Lume nouă și lume veche

Partea întâi

I

În strada Cornetului, în niște case joase, înșirate de-a lungul unui parmaclâc penă în fundul curței, se mutase de curînd o văduva^ Toată vecinătatea mahalalei se întreba cine e, fiind-că^ de și avea doui flăcăi și o fată, era încă tînără și părea blajină și foarte cuviincioasă. Când ieșia dimineața în târg, cu femeea după dînsa, toți săracii bisericei începeau de la ea, fiind-că da cu toată inima. De-și întîlnia vecinele în poartă, le zicea un «bună-dimineața» atât de prietenos, în cât cumetrele nu îndrăzniră să-i scoață nici un ponos. Singurul neajuns ce făceau vecinilor noii chiriași, era «o pustie de scripcă», cum îi ziceau, care când începea să scârție n-o mai contenea. Asta părea a o supăra și pe Coana Smărăndița, cum se numea văduva, dar ce era de făcut? Vinovatul era fiul-său Tache, băiatul de al doilea. Ce e drept, se ascundea el, dar nu îndestul ca să nu tulbure liniștea vecinitor. Se ducea într-un șopron, departe, în fundul curței, și acolo își împlinea toate gusturile, repetând aceiași bucată de sute de ori, până scotea din pepeni pe slugile megieșilor, cari ziceau în gura mare de cea-laltă parte a zaplazulul:

— Da ajungă-ți odată, fi-ți-ar de cap!...

El auzia, dar rîdea și-și căuta de treabă.

Alegerea șopronului pentru această îndeletnicire avea, afară de grija vecinilor, și un alt cuvînt: îi era frică de frate-său. De când le murise tatăl, fratele mai mare se înhămase la nevoile traiului, și-l crescu pe amândoi, punând pe fată într-un internat, iar pe el urmărindu-l la liceu până mal în vremiie din urmă. Însă Tache eșia poamă rea, după zisa tuturor. De prin clasa a șasea o rărise de pe la școală, și‘ se ținea numai de conservator. Teatrul îl atrăgea, ca lumina pe un fluture. Ce făcea, ce dregea, era de față la toate concertele, la toate reprezentațiile mal însemnate. Se alipise pe lângă profesorii și tovarășii mal înnaintațl de cât el, și ajunsese să se strecoare în orchestră. Înnainte de a se ivi cu totul, își scotea capul în ușa cea ângustă de sub scenă, să vază dacă nu care cumva frate-seîi se află în sală, și numai când era cu totul sigur că nu-l cunoaște nimeni, pășea până lângă toba cea mare, unde se așeza fricos pe colțul unui strapontin și se perdea în valurile muzicei, ori în intriga dramelor. Într acolo îl purta firea.

Într-o zi, la masă, frate-său îi zise cam în glumă:

— Bravo, musiu Tache, ai ajuns departe cu arta. Eu te țiu că te pregătești de bacalaureat și dumneta sprijini barabana la teatru!...

— Cum dracu Mitică ?.. zise mamă-sa supurată.

— Da... Uite-l, dumnealui.

Băiatul se roșise și nu știa cum să iasă din în- ’.

curcătură.

— Nu te-am văzut, nene, zise el cu blândețe, par-că ar fi voit să-î spue că dacă ar fi știut că e acolo, nu ar fi eșit de loc la iveală.

— Și când asta, mamă? întrebă bătrâna pe acelaș ton de disperare.

— Aseară.

— Cu Stroeștii?

— Da; ba l-am arătat și cucoanelor.

— Va! de mine!...

Desnădăjduirea bătrânei era așa de comică, iar. băiatul așa de atins de vinovată lui purtare, în cât fratelui mai mare i se făcu milă de el.

— Noroc nuniai că Stroeștii par a fi oameni luminați, și aii găsit lucrul firesc.

Bătrâna dete din cap cu neîncredere.

Sora lor, ca să schimbe vorba, începu să descoasă pe frate-său despre Stroești:

— E adevărat, nene, că sunt socialiști?

El începu a rîde.

— Cum me întrebi și tu, Anicuțo, par-că ar fi vorba de antropofagi. Or fi socialiști. Ei, și ?..

— Bine, nu-î nimic, dar aud că sunt bogați, zise fata cu nevinovăție.

— Cu atât mai bine. Asta dovedește că sunt convinși, răspunse el rîzând.

Fata nu prea părea pătrunsă de șiretenia lucrului.

— Să-ți spun drept, nene, eu cred că ori sunt săraci, ori nu-s socialiști.

El se uita în lumina lămpei, nevoind să răspunză sau poate neștiind ce.

— Face vre-o treabă? întrebă fata.

— Pănă acum nu știu. Vre-o trei lecții, cât am ținut, de abia am avut vreme să-î explic. N-am voit s-o descos de ce știe. Dar pare cu dinadinsul iubitoare de învățătură...

— Cum o chiamă, nene?

— Mimi.

— O, ce nume urît!

— Cel puțin așa o chiamă acum. Când era mică se pare că o chema Baby, și bunu-i Dumnezeu, dacă i s-o urî și cu ăsta, și-l schimbă. Fiind-că, adoase el cam zîmbind, poate să-și aleagă ori-ce nume, nefiind botezată

— Da ?... întrebară mama și sora cu mirare. Ce

fel de creștini!..

—De ce? foarte bine. Pentru ce să pedepsești pe un om să poarte un nume care nu-i place?

— Da, zise fata, dar e pretențios să nu faci ca lumea căa-laltă.

— Prejudecată...

— Ba nu, nu-l prejudecată, fiind-că pe cât trăim în societate, trebue să ne poată deosebi lumea și când suntem absenți. Nevoia e așa de mare, încât ajungem de ne botezăm și câinii și casele.

— Bine, bine, eu nu zic să nu avem un nume, dar nu pe acela ce vor alții. Un om foarte cum se cade și foarte liniștit, se poate numi Ænea sau Napoleon, după cum un câine de curte se numește Parizache, fără voia lui...

Soră-sa nu prea părea convinsă, dar dete drumul vorbei mal departe.

— Sunt bogați, da?

— Foarte bogați.

— Și foarte socialist!? întrebă ea cu neîncredere.

— Și ce fac când sunt socialiști?

Frate-său începu a rîde.

— Coană Anicuțo, mi se pare că ești ironică la adresa elevei mele. Te-aș ruga să nu uiți că plătesc bine, așa socialiști, cum sunt.

Apoi se uită la ceasornic.

— Pe mine să me ertațl. Sunt opt și jumătate și trebue să me duc.

Fratele mal mare se sculă și cu el se sculară toți. Bătrâna eși după dînsul până în sală; îl ținu haina să se îmbrace, și el plecă să-și facă cea din urmă lecție ce o avea în ziua aceea.

Coana Smărăndița se întoarse înapoi, drept la Tache și, cu brațele încrucișate, cu capul plecat pe un umăr, începu a-l judeca:

— Bine mamă, ce fel de om ești tu ?... Dacă’ nu mai ai rușine de lume, de eși la un loc cu lăutarii, cum de nu ți-e milă de frate-tăii, care aleargă din zori până în noapte, ca să ve ajute să vă faceți <5ameni?... El Dumnezeii știe cât muncește ca să nu-ți lipsească nimic, și tu în loc să înveți, te ții de teatru!.. Acuma îl faci și » de rîs?..

Băiatul rămăsese cu mâna pe rezcmătoârea unui scaun, și nu îndrăznea să ridice ochii din pămînt. Bătrâna, amărâtă, urmă:

— Nădăjduesc că m-o strînge Dumnezeii, să nu te văd ajuns actor ori lăutar... Și bine că nu trăește bietul tată-tău să te privească!

Băiatului îi dăduseră lăcrămile. Nu putea să zică nici o vorbă. Dar numele lui tată-seu, adus să-l judece atât de pe nedrept, îi redete puțin glas.

— N-am vrut... nu știam că era acolo.

— Da de ce să te duci la un loc cu lăutarii? zise mamă-sa răstit..

— Nu me mai duc... îngână băiatul.

Dînsa, aprinsă la vorbă, nu vru să mai urmeze și eși, uitându-se urît la el:

— Cui semeni, nu știu!

Tache, în urma măsei, se lăsă pe scaun, trist și’ nenorocit, Soră-sa se reașeză și ea, uitându-sc la el cu înduioșare.

— Mal bine dacă aș muri, decât așa... Toată lumea se încurcă de mine.

Soră-sa se apropia de el încetișor.

— Tăchiță, de ce nu vrei tu să lași pentru câtă-va vreme conservatorul?.. Un an. Într-un an îți treci bacalaureatul, și apoi faci ce-ți place. Ce e un an? Cum înveți tu, îl treci la sigur.

— Da, îl trec, zise băiatul cu neîncredere. Dar ce fac cu matematicele?

— Te meditează nenea. Numai să vrei tu...

— Așa, parcă nenea numai pe mine mă are".

— Cc-ți pasă, el e bucuros să te vadă că înveți.

— Auzi, mama zice că eu îl super.

— Da de ce-l superi? Lasă că-l zic eu.

— Zi-l tu dacă vrei.

— II zic, chiar mâine. Numai să-mi făgădueștl că vrei să te pul să înveți.

— Vreau, zău. Las dracului și conservator și vioară și tot. M-am săturat de atâta netraiu. Eu fugeam de matematici la liceu și aci am dat peste altele mal afurisite.

— Te-ai înscris și

» la armonie?

— Oho, de mult.

— Poftim. Barem al profesor bun?

— Bun e el, dar e așa de ocupat, că nu-l mai prinzi pe la conservator. Noi pe la teatru îl mal vedem. Astă seară trebue să fie acolo, fiind-că am auzit că-l place grozav cum se dă Hamlet.

— Se dă astă-sejiră pentru întâia dată?

— O, s-a jucat de o grămadă de ori. Să vezi ce frumos eL E o umbră care ese din mormînt și trece pe scenă de parcă îngheți... Și strigă lung: «Hamlet, Hamlet», iar cel-lalțl tovarăși al lui Hamlet nu o văd, numai el o vede... Și fac pe scenă o altă scenă, unde joacă niște actori tocmiți de Hamlet ca să spue într-adins ce vrea el, pentru ca să prinză pe măsa în cursă. Să vezi ce rîs are Hamlet de te-apucă groaza.

— Trebue să fie frumos...

— Strașnic!

— Tu a-î văzut-o?

— Ba eu n-am văzut de cât actul unde se sapă groapa... din culise. Dacă nu ne dă bilete la Hamlet. Zice că e teatru plin. Numai la piesele proaste ne dă bilete, fiind-că atunci locurile sunt goale.

E1 tăcu și soră-sa de asemenea, luați parcă fiecare de puterea fantaziei lor. După un minut băiatul adăogă:

— Grozav aș vrea să văd începutul, cu umbra...

— Apoi du-te de-i vezi.

— Ei, cum să me duc? N-avem bilete pentru Hamlet.

— Da găsești tu pe cine-va să te vîre în teatru.

— Poate că da, la orchestră. Dar dacă vine nenea iar?

» — Adevărat, Eu am vre-o trei franci, poți să intri cu ei?

— Cum nu, cu trei franci...

Și fata se sculă de la masă, trecu într-altă odae și-î aduse paralele.

— Iacătă, și să-mi spui mâine și mie.

— Îți spui Anicuțo, cum nu.

Apoi dete năvală la pălărie, își îmbrăcă paltonul din fugă, ajutat de soră-sa, și eși pe ușă glonț, zicend:

— Să nu scap umbra.

Sgomotul ușei, pe care Tache eșise ca o vijelie, deșteptă bănuiala Coanei Smărăndițe.

— Unde a plecat iar? întrebă ea pe fată. Iar la teatru....

Anicuța strîngea șervetele, făcendu-se că e grozav de ocupată, și, ca să aibă spor la vorbă, ridică și ca tonul:

— Ia lasă maică, că prea te ții de el toată ziua. -- Bine mamă, nu-l vezi că nu mai face nimic? Moare la teatru.

— Ei, dacă asta-î place.

— Bată-i pustia plăcerea.... Actor! Auzi, actor! Barem dacă sar ține numai de vioară, adăugă ea, făcând fără voe această concesiune propriei sale plăceri pentru muzică.

Fata simți că a venit momentul să-T spuie adevărul.

— Poate deveni om prea bine și pe calea asta.

Mamă-sa dete din cap cu neîncredere.

— Deocamdată s-a dus să mai dea o raită pe la - teatru, zise Anicuța rîzând.

— Iar?... Ei, poftim!...

— Nu; mi-a făgăduit că se pune serios pe lucru...

— Dar dacă o fi nentu iar la teatru ?...

— Ce-î âacă o fi nenea? Tache o să fie și la teatru ca ori-ce om...

După aceea, rîzând și cu bunătate:

— Eti ți-aș spune drept, dacă mi-ai făgădui că nu mă ocărăstT.

— Ce-î?... întrebă ea blajin.

— I-am dat trei franci să-și iea bilet...

Bătrâna pocni palmele una într-alta, căutând cu privirea icoana. Fata văzând efectul nenorocit ce produce, ridică și ea glasul, cam cu frică:

—... Ca să vadă pe Hamlet.

— Să vadă pe Hamlet!..

— Apoi da. Dumnevoastră vreți să-l faceți să-și urască viața... Și mai întàiu erau paralele mele.

— Bine mamă, zise bătrâna. Să dea Dnmnezeu să ai tu dreptate. Și ce-î Hamlet ăsta?

Fata începu a rîde și o luă de braț.

— Nu știi, traducerea aia a matale, de Bagdat, cu slove de când lumea... legată în aceleași scoarțe cu Ciocoii lui Filimon...

:— A ha, Amlet Prințul Danemarcei...

II

Pe când acestea se urmau în strada Cornetului, Mitică se ducea în fuga pe calea Victoriei, să-și facă cea din urmă lecție din ziua aceea.

Eșind de acasă, unde lăsase lumea lui veche, se grăbia să ajungă la Veniamin Stroescu, cunoscutul deputat socialist, pe a£ firéi fată începea a o medita de matematici. Atât din pricină că era cam în întârziere, cât și mai cu seamă purtat de curiozitate, mergea repede pe stradă, gândind cu iuțeala omului ocupat.

Din cât putuse vedea, lumea Stroeștilor era nouă pentru dînsul, de și poate cam ciudată.

Era nouă, fiind-că în casa Stroeștilor o mulțime ’ din prejudecățile ce-l superau nu le întîlnia. Era nouă, fiind-că aici toți erau but de carte: Stroescu bătrânul, fiul său; Scarlat Stroescu; fiică-sa; Mimi, chiar d-na Sofia Stroescu, mama, era un mic dicționar de vorbe savante, pe cari le prinsese din fuga de la lecțiile fetei. Și mai era nouă, fiind-că Stroeștii erau bogați, trăiau, sub o părere de modestie, într-un adevărat lues.

Era apoi ciudată, fiind-că, fără să-și dea seamă, se simțise chiar de la început într-o atmosferă streină lui. În viața acestei familii, se urma o vecînică contrazicere între o jumătate a traiului: ceea ce păreau, și între cea-laltă jumătate: ceea ce erau. Apoi văzuse cam din fugă un chip blajin și delicat de femee, ce se dușmănea parcă cu să-. nătatea îndrăsneață a celor-lalți. Apoi slugi, purtând tave de argint cu dulceață, — alături de țărani, cari veneau pe semne să se adape la isvoarele dătătoare de viață » mai ales ale lui

» ale boerului și Cuconul Sări.

În ziua d-întâiu, bătrânul Alexe Voinescu, profesor la facultate, îl însoțise la Stroești, spre a-l prezenta.

În casa cea mare de pe calea Victoriei, Mitică și bătrânul Voinescu, trecură printr-o încurcătură de saloane și salonașe, tupilându-se pe sub draperii, înghimpându-se în foile ascuțite ale unor palmieri rachitici, ori oprindu-se de câte o ramură grasă de cactus, căre tăia cărăruia îngustă ce ducea de la o ușă la alta. Ajunși în sfîrșit la capătul drumului deteră de o cameră lungă și aerisită. Aici părea a fi biuroul boeruiul. Fură rugați să aștepte.

Tânărul băgă de seamă că în fața lor se deschidea o ușă pe un coridor ce ducea drept la scară.

— De ce nu ne-o fi dus oare prin sala asta, și ne-a învârtit atâta prin toată casa? întrebă el pe d-nul Alexe.

Bătrânul era prieten vechi al Stroeștilor.

— Asta-i intrarea pentru lumea mai așa... EI, cum îți pare? întrebă el pe tânăr, cu un aer care părea a zice: «Vezi în ce raiu te port?»

— Bine, răspunse tânărul, dând din cap de mai multe ori, pe când își învîrtea privirea roată împrejur.

În camera aceea era un mare biurou, minunat lucrat în stejar, cu un scaun de doge venețian; un serviciu de bronz, tot așa de artistic și scump ca și biuroul; statuete, iconițe, călimări, termometre, nenumerate unelte de scris, puse toate la locui lor în mici jgheaburi de porfir ori de argint. Pe pereți o risipă de cadruri de toată mâna, mai originale românești, mai litografii, mat picturi de pe la Expozițiunea din Viena, atîrnate cu lungi șireturi tocmai de sus din spre podele. Jos, o piele de urs, plină și umflată de demnitate. La dreapta și la stînga biuroului, două mari fotografii, rezemate pe picioare de lemn și îmbrăcate în stofe bogate.

Dar nici biuroul, nici scaunul ducal, nici călirrîările scumpe nu păreau de mare folos, fiind-că fotoliul, cu pernița rezemătorii îmbrăcată în imitație de piele de Cordova, era tras la o parte, iar în locu-î, pentru slujba zilnică, sta burduf un altul, de catedră de școală primară, cam murdar și cu droturile eșite ca niște gâlct; călimările cele elegante erau deasemenea înlocuite cu o sticlă pântecoasă de librărie, în gâtul căreia se priponea un toc de plută, scurt și gros ca o țigare de havana. Alături, o batistă cât un șervet, grozav de întrebuințată.

Ceea ce părea mat ciudat de cât töate, în mijlocul acelor lucruri scumpe, era o grămăjue de unelte și îmbrăcăminte țărănești, peste care sta asvârlită o bucată de mușama, spre a le înveli. Dar învelitoarea fiind prea mică, se vedeau din fugă: tocuri potcovite de ciubote, sfori de opinci întrebuințate, o glugă de zeghe, o cutie de coasă, un capet de tistimel, unele vechi, altele nouț, cart pă-

J.umt Nouă fi Lume Vechie.

reau a fi fost luate amanet mai mult de cât cumpărate.

Voinescu, văzend pe tînăr că se uită cam cu mirare la grămada acea de lucruri, îl atinse încetișor pe umăr și, cu glasul lui domol, îl lămuri.

— Uite ia, vedi mărunțișurile astea? le dă de pomană la țărani. Eu nam mai vădut așa om; nu intră, domnule, unu, să iasă cu mâna goală. Bravo, așa trebue să se poarte cineva cu lumea săracă. Îți spui drept, îm place. Nu?...

— Mai încape vorbă!..

Voinescu își întoarse privirea spre ziduri.

— Tabelit ăsta e de un mare zugrav de la Viena.

Bătrânul nu primea vorbe străine în limbă.

— Mai cu seamă văpsitul lut e o minune. II ține o grămadă de bani. Și l-a cumpărat așa, de un gust, fiind-că voia să-l iea un jidan. Dacă n-ar fi băieții, Veniamin nu poate suferi pe evrei. Sunt scârboși, ha?

O ușe se deschise și tăia vorba bătrânului. O femee înaltă, blondă, cu fruntea descoperită toată și părul ridicat în două valuri pline de pudră, intră și întinse mâna bătrânului profesor.

— Bonjour Alexe; ce vânt?

Voinescu, nedeprins cu meșteșugurile ceremonioase ale.prezentărilor, apucă pe. Ștefănescu de un braț și-l scoase la iveală.

— Sărut mâna, uite v-am adus pe dumnealui. Știi vorba noastră, pentru Mimi.... Cu dumnealui face treabă. E un vechi elev al meu, zise, bătăndu-l pe umăr.

Dar uită să-î spue numele.

D-na Stroescu, căci era ea, întinse mâna tînărului și—1 puse lângă dînsa.

— Veți fi bine venit în casa noastră,.intrând cu vechiul nostru prieten d. Voinescu. Ne-a vorbit mult de d-voastră.

Ea îl privia de sus până jos, așteptând să-î auză glasul. El de asemenra o privia, rămas cu ochii țintă la dungile de pe obraz, pline de pudră. Avea ceva neexplicabil, de femee autoare, de copie greșită a unui portret al d-nei de Staăl, care oprea vorba pe buze.

— Ați făcut diplomul? (zicea diplomul fiind-că stase vre-o trei ani cu fata la Paris).

— Da, am sfârșit de mult.

-- Ați făcut științele pure?

— Nu s-a mărginit numai la științele curate, insistă bătrânul, ci a făcut și ramura fisico-naturală.

— Voinescule, n-o să te curarisești odată de mania a me tot corija? zise d-na Stroescu cam în glumă. Puriștii ăștia me strîng de gât. Limba își caută de treaba ei, domnule; științele pure, așa zice toată lumea. Nu științele curate. Științe! Auzi științe!.. Zi domnule: științe...

Bătrânul se uita placid la dînsa, cu mâinile rezemate de proeminența stomacului, învîrtind degetele morișcă și zîmbind.

— Ah, ce oameni!.... adăogă ea, sculându se și sunând.

— N-am dreptate? întrebă pe Ștefănescu.

El dete din cap și da și ba.

— Îmi pare bine că fac cunoștința unui specialist. Vel vedea d-ta, Coane Voinescule, lucrătură ce vă lucrează Convremelniciil în privința asta.

Bătrânul simți că se apropie momentul cel mal însemnat din convorbire, fiind-că venia vorba de scrieri prin jurnale. El știa că familia Stroeștilor era toată autoare, și voia să producă asupra tînărului o strașnică impresie cu capitolul acesta.

— De cine? Scarlat ?...

D-na Stroescu înshise ochii a taină și dete din cap.

— Ghici.

— Mimi ?...

Ea făcu un semn afirmativ, rîzând să se prăpădească.

— Mais, vous savez, ca un bătrân. După o lungă discuție ce-a avut-o cu Gheorghe Iluzie asupra Rotacismului la Români, s-a pus într-o seară, și n-a fost chip s-o facem să vie nici la ceai, nici la culcare.. a scris până despre ziuă. Întreabă pe Veniamin.

Fu întreruptă de o servitoare.

Ați sunat cuconiță?

— Ia vezi ce face domnu.

— Îmi pare că e în grădină.

Femeea, murdară și desgustătoare, făcea un mare contrast cu restul lucrurilor. Ea eși pe ușe, strecurându-se numai în ciorapi, ca să nu păteze parchetul.

— Fă, fă, strigă d-na Stroescu, sărind de unde ședea și alergând după dînsa. Catinco, spune domnului că a venit d-nul profesor.

În adevăr, după câte-va minute, ușa de pe coridor se deschise din nou, dar de astădată lung, cu demnitate, slobozind înlăuntru pe stăpânul casei.

Un om înalt, plin, cu barba ca o mătură, intră încet, păstrându-și pe ceafö o pălăriuță slinoasă.

—Adio burteo, zise el lui Alexe, întinzându-i mâna.

— Bună ziua.... Frate Stroescule, uite. ți-am adus pe d-lui, elevul meu, pentru Mi mi...

Stroescu, vâzând un om străin, își luă pălăria repede din cap și-î întinse mâna cu galantomie:

— Prea fericit, domnul meu... Aș putea zice că suntem cunoștințe vechi: prietenul Alexe ne-a vorbit mult, și bine, de d-voastră.

Apoi, întorcându-se către profesor, îl atinse peste jiletcă cu o mișcare de ștrengar.

— Ce mai zici dascăle? Greu la deal, ha? Pustiile de bătrânețe, bată-le vina lor. Asta tot spui eu neveste-mi, dar ea de vre-o câți-va ani a uitat să numere peste 40...

Și începu a rîde cu hohot, pe când pe chipul femeei sale apunea umbra unui surîs meschin.

— Așa.... urmă el, să mergem în grădină, dacă voiți d-le Ștefănescu. E bine înțeles, zise, trecând înnainte, că aveți o memorie de om civilizat, cu privire la vîrsta doamnelor, nu-î așa nevastă ?-

Și pe când el mergea înnainte, Ștefănescu se uita la dînsu cu nedumerire. Era același contrast pe care-l văzuse în biurou: lucruri scumpe purtate prost, gulerul de la cămașe boțit, cișmele pline de noroiu, o nespusă expresie de trivialitate în forme, cu cari părea a se lupta spiritul lui viu și răutăcios — se înțelege, fără a le birui.

În grădină erau «copiii», cum zicea Stroescu //celor jtcet- persoane cu care ne întîlnim acum.

De la oare-care depărtare deja, se auziau țipete, chiote, rîsete și se vedeau alergându-se printre pomi un bărbat și o femee. Când Mitică și cu cei-lalți ajunseră în capul aleei, bărbatul, care era Sări Stroescu, prinsese pe soră-sa Mimi și o freca la nas cu o foaie de mosc, pe care fata greșise să zică că nu-l poate suferi. O a treia persoană sta pe o bancă, mai la o parte, încercând să zîmbească la glumele tinerilor.

Când în sfîrșit se apropiară unii de alții, ilaritatea «copiilor» se mai domoli.

— Bravo, bravo, zise Stroescu fiicei sale, așa se poartă școlarii când vine profesorul!...

După aceea se apropia de fată și, bătend-o pe un umăr, parc-ar fi voit să îmblânzească o fiară, ît înfățișă pe Ștefănescu:.

— Iată cel mai mare dascăl de matematici din lume. Dacă într-un an nu treci bacalaureatul cu dumnealui, te desmoștenesc.

Apoi se întoarse către cei-lalți doi:

— Fiul-meu, Scarlat, cel mai bărbos exemplar din familia Stroeștilor, — și noră-mea Henrieta.

Deteră din cap unii la alții și se așezară la vorbă.

Mimi sta pe capătul unei bănci, picior peste picior, uitându-se cu niște ochi aprinși la frate-său și frecându-se cu batista la nas. Ea repeta din când în când pe îndesatele:

— Mitocanule... Mitocanule...

El sta în fața ei în picioare, aprins și el de alergătură și amenințând-o cu foaia dc mosc. În sfîrșit se așeză jos, lângă Ștefănescu. Dar abia se liniștise că deodată sări de unde ședea și se repezi din nou spre fată. Ea se sculă și mai repede și se ascunse după tată-seu.

— Uite tată... zi-î să stea binișor.

Scarlat veni la loc și soră-sa de asemenea, așezându-sc pe acelaș colț de bancă, în aceeași poziție, picior peste picior. Frate-său se încruntă de vre-o câte-va ori la ea, fâcându-i semne cu privirea, dar ca se plânse din nou lui tată-seu.

— Șezi binișor! zise Stroescu rostit.

Dar apoi repede, parcă și-ar fi adus aminte că asprimea cu copiii nu intră în programul său social, adăogă:

— O să vô tocmesc doici la amîndoi.

— Eu nu-î fac nimic, zise Șart, sculându-se; vreau numai să-î spui să-și lase rochia în jos.

În adevăr, Ștefănescu se uitase vrând nevrând la forma piciorului fetei, care, răsturnatâ pe cariapeaoa de lemn, nu se preocupa de cele ce se puteau întîmpla mai la vale.

Ea se sculă deodată în sus, devenind serioasă, se uită la frate-său cu mândrie, și, încet, plecă din grădină.

Un chip plin, energic, cu o căutătură semeață, pe niște umeri sănătoși; o talie care probabil mi fusese strînsă nici odată de o haină mal cochptă, cu șolduri puternice, cu brațe lungi, cu un port cam destrăbălat; niște picioare mari și rău încălțate;— o statură în totul voluntară și displăcută, care se desvoltase cu calități și cusururi fisice ncmoderate. Ochii, albaștri, erau plini de viață și de inteligență; fruntea, cam îngustă, avea o rară reflectare de senin; nasul, cu linii drepte și cu o ro- ’ tunjitură a nărilor ce se vede numai la marmurele antice, îi da, în adevăr, ceva din clasicitatea unei statui; gura de asemenea, strînsă între valurile obra-! zului, era mică și cărnoasă, — o gură plină de vo-, luptate. Din toată ființa aceea se desprindea înrîu-l rirea unui simțimînt de stăpânire și neliniște. Nu te simțiai bine lângă dînsa, cu toate că te atrăgea.

Și acolo, alături, între Mimi, Strocscu betrînul, Sări și mamă-sa, se rătăcise, nu se știe prin ce capriciu al soartel, aceea pe care bătrânul o numise Henrieta.

Stranie și nedreaptă împerechere a întîmplării!

Nimic din ceea ce era comun la tot neamul acesta, nu se găsea la nora Stroeștilor. Henrieta era mititică, plăpândă, supusă soartel și celor dimprejurul el cu o blândețe supra-omenească.

Perul el puțin și brun, se lăsa în două fășii liniștite pe o frunte de o castitate de madonă, cu acel ceva nespus de tainic care leagă pe o fernee de o fecioară. Ochii mari, erau-tot-d-a-una liniștiți. În umbrele gurel se întârzia un surîs bine-voitor, cam ostenit, care nu atrăgea pe ori-cine, dar care éra ca un semn de ertare pentru toți și întru toate. Mâinile mici păreau a fi la locul lor ori-çum le-ar fi ținut. Vîrful piciorului abia îndrăznea să iasă de sub marginea roche!. Sejnisca simplu și vorbea cum se mișca.

Aceste două portrete le prindea ochiul ori-cărui nou venit, apropiate, așa cum se văd aci, și într-o eternă opoziție. Ele trecură deci pe dinaintea lui Ștefănescu, lăsându-Î o asemenea impresie.

Henrieta veni lângă dînsul, pe câncj d-na Stroescu se legase iar de capul bietului Alexe, căutând să-l încredințeze că științe numai pedanții^ mal zic. Stroescu tatăl și Stroescu fiul săriseră și ei în vorbă spre a rîde de bătrân, făcendu-l stimabil și onorabil la fie-care cinci cuvinte, după o modă nouă ce o introdusese o piesă de teatru.

— Apoi ai puțintică răbdare onorabile, ce umbli dumneata cu fleacuri de astea în secolul XlX-leal., zicea Șart.

— Bine stimabile, lasă tabelurile în pace, adăogă Stroescu tatăl, căcT, precum prea bine zice fiul-meu Șart, într-o țară fără moravuri este corupție și decadență...

— Rezon! adăogă fiul.

Și pe acest ton, urmă vorba mai departe. D-nul Alexe se uita la ei, nevinovat, cu placida lui figură de bătrân iertător.

Henrieta se încerca a rîde și ea.

— Vor să schimbe părerile d-lul Alexe.... Glumesc, zise ea, explicând, parc-ar fi voit să nu lase unui străin o idee așa de urîtă de ai săi.. D-nul profesor e cam nedumerit de vorbele astea ciudate. N-a fost la teatru de foarte multă vreme. Cum vi se pare Scrisoarea perdută?

— N-am văzut-o încă. Am auzit că e bine.

— Da ?.. Noi am văzut-o mai în toate serile, și ast-fel. tata și Șart au învățat-o aproape pe din afară. Hamlet se dă foarte bine...

— Nici pe Hamlet nu Tarn văzut.

.— Nu Tarn ,văzut, dar am auzit că în adevăr se dă foarte bine. Am un frate care nu visează decât teatru....

— Da, și l-am auzit istorisind acasă cu multă mulțumire. Eu nu prea am vreme să me duc la teatru.

Feciorul venise cu o tavă cu dulceață și o pusese pe o masă. Henrieta, vorbind âncă, se sculă să servească. Întrebările ei, cu acel da repetat, deșteptau interesul convorbirii și tînărul o urma firesc, fără să caute fraze. Ea duse dulceața bătrânei, și după aceea voi să-l servească pe el: dar bărbată-su, care continua a face haz de simplicitatea d-lui Alexe, voi să-î iea farfuriuța din mână fără să bage de seamă.

— Nu e pentru tine, zise ea, ridicând ochii spre el, cu o infinită expresie de nemulțumire.

— A, pardon!., exclamă dînsul, pardon.

Și, urmându-și veselia mai departe, se duse la masă, înfipse o linguriță în dulceață și se servi, prescurtând ast-fel ceremonia cu totul. Dar în graba lui de a-șl potoli pofta de dulce, ce se vedea că ii aprinsese ochii de plăcere, întinse o dîră de zahăr de la tavă până la gură, umplându-se ast-fel pe barbă și pe haine.

— Șart!... strigă femeea lui, ce faci?

El dete dușcă un pahar de apă pe gât și după aceea rămase ca o bleandă cu mâinile în vânt.

— EI, m-am umplut... Ai o batistă Henrieto?

Ea scoase o batistă și vru să i-o întinză.

— Doamne!., o să mori copil.

— Nu te supăra nevestică, zise el.

Și în acelaș timp se repezi spre ea, o prinse în brațe și începu s-o sărute, brezind-o pe obraz cu dulceață. Ea încercă să se lupte, dar înțelese că era de prisos.

Pe când el se prăpădea de rîs, însoțit de părinții săi, Henrieta se uita la el lung și trist, și apoi își muia batista în apă și se șterse pe obraz. După aceea, ca și cum n-ar fi fost vorba despre ea, urmă a servi pe cei-lalțl și, după ce sfîrși, veni iar lângă Ștefănescu și continuară convorbirea despre teatru.

III

Aceștia erau Stroeștii cari înspăimîntau pe Tache și despre cari Coana Smărăndița avea o atât de înaltă părere.

În seara în care întîlnim pe Mitică alergând pe calea Victoriei, ca să-și facă lecția de la Stroeștl, Mimi sta într-o odae goală în cari erau câte-va scaune, o masă și o tablă pentru socoteli. Ea se pusese să lucreze serios. Mintea el ageră prindea lesne toate. Asculta cu luare aminte explicările profesorului, își da seama bine de problemele de geometrie, în general atât de abstract expuse, era ceea ce se numește un elev bun. La lecții sta tot-d-a-una de față d-na Stroescu sau Henrieta.

La început, Ștefănescu se sîmția oare-cum neliniștit. Până să explice, atât mama cât și fata se vîrau în sufletul lui, dcscosându-l de ce-a învețat^ unde a învăfat, dacă trăește tată-seu, dacă îl place să meargă în lume, cine l-a botezat, ce crede despre partida de la putere, etc. etc., în cât petrecea câte-va minute ca înaintea unul judecător de instrucție. Ochii fetei erau aprinși de- o nestăpânită dorință, particulară copiilor și în de obște femeilor, de-a afla’ șirul viețel unui necunoscut. Ea își da drumul câte odată felului ei de a gândi și a pricepe lumea, plin de sentințe, unele drepte, cele mai multe false, ca la toți oameni cari cunosc viața din cărți și din ce cărți!.. începea câte odată de la o informație de jurnal, de la cronica de mode bună-oară, pentru care se înțelege că nu găsia destule cuvinte s-o desprețuiască, și, sărind din vorbă în vorbă, ajungea, fără să-și dea seamă, să rîdă de căsătorii desperechiate, în cari unul era născut nobil, iar cel-lalt burghez. Fiind-că, cu tot socialismul seu, când era vorba despre alții, Stroescu tatăl nu uita nici odată să amintească celor de față, că el, omul ideilor celor mai înnaintate, apărătorul binelui țărănesc, se cobora din Hatmanul Stroe, bașboer. Și fata, care purta în firea sa disprețul pentru aproape, lăsa la o parte ori-ce teorie, când venea vorba despre ai săi.

Negreșit că profesorul se mira adesea întru sine de această nepotrivire în ideile uneia și aceleiași persoane, dar, ca toți oamenii preocupați de o gândire mai înnălță, trecea fără să se oprească prea mult la toate nimicurile fetei. El adesea își mărturisia, când eșia de la Stroești, că îi lipsau încă foarte multe cunoștințe despre mersul în detaliu al Iumei, dar sîmția par-că o plăcere ascunsă de a nu se vedea alipit prin nimic de această lume. Simplu cum era în apucăturile sale personale, ideile lut generale despre cei-lalți oameni, erau simple și ele. Remas singur de mic copil, fusese crescut de mama lui între două șanțuri adânci, cari îl despărțiaîi de restul plăcerilor și al ademenirii-tinereței, spre a-l ținea deapururi pe calea cea dreaptă. Devenit bărbat, se prinsese la traiul zilnic cu o naivă încredere în viitor și în oameni, și chiar când i se întîmpla să fie înșelat sau nedreptățit de alții, durerea îi era fără lungă durată, găsindu-și scăpare în problemele sale ideale. Pornise în străinătate student bătrân, după ce fusese câți-va ani profesor la gimnaziul Lazăr, și ca atare fu la adăpost de mișeliile Parisului. În vremea asta învăță multe. Cam din lipsă de inițiativă personală, cam din neîncredere în sine însuși, citi cărți recomandate de oameni cuminți, prin urmare tot cam grele, dar cari avură fericitul efect de a-î forma un spirit limpede, cu o judecată sigură, fără să scoboare întru nimic înclinarea sa firească către idealul științei căreia se închinase.

