Babeta era preocupată de alte griji așa încât nu pré luâ seamă de ceea ce făceau copil, cum numia dânsa pe fetele și pe Tomița.

Chiar în seara după înmormântarea Doamnei guvernanta voise să pândească întoarcerea Domnului Săsan, ca să-i vorbească în secret.

El nu reîntrase însă, nu veni nici la diner.

Așteptarea ei fu înșelată o săptămână întreagă, seară de seară și prânz de prânz

În fine văzând că Domnul Săsan fugia de dânsa să hotărî a vorbi cu el chiar în cantorul său.

Fără a să anunsa, merse de-a dreptul la el și-l surprinse la măsa de scris.

„Te am tot așteptat Domnule” începu ea, „să-ți vorbesc despre interesele menagiului Dtale. Văz însă că doliul te opresce de a reintra în acea casă unde ai gustat atâta fericire, o fericire care acum este îngropată.”

„Domnișoară..” îngână Domnul Săsan.

„Ori ce trăbă ai avea nu poate fi atât de urgentă ca și afacerea, pe care voiesc a-o supune chibzuirei Dtale. În două cuvinte ne-am înțeles. Îmi acordezi pe de seară o întâlnire a casă la Dta.”

„Nu, că nu voi reintra.”

„Și până când ai de gând a face tot așa?”

„Până când te voi sci pe Dta în casă.”

„Așa, bine! Nu voi să te rețin de la familia D-tale?”

„Când vei pleca?”

„Chiar acum!”

„De ce așa grabă mare?”

„Fiind-că voiesc să mă șciu odată la fel. — Și nici nu întrebi unde voiesc să mă duc.”

„Nu sunt așa de indiscret.”

„Di că nu-ți pasă. Te înșeli însă, căci zău trebue să-ți pese...”

„Domnișoară?”

„Da, neapărat, trebue să-ți pese căci mă duc....”

„Ei bine, unde?”

„La parchet!”

„La parchet?!” exclamă Domnul Săsan aruncând o privire de groază asupra nemțoaicei, care zîmbea cu amărăciune.

„Ce voiesc să fac la parchet, asta vreai să scii?” întrebă dânsa pândind.

„Spune de...”

„Plecă-te cu urechia la mine, ca să-ți șoptesc, căci mi-e frică să nu m-auză cineva.”

„Domnișoară, pré abusezi de răbdarea mea.”

„Deacă ți s-a isprăvit răbdarea te las. Vei afla și așa ceea ce eram să-ți șoptesc, însă o vei afla pe o cale, care nu-ți va place nici de cum.”

„Ești nebună și cu nebunele trebue să te porți nebunesce, étă urechia, spune.”

„Așa dară totuși te interesezi de viitorul meu,” zîmbi nemțoaica.

„Te rog nu mai glumi,” sfârșesce.

„La parchet,” șopti Babeta, „voi mărturisi că am otrăvit pe Doamna Săsan.”

„Așa,” îngână Domnul Săsan retrăgându-să dinnaintea guvernantei, ca și când aceasta ar fi fost un șoarpe veninos, „ai otrăvit-o, această mărturisire îți va costa libertatea — la Dv. în Austria te-ar costa vieață.”

„Cu a mea împreună și pe a Dtale!”

„Pe a mea, ce spui nebună?”

„Nu-s nebună și spun adevărul, Dta ești complicele meu la otrăvirea soției Dtale.”

„Eu, eu... minți!”

„Nu striga așa, că, te poate auzi cineva. Scii pré bine că nu mințesc.”

„Dovezi, dovezi!” ghifâi Domnul Săsan.

„Dovezi n-am!”

„Nici nu poți avea pentru nișce născociri!”

„Dovezi n-am, dar am mărturia!”

„Mărturia... ha, vei fi cumpărat pe vr-o prietină d-ale Dtale, de seama Dtale...”

„Cumpărat... n-am cumpărat pe nimeni.... martoră mea nu-mi este prietină, nici nu este de seama mea.”

„Sfârșesce și dă-mi pace, nu mai am timp să te ascult.”

„Mă duc dară!”

„La parchet?”

„Da, la parchet.”

„Acolo nu te las eu!”

„Am sciut pré bine.”

„Nu te las să te duci de voie bună, ci voi merge eu și voi cere să te ducă cu aprozii”.

„Ba asta n-o vei face zău căci ai urma și Dta după mine”

„Vorbe.”

„Nu-s vorbe. N-am de cât să-ți spui numele martorei mele ca să îngălbinesci din nou.”

„Spune..”

„Cocoana Țica.”

Domnul Săsan îngălbini în adevăr la auzirea acestui nume.

„Da, cocoana Țica a fost de față când am dat a doua oară otravă cocoanei Dtale. Ea te-a văzut lîngă mine și a văzut cât de mult te-ai grăbit a șterge picăturile de limonada care să vărsaseră pe covor. Această depunere va dovedi la evidență, că sciai, că limonada era otrăvită.

„Opresce-te, voi veni de seară a casă și vom vorbi mai departe,” bîlbăi Domnul Săsan.

Este de prisos a mai spune că din această oră văduvul deveni sclavul Babetei.

Hotărîseră ca după trecerea anului de doliu să să căsătorăscă în streinătate.

CAPITOLUL XXVIII

Experimentul

Nu să răbdase cocoana Țica, trimisese după Tomița și-i povestise observările sale, i spuse bănuelile sale. —

Sărmanul băiat credea, că-i trăznit când auzise despre aceasta,

„Ai visat, cocoană Țică, său deacă n-ai visat ți s-a nălucit aceste grozăvenii”, zise el speriat, „nu să poate să să fi întâmplat lucrurile așa după cum presupui Domniata.”

„Nu să poate, nu să poate, eu sunt dară oarbă!”

„Nu zic că ești oarbă, însă urăsci pe guvernanta noastră, și cel care urăsce vede multe altmintră de cum sunt în adevăr.”

„M-am gândit eu că nu mă vei crede și am vorbit cu nepotu-meu spițerul, care mi a spus ceva, cum am putea să dovedim otrăvirea.”

„Să să desgroape reposata și să să cerceteze cadavrul ei,” întrebă Tomița tresărind.

„Ba nu, cu acest păcat nu voiesc să-mi încarc sufletul, n-aș vrea pentru mult să fiu eu de vină, ca să să turbure repausul sărmanei Mari!”

„Deacă însă vei stărui a spune pe la toți ce ți s-a nălucit, atunci de bună seamă va intreveni judecata, și va orândui numai de cât desgroparea.”

„Tocmai pentru a scuti oasele bietei Mari de această turburare, te-am chemat, să-ți spui cum s-ar putea dovedi fapta”

„Și de ce ai voit să-mi spui tocmai mie asta?”

„Ca să nu alergăm îndată la judecată, ér afară de ea nimeni altul de cât Dta n-ar fi în stare a statori dovada.”

„Te rog dar am spune ce să fac.”

„Mai întâi trebue însă să-mi promiți, că deacă va ajunge treaba la parchet nu mă vei amesteca și pe mine în această afacere?”

„Îți promit cu atât mai vârtos, fiind-că sunt convins, că nu va ajunge treaba la parchet.”

„Fă cum vei gândi, eu una îmi ușurez cugetul spunând ce șciu, dar nu stăruesc nici de cum întru pedepsirea vinovaților.”

„De va fi vr-un vinovat séu vr-o vinovată de moartea Doamnei Săsan, nu voi întârzia ca să avisez judecata, însă, mă îndoiesc.”

„Așa dară étă” ce să faci deacă voiesci să te convingi”

„Ascult.”

„Covorul care a fost înaintea patului Doamnei Săsan și pe care s-a vărsat din limonadă, ce s-a făcut oare?”

„Nu șciu, de bună seamă va fi tot acolo unde a fost.”

„Ai putea să-l iai de acolo.”

„Deacă ar fi de lipsă aș găsi vr-un pretext.”

„Este tare de lipsă!”

„Ei bine l-aș cere sub pretext ca să-l arăt unui mușteriu!”

„Așa, să-l iai dară și căutând locul unde s-a vărsat limonada, pe care trebue să-l cunosci după pețele ce a făcut picăturile vărsate pe el, să-l speli binișor cu apă, dr această apă s-o storci în o sticlă. Dând unei paseri, să bea din această apă, va muri deacă a fost otravă în limonadă, ér deacă a fost multă otravă, atunci va muri și un câne care va bea din spălăcania asta.”

„Bine cocoană Țică,” zise Tomița, „voi face asta și deacă nu va muri nici măcar o păsăruică de acea spălăcanie atunci îmi promiți a crede, că numai ți s-a nălucit grozăveniile în care pari a crede acum.”

„Da, îți promit, deacă vei aduce covorul la mine și deacă vom face încercare aici”

„Fiă,” zise Tomița ș-apoi plecâ după ce-și luase ziua bună în grabă.

Tomița era în o, frământare cumplită.

„Biata Lenița, trebue s-o prepar, de și nu cred nimic din toate câte mi-a spus această cocoană limbută. Dar după câte șciu și eu n-ar fi un lucru tocmai neputincios”

Prima lui grije fu însă a face experimentul dorit de cocoană Țica.

Nu credea în eficacitatea acelei încercări. Chiar deacă ar fi fost otravă în limonadă, își zicea el, picăturile căzute pe covor n-au putut conține de cât un atom din ea, ș-apoi acest atom va fi perit deja în decursul timpului.

De la cocoana Țica merse drept a casă.

Acolo ceru covorul sub pretextul sciut.

Babeta auzind despre aceasta avu un moment de turburare, cum i să întâmpla tot de-a-una, când vr-un lucru i aducea a minte de reposata Doamna Săsan; dar învinse îndată această turburare și fiind-că nu găsi nimic suspect în cererea Tomiței, i-o încuviințâ.

Tânărul observase impresiunea ce făcuse cererea sa asupra guvernantei, și să speriase din nou.

Un servitor duse covorul la cocoana Țica.

Tomița merse după el și sosi tot o dată cu dânsul acolo.

Cocoana Țica să afla în o mare agitațiune.

D-apoi nici nu este lucru puțin de a dovedi pe omorîtorul unei prietine.

Ea să închise cu Tomița într-o odaia și cu mănîle tremurânde desfăcu covorul pe measă, pe care o pusese.

„Étă, étă,” zise ea, arătând cu degetul o anumită parte a covorului.

Acolo să văzuseră întru adevăr vr-o patru cinci pete. —

Tomița perdu din ce în ce tot mai mult contenanța.

Acum cocoana Țica luâ o carafă cu apă și turnâ din ea frumușel pe fie-care pată atâta precât putu suge covorul.

Apoi să apucă să stoarcă apa din covor, prinzân-du-o într-o ceașcă și având grije să nu peardă nici o picătură măcar din ea.

Din ceașcă turnâ apa într-o mică fiolă cu dop de sticlă.

Era un licuid murdar, firesce, căci covorul conținea praf în sine, apoi de bună seamă să discompuse și ceva și din voapseaua cu care era colorat.

Tomița asistase la aceste manopere ale cocoanei Țica fără a vorbi un cuvânt măcar.

„Vezi această apă,” zise acum cocoana Țica ținând fiola spre lumină, „în ea trebue să să afle din otrava de care a murit biata Mari, ceea ce vom dovedi îndată.”

Într-o colivie un biet canar sărea în sus și ’n jos, fără a avea presimțirea răului de care era bântuit.

„De dragul răposatei voi jertfi canarul meu cel mai iubit,” continuă cocoana Țica și turnâ vr-o două picături din fiolă pe o bucățică de zahar, pe care o puse între gretelele de sârmă ale coliviei.

Păsărică începu îndată a ciupuli din zahar.

Tomița privea cu interes de și era convins că în nici un cas zaharul acela nu va putea produce moartea canarului.

„Nu ți-a spus nepotul Dtale, cam cât timp va trebui otrăvei pentru ca să lucre”

„Ori ce otravă, cât de slabă ar fi,” respunse cocoana Țica, „trebue să lucreze asupra unei pasări atât de șubrede cum este canarul meu mult peste un sfert de oră, așa mi-a spus nepotu-meu.”

„Deacă-mi permiți voi sta aici până când să va arăta efectul.”

„Să înțelege de sine, că vei aștepta până atunci. Pe mine să mă ierți însă, că am să văz puțin de ale casei. Mă voi reîntoarce numai de cât. Pune-te în ferăstră până atunci”.

Tomița deschise o fereastră ca să mai resufle puțin aer proaspăt. N-avea nici de cum poftă a privi la cei trei peri care să resfățau în curtea cocoanei Țica. —

Gândurile care-i treceau prin cap, tot alte, alte, tocmai cum să grămădesce și pe marea furtunoasă val de val, i scurtau timpul fără de voia sa.

Din când în când arunca câte o privire sfiicioasă asupra coliviei.

Canarul era vesel, sărea din spiță-n spiță, apoi érăși își scălda penele în apa din ceșculiță, cu un cuvânt n-arăta nici un semn care s-ar fi putut lua drept efect al otrăvei.

Peste câtva timp se întoarse cocoana Țica, roșiă ca racul.

„Értă-mă,” zise cătră Tomița, „am zăbovit mai mult de cum crezusem când m-am dus, dar am tot frecat dulceața și n-a voit nici de cum să mai pearză din coardă. Acum am lăsat-o așa, căci nu mai puteam de nerăbdare. A murit?” întrebă ea în fine apropiindu-se de colivie.

„Nu!” respunse Tomița.

Canarul tocmai să curăția. Își vîrîse ciocul sub aripă. Așa-l văzu cocoana Țica.

„Ce spui Dta!” exclamă dânsa la acesta vedere, „dar nu vezi că și-a ascuns capul sub aripă. Deacă n-a murit, trage să moară.”

„Așteaptă un moment, și vei vedea cum va sări érăși”.

„Oh sărmanul meu canar, biată păsărică,” să văiera cocoana Țica și deschizând ușa coliviei, prinse pasărea cu mâna, apoi o puse la buze sărutându-i ciocul cu delicateță.

„Vezi, dabia să mai ține pe picioare,” exclamă dânsa și voi să cumpănească canarul în palmă.

Aceasta însă cum să văzu liber să înălță îndată și luând direcțiunea spre fereastră, sbură afară.

„Ai scăpăt păsărica, n-are nimic! păcat de canarul cel frumos!” exclamă Tomița.

Cocoana Țica rămase un moment cu gura căscată de uimire.

„Și așa era perdut pentru mine!” zise ea în fine. „Să vezi că îl vom găsi mort în curte.”

Cu aceste cuvinte eși de grabă afară, Tomița după dânsa. Căutară în sus, căutară în joas, nici o urmă de canar.

„A sburat departe, este în puteri, sănătos!” afirmă Tomița.

„Deacă n-a murit și nu va muri, trebue să să întoarcă. Mi-a mai scăpat și a revenit érăși.”

„Dar în fine, deacă nu să va întoarce, și deacă nu-l vom găsi mort, toată încercarea noastră a fost în zadar.”

„Să mai încercăm o dată.”

„Mai ai vr-un canar?”

„Nu, dar vezi de găsesce vr-un câne.”

„Să repetăm experimentul cu un câne? bine! Dar pentru astăzi este pré târziu”

„Și eu zic așa. Cât despre mine sunt însă convinsă, că bietul canar a murit.”

„Așa dară nici nu mai voiesci să-ți fac supărare. Voi lua fiola cu mine și găsind vr-un câne voi încerca cu el.”

„Dar să-mi spui și mie!”

„Negreșit. ”

Tomița luâ fiola și plecâ cu totul tărbăcit.

CAPITOLUL XXIX

Afară din casa mea

Un nebun aruncă o peatră ’n lac și zece înțelepți nu-s în stare a o scoate.

Această axiomă să adeveri și față de Tomița.

El era un băiat destul de cu minte, dar peatra ce aruncase nebuna de cocoana Țica cu experimentul ei cel prost și de rîs nu o putu scoate, i zăcea la inimă.

Deacă ar fi purtat această grije singur cu sine ar fi trebuit să nebunăscă și el.

Pentru a-și ușura sufletul, s-apucă de povesti tot ce auzise de la cocoana Țica și cele ce făcuse în urmă la ea, Leniței și Sofiei, cu care chiar în aceași seară avuse ocasiune a să găsi singur timp mai îndelungat, căci guvernanta era ocupată jos cu menagiul.

Asupra Leniței povestea Tomiței făcu ’o impresiune grozavă; era aproape să leșine, Sofia însă rîse cu dispreț.

„Cocoana Țica este o adevărată mahalagioaică,” zise ea, „i place să voarbească de toți cunoscuții și de toate cunoscutele ei, și să născocească fel de fel de grozăvenii, bune ca să sperii copii cu ele. Mă mir numai de Dta Tomiță, că n-ai rîs ca și mine de dânsa, ci i-a dat în glas, punând vârf prostiei de mahala cu experimentul Dv.”

„Mie nu-mi vine să rîd, zău” adause Lenița. „Istoria Tomiței m-a înspăimântat. Răutatea lumii este mare, mai mare de cum aș fi putut crede vr-o dată.”

„Răutate amestecată cu prostie!” o întrerupse Sofia, „nu-i așa Domnișoară,” să adresă cătră Babeta, care intra tocmai în acel minut.

„Ce să fiă?” întrebă nemțoaica.

Sofia i spuse tot.

Nimeni nu o întrerupse nici cu o vorbă măcar.

Tomița tăcea, căci nu să simțea bine. Cu cât înainta Sofia mai mult în expunerea ei, cu atât tânărul să pătrundea mai mult că făcuse o prostie, și să rușina din ce în ce mai mult așa în cât mai pe urmă nici nu mai îndrăznia să ridice ochii.

Și Lenița să liniști, căci după vorbele Sofiei și ei i părea tot lucrul mai mult de rîs de cât supărăcios.

Babeta însă tăcea și asculta cu dinții încleștați, cu fața palidă de emoțiune și cu privirile țintite când pe Tomița când pe Lenița, ca să vază impresiunea cuvintelor Sofiei asupra lor.

După ce terminase copila zise cu un ton de dispreț:

„Asemenea istorii numai în țeară la voi să poate întâmpla. Mă doare că și Tomița a putut avea un moment de îndoielii. El nu mă cunoasce cum mă cunoasceți voi”.

„Domnișoară” să încercă Tomița de a să scusă.

„Ori ce vorbă este de prisos, lasă dară. Trebue să comunic chiar în astă seară Domnului Săsan ce spune lumea despre noi. Nu vă culcați, până nu mă voi întoarce. Tomița vă va ține de urât.”

Cu aste eși, lăsând pe fete și pe Tomița, pe fiecare cu cele mai diferite gânduri.

Domnul Săsan era a casă și nu fu nici de cum încântat de neobicinuită reîntoarcere a guvernantei.

„Ce s-a întâmplat?” întrebă el cu fruntea încrețită.

„Lumea începe să ne vorbească, să ne bănuească!”

Domnul Săsan să făcu alb ca păretele..

„Étă ce-am aflat acum,” și Babeta începu să-i spuie cele ce scim deja, dr după ce-și terminase raportul urmă: „Sciam că cocoana Țica ne va vorbi, dar că va merge așa departe, ca să caute chiar a găsi dovezi în contra noastră, asta n-aș fi crezut-o.”

„Afurisit să fi fost și ceasul în care m-am gândit a te aduce în casa mea,” isbucni Domnul Săsan.

„Faci tocmai ca copii, blastemi și înjuri în loc a te gândi la vr-un mijloc de scăpare.”

„Ce mijloc, ce scăpare? Văz bine că sfârșitul îmi va fi rușinea... of, vai de păcatele mele.”

„Când blăstemi ca un copil, când te vaeți ca o babă. Fie-ți rușine.”

„Îmi este destul de rușine, că nu pot să te iau de gât și să te dau afară.”

„Sfârșesce cu aceste grațiosități. N-am venit pentru a mă pătrunde și mai bine de necapacitatea ta, ci am venit ca să-ți spui, că tocmai stăruința cocoanei Țica de a găsi dovezi în contră noastră ne-a pus în stare, ca să-i astupăm gura.”

„Ești goală dracul.”

„Mai bine drac de cât o mâță plouată. Ascultă numai”

Babeta începu a-i vorbi cu grabă și cu mult foc. Domnul Săsan o asculta și fața lui devenia din ce în ce tot mai senină, semnele sale de aprobațiune din ce în ce tot mai dese.

„Da, da,” zise el de o dată, „este așa, canarul cocoanei Țica este părechiă cu al nostru, seamănă unul cu, altul.”

„Și pentru ca să nu constate dânsa vr-o dată lipsa canarului nostru și să nu viiă prin acesta érăși la bănueli, mă voi duce la dânsa și-i voi spune părerea noastră despre vorbele ei”.

„Așa, așa,” aprobă Domnul Săsan.

„Mai remâne Tomița cu fiola sa.”

„Trebue să ne scăpăm și de el.”

„Neapărat!”

„Dară cum?”

„Și asta să ți-o spui. Gonesce-l, étă tot!”

„Așa din chiar senin!”

„Ba nu așa, ci fiind-că trateză amor cu Lenița!”

„Amor cu Lenița!” strigă Domnul Săsan sărind de pe scaun.

„Da, așa este Domnul meu!” deacă nu crezi poftim acum în sus și te vei convinge.”

„Tomița este sus?”

„Da, și de bună seamă singur cu Lenița, căci Sofia este somnuroasă, cum fusese și mumă-sa, și de bună seamă să va fi culcat...?”

„Mă duc să-l iau de gât!”

În momentul când Domnul Săsan era să ésă ca un turbat pe ușă, intrâ factorul de la telegraf eu o depeșă.

Domnul Săsan luâ în primire depeșa, expediâ pe factor, apoi ceti telegrama:

„Rușii au trecut Prutul... resboiul este declarat. România va fi implicată, căci Rușii au dobândit dreptul de a trece pe la noi cu armatele lor.”

Asta era cuprinsul depeșei.

„Poftim!” exclamă Domnul Săsan. „Trebile să îngroașă pentru politică, ér pentru noi comercianții să pregătesce o recoltă de aur. Polii imperiali ai Rușilor vor juca prin piață, păcat că trebue să mă lipsesc tocmai acum de ajutorul Tomiței.”

„No, că ai și nimerit-o, Rușii vor cumpăra sdrențele voastre! ”

„Rușii nu, dar Româncuțele noastre, cu polii rusesci”.

„Această așteptare nu te’ va fi făcut dără ca să-ți fi luat seama. Vezi să nu ne pearză lăcomia ta.”

„Seamă, eu seamă. L-aș goni chiar numai fiind-că a îndrăznit a-și ridica ochii până la fiă-mea, mojicul de el.”

Și cu aste Domnul Săsan éși.

Babeta merse în urma lui, ca să intre și ea în odaia în care era Tomița cu Lenița.

Sofia stase cât stase cu soră-sa și cu Tomița, dar urându-i-să de a tot căsca, căci nimeni nu vorbia nimic, zise noapte bună și să retrase în odaia d-alăturea unde steteau paturile lor și unde să culcâ.

Tomița rămas singur cu Lenița nu îndrăzni dintru întâi a-i vorbi. Nici Lenița nu spuse nimic, ci oftă mereu.

Într-un târziu Tomița își luâ inima în dinți și întrebă:

„De ce oftezi?”

„Mă mai întrebi?”

„Pentru Dumnezeu, doar nu vei fi neliniștită prin scirile ce v-am adus eu în astă seară.”

„Cum să nu fiu, biata mamă!”

„Să-i fiă țărîna ușoară și memoria neuitată, dară soartea omului este de a muri”

„Însă nu de otravă! ”

„Astea-s numai nișce bănneli ale unei mahalagioaice, cum a zis pré nimerit Sofia. Să uitam de ele dar.”

Dicând astfel Tomița să apropiase de fată și începu s-o mângâie, netezându-i mâna.

Lenița pe semne perdută în gândurile cele triste ce-i provocaseră scirile de astăzi suferi această mângâiere.

Tomița deveni mai îndrăzneț.

„Lenițo,” zise cu vocea șoptitoare, „doliul nu ți-l pot lua de la inimă, dar îți pot da asigurarea, că ori ce s-ar întâmpla, eu voi fi gata a te apăra, a te scuti. Primesci scutul meu?”

Lenița începu a plânge și-și sprijini capul de peptul Tomiței.

Aceasta nu putu scăpa ocasiunea. Strângând pe iubita copilă cu foc, i săruta gurița.

În acest moment ușa să deschise.

O spaimă repentină cuprinse pe amanți și-i prefăcu pe amândoui în nișce stâne de peatră.

Așa va fi împetrit și Loth cu soția-sa când a întors privirile lor înapoi spre Sodom și Gromorha.

Pe tinerii noștrii îl amorțise aparițiunea Domnului Săsan, care să ivise în acel moment în ușă.

La spatele lui stetea guvernanta.

„Éatâ-i!” zise ea.

„Afară din casa mea,” răcni Domnul Săsan după un moment de tăcere, la care-l redusese indignațiunea.

Lenița leșinase, încât Tomița n-o putea lăsa din brațe.

„Afară!” repetă Domnul Săsan cu glasul răgușit de emoțiune.

Spre nefericirea sa, Tomița nu putu fugi de furia Domnului Săsan, căci era silit a duce mai întâi pe Lenița cea leșinată până la un divan.

Domnul Săsan, cuprins de nebunie ridică bastonul și începu să încarce spinarea Tomiței cu lovituri dese.

Tânărul maltratat, din o singură săritură aruncă pe biata Lenița pe divan, apoi întorcându-să galben ca ceara cătră Domnul Săsan i zise țișnind:

„Să nu mai dai!”

„Opresce!” strigă și Babeta parte de milă, parte de frică.

Domnul Săsan însă era turbat. Nu voia să să oprească.

Perind și Tomița resonul, să aruncă asupra lui și-l prinse de mâni, apucându-l cu atâta putere încât trebui să scape bastonul.

„Afară!” răcni Domnul Săsan, „săriți, ajutor, mă omoară.”

Toată casa să puse în mișcare la aceste strigăte. Servitorii alergau din toate părțile.

„Luați-l de gât și aruncați-l afară!” strigă Domnul Săsan cătră aceștia.

Ei voiau să să arunce asupra Tomiței, dar Babeta sări la el, îl luă de mână și-l trase în odaia de durmit, care era alăturea, picând cătră lumea adunată și cătră Domnul Săsan; „lăsați-l în grijea mea; duce-ți-vă de vă culcați!”

CAPITOLUL XXX

Schimbări mari

Tomița începu să plângă de ciudă și de mâhnire.

Babeta eși érăși în odaia cea laltă, unde avu cu Domnul Săsan o convorbire mai lungă.

Domnul Săsan plecâ; Babeta să întoarse cu Lenița, care era mai mult moartă de cât viă.

„Culcă-te draga mea,” i zise ea; apoi întorcându-să cătră Tomița, care stetea ca și tâmpit într-un colț i zise:

„Vină cu mine!” apoi eși mergând érăși în odaia în care să petrecuse scena ce am descris.

Tomița o urmă șovăind.

„Tomiță,” începu guvernanta, „mă vezi mâhnită până în suflet. Șciu că te-ai îndoit și te mai îndoiesci de mine, dar n-am de cât să pronunț o singură vorbă pentru a te face ca să te căiesci. Am vrut să țin secretul, mai ales după întâlnirea noastră din hanul Gabrovenilor.”

Băietul să roși la această amintire.

„Acea întâlnire mi-a dovedit că ești un băiat cu minte, purtarea ta... Nu te mira că-ți zic mai, continuă dânsa după o mică pausă provocată prin semnele de uimire ce arăta Tomița, „nu te mira, căci peste puțin vei afla explicarea. — Trebue să revin însă la întâlnirea noastră din han. Îți aduci a minte, că te întrebasem de părinți?”

„Da!”

„Ei bine, mi-ai spus că mamă-ta e o țărancă, și că nu cunosci pe tată-tău!”

„Așa este!”

„Eu însă îți voi spune, că ai greșeală. Acea femeéă care în ochii tăi trecea de mamă-ta, a fost numai doica ta”

„Să poate, Dumnezeule! Dar tata?”

„Tată-tău a fost un Domn mare?”

„Nu te întreb de asta, ci voiesc să șciu deacă a fost cununat cu mamă-mea”.

„De ce nu mă întrebi de mumă-ta!”

