Manoil

PARTEA I

Iubite B,

De cîteva zile mă aflu la Petreni, moșia d-lui N. Colescu. Ah! iubitul meu, ce locuri minunate! ce plăcere a lăcui în sînul munților, departe de deșărtăciunele omenești! cum cugetul se înalță mai presus de lumea de argil, în acest templu dumnezeiesc! cum toate simțurile se află într-o mirare neîncetată! cum inima se simte tînără și curată ca profumul suav al cascadelor!... Fermecul naturei ne îndumnezeiește și invită inima la amor. Numai între oameni omul se face aspru; numai între oameni răzbunarea rădică brațul a lovi!... în lumea deșartă în care am trăit, nu era un singur minut în care să nu fiu în ceartă cu ursita vieții mele. Aice, la vederea acestor locuri, de cîte ori nu mi-am înălțat inima mai presus de lanțul deșărtăciunelor omenești; de cîte ori, uitînd relele omenirei, am îmbrățișat-o cu lacrime!...

Dar societatea de femei frumoase și spirituale, întru care mă aflu, adaog fermecul acestui loc încîntător! Ce femei! ce viață dulce!... Ah! bunurile vieței nu cunoscusem pînă aice și ades ziceam în mine: „Am trăit și traiul este amar!...„Ce vrei, dragul meu? eu nu cunoșteam ce fericire gustă acela care are o familie: pîn-a nu mă naște, moartea a secerat pe tatăl meu; pîn-a nu cunoaște lumea, maică-mea s-a dus după tatăl meu; am trăit și am crescut, pînă la vîrsta aceasta, străin ca un copil picat din lună.

Astăzi, am găsit viața intimă, familia... căci trebuie să știi, aici sînt în familia mea. Dl. N. Colescu mă iubește ca pe copilml său; femeile mă răsfață... Smărăndița, soția d-lui N. Colescu, mă cheamă poetul ei favorit de multe ori copilul său... Are douăzeci și cinci de ani, și este un tip de frumuseță; fără exagerare, o frumuseță rară, dar seamănă cu o floare ce în dimineața vieței sale se înclină melancolică!... un suflet plin de blîndeță; o inteligență superioară; multe cunoștințe, mai ales pentru o damă din timpul și din țara noastră!... Nu sînt mare cunoscător în femei, dar Smărăndița mi se pare femeia ce am visat.

D-nul N. Colescu este boier mare. Nu are nici spirit, nici învățătură; asemine el n-are voință, și mai ales pe lingă soția; dar are bună judecată și inima îngerească.

Zoe este nepoată Smărăndiței: o copilă de cincisprezece anișori; chipul mătușe-sei, dar strălucitor de frăgezime. Ai asemăna-o cu un bobocel de roză pe care fluturii încă nu-l bagă în seamă; plină de spirit și de inimă...

Mărioara este o amică a Smărăndiței: o fată de boier mare, de 18—20 de ani; nu este prea frumoasă, dar drăgălașă ca luna lui mai!... vorbele ei răsună ca o muzică sublimă; ideile cele mai comune în gura ei se îndumnezeiesc!

Duduca este cu totul altceva: o fată de cincizeci de ani, rămasă nemăritată; un lucru ridicol, atît pentru spiritul, cît și pentru fizicul ei. Cu toate aceste, are inimă. Natura face uneori cîte o compensație: acolo unde nu este spirit, este inimă; acolo unde nu e frumuseță, este spirit.

Această duducă — după cum îmi spune dl. N. Colescu — de la vîrsta de 16 ani pînă astăzi, visează un bărbat!... dar ceva perfect, ideal, ca Făt-Frumos cel din basme. In tinerețile sale, mai mulți, atrași de fermecu! averei ei, îi ceruseră mina; ea nu voi pe nici unul, fiindcă nici unul nu se asemăna cu idealul viselor sale. Mai tîrziu nime nu se arătă! Atunci, Duduca plecă în străinătate să găsească vreun conte seau baron scăpătat, să împarță cu dînsul averile și inima sa; dar peste doi ani, se reîntoarse iarăși singură. In timpul ocupației Principatelor, inima ei bătu, doar o va cere vreun ofițer; însă nici macar un doboșăr nu o ceru!... cu toate aceste, ea tot așteaptă un soț. O femeie ce nu află pe nimene în lume care să vrea să se lege de ursita ei trebuie să sufere; această suferință o face rea; dar Duduca, din contra, pare firește voioasă... poate că speranța, ce nu a lă-sat-o încă, face acest efect asupra caracterului său.

Eu însă petrec cu Duduca foarte bine; ea se crede literată pentru că a cetit tot ce s-a tipărit prin Curierul românesc și prin Curierul de ambe sexe; știe de rost toate versurile vechi și nouă; cântă toate cânticele, cu toate că glasul ei nu este prea încântător. Ea este aceea ce zic franțezii cu adevărat bas-bleu.

Îți scriu din camera mea, ce dă asupra grădinei, pe o masă încărcată de cărți de tot felul... Dulcele profum al florilor și al rîului intră în cameră și mă îmbată! stelele sclipesc voioase în spațiul curat al cerului, ca bucuria în inima mea, și seamănă, într-un minut de voluptate cerească, să se cufunde unele într-altele! Privighitoarea cîntă îa ferestrile mele, îngînată de dulcea murmură a rîului și a sipetelor! Ah! cum totul e voios și fericit împregiurul meu!... pentru ce numai eu sînt neodihnit?... nu știu ce am, căci viitorul mă înspăimîntă!...

2 mai

Astăzi, d. N. Colescu îmi zise să rămîi totdeauna cu dînșii și să nu fac nici o deosăbire de familia sa și a mea, dîndu-mi cuvinte că este dator să facă tot pentru mine, căci am talent și trebuie să lucrez ca să dau iimbei românești o vină de vieață literară. Mi-a zis că i se rupe inima când vede la popoarele străine înflorind frumoasele arte și literatura, iar la noi, nimic, nimic!... acestea sunt vorbele sale

Dl. N. Colescu este român bun. Bătrânii noștri era mai buni decît noi, mai români. Noi ne-am germanizat, franțizat; știm mai multe decît ei, dar nu mai sîntem români!... O! patria mea! amorul tău se va stinge pînă în sfîrșit în inimile fiilor tăi?...

Astă-dimineață, preumblîndu-mă prin grădină, întîlnii fără veste pe Mărioara. Nu-ți poți închipui ce efect mi-a făcut această întîînire! Voiam să intru în chioșc (pavilion) spre a mă deda meditațiilor mele; am găsit-o acolo ocupată cu compunerea unei ghirlande de floricele de curînd culese. După ce-mi făcui reverința, mă întrebă dacă ghirlandele vreodată m-au încîntat?... eu nu-i putui răspunde, căci gura mi să închisese... ea se roși și, voind să-și ascundă rumeneala, ieși răpide din chioșc săltînd prin grădină ca o gazelă!...

3 mai

Astăzi în chioșc am găsit toată societatea damelor despre care ți-am vorbit. Mai era încă și Andrei, vechiul nostru camarad, carele s-a însurat cu Elena, sora Smărăndiței. Andrei, cum îl știi, tăcut, serios, dar loial. Elena, frumoasă și amorată de bărbatul său. Toată societatea vorbea, rîdea, cînta; totul insufla fericire și bucurie.

Mărioara, în acest amestec, trecînd pe lîngă mine, îmi recită o strofă din poeziile lui Bolintineanu:

Ia-ți harpa de aur, poetule june!

Și cîntă, căci ochii-mi de lacrimi sînt plini;

Și pentru aceasta pe frunte-ți voi pune

Ghirlandă de crini.

Puteam eu, cu timiditatea mea, să răspund ceva? Știi, amice?... poetul se găsește uneori în poziția cea mai nenorocită în societate: se vede astfel osîndit, încît trebuie să facă sau figură de nătărău sau de impertinent.

Voii a întrerumpe pe Mărioara; aturice îi zisei:

— Ieri m-ai întrebat dacă ghirlandele vreodată m-au încîntat?... să-ți arăt un vers făcut de un amic al meu asupra acestui sujet.

Duduca, cum văzu că scot hîrtia din buzunar, sări de se puse lîngă mine, invitînd toată adunarea a asculta. Toți mă încungiurară și eu cetii:

O ghirlandă-mi trebui mie,

Ca să pot să mai trăiesc,

Să mai viu la veselie

Și viață să simțesc;

Dar ghirlandă împletită

De fecioare voiesc eu

Căci mi-e inimamorțită

Și chiar seacă-n peptul meu.

Cine poate a mi-o da,

Căci eu dulce-i voi cînta?

— Curioasă idee! zise Duduca, ce au poeții, nu știu, că tot ghirlande de fecioare visează ei.

— Și încă tinere, îi răspunsei eu.

— Of! matia mu zise Duduca, care știa grecește.

Copilițe tinerele,

Ce tot stați și vă gîndiți?

Adunați la floricele

Și ghirlandă-mi împletiți.

Pin’ ce cîmpul e în floare

Pe amor încununați;

Căci ca mîine floarea moare

Și de dor o să oftați,

Și cînd flori nu veți afla,

La ghirlande veți visa.

— Asta-i mai puțin decît nimică, zise Duduca.

— Ba prea bine, zise Mărioara.

Iute-iute, copilițe,

O ghirlandă-mi împletiți,

Cu-ale voastre dulci gurițe

Nodurile le uniți.

Pe copilul cel zburdatic

Ce Amor lumea-l numi,

Cu un cîntic nebunatic

Il voi face a veni.

Voi ghirlandă îmi veți da

Și eu vouă voi cînta.

— Poetul cade în mitologie, zise Duduca.

— Nu e nicicum prozaic, zise Maria.

Lăcrimioara vă zîmbește

Lîng-un trist nu-mă-uita.

Ochiul care le privește

Face minte-a cugeta.

Prin somn nu vi se arată

Nici o umbră de amor?

Au nu-i timpul ca să bată

Peptul vostru simțitor?

A! cînd flori nu veți afla

Și amorul va zbura.

— Tot amor și iar amor, zise Duduca.

De simțiți vreo durere

Lăcrimioare adunați.

De vă trebui mîngîiere,

La nu-mă-uita cătați.

O durere, cât de mare

Lăcrimioarele alin,

Nu-mă-uita dulce pare

Sufletelor ce suspin.

Vă grăbiți a le-aduna

Căci ca mîine nu le-ți afla.

— Cred și eu, dacă le-a bate bruma! zise Duduca. Toți rîseră la exclamația aceasta.

Mai luați și viorele,

Mai luați și crinișor;

Luați rose, micșunele

Luați fel de fel de flori

Și cântați cu veselie

La ghirlandă împletind

căci ca mâine, cine știe?

Nu vă voi vedea zîmbind.

Și când voi veți înceta

Vai! și eu n-oi mai cânta

Mărioara și cu Zoe, îndemnate de Smărăndița, rmi aduseră în triumf o ghirlandă. Duduca, puindu-se între ele:

— Iaca ghirlandă care-ți trebuie!

— Dar dați-o autorului, zisei.

— nu e de d-ta făcut versul acesta?

— Nu! Autorul este la Moldova. Numele lui, Sion.

— Sion? acest nume adevărat este? unii cred că e un nume fictiv, un ideal.

— Ba foarte adevărat. Eu îl cunosc din corespondință, și am o mare simpatie pentru el Are talent acest

tînăr, dar pătimește de două boale, ca și mine, de ne~ avere și de lene. Altfel ar avea și nume mai mare, și ar și lucra mai mult.

Pe cînd ne ocupam de critica lui Sion, iată că veni la noi și Alexandru C... El are o moșie în vecinătate și e încîntat totdeauna de frumusețile, spiritul, averea și nobilimea sa; tot dorul său pare a fi să-l cunoască lumea ca un Don Juan românesc! In politică este legitimist sau partizan a lui Enric V, pe care niciodată nu l-a văzut; are o metodă cu totul originală de a se, reproduce în lume: cu boierinașii de pe la țară vorbește himie și fizică; iar aceștia, neînțelegînd nimică și nevoind să-o arăte, îi dau totdeauna dreptate. Smărăndița îl întrebă ce-i fac surorile?... el răspunse că peste curînd are să le călugărească, căci, crescînd în mănăstire de mici, nu vor să mai trăiască în lume.

8 mai

Știi tu pentru ce această Mărioară este totdeauna în închipuirea mea? „Ți-e dragă”, îmi zici... Eu să iubesc! o, nu!... Eșite scris ca să nu cunosc acest simțimînt; inima-mi e mută, spiritu-mi rîde de orice patimă de natura aceasta. Cum voi iubi eu, eu carele mă îndoiesc de orice iubire!... Pentru mine o femeie este un lucru neînțeles: amorul la ea trece ca un vis; în ceea ce-i drag, ea pe sine se iubește. Omul pentru dînsa este o mirază ce face să se prețuiască meritele ei; fără acest interes, ea nu ar iubi; în scurt, egoismul personificat, — iată cum înțeleg eu o femeie.

Apoi este altă întrebare: dacă această Mărioară ar iubi, pentru ce să mă iubească pe mine, și nu pe altul? Fără stare, fără nume, scos afară din legile societății; — ceva care face să zîmbească oamenii la numele meu... Cele ce-ți scriu sînt triste, dar sînt adevărate!...

8 mai

Mărioara a plecat cu tată-său, Duduca și Alexandru C... Peste cîteva zile se vor înturna. Alexandru se urcă în trăsura ei;el mi se pare prea ocupat de dînsa!...

11 mai

Fără să-mi fie dragă, gîndesc neîncetat la dînsa... această gîndire îmi face rău!... m-am făcut nesuferit, tăcut... Cînd sînt în societate, voi să fiu singur; singur, doresc societatea!... adesea părăsesc casa... ochii-mi rătăcesc pe cîmpii și se opresc asupra tuturor trăsurilor ce trec... Ieri, după plecarea Mărioarei, zării o trăsură în depărtare... mi se păru că este a ei;... alerg înainte... iluziune!... un poștaș se înturna cu caii fără trăsură!... atunci mă îndreptai cătră un sat așezat în culmea dealului!... o poziție desfătătoare! o dumbravă de mesteacăni formează poarta acestui rai pămîntesc. Mă rătăcisem pintre acești arbori de argint cari, încununați cu ramuri de smarald, își perd picioarele într-un tapet de iarbă împestrițat cu miroase de flori.

Acolo, la picioarele unei măguri, diotr-o stincă de peatră curge o apă rece și limpede ce, împărțindu-se în mai multe rîulețe, se perde în iarbă mărmurînd. Iată o țărăncuță cu o cofă pe umere: bălaie și rumenă ca o roză sălbatică, plină de frăgezime și de sănătate; avea o talie elegantă; păru-i gălbior des și încrețit, împletit în două coade lungi, se cobora de subt năframa-i albă ce flutura pe capu-i sărutat de vîntulețe. Două zevelci roșii, cu felurite flori, o copereau peste cămașa-i albă, de la mijloc în jos. Doi ochi albaștri coperiți de gene lungi și aurite... iată chipul ei. îndată ce mă zări, stete și lăsă cofa cu apă jos.

— Pentru ce te-ai oprit? o întrebai eu.

— Este obicei de la bătrîni, îmi răspunse copila, cînd trece un călător, să stăm dacă venim de la fîntînă.

— Dacă este așa, dă-mi să sorb și eu din astă cofă. Cum te cheamă?

— Tudora.

Copila rădică vasul pînă în dreptul buzelor mele și lăsă ochii în jos. Pe cînd fcteam apă, ochii mei întîlniră pe ai săi ce-i rădicase. Ea văzu și roși.

— Ai părinți?

— Am un tată bătrîn.

— Colo, în sat?

— Ah, zise copila, pînă ieri, dar astăzi...

— Astăzi, ce?

— L-au închis la subcîrmuire, ca să dea arendașului patru sute de lei ce i-ar fi dator., după ce i-a vîndut tot pînă și ferul plugului!... Ei, boierule, nu este dreptate pe pămînt!... am fost și m-am rugat de subcîrmuitor să-i dea drumul ca să poată munci și plăti cu încetul; subcîrmuitorul se vede om bun, dar mi-a zis că sînt alții care nici pe el nu-l lasă să mă asculte... Mi-a zis să mă rog de proprietarul moșiei... M-am rugat... dar îmi crapă fața de rușine, cînd mă gîndesc ce mi-a zis!... Of, of! nelegiuiți sînt unii oameni!

La aceste vorbe, vrui să-i dau banii ce-i trebuia; dar nu aveam asupră-mi.

— Unde șezi? o întrebai.

— Cea dintîi casă din sat, la stînga.

— Fii mîine acasă. Pe la ameazăzi îți voi aduce banii.

— Vrei să rîzi? îmi zise ea.

— Nicidecum, drăguță. Un creștin bun trebuie să facă^bine. Deși nu sînt prea bogat, dar acest bine ți-l pot face fără să mă struncin și fără să-ți cer nici o slujbă. Fii sigură, mîine viu.

— O, Dumnezeule! strigă ea, încrucișîndu-și mîinele și uitîndu-se la cer. Așadar tot sînt oamni buni pre pămînt!... Eu, domnule, vezi d-ta, sînt o fată proastă; nu știu să vorbesc, nu știu să-ți mulțămesc... Ea nu putu să urmeză: lacrimile o înecaseră.

Noi ne despărțirăm.

O, Dumnezeule! pentru ce oamenii sînt așa de răi

13 mai

— Știi ceva? îmi zise Alexandru C., întrînd. Ești drag Mărioarei... numai de tine vorbea. Să te văz!

— Să te văz pe tine, îi răspunsei.

— Pe mine? nu. Cu filele îți perzi timpul numai în bilete, ocheade, suspine și vorbe dulci; cel mult dacă agiungi să te capeți cu cîteva sărutări fără rezultat. Eu unul sînt, cum zice vorba, pentru vînatul lesne: femeile măritate sînt patima mea. Dar fiindcă este vorba de fete, apoi, trebuie să știi că cunosc una, o mîndruliță, cum zice poetul Alecsandri:

Cu flori galbine-n cosiță,

Cu flori roșii pe guriță.

Asta deși e fată, dar iesă din catigoria celorlante: o țărăncuță, o fată sărmană, lesne de prins în laț, fără suspine și bilete. Mîime sau poimîne am de gînd să șterg cel de pre urmă vers al poetului... înțelegi?

— Rușine și păcat!

— Sangdieu! Ascultă, părinte Dorotei! cei ce au făcut legile erau mai învățați decît tine. Găsește-mi un singur paragraf într-o condică, unde legiuitorul pedepsește fapta, cu bună învoială făcută între doi, și care nu supără pe a doua persoană. Nu e vorba de nevrîsnicie, de silă, de înșelăciune, ci de bună învoială. Vezi dar că eu nu ies din spiritul legiuitorului; cît pentru conștiință, asta e o marfă de care ușor mă pot desface. Eu nu mai sînt Alexandru acela pe care-l cunoșteai tu; cu toată ideea ce-i fi avînd despre ușurința caracterului meu, am suferit multe de la oameni. Cînd întrai în lume, credeam că am a face cu îngerii; mai tîrziu văzui că mă înșelasem; lumea mi se arătă ceea ce era: o societate de nerozi și de tîlhari. Unii mă înșelară, alții mă desprețuiră!... atunci a trebuit să iau o rolă, și iată ce zisei: „Oamenii sînt răi; dacă m-oi asemăna lor, voi merge înainte, și ei îmi vor întinde mîna; de nu, mă vor zdrobi. între aceste două alternative trebuie să aleg.” Mă făcui ca ceialalți. Atunci veni rîndul meu. Oamenii mă înșelară, îi înșelăi și eu; mă desprețuiră, îi desprețuii și eu. Ce necuviință vezi întru aceasta? mi-am răzbunat î răzbunarea este singura dreptate pe pămînt. Am fost drept. Oamenii niciodată n-or fi mai buni!... cel ce are puterea în mână și-ți vorbește de fericirea altora te înșală; demagogul care strigă pe strade te înșală; femeia ce-ți zice că te iubește te înșaiă; cel ce-ți strînge mina te înșală; cel ce vorbește ca tine din vise și din morale te înșală. Ce mai aștepți dar?

— Alexandre! vorbești ca un om în ajunul de a se face tîlhar sau de a-și curma viața singur, însă sînt încredințat că ceea ce zici este o glumă. Într-un caz sau în altul, nu pot să-ți dau nici un răspuns...

— Mergeți la stupină? zise Smărăndița, ce intră în casă.

14 mai

Ai auzit, iubite B..., ce principuri are acest Alexandru? sînt mai mulți ca el aice; oameni pentru care moral, onor, patrie nimic sînt!... La dînsul aceasta nu vine din supărare, din suferință, precum zice el... ci din lipsa cunoștințelor; felul cu care a expus aceasta o dovedește curat.

Eu am dat brațul Mărioarei... brațul ei pe brațul meu!... o, fermec necunoscut!... credeam că o să mor de mulțămire!... Niciodată n-am văzut ceva mai grațios.

— Zoe mi-a zis că o să pleci la Italia, îm zise ea, adevăr e?... cînd pornești?

— Prea adevăr! peste o lună.

— Așa curînd?... și cînd o să te întorci?

— Poate niciodată.

— Niciodată!... dar părinții d-tale?

— Au murit de mult timp.

— Dar țara? dar cunoștințele?... știi că este trist ceea ce zici? să vede că ești poet.

— Poet? iar această vorbă!... în adevăr trebuie să mărturisim că bieții poeți sînt rău înțeleși în lumea aceasta. Poezia este luată de o ușurătate. Un adevăr în gura poetului este o poezie; un simțiment în inima lui este o poezie! Ei nu pot să spuie nici dorințile lor, nici părerile lor... tot este poezie la ei...

— Vezi ce locuri frumoase! îmi zise Mărioara zîmhind și schimbîncl vorba, ca cînd înțelese de unde voiam să merg.

— Încântătoare!... sărmanii poeți! sînt luați ca copii!... Nu știu dacă și d-ta nu faci parte cu ceilalți?

— Eu? nu; te încredințez!

— Apoi dar crezi că un adevăr în gura unui poet este un adevăr ca în gura oricărui om?

— De ce nu?

— Așadar, dacă ziceam... Aici buzele mele înghețară.

— Dacă îmi ziceai... ce?

— Că-mi ești dragă! îi zisei în sfîrșit.

— Taci, taci! îmi zise ea, lovindu-mă cu mănușa peste gură.

Agiunserăm la stupină. Dumbrava eră plină de albine» Stuparul, un bătrîn cu perii albi, ne ieși înainte.

— Ce-ți fac copiii? îl întrebă doamna N.

— Numai zece mi-au rămas! răspunse moșul dătinînd din cap.

Domnul N. Colescu atunce voi să-și arăte cunoștințile sale despre fiziologia albinelor.

— Videți, zise el, fiece stup are cîte o albină mare ce se cheamă trîntor... aceasta nu face miere, dar cînd e vorba de mîncare, el aleargă cel întîi. Este o mare asemănare între albine și oameni: instrucțiile celor din urmă...

Un țipet ce scoase Mărioara opri pe dl. N. Colescu de la istorisire...

— M-a mușcat de buze î strigă Mărioara.

— Mușcă, căci le bateți, zise moșul.

— Eu nu mai stau aice.

Ah! cu ce plăcere aș fi făcut ca păstorul antic sub cuvînt de a suge veninul ce o viespe înfipsese în gura drăguței sale, se îmbătă de o lungă sărutare.

— Să mergem! zise d-na N. Colescu.

— Să mergem! zise boierul, supărat că n-a putut sfîrși știențificu-i cuvînt.

— Sînt alte mușcături mai rele; dar acelea nu înspăimîntă! mai urmă d-nul N. Colescu, aruncând o căutătură asupra lui Alexandru.

Înțălegi tu ceva?

15 mai

Mărioara mă iubește!... rîzi de mine cit vei voi... nu-mi pasă. Este adevărat că ți-am scris că femeia este o egoistă... dar ce vrei? egoismul este un bine mare pre pămînt; fără el, nu s-ar ținea rînduiala lucrurilor, fără el, unii, ca să facă plăcere altora, s-ar arunca în foc și în apă...

O! dulce fericire i vei trece și tu ca o lumină într-a-ceastă noapte ce este viața mea, ca să faci și mai amară rămășița zilelor mele!...

16 mai

Voi să-ți scriu cîteva rînduri comice: astăzi, Smărăndița îmi arătă o scrisoare deschisă.

— Vrei să rîzi? mă întrebă ea. Această carte vine de la un moș al meu... Am măritat pe soră-mea, pe Elena, cu un tînăr ce-i e drag și o face fericită. Moșu-meu nu găsește ginerile de viță mare;... cetește!

„Smărăndiță!

Ginerile ce a luat pe Elena o fi avînd multe merite, o fi învățat ca Guizot și viteaz ca Napoleon, dar tot viță de gios este! Tată-său abia era clucer și nu avea voie să poarte nici barbă! Familia Parascovenilor este cea mai veche din Valahia; baroni de Ilfov, conți de Rîmnic, marchizi de Craiova au stat în neamul nostru, precum genealogia, ce am dat să-mi facă la Paris, mărturisește. Dar tu ai stricat totul! răspunderea să cază asupra ta; eu îmi spăl mînele ca Pilat din Pont!...

Ștefan B”

La cetirea acestei scrisori, nu puturăm a ne ținea rîsul.

— O să răspunzi?

— La astfel de scrisoare nu pot să răspund serios.

— Atunce răspunde rîzînd: satira este un mijloc de îndreptare al celor rătăciți; prin batjocoră Platon a ucis pe sofiști, Pascal pe cazuiști, Voltaire pe fanatici.

— Batjocora face pe oameni ipocriți, fără să-i îndrepteze... Dar să lăsăm aceasta; ești vînător?... mîine avem să mergem toate femeile, cu d. N. Colescu, la vînătoare în munți. O să ne însoțești?

23 mai

Nu ți-am scris de șepte zile. De șese zile sînt în pat, și Zoe nu mă lasă să scriu. Știi că era să mergem la vînătoare; ascultă ce mi s-a întîmplat.

Smărăndița, Elena, Mărioara și Duduca se puseră în-tr-o trăsură, avînd pe Alexandru pe scaunul vezeteului. Andrei, Zoe și eu, în altă trăsură. Dl. N. Colescu mergea călare. După noi venea un car cu merinde și cîțiva vînători de munte. Frumusețile tinerei Zoe înfloresc răpide ca un arbor In primăvară.

— Nu mai scrii poezii? mă întrebă ea.

— Nu, domnișoară. Aș scrie și proză dar nici asta nu voi.

— Păcat! ai fi scris bine.

— Și pe urmă?

— Gloria! zise ea zîmbind.

— Gloria este un vis, zic filosofii.

— Zic, dar aceasta nu-i oprește de a o dori. De eram eu poet...

— Ce-ai fi făcut?...

— Aș fi scris toată viața mea.

— Cu care scop?

— Cu scop ca să las limbei mele o literatură și să împlinesc o datorie cătră patria mea. Dar d-voastră, poeții, nu voiți a scrie dacă persoana dumneavoastră nu trage oarecare folos; și dacă s-ar face o lege care să vă oprească de a subscrie cele ce compuneți, nu ați mai scrie niciodată.

— Poate că ai dreptate; dar eu mă mir de ce nu v-apucați d-voastră, demuazele și dame, să faceți aceea ce pretindeți de la noi.

— Nouă ne lipsesc mijloacele care le aveți d-voastră, bărbații. Noi nu putem forma o educație națională ea d-voastră: în pensionatele unde învățăm noi, cîrmuirea nu s-a îngrijit ca să statornicească o educație și o instrucție națională. Pensionatele sînt dirijate numai de nemți și de franțezi; nu învățăm decît niște biete limbi străine, și cînd ieșim, abia ne putem scrie numele nostru; apoi mamele îndată ne mărită, apoi menajul, copiii:..

Vorbind astfel, părea că-i supărată, și supărarea da un nou fermec frumuseților sale.

Într-acest minut, Andrei se deșteptă din distracția lui.

— Am cetit ieri, zise el, un poet iranțez; mi-a plăcut poeziile lui, fiind foarte simple și naturale. Eroii de care vorbește pare că-i vezi cu ochii; vorbele lor, pare că le auzi... astfel au un interes mai mult. Eu cred că aceasta este adevărata poezie!...

— Nu sînt de părerea asta, Andrei! poezia eete o invenție; poetul ce are nenorocirea să nu știe sau sa nu gîndească aceasta, nu mai scrie poezii; el poate fi istoric, romanțier, jurnalist, afară de poet. A crea, a născoci, iată misia unui poet.

În timpul acesta trăsura damelor se oprește în marginea unui sat, sub poalele munților; a noastră se alătură de dînsa.

Mărioara era prea ocupată. Ce n-aș fi dat să-i fi putut zice macar două vorbe!

