Doritorii nebuni

PARTEA I

CARTEA I

Pe lunca Dîmboviței, unde să odihnește o parte a capitalei României, se înalță ca o insulă singuratică un deal de pămînt. Pe acest deal bătrînii au înălțat o monăstire. La anul 1831, cînd toate lucrurile țărei căpătară o prefacere, acest deal avu și el partea lui de îmbunătățire; în gîtul dealului se săpă o cale ce duce la poarta bisericei pe o pentă lină, această cale se săpă la o adîncime de un stînjin și se pavă. Pe cele două părți înalte ale malurilor ei se creă două alee împrejurate cu arbori mici. Trebuia un loc unde locuitorii să vie a răsufla din timp în timp un aer curat. Aleea fuse dar destinată pentru aceasta. Biserica rămase tot aceea, afară de cîteva mici reparațiuni, adică o biserică ce n-are nimic care să recheme o mitropolie.

Iată inscripțiunea după ușa bisericei Mitropoliei:

„Această sîntă și dumnezeească biserică s-a început din temelie în leatul 1656 de răposatul domn Constandin Șerban Basarab vv. și săvîrșind-o numai de roșu, s-a scos din domnie; apoi la leatul 1664, orînduindu-se domn Radu Leon vv., după ce au înfrumusețat-o cu toate cele trebuincioase, prin sfat obștesc, au așezat a fi scaun al Mitropoliei țărei, aflîndu-se atunci mitropolit Teodosiu iar în 1834, răposatul mitrop. Grigoriu văzînd-o cu totul învechită, povățuit de rîvnă, a început toată preînnoirea ei etc.

Domni fondatori ai Mitropoliei

În dreapta sint zugrăviți:

Radu Leon vv.

Lucia-doamna

Un copil, Șerban vv.

Const. Șerban Basarab vv.

Balașadoamna

În stînga

Teodosiu, mitropolitul în mantie

Mitrofan, mitropol. în vest de arhiereu

Radu Leon și Const. Șerban țin biserica în mîni, vest. lungi, coroană pe cap.

în curtea Mitropoliei este un paraclis vechi, ruinat: asupra ușei paraclisului este o piatră săpată cu marca Mitropoliei cei vechi; într-însa stă o pălărie de gerdane (panglice); aceasta era pălăria ce purtară mitropoliții pînă la venirea fanarioților (după preotul Grigoriu Musceleanu); haina preoților era atunci reverența ce acum o port numai preoții transilvani. Potcapitul de astăzi este impus de d. Mavrogheni (vezi Istoria bisericească, fața 392, tipăr. anul 1845).

Acest deal recheamă multe fapte din istoria românilor în timpii de cădere. Crima și virtutea, mișelia și curagiul, durerea și bucuria, și speranța totduna înșelată sunt vărsate pe paginele istoriei secolilor din urmă ce acest loc ne rechem neîncetat. Sub Leon vv. aici boierii pămînteni adunară popului din București și cerură depărtarea grecilor din țară. Dar să ne înturnăm la calea ce ne-am propus.

Abia să termină această alee, și societatea din București își făcu din acest loc un punt de reîntâlnire de toate serele, în timpul verei. Fondatorul ei, generalul Kisselef, inaugură aleea cu o serbare splendidă, ce a rămas ca un vis feeric în memoria poporului. Avem trebuință de această scurtă descripțiune ca să venim la istoria ce voim a începe.

Într-una din serele lunei lui iuniu a anului 1836, acest deal era iluminat cu mulțime de candele. Partea despre nord a aleei era destinată pentru clasa bogată, partea din stînga pentru popor, fără ca nici un regulament să fi impus această deosebire. Dar astfel era atunci spiritul claselor ieșite de curînd dintr-un regim despotic, încît poporul roșea să spargă vălul de umilință sub care trăise, precum robii de multe ori roșesc să fie liberi.

Sub domnia celui întîi domn român ales de națiune, Bibescu, acest spirit de umilință ce domnea în popor era împărtășit însuși de curte. La un mare bal dat de guvern, comisarii balului, din ordinul domnitorului, așezară o linie de demarcațiune în sala de bal între cele două clase, damele ce făceau parte din clasa I fură conduse la dreapta, cele de clasa II la stînga. Dar balul căută să se spargă înainte de timp. Toate familiile de clasa II se retraseră. Această clasă înțelesese puterea sa. Spiritele de independință, de demnitate, sfărîmase vălul prejudețelor.

Ce făcuse această schimbare? Iată negreșit ceea ce voim a trata în acest volum întîi.

Era în anul 1837, mai, 10 seara.

Pe partea despre nord a dealului circulau neîncetat grupe de bărbați și dame elegante, mîndri sub costumul lor european adoptat de curînd, și atît de mîndri de dînsul ca toți recruții ce îmbrac de curînd o uniformă. Nu era mult timp de cînd românii lepădaseră costumul oriental, giubeaua, antereul, ișlicul, meșii pentru costumul cerchez, dulama, fermene, cordonul, care astă dată dispăruse el însuși. Către acestea să mai vedeau pe ici, pe colo niște boieri bătrîni ce păstrau costumul vechi numai pentru ca să poată păstra bărbile, acest semn de privilegiu al timpului fanarioților.

Mulțime de bănci de lemn așezate pe de lăturele aleei erau prinse de dame, june, frumoase, elegante, lăsînd pe ici, pe colo bărbaților favoarea de a ocupa aceste bănci. O muzică militară executa arii de opere, pe cînd eleganții preumblători conversau între dînșii.

Pe o bancă lîngă peretele monăstirei, în capul pentei, se vedeau mai mulți bărbați convorbind. Văzîndu-i cineva și examinînd cu luare-aminte, ar fi înțeles îndată că conversarea lor era de natură serioasă. Un june cu veșminte simple, cu față palidă și brună, cu ochi negri și vii urca panta cea lină a aleei și căutarea lui se lăsa cu vioiciune în toate părțile, ca cum ar fi căutat niște persoane pe care nu le aflase încă.

Acest june ajunse îndată aproape de banca de la părețele monăstirei, aici se opri și salută pe unele din persoanele ce ședeau pe bancă, strîngîndu-le mîna.

— Bună seara! zise el către unii, apoi, plecîndu-se la urechea altora, șopti: „Viitorul”, și persoanele cărora el adresa această vorbă îi răspunseră încet: „România”.

— O să-ți prezint un june astă-seară! zise tînărul palid ce ajunse aici către unul din persoanele de pe bancă.

— La miezul nopței... acasă... răspunse aceasta dupe un minut de tăcere. Luați bine seama — adăogă el — la oamenii ce ne prezintați!... Ieri seară la curte domnitorul a lăsat să-i scape o aluziune... oameni indiscreți au putut să se introducă între noi... vom vedea cine sunt aceia...

— Cel ce voi prezintă eu — răspunse junele palid — are toate cualitățile a intra îndată inițiat în misterele superioare...

— Să nu ne grăbim, zise omul dupe bancă.

Acest om era ca de 35 de ani, o talie gigantică, o față mohorîtă cu trăsuri neregulate, o frunte lată, părul lung și revărsat pînă pe umeri. Dar această față, puțin favorată de grațiile frumuseței, avea ceva care fărmeca, era geniul. Privindu-l, ar fi crezut cineva că vede, printre un vis de amărăciune, o cugetare de fericire. Către acestea manierele sale, apoi plăcute, vorba sa, încîntătoare. Era unul din acele persoane ce cîștig îndată ce le cunoști, ce-ți vorbesc. Născut dintr-o familie veche română, care a avut ca o religiune mărirea națiunei române, el, ca și fratele său, ce muri martir al simțimîntelor sale patriotice, era decis să execute, cu sacrificiul averei și vieței sale, visul tradițional al familiei sale. Astfel era în puține cuvinte Cheren, asupra căruia ne vom reîntoarce în curînd spre a zice mai mult.

Alăturea cu dînsul ședea un om ca de 40 de ani, scurt de talie, negru la față, cu oichii negri, vii, inteliginți, cu o frunte mică, gura largă, buzele supțiri, mustățile rase; era poet, filolog, ziarist, profesor, om cu spirit, cu talent, discipol al lui Lazăr, el supsese de la acest mare profesor, cu învățămîntul școalei grece,simțimîntul de naționalitate.

Activ, întreprinzător, remișcător, devenise cel dintîi cap al mișcărei literare în amîndouă țările, și chiar în Ardeal. Numele său era în toate gurile, daca nu în toate inimile. Tot părea că se închină înaintea voinței sale pe tărîmul filologiei. Luase drept sarcină a reforma limba română, plivind-o de bălăriile slavone. Atunci arena politică era închisă luptătorilor, și spiritele ce visau la mîntuirea națiunei căutau să se mărginească a lupta pe tărîmul filologiii. Mîna de fer ce cădea pe peptul țărei era înrîurirea rusă. Ce mijloc mai ingenios a combate această înrîurire decît acela de a combate în limba română vorbele slave? Iată scopul ce își propusese acest om. Scopul era mare și anevoios, dar reuși. Cînd limba era curățită de vorbele slave, țara era scăpată de înrîurirea rusă!

Acest om extraordinar, neînțeles poate de contimporanii săi, de sine însuși, avu o ursită teribilă. Ar fi zis cineva că două geniuri posedau viața sa: îngerul și Demonul. Ceea ce făcea unul, sfărîma celalt. El era o excepția ne; omul este o cugetare, zic învățații. Edem dezminți această maximă. El era două cugetări, era îndoit. Era binele și răul, virtutea și slăbiciunea. Vai! cel ae al doilea geniu trebuia să facă mai tîrziu să se uite cel dintîi. Demonul învinse. Era ursita sa, era cu mai putințe decît voința sa. Era speculul lumei aruncat între oameni de o putere necunoscută ca să vază întrănsa și să se înspăimînte. El nu-și ascundea sub vorbe cugetările; o repet, era doi într-unul, numai cînd unul tăcea, celalt vorbea. Nimeni încă nu făcu să fie adorat ca dînsul în această țară, nimeni nu făcu să fie mai detestat decît dînsul.

— Pe cine o să ne prezinte? întrebă el pe Cheren.

— Nu știu încă, răspunse Cheren. Dar Vel este o garanție de mai-nainte pentru cel ce o să fie prezintat; astfel sunt liniștit despre el.

Edem clătină din cap și ca cum ar fi presimțit o lovitură ce ursita îi ascundea în omul ce era să fie prezintat, zise:

— Ar fi bine să discutăm între noi, mai-nainte de prezintarea acestui om...

— Te-ai făcut bănuitor, îi zise Cheren.

— Bănuitor? Dară, dară am fost totdauna... Lumea este o scorpie ce poartă în corpul său veninul ce ucide și untura ce vindecă ranele lui. Nouă ne trebuie untura, iar nu veninul.

— Să credem că va fi untura sa...

— Să credem? Omul se înșală totdauna din credințele sale.

— Uiți, zise Cheren, că credința este baza doctrinei noastre.

— Dară, însă nu pentru capi. Preoții divinităților antice ar fi deșertat templurile înainte de rugători, dacă ei însuși ca rugători ar fi fost conduși în datoriile lor numai de credință...

— Dar de ce vei să fie conduși?

— De rezon, răspunse Edem. împărăția lumei nu va fi niciodată a celor ce simt, ci a celor ce rezonez.

Un personagiu nou să apropie atunci și chemînd la o parte pe Cheren îi zise:

— Domnitorul A. Ghica, gelos de înrîurirea ce pe toată ziua capeți în această țară, a decis să te piarză... Ar fi bine să pleci cîtva timp!

— Fapta noastră nu va fi încununată de succes decît atunci cînd cineva din noi va deveni martir.

— Dar cugetă că ai o familie numeroasă!

— Dară; însă țara este o familie mult mai numeroasă...

La aceste vorbe noul personagiu tăcu; după un minut, răspunse:

— Așadar, rămîi.

— Rămîi, răspunse Cheren. Către acestea voi să avem o adunare unde toți frații noștri să se afle. Trebuie să cercetăm unde sîntem... Rezultatul acestei adunări va hotărî ce am a face.

— Bine, zise Luț, și căuta să se retragă.

— Mai stăi, zise Cheren, vom merge împreună la mine acasă. Astă-noapte Vel... o să ne prezinte pe Radoți, amicul tău de care mi-ai vorbit de atîtea ori. Voi să fii acolo...

— Voi fi, răspunse Luț și se depărtă.

Acest Luț era un caracter original. După părul său lung ce-i cădea pe umeri se cunoștea că face parte din Societatea Regenerațiunei. Dar prin ce întîmplare? Iată ce trebuie a spune. Luț priimise de la natură spirit și inimă. Educațiunea nu făcuse nimic ca să le dezvolte. Cercul de oameni în care trăise totdauna, oameni degradați printr-un materialism spăimîntător, revărsase pe sufletul său umbra scepticismului și a cinismului celui mai înfiorător. Lumea pentru dînsul era ironia lui Dumnezeu, și acest Dumnezeu pentru dînsul tot ce ai fi voit să fie, ñu se urca niciodată mai presus de această margine. Cîteodată zicea cu îndoială: „Dumnezeu este aceea ce noi voim să fie.” Omul pentru dînsul era rezultatul unei plăceri între două sexe; astfel zicea adesea că marea misiune a omului este să reproducă; singurul mijloc de a fi nemuritor, dar că pentru aceasta cată să se bucure cît mai curînd; aici să închidea toată -filosofía sa. Viața pentru dînsul nu avea nici un alt scop, astfel și el nu avea în viața sa nici o tendință. Tot ce nu are elementele ce compun o desfătare, zicea în rîs, este marfă de filosofi și patrioți, cărora le da epitetul de țărînă coruptă. În toată viața sa citise o singură carte: Anacreon. împărțea și priimea ironiele de la lume cu sînge rece. Și cînd nu avea pe cine să rîză, se rîdea el însuși: „A rîde de mine însumi, zicea el, este un mijloc a rîde fără a te supăra”.

Era sărac și nu se îngrijea a-și face stare. „Plîng, zicea el, oamenii cari adun averi ca să le dea inamicilor lor. Eu nu le voi face această plăcere.” Dacă cineva-l întreba care este acel inamic, răspundea: „Moartea, negreșit”.

Era dar ciudat cum un astfel de caracter putea să se alăture pe lîngă o societate de bărbați cu simțiminte contrarii. Și iată ce poate să explice lucrul. Luț avea o calitate sau defect. Se atașa din amicie către persoane. Cît pentru principii, el nu credea nimic. Cîteodată zicea rîzînd: „Ce s-ar fi făcut principiile dacă omul nu exista?” El avea instinctul cîinelui către stăpînul său. Luț cunoscuse pe dieren, trecuseră împreună mulți ani, se dedase să-l vază, să-l auză, precum se dedă cineva să vază, să auză un canar, o mîță, un cîne, și într-atît încît nu putea să fie mulțumit, fără dînsul. Astfel, ca să poată păstra pe amicul său Cheren, se lăsa să facă cu dînsul orice va voi.

Vel, după ce zise lui Cheren că va merge la dînsul, spre miezul nopței, se depărtă și-și tăie o cale printre grupele elegante de bărbați și femei. El se opri deodată ca cum o idee neașteptată veni să-l lovească. Se uită în dreapta și în stînga, și zărind un june, îl cheamă și-i șoptește:

— Cine e această damă ce sade acolo pe bancă?

— E o damicelă, răspunse acesta, o ființă rară, în adevăr, atît prin frumusețea lutului său, cit și prin frumusețea sufletului. Fiica unui boier mare, nu prea bogat. Educațiunea sa a fost foarte îngrijită; este inteligința unui bărbat erudit sub forma unei fecioare drăgălașă. Blîndețea sufletului său este boarea serei de vară, vorba ei este frametul florilor sub suflarea...

— Iacă poetul! întrerupse Vel pe tînărul ce întrebase.

— Cu toate acestea îți mulțumesc de știrea ce îmi dași... O iubești?

— O admir numai, răspunse cel din urmă.

— A admira este mai a iubi. Ia seama!...

— Se poate să se întîmple și aceasta; dar astăzi iubesc pe alta.

— Iubești pe alta? răspunse Vel cu bucurie.

— Închipuiește-ți!... Iubesc pe una ce se mărită mîne...

— Și ești nepăsător?

— Negreșit, căci o iubesc pe ea; dar nu pe mine.

— Atunci iubita ta face o partidă bună?

— Iată ce crez, eu sunt prea tînăr...

— De cîți ani ești?

— De șaptesprezece.

— Mai scrii versuri?

— Câteodată.

— Scrie... vei merge departe... dar ia seama să nu te abați din cale. Cu cît vei avea mai mare merit, cu atît mai mult vei fi criticat. Oamenii fără talent se vor lua împotrivă-ți ca să te doboare; dar tocmai această goană îți va face renumele. Dumnezeu sau întîmplarea a voit ca noi să naștem odată cu rădicarea la viață a națiunei noastre. Misiunea noastră este mare, este sacră. Această favoare ce am avut de a naște în acest timp are datorii puterice totdeodată. Junia, sănătatea, viața, libertatea noastră sunt ale patriei. Caută să ajungem la locul ce ne este prescris, prin lucrare neîncetată. Să ne întărim sufletele prin suferință, cugetările prin studiu, inima prin... amor.

Vel zise cea din urmă vorbă cu oarecare timiditate, aruncînd o căutătură repede asupra damicelei despre care vorbise mai-nainte.

— Amorul, urmă el, dar curat, nobilat, sublim, este trebuincios în educațiunea sufletelor acelor oameni cari se ofer patriei în olocaust... Nu uita niciodată că nu ești al tău, ci al țărei tele!

Astfel vorbi Vel și trecu înainte.