„Fiind-că mai bine n-aș voi s-o cunosci deacă nu-s fiul ei legitim”

„Așa — bine, nu-ți voi vorbi de ea.”

„Nu-mi vorbi. Este mai bine să nu-mi afirmi temerile mele. Mi-ai spus deja pré mult pentru odihna mea, lasă-mi cel puțin mângâierea îndoielei, nu-mi tăia prin mărturisirile Dtale firul speranței întru onestitatea nascerei mele.”

„Étă că mă plec voinței Dtale,” replicâ Babeta. „Una însă te rog. Spune-mi ce ai de gând să faci acum.”

„Am de gând să mor!”

„Nu fi copil,” zise Babeta în a cărei inimă să lupta duioșia cu frica.

„Ce mai pot căuta în astă lume. Cui mai pot folosi. Fără părinți, fără cerc de activitate.... Nu sunt bun de nimic.”

„Aș voi să te mângăia, dar nu pot. Dici că nu ești de nici un folos în lumea asta. N-ai dreptate! tocmai acum este mai mare lipsă ca ori când de brațe bărbătesci”.

„De ce tocmai acum?”

„D-apoi dormi de nu scii, că Muscalii au declarat răsboiu Turcilor și că va lua parte și România la acest resboiu.”

„Ha, bine zici,” exclamă Tomița. „De ce să-mi dau vieață pe nimic, s-o jertfesc mai bine pentru mărirea țearei!”

„Vreai să te înrolezi?” întrebă nemțoaica cu o privire pânditoare.

„Da, mă înrolez, ca să mor pentru patria!” —

„Acum însă mergi de te culci” zise Babeta.

„Bine zici, trebue să mă grăbesc, ca să nu să închidă toate hotelurile.”

„Când o să te socotesci cu Domnul Săsan.”

„N am să-i dau nici o socoteală, eu însă renunț la toate.”

„Rău faci. Dar lasă că voi avea eu grije de interesul Dtale.”

„Noapte bună.”

„Noapte bună.”

„Aproposito, dă-mi cheea de la odaia Dtale și trimite-mi mâne respuns unde să-ți aducă lucrurile Dtale.”

Tomița dete cheia și plecâ.

Babeta îl conduse până la ușa scărei, pe care o închise în urma lui. Apoi întorcându-să, merse de-a dreptul în odaia lui, unde scotoci și scormoni totul.

Afară de acel flacon, care conținea spălăcania covorului, nu găsi nimic ce ar fi avut interes pentru dânsa!

Flaconul îl luă și-l aruncă în latrină.

Tomița chiar a doua zi presentâ la ministrul de resbel și ceru a fi. înrolat.

Cererea sa fu admisă.

Când auzi Domnul Săsan despre acesta, zise: „Dumnezeu nu bate cu bățul, — ce mai piftie vor face Turcii din el, ori — ceea ce-i mai de crezut — îl vor împușca ai noștrii ca desertor, căci la întâia bubuitură de tun, va dosi.”

Nu-l scia Domnul Săsan pe Tomița, tot asemenea precum nu sciau să prețuescă locuitorii Bucureștilor și ai țearei întregi armata română după adevărata ei valoare.

Era amărît Domnul Săsan de lipsa Tomiței din prăvălie. Trebuia el însuși să-i ia locul și făcându-i acesta multă bătaiă de cap, căuta a-și vărsa necazul prin vorbe, cum erau și acelea pe care le-am reprodus mai sus.

Apoi mai avea să reguleze și afacerea cu cocoana Țica, ceea ce contribuia încă mult la iritațiunea sa.

În primul moment pe care și-l putu rupe de la afaceri, trimise după un băiat, un oltean isteț, care vindea caș, poame, verdețuri, pui, după cum să nimeria, și care făcea și alte serviciuri, când avea regaz și i să plătia bine.

Cu acest oltean anume Nițu merse Domnul Săsan a casă.

„Ascultă Nițule, este vorba să mă faci să câștig o prinsoare,” i zise el acolo.

„Poruncă boierule!”

„Vezi colea p-acel canar în colivie.”

„Îl văd boierule.”

„Pe acel canar să mi-l iai, și să mergem amândoui în mahalaua Lucaciu. Acolo îți voi arăta o casă. Deacă va fi fereastra deschisă va trebui să faci ce-i face, ca să sboare canarul în casă; ér de va fi închise ferestrile, atunci vei intra în casă și întrebând de cocoana vei cere de la dânsa voie, ca să cauți un canar prin curte. M-ai înțeles?”

„Înțeles Domnule!”

„Dar încă nu ți-am spus tot!”

„Aștept să-mi mai spui!”

„Deacă vei face să sboare canarul prin fereastră în casa cocoanei, atunci îndată vei intra și tu acolo și vei cere pasearea înapoi, că-i a ta.”

„Asta-i pré firesc și adevărat lucru.”

„Cocoana nu va voi să-ți dea canarul, tu să-l mai ceri, apoi la cele din urmă să te rogi ca să-ți dea cel puțin un bacșiș pentru osteneala ta.”

„Cât pentru bacșiș, nici o grijă să n-aibi boierule.”

„Dar să poate că cocoana nu va zice că-i ei când vei cere canarul. Atunci firesce n-ai să mai faci nici o vorbă ci să vii drept la mine înapoi și să-mi spui”.

„Înțeleg boierule”

„Acum trebuie să-ți mai spun, cum să urmezi deacă fereastra nu va fi deschisă.”

„Atunci voi cere voie să caut prin curte!”

„Așa-i; — după puțină căutare vei spune că ai găsit canarul și-l vei arăta cocoanei.”

„Care va începe sa zică că-i al ei!”

„Așa cred și eu!”

„Ș-apoi va urma érăși bacșișul.”

„Tocmai, ér deacă nu va zice că-i al ei!”

„Voi tăcea și voi alerga de-a dreptul la Dta ca să-ți spui.”

„Văz că m-ai înțeles pe deplin; însă deacă nu-ți va da bacșiș, fă vânt canarului în curte.”

Pré bine boierule.

Nițu olteanul plecâ. Găsi fereastra deschisă la cocoana Țica.

Avea deci o mare sarcină, căci era vorba să nu-i scape cumva aiurea canarul când îl va da drumul spre fereastră, său să l bage cumva cine-va în seamă când va vârî mâna cu canarul prin fereastra deschisă. —

Să gândia, că oare nu va fi mai bine deacă ar face ca și când n-ar fi nici o fereastră deschisă.

Nițu nu era deprins cu multă bătaiă de cap, cu chibzueli în coace și în colo. Alese îndată, ce i să păru mai lesne.

„Cocoană, cocoană,” începu să strige cât i lua gura. —

Îndată să puse cocoana în fereastră.

„Ce vreai mojicule?” întrebă ea.

„Mi-a scăpat un canar și a sburat în curte la Dta. Fă bine și értă-mi să-l caut.”

„Un canar ție, mojicule?”

Nițu nu mai așteaptă nici o voie său vr-un respuns, ci sărind dintr-un singur avânt în curte, să făcu ca și când ar fi luat ceva de jos.

„Étă-l, étă-l!” strigă cu bucurie cătră cocoana Țica, care privise cu uimire la apucăturile lui.

„Adă aici pasărea,” strigă ea acum, „este a mea, mi-a scăpat eri din colivie.”

„Ce-mi dai?” întrebă Nițu.

„Ce să-ți dau obraznicule, o bătaiă bună să-ți dau.” —

„No că zău pentru o bătaiă n-am să-ți dau eu canarul. Mai bine étă-l!” și cu astea Nițu dete drumul paserei.

„Mișelule!” răcni cocoana Țica.

„Sărut mânile cocoană,” mai zise olteanul tulindu-o drept la Domnul Săsan, ca să-i raporteze isprava sa. Canarul însă din întâmplare sburâ în casă, unde fu prins de cocoana Țica, ceea ce văzu olteanul.

„Ai câștigat prinsoarea Domnule,” zise el terminând raportul său, „s-o taiu acum pe acea cocoană și tot va zice, că canarul care i-a sburat astăzi de la mine în casă este acela care i-a fugit Domniaei.”

„Bravo, bravo Nițule!” respunse Domnul Săsan vesel, „m-ai făcut să câștig mult, na și ție o parte din folos.”

Era un galben sclipicios ce puse în mâna olteanului.

„Sărut mâna boierule!”

„Dar nici o vorbă cătră nimeni despre aceasta. Auzit-ai!”

„Aș fi sciut, și fără să-mi fi spus.”

Domnul Săsan alergă să comunice guvernantei, că reușise stratagema lor.

„Să-i mai dau și eu perdaful, apoi șciu de bine că nu vom avea să ne mai temem de ea,” zise nemțoaica. —

Cocoana Țica să pusese pe chibzueli.

Tot nu-i venise să creză, că spurcata de guvernantă să nu fi fost de vină la moartea Măriei Săsan. Dar canarul ei mai trăia încă și acum, după ce mâncase din zaharul preparat cu apa din covor, deci limonada nu fusese cu otravă, dar fusese otravă în alt ceva și de altă dată și pace.

Ajunsese tocmai la acestă conclusiune când să pomeni cu Babeta.

„Na, poftim plăcinta, étă ipochimena!” își zise ea, „ce-o fi vrând.”

„Bună ziua Doamnă,” salutâ Babeta cu aer rece.

„Bună ziua,” replică cocoana Țica cu dispreț și să opri la ușă pentru ca nici guvernanta să nu meargă mai departe și să nu să pună jos cumva.

„Tomița, fostul băiat de prăvălie dela noi, ți a adus eri un covor,” începu Babeta fără nici un preambul.

Cocoana Țica era puțin cam uimită. Nu scia ce va eși din asta. Tăcu pentru un moment, apoi însă zise:

„Da, a adus, ș-apoi ce-i cu covorul?”

„E de furat,” replică Babeta.

„De furat!” exclamă cocoana Țica.

„Da, închipuesce-ți. Acel băiat, pe care Domnul Săsan l-a cules după drumuri, plătesce astfel bunătățile de care a avut parte.

„Cine ar fi crezut una ca asta!”

„Dar lucrul este încă și mai detestabil, de cum ai crede!”

„Detestabil, cum am zice scârbos! Să poate! mai detestabil încă!”

„Da. Éri seară când Domnul Săsan a descoperit furtul, din care covorul face numai o mică parte, scii ce-a făcut Tomița.”

„De unde să șciu,” respunse cocoana Țica, pe care era mai s-o apuce istericalele.

„A început să-l amenințe pe Domnul Săsan!” zicea că ar fi otrăvit cu mine împreună pe soția-sa,” aici nemțoaica își șterse cu năframa peste ochi apoi urma cu vocea înecată, „și că astea toate le-ar șcie de la Dta.”

„De la mine?” făcu cocoana Țica speriată.

„Da, de la Dta și încă într-un mod foarte straniu, spunea de un experiment ce ați făcut cu covorul, de un canar otrăvit... dar étă-l dovedit mincinos, căci canarul Dtale este în colivie, ori ai mai avut altul?”

Cocoana Țica era bună bucuroasă, că să întorsese vorba la canar.

„Ba nu, n-am avut altul, este canarul meu, Tomița minte, precum vezi.. Covorul...”

„L-ai cumpărat,” o întrerupse Babeta.

„Da l-am cumpărat,” afirmă cocoana.

„Și l-ai plătit!”

„Negreșit! ”

„Nici nu să putea altfel, i-am spus eu Domnului Săsan care este pré pré bănuitor din fire. De ai scii până unde merse cu bănuieala! Era să vină chiar el la Dta. Nu l-am lăsat, căci Dsa, una, două parchet, judecător, nu șcie alta. Nu l-am lăsat să-l dea nici pe Tomița în judecată. L-a gonit numai. Își va lua el plata și așa, căci să face soldat, după cum am auzit — Sărut mâna cocoană.”

Cu aste să duse.

Cocoana Țica remase consternată. Din acel moment nu mai scoase din gură nici un cuvânt măcar împotriva guvernantei.

CAPITOLUL XXXI

Grivița

Tomița să pricepea în mânuirea armelor, căci fusese în garda orășenească. Sciind și carte, ajunse peste puțin sergent.

Era în al doilea batalion de vânători, care făcea parte din divisia a patra de sub comanda colonelului Anghelescu, adică era dintr-aceia, cari au avut parte de Plevna.

Istoria resbelului din 1877 s-a descris de mulți cu până mai maestră decum poate fi a noastră în asemenea materie, deci nu ne putem ocupa de evenimentele resboinice decât numai întru cât a participat Tomița la ele.

Nu voim să urmărim cariera sa cea militară dintru început, nici să-l însoțim în mersul său peste Dunăre și prin Bulgaria, ci vom sări de o dată la punctul culminant al faptelor sale resboinice.

Era în August al anului 1877.

Rușii deja în mai multe rânduri mâncaseră bătaiă de la Turci, și Osman pașa îl îngrozise așa de tare, încât slăbind din sumeția lor, să adresară cătră Domnitorul României, poftindu-l ca să le vină în ajutor.

Sfetnicii lui Carol asigurară cât putură interesele țearei față de Ruși, apoi armata română să puse în deplină cooperațiune cu cetele muscale pe câmpia Bulgarii.

Încă nu avuseră Românii nici o ciocnire cu Turcii, dar țânuta lor de până acum, nu numai că împrăștiase temerile necredincioșilor din țeară, dar silise deja atât pe Muscalul aliat cât și pe Turcul dușman a da respect acestor oameni, care cu tot exteriorul lor nearătătos, desvoltaseră toate virtuțile militare, disciplină, inteligință la toate evoluțiunele strategice, perseverență și abstinență admirabilă.

De când Tomița să făcuse soldat, pare că i să schimbase toată firea, nervii săi cei moleșiți de vieață din capitală să oțăliseră prin regimul dur și necruțător la care-l supusese traiul de campaniă.

Deacă n-ar fi avut să geme sub o lovitură sufletească atât de aspră, s-ar fi putut simți fericit în vigoarea cea nouă a corpului său.

Dar lucruri de acelea de care suferise bietul băiat nu să uită atât de lesne, apoi nici chipul adorat al scumpei Lenițe nu-l părăsise și, necontenit i revoca fel de fel de scene din trecutul său.

Soții săi își petreceau timpul cântând la doine și trăgând la hore, chiar și acum când ajunseră din-naintea redutelor inamice, unde serveau deja drept țintă la pușcile și tunurile Turcilor.

El însă nu lua parte la veselia tovarășilor săi de luptă.

„Haide Tomiță!” i zicea adese-ori câte un coleg de arme, „prinde-te cu noi în horă!”

„Dar lasă-l măi, nu-l vezi că să crede mai mult de cât noi, este boier!” observă altul.

Tomița zîmbea dureros, dar nu zicea nimic.

Ce i-ar fi folosit, deacă ar fi declarat, că e greșită părerea aceluia, care zicea că el să crede mai mult de cât cei lalti.

Zîmbea dureros, căci își aducea a minte, că el departe de a fi mai mult ca acei flecăi voioși, nu avea nici măcar un nume onest ca ei.

„Voi spăla eu rușinea cu sângele vărsat pentru libertatea patriei mele,” își zicea el atunci și-și înghiția tristețea.

„Ce frumos, când va ceti Lenița în lista căzuților numele meu și când o lacrimă de compătimire va uda hârtia cea nesimțitoare.”

Apoi cădea în mii și mii de combinațiuni, cum să facă mai folositoare moartea sa pentru causa cea sfântă a eliberărei popoarelor creștine de sub jugul păgânesc.

Era în 27 spre 28 August 1877 când corpul de armată din care făcea parte divisia patra, în care servea Tomița și care înaintase deja de mai multe zile până dinaintea Plevnei, când zicem divisia patra căpătă ordinul ca să atace șanțurile turcesci, care să aflau spre resărit de la reduta Griviței.

La primirea acestui ordin soldații români să umplură de un entusiasm ne mai pomenit. Ca și când s-ar fi vorbit cu toții, întinseră o horă atât de mare în cât să minunară Turcii din redute și să încercară a le strica pofta, aruncând cu ghiulele și obuze printre ei.

Soldații făceau haz de ele. Numici obuzele scroafe, care făta purcei, și nici că le luau mai mult în seamă de cât bună oară ar fi luat în seamă vr-o peatra aventată spre ei.

Chiar și Tomiței i să ștersese mâhnirea de pe inimă. Șuerătura destul de înțepătoare a glănțelor și mirosul fumului nu putuse să-l scoată din rugină, cum ziceau camarazii săi; acum însă să îngroșase treaba.

Trecuse de miezul nopții, când coloanele române să puseră în mișcare înaintând cu precauțiue și evitând de a face sgomot în credință că doar, doar îl vor surprinde pe păgân. Dar de unde?

Spurcații îi simțiseră..

Tăceau însă, nu deteră nimic pe față și lăsară pe Români să să apropie mai bine de ei ca să i înspăimânte fără de veste, și să-i ia la fugă.

Românii înaintând mereu să apropiaseră de șanțuri, ca de o bătătură de pușcă, când de o dată ce să vezi ori mai bine zis, ce să auzi?

O pocnitură de credeai că s-a pornit una din acele furtuni cum le avem câte o dată prin Carpații noștri, unde nici nu mai ești în stare a număra trăznetele de iute ce să urmează.

Noroc că îl deprinsese Turcul pe Români cu asemenea bubuit și trozni căci dăcă l-ar fi auzit ei atunci pentru întâiași dată, nu scim zeu ce s-ar fi întâmplat.

Tomița după cum a mărturisit el cu gura sa mai pe urmă, cu toate că pornise d-acasă anume ca să caute moartea de vitéz pe câmpul de răsboiu, avu un moment de slăbiciune și încă de așa slăbiciune în cât, dăcă nu i-ar fi fost rușine ar fi căutat să să ascunză undeva.

Dar asta ținu numai până când picâ unul dintre soții săi, care mergea lângă el.

Vederea acestui om, acestui bun camarad șovăind, a sângelui ce-i țîșni din rana mortuară, avu un efect straniu asupra lui.

In loc de a să îngrozit și mai tare, fu apucat ca de o furia, de o turbare. Era setea de răsbunare, era o sfântă ciudă, care insuflă acelora ce sunt apucați de dânsa, spiritul eroismului.

Cu cât cădeau mai mulți împrejurul său cu atât să îndârjea mai mult, dar nu numai el, ci toți cari mergeau cu el.

Așa însetaseră copii — cum numiau ofițerii pe soldați, — așa însetaseră de sânge păgânesc, în cât alergau înainte cu sudorile pe frunte, cu dinții încleștați, scoțând numai din când în când, câte o chipitură de furia.

Toți zîmbeau a milă, când un comandant mai zelos ca cei lalți său mai puțin cunoscător de oameni său în fine mai puțin atent la soldați, începu a striga: „înainte băieți... nu vă temeți țemeți... nu care cumva să întoarceți spatele... pieptul e mai greu de nimerit!”

Furia devenia mai turbată.

Turcii trăgeau mereu.

„Adio,” zise érăși unul din camarazii Tomiței, și, nimerit de un glonț în piept, căzu la pământ.

Nimeni nu să putu opri ca să vază de el, tot precum nu să putuse opri nimeni ca să vază de cei care căzuseră înaintea lui.

„Adio” respunse Tomița urmându-și fuga.

Salutarea murindului, ca prin un farmec neînțeles, i readuse a minte de Lenița.

„Bine că nu mă poate vedea așa,” își zise el, „ce groază mi-ar mai duce!”

Capul coloanelor române, unde să afla și Tomița, ajunse la șanț.

Cei din șirurile prime să învălmășiră cu Turcii.

Nu trecu nici un cart de oră și étă că un stég cu tricolorul românesc fâlfâia d-asupra șanțului.

Această vedere electrisâ pe Români.

Ca și orbi sileau înainte, mereu înainte. Mulți dintre ei cădeau, dar cei care remâneau umpleau îndată golurile.

În zadar le fu cerbicia Turcilor, în zadar turbarea, în zadar vitejia lor, trebuiră să să retragă.

Tomița avuse norocul de a face parte din acea divisiune care repurtase prima victorie a armelor române înaintea Plevnei.

În urma acestei isbende Românii să aflau într-un punct asigurat ca vr-o 1200 până 1800 metrii de la reduta Griviței, ce, după planul de resboiu al Românilor, trebuia să cază cu ori-ce preț.

Nu suntem în stare a descrie bucuria de care să umplu inima Românilor, dar mai ales a Tomiței, văzându-să învrednicit de soarte de a să număra și el printre vitejii acelei — lucru nepriceput —

Lenița nu i mai eșia nici de cum din gând.

În acest moment ar fi vrut să fi fost și ea de față ca să-i admire pe toți, dar mai cu seamă pe dânsul.

N-ar mai fi căutat moartea cu nici un preț, căci după toate minunile ce să întâmplaseră cu el, în acest moment de supremă satisfacțiune, putea nutri legitima speranță, că norocul i va surîde și cu privire la aspirațiunile sale cele intime.

Cu toate astea dăcă ar fi văzut moartea venind la el, nu s-ar fi speriat de ea, ci i-ar fi urmat cu capul ridicat scoțând un singur suspin stors de amintirea jalei, ce ar causa reposarea sa scumpei sale Lenițe.

Toată ziua acea precum și cea următoare, Românii o petrecură în pregătirile pentru un nou atac, pe care aștepta a-l întreprinde din ceas în ceas.

Tomița, setos de nouă gloriă, muria de nerăbdare, ca să să vază érăși în luptă. Dar pe lîngă setea de glorie îl mai îmboldea încă ceva.

I să părea că îndată ce să vor învălmăși Ronii cu oastea lui Osman pașa i vor bate așa de cumplit, încât i vor scoate din Plevna și vor sili prin aceasta pe Sultanul de la Stambul ca să încheiă îndată pace. —

Pace pentru Tomița era egală cu întoarcerea triumfală la Bucuresci.

Étă esplicate căușele nerăbdărei ce-l munci a în șanțul dinaintea Griviței.

Noroc numai, că nu avu să aștepte mult.

Era în ziua de 30 August.

O zi toamnă, limpede, soratică.

Tomița privia de pe marginea șanțului turcesc, pe care-l cuceriseră Românii și de unde nu mai eșise.

Locul care să întindea dinaintea sa spre redutele turcesci, era șes, numai unde să apropia de Grivița era puțin cam suiș. La stânga să cobora o câmpie, ca și o albia afundă.

Tunurile Românilor erau astfel așezate...

Trei-zeci și șease la număr steteau într-o linia, care începeau de la viile din sus de satul Grivița, treptate spre redută, ér două-spre-zece erau la reservă. —

Pe când să uita Tomița așa și-și făcea în sine un plan cum s-ar purcede mai bine, pentru a lua reduta, numai étă că sună alarmă și soldații primesc ordinul a să forma în coloane de atac.

Brigada întâia a colonelului Boranescu și a doua a colonelului Cantilli aveau să atace Grivița cea mare. —

În același moment începu bubuitul tunurilor românesci, cari aveau să prepare atacul.

Până ce să formară coloanele, până una alta să făcu ca la vr-o două oare și jumătate. Atunci să puseră Românii în mișcare.

Batalionul al doilea de vânători, la care era și Tomița, să desfășură în linia de tirailori. Tomița și cu camarazii săi erau mai aproape de cât toți de redută. —

Deacă ar fi mers după Tomița, ar fi alergat îndată înainte și ar fi smuls acel steag păgânesc, care fâlfăia ca în batjocura Românilor de pe o margine a întăriturilor. Dar era cu strășnicie oprit de a să depărta vr-unul de cei lalți.

Tirailorii aveau ordin a înainta de o potrivă cu coloana principală condusă de colonelul Voinescu.

Cam pe la trei și jumătate, adică un ceas după pornirea Românilor, lupta era încinsă pe întreaga linia. —

Era crâncenă de tot.

Din primele șiruri sosiau neîntrerupt răniți, dar nici unul dintre câți mai aveau puterea trebuincioasă, nu părăsise arma sa.

În cea mai mare turbare a luptei să auzia din sute de guri noul cântec:

Fii României Toți flăcăi de frunte Șoimi de prin carpați,

și așa mai departe, er refrenul: arme arme, arme ne mai dați, însuflețea pe luptători la acte ne mai pomenite de bravură, pe cei răniți însă la scumpa păstrare a armelor prețioase.

Împușcăturile pîrâiau una, neîntrerupt, Turcii apărau reduta cu îndârjire, dar Românii înaintau în coloane strânse, fără a fi sguduiți.

Începuse a înopta, lupta însă totuși mergea înainte.

Tunurile s-apropie de redută și bombardează Grivița cu efect, ceea ce dă Românilor prilej a să apropia mai tare de posițiunile Turcilor.

Nu mai puteau răbda să țintească din depărtare asupra Turcilor. Cu un „ura” resunător tirailorii din al doilea batalion, câți mai remaseră, să urcă pe șuișul de dinaintea redutei și étă-i: la parapete.

Tomița era cel dintâi și mergea oblu la stâgul turcesc. Cu el înainta vânătorul George Ioan, sergenții Stan George și Nica Vasilie.

Gloanțele Turcilor șuerau d-asupra capetelor lor, dar ei nici habar nu aveau.

„La stég copii!” strigă Tomița avântându-se dintr-o singură săritură spre punctul unde fâlfăia semiluna păgânească.

Soții Tomiței ca nișce smei în urma lui.

Dar și Turcii recunoscuseră intențiunea acestei mâni de oameni și alergau întru apărarea stogului.

Tomița întrecuse pe soții săi cu vr-o zece pași.

În momentul când întinse mâna ca să smulgă stăgul, să văzu împresurat de vr-o cinci, șease păgâni.

Lovind cu arma în dreapta și în stânga doborî pe doi dintre cei care erau mai aproape de el, apoi însă fu nimerit și el în cât căzu fără simțiri la pământ. —

Era rănit de moarte.

CAPITOLUL XXXII

Sora de caritate

De când plecase Tomița să schimbase în casa Domnului Săsan multe nu numai în fond ci și în formă.

Guvernanta cu fetele nu mai ședeau sus, ci să mutaseră jos și ocupau apartamentul, care mai ’nainte era reservat pentru Domnul și Doamna Săsan, ér stăpânul casei ședea în odaia Tomiței.

Babeta provocase de vr-o două ori pe Domnul Săsan, ca să-și împlineascâ promisiunea, să plece cu dânsa în streinătate la cununie; dar împrejurările să opuneau acestei dorințe nutrite mai tare din partea ei de cât a lui.

În urma resboiului, afacerile luaseră un avânt aproape de necrezut așa încât Domnul Săsan nu putea lipsi de la treabă, fără ca să-și pună în risic întreaga sa avere, — mai cu seamă acum unde îl lipsea cel mai de frunte ajutor — Tomița.

Babeta să interesa deci pré mult de starea lucrurilor de pe câmpul de răsboiu, din care causă să abonase la un jurnal și-l cetia pe fie-care zi cu atențiune.

Tot atât de tare să interesa și Lenița de evenimentele belice. Și dânsa cetia cu atențiune încordată toate scirile de pe câmpul de răsboiu.

Întreaga capitală a României imitase mult, puțin în acăstă privință pe Babeta și pe Lenița, căci aproape toată suflarea avea un interes personal la desvoltarea și starea răsboiului.

Opiniunea, care dintru început, după cum am înțeles deja din conversația cocoanelor din sindrofia, era cu totul în defavorul soldaților români, să schimbase fără de veste.

În loc de scepticism domnia acum în toate părțile încrederea cea mai nemărginită.

Curagiul Domnitorului care asistase în persoană la începerea unei canonade între Giurgiu din partea artileriei române și Rusciuc din partea celei turcesci servi tuturor de imbold, de emulațiune în așa grad, încât până și cel mai resfâțat burtă verde de băcan său lipscan n-ar fi pregetat a să arunca în mijlocul celui mai crâncen foc de pusei său de tunuri.

Erau chiar femei, care strigau să li să dea arme. Pentru astea găsi nobila Domnitoare Elisaveta o cale mai potrivită și punându-se în fruntea lor le conduse pe aceasta cale spre binele bieților suferinzi.

Elisaveta Doamna ca protectoara crucii roșii, organisâ un serviciu de caritate pentru răniți.

Toate damele române să întrecură, care de care să înființeze o ambulanță, său să intre în serviciul carității.