Unei asemenea. naturi îi lipsiau, se înțelege, o mulțime de cotituri sufletesc!, de șiretlicuri hazlii, de vorbe, de nimicuri atrăgătoare, can fac în general farmecul convorbirii zilnice. Fata băgase de seamă numai decât lipsurile acestea, și, cu toată afectația ei de nihilistă, rîdea întru sine de simplicitatea lui. După fie-care lecție, ea istorisea fratelui său cât e de caraghios matematicul, care habar nu are de ceea ce se petrece în lume. Coana Sofița, maică-sa, îi ținea isonul, ducènd ironia fetei până la trivialitate. Cum se întîmplă adesea oamenilor celor mai ordinari, ea își bătea joc tocmai de ceea ce ea n-avea, găsindu-l lipsit de distincțiune, cu un chip de sflnt, fără spirit și banal.

Vorba banal în familia Stroeștilor juca un mare rol-

Henrieta încercase adeseori să apere lucrurile firești și trebuincioase vieței, precum și pe oamenii de toate zilele, — dar fusese de la început luată în batjocură.

— Banal, banal!.. Fugi cu locurile comune, lasă-ne cu sentimentalismul!..

— De ce? întrebă ea în vremurile d-întâiu. Sentimentul este și el în firea noastră, ca ori-ce alt lucru, — numai să nu fie afectat.

— La Dorul, la Dorul, striga bărbată-su, rîzând de ea. Poezele de ale lui Bolintineanu...

Ea îi lăsă cu totul, să se înțeleagă între dînșii, reintrând în sufletul ei, rănită în toate simțirile cele mai delicate ale unei femei.

Dar când îi auzi rîdând de profesor atât de grosolan, nu se putu stăpâni și zise:

— Mă mir, Mimi, că primești să iei lecții de la un om așa de rînd.

— Eti n-am zis că e de rînd, răspunse fata, ci numai am găsit că seamănă cu Christos. Cred că nu e o ofensă...

În adevăr, așa îl botezaseră, și toți ai casei nu-i ziceau de cât așa.

— A venit musiu Christos! striga Sări prin casă.

Ast-fel se ducea să vestească pe soră-sa, învîrtindu-se și sdrăngănind pe o ghitară imaginară: «A venit, Firu, liru, li, Firu, liru, lera.

Fata alerga, prăpădindu-se de rîs, și după ea urma mama ei sau Henrieta.

Într-o zi, Ștefănescu, venind la lecție, găsi pe tablă o caricatură făcută cu crida, a cărei figură părea a semăna cu a lui. El o privi cât-va timp serios, âpropiindu-se și depărtându-se de tablă, fiind-că era făcută cu o adevărată îndemânare, și tacmai mai pe urmă își aduse aminte să rîză, și rîse din toată inima, cu naivitatea firei lui, fără măcar să-l treacă prin cap de a se supăra.

Când intrară Mimi și Henrieta, îl găsiră în această ’ îndeletnicire. Fata rămase încremenită lângă ușe, nu atât de faptul în el însuș, cât mai mult din cauză că uitase să șteargă caricatura ce o făcuse de cu seară.

— Minunat! zise el rîzănd.

Henrieta se uită la el lung, ca să înțeleagă dacă era vre-o intenție în chipul cum rîdea, și după aceea se întoarse spre fată, cu ochii pe jumătate închiși, pironind-o pe loc cu o privire apăsătoare. Dar acea natură, sălbatică și aprinsă, în loc să se simță umilită, păru a se lupta cu propria sa slăbiciune și înălță capul. ~

—-Ce? vrei să mă bați?.. Ce te uiți așa la mine?

Henrieta o privi încă câte-va secunde, pe când sângele îi fugise cu totul din obraji, și după aceea îi zise încet:

— Nu dragă; e o copilărie. Nu e așa de rea pe cât vrea să se arate, adăogă ea, adresându-se lui Ștefănescu.

— E treaba mea cum sunt, răspunse fata, ștergănd cu furie tabla.

Henrieta eși. Îndată ce r rămase singură, pe coridor, își grăbi pasul și intră în odaia ei, aproape alergând, fiind-că sîmția că nu-și mai putea stăpâni lăcrămile. Căzu pe un fotoliu, ascunzăndu-și obrazul într-o batistă și plânse.

Acum se deprinsese cu viața asta. Nu era zi de la Dumnezeii în care să n-o rănească câte cine-va din casă; nu era vorbă pe care să nu i-o iea în batjocură; nu era simțimînt pe care să i-l respecte. Neamul acesta prinsese în mijlocul lui un suflet blajin și-l chinuia. Henrieta tremura ca o floare de seră descoperită și lăsată în bătaia crivățului. Avea o mamă care o iubia și căreia ar fi putut să-î spue tot ce îndura de la mojicii aceștia, bogați și erudiți, dar un simtirhănt de mândrie în nefericire o împedeca. Cu o oarbă supunere soarteT, ea ducea jugul înnainte, fără protestări, fără spasmuri, mulțumită că putea plânge. Căci este o misterioasă fericire în sufletele unor femei, făcute spre a iubi, de a suferi și a putea plânge, când nu pot iubi.

Ea nădăjduise că va găsi cei puțin în cumnată-sa un prieten, și nu se înșelase până la un oare-care punct. Brutală și semeață, ca toți ai sei, Mimi era, în traiul zilnic, cea mai suportabilă dintre toți al casei. Dar la cea mai mică țicnire a suprafeței, la întâlnirea celor mai neînsemnate interese, firea ei, iubitoare de sine, se da pe față.

După ce Henrieta eși, Ștefănescu zise fetei:

— Ați supărat pe d-na Henrieta.

— Da de ce?., ce i-am făcut eu?..

El dete din cap, fără să spue exact ceea ce gândea.

— Nu-î nimic, o împac eu. Dar d-voastră nu sunteți supărat? îl întrebă după o pausă.

— ’ Eu ?.. pentru ce? răspunse dînsul.

— Așa este, zise fata, n-aveți pentru ce. Era o glumă. Văd că sunteți un om superior.

Lume .Vouă fi Lume Vechie.

Această formulă a omului superior avea iarăși un rol însemnat la Stroești.

— Nu mtf cred întru nimic om superior, dar era o simplă glumă... și’ foarte bine făcută.

— Da, zise ea. O figură care seamănă cu Christos.

Apoi adăogă cu oare-care îndrăzneală:

— Așa v-am. botezat.

— Pe mine ?.. întrebă el cu mirare. Doar în bătae de joc?

— Poate... La noi oamenii frumoși nu prea au trecere, zise, privindu-l pe sub gene.

El întoarse capul repede și se uită la dînsa, gata v s-o întrebe: — da ce fel de fată ești d-ta?... când își aduse aminte că era în casa Stroeștilor, unde toate erau cu putință. Făcu haz.

— Ved că vreți să rîdeți de mine. Poate că ar fi mai bine să vedeți ce face d-na Henrieta.

— Nii-î nimic, zise dînsa, așternându-și niște formule pe tablă, pe care le copia dintr-un caiet. Așa face ea câte odată. Henrieta e o persoană menită de soartă să sufere.

— De ce?

— Așa. În virtutea legii celei mari, că ființele slabe trebue să se supună sau să piară înnaintea celor tari.

El se uita la ea, măsurând-o de sus până jos. Vorbele acelea erau în armonie cu toată persoana ei voinică și frumoasă, dar sunau în auzul lui atât de ciudat, încât urmă a se uita la dînsa, fără să fie în stare a rosti nici un cuvînt.

— De ce mă priviți așa?

El păru a-și reveni în simțire și zise repede:

— Me rog, me rog, să nu vă temeți, nu vă ameninț » cu nimic.

Fata își mușcă buza, și, măcar că avea o mare stăpânire pe sine, se făcu roșie. Înțelese că vorbele acelea erau în legătură cu cele ce ea le zisese Henrietei «ce, vrei să me bați?»

După aceea, lecția urmă înainte, fără să se mai facă aluzie la nime.

Ștefănescu intră în ziua aceea acasă, cu o mulțumire deosebită de a-și găsi pe mamă-sa și pe soră-sa la masa de lucru, cântând încetinel printre dinți și urmând fie-care firul amintirilor saîi al visurilor sale.

Mamă-sa se uită la el lung.

— Dragu mamei, vino-n coa să-ți fac funta la loc, că s-a deslegat.

Și, pe când el sta plecat spre ea, bătrâna îl sărută pe obraz, fericită.

— Ia lasă-l, nu-l mat alinta, zise Anicuța, gata să facă și ea ca și măsa. Nene, Tache s-a pus pe lucru. Să-l vezi ce-î pe capul lui cu trigonometria, îl plângi de milă.

— Dați-î pace, zise frate-său. Încet, încet!

IV

În urma lut, la Stroești se petreceau următoarele:

Mimi, îndată ce plecă Ștefancscu, se duse drept la măsa.

— Ia ascultă mamă, dacă vreți să mai iaîi lecții de matematici, faceți bunătate și nu ve mai țineți de capul meu.

— Dar asta!., zise mamă-sa mirată. Cine se ține de capul tö?

— Cine necine, eu asta știu: nu vreau să mai stați pe capul meu, când îmi fac lecția.

— Nu se poate, mă chère, să te lăsăm singură-

— Nu se poate ?.. atunci me duc la tata.

— Dute. Eu cred că nu se poate.

Fata eși, iar mamă-sa rămase să-și caute de scris — fiind-că tocmai biciuia într-un articol, pe care-l pregătea pentru Convrcmelnicul, banalitatea femeilor moderne.

Îmbrăcată într-o rochie de casă, cu fel de fel dc panglicuțe, ea scria pe o masă de toaletă ce era vîrîtă în jfi£id.aunei-ferestre, cu toate că alături avea un elegant biurou de lemn de trandafir. Călimărilc erau perdute între o mulțime nenumărată de instrumente și de toată mâna: cosmeticurf

» sticluțe răsturnate și ticsite de păr, hârtii cu bolduri, rezilii de acoperit creții pe frunte, șuvițe străine, cripeuri, pufuri de pudră murdare, o mașină de frizat cu vre-o trei clești, etc. Printre acestea, de abia rămânea un petec de loc unde să pue hârtia. Ea scriea, uitându-se într-o oglindă mică, citind frazele cu un patos deosebit, ridicându-și ochii încet spre lumina ferestrei, ca să caute firul gândire!, și ștergăndu-și condeiul, pe care-l tot muia geaba în cerneală, de mâneca stingă a hainei, — devenită, se se înțelege, soioasă ca vai de ea. Templele ridicate pe frunte ca două bastioane îi excitau parcă activitatea, și solemnitatea osoasă a figure! sale î! da un fel de închipuire de sine, de care nu puțin era răspunzător și bietul Stuart Mill, cu știutul său volum asupra femeilor, ce se găsea cât colea pe un scaun, cu alte asemenea adânc! tâlcuiri.

Pe când ea scriea ast-fel, ușa se deschise de perete, și buhavul torace al d-lui Veniamin Stroescu se propti de un ușor, ținănd cu brațul stîng de gât pe Mimi.

— Da ce-! cucoană, de nu da! voe fete! să-și facă lecțiile cu musiu Christos cum vrea ca?

D-na Stroescu sări de unde era, cu foile scrise în mână.

— Ia zăii, Stroescule, ascultă colea... Bine, î! dau voe, facă ce-o vrea... Așa ți lam scuturat pe Iluzie cu posibilizmu Iu!! fam luat metodic: întâ! î! fac analiza....

Și bărbatul-său intră serios înlăuntru; rămase în picioare la spatele scaunului ei, urmărind cu ochi! ceea ce citea, și când sfîrși cele vre-o patru pagine ce scrisese, el îl zise:

— Bun, bun; isprăvește și să-i dăm drumul.

Apoi se sculă să iasă. Dar de la ușe se întoarse:

— Cum ai zis fraza aceea.... cu raportul dintre speță și individ, că merge... în progresiunc aritmetică cu...

Ea răsturnă repede totul pe masă, ca să pue mâna pe foaia cu pricina.

— Da... în progresiune aritmetică cu desvoltarea mijloacelor de distrugere a relelor ce rezultă din faptul vieței colective.

El se uită lung înainte-î.

— Nu prea înțeleg, sfîrși prin a zice.

— Da... e din Spencer.

— Bun, bun, dă-î drumul.

În vremea asta fata își lăsase părinții să citească și plecase să caute pe Henrieta.

Când intră în odaia ei, o găsi în fotoliul în care căzuse de la început, întinzând batista cu care își ștersese ochii și numărându-î roticelele de pe margini. Obrajii îi erau încă roșii de plâns, dar suavitatea figure! sale, în loc de a păgubi ceva, câșVgase. Era blândă ca o mamă tînără, supusă, uitătoare de răul ce-i făceaîi cei-lalții, și, ca un copil isgonit din casa părinților, care, în mijlocul suspinelor, se oprește să adune o pietricică, ea se oprise la liniile rotunde de pe batistă și pe ele întinsese o mreajă lungă de gânduri.

Mimi, ca toate naturele voluntare, se sîmția atrasă în felul ei spre acea fire delicată. Când o văzu singură, uitată de toți, slabă în durere, — avu un moment de revoltă, de dorință de a o ocroti, și se repezi la dînsa, câzându-i pe brațe cu toată puterea corpului ei.

— Dragă HenrietoL H zise sărutând-o de nenumărate ori, cu vigoarea aproape Crudă a unui bărbat tănăr. Tu ești o făptură prea dulce pentru lumea asta. Mai schimbă-te. Oamenii sunt mișei și stupizi. Trebue să înveți a-i desprețul. Mie îmi fac scârbă și oroare...

Și așa mai înnainte. Dar uită să se roage s-o erte, fiind-că ea fusese vina.

— Nu fetițo, răspunse Henrieta, mângâind-o pe per, mi-a trecut... ți-ai stîrșit lecția?

— Ei?., nu s-a supărat?

— Cine?...

Și când făcu întrebarea asta, se depărtă puțin de pieptul Henrietei și se uită în ochii ei cu privirea stranie și ascuțită ce o iau câte odată luminile ochilor albaștri. Apoi dete ușor din cap, și, lipindu-se din nou de ca, îi zise aproape la ureche:

— Cam mult interes...

Cumnată-sa zîmbi și se explică poate cam lung.

— Interes, nu... Dar iarăși nu trebue perdută măsura cuviinței. Voi treceți cu toții peste această măsură. Ba îi scoateți poreclă, ba îi faci caricatura...

— Astea sunt între noi, răspunse fata, el nu știe.

— Ba iată că poate ști; cum s-a întîmplat să uiți comedia aceea pe tablă, poți foarte bine să-Î zici odată... Musiu Christos.

Mimi începu a rîde.

— Ce naivă ești, HenrietoL

Cea-laltă zîmbea și ea și aștepta să vadă pentru ce e naivă.

— Apoi crezi tu că me las eu să fiu surprinsă ast-fel? urmă Mimi, cu siguranța tinerilor. M-am gândit că pot greși, adaose, cantrazicendu-se cu ceea ce spusese mai sus, și am adus lucrurile ast-fel încât... i-âm spus că l-am botezat Christos...

Henrieta sări de pe fotoliu.

Mimi începu a rîde, dar cu oare care nesiguranță. Făcu un pas spre fereastră, însă după aceea învârtindu-se într-un picior, se întoarse repede spre cumnată-sa și-î zise, îndoindu-se până la pămînt:

— Precum am onoare să vă spui...

Cea-laltă aștepta. Mimi urmă:

— Da. Ba chiar cred că i a făcut plăcere, fiind-că i-am aurit hapul așa de bine, în cât i s-a părut grozav de gustos.

— Cum?

— Uite bine. I-am spus că e.... că barba și părul seamănă cu al lui Christos.

Și sfîrși fraza cam încet, ba o tăia la jumătate, pârând ea însăși mirată de cât îi venise de greu să repete cumnatei sale vorba «frumos», pe care o zisese lui Ștefănescu.

Și acum, inconscient, Henrieta se uită la fată cu aceeași privire care o făcuse să se revolte cu câte va ceasuri mai înainte, și produse asupra ei același efect. Mimi, care nu știa să stăpânească nimic din aventurile ei sălbatice, scutură clin cap și puse mâna pe ivorul ușei.

— În sfîrșit mi se pare că ne ocupăm cam mult de domnul ăsta.... De alt-fel lucrul se împacă lesne cu noua mesură.

— Cu ce mesură?.. întrebă Henrieta.

— Am hotărît să nu mai asistați nimeni la lecții, zise fata, deschizând ușa lung. MS plictisiți...

Și ast-fel eși, lăsând, ca résultat final, inima Henrietei și mat rănită încă.

V

Vremea trecu ast-fel, până spre sfîrșitul lui August. Profesorul ne mai fiind nou, nimeni nu se mai interesa de el. În casă îi remăsese numele dc Musiu Christos. Șart mai întrebă câte-odată în batjocură de profesor, dar, fiind-că Mimi nu părea dispusă să răspunză pe acelaș ton, gluma cădea repede. De alt-fel fata lucră serios. Henrieta încercă și ea din când în când s-o mai descoase, punénd înnainte interesul lecțiilor, dar rămânea mai totdeauna fără răspuns. Ștefănescu n-o mai întîlnea de cât din întîmplare, când eșea. Îi era drag să dea cu ochii de dînsa. Simplitatea și aerul Henrietei, se potriveau cu chipul lui de a fi. O înțelegea și ar fi dorit s-o cunoască bine.

Între acestea, raporturile lut’ cu Mimi deveniseră prietenoase. Natura fetei și numărul de idei ciudate ce avea în cap, îl interesau. Toate teoriile el i le învețase pe din afară, și cu toate astea, o asculta cu plăcere aiurând. Puterea cu care le spunea, îndrăzneala paradoxelor, neatîrnarea caracterului ei, câștigaii în intimitate, fiind-că nu le împodobea cu sentențe. Începuseră să vorbească de romane, să facă psichologie, să admire simțimente nobile. Amorul venea adesea în convorbire, cu tot convoiul lui de isprăvi. Fata se încerca de multe ori să facă analiza acestui simțiment, rostindu-se cu o rară îndrăzneală asupra lui, întemeindu-l pe observările autorilor sôi favoriți, găsindu-l firesc în toate manifestările și vorbind de «instinct» cu îndemânarea cu care o altă femee ar fi vorbit de «iluzii.» Ștefănescu se uita la ea, subjugat de puterea de viață cu care însuflețea toate, și, după ce o ascultă cam lung, se scula repede de pe scaun și se întorcea la tablă:

— Ia să mai lucrăm câte ceva.

Ea, fără a zice nimic, îl lua de mână, îl aducea din nou la scaun și-l silea să stea ca s-o asculte mai departe. În teoriile ce făcea, îi scăpau adesea aprecieri asupra a lor sei, ceea ce schimba caracterul convorbire! în destăinuire, și, fiind-că nimic nu chiamă mai bine o confidență de cât o altă confidență, el însuși o întreba, luând acum parte activă la povestirile fetei.

Cu toate astea, când eșea de la Stroești, parcă respira. Odăița acea goală în care lucrau, cu masa pătată de cerneală, cu tabla într-un colț, cu convorbirile și ciudățeniile atrăgătoare ale fetei, îi lăsa impresia unu! om care urmează o cură de electricitate. Simțea ceva în aer, nehotărît, neînțeles, care parcă îl amenința, atrâgându-l. Umblă ziua după treabă, cu o mai mare încordare de activitate, și numai seara, când se întorcea acasă, vedea cât era de obosit. Nedeprins a-ș! filtra propriele-î simțimente prin pânza analizei, le suferea în suflet pe toate, greoae, vesele, supărâtoare, după cum veneau, fără a intra cu voința lui în ele, a umfla pe cele plăcute și a se ascunde în învelitoarea lor, cum fac mai toate naturele rafinate din veacul nostru.

lntr-o dimineață, pe când se îmbrăca, vioara lui Tache de sub șopron, făcea niște acorduri stridente; arcușul sărea de pe coarda mi pe coarda so/, iar se întorcea, rupând măsura și „aspirând câte o notă, iar se ducea înnapoi, revenind pe câte patru coardele, într-o gamă chromatică punctată, ascuțită, enervantă. Era unul din nenumeratele studii de vioară, slut, strâmb, pe care un om de meșteșug trebue să-l mestece între degete, până o cădea leșinat, numai ca să ajungă stăpîn pe instrument. Fratele mai mare pierdu răbdarea și se repezi spre fereastră s-o închidă, ca să nu mai audă urgia acéa de note, — când deodată, fratele mai mic, printr-o curioasă schimbare de dispoziție, își lăsă degetele lung pe coarde, și, ca o corabie ce vine dintr-o mare, muncită în apele unui port, trecu într-o melodie lină. Fratele cel supărat se opri cu mâna pe geam, privind drept înnaintea ochilor. Armonia limpezia, în închipuirea lui, contururile lucrurilor. Binișor, fără să-și dea seamă, chipul elevei îl veni în minte, cu liniile lui puternice, dar încălzit de o rază de viață prietenoasă, așa cum o vedea în vremurile din urmă. Și alături, figura suavă a Henrietet, cu misterioasă atracțiune a nefericirii. Care îl interesa mat mult? Îl interesau poate amândouă, sau poate amândouă nu-l interesai!? Muizca era de vină. Și se puse să se gândească la muzică, închizând ca prin o supapă ordinea de imagini anterioare. În muzică există unul din elementele cosmice cele mari^puterea-dp atracțiune, care se idealizează și devine simpatie. Simpatia între două sau mai multe note în muzică iea formule matematice. Cu atît mai bine. Dar este o artă inferioară, căci fiind cea mai nouă, a ajuns la cel mai în nalt grad de perfecție. Mai frumos de cât Michel Angel poate că ar fi cu putință să se facă; dar mai frumos de cât Beethoven, nu. Această posibilitate în mintea noastră pentru unul și imposibilitate pentru altul, vine poate de acolo că no țiunile noastre zilnice cele .mai variate le avem de la formă și de la coloare, sau mai bine zis de la coloare, iar cele mai puțin variate de la sunete. Și figura de geniu îndurerat a lui Beethoven îi veni în minte, turburându-î siguranța gândirii. Dar linia atât de vorbitoare a gurei lui Beethoven îi aminti gura elevei sale, gură vinovată, păgână, cum trebue s-o fi avut Maria Magdalena. Și mișcat ca de un resort sc lipi cu spatele de rezemătoarea scaunului și rămase cu ochii în podele, numărând mecanicește ciubucele plafonului.

Când băiatul isprăvi de cântat, frate-său îl strigă pe fereastră. Anicuța sări de unde era și alergă la Tache; el nu auzise, și, liniștit, își scosese din buzunar un pachet albastru cu trei fire de tutun și da să-și facă un crîmpeiu de țigară.

— Ce faci Tache, n-auzi că te chiamă nenea?

Băiatul sări de unde era, mototolindu-și hârtia în mână, și sc luă după soră-sa.

— Oare de ce m-o fi chemând? întrebă el cu sfială. — Poate că vrea să te trimită undeva.

— Mi-e frică să nu miros a tutun.

— Ia să vedem.

Se opriseră amăndoi în sală, de abia vorbind. Tache își făcu mânile pâlnie și suflă în spre soră-sa. Anicuța sbîrci din nas, măcar că nu vrea să-T spue adevărul.

— Nu-Î așa că miros? zise băiatul cu putere. — Da nu miroși nimica.

— Ba da, miros, știu eu.

— Atunci de ce fumezi? zise soră-sa, zîmbind. — Să-l ia dracu de tutun!.. Eu nu întru...

Dar ușa de la odaia fratelui seu se deschise, și Mitică, supărat că nu-l auzea nimeni, se ivi în prag între uși.

— Da n-aude nimeni?... Tache!

Băiatul intră după el, galben, și se opri lângă ușe. Anicuța alergă la mamă-sa.

— Hait, i s-a împlinit lui bietu Tache.

— Da ce-T?

— Nenea e supărat foc.

— O fi făcut iar vre o comedie.

Fata n-avea răbdare să stea la judecată cu măsa, și, în vîrful picioarelor, veni din noii în sală și se apropia de ușe să asculte dacă îl ocăra pe Tache. Dar nu se auzea nimic îngrijitor. Ei vorbeau liniștit.

—- Ce mai faci, înveți? Sesiunea se apropie.

— învăț, răspunse băiatul cu îndoială.

— Te-ai hotărît pentru Septembrie?

— Dacă da, ar trebui să mai lași vioara. Eu de câte ori viii acasă, vecinie te găsesc cu ea în mână.

— Da... dar me duc departe, ca să nu te super.

— Nu-î vorba să mă superi; vorba e că-ți pierzi vremea, și-î mai mare rușinea: te știu băeții. și profesorii că ești frate cu mine. Venit-ai vre-o dată să mă întrebi?

— Mi-era teamă că te super....

Mitică se sculă de pe scaun, dând din cap cu nemulțumire.

— Astea sunt pretexte, fătul meii.

— Zeii, nene!..

Fratele mai mare se plimba prin odae preocupat. Tache sta în picioare lângă ușă.

— Ascultă. Te-am chemat să-ți spun că Ministerul vrea să mă numească în comisiunea examinătoare. Într-un asemenea caz, să știi că înnainte de a te înscrie te voiii asculta de întreaga materie, partea mea, și dacă nu vei ști-o toată, bine, nu te. prezinți.

Tache se uita în pămînt. Frate-său urmă mai departe:

— Ce vrea să zică asta? Ai 18 ani... Să nu fii în stare să treci un bacalaureat? Trebue să înțelegi că asta este cheia care-ți deschide toate ușile. Alt fel ce vrei? O să te țiii eu toată viața?...

Băiatul nu ridica ochii din pămînt. Ii dăduseră lacrămile, ca în tot-d-a-una, și aștepta nefericit și lipit de ușe, hotărîrea fratelui său. — Dar frate-său era aspru din slăbiciune. Era destul să vadă pe băiat cu lacrămile în ochi ca să nu mai fie în stare a-T zice o vorbă. IT veni chiar să-l desmierde și să-l cheme Tăchiță ca altă-dată, însă, printr-o stranie înfrângere a propriei naturi, se îndârji în asprime.

— Ce sunt fleacurile astea, îi zise, oprindu-se la câți-va pași de el, — plângi ca femeile...

— Nu plâng...

Mitică se plimbă încă prin odae. Apoi iar se opri în fata lui.

— Și ce era bucata aceea pe care o cântai?

Lui Tache mai bine de cât să-T fi vorbit de vioară, să-î fi dat o palmă. Simțimentul acesta îl avea cu toți oameni, nu numai cu frate-său. De aceea dete din cap, fără a răspunde.

-r- Nu cea d-întâi, ce^ de a doue insistă frate-său.

— Era o bucată dintr-o operă, răspunse băiatul.

— Dintr-o operă... Ceva nou, fiind-că eu nu cred s-o fi auzit vre-o dată.

— Ba e vechie.

— Și n-are nume?

— Ba are, răspunse greoiu Tache.

— Și e secret, păstrat numai pentru voi muzicanții? zise frate-său zîmbind.

— Ba nu, e Orfeul lui Gluck.

— Da ?.. Orfeul lui Gluck. Nu l-am auzit nici odată, însă e minunat.

— Nu se prea cântă. E o operă în care nu sunt de cât femei. Rolul lui Orfeu e scris pentru contralto.

— Ai toate notele?

— Nu, n-am de cât romanța lui Orfeu Che fard senza Euridice, răspunse băiatul.

Frate-său începu a rîde, de înlesnirea cu care Tache luase deprinderile celor de la teatru.

— Cum se chiamă? întrebă el din nou zîmbind.

Dar Tache nu mai respunșe și puse ochii în pămînt.

— Foarte bine, zise frate-său. Dacă le găsești, cumperă notele astea toate. Cinci franc! îți ajung?

Băiatul dete din cap, fără a răspunde. Frate-său î! întinse paralele; el le luă, și eși încet pe ușă.

Soră-sa îl aștepta în sală, gata să-l descoase, dar, văzându 1 cu ochi! roșii, se luă după el fără a-î zice nimic. Tache se duse în odaia lui, scoase niște texte dintr-un teanc de cărți ce erau pe fereastră, și trecu în sofragerie, unde le întinse pe toate pe masă, cu gând parcă de a sorbi trigonomctria dintr-o înghițitură. Dar semnul extrageri! râdăcinelor, sin, cosiți și toate cele-lalte puncte și lini! cabalistice i! puneau mintea pe goană. Pe când cu ochi! urma manuscrisul, cu gândul cânta strofele Iu! Orfeu. În cele din urmă, punând mâna în buzuf ar, dete de piesa de 5 franci, și o scoase la lumină. O învârti între degete, și pe o parte și pe alta, uitându-se la figura Regelui cu mare luare aminte, ca și cum ar fi descoperit-o atunci pentru întâia dată. După aceea trase cu creionul cine! lini! una lângă alta pe fața de masă și se puse să anine de ele puncte negre.

După un ceas închise textele, ca un om care se dă biruit, și se duse iar în șura lui, unde își scutură din hârtie și din buzunarele întoarse pe dos cei din urmă praf de tutun, și-ș! făcu o țigară.

Lume .Vouă fi Lume Vechie.

VI

La umbra caselor, Henrieta sta pe un scaun și se uita la cel din urmă număr al Ilustrației, în care erau niște icoane închipuite, ce reprezentați armata română. Fusese mare discuție, în familie, asupra lor. Henrieta și cu bătrânul Voinescu, le găseau strîmbe, neâdevărate, făcute parcă într-adins ca să înjosească numele soldatului. Stroeștii, dimpotrivă,, le găseau naturale.

— Da, zisese Sări, dumneai ar vrea niște băeți frumoși, ca în jurnalul de modă, cu pinteni și mănuși. Așa se fac crochiurile militărești: ici o pată, dincolo o roată de tun, în racursiu un șir de cai slabi și nemâncați, cum sunt în realitate.

— Bine, așa o fi, dar nu vezi că soldații sunt în opinci, răspunsese Henrieta.

— .Așa, ba și mai reu; pe vremea răsboiului soldații erau cu pielea în.manta.

— Aci e vorba de manevre și defilare.

— Ce defilare? moft! Așa sunt: mai rău de cât. Bulgarii!

— Eu cred că corespondentul care face asemenea caricaturi de dorobanți, na văzut nici odată un soldat român.

— Prea natural. E încă în fericită vîrstă în care se crede în existența corespondenților, zise Șart, către tată-său, rîzând. E he!., câte corespodențe de astea n-am făcut noi în Suferințele omului, de pe câmpul de resboiîi, pe când în realitate eram la Oppler....

Hcnrieta tăcuse, pe jumetate convinsă, de siguranța cu care spunea bărbatul său că acele caricaturi erau dorobanți. Când însă rămase singură și luă din nou foaia în mână, iar se indignă. Atunci hotărî să întrebe și pe alt-cineva, fiind-că ei i se părea că dreptatea prea era pe față. Și-și zise să întrebe pe profesor, care, ca străin, nu putea să părtinească pe nimeni.

Cu ziarul pe brațe, sta la umbră, aruncându-și ochii din când în când spic poartă. De abia adia o undă de vent, mângâind vietățile. Ea pleca ușurel capul, lăsând vântul s-alunece printre gulerașul deschis. Când auzea pași dinspre poartă, își afunda privirea mai adânc în rîndurile ce citea, pregătindu-se a fi surprinsă. După ce se încredință că nu era el, respira. Și așa iar din noii își fixa luarea aminte, când i se părea că vine cine-va, și iar se " liniștea, când pasul trecea înnainte, — până ce se făcură ceasurile cinci și profesorul veni.

Stângace și cu grabă, ca toți oameni care caută să ascundă ceea ce cu adevârât îi interesează sub aparența unui interes prefăcut, dînsa se agăță de ziar.

— Dumneata nici nu știi că eu te așteptam...

Profesorul se uiță la ea cu plăcere.

— Te așteptam cu toții... Ai să te rostești asupra scenelor acestora. Cum îți par?

Dînsa rămăsese în picioare și se uita la ilustrații cu mare luare aminte.

— îmi par bine făcute.

— Da, ca niște simple icoane. Dar sc potrivesc cu legenda dedesupt?

Ei ceti explicația de sub desemn și rămase cam nedumerit.

— Soldați romani în manevre... Îmi închipuiam, după căciuli.

— Și găsești că seamănă? întrebă ea mirată.

— Da... răspunse el.

— Cum se poate? Se vede că și dumneata conspiri ca cei-lalți.

Pe când vorbeau, urcară cele trei trepte de piatră și sc opriră în sală, în fața camerei în care sè făceau lecțiile. Henrieta și Șart locuiau la rîndul dé jos, într-un apartament din capătul sălei; Stroescu cu nevastă-sa și cu Mimi, la rîndul de deasupra. În vreme când ei vorbeau, Mimi se cobora pe scară, cu teancul de caete la subțioară. Când dete cu ochii de dînșii, plecați amândoi deasupra jurnalului, ea cu capul lipită de el, se opri în loc și deschise gura să șe mire, dar nici un sunet nu-î eși din gât. Încet, cu ochii spre ei, se întoarse pe scară înnapoi, intră la dînsa în odae și aruncă textele pe pat. Diipă aceea, fără să se gândească, luă niște foarfeci ce erau pe masă și se puse să-și tae unghiile. Cât stătu ast-fel nu și-ar fi putut da seamă, dacă o femee nu intra să-î spuie că profesorul aștepta de mai bine de o jumătate de ora. Ea se ridică iute de pe scaun și se răsti la femee:

— Să-se ducă! Nu-mi trebue, nu iau lecție!...

Sluga da să se retragă, îngrijată, când Mimi se întoarse din nou spre ea, mai blajină:

—Zi coanei Henriete să-î spui că nu prea mi-e bine.

Apoi iar apucă, mecaniceșre, foarficele. După vre-o cinci minute, le aruncă pe masă și se repezi la geam. Profesorul, eșind, găsise pe Henrieta în acelaș loc, la umbră, și se oprise să mai vorbească. Mimi, de sus, nu putea vedea de cât capetele lor. Își lipea fruntea de geam și se înălța în vîrful picioarelor, sperând să prindă ceva din vorbele ori din mișcările lor. Însă nu prinse nimic. Văzu pe profesor plecând și parcă respiră. Apoi rămase pe loc nemișcată, uitându-se înnainte, la vîrfurile pomilor, la acoperișul grajdului, la lucruri fără nici un interes, cu o întreagă lipsă de conșciință.

Numai când auzi .bătend la ușe, reveni iarăși în sine.

— Intră! zise restit.

Ușa se deschise încet, cu sfială, ca în casa unui bolnav. Era Henrieta.

— Eii te credeam în pat... Ce ai? întrebă ea binișor.

Mimi se întorsese spre oglindă și-și netezia părul cu peria, fără să răspundă. Cumnată-sa se așezase pe colțul unui scaun și se uita la ea. Tăcerea se prelungea și le neliniștea pe amîndouă. Henrieta sîmția că fata avea ceva, dar nu înțelegea ce, și, nedumerită, bătea cu degetele pe masă, așteptând. Mimi se întoarse spre dînsa, afectând nepăsarea de toate zilele:

— Cum ai petrecut?

— Unde? o întrebă Henrieta.

— Ar fi mai nemerit să întreb cum ați petrecut cu Ilustrația ?... De sigur că ai avut dreptate...

Cea-laltă pricepu într-o clipă toată cauza reului, și, instinctiv, apucă drumul cel bun.

— Ba, dacă profesorul tău ar fi o autoritate în materie, ar trebui să zic că am perdut, fiind-că el a fost cu totul de părerea voastră.

—.Da?... întrebă Mimi repede. ’

Fata se simți ușurată de ceva care parcă o apasă pe piept.

— E evident, adăogă ea. Așa se fac crochiurilc, și o poți arăta ori-cărui om de gust, tot așa va răspunde.

Henrieta se uita la ea, cu o linie subțire de ironie, gata să-Î dărîme mulțumirea ce și-o zidia așa de netrainic, spuindu-î că nu era adevărat că profesorul își schimbase părerea.

— Dar, în fine, ce ai? de ce n-ai venit le lecție? întrebă ea.

— Nici nu știu bine de ce; am dormit și me cam durea capul. Apoi nu cetisem nimic pentru astăzi și-mi era rușine să viu la locție nepregătită.

— Mi-a zis că poimâne o să vie ceva mai târziu fiind-că are o comisie, nu știu ce să facă...

— Da?... întrebă Mimi. Și ce-ați mai vorbit?

— Fleacuri.. M-a găsit cetind Ilustrația, și așa, vrând nevrând, a venit vorba despre soldați.