Junele poet se uită după dînsul și clătină din cap. „Tu ești sărac, eu sînt sărac. Societatea ne deprețuiește pe amîndoi deopotrivă. Oare nu vom cădea sub loviturile ei înainte de a face ceva?... Cîtă putere trebuie să fie în sufletul acestui om de cutează să învingă lumea trecutului ”. Astfel se gîndi junele Dem. Dară, dară, acest suflet a fost puterie. El a învins lumea trecutului și dărâmăturile acestei lumi au căzut și au zdrobit corpul lui. Și nu s-a bucurat de fructul suferințelor sele. Streinul a închis genele lui pe pămîntul exilului, nici o lacrimă nu a curs la plecarea lui din viață. O, doritori nebuni!

Dar oare aceste ființe nobile ce regener societățile omenești sunt oare din această lume a cărei misiune este să se bucure de viață, sau sunt cugetările lui Dumnezeu ce vin aicea jos un moment și se înturn repede în sînul părintelui lor? întrebați pe doritorii nebuni.

Dem, după ce se preumblă încă o jumătate de oră, întîlni pe Elena cu maică-sa.

— Mine te măriți? o întrebă el.

— Dară, zise ea, o partidă bună, un bărbat de 60 de ani și milionar!... Voi fi scuzată să iubesc pe cineva îmi place... înehipuiește-ți să fi consimțit să mă iei! Ești un copil, abia ai șeaptesprezece ani, cînd eu am douăzeci și cinci. îți mărturisesc dar că nu am voit lîngă tine să joc role ce bărbatu-meu viitor are să joace lîngă mine. După cîțiva ani era să mă uiți, să mă lași. Acum însă mă vei iubi; vei veni să mă vezi în toate zilele.

La aceste vorbe Dem roși de indignare.

El căzuse deodată și fără veste din înălțimea cerului pe pămînt. Voi să zică ceva și se înecă, instinctul îl făcu să plece înainte, cîntînd între dinți: Drom! drom! drom!

Să ne înturnăm la Vel.

Vel, după ce făcu cîțiva pași, se înturna, stătu în dreptul unde se afla banca pe care văzuse frumoasa aparițiune ce încîntase acest suflet puteric. Ea era încă acolo. Vel aștepta să vază pe cineva care să îl prezinte acestei dame. Nu se arătă nimeni. El o privea în tăcere. Ochii săi plini de flacăre întîlniră ochii celei ce admira. Aceasta lăsă ochii în jos și înturnă capul, fără să poată a-l ține astfel.

— Să plecăm! zise juna damă.

— Dacă vrei tu, să plecăm, răspunse muma ei. Cu toate acestea îmi arătai atîta dorință să mai șezi!...

— Nu mă simț bine, răspunse ea.

Cele două dame coborîră aleea. La poartă le aștepta o trăsură. Viind, ele se urcară în trăsură, ochii celei tinere întîlniră ochii lui Vel ce cobora; dar astă dată căutarea lor era dulce și melancolică.

TEATRU NAȚIONAL

Cel dintîi teatru ce se văzu în țara românească fuse sub cei din urmă domni fanarioți. Grecii, ce visau de cîtva timp la libertatea națiunei lor, aruncaseră ochii asupra Principatelor Române, ca locul priincios pe care să rădice stindardul independenței. Grecia era sclavă. Dar ea roșea să poarte lanțurile. Fiii săi cei vitregi, ce locuiau Fanarul, plecară capetele înaintea stăpînilor lor și deveniră în a lor mînă unelte răufăcătoare pentru Grecia și pentru toți populii creștini. O parte din acești fii degenerați luară tronul Principatelor, și nu ca să-l ridice la înălțimea lui, ci ca să-l slăbească și ca să-l supuie turcilor. Către acestea în mijlocul plantelor părăsite ce năbușau frumoasa față a Greciei, începură să răsară acele flori de viață și de libertate ce vor forma in viitor ghirlandă epocei trecute. Voi să vorbesc de acei fii ai Greciei cari să răspîndiră în toate părțile lăturașe și atinseră pînă în sfîrșit inimile degradate ale fanarioților din Principate, bari le toleră cel puțin a prepara viitorul Greciei. Atunci să văzură în Principate oameni învățați precum Duca, Neofit și alții ce răspîndeau luminele cu focul unui nobil patriotism și rechemau românilor că Grecia nu este Fanarul, că libertatea sa nu este sclavia. Se văzu Fotino, trăgînd în umbră istoria românilor, planul geografic al acestor părți de lume unde era să nască libertatea Greciei. Ar fi zis cineva că înseninează tărîmul pe unde au să treacă falangele libertăței atît de nobile și atît de nenorocite. Spiritul de viață intră pînă în palatul podestaților. Ei avură teatruri unde să reprezint ară tragedii pline de spiritul de mărire si neatîrnare. După aceste teatruri în limba greacă, veni opera germană de cînd în cînd, pînă la începutul epocei regulamentare, cînd Cîmpineanu și alți români, scuturînd vălul îndoielei, voiră să dovedească că românii merit să aibă un teatru în limba lor.

Teatru român, din începutul său, află o piedică, în domnitorul țărei și protectorii săi. A. Ghica iubea să auză limba română pe scena unui teatru. Dar ceea ce ar fi făcut să iubească acest teatru, ar fi fost să fie el fondatorul lui. Nu avusese această idee sau dorință și prin urmare deveni o piedică teatrului român.

Popularitatea Cîmpineanului îl supăra. Astfel, ca să fărîme această popularitate, trebuia să înceapă a reforma teatrul național, ceea ce să și întîmplă mai tîrziu. în acea seară să reprezintă la teatru Bădăranul boierit de Molière. Sala era plină de popul și de funcționari; familiile ce să ziceau atunci din clasa mare nu veniseră. Nu veneau niciodată, poate să facă plăcere domnitorului sau ca să pedepsască prin a lor lipsă o întreprindere care mai tîrziu era menită, prin răspîndirea luminelor în popul, să surpe trufia acestei clase ce nu avea nimic ca să creeze simpatii în popul.

Pînă a nu se rădica pînza, Dem intră în sală și se așeză pe o bancă lîngă Luț. Dem scrisese o mică poezie, care era destul, nemaiscriind nimic, să rămîie poet. Această poezie mișcase românii din Principate și trecuse peste Carpați, ducînd cu dînsa farmecul și admirațiunea tutulor. Astfel Dem deveni celebru în București. Toți îi întindeau mîna și damele înturnau capul cu curiozitate să-l vază.

— Ce ești pe gînduri? îl întrebă Luț.

— Închipuiește-ți, răspunse Dem, o fată ce ieri încă îmi zicea că mă iubește și mine se mărită!

— Numai atîta este?

— Ce fel atîta? Dar cred că este destul...

— Ascultă, copile, adăogă acest filosof extraordinar. Tu ai să fii neferice în viață și nu va fi vina mea. Cine ți-a zis să-ți închipuiești o lume ideală? Mă prind cu tine că dupe ce vei trăi, vei suferi, vei cunoaște pe oameni cum sunt, vei cerca ura și disprețul lor, vei păstra încă iluziuni despre dînșii! Și tu ești un doritor nebun! Nu sunt atît de vătămători omenirei oamenii pe care legile îi osîndesc la moarte, cît sunt acești doritori numai, adică acei oameni ce ne fac să păstrăm iluziuni despre lume.

Eu mi-am tras socotelile cu lumea de la început. Astfel știu cu cine am a face, nu-mi perd pe fiece zi, pe fiece oră iluziunile mele, căci nu am ce perde. îmi vor-vești că o femeie te-a înșălat. Omul e născut să înșele și cînd nu are pe cine înșela se înșală singur pe sine. Orice om pe pămînt este un aginte de destrucțiune pentru semenii săi; este viața ce devoră viața ca peștele ce devoră peștele. Tu ai stofa din care se fac oamenii ce atrag asupră-le ura celoralți. Ia bine seama, ura va purcede din meritele tele.

Oamenii vor crede că tu ai venit între dînșii ca să le răpești o parte din gloria lor, din numele lor, și vor cădea asupra ta ca să te ucigă. Ei îți vor ierta însuși crimele, însă nu-ți vor ierta meritul. Fiecare va crede că l-ai răpit de la dînșii. Fiecare va crede că numai pentru dînsul cată să fie în lume un loc. Societatea omenească este ceea ce este o adunare de cîni, o luptă continuă; cuvîntul luptei: interesul.

— Nu mai e dar nici o speranță pentru lume!...

— Dară, este încă, dar ea se află numai în inima poeților și acelora pe cari eu îi numesc doritori nebuni. La noi sunt mulți de acești doritori nebuni, între care prevăz că și tu ești unul. Pentru ce vei să am speranță pentru lume? Totul ia prefacere pe pămînt; nimic nu se îmbunătățește. Ai văzut vreodată o spirală ce o întorci necontenit și necontenit priimește formă nouă? Iată imaginea lumei! Doritorii nebuni nu vor schimba niciodată natura omului! Oricare ar fi prefacerile ce ar lua societățile omenești, omul va rămînea totdauna o ființă fără scop, fără să se înțeleagă. Viața lui va fi totdauna supusă unei suflări de vînt; va rămîne egoist, invidios, înșelător, va rămînea om și va sfîrși într-un mormînt.

Nu sunt două feluri de rele în lume, precum au putut zice unii, rele de la natură, rele de la oameni; un singur fel de rele este. Și purced de la natură. Nu-mi vorbi de voința și libertatea omului; această voință, această libertate sunt ele înseși sclave ale condițiunei existinței omenești. Omul nu poate să domine patimele sele mai mult decît ar putea să comande morții. Cuvîntul, el însuși este supus patimelor omenești. Crede, copile, lumea nu merită să se sacrifice cineva pentru fericirea ei. Chiar atunci cînd ar fi un mijloc să se îmbunătățească, acea îmbunătățire nu prețuiește necazul ce am încerca luptînd ca să o prefacem.

Tu ai iubit sau ți-ai închipuit că iubești și te iubește o femeie, ai cules toate florile viselor tale de poet, ai făcut o ghirlandă și ai pus-o pe capul acestei femei și ai zis: iată un Dumnezeu! Tot astfel făceau și preoții egipteni sacrînd un bou, un cîne, o miță. Tu ai sacrat o vacă. Nu-mi vorbi de superioritatea speciului omenesc asupra celoralte. Tot un lut și tot o suflare. Facultățile noastre vor fi poate mai dezvoltate, iată tot; o femeie nu este mai mult decît o vacă, nici un om mai mult decît un bou; femeia ce ai iubit nu s-a schimbat; este ce a fost totdauna, a aruncat numai cununa de iluziuni ce tu îi puseseși pe frunte.

Dem se uită lung la dînsul, apoi zise:

— Ești ignorant. Cînd un om cugetă astfel, meditează o crimă.

Luț surise, ridicînd umerii. Dem urmă:

— D-ta tăgăduiești, urăști și desprețuiești Universul. Te urăști, te desprețuiești însuți care ești o consecuință a totului. Tăgăduiești morala, dreptatea, adevărul, Dumnezeu și progresul lucrurilor omenești; doctrina d-le este periculoasă, tinde a schimba lumea într-un cîmp de sînge, de despoliu.

— Nu crede. Societățile omenești sunt bazate pe interesele reciproce. Aceste interese sunt cari păstrez armonia, iar nu morala și religiunea... Eu tăgăduiesc tot și pe mine însumi, căci nu înțeleg nimic. Dară, dară, înțeleg un lucru către acestea: sînt în lume, deci trebuie să trăiesc. Voi să zic că trăiesc ferice. Care este fericirea acestei țărîne organice ce se cheamă om? A mînca, a dormi, a lucra. Ceea ce toate vitele fac; pentru oameni fac această diferință că ei trebuie să mănînee bine, să doarmă ușor, să lucreze moderat. Iacă religiunea mea. La marginea vieței un mormânt ne așteaptă pe toți, regi și sclavi, bogați și săraci, despoți și martiri. Dincolo de mormînt nu mai este nimic, materia singură se înturnă la pămînt, și ferice acela al cărui lut nu se schimbă în broaște. Rîz de toți acei doritori nebuni ce alerg după putere, mărire, bogăție, în fine după o idee, și pururea lumea, mai proastă decît dînșii, le dă numele de gemuri; geniul lor este să nu știe că sunt proști.

— Atunci cum faci parte dintr-un cerc de bărbați ale căror cugetări, simțiminte și tendințe îți sunt de natură contrarie?

— Îți voi răspunde foarte lesne. Capul meu e rece, inima mea bătrînă; îmi place să simț lîngă mine aceste capete și inimi calde. Cu cugetările, cu simțirile lor copiloase mă înfrăgejesc. David, la bătrînețele lui, căuta această frăgezime în brațele unei fecioare tinere; eu o caut în sînul acestei societăți de doritori nebuni. Va veni un timp cînd vei gîndi, vei simți, vei vorbi ca mine. Nu este nici unul din aceste suflete tinere care să nu se spargă, zdrobit de durere, că nu este mijloc a ajunge la țelul său, nici unul. Îmi fac de astăzi o plăcere teribilă, ce am să gust în timpul cînd ei vor perde credințele lor, căci nu m-au ascultat. Dacă eram ursiți a mai naște odată în lume aș fi făcut ca dînșii. Dar omul nu se naște de două ori, toate se curm în mormînt, și mormîntul poate să se deschiză pentru noi la fiece oară. De aceea caută a ne bucura neîncetat de toate plăcerile, de toate voluptățile lumei.

— Ești spiritul demonului!

— Nu! Sînt om, nu fac nimănui rău. Fapta cea bună nu-mi este streină. Tăgăduiesc, urăsc, desprețuiesc și aștept moartea desfătîndu-mă.

— Atunci numai pe tine te admiri, și dacă este astfel, admiri pe Dumnezeu, căci tu ești făptura sa, prin urmare te contrazici.

— Nu ți-am zis că mă admir pe mine, dimpotrivă, mă desprețuiesc, desprețuiesc făptuitorul și fapta. Doritorii nebuni se admir pe ei înșiși, ei sînt egoiști, ei se gîndesc la dînșii; în planurile lor de a îmbunătăți lumea ei gîndesc la dînșii: a-și face un nume strălucit. Regele ce face dreptatea se gîndește la dînsul, patriotul ce geme la vorbe de mărire națională se gîndește la mărirea numelui său, martirul ce moare pentru o idee mare, murind se gîndește la dînsul. Inamicii lor sunt toți aceia ce îi opresc a se gîndi la dînșii, sînt dar egoiști mici. Eu nu sînt asfel, eu nu mă gîndesc la mine, nu poci să admir, să iubesc ceea ce desprețuiesc.

— Dar eu aș dori ca mulți să se gîndească la triumful numelui lor, făcînd să triumfe dreptatea, patria, adevărul.

La aceste vorbe Luț se simți turburat, către acestea nu își perdu șartul.

— Dreptate, adevăr, patrie, răspunse el, iacă niște nume născocite de oameni ca niște arme spre a se combate unii pe alții. Ce este dreptatea? Este dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor. Dreptatea lui Dumnezeu, vei zice? El însuși este nedrept. Privește această lume de care am vorbit și cercetează-o bine. Ce vei zice? Că Dumnezeu este bun și rău, sau că Dumnezeu și diavolul au lucrat în companie la facerea lucrurilor. Dreptatea omenească? Fiecare om o înțelege din puntul său de vedere, omul e nedrept el însuși. Legile oamenilor sunt rezultatul intereselor unui om sau unei clase puternice, de multe ori a spiritului unei epoce, fiecare strigă numele dreptăței, cel ce are drept și cel ce nu are, și fiecare o lovește. Patrie? Este o ficțiune poetică, este familia în care o parte mai mare de oameni reuniți în aceleași interese și preparați totdauna a lovi o altă parte, a despoia ori a se apăra de a fi despoiată; este asemenea o născocire a tiranilor, poetizată, strălucită, cu care fac să se uite tirania.

— Ești un spion de poliție! strigă Dem cu dispreț.

— Nu sînt spion de poliție! răspunse Luț cu sînge rece. Ce este un spion? Un om care își face datoria. Toți suntem spionii ideilor sau oamenilor cu cari gîndim, simțim, lucrăm; toți înșelăm sau trădăm pe semenii noștri ce ne înșăl și ne trădez, de la regi pînă la cei din urmă supuși, căci orice om îndată ce naște declară război la un alt om. Sînt mai rău decît un spion, un spion poate să crează încă în Dumnezeu, patrie, virtute, onoare, eu nu crez în nimic, nu iubesc nimic, și vezi e ceva mai crud și decît aceasta și acest ceva este că nu mă turbur de fac bine sau rău. Sînt mai mare decît lumea, mai drept decît Dumnezeu.

— Ești nebun!

— Nu-mi vorbi de înțelepciunea omenească!

Pînza se ridică atunci și cei doi convorbitori fură nevoiți să tacă. Actul întîi se curmă în aplaude. Cînd căzu pînza, Dem se sculă și ieși; sufletul său impresionabil primise o lovitură tot atît de tare, prin vorbele lui Luț, pre cît fusese lovitura ce primise prin trădarea Elenei. El simțea trebuința de a-și întări sufletul cu cugetări consolătoare, și oriunde își înturna ochii nu vedea nici un suflet care să-l înțeleagă, în care să reverse sufletul său; oriunde își arunca ochii nu vedea decît oameni ce păreau că îl desprețuiesc. Șezînd la ușa teatrului, pe gîn-duri, văzu deodată intrînd pe Elena cu maică-sa și cu viitorul ei soț. Inima lui bătu cu putere. Un simțimînt ce nu cunoscuse încă se deșteptă în inimă-i. Era gelozia. Aceste trei persoane urcară scara teatrului și intrară într-o loje.

