Mihai Vereanu

CAPITOLUL I

Generalul Vereanu se primbla prin casă, țiind mânile la spate precum avea obiceiulcând era pe gânduri. La masa din mijloculodâei ședea soția sa cucoana Sevastița, Luțica fiica lor și Miss Mary, guvernanta acesteia. Cele două dintâi lucrau, pe când ceadin urmă cetea intr-o carte. Pe masă era oscrisoare deschisă.

— Nu trebue să te superi, frate, zise după câtva timp cucoana Sevastița cătră soțulsău. Știi, așa sunt copii, ei gândesc puținla grijile părinților fiindcă nu le cunosc.Ș-apoi o întârziere de câteva luni nu e vreo mare nenorocire: ar trebui să fim mulțămiți că Mihăiță și-a trecut examenele șiisprăvit studiile. Suntem in Aprilie, așa darin Iunie sau cel mai târziu in Iulie va fi acasă.

„Ție îți vine mai ușor de vorbit; așa, respunse generalul, tu l-ai vfzut de doue ori in timpul acestor zece ani de când s-a pornitla școli, dar eu care nu l-am mai văzut!...Putut-am să te întovărășesc? N-a trebuitsă remân infipt pe loc? Întăi intereselenoastre și apoi Obșteasca Adunare pe carenu m-a lăsat Vodă s-o părăsesc o singurăzi... Pe dînsul earăș nu l-am putut aduce niciodată. După atâtea griji ce am tras cu dînsulcând era in Țara nemțească și apoi in Paris,mai cu samă când era bolnav, primesc insfirșit vestea că și-a trecut licența; eu plinde bucurie așteptam că va veni să ne vadăindată, că va veni fără oprire zi și noapte,pe când el de doue luni de zile cutrieră lumea. Nu-i e dor să mă mai vadă și pemine, nu-i e dor să vadă pe Luțica pe carea lăsat-o copilă de șepte ani ș-acum a s-ogăsească fată mare? Eu nu-nțeleg gustul de a colinda făr de sfirșit țări străine. Cecaută de atâta vreme in Italia? Și cel puțindacă s-ar întoarce acum, dar scrisoarea ce amprimit astăzi din Veneția inii spune că vamai zăbovi încă vr-o doue luni și-mi maicere parale. îmi vine să nu-i mai trimitnici un ban, atunci poate se va hotărî să vie.

— Dacă n-a avea bani, nu va avea ca ce se întoarce.

„Am să-i trimit cât îi trebue de drum și să-i scriu să vie pe loc. Luțică, scrie ce-țivoiu dicta eu!

— Fă-i-o și asta, dragă, căută să-l maiînduplece cucoana Sevastița cu glas blând,cine călătorește învață, nu-i rău să mai cunoască și să mai vadă din cea lume.

„Atunci de ce nu s-a dus la Ingleji, unde se văd și se învață lucruri practice și bune,cum se lucrează, cum se câștigă și se adunăbani? Dar lui totdeauna i-a plăcut să fie cuochii in nouri și gândul in visuri. Aduțiaminte de unele scrisori ce ne scria. Nu-itrecuse prin minte să învețe filosofia? Parecă filosofia are să-i aducă vre-un folos, saucă va putea face vre-un bine țării lui cudînsa! A trebuit să mă supăr pe dînsul cudinadinsul ca să se înduplece să studieze legile.

— Dar insfirșit ai văzut că te-a ascultat și că a învățat bine. Nu-i scrie o scrisoare aspră, dragă!

„Ei bine, fie, treacă și această voie a lui, însă te încredințez că va fi cea de pe urmă.Scrie Luțico cum ți-oiu dicta eu și mai lasăla o parte portofoliul ce-i lucrezi. Vezi căai timp îndestul ca să-l gătești.

Luțica puse lucrul la o parte, și scrise următoarea scrisoare sub dictarea tatălui său:

Iubite Mihai!

„Ți-am scris că trecerea examenelor tale mi-a făcut mulțămire căci acum te pot socoti ca bărbat și ai dreptul de a intra inlumea oamenilor copți și de a spune și tuo vorbă. Dar gândeam că vei grăbi a te întoarce acasă și că nu te vei mai opri pe drumuri o vreme așa de lungă. Însă văd căm-am înșălat: tu îmi scrii că vrei să maizăbovești încă vr-o doue luni in Italia. Deșiaș fi dorit să te văd și să te imbrățoșezcât mai curând, îți mai încuviințez această zăbavă care însă îți poruncesc a fi cea depe urmă. Te-am înștiințat că de doi ani, decând bătrânețele și oboseala m-au silit să lasla o parte trebile publice, ne-am mutat lațară. Casa noastră aici la Vereni e reparată, grădina e mai frumoasă și mai căutată decât pe vremea ta, când veneam la țară numai trei, patru luni pe an. Cu toateaceste casa din oraș tot o ținem încă, pentru ca intorcăndu-te să putem petrece acoloearna și să cunoști mai bine lumea și societatea noastră in care ai să trăești de-acum. Respunde-mi îndată la această scrisoare și nu uita să ne înștiințezi despre zioa sosirii ca să-ți pot trimite trăsură și cai la hotar.

— Am să-i scriu și eu frate, nu pecetlui scrisoarea, zise ear cucoana Sevastița cătră soțul ei, care după ce cetise scrisoarea cuochii, luase acum pana in mână pentru a subscrie.

„Pot să scriu și eu, mămuță? adaose Luțica.

— Scrie dragă, dacă vrai, respunse cucoana Sevastița.

„M-aș duce in boschetul cel cu lilieci.

— Bine, du-te.

Luțica eși pe terasa ce da in grădină și deacolo, coborînd scara de peatră, intră inuna din alee. Miss Mary o urma încet țiindcartea in mână. In vreme ce cucoana Sevastița scria scrisoarea, Generalul bătu inpalme și ceru un ciubuc. După câteva minute feciorul veni purtând ciubucul și ocafea turcească. Generalul se puse pe canapea și sorbi încet cafeaoa fumând ciubuculși umplând toată camera de fum. Când sfirșl soția lui scrisoarea, generalul începu astfel:

— Nu mă pot nici de cum deprinde cu Inglezoaica asta. De șese luni de când e la noi in casă pare că-mi stă o peatră pe piept.Când trag un ciubuc numai o văd strănutând și strimbându-se, încât îmi vine să fug din casă; la masă abie gustă din bucate și peste zi te miri de vorbește mai mult dezece vorbe. Pe scaun stă dreaptă și țeapănăca un băț și numai ochii îi umblă de vedetot. Apoi când își prinde încă ocheana innas ca să vadă ceva din depărtare, nu maipot. O copilă așa de tânără, căci nu poatefi mai mult de 25 sau 26 de ani și așa deciudată n-am văzut de când sunt!

„Așa sunt Inglezele, dragă. Tu singur lăudai mai dinioarea țara și obiceiurile lorși spuneai c-ar fi fost mai nimerit să zăbovească Mihăiță in Inglitera decât in Italia. Miss aceasta îmi convine mie prea mult.Câtă regulă păzește in trebușoarele ei, cebună metodă are in lecțiile ce dă și cât de bine cântă din clavir! Luțica a făcut cu dînsa mai multe progresuri in șese luni decât cu profesorul cel vechiu in cinei ani.Apoi cât de bine cunoaște și vorbește maitoate limbile moderne: nici n-ai zice că-iIngleză. Chiar limba noastră o cunoaște maibine decât multe dame de la noi. După doiani de zile — căci mai mult de optsprezeceluni n-a fost la Șoldeanu — dacă n-ai auzi pe ici pe cole accentul străin, ai crede că-ide-ale noastre.

— Ba asta n-ai mai crede o că pre mult tace, pre mult cetește și pre are o față ne-păsătoare. Dar să lăsăm aceste. — Odaea lui Mihaițâ ai gătit-o?

„Biuroul de lucru i l-am așăzat sub fereastra ce dă in grădină: biblioteca alăturea. Divanul ce merge dealungul păretului dinstingă mi-l aduce tapițerul mâni ori poi-mâni. Nu știu ce să i pun in părete deasupra ușei. Să-i dau tabloul cel care representâ ofurtună pe marea ori...

— Lasă că pe acela il regulez eu. Acolo am să-i pun pușca cea nouă inglezească ceam cumpărat pentru dînsul, pistoalele celeturcești, revolverul, torba de venat și iataganul cel vechiu ce-l am de la bunumio.

„Doamne, frate, când ai lăsa încolo armele. Nu știi cât îmi e de frică!

— Doar nu mai e copil. Ș-apoi știi că eram bătăuș de soiu. Ou sabia știe bine să umble. N-am aflat chiar despre niște dueluri, de care n-a îndrăsnit să-mi scrie niciodată? Cu aceste arme păretele va fi frumos împodobit. Peste doue săptămâni cânds-a deschide iarmarocul am să mă duc să-icumpăr și un cal de călărie, vre-un harmasar tenâr și cu foc. Șeaoa și freul cel frumosce mi-a dăruit Vodă i le-am păstrat lui neatinse.

In vreme ce bătrânii puneau astfel la cale pregătiri pentru fiul lor ce era să vie, o trăsură se auzi intrând in curte. Feciorul anunță că a venit cuconul Săndulachi.

Acesta era un bătrân slab, mic de stat, cu ochii vioi și figura veselă. El umbla îmbrăcat cu haine lungi orientale precum erauobicinuite odinioară, avea antereu, giubeluță,brâu, numai fesul turcesc il înlocuise cu oșapcă.

— Sărut mâna, verișoară Sevastița, plecăciune vere, strigă Sandu intrând in casă.

„Sluga, cucoane Săndulachi, răspunse Se* vastița cu o scurta mișcare de cap.

— Bine ai venit, vere, zise genei aiul, mer-gendu-i înainte. Ce minune că te mai arățipe la noi? Gândeam că ne-ai uitat cu totul.De astă toamnă nu te-am mai văzut!

— He! De la mine până la Vereni suntvre-o trei ciasuri bune și la virsta mea trăsurele hurducă. îmi pare bine că vă vădsănătoși; verișoara tot tenără remâne înciuda vremii ce trece. Pare că te văd cucincisprezece ani înainte, verișoară; la d-tase potrivește vorba românului vrabia tot puiu remâne.

„Te rog cucoane Săndulachi, nu începe ear cu proverbele dumitale, știi că nu-miplac.

— Proverbele, verișoară, se zice că sunt înțelepciunea popoarelor și la virsta noastră,adică la a mea, puțină înțelepciune nu strică.Dar Luțica ce face? trebue să fie ca un boboc de trandafiri ce vrea să înflorească, șide finul meu Miliai ce mai știți, când vine? Mi-e dor să-l văd.

— Și noue ne-i dor, respunse generalul,dar ce folos? Deși și-a sfirșit studiile, el maizăbovește încă vo doue luni prin Italia. Zicecă vrea să mai cunoască lumea păn a nuse întoarce acasă.

— Bine face, bine face. Lasă-l să vadăși să cunoască. Cine știe, poate vo Italiancuță frumușică l-a fârmecat pe acolo. He!Aceste sunt ale tinerețelor. Și noi am fosttineri, vere, he!

„Vo Italiancă? nu cred, vere, respunse generalul, cam îngrijit.

— De n-a fi in Italia, are s-o pată acasă. La noi nici un tenâr nou venit nu scapă defriguri și de dragoste. Când nu se așteaptă,atunci il apucă. îmi aduc aminte că am văzut la d-voastră o guvernantă tânără și frumoasă, o Ingleză, ai să vezi cum ochii ei cei albaștri au să încurce pe băiet, mai vîrtos la țară, unde te vezi și te întîlnești fără voie.

„Te rog sfîrșește vorba asta, cucoane Săndulachi, il întrerupse cucoana Sevastița. Cum îți închipuești că un fecior de boer are să se înjosească pănă a se uita la o biată fatădin lume, care și-a lăsat pitria, a venitpeste mări și țări ca să-și câștige pânea.Numai ideea mă face de nebunesc.

— He, verișoară, amorul e orb, el nu cunoaște ranguri și boerii.

Dar noi oare nu suntem aici; dar eu nu pot preveghea și povățui?

— Dracul stă in vale si sprăvule carundeal. Amorul e dracul, el nu se privighează nici se preintimpină.

„Totdeauna ai fost prevestitor de rele, zise cucoana Savastița supărată. Nu-ți vineun gând bun; toate împrejurările numai innegru le vezi. Om ca d-ta n-ain mai pomenit!

— Nu te supăra, verișoară, așa vorbesceu fără gânduri rele. Ș-apoi o mică dragoste,un mic roman câmpenesc ce rău face? Șieu am fost tenăr și vărul. Mai știi, vere Vasilică, când umblai de cu zioa pănă noap-’tea la venat ca să-ți mai treacă amarul din suflet...

— Eram copil atuncea; să nu mai vorbimde asta, vere, respunse Vereanu, văzend că soția lui încrețea fruntea tot mai mult.

Săndulachi Dospin îmbătrânise neînsurat, și își îndreptase dragostea asupra lui MihaiVereanu care-i era fin și nepot și avea degând al face moștenitor averii sale. Bătrânul insă era curios in felul său. El nu arătaniciodată dragostea ce simțea pentru cineva, dincontra pe acel ce iubea mai mult, iltracta cu mai multă asprime. El era sarcastic in vorbă și totodată susceptibil, așaincât ii plăcea să-și bată joc de cineva, darnu putea suferi să rîdă altul de dînsul. Elavea de gând să facă pe Mihai Vereanu moștenitorul averii sale, dar totodată ar fifost gata a-l desmoștenî la moment, dacăar fl văzut că nepotul său aspiră la aceasta.Generalul Vereanu era din contra bun și blând dar indărâtnic, așa încât soția luice-i era cu mult superioară in spirit, trebuea să fie foarte ghibace pentru a-l plecavoințelor ei. Vereanu și Dospin erau veri,copilărise Împreună, și remăsese buni prieteni in toată viața lor.

In vreme ce urma convorbirea cu Săndu-lachi, Luțica era in boschetul cu lilieci și scria un răvaș lung fratelui ei. Ea îi vorbeadespre dorul ce avea de a-l revedea, pe dînsul care acum avea să se întoarcă in sinulfamiliei, spre bucuria ei și a părinților, îizicea cât de frumos il găsește după portretul ce-i trimisese nu de mult, apoi despreea însăși zicea că, eșind din copilărie, acumeste fată mare, că așa o consideră guvernanta sa pe care o iubește mult; despreviața de la țară, despre grădina ce acumera foarte frumoasă, despre florile ce le in-grijea ea singură și la urmă earăș de nerăbdarea cu care il așteaptă. Sflrșind de scrisea se acufundă in aleele grădinei.

Aceasta dinaintea casei era deschisă, cu frumoase gazoane de earbă și straturi deflori. Mai încolo aleele devineau mai umbroase, locul se pleca spre vale și se vedeain depărtare șerpuind Moldova. Un mic brațal aceștia trecea însă prin grădină din partea unde era o pădurice de brazi, in mijloculcăreia se formase și un mic Iac pe care pluteao luntrișoară; ear in jurul lacului erau maimulte boschete umbroase. Pe când celelaltepărți al grădinei cu florăria, cu boschetedeschise, cu straturi dese și alocuri cu statueimpodobite de verdeață erau vesele, aceastaera întunecoasă. Luțicăi însă îi plăcea cudeosebire păduricea de brazi unde domneao misterioasă -tăcere. Acolo se dusese șiacuma și se puse să arunce pâne la lebedelece înotau pe lac. După câtva timp însă gândul la Mihai îi reveni și se așâzâ gânditoarepe o bancă.

CAPITOLUL II

Săndulachi Dospin nu venise la Vereni numai pentru a face o visită vărului său, ci avea a-i mai vorbi ceva in secret. Deaceea după prânz profitând de un moment cândse găseau singuri in grădină, il luâ de brațși se duse cu dînsul intr-un loc mai depărtat. Acolo după câtă va vreme de tăcere Săndulachi începu astfel:

— Am să-ți vorbesc, vere, despre un lucru care nu-ți va fi foarte plăcut. Pe când eramamândoi flăcăi tineri, îmi aduc aminte despre o faptă a dumitale la care nici n-așmai fi gândit, dacă împrejurările nu mi-arfi împrospătat-o. Cu un an înaintea căsătoriei Dumitale, te-ai încurcat intr-un amorcu femeea lui Manoli Serbu, posesorașu-lui moși oarei Brasna din munți. Ai despărțit femeea de bărbatul ei și erai s-o iei de nevastă, dacă bietul naosul Enacachi și biata mătușica Frâsina — Dumnezeu să-i ierte! —nu te-ar fl oprit de la un asemenea pas ne-precugetat. Un an mai târziu, părinții te-au îndemnat cu stăruință să te însori; aifost silit să le urmezi voea și ai făcut bine.Slavă Domnului ai fost fericit și mulțămitin viața căsătorească, precum puțini se potlăuda. Deatunci s-au trecut ațâți ani, incâtși d-ta și lumea ați uitat despre o ușurință pot zice de copilărie. Însă Manoli nu a uitat-o. El a fost ieri la mine...

— Nu se mai impacă acel creștin? întrerupse aici generalul — nu mai uită și nu mai iartă? Dacă i am făcut un rău in viață,nu am fost împins de dușmănie, ci de patimile tinereții; o viață de om s-a scursdeatunci, generația noastră a perit mai întreagă și alta a venit in loc. M-a dușmănitși prigonit multă vreme; abie m-am apăratde cursele sale, și astăzi la bătrânețe totincă gândești la prigoniri?

„Nu, vere, numai gândește la prigoniri. Dar nu uita că i-ai sd robit toată fericireavieții, i-ai ademenit femeia și, ceea ce-i mairău, i-ai răpit singura copilă ce avea. CăciSultana, — așa mi se pare se numea soțialui, — avea o copiliță de câteva luni, cândl-a părăsit pentru a te urma pe d-ta. Acum

Manoli e bătrân; el a venit să-mi spuie că uită și iartă totul, numai că n-ar voi sămoară fără a-și revedea copila. El a aflatcă muma și fata trăesc dintr-un venit cele-ai asigurat pe viață, dar a umblat in zadar prin toată țara ca să afle ceva despreele, nicăiri n-a dat de vre-o urmă. Fiind dar că trebue sa trăească in străinătate,el te roagă să spui unde le poate găsi căcie firesc lucru pentru un părinte de a voisă-și vadă copilul la bătrâneță, mai virtoscând alt urmaș nu mai are pe lume. Lad-ta n-a îndrăznit să vie singur, știind cănu-l vei primi după toate cele întîmplate intre d voastre, dar la mine n-avea de cese teme. Deaceea, îndemnat de dînsul, terog și eu să-mi spui unde se află Sultanași copila, ca Manoli să le poată căuta. Ițimărturisesc că el a venit odată cu mine și așteaptă respunsul meu la crîșmă din satunde a tras.

Auzind aceasta, generalul Văreanu încreți sprincenele și toată figura lui arătâ o nespusă nemulțămire.

— Este drept, vere Săndulachi, că răul care l-am făcut in tinereța mea acelui om e mare,dar adu-ți aminte câte mi-a făcut el pe urmă.De două ori am fost atacat de oameni înarmați in pădurea Cornului și numai prinluptă am scăpat de dînșii. N-am aflat peurmă că acei făcători de rele nu erau hoți,ci oameni de-ai lui Serbu care voeiau să-șirăsbune asupra mea cu moarte? N-am fost pîrît de mai multe ori cătră Yodă de nelegiuri ce aș fi făcut ca ispravnic și nu am avut nevoie de stăruințe și de dovezi ca să mădisvinovățesc? Toate aceste și multe altelecu care m-am luptat ani intregi, el mi le-a urzit. De câte ori i-am trimes răspuns ca să se împace cu mine, că-i dau ce vrea, numaisă uite cele trecute—nici n-a voit să știe de mine, ci aduna tot mai departe ură in sufletul său. îmi pare bine că astăzi la bătrâneță și-a adus aminte că are datorii creștinești și că vrea să nu mai gândească la ceea ce-afost intre noi. Și eu îl iert de toate prigonirile sale, meargă cu Domnul! Pe Sultana și pe copila lui nu le-am mai văzut de cândm-am însurat; le-am pornit atunci in Țara Nemțească, le-am asigurat un venit anual cucare să trăiască, venit pe care îl trimet regulat unui bancher din Yiena. Sultana incei întăi ani mi-a mai scris câteodată cânddintr-un oraș, când din altul, dar eu nu i-amrăspuns niciodată. Unde se găsesc ele, nuștiu, atâta cunosc că trăesc in Țara Nemțească și că sunt sănătoase și mama și fata.Spune lui Sărbu asta din partea mea, du-i și numele corespondentului din Yiena de lacare poate afla locuința lor, dar la mine roagă-l să, nu vie, căci nu vreu și nici pot să-l văd. Mai spune-i că voiu înzestra fata când s-a mărita și dac-a fi să mor le-oiu lăsaun capital din care să trăiască amândouă.Nime nu a plătit mai scump decât mine o greșală de tinereță și nime pe lume nu areun suflet mai neîmblânzit decât Sărbu!

Nu apucase a sfîrși bine Vereanu, când se văzu in capătul aleei un om mare destat cu părul și cu barba căruntă și ochimici și strălucitori ce străbăteau ca niște săgeți prin gene lungi și dese. Văzendu-l,Vereanu îngălbeni la față și se uitâ țintă la dînsul, ear Săndulachi plin de îngrijire păși spre el cu gând de a-l îndemna să nu seiuțească, ci să-i fie vorba mai blândă decâtfața. Omul care venea era Manoli Serbu.După ce așteptase de mai multe oare insat, de nerăbdare, se hotârise a veni el singur la Vereanu și a se esplica cu dînsul.

— Ce vii aici, ce cauți in casa mea? strigă Vereanu cătră Manoli, până când acesta nusosise încă de tot. Am zis vărului ce aveamde zis, cu tine nu voiu să am nici o tălmăcire. Fugi din ochii mei, nu-mi amări zilele bătrânețelor!

„Ce-ai căutat in casa mea, ce-ai venit la mine, când eram tânăr și fericit, respunse acesta cu glas săc și adânc, ce aveai să-mi amărești toată viața pentru a-ți implini poftele de cuconaș de neam? Dece mi-ai răpit femeea și copilul, dece m-ai făcut neom din creștin ce eram?

— Dacă ți-am făcut un râu, întîmpină generalul și sângele îi fierbea tot mai tare, l-am făcut fără voie, eram tânăr și cu mintea necoaptă. Dar tu ai vrut să mă omoricu gând precugetat. Mulțămește bunătățiimele că n-am stăruit să te închidă in Ocnărsă nu mai vezi lumina zilei. Te-am iertatși tu tot nu te-ai mulțămit. Mergi acum șimă scapă de chipul tău uricios!

Săndulachi, văzând figura aprinsă a lui Vereanu și fața lui Serbu care din ce în ce se făcea mai amenințătoare, sări intre dînșiL

„Linișteșta-te, vere! strigă el cătră unul, ce ai venit aicr? strigă cătră celalalt, nu afost vorba să m-aștepți, să-ți aduc eu răspunsul? Hai, du-te acum și nu mai aprinde patimi vechi: așteaptă-mă că vin și eu.

Cum stăteau amândoi pe loc măsurându-se cu ochii dar păzind tăcere, Sandulachi crezu de datoria lui să cerce a-i împăca și urmă:

„Dacă m-ați asculta pe mine, zise el, in loc de a vă zice vorbe așa de rele v-ați împăca. Ce a fost a trecut, zice Românul. Omul bun uită răul ce i s-a făcut dar binele îl ține minte. Toți trei care suntem aici avem păr alb și zilele noastre nu mai sunt multe.—Dați-vă mâna ca să vă descărcați sufletulși vă dispărțiți cu Domnul!

Nici unul nu făcu un pas spre celălalt. Figura lui Sărbu se contractă nervos; el nuîntinse mâna, ci întorcăndu-se zise numai:Mă duc, nu te teme că ție îți voiu mai faceun rău!—Generalul își mușcâ buzele urmân-du-l cu ochii. După ce Sărbu dispăru in oaltă alea in dosul copacilor, el șopti printredinți „Șerpe!” și scuipă, aruncând ciubuculce ținea in mână pe drumul pe care pășisedușmanul său.

Săndulachi il luâ de braț și il duse înapoi spre casă, foarte agitat și el de scena la care fusese martor. Pe drum intîlniră peLuțica care se juca cu un câne de venat.Copila era așa de veselă și nebunatică, arătaașa de frumușică cu buclele ce se jucau înjurul capului ei, cânele earăș, cât era de mareși frumos, era așa de blând in jocul său cu copila, încât această privire inlăturâ grijade pe fruntea bătrânilor amendoi, făcăndu-isă uite cele petrecute câteva momente înainte. Incurănd, cucoana Sevastița și Miss Mary veniră și ele. întreaga societate, pe care cânele Balaban o urmă încet, se indreptâ spre terasa casei. Acolo se așăzară cu toții, privind in tăcere cum soarele începu a se pleca spre apus. De la o vreme Săndulachi, văzând că e timp de întoarcere,luă rămas bun, făgăduind că va reveni să-i vadă mai des, când finul său va fi sosit.După plecarea sa, generalul recăzu pe gânduri, neputendu-i eși din memorie întîlnirea cu Serbu, vechiul său dușman, pe care demulți ani nu-l mai văzuse, ear intre celelalte persoane ce compuneau societatea domnea tăcere.

Orlogiul cel mare de pe piața San Marco din Veneția suna tocmai zece oare. Resunetul vuitor al oarelor ce băteau treziră dinsomn pe Mihai Vereanu, care se scula prinsde mirare cum a putut dormi așa de mult.Deschizând jaluziile ferestrelor, el se incredințâ că nu se înșală și că zioa este înaintată.In pripă se găti pentru a nu ajunge preatârziu la un otel unde trebuea să se întîlnească cu amicul său Henri Beaudieu cu care hotărise să visiteze in acee zi Academia frumoaselor arte. Casa in care ședea Mihai avea fațada și intrarea principală pe piațaSan Marco însăși, ea de o parte făcea colțulunei stradele mici și ănguste cum sunt celemai multe din Veneția, și pe această stradelă dedeau ferestrele odăei lui Mihai. In vreme ce se gătea, se apropiase de mai multe ori de fereastră, și privirea lui căzudin întîmplare asupra ferestrei din față,unde j aluzia era intredeschisă. In dosul acelei ferești i se păru a vedea chipul unei femei. Strada era atât de ângustâ încât nu cădea destulă lumină asupra rândului de jos al casei din față pentru a recunoaște bine chipul; ceea ce putea vede era că femeea își peptena părul despletit, că părul era negru și frumos. După o scurtă vreme, femeea din față se apropie și ea de fereastră și seuitâ afară, dar zărind chipul unui bărbatse retrase. Mihai se incredințâ că necunoscuta era tenără și de o frumuseță extraordinară. „De mai multe săptămâni șed aici,fereastră lăngă fereastră cu o femee așa defrumoasă și âncă nu o zărisem pănă astăzi!Aceasta e neiertat, își zise el in sine, luând hotărîrea de a nu negriji mai mult pe vecina sa. Pentru moment însă nu putea face altfel decât a eși, fiind așteptat. In adevăr când ajunse la locul intîlnirii, amicul său il intîmpinâ cu mustrări că l-a făcut să aștepte mai bine de o oară. Acesta era un tânăr pictor din Svițera, cu câțiva ani mai invîrstă decât Mihai. Ei erau vechi amici din Paris și veniseră împreună in Italia. Henri pentru a face studii serioase in arta lui, Mihai pentru a petrece și a cunoaște Italia. După o călătorie răpede prin orașele cele principale, ei ajunseră la Veneția unde erau să se despărțească, de vreme ce deaici Mihai voea să plece in țară. Călătoria urmase după planul lui Henri care voea mai întăi să aibăo idee generală despre intreaga țară și apoi să se așăze pe un timp îndelungat la Roma,pentru a se deda serios la studiile sale. Intot timpul, ei locuise și trăise împreună, numai in Veneția, Henri neputând refusa ospeția unei familii franceze ce se stabilise acolo și care era înrudită cu a sa, fusese silit a locui in o altă casă destul de depărtată de otelul amicului său.

— Ce ai pățit, Mihai, îi zise pictorul când il văzu intrând, de te-ai întârziat astăzi așade mult? începusem a crede că ai să fii necredincios cuvântului tău, ceea ce nu ți s-a întîmplat încă niciodată păn acum. Eram să vin la tine, temendu-mă să nu ți se fi întîmplat ceva. Am perdut o oară întreagă din galeria de tablouri.

„M-am deșteptat mai târziu decât obicinuit, răspunse Mihai; acest oraș extraordinar, in care vuetul trăsurilor e înlocuit prin acel jalnic și regulat al vislelor, face un curios efect asupra nervelor mele. Aici aș voi să tot șed, să mă tot uit, și să dorm, pecând altfel îmi place mișcarea așa de mult. Ne deprindem aici a ne lungi pe perine, a plutipe apă, și a duce o viață cu totul contemplativă, încât mintea simte o odihnă deplină.

— Mie-mi face Yeneția un efect cu totul contrar, intîmpinâ Henri; toate frumusețele artistice adunate aici cu așa grijă, tradițiunile istorice păstrate cu atâta respect, iubirea ce are poporul Yenețian pănă in clasele cele mai de jos pentru artiștii lor ceimari și pentru operele lor, cunoștințele artistice ce au chiar oamenii cei mai de rândcare altfel au o invățâtură atât de neîngrijită, toate aceste fac de-mi fierbe sângeleși-mi insuflă ambiția să devin și eu un artist însemnat. Sufletul meu e aici intr-un neastempăr necurmat.

Yorbind altfel, ei părăsiră otelul unde dejunaseră și trecură peste Piața și peste Piațetă, cu gând să iee o gondolă care să-itransporte peste Canalul cel mare la Academie, unde era Galeria de tablouri. Un gondolier tenăr și cu figura veselă alergă înaintea lor.

„Eată-mă, Signori, eată-mă, v-am așteptat. Am refusat pe alții, presimțind că veți veni d-voastre.

— Bravo Lazaro, răspunseră ei sărind ingondolă. La academie!

„Pre bine, Signori, intr-o secundă, veți fi acolo!

Și gondola tăie apa cu iuțeală, împinsă de visla lui Lazaro. Pe drum Mihai istorisi amicului său despre vecina ce descoperise și zise cât de frumoasă este, cât i-a părut de imposantâ și toate reflecțiunile ce-i inspirase o privire de câteva momente. Henri Beaudieu îi urâ noroc și succes și se incinseintre ei o convorbire despre caracterul femeilor italiane și in special a Venețianelor despre care cetise că sunt ușoare, iubitoare,dar nesuferite prin gelosia lor. La urmă dinipotesă in ipotesâ, ei își formase un roman întreg și ajunsese a glumi asupra urmărilor acestei cunoștințe care — nici nu era incăo cunoștință. Gondola însă oprindu-se la piața cea mică ce este înaintea Academiei,ei se coborîră amândoi. Nu visitau ei pentru întăia oară acea galerie de tablouri; de aceea trecură răpede prin cele întăi sale spre a merge in cele principale unde Henri făcea studiuri la tablourile cele mai vestite de Tizian, Tintoretto, Bellini, Yeronese și amândoi Palma. Beaudieu observa tablourile in toate amănunțimile lor; el știa unde să se așeze pentru a se bucura mai bine de efectul luminei, pentru a nu perde nici o amănunțime; el umbla de la un tablou la altul,compara mai multe intre ele, cetea pasagiuri din cărți ce lua totdeauna cu dînsulși care tratau despre tablourile vestite dinacea galerie, urmând studiul său ca un om al artei și un adevărat cunoscător. Nu așa Vereanu: când un tablou îi impunea prin frumuseța sa, numai acesta îi atrăgea toată luarea aminte. El se așăza dinaintea tabloului și se perdea atât de mult in contemplarea lui, încât uita toate dimprejurul său. Din frumoasa galerie Veneziană înălțarea Maicei Domnului de Tizian, avea o nesfirșită atragere pentru Vereanu. El se putea perde oare intregi in privirea acesteicapdopere, care îi deștepta idei și visuri ne-sfîrșite ce luau proporții tot mai mari pănăce se incâlceau cu totul in mintea sa. Deși ca tot fiul adevărat al secuiului, sceptic in ideile religioase, el era simțitor pentru totce este frumos, dispus la moment să cadăin sentimentalismul cel mai mare dacă unop de arte il apuca prin partea sa cea slabă,prin impresionabilitatea sa. Assunta îi impunea, nu prin propria sa valoare artistică,pentru care nu avea adevăratul simț, ci prin ideile religioase ce-i trezea in închipuire.Înălțarea maicei Domnului se transforma lael in ideea nemuririi creștine care il acufunda in gânduri adânci. Din aceste il deșteptâ de la o vreme amicul său, când momentul plecării sosise.

„Trebue să mergem, căci m-așteaptă acasă. Tu n-ai profitat earăș nimica nici astăzi.Te ții infipt înaintea unui tablou și te uiți atâta, încât nici mai ai simțire pentru acel tablou însuș. Să mergem; nu ești de îndreptat!

— Să mergem, respunse Mihai, care dela o vreme uitase unde se găsește.

Ei se suiră earăș in gondolă pentru a trece in partea opusă a canalului.

Zioa era caldă și soarele ardea. Gondolele printre care Lazaro își făcea loc erau toate acoperite. Mihai lovind pe umărul a-micului său, strigă deodată: „Eat-o! Nu era singură!

„Cine? respunse Henri cu mirare, ridicând ochii de pe un album deschis ce ținea in mână.

— Ea, vecina mea, împreună cu alta pecare n-am putut-o vedea. — A trecut, Lazaro mână după dînsa!

„Ba mă eartă respunse Henri, eu n-am vreme să fac goane după femei căci m-aș-teaptă acasă. Dar tu nu pierzi nimica, căci vei vedea-o desară la fereastră.

Mihai tăcu și peste puțin gondola se opri earăș la piațeta, unde amicii se coborîră.

De îndată, Miliai se întoarse acasă, și se puse la fereastră, cu speranță, de a revedeape vecina lui. Însă, inzadar, căci jaluziile din față, remaseră închise toată zioa și nimica nu se zărea îndărătul lor.

Pe când el sta cu ochii ațintiți asupra casei din față, servitorul otelului îi aduse scrisori, pe care Mihai, cunoscendu-le a fide acasă, le deschise in pripă. Scrisoarea surorei sale mai cu samă îi produse un efect profund. Era scrisă cu atâta naivitate și dragoste frățească de Luțica pe care nu omai văzuse de când era copilă mică, incâtun dor puternic de a se întoarce in țară il cuprinse, Scene multe din copilărie i se înfățoșară in memorie și el căzu pe gânduri. Idei despre viitor se amestecară cualtele despre trecut și-l ținură astfel intrunfel de visare trează multă vreme. Spre sară el eși și se preumblă pe malul lagunelor.

Era noapte, noapte luminată de lună plină, când Mihai se urcâ ear in gondola lui Lazaro ce-l pândea pretutindenea, pentru aface o preumblare pe apă, Gondola lui plutea, împreună cu multe altele înaintea grădiniței de lângă palatul regal unde cânta musica.

O mulțime nenumărată de bărbați și femei umpleau giardinetul, și văzut de pe apă, era un aspect minunat. Mihai rămase in gondola lui cel din urmă. Chiar după ce musica tăcuse, lumea se împrăștiase și gondolele ce ascultau musica de pe apă se strecurase,Mihai tot era încă culcat pe perinele luntrii sale și se lăsa a pluti pe laguna luminată de lună. Lazaro, mânând însă mai departe,ajunsese până la locul unde dintr-un canal mic eșeau o mulțime de gondole pline culume. La întrebarea lui Mihai ce însemna această îmbulzeală, Lazaro respunse că este publicul care ese din teatrul „Fenice unde representația se sflrșise. Oprit pe loc pentru a lăsa să treacă luntrile ce năvăleau din canalul cel ăngust, lui Mihai i se părucă vede earăș pe vecina sa in una din ele.Atunci porunci lui Lazaro ca s-o urmeze,și gondolierul cu ghibăcia obicinuită se aruncă in mijlocul imbulzelei, neperzend din vedereIuntera arătată de stăpânul său. Aceasta, dupăce se ținuse câtva timp pe canalul mare,intră in unul mai mic și se perdu in întuneric. Lazaro, deși vislea cu putere, nu-i mai putu găsi urma in labirintul micelor canale ce se încrucișează in toate părțile. Văzend că nici acum nu i este cu puțință a maivedea pe acea femee ce-i păruse atât de frumoasă, el se cobori din gondolă intrunloc apropiat de casa lui și se întoarse pe jos.

Deși noaptea era înaintată, el era neliniștit și somnul nu-i venea. Deaceea după ce se primblase mult timp prin odaie, uitându-se din când in când la fereastra din față ceremânea tot in întuneric, el luâ din nou scrisorile ce primise, le receti și se puse a respunde. Părinților le ceru iertare de prelungirea absenței sale. Un dor foarte mare,zicea el, de a cunoaște Italia, despre care cetise așa pe mult, l-ar fi împins de a visită acea țară clasică înainte de a se întoarce; că studiile artistice și istorice ce făcea aici, el le considera ca o complectare trebuincioasă creșterii sale, insfirșit că va scurta oprirea sa in Veneția și că se va întoarce poate mai curând decât singur crezuse. In scrisoarea câtră Luțica, după o descriere călduroasă a frumusețelor ce arta și natura presentă ori cărui străin in Italia,și mai cu samă despre impresiunea ce produsese Roma și Venezia asupra închipuirii sale, el se întoarse la ei amândoi și îi scrise multe despre dorul de a o revedea și despre ideea ce-și face de dînsa și de viața lorviitoare, când se vor iubi așa de mult șiiși vor comunica unul altuia toate gândirileși simțirile. Când sfîrșise scrisoarea, închipuirea lui era așa de aprinsă de acel viitordespre care scrisese, încât îi veni ideea săplece chiar de-a doua zi. In curând acest gândse prefăcti in hotărire și chiar începu să-șistringă lucrurile și să le așăze in ladă,când zări deodată o lumină la fereastra dinfață. Jaluzia se deschise și capul de femeese arătâ earăș un moment, aruncând ochii asupra lui Mihai care, fărmecat de chipul ei, in starea de exaltare sufletească in care se găsea, remăsese răzemat de fereastra sacu ochii țintiți asupra frumoasei vecine. El văzu o zîmbire pe buzele tinerei femei șidupă ce se închise fereastra auzi o cântare blândă mai mult șoptită ce străbătea duiosin sufletul său. Toate ideile de plecare șide viitor sburară deodată ca printr-un farmec. Figurile părinților și a surorii, tabloul casei părintești in care copilărise și careil înduioșase atâta, dispărură cu toate, pentru a face loc acestei singure figuri de femee, al cărui chip il incânta așa de mult.Lucrurile sale remaseră cum erau și el selâsâ să cadă pe canapea intr-o dulce reverie.

O! nestatornicie a juneții! Atunci când închipuirea noastră impresionabilă și inflărată ne face să credem in o putere nesfirșită ce este in noi și in realizarea ori căreiidei de viitor ne trece prin cap, tocmaiatunci suntem așa de slabi, încât împrejurările cele mai neînsemnate își bat joc de hotărîrile noastre cele mai tari!

CAPITOLUL IV

Henri Beaudieu era de un caracter cu totul deosebit de al lui Mihai. Mintea luifăcea o despărțire radicală intre artă și realitate. Pentru una avea o închipuire largă,pentru cealaltă o judecată rece și aspră.Stăpân asupra unei mici averi de la moartea tatălui său care fusesese profesor lao școală înaltă din Svițera, el nu cliletuia venitul său întreg pentru dînsul, ci il împărțea in jumătate cu muma lui care, bătrână acum, trăea pe malurile lacului Lemanin apropiere de Geneva împreună cu o tânără orfană, nepoată a sa depărtată, de-acărei creștere căuta ea. In dorința bătrâniifusese ca fiul ei să se însoare cu copila ce-iîndulcea bătrânețele și, ascultător voințeimumei sale pe care o venera peste măsură,Henri se logodise cu vara lui, hotărindintre ei ca nunta să se facă doi ani maitârziu, când va reveni din Eoma ca pictor desăvîrșit. Nu un amor pasionat, ci o simpatie plăcută, dorința părintească și recunoștința ce simțea pentru vara lui Sofia care îngrijea de bătrâna lui mumă cu o dragoste adevărat flască, ii îndemnase să ia hotărîrea de a se însoți cu ea. Odată ce aceastafusese statornicit intre ei, cuvântul îi eraașa de sfânt, încât i-ar fi părut o crimă,chiar de a se uita cu interes la o altă femee. Viitorul lui îi părea regulat ca o socoteală aritmetică. Când timpul hotărit pentru întoarcere ar fi fost să se apropie, eltrebuea să reintre in casa părintească cu.cunoștințe mai bogate și talent mai desvălit,trebuea să se însoare și să trăească liniștitdin venitul său, ocupându se de pictură cascop principal al vieții. Un alt viitor nicinu spera și singurele sale visuri și grije sufletești le producea numai întrebarea ce-șifăcea ades: dacă va ajunge pictor insemnatsau va fl numărat printre cei mediocri. Căciin omul cel mai modest care din plecare firească s-a dedat artei sau literelor arde tainica dorință de a atinge perfecțiunea, pecând in toate celelalte ocupații, chiar omulambițios cutează rare ori de a întinde năzuințele sale pănă la culmile cele mai înalte.

Poate că contrastul chiar intre natureledeosebite a lui Henri, omul rece și chibzuit și a lui Mihai cu mintea frământată de aspirări multe și nehotărîte, era tocmai causa amici ei lor, căci astfel se complectau întrucâtva unul pe altul in caractere, avândavantajul de a se întîlni pe tărâmul comunal admirării a tot ce este mare și frumos.

Când a doua zi dimineață, Henri se duse să vadă pe amicul său, el il găsi intr-o deplină nehotârire de ce trebuea să facă. Mihai îi spuse de scrisorile primite de a casăcare l-ar fi hotărît un moment să se pornească îndată, dar pe de altă parte desprezimbirea ce-i aruncase frumoasa vecină, despre care îi mărturisise că visase toată noaptea. In față cu aceste, Henri ii dădu sfatulsă plece. „Legăturile familiei și ale patrieisunt eterne, îi zise el: ori când și la ori cenemulțămire tot la ele ne întoarcem, pecând toate celelalte și mai cu samă cele sentimentale ale junețeisunt trecătoare, întîmplătoare și slabe. Când unele stau altoraimpotrivă, totdeauna pentru cele întâi trebue să ne hotărîm! Apoi peste câteva zilemă duc și eu deadreptul la Roma și n-așvoi să rămâi tu singur aici in mijlocul unei aventuri care pentru tine este mai serioasădecât pentru altul. Ție îți trebue totdeauna un suflet amic, căruia sa te deschizi și caresă te mângâe și să te deștepte; plecând eu,acel amic ți-ar lipsi și ușor te-ai lăsa atrasde lucruri plăcute in aparență, la greșeli cenu-ți este ertat a face.” Aceste motive puseinainte de amicul său, produseră efectul dorit asupra lui Mihai și ei hotărîră ca să mairămâie încă împreună câteva zile pănă lapornirea lui Henri, ear apoi să plece și Mihai in patria sa.

Așa se și urmă. Vecina nu se mai arătase și nici o mai întîlni Mihai nicăire. Câteva zile trecură și momentul sosi in care Henri trebuea să pornească. Amicii își fâgăduiră unul altuia de a-și scrie regulat oriin ce loc s-ar găsi, de a veni să se vadă, in-dată ce împrejurările le vor erta aceasta și de apăstra vie și fierbinte amintirea amiciei ce-ilegase in timp de mai mulți ani. La despărțire Henri era emoționat, dar stih să sestăpânească, pe când Mihai nu-și putu oprilacrimile ce-i udau fața.

Trenul cu care avea să meargă Mihai, pleca la miezul nopții și astfel îi mai rămânea âncă o zi întreagă de stat in Veneția pentru a se pregăti de pornire.

Intorcendu-se a casă, cum trecea pe lângă turnul cel mare numir campanile de pe piazza Veneției, o buchetieră bătrână seapropiă de dînsul și cu ghibăcia ce auaceste femei îi puse un mic buchet înmână. Mihai, voind să-i arunce o monedăde aramă, bătrâna îi șopti cuvintele: „floriși scrisoare—tinereță și amor!” Mihai deșteptat prin aceste cuvinte, se uitâ la buchet și văzu că este legat intr-o hărtiuță.In ea sta scris:

„O scânteie produce pojarul, o privire a-prinde amorul. Sara lucește luna plină— cântă musica in giardinetto și mulți se plimbăin el,”

Un mare neastâmpăr cuprinse pe Mihai Vereanu după cetirea acestui bilet, căci nuputea avea nici o îndoială de cine era trimis.El își zise că va pleca după câteva zile devreme ce trebuea neapărat să se afle sarala locul însemnat. Păn atunci nu avuse aface decât cu femei ușoare care nu pun injoc închipuirea: aceasta era întâia adevăratăaventura de amor in viața lui; câtă atragere avea dară pentru dînsul! Deaceea i sepărea că oarele nu se mișcă din loc și pănâce luna se arătâ pe firmament o eternitateintreagă se trecu. Insfirșit veni momentulin care lumea începea a se aduna in giardinetul de pe malul lagunelor [și pintre ceiintăi era Mihai. Însă in zadar privea el cugrijă și cu bătaie de inimă împrejur: persoana dorită nu se vedea nicăiri. O oră întreagă de schinjuitoare nerăbdare se trecusecând văzu viind înspre dînsul frumoasa brunetă, a cărui chip fi era așa de viu, întovărășită de o femee mai bătrână. Aceasta era slabă și mare de stat, și fața ei aveasemne adânci cum rămân acelor figuripeste care multele emoțiuni ce au trecutau lăsat urme neșterse. Mihai luâ loc la omasă apropiată de acea unde se așăzaseamândouă femeile și in neastâmpărul in carese găsea, abia de îndrăznea să arunce ochiisăi din vreme in vreme asupra vecinelorsale. Totdeauna însă când se uita la ele, întîlnea privirile mari ale tinerei femei carepăreau a arde de dor. După trecerea unuitimp el auzi cum bătrâna zicea încet cătră tovarășa ei:

— Nu știu unde am mai văzut pe tânărul de la masa de alăturea, figura lui numi-e străină.

„Poate l-om fi intîlnit in vre o biserică sau vre un palat de aici, mamă, respunsecea tânără. Desigur el le-a visitat ca și noiși ca toți străinii.

— Pentru ce crezi, Lucrețio, că el estrăin?

„Așa îmi închipuesc, răspunse aceasta, inroșinduse.

Din aceste cuvinte rostite intr-o limbă Italiană pură, fără nici o asemănare cu dialectul venețian, Mihai înțelese că ele eraudin altă provinție. Interesul său creștea totmai mult și la urmă auzi cu mulțămire căfemeile se pregătesc a face o preumblarepe apă înainte de a se întoarce acasă. Ingondola lui Lazaro, el urmă de departe peacea a femeilor și cu o nespusă mulțămire asculta glasul Lucreției care cânta încet oromanță italiană.