Lenița când auzi pentru prima oară de această mișcare a damelor române, nu mai avu astâmpăr.

„Ai cetit Domnișoară,” întrebă pe guvernanta, „prințesa Ghica a înființat o ambulanță și va pleca însăși pe câmpul de răsboiu, ca să caute pe bieții răniți”.

„Excentrități!” făcu guvernanta, aruncând o privire pătrunzătore asupra Leniței.

„Ce fericite trebue să fie cocoanele care-și pot permite asemenea excentrități,” suspină Lenița.

„Ce doar’ ai vrea să faci și tu ca ele,” întrebă Sofia strîmbând din nas.

„Și încă cu dragă inimă!” replică Lenița.

„Ba mie mi s-a urât deja să mai fac la scamă,” observa Sofia.

„Vezi de asta mi s-a urât și mie. Scamă să facă copil, său servitori și servitoare, noi însă, care avem simțiri mai nobile, o inteligință mai perfectă, trebue să stăruim a le pune în serviciul patrii; étă și tata, să vedem ce zice dânsul.”

„Despre ce este vorba,” întrebă acesta.

„Domnișoară Lenița,” zise guvernanta cu ton înțepător, „a cetit prin jurnale, că prințesele înființează ambulanțe și merg pe câmpul de răsboiu, și ar voi să facă și Domniaei după prințese.

Nemțoaica credea a cunoasce pe Domnul Săsan. În acest moment însă ori nu-l cunoscea, ori învinsă de firea ei cea rea uitase să-l menagieze. Pe scurt fiă zis: Babeta n-ar fi putut alege un ton mai nepotrivit, de cât acela ce-și alesese pentru a vorbi acum Domnului Săsan, care era de o trufie fără seamăn și nu suferea, ca punându-l pe el, său pe casa sa în paralelă cu cineva, să-l găsească mai pe jos ca ori cine.

Observarea Babetei i scornise trufia; devenind roșu ca un curcan, zise:

„Ș-apoi oare de ce n-ar putea și fiă-mea să înființeze o ambulanță?”

„Nici vorbă că nu poate,” să grăbi a zice guvernanta, „dar n-ar fi bine s-o facă.”

„Și de ce nu?” întrebă Domnul Săsan.

„Fiind-că... pare c-ai uitat, ori nu scii!”

„Ce?”

„Că Tomița este soldat!”

„Ș-apoi!”

„Toată lumea ar zice, că Lenița numai de dragul lui a plecat pe câmpul de răsboiu.”

Lenița avea și ea un. pic din mândria tată-său. La această observare răutăcioasă a guvernantei să făcu ca para focului și zise:

„Regret că tocmai Domnișoara îmi impute asemenea motive. Îți mulțămesc tată pentru voința D-tale de a-mi îndeplini îndată dorință, acum însă nu mai stăruiesc.”

„Tot este fătă cu minte Lenița mea,” zise Babeta voind s-o mângăia cu mâna.

Ea însă să retrase, și replicâ:

„Poate totuși nu sunt atât de cu minte precum ai dori ca să fiu.”,

„Ce voiesci să zici cu aceasta?”

„Voiesc să zic, că și deacă am renunțat la ideea de a mă duce cu o ambulanță pe câmpul de răsboiu, am hotărît, pa cu voia tată-meu să mă fac soră de caritate.”

„Asta nu să poate!” exclamă Domnul Săsan.

„Și eu zic așa!” adause Babeta.

„De ce să nu să poată?” continuâ Lenița, care era fată cu minte și scia de unde să ia pe tată-său, „dar bine zici, ceea ce să cade pentru Domnitoareá țearei, nu să cade pentru fiica comerciantelui Săsan.

„Nu-i voi bă de cădere său necădere,” replicâ Domnul Săsan necăjit, „ci...”

„De ce alta ar putea dară fi vorba?” își permise a observa Lenița.

„Nu voiesc, și pace!”

„Rău faci tată!”

„Ba nici de cum!”

„Firesce, trebue érăși să mă întorc la vorba de mai nainte, o fătă de comersant nu să poate pune cu prințese și cu boieroaice. Lumea îți va da dreptate, când voi spune, că nu m-ai lăsat.”

„Voiesci să spui asta ’n lume.”

„Firește, căci mă prind că va veni vorba despre asta.”

„Las’ să spuiă ce va voi,” reluă Babeta, care stăruia acum să restabilăscă pacea, căci nu vedea nici un folos din susținerea opiniunei sale, „însă după toate i-ai putea permite a să face soră de caritate.”

„Deacă zici D-ta...” făcu Domnul Săsan.

„Și tot o dată ai putea înființa o ambulanță sub numele fetelor D-tale.”

„Bine zici, așa vom face. Astfel numele Săsan va figura printre numele celei mai de frunte nobilimi a țearei”.

Lenița mulțămi Babetei, cam cu jumătate gură, căci adevăratul ei scop fusese a merge ea însăși cu ambulanța pe câmpul de răsboiu. Îndemnul la această dorință, îl ghicise guvernanta, când zisese, că presența Tomiței o atrăgea acolo.

Sofia însă era sinceră în recunoscință ei cătră guvernantă, căci să simțea făloasă, că o ambulanță va purta numele ei.

Chiar a doua zi să făcură pași pentru îndeplinirea acestor hotărîri.

Lenița fu primită cu plăcere între surorile de caritate.

De-o cam dată n-avea încă a-și esercita profesiunea, căci nu începuseră a sosi până în Bucuresci răniții, dar totuși trebuia să meargă, pe fie-care zi, în costum de soră la spital, ca să asiste la instrucțiunea ce li să da pentru tractarea bolnavilor răniți.

Această ocupațiune i redete puțin din curagiul, pe care-l perduse aproape cu totul de la depărtarea Tomiței, și o făcea să privească mai cu cumpăt la nenorocirea sub a cărei lovitură trebuia să sufere.

CAPITOLUL XXXIII

Plevna

La Viena studenții de naționalitate română au fondat de mai mulți ani și întrețin d-atunci încoace o societate numită: „România jună.”

Nici o dată, de când esistă această societate, nu s-au adunat membrii ei așa de bucuros și așa de des, ca pe timpul marelui răsboiu.

Râvna de a afla cât mai de grabă și cât mai amănunțit noutățile de pe câmpul de răsboiu, setea de a-și comunica unul altuia temerile, speranțele... de a împărtăși cu toți împreună bucuria, îi aduna, am putea zice oră de oră.

Pe Ionică Rădulescu îl găseai tot de-a-una la aceste întruniri său mai bine zis întâlniri ale studenților. El însă nu prea să amesteca în desbateri; stetea la o parte și asculta cu luare a minte la cele ce să spuneau.

Ionică era deja Doctor cu diplomă, își terminase chiar praxa de spital, și nu mai aștepta decât pacea, pentru a să duce la Bucuresci, unde-și propusese a să stabili.

Aștepta pacea, nu să duse pe timpul de răsboiu, fiind-că nu-i convinea a face servicii de câmp, lucru de care nu s-ar fi putut scăpa deacă ar fi mers acum în România.

Avea deci un mare interes personal la încheerea păcii.

Cucerirea Griviței la care luase parte și Tomița după cum scim, căci l-am lăsat acolo lungit de loviturile mortuare ale Turcilor, tocmai în momentul când voia să ia un steag turcesc, adică sosirea acestei cuceriri produse un mare entusiasm în colonia românâscă din Viena.

Studenții s-așteptau să auză acum de minuni și mai mari săvârșite de Români, așa în cât muriau de nerăbdare când cetiau prin jurnale despre evenimentele ce urmară luarei Griviței și pe care le vom recapitula acum pentru a pune în curent și pe cetitorii noștri.

După cucerirea Griviței Românii să apucară de lucru, construiră o bateria spre vest, apoi forturile Alexandria, Verbița și Tudor. Între Alexandria și Tudor săpară tranșeuri pentru a putea apăra aripa cea dreaptă.

A mai construit Românii încă o redută în Calisovaț cu scop de a putea domina valea ce să întinde de la Vid până la Riben și care adăpostea cavaleria română ce opera pe malul stâng al rîului Vid.

Terenul ocupat de Români de la Grivița până la Creta era considerabil, avea o întindere de 21 kilometrii. Pentru a asigura linia cea lungă a Românilor în contra atacurilor inamice strînseră brâul de împresurare făcând o întoarcere de la satul Riben până la Vid. După ce mai construiră încă vr-o două redute, armata română avea însemnate puncte de răzimare pe coama unui deal paralel cu posițiile turcesci. Linia de împresurare devenia din ce în ce tot mai strimtă. Turcii sîmțiau mult perderea Griviței, de ér ceea făceau dese atacuri de reocupare, însă tot de-a-una fură respinși de Români cu perderi însemnate.

Rușilor le venise un nou comandant la Plevna, generalul Totleben, vestit inginer, acesta fu surprins, de spiritul cel bun al armatei românesci și de exactitudinea cu care fură executate lucrările lor. Lumea începu a-și forma alte idei despre valoarea militară a lor. —

Ploua, ba ningea, soldații români cu toate astea nu-și perdeau nimic din zelul, am putea zice din voia lor cea bună.

Ostenelele și încordările cele mari șterseră însă roșiața de pe fețele bravilor soldați, deci, deacă cetitorii jurnalelor erau nerăbdători de fapte militare, atunci vitejii români cu atât mai mult doriau a să bate, de cât a sta la pândă prin șanțuri sub o ploaia continuă de proiectile.

Comandantul divisiei a patra generalul Gr. Anghelescu văzând acest spirit ceru dela comandantul trupelor române autorisațiunea de a da asaltul redutei, când va crede momentul oportun.

Anghelescu a ales ziua de 19 Octomvre pentru a da asalt redutei Plevnița, dar nu-i succese a o lua, deși trupele române să bătură și astă dată cu cunoscuta lor bravură, și deacă nu au reușit, causa a fost, că Turcii cari erau scutiți în derăptul fortificațiunelor primiră necurmat nouă ajutoare, ér Românii nu.

Divizia a patra perduse din zece mii oameni 5200 adică mai bine de jumătate.

Lucrările Românilor să continuau.

Principele Carol și cu statul său major chiar de la începutul operațiunelor era de părere, că Plevna nu să poate lua de cât prin o împresurare desăvârșită și că atacurile parțiale și cu baioneta nu pot aduce nici un folos practic.

Această convicțiune fondată pe adevărată cunoscință militară a fost desconsiderată de întregul consiliu al generalilor rusesci cu marele duce Nicolae în frunte. Singur numai Totleben aproba părerea lui Carol care îndată după sosirea sa modifică planul de asediu.

În urma acestei modificări Plevna la 19/31 Octobre era complect împresurată atât de Români cât și de Ruși, împreunându-se la Dolni-Dubnic trupele lui Cantili cu ale lui Sotof, care comanda aripa stângă ruseascâ de cernare.

Osman pașa nu mai avea deci nici o linie de retragere fiind avisat d-aici în colo numai la puterile sale, căci de nicăirea nu putea căpăta ajutor.

Întru aceea colonelul Slăniceanu să luptă victorios la Rabova, cucerind aceasta posițiune și câștigând Românilor meritatul titlu de viteji.

Inelul încheeat împrejurul Plevnei să stringea tot mai tare.

Marele duce Nicolae încă în 1 (13) Novembre provocă pe Osman pașa să capituleze, ca să puiă capăt vărsărei de sânge. Acesta însă trăia în speranța, că ajutorul promis din Constantinopole totuși i va sosi la timp, deci respunse: „suntem otărîți, armata mea bravă și cu mine, de a ne vărsa ultima picătură de sânge pentru sfânta noastră causă.”

Văzând mai pe urmă Osman pașa, că ajutorul promis nu mai sosesce, trimise la marele duce Nicolae un parlamentar cu vorbă că voiesce a capitula sub condiția să să retragă cu întreaga armată nedesarmată la Vidin său la Sofia. Să înțelege că această capitulare nu să primi.

Lui Osman pașa nu i remase deci alta de cât a face o încercare de eșire cu toate forțele sale, spre care scop și începu a să pregăti.

Planul lui Osman pașa era de a face atacul la 10 Decembre, fără ca Rușii și Românii să șcie ceva, însă aceasta nu i-a succes.

Carol presimțind de mult intențiunea Turcului, pregătise și el tot astfel, cât ori pe unde ar fi încercat eșirea, să să poată concentra o armată destul de puternică pentru a respinge pe păgâni.

În seara de 9 Decembre s-a constatat prin doui spioni turcesci concentrarea trupelor osmane la podul peste Vid și golirea șanțurilor. Tot în această noapte avantposturile brigadei române Sachelariu simțiră o mișcare a inimicului, care aduna trupe spre gura Plevnei și începuse construirea unui pod peste Vid. Dela Sachelariu s-a observat în Plevna și jur o mulțime de lumini și o mișcare neobicinuită.

Carol decise pentru dimineața de 10 Decembre un atac concentric; ordinile date în acest sens fură executate numai de cât. Reservele să așezară în ordinul de bătaiă indicat. Trupele peste noapte remaseră sub arme, cavaleria cu caii gata înșelați, totul preparat a intra în acțiune la primul semnal.

În zori de zile colonelul Cerchez, comandantul divisiunei a doua fu însciințat de colonelul Cotruț, care comanda trupele din tranșeuri, că în Plevnița s-a observat o mișcare de retragere. Pe la 8 oare s-a observat chiar că era părăsită de Turci.

Trupele române din tranșeuri înaintară spre redută, pe care o și luară în posesiune cu multă precauțiune, sciind că era subminată. Din norocire însă n-a exploadat mina, căci lunta de aprindere, care era pe la intrarea redutei, o aflară Românii stinsă.

Din Plevnița trupele înaintară cu repeziciune în câmpul retranșat de la Bucova unde desarmară garnisoana turceascâ, apoi să îndreptară spre Vid unde să postară cu fața spre apus pentru a pută să respingă pe Osman, deacă ar veni să reocupe posițiunile luate.

Să mai luară alte două redute turcesci din partea Românilor, până la zece oare.

Pe la oarele 12 brigada Cantilli precedată de bateria călărașă Alexandru înainta spre șoseaua Sofia dincolo de Vid spre a ataca pe inimic în flanc. Întru aceea colonelul Cerchez în fruntea divisiei sale veni de la Bucova și înainta direct spre Plevna. Regimentul al șoaselea de linia din această divisiune fu cel dintâi din întreaga armată de împresurară care intră în Plevna sub conducerea colonelului Algiu.

Osman văzându-să încungiurat de mai multe părți și văzând încercarea de eșire nesuccesă, încetă lupta și înarborâ drapelul pe mai multe puncte. El însuși era greu rănit la un picior.

Chiemâ un ofițer din suita sa și-l trimise să poftească pe comandantul trupelor înaintate la dânsul, ca să se înțeleagă. Acest ofițer turcesc merse la colonelul român anume Cerchez, și-i spuse dorința lui Osman pașa. Cerchez însoțit de colonelul Arion, Berendeiu și mai mulți ofițeri din statul major român, merse la Osman pașa pe care-l aflară rănit și încongiurat de mai mulți generali și de șeful său de stat major.

Osman i declară că să consideră de prisonier împreună cu armata sa, care depune armele, numai după ce a făcut totul ce-i comanda onoarea militară. —

Plevna a căzut! Osman pașa s-a predat unui comandant român! Această scire electrisă toată suflarea românească, umplu prin urmare și pe membrii societății „România-jună” din Viena cu dreaptă bucurie.

Doctorul Ionică Rădulescu își freca mânile, zicându-și: „Plevna căzută pacea va fi încheeată, oar eu mă voi putea avânta pe calea, care va să mă conducă la avuție.

CAPITOLUL XXXIV

Trezirea

După ce ne-am făcut datoria față de istoria universală, dându-i, precum să cuvine, pas înaintea istorii peisonagiului nostru, trebue să ne întoarcem la Tomița, care nu a murit, după cum am putut presupune, care însă a fost mult timp mai aproape de moarte de cât de vieață și a îndurat chinuri nespuse. Norocul lui, că remase în o stare de amețeală chiar până în momentul în care doctorii-l declarară de scăpat din pericol.

Ca pe mulți alți răniți români și păgâni, așa și pe dânsul îl scăpa una din acele ambulanțe, care era datorită simțului de binefacere a damelor române.

Medicul ambulanței cercetând rana Tomiței, constată că un glonț i intrase în piept, fără a-i fi stricat vr-o parte delicată a corpului său, dar că glonțul remăsese acolo și că deacă nu va fi scos la timp, prin însăși greutatea sa își va face drum până la vr-una din părțile delicate, aducându-i moartea.

Ar fi trebuit deci să să scoată glonțul.

Acel medic era ocupat pe de o parte, ér pe de altă parte fiind încă tânăr, prin urmare cu praxă puțină, nu să indurâ a întreprinde acea operațiune foarte periculoasă. Hotărî deci a trimite pe rănit de-a dreptul la Bncuresci, ceea ce să și făcu.

Aici Tomița fu supus operațiunei celei periculoase, fiind executată de un doctor dibaciu, reuși, dară rănitul remase mult timp în letargie, între moarte și vieață așa în cât era cel mai cunoscut dintre toți pacienții din spitalul central.

„Unde sunt?” cu aceste cuvinte să trezi Tomița în una din făcând nișce ochi mari și căutând cu uimire împrejur.

Erau mai multe persoane lîngă patul său, în cea mai mare parte cocoane; din bărbați doui său trei numai.

Una dintre dame stetea de tot aproape de patul său, oar cele lalte să țineau în oare-care depărtare de la dânsa. Acea damă, ce stetea mai aproape era o femeéă chipeșă, cu o față așa de blândă și tot odată așa de strălucită, în cât părea a fi un ânger pogorît din cer, ca să aline suferințele trupesci și sufletesci la o lume întreagă.

Toți câți erau cu dânsa priviau respectuoși la ea, când auziră întrebarea lui Tomița.

Un zîmbet fericitor luci ca o rază de soare pe fața ei cea senină.

„Scăpat!” zise ea, și îl întinse mâna cu o nespusă bunătate.

Un fior petrecu vinele Tomiței la atingerea acestei mâni albe ca crinul și moale ca catifeaua.

Ca și împins de puterea închinăciunei sărută acea mână.

„Am avut grijă de Dta, viteazul meu,” mai zise dama, apoi să duse, urmată de toți cei lalți.

„A avut grije de mine!” să întrebă Tomița remânând pe gânduri.

„Doamna,” i șopti un soț de suferințe, care era în patul de lângă el.

Tomița nici că-l luâ în seamă.

„Doamna, a fost Doamna,” repetă celalalt.

Stăruința acestuia atrase atențiunea Tomiței.

„Doamnă, ce fel de Doamnă — unde sunt,” cu aceste cuvinte tresări din meditațiunele sale, care-l reconduseseră în domeniul visurilor, astfel în cât nu mai distingea realitate de fantasie, nu scia deacă ceea ce văzuse acum să petrecuse în realitate său numai în fantasia sa.

„Doamna României”, continuă vecinul bolnav, „Elisaveta Doamna, care a ascultat adese-ori la vorbele Dtale tânguitoare, câte o dată înțelese, dar mai mult neînțelese pe care le scoteai, când te apucau fierbințelile.”

„Elisaveta Doamnă?! dar unde sunt?” întrebă Tomița încă o dată cu mirare.

„În spital, la Bucuresci!”

„La Bucuresci, dar Grivița?”

„Ha, Grivița, luată de mult!”

„Luată, o Doamne, acolo am fost și eu.”

„Șciu, eu n-am fost tocmai acolo, dar aproape!”

„Unde?”

„Tot împrejurul Plevnei!”

„Ce-i cu Plevna?”

„Căzută! Osman pașa s-a predat unui colonel românesc!”

„Visez, of, érăși visez!”

„Ba nu, nu visezi, deacă-am fi în stare să ne sculăm am putea asista mâine la intrarea triumfală a armatei române!”

„Intrarea triumfală, Românii au fost învingători. Dar steagul de la Grivița, nu scii nimic de acel steag!”

„Steagul de la Grivița, ba șciu, cum să nu șciu, ori ce Român șcie de acest stég, primul care s-a luat Turcilor!”

„S-a luat dară, of Doamne, eu am arătat calea spre el.”

„Șciu și asta! Nu ofta Domnule sublocotenent și posesor al virtuții militare, cavaler al stelei României și al crucii sf-lui George...”

„Mi să pare că aiurezi frate,” întrerupse Tomița pe soțul său cel necunoscut, „eu-s numai sergent.”

„Ai fost, dar încă la Grivița te-a înaintat la gradul de sublocotenent...”

„Decorațiunile....?”

„Cele românesci ți le-a dat Domnul Carol, căpitanul român, ér cel rusesc împăratul Alexandru.”

„De unde scii astea toate?” îl întrebă Tomița, căruia i crescea inima de semeție.

„Cum să nu șciu, apoi n-am auzit eu ce vorbia Doamna aici înaintea patului D-tale?”

„Doamna?!”

„Da, din gura ei am mai aflat și alte lucruri, care te privesc foarte aproape pe Dta.”

„Ce, ce...” voi să întrebe bietul rănit, dar scirile cele însemnate pe care le auzise cu totul nepregătit și care deci trebuiră să-l impresioneze și să-l afecteze pré mult în starea de slăbiciune în care să afla, îi tăiaseră puterile... căzu din nou în nesimțire.

Această nesimțire țânu o oră, două, cine șcie cât ar mai fi țânut încă, deacă o voce cunoscută, o voce dulce, armonioasă, o voce de serafim nu l-ar fi deșteptat din letargia sa.

Dintru întâi Tomița credea, că érăși este prada jocului închipuirilor sale, dar puțin câte puțin să încredințâ, că nu era vis, nici vedanie, ci că să petrecea aievea ceea ce auzia.

Lenița Săsan, în costum de infirmieră, vorbia cu garda bolnavilor.

„Doamna i-a adresat cuvântul?” zicea dânsa.

„Da!” respunse gardianul.

„Și el își venise în fire?” urmă Lenița.

„Așa, da, părea cel puțin că este în fire!” afirmâ servitorul spitalului.

„Da, da’” continuă Lenița, ca și când ar fi vorbit în sine, „tot așa zice și biletul acesta, ce mi-a venit de la palat, ca să mă mâne aici, pici însă că Toma....

„Domnul sublocotenent Toma Ciurescu,” o întrerupse servitorul.

„Că Domnul sublocotenent ar fi recăzut în nesimțire...”

„Așa pare, cuconiță... să vede că sbuciumarea de bucurie... aflând că Elisaveta Doamna i-a purtat de grije...”

„Cine i-a spus asta?”

„Ean vecinu-său de colea!”

Toma închise ochii iute, căci Lenița să întoarse în acel moment și pornise înspre patul soțului său de suferințe.

Acest soț părea gelos de scena, care să petrecuse. Nu-i plăcea că Lenița să întreținuse cu servitorul, până când de altă dată vorbise tot numai cu el. —.

„Domnule sergent,” — rănitul de lîngă Toma era deci sergent, — „ce ai spus Domnului sublocotenent de a recăzut în nesimțire?” îl întrebă feata cu oare-care sfiălă.

„Nimic,” făcu sergentul pe scurt.

„Nimic,” repetă Lenița, „nu scia dară de interesul ce-i poartă Elisaveta Doamna?”

„N-am avut trebuință a-i spune de acest interes, căci a văzut pe Doamna lîngă patul său,” zise sergentul cu destulă asprime.

Tomiței i venia să sară din pat și să sugrume de gât pe acest om grosolan. Dar dorința, de a mai trage cu urechia la convorbirea lor, — pentru că spera a afla astfel lămurirea încurcăturilor în care-l aruncase presența Leniței, — i dete răbdare de a nu să mișca. —

„Nu cumva i-ai spus,” continuă Lenița, fără a lua în seamă nepoliteța aceluia cu care vorbia, „nu i-ai spus că a vorbit în ferbințeli?”

„Ba da...”

„Și că mă pomenea pe mine — că Elisaveta Doamna aflând despre durerea sa sufletescă, a pus o damă de onoare de la curte de a scris tatălui meu.”

„Este împăcat Domnul Săsan!” strigă Tomița, ne mai putând a să stăpâni.

Sofia să speria; să făcu albă ca păretele, dar în următorul moment să reculese și privind pe Tomița cu un zîmbet dulce reșpunse:

„Da, tata-i împăcat!”

„Dar Babeta?”

„Domnișoara?”

„Da, guvernanta, Domnișoara Babeta?”

„Când vei veni a casă, vei afla!”

„A casă! așa dară éarși sunt a casă la veatră voastră,” exclamă Tomița plin de bucurie, fără a mai insista, ca să afle ce zice Babeta.

CAPITOLUL XXXV

Promisiunea

„Voiam să te cruț, dar nu pot. De ce ai venit să-mi turburi fericirea. Eu eram înaintea ta în această casă, tu ai venit în urma mea. Mie mi să cuvine dară locul prim, tu trebue să cedezi”.

Acea care pronunțese aceste vorbe cu o voce aspră, cu resuflarea comprimată, grăind iute, era Babeta Cibolca. Acela cătră care erau adresate cuvintele astea era, după cum va fi ghicit deja amabilele cetitoare, Tomița Ciurescu.

„Nu te înțeleg Domnișoară,” zise tremurând de emoțiune.

„Astăzi nu mă înțelegi, dar mai adineaori m-ai înțeles. Atunci ziceai că nu voiesci a mă înțelege, și te-am cruțat. Pretinzi a nu mă înțelege, astăzi când ți-am declarat că nu mai pot ceda.”

„Fi explicită, ca să sfârșim!” exclamă Tomița decis.

„Domnul Săsan n-așteaptă decât expirarea terminului de doliu ce poartă pentru soția-sa, ca să mă ia în căsătorie, — este asta destul de esplicit,” adauge Babeta.

„Da,” respunse Tomița tresărind, căci își aduse a minte de bănuiâla cocoanei Țica și tot o dată și de ceea ce înțelesese el despre Babeta.

„Ce tresari?” întrebă guvernanta.

„Cuvântul doliu mi-a trecut peste osul spinărei”, respunse Tomița.

„Ascultă băiete, făcu Babeta cu privire posomorită, „am voit să uit de amestecul ce ai avut la proasta încercare a acelei cocoane din mahala, îmi pare că o numesce Țica. Nu mă face să-mi aduc aminte, că și tu ai fost în stare a bănui un moment măcar pe mumă-ta.

„Pe mumă-mea?” repetă Tomița înfiorat.

„Da, eu îți sunt mamă, și prin urmare nu pot să-ți fiu și soacră, ai înțeles?”

„Oh Doamnei”! respunse Tomița frângându-și mânile de disperare, „m-ai scăpat din gura morții, mi-ai arătat raiul din apropiere, raiul sigur și toate astea — pentru ca să fiu respins din înălțimea fericirei, tocmai când mă credeam ajuns în port.”

„Te compătimesc băiete...”

„Oh mamă, deacă-mi ești mamă!..”

„Ce? nu mă crezi?”

„Cum să te cred. Femeia pe care o sciam că-mi e mamă, era o femeéă proastă, ea însă și-ar fi dat și inima din pept, deacă ar fi sciut că prin acesta îmi poate cruța o durere — Dta însă te gândesci numai la folosul Dtale, căci după toate, nu poți iubi pe Domnul Săsan.”

„Cine ți-a spus ție, că nu-l iubesc. Ș-apoi chiar deacă ar fi așa, prin măritișul meu nu-mi fac mie un bine, ci ție, moștenitorului meu, asigurându-ți avuția lui Săsan.”

„De când copilul mașter este preferat copiilor adevărați, — Domnul Sasan are două fete?”

Tomița tresări din nou când își aduse a minte de moartea Doamnei Săsan.

„Să lăsăm această întrebare! Destul că scii ce-ți sunt, și ce voiesci”

„Șciu ce pretinzi a-mi fi, și tare mă tem să nu șciu mai adevărat de cum ai crede că șciu, —ce voiesci!”

„Ce vorbe sunt astea!” exclamă Babeta cu ton amenințător.

„Sunt vorbele unui om, care nu voiesce să dea din mâni suprema sa fericire, și care văzând că vrea să i să răpească, este gata a să apăra până la moarte — la vecinica peire chiar.”

„Ești nebun, vreai să te resvrătesci în contra mâniei tale.”