— Da tu ai înv0țat pe din afară numărul acesta din Ilustrație, zise Mimi, uitându-se la ea țintă.

— Aproape, răspunse Ilenrietă; dar acum mă trudesc cu un logogrif. II luasem cu mine la umbră. În odae la noi bate soarele de te usucă... Când a venit Ștefănescu m-a găsit cu jurnalul în mână.

— Și așa, ați descifrat amîndoi> togo gri ful; vezi dumneata ce bine s-a potrivit!..

— Nu s-a potrivit de loc, zise Henrieta, fiind-că am vorbit despre soldați.

— Ce minunat lucru, urmă Mimi, d-ta eși din Întîmplare la umbră, cu... logogriful; d-lui sosește din întîmplare; urcați scările unul lângă altul ca doi porumbei; vă plecați deodată asupra soldatului.... ce idilă fermecătoare!... și totul din întîmplare...

— Tu aiurezi...

— Da, ia-ți aerul de sfîntă, îți șade bine...

— Mimi, tu ești bolnavă, dragă... Eti te las să te liniștești.

— Nu sunt bolnavă, nu sunt bolnavă, zise cealaltă, făcend explozie. Ești o ipocrită care îți rîzi de toată lumea, fiind că știi să te stăpânești mai mult de cât noi.

— Șade rău ceea ce faci, zise I-Ienrieta, eșind.

Dînsa coborî scările, galbenă și se duse, fără să știe, în grădină, unde se așeză în leagănul de sub gimnastică și încercă să se miște cu piciorul. Avea o mare durere în fundul ochilor. Uitându-se țintă la vîrful erbei, revedea chipul înreutățit al cumnatei sale, covorul ce era jos de marginea patului, un lucru și altul, fragmentar, fără să poată lega nimic mai lung. Un cântec vechili, trist, pe care-l auzise la măsa în copilărie, îi resări în minte, și mișcă buzele încet, mângâind rostul nechibzuit al vieței omenești cu versul său molcom.

Înaintea ei, pe alee, Șart venea cu pași mari spre dînsa. O strigase de mai multe ori și era furios că nu-î răspundea nimeni. Îndată ce o văzu, veni la ca mormăind.

— Ce casă e asta, în care n-aude nici slugă, nici nevastă, nici nimeni...

Henrieta, la ideea că poate Mimi să se fi plâns fratelui-său, se înroși.

— Bine, Madamo, ce fel de treabă e asta: te-ai făcut stăpână în casă la noi, de nu vrei să mai primești lumea ce vine să mă caute?....

Dînsa îl privi lung și nu-î răspunse nimic.

— Ce sunt eu, caraghiosul dumitale?

— Ba nu; de ce vorbești așa?

— Vorbesc fiind-că am dreptul. Eu invit prietenii să vie să mă vază, și dumneata îi dai afară?

— Ce spui Șart? A venit un domn aseară, dar eu nu-l cunosc. A spus că are treabă cu tine și l-am poftit să aștepte în salon.

— Era un amic al meu.

— Să-î fie de bine!

— Eu nu înțeleg să-mi tratezi ast-fel prietenii. I! chemasem să petreacă seara cu noi, și d-ta îl lași singur o oră.

— Șart, pentru Dumnezeu, fii om întreg: de unde vreai să știii eu că acest dömri era poftit de tîne> Un nume Coltuc, Șoltuc, pe care nu l-am auzit nici odată.

— Da ce auzi d-țaL Nu cunoști pe Șoltuț, firește> el nu merge în saloane.

— la ascultă Șart, nu me plictisi, fiind-că nu ți-am făcut nimic. Lasă-me în pace, că toate lucrurile au o margine.

Dînsul plecă, grăbit, și bombănind:

— Să vă iea dracu pe toți... Parc-ar fi coborîtă. din cer cu coșnița...

Și se urcă pe scară din nou, înjurând. Dar văzând ferestrele de la odaia surorii sale, cari acum craii deschise, se opri și o strigă. Fata se ivi la geam.

— Ia ascultă Mimi, tu ai văzut pe Șoltuț aseară?

— Nu, răspunse soră-sa de la geam, Șoltuț de la Iași?

— Da, închipuește-ți că l-a’m poftit să vie la nou și proastă de Henrieta l-a lăsat singur în salon mai bine de doue ore.

— Da spusesesi Henrietei că lai poftit?

— Ba nu, da ce nevoe era să-î spuiu?

— Ei bravo, zise fata rîzînd. Poftește-l într-o zi la masă, și dregem treaba, însă înștiințează pe mama, ori pe.... nevastă-ta. Înțelegi că nimeni nu poate bănui ce ai tu în cap.

Șart intră, cu pălăria pe ceafă, ștergendu-și sudoarea de pe frunte și urmând a bombăni.

— De geabă, domnule, muerea e lucrul draculuîL

VII

A treia zi, Mimi aștepta pe profesor în odaia obicinuită. De la scena cu cumnată sa își croia în minte fel de fel de planuri: să spuie lui frate-său să-și o seri-

» deschiză ochii: ’ să scrie lui Ștefănescu

soare anonimă; să rîză de el. Câte odată dorea ceva care să-l facă să sufere atât pe el cât și pe Henrieta; altă dată se sîmția iertătoare fată de dînsul și parcă chiar mândră că-l putea iertă de ceva. Ar fi voit să-î facă un bine secret, să-î dea ceva neașteptat și rar, care să-l umple de bucurie. Intra cu fantazia în fundul unor alcătuiri cu neputință de împlinit, în cari ea era bună, ideală, cu forme străvezii de zînă, — până ce fantasmagoria acea scotea la iveală chipul cumnatei sale. Atunci firea ei cea adevărată, revenea într-o clipă, și cu dînsa simțimântul de a face răii Henrietei. Ar fi voit s-o vadă suferind, să nu-î fie milă de ea, să calce cu piciorul pe gâtul ei, ca pe o vespe rău făcătoare. Trebuința aceasta de a o munci fisicește, devenise așa de mare, în cât, la cea mai mică ironia a cumnate-sei, îi venia să-î dea palme. Luase de mai multe ori hotărîrea de a spune lui frate-său - bănuelile ei despre Henrieta, dar urmarea unei asemenea ho- » tării! ar fi fost depărtarea profesorului din casă. Se gândise de asemenea să vorbească verde lut Ștefănescu, nu despre dînsa ci despre cea-laltă, — dar când se întîlnea cu cumnată-sa și o vedea liniștită, căutând-o cu ochii ca mai ’nainte, fără a avea nimic din ceea ce dînsa își simțea ascuns în suflet, îndoiala o coprindea din nou. Ilenricța era, sau cel puțin părea tot «biata Henrieta.»

Profesorul veni în ziua aceea, după cum zisese, cu o jumătate de ceas mai tîrziu. Mimi, sub cuvînt de a se urca la ea, eși de mai multe ori din odaia de lucru și își aruncă ochit spre scara de la intrare, spre a se asigura că Henrieta nu aștepta, ca în rîndul trecut, la umbră. Sus, o femee îi spuse că cumnată-sa eșise. O nespusă bucurie o coprinse la știrea aceasta, și coborî treptele sărind. I se părea că o dată Henrieta plecată, nu mai rămânea nimeni acasă. Însă îi veni în minte că cumnată-sa eșise tocmai atunci, spre a întîlni pe profesor în cale și a-t vorbi. Se gândi să-și pue o pălărie și să iasă și ea, când, de pe geam, văzu pe profesor venind.

Repede, lipsită de obicinuita ei îndrăzneală, se întoarse la masă și ascunse numărul din Ilustrație sub alte cărți. Simțise nevoe să provoace pe profesor a-î spune că în disputa cu Henrieta, avuse dreptate ea, iar nu cumnată-sa, și ast fel adusese foaia jos. Dar acum, când îl vedea venind, i se părea că jurnalul acela o da de gol, istorisind cele întîmplate între ele.

Când Ștelănescu intră, Mimi era galbenă, cu respirarea scurtă, resfoind un caiet într-aiurt,— dâr ei intră ca în tot-d-auna, miop, grăbit, privind de aproape ivorul și închizând ușa încet ca să nu facă sgornot.

— Am cam întârziat, zise el, scoțând o batistă și ștergându-se pe obraz. Viu tocmai de la sfântul Gheorghe....în zece minute..... sunt cu zece minute în întârziere, nu-i așa? Îmi pare râu, aș fi voit să viu mai de vreme.

Ea zîmbea.

— Ia să vedem, cum stăm pe ziua de azi, zise el, apucând un caiet.

Mimi începu a rîde pe sub ascuns:

— Dumnezeii știe cum stăm.

— Multe visite? ori poate... puțină lene?

— Ba multă lene și puține visite. Am fost și cam bolnavă... mai mult de căldură și de silă. Noi eram obicinuite să petrecem verile la munte, și anul ăsta, din causa bacalaureatului meu, n-am putut să ne ducem nicăeri.

— Îmi pare rău, zise Ștefănescu.

— Bravo, zise ea rîzând. Ce fel de vorbă, îți pare rău că n-am plecat?

— Îmi pare rău... N-am vrut să zic asta. Îmi pare că nu vă găsiți bine la oraș.,

— Târziu, târziu... Gura păcâtosului adevăr grăește.

— Ba nici decum, adăogă el domol.

— N-ai zis așa? Poți să negi?

— Am zis că-mi pare rău că. nu vă puteți duce nicăeri, după cum vă erau dorințele și deprinderile.

— Ba nu, dacă în adevăr ai vrea să mă vezi plecând din București, ca să nu te chinuești în căldură...

— Da nu vreau nimic, domnișoară.

— Atuncea spune-mi-o. E mult mai onest.... Eu înțeleg că nu-i plăcut să petreci vara în oraș.... pentru hatârul unui singur elev.... care poate nu te interesează întru nimic...

— Domnișoară, cine a zis asemenea lucruri?

— Te rog, domnule Ștefănescu, dacă vrei să pleci din București, să te duci unde-va la aer, nu te ocupa de mine... Eu nu voiu să suferi din cauza mea..

Glasul fetei tremura. Dînsul, stîngaciu, nu știa cum s-o facă să înțeleagă că nici nu visase să plece din București. Se sculase în picioare și se apropiase de ea.

— Zeii nu-î adeverat, domnișoară Mimi.

Și fără să-și dea seamă, luă mâna fetei într-ale lui, simțind nevo.e de a o încredința de aproape că nu era vinovat, că nu se gândea să plece. Dînsa se prinsese de mâna lui, și, vibrând de emoțiune, urmă pe acelaș ton:

— Te rog, te rog, să nu faci nimic pentru mine, să nu suferi pentru mine...

— Zeu domnișoară, nu.

Fata îs! retrase mâna binișor dintr-ale lui și rămase în picioare, uitându-se în pămînt. El, nedumerit, rernase în fata ei.

— Uite frate, comedie, zise, nici nu m-am gândit.

Ea îl împinse ușor spre scaunul lui, și ea însăși se așeză la loc.

— Parole d-honneur?

— Parole.

— Bine, te cred. Acuma, dacă ești cu minte, am să te întreb ceva.

Și începu a căuta printre texte numărul din Ilustrație. El o privea, aprins la față, muncind în gură o vorbă mai îndrăzneață, pe care nu o putea rosti cu nici un preț. «Dacă ești cu minte.» Ce vrea să zică asta? El se simțea" foarte cuminte, dar se vede că nu trebuia să fie cuminte. Și îi veni pe buze vorba:

— Domnișoară...

Ea parcă simțea, parcă înțelegea ce gândește, și aștepta. La glasul lui, ea ridică ochii spre el, roșie la față, privind pe sub gene cu o căutătură care parcă rîdea și chema la dînsa.

— Domnișoară....

— Bravo, bravo, am găsit. Vino încoace, la lumină

II duse la geam, părend că vrea să-î taie vorbaDar în fața luminel găsi că prea. erau în drum.

— Vino mai încoace, îi zise, luându-l de braț. Uite> și spune-mi drept ce gândești de ilustrațiile astea.

Și întinse mâna înnainte,.depărtând jurnalul, pe când cu capul se lăsa pe spate, spre dînsul. El, scurt la vedere, se dete după jurnal; ea făcu un pas înnainte, el de asemenea; ea mai făcu unul.

— Ei, așa nu ved nimic, zise el rîzînd.

— Iacă, Iacă!..

Și î vîri jurnalul în obraz. EI îl luă binișor și se uită la el de aproape.

— A, știu, sunt faimoasele caricaturi....

— Ce fel caricaturi? întrebă fata, mirată.

— Ori nu sunt așa?

— Ești sigur? zise ea depărtându-se puțin și uitându-se la el cu ochit pe jumătate închișt.

— Vrei să zici că alaltăeri aveam altă părere.... Da, fiind-că nu-mi atrăsese nimeni luarea aminte. Eu nu prea văd bine și mi s-au părut la început destul de reușite. Dar privindu le mai de aproape, găsesc că sunt slabe.... niște adevărate caricaturi. Asta-î oaste românească?

Ea urmă a se uita la dînsul, nedumerită: era pătruns de ceea ce spunea, ort începea să devie șiret? Când el se întoarse de odată spre ea rîzînd:

— Și trebue să te mai și super câte odată.

Fata se aruncă pe scaunul ei și începu a scănci ca un copil nemulțumit:

— Lasă... te-ai făcut șiret, nesuferit; ești nesuferit!.

El se uita la ea, mirându-se -de unde scotea, acea făptură greoae, grația copilărească cu care îl învârtea așa. Se apropia de dînsa și o bătu pe spate încetinel.

— Domnișoară Mimi, am glumit. Ai dreptate ilustrațiile sunt bine făcute, sunt chiar prea bine.

Ea întoarse ochii spre el, lin, parcă ar fi voit să-i arate că sunt așa cum sunt, limpezi, frumoși,, și era nedrept să i-’î umple de lacrămi, cum se părea că erau.

— Ei, păcatele mele, da de ce plângi? întrebă. el mișcat, mângâindu-î perul cu mâna.

Ea nu răspundea nimic, ci numai se uita spre el. Când lacrămile umplură alveola genelor, își scoase o batistă, și, încet, duios, -își șterse ochii. Ne mai fiind stăpân pe sine, el se plecă spre ea, și, cu un simțiment în care i se părea că era ceva părintesc, o sărută pe per, ticnit, cuminte, zicându-i:

— Ia zeu, să lucrăm ceva, lasă copilăriile astea.,

— Da, răspunse fata încet.

El trecu la locul luT, și veniră așa față în față.

— Vii mâine seară la noi? întrebă ea de odată.

— Viu, zise el pe negândite. Da ce să fac ?...

— Să mă vezi... și » să te văd. Vine și

» un domn de la Iași și alți domni; au să -rîză și să spună la prostii.

—- Da... întări el, cu glasul pe jumătate.

— Nu da... Da! cu toată inima.

— Cu toată inima, dar ar trebui poate să fiu chemat... într-un mod...

— Ce-ți pasă, vei fi chemat. Da vii?

— Viîi, da.

— Foarte bine. Așa îmi ești drag, nu ești nesuferit și te ascult, hai să lucrăm.

Dînsul puse mâna pe cridă cu nespusă mulțumire, fiind-că cu chipul acesta se schimba vorba. Ea sta cu capul pe o mână, urmărindu-l serioasă și uitându-se țintă la el. Voia ceva, urma cu ochii demonstrația de pe tablă, pe când cu mintea era în altă parte. El simțea că ea nu înțelege nimic, dar nu mai puțin își căuta de treabă, vorbind tare, adresându-se ei, fără s-o privească, — penă,-la un loc, se opri nedumerit și se depărtă puțin de tablă, reluând calculul. O rază din soarele ce apunea, cădea în lung pe șirele de cifre, albind crida. Mimi se sculă și lăsă perdeaoa de la fereastră; apoi se întoarse la loc. Profesorul se uita la calculul lui, fără a înțelege nimic. Șterse câte-va numere în tăcere și le înlocui cu altele, iar le șterse, iar le scrise....

— Ce comedie e asta? își zise el încet, pe când se pregătea a reîncepe problema, care nu eșea cu nici un preț.

Un hohot de rîs de la spate îl iacu să se întoarcă și să se roșească. Fata rîdea, uitându-se ia cl, J roșie ) dînsa ca un vinovat.

— Dumneata mă faci să-mi uit meseria, zise el, lăsând crida jos.

Ea sări, rîzînd, și se agăță de brațul lui:

— Vii, vii?.

— Viu.

— Bravo!

După aceea iernase locdlui, neștiind ce să facă cu persoana ei.

— îmi spui,pe cinste că vii?

— Ei!.. îmi pare reu... Când am zis că viu...

— Bine, bine, te cred.

El își luă pălăria să plece.

— Azi s-o scurtăm puțin, fiind-că nu merge.

— De ce așa curând? zise ea încet, aproape duios.

— Nu merge de loc. E și cam întuneric... Data viitoare voiu veni mai de vreme și vom face și lecția de azi. La revedere...

— Mai stăi puțin, numai puțin. Am să te întreb ceva. Și pe când îl ruga să mai stea, apucă cu mâna un nasture de la haina lui, preocupată, și se uită la el lung.

— Vreau să te întreb.... ce crezi despre mine? El începu să rîză și o bătu cu mâna pe spate.

I.ume Noua fi Lume Vechie.

— Nu, nu, nu, nu vreau răspuns ca la copii. Dacă ar fi Henrieta în locul meu, n-ai lua aerele astea de profesor grav și... plicticos.

Ființa aceea greoae și bine legată se făcuse mititică, fină, și se agățase de nasturul hainei ca o pânză ușoară de păianjen. Ochii păreau înecați în farmecul umed al dorințelor celor mai ascunse. Amândouă mâinile, strîns unite una de alta, le ridicase penă sub bărbie și parcă se lupta să le ție lipite de ea, ca să nu-î deschidă prea repede brațele. El, bătend-o pe spate, o apropiase cu desăvârșire de el. Într-un avânt puternic, fata își întinse gura și el o scrută.

— Mâine, mâine... bagă de semă! amenință ea cu degetul.

VIII

A doua zi, seara, pe când Bucureștenii eșeau să resuflc pe la grădini și noaptea pacinică aducea lumina peritoarelor stele de August, cele doue cumnate se pregăteau, fie-care în felul ei, să apară la serată.

Henrieta se îmbrăcase ușoară, cu o rochie albă de lână; își pusese niște fire subțiri de myosotis, ce păreați a eși sfioase din sîn; încălzise puțin liniile corpului, aruncând peste rochia albă un borangic cu puncte aurii de mătase, — așa că părea o icoană fantastică și drăgălașă, .cum aveau obicciii să zugrăvească pe cutiile de fildeș pictorii decadenței italiene. Fiind-că se îmbrăcase cam de vreme, remăsese în odaia ei, și luase de pe masă o- cărticică, bisericos legată, pe care o deschisese mecanicește și citise:

O ciel, je vous revois, madame,—

De tous les amours de mon âme

Vous le plus tendre et le premier.

Vous souvient-il de notre histoire?

Moi, j-en-ai garde la memoire: —

Cetait, je crois, l-été dernier.

. Mirată de versurile țistea săltărețe și ștrengărești, întoarse volumul să vadă de cine sunt. Musset.... Ea îl știa în mare parte pe dinafară, dar bucata asta îi scăpase. O citi cu plăcere până la urmă:

Le temps emporte sur son aile

Et le printemps et rhirondellc,

Et la vie et les jours perdus;

Tout s-en va comme la fumée,

L-cspcrancc et la renommée,

Et moi qui vous ai tant aimée.

Et toi qui ne t-en souviens plus!

O clipeală lăsă mâna în jos și pe ochi îi trecu umbra unui nor de melancolie: tout s-en va comme la fumc-e! — Rămase privind țintă înnaintea ochilor, fără să vadă nimic. Repede însă ridică mâna din nou și iar citi numele poetului pc scoarță, zîmbind:

— Astea sunt isprăvi de ale lui Musset. Dc câte ori s-a mai jurat că iubea pentru prima oară, — sau pentru ultima...

Și iar mai citi poezia, resfoind mai departe filele cu chenar înflorat..

Mimi, în vremea asta, se îmbrăcase și ea. Cu o luminare în mână, ridicată până în dreptul capului, se uita în oglindă, trăgând cii mâna stângă firele de pe frunte, spre a o lăsa goală, — întocmindu-și lângă urechi doue arcuri’ de madrilenă vicleană,— aninându-și la gât o salbă de filigrană cu raze, ce se lăsa la vale penă în poteca sînului. Era îmbrăcată ca în tot-d-a-una, după propria sa modă, cu un fel de peplum strîns la brâu, adus pc un timer și prins cu o pafta tot de filigrană, care nu era lipsit de originalitate și îi ședea bine.

După ce se cercetă în oglindă cu mulțumire, lăsă luminarea jos, se așeză pe un scaun și își privi mâinile. Aci treaba se îngloda. Cu câtă-va vreme înnainte, fusese prinsă de mania vi visecțiuniT, și ucisese în vre-o câte-va scptcmân! un număr incalculabil de pești și broaște. Asta fu destul ca mâinile, roase de corosive și accidc de tot felul, să se sluțească, și acum Mimi să sufere. Dar umbra de îndoială peri repede de pe acea frunte semeață. Își puse o pereche de mănuși, încet, uitându-se drept înnaintea ochilor și urmărind parcă o scenă ce se petrecea unde-va aievea.

Tot în vremea asta, profesorul, mișcat de vanitatea eleganței ce se aprinde mai cu seamă în oamenii simpli, când le rîde amorul în cale, se aruncase într-o birjă strașnică și alergă la șosea.

El primise un bilet de la fată, prin care era rugat s-o aștepte sub teiu pe la orele 10 și jumetate. Neștiind ce să creadă, dar gata să alerge acolo, așteptase cu nerăbdare seara și nu erau încă 9 ceasuri când se urcă în trăsură.

Fata spusese mamei ei că vrea să chieme pe profesor la serata ce se da în cinstea lui Soltut, și -pentru aceea trebuia să-î scrie. Dar în mintea ei hotărîse lucrurile alt-fel.

După ce plecase Ștefănescu de la lecția- de cu seară, Mimi prinsese un fel de aripi necunoscute,’ îi ardea o lumină rozalbă în fundul închipuire!, rîdea perdeaua orizontului înnaintea ochilor, și ort de câte ori, în mijlocul unei fraze rostite sau a unei idei, sîmția impresia sărutărei fugace de cu seară, inima i se oprea din regulata ei bătae. Toată noaptea se gândise. Planurile cele mai absurde, visurile cele mai stranii, viitorul cel mai cu neputință de împlinit se amestecau în dorința

» ei de a sorbi dintr-o viață nouă. În setea ce o stăpânea, nici o putere n-ar fi putut-o opri de a bea lung, lung... Obicinuită a umbla singură, hotărî cu îndrăzneală să se mișce înnainte, să-i scrie să vie la dînsa; avea trebuință de el, absolută, iresistibilă, — și când noaptea se opri la ideea de a-l ruga s-o aștepte la șosea și a-î împărtăși această hotărîre în locul biletului de poftire, simți nevoe de a aduce le îndeplinire planurile sale pe loc, fără cea mai mică întârziere, și se sculă din pat, luă condeiul și scrise.

Ast-fel se ducea profesorul la șosea, pe când Henrieta resfoia o carte, iar Mimi își punea mănușile.

La Stroeștii se venea de vreme, fie-care cum se afla, aducând obiceiurile și ticurile sale. Ast-fel, bunăoară, Iluzie, care nu lepăda nici odată țigara din gură, intră cu un crâmpeiu plin de salivă lipit de buza de jos; Simboteanu veni în pantaloni de dril și-și pusese manșetele în salon, scoțendu-le dintr-o groapă de buzunar, în care stau în bun prieteșug cu săptămâna literară de la Suferințele omului; locotenentul Jughiniță, demisionat din armată din cauza poznelor ce le făcea Madame Jughiniță, purta âncă o rămășiță de uniformă, necinstită de împrejurări într-un mod atât de barbar, în cât mai mult îl descoperă de cât îl acoperea; Iorgu Sucitor venea de la Enache, unde nu isbutise, vreme de vre-o trei ceasuri, să brodească borvisul pe măsura vinului sau vice-versa, etc. etc.

Ce! d-întâi car! sosiră fură: Șoltuț de la laș!, Moise Botez, poetul, — Iliescu, faimosul critic de al j Convremelnicul și Teodor Bereu, o nouă stea lite- rară. E! intrară câte-și patru, ca la e! acasă, și, cu toate că nu era nimeni în salon, traseră deadreptul la tava cu dulceață ce-î aștepta și la borcanul cu tutun.

Bereu vorbise tot drumul și urma încă și aici. Nalt, uscat la față, fără vîrstă aparentă, de și în realitate foarte tîner, se vîra în sufletul Iu! Iliescu, urmându-s!

» instinctul calculator de a intra la inimă ticnitului critic, care, senin, cu barba rusească atârnându-l pe piept, se uita la Bereu cu răbdarea cu care un dulău bătrân îngăduie unu! coteiu să-l mărie. În fond, el era plictisit și simțea o secretă nemulțumire de a constata că Bereu citise mult și era îndrăsneț. Botez, cu. perul pe frunte, scurt, slab, nervos, cu ochi! scânteietor! de inteligență, asculta pe Șoltuț, craiul Iașilor, care istorisea cum prinsese la o ibovnică a Iu! pe Conu Nicu moralistul.

Puțin după el, intră Sări, cu o scobitoare între dinți, și mă! în acelaș timp Iorgu Sucitor, căruia î! mă! zicea și Iorgu Leventu, din causa jiletcelor sale albe: o așa podoabă ridica pe proprietarul ei, în stima Iu! Simboteanu, imediat la rangul de baron. Apo! L-t. Jughiniță, Iluzie, Stroescu tatăl și Plen-

rieta, Perețeanu (evreu, fost Purătz), alt evreii Master și în fine Dumitrache Lemi, capul partidului socialist, — căruia îi mă! zicea și Tukidide.

La intrarea acestuia, un enorm sgomot isbucni:.

— Porcus, porcusL bravo!..

— Bravo, ticălosule!

— Vivat Tukidide!

— Ura !..

Durriitrache Lemi, deputat ca și Stroescu, rostise o cuvîntarc într-o întrunirea lor, plină de talent, după unii, plină de prostii, după alții, în sprijinul țăranilor. Acum sta în ușă, cu o mână în jiletcă, de o seriositate comică, așteptând să se sfirșească sgomotul. Un jclț fu tras repede în mijlocul camerei, iar Șart și cu Șoltuț îl apucară dé subțiori și-l instalară în tron. Toți cel de față trecură pe dinnaintea lui hiritisindu-l.

— Ia stați bre, că mi sa uscat gâtul de sete.

Trei de odată alergară și-î aduseră chiseaoa de dulceață la nas.

— Aș trage un fum,., și destul cu prostiile!

— Ce dracu să î facem ?. se întrebă Șart.

— Să-i frângem o turtă în cap, zise Iluzie.

— Bravo, aduceți o jimblă.

Șart se repezi pe scări și se întoarse cu o pâine sub -braț, care fu cu solemnitate ridicată deasupra capului lui Lemi.

— Bine bre, Tukidide, da marc pehlivan al mai eșit tu, zise Stroescul bătrânul.

— Sțăi, onorabile, să-ți frângem turta, că ai împlinit anul.

Eroul sărbătorit trebui să stea pe scaun și să-și. scuture fărâmăturile din per, pe când cei-lalț! îi vîrau lingurițe,.cutii cu chibrituri și alte mărunțișuri prin buzunare. În cele din urmă veni și coana Sofița, și apoi și Mimi, și așa urletele mai scăzură, iar oratorul putu să sc scoale din jelț și să-și descarcebuzunarele de marfă.

Moise Botez ceru lui Șart să-l prezinte mamei și surorei lui, fiind-că era singurul noii în societate.

— Mamă, zise Șart, uite prietenul Botez. Mimi,. Mimi, strigă el pe soră-sa, vino ’ncoa: iată un prieten, Moise Botez. Și el fugi.

Coana Sofița și Mimi îl scuturară de mână cu voioșie.

— Eti doream de mult să vă cunosc. Ve citesc și ve admir mult... Doream chiar să ve spui opinia mea și să ve rog, spre binele dumneavoastră, să lăsați influenta lui Dionisie... Puteți deveni un ade-

ii verat poet original, dacă nu ve veți mai inspira de la el.

Începutul de zîmbirc, ce tremura în obrazul negricios al lui Botez, deveni o strîmbătură oribilă Coana Sofița, care ar fi putut rămânea pentru Botez o fcmec superioară, dacă s-ar fi oprit la «vă citesc și vă admir mult», deveni pentru tot-d-a-una o adeverată caricatură. Cu capul plecat pe o lăture, cu privirea furișă-pe sub gene, cu perul-pc ochi, el se dete la o parte, își scoase din buzunar un jurnal făcut ghem și dintre foile lui apucă cu vîrful degetelor tremurând, o țigărușcă anemică și o aprinse. 1 lenrieta, care-l cunoștea, veni din întîmplare lângă el și-l întrebă încet, luându-l binișor de mână: «cernai faci, domnule Botez?»

Sc pregătea o citanie. Teodor Bereu, țanțoș, în-.drăzneț, cu un nas ca o șușanea, ședea pe o margine a jelțului din mijlocul odăii, cu câte-va foi în mână. De și era pentru întâia dată pe stletă, cum sa zicea, omul părea la locul lui. Numai din când în când schimba picior peste picior și pufnea ușor pe nări, încercând să impună tăcere unui grup, în care Tukidide își istorisea isbânda de la adunare, rîzând de întrerupători:

— Niște mazete, bre...

— Lasă, Tukidide, că te cam urluiseși...

— Ce mă urluisem, bre... N-ai văzut pe răzeșul cela de Dubău?.. Eu nu șuguesc...

— Psîîît!.. Tukidide, zise serios coana Sofița, ia să ascultăm!

— Sărut mânușițele, coană Sofițo, mata știi că la noi tăcerea se impune.

— Bine, bine, de astă dată iacă o impun eu.

Dumitrache Lemi se retrase pe un scaun, uitându-se lung la Bereu, care îl împedeca de a vorbi despre sine.

— Da cine-i-slutu ista, bre?.. întrebă el încet pe vecini.

— Sîîît !.. se auzi din mai multe părți.

Bereu scoase prima foae de asupra și începu:

«Îmi propuiu, întro serie de studii, a urma în țară la noi cercetarea tuturor lucrărilor literare de oare-care valoare, conform regulelor criticei științifice. Nu mă voiu ocupa nici de persoana autorului, nici de școala lui, nici de foaia în care scrie, după cum nu mă voiu ocupa de detaliuri, de chițibușuri cum se zice, nici de realitatea persoanelor sale, nici de problemă...

— Dar atunci de ce te vei ocupa? întrerupse Tukidide.

— Ce-ți pasă ție? răspunse Iluzie.

— Sîîît !..

Bereu se uită lung la Tukidide și urmă:

«....Nici de problema psichologică ce-și pune înnainte. După cum amicul meu, domnul Iliescu, singurul critic pe care îl recunosc...

— Cer cuvîntul, zise Iliescu.

— O ho!., cere cuvîntul... boule!., ziseră mai multe glasuri, n-ai învățat încă că la noi se ia cuvîntul, nu se cere..

— Prea bine, răspunse el zîmbind, iau cuvîntul. Domnule... Teodor Bereu, eu mă simt foarte onorat de prietenia domniei-voastre, dar nu vă e teamă de poliție să fiți prieteni cu mine?

Iluzie, văzând că Bereu își cam pierde din siguranță, sări de la loc cu un aer serios.

— Aista a ucis oamen bre...

— Nu c-am ucis oameni, zise criticul cu blândețea lui șireată, dar îmi merge vestea că sunt un spânzurat și jumătate, nihilist, petrolist și mai știu eu ce...

— Mă rog, da despre ce vorbește tînărul? întrebă Stroescu bătrânul.

— Așa este, strigară mai mulți, titlul!

Bereu înțelese că trebuia să înghiță tot și să pară încântat.

— Titlul! S-auzim titlul!

— «Zaharia Mumulescu, — Teatru, — încercare de critică științifică», rosti cu glas solemn Bereu.

— Prost, prost și lung; nu merge.

— Umflat, umflat!

— Merge, merge, ziseră alții. Dă înnainte!

— Protestez, protestăm! Mai întâii! nu meHtă să se ocupe cine-va de Zaharia Mumulescu.

— Teatru scris nu există.

— Ba să me ertațl.

— Nu există!

—- Există.

— Nu le căuta lor, — citește, d-le Bereu.

— Nu va citi, Iîîi!.. Urrr!.. SîîîL

O larmă penă în slava cerului împcdecă pe Bereu de a merge mai ’nainte. Berciștii își suflecară mânicele și se făcură a se repezi spre antiberciști, carîi la rîndul lor, părură a se apăra. Când se apropiară unii de alții, în gluma lor de bătae, dușmanii lui Bereu ziseră încet:

— Da prost e, nenișorule.

Iar amicii adăogară:

— Cu avan.

Poetul Botez înlemnise pe scaun, cu mâna dusă la gură, cu capul a bleandă pe un umer, încercând să zîmbească..

— Ce hazlii sunt! zise Henricta.

— Da... mîrîi Botez.

Șart veni repede la el și-î zise încet:

— Ia ascultă, ți-am făcut limpeziș, scoate-o!

— Da n-ain nimic...

— Nu fii al dracului, Moise.

— Zeu, dragă Șart...

— Nu-mi umbla mie cu mofturi, onorabile.

Pe când Botez se jura că n-arc nimic, vîrful unui sfert de hârtie i se ivise dintr-un buzunar, iar Șart îl zmunci încântat....

— SîîîtL tăcere... Versuri! strigă el.

— Poezele, bravo ticăloșiile!..

— Zi pe slovă!

Aci, Mimi dispăru, zîmbind:

— Versuri de frate-mii!... Îmi închipuesc.... zise ca lui Iluzie.

IX

Erau ceasurile zece. De-alungul trotuarelor, gazul, slab, tremura în mijlocul unei roate galbene. Trăsuri Întârziate alergau pe caldarîm spre șosea, făcend un sgomot asurzitor, pe când în prelungirea vuetului lor se auzea din mahalalele vecine glasul ol tenilor precupeți, ce intrau târziu acasă. Pe la câte un colț de stradă, cârciume deschise lăsaii să se vadă băeții de dugheană, care, întinși pe teșghele? adunau semnele de cridă scrise de cu ziuă, sau ungurenii rândași, pe jumătate beți, bot în bot cu fetele din casă.

Singură, grăbită, Mimi se ducea spre șosea. Eșise din mijlocul adunărei de acasă, nevăzută de nimeni, fără să-și ia nimic pe umeri. O ușoară tremurare îi coprinsese tot corpul, iar prin minte îi treceau adieri calde, cari parcă îi lăsau în gură un gust parfumat. Mergea pe trotuar, vedea casele și luminile aievea, dar capul îi era atât de plin de imagini, în cât, pe aceleași case și pe aceleași pietre, le vedea mai bine în minte, iar în lungul drumului se zărea pe sine însăși mergând chochetă și drăgălașă, așa cum ar fi voit să fie.

Ajunse la șosea. Pe sub tei, întunericul era compact. În jurul bufetului câte-va, fanare prăfuite spărgeau pâcla nopței, împrăștiind pe nisip raze fumurii. Trei țigani gongăneau somnoroși cântece de amor, pe când câte un cap anonim se ivea de sub coșul trăsurilor cerând apă și dulceață.

Mimi se strecură pe sob pomi și ajunse până la prima barieră de lcțuri, fără să recunoască pe nimeni. Inima parcă i se urcase în piept mai sus, respirarea i se scurtase. Trecu șoseaua de-a curmezișul, spre a se întoarce pe cea-laltă parte, dar pe cea d-întâiîi bancă dete de Ștefănescu.

— Ah, în fine!., zise acesta, luând-o de mână.

— Bonsoir, răspunse fata încèlinel. Am întârziat?

— Nu, dar eu nu știîi să aștept. E grozav de greii să aștepți.

— Nu-Î așa?.. Mie mi se părea că ceasornicul nu se mai mișcă. Ce noapte!

— Foarte întunecoasă.

— întunecoasă și caldă.

— Ce-ai făcut până acum?

— Ce să fac? am asistat la glume și la prostii. Acum în urmă începuseră să și citească... vorbă multă... sgömot. Eu am șters-o frumușel, și iată-me-s.. Vezi ?...

Și vorbind ast-fel se apropia de el, și din fuga. Îl sărută pe umăr, peste haină.

Dînsul, rîzând, o apucă de mână..

— Ce bună ești că ai venit. Eu credeam că n-o să vii.

— Da de ce să nu viu? Nu sunt stăpână pe mine și pe faptele mele? Am venit fiind-că îmi plăcea. să viu, fiind-că nu puteam să nu viu. Când îmi e cine-va drag mi-e drag și s-a isprăvit. Vezi? Eu îți :spun că-mi ești drag, fiind-că e așa.