Când reveni a casă, Lucreția era la fereastră. Atunci apropiindu-se, el îi zise încet:

„Eram să pornesc astăzi in țara depărtată care e patria mea și tu singură m-ai oprit. Pentru tine aș rămânea aici totdeauna. Dacă mă iubești, o! frumoasă vecină,dă-mi voie să-ți scriu ceea ce simțesc și făgăduește că-mi vei răspunde.

— De vrei să-mi scrii, răspunse Lucreția,aruncă-mi răvașul cu o pietricică pe fereastră și eu îți voiu răspunde. De cum te-am văzut, am pierdut liniștea mea. Nu te duce de aici dacă nu vrei să fiu nenorocită.

„Îți jur că nu mă voiu duce câtă vreme ochii tăi cei frumoși se vor uita la mine cublândeță. Dar și tu rămâne-vei aici? Limbata nu e venețiană și patria ta trebue să fiealtă țară.

— Noi nu suntem din Veneția și introzi ne vom duce și noi. Caută să fii prudent ca să nu afle maică-mea că te cunosc,căci atunci ar hotărî să plecăm îndată. Maică-mea e aspră și nu iartă inveci să se apropie un bărbat de noi. O aud viind, fugi, eusting lumina!

Lumina se stinse și fereastra se închise.

De îndată Mihai luă hârtie și scrise vecinei sale. El o intrebâ cine și de unde este, dacă se găsește de mult in Veneția, rugând-o să facă toate chipurile ca să rămâiecăt va putea mai multă vreme; că cunoștința ei il face fericit; că pentru întăia oarăsimte bătend inima lui; că nu credea niciodată că această simțire va fi așa dedulce; că nopțile visează și zioa intreagăgândește la dlnsa. Apoi o intrebâ dacă șiea tot pentru întăia oară simțește amorulși o conjură să-i spue adevărul. Sfirșind scrisoarea, el legâ de dînsa o pietricică. ca săo poată arunca in odaea din față. Pentruaceasta pândi la fereastră prin întuneric șișuerâ încet, încet dinaintea lui cu speranțăcă acest semn va fi înțeles. In adevăr, cândnoaptea înaintase mai mult, el auzi mișcân-du-se încet fereastra vecinei și profitând demoment aruncă scrisoarea. El auzi vuetulunei pietricele căzănd pe marmură și unglas blând care șopti încet: grazie o! grazie infinite!

Zioa ce urmă el o trecu toată numai in așteptarea întunerecului nopții când spera că va primi răspunsul dorit. Biletul îi căzuin odaie, dar nu cuprindea decât două rânduri: „Toată zioa nu am fost un moment singură ca să pot scrie, voiu scrie la noapte!”

Urmă earăș o zi lungă fără nici o veste și fără a o vedea. El cutreerâ in grabă palatul dueal, biserica San Marco, piața, galeria de tablouri, in care altfel petrecuse zileintregi cu cel mai mare interes, acuma fărănici o luare a minte, numai cu speranța dea intîlnl undeva pe Lucreția, însă nicăirinu o zări! Speranțele sale se concentrarăearăș asupra nopții, când in adevăr preschimba câteva cuvinte și primi răspunsul.In acesta, Lucreția îi spunea că îl iubeștepeste măsură, că niciodată nu știuse ce esteamorul; că in visurile sale gândise mult la un bărbat ce ar fi să iubească odată darcă așa de frumos cum este el, inchipuireaei nu și-l zugrăvise. II rugâ, când va inlîl-nl-o să nu se apropie niciodată, nici să trădeze prin cel mai mic semn că o cunoaște,altfel mama ei ar pleca îndată — căci esteașa de aspră încât nu sufere ca un bărbatsă se uite la dînsa. Mai cu samă in timpurile din urmă muma ar fi luat samă că eaeste mai tristă și ar fi intrebat-o de maimulte ori dece suspină, că întotdeaunacând îi făcea această întrebare ochii mumeiar fi privit-o cu pătrundere și că sprincenele ei ar fi fost încrețite—semn că presupune ceva. Că el, Mihai, să-i mai scrie, darsă nu cerce a o vedea pănă peste patruzile, Vineri, când muma ei s-ar duce lapoștă ca să ia scrisorile adresate ei — âmblare ce ar face totdeauna in persoană; căatunci ea s-ar absenta vre o oră întreagă șică in acest interval, el ar putea veni in coridorul casei ei și ar putea vorbi câtevamomente împreună; că fata ei din casă i-ardeschide ușa, fiind o femee bună și care oiubește.

Așa urmă corespondența intre ei mai multe zile pănă ce Vinerea care era destinată pentru întîlnirea lor, sosi. Mihai carevisase in gândul său că o va strînge inbrațe și-i va da întăia sărutare, trecu pestestradă cu o frică in suflet cum o simteacel care pentru întăia oară a să comită ocrimă. I se părea că-i pândit și se uită cugrijă împrejur, temendu-se ca nu cumva șăse găsească pentru ce trece el in casa vecinei sale. In coridorul ângust al casei, Lucreția il aștepta, dar era palidă, tremura șide slabă ce se simțea, se sprijinise de zidin fundul cel mai întunecos. Mihai se apropiicu sfiala, căci curajul il părăsise deodată șiabia cuteză a-i lua mâna. Așa stăturS eicătva timp pănă ce, luându-și o inimă,începu a-i spune cuvinte blânde dar fără deșir după cum il inspira acest moment. Lasfirșit o cuprinse cu brațul său și o sărutăcu înfocare. Ea nu opri pe Mihai și dupăun suspin, zise insfirșit: „Ah, nu faci bine!

— De ce nu, iubita mea, răspundea el, tu nu mă iubești?

„O dar, însă astă noapte m-am visat in haină albă de mireasă și aceasta-i un semnrău. Am să fiu nenorocită și am să plângmult. In vreme ce ei preschimbau cuvintedulci, muma Lucreției se opri in drumul eispre poștă, cuprinsă de o grijă subită. Nuștia ce este, dar simțea că este ceva și seîntoarse in pripă a casă. Când deschise ușadeafară ea văzu pe fata ei in brațele unuitănăr care o stringea duios la piept; fațaei luând atunci o espresiune de groază, eastrigă: Cine ești nenorocitule, și ce vrei aici?

Lucreția ascunse fața in mâni năbușită de lacrimi, ear Mihai îngălbeni și începu atremură de frică și de emoțiune.

„Fugi, fugi de aici, cutezătorule! Strigând așa, ea luâ de mână pe Lucreția ce era prăpădită și aproape să leșine și o duse maimult cu silă in casă. Ear Mihai se întoarsela otelul seu și se aruncă pe pat, ascunzen-du-și fața in perină și neavănd conștiințădespre ceea ce se întîmplase și ceea ce trebuia să facă.

Când mintea lui se limpezi și își reinfâțoșâ șirul celor întîmplate, el se opri la o idee. Aceasta era că trebue să se poarteca om de onoare, să se ducă la muma Lucreției și să-i ceară fiica de soție. Deși extrem,acest pas ii păru singurul cuviincios pentrudînsul și pentru Lucreția. Astfel, cuprins decea mai mare agitare, el așteptă zioa următoare și se duse in casa vecinei sale.Care fu însă mirarea lui când găsi odăilepustii! Un bărbat bătrân și sdrențăros careservea de portar îi zise că doamnele ce locuise in apartamentul de la rândul intăius-ar fi pornit in zori de zioă, fără a lăsanici un respuns in urma lor. Mihai eși plinde mirare și mergea peste piață, schimbândin minte ideile cele mai opuse și mai deșănțate, când bătrâna buchetieră ce cunoștea,apropiindu-se, îi dădu earăș un bilet. In elmâna cunoscută lui scrisese aceste cuvinte: „Adio 1 Nu mă uita. Scrie-mi la Florenza,unde cred că voiu putea lua scrisorile de lapoștă. Cât sunt de nenorocită! O nu mă uita. Adio!

Lucru straniu! Deși înduioșat, Mihai nu simțea adevărată, durere in sufletul său. Iubea el oare pe Lucreția, pe această copilăfrumoasă, care apăruse și dispăruse așa decurând printre șirul de înfățișări ce avea săintîlnească in viață? El avuse cele întăi emoțiuni care seamănă cu ale amorului și dovedesco inimă simțitoare. Auzise numai preludiulcare pregătește melodia adâncă și cutremurătoare ce a să urmeze. Ora amorului adevărat nu sunase încă pentru Mihai Vereanu.

CAPITOLUL V

Din cele două luni de petrecere in străinătate ce bătrânul Vereanu mai încuviințase fiuluisău, abia una trecuse când Mihai plecâ sprețară. In timp de zece zile el percurse Austria și acum se afla aproape de hotar. Lainceput amintirea Lucreției îi rămăsese vieși sufletul său era cuprins de părere de rău.Cu cât însă se apropia mai mult de patriasa, cu atât alte gânduri il grămădiră, alungând imaginea tinerei Italiene care formaseun episod atât de scurt și neînsemnat inviața lui. Locurile au cea mai mare înrîurire asupra aducerii a minte. Revăzend Vereanu orășelele și satele prin care trecusecu zece ani înainte ca copil, toate impresiunile de atunci și le reaminti cu nespusămulțămire. Dar ceea ce-i păruse mare șichiar măreț atunci, cât de mic i se părea acum! Ideea însă, de a-și revedea patria, de a-și revedea părinții, sora și rudele, apoimoșiile tatălui său: Ridicata și mai cu samăVerenii, unde ca copil se jucase zile intregiprin grădină și pe malul Moldovei, il indu-ioșâ cu blândeții. — Acum trăsura lui se apropia de orășelul ce forma hotarul dintre împărăția Austriacă și patria sa. Un șanțlarg despărțea amendoue țările și dincolo sevedeau coline, câmpii și sate. Inima i sestrinse și nu-și putea deslipi ochii de pământul părintesc: i se părea că acolo estețara făgăduinței unde va găsi fericirea ceamare spre care inima lui tânără aspira.

Părăsind partea nemțească, trăsura sa trecii peste un mic podeț care unea amândoue țările și la capătul căruia era o poartăincliisă, zugrăvită cu colorile naționale. Vizitiul său bătu in poartă și aceasta se deschise scârțiind. Un militar mare de stat, cusabie lungă și musteți ascuțite plecate injos, care trăsese zăvoarele porții, îi zise,puind mâna la șapcă: „poftiți, cuconașule!„Trăsura trase la o căsuță mică din dreaptaunde era căpitanul de hotar care viza pașapoartele.

— Ce am să fac aici? intrebâ Mihai.

„Să nu vă supărați cuconașule, respunse soldatul, dați-mi un bacșiș și eu voiu pune toate la cale. Unde-i pașaportul?

Deși lui Miliai îi păru curios de a vedea pe un militar care cere bacșișuri, el îi dădu bucuros câteva monede și pașaportul, așteptând in trăsură ca să i se dee încuviințarea de a merge mai deparde, la ban, undevoea să se odihnească câteva oare pănă anu porni. După o lungă așteptare însă soldatul veni earăș la trăsură și-l rugâ să secoboare, căci D. căpitan il poftește. Mihaise cobori și intrâ. Intr-o odae cu podul josși cu păreți scărnavi, mobilată numai cu omăsuță, două scaune de lemn și o canapeaimbracată cu cit rupt in multe locuri, staun bărbat nalt și subțire, cu musteți șibarbișă neagră și nasul cârn. El avea sabiala șold, haină militărească disbumbiată șiera încălțat cu papuci. Șezend înaintea mesei pe un scaun, el fuma o sigaretă dintrunlung ciubucel de trestie și resfoia intr-o condică ruptă ce ținea in mână.

In țările in care trăise Mihai atâta vreme, el se deprinsese a avea respect de autoritățile publice. Aici însă toată infățoșareafuncționarului și a localului îi păru atât decomică, încât nu-și putu opri zimbirea.

— Cum vS numiți? il intrebâ căpitanul fără a ridica ochii asupra lui.

„Stă scris in pașaport, domnule, respunse Mihai.

— Poate sta scris, dar aș voi să-mi spuneți și D-voastră.

Tonul obraznic al funcționarului atinseră pe Mihai care îi zise încă odată:

„Dacă stă scris acolo, nu găsesc de cuviință a vă mai spune.

— Cam isteț respunzi D-ta, domnule,unui funcționar al statului in exercițiul funcțiunii sale!

„Respund cum îmi place, domnule. — Te rog fă iute, căci n-am vreme de pierdut.

Aceste cuvinte rostite cu energie, și figura serioasă a lui Mihai, îmblânziră pe căpitan.

— Apoi numele dumitale e scris așa derău, încât nu pot ceti, zise el cu glas maislab.

„Mihai Vereanu mă numesc.

*- Sunteți fiul d-nului general Vereanu?

„Dar.

— Pentru ce nu mi-ați spus-o îndată? Vă rog ședeți jos. Am slujit sub părintele D-voastre. Vă rog nu vă supărați. Nu știam că sunteți D-voasti-ă. Chiar îmi trimisese respuns generalul să vă găsesc aici o trăsură,să vă inlesnesc plecarea, dacă din întîmplare trăsura d-sale pe care voea să v-o trimeatănarfi venit la vreme. Dar vă rog ședeți (aici împinse celalalt scaun de lemn.) îndată sfîrșesc, trebue numai să vă trec in condică.Câteva minute. Nu afumați?

— Vă mulțumesc, nu afum, respunse Mi-hai, care redobândindu-și buna dispunere, începuse ear a zimbi.

Căpitanul cu un condeiu vechiu de până se puse a scrie in condică, silabisind cu greuși încet cuvintele ce scria, Mi... ha... il...Ver.... ea.... nu.... profesiunea?

„Licențiat in drept.

— Cum?

„Licențiat in drept.

Aici căpitanul se opri, făcu o figură nedumerită și se scărpinâ cu condeiul după urechie.

— N-avem rubrică in condică pentru li...pentru lici... pentru ceea ce spuneți D-voas-tre. Nu știu se să fac.

„Scrieți unde vă place, tot una-mi este.

— Dacă nu vă supără vă voiu trece pin-tre neguțitori căci ei au rubrica cea mai mare.

„Pre bine, numai treceți.

— După ce sfirșide scris căpitanul il mai intrebâ: De unde veniți?

„Din Italia.

— A! frumoasă țară! Italienii sunt frații noștri, tot din Traian se trag. Și aveți săstați deacum la noi, nu vă mai întoarceți?

„Așa socot; mi-am sfirșit studiile.

— îmi pare bine, îmi pare bine. Cred căvă vor numi vre-un procuror la Curte. Toțitinerii cu carte se fac procurori. Ș-apoi D.general are trecere — poate chiar la Curteade casație! — Am sfirșit de scris, poftimpașaportul dar nu vă duceți încă — măiGheorghe dă-ne câte o cafea turcească! —Aceste din urmă cuvinte ale căpitanului erauadresate soldatului ce păzea poarta țării șicare toată vremea stătuse in odae la ușă.

— Dacă mi-ați da voie eu m-aș duce in-dată, mă cam grăbesc, șopti Mihai care sesăturase de a convorbi cu funcționarul dehotar.

— Ferească Dumnezeu! Nu vă dau voie,cum se poate? Aveți să luați o cafea și să afumați o sigară. Ei, ați stat mult in nuntru? Ce mai veste pe acolo?

„Bine, slava Domnului respunse Mihai, vorbind acum și, el in soiul căpitanului.

— Cică nu-i tocmai bine. Aud că se batrău pe unde ați fost D-voastre.

„Nu știu nimica. In care țară?

— Acolo in... Doamne—cum se chiamă—acolo unde... este un fel de pânză care seamănă cu numele țării aceia...

„In Olanda?

— Ba nu, pânză mai proastă....

„A! America?

— Dar, dar Americă. In America cică sebat rău.

„Se cam bat. Dar America e dincolo de Oceanul Atlantic.

— O fi, dar tot se bat. Cică se ucid pentru bumbac (aici zimbi cu necrezare). Oare drept să fie?

„Dar, pentru bumbac.

— Ai dracului nemți!

Soldatul adusese cafelele. După ce își sfîrși ceașca, Mihai Vereanu rugă pe căpitan să-l ierte fiindcă e grăbit, și cu mare greuscăpă de amabilitățile sale.

Când eși să se urce earăș in trăsură, înaintea casei căpitanului trăsese o alta ce eșea din țară. Din ea se cobori un om nalt,cu barba sură și fisionomia aspră. Cum văzuacesta pe Vereanu, ochii săi se ațintiră asupra sa. Lui Mihai această figură îi făcu unefect neplăcut. După câteva momente, acestdomn care intrase la căpitan, eși earăș afarăși mai aruncă o privire lungă, pătrunzătoareasupra lui Vereanu.

— Cinei acest om? intrebâ Mihai pesoldatul cel de la poartă.—Acesta îi aduse

respuns de la căpitan că ar fi unul Manoli Serbu.

„Nu știu pentru ce figura acestui om îmi dă fiori, își zise Mihai in sine, in vreme cetrăsura intrând in orășelul de hotar, il dusela cel intâiu han, pe care sta scris: Otel pentru nobleță.

Când, cu zece ani înainte, Mihai părăsise țara și trecuse prin acest orășel, el măseseo noapte tot in acea casă, și acum își aduse. a minte că otelul se numea pe atunci „Han bun §i curat” și că proprietarul era un Român bătrân. Hangiul de acum era un evreuși numele se schimbase. Însă deși hanuldevenise acum un otel pentru nobleță, totuș departe de a se preface in bine, el per-duse mult din curățenia sa. Evreul îndemnăpe Mihai să rămâie la el peste noapte,.și ipropuse a-l transporta cu trăsura lui la Vereni in timp de o zi de vară. Dar Mihai nuvoi nici de cum să aștepte, ci plin de nerăbdare, el se hotărî să pornească chiar inacea noapte. Fiind aceasta prin putință numai in căruță (le poștă, el se duse singurca să comandeze căruță și cai. Casa poșteiera însă închisă și un surugiu îi spuse căs-ar fi dus căpitanul la venat nu departe deoraș. De îndată Mihai merse pe urmele luiși intr-o mirește din apropiere vgzu mai întâi un câne de vânat care se opri la vederea lui, dând din coadă. Apoi auzi din depărtare un glas care striga cânele. Inchipuin-du-și că acesta trebue să fie al căpitanului,el îi strigă după obiceiul vânătorilor: Hep!Hep! și tot astfel îi răspunse și glasul.

Când se apropie vânătorul, care era in a-devăr căpitanul de poștă, Mihai îi zise: „Cai și căruță de poștă îmi trebue îndată!” Elsingur era prins de mare mirare de chipulcum trebue să se adreseze la autorități:„Eaca vin” răspunse căpitanul, și iricurândajunse la Mihai.—Unde vă duceți?

— La Vereni!

„Aveți patru poște bune. Mai cu samă cea de pe urmă e cât două și mai bine,fiind că. nu merge pe drumul mare, ci pe căilăturalnice. Poftim să vă dau blanclietul.Când vreți să plecați?

— Când a răsări luna, cam pe la zece.

„Bine, poftim!

Amândoi merseră in tovărășie la casa căpitanului de poștă. Aflând acesta că are a face cu fiul generalului Vereanu, la care fusese odată vechil de moșie, care-l ajutase lanevoie și prin care fusese numit in postulde căpitan de poștă ce ocupa acum, el simți omare bucurie.

„Să veniți numai decât la mine in gazdă, cuconașule, pănă ce veți porni. N-oiu suferinici intr-un chip să trageți aiurea. CuconulVasilică, părintele D-voastre, mi-a făcut multbine, și toată viața mea i-oiu fl recunoscător. He, mult bine mi-a făcut cuconul Vasilică!

Pe drum îi spuse cum odată când o ne-guțitorie de care se apucase, eșise rău și-l adusese aproape de ruină, generalul Vereanu,la care se adresase il luase vechil la moșie,că-i dăduse o parte din câștig, că il ajutasesă mărite trei fete ce avea: că acum cândimbătrânise, prin protecția lui fusese numitaici la poștă, unde trăia cu nevasta sa; căaceasta se va bucura mult când va vedea pefiul binefăcătorului lor, că negreșit să-i facăfavoarea de a ședea la dînsul până la pornire, căci nu i-ar ierta cugetul niciodată,să fi lăsat pe Vereanu să petreacă aiurea decâtla casa lui. Și bătrâna Casandra, soția căpitanului era bucuroasă de a vedea pe fiul cuconuluiVasilică, de care auzise atât de dese ori vorbind in casa boerului și se duse la bucătărie să-i gătească cea mai bună mâncare cear fi putut face in grabă. Mihai, mișcat deprevenirea bătrânilor, primi ospeția lor șipetrecu cu dînșii câteva ore până ce noaptea căzu. Ear când luna se arăta pe cero căruță de poștă cu doi cai, cei mai bunidin grajdiu, mânați de surugiul cel mai voinic trase la ușă și Mihai se urcâ in lăuntru.Bătrânii îi gătiră toate cele trebuitoare cuingrijire părintească, îi urară cale bună și Mihai se despărți de dinșii mișcat.

— Să dau drumul cailor? intrebâ surugiul pe Mihai, când căruța eșise din orășel.

„Să mâi cât vei putea, voiu să fiu a casă înainte de a răsări soarele.

— Lăs’ pe mine, cuconașule, respunse surugiul și strigă la cai, care porniră la goană.

Pământul părea că fuge sub picioarele cailor, surugiul plesnea din harapnic și striga, ear Mihai era plin de fericire.

Toate închipuirile frumoase cu care văzuse țara lui din depărtare, îi păreau întrecute încă de realitate. Căruța de poștă care gonește noaptea in sbor văpede; surugiul cel îndrăzneț ce-i vorbea lui și vorbeacailor in limba sa particulară, de care ișiadusese a minte câteodată ca prin vis,pământul și satele cu înfățoșarea lor sălbatică, toate îi aprindeau fantasia.

Poșta întăi, a doua, a treia se urmase cu pripă. Mai avea încă una și era să ajungăin casa părintească. Însă acum drumul eramai rău, lumina lunei dispăruse după nourigroși și întunecați ce acoperise cerul. Unvent recoare începu să bată și oboseala- ilcuprinse. O oară s-a fi trecut de când părăsise poșta din urmă și la întrebările sale repetate, surugiul îi tot răspundea că mai au mult, mult! O dată numai căruța isbită deo rădăcină de copac, sări in sus și recăzu sfărmată la păment.

Mihai căzuse de o parte și surugiul de alta, ear caii alergase înainte cu oiștearuptă.

— V-ați lovit cuconașule, il intrebâ surugiul?

„Nu, puțin. Ce facem deacum?

— Știu și eu? Ce-a da Dumnezeu, că-iintuneric, nu văd nimica.

„Caută de prinde caii.

Aceștia alergare o scurtă vreme, ear apoi, simțind că nu mai trag căruța, se intoarserăde la sine înapoi și se lăsară prinși de surugiul lor.

— Văd o lumină îndepărtare, zise Mihai.

„Și eu văd, dar nu știu ce-o fi, respunse surugiul.

— Eu încalec pe un cal și merg intr-acolo.Tu sui pe celalalt și mergi înapoi la poștăde adă altă căruță. Culege când te-i intoarcelada cu lucrurile și vino de mă ia de acolounde-i lumină. De nu mă-i găsi să știi căam aflat chip să merg mai departe. Tragedrept la curte la Vereni. Te-oiu mulțămi bine.

Surugiul clătinâ din cap. „MS tem să vă las singur; noaptea-i neagră, o furtună sepregătește și sunt făcători de rele pe aici.

— Am la brâu un pistol încărcat, duteși fă cum ți-am spus.

Surugiul incălecâ pe un cal și plecă îndărăt. Mihai se sul pe celalalt și se indreptâ spre lumina ce se zărea in depărtare.

Calul lui Mihai gonea aprins in fuga cea mai mare peste ogoare și câmpii. Mihai,fără șea, ținându-se de coama calului, cupărul fluturând in vânt, il îndemna să alergemai tare încă.

Vântul sufla acum cu vuet grozav și tunetul începu a bubui pe ceruri in depărtare. Obosit, înotând in sudori, Mihai sosi la loculde unde se zărise lumina. Pe câmp ardeaun foc mare in jurul căruia erau așăzatemulte șetre de țigani. Câțiva din aceștia,bărbați și femei care dormeau lângă foc,văzând că un călăreț venise la ei, sărirăasupra-i și-l încunjurară.

— Dă te jos de pe cal! îi strigă unul.

„Dă tot ce ai latine! strigă un al doilea.

Fugiți toți, sau dau foc! respunse Mihai,îndreptând pistolul spre dînșii.

Lăeșii schimbară câteva cuvinte intr-o limbă nepunoscută, dar nu se depărtară. Mi-hai sta cuprins de groază in mijlocul acelorfiguri negre asupra cărora bătea lumina gălbie a focului, când deodată o femee marede stat, cu părul despletit și cu un fes roșpe creștetul capului sări intre dînșii.

— încolo, dancilor, încolo! le strigă ea.Un fir de păr să nu-i stricați. Dă-te jos, coconășelule și nu-ți fie frică, că eu sunt aice.Coboară Mihăițică și vino la mine.

Lăeșii se depărtară ascultând glasul poruncitor al femeei, ear Mihai prins de mirare de-a auzi numele său rostit de acea ființă cu chipul deșănțat, se dădu jos de pecal. Femeea il luâ de braț și-l duse in unadin șatre. Acolo ardeau in mijloc câtevavreascuri uscate ear deasupra focului eraun ciaun rezemat pe pirostrele. Femeea îiîntinse un lăicer pe pământ și Mihai surprins de oboseală și emoțiune se lăsă jospe el. Țiganca se așăzâ pe un scăunaș lacapul lui.

— Multă, multă vreme n-ai fost aici, drăguțul mamei, începu a șopti femeea. Te-aidus copilaș, ia atâtica, și te întorci mare șifrumos. Aoleu! Mult îmi ardea inima să tevăd. Eu acu am îmbătrânit și m-am sluțitși tu frumușelule, te-ai făcut voinic. Mulțămesc celui de sus că te-am văzut pănă anu muri.

„Cine ești tu, femee? îi țlise Mihii — și de unde mă știi?

— Te-am știut prunc de țîță și ți-am prorocit atunci o viață aita decât a celorlalți oameni. Ești menit a fi altmintrelea decât gloata, căci când te-ai născut, inima ta sesbătea tare. Multe te așteaptă și multe vei simți. Dă-mi lanțul de la gât și-ți voiu prevesti viitorul.

„Na-ți lanțul și spune-mi ce m-așteaptă.

— Bea din astă cupă și ascute-ți mintea să-nțelegi ce ți-oiu spune. — Mihai bău din-tr-o cupă și simți că ceva răcoare îi trece prin tot trupul, mintea lui se aprinse și toate din juru-i luară forme fantastice. Deși treaz, el se simțea ca sub imperiul unui vis fără putere de a se deștepta. Doue fete pe jumătate goale intrară acum in șatră, dincare una suflă in focul ce începea a se stinge,ear alta vărsă apă in ciaun. Bătrâna luă o mână de cenușă și presură je fața apei,șoptind cuvinte de farmece. Apoi muiă mâna in apă și stropi in toate părțile, in vreme ce fetele se așezară cu picioarele încrucișate la ușa șatrei și cu ochii țintiți asupra bătrânei.

— Dâ-mi mâna, frumușelule, să-ți spun ursita. Of! Tinerelule! In gradina ta e ascunsă o comoară cu o peatră scumpă, scumpă.... un diamant strălucit și scump și rar... Tu știi că este, și-l cauți... una frumușicăbălae te ajută... o săi găsiți?... Nu, căciea plânge și lacrimele îi acopăr vederea....Cine vine acum?____Fugi căci inima îi e mai neagră decât părul capului — Blăstem ei... amar ție!... Unde fugi? Aruncă-ți săgeată otrăvitoare... Uitat-ai diamantul?

„Săgeată otrăvită... diamantul? Care diamant? șoptea Mihai cu ochii arzători.

— Cine vine acum? urmă bătrâna cu figură solemnă. Tu o știi de mult! Sermana nesocotita, sermanule nesocotit! Sângele apănu se face, ci trece din neam in neam! —întuneric și moarte? Nu!... Nâsip și pustiiu — noapte... in loc de soarele zilei diamantul îți lucește earăș... II cauți, nu aiuitat de el? II r uți, singur îi nimerești locul! Of! Norocosule!„

Ochii femeei ardeau; chipul ei era impunător și Mihai se uita rătăcit la dînsa, cu închipuirea aprinsă ca intr-un vis fârmecat.

— Spune lămurit. Ce șoptești de diamantși de moarte? Spune vrăjitoareo, dacă știisă pătrunzi noaptea Viitorului. Nu mă amăgi cu vorbe fără șir. Ce este diamantul, ce estesăgeata otrăvită,, spune și nu mă ameți maimult încă.

— Eu zic ce văd și ce-mi arată duhurile nopții. De la mine nu știu nimic. Ascutețimintea și vei înțelege ce-ți zice Neacșa țiganca.

In acel moment mai multe glasuri sgomotoase se auziră la ușa șetrei și câteva cuvinte rostite cu putere străbătură in lâuntru.

Bătrâna se întoarse cu îngrijire, apoi luând o altă cupă in mână:

— Bea, bea, zise ea lui Mihai și vei aflăce dorești. Mihai puse cupa la buze, dar caprin farmec gândul lui se incălci, pe ochise lăsâ o noapte neagră fără visuri, trupuli se întinse și capul îi căzu pe braț, greu ca plumbul.

CAPITOLUL VI

— Trezește-te, cuconașule, trezește-te!Soarele a răsărit pe ceruri, trezește-te!

Așa striga surugiul cătră Mihai scuturân-du-l cu putere. Mihai deschise ochii:

„Unde sunt? Cine ești?

— Eu sunt, surugiul. Am venit cu altă căruță de la poștă, și am cules lada cu lucrurile de pe drum. Te-am găsit culcat inmijlocul câmpului pe manta și calul legatde un copăcel in apropiere. Ai căzut de oboseală și ai avut noroc că furtuna s-a ținut departe căci puteai să găsești moarteaaici.

Mihai se ridică pe jumătate, privi împrejur și se văzu in adevăr in mijlocul unei câmpii; lângă o tufă văzu un cal legat cu o frânghie de un copăcel și păscând earbă; lângă dînsul figura unui om și mai inooloo căruță cu doi cai. VSzîi că a dormit pecâmp, inv;lit in mantaoa sa de drum, cu capul pe o brazdă de earbă. Întăi nici de cumnu-și putu da seamă unde este și abia oprivire lungă ce aținti asupra omului câreldeșteptase il făcu să-i recunoască figura.După repetatele incredințări ale acestuia căel ar fi surugiul, amintirea începu a-i revenicu încetul. El își aduse a minte despre sosirea lui in țară, despre intăiele figuri ce levăzuse, de plecarea lui din orășelul de hotarși una după alta de toate pănă la stricareacăruței și incălicarea sa pe calul de poștă,dar mai in colo ideile i se încurcau. Surugiul îi spuse că l-a lăsat alergând pe unuldin cai peste câmpuri spre o lumină dindepărtare, că el singur s-ar fi in tors la poștăcălare pe celalalt cal, că ar fi ajuns acolope când începea a se lumina de zi, că îndată ar fi luat altă căruță cu care ar fi venit in goană, că ar fi văzut calul lui Mihailegat de un copac și că îndată l-ar fi văzutși pe dînsul dormind; că s-ar fi temut întăi să nu-l fi aruncat calul jos și să i se fiintîmplat ceva, dar că s-ar fi încredințatapoi că el doarme; că Mihai trebue să fifost foarte ostenit pentru a descăleca noaptea pe câmp și a se culca de vreme.ce putea verii ploaie și furtună.

Mihai se sculă, simțindu-se obosit și se sui in căruță. El bău din plosca de rachiua surugiului și trupul i se încălzi. Ciasornicul îi arătâ că erau șese oare de dimineață.Surugiul inhămâ trustrei caii și căruța reîncepu a goni pe câmp, pănă regăsiră drumul. Mânând bine, in o oară, mult doue,după încredințarea surugiului, el trebuea săajungă la Vereni.

Mișcarea deșteptase cu totul pe Mihai și -acum își aducea a minte de șatrele țiganilor, de femeea cea mare cu figura straniecare-l luase in cortul ei, de proorocirea Geifăcuse însă fără a ști cu hotărire dacă nufusese un vis. Și această indoealâ dispărupeste puțin când din lipsa lanțului de aur,toate amănunțimile întîmplării nopturne ise reinfâțoșară dar nu-și putea esplica cumde remăsese singur in mijlocul câmpului șice făcuse intreaga ceată de țigani. Ceeace-l preocupă însă mai mult, era proorocireafemeei, acele cuvinte tainice, fără șir și înțeles. Diamantul ce trebuia să caute și săgăsească care pentru dînsul nu era decâtsimbolul unui ce necunoscut il impresionasemai mult din toate cele ce-i spusese Neacșa. Cuaceasta se ocupau gândurile lui, căutând a-ida un înțeles, căci Mihai, deși crescut inideile moderne de necrezare și cercetare, totuș păstrase in sufletul său sub pături decunoștințe reci, un fond de superstiție ascunsă, luată cu dînsul din copilărie, superstiție pe care creșterea occidentală nu opoate desrădăcina cu totul nici in țărileunde cultura luminează de secuii, cu câtmai puțin la dînsul care o moștenise in leagăn și o hrănise cu o închipuire vie și fierbinte. Gândul la proorocirile femeei l-ar fi preocupat încă mult, dacă deodată, cum se urcase căruța pe un dâmb, n-ar fi văzut infață frumoasa panoramă a văei Moldovei șide-o parte satul Yerenii cu casa și grădinapărintească. Fața lui se lumină deodată, inimai se strînse, un fior de plăcere îi trecu printot trupul și șirul gândirilor se rupse cu violență. Cine va descrie simțirea ce*l cuprinsela această subită priveală? Ahl Multe momente de entusiasmu are omul in viață,multe procură abnegarea, ambiția, gloriași mai presus amorul, dar nici unul nu eașa de înălțător, nici unul nu se poate asemăna cu momentul, in care un tenăr cu suflet simțitor și închipuire vie, își revedecasa părintească ce părăsise ca copil, loculunde și-a petrecut timpul de aur al viețeiomenești! Eată riul pe malul căruia se jucase, eată moara din sat, eată bisericuța,eată grădina cu poarta mare de stejar, eatăprintre copaci casa unde s-a născut.

Amintirile toate nu le putea cuprinde deodată mintea sa și el nu simțea decât o fericire neliniștitoare.

Mihai zise surugiului să nu tragă in curte, ci la portița mică a grădinei, căci voi săintre pe jos, să facă familiei sale o surprindere și o plăcere mai mare.

Sub gardul tufos al grădinei, Mihai se cobori din căruță și, portița fiind închisă, el sări pe deasupra și intrâ.

Pentru a ajunge la terasa casei, trebuia să treacă prin toată lungimea grădinei. Fiecare alea, fiecare boschet și copac era oamintire pentru dînsul. Păserile cu voioasalor cântare păreau a-i ura bună-venire și elpășea înainte pătruns de o fericire nespusă.Un bătrân cu părul și barba albă, incujbatsub greutatea anilor, venindu-i înainte, elrecunoscu pe Niță grădinarul, care de atâteori il luase in brațe, zicendu-i că tot astfelținuse odinioară și pe cuconul Vasile Vereanu!

— Ce faci moș Niță, ești sănătos? il întrebă Mihai, îmi pare bine că te găsesc tot aici cum te-am lăsat.

„D-ta ești, cuconașule? respunse acesta, recunoscendu-l după un moment de îndoeală,D-ta ești? Of, bine inii pare că a dat Dumnezeu, să te mai văd păn a nu muri. Gândeam că m-oiu duce și că n-oiu mai aveparte să văd pe cuconașul cel mic. Doamne!Ce bucurie au să aibă boerul și cuconița!Mă duc să le spun... și bătrânul se găti săplece înainte, ștergânduși o lacrimă din ochi.

„Stăi, moș Niță, nu te duce, îi zise llihai emoționat și el, voiu să nu știe nime de venirea mea căci nu mă așteaptă iucă.Rămâi și-mi mai spune.

Și Mihai se puse a vorbi cu bătrânul grădinar care nu-și putea ascunde bucuria. Chiar după ce se despărți de el, mergând mai departe, Niță se uita după dînsul cu o zîmbire de plăcere.

In aleaoa pe care mergea Mihai acum, el văzu de departe o femee viind spre dînsul.

Inima i se strînse.... cine putea să fie? Dar el nu o cunoștea. Era o blondă, tânărăși frumoasă ce nu văzuse niciodată. Mihaio salutâ și ea respunse cu o mișcare de caprece și fără a manifesta nici o curiositatede a ști cine este acest necunoscut.

In alte timpuri o așa neașteptată întîlnire l-ar fi intrigat peste mSsură, dar acum sufletul lui era plin cu altele pentru a seopri la acest gând. Abia făcuse câțiva pașimai încolo, când văzu o copilă tînără, cu haină albă, alergând prin grădină. Era Luțica care voea să ajungă pe guvernanta eice mersese înainte. Văzend-o, Mihai o recucunoscu îndată și se ascunse după un copac.Când Luțica se apropie, el îi sări inainteși o prinse cu amendouă brațele. Copiladădu un țipet de spaimă apoi, după oscurtă îndoială, il recunoscu și 1 strînse inbrațe.

„Tu ești, Mihai, tu ești, o, cât sunt de fericită! Nu te așteptam încă. Miss Mary, Miss Mary, veniți de grabă! Ți-am sfirșit portofoliul. Ce mulțămiți au să fie părinții noștri! Haidem iute. S-au sculat toți. Tocmai au să ne cheme la cafea. Haidem, haidem! Și copila începu a sări in sus și abate in palme de bucurie. Apoi luându-imâna, se puse să alerge spre casă. Mihaiabia putea să o urmeze, atât i se stringeainima de emoțiune. Cânele Balaban care staculcat pe terasă, văzend o figură necunoscută, se uită întăi la dînsul cu îndoială,însă mirosindu-l și vSzend in ochii lui o figură amică se puse a-i linge mâna și intrâodată cu ei in salon. Generalul și cucoana Sevastița care stăteau amândoi la masă, își întoarseră privirile spre ușa ce se se deschidea, se ridicară de pe loc și-i deschiserăbrațele lor.

O, dulce moment al revederii!

CAPITOLUL VII

In câteva’ zile vestea despre in toarcerea lui Mihai Vereanu se împrăștiase pe la toatemoșiile imvecinate, deacolo la capitala județului, de unde apoi și la orașul insemnatunde locuea generalul Vereanu și toată lumea era doritoare să revadă pe Mihai carefusese absent din țară un timp îndelungat.Săndulachi Dospin lăsâ să treacă vr-o opt zilepăn a nu merge să-l vadă pentru ca să nusimtă Mihai că dragostea bătrânului era așade mare pentru dînsul.

Intr-o Duminică Săndulachi, gândind că a trecut timp îndestul, veni la Vereni. Totatunci și un alt vecin Neculai Covrig seduse cu soția, și fiul său Todiriță in visităla generalul Vereanu. Neculai Covrig îmbătrânise in agricultură. El fusese întăi vechilpe la proprietari mari, apoi arendaș, cu vre-mea, îmbogățindu-se, cumpără o moșie de veci, se insurâ cu o fată de arendaș binișorînzestrată și trebile mergândui din ce înce mai bine, acum avea mai multe moșiiale lui și era considerat intre cei maibogați proprietari ai județului. Fiul său,după câțiva ani in care fusese intr-o școală privată, neputându-se deprinde cu studiul, seîntoarse la țară și gospodărea pe lângă tatăl său, a cărui copie credincioasă era și lachip și la suflet. Sosind la curtea din Vereni, Neculai Covrig sărută mâna cucoaneiSevastiței, închinându-se la dînsa cu cel maimare respect și abia îndrăzni a atinge mânace-i întindea generalul. Cucoana Săftica Covrig se simțea asemenea foarte onorată căcucoana Sevastița îi întinsese mâna și ședeadreaptă și neclintită pe scaunul ce i se oferise. Ear Todiriță imita pe tatăl său in toatemișcările.

Abia începuse convorbirea, când sosi și Săndulachi. Mihai, auzind că este moșul săucare a venit, îi sări înainte voind să searunce in brațele lui. Însă bătrânul, stăpâ-nindu-și bucuria, îi zimbi numai și il sărutăpe frunte destul de rece, zicănd că-i parebine a-l vedea sănătos și voinic.

Văzend aceasta, cucoana Savastița care nu prea iubea pe Săndulachi, îi arătâ ne-mulțămirea sa prin o privire mai rece încă.decât obicinuit. Dar Săndulachi era un omcurios, lui nu-i desplăcea să fie primit cureceală, el era nemulțămit de a fi primit cuprea multă prevenire, căci își închipuiai căaceasta este simulată, numai in vedereavre unui interes.

— Tocmai voeam să vin la D-ta azi, moșule, începu Mihai. Am ajuns de o săptămână și eram doritor să te văd, vorbeamtocmai...

„ Când vorbești de lup, lupul la u§ă”, respunse Sandu. Știam eu că verișoara nu te va lăsa să te depărtezi deocamdată și amvenit singur. Bre! că mare te-ai mai tăcut!și mustețile sunt binișor răsărite.

— Trebue să fiți de o vîrstă ca fiul meuTodiriță, cucoane Mihăiță, așa i Todiriță?zise Covrig.

„Așa babacă, respunse Todiriță făcând o mică mișcare pe colțul de scaun unde ședea și invertindu-și pălăria de pîslă in mâni.

— Cuconul Mihăiță trebue să fie cu unan mai mare, zise cucoana Săftica, căci știubine că cucoana Sevastița ne-a făcut cinsteasă vie la noi la Bortești, când eram tocmaiasupra facerii și mi a zis atunci că copilașuldumisale era să fie înțărcat. V-aduceți aminte, cuconița... când v-a apucat o ploaemare in pădure...

„îmi aduc, îmi aduc, respunse cucoana Sevastița.

— Bine zici, Safto, intimpinâ Covrig, cu-conul Mihăiță e cu un an mai mare. Știucă s-a născut tocmai in anul când locustelene prăpădise pe toți.

„Așa-i, respunse generalul.

— Ne-am jucat amândoi ca copii împreună, zise atunci Mihai, adresânduse cătră Todiriță.

„Dar domnul meu, ne-am jucat râspunse Todiriță și cu demoasela m-am jucat...

La aceste cuvinte Covrig aruncă o privire de mustrare lui Todiriță, care se înroși de ceea ce zisese, pe când cucoana Safta zimbi multă vreme.

— Duduca e bine și sănătoasă? intrebâ îndată Covrig pe cucoana Sevastița.

„Copila e bine, respunse aceasta, trebue să fie in grădină cu guvernanta.

Urmă o tăcere de câteva secunde.

— Cum s-arată pânea pe la d-voastre?domnule Covrig, intrebâ atunci generalul,pentru a schimba vorba.

„Frumos, foarte frumos, respunse acesta. Și la D-voastre am vâzut lanul cel mare incea mai bună stare. Numai pentru popușoine-ar trebui o mică ploiță.

— Barometrul zice că o să avem ploaie.

„Așa credeți? Mie mi-a spus un cioban că, după cum a luat sama la oi, nu-i nădejde de ploaie păn mai încolo.

— Mai multă încredere am in barometru,zise generalul.

„Eu nu-l cunosc, pe la mine n-a venit, respunse Covrig.

O zîmbire trecu pe buzele întregei familii Vereanu.

— Barometru e o mașină pentru ploaie,întîmpină Todiriță.

Acum se înroșiră Covrig și cucoana Safta.

Pentru a curma această corvorbire, Mihai propuse lui Todiriță să facă o primblare cu dînsul prin grădină. Acesta, după ce văzu omică mișcare de aprobare in ochii tatăluisău, luă brațul ce-i oferea Mihai și amândoi eșiră. Nu se primblară mult timp in grădină și intîlniră pe Luțica împreună cu Miss Mary. La vederea lor Todiriță Covrigse înroși și n-ar fi avut curajul să se apropie de ele dacă nu ar fi fost dus de Mihai.

— Vă aflați bine, demoaselelor? se adresă Covrig cătră dame.

„Bine, mulțămim, respunse Luțica.

— De mult nu am avut onoarea să văvăd, demoaselo!

„De mult.

— In această grădină ne-am jucat împreună ca copii, urmă Covrig deviind tot maiîndrăzneț.

„îmi aduc aminte.

— Mai este scrânciobul cel vechiu in boschetul de lângă lac?

„Este altul nou, respunse Luțica.

Să mergem spre scrânciob, zise atunci Mi-hai și cu toții se îndreptară spre păduricea cea obscură in mijlocul căreia se afla lacul.Pe drum, văzend Covrig, că Mihai culegeaflori și le oferea guvernantei, se puse și ela oferi câteva Luțicăi, urmând a vorbi maideparte și puind pe ici pe colo câte-o vorbăce-și închipuea a fi de mult spirit și de careridea el însuș cel întăiu. Ajungend la boschet, Covrig propuse damelor să se așezein scrânciob, căci el voea să aibă onoareade a le legăna singur. Luțica, după ce consultă din ochi pe guvernanta ei care-i făcuun semn ce însemna că nu se opune, primipropunerea lui Todiriță, pe când Miss Mary,care nu iubea această petrecere, se așăzâ cuMihai pe o bancă din apropiere.

In vreme ce Luțica se lăsa cu mulțumire a fi legănată de Todiriță care totdeauna când răpezea scrânciobul mai tare, ridea cuhohot, împărtășind astfel și el in felul săuplăcerea copilei, convorbirea intre Miss Maryși Mihai era de natură mai puțin naivă. Oobservare a Englezei despre florile ce-i oferise Mihai, aduse pe acesta a-i vorbi despreunele grădini frumoase ce văzuse in Italiași de la aceasta el se întinse in o descrierede impresiuni ce avuse in această frumoasă țară. Miss Mary il asculta cu mare mulțumire; ear când Mihai viind a vorbi despreVeneția și își reaminti pe Lucreția și toateîmprejurările și simțirile legate cu acel chip,o umbră trecu peste fruntea lui și vorbeleeșeau fără legătura de idei ce avuse pănacum. Miss Mary ridicând ochii săi albaștri,îi ținti un moment cu surprindere asupralui, ca și când ar voi să-i cetească in fațăcausa acestei distracțiuni.

— Amintirile Veneției nu vă mai suntatât de vii ca celelalte, zise ea atunci.

„Ba sunt încă prea vii, intîmpinâ Mihai; însă....

Mary se mai uitâ încă odată la dînsul, apoi simțind că fără voie o roșeață îi colorează obrajii, ea schimbă iute convorbirea șisculându-se, se adresă cătră Covrig.

— Domnul trebue să fie obosit, zise ea, „Eu, obosit! respunse Covrig cu entusiasmu deși sufla greu, aș putea să, dau pe demoa*sela in scrânciob până mâni și nu m-aș osteni. Demoasela e ușoară ca o până.

— Ceva mai grea, domnule Covrig, respunse Luțica.

„Ba, pre legea mea, demoaselo, să n-am parte!....

— Destul scrânciob, curmâ ear Luțica, vămulțumesc pentru amabilitatea d-voastre.Gimnastica scrânciobului ostenește cu vremea, mai cu seamă când cineva nu-i tocmai musculos de natură.

„Nu v8 uitați că par a fi cam uscățiv, eu sunt tare cât un zmeu. Pot s-o dovedesccând veți voi.