Dem voi să-i urmeze, dar se opri în cale, apoi se întoarse în sala teatrului să ochească pe ingrata sa. Aceasta îl văzu și înturnă capul, aruncîndu-i o căutătură plină de trufie.

„Ce voi face? se întrebă el. Mă desprețuiește. Nici nu se uită spre mine!... îmi voi răzbuna!” Apoi gîndindu-se încă, adăogă: „Dar oare nu are dreptate? Ce va zice viitorul său soț? Cînd va fi singură, îmi va întinde mîna... Iată că adoratorul ei iese din lojă! Mumă-sa îl însoțește, negreșit să duc într-o lojă vecină să vază pe cineva. Elena e singură... să-i vorbesc...”

Gîndind astfel, el să răpede afară din sală, urcă scara, intră în lojă. Dar pînă să facă această cale, ginerile Elenei se înturnase în lojă. Pozițiunea lui Dem era critică, el se afla nas în nas cu un om pe care nu îl cunoștea.

— Te-ai înșelat asupra numărului lojei, negreșit? întrebă Elena.

Această întrebare dezmetici pe Dem care să retrase, făcîndu-și scuze.

— Mă gonește, zise el. Apoi se coborî în sala de fumare. Aici întîlni pe Vel.

— Cum merg amorurile? îl întrebă acesta.

— Luț are dreptate, lumea este o peșteră de trădători...

— Sufletul tău e turburat, dragă copile, îi zise Vel... De ce urăști lumea înainte de a intra într-însa?

— Am călcat pe cea dintîi treaptă și doresc a mă reîntoarce.

— Ceea ce zici arată un suflet slab. Te-ai întrebat vreodată cine ești? Unde te duci? De cînd servul își însușește dreptul a se înturna din cale unde îl trimete stăpînul său? Tu ai o misiune pe pămînt, cată să o împlinești. Crezi că Dumnezeu ți-a dat inima ca să urăști pe semenii tăi, talentul ca să cînți cîntece de moarte pentru omenire, viața ca să o sfărâmi cînd vei voi tu? Tu nu ai nimic al tău; ești depozitarul unor facultăți sacre de care ai să dai seama într-o zi ce ai făcut cu dînsele. Darea de seamă va fi aspră, căci va fi cerută de inamicii tăi; ei o vor cere numelui tău, memoriei tele; ai gîndit tu care este misiunea ta în lume? Dară, noi avem o misiune aicea jos, viața este o datorie; candela se consumă luminînd pe ceialți, viața noastră este a patriei, a umanităței. Patria suferă, lumea suferă; ferice acela ce poate să îndulcească durerile celorlalți! Iată misiunea noastră pe pămînt, misiunea mare, nobilă, generoasă! Oamenii de elit cu imaginațiuni puternice au trecut pe fața lumei, ca vijeliile ce zguduie și surpă tot ce întîlnește, lăsînd în urmele lor dorul și dezolațiunea. Prea egoiști, ca să se gîndească la semenii lor, au cîntat suferințele lumei pe tonul paserilor cobitoare, au ucis speranța în suflete, au revărsat un nou venin în rănile omenirei, i-au nobil at egoismul, abaterea, lașitatea. Ei au lucrat pentru tirani fără să se îndoiască. Au trădat misiunea lor. Dar acest nor a trecut, soarele speranței se ridică pe lume, credința își reia sceptrul său, lumea întinerește în noile credinți de mărinimie. Ascultă, voi să te smulg din și-voiul ce umblă să te răpească, ce răpește, înghite pe toată această tinerime fără o țintă serioasă în viață. Vino aici duminica viitoare, voi să te prezint la o societate de oameni cari s-au însărcinat cu mîntuirea neamului.

— Societatea de regenerare? A conspira în întunerec, nu voi, nu este mărinimos. Această idee mă înfioară.

— Noi conspirăm în întunerec, este adevărat, dar vom lovi la lumina soarelui. Îmi place însă acest simțimînt cavaleresc. El vestește o inimă măreață. Nu conspirăm; avem o școală unde învățăm toți a ne sacrifica pentru patrie. Tu îți vei păstra voința ta, nu ai să iei nici o legătură cu noi.

-— Nu voi! repetă Dem, distract.

— Te sperii de mărirea sau micșorarea faptei tele?

— De una și de alta.

— Ascultă, adăogă Vel, tu nu ai legături cu nici o partidă politică; ești liber a veni la noi, nu trădezi pe nimeni. Iată cum îți voi răspunde la micșorarea faptei. Cît pentru mărirea ei, îți voi vorbi mai lung.

Știi tu ce este această societate în care trăiești? Nu, neapărat, tu nu ai trăit încă; nu o cunoști, o vei cunoaște mai tîrziu; pînă atunci, îți voi da o slabă idee.

Această țară este îngenucheată înaintea streinilor; îngenucheată înaintea unei clase aristocratice. Această clasă nu are mărire, nu are patriotism; afară: plecată, umilită, tărîtoare; în întru: trufașă, aroganță, tirană. A domni, a se înavuți, cu prețul umilinței, trădărei, ea recheamă originea ei, această lavă de fanarioți ce căzu peste țară în timpii trecuți. însemnează bine că nu-ți vorbesc de boierii români, însemnează bine că nu facem război de clasă la clasă. Ceea ce voim a face este urmarea luptei naționale între boierii români și greci. La anul 1817 se curmă această luptă memorabilă între români și greci, prin învingerea celor dinții.

Exilul, închisoarea, ruinarea și moartea urmară acestei învingeri asupra boierilor patrioți. Din cînd în cînd învinșii rădicară fruntea spre apărarea drepturilor patriei, dar fură zdrobiți de fanarioți. În anul 1821, Tudor, acest abur ieșit din sîngele românilor uciși pentru patria lor, se rădică cu încetul, se îndeasă, tună și fulgeră pe vrăjmașii patriei. Turcia ea însuși fuse nevoită în urmă să respingă pe fanarioți. Naționalitatea noastră a triumfat. Dar aristocrația fanariotă urmează lupta moșteniților lor în contra românilor. Regulamentul Organic îi dă o putere mai mare; împămîntenire-a ei, schimbarea numelui de fanarioți în români o întărește și mai mult. împămîntenită, schimbată în nume este greu a o lovi în numele naționalităței. A sparge privilegele acestei clase este a o sfărîma, prin urmare a asigura triumful național. Pop.buci se lumină, celealte clase murmur. Privilegele celei dintîi clase supăr maioritatea țărei. Această clasă privilegiată nu poate să hrănească aceste privilege prin fapte naționale; din contra, ea le compromite, prin simpatiile către streini. Această aristocrație antinațională, modernă, regulamentară se clatină din toate părțile. Ea nu a știut să se întărească, cel puțin, lărgind cercul său cu elemente mai sănătoase, mai vii, din popol. Egoismul ei a făcut-o să închiză cercul și să lîneezească înlăturată. O revoluțiune națională și democratică să pîrguiește în viitor. Toate elementele exist, trebuie alăturate, combinate Autonomia țârei, egalitatea tutulor românilor înaintea legilor, și lupta tradițională, lupta cea mare moștenită de la străbuni, va fi cîștigată de țară, învinșii vor fi învingători, și boierii români periți în această luptă vor fi răzbunați cu patria lor.

Vino cu noi, nu te da înapoi. Dumnezeu a pus în tine spiritul său, te-a însemnat a fi o piatră din templul ce are să se rădice... Locul tău va rămînea deșert la acest templu?

— Toate acestea sunt bune, răspunse Dem; dar eu nu voi să intru cu voi pe această cale.

— Ai vreun euvînt a-mi da?

— Cuvinte? răspunse Dem, gîndindu-se la vorbele lui Luț: „Lumea nu merită să se sacrifice cineva pentru dînsa.”

— O femeie zici că te-a trădat, adăogă Vel, aceasta te descuragează, vezi toate lucrurile în rău. Lumea este rea; patria un iad. Ei bine î aceasta ar trebui să-ți dea tărie, să te hotărască. O femeie te-a trădat, cine este această femeie? Această femeie este o mlăstară din această clasă privilegiată, nu putea să ți se întîmple altfel. Tu ești coborît dintr-o familie istorică, dar familia ta a fost învinsă de fanarioți, s-a ruinat și a dispărut în popor. Astăzi ești un copil al poporului român. Ceea ce te-a trădat este o vlăstară din această clasă privilegiată, elegantă, avută; a putut să te asculte în particular, să-ți surîză; dar în lume ea nu poate să-ți întinză mîna fără să crează că s-a înjosit. Cercul în care trăiește ar afla acolo un subiect de rîs. Ea roșește să spuie că te iubește, roșește a spune că te cunoaște, roșește a pronunța un nume pe care nu se pronunță în adunările lor. Dacă această clasă ar fi lovită, totul ia altă față. Toți vor fi deopotrivă înaintea legilor, și această egalitate are înrîurire asupra datinelor. Iată dar un euvînt mai mult să vii cu noi. O iubești? Fă-te egalul ei. Vei să fii egalul ei? Vino cu noi, timpul de acțiune nu este departe.

Aceste vorbe impresionară pe Dem. Umbra răzbunărei trecu pe dinaintea ochilor săi. Deodată o văzu coborîndu-se... cu promisul ei.

Această vedere îl turbură, mări gelozia lui. „îmi voi răzbuna”, își zise el.

Era aproape să primească propunerile lui Vel, cînd amanta crudă, trecînd pe lîngă dînsul, îi aruncă o privire plină de cochetărie. Această privire schimbă din nou gîndurile lui Dem.

— Nu-ți zic încă nimic, răspunse el lui Vel... și se despărți repede. Abia acesta plecă și un particular se apropie de Vel.

— Ce a răspuns?

— Se sfiește încă, zice că el nu va să conspire, că nu este o mărinimie a conspira.

— Aceasta e frumos din parte-i.

— I-am expus pe scurt planul nostru. E prea tînăr, a trăit prea puțin, ca să înțeleagă trebuința regenerărei. Voi atinge altă coardă.

— Care? întrebă omul.

— Voi să-l fac cunoscut cu această societate. Să-l pui sub loviturile desprețului ei. In curînd va fi un bal la H... Voi face să-l invite.

— Înțeleg ideea, răspunse omul, dar ești sigur că va veni?

— Sînt. O femeie ce el iubește și care îl desprețuiește va fi acolo. îi voi spune aceasta.

— Fă! mai zise omul, acest june este trebuincios.

Apoi plecară de aici amîndoi. Cel din urmă particular era Cheren, pe care îl cunoscurăm pe dealul Mitropoliei.

CARTEA II

Bucureștii are mulțime de mahalale, în toate laturile sele. Aceste mahalale, deși fac parte din capitală, se deosibesc de dînsa, atît prin fizionomia lor, cît și prin datinele locuitorilor. Ele sunt nișe întinderi nemărginite de grădini; fiecare grădină cu căsuța sa, cu curtea sa. Stradele pavate pe alocuri, altele nepavate, altele cu șosele de pămînt și cu șanțuri pe de lături. îngrădirile în mare parte sunt de uluci, în mare parte de nuiele, în mică parte de cărămizi. Casele cele mai multe mici, cu pridvorul de lemn, învălite cu șindrile; altele mai mari, cu un cat și cu beciuri cu învelitori țuguiate și șindrilite, cu pridvoare ce au comunicare cu scara și cu sala de intrare. Toate au aceeași formă: în dreapta sălei, camera; în stînga, camera; în fund, o cameră care se numește sacnasiu. Acest sacnasiu dă totdauna spre nord și pe o grădină. Asemenea case să găsesc la cei vechi, la greci și la romani, se găsesc, în zilele noastre, în părțile Orientului locuite de turci, mai ales în Turcia europeană, în Asia Mică. Acolo sunt de lemn, la români sunt de cărămizi; acolo sunt învelite cu olane, la români cu sită, șindrilite. Către acestea, de la un timp încoace se înalț în aceste mahalale un fel de case cu un cat, a căror vedere este plăcută, și a căror împărțire este comodă locuitorilor, un fel de case ce se văd în Austria, în satele unde locuitorii orașelor mari se duc vara să locuiască.

Afară de toate aceste case, sunt încă mulțime de șandramale de scînduri sau paiente, puțin rădicate de Ia pămînt, învelite cu olane, alăturate totdauna de strade și care serv de cîrciumi, hanuri, băcănii etc. Este tot ce poate fi mai dezgustător.

În mahalale stradele sunt puțin umblate de trăsuri, numărul trecătorilor pe jos meseriași, dulgheri, zidari, lucrătorii ele clădiri, oameni și femei precupeți, vînzătoare de legume, de lăpturi, birjari, dorobanții ministerilor, negustorași ele încălțăminte, de frînghii, de abale, pînzeturi, numiți brașoveni, covaci, bărberi, băcănași, locuiesc aceste mahalale. Ele s-au lățit încă prin adaosul unei noi poporațiuni de țărani ce altădată doseau peste Dunăre ca să scape de greutățile condițiunelor de clăcași, și acum vin și se alătur de mărginele capitalei unde cumpăr locuri și clădesc un fel de case dizgrațioase.

Într-una din aceste mahalale, numită Olteni, este o mică biserică, biserica mahalalei. Fiecare mahala are bisericuța ei. Aceste biserici sunt mirene sărace, fondate de cîte un particular; unele din contribuirea locuitorilor locului. Biserica Oltenilor este fondată în anul 1722 de Nicolau protopopul și de Constandin vătaful. Hramul ei este Adormirea Maicii Domnului.

O luptă memorabilă se întîmplă aici pe la anul 1821, august 7, între turcii ce o încongiuraseră și cîțiva ar-năuți și români ai Savei, ce se apărau din întrul ei, Biserica a trebuit să sufere. Turnurile și tot ce a fost lemn a ars, zidurile mai s-au surpat de tunuri. Logofătul de divan Mihai Piron, fiul lui Radu, a reînăîțat această biserică, a adăugat încă un hram, acela al Înălțării și al soborului sînților îngeri, fiind domn țărei Grigoriu Ghica și mitropolit chir Grigoriu, 1823, noiemb. 12.

La începutul său, această biserică era un compozit de mai multe stiluri; stilul doric, corintian se amestecau în coloanele de piatră în număr de opt ce se vedeau sprijinind amvonul sau vestibulul de la intrare; stilul bizantin și arab amestecat pentru restul ei. Patru coloane dorice, patru corintiane. Patru mai simple, patru mai înflorite în capitole. Aceste coloane erau supțiri și pitice. Amvonul era strimpt. La dreapta era zugrăvit iadul, la stînga raiul, sau mai bine purgatoriul; pe partea iadului se vedeau mulțime de diavoli, negri, goi, cu coarne lungi, cu coadă încîriigată; oameni, femei despletite, rău desemnați. Prin mijlocul iadului să vedea un foc ce curgea ca un rîu, poate focul ghenei; în acest și voi de foc apăreau oameni și femei dezbrăcați, dar cu pielea atît ele groasă că nu îi frigea focul! Capete tăiate, mini, picioare; mai mulți draci respingeau cu osia în foc pe toți păcătoșii cari voiau să iasă.

Afară din acest șivoi de foc era un om și o cumpănă. Omul era ținut de păr de un diavol. Acesta era un biet băcan care vînduse lipsă. Mai sus era o cumpănă. Într-o parte a cumpenei erau puse mulțime de pietre și peste pietre se atîrnaseră mulțime de diavoli; în partea dimpotrivă, un om drept pusese o batistă subțire; batista dreptului atîrna mai greu decît pietrele și toți diavolii. Mai dincolo venea alte grupe, alte pedepse, unele subiecte ce le vedem în iadul lui Dante și care a cătat neapărat a se inspira din tradițiunea poporană. Sus de tot se vedeau doi regi: Alexandru și Dariu. Nu știu pentru ce acești doi? Poate pentru că acești doi au trecut Dunărea să se bată cu sciții sau geții ce locuiau aceste locuri? Acești doi regi sunt încoronați și îmbrăcați.

La stînga se vede o cîmpie, cu arbori, cu munți, cu văi, cu ape, cu plante. Intre alte subiecte, să văd mironosițele cele înțelepte și cele nebune, acelea a căror peșteră se arată închinătorilor încă astăzi la un loc în rîpă, între Erihon și marea Asfaltidă.

Să mai vedem alte subiecte din Biblie. Copii dedați a urî pe diavoli scoseseră cu cuie ochii acestor draci a doua zi după ce să zugrăvise amvonul.

Îndată ce intrai în biserică, întîlneai un fel de despărțire, tindă. Această tindă era deosebită de întrul bisericei prin doi stîipi groși de cărămidă zugrăviți cu medalioane în care se vedeau cîte un bust de sînt. La dreapta și la stîngă, pe cei doi păreți, erau zugrăviți mai mulți sînți, în picioare. Bolta de sus purta o medalie mare în care să vedea un Crist. Asupra ușei bisericei era zugrăvită biserica pe care o țineau doi inși cu. cîte o mînă ca o colivie; aceste persoane erau fondatorii bisericei, Nicula protopopul și Constandin vătaful. Cel dintîi în partea dreaptă; cel din urmă în partea stîngă.

Îndată ce treceai de acești doi stîlpi, intrai în mijlocul bisericei; d-asupra o boltă care se urca și se sfîrșea, strîmptîndu-se d-odată din cauza unui turn ce se ridica peste bolta cea mare, el însuși scobit și boltit. In bolta acestui turn, într-o altă mare medalie, era alt portret al lui Crist. In dreapta și în stînga biserica făcen două pîntece și forma un rond. Aceste două pîntece erau ferestrile. Lumina intra pe două ferește lungi. Două mari sfeșnice de fer, la dreapta și la stînga iconostasului, așezat alături cu linia ușei altarului spre dreapta. Catapeteasma bisericei era de stejar sculptat cu multă artă. Altarul avea trei uși, între aceste uși se vedeau icoane mari. Acolo tmde erau cele două sfeșnice mari, biserica începea a se strimta. La aceste două colțuri erau jețurile celor doi cîntăreți. Scaunul domnesc era îmbrăcat în roșu, la dreapta intrînd în rond, în capăt; scaunul mitropolitului, îmbrăcat în negru, dupe al domnului. Dar este constatat că niciodată, nici domn, nici mitropolit nu au venit la acea biserică.