— De aici, îmi zise Smărăndița, trăsurile nu mai pot merge; noi vom urca dealul călări.

Vînătorii aduc caii. Damele se coborîră din trăsură. Găsii ocazie atunci a strînge brațul Mărioarei, ajutîndu-i să se coboare din trăsură.

Dl. N. Colescu, ce-i toca gura ca o meliță pintre vînători, dete semnul de plecare. Cînii începură să latre, oamenii să se miște. Damele se aruncară pe cai, iar noi pornirăm pe jos, pe lîngă caii lor, ducînd pe ai noștri de căpestre. Eu mă alăturez de Mărioara.

— O să te ostenești, îmi zise ea.

— Aș dori toată viața mea să nu se mai sfîrșască călătoria asta.

— Nici o vorbă, nici chiar cătră cei mai iubiți?...

— Îți jur!

— Spune-mi încă o dată, Manoile, mă iubești tu? Acest cuvînt este dulce ca viața. Adevăr este că-ți sînt dragă, Manoile?

— Tot ce-mi era drag în lume s-a făcut nevăzut înaintea ta!

— Nu te cred.

— Te îndoiești încă? cum as putea să te încredințez, Mărioară?

— Dovedindu-mi că nu iubești pe Smărăndița.

— Smărăndița!... ah, Dumnezeule! ce idee ț-a trecut prin gînd!... Dar ea este pentru mine ca o soră.

— Sînt geloasă și de surori, Manoile! și tot cel ce iubește trebuie să poarte și simțimentul acesta. Interesul care-ți poartă ea întărită toate prepusurile mele... Ieri, am luat seama, ți-a adresat o ocheadă, care mi-a sfîșiet inima!... Manoile, te rog, fie-ți milă de slăbiciunea mea... și fiindcă tu nu mă iubești...

— Nu te iubesc?... o, Dumnezeul meu! cum nu-mi pot sfîșia peptul pentru ca să cetească în inima mea!

— Ei, bine, dacă este așa, să mă asculți!

— Spune, Mărioară, spune ce vrei, și mă vei vedea dacă te iubesc.

— Eu pretind, Manoile, să pleci de aice.

— Să plec? să plec? dar ce ar zice oamenii aceștia? cu ce cuvînt m-oi îndepărta

— Nu mă iubești, Manoile; căci dacă inima ta ar simți ceea ce simte a mea, nu m-ai face să sufăr... te-ai duce îndată.

— Bine, Mărioară, bine... dacă vrei numaidecît, voi pleca; dar spune-mi pentru ce?

— Făgăduiește-mi că vei pleca.

— Făgăduiesc; mă jur.

— Mulțămesc, Manoile, zise ea strîngîndu-mă de mină. Acuma vrei să-ți spun pentru ce? Pricina este că voi să te iubesc eu, și numai eu. Nu-mi e destul să știu că nu iubești pe Smărăndița, dar voi ca nici ea să te iubească pe tine.

Convorbirea noastră se curmă după două oare trecute ea două minute. Ajunsesem într-o poiană.

Locul pe care ne-am fost oprit era încununat de o dumbravă verde de brazi. Ici-colo să înălța niște vîrfuri de munți ca niște piramide negre. De aici, ochii noștri rătăceau asupra mai multor dealuri mici și se perdeau în umbra văilor lor albite de rîuîețe. Mai departe, o stîncă eoperită de ninsoare și perdută în aburi era lăcașul singuratic al șoimului. Dincolo ochiul vedea o stană de peatră, goală, a căria sîn se deschidea și da naștere unui brad rătăcit de soții săi. In sînul pădurei posomorite ce încununa dealul pe care stăm noi, se vărsa dintr-un codru o cascadă de apă limpede. Acest torent se arunca cu zgomot dintr-o înălțime într-un lighean de granit; iar de aci, se vărsa prin jgheaburi și se ascundea prin deosebite crăpături, ca niște șopîrle de argint.

Într-un minut, toți vînătorii se împărțiră pe la posturile lor de pîndă.

Damele noastre, fermecate de frumuseța acestor locuri, merseră să vizite pădurea; apoi se așezară la umbra unui stejar, unde așteptau cu nerăbdare timpul prînzului.

Dl. N. Colescu este un vînător vestit. Viața lui este plină de anecdote vînătorești. Vînatul pentru dînsul este o pasiune neînvinsă; mai multe pei de urși, de lupi, de vulpi, de căprioare; mai multe părechi de coarne de cerbi și de țapi; mai multe măsele de porci fălbatici și, pe lingă aceste, reumatismul de la picioare atestează mii de isprăvi onorabile din partea sa. El, după ce împărți pe ceilalți vînători, veni și la mine.

— Manoile, dar tu dat-ai cu pușca de cînd ești?

— Am ucis, zisei eu, în viața mea un pițigoi, un bot-gros, un ciocîrlan și o rîndunică; socot că de mi-ar fi ieșit înainte o fiară mai mare, mai lesne aș fi ucis-o.

— Caută dar să nu-ți tremure mîna cînd îi vede pe giupînul urs, căci acela e mai fioros decît un botgros. Tu să stai aice lîngă femei; dac-a veni ursul, trage fără temere!

Vorbind astfel, țipă din corn și se făcu nevăzut pintre copaci, lăsînd încă doi vînători spre apărarea femeilor, ia întîmplare de a veni ursul.

Pîn-atunce nu fusesem niciodată la vînătoare, așa-zicînd, formală. Dar nu-ți poți închipui ce impresiune mi-a făcut cînd am auzit, îndată după semnul dat de dl. N. Colescu, răsunînd văile de țipetele gonacilor. Fă-ți idee de larma ce poate să facă în codru, și mai ales în munți, vro două sute de oameni și vro treizeci de cîni țipînd deodată sub poalele codrului, în felurite glasuri și tonuri. Mi se părea că mă aflu într-o lume de feerii; pare că așteptam, din minut în minut, să văd deschizîndu-se cerul și pămîntul. Mie mi se suisă părul în vîrful capului și stăm în extaz cu pușca pe brațe, pe rădăcina unui arbor tăiat.

Damele sta, așteptînd să auză vro descărcătură de pușcă; dar tăcerea se prelungea... astfel, urîndu-li-se, veniră cătră locul unde mă aflam eu.

— Cît ești de serios! îmi zisă Smărăndița, parcă ești un foncționar din garda națională ce se crede un adevărat soldat.

— Îmi vine să arunc arma; și aș face-o, de nu mi-ar fi rușine de vînători, care or să zică că de frică am fugit.

— De frică! nu este nici un pericol, mi se pare. Dar iaca!... iaca căprioara... dă-i foc... dă!

În adevăr, o căprioară sprintenă ca o gazelă venea asupra mea cu o repegiune de fulger, atît însă mă încîntă frumuseța ei, încît refuzăi de a da.

— Ce faci? ziși Smărăndița.

— Mi-e milă, răspunsei, biața ființă! ce mi-a greșit ea, mie sau altora, pentru ca *ă-i răpesc zilele?

Căprioara trecu pe lîngă mine fără să mă vază macar. Damele, celelalte, văzînd-o, începură a rîde. Smărăndița îmi dete dreptate.

— Îmi păstrez încărcătura pentru urs, zisei eu, pentru ca să mă îndrept mai bine.

— Un urs! răspunseră femeile.

— Un urs! strigă Duduca căzînd pe iarbă.

— Manoile! îmi zisă Mărioara apropiindu-se de mine, nu pune în pericol, căci cel mai mic rău ce ți s-ar întîmpla mi-ar zdrobi inima și viața.

— Aș muri ferice apărîndu-te, Mărioara me! Zece vieți de aș avea, toate le-aș da pentru tine. Știi tu, dulce fetică, că eu nu mai pot trăi singur de acum înainte?...

Nu apucai să sfîrșesc vorba și deodată o descărcătură de carabine făcu să răsune văile una după alta. După aceasta se auzi un răcnet ce făcu să se zburlească părul în capul nostru.

Mai mulți vînători strigau: „Feriți! feriți! ursul! ursul!”

În adevăr, un urs de o mărime rară se arătă înaintea noastră. Damele, înmărmurite de spaimă, nu aflară nici bărbăția fugei.

Andrei, pe dinaintea căruia trecu animalul sălbatec, îl ochi!... Plumbul său pătrunsă gura ursului și se înfipse într-un fag. Acesta turbă, perii săi se zburliră și făcură o roată împrejurul capului; gura lui vărsa spume roșii; ochii lui se făcură ca două picături de sînge... scoase un răcnet... își mușcă labele, apoi căută în toate părțile să vază de unde venisă glonțul. Damele stau între mine și între urs, în calea lui. Acesta le vede și se aruncă cu turbare asupra lor.

Un minut, și aceste femei ar fi fost sfîșiete: trebuia un om de bunăvoință să se sacrifice pentru ele: orice alt mijloc era nefolositor.

Zoe era în urma lor. Ea voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de o mărăciune și o țină în loc. Eu mă arunc între urs și între fetică. Animalul, văzîndu-mă, năvăli asupră-mi, iar femeile scăpară prin fugă. Ursul veni așa de repede, încât nu-mi dete timpul ca să descarc carabina. Această carabină avea o baionetă; baioneta mi-a scăoat vieața.

Îi înfipse! ferul în gît, și-l ținui la o distanță oarecare.

Andrei, văzînd pericolul în care mă aflam, alergă înf agiutoriul meu; dar neputînd trage în urs de fiică să nu mă lovească, scoase un cuțit de vînătoare și, cu sîngele race al său, împlîntă ferul în coastele fiorosului animal. Acesta răcnește, șovăie, cade; dar, în căderea sa, îmi sfîșie cu gheara umărul sting... rana mea sîngeră... sîngele cură ca un izvor.

Damele, văzînd că ursul cade, stau într-o depărtare de noi, temîndu-se să nu se rădice animalul. Smărăndița și Zoe veniră pînă la mine... O, Doamne! pentru ce Mă-rioara nu se apropie?... frica în inima ei să fie mai tare decît amorul?... Smărăndița îmi legă rana; cu toate aceste, pierderea sîngelui fu atîta de mare, că, după cîte-va minute, căzui pe brațele ei, fără simțire.

Cînd mă deșteptai, eram acasă.

Cele întîi raze ale soarelui încălziră ochii mei. O femeie jună și frumoasă, stînd în picioare la căpătîiul patului meu, înclina capul peste fruntea mea și părea că numără fiece suflare a vieței mele. Mi se păru un vis frumos și reînchisei ochii, de frică să nu mă trezesc. Dar o lacrimă căzută pe frunte-mi mă deșteptă cu desăvîrșire. Era d-na N. Colescu.

Atunci îmi adusei aminte de scena din munte, și recunoscui că fusesem leșinat.

Smărăndița veghează noaptea lîngă capul meu.

— Ce, aici? o întrebăi eu cu un glas slab.

— Taci, îmi răspunsă ea, nu vorbi!... ești rănit... ai fost leșinat!...

— Cel puțin lasă-mă să-ți mulțămesc pentru...

— Nu voi să-mi zici nimic.

— Ești un înger!

— Sînt femeie... ți-ai pus viața în pericol pentru mine, eu trebuie să-ți mulțămesc.

— Amiciția ce-mi arăți mă atinge atît, că nu voi putea niciodată cu nimic să mă plătesc.

— Ia seama, îmi răspunse ea zîmbind, căci după socoteala ce faci îmi rămîi dator, și eu sînt o creditoare exactă...

— Orice vrei!... chiar și să tac cît oi fi bolnav.

— Tăcerea mai înitîi, apoi altceva... mi-ai făgăduit să nu faci niciodată nimic fără să mă întrebi.

— înnoiesc făgăduința.

— Bine, zise ea, acum mă duc să mă odihnesc, îți voi trimete o privighitoare care ți-a face mulțămire.

„Pentru ce Smărăndița îmi ceru să-i repet făgăduința ce-i dasem, de a nu face nimic fără să o întreb?... Ce însemnează aceasta? Temerea Mărioarei să fie adevărată?... nu, nu... sînt nebun.”

După cîteva minute întră Zoe. Ochii ei negri și dulci străluceau în lacrimi de bucurie, părul ei era împletit în două coade lungi și bogate ce îi cădea pe spete; în păru-i negru, lingă ureche, avea o roză de grădină.

— Cum îți este?... îți aduc un pahar de limonadă fierbinte... să sorbi... îți va face bine...

— Oare?

— Desigur. Dar doctorul a zis să nu te las să vorbești.

— Iar dacă voi vorbi?

— Boala se poate prelungi.

— Dar dacă n-oi putea?

— Trebuie să poți; și cu astă tocmală ți-oi da floarea asta, ce ți-o trimete Mărioara!

— Mărioara! Mărioara!

— Ei, bine! ce ai? astfel îmi făgăduiești să taci?

— Tac, tac; dar dă-mi floarea.

Zoe îmi de te roza ce o avea lîngă ureche.

— Ah! doctorul mă oprește să vorbesc, și eu vreau să scriu.

— Să scrii? nu se poate fără știrea lui.

— Dar Esculap nu mă vede.

— Dar te văd eu și trebuie să-mi dau seamă. Voia este la mine și nu ț-o dau.

Ea zise aceste vorbe cu un ton astît de poroncitor, că nu avui cum să mă împotrivesc acestui înger păzitor. Ea puse paharul pe masă. Eu întinsei mina să-i iau, dar o durere ce simții în braț mă opri.

— Vezi? nu poți mișca mîna, și vrei să scrii! Vorbind astfel, șezu pe marginea patului, lîngă căpătîiul meu. Trebuie să te hrănesc eu, iar mînușița ei albă purtă paharul la gura mea. Suflarea ei era dulce și fragedă ca profumul florilor. Ieri seara, urmă copila, era sfadă mare în salon despre nemurirea sufletului. Andrei, îmi aduc aminte, zicea că sufletul este nemuritor și da dovadă nu știu pe care filosof, zicînd: sufletul este o substanță simplă, ceva ce nu este materie; prin urmare, neavînd margini, nu este supus stricărei, și încheie că este nemuritor. Dl. Alexandru zicea că numai nesfîrșitul este nemuritor, că omul, neînțelegînd nesfîrșitul, este sfîrșitul, deci sufletul este peritor. Ce gîndești d-ta la aceasta?

— Nici unul, nici altul, nu știu... cît pentru mine, cred...

— Bine faci.

— Un om merge cu picioarele sale pînă unde dă de un rîu sau de altă stavilă. Aci pasul său se oprește și numai privirea merge înainte. Astfel este și omul înaintea unor întrebări. Cuvîntul, cînd ajunge la culmea ce-i este însemnată, se oprește și numai simțimentul poate trece dincolo de linia aceasta.

Pentru mine, asta este un lucru de simțiment: îmi place să cred; aceasta mă face fericit.

— Ai vorbit pre mult, îmi zise Zoe.

într-acest minut Mărioara intră în cameră.

— Cum te afli? mă întrebă ea.

Văzînd-o, inima-mi bătu atît de tare, că crezui că o să cază din peptul meu. O flacără trecu peste fața mea.

— Ah! domnule! nu credeam că mîna care scrie

Rămîind singur cu Mărioara, văzui că nu pot vorbi.

— Supărat? De ce, drăguliță?

Ea îmi întinse mîna și eu o încărcai cu dulci sărutări.

— Nu-ți voi da niciodată prilej să te mai superi pe mine, mai zise Mărioara. Se zice că certele trecătoare între doi ce se iubesc sînt pline de fermec... cit pentru mine, nu voi să gust apest fermec, oricît de dulce ar fi, căci atîta te iubesc, încît, dac-aș ști că suferi un minut de durere din pricina mea, aș muri de durere.

— Mărioară! înger dulce al vieții mele! mai zi aceste vorbe! ele răsună la urechile mele ca har pile antice!

— Dar nu voi nici tu să mă faci să sufăr... oricare ar fi pricina suferințelor mele, numai de la tine să nu vie, nu-mi pasă! iar dacă tu ai fi acela ce mi-ar da prilej de suferință, o, Manoile! sărmana inima mea s-ar zdrobi!...

— Ce zici tu, dulce și crudă Mărioară! Dar eu sînt numai voința ta, cugetarea ta, simțirea ta, subt o altă

; un lucru ce-ți zîmbește, cu care poți să te faci și să-l zdrobești sub picioarele tale.

— Vorbele tale, Manoile, îmi îmbată inima, însă spune-mi, drăguțul meu, sînt ele sincere?

— Sincere? pentru ce te îndoiești, sufletul meu?... îndoiala, ca vermele floarea, sfărîmă inima în care întră. Dar nu; tu ai cuvînt, vorbele nu dovedesc nimic... trebuie fapte... ei, bine, viața mea! ceri-mi o dovadă... orice vrei... poți să-mi zici: „Aruncă-te în foc, în apă voi face tot pentru amorul tău”; tot, înțălegi tu?

— Mulțămesc, Manoile!... Nu ai trebuință de astfel de sacrificiuri, ca să placi inimei mele; căci moartea ta, o, dulcele meu! ar curma deodată și zilile mele. Tu-mi poți da altă dovadă de iubire; poți să-mi rădici deasupra inimei vălul cel posomorit ce mi l-a aruncat gelozia... Manoile! Manoile! pune mîna ta pe inima mea: acolo este un dor adînc, un dor de care numai lipsirea ta de aice poate să-l împace... sînt geloasă, geloasă ca o tigreasă!...

— Dar pentru ce, scumpă Mărioară?

— Pentru ce? mă întrebi pentru ce? Știu eu! întreabă inima mea, pentru ce te iubește?

— Voiești să plec? Voi pleca astăzi, mîine, cmd vei voi... însă ai gîndit cît o să sufăr departe de tine? Ochii mei, nemaivăzîndu-te, or să se închiză și or să se deschiză în lacrămi! Zilele mi se vor părea lungi ca anii; viața, fără tine, va fi amară... tot ce mă încînta mai nainte va perde fermeerul său; și dacă aș fi osîndit a nu te mai videa, numai mormîntul aș putea să mai iubesc după tine.

— Nu, Manoilul meu!... trei zile după plecarea ta de aice voi veni după tine, oriunde te vei afla, și amorul cel mai sincer va fi prețul suferințelor tale...

— Cum vrei, Mărioară...

— Așadar, pleci? ah! tu mă liniștești și mă fericești... voi gîndi la tine ziua și noaptea...

Vorbind astfel, ea plecă fruntea pe buzele mele... Gura mea pe buzele sale!... O, fericire dumnezeiască! de ce nu am murit sub sărutările ei!...

Zoe întră însoțită de doctor. Mărioara se depărtă repede.

Esculapul îmi cercetă rana de la umăr.

— Merge bine, zise el; peste trei-patru zile vei putea ieși.

Toți oaspeții d-lui N. Colescu intrară în camera mea.

— Ce faci, voinioule? mă întrebă d. N. Colescu.

— Iată un om! zise Duduca. Dacă nu erai d-ta aș fi fost moartă.

Zicînd aceste vorbe, ea se uită lung la Alexandru.

— Ce te uiți așa? răspunse acesta. Vrei să zici că am fugit? te înșăli; vînătorii pot să mărturisească... văzîn-du-vă în pericol, am aruncat carabina, ce-mi era netrebuincioasă, și am alergat să iau un cuțit de vînătoare...

— Ești fricos, îi zise Duduca. Pentru toată lumea, n-aș voi să iau un bărbat ca d-ta.

— Ai curaj, răspunse acesta, căci cel ce-ți va da mîna ar trebui să aibă mare curaj.

Dl. N. Colescu rîse cu plăcere.

— Să lăsăm pe Manoil, zice el. Poate că are trebuință de liniște.

— Eu rămîn să-l îngrijesc, zise groasa Duducă.

— Nu are cine să-l îngrijească, îi răspunsă d. N. Colescu.

— Ești nesimțitor! strigă ea.

După aceste vorbe se făcu un rîs general; toți ieșiră, afară de Zoe.

— Ce face doamna N. Colescu? întrebai pe copilă.

— Doarme. Toată noaptea a veghiet.

— Ce înger!

— Înger, nu-i așa? Ea nu urăște pe nime... niciodată gura ei nu se deschide să zică o vorbă amară... toți o iubesc...

— Dar d-ta?

— Eu? este tot ce iubesc pe lume. De la moartea maică-mea, ea-i ține locul: cînd mă vede, ochii i se împlu de lacrămi de bucurie...

— Ești fericită, căci are cine să te iubească, trist lucru este omul singur pe lume!... eu, care nu am părinți, frați, pe nimeni, în sfîrșit... Ah! cît de amară mi se pare singurătatea!...

— Nu-ți face inimă ră, zisă ea cu o lacrămă în ochi. Cit vei fi aice, nu vei fi singur; eu te-oi iubi și te-oi îngriji ca pe un frate!

— Cit voi fi aice! dar peste trei zile trebuie să plec...

— Să pleci? dar doctorul? dar mătușica? dar eu? o, nu te-om lăsa. Ești singur, mi-ai zis; dacă te-i îmbolnăvi, cine o să te caute?

Doamna N. Colescu întră în camera mea.

— Mătușică! zisă Zoe, spune-i că este nebunie să plece; vra să se pornească peste trei zile!...

— Vrei să pleci?

— Îndată ce voi fi bine.

— Bine, zise Smărăndița.

— Bine! ce zici, mătușică? Dar dacă s-a bolnăvi iar?... nu vezi cît e de slab?

— Noi nu-l vom lăsa, zise Smărăndița zîmbind; și d-lui va fi bun a rămîne.

— Am dat cuvînt, zisei.

— Cel puțin n-o să întîrzii și o să ne scrii de unde vei fi, nu-i așa? pînă atunce însă, să guști ceva, foame ți-e?

— Aș mînca ceva.

— Zoe! strigă să aducă o supă!

Copila ieși.

— Mi-ai făgăduit, zise Smărăndița, să nu faci nimic făr-a mă întreba... hotărîrea-ți de plecare mă încredințează că-ți calci cuvîntul.

— Oh! iartă-mă; dar o scrisoare de la București...

— Nu-i adevărat.

Ți-am fost scris că plec peste trei zile; iată opt și sînt tot aice! „Ești un om fără hotărîre”, vei zice tu ca totdeauna. Dar dac-ai ști cauza, ți-ai retrage vorba îndată.

Eu sînt ca omul acela care, după ce a clădit un palat măreț, după ce s-a îmbătat de fel de fel de vise că va trece la umbra lui o viață fericită, vede picînd întrunminut edificiul său.

Mărioara, acel înger ce-mi da viață, acel suflet candid, curat, nu mai este! Vorbele ei, zîmbetul ei, amorul ei, sărutările ei, fum și minciună! Iubește pe altul!

Ți-aduci aminte unde eram pe la sfîrșitul scrisorii din urmă?

După ce rămăsăi singur, un fecior îmi adusă supa. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: „îi prinde mîna la toate”. Unul din oamenii aceia ce vorbesc singuri cînd nu se află un al doile.

— Mări! aș fi dat simbria me pe un an s-o fi ucis eu!... să fi văzut atunci, duminica la horă, cum s-ar fi uitat fetele la mine! pînă și fata popii cu ochii verzi ca brîul diaconiței... și niște buze!... parc-a mîncat vișene!... dar fudulă, cum nu ți-a mai dat ochii... mai lesne te apropii de moș popa cînd adună colaci duminica!... zău, mai bine de dv. boierii... cuconița Mărioara, fată de boier, și...

— Și ce?

— Ce, nu știi?

— Ce să știu?

— Ce am zis?

— Ai zis, Mărioara, fată de boier, și...

— Și... dar să nu mă spui.

— Nu te teme.!

— Se lasă de o sărută domnul Lisandru.

— Cum poți s-o zici asta?

— Nu-i vina mea... nu face foc, că fum nu iesă.

— Ai dovadă?

— Colo! colo! zisă el bătîndu-și peptul.

Atunci scoasă un bilet și mi-l dete. Il deschid repede și cetesc:

„Amorul tău e minciună! trebuie să-mi dovedești ca să mă încredințezi... te aștept la miezul nopții, în grădină lîngă leul de marmură...”

Această lovitură fu crudă! Dar mă mîngîiam că tot nu va fi adevărat.

Toți sîntem astfel: moartea vine să ne închiză ochii; noi simțim și tremurăm; cu toate aceste, o rază de speranță zîmbește încă între noi și mormîntul nostru. Cea din urmă rază de speranță zboară eu cea din urmă suflare a vieții!

Feciorul luă cu el scrisoarea și blestemile mele.

Zoe veni.

— Ești gînditor? îmi zisă ea.

— Mi-am schimbat hotărîrea.

— Cum?

— Nu mai plec.

— Bravo, zisă copila cu bucurie.

— Am gîndit așa: „Zoe vra să rămîi aice. Aceasta îi face plăcere... de ce să n-o ascult?”

— Adevărat?

— Foarte adevărat, îngerul meu!

4 iunie

E noapte, încă cinci minute... Mărioara are a veni în grădină... să mă scol, să ascult!... toată lumea doarme... e miezul nopții, și nopțile de vară sînt mici!... nu se aude nimic, decît privighetoarea cane din cînd în eînd, obosită, sloboade cîte un trist țipet, descordat ca dorul inimei mele... minute fatale î voi o să hotărîți soarta mea!... Orlogiul de la poarta curței bate miezul nopții... tot corpu-mi tremură... picioarele mele slabe abia mă țin... iată-mă lîngă statua leului... să mă ascund după acești arburași de liliac, ca să văd de la întuneric adevărul ce o să-mi zdrobească inima!... nici o frunză nu se mișcă... bolta cerului e încărcată de nori... auz o șoptă!... o umbră înaintează prin întuneric... Alexandru se pune pe piedestalul statuei și începe a șuiera ușor un cîntec monoton și discordat... trec zece-cincisprezece minute... Mărioara nu mai vine... poate sînt înșălat... cîte bănuiri nu-mi trece prin cap... dar auz fîșiitura unei rochii!... o femeie trece pe lîngă mine și merge spre Alexandru... o șoptă! să ascult!...

— Mi-ai zis să viu aice, dacă te iubesc. Iată-mă! Ah, Alexandre! mustrările ce-mi faci nu le merit!...

Ce auz!... aceste vorbe!... Nu e Mărioara!...

— Ai dat biletul Mărioarei? întrebai pe feciorul cel limbut.

— Nu l-am dat e.c. Mărioarei, domnul Lisandru mi-e drag, să-l bag de cap în sîn! lasă că-mi zice: „hei, mă și se uită la mine printr-un petec de steclă; dar nu scoate să-ți dea o para!...

— Ce-ai făcut dar, biletul?...

— L-am dat cucoanei Duducăi, ca să se bată dracii în capete.

Atunci înțălesei că femeia din grădină era Duduca.

— Mai am un bilet, zisă feciorul, acesta e de la c.c. Mărioara; am să-l dau domnului Lisandru.

— Să videm.

Luai biletul.

„Alexandre!

Pentru ce te plîngi de mine? cum a putut să-ți treacă prin minte că o să-mi placă Manoil?! am mai bun gust, trebui să știi... Manoil! un om care nu știe a face decît versuri și care nu are alta decît poezia! care nu este de potriva mea, nici după raportul nobilimei, nici după raportul bogăției... Ești copil!... Ș-apoi el o să plece... ce dovadă poate fi mai bună împotriva bănuielilor tale?”

— Lasă-mi biletul acesta!>

— Ia-l, îmi zisă feciorul.

„Ah, Mărioară!... socoteam că ești o cochetă; dar ești o infamă”.

7 iunie

— Mi-ai fost dat parola să pleci, îmi zisă Mărioara.

— Mărioară, îi zisei, cu mîna asta nu pot scrie! Voi să însemnez rufele ce am dat la spălătură... scrie, drăgiișoara mea!

Ea luă pana și hîrtia și scrisă cele ce îi dictai. După ce-i mulțămii, luai talismanul acesta și-l ascunsei în sînt ca să cercetez în urmă dacă scrisoarea seamănă cu a biletului.

— Așadar, o să pleci?... mă mai întrebă Mărioara.

— Voi pleca, drăguliță... dar pentru ce vrei să mă gonești așa curînd?... Ei, Mărioară, Mărioară! știu eu de ce voiești tu să plec...

Ea roși și zisă:

— Nu aveai trebuință să mi-o spui, căci ți-am spus-o eu.

— Nu ascunde simțimente adevărate sub vorbe măgulitoare și fățarnice...

— Ce vrei să zici? Nu te înțăleg, Manoile! ce vra să zică schimbarea asta repede?!