— Dacă-i așa, atunci să ne întrecem iufugă. Eaca aleea astăe dreaptă ca o sfoară.Cine va ajunge din noi cel întăiu la statuacea din cap;t, va câștiga.

— Bine, m8 prind, respunse Covrig, deșiera cam îngrijit că nu va isbuti.

„Cineva trebue să fie judecător, intre d-voastre, zise aici Mihai. Miss Mary va binevoi a merge cu mine in capitul opusca să vedem mai bine cine va sosi întăi.Noi vom da semnalul plecării cu o batistă.Și Mihai, luând brațul Englezei, se indreptâcu dînsa spre statua ce era țintă alergării.

In vreme ce Covrig, așteptând semnalul, se resufla adânc spre a se pregăti, puindu-șitot amorul propriu in acest succes ce spera,Mihai zise pe drum cătră Mary,

— Pentru ce ați curmat dineoarea convorbirea noastră in mod așa de subit?

„Legănarea in scrânciob trebuea să aibă un sfîrșit, răspunse Engleză, evitând ori ce esplicare.

Mihai nu intimpinâ nimic și ajungând acum amândoi la locul hotărît, o rugâ sădea semnalul cu batista. Mary o mișcâ decâteva ori in aer și in acelaș timp Luțicași Covrig o porniră la fugâ. Câteva secundeei se ținură unul lângă altul, apoi Luțicasprintenă și ușoară, păru că sboară pe dinaintea lui Todiriță și-l lasă cu mult in urmă.După dînsa sosi și Covrig roș la față șigâfâind, de mult ce i se tăiase resuflarea.

— Ești bătui,, am câștigat, domnule Covrig, îi strigă Luțica, învață altă dată a nute mai pune cu mine.

„M-ați... bă...tut... acum... dar altă da...tă... vom vede, răspunse Covrig, respirând greuși rușinându-se tot mai mult, văzând zimbirea ironică a Luțicăi.

In acel moment cânele Balaban venea a-lergând spre dînșii și se opri, uitându-se țintă in ochii lui Mihai și dând din coadă.

— IȚe chiamă la masă, zise Luțica, cunosc veselia lui Balaban.

Cânele merse la dînsa și hămăind de bucurie, arătâ că Luțica l-a înțeles. Toți patru se întoarseră in casă.

După prânz oaspeții lăsară să mai treacă vre-o oară apoi își luară zioa bună de la familia generalului pentru a nu fi surprinșide noapte pe drum. La plecare ca și la sosire Neculai Covrig și soția sa, care toatăzioa șezuse pe scaun mai fără a pronunțaun cuvent, și Todiriță, care imita in totul pe tatăl său, arătară aceeași umilință cătră familia Vereanu, numai că flecăul sărută mâna cucoanei Sevastiței cu mai multfoc, și când luâ mâna ce-i întinse Luțica,toată figura lui esprima o părere de răuatât de neprefăcută și de simplă, încât chiarcopila băgâ aceasta in samă, fără a puteaințelege care este causa. Săndulachi porniodată cu dînșii, sărutând pe Mihai ușor pefrunte. El era și mulțămit și nemulțămitde nepotul său și aceste simțiri contrareprovineau din aceeași causă. Pe de o parte,după cum ar fi dorit, vedea că nepotul săupuțin se preocupă de averea și moștenireanașului și că are independență de caracter. Pe de alta bătrânul ar fi dorit canepotul său să se arete mai iubitor cătrădînsyl. El nu gândea cât‘de greu este de ase arăta cu prevenire și dragoste cătră opersoană de la a cărui voință atîrnă unmare interes, in așa chip ca aceastei persoane să nu-i poată veni ideea că interesuleste causa manifestării de iubire.

Trăsura familiei Covrig după ce urmase pe acea a lui Săndulachi o bucată devreme, apucă de la un loc pe un drumopus.

— Ei cum merg treburile, Todiriță? începu cucoana Safta cătră fiul ei, te văd pegânduri.

Todiriță suspinâ: Tare-i frumușică, mamă.

Ve rog să nu mai vorbiți despre aceasta, intimpinâ Neculai Covrig. îmi pare rău de tine, Safto, că dai băiatului gânduri ce n-artrebui să aibă. Știi bine că el n-are să poatălua pe fata generalului.

— Da de ce nu, respunse Safta, plină demirare n-avem bani destui? Slava Domnului! Avem trei moșii frumoase, nici o paradatorie și un singur copil.

„Ș-apoi Luțica, cine știe, dacă n-are dragoste pentru mine, curmă Todiriță, cât am văzut eu astăzi..... tare-i bunicică și fru-moasă.

— îi vîri băiatului gărgăuni iu cap, Safto,ți-o mai zic odată!

„Vereanu are numai două moșii din. care una in munți, mică și mai fără venit, șiare doi copii și se știe că-și cheltuește totvenitul; ba unii zic că are și datorii,

— Ori-cum ar fi, eu îți spun că nu sepoate.

„Dar dacă copila il iubește?

— Poate să-l iubească fata; chiar credcă-i așa, că băiatul e frumos ca și altul, darnu vezi tu ce mândri sunt? mai ales cucoana Sevastița.,.. cum îți închipuești că arese invoească vre odată? In neamul nostrun-am fost vornici și logofeți mari,,, noi neam ridicat prin muncă.

„Cu atâta mai bine, tata, zise Todiriță cu entusiasmu, munca face pe om.

— Nu-mi vorbi povești și nu umbla dupăfrunze verzi. Scoate-ți asta din cap că ai sădai intr-o poznă. Nu mi-e ciudă de tine;la vrista ta ușor se crede că toate păserilecare sboară se și mănâncă, dar îmi parerău de mă-ta, care-i bătrână și ar trebui săaibă minte!

Bătrânul Covrig posomorîndu se cu totul,. Safta și Todiriță nu mai vorbiră despre aceasta, deși gândul lor rămase preocupat cu aceleași planuri.

CAPITOLUL VIII

Moșia Ridicata ce Vereanu avea in munți se deosebea prin frumuseță și selbătăciune.In mijlocul unei poeni verzi ce se găsea incodrul de brazi ce acoperea cea mai mareparte a moșiei, era așăzată Curtea boerească.Casa era mică și nu avea grădină; era departe de ori-ce oraș și nu presenta nici oindămănare. Deaceea cucoana Sevastița numergea mai niciodată la Ridicata și generalul rare ori. Lui Mihai îi remăsese dincopilărie amintiri minunate despre acele locuri și se duse să le revadă. Frumusețămunților, a isvoarelor, a codrului, și a unuirîu sălbatec ce-și făcea loc printre munțiși stânci il incântară și-l opriră mai multezile.

înainte de resărit el își lua pușca și torba in spate și o pleca la vânat pe cărări ce se perdeau in munți. Natura lui veselă și comunicativă in societate, era dispusă spretristeță in isolare. Această plecare melancolică il apuca totdeauna cu mai multă putere la maluri de apă și prin munți. Yîrfurile munților ce abia se zăresc prin nori șifundul apei ce abia transpare prin undelecele mai limpezi ne împing sufletul spre aspirări nehotărîte ce întrevedem cu dorul, darnu putem bine recunoaște cu gândul.

Odată Mihai umblase toată zioa și afară de câteva păseri de munte nu întîlnise altvânat. Eară când însera, Mihai perduse drumul. După multă rătăcire el ajunse in valea unde curgea rîul, o vale unde știa că indistanțe depărtate sunt sate și case singuratice. înspre noapte văzu de departe o casăfrumos așăzată pe malul rîului. Spre aceastase indreptâ.

— Deschideți! strigă el, nevăzând nici unom și bătând cu stratul puștei in poartă.

„Cine bate? răspunse din lăuntru un glas de bărbat.

— Om bun. Bucuros de oaspeți?

„Bucuros despre mine, dar stăpânul nu-i a casă.

— Am rătăcit la vânat, și n-am unde petrece noaptea.

„Poftim intră, răspunse păzitonil, deschizând poarta.

— A cui e casa asta?

„A lui Manoli Sârbu. Dar dumnealui e dus peste hotar. Dacă nu ești om rău, vinoși te odihnește.

Intrând Mihai, păzitorul strigă spre căsuța slugilor: Ioano! Un vânător rătăcit prin munți mâne la noi, adă-i lumină și demâncare și așterne-i patul. O bătrână venicu o luminare de ceară îi descuie ușa și-ipregăti totul pentru masă și odihnă. Rămassingur, Mihai cercâ să doarmă, dar era ne-liniștit și somnul nu voea să-i vie. Atuncipentru a trece vremea aprinse earăș luminarea și căută vr-o carte să citească. Pe masăgăsi ciaslovul, psaltirea, o carte de istoriasfinților și calendare. Deschizând pe unul dinaceste din urmă, el văzu in multe locuripintre deosebite file, însemnări scrise cumâna. Aruncând ochii pe aceste, curiositateail prinse așa tare, încât ceti toate aceleînsemnări. La zioa de 29 Aprilie sta scris:

„Astăzi s-a împlinit anul. Răsbunarea mea pândește pe hoț și nu-l poate încă lovi, darDumnezeu e bun, și va împlini rugăminteamea. Amar ție răpitorule, amar ție mijlocitoare spurcată! Crunt și nemilos cum ați fost,voiu fi și eu!”

In alt loc Mihai ceti:„El se însoară și vrea să fie fericit ca și cum nimic nu arapăsa sufletul s8u. Să dea Dumnezeu să aiun copil și să te bucuri de dînsul cum m8bucur și eu de al meu I

Pe altă pagină:M-ai lăsat singur ca fearele in codru, ca feară in codru te-am pândit să-ți rup inima ticăloasă, dar mi-ai scăpat de astă dată!

In zioa care era tocmai a nașterii sale Mihai ceti: „Azi ți s-a născut un prunc. Blăstemat fie, zilele lui amare și moarteacruntă 1 De-mi vei scăpa tu, fie el țintă resbunării mele!

Lui Mihai îi trecu un fior care il cuprinse și mai tare când mai ceti următoarele rânduri însemnate la zira nașterii surorii sale:„Crească-ți fata pănă ce va fi frumoasă casă se lege cu cercuri de fer de inima ta,apoi moară in floarea vieței ca să-ți plesnească sufletul tău păgân!

Potrivirea datelor nu mai lăsau îndoeală că intre scriitorul acestor rânduri și familia sa se petrecuse ceva grozav odată. Nimic nu era lămurit, dar se vedea că estevorba de o răpire, de dușmănie și de amenințări și încercări de omor. Cine erau persoanele el nu știa și fantasia lui își zugrăvea tablouri crude dar nehotărîte. Cuprinsde grijă el se sculă și se plimbă prin casămai multă vreme. Odată însă cum treceape lângă fereastră, i se păru că vede o umbră stând țeapănă afară și cu ochii țintițiasupra lui. Atunci, luând pușca și torba,deschise ușa și eși. In curte însă nu eranimeni și nu se auzea decât vuetulrîului curgend. Noaptea era încă întunecoasă, dar in curend avea să înceapă a selumina de zi. Mihai merse in jurul casei, seplimbâ prin livada de dinapoi și se opri subfereastra odăei in care stătuse, căutând avedea umbra ce-i apăruse mai înainte. Subo tufă afără de grădină auzi ca un suspinadânc. La moment el sări peste gardul livezei și, apropindu-se de locul de unde pornise suspinul, el se opri și intrebâ cine este,ațintind pușca asupra tufei.

— Nu da, că sunt eu, îi strigă un glas.

„Cine ești tu, eși să te văd!

— M-ai și uitat? Eu sunt Neacșa,, care ți-am proorocit viitorul nu de mult!„

„Ești femee, sau duh necurat, de te întîlnesc totdeauna noaptea in căile mele? Ce vrei de la mine, de mă prigonești? De undemă cunoști și ce ai să-mi mai spui?

— Am să-ți spun că n-ai făcut bine să vii la casa asta. Oamenii de aici nu-ți voesc binele. Nu păși in veci peste acest prag că multe rele s-au gândit aici despre tine. Eaca zorilezilei se revarsă. Apucă pe drumul de-a lungul apei și mergi pănă la cel întăiu sat;acolo ie o căruță și te du înapoi la Ridicata.

„Nu mg duc pănă ce nu-mi vei spune tot ce vreau să cunosc. Tâlmftcește-mi cinemivrea rgul și pentruce, și desleagă-mi cuvintele ce mi-ai spus in noaptea când am sosit.

— Nu-ți pot dislega nici tălmăci nimic.Caută-ți drumul tău. Neacșa te va păzi șite va înștiința- când va fl vreme. Mergi!

Aceste vorbe Neacșa le rosti cu glas poruncitor, arătând cu mâna drumul ce trebuea să apuce Mihai. Ea sta pe un moșinoiu cu părul despletit și intăiele raze de lumină ce cădeau asupra ei, îi dădeau un aerselbatec dar impunător. Mihai plecâ capul injos și merse. După câțiva pași privind in dărăt, o văzu cum dispărea pe o cărare ce seperdea in pădure.

Ajungând peste câteva oare intr-un sat, el tocmi o căruță care il duse la Ridicata.De acolo purcese încă in aceeași zi spre Vereni îndărăt, tot timpul preocupat de misterul ce incunjura familia sa. Miezul nopțiibătuse când Mihai sosi la Vereni. Aflând cătoți dorm, el se coborî in grădină, tot gândind la cuvintele cetite in cartea lui Sârbu,despre care voea să ceară esplicare tatălui său. După câtva timp, cum intrâ in-tr-un boschet, el găsi o femee singură pe obancă. Era Miss Mary. Aceasta recunoscăn-du-l, tresări și voi să se depărteze.

— Singură prin grădină intr-o noapte așade întunecoasă, Miss Mary? zise el, luândode mână. Sunteți superată pe somn, sauimprietenită cu o idee de care nu ați voisă vă despărțiți?

„Nici una, nici alta, noapte bună. Lăsa-ți-mS să mă duc, răspunse Engleză cu glas tremurător.

— îmi pare rău că v-am stricat plăcereasingurătății. Dacă voiți, mă duc eu. Insănu credeam că presența mea vă va fi odisplăcere.

„Nu mie displăcută— însă...

Să mergem amendoi intimpinâ Mihai, ne-lăsându-i mâna pe care Engleză cauta încet să o retragă. Toți dorm, numai noi ne bucurăm de frumuseța și răcoreala nopții.De-ți merit încrederea spune mi care-ți eraugândurile. Se oprise ele in orizonul acesteițări, ori trecuse in sbor spre patria depărtată?

„Erau in patria mea, respunse Miss Mary încet. Gândeam la părinții mei ce nu maitrăesc și la fratele meu care e ofițer in marină, și acum se află in o altă parte a lumii sau plutește pe ocean. El e singuraființă ce am pe pământ singura care mS iubește.

— Singura? intimpinâ Vereanu.

La acest cuvânt Engleză făcu o mișcare și dacă întunericul n-ar fi fost așa des s-arfi putut vedâ cum obrajii ei albi ardeau capara.

— Pentruce fratele ar fi singura persoană ce ne-ar iubi? urmă Mihai, cu aprindere; pentruce un străin nu ar avea simțiri mai adânci încă? Legăturile de familie întrețin dragostea, dar nu aprind amorul.Acesta......

„O nu mai vorbiți așa, respunse Engleză, cu ton blând de mustrare. VS rog! Suntețibărbat și eu femee slabă și străină.—Mihaiinsă se aprindea tot mai mult. Singurătatea.... întunericul nopții.... natura sa impresionabilă, toate aceste il întrețineau in oagitare nespusă.

— Tocmai fiindcă sunt bărbat, trebuesă-ți fiu și protector. Aici ești străină; nimeafară de copila ce înveți nu te iubește. Șio inimă simțitoare ca a voastră are nevoede a fi iubită. Eată sunt eu acel care tevoiu păzi. Și eu am inimă simțitoare șicompătimesc cu acei care sufăr. In mine teincrede. Mă voiu simți fericit dacă îți voiuputea face zilele viitoare mai dulci.

„O! Nu mai vorbiți. Mă tem că mi le vei face mai amare decât au fost totdeauna.Ah! eu presimțesc viitorul, un viitor tristși negru!

— Și eu întrevăd viitorul. El va fl vesel și senin. Pentru ce nu ar fl, când ar fl îndulcit de amor?

Zicând aceste cuvinte, Mihai ridică mâna tinerei Engleze și apăsâ pe dînsa buzele sale.Miss Mary străbătută de un fior, își retrasemâna încet. Atunci Mihai cuprinzendu-i mijlocul cu brațul său o sărută pe buze. MissMary lăsă să-i cadă capul la pieptul lui Mihai. Dar după câteva clipe sări in sus cadeșteptată dintr-un vis, scoase un țipet șifugi. Mihai remase pe loc înlemnit, neavândcurajul de a o urma. In cea mai mare agitare el se mai plimbă cu pași răpezi pringrădină, pănă ce recoreala dimineței potoli focul capului său.

CAPITOLUL IX

Din acea sară, Miss Mary se făcu mai tăcută încă decât înainte. Pe Mihai il evitape cât îi era prin putință. Nime, afară de Luțica nu luase sama la această prefacere. Inmai multe rânduri ea intrebâ pe guvernantaei, ce are de este mai tristă decât înainteși dacă a primit cumva vești rele de a casă.Miss Mary îi respundea că nu are nimic,dar că Luțica ar fl prea tânără să înțeleagăcă cineva poate avea restimpuri de tristețăcând de mult nu și-a mai văzut țara și peai săi.

Mihai cercase întăi să se apropie mai mult de dînsa, apoi însă, atins de recealaEnglezei, se ținea și el in reservă și nu-iadresa cuvântul decât când împrejurările cereau aceasta neapărat. Căutând a-și depărtagândurile de la Miss Mary, el se învârtea deapururea in jurul misterului peste care o împrejurare atât de întîmplătoare il adusese. El nu avu curajul să întrebe pe tatălsău, ci se hotărî să se adreseze la Săndu-lachi Dospin.

Mergând intr-o zi ]a dînsul il găsi in biblioteca sa cetind.

„Munte cu munte nu se-ntîlnește, dar om cu om se-ntîlne§te, zise bătrânul văzând penepotul său. Bine că mi-ai făcut cinstea săvii să mă vezi. Șezi ici lângă mine, nepoate.

După ce se informă de laMihai de starea sănătății familiei, il intrebâ dacă a gânditla viitorul său și de ce ar dori să se apuce.Mihai respunse că nu a gândit la aceasta,dar că tatăl său voește ca să fie numit intr-o funcțiune judecătorească.

— Bine! respunse Săndulachi. Acolo vei avea mult de lucru, căci Românilor le placjudecățile. Se vede că din toate calitățile șidefectele Romanilor, care precum zic învățațiide astăzi, ar fi străbunii noștri, numai iubirea gâlcevelor judecătorești le-am moștenit noi. Totul este să fiii drept, nepărtinitor și neinteresat, și apasă pe acest dinurmă cuvânt.

„Cum, neinteresat? intrebâ Mihai. Ce interes poate avea un judecător decât acel de a da dreptate celui ce o are?

— He, He! esclamâ Săndulachi, privindla nepotul său printre gene pentru a străbate in gândul lui, sunt puțini oameni deaceia. Sunt unii care dau dreptate pentrubani; alții care fac hatîruri unui prietensau unui puternic al zilei de care se tem...

„O! esclamâ Mihai, asemenea oameni ar trebui puși in temniță!

— Vezi că lumea e așa făcută încât nu numai nu-i pune in temniță, ci încă lor le dămai multe măriri. Dar, dar, sunt mulți oameni interesați; vorba Românului zice că interesul poartă fesul și dreptatea umblă totdeauna cu capul spart. Ades sunt tineri,care fără focul ce ar trebui să simtă la vîrsta lor, au in vedere numai să se îmbogățească. Unii așteaptă cu nerăbdare moartea vreunei rude bătrâne pentru a o moșteni și suntașa de fățarnici, încât arată dragoste șiblândețâ pentru a moșteni mai sigur.

— Așa oameni nu pot fi, respunse Mihai cu indignare.

„Ba sunt, ba sunt, intimpinâ Săndulachi, privind tot cu mai multă pătrundere la Mihai. înțelepciunea Românului zice că nepotul e salba dracului.

Lui Mihai îi trecu prin minte că aceste vorbe ar putea fi o alusiune la dînsul și sehotărî să dea și el o învățătură bătrânului.

— Nu știu de sunt asemenea tineri, zise el dar știu bine că se găsesc și bătrâni prepuelnici care nu merită alți nepoți. Omulneinteresat ar trebui să fie indiferent cudînșii, ba chiar mai mult, numai spre a iinvăța minte și a le arăta că nu-i pasă deavere sau daruri.

Săndulachi își mușcă buzele și schimbă convorbirea. După ce se întreținuse desprealte materii indiferente, Mihai se hotărî insfirșit să-l întrebe despre ceea ce 1 interesa.El îi spuse de notițele ce cetise in hârtiilelui Sârbu, care notițe, după coincidența datelor, ar părea a se raporta la familia sa.Săndulachi stătu pe gânduri dacă trebueasă-i spuie ceea ce ști£; pe de o parte ar fifost bine ca Mihai să cunoască tot pentrua se putea păzi de ori ce prigoniri din partea lui Serbu; dar pe de altă parte, aducendu și a minte că această taină priveștepe tatăl lui Mihai, îi păru mai nimerit a nuzice nimica. Deaceea răspunse pe scurt cătrebue să fie lucruri fără însemnătate șischimbă vorba, așa încât Mihai rămase cutot așa de puțină știință ca și mai nainte.

Zilele și săptămânile curgeau fără schimbare la Vereni. Mihai gândi din ce in ce mai puțin la Manoli Serbu și la Neacșa, ci sebucura de liniștea vieței câmpenești, turburată câteodată numai prin necazul ce-iproducea reservă ce păzea Miss Mary cătrâdînsul.

Vara însă trecea pe nesimțite și cu toamna ce se gătea să vie, și familia Vereanu incepîi a se pregăti să se întoarcă in oraș.înainte de a pleca însă, generalul Vereauucu cucoana Sevastița și Mihai întoarserăvisita lui Neculai Covrig. Deși bogați, aceștia trâeau intr-o casă mică și cu totul primitivă, deprinși din copilărie Ia această simplicitate. Familia Covrig se simți foarte măgulită de onoarea ce-i făcea Vereanu și nuștiau in ce chip să mai manifesteze recunoștința lor. In vreme ce Safta propuneacucoanei Sevastiței să-i facă tot soiul dedulceți pentru iarnă și Neculai Covig se declara gata de a imprumuta generalului niștegrâu minunat pentru semănăturile de toamnă, Todiriță ținea de vorbă pe Mihai. Visitace făcuse de curend la Vereni întorsese cudesăvirșire capul bietului tânăr. Mihai căutainzadar să aducă convorbirea asupra agriculturei, căci se convinsese de mult că despre altă ceva nu-i era cu putință să vorbească cu junele Covrig, dar acesta schimbavorba pentru a tot întreba ce face demoasela, dacă e sănătoasă și veselă și dacă totdeauna e așa de bună cum fusese data dinurmă când o văzuse. Insflrșit din una înaltă Todiriță mărturisi lui Mihai că in timpul din urmă se simțise inspirat și că făcuse câteva poesii, pe care ar voi să le cetească. Consimțind Mihai la aceasta, Todiriță scoase un teanc de hărții de pe sobălpgate cu o ață și desfăcăndu-l, începu aceti lui Mihai următoarele versuri:

La un scrânciob. In scrânciob intr-o zi te-am dat Și cu mânile mele te am legănat. De atunci nu te mai pot uita Și toată viața aș vrea a te legăna, Nu numai in scrânciob dar și altmintrelea. La fugă intr-o zi ne-am întrecut Și liniștea mea deatunci a fugit. Și n-a să mai vie liniștea mea Până ce in fugă te-oiu apuca Și atunci din brațe nu te voiu mai lăsa.

— Cum îți pare poesia? intrebâ Covrig pe Mihai, care zîmbea.

„Regulele prosodiei nu pre sunt păzite....

— Cum regulele prohodiei—doar nu sunt cântări de biserică?

„Adică măsura versurilor, ș-apoi și rima e cam slabă. D ta rimezi întrecut cu fugit,asta nu se potrivește.

„Ba se potrivește, Fugit se sfîrșește cu t și întrecut tot cu t. Eaca am să-ți arăt jurnalul care ne vine și să vezi că și acolo totașa-i. Ai învățat și d-ta in școli a face versuri, ca să știi regulele așa de bine, și aifăcut vreodată?

„Am făcut și eu încercări in viața mea.

— Mie numai de un lucru îmi pare rău; că n-am învățat și eu bine poesia. începusem a o învăța după o carte franțuzeascăcând eram in școală, dar m-am lăsat atunci.Dacă aș fi învățat bine, cum mi-ar prindeacum! Trebue să știi că îmi place acum poesia amarnic. Toată ziulica aș vrea să facnumai versuri. Cred că cu vremea le voiuface și mai bune, numai să mă deprind.Să-ți mai cetesc încă una: La dînsa—înțelegi că dînsa însemnează numai așa...

„înțeleg.

La dînsa.

Tu ești ca o lăcrămioară Ai o dulce inimioară, Ai ochi negri și frumoși, Ești ca cerul de plăcută Ești ca cerul de iubită Ai la spate-un fiong roș. Ai o mână mititică Ai o talie subțirică Ai picior mitiieluț Ai pâr lung, rochiță albă, La gât porți o mândră salbă Ah! de ce tu nu mă cruți? Când gândesc la tine, mor MS sfredelește amor Fân in inimă prin piept Lacrimele-mi curg mereu Oftez zi și noapte, zeu! De ce nu vii, eu te-aștept!

— Asta cum îți pare? înțelegi că „ma sfredelește amor”însemnează zeul Amor; păn in inimă prin piept, fiind-că inima vine subpiept și pentru ca s-ajungă la dînsa, trebue sătreacă prin piept. Yezi ce bine le-am gândit aceste toate?

— Foarte bine, însă se zice că „zeul A-mor” are drept armă un arc și o săgeatăcare pătrunde in inimă, dar nu un sfredel.

„Poate, dar insfirșit, trebue să zic odată și altfel decât ceilalți. Acum am să-ți maicetesc încă una care este jalnică:

Miezul nopții.

Cucoșii au cântat acum de-a doua oară Bate a miezului nopții oară. Stafiile se primblă pe pământ Eșind din adâncul lor mormânt. Eu plâng de durere —căci simțesc iubire. Ca cânele ce latră la o nălucire Așa oftez ou, căci îmi tot pare Că văd figura matale ce-mi apare. Apuc cu mâna atunci, dar zadarnic. Cât oiu căuta și oiu fi de harnic Nu dau decât de vânt adecă de nimic Ear nu de trupul matale mic. Miezul nopții bate, negru-i afară, Negru-i in casă, stinsă e luminarea Eu mS syircoiesc in pat de-o parte și alta Și inima mea tremură și de durere saltă. E miezul nopții, fiara doarme la potică Cânele pe prispă, pe creangă păs;riia Calul lângă iesle, chiar broaștele in iaz Toate dobitoacele dorm ah! numai eu sunt treaz 1

— Ei de asta ce mai zici? Așa-i că aici nu ai ce-mi găsi? Mai dăunăzi a fost subprefectul pe la noi avend o treabă, și amcitit aceste versuri și lui — căci e un omcum se cade și învățat, și a găsit poesiilefoarte bune. Chiar a ris de plăcere. El m-aindemnat să le trimet și jurnalistului să lepublice, căci ar fi păcat să remâie necunoscute și așa am să și fac. Sunteți d-voastrăabonat la jurnalul ce ese in oraș, „Libertatea Poporului?

— Trebue să fim și noi abonați.

„Drept să-ți spun altfel jurnalul ista nu-mi prea place, căci batjocorește pe toată lumea, dar in foileton apoi publică versuri și altelucruri frumoase. Acum nu știu, adause Todiriță zîmbind, dar mi se pare că versurilemele nu sunt mai rele decât celelalte alelor, dacă n-or fi chiar mai bune.

— Eu cred că sunt mai bune, respunseMihai, chiar dacă îmi dai voe aș vrea săle copiez.

„Cum nu, vă rog.... cu mulțumire, strigă Todiriță Covrig sărindu-i din loc inima debucurie, căci spera că acum in sfirșit vorcădea versurile lui in mânile persoanei căreia erau destinate și că nu vor lipsi de aproduce efectul cel dorit.

In asemenea convorbiri și cetiri literare petrecură ei împreună câteva oare pănă cegeneralul Vereanu dădu semnalul plecăriicăci cu toate stăruințele și rugăminteledomnului și doamnei Covrig, cucoana Se-vastița nu vru să remâie la el la prânz.O visită se întoarce, dar a primi o invitare la masă, îi părea cucoanei Sevastițeiun lucru prea însemnat pentru a-l acordași deaceea găsi un pretext oare-care pentru a porni mai înainte. Ridicând pe cucoana Sevastița in trăsură, Todiriță întrebă când gândesc să plece de la țară șiremase trist aflând că aceasta va avea locin curend.

CAPITOLUL X

Mai multe săptămâni se trecuse de când familia generalului Vereanu era așăzată inoraș, Mihai avuse ocasiunea de a face cunoștință cu cea mai mare parte a societății care acum întreagă se reintîlnise, reviindcele mai multe familii de la țară, sau dinstrăinătate. El mai regăsi câțiva tineri pecare îi cunoscuse la studii in Germania sauin Francia, care acum ocupau funcțiuni publice fie in magistratură, fie in corpul profesorilor. Unul din acești din urmă, Petru Neculiu, care revenise in țară cu doi aniînaintea lui și acum fusese numit profesorla o școală înaltă, fu din cei întăi care venisă-l vadă, deși in Paris nu fusese amiciși nu se visitase niciodată. Mihai se mirâde amicia ce-i arăta acum acest june, neștiind la ce să o atribue și fu nu mai puțin surprins că vechiul sâu camarad își schimbase numele, căci acum pe lângă Neculiu el mai adaugea și un Rareș: Petru Neeuliu-Rareș. Această modificare in numele său ointrodusese Neculiu de când devenise profesor de istoria națională, sub cuvânt că prindocumente istorice descoperise că se tragein linie dreaptă din domnul Moldovei PetruRareș, care era prerestrăbunul restrăbunuluisău, In maniera de a vorbi și in portul exterior Neculiu se schimbase asemene. Acumhainele sale erau negrijite și pârul lung șinepieptânat, pe când in vorbă era atât depurist, încât unul care nu cunoștea altelimbi neolatine cu anevoie il putea înțelege. Laîntrebările lui Neculiu-Rareș, ce carieră gândește a imbrățoșa Mihai, acesta răspunzândcă tatăl sâu dorește ca el să intre in magistratură, junele profesor il disfătul de la aceastasub cuvânt că magistrații ar fi încă preamult sub presiunea puterii executive și căar trebui să devină și el profesor, pentru apregăti generațiunile viitoare la idei liberaleși la cultura modernă; că ar fl adunați aicimai mulți juni barbați care lucrează ca șidînsul la regenerarea poporului Român, căar fl format cu aceștia o societate literarăprin care voeau să se facă cunoscuți pentru a putea intra in viața publică, undeapoi aveau mai târziu a face reformele celemari și dătătoare de viață, prin care ar intra Românii in concertul popoarelor călăuzeale civilisațiunii. —La respunaurile lui Mihaică el nu se simte destul de capabil de a fiprofesor, și că ei îi par a fi prea tineri incăpentru a conduce o societate, Neculiu-Rareșintîmpinâ că bătrânii și-ar fi trăit traiul,că timpul tinerilor ar fi sosit, că ei ar fidesinteresați, ear încât privește profesuraîi aduse aminte cuvântul lui Seneca, docendo discitur. Mulțămirea de sine cu care vorbea Neculiu era in prea mare opunere cumodestia naturală a lui Mihai pentru a-lconvinge; deaceea el nu-i promise decâtnumai că va veni și el câteodată in societatea lor literară și că va vedea apoi. Încurând însă petrecerile societăților ce firequenta il răpiră intr-atâta, încât nu maigândi la propunerile vechiului seu camaradde studiu. In vreme ce generalul trimiteadiplomele fiului său pe la ministeriu, solicitând un post pentru el, Mihai indiferentpentru aceasta, visită cercurile unde se primea sara. Familia lu Costache Balur aveapentru dînsul o deosebită atragere, căci douăfete, fiica și nepoata acestuia, amândouă frumușele, încântau pe toți acei care frequentaucasa lor. Adela fiica lui Balur era veselă,sprintenă, cu oclii negri aprinși, și convorbire animată. Ana, vara ei, avea dincontrao espresiune blândă și liniștită, vorbea puțin și serios. Deși mai frumoasă, ea plăceain deobște mai puțin nefiind de-o naturăatât de veselă și comunicativă. Când Mihaifăcu întăia sa visită acestei familii, in salonul de primire in care fusese introdus segăseau numai părinții Adelei și nepoata lor.Înfățoșarea Anei îi făcu o impresiune dincele mai plăcute, așa încât de la început elnu se mai simți străin in cercul lor; cândinsă câteva minute mai târziu Adela intrâ,la cea întâi intîlnire a ochilor lor, el simțio strîngere la inimă cum nu mai avuseincă pân atunci și o roșață subită îi colorăfața. Incurend însă o plăcere nespusă il cuprinse; visită sa, fără ca el să bage insamă, se prelungi mult mai mult decât obiceiul iartă și o aprindere extraordinară animaconvorbirea lui, așa încât de la cel intâimoment familia întreagă simpatisâ cu dînsul.

Cucoana Sevastița, deși nu iubea familia lui Balur, nu desfătui pe Mihai de a frequenta acest cerc, căci împărtășea părereadestul de răspândită că unui tînăr in vîrstapetrecerilor ori și ce îi este ertat.

La Balur se primea Joile, și Mihai era dintre oaspeții cei mai regulați. Intre alțiicare se adunau nu lipsea niciodată, un tânăr inginer Victor Melini, om frumos destat, inteligent, dar tăcut in societăți numeroase. Asemenea nu lipsea nici Iordachi So-loi om in vîrstă, bogat, neînsurat încă, care aveaplăcere a-și închipui că e tot tânăr, se temeade a auzi contrarul și se credea in drept aface parte din jocurile și plăcerile tinerimii.

Din dame se deosebea doamna Barabez care ducea pe fiica ei Melania și cucoanaCleopița Zuznea bătrână văduvă de care rareori scăpa vre-o petrecere.

Costachi Balur și soția sa Ruxandra care fusese mai bogați odinioară, erau cât sepoate de amabili cu toată lumea, căci cuaverea mărginită ce le remâsese nu aveau deunde înzestra nici măcar pe Adela, cu câtmai puțin nepoata, care orfană de mult timp,rămăsese tot in sarcina lor. Totul era darde a atrage in casă cât se poate mai mulțitineri pentru ca prin deasa intîlnire săisbucnâscă vreun amor, care să aibă de urmare o căsătorie, fără greutățile unei inzestrări. Se înțelege că in asemenea împrejurări, cu cât tinerii ce veneau să petreacăla ei erau mai bogați, cu atât erau ei maimulțumiți. Tot din această causă RuxandraBalur cultiva cu cea mai mare luare a minteamicia doamnei Zuznea care avea un talentdeosebit pentru înlesnirea măritișurilor. LuiMihai, in nevinovăția ideilor sale, nici pringând nu-i putea trece că el era obiectul observărilor celor mai pătrunzătoare a femeilor bătrâne din acea societate și se lăsafără opunere atras de farmecul ce simțea insocitatea tinerilor fete din familia Balur.Uitând cu totul întîlnirea sa cu Miss Mary in grădina de la Yereni, uitând mai multincâ pe Lucreția, el nu avea gânduri decâtpentru Adela care fără voe se impunea închipuirii lui. Timpul său trecea vesel șigrabnic. Din toate zilele și serile săptămânei, Joea era așteptată cu nerăbdare și câteva oare petrecute atunci in familia Balurîi dedeau materie nesflrșită de cugetare pentru tot celalalt timp al săptămânei.

Miss Mary cu pătrunderea ce o are amorul totdeauna, presimțea că o altăfemee se înfățoșase inimei lui și suferea in tăcere. Dimineața se scula cu ochii roși de plâns;fața îi era deapururea palidă, dar cine aveapentru dînsa un cuvent de mângâere? Luțica singura ce o iubea, nu putea înțelegedurerea inimei sale.

Pe când timpul curgea așa de plăcut pentru Mihai, generalul isbuti de la guvern ca fiul său să fie numit judecător la tribunal.Mihai nu împărtăși bucuria familiei sale șiin curend noua sa funcțiune ce nu se potrivea cu plecările sale, îi procură numainemulțumiri.

Deaceea o și privi ca un lucru secundar, scopul sSu erau petrecerile, mai ales acelede la Balur, unde peste puținei deveni persoana principală.

Pentru Ana Mirie — acesta era numele de familie a nepoatei lui Balur—venirea luiMihai fu un eveniment foarte însemnat. Melini o iubea de mult și-i făcuse dedarea sa.Aceasta și vederea deasă a lui Melini o făcuse de la o vreme să creadă că și ea iliubește și chiar i-o dăduse a înțelege. Cutimpul se deprinsese cu ideea că va fi soția lui Melini și fiindcă muma lui se împotrivea la această căsătorie, din causa lipseide avere a Anei, greutățile ce se ivise îiațițase tot mai mult dorința de a se uni cuacel ce iubea, cil ci așa e făcută inimaomenească că dorința crește cu împiedecareași scade cu ușurința realizării ei. Acum figura lui Mihai Vereanu ce se arătase in modatât de neașteptat, schimbase aspirările Anei.Pe nesimțite, imaginea lui Melini deveneatot mai palidă și fără voe i se impunea înfățoșarea lui Mihai. Aceasta o tulbură pănin adâncul sufletului. Ea se credea legată decuvântul ce dăduse lui Melini și vedea acumcă cu acesta nu va putea fi fericită. Adesea compara pe amândoi in minte și apoigândurile, ori cât ar fi cercat să le oprească,fugeau cătră cel preferit, îi reinfățoșau chipul, îi repetau cuvintele ce spusese și întocmeau convorbiri închipuite intre dinșii. Adeseori sara când somnul nu voea să vie, ea seruga cătră Dumnezeu să o facă a uita peacest nou venit care o turburase intr-atâta,și apoi se prindea singură in o neliniște nerăbdătoare de a-l revedea mai curând.

Și asupra Adelei, Mihai făcuse o impresiune din cele mai plăcute. Dar ușuratică precum era, ea nu se acufunda in lumeasimțirii, ci după ce petrecea vesel in societate, ea aștepta și pregătea noue petrecerica unic țel mai apropiat. Și gândurile eise întorceau adesa spre căsătorie, însă fărăa lega cu aceasta, ideea unei fericiri i leale,precum făcea vara ei. In asemenea momente, ea lăsa se treacă dinaintea ochilortoți tinerii ce cunoștea, intrebându-se careîi place mai mult și cu care viața ar fi maifrumoasă; și ea se oprea adese ori la Vereanu dar instinctiva pătrundere de împrejurări ce avea, o făcu îndată să vadă căaceasta va fi greu de realizat, din causa caracterului ambițios al mumei lui Mihai șilipsa de avere a părinților ei. Mihai însă,când glumea cu Adela, care făcea observațiuni pline de spirit asupra tuturor persoanelor din societate, când intra in convorbiriserioase cu Ana care vorbea cu o grațienesfirșită.in materie de sentiment. La acesteconvorbiri ale lor se amesteca une ori șiMelini, însă mai mult ca judecător, cândunul. sau altul dintre ei se adresa cătră dînsul pentru a cere să sprijine ideile sale.

Intr-o sară cum Adela cânta la clavir in odaea de lângă salon, Mihai o intrebâ cegândește despre caracterul lui Melini.

— E greu de a-și face o idee despre dînsul, respunse ea. El e un om care vorbeștepuțin. Ear acei care tac mult, gândesc mult.

„Aceasta ar fi un mare avantaj respunse Mihai. Cel ce gândește e un om serios șidemn de respect.

— Dar, când gândește lucruri bune, dacăar gândi însă ceva nepriitor celorlalți? Dardespre Melini nu mă întrebați pe mine, cipe Ana, ea il cunoaște mai bine.

Pentru ce, nu vă vede pe amândouă tot atât de des?

— Dar, însă pentru mine e un om preaserios. Cu caracterul Anei el se potriveștemai bine. Insfirșit, adause Adela crezândcă a mers prea departe, mie nu-mi convine,manierele sale il fac mai bătrân decât este,și cu dînsul nu pot ride. Mai bine îmi placednul Soloi care atât de mult caută să aratetenâr, încât această grijă vecînică ce are, ilface foarte ridicul.

„După ceea ce spui vâd că oamenii ridiculi au avantajul a nu-ți displăcea?

— Adică îmi plac in sensul că pot ridede dinșii. nu altfel.

„Aș vrea să cunosc și eu pe omul care ți-ar conveni pe astă lume.

— Și eu aș vrea să-l cunosc, respunse Adela.

„Vra să zică nu ai intîlnit pe nime care să se opropie de idealul ce ți-ai format?

— Pe nime—fiind-că eu nu mi-am formatnici un ideal.

„Are să vie și acela, zise Mihai și poate mai curând de când gândești.

— Nu aș fi nemulțumită să vie, de vreme ce păn acum n-a voit încă să se arate.

Mihai își mușcâ buzele și tăcu. Soloi însă care intra atunci in casă, și voi să ieaparte la convorbire, intrebâ zîmbind ca totdeauna:

— Cântați la clavir domnișoară? Pentruce nu urmați,iv-am spăriet eu?

„Nu. Eu nu mă speriiu ușor.

— O domnișoară frumoasă trebue să fieși întrucâtva capricioasă, zise Soloi tot zîmbind, domnișoarele când sunt amabile, cândnu sunt, după cum le abate. Cine le maipricepe?

„Acei care sunt de virsta lor, intimpinâ Adela.—Soloi păru a nu fi înțeles alusiuneași făcându-se că vrea să întrebe ceva pe undomn care era in salon, se depărtâ earăș.

— Mi se pare că l-ați spăriet d-voastre,zise acum Miliai.

„Pentru ce caută să facă spirit, când nu are? Nu-i destul că-și boește părul și căvra să arate tânăr la față, vra să aibă șitinereță de spirit?

Un joc de societate care se formase îi sili să. se despartă. Așa erau toți deprinșica să dirigă Adela toate jocurile, încât fărădînsa nu se putea face nimic.

După ce jocul se sfîrșise și se rescumpărau gajurile, Adela făcu in chip ca la sfirșit ea să fie confesorul căruia toți cei ce luaseparte la joc trebueau să destăinuiască secretele lor. Ea chemâ pe toți, unul câte unulși lăsâ pe Mihai la urmă, știind că atuncitoți se vor împrăștia prin salon, și că vaavea timp a vorbi mai mult cu dînsul singur.

— Să-mi spui toate păcatele ce ai, începu ea.

„Ca un adevărat duhovnic, respunse Mi-hai, nu trebue să-mi vorbești așa, ci trebue să iei fie care păcat in parte și să mă in-trebi dacă l-am făcut.

„Bine. A-i fost vreodată nestatornic?

— Am fost.

„Când și cum?

— Aceasta n-o pot zice.

„Unui duhovnic i se spun toate. El jură de a păstra toate secretele, prin urmare cudînsul nu este nici un pericul.

— Dar v-ați supune ca preoții să vi setaie limba, dacă veți destăinui ceva din ceeace voiu spune?

— Mă supun, numai spuneți mai iute,respunse Adela, avzănd de curiositate.

— Ei bine, nestatornicia este fundul caracterului meu. Am fost nestatornic totdeauna când aveam a face cu femei de naționalitate străină. Nu voiu fi însă, când vafi vorba de o Română.

„E rău, fiule, că ai fost nestatornic și e bună hotărîreace ai luat, intimpinâ Adelacu glas solemn. Te îndemn să ai de sfântăaceastă hotărire. Când însă ai putut comiteaceastă crimă și unde?

— Mihai se uitâ in ochii ei. „Când? ziseel, „in timpul scurt al vieței mele. Unde?In orașe și la țară.

„Cu aceste nu scapi de mine. Yoiu numai decât să știu tot, tot. Am acest drept.

— Am jurat credința unei Italiene și mi-am călcat jurământul.

„A! Neertat păcat 1 Dar cum, dar când?

— Am călcat jurământul, in momentulcând am văzut pe alta care mi-a furatinima.

„0 altă Italiană?

— Ba nu.

„Dar de ce naționalitate era aceasta?

— Preotul nu cunoaște deosebire de naționalitate, destul că era o femee.

„Brună ori blondă?

— Frumoasă ca un ânger.

„Ești un șiret, fiule. Yăd că n-am să-ți pot da ertarea.

— Cum? Nici când deacum înainte statornicia mea ar fi eternă?

„Aceasta nu se poate cunoaște de pe acum. Trebue să treacă multă vreme pentru a se putea dobândi încredere. De cânddurează statornicia începută?

— îmi pare așa de naturală, încât credcâteodată că m-am născut cu dînsa.

„Să ne lămurim. Statornic nu poate fi cineva decât unei persoane ce iubește. Pentru a iubi, trebue să fii înamorat, așa dar mărturisești că ești înamorat?

— îmi mărturisesc picatul din toatăinima.

„0 greu p8cât! Niciodată nu te voiu erta.

— Numai vinovații iartă ușor pe alți vinovați. Ei se uită atunci in inima lor șicompătimesc cu alții care sufgr ca și dînșii. Numai atunci m8 vei erta când singurăvei avea picate.

„Deși fără picate, eu sunt bună și te iert de pe acuma, respunse Adela sculân-du-se.

Mihai se sculă și el și adause cu glas slab: „Păcătosul trebue să sărute mâna duhovnicului s8u.” Adela se depărta grabnic, fă-cendu-se a nu auzi.

CAPITOLUL XI

In vreme ce Mihai petrecea atât de plăcut și pregătea in sufletul său semența amorului ce era să sbucnească, Todiriță Covrig întristat de plecarea familiei generalului Vereanu părăsi moșia și veni in oraș. El seconvinsese deplin, că Lucia era causa tulburării sale și se hotărî să vie s-o vadă,să-i vorbească și să cerceteze singur stareaîmprejurărilor. După lungă discuțiune in familie, bătrânul Covrig consimți la planul iubitului s8u fiu și chiar îi dărui o însemnatăsumă de bani, pentru a se putea infățoșabine in societate. Todiriță trase la cel maibun otel, ocupă apartamentul cel mai frumos și puse pe cel întăiu croitor să-l îmbracedin cap păn in picioare, după cea de peurmă modă. In fie care dimineață un frisorîi pieptena pSrul și barba și astfel, abia după câteva zile, când oglinda și frisonul îl încredințase că el este cel mai elegant dintinerimea nobilă a orașului, el se hotărî aface întăia sa visită familiei Vereanu, visităla care visase atâta vreme. Toți zîmbiră,văzend transformarea lui Covrig. Mai cu osebire Luțica simțea o așa veselie la aspectulsău, încât il strînse de mână zicendu-i căsurprinderea ce le-a făcut a fost din celemai plăcute. Covrig era peste măsură in-cântat de această primire și, întors la el acasă, lucrurile i se păreau lămurite. El eraincredințat că banii săi și frumoasa lui figură făcuse efectul sperat și gândea carepoate fi persoana pe care ar insărcina-o săvorbească de planurile sale de căsătorie cucucoana Sevastița. Cunoscend prea puținălume, el își zise că trebue să întindă maiintâi cercul cunoștințelor sale și apoi va dade sigur de cineva care va lua asuprășiaceastă sarcină. Deaceea rugâ pe Mihai să-lrecomandeze la familiile ce cunoștea și el,lucru la care Vereanu nu se opuse. Astfelși Todiriță Covrig lua acum parte la adunările lui Balur, spre marea veselie a fetelor care rîdeau de dînsul. Nu așa însă părinții. Lățindu-se vestea că Todiriță estefiul unic a unor oameni foarte bogați și căde pe acum părinții îi dau ori cât cere, eiil primeau cu prevenirea cea îmu politicoasă.