— Domnișoară Mimi!

— De geaba, de geaba.

— Lasă-me să-ți spun ..

— Sîîît! de geaba, zise ea pentru a treia oară, vrând să-î astupe gura cu mâna; dacă în locul meu ar fi alt cine-va, poate...

El se prinse de mâna ei și n-o mai lăsă.

— Nu vrei să me asculți; foarte bine. Eu me mulțumesc și cu atât. — Și-i ținu âncă mâna.

r — Ori nu-i așa?

— Ei, domnișoară Mimi, zise el, oftând. E pentru mine o mare mângâere că ai venit. Dar trebue să m-ajuți să fiu om cuminte. Eu am o răspundere enormă de faptul de astă seară.

. — De ce?

— Lasă-me să-țt spun. Din nenorocire nu sunt un om cu o voință mare; de cât-va timp n-o mal am nici pe cea mică de până acum, — și cu toate .astea trebue să o am, ca să pot lupta cu propria mea nebunie.

El se opri, mângâindu-î mâna într-ale lui.

— Scoate-ți mănușa asta.

Dînsa desfăcu repede mănușa și-Î dete mâna goală. — Nu-î așa? urmă el.

— Nu înțeleg.

— Închipuește-ți că ne-ar vedea cine-va. Ce te faci d-ta?

Ea păru un moment sdruncinată în siguranța el, clar repede adăogă:

— Ei și? am să dau socoteală cui-va?

— Poate că da, — în toate cazurile eu de sigur.

Și fiind-că ea tăcea, el urmă:

— Eu aș avea să dau socoteală tatălui dumitale, și cine știe dacă nu chiar dumitale. Cât suntem de departe unul de altul, o știi.

Mimi păru a se gândi: încet, își retrase mâna dintr-ale lui și se sculă.

— Suntem în adevăr departe unul de altul; bonsoir.

Nesigură, turburată, neștiiutoare de secretele acestui fel de convorbire, .ea ardea dc nerăbdare, ascultându-l. Ca un copil, se supără și voi să plece, sperând că o s-o roage să stea. El însă rămăsese cu brațele pe genunchi, nehotărît, vinovat, gândind cu rușine la scandalul ce ar fi putut să urmeze. El, un seducător! Și de unde o așteptase cu căldura de inimă a unui înamorat, — acum, când o avea alături, era aproape fericit că voia să plece.

Dar de abia se depărtase fata cu câțt-va pași, și el încercă s-o strige. O chemă pe nume de mai multe ori, însă nu-i răspunse nimeni. Atunci se sculă repede și alergă după dînsa. Întunericul însă era așa de mare, în cât nu se vedea nimic. Merse cât-va timp, se opri. să asculte, porni iar, — dar nimic. Atunci o nespusă părere de răii îi umplu sufletul. Ceea ce făcuse era ridicul. Mai strigă încă odată, sperând că Mimi îl va auzi și-l va ierta. — Nimeni I

Fata auzise tot, și de s-ar fi lăsat pornirii celei

Lunte Nouă ți Lume Vechie.

dîntâi a inimei, s-ar fi întors. Dar, rănită în simțimîntul ei cel mai puternic, îi plăcea să-și răsbune. Cu speranța ascunsă, la fie-care chemare, că o s-o mai cheme odată, ea se dase la o parte din cărare și-l lăsase să treacă înnainte.

El, neauzit, neînțeles, trecu drumul și se duse să stea pe o bancă din preajma bufetului, unde își lăsase trăsura. Ea, crezându-se de asemenea neînțeleasă, plecă încet spre casă.

Când Ștefănescu intră în strada Cornetului, toți ai săi dormeau. Numai de la odaia lui Tache se vedea o dîră de lumină ce străbătea prin geamuri cu putere și se frângea pe zaplazul din față. Mitică intră prin șopronul în care da camera băiatului și deschise binișor ușa. Tache, fiind cu capul sub lampă, nu vedea pe noul venit.

— Cine-î acolo? întrebă el răstit.

— Eu sunt, răspunse frate-său.

— A! matale ești, nene?

— Da; ce faci?

— Uite.... lucram... puțină trigonometrie.

Și zicând ast-fel, ridică un caet de pe masă și acoperi cu el mai multe foi de hârtie, scrise pe toate laturile, precum și un capăt de țigară. Surprins, băiatul voi să aibă aerul ocupat și deschise textul pe. apucate.

— Tocmai vream să te întreb, nene, de problema asta.

— Ai ajuns pănă aici?

— Foarte bine. Dă-mi un creion și o bucățică de hârtie. E foarte ușoară.

Și cu pripeală, cu nerăbdare, se agăță de bacalaureatul fratelui seu, ca de un lucru care l-ar ft ajutat să uite de unde venea.

Tache dete în sus, dete în jos, și găsi un vîrf de plumb; dar hârtie, pace...

— Ce dracu, n-ai un petec de hârtie? Parcă te-am văzut scriind!

Băiatul fu silit să ridice textul și să-și dea pe față foile de corespondență. Frate-său apucă una, pe jumătate scrisă, și-î arătă calculul pe cea-laltă pagină. După aceea o strînse și o puse în buzunar.

Lasă-mi-o astă-seară să-mi arunc ochii pe dînsa,

Mintea lui, preocupată vecinie de calcule, des-. coperea, ca la mai toți semenii săi, un farmec nou în ori-ce regulă veche, care se lega cu cine știe ce colț creator, ascuns în imaginare.

Băiatul nu zise nimic. Se foi cât-va timp, fără astâmpăr, în jurul fratelui seu, apoi îndrăzni să-î ceară foaia înnapoi.

— Poate c-ar ft bine să-mi lași sfertul acela de hârtie, ca să văd formulele...

Frate-său scoase foaia din buzunar.

— Vrei să ți-o mai explic odată? întrebă el, desfàcând. hârtia.

Și fără să se gândească, își aruncă ochii pe partea scrisă și citi:

« ...așa cum erai, bălaie și mititică, ca o glumă a naturel. Cine poate ști ce ascunzi tu în farmecul ochilor tă! atât de. limpezi și în surîsul fugar, al gurel. Când alergi pe nisip, mlădiindu-te ca o ciocârlie în vînt, pari că te-ai lăsat de pe o ramură:. de migdal, atunci, chiar atunci, ca o pasere primăvăratică. Pe mine m-ai uitat, și cîi am renias singur. Și mi-e atât de urît singur! Ce pot să fac eu în. j lumea asta, lungă și deșartă, de cât să te aștept...».

Manuscrisul fusese întrerupt.. Mitică se uită la băiat, pe jumătate supărat și pe jumătate trist. Asta era cauza că nu lucra nimic: un amor prostesc de școlar, aprins din pae, care adesea arc înrîuriri asupra restului învățăturei și al vieței. Tache sta în picioare înaintea lui, ca de piatră. Frate-său îl întoarse hârtia.

— Am citit fără să mă gândesc ce fac; văd că este o scrisoare... dulce, adaose zîmbind de milă.

— Nu, nene, zise băiatul; e o prostie, nu-î scrisoare.

Frate-său înnălță din umeri și eși. Tache se luă după el până în șopron.

— Zău, nene, nu-i scrisoare, zău așa!

— Bine... cu atât mai bine, fiind-că ar fi trist să te ții de fleacuri de astea.

— Nu mă țiu.

Fratele mai mare. se duse să se culce, gândindu-se cu înduioșare la frazele acelea, întocmite cu pompa naivă a șe-olarilor melancolici amorezați. Dar iar bine că nu erau triviale. Ba chiar aveau ceva din notele cele lungi ale vioarei, ce-î plăceau atât de mult. Temperamentul revenea cu putere în toate manifestările sufletești ale băiatului. Așa era tată-săii. Și la această simplă idee, un șir de imagini tiin trecut îl umplu mintea; apoi Mimi resări de odată în punctul luminos al conștiinței, întunecând tot, precum răsare în ochiu, cercul unui soare privit îndelung; apoi se ivi încet, ca un portret descolorat, suavă figură a Henrietei; apoi fraze rupte în bucăți: ce pot să fac eu, în lumea asta lungă și deșeartă, de cât să te aștept»... Ge-o mai fi și asta?...

A doua zi dimineața cKiemă pe mămă-sa să-î destăinuiască descoperirea ce făcuse. Betrâna, spăimântată, luă pe Anicuța pe departe, s-o descoase, sperând că poate fata știa ceva. În adevăr, ea știa, și la întrebarea mame-sei răspunse rîzând:

— Sunt comedii de ale lui Tache: scrie un roman.

Betrâna își făcu cruce.

— Doamne ferește!., cu asta își perde el vremea, mamă?

— Tu nu i-ai zis nimic?

— Ce să-Î zic ?...

— Să-Î zici că s-apropie examenul, și-î trebuesc haine, și eu n-am de unde să i le fac. Dacă nu vrea să învețe, o să-l las cu coatele goale... Băițașul ăsta o să me vîre în .pămînt.

Anicuța era menită să asculte în tot-d-auna cum își vôrsa focul betrâna pe Tâche, ori pe lume, îți momentele sale de nemulțumire. Dar o cunoștea pe din afară, ca pe o carte de rugăciuni, și o lăsa de se potolea singură.

Când Mitică află noutatea, se puse pe rîs.

— Bine, mamă, tu rîzi? zise bâtrâna.

— E nostim om Tache al nostru. Ia„ chiamă pe Anicuța!

Fata intră zîmbind.

— Ei fată, ce inai zici tu acum? Știi că suntem pe drumul nemuririi.

— Da, răspunse Anicuța rîzând.

— Tu știi ceva de romanul ăsta?

— Da, da, mi l-a cetit tot, adică cât e scris,— dar să nu me spui, nene, fiind-că m-a jurat să nu crâcnesc o vorbă către nimeni...

— E o istorie de la Călimănești... și zeu, că nu-î mai proastă de cât cele ce se publică, numai te lâncezește la inimă, cu nesărături de amor...

— Bată-te, Tache!..

Fratele mai mare se liniști.

» Cu toate că el însuși era pe malul rîpei, gata să cadă, se simți fericit că băiatul făcea din amor, literatură, iar fata vorbea de acest șimțimînt cu dispreț. Poate că în realitate câte și

» trei se înșelau.

X

Când veni ceasul să meargă la Stroești, profesorul se simți stângaciu și nesigur. Eși de acasă ceva mai de vreme, și când să dea din Lipscani în calea Victoriei, se întâlni față în față cu Henri eta, care-l opri.

— Tocmai mergeam la d-voastră, zise el.

— E cam de vreme. Sunteți grăbitr întrebă ea, ridicând ochii spre el cu multă înțelegere.

— Grăbit, nu... Voiam să ajung la ora lecției. Cu toate astea am âncă destul timp, adăogă el, uitându-se la ceasornic.

— A propos, ce s-a întîmplat între dumneavoastră? îl întrebă ea de.odată.

— Între cine?

— Între d-ta și Mimi.

El mișcă din cap cu nedumerire, ca un om care nu înțelege despre ce e vorba; dar se roși până în firele perului.

— Eu îmi permit să întreb, fiind-că am auzit că cumnată-mea nu vrea să mai ia lecții. Se pare că tata a găsit o carte care dovedește în mod absolut inutilitatea examerielorț și a tradus părți dintr-însa. pentru Mimi.

— Ce carte o fi asta? zise cl, legându-se de noul subiect de vorbă.

— Îmi pare că e ceva rusesc, de Tolstoi.

— O fi Yasnaîa Poli ana?

— Îmi pare... E istorisirea unei scoale.

— Da da. Ei, dar asta nu dovedește âncă că examenele trebuesc suprimate... Negreșit, adăogă repede, că d-ra Stroescu e liberă, dacă dorește.

— Dacă îmi dați voe, eu nu cred în cartea lui Tolstoi.

— Ba eii cred, fiind-că e o lucrare minunată.. — Nu în sensul ăsta.

El tăcu.

— Vream să zic că nu cartea lui Tolstoi e cauza... cauza hotărîrei luată de Mimi. Poate să fie altceva, nu?

Și se uită la el, printre gene, lung, cu o nespusă ironie în privire.

— - Alt-ceva... de, știu eu, poate s-o fi superat fără să vreau; poate să nu fie mulțumită de modul meu de a preda.

Se făcuse din nou roșu. Ea mergea parcă fără scop, tot înnainte, tot înnainte, lovindu-se de oamenii cu care se întâlnea, fără să-î vadă.

— Eu caut globul de aur, zise de odată; și amândoi ridicară .ochii în sus, fericiți că în lumea asta erau și globuri de aur, spre a eși din fundul gândurilor ce voiau să-și ascundă.

— Îmi pare că l-am trecut.

Ea se opri la geamul unui magazin de mode.

— Caut un lucru pe care nu’-l știu nici eu. E V y vorba de un dar. Botezăm copilul omului din curte și vreau să-! cumpăr, ceva.

Și cu scopul acesta merseră până la Sfântul Gheorghe, fără a găsi nimic, și se întoarseră înnapoi tpt asemenea. Odată vorba despre Mimi lăsată la oparte, rămaseră într-o intimitate caldă, sinceră, fără. sub-înțelesuri, ce-î fermeca parcă pe amândoi. De la geam la geam, din glumă în glumă, ajunseră din nou în calea Victoriei.

— Bine, unde mergem noi ast-fel? zise ea rîzând. Să caut Globul de aur.

El se uita la dînsa, fără să găsească nici un răspuns. I se părea atât de neasemănătă cu tot ce văzuse până atunci, că o privea oare-cum în el, în lăuntrul lui, și nu știa ce să zică, ca să nu turbure icoana aceea.

— Eu atunci mă duc.

— Da, răspunse ea încet, întinzându-i mâna. La revedere, nu! așa?

— La revedere.

Când ajunse la Stroești, îi găsi pe toți a! casef în grădină, luând cafea: tatăl, mama și fiul. Mimi nu era acolo. Stroescu tatăl veni la el, mângâind în brațe un volum.

— S-au dus examenele!.. Bonjour d-le Ștefănescu. Vrei să iei o cafea cu noi? Uite am aici sentința cea mă! groaznică cu care se poate condemna pravila învățămîntulu! nostru de astă-z!..Ia șezi!

Stroescu era fericit or! de câte or! descoperea’ câte ceva rar sau extraordinar, în cărți pe car! cei lalț! nu le cunoșteau sau nu le puteau citi.

— Ia te rog, șezi. Iată am aici o carte rusească, pe care ași da nu știri ce să ți-o fac cunoscută. E ceva de Tolstoi.

— A!., da?

— Da... titlul e...

Și prinse a căuta șiretul ochelarilor.

— Am ajuns ca Voinescu.

După ce-și priponi ochelarii pe nas; întoarse cartea pe o parte și pe alta.

— Titlul e.. cum aș traduce eu mai bine? Școala de la Yasnaia Foliana, sau... de pe proprietatea Yasnaîa Poliana.

— Da, foarte interesantă.

— Da de unde știi?

— Cred cel puțin.

— Nu se poate. E o descoperire a lui Iliescu, criticul... o lucrare fără preț, pe care ar trebui s-o traducă .șl s-o învețe pe din afară toți dascălii noștri ignoranți și stupizi.

— Ce fel toți? zise coana Sofița.

— Da, fără excepție.

Ștefănescu și Șart începură a rîde. El nu băgă de seamă nimic, ocupat a găsi paragraful ce-l interesa.

— Fără excepție... proști.... Uite paragraful al VI, în care se povestește un furt în școală; pedeapsa. votată de școlari, opinia autorului... des merveilles.

—7- Da, e admirabilă. Eu am rămas adânc impresionat de psichologia copilăriei la autorii ruși.

—- Da cunoști cartea asta?

— O cunosc, d-Ie Stroescu, zise prefesorul, alt-fel cum aș! vorbi?

Efectul și superioritatea ce ori-ce om pare a avea asupra celor-lalți când reproduce meritele unui scriitor necunoscut, scăzură în ochii coanei Sofițe și a lut Șart, și valoarea căiței chiar se micșoră.

— Me mir, zise Stroescu, indispus; nu voiu să puiu nimic la îndoială, dare ceva nou pentru.mine.

— Cu toate astea e așa. Nu-mi aduc aminte anume unde și cum am citit-o, dar știu că mi-a rămas o puternică întipărire. E vorba la un loc de o primblare ce o face autorul cu câți-va copii de la școală; pe o noapte de iarnă, în pădure: de întrebările neașteptate ce fac băiețit despre muzică, la ce e bună; la ce e bun frumosul... După cum am iarăși o impresie neștearsă de la Precocii lut Dostojewschy.

— Da, aceea e tradusă.

— Vă asigur că și cea-laltă e tradusă.

— În fine, eu m-am convins că școalele noastre, cum sunt astă-zt, nu pot să mai meargă. Examenele^ sunt o plagă, — o adevărată tortură inquisitorială pentru copit; sistemul de a-t deprinde cu note, de a-î pedepsi când nu lucrează, de a-l îndopa cu elemente de aritmetică, de a le da șă citească cărți stupide, c o nenorocire....

— Ei, da... zise Ștefănescu zîmbind, dar ce puneți în locul acestor deprinderi?

— Cum ce pun? Ce pune Tolstoi?..

— El se pune pe sine: un om de geniu, care caută să între în misterele formațiunii unu! suflet; care cheltuește o grămadă de bani, cumpărând toate cărțile de povești, spre a proba pe cea mai bună; care dă totul gratis la școala lui; care c dascăl el însuși. Câți profesori asemeni găsiți d-voastră în lume?

Stroescu se uita la el pieziș.

— Bine, bine, dascăle, zise, bătendu-l pe umeri. Rutina e lucru mare. Îmi pare rău că ești un tânăr de talent... Dar, în fine, fie-care cu părerile sale.

Profesorul se sculă să meargă la lecție.

— Știi că eu am hotărît să las pe Mi mi în pace cu examenele... Pardon, fie-care cu ideile sale.

Și cum Ștefănescu încerca să protesteze, el adăogă repede:

— Dumneata însă îți poți isprăvi cursul celor șapte clase complect.

Profesărul se uită la el, placid, negăsind nimic să răspunză, ca un om căruia i se dă drumul din curte, ci numai inverti nd pălăria în mână.

Se urcă sus .și se duse în odaia în care se făceați lecțiile. Mimi nu era acolo. Pe când o aștepta, toate vorbele lui Stroescu îi reveniră în minte, și v urmă a discuta chestiunea asupra lui Tolstoi, prezentând în gândul său o mulțime de dovezi în sprijinul părerei ce avea, mirându-se cum de nu le spusese acolo, în discuție. Apoi își aminti de cuvintele din urmă «dumneata îți poți isprăvi cursul...» Ițîpoți. Asta însemna curat că nu mai era nevoie de el. Și rămase încremenit la ideea că nu răspunsese nimic la această lipsă de politeță. Avu pornirea de a-și lua pălăria și a pleca; dar o nehotărîtă dorință de a da ocKi cu Mimi îl opri. În fine se auzi o tuse seacă la ușe, și după o secundă fata intră repede,- ca și cum o afacere serioasă ar fi împcdicat-o de a veni la timp. El se uită la ea, cu stăruința supărătoare a ochilor miopi cari vor să pătrundă ceva.

— Am întârziat, vă rog să mă iertați.

— Nu-Î nimic... și cu am cam întârziat, ba chiar mult, zise el, uitându-se’ la ceasornic. Cu toate astea trebue să vă spun că sunt aici mai de mult, cu d-nul Stroescu.

— Atunci tata v-a comunicat că eti nu mă mai prezint la bacalaureat.

— Da, și vă așteptam numai ca să-mi iau adio.

— Da; după cât am înțeles d-nul Stroescu dorește să înceteze cu lecțiile.

— Eu nu cred... Tata nu dorește de cât ceea ce doresc eti. Și eu vreau să urmez mai departe.

— Și cu vreau... vă spun drept; dar cu chipul cu care mi-a vorbit, nu se mal poate.

— Cu ce chip?

— Vedeți, e greii să vă repet vorbă cu vorbă, fiind-că din ele se înțelege puțin; dar felul de a le spune, era așa. D-nul Stroescu îmi lasă mie alegerea: dacă țiii să fac cursul complect, să-l fac. Asta însemnează: iar dacă nu, cu atât mai bine. În asemenea condițiuni nu mai pot veni..

Fata se uită la el .lung. Ea își pregătise cuvintele cu care avea să-l întîmpine, și acum scena se prezentă cu totul altfel.

— Ăsta este gândul d-voastre cel din urmă? în- trebă ea cu hotărîre.

— Asta, zise el pe același ton.

Ea se ridică de pe scaun și veni lângă el.

— De ce ești așa?.. Ce ți-am făcut eu? Te porți cu mine, parcă aș fi vinovată de cine știe ce. Ai ceva în contra mea? Te rog, spune-mi...

— N-am nimic, dimpotrivă...

— M-ai lăsat aseară să plec, fără să-mi zici o vorbă....

— Cât te-am căutat pe urmă!..

— Am auzit...

— Cum ai auzit?

— Da, am auzit, dar îmi era ciudă, și speram că o să me mai chemi...

— Vezi cum ești!

— Irm era ciudă pe d-ta; ești așa de neînțeles. Vii să me întâlnești ca să-mi faci morală...

— Domnișoară Mimi, eu, morală? Dacă am îndrăznit să zic ceva, a fost spre binele dumitale. Te rog, fii cu minte, ascultă-me un moment.

Ea dete din cap cu îndoială.

— Dacă nu, mă duc.

Ea îl apucă de mână și-l opri.

— Ascult.

— Vezi, domnișoară Mimi, mă silești să-ți spun lucruri... grele de spus. Eu nu mai sunt un copil căruia i se iartă greșelele pentru tinerețea sa. Dumneata ești âncă în starea aceea, și dumitale ți se iartă...

— Eu nu sunt copil, zise fata repede.

— Nu ești copil, dar dumitale ți se va ierta. Eu viu în casa asta să dau lecții, și în loc de lecții îmi pierd mintea, alerg după întâlniri. Eleva mea e bun^> — c^c> n definitiv, dumneata ești eleva și eu profesorul, — e bună, crede cele ce spun eu și se ia după mine...

— Nu-î adevărat.

— Pardon, e adevărat. Eu nu trebuia să mă duc la șosea. Dar m-am dus, prin urmare răspunderea este a mea. — Acea elevă este fiica unu! om cu avere;, cti sunt un om sărac și de jos. Înțelegi?

El aștepta. Ea tăcea și se uita pe masă, mișcând încet degetele. Apoi își ridică ochii spre el.

— Da, înțeleg, și pan a avea dreptate.

— Par?

— Da, fiind-că judeci ca un om cu multă mândrie, ceea ce, de altminteri, eu aprob; dar dacă ai avea pentru mine... ’ceea ce eu credeam că ai,, nu te-ai mai gândi la lucrurile astea, după cum nu me gândesc eu.

El se sculă de pe scaun, nerăbdător.

— Ce contrazicere! Domnișoară Mimi, adăogă el cu putere, știe lumea deja că ai fost aseară cu mine la șosea.

— Ei și ce-mi pasă mie?

El o privi lung.

— Ce lume !.. de unde știi? adăogă ea.

— Știe cumnata dumitale.

— Ài întâlnit-o!

— A!... Complimentele mele. E iar istoria cu Ilustrația.

El se uita. la dînsa fără să înțeleagă.

— Din întîmplare, nu-î așa? urmă fata.

— Se înțelege, răspunse el foarte serios.

— Și ce-ați vorbit?

— Lucruri indiferente. Dar între altele m-a întrebat dacă s-a întîmplat ceva între noi. La care <im răspuns, făcăndu-rrie că nu înțeleg, spunénd neadevăruri, mințind. E teribil să spui minciuni!

— Unde ai întâlnit-o?

— În Lipscani. Dumneata ai declarat că nu vrei sa mai iei lectn.

— Eu? E o infamie! Am zis numai că nu vreau să mai trec examene.

— În fine eu nu știu; faptul e așa.

Ea sta locului nemișcată, fără a mai răspunde nimic. El apucă buretele să șteargă tabla.

— Domnișoară, ce dorești să facem astăzi, în ultima noastră lecție?

— Ce vrei!

Tăcerea amândorora da un caracter de liniște stărei lor sufletesc!. Când isprăvi de șters tabla și se întoarse spre dînsa, ca privea masa, trăgănd cu vîrful degetului linii închipuite. Părea coprinsă de descurajare.

El se apropia de masă și se plecă spre ca.

— Domnișoară Mimi, când ne mai vedem?

— Când vrei... De ce mă mai întrebi?

— Eu nu pot să mai viu.

— Nu stă în puterile mele să schimb nimic. Nu vrei?... Afecțiune cu sila nu se pocite.

— De ce vorbești așa? zise el. Vrei să urmez a veni în contra dorinței tatălui dumitale? a familiei dumitale?

— Da, răspunse fata. În contra familiei mele ?... Ași da mult să știu cine este această familie. Lasă că o regulăm noi pe această familie!

El se trăsese puțin înnapoi; tea se sculase în picioare, mânioasă.

— Acuma te superi, zise el.

— Afară dacă nu ating vre-o simțire ascunsă.

— Simțire ascunsă?.. Ia se poate.

Ea se uită la el pieziș, amărîtă:

— Îmi faci rău.

— Asta nu doresc, zise el, luându-șT repede pălăria și făcend un pas să iasă.

Însă mai repede de cât el, Mimi se pusese în dreptul ușei, cu brațele restignite.

— Nu, nu, nu, nu se poate! Nu ne vom despărți de cât prieteni.

Apoi își plecă pe un umer capul, își îmblânzi privirea ochilor albaștri și făcu un pas spre el cu mâinile întinse:

— Nu-î așa?

— Da, zise el biruit.

— Și nu ne vom dèspâiti. Tata îți - va scrie. Vei vedea.

— Foarte bine.

Și așa își luară rămas bun iarăși prieteni.

J,urne Nouă fi lume Vechie.

XI

Noaptea trecu în nesomn pentru amândouă cumnatele: Mimi făcând planuri, combinând lucrurile pentru a ajunge la împlinirea dorințelor sale; Henrieta visând cu ochii deschiși, bucurându-sc de viața reală întru atât întru cât firea ei da vieței o valoare de idealitate.

Se întorsese seara acasă, după ce întâlni pe profesor cu o ușoară neliniște în suflet, ca un om care a făcut o fapta rea și băgase de seamă că Mimi nici nu se uita la ea. Ca toate naturile delicate, Henrieta nu se putea deprinde cu ideea că e cineva care îi vrea rău, și a doua zi, îndată ce se sculă, se duse la cumnată-sa, luând cu sine o cutiuță de cercei, ce o cumpărase pentru copiliil vătafului.

— Uite Mimi, ce zici tu de cercelușii ăștia? în-. cepu ea.

— Frumoși, răspunse cea-laltă, fără de nici un interes. Pentru cine sunt?

— Eu stih că te-a rugat pe tine să-î botezi, dar cred că n-o să te superi dacă îi voiu da și eu ceva.

— Să mă supăr? dar pentru ce? Ce am eu de împărțit cu o slugă?

— Cu atât mai bine.

— Și dacă vrei să-î botezi dumneata, nai de cât s-o faci. Tot îți place să ții copii în brațe.

Da, îmi place.

— Atunci de ce n-ai spus că vrei să-î botezi?

— Cum o să-Î spui? El vrea să-î botezați voi, și e natural: voi sunteți stăpânii lui.

— Vorbă să fie. Așa e firea ta Henrieto. Îmi pare rău că sunt silită să ți-o spun, dar ce vrei? nici odată nu vorbești pe față, nici odată nu ai sinceritatea unei dorințe.

Cea-laltă se uită lung la dînsa, așteptând.

— Ori nu-î așa? adăogă fata, încercând să vorbească cu moderatiune.

— Ia ascultă, dragă Mimi, văd că a venit vremea să-ți dau dreptate. Ia să vorbim odată pe față: ce tot ai cu mine de cât-va timp? încotro dau, tot rău fac; ori cum me port cu dumneata, tot supărată ești.

Ce ai cu mine? Ce ți-am făcut eu?

— Bine că nu ți-e și silă să mai vorbești, răspunse fata, ridicând ochii cu dispreț către cumnată-sa.

— Să-mÎ fie silă? da pentru ce?

— Ce tupeu ai! zise cea-laltă cu un rîs strident.

Henrieta iernase oare-cum sub înrîurirea siguranței cu care cumnată-sa o apostrofa.

— Dar în sfîrșit

) ce ai cu mine! zise ea înnecată de lacrămi.

— Ce am cu dumneata? În adevăr, ți-î să-ți spun?

— Te rog...

Mimi se uita fix la cumnată-sa, cu o privire care parcă purta în ea mai multe intenții, mai multe contraziceri. Apoi se sculă repede de pe scaun, ca cine-va.care ia o hotărîre grabnică.

— Ce să mai vorbim de geaba. N-am nimic în contra dumitale, dar să-ți dau o povață: lasă-te de intrigi.

Henrieta se uita la ca încremenită.

— Eu, intrigi!

— Da, dumneata. N-ai nici o idee, ha? E iarăși povestea cu Ilustrația: din întîmplare, nu-i așa?

— Bine dragă, n-ai zis tu că nu vrei să mai treci examene?

— A!., va să zică ne înțelegem... Atunci de ce mai faci pe sfinta?

— Îmi închipuesc. Te ved că me ocolești, că te-ai schimbat cu mine, se înțelege că me întreb și eu care să fie cauza? Ești nedreaptă, Mimi. Tu crezi că eu nu ved nimic din ceea ce se petrece?

— Ce vezi, me rog?

— Ia dă-mi voe: me învinovățești pe mine de lipsă de sinceritate. Apoi tu găsești-că ești așa de curată la inimă precum îmi ceri mie să fiu? Toată chestiunea asta între noi e din cauza unui om străin; să vorbim cum e. Pomenitu-mi-ai vre-o dată despre el? Ce, tu crez! că eu, fiind-că tac, nu înțeleg nimic.

— Poți să înțelegi ce-ți place. Dar ași putea să-ți răspund absolut cu aceleași cuvinte: și eu înțeleg foarte multe lucruri și cu toate astea tac.

— înțelegi multe lucruri... despre mine ?..

— Și poate că e cine-va cafe are mai mult drept să te controleze, de cât mă controlezi dumneata pe mine.

Prima undă a convorbire! trecea. Henrieta redevenea încetul cu încetul stăpână pe sine; acum se uita la cumnată-sa cu seninul conștiinței sale curate, aproape zîmbind. Între ea și profesor nu se urmase nimic, — nici un fapt.

— Să mă controleze?.. Ar fi foarte natural dacă ar avea pentru ce. Dar ce am făcut eu? Te rog să spui.

— E mai bine s-o lăsăm încurcată.

— Ba nici de cum. Te rog să vorbești, insist.

— Cum? îndrăznești să afirmi, când te-am văzut eîi cu ochii mei, bot în bot cu el, având aerul că citiți? când dumneata eși la plimbare, tocmai când Ștefănescu trebue să vie la lecție^ și faceți tîrgueli împreună, ca do! logodiți?.. Îmi place curajul cu care știi... întoarce adevărul.

— Vorbește mai încet, că te aude de alături.

— Lasă să maudă. N-am de ascuns nimic.

— Ce copilă ești! Eu îți jur, dragă Mimi, că tot ce spui tu, sunt aiurări. În viața mea n-am schimbat o singură vorbă cu omul ăsta, care să nu fie per^ misă. Tu poți să zici acelaș lucru?

— N-am să-ți dau nici o socoteală dumitale.

— Ba da, fiind-că mă acuzi. Eu nu te învinovățesc de nimic, dar aș vrea să ai în mine mai multă încredere. Bag de seamă că de câtă-va vreme se petrece în tine ceva, ce-mi ascunzi cu multă îngrijire.

— Nu e adevărat.

— Ba e adevărat. Mai alaltă-seară ai plecat din mijlociii lumei...

— Ei și! întrerupse fata. Am să dau socoteala cui-va?

— Și m-ași prinde că te-ai dus să te întâlnești cu el.

— Nu e adeverat! zise fata cu putere.

— Ba eii cred că da, insistă Henrieta, devenind roșie, fiind-că ai dispărut fără să spui nimănui nimic; fîind-că dînsul trebuia să vie la not, după propria ta insistență și n-a venit; fiind că.... în scara aceea te făcuseși mai frumoasă de cât după obicei...

— Mulțumesc de bunătate.

— Ar fi mai bine să lași ironia la oparte și să-mi vorbești ca la o soră. Știi, Mimi, il n-y a rien dc plus brutal qu-un fait: dacă ai fost la el, dacă te-ai întâlnit cu el, nimeni pe lume nu va putea să împedice faptul de a se fi petreut, chiar dacă am presupune că lumea nu știe nimic, ceea ce e foarte greu de presupus.

Dînsa se încălzise în vorbă. Dorința secretă de a afla adeverul; îndoiala ce începea să se simță în sufletul fetei; excitarea propriei sale închipuiri, dădeau chipului Henrietei o lumină de bunătate suferitoare. Ea dorea să afle.

t Mimi, tăcută, se uita lung la o tivitură de la mâneca roche!. Ridică în cele din urmă ochii către cumnată-sa și-î zise liniștit:

— Nu e adevörat.

— Foarte bine, röspunse cea-laltă, scutându-se. Dar ne-am lămurit: nai nimic în contra mea?

Mimi ridică mâna, ca semn că «nu» și Henrieta eși.

În urma el, fata rernase unde se .afla, nemișcată. Cu toată îndrăzneala ce avea, i se păru că secre-

LUME NOUĂ ȘI LUME VECHIE tul el e acum cunoscut de toată lumea. Cu puterea cu care lucrează fantazia noastră, când suntem amenințați în propriul bine, Mimi își închipui o nesfîrșită variațiune de scene, de întrebări și răspunsuri cu tată-său, cu frate-seu, cu profesorul și mai presus de toate cu cumnată-sa. Convorbirea urmă mai departe în mintea el, cu o notă particulară către îndreptățea răului. Fără să-și da seamă, vorba cumnată-sei mai frumoasă ca de obiceiu», îi făcuse bine, o încălzise. Henrieta, în cele din urmă, putea fi sinceră. În. reprezentațiunea ce o avea despre dînsa, nici că se bănuia că «biata Henrieta» ar fi fost în stare să-î aducă vre-o pagubă cu persoana ei, — dar de când o văzuse alături de profesor, parcă o a doua Ilenrietă se născuse în închipuirea fetei, vicleană, chochetă, și, ce e mai trist, frumușică.

După cât-va timp de gândire, Mimi se coborî de la dînsa și se duse jos la cumnată-sa. Deschise binișor ușa salonașului, dar, negăsind pe nimeni, trecu în camera de culcare și intră filră să bată la ușă.

Henrieta îsT lăsase haina de dimineață și se îmbrăca înnaintea unei oglinzi mari, cu umerii goi, Iară să se preocupe de cine intră, sigură că era femeea sa din casă. Când însă văzu în oglindă figura cumnată-sei, își acoperi repede umerii.

— Vezi cum ești!., zise fata, venind drept la dînsa pe la spate. De ce te ascunzi? Ori parcă nu-s frumoși?...

Henrieta dete din cap rîzând:

— Frumoși n-au fost nici odată, iar acum sunt mâi puțin de când ori când. Nu vezi cum am slăbit?

— Eu nu găsesc, zise ea; poate că sunt cam mititei, dar ce face cu asta?

În sine îi găsea slabi și urîți, și se gândea la ai sei, albi și plini, cu mare mulțumire.

— Nu te miri că me vezi la tine?

— De ce să mă mir. Eu nu viu de la tine?

— Așa e. Eu ași dori să vorbim un moment serios amîndoue, — vrei?

— Te rog.

— Ascultă,’dragă Henrieto: ca să nu me socotești nedreaptă, trebue să recunosc că tu, în unele lucruri, ești cu mult mai fină de cât mine; dar înțeleg și eu pe ici pe colo câte ceva.

— Me tem că chiar mai mult de cât este.

— Te rog... înțeleg, spre exemplu, că scopul a-. devărat al venire! tale la mine, era de a afla unde am fost alaltă-seară. Lasă-me să urmez... și am venit să-ți spui unde am fost.

. — Trebue să te opresc...

— Nu, nu, lasă-me...

— Te opresc. Dacă am făcut ore-cari supozițiuni, am fost silită de Sări. Chiar în seara aceea, el mi-a zis să cercetez unde ai fost, fiind-că i s-a părut ciudat că Ștefănescu, pentru câre ai intervenit tu ca să fie chemat, n-a venit, iar tu ai dispărut din mijlocul lumei ca... Sâmboteanu.

Mimi se uita la cumaată-sa nedumerită.

— Parole d-honneur?

— Parole. Mie mi s-a părut mai... mai natural, mai leal să te întreb pe tine.

— Asta schimbă lucrurile, zise fata gândindu-se Ascultă Henrieto: iartă-mă că insist, îmi ești cu adevărat amică?