— Schimbarea asta repede! ai cuvînt, e repede... dar ce face timpul? o oară, o minută, pot face mai mult deci t un secol... dacă vreodată lumea s-ar zdrobi, un minut, o secundă ar fi destul pentru aceasta: eu sînt o mică atomă. Pentru ce te miri că m-am schimbat atîta de curînd? „Nu mă înțălegi”, mi-ai zis. Ascultă, Mărioară! îți voi vorbi cu demnitate și cu respect, și nu pentru că meriți, dar pentru că nu mi se cuvine mie a vorbi niciodată... a vorbi cu niște astfel... Tu, Mărioară, iubești pe altul; nu te mustru pentru aceasta; nici nu voi să-ți vorbesc ca un preceptor... dar te mustru pentru că m-ai amăgit! dacă nu mă iubeai, dacă altul era în inima ta, pentru ce nu m-ai răspins? Atunci, stima mea ar fi crescut pentru tine... acuma simț numai un despreț adînc!... nu ți-am făcut niciodată nici un rău, pentru ce să voiești nenorocirea mea? pentru ce să mă înșeli? nu eram fericit poate înainte de a te iubi, dar credeam în fericire; credeam în sinceritatea oamenilor și în sfințenia unui cuvînt dat... astăzi mi-ai răpit credința aceasta! Ieri, inima-mi era încă tînără, astăzi, un bătrîn de o sută de ani nu ar voi să-și schimbe inima cu mine! Cînd te-am văzut pentru întîia oară, credeam că întîlnesc un înger, încungiurat de aereala tuturor calităților lui; fruntea ta strălucea de inocenție și îmi zicea: minciuna este străină pe buzele aceste! sărutarea doarme încă pe fruntea astă candidă! fiece vorbă a ta răsuna la urechile mele ea o muzică dumnezeiască; și abia una murea pe buaele tale, și alta mîngîia urechea mea!... astăzi, acea ființă dulce și curată s-a stins ca un vis poetic! astăzi, inima mea s-a închis la orice iubire; amorul tău pare că n-a existat niciodată!... dar ce rău ți-am făcut, pentru ca să merit astfel de trădare?

Vorbind așa, mă înecasăm în lacrămi.

— Nu; nu se poate!... am auzit și am văzut rău... nu, căci ar fi prea trist, prea crud pentru omenire!

Plîngeam ca un copil și căzui pe pat, unde-mi ascunsei lacrămile și suspinele mele.

— Ești nebun! îmi zisă ea. Nebun! ce lucru aduce bănuială în inima ta, Manoile?

— Un bilet ce ți-a scris Alexandru, și altul ce i-ai scris tu lui...

— Din aceasta și mai puțin înțăleg!... dar sînt eu răspunzătoare de cele ce scriu alții? ești sigur că biletul ce zici c-am scris eu este adevărat?... Apoi cine te îneredințază că acel ce-a scris biletile astea n-a voit să facă intrigi?... Manoile! tu ai inimă bună și nobilă; dar ești copil și lesne crezător!... osîndești făr-a te gîndi îndestul. Nu, tu nu cunoști inima mea; nu știi ce amor are ea pentru tine! nu cunoști încă ce sînt oamenii; biletile acestea nu pot fi scrise de mine, nici de Alexandru... gîndește-te bine... adu-ți aminte! Smărăndița te iubește: ea poate vra să puie răceală între noi... gelozia este demnă de orice întreprindere...?

— Smărăndița! ah! nu... viața-mi pun pentru dînsa!

— Cugetă bine! cine ți-a dat biletele aceste?

— Un fecior.

— Un fecior? vezi? de unde știi că acela nu era poroncit... dar eu nu voiesc, acuzînd pe alții, să mă dezvinovățesc eu... cercetează singur... pîn-atunci, lasă-mă să-ți spun cît te iubesc!... ah! Manoile! amar ai întristat inima mea cu vorbele tale! ești foarte nedrept, Manoilul meu! vrei să auzi un cuvînt încă de amor?... din ziua în care te-am văzut, o, îngerul meu, o viață nouă a început pentru mine! zilele trec pline de dulceață și de fericire! aș voi ca viața mea să nu mai aibă sfîrșit, sau să se stîngă într-unul din minutele acele cînd îmi zici: te iubesc!... dar tu ești crud... simți plăcere să vezi curgînd lacrămile mele! ești fericit cînd îmi zdrobești inima!... dar pentru aceasta nu te pot urî, sufletul meu!

Vorbind astfel, fruntea ei se plecă pe fruntea mea... buzele noastre se întîlniră, lacrămile noastre se amestecară. Uitai tot.

8 iunie

Fericire! fericire! dulce sargente, cătră care sufletul meu zboară însetat! în deșert voi să sorb din undele tale: tu te usuci îndată ce atingi de buza mea!

Haragul de vie cade și în căderea lui atrage vița după sine.

Astfel și femeia, în căderea ei, atrage omul care-și legasă ursita de ursita ei.

Mărioara m-a tîrît în căderea sa.

„Sigur ești că-i vinovată?” mă vei întreba.

Ascultă:

îndată ce ieși de la mine, deschisei biletul ei cătră Alexandru; îl alăturăi cu scrisoarea Mărioarei ce-mi lăsase însemnînd rufele.

Scrisoarea este tot aceea, nici o deosebire!

Vezi dar că toate s-au isprăvit.

9 iunie

Îmblu fugar pe dealuri și pe văi.

— Ce te faci? mă întrebă Zoe astăzi. Toată lumea de dorește, mătușica e tare îngrijită!... nu e bine ce faci! ești trist, tăcut, suferi! și nu vrei să spui nimărui ce ai!... socotești că nimeni nu merită încrederea?

11 iunie

Nu mai sînt stăpîn nici pe necazul meu, nici pe lacrămile mele!... dar lumea aceasta este un infern! O, Dumnezeul meu, nu mă lăsa!...

Îți aduci aminte? făgăduisăm unei fete să-i duc patru sute lei, pentru ca să scoată pe tatăl său de la închisoare... ei, bine! poți să mă mustri și să mă blestemi!... sînt mn nebun, un ucigător!... abia ieri mi-am adus aminte de dînsa.

Ieri dar, alergai să-i duc banii, temîndu-mă să nu fie prea tîrziu.

Mă apropii de casa ei. Pe prispă afară, văz un bătrîn cu părul alb și cu ochii în lacrămi. Cîteva femei din sat stau tăcute împregiurul său. Ele îmi făcură loc.

— Unde este Tudora? întrebai.

— Tudora?... îmi răspunsă una din femei cu lacrimile în ochi.

Adunarea lor, starea bătrînului, ce mi se păru a ii tata Tudorei, îmi deteră o tristă părere de rău.

— Iată tată-său, îmi răspunsă femeia pe care o întrebasăm.

— Moșule, unde este fiica ta?

— Ce vrei cu ea? zisă acesta rădicînd capul.

— Îi aduc niște bani cu care să răscumpere datoria tată-său.

— E prea tîrziu, răspunsă moșul.

— Cum?... unde e fata?

El îmi arătă cu mîna casa.

— A murit? întrebai cu nerăbdare.

— De murea, ar fi fost mai bine de ea, dar Dumnezeu a păstrat-o, pentru ca să mă amărască și mai mult!...

— Ce vra să zică aste spuneți-mi, pentru D-zeu!

Moșul își șterse ochii cu mînica cămeșii și-mi zisă:

— Când eram închis ia subcîrmuire pentru datorie, biată fată alerga din casă în casă să facă banii; dar fără nici un folos! căci oamenii din satul nostru sînt sărmani. Proprietarul auzi de una ca asta, și o chemă la curte. „Ține patru sute lei să scăpi pe tată-tău!” Atunci copila plînse de bucurie. „Dar avem să facem o tocmală”, mai zisă proprietarul. „Orice vrei”, răspunsă copila.

La chipul de învoială ce-i spusă acesta, fata aruncă banii și ieși plîngînd. Subeîrmuitorul zisăse Tudorei că de n-a aduce banii în două zile, are să mă bată și să mă trimită în heară la cîrmuire. Peste două zile mă scoasă din închisoare să mă bată. Atunci Tudora vini țipînd și se aruncă în brațele mele, „Nu-i bateți, strigă ea, căci în două ceasuri aduc banii!”

Copila fugi ca fulgerul îpainte de a apuca să-i vorbesc ceva. Subcîrmuitorul, peste două ceasuri priimind banii, dete poruncă să mă sloboadă. Eu Munci pornii cu copila la sat. Cînd intrai în casă, Tudora cu ochii roșii de plîns. „Unde ai găsit banii?” o întrebai. Ea nu știa ce să-mi răspundă. Treaba asta nu-mi plăcu: niște gînduri rele îmi trecură prin cap. O muiere îmi spusă mai pe urmă adevărul. Copila, cu o zi mai nainte de a mă scoate să mă bată, era plină de bucurie; căci, zicea ea, așteaptă un boier de omenie să-i aducă patru sute de lei. Dar, după ce scăpătă soarele și nu se arătă nimeni, biata copilă își smulsă părul și plînse amar. Atunci veni la dînsa o babă uricioasă și-i zisă:

„Mîni or să bată pe tată-tău; el slab și bătrîn... poate să moară în bătaie... stă în mîna ta să-l mîntui... haide la boier să-ți dea patru sute de lei... tocmala o știi...” Tudora nu știa ce să mai facă... cinstea îi era dragă... dar cum să mă lasă să mă bată?... afurisita de babă nu o slăbi pînă ce-i perdu sufletul!...

La aceste vorbe, unchiașul scoasă un gemăt de durere; apoi urmă:

— Cînd aflai aceste perdui mințile și luai toporul s-o ucig. Dar cînd o văzui în ochi îmi căzu ferul din mînă, că-mi era dragă ca soarele. „De unde ai luat banii?” strigăi încă o dată. Ea pusă ochii în gios și tăcu ca pămîntul. „De unde ai luat banii, ticăloaso?” o mai întrebai. Atunci căzu la picioarele mele plîngînd. „Tudoră! Tudoră! numai pentru tine rămăsesăm încă în lume, părul meu alb îmi sta cu drag pînă astăzi, căci nu era rușinat... la horă, la nuntă, nici o fată nu era mai frumoasă! oamenii ziceau văzîndu-te: «Ferice de tatăl tău!» iar eu,auzind așa, plîngeam de bucurie! tu creșteai ca un brad verde dinaintea casii mele și călătorii se opreau ca să privască... cînd aveam vrun năcaz, mă întorceam acasă și vederea ta mă făcea să uit durerile mele, căci erai curată ca îngerii și-mi erai dragă ca lumina! astăzi copiii m-or arăta cu degetul și vor zice: «Iată un tată ce și-a vîndut sufletul fiicei sale» trecătorii vor ocoli casa mea de acum înainte! cînd voi avea un păs, vederea ta nu mă va mîngîia... o, copilul meu, fii blăstămată!” Astfel îi vorbii; dar ochii mi se împlură de lacrămi... m-am căit... vroii s-o rădic., o, Dumnezeule!... nu zicea nimic... nu vedea nimic... nebunisă!... Tudoră! Tudoră! iartă-mă, fata mea!

— Cine mă cheamă? strigă Tudoră din casă.

Unele femei se depărtară cu copiii în brațe.

Tudoră ieși. Fața ei era galbănă și veștedă; ochii stînși în pulbere; straiele sfîșiete.

— Cine mă cheamă? strigă încă o dată, fără să se uite la mine.

Eu... nu mă cunoști?

Nefericita fată rădică ochii asupra mea, buzele ei se întinseră și se distinseră; ochii ei străluciră un minut.

— Tu mă chemi?... cine ești tu?... nu te cunosc! ce câți aici?... ce mai ceri?...

Atunci fața ei îngălbeni și mai mult

O mișcare nervoasă îi cuprinsă tot corpul.

— Stăi! stăi! tu mi-ai răpit viața și liniștea... voi să te sugrum...

Vorbind astfel, se aruncă cu furie asupra mea, eu mă trăsei la o parte.

— A zburat! zisă ea rîzînd cu hohot.

După aceasta, se întoarse în casă, șoptipd: „Tu creșteai ca un brad verde înaintea casei mele...”

— Ține, zisei bătrînului, iată patru sute lei să-i înapoiești proprietarului. Mai ține alți patru sute să-ți cumperi boi... mîne voi trimete un doctor... poate să o lecuiască.

— Cei patru sute lei ai proprietarului îi iau, ca să răscumpăr cinstea sîngelui meu; ceilalți, nu; căci nu am multe zile de trai... de doctor nu este trebuință.

— Cine este proprietarul? întrebai.

— D. Alexandru... răspunsă o femeie.

— Te voi răzbuna, cu sîngele meu!

12 iunie

Un deșert amar este în inima mea!... aș voi să mor 1... nimic nu mă ține pe pămînt!... ce gîndești tu despre suflet? Omul e prea neferice aice jos, ca să sfîrșească aice; prea sus, prin facultățile sale, ca să aibă aceeași ursită ca o reptilă!... am cîteodată minute cînd sufletul meu se îmbată de o dezmerdare cerească... Ah! cum aș voi atunce, legănat de visul de raze al inimei, să nu mă mai cobor în coperemîntul țărînos în care sînt legat!... dar... eu rămîi încă în lume... visele dulci zboară, și realitatea mă privește rînjind!...

Lăsați-mă cel puțin a crede că este o altă viață, a căriia seninătate nici un dar nu o turbură! unde minciuna este necunoscută; unde amorul este nesfîrșit... între noi să rămîie, cine poate dovedi că sufletul este nemuritor?...

O, cărțile!... iată începutul durerilor mele!... cum aș fi voit să fiu un muncitor de aceia ce-și trec viața în simplicitate și nu se mai comunică cu cugetările altora!...

13 iunie

Știi tu ce vra să zică viața de familie? ah! dragul meu! fără Smărăndița, fără Zoe, aș fi mort!... ele sînt adese pe lîngă mine, întrecînd toate dorințele mele; în-tristîndu-se de întristarea mea; bucurîndu-se de cîte ori un zîmbet rătăcit îmi întinerește fața!... tu știi, abia sînt de douăzeci și unul de ani; cine mă vede îmi dă treizeci.

15 iunie

Aice se întîmplă, în umbră, lucruri cu totul ciudate. Ieri eram singur în grădină. Smărăndița veni acolo țiind în mînă un bilet deschis.

— Ce însemnează gluma asta? îmi zisă ea. Cum îmi iaci declarații, fără să-mi cei voie? Ai uitat tocmala noastră?

— Ce declarații?

— Poate vrei să tăgăduiești? ce este asta? Îmi dete biletul și cetii:

„Doamna mea!

să sper c-a mai rămas pentru mine o zi dulce în viață!...

Știi bine: sînt copil... nu-mi zdrobi inima și ihața cu disprețul!

Manoil”

— Era timp să rid și eu o dată î răspunsăi rîzînd după citirea acestui bilet. Un om sau o femeie care se respectă nu scrie bilete.

— Cred, Manoile, și-mi pare bine, dar voi să discopăr eine se apucă de astfel de intrigi fără rost.

— Așteaptă, îi zisei și, scoțînd biletul Mărioarei, văzui că scriptura, pe ici, pe cole, semăna. r Am aflat, îi mai zisei, cine face intrigile astea.

— Cine?

—Oh! nu-ți voi spune niciodată.

— Dacă nu este secretul d-tale, nu te silesc să-mi spui.

— Nu este secretul meu, și nici n-am dat parola să tac.

— Apoi, dar, ce te oprește?

— Vei să știi? ei, bine î scrisoarea asta este plăsmuită de Mărioara. Iată însemnarea asta de rufe, uită-te și la bilet!...

— Ai cuvînt, îmi zisă ea. — Apoi căzu în gînduri.

— Nu spune nimărui; îmi repetă ea.

Care este țelul Mărioarei, să facă astfel de intrigi? vra să mă gonească de aici?

16 iunie

Zilele trec; și, dintr-una într-alta, întristarea cîștigă loc în inima mea!

Sînt atît de distract, încît am uitat să-ți vorbesc de cele ce mi s-au întîmplat în aste două-trei zile.

Smărăndița (negreșit pentru ca să-mi facă plăcere), pusă la cale să mergem la o mănăstire de maici în munți.

Eram singur.

— Vii la mănăstire? mă întrebă Zoe întrînd. îmi aruncăi ochii asupră-i. Noroasa ei cosiță era împletită cu bobocei de roze. O rochie de amazonă verde și un guler alb de batistă era toată podoaba ei. în mînă ținea o pălărie de paie; în ceilaltă un bici.

— Vrei să mă însoțești calare? altfel mătușica nu mă lasă să încalec.

— N-am gust să văd mănăstirea, domnișoară.

— Eu viu să te rog... dacă nu-ți face plăcere, nu veni; voi rămînea și eu acasă.

— Văd că refuzul meu te costă; nu voi să mă crezi de rău... viu, domnișoară!

— Vii?

— Ce n-ar face cineva pentru un înger atît de dulce!...

N-apucă a auzi cuvintele mele și Zoe ieși, sărind de

bucurie și spuindu-mi că la scară este un cal înșelat pentru mine.

— Aibi grijă de Zoe, îmi zisă Smărăndița cînd pornirăm. Să nu facă nebunii,-și să o răpească calul.

Zoe abia se văzu în cîmp și pusă calul în galop; trebuia să mă țin de dînsa după ordinul ce-mi dasă Smărăndița.

în tot cursul călătoriei, Mărioara întorcea capul cătră mine.

— Ce are Mărioara de se tot uită la d-ta, îmi zisă frumoasa mea amazonă.

— Domnișoară, mai oprește-ți calul, căci nu mă pot ținea de d-ta mai mult... ș-apoi al meu e cam tare în gură și mi-a cam obosit brațul.

— Dar d-ta de ce nu vorbești Mărioarei? poate ai vreo bănuială pe dînsa?... de cînd am înțeles aceasta, nu-mi mai e dragă.

După o oară de călătorie, ajunserăm la porțile schitului. Starița ne ieși înainte. Intrarăm într-o sală foarte curată, dar foarte simplu mobilată. Sărutarăm mina stanței, apoi șezurăm.

După cîteva vorbe neînsemnătoare, Smărăndița începu cu starița o convorbire religioasă, din care nu înțelesei nimic.

Zoe venisă lîngă mine. Ea era fragedă și rumenă ca un frag. Voia să-mi vorbească de cai, — și vorbele se înecau în buzele sale; atîta mulțămire avea să-mi vorbească!

— Ia uită-te, îmi șopti, Mărioara ce rău să uită la mine î

— Nu băga de samă!

— Dar nu i-am făcut nimică.

— Ce spuneți voi acolo la ureche? ne zice d. N. Colescu.

Zoe roși ca sîngele.

Două surori tinere au adus dulceață și cafea. Una din ele, care părea a fi mai mare, avea numai șasesprezece ani; frumoasă ca o zînă. Celelaltă, de o frumuseță mai mediocră, dar cu ochii mult mai frumoși, negri, în care se îneca cel ce se uita la ea.

Maica starița ne spusă că aceste două surori mîne au să se călugărească, și ne invită să asistăm la ceremonie. La aceste vorbe fetele, care sta în picioare așteptînd să ia felegenele de cafe de pe la noi, schimbară fețele; cea mai mică ieși, iar cea mai mare plecă capul în gios și scăpă cîteva lacrime pe tabla. Eu, care o priveam, mîntuindu-mi cafeaua, mă sculăi să pui felegeanul pe tabla și ea atunce rădică la mine doi ochi frumoși albaștri care se scălda în lacrămi ca două viorele în rouă dimineții.

După ce adună toate felegenele, tînăra soră ieși.

Poți să-ți închipuiești de cîtă întristare s-a împlut sufletul meu!

„Sărmană copilă! tu nu ai fost născută să te vestezești la umbra acestei închisori! cînd te-ai născut pe lume, maică-ta te legăna pe brațile sale și visa pentru tine cununa maritagiului î această cunună se schimbă Într-un văl etern. Mai tîrziu, cîte vise frumoase nu îmbăta închipuirea ta cea tînără! tu visai, o viață dulce și plină de iubire în sinul uneii familii!... un soț june și frumos ca visele tale; palate, ciiamanturi!... ah! iată-te astăzi aruncată în mijlocul unor inimi ce nu mai bat pentru lumea aceasta î soțul tău este crucea altarului; vestmintele-ți aurite, rasa ta; diamantele, lacrămile tale; palatul tău, biserica!...”

Un sunet trist de clopote mă trezi din aceste meditații.

— Îmi pare rău, zisă starița, că ați venit într-o zi tristă. Clopotul vestește despărțirea dintre noi a unei surori. Vă rog, dați-mi voie să-mi împlinesc astă tristă datorie, de a fi față la înmormîntare.

Damele arătară dorința de a merge împreună cu starița în ogradă spre a merge la biserică. Domnul N. Colescu și Andrei le urmară.

Eu rămăsăi în galeria chiliilor ce dă asupra ogrăzii. Mă pusăi pe o laviță care era acolo.

O călugăriță de o vîrstă cam înaintată, dar de o figură foarte dulce, trecu pe lîngă mine.

— Cine este sora aceasta? o întrebăi.

— O, domnule! domnișorule! istoria surorii aceștia este vrednică de știut... zău așa!

— Te rog, spune-mi-o, măicuță!

— Sînt două luni, răspunsă călugărița, răposata se afla în casa părințască. Era tînără și frumoasă. Părinții era bogați și le era dragă, căci numai atîta fată avea. Fetile vecinilor o pizmuiau, căci nu era nici una ca dînsa de frumoasă. Deodată, fața ei începu a se schimba și a se vesteji ca o floare bătută de brumă; ochii i se împlea în tot minutul de lacrămi... nu mai ieșea din casă... în deșert bieții părinți căuta chipuri s-o dezmerde: nimic n-o mîngîia. Tată-său, nemaiștiind ce să-i facă, îi zisă într-o zi că este hotărît s-o mărite, și îi lasă voie să-și aleagă singură soțul. Copila zîmbi cu amărăciune și răspunsă: „Dacă mă iubiți, duceți-mă la mănăstire”. Părinții ei, întîi, nu voiră; dar văzînd că fata de ce mergea, melancolia-i creștea, nu mai avură ce face și aduseră la mănăstire. După ce a venit aici, își trecea zilele în lacrămi și în rugăciuni, ca cînd o mare mustrare de cuget o gonea. Cînd ieșea din chilie, mergea numai la biserică, și nu voia macar să se uite la verdeața dealurilor și a brazilor ce încungiură mănăstirea. Cu o zi înaintea morții, chemă toate maicele să le vorbească. „Zilele mele s-au numărat, zisă ea. Astăzi-mîine voi lăsa lumea astă deșartă. Pentru aceea vă chem înaintea plecării mele, ca să yă dezvălesc durerile mele. Eram fată tînără și fericită la părinți; dar, într-o zi, patima întră în inima mea... O, bune maice! iertați-mă dacă, în minutul cînd plec dintre voi, voi să zic un cuvînt care niciodată n-a profonat urechea voastră!... am iubit!... Acela ce-mi era drag nu a fost demn de curățenia inimei mele... Eu credeam că mă iubește... cine la vîrsta mea nu s-ar fi înșălat?... Nu mă întrebați de numele său... în rugăciunele voastre rugați pentru sufletul lui, căci e un suflet pierdut... abătut de la legile lui D-zeu... un suflet negru, care negreșit a să cază în negre prăpăstii!... Aș voi să afle că, la a mea plecare din lume, l-am iertat!...”

Vorbind astfel se îneca de plîns.

A doua zi maica starița merse să o vadă. Ea era culcată pe un pat. In locul veștmintelor călugărești, ea purta o rochie albă de mireasă! O cunună de roze pe frunte. Cine o videa astfel socotea că doarme. Era moartă.

Astfel vorbea călugărița și încetă. Iar eu rămăsei cufundat în gînduri amare.

— Și cine să fi fost înșălătorul ei?

— Asta nime nu știe. Din toate călugărițele și surorile din mănăstire, ea trăia mai bine cu una din surorile care slujesc la maica starița... aceea poate să știe...

— Dar surorile aste care slujesc la starița, cine sînt?

— Sînte fete de boier. Mîni se călugăresc. Ele nu voiesc. Maica starița a trimes de știre fratelui lor, care trebuie să vie, că nu șede departe.

— Ș-apoi cum să le călugărească cu sila?

— Ei, domnule! dacă este stăruința părinților, și dacă părinții sînt boieri... pentru noi, cele sărace, altă socoteală; ne călugărim cînd voim, și dacă voim...

Călugărița mă lăsă, și eu rămăsei zdrobit de amărăciune. Poate-se, în secolul în care trăim, să se tolereze astfel de tiranii? Auzi colo! călugărie cu de-a sila! șî pentru ce? pentru oa un părinte să facă mai fericiți pe unii din fii; pentru ca un frate să mănînce moștenirea părințească? O, Dumnezeul meu! răi sînt oamenii pe lume!

Dăduserăm făgăduința să rămînem pînă a doua zi, ceremonia înmormîntării se Isprăvi și societatea noastră iarăși se întruni în salonul stăriției.

Luminările se aprinseră, căci era seară, și lumina lor se lupta cu lumina lunei care răzbate pe ferestrele salonului.

Eu ieșii, cu h Oftări re să mă preîmblu în împregiurimile mănăstirei. Cînd mă coborîi în ogradă, văzui o trăsură cu patru cai ce sosise. Din ea coborî d. Alexandru C... Mă făcui că nu-l cunosc și ieșii pe poarta mănăstirei. Mă îndreptai către un iaz, care se videa lucind pe vale, puțin mai în sus. Ajungînd acolo, mă așezai pe mal, pentru ca să mă arunc iarăși în meditațiile mele.

Cerul e senin, ca sufletul cel nevinovat... stelele nenumărate, ca năsipul mării, scînteiază care de care mai mult, și ochiul care le privește se îneacă în ele!... luna, ca un glob de aur, învioșază noaptea, care este simbolul întristării... împregiurui meu e numai o armonie răpitoare!... grierii ce șușuie... prepelițele ce se întrec cu cristeii... murmura rîului care pe deasupra iezeturei cade într-o mică cascadă pe un jgheab... Pe luciul apei alte stele și altă lună se întrec în strălucire, și ochiul încîntat pune sufletul în mirare... Dumnezeul meu! în extazul în care mă găsesc, tu oare m-ai aruncat?... cugetările mele tu oare mi le răpești în minutul acesta?... Ce fericire! lasă-mă, Doamne, pentru toaită viața în starea aceasta, ori fă ca să mor fără întârziere!...

Dar ce aud?... tăcerea se întrerumpe împregiurui meu!... un tropot... o ființă înaintează răpede fugind.,. Dumnezeul meu!... ce vra să facă?.

— Oprește-te! strig ăi, rădicîndu-mă în picioare.

— Ah!... și văzui căzînd la pămînt ființa ce mi se părea că e o vedenie.

Mă apropii... ce să văd!... o femeie!... mă uit, ea leșinase!... o rădic... sora cu ochii albaștri care-mi dăduse cafea la starița!... îmbrăcată într-un capot negru... neîncinsă... desculță... cu capul gol și cu pletile zbârlite în neorînduială pe umere... Dumnezeul meu! ce să fac?...

O țineam încă răzămată pe genunchiul meu, și uimit de asemine întîmplare, nu știam ce hotărîre să apuc... în sfîrșit simțesc că peptul i se bate... începe a mișca... se uită la mine... sare deodată in picioare... se smucește de la mine... iar o apuc...

— Ce ai, pentru Dumnezeu! îi zisei.

— Voi să mor, lasă-mă să mor!

— Ce fel?

— Acolo! acolo! îmi zisă ea, arătîndu-mi heleșteul și trăgîndu-se spre el.

— Nu te-oi lăsa niciodată; nu î dar vino-ți în fire, pentru D-zeu î să te omori? e păcat. Ești tînără... trebuie să te bucuri de viață... ești frumoasă... poți să fii fericită...

— Fericită! Oh! Dumnezeule! Lasă-mă să mă-nec!

După împotrivirile ce-i făcui, în sfîrșit o făcu să-mi spuie istoria ei.

Ea, împreună cu soră-sa, rămîind fără de părinți, fură date de fratele lor cel mai mare spre creștere, pe lîngă o mătușă a lor, călugăriță. Crescătoarea lor, în devotismul ei, credea că ar face mare serviciu lui D-zeu ademenindu-și nepoatele la viața monacală. Fetele, deși întrevidea în lume o altă fericire, dar nu avea ce face, căci în timiditatea lor nu se puteau opune rhătușei; apoi că fratele lor le spunea hotărîtor că el nu va ave cu ce să le înzestreze spre a le mărita și, chiar de ar avea, ar fi prea tîrziu, căci vîrsta le s-a înaintit și ele n-au apucat a ști nici franțuzește, nici a juca contradațul. Călugărița muri și le încredință stariței. Fratele hotărî să le călugărească numaidecît, spre a putea să le mănînce partea lor de moștenire.

Închipuiește-ți frate, ce efect mi-a făcut cînd aflăi că aceste surori nenorocite sînt surori ale lui Alexandru C!...