Și Petru Neculiu-Rareș aflând despre averea lui Todiriță Covrig, căuta a-i face cunoștința și-l visită dese ori. El mergea câteodată să dejuneze pe la dînsul, spre marea mulțămire a lui Covrig care era foarte măgulit de-a insufla interes unui profesor învățat. Intimitatea intre dînșii devenind totmai strinsă, Covrig se hotărî intr-o zi aceti lui Rareș poesiile sale, pe care acestale declară pline de foc și de simțire și promise a le tipări și a le lăuda în jurnalul„Libertatea Poporului la care era unul dinprincipalii colaboratori.

lntr-o zi Rareș intrând grabnic la dînsul, îi zise cu figura plină de bucuiie:

„Amicul meu, îți aduc o novelă din cele mai flatoase pentru Dumneata. Am reușitpe lângă colegii mei a face să fii acceptatintre membrii onorarifondatori ai societățiiliterare, Ulpia-Traiana care se compune dinbărbații cei mai eminenți și mai meritoșidin țară, acei care, departe de ori-ce meschininteres, lucrează numai pentru progresul șilățirea belelor litere și belelor arte și princonsequința pentru inobilirea sufletelor poporului Român.

— Adică, respunse Covrig, să nu mai beeatâta rachiu țăranii?

„In mod indirect, amicul meu, zise Rareș.

„Belele arte precum știi depărtează de la morii....

— Știu, intimpinâ Covrig că la mori sunto mulțime de belele, dar nu înțeleg cumvreți să le depărtați.

„Nu de la mori unde se macină, amicul meu, ci de la morii sufletești, de la moravuri, obiceiuri. Aceste, când sunt rele seschimbă in bine prin aquisițiunea convicțiunii că sufletul e creat pentru un scopmai inalt, mai nobil. Aceasta convicțiunevoim noi a o lăți. Cultul frumosului trebuesă devie proprietatea sufletească a fie căruicetățean și numai când toți Românii se vorîmpărtăși....

— Asta zeu! nu știu de va face ceva.Țăranii se împărtășesc totdeauna in postulmare și tot bețivi rămân.

— De alta am vorbit, dar insfirșit și inaceastă privință vom îndrepta răul. Îți răspund eu că in curând societatea de jos vaface un progres imens. „Ulpia-Traiana” areînscris in statutele sale scopul inobilirii adicăa dismaterializării cugetării poporului. Pentru a realiza aceasta, „Ulpia-Traiana” tindemai întâi la nivelarea claselor sociale, adicăla stingerea diferințelor in caste sociale, diferințo ce există încă de nu de jure, cel puțin de facto. Nime nu va avea dreptul dea fi mai mult decât altul; oamenii vor fiegali cu toții.

— Și se va putea căsători ori cine cu oricare duducă? intrebâ Covrig.

— Fără dubiu. Aceasta avem s-o facemcât mai curend. Mândria unei închipuite aristocrații nu va mai exista, și nu va mai fidecât o aristocrație a meritului și a inteligenței.

„Apoi dacă-i așa cum spui, primesc bucuros să fac și eu parte din societatea d-voastre.

— Chiar v-am adus lista să vă înscrieți,zise iute Eareș scoțând o hârtie din buzunar. Numai veți ști că ori ce membru onorar trebue să plătească o contribuțiune că-tră societate, după mijloacele sale. Cu aceștibani, după § 76 din stătute se înlesnesc publicațiunile folositoare poporului, precumfoi politice, literare etc. D-voastră ați fosttaxat la suma de una sută galbeni.

„Nu-i cam mult, amice? zise acum Covrig cu îndoială, scărpinându-și cu două degete părul cel frisat de după ureche.

— Chiar puteți număra suma deîndată,urmă Rareș—fără a ținea samă de obiecțiu nea amicului sSu—căci eu sunt totodatăși casier. Cum Todiriță sta încă la îndoeală.„Apoi chiar mâne sara va avea loc primireadvoastre intr-o ședință plenară. Vor fi foartemulți față. Chiar amicul d-voastre d. MihailVereanu, membrul tribunalului, a promiscă va asista.

Această ultimă considerațiune, sfîrși a hotărî pe Covrig. Căci prin capul lui trecu ca un fulger gândul că presența lui Vereanu,va face să afle și Luțica despre intrarea luiin „Ulpia-TraianăK și va produce efectul celmai avantajos, convingându-se copila, căeste iubită de un om, nu numai bogat șifrumos dar totodată și învățat.

A doua zi Petru Neculiu-Rareș veni să iee pe Todiriță Covrig și să-l introducă insocietatea Ulpia-Traiana. Când pășiră pestepragul casei unde era adunarea, lui Covrigi se strînse inima de emoțiune.

— Nu cumva trebue să fac un cuvent? zise el lui Rareș cu îngrijire.

„Nu, numai o scurtă mulțămire. Cam in modul acesta: Domnilor sunt foarte flatatde onoarea ce-mi faceți. Credeți că voiu fiin totdeauna gata a pune in serviciele acestei onorabile societăți nu numai toate mijloacele materiale de care voiu dispune, dar șitoată diligența spirituală pentru a contribui,pe căt puterile mele debile îmi vor permite,la intemeerea putințe, la lățirea și la înflorirea Ulpiei Traiane și in genere la prosperarea belelor litere și belelor arte.

— N-am să pot ținea minte toate aceste,scriemi-le pe o hârtiuță.

După ce Rareș îi îndeplini dorința, amândoi intrară in casă.

Intr-un salon luminat cu mai multe candelabre era intr-o parte o estradă mai înălțată pe care se aflau un jilț și două scaune îndărătul unei mese lungi. Câțiva pași maiinspre salon la marginea estradei mai era omăsuță mică care representa tribuna oratorului. Pe jilț ședea un bătrân, presidentul,și pe scaunul din dreapta, un tenăr, intăiulsecretar. Celalalt scaun era deșert de vremece casierul (care totodată era al doilea secretar după § 7 din stătute) Neculiu-Rareșnu sosise încă. In salon in fața tribuneierau vre-o douezeci de scaune, din care abiajumătate erau ocupate. Dintre cei presențise găseau Mihai Vereanu și Victor Melini.In momentul când intrau amicii noștri, presidentuJ suna tocmai clopoțelul.

— Ședința este deschisă! strigă el cătrăadunare. Domnul secretar binevoească a faceapelul nominal.

„Nu suntem așa de numeroși, domnule președinte, încât să mai fi nevoie a da lectură.

— Sunt doi membri care susțin propunerea domnului secretar de a nu se mai face apelul nominal? — Unanimitate 1 — Vărog notați aceasta!—Binevoiți a da lecturăsumarului procesului verbal al ședinței trecute.

Secretarul ceti: „Ședința din 7 Dechemvrie. Fâcendu-se apelul nominal s-a văzut a fi șeapte membrii presenți și anume: D.Râul Cazacachi președinte, d-nii Cesar Calcănfaun și Petru Rareș secretari, d-nii Pavlidi, Suliminiu, și Filipopulo.

„După cetirea și aprobarea procesului vor-bal al ședinței din 16 Noemvrie, nefiind nemică la ordinea zilei, d. secretar Rareș luând cuvântul propune, să se primească in societatea „Ulpia-Traiana pe d. Teodor Covrigproprietar, care s-ar fi distins in literaturăprin mai multe poesii ce ar fi scris. Neluândnimeni cuvîntul, d. președinte pune propunerea d-lui secretar la vot prin scrutjn secret după § 4 Anexa lit. A din stătute. Resultatul scrutinului este 6 bile albe, unaneagră:

Prin urmare d. Teodor Covrig este primit. Introducerea noului membru se hotărește pentru ședința viitoare. Ședința se ridică, la oarele 93/i.„

—Ia cineva cuventul asupra procesului verbal? intrebâ presidentul. Apoi urmă după o secundă.: Neluând nimeni cuventul sumaruldin 7/i9 Dechemvrie se aprobă,. La ordinea zileifiind primirea d-lui Covrig, am onoare de aintreba pe d. secund secretar dacă, neofituleste present?

„Cer cuventul, domnule președinte, zise Rareș.

— Aveți cuventul.

„Junele Covrig, începu Rareș, pe care am onoare a-l presenta este in toate puncteledemn de a face parte din distinsa noastră,societate. Din o familie vechie și plină, demerite pentru patrie, merite dobândite pecâmpul luptei in seculele de glorie ale Românilor, el a primit o educațiune in toatepunctele aleasă și o instrucțiune, pe câtclasică și literară, pe atât practică și conformă necesităților imperios cerute de starea actuală a națiunii. Caracterul său e nobil și devotat binelui comun. Dotat de providență cu o esemplară modestie, el pănăacum a disprețuit a da publicității oare careproduceri poetice geniale, țesute de sentimentul cel mai suav și mai pur al animei:Amorul. Ca un adevărat iubitor al sapiențeiel s-a retras in fundul s6u rural, pentru ca,precum zice vestitul poet-filosof al străbunilor noștri, să poată procul negotis ara bubus suis părinteasca țarină și mai cu seamăsă poată medita in isolare la misteriele naturei și la prosperarea patriei. Acest junerar: eată-l! —Aici apucând de mână pe Covrig il ridică lângă dînsul pe estradă. Inimalui Todiriță se strînse grozav in acest moment, mai cu seamă când d. Calcănfaun bătând din palme, dădu semnalul unui vuetgeneral de bețe ce se auzi in sală, vuet ceinsemna că se aprobă cuvintele lui Rareș.Numai Vereanu care sta intr-o parte deschidea ochi mari și nu pricepea nimic laacest ontusiasmu pornit intr-un mod atât destraniu.

— Cred a fi interpretul sentimentului gegeral al onorabililor membri, proclamândin virtutea § 6, Anexa lit. B, din stătute,pe d. Teodor Covrig membru onorar-funda-tor al „Ulpiei-Traiane, zise presidentul cătră.societate.

„Dar, dar, bravo! i se respunse.

— VS felicitez, Domnul meu și vSrogsăluați loc pe unul din aceste sedii care demult era datorită unui bărbat de merite cad-voastră.

„Respunde, șopti aici Rareș la urechia lui Covrig.

— Domnilor... Domnilor... începu Covrig cu glas tremurător, căutând hârtiuța intoate buzunarele și din ce in ce mai înspăimântat, fiind că n-o găsea, domnilor...sunt... am perdut hâr... deacum înainte...

hNobilă emoțiune! esclamâ Rareș.

— Lăudabilă înălțare a animei 1 zise Calcănfaun.

— Suspendați ședința, domnule președinte!strigă unul din membri, voind să vie inajutorul bietului Covrig care era galben caceara.

„După § 47 alin. 3 din stătute întreb dacă sunt doi ’membri care susțin propunerea de a se____

— Dar, dar, i se respunse din toate părțile și presidentul sunând clopoțelul declarăședința suspendată pentru zece minute.

In acest interval Rareș presentă pe Covrig și pe de altă parte Melini pe Vereanu care venise numai ca oaspete pentru a asistași el la o ședință literară, membrilor vechiai societății. Toți ziseră lui Covrig cuvintepline de amabilitate, așa încât acesta se liniști și se așăzâ și el pe un scaun. La redeschiderea ședinței, presidentul anunță căeste la ordinea zilei, propunerea făcută deșease membri de a se modifica § 82 dinstatute in care se zicea: „un op literar sauștiințific se va primi de societate prin majoritatea membrilor in modal următor: „unop literar sau științific se va primi de societate prin majoritatea membrilor presențiAici presidentul intrebâ dacă se poate intrain desbaterea acestei propuneri, cu toatecă lipseau trei din cei șease subsemnatari, căcio schimbare de stătute după § 100 și penultim, nu se putea propune decât înscris.Cum nu lua nimeni cuvântul, se sculă Melini și zise că este de prisos a se mai modifica statutele de vreme ce de un an decând esistă societatea nu se ivise încă pănacum nici un op literar sau științific; cătoate discuțiunile ar fi avut de obiect numai statutele și că prin urmare lipsind interes practic, nu este nevoe de o modificare.Auzind aceste cuvinte Rareș și Calcănfaun,ridicându-se de pe scaune, cerurâ cuvântulcu putere, ca să râspundă. Presidentul ilacordâ d-lui Calcănfaun, care intîmpinâ căvede cu întristare că d. Melini nu are credință in viitorul societății, că opuri literareși științifice sunt multe, dacă nu toate gata,cel puțin in lucrare, că nici la ședințeleAcademiei franceze, și ale altor societăți celebre, nu se cetesc totdeauna opuri, că acestea vor veni îndestule căci talentul n-ar lipsimembrilor „Ulpiei-Traiane și in special d-luiMelini, care ar fi un inginer atât de destinsși că in numele societății el respinge insinuările preopinentului. Ear după dînsul Rareș răspunse cu gravitate că s-a simțit indignat de cuvintele lui Melini, că ar fi lipsăde patriotismu de a susține că Românii nulucrează și ei la clădirea edificiului civilisațiunii, că in toate timpurile Românii ar fi fostconducătorii luminei și adevărului, că dacăar fi adevărat aceea ce se susține de uniică astăzi această admirabilă țară și acestglorios popor nu ar fi tocmai in fruntea națiunilor culte, vina ar fi a unor persoanenesimțitoare și blasate care nu incuragiazâpe oamenii de geniu, că asemenea persoanear trebui disprețuite și excluse din societatea Română. „Însă nu! urmă el cu ton profetic și solemn, nu vor impiedeca reuvoitorii progresul iubitei noastre națiuni. Românii vor merge înainte, vor străluci înaintea tuturora. Românii nu pot peri, ei au fost,ei vor fi!” Sfirșind Rareș, Melini merse spredensul și-l intrebâ cu glas hotărît dacă princuvintele „reuvoiitorii națiunii a făcut alusiune la dînsul și că aceasta ar fi o insul tă}ce nu poate lăsa să treacă. Toți afară deVereanu și de Covrig, se sculară de la locurile lor și începură a se certa și a-șiarunca vorbe ocăritoare și abia cu mare osteneală, presidentul care tot suna clopoțelul,isbuti să restabilească ordinea, anunțând adunării că d. Rareș și-ar fi retras ori ce cuvânt prin care d. Melini ar fi putut să secreadă atins, că prin urmare incidentul esteinchis. Totodată anunță că in viitor sceneașa de regretabile nu ar trebui să se mai repeteze, de vreme ce după art. 29 a statutelor se poate cere cuvântul in chestiunepersonală. Apoi rugă pe societate să continue discuțiunea.

Atunci d. Suliminiu, care era advocat, venit de câțiva ani din Paris, propuse chestiunea prealabilă de a se ști, dacă discuțiunea poate urma, fără presența cel puțin a majorității membrilor ce propusese modificarea statutelor. După ce se admise discuțiunea chestiunii prealabile, tot d. Suliminiuarătă cu argumente convingătoare că nu sepoate discuta propunerea nefiind majoritateapresentă, de vreme ce nu se poate ști dacăabsenții nu se desistă de la propunerea făcută; că in acest cas, care ar fi posibil, numărul cerut de § 93 din stătute nu s-ar îndeplini și propunerea ar rămâne fără efect.Aceste argumente convingând adunarea, seadmise chestiunea prealabilă și se amânădiscuțiunea propunerii de modificare a § 82din stătute până, când majoritatea propuitorilor va fi presentă. Presidentul anunțândacum câ ordinea serei este epuisată, intrebâ dacă cineva mai cere cuvântul. Atuncise sculă d. Filipopulo și intrebâ pe onor.biurou pentru ce până acum nu s-a îndeplinit niciodată disposițiunile § 77 a statutelor?Cazacachi, necunoscând pe din afară ce cuprinde acel paragraf, deschise iute statutelece erau pe masă dinaintea lui și ceti:„§ 77. In fiecare săptămână casierul va dasocoteală biuroului de cheltuelile făcute șipe fiecare lună, biuroul după verificare, vaîmpărtăși res uitatul societății, care are dreptul superior de control.

Toate privile se ațintiră asupra lui Petru Neculiu-Rareș care încreți sprincenele.

Cer cuvântul, zise el, dând cu mâna lungul său păr îndărăt și ridicând înaltă frunte cu mândrie.

— Aveți cuvântul!

„Dacă on. d. Filipopulo a făcut o simplă întrebare, aș dori să știu după care paragraf al statutelor îi este iertat s-o facă, căciaceste nu prevăd întrebări; dacă este o interpelare atunci după § 29 trebue să o adreseze înscris președintelui care o comunică societății. De voește însă a face o propunere,ar trebui să o susție cel puțin doi membridupă § 47 alin. 3. Așa dar nici nu poateavea loc nici o discuțiune. Cât privește ex-presiunea d-lui preopinent intru câtva bănuitoare, asupra biuroului, d-lui aibă curagiul de a propune un vot de blam, in formele cerute de stătute și atunci se va vededacă societatea il va admite. Cât despremine, eu nu țin nici decum la sarcina de aface parte din biurou, nici doresc a maiavea votul d-lui Filipopulo in viitor. Sfirșesccu cuvintele unui vestit poet al străbunilornoștri: Timeo Danaos et dona ferentes.

Calcănfaun dădu ear semnalul aplauselor, dar nime nu-l urmă.

După Niculiu se sculă earăș avocatul Suliminiu și zise că pentru dînsul chestiunea are un caracter pur juridic, adică de a sești dacă după legea fundamentală a societății pot avea loc simple întrebări cătrăbiurou, deși nu sunt prevăzute prin un articol anume. Este, zise el, de admis principiul dreptului penal, că tot ce nu este opriteste permis, sau principiul contrar că estepermis numai ce este cuprins in stătute șinimic mai mult? Chestiunea dă loc la controverse, de vreme ce statutele cuprind disposițiuni de natură penală, precum și denatură civilă, prin urmare pun mai intăiaceasta chestiunea prealabilă, pentru care,dacă discuțiunea ei se va admite, îmi reserv dreptul de a vorbi. Sfirșind amintesconor. societăți că chestiunea aceasta este decea mai mare importanță fiindcă, dacă arfi să se decidă că întrebările nu sunt permise sau cu alte cuvinte dacă întrebarea arfi isbită de nulitate, se naște a doua controversă nu mai puțin gravă, de a ști dacăaceastă întrebare odată anulată, ea se maipoate pune pe tapet sub altă formă d. e.ca interpelare și dacă aici nu ar avea locprincipiul de drept una via selecta non daturrecursus ad alteram.—Astfel discuțiunea luând proporțiuni însemnate, câțiva membri,cu care Eareș vorbise in secret, propuserăamânarea ei pe altădată, fiind oarele foarteinaintate. Adunarea consimți la aceasta șine mai fiind nimic la ordinea zilei, presidentul ridică ședința.

CAPITOLUL XII

— Ce fel de societate literară este asta, zise Vereanu cătră Victor Melini cu careesise împreună, am auzit vorbind de paragrafele statutelor toată sara, afară de momentul când sburau injuriile in toate părțile, numai de literatură nu a fost vorba.

„De când există societatea literară Ulpia-Traiană, ea nu s-a ocupat niciodată de literatură, respunse Melini. In patru ședințe s-a discutat numele societății, douezeci șipatru au fost ocupate cu discuțiunea statutelor și alegerea biuroului și de atunci încoace nu se tratează decât despre modificarea parțială a statutelor. Așa cred că seva urma și deacum înainte, deși membriiplătesc regulat contribuțiuni pentru lățireagustului științific literar și artistic, pentru tipărirea de cărți didactice și alte publicațiuni folositoare.

— Și cu aceasta își pierd vremea o mulțime de oameni serioși?

„Oameni serioși? Se vede că nu-i cunoști in că. Cazacachi e un bătrân, care are deșertăciunea de a fi proclamat protectorul literelor și științelor. O mulțime de berbanțiîi smulg banii sub felurite pretexte literare,măgulindu-l prin câteva pamflete cărora ledau numele de jurnale politice și literare,cu titlul de „Mecena al Românilor, apoiprin alegerea lui ca președinte al societăților literare și altele de asemene. Care gândești că a fost scopul lui Neculiu introducând pe nătărăul de Covrig in societate? Totacela de a putea smulge contribuțiuni literare și patriotice. Sunt înțeleși Calcănfaunși cu Rareș: ei se folosesc de banii societății și bietul Mecena zice amin la toate.

— E cu neputință! Nu pot crede că oameni culți ca aceștia, profesori la școli înalte,să fie atât de meschini. Ești prea pesimistin părerile d-tale.

Melini zimbi: „se vede că ai venit de puțin timp in țară. Ne vom vorbi peste unan. Yei cunoaște oamenii mai de aproapeși vei judeca singur.

— Dar cum sufăr ceilalți membri o așabatjocură—dacă este precum zici?

„Suliminiu care este intru câtva oratorul societății e un tânăr egoist și ambițios caredorește să-și facă avere și nume cu ori cechip. In lipsă de clientelă, ce încă nu preaare, el găsește in societatea aceasta un centru binevenit unde poate ținea discursuricare, fiind foarte gustate de dînsul însuș,crede că trebue să fie admirate de toți. Filipopulo e un grec șiret, care ar vrea să fieel casier, pentru a putea avea foloasele ceau astăzi Rareș și Calcănfaun și din ceilalțisunt câțiva care socot că lipsa lor de învățătură și de cunoștințe nu se va lua insamă, când se va ști că ei sunt membri aiunei societăți literare și științifice, ear ceamai mare parte s-a înscris numai fiindcă aufost îndemnați să intre și ei, și nu s-auopus la stăruințele câtorva amici. Aceștiafigurează numai pe listă, dar nu se ocupănici decum de Ulpia-Traiana care le estefoarte indiferentă.

— Dar dacă judeci cu atâta asprime peoamenii din care se compune această adunare, pentru ce ai intrat, sau mai bine, pentru ce nu eși din ea?

„Am intrat fiindcă am fost îndemnat și eu din partea mai multor foști camarazi destudiu. Și dacă am intrat odată, de ce s-olas? Prea mult niciodată nu am așteptatcă va putea lucra. Câteodată am aici ocasiunea a petrece sara, când n-am ce face,căci nu-mi place să joc cărțile. Meseria meaimi dă mult de lucru peste zi, așa incâtsara sunt ostenit. Ce să fac atunci? Să totstau la vorbă cu femeile? Cu ele vorbeștiaceea și tot aceea. De șease ani de cândfrequentez societățile m-am săturat de dialoguri sentimentale.

Cum sfîrșea Melini a vorbi ei ajunseră înaintea casei lui Vereanu și acesta doritorde a urma convorbirea începută, cu speranțăde a converti pe Melini la idei contrare, ilinvită să intre la el și să iee ciaiul împreună.Suindu-se in camera lui Mihai, Melini se așăzâpe un jilț, își aprinse o țigară și urmăastfel:

— Văd de pe figura d-tale că ești indignat de cele ce spun. Ai voi să fi intrat in societatea Ulpia-Traiană cu speranță de-a ovedea producend fructe însemnate la noi ințară; in privința socială, ai voi să am maimult entusiasmu pentru femeile noastre, darce să-ți spun? Pentru ca o instituție oarecare să poată avea efectele dorite, trebueca membrii din care se compune să fie devotați scopului ce și-au propus; dar la noiin realitate nime nu a crezut in resultateserioase. Este o convențiune tăcută intretoți de a se face că cred ceea ce-și propun,deși nime nu crede; fie-care urmează un scoppersonal. Și aceasta nu e numai in societatea aceasta, dar in toate, pănă la Adunarea națională. Nu este generațiune mai egoistă decât aceasta a noastră. Afară de interes, nimic nu-i e sfânt. Și aceasta e cuatât mai periculos, cu cât interesul nu searată niciodată fățiș, dar totdeauna se ascunde sub cuvinte mari, ca națiune, patrio*tismu, libertate, instrucțiune, umanitate, toleranță, literatură, știință și altele multe.Câteodată, când gândesc la starea societățiinoastre adică când gândeam, căci astăzi nu-mimai dau această osteneală, îmi vine a o compara cu o corabie care face naufragiu și seaflă in momentul când toți caută să scapeviața lor ne mai gândind la ceilalți; fiecareapucă ce poate și o duce in siguranță împreună cu viața sa; de soarta celorlalți nuse ocupă nime.—Să caut societatea femeilor?Pentru ce? Pentru ca să văd pe cele măritate dându-și toată osteneala să placă altoradecât bărbaților lor și pe fete, cum prin miide mijloace urmăresc singurul scop al măritișului? Este in adevăr poznaș de văzutcum tot așa ca și in societatea Ulpia-Tra-iana, fetele toate vor să-și îndeplinească dorința lor egoistă și ascunsă, prin tot felulde mijloace frumoase, precum sentiment, credință, idealismu, poesie și altele, numai cuvinte ce le aruncă tinerilor pentru a-i amăgi:ele înșile nu cred nimica din aceste toate:ele vor să se mărite ca să aibă singura posițiune in care pot trăi in libertate. Ce estedar de făcut in așa o lume? Este de făcutcum fac toți, căci cu dînșii ești chemat atrăi. De mult dar m-am hotărit și eu, poatede nevoe, poate chiar din plecare, a trăi cași ceilalți, a-mi face interesul unde pot și anu sacrifica bunuri reale care-ți satisfac trebuințele vieței pentru idei pe care nime nule împărtășește: a face altfel este a te espunenu numai să fii singur in felul tSu, dar șia fi ridicul. Neapărat că omul de treabă seține in marginile onestității și o respectează.—Te uiți la mine cu ochi mari și nupricepi cum pot fi așa de materialist. Darte aștept să-mi vii după ce vei fi trăit câțiva ani in mijlocul societății noastre. Yei vedea ce înrîurire grozavă are cercul ce te încunjură. Inzadar cauți a te opune lui, elte atrage că șiroiul apei in care te scalzi:năsipul ți se duce de sub picioare și vrând,nevrend urmezi cursul. La început aceastacam supără, dar mai pe urmă te obicînuești.Apoi cine știe dacă, nu este tot așa la toate popoarele și in toate societățile? Pretutindenea tineri tul își clădește viața altfel decâteste și vrista matură o reașază pe adevărata ei temelie.

— Cu așa principii mi-ar fi cu neputință să trăesc, răspunse Vereanu. Dar ori câtmi-ai spune, nu pot crede că societatea noastră este așa precum mi-o descrii. Ce te facesă o judeci așa de aspru? Fiindcă mai mulțioameni au format o societate literară, inșă-lându-se poate asupra talentului și plecăriilor; fiindcă in ea s-au strecurat poate câtevapersoane de moralitate îndoelnică, ajungila convingerea că nu poate esistă la noiun cerc de persoane care, neatirnate deinteres personal, să se ocupe cu studiulliterelor, adică cu materia cea mai plăcută?Dar pentru ce am fi noi mai răi decât alții?Nu se găsesc și la noi oameni culți, neinteresați, generoși? Fiindcă civilisația nu apătruns încă in păturile mai adânci ale so--cietății noastre, crezi că nici nu suntem instare a o putea dobândi? Eu văd că poporul nostru este inteligent, pentru ce dar nuar face și el ceea ce au făcut altele? Euprevăd un viitor frumos, căci găsesc la noitoate elementele trebuincioase pentru o bunădesvoltare și aștept și eu viitorul pentru a-țidovedi că te înșeli. Mănțin esemplul cu naufragiul, însă nu pentru a compara societatea noastră cu acei care se luptă cu moartea și caută să scape cu disprețul aproapelui,ci cu acei care au scăpat de naufragiul se-culelor trecute și acum își culeg remășițeleaverii lor, și agonisesc alta, pentru a clădilocuințe trainice și solide; suntem dar inmomentul când interesul și iubirea comunăne face să ne ajutăm unii pe alții, ear nusă ne prigonim. încât privește teoria d-taleasupra femeilor, eu nu o pot nici decum împărtăși. Pentru ce ar fi ele mai rele și maiegoiste decât bărbații? Dincontra mărturisesc că nici nu așteptam să găsesc la eleatâta simțire, atâtea cunoștințe, atâta grație, convorbiri așa de alese, maniere atâtde plăcute. Dacă am judeca după cerculce amendoi frequentăm mai mult, dupăfamilia Balur, aș dori să-mi spui in ce aicrezut a vedea prefacerea și pândirea decare îmi vorbeai dineoarea? Nu sunt amendoue domnișoarele încântătoare și este cevamai nedrept decât a prepune in cuvintelecele mai nevinovate tot felul de scopuriegoiste și secrete? Cu asemene principiipoți vreodată să gândești serios la căsătorie?

Auzind aceasta, Melini aruncă o privire pătrunzătoare lui Mihai, pentru a vedea dacă vorbele sale nu coprind vre-o alusiune la relațiunile sale cu Ana. Însă o secundă de reflecțiune il făcu să se convingă că Vereanu vorbea foarte nevinovat.

— Ce-i de făcut? respunse Melini. Laurmă mă voiu hotărî și eu să mă însor. Amfăcut in toate ceea ce au făcut ceilalți, așavoiu face și cu căsătoria și nu voiu păționici mai bine, nici mai rău decât toți. A propos, fiindcă vorbim tocmai despre societate,te înștiințez că pentru revelion Dorneanuvrea să dea un mare bal. El ca și soția luinu are mai mare bucurie decât a face săpetreacă lumea pe socoteala lor. Fiindcăavem să fim invitați amăndoi, vrei să jucăm vis-â-vis la contredance?

„Bucuros.

— Nu uita să-ți faci angajamentele maidinainte căci altfel poți rămânea fără dame.

Noaptea înaintase și când Melini se despărți de Vereanu, aceasta își in chipul că a avut a face cu cel mai mare pesimist dinlume.

Todiriță Covrig însă prin primirea politicoasă ce i se făcuse in diferite societăți și nu mai puțin la Ulpia-Traiana, ajunsese a crede că s-a înșălat asupra sa și că este o persoană mai însemnată decât seavea păn acum. De aceea mulțămirea de sinece dobândise el începu a o și manifesta, in-cât Mihai din puțină plăcere ce simțise insocietatea lui, acum avea o nemulțămirefoarte pronunțată, mai cu seamă fiindcă Covrig il indesa cu visitele pe fie care zi. Demulte ori punea apoi să se anunțe la Cucoana Sevastița, și se arăta atât de intim,încât Luțica venea rare ori in salon, deve-nindu-i Covrig nesuferit, ear cucoana Sevastița il primea numai din când in când. Covrig deși necăjit de aceasta, ajunsese acuma interpreta totul in mod favorabil pentrudînsul. „S-au supărat pe mine gândea el,că tot mă duc și tot nu fac cererea. Au șidreptate, pentru ce intârziiu așa de mult?Hai, trebue să mă grăbesc dacă nu vreucaițele să se încurce. Gândind asupra mijlocului celui mai bun de a pune in lucrareplanurile sale, cu instinctul practic care maiin toate cașurile oamenii cei mai simpli ilposed intr-un mod mult mai desvoltat decâtpersoanele cele de spirit, el chemâ pe unsamsar jidov, numit Naftulea pe care il întrebuințase și la alte comisiuni.

Naftulea, îi zise Covrig, nu cunoști vre-o cucoană care se pricepe bine la căsătorii?

„Ba chinosc mai multe, chiconașule, res. punse evreul. Numai nu știu de care duducă

este vorba. Spune-mi familia duducăi și-ți voiu spune chicoana.

— Naftulea, tu știi să taci, așa-i?

„Ca piticul. Ferească Dumnezeu n-oiu spune eu secretele chiiva.

— Aș vrea să găsesc vre-o cucoană, darștii una pricepută, nu una de rând, care săvorbească pentru mine cu cucoana SevastițaVereanu. Știi că are o fată amarnic de frumoasă. Persoana ce vei cunoaște trebue săștie a apuca lucrurile bine, să facă să fiuprimit cu bucurie.

„Chicoana Sevastița Vereanu? zise Naftulea gândind. Cam greu, tare sunt fudui acolo in familie. Și chiconașul ist tenăr careijudecător, nu-i chip să te apropii de el. Maideunăzi am fost pus să-i vorbesc intrunperțes ce-trebuea să judice-m-au dat afarăpe scări, par-că am venit să-l mănânc. Ta-re-s fudui!—Vorbind așa, Naftulea se jucacu degetele in barba lui căruntă și totgândea.

— Zeu, sunt fudui? Dar lasă că cu minenor mai fi, că mă știu cine sunt.

„Chinosc eu pe cine-va, zise evreul după o vreme, dar a să fie cam scump.

— Cine?

„Chicoana Cleopița Zuznea. Am văzut-o de mai multe ori intrând in visită la Vereanu și știu că se cunosc bine. Fâr decâtcbicoana Cleopița e chicoană mare, are săvâ ție scump. Am să va aduc respuns mâni.

— Bine, te aștept și vezi de fă treabă.

„Ceva arvonă pentru trăsură? zise Naftulea in tinzând mâna. Ear după ce Covrig îi dete bani, „sărut mâna, așteaptămâ mânidimineață! Abia eșise evreul din casă șiear se întoarse.

„Cât vS dă bibaca acum la cununie? intrebâ el.

— Socot «că deocamdată o moșie și lamoarte toată averea.

„De chiți ani e bibaca?

Apoi știu și eu? are pârul sur.

„Bine.—Naftulea se duse.

A doua zi veni să-l vadă înspre sară. Era o joie și Covrig își făcea toaleta să meargăla Balur.

— Ce veste îmi aduci Naftulea, vorbeșteiute că sunt grăbit!

„Treaba se poate face, dar cum ți-am spus, cam scump. La început nici nu voea chicoana dar după ce a gândit mult, am hotărit o. Un service de ciaiu frumos de argint înainte, și la urmă dacă face treabă, otrăsură nouă, inchisâ, cu doi cai; dacă nuface treabă, nimic.

— Cam mult, Naftulea!

„Ți-am spus-o dinainte. Dar și treaba e grea. Nu merge prea des in casă: fata trebue pregătită încet. Vezi de joacă cu dînsape la baluri, așa spune chicoana Cleopița.

— N-o prea scoate in lume....

„Cât despre mine, ce vei socoti dumneata și Naftulea ear întinse mâna.

După ce-l mulțămi și-l trimise cu respuns afirmativ, Todiriță se sui in trăsură și mersela Balur.

CAPITOLUL XIII

In acea sară societatea era numeroasă și jocurile foarte vesele; mai eu seamă o „babaoarbă la care se întîmplase să fie legați laochi in aceeași vreme Soloiu și Covrig carein loc de a prinde prin vre unul din ceilalți,ce-i înconjurau, la tot momentul se întîlneau și se cuprindeau unul pe altul in brațe,făceau pe toți să rîdă cu hohot. De la ovreme Soloiu simți că posițiunea sa este ridiculă și se retrase, pe când Covrig era in-cântat de a juca un rol principal și văzucu părere de rău că jocul se disface și societatea se împarte in cercuri restrinse careconversau cu intimitate împreună. El cercasă se alipească pe lângă mai multe de aceste,dar fără succes, așa încât remâind singur,d-na Balur care sta la vorbă cu o altă damă bătrână, îi adresă cuvântul și-i dădu astfel ocasiune de a se așăza lângă dînsa. Totodatăil și presentă acestei dame, care nu era altadecât cucoana Cleopița Zuznea. Auzind acestnume, fața lui se [lungi de mirare pe cândcucoana Cleopița nu manifestă prin nici o mișcare că ar fi auzit vorbind vre-odată dedînsul. Abia după cătăva vreme, când d-naBalur, se depărtâ de lângă ei, cucoana Cleopița incepti a face alusiune la ceea ce sepetrecuse intre dînsa și Covrig prin mijlocirea lui Naftulea.

— Trebue să vă fie urit singur la țară,domnule Covrig, zise ea; afară de părințiidvoastre, nu aveți pe nime.

„Apoi dă, cuconiță, nu prea am pe nime, căci subprefectul nostru vine cam rare ori...

— E monotonă viață când cineva e singur. Sunt încredințată că de la o vremeaveți să vă mutați in oraș, dacă n-ați găsimai cu cale... aici Cleopița se opri.

„Apoi dă cuconiță eu unul nu m-aș muta, dacă.... earăș urmă un moment de tăcere.

— Sunteți cu posiție bună, sunteți tânăr—mai mult de douăzeci și cinci de ani nu vă dau....

„Douezeci și trei am împlinit in ziua sfinților Arhangheli Mihail și Gavril.

— Pentru ce nu vă luați o tovarășă caresă, vS ție de mit in singurătatea vieței dela țară? Cu dînsa v-ați putea duce in fiecare an câteva luni in străinătate și ațipetrece bine.

„He! Poate că atunci babaca mi-ar da voie, că singur n-a voit niciodată să m8 lese,zicând că am să fac berbântării.

— Pentru ce dar nu vd însurați? Pentruce nu luați o persoană de familie bună carev-ar lega cu mai multe case însemnate, v-arface mai cunoscut și prin urmare mai mulțămit?

„Apoi de, dacă s-ar găsi cineva să vorbească pentru mine, dacă ar fi cineva așa de bun____

— Cum să nu se găsească? Cine poateface un bine și-l lasă nefăcut? Numai oamenii cei rdi nu se interesează de binele altora. Eu una nu-s așa, când pot face pecineva fericit, o fac din toată inima.

„Dacă ați voi să vorbiți pentru mine cuconiță, aș fi omul cel mai norocit din lume. Știu bine că copila mă dorește, dar nu suntincă de tot sigur de părinți: dacă i-ați puteaindupleca....

— Am sa cerc, dar nu știu bine de voiu isbuti. In tot cașul, de nu se va putea faceacolo, ți-oiu găsi altăceva. Ce gândești deuna din fetele ce vezi aici? Adela e frumușică, asemenea Ana, deși asta e cam încurcată cu oare-cineva, apoi Melania, fata cucoanei Zoiței Barabez, apoi....

„Nu cuconiță, zău nu! Dacă n-o pot lua pe dînsa apoi mai de grabă nici pe una. Săfie demoaselele aceste cât de bune, nici unanu-i așa de frumoasă ca dînsa. Eaca aș danu știu ce, numai să o pot lua. Să n-amparte!....

— Nu vorbi așa de tare, că te poate auzicineva — mustră cucoana Cleopița. — Bine,vom vedea. Dar dacă nu se va putea, apoitot eu am să te însor. Am aflat că cucoanaSevastița o ia la bal la Dorneanu, o scoatepentru întăia oară, ia-o la joc și vezi să-iplaci, eu atunci oiu vorbi cu muma, căciașa să mă duc la dînsa nu-mi vine.

„Of, Cuconiță! v-aș fi dator mai mult decât cu viața dacă ați putea isbuti!

— Nu vorbi așa tare, văd că vine sprenoi cucoana Ruxandra.

Mihai Vereanu pe de altă parte, după ce se încercase inzadar de a putea yorbi ne-supărat cu Adela, pe care mai multe persoane intre care Soloiu o incunjurase necurmat, părăsi acest cerc și se apropiase deMelini și Ana care vorbeau încet intrununghiu retras, fără a-i trece prin minte căintrerupsese o convorbire din cele mai intime.

— Nu vă încredeți in ceea ce spune D. Melini, domnișoară, începu Vereanu glumind.Vi-l denunț ca pe omul cel mai materialistin principii ce am cunoscut pănăacum. Nuștiți ce teorii profesează, aveți să vă înfiorați auzindu-le.

Spre marea lui mirare, Ana, in loc de a respunde in tonul glumeț cu care incepuseel, îi zise după o scurtă gândire cu figurăserioasă și apăsând pe cuvintele sale:

„îmi pare că aveți dreptate. De la o vreme am să mă conving și eu pe deplin că d.Melini nu e omul cel entusiast ce l-am socotit păn acum.

Melini înțelese alusiunea, se simți atins și respunse cam pe acelaș ton:

„A cui e vina dacă m-ați socotit entusiast? De sigur nu a mea, care nu mi-am făcut niciodată ilusiuni, ci am avut pururea o pătrundere foarte dreaptă in ori carestare de lucruri, chiar in cea mai ascunsă.

Ana se înroși și tăcu, ear Vereanu necunoscănd nimic din ceea ce se petrecea intre ei, nici nu putea precepe alusiunile lor. Dacăar fi știut că in momentul când venise el,

Helini făcea mustrări Anei, arătându-i că a luat seama la impresiunea ce Vereanu făcuse asupra ei, și Ana se apăra de aceastadeși in sufletul ei gândea contrarul; că larândul ei Ana arătase lui Melini că ar trebuiin sfirșit să iee o hotărîre pentru a curma ostare de lucruri intre ei, care începea a ficompromițătoare și Melini, neștiind cum șăse apere, aducea din nou vorba asupra luiVereanu pentru a schimba rolurile și dinacusat a deveni acusator—dacă Vereanu arfi știut toate aceste, el de sigur nu ar fivenit cu atâta naivitate să iee parte la convorbirea lor. Însă pentru Melini interveni-rea lui Vereanu era un pretext minunat dea se depărta, având prin aceea și avantajul de a da Anei a înțelege că o lasă introsocietate prea plăcută pentru dînsa pentrua fi turburată prin presența lui. Ceea insăce Melini lua drept pretext era adevărul;presența lui Vereanu era pentru Ana o fericire și cu cât simțirea ei pentru acestadevenea mai mare, cu atâta creștea și dorința ei de a se simți liberă de Melini. Ceeainsă ce o supăra mai mult era că Melini nuse hotărea să sfarme in mod definitiv promisiunea ce-și dăduse unul altuia, ci lăsândosă subsiste, făcea raportul intre ei tot mainesuferit prin nesfiișitele lui mustrări.

Mihai, aflând cu bucurie câ și familia Balur avea să meargă la balul lui Dorneanu, se adresase întâi la Adela pentru care aveao preferență mult mai mare decât puteasingur să-și dea seamă. Spre marea lui părere de rău însă aceasta dăduse cotilionullui Suliminiu care venise mai înainte. De-aceea se adresă la Ana care i-l dădu cu mulțumire și intrâ cu dînsul intr-o convorbiredin cele mai animate și mai interesante. Eavorbea cu toată inspirarea ce are sufletulcând iubește, așa încât adese ori Vereanu o asculta cu admirare, dar cu toate acestela despărțire gândurile lui se întorceau spre Adela.

După ce noaptea târziu toată societatea se strecurase și Adela și Ana se aflau singure in camera lor, această din urmă sesimți așa de agitată după deosebitele emoțiuni ce avuse in acea sară, încât își ascunse capul in mâni și lăsâ să curgă lacrimele sale, fără’ a respunde la întrebările ce-ifăcea Adela.

— Tu nu vrei să-mi respunzi, dar eu știu ce este, zise Adela. Eu gâcesc ce se petrecein inima ta. Melini te necăjește cu Vereanuși tu ești cu atâta mai nemulțămită, cu câtvezi că are dreptate. Spune drept că Vereanu te-a atins la inimă? Cu toate aceste,urma Adela, văzând ca Ana nu-i răspunde,ți-aș da sfatul si iei bine sama, căci tânărulacesta nu-i ușor de pătruns. Precum îți faceție alusii sentimentale, așa mi le face și mieși pentru acest joc cu noi amândouă, ar merita o pedeapsâ din partea noastră.

„Ah! cu mine nu face nici o alusiune de cele ce spui. Eu sunt o nebună și-mi închipuesc lucruri care nu sunt, respunse Ana,ștergând o lacrimă.

— Foarte rău faci, zise Adela, cu bărbații nu poate fl cineva de bună credință. Ei vorsă fie intr-o vecînică îndoială; de îndată cevăd că au produs impresiunea dorită, amorul lor propriu e atât de lingușit încât numai lase loc amorului. Cu dînșii trebue săne prefacem pentru a isbuti. Mai bine estesă ne spunem una alteia toate vorbele luiVereanu ca din această comparare să judecăm buna sa credință.

Propunând aceasta, Adela își făcîi reservă in sine de a spune puțin și dea afla tot.

„El mi-a vorbit numai generalități. Mi-a sorbit de amor și de credință in teorie, nimic personal.

— Și cu mine a făcut teorii, zise Adela,tăcând despre multele alusiuni directe alelui Vereanu. Dar îți mărturisesc că preamult a stat cu tine la vorbă astă sară. Sevedea că Melini era necăjit si n-ar fi binesă-l depărtezi de la tine, căci cine știe dacăintr-un moment de ciudă, el nu va călcapromisiunile făcute.

„Fac-o! Cu atât mai bine! Aceasta chiar îmi e dorința!

— Dacă îți inapoește cuvântul, momentul măritișului se depărtează cu mult.

„MS mir cum poți vorbi așa! Crezi că eu m-aș uni vre odată cu un om ce nu iubesc,ce nu pot iubi?

— Principiul nu este aplicabil in toatecașurile. Amorul poate veni și in urma cu*nuniei. Dar poate nu iubești nici decum peMelini? Dacă-i așa pentru ce i-ai spus contrarul?

„Am crezut că-l iubesc și m-am înșălat. Dar și el, dacă mă iubește pentru ce nu agrăbit momentul cununiei, pentru ce n-a îndrăznit păn acum să spue mumei lui cu hotărire, intenția ce are? Nu! El nu mS iubește!

— Ia seama Ano, de nu pierde ceea ce-isigur pentru un lucru cel puțin foarte problematic.

„Ah! îmi amărești inima cu aceste cuvinte. Nu înțeleg cum poți întrebuința aceste regule banale la simțirea cea mai înaltă. Deo mie de ori mai bine aș voi să nu ma mărit niciodată, decât să iau un bărbat numai pentru a nu remânea fată mare. Căsătoria este numai forma exterioară in care esteertat amorului a se manifesta in societate.Amorul, simțirea inimei, nu forma căsătorieileagă persoanele ce se iubesc. Deaceea o căsătorie fără amor nu poate aduce decât ceamai mare nenorocire, pe când amorul in căsătorie este visul de fericire cel mai frumosce l poate avea cineva in viață. Ori vreusă-mi realisez acest vis, ori renunț la dînsul.Am consimțit a lua pe Melini crezând a-liubi, acum însă mi s-au deschis ochii, amvăzut, și sunt sigură că nu-l iubesc....

— De când a venit Vereanu? Dar îți repetez să iei sama, poate că te înșăli a douaoară asupra simțirii tale.

„Nu, 0, nu! data asta nu mă înșăl. Simțesc.... când ai ști câte idei îmi trec prin minte....câte visuri....

— Atunci poate te înșeli asupra lui. Elchiar mi-a spus odată că e necredincios, căar fi iubit o Italiană... poate o iubește încă,poate se joacă numai cu noi—voeam să ziccu tine—e mai bine să-l observăm cu sângerece, decât să ne lăsăm fără opunere a cădein sentimentalismu. In tot cașul, nu lega așade mult căsătoria și amorul împreună, căcidacă mă uit la toate măritișurile ce am vă-zut păn acum, văd că rare ori amorul a fost motivul. Neapărat, a lua pe bărbatulce iubești e o mare fericire, dar a lua chiarpe unul ce nu iubești, tot îmi pare a fi maibine, decât a rămânea fată mare. Nu simțești singură că acest gând e nesuferit?