— Ce copilă ești! zise cea-laltă aproape înduioșată«

— Te juri tu că te-a însărcinat Șart să me urmărești?

— Nu să te urmăresc...

— Bine, bine, ne înțelegem.

— Mă jur...

— Âncă un lucru, dar te rog să te gândești serios înnainte de a-mi răspunde.

— Spune.

— Bagă de seamă, zise fata, uitându-se țintă îa ochii cumnată-sei: îmi juri că între tine și Ștefănescu. nu e nimic?

Cea-laltă se făcuse roșie.

— Bine, ce fel mă crezi tu, de îmi faci ast-fei de întrebări?

— Ah, nu poți odată să lași la oparte banalitatea și nimicurile! zise fata, sculându-se. Răspunde la ce te întreb, adaogă ea cu aprindere.

Henrieta se rezemă încet de spatele fotoliului.

— Pe tonul ăsta nu răspund nimic.

— Ah, doamne, ce greu e de trăit în lumea asta cu sinceritate, fără mișelii și fără fățărnicii, zise ea cu lacrămi în ochi și întorcăndu-se să iasă.

Henrieta se sculă repede și o apucă de braț.

— Mimi, fată dragă, mă jur... ce copilări! faci!. Întreabă-mă ori-ce vrei...

Fata se întoarse încet și se duse la geam, unde urmă a se uita cât-va timp la scăeții uscați din curte fără a zice nimic. După aceea se rezemă de colțul patului, privind în pămînt.

— Mi-e silă de viață.

— Da de ce, fată dragă?

— Uite așa; n-are nici o noimă.

— Ce-î drept, câte odată nu e treabă mare de ea, zise Henrieta blajin; dar cu puțină răbdare, se precumpănește. Ia spune-mi ce ai? spunemi dragă Mimi.

— Îți spui, — însă bagă de seamă, repetă ea bănuitoare din nou, te-ai jurat că n-ai nimic cu Ștefăne.scu, și aceasta nu fiind-că vorbești cu sora lui Sări.

— Va să zică asta e tot răul! Se îndreptează Mimi, fii liniștită.

— Ușor de zis.

— Și de făcut, adăogă cea-laltă cu o repede privire

— Cum?

— Da... mai înnainte de toate... el te iubește?

— Eu cred că da. E un om așa de neînțeles...

— Îmi dai voe să nie ocup eii de tine?

— Te rog! din toată inima, cu toată încrederea zise fata, strângând-o în brațe.

XII

De unde amîndoue începuseră această îndoită convorbire cu scopul de a-ș! afla secretele una alteia, firea lor deosebită rezolvi problema după legile sale: Mimi absorbind, ca o plantă puternică, în natura sa crudă, voința celei-lalte; Henrieta lăsându-se pornirilor sale generoase și îmbrățișând ideea jertfire! de sine cu o voluptate rară.

După ce fata eși,de la dînsa, se isprăvi de îmbrăcat, urmând a se uita în oglindă ca mai înnainte, fără însă a se vedea. O mulțime de lucruri no! își tăiaii forme concrete în închipuirea ei; Mimi se împodobea de mireasă, zîmbitoare, fericită, în mijlocul lume! de la biserică, alătur! de el, acel /, despre care fata zisese că e atât de neînțeles; apoi ea, Iienrieta, îmbrăcată cu o rochie fină, elegantă, ținend în mână o făclie enormă. Mai departe, deșartă iluzie a fericire! sale personale, care se rătăcea în întinderea viitorului, la oapâtul căreia vedea, ca în perspectiva une! alee plină de umbră, o Henrietă din trecut, albă, ideală, rezemându-se de umărul unu! om nenorocit, căruia î! spunea vorbe bune ca să-l mângâe.

Când fu gata, se duse de-adreptul la socră-su, căruia, cu o rară îndrăzneală, îi spuse scopul .veni rei sale.

— Ei bravo, Henrieto, zise Strocscu, lăsându-și socotelile și uitându-se la ca cu mirare, — te-ai apucat de împețit lumea?

— Dumneta glumești, tată, dar eîi nu glumesc.

— Zeii ?...

— Chiar așa. Ce, vrei să îmbătrânească fată?

— E he!., mergi cam repede: mai are până să îmbătrânească.

— Și înțelege, dacă vrei s-o măriți la 30 de ani.

Stroescu se suci pe scaun, întorcându-se din nou spre noră-sa.

— Ia ascultă, vorbești serios?

— Foarte serios.

— Mimi știe ceva de proiectele tale!

— N-am nici o idee. Poate că da, poate că nu, zise ea uitându-se în jos.

— Apoi atunci să așteptăm până s-o hotărî ea,— fiind-că eu nu cred să aibă ast-fel de gânduri, afară dacă n-o fi o proastă...

— Mulțumesc de compliment...

— Pardon... încurcă el. Toate lucrurile în lumea asta sunt relative.

— Ceea ce vrea să zică?..

— Ceea ce vrea să zică, draga mea, că ceea ce se potrivește și .e bun pentru tine, nu se potrivește pentru alta. Afară de aceasta, dacă vrei să vorbim serios, nu e momentul nemerit. Ău sunt încurcat în afacerile mele... am o grămadă de sarcini... chestiunea socială o știi cum stă.

Henrieta se uita la el, zîmbind. De când era în casa lor, chestiunea socială urma a fi aceeași gogoriță, ce ieșea la iveală ori de câte on era vorba de cheltueli mai însemnate în familie. Era adevărat că făcuse un fel de învoială cu țăranii, de a le lăsa pămîntul lor cu dijmă, dar, după cât își da cu socoteala dînsa și după cât simțea lucrurile, învoiala aceea trebuia să fi fost o negustorie jidovească, fiind-că țăranii cereau mereu stricarea contractelor.

După câte-va momente de tăcere, el întrebă:

— Și cine e onorabilul?

— Onorabilul o să-l găsim, răspunse ea iritată, dar neavând curajul de a spune cine era,

- Ei, atunci stăm bine: «dragi ți-s fetele Stane?;— dragi. — Dar tu lor? — și ele mie»; tocmai așa.

Ea se sculă desgustată.

— Bine, dumneta pari a iubi pe Mimi?

— Tocmai de aceea doresc să nu fie proastă. Căsătoria e o stare nefirească.

— Ce fel de vorbă?

— Așa cum e în societatea noastră și când nu e întemeiată pe amor.

Henrieta rămase o clipeală locului, gândindu-se, firește, la căsătoria ei cu Sări, în care amorul era un oaspete necunoscut, — și socru-său, cu capul lui stufos, îi păru un satir bătrân și hidos.

’ — De... ce să zic? Dumneata, ca tată, vei fi știind mai multe de cât mine, — dar ține seamă și de vorba mea...

— Bine, bine, fii liniștită.

Stroescu o bătu pe spate prietenește, cu zîmbetul unui bancher care-și cunoaște oamenii și o însoți până la ușe. După ce rămase singur, își căută de interese mai departe.

Henrieta se coborî la ea nemulțumită: fusese slabă, fricoasă, nu-și ținuse cuvîntul de a apăra interesele fetei cu putere. Își aduse aminte cu bucurie că mai e bărbată-său, și își făgădui să vorbească cu el, să-i spuie lui tot, ca ast-fel să nu-i rămâe nimic pe conștiință. Așa și făcu.

Sări începu prin a se supăra, prin a blestema pe cine a zămislit femeea, răstindu-se la nevastă-sa, ca și cum ar fi fost ea vinovată. După ce-î trecu furia, rîse de profesor, de soră-sa, de neamul dascălului, descriind pe Mimi umăr în umăr cu soacră-sa de la mahala, parodiindu-le vorbele cu «Madame Smaratida, mă chère Tarsița, să vie îngropi leică» etc. Când își vărsă bine veninul pe toți, păru a se hotărî să se poarte omenește și se duse să dea ochi cu soră-sa. Dar nu trecuseră cinci minute și

» Henrieta îl auzi coborîndu-se pe scări bombănind, ocărând, trântind ușile pe unde trecea,— așa că nu mai avu curaj să-l întrebe nimic.

Vorba însă era începută: Șart o purtă până la tată-său; acesta o împărtăși neveste-sei. Mimi fu cercetată, spovedită, amenințată, — dar toate fură în zadar. Ea le răspunse că vrea să-l iea, și-l va lua.

Față cu hotărîrea fetei, bătrânul Stroescu prinse a gândi lung și cu terneiu la noua chestiune. Ginerele nu-î plăcea, fiind-că era un simplu individ care învățase puțină carte și ajunsese un biet profesoraș de liceu, trăind de azi până mâine. Dar fiică-sa voia să-l ia: atât mai rău pentru dînsa! Ce avea el de făcut? Sau se opunea la căsătorie și atunci fata putea face prostii, ceea ce l-ar fi silit în cele din urmă să consimță și să ierte, sau își da consimțimentul, și așa lua un ginere de nimic, dar el românea un tată bun, liberal, și-î da zestre cât vrea eL

Așa că mirarea tuturor fu mare, când, după câte-va zile de așteptare, Stroescu le spuse ce a hotărît.

Numai de cât Mimi alergă la Henrieta. Fericirea ei spuma ca o cupă de șampanie. Îi sări de gât, o dezmerdă, o sărută, încălzi piroteala ce coprinsese pe cumnată-sa în prisosul ei de viață, până ce o făcu să vibreze și dînsa de răsunetul mulțumirei ei.

Ștefănescu intră în joc, fără să-și dea bine seamă cum. Deși avea o instinctivă pornire de a rămânea în marginele modestei lui vieți, secretă dorință ce există în sufletele tuturor oamenilor, chiar a celor mai înțelepți, de a intra în legături cu o societate mai sus pusă de cât a lui, îl făcu să treacă peste multe și să se simtă cinstit de a deveni ginerele lui Stroescu. Îmbătat de propria lui închipuire, nu mai văzu în Mimi de cât pe viitoarea sa femee, cu alte cuvinte o ființă împodobită cu toate darurile sufietesci ce le visa pentru ea. Aduse pe măsa la Stroești și se făcu că nu bagă de seamă felul de. umilitoare protecțiune cu care era întîmpinată bătrâna; intră în vorbă cu socru-său despre interese, ca și cum el însuși ar fi fost foarte bogat. Stroescu îi spuse că dă fetei de o cam dată, o moșie mică ce o avea în județul Buzău, care producea șapte mii de franci; îi lăsă libertatea, după rugămintea profesorului, de a sta la un loc cu măsa și soră-sa, și cât despre detalii, rămânea să-T trimiță un advocat al lui, cu copia contractului.

Ast-fel toate mergeau bine. Dacă pe ici pe colo se iveau neajunsuri, vina era a momentului: așa se mtîmplă cu toate căsătoriele. Ce e drept, contractul așternut de advocat, îl cam puse pe gânduri. Slrocscu da zestre fetei, moșia sa, zisă Hanul de la Cruce, care în adevăr, producea șapte mii de franci. Dar din acești șapte mii, două trebuiau plătite la Credit, unde era ipotecată; apoi ii punea o clauză prin care moșia rămânea arendată către el, Stroescu, pe termen de zece ani, cu prețul mal sus arătat, lăsând dările către Stat și Comună în sarcina lui ginere-săii. Așa că, făcăndu-și socoteală bine, îl rămâneau cam vre-o 3—4 mii de franci. Restul contractului era plin de obligațiuni pentru el; toate nimicurile de îmbrăcăminte, erau descrise cu pompă; la fie-care obiect se repeta vorba «cu cifra sa»; fie-care articol începea cu «d-nul Stroescu, voind să mal dea dovadă de bună-voința sa către noul menajmal acordă încă fiicei sale...» etc. Ori de câte ori își ridica privirile către advocatul care tichise actul, întâlnea o pereche de ochi șireți, cari umblați în orbite dé. colo până colo, fără a se fixa pe nimic.

— Dar asta ce mal c, domnule Petrescu?

— Mon cher, nimicuri... Știi cum e meseria noastră: formalități și iar formalități. Dacă nu vrei s-o primești, șterge-o.

— Ce să șterg niște mizerii!

Dete de un articol în care lucrurile de îmbrăcuminte erau socotite în bani ca prețuind 18.000 fr., de care sumă ginerele rămânea răspunzător. Asta i se păru prea din cale afară.

— Prea e prea, domnule advocat.

— E o simplă formalitate.

— O fi formalitate, dar e jidovească.

— Dă-mi voe... Ce te importă pe dumneata? O să te desparți?

— Nu-î vorba de despărțenie.

— EI, atunci?., lasă-l să pue ce-o vrea...

Și așa merse până la sfîrșit, protestând din când în când, dar fără să șteargă o iotă.

În cele din urmă toate fură gata. Profesorul se împrumută de suma de care avea trebuință, iscălind obligațiunea cu ușurința unui om fericit. Nu avusese nici odată datorii și nu da nici o însemnătate faptului de a le avea.

Așa se isprăvi această însemnată întîmplare din viața lui.

Mimi veni să trăiască cu el, exaltându-se în planuri de viață pacînică, de economii, de dragoste casnică, alături de noua cumnată Anicuța, de soacră-sa și de băiat.

Henrieta i ernase singură cu Stroeștii.

Veniamin Stroescu își frecă mâinile, mulțumit gândind despre ginere-său că e un băiat bun, dar cam prost.

Șart urmă a fi amicul lui Tukidide, iar Coana Sofița colaboratoare la Convremelniciil.

Lume Nouă fi Lume Vechie

Partea a doua

I

Pe o zi de ploaie, tristă și întunecoasă, profesorul mergea grăbit spre casă, ascunzându-se sub marginile unei umbrele vechi.

Întârziase la o lecție, și acum măsura trotuarul cu pas mare, purtat de foame, de grija de a nu face pe ai săi să-l aștepte, și, mai mult de cât toate, de dorința de a-și revedea copilul.

Eșise de la 7 jumătate dimineața, și alergase, fără întrerupere, de la gimnaziu, la școala comercială; de acolo înnapoi la gimnaziu, pentru o comisiune; de aci la o lecție particulară; sărind în tramways, când îl prindea; în birje, când se găsea prea departe; storcând ast-fel din timp, tot ce putea să-î producă. Îi era ziua atât de plină, în cât numai pe drum se mai putea gândi la ale sale.

Trecuseră doi ani de când se însurase. Câte lucruri se întîmplaseră de atunci! și cât de bine le îmbuca vremea uriele într-altele! Viața lui zilnică, lipită, în tot ce avea mai intim, de viața unei ființe cu care nu avea nimic comun, nu crescuse sub un acoperămînt, nu-î era rudă, nici prieten; neînțelegerea ce se iscase între masa și soră-sa, pe de oparte, și nevastă-sa, pe de alta; nașterea copilului; caracterul femeiei sale, răsvrătită în contra soartei, fiind-că o menise să poarte pruncul în sîn și să facă în dureii; greutățile casei; datoriile de la nuntă, cari, în loc să scadă, creșteau; — apoi, pe de altă parte, simțirea nouă și puternică ce o adusese fetița cu venirea ei în lume; prietenia cea mare, mai mult chiar: simpatia ce o avea pentru cumnată-sa Henrieta; urmările lui Tache, care âncă nu trecuse bacalaureatul, pe aceleași drumuri; soră-sa Anicuța, âncă nemăritată...

Toate se țineau una de alta, cu cruda înlănțuire^ a realităței, fără ca să aibă putere de a le dcsgărdina și a le îndrepta una câte una, pe rînd.

Când ajunse acasă, erau 12 și jumătate. Își întinse umbrela în sală, își scoase paltonul și trecii să-și vadă copilul. Apoi se duse în sofragerie. Toți erau la masă. Mimi avea la dreapta pe Iluzie, devenit intim prieten; la stânga era locul lui, neocupat; mai departe Tache, Anicuța și bătrâna. El se așeză repede la masă, cerându-și

ertare.

— Azi, un consiliu la școală m-a făcut să întârziez peste tot. Da-voi nu mâncați? zise el, văzând că soră-sa și Tache nu începuseră âncă.

— Ba da...

— Unde s-a dus mama?

Mimi, care se uitase în taler, fără a rosti un cuvînt, ridică ochii.

— Dumneaei s-a dus să-ți îngrijească dejunul, fiind-că eu nu sunt în stare să fac nimic. Suntem la masă de o jumătate de ceas, și d-lor îmi dau lecții, refuzând de a mânca. Nu mi-ai zis că dacă trece de 12 și nu vil, putem să nu te așteptăm?

— Da, da...

— Au să se sfirșească ele odată toate fleacurile astea, adăogă ea, furioasă.

Tocmai atunci intră măsa.

— Ia șezi mamă de mănâncă, zise el. Eu am întârziat... trebuia să nu m-așteptați.

În inima lui însă, simți o mare mulțumire de a se vedea în ochii măsei, ca și înnainte, stîlpul familiei, fără de care nu se începea nimic.

Vorba lui, cam răstită, fu răii înțeleasă de Anicuța. Ea își plecă fruntea în jos, și începu a plânge, tăcut, pe ascunsele. Mimi clocotea de mă: nie. Își aruncă privirile de câte-va ori spre fată, și, ne mai putând răbda, trânti furculița pe masă, se sculă și

» eși.

Ștefănescu, plin de mirare, se luă repede după dînsa, întrebând din fugă: ’

— Ce e frate?

Iluzie se sculă și el, și amândoi trecură în odaia de dormit, în urma ei.

— Da ce al, Mimi dragă? Ce e? Cine te-a nemulțumit iar?

Ea se aruncase într-un fotoliu, cu capul pe rezemătoare, și apucase o foaie de hârtie ce o găsise pe masă, având aerul de a citi cu mult interes.

— Te rog, vino la masă... Eii sunt cauza... Am întârziat fără voia mea... Zeii așa, zise către Iluzie.

Acesta dete din cap, în semn de înțelegere, fiind-că și el era profesor la un pension.

— Madame Ștefănescu... încercă și el să zică.

Ștefănescu se apropia de ea și-î puse mâna pe per, mângâind-o.

— Te rog, Mimi... Șade rușine, adăugă încet.

Ea îi dete peste mână cu violență și se sculă în picioare.

— Șade rușine la ai dumitale, nu mie! Eii nu sunt aici bătaia de joc a nimănui.

Dînsul se înroși tare, se uită la ea lung și eși, fără a mai rosti un cuvînt.

Iluzie, nedumerit, ar fi vrut să stea, dar pe de alt parte voia să iasă după Ștefănescu, ca să nu rămâe acolo, sub ochii tuturor, singur cu dînsa. Mimi îl rugă să se întoarcă la masă, ceea ce el se grăbi a face cu plăcere.

Când reveni în sofragerie, cei trei frați mâncăii cu grabă, tăcuți, privind în fundul farfuriilor. Iluzie cu un zîmbet searbăd, dete din cap, cu înțelesul adică «zi-i femee și las-o!» Apoi se așeză din nou la masa, liniștit.

Pentru cei-lalți, tot timpul cât steteră împreună, fu un adevărat chin. Anicuța se simțea vinovată, cu plânsul ei, și număra minutele, chemând în minte toate emoțiunile, toate impresiunile ei puternice de altă-dată, ca să uite și să scape de pedeapsa de a se găsi la masă în asemenea împrejurări, și față cu Iluzie, pe care îl ura din tot sufletul; bătrâna rămăsese cu mâinile ascunse într-un șal de lână, uitându-se țintă la o solniță și oftând din când în când; Tache, mai nenorocit de cât toți, înlemnise: asemenea lucruri nu văzuse în viața lui. Cu toate că el era cel deapururea ocărît, în casa lor fusese în tot-d-a una pace, înțelegere. Pe la sfîrșit, ne mai putând suferi pâcla ce-î sta pe inimă, voi să se scoale.

— Unde te duci? zise frate-său, răstit.

— Aveam... puțină treabă... îngână băiatul.

— Ia fă-rm plăcerea și stai la masă. Nu suntem la otel aici... Ai destul timp ca să-ți faci treburile cele importante; toată ziua ce lucrezi?

Tache se așeză la loc, încet, fără a răspunde nimic. Cum se întîmplă adesea, supărarea pricinuită de unu, se revărsa asupra altuia.

În cele dm urmă, se sculară de la masă, spre marea mulțumire a tuturor. Iluzie trecu cu Ștefănescu într-un salonaș ce-i aveau cu toții în devălmășie, vorbind de ale școalei, cu nepăsarea prefăcută a unui om ce se simte de prisos într-o casă, glumind într-aiuri, rîzănd fără sare, cu o scobitoare între dinți, cu mâinile pline de cerneală.

— Ce vremea dracului, zise el, după un moment de tăcere.

— Urîtă, răspunse distras cel-lalt.

— Și ca un făcut, n-am un fir de tutun.

— Eu nu fumez, dar să trimet să-ți ia.

— Bună idee, zău așa. Știi, am o poftă de țigare, lucru mare.

După ce veni pachetul cu țigarete, el aprinse una, își luă vre-o câte-va în buzunar și puse mâna pe pălărie.

— Eu te s-alut, nene.

— La revedere, zise profesorul, întinzendu-î mâna a lene, din scaunul în care se întinsese.

II

În urma lut Iluzie, el rămase unde se afla, cu capul vîrît în unghiul fotoliului, privind, printre genele pe jumetate închise, vremea de afară. Nici o idee nu-i flutura prin minte, ca unui om căzut de osteneală. Ce se făcuse Mimi? ce cale trebuia să apuce? nu se gândea fiind-că n-avea putere. Ca un instrument al cărui lemn și coarde sunt la locul lor, dar în care sa rupt călușul, dînsul nu putea scoate nici o vibrare. Afară, ploaia înpânzuise văzduhul cu negură. Jghiaburile sunau în coasta zidului, gâlgâind la închieturi cu glasul spart de tinichea. Lumina cenușie a zilei, se cernea prin geamuri, aducând umezeală și urît, pe când un sfredel de vent, scăpând în casă pe la închietura unei ferestre, mișca pulpana perdelei, de parcă era vie. O muscă, înviorată de fumul țigărei, bâzâia anemică prin odaie, isbindu-se prostește de oglindă.

Cum sta ast-fel, auzi o trăsură că se oprește la poartă. Ridicând ochii să vadă dacă în adevăr era la ci saîi la vecini, recunoscu pe cumnată-sa Henrieta, care, coborîtă din birje, întindea o umbrelă ca să poată trece prin curte. Sări de pe scaun mișcat ca de un resort nou și eși în calea ei, prin ploaie, așa cum se afla, cu capul gol.

— Ce noroc, pe așa vreme! zise el, sărutându-Î mâna și ducând-o înăuntru.

Ea își scoase haina, uitându-se la cl cu o privire lungă, înduioșată.

— Da ce ai? întrebă el, oprindu-sc în fața ci. Ți s-a întîmplat ceva?

— Mie ?.. ce o să mi se întîmple? Mie nu mi se întîmplă nimic, fiind-că eu m-am învățat cu toate. Dumitale ți s-a întîmplat ceva. Ce e ?.

El luă un scaiin și veni lângă dînsa, mulțumit, schimbat, reînviat, fără a răspunde la întrebarea ei.

— Nu-mi răspunzi? Ce te uiți la mine așa de... nu știu cum? zise ea.

— Uite, nu te supăra, că nu ți-am răspuns: mă gândeam la alte comedii. Înnainte de a veni dumneata, credem că zi mai tristă, mat rece și mai umedă ca asta n-a mai”fost de când lumea; iar acum îmi pare că nu s-a mai văzut alta așa de minunată.

— Ești fire nestatornică.

— Eu, fire nestatornică ?..

— D-apoi? zise ea, întorcend ochii spre geam.

Dînsul se uita la ea și la rochia ei, cu capul plecat pe o parte, încălzit de o rază secretă de mulțumire, ce o simte ori-ce bărbat în fața acelui soiu de eleganțe femeești ce caută să se ascundă. Icoana ideală ce o avea el despre dînsa nu scjștirbise întru nimic, măcar că acum o cunoștea de mai bine de doi ani. Și mișcarea lăuntrică se prefăcu, în afară, în dorința de a se apropia de ea âiică mai mult, de a o atinge, de a o mângâia. 1I luă o mână și i-o sărută, încet, cu sfială, parcă s-ar fi temut să nu-T zboare din brațe, ca un porumb.

— Fii cu minte și lasă-mi [mâna, zise Henrietta, încercând să-l depărteze de lângă dînsa. Ia să vorbim un moment serios: ce s-a întâmplat între d-voastră, din nou?

El se retrase pe scaun, tăcut, și se uită în jos la un covor roșu.

—Știi că Mimi a venit la noi... la socră-meu, și s-a plâns de dumneata și de ai casei... Ne-a făcut o scenă spăimîntătoare...

El înnălță din umeri.

— Ce să-ți spuiii! Aici n-a făcut tot așa?., de față cu oameni străini.

— Cine era?-

— Iluzie.

— A!.. Iluzie. Ți-e prieten?

— Mie nu mi-e prieten, dar c un biet nenorocit.

— Îl crezi nenorocit?

— II cred foarte sărac... și apoi e prieten cu socră-meu și » cu nevastă-mea.

— Ia spune-mi? cum s-au petrecut lucrurile:

— Ce să-ți mai spun draga mea. Ia’ sunt un om de plâns.

—_ Nu, te rog, spune-mi. Pare că ai întârziat la masă... — Da, am întârziat; dar ce să fac? umblu cât pot, ca să-mi câștig viața.

— Mimi zice că mama dumitale e de vină.

— Fleacuri. Biata mamă e învățată să me aștepte. Eu le-am spus că nu țiu la asta, dar, în fine, dacă n-a vrut-să m-asculte, e mama mea și nu pot nici s-o isgonesc nici s-o bat. Mimi a trântit furculița și s-a sculat de la masă, fără să știu de ce, iar când m-am dus după dînsa, s-o rog să vie înnapoi, s-a purtat cu mine ca... zău nu știii cum.

Henrieta se uita la el cu aceeași privire bună și înduioșată ca la început, dar părea a căuta să-și ascundă starea sufletească.

— Ascultă Mitică, suntem prieteni.... doi buni prieteni. Eu te iubesc ca o soră, din toată inima. De ce nu vrei să faci ce-ți spun eu?

— Eu, nu vreau?

— Da; te-am rugat să te gândești de n-ar fi bine să te muți din casa părintească. Singur, cu Mimi, lucrurile se schimbă. Și

» mama dumitale va fi liniștită.

— M-am gândit.

— M-am gândit în toate felurile, însă nu se poate.

— De cé?

— Fiind-că nu se poate. Mijloacele mele nu-mi permit să țifi doue case.

Henrieta se uita drept înnaintea ochilor, nedumerită. El de asemenea parcă aștepta să fie întrebat mai departe.

— De... poate că ai dreptate. Credeam că Mimi e fiica unui om bogat.

El începu a rîde, silit.

— Mai bine să nu mai vorbim de asta.

— Atunci de ce să vorbim? Eu cu scopul ăsta venisem.

— De nimic. Să mă lași să stau lângă dumneata, să te văd, să te simt că trăești, să me încredințez că în lume sunt și ast-fel de ființe.

— Ce mai treabă 1 zise ea rîzînd. Mai bine adu-mi fata.

— Ți-o aduc, răspunse el, sculându-se și îndreptându-se spre ușe, urmat de raza caldă a ochilor ei.

— Și când me gândesc, adăogă Henrieta, că asta-î căsătorie din amor.

El se opri în loc, o privi fără graiu și ridică un deget de la mâna dreaptă, pe care-l mișcă în. aer, în semn de puternică negațiune.

Ea se sculă repede de unde se afla și ajunse la ușe înnaintea lui, apucând ivorul cu mâna. Părea a zîmbi, însă arcul sprincenei, întins, arăta felul gândirilor sale. Se înnălțase în vîrful picioarelor și se uita fix la el, căutând să străbată în adâncul amintirilor lui.

— Ai uitat?..

El se dete cu un pas înnapoi.

— Ce să uit?.. E așa cum îți spun.

— Cum? zise ea lung.

— Așa.

— N-ai fost dumneata la șosea, pe când îi dai lecții, noaptea, târziu?.. Îndrăznești să zici că nu-i așa? ’ — Ba da.

— Atunci ?..

Rămas în picioare înnaintea ei, fără nici o putere, el tăcu. Henrieta își plecă ochii în jos, ducăndu-și mâna la obraz, care îi ardea.

— E grozav de cald, zise ea încet. Adu fata.

— O aduc, — dar ar trebui să mă crezi, fără să-mi mai amintești nimic.

— Să lăsăm...

El eși. Dînsa rămase cu mâinile pe genunchi, gânditoare.

După puțin timp, Ștefănescu veni cu fetița. Hcnrieta i-o luă din brațe și prinse a vorbi cu ea limba peltică a copiilor, veselă.

— Ce bine ți-ar ședea ca mamă, zise el.

— Și ce fericită ași fi!... Toată ziua ași tine-o cu

mine, și a-și cânta, și a și juca.

Iar pe când vorbea ast-fel, alerga prin casă cu copilul de gât, sărind și glumind. Dînsul, rernas locului, se uita la ea, fermecat.

— Vezi?.. îți place? Cine-î ăla?.. întreba ea, arătând fetei pe tată-seu în oglindă. Ia haidem la el, că e trist mititelu și singurel... nimeni nu-l iubește... Îți seamenă, nu-î așa? zise dînsa.

— De, știu eu...

— Ba da. Uite ochii, forma capului... Ești urîtă fetițo. Urîtă, urîtă!..

El se apropia de copil, pe la spate, și le luă pe amîndoue în brațe, lipindu-le una de alta, cum ai lipi doue roze. O căldură bine-facetoare i se împrâstiè în sânge și un flux de generozitate îi umplu ochii de lacrămi.

III

Înnainte de a se întoarce Henrieta acasă, Mimi plecase de la tata-său, indignată în contra celor din strada Cătunului, mai mult de cum venise. Compătimită de părinții sei, încurajată să sufere, să mal sufere âncă puțin timp, până va veni vremea răfuelii, cum ziceau între el, — ea se întărea în credința că era jertfă. La povețele lui Stroescu de a se întoarce de o cam dată la bărbatul său, păru a se îmlădia. Se urcă în birja cu care venise și plecă. O puternică dorință de a face rău, de a umili, de a batjocori numele ce purta, se aprinsese într-însa căuta în minte o nerozie scandaloasă cu care să învenineze viața soacră-sel și pe a Anicuței. Inghemuită în colțul trăsurei, i se părea că vede pe bătrână și pe fată vorbind-o de rău, și la închipuirea asta mai tare se înverșuna. Birja mergea prin ploae încet, hârșiind cu roatele, de marginea trotuarului și enervând-o și mai mult.

— Birjar! strigă ea, nu vezi pe unde mergi.

Însă birjarul n-o auzi și-și căută de drum. Atunci dînsa scoase umbrela de sub podit și-l îmboldi în spate. El, îmbrăcat cu o manta de ploaie groasă, de abia simți, și, în loc să lase marginea trotuaruluT, opri caii, lung, domol, ca toți vizitii proști. Asta puse vîrf la toate. Mimi făcu explozie.

—. Ești surd, ești orb, cum ești, de me dat cu capul de toții pereții. Nu vezi cum te hârii de toate pietrele?.. Cine te-a mai făcut birjar și pe tine!

.— Me rog de ertare, nu știu românește, răspunse ungurul de pe capră.

— Dute la naiba!..

Ii aruncă paralele în obraz și se coborî din trăsură, întinzând umbrela și apucând coada rochii spre a o apăra de ploaie. Apoi o luă pe strada Fântânei, care tocmai se canaliza. Se umplu de noroiu de sus și până jos, ceea ce făcu să se supere și pe primărie. În culmea indignărei și fără a mai lua seama la nimic, se duse drept înnainte, coti la stînga, la dreapta, până intră în strada Schitul-Măgureanul, unde se opri la o portiță cu zăbrele de lemn.

Într-o curte mare, plină de bălți, care avea la uliță o pereche de case curățele, se întindea în fund un șir de odăi joase, zidite în paiantă, foste altă dată grajduri. Mimi trecu pe o muche de moloz, aruncată de curînd, și ajunse în fața ușilor, ce daii de-a dreptul afară. Erau vre-o cinci camere, una lângă alta, închiriate la doui studenți săraci, la un sublocotenent de intendență, la un copist de la consulatul austriac și, în fine, a cincea, cea mai din fund, a lui Iluzie.

Mimi bătu la ușe și intră.

La o masă îmbrăcată cu chembrică, Iluzie citea cu paltonul pe dînsul, cu pălăria în cap și galoșii în picioare, ghemuit pe scaun, plin de scrum de țigare. Într-un colț, un pat de lemn, cu o plapomă de cit verde, cusută în baclavale; alături, un lavoir vechi scorojit, plin de dungi de apă, cu o coaje de săpun lipită de margini; în colțul cel-lalt, o ladă de când lumea, un dulap mâncat de cari; pe jos vre-o douăzeci de volume, aruncate unul peste altul, o pereche de ghete rupte, scobite la călcâiu și făcute papuci; peste tot umezeală, sărăcie, pesimism inevitabil.

Cum o văzu, Iluzie sări de la loc și-Î eși înnainte.

— Vai de mine, da mata ai venit pe jos!..

— Uf, nu mai pot, toate îmi ies pe dos: un mizerabil de birjar cu caii în trei picioare; primăria cu canalizările ei, — m-aii făcut să mă umplu de noroiu până în urechi... Unde pun umbrela asta?

— Dă-o la mine.

— Toate păcatele pe capul meu. Ai văzut ce viață duc!.. Știi, când mă gândesc, îmi vine să rîd. Uite, sunt udă de sus până jos. Ce citești?

Dînsul își scoase paltonul, își aruncă pălăria din cap și o desbrăcă și pe dînsa de scurteicuța ce o avea deasupra. Apoi puse un genunchi în pămînt și îi descheiă cismulițeîe.

— A ajuns apa până la ciorapi.

— Nu-î așa?..

— Păcat de Dumnezeu, parole, zise el, vibrând de plăcere. Lasă-me să te frec puțin pe picioare-

— Nu, că mă gâdil; astîmpără-te!..

— Atunci bine, stai să te învelesc. Urcă-te în pat, să te acoper cu paltonul. Ia să-ți arăt ceva interesant....

Lume Nouă ți I.ume Vechie,

Ea își trăsese o mânecă a paltonului peste ochi și se făcea că n-aude.

— Nu vrei să m-asculți ?.. Ceva foarte interesant: Moartea ha Ivan Hatch. Să vezi tipul lui Gherasim, despre care vorbeam, ce lucru minunat!..

Ea ii dete peste carte și o aruncă cât colo. Iluzie începu a rîde și luă cartea de jos.

— Parcă vreai să știi ce citesc.

— Mi-e frig.

El se sculă din nou și se uită roată prin casă.

— Cu ce te mai învelesc eu ?..

Dar pe când cl căuta și nu găsea, ea ridică binișor plapăma și se strecură înnăuntru.

— Ei bravo, trebuia să ne gândim de mult la asta.

Apoi își scoase galoșii și veni iar lângă ea.

Afară se înopta. Timpul ploios se cflbora la vale, spre întuneric, cu grabă. Tăcerea, căldura și voluptatea înmuiau încetul cu încetul reaua ei dispoziție. Cu ochii în podele, se gândea fără șir, rostea câte un început de frază neisprăvită, rîdea, câte odată mai și

) ofta.

— Ciudată e lumea...

— Ciudată. Da ce-ți vine să te gândești la lume?

— Uite așa...

Apoi se sculă, rezemându-se pe un cot și se uită la el de aproape.

— Cel puțin tu mă iubești? fiind-că eu te iubesc din toată inima.

— Te iubesc, parole.

— Nu așa, să me iubești mult, din toate puterile, mult, mult.

— Da zeii că te iubesc.

— Ce fericiți sunteți voi, bărbații. Faceți ce vă place, mergeți unde vreți. Eu me gândesc adesea, și e o banalitate să ți-o mai spuiii, dar me gândesc la nedreptatea naturel, care a împărțit lucrurile așa de prost.

— Natura nu prea e de vină; mai mult oamenii Dar n-al de cât să nu te supui legilor omenești. Parcă numai în astea sunt ele păcătoase.

— E ușor de zis. Nu vezi că acuma, venind la tine și stând aici, îmi bat joc de oameni, dar rămân supusă naturel, stupidă.

— El, asta-î frumos, parcă dacă al fi bărbat, n-ai face tot așa. Numai doar că ți-al schimba rolul.

Ea începu să rîză și-l dete ușor cu palma peste obraz.

— Ești urît, dar al ceva care îmi place, nu știu ce, vezi? Ești cârn, al ochii mici, dar al frunte frumoasă.

Și fiind-că simți că vorba <eștl urît» nu mersese la inima celul-lalt, urmă zîmbind:

— În total, chipul ’ tău e plin de viață, atrăgător. Ce mai scrii? fiind-că trebue să iasă ceva din fruntea asta.