Nu e destul atîta. Starița, simțind că copilele nu vor să se călugărească, a dat de știre fratelui lor. Acesta, viind, a chemat într-o chilie pe Frosa, sora cea mai mare, și închizînd ușa a întrebat-o de ce nu voiește a se călugări. Ea răspunse că vroiește a trăi în lume. Atunci poronci slugei lui și o luă de cap, ș-apoi însuși ticălosul de frate o bătu cu biciul pînă ce biata copilă pronunță cuvîntul: „Voi”.

— Iată pentru ce voi să mor, îmi zisă ea.

— Trebuie să te supui soartei, soro î

— Să mă supui soartei... dar dacă am o inimă... dacă iubesc pe cineva... cu care voi să trăiesc unită toată viața mea?

— Dar el, dacă te iubește, pentru ce te lasă în așa stare?

— Nu este aice, domnule! Tatăsâu l-a trimis pentru niște trebi ale sale peste hotar, închipuiește-ți, el care mă iubește atîta de mult, cînd se va întoarce, ce o să simtă văzîndu-mă călugăriță.

— Pot să știu numele lui?

— Văd că ești un tînăr cu inima nobilă. Mă încred; îți spun: el este Nae P...

— Mi-a fost conșcoler.

— Poate și prietin? oh! te rog, domnule, mîntui-mă! Fă ceva pentru mine, căci el îți va fi îndatorit pentru toată viața... ce bun tînăr!... nu-i așa? el mă iubește ca sufletul... are o inimă!... știu că are să se întoarcă cînd o auzi de moartea surori-sa.

— A avut o soră, care a murit?

— Dar... chiar astăzi am îngropat-o. Ați văzut și d-voastră.

— Tînăra care a-ngropat-o astăzi?

— Așa, domnule! ea a murit jărtfă fratelui meu.’

— Așadar, fratele d-tale este un monstru, pentru Dumnezeu î

— Ce! d-ta știi?

— Știu toată istoria, dar nu știam că fratele d-tale era care... dar sora d-tale ce va face?

— Ea va face ceea ce voi face eu, ea nu este hotăfîtoare.

— Ascultă, domnișoară. Deși sînt tînăr, încrede-te în sfatul meu. Cu fratele nu e nimică de făcut; el este fără inimă și foarte hotărîtor. Nime nu poate să-ți dea nici un ajutor. Cu toată inima aș vra să-ți dau orice ajutor, dar îmi e cu neputință. Să-ți pierzi viața e păcat și cu aceasta ți-ai ucide amantul care știu că are o inimă simțitoare. Să te împotrivești este în deșert, căci vei fi expusă la torturile fratelui. Călugărește-te, și aceasta nu te poate opri a trăi cu omul care iubești.

— Să înșel pe D-zeu? o! asta n-oi face.

— D-zeu, carele este drept, nu va privi ca nelegiuire amorul d-tale. Rasa care-ți vor pune e cu sila. D-zeu îți va da voie să o lepezi cinci nu vei fi vrednică a o purta.

— O, Dumnezeul meu! zisă biata copilă; fie după voia ta!

Mă întorsei cu sora în mănăstire.

Societatea noastră era adunată în salonul stăriției. Alexandru ședea pe un scaun lîngă starița. Smărăndița se preîmbla.

— Unde ai fost? îmi zisă ea.

— Am scăpat un suflet de la peire.

— Ce fel? Dar pe aici nu știi ce s-a întîmplat?

— Știu, voiești să-mi spui despre surorile lui Alexandru? Pe cea mai mare am scăpat-o de la moarte; era să se înece într-un heleșteu; din întîmplare, aflîndu-mă pe acolo, am oprit-o de la hotărîrea ei.

— După ce a torturat-o ticălosul de frate, ea a fugit din mănăstire, și era cu toții îngrijiți.

— Dar ce zici despre soarta copilelor acestora? Nu e chip a le mîntui?

— Nici un chip. Ar trebui să se supuie soartei.

— Pe cea mai mare am înduplecat-o. 1

— Bine. Cea mai mică nu rezistă. Mai tîrziu... vom videa.

Convorbirea aceasta, făcută la o parte, nu fu auzită de nime. Starița ne anunță oară de cinat. Zoe veni și-mi luă brațul pentru ca să trecem în salonul de refectorie. Alexandru luă pe Mărioara, și d. N. Colescu pe Smărăndița.

In timpul mesei, domnea o monotonie mare; toate sufletele pare că era ocupate de întristare. Alexandru era schimbat la față, ca un om care s-ar lupta cu mustrarea de cuget și cu hotărîrea sa totodată. Mărioara din cînd în cînd îi adresa cîte o vorbă, la care el nu răspundea decît cu vreun semn tăcut. Smărăndița era silită din cînd în cînd a răspunde cîte o vorbă scurtă la întrebările ce-i făcea starița.

— Tot așa trist ești? mă întrebă Zoe.

— Nicidecum.

— Ai auzit ce s-a trecut p-aice?

— Știu toate, îngerul meu!

— Unde ai fost?

— M-am preîmblat pe afară din mănăstire, am fost pin’ la heleșteu.

— Mi-au vorbit niște călugăriți de heleșteul acela. Mi-au spus că în el multe suflete s-au înecat. Era teamă că sora lui Alexandru să nu se fi aruncat acolo. Era să trimită starița s-o urmărească, cînd s-a făcut nevăzută; dar Alexandru a zis că s-o Lase mai bine să se peardă, să nu-i mai audă numele.

— În adevăr că era să se pearză nenorocita, dar eu am mîntuit-o.

— Ești un înger!

Cina se sfîrși. Fiecare se retrase în camera de dormit.

Ieșii încă o dată în curtea mănăstirei. Frumuseța naturei mă îndemna să mă preîmblu încă cîtva timp și să mă arunc iarăși în meditațiile mele.

Trecînd pe lîngă biserică, luăi sama că e luminată. Mă duc la ușă... o văd deschisă! era aprinse numai candelile, care răspîndea o lumină foarte slabă. In altar se auzea un glas obosit care cetea la rugăciuni. Mă hotărăsc a intra... în dreapta și în stînga, puține călugărițe ocupa cîteva strane și sta nemișcate ca niște fantasme... înaintea icoanei Mîntuitorului două ființe îmbrăcate în haine albe sta îngenunchete și din cînd în cînd făcea semnul crucei!...

Nu știam unde mă aflu... părea că visez... o călugăriță se coboară din strană și se apropie de mine... recunoscui călugăriță oare-mi vorbise in galeria stăriției...

— Poftești să șezi în strană? îmi zise ea.

— Dar ce vra să zică slujba aceasta în timp de noapte?

— Totdeauna cînd vreo soră este să se mărite cu Domnul, trebuie să se facă privighere. în sfîrșit, surorile de care ți-am vorbit se călugăresc. lată-ie colo, înaintea icoanei Mîntuitorului. în starea în care le vezi or să stea pînă mîne la liturghie, cînd au să priimească shima. Dar pînă mîne nu e nimica de văzut.

înaintai puțin, și văzui întorcînd capul cătră mine fecioarele. Cea mai mare, după ce mă văzu, lipi fruntea of? piedestalul icoanei și se înecă în suspine. Cea mai mică, mai indiferentă, se întoarsă cu nepăsare.

Era despletite, cu părul lăsat pe spinare și pe umere; încălțate numai cu călțuni albi de lînă; și haina ce le acoporea era o simplă cămașă de lînă albă.

Pentru un minut credeam că mă aflu în timpurile antice și că văd două vestale osîndite de druizi a fi îngropate de vii. Lacrămile îmi curseră fără să le pot opri; și, ieșind, mă șuii în camera me.

20 Iunie

Amice! scrisoarea precedentă fiind cam lungă, cred că te-a ostenit, cetind-o. Am hotărît dar să-ți adresez una și mai lungă, spre despăgubire.

In sfîrșit acum mă găsesc iarăși în casa domnului N. Colescu. Nu voi să-ți mai descriu ceremonia călugăriei surorilor lui Alexandru. Astfel de ceremonii se văd, dar nu se descriu. Este ceva trist, care-ți rumpe inima. Cînd se cînta „din brațele părintești” trebuie să știi că de piatră să fie inima omului, trebuie să plîngă. Biserica era plină: tineri și bătrîni plîng la cîfitarea numită ca niște copii; preoții și cîntărețele nu-și putea face slujba lor de plînsete. Fecioara cu ochii albaștri, cînd i-a pus preotul foarfica în păr pentru ca s-o tundă, a leșinat, însuși Alexandru a leșinat! poate că niciodată pînă atuncea mustrarea de cuget n-a influențat inima sa. Eu, unul, mă făcusem, nu știu de ce, ca marmura: așteptam să se deschidă pămîntul ca să mă înghiță. Cît aș fi voit în ziua aceea să plîng! dar am fost trei zile bolnav, fiindcă n-am avut lacrămi pentru trei minute.

La înturnare, domnul N. Colescu a încălecat calul: meu, fiindcă, precum îți spui, eram bolnav. Eu șezui Mngă Mărioara, avînd în față pe buna Smărăndiță, care îngrijea de mine ca de un frate.

O! Smărăndiță este un înger! Dumnezeul meu! cum de nu ai făcut toate femeile, după inima ei? ce fericită: ar fi lumea!

Dar Mărioara!... O, nu mai este nici o îndoială... ea este o fată degradată... eu un om perdut. Este scris să cunosc omenirea în ceea ce, are mai uricios. Lumea mă află atîta de schimbat, cît se teme să nu-mi perd mințile!... eu însumi mă tem de aceasta!...

21 iunie

Ieri sara am avut dispută despre literatura românească. Chipul cu care românii judecă astăzi pe poeți este comic. Dar de ce să zic românii? mai bine cîțiva oameni făr’ de inimă sau ignorenți.

Era două dame din București, cu bărbații lor. Ele veniseră să treacă vara la o moșie din vecinătate. Una din aceste dame se ocupă de literatură, de cînd un poet român i-a adresat un sonet.

— Pentru ce nu mai scrii? mă întrebă aceasta.

Eram într-unul din minutele cele rele; apoi această întrebare o auzisăm așa de des, că mă supăra.

— Pentru ce, și pentru cine să scriu? îi răspunsei. N-are cine să le cetească; iar cei ce le cetesc nu înțeleg nimic. Un poet la noi este privit ca un bufon. Și fiindcă meseria bufonilor este mai gustată decît poezia, poeții s-ar face mai bine bufoni.

— Păcat, zise Duduca, că domnii de la Reglement încoace nu mai au soitari. Acum știi că ar avea mulți.

— înțăleg, un talent să scrie pentru posteritate, nu pentru ziua de astăzi. Cine are geniu și nu va observa aceasta, se va perde. Va scrie aceea ce geniul său îl inspiră, suferințele patriei sale, durerile inimei sale... și ce va folosi? exilul îl așteaptă, drept toată răsplătirea. Știi d-ta ce va să zică un exilat?... un om afară de lege; oamenii îl urăsc, se sfiesc de el; îl privesc ca pe un făcător de rele. li rămîne dar, pentru ca să placă, să scrie numai ode la zilele aniversale ale celor mari, sau sonete pe albomenele cucoanelor... iată cum se perde un geniu. Dar sînt poeți pe care nimeni nu poate să-i întreacă în această meserie, și atunci te afli, cu tot talentul, în urma lui? Cătină și altor poeți făcători de ode sau odobași, cum le zice dramaticul nostru Alecsandri.

— Cătină? răspunse d-na S... Acest june are talent. Să cetești un sonet ce-a făcut pentru mine, supt titlu: Versuri urâte la o femeie frumoasă nimic mai poetic, mai adevărat!... după Cătină vine V..., E..., P..., coroanele poeților!... Se vede că nu i-ai cetit? Ascultă cîteva versuri din poetul meu favorit:

Iar eu, pe sub mantelă,

Te fur, o, a mea belă!...

Pare că auzi vorbind cavalerii din secolul de mijlocul, cu insusianța lor amoroasă!...

— Știu și eu o strofă din poeții ce i-ai numit. Dă-mi voie să o cetesc.

— Cetește!...

IELELE

Unele, goale,

Mâncau din oale

Găluști prea groase

Prea nodoroase...

Hururum

Brum

Toată adunarea rîsă.

— Ce face asta? răspunse d-na S... din contra, găsesc o originalitate rară: c-est le sublime du laid... și chiar de se află vreun vers rău, nu face nimic, lîngă atîte altele sublime.

— Din nenorocire, lîngă atîte răle abia se află cîte unul bun. Eu credeam însă că coroana poeților noștri erau Cîrlova, Alexandrescu, Alecsandri, Sion, Negruzzi, Murășanu, Donici...

— Uf! ce nume! ce grozăvii! cum v-ați stricat gustul! acuma, înțăleg; pe Cîrlova să-l mai pui între poeți, fiindcă e mort; pe Alexandrescu iarăși, fiindcă-a făcut ceva și fiindcă acum a încetat de a mai scrie... dar ceilalți pe care mi-i numești, nu înțăleg cu ce obraz se mai pot acăța pe Parnas.

— Îmi pare rău, doamna mea, că mă pui în poziție să fac acuma un curs de literatură... cînd socot c-ar fi mai bine să petrecem jucînd gajurile sau calul alb.

— Gajurile și calul alb, răspunse doamna S..., sînt jocuri de mahala. Ar fi și păcat, noi, care începem a ști cîte ceva, să ne ocupăm cu,astfel de petreceri ordinare. Spune-mi, de exemplu, ce găsești d-ta în Alecsandri, de mi-l pui între poeți?

— Alecsandri, doamna mea, a făcut mai mult decît mulți din poeții noștri. El a renviat muza poporală, care de secoli zăcea uitată și care era amenințată a se perde în gura țiganilor lăutari, care au urmat vechilor trubaduri ce au avut poporul odinioară. Baladele, doinile, horile poporale, în care este istoria patriei, suferințele poporului, poezia și caracterul natural al românului cu dispozițiile sale de eroism, generozitate, loialitate și simțibilitate; aceste balade, doine și hore, care Alecsandri, găsindu-le în fragmente pe ici, pe colea, au știut a le întocmi și a le reproduce atît de bine, sînt un tezaur pentru literatura românească. Nu este o bucată în care să nu vezi o eleganță, o idee sau un sublim.

— Poate, domnul meu, răspunse d-na S..., însă nu știu cum... baladele, doinele și horele de care-mi vorbești prea put a crîșmă... a trivialitate... sau cum am zice, a țărănie...

— Cu atîta mai mult merit au, doamna mea. Ele au ieșit din sufletul, din inima poporului; și negreșit că poporul nostru n-a putut să cînte școala lui V. Hugo, Lamartine, Béranger și alții, după care poeții noștri să screm a cînta. Cu toate aceste el, în simplicitatea lui, făr-a să consulta cu literaturi străine, făr-a ști ceti sau scrie, a cîntat așa cum n-a mai cîntat alt popor.

După aceasta scosei balade de ale lui Alecsandri, și le cetii. Toată societatea aplaudă și-mi dete dreptate.

Apoi, veni vorba la Sion.

— Sion, zisei eu reluînd cuvîntul, după cîteva bucăți care a publicat se vede că urmează școalei lui Béranger. Eu, deși nu sînt de partea imitatorilor, îi dau cu vînt: un poet să lucreze după dispoziția sa, să facă ceva bun și interesant, și poate ca imitător să aibă tot atîta merit ca și un original.

Virgil a imitat pe Orner, Dante pe Virgil, și alții pe acesta; și cu toate aceste sînt nemuritori! Sion, dacă cu lucrările lui nu ne uimește, dar place; versurile lui sînt concise, limpezi, ușoare și armonioase. El este un poet care ne trebuia. Versurile lui de împregiurări vor caracteriza zilele în care trăim.

Cetii Boieritul, Punga mea,Privighitoarea, Anul nouși societatea sprijini opinia mea.

D-na S... mă provocă să-mi dau opinia despre Ne-gruzzi, „căci afară de vro două bucățele de versuri amoroase, nu știu, zise ea, ce a mai făcut”.

— Negruzzi, doamna mea, este unul din cei mai buni scriitori ai noștri. Gustul și eleganța stilului său, compunerile sale originale în proză și în versuri, traducerile sale din V. Hugo și Cantimir caracterizează pe omul care știe arta scrierii.

— Dar Murășanu? ce vei zice de Murășanu?... of! îi să vorbești de poezia Ardealului și o să mă strîngi de gît, zise d-na S...

— Este adevăr, doamna mea, că poezia Ardealului nu prea e recomăndabilă. Dar să ne mulțămim, căci Ardealul, dacă nu ne-a dat poeți, dar cel puțin ne-a dat bărbați ca Lazăr, P. Maior, Șincai și alții, care, fiindcă trăim astăzi nu-i numesc, care vor fi nemuritori. Murășanul însă este destul să fie unul singur poet. El nu ține de școala literaturei franțeze, pentru că acolo limba aceasta nu se cultivă. El este din școala germană mai cu samă; sombru, aspru, meditativ dar cu inimă, loial și naționalist. Nu am lîngă mine ceva din bucățile cîte le-a publicat în Gazeta de Transilvania, dar țiu minte o strofă din bucata: O privire peste Carpați

La noi e mărul putred, nu-i chip de curățire!

Și tot ce se spereazăsînt sîmburii din el

Acestii cer plîntare, silință și unire.

Atunci va crește cedrul din ramul tinerel...

— Ai dreptate, zise d-na S... Aici este o aluziune atît de naivă și de adevărată, că-ți stoarce lacrămi; și trebuia numai un transilvănean, care a gemut atîta timp sub unguri, să o exprime.

S-a mai vorbit după aceasta despre mai mulți poeți; eu îmi dădui opinia fără nici o scrupulozitate. De la o vreme venii la sfadă cu d-na S... Smărăndița închise seanța, zicînd:

— Manoil are cuvînt; numai eînd este vorba de gustul românilor, se a rată ou totul descuragiat. Trebui, cu toate aceste, să-și aducă aminte că nu este timp mult de cînd românii ieșiră din’ întunericul neștiinței și că progresul ce au făcut în literatură este prea mult, pentru un termin așa de scurt. Ceea ce ne face să sperăm că, peste cîțiva ani, literatura și gustul vor merge departe.

Ne despărțim, căci noaptea era înaintată. Eu trecui în apartamentul meu.

22 iunie

Seara trecută fu una din cele mai amare ce am cunoscut.

Doamna N. Colescu îmi propuse o preîmblare pe dealuri.

Plecarăm însoțiți numai de Zoe.

Cînd ne urcarăm In vîrful dealului, aruncarăm ochii cătră cîmpii. Valea era coperită de umbrele serei; cerul aprindea pe rînd, pe rînd fanarele sale; aerul răcoros și profumător ne îmbătase.

— Văzîndu-te cineva, ar zice că nu mai ești din lumea aceasta, atîta semeni de rece la toate, pînă și la fermecul acestor locuri! îmi zise Smărăndița.

— Acela nu s-ar înșăla.

— Dar pentru ce, Manoile?

— Viața... viața mă apasă!

— Să luăm lucrurile cum sînt, răspunse Smărăndița. Să nu pierdem din vedere că acel ce ne-a dat viața nu ne era cu nimică dator. Lumea poate să fie mai rea decît credem noi; dar asta nu este un cuvînt ca să ne perdem curagiul și să chemăm moartea!... cîte lucruri bune ne rămîne a face!... și cîte lucruri bune ne sînt iară, ca să ne mîngîie de cele răle. Manoile, ești nedrept și insulți provedința cînd te plângi astfel despre viață!

— Provedința!!...

— Ascultă, Manoile! Te îndoiești de provedință, te îndoiești de toate de la un timp încoace... o știu... de aice purcede dezgustul ce cerci... Dar iată-ne departe de lume, într-acest templu măreț al naturei... dezbracă-ți sufletul de patimile omenești, privește stelele cerești care, atrase și rempinse una cătră alta, se înturnă fiecare în sfera ei, cu orîngluială ce niciodată nu s-au turburat! pe pămînt toate făpturile împrumută una altia sprijinul trebuitor; animalele dau ierburilor aerul cel stricat și ierburile, curățindu-l, îl întorc înapoi; vezi omul, vezi raporturile ce se află între puterile sale înțălegătoare și legile lumei materiale la care este supus! Toaite aceste nu ajung să-ți dovedească că este o provedință ce privighează neîncetat...

— Vei să zici că tot e bine, tot e la locul său?... crede-mă, nu-mi spui nimic nou... toți filosofii mulțămiți au zis aceasta înainte de noi... viața este un bine!...

— Dar cum?

— Un rău!

— Prin urmare, totul este o lucrare a unei întîmplări oarbe?

— Se poate.

— Dar dacă întîmplarea a făcut lucrurile, pentru ce de la începutul lor pînă astăzi nu a mai produs nimic nou?

— Această obiecție este serioasă, dar nu este la întrebarea mea: eu nu am hotărît că întîmplarea a făcut lucrurile... Cu toate aceste îți voi răspunde îndată ce mă voi lumina la cele ce voi să te întreb. Cum o să împaci ideea provedinței cu atîteia răle ce ne încungiură? oriunde aruncăm ochii, întîlnim răul alăturea cu binele, vițiul alăturea cu virtutea; alăturea cu un om care gustă toate fericirile, altul care se luptă cu toate suferințele! pentru ce a trebuit fearăle și ierburile veninoase? reptilele, vulcanii, boalele și moartea? precum și egalitatea inteliginților?

— Mai întîi am să-ți spun că vorbești ca un avocat. Cu toate aceste, întrebarea îmi pare ușoară: alții au zis-o mâi nainte. Ceea ce ți se pare rău îmbrățișază numai interesul particular. De unde știu dacă nu este o lege care face ca toate acele răle despre care un individ se plînge, să fie folositoare interesului general? De unde știi că starea socială nu este așăzată pe trebuințele ce oamenii au unii de alții?

— Din toate aceste vei să dovedești că rălele erau trebuincioase în folosul armoniei? Eu încă cred că acel ce au făcut lucrurile din mimica, și a cărui inteligință este perfectă, ar fi putut face ca, fără a fi răul, să meargă această armonie.

Vorbind astfel, un idiot videm că trece pe o potică, aproape de noi. El se opri, văzîndu-ne, să cerșească. Era surd, mut, gușat, fără un ochi... ceva înspăimîntător!

— Privește această făptură! zisei doamnei N. Colescu. Sînt încredințat că o să-mi răspunzi: „Facerea lui este folositoare la interesul general!” Știi ce are drept să zică acesta, după raționămîntul d-tale? Iată ce: „Dacă lumea trăiește, dacă armonia se susține, eu sînt pricina: prin urâciunea mea voi cunoașteți a prețui frumosul; prin nenorocirile mele voi sînteți fericiți!” Zici iară că suma binelui în lume nu covîrșește suma răului, atît în ordinul moral cît și în cel fizic?

— Este lesne de dovedit... aruncă ochii asupra generațiilor omenești; maioritatea oamenilor ține la viață; aceasta dovedește că viața este un bine, oricare ar fi condiția unui om.

— Este adevărat că oamenii țin la viață; dar nu pentru că ea este un bine, ci pentru că oamenii sînt sceptici. Apoi viața este un bine numai cît o compari cu moartea, adecă cu un rău a cărui trebuință nu o înțăleg.

— Manoile! Manoile! de cîtva timp ești foarte schimbat!... Inima îți era tînără ca floarea dimineților, plină de vise și de credință... Astăzi vorbele-ți mă înspăimîntă! unde-ți este tinereța și bucuria, copilul meu? cine te-ar auzi n-ar putea să te asculte!... în sufletu-ți se trece ceva!... pentru ce-mi ascunzi durerile tale? nu este nici ignorența, nici vițiul care te fac să cugeți astfel; ci o durere, o suferință amară!... Ești singur în lume; aceasta te amărăște, poate; dar familia noastră ți-a deschis brațele: ai în mine o mumă, în Zoe o soră... am face totul să te videm voios, fericit... pentru ce ascunzi de noi dorul ce suferi în tăcere?

Aceste vorbe tinere îmi zdrobiră inima... ea era plină... lacrimile mă înecară; și, ascunzîndu-mi fața în mîni plîngeam ca un copil.

26 iunie

Mărioara a plecat!

Ieri seara, Smărăndița, Zoe și eu pornirăm cu trăsura, la un sat în vecinătate, unde guvernanta Zoei se dusesă, de o lună, să facă cură de zăr.

Pe cale ne apucă o ploaie de vijălie, și furăm siliți a ne adăposti într-o posadă. Ploaia trecu repede, dar rîurile ce trebuia să trecem de mai multe ori se îngroșau cu repegiune. Cociul declara că nu este putință nici a merge, a trece înainte, nici a ne înturna, și că trebuie să trecem noaptea în posadă.

Posada avea o singură cameră. Damele se aruncară îmbrăcate pe pat; eu, pe o laviță de lemn. Acolo trecui niște minute amare... capul îmi era greu... mă prinseră frigurile. Cu toate acestea, adormeam cînd și cînd, adese deșteptat de cîte un spasm sau cîte un vis rău. Vijelia reîncepusă afară. Gemătul vîntului, șuierătura ploaiei, tunetele mă deșteptară cu totul. In delirul frigurilor mele mă gîndeam la Mărioara. „Cum? îmi ziceam, făptură atît de drăgălașă, atît de dulce, a putut să cadă atît de jos î... ce rău i-am făcut să-mi stingă astfel toate bucuriile inimei mele?” și gîndind astfel, suspinam neîncetat.

— Ești bolnav? mă întrebă Smărăndița.

— Nu.

— Dar de ce suspini?

Vorbind așa, se sculă și veni lîngă mine.

— Suferi, și nu vei să-mi spui nimic! mai zise ea, puindu-mi mîna pe frunte. Fruntea îți arde ca flacăra și ochii sînt plini le lacrămi!... Manoiie, cunosc pricina care te face să suferi!... nebunie! iată tot ce pot să-ți zic... oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor!... ți-am mai spus de multe ori: să mă întrebi și pe mine cînd vei să faci ceva; nu m-ai ascultat. Dacă m-ai fi Întrebat mai înainte de a se naște în inima ta acest simțiment nebun, ți-aș fi zis să te ferești de Mărioara: ea este o fată ușoară, fără spirit, fără inimă; încîntată de rangul tată-său; și dacă arată dimpotrivă, o face numai împinsă de deșarta dorință să placă la toți; nu numai atîta: ea are toate defectele unei inteliginți mărginite, fără să aibă cualitățile ei; nici bunătatea, nici sinceritatea.... poate să te lase să crezi că-i ești drag: minciună! ea nu poate să iubească pe nimeni!... poate să te lase să glndești că o să-ți dea mina; minciună! ea visează prinți!...

Cînd ți-am zis să nu faci nimic făr-a mă asculta, gîndul meu era la dînsa; căci știam că este cochetă și tu copil și credul.

Uită-te la fetița asta ce doarme colo! vezi ce frumusețe!... inima ei este curată ca lumina!... mi-ai zis că ești singur în lume: iată o soție ce voiam să-ți dau. Nu ești bogat... Zoe are o stare mare. Ea poate să te iubească; și dacă nu mă înșăl, poate, te iubește î...

— Zoe! Zoe!... strigai eu.

La vorbele mele, fetița se deșteptă.

— Zoe! Manoil este bolnav!... bolnav, draga mea!... și tu ești pricina, zise Smărăndița.

— Eu, mătușică?

— Tu și numai tu poți să-i dai sănătatea și bucuria.

— Dar, mătușică, nu te înțăleg...

— Ascultă, copila mea. Manoil te iubește și mi-a cerut mîna ta.

— Ce zici? întrebai pe d-na N. Colescu.

Vorbele Smărăndiței scoaseră Zoei un ah! de mirare; dar nu putu zice nimic.

— Te iubește, și eu primesc eu bucurie propunerea ce mi-a făcut, căci este singurul om ce poate să înțăleagă inima ta. Acum rămîne la tine, dacă vei să fii ferice... peste doi ani, o să vă cunun... pînă atunce, Manoil trebuie să meargă să-și complecte învățăturile sale. Zoe, tu ai la sîn o cruce de aur, ce ț-au dat-o maică-ta murind; dă-o lui Manoil!... Dacă pînă în doi ani se va face nedemn de tine, tu îi vei eere crucea, și din ziua aceea nu-l vei mai videa.

Mi se părea că visez.

Copila scoase crucea și o dete d-nei N. Colescu, care o legă la gîtul meu, zicîndu-mi:

— Mărioara nu mai trăiește pentru tine!

Smărăndița voiește să plec.

Ea a făcut o nebunie!... Zoe este frumoasă!... Ieri o privii cu luare-aminte, mai cu interes... o fecioară de ale lui Rafael... la cincisprezece ani!... Zoe nu va fi cochetă: prea frumoasă pentru aceasta, numai femeile jumătate frumoase sînt cochete.