„A iubit o Italiană și o iubește încă! esclamâ Ana, fără a mai osculta raționamentul Adelei. Spune-mi mai iute, Ah! Mie nu mi-a spus nimic din toate aceste!

— A venit odată vorba din întîmplare,poate că nu e de adevărat-,

„Și ce ți-a mai spus?

— Nimic. Mie, nimic. Cu tine vorbește mai mult despre sentiment. Cu mine vorbește lucruri indiferonto, glumește, vine să-miceară un joc, de exemplu cotilionul pentrurevelion—pe care îmi pare rău că-l dădusemaltuia și altele asemene.

— Ți-a cerut ție întăi cotilionul ș-apoia venit la mine!

„Nu cumva vrei să deduci din aceasta tot felul de consequențe serioase? Să nu maivorbim despre aceasta, mai bine să gândimla toaletele noastre de bal.

Ana însă n-o mai asculta, ci așăzată înaintea focului ce ardea in sobă ea sta cu ochii țintiți asupra lui, in vreme ce gândurile sale sburau spre altele. In posițiuneaaceasta ar fi stat multă vreme, dacă Adelanu i-ar fi adus aminte că noaptea e inaintatăși că trebue să se culce. Ele nu mai preschimbară nici un cuvânt și chiar a doua ziin ajunul revelionului figurele lor erau preocupate.

Însă in mijlocul pregătirilor de bal Ana primi de la o mătușă a ei bătrână ce trăiain singurătate la o moșie, o scrisoare princare aceasta o in demna să vie numai decâtla dînsa căci ar fi bolnavă și ar putea muriin singurătate. Deși Ana nu mai văzuseaceasta rudă din copilărie și o despărțire deoraș îi era in aceste momente lucrul celmai dureros, Balur, cucoana Ruxandra șichiar Adela o îndemnară să se ducă numaidecât căci poate mătușa ei are intențiuneasă o facă moștenitoare, ceea ce ar fi pentru dînsa o fericire neașteptată. Apoi ei ziceau că nu poate respinge cererea ce i sefăcea de a căuta pe o bătrână rudă carenu mai avea pe nimeni in lume decât pedînsa. Ana se pleca in fața acestui argument, dar cu inima grea și presimțiri triste.Ea era să se ducă in singurătare, să se despartă de vara ei eu care crescuse ca o soră,de Balur și Ruxandra care fusese pentrudînsa ca niște părinți și mai cu seamă dedînsul, a cărui infiățoșare o făcuse să intre-vadă, o fericire in viață, cum nici o crezusevreodată. Așa lucrurile cele mai neașteptateîntrerup deodată chipul vieței noastre și ilprefac cu totul!

Odată avea încă să-l vadă, să vorbească multă vreme cu dînsul, nesupărați de nime,la balul lui Dorneanu, Atunci va vedea ea,se va convinge despre intențiunea lui! Acestmoment îi părea cel mai solemn din viață.

La Luțica Vereanu preocuparea balului nu se manifesta prin seriositate, ci prin oveselie fără margini. Pentru întăia oară MissMary găsi pe școlara ei distrasă, pentru întăia oară Luțica care avea atâta talent șiplecare pentru desemn mișca plumbul pehârtie fără a ști ce face și nu mai ținea înloc de nerăbdare. Miss Mary scurtă lecțiunile sale, căci vedea că acum tot nu-i profită. Ea se uita la Luțica cu melancolie șicompara in minte fericirea ce simte acumși de care îi strălucea fața cu durerea princare și ea va trebui neapărat să treacă odată.

Luțicăi nici nu-i trecea prin minte că sunt și momente de durere in viață. Ea saltaprin casă de bucurie; când cânta, când juca;apoi se ducea eară in camera ei să mai admire rochea de bal ce tocmai i se aduseseși sta așăzată pe o canapea. Musica ce erasă audă, lumea ce era să vadă, jdcul, toateîi erau așa de noue și-i păreau așa de încântătoare! Apoi era să fie liberă, să joace,să vadă, să placă! Ea era ca o rândunicătânără care pentru întăia oară își întindearipele și ciripește de fericire, văzând cumo duce aerul și cât e lumea de mare și frumoasă, in comparare cu cuibul in care trăisepăn atunci.

Generalul Vereanu văzend-o așa de veselă, zicea cătră cucoana Sevastița:

— O vezi? Ia așa începem viața cu fericire. De-ar da Dumnezeu s-o pot mărita dupăcineva care nu-i va face-o amară.

„Mai lasă, dragă, mai lasă, răspundea cucoana Sevastița, încă nu-i vreme.

— Aș scăpa mai degrabă de Englezoaicaasta care tace ca un băț. Mai ales de când suntem in oraș pare că a muțit in totul,nu i-am auzit gura de doue luni.

CAPITOLUL XIV

Casa lui Dorneanu era splendid pregătită, pentru bal și strălucea de lumine. înainteaoarei când invitații aveau să se adune, doamna Dorneanu eși din apartamentele sale in-tr-o frumoasă și bogată gătire. Ea era naltăde stat și frumoasă încă, deși anii tinerețeitrecuse. Dorneanu o conduse in salonul dejoc, și peste puțin musica printr-un marșanunță că oaspeții încep a se aduna. DupăCleopița Zuznea care sosise cea întăi, venirăcâțiva intimi ai familiei Dorneanu, intrecare Denescu un tener elegant, cunoscut cacel mai bun dănțuitor, apoi Zoița Barabezcu fiica ei, d-nul și doamna Balur cu amendoue domnișoarele, și mulți alții. Salonulcel mare se umpluse și convorbirile generale se auzeau ca un zuzăt de albine. DoamnaDorn eanu voea tocmai să dea semnalul celui întăi vals când toate privirile se ațintiră spre ușa intrării unde se arătase o figură puțin cunoscută celei mai mari părți a publicului. Lucia Vereanu intrase dând brațullui Mihai și după dînșii generalul, cu toatedecorațiile sale, conducend pe cucoana Se-vastița. Luțica avea o rochie albă, împodobită cu lăcrimioare și pe cap o ramură deaceeași floare. Ea arăta atât de frumoasă șiroșeața ce-i acoperea fața de emoțiune șiochii sei mari cu care privea in jurul ei cuminunare îi ridicau încă frumusețe atât demult, încât toți se uitară la ea cu mirareși se făcu un moment de tăcere. DoamnaDorneanu veni cu grăbire cu soțul ei să primească pe cucoana Sevastița, și presentân-du-i-se Luțica ea se uitâ la dînsa multăvreme cu plăcere, apoi o luâ de mână și oconduse singură la un scaun care prin posițiunea Jui putea fi văzut de toate părțile.După dînșii toți cavalerii tineri ce nu mergeau in visită la Vereanu, se presentarăincât Luțica care deodată forma centrul interesului general față cu acest succes neașteptat, simțea cum îi bate inima de fericire.Mai multe dame bătrâne se apropiară decucoana Sevaștița care avea indirect meritul acestui succes și o felicitară pentru frumuseța ficei sale, pe când din fete unele nuse puteau apăra de o simțire de invidie, numai Ana privea la ea cu încântare, și âr fidorit sa meargă spre dînsa și să o imbrățoșeze. Covrig sta însă ascuns îndărătul unuigrup de cavaleri și tot căuta să o vadăprintre capetele lor; când o zărea inima îisălta de bucurie și își zicea in sine: Tot eumi-am ales pe cea mai frumoasă, au sămoară băeții de ciudă vgzend că le-ani șters-o.

Valsul însă începu. Doamna Dorneanu 11 deschise cu Denescu de care lumea zicea căse bucură de favorile ei. După dînsa veneâLuțica, apoi mai toate damele care jucau.Melini juca cu Aspasia Barabez ear Vereanucu Adela. Covrig nu îndrăznea să se rischezeși el; căci in față cu dănțuitori așa de buniil apucasg o frică. In pausa ce nrmâ, Melinise adresă cătră Vereanu, aducendu-i amintecă fac vis-â-vis la contradanțuri.

— Cu cine joci întâi? îl intrebâ Melini.

„Cu o domnișoară ce văd azi pentru întîia dată, dar dumneata?

— Cu Aspasia Barabez, cu care am onoareați anunța că m-am logodit astăzi.

„Cum, ce fel, așa de neașteptat!

— Ți-am spus că intr-o bună dimineațăam să mg însor. Eaca momentul au ajuns:am făcut cum au făcut alții.

„Te felicitez din toată inima, deși îți declar că nu mg așteptam; te vedeam așa de puțin vorbind cu această domnișoară! Nuar fi zis nimeni că inima îți era legată.

— Ai fi vrut poate sentimentalismu dinpartea mea? Dar ne vom vorbi peste câțivaani, când vei gândi altfel sau poate ca șimine, nu vei mai gândi, ci vei face altfel.

Numai când semnalul contradanțului se dădu ei fură siliți să se dispartă și să cautedamele lor. Când jocul se sfîrși Mihai seapropiă de Adela și Ana care ședeau alăturea.

— Cred că și d-voastre veți fl fost surprinse ca și mine, începu el, aflând despremăritișul lui Melini.

„Ce fel, care măritiș? intrebâ Adela cu mirare..

— Nu știți încă? El s-a logodit astăzi cudomnișoara Barabez și peste două săptămânise și cunună. Mi-a anunțat-o in toată formași m-a invitat la nuntă. Mă mir cum nu avenit încă să v-o vestească.

Adela sta cuprinsă de mirare, ear Ana, roșie la față ca para focului își mișca apărătoarea pentru a ascunde emoțiunea ce-i dăduse această veste.

Si eu m-am mirat, urmă Vereanu deși dacă gândesc bine, după principiile lui Melini, aceasta nu ar trebui să ne pară extraordinar, Melini nu pune entusiasmu in nimica.

Când Mihai se depărta, Adela zise cătră vara ei:

„N-ai știut nimic, așa-i? Infamul!

— Mie îmi pare bine, imiestecași când,deșteptându-mă din somn, aș fi scăpat de unvis urit ce mă chinuea. Însă ar fi pututsă-mi ceară voie, să se scuze.

„Eu nu-l pot erta in nici un chip; purtarea lui cătră tine nu este de calificat.

— Lasă-l in colo, sunt mulțămită că numai am a face nimic cu dînsul.

Urmând un alt joc, Vereanu invitâ earăș pe Adela. In sflrșit Melini văzând pe Anasingură se apropie de dînsa.

— Aveți să mă judecați cu asprime, începu el, aveți să mă credeți un om nestatornic și rău și aceasta cu dreptate, căcipurtarea mea este condemnabilă. Niciodatăinsă nu aș fi îndrăsnit a mă purta astfelcătră d-voastră, dacă din observările ce amfăcut de mult, nu aș fi dobândit convingereacă m-ați depărtat încet din inimă. Momentulacesta este solemn pentru noi. Eu sunt hotărit a vă spune tot adevărul, vă rog săfaceți asemenea. Este drept că simpatia ceaveați pentru mine s-a răcit și că altul aștiut mai bine decât mine să o merite?...De este drept, atunci era mai bine să nedepărtăm unul de altul; dacă nu este adevărat, dacă numai natura mea propuelnică m-a înșălat, o I atunci sunt omul cel maivinovat, căci am neliniștit viața femeii celeimai nobile și mi-am amărit și mie viitorulpentru totdeauna. Respundeți dar, gândițică toată liniștea mea atîrnă de la acest respuns.

„îmi pare bine, respunse Ana in cel mai mare neastâmpăr, îmi pare bine de aceastăexplicare. Ar fi trebuit, e drept, să o provocați înainte de a vă hotărî la pasul ceați făcut, căci altfel v-aș fi crezut un omfără cuget, fără principii. Ei bine, ceea ceați presupus este adevărat, o simțire străinăimi ocupă și îmi încântă inima și socot căsoarta ne-a fost favorabilă la amândoi cândne-a despărțit: însă pentru iubirea adevărului sunt datoare a vă spune mai mult:niciodată nu v-am iubit, m-am înșălat singură asupra simțirii mele, cuvintele de amorce-mi șopteați m-au făcut să cred o vremeceea ce nu era și acum binecuvântez ne-hotărîrea d-voastre care a tot prelungit șiastfel a împedicat o însoțire ce nu ne puteafi decât fatală la amândoi.

Natura omenească e stranie: deși Melini sdrobise legămintele ce-l uneau cu Ana șiprin urmare el însuș renunțase la planurilesale, totuș, auzind aceste cuvinte, fu pătruns de un necaz fără margini:

— Așa dar, zise el, cu o zîmbire amară,totul v-a fost numai o glumă. Respunsurile d voastre afirmative la întrebările mele pasionate erau prefaceri; aspirările mele sprefericirea ce trebuea să gust, erau deșertenăluciri? Cine este cel prefăcut din noi doi,cu care mă împotriveam cu energie la voințamumei mele ce stăruea necontenit să iauin căsătorie pe domnișoara Barabez, saudvoastre care ziceați una și gândeați alta?

„Va credeam mai nobil in cuget, domnule Melini, respunse Ana a cărei emoțiune seschimba in indignare. Dumneata bărbat, insultezi o femee! Nu mă așteptam la o asemenea purtare. Duceți-vă dar de lângă mineși să ne despărțim in acest moment pentrutotdeauna. Fiți fericit cu soția cu care v-ațiales și nu mai gândiți la mine. Aceasta văva fi cu atât mai ușor, cu cât nu ne vommai revedea multă vreme—poate niciodată.Eu plec de aici, mă duc la țară lângă o mătușă cu care voiu trăi in singurătate.

— Vă duceți? respunse Melini cu foc,simțind la ideea despărțirii că amorul îi revine cu toată puterea. Vă duceți? Așa darnu am să vă mai văd! O! Pentru ce num-am grăbit a lua o hotărire care tot poatene-ar fi făcut fericiți? Pentru ce m-am plecat voinței mumei mele? Dacă unirea noastrăar fi fost incheetă, poate că nourul care s-aarătat acum pe orizont nu ne-ar fi întunecat seninul vieții, poate că m-ați fi iubit...

„Destul! Mergeți acum, convorbirea aceasta trebue să se sfirșească. Datoria d-voastrăvă depărtează de mine și vă chiamă aiurea.

— Nu mă duc până ce nu voiu dobândi iertare. Această iertare e cu atât mai trebuitoare pentru liniștea mea, cu cât simțesccă nu aveți să fiți fericită nici d-voastră.Ați îndreptat simțirea voastră nobilă spreun om prea tânăr încă și pre impresionabilpentru a fi statornic...

Inima Anei se strînse de durere la aceste cuvinte și îngălbenind la față îi zise încet:

— Mergeți, mergeți! Nu-mi vorbiți maimult! Nu vreau să mai aud nimic.

„Vă zic dar adio respunse Melini, cu glasul mișcat. Vă urez fericire, dar vă rog in momentele perdute să nu uitați pe acel carev-a iubit.

In momentul in care Melini se depărta se făcu in sală o mare mișcare. Mai mulți servitori intrară cu pahare de șampanie; damele se sculară de pe loc, cavalerii se grămădiră toți spre mijlocul salonului. Un tușal orchestrului anunțâ că tocmai bătuse miezul nopții și că începuse alt an. Domnul șidoamna Dor nean u, dădură semnalul ciocniriloriș felicitărilor. Ideea că anul trebue începutcu veselie și mai mult încă șampănia inferbintase pe toți și acum jocul reîncepucu îndoit foc. Totul se învârtea in sală șipărea că pământul fuge sub picioarele dănțuitorilor. Chiar Todiriță Covrig care venisesă ciocnească paharul său cu Luțica și cuo zîmbire plină de alusiune îi urase: mulți și fericiți ani, după ce înghiți câteva pahare simțind că-i trece prin toată firea osumeție necunoscută, ardea de dorință săjoace și el un vals. Din damele bătrâne insămai multe se retrăsese in camerele vecinepentru a face mai mare loc tinerilor ce jucau.Cucoana Sevastița Vereanu se așăzase peo canapea din salonașul de alăture de undese putea vedea tot ce se petrece in salonulde joc, căci nu voea să peardă pe Luțicadin ochi. Cleopița Zuznea văzend-o la o parte,se așăzâ lângă dînsa și-i adresă cuvăntul,crezând că momentul favorabil e venit.

— Anul nou se arată vesel pănă acum, începu Cleopița zîmbind.

„Foarte vesel, respunse doamna Vereanu, zîmbind și ea;—căci in astă sară, plăcereace-i pricinuea succesul fiicei sale o dispuneaașa de bine încât era amabilă cu oi i și cine,chiar cu Cleopița pe care altfel nu o putea suferi.

— Mă bucur văzend că tinerii sunt neobosiți, urmă Cleopița, cu atâta mai mult căvăd pe unii și pe alții la culmea fericirii.

„Cum așa?

— Eaca, de pildă d. Melini. Cât arată elde mulțămit jucând cu mireasa lui: căci amaflat că astăzi s-a logodit cu fata cucoaneiZoiței Barabez. Dar ce-i drept, nepoatei luiBalur aceasta nu i-a prea venit la socoteală,vezi-o cât stă de tristă colo in colț și cumține ochii plecați in jos.

„Cum, copila era in vorbă cu inginerul... cum îi zici?..

— Melini, el singur intrase in vorbă cudînsa. Dar, asta estel Am spus-o totdeauna: când fetele caută s-aleagă după capullor, treaba nu merge bine. Ce avea să creadăpe Melini și să-i primească scrisorile?

„Ce-mi spui, cucoană Cleopiță? Păn acolo a mers copila asta?

— Așa, așa; toată lumea o zice. Darurit lucru! Fetele trebue s-asculte de părinți,numai așa-i bine pentru fericirea lor. Altmintrelea totdeauna o pățesc rău.

„Firește! Firește! afirmă doamna Vereanu.

— Vina este a părinților. Dar cum puteafi altfel? Cum au fost ei, așa au crescut șipe fete, căci nepoata a fost crescută împreună cu Adela fiica lor: țin minte proverbul pe unde a sărit capra... dar toți părinții nu sunt așa, slavă Domnului! D-voastră,cucoană Sevastiță, știu că dați o creșterebună copilei, toată lumea vă laudă! Dar cefrumoasă e copila și ce modestă! Eu unaștiu că de astăzi am îndrăgit-o de tot. Nueste alta ca dînsa in toată țara.

Cucoanei Sevasțiței îi. zîmbea inima de plăcere auzind aceste vorbe, căci lauda place totdeauna, chiar in gura oamenilor ce displac.

„Nu-i tocmai urîtă copilă, răspunse ea, dar asta nu-i nimica pe lângă blândeța ei.

— Cine nu știe ce bună și blândă este?Bărbatul ce va lua-o va fi fericit pe lumeși poate că momentul măritării nici nu eașa depărtat pentru dînsa.

„E foarte tânără încă, respunse Sevastița,

— Nu știu eu? E tânără de tot. Insăuneia îi e dat să se mărite mai de vreme,alteia mai târzior, alteia nici de cum. Totuleste să iee un bărbat cum se cade. Să fiefrumos, bun și mai ales bogat...

„Și posiția lui socială ar trebui să-l recomande, precum și învățătura.

— Vezi bine; făr de asta nici nu se poate.Dar mai întăi este să fie bogat, căci atunciviața e mult mai fericită. Așa unul ar trebuicopilei. Și chiar s-ar găsi, deși cam greu,dar s-ar găsi.

Sevastița se uită la dînsa cu ochi mari.

„Pentruce nu? urmă Cleopjța încet ca și cum ar vorbi cu dînsa singură. Pentru cenu? Adică... Apoi dar... Cum îi gândi șimata, cucoană Sevastiță, zise apoi mai tare.

— Ce spui, cucoană Cleopiță, că nu înțeleg?

Adică un gând... așa... nu știu dacă este să-ți spun;... cuiva îi trec... multe prin cap.El e foarte bogat, foarte bogat și nici altfel nu-i lipsește nimic....

— Cine, ce spui?

„Adică, fiindcă vorbeam despre Luțica și despre măritare, gândeam eu... mi-a trecutprin gând... fiindcă iubesc copila mai multdecât dacă ar fi a mea. Ce ar fi dacă arcere-o el? Poate că ar fi bun.

— Da nu înțeleg... ce cere... cine cere?

„Nime, numai ziceam eu că el poate n-ar fi rău adică tânărul Covrig, care-i foarte bogat, foarte bogat.

Cucoana Sevastița sări deodată in sus de pe loc și ochii îi ardeau de indignare.

— Cum spui? N-am înțeles, a îndrăznitțărănoiul cel de Covrig să gândească că valua pe fata mea?

„Ba nu, cucoană Sevastiță, Doamne, cum iei lucrurile! Eu im-l cunosc, numai auzisemcă, e bogat, bine crescut, că, cunoaște pe copilă, de la țară,, chiar că,... o cunoaște bine.

— Pentru Dumnezeu, cucoană, Cleopiță! cine ți-a spus asemene lucruri? Dumneatanu știi că, Covrig acesta e fiul unui răzașîmbogățit, un om prost, rău crescut, fărănici o învățătură, insfirșit fiul unui mojic—căci alta nu e tatăl seu. îmi pare rău căsocietatea noastră s-a stricat intr-atât incătpoate primi pe un asemenea om numai pentru că-i bogat. Mi-ai stricat tot cheful, cucoană Cleopiță.

„Iertați-mă; eu nu știam împrejurările, nici nu cunoșteam omul: am zis și eu așa,cum se zic multe.

Și cucoana Cleopiță voi să schimbe vorba, când se auzi un mic vuet in salon și amendoue se sculară să vadă ce este.

Todiriță Covrig din ce in ce mai semeț își călcase pe inimă și invitase la vals peLuțica. Înfierbîntat prin joc, prin vinul cebăuse și prin fericirea de a ține in brațe peiubita lui, după câțiva pași simți că salaincepe a se inverti împrejurul său și abieiși ținea echilibrul. Tocmai atunci însă trecupe lângă dînșii Adela cu Soloiu. Covrig infocul lui neluând sama, se isbi de Soloiu,in picioarele căruia se încurcase. Adela stătuse in picioare și Luțica se ridica iute roșiela față de rușine. In intervalul acesta, omulțime de cavaleri, alergară ca să dee ajutor, intre care și Denescu care luase iutepe Luțica și urmase jocul pentru a face șăse uite intîmplarea. Ear Mihai care veniseo clipă mai târziu apucase a vedea pe Luțica ridicându-se, dar nu știu care din ceidoi bărbați ce se ridicau fusese cavalerulsurorii sale și închipuindu-și că trebue săfi fost Soloiu îi zise încet cu mânie: „cândcineva nu e sigur de picioarele sale, nutrebue să joace. In aceste cuvinte Soloiucrezând că se cuprinde o alusiune la verstalui, respunse pe acelaș ton: Tinerii abie re-săriți ar trebui să-și măsoare mai bine cuvintele ce rostesc.

— Cuvintele mele se potrivesc cu purtarea d-tale, intîmpinâ Mihai.

„Ele documentează o desăvirșită lipsă de manieră, zise Soloiu și se depărta.

Pe Mihai aceste cuvinte il străpunseră ca o săgeată și indatâ găsind pe Melini. și peDenescu, îi rugâ să meargă la Soloiu dinpartea lui și să-l provoace la duel.

In momentele însă in care Covrig căzuse, cucoana Sevastița văzend de departe cele cese petreceau, aruncă o privire grozavă cătrăCleopița și adause: Vezi-l? Nătărăul! Ear Cleopița plecând capul, nu mai respunse ci simțind câ-i bâtută, se depărtâ suspinândincet, căci totodată se stinse pentru dinsasperanța de trăsură și cai ce trebuea să fieresplata stăruințelor sale.

Melini și Denescu atrăsese pe Soloiu intr-o cameră depărtată in care erau singuri și îiziseră că Vereanu, simțindu-se insultat princuvintele lui Soloiu, îi însărcinase a-l provoca la duel. Denescu il invitară să le arătecare sunt martorii lui pentru ca să poatăpune la cale cele trebuitoare chiar in aceasară, sau a doua zi dimineață. Când auzide duel, Soloiu simți că-i trece un fior prinspate.

— Ce duel, pentru ce duel? zise el, eusunt contra duelului.

„Dacă este prin putință ca să se sfirșească treaba in mod pacînic, adică de voiți să cereți scuze d-lui Vereanu vom fi cu atât maimulțămiți. Ear de nu, trebue negreșit săvă bateți păn in douezeci și patru de oare,zise Denescu.

— Cum să mă bat păn in douezeci șipatru de oare? După ce se leagă de mine,apoi vra să mă și ucidă? Ce fel de dreptate este asta?

„Nu suntem aici pentru a face teorii asupra duelului ci pentru a vă cere explicări.

Numiți-ne doue persoane cu care ne vom înțelege noi.

— Nu numesc pe nime, ce vorbă-i asta?

„Atunci binevoiți a face scuze.

— Daca d. Vereanu s-a supurat, a făcut rău: eu nu am voit să-l insult. Pentru ceia cuvintele pe dos?

„Fiți buni de-i spuneți lui aceea ce ne spuneți noue și totul va fi isprăvit

— N-are decât să vie și-i voiu spune.Pentruce să nu-i spun, dacă-i adevărat? Aspune adevărul nu-i rușine.

„Ba d-voastre veți merge la dînsul și in fața noastră îi veți repeta cuvintele ce voiuzice eu.

— Pentruce să nu-i repetez? Dacă n-amvoit să-l insult...

Auzind așa, Melini se grăbi a lua de braț pe Soloiu și împreună cu Denescu merserăla Vereanu. Soloiu, ajuns in fața lui repetădupă Denescu: „Domnul meu! Declar că îmi pare rău de cuvintele ce am rostit adinioarea; că le-am rostit intr-un moment demânie, că mă căesc, că le retrag și vă rogsă mă scusați. Vereanu se inchinâ. Ear Denescu și Melini se depărtară zîmbind, și incurănd toată sala aflase incidentul, așa incâtSoloiu nu da decât de figuri ce zîmbeau cuironie când se uitau la dînsul. Văzănd căposițiunea lui devine neplăcută, Soloiu se șifăcu nevăzut fără ca cineva să simțească.

Lipsind Soloiu, toată lumea uită incidentul pentru acea sară și jocul urmă cu acelaș foc ca înainte pănă eând trebuea să inceapâcotilionul. Yăzănd că Denescu joacă cu Luțica cu care avea să și conducă cotilionul,Doamna Dorneanu fu pătrunsă de gelosie șirefusâ de a juca. Cănd toate erau gata, unmarș al orchestrului arătă că societatea vatrece întăiu la souper. Ana însă frământată de atâtea deosebite emoțiuni, prefeii a remânea in salonul de joc unde Vereanu îiținu tovărășie.

Câtă vreme musica și jocul conteniră ei vorbiră de lucruri indiferente, îndată însă cecotilionul începu, șirul conversârii îi adusea vorbi despre amor și fericire. El susțineateoriile optimiste ce sunt proprie sufletelorsimțitoare și nobile in tinereță, când experiența vieții nu le-a schimbat incâ.

— Nu cred, zicea el, să fie o fericire pe lume care să se poată asemăna cu aceea cegustă bărbatul și femeea ce se iubesc. Aceti in inima iubitei pănă și simțirea ceamai ascunsă ce bucură sau întristează, aputea împărtăși bucuria și alunga tristețacu un cuvent de amor, e in adevăr o ursită pe care tot omul o poate dori. Ce suntpe lângă această necurmată fericire, toatebunurile ce-ți pot aduce averea sau rangulsau invățătura? Aceste îți lasă sufletul rece îamorul singur il inspiră și-l inalță. Toțipoeții au cântat amorul și de alte bunurțnu s-au ocupat; aceasta dovedește cum toateinimele nobile au înțeles că in adevăr in elși numai in el consistă scopul vieții noastre.

„Toți poeții au cântat amorul, respunse Ana, care simțea o dulce mișcare la cuvintele lui Mihai, însă cei mai mulți cântă amorul nefericit care se zice că doare și chinuește mai mult decât ori ce rău pe lume.Cunosc puține poesii de amor, unde poețiinu se plâng de soarta lor. Cât de des eiinvoacâ moartea spre a scăpa de suferințele amorului!

— Si cu toate aceste nici unul nu zice că ar voi să nu mai iubească. Ei prefer, și eu înțeleg aceasta, indiferența iubitei decâtstingerea amorului lor. Căci acesta este viața,aspirarea, visul și gândul lor. Dar chiar indiferența de care se plâng ei, ține ea vecinie? Amorul are raze infierbintătoare casoarele și încălzește pe acel asupra căruiase îndreaptă. Cine poate resista multă vreme,și care a fost sufletul ce păn in sfirșit nus-a înduioșat și n-a iubit și el? „Să fie așa,zise Ana, din ce in ce mai încântată; să nupoată, fi amor care păn in sflrșit să nu secomunice, dar lumea, oamenii, imprejurărilenu vin adese ori de se pun intre cei ce seiubesc și grămădesc impiedecâri neinlăturate? De câte ori bunurile cărora nu ledai însemnătate, nume, avere, rang depărtează pentru totdeauna inimi care se iubesc?Apoi cine este sigur de statornicia iubitului?Depărtarea aduce uitarea și acel care departeiubește încă și cu mai mult foc decât înainte,cât de des a văzut la reintîlnire că inimaaprinsă a iubitului s-a prefăcut in ghiață?

— Atunci nu a fost adevărat amor. Acesta cuprinde și inlănțuește sufletul cu o puterefărmecată care trece peste munți și mări.Acei oameni care se lasă a fi împiedicați denume sau avere sunt inimi meschine carenici nu pot iubi adevărat, Acela numai iubește care sboară pe deasupra lor, cum sboarăcu gândul peste țările ce 1 despart de iubitalui. Atât îmi pare de adevărat că depărtarea nu stinge amorul că îmi aduc amintede o mulțime de versuri din poeți a tuturor timpurilor, in care se repetează aceeași idee.Chiar faptele Feți-Frumoșilor din poveștilenoastre care alergă-peste noue mări și nouețări, invingănd balauri și smei pentru agăsi Zina ce iubesc, îmi par a fi numai oalegorie care exprimă aceeași idee. Balaurii și smeii sunt societatea răuvoitoare carecaută adesa să oprească fericirea lor, ei insăcare representă inimele nobile trec pe deasupra și se întîlnesc. Vorbind așa, Mihai gândea la Adela.

„Ideile ce aveți sunt frumoase. Aș vra să știu dacă le veți păstra totdeauna. MStem să nu le schimbați. Când ne vom revedea, poate veți gândi altfel și obiceiurileneîndurătoare ale lumii vor produce și asuprad voastre efectele cele neapărate. Am să vSpun la revpdemi noastră multe întrebări șidacă vS Veți fi schimbat câtuș de puțin, numS mai veți opri de a gândi rău de inimaomenească. Păn atunci însă nici un cuvSntdin crin ce mi-ați spus nu-l voiu uita.

— îmi vorbiți ca cineva care se duce pentru multă vreme. Voiți să ne lăsați?Pentru ce mS îngrijiți cu asemene cuvinte?

„VS îngrijesc? Din nenorocire chiar mâni, chiar azi căci a și început zioa, va fi plecarea mea. Eșind din bal mS urc in trăsura ce mS duce in singurătatea vieții dela țară.—Și Ana explică aici lui Mihai toateîmprejurările ce o sileau a pleca.

„M-ați întristat cu această veste, respunse Mihai, socoteam că nu ne vom despărți curând și vSd că m-am înșălat. Doresc să nerevedem in grabă și vă încredințez că eunu-mi voiu schimba ideile niciodată.

O figură de cotilion îi sili să se despartă. Când se reașezară pe locurile lor, urmă otăcere de câteva minute. După aceasta, Anavorbi cu jumătate de glas.

— Am să fiu tristă in exilul meu; d-ta însă vesel și fericit. Cine știe când și cum nevom revedea.

„Nu voiu fi vesel, respunse el, veselia nu e fundul caracterului meu, deși in societate mă arăt astfel de multe ori. Sunt chemat a trece prin multe incercâri in viață— așa mi s-a prorocit, dar insfirșit voiuajunge la adăpostul fericirii. Aș dori ca acelmoment să fie aproape.

Zicănd așa, Mihai lăsâ fără voie mâna să cadă și întîlni mâna Anei pe care o luâ ina sa. Așa stătură ei mai multă vreme, pănăcând Ana deșteptându-se, își retrase mânași cu glas tremurător il intrebâ despre prorocirea de care vorbise, ear Mihai îi istorisiscena nocturnă de pe câmp și cuvinteleNeacșei. Ana privea in ochii lui cu o simțire nedescrisâ și șoptea dinaintea ei... diamantul... diamantul...

Nu apucase a sfîrși bine Mihai, când be-trânul B^ur apropiindu-se de dînșii, zise câtră Ana că trebue să plece, avănd numaicâteva oare pentru a se pregăti de drum.

Doamna Balur avea să mai rămâe la bal cu Adela, ear ei doi trebuiau să easă. Anase sculă înghițind un suspin adânc și Mihaio întovărăși până la scară. In curte era întuneric și când Mihai o ridică in trăsură lipibuzele sale pe brațul Anei caie tremura.„Nu mă uitați îi șopti ea încet și trăsuraplecâ. Ana lăsâ capul să se odihnească p^perina trăsurei și in inimă simțea o fericirefără margini. Ea uitase că pleacă, uitase ceo aștepta: numai imaginea și cuvintele luiMihai îi umpleau gândul. Mihai însă se urcăear in sus. Mergând intr-o cameră retrasă,el își sprijini capul pe mână și se uitâ multăvreme înaintea lui fără a avea vre-o idee lămurită, ci numai un ce vag, nehotărît il apăsafără a-și da samă ce este. Din această stareel simți trebuința să se scuture după o vreme,S3 sjulâ, trecu printre tot șirul de odăi ce-ldespărțea de salonul de joc și se opri la ușaacestuia. Dându-se tocmai atunci semnalulunui joc, Mihai, fără a ști bine ce face, merseinainte și picioarele lui il duseră drept laAdela care se sculă zîmbind să joace cu dînsul.

Când Mihai se găsi singur a-casă, chipul Anei i se arătâ palid și vag, acel al Adeleiinsă viu, atât de viu, încât chiar după ceadormise, il văzu in vis până la deșteptare.

CAPITOLUL XV

De când cu balul lui Dorneanu, Todiriță Covrig se dusese de mai multe ori in visităla Cleopița Zuznea și la Vereanu, însă niciintr-un loc, nici in altul nu mai fusese primit. La început el nu putea crede că efectul minunat ce și închipuise a fi făcut, șăse fi șters din causa unei întîmplări așa deneinsemnate, cum fusese acea de la bal. Inurmă însă, vizând că lucrurile nu se schimbă,el își zise că trebue să fie ceva la mijlocși trimise după Naftulea pentru a afla prinacesta ce se petrece. Și acesta veni abiedupă mai multe chemări.

— Pentru ce n-ai venit îndată ce te-amchemat jupâne Naftulea?

„Am avut treabă, Chicoana Cleopița m-a trimes la Soloiu cu care am stat la vorbătoate zile trecute.

— Ce? nu cumva Soloiu umblă și el pela Vereanu?

„Naftulea zimbi: „este numai o fată pe lume? Mai sunt ele multe, orașu-i mare.

— Te-am chemat să-mi spui cum stă treaba noastră?

„Care treabă? respunse evreul, făcându-se a nu înțelege.

— Ce te faci că nu știi? treaba mea,pentru care am venit aici.

„Ați plătit puțin telalic păn acum, chiconașule. Am alergat de o sută de ori la chicoana Cleopița: și tot in trăsură, că șede departe. D-voastre sunteți un om bogat șinu vă pasă de câțiva galbeni mai mult, dareu îmi câștig viața cu alergatul; am nevoi.

— Ce treabă mi-ai făcut ca să-ți plătesc mai mult?

„Bine, dacă n-am făcut treabă, atunci mg duc.

Și evreul se indreptâ spre ușă.

— Stăi Naftulea, nu te supăra, mai na-ți bani. Te mulțămești? Ei spune-mi acum totce s-a întîmplat.

„Ce să-ți spun? Nu s-a întîmplat nimic, respunse evreul punând banii in buzunar.Nimic. Cucoana Sevastița Vereanu sa supărat că i-ați trântit fata la pământ și nuvrea să v-o dee. Căutați-vă de treabă și văduceți acasă. Pentruce nu jucați mai bine?

— Eși afară, jidane, strigă Covrig mânios.Hai eși, și tu și Cleopița v-ați înțeles să-mi furați banii fără a-mi face treabă.

„Pentruce v6 supurați pe mine: ea nu-i fata mea. Despre mine poți s-o iei cât îți place, eu md uit dacă cineva știe juca.

— [ți bați încă joc de mine, jidane? strigă Covrig apucându-l de guler, am să-țirup barba? Dă-mi banii înapoi și du-te deia de la Cleopița serviciul cel de argint!

„Dacă mi-i rupe barba și mi-i lua banii, ai să capeți fata? respunse Naftulea cu celmai mare sânge rece, deși il sgâlția Covrigin toate părțile. Ce sunt eu vinovat! Eumi-am făcut datoria. Mai bine dați-mi incăceva pentru batjocura ce-mi faceți.

Covrig însă il luâ de umeri și-l aruncă pe ușă afară. Remas singur, el se preumblă furios prin casă și o mulțime de gânduri îitrecurd prin cap. O întîmplare așa de neînsemnată să-i nimicească tot planul s6u celfrumos! Când se mânia asupra Sevastiței,când asupra lui Mihai pe care il credea vinovat, căci își închipuea că trebue să fi avutloc un mare consiliu de familie la Vereanuin care să se fi desbătut chestiunea mâritării fetei și că Mihai cu mândria lui ar fisusținut că trebue să se respingă cererealui Covrig: când își întorcea mânia asupraCleopiței care trebue să-l fi trădat pentrualtul, când asupra părinților Iui care nu-lînvățase a juca, când asupra sa însuș, cândasupra Luțicăi. Cu cât gândurile i se grămădeau, cu atât il apuca un dor de resbunare și-i părea rău că nu găsește chipulcum să-l îndeplinească. Ii veni gândul șăse însoare îndată cu alta pentru a arăta elși părinților și fetei cine este și să-i facăpe toți să moară de căință. In această staresufletească il găsi Neculiu Rareș care demai multe, zile nu mai venise să-l vadă.Cătră acest singur adevărat amic ce-i remăsese, se adresă Covrig pentru a destăinuidurerile sufletului său și a cere sfaturi despre ceea ce trebuea să facă.

— Te plâng amicul meu, respunse Rareș, dar pentru ce nu mi-ai spus de mai inainteplanurile ce aveai? De la început eu ți-așfl arătat că obiectul ce-ți ai fost ales nueste demn de amorul unui suflet așa de nobil, cum bate in peptul tău. N-ai văzut cineiacest tânăr, Mihai Vereanu? Un om, condus numai de interes și de meschine prejudițiuri de castă, nu-i un om al poporului care are drept mediu entusiasmul și drept țel virtutea! Invan vom căuta inaceste cercuri nobleță de animă; numai baniși vanitate este călăuzul actelor lor.

„Ah! Bani are și tata, dar ce folos! suspina Covrig.

— Prea bine; îi vom întrebuința pentruscopuri mai nobile, cari îți vor implica inimainfortunată. îmi vei da cât va trebui casâ-ți procur cârți și scrieri a căror cetirete va inălța spre regiuni mărețe din vîrfulcărora vei privi cu compătimire la meschinele acte ale acestor oameni ce își zic aristocrați și care au usurpat numai fără dreptlocul și averile care sunt ale poporului șinumai ale poporului.

„Ah! Ce cărți, ce am să fac cu cărți; cărți îmi trebue mie! Eu vream să mS însor, nu să cetesc. Cel mai bine este să iaualtă nevastă ca să le arăt eu!

— Să nu faci un asemenea pas, il curmăRareș care se temea să nu peardă atunciprețioasă amicie a lui Covrig. Să nu cumvasă faci aceasta! Ai vrea să te robești uneiființe a cărei inimă nu te încântă! O! Nici-odinioară! Mai bine să-ți întrebuințezi mijloacele adunate cu sudoarea frunții spre scopuri filantropice. Dotează societarea „UlpiaTraiană cu un capital îndestulător pentrua putea realiza mai curend ideile dătătoarede viață ce urmărește cu neobosită perseveranță in mijlocul atâtor inimici invidioși.Contribue la crearea de foi literare și politice care să denunțe abusurile celor puternici și să-i tragă la respundere înaintea supremului tribunal al opiniunii publice, sălumineze poporul subjugat asupra adevăratelor sale interese, țăranul să știe că el estemai mult decât miserabilul proprietar caree numai un tiran, că titlurile sale mai vechiau fost numai usurpate...

„Ba mă ferească Dumnezeu de asemene păcat! respunse Covrig. Atâta ar mai trebui!Dar eu îți vorbesc de una și dumneata îmi spui de alta.

— Eu vreau să te conduc sub auspiciele mele in templul ințelepciunii, dans le temple du sage cum zice Yoltaire, vestitul poet alfraților noștri de peste Rhin, in locașul deeternă verdeață unde te vei simți ușor, felice...

Cu asemene sfaturi filosofice mângăea Rareș pe Covrig. In fiecare zi amicia il sdea să vie la Covrig in visită, să dejuneze cudinsul, să petreacă zioa împreună pe socoteala lui. După câtva timp aceste petrecerila care lua parte Calcănfaun și mai mulțialții, goliră punga lui Covrig cu totul, așaincât tatăl său care-i trimisese bani in maimulte rânduri, acum aflând ca s-o pus pebunchetuit de dimineață până sara cu o mulțime de tovarăși ce ținea pe socoteala sa refusâ să mai împlinească cererile lui Todiriță și-i porunci să vie acasă înapoi. Cu inimagrea, Todiriță se depărtâ de oraș și se întoarse la Boltești spre viața cea obicinuităce o ducea in societatea părinților săi, viațăpe care numai rarele visite ale subprefectului o varia din vreme in vreme.

In oraș nime nu bagă in seama depărtarealui Covrig. Chiar la Balur nu se mai pomeni de dînsul, ca și cum nu ar fi făcutparte din adunările ce aveau loc in fiecare Joe. Nici doamna Barabez cu Melania nu mai veneau de când aceasta se logodise. Chiar Melini nu se mai arătase decâto singură dată pe câteva oare. Mai multse simțea lipsa Anei ce plecase a doua zide balul lui Dorneanu. Incurend însă nicide Ana nu se mai vorbi și petrecerile urmară mersul lor. Adela era tot mai veselăei domnea ca o regină in acest cerc, in careacum, ne mai împărțind cu nime strălucirea,forma punctul de mijloc al interesului tuturora. Soloiu se arăta foarte prevenitor șiamabil cu Vereanu de când știa că acestase bate la duel dar se amesteca mai puținin jocuri așa încât nu era așa supărăciosca înainte pentru tinerime. Astfel Adela șicu Mihai aveau ocasiuni îndestule a se întreținea nesupărați oare îndelungate. Și sepărea că cei mai bătrâni căutau prin toatechipurile să le înlesnească aceasta. —Convorbirea ei puțin sentimentală, in idei inconsequentă, superficială, dar plină de spirit șideapururea veselă, forma un contrast marecu seriositatea ce punea Mihai in desvoltarea oricărei idei și in însemnătatea ce da eloricărei simțiri adevărate deși adese ori opiniunile lui serveau de țel al ironiei Adelei.Însă tocmai această deosebire avea pentruMihai un farmec nespus și deși câteodatăil necăjea ironia ei, totuș se întorcea dinnou spre dînsa cu aceleași idei spre a convinge o ființă ce i părea altfel atât de perfectă. Căci dacă o iubise de la început acumîncepu a se convinge de adâncimea simțiriisale. Nesfîrșit gândul lui era la dînsa și departe de a se distrage din reveria ce-l cuprindea, el simțea o dulce plăcere de a lăsainchipuirea in nesupărare să-și ridice fantasticele ei clădiri. Ah! momentul in careîncepe a se arăta cel întăiu amor, este unuldin cele mai frumoase in viață. Farmecul esteatât de nou, necunoscut, și surprinzător, incâtatunci nime nu gândește că această simțirepoate să se prefacă vreodată intr-un isvor dedurere. Întîlnirile sale cu Adela erau acummomente la cele mai însemnate pentru dînsul; in fața lor toate celelalte îi părea lucrurisecundare. Datoria lui de judecător, studiilesale private, chiar raportul cu familia șase arătau pentru dînsul mai ușoare; a le ne-griji îi părea lucru natural, căci inima îivorbea totdeauna de altceva și pe lângă glasul inimii acel al minții amuțește. Cu aceastainsă se stinse și amintirea: Lucreția, Anaîi dispăruse din memorie ear de Miss Maiynu gândise niciodată că ea poate simți pentru dînsul. Presentul minunat și visul unuiviitor nehotărît dar încântător il preocupasingur. Cu toate aceste, nu cuteza să se declare Adelei. Numai din focul ochilor săi,din serioasă espresiune a feții și mai presusde toate din instinctul ce spune femeei căeste iubită, Adela il înțelesese. Deaceea convorbirile lor devineau din ce in mai serioasechiar câteodată se perdeau pe nesimțite intăcere adâncă.

Însă o natură ca acea lui Mihai nu putu să ție ascunsă in sine o pasiune care dince in ce devenea mai puternică. El simțea trebuința de a împărtăși cuiva ceea ce sepetrece in inima lui, căci precum durereaare nevoe de mângăerea altuia pentru a fialinată, astfel și fericirea vrea să se comunice. Cui însă să destăinueascâ inima sa?Aici el nu avea nici un amic. Lui HenriBeaudieu care se afla încă in Roma și cucare întreținea o corespondență regulată, îiscrisese totul: însă Henri era departe; respunsul la o scrisoare vine târziu ș-apoi elnu avea nevoe de cineva care să-i respundă, cide unul care să-l asculte. Deaceea el căutăun confident din apropierea sa. De părinți se ferea; Luțica îi părea prea copilă.Singura persoană cătră care găsi să se adreseze era Miss Mary, de a cărei simpatie credeacă se bucură. Mihai dar căută din nou societatea ei și cu încetul îi descoperi ceea cese petrece in el. Cine ar putea descrie durerea tinerii Engleze! A iubi și a nu fi iubită, încă nu era deajuns pentru dînsa; eatrebuea să audă din însăși gura iubitului căacesta iubește pe alta, să se convingă cât demult el poate iubi, să o chinuească gândulcă ea ar fi putut să se bucure de intregulacest amor dacă soarta ar fi voit-o, să seprefacă in presența lui și cu o abnegarenemărginită, să tacă, să sufere și să plângă.

CAPITOLUL XVI

Henri Beaudieu cătră, Mihai Vereanu.