Altarul se compunea de un prestol de piatră. în fund, o fereastă; la dreapta, un dulap în zid unde se păstrau sfitele și cărțile; la stînga, înaintea unei ferește mici, un cămin unde se păstra cărbuni de lemn aprinși, în cenușe, pentru cădelniță. Acolo era atîrnată cădelnița de argint.

În cea dintîi intrare a bisericei era locul lăsat femeilor; în a doua, în rond, locul bărbaților. Altarul era oprit tutulor, afară de servii religiunei și copiii inocenți pînă la o vîrstă oarecare.

Biserica avea două turnuri; unul mai mic asupra vestibulului, unde erau clopotele; celalt, mai mare, asupra rondului; ferestele pretutindeni erau îngrădite cu feare, poarta bisericei de lemn de stejar foarte gros căptușită cu fer.

Vorbim despre aceste amănunte fiindcă avem a duce aici pe cititori în momentul asediărei de turci a acestei biserici.

COBORÎTORII LUI NICOLA PROTOPOPUL

In seara anului 1821, august 16, o seară frumoasă de vară, un cer senin, încununat de stele, lumină de lună, o lină suflare de vînt. In mahalaua sînților Apostoli, între biserica ce poartă acest nume, de la zidurile ei despre sudvest, unde se mărginesc cu o mică stradă ce merge la rîul Dîmboviței, și între o mare stradă ce, plecînd de la poarta chioșcului altădată d-asupra porței caselor Dudescului, merge la podul după Dombivjța, în niște case înșirate pe strade, ca un han, formînd mai multe prăvălii și apartamente. Într-unui din aceste apartamente, acela ce se învecinește de monăstire, bătea la o ușă, oarecum cu sfială, un om îmbrăcat ca arnăuții. La brîu avea două pistoale poleite cu argint și înfipte într-un șal. La dreapta brîului un iatagan lung, ce strălucea la razele lunei. Ar fi crezut cineva că este poleit cu aur și înțesat cu petre scumpe. In mînă o șișinea ghintuită. La cap era legat cu un șal verde. O fustanelă albă, un ilic cusut cu fir și cu mănele înfirate și crăpate, poturi de postav albastru subțire sub cămașă; cu ghetre negre cusute cu fir și cu bumbi de argint mari cari le închideau într-o parte. In sfîrșit, un costum arnăuțesc care suferise oarecare schimbare. Acest om părea de treizeci și cinci de ani, barba rasă, mustățile castanii și puțin lungi acopereau cu părere de rău o gură mică ce încadra niște dinți albi și potriviți. Capul său legat nu era ras, dar era tuns. Ochii negri, plini de foc, nasul potrivit, fruntea lată se perdea jumătate sub turban. Gene și sprîncene castanii închise, și nici prea stufoase, nici rari. Fața lui palidă, fruntea încrețită și căutătura puțin posomorită.

Un arnăut în acea zi în București, cînd chehaiabei ocupase capitala cu oștiri turcești, era ca o căpriță în vizunia tigrului. Turcii furnicau pe strade. Către acestea, el întîlni mai multe patrule, schimbă cîteva vorbe cu ele și trecu înainte. Să băgăm de seamă două lucruri. El poartă turbanul verde ce nu este iertat să poarte decît musulmanilor cari se cobor din vița profetului sau a unui martir mahometan. Pe urmă, el nu salută ca creștinii, ci ca musulmanii. Zice: Seleamalechim! Un creștin nu cutează a zice aceste vorbe.

Dar sînt arnăuți musulmani. Poate să fie unul din acei arnăuți veniți cu oștirea turcească? Un arnăut de ai bimbașei Savei nu ar cuteza să umble pe stradele din București, ar fi ucis de cel întîi turc ce ar întîlni. Arnăuți i Savei sunt vrășmași turcilor, cu toate că chehaiabei a promis lui Sava să-i facă grație lui și tutulor ce serv sub dînsul.

— Cine este? răspunse o voce tremurătoare de femeie, fără a deschide ușa.

— Eu, Preda, răspunse arnăutul.

Ușa să deschise și să reînchise. Ce se trecu acolo nu se știe. Se auziră niște strigăte, femeia leșinase și căzuse în brațele arnăut ului.

Patru ore după aceasta, să intrăm în acest locaș. O cameră largă, două ferește spre stradă. La stîngă, intrînd, lîngă zid, un pat lung ce mergea pînă lîngă o sobă de zid la păretele curmeziș, în care se făcea o altă ușă. Lîngă sobă, pe un pat un leagăn de lemn, îrf leagăn un copil de un an, care dormea și surîdea. Nu departe de copii, un om cu picioarele în jos, ședea pe marginea patului. Acest om era arnăutul ce văzurăm decuseară bătînd la ușă, dar acum părăsise armele, aruncase turbanul. O femeie sta în genuche înaintea lui. O candelă lumina în casă și arăta pe fața acestei femei două rîuri ele lacrimi. Ea ținea fruntea pe genuchii acestui om. Buzele ei sărutau minele lui. Femeia era ca de douăzeci și cinci de ani. Era frumoasă; un păr bogat, castaniu, împletit într-o singură viță, se lăsase pe spatele ei și își odihnea vîrfurile pe scândurile camerei. Ochii mari, cafenii închiși, umbriți de gene lungi castanii; sprâncene îmbinate și dese. O gură mică, buze rumene, dinți albi și mici, fața palidă și pelița albă ca laptele, delicată și fragedă totdodată, mîni mici și albe, brațele grășcioarc de la mîni în sus, fruntea ieșind cu fală din valurile coamei sele; nasul într-o frumoasă armonie eu trăsurile figurei sele; astfel era această femeie.

Să spunem mai curînd: ea era soția acestui om. Acest om era singurul coborîtor din protopopul Nicolae, unul din cei doi fondatori ai bisericei de la Olteni. Intre protopopul Nicolae și acest om, fusese tatăl acestui din urmă, fiu’ protopopului. Dar acela murise, tăiat de un domn fanariot ce îl bănuise că umblă să răscoale poporul. Fiul său, rămas orfan, dar cu o mică avere ce abia îi ajungea să trăiască, făcu un roman în junia sa. Se înamorase de fata unui grec din Fanar ce era vistier mare; ajunsese să fie iubit. Avea atunci optsprezece ani. Într-una din zile, el întîlnise pe vistierul Ianachi, părintele iubitei sele, și, fără mai multe vorbe, îi zise:

— Dă-mi de soție pe fata dumitale. Ea mă iubește.

— Te iubește! răspunse grecul care, asemenea, fără mai multe vorbe, se întoarse către doi lipcani și le dete ordin să-l prinză și să-l ducă la armășie.

Peste două zile fuse aruncat într-o trăsură și dus la monastirea Mărgineni, unde fuse de toți uitat. Patrusprezece ani el fuse internat. Egumenul monastirei, urîndu-i-se cu acest arestant, scrise de multe ori mitropolitului ca să mijlocească pentru liberarea lui. Guvernul se mărgini a-l trimite la altă monastire, de unde apoi trecu încă prin două monastiri. Cînd fuse liber, era de treizeci și doi de ani, intrînd în închisoare la optsprezece.

Fata vistierului Ianache grecul se măritase dupe un grec țarigrădean și plecase cu dînsul, a doua zi după ce îl arestase.

După doi ani, el adică la vîrsta de treizeci și patru de ani, se însurase cu această femeie, fata unui moșnean din Pietroșița.

El se chema ca moșul său, Nicolae. Femeia lui se chema Dulina. Copilul din leagăn era singurul lor copil. Am zis că era de un an, era băiat. Se numea Constandin și maică-sa îi dase, din răsfățare, numele de Dem.

Fatalități ce nu se pot explica determinară pe Nicolae Protopopescu să lase femeia sa tînără, iubită și îngreuiată, și să alerge sub stindardul lui Tudor Vladimirescu, care strîngea sub arme pe toți românii, pentru scăparea patriei.

Nicolae plecase. Făcu toate campaniile lui Tudor. Cînd acesta muri, sub cuțitul lui Ipsilant, Nicolae voi să urmeze lupta contra fanarioților. Pînă a reuni pe vitejii români sub un stindard român, trecu sub stindardul lui Sava. Acest din urmă veni la București, unde era chehaiabei și cu dînsul ajunse și Nicolae Protopopescu; îndată ce ajunse, să duse să întîlnească pe tînăra sa soție și copilașul său ce nu-l cunoștea încă.

Cele dintîi raze ale unei frumoase dimineți de august se amestecau cu razele candelei.

— Tu vrei să pleci încă! zicea Dulina.

— Trebuie, îi răspunse Nicolae, mîne sau mai bine astăzi. Sava se duce cu toți ai sei la chehaiabei să se împace, nu poci să-l las. Oricum se vor schimba lucrurile, sînt hotărît a mă trage acasă; țara a scăpat de jugul grecilor.

— Dacă era să te văz atît de puțin, pentru ce ai mai venit? zise Dulina cu o mustrare tînără. Este aproape un an de cînd nu te-am văzut. Un an, voi să zic mai mult, o viață de om!... Nu te văzusem de mult, dar știam că trăiești. Vai î se dedă cineva însuși cu durerile sele! Mă dedasem cu lipsa ta, ca omul lînced cu lîncezia sa, ca robu cu lanțurile. Ai venit... acum nu mai poci să sufăr lipsa ta, Nicolae, nu mai poci, auzi? Tu să șezi cu mine. Se zice că sunt bărbați cari iubesc femeile lor. Eu sînt femeia ta; pentru ce nu mă iubești? Toate sînt minciuni! Se înșăl cei astfel. Sunt părinți cari iubesc copiii lor. Tu nu iubești copilul tău. îl părăsești de cum l-ai văzut! Uită-te cît este de frumos, cum zîmbește! Cine știe dacă în acest minut nu visează la tată-său ce știa prin vorbele mele! Ai zis tu singur, oricum se vor întoarce lucrurile, țara a scăpat de greci. Acesta a fost cugetul tău cînd ai plecat la oaste. Acel cuget s-a împlinit. Pentru ce vrei să te mai duci? Pînă astăzi am fost supusă ca o roabă. Dorințele tele erau ale mele. Această supunere lesnicioasă, blîndă, zîmbitoare, de față, m-a făcut să vărs multe lacrimi în ascuns! Căutam să mă supui a nu te vedea, a suferi și ce suferință! nu aș voi să-mi răzbun, făcîndu-te să suferi tu ceea ce am suferit eu, nu aș voi nici pentru vrăjmașii tăi. Cine poate să-ți spuie toate amărăciunile mele? Durerea îmi însuflase multe mustrări, sfîșiitoare spre a-ți zice cînd vei reveni, mustrări sub cari să se spargă o inimă. Tu ai revenit și eu nu am zis nimic, n-am avut puterea a mă mai gîndi la aceasta. Aș fi fost nebună să mai gîndesc la trecut! Nu, nu! nu-ți mai vorbesc de mine, tu nu mă iubești. Dar eu îți voi vorbi de copilul tău, Nicolae, ai milă de copilul tău! Vezi cît este de plăcut? Dacă tu vei muri, ce va face această slabă făptură? Va rămînea orfan fără tată, fără mumă...

Dulina se înecă de lacrimi.

— Dară, urmă ea, fără mumă, căci tată-său mart, maică-sa nu va mai putea să trăiască... Tu nu știi... am o presimțire amară... Sa va se duce la chehaiabei să facă pace. Turcii nu țin cuvîntul dat. Sub această pace poate să se ascunză o lovitură de moarte. Nu te duce, Nicolae! nu te duce! Rămîi aici! Ce trebuie să fac? Cum trebuie să te rog ca să fiu ascultată? Vrei să mă fac frumoasă pentru tine astăzi! Vrei să te iubesc mai mult decît totdauna dacă ar fi cu putință? Vrei să-ți sărut genuchile? picioarele? Ceea ce vrei, spune, voi face tot... dar rămîi!

Nicolae asculta într-o adîncă tăcere.

— Voi să fii liniștită, voi să fii crezătoare, că nimic din temerile tele nu se vor întîmpla; că astă seară încă mă voi întoarce acasă. Chehaiabei are trebuință de Sava, de ostașii săi; în curînd un vrăjmaș mai mare se va arăta, un vrăjmaș al nostru, al turcilor și Turciei. Cît pentru mine, nu poci face alfel, am dat cuvîntul lui Sava, acest om va fi trebuincios țărei, este un viteaz. Ascultă, Dulino. Tudor a perit, dar alți Tudori au să se rîdice spre mîntuirea țărei. îți spui lucruri ce trebuia ca să-ți ascunz... Tu nu poți să le înțelegi... Voi aprinde războiul chiar împotriva rușilor, de va fi trebuință, voi mîntui țara. Atunci tu însuți vei fi ferice, vom lăsa copilului nostru o patrie, un nume mîndru.

— Eu și fiul meu vom fi fericiți cînd tu vei trăi în mijlocul nostru. Cele ce crezi să faci, Nicolae, mie îmi par niște vise; nu te încrede dorințelor tele, să nu te înșele. Astfel a crezut și Tudor, și iată că astăzi nu mai este.

— Tudor nu mai este, dar ceea ce a voit să facă, se va face. Omul este o unealtă în mîna lui Dumnezeu. Se sparge de multe ori, dar lucrarea se face totdauna. Închipuiește-ți că am căzut în lucrarea ce-mi este lăsată de Cel de Sus. Ce sînt eu mai mult decît un lut ce mai curînd sau mai tîrziu cată să se întoarcă pămîntului. O zi mai mult de viață este oare ceva? Și ce plăceri are această zi de viață pentru cel ce vede patria sa căzută? femeia sa hrănind pruncul cu laptele său ca să fie într-o zi rob? Vezi tu acel copil? Dacă aș ști că va să fie într-o zi umilit de fanarioți precum a fost părintele său, i-aș da o lovitură de sabie.

Dulina, ce asculta în genuqhe, în acest minut era frumoasă, ea scutură capul său sub valurile părului; ai fi crezut că vezi un crin tremurând sub cele dinții umbre ale serei. Ochii săi înotau în lacrimi.

— Nu zice aceste vorbe! strigă ea, aruncînd o căutătură tînără asupra copilului. Ai avut cuvînt să-mi zici că eu nu înțeleg aceste idei, sînt femeie, sînt mumă, iubesc viața, mi-e teamă de moarte; iubesc pe spțul meu, pe copilul meu, mai mult decît viața mea. Pentru mine viața sînteți voi, lumea mea, patria mea, fericirea mea sînteți voi. Tu, Nicolae, ai alte simțiri, iubești țara, mărirea ei, urăști pe fanarioți. Tu crezi în viitorul patriei, eu nu înțeleg ce este acest viitor, tot ce știu este că iubesc ce iubești tu, și nu înțeleg nimic. Dar ascultă, domnul meu, soțul meu, frățiorul meu, alții au simțit și au făcut ca tine, au crezut și s-au perdut fără a folosi nimic. Și ce este mai trist încă, au perit necunoscuți sau huliți de lumea pentru care s-au jertfit. Dar să venim la tine! Viața ta cea mai frumoasă a trecut în umbra închisorei. Tu nu ai avut tinerețe ca eeialți oameni și viața ce-ți rămîne o păstrezi ca să o pui sub sabia turcilor, si care este recunoștința oamenilor pentru cari te perzi? Nimeni nu te cunoaște; în ziua cînd ei te vor cunoaște, se vor ridica împotriva ta cu mînie, vor căuta să te piarză, ca să te facă să mori cu amărăciunea ce lasă după dînsa o încredere frumoasă și înșelată. Eu nu iubesc nici bogăția, nu sînt ambițioasă. Fiul meu va fi ca mine, îl voi învăța a face binele pentru bine. Pentru cine dar te silești a face avere și a lăsa un nume strălucit, daca astfel este cugetarea ta? Vai! și ce vom face noi cu aceste bunuri deșarte, cînd tu nu vei mai fi? par îmi vei vorbi de datoria către patrie, crezi tu că murind astăzi prin trădare, vei împlini această datorie? Tara nu va ști cine ai fost; de va ști, te va uita mîne; mîne soția ta și fiul tău vor cerși pe poduri pînea lor și vor fi umiliți de oameni ce tu îi numești țara.

Nicolae se posomorise. Această posomorîre pătrunse in inima Dulinei ca un vîrf de cuțit.

— Tu taci! urmă ea, vorbele mele te supăr, mă iartă, Nicolae, sînt femeie, știu să simț și nu știu să vorbesc; clacă vorbele mele te-au rănit, tu mă iartă, închipuiește-ți că nu am zis nimic, că le-am luat înapoi. Nu, frățiorul meu... eu sînt femeia ta supusă ca totdauna... Dragostea ta și a copilului nostru m-a orbit... Fă ceea ce tu știi că e bine!... te voi asculta, mă voi supune ca domnului meu. Vei tu viața mea? Zi o vorbă: este a ta, poți să o spargi în mînile tele. Vei să te duci? Du-te! Dar gîndește ia Dulina ta, Ia fiul tău. Vei să crez că o să te întorci astăzi încă? Voi crede, te voi aștepta voioasă, plină de credință, de nădejde, de fericire... Tu știi mai bine decît mine lucrurile, tu nu poți să minți, nici să te înșeli. Ai zis că vii, vei veni. Eu sînt o nebună, clar tu nu te uita la aceasta, astfel sînt femeile.