Sărmana fetiță!... aș vrea să știu ce se trece în inima sa!... de cînd cu întîmplarea de la posadă, cînd mă vede, roșește și lasă ochii în jos.

Dar adio! te voi videa cît de curînd!

Manoil

PARTEA II

20 decemvrie

Iubite B...,

De doi ani nu ți-am mai scris... ai tot dreptul sau să-mi bănuiești, sau să mă crezi de mort. Mort încă nu sînt, frate! dar schimbat, schimbat întru toate: nu mai sînt nici umbra lui Manoil, căci umbra unui om lesne ar putea să-i samene, iar eu...

M-am aruncat în brațele tuturor dezmerdărilor... cei mai frumoși cai albioni au avut onoarea să primble persoana mea pe cele mai frumoase strade ale cetăților italiene; vinul cel mai scump, bucatele cele mai rari au împodobit masa mea și au îmbuibat stomahul meu, cele mai grațioase copile ale lui Pafos au încununat fruntea mea de flori și de sărutări. Apoi dacă trebuie să-ți spun și aceasta, am stricat mai multe măritișe nepotrivite, ceea ce nu este un mic serviciu pentru umanitate.

Marchize, contese, prințese, mai mult sau mai puțin de contrabandă, mi-au rămas foarte recunoscătoare; și astăzi port cu mine o ladă de bileti dulci și de păr de toate colorurile, negru de la o marchiză andaluză din Spania; castaniu de la o primadonă germană; bălai de la o prințesă poloneză; roșu de la o tînără miladi; și,, dacă nu mă înșăl, am o buclă sivă, de la o prințesă de sînge... vezi dar că am pro viziune destul de îndestulătoare; dacă te vei însura și dacă vei lua o femeie care nu va avea o cosiță destul de bogată, poți să te adresezi la mine; îți voi da cît îi va trebui.

Pare că te văd clătind din cap.

Pentru numele lui D-zeu! nu voi să mai aud morală. Păstrează înțeleptele-ți sentințe pentru copiii tăi; sau tipărește-le în Vestitorul românesc și în Zimbrul de la Iași, ca să le cetească prin mahalale în lungile seri de iarnă!... Pentru mine, două drumuri îmi rămîn încă: să cîștig în cărți, sau să-mi dau un pistol în cap.

Haide! nu mai plînge; și mai ales încetează de a osîndi slăbăciunele omenești; căci, vezi tu, iubite amice, dacă omul nu ar fi supus acestor slăbăciuni, ar fi o monstruozitate. Între om și viciu nu este loc decît pentru un ipocrit. Trebuie să fi înțăles că nu sînt un filosof fără filosofie; plec de la un princip.

Trebuie a ucide timpul, pentru ca să nu ne ucidă el pe noi. Lumea cu fenomenele sale s-au produs prin întîlnirea atomelor; iar voluptatea este principul tuturor faptelor noastre. Aristid și Epicur, care au pus aceste principe, erau mai cu minte decît tine și decît mine, nu-ți fie teamă! Căci, în sfîrșit, ce este vieața omenească? Un vis, au zis poeții. Ei, bine! dacă este un vis, fie un vis dulce, iar nu un vis rău! este scurtă, să o trecem voios, cu această condiție o priimesc, altfel, adio;... Astfel, cînd văd o mulțime de mizerabili, pentru care soarele a încetat de a mai străluci, că își acață mînile de marginele mormîntului lor, nu pot decît să-i nesocotesc; nu te mira; tu însuți ai zis-o:

Cei ce poartă lanțul, ș-a trăi mai vor

Merită să-l poarte spre rușinea lor.

22 decemvrie

Acuma mă apropii de hotarele țărei mele. încă trei zile, și voi videa fața tuturor persoanelor despre care ți-am vorbit în cele dintîi scrisori; acel d. N. Colescu, așa de bun și așa de lesne de înșălat!... Smărăndița cea prețioasă, care-ți spuneam că este femeia ce am visat!... Zoe, logodnica mea de la posadă!... Elena și Andrei, exemplul amorului băcănesc!... Mărioara... uf! acest nume îmi face o impresie curioasă!... femeia asta a călcat în picioare viața și tinereța mea... și m-a aruncat în prăpastia tuturor viciurilor!

îmi voi răzbuna, o, femeie fără inimă! căci acum nu te mai iubesc.

Zoe trebuie să se fi făcut frumoasă. Știu că are să se supere biata copilă cînd mi-a cere crucea ce mi-a dat și n-o să aibă de unde o lua î Căci în sfîrșit are să mi-o ceară, pentru că m-am făcut nedemn de dînsa... dar mă vei întreba ce am făcut crucea? ei, bine! cea mai frumoasă mînă din staturile papei mi-a luat-o, jucîndu-se prin sinul meu! In deșert am voit să mă împotrivesc: seniora Letiția plîngea cu ochii cei mai dulci și cei mai frumoși ce s-au văzut vreodată; și tu știi, mai lesne poate cineva înfrunta armia papei, decât doi ochi de contesă înecați în plîns...

București, 10 ianuarie

Nu este trist a părăsi țara în care te-ai născut; ci a te înturna în sinul ei, după o lungă lipsă! Vorba asta ți s-a părea că nu este la locul ei în gura mea? fii liniștit: nu sînt trist ca acel călător care, după o lungă lipsire, se înturnă acasă și cu ochii în lacrămi caută în deșert lucrurile ce fermeca tinereța sa. Oh! nu; aceste floricele cu care poeții umplu scrierile lor, cînd nu au idei mai serioase, nu mai bat la poarta mea; sânt trist, căci aerul ce răsuflu aice mă apasă; oamenii ce-mi vorbesc mi se pare că sînt de carton.

Iubite B..., nu-mi mai iubesc nici patria! aș da zece ani din vieața mea să mai scap o dată din închisoarea asta.

„Vorbești astfel de patria ta?” parcă aud zicînd o mulțime de patrioți înfocați.

Dar; că m-am convins că patriotismul este numai o fanfaronadă la cei mai mulți; sau de nu, un egoism între mai mulți indivizi. Acolo unde mi-e bine și acolo unde-mi place, acolo este patria mea, și este de prisos ca s-o iubesc, căci ea poate exista și fără iubirea mea. Dar, ca să scurtez vorba, nu fac nici o deosebire între un popor care se laudă cu numele și între un gentilom ridicol ce face paradă cu titlurile și armele familiei sale, mai ales cînd nobleță se sfîrșește la el: lucrul este tot acela; căci în balanța celui ce a făcut lumea un popor nu trage mai mult decît un individ.

Aceasta iar voi patrioții ați scris-o.

Dar să lăsăm vorbele astea seci... cel întîi lucru ce am făcut, ajungînd în București, a fost să întreb dacă se fac mari perderi în cărți. Mi s-a răspuns că se perd pe seară și pînă la cinci mii ducați. Vestea aceasta m-a mai împăcat cu patria.

12 ianuarie

M-am dus în casa domnului A..., unde auzeam că se gioacă cărțile. în asemine casă nu are nevoie cineva a fi prezentat; poate intra cineva ca într-o cafenea, fără a se adresa macar cătră gazdă.

Cît mi-a săltat inima întrînd în casa aceasta de bucurie! trebuie să știi că mult m-am căit de timpul ce am pierdut prin străinătate; acolo, dacă intri într-o casă de joc, ești tot cu frica-n spate; poliția, îndată ce ar simți, îndată mi-ți confiscă banii și arestează giucătorii. Aice, din contra; libertate absolută! Ș-apoi încă ne mai plîngem de regimenul guvernului!?

Închipuiește-ți o sală mare și alte patru odăi lăturale, pline de mese de cărți, și la toate mesele jucători de toate colorile, de toate vîrstele și de toate jocurile. Aici se joacă préférence illustrée, care se mai zice și rusesc... dincolo preferanț simplu... mai colo vist... apoi vistpreferanț... mai dincolo pichet, mai dincolo otuzbir... albțvelve ... ecarte! sfichiu, panțarola... ghiordum... stos... și altele multe, de care, deși învățasem multe pe unde am umblat, dar, drept să-ți spun, nu le știam pe toate.

Ce frumos! pe fiecare masă cîte două luminări; împregiur jucători și spectatori, bărbați, copii și femei... Ce? crezi că copiii și femeile nu joacă? te înșăli, frate; acel ce nu joacă cărțile nu știe rostul vieței... Nu știe a trăi...

Nu cunoșteam pe nime, și credeam că voi face tristă figură în societatea asta. Dar nu apucai încă a colinda toate mesele și deodată mă văzui împresurat de mai mulți care mă îndemna la joc, ba sfichiu, ba preferanț, ba una, ba alta.

Mă determinăi a mă prinde la preferanț, în care excelam mai bine decît în alte jocuri. Partizanii mei era o damă ca de 50 de ani și doi băiețăi, unul mai tînăr și altul mai bătrîn decît mine. Jucarăm două taloane; intrasem în al treilea. Eu aveam un curs de carte extraordinar și cîștigam mai două mii de fișe, care, socotite cîte 20 parale, cum jucam, îmi da o perspectivă de cîștig frumoasă. Cucoana nu prea avea chef, căci nu avea favoare: la un joc ce a făcut, am pus-o platcă... ce să vezi? Se face foc cucoana!... începe a striga, a mă insulta, a țipa... încep a mă apăra... ea, atunce, se scoală, ia peria și șterge tot de pe masă; și se scoală, zicînd că ea nu plătește, că nu mai joacă, că nu e drept, că nu știu ce... Neavînd la cine apela, m-am sculat și am voit să mă pun la stos. Bancherul nu mă priimi să pun mai jos de 10 galbeni pe carte, asta era condiția lui. Voi să ies. Coborîndu-mă jos, văd toți ciocoii, adică slugile, grămădiți împregiurul unei luminări. Mă apropii: ce să văd? unul făcea stos și toți ceilalți juca la stosul său, care nu era mai mult de vro 10 iermeliici. „Hai să joc aice, am zis, nime nu mă cunoaște.” Joc... Sparg bancul... el atuncea scoate ceasornicul... i-l iau... pune burnuzul în preț de 5 galbini... i-l iau, și mă duc...

A doua zi, aflîndu-mă pe pod, îmbrăcat cu burnuzul cîștigat, mă văzui întîmpinat de un domn care s-a oprit cu trăsura în dreptul meu.

— Domnule, burnuzul este al meu.

— Eu l-am cîștigat în cărți.

— Domnule, vei binevoi a mă urma la poliție.

Nu putui scăpa. Poliția mă sili să dau burnuzul, și eu să mă dispăgubesc de la cel ce mi l-a dat. Dar unde trebuia să-l găsesc? El, după ce a jucat burnuzul stăpîni-său, a fugit: am cam simțit rușinea acestei avanture, dar am zis: „Astfel este soarta, nu e vina mea”.

15 ianuarie

După întâmplarea cu burnuzul, m-am dus încă o dată la casa domnului A... Dar astă dată cu o sumă de 40 du-câți ce m-am împrumutat.

Norocul nu mă favoră. După ce am perdut toți banii, un jucător, care nici mă cunoștea, îmi propuse să mă împrumute. Eu îl privii cu mirare.

— Ce te uiți, domnule? Adevărații jucăuși sînt fiziognomiști; n-au nevoie de a se ști pentru a se cunoaște. Ai pierdut? te împrumut: îmi vei întoarce banii cînd vei avea.

îmi dete cincizeci de galbeni.

— Să-ți dau înscris? îl întrebai.

— Jucătorii au credet la jucători, îmi zise.

Luai banii. Jucai; perdui.

18 ianuarie

Ieri m-am dus la Petreni să văd pe bunii mei amici, domnul și doamna N. Colescu.

Cînd eram aproape de casa boierească, mi-am zis: doamna N. Colescu este frumoasă și spirituală; Zoe, sin-gura rivală ce poate avea... voi face din mătușică o Normă și din nepoată o Adalgiță!... Acesta va rfi un mijloc sigur ca să scap de creditori și încă mai mult mina Zoei. Maritagiul e bun pentru bacali și pentru dăscăli.

Cătră aceste, cîțiva servi ce m-au fost cunoscut îmi ieșiră înainte. Eu întrebai de d. N. Colescu.

Ei răspunseră că se află dus la vînătoare. Cînd întrebai de Smărăndița, nimeni nu-mi răspunse și toți mă invitară să mă urc, cu o manieră ce mă lăsă să presimț o nenorocire.

În capul scărei întâlnii pe Duduca.

Ființa astă voluminoasă se aruncă în brațele mele, rîzînd și plîngînd deodată.

— Iată-te, în sfîrșit, Manoile î... Ce bucurie pe Zoe cînd a afla c-ai venit!...

— Unde e Smărăndița?

— Smărăndița? răspunse ea, înecată de plîns; Smărăndița?... în pămînt!...

Vestea asta nu-mi plăcu nicidecum, pentru că-mi văzui deodată toate planurile sfărmate.

— Dar Zoe? mai întrebai pe Duduca.

— O să vie îndată... Zoe s-a făcut frumoasă ca ziua; cu toate necazurile și supărările ce a avut de un timp încoace...

Duduca nu apucă să sfîrșască și Zoe intră.

— Am auzit c-ai venit ș-am alergat într-un suflet... Apoi, părîndu-i-se că a zis prea mult: Foarte frumos și delicat din partea d-tale să vii să ne vezi... mătușica ar fi fost fericită astăzi, dacă...

Nu putu să sfîrșască vorba, căci ochii săi învăluiți în niște gene lungi și neguroase, i se înecară în lacrămi. Apoi, întîlnindu-mi mîna:

— Mă iartă, domnule, că te priimesc cu lacrămile în O să șezi cîteva zile cu noi, nu-i așa? știu că o să ți se urască, dar...

— Să mi se urască?... Dar abia am ajuns în București, și cel întîi lucru ce am făcut a fost să iau caii de poștă și să viu să vă văd... nu, dragă Zoe, nu gîndești ceea ce zici; nu-i așa?

— Nu, zise ea, era o glumă... să facem pace... îmi iau vorba înapoi... cu condiție să stai macar trei zile aici.

— Trei ani, dacă voiești.

— Mulțămesc. Cum nu sînt eu sora d-tale! zise ea gînditoare.

în adevăr, iubite B..., copila asta s-a făcut atît de frumoasă, încît ucide orice altă frumuseță. Ce păcat că nu va să ia locul Letiției!... Cu Zoe, aș trăi chiar zece zile fără să mi se urască!...

Cătră acestea, domnul N. Colescu se întoarse de la vînătoare. Zoe ieși înainte să-i vestească ajungerea mea.

Acesta mă priimi cu o bucurie exaltată.

Nimic nu-i putea rechema mai mult pe Smărăndița decît eu, și aceasta îl îmbăta de fericire. Cum mă văzu, mă luă în brațele sale, unde mă ținu strîns mai la cinci minute fără să poată zice o vorbă.

Moartea soției sale îl schimbase atît, încît abia putui a-l recunoaște; părul său albise ca ninsoarea, fața i se îngălbinise, ochii îi erau stinși; se gîrbovise și pierduse bucuria și vorba.

— Am auzit că ai cheltuit prin țări streine tot ce-ți rămăsese de la unchiul tău... moșia ți s-a vîndut la licitație pentru datorii... ai răjnas sărac și strein... trebui să te gîndești la viitor... averea pentru un om este libertatea... și iată ce ai perdut... Dar să lăsăm acestea pentru altă dată... acum să mergem să cinăm. Zoe! ia brațul lui Manoil!

Vorbind astfel, ne duserăm în sala de mîncare, în sala aceea unde, sînt aproape doi ani, îmi aveam locul între Zoe și Smărăndița. Zoe era încă acolo, mai formată, mai grațioasă; dar Smărăndița trecuse ca un vis frumos î Îmi aruncai ochii în dreapta mea, unde altădată eram obicinuit să o văd și să-i vorbesc... lucru ciudat! scaunul ei era acolo, talerul, șervetul erau acolo, ca cînd o aștepta dintr-un minut într-altul să vie la masă!...

Domnul N. Colescu, după cum îmi spuse Zoe mai pe urmă, dase ordin ca nimini niciodată să nu ocupe acel loc și în toate zilele să se puie talerul ei la masă, ca cînd ar fi fost încă în vieață! De multe ori el se întîmpla să rămîie singur la masă: atunci închipuindu-și că Smărăndița este acolo, vorbea oare întregi cu fantasma imaginației sale. La masă, cercetînd de mai multe cunoștințe, întrebai și de Mărioara. La acest nume nimeni nu voi să-mi răspundă. Tăcerea asta are o însemnătate, înțălegi tu?

Abia ne scularăm de la masă, unde domnul N. Colescu rămase încă, după obiceiul său, și dînd brațul Zoei, trecurăm într-un salon. Acolo Duduca ne lăsă singuri cîteva minute. Fără să simțesc nicicum amor, Zoe fermecă deodată toate simțirile mele prin frumuseța ei.

„Ea mă iubește, îmi zisei; eu iarăși nu sînt om care să nu știu a mă folosi de ocazii... voi face-o metresa mea; voi promite tot ce s-a cere și voi lăsa-o să creadă că o iubesc: fetele sînt credule și nu te înșală niciodată pînă ce ele înseși nu se înșală.”

— Ești pe gînduri? mă întrebă copila. Te căiești poate că ai dat cuvîntul să șezi trii zile aice? te cred; toți sînt triști în casa asta acum!...

— Sînt două zile care niciodată în vieața mea nu le voi uita; una plină de impresii dureroase, ziua cînd am fost silit să plec de aice; alta, o, Zoica mea! crede că-ți vorbesc cu sinceritate! alta plină de fericire, ziua, de astăzi; ziua în care ochii mei au putut să te mai vadă o dată! sînt pe gînduri, este adevărat; dar aceste sînt gînduri plăcute ca viața, vise de speranță și de fericire ce mă răpesc și de care-mi este teamă să nu se răsipească îndată ce ai deschide gura să vorbești, o, Zoe!... Ah! dulce copiliță! dacă nu vrei să fii pentru mine decît o cunoștință, o soră, taci, nu zice nimică! căci o vorbă rece, indiferentă, căzută din buze-ți, îmi va zdrobi inima și vieața!...

La vorbele aceste, copila zîmbi de fericire.

— Auzit-am oare bine? zise ea. Vorbele aceste să fie oare sincere!...

— Mă întrebi dacă vorbesc cu sinceritate? o, D-zeul meu! pentru ce nu pot depune acuma la picioarele tale, Zoe dragă, lacrămile ce am vărsat și cugetările ce am închinat suvenirei tale?... Atunci poate m-ai crede, o, frumoasă copilă! Zoe voi să răspundă, dar Duduca se arătă la ușă.

— Trebuie să-ți vorbesc fără marturi, îi zisei... la noapte așteaptă-mă...

— Ce zici? peste putință!...

— Apoi dar mîne plec... și nu mă vezi niciodată.

— Vino! vino! răspunse ea.

Pînă ne despărțirăm seara, Zoe dete ordin să mă ducă în vechea mea cameră. Lucru ciudat! de doi ani aproape nimeni nu lăcuise aice! toate hîrtiile și cărțile mele le aflai aruncate pe masă astfel cum le lepădasăm eu cînd m-am pornit.

Camera asta îmi aduse niște suvenire dureroase. Colo este fereasta ce dă asupra grădinei; grădina era odată verde și înflorită; astăzi, uscată și tăcută!... Femeia ce domnea în locurile aceste doarme în sînul pămîntului. „Sărmană Smărăndiță! nu te voi mai videa niciodată!... în deșert ascult cu luare-aminte ca să aud pașii Mărioarei prin grădină!... nimic, nici o frunză nu se mișcă!... Colo este încă patul meu, pe care l-am udat de multe ori cu lacrămi... dar eu sînt astăzi schimbat!...” Mă înfundai în asemine gîndiri și lacrămile îmi veniră în ochi... „Slăbăciune!” îmi ziisei, și sunai să-mi aducă o butelcă de vin de Drăgășami, ca să gonesc impresiile cele dureroase.

Mă răstumai pe o canape lingă foc să fum o țigară. Așteptînd butilca de vin,și fumînd țigara, cugetam la Zoe; crezînd că e lingă mine, îi cîntam dondănind versurile lui Sion asupra țigărei:

Așa, dragă copiliță!

O țigară ș-o guriță!

Paf! puf!

Zboară fum!

Paf! puf!

Toate-s scrum!

Dar vinul mă exalta și mai mult, casa începu a mi se părea că se învîrtește cu mine... Voii să ies ca să mă duc la dar căzui iarăși pe pat și adormii. Umbra Smărăndiței se arată înaintea mea.

„Iată-te, îmi zise fantoma aceasta. Altădată tu erai floarea tinerimei noastre! patria ta pusesă în tine atîta speranță!... inima ta era tînără și plină de candoare ca o fecioară; cîți te cunoșteau nu puteau să se oprească de a te iubi... iar astăzi, cel mai degrădat om nu s-ar crede stimat ca să-ți strîngă mîna; cel ce crezuse în talentul tău astăzi roșește că a putut avea o asemipe cugetare; inima ta s-a îmbătrînit, s-a degradat și nu mai poate să bată de acum înainte decît la fapta nefolositoare!... pentru ce ai venit în casa aceasta? Vrei să amăgești pe Zoe; pare că roșești de a fi singur de felul tău, și vrei să tirăști în tina în care te afli tu ființa astă tînără și inocentă!...”

La aceste cuvinte mă deșteptăi.

Ieșii în grădină: noaptea era întunecoasă! ninsoarea cădea nencetat; fruntea îmi ardea ca o flacără; un orologiu sună o oară după miazănoapte.

„Aide! zisei. Am avut un vis rău... iată, tot morții nu mai vin”. îmi aruncăi ochii la ferestrele apartamentului Zoei: erau iluminate; pe perdele mi se păru că văd de-semnîndu-se umbra ei.

In două minute am fost la ușa apartamentului ei. Zoe, auzind pașii mei, se pusese pe o canapea cu o carte în mînă, ca cînd ar fi voit să-mi arăte indiferință. Cînd întrai, ea se rădică, și lăsînd cartea îmi întinse mîna ei cea mică și albă ca zăpada.

— Ai cerut să-mi vorbești fără marturi, îmi zise ea. Să videm ce ai să-mi spui?

Niciodată n-am văzut-o mai frumoasă: ochii săi ardeau ca doi diamanți negri în umbra stufoaselor ei gene de velură. Buzele sale rumioare, deschizîndu-se, lăsa să se vadă niște dinți mărunți și albi ca mărgăritarul. Părul ei neguros și lucios era strîns în dosul capului, sub un văl de blondă neagră; două șuvițe întunecoase ca două aripioare de corb se întindeau peste tîmple și se perdeau pe după urechi, obrajii săi nu aveau un caracter; ca unda cea limpede, pe cînd ziua se îngînă cu noaptea, astfel și fețișoarele ei schimbau neîncetat culorile într-acel minut. Era învestită într-un capot de casă, de șal verde cadrilat și crăpat de la mijloc în jos, sub care se vedea o fustă de batistă fină și albă ca ninsoarea. Preste mijloc era încinsă cu un brîuleț de mătasă împletit cu fir de aur, cu ale cărui căpătîie se juca ca cu niște metanii; sînu-i rotund era ascuns pînă la gît în peptarul capotului ei, al cărui guler se răsfrîngea ca o șemizetă.

— N-am să-ți spun nimică ce nu ți-aș fi spus de față cu Smărăndița... Însă numai cu ea...

— Atunci, șezi aice, îmi zise Zoe, făcîndu-mi loc pe canapea lingă dînsa.

— Nu, Zoică! locul meu nu este acolo, ci la picioarele tale! am trebuință de iertarea ta, o, copilă cerească!... nu ți-am scris niciodată... m-am purtat ca un mizerabil... dar ce vrei? nu sînt atît de vinovat precum s-ar crede: te iubesc și sufeream în tăcere: nu eram sigur că scrisorile mele or să-ți facă mulțămire... fără aceasta...

— Mi-ai fi scris, Manoile, nu-i așa?... Oh, îmi place a crede aceasta... dar vezi, erai atît de rece cînd ai plecat! ș-apoi, nu puteam să-ți spun nimica!...

— Așadar, mă iubești, Zoe?... Oh! zi încă o dată... vorba aceasta mă face fericit.

— Pentru ce să zic vorba aceasta, Manoilul meu?... dar scoală-te și șezi lîngă mine... că și eu am atîtea lucruri să-ți spun!... De cînd mătușica... sînt singură; sufăr în tăcere... inima-mi e plină... aveam trebuință de un frate căruia să-i spun toate și care să mă înțăleagă...

— Zoe, îngerul meu! lasă vorbele astea la o parte, ca să nu vorbim decît de fericirea ce simț să te revăd... lasă-mă să te privesc în față; să mă îmbăt admirînd frumusețile tale, căci te-ai făcut frumoasă ca lumina zilei!... lasă-mă să sărut mîna asta mică și albă, ce am strîns-o de atîtea ori în visurile mele!... știi tu, copilă? niciodată nu s-a văzut frumuseță mai încîntătoare!... cele mai fermecătoare făpturi ale naturei și ale artei se îneacă în frumuseță ta!... Zoe, lasă-mă să sărut cosițele aceste!... De cîte ori în nopțile exilului meu nu zis să o văd încă o dată ș-apoi să mor!... reazămă-ți capul, o, dulce înger, pe umărul meu, să te privesc!... Suflarea ta e dulce ca profumul florilor!... ea mă încîntă și mă îmbată!... lasă-mă să răsuflu suflarea sînului tău virginal!...

— Manoile, mai păstrezi crucea mea ce ai primit-o din mînite Smărăndiței?

— Niciodată nu m-a părăsit... nici o seară, nici o dimineață nu a trecut fără s-o încarc de sărutări și de lacrămi... Dar pentru ce mă întrebi, Zoica mea?

— Pardon, Manoile... o idee ce mi-a vinit...

— Dar, dar, crucea ta o am, și ea nu mă va părăsi pînă la mormînt... dar. o, Dumnezeule! Zoe, pentru ce plîngi?

— Oh! nimic... de recunoștință...

— Ințăleg... dulce înger! dacă lacrămile aceste sînt numai rezultatul îndoielei ce ai despre sinceritatea mea, șterge-le, Zoică, șterge-le îndată î... nu depinde decît de la tine, dulce fetiță... o vorbă, și!... dar pentru ce lași să-ți curgă iară lacrimile?... Zoe, frumusețile cu care natura te-a adornat nu mai sînt ale tale... lasă-mă să te privesc încă o dată... să te strîng încă o dată la sînul meu!... Zoe, o sărutare!... Cea dintîi sărutare, Zoe!... o sărutare, și vieața mea va fi a ta!...

— Lasă-mă, Manoile... o, Dumnezeul meu, ce ai? ești galbăn... privirea ta este sălbatică... mă sperii... lasă-mă... vai! tu nu mă iubești!...

— O sărutare, Zoe!... nu te smulge din brațele mele, căci după tine tîrăști vieața mea!... o sărutare!... tu ești amanta mea, mireasa mea!... vieața mea este vieața ta! voința mea, voința ta!... Zoe!... Zoe!...

— Lasă-mă! lasă-mă!... țip!... o, Manoile, Manoile!... presimțimentul meu era adevărat: tu nu mă iubești! căci nu este amor fără respect, și tu nu mă respectezi... Oh! lasă-mă, și du-te de aice!...

Zoe se dezbătea în brațele mele... Eu o strîngeam la sînu-mi și o înecam de sărutări.

Nu știu cum se întîmplă, dar luminele se stinseră... capul mi se întoarse... Zoe, speriată serios, își adună toate puterile și, smucindu-se, alunecă ca o umbră din brațele mele. Alerg după dînsa prin întunerec... aud un mic zgomot... umblu pipăind... o prind din nou în brațe!... Dar, abia o strîng la sînu-mi, și începe să rîdă cu hohot... lumina se aprinse, și eu mă văzui cu Duduca în brațe!

— Așa-i că nu-ți trecea prin gînd că sînt eu? ha! ha! ha!... am ascultat la ușă!... și cînd m-am încredințat care-ți era gîndul... ha! ha! ha!... am stîns luminele și, smulgîndu-ți pe Zoe din brațe, am rămas în locul ei... Ha! ha! ha!... oi să rîd un an întreg, de istoria asta... Manoile, nu-ți rămîne decît să pleci de aici și să nu cauți să vezi pe Zoe decît după ce vei dobîndi iertarea ei...

— Voi pleca numaidecît, dar spune-mi: Zoe era în complotul acesta?

— Vrei să-ți spun adevărul? nu era.

Abia isprăvi și începu să rîdă.

A doua zi plecai de dimineață, făr-a zice adio nici macar domnului N. Colescu... Acuma rîde și tu... nu-mi pasă!

22 ianuarie

Nu ți-am scris de cîteva zile. Crezi că eșecul ce am întîmpinat la Petreni mi-a înghețat pana în mînă? nu te teme.