Scrisorile tale din urmă nu seamănă cu cele ce-mi scriai mai înainte. Veselia dispare din ce in ce din ele și reflecțiuni serioase o inlocuesc. Deși nu mi-o spui, creda vedea că ceva însemnat s-a petrecut intine și din toate trebue să presupun că numai amorul e causa acestei schimbări. Darcine este femeea care te inspiră și te preocupă? Să fie una din acele doue fete pecare mi le-ai descris cu colori atât de vii?Una pe care ai numit-o Adela o văd descrisă ca o persoană frumoasă, veselă, plăcută, cu spirit; de cealaltă, Ana, mi-ai ziscă-i frumoasă, sentimentală, serioasă, învățată. Pe care din aceste doue să aleg pentru iubitul meu amic? Dacă e greu a judecade aproape caracterul omenesc prin acestinvăliș nepătruns ce numim fisionomie și care ne înșală atât de des, cu cât e mai greu a se pronunța din depărtare când treimeînchipuirea singură să depingă imaginile?Dar pentru ce mg întreb pe cine să-ți alegeu, când din părtinirea ta pentru cea dintâicare resbate in flecare frasă, văd că nu aiașteptat sfaturile mele. Nu știu însă pentruce eu aș fi dorit să-ți placă Ana mai mult.îmi pare că caracterul acesteia este maipotrivit cu natura ta, ear inriuririi amorului care niciodată nu chibzuește, datorimadeseori desamăgirile cele mai dureroase. Cutoate aceste eu poate mg înșăl și aceastaeste numai o presupunere fără temeiu căcide aici nimic nu pot cunoaște. Scrie-mi însă,scriemi-mi des și mult. Scrisorile tale imiaduc din nou aminte de timpul fericit ceam petrecut împreună, îmi vorbesc earășde tine, iubitul meu Mihai, îmi reaprind dorința de a te vedea și mg distrag de la gânduri serioase și triste care mg apasă. Căciși in viața mea pare a se pregăti o prefacereînsemnată; o simt cum se simte in aer ofurtună ce are să vie. Scrisorile miresei melesunt de câtva timp mai scurte și mai rare.Inzadar maică-mea mg așteaptă cu nerăbdare pentru a săvîrși unirea noastră; euvgd că Sofia își depărtează gândul de la mine.Pentru-ce îmi scrie mai puțin, pentrucemai rar și pentruce, când vorbește de raporturile noastre, se simte că prin toate chipurile ar voi sa se arăte iubitoare cătrămine însă că nu poate? Simțirea nu se poatesimula; când nu este, orice osteneală ne-amda s-o arătăm, receala sufletului străbatepintre fapte. Poate că altul îi va fi eșit in calespre care se întoarce inima ei și ea cautăsă alunge această simțire din dragoste șirecunoștință cătră mama noastră. Dacăiașa,nimic nu mă va împedica să-i dau cuvântulinapoi și voiu isbuti a face pe maicameasă înțeleagă că așa este mai bine. Pentruaceasta însă trebue să mă duc și să văd.La primăvară dar, părăsind Roma mă voiuintoarce in patria mea. Păn atunci însă voiuurma studiele, de care sunt mulțămit și decare te-ai bucura și tu dacă ai fi urmăritprogresele ce am făcut. Abia aici am văzutcă eram destinat a fi artist. Operele nemuritoare ce pot admira in liniște mi-au deschisorizontul închipuirii și lucrez cu o nouălumină ce simt că lucește in mine. Dar destul, faptele nu vorbele trebue să dovedeascăaceasta.

Ana Mirie eătră Adela Balur.

Cât de neregulat, cât de scurt respunzi tu la scrisorile mele! Abia câteva rânduri

ce-mi vin din când in când, îmi vestesc că. părinții noștrii (căci iubirea și recunoștințamea pentru ei îmi invoesc a-i numi așa)sunt sănătoși și că tu, iubita mea Adela,gândești câteodată la mine. Dar despre celece te întreb, nici un cuvânt! Ah! Se vedebine că inima ta e liberă, că nimic nu oapasă; că gândul tău nu se întoarce caal meu earăș și earăș in jurul aceleiașiimagini. Dacă și tu ai fi chinuită, de simțirea ce a străbătut sufletul meu, cum arfi atunci scrisorile tale altfel: numai atuncim-ai înțelege și ai pătrunde in fundul inimiimele. Dar tu ești liniștită, tu petreci in societăți vesele, il vezi adeseori, vorbești cudînsul și nu știi ce este singurătatea și depărtarea! 0! exilul e cea mai mare pedeapsăce s-a putut scorni. Nu este chiu mai greudecât a nu ști nimic de acel ce iubești, a fiin îndoeală dacă el se apropie, ori să depărtează mai mult de inima ta. Eu însă nu potafla nimic dacă tu nu te înduri de mine șinu-mi scrii, căci nimărui afară de tine, nu amdestăinuit ceea ce se petrece in inima mea:chiar lui nu l Pentru ce l-aș fi lăsat să vadăcât de mult il iubesc? Dacă și in inima luiar fi pătruns amorul, atunci el de la sine ar figăcit-o ear de nu, atunci nu-mi mai rămâne...însă departe de mine această idee grozavă! Nu poate omul să fie născut pentru atâta durere și ar fi nedrept de a acusa Dumnezeirea că ne-ar fi creat numai pentru a suferi. Câteodată îmi vin asemenea idei negre,însă eu le alung departe căci mg convingcă numai isolarea și grozava depărtare mile produce. Dacă aș fi lângă tine, dacă l-așvedea, asemenea gânduri nici ar putea să-mivie. Dar aici departe de dînsul, deține, de voi,găsindu-mă in societatea unei singure femei,ce-i drept bună in suflet, dar bătrână și bolnavă; avend dinaintea ochilor numai omătulcare se întinde peste grădini și câmpii șiunde nimic nu trăește decât păserelele careciripesc pe crengile uscate și caută hrană,cum să nu fiu cuprinsă de ideile cele maitriste in această uniformitate a vieții și anaturii? Ceea ce mă mângăe este musica.De dimineață păn in sară repetez sonateleși concertele ce știu că-i plac. îmi închipuesc că mă pregătesc a le cânta lui și,inspirată de această idee, le executez cao artistă. Câteodată mintea mi se perde cutotul, îmi pare că il știu lângă mine șică mă ascultă cu mulțămire. Atunci, chiarcând sfîrșesc a cânta nu mi vine a întoarce capul, pentru a nu mă incredințacă el lipsește și că totul a fost numai onălucire! Ah! Unde e vremea când ședealângă, mine la clavir și asculta cu espresiunea sa cea serioasă și gânditoare careișade așa de bine? Gândul meu se-ntunecă,in aceeași vreme îmi pare că ani îndelungați au trecut deatunci și totodată că nuar li mai mult decât o zi! Atunci il vădintrând cu mine in lungi convorbiri și știice plăcere este a-l asculta, cât de serios elvorbește de tot ce-i mare in lume, ce prețpune el pe artă și ce însemnătate încuviințează simțirii. Și toate aceste oare petrecute cu mine nu ar fi însemnat nimic? Pentruce atunci îmi căuta societatea cu atâta plăcere? Nu poate fi aceasta urmarea nepăsării;este o fibră comună care resună in acelaștimp la amândoi. Aceasta trebue să fie așa— căci vezi, nu numai inima mi-o zice, inimade care se spune că e inșălătoare, ci mi-ozice judecata, când stau și combinez toatecele petrecute intre noi. Combinez toate, căcide toate îmi aduc aminte, de fiecare cuvântrostit, chiar de fiecare gest, de fiecare mișcare și toate împreună mS conving că elnu poate fi nepăsător. Dar de atunci nu s-aschimbat nimic? Au remas toate cum le-amlăsat! O! scrie-mi, căci il iubesc! Când zicacest cuvent, Adelă, zic taina mea cea maimare, visul nopții, gândul vecinie al zileiintregi, singura aspirare a sufletului meu.Când îmi închipuesc câteodată, viitorul și mi deping viața cât de frumoasă va fi in unirecu dînsul, sunt cea mai fericită din femeiși cu nimene nu aș voi să schimb soartamea; pentru ce grija trebue să mă surprindă,să-mi aducă tristeță și durere? Ah! poatecă ție toate ce-ți spun îți par enigme, d;ir eusingură nu mă mai înțeleg, sunt așa de schimbată, îmi pare că nu mai sunt cine eraminainte și că un alt suflet dă viață ființeimele, dar cu toate aceste acum abia trăesc,acum abia recunosc prețul vieții și binecuvântez soarta ce mi-a dat o inimă așa desimțitoare! Te sărut de mii de ori; petreceveselă și fii fericită, dar printre petrecerigăsește un moment liber pentru mine, scriemice ți-a spus, ce ați vorbit, scrii-mi tot. Adăconvorbirea asupra mea și spune-mi atuncice-ți va fi zis. O! dacă mi-ai spune numaiun cuvent ce il doresc, nu te invidiez pentru petrecerile tale și mă împac cu singurătatea mea.

Mihai Vereanu eătră Henri Beaudieu.

Te plâng amicul meu, dacă ceea ce gândești despre Sofia e adevărat. Trebue să fie dureros de a vedea sdrobit deodată planulde fericire ce amorul își formase. Acum vădcă pe acesta și numai pe acesta se intemeează fericirea noastră. Cu cât mai multgândesc, cu atât mai mult mă conving căcivăd ce preț are amorul. El singur ne inspiră,el singur face viață poetică. Păn acum nuștiam ce este; il intrevedeam numai in modvag față cu femeile d» care m-am apropiat, dar acum §tiu ce este; il simt și de-atunci văd că sunt bărbat și că timpul fărăvaloare a adolescenții a trecut. Nu-ți spuncare este femeea ce iubesc căci tu o știi.Cu pătrunderea adâncă a spiritului tău ce amadmirat așa de des, ai înțeles cine mă puteainspira pe mine. Numai ea, numai Adelaera destinată a mă ridica spre o sferă maiinaltâ de pe pământul unde mă târîeam pănacum. Dar te greșești socotind că Ana eramai potrivită pentru natura mea.

Ea este frumoasă, învățată, are toate calitățile afară de una care nu știu cum să o numesc; ea te face să o admiri, dar telasă rece. Cu totul altfel e Adela! Unii zic—și poate să fie așa—că ea nu ar fi așade frumoasă, dar aceasta numai gustul ohotărăște și nu se poate judeca după teoriigenerale; poate că Adela a cetit și a învățat mai puțin, dar ce nevoe este când natura îndeplinește de la sine aceste mici lipseale creșterii! Și chiar sunt aceste lipse? Vecînica cetire perde mai mult originalitatea spiritului, decât o desvoltă. Ce are nevoeo femee superioară de învățătura cărților,când in instinctul ei găsește un isvor multmai bogat de învățătură? Apoi spiritulcel viu ce se reflectează in ochii ei aprinși,bunătatea inimii sale ce se arată in blândaei zîmbire și mai presus de toate acel nuștiu ce care face de îți saltă inima cândprivește la tine? Poți să mă fericești, iubiteHenri, căci ceea ce visasem, idealul ce-miformasem in închipuire, desemnat numai cumargini slabe și palide acum il văd dinaintea ochilor așa precum il zugrăvisem. Ce zic?de mii de ori mai frumos și mai perfect!Când stau singur și las gândul meu să-șidesemneze fața ei așa de frumoasă precumeste, câteodată văd cum se preface pe nesimțite intr-un chip de ânger care in lungvestment alb se coboară înspre mine dinceruri și plutind asupra capului meu imizimbește dulce și mă protege de orice gândrău! Atunci simț câteodată cum o lacrimăcurge încet pe fața mea și sunt omul celmai fericit. Dar, voiu fi fericit căci și eamă va iubi, mă iubește! Tresărirea ei cândmă vede pe neașteptate, distracțiunea cândvorbește cu mine, suspinele cele ascunse cescoate câteodată, melancolia ce de o vremeîncoace se zugrăvește pe fața ei—toate mi-odesvâlesc și noi ne înțelegem fără a ne fi spusincă nimic. Dar mai mult n-am să pot trăiașa. Cuvântul suprem voesc,trebue să-l spunsîngrijirea ce m-a oprit totdeauna cănd imipropusesem a-i descoperi secretul inimii mele,trebue să dispară, curajul ce l-am avut înalte momente ale vieții nu-mi va lipsi niciastă’ dată. Ii voiu declara amorul meu, voiuprimi respunsul dorit și voiu fi omul celmai fericit! Și tu atunci trebue să vii peaici, iubitul meu Henri; dacă este drept căproiectele tale de viitor sunt nimicite și casoarta, dându-mi mie, ți-a răpit ție cel maimare bun al vieții, atunci părăsește, celpuțin pentru un timp mijlocul in care trăești.Yino de mă vezi aici și măngăe-te cu fericirea ce-i vedea că gustă amicul tău. In scrisoarea mea viitoare vei afla ce s-a petrecut;vei afla că pustiiul de care îmi zicea vrăjitoarea și despre care ți-am vorbit, a fost viațamea de păn acum și că diamantul, ascunstuturora, mie mi-a fost dat a-l găsi și a-l lua.

Adela Balur cătră Ana Mirie.

Te tânguești și mă mustri, iubita mea soră, că scrisorile mele sunt scurte și cuprinsul lor neînsemnat. Dar ce ți-aș maiputea scrie de pe la noi? Părinții noștrisunt sănătoși și eu earăș și in toate zilele vorbim de tine. Tata gândește cu bucurie, cămătușa ta te va face moștenitoare și căvei fl bogată de unde nici nu te așteptai,pe când eu, precum știi, nu voiu avea niciodată avere. Averea însă, pe cât aud și vădjoacă un rol așa de însemnat, încât de ladînsa pare a atîrna fericirea, mai cu samăa femeilor, căci bărbații se uită mai multdacă mireasa lor va fi bine înzestrată. Darși pentru noi este oare o fericire de a semărita, pentru a nu avea nici trăsură, nicitoalete și poate nici măcar cele trebuitoareși a suferi lipsă! Crezi oare că Melini, carede trei zile este însurat, nu ar fi preferitsă te iee pe tine in locul Melaniei care e șiproastă, pe lângă că nu-i frumoasă? înaintede nuntă, l-am mai văzut de câteva ori șiimi părea trist, căci acum, aflând că soartas-a schimbat pentru tine, el poate se căeștecă n-a așteptat. La noi tot se adună Joiledeși mai puțini. Soloiu vine regulat și totmai aduce bomboane; ai zice că bătrânulgândește serios să mă iee, atât e de amabilcu mine și mai ales cu mama.—Dar maibine remân fată mare, decât să fiu soțiaașa unui.... și d. Vereanu vine încă pe lanoi, dar acum e mai puțin vesel și vorbeștemai puțin, încât n-am putut niciodată săaduc convorbirea asupra obiectului de caremi-ai scris. Mai deunăzi s-a propus să jucămîmpreună o comedie, adică un proverb undesunt numai doue persoane, însă mi-e foartefrică să joc înaintea publicului. Covrig, sezice că ar fi cerut pe Luțica Vereanu și căar fi fost refusat. Părinții lui Mihai suntfoarte mândri; ai zice că se cobor din cineștie ce familie princiară. Dar Covrig, deșifoarte bogat, este foarte prost și neînvățat.Apoi e și cam greu a se hotărî cineva să secheme Doamna Covrig! Baluri acum nu maisunt. Doamna Dorneanu nu vrea să maidee. Cleopița Zuznea zicea odată încet cătrămama că Dorneanca e geloasă de d. Denescufiindcă acesta juca prea mult cu fata lui Vereanu: Eram in odaea de alăturea și am auzitfără ca să vreau. Se vede că in tot carnavalul numai mici serate au să mai fie. Prinurmare nu pierzi așa de mult prin lipsa ta.Am să-ți mai scriu cum se va petrece cevainteresant. Te sărut de o mie de ori și doresc să te revăd cât mai curând.

CAPITOLUL XVII

Carnavalul era pe sfîrșite când, după ideea Adelei, se luase hotărîrea in societatea luiBalur de a se da o mică representare teatrală. Însă după mai multe combinări, nicio piesă mai mare nu se putu întocmi, fiedin greutatea executării, fie din puțina bunăvoință a persoanelor ce trebueau să-și împartă rolurile, așa încăt la urmă planul sereduse la o comedioară in formă de dialog, acăror actori trebueau să fie Adela și Mihai.Adela avea să joace rolul unei tinere văduvecapricioase, care încredințată de amorul unuibărbat sentimental și pasionat, își făcea ocrudă plăcere a-l ținea intr-o necurmată îndoeală despre amorul ei, făcându-l să spereze, până când amorezul, sătul de acest jocse hotărește a o părăsi. Văzând că aceastăhotărire este serioasă, văduva se căește deodată de purtarea ei, sentimentul o învinge;ea găsește un pretext pentru a-l face să vie înapoi și in scena finală îi arată că l-a iubit totdeauna, și totul se sfîrșește prin împăcare și cununie. La mijlocul postului maimultă lume avea să fie invitată la Balurpentru o serată fără joc, și la un momentoportun salonul, avea să se schimbe in scenăși piesa avea să se joace fără altă pregătire, așa încât surprinderea să producă societății mai multă plăcere.

Când Adela’ și Mihai își știură rolurile, ei începură a le repeta împreună. Ce ocasiuneminunată pentru Mihai de a se întîlni descu iubita lui și de a fi singur cu dînsa!Adese in mijlocul recitării rolului, Mihai seoprea și vorbea de altele, încât amândoiuitau pentru ce s-au retras in o cameră singuratică și urma intre ei un dialog mai interesant decât acel ce învățase pe din afară.Când însă aceste amenințau a deveni preaexpansive Adela le întrerupea. Tot ea ișiaducea întăi aminte că uitase mâna ei in alui și cerea atunci grabnic să urmeze repetiția, lucru la care Mihai trebuea să se plece,deși cu un suspin de părere de rău.

— Comedia aceasta învață, zise intr-un rând Mihai, că e mai bine să ascunzi amorul decât să-l descoperi. Tânăra văduvă acărui rol jucați, nu ar necăji atâta pe bietulom ce o iubește, dacă el nu ar fi avut imprudența să-i declare amorul. Să fie oareașa și cu viața reală, omul care iubește săcaute a ascunde simțirile sale, să-și inădușeplanul care in tot momentul vrea să-l trădeze; să sufere in tăcere de frica unei suferinți mai mari?

„Sunt prea inexperimentată pentru a avea părerea mea asupra acestui punct. Socotinsă că autorul a știut ce scrie și că suntcasuii unde lucrurile poate se petrec precumzice el.

— Aș voi să știu dacă este bine să seurmeze așa întotdeauna. Autorul a luatpoate un cas excepțional și rar. Ce sfat ațida acelui care iubește, care iubește de mult,din momentul intâiu când a v;zut? Trebueel să tacă sau îi este ertat de a descoperiodată secretul sSu, de a scoate comoara ascunsă in peptul sSu, la lumina zilei?

„Nu știu ce ar trebui să facă, respunse Adela plecând ochii la păment.

— De mult, zise Mihai, mS necăjeșteaceastă întrebare, și nu sunt in stare a odeslega singur. O! Dacă ați voi să vorbițisă-mi spuneți ce trebue să fac... atunci, urmâel luându-i mâna, toate gândurile cele ascunse, le-aș depinge atât de frumoase și încântătoare precum le am avut singur și ațivedea o lume minunată ce e gata să primească in ea pe cei care se iubesc, cumprimește raiul pe aleșii săi.

„Ce era să facă tânăra văduvă, zise Adela, păzindu-se de a luneca pe povirnișul undeajunsese Mihai, trebuea de la început să-izică și ea că-l iubește? Nu vedeți că inmomentul despărțirii și ea i se descoperelui? Poate că dacă s-ar fi grăbit a veni înaintea dorințelor lui, el ar fi jucat rolul cejoacă ea și lucrurile nu ar fi avut un sfirșitașa de bun.

— Vrea să zică, intîmpinâ Mihai cu tristeță, găsiți că e bine să se despartă aceicare se iubesc?

După o pausă in care el îi lăsase mâna, Adela il intrebâ de ce este trist și pe gânduri.

— Voiu să plec, zise el; am să părăsescorașul câtăva vreme pentru a mă acufundain singurătate.

„Nu mi-ați zis nimic despre aceasta păn acum.

— Chiar acum mi-a venit și ideea.

„Cele ce ziceam adinioarea se raportau la persoanele din comedie. Poate să aibă un fond adevărat câte odată, însă autorul leexagerează pentru a face piesa lui mai interesantă. In realitate lucrurile s-or fi petrecând altfel. Femeea capricioasă s-ar fiplecând mai grabnic dorințelor lui și împăcarea finală nu s-ar prelungi așa de mult.

— Nu înțeleg prelungirea nicidecum. Dece să se supue cineva de bunăvoie la o ase.menea tortură pentru un timp, numai camai in urma, fructele culese să pară și maidulci? A se juca cu simțirea sa, este a nuiubi. Acel care arde de amor nu 1 poatestinge și aprinde după voie. El nu are unmoment in care imaginea iubitei să nu-l încânte, in care, când e singur, să nu spuieacestei imagini cât de nesfîrșit o iubește.Numai când e față cu dînsa, ochirile ei reciîi ridică curajul și el e silit să tacă.

„Cine-l silește? adăugi Adela încet, cu ochii la pământ. El singur trebue să simtăcând a venit momentul.

— Așa dar, respunse Mihai cu foc, așadar el ar putea îndrăzni să spue insfirșitcuvântul ce are vecinie pe buzele sale; elnu ar avea teamă de un respuns nepăsător.O! dacă este așa, Adelă....

„Timpul trece, zise aceasta, respingând încet brațul lui Mihai care voia să cuprindătalia ei, și trebue să sfirșim repetiția căcidincolo se miră de zăbava noastră.

Asemenea convorbiri se repetarâ de mai multe ori și întotdeauna când Mihai voiasă-i declare amorul său, ea curma de indatăobiectul conversării. Câteodată il necăjea,zicându-i că știe prea bine cine-i ocupă gândirile: că ar fi luat seama de tristeța luiMihai de când plecase Ana și il silea astfelsa-i mărturisească ei că Ana nu i-a făcutniciodată altă impresiune, decât acea a uneifemei plăcute și că altfel trebuea să fie femeea ce il va inspira pe dînsul. Apoi îiplăcea să audă din gura lui descrierea tuturor calităților acelei ce va trebui să iubească el și era încântată de a se recunoaștein această descriere.

In sara representării, invitații după ce fusese primiți intr-un salon mai mic, fură înștiințați despre surprinderea ce li se gătise și când piesa avea să înceapă, ei trecură insalonul cel mare destinat pentru teatru.Afișe mici scrise de mână îi înștiințase cecomedie era să fie jucată și care erau actorii; un paravan ce ascundea o parte asalonului despărțea scena de public, și oouvertură executată de Adela după paravandădu semnalul începerii. După aceasta, paravanul se despărți in doue și Adela introfrumoasă toaletă se văzu cu o carte in mânășezând pe o canapea. Aplausurile ce resplătise pe nevăzuta executoare a ouverturii,încurajase pe Adela, așe încât de la începutvorbele și mișcările ei nu arătară nici osfială,; pe Mihai earăș succesul cu care începuse iubita lui il inspirase și el păru pescenă cu siguranța unui vechia actor. Adelafăcea așa de bine pe văduva șireată, ironică;Mihai era așa in rolul său, representând peomul pasionat pe care iubita il chinuește,încăt era o deplină armonie in jocul lor.Publicul din ce in ce mai încântat manifestamulțămirea prin dese și lungi aplausuri, earin scena in care Mihai vine să ia zioa bunăde la iubita lui, hotărit de-a o părăsi pentru totdeauna și de-a renunța la fericirea cesperase, glasul său era slab și tremurător,fața lui îngălbenise și ultimul adio îi zisecu un ton care rupea inima. Când eși depe scenă, tăcerea adâncă ce domnise in sală,se sparse deodată in aplausuri nesfîrșite,care întrerupseră spectaculul câteva minute.La sfirșitul piesei când după împăcare, Mihaitrebuea să cadă la genunchile iubitei, el seuitâ intr-atâta încât îi sărută amendoue mânele adese ori! Însă afară de câteva bătrâne,intre care Cleopița Zuznea, mai întreg publicul îi iertă această licență pentru plăcereace le procurase și cu vuitoare bravo îi rechiamară de mai multe ori.

Mihai era intr-o mișcare grozavă. Singur cu iubita lui, in camera in care se retrăsesedupă sfirșitul piesei, el nu se putu opri maimult, ci aprins de o subită pornire de amor,el căzu la genuchile ei, îi zise cu un glascare eșea din adâncul inimii sale: Te iubesc,Adelă, te iubesc, nu pot să tac mai mult.Spune-mi cuvântul dorit și fâmg cel maifericit din oameni.

— Ridică-te pentru Dumnezeu! ridică-te!

„O! Spune-mi, spune-mi- dacă mg iubești și tu, o rugâ Mihai.

— Dar, te iubosc, respunse Adela cu mișcare întinzându-i mân ele.

Mihai se ridică, o atrase la peptul său și buzele lor se impreunarg intr-o fierbinte să-rutare. îndată însă Adela se descleștâ dinbrațele lui și fugi, pe când Mihai a căruiinimă bătea cu putere, se lâsâ să cadă peo canapea și își acoperi ochii cu mânele cași cum ar fi vrut să impedice obiectele, exterioare de a-i alunga imaginea dulce ce-ifârmeca închipuirea.

CAPITOLUL XVIII

Henri Beaudieu eătră Mihai Vereanu.

Evenimente mari și triste m-au împiedicat de mai multe luni de a-ți respunde. A doua zi după ce ți-am trimes ultima meascrisoare, primii înștiințare din partea Sofieică muma mea ar fi crezut așa de greu bolnavă, încât starea ei dă loc la cea mai mareîngrijire și că ar trebui să plec la moment,Deîndată părăsii Roma și după o cale grabnică și necurmată ajunsei acasă. Dar... preatărziu. Doue oare mai înainte muma meamurise fără măcar a mai avea mulțămireade a mă mai revedea. O durere mai maredecât am simțit vreodată mă cuprinse șimai multe zile nu am fost in stare să amun singur gând care să nu fi fost in raportcu mâhnirea mea. Abia mai târziu am pututcerca să mângăiu și pe Sofia care, mai pătrunsă decât mine, plângea neîncetat și zi și noapte. Când o întrebai dacă muma noastră rostise vre-o ultimă dorință, ea îmi spusecă cel de pe urmă al ei cuvânt a fost binecuvântarea unirii noastre. Incurend însă m-amconvins că prepusurile de care îți scrisesem erau adevărate: un altul avea inimaSofiei, un tânăr medic care in anul din urmăvenea să caute pe bolnava mea mumă. Cândmă încredințai că amorul ei era împărtășitși că ea avuse norocul de a se întîlni insimțire cu un bărbat demn de dînsa, m-amhotărit a-i da cuvântul înapoi. Însă Sofiarefîtsâ: „Muma noastră a cerut să ne însoțim îmi zisea, ca cea pe pe urmă dorință,ideea aceasta a fost mângăerea ei in momentul morții și nu pot, nici vreau să inșălpe acea care mi-ai fost mai mult decât mamă,in așteptările ei”.

Mi-a trebuit multă vreme pentru a o face să-și schimbe acest gând la care ținea cu oîndărătnicie in adevăr nobilă. Abia când amfăcut-o să înțeleagă că muma noastră dacăar fi știut că ea iubește pe altul, niciodatănu ar fi dorit să ne însoțim; când i-am arătat că unirea aceasta ar fi pentru mine onenorocire, și că trebue pentru liniștea measă se lepede de ideea că va putea înădușisimțirea ei, prin îndeplinirea îndatoririlor debună soție cătră mine, numai atunci amputut-o deslipi de la hotărîrile ce luase. îndată însă ce am convins-o, tristeța grozavăce o oborea, dispăru, și avui bucuria a-mirevedea sora—căci numai sentimente frățești am avut întotdeauna pentru dînsa—împăcată cu sine și având ear speranță inviitor. Atunci ea nu refusâ de a impârțlaverea mea cu dînsa, căci îmi zicea că voește să-mi datorească intreaga ei fericire.Din această causă nu m-am putut refusade-a o cununa chiar eu. Însă indeplinireaacestei datorii a mele va avea loc mai târziu,căci din respect cătră memoria mumei, Sofianu vra să se mărite, decât după trecereamai multor luni. După ce îi voiu fi asigurat viitorul ei, voiu veni să te văd. Suntsingur acum; odată cu muma mea, m-a părăsit cea de pe urmă rudă. Tu ești acumacel pe care il iubesc mai mult și spre tinemâ atrage dorul

Ana Mirie cătră Adela Balur.

Cum ți-aș putea descrie starea grozavă in care m8 găsesc! E oare cu putință ceeace am aflat și sunt eu născută pentru ceamai mare nenorocire? O doamnă, trecând pela moșia mătușei mele, mi-a spus că Vereanuar fi înamorat de nu știu care fată cu carear fl să se însoare. La auzul acestei veștim-a cuprins un fel de vertej; și deatuncinu mai știu de sunt încă cu mintea întreagă, atâta știu că mă apasă o durere pecare mult nu o voiu putea duce. Scriemide este adevărată această veste pentru casă se întîmple mai curend ceea ce este hotărit să fie. Sau mai bine nu-mi scrie, căcimoartea ar fi mai dulce decât siguranța.Ba scrie-mi, scrie-mi adevărul: a se sfirșideodată este mai bine decât a muri printorturele cu care mă omoară încet dar grozav, îndoeală ce am. Adelă, iubită soră, tejur pe dragostea noastră, pe fericirea la careaspirezi, te jur pe Dumnezeu, scrie-mi ade*vărul, tot adevărul!

Mihai Vereanu cătră Ilenri Beaudieu.

O! Amicul meu, câte, câte s-au petrecut de la cea de pe urmă a mea scrisoare. Oschimbare deplină in viața mea, in insușsufletul meu! Ea me iube§te! Mi-a spusocu glasul tremurător, cu fața înroșită. De-acum suferință, tristeță nu mai sunt pentru mine—simțesc o fericire mai mult decâtomenească, căci pentru puțini soarta se vafi arătând atât de binevoitoare ca pentrumine. Sunt intr-o încântare... sunt cuprinsde un farmec.... Diamantul cel ascuns, l-amgăsit și deacum nu se va mai despărți demine, căci cununia trebue să-mi legitimezeposesiunea lui. Văd că părinții mei și maicu seamă maică-mea nu aprobează alegereace am făcut: din dese alusiuni a trebuitsă mă conving despre, aceasta; însă voiu.face să-și schimbe părerea; când mă va asculta și o va cunoaște mai bine așa cumo cunosc și pătrund eu, trebue să ințeleagăcă ea și numai ea este femeea creată pentrumine. Așa de mare este asemănarea plecărilor, gândurilor, simților noastre, încât oricine ar cugeta, trebue să vadă că eram destinați unul pentru altul și că a ne despărțiar fi cea mai mare crimă ce s-ar putea comite. Și chiar dacă mama mea arrefusacuîndărătnicie încuviințarea ei, eu voiu trecepe deasupra acestei incuviințări; când o simțire internă atât de puternică, de instinctivăne convinge despre ceva, argumente recitrase din lumea convențională, nu-mi vortăia drumul. Dar nu vom ajunge păn acolo,presimt că totul va merge calea regulatăspre fericit resultat. Cu dînsa mă voiu retrage din lume și vom gusta împreună frumuseța naturei. Vino și tu, amicul meu, vinocurând de fii al treile intre noi. Fericireaamicului tău te va veseli și pe tine și inaceastă atmosferă vei uita durerile ce aiavut. Poate că generositatea care te-a împins să renunți la jumătatea avutului tăupentru înzestrarea surorei, îți va fi înălțatsufletul spre sfere mai liniștite, însă numaiaici lângă mine, in față cu fericirea la carevei fi martur, vei simți deplin marele prețal vieții. Te aștept și sperez că doi vormerge înaintea ta să te primească, căci poateultima peatră a edificiului fericirii mele ovoiu pune mai curând decât credeam. Părinții Adelei, doi bătrâni așa de blânzi șibuni, s-au dus împreună cu dînsa la o vie,ce au in depărtarea unui cias de oraș, pentru a petrece acolo in nesupărare serbătorile Paștelor care la noi sunt cele mai însemnate din toate. Acolo mă duc de maimulte ori pe săptămână să-i văd și in acestloc retras unde nici un om supărăcios nute împiedică, greutățile de formă se potmai ușor ridica.

Adela Balur câtră Ana Mirie.

Nu înțeleg nici de cum, scumpa mea soră, tonul cel pasionat al scrisorii tale. Pentrucă nu știu care doamnă de pe la țară spuneun cuvânt ce ar fi auzit, tu te lași îndatărăpită de desperare? De unde resultâ căeste adevgrat ceea ce v-a spus acea doamnă?Și admițând că ar fi așa, trebue cineva îndată să gândească la moarte și la nu maiștiu ce? Se vede că viața ta singuraticăte-a schimbat mult, de ești intr-o stareașa de nervoasă! Omul cu învățătură trebue să știe a-și domina pasiunile sale, prinaceasta se deosebește de omul cel de rând.Îți dau sfatul să pui mai mare temeiu peteoriile de care prin multă cetire ai adunat ocomoară bogată, căci altfel in viață vei suferi mult. Noi suntem la vie de câtva timp.Am petrecut aici Paștele și nu ne vom întoarce așa de curând in oraș, căci din convorbirile părinților mei, am simțit că averealor e foarte sdruncinată, causă pentru careei ar dori să mg mărite cât se poate răpede. Dar ei vor să mg mărite, nu cu unulce-mi convine, ci cu unul ce nu pot iubiși numai eu știu cât sufgr. Yezi dar că șialții au necazuri. Din cunoscuții noștri, neți u făcut câțiva visite aice. Melini cu femeealui au fost odată. Melania e mai plăcută șipare chiar mai inteligentă de când s-a măritat. Și domnul Vereanu a fost pe la noi.Închipuește-ți că nu se ostenește viind călarepăn aici. Asemene a venit să ne vadă șid. Soloiu, însă cu un echipaj foarte frumos. Cel mai des însă vine doamna Zuznea care are treabă cu mama.

D. Vereanu, spunea această doamnă, nu are încă nici o avere a lui și părinții săicare ar fi foarte mândri, nu i-ar da multemijloace, dacă s-ar însura cumva fără învoirea lor; chiar zicea Cucoana Cleopița căgeneralul Vereanu, după cât ar fi auzit, aravea multe datorii, și că lumea va vedeain curând că averea lui este mult mai micădecât se crede. Ce fericire însă a fi bogată!Leapădă-ți gândurile tale cele negre și fiifericită că in curând te așteaptă avere...Atunci vei pută lua pe cine vei voi, veipute merge in străinătate; te vei primblala băi și la Paris. Pe mine însă cine știu ce m-așteaptă?

La vie la Balur, Mihai Vereanu era totdeauna așteptat, totdeauna binevenit. Când timpul era frumos, toată familia se coboreaintr-un crâng din apropierea casei și adeseori prin cărările cele întunecoase, el și Adelaperdeau pe ceilalți din vedere. Câte aveaua-și spune atunci! Câte gânduri le trecuseprin minte in zilele in care nu se văzuse, toateși le repetau unul altuia și își înfrumusețau astfel presentul încă mai mult. Această, fericire ținu mai multe săptămâni până ce pe la sfirșitul lui April o împrejurare neînsemnată o întrerupse pentr-un timp. Mihai Vereanu fu însărcinat de tribunal a face oîmpărțeală la una din moșiile lui Dorneanu.Această însărcinare îi era atât de nesuferită,încât se hotărî in sine să se lepede pentrutotdeauna de cariera judecătorească. In ajunul plecării sale, el incălecâ și se duse săiee remas bun de la iubita lui. Era o sarăminunată; luna plină lucea pe ceruri. Cândajunse, el găsi pe Adela singurii; părinții eise dusese in oraș și nu trebueau să se întoarcă decât târziu. Ea însă, il încredința căremăsese, avănd presimțirea că va veni el.Crângul era încântător, luna străbătea printrecopacii care întindeau umbrele lor pe galoanele de earbă; nici o mișcare nu era inaer și pașii lor resunau de departe pe cărări. Plecarea lui Mihai intristâ pe Adela,care șopti ceva de uitare și nestatornicie.Mihai îi respunse cu jurăminte de eternă credință, cerend de la dînsa să-i dee aceleșiîncredințări. Adela însă nu voi să jure. „Pentru ce cuvinte și invocări deșerte, zise ea:inima mea este atât de unită cu a ta, încât nu mai e nevoe de lanțul unor cuvintesacre. Ochii ei, in care Mihai se uită multși adânc îi imprăș tiară ori ce îngrijire șinumai dulci cuvinte de amor urmară intreei și goniră ciasurile cu răpejune.

Cine a fost in timpul celui întăiu amor singur cu iubita lui pe o lună încântătoare,,nesupărat de oameni, poate singur aprețuifarmecul ce simțea Mihai.

CAPITOLUL XIX

De câțiva ani o jumătate din moșia Cireșica venise doamnei Dorneanu ca moștenire de la un unchiu al ei, pe când a doua fusese lăsată unui spital. împărțeala se totprelungise pănă când Dorneanu depărtâ pevechiul său advocat și, după recomendareaunor prieteni, luâ in loc pe Suliminiu, careprin aceasta văzând începutul carierei salefăcut, lucră cu activitate spre a dobândinume și a-și înmulți clientela. După stăruințele sale, tribunalul grăbise lucrarea șitrimisese pe Vereanu la fața locului; ear cainginer părțile luase pe Melini. La termenulfixat Melini nu sfîrșise de tot ridicarea planului moșiei, așa încât trebuea să mai așteptecâteva zile.

Mihai era desperat de a perde astfel timpul său. Gândul că este departe de iubită, il muncea fără snrșit și acum simțea toatăputerea amorului său. Zioa rătăcea singur prin grădină, amintindu-și toate întîlnirile sale cu Adela și creând planuri pentru viitor. Nemulțămit de a nu fi făcut încă ultimul pas, se hotărî de a nu perde o singurăzi după întoarcerea sa. Neputând el avea niciun gând care nu ar fi fost al iubitei, soțiiDorneanu, Suliminiu advocatul lor, Vrăbiuțăadministratorul spitalului și Denescu carefusese invitat de amicul sâu Dorneanu să lefacă o visită, îi erau numai supfirăcioși șiera mulțămit când scăpa de societatea lor.Sara el nu lua parte la jocul de cărți ceținea pe Dorneanu și Vrăbiuță păn noapteatârziu, și de câte ori îi era cu putință sedepărta de restul societății ce ținea de vorbăpe d-na Dorneanu. Intr-o sară cum scăpasede acest cerc pentru a se deda numai frumoaselor sale gânduri, Melini il urmă ingrădină și-l opri.

— Ear singur și gânditor, îi zise el, tot visuri frumoase de lume și oameni?

„Fiecare după natura și plecarea lui, respunse Mihai.

Să ședem si să vorbim. Banca aceasta sub copaci e foarte îndemânatică. Luna începe a se ridica și la frumoasa ei lumină o convorbire e mai interesantă.

Mihai suspinâ și nu respunse nimic căci gândea la alte convorbiri ce avusese el pe lună in zilele din urma.

— Am voit să-ți arăt ceva îi zise Meliniși împrejurările se vede că mă favorizează.Vezi un om care se tupilă pe sub copacipentru a ajunge la partea din stingă a casei?

„Pare că văd.

— Nu pricepi nimic? Umbra care se tupilă pe sub copaci, îndreptându-se spre partea stingă a casei nu e un hoț, ci iubitulnostru amic Denescu ce se duce la rendez-vous. Dacă in primblările tale prin grădinăn-ai fi avut ochii tot la lună, ci te-ai fi coboritși pe păment ai fi luat sama că lângă unadin ferești este un scăunaș, in aparență uitat acolo, dar in realitate pus înadins, pentru a se putea intra cu ușurință prin fereastrăin camera unde brațe deschise așteaptă pefericitul suspinător.

„Nu înțeleg. Vrai să zici că această ferme cu maniere așa de alese și înfățoșare atâtde nobilă ar merge in rătăcirea ei, pănă a-șiuita cele mai înalte datorii; că Denescu, carepare a fi un om blasat, ar fi in stare să oiubească cu așa pasiune încât să nu se o-prească in fața imoralității unei asemeneafapte sau cel puțin in fața nenorocirii lacare se poate expune pe dînsul și pe dînsa?

— La vre-un amor mare nu cred nici dinpartea lui, nici din a ei. Însă Denescu e tânăr, elegant, bogat, nu are nici o ocupațiunealta decât a face visite damelor cărora letot vorbește de frumuseța și grația lor, in-cât poate ușor să stârnească pe una saualta și in adevăr ce alt scop ar avea? Cetirea și scrierea ne mai exercitându-le, le-acam uitat de când a eșit din școală. Timpulinsă trebue umplut intr-un mod oarecare.Pentru ce dar când s-a obosit de cai, trăsuri și visite el nu și-ar alege femeile dreptocupație, care, cât suntem tineri nu se poatetăgădui că ne fac mare plăcere. Dacă nu aravea nici măcar o intrigă, bietul Denescuar muri de urit.

„Ce tristă viață! A trăi fără nici o aspirare mai înaltă, numai pentru secele plăceri sensuale și a căuta să le rafinezi pe cât sepoate mai mult pentru a le face încă atrăgătoare, e o ursită demnă de plâns! Undemai este atunci poesia vieții?

— Poesie nu este, dar plăcere se poategăsi in ocupare și câștig, respunse MeliniiAșa fac și eu și sunt mulțămit când fiecare ziimi aduce resplata ostenelei. Femeea la gospodărie, bărbatul la muncă.

„Ce departe sunt aceste păreri de ideile ce am eu despre fericirea conjugală...

— Hm, hm, viitorul... dar nu vreau sărepetez ceea ce ți-am mai spus. Gândesc numai ce fericit ar fi altul dacă ar fi aici in locul nostru, de exemplu Suliminiu.

„Pentru ce? Eu simțesc chiar o neplăcere de a sta mai mult in acest loc și te las.Nu mă pot impâca cu ideea de a fi marturchiar fără voe la o faptă atât de condemnabilă.

— Tocmai asta-i. Suliminiu ar fi foarte mulțâmit de această posițiune și ar ști minunat să o întoarcă in profitul său.

In acest moment cum se sculau ei, un om pe care după câțiva pași il recunoscură afi însuș Suliminiu de care vorbise, venea înspre dînșii.

Am lăsat pe Dorneanu și Vrăbiuță la pichet, începu el cu aer misterios și după ce am văzut că Denescu nu-i in camera lui,mi-am închipuit că trebue să fie alt undeva... mă înțelegi... de mult il pândesc...nu l-ați văzut trecend pe aici?

Vereanu îi aruncă o privire de dispreț și se duse, ear Melini urmându-l, respunse inscurt că n-a văzut pe nime.

Acesta însă nu se lăsâ jnșălat de cuvintele acestuia, ci remase in grădină. După ce, apro-piindu-se de casă, observă bine toate ferestrele, se ascunse după un copac din apropiere.

Acolo aștepta mai bine de un cias, pănă când la un moment se răpezi deodată sprecasa și apucă de guler pe cineva care pe ofereastră saiise in grădină.

— Stăi tălharule, strigă el. Ajutor!

„Nu striga, pentru Dumnezeu, că sunt eu nu sunt tâlhar. MS rog nu striga!

— A! Dumneata ești, domnele Denescu,ce curios! Nu mS așteptam a ve vedea sărind pe ferești.

„Se vede că-ți năzăresc tot soiul de minuni, respunse Denescu cu mândrie. Te voiu desvăța eu însă de asemenea glume; dacăești om de onoare, ceea ce sperez, vom vedeade-ți este iertat...

— Tonul acesta nu-ți prea șede bine, respunse Suliminiu liniștit. Mai bine ai facesă vorbești cu politeță căci nu numai d-taci și o altă persoană oarecare este in jocși știi ce aș putea face, dacă aș voi. Maischimbă-ți tonul și ne vom vorbi.

„Ia ascultămS dragă Suliminiu, zise Denescu acum, vSzend că greșise tactica și lu-ând-o pe alta cale. Să ne înțelegem ca oameni de lume. Ești un om pre bine crescut pentrua voi să faci rSu unei persoane care îți voește binele, căci știi foarte bine că nu Dorneanu din capul lui te-a numit advocatpentru treaba asta, ci după stăruințele amicilor săi și mai cu samă...

— Și mai cu samă a cucoanei sale, fie.Să ne înțelegem dar. Și luând brațul lui De-nescu ei se acufundară in grădină, vorbindincet împreună.

Când se întoarseră in casă și se despărțiră pentru a merge fiecare in partea sa, ei ișistrinseră mâna ca doi vechi amici.

— Așa dar ne-am înțeles, zise Denescu.Advocat cu anul, cu onorariu mai mare decât predecesorul și cinci ani asigurați princontract. Voiu stărui și cred că se va face.Dar tăcere absolută I...

„Voiu tăcea. Ba chiar de vei avea trebuință de serviciele unui amic, fii încredințat că nime nu-ți va fi devotat ca mine.

— Știu că ești om sincer și de cuvent.Noapte bună, pănă mâne.

„Noapte bună, amicul meu.

Și amăndoi își strînseră încă odată mâna cu căldură.

A doua zi Melini sfîrșise planul și nu mai remânea decât a se împărți moșia Cireșicain doue părți egale și a se trage la sorțicare parte va remânea proprietatea doamneiDomeanu și care va trece asupra a spitalului. Acesta era momentul principal, căciuna din părți avea o valoare mult mai însemnată decât cealaltă și Dorneanu era foarteîngrijit despre resultat. Momentul solemnfiind fixat pentru ameazi, el se preumblaneliniștit, schimbându-și tot soiul de gânduri.Suliminiu care-l căuta de mult se făcu a-lintîlni din întîmplare și aduse convorbireaasupra tragerii la sorți.

Sunteți neliniștit, îi zise el; in adevăr deosebirea valorii amânduror părților de moșieeste foarte însemnată. Vina este a reposatului căci testamentul zice lămurit că sorțiivor hotărî care va avea partea cea mai bunăa moșiei, fără a plăti altă despăgubire cătrăcel defavorizat.

„Tocmai pentru aceasta sunt neliniștit. Dacă mi-ar cădea partea cea rea, unde pădurea e pe jumătate tăiată, unde nu-i casăși grădină și chiar calitatea pământului esteinferioară, îți spun drept că mai mult necazdecât mulțumire aș avea din moștenirea asta.Toate planurile de înfrumusețare ce mi-amformat, trebue atunci uitate; trebue să clădesc o nouă cHSă care pe doi ani cel puținar consuma venitul moșii, insfirșit aș aveao mulțime de osteneală și de supărări.

— Așa este, norocul a să joace aici un mare rol, dar șansele sunt egale și poatecă veți fi favoritul soartei.

Și poate nu, —acest poate mă îngrijește așa de grozav.

— Dacă însă am găsi chip de a inlătura poatele? Mă înțelegeți pre bine: prin mijloace iertate, altfel nici n-aș gândi. Aici suntdoue persoane: una fisică și alta morală, representată earăș prin una fisică cu care secontopește, se identifică. Dacă acum aceastădin urmă pentru un profit al ei de altă natură, d. ex,: bănesc, ar renunța la sorți șiar lua de bunăvoie partea cea mai mică inpreț....

„Dar d-ta nu știi că am a face cu un spital cu care nu-i iertat a se învoi?