Fruntea lui Nicolae se descrețise și se luminase, o lacrimă de tinerețe luci în ochii săi.

— Dulino! zise el, nu pot să mă plîng împotriva ursitei mele, nu pot să mă plîng împotriva țărei mele, ursita mea este dulce prin tine. Țara ce naște o femeie ca tine, este o țară binecuvîntată de Dumnezeu. îmi ziceai că nu am fost ferice în viață, că nu am avut tinerețe! Sînt ferice cum nimeni încă nu a fost în lume. Mă simț tînăr ca un copil lîngă tine. Inima ta întinerește inima mea. Care este tînărul ce este iubit și iubește ca mine? Care este omul ce iubește ceea ce Dumnezeu a făcut mai dulce în lume, pe tine, ce nu ești o femeie? îngerii au furat din ceruri modelul frumuseței și te-au făcut pe pămînt cu suflarea lor cerească. Ursita cată a se împlini, mă voi duce.

El luă mînile sele și le sărută, apoi o lacrimă sfioasă ce luci o clipă în ochii săi se sparse, rîură și căzu pe fruntea soției sele. Era cea dinții și cea din urmă lacrimă ce vărsă acest suflet puteric. Vederea morței, cadaverile luptătorilor zvîrcolindu-se în dureri, gemetele, suspinele celor ce murind în bătaie, regretau o ființă iubită, nu atinseseră acest suflet. Tinerețea femeei sele, căzînd asupra lui, îl mișcă, îl sparse în lacrimi.

El cere armele, femeia i le prezintă cu mînile ei albe și mici. Puse armele la brîu, turbanul pe cap. In acel minut, copilul se deșteptă în leagănul său, voios, surîzînd. Muma îl rădică în brațe, îl prezintă soțului său. Copilașul nu văzuse încă un om, și încă un armat; întocmai ca fiul lui Enea, la vederea părintelui său încărcat de arme, să sperie și începu să plîngă. Dar dulcea privire a mumei goni această spaimă din inima copilului. Dînd copilul în brațele părintelui, ea înclină fruntea sa frumoasă pe sînul luptătorului ca o floare ce se înclină pe un trunchi. Copilul, văzînd aceasta, făcu ca maică-sa. Două lungi sărutări, una pe fruntea copilului, alta pe fruntea maicei lui, puse Nicolae atunci și fură cele din urmă sărutări.

Peste zece minute arnăutul se îndrepta către locașul Savei. Femeia sa își storcea ochii în lacrimi, micul său copil se juca cu părul ei despletit ce rîura pe sînu-i ca un văl. Orele păreau că-și opriseră zborul pentru acest suflet frumos; timpul era lung.

BIMBAȘA SAVA

Era 17 august, anul 1821.

O zi frumoasă; poporul Bucureștiului, totdauna curios ca o femeie să vază, să auză, să știe, că cunoască tot ce se face în capitală, să aduna către strada ce se chema atunci Furtună și unde astăzi este capătul Podului Mogoșoaei ce dă în strada Franceză; acolo era altădată un han mare, cît un palat, pe partea despre nord-vest; să numea Hanul lui Constandinvodă; în față cu această lungă zidire, astăzi dărâmată și înlocuită cu o piață, era casa Belu, locaș încîntător, pe malul Dîmboviței; între Dîmboviță și curtea caselor era o grădină minunată; între curte și stradă era așezată casa, adică la pod, cum să zicea pe atunci; numirea de pod ce să dase stradei venea de la construcțiunea pavagelor după stradă ce erau făcute de podini de stejar, una lîngă alta în curmeziș, așezate pe niște stinghii, și bătute cu cuie de lemn. Cea mai nepractică povară. Apele de ploaie se scurgeau pe dedesupt, umflau podinele și, de cîte ori ploua, aceste podini se rădicau, dezlipite, și înotau pe dasupra. Caii își rupeau picioarele, trăsurele roatele, nimeni nu cuteza să umble pe strade.

Casa Belu era un locaș plăcut, o poartă frumoasă de piatră cu mai multe statue de granit, între cari o zeiță de marmură cu un vas în brațe: din acest vas cura apa unei fontîni. Această fontînă era aproape de poartă; bătrînii noștri aveau mai mult decît noi gustul artelor frumoase; îndată ce intrai sub această poartă, în forma unui arc de triumf, la stînga, era poarta de intrare a scărei casei. Casa avea forma multor case din Orient, cu două caturi, adică un cat și beciuri. Despre pod avea o formă pîntecoasă. Spoită cu var. O scară largă, o sală al cărei fund da pe stradă, de amîndouă părțile sălei, camere. Astăzi nu mai este nimic din această casă istorică; aici au jurat toți mavroforii și românii ură și război turcilor, aici a șezut chehaiabei, aici s-a făcut acea scenă sîngeroasă despre care avem a vorbi. Pe locul acestei case s-a ridicat un palat încîntător. Dar casa ce aduce aminte atîtea fapte istorice nu mai este. Vechitura istorică era mai prețioasă în ochii oamenilor inteligenți decît această nouă adunătură de material întocmită cu artă. Proprietarul a făcut rău de nu a păstrat acest monument. Fapte de această natură sunt o dovadă de puținul interes ce unele familii pun la cele mai prețioase lucruri ce le privesc.

Am zis că era o zi frumoasă, ziua de 17 august a anului 1821. Și mulțime de oameni se grămădeau către acest loc. Toți acești oameni aveau ei o presimțire de scenele sîngeroase ce erau să se întîmple în acea casă? Poate! Ei știau că chehaiabei, orînduitul Porței în Valahia, cu trebile insurecțiunei, aștepta în acea zi pe bimbașa Sava, să vie să i se închine. Sava, inamic al lui Tudor Vladimirescu, capul corpului român, contribuise mult pe lîngă căpitan Iordache ca să se ucigă Tudor. De la un timp el se lenevea, să răcea, să înlătura de cei alți capi ai insurecțiunei. Devenise, după oarecare înțelegeri secrete cu chehaiabei, unealta sa, în contra creștinilor. Acum voia să facă pace formală cu chehaiabei. Se aștepta dar să vie cu toți arnăuții săi să se închine la acest conac. Chehaiabei dete cuvîntul său, nu numai a-l respecta, ba încă a se servi cu dînsul. Poporul vedea o trădare, un trădător; cunoștea pe turci; avea dar dreptul să aștepte, în ziua aceea, să vază lucruri însemnate.

Chehaiabei sădea pe un divan, purta un turban alb cu un surguci de diamant spre frunte, dasupra căruia se înălța o pană de struț. Purta un caftan verde de velură, cusut cu aur și îmblănit pe margini, pe din afară, cu ceapraze de blană de cacum alb cu codițe negri. Pe dedesub un ilec de samalagea înfirat și cu bumbi mici cu mărgăritare. Șalvari de atlaz roșii, cusuți pe la margini în petre mici de mărgăritar. Meși și papuci galbeni; în mînă ținea marcuciul unei nerghelele de cristal aurit, cu pedestaiul și luleaua de argint poleită cu aur, ce i se dase dar de cîțiva boieri români, îndată după bătălia de la Drăgășani. în degetul al doilea al minei care ținea marcuciul, strălucea un inel de briliant de o mărime fabuloasă. Alături purta alte două inele, unul de smarand și altul de rubin, ce niște turci furaseră de curînd de la o biserică.

El dase o hotărîre turcească, într-o pricină de omor.

O oră mai-nainte de a duce pe cititori în sala unde era chehaiabei, se înfățișase un neguțător, acuzînd pe un bimbașa turc de un act de omor asupra verei sale. Această nefericită își luase trista meserie de femeie galantă. Într-o seară fusese condusă de acel bimbașa la dînsul acasă. Ea se duse cu încredere. Trei zile trecură, această femeie nu se mai înturnă acasă, servă ei dăte de știre vărului acelei femei. Acesta cercetă și află că nefericita mesalină, după ce servise brutalei sale plăceri, fuse dată marșilor bimbașii, și că murise înainte de a ajunge în brațele celui din urmă. Bimbașa nu tăgăduia. Chehaiabei, voind să dea românilor o idee bună de dreptatea sultanului, chemase în acea zi pe pîrîșul neguțător și pe pîrîtul bimbașă, la judecată.

Pîrîșul spuse ce știa, bimbașa nu tăgădui.

Chehaiabei zise pîrîșului: „Nu ai dreptate, această femeie a murit în îndatoririle meseriei sele. Dacă nu era destul de harnică întru aceasta, de ce nu lua altă meserie?” Pîrîșul ieși, și chehaiabei se puse să rîză cu hohot de naivitatea negustorului, apoi se supără pe bimbașa înaintea celoraiți mari ofițeri de cele întîmplate.

Iată fapte la cari omul trebuia să se înfioare și sa despere de dreptatea cerească! Către acestea, cine știe? cine știe daca ceea ce se înfățișează ca o crimă nu este răzbunarea unei crime de mai-nainte săvîrșită! Acea femeie ucisese pe maică-sa, și maică-sa nu era răzbunată de dreptate. Acest fapt să povestea asfel în urmă. Această însă nu scuză pe chehaiabei. Ei erau încă a rîde, cinci deodată chipul lui chehaiabei se posomori. El auzi o mare larmă în curte. Oamenii săi spuseră că a sosit Sava cu o ceată de arnăuți.

— Să vie aici, el și cu unii din capii oștirei sele, zise el. Apoi, îndreptîndu-se către tefterdarul său, îi șopti la ureche și păru că repetă niște ordine date de mai-nainte.

Peste cîteva minute Sava descălică și urcă scara, urmat de capii arnăuților. Toți erau îmbrăcați în vesminte argintate și aurite.

Unul din capi cu cari intră rămase la ușă. Acesta era Preda Protopopescu. El privea cu dispreț această închisoare. Ce voia acest om? El ura pe Sava, disprețuia alăturarea sa cu turcii. Către acestea nu îl părăsea încă: o spusese el însuși femeiei sale. El nu credea că această împăciuire era sinceră; între arnăuți avea cîțiva capi amici. Spera că acest corp o să fie tolerat de chehaiabei, avea timpul să se desfacă de Sava și de cîțiva d-ai săi ce nu erau cu dînșii, apoi să ia comanda; comanda acestor oameni îi aducea pe toți pandurii români; răzbuna pe Tudor, și lua tronul țărei, apoi gonea pe turci ca Mihai. Preda se înșelase asupra mijloacelor sele.

Preda dispăruse de la ușă.

în acel moment se auziră dodată afară bubuitul carabinelor... Un fum mare și gros coperi soarele.

Ochiul nu mai putu să pătrunză în acest întunerec; o strigare spăimîntătoare se auzi în garda arnăuțească unită cu gemetele murinzilor, cu săltăturile cailor speriați. Gloanțele deliilor celor trei sute ce erau în curte căzură ca o ploaie pe arnăuți.

Acești din urmă, surprinși, nu mai să gîndiră a se apăra. Turcii erau mulți; caii răniți trînteau cavaleri cari, dacă scăpau de gloanțe, nu scăpau de a-și fărîma capul de pietre; cei mai mulți alergară la poartă. Aici aflară porțile închise: trebuia să le spargă. Porțile, grilele de fer ce formau zidul acestei curți rezistară. Cei mai mulți, în fuga, în îndesimea ce se făcu voind să iasă la poartă, la grile, fură uciși de soții lor, călcați de caii lor; cînd ei se grămădiră la porți și formară un zid gros ca de cetate cu caii lor, cu trupurile lor, cîteva ploi de gloanțe bătu acest zid de carne, carnea se găuri, sîngele curse șiroaie largi. Spectacul înfiorător! măcel neauzit! neiertat! Acești oameni erau închinați, acești oameni erau învinși, acești oameni nu putea să se apere, nu mai erau decît niște cărnuri fără voință, fără putere... dar omul avea sete de sînge de om. Sîngele trebuia să cure. Omul dispăruse, numai vita rămăsese, și vita era turbată, înverșunată, neapropiată. Ea ar fi fărâmat atunci pămîntul, ar fi spart toată carnea omenească, ar fi băut tot sîngele viețuitor, ar fi spart însuși carnea sa, ar fi băut însuși sîngele său.

Cînd această mică escortă de viteji tineri, aleși, încercați nu mai fuse decît o grămadă de carne amorțită, amestecată cu a cailor lor, gloanțele încetară; dar turcii se aruncară pe aceste cadavere, le insultară, le loviră, ridicară cea din urmă viață ce mai găsiră într-însele, și le despoiară.

Atunci fumul se rădică în aer, se restrînse, se îndesă, se înălță și necontenit se înălță. Ar fi zis cineva că este sufletul celor ce au murit și ia zborul către ceruri.

Dar Sava ce se făcuse oare?

Pe cînd îl ducea spre camera pașei, pe el, pe delibașa Mihalcea, pe bașbulucbașa Ghencea, șaizeci de delii armați, ce erau în sala de intrare, puseră pistoalele în acești trei capi. Cel dintîi ce căzu fuse Sava, al doilea delibașa Mihalcea, al treilea Ghencea. Odată uciși, deliii le luară armele, îi dezbrăcară de bogatele lor vestminte.

Se zice însă că ei muriră fără bărbăție. Aceasta este cu putință: se luptară rău, căci nu se luptară pentru un principiu; muriră rău, căci nu muriră pentru un principiu.

Toate aceste cadavere sș transportară în ziua aceea la cîmp, ca să se îngroape. Poporul ce ședea la poartă privea în față toate cadaverile ce nu se desfiguraseră. O femeie tînără, frumoasă, învelită cu un tistimel alb la cap, stătu și privi toate cadaverele pînă la cel din urmă, apoi plecă spre seară, șoptind cu mulțumire:

— Bărbatul meu nu a fost aici.

Această femeie era Dulina.

LUPTA DE LA OLTENI

Ce se făcuse Preda Protopopescu, dupe ce ieșise răpede de la chehaiabei? Presimțise el ceva?

Asfel se crede. El coborî, chemă cîțiva amici capi de arnăuți, le spuse presimțirile sele, le zise sau să plece, sau să alerge sus în case să scape pe Sava; această din urmă hotărîre se adoptase de dînșii cînd puștile se auziră.

— Nu este locul bun de apărare aici, zise Preda. Veniți după mine, vom afla o monăstrie de unde ne vom putea bate cu oarecare folos pînă vor veni pandurii.

Preda se aruncă spre poartă, urmat de cîțiva arnăuți, poarta se închidea atunci. Traseră iataganele, tăiară mînile turcilor ce se încercau să închiză porțile, uciseră cîțiva, dar nu putură să iasă, căzură sub numărul turcilor. Un singur om ieși pe aici. Acest om era Preda. Doi alți arnăuți scăpară, prin Dîmbovița, înot, și merseră să dea de știre pe la conace celoralți arnăuți despre această întîmplare.

Capetele celor trei mari se tăiară în această sală unde căzură cadaverele lor; trupurile lor, dupe ce se despoiară, fură aruncate, prin ferește, afară în curte. Scările, sala de intrare de jos, curtea, partea despre poarta curței, mai ales, erau acoperite cu cadavere și de lacuri de sînge; acest sînge dupe ce cură în toate părțile, ca scurgere de ploaie, se închegase. Cadaverele erau despoiate cu desăvîrșire. Turcii își făceau o plăcere crudă făcînd din aceste corpuri omenești, fără viață, felurite pozițiuni, faptă demnă de imaginarea unor barbari corupți. Trupurile căminarului Sava, Mihalcea și Ghencea se transportară de acolo, în căruța de nisipari, pe cîmpul de la Tîrgul d-afară, locul cel vechi de execuțiune al omorîtorilor. Nimeni nu era iertat să le îngroape, cînii singuri avură voia să le rupă.

Îndată după această ucidere, chehaiabei dete ordin a se ucide toți arnăuții ce se aflau în București și a li se aduce capetele în curtea caselor Belu; acest ordin se execută cu repeziciune; ucidere barbară; spectacol înspăimîntător! în acea zi Bucureștii, locașul bucuriei, fuse un mormînt... o mahmudea de aur se da pentru fiece cap de arnăut ce se aducea. Cete de turci lacomi de bani, sterpi de generozitate, intrară în locașele unde erau arnăuți conăciți; unde intra o ceată, ucidea arnăuții ce îi afla, dar fiindcă fiece cap de arnăut era pe preț, turcii tăiau și români. Dupe moarte, despoliul urma în casele locuitorilor, abia una din aceste cete părăsea o casă ce o prefăcea în mormînt, și altă ceată venea ca să întregească nenorocirea. Pe strade, prin biserici, ori pe unde îi găseau, îi tăiau; pe stradele mahalalelor, haite de turci, beți de sînge omenesc, se preumblau, cu mînicile cămășilor sumese, cu iataganele în gură, cu brațele, cu vestmintele pline de sînge și cu mai multe capete de oameni ținute într-o mină, de păr. Toate aceste capete le duceau la chehaiabei. Toate se așezau în curte, în mai multe grămezi în formă de piramide; acolo fiece aducător de capete își primea răsplătirea.

Chehaiabei, văzînd atîta mulțime de capete, puse să le numere; numărul total se află mai mare decît acela al tutulor arnăuților lui Sava; de unde era acest prisos? Turcii tăiaseră și români; și capete se aduceau necontenit.

Un neguțător, Ianache Băltărețul, ce era amic al lui chehaiabei, îi făcu această observare: „Turcii, pentru bani, taie și români, zise acesta, pentru aceea măria ta ai face bine, ca să se curme această nenorocire, a da poruncă să înceteze tăierea”.