Mititica Zoe era foarte grațioasă, în adevăr; dar acum nu mai gîndesc la dînsa. Alexandru S... avea cuvînt cînd zicea: „Prefer femeile măritate”. Astfel am și pus în lucrare axiomele acestui mare observator.

Sînt cinci zile de cînd m-am introdus pintre ceea ce se numește aice (stil de afișuri) înalta nobilime. Cinci zile de cînd am aruncat ochii pe una din cele mai frumoașe femei din capitală. Dar mai înainte de a-ți spune istoria asta, voi să-ți descriu circul persoanelor pintre care m-am introdus.

Cînd treci prin Valahia de la margini pînă la București, nu poți crede că vei găsi în saloanele boierilor o societate care este diametral opusă cu mizeria cîmpiei. Bucureștii este ca un vas din acele cu aburi ce rătăcesc pe sălbaticile mări ale Africei, în mijlocul mizeriei celei mai complecte, dar pe al căruia bord afli cele mai luxoase cameri plăcute societății și mai alese lucruri ce incintă simțurile și spiritul.

Luxul cel mai mare, aice, stă în eleganța echipajelor, mulțimea servilor, bogăția apartamentelor și tualeta damelor. Nimic de artă: în tot Bucureștii nu găsești un tablou original sau copie des grands maîtres iar bibliotecile cele mai mari, cînd nu sînt numai desemnate de păreți, sînt încă întrebuințate ca mobile ce ar împodobi camera.

Conversația nu este nici mai puțin plăcută, nici mai puțin spirituală în saloanele Parisului, însă nu iesă niciodată din șirul ideilor ordinare.

Limba ce se vorbește este mai mult o franțuzască, umplută pe ici pe cole cu vorbe românești. Literatura franceză singură este cunoscută; de cea națională n-au nici o idee și pentru cultura ei nici un zel. Bărbații trec serile jucînd cărți. Femeile, cele bătrîne și slute asemine, iar cele tinere și frumoase se ocupă numai de a plăcea. Pot zice că ele sînt și mai spirituale decît bărbații; au multă inimă și sînt totdeodată drăgălașe și fără prejudecăți, ceea ce-mi iesă bine la socoteală.

În două zile, dintr-un capăt al Bucureștilor se lăți numele meu. Dar de ce? am cîștigat în cărți vro trii mii ducați: mă instalăi în case bune; îmi făcui echipagiu strălucit, haine de minune, lachei cu livrele.

La Paris cunoscusem o damă româncă, foarte spirituală, dar nici tînără, nici frumoasă. Auzeam că în casa se fac întîlniri amoroase, dar nu credeam. într-o sară am văzut-o la teatru; ducîndu-mă în lojă la dînsa, îmi bănui de ce nu-i făcusem onoarea de a o vizita. I-am spus că a doua zi voi veni. Mă duc. Care fu surpriza mea, frate, cînd văzui acolo pe Frosa; pe Frosa, care am scăpat-o de la moarte; pe Frosa, care se călugărise în ochii mei!

Ea îmi spuse pe scurt că, auzind de venirea mea, făcu cunoștință cu doamna S... vestită mijlocitoare pentru întâlniri, și astfel făcu ca să mă vadă. îmi spuse că amantul ei, viind de peste hotar, o răpi din mănăstire și se cunună cu ea; apoi a fost osîndită pe trei luni la închisoare, dar după aceea a căpătat libertatea și voia de a trăi cu bărbatul.

După invitarea ce-mi făcu, m-am dus la dînsa acasă; am văzut pe bărbatu-său. Nae P... este boier mare și bogat; tată-său murind, îl lăsă moștenitor pe o avere bună; acuma e în slujbă mare; boier de Divan!

Dar Frosa e răpitoare. Ea acum nu are mai mult de 19 ani; bălaie ca o stea rătăcită în noapte; frumoasă ca un serafim; vie, vorbariță, cochetă... ca cînd n-ar fi îmbrăcat niciodată rasa. Cum o văzui, făcui planul de a mi-o face metresă. Am înțăles că ea nu are sîngele rece al Șarlotei lui Werter, ce plînta curechi, nici virtutea Corneliei, căria i se rosese degetele torcînd la lînă. Ea are prea mult spirit ca să lase să treacă cei mai frumoși ani ai vieții sale fără să culeagă florile primăverilor lor; si are prea mult gust pentru ca sa puie în practică o virtute băcălească. Nu prea are idei, pentru că la mănăstire nu le-a putut căpăta, dar întru această mă însărcinez eu să-i însuflu cît de multe; în curînd, sînt sigur, ea va avea mai multe idei și decît mine; prin urmare, sper că-mi voi forma o metresă rară de care să mă pizmuiască toți.

26 ianuarie

B...,

Sînt pe aproape de fericire; pe aproape de a-mi realiza planul. Frosa mă iubește; am înțeles că mă iubește. Astăzi, ducîndu-mă la ea, îmi spuse că bărbatu-său s-a dus la țară și că dorește să cineze deseară la mine acasă, fără altă condițiune decît să fiu discret.

Trebui să știi că am pierdut capul de bucurie; și nu vei tăgădui că nu am cuvînt. Sărmane B..., nu te invit niciodată să te însori: sînt cinci zile numai de cînd m-am cunoscut cu Frosa, și bietul Nae e pe aproape de a purta coarnele. Cu toate aceste, însoară-te, însă trebui să-ți schimbi ideile ce ai despre femei.

27 ianuarie

Seara trecută m-am dus la balul mascat unde Frosa îmi dase cuvînt să ne întîlnim.

— Plus il y a des fous, plus on rit îmi zise bălaiul meu serafim, îndată ce mă văzu. Pentru aceea să ducem cu noi două părechi amorate! femeile vor să păstreze masca... Dar ce-ți pasă? să le lăsăm această plăcere; pe la sfîrșitul cinei sper că ele singure or să se demaște... apoi te încredințez că va fi ceva original.

În adevăr propozițiunea Frosei îmi păru, originală. Priimii bucuros, și trimesei feciorul acasă să prepare o cină pentru șese persoane.

Frosa se duse, și peste cîteva minute veni însoțită de două dame si doi cavaleri mascați.

— Să mergem! îmi zise ea.

Cele patru maște ne urmară fără să zică o vorbă.

Eu mă urcai cu Frosa în trăsura mea; iar în careta ei se încărcară cei patru necunoscuți.

Cina era splendidă. Fiece cavaler se puse cu dama lui la masă.

Una din dame era tare voioasă, ceialaltă, și care ședea lingă mine, părea gînditoare și ochii ei mari și negri erau ocupați mai mult de mine decît de cavalerul ei.

Frosa începu conversația, făcînd o diatribă spirituală și mușcătoare asupra celor mai multe femei ce văzuse la bal. Calificația ce da persoanelor despre care vorbea era atît de ingenioasă, îneît ai fi zis că le pune un fer roșu pe frunte.

A-ți scrie toate cîte s-au zis ar fi prea lung; apoi nici nu-mi aduc bine aminte; îți voi zice numai cîteva:

— Văzut-ați, zise ea, pe d-na M... îmbrăcată în albastru din cap păr-în picioare? în adevăr sămăna o cocardă tricoloră franțuzască.

Asta ne făcu să rîdem.’

— Ha! ha! făcu unul din cavaleri ce înțălese mai tîrziu jocul de vorbe al Frosei.

— În sănătatea Frosei! strigai, rădicînd paharul.

Toastul meu se priimi în strigări de bucurie.

— Ciocoi! împleți paharul încă o dată!... voi să-nec durerile mele!...

— Manoile, zise Frosa, ești inspirat... împrovizează-ne o poezie.

— Bucuros! dar dă-mi un sujet.

— Un sujet? și care altul decît vieața ta î

— Fie!

Apoi începui prin strofa aceasta:

I

Singur eu venit-am pe acest pămînt,

Singur mă voi duce în al meu mormânt!

Mina unei mume nu m-a legănat;

Pe-al prunciei leagăn, dorul mi-a cîntat!

Dar cu toate aceste, l-ăl vieții soare,

Eu creșteam în lume ca o dulce floare...

Umpleți înc-o dată cupa mea cu vin,

Să înec într-însa crudul meu suspin!...

Toți bătură în palme, strigară: „bravo” și rădicară toastul în sănătatea mea.

— Alt cuplet! alt cuplet! strigară toți.

II

O femeie însă..., cine ar fi crezut? O fe...

Aice mă oprii: îmi era cu neputință să mai urmez... lucru ciudat! talentul meu mă părăsisă!...

Dacă dama ce ședea lîngă mine mă privea țintă, și ochii ei juca în lacrămi.

— Cu atîta mai bine, îi zisei. Ce e bun talentul în țara care trăim?... nu mai pot urma... Ciocoi! vărsați vin! să beau pînă cînd zorile vor săruta genile de aur ale Frosei!... O, iubita vieții mele! nu deschide rana inimei mele!... îmi faci un rău crud!...

— Dacă este așa, Manoile, eu însumi te rog să nu mai urmezi... Femeile sînt egoiste, voiam să știu dacă am vreo rivală...

— Numai atîta? O! îți voi spune bucuros! am iubit o dată în viața mea, cîteva zile numai...

— Mărioara?

— Ai gîcit! dar acest nume acuma este mort în inima mea; vezi: îl pronunț cu indiferință... pot să-l și blăstăm!...

— Dar am auzit mai vorbindu-se de o Zoe...

— Zoe... ce nume ai pronunțat!...

— Ah! vezi?... Am gîcit! Zoe ți-e dragă!... dar nu sînt geloasă... ea nu te iubește... căci nu poate să iubească doi deodată... sărmana copilă! amorul ce are pentru L... are s-o ucidă!...

— Ceea ce zici este o calumnie, Froso! zi-mi că muma mea s-a prostituat la lacheii tăi, zi ce vrei despre mine; nu-mi pasă! dar ceea ce ai zis despre Zoe nu-ți dau voie a o repeta!... căci ești femeie și nu pot să o răzbun... Dacă un altul decît tine ar fi zis aceasta, un bărbat... pe D-zeul meu!...o vieață am și țin la dînsa mai puțin... decît la paharul aces-ta!...

Paharul ce aveam în mînă, trîntindu-l pe masă, se sparse în bucăți.

— Manoile! tu mă amerinți?

— Voi să stimezi și tu pe acei ce stimez eu.

— Această este un despotism nesuferit!... îți spun că femeia asta nu-mi place, pentru că o iubești... dovidește din contra!

— Tu ești geloasă sau te prifaci a fi! nu-mi pasă! n-am trebuință să-ți dovidesc că te iubesc numai pe tine: aș zice o minciună...

— Vezi!

— Froso! să facem pace, și ascultă bine ceea ce voi să-ți spun. Nu iubesc nici pe Zoe, nici pe nimeni. Pentru Zoe am stimă și amicie ca pentru o soră; pentru tine, un capriciu... iată tot! să te iubesc, Froso? sărmană copilă! dar pot?... inima mea este uscată!... ce vrei tu? nu este vina mea... soarele poate să se stingă sau să se facă mai călduros; pămîntul să se despice sau să se facă mai roditor; lumea poate să se peardă sau să se facă perfectă; toate aceste nu merită să le dau nici o căutătură de ochi... nu mai cred în nimică, și inima-mi nu mai bate pentru nimică, afară decît pentru vinul acest fermecător; nu mai cred în nimică; iar în amorul femeilor mai puțin decît în toate...

— Dar mi se pare că era odată vorba să iei pe Zoe de femeie, Manoile?

— Ceea ce-mi zici este o glumă... să mă însor cu Zoe; eu, cel mai desfrînat între oameni, cu Zoe, un copil încă, exemplul blîndeții și al candoarei?... cel puțin pînă astăzi... nu-mi pasă cauza pentru care ești nebună, Froso! Dar tu nu știi nimic, copila mea! vezi tu junii aceștia ce mă încunjoară și nu fac nimic fără să mă consulte? femeile aceste ce se dispută pentru mine? toți! tu însuți, Froso, și chiar Zoe, peste cîteva zile vor întoarce capul de la mine, și se vor rușina căci mi-au dat mîna!... și știi tu pentru ce? pentru că ca mine echipaj, servi, mobile, diamante, toate le voi pierde. Sărmană copilă! tu nu știi încă ce sînt oamenii! nu mă caută pentru ochii mei; oamenii nu mă considerează pentru talentul meu sau pentru mine; ci pentru poziția mea! ce vrei? oamenii sînt ca paserile: pe cît un arbore este înflorit, ele îl vizitează; iar cînd frunza și floarea se usucă, ele zbor și-l ocolesc! Pentru aceea nu voi să las nimănui plăcerea de a mă desprețui: înainte de a cerca nenorocirea acesta, îmi voi da un pistol în cap... e sigur cum te văd...

— Ce ai, fetiță? întrebă Frosa pe dama ce ședea lîngă mine.

— Nimic!... răspunsă aceasta, și căzu leșinată în brațele mele.

Cea dintîi mișcare ce făcui fu să-i scot masca, crezînd că aceasta o năbușește.

Nu poate să-ți treacă prin gînd ce am văzut! Era Zoe.

O luai în brațe și o dusei pe canape. Umblînd și făcînid toate mișcările aceaste, mi se părea că visam sau că vedeam împrejuru-mi o fantasmagorie!

Cu toate aceste, nu voii să încredințez nimărui grija de a o deștepta. Șezui aproape de dînsa, țiind grațiosul ei cap pe sînul meu.

Peste cinci minute Zoe deschisă ochii.

— Manoile! îmi zisă ea, nu-mi vei ierta niciodată, poate, astă urmare; nu-i așa? Dar, Manoile, trebuie să te văd încă o dată, sau să mor!...

— Explică-te, Zoe; nu te înțeleg.

— Dar; îți voi spune tot... însă... nu sîntem singuri...

— Ieșiți! Ioane! Constantine!... nu sînt acasă pentru nimeni...

Servii ieșiră.

— Dar ochii nu mă înșală... Andrei! Elena!... aice!... maștele acele!... îmi perd capul!... Zoe, spune-mi ce însămnează toate aceste? spune-mi, nu sînt nebun? sînt eu? tu? ei?...

— Liniștește-te, Manoile!

— Iată-ne singuri!

— Dar... însă lasă-mă să-mi adun ideile... vai! am suferit atîta!...

— Sărmană copilă!

— Noaptea în care ne-am întîlnit la țară, Manoile, a fost una din cele mai dulci și totodată din cele mai crude ce am trecut! dulce, căci te-am văzut, căci am crezut un minut că mă iubești... crudă, căci mai pe urmă purtarea ta m-a făcut să înțeleg... dar să nu mai vorbim despre aceasta... voi să uit tot... a doua zi plecași, supărat!... ideea că poate nu te voi mai videa îmi rupea inima; și vieața mea mi se părea că cade în bucăți la picioarele mele... Mă bolnăvii... cîteva rude veniră să mă vadă... între alții veni și Frosa... îi spusei tot; de la ziua călugăriei ei capatasăm cea mai mare simpatie pentru dînsa, și ea mă iubește ca o sor. Voii să te văd, cu orice preț... Frosa îmi făgădui că în mai puțin de șese zile o să te întîlnesc; ceea ce s-a și făcut întocmai: să facă cunoștința-ți, să te lasă să crezi că te iubește, apoi să cinezi împreună aice, unde sub cuvînt că sîntem niște amatori de plăceri, să pot să te aud, fără ca să știi.

Mai întîi nu primii: mi se părea o crimă să amăgesc... dar, o, Manoile! te iubesc atîta de mult! trebui dar să ascult ce-mi dictează inima!

Mulțămesc că mă apărai pe cînd Frosa mă calomnia, înadins... vorbele tale era ca un balsam pentru durerile mele!... era să plec, încă de atunci! dar ceea ce ai fost zis la urmă, despre hotărîrea ce ai luat de a muri, mi-a făcut un rău crud!... dar era o glumă, nu-i așa?... ah! zi că era o glumă!...

— Da, da... o glumă, Zoe, ca să treacă timpul.

— Acum sînt încredințată că nu mă iubești î... nu-ți mai fac nici o mustrare... ci o rugăminte: să-ți păstrezi vieața și sănătatea!... ți-am spus tot... acum trebuie să plec... Manoile, încă un cuvînt! n-o să te ucizi, nu-i aș a?

— Nu, nu... dragă soră! am glumit!

— Adio! îmi zisă ea suspinînd și aseunzînd capul în sînul meu. Apoi sculîndu-se repede: Pardon! Pardon! Manoile... sînt nebună!...

Cîte frumuseții cîtă candoare, și cîtă iubire!...

De ce nu pot să te iubesc, o, tu cea mai nobilă dintre femei?... sau mai bine, pentru ce mă iubești tu atîta de mult?...

30 ianuarie

Ieri seara am fost la bal, cu intenție mai mult să întîlnesc pe Frosa și să-i cer socoteală pentru farsa ce mi-a făcut.

închipuiește-ți, iubite B..., cît de nebune sînt femeile și ce sacrificii nu sînt în stare să facă cînd le întră cîte ceva în cap!

Nebuna aceasta, spre exemplu, jucă un rol tare delicat: ea risca a-și compromite reputațiunea în ochii lumei și fericirea vieții sale. Ah! iubitul meu, pentru ce creatura cea mai grațioasă, cea mai nobilă, cea mai simțitoare a trebuit să usuce florile tinereții mele!...

— De ce stai pe gînduri? mă întrebă o mască. Ai numai o lună să trăiești; profită de plăcerile vieții!... Dă-mi brațul și nu fi supărat de mine...

Nu înțelesesăm glasul... eram în distracție... Masca îmi lua brațul și mă tîrî prin sală... Eu o urmam ca cînd eram magnetizat.

— Toată lumea se veselește, numai tu să fii trist, Manoile?... Ești copil, dragul meu!

Ieșind din distracție, înțălesei că masca care mă întreba era Frosa.

— Lasă-mă, Froso! sînt mînios pe tine!

— Ai dreptate, Manoile!... am făcut rău, îți mărturisesc; dar ce vrei? Zoe m-a mîngîiat mult în nenorocirile mele; eu îi eram datoare chiar cu recunoștință. Puteam eu să o las să moară? ea te iubea atît de mult!... Astăzi, mulțămită lui D-zeu! roșește de cîteva minute de slăbăciune.

— Ce vrei să zici?

— Voi să zic că nu cunoști încă femeile, Manoile (mă vei ierta că te numesc încă astfel?); insultă o femeie; pune-i ferul roșu pe frunte; cu toate aceste ea poate încă să te iubească; însă teme-te să nu o pui niciodată într-o poziție umilitoare, căci amorul propriu...

— Ce fel?

— Lucrul e foarte simplu: Zoe nemaipurtîndu-mi nici un interes, pot să sper... că vei fi mai puțin scrupuloasă cu mine?...

— Mai încet, micul meu don Juan!.. ascultă, Manoil î voi să-ți vorbesc serios: îi port un interes de soră; iată tot. Dar închipuiești-ți (lucru ce ar fi cu neputință!) că aș avea un alt simțămint; ei, bine! mă crezi tu că eu sînt o femeie care nu poate afla în datoriile sale atlta putere ca să-l înfrîne? însă eu, Manoile, ți-o repet: nu iubesc; nu pot iubi decît pe bărbatul meu...

Dar să lăsăm acestea, ca să nu ne mai aducem niciodată aminte. Spune-mi: cunoscut-ai măști?... în adevăr, ce însemnează galanteria asta?... Îți vorbesc și nu mă asculți... unde-ți sînt gîndurile?

— Ah! Zoe se crede umilită?

— Ei, bine! ce-ți pasă? ai zis?

— Da... negreșit... mi-a venit o idee... din întîmplare... cine este femeia aceea ce dă brațul ofițerului celuia?

— Ce? n-o cunoști?

— Mi se pare... dar nu... mă-nșel... este peste putință...

— Este Mărioara. Vezi cum s-a schimbat? pentru Dumnezeu, Manoile, ce ai?...

— Mărioara... și colonelul cela este bărbatul ei?

— Văd că ești la a.b.c. despre cele ce privesc pe nenorocita asta! Să ședem aici, și să-ți spun istoria ei.

— Da, da... niciodată n-aș fi crezut să o văd atîta de schimbată!

— Sînt aproape doi ani... după plecarea domniiitale. Într-o zi, aflarăm că Mărioara se mărită.

Asta fu un eveniment în București, căci nu era un singur om de societate care să nu fi admirat spiritul și grațiile ei. Puține femei, care să nu fi fost geloase pentru interesul ce oamenii îi purtau. Bărbatul ce trebuia să ia era din cei întîi boieri, bogat și influent, dar bătrîn; fără cunoștințe. Tata Mărioarei se opunea la asemine măritiș pentru cuvîntul că ginerile era cu trii ani mai bătrîn decît socrul; dar Mărioara, nu știu pentru care cuvînt, îl voia cu orice preț. Nunta se făcu. Nu trecu o lună, și Mărioara fugi la moșia frate-meu. Fuga asta făcu scandal mare în București. Bărbatul Mărioarei se plînse la Curte. Frate-meu fu exilat la o mănăstire; iar Mărioara a se întoarce la barbatu-său sau a se închide pentru totdeauna într-o mănăstire. Atunce ea avu recurs la cîteva persoane influente, dintre streini, cu condițiile acele cu care Maria Egipteanca făcu cu căpitanul corăbiei; căsătoria ei fu stricată și bărbatul îndatorit a întoarce zestrea.

Un june ofițer de husari, ce domnea peste inima ei, în mai puțin de trei luni jucă în cărți toate diamantele Mărioarei. Pe de altă parte, ea ținea casă deschisă, în care era primiți și desfătați toți ofițerii armiei de ocupație: mese splendide, baluri se repetau în toate zilele. Astfel încît fu silită să se împrumute, puind toată averea sa în gaj.

Tînărul husar trebui să plece din țară: Mărioara îl urmă în Roșia, de unde, peste două luni, se înturnă într-o desăvîrșită mizerie.,ln lipsa ei, creditorii, nepriimind regulat interesele, îi vîndură moșia la licitație. Această se făcu, sau nu se făcu, după regulă, nu știu; îndestul că averea ei se vîndu mai pe nimica, și nu se putu plăti toată datoria.

Mărioara nu era o femeie care să moară de foame; în mai puțin de o lună își reluă zborul ei de mai nainte. Astă dată amantul ei era un evreu bogat; trebile îi mergea cît se poate de bine. Într-o zi însă fiul lui Israil găsi ascuns în apartamentul Mărioarei un ofițer de cozaci. Evreul strigă; pusă înainte sacrificiile ce făcu să pentru dînsa; ofițerul, supărat de atîta larmă, trasă sabia și pusă în fugă pe rival; apoi, fără mai multă ceremonie, se întoarce și taie coada Mesalinei aceștia. In curs de trei zile după întîmplarea asta, el umbla din casă în casă, arătînd talismanul său.

Pe altă parte, fiul Iudeii îi luă înapoi toate darurile ce-i făcusă; iar Mărioara, părăsită de rude și cunoștințe, se văzu pe poduri.

Pre cît o femeie poate să se degrade și să se prostituie, Mărioara se cufundă în huma tuturor viciurilor. Astă dată nu mai era amorul plăcerilor oare o tîra în perire, ci trebuința: trebuia să se prostituie pentru o bucată de pîne.

Astăzi, mulțămită ofițerului celuia ce-i dă brațul, ea s-a mai împiciorat.

Dar, uită-te, Manoile! cum toate femeile își întorc capul cînd o văd!

— Acum înțăleg pentru ce, cînd întrebam de dînsa, toți tăceau sau clătinau din cap.

— Cele ce auzi despre dînsa trebuie să-ți facă o impresiune tristă, Manoile!... Nu vei tăgădui că ai iubit-o mult...

— Vai! era cel dintîi amor... dar să nu mai vorbim despre aceasta!... o nebunie!... să plecăm de aice!... vederea ei mă dezgustă!...

— Manoile, te iubesc ca o soră: de aceea voi să-ți vorbesc fără fățărie... Dar să-mi făgăduiești un lucru!

— Orice vrei.

— Să nu te superi de ceea ce voi să-ți spun, macar oricît de amar ar fi adevărul vorbelor mele!

— Îți jur!

— Ziceai că vederea Mărioarei te dezgustă; pentru ce? pentru că te-a înșălat altădată, sau pentru că ți se pare degradată astăzi?

— Pentru cel din urmă quvînt.

— Bine. Acum ascultă: după obiceiurile de astăzi, bărbații sînt și mai liberi, și mai tolerați în faptele lor decît femeile. Dacă îi întrebi, răspund: natura așa a voit! consecuințele libertății la o femeie sînt funeste! deci femeia nu poate să aibă aceeași libertate ca bărbatul; prin urmare, femeia nu trebuie să fie virtuoasă numai pentru amorul virtuței, ci și de temerea relelor consecuințe: astfel că, urmînd acestui rezonămînt, dacă s-ar inventa o mașină care să întîmpene consecuințele la care o femeie este expusă prin libertatea sa, morala nu este pentru nemica, și femeia poate să se degrade în toate privințele!... Eu însă nu împărtășesc absurditatea asta și cred că și d-ta ești de părerea mea!

— Unde vrei să vii?

— Am vrut să-ți arăt că bărbat și femeie sînt egali înaintea virtuței; că, prin urmare, un bărbat prostituat trăiește cît o femeie prostituată. Manoile, ziceai că femeia asta te dezgustă pentru că este o prostituată! ai cuvînt; dar, între noi să fie, știi că nu poți să-i arunci piatra? știi că dezgustul ce-ți insuflă Mesalina aceasta, poți să însufli și tu, dacă nu astăzi cînd prestijul trăiește încă, dar mîne, mai tîrziu, celei mai dulci, mai frumoase și mai nobile, Zoei?

— Știu.

— Știi? și mi-o zici asta cu sînge rece? nu cugeți să te îndreptezi?...

— Ți-o zic cu sînge rece pentru c-o știu bine. Să mă îndreptez? este prea tîrziu. Ascultă, Froso, și crede că-ți vorbesc cu sinceritate; nu mai am inimă; vieața îmi este o povoară; lumina soarelui mă apasă; nu mai găsesc mulțămire decît în viciu; vezi dar că, ca să mă îndreptez, va să zică să mor... Dar ce însemnează mișcarea asta? pentru ce toată lumea se duce acolo?...

— Ce femeie frumoasă î șopti unul pe la urechile mele.

* — Aș da vieața mea pe un zîmbet al ei! răspunsă un altul, și alergă să-i iasă înainte.

— Ce? nu mă-nșăl, Froso?... privește: ea este... Zoe! Zoe la brațul generalului... nu, nu se poate.

— Ai gîcit, ea este, Zoe... dar pentru ce te miri?

— Nu, nu mă mir, dar o știam la țară.

— Te înșelai... de două zile Zoe este în București; șede la una din mătușile sale, amică a generalului care-i dă brațul... Nu pot gîndi nimic rău; dar ți-am spus: teme-te de a pune vreodată pe femeie într-o poziție umilitoare... vezi cum toată lumea o privește?... în adevăr, Manoile, copila asta este regina frumuseților... ține, dacă vrei, hai s-o vedem; dă-mi brațul: voi s-o mistific puțintel...

Mă lăsai să mă poarte.

Străbăturăm, cu destulă osteneală, mulțimea ce era adunată ca să admire pe Zoe; și ajunserăm pînă la dînsa.

Frosa îi adresă cîteva vorbe pe care nu le auzii. Eu o salutai. Zoe îmi răspunsă printr-o rece închinare din cap.

— Cine este tînărul acesta? o întrebă generalul rus.

— Nu-l cunosc, răspunsă ea, și răspunsul ei veni pînă la urechile mele.

— Auzi tu? Zoe, îngerul acela... o, indignitate!... fiindcă-i la braț cu generalul nu mă cunoaște!... In adevăr, iubită, mi-e teamă să nu nebunesc!...

— Ce ai? mă întrebă Frosa. Ești preocupat și palid!...

— O să-ți cer iertare, dacă nu pot sta mai mult aice... Ești prea delicată, ca să nu-mi dai voie să plec... nu mi-e bine... pămîntul se învîrtește cu mine...

— Și unde te duci? mă întrebă ea.

— Unde mă duc? știu eu!...

Zicînd așa, salutai și plecai spre ușă. Aici însă mă întîlnii față-n față cu Zoe.

— Ești ca celelalte, îi zisei.

Ea zîmbi ca cînd necazul meu îi făcea plăcere.

Ieșii din bal.

Te încredințez că niciodată în vieața mea nu am suferit atîta!

Mărioara, prostituată!... Zoe nu va să mă recunoască! Oh!... dar lumea asta este un iad!... Plecai pe jos în mijlocul nopții, fără să știu unde mă duc picioarele... nu mai știu ce fac și ce gîndesc!... dar dacă cineva ar fi scris cugetările mele, ar fi făcut să sîngere inima ce ar fi cetit... era frig; eu, însă, nu simțeam nimic...