Lui Iluzie începea să-l fie silă. El se știa că nu era omul cel mal mândru de pe lume, dar nu se credea de loc urît.

— Ce să mai scriti ?.. fleacuri.

—.Faci reii. Un om ca tine trebue să lucreze, zise ea serios.

— Lucrez...

-— Ce lucrezi? Ai ceva?

— Tot se găsește.

— Ia să citim ceva.

— Da lasă, zău, că stăm mai bine aici.

— Nu, nu. Adu-mi să citim... de tine.

Iluzie se înduplecă. Scoase un teanc de jurnale, toate din Suferințele omului\ și începu să le resfoiască. — Sunt mai multe lucruri... Dacă vrei să vedem câte ceva, vino ici, să aprind lampa.

Ea se sculă din pat, cu umerii goi, și veni la masă. — Nu ți-e frig?., să nu răcești.

— Acuma mi-e prea cald. Ce sunt astea?

Dînsul nu știa ce să aleagă.

— Uite un răspuns Telegrafului, sau mai bine gluma asta asupra unei întruniri, ori dacă vrei să citim Fă-me tată să-ți seamăn, în versuri... da?

— Da, da.

— Da ia-ți zău ceva pe umeri.

— Ia lasă omule, că mi-e cald.

— În sfîrșit cum vrei. Mie îmi face plăcere să te văd goală, fiind-că ai o frumusețe de umeri.

- — Nu-Î așa? zise ea, ridicându-și bustul.

— Iată poezia. CunoștÎ povestea populară. Fă-mi tată ca să-ți seamăn?

— Nu. Dar, ca să nu te mai întrerup, știi că m-a pălit o sfîntă de foame de nu te văd?

—Àsta-i asta. Ce să-ți dau eu aici? N-am nimic.

— Știi că la masă n-ain mâncat mai de loc.

— Așa e. Dacă vrei ceva uscat, mă pot repezi până la băcan.

— Ce-o fi.

— Foarte bine.

Și Iluzie se îmbrăcă din fugă, își puse galoșii, luă umbrela ei și eși.

— Și la întoarcere citim cu gust.

După câte-va minute, el era înnapol, cu pâine, salam, două roate de galantină și un clondir de vin în cont. Mimi mânca cu o poftă nespusă. Iluzie își declama versurile cu gura plină, pocnind din degete, rîzînd, bătend-o pe genunchi cu mulțumire.

— A, e nostimă!., zicea Mimi, scuturându-se de plăcerea de a mânca și a asculta.

— Ai avut o idee minunată cu mâncarea, adăogă Iluzie.

Așa se citiră stihurile până la sfîrșit și se fini vinul. În cele din urmă se întunecase de tot. Saturația lor, unul de altul, era complectă. Despărțirea venea la timp. Mimi își luă fustele din nou în brațe, până să dea de o birje; îl spuse o vorbă dulce la ureche, și plecă.

IV

Mergând acum spre casă, pe aceiași vreme pe care venise, gâdurile îi erau cu totul altele. Ca un om care a răspuns cu injurie de spirit la o injurie grosolană, ea umbla mulțumită, încântată, ușoară. Iluzie era un băiat bun, deștept, fără mult lipiciu, ce-î drept, dar în sfîrșit cu haz. Cu mintea liberă, cu sufletul curat, cu trupul sprinten, se ducea acum spre casă, ca lin bărbat care se întoarce de la o excursiune fericită prin mahala. Nimic n-o supăra, nici o părere de rău, nici o remușcare, nici chiar ura în contra soacră-sei și a Anicuței. Lumina galbenă a felinarelor, văzută prin picăturile de ploae ce se cerneau otova din văzduh, îi îndrepta gândurile spre un oraș marc, spre lume nouă, spre libertate. Planuri de fericire, alcătuiri de viață plăcută, o nespusă dorință de eleganță și bogăție, visul adevărat al tuturor semenilor săi, se legați în secret cu moartea lui tată-seu, posibilă și firească. Nu doar că dorea un asemenea lucru,, dar, dacă s-ar fi întîmplat, urmările i-ar fi convenit.

Cu aceste și alte asemeni simțiminte ajunse acasă la bărbată-seu. Își’ văzu fata cu plăcere, o luă în brațe și o desmierdă, glumi cu doica, întrebă de soacră-sa, numind-o ca de obiceiu «hoancă», de domnul», de Anicuța, etc. Tache, știind-o că nu-i acasă, se pusese să cânte. Mimi trecu în odaia ei să se schimbe, și ascultă vioara băiatului cu mulțumire. Acum parcă, mai mult de cât ori când, i se părea că cumnată-seu avea talent. Un fel de părere de reu retrospectivă i se aprinse în suflet, de a se fi purtat prost cu el, și își făgădui în minte să-l lase în pace, ba chiar să-l ajute. Neavând ce să facă, eși binișor prin sală și se duse pe afară până la șopronul din care se intra la Tache. Acesta sta rezemat de colțul patului, cu vioara îndesată sub bărbie, cu capul plecat pe stânga, cu mâna dreaptă înțepenită pe arcuș, de la închietura de jos, parc-ar fi fost ruptă, cântând cu obicinuita lui absorbire. Când văzu pe cumnată-sa intrând, își lăsă repede vioara în jos, ca un om prins asupra faptului, și se uită la ea smerit.

— Se poate ?.. întrebă Mimi cu vocea dulce.

El îi eși cu grabă înnainte, dete un scaun la o parte din drum și-î făcu loc să șează.

— Nu știam că te-ai întors... și rugasem pe Anicuța să-mi spue când vi!... Îmi pare că fetița nu doarme.

— Și chiar dacă ar dormi... Eu nu ți-am zis nimic. Câte odată, dimineața...

— Nu mai cânt dimineața,

— Am băgat de seamă. Dar acum fata s-a făcut mai măricică și poți cânta ori când vrei.

— Eu ine păzesc cât pot... Chiar mă gândeam să iau o odăiță

cu chirie.

— Asta-i frumos!... să te duci din casă din cauza mea?

— Dacă o începe să mă plătească la teatru. — Eu sper că n-o să te plătească nici odată. — De ce ?.. întrebă băiatul, roșindu-se. Cânt așa de prost?

— Ba nu, cânți bine. Probă e că eu am venit să te ascult. Dar în fine... prea me socotiți rea, voi în casa asta. Oi fi având și eu ale mele, dar nu sunt cum credeți.

Tache se uita în jos.

— Vezi, chiar tu, Tache, mă crezi așa.

— Eu nu te cred...

—. De geaba... Dacă tu, care ești cel mal bun și mai nobil dintre toți, și ai ast-fel de ide! despre mine, ce trebue să fie cu cei-lalți.

— Nu, Mimi, e mai mult neînțelegere.

— Ce neînțelegere !.. N-ai văzut astăzi la masă ?.. Purtare era aceea?.. Frate-tău vine târziu, voi stați ca niște sfinți... Știu că tu nu ești vinovat...

— De, eu ași fi vrut să mâncăm.

— Sunt convinsă. Dar cei-lalți »? Soacră-mea mă tratează ca pe o străină, ca pe o parvenită.

— Nu!., zise Tache, lung.

— Tu ești poet... Dar în sfîrșit să lăsăm astea. Presupun că îmi ești prieten, fiind-că eu îți vreau binele. Și deci te rog să-mi cânți... Dar, à propos cum mai stăm cu amorul?

Tache zîmbea, fără să răspundă. Ori de câte ori Mimi era bine dispusă, îl supăra cu amorul și romanul, despre care Mitică îi istorisise cum sta sub Trigonometrie, în vremea când se pregătea de bacalaureat.

— Ești departe?..

— Vrei să rîzi de mine.

— Ba nici de cum. Dacă ai talent la scris ca la vioară, poți deveni un adevărat poet.

Băiatul mișca din cap, într-o parte și alta, mulțumit până în adîncul inimei de vorbele bune ce. auzea.

— Nu vrei să-mi cânți nimic?

— Ba da; dar nu știu ce.

— Ce cântai când am intrat.

Tache se uita la vioară cu nehotărîre:

— Curaj, curaj, eu nu mănânc oameni.

El dete din cap, parc-ar fi zis «știu eu bine că. nu mănânci oameni, dar n-ași vrea să-mi perd vremea.» Apoi se puse să cânte. Notele simple dar sigure, eșeaii de sub arcuș cu o vibrare atât de egală,, în cât păreau clare ca o voce omenească. Fraza se urca, sfioasă, virginală, spre înălțimi sonorice, care umpleau odaia de adieri calde. Pe obrazul lui Tache nici un mușchi nu se mișca. Părea numai ceva. mai senin și respirarea parcă i se mai scurtă. Mimi se uita la el cu mare luare aminte. Ce deosebire între atâțea alții, între Iluzie bună-oară, scriitor și poet, și Tache! Cât de bine se simțea că acest școlar fricos era adevăratul poet! Cât de firească îi era simplicitatea și cât de bine înțelegea ea că lui îi era silă să cânte față de persoane ca dînsa și chiar mai muzicante de cât dînsa, fiind-că nu punea, nici un fel de vanitate în meșteșugul ce avea: cânta. fiind-că nu putea face alt-fel, ca ori-cc pasere căreia natura i-a dat glas. Și așa, iară ca băiatul să voiască, dete o întorsătură morală gândurilor cumnată-sei. O adiere de vent de afară, făcu pe Mimi să-și aducă aminte de umezeala din odaia lui Iluzie, de ploaie, de nasul lui earn, și, sub îmboldirea închipuire!, care îi înfățișă lucrurile aievea, dînsa își întoarse capul la dreapta cu dezgust.

— Bravo, Tache, zise ea, privindu-l cu mulțumire, ai cântat ca un ûnger, mi-ai făcut o adevărată plăcere; știi? aveam trebuință de așa ceva.

El își puse vioara la loc și după aceea veni lângă dînsa.

— Acuma să-ți spun și eu un lucru: eu nu cânt nici odată nimănui, — întreabă pe frate-meu. Am ținut însă să te îmblânzesc, să te înduioșez, ca să te rog să fii mai bună, să ierți mamei mai mult...

Mimi, rămase cam nedumerită, față de această :naivă îndrăzneală. El, crezănd că a mers prea departe, încercă să se explice inal bine.

— Zău așa, nu te supăra, n-am vrut să zic că ești rea, dar uite, crede-mă, de cât-va timp îmi vine să-mi iau lumea în cap: .mama pe de o parte, dumneata pe de alta, nenea, Anicuța; .eu nu știii între care să aleg... Apoi, nu-î destul atât, mal avem și oameni străini între noi. Eu îți spun drept, Iluzie ăla mi-e nesuferit...

În loc să se descurce, mai tare se încurca. Mimi însă nu zise nimica; îi făgădui, pentr.u partea ei, să treacă peste multe și, fiind-că auzi glasul Anicuței, se grăbi să iasă.

După această convorbire, dînsa se arătă în adevăr mult mai blajină. Reîntîlnirea cu bărbată-seu și cei-lalți ai casei se urmă domol, fără explicații: fie-care se simțea fericit de a uita. Iluzie veni a doua zi la dejun, cu obicinuita lui regularitate, însă Mimi găsi mijloc de a-i spune s-o mai rărească, fiind-că lucrul începea să bată la ochi.

— Îți voiți explica mai pe larg, când ne vom întâlni.

— Când vii?

— Îți voiți scrie.

Însă zilele trecură una după alta, fără ca să-î scrie. Îi rămăsese o impresie neștearsă de la cea din urmă întâlnire: drumul prin noroiu, umezeala, gustul rânced al mâncărei, păreau că o tămăduiscră de dragostea lui Iluzie. Din obicciti și prin încăpățânare, găsea interesant felul lui de viață; dar din fire, nu-l putea suferi. Ca toate naturile sanguine și cu fibră puternică, dînsa avea o instinctivă. pornire către bună și mai bună stare, când patima n-o orbea. Luase pe bărbată-său din dragoste; dar acum, când, încetul cu încetul, viața împreună rosese lustrul poetic ce-l da amorul, el nu mai avea pentru dînsa n-c! un fel de farmec, fiind-că nu era nici mai bogat de cât ea, nici mai inteligent, nici chiar mai puternic fizicește; era numai mal bun, o calitate negativă pentru dînsa.

Așa merseră lucrurile înnainte âncă câtă-va vreme. Tache se simțea fericit că cumnată-sa își schimbase purtarea; vorbea chiar, adesea, cu soră-sa despre asta, se înțelege, fără să-î spue că o rugase el să fie așa. Mulțumirea lui era âncă și mai mare, când se gândea că Mimi pentru hatârul lut poate se făcuse mat bună. Faptul mat cu seamă că Iluzie nu se mai vedea de cât foarte rar prin casă, îi umplea inima de recunoștință. O gelozie sălbatică se aprindea în el, ca în toți frații mat mici, pentru onoarea lut Mitică, ort de câte ori vedea pe Iluzie stând lângă cumnată-sa. Avusese chiar bănuială că Mimi se rezema pe sub masă de genunchile aceluia, dar atât îi era de rușine, în cât nu se putea gândi mat mult la un asemenea lucru.

Ast-fel, ori ce-î zicea Mimi acum, făcea cu plăcere; de-l ruga să cânte, cânta. Dînsa, în schimb, era cu deosebire bine-voitoare. Venea în toate zilele la el, cu Anicuța sau și singură, și-l punea să-t istorisească de pe la Conservator. Tache intra în detalii nesfîrșite, .cum domnișoara «cutare» de la clasa de piano cântă (și închidea dintr-un ochi) la patru mâini cu tînărul d-n Visarion; cum d-nul profesor de canto, de la cursul inferior, zice, despre colegul seu de la cursul superior, că e o bestie armonică, — iar cel de la cursul superior tratează pe cel de la cursul inferior de Musiu Fă-sol; cum el se amorezase acum «trei ani» (și i se părea că e un veac de atunci) de o frișcă de la anul al doilea de declamație, și îi dedica versuri, își vindea hainele vechi ca să-î cumpere caramele de la Rădulescu, etc. etc.

Într-o zi, Mimi băgă de seamă la gâtul lui Tache o cravată de a lui bârbatâ-său.

— Da de unde asta la gâtul tău, Tache?

El se uită în jos și apoi ridică ochii spre ea, cu rușinea cochetă a oamenilor blânzi. Încercă să-Î explice, rîzînd:

— Eu sunt o dugheană ambulantă de vechituri: tot ce nenea îmbracă și mai cu seamă desbracă, trece la mine.

— Cum se poate?

— Da. Hainele nu le cunoaște nimeni, fiind-că am un jidan care mi le ticluește de ți se par că-s noi. Dar legătura asta n-am putut de cât s-o port cum era. Ce-I mai rău însă e că mal de nu-mi trebue fracl...

Și se puse pe un rîs strașnic. Atât i se părea de cu neputință ca el, Tache, să aibă un frac, pentru persoana lui, care să nu se coboare din frate-său, în cât adăogă:

— Al lui nenea c nou nouț.

Mimi începu să rîză.

— Da ce vrei să faci cu fracul?

El II explică că făcuse prostia să tăgăduiască unei domnișoare, care da un concert pentru a merge în străinătate, că va cânta și el ceva.

— A ha! zise Mimi glumind, va să zică cânți și în public!.-. Atunci ce te mai făceai?

— Ai dreptate: am apucat de am făgăduit; dar e așa de săracă și are atâta talent!..

— Cine-î domnișoara asta? întrebă ea, cea cu caramelele?

— Afară de asta, a cânta în fața unei săli pline, este ca și cum ai cânta singur.

— Da ?.. E o colegă a dumițale ?...

Tache se uită la ea lung.

— Da, e o colegă a noastră, răspunse el ceremonios.

— Nu fit caraghios și răspunde-mi, zise ea, dându-î peste mână, dar simțindu-se rușinată.

— Da, e o biată fată.

A doua zi, Tache văzu pe cumnată-sa intrând la el cu un pachet la subțioară. Ea îl lăsă pe masă cu gravitate, cu supărare chiar, cum fac mulți oameni în casele lor, când vor să înlăture vre-o întrebare indiscretă sau să ascundă vre-o acțiune novată.

— O vreme imposibilă, zise Mimi, frecându-se cu mâna la ochi, ca un copil plictisit: nici nu plouă,, nici nu ninge.

— Da dumitale îți ninge, răspunse Tache.

— Ițt ninge și-ți plouă.

— Ești un prost. Vino încoa să-ți dau o palmă. În acelaș timp apucă pachetul și începu a-l desface. — Uite colea câte-va legături de gât, ca să nu mat umbli cu vechiturile alea.

Tache se apropiè încet, cu sfială și cu plăcere. — Foarte frumoase sunt... zise el domol.

— Da ?.. îți plac ?..

— Foarte mult. Nici nu fac pentru, mine.

— Ești mulțumit?

— Pupă-mi mâna.

El se plecă cam stângaciu și-î sărută mâna. Dînsa îl privea lung, cu mulțumire, încercând o secretă plăcere de a-î da, de a-l face fericit prin ea.

După ce dînsa eși, Tache, rămas singur, își puse una câte una legăturile la gât, uitându-se într-o oglinjoară ce o avea atârnată de perete. Bucuria lui era amestecată cu o inexplicabilă și ascunsă temere de ceva. De ce? Recunoștință, rușine, plăcere,., se topeaîi într-o sensațiune vagă de neliniște, cu impresiunea fizică a unui om care se dă în leagăn, când leagănul vine de sus în jos, în gol. Încercă o cravată, apoi rămânea cu ea pe masă, uitându-se la chipul zugrăvit pe cutie și legându-l cu imagini din minte, cari, în realitate, n-aveau nici un raport între ele. Apoi începea să fluere, iar mai lua o legătură în mână, iar revenea simțimentul acela dejenă, — până plecă de acasă.

V

Iarna venea cu terneiu. Zăpada și frigul măreau .activitatea vieței bucureștene. Teatre românești, operă, conferințe la Ateneu, cursuri publice la Universitate, concerte, umpleau serile celor ce gustau viața publică a capitalei. Camèrile erau și ele deschise, pentru spectacolul de ziua. Stroescu și Tukidide țineau în curent pe cei de pe acasă cu însemnătatea ședințelor.

Pentru ori-cine ar fi cunoscut bine și

» ar fi urmărit desfășurarea logică a caracterului Mimi, cum o urmărea, fără să se gândească, Henrieta, — sar fi părut un început de schimbare serioasă într-însa .’Serile, bună-oară, nu mai eșia de cât foarte rar; zilele venea la tată-seu, ca de obiceiu, dar sta mai mult cu Henrieta; banda de prieteni de mal ’nnainte ’ cu gazetarii, socialiștii și literații sei, îl producea o nespusă silă, așa că cumnată-sa începuse să creadă că poate vre-o schimbare fizică, o a doua maternitate, era adevărata cauză a acestei stări.

Și când pentru întâiași dată îi veni în minte această idee, ce amară și nestatornică socoti viața omenească. EI i se părea că nu întâlnise nici odată un om ca Mitică. Credea că 11 cunoaște până în fundul inimei; că înțelege toate rănile ce sângerați pe ascuns în sufletul lui; că el mergea înnainte cu Mimi, numai de frica scandalului, și poate — cine știe! — pentru a nu se depărta prea mult de dînsa, Henricta. Iar acum, Mimi era pe cale de a deveni pentru a doua oară mamă! Un simțiment de desgust, de enormă degradare morală încolți în inima ei, pentru el, pentru ea, pentru lumea întreagă. Ceea ce nu era de cât o umbră de întristare, când se dusese să hotărască pe socru-său la căsătorie, acum devenea lin chin păgânesc. Se uita la Mimi cu băgare de seamă, în fie-care zi o mesura din ochi — când ar fi fost așa de simplu s-o întrebe.

Însă nimeni nu știa nimic. Mimi, de când nu-și mai iubea bărbatul, nu mai avea, față de Henrieta, finețea aproape bolnăvicioasă a pătrunderii de mai înnainte. Mitică era aceeași fire, îndurerată ori de câte ori rădea cu aripa minții pămîntul și deci rămas, prin instinct, în afară. Henrieta înfățișa, pentru el, tot, din ceea ce nu era jug ori supunere.

Într-o seară, Mimi, indispusă, primi de la Henrieta un bilet cu două cuvinte, prin care le propunea să vie cu dîn.șii la teatru. Împrejurul ei sta Anicuța, Tache și bărbată-săii. Ea întinse din pat scrisoarea lui Mitică.

— Du-te, dacă vrei... Chiar îmi faci plăcere.

El citi scrisoarea de două ori.

— Singur?..

— AI putea să iei pe Anicuța sau pe Tache, dar atunci rămân cu prea singură.

Lunte Nouă ți Lume Vechie.

Fata protestă că vrea să stea cu cumnată-sa. Mi mi își întoarse ochii spre băiat:

— Du-te, dacă îți face plăcere.

— Eu... nu țiîi... răspunse el, zicend tocmai contrariu de ceea ce dorea.

— Lașă-l să stea într-o seară acasă, zise Mitică. Dacă te simți mai bine, eu ași face o primblare până socră-meu și m-aș întoarce numai de cât.

— N-am nimic, îl asigură Mimi, zîmbind. Du-te liniștit la teatru, îmi faci plăcere.

El plecă. Zăpada, în loc de a-l îngheța, părea a-i încălzi inima. Cu câtă mulțumire se gândea să pe-- treacă seara lângă Hcnrieta, aproape, aproape de ea, în lojea de la teatru! Un parfum de rozetă îi reveni în aducerea aminte a simțurilor, și i se păru o clipă că dînsa trăia chiar în el, nu numai în fantazia lui. Dar făgăduise să se întoarcă acasă.

În .curte la Stroescu erau două sănii gata. Bătrânul, nevastă-sa, Șart și Henrieta așteptah. El le spuse că Mimi era cam indispusă și nu putea veni. Șart îi zise să vie dînsul, dacă. nu era nimic grav.

— Te rog, locul meu e liber.

— Nu mergi? întrebă el.

— Eu? la dramă, la teatrul național?., dragă cumnate, da ești 1ncă june... Me agăț de coada unei sănii și

» me lăsați unde-va.

— Dacă e vre-o dramă proastă, mai bine me întorc și eu acasă, zise el, înrîurit de vorbele celui-lalt,’ măcar că lui îi plăceau dramele.

Pe când însă își căuta’ pălăria, Henrieta îl luă binișor de braț, mergând în vîrful degetelor și plecându-se sub ochii lui:

— Nu vrei ?..

— Ba eu vreau, dacă se poate.

— Vrea, vrea, zise dînsa tare, către cei ce suiaîi deja în sanie.

— ET, atunci voi luați pe celă-lalt că-T mai prost.

Șart se agăță de coada săniei cele mai bune și ast-fel plecară.

În alunccușul lin, gerul se oglindea cu sclipirea a milioane de stele de zăpadă. În bătaia razelor de lumină, fumul - suratec se strecura în văzduhul rece, ca o fantazie a vreme! trecătoare. Lumea umbla pe strade cu o siguranță bine-voitoare, căutând adăpost sau plăcere.

În sania din urmă, Mitică era fericit. Întindea tartanul să acopere pe Henrieta, fiind-că i se părea că tot o atinge vântul. Ea sta cu brațele lipite de corp, uitându-se drept înnainte, roșie la față de frig, dar senină.

— Cé vreme plăcută zise el.

Ea urma a se uita înnainte.

— Nu ți-e frig?.. Eu vreau să nu-ț! fie frig.

Și sub marginea tartanului căută să-! găsească mâna.

— Sța! binișor.

— De asta mi-a! zis să viu la teatru?

— De asta.

— Atunc! ești supărată pe mine.

— Sunt supărată. Dacă vrei să te încălzești, vîră-ți mâna în manșon, și sta! binișor.

El își strecură degetele pe lângă ale ei și i le strînse încet.

— Ce bine sunt așa!.. Da de ce çsti supărată pe mine?... Eu sunt atât de fericit, dragă Henrieto. Dacă n-ai mai fi dumneata în lumea asta, greu ași duce-o!

— Dacă n-ași mai fi eu !.. Vorbe,

— Ce fel vorbe? întrebă el, uitându-se la dînsa.

— Așa este, ești fericit pe doue laturi. Îți iubești nevasta, — ceea ce de alt-fel e firesc, — și îți trebue și manta de vreme rea.

Ei se uită la dînsa mirat și începu a rîde.

— Vrei să glumești.

— Nu înțeleg, Henrieto, nimic. Dar nici nu vreau să înțeleg. Sunt așa de bine și de jfericit, că ori-ce îmi vei spune, nu te ascult... Nu-Î așa?

Ea își retrase mâna din manșon, însă el prinse pe cea-laltă.

— Șezi binișor că-mi fac! reu.

— Te supără inelul?

— N-am nici un inel. Lasă-mă.

El se uită din nou la dînsa și i se păru că razele de lumină, în ochi! ei, tremurau în lacrămi. Îngrijat, o întrebă, o rugă să-! spue ce avea. Ea ar fi voit să-î ascundă starea ei sufletească, dar trebuința ce o sîmția de a-l face să sufere, să-î fie rușine de dînsa, era mai mare de cât toate. Și ast-fel, pe departe, îl lăsă să înțeleagă ceea ce bănuia despre starea în care se afla Mimi. El o privi lung, blând, dând din cap cu desperarea mută a oamenilor .învățați cu nevoia, și nu zise nimic. Sania intră sub coloanele teatrului. Se dete jos și o ajută să se coboare. Ea îi luă brațul ca să urce scările, și se strînsese de el cu ființa ei toată, vrând parcă să reia înnapoT, în ea, tot răul ce-l făcuse.

— Am ajuns, da?..

— Am ajuns. Ce număr aveți la loje?

— Vezi, asta-Î asta. Sunt sigură că socră-meu s-a urcat sus fără să ne lase numărul.

— Ce-î de făcut?

— Ce vrei, zise ea, zîmbindu î cu-bunătate.

— Fii bună și așteaptă-mă un moment. Mă duc în sală să mă uit prin loji.

Ea se desprinse de el încet, plecând capul și privi ndu-l pe sub gene, parcă i-ar fi zis «mă lași singură ?»

— Un moment.

Dînsa rămase lipită de un stîlp, singură, fricoasă, privind la lumea care intra, fără să vadă pe nimeni; când de odată auzi pe cine-va chiemând-o pe nume:

— Madame Stroescu, sărut mâna, da ce cauțf mată așa singură pe la teatru?

Era Iluzie, care venea să-și

» facă cronica. El se uita la ea cu indiscreția supărătoare a oamenilor de cafenea, doar că nu-î zicea «te-ar bea neică cu apă neîncepută.»

— Aștept să regăsească Ștefănescu lojea lui socră-meti. Îmi faci plăcere dacă te duci să vezi și dumneata.

Îi producea o impresie atât de respingătoare, în cât sîmția nevoie de a-l îndepărta cu ori-ce preț. După ce el plecă, ea se dete pe după stîlp, pândind pe Ștefănescu la eșire. Cum îl văzu, îl luă repede de braț, uitându-se în urmă.

’ — Te rog, să mergem mai repede, că me prinde de la spate umbra lui Iluzie.

Urcară scările în fuga.

— Ai găsit?

— Da, sunt la rangul al doilea, în partea asta,

Când ajunseră înnaintea lojei și erau s-o deschidăHenrieta îl opri:

— Atunci nu-i adevărat ?..

— Nu poate să fie adevărat.

Ea.îi strînse din nou. brațul sub al ei, și după aceea intrară.

Drama era o traducție franțuzească slabă a unei piese de la Porte St. Martin, în-care o copilă acuza pe tatăl săîi că a ucis. Scene groaznice, suspine» nevinovații duși la pușcărie, toate vechile mijloace de a stoarce lacrămi, erau întrebuințate. Stroecsu bătrânul rîse de la un capăt până la altul, și tot așa făcu și nevastă-sa. Henrieta părea și ea că le ține isonul, de și în realitate era mișcată.’ Pentru o fire ca a ei, critica nu avea nici o putere, acolo, pe loc. De la o vreme nu-i mai ascultă și se lăsă plăcerei de a suferi cu cei de pe scenă.

Când se isprăvi drama și eșiră, Stroescu se ținu de capul ei, rîzînd-o, până la sanie.

După ce ea rămase singură, cu profesorul, respiră din greii.

— Ce oameni fără măsură, zise ea. Parcă eu nu știu că astea sunt comedii, iar nu artă, — dar dacă me mișcă, ce să fac?

Dînsul tăcea, jenat că și el se sîmția slab de îngeri, și emoționat. Ea se lipi din noii de el, binișor, parcă mal mult sufletește.

— Mitică!

— Eii cred că al dreptate,

— Nu-l așa?.. Tu ești fratele meii, cel bun, cel adevărat, da?.. Vrei să me iei de braț?.. pot cădea, și atunci adio Henrietă.

Aprinderea de la teatru topise ghiața ce rămăsese între dînșii. Ea se îmlădia, ca o ramură de neramz, sub propriul fruct al plăcere! sale.

— Știi, Mitică? dacă vrei să-ți dau o mână, ți-o dau.

— Dacă nu mi-o dat, ti-o iaii eu.

— Ia-o.

— Și ți-o și sărut; mă lași?

Ea se uită la el, cu șiritenia dulce a copiilor ce nu îndrăznesc să spuie ce doresc.

— Nu te las. Nu aici... dar e a ta, e mâna dreaptă a cul-va care te iubește mult, tare, tare.

Dînsul întinse brațul pe lângă rezemătoarea săniei și o luă de mijloc.

— Tu ești scumpa mea Henrietă, nu-l așa?

— Eti sunt..., da, dacă voeștl.

— Se scurtează drumul. Ajungem acasă prea. repede.

— Nu se poate să mergem tot mal departe? — Ba se poate. Vrei?

— Vreau. é Zicând acest «vreau», Henrietei i se păru că vede înnaintea ochilor porțile de la socră-sc, ce icsiau în mijlocul drumului și-î ațineau calea. El însuși, mirat de ceea ce îndrăznise penă aci, tăcea.

Când în adevăr ajunseră în fața caselor lui Stroeseu, amend oi se tupilaseră fără voie în spatele birjarului, măcar că erau 12 din noapte și mai nimeni pe stradă. Sania, luată de la teatru, trecu înnainte... Dar nu făcuseră 50 de pași, și Henrieta atinse po birjar în spate.

— întoarce.

După aceea se uită la el, zîmbindu-T.

— Nu se poate MiticuțăL Tu, poți?.,.

— Eîi aș putea...

— Ai putea tu?.. întrebă ea, cu o mirare prefăcută și apăsând pe cuvinte.

El dete din cap într-o parte, parc-ar fi zis da de ce- nu?»; însă din graiu nu zise nimic.

Când sania intră în curte și trecu pe sub umbra caselor, ea scoase repede mâna din manșon, goală, fără mănușe, și i-o lipi de gură. L aiciu I se făcu atât de repede, în cât el nici n-avu vreme să se bucure. de ea. Henrieta sări din sanie înnaintea lui, și de pe a treia treaptă a scărei îi zicea încet:

— Bonsoir, bonsoir, nu te mai da jos că-î frig.

Ștefănescu plecă acasă, strîns în » tartan și ghemuit în el" însuși, dar cu o lume caldă în cap, de parcă se făcuse primă-vară de en și luna lui Maiu îi cânta deșteptarea trandafirilor. Ce avea oare dînsa astă seară mai mult de cât altă-dată? Ce făcuse dc-î lăsase atâta tinerețe în suflet?

Și, căutând cu ochii în dreapta și în stînga, partea lui dreaptă, cu care stase lipit de Henrieta, i se păru că e încă parfumată de un rest de réséda, și numai atunci își aduse aminte că îi dase mâna goală să i-o sărute. Ce dulce fusese! Pe când mergeau, ea, încet, pe furiș, își scosese mănușa în manșon, ca să-î poată da mâna curată, mâna ei de a dreptul.. Și atâta îi apărea de nepămîntească această faptă,. atâta transparență avea acea mână în închipuirea lui, în cât i se părea că el însuși trebue să fie mai.’ bun și

» mai curat la suflet, 9 fiind-că o atinsese.

VI

După ce Mitică plecase la socrâ-său, Mimi, rămasă acasă cu Anicuța și cu Tache, începuse să rîză și să glumească. Un fior de friguri o făcuse să ia puțină chinină, ceea ce îi da o aprindere nenaturală.

— Ce mai frumusețe trebue să fie astă-scară la teatru!., și noi facem pe sora de caritate, zise ea, uitându-se la Tache.

— Eii sunt sătul de teatru.

— Dar, ori și cât...

— Ba zău nu. Staii fiind-că îmi face plăcere.

Dînsa se uita la el câte odată pe sub gene, măsurându-î din ochi liniile capului sau arcul sprîncenelor. Apoi își întorcea privirile spre plafon, părându-i-se că-și aduce aminte de chipul unui băițaș, vecin cu casa lor, cu care se jucase în copilărie de-a bărbatul și de-a nevasta. Apoi un desen de pe zid se întretăia cu un altul, în așa fel ciudat, în cât lua formele unui nas omenesc, enorm, lipit de un obraz mic. Anicuța umbla în vîrful degetelor, .sau se oprea pe scaun, lucrând la un șal de lână. Tache se uita într-un album. Tăcerea suna în auzul fie-căruia, cu sgomotul său perdut, ce pare că vine din adîncul trecutului.

— Tache! zise Mimi încet.

— Mimi!

— Nu fumezi?

— EuL Eu nu fumez.

În acelaș Jimp făcea semn cu degetul soră-sei că nu trebue să spuie.

— Da nu te mai face.

— Nu me fac de loc.

— Vino încoa, să văd dacă îndrăznești să me minți așa de la ochi.

El începu să rîză pe ascunsele și căută să-și alcătuiască un obraz serios.

— Ia uite-te la mine, zise Mimi.

— Iacă me uit.

— Și îndrăznești să-mi spui că nu fumezi?

— Ba nu îndrăznesc să-ți spui că fumez.

Ea îl privi cam pieziș.

— Ai început să te faci șiret la vorbă, Tache. — Ba zău nu. Fumez câte puțin, dar acum n-am nici un gust.

— Eu te rog să nu te jenezi, îmi faci plăcere... ia o carte și citeșțe-mi ceva.

. — Bucuros; ce?

— Ori ce vrei. Și aprinde-ți o țigare.

— Zău nu, Mimi: nici n-am tutun cu mine.

Atunci Tache o văzu cu mirare facundu-i semne din cap să primească. El, nedumeriți își întoarse: ochii către soră-sa și zise cu glasul slab:

— Foarte bine. Șezi colea și citestc-mi. Anicuta are să se ducă să-ți aducă tutunul... nu-î așa ?..

— Mă duc, răspunse fata cu plăcere. Unde e pachetul Tache?

— Pe fereastră îmi pare.

Anicuta eși. Pe când usa

» de la sală se închidea în urma ci, Mimi se sculă pe un cot, grăbită, și căută ceva sub pernă; apoi întinse mâna către Tache, tremurând:

— Uite... să-ți iei frac.

Băiatul rămase unde se afla, neîndrăznind să facă nici o mișcare. Ea, rezemată pe braț și cu mâna cea-laltă întinsă, tremura. Un moment penibil îi ținu ast-fel pe amândoi.

— Tache... te rog... zise ea din noîi, întinzându-se încă spre dînsul. Ia, că vine Anicuța.

Se auzea fata întorcendu-sc. La ideea asta, ca și cum s-ar fi temut să nu fie prins asupra unui fapt rău, el apucă repede plicul ce-î întindea Mimi și-l ascunse în buzunar. După aceea, cu intențiunea lucrurilor rele, ce dictează la toți oamenii aceleași mișcări, el sări de pe scaun cu o voioșie nefirească și se duse să deschiză soră-sei, fluerând și făcănd pe ștrengarul. Anicuța se uită la el, mirată.

— EL da te-ai făcut berbant, Tache.

— Da!., așa sunt eu, foarte ticălos. Ai adus?

— Uite.

El apucă pachetul de tutun și se puse să-și facă. țigare, amuțind de odată cu totul. Degetele îi tremurau așa de tare, în cât nu putea răsuci foaiaMimi îl urmăria cu privirea, neliniștită ea însăși. Tache se puse să citească într-un calendar, dar cu un ton atât de fals, în cât Anicuța îl întrerupse.

— Ce dracu citești așa de prost! se chiamă vorba că ai trecut Conservatorul...

El se uită la dînsa, nedumerit. După aceea, ca și cum l-ar fi bănuit soră-sa de vre-o idee ascunsă, se supără.

— Ia nu te întinde!..

Mimi era din ce în ce mai neliniștită. De și în lăuntrul sufletului sîmția o caldă fericire de a-l vedea așa de stângăciei și de naiv, înțelese că trebuia să pue capăt acelei stări.

— A propos de Conservator, Tache: te rog să-ți iei frac, după cum ți-am spus. Ți-l fac cadou eu.

O tăcere nesfîrșită i se păru băiatului că trece pe de asupra capului seu.