Chehaiabei înțelese simțul acestei înțelepte propuneri, ordinul de încetare a tăierei se dete repede. Cîțiva arnăuți fură scăpați de români.

Preda Protopopeseu scăpase pe poartă călare; el alergă la o casă, nu departe de biserica Oltenilor, unde era locașul unui căpitan de arnăuți, amic al său, și care intrase în placul lui Preda ’de a surpa pe Sava și a uni pe arnăuți cu pandurii români, ca să urmeze planului național al lui Tudor; acest căpitan se numea Anastase Himariotul.

— Ce să facem? întrebă Anastase.

— Să strîngem arnăuții ce șed p-aici pe aproape și să ne apărăm în biserica străbunilor mei, răspunse Preda.

Această idee surise bătrînului arnăut.

Ei adunară în clipă douăzeci și opt de oameni și, fără a perde timpul, alergară la biserica de la Olteni. Preotul bisericei le deschise ușa și dete cheia în mina lui Preda, zicîndu-i:

— Strămoșul tău a făcut această biserică, adăpostește-te într-însa!

Cîțiva cavaleri turci îi goniră pînă la poarta curței bisericei; cîțiva abisieni cutezară să treacă pragul.

Cîteva gloanțe plecate din turnul bisericei șuierară printre aceste rînduri de călări. Ei se înturnară repede, văzînd că nu pot să facă nimic, lăsînd în curtea bisericei un arap ucis; calul său, fără cavaler, urmase celorlalți cai.

Era patru ore dupeameazi.

Mărirea pericolului dase acestor oameni bărbăția eroismului.

Preda îi comanda; în această calitate, îi cheamă pe toți în altarul bisericei; și acolo ie ținu acest cuvînt:

— Nu mă îndoiesc că toți sînteți viteji, am avut prilejul să vă cunosc pe toți. Sînt sigur că vă veți apăra pînă la cea din urmă picătură de sînge. Cu toate acestea, să nu ne amăgim de nădejdi nesigure, este încă timp: biserica nu este încă încunjurată; cine din voi dorește să iasă de aici poate încă să o facă! cîți vor rămînea, însă, să fie încredințați că au să piară. Cine dar voiește, poate să iasă!

— Nimeni! răspunseră ei dodată.

Himariotul adăogă:

— Voim să murim ca vitejii! voim cu sîngeie nostru să spălăm rușinea lui Sava, acest cap trădător și fricos; voim să răzbunăm pe arnăuții uciși prin trădare; să strălucim numele neamului, nostru în această țară.

— Așadar, zise Preda, să jurăm pe acest altar, pe această cruce, pe această evanghelie a nu ne da vii.

— Jurăm! strigară ei.

— Și acum în turla clopotelor! zise Preda.

Ei se urcară în clopotniță.

O scară de lemn în spirală ducea aici. Inîntru turnului era un spațiu deșert cu patru unghiuri. Cei patru pereți erau de scînduri de brad, neatinse nici de rindea, nici de teslă, nici de bardă, astfel cum ies din herestraiele munților. Plafondul era format de dosul învelitoarei, adică de căpriori, grinzi, scînduri. De două groase grinde, la o înălțime oarecare, prin mijlocirea a două cuie groase ce ieșau din gîtul clopotului, și sprijinit pe cele două grinzi, pe două crestături unse cu păcură, se afla clopotul. O funie ce atîrna pînă jos lega prin celalt căpătîi un lemn lung de două palme, încleștat de tînjeul clopotului. Un copil, trăgînd de acea funie, punea clopotul în legănare. Aici să vedea și o toacă de fer, agățată prin mijlocirea a două frînghii, a două găuri, de o grindă, așezată mai jos.

Această toacă împedica pe arnăuți. Preda o doborî cu o lovitură de iatagan.

El întrebă daca au toți iarbă de pușcă și gloanțe și răspunsul fuse îndestulător. Fiecare din ei își cercetă puștile, aveau șișanele ghintuite, patru carabine cu gura largă și în care intra un pumn de cartice, doi alți cu puști simple. Carabinerii își făcură o mare proviziune de zburături din plumbul după biserică.

Cîțiva copii ce se jucau obicinuit în curtea bisericei, atrași de venirea acestor oameni, a călărilor turci ce veniră și se înturnară, a bubuirilor de puști ce se auziră, alergaseră în curtea bisericei. Ei întîlniră, căzut la pămînt aproape de poartă, pe arapul cel ucis, avură frică, se înturnară și dară de știre vecinilor. Mai mulți oameni și femei se adunară la poarta bisericei, nimeni nu cuteza să intre. Arnăuții erau tot atît de spăimîntători pentru orășani ca și turcii, căci purtarea lor cu locuitorii nu era bună. Cu toate acestea, ori simpatii pentru cauza neatîrnărei ce apărau, ori simpatii de conformitate în religiune, între turci și arnăuți, cei din urmă erau mai puțin urîți de popor. Un cîntec poporan era făcut cu prilejul uciderei arnăuților și care se cîntă mult timp m urmă, începea astfel:

Vai! sărmanii arnăuții,

Cum îi chesăgește turcii etc.

Cine erau acești oameni cari se sacrificau cu atîta bunăvoință? Nu era eroismul ostașului. Era un sinucid, dar un sinucid mare, generos, înfricoșător, un sacrificiu de bunăvoie făcut patriei lor; doi erau români, douăzeci și opt arnăuți; unii și alții aveau să spele, prin moartea lor, greșalele consîngenilor lor, egoismul, gelozia capilor armați ce îi făcuseră mișei la Drăgășani.

Drăgășani, luptă mare, luptă uriașă, luptă neauzită, în care cîteva sute de viteji dară piept cu treizeci de mii de turci.

Bătălia de la Drăgășani către acestea nu face onoare grecilor, nu face onoare arnăuților, nu face onoare românilor. Ea va fi o pată pe fruntea lui Ipsilant și a capilor aliați cari, avînd o putere de douăzeci și cinci mii oameni, nu înaintară la luptă și lăsară să moară legiunea sîntă, acești nobili logodnici ai morței, și toate acestea pentru că fiecare din acești capi era gelos de izbînda celuialt. Drăgășani, trebuie să aruncăm un văl negru pe paginea acestei bătălii. Nu fuseră nici oamenii, nici bărbăția care lipsi creștinilor. Ceea ce le lipsi fusese mărirea. Trebuie să scuzăm pe Tudor. Acesta avea să apere drepturile patriei sele atît împotriva turcilor declarați inamici, cît și împotriva grecilor declarați amici, dar cari meditau servia românilor. Pozițiune amară!Fatalitatea trăsese împrejurul acestor popoli un cerc din care nu puteau ca să mai iasă. Fapt neferice! Cauză și mai nefericită! Ura, certele, fiice ale pretențiunelor: cari să domine, la popoarele supuse, vor face totdauna horocul tiranilor, este o lege nestrămutată. Nici un popor supus nu se revoltă împotriva stăpînului său, cînd crede că poate să cază sub jugul unui popor deopotrivă supus, ca dînsul; acel popor preferă servia sub care se află.

Iată ce făcură atunci grecii, iată cum răspunseră românii. Astfel bătălia de la Drăgășani nu putea fi cîștigată de creștini. Această bătălie cîștigată, grecii ar fi devenit stăpînii Principatelor. Dumnezeu nu putea să favoreze o nedreptate. Perderea acestei lupte este o lecțiune pentru acel popor ce caută, în numele libertăței, să surpe un tiran ca să-i ia locul; lecțiune amară, de care popoarele ursite a peri nu va putea niciodată să se folosească. Trebuie virtuți mari ca să înțeleagă aceasta un popor; căci trebuie să știe să fie mai întîi liber de erorile și prejudecățile sele.

Multe popoare cari au urmat această cale s-au perdut. Multe se vor perde încă.

Cei treizeci de voinici hotărîți a se sinucide, ca să îndrepteze greșalele capilor lor, dupe noi, făcură mai mult decît toate acele oștiri creștine adunate sub un cap nehotărît și plăpînd ca Ipsilant. După sinucidul de la Drăgășani, sinucidul de la biserica Oltenilor era cel mai frumos episod al insurecțiunei.

Acești voinici aveau conștiința lucrului ce voiau să facă. li auzirăm însuși pe dînșii declarînd că vor, cel puțin, să lase, murind, un bun nume neamului lor.

A muri astfel, și a avea o idee generoasă pentru a muri, a avea un principiu sînt, aceasta este mare. Pe de o parte vitejia, pe de alta abnegarea, aceasta este demn de albani și de români. Aceste popoare au încă inimile pentru cugetări eroice. Preda putea să scape, putea să se înturne acasă, acolo îl aștepta o soție iubită, tînără, frumoasă, un copil mic pentru care el era providența în lume; el voi însă să piară ca martir. Credea el că va reuși a se ține în această biserică două sau trei zile? credea că, țiindu-se aici aceste zile, va chema pandurii în ajutor? Va chema orașul în ajutor? Sau simțea el o plăcere particulară, vie, neînțeleasă, nobilă, ca să piară ca martir? Iată ce nu s-a putut ști niciodată. Acești oameni ce fac lucruri mari sunt egoiști și mîndri. Ei nu dau socoteală de mărirea faptelor lor decît lui Dumnezeu.

Au gîndit ei oare la proviziuni de gură?

Aceasta fuse gîndirea comandantului lor. Din înălțimea turnului aruncă două mahmudele către niște femei ce se arătară la poarta eurței și le zise să le cumpere pîni și urcioare cu apă. Aceasta se făcu: cîțiva băieți aduseră zece pini, patru urcioare cu apă la ușa bisericii, ușa se deschise, un arnăut le priimi, apoi închise din nou ușa.

— Avem atîtea provizii de gură cît avem iarbă de pușcă, zise Preda, e tot ce trebuie.

Deodată se auzi o larmă; bărbații, femeile, copiii ce dădeau ocol pe la poarta eurței acestei biserici se mișcară, apoi se risipiră. Zgomot de păsuri de oameni mulți la un loc, venind repede, grei, se auzi îndată pe strada ce vine pe la poarta eurței bisericei despre sud; să rădică un nor de pulbere, și în această pulbere se văzură strălucind țevile puștilor, iatagane. Turbanele vestiră o ceată de turci. O avangardă de zece turci mergea înainte. Această avangardă, ajunsă la poarta eurței bisericei, aici se opri.

Amăuții îi văzură din turn.

Un fior repede, ciudat, neobidnuit, fiorul mormîntului, trecu peste dînșii. Aerul exala un miros de cadaver. Era moartea ce venea să se așeze în această curte.

A muri în aprinderea bătăliei este lesnicios, omul aprins de mînie sau uimit de entuziasm nu se gîndește la viață. A muri cu sînge rece, văzînd apropiindu-se moartea, numărînd minutele, păsurile ei, aceasta este aspru. Lucru ciudat! și aceasta este o binefacere dumnezeiască: moartea vine, lovește, și prada sa, omul, crede încă să scape, încă să fie cruțat; a fi un doritor nebun este voința lui Dumnezeu. Acești treizeci de oameni văzură pe turci. Ce se trecea în inima lor? La întîia vedere chipuri le lor păliră, un minut încă și surîsul era pe buzele lor. Acest surîs era suflarea lui Dumnezeu: speranța doritorilor nebuni. De mai multe ori cugetarea lui Preda alergă la soția și fiul său, fără voia lui. Ce făcu el ca să-și întoarcă această cugetare? Împunse brațul stîng cu vîrful unui cuțit. Nu brațul, ci inima ta trebuia să pătrunzi, o, nefericite, acolo era răul!

Avangarda intră în curte. încă de la poartă, oamenii ce o formau se răriră, se împărțiră în două șire, pe dreapta și pe stînga, pe lîngă cele două rînduri; ei mergeau plecați puțin, cu puștile la ochi, gata să tragă, și în starea acelora ce aștept din minut în minut să le cază o piatră în cap, fără să știe bine din ce loc.

— Încărcați puștile! zise Preda. Himariotul să coboare în biserică cu zece oameni, să păzească poarta și ferestele; aici voi rămîne eu cu ceialți.

Această comandă se execută. Preda zise încă la cei ce erau cu el:

— Îndată ce se vor îndrepta spre biserică, trageți, cîte patru; dar să nu perdeți umpluturile, luați bine la cătare!

Turcii să îndreptară spre biserică. Deodată detunară patru puști, doi turci căzură pe iarbă.

— Bravo, strigă Preda, foc alți patru!

încă patru detunări, un singur turc căzu.

— Cinci umpluturi perdute este mult, zise Preda, ochiți mai bine.

Cei ce descărcaseră întîi avură timp să încarce din nou; cu acest chip, împușcăturile nu încetau.

Încă doi turci căzură. Era destul ca să facă această avangardă să se retragă. Ea făcu mai mult, fugi repede.

— Nu mai trageți! zise Preda. Iarba ne trebuie pentru trupul cel mare.

Avangarda se răsfrînse asupra coloanei ce înainta cu pași repezi și se amestecă. Erau patru sute de oameni. Această coloană intră în curtea bisericei, se apropie de biserică; voiau poate să spargă poarta bisericei.

Cînd turcii se apropiară în neregulă și grămadă de coasta stingă a bisericei ca să ajungă la poarta bisericei fără a fi loviți din turn, cele două ferește ale bisericei vărsară deodată focuri; două carabine lungi și opt puști găuriră această grămadă. Douăzeci de puști răspunseră din turn și dară timp celor de la ferește să reîncarce; o a doua descărcătură de la ferește încă nu descuragie pe turci, sfioși, spăimîntați, dar înaintau mereu.

— Ei se apropiu, strigă Preda, luați seama, trag!

Aceste vorbe fură urmate de o descărcătură generală de puști asupra celor două ferește și asupra turnului; cei de la ferește și cei din turn avu-seră timpul să se ferească, o parte de gloanțe se turtiră în ziduri, altele pătrunseră prin ferește și loviră zidul bisericei cel dinintru. Două sute de gloanțe ciuruiră tumul, însă nimini nu căzu încă, numai doi arnăuți fură răniți.

Preda observă un bimbașa turc ce lovea cu latul iataganului pe turci pe la spate ca să înainteze, îl ia la cătare, glonțul pleacă și pătrunde fruntea colonelului turc; o nouă descărcare a arnăuților urmă acestei morți.

Încă douăzeci de turci se tăvăleau pe iarbă.

Preda le striga neîncetat:

— Să nu perdem umpluturile!

Un fum des plutea pe biserică și pe curte, și se înălța cu încetul, risipindu-se; bubuiturile puștilor aruncaseră spaimă în mahalalele vecine. Arnăuții erau partida nefericită, prin aceasta chiar bucureștenii începură a simpatiza cu dînșii. Uciderile prin case, prin curți, pe strade, umplute de sînge de oameni, acele bande de turci ce treceau plini de sînge, cu căpățîni de arnăuți în mîni ținute de păr, întărîtase pe plăpînzii locuitori ai capitalei. Cei mai mulți turbau de mînie, fuse un minut cînd jumătate capitala se armase. Un cap, un pian, o disciplină, și aceste mii de turci ce erau în București ar fi perit ca pulberea. „Biserica Oltenilor”, răsuna în toate gurile. Lupta de acolo îmbărbătă pe toți, un moment locuitorii strigară: „La arme!” Clopotele sunară în tot orașul. Iată negreșit pe ce se întemeia Preda cînd avu ideea să meargă la biserica Oltenilor. Lucrurile ar fi mers departe, daca chehaiabei nu ar fi dat contraordin ca să se curme măcelul; acest ordin liniști spiritele. A le liniști nu era anevoie; o sută de ani de servie și de corumpere sub grecii din Fanar moleșise datinele românilor din capitală; furia lor se stinse ca un foc de paie. Locuitorii roșiră și tremurară că au avut un moment ideea să ia armele în mînă.

Patruzeci de năvăliri de tătari, turci, cazaci, poloni, nemți, maghiari, focul și sabia ce trecu necontenit peste aceste țări surori, anii de calamități, de epidemii, de secete, de locuste au făcut mai puțin rău, fiilor tăi, ca domniile fanarioților, o, Românie! Acele rele au trecut ca vijeliile ce suflu pe fața mărilor, și în urma lor totul s-a liniștit; dar fiii Fanarului au rămas o sută de ani; s-au introdus în locașul vitejilor, le-au luat armele și le-au dat sapele; le-au luat zalele de război și le-au dat rochii femeiești; le-au luat mîndria și i-au învățat arta de a se umili; le-au răpit dragostea și demnitatea națională, i-au micșorat în inima lor, căci un popor ca să sufere în capul său oameni fără mărire trebuie să piarză el însuși simțimînteie de mărire, acei oameni, ca să poată domni pe tronul lui Ștefan și Negru, trebuiau să degrade inima românilor, altfel nu puteau să stea pe acele tronuri. Dacă însă au stătut o sută de ani, acesta este că au corupt, apoi au domnit.

A corumpe și a domni! Prefer încă sabia barbarilor, aceasta din urmă este mai sinceră, cel puțin! Iată pentru ce popoarele au preferat între tirania civilizațiunei și tirania barbariei, pe cea din urmă.

Locuitorii lăsară armele jos.

La Olteni însă lucrul mergea altfel.

Două sute de turci zăceau pe iarba curței bisericei. Morți și răniți, ceialți, perzînd mai toți ofițerii lor, se retraseră cu răniți, cu morți. Știrea despre izbînda arnăuților în biserica de la Olteni ajunse la chehaiabei, care juca șah cu un ebreu al său, partidă ciudată prin prețul ce era pus jos! preț degrădător! Dacă ebreul cîștiga, trebuia să ia patruzeci de mahmudele; dacă dimpotrivă perdea, trebuia să primească pe ceafă o palmă cu mîna turcului. Chehaiabei, la această știre, să înfurie, aruncă șahul și se sculă.