„Nu-mi ești mamă, cu ce drept te numesci D-ta mama mea?”

„Cu dreptul ce mi-a dat creatorul ca acelei ființe care te-a născut pe tine?”

„Nu-i drept, nu Dta m-ai născut, Reveica Ciurea din Ulmeni îmi este mamă!”

„Da, Ulmeni, așa este, acum îmi aduc a minte, că am auzit pronunțându-se acest nume înaintea mea când eram lăuză cu tine în acel sat părăsit, unde m-au trimis, ca să te dobândesc ascunsă de lume; căci tată-tău era silit să să ferească de lume.

„A fost cătană tată-meu?”

„Cătană?! Cine ți-a spus asta?”

„Așa să zicea prin sat pe la noi!”

„De unde puteau să șcie sătenii cei proști, ce a fost tată-tău.”

„Nu e fum fără foc,” zice o vorbă românăscă. Trebue să fi fost cam așa ceva, căci altmintrea n-ar fi vorbit lumea așa.

„Ți-a spus cineva ție în față?”

„Cum nu, chiar asta a fost pricina, că am fugit de-a casă. Mumă-mea Reveica Ciurea n-a tăgăduit, când i-am aruncat această hulă în față, așa dară vezi că nu poate fi drept ceea ce spui Dta despre mine.”

„M-aș îndoi și eu, deacă n-aș fi găsit la tine un semn sigur, care nu értă nici o îndoiălă”.

„Ce semn?”

„Îți aduci a minte de întâlnirea ce am avut la Hotelul Gabroveni”.

Tomița să înroși și plecâ ochii.

„Văd că-ți aduci a minte. Atunci când ai leșinat, ți-am sărit întru ajutor și am dat la gâtul tău de o cruciuliță de aur.”

„De o cruciuliță de aur!” repetă Tomița a cărui față să înseninase fără de veste.

„Da, după ce te-am născut, acea cruciuliță ți-am atârnat-o de gât, ca să te recunosc, deacă te voi întâlni vr-o dată în vieață, căci sciam prea bine, că tată-tău mă va ține despărțită de tine.”

„Cruciulița de aur?” mai zise o dată Tomița cu un zîmbet deschis.

„Ai înțeles acum, că nu poate fi nici o greșeală la mijloc?”

„Am înțeles — dar nu cum zici Dta, că nu poate fi nici o greșeală la mijloc, ci tocmai dimpotrivă, că ești înșelată Dta, D-șoară său mai bine Doamnă Babeta.”

„Eu înșelată, cum așa?!” întrebă Babeta schimbând la fețe

„Fiind-că acea cruciuliță nu mie mi-ai atârnat-o, ci altui băiat.”

„Altui băiat?” repetă Babeta uimită.

„Da, — tocmai băiatului, care hulindu-mă, a fost pricina, că am fugit de acasă” și Tomița să apucă să povestească Babetei acea întâmplare pe care o scim deja, și în urma căreia Tomița smulgând cruciulița de la Ionică remăsese cu ea.

„Așa, așa!” zise Babeta după ce terminase Tomița, „cu atât mai bine pentru Dta, acum nu-ți mai pun nimic în cale, poți să iai pe Lenița și să-mi devii ginere ”

„Îți mulțămesc Doamnă,” zise Tomița cu un zîmbet malițios.

„Ean ascultă Domnișorule,” replică guvernanta, „să nu care cumva să te înduri a schimba tonul față de mine, deacă ții la fericirea Dtale.

„Doamnă!”

„Nimic Domnă, sunt Domnișoară cum am fost și mai ’nainte. Nu te încrede pré mult în protecțiunea de la curte, căci nici această protecțiune nu este în stare a șterge peata de pe nascerea Dtale.”

„Domnișoară...!”

„Da, să scii, că deacă nu-mi vei promite aici cu sfințenie, pe parola Dtale de onoare, că tot de-a-una vei păstra respectul ce-mi datoresci ca cavaler față de o damă, apoi ca ginere față de soacră, zic deacă nu-mi vei jura asta aici în acest moment, va afla chiar astăzi Domnul Săsan, cine ești”

„Domnișoară... mă amenențezi, dar amenințarea Dtale, în loc să-ți fiă de folos, mă silesce să mă dau pe față...”

„Să te dai pe față? Sunt curioasă cu ce!”

„Cu nimic mai mult, nici mai puțin de cât să denunț la parchet partea ce ai avut la moartea Doamnei Săsan.”

Babeta să îngălbini dar totuși rîse cu hohot și zise:

„Ha, ha, partea ce am avut la moartea Doamnei Săsan, cu asta voiesci să mă sperii. Dar uiți Dta că lumea vorbea și de viitorul Dtale socru.”

Tomița-și mușcâ buzele.

„Declară-te acum la moment, continuă nemțoaica aruncând o privire pânzitoare asupra tânărului care era prada îndoielei, tras când de partea Leniței, când de partea simțului dreptății înăscut fie-cărui om de bine. —

„Fiă,” zise el ’n fine cu gura încleștată, „te voi cruța, deacă nu-mi vei pune nici o pedecă.”

„Cu atâta nu-mi este destul, dă-mi parola Dtale de onoare.”

„Ți-o dau!”

„Și jură-mi la fericirea Leniței.”

Tomița tăcu.

„Nu voiesci, eh bine, facă-să după voia Dtale, rupă-se ori-ce legătură între noi. Vom vedea cine va fi acela, care să va căi.”

„Îți jur la fericirea Leniței, că nici o dată din partea mea nu voi provoca cu intențiune nimic spre răul Dtale! Ești mulțămită.”

„Da.”

„Însă trebue să te mulțămesci cu atâta.”

„Nici nu-ți voi cere nimic mai mult.”

„Suntem dară înțeleși”.

„Cu desăvârșire înțeleși!”

CAPITOLUL XXXVI

Noul Doctor

Ionică nu putuse merge de la Viena la Paris, ca să-și dobândească de acolo unica recomandațiune valabilă fără contestațiune în societatea română, nu să putuse duce, căci nea Radu declarase că nu mai este în stare a-i trimite banii trebuincioși pentru călătoria, șederea și studiul la Paris.

Totuși pentru a-și da un aer franțuzesc, Ionică ’și schimbase numele. Din Ionică Rădulescu să făcuse le Docteur Jean Radoleano.

Examenul de nostrificațiune, pe care ori ce doctor de medicină trebue să depuiă la facultatea din Bucuresci, înainte de a putea începe praxa, îl trecu Domnul Jean cu bun succes, așa în cât nu-i mai lipsea alt nimic pentru a fi un doctor după toată forma de cât clienți său pațienți.

Auzise că directorul general al serviciului sanitar de pe atunci studiase ca și el tot la universitatea de la Viena, și că copilărise prin Ardeal.

Cei care îi spuneau aceasta, îl sfătuiau tot odată să-i facă o visită și să să închine protecțiunei sale.

Domnul Dr. Jean Radoleano trăsese de-o cam dată la un hotel. La ușa odăii sale pus-ese o placă cu inscripțiunea Dr. etc, ordinează de la 10—12, pentru săraci gratuit de la 3—4. Apoi să anunțase prin toate jurnalele capitalei, însă toate astea le făcuse fără nici un efect; nu venia nimeni, nici măcar săraci la consultațiuni gratuite.

Văzând una ca asta, să decise a face visită directorului general, cu toate că n-avéa nici o recomandațiune cătră el și cu toate că aflase multe detaiuri, care de care mai puțin încurăgiătoare de maniera cu care trata Domnul director general visitele ce i să dedeau peste tot, dar mai cu seamă visitele de categoria cum era și a sa.

Directorul general ședea în apropierea hotelului.

Ionică crezu cu toate astea că trebue să meargă în trăsură la visită, parte pentru a da directorului cinstea cuvenită, parte pentru a-și da șie-și aplombul cuviincios.

Mai avea încă vr-o câți-va franci în pungă, căci venind de la Viena trecuse pe la Ulmeni și văzuse pe lelea Maria, care păstrase pe seama lui, în un unghiu ascuns al casei, o sumuliță foarte considerabilă pentru împrejurările lor, și tusese fericită, că „Domnul lor” să îndurase a o primi din mânile ei.

Când ajunse la directorul general o trăsură sta dinaintea scări, ér din trăsură să cobora un moșneag mititel, cu barba căruntă, cu bucile scufundate, dar cu ochii vioi.

Ionică să opri înaintea porții și sări din birjă tocmai în momentul, când moșneagul, care să dase din trăsură, să întorcea cătră scară, înspre care-și dirigea și Ionică pașii săi.

„Cine ești Dta?” îl întrebă moșneagul restit, fixându-l tot o dată cu o privire pătrunzătore!

Auzise această întrebare și tonul cu care fuse rostit, Ionică îndată-și dete cu părerea, că moșneagul trebue să fiă stăpânul casei, adică directorul general al serviciului sanitar, și să grăbi a respunde cu glasul său cel mai umilit.”

„Doctorul Jean Radoleano de la universitatea din Viena.”

„Dta ești, așa, bine că te văd!”

Aceasta exclamare cu care să oprise directorul pe peronul scărei i părea lui Ionică de bună prevestire, deci aștepta cu un zîmbet prevenitor încheerea vorbei începute.

„Cum am auzit numele Dtale” continuă directorul, ér Ionică întinse urechia cu atențiune și mai mare, „mi-am zis îndată: étă..

O tuse seacă i tăia directorului firul vorbirei.

Ionică zîmbea mereu cu cea mai mare proveniență. —

„Étă...” reluă directorul, „unul din acei prostolani, care și-a schimonosit numele, din Ion a lui Radu, Jean Radoleano... ce vreai Domnule,” o rupse apoi directorul fără de veste.

Doctorul Jean Radoleano își perduse cumpătul tocmai cum și-l perde și omul când, crezând că are să calce sus, să cufundă în jos. El să înroși și tăcu. —

„Spuneai că ești de la Universitatea Vienei” urmă directorul general.

„Da Domnule director general”

„Român de dincolo?”

„Da Domnule director general.”

„Vină ’n sus!”

„Nu mai îndrăznesc să vă incomodez”

„Flecuri, poftim treci înainte,” zise directorul arătând spre ușa scărei cu o mînă atât de imperioasă, încât Ionică nu mai avu curagiul de a-l contrazice, ci deschise ușa și urcă treptele urmat de generalul său, care boncănea necontenit.

După ce sosiră sus, intrară în odaia de ordinațiune a doctorului director.

„Când pleci?” întrebă acesta pe Ionică din chiar senin.

Bietul doctor nou înholbâ nișce ochi speriați cătră directorul general.

„Ori”, continuă acesta observând uimirea visitei sale, „ai pus de gând să stai aici în Bucuresci?”

„Deacă nu să găsesce cumva vr-o stațiune în altă parte,” respunse Ionică cu totul deconcentrat, căci nu scia că directorul general luase obiceiul a întreba pe oricine venia la el: „când pleci?”

„Stațiune, n-am vreme să-ți procur o stațiune. Ai o locuință aici?”

„Da, Domnule director general, am tras colea la Hotel London, adio!” Ionică n-avea o răbdare pré lungă, o perduse față cu directorul general și voia să plece.

Acestuia îi impuneau tocmai acei oameni, cari nu făceau cas de el; astfel bruscheța noului doctor îl domoli.

„La Hotel London? și d-acolo ți-a trebuit trăsură până aici coconașule,” zise el apucându-l de un nasture al gherocului. „Așa, bine, de câte ori nu mi va conveni să merg unde mă va chiema, voi trimite lumea la Dta.”

„Mulțămesc Domnule director,” replică Ionică și eși turbat pe ușă afară.

„De-mi va surîde norocul vr-o două săptămâni încă tot așa precum mi-a surîs până acum,” își zise el trântindu-să pe canapea, după ce ajunse a casă, „va trebui să mă gândesc ori la altă meserie, ori să plec din România. — Asta să fie acea țeară făgăduită,” continuă el după o pausă, „de care visăm noi Ardelenii din frageda noastră copilărie, ca de un picior de raiu, unde prin rîul curge lapte și miere, unde stradele orașelor sunt podite cu galbeni, în cât n-ai de cât a te pleca, pentru a-ți umplea busunarele... Aș! Nimen nu voiesce să șcie de tine. Unul te rîde deacă îl spui că ai studiat la Viena, căci zice, ce poți învăța de la Nemți, altul, ca acest director general, te ține de rău că nu ți-ai păstrat numele rustic, unul așa, altul altmintré, dar nici unul nu te ia în considerațiune... De ar veni barem vr-un sărac, să fac o cură după gustul Românilor liberi, să-l tămăduesc prin o lovitură de baston, său dându-i o strașnică palmă... Dar nu s-arată nimeni!”

„Când nu va voi să meargă unde-l va chiema, va trimite lumea la mine, așa zise Domnul director general. De bună seamă și-a bătut joc de mine cu aceasta. El, care trece de cel mai lacom și cel mai avar om, să refuze o visită... da, poate la vr-un sărac... în mijlocul nopții...”

Era aproape disperat noul doctor, — așa de disperat în cât nu mai eși în acea seară, ci remase acasă așteptând până târziu seara, că doar, doar i va veni vr-un bolnav.

În zadar însă.

Cătră unsprezece oare să culcâ, înjurând pe Domnul director general și pe toți bolnavii din Bucuresci, cari nu voiau să șcie de el.

Avea însă nedreptate de a dispera și de a să îndoi de sinceritatea directorului general, căci, după cum vom vedea — chiar a doua zi i trimise un pațient bun.

CAPITOLUL XXXVII

Apoplexia

Putea oare Domnul Săsan să refuze crucea de comandor al ordinului numit „steaua României?”

Nu, nici de cum!

Omenii mai puțin vanitoși de cât dânsul n-ar fi fost în stare să resiste acestei ispite.

Dama de onoare de la curtea Doamnei Elisaveta i dase să înțeleagă, că, devenind socrul viteazului Tomița Ciurescu, nu i să va putea refusa această distincțiune, pentru meritele sale documentate prin înființarea ambulanței.

În urma acestei informațiuni tatăl Leniței d-abia mai putea aștepta însănătoșarea fostului său băiat de prăvălie și actualului sublocotenent Tomița Ciurescu, pentru a-l îmbrățoșa ca ginere bine venit.

Dar bucuria sa avea să fie tulburată!

Babeta, care după cum scim, trăia în părerea că Tomița este fiul ei, și care nu voia să dea de o pedecă neînlăturabilă a căsătoriei sale cu Domnul Săsan, i declară acestuia în ton categoric, că îndată ce să va învoi la cununia Leniței cu Tomița îl va denunța la parchet pentru otrăvirea soției sale.

Étă explicarea ulterioară a acelei convorbiri ce avuse Babeta cu Tomița, când acesta venise pentru prima oară după însănătoșarea sa în casa Săsanului.

Cetitorii noștrii au asistat la această între vorbire și-și vor fi reamintind, în ce mod să terminase.

Babeta află, că Tomița nu era fiul ei și astfel să învoi a nu să mai opuue căsătoriei sale.

Fiul Reveichii își celebră cununia cu fata Domnului Săsan, care își primi decorațiunea.

Ce oameni fericiți.

Da, după aparință, în realitate însă Tomița, de și își văzuse visul cu ochii și cu toate că soțul Leniței ar fi putut trăi zile dalbe, nu era nici de cum fericit.

Bănuielile pe care le concepuse față cu guvernanta și în consecință și față cu socru-său, nu-i dădeaau pace.

Aceste bănueli, care nu adormiseră nici o dată în sufletul său, fură ațițate până la nesuferire de cocoana Țica, care auzind de căsătoria lui, găsise ocasiune a-i vorbi și a-i spune despre învinovățirea de furt cu care-l înegrise Babeta înaintea ei, când cu înrolarea sa în armata României.

Tomița, pentru a domoli pe cocoana Țica, i spuse, că cei din casă crezuseră în adevăr ceea ce-i spusese nemțoaica, dar că toate s-ar fi lămurit pe urmă. El însă din ce mergea era mai tare convins, că Babeta comisese crima de omor asupra Doamnei Săsan, întocmai după cum i să imputa, și că Domnul Săsan era complicele ei.

Această convincțiune i muncea necontenit spiritul.

„Datoria de om cinstit,” filosofa el adese-ori, — „mă face să desconsider tot afară de drept și să denunț pe această șerpoaică, riscând chiar a-mi perde amorul soției mele. Dar parola de onoare ce i-am dat, ba jurământul ce am depus?” urmă el apoi, să opri însă aici, fără a-și da răspuns la întrebare.

Tomița credea că tăcând împlintsce datoria de om cinstit, care nu poate călca parola dată cu nici un preț, în adevăr însă-l reținea mai mult frica, că vorbind, Lenița și toată lumea va afla cum că este copil din flori.

N-avuse curagiul a descoperi secretul nascerei sale înaintea soției sale, de și-și propusese a o face, chiar înaintea de căsătorie, ér Babeta de bună seamă și-ar fi răsbunat cu divulgarea acestui secret, deacă dânsul s-ar fi decis a o da pe mânile justiției.

Posițiunea Tomiței în loc să să amelioreze devenia din ce în ce tot mai nesuferită, căci Lenița și Sofia din ce mergea stima tot mai mult pe afurisita de nemțoaică. De ce? fiind-că Babeta, urmărind necurmat ținta de a deveni soția Domnului Săsan să purta cu atâta gingășie și îngrijire cu ele, încât le fermecase.

Uitaseră cu totul de urîtele bănueli, care resăriseră în sufletele lor după moartea mamei lor; nu numai că uitaseră, ci deacă ar fi venit cineva să le dovedească adevărul acelor bănueli, nu l-ar fi crezut, ba ar fi prins o ură de moarte în contra lui.

Tomița simțise această disposițiune a nevestei și a cumnatei sale, deci își impuse a silă tăcere și față cu ele, dar totuși nu era în stare a să stăpâni întru atâta, în cât să nu să simțe aversiunea ce avea împotriva nemțoaicei.

Babeta era un spirit foarte rafinat. Nu întrebuința nici o dată forța de cât numai unde era neapărat de lipsă, ci căuta a-și ajunge ținta prin blândețe, prin dulceță și prin preveniență.

Scim că Domnul Săsan era cum am zice silit a să căsători cu dânsa. Ea, deși cunoscea puterea influinței sale purcesă din complicitatea lor la moartea Doamnei Săsan, avea destul tact a nu mai aminti nici o dată de această crimă. Din contra să silea a o face uitată și să purta cu toată cochetăria unei femei, care voiesce să cucerească inima unui bărbat.

Domnul Săsan să făcuse un om foarte pocit. Nimeni nu-i mai putea face pe plac. Să credea cel mai cu minte om din lume de când primise crucea de comandor al stelei României.

Nu-i mai impunea nimen — afară de Babeta. Zîmbetul ei cel sarcastic îl tăia torentul cel mai furios de vorbe. Dar Babeta nu numai că-i impunea ci— îl preocupa toate gândurile lui. Nemțoaica să pricepea a pune în purtarea ei față cu dânsul un farmec, a cărei esență nu suntem în stare de a o explica, care însă erá destul de puternic pentru a subjuga pe acest om.

De câte-ori venia a casă trebuia să dea de Babeta. O surprindea în odaia sa, arangiându-i măsa de scris, dar apoi de altă dată un țipet pătrunzător îl chiamă în odaia ei, unde o găsia lungită pe divan, fără simțiri, leșinată în aparință.... așa în cât trebuia să-i vină întru ajutor.

Scia să-i dea în glas într-un mod foarte ingenios. Tot de-a-una, în desele lor dispute, când casnice, când de o importanță mai mare, părea că superioritatea lui o silise a să întoarce la opiniunea lui. Aceasta îl măgulea și-i asigura simpatiile lui.

De când cu scena după moartea Doamnei Săsan, i storsese promisiunea, că o va lua în căsătorie îndată ce va espira anul de doliu, ea nu pomenise nici o dată cu un cuvânt măcar de această promisiune; el însă cu toate astea n-o uitase.

Evenimentele politice, resboiul, isgonirea Tomiței, reîntoarcerea acestuia, cununia lui cu fiă-sa Lenița, nimic nu răcise simțimentele sale cătră guvernantă, ér în ziua când expira terminul de doliu, Domnul Săsan întorcându-să a casă chiemâ pe ginere-său Tomița în odaia sa particulară și-i declară, că să va căsători cu Babeta.

Tomița părea ca și lovit de trăznet, la auzirea acestei declarațiuni categorice.

O seamă de vreme nu fu în stare a-i răspunde nimic.

Domnul Săsan văzând pe ginere-său mut, schimbă la fețe și începu să tremure.

Înțelese că descoperirea sa uimise pe Tomița.

Pe semne, pentru a scăpa de explicațiuni neplăcute Domnul Săsan, nici n-aștepta ca să să desmeticească ginere-său, ci plecâ.

Tomița alergă îndată la Lenița. Filosofia sa ajunse la capăt. De și i spusese guvernanta, că să va mărita după socru-său, Tomița sperase, că Domnul Săsan nu să va da în această privință după pofta guvernantei. Văzând acum, că să înșelase, voia cu ajutorul soției sale să zădărnicească planul Babetei.

Lenița însă după ce ascultase plângerea Tomiței respunse:

„Nu găsesc nici un rău în hotărîrea tată-meu.”

„Babeta să-mi fiă soacră!” exclamă Tomița îngrozit.

„De ce nu? mai bine ea de cât o streină”

„De ce nu? Cum poți întreba așa? Ai uitat ce spunea lumea de ea și de tată-tău. Această căsătorie nu ar confirma oare din nou bănuelile oamenilor?”

„Eu zic tocmai dimpotrivă” respunse Lenița. „Deacă guvernanta s-ar simți vinovată de crima ce cu nedrept i să impută, cred că ea ar fi cea dintâi, care ar fugi de ori ce lucru, ce ar putea să întărească bănuelile lumei”.

„Da, ai dreptate, ea nu să simte vinovată, cu toate că după deplina mea convingere a comis crima, nu să simte zic, fiind-că s-a deprins cu crima și a perdut ori-ce simțire în această privință.”

„Tomiță — moderează-te. Nu scim ce să cred de turbarea ta în contra unei ființe, care după toate merită recunoscință noastră, căci ei avem să mulțămim tot ce suntem eu și cu soră-mea.”

Lenița voia să continue încă pe acest ton, dar văzând Tomița, că nu o va scoate la cale cu ea, merse érăși la socru-său.

Domnul Săsan nu era singur.

Nemțoaica cea afurisită, să afla în odaia la dânsul.

„Bine că vii” zise Domnul Săsan cătră Tomița. Ședea pe divan și părea forte obosit, bolnav chiar. Tremuriciul, de care fusese apucat deja când vorbise mai nainte cu Tomița, nu-l părăsise de loc.

Mai cu seamă mâna sa cea stângă tremura necontenit.

„Am dorit să-ți vorbesc tată!” zise Tomița cu sfieală.

„Și eu,” respunse Domnul Săsan, a cărui limbă să încurca, așa în cât nu mai vorbea curat, ci bâlbâia. —

„Dar ceea ce am să-ți spun nu sufere presența Domnișoarei Babeta” replică Tomița.

„Eu însă,” reluă socru-său, bâlbăind tot mai tare,... vo... voiesc să vor... besc toc... mai de Ba... ba... beta... chemați și fe... fe... tele..”

Babeta alerga să chieme pe Lenița și pe Sofia.

Tomița voia să să profite de ocasiune pentru a spune socrului său între patru ochi, ce-l ardea la inimă, dar spre spaima sa, văzu că Domnul Săsan de o dată să făcuse mototol.

„Tată dragă!” strigă el și sări săi ridice.

În acest moment sosi Babeta cu fetele D-lui Săsan.

„Vai, tată, ce ți-e!” striga Sofia speriată.

Domnul Săsan deschise ochii și, văzând pe fiicele sale începu să plângă.

„Iute, de grabă un doctor,” țipâ guvernanta, ca și eșită din fire.

CAPITOLUL XXXVIII

Prima visită

Tomița alergase cu capul gol drept la doctorul care locuia mai aproape de dânșii.

Acest doctor din întâmplare era directorul general al serviciului sanitar.

Domnul director general ședea tocmai la mâsă, când intră Tomița la el ca din tun eșit.

„Ce vreai,” să răsti directorul la el.

„Domnule Doctor, te rog pentru Dumnezeu” începu Tomița apoi să opri căci nu mai putea să răsufle, decum să mai vorbească.

„Ei bine ce-i,” făcu directorul general continuând a mânca.

Din când în când suspina ca și furat de gândurile sale și uitând cu totul de presența Tomiței.

„Moare socru-meu, Domnule doctor, te rog vină să-l scapi!

Acesta după ce căscase de vr-o două ori gura fără a putea articola vr-un ton. Își regăsi în fine vocea și zise:

„Moare, moare!” boncăni directorul general. „Toți zic așa, și deacă alerg după vorba lor, ce să vezi când sosesci la bolnav: stomac stricat, său durere de dinți, ba câte o dată efectul beții chiar.”

„Domnule doctor,” reîncepu Tomița, „pentru Dumnezeu nu te mai da la reflecsiuni, ci vină să scapi un om de la moarte.”

„Și eu sunt tot atât de bun ca și socru D-tale, deci voi sta mai întâi la măsă, căci dăcă ași alerga acum cu Dta, mi-ași atrage o indigestiune, său vr-o altă boală.”

„Socru-meu este comerciantul Săsan, îți dăm pentru visită Dtale, ori cât ai cere.”

„La dracu!” sbierâ directorul general aruncând furculița sa cât colea și cu atâta vehemență în cât resturna un pahar, care să sparse făcând hîrburi și o farfuriă, „ce credeți că sunt avisat la banii Dv; plăcă d-aici, nu mă mai supăra.”

„Deacă-mi va muri socru, n-ai să rîzii”, strigă acum și Tomița, care-și eșise din fire apucând spre ușă. —

„Săsan, Săsan, repetă directorul general,” „mi pare că șeade p-aici aproape. Ean ascultă Domnule” să adresă cătră Tomița, care tocmai pusese mâna pe clănță.

Acesta să opri un moment, sperând că doctorul totuși va veni cu el.

„Eu nu pot să mă duc cu Dta,” continuă directorul general, „dar én colea în Hotelul London este un medic nou, chiamă-l pe acela, va fi bun bucuros să meargă ori unde l-ai duce.”

Tomița eși ca fulgerul și peste câteva momente îl vedem la ușa Doctorului Jean Radoleano.

Cetind tăblița își zise:

„Nu-s orele de consultațiune, poate nici nu va fi a casă.”

Cu toate astea încercâ la ușă.

Era deschisă. Doctorul Jean Radoleano, ședea necăjit pe canapea.

„Domnule Doctor,” cu aste cuvinte să adresă Tomița cătră el.

„Un client,” făcu acesta sărind de pe canapea.

„Da și încă un cas foarte urgent, te rog vină cu mine!”

„La moment!” Doctorul Jean își luă pălăria și zise: „étă mă s”

Plecară.

Tomița fugea ca un nebun, fără a zice un cuvânt măcar pe drum mergând.

Așa alerga Tomița încât doctorul dabia era în stare a-l urma. Noroc că casele Dlui Săsan erau numai vr-o câți va pași de la hotelul London, căci altmintră doctorul în valul de oameni s-ar fi perdut de conducătorul său.

Pe scară să opri Tomița și zise:

„Ești recomandat de directorul general al serviciului sanitar, Domnule doctor, prin urmare sper că-ți va succede a scăpa pe bolnavul la care te duc”

„Sper și eu.” respunse doctorul, în sine adause: „totuși n-a uitat de mine domnul director, sunt dator a-mi pune toate silințele, ca să nu-l fac de rușine.”

Când intrară în odaia bolnavului, doctorul perdu de o dată tot curagiul, ceea ce să exprimă așa de bine în fața sa încât îl înțeleseră toți dimprejur.

„Scapă-l, domnule doctor,” țipa Babeta.

„Doamna soția?” făcu acesta, căci la moment nu scia cu ce să încápă mai bine vorba.

Această întrebare isvorîtă mai mult simțului de nespusă genă în care să afla de cât unei premeditațiuni, făcu o impresiune plăcută asupra Babetei.

Ea-l privi pe furiș și-l aflâ după gustul ei.

Nimen nu să găsise a răspunde la întrebarea doctorului, el își văzu deci de treabă.