— Ba știu pre bine; ca om de lege oștiu mai bine decât d-voastră. Însă pentrua se inlătura greutățile, s-ar putea prinînțelegere cu d. Vrăbiuță, îndeplini formasorților, pe când intre d-voastră totul s-arhotărî altfel de mai înainte. Judecătorul șiceilalți nu ar trebui să știe nimic despreaceasta; persoana care ar trage, ar trebuisă știe cum să tragă și totul ar fi isprăvitspre mulțămirea generală. D. Vereanu nu edin cei care presupun asemenea înțelegeriprealabile.

„Dar... oare... Vrăbiuță?

— II voiu cerca eu.

„Du-te, iubite amice, du-te căci timpul trece.

Suliminiu merse la Vrăbiuță, se încuie cu dînsul in cameră și stătu vre-o jumătate deoară la vorbă. Asupra principiului, ei se înțeleseră in curend, numai suma ce avea aprimi drept despăgubire persoana fisică pecare Suliminiu o identificase ca cea morală,aducea prelungirea după sine: Vrăbiuță cereao mie de galbeni. Suliminiu propune șese suteplătite la moment. Ei se înțeleseră cu optsute. Odată ce-și dădură mâna, Suliminiuse cobori la Dorneanu.

— Mai jos de o mie plătită îndată nu vra in nici un chip: Zice că deosebirea valorii este foarte mare și că pentru un așafolos suma ce cere ar fi încă neînsemnată.

„Are dreptate respunse Dorneanu, care vorbise in această vreme cu soția lui, diferența prețului este cel puțin de șepte, oriopt mii de galbeni.

Deschizend biuroul, el scoase zece rolouri de aur și le dădu lui Suliminiu care eși.Pe drum însă spre camera lui Vrăbiuță, advocatul transportă iute doue din rulouri din buzunarul drept in cel sting, iar celelalteopt le depuse in mâna lui Vrăbiuță, zi-cendu-i: dacă voiți să numerați...?

„Doar suntem oameni de onoare, respunse Vrăbiuță cu încredere, impingend cu nepăsare banii intr-un saltar si intorcend cheeape care o și retrase.

Când orologiul mare din salon bătu douesprezece, Melini sfîrșise de iscălit planul pe care era trasă acum și linia de despărțire.

— Gata, zise el, cătră Vereanu, care ilchema. Am o presimțire că lui Dorneanuîi va cădea partea însemnată cu litera A,asta pe care ne aflăm și care e de o valoaremult mai mare decât acea sub litera B.

„Nu se știe, respunse Vereanu.

— Am eu o presimțire că va fi așa.

In salon toată societatea fiind adunată, Vereanu luâ o pălărie și doue hârtiuțe, șiinsemnâ pe una litera A, pe a doua B.

Suliminiu propuse ca doue persoane neinteresate se invertească biletele și cele interesate să le tragă. Denescu primi a întoarce biletele și le puse intr-o pălărie acoperităcu o batistă. Doamna Dorneanu rugând cuo zîmbire foarte grațioasă, pe Vrăbiuță sătragă impreunâ cu dînsa, amândoi virirSmânile odată in pălărie și scoaseră câte unbilet. Doamna Dorneanu trăsese pe acel cu lit. A.

— îmi pare râu că spitalul a avut maipuțin noroc decât mine, zise doamna Dorneanu, aș fi dorit din inimă să fie altfel.

„Așa a voit soarta, cuconiță, respunse Vrăbiuță, noi trebue să ne supunem. Doresc să vă fie de bine!

— Vă mulțămesc și promit a nu fi indi*ferentă cătră spital. Socot că cu vremea voiuîndrepta eu însumi ceeace a greșit soarta.

Toți felicitară acum pe domnul și doamna Dorneanu. Când veni rândul lui Suliminiu,doamna Dorneanu ii zise:

— Vă mulțămesc pentru serviciele ce ne-ați adus și vă rog să ne faceți plăcerea dea vă considera ca advocatul familiei noastre.Sperez că ocupațiile d-voastre, deși multe,nu ve vor împedica de a căuta toate afacerile noastre, precum v-ați ocupat cu aceasta.Aștept de la amabilitatea d-voastră că vețiprimi.

In vreme ce Vereanu îndeplinea cele de pe urmă formalități, un călăreț venit in pripă,îi aduse o scrisoare din partea presidentuluitribunalului prin care acesta il invita săplece dendată, avend a lua parte la judecarea unui proces însemnat. Ministrul justițiitrimisese o depeșă confidențială presidentului,in care își arăta mirarea cum acel processe trăgănase atât de mult, de vreme ce eraatât de clar in natura sa, și dreptatea atâtde evidentă pentru una din părți. Presidentul adăugise că din aceste cuvinte ar resultacă destituirea așteaptă pe judecătorul ce arhotărî altfel decât ministrul și nu voia săiee singur respunderea asupră-și.—Vereanupuse scrisoarea in buzunar, furios că asemene lucruri nedemne se pot petrece introțară, și cu gândul de a se demisiona dendată.

El plecâ la moment împreună cu Melini, primind amândoi mulțămirile cele mai viiale domnului și doamnei Dorneanu.

Pe drum Melini întrerupse întăi tăcerea. „Nuți-am spus că Dorneanu va avea parteacea bună? Nu știu dacă m-au înșălat ochii,dar mi s-a părut că Denescu n-a întors biletele tot intr-un fel.

— Cum să fie cu putință că acest om,tânăr încă, să se facă instrumentul unui așavicleșug? Niciodată nu voiu crede!

„Ba eu o cred, căci totul trebue să fi fost pus la cale de mai înainte prin Suliminiuși Vrăbiuță. Așa combinez eu că s-au petrecut lucrurile.

— Nu-mi lua toate ilusiunile despre oameni, căci depeșa asta a unui ministru m-amăhnit și descurajat îndestul.

Melini luăndu-i hârtia din mână o ceti. „îmi pare rău zise el că aici și ministrulnu pare a fi alta decât un instrument, favoarea pornește mai de sus încă.

— Rea ar fi lumea, dacă s-ar compunenumai din asemenea indivizi, respunse Vereanu, ai prinde gustul să nu mai ai a facecu dînsa și ai preferi să te retragi in singurătate! Noroc însă că nu sunt toți așa,și fericit acel care...

Aici tăcu, însă in gândul său urmă: acel care a intîlnit un ânger ce contracumpăneștemulțimea reilor și singur înfrumusețeazăviața. Cu această idee și cu imaginea pecare o vedea așa de vie in gând, el se mângâia; și ne mai supărat de tovarășul său,el se acufundă tot mai mult in lumea idealăce închipuirea lui inferbintată își crea. Dorul revederii il cuprindea însă din ce in cemai tare și îi părea că trăsura abie mișcădin loc. A doua zi, după ce călătorise întreaga noapte, ei văzură insfirșit culmileorașului, la care după o absență de opt zile,Mihai se uita cu încântare, ca și cum s-arîntoarce intr-un paradis de mult perdut.

CAPITOLUL 20

Ajuns acasă, Mihai nu simți nici o bucurie de a-și revedea familia; căci in gândul său nu era loc decât pentru iubită. El seincuia in camera sa pentru a gândi, nesupSrat de nime, la fericirea revederii. își zugrăvea scena reintîlnirii cu colorile cele maifrumoase: vedea pe Adela tremurând deemoțiune la sosirea lui, îi vedea ochi ei frumoși, arzend de plăcere și perzSndu-se inochii lui; apoi singur cu dînsa, mergend incrângul verde unde petrecuse oare așa deîncântătoare și spuindu-i toate gândurile ceavuse, el îi descria durerea ce simțise intimpul absenței, durere alinată de dulcea șizimbitoarea ei imagine care nici un momentnu fusese întunecată in gândul lui. Și eacâte îi spunea! Cât suferise in acpste optzile de despărțire, cât era de fericită de a-lrevedea. In asemene visuri minunate el petreci! până ce veni sara. Atunci incăleeâ șialergă spre via lui Balur. Cu cât. se apropia, cu atât inima îi bătea mai tare; ear cândde departe văzu căsuța cea albă, el se simțicuprins ca de un vertej și își opri calul, nemai putend înainta in fugă. Poarta însă, caniciodată înainte, o găsi închisă. Aceasta ilsurprinse, căci era tocmai oară la care veneael obicinuit. „Cred ei oare că nu m-am întors încă, deși trebuea să vin de mai multezile? Adela poate că nu vrea să vadă penime in lipsa mea? — Cu acest gând mângăetor simțindu-se mai liniștit, el se dădujos de pe cal și bătu in poartă, întâi încet,căci își zicea că la cel mai mic vuet, trebueasă gândească iubita că este el și să-i sarăînainte, apoi, văzând cu mirare că nime nudeschide, mai tare și tot mai tare. Cu câtaștepta mai mult, cu atât mirarea se prefăcea in grijă și grija in spaimă căci ca unfulger il lovi ideea că poate o nenorocire s-aintîmplat. Insfirșit se auziră câteva șoptiriinlăuntrul curții și o femee întredeschisepuțin poarta, întrebând cine este.

— Deschide, spune-mi ce s-a întîmplat?îi zise Mihai râpede și cu glas tremurător.

„Nu-i nime acasă. Au eșit cu toții.

— Nu s-a întîmplat nimic? spune îndatăși nu mă cruța.

„Ce să se întîmple? Au eșit cu toții... s-au dus in oraș.

Lasă-mă să intru, vreau să aștept.

„Am poruncă a nu primi pe nime. Au să se întoarcă târziu.

Cu aceste cuvinte femeea se depărta, poarta se închise cu sgomot după dînsa și zăvorulse trase zuruind. Vereanu remase împietrit.„Ce însemnează aceasta? gândi el după ovreme—s-au dus, au poruncit să nu primească pe nimine—ei dar nu gândeau căpot veni? Dar pentru ce astă femee caretotdeauna se uita la mine cu bucurie cândmă arătam, acum mă privește cu o figură atât de nepăsătoare? Ce s-a intîmplatin lipsa mea?—Dar sunt nebun, urmă eldupă o scurtă vreme, in care tot soiul degânduri îngrijitoare se încrucișase, sunt nebun, de a vedea ceva extraordinar in lucrurile cele mai firești. Ei sunt in oraș și sevor întoarce târziu —mâni, ah! abia mâni ovoiu revedea, dar mâni soarta mea va fihotărită și voiu fi fericit! El se sui earășpe cal și merse încă odată in jurul casii șiin crângul cel din apropiere unde revăzu locurile in care se primblase cu dînsa. Ce farmec in revederea lor! Nu remăsese crângulca însuflețit de când amândoi se umblasepe cărările lui? Câte îi ziceau cărările, co-păcii! Abia târziu, când înoptase, el se hotărî a se despărți de acele locuri iubite.Însă acum nu se întorcea in pripa in carevenise. Calul mergea la pas și Mihai își opreain fiecare minut șiroiul bogat al gândurilorpentru a se uita dacă nu vede pe cinevaviind, căci la toată clipa îi părea că audevuetul unei trăsuri și inima îi sărea dinloc, gândind că trebue să fie ea. Însă totdeauna se inșalase: el nu întîlni pe nime.Ajuns in oraș, el nu luâ drumul spre casasa ci merse întăi la acea a lui Balur, undespera, dacă nu a întrevedea pe Adela, celpuțin a zări vre-o lumină la fereastră, caresă-i ară te că ea se află acolo. Însă și aicicasa era cufundată in întuneric; poarta erainchisă și nimic nu da cel mai mic semnde viață. El se întoarse acasă cu inima greași grijile il schinjuiră multă vreme până cesomnul il acoperi cu vălul său alinâtor.

In somn el se văzu cu dînsa la umbră recoroasă pe un virf de munte, de undecurgeau șiroae limpezi in vale; ea era îmbrăcată in o haină de peteală aurie care secoborea de la cap de-a lungul frumosuluitrup și par-că el înlătura firele aurie și o a-trăgea încet la peptul său. Atunci se deșteptă.Soarele abia resărise pe ceruri și in zadarse mai incercâ să prelungească dulcele vis,închizând ochii. Vesel el se sculă și așteptăsă se urce soarele mai sus pentru a mergesă o vadă, căci pentru nimic in lume nu arfi putut aștepta sara. Când era gata să plec’1,cineva bătu la ușa lui. Era Victor Melini,care intră cu figura plină de îngrijire.

— Unde te gătești să mergi de dimineață?începu Melini. Remâi acasă căci vești bunenu vei afla nicăiri.

Mihai se făcu galben la față și se sprijini cu mâna de dosul unei canapele.

— Nu știu de ai aflat pân acum. Insăeu, temendu-mă să nu știi nimic, am venitsă te văd ca să te opresc de a face poateun pas neprecugetat. Ești înamorat, am simțit-o de mult, dai-ai căzut rău. Unde așteptai simțire ai găsit calcul; ceea ce-ți părea amor, era fățărnicie.

Văzând că Mihai il fixa cu ochi grozavi și rătăciți, Victor urmă: „Văd că nu știi nimic și că eu cel intăîu îți spun vestea nenorocirii tale. In lipsa noastră, soarta amoruluitău s-a hotărit. Numai neprevederea unuientusiast putea să nu ia sama că intrigileil încunjură și numai delicateța mea vinovată m-a împedicat a-ți împărtăși observările ce făcusem. De mult Cleopița Zuznea,femeea cea uricioasă, căuta să mărite peAdela cu Soloiu. Ea te-a calomniat acolomultă vreme, a ridicat meritele bătrânuluiși al averii sale, pănă ce a amețit întreagafamilie. In scurt, viind acasă am găsit acestbilet de invitare la nuntă lor, care va avealoc chiar astăzi.

La aceste cuvinte Mihai simți ca un junghiu ascuțit ce-i intră in inimă. Ochii săi se des*chiseră mai mari încă, buzele sale se mișcauca și cum ar fi voit să zică ceva, însă aamețeală il cuprinse și căzu cu fața in jospe canapeaoa de care se sprijinea. Meliniplin de îngrijire, sări să-i dea ajutor.

După o vreme, suspinuri adânci începură-a eși din peptul lui Mihai, inima i-se umflâ și lacrimele il năbușiră. Când Melini văzu călacrimele alinase puțin pe nenorocitul săuamic, el se puse lângă dînsul și începu cuglasul mișcat:

— Eu nu sunt om de pasiune și entusiasmu, dar înțeleg ce se petrece in sufletul tău. Ailăsatsă te răpească șiroiul amorului șinu ai gândit că sunt puțini oameni care audestulă simțire pentru ca să poată respunde ladînsul. Ai întîlnit o inimă rece in care nuardea decât un foc meșteșugit și, plin denesocotința, ai lepădat diamantul ca să alegio peatră mincinoasa.

„Diamantul... șopti Mihai.

— Dar, respunse Mihai. Ana era un diamant. Acum nu mai este vremea să prelungesc tainele. Eu am iubit-o, dar m-am depărtat de dînsa pentru tine. Am văzut cum infățoșându-te, i-ai aprins inima din carem-ai isgonit pe mine, inima cea mai nobilăce poate fi, și ai desprețuit-o pentru o altain care numai aparența era strălucitoare,dar sîmburele sec și uscat. Eu m-am mângăiat și sunt mulțămit, dar din vreme invreme tot am păreri de rău, văzencl cât destrimb merg lucrurile in lume. Ana suferepentru tine in singurătate; tu suferi pentruAdela și aceasta, după ce v-a înșălat pe a-măndoi, se bucură de partea positivă și practică a v.eții. Pentru lucrurile positive suntși eu, dar am cel puțin o inimă bună pecând a ei e plină de viclenie. Mângăie-te cuideea ca această femee nu era demnă de unsuflet atât de iubitor și învață deacum avedea lucruri in adevărata lor lumină. Așaimersul lumii—cu dînsul trebue să pășimși noi.

Mihai nu înțelegea nimic de ceea ce i-se spunea și sta cu capul plecat pe piept. Victor, văzendu-l că sta in nemișcare, il crezuresignat și se retrase. După multă vremeMihai se riilicâ: fața sa era palidă și ochiistinși ca la un om ce se scoală de pe patulmorții. El abia mai știa ce i se spusese căcimintea li era atât de întunecată, încât nuputea cuprinde nici un gând, numai inima ildurea ca și cum o greutate mare i s-ar fipus pe pept.

Cu încetul amintirea îi i-evenî și cu dînsa și durerea.

„Este cu neputință, cu neputință! striga el, in cea mai mare pornire a chinului. Trebuesă fie o mistificare sau un vis rău ce amfăcut. Adela, iubita sufletului meu, tu numă poți trăda! Dar dacă este adevărat ceeace mi s-a zis, o! atunci in lume nu mai estedreptate, nu mai este fericire! Atunci voiusfarma această viață sarbedă și zadarnică;mai bine moartea decât un asemenea chin!Dar nu e cu putință, zimbirea ei dulce, privirile ei duioase, cuvintele ei blânde, nu auputut minți, inima ei e nobilă și pură ca șifrumuseța feții sale—nu e cu putință, nu ecu putință!

Cu aceste gândiri căuta să-și aline durerea căci o nenorocire mare și subită nu poate intra de îndată in mintea unui om șimai puțin încă a unui suflet încrezător, entusiast.

Zioa să trecu in gânduri întunecate și când umbra serii începu a se cobori, luiMihai îi pârii câ in acea zi trăise o viațăîntreagă. întunericul il apăsa ca o inădușeală,și la un moment simți o trebuință atât demare să resufle aer, încăt cu capul neacoperit se răpezi afară și merse tot inaintealui fără oprire, lără a ști unde. Abia cândvăzu de departe căsuța lui Balur, el își dădusamă unde este. Mai mulți servitori carevorbeau intre ei de cununie, eșeau tocmaipe poartă și se îndreptau spre o bisericuțăcare era nu departe de crâng. Mihai îi urmâpână la ușa bisericei. Auzind înlăuntru cântări, el nu cuteză să intre, ci se tupilâ inîntuneric pe lângă ziduri până la o cruce demorment. îndărătul acesteia se ascunse șicuprins de spaimă se puse a pândi. Dupăcâtva timp el auzi un sgomot: și lumeaincepea a eși din biserică. Un glas strigătrăsura mirelui și îndată o caretă fru -moașă trase la ușă. Lui Mihai îi clănțeneaudinții de frică și ochii i se ațintiră spre ușăpentru a vedea cine va eși acum. Soloiu cufigura vesela eși din bicerică ducend de mânăpe tenăra sa soție. Adela cu haina albă demireasă, împodobită cu flori de portocală șicu peteala bogată ce atârna până la pământ,era rumenă la față de emoțiune și străluceade frumuseță. Ochii ei priviră o clipă cu grijăîmprejur, apoi mirele îi ajută să se suie intrăsură și caii porniră. La vederea ei, Mihaisimți că inima i se desprinde din loc și apăsăo mână pe dînsa, pe când cu cealaltă seținea de crucea mormântului ca sa nu cadă.Când mireasa dispăruse in trăsură și caiiporniră, Mihai simți că o ceață se lasă peochii săi și capul i se întoarce: el vru săstrige, dar nu mai avu putere și căzu fărăcunoștință la păment, lângă crucea de carese sprijinise. Nime nu luă sama că estecineva in cimitir, trăsurele rudelor și invitaților urmară pe acea a mirelui și in curend biserica se închise și totul se acufundăin tăcere și întuneric.

Când Mihai se deșteptă, Neacșa il ținea in brațele sale. El se uitâ la dînsa cu ochiplini de mirare:

— Ce vrai, ce mi-ai făcut, unde sunt?

„Ridică-te și fugi de aici! Va trece și acest pahar, viața e țesută de chinuri și deamăgiri!

Tu ești, tu ești! strigă el cătră Neacșa, cu spaimă. Demone, vii să me iei de peaceastă lume?

„Ba vin să te mângăiu și să te îndemn spre liniște de suflet.

— liniștea sufletului am perdut-o, amperdut-o! Diamantul meu furat, perdut! O!

„Ridică-te și nu mai gemel Nimic nu e perdut decât un gând fără ființă.

— Totul, totul este perdut pentru totdeauna! strigă Miliai și simțea că peptul seue rupt in doue.

CAPITOLUL XXI

Nu este moment mai amar și mai grozav in viață decât acel in care omul pentru in-tăia oară se vede înșălat in amorul sSu, inceea ce avea mai scump și mai mare! Ochiulcu care păn atunci vedea lumea se schimbăși tot ce il încântase, îi apare sub o formăurită și dușmănească. Precum cel închis cein somn visase că trăește liber, neaternat șifericit, când se deșteaptă, vede numai părețiiintunecoși ai închisorii, tot astfel omul deșteptat prin subită desamăgire din raiul visurilor sale: împrejurul s6u totul e intunecosși trist. Și dacă atunci societatea oamenilorar aduce vre-o mângăere! Dar departe deaceasta, ea caută mai mult încă să zâdărească durerea, încât singurătatea e binevenită.

Mihai fugise de societate, de părinți, de toți. La vereni el rătăcea singur prin grădină, luptându-se fără de sfirșit cu negrele sale chinuri. Imaginea iubitei il prigonea mai mult decât ori când, căci atunci se înflăcăra amorul mai mult, când nu mai aresperanță. Numai gândul că Adela fusese silită de părinții ei de a încheia o însoțirepe care singură o urea, îi aducea câteodatăo micșurare a suferințelor sale. Dar și așafiind, pentrnce nici un cuvânt de scuză,sau cel puțin de înștiințare? Pentruce atâteaasigurări de vecinie amor și atâta îngrijirede nestatornicia lui?

„Să nu mă fi iubit ea niciodată, gândea el in sine, e cu neputință. Mâna ei tremurândă, roșața ce-i acoperea fața, privirilecele duioase nu au fost prefaceri, păn acolonu poate minți figura omenească; dar dacăm-a iubit, i-a trecut amorul atât de curând?Câteva zile fost-au de ajuns ca să mă șteargădin inima ei? Ah 1 Poate ea mă iubește încă;poate consimțimăntul ei l-a dat intr-un moment de pripire, de rătăcire! Și o asemeneagreșală, un cuvânt furat, ar hotărî nenorocirea vecînică a doue ființe care și ele audreptul dea fi fericite! O! nedreptate a lumii!

El nu știa cât de des omul se amăgește pe el singur și că o fată cu inima rece, incare însă virsta au aprins dorința măritișului, poate crede că iubește bărbatul, pecând ea nu iubește decât icleea, pe care șiun altul o poate realiza.

Câteodată îi venea in gănd să meargă să răpească pe iubita lui de la bărbat, săprotesteze înaintea oamenilor că el o iubește,că este iubit de dînsa, că prin aceasta aravea un drept mai puternic decât acel cucare o cununase. Când gândea atunci cineeste acel ce i s-a preferit lui: un om invirstă, egoist, care se purtase cu dînsul atâtmișelește, un om desprețuit de toți, a căruimerite se resumau in pungi de bani strinsepe socoteala altora, o ciuda grozavă il cuprindea. Apoi însă, dacă își aducea amintecă acei om desprețuit de dînsul, se bucurafără entusiasm acolo, unde el abie indrăsnisesă aspire, un vârtej de nebunie îi intunecamintea și in asemenea momente ar fi voitsă omoare pe amândoi ca să-și stingă urain sângele lor. îndată după aceste momentede furie, i se depingea înaintea ochilor zilelesenine prin care trecuse și viața cea liniștită și de necurmată fericire ce sperase, lacrimile il năbușeau și multă vreme își plângeade milă.

Zilele și nopțile se urmau cu încetul, dar durerea lui grozavă departe de a se micșura,devenea tot mai mare. Neputând să o maisufere la Vereni, el își închipui că schimbândlocul, își va schimba și gândurile și mersein munți la Ridicata, unde spera că selbă -tăciunea naturei, va face un efect mai adâncasupra gândurilor sale și-l va depărta de ladurerea ce-l urmărea. Însă inzadar alerga elprin munți și peste perăie, mintea lui rătăcea tot mai mult.

Intr-o noapte după lungi oare de luptă și chin, gândul la sinucidere care pân atuncifusese numai trecător, i se înfațoșâ cu vioiciune.

„Scopul vieții mele, își zice el, este nimicit. Viața îmi este nu numai o sarcină, dar și de prisos, mai bine este să-i pun un capăt.” Cu acest scop, el își luâ pistolul șieși afară. Noaptea era întunecoasă și stelelesclipeau pe cer. Unde ești Neacșo, duh aliadului, strigă el, tu care mi-ai apărut totdeauna atât de neașteptat, încât te-am crezut demonul meu cel rău? Eși și acuma și-mi spune despre viitor fericit, dacă îți mai vine!„

Nimeni nu respunse la glasul său. 0 tăcere adâncă domnea in natură și stelele din ceruri luceau sclipind prin întunericul nopții.Câteva amintiri din copilărie il distraserăun moment, dar îndată reveni durerea luimai vie decât înainte; acufundat in aceasta,gândul i se întuneca tot mai mult, încât laurmă nu avea decât o conștiință confusă desimțirile sale și arma ce avea in mână isepurtă spre inimă. In acel moment însă apărula resărit cea întăi rază de lumină, careca fulgerul îi străbătu prin creeri și-l deșteptă din rătăcirea sa. Ochii i se indreptarăspre ceruri; uimitei se lăsă pe prispa caseiși arma îi căzu din mână. Lumina se împrăștia tot mai mult, umbrele nopții se acufundau și soarele începu a se arăta. Vederea îmbucurătoare a luminii gonise și din capullui umbrele întunecoase ale morții și gânduri de speranță îi reveniră:

„Nu, viața mea nu e perdută și poate încă să’ aibă un preț pentru mine căci sunttenăr. O! Natură frumoasă și vecinie tenără,învață-mă a găsi alinare in liniștea ta măreață!”

Așa zicând, el privea cu uimire redeșteptarea naturii din jurul său, perdut in acest spectacul. Când însă sufletul e atins de o dureregrea, momentele de mângăere ce ne produceprivirea naturii sunt scurte: ele ne aratănumai că tot iubim viața, însă vindecareadurerii ne-o aduce numai timpul.

Un vuet de loviri de topor ce se auzea in pădurea apropiată il deșteptă din contemplarea sa. Ridicându-se el se îndreptăspre locul de unde venea vuetul și văzu un băietan ce tăea lemne și mai departe un bătrân ce ședea pe un trunchiu de copac. Acesta era Niță, grădinarul, care puțin timp după întoarcerea lui Mihai dinstrăinătate, simțind că puterile sale slăbesc,se întorsese in sat la Ridicata unde era locul nașterii sale. Fața bătrânului era palidăși slabă.

— Tu ești Niță? il intrebâ Mihai. Ce faci aice in pădure așa de dimineață?

îmi caut de cele de pe urmă, respunse bătrânul cu liniște. Mi-a venit veleatul șisăcriul încă nu mi-e gata. Ieri am mai lucratsingur la dînsul, astăzi n-am mai avut putereși am pus pe nepotul meu să-l sfirșească.Zioa de astăzi voiu mai vede-o, dar altanu-mi mai este dată.

Lui Mihai îi trecu un fior la aceste cuvinte.

„Te înșeli, unclieșule, zise el, ești încă tare și sănătos. Alungă asemenea gânduri șimergi de te odihnește.

— Dar, dar, urmă bătrânul, mă voiu o-dihni in curend. Când va fi să cadă noaptea,atunci mă voiu pune și eu pe odihnă. Așa-i,așa-i 1 Am trăit mult pe astă lume; zioamea a fost să fie mai lungă decât a multoroameni, trebue să-mi vie și noaptea odihnei.Ia când va începe sfântul soare să se plece,mg voiu culca, voiu aprinde luminârica astași când se va stinge ea, mg voiu stinge șieu. Am pus toate la cale: groapa mi-e săpată, sâcriul lucrat, luminarea și colaculsunt gătite. Popii i-am zis să vie dupăamiazi, numai capacul ista trebue să-l isprăvească flecăul și nici el nu mai are mult.

Când vorbea așa, figura bătrânului era liniștită și chiar avea o espresiune de veselie, la care Mihai se uita cu mirare.

„Vorbești cu liniște de moarte, uncheșule; nu-ți insuflă ea nici o grijă?

— Odinioară când eram mai tenăr imiera și mie frică de dînsa, acum nu. De departe lucrurile par mai rele, de aproape elenu sparie.

„Dar ce ne așteaptă pe urmă...

— Ce a să ne aștepte?... Ce-a fost șimai înainte. Ia, ne s-a părut e-am fost ovreme in viață ș-apoi nu ne se mai pare.

Băietanul sfîrșise, și puse lemnele tâiete pe umăr. Bătrânul se sculă cu greu de petrunchiul său, așa încât Mihai se duse să-lsprijine și toți trei se îndreptară spre sat.Ajungend la căsuța bătrânului, Mihai găsitotul pregătit pentru momentul de pe urmă.La vederea acestor pregătiri, cuprins de simțiri fioroase, el se depărtâ. Bătrânul îi întinse mâna și-i zise cu glas stins: Fiețiinima bună și cugetul liniștit!

Contrastul intre pregătirile de moarte a căror privire înfiorau, și liniștea veselă a bătrânului, il impresionase adânc: Nu poatefi moartea ceva atât de spâimântător, gândea el, dacă acest om se pleacă voinții eicu atâta liniște. Și el a fost tânăr ca mineși a sperat și cu toate aceste părăsește viațacu mulțămire. Dece țin eu atâta la dînsa?Ce poate ea deacum să-mi mai aducă demi-e frică a o părăsi? Nu speranța in fericire ci frica de moarte m-a oprit de a tăiafirul vieții! Sunt un mișel! Toate argumentele cu care căutam să mă conving că trebuesă mai trăesc pentru a nu face să sufere părinții și sora, sunt minciuni care mi le spuneam; simțesc in mine ca adevărata causăpentru care nu îndrăsnesc a părăsi viața,este frica: mă credeam om cu inimă și nusunt decât un mișel. Nu! Nu am meritat ofericire in viață fiindcă țin prea mult ladînsa. Numai când aș fi știut să o părăsesc,aș avea dreptul de a mă tângui de nedreptatea soartei. Și poate murind, aș face-o șipe dînsa să sufere, să o cuprindă și muncească mustrările cugetului, să vadă cât amiubit-o și să se înfricoșeze de fapta ei! Dardacă ar auzi de moartea mea cu sânge recesaudenarsti pentruce m-am lovit? Și oarenu va veni o vreme in care să nu o maiiubesc și să găsesc mângâiere in amorulalteia, a Anei, a acestei blânde ființe pe caream necunoscut-o și care acum poate suferepentru mine, aceea ce sufăr eu pentru altalCu aceste gânduri se luptâ toată zioa. Ear cândsoarele apuse, fără voie se simți împins sămeargă din nou să vadă pe bătrânul de lacare luase remas bun și se indreptâ spre căsuța lui.

Băietanul ce întovărășise pe bătrân in pădure, ședea împreună cu o femee ce Mihai nu văzuse niciodată, aproape de casă, la pământ, lângă un foc și învârteau mămăligădintr-un ceaun. Mihai trecu pe lângă dinșii,fără a-i întrebă de bătrân și intrâ in curte.Betrânul murise. Trupul era așăzat in săcriulcare sta pe prispa casei, și luminarea deceară ce-i pusese in mână tot ardea încă.Mihai se uitâ multă vreme la figura seninăa mortului, apoi se depărtâ încet și cu capulplecat.

Pentruce, privind fața liniștită a unui mort, nu ne se comunică și noue liniștea lui?Pentruce ne depărtăm cu plăcere de la figura moartă și privim cu încântare naturavie ce ne încunjură?

CAPITOLUL XXII

Din acea zi Mihai nu mai gândi la sinucidere. Suferințele lui, deși necurmate, erau mai puțin violente. Câteodată îi venea undor aprins de a mai revedea pe iubită, insăamorul propriu îi înădușea dorința și el urmaviața sa monotonă și solitară, neascultândpe părinții lui ce-l îndemnau să vie lângădînșii la Vereni, unde se mutase earăș. Introzi însă, cum se întorcea acasă din pribegi-rile lui prin munți, el văzu de departe unom ce-l aștepta in ușă. Care fu încântarealui când recunoscu pe amicul seu HenriBeaudieu! El alergâ spre dînsul și fără aputea rosti un cuvânt, deschise brațele și-lstrinse la pieptul său. In acel moment toatenecazurile dispăruse și lacrimile qe-i udauochii erau lacrimi de fericire cum nu-i maicursese de timp îndelungat.

Câte aveau a-și spune inuzilele următoare! In primblările lor, Mihai își deschidea inima toată cătră acest om care singur il înțelegea-pe lume și cu tot focul ce ardea in el, îi descoperi tot ce se petrecuse pănă la cele-mai mici amănunțimi, toate gândirile, toate-simțirile, toate durerile. Henri il asculta cafigura cea serioasă și gânditoare ce-l caracteriza, intrerupendu-l din când in când cavre-o întrebare sau observațiune.

Inzadar, îi zicea Henri, te mângâi ca gândul că femeea ce ai iubit, te-a părăsitdin silă; din toate ce mi-ai spus trebue săcred că nu ai fost iubit de dînsa. Poate aiintîlnit o ființă nesimțitoare care nu e instare să simtă un adevărat amor, dar se poateincă să nu te fi iubit pe tine și să găsească,abia mai târziu pe bărbatul ce va iubi, căcinu totdeauna amorul se intîlneștp. Acestadevăr ai putut să-l vezi singur, gândind laAna care din descriere numai inspiră atâtasimpatie. Ce fericire ar fi fost să o iubeștipe dînsa! — Dar oricum fie, nu-ți mări inînchipuire nenorocirea ta. Mulți au trecutprin asemenea restimpuri și au eșit cu o-judecată mai coaptă și mai dreaptă. Și tate vei mângâia și vei ajunge la convingerea-că nu in îndeplinirea dorințelor, ci în dobândirea înțelepciunii se cuprinde puțina fericire ce ne este dat a gusta in viață. In-toarce-te la studiul artelor și in societatea oamenilor. Viața singuratică e bună pentru bătrânii care, fără aspirări, se mulțămesccu contemplarea naturei. Pentru cei tineriși aprinși ea este fatală căci le selbătăceștemintea și-i oprește de a face binele ce estein puterea lor să facă. Ești tenăr, cu talent,te datorești părinților și țării, de la carenu-ți e iertat de a te depărta.

— Dac-ai ști in ce societate mă îndemni a mă întoarce, o! Henri! Cât m-am inșălatasupra țării mele! In puținul timp ce amtrăit in lumea noastră, am văzut disprețuitbinele, înălțat răul, domnind nedreptatea:femeea pe care o credeam mai nobilă călcând cele mai sfinte datorii; bărbatul chematde a respândi lumina, întrebuințând științalui pentru interes meschin; judecătorul părtinitor și venal; părinții venzându-și copilulpe bani; iubita trădându-și amorul —toți in-șălându-se unii pe alții, fățărnicind amicie,simțire—dar in fund egoismu, numai egoismu.Și dacă aș fi avut cel puțin vre-o mulțămireintelectuală, dar totul e cufundat in întuneric și neștiință. Un momeut am fost amăgit, căci nu puteam pătrunde prin invălișulformei, sîmburele putred ascuns in el; inzadar îmi arăta unul din ei care, deși gândind ca și dinșii, simte mai nobil, adevăratastare a lucrurilor, in amăgirea mea, eu nuvoeam să-l cred. Dar deodată mi s-au dispainjinit ochii și am văzut limpede. O! den-aș fi văzut niciodată!

„Lumea numește pe acei ce aspiră spre bine, exaltați și nebuni, fiindcă aceștia nusunt ca cei mai mulți. Deaceea e periculosmomentul cănd o natură ca a ta se isbeștede realitate. Cu mulțimea, sufletul tău nupoate merge ci, sau vei fi sdrobit de dînsa,sau te vei întoarce inlâuntrul tău unde veigăsi o înțeleaptă mângâiere, urmând numaiin aparență mersul celorlalți. Aceasta trebues-o faci; lasă lumea cum este căci tot nuo poți schimba, fă-te că-i urmezi cursul șiține-ți in reservă entusiasmul vecinie tenărce scapă de rele. Ceea ce-mi spui despre țarata arată numai că poporul vostru e maiincult și nu a găsit încă mijlocul de a ascunde relele sub forme mai plăcute: răulaici s-arată de îndată și lovește ochiul, daraiurea răul este tot astfel, ba e mai mare incănumai el e mai bine ascuns. Ce-i drept plăcerile estetice, care măngăie de toate, vălipsesc, dar un spirit mai inalt știe să și leprocure ori și unde. Lasă dar singurătateata și întoarce-te in sănul familiei. Voiu stacu tine cât îmi va fi cu putință și vom profita amândoi de timpul cât vom fi împreună.

— Stăi cât vei putea mai mult Henri, și când te vei duce, iamâ cu tine. Aici nu ampe nime care să mă ’nțeleagă, pe nime insufletul căruia se aflu un echo al simțirilormele. Soră-mea e prea tânără încă pentru apricepe frământările adânci ale unei inimi,guvernanta ei e o Engleză rece și tăcută,pe femeea ce m-a iubit am părăsit-o și m-amaruncat Ia picioarele unei... O! cât de prosaic este romanul meu; întîmplările au fostașa de simple, însă farmecul era atât deamăgitor, încât astăzi încă el inădușă glasulrațiunii. Deaceea am preferit singurătateași m-am lăsat a fi răpit de atrăgătoarea șijalnica melancolie.

„Nu evenimentele compun poesia, ci gradul și bogăția închipuirii, deaceea și amorul tău a fost plin de poesie precum sunt toateamorurile oamenilor simțitori. Tu ești insăprea tânăr pentru o viață contemplativă.Întoarce-te la familia ta, unde vei găsi dragoste. Caută-ți un alt câmp de antivitate,căci nimic nu e mai periculos decât o viațăde trândăvie. Pe oamenii de rând ea îi împinge la viciuri, pe cei mai aleși îi depărtează de la binele ce ar putea face.

După câteva zile, Henri isbuti a duce pe Mihai la Vereni unde se afla familia lui.De când Mihai părăsise orașul in mod așade subit, generalul era cuprins de necaz. „Deaceea, zicea el câtră soția lui, l-am trimes la școli străine intreaga lui copilărie, deaceeaam hotărit a mS despărți de dînsul atâtamar de ani, a cheltui ațâți bani și atâtagrijă, pentruca să-l vâd, abia întors in țară,lepădându-se de cariera ce i-am pregătit, șifugind ca un selbatic să trăească in mijloculmunților? Prin multe dureri și disamăgiritrece o inimă părintească! — Sevastița însă,deși împărtășea părerea soțului, totuș căutasă-l disvinovățească cu tinereța căreia flecare ar trebui să plătească tributul de greșeli. Amândoi erau dară mulțămiți de venirea lui Beaudieu care le făcuse o impresiune plăcută și de la acărui sfaturi așteptauresultate bune.

Odată cu familia generalului, venise la Vereni și Săndulachi Dospin, pe care o boalăce*l ținuse la pat mai intreaga iarnă il schimbase mult. Văzend că din ce in ce îi slăbescputerile, el își închipuise că a să moară șiaceastă frică, crescând pe fiecare zi, el numai putu suferi singurătatea și se mută lavârul său. Chiar in societatea numeroasă incare se găsea, el sta vecinie pe gânduri,vorbea puțin, nu zîmbea mai niciodată șipunea la cale testa meutul sâu pe care ilîncepea^ și schimba in toate zilele, neputândlua o hotârire nici intr-un fel. Ar fi voitsă facă, pe Mihai moștenitorul său universal,însă indiferența ce-i arăta acesta il oprea.Pentru a se asigura dacă nepotul său areoareșicare dragoste pentru dînsul, el se hotărî a-l supune unei încercări. E chemă ladînsul in casă și după o introducere in careîi zise că voește a-și regula moștenirea, ilrugă să-i scrie pe hârtie voința de pe urmă.După aceasta dictă lui Mihai un testamentînchipuit in care lăsa toată averea sa unui spital ce avea să se înființeze pe moșia lui.In vreme ce dicta, el observa figura nepotului seu și văzu cu bucurie, deși plin demirare, că Mihai nu manifesta nici un necaz. Când Mihai, după ce sfîrși de scris testamentul voi să se retragă, Sandulachi ilintrebâ, dacă nu ar dori să aibă o aducereaminte de la dînsul.

— Aș dori moșule, să trâești încă mulțiani, respunse Mihai, ear dacă vrei să-mi lașiceva spre aducere aminte, îți cer bibliotecacare cuprinde multe cărți bune.

„Îți las biblioteca, zise bătrânul; dar afară de dînsa, nu ai fi voit să-ți rămâie o partedin averea mea?

— Nu. Sunt mulțămit.

„Bine, respunse bătrânul. Așa voiu face.

Când remase singur, Sandulache se primblâ câtva timp prin casă. Apoi luâ testamentul,il rupse in bucăți și se puse să scrie altul,in care lăsa toată averea nepotului său.

După ce scăpase de această grijă, se simți mai liniștit câtăva vreme, pănă ce introsară avu o amețeală ce-și inchipul a fi fosto apoplexie. Acest gând îi dădu o spaimăgrozavă și deatunci se arăta in societatea celorlalți mai puțin decât înainte. Mai toatăzioa stând singur in odaea lui, el, care adidioară ridea de formele religioase, cetea inciaslov și in psaltire, postea, se inchina șichema adeseori in ascuns pe preotul din satcu care se incuea in casă și sta la vorbăoare intregi.

Figura slăbită și palidă a lui Sandulachi, disposițiunile triste ale lui Mihai și grijile părinților despre viitorul său ținea toată familia intr-o atmosferă puțin veselă. Miss Mary tăcută precum era și Henri Beaudieu care vorbea puțin și era totdeauna serios, nucontribueau intru nimic a aduce veselie inacest cerc. Chiar Luțica odinioară veselă șinebunatica, acum devenea gânditoare și înloc de a sări sprintenă prin grădină, seprimbla încet și pe gânduri prin aleele celemai tăcute și umbroase.

CAPITOLUL XXIII

Henri Beaudieu se uitase adeseori zîmbind la câteva portrete de familie ale lui Vereanuce erau in salon și zisese in glumă că străbunii generalului trebue să fi fost oamenifoarte nesimțitori, de vreme ce erau representați așa de țepeni. Aceasta il făcu săpropue generalului de a-i zugrăvi portretulin aceeași mărime pentru ca să nu se întrerupă șirul generațiilor. Bătrânul Vereanuprimi bucuros propunerea și pe flecare zilucrarea înainta. Pe de altă parte Henriasista la lecțiunile de desemn ce Miss Marydădea Luțicăi și in curând aceste amândouedeveniră școlarele lui.

Luțica lucra acum cu mai mare dragoste și făcea progrese mai însemnate. Când vedea că profesorul îi lăuda lucrarea, inimaîi zîmbea de bucurie și se simțea fericită.Cu gândul la lecțiunile de desemn se culca,cu acelaș gând se scula dimineața și negrijea, toate celelalte studii. In oarele neocupate, ea fugea adeseori in grădină, in păduriceacea întunecoasă și câteodată, desprinzândluntrea, se primbla singură pe micul lac,visând — cine știe la ce?

După mai mult timp petrecut de familia Vereanu in liniște neschimbată, veni zioain care portretul generalului fiind isprăvit,Henri voea săi expue ochilor întregei familii. Era o zi frumoasă pe la începutultoamnei, când de dimineață Henri împreunăcu Miss Mary cu care se înțelesese de maiînainte, așăzâ portretul in mijlocul salonuluiincunjurându-l cu flori.

Miss Mary pregătise totul pentru serbătoare și împreună cu Henri voea să se bucure de surprinderea ce va avea întreaga familie. Însă cucoana Sevastița simțise ceeace se pregătește și împreună cu generalulși Luțica voeau la rândul lor să facă o surprindere lui Henri. Generalul voea să-i deedrept aducere aminte un ciubuc cu o mareimamea de chilimbar și lucrat cu multepietre scumpe, un juvaer prețios de familiepe care bunul generalului il primise in darde la un pașa turcesc. Sevastița avea să-ipresinte un lucru de mână și Luțica un buchet de flori. Toată lumea era bine dispusăin acea zi, până și Săndulachi care se simțeamai bine, și la oară hotărită întreaga femilie se adună in salon. Henri rugă pe toțisă se așăze față cu portretul, apoi ridicăcu măna lui vălul ce-l acoperea. Asemănareaera deplină și bătrânii mulțumiră pictoruluiși-i oferiră presentele lor; la urmă veni șiLuțica cu buchetul. Însă când păși spreHenri, sângele i se sui in față, ochii i seplecară in jos și nu putu rosti cuvintele defelicitare ce pregătise. Henri se uită la dînsași întinse mâna spre a lua florile; in acelmoment avu e strîngere la inimă așa deneașteptată, încât se simți cuprins de turburare. Bătrânii, fie că nu luase sama, fiecă pusese aceste emoțiuni pe sama solemnității momentului, urmară a fi veseli șidădură pictorului locul de onoare la masă.După dejun însă, Dospin se simț! earăș bolnav și se retrase in odaea lui, Luțica mersein grădină și ceilalți se împrăștiară. Nutrech mult timp și un fecior pofti pe Mihaidin partea lui Dospin.

Mihai găsi pe bătrân palid și agitat, tremurând intr-un jilț unde se tupilase.

— Yino lângă mine, nepoate, îi zise acesta cu glas slab, șezi aici, căci mă simt rău șinu mai am mult de trăit.

„Dar pentru Dumnezeu! De unde îți vine această idee!

— Mă simt rău îți spun, mă simt rău de tot. Am puține momente de stat la vorbă.Ascultă-mă dar și ține minte ce-ți voiu spune.Să știi mai întăi că testamentul meu l-ampus acolo in dulapul din părete și că țieiți las averea mea toată—nu-mi mulțămicăci te iubesc și te-am avut totdeauna cape un fiu. Alți copii decât tine nu mi-a datDumnezeu. Deaceea caută să nu remâi burlac ca mine că pe urmă te vei căi. Însoară-te la vreme, căci însuratul de tener §i mâncatul de dimineață nu-i greș. —Miliai plecăochii in jos și suspină. Ear bătrânul urmă: Toate paserile care sboară nu se mănâncă,însă păn la urmă ușa se deschide celui carebate. Apoi nu te ținea ca mine departe detoate trebile publice și de oameni, amestecă-te printre dînșii, însă leagă-te numai cu ceibuni; mai bine c-un voinic la pagubă decâtc-un mișel la dobândă. Văd că ai inimă șimândrie; să fii pururea așa, chiar când aifi să remâi sărac. Atunci cugetul să-ți fiostotornic și bun căci, apa trece, pietrele rămân. Însă păzește-te de rău, paza bună treceprimejdia rea. Dar când primejdia vine, dâipiept bărbătesc, căci voinicului Dumnezeu îiajută. Nu fii fără credință, ca să nu te că-ești la bătrânețe. Ia aminte la aceste sfaturi și vino să te imbrățoșez, căci vremeatrece și aștept pe preotul cu care am săvorbesc.