— Să trimiță două tunuri! Să dea foc bisericei să arză! astfel fuse ordinul pașei.

Amăuții din biserică aveau trei morți și încă alți răniți. După retragerea turcilor, ei tîrîră pe morți în altar, răniții fură așezați pe papuri la un colț adăpostit, unul din amăuți ce era gearaf le cercetă ranele, le legă cu petice din cămășile morților.

Nu trecuse o oră și se auzi de departe uruirea grea a roatelor a două tunuri și două casoane cu amunițiune; arnăuții se urcară la locurile lor. Deodată o ceată de cavalerie păru în poartă, tunurile îi urmară cu repeziciune, tunarii le întumară, le puseră în stare să atace poarta bisericei. Amăuții păliră, câteva ghiulele putea să fărîrne poarta și totul se sfîrșea acolo. Ei trebuia dar să grăbească a ucide pe tunari. Tunul se așeză, fitilul aprins se alătură de tun, o secundă și poarta era fărîmată... un trăsnet de pușcă, omul cu fitilul aprins se rostogolea pe pămînt, un glonț îi pătrunsese peptul. Acest glonț era trimis de Preda. Un alt soldat luă locul celui căzut, și dupe două minute și acesta era mort. O descărcătură de carabine plecă de la călări și găuri tumul în cincizeci de locuri; doi arnăuți fură abătuți.

O veste tristă se răspîndi printre dînșii: ei sfîrșise gloanțele și iarba se împuținase; seara era încă departe; umplură puștile cu plumbul învelitorei ce putură să smulgă, prin ferestre; un arnăut se însărcină să cheme pe cei de jos în turn; aceștia sosiră, ei încă nu erau mai bine căpuiți de iarbă.

Anastase Himariotul, clătinând în cap, zise:

— Plumb găsim, iarbă de unde vom găsi?

— Ne rămîne iataganele, zise Preda.

— Uită-te! strigă Himariotul, tunurile amîndouă se îndreptez către acest tum!

— Atunci încă o descărcătură, zise Preda, pe tunari, dar nu toți dodată.

El singur ochi un tunar.

Un trăsnet se auzi, fumul se întinse între turn și tunarii de jos, după un minut fumul se risipi puțin și lăsă să se vază șease tunari căzuți, patru cai se băteau, răsturnați.

Cîteva lovituri încă. Turcii călări, temîndu-se să nu iasă înconjurați și să apuce tunurile, veniră în ajutorul lor. O nouă ploaie pe călări, zece inși căzură, caii alergară prin curte, unii tîrînd cavaleri, răniți sau morți, alții liberi, doi cai căzură morți sub cavalerii lor.

— Încă o descărcare! zise Preda, bine cătată și toți acești turci se retrag, atunci să ieșim, să luăm tunurile!

— Încă o descărcare! zise Himariotul.

Dar vai! Iarba de pușcă se sfîrșise! nici o speranță încă. Doritori nebuni! nebuni! ați crezut voi să fărâmați armata pașei, treizeci de oameni, fără mijloace? Iarba s-a sfîrșit; această iarbă era viața voastră; sperați voi a trăi încă?

— Morții noștri pot să aibă iarbă! zise un arnăut.

— Să se caute! răspunse Himariotul.

Morții se căutară, se găsi iarbă încă pentru o umplutură.

Această umplutură era cea din urmă, o umplutură era douăzeci și două, împărțită; dar odată întrebuințată, nu le mai rămîne decît să se predea sau să moară bătîndu-se.

— Iată mahmudele de aur, zise Himariotul, vărsîndu-și buzunarele pline. Nu mai am nevoie de ele. Voi să le arunc pe bătătură. Dacă turcii vor alerga să le culeagă mai aproape, trageți bine!

Zise și aruncă mai mulți pumni de aur înaintea bisericei. La această vedere, tunarii las tunurile, cavalerii descalec. Se îndesesc, se îmbrîncesc asupra aurului cu toții. Patru gloanțe abat patru soldați, pătrunzîndu-le spinările. Încă un pumn, încă doi pumni de aur. Încă cîteva gloanțe trimise, încă cîțiva morți. Dacă gloanțele arnăuților nu putură să oprească pe aschieri a culege aurul, ofițerii desigur că nu mai erau ascultați; în deșert îi cheamă la datoria lor. Soldații nu-i ascult. Aurul plouă din turn. Ofițerii, ei însuși, se pun să adune aurul aruncat. Astă dată toți arnăuții își deșertau buzunarele. Acest aur costă pe turci încă douăzeci de morți.

Dacă arnăuții ar fi avut mai multă iarbă, ar fi ucis toartă armata otomană.

Cele din urmă descărcături mai uciseră patru.

Turcii le strigă să se predea, că li se va păstra viața.

Această propunere răsună dulce în urechile înconjuraților. Ei nu mai aveau cu ce să se bată. Preda se gîndi la Dulina, la Dem. Viața îi păru dulce. Cîțiva arnăuți ziseră să se predea cu condițiile propuse. Himariotul plecă capul. Se consultară toți. Nici unul nu zise să nu se predea. Dar Preda și Himariotul trebuia să hotărască. Lucrul era grabnic. Cine ar crede? Amorul vieței învinse aceste suflete de piatră. Preda se coborî să deschiză poarta bisericei.

Ajungînd la ușă, ochii săi se arunc asupra portretului moșului său. Soarele era aproape de apus. Umbrele serei se jucau cu razele zilei în această intrare posomorită pe pereții vechi ai bisericei. Portretul protopopului, sub umbră și lumină, părea că face o mișcare, că se posomoraște. Acest efect lovi imaginațiunea lui Preda. „Ce văz? zice el, moșu-meu se mișcă! se posomoraște! pare că va să vorbească î este el oare împotriva acestei fapte?”

Ochii săi se lăsară pe mormîntul protopopului, mormîntul îi păru că saltă, că se deschide; de aci întoarce privirea către portret: portretul îi păru că înaintează, că amenință. El căzu în genuchi, imaginațiunea sa era aprinsă, urechile imitară ochii. El crezu că protopopul îi zice aceste vorbe:

„Tu fugi dar înaintea morței, fugi pe lîngă mine, sub ochii mei, și nu te rușinezi, nu roșești să pătezi numele părintelui tău, numele copilului tău? Ce vei lăsa moștenire acelui copil? femeei tale? Hula oamenilor. Cînd această femeie va apărea în lume, oamenii, întumînd ochii de la dînsa, vor zice: «Aceasta este femeia unui om ce a tremurat înaintea morței!» Cînd fiul tău va ieși între semenii vîrstei lui, părinții copiilor vor zice lor, arătînd pe fiul tău: «Nu umblați cu acel copil, tată-său era un om mișel, s-a închinat păgânilor și nu a avut bărbăția să moară; voi nu aveți ce învăța de la fiul unui mișel.» în toate luptele tele, în toate suferințele tele, jertfele tele, lăudate de oameni cu inimă, tu n-ai avut decît o idee: înălțarea ta! Dumnezeu, legea, patria n-au avut loc în inima ta? Tu le-ai zis, ca să amăgești lumea? nu ai avut nici o credință mare, nici o iubire sîntă? tu ai iubit pe tine! numai cel ce se iubește pe sine tremură înaintea jertfelor. Cine iubește pe Dumnezeul său, patria sa, moare cu bucurie pentru izbînda numelui lor. Tu te-ai iubit pe tine: tu vei să trăiești, și cu ce preț? cu prețul hulei și umilinței!

Și ce îți mai rămîne ție de făcut în viață? și ce bine poate face țărei sale un om care nu are bărbăția de a muri? un astfel de om va fi totdauna netrebuitor. Cel ce ți-a dat viața nu-ți era dator nimic, tu nu ai nici un drept asupra ei; ea nu este a ta; cine ți-a dat-o, ți-a dat-o ca să o jertfești pentru un bine; pentru ce dar, ființă egoistă și temătoare, răpești ce nu este al tău?...

Prisosul rămurilor, frunzilor unui pom se taie și se doboară, ca să poată da mai multă viață pomului; aceasta este icoana lumei, astfel cată să fie și oamenii. Viața purcede din moarte și lumina din întunerec; trebuie moartea ca să vie viața, trebuie întunerecul ca să vie lumina. Ploaia este sudoarea pămîntului, această sudoare trebuie să curgă ca pămîntul să poată rodi. Sîngele este sudoarea sufletelor; trebuie să se reverse, ca să se întărească sufletele. Mergi, tu nu ești demn de a te jertfi. Omul este mai nobil decît celealte vite numai prin mărinimie. Tu nu meriți numele de om!

Dar nu! sîngele meu nu se va schimba, nu se va înjosi, nu! tu nu vei fugi dinaintea morței, sau atunci voi crede că tu ești faptul unei trădări în familia mea!”

Iată ce păru lui Preda că aude.

— Niciodată, strigă el, nu mă voi da viu!

Palid, tremurînd de mărire, se înturnă către arnăuți.

— Nu poci să mă predau viu. Să murim cu armele în mînă, dacă sunteți viteji.

La vederea acestui om inspirat, arnăuții crezură că zăresc un zeu.

— Să murim cu arma în mînă, strigă Anastase Himariotul, aceasta este voința lui Dumnezeu!

In acest timp turcii puseseră foc în strașina bisericei, pe la altar. Flacărea încinse repede învelitoarea. O sută de delii înecară poarta bisericei, topoarele o tăiau cu repeziciune.

Ei traseră iataganele. Fumul umpluse biserica, ușa căzu în bucăți. Preda, în capul arnăuților, se aruncă cel dintîi afară; își deschiseră cale. O strigare turbată se auzi. Șaisprezece arnăuți intrară într-o sută de turci, alți atlția îi așteptau, din iataganele lor sîngele pica neîncetat. Pe unde treceau, mulțimea turcilor se deschidea, o brazdă de cadavere zăceau pe pămînt.

Mîni, picioare, capete tăiate, grămădite rămîneau pe urma lor. Doborau acea grămadă de turci în calea lor ca secerătorii maldărul. Către acestea, pe cît înaintau arnăuții, pe atît se împuțina numărul lor; o oră de luptă, seara venea; dar biserica ardea cu flăcări, lumina focului le arăta să se taie; cînd această ceată de viteji ajunse la poarta curței bisericei, erau numai trei la număr. Doi căzură încă, unul singur scăpă, și acest unul cine era? nu era Preda, era un tîlhar. Dumnezeu cruță adesea aceste ființe, ca să nu poată zice lumea că un suflet căzut s-a jertfit pentru ceialți.

DEM

Să ne în turnăm în anul 1837.

Era noapte, noaptea aceea în care văzurăm pe Dem, întîi pe dealul Mitropoliei, apoi la teatru. El alergase dupe acea femeie ciudată ce iubea și care ieșise cu logodnicul ei. Odată în curte, această fată cu maică-sa și rivalul se urcară în trăsură, tînăra noastră văzu pe Dem și îi aruncă o căutătură de simpatie nefericită.

Dem era confundat, se puse să cînte: brum! brum! brum! Aceste exclamări le găsea totdauna în pozițiunele sele de necaz. Picioarele îl duseră acasă.

Avea el o casă?

O cameră, într-o casă așezată, vechie, în paiente, un scaun de paie, o masă de lemn alb, un pat de brad, sau mai bine patru scînduri de brad pe patru picioare de lemn de tei și acoperite cu o saltea de paie; peste saltea o plapomă de cît — forma mobiliarul său. Mai avea un lighean de pămînt, un sfeșnic de alamă pe masă, un cuier de lemn de părete de care era atîmate o manta de postav cu iaca și un pantalon vechi, un ștergar încă; dedesupt o pereche de cizme și un urcior cu apă.

Dupe această descriere, credem că ar fi de prisos a mai zice dacă Dem era bogat sau sărac.

Dem aprinse luminarea la cuhnia stăpînei casei, o femeie bătrînă, despre care vom vorbi mai tîrziu; luă un cărbune cu un clește și suflă asupră-i țiind luminarea mai lipită de cărbune; o mică flacăre se făcu și aprinse mucul lumînărei, apoi intră în cămara sa.

Odată acolo, puse luminarea pe masă și șezu pe scaun, puse capul pe mîni și cugetă, în urmă scoase o scrisoare din cutia mesei și o citi. El citea această scrisoare de cîte ori sufletul său era împovărat.

Era scrisoarea maică-sei, înainte de a muri. Iată coprinderea serisorei:

„Cînd vei citi și vei putea înțelege această scrisoare, vei fi mare. Vei fi însă mai fericit decît părintele tău?...”

Aici Dem citi tot ce știm despre părinții săi pînă în momentul cînd tată-său perise și maică-sa apăruse un moment la poarta casei Belu. De aici muma scria fiului său astfel:

„Am intrat acasă cu bucuria în inimă, că tată-tău scăpase. Cel dinții lucru ce am făcut a fost să te sărut și să te hrănesc. Tu te deșteptai în acel minut. Noaptea veni și tată-tău nu se arătă; noaptea trecu, nimic. A doua zi, ziua trecu asemenea, fără ca părintele tău să vie. A treia zi aflai că el murise bătîndu-se între amăuții de la Olteni. Să-ți spui toată durerea ce am simțit, este de prisos; numai o femeie și o mumă poate să-mi înțeleagă.

Din acea zi se stinse pentru mine orice fericire. Voiam să mor. Către acestea, tu ce erai atît de mic, de drăgălaș, mă opriși încă în viață; trăiam căci era o datorie să trăiesc; între tine și soțul meu, între viață și moarte, era o viață dureroasă; tu nu știi ce va să zică această viață? Voiam să mor și tremuram la ideea de a muri, căci erai tu acolo. Nu aveam nici mîngîierea ce nefericiții aflu în moarte. Această stare de lucruri nu ținu mult. Anul nu se împlinise și frigurile topi tinerețile și sănătatea mea. Cocoana Elena, o văduvă, o vecină ce cunoscusem și iubiserri, singura femeie ce vedeam, îmi zise într-o zi aceste vorbe:

«— Dulico, te-am auzit de multe ori zicînd că vrei să mori. Moartea, fata mea, nu este cocoană mare, nu se lasă să se roage mult. Ești bolnavă, și această boală nu are vindecare. Cred că ar fi bine să-mi dai mie copilul să-l îngrijesc. Boala este lipicioasă... Nu te mîhni, fata mea! Dar te-am auzit zicînd de multe ori că vrei să mori și numai copilul te ține în viață; aceasta m-a făcut să crez că ți-e drag, că vrei să trăiască. D-aceea îți zic să-l iau la mine acasă.»

Un doctor ce veni să mă caute se uni cu vecina mea. Era amar pentru mine să-mi despart copilul meu, și cu toate astea trebuia a o face pentru binele tău! In aceste zile de amărăciune luai condeiul spre a-ți seri ca să citești cînd vei fi om făcut.

Aceste din urmă rînduri sunt scrise pe cînd tu nu mai erai la sînul meu.

Nu am nimic să-ți las decît niște povețe cari dacă le vei urma îți vor fi mai folositoare decît cele mai mari bogății.

Dacă vei ajunge, printre toate greutățile vieței, cu sănătate într-o vîrstă cînd omul începe a cuvînta prin sine, o, fiul meu iubit, citeștș și urmează poveților mele.

Lumea caută a te face rău. Tu trebuie să cauți a te face bun.

Încă din cea dinții copilărie soarta îți pregătește paharul cu amărăciuni. Deșartă-l cu curagiu și cu tărie! Vei fi sărac, fii bogat prin inimă! Vei fi slab, fii tare prin răbdare! Nu te întrista niciodată, văzînd că pentru tine nu este nici un loc la ospățul vieței; căci nimeni nu știe ce soartă îți pregătește în viitor. Omul ce-și împodobește mintea prin bune învățături, și inima prin bunătate, mărinimie, dreptate și credință, își pregătește de mai-nainte un loc frumos la soarele vieței. Nu te speria de nenorociri! Suferințele sunt înțelese cu ursita ca să nobileze sufletele și să le facă demne. Ferul prin flăcări se face frumos și folositor. Primește loviturile soartei ca o binefacere. Răspunde prin dragoste celor ce te vor prigoni: aceasta este o armă care totdauna învinge. Nu schimba niciodată credințele tele și nu curma nici o lucrare, mai-nainte de a o sfîrși. Așa urmînd, te vei gîndi totdauna bine înainte d-a începe un lucru. Taina cea mare a vieței este ca omul să fie mărinimos; jertfește-te pentru ceialți, dar alege bine cuvîntul pentru care te jertfești. Viața fiecărui om este un dar ce ține de la ceialți, și de cîte ori va fi cerută de trebuințele țărei, trebuie să o dai. Omul nu naște ca celealte viețuitoare; el are datorii în lume; aceste datorii sunt să se lipsească de sine pentru aproapele său. Cel mai mare tiran al omului este el însuși. Astfel nu vei fi niciodată liber dacă nu vei putea mai-nainte de toate să fărîmi lanțurile patimelor tele trupești și sufletești. Ambiția este o simțire frumoasă. Ea este ca o femeie pe care o iubim. O femeie poate fi virtoasă și poate să te facă ferice, poate fi curtezană și poate să te piarză. Ai ambițiunea de a te străluci prin fapte mărinimoase! Nu fugi de societatea femeilor! Femeia cu inima frumoasă este o comoară. In societatea femeilor inima se delicatează și nimic nu sade mai bine unui june ca delicateța. Bărbații cu bărbații își iert multe lucruri; cu femeile însă sunt cuviincioși, deosebirea sexului face aceasta. Nu fugi de amorul femeilor! Amorul femeei este ca rouă ce întinerește inima. Dar vai! vei ști oare a face osebire de femeie și femeie?