Scoțând din busunar o tășcuță cu unelte, luâ din ea o pinsetă, restrânse mâneca Domnului Săsan și să încercâ a-i lăsa sânge.

Încercarea sa rămase fără resultat.

„Pré târziu, sângele a început deja a să închega,” zise el apoi cătră asistenți, „este un atac de apoplexie!”

„Mort, mort, o Dumnezeule” strigă Babeta și căzu fără simțiri, din fericire însă — ori era precalculațiune — pe un divan unde rămase lungită.

„Tată, vai... Domnișoară... o Doamne, moare... ajută Domnule Doctor” strigară fetele alergând de la Domnul Săsan la Babeta, ș-apoi érăși de la Babeta la Domnul Săsan.

„Domnului nu-i mai putem ajuta nimic,” zise doctorul, „ar fi deci bine să ducem pe Domnișoara de aici, ca să-i dăm îngrijirea trebuincioasă.”

„Da, da s-o ducem” zise Sofia plângând și să prepara a da mână de ajutor doctorului, ca să ridice pe Babeta de pe divan.

Doctorul zîmbi. Biata feață să credea mai tare de cum era în adevăr. Totuși să aplecă spre cea leșinată, ca să constate starea ei.

„Domnișoară” i zise el cu vocea duioasă.

Babeta deschise ochii.

„Te rog, deacă poți, opintesce te puțin, să te ducem la un adăpost mai bun de cum ai putea avea aici. De o parte te voi sprijini eu, ér de cea laltă Domnișoară...”

„Sofia” întregi Babeta cu un zîmbet palid și să ridică, încet, încet afectând o mare slăbiciune.

Ionică în acel zel ce desvoaltă un medic la prima sa visită de praxă medicală, i dete mână de ajutor, luându-o aproape cu totul în brațele sale.

Bătrâna cochetă, nemțoaica afurisită, față cu un muribund, căruia afectase amor până în momentul expirat, să lipi cu drag de corpul acestui strein.

O conduseră în odaia ei.

Doctorul Ionică să întoarse la Domnul Săsan, dar n-avu alt nimic de făcut, de cât de a constata moartea lui.

Când îi aduse această scire, Babeta leșină din nou, după aparință, în sine însă murmură: „le roi est mort, vive le roi!”

Ionică firesce i dete érăși ajutorul său medical și peste puțin o redeșteptă din amorțeală.

„Ești tare ocupat, Domnule doctor?” întrebă nemțoaica cu vocea slabă.

„Ca un începător ce sunt” replică Ionică, care nu ar fi mărturisit nimenui, că nu este de loc ocupat. —

„Suntem cu un mort în casă, eu mă simț atât de slabă, în cât nu șciu deacă voi ajunge ziua de mâine...”

„Oh Domnișoară, cât despre asta, nici o temere...”

„Suntem trei femei neputincioase, neexperte cel puțin și un singur bărbat, ginerile răposatului, care va avea destul de lucru, cu înmormântarea, cu regularea succesiune... n-ai primi Dta, să locuiesci la noi...”

„Domnișoară!” îngână Ionică confus.

„Spune-i și tu Sofio!”

„Da, te rog și eu Domnule Doctor” zise Sofia socotind ca tot de-a-una, așa și acum, părerile guvernantei de nefalibile.

Ionică își zise îndată, că deacă va accepta această propunere, va renunța de o cam dată la stabilirea praxei sale, dară ochii cei blăjini ai Sofiei, aerul ei cel simpatic îl fermecară așa încât nu mai stete la îndoioală, ci respunse:

„Sunt gata cu plăcere, a vă sta la disposițiune.”

„Du-te Sofia, și spune Domnului Tomița, că Domnul doctor a primit ca să stea la noi, până... în sfârșit, până vom avea trebuință de ajutorul său.”

CAPITOLUL XXXIX

Alt amor

„Voiesci să mă omori, după cum ai omorît și pe binefăcătorul, pe socrul Dtale, pe Domnul Săsan?”

Tomița-și perduse graiul, auzind această nerușinată învinovățire; stete vr-o câte-va momente bâlbăind înnaintea Babetei, apoi irupse:

„Bine mi e, așa-mi trebue; eu care te-am cruțat, să aud din gura Dtale, ceea ce cu drept cuvânt ar fi trebuit să zic de Dta, dar nu numai să dovedesc chiar înaintea judecătorului. Dar ce mai stau de vorbă cu Dta, voi spune doctorului să plece, și pace.”

„Vrea să mă omoară, să mă omoară,” reîncepu Babeta.

„D-apoi bine femeéă, trebue să aibi doctor în casă, nu poate să te caute și de la hotel, său ori unde va ședea. ”

„Nu, nu, căci pe mine m-apucă răul făr’ de veste, până să meargă la el, până să viiă la mine, am murit! -”

Era ca vr-o două zile după înmormântarea repausatului Săsan când avu loc acest adialog între actualul șef al familii și guvernanta. ’

Tomița voia tocmai să repete în mod și mai categoric declarațiunea sa, că nu va mai suferi pe doctorul Jean Radolesco în casă, când veni și Sofia.

Despre aceasta fetița nu scim până acum nimic mai mult de cât, că era copila cea mai mică a repausatului Săsan. Trebue să facem cunoscință ei mai de-aproape, căci este chieamată a juca un rol principal de aici înainte.

Scim că doctorul Ionică fusese atins la prima ei vedere, trebuia deci să aibă un farmec oare-care în aparițiunea ei.

Cum să nu fi avut. Să bucura de cel mai scump și mai gingaș farmec — era tânără, castă, puțin cam sfiicioasă, cu un cuvânt avea farmecul nevinovăției. De altmintré era cu părul roșu, cu fața albă ca zăpada, pe unde nu era acoperită cu pistruie, avea guriță rumenă, dinți frumoși, era mijlocie de stat și ceva cam durdulie.

Atât despre fisicul ei.

Cât despre caracter, venei a tot ce era nemțesc, muria după Babeta și cu tot aerul ei cel sfiicios era pretențioasă și închipuită peste măsură.

De la vieață pretindea să-i facă parte de un romanticism cât să poate mai straniu; așa dară nu s-ar fi măritat după un tânăr așezat, a cărei cunoștință ar fi făcut-o pe calea cea obicinuită, prin presentare stil recomandațiune.

Când intrâ la Babeta, căci acolo în odaia ei, dinaintea patului în care zăcea, avuse loc dialogul ce l-am reprodus mai sus, guvernanta exclamă:

„Bine că vii, ca să vezi cum cumnatul Dtale, noul stăpân al casei, vrea să mă dea afară, așa bolnavă cum mă vezi”.

Sofia privi indignată spre Tomița.

El stetea să moară de necaz.

„Cum poți spune asemenea... era să zică minciuni, dar acest cuvânt i să părea pré dulce pentru reproducerea acelui cuget mîrșav, ce pusese guvernanta în vorbele ei, și cum căuta după alt cuvânt mai nimerit, făcu o pausă.

„Voi veni și eu cu Dta,” zise Sofia extasiată și alergă la pat, ca să mângâie pe șerpoaica.

„Nu te va lăsa însă Domnialui, căci el îți este epitrop,” fonfăi Babeta.

„Duceți-vă în numele lui Dumnezeu cu doctorul cu tot,” strigă Tomița înfuriat, căci își perduse răbdarea. —

„Vezi,” reluă guvernanta cea fățarnică, „vezi că ne dă afară, ne scoate pe uliță sub un pretext de nimica.”

„Pretext, nici un pretext!” sbierâ Tomița turbat.

„Dapoi nu s-a născut toată vorba din pricina doctorului, fonfăni érăși Babeta, „ce rău îți poate face doctorul, de-l urăsci și-l persecuți într-atâta.”

„Te rog nu mă aduce la disperare cu logica Dtale femeească,” respunse Tomița.

„Logică femeească, auzi cu ce voiesce să ne astupe gura Dsa, care este mai logic de cât noi. I vorbesc de medicină, și Domniasa îmi respunde logică, a poftimi”

„În fine judecă și tu,” să adresă Tomița cătră Sofia, sătul fiind de a mai discuta cu nemțoaica, „este oare cuviincios ca să șază un tânăr la noi în casă. Ce va vorbi lumea.”

„Că mult îmi și pasă de gura oamenilor...” reflectă Babeta.

„Nu-i vorba de Dta, ci de Sofia,” respunse Tomița cu dispreț, „ea este fată mare și trebue să avem grijă de reputațiunea ei.”

„Sofia! fată mare, ea sârmănica copiliță,” rîse Babeta.

Aceste cuvinte atinseră pe cumnata Tomiței în mod neplăcut, căci ea să afla încă în acea fericită etate care ține de rău pe ori cine ar îndrăzni a-i zice copilă.

„Eu copilă!” exclamă Sofia, „da sunt ușură de minte, neprevezătoare ca și o copilă de nu m-am gândit la necuviința ce este împreunată cu șederea doctorului la noi în casă. Îngrijirea pentru sănătatea Dtale m-a copleșit întru atâta, încât nici n-am întrebat, ba nici n-am văzut, că doctorul este tânăr. Astăzi aflu asta, astăzi șciu...”

„Ce? și tu te dai pe partea dușmanilor mei! ab Dumnezeule!” fonfăni nemțoaica plângând.

„Ori e nebună, ori e amoresată...” Tomița nu ’și sfârși vorba, i venise o ideea. „Étă mijlocul cel mai nimerit pentru a mă scăpa de ea cu fața cinstită. Bătrâna moare după un bărbat, ér să i-l dăm pe acesta; odată măritată nu mai are ce căuta p-aici. Doctorul ăsta, continuă Tomița în gândurile sale, și așa nu-mi este simpatic... nu l-am putut suferi din primul moment în care l-am văzut. Așa dară, în loc de a-i despărți voi stărui a face cât mai curând o păreche din ei!”

„Aide Sofia,” să adresă apoi cătră cumnată-sa, „nu-i bine nici pentru noi nici pentru bolnava ca să mai stăm p-aici... să-i trimitem pe doctor, să-i scrie vr-o ordonanță, ca să-i mai treacă răul.”

Eșiră.

Tomița voi să încerce pe Sofia să vază că oare nu poartă vr-un interes pré mare pentru doctor, i zise deci:

„Ce-aș mai rîde, deacă s-ar face o părechiă din acest doctor și din guvernanta voastră.”

„Îmi pare, că ar fi prea tânăr pentru ea” replică Sofia.

„S-ar potrivi mai bine cu tine, nu-i așa,” întrebă Tomița pândind.

„Eu și un medic, unde te-ai gândit!” respunse Sofia așa de indignată și cu un aer de dispreț așa de adevărat, încât nu permitea nici o îndoială despre sinceritatea ei.

Sofia era goală tată-său, cât în privința îngâmfărei, ș-apoi un amor atât de casnic, deacă ni este permis a zice așa, nu era nici decum după gustul și aspirațiunele ei.

Din partea ei nimic deci nu era de temut.

Tomița stăruia de atunci cu tot adinsul ca să realiseze căsătoria cea monstruoasă între Babeta și Ionică. Acest din urmă însă nu voia să înțeleagă nici una din amintirile ce i să făcuseră mai de multe ori.

El ofta după Sofia, deacă n-ar fi fost aceasta nici n-ar mai fi rămas în casă.

Babeta să schimbase de tot față de Tomița. I era recunoscătoare și devotată pentru stăruințele lui.

Astfel merseră lucrurile o seamă de vreme fără de a să decide într-o parte său într-alta.

Tomița era deja să părăsească planul său, căci din ce trecea tot mai mult să convingea că doctorul a prins o slăbiciune pentru Sofia, deci i era teamă, ca la cele din urmă să nu ésă vr-un scandal din prelungita ședere a doctorului în casă la ei.

„Domnișoară!” zise el deci într-una din zile, „văd că sănătatea Dtale s-a restabilit, am putea să dăm drumul doctorului.”

„M-am gândit și eu la aceasta... dar...”

„Ce dar...”

„N-ai fi de părere, că deacă am petrece sesonul la Sinaia, ne-ar prinde la toți bine.”

„La Sinai... ba da, și...”

„De ce să nu ducem pe doctorul cu noi.”

„Să ne înțelegem. Ai văzut că am făcut tot posibilul din partea mea, ca să ți să realiseze dorința finală față cu doctorul. Nu s-a putut, și scii de ce nu?”

„Fiind-că nu s-au copt încă lucrurile!”

„Ba nici de cum, ar fi fost destul timp ca să să coacă, ci fiind-că doctorul nu a prins slăbiciune pentru Dta, cum ne-am așteptat, și cum s-ar fi căzut ci pentru Sofia... deci trebue să fim cu mare băgare de seamă.”

Babeta să îngălbinise.

„Slăbiciune pentru Sofia, ți să pare numai, ori voiesci să-mi faci necaz!” zise ea.

„Cât despre asta fi încredințată, că nu m-aș sfii a ți-o mărturisi, dar în acest cas nu este așa. În propriul Dtale interes, lasă închipuirea la o parte și veghiază asupra doctorului, căci nici eu n-aș voi ca să ne ia pe Sofia.”

„Oh, n-aibi nici o grije. Doctorul poate, mai scii deacă n-ar fi gata la asemenea pas, cât despre Sofia, fi sigur că fără un pic de romantism nu să va amoresa de nici un tânăr, ér neamoresată nu să va învoi nici o dată a să mărita.”

„Sinaia este însă un loc ca și făcut pentru romantism.”

„Nu voi fi și eu acolo!”

„Ba și eu!” adause Tomița.

„De nu mi-ar fi teamă că vei divulga secretul nascerei mele cu ce dragă de inimă te-aș da încă și acum pe mâna judecătorului de instrucțiune” își zise el eșind.

CAPITOLUL XL

In valea Peleșului

Care dintre cetitori nu cunoasce oare Sinaia?

Toți câți au trecut vr-o dată din Transilvania în România pe drumul cel vestit, care să întinde de-a lungul Prahovei, l-au visitat de bună seamă.

Bătrânii au conăcit în mănăstirea cea ospitalieră, tinerii vor fi admirat clădirile cochete ale floarei boerimei românesci.

Ferice de acei oameni, cari au apucat să mai vază părțile Sinaiei pe acele vremuri, când solul ei era, cum am zice încă virginal, necălcat de acea droaie pestriță venită din toate părțile țearei pentru a mânca, bea, și a să chefui printre brazi, infectând aerul jur împrejur, venind numai puțini dintre ei pentru a admira natura.

Étă frumoasă, era admirabilă pustietatea de pe atunci. Astăzi însă este... un picior de raiu, cum zice lumea aceea care prețuiesce arta mai mult de cât natura.

Dar să nu fim prea riguroși. Au dreptate oamenii deacă laudă Sinaia cea de astăzi, căci are un merit necontestabil. Opresce pe mulți dintre boerii țearei de a mai cheltui paralele prin streinătate pe la băile franțuzesci și nemțesci.

Presupunând că totuși să va găsi printre cetitori vr-unul care nu cunoasce Sinaia de astăzi, vom spune pe scurt cum să presintă acum.

Ceea ce era altă dată mai popular, a rămas acum partea cea mai părăsită — mănăstirea, până mai de ună-zi chiar, centrul Sinaei, este acum părăsită de lume, a rămas numai cu călugării săi, nișce ființe cât să poate de neinteresante. Vieață s-a coborît de vale unde trei hoteluri, Sinaia vechiă, Sinaia nouă și Caraimanul adăpostesc pe dspeții pasageri, ér vilele care de care mai cochete ce să resfață jur împrejur ocupând o întindere de câțiva chilometrii sunt locuite de floarea boerimei.

Este și un cașin, o casă de baiă, aleuri, chioșc de musică. În timpul sesonului cântă o musică militară dinaintea cașinului, în fine Sinaia a ajuns o stațiune de veară din cele mai elegante de pe toată fața pământului, având, după cum de sine să înțelege și stațiune de drum de fer.

Într-una din zilele lunei lui Iunie, cătră sfârșitul ei, sosind trenul de la Bucuresci, debarcară din un compaitiment de clasa primă, între alți pasageri Tomița cu soția sa Lenița, doctorul Jean Radoleano cu Sofia și cu guvernanta.

Tomița oferise brațul său Leniței, ér guvernanta să grăbise a lua pe acela al doctorului și rugâ pe Sofia ca să inspecteze transportarea bagagiului cu care să însărcinase un rustic din localitate.

Astfel urcară șoseaua cea costișă care conduce de la debarcadera drumului de fer sus pe un platou unde să află cele trei hoteluri.

Cel dintâi de pe cale și tot o dată cel mai pompos este hotelul Caraiman, unde să abătură prietinii noștri, căci acolo opriseră prin depeșă patru odăi, una pentru Tomița, alta pentru soția și cumnată-sa, a treia pentru guvernanta și a patra pentru doctor.

Hotelul Caraiman este clădit cu fața spre munții Bucegiului, priveliștea ce o are deci spectatorul din ferestrile acestui hotel este minunată. Dinaintea hotelului două fântâni săritoare aruncă roadele lor de apă la o înălțime destul de considerabilă, de unde recade în basenele cele largi descompuse în miliarde de mărgele sclipitoare în fețele curcubeului, — mai departe stabilimentul de băi, casinul, amândoue clădite în stil cochet, sus mănăstirea cu turlele acoperite cu tinichea sclipitoare își coronate cu cruci bizantine, apoi și mai sus încă creștetele pleșuve ale munților.

Ca toată lumea prin Sinaia așa și amicii noștrii trăiau o vieață pacinică și liniștită.

Aerul cel limpede, curat și vivificător al munților pare că-ii schimbase cu totul, le luase grijile și preocupațiunile de pe inimă, erau mai voioși, mai deschiși de cât a casă.

Tomița era așa de schimbat încât aproape nu-l mai puteai recunoasce.

Aerul, posițiunea, bravii, copacii Sinaei i reamintiră părțile locurilor unde copilărise, i reamintiră dulcea, și cu foc iubita sa patria, ceea ce l umplu cu atâta duioșie în cât era gata a ertă tuturor.

Era aproape împăcat cu guvernanta, ba ar fi ertat și dușmanului său din copilărie, lui Ionică al Radului, de care p-aici mai adese-ori își aducea a minte ca prin Bucuresci.

Dicem că i-ar fi ertat și lui. Așa vine vorba, căci zeu nu scim, dăcă i-ar fi causat plăcere aflând, că acela cu care ședea împreună, era Ionică al Radului dușmanul său din copilărie.

Ei nu să recunoscuseră. Lucru firesc. Când să despărțiseră erau ca de vr-o șeapte, opt ani, acum însă bărbați în toată firea. Fața li să schimbase cu totul, apoi nici nu să interesaseră mult unul de altul. Dabia deacă-și sciau bine numele. De patria, de trecut nu să întrebaseră și astfel nu scia nici doctorul că stăruia după grația cumnatei a acelui soț din copilărie, pe care-l desconsiderase și l vătămase atât de tare încât fugise d-acasă.

Cea mai mare parte a timpului în Sinaia este destinată excursiunilor, deci și amicii noștrii petreceau toată ziua prin pădure.

Mai cu seamă mergeau în valea Peleșului unde să opreau, când în fața castelului regal, când la casa de vânătorie, când mai spre mănăstire, cu un cuvânt să invertiau tot împrejurul reședinței regale.

Doctorul Jean Radoleano său cum îl scim noi mai bine, Ionică, era tot împrejurul Sofiei, âr Babeta tot în urma lui Ionică, așa încât Tomița începu să resimță ură, mai întâi de societatea numiților, apoi chiar de Sinaia întreagă cu toată frumseția ei.

Sofia însă fugia, fugia, cât o duceau picioarele, numai și numai ca să scape pe vr-un minut două de presența doctorului, care-i devenise nesuferit prin dulcea și stăruitoarea sa purtare, prin oftările sale.

Babeta o lăsa să să pearză și întrebuința fel de fel de mijloace pentru a remânea singură cu Ionică prin pădure.

Dar Sofia nu refăcea departe; de câte ori Ionică să putea scăpa pentru un moment de Babeta mergea drept în valea Peleșului, unde era sigur că o va găsi. —

O dată văzându-o din depărtare avu îndrăzneala a-i striga: „hop, hop,” după cum fac nemții când merg în pădure.

Sofia trase uimită cu urechia.

Vocea doctorului era foarte plăcută, avea un timbru sonor, armonios.

Pentru prima dată de când îl cunoscea aștepta fără repulsiune sosirea lui.

Nu era singură, era eu Lenița.

„Domnule Doctor,” întrebă Sofia, după ce ajunsese la ele, „ești deprins cu musica vocală?”

„Da, am fost membru la societatea academică de cântări, și încă unul dintre membrii cei mai zeloși..”

„Si distinși...” adause Babeta care sosise și ea gâfâind.

„Ce bine să nimeresce asta,” reluă Sofia. „Pe Tomița, care și el de zor nevoie cânta câte o dată cu noi, aici în Sinaia nu l-am putut îndupleca nici o dată, ca să-și facă partida de bariton. Cred că nu ne vei refusa concursul Dtale.”

Doctorul Ionică să înțelege că primi bucuros a cânta cu fetele lui Săsan, dar ce zicem bucuros, — era fericit că Sofia l-a învrednicit a cânta cu el.

„Sci partida de bariton din „întoarcerea” de Șrubert, întrebă Sofia.

„Da, o șciu”, respunse Ionică radios de bucurie.

„Am putea dară încerca îndată acustica acestui loc, care îmi pare minunată, vreai Lenițo?”

Lenița nu refusa și astfel începură a cânta.

Tomița și Babeta formau publicul.

Tomița resimți o adevărată plăcere ascultând la această execuțiune, care mergea în adevăr minunat.

Babeta însă era neliniștită. Acest acord, această armoniă în care să găsia doctorul cu Sofia nu-i era nici de cum pe plac. Să pornise de vr-o câteva ori ca să i conturbe, dar nu să îndurase, i era teamă că va supăra prea tare pe Ionică.

„Bravo, bravo,” aplaudă Tomița, după ce finiră, „d-a capo, bis.”

„Să face răcoare, ar fi mai bine să reintrăm,” observă Babeta.

„Răoadre, ha, ha, pe mine m-au năpădit sudoarea,” rîse Sofia ștergându-și fruntea, și căutând cu atențiune împrejur, ca și când ar fi așteptat vr-un efect anume urmărit, de la cântul lor.

„Hai să mai cântăm. încă o dată,” reluă dânsa, după ce să convinse, că nimic nu să mișcă dinspre castelul regal, care nu era așa de depărtat de locul unde steteau, în cât să nu fi putut auzi cântarea lor, cineva, care ar fi eșit pe terasă, „ori deacă scii din întâmplare și „dorul de Șuman, am putea să încercăm cu asta,” sfârși dânsa cu un aer distras.

„Bravo, bravo!” exclamă Tomița, „cântați deră dorul.

Babeta însă își i” zise în sine: „Sofia caută cu tot adinsul ca să atragă atențiunea locuitorilor auguști ai castelului, a regelui său a reginei asupra sa, étă tot, și eu proastă începusem deja să mă tem, că doctorul a făcut impresiune asupra ei. Nu, n-am de ce mă teme;” apoi zise și ea cătră tineri: „cântați, cântați, că mult îmi place și mie.”

„Ți-a trecut frigul?” întrebă Lenița.

„Da!”

„Bătrâna s-a prostit întru atâta după doctor, încât are friguri”, să gândi Tomița, „aici o ia fierbințelile, aici îngheță...”

Sofia, Lenița și doctorul începură a intona dorul de Șuman.

CAPITOLUL XLI

Întâlnirea

Ajunseseră la ultimele tacte, când să auzi érăși un repețit „bravo”.

Nu era însă glasul Tomiței, era un glas argintiu, de femeéă și venia de după un tufiș.

Atât cântăreții cât și ascultătorii ațintiră cu atențiune ochii lor în direcțiunea de unde să auzise aclamațiunea distingătoare.

Când ce să văzi — de o dată să simțiră cu toții apucați de o sfielă mare.

De după tufiș eși maiestatea Sa regina României, înaintând spre locul unde steteau cântărețele, care amuțiseră la aspectul ei:

„Ah, protegiatul meu!” zise ea cu un zîmbet divin pe buze, când zări pe Tomița, „și étă colea soațămea, acum de bună seamă soția Domniei-Tale,” urmă cu un semn semnificativ asupra Leniței.

Acesta din urmă observare i dete Tomiței curagiul a-i presenta întreaga societate.

„Sunt amatoară de asemenea cântece,” zise maiestatea Sa cu grația nespusă, „m-ați surprins foarte. Nu m-aș fi așteptat să aud în mijlocul pădurei românesci un cântec german cântat așa de bine de Români. Cred că veți petrece mai mult timp prin Sinaia.”

„Da, așa ne-am propus,” zise Sofia, care strălucia de fericire.

Își ajunsese scopul mult dorit.

Era remarcată de maiestatea Sa.

Dar o aștepta o fericire și mai mare, la care dabia îndrăznise a să gândi, în care însă nu avuse audacitatea de a spera.

„Îmi voi face dară plăcerea,” continuă regina, „a asculta la cântecele Dv. chiar în castelul regal.”

După aceste cuvinte maiestatea Sa plecâ.

Sofia era în extas.

Și Lenița să sîmția onorată.

Tomița avu o simțire neplăcută, nu și-o putéa explica, dar i să părea că pentru dânsul ar fi fost mai bine deacă nu ar fi avut loc întâlnirea cu regina.

Cât despre Babeta apoi ea înțelese îndată că acest incident, apropiind pe doctor foarte mult de Sofia, îl depărtase cu atât mai mult de la dânsa.

Doctorul Ionică s-ar fi bucurat și el, deacă n-ar fi fost atât de amoresat pe cât era.

Până ce nu venise regina, Sofia totuși i mai aruncase câte o privire, i mai adresase câte un cuvânt, — nu să arătase așa de sălbatică față cu el, cum fusese mai ’nainte; dar de când vorbise cu regina îl nesocotea cu totul. În zadar ofta, în zadar să arăta stăruitor, Sofia nu lua act de dânsul, său deacă lua act — apoi o făcea cu o pornire, care semâna ca și când ar fi voit să să ferească de desmerdările unui cățăluș nesuferit.

Astfel dispuși să întoarseră spre hotel.

Ajunși acolo, doctorul nu mai putu suferi chinul și să retrase.

Babeta făcu asemenea.

Sofia în fericirea ei, simțea un zor de comunicare. Rămase cu Lenița și cu Tomița de vorbă.

„Vom cânta la curte,” zise ea.

„Așa pare,” afirmă Tomița.

„Ce pare, este lucru decis, n-ai auzit ce mi-a zis regina,” replică Sofia.

„Am auzit” făcu Tomița, dar cum zice neamțul: „von der Lipp, zum Kelchesrand!”

„Ah, bah, tu tot numai la rău te gândesci. Ne va feri Dumnezeu de moarte!” îl întrerupse soția-sa Lenița.

„Dar una aș vrea să șciu” adause Sofia.

„Ce?” întrebă Lenița.

„Deacă vor invita și pe Doctorul Jean?”

„Pe doctor?” repetă Lenița.

„Negreșit că-l vor invita!” zise Tomița.

„Dar tu ce zici” să adresă Sofia cătră Lenița.

„Și eu cred, căci fără de el cântarea noastră n-ar fi complectă” respunse aceasta.

„N-ar fi complectă, cum să nu!” protestă Sofia, „nu scim nișce duete minunate pe care le putem cânta noi amândoue cu același efect, ca și terțetul pe care l-a auzit regina”

Tomița toată noaptea nu putu doarmi de cugetele cele multe ce-i veniau.

După cura scim promovase, cât i stetuse prin putință, apropierea Babetei cătră doctor, asta o făcea pentru a scăpa cu un minut mai curând de presența acestei ființe nesuferite, pe care nu să îndrăznia a o ațîța în contra sa, ca să nu să dea pe față pata nascerei sale.

In toate diminețele când să întâlnia cu dânsa, îl lua un fior rece, căci trebuia să — și aducă a minte, că era silit a ședea la una și aceeași masă cu o otrăvitoare.