— Anicuțo, zise Mimi, uitându-se spre dînsa, să te luăm și pe tine în complot. Eu țm ca Tache să cânte în concert, — are să cânte. Însă neni-tău să nu știe nimic penă în ziua hotărîtă, — da?..

— A!., de asta è Tache așa de... prost astă-seară, zise fata, uitându-se la frate-său cu plăcere.

El respiră din greu. O ascunsă admirație pentru bunătatea și pătrunderea cu care Mimi intrase în sufletul lui, îl coprinse, și-și trase scaunul lângă patul ei, îi luă o mână aproape cu sila și i-o sărută.

— Lasă-me, lasă-me să ți-o sărut... zău așa! ești foarte bună, ești prea bună!

— Uite, uite, ce prost e! zicea Mimi, încercând să-și retragă mâna.

Anicuța rîdea și ea la oparte, pocnind palmă în palmă. ‘

Fata părea cea mai fericită dintre toți, măcar că ea n-avea nici un rol de căpetenie. Faptul că Mimi se schimbase cu ej, îi umplea inima de mulțumire și recunoștință. De și intrase în complotul fracului, își făgăduise că pe ascunsele să spuie tot, lui fra-- te-său Mitică, spre a-î dovedi cât de bună se făcuse Mimi, și.a-l îmbucura și pe el.

Așa și urmă. Mitică, mulțumit, se făcu că nu știe nimic până în ziua concertului.

VII

Era într-o sîmbătă seară. Sala Ateneului de lângă: Cișmegiu începea să se umple de lume. Fundul era. prins de băiețimc, de fete de pe la Conservator, de coriști de la teatru și de copii %de la coruri,— pe când în față se așezau cu tabiet respectabile mame de familii, cari nu se putuseră scăpa de d-nul profesor de piano cu biletele sale de concert. Era un public liniștit, cam negustoresc, în care entu —. siasmul n-ar fi putut străbate de cât venind de la locul al 2-lea. Ici și

» colo câte un iubitor de muzică răsturnat pe un cot, în virtutea biletului sô gratis; câte un fost membru prin comitetul teatral cu dreptul de a intra peste tot fără plată; mai un gazetar plictisit, mai un prieten, mai o.rudă, — se umplea » locul întâiîi. Pe estradă umblau forfota cei mai de. aproape ai domnișoarei cu .concertiiJL Surtucuri negre de când lumea, băteau cu pulpanele în călcâie, ori fracuri de împrumut se țineau pe umeri de parcă ar fi fost puse în păpușoi să sperie ciorile. O notă comică înduioșa solemnitatea, momen-. tului pentru Cântăreții mai bătrâni ce dau grațiosul lor concurs.

. Într-un colț pe lângă loja Reginei, stau în rînd. Stroestii și Stefănestii. În toți se sîmția o aprindere neobicinuită. Șart spunea prostii cu haz; Henrieta ztmbea voioasă; Anicuța rîdea și tremura; Mitică se uita pe scenă cu frică; chiar Stroescu bătrânul părea mai puțin ironic, prin acea ciudată înrîurire ce o are asupră-ne un public, când cine-va de aproape trebue să-l înfrunte. Mat neliniștită însă de cât toți era Mimi. Cu ochii mari deschiși, sclipind de interes și de frică, se uita pe scenă, urmărind toate mișcările, cercetând toate fețele, doar o surprinde vre-o opinie asupra lui Tache. Ei i se părea că a intrat ea însăși în răspundere, atât era de încredințată că fracul. era geneza concertului. Ca toți oamenii nedeprinși a da, a se sacrifica pentru alții, saîi chiar numai a face plăcere altora, — ea era convinsă că fapta ei era admirabilă și sîmția o secretă dorință de a spune celor-lalți ceea ce făcuse. Însă pe de o parte temerea că Tache să se încurce, pe de aha nehotărîtă simțire ce o îndemnase în ascunsul inimei a ajuta pe băiat, o făceau să tacă, și ast-fel îi măreau neliniștea.

În vremea asta, artiștii erau-adunați într-o odăiță din fundul scenei, cu ferestrele spre Cișmegiu. Domnișoara care da concertul, îmbrăcată în alb, sta pe un scaun spart în fund, alături de tatâ-său, un patriot scăpătat de la 48, care, lung, osos, îmbrăcat cu un rînd de strae negre, tot cam de pe la revoluție, se identificase atât de mult cu Conservatorul fiică sei, în cât se găsea la locul lui peste tot unde erau note de muzică și piano. Un absolvent al clasei de tragedie, care avea să declame un monolog din. Maurul Veneției, în costum, tremura sub palton, și, văpsit pe obraz, rotea o pereche de ochi spăimoși, de ai fi zis că era treaba pe moarte de om. Violoncelistul vorbea cu Tache, istorisindu-i minunile ce le vezuse el la opera de la Viena. Tache fuma, părend liniștit. Fracul lui nou și bine croit ridicase oare-cum valoarea persoanei sale fizice, dând o grație copilărească mișcărilor ce făcea. Din când în când câte un fior de frig îi trecea prin minte, însoțit de imagina publicului, neguroasă, compactă. Luminile slabe din candelabrele de tinichea măreau pâcla.

Violoncelistul înțelese ce se petrecea într-însul.

— Cânți în public pentru întâiași dată, nu-î așa?

— Da, zise Tache, zîmbind.

— Atunci să faci un lucru: la cele d-întâi aplause ale domnișoarei, să ieși pe estradă și să te așezi pe un scaun la o parte. Ai făcut repetiții?

— O singură dată.

— Seara ori ziua?

— Ziua.

— Ei, atunci trebue să te deprinzi cu priveliștea Jurnei, seara. Șezi pe un scaun și uitețe bine la scândurile scenei, la piano, la scările amfiteatrului, la publicul de jos, la cel de sus, la tot, fără însă să-ți cauți prietenii saîi... prietenele, fiind-că te încurci.

Băiatul îl privea cu frică. El știa că ceea ce avea de cântat îi trăia în degetô și în minte, cu siguranța cu care trăeșce într-un jucător de bileard un carambolaj: dăi bilele și tacul și punctul e făcut. Cu toate astea, de când se hotărîse să cânte în public, i se întîmpla adesea, singur, la el acasă, să

Lume Nouă și Lume Vechie.

ia arcușul, să facă un pas înnainte, închipuindu-și că se găsește în fața unei săli pline, să înceapă a cânta și să constate că o coardă hârâie. Dacă reîncepea bucata, punând luare aminte asupra notei ce nu-î plăcea, totul mergea de minune, însă la urmă era silit să și mărturisească că ideea publicului ii perise din minte. Iar acum, când violoncelistul îl povățuia cum să urmeze, icoana unei săli îi era atât de vie și impresia lui atât de mare, în cât i se părea câte odată că nu prinde bine înțelesul vorbelor celui-lalt. Își făgădui să facă așa.

Concertul începu. Tache sta tot în colțul în care fuma, nemișcat. Bucata de piano ținu destul de lung. În vremea asta descrierile violoncelistului îi umpleau capul, cu scena Operei din Viena, cu orchestra cea minunată. Da la Paris ce-o fi fost? Și începu să-și aducă aminte de închipuiri, de oameni și de lucruri nevăzute, de Conservatorul franțuzesc, de actori, de actrițe celebre, — penă ce o răpăială de aplause deslănate îl făcu să revie la realitatea de alături. Atunci fiorul de frig îi trecu din nou prin corp. Domnișoara care cântase, cobora scăricică scenei, sărind treptele fără să le vadă. El o scutură de mână, cu admirare, măcar că n-o auzise și rămase în picioare înnaintea ei, fără nici o idee, fără nici o sensație. În fine, profesorul care conducea concertul chemă numărul ce urma.

— Cine-î la rînd?

— Domnul Ștefănescu, ziseră mai multe voăi.

— la ți vioara, tinere și haidem.

El se luă după domnișoara care-l acompania la piano și eși pc estradă. Înnaintea ochilor lui totul se confunda într-o negură deasă. Nu-și aducea aminte de nimic. Din fundul sălii plecară câte-va aplause rătăcite, cari deșteptară luarea aminte a colegilor și cunoscuților lui, ce umpleau locul al doilea. Aceștia începură a bate din palme cu putere și a striga «bravo.» Ca în toate mulțimele, demonstrația se cobori la locul Întâiîi și sala întreagă făcu o ovațiunc unui necunoscut. El nu înțelegea nimic. Domnișoara de la piano se sculă și mulțumi: apoi începu introducția. Din fericire, avea singură o pagină și jumetate. Încetul cu încetul inima lui Tache se potolea. Își puse o batistă sub gulerul fracului și își așeză’ vioara. Profesorul, care întorcea paginele la piano, îi zise pe’ la spate:

— Fă un pas înnainte.

El se mișcă cu un pas și se simți fericit că picioarele îl ascultau. Parcă de la cap i se coborîse o enormă greutate în jos, în sânge, și-l lăsase singur, stăpân pe el. Ridică arcușul și prinse acordul...

Lângă lojea regală, Stroeștii și Ștefăneștii treceau prin unul din rarele momente ale vieției omenești, în care mai mulți inși strânși la un loc nu au absolut nici o idee egoistă, ci trăesc prin altul. Mimi sta cu spatele de rezcmătoarea băncel, cu capul plecat înnainte, ca cine-va care vrea să vadă un lucru de care ie frică. Cu mâinile ridicate până în dreptul gurel, ea se ascundea pe după cel dinaintea ei, uitându-se țintă la Tache, încremenită, dar întrebându-se în minte «de ce oare‘i-o fi frică!» Când băiatul ridică arcușul, Anicuța o atinse ușor peste braț, deschizând gura să zică ceva, însă Mimi îi dete încet peste mână și nu putu să-și ica ochii de la scenă.

Tache își cântă bucata lui, din Orfeul lui Gluck, bine. Muzica veche, însă originală, plină de sonoritate, păru publicului nouă. Farmecul melodiei fu înțeles de toată lumea și ascultat cu surprinderea plăcută. eCe-î asta?» își’’zicea fie-care, plecându-se spre vecin, —: iar vecinul citea în program, în felul lui, «Ké faro senza Euridice.» De și cel ce întreba, nu pricepea nimic, da din cap cu îndestulare. Când sfîrși, locul al doilea cu prietenii îi făcu o sărbătoare strașnică. Răpăia sala de aplause, de sus până jos. Strigăte de «bravo» «bis» isbucniră din toate părțile. Tache se uita înnaintea lui ca în întuneric. Bis, bis, se auzea de peste tot. El se muia din cap să mulțumească, și retrâgându-se, dete peste scaunul de la piano și-l resturnă, ceea ce mări aprinderea publicului.

Mimi își ridicase capul, galbenă ca ceara, și se uita înnainte și înnapoi la public, parcă fără de nici un fel de înțelegere. Tache trebui să-și cânte a doua oară bucata. Stroescul betrânul, flatat în lăuntrul lui, repeta cu glas mare, în mijlocul bucățel «bravo!» ceea ce făcea pe public să-i strige «sîîît», lucru de care ei nu se turbura, încredințat fiind, că și în ale muzicéi era nu om superior. Când în fine se sfîrși repetarea bucățel, mai toți ai familiei erau. În picioare. Numai Mimi remăsese jos, simțindu-și o moliciune caldă în tot corpul, o desfătare sufletească cum rare ori încercase. Generozitatea momentului îl umplusese"ochii de lacrămi, și, întorcându-se spre Anicuța, care era aproape în aceeași stare, rîdea într-aiuri, cerându-i batista.

După concert, Stroescu tatăl ținu să ducă pe Tache acasă. Înflăcărat de admirare pentru isbânda băiatului, îl serbători, îl lăudă, puse să i se dea șampanie, ca și cum ar fi fost un vechi sprijinitor al lui. Projecte de a-l trimite în străinătate, de a-î cumpăra o vioară de preț, de a-î căuta lecții numai de cât, se amestecau cu vorbe de duh, cu strângeri de mână și observațiuni asupra «cutărul la benol» minunat. Toate acestea eraîi să fie uitate a doua va, dar pentru moment umfiau inima băiatului de bucurie.

VIII

Tache veni acasă, ușor, mlădios, cald la gânduri. Paharul de șampanie ce băuse părea că-l umbrise ideile cu un abur colorat; în fundul inimei 1st simțea adieri umede, de liniște fericită, de generozitate. Perdut, depărtat, un simțimânt de blândețe, de melancolie bine-făcătoare îl luase graiul, și zîmbea singur, se uita la una și la alta, cu nehotărîrea unui călător care trece printr-un oraș mare, unde totul e frumos și totul e indiferent. «Ce e lumea? Ce suntem noi? Cine m-a făcut pe mine? Unde încep și unde sfîrșesc toate? O mare înlănțuire de netemeinicie...» Și parcă o umbră de negură se ridică unde-va, în adâncul unei imagini de panoramă, lăsând să se vază un luminiș, în care lipsea un singur lucru ca viața să pară frumoasă, lipsea amorul. Însă se culcă fericit. Se întinse pe pat, parcă s-ar fi lăsat într-o bae caldă, și dormi un somn limpede. Tinerețea biruia totul.

A doua zi se sculă mai de vreme ca de obiceiu și fiind-că nu îndrăznea să deștepte sluga, își făcu focul singur, smulgând așchii de la lemne, mototolind jurnale și suflând în surcele. Cutia viorii îl produse o impresie de silă. Se aruncă din nou în pat, așteptând să s-aprindă focul ca să-și facă ceai. O întrebare anapoda îi veni în minte: ce-o fi trecând de la mine la vioară când cânt? Dar de abia se gândi și numai de cât se întoarse pe cea-laltă parte, fericit de a regăsi patul cald. Adormi din nou.

Gând se deșteptă iar, lucrurile îl părură mai stranii, mai greoaie. Somnul de al doilea fusese mai opac. Se sculă nătâng, se îmbrăcă încet. Fără să știe pentru ce, îi veni dor de manuscrisele «de acum trei ani», și citi cu mulțumire foile înflăcărate, în cari o aștepta pe ea, pe acea ea necunoscută, de care acum se sîmția departe. Cum se întîmplă cele mat adesea-ori, muzica, în care știa să spuie ceva, îi părea silnică; pe când literatura, cu care se înțelege mai greu, îl încânta.

În cele din urmă, își strânse hârtiele și eși la frate-seu. Mamă-sa și

» soră-sa erau la biserică. El și uitase că era Duminică. Mitică de asemenea plecase după treburi. Mimi era acasă, dar, probabil, dormea. Tache intră binișor în salonaș, simțind parcă nevoe de a sta și el într-o odaie mat curată și părându-i-se că acum avea chiar dreptul de a sta. 1st aprinse o țigară și se puse să privească fără rost la niște cadre de pe părete, pe cart le cunoștea de când lumea. În realitate, era împins de trebuința de a vedea pe cine-va, care să-î vorbească de concert și de isbânda lui. Aștepta chiar pe Mimi să-î mulțumească de ceea ce făcuse pentru dînsul, — când, ușa de la odaia cumnată-sei se deschise puțin.

— Bună dimineața Tache, — te-at sculat?

— M-am sculat, — bună dimineața. Ce faci, dormi

— Nu dorm, dar nu sunt îmbrăcată. Pot să-ți dau mâna prin crăpătura ușei.

Și întinse brațul gol, prin deschizătura îngustă.

—- Așteaptă-me puțin.

După câte-va minute, Mimi veni în salonaș, veselă, surîzătoare, cântând Casta-diva din Norma.

— Bonjour de-a binele. EI, cum ai dorrpit după așa succes?

Era îmbrăcată cu o haină de casă, lungă, curată, legată la brâu cu un șiret cu canafuri, ce cădea până pe.picioare; perul era adus grămadă deasupra capului și prins cu un ac lung de pălărie, ceea ce îi dă un aer de voinicie, de nepăsare artistică; obrazul odihnit, rotund, respira sănătate și plăcere de a trăi.

— Ia zău, spune-mi cum te simți în piele de om celebru?

— Foarte bine.

— Nu ți-e rușine să mărturisești așa deadreptul că ești un om celebru.

— Dumneata ai zis, n-am zis eu.

— De-acuma musiu Tache s-a făcut om mare!.. Ia să nu ți iei nasul la purtare cu mine. Da aicea-Î frig de mori.

— Çam frig.

— Haidem la mine să-mi istorisești.

Trecură amândoi în camera de alături. Mimi rescoli puțin focul și după aceea se așeză într-un fotoliu, picior peste picior, rumenă, arătându-și dinții cu o ademenire nespusă. Gingielc roze păreau umede de gustul vieței; o viță de per îi venea pe frunte ca o idee glumeață; de vîrful piciorului spânzura papucul în vînt, lăsând să se vadă pulpa de la celă-lalt. Totul era făcut cu îndemânare firească, fără precugetare, fără scop.

— Ia spune-mi, prin câte ape ai trecut, — fiind-că aseară nani putut să te întreb: toți voiau să-ți fie prieteni. Nu-Î așa?

El se primbla prin casă, fumând, cu un aer sprinten, uitându-se pe fereastră, uitându-se în oglindă,, numai să nu-și mai arunce ochii spre’ picior și papuc, fiind-că simțea că își perde șirul vorbelor.

— Ce să-ți spun!., numai pielea mea știe. Mi se părea că nu mai ved, că nu mai aud. Me mai speria și individul ăla de violoncelist... Așa că nu-mi trebuia de cât să răstorn și scaunul de la piano.

Mimi rîdea, urmărindu-l cu ochii împaenjeniți.

— Așa.

— Dar după ce ai vt-zut că lumea te aplaudă?

— Da parcă mai vedeam eu ceva. Dacă nu da Dumnezeii să fie pagina aceea de inti oducție pentru piano singur, nici n-o luam din loc.

— Ii! da prost ești.

— Ași fi vrut să te vöd în locul meu.

— Ei, și ce-ar fi? zise ea, rîzînd.

El se uita în oglindă, netezindu-și cu mâna cărarea, ca să pară că face ceva.

— Lasă-țÎ perul în pace, ce te lingi așa? Și aseară, erai prea sclivisit.

— Da cum să fiu?

— Să fii natural. Dă-mi un pieptene încoace..

Tache îi dete un pieptene și se plecă spre ea. Fără voe trebui să se apropie. Se rezemă de brațul fotoliului și se lipi cu un genunchii! de haina ei. Posițiunea fiind ostenitoare, se sprijini bine dc dînsa. Căldura corpului ei îi trecea în sânge, aducând o beție fermecătoare, crudă, selbatică, care îi oprea bătăile inimei. Dînsa îi dete pieptenele înnapoi și-l atinse cu vîrful degetelor peste obraz. Din rumenă ce era se făcuse stacojie. El puse pieptenele pe masă și după aceea, cu o pornire furioasă, reveni lângă -dînsa, aprins, rătăcit, și căzu alături, sărutându-î gejiunchii peste haină...

IX

Tache, rămas cu capul în cutele părului ei desfăcut, închisese ochii. O mișcare în sală, îl făcu să sară în sus.

— E cine-va? întrebă el speriat.

Mimi se repezi la ușă, trecu în salonaș și se uită la intrare. Nu era nimeni.

Ea se întoarse repede, strînse binișor ușa de la odaia ei și o încuie. Apoi înnaintă spre el, încet, cu mâinile întinse, cu capul plecat pe un umăr și ochii rătăciți. Băiatul își îndrepta părul sbîrlit.

— De ce at încuiat ușa? zise el, încercând să zîmbească.

Ea nu-i răspunse nimic, ci luă un scaun, îl sili să șadă, și ea însăși se așeză pe brațele lui spre a-l pieptena din nou. Rîdea cu o voluptate rătăcită, arătându-și coroana dinților, albi ca mărgăritarele; își îndoi un picior sub cel-lalt și se lipi de el, punându-și brațele în jurul gâtului lui, și-l strînse cu violență, părend că vrea să-l absoarbă în patima ei.

— Tare îmi ești drag, Tache. Îmi ești drag până la cea din urmă picătură de sânge... tot din mine e al tău. Nu-i așa?.. Spune... tu simți că-mi ești drag?

nUlLlU ZxUIFIRESCU

În acelaș timp îl strângea de gât să-l înăbușe. EI făcu o mișcare să se desfacă de brațele ei.

— Te rog... nu pot respira.

— Îmi ești drag! zise ea tare.

— Mimi, te rog... ce am făcut am făcut. Te rog, scoală-te.

Și isbuti să se ridice de pe scaun. O nespusă silă urma în el aprindere! de mai înnainte. Când ea îl strîngea la peptul ei, îi producea fără să știe o durere vatfgă, parcă în inimă, parcă în cap, parcă în glandele salivare, li venea să-î dea brânci, să-și întoarcă fâța de la dînsa. Mimi rămăsese în picioare înnaintea lui, zîmbitoare.

— Ce mai pui de ștrengar ești! zise ea, amenințându-l din deget.

— Bine, sunt. Dar de ce-ai încuiat ușa?

— Uite așa, ca să te țiu aici.

După aceea sări din nou la el, ca să-l îmbrățișeze, însă el se apără.

— Stai binișor. Deschide ușa.

— Ce fel «stai binișor?» Vreau să te sărut..

Lui i se muiară mâinile.

— Bine, și eii vreau, dar deschide ușa.

Ea descuiă ușa veselă; ascultă să vadă dacă nu era cine-va în sală, și după aceea îi făcu semn din cap că poate eși. Tache, parc-ar fi fost ținut până aci în lanț, trecu pe lângă dînsa repede și eși fără să-și mai întoarcă privirile înnapoi.

Când ajunse la el în odae, i se păru că vine de foarte departe, atâta se simțea de ostenit. Și cu toate astea, se duse de a dreptul la pălărie, și o mătură încetul cu încetul, uitându-sc la cărbunii din sobă, și și-o puse în cap, privindu-se în oglindă fără să se vadă. Când să iasă i se părea că trebue să-și aducă aminte de ceva, de care nu-și putea aduce aminte; dar dând să-și închee paltonul la gât, se lovi cu mâna de acul de la cravată, și așa se întoarse înnapoi repede, își scoase legătura ce purta și o înlocui cu alta’ a sa, vechie. De asta trebuia să-și aducă aminte: privindu-se în oglindă fără să se vază, cravata ce o avea de la Mi mi îi rămăsese în ochi ca o imagine de lucru desgustător. Eși pe stradă fără nici un scop. Deși nu știa unde să se ducă, merse înnainte, pe zăpada scârțietoare, purtat de dorința de a se depărta cu ori-ce preț de casa lor. Ideea unui prieten îi resări în minte ca o mângâere. Ce înnalt și nobil simțimînt prietenia! Bărbatul este mai presus de femee, firea lui mai puțin stricată, legăturile cu el mai temeinice. Și, ca și cum el n-ar fi trăit într-însul ca să se desmință, căută în gând pe cunoscutul lui cel mat de aproape, cu puternică hotărîre de a și-l face amic și de a-î fi amic. Sîmția o nespusă dorință c}e a destăinui cui-va, de a-și deschide inima toată, cu sinceritate. Dar cui? Și așa, gândindu-se, își aduse aminte de frate-seu. Vorba «nenea» îi veni până în gură, cu atât de nestăpânită pornire, în cât o zise în gând, cu toate nuanțele de simțiminte ce coprindea în ea. De când se deșteptase, el în lume, de când începuse să înțeleagă și să gândească, de când mamă-sa îi repeta necontenit că tatăl lui sufletesc era frate-seu,— o stranie înduioșare însoțea în inima lui icoana celui-lalt. Iar acum, mergând, la vorba «nenea» tresări de milă, i se încălzi obrazul de rușine și-î veni să plângă. Trecu de pe un trotuar pe cel-lalt cu nădejdea copilărească de a-și schimba șirul ideilor, schimbând locul; apoi se puse să numere câți pași sunt de la Episcopie până la colțul palatului. În dreptul bisericei Crețulescu auzi cântecele leturghiei; fără să stea la îndoială, intră. Înlăuntru era puțină lume. El se strecură într-o strană de lângă ușă și șezu jos între doi betrâni. Măcar că nu se ducea nici odată la biserică, sau tocmai fiind-că nu se ducea, mirosul de tămâe, corul, glasul solemn al preotului citind vorbele tainice ale Evanghelii, prinseră în mreaja lor sensibilitatea lui de 20 de ani, și i se păru firesc să-și înalțe gândul spre închipuita boltă a cerului. Corul de sus modula lungi fraze tremurătoare, înlesnind avântul sufletesc al drept credincioșilor; jos, mormîntul întemeetorului bisericei, înconjurat de zăbrele de fier, părea de o gravitate mal puțin rece ca de obiceiu; o punte străvezie se întinse în fantazia lui de la lumea aceasta la cea-laltă, — și se gândi la moarte fără frică. Pe o ferestruică îngustă scăpăta o rază de soare limpede, care tăia norul de fum de smirnă și venea să vibreze în penele unei pălării femeești. Cu ideea morții în cap, se uită la raza din soare, apoi la pălărie, și în fine se plecă puțin la oparte ca să vadă pe cea care o purta. Întâlni un chip foarte cunoscut, de o potrivă lumesc și bisericos, și mintea îi fugi la loja de la teatru în care o vedea. Rătăci prin imagini depărtate, prin dorințe nouȚ, ’uitând locul și starea în care se afla.

Eșind din biserică, fu surprins de albul zăpezei de voioșia soarelui, de hainele de sărbătoare alelumii, și îi veni dor să trăiască și el ca oamenii ceilalți, de sine stătător și fericit. Isbânda concertului încă vie și amețitoare, îl deschise un orizont nou. Acuma era cunoscut. I se părea că lecțiile de vioară: au să curgă, că lumea arc să se grăbească să-l ajute.. Stroescu zisese chiar să-l trimită în străinătate. De și știa de acasă cât plătesc fagăduelile d-lul Veniamin,, totuș, cu puterea sperărei la tineri, își zise că se putea prea bine să fie așa. Se duse la jurnalistul din gangul Hugues și cumpără foile de dimineață,, să vadă ce se zice despre dînsul. Apoi se îndreptă spre strada Academiei, unde, în casa Mircuș, locuiau mal mulți studenți, printre cari și unul de la drept, care cânta din flaut și venea din când în. când pe la Conservator.

Pe un coridor lung, de la rîndul al treilea, se întindea un șir de odăițe mobilate, prinse de fel de fel de lume: vre-o trei studenți, un deputat țăran de prin Oltenia, două surori de la café-chantant, un căpitan de vănători, etc. Când intră Tache la amicul lui, găsi mal toată colonia asta umblând forfota prin coridor, în cămăși, în jiletci, în papuci,, spre a se uita pe fereastră la una din cântărețe, ce se îmbrăca cu perdelele ridicate. Chiar de la început i se păru lucru foarte cu haz felul acesta de viață..

Flautistul îl primi cu brațele deschise, îl duse la. el în odaie, cerându-și iertare că era cam friguleț.. Tache găsi că era frig de a binele. Pe o masă din mijloc stau aruncate o claie de cărți de joc, murdare; pe jos, capete de țigări, chibrituri, urme de zăpadă. Un miros greii de tutun umplea aerul. Prietenul lui Tache se desbrăcă de scurteica ce avea peste cămașă, își resfrînse mânecele și se puse să se spele, cântând și tremurând. De abia își muiase mâinile, când băgă de seamă că n-are săpunAtunci eși cum se afla, trecu la vecinul de alături și se întoarse numai de cât, clănțănind din dinți, dar cu săpunul în mână.

Hotărîtor, viața asta părea plină de farmec.

Petrecură toată ziua împreună, mâncară la birtu flautistului, merseră la cafenea la Oteteleșeanu, unde se aduna societatea capuținiștilor, zisă ast-fel după hrana cu care membrii söl își mângâiaii stomachul, și în cele din urmă se întoarseră acasă. Gazda flautistului gătise o odăiță pentru Tache, cam-întunecoasă și cam murdară. Însă el se întinse pe pat cu o nespusă plăcere. Chiar fu cinstit cu un braț de lemne de către proprietară, ceea ce îndulci puțin frigul.

În fine!.. Era și el stăpân pe viața lui. Ce zi ciudată petrecuse. Patul mirosea a rufe umede, dar era moale. Ah, ce bine e să te întinzi în culcușul teu, când ești ostenit. Focul din sobă pâlpâe, iar flacăra lui, resfrântă pe perete, stă în întunericul gândurilor tale, ca un fanar într-o hrubă, luminând colțuri triste. Viață de student!.. El crezuse că o cunoaște, dar nu cunoștea nimic. Birtul de la Sf. Ionică mal cu seamă, i ^e păruse grozav de straniii. Un chelner cu pantalonii rupți și cu perul foarte, berbant tras pe frunte, îi lăsase o impresie neștearsă, cu crâmpeile lui de fraze și mutra cu care Ie zicea eSă vie!.. Voila Mussfu.» Apoi poeții de la Oteteleșeanu, cu cari făcuse cunoștință!.. Și pe când mintea lui aducea în învîrtire ceea ce văzuse mai de căpetenie în ziua aceea, ochiul sfredelea în clarul-obscur ai odăii, încercând să perceapă desenul de pe zid, care, șters sau slăbit de soare, lua forme fantastice de cruciați, așa cum îi citise el în traducerea lui Eliade din Tasso: Argante și Raimondo, Tancredi și Armida. Dar la Armida își trase plapăma peste ochi, ceea ce însă nu-l împedica de a vedea forme turburătoare de minte, brațe goale, un picior cu pulpa rotundă... Se strînse în pat și se întoarse cu fața la perete.

Lume Noua și Lume Vechie.

X

A doua zi dimineața, pe când se îmbrăca, spelându-se și el cu săpun de împrumut, i se păru că vede prin perdelele albe ale ferestrei umbra fratelui seu. Inima îi bătu cu atâta putere, în cât iernase o clipă locului. Apoi, prinți-o pornire, instinctivă se, repezi să-î deschidă..

Mitică se opri în prag, uitându-sc la casa în care intra și apoi la frate-său. Părea preocupat, însă zîmbia.

— Da bine Tache, ce I asta?

Băiatul rămăsese cu jiletca în mână și se uita în, jos, galben. Ar fi voit să se deschidă pămîntul și să-l înghiță. După câte-va secunde își ridică ochii spre frate-său și dete din cap.

— Te-ai.supărat pe cine-va? întrebă Mitică cu. blândețe.

— Ba nu, nene.

— Bine, eu credeam că me bucur de atâta încredere la tine, în cât să mă înștiințezi când iei o

1 asemenea hotărîre. Bagă de s.eamă că eu nu te desapröb; dînpotrivă, cred că faci bine să încerci a trăi prin tine-însu-ți. Dar nu în felul ăsta. Pleci de acasă fără să spuiu nimănui. Mă faci de te caut dc azi dimineață de la șapte. Mama șta ca pe ghimpi. Na dormit toată noaptea. Ia-ți ceva pe spate că răcești. De ce nu puiu să-ți facă foc?

Și, fără a aștepta răspuns, se sculă și chiemă prin sală: «Barișcâ, Anișca, cum te chiamă», și., o-puse să-l facă foc. În vremea asta se uita pe pereți, la vechiturile de cadre, la mobilele cele sărăcăcioase, la pat.

— Nu puteai cei puțin să-ți găsești o cameră mat omenească?

— M-a adus un prieten, zise Tache, domol.

După ce fcmeca eși, Mitică se apropiè de el.

— Vino acasă,., cel puțin să-ți strângi lucrurile și să-ți iei ce-ți trebue. Nu fii copil. Eu înțeleg, și poate că dreptatea e pe partea ta. Dar ce pot să fac? E femeea mea...

Tache nu știa ce să creadă. Frate-seu, după un minut de tăcere, întrebă cu temere:

— Ți-a zis ceva? Parcă în vremea din urmă se făcuse mai bună.;.

Băiatul tăcu, cu capul ghemuit în piept. Frate-său se uită din nou prin odaie.

— Câte parale plătești aci?

— Trei-zeci de franci.

— Scump da face, zise cel-lalt, încercând să aducă puțină veselie în vorbă. Și unde mănânci?

— Ieri am mâncat cu un prieten la un birt dintr-o ulicioară din Lipscani.

— Eîi m-am gândit să-ți caut ceva. Am un prieten la Dacia, care poate să-ți dea vre-un loc de copist. Primești?

— Dacă îmi zici...

— Eu cred că da.

După aceea rămase gânditor, privind scândurile de la dușumea, prin încheeturile cărora sta praful de pe vremuri uitate.

— Ce comedie!., zise el încet. EI, ce spun mamei?..

Tache dete din cap fără a răspunde. În inima lui se topiau toate simțirile omenești cele mai bune, într-o nespusă descurajare, care i se ridica încet spre vinele capului, spre brațe, spre buzele gurei ce tremurau. Își aruncă ochii spre mâna fratelui său, cum o ținea pe genunchi, și pelița acea brăzdată cu dungi i se păru atât de curată, atât de frumoasă, atât de bună, în cât îi veni să st repează spre ea, s-o sărute ca pe o icoană, și să spue tot. I se părea că el era atât de mizerabil, în cât nici odată n-ar fi putut să aibă o ast-fel de mână. Toate aceste gânduri ii trecură prin minte ca fulgerul, pe când frate-său se uita în pămînt.

Mitică se sculă de pe scaun, ridică perdeoa de la fereastră, și privi în curte. Zăpada era pătată de tot felul de murdării. Jidanii scoseseră coșurile de la sobile de tuciu pe geamuri și păreau că molipsesc văzduhul cu fumul mizeriei lor. Mai aproape în coridor, necurățenia era și mai supărătoare, fiind mai puțin depărtată. În fața ușel lui Tache, o puțină cu apă înghețase de o palmă, iar în jurul el se întindeau urme de picături, cum venise fie-care chiriaș să-și umple cana. Vistavoiul căpitanului, cu mâinile umflate de ger, mătura mantaua stăpânu-seu, scăpând peria mai la fie-care mișcare și înjurând. Fratele mai mare își întoarse ochii spre cel mic. Băiatul, dând de foc, se muiase pe vine și-și încălzea mâinile.

— Ai intrat într-un loc urît.

— Cam urît, zise Tache, sculându-se.

— Șezi și te încălzește.

Trase doue scaune în fața-sobei și puse pe băiat să stea lângă el. Apoi, câștigat de căldură, își dete drumul gândirilor, proiectelor, speranțelor luT. Vorbiră de interesele casei, de hanul ce le rămăsese de la tatăl lor, spre bariera Craiovei, pe care Mitică vrea să-l rezidească; de Anicuța care trebuia măritată. Seninătatea lui Mitică se împărtășea și celuilalt. Puțin câte puțin uită pe Mimi, iar în frate-său nu mai vezu de cât pe nene-seîi cel obicinuit. I se păru chiar că lucrurile iau o cale firească; că el trebuia de mult să urmeze ast-fel. În sfîrșit Mitică se sculă.

— Eîi trebue să. ine duc.— O să zic mamei să-ți trimită rufele, sau dacă vrei vino de ti le ia singur: după prânz știi că numai mama și Anicuța sunt acasă. Și fii cuminte. Sunt o grămadă de ticăloșii în lumea asta. Păzește-te cât poți mai mult. Eacătă eu îți dau de o cam dată o sută de lei: plătește-ti casa și birtul, și vom vedea ce mai facem.

După aceea eși, strângându-l de mână frățește și adăogând âncă prin coridor:

— Așa băete, fii cu minte și să ne vedem cu bine.

După ce Mitică plecă, Tache se întoarse în odae alergând. Era vesel, ușor, tără căpetâifi. Se plimbă puțin prin casă, cu mâinile în buzunar. -II veni gust să cânte, dar n-avea vioară. Apoi începu să-și facă socoteală pe ce avea să cheltuiască 100 de franci. Mai întâi, casa. La ideea casei se uită roată împrejur: vechili și gol. I se păru că i-e foame, și chiema pe Boris să-î aducă un ccaiii de la cafenea de jos. Remas singur, se mai plimbă puțin și veni lângă sobă. Vru să-și înceapă iar socoteala, — dar imaginea fratelui său i se prezentă înnainte, cu vorbele bune ce i le zicea, și așa remase cu ochii la foc.

Ziua o petrecu iarăși cu flautistul. Se duseră impremia la Conservator, mâncară împreună, trecură împreună pe la Oteteleșanu, unde era mare întrunire de capuținiști. Toți cei ce citiseră jurnalele, il primiră cu simpatie și considerare. Un actor, ce era tot de odată și poet, îi citi un început de dramă în versuri, ținendu 1 cu o mână pe după mijloc, iar cu cea-laltă ținându-se pe sine de per. Un altul îl rugă să joace biliard. Perdu, se înțelege, și plăti o cafea și o dulceață. Întors la masa literară, capul poeților prinse a-î csupune la apreciere» o serie de pasteluri în proză, însoțite de capuțineri și o dira de țigări ce [nu se mai sfirșia. El le ascultă cu mare plăcere; apoi plăti toată consumația celuilalt și se sculă să plece. Noii prieteni însă, înnainte ca el Să aibă vreme de a se gândi, hotărîră să se strângă scara la flautist și-l rugară să vie și el, — ceea ce primi.