Cînd mă trezii eram afară de barieră, în mijlocul cîmpului... eram ostenit... șezui la rădăcina unui tei de lingă șosea. Acolo auzii urletul unui lup, nu departe. In durerea me simțeam o fericire de a fi sfîșiet de fiara asta sălbatică... astfel o așteptam cu bucurie... cînd zgomotul a doi armasari, ce tîra repede o sanie, mă făcu să întorc capul. Era lună. Sania se opri înaintea mea.

— Manoile! Manoile! mă chemă un glas de femeie.

Era Frosa.

Mă rădicai și mă dusei cătră sanie.

— Ce faci acolo, la oară asta?

— Aștept să vie lupii... dobitoacele astea, sărmanele, urlă de foame... voi să le procur o cină delicată.

— In adevăr... o, Dumnezeule! sîntem pierduți! îi aud urlînd... Manoile, urcă-te iute în sanie...

— Iată-i, vin cu cîrdul! strigă vezeteul... urcă-te, domnule, că eu plec... am femeie și copii, și n-am gust să-mi rămîie oasele aice!...

— Mergi! îi strigai eu.

Vezeteul întoarse sania repede să plece. Frosa se rădică în picioare și se lăsă să cadă din sanie în ninsoare: caii zbura ca vîntul spre oraș. Eu alergai să rădic femeia ce mai voia să moară cu mine, decît să mă lase în prada lupilor.

— Ceea ce faci, Froso, este o nebunie.

— Tu mi-ai scăpat vieața, și eu sînt datoare să scăp pe a ta, pentru ca să fim chit.

— Ce fel poți să mi-o scăpi, cînd nu vei putea să-mi dai nici un ajutor? din contra, și tu ești supusă pericolului.

— Ba nu; fiarăle astea, cînd ne-or vedea doi, s-ar spăimînta și ar fugi.

Lupii veneau alergînd spre noi.

— Iată-i cum vin de repede!... or să ne sfîșie!... Zicînd vorbele astea se lipi de mine, și strîn-gîndu-mă în brațe: apără-te, Manoile!...

— Dar cum să mă apăr? n-am cea mai mică armă; ceea ce pot să |ac este ca să le ies înainte eu... cum nu sînt mulți, cu mine s~ar sătura, și tu vei scăpa... Froso!... o idee... mîne servitorii tăi or să vie să ne culeagă oasele... Lumea o să zică că noi ne-am iubit, și că întîlni-rea noastră a fost culpabilă... Froso, asta este o nenorocire de care nu te mai poți apăra... Froso! lupii sînt încă departe... înainte de a muri, lasă-mă să gust un minut de fericire!... să răsuflu suflarea ta cea dulce... Fii a mea, Froso î... și viața noastră să zboare într-o lungă sărutare de amor și de voluptate!..

— Manoile, pentru ce vrei să te desprețuiești? niciodată, niciodată!... oi muri curată cum am mai trăit: iată singura fericire ce voi să gust înainte de a muri... dar privește... vin!...

Frosa, tremurînd de spaimă și de frig, se strînge lîngă mine ca o floare ce se tupilă în iarbă.

Lupii ajung... dar, în loc să se arunce asupra noastră, ne privesc și trec repede spărioși.

Ne-am fost făcut de spaimă singuri.

Fearăle acele era niște cîni întîrziați pe aproape la un cadavru de cal, unde, siliți de a lăsa locul unei potaie de lup, alergau sperioși.

La noutatea asta neașteptată, Frosa săltă de bucurie, și aruncîndu-se în brațele mele:

— Acum o sărutare de soră! îmi zisă ea.

Buzele mele întîlniră pe ale sale fragede și profumate... puțin trebui șă mor de plăcere!...

— Acum să mergem, Manoile...

— Să mergem.

Plecarăm cătră oraș. Dar nu făcurăm cincizeci de pași, și Frosa îmi zise:

— Manoile! eu nu-mi mai simt picioarele, nu mai pot merge.

— Ce? ești desculță? o întrebai eu, uitîndu-mă lai picioarele ei.

— Cînd am sărit din sanie, mi-am pierdut pantofii și mantela... Dar ce să fac, Manoile? eu oi să mor de frig... oi să-mi pierd picioarele!

— Trebuie să te iau în brațe.

Ea primi bucuroasă.

O luai în brațe și îi învălii picioarele în mantela mea. Mînile sale reci ca gheața le încălzeam sub buzele mele.

După cîteva minute:

— Cum ai venit după mine? o întrebai eu.

— Cînd ai ieșit din bal, aveai figura unui om ce merge să se ucidă: mi-era teamă să nu faci vreo nebunie... te-am urmat cu sania încet pînă la locul unde ai stat. Trebuie să mărturisești, Manoile, că ești copil de tot!... dacă-ți eram soră, te-aș fi corectat... dar nu sînt decît o amică, și nu pot decît să fiu indulgentă la toate nebuniile ce-ți trec prin gînd.

— Ești un înger, Froso!... Ah! pentru ce toate femeile nu sînt așa?

— Vrei să faci aluzie la Mărioara?

— Ți-am zis-o: numele acesta e mort pentru mine.

— Apoi dar, de cine vorbești?...

— Să vorbim altele, Froso!... lasă-mă să te admir de devotamentul ce ai arătat astă-noapte... ești femeie rară... ușoară, nebunatică... iartă dacă-ți vorbesc astfel: dar un caracter...

Nu apucai să-mi isprăvesc vorba, și întîlnirăm sania Frosei întorcîndu-se să ne caute. Vezeteul pînă la barieră dase zborul cailor, fără să știe că stăpîna sa a sărit jos; dar cînd a stat și a văzut că ea lipsește, a crezut că a perdut-o și, avînd teamă; s-a întors s-o caute.

Sania se opri; ne urcarăm în ea și intrarăm în București.

29 ianuarie

Ți s-o fi urît cu scrisorile, mele! dar vei? asta e singura mea mîngîiere.

Dar știi tu, iubite? încă o iluzie perdută de la mine; și aceasta era cea mai din urmă care-mi rămăsese! Zoe s-a perdut!...

30 ianuarie

Astă dată, hotărîrea ce am luat va fi nestrămutabilă. Peste cîteva zile, nu voi mai fi pe lume. Pînă atunce însă am să-mi scot din capete... am să-mi întocmesc un nou harem din cele dintîi fiice ale lui Pafos. Regina lor va fi Mărioara.

Ieri am jucat cărți: am cîștigat două mii galbini.

Astă-dimineață era bîlci, sau, cum zic moldovenii, iarmaroc în salonul meu.

Toate matroanele bătrîne din București se aflau aice.

— Cine-mi cunoaște pe una Mărioara? întrebai turma asta de babe.

Toate-mi răspunseră că numele acesta le este cunoscut.

„Ciudat!... ce-mi spuse Frosa?... ce interes ar avea s-o calomnieze?...”

— Ce fel este ea? mă întrebă una din babe.

În cîteva trăsuri îi făcui portretul și biografia ei.

— Știu cine vrei să zici... Nebiruita! urmă ea, îndreptîndu-se cătră celelalte femei, care începură a rîde. Lasă-te pe mine!

1 fevruarie

Cele dintîi umbre ale serei copereau capitala la vederea călătorilor întîrziați.

Bucureștii sînt voioși în serile carnevalului. Era o zi de duminică: mii de sănii, trase de cîte doi cai fugători și coperiți de pînze albe, pături și clopoței, lunecau ca niște umbre zgomotoase pe Podul Mogoșoaei, de ici pînă colo, încărcate de tot felul de oameni, de toate vîrstele și de toate condițiile, învăliți în tot felul de blane bogate și călduroase.

Strigătul vezeteilor, amestecat cu țipetele unor femei, ce dau, de cîte ori o sanie era aproape să se zdrobească de alta, cu rîsul celor nepăsători și cu zgomotul miilor de clopoței forma un zgomot mare și confuz, care semăna cu o muzică bizară ce punea în mișcare dănțuitorii acești fantastici.

De prisos a-ți mai spune că mă amestecasem cu acești nebuni. Sania mea era încărcată de cîțiva oameni, iar eu mînam doi cai și mai nebuni decît noi.

Nu a rămas o singură sanie pe care să n-o fi atins în treacătul nostru; pe multe le-am răsturnat, pe multe le-am sfărmat. O sanie trecu repede ca săgeata pe lingă noi: era Zoe, cu o damă, în sania generalului rus.

„Zoe, în sania omului aceluia!... ah! nu, mă înșel: nu se poate!”

Voii cu orice preț să ajung sania ca să mă informez mai bine.

Dau bici cailor și arunc hățurile din mină. Două săgeți aruncate totdeodată nu ar fi zburat cu mai mare repegiune. Ajungem sania în care era Zoe: nu mă înșelasem... Zoe, văzînd caii mei liberi, înțelese, poate, că acesta era efectul supărării mele; nu știu, dar scoase un țipet ce găsi eho în inima mea.

Noi trecurăm ca fulgerul și pînă la barieră răturnarăm mai multe alte sănii.

Dar umbra se îndesise; primblătorii începuse a se retrage.

Ne întoarserăm dar acasă, să primim grațioasele nimfe ce trebuia să vie.

— Nu mai este îndoială, zisei; Zoe e perdută!...

Abia intrarăm în casă și lacheul îmi anonță sosirea unei fiice a Vinerii.

Zisei să intre.

— Cum te cheamă, drăguliță? o întrebai.

— Din ce tărîmuri vii, neiculiță? îmi răspunse ea. Aolio! una este Zlatca Evreica, de la munte pînă la Dunăre, în Țara Românească.

Era o femeie frumoasă; avea o talie elegantă și o figură expresivă, cu trăsuri foarte nobile și proporționate; dar albită ea un părete.

După aceasta veni una, încă copilă, încă novisă; timidă și speriată ca o păserică prinsă în laț. Ea pleca ochii și părea că roșește de meseria ce uneltea. Aceasta veni însoțită de mumă-sa. O mumă ce-și aduce copila să o sacrifice pe altarul viciului! o mumă!... mîna ei a netezit cosițele sale și le-a împodobit de flori, ca să placă, și mîna acestei mume n-a tremurat î... gura ei i-a dictat, poate chiar fără voia acestei sărmane creaturi, locul unde trebuie să se prostituie, și această gură pronunță încă numele dulce de fiică!... și toate aceste pentru puțină pîne î...

Ușa se deschide, toată adunarea bate-n palme.

— Nebiruita! Nebiruita!... strigară toți cu o vie plăcere.

Era Mărioara.

Vederea aceasta îmi făcu o impresie curioasă. Ochii mi se umplură de lacrămi.

— Cine-i stăpînul casei? mă întrebă ea.

— Iată-l, îi răspunse unul; Manoil...

— Manoil? zise Mărioara gînditoare.

— Ce ai, Nebiruito? ce ai rămas pe gînduri?

— Nimic... o suvenire... am cunoscut, sînt doi ani, un Manoil... Vede? întrebă ea pe un june. *

— Vede, îi răspunse acesta.

— Lovește cole î îmi zise Mărioara, întinzîndu-mi mîna.

— Ce ai întrebat de văd?

— Nu înțelegi limbagiul nostru?... ai bani? riată ce am întrebat. Dar iată Creața, Despinca, fata cucoanei!... Ei, scena se deschise frumos... înainte! Să trăiască sultanul!... Ascultă, drăguță, îmi zise ea puindu-mi brațul împrejurul gîtului, ești al meu, și te iau... dar spune-mi, unde diavolul ai ascuns pîn-acum ochișorii cei drăgălași, de nu i-am văzut pe aici?... Ești frumos, Manoilul meu... ah! cît am să te iubesc!...

— De mîne înainte.

— De mîne? nu voi... din astă-seară... Oh! nu voi suferi să te văd la picioarele alțiia...

— Am dat parola... copila asta care o vezi... »

— A! copilita asta, ce ține ochii în jos ca o mireasă de la Ploiești! cine ești tu, care vii să-mi răpești amantul?... Cine te-a adus aice?

— Taci, Mărioaro... te rog.

— Este timpul ca să mergem la club, zise unul din convivi.

— Plecăm! strigară toți.

Lacheii aduseră o colecție de măști și domine; fiecare își alese costumul, și în cinci minute am fost gata.

— Ce faci? întrebai pe fetița cea timidă, ce o adusesă mumă-sa, și care sta la o parte fără să se miște.

— Voi să-ți vorbesc, îmi zise ea, dar nu aici.

— Să-mi vorbești? vino în salon.

Ea mă urmă. Acolo, se aruncă la picioarele mele și, luîndu-mi mînile, le încărcă de sărutări.

— Scapă-mă, scapă-mă! îmi zise ea plîngînd; ești bun și nobil... mă vei înțălege, și fie-ți milă de mine!...

— Ce este? spune...

— Oh! domnule... femeia asta ce m-a adus aice este mumă-mea... femeia asta ce va să mă peardă este mu-mă-mea. Ea are un amant care-i cere bani; nu este nimic care să nu facă pentru dînsul; prețul, cu care ea vra să-mi vîndă cinstea, este în folosul omului aceluia... Am venit fără voia mea... Sînt cîteva zile, ea îmi propuse să mă duc la un boier; eu m-am împotrivit, m-am rugat, am plîns; dar în zădar... apoi i-am spus că oi să fug în lume... atunci ea sări asupra mea ca o fiară și-mi făcu trupul vînăt de bătăi... însă nu izbuti a mă pierde. Astăzi iar îmi propuse. Atunci îmi zisei: „M-oi duce, poate că omul căruia mă vinde va fi mai cu inimă decît mumă-mea... poate că în fundul inimei lui va fi mai rămas încă o lacrimă de compătimire... poate-i va fi milă de mine și mi-a scăpa cinstea, și mă va smulge din ghearele acestei mume crude!...” O, Dumnezeule, așa-i că nu m-am înșelat?

— Rădică-te, copilă; n-ai nici o temere!... oi să te trimet la o cucoană la țară, unde vei fi în siguranție... Luai condeiul atunce și scrisei:

„Dragă Duducă!

Fetița asta este virtutea personificată. Ea îți va spune ce soartă o gonește. O pui sub protecția d-tale; știu că ești bună și generoasă pentru toți și pentru toate; fii ji pentru dînsa. Adio, dragă Duducă, nu mă uita!

Manoil”

Chemai pe slugă.

— Mine să te scoli de dimineață, să iai caii de poștă, să-i pui la călească și să te duci la Petreni cu scrisoarea și cu copila asta; îmi vei răspunde de dînsa cu capul. Du-te!... Iar tu, copilă, intră colo, în cabinetul meu, și te odihnește pînă mîne dimineață...

— Mulțămim, domnule, mulțămim!... ești un suflet generos și nobil!...

Mersei să însoțesc pe ceilalți.

Sala balului era încă plină. Căutai pretutindene să văd pe Zoe. Deșartă dorință!

Intrai în sala unde se joacă cărți, tîrînd după mine trupa zgomotoasă. Zoe nu era nici aici.

Pe masă era o movilă de aur.

Un evreu, în mijlocul a douăzeci de puntători, întorcea neîncetat o păreehe de cărți în mînă.

— Va banque îi strigai eu, puind o carțe pe masă.

La vorbele aceste toți întoarseră capul cătră mine,

privindu-mă cu mirare; și fiecare își trase cartea ce pusesă.

— Scoate bani, zisă bancherul, sau scoate-ți masca, ca să te cunosc.

Aruncai pe masă o pungă cu o mie de ducați. Ochii evreului se înflăcărară; ai fi zis că e un lup flămînd, ce vede o pradă. Mîna-i tremura ca la Cain; vorba i se încurca pe buze.

— Cartea pe față! îmi zise el.

— Mergi înainte!... stăi!... am cîștigat!...

Luai banii și ieșii în sală, dînd brațul Mărioarei.

— Acum să cinăm, dragii mei?

— Să cinăm, ziseră femeile.

Trecurăm într-un cabinet la o parte. Aici dădui ordin să se puie șesesprezece talgere. O mulțime de cunoștințe veniră de mă felicitară.

Invitai pe toți la masă. Eram opt bărbați; ne mai trebuia trei femei... șeful poliției se însărcină să le aducă.

Ne puserăm la masă. Mărioara desfăta societatea prin glumele sale.

— în sănătatea lui Manoil! strigă unul, rădicînd un toast.

— Vivat!...

Toastele se repetară, și vinul curgea în torent.

— Eu proclam pe Manoil șeful nostru! strigă un altul.

— Cel mai frumos amant ce am avut! zisă Mărioara, cerîndu-mi o sărutare.

— Să trăiască Manoil!

Capul mi se întorcea.

— Pentru ce te-ai întors din Roșia, Nebiruito? strigă unul.

— Amorul patriei a înturnat-o, zisă un altul.

— Taci, Petrachi! zisă Mărioara. Tu nu deschizi niciodată gura decît ca să spui o prostie... vedeți cum se scriu istoriile în secolul nostru?

— Apoi, dar, spune tu.

— Băiete, dacă vreodată te vei apuca să scrii biografia mea, scrie că Nebiruita s-a întors din Roșia pentru că amantul ei nu mai avea nici un ban. Nu-mi place să mă lingușască nimeni.

— Nebiruito, îi mai zisă unul, eu mă însărcinez să scriu vieața ta, cu condiție să-mi spui cîți bărbați ai iubit?

— Dar ce naiba aveți, domnilor, în astă-seară?... ar zice cineva că v-ați lăsat duhul la ușă!... cîți bărbați am iubit?... voiești să mă insulți? dragul meu, pentru Dumnezeu! nu-mi scrie vieața, căci în loc sif faci un roman sau o tragedie, te vei trezi că ai făcut o novelă pastorală.

— E neprețuită! zisă altul.

—Vorbești ca cînd nu te cunoaște nimeni, zisă aga; sînt doi ani, la Petreni, erai nebună de amor după un... să-l mai numesc?

— Zi mai bine după doi... și pentru ce să nu-i numești?... să-i spun eu: unul era Alexandru, și altul Manoil... ca tine, dragul meu... și îți seamănă... da este multă vreme de cînd n-am mai auzit vorbindu-se de din-sul... sînt sigură că a murit, cel dinții era mai pozitiv, și a știut să se folosească de șederea mea la țară. Cel al doile era un poet... mă iubea, sărmanul, ca un nătărău; dar fu mai puțin folosit decît Alexandru; însă vă jur că n-am iubit nici pe unul, nici pe altul.

— Ești dar o femeie fără inimă, îi răspunsă unul.

— Ești un nebun, ii zisă ea; auzindu-te, cineva ar crede că ești un viețuitor din lună! o femeie care se prostituie la cel dinții sosit care-i zice că o iubește, că moare de amor, este o femeie de inimă, nu-i așa? dar, oameni de aceia sînt mulți; toți pot să-ți zică că te iubesc, că mor de amor... vorbele nu costă nimic... Trebuie dar să te dai la toți, căci trebuie să ai inimă!...

— Este neprețuită, repetă cel ce mai zisesă vorba această.

— O idee! strigă unul.

— Care?

— Să mergem să jucăm cărți, și cine va cîștiga să dea toți banii Nebiruitei... i se cuvine, căci, pre legea mea, este neprețuită!

— Bun! răspunsei eu... am două mii ducați cu mine; toată starea mea în bani! ori îi pisez toți, pri îi îndoiesc și-i împart cu Nebiruita.

— Știi ce, neiculiță? îmi zisă Mărioara. Inchipuieș-te-ți că ai cîștigat aste două mii ducați care-i ai; și, daci ești hotărît să-i împărți cu mine, dă-mi acum o mie.

— Lasă-mă, Mărioaro! mia care mi-o ceri poate o să-mi aducă norocul. Să cîștig încă două mii! ș-apoi să vezi vieadtă ce o să ducem!

— Bravo! noroc bun, Manoile! un toast în norocul lui Manoil, domnilor!

— Bravo! ziseră toți; toastele se repetară; și eu, însoțit de vreo doi din convivi, plecai, lăsînd pe ceilalți cu femeile la masă.

— Ai perdut, îmi zisă el cu sînge rece.

— îi zisei, puind altă carte.

El amestecă cărțile, le întoarse:

— Ai perdut, îmi mai zisă el, scoțîndu-mi-o în față.

Dau toți banii ce aveam.

— Nasturii cei frumoși de briliant nu-i joci?

— O sută de ducați mă țin.

— Fie, ți-i primesc cu două sute.

— Iarăși ai perdut! îmi zice.

— Caii si trăsura, cinci sut# de galbini.

— Fie! ’

— întoarce, că cartea-i pe masă.

— Ai perdut iarăși, domnișorule!

— Mobilele și tot ce am în casă, trei sute de galbini! primești?

— Fie... stos!

— Valet î

— Ai perdut iarăși!

— Fă-mi credit.

— Nu se poate. Apoi, plecîndu-se la urechile mele: Zoe te iubește, îmi zise... renunță la dînsa; o mie cTe ducați să jucăm!

— Generalule!

— Gîndește-te; ia-ți seamă!

— Fie! îi zisei, și simții că casa se învîrtește cu mine.

— Ai perdut, îmi zisă el, și lăsă cărțile din mînă. Apoi, plecîndu-se iarăși la urechea mea: Astă*-sară chiar voi veni să iau în stăpînire caii și apartamentul d-tale, cu tot ce se află înlăuntru.

— Astă-seară? nu se poate; o! unde să mă culc?

— Unde știi... asta nu mă privește.

— Dar, generalule, fii omenos!

— Vrei să-ți fac grație?...

— Grație? Află, domnule, că românul nu cere grație în nenorocirile sale!

Eram desperat. Mă întorsei în cabinetul unde așteptau femeile.

— Am perdut tot!...

— Nu e nimică, răspunsă Mărioara, nici eu vra să zică n-am cîștigat. Mîni o să-ți întorci. Umpleți paharele, domnilor! șampania deșteaptă bucuria și sparge întristarea î

Capul meu vuia; credeam că casa se întoarce cu mine, vedeam oamenii pe jumătate; pare că toți dănțuia înaintea ochilor mei! Mărioara nu era mai puțin amețită; părul ei scurtat și castaniu cădea pe umerii albi ca laptele. Ea se pleca pe mine, gura ei căta neîncetat cînd buzele mele, cînd paharul de șampanie.

— Vieața e tristă, amicii mei! să bem, ca să înecăm

durerile ce simțim!... *

— Ce? ai și tu dureri? o întrebă unul.

— Dacă am dureri?... crezi că vieața ce o duc îmi este plăcută? crezi că nu am o minută în care roșesc de mine însumi și plîng cu lacrămi?

Zicînd vorbele aceste, o înecă plînsul.

— Dar sînt nebună! urmă ea. Dragii mei, iertați-mă, uitasem că eu sînt aici ca să vă fac de petrecere... să bem... bucuria va veni!... vino, scumpul meu Manoile... o sărutare, o lungă sărutare, și fii voios, astfel este cartea.

— Dar am perdut tot.

— Ce fel?

— Tot, îți zic; acela ce cerșește pe poduri este mai bogat pe lîngă mine... nu mai am nimic...

— Nici cu ce plăti masa?

— Nu mai am nici unde dormi astă-noapte, am perdut trăsura, caii, casa și tot ce am înlăuntru... nu mai am decît fracu ăsta ce vedeți asupra mea!...

— Adevărat, strigară doi inși, noi am fost marturi la aceasta.

— Dacă este așa, zisă Mărioara, îți fac reverințele mele, domnule Manoile! vei plăti scump farsa ce ne-ai jucat!...

— Dacă este așa, zisă birtașul, vei avea bunătate să-mi lași aice fracul...

— Bravo! strigă altul, dezbrăeați-l!

Oameni și femei puseră mîna pe mine; într-un minut eram jumătate dezbrăcat.

— Aide! zise un vechi camarad, fă-ne ceva versuri» să te iertăm!

— Ce? este poet acesta?

— Atîta-i lipsea!

— Manoile, dacă ești poet, gîcește cu ce se rimează poețel?

— Cu ușurel, răspunsă altul.

— Ba cu mișel, strigă un altul, și toți începură să rîdă.

— îmi vei plăti cu sîngele tău aceasta! îi strigai.

Rîsul lor se adăogi.

— Manoile, fă-mi o odă, să te plătesc aice...

— D-zeul meu! cine mă va scăpa?...

— Eu, răspunsă un glas de femeie.

Mă întorsei și văzui o femeie în mască, care-mi întinsă mîna.

— Vino, Manoile!

— Zoe!...

— Unde să vie, zisă birtașul, este dator cu o sută de galbini.

— Iată-i, zisă ea, aruncînd o pungă plină cu aur.

Birtașul numără banii și află soma îndoită.

— Dacă este așa, am cinste să mă închin...

— Vino, vino, Manoilul meu!...

Mă îmbrăcai și urmai acest înger ceresc.

— Să ieșim de aice, zise Zoe.

— Dar unde să mergem?

— Acasă.

— La mine?

— Dar.

— Dar nu știi nimic?... dreptul de a reintra în casă l-am perdut în cărți... casa mea va fi orizonul de acum înainte...

— O, Dumnezeule!

—Zoe! Zoe! sînt un mizerabil... numai moartea poate să mă scape!...

— Manoile, nu vorbi astfel...

— Zoe, nu sînt demn de pardon... am jucat în cărți... întoarce-ți ochii de la mine, căci ai să auzi un lucru grozav!

— Pentru D-zeu, mă spării!...

— Am jucat în cărți... pardon... pardon... pe tine, Zoe, pe tine te-am jucat...

— Nu te înțeleg...

— Un om mi-a zis: „Zoe te iubește; renunță la ea, și să jucăm: dacă perd, perd o mie de ducați, dacă cîștig... u

— D-zeul meu! dar ești nebun!... unde o să dormi astă-noapte?...

— Să mergi la Frosa, sau la Elena... așteaptă-mă un minut... voi să le întîlnesc...

Zoe se duse.

Generalul trecu pe lingă mine.

— O vorbă, domnule!

— Două, dacă vrei.

— Dinioarea erai egalul meu; acum nu ai nici unde să treci noaptea. Vino să-ti fac o propunere.

— Care?

— Știi că sînt puternic?... înaintea mea nu este nici o autoritate aice care să rădice fruntea...

— O știu.

— Eu din astă-sară îți iau casa în stăpînire.

— Poți.

— Dar pot totodată, nu numai să te las acasă, dar să-ți întorc și banii ce am cîștigat.

— Cum?

— Mai întîi să ieșim îndată de aice.

— Pe urmă?

— Acasă ți-oi spune.

— Primesc.

Ieșirăm din bal, în cîteva minute furăm acasă.

— Ia o hîrtie și scrie ce ți-oi dicta eu...

— Numai să nu fie o lașitate.

— Domnule!

— Dictează... vom videa...

„Zoe!

Dacă vrei să mă vezi încă o dată, cîteva minute înainte de a muri, grăbește de vino.”

Destul. Acum subscrie și trimite scrisoarea la Zoe. Tu vei pleca de-acasă, înțălegi?... iată condiția de care îți vorbeam.

— Ascultă, generalule! am călătorit mult; am văzut tot felul de țări... prin urmare am cunoscut tot felul de mizerabili!... iar nici unul care să te întreacă!...

Generalul se sculă.

— Domnule! astă insultă se poate spăla numai vieața!...

Nu apucă să mîntuie și deodată văzui că ușa cabinetului se deschise repede.

Era Frosa și Zoe.

— Mulțămesc, Manoile! mulțămesc, îmi zise Zoe; ai inimă nobilă.

— Stăi, generalule, zise Frosa... ascultă, Manoile, omul acesta este un laș, un ticălos... cărțile cu care ți-a cîștigat erau măsluite... nu-i ești cu nimică dator!...

— Doamnă, ie-ți seama!... o să-mi răzbun amar! zise generalul ieșind.

— Să-ți răzbuni asupra unei femei? nu este noutate ceea ce zici.

— Cărțile era prifăcute?

— Asculta, Manoile. De cînd ai intrat în bal, nu te-am scăpat un minut din vederea mea; pe cînd jucați, eram acolo, lîngă generalul; un ofițer îi da de cîte ori puntai o păreche de cărți pe ascuns; privitorii șoptiră la urechele mele: „Cărțile sînt măsluite, îl înșeală!...” însă nime nu avu curagiul să ți-o spuie ție... eram indignată, cu atlta mai mult căci auzisem ce-ți șoptise generalul... astfel îi smulsei cărțile din mînă: „Generalule, ești un laș” îi zisei. „Vedeți, domnilor”, mă îndreptai cătră mai mulți jucători care, examinîndu-se, declarară că aveam dreptate. Te căutam să-ți spui, cînd găsii pe Zoe spăimîntată de nenorcirea ce ți se întîmplase. Copila îmi zise că te-a văzut în bal; te căutarăm în deșert. Atunci, crezînd că ai venit acasă, alergarăm aci, tocmai pe cînd intrai cu generalul. Temîndu-ne de vreo lașitate din partea acestui om, ne ascunserăm în cabinetul cela de unde am auzit toate.