Nici Babeta nu odihni bine în acea noapte. Idea său dorul, rîvna ori cum să-i zicem, în fine pofta sa de a să vedea și ea măritată, cu bărbat la veatră ei, devenise din ce îmbătrînise tot mai mare; crescuse în proporțiune geometrică la fie-care zădărnicire a planurilor sale de măritiș. După ce o părăsise Ștefan Daftu, alergase în urma Tomiței, apoi să aruncase cu înverșunare asupra văduvului Săsan.

Pentru a putea poseda pe acesta nu să sfiise de a comite o crimă. Destinul nu o ajutase. Acum i adusese pe acest doctor, pe care-l urmări a cu o adevărată furia.

Nu s-ar fi lăsat să fi sciut că să cufundă toată lumea cu ea, și de ar fi trebuit să sugrume chiar pe regina, care i să puse în cale ca o chează rea.

A doua zi Sofia era în necontenită așteptare. Nu voia să să depărteze din hotel ca s-o afle acolo trimisul reginei.”

Și Lenița întreba mereu, că nu venise nimeni să le caute.

Guvernanta mai prinse la inimă, tot asemenea și Tomița începuse a avea mai multă încredere în o deslegare fericită a încurcăturei.

Doctorul Ionică era nefericit. Sofia nu voia să șcie nimic de el. Să învârti împrejurul ei, cât să învârti, oftând, suspinând și dând ochii peste cap, apoi plecâ.

Nu să duse însă departe, numai colea pe coasta ceea a pădurii retăci dânsul și strînse un buchet de flori mirositoare.

Cu acest buchet să întoarse și-l presentâ Sofiei.

„Ce să fac cu aceste buruieni?” exclamă dânsa cu nerăbdare.

Nu venise încă invitarea dela castelul regal.

Doctorul Ionică era plouat. Deacă nu i-ar fi fost rușine, ar fi isbuenit în lacrimi.

Buchetul strîns cu atâta osteneală, simbolul delicat dar expresiv al gingășiei sale, tratat de o vârstă de buruieni!

Desamăgirea și ciuda sa erau cu atât mai mari, cu cât sîmția, că excuriunea sa și culegerea sa de flori judecate cu sânge rece, fusese o goală copilărie.

Puține fete zău din ziua de azi, pun preț pe un buchet strâns în sudoarea feței tale. Cele mai multe scia să prețuiească mai bine giuvaerele, rochile și gătelele care în adevăr au o mai mare valoare reală.

Așa sunt timpurile — trăim în veacul realismului și al materialismului.

Cam astea-și zicea și Doctorul Ionică, dar nu pré isbuti a să mângăia.

„Văd că nu vă mai place a vă preumbla,” zise Tomița spre seară, „astăzi ați stat toată ziua la hotel, n-ar fi mai bine să ne întoarcem la Bucuresci.”

„Eu ași fi învoită, cu această propunere” aprobă Babeta, care nu să mai încredea în inofensivitatea Sinaei.

„Da, să plecăm!” exclamă și doctorul.

„Tocmai în toiul sesonului!” observa Sofia, „ce ar zice lumea?”

„Ce ne pasă nouă de lume!” făcu Babeta.

„Nici eu nu zic ca să facem ceva de dragul lumei,” luâ cuvântul Lenița, „dar ar fi păcat să ne întoarcem”.

„Deu păcat!” adause Sofia.

„Șciu ce vă reține,” reîncepu Tomița, „speranța de a fi invitate la castel.”

„Ei bine, și dăcă ar fi chiar așa!” observă Sofia.

„Deacă-i așa, am să vă fac o propunere,” continuă Tomița.

„Fă!” zise Lenița.

„Așteptăm două zile”

„Ba, zi trei,” îl întrerupse Lenița.

„Să punem patru!” adause Sofia.

„Fiă dar patru, deacă nu va veni pănă atunci invitarea, plecăm, căci ne-am plictisi așteptând.”

„Suntem învoite” ziseră Sofia și Lenița de o dată.

„Tot asemenea vom pleca îndată după serata petrecută în castel,” reluă Tomița.

„Cât despre asta, vom vedea,” respunse Sofia.

Babeta spera că doctorul nu va fi invitat și această speranță o făcu să nu fiă nici ea în contra învoielei, care să făcuse acum.

Doctorul n-avea vot în consiliul familiei, deci tăcu. —

Cam în tăcere le trecu tuturor acea zi.

A doua zi era să să repete în tocmai evenimentele din ziua trecută.

Până și doctorul plecase érăși — dar nu pentru a strînge — buruieni, ci pentru a cumpăra un baston de munte, care plăcuse Sofiei.

Însă nici acest omagiu al adorațiunei sale nu fu întâmpinat din partea Sofiei cu o delicateță mai mare decum fusese primit sârmanul buchet din ziua precedentă.

Doctorul de ciudă și de furdoare disperată era tocmai să frângă bățul în două, chiar înaintea societății, compuse din adorata sa și d-n cei din casă, când apăru un strein în mijlocul lor.

Era mesagerul curții.

„Domnul Toma Ciurescu cu Doamna!” zise el presentând un bilet.

„Eu-s,” făcu Tomița luând biletul în primire.

„D-șoara Sofia Săsan,” continuă mesagerul presentând un al doilea bilet.

„Aici” respunse Sofia și primi biletul cu mâna tremurândă.

„Domnul Doctor Jean Radoleano,” termină mesagerul scoțând un al treilea bilet.

Doctorul îl primi cu nepăsare.

Mesagerul să închină și plecâ.

Biletele conțineau o invitare pe de seara la castelul regal.

„Domnule Doctor, Domnule Doctor,” începu Sofia, după ce luase cunoscință de cuprinsul biletului, „par-că-mi oferiseși un baston de munte.”

„Da Domnișoară, și ai refusat primirea!”

„Acum nu mai refuz, unde este?”

Doctorul i dete bastonul tresărind, de fericire.

Fețele Babetei și a Tomiței să întunecară.

CAPITOLUL XLII

Castelul Peleșului

Castelul regal din Sinaia poartă numele pîrăului Peleșul, care curge la picioarele lui scoborând din vârful muncilor.

Este o clădire cochetă într-una din cele mai încântătoare posiții ale lumii.

Are două etagiuri de cărămidă, despărțite printr-un brâu de mosaic foarte fin, care represintă felurite figuri alegorice foarte delicat lucrate, un parter de peatră, cufundat de o parte în pământ, dominând de altă parte o terasă, după care ți să presintă priveliscea întregului amfiteatru din prejur; un șir de mansarde încolțurate cu formele cele mai variate și o învelitoare, adevărat cap de operă de fantasie și de îndrăsneală în desemn. Étă pe scurt descrierea exteriorului acelui castel, unde era poftit Tomița cu ai săi.

Merită ca să consacrăm spațiul și timpul cuviincios descrierei interiorului acestui castel.

Deu în lăuntrul lui minunea domnesce în toată strălucirea ei. De la prag chiar, visitatorul începe a vedea lucruri, care-l fac a crede, că visează, ori că vede aievea acele chipuri fantastice, de care să spune în poveștile din Halima ori o miia și una de nopți, cum i mai zuce.

Intrarea răspunde în o curte de onoare, d-acolo dăm într-o tindă său peristil. Această tindă este largă și măreață, are un tavan de peatră lucia și împestrițată, susținut de mai multe coloane de stil antic egiptian, care și ele adică coloanele sunt de marmoră și păreții sunt căptușiți tot cu marmoră albă, roșie, galbenă, albăstruiă, cenușiă și verzuie și jur împrejur cu prevazuri de polială de aur curat.

În fundul tindei începe scara cea de frunte, care duce în etagiurile de sus.

Lângă această scară principală să află bătută în părete o lespede de peatră albă de marmoră, pe care sunt săpate în litere de aur următoarele inscripțiuni:

Eu Carol și al meu popor Făcut-am într-un gând și dor; În timp de lupte al meu regat În timp de pace al meu palat —

ér mai jos:

„Eu Carol I Domn și Rege și cu Elisaveta Regina, după o silință neobosită de doi ani, în luptă cu un tărâm nestatornic, străbătut de isvoare, isbutit am a pune la pâlele Bucegiului temelia acestei clădiri în anul mântuirei 1875 iar al domniei noastre al noulea.

„Zidirea s-a oprit pe timpul rezbelului pentru neatârnarea României.

„Intrat-am în această casă a noastră în anul mântuirei 1883, iar al domniei noastre al 17-lea.

„Datu-i-am nume:

„Castelul Peleșului.”

Scara ce duce în sus este tot de marmură, încongiuiată de balustrade și coloane de bronz, la capătul de jos este lată cât ține lărgimea peristilului, mergând spre apus; după aceea cotesce spre resărit și să împarte în două ramure, asemenea cu balustrade de bronz de cel mai elegant stil.

Sala în care dau acele scări este măreață, am putea zice uimitoară. Antisala unui palat al Califilor n-ar putea fi atât de bogată și așa de măreață; afară de marmoră și de bronz din care este făcut plafondul, geamurile cele colorate, prin lumina cea mistic temperată ce străbate prin ele, transpun pe simplul muritor într-o sferă, ce-i pare supralumească.

Din acea scară trecem printr-o arcadă elegantă într-o galerie, care înconjură din toate părțile curtea interioară și în care respund o mulțime de uși de stejar sculptat.

Aici să află în partea despre apus cabinetul de lucru, apoi odaia de toaletă, camera de baie și sala de culcare a maiestății sale regina. În coridorul despre mează-zi respund camerile de lucru, de audiență și de culcare ale maiestății sale regele.

Între aceste două apartamente să află capela.

Din coridorul despre resărit dăm pe scara care duce la turnul de petrecere veselă.

Acolo fu condus Tomița cu ai săi de un valet de serviciu.

Acest turn este cel mai ’nalt din toate și să află în partea dreaptă ă clădirei principale, are în centru un orologiu mare, care vestesce prin sunetul unui viers pătrunzător sferturile, jumătățile și orele brazilor seculari și muritorilor, care vin la rădăcina acelor brazi ca să să minuneze de cele ce văd p-aici.

Sila de petrecere are jur împrejur tablouri, desemnări și inscripțiuni referitoare la veselia, acolo Tomița cu ai săi să simți mai negenați și grația nespusă a maiestății sale îi făcu a să simți ca și în eden, aproape de Zeii cei fericitori.

Aici în castel ceremonialul curții nu să observă cu atâta stricteță, dovadă despre aceasta era însăși presența Tomiței, a soției a cumnatei sale și a doctorului, care toți nu erau introduși” la curte.

Societatea adunată nu era mare, să compunea din persoanele admise la curte, care să aflau pe la Sinaia. Astfel Tomița cu ai săi să vedeau cam separați, avisați a și petrece între sine, căci nu cunosceau aproape pe nimen sén mai bine zis nu erau presentați nimenui.

Între alte persoane era și beizadea Mitică Ghica, boerul „eforia cum îl zic sătenii din urbea Sinaia, căci Dsa este președintele eforiei spitalelor, proprietăreasa celei mai mari părți din Sinaia. Să mai vedea generalul Davila, agil ca și argintul cel viu, apoi colonelul Străjan, comandantul garnisoanei, prințul de Nassau un nepot al reginei, ofițer în armata austriacă.

Domnișoare de curte, care mai frumușele, care mai urâte.

Portul național prevala la dame. La unele le ședea destul de prost. Nu să potrivea nici de cum cu conversațiunea lor purtată numai în limba francesă.

Regina era afabilă ca tot de-auna. Regele serios ca de obiceiu.

Sofia era extasiată, cei lalți nu să prea sîmțiau bine în mijlocul acestor fețe reci — politicoase.

Societatea pe semne era informată despre causa invitării, căci unii și alții dintre domni făcură alusiune despre aceasta cătră Lenița și Sofia.

Beizadea Mitică găsindu-să din întâmplare lângă Sofia i adresâ cuvântul.

„Maiestatea sa mi-a făcut elogiul Dv. cu atâta căldură încât abia pot de nerăbdare să te aud cântând, ah, da bine zici — eu sunt Dimitrie Ghica,” adause el aducându-și a minte că nu era presentat.

„Am onoare a vă cunoasce prințule, din văzute... mai bine zis din renume,” respunse Sofia.

„Domnul este soțul Dtale?” continuă beizadea. Mitică, arătând spre doctorul Ionică.

Sofia să înroși ca o cireașă, apoi îngână:

„Sunt nemăritată, mă numesc Sofia Săsan.”

„Ah, pardon Domnișoară”... făcu beizadeaua.

În acest moment veni doctorul Davila și zise;

„Maiestatea Sa regina, doresce a auzi terțetul Dv,” la aceste cuvinte arătâ spre locul unde stetea un pian. Doctorul să grăbi a da brațul Sofiei, ér Lenița fu condusă de Tomița.

„V-am auzit cântând o piesă de Șubert.” zise regina, „cunoasceți vr-una din cântecile sale pe care le-a numit „frumoasa morăreasă.”

„Da, maiestate!” respunse Sofia, apoi de-o dată luându-și seama, privi spre Doctor, ca să vază deacă nu s-a pripit cumva afirmând un lucru, despre care nici nu era informată.

Doctorul răspunse la această privire cam speriată cu un zîmbet afirmativ.

Sofia să simți ușurată și în avântul ei strînse cu profusiune mâna doctorului.

Acesta trebui să-și reculeagă toate puterile sale sufletesci pentru a-și putea face partea sa în terțet, atât era de emoționat.

Înnota în o mare de fericire, de o fericire atât de nemărginită, de afundă, încât era în risic de a să înneca. —

Începură cu numărul întâi din ciclul cântecelor „frumoasei morărease.”

Regina asculta cu luare a minte, era emoționată; această cântare i reamintea patria ei cea germană, tinerețele ei cele poetice.

Regele, mai puțin sentimental de cât augusta sa soție, șoptea într-un colț, cu beizadea Mitică.

Domnișoarele de onoare steteau smerite, — după aparință, în realitate însă, cu ochii, ici colea și cu gura își făceau observările lor, care nu erau nici de cum în favorul cântărei germane, dar încă mai puțin în favorul cântărețelor.

După terminarea piesei, regina mulțămi executorilor cu multă grație.

Atunci și regele să simți îndemnat ca să adauge vr-o câteva cuvinte de înaltă aprețiare.

Întreaga societate firesce să grăbi, ca să serbătoreze pe amicii noștrii.

Apoi ca și ușurați de o sarcină neplăcută, începură conversațiunea generală, din care însă fură escluși mult puțin Tomița și ai săi.

Sofia cu toate astea să sîmția prea fericită, dar fericirea ei își ajunse culmea, când regina avu grația a o întreba, deacă este amatoare de excursiuni.

„Da, oh, prea mult,” să grăbi a respunde, cu toate că nu spunea adevărul, dar sciind că regina suia bucuros munții, credea că-i va face plăcere respunzând astfel.

„Ne vom întâlni dară adese-ori” adause regina. „Chiar mâne vom face o excursiune la pustnic, fosta-ți deja acolo?”

„Nu, însă... și noi ne propuseserăm a merge tocmai mâine...”

Regina în acest moment fu sustrasă de la conversațiunea cu Sofia, așa încât aceasta nu scia, deacă era invitată său nu, ca să ia parte la excursiunea reginei.

În tot cașul își propuse, să meargă a doua la pustnic.

Trebuia să-și dea o contenanță, deci acceptă omagiile doctorului, și era foarte afabilă cu el, așa încât Tomița să alarmă din nou, și decise, a face tot ce-i va sta prin putință, pentru a pleca chiar a doua zi din Sinaia.

CAPITOLUL XLIII

Chelnerul

„Cum a fost?” întrebă Babeta, care așteptase până târziu noaptea, întoarcerea amicilor noștri, de la castel.

„Frumos, de minune,” exclamă Sofia. „Nu-i așa!” să adresă apoi cu un zîmbet soratic cătră doctor.

Acesta afirma radios de fericire.

Babeta avu ca un atac de nervi, astfel tresări de cumplit.

„Mâne însă vom pleca!” făcu dânsa.

„Nici de cum,” protestă Sofia.

„Așa ne-a fost înțelegerea” zise Babeta.

„Eu nu șciu nimic despre asta!” replică Sofia.

„Ba și mie-mi pare, că ne învoisem a pleca a doua zi după ce vom fi fost la castel,” adăuse Tomița.

„Ne învoisem da,” reluă Babeta, „să așteptăm trei, patru zile, și deacă nu vom fi invitați să plecăm, dar mai departe nu m-am învoit la nimic. Mâine vom merge la pustnic.”

„Ce fel de pustnic?” întrebă Tomița.

„Deacă nu scii, vom afla! Poate șcie doctorul!” respunse Sofia.

„Da, negreșit!” respunse acesta. În adevăr nu scia nici el nimic despre pustnic, dar își propuse îndată că să va informa a doua zi înaintea revărsatul zorilor. „Pustnic este un zihastru, continuă el.”

„Atâta scim și noi”, îl întrerupse Tomița, „dar unde este acel pustnic,”

„Sus pe vârful unui munte,” zise doctorul într’-un noroc.

„Mor, ah mor!” țipâ acum de o dată Babeta.

Tomița scia prea bine de ce sbiară răutăcioasa nemțoaică așa, dar având tot o dorință cu ea, zise:

„Nu-ți priesce aerul cel aspru al munților?”

„Nu-mi priesce, mă omoară acest aer,” șopti ea.

„Să plecăm dară!” adause Tomița.

Guvernanta i aruncă o privire de recunoscință și zise:

„Da, vă rog, așa să vă ție Dumnezeu.”

„Ean vezi doctore,” începu Sofia, „găsesci de lipsă ca să pornim în ruptul capului de aici. Ne opresce oare starea Domnișoarei, ca să luam parte la excursiunea de mâine.”

„Domnul doctor,” îngână Babeta, „de bună seamă va avea plăcere ca să participe la excursiune, deci nu va găsi, că starea mea este alarmantă și că cere imperios grabnica mea strămutare la Bucuresci. Eu una nu mă încred în el, cât pentru astă dată...”

„Domnișoară Babetă...” vroi să protesteze Ionică, dar Sofia-l întrerupse zicând.

„Nimic nu lâgă pe Domnul doctor de noi, el poate sta aici și după ce vom pleca, deci nici o considerațiune nu-l va face să tăinuiească adevărul cu privire la starea Dtale, domnișoară.”

„Și eu sunt de astă părere,” afirmă Lenița.

„Totuși însă cred,” luă Tomița cuvântul „că pentru a să arăta complesant cătră Sofia, care doresce atât de mult a participa la excursiune...”

„Domnule,” îi tăia cuvântul Ionică, „destul, te rog. Neîncrederea ce mi-a arătat domnișoara guvernanta, și pe care ai confirmat-o acum și Dta, mă dispensează de datoria, ce are ori-ce medic față de un bolnav. Vă rog deci a consulta pe vr-un coleg al meu.”

„Ah!” exclamă Sofia.

„Ér Dv,” să adresă cătră dânsa și cătră Lenița oftând, „trebue să mă iertați... căci nu vă mai pot da concursul meu..”

„Nici măcar la cântări?” făcu Lenița.

„Nici... cu asta” sărută mâna Leniței și Sofiei și plecă disperat.

Babeta ca rivală ce era, recunoscuse schimbarea ce să făcuse în inima Sofiei și uitând în pasiunea ei de ori-ce considerațiune, sări în sus de pe divanul, pe care stătuse lungită.

Mișcarea ei atât de energică surprinse pe toți.

„Sunteți oarbe” începu ea adresându să cătră Sofia și Lenița, „nu vedeți, că acest calic umblă numai după pungile Sofiei... ticălosul. Eram ca și sigură, că pe mine mă va lua de soție, dar firesce, eu n-am o jumătate de milion, ca și Sofia...” și cu aste irupse într-un plâns cu hohot, de era p-aci, p-aci să-i mișce inima chiar și Tomiței.

Sofia să făcuse galbână ca căra.

„Dar vină-ți în fire,” să încercâ a mângâia Lenița pe nemțoaică, „Sofiei nici prin gând nu i-a trecut, ca să ia în serios pe doctor. N-ai văzut cât este de rece cu el? De unde să-l iubească, nici să-l sufere nu poate.”

Sofia nu zicea nici un cuvânt.

Această scenă în loc de a înăduși flacăra născândă în peptul ei, o ațîță încă și mai mult. Asta să vedea prea bine.

„Vom pleca dară mâine,” zise Tomița.

Nemțoaica nu era din cele încăpățînate să ție una, deacă a apucat să cevași. Resimțind, că cu purtarea ei cea violentă risca nu numai a depărta de la sine pe doctor ci a-și înstreina chiar și pe Sofia, copila ei cea de suflet, întoarse îndată foaia și zise:

„Pare, că mi s-a făcut mai bine”, și zicând asta își șterse lacrimale din ochi, „nu voiesc să stric plăcerea Sofiei... faceți mâine excursiunea... Voi consulta pe doctor, poate că-mi va permite să iau parte și eu.”

„Bine, bine, vom avea timp mâine pentru astea toate,” i tăia Tomița vorba, plecând să să culce.

Babeta era disperată.

Râvna ei cea mai arzătoare, pe care o nutrise din cea mai fragedă copilărie, pentru a cărei mulțămire nu pregetase de a și jertfi nevinovăția, nu pregetase de a comite chiar crima de omor, rîvna de a să vedea măritată, pe care de atâtea ori era p-aci, p-aci s-o vază împlinită, de a cărei împlinire să văzuse și acum așa de aproape, această rîvnă era érăși în pericol de a fi înșelată.

Afurisit lucru și de ne mai suferit.

Și cine i să punea de astă dată în cale.

Ființa pe care o crescuse după chipul și asemănarea sa, Sofia, care i era adevărată copilă de suflet, în a cărei inimă sădise semeția, trufia și — vai da, — și egoismul.

„Deacă și Sofia a prins în adevăr slăbiciune pentru doctor, atunci vai de mine,” își zise ea smulgându-și părul, „căci ea nu va avea nici o considerațiune cătră mine, tocmai precum n-am și nu voi avea în acest cas considerațiune cătră dânsa.”

„Ce-mi vrea această femeéă,” exclamă Ionică măsurând cu pași neliniștiți odaia sa din Hotelul Caraiman, „pare că voiesce să să agațe de pașii mei, să-mi strice fericirea chiar în nascerea ei, doar nu să va fi amoresat de mine, doar nu va fi lucrând din imboldul gelosiei.... Deacă ar fi așa,... și mă tem foarte mult să nu fiă așa, atunci ar fi sigilată, ar fi sigură nefericirea mea!...”

„Suferințele lui Tantal, osândit a sta lângă apa cristalină fără ca să-i fiă ertat de a-și astâmpăra setea consumătoare, nu sunt nimica în comparațiune cu chinul meu. În momentul când ângerul visurilor mele să arăta mai îndurător cătră mine, când pare gata a suferi, a primi, a agrea amorul meu, vine acoastă strigoaiă de femeéă, acoastă nemțoaică nesuferită, și să vâră între mine și între Sofia!”

Mai măsură de câteva ori odaia în sus și-n jos, apoi să opri zicând:

„Ce-mi bat capul ca și când s-ar fi isprăvit cu toate. Femeile sunt schimbăcioase. Dar dăcă și-au luat seama, și totuși vor merge mâne la munte și eu nici nu șciu în cătrău este pustnicul, ean să întrebăm.”

Ionică să apucă să sune.

„Ce poruncesce boerul,” cu aceste cuvinte să presintâ un chelner.

Timbrul acestei voci părea foarte cunoscut lui Ionică.

Privi mai aproape pe chelner.

Era un om înaintat în vârstă, cu fața bărboasă, dar palidă, uscată și în care necazul vieței brăzdase mii și mii de crețe.

Numai ochii îi erau plini de vigoare, ba luciau chiar a energie.

„Ce poruncesca boerul?” repetă el încă o dată, pălindu-să sub examenul scrutător al doctorului.

„Par-că te cunosc,” zise Ionică.

„Doar nu m-ați chemat pentru a-mi spune asta,” respunse chelnerul cu destulă insolență, „nici nu puteați scii că voi veni eu, de oare-ce dabia de vr-o oră am intrat în serviciu aici.”

„Aristide Nusmă, Dta ești, nu-i așa!” exclamă acum doctorul neliniștit.

„Da, eu sunt, Ionică Rădulescule!” respunse chelnerul cu un zîmbet amar.

„Dta, chelner?!” repetă Ionică.

„Eu chelner,” afirmă Aristide, „după ce am fost rob. Dabia eri m-a liberat din temniță.”

„Ascultă Aristide,” zise Ionică după o chibzueală mai îndelungată în decursul căreia i să încrețise fruntea și i să încruntaseră sprîncenile, „va fi bine de Dta deacă nu mă vei cunoasce, tot așa precum nu te oi cunoasce nici eu dinaintea oamenilor.”

„Nu eu am fost acela, care mai întâi am dat pe față această cunoscință,” respunse Aristide cu un zîmbet disprețuitor, „deși te-am recunoscut îndată cum te-am văzut, așa dară nu-mi va cădea cu greu a-ți împlini dorința. Aici mă chiamă Constandin Mălaiu. Domnule Ionică, spre sciință Dtale.”

„Er pe mine doctorul Jean Radoleano!”

„Am înțeles, boerule!”

„Deacă stai numai de eri aici, nu vei fi sciind unde este pustnicul, p-aici prin munți? Asta voisem să te întreb dintru început când te-am chemat”

„Pustnicul, ce fel de pustnic?”

„La care merge și regina!”

„Ah, voiesci să vorbesci de S-ta Ana, unde să află chilia părăsită a unui pustnic din vechime, ba șciu unde este. Doresci a fi condus acolo.”

„Nu poți să-mi descrii drumul?”

„Ba da! mi-oi face însă o plăcere conducându-te chiar eu în persoană.”

„Nu voi merge singur?”

„Asta nu schimbă întru nimic lucrul?”

„Bine, poți să vii, dar este bine înțeles că vei tăcea despre cunoscință noastră, tot asemenea cum voi tăcea și eu.”

„Am înțeles boerule, pe mâine dară!”

„Pe mâine des de dimineață?”

Plecând chelnerul își zise în sine cu ochii lucind a primejdie.

„Bine că șciu unde te doare, — crezi tu oare, că am uitat scuipatul tău... ori crezi că nu-mi dă mâna ca să-mi răsbun asupra ta!...”

CAPITOLUL XLIV

La Sf-ta Ana

A doua zi când să sculă Tomița și eși afară găsi pe Sofia cu guvernanta și cu doctorul Ionică pe terasa otelului.

„Nu s-a sculat încă Lenița?” cu aceste cuvinte îl întâmpină Sofia,

„Nu, de ce întrebi?” zise Tomița.

„D-apoi! avem să facem excursiunea!” replică Sofia cu buzele umflate.

„Îmi părea că v-ați luat seama,” observă Tomița.

„Seama, seama, nu mi-am luat nici o seamă. Domnișoara Babeta, da, dânsa s-a întors de la decisiunea ei, căci étă-o împreună cu doctorul, gata de a ne însoți”.

„Așa!” făcu Tomița destul de supărat. Dar nu avea ce să să mire, căci și bătrâna și Sofia doriau să fie cu doctorul.

Porni ca să-și aducă soția și să mângâia zicându-și: „o zi în sus, o zi în jos, nu va strica mult, mâine însă vom pleca negreșit.”

„Am luat și un chelner, care ne va aduce câte ceva d-ale mâncării” cu aceste cuvinte arătâ doctorul Ionică spre Aristide, care stetea de o parte, cu un coș atârnat de braț și urmărind cu priviri pânditoare toată mișcarea dimprejurul său.

„Ah, du-te ’ncolo, om materialist ce ești!” zise Sofia zîmbind.

„Pardon Domnișoară, trupul nehrănit nu poate da adăpost îndelungat poesiei, ori cât de eterică ar fi ea!” replică Ionică.

„Are dreptate doctorul, și trebue să recunosc, că este cu mult mai practic de cât mine,” adause Tomița.

„Tot o dată Constantin ne va arăta și drumul la Sta Ana” continuâ Ionică, „căci acolo este coliba pustnicului”.

„Haidem dară!” exclamă Lenița.

Aristide numit acum Constantin, plecă înainte, trăgând mereu cu urechia, ca să să convingă, deacă în adevăr doctorul Ionică avea o slăbiciune pentru Sofia, după cum i să arătase lui de la prima lor vedere.