Eșind din cafenea, se pomeni strîngându-și gulerul paltonului cu o rotunjitură de braț ce nu era firească. Ideea îi trecu repede prin cap, fără să aibă vreme a se întreba pentru ce. lși aduse aminte de petecele de hârtie pe can erau scrise pastelurile în proză, și-și zise să facă și el pe viitor tot așa. Mergea cu pasul îndesat, cu capul plecat pe o lăture, căutând să aibă aerul original, ca ori-ce om cunoscut. I se părea că în adevăr toată lumea știa cine e. Nu-și întoarse ochii după nimeni, nu se uită în față la nici un om, ci numai se privi pe sine cu mulțumire în geamurile de la Capșa. — Această ținută dură până în bulevard, unde, ne mai fiind nimeni să-l privească, își reveni în fire. Cel d-întàiu lucru la care se gândi, fură banii cheltuiți. Cu o rușine copilărească, puse« mâna în buzunar să vadă câți franci îi mal rămăseseră dintr-o hârtie de 20.

Pipăi cu degetele argintul, și se încredință că risipise aproape vre-o zece lei. II veni șă-și dea pumni de atâta prostie. Ce era de făcut? își aduse aminte de frate-seu, care îi dăduse paralele ca să aibă cu ce trăi, și mai în acelaș timp Mimi îi resări înnaintea ochilor, parc-ar fi fost vie. O. puternică bătaie de inimă răspunse acestei închipuiri. — Se duse acasă, hotărît să nu mănânce seara de cât un ccaiii.

Pe când el sta, pe la 10 ceasuri, cu capul în pernă, jumătate adormit, auzi alături sgomot și chiote. Ce putea să fie? În piroteala frigului, întrebarea rămase fără răspuns, și el ar fi adormit unde se afla, dacă, după câte-va minute, n-ar fi priceput că sgomotul și rîsetele veneau spre odaia lui. În adevăr, mai mulți tineri, pe cari de abea îi cunoștea, între cari și șeful poeților, năvăliră la el, îl-apucară de mâini și de picioare și-l traseră jos din pat. Măgulit de atâta intimitate, Tache se grăbi să semene lor, uitând toate jurămintele ce își făcuse de a nu se mat aduna și a nu mat cheltui cu ei. Unul îl întrebă de vioară, dar alțit trei săririră la el.

— Ce vioară, ce vioară? Nu-î vreme de perdut.

— O învârtești ?.. îi zise șeful caputinistilor.

— Ce să învâttesc?

— Macaua. E ușoară... te învățăm not.

— Oho!... răspunse Tache.

A deverul însă era că nu jucase nici odată. Dar de frică să nu pară copil, spuse minciuni.

Când intrară la flautist, trei alți tineri erau așezați la o masă de nuc, goală pe care ardea o lampă mititică de sticlă albastră. Un teanc de cărți de joc murdare sta prăvălit la mijloc, iar un alt pachet mat mic trecea din mână în mână, însoțit de 25 bani, miza. Pe pat erau aruncate paltoane și pălării, iar de marginea patului galoșii plini de zăpadă. În odae frig. Se așezară cu toții în jurul mesei. Pe la 10. și jum. veni un domn mai în vîrstă, pe care Tache îl văzuse la cafenea jucând biliard pe parale; pe la 11 veni și căpitanul, — și ast-fel bacaraoa se întinse în toată puterea.

XI

Erau trei ceasuri de dimineață. Lampa flautistului se stinsese și în locul ei ardeau doue lumînărele ale căpitanului. Dintre toți jucătorii, rămăseseră numai domnul cel în vîrstă, căpitanul, Tache și flautistul. Acest din urmă trăsese mal-multe somnuri și» numai din când în când mai revenea la masa de joc. Căpitanul, cu tunica încheiată numai în nasturele de sus, cu un picior pe scaun, își număra necontenit hârtiele ce-î mai rămăseseră, înjurând; domnul cel-lalt, liniștit, cu niște degete bătrânicioase, cu figura anemică, fumând dint-o țigară de chihlibar încolăcită de un șearpe de aur, da cărțile cu încetineala jucătorului de meserie; Tache, galben, deabia mai respirând de osteneală, cu o sudoare rece la rădăcina părului, se uita la amândoi cu niște ochi enormi, dilatați din cale afară. Perduse tot, tot, până la cel din urmă gologan, și acum juca pe cridă, numai de frică de â nu înceta și a vedea ast-fel sburându-î ori-ce speranță de întoarcere a norocului. Căpitanul urma a bolborosi înjurături, rupând cărțile de câte ori perdea:

— Cine dracu m-a pus pe mine să întru !.. Nu-mț

DUlblU ZAMF1RESÇII caut dc treabă, domnule, să me duc să me culc, când eram în paralele mele... Na boule!

Și își da cu tifla singur.

Cel-lalt jucător, fără a îndrăzni să ridice ochii, protestă cu glasul jumătate:

— la lasă, nene căpitane... Dumneata pierzi, cu perd, dumnealui perde — atunci cine câștigă?

— Eii, zise flautistul, deșteptându-se din somn.

— Rezon, întări jucătorul de meserie.

— Ia ascultă, me neică, eu nu sunt dumnealui, zise căpitanul, arătând spre Tache. Nu me lua peste picior, c-apoi știi... Asta-l portofelul: unde sunt paralele ?...

Cel-lalt puse cărțile jos, își strânse banii și se sculă, uitându-se la .Tache și arătându-î din mână pe căpitan.

— Ce-a’ beut și ce-a mâncat!... Da când mi-a câștigat anul trecut vre-o trei mii de franci, le-a păpat frumușel fără să i se strepezească dinții. Nu mal aveai cap să umbli pe pod dc muscalii dumnealui..

— Ba era să te întreb pe dumneata, zise căpitanul, rîzînd.

— A ha!..

— Ba zeu, spune drept, cât al câștigat?

— Ce să câștig, mon cher, dc la săracii ăștia!... nu-l vezi că-s toți poeți.

—; El da, dar al câștigat de la dumnealui, al câștigat de la mine... al câștigat și de la el 20, 30 ele franci.

Cel-lalt nu mai răspunse nimic. Se îmbrăcă repcdc și eși din odaie posomorit, parcă ar fi fost el jertfa celor-lalți.

Tache rămase în fața flautistului, galben. Prietenul seu se freca la ochi întinzendu-se de somn.

— Ce mai noapte a dracului!

— Ai o țigară? Trebue să fie târziu.

Glasul cu care era rostită această nepăsătoare vorbă, deșteptă luarea aminte a celui-lalt.

— Ai perd ut tot?

— Tot.

Flautistul isbucni în trim hohot de rîs, care părea mai strident și mai supărător de cât era, din pricina frigului cc-Î enerva.

— Lasă nene, că mâine mănânci cu mine în ulicioara S-tul Ionică.. Dacă te pui să joci cu jucători de meserie! N-ai văzut că eu m-am sculat de la masă. Ală c un hoț de cai..

Tache trecu la cl în odae, fără să mat răspundă nimic. Tremura parc-ar fi fost prins de friguri. Aprinse luminarea în fugă, își scoase hainele cât putu mai repede, și rămase cu o cismă în mână, uitându-sc posomorit înnaintea ochilor. Masa de joc i se înfățișă, cu figurile dinprejur, cu țigareta domnului străin, cu un 6 ce trăsese peste 4... 1st aduse aminte că nu se dusese să vadă pe mamă-sa, și o așa de mare părere de rău i se aprinse în suflet, în cât ii veniră lacrămile în ochi. Din pricină că stomacul îi era prea gol, ii vuiau în cap fel ele fel de sgomote rătăcite. Dar bietele lui hârtii de câte 20 de lei!.. 1 se părea că cu cei 90 fr. pierduți, ar fi făcut atâtea și atâtea lucruri bune; ar fi putut aștepta o lună de zile, până să-și găscacă vre-o slujbă, și cu chipul ăsta ar fi încetat de a mai trăi pe spinarea fratelui său. Și prinse a se gândi la câte frumoase fapte ar fi făcut, dacă în adevăr ar fi fost funcționar: ar fi pus pe fie-care lună câte atâta la oparte și după cât-va timp ar fi dat lui Mitică o sumă însemnată, iar frate-seu l-ar fi sărutat cu recunoștință; ar fi cumpărat ceva de preț și ar fi trimis cumnatei sale, fără însă s-o mai vadă, ca să-î arate că o desprețuește; soră-sei, mame-sei, la toți le da câte ceva îe gând. Intră sub plapămă tremurând și cu idee de a stinge crâmpeiul de luminare, ce se apropiase prea mult de sticluța de la sfeșnic. Dar o dată intrat în pat, căută firul planurilor fericite și-l înnodă cu isbânda concertului, uitând luminarea. Toate aplausele de la Ateneu îi reveniră în minte, cu povestirile violoncelistului despre frumusețele de la Viena, și se văzu artist celebru, în picioare în fața scenei, trâgând arcușul la vale, cu eleganța simplă a lut Sarasate. Însă de Odată cei 90 fr. perduțt îi răsăriră înnainte, cu o dîră de mizerii după dînșit: chiria casei, birtul, un chelner obraznic, cum văzuse pe unul la Oteteleșanu, care cerea să-Î plătească ciaiul de cu seară. Își trecu mâna peste ochi,, uitându-se la stelele gălbui ce se coborau sub pleope dintr-o noapte adâncă, și ascultând tăcerea ce coprinsese toate cele. Ce tăcere!.. Așa o fi oare în lumea cea-laltă? Și cum sta cu mâna peste ochi, simți sub degetul de la mijloc bătendu-î vena de la tămplă Ce mașină ciudată și trupul ăsta omenesc! Dar dacă n-ar mai bate tâmpla? Și apăsă cu degetul pe vânâ, să vadă ce ar fi dacă n-ar mai bate. O durere greoaie în cap îl făcu să-și ridice degetul. Ciudat! Cum de sângele urmează a se tot învîrti? II mișcă inima. Dar inima cum a început a bate? Un sgomot care păru colosal se prăvăli în auzul lui de pe masa de alături; se spărsese sticla de la sfeșnic. Un fior de spaimă i se urcă pe șira spinări! până în firele perului", iar bătăile inimei deveniră rare și puternice. Suflă în hârtia de la Iu-, minare, ce se aprinsese, și se acoperi până peste cap să doarmă.

A doua zi dimineața, se deșteptă cu -capul vîlvoiti. Toată noaptea, în vis, jucase maca. Era enervat peste măsură. Femeea veni să-! facă foc și ridică perdeaua .de la geam. Lumina zile!, scăpătând în odaie, aduse cu dînsa conștiința deplină a realități!- Era pierdut cu desăvărșire. Se așeză în fața sobe! și se puse să gândească Ce era mai bine: să trăiască ca un mizerabil sau să moară! Dacă ar fi putut de odată, așa, să întindă rhâinele și să închidă ochii, ar fi făcut-o pe loc. Și întinse mâinele, închise ochi! și se rezemă cu capul de spatele jețului. Ce bine ar fi fost să nu se mai scoale! I se iviră în minte mamă sa, frate-seu, soră-sa, plângând. Cu încăpățînarea în durere a naturelor sentimentale, îs! răsuci închipuirea împrejurul acelorași imagini, până îl por didiră lacrămile și pe el.. Trupul lui trântit jos; neamul Iu! tot, îmbrăcat în negru; frate-său cel-bun, suferind din pricina lui, — suferind, dar scăpat de el, plumbul, rușinea-familiei; toate acestea îl înflăcărați din ce în ce mal mult, întărindii-l în credința că trebuie să sfîrșească odată. Își șterse ochii și eși afară în coridor, să vadă dacă nu cum-va soldatul căpitanului era pe. acolo. Voind .să-Î ceară un pistol de al stăpânului-seu, glumind și făcendu-se că era înțeles cu căpitanul. Însă soldatul lipsia. Se duse singur până la odaia ofițerului, gândindu-sc să-l ceară de a dreptul lui. Bătu la ușă, dar nu-i răspunse nimeni. Atunci intră. Căpitanul era eșit de. la 7 ceasuri, iar odaia lăsată în grija vistaxoiului și, ca tot-d-a-una, deschisă. — El se duse de adrepul la pat și luă unul din pistoalele ce stau încrucișate pe zid. Apoi, fluerând, se reîntoarse la el.

Nu pusese mana de când era pe o armă, de cât. ca să se joace, — de aceea, respectul, groaza cu care scoase pistolul de sub haină era mai presus de voința lui. Dar prezența unei arme încărcate de a binele/îi întări oare-cum hotărîrea. Aprins, tremurând, luă un petic de hârtie și se puse să, scrie frateliii-seu. De la cea d-întâi vorbă «Dragă nene» începu să plângă. Lacrămile ii picați pe hâr-- tic, întinzând cearneala, și cu cât scria, cu atât mai tai;e îl înneca plânsul. După ce spuse fratelui-său că el nu mai putea trăi, îl ruga să-l ierte de tot răul ce-î pricinuise, să-și aducă aminte de el, să nu lase nici odată pe mamă-sa, care atâta făcuse pentru ci, și altele șj altele, vorbe profetice, zise cu limbă de moarte. Pecetlui scrisoarea și chiemă pe femee s-o ducă la poștă. Când însă Borjș intră, grasă și muncitoare, în atmosfera mormîntală ce i se părea lui că era în odaé, — rămase încremenit, și nu îndrăzni să-î dea plicul, ci îi zise să-î aducă un ceaiu;

LOME NOUA ÇI LOME VECHIE ceea ce femeea, după recomandările fratelui maf mare, se grăbi-să facă. Numai după ce ea se întoarse, avu curajul să-î dea scrisoarea.

Rămas din noii singur, își turnă ceaiul încet,#cu solemnitate; își făcu o țigară, răsucind foaia între degete ca pentru cea din urmă oară, și privind cu milă mâna lui de om viu, care era să se prefacă în ciolan de cadavru. Taina principiului yieței îl neliniști un moment: hotărîrea de a muri îi aducea. cu puterea întrebarea «de unde? și unde?» Dincolo, colo sus, în preajma neînțelesului... Și niște versuri confuze ale lui Eliade îi veniră în minte:

Înnalt, mai sus de ceruri, la locul nemurire!,

În sfînta atmosferă luminei celei vii...

Imaginea asta se închegă în mai multe rînduii de bolți albastre, de asupra cărora se desfășura o pajiște verde, unde ar fi fost locul nemurirei, cu stăpânitorul lumii. Își.aduse aminte de o mulțime de câmpii pe unde umblase și de un lac de la grădina cu tei, dimprejurul capitalei, în care era să se-înnece. Un fior de frică îl atinse din zbor pe suprafața pielei, la amintirea apei cc-l acoperea peste cap. Se sculă de la foc și iernase în mijlocul ca - sel, întinzându-se și căscând. Era ostenit. Ideea pistolului îi perise cu desăvârșire din minte, când, apropiindu-sc de pat, dete cu ochii de el, întins pe masă. Își zise să se odihnească puțin, și apoi s-o sfirșească.

Cum puse capul pe pernă, adormi. Ceaiul, căldura, patului, osteneala, îl.biruiră.

XII

De două zile Mimi se ducea și

» venea de la tatâ-său fără rost. Plecarea lui Tache o pusese pe gânduri. Neputând să se destăinuiască nimenui, căuta să afle pe apucatele câte ceva, fie de la Anicuța, fie de la Henrieta, întrebuințând toată iscusința sexului și firei sale. Însă Anicuța nu știa de cât că Tache își luase casă cu chirie, iar Henrieta o primea cu răceală, ceea ce o despera. Bărbată-scii, căruia încercase să-î ceară deslușiri, o privise cu silă și nu-i răspunsese. Neștiind ce să creadă, instinctul ei personal o mână către resistență și dispreț. Pe când toți la masă stau cu ochit în farfurii, ea mânca liniștită; eșea fără să zică o vorbă; seara se culca mânioasă, învârtind în cap tot felul de proiecte de apărare. Simțimentul ei pentru Tache, de pofte brutale. se prefăcuse într-o dușmănie sexuală, care o înfuria câte odată până la delir. În luminișul de conștiință ce se deschidea ici și colo în sufletul ei cântărea faptul cu un fel de cruzime literară. Tache pentru dînsa nu era de cât un bărbat, ale căruț calități saii defecte erau primite de defectele sau calitățile naturel ei, și nimic mat mult. Și ca să puie o temelie trainică acestui fel de a înțelege lucrurile, admitea întru sine că dacă i-ar fi fost rudă de sânge, poate că cestiunea sar fi schimbat, de, și, chiar. În acest caz, explicarea științifică a formării celei d-întâtu și celei de a doua moleculă organică, căreia se datorește propagarea spețelor, implică o reproducere incestuoasă.... Judecând sub înrîurirea sexuală, ajungea la concluziuni de felul acesta.

Pe la 6 ceasuri, Mimi intră a casă; când la ppartă se întâlni față în față cu împărțitorul, care locuia prin părțile acelea și, trecând, lăsă o scrisoare. Ea își aiuncă ochii pe adresă, la lumina felinarului, și recunoscu slova lui Tache. De și pe plic era numele bărbatului-său, nu stete- un moment la îndoială și-l deschise.’

De la cele d-întâiu linii înțelese tet, cu iuțeala priceperei or-cărui om care așteaptă o nenorocire. Prima ei pornire fu să chieme pe Anicuța; dar de la ușă se opri..Era mai bine să se ducă singură. Citi încă odată scrisoarea și rémase cu ea în mână, gândindu-se. Ce era de făcut ?... Nehotărîrea nu era în firea ei, dar de astă dată sîmția .că-î lipsia îndrăzneala obicinuită. Citi pentru a treia oară scrisoarea, împinsă de un simțiment de conservare individuală: Tache nu mărturisea nimic. Un moment își lăsă brațele în jos, respirând. Ce s-o întîmpla, întîmple-se. Însă cruzimea taptului o revoltă. Prin aceeași secretă simpatie sexuală, de care nu-și da seamă și care o făcea să urască pe băiat cu un ceas mai înnainte, când era viu, — acum, când îl credea mort sau în pericol de moarte, se sîmția

Lume Ni un fi Lume Vechie, mânatâ către el. Cum se afla, îmbrăcată, eși și se duse îc strada Academiei, unde, după spusele AnicuțcT, știa că locuește Tache.

Erau 6l/o când femeea deschise ușa și îi dete drumul în odaie. Cu un v-el gros pe obraz și de abia respirând, Mimi rămase, în întuneric. Inima îi bătea cu putere, și, în cele câte-va secunde ce trecură, i se păru că vede pe peretele din față icoana judecăței din urmă. Neîndrăznind să se miște, de frică să nu calce peste trupul lui, cum și l închipuia," pe de altă parte nevoind să descoase pe femeeT pe care o găsise liniștită, deschise ușa din nou, chemă pe slugă și o rugă binișor să-i dea o lumină și să vină cu dînsa; ceea ce și făcură.

Când intrară cu lumina înnăuntru, Tache era ascuns sub plăpămi până peste cap și pe aceeași parte pe care se culcase. Osteneala, trupească și sufletească, fusese atât de mare, în cât, întinzându-se pe pat, o adevărată cortină de fier i se coborîse peste simțuri. Femea îl scutură puțin de mână. El sări din pat, ca un om care arc să se ducă: la gară.

— Cât am dormit? întrebă’ el repede.

Femeea zîmbea cu multe înțelesuri, dându-se la. oparte și lăsând pe Mimi la iveală.

— Ai dormit destul, coconașule.

Înnainte de a vedea pe Mimi, Tache văzuse pis-: toiul pe masă, și, cu răpcziciunea gândului, își aduseaminte de hotărîrea cu care se culcase, de scrisoarea trimisă fratelui-său, de neputința lui sufletească, și: se duse lângă sobă, șezu-jos și-și rezemă capul pe amândouă mâinile, uitându-se la cenușă.

Mimi luă o învelitoare de pe pat și i-o puse pe umeri; după aceea se lăsă pe un genunchii! lângă scaun.

— Tache!... zise ea încet.

El se întoarse și se uită la dînsa.

— Ești bine?., n-ai nimic? întrebă ea netezindu-l pe spate.

— Nu... răspunse el.

Apoi își întoarse capul iar. spre sobă.

Mimi își păstră brațul pe spatele lui și i se lipi cu capul de umăr, fără a rosti nici o vorbă, binișor, cu o pasivitate sentimentală de o rară delicateță. Sensualitatea coloră contururile greoaie ale firet sale sufletești cu nuanțe fine. El se întoarse iar spre dînsa și îi zise:

— Ce vrei de la mine? De ce ai venit iar?

Ea își ridică vălul de pe obraz și se uită lung la el. Din chipul ei rumen se desprindea o vibrare de viață puternică, un parfum de frig, înșelat ici și colo de o amintire de heliotrop. Cu gura umedă, întinsă spre a vorbi, încet și de aproape, ea pricepu înrîurirea ce o avea asupră-t, și, cu măsiiră, își retrase mâna de pe umărul, lut.

— Eu am primit scrisoarea, — din fericire. Și. am venit fără să știu ce fac. Ce groaznice minute am petrecut de acasă până aci!.. Cum se poate să scrii asemenea lucruri ?..

El se uită la dînsa, înfiorat de ceea1 ce scrisese, și deschise gura să-î spuie că voia cu adevărat să se omoare. Însă, lipsa de vorbe potrivite, temerea de a nu fi crezut, îl făcu să tacă.

— Cum se poate să te gândești la asemenea lucruri?.. Știu că pentru mine n-ai nici un fel de.... milă. Dar pentru cei-lalți, pentru dumneata, adăogă Mimi, ridicând glasul.

— Te rog, vorbește mai încet... și scoală-te. Perdeaua e încă ridicată.

Și, înnainte de a sfîrși vorba, se duse și lăsă storul de la fereastră.

Mimi se sculă de jos și se așeză pe marginea patului, fără a mai zice nimic. El reveni la loc, făcându se că nu o mai vede. O tăcei^ de câte-va minute urmă, de opotrivă nesuferită pentru amândoi.

— Ce face mama? întrebă el în cele din urmă.

— E acasă.

Nouă tăcere. Tache ar fi voit să afle dacă mă-mă-sa știe ceva despre scrisoare, dar fiind-că Mimi tăcea, tăcu și el. Odaia se răcise din nou. El dormise îmbrăcat sub plăpâmă, și acum simțea frigul și mai mult. Se ridică de pe scaun, căscând și tre-. murând.

— Am dormit ca un buștean. Dacă m-am culcat despre ziuă...

— Da ce ai făcut?

— Ce să fac? Prostii... Am stat cu băeții la vorbă. Apoi o întrebă- de odată:

— Da mama știe ceva despre scrisoare?

Mimi o scoase din buzunar.

— Uite scrisoarea.

El se înroși și îi veni să i-o smulgă din mână. Dar, neîndrăznind, încercă să glumească, afectând o nepăsare de viteaz.

— Fie-care om se hotărăște câte odată la asemenea lucruri. Ce gust acru trebue să aibă moartea.

Ea îl privia cum se plimba prin casă cu mâinilé în buzunar, și se gândea cu nedumerire la ceea ce se petrecea în capul lui. li era silă și milă de forma băețească cu care vroia să-și ascundă starea sufletească.

— Bine Tache, zise ea, tu îți dat seamă de succesul ce ai avut alaltă-seară, la concert?

El se opri în mijlocul odăii și se uită la ’dînsa.

— Ai citit jurnalele?

— Le-ai citit pe toate? Bună-oară Suferințele Omului...

— Pe ăsta nu l-am citit, fiind-că îmi închipuesc ce trebue să zică despre mine silnicul ăla de Iluzie.

— Te înșeli. Vorbește cu un adevărat entusiasm. Ba chiar spune că se formează un comitet de prieteni cart să te trimită în străinătate.

— Zi să-ți caute numărul.

El porni spre ușe să chieme pe femee. Mimi se repezi la el și-l apucă de mână.

— Bine ce faci? Vrei să chiemi acum, când sunt eii aici?...

— Ai dreptate.

Ea îl aduse la lumină și » îi întinse scrisoarea.

— Uite Tache, ți-o dau s-o rupi, dar cu o condiție: sa nu mai vorbim nici odată de asta.

— Te cred âncă om serios, bagă de seamă.

El luă scrisoarea și o rupse în mii de bucăți.

— Dacă ași fi eu bărbat!... zise Mimi, și cu talentul leu!...

— Ce-ai face?

— Aș merge înnainte, tot înnainte. Câte sunt de învățat și de făcut în lumea asta? Ce farmec are viața, când știi să o iei pe laturea ei bună!... Pentru tine, succesul, renumele în artă; izbânda în viață; fericirea inteligentă; — un întreg viitor strălucit, căruia vrei să-l dai cu piciorul... Ce copil ești!.. Vino încoace să te trag de ureche.

El veni lângă dînsa, zîmbind. Mimi se lipi din nou cu capul de umorul lui, plimbându-și firele porului peste obrazul tenăruluT, ca un motan ce se ’ joacă cu piciorul- stăpânului său. Îi vorbia, încet, întrerupt, lăsându-se să fie sărutată și prinzând ici și colo gura lui din fugă, atârnându-se greoaie pe spate,. până ce căzu lungă pe pat.

— Să nu fii urît... Poți fi foarte fericit... Să nu. ai prejudecăți... Ai închis ușa?

Ca un om beat, care aude dar nu prinde tot înțelesul vorbelor, el se pierdea în aceeași vraje de moliciune și de voluptate ca și cea-laltă dată...

Iar acum, Mimi își trecea mâna pe frunte, oftând încet.

Rămasă singură, pe pat, ea se uita în podele, cu o desfășurare de limpeziciune în minte, care îi deschide orizonturi nemărginite. Chiemă pe Tache din nou lângă dînsa.

— Vino încoa, fă-mi plăcerea asta, măcar că nu-ți sunt dragă nici atât... Stai lângă mine.

El se așeză pe marginea patului.

— Foarte bine, nu vrei să vii?

— Nu sunt lângă dumneata?

— Bine, bine. Vream să te întreb dacă tu vezi așa dc clar și înțelegi lucrurile cu înlesnirea cu care le înțeleg eu, după ce... cum să-ți spui? după ce ai iubit?

Tache se uită la dînsa, fără să priceapă bine ce vrea să zică. El simțea tocmai contrariul de ceea ce spunea Mimi, dar nu îndrăznea și poate nu știa să-și explice acea simțire.

Ea urma a aiuri, adresându-se lui, dar vorbind mai mult sieși, împinsă de o trebuință puternică de a da ființă, cel puțin prin cuvinte, unor vedenii încântătoare.

— E limpede ca notele vioarei tale, de un ideal aproape realizabil. Dacă aș putea întinde o mână diafană, l-aș prinde. Tu nu-l simți?.. Voi, bărbații, sunteți poeți (când sunteți) numai în dorințe și în simțiri artificiale. De ce rîzi, — nu-l așa?

Tache o privea zîmbind, cu acea obicinuită ironie bărbătească, când femeile fac teorii. El mângâia cu mâna piciorul el eșit de sub rochie, dând din cap.

— Ori nu-l așa? Voi ve puneți la temelia viețel -o morală strămoșească, de cele mal multe ori mincinoasă și mal în tot-d-a-una nepotrivită cu esența fire! voastre, pe care doriți s-o urmați, dar pe care n-o urmați fiind că nu este produsul naturel voastre. Tu bună-oară: est! un artist, cu trebuințe sufletești de o fineță nepricepută de un om de rând. Dacă pășești dincolo de marginile prejudecăților comune, îți pare că ai făcut reu, fiind-că așa zic alții, — dar reul acesta îl vei face din nou, cu cea d-întâiu împrejurare, fiind-că așa zice firea ta. Nu?

— Ba da. Însă dumitale ți-ar conveni să-ți aplice alții morala asta?

— Fără îndoială..

— Ți-ar plăcea bună-oară să știi că... bărbatul dumitale te înșală?

Mimi se ridică pe un cot și dete din mână cu multă înțelegere:

— E he!., me înșală de mult. Adică nu me înșală: nu mă mai iubește. Și e natural să se ducă acolo unde îl poartă firea și simpatiile.

— Găsești?

— Da firește. Eu ași putea chiar să su fer, și el tot așa ar face.

— Crezi?

— Sunt sigură, și ce să mai vorbim: chiar o face cu cumnată-mea Henrieta.

— Da? Eti nu cred; dar, în fine, nu găsești că cea mai simplă vorbă ar fi să nu facem a suferi pe semenii noștrii?

— Nu crezi! Tu nu cunoști pe ipocrită aceea.

Și cum Tache, vorbind, își plimba mâna cu voluptate pe piciorul ei, de la gleznă în sus, ea se ridică din nou pe un cot și-l atinse peste obraz.

— Stai binișor, că me gâdili. Vino încoace.

Și ea își întoarse gura către el, umedă, poftitoare, și, între doue sărutări, îi zise:

— Ce de prostii!.. Asta e viață. Tu îmi ești.drag și nu vreau să măi știu nimic. Ai să fii cuminte, nu-î așa?

— Și să nu mai faci copilării.

Intîlnirea lor se sfîrși așa. Mimi eși, friguroasă și veselă, cu o nespusă poftă de mâncare, și se duse acasă. Tache se îmbrăcă și el în fugă, cu o umbră de melancolie în urma ei, dar, ca toți bărbații, fericit de a-și regăsi libertatea.

XIII

Ciudată vorbă avea Mimi, gândea adesea Tache în urma ei, — ciudată, dar parcă adevărată. De ce să te lupți cu pornirile firei și să vrei să faci cxcepțiune, într-o societate în care toată lumea e așa cum e, iar nu cum o crezi tu. Și cum oare era ajunsă așa de departe,.fiind, relativ, așa de nouă? El se gândea acasă, la mamă-sa, și se găsea într-un element simplu, cinstit, în care toate emoțiunile erau regulate de mai înnainte: la paște, la crăciun, duminicile, sau la împrejurări solemne, precum căsătorii, nașteri și altele. Restul vieței, monoton, placid, poate chiar prozaic, dar cu rară calitate de a trăi și mai cu seamă a gândi în el liber, fără secretă temere de necunoscut, ce apăsa acum pe existența lui. Și, cu toate astea, o misterioasă putere îl atrăgea spre cel-lalt fel de viață, al oamenilor noi. O confuziune de generalități științifice, pe cart fiica lui le gusta cu deosebire,^amestecată cu înclinări de rasă, rămase de la fanarioți sau poate chiar de la strămoșii latini, înlesnea desvoltarea pornirilor fie-căruia. Pentru ce Stroescu era un om superior? Pentru că n-avea prejudecăți. Dacă nu-l înțelegea toată 3umea, vina era a lumii, care de a pururea rămâne în urmă. Și ast-fel, înrîurit fără să-și dea seamă de articolul din Suferințele Omuluij i se părea că e bine să iasă din sfera îngustă a trecutului și să înțeleagă pe cea largă a viitorului. Apoi, încet, pe nesimțite, cercul de judecată se strîngea: era să se ducă la Paris, să-și urmeze cursurile Conservatorului mai departe. Îmbătat de laudele umflate ale prietenilor, se vedea mergând în triumf, din concert în concert, din capitală în capitală, ajuns chiar până. la curți și palate. Ca toate temperaturile artistice și în special muzicale, începea să afecteze dispreț pentru toate cele-lalte lucruri omenești ce n-aveau raport cu muzica, și să dorească, în secretul inimei, a se înnălță până la prietenii cu oamenii nobili. Talentul nu este mai presus de toate? Sonatele lui Beethoven nu sunt închinate celor mai mari nume de pe vremuri?

Însă aceste visuri copilărești urmau a se face tot în odaia din strada Academiei.Așteptând formarea comitetului care trebuia să-l trimită la Paris, Tache se ducea din când în când pe la mamă-sa, ciupi ndu-l câte zece lei, apoi câte cinci, apoi câte mai puțin, penă ajunse să iea de la Anicuța câte un franc, din economiile el de fată. Devenise inevitabil în toate seratele muzicale și toate concertele arștilor scăpătați. Legase prietenie adâncă cu capuținiștii, și cu vremea el însuși fu numit membru al acestei societăți de temperanță silită.

Cu Mimi se întâlnea, ca și mal înnainte. Intimitatea lor era țintuită în marginile unei jene secrete: la el, rușinea de a se găsi în fața singurel persoane care cunoștea încercarea copilărească dc sinucidere; la ea, ironia neînlăturabilă a femeei, către bărbatul lipsit de energie și prea naiv. Dar jugul sentimental mergea în nain te.

Cât despre emoțiunile ce încercase când cu hotărîrea de a sfîrși cu viața, reproducerea lor în amintire le ștersese puterea, și nu rămăsese din ele de cât dorința de a nu și le mai reaminti. Când și când, icoana plastică a jucătorului de meserie i se deștepta în fantazie, făcend să tresară o fibră de demnitate. Dar cu lunile ce treceau, împrejurările din urmă tot mai mult se îngropați în întunericul uitării. Zilele aduceau neîncetate decepțiuni, cum se întîmplă tuturor naturilor vizionare cari vor să devie practice. Cu timpul, frate-său putuse să-i dobândească un loc la Dacia, pe.care-l primi numai în așteptarea comitetului de amici ce trebuia să-l trimită la Paris. Seara cânta în orchestră, cât ținea opera, iar restul anului umbla din cafenea în cafenea sau din birt în birt, cu clica de prieteni pe cari îl.cunoaștem. Se înțelege că Stroescu uitase de a doua zi făgăduiala de a-l trimițe în străinătate; în schimb însă Suferințele Omului îi deschiseseră coloanele pentru cronici muzicale. Câtă’-va vreme această îndeletnicire îi păru foarte plăcută; dar neavând temperament de critic, sau lăuda prea mult, sau sfâșia fără milă, ceea ce îi aduse o mulțime de nemulțumiri.

Și așa, încetul, cu încetul, devenia om.

Despre frate-sö Mitică pe care nici ode>tă nu-l judecase, acum gândea că e un creștin ca toți cei-lalți, cu patime și mizerii ca ori-ce muritor. La ideea că ere înamorat de Henrieta, se sîmția ridicat pönă la el, cu drept de a-l privi în față, gata a-î răspuhde la ori-ce observație. Dar era ciudat cum aceste lucruri numai le gândea, fără ca vre-o dată să le exprime. Surîsul blând și necăjit de supărări al celui-lalt îl făcea să amuțească. Când din întîmplare îl întîlnea pe stradă, fără să-l poată ocoli, tot-d-a-una se roșea câte puțin. Figura blajină a lui Mitică lua o expresie de seriozitate tristă de câte ori se găsea față de Tache: pentru el, fratele mai mic era un om iremediabil perdut. Chiar de la concert înțelesese aceasta, dar, neavănd putere să meargă împotriva curentului obștesc de laude, tăcuse. O vagă îndoială de. ceva necorect, de care nu-și da seamă, îl cuprinsese, de când văzuse că Tache revenea acasă, și mai cu seamă de când Mimi în familie-acorda lui Tache o protecție silnică și parcă desprețuitoare.

Cât despre el și Henrieta, rămăseseră aceeași. Șart îi chema «cei doiii creștini». De la plimbarea în sanie, Henrieta strînsese mreaja dorințelor pustii, ce se întinseseră departe, la o prietenie cu totul pămîntească. Ce taină rămăsese în sufletul ei, dînsul nu putea ști. Pe nesimțite, ea readucea lucrurile la formula lor obicinuită, căutând a le colora cu o notă prozaică, spre a împedica ori-ce fel de aprindere sentimentală. Se urma un proces-de distrugere. Cu fineța nature! sale, înțelesese că între Mimi și Tache se petrecea ceva, oribil, infam, și asta fu într-însa semnalul unei schimbări tot mai lăuntrice, mai ascunse, pe care Mitică o primia cu supunere.

Într-o zi, acesta intră la dînsa cu o carte subsuoară.

— Ti-ani adus ceva de citit.

— Da? Bravo, tocmai mă trudeam cu un roman nou de Bourget. Ce neînțeleasă s-a făcut lumea! E un om cu mare talent, dar bolnav, care zugrăvește o societate plină de infamii, căutând s-o scoată albă. ca zăpaua cu psicologia în mână...

— Cartea mea e vechie.

— Ia să vedem.

El i-o întinse, zîmbind. Ea citi titlul, și după aceea ridică ochii spre el, cu o umbră târzie peste luminele negre.

— Am cetit-o de mult. Le Lys dans la. vallée c unul din vechile mele romane ce mă făceau să plâng. He, Balzac!..

El o privia duios, cu nesiguranță, vrând parcă să spuie ceva.

— Dar, cum s-a înnemerit... cu numele.

— Da, — însă nu și cu persoanele.

După aceea, punând cartea jos, luă un scul dc lână roză și i-l dete.

— Miticuță, întinde mâinile să depanăm lână asta.

Orvieto, 1890.