— Mulțămesc, bunul meu Manoil... căci dacă mi-ai fi trimes scrisoarea aceea, aș fi venit îndată.

— Dar e tîrziu... Zoe, să mergem acasă.

— Da, buna mea Frosă.

— Manoile, cred că o să te videm înainte de plecare, nu-i așa?

— De plecare? nu înțăleg ce vrei să zici.

— Ne ducem la Paris... cel mult... peste patru zile...

— Singură?...

— Cu Zoe, Elena si Andrei...

— Cu Zoe?

Ducru ciudat î... Noutatea asta făcu o impresie străină asupra mea... nu știu ce simții, dar aș fi voit ca Zoe să nu plece, sau să nu plece fără de mine. Văzui în imaginația mea, ca printr-un vis, copila aceasta, lăsată în voile sale, ocolită de adoratori... iar eu șters din suvenirea sa... oh! eram gelos!... „Zoe pleacă!...” cuvîntul acesta îmi făcea rău, ea era singura ființă ce se mai interesa de mine; și o perdeam pentru totdeauna, poate.

— Ei, bine? mă întrebă Zoe cu Frosa.

Aș fi dat lumea ca să nu plece.

— O, D-zeule! așadar am să rămîn cu totul străin în lume!...

Cu vorbele aceste mă înecă plînsul.

— Trebuie să fiu prea degradat și prea nefericit, de bunăoară că toată lumea mă părăsește.

îmi ascunsei capul în mîni și, fără să voi, plîngeam ca un copil.

— Zoe! dacă inima nu te mai ține aice și dacă sînt ursit să văd stîngîndu-se cele mai dulci vise de fericire ale vieții mele, și să mor de durere, pleacă! pleacă! singurul lucru ce te rog este: să nu mai gîndești, și să nu-ți mai aduci aminte de mine. Dar ești crudă, Zoe î... căci eu nu am meritat o lovitură ca aceasta!... ah! in adevăr, doamna mea, sînt nebun ca să vorbesc astfel!... căci, în sfîrșit, cine sînt eu?... un om vil și degradat, pe care sufletele cele mai vile și mai degradate ar fi trebuit să-l părăsească!... da, da, sînt nebun... ah! pardon, pardon, Zoe, dacă am crezut un minut că un înger ca tine a putut să mă iubească!...

— Nu-ți ziceam eu? zise Zoe, aruncîndu-se în brațul meu. Te iubesc, te iubesc! Manoilul meu!... nu, nu voi pleca; o durere desperată îmi insufla ideea aceasta... dar acum... oh! zi, zi încă o dată că mă iubești!... vorba asta în gura ta este dulce ca vieața!...

. Vorbele, fără șir, se grămădeau pe buzele sale: lacrimile străluceau în genele ei.

— Te iubesc! Zoia mea!... încă de mult, eu însumi nu știam... da, da, te iubesc! eînd auzii că ai să pleci, mi se păru că o mînă de fer îmi smulge inima!...

La vorbele aceste, Zoe plîngea cu hohot.

— Iartă-mă, îmi zise ea. Sînt atît de fericită!... nu știu ce zic, ce fac!... ah! cînd ai ști cît sufeream!...

— Zoe! numai eu am trebuință de iertare.

— Fetică! zise Frosa, este miezul nopții, să mergem!

— Dar, Zoica mea!... acum să te duci... ai făcut un om feriqit, ai rădicat un om din tina ticăloșiei... acum poți să te duci și fii mulțumită cu inima ta... aducerea-aminte a cuvintelor tale va rămînea să mă mîngîie în singurătatea mea!...

— Mîne vom prinzi împreună! zise Frosa, și făpturile astea june și drăgălașe dispărură ca două umbre de fericire.

3 fevruarie

Abia cele dintîi raze ale zilei pătrunseră în camera mea, și generalul trimise doi marturi să mă cheme la duel.

— Generalul îmi face mare onoare, le răspunsei eu. Primesc cu plăcere propunerea sa... nu aveți trebuință a vă înțelege cu martorii mei; mă voi bate ou armele ce va voi generalul... locul, pavilionul de la Băneasa; la amiazăzi voi fi acolo cu martorii mei. *

Trimișii generalului ieșiră.

— Domnule Manoile î îmi zise Ana, copila ce o smulsesem din ghearele prostituției și care dormea într-un cabinet alăturea, așteptînd să plece la țară.

— Ce vrei, Ano?

— Vrei să te bați în duel? am auzit tot fără să voi; te încredințez... nu-mi puteam astupa urechile.

— Ei, bine! și pe urmă?

— Poate să te omoare!... ce păcat!... ești atît de bun, atît de mărinimos!... Dacă aș putea, te-aș opri; dar nu am nici un drept asupra d-tale. Îți fac însă o rugăciune!

— Spune, copilă!

— Lasă-mă să stau încă astăzi aice... Rănit, ferească Dumnezeu! să aibă cine să te caute: o femeie se pricepe mai bine...

— Ești liberă să faci ce vrei.

Mă îmbrăcai și ieșii să-mi caut marturi.

Băgai de seamă că toată lumea ce mă cunoștea și ce întîlneam, sau întorcea capul, sau se uita la mine cu curiozitate. îmi închipui că aceasta vine de la scena ce avusesăm la bal.

Merg la doi inși care-i cunoșteam; îi rog să-mi fie martori: nu vor să primească.

Oriunde mă îndreptai, îmi închiseră ușa.

Temîndu-mă să nu lipsesc de la randevu, alergai la Băneasa, fără martori. Nimeni! aștept acolo: nimeni.

Mă întorc acasă; întreb dacă cineva m-a căutat: nimeni!...

— Cu atît mai bine că n-ai găsit pe nime, zise Ana.

— Ano, mi-am luat de seamă că tu nu trebuie să te duci la țară. Ți-am găsit eu un loc mai bun aice în București. Este aice o domnișoară frumoasă la chip ca și la suflet. Ea mă iubește; eu o iubesc ca vieața. Dar sînt nebun!... Ce-ți vorbesc eu ție astfel de lucruri?... tu nu știi încă ce vra să zică a iubi.

— Îți cer iertare, domnule Manoile î îmi zise ea. Sînt de cincisprezece ani, este adevărat; dar nenorocirile mi-au dat douăzeci. Părăsită de mumă, de toată lumea, simțeam trebuința de a iubi ceva... iubesc un băiet de doiuăzeci de ani, care, ca mine, este și el străin în lume; noi, săracii, noi iubim mai mult decît d-vstră, căci în vieața simplă și tristă, inima este singura a noastră comoară.

— Bine, Ano, și unde este iubitul tău?

— El este în casa logofătului B...

— In ce condiție?

— Rob.

— Rob? țigan? tu, o ființă atît de frumușică, să iubești un țigan!

— Așa, domnule, și încă cu iubirea cea mai adevărată. Dar cînd ai ști ce suflet are băiatul ăsta; cînd ai ști cltu-i de bun, delicat, cuminte... O! domnule! nime n-ar zice că e țigan. Să-l auzi cît de dulce vorbește i să vezi cum scrie...

— Cum? un țigan să știe carte?

— Dar, domnuleT Dascălul care avea boierul în casă pentru copii l-a învățat și pe dînsul carte. Toată ziua muncea bietul băiat ca un rob, iar noaptea învăța, căci avea tragere de inimă. Nu este destul atîta, dar el și zugrăvește, domnule! a învățat și zugrăvitura de la dascălul acela. Să vezi cum mi-o făcut portretul meu, fără să fiu față...

Vorbind astfel îmi scoase un cadru mic, cu două fețe.

Pe o parte era portretul ei, desemnat cu tuș; era destul de bine, pe ceia parte era un portret bărbătesc.

— Dar acest portret al cui e?

— Este portretul său. L-am rugat eu, și s-a zugrăvit singur în oglindă. Așa că-i bine, domnule?

— Amantul tău, Ano, este cu talent, și îți dau dreptate să-l iubești.

— Așa-i că e păcat, domnule, să fie rob? închipu-iește-ți ce voi face eu acuma cu iubirea mea? eu nu-I pot dobîndi decît făcîndu-mă roabă; și știi, domnule? numai ideea asta mă face să nebunesc. Este grozav lucru a fi cineva rob, domnule, nu-i așa?

— Ai dreptate, copila mea! robia este amară!

— De multe ori l-am îndemnat eu să se hotărască să fugă cu mine; să trecem în altă țară și să ne facem nevăzuți de aice, ca să trăim liberi, dar el nu vra, căci nu se îndură să lase pe mumă-sa, pe care o iubește ca sufletul. Eu, una, nu știu cum poate el să-și iubească muma. El să și teme: boierul, stăpînul său, e mare și puternic; el, prin ocîrmuire, îndată ne-ar urmări și ne-ar prinde, și atunce ar fi vai de el!... Ah! Dumnezeule! cînd ar ști Stănică că eu sînt aice, sînt sigură că s-ar ucide!...

— Liniștește-te, Ano! Zoe o să facă fericirea voastră... sînt încredințat...

— Ah! domnule Manoile! ce văd curtea e plină de cazaci! Uită-te!...

Copila ieși și după două minute întră spărietă.

— Domnule Manoile! poliția!...

— Zi să intre!

Secretarul poliției intră însoțit de doi.

— Cunoști stiletul acesta? mă întrebă polițaiul, arătîndu-mi un cuțit plin de sînge.

— Este al meu, îi răspunsei, literile aste inițiale mărturisesc. Dar cum sa află el în mîna d-tale? ieri încă era pe masa mea, aice!...

— Acest stilet s-a găsit în noaptea trecută înfipt în inima colonelului P...! zise el.

— Amantul unei femei numită Mărioara?

— Vezi că știi? scrieți aceasta, domnilor, ca prima d-sale arătare!... Acuma, domnule Manoile, trebuie să înțălegi că este bănuială qum că uciderea asta s-a comis de d-ta... Mărioara aceea te acuză, și cuțitul acesta, care nu tăgăduiești că e al d-tale...

— Ce fel mă actiză? Mărioara?

— Zice că te-a văzut ieșind din camera colonelului...

— Calomnie, domnule! calomnie infamă!

— Acuma deodată d-ta ești arestat, domnule! înțălegi bine că nimeni nu poate zice încă că d-ta ești ucigătorul... este bănuială... noi ne facem datoria pînă cînd tribunalul va hotărî...

Apoi turnîndu-se cătră Ana:

— Fata asta, oricine ar fi, se socotește arestată. Porunca zice să te arestăm în casa d-tale... o persoană deosebită ca d-ta nu are loc la pușcărie... Nimeni nu poate ieși de aici! Acuma, domnilor, noi să mergem!

Poliția ieși.

— Domnule Manoil! nu ești vinovat... D-zeu însuși să mi-o zică, nu o cred!...

— Ești bună, Ano; îți mulțămesc! Nu mă tem de legi. Dreptatea va fi pentru mine... sînt calomniat... dar am cuvînt să mă tulbur: calomnia este ca un cărbune stîns, ce nu te arde, dar te mînjește. Ieri seara încă, eram ferice ca o pasere în aer; și astăzi... dar este o fatalitate ce cade asupra mea! abia îmi zîmbește un minut de fericire... și se stînge ca un vis!... Zoe, poate, nu va crede niciodată că sînt nevinovat! toată lumea mă va ocoli; părinții mă vor arăta copiilor lor, și vor zice: „Acest om este un ucigător!”

Un serv îmi aduse o scrisoare.

O scrisoare! poate de la Zoe!... O deschid... era de la martorii generalului.

„Domnule!

N-am venit la randevu pentru că ești acuzat de ucigător. D-ta înțălegi că cît timp vei purta acest nume, nu potți sp te bați ca un om onorabil.”

Scrisoarea aceasta îmi explică primirea cea rece a cunoștințelor mele în ziua aceasta; refuzul martorilor

Zgomotul se răspîndise în oraș că sînt ucigător.

Mulțimea credulă, fiara aceasta cu o sută de inimi și fără nici un cap, se strînse înainte casei mele. Unii strigau: „Afară ucigătorul”!, alții aruncară cu petre în ferește. Pe Ana o răni la cap. Poliția veni și împrăștiă norodul.

4 fevruarie

Toată lumea mă ocolește. Zoe plînge; nenorocirea mea îi va ucide vieața; trebuie să mă fi desprețuind!...

Numai la nenorocire cunoaștem adevărații amici!... eu însă nu am nici unul, căci toți m-au părăsit, pînă și Ana. Toți, afară de unul, care niciodată n-a avut un bine deosebit de la mine; German, sărmanul bătrîn să-l fi văzut cum îmi lua mînele și le săruta, zicîndu-mi: „Curagiu... Dumnezeu e bun!”...

Ana, care o credeam a fi un înger, însuși ea a fugit! dar sînt nebun! pentru ce mă voi plînge? trebuie să sufăr urmările faptelor mele! cine altul, decît eu însuși,, este cauza tuturor acestor nenorociri?...

5 fevruarie

Nu trebuie să osîndim repede.

Zoe a venit să mă vadă.

Abia intră în camera mea și mi se aruncă în brațe plîngînd.

— Manoile! toți te părăsesc! în familia noastră nime nu vra să mai audă de tine vorbind; numai unchiul meu îți ține parte. în lume, femeile, mai generoase decît bărbații, au luat partida ta; dar eu sînt sigură despre inocența ta!... Eu, Manoile, sînt încredințată că nu ești culpabil... ești jucăria unei intrigi infame... Ah, ce necaz am avut pînă să viu aice!...

— Zoe! îngerul meu, care-mi dai vieață în minutele aceste! îmi zici că ești sigură de inocența mea!... ei, bine!... sînt fericit!... ucigă-mă; voi muri cu nepăsare! ce-mi pasă că lumea mă ocolește? tu îmi rămîi, Zoica.

mea!... Lumea, pentru mine, ești tu! Amorul unei femei degradate m-a fost degradat, și îmi făcusă vieața povoară; amorul tău mă rădică și-mi face zilele plăcute!... Lasă-mă să-ți sărut mînile:.. picioarele... o, sufletul meu! lasă-mă să te admir! ești frumoasă sub costumul acest negru! frumoasă ca dimineața care iesă din umbrele nopții!... Lasă-mă să admir florițș acele cerești și fragede ce soarele tinereței le seamănă pe fețele tale!... să le admir eu, eu singur!... căci vezi, Zoică, sînt gelos și de lumina zilei ce te sărută!...

— Manoile!...

— Sînt nebun, nu-i așa?

— Nu am zis aceasta. Dar pentru ce. să fii gelos?... sau mai bine... da, da, Manoile, fii gelos!... și mă iubește!... eu însuși sînt geloasă... Ah... cînd ai ști cît am suferit pe cînd te vedeam vorbind cu alte femei!... dar eram nebună; nu aveam cuvînt; așa e, Manoile? Ah, zi că nu aveam cuvînt!

— Copilă!

— Mi se părea numai că am cuvînt; nu este așa?

— Zoe, poți bine să zici vorba asta, căci nu eram atît de căzut, pre cît mă arătam. Ființele acele voioase ce aveau numai chipul femeilor se împărtășea de masa mea, dar nu și de inima mea.

Dar să lăsăm vorbele aceste, o, dulce înger! trecutul mă face să roșesc și să tremur!... mi se pare că mă trezesc cu patimă și cu sinceritate!... însă adu-ți aminte! sînt ucigător, cel puțin în opinia lumei.

— Și ce-ți pasă de lume, ai zis, dacă eu te iubesc... apoi, mîne vei fi liber... căci ești inocent... o! sînt sigură că degetul lui D-zeu va descoperi inocența ta... odată liber... plecăm de aice, în țări streine!

— Ai uitat că eu nu mai am nimica?

— Dacă vrei tu, Manoilul meu, oricînd mi-ai zice, mîna aceasta va fi a ta!... eu am avere mare... ce este al meu, va fi al tău... nu o să fii bărbatul meu?...

— Lumea o să zică că mă hrănești tu.

— Ce-mi pasă de lume?

— Conștiința mea!

— Conștiința ta? dar este întemeiată pe pre județele lumei... Vom merge la moșiile mele, care sînt largi și frumoase. Eu voi fi fericită pretutindene unde vei fi tu. Vom lucra pămîntul. Tu nu vei urmări vieața vagabondantă a slujbelor, nu-i așa? Trăind la țară ne vom deda la o vieață dulce, pastorală; vom avea cărți cari să ne distragă; ne vom cultiva spiritul... și amorul va face din inimile noastre niște modele demne de paradis... în cîțiva ani, culțivînd moșiile, vom îmbunătăți starea locuitorilor; vom face mult bine; ș-apoi în scurt vei face starea tu însuți, și stârea aceea va fi a ta. Apoi, tu nu știi, Manoile, tu nu ești sărac precît gîndești... moșia ta s-a vîndut la licitație; dar unchiu-meu a cumpărat-o pentru tine.

— Adevărat?...

— Eu am scris acturile.

— Ah! Zoe! ești încîntătoare!

— Nu, zi-mi că am cuvînt.

— Tot cuvîntul, îngerul meu!

— Vezi așa, acum ești cuminte!

— Dar judecata?

— Ești inocent, Manoile; și nu ai a te îngriji.

Secretarul poliției intră în cameră.

— Doamna mea! este timp... Măria-sa Doamna te așteaptă!...

— Viu.

Acest trimis se închină și ieși.

— Voiam să te văd... însă nu puteam să răzbat aice, zise Zoe, care vru să-mi explice aceasta. Atunci m-am dus la Doamna; i-am căzut la picioare; i-am spus că ești inocent... că voi să te văd... Doamna este un suflet bun și nobil... m-au luat ș-am venit împreună aice... este afară, mă așteaptă... Adio, Manoile... o să fii liber... sau dacă ursita nu va avea îndurare, oh! te voi însoți, Manoile, oriunde, în exil și în mormînt!...

7 fevruarie

Iubite B...

De două zile s-au întîmplat lucruri cît mi se pare că visez!

Ieri era să ies înaintea judecății... la douăsprezece oare, poliția veni la mine; mă puseră într-o trăsură închisă și merserăm la Divan.

Domnul numise o comisie înadins, compusă de cinci membri dintre persoanele cele mai onorabile. Cînd intrai în sală, toți judecătorii aruncară ochii asupra mea și păreau că compătimesc cu mine. Adevărul este că opinia publică este luminată de o zi, mulțămită femeilor.

Mărioara și servitorii mortului erau aci. Aceasta purta negru; fața ei, altădată strălucitoare de frumuseță și frăgezime, acuma era veștedă, încrețită și vînătă; privirea ci stinsă și spărioasă.

— Femeie! întrebă prezidentul, un boier gros cu ochelari; unde te-ai născut?

— în București.

— Care-ți este meseria?

— Cusutoreasă... modistă.

— Cum te cheamă?

— Mărioara din botez...

— Iar din gura oamenilor, Nebiruita! strigă un gatnen dintre auzitori, și toată lumea rîse.

— De cîți ani ești?

— Douăzeci.

— Pentru ce acuzezi pe ¡acest om, cu ce îl dovedești și de unde îl cunoști?

— Îl acuz ca ucigător al colonelului P... am auzit gemete în camera colonelului... am alergat, crezînd că este bolnav... dar abia am deschis ușa, și am văzut un om furios ieșind din casă... acel om mi se păru să fie Manoil... intrai în cameră, și aflai pe colonel înecat în sînge și cu un cuțit în inimă; iau cuțitul, îl privesc; era cuțitul lui Manoil... Pe Manoil îl cunosc de cîteva zile...

— Acuzatule, cunoști cuțitul acesta?

— Este al meu, făcut de comandă la Paris, cu cifra mea pe el.

— Dar tu, Mario, cum ai știut că cuțitul acesta este a lui Manoil?

— Pentru că-l văzusem la dînsul acasă.

Nu-ți voi scrie urmarea proțesului acestuia, fiind lungă și neînsemnătoare; destul că după acuzarea femeii aceștia, judecătorii începură a se îndoi despre inocența mea.

Eram uluit. Avocatul mă apăra rău. Punctul principal era să dovedesc, de la miezul nopții pînă a doua zi la zece oare, cum mi-am întrebuințat timpul, fiindcă uciderea pentru care eram acuzat se făcuse în acest spațiu. Din nenorocire, oarele aceste le trecusem singur: la miezul nopții, plecase Zoe și Frosa; German nu știa că am intrat; numai Ana ar fi putut mărturisi, și aceasta fugise.

— Este vinovat! șopti unul din ascultători, videți că nu știe ce să răspundă?

În timpul acesta, ușa se deschise răpede; o femeie intră strigînd: „Așteptați! așteptați!

Era Ana.

— Eu sînt fiica unei femei sărmane. Muma mea de vro două zile nu mîncase nimic, căci n-aveam pe ce cumpăra o bucată de pîne... lacrămile ei îmi rupea inima, dar n-aveam nici o putere î... cum s-o scap?... îmi veni în minte o idee amară... hotărîi să-mi vînd cinstea pe o bucată de pîne, ca să scăp vieața maică-mea... o rugai să mă ducă la d. Manoil. Ea se împotrivi; eu o rugai; foamea o birui și în sfîrșit mă duse ea singură acolo unde îi zisesem. D. Manoil îi dete prețul... muma mea, lăsîndu-mă acolo, plecă! Ei, bine! de la miezul nopții pîn-a doua zi la zece oare, am fost împreună, și d. Manoil nu a ieșit din casă... iar cînd poliția a venit să-l aresteze m-a aflat acolo.

Vorbele aceste făcură o impresie străină asupra judecătorilor.

— Cum o să dovedești cele ce zici? întrebă prezidentul.

— Poate spune chiar femeia asta, zise Ana, arătînd pe Mărioara. Ne-am întîlnit acolo, la d. Manoil; ba încă dumneii pretindea să fie amoreza domnului Manoil, și pe mine mă lua în bajocoră... Dacă voiți să mai aveți dovadă, chemați și pe maică-mea, și vă va spune.

— Unde e maică-ta?

— Este aici afară.

Aprozii chemară pe muma Anei. Aceasta intră și mărturisi că este adevărat.

— Toate aceste sînt bune, răspunse prezidentul, dar trebuie să dovedești că în adevăr ai fost cu dînsul pînă la ziuă.

— Fata asta este necinstită! strigă un băiet palid de mînie. Nu dați ascultare vorbelor ei, boieri!... ea mințește și înșală!... să vedeți, cinstiți boieri! mi-era dragă; dar ce dragă, n-auzi!... și ea, șireata, zicea c-ar muri pentru mine!... minciuni!... Duminică seara se duse la omul acesta, însoțită de mumă-sa, să se vîndă! eu i-am bănuit... apoi mă luai după ele; ele intrară în casa d-lui; eu stătui la poartă. Peste cîteva minute mu-ma-sa ieși... ea rămase acolo... eram să nebunesc!... m-am pus să pîndesc la poartă... iată că d. Manoil iesă însoțit de alți oameni și de cîteva femei cu măști; nici una din aceste nu semăna să fie Ana... atunci alergai în casă; fata asta se culcase în patul domnului Manoil!... iar ieșii la poartă fără să știu ce fac; era unsprezece ceasuri. Atunci d. Manoil veni încă cu altul; mai pe urmă două muieri cu măști... omul ieși iar... cele două muieri șăzu aici pînă ce bătu miezul nopții la Bărăție, apoi se duseră. Atunci, vrui iarăși să mă încredințez dacă una n-ar fi Ana... intru pe unde știam locul... mă uit în casă... era culcată tot în pat!... turbai!... îmi veni în gînd să pui foc casii; dar nu aveam cu ce!... mă pțisei la pîndă în curte, cu ochii țintiți la ferestrele unde era Ana... văzui două umbre pe perdele și căzui în ninsoare, plîngînd!... A doua zi d. Manoil ieși din casă; mă luai după el, cu gînd să-l bat, sau chiar să-l și ucid ca să-mi răzbun... el merse pe ici pe colo, unde abia intra ș-apoi iar ieșa; apoi ș-a luat drumul la Băneasa... acolo eram...

— Destul! zise prezidentul. Ai spus tot ce trebuia să știm.

— Stănică! zise Ana. Iartă-mă!...

— Taci! taci! și fugi din ochii mei, fată pîngărită!, tu ai rupt inima mea!... nu puneți temei, boieri, pe vorbele ei; ea minte!

Judecătorii intrară în camera de consiliu. După cincisprezece minute, ieșiră și declarară în unanimitate că sînt inocent, însă fiindcă pricina nu s-a isprăvit încă, să fiu chezeșuit a mă întoarce la Divan, cînd voi fi chemat spre a da oarecare răspunsuri la întrebările ce mi se vor face.

Totdeodată poronciră arestarea Mărioarei și a servitorilor colonelului ucis. Cînd ieșii afară, unii mă sărutară; alții mă purtară în triumf.

Acasă, mulțime de oameni veniră să mă vadă. După aceștia, Ana.

— Ano! mi-ai scăpat mai mult decît viața!...

— Domnule Manoile, erai nevinovat... ș-apoi d-ta fuseseși atît de bun pentru mine!...

— Ți-oi fi recunoscător... dar fapta asta e prea mare ca să pot să ți-o plătesc.

— Nu voi nimică... mulțămirea că te-am scăpat este destul... sărmanul Stănică! a făcut un bine fără să știe!... durerea lui îmi sfîșia inima!... dar pe urmă i-am spus adevărul, l-am împăcat... m-a trimis să-ți cer voie să vie să te vadă...

— Să vie, Ano! mi-ar face plăcere să-i strîng mîna!

— Două dame vor să intre! zise German. Frosa și Zoe!

— Ai scăpat, îmi ziseră ele.

— Nu-ți ziceam eu că ești inocent? zise Zoe. Manoile, cît ai suferit!... dar, în sfîrșit, ai scăpat! unde este fata aceea ce s-a dat pentru tine, să-i mulțămesc... Dar așa-i, Manoile, că tu n-o iubești cu inima, pe fata aceea?

— Nu, Zoe... fata asta este aice... iat-o... întreabă-o, și ea îți va spune.

Ana spuse istoria ei; Zoe o sărută și-i făgădui că-i va da toată protecția ei.

Stănică se arătă la ușă.

— Iată-l! strigă Ana.

— Stănică! îi zisei, de astăzi mă însărcinez cu fericirea ta!... Ana o să aibă o zestre ca o fată de boieri... tu vei fi răscumpărat de la stăpînul tău, ș-apoi slobod, și soț fericit al Anei.

Copiii se îmbrățișară și plîngeau de bucurie.

9 fevruarie

Mărioara ieri cheamă pe Zoe, de la închisoarea unde se afla.

— Simț că o să mor, îi zise ea. Manoil este inocent: eu am ucis pe colonelul P... înadins, că să perd pe Manoil... pentru aceasta i-am furat cuțitul său...

— Mărioară! nu te voi întreba de ai ucis pe omul acela: D-zeu te va judeca... dar ce-ți făcuse Manoil, dar ai voit să-l pierzi?

— Ce-mi făcuse? el este pricina de sufăr eu astăzi... pricina tuturor necazurilor mele... Manoil m-a iubit; eu nu-l iubeam... mai tîrziu îl iubeam; dar el mă desprețui cu cruzime!... apoi plecă în streinătate... Mă măritai cu un bărbat bătrîn, crezînd să-l fac să călătorească, numai să văd pe Manoil... din căsătoria asta, purceseră toate rălele mele... Ce vrei să știi? îl iubeam încă după doi ani; sau mai bine, îl iubeam, ca să-mi răzbun asupra lui!... iată ce te-am chemat să-ți spun, îți repet: Manoil este nevinovat... încă cîteva minute și mor... fii fericită, Zoe!...

Mărioara muri, mărturisind crimenul ei. Astfel se închise dosarul acestei pricini la Divan.

10 iulie

Iubite B...,

Manoil este însurat. Zoe îl iubește. Ei trăiesc la țară. Nu poți să-ți închipuiești ce schimbare!... și mai ales cîtă fericire este în familia asta! Duduca trăiește cu dînșii. Domnul N. Colescu vine de șede la ei ca la copiii săi; el o să le lesă toată averea lui după moarte. Stănică este vătav la moșia lui Manoil; el nu e mai mult rob; el e liber și însurat cu Ana.

Dar iarăși viu la Manoil. Ai zice că este o fată de cincisprezece ani; atît inima lui s-a curățit, s-a nobilat, lîngă femeia sa! Atît este adevărat că o femeie face dintr-un om un demon sau un înger, orice vei voi.

Postscriptum

Domnul Alexandru a murit. S-a găsit ucis, în pădure, aflîndu-se la vînat. Se vorbește că tatăl Tudorei și-a răzbunat.