„Îmi pare cam vanitoasă fetița; nu cred că să va învoi, ca să numească pe un băiat de țearan, său chiar pe un copil din flori de soț al său!.....las’ Ionică, ți-oi plăti eu ție datoria ta!...”

Să suiră prin pădurea din dosul mănăstirei ținând mereu la dreapta și urmând semnelor, care să găsesc înfipte în pari din distanță ’n distanță.

Drumul până la un loc este bun, mergi ca și pe o promenadă, suișul nu este repezi; dar cum să zăresce prin malul dimpotrivă al Peleșului casa de vânătoare, drumul să face mai greu, suișul mai repezit, până ce devine anevoios de tot.

Tomița dase brațul Sofiei, ca să oprească pe doctor de a merge cu ea; Ionică firesce oferi pe al său Leniței soției Tomiței, ér Babeta să țăra după ei urmată de chelner cu coșul pe brațe.

Guvernanta boncănea mereu de necomplesența bărbaților.

Chelnerul Constantin, fostul bancher Aristide o examina necontenit cu un interes crescând.

„Unde am văzut eu această femeéă”, să întreba el mereu.

Cum mergea așa unul după altul Babeta de-o dată scoase un țipet pătrunzător și să lăsă jos.

„Babeta, fosta amantă a baronului Rosten,” zise la acest țipet chelnerul în sine.

O recunoscuse după glasul ei cel pătrunzător, căci o mai auzise țipând astfel în momentul, când o părăsi baronul, predându-o în grijea bancherului, care o duse apoi la Ulmeni, unde dobândi pruncul.

„Dar atunci Costică este fiul ei” adause Aristide, „oare-și cunoasce mama? Nu cred Ean să fiu cu băgare de seamă, ora resbunărei pare cu mult mai aproape de cum gândisem.”

Întru aceea Tomița mersese la guvernanta, ca să vază ce are.

„Mi-am scrântit piciorul!” să văera bătrâna.

„Oh, Doamne Dumnezeule!” țipâ Sofia și să areată foarte speriată. O compătimea pe bătrâna dar mai mult sărmana, că nu care cumva acest incident să-i întoarcă de pe drum.

„Dar cumnate,” să adresâ ea cătră Tomița, „scoală-o de acolo și dă-i brațul.”

Tomița sculă de jos pe guvernanta, care-l ținu strens de braț.

Ionică să profită de această ocasiune pentru a oferi Sofiei brațul său cel stâng.

„Sunt curios cum bătrâna își va repara greșála”, își zise chelnerul, „căci de bună semă toată căderea ei n-a fost alt nimic, de cât un mijloc pentru a să apropia de Ionică.”

„Ar putea părintele Ghermano,” cu aceste cuvinte să încercă nemțoaica a-și îneca ciuda, „să croiască nișce drumuri mai bune, să facă nișce serpentine, poteci resucite, ca să poată ori cine să urce mai cu înlesnire.”

„Ori ce drum ar face mă tem că n-ar fi lesnicios pentru Dta,” respunse Tomița vărsându-și” astfel puțin necazul.

„Stați vă rog, nu mai pot!” strigă érăși Babeta, „deacă voiți să ajungem până sus, trebue să mă sprijiniți de amândoue părțile.”

„Étă, étă șireata,” își zise chelnerul, „mă tem că totuși își va ajunge scopul.”

„Domnule doctor, să adresă,” Sofia cătră Ionică, „țân pré mult a mă urca până sus. Pe domnișoara Babeta n-o putem lăsa în drum, n-ai avea bunătate....”

„Oh pentru Dta,” replică Ionică, apoi luându-și seamă că i poate auzi cineva, precum îl și auzise chelnerul, care nu scăpa nici una din mișcările sale, dar îl mai auzise și Lenița, pe care o avea la brațul său cel drept, deci continuă, „cred că Doamna Ciurescu îmi va da voie, să...”

„Du-te Domnule Doctor, du-te,” zîmbi aceasta, „jertfesce-te pentru binele comun!”

Ionică să întoarse și oferi brațul său Babetei.

„Mersi,” făcu dânsa, primind brațul, și strîngându-l mereu și bine.

„Ho, ho,” își zicea chelnerul Constantin, fostul bancher Aristide, „treaba merge strună.”

„Geaba crezi” zise acum Babeta cătră Tomița, „că ești viguros. N-am simțit nimic de la ajutorul Dtale, d-aceea am avut trebuință de brațul d-lui doctor, care singur îmi este de ajuns. Treci la copile... dă-le brațul, ca să nu alerge așa, vezi cât sunt de sburdalnice.”

Tomița era bun bucuros că putea scăpa de bătrâna, și că putea fi mai aproape de Sofia. El profită deci de ocasiune și trecu la nevastă-sa și cumnată-sa. —

Babeta, cu toate că declarase de viguros brațul doctorului, ghîfâia mereu.. geaba! picioarele ei cele bătrâne nu erau deprinse cu asemenea suiș.

Și chelnerul Constantin asuda sub sarcina corfei sale, ceea ce-l făcea a fi încă și mai înverșunat în contra lui Ionică.

„Amar de tine, nemernicule,” își zicea el, „deacă-mi vei cădea sub mâni!”

Ajunseră sus cât să poate de obosiți. Să văzuseră pe costișul muntelui la luminiș, de unde aveau o privelisce minunată, care îi făcu a uita pentru moment nu numai de osteneală ci și de diferitele griji și preocupațiuni, care le apăsau sufletele.

Toată valea Peleșului cu castel și cu casa de vânătoare li să înfățoșa în proporții microscopice, învălite de o mare de verdeță; ér ceva mai departe să vedea Sinaia și un orisont variu de coame de munți.

Nemăsurate stânuri de peatră cu formele cele mai neînchipuite să înalță d-asupra capului, așa în cât privind în sus ți să ia răsuflarea, căci ți să pare ca și când ar fi vrând să te strivească cu greutatea lor. Sub picioare un povârniș acoperit cu frunziș, duce drept în o prăpastiă adâncă, în care vîjăiă un părăiaș. Cărarea însă este bună, care respunde în mijlocul unui plaiu înconjurat de păreți de peatră sub care să adăpostesce o colibă vechiă și micuță, în care de mult a locuit un pustnic.

Aici e locul ce să numesce Sf. Ana.

De pe luminișul unde se oprise societatea noastră ajunseră în o clipă până la acea colibă.

Intrară în ea. Să mai vedeau încă remășițele sobiței, ce a încălzit pe pustnic și rogojina, putrezită acum, pe care s-a odihnit.

Partea femeească fu cuprinsă de o jale nespusă la vederea acestor urme, ce arăta cu atâta elocință ticăloșia, nemernicia omului.

În mijlocul acestei naturi atât de mărețet coliba cea micuță este ca o umbră nepotrivită într-un tablou luminos.

Babeta ar fi voit să să oprească aici. Sofia însă, care să așteptase să afle pe regina, întrebă deacă mai era prin apropiere vr-un punct demn de văzut.

„Este isvorul!” respunse chelnerul.

„Să mergem la isvor!” exclamă Sofia.

„Nu mai pot!” declară Babeta.

„Dta stai dar aici, cu... ean cu chelnerul și cu cine va voi să mănânce, eu plec cu... cu cine va voi să mai admire natura!”

„Eu unul merg cu Dta,” să grăbi a zice Ionică,

„Și eu, și eu!” repetară cei lalți, toți, chiar și Babeta numai Lenița zise:

„Dar cu mine nu va remânea nimeni?”

„Deacă vrei să stai aici dragă,” începu Tomița cu jumătate gură, „îți voiu ține de urât. Este departe isvorul?” să adresă el apoi cătră chelner.

„Nu, vr-o două, trei sute de pași numai!”

„Așa dară voi merge și eu,” decise Lenița, „du-te cu mâncarea înainte și întinde-ne o măsă.”

Aristide, voisem să zicem chelnerul o luă la picior.

Cei lalți îl urmară.

La dreapta de la intrarea chilii este un părete de peatră. Cotind acest părete dai de o nouă potecuță, — drumul spre isvor.

Doctorul Ionică părăsise pe Babeta și să luase cu Sofia și Lenița după chelner pe care-l urmărea de aproape.

Tomița și Babeta nu fură în stare a merge așa de iute. Peste puțin le periseră din ochi, căci apucaseră după zisa cotitură.

Cu toate bătrânețele ei, Babeta zori după cei lalți și nici Tomița n-ar fi voit a-i perde din ochi mult timp, deci grăbiră înainte.

Când ajunseră la cotitură, avură un aspect destul de frământător.

Chelnerul, urmat de Lenița, Sofia și Ionică ajunsese la un punct al potecei unde să cotea din nou pe după o stâncă.

Aristide era deja la cotitură când de o dată să dete înapoi cu respect.

„Ce-i? bagă de seamă! erai să mă dai în prăpastie!” strigă Ionică.

Sofia și Lenița, care erau cevaș mai jos, unde poteca era mai lată și mai puțin repede, să opriră la această exclamare a doctorului.

Chelnerul însă pare că nici n-auzise exclamarea, căci nu o luâ câtuși de puțin în seamă, ci zise scurt:

„Regina!”

Tot o dată făcu încă un pas înapoi, dar cu atâta nedibăcie încât să lovi de doctor.

Acesta-și perdu balansa, dete o secundă din mâni, voind a prinde brațul lui Aristide.

Chelnerul i întinse mâna cea dreaptă și-l smuci, dar érăși cu atâta maladresă încât în loc de a-l scoate din primejdie îl aduse mai aproape de prăpastie.

De o dată îl scăpă din mână.

„Mai scuipă deacă poți,” i țîșni la urechiă.

„Ajutor!” strigă doctorul, apoi să rostogoli în jos.

Astea toate fură resultatul unei singure clipeli.

Trăsnetul să fi lovit pe Babeta nu s-ar fi putut speria mai tare de cât la această vedere.

Sofia și Lenița remaseră ca impetrite pe potecă.

Regina apăruse din dosul cotiturei și prin gesturi chema pe însoțitorii ei, să alerge întru ajutor celor primejduiți.

Din fericire spaima societății fusese mai mare de cât nenorocirea,

Povârnișul pe care căzuse Ionică să termina în o poeniță. Acolo să oprise doctorul în căderea sa, dar își scrintise piciorul.

Regina recomandă pré mult pe doctorul Ionică îngrijirei Leniței și Sofiei.

Ele să înțelege că trebuiră să dea urmare acelei recomandațiuni.

Sofia părea a nu fi avut tocmai necesitate de intervențiunea expresă a reginei, pentru a să îngriji de doctor.

Aristide văzând efectul cu totul contrar al reutății sale scrâșni din dinți și zise.

„Las’ că nu vei avea tu noroc în toate zilele!”

CAPITOLUL XLV

Căpitanul

Aristide sosise cel dintâi la doctorul Ionică.

„Te doare?” întrebă el cu zîmbet sarcastic.

Ionică își întoarse capul cu dispreț.

Apoi privindu-l érăși brusc zise; „ai noroc că ți-am promis a nu te cunoasce, căci altmintre te-aș da pe mâna judecătorilor.”

„Cred și eu, dar mai mare noroc am, că te cunosc eu și că în momentul în care m-ar aresta, lumea ar afla, cine ești.” Apoi văzând că s-apropie cineva adause: „voi alerga de vale, să venim cu o targă pentru a te duce la hotel”

„Nu-i de lipsă, am luat deja disposițiuni”, zise un ofițer din suita reginei.

Maiestatea sa stase de vorbă câtva timp cu Lenița, Sofia și cu Tomița, apoi convingându-să că doctorul avea să scape cu vieață, părăsi societatea, însărcinând pe acel ofițer din suita sa, care să pogorîse până la doctor, ca să să țină la disposițiunele societății.

Acest ofițer era un adiotant al regelui, cu rang de căpitan, Domnul Leon Rovițeanu, un bărbat chipeș și sdravăn, care nu prea părea încântat de însărcinarea ce primise.

„Omenii cu targa vor veni îndată,” continuă căpitanul Rovițeanu, care după cum scim, ajunsese lângă doctor și întrerupsese conversațiunea lui cu Aristide.

„Cine este D-lui,” să adresă el apoi cătră acest din urmă.

„Doctorul Jean Radoleano,” respunse chelnerul apăsând cu maliție asupra cuvântului Jean, și asupra vocalului o.

„Deacă ești doctor, vei sci mai bine de cât noi, ce este de făcut!” zise acum căpitanul cătră Ionică.

„De o cam dată n-am lipsă de cât de linisce,” respunse Ionică, aruncând o privire plină de dor sus spre marginea prăpăstii unde steteau Sofia, Lenița, Tomița și guvernanta, privind în jos la el.

Căpitanul urmări această privire și un zîmbet de inteligință să arătâ pe fața sa când descoperi unde să oprise ochiul doctorului.

Acest zîmbet trecu ca un fulger peste fața sa pentru a face loc unui semn d-abia perceptibil de interes.

Cu toată neperceptibilitatea sa chelnerul observase acea expresiune de interes.

„Deacă Domnul doctor voiesce să-i dăm pace,” zise căpitanul, „ne vom retrage. Oamenii cu targa nu vor întârzia de a veni.”

Cu aceste cuvinte să depărtâ făcând semn chelnerului ca să-l urmeze.

„Cine sunt colea sus? ” îl intrebâ, după ce ajunseră destul de departe pentru a nu fi auziți de nimeni.

„Domnul Ciurescu, lipscan din Bucuresci, cu soția-sa, cu cumnată-sa și cu guvernanta lor.”

„Cea mai tânără este cumnata?”

„Da!”

„Curățică fată!”

„Și tinerică, nepățită.”

„Doctorul umblă după ea!”

„Așa pare, dar...”

„Ce dar?”

„Nimic mai lesne pentru un tânăr ofițer întreprinzător, de cât de a cuceri această fetiță.”

„Cu ajutorul...?”

„Meu și al guvernantei!”

„De vom avea timp, ne vom folosi de ocasiune!” făcu căpitanul cu ușurință. Apoi adause în sine, „pare că nu vor remânea nerecompensate serviciile pe care le aduc în acest moment din ordin înalt.”

„Étă oamenii cu targa,” observă chelnerul.

„Arată-le locul, încărcați pe doctor și duceți-l la hotel. Eu voi reconduce societatea de dame.”

„La ordin, domnule căpitan.”

„La prima ocasiune vei putea spune Domnișoarei...”

„Sofia Săsan...”

„Domnișoarei Sofia Săsan, că a făcut o mare impresiune asupra mea. Tot o dată, deacă vezi că voi fi agreat, poți să-i oferi...”

„Un buchet...”

„Da, un buchet din partea mea.”

„Ér guvernantei...”

„Vei oferi vr-un inel cu diamant, său vr-o cruce.”

„Asta ar fi o mare greșeală.

„Așa dară...?”

„Guvernantei voi spune, că ai intențiuni serioase.”

„Bine, bine. Are parale fata?”

„Nu șciu, dar de vreme ce petrec veara la Sinaia...!”

„Bine, bine, mai scii, deacă din glumă nu va eși un lucru serios.”

„Într-un ceas bun, Domnule căpitan.” —

Doctorul Ionică fu ridicat pe targa și dus la hotel.

Tomița, Lenița, Sofia și guvernanta mergeau după el, căpitanul Leon Rovițeanu și cu chelnerul îi urmau, întreținând o conversațiune animată.

Sofia din când în când își întorcea privirile spre ofițerul cel atât de arătătos. I era cam ciudă, că nu-i adresase cuvântul până acum, ceea ce ar fi fost dator să facă, căci era pus la disposițiunile lor din partea reginei,” își zicea dânsa. Aristide surprinsese vr-o două din aceste priviri ale Sofiei și le înțelesese îndată. —

„Taci că-i bine, Domnule căpitan” zise el, „fortăreața este a noastră, va capitula la primul atac.”

„Sunt gata a-l întreprinde chiar de acum!”

„Ba să nu faci una ca asta, ar fi o mare greșeală. Cu cât te vei arăta mai nepăsător la început, cu atât mai bine.”

„Că zău mult timp nu-mi voi putea astâmpăra pofta de a-mi descoperi inima. Sunt apucat de un sentiment serios.”

„Îmi vei da cel puțin voie, ca mai întâi să mă informez despre averea ei”.

„Îți dau timp de o oră pentru aceasta.”

„Îmi ajunge. —”

Doctorul avea dureri mai mari de cum să părea. Văzând-să observat, să stăpânise, acum însă, sdruncinătura purtătorilor săi, mărindu-i durerile până la nesuferință, nu să putu opri, de a nu scoate din când în când câte un gemet cumplit.

Ele atinseră inima guvernantei ca și un fer roșu, chiar și Lenița compătimea pe bietul rănit, Sofia însă părea afectată în mod repulsiv de aceste sonuri de durere.

„Mai stați puțin, să resufle sermanul,” strigă Babeta alergând spre targă.

Omenii depuseră bucuros sarcina lor.

„Suferi,” întrebă guvernanta care să oprise lîngă cel rănit.

Ionică nu respunse nimic, ochii lui căutau cu durere pe Sofia, care în acel moment, fiind ajunsă de căpitanul Rovițeanu, să oprise confusă pentru a-i întoarce salutarea sa cea respectuoasă.

„Ai lipsă de ajutorul unui medic!” înainte băieți să ajungem cât mai curend la hotel” exclamă guvernanta, care din o singură privire văzuse și recunoscuse ce să petrecea în jurul ei.

„Este al meu,” își zise ea. „Sofia mi-l părăsesce în profitul acelui căpitan. Nu cred că va putea resista devotamentului meu.”

La hotel rănitul fu dus în camera sa.

Peste puțin veni un medic, care-l visită cu amănuntul.

„Domnule colega, aici nu vei putea avea îngrijirea necesară, trebue să mergi la Bucuresci”, zise el apoi.

„Deacă doresci la moment te va duce un tren separat,” zise căpitanul Rovițeanu, căci toți să adunaseră împrejurul bolnavului.

Babeta, Lenița pentru a afla ce va zice medicul despre starea doctorului Ionică, Tomița ca să nu remână singur, ér Sofia și căpitanul, ca să să despartă cât mai târziu unul de altul.

„Mulțămesc... prefer a remânea aici!” îngână doctorul.

„Nu vei avea căutarea trebuincioasă!” observă medicul.

„Tot ca și la Bucuresci” respunse Ionică.

„La Bucuresci sunt spitaluri” adause medicul.

„Domnul Ciurescu nu va suferi nici o dată ca un oaspe al său să fie căutat la spital” să grăbi a zice Babeta. „îl voi căuta eu! Ne vom întoarce și noi...!”

„Deacă-i așa, nu îndrăznesc a vă contraria,” reluă Ionică cu un zîmbet palid, „primesc trenul separat ce mi-a oferit Domnul căpitan.”

„Plecăm!” exclamă Babeta. „Eu una sunt gata, voi însă...”

„Noi...” zise Sofia apoi să opri. O săgeată din ochii căpitanului o făcuse de amuțise așa fără de veste. —

„Noi vom mai zăbovi o zi două,” luă Tomița cuvântul, care tot mai urmăria ideia de a încurca pe Babeta cu Ionică, pentru ca să scape de ea, și care vedea în oferta Babetei cel mai nimerit mijloc pentru promovarea acestei intențiuni.

Ionică în acel moment avuse un atac nou de durere, care-l împedecâ de a revoca învoiala sa de a pleca îndată cu tren separat. Ar fi fost însă și pré târziu, căci căpitanul să grăbise a da ordinile necesare în numele curții regale.

CAPITOLUL XLVI

Biletul

„Nici o soire de la Sinaia?

„Cum te simți?”

„Trupesce bine, dar sufletesce rău!” nici o scire de la Sinaia, repetă Ionică.

Babeta trase un scaun lângă pat și să așeze pe el.

Era des de dimineață, nu să auzia nici un sgomot împrejur, numai din când în când străbătea strigătul laptagiului său a zarzavagiului de pe stradă în odaia, ce ocupa doctorul în casele repausatului Săsan din Bucuresci.

Guvernanta nu respunse încă nimic la întrebarea repețită a doctorului.

„N-am putut doarmi toată noaptea.” începu ea după o lungă tăcere.

„Nici eu nu mai șciu, ce este somnul, de când ne-am reîntors de la Sinaia.”

„Cred și eu!”

„Ce te-a putut nelinisci pe Dta,” reluă Ionică.

„Grijea ce ți-o duc.”

„Ce grijă ai să-mi duci? Deja de vr-o două sunt în stare a umbla, azi voi eși chiar. Ce zici, să nu surprindem pe Domnul Ciurescu la Sinaia?”

„Sinaia! ah, Sinaia!”

„Ce este pentru Dumnezeu!” exclamă Ionică ridicându-să de o dată de pe pernă.

Babeta miji ochii, căci în urma mișcărei celei repezi doctorul să desvelise puțin.

„Domnule Doctor uiți cu totul că sunt fată!

Aceasta observare făcu pe Ionică să privească în față pe nemțoaică, care n-arăta așa de bătrână precum era, căci Babeta-și conservase pelița și, focul, care o consuma i dedea un aer de tinerețe și o atracțiune voluptuoasă. În acest moment avea un farmec, care îmbăta pe bărbat, același farmec, căruia i căzuse jertfă odiniără maltezul Rosten. Tot o dată în rafineria ei, studiase amănuntele individualității Sofiei și le imitase pe toate câte putea să le imiteze, astfel încât persoana ei își aducea cu exteriorul Sofiei.

Doctorul nu observase până acum acest detail; acuma-l răpi întru atât, încât simțind ca o genă la închipuirea că Sofia l-ar fi putut vedea astfel, tresări de spaimă. Dar tresări poate de simțul voluptuos, ce isbutise a-i insufla cocheta, care ședea lipit de el.

Babeta ridicase érăși ochii asupra lui și văzând emoțiunea în care căzuse, fu apucată de o mare bucurie.

„Oh, oh, băiețelul, cât este de sfiicios,” esclamă ea mângâindu-l cu amândoue mânile.

El i apucă mâna cea dreaptă și depuse o sărutare ferbinte pe ea.

„Ce faci?” zise dânsa, „deacă ar intra servitorul” și cu asta să scula, merse la ușe și trase iverul.

Doctorul era apucat ca de o beție. Aștepta cu resuflarea reținută întoarcerea Babatei.

Asta veni și să puse pe marginea patului.

„Fi cu minte,” zise ea ferindu-să de dismerdările lui.

Această ferealâ era însă anume combinată ca să ațițe poftele doctorului până la extrem. Bătrână cochetă i cedă cu un țipet lin.

„Ce ai făcut,” zise ea cu reproș.

Doctorul își umbri ochii fără a respunde nimic.

Babeta să sculă și merse de descuia ușa.

„Pare că mă întrebaseși de sciri de la Sinaia,” reîncepu ea, aranjându-și toaleta înaintea oglindii.

Un gemet surd fu respunsul la această observare.

„De ce nu vorbesci?” intrebâ Babeta.

Ionică părea prada celei mai amare remușcări.

„Nu te sfii de mine,” continuă nemțoaica, „spune ce simți! Ți-ai adus aminte de Sofia, nu este așa?”

„Ah, Sofia!”

„Și te căiesci, că ai călcat o credință, ce nici nu ai promis?”

„Sunt un păcătos!”

„Da, ești un păcătos. Deacă iubeai pe altă nu trebuiai, nu-ți era permis să abusezi de încrederea mea. Dar să scii, că eu una, nu voi îngădui, cu nici un preț, ca să mă lași și să mă faci de rîsul lumei”

În loc de respuns să auzi érăș numai un suspin greu.

„Mângăi-te scumpule,” reluă Babeta apropiându-să érăși de pat, „eu îți pardonez grebla, îndată ce vei fi gata a o repara”.

„Cum?”

„Ce întrebare, sunt mai multe mijloace pentru a repara asemenea greșeli. Eu nu cunosc de cât numai unul.”

„Pe care?”

„Căsătoria!”

„Ah!”

„Așa!, nu-ți sunt destul de bună de soție!”

„Nu zic”

„Nu zici, oftezi după Sofia!

„Ah, ah!”

„Te rog încetează cu gemetele și cu suspiurile, cari nu sunt demne de un bărbat. Trebue să acceptezi fără murmur posițiunea, ce singur ți-ai creat.”

„M-ai sedus!”

„Eu, sedus!”

„Dta 1!”

„Așa ești de slab, încât te-am putut seduce tam nesam!”

„Dar ce ne folosesce acum reproșurile!”

„Oh, Dumnezeule!”

„În fine, deacă numai dorul Sofiei te reține de a fi bărbat de onoare, află....”

„Ce, ce?” intrebâ Ionică alarmat.

În loc de a răspunde, Babeta să sculă, deschise usa și strigă de vr-o doue ori: Petrache.

Un servitor apăru.

„Ai adus de la tipografia cărțile comandate!”

„Da domnișoară!”

„Unde sunt?”

„Jos la mine!”

„Adu-le aici numai de cât!”

Ionică ascultase cu nerăbdare la acest dialog, care nu părea a sta în nici o relațiune cu grijele sale.

„Unde vreai s-o scoți cu astea!” intrebâ el cam restit după ce plecase servitorul Petrache.

„Mai rabdă un moment numai și vei vedea!”

„Cărțile ce va aduce servitorul, stau ele în vr-o legătură, cu ceea ce ai să-mi spui despre Domnișoara Sofia.”

„Da, și încă în o legătură foarte strînsă; — dar étă-le!”

Cu aceste cuvinte să sculă ca să primăscă din mănile servitorului, care să reîntorsese, un pachetaș învălit cu îngrijire în hârtie.

„Lasă-le numai aici!” După ce eșise servitorul, Babeta merse la pat, să puse pe marginea lui și zise cătră Ionică uitându-să țintă în ochii lui:

„Am sciut că prinseseși o slăbiciune pentru Sofia. Aș fi jertfit amorul meu ca să nu turbur fericirea voastră.”

„Ai fi jertfit!” ingânâ Ionică.

„Da, însă acum....”

„Ah, da, este pré târziu...”

„Éră pré târziu și înainte de greșălă noastră!”

„Oh, sfrâșesce în fine, nu mă chinui mai mult, spune ce ai să-mi spui.”

„Citesce acest bilet.” La aceste cuvinte Babeta desfăcând pachetașul ce primise de la servitor, scoase unul din biletele ce forma coprinsul lui și-l întinse doctorului.

Sofia Săsan

Căpitanul Leon Rivițeanu

fidanțați.

Étă ce era tipărit pe nefastul bilet.

Ionică scoase un gemet greu și recăzu pe pernă.

„Vezi că nu suntem atât de culpabili, precum credeai,” reluă Babeta după o pausă.

„Nu suntem culpabili,” repetă Ionică aiurit.

„Un om cu minte să folosesce de împrejurări”

„Nu înțeleg,” făcu Ionică.

„Sofia, ca și mine, a simțit amorul JDtale cătră dânsa.”

„A simțit!” suspină Ionică.

„Ea te a jertfit pentru altul!”

„Jertfit, da, jertfit.”

„Care pe semue i-a plăcut mai bine de cât Dta!”

„Fetele, oh, fetele, mor după uniformă.”

„Așa este, nu le displac însă nici costumele moderne, și sunt mândre când pot lega de carul lor triumfal cât mai mulți bărbați”.

„Dta trebue să scii asta mai bine de cât mine.”

„Sofia să va aștepta să te vază mîhnit, târându-te, cum am zice, în umbra fericirei sale.”

„După cum să va și întâmpla!”

„Ba nu, deacă ești bărbat, să-i areți din contra că nu-ți pasă de ea.”

„Și să-mi îndeplinesc tot o dată datoria de bărbat de onoare față cu Dta, nu-i așa”

„Da, étă ce va fi în toate privințele demn de D-ta.”

„Fiă dară!” zise Ionică făcând o siluire asupră-și.

„Oh, îți mulțămesc scumpul meu odor,” și-l îmbrățișă cu înfocare, apoi alerga érăși să tragă iverul la ușă.

Ionică sări însă cu amândoue picioarele din pat și începu să să îmbrace.

Avu ca un atac de groaznică repulsiune.

Babeta era bătrână, însă după cum am spus deja, să conservase bine, nu perduse încă toți carmenii femeesci, de unde dară această repulsiune neinvincibilă din partea doctorului, acum, după ce să decisese a o lua în căsătorie.

Oare sângele său să să fi revoltat în contra repțirei incestului.