Zicând aceste cu glasul stins, bătrânul luâ capul lui Mihai și-l sărută pe amândoi obrajii și pe frunte; din ochiul săucurgea încet o lacrimă. Mihai eși din casăplin de mișcare, și merse să spuie părinților săi despre starea in care era pe Săndu-lachi. Negăsindu-i in casă, se coborî in grădină să-i caute. Însă abia făcuse câțiva pași,un țipet grozav și dupe câteva momenteun al doilea mai sfășiitor încă ce venea dinaltă parte a grădinei il făcură să tresară;el alergă spre acea parte și odată cu dinsulveneau in fugă toți locuitorii casei imspăimântați. Un cap de femee se ivi la suprafața apei ș-apoi se acufundă din nou. Luntrea era resturnată. Mihai și Henri caresosise in acelaș moment se aruncară amândoi in apă; după dînșii câțiva servitori șitoți împreună căutau să scape pe cei căzuți.Cum Luțica se legăna încet in luntre, aceastaplecându-se se prinsese de o rădăcină, apase grămădise înlăuntru și copila vrând șăse ferească, căzu singură sub luntre dândțipetul ce auzise Mihai. Miss Mary văzândaceasta de departe alergase și sărise dupădînsa să o scoată și amândoue femeile in-cleștându-se, se împiedicase de a eși. Atuncise auzise al doilea țipet.

In vreme ce generalul și soția lui își frângeau mânile in desperare pe mal, Henri și Mihai înotând găsiră doue trupuri de femeiși le scoaseră. Miss Mary da, in brațele luiHenri, încă semne slabe de viață, pe cândla Luțica pe care o ținea Mihai, orice speranță părea a fl stinsă. In mijiocnl uneiscene grozave de desperare, ambele femeifură transportate in casă pentru a li se daajutor, însă la Luțica totul remase zadarnic,inima ei nu mai bătu. In aceeaș vreme preotul închisese ochii lui Sandu, după care trecuin camera unde era copila și-i puse pe pieptcrucea ce avea in mână. Chipul unui ângerce doarme nu putea fi mai frumos dăcât al ei.

CAPITOLUL XXIV

Adela Soloiu cătră Ana Mirie.

Nici o veste nu ne mai vine de la tine, scumpa mea vară. Deși acum singură stăpână pe tine și pe averea însemnată ce ți-arămas după moartea mătușei tale, tu urmezitotuș viața ta singuratică. N-ar fi mai binesă vii ear in lume, să vii la mine, să temăriți... Dar oare se cuvine să-ți dau euun asemenea sfat? Eu care am făcnt pasulcel mare cu atât de puțină precugetare?Nu, nu te mărita, sau aibi mai mult norocdecât mine! A fi unită cu un om bătrân,grosolan, sgârcit, care toată zioa își numărăbanii și se tânguie de cheltuelile ce facesoția lui, aducăndu-i nencetat aminte că aluat-o săracă— ce nenorocire! Ți-am scrisnecazurile mele de mai multe ori—viațaaceasta e nesuferită. Un cuvănt blând n-auzidin gura lui. L-am rugat să călătorim, să mergem la Paris sau la băi —el îmi respunde că aceasta costă prea mulți bani. Singura mea petrecere este societatea ce vinesă mă vadă. Din cunoscuții noștri cei vechivin însă puțini de când m-am măritat.Domnul Vereanu nu s-a mai arătat de locprin oraș. Se zice că toată familia este foarte nenorocită de când moartea fetei pe caretrebue și tu să o fi văzut. Melini s-a mutatcu totul de aici, numai d-l Denescu vinede mă vede regulat. Acum când il cunoscmai bine, văd că e un om care știe să trăească, nu un tiran ca acel după care suntmăritată... Părinții mei sunt de vină!...Denescu e tenăr, are aparență, e de familiebună și e mult mai învățat decât credeam.El cetește toate romanurile cele noue, cunoaște toaletele noastre mai bine decăt femeile, joacă de minune și când ese călaretoată lumea il admiră: Se vede că este deneam vechiu și că nu și-a câștigat singuraverea cu specule ca tiranul meu. De cândvine așa des la noi, și-a stricat cu totulrelațiile cu Dorneanu—nu știu pentru ce.Ah! aș putea să-ți scriu multe, multe, insămai bine este să te ved, să-ți vorbesc. Dacăai veni pe aici ți-aș spune, ți-aș dislega...Aș veni chiar eu să te văd dacă m-ar lăsastăpânul ce mi-am ales. Din nenorocire însă,la noi in țară legile nu sunt așa de aspreca aiurea și nimic nu se închee pentru verînicie...

Ana Mirie cătră Adela Soloiu.

Văd că ești nenorocită și te plâng din inimă. Însă nu pot veni să te văd; am hotărit să trăesc in singurătate, să fug devuetul societăților care nu se mai potriveștecu ideile și simțirile mele. De mult, de cândm-au înșălat speranțele amorului, viața omenească și lumea întreagă se înfățoșează cutotul altfel gândului meu. De la moarteamătușei mele m-am încredințat însă pe deplin că e mai bine să fi venit împrejurărileașa și nu după dorințele ce aveam atunci.Aș fi împărtășit atunci de sigur soarta oamenilor mulțămiți, sufletul meu ar fi rămaslegat de lucrurile lumești și nu l-aș fi înălțat niciodată deplin spre Dumnezeu. N-așfi înțeles atunci câte păcate mi-au oboritcugetul. Îți mărturisesc că am fost mânioasăasupra ta, încredințându-mă că pe tine teiubea Vereanu, și acum când patimile lumiinu mă mai ating, văd cât am fost de reași de nedreaptă și-ți cer ertare. De vrai săvii să me vezi, pentru tine voiu face hranămai bună și voiu duce in casă earăș câtevaindămănări pe care cu vremea le-am depărtat.Te voiu sluji însumi cu bătrâna ce am pelângă mine; poate că liniștea de aice te vaimpăca cu suferințele vieții și vei vedea căin răbdare este mulțămirea și pregătireapentru sfirșitul dorit. Nu cere însă de lamine să mă întorc la greșeli trecute, nucere să gândesc la măritare, căci asemeneagânduri pot să-mi aprindă earăș dorințe ininimă și aș uni mustrarea de cuget cu ticăloșia și nevrednicia sufletului meu.

Mihai Vereanu cătră Henri Beaudieu.

De la nenorocirea cea grozavă ce a lovit familia mea, totul s-a schimbat aice. Părințiimei, incujbați de durere, s-au retras impreunăla o mănăstire, unde caută liniștea sufletească in rugăciune; eu am rămas singur.Alții s-ar simți fericiți in locul meu; s-arbucura de tinerețe, de sănătate, de avereinsemnată. Eu însă nu simt decât un golfără margini in sufletul meu pe care nimicnu-l poate umplea. Starea tristă a patrieimele mă depărtează de dînsa, societateanoastră mă desgustă, singurătatea mă apasă,nimic nu mă atrage. Ce aș putea face inaceastă lume? Am hotărit să-mi părăsescpatria și să-mi petrec viața in țări străine.Poate că voiu găsi aiurea ceva ce m-arputea încă interesa. Te voiu vedea pe tineși bunele tale sfaturi mă vor deștepta dinnou spre viață și activitate. Încurând ne vom revedea.

Henri Beaudieu eătră Mihai Vereanu.

Nu ’crede că rătăcind prin lume vei umplea deșertul ce simțești in inimă. Tu il vei ducepretutindenea cu tine, câră vreme nu veiavea ceva in lume ce te va atrage și interesa. Rămâi in patria ta, lasă să treacătimpul melancoliei și ocupă-te cu trebile țării.Cât de mic va fi ajutorul ce vei putea da,el va fi totuș de folos obștesc și astfel veidobândi merite pentru patrie—pentru ideeace trebue să atragă pe tot omul nobil șibun. — Aș fi dorit să te revăd și să trăimimpreuuă, însă pentru liniștea mea este maibine să amânăm această intîlnire a noastră.In zilele grozave când v-am părăsit, luândasupra-mi sarcina de a conduce pe Miss Mary in țara ei, nu știam că această intîmplareimi va hotărî viitorul. Plecarea sufletelornoastre a născut incurănd o simpatie intrenoi care m-a îndemnat să o doresc de soție,înainte de a consimți, tănăra Engleză a voitinsă a-mi face o mărturisire, și acea mărturisire era — că ea te iubește pe tine. Eami-a spus amorul ce i-ai insuflat de cândte-ai întors in țară, mi-a spus suferințele ei,față nu numai cu indiferența ta pentrudînsa, ci cu iubirea ta pentru alta, mi-aspus focul care-o ardea in tăcere, fără aputea destăinui nimărui in lume ceeace simțea. Lipsa de speranță, puterea voinței șimai mult decât aceste, depărtarea și timpuli-a liniștit sufletul și incurend vom fi amândoi îndestul de pregătiți pentru vecTnicanoastră unire, căci blândeța caracterului einu-mi lasă îndoeală că liniștea ne așteaptăpe amândoi. Venirea ta ar împedica fericireaamicului tâu. Să lăsăm dar să treacă aniica receala vîrstei să întunece imaginile trecute. Păn atunci îți voiu da vești despremine și vom rămânea pe toată viața amiciși frați precum am fost.

Primind această scrisoare a lui Beaudieu, Vereanu se in tristă și mai mult văzând cumimprejurări fatale depărtează de dînsul peoricine iubește. El stătu la îndoeală dacătrebue să mai plece sau nu, și insfirșit sehotărî să-și părăsească țara fără a căuta săintîlnească pe Beaudieu. Deaceea merse lamonăstire unde trăeau bătrânii săi părințiși luă zioa bună de la dînșii. Despărțindu-se de ei, inima îi era grea și apăsată și ellăsa calul pe care călărea să pășească încetpe drumul bătut ce ducea la Vereni. Trecuse câteva oare, când văzu de departe otrăsură cu patru cai gonind înspre dînsulin fuga mare. Se putea ușor cunoaște case aprinsese caii și nu mai puteau fi opriți.Vezeteul trebuea să fi căzut de pe capră,căci un bărbat din trăsura ținea frânele in-vălătucindu-le in jurul unui braț, pe cândcu celalalt braț cuprindea pe o femee ce dasemne de desperare, oprind-o de a sări afară.

Mihai văzu periculul și in aceeași clipă se hotărî să dee ajutor. EI descălicâ și arun-cându-se înaintea cailor înspumați ai trăsurei, îi apucă de frâne. Câțiva pași el futârâit cu dînșii, apoi caii se ridicară in douepicioare și după mai multe încercări de ase scutura de brațul puternic ce-i apucase,se opriră insfirșit pe loc. O femee cu fațaacoperită de un văl sări din trăsură și văzând pe Mihai, dădu unțipet. Ca o săgeatăacest ton pătrunse in inima lui Vereanucare remase cu ochii ațintiți asupra ei. Dupăun moment de inmărmurire, el fără a vedeacine este bărbatul care o întovărășea se răpezi asupra ci și-i rupse vălul de pe față.Inima nu-l inșălase, era Adela I Aceasta searuncă in brațele bărbatului ce o intovărășeași acum Mihai recunoscu că acesta era De-nescu.

— De nu ți-aș datori viața, începu acestacătră Vereanu, și ce e mai mult o altă viațămai scumpă decât a mea, ți-aș cere samăde insulta ce faci unei femei. Binele ce mi-aifăcut te apără, dar sunt cel puțin in drepta aștepta că nu vei descoperi nimărui urmele noastre.

„Nelegiuită, strigă insflrșit Mihai la care furia sbucni puternic din piept, nu ți-a ajunssă mă înșăli pe mine, ai trebuit să fii necredincioasă și soțului ce ți-ai ales! O! muiere ticăloasă!—Adela își ridică in sus capucu o privire plină de mândrie: „Cu ce drept,zise ea, îndrăznești a-mi vorbi astfel? Totdeauna ai fost un străin pentru mine. Eunu te-am iubit și nici nu ți-am dat dreptula spera că te voiu iubi vreodată. Dacă amgreșit cătră soțul meu, a mea este respunderea. Oricum fie, nu este generos omul careincarcă cu mustrări pe acel ce-i datoreșteviața.

— Dacă este vre-o vinovăție, eu singursunt vinovatul, adaose Denescu iute, insăpe mine amorul m8 scusează: am scăpat oființă, gingașă și nevinovată din ghiaraleunui om aprig și crud. Nimic însă nu scusăinsultele făcute unei femei. Mihai fără aasculta cuvintele lui, se uită adânc in ochiifemeei ce-i vorbea cu atâta mândrie, și sespărie de ceeace văzu:

„Oh! Căci nu te-am pătruns așa de bine ca acuma in întăia zi când te-am văzut!Blăstem amăgirii mele!—Apoi stăpânindu-secu putere, adaose încet și aspru: Mergeți!Duceți-ve in stînga, spre dreapta mă ducedrumul meu!

Și întorcându-se, se depărta de ei pe calea opusă.

CAPITOLUL XXV

Ca prin minune urmele amorului se șterseră din inima lui Mibai de la întîlnirea sa atât de neașteptată cu Adela. Pentru aceastăfemee ce iubise atât de mult nu mai simțea acum decât dispreț. Ca să peardă șiamintirea ultimei sale întîlniri cu dînsa, else grăbi să părăsească țara lui. El călătoriprin Germania, prin Helveția, prin Francia;o iarnă întreaga o petrecu in Italia, insănimic nu-i mai invioșa interesul. Entusiasmul ce-l înflăcăra odinioară la vederea nemuritoarelor obiecte de arte produse de oamenii de geniu ai Italiei părea că s-a stinsdin sufletul său și in loc nu era nimic—ungol fără margini.

In aceeași stare sufletească in care plecase, se și întoarse in primăvară. Reinoirea naturei il intristâ incâ și -mai mult și staadeseori in codrul de la Ridicata ascultând numai ciripitul păserilor sau privind riul ce se răpezea in vale.

Intr-o sară când soarele se gătea să apue și păserile una după alta încetau cântul lor,o melancolie mare il cuprinse. El sta culcatintr-o poeană umbroasă lăsându-se dus pegândurile sale. Ochii săi se închisese și pejumătate adormit, printr-un capriciu al memoriei îi apăru din non chipul Lucreției: ovedea lângă dînsul mai frumoasă decât odinioară, i se păru că-i zîmbește, că se apropiede dîsul, că-i vorbește, că-i întinde brațele—inima îi bătea cu putere, el sări in picioareși deschise ochii mari.

„Lucrețio! strigă el, tu ești, pe tine te văd? ’

— Eu, o! iubitul meu, eu sunt, respunseo femee ce pășea spre el. Apoi se opri palidă in loc și își apăsă amândoue mânele peinimă. Mihai alergâ spre dînsa.

„Este un vis? zise el, știu că adormisem; visam de tine, Lucrețio, de timpul frumoscând te-am intîlnit in Italia. M-am deșteptatoare, sau urmează visul meu?

— Ah! și mie, și mie îmi pare că visez.Nu pot să cred că atâta fericire să fie adevărată. Gândeam câ lacrimile nu-mi vor maiseca. Am plâns ani întregi in țâri străine,am plâns și mai mult de când am fost adusăin selbătăciunea aceasta; m-am rugat lala Sfânta Maria și insflrșit ea mi-a implinitrugăciunea, te-am văzut, te-am găsit! OMihai, iubitul meu Mihai, șoptea ea plângând și zîmbind totodată.

— Ai resărit din pământ, dulcea mea Italiană, ca să mă mângâi de chinurile vieții? Fii binecuvântată: Am gândit la tine și amjălit momentul despărțirii noastre. Oricineai fi, tu vei fi a mea. Tu mă iubești, tu num-ai trădat și nu mă vei trăda, nu-i așa? — vorbind astfel el îi ștergea ochii de lacrimi, îi dismierdă părul cel negru și o săruta.

„Oh! Te iubesc grozav, respundea Lucreția, de când te-am văzut la fereastră. Dar nu mă săruta așa de dulce.., De cândm-ai sărutat la Veneția mi-ai aprins sufletulde dor. Deatunce nu mai am somn, nu maipace. Ah! am gândit numai la tine și m-amrugat la Sfânta Fecioară, să te găsesc ear.Păstrez scrisorile tale pe inimă — eată-le!Sunt șterse și roase de mult ce am vărsatlacrimi pe ele și le-am sărutat! Ai și tuscrisorile mele? —Dar nu-mi mai zice Italiană, căci nu sunt; mi s-a spus că suntde aici, din astă țară barbară. Aici am petrecut o iarnă in mijloc de ghiață și zăpadă,aici am găsit un tată și am învățat o limbăaspră. 0! Nu mă mai săruta iubitul meu,căci inima mea se bate prea tare și mădoare.

— Tu ești de aice, dar cum, prin ce întîmplare te credeai Italiană, de unde și acăror părinți ești? Respunde, dulcea meaLucreție. Dar oricine vei fi, îți jur că vei fia mea. Ursita mea te-a trimis ca să-mi indulcești zilele vieții.

„Și eu te credeam Italian și deaceea îmi era.dragă Italia. Însă dacă și tu ești de aici,eu iubesc această țară. Tu ai gândit totdeauna la mine, m-ai căutat, m-ai iubit cumteain iubit și eu, spune-mi nu-i așa?

Fruntea lui Mihai se increțl:

— A fost o vreme unde o altă femee sefurișase in inima mea și-mi întunecase imaginea frumoasei mele Lucreția. Era o femeerea și trădătoare.

Lucreția își acoperi fața cu mânile și începu a plânge.

„Ah! tu ai putut să gândești la alta, când eu niciodată nu te-am uitat, niciodată!N-am avut noapte fără să te văd in vis!O! Cât sunt de nenorocită.

„Mângăie-te, iubita mea, acea vreme a trecut de mult; acum te iubesc pe tine,numai pe tine.

— 0! iubește-mă, iubeștemS, șoptea ea,răzemând capul pe pieptul lui Vereanu.

„Dar cine ești? Eată, voiu să merg cu tine la părinții tăi și să te cer de soție.Unde să te duc?

— Tatăl meu are un nume pe care abiail pot rosti. El se numește Serbu; fața luie aspră, dar cu mine s-au arătat bun.

„Sărbu! strigă Mihai înspăimântat, sau mă înșăl eu, sau acest Manoli Sărbu e undușman al tatălui meu. Nu știu din carecausă, n-am putut afla nimic, dar pe câtam găcit el hrănește o ură veche asuprafamiliei mele. Niciodată el nu va încuviințasă fii soția mea. Vom trebui să ne cununăm fără voea lui.

— Dacă este dușmanul tău trebue să fieun om rău. Deaceea s-au arătat totdeaunaatăt de rece cu mama. Acum și eu il uresc;ia-mă de la dînsul, ia-mă cu tine, dumăunde vei voi, numai să nu te mai părăsesc. Dacă te-aș perde încă odată, aș muride sigur.

— Să fugim dar, iubito, să fugim chiaracum și să nu ne mai despărțim.

„Noaptea s-apropie, respunse ea, părinții vor fi îngrijiți, vor pune să mă caute, nevor găsi și totul va fi perdut.

— Ai dreptate, căci suntem pe jos și ușorvor da de urmele noastre. Vino mâni inzori de zioă tot aici in această poeană. Mă vei găsi cu doi cai ageri care ne vor duce departe de oameni răuvoitori in locuri undevom trăi singuri și fericiți.

„Ah! atâta bucurie nu încape in inima mea, zise Lucreția plângând: din durereamea cea nemărginită, din jalea ce aveampentru tine, deodată, prin minune să te găsesc, să văd că tot mă iubești, să fiu a tapentru totdeauna: aceasta nu o așteptam!

Mihai o atrase duios la pieptul său. Amorul îi intunecâ mintea, el se perdu in ochii ei, toate dimprejur, lumea toată dispăru șifirea lor întreagă se concentra intr-o singură sărutare.

Când se despărțiră, Mihai se întoarse spre casă plin de încântare. Însă cu căt îi veneau gândurile, cu atăt se arătau și grijile,căci decă presența e porurea fărmăcătoare,numai după despărțire, numai in absențăse poate vedea de simțim adevărat amor.Mihai își consultă inima și cu toată osteneala ce-si da, el trebui să recunoască cănu mai avea acel entusiasm ce 1 simțise odinioară când iubea pe Adela. Compararea intrestarea lui deatunci cu cea deacum, îi arătăo deosebire fără margini in simțirile sale.Însă soarta era acum hotărită, nimic nu semai putea schimba și deaceea prin tot felulde argumente el căuta să se convingă că omai mare fericire nu i se putea intîmpla,că o altă femee așa de iubitoare, de credincioasă și de frumoasă ca Lucreția nu maieste pe pământ, vrând astfel să inlocueascăprin cuvinte, ceeace trebuea să hotăreascănumai simțirea.

De cu noapte el puse totul la cale pentru fuga de a doua zi: doi cai iuți și o brișcuțăușoară in care era loc numai pentru doi,asemenea merinde și tot ce mai trebue pentru drum fură pregătite. El voi să atingăYerenii numai in treacăt pentru a schimbacaii și a merge mai departe la moșia ce-iremăsese de la moșul său Dospin. O mulțime de gânduri il neliniștiră. Ce va facepe urmă? Ya remânea in țară, sau va plecain străinătate? Se va duce să vadă pe părinții săi și ce vor zice ei de purtarea lui?Ya fi. descoperit de Sârbu, va putea să-l im-pace? Iubește el in adevăr pe Lucreția, esteea soția care-l va face fericit? Asemeneaîntrebări i se grămădeau tot mai multe fărăa-i lăsa liniștea să doarmă și să le uite insomn. Deaceea el nici putu să se culce, șiașteptând îmbrăcat zorile zilei, se primblaînaintea casei sale.

Miezul nopții trecuse de mult când văzu o femee viind din partea pădurii înspre dînsul.Cu gândul la Lucreția, el își închipui că trebue să fie ea și se răpezi cătră dînsa.Însă nu putea fi Lucreția: era un chip mare,negru, cu părul despletit... el făcu câțivapași, se uită in față-i... era Neacșa!

Niciodată figura țigăncei nu-i păruse atât de stranie: fața ei avea ceva solemn, ochiiîi ardeau ca niște cărbuni aprinși, pasul eiera hotărit și grav. Apropiindu-se de dînsul,ea indreptâ amendoue mânele asupră-i.

Neacșa i se arătase numai noaptea și in momente grave și deaceea vederea ei îi produceau intodeauna o spaimă de care inzadarcăuta să se apere. Acum însă, neliniștit depropriele sale gânduri, vederea acestei femeicu o figură mai solemnă decât oricând, îidădu flori. Fără a putea rosti un cuvânt,fără a întoarce fața de la dînsa, el făcucâțiva pași îndărăt spre casă și se lăsă săcadă pe prispă. Neacșa se opri dinaintea luiși incrucișâ brațele pe pept.

Câteva momente ei se uitară unul la altul in tăcere.

CAPITOLUL XXVI

— Ce vrai de la mine? zise el insfirșifc.

„Am venit să te înștiințez la vreme și să te apăr de o mare nenorocire.

— Ce-mi ești tu mie de mă pândești latot pasul? Ce ne leagă pe amândoi?

„A venit vremea să afli cine sunt și ce ne unește pe amândoi. Căci acum sunt bătrână și nu mai am mult de trăit și tu eștitenăr încă și plin de viață. Am făcut un marepăcat in viața mea și la o boală când eraaproape să mor, mi s-a arătat Sfânta Paraschiva și mi-a zis că voiu scăpa, dacă voiuspăla răul ce am voit să fac tatălui tău cubinele ce-ți voiu face ție. Mi-am ținut jurământul: pe cât am putut, te-am înștiințat,dar tu nu m-ai ascultat. Ți-am prorocit săfugi de o femee smolită că va fi amar detine, tu te-ai dat in dragoste cu dînsa șite-am cules mai mult mort decât viu lângăo cruce de mormânt. Ți-am zis: fugi de Serbu și de casa lui, și tu i-ai ademenit fata și vrei s-o furi de la părinți. Îți zic ear;fugi cât e vreme încă. Zorile zilei nu s-auivit, tu poți încă scăpa!

— Ce-mi spui, muiere? să-mi calc făgăduința dată! Să las pe o biată fată caremă iubește, nenorocită și perdută? Niciodată!Păn acum am desprețuit pe cele care măiubeau ca să alerg după o femee fără delege. Acum nu voiu mai lăsa amorul și fericirea când le-am găsit. Acesta e diamantulce căutăm.

„Auleo, Mihaițică, ochii tăi sunt paijiniți și tu nu vezi prăpastia. Nu te încrede indragostea vicleană. Diamantul nu e de găsitin ea. Și tatăl tău a fost ademenit de dînsași mulți ani de zile s-a căit.

— Tatăl meu....

„ Dar, când a furat pe nevasta lui Serbu. Eu am fost mijlocitoarea. Eu am ademenitcu vorbe dulci și viclene pe nenorocita muiere. Cu fetița ce-i făcuse Serbu am dusodin casa bărbatului in brațele tatălui tăucare era tănăr și nebun ca tine. Dar numaieu știam-cum gemea inima in mine. Căcipe mine mă avuse țiitoare, eu il iubeam cufoc și tocmai pe mine m-a pus să ademenesc. Deaceea am vrut să-mi resbun și m-amunit cu ucigașii porunciți de Serbu, ca să-lomor și numai printr-o minune a scăpat.De făr de legea aceasta m-am căit și mi-aporuncit Sfântă să rescumpăr cu bine asuprata, răul ce am voit a face și ce am făcut.

— Tatăl meu a răpit pe soția lui Sârbu!...

„Dar, și a trimis-o apoi in țări străine. Pe fata aceluiaș Sârbu vrai s-o ftiri tu. Ia sama că este un blăstăm! Sârbu a cercatde multe ori să omoare pe tatăl tâu și n-aputut. Tu nu vei scăpa de urgia lui că eun om aprig și neîmpăcat. Fie-ți milă deanii tâi cei tineri!

— Nu mi-e frică de nimeni. Inzadar vraisă mă inspăimântezi. Când e vorba de primejdie și de luptă, eu nu dau înapoi.

„Tu vrai să omori pe tatăl ibovnicei tale, să iei pe fata femeei care a fost țiitoareatatălui tâu?

Mihai lovit de aceste cuvinte sta împietrit, ear Neacșa văzând impresiunea ce produsese asupra lui, urmă cu glas pătrunzător:

„Ai început păcatul, nu-l urma mai departe. Lasă cele trecute să fie trecute și nu. aprinde o ură veche și poate chiar stinsă.Fii bărbat voinic și caută-ți aiurea treabăși noroc. Fugi de aici, căci in locul unde aiplâns de jalea alteia nu e dat să găseștimângăere. Aiurea îți va zimbi fericirea: parecă o văd, urmă ea cu glas profetic, o văd...frumoasă și tânără... tu o iubești, ea te iubește. O! Ce viitor minunat... norocosule,știam eu că ești făcut pentru bine...

Urmând a vorbi astfel când cu glas blând și rugător, când cu ton solemn și profetic,isbutise a indupleca pe Mihai care simțeacă slăbește, când deodată se iviră intăileraze de lumină ale zilei. Mihai deșteptat cadintr-un vis se ridică de pe prispă și alergăsă se sue in brișcă la care caii erau puși.Neacșa îi căzu la picioare și-i imbrățoșa genuchii. „Nu te duce coconășelule, strigă ea,fie-ți milă de tine și de viața ta, fie-ți milăde mine că voiu fi afurisită dacă nu te-oiuscăpa și pe tine și pe dînsa.

— încolo! strigă Mihai, ce va gândi de mine? îmi e rușine că te-am putut ascultași nu te-am gonit îndată.

„Auleo! Nu te duce că mare păcat faci 1 Zicend așa, ea se târlea la picioarele lui șinu-l lăsa. Mihai, văzând că cuvintele luierau zadarnice, se descleștâ de dînsa cu putere, o împinse cu piciorul in lături, sări intrăsură și plecâ cu caii la goană. Ajungândla locul hotărit, el găsi pe Lucreția carelaștepta șezând pe un trunchiu de copac.Era palidă la față și se simțea așa de slabă,încât abia putu să se ridice. Cu toate acestela vederea lui, o zîmbire trecu peste buzeleei, ea îi incunjurâ gâtul cu brațele și apâsâbuzele sale pe ale lui.

— N-am avut liniște de când ne-am despărțit eri, începu ea. îmi părea că timpulnu se mai mișcă din loc. Am plâns un moment când am gândit că poate nu voiu maivedea pe mama, dar pe Sârbu acum il urescrde când știu că-ți este dușman. Poate căpe mama vei chema-o mai târziu să șadăcu noi, nu-i așa?

Mihai încreți sprincenele: „Ea care a fost...nu, niciodată... vom vedea... mai târziu...

— Sermana! Să n-o mai văd pe dinsacare m-a iubit așa de mult, respunse Lucreția, ștergând o lacrimă. Dar fie! Dacă suntcu tine nu-mi mai trebue nimic!

„Zioa se arată, vino iubită, căci nu e timp de perdut.

— Sunt așa de slaba, zise ea; părințiimei trebue să fi fost îngrijiți căci nu m-aupărăsit până când nu m-au știut culcată inpat. Am auzit după mine incuindu-se ușacu cheea și am tremurat de frică că nuvoiu mai putea eși. Însă abia s-a făcut tăcere și liniște in casa, m-am sculat, m-amîmbrăcat și am sărit pe fereastră. Ah! inîntunericul nopții pe când lătrau cânii, aveamo groază... Apoi am alergat, cât am pututfără a mă uita îndărăt... am rătăcit drumul și abia când se ivea de zioă am găsitlocul acesta.

„Grăbește Lucrețio, grăbește, momentele sunt scumpe.

— Nu-mi vorbi așa de aspru, iubitul meu.Uită-te încă odată la mine să văd in ochiităi dacă mă iubești, cum te iubesc eu. Pentruce nu te uiți la mine cu amor de cevăd această umbră pe fruntea ta?

„Haidem, iubită, haidem pentru Dumnezeu! strigă Mihai cuprins de flori. Văzând-o insăcă plânge, el o luâ de mijloc și voea tocmai să o ridice in trăsură, când un glasgrozav se auzi deodată, strigându-le: „Stațipe loc!” Mihai lăsâ pe Lucreția și dădu unpas înapoi, recunoscând pe Manoli Sârbu.Acesta sări jos de pe calul inspumat cu caregonise păn acolo și se opri dinaintea lor cuo figură grozavă și amenințătoare.

— Hoț și fiu de hoț, ai vrut să-mi furifata? Cu moartea vei fi pedepsit! strigândaceste cuvinte, el scoase un pistol de labrâu și-l slobozi in Mihai. Plumbul trecu pealături și nu-l atinse.

„O iubesc și ți-o cer de soție, respunse Mihai.

— Ca s-o înșeli și s-o pierzi cum a făcuttatăl tău cu mama ei... Tâlharule!...

„Sunt om de treabă, și voiu să mă cunun cu dînsa.

— Ție să ți-o dau, ție! a cărui moarteam jurat-o de mult. Ha! ha! ha! Mori ticăloșiile, ceasul resbunârii a sunat!

Când scotea al doilea pistol Mihai se aruncă asupra lui și-l apucă de gât, pistolul căzudin mânile lui Sârbu la pământ și amândoise încleștară intr-o luptă turbată, in vremece Lucreția își rupea părul și striga in ceamai mare desperare. In luptă, Sârbu și Yereanu scosese pumnarele. Arma lui Serbulovi pe Mihai in umăr și acesta avu incăputerea să infingă pumnarul său in peptuldușmanului, apoi amândoi, scăldați in sânge,căzură unul peste altul la pământ. In momentul când cădeau, Neacșa sosi și săriasupra lor să-i despartă. „Ce faceți, strigâea grozav, ce faceți 1

— Tu ești? mijlocitoare hîdă, zise Sârbucu glas stins. Bine că ai venit. El intinsemâna, luâ pistolul ce era lângă dînsul lapământ și-l slobozi in Neacșa, încât cu unțipet ea se lăsâ să cadă. „Mor! șoptea ea,mor! Amar de mine, amar de tine, Sârbule!Fata asta nu-i a ta: a ta a murit de mică;asta e făcută mai pe urmă cu Vereanu, esoră cu tânărul ce ai ucis, cu cel ce a in-șălat-o și voea să o ia in cununie. BlăstSmul celui de sus!

Manoli Sfirbu începu a clănțăni din dinți și cu ultimele puteri ce avea își scoase pumnarul din pept: capul îi căzu îndărăt peearbă și trupul înțepeni. Mibai se ridică pebrațul cel sănătos:

„Lucrețio, tu ești sora mea, auzi tu Lucrețio? șopti el. Femeea care moare colo a spus-o și ea știe totul!

Însă Lucreția nu-l mai asculta. Fața îi era albă ca zăpada, părul i se despletise șiochii rătăciți erau ațintiți asupra lui Mihai.Deodată strigă cu veselie: Mi-am găsit fratele! mi-am găsit fratele! și dădu intrunhohot de ris spasmodic.

CAPITOLUL XXVII

Trecuse patru ani.

Pe prispa unei căsuțe așăzate in apropierea unei mănăstiri, sta o călugăriță bătrână și privea la doi copilași ce se jucau pe drum. Din vreme in vreme clătina dincap și zicea încet înaintea ei: In ce vremiam ajuns a trăi I O fată de boer s-ajungăin așa hal, să n-aibă cine-o primi in casă,să n-aibă cu ce să-și îmbrace și încalțe copii!Să nu fie nimeni la patul ei când e asuprafacerii! Doamne! Doamne!—Un glas slabde femee ce o chema in casă o întrerupsedin cugetările ei. Călugărița mtrâ și intrebâce este.

— Mă simt rău, zise o femee ce zăcea pe o laiță. Momentul vine mai curănd decâtcredeam, să nu mă lași, că sunt singură șinu am pe nimeni...

„Vai de mine! și femeea care se pricepe la moșit a fost chemată intr-un sat vecin azi dimineață. N-am pe cine să trimit... Eaca alerg s-o chem...

— Nu mă lăsa, te rog, nu mă lăsa singură.Pot să mor... nu mă lăsa fără ajutor...

„Vai! Ce-i de făcut! Dacă știam că așa de curând... Maica starița mi-a poruncitsă-i dau de știre la mănăstire ca să vie eainsăși, căci îi e milă de tinereța dumitale...

— O! Nu mă lăsa căci nu ai vreme sămergi până la mănăstire. Ce fac copii?

„Se joacă sermăneii! Vai! Vai! Nu știu ce să fac! Zicând așa, ea eși afară fără ăști ce hotărire să ia, când văzti o trăsuricăcu doi cai care se apropia cu mare grabă.Trăsura se opri dinaintea căsuței și o femee îmbrăcată in negru palidă la față, dartânără și frumoasă se cobori in pripă.

— Maică, am aflat la mănăstire că esteaici o femee nenorocită și am venit s-o văd.Aceasta e acasă?

„Aceasta; biată femee e in durerile facerii care au apucat-o mai curând decât aștepta. Nici moașa nu-i aici, nici un bărbat, numai eu și copilașii. Nu știu ce să fac.

Femeea ce se coborîse din trăsură privi la copii și surprinsă la vederea lor, șopti

printre dinți: ce asemănare!____ Apoi zise

iute cătră călugăriță: sui in trăsura mea și aleargă după moașă, eu voiu sta aici și voiuajuta cât voiu putea.

— Dumnezeu să-ți resplătească binele cefaci pentru biata femee, respunse călugărița,că-i tare nenorocită, sermănica. A venit lanoi să ceară adăpost, dar maica starița azis că n-o poate primi chiar in mănăstirecăci ar fi păcat pentru un sfânt locaș șii-a însemnat căsuța asta din câmp...

„Pleacă, pleacă! Nu perde vremea, îi repetă femeea îmbrăcată in negru. Călugărița se sui in trăsură și purcese iute, ear femeeace sosise, intrâ in casă. Nu făcuse doi pașiși se opri pe loc, exclamând cu surprindere:Adela!

— Ana! respunse femeea culcată pe laițăo! Dumnezeule! și-și ascunse fața in mâni.

Emoțiunea îi mări durerile care o cuprinsese cu violență, încât se mișca și frământa in toate părțile.

„Liniștește-te, îi zicea Ana încet, plecân-du-se spre dînsa. In curând vei fi izbăvită; ajutorul nu poate întârzia.

— Oh! respunse Adela, intrerumpându-sedin vreme in vreme de durere, nu te uitala mine, căci mor de rușine! Așa a trebuitsa mă găsești! Așa a trebuit să ne revedem! O! mă doare, mă doare! Mi-amcălcatdatoriile,... am călcat jurământul ce tăcusem bărbatului care mg iubea... m-am cununat cu altul... l-am lepădat și pe acelaca să fug cu un ticălos... ce m-a părăsitpe mine și pe copiii lui I... m-a lăsat instrăinătate goală, prăpădită... blă stimatul 1Voeam să vin la tine, să ingenuchez, să-țifie milă de mine, căci părinților mei nu liafost milă... și mi-a fost rușine... Oh I mă-doare I

— Liniștește-te, iubită soră, omul ce se-căește nu trebue să se rușineze, căci dobândește ertarel

„Ah 1 Nici tu nu mă mai iubești, îmi vorbești așa de rece... Ce fac bieții copii afară? N-or fl mâncat nimic... Colo pe euptiorle-am strins niște pâne și brânză.—Oh! flețimilă! Dar tu te uiți la mine și nu plângi!...

— Ochii mei nu mai pot vărsa lacrimi,,iubită soră, dar inima mea te jălește.

Zicând așa, Ana se puse in genunchi la patul bolnavei și Împreunând mânile incepua se inchina încet. Figura ei luâ atunci o-espresiune atât de supranaturală, încât Adela,lovită de aspectul ei, privi la dlnsa cu uimire, uită un moment durerile sale și șter-gându-și lacrimele ce i curgeau încet pe față,făcu semnul crucii. După ce sfîrși rugăciu-.nea, ea chemâ copii deafară și le dădu mâncare. Când aceștia eșiră earăș sărind și jucând, Adela reîncepu a geme și a suferi așade grozav, încât crezu că moartea i-a venit.Ana văzu că momentul se apropia, se uitâpe drum cu îngrijire și văzând că trăsuranu se întoarce, aninâ un ștergar la fereastrăși se apropie să dea ajutorul trebuincios.

In vremea aceasta, călugărița ajunsese in satul vecin, dar negăsind pe moașă acoloși neștiind ce hotărire trebue să ia, se dusela mănăstire și inștiințâ pe stariță. Aceastatrimise îndată in orășelul cel mai apropiatdupă un doftor și după preotul care nici elnu se găsea la mănăstire, un respuns să viela casa unde se găsea bolnava, ear ea însășise sui cu călugărița in trăsura pentru amerge la Adela.

Ele sosiră câteva minute după ce născuse un băiețel. Copilașul părea sănătos, dar muma era atât de slabă, încât ai ficrezut că minutele ei sunt numărate.

— Găsesc sănătate? fiică, intrebâ starița intrând.

„Facerea a fost pe cât socot din cele mai grele, maică, respunse Ana. Am ajutat cumam putut și pe cât mi-a fost perceperea,căci niciodată n-am fost față la asemeneaîmprejurări. Nu știu însă dacă biata femeeva scăpa, poate că Dumnezeu vrea s-o chemela el.

In vreme ce una din femei se îngrijea de copil și alta de mumă, vestea se respândiseprin mănăstire și prin satele din apropiereși mai multe femei și bărbați veniră sădea ajutor.

— Cine-i la bolnavă? întrebă o femee pecălugărița cea bătrână care era in ușă.

„Este maica starița și Ana, femeea cea sfântă; ea singură a ajutat pe cât a putut.

— Dumnezeu s-o binecuvânteze că in a-devăr e o sfântă, respunse femeea; nu estecasă nenorocită unde să nu vie cu vorbe demâgăere și cu ajutor!

„Așa-i, așa-i, adause altul; ea nu trăește pentru dînsa, ci pentru cei nenorociți! Șimie mi-a făcut un bine pe care niciodatănu-l voiu uita.

— Tot ce are dă la sermani, zise o femee. De dînsa nu caută niciodată: tot anulpostește și se închină; dar când e vorba destrăini le cumpără tot ce-i mai scump șimai bun.

„Este și un bărbat așa, adăogi un bătrân, care se zice că ar fi de neam deboermare;și el umblă din sat in sat și din casă incasă și mângâie pe sermani. Lumea-i zice:fratele Chirilă, deși nu e călugărit.

— II știm, ii știm strigară mai mulți.

Călugărița bătrână intrase in casă și eșise din nou cu figura îngrijită: „Biata fetnee erău de tot și doftorul nu mai vine 1 Moșule,zise ea cătră un bătrân, aleargă cu căruțadumitale și intîmpinându-l, spune-i să segrăbească.

Bătrânul plecâ cu căruța dar nu merse mult și întîlni trâsura Anei in care se găseași medicul, și-l indemnâ să grăbească. Doftorul porunci să indemne caii, ear bătrânulmerse spre sat unde văzuse cu o zi inaintepe fratele Chirilă, sperând că-l va găsi încăși aduce cu dînsul. In adevăr il și intîmpinâin marginea satului. Fratele Chirilă era unom tânăr încă cu barba neagră, plină ce secoborea până la pept. El avea o haină lungăpeste care se încinsese cu o frânghie și inpicioare avea opinci. Mâna și-o sprijinea peun băț de corn, cum poartă țăranii cei bătrâni.

— Frate Chirilă, îi zise țăranul, știamcă ești pe aici și te căutam, Dumnezeute-a trimis in cale. Este o femee nenorocită care zace după facere și e să moară. Yinode vezi dacă o vei putea ajuta. Maica starița de la mănăstire e acolo mai este șisora Ana.

„Cine-i sora Ana?

— O femee sfântă care se jertfește pentru oamenii cei sermani. Dacă vrai să vii, sui cu mine in căruță.

Fratele Chirilă stătu un moment pe gânduri, căci își propusese să meargă toată viața lui pe jos. Acum însă in față c-un nenorocitpe care il putea ajuta, chibzui că e mai nimerit să ajungă cât de grabnic și se urcâ incăruță lângă țăran. Sosind, ei vezură pe fețele oamenilor ce stăteau afară o mare tristeță și unul din ei le zise: doftorul numaiare nădejde, biata femee moare chiar acum.Chirilă intrâ in casă. Pe laiță zăcea bolnavași nu mai da semne de viață. Ana sta totin genuchi lângă dînsa cu capul plecat și seînchina, ear starița ținea in mână o cruceși o luminare de ceară aprinsă. La intrarealui Chirilă, bolnava deschise ochii și-i ațintiasupra lui: deodată viața părea câ-i revine,ea ridică brațele spre dînsul și strigă cuglas pătrunzător; Mihail Mihail OI IartămSI

— Sunt un om nevrednic și păcătos, respunse Chirilă, plecând capul pe pept. Eu am trebuință de mila altora. Dar dacă teliniștește cuvântul meu, mori, femee, in pacecăci de mult te-am iertat. Adela mai cercâsă vorbească dar vorbele se incălciră și nuse auzi decât cuvântul „copilași, apoi cu omișcare convulsivă apucă luminarea aprinsădin mâna călugăriței, oftă din greu și trupulîi înțepeni cuprins de receala morții.

S-a sfirșit, zise doftorul.

„Dumnezeu s-o ierte, șopti starița; trebue să îngrijesc de inmormentare, dar sunt copilașii...

— De aceia voiu căuta eu, respunse Chirilă.

„Mă duc să trimit preotul ca să-i cetească. Zicend așa, starița eși și doftorul impreunăcu călugărița cea bătrână o urmară. La patul moartei remaseră numai Chirilă și Ana.

Când acesta sfîrși rugăciunile sale, ea ridică fruntea, privi la cadavru și făcu o cruce peste dînsul; după aceea întîlnindu-și privirile cu ale lui Chirilă, ei se uitară o vremelungă unul la altul in tăcere.

— Tu ești Mihai Vereanu, zise Ana insfirșit, pentruce ți-ai schimbat numele?

„Numele meu nu l-arn mai rostit de când păcate de moarte zac asupra lui. Oameniimi-au zis „fratele Chirilă și eu am ascultatde numele ce mi-au dat.

— Aud că nu cauți de indămănarile viețiitale, ci te jertfești pentru omenirea pătimașă. Tu ai un suflet bun și compătimitorși oamenii te binecuvintează. Iertat-ai acesteifemei de răul ce ți-a făcut?

„Ea nu mi-a făcut nici un rău. In amăgirile tinereței, eu am fost iubit-o și ea nu m-a iubit, dar ea e mai puțin vinovată decât mine, căci eat-o mântuită, pe când eu tot duc încă invălișul lumesc al pătimirii.Vinovăția mea e mare căci hrana de plantece singură o gust și truda ce mă sbuciumăzi și noapte fără sfirșire tot nu fac să-mislăbească puterile trupului și poate e hotărit să sufer încă mult pănă la mântuire.

Amândoi eșiră afară și se așăzară pe prispa casei.

După o lungă tăcere, Vereanu începu astfel:

— Fața ta e schimbată, soră Ana; cândam vorbit cu tine cea de pe urmă oară, afost la o petrecere lumească. Mintea meape atunci era acoperită cu norii întunericului, taina nimicirii vieții omenești încă nuo deslegasem. Eu iubeam pe Adela cu patimă vinovată și tu mă iubeai pe mine. Maipe urmă când Adela alese pe alt bărbat, euam fugit in singurătate cu sufletul plin dedurere și chiar voeam să-mi dau singurmoartea, dar norocul m-a scăpat de aceastănelegiuire. Câteodată gândeam la tine șivoeam să vin să te aleg de soție...

O roșeală subită trecu peste obrajii Anei, dar dispăru tot așa de răpede.

— Ai făcut bine, zise ea, de n-ai venit,căci poate nu aș fi fost încă îndestul detare de a te respinge și m-aș fi perdut.

— Soarta a voit să mă încerce mai crudincă; am dat de o fată ce cunoscusem in Italia, ea mă iubea și eu găndeam că o iubesc. Eată cit de patime am nenorocit-o, am voit să o răpesc, tatăl ei m-a oprit in caleși luptându-mă cu dînsul am fost rănit, darl-am ucis.

— O! strigă Ana cu groază.

„Aceasta nu a fost deajuns; chiar atunci mi s-a zis că ea care nebunise este însăși sora mea și că intr-un moment făcusem douepăcate de moarte. Din acea zi văzui ca olumină ce se aprinde in peptul meu. Viațacu ticăloșia ei mi se arătă așa precum este;o milă fără margini mă pătrunsă pentrutoți oamenii și pentru mine și înțelesei căsingurul moment de fericire a celor ce s-aunăscut, este momentul morții. Deatunci scopul meu este de a mă arăta vrednic deaceastă fericire. O! de m-aș întoarce maicurend in sănul naturei, așa ca să nu mămai cunosc pe mine însumi ca ceva deosebit. Sunt pe această cale, căci patimelem-au iertat, dar mântuirea voiu avă-o numai la stingerea deplină a simțirii.

— Te înțeleg dar nu de tot, respunse Ana. Viața ta este acea ce mi-am ales șieu, dar credința mea este cea creștină, esteacea a nemuririi vecinice, de care tu numi-ai vorbit. Crezi tu in Dumnezeu?

„Să-l numim cum vom voi și să pătimim pentru a fi isbăviți. Femee Sfântă, tu caremori fecioară și nu ai avut sufletul încărcatde păcate de moarte ca nenorocitul ce senumea Mihai Vereanu, fie-ți milă de mineși mă iartă!

Zicând așa el se puse in genunchi dinaintea ei și plecă fruntea la pământ. Ana îi puse mânele pe cap și zise: „Dumnezeu iartăpe toți vinovații pocăiți, lui îi va fi milăde tine și de mine!

Soarele apunea măreț in senin. Mihai Vereanu întinse brațele spre dînsul și zise cu încântare: Fie sfirșitul nostru așa de liniștit,cum se sting așa de blând acele raze!