CAPITOLUL XLVII

Preotul

Tomița stetea pe gânduri în odaia sa de lucru.

Să întorseseră de la Sinaia.

Sofia doria să consacre fidanțarea sa cu căpitanul Rivițeanu prin o serbare splendidă.

Babeta i comunicase, că și dânsa să logodise cu doctorul Jean Radoleano și i ceruse voie, ca să presinte sociății pe logodnicul său la acea serbare.

Adică cu alte cuvinte, acea serbare avea să-și resfrângă strălucirea sa asupra nemțoaicei celei afurisite.

Tomița să cam podise dintru început, dar Babeta-l amenințase așa de resolut cu un scandal, încât fusese silit a-i concede cererea.

„Ce păcate am avut Doamne,” își” zicea el, „de m-ai dat pe mâna acestei lăpădături. După ce nu te-ai îndurat a-mi da părinți leguiți, mai trebue să sufer necontenit de vina altora.”

Era atât de amărît și atât de cufundat în reflexiunele sale încât nu lua în seamă că cineva bătuse mai de multe ori în ușă.

Aceste bătăii, ce-i drept, fuseseră dintru început cam slabe, acum însă resunâ una mai apăsată, pe care o auzi și Tomița.

„Intrați!” strigă el supărat, că-l conturbă în meditațiunile sale, până ce nu apucase să ia o decisiune.

Ușa să deschise și prin ea intrâ un preot îmbrăcat cam rău.

„Sluga Dtale plecată, Domnule,” zise preotul.

„Bună ziuă Domnule părinte,” respunse Tomița fără de a să scula „poftim de șezi”

„Nu voi îndrăzni a-ți rupe pré mult din timpul Dtale cel prețios” urmă preotul.

„Ce poftesc” părinte?”

„Am avut îndrăzneala a intra la Dta, fiind-că mi s-a spus, că te tragi de dincolo.”

„Adevăr ți s-a spus.”

„Să nu-ți fiă cu superare Domnule, și eu sunt de dincolo și am venit să strîng ceva milă de la fii noștrii viețuitori în aceasta țeară mai mănoasă de cât a noastră.”

„Pentru ce scop paralele?”

„Turnul sfintei noastre biserici a fost așa de tare ros și stricat de vremi, încât trebue neapărat să-l reparăm, ér noi nu am fi în stare nici o dată a contribui banii trebuincioși, deci....”

„Din ce comună ești părinte!”

„Nu cred să fi auzit vr-o dată numele satului nostru, căci este mic și sărac.”

„Dar totuș aș vrea să ’l aud, căci nu șciu cum și ce, dar îmi este ca și când te-aș mai fi văzut părinte, dar de mult, de mult..”

„N-aș crede, căci eu de când m-am preoțit n-am mai eșit din Bărsesci!”

La acest nume Tomița sărise de pe scaun și să uitase țintă la preot, care nu scia ce să fiă asta.

„Bărsesci ai zis părinte, așa ai zis,” intrebâ Tomiță după oare care timp în care să încercase mai de multe ori a vorbi.

„Da așa am zis,” respunse preotul cu mirare.

„De care să țin și Ulmenii!” continâ Tomița.

„Da, tocmai așa” afirmă preotul.

„Ai fost vr-o dată pe la noi”.

„Cum să nu fi fost” exclamă Tomița. „Dumnezeu te-a adus la mine,” continuă el apoi cu rîvnă, „ca să mă dumeresc!”

„Nu te înțeleg.”

„De bună seamă vei fi cunoscând lumea de prin Ulmeni”

„Cum să nu”

„Ei bine atunci trebue că m-ai cunoscut și pe mine, căci și eu sunt de acolo.”

„Nu să poate, unicul băiat din Ulmeni care s-a făcut Domn este Ionică al Radului, é0r pe acela-l cunosc, căci l-am văzut de când e mare și Domn. Nu ești D-ta.”

„Tocmai acel Ionică a fost pricina, că am fugit d-a casă”.

„Ha, stai.... doar, doar n-ei fi...”

„Cine părinte?”

„Tomița-l Reveichii Ciurea?”

„Ba da eu sunt!”

„Doamne sfinte, dar minunate mai sunt căile tale, D-ta stăpânul acestor case, să fi Tomița-l Reveichii”

„Eu, părinte!”

„Apoi frumos, cu cale e, D-ta să te desfăți în dulcețurile vieții, ér biata mamă-ta, să-și plângă ochii din cap după D-ta și să trăiească ca vai de ea.”

„Să vede treaba că nu scii părinte pentru ce am fugit d-a casă.”

„Apriat nu șciu, doar atât că Ionică ți-ar fi zis că mă-ta te-ar fi făcut cu o cătană.”

„Așa, și nu-i destul asta?”

„Destul pentru a lua lumea ’n cap?”

„Da.”

„Și pentru a lăsa pe mumă-ta amărîtă, și plină de jale.”

„Mumă mea, mumă mea, care m-a crescut cu rușinea pe frunte.”

„Ce fel de rușine?”

„Dar părinte, cum poți întreba așa”

„Nu ne înțelegem Domnule, D-ta vorbesci de rușine și când te întreb de care, D-ta te miri”

„Cum să nu mă mir. D-apoi nu este rușine pentru om de a nu avea tată leguit”

„De a nu avea tată leguit, este rușine da, însă ce are asta a face cu Dta!”

„Dar bine nu m-a făcut mumă mea cu o cătană.”

„Cu o cătană!... Așa, acum îmi aduc aminte. Când ai aflat Dta despre asta, lumea nu scia că Reveica era cununată cu Stan Brădilă, care pe atunci nu scăpase încă din cătănie.”

„Mumă-mea cununată cu cătana.... părinte... nu glumesci oare.... ia seama nu glumi cu asemenea lucruri... oh... oh... este cu putință... nașterea mai nu este dar pătată!”

„Este cum spui eu Domnule!”

„Scii bine părinte?”

„Cum Dumnezeu să nu șciu, că eu i-am cumnat!”

„Înaintea nașterei mele!”

„Înaintea nașterei Dtale!

„Apoi cum să face că nu scia lumea despre această cununie!”

„Fiind-că s-a săvârșit în taină.”

„Nu înțeleg”

„Nu? Să poate să nu scii că soldaților nu le este permis a să cununa.”

„Așa dară a fost o căsătorie secretă.”

„Da!”

„Dar tata, ce s-a făcut? mai trăiesce?”

„Nu, nici că s-a mai întors d-atuncea, a căzut la Montebello!”

„Fiă-i țerînă ușoară!”

„Și memoria binecuvântată.”

Să făcu o mică tăcere, apoi reîncepu Tomiță.

„Biserica de la Bărsesci să va restaura pe cheltueala mea părinte!”

„Oh, Domnule cum să-ți mulțămesc?”

„N-ai să-mi mulțămesci, tocmai dimpotrivă, am să-ți mulțămesc eu pentru scirea ce mi-ai adus!”

„Așa dară eu mă pot întoarce a casă. Nu mai trebue să umblu din ușă-n ușă.

„Ba să nu te întorci până mâne. Una că-ți voi da banii trebuincioși ca să-i duci cu Dta, apoi alta că aș voi să iai parte la serbarea logodnei cumnatei mele, care să va prăznui de seară aici la noi”

„Cât pentru bani, mult te-aș ruga ca să-mi trimiți pe poștă; apoi cât pentru logodnă eu nu sunt nici decum pregătit ca să iau parte la o serbare strălucită, deci iartă-mă Domnule să mă întorc cât mai de grabă cu vestea îmbucurătoare la ai mei”

„Las că aș dori să mai vorbesc cu Dta despre mama, și despre alte multe din patria, dar apoi s-ar putea întâmpla, că chiar la serbarea de azi, să am trebuință de mărturia Dtale?”

„De mărturia mea? în ce privință!”

„În singura privință în care poți să-mi fi martor.”

„Aha, înțeleg, vorbesci de căsătoria leguiută a părinților Dtale!”

„Da!”

„Deacă-i așa, să înțelege, că nu mă pot retrage!”

„Așa dar pe de seară!”

„Pe de seara Domnule. Plecăciune!”

„La revedere!”

Ca să mai descrim simțul de fericire de care să umpluse peptul Tomiței, nu suntem în stare.

Tot asemenea credem de prisos a esplica pe larg, că acum după ce putea dovedi în lume că avea tată legitim, să hotărîse a să scăpa de Babeta chiar în mod eclatant, și că pentru acest cas își asigurase mărturia preotului.

CAPITOLUL XLVIII

Resbunarea lui Aristide

Ionică să mutase érăș la hotel.

Când venia la casele Dlui Săsan, ceea ce făcea în toate zilele, și când dedea de Sofia, ceea ce să întâmpla tot de-a-una de câte ori mergea acolo, să arăta vesel, fericit.

El însă era în adevăr trist și nefericit.

Nu s-ar fi fățărit așa, deacă n-ar fi observat, că purtarea sa făcuse asupra Sofiei în adevăr impresiunea, pe care i-o prezisese Babeta.

Era ca o resbunare pentru Ionică, când o vedea pe Sofia să strîmbă din nas de câte ori îl vedea în intimitate cu guvernanta.

Să pregătea și el pentru serata, la care după planul Babetei aveau să joce și ei un rol principal.

Tocmai își legase cravata dinaintea oglindii când apăru factorul poștal în ușă.

„Domnul Dr. Jean Radoleano,” zise factorul.

„Eu-s,” respunse Ionică.

„O epistolă recomandată!”

„Recomandată? de unde?”

„Nu șciu, — vă rog să-mi iscăliți recepisa.”

Ionică subscrise.

„Étă!” zise el apoi predând recepisa factorului care plecâ.

„Ce om urîcios. N-am avut adese ori presimțiri, doar vederea acestui factor mi-a fost ca o cheaza rea.”

Să mai uitâ încă o dată în oglindă. Cravata i stetea pe plac.

„Cine poate să-mi trimită epistolă recomandată,” să întrebă el, uitându-să la plicul, ce-l pusese pe măsă.

„Scrisoarea-mi pare cunoscută,” urmă el, luând plicul ca să-l desfacă.

„Ha, este scrisoarea lui Aristide Nusma, fostului bancher, actualmente chelner! Ce poate să-mi scrie.”

Cu toate că aceste cuvinte denotau curiositate, Ionică nu să grăbi a desface epistola primită, ci-și mai dete v-o două peptănături, își resuci mustățile parfumându-le, își curăți unghile și văzând apoi, după ce-și terminase toaleta pe deplin, că mai are timp, să trînti pe un fotoliu și rupse plicul a lene.

Epistola era de o coală mare scrisă pe toate patru fețele.

„Ce-mi va fi cerând?” să întrebă Ionică.

Pentru a-i scrie așa de mult, trebuie că avea lipsă să-i ceară ceva, după ideia lui.

„Tocmai bine,” urmă el, „până voi termina cu cetirea va-fi timpul să mă duc la serbare.”

Dar în loc de a începe să citească căzu în reverii.

„Nu mă ’nșel, nu. Sofia să căiesce de ceea ce-a făcut.”

Seara de astăzi va decide totul. Voi demasca pe Rivițean, séu mai bine, voi face ca Sofia să-l pună la încercare. El n-o iubesce, umblă numai după paralele ei. Voi ruga pe Sofia să facă o glumă cu dânsul. Să-i spună că partea ei de avere era dată bancherului Priporea care a fugit mai de ună zile, Rivițeanu va crede, să va retrage.... voi remânea eu, dar... Babeta, nemțoaica cea afurisită. Babeta!”

Mai mult pentru a schimba cursul ideilor sale, de cât din interes începu să citească epistola ce primise, și care în adevăr era de la Aristide Nusma.

Ea suna:

Domnule Doctor.

Sunt sigur, că Dta vei fi uitat deja de un incident neînsemnat la care Dta și cu nime am fost actorii principali.

Era în ziua nefericită, în care, după ce mă declarasem în stare de faliment, m-ai întâlnit pe stradă.

Dta ai uitat poate, până la ce grad te orbise ciuda când ai aflat, că banii Dtale cari fusese depuși la mine, sunt perduți.

Ai uitat nu-i așa, ce ai făcut atunci?

Eu n-am uitat..

Și chiar dăcă mai ții minte, trebue să-ți revoc aici fapta Dtale.

„M-ai scuipat în față, Domnule!”

„Pe mine m-ai scuipat Dta care ai stat în casă la mine, la vătra mea, la măsa mea.”

„Am țânut minte, și mi-am resbunat.”

„Da, Domnule Doctor!”

„Eu sunt acela care am mijlocit apropierea Domnișoarei Sofia Săsan de căpitanul Rivițeanu și ți-am luat astfel pe iubita Dtale!”

Ionică cetind aceasta începu să tremure. O furia surdă-l cuprinse. Deacă l-ar fi avut pe scriitor înaintea sa, l-ar fi spintecat. Scrâșni fioros și era p-aci, p-aci să sfîrtece scrisoarea, dar apoi, ca și împins de o fatalitate, o reluă și urmă mai departe cu cetitul.

„Soartea mi-a promovat resbunarea,” astfel scria Aristide, „mi a dat prilej a te mâna în brațele unei femei, pe care o vedeam cuprinșii de amor cătră Dta. Pe cât cunosceam pe această femeea, ea avea să te prinză și să te țină strîns.”

„M-am informat și am aflat că așteptarea mea ș-a realisat.”

„Tratezi amor cu Babeta Cibolca!”

„Resbunarea mea e la culme, e desăvârșită!”

„Acea Babetă este.. muma Dtale!”

Ionică aruncă epistola jos și o călca în picioare.

„Este nebun!” zise el. „Babeta nu poate fi mumă mea, ar fi pré tânără.”

Apoi căzu pe gânduri.

„Și totuș! Aristide trebue s-o fi cunoscut-o. Al lui este pecătul, de ce m-a mânat în brațele ei.”

Privirea i căzu acum pe oglindă unde-și zări figura gătită, unde să vedea dichisit și-și aduse aminte de serbare.

Nu scia cum să facă mai bine, să să mai ducă, ori să remâiă a casă.

„De ce să nu mă duc, tocmai din contră. Acum mai mult ca ori și când pot încerca cu mijlocul meu. Babeta — mamă-mea, după cum scrie Aristide — nu-mi va mai sta în cale.”

Când își reaminti că Babeta este mamă-sa fu apucat de o tresăritură cumplită.

Deacă l-ar fi putut vedea Aristide în acest moment, ar fi fost mulțămit de resbunarea sa.

Puținele minute, care trecuseră dela cetirea acelor rânduri nefaste, îl îmbătrâniseră cu zeci de ani.

Ochii i să încercănaseră, fruntea să brăzdise, buzele i să înălbiseră.

„Nu, nu,” zise el amar, „cerul nu mă poate pedepsi pentru un păcat, pe care l-am comis fără de voia mea.”

„Mă duc între oameni, căci gândurile mă omoară,” își zise el apoi de o dată și voi să plece.

„Dar cum voi da față cu mumă-mea. Avea voi oare puterea ca să-i spui ce-mi este.”

Érăși să cufundă în gânduri.

„Trebue să-i spui, până ce n-a apucat a ne compromite dinaintea lumei.

Apoi surîse amar.

„Pré te-ai pripit Domnule Aristide, deacă mai așteptai puțin, poate că mă loveai și mai tare.... dar nu, nici o dată nu m-aș fi învoit a deveni soțul Babetei....”

Și în loc de a pleca, să trinti pe canapea.

Timpul înainta. Începuse deja a să întuneca.

„Domnule doctor,” aceste cuvinte-l treziră întru târziu din visurile sale.

„Ce vreai, cine ești?” întrebă Ionică tresărind și privi ca și auzit la omul care stetea dinaintea sa.

„M-a trimis dela Domnul Ciureanu?”

„Ha, de la Domnul Ciureanu, așa, cine te-a trimis?” întrebă Ionică trecându-și mâna peste frunte, ca și când ar fi voit să-și șteargă de pe ea acele crețe urâte, care să săpaseră acolo chiar în decursul acelei seari.

„Domnișoara guvernanta să închină cu multă sănătate” continuă omul, care era un servitor din casa lui Ciureanu, „și te roagă să vii mai de grabă, căci s-au adunat oaspeții”.

„Bine, viu!” respunse Ionică.

Servitorul eși.

Ionică-și puse mănușile și plecă, mergând în doue părți, ca și când ar fi fost beat.

CAPITOLUL XLIX

Serata

Era lume multă la serata arangiată în casele Dlui Săsan.

Venise și cocoana Țica, ba chiar și Ștefan Daftu cu soția-sa, căci să întâmplaseră a să afla prin Bucuresci.

Dintre ceilalți oaspeți nu mai cunoascem pe nimen, nici nu vom face cunoscință lor, dar va fi bine deacă ne vom uita puțin împrejur, ca să vedem mai de aproape odăile și salonul.

Pe peristil așezaseră revare cu flori mari, scara era ciruită preaspet, strălucia aproape ca și pe timpul când trăia Doamna Săsan.

Sus în antisală să așezaseră revare cu fel de fel de flori. În sofragerie, Capșa cofetarul, etalase un bufet exchisit și bogat.

Salonul sticlea și strălucia, parchetul era așa de luciu încât ți-era frică să l calci, girandole cu gaz aeric respândeau o lumină orbitoară, ér din o odaia laterală veni au sonurile delicioase ale capelei lui Wiest.

Toate erau de minune arangiate. Babeta fusese organisătoarea arangiamentului, ea însă să pricepea bine la asemenea lucruri.

Până a nu începe să sosoasecă grosul oaspeților — nu venise de cât cocoana Țica, pe care o nerăbdare consumătoare o făcuse să vie așa de vreme — Babeta merse în odaia ei.

Acolo deschise érăși cufărul, de care nu să mai atinsese, de când cu acel ceaiu de funestă memoria.

Luâ haina și scoase din buzunar plicul acela, care dintre două, i rămăsese încă din cele găsite în giletca frate-său.

Scim că acel plic conținea otravă.

Ce voia ea tocmai în această seară cu acel plic.

Étă ce borborosi nemțoaica luând otrava la sine.

„Mirare, deacă-mi va îndeplini astă seară dorința mea, și să va declara de fidanțatul meu.....De o va face, de nu o va face, Sofia-mi va rămânea periculoasă.... Sărbarea de astăzi îmi va da prilej, să încerc și asupra ei efectul prafului meu.....”

Timpul înainta ér doctorul încă nu sosea.

Am văzut că Babeta trimisese după el.

Dar nu sosise nici preotul de la Bârsesci și Tomița era în cea mai mare nedumerire.

„De va zăbovi vr-o jumătate de oră încă,” își zise el, „va sosi momentul decisiv, și mă va găsi nepregătit față de pretențiunea Babetei. Étă că a venit și doctorul Radoleano.....”

Ionică venise, în adevăr.

El să duse drept la Babeta și cu un aer de aiureală, în care-l aruncase scirea fatală ce primise de la Aristide, i zise pe scurt.

„D-ta ești mama mea?”

Babeta să îngălbini, făcu trei pași înapoi, să uită împrejur ca să vază deacă nu-îl aude cumva cineva, apoi zise:

„Ai nebunit!”

„Ba n-am nebunit!”

„Eu mama D-tale. Dar nu te gândesci la etatea D-tale și la a mea?”

„M-am gândit!” făcu Ionică.

„Deacă te-ai gândit ai trebuit să recunosci îndată, că lucrul ce susții, este cu neputință.”

„Și eu mi-am zis aceasta,” continuă doctorul cu ton apatic.

„Deacă ți-ai aceasta, cum poți să susții o asemenea nebuniă, de unde ți-a venit acest gând de demență.”

„Mi-a scris Aristide Nusmă, care trebue să șcie.”

„Aristide Nusmă...” exclamă Babeta devenind și mai palidă.

Nu putură continua cu întrevorbirea lor, căci Tomița, stăpânul casei să apropia de ei însoțit de un om în port preoțesc.

În fine sosise și preotul. Întârziase până acum fiind-că să rătăcise pe drum venind.

„Domnișoară” zise Tomița adresându-să cătră Babeta.

„Dta care cunosci atât de bine trecutul meu, vei afla cu plăcere din gura acestui venerabil preot, că sunt fiul legitim, te rog a lua bine seamă, zic fiul legitim al unui soldat din Transilvania.”

„Da Domnișoară! Reveica Ciurea din Ulmeni era cununată și încă chiar de mine, cu cătana, care a fost tatăl Dlui Tomița.”

Babeta inholbâ nișce ochi speriați asupra intrelocutorilor ei.

„Pentru ce-mi spuneți asta?” intrebâ dânsa cu un gest de nerăbdare.

„Bine zici, eram mai să uit de lucrul principal” reluă Tomița. „M-am sfătuit cu Lenița și am hotârît, că astăzi să nu fiă încă vorba de logodna Dtale cu Domnul doctor”

Preotul fixase necontenit pe Ionică. Era la îndoiâla. Pentru a să lămuri intrebâ acum:

„Deacă nu mă ’nșel, ești Domnul Ionică al Radului din Ulmeni”.

„Ionică al Radului?” repetă Tomița cuprins de o uimire nedescriptibilă.

„Din Ulmeni? adause Babeta tremurând ca o vergă.

„Dar apoi... dar apoi.... ” să încercâ a continua Tomița căutând prin buzunare

„Ce, doar nu l-ai cunoscut?” făcu pieotul temându-se să nu fi causat vr-o neplăcere prin vorbele sale.

„Dar apoi ești fiul Domnișoarei!” complectă Tomița frasa ce începuse de două ori, apoi scoțând o cruciuliță o întinse cătră Ionică, întrebându-l:

„O mai cunosci?”

„N-o cunosc, dar va fi cruciulița de care mi-a vorbit adese ori lelea Maria spunând că aș fi perdut-o când m-am bătut cu Toma ’l Revechii...” zise Ionică, vorbind tot în acel ton apatic, de care să folosise și până acum.

„Eu sunt acel Toma..”

„Dta....”

„La masă, la masă!” să auzi acum vocea Leniței, care nu înțelegea cum de uitase Tomița a-și îndeplini, după obiceiul său, datorințele sale de gazdă, îngrijind că oaspeții săi să să pună la measă.

Era una din acele serate bogate, unde Capșa pe lângă bufet, servea încă și un supeu.

„Sunteți serviți Domnilor și Doamnelor,” zise acum și Tomița, reculegându-se cu sforțare din uimirea sa, și poftind pe oaspeții săi la măsa cea întinsă.

„Hai fiule” făcu Babeta cu un zîmbet amar dând brațul său lui Ionică.

Acesta o lua mașinalmente la braț și merse să ocupe un loc la measă.

În acest moment își aduse aminte de planul ce concepuse pentru a strica logodna Sofiei cu căpitanul Rivițeanu și trebui să zîmbăscă și el amar de simplicitatea sa.

Regăsirea séu mai bine zis găsirea mamei sale îl impresionase cu mult mai mult de cum își representase el la început.

„Nu voi mai fi fericit pe această lume,” zise el, „am comis un păcat de moarte, care nu să mai poate spela. În zadar îmi va fi ori ce pocăință.”

Așa uitase de sine încât spusese acestea cu voce distinctivă.

„Taci, să nu te auză cineva” i zise Babeta. „Vreai să murim împreună” adause ea apoi.

„Vreau” respunse Ionică.

„Stai puțin!”

Babeta luâ cu mâna tremurândă doue pahare, turnă vin în ele, apoi scoase plicul și vărsă în fie-care pahar câte jumătate din praf.

„Ce faci?” întrebă Lenița, care văzuse asta și care să alarmase.

„Închinăm în sănătatea societății,” strigă Babata și goli paharul.

Ionică o imitase.

Ospeții să uitau speriați la această femeia.

„S-au otrăvit, cum au otrăvit și pe biata Mari” strigă cocoana Țica.

„Da ne-am otrăvit, cum am otrăvit și pe biata Doamna Săsan,” afirmă Babeta.

„Este nebună!” strigă Ștefan Daftu.

„Ba nu sunt nebună Ștefane, blăstem asupra ta, căci deacă nu m-ai fi înșelat, n-ași fi ajuns să mor cu fiu-meu împreună!” La aceste cuvinte arătă spre doctorul Radoleano.

„Să trimitem după un medic!” strigă unul.

„După un comisar!” sbierâ altul, „vom fi otrăviți cu toții.”

„Nu vă temeți, numai... noi... doi suntem otrăviți... Fiu-meu vedeți-l... moare... mor și eu.”

În adevăr peste puține minute nu mai resuflau nici Babeta nici Ionică.

CAPITOLUL L

La Ulmeni

Lelea Reveica să sbârcise cu totul, să făcuse o babă amărîtă și năcăjită ca vai de ea.

Ședea în căsuța ei și-și vedea de mămăliguță.

De mult ar fi părăsit până și gândul mâncărei deacă n-ar fi îndemnat-o dulceața nădejdei, că totuși o va învrednici Dumnezeu, ca să-și mai vază pe mult iubitul său fiu.

Tocmai când voia să ia căldarea de pe foc, étă că să deschide ușa și un glas cunoscut o chiamă pe nume.

Fumul de pe veatră o pișcase la ochi și i le umpluse de lacrimi încât nu putea vedea îndată, deacă în adevăr o chiăma preotul din Bârsesci, căci glasul ce-l auzise i să păruse a fi al sfinției sale.

Își petrecu de grabă mâneca iei peste ochi și acum văzu că auzul nu o înșelase: preotul stetea pe pragul ușei.

„Să vii puțin cu mine lele Reveico,” zicea preotul.

„Să viu sfinția ta,” să grăbi a respunde lelea Reveica și să repezi tot odată de săruta mâna preotului.

„Te vei mira, ce-ți voi spune!” continuă acesta.

„Ai sciri de la Tomița!” strigă femeia tresărind.

„Nu l-ai mai uitat!

„Cum să fi uitat pe singurul meu odor!

„L-ai recunoasce oare?”

„Între o miia de inși, mă duci la el. Oh Doamne, Doamne!”

„Vină-ți în fire!”

„Étă-mă, nu mi-e nimic. Unde este, unde?”

„Hai să mergem!”

Preotul o luâ spre acea poeniță desfătată, care să întindea dinaintea caselor lui Radu, și pe care am descris-o în capitolul prim.

Radu și cu lelea Măria erau înaintea porții lor.

„Am auzit că ai fost la Bucuresci”, întâmpină nea Radu pe preot, „este drept că a murit Ionică al nostru.”

„Este drept, Dumnezeu să vă mângâie.”

„De geaba ne-am trudit pentru el,” să văiera lelea Maria.

Întru aceea o ceată de Domni și Doamne care erau pe poeniță, venind cătră preot, ajunseră aproape de el.

„Ei bine Reveico, privesce și vezi deacă vei găsi pe acela pe care-l cauți de două-zeci de ani și mai bine.”

Lelea Reveica începu să tremure și împreunându-și mânile să porni a căuta în ochii Domnilor, care o împresurau.

„Tomițo, Domnul meu!” țipâ ea de odată intinzâdu-și brațele cătră unul din ei.

„Eu-s mamă, eu, fiul tău cel rătăcit!” zise Tomița cu ochii lăcrimați și alergă în brațele mume-săi care începu să plângă cu hohot.

Toți să înduioșară la această privire, numai lelea Maria zise cu amar:

„O Doamne, cu ce ți-am greșit, de mă bați așa de cumplit. În minutul când plâng pe fiul meu de suflet, trebue să văd cum își regăsesce vecina mea pe al său!”

„Dumnezeu șcie ce face!” observă preotul, „să ne plecăm înaltei sale voințe, și să nu cărtim.”

„Amin!” zise Radu ștergându-și ochii.

„Ce întâmplare minunată,” zise una dintre Doamnele care nu era alta de cât cocoana Țica, „să mă aflu și eu de față, pentru a vedea cum Domnul Tomița și-a regăsit pe mumă-sa Ce rău mi-ar fi părut deacă n-aș fi venit la băi, și deacă nu m-aș fi abătut de dragul Dv. în acest piciorii de rău.”

„În adevăr picior de raiu! De câte ori voi putea lua congediu, voiu petrece vr-o două săptămâni aici,” zise căpitanul Rivițeanu cătră soția sa Sofia.

„Dar și noi” adause Ștefan Daftu, „nu-i așa dragă”

„Ba da!” afirmă Doamna Daftu.

(Fine.)