Fugi de societățile rele! Alege oamenii cu care trăiești și trăiește cu cei mai bătrîni decît tine. Cînd vei fi chemat la o faptă bună, nu măsura niciodată ce te costă: că faptele bune nu poate nimic să le plătească. Teme-te de a trăda, de a lovi pe vrăjmașul tău pe furiș, aceasta este un păcat mare. Spune totdauna adevărul în față, lovește pe vrăjmașul tău și totdauna, lovindu-l, fă să știe că îl lovești, ca și el să poată să se apere. Nu face nimic prin mijloacele rele nici chiar ca să ajungi la un scop bun...”

Aici dar se opri și păru gînditor, apoi lăsă să se auză aceste vorbe:

— Și cu toate acestea, acești oameni meditez atîtea mijloace rele ca să ajungă la un scop bun!

In acest moment bătrîna întră în camera lui. Dem ascunse scrisoarea ce nu o citise toată încă.

Această bătrînă era de șaptezeci și cinci de ani.

Totul pe dînsa era vechi, vestmintele și corpul; în junețea sa ea fusese frumoasă și cochetă. Cînd începuse a îmbătrîni, și prin urmare a i se zbîrci fața, ea își întinse, în toate zilele, la toaletă, pelea obrazului, ridi-cînd-o spre cap cu legătura în tulpan, apoi mai tîrziu cu o curea supțire cu care își încingea capul sub tulpan, încît sprîncenele sele, neîncetat atrase spre vîrful capului, își schimbaseră locul lor în mijlocul frunței. Părul capului îl vopsea, dinții îi căzuseră prin întrebuințarea veninului ce se amesteca în dresurile cu cari căutase a-și reîntineri fața cîțiva ani încă mai-nainte.

Aceasta era femeia oare luase pe Dem încă copil de la maică-sa și pe care îl crescuse pînă la vîrsta de șeaptesprezece ani. Aceasta era cocoana Elena de care vorbește Dulina în scrisoarea ei.

Cocoana Elena înțărcase copilul cîteva zile înaintea morței Dulinei. De atunci îl dase unei serve ca să-l îngrijească. Dem crescuse în casa cocoanei Elena ca un copil de pripas. Cînd deveni mai măricel, îl puse să facă treabă prin casă, mai tîrziu îl dete la școală la St. Sava. Cocoana Elena se dădase cu acest copil supus

la toate voințele ei și împărtășea cu dînsul prânzul ei cel modest ce purcedea din lucrul ei de mînă. Cocoana Elena făcea bonete de damă foarte cu gust pe la 1830; aceasta îi procura cu ce să trăiască. Mai tîrziu da lecțiuni de cusătură la fetele amicilor sele. Dem mergea în toate diminețele în tîrg să cumpere cele trebuincioase pentru hrană și apoi se înturna la școală. Ceea ce făcuse și mai mult ca Dem să atragă simpatiile bătrînei era că la o boală grea ce avusese, Dem o îngrijise ca un fiu credincios pe o mumă bătrînă. În această casă Dem nu văzuse nici un exemplu de corupțiune. Asfel el avea imaginațiunea curată. Tot ce îl scandaliza fusese sprâncenele cocoanei Elena. Cocoana Elena, cu toate că avea sprâncenele în mijlocul frunței, era foarte severă pentru educațiunea lui Dem. Ea îl veghea ca pe o fecioară de aproape sau de departe, purtarea sa cu dînsul era gravă. Consiliurile ce îi da erau pline de moralitate. Seara venind, Dem era silit să se afle acasă. Servele cocoanei Elena erau totdauna bătrîne și grave, deși astă dată rămăsese singură.

— Nu te-ai culcat? întrebă bătrîna. Iat o scrisoare.

Îi întinse mîna și îi dete un bilet de invitațiune.

Dem deschise biletul și citi:

„Domnul colonel P. are onoarea a ruga pe d. Dem să binevoiască a lua ceaiul la dînsul la..”

— Ha! ha! strigă cocoana. Elena, atîta îți lipsea, ceaiul la boieri! Citește biletul și te uită împrejuru-ți.

Această invitațiune nu-i făcu nici o impresiune. El simțea în sufletul său o mărire și o bogăție care pe de o parte îl făcea să nu se sperie de nici un fel de onori ce i s-ar fi făcut și pe de alta să nu roșească de starea lui cît de mizerabilă ar fi fost.

— O să merg, zise el.

Cocoana Elena rîse cu hohot și ieși.

ÎNCERCĂRILE misterioase

La întîia carte am atins foarte ușor cestiunea de prezintare a unui individ numit Radoți la societatea de regenerațiune; el căta să fie prezentat în aceeași seară.

Cînd se termină piesa ce se jucase la teatru, membrii societăței de regenerațiune se adunară în consiliu.

Pe una din stradele ce învecinesc malul drept al Dîmboviței, o stradă strimtă, închisă între două ziduri nalte, treceau prin întuneric trei oameni. Acești oameni păstrară tăcerea pînă ce ajunseră la poarta unei case mari. Acolo stătură un minut și schimbară cîteva vorbe.

— Aici este, zise unul, care dupe vorbă părea a fi Vel.

— Din acest loc întunecos, zise al doilea, are să răsară soarele care va lumina viitorul României.

Apăsarea pe cele din urmă vorbe ce lăsă pronun-țîhdu-le făcea să se simță că le zicea cu oarecare ironie.

Al treilea individ nu zicea nimic. Cel dintîi era Vel, al doilea Luț, al treilea Radoți ce trebuia să fie prezentat la societatea de regenerare. Ei intrară în curte. Se îndreptară către scara casei și dispărură în întru.

Să introducem pe cititori în sala cea mare a acestor case posomorite. Tot era tăcut și întunecat în tot coprinsul casei; în fundul unei săli de intrare, se vedea o ușă la slaba lumină a unei lampe. Pe această ușă intrară cei trei oameni ce îi văzurăm la poarta curței, Vel, Luț și Radoți.

Sala era lungă, o singură lampă ardea pe o masă la un căpătîi al sălei, asfel încît această slabă lumină nu putea să se reverse pînă în celalt căpătîi al sălei, în toată a ei putere, și forma un fel de murgire ce nu era nici lumină, nici întunerec, și prin aceasta chiar da aspectului sălei un aer lugubru și misterios. În această jumătate zi, jumătate noapte, să zăreau, ca întrunabur, mai multe capete de bărbați, ale căror figuri nu se puteau recunoaște.

Vel prezintă către una din aceste siluete, ce ședeau la masă în nemișcare, pe Radoți; această siluetă era a lui Cheren.

— Iată un discipol, zise Vel. Are toată stima și amicia noastră.

Cheren, fără să miște din cap, fără să vorbească, fără să se scoale, făcu semn cu mîna noului prezintat ca să șează.

Toți șezură.

Cheren, dupe o lungă tăcere, luă cuvîntul.

— Fraților! zise el. Un suflet perdut vine între noi. Știți prea bine că statutul nostru are, între altele, două maxime:

Crede și nu cerceta și oricine va veni la noi cată să fie primit. Să nu cercetăm dar cine este și, din momentul ce a venit la noi, să fie cu noi!

— Așa să fie, răspunseră mai multe voci deodată.

— Rău! rău! rău! zise între dinți unul din cei nemișcați ce ședeau pe scaune la masă.

— Și acum, urmă Cheren, să deschidem ședința. Iată ce aveam a vă spune: cînd Crist știu că inamicii săi îl caut să-l prinză, chemă pe discipoli și le-a dat povețele sele. Aceasta este astăzi și soarta noastră: inamicii României ne priveghez în tăcere. Dacă nu ne-a lovit încă, este că nu cred timul priincios. Ei fac cu noi ca mîța cu șoarecele prins, cu care se joacă și îl lasă liber un minut înainte de a-l sfîșia. Vom ști noi însă a profita de acest minut ca să ne facem datoria către patrie prin propagarea amorului de dreptate și de naționalitate? Crist nu a avut mulți ani de propogandă, propagandele trebuie să se facă repede; cînd se prelungesc, rareori triumf, căci lumei se urăște totdauna cu acei oameni și cu aceleași idei, și amar acelor întîrzietori cari nu vor cunoaște acest mare adevăr! Vor sfîrși prin a nu mai fi ascultați!

Fraților!

Cînd doisprezece inși vor fi deciși să fie uniți întru toate ca un singur suflet în douăsprezece corpuri, cînd acești doisprezece inși vor fi hotărîți a suferi tot și a muri pentru ideea lor, acești doisprezece inși fiți încredințați că pot să schimbe fața lumei. Noi lucrăm de mai mulți ani și nu ajungem la nimic. Aceasta dovedește că nu este între noi nici unirea, nici hotărârea întreagă de a suferi și a muri pentru credințele noastre! Invidia ce nu respectează nici treptele tronului, nici poarta închisorei martirului este în mijlocul nostru și gonește unirea și hotărîrea dintre noi. Să nu vă supere aceste vorbe! Dar lucrul nu poate să fie altfel. Vă repet: doisprezece inși, în condițiunele în care v-am zis, pot să schimbe fața lumei. Căci trebuie să știți aceste, ori cari ar fi formele ce iau popoarele spre a se constitui în societate, voința minorităților se impune totdauna voinței maiorităților. Căci cugetările mari și simțimîntele înalte nu ies decît din capul și inima minorităților. Maioritățile le primesc prin sforță sau prin convicțiune. Noi nu avem putere materială, nu putem a le impune, trebuie dar să convingem prin cuvînt. Să vedem ce izbîndă am făcut de cînd am început a zidi! Un teatru român, este ceva, dar nu este destul. Acest teatru el însuși se cleatinâ într-o zi se va dărîma la suflarea politicei ca o casă de cărți la suflarea unui copil. Propaganda ce el poate face nu este îndestulătoare. El seamănă în spirite, nu în inimi. Tărîmul în care noi suntem chemați a» arunca sămînța este inima, tărîmul dar rămîne nesemănat, și timpul muncei se apropie. Numai cel ce seamănă va culege. Eu mă întorc tot la ideea mea și zic, dacă nu am semănat încă, cauza este că nu suntem destul de uniți, nici hotărîți a suferi și a muri.

Aici Vel ceru cuvîntul.

— Nu suntem destul de uniți, nici hotărîți a suferi și a muri, zise el, sprijin această opiniune; timpul a sosit ca să dovedim printr-un act de curagiu și devotament că suntem uniți, că suntem hotărîți a suferi și a muri. Trebuie ca unii din noi să se sacrifice i trebuie un sacrificiu mare! faptele mari rodesc cînd tărîmul pe care se seamăn este stropit chiar de sîngele semănătorului. Fără un act de sacrificiu, societatea noastră lîncezește și rămîne necunoscută.

— Să ni se spuie ziua cînd onorații membri au să se sacrifice? zice Luț. Este necesar să o știm toți, astfel ca în acea zi solemnelă să putem scăpa cu fuga, fără a ne împiedica unii de alții.

Cheren surise și zise lui Luț să nu facă glume în momente atît de serioase.

— Ceea ce zic eu este foarte serios, urmă Luț.

— Luț, dă-ne pace! zise Cheren cu un aer de blîndă mustrare.

Oaspeții, pentru respectul ce aveau către Cheren, se mulțumiră să cletine din cap.

Vel urmă:

— Străbunii noștri au fost neatîrnați, această neatârnare ei au ținut-o cu peptul, au sprijinit-o cu sîngele lor vărsat în bătălii, verile lor au fost puse pe altarul patriei, viața lor, sîngele lor au fost puse pe altarul patriei; în ziua cînd au încetat a face asemenea sacrificii au perdut neatârnarea țărei. Domnii ce veniră în urmă pentru un tron umilit vîndură drepturile naționale. Corupțiunea luă locul virtuților. Sacrificile nu se mai văzură. Fiecare român, pentru modesta lui parte ce smulgea din puterea țărei, era fericit să nu mai gîndească la neatârnare. Timpul adăogă corupțiunea de atunci și astăzi țara, îngenucheată înaintea inamicilor săi, a uitat și suvenirea mărirei sele, puterei sele, neatîrnărei sele. Sufletele s-au micșorat, inimele au înghețat, sacrificiul înspăimîntă, și robia a intrat în locașul vitejilor. Românii nu mai roșesc să fie robi, și cu toate acestea România poate încă să fie liberă. Dar pentru aceasta trebuie a învăța poporul să facă sacrificii; trebuie a-i învăța să moară pentru drepturile naționale. Cei care sunt datori a da exemplul suntem noi, timpul cînd trebuie să arătăm aceasta nu este departe, cată să ne preparăm! Dar sunteți oare preparați pentru toate sacrifícele?

— Suntem! răspunseră mai multe voci.

— Eu voi să fac o băgare de seamă, zise Edem. Preparați, pentru ce? spre a muri? aceasta poate să facă oricine are să dea o viață; dar trebuie să știm cum să dăm viața? pentru ce? pe cine trebuie să lovim? cum? cînd? și cu ce armă vom face o revoluțiune? în care scop? pe ce baze și contra cui? trebuie o programă și o lungă propagandă, înainte de a o face.

— O revoluțiune! zise Vel, cu scopul de a da țărei drepturile sele naționale, în afară; libertatea, egalitatea și dreptatea înîntrucontra cui? mă întrebați; contra legilor ce ne apăs.

— Resbelul civil, adăogă Edem; urăsc tirania, dar mi-e frică de anarhie. Resbelul între frați este aspru!

— Aspru, dară, zise Vel, este aspru, este crud românii a lovi în români! dar ascultați, soarta românilor afară din țară este și mai aspră, și mai crudă; înîntru țărei este și mai aspră, este și mai crudă; în afară umilința, robia; înîntru, tirania și eorupțiunea! Afară, România este ștearsă din rîndul națiunelor. Numele ei se pronunță cu dispreț. Acest nume nu se mai vede pe tractate. Alții fac tractate pentru dînsa; nimeni nu o întreabă care sunt dorințele sele. Nici o faptă mare nu mai duce numele său în Europa. Autonomia ei a rămas numai un hrisov în biblioteci; legile României le fac streinii. Românii tîrăse după ei printre eelealte națiuni desprețul popoarelor sclave. Înîntru, un sistem de corupțiune ce pleacă de la guvern, se întinde în rămuri, pînă în colibele păstorilor. Acest sistem are un scop: a domni, are un mijloc: corupțiunea. Domnii nu vor să-și întărească tronul lor pe virtuți. Ei se sprijin pe oameni vestejiți de viciuri; oa să-i cîștige cauzei lor, cată să-i cumpere; prețul cu care îi cumpără este a-i lăsa să prade țara; pentru acești oameni nu sunt legi, nu sunt judecători. Un om degradat este sigur să fie îmbrățișat. Credința lor este că oamenii de principii nu pot să serve.

Intru aceasta ei au cuvînt: oamenii onești nu pot să se împace cu eorupțiunea; oamenii drepți nu pot să se împace cu nedreptatea. Acest sistem nu izbutește însă. Domnii sunt totdauna trădați de aceia cărora le fac atîtea nebune concesiuni. Nu poate fi altfel: prada tutulor este munca țăranilor. Oamenii guvernului îi prădez, proprietarii de moșii îi prădez, devor tot ce mai rămîne de la secete, de la înecăciuni, de la locuste. Familia este degradată. Muma mustră pe fiul său cînd este integru, femeia pe bărbatul său. Patul familiei se violează fără pedepsire. Omul onest întinde mîna tîlharului fără să roșească; femeia virtoasă întinde mîna celei ce se degrada fără să roșească. Proprietatea este vidată. Cei ce calc dreptul celorlalți văd drepturile lor călcate de alții. Cel puteric are totdauna dreptatea. Toate aceste rele sunt urmările naturale ale unui sistem de corupțiune. Acest sistem trebuie lovit. Omul este o ființă morală. Acest sistem îl face imoral; națiunea este menită a fi puterică și este slabă, liberă și este sclavă, onorată și este desprețuită, grație acestui sistem! De mulți ani, suferințele, părăsind națiunele Europei, seamănă să se fi retras în sînul acestui popor român. Aici nici o zi de bucurie, de speranță; toate sunt pline de dureri, de abateri; sufletele nu au maturitate, inimile nu au tinerețe; bătrînețea urmează cu repejune copilăriei. Tot ce naște, ce simte trebuie să sufere, trebuie să se vestejască înainte de a trăi. Această stare de lucruri nu mai poate întîrzia. Inamicii nu sunt la porțile cetăței, ei sunt în locașul cetățenilor, suntem noi înșine. Nici o voce nu se rădică la nefericirile țărei, nici o inimă tînără și înflăcărată nu bate pentru patrie. Și cată a ne convinge de adevăr, niciodată această țară nu va scăpa fără a face sacrifice. Trebuie dar, cît mai curînd, a forma programul unei revoluțiuni, a începe această revoluțiune, și ori că țara va fi mare și liberă, ori ne vom înveli cu dînsa în mormîntul ei.

— Cer cuvîntul, zise Edem.

Cuvîntul i se dete. Edem vorbi asfel:

— Permiteți unui om mai bătrîn, și prin urmare unui om al cărui sînge este mai rece, atît prin vîrstă cît și prin experiență, a face observările sele la caldele vorbe ale oratorului. Zici să formăm programul unei revoluțiuni? Aceasta este lesne de făcut; dar este vorba de o revoluțiune. Aici vine întrebarea, să poate face sau nu să poate face o revoluțiune? Să presupunem că nu se poate face o revoluțiune î Ucidem atunci atît oamenii, cît și ideile revoluționare, și prin aceasta chiar dăm mai multă tărie acestui sistem răufăcător. A întreprinde și a nu reuși este mai rău decît a nu face nimic. Acum să presupunem că revoluțiunea să poate face! Suntem noi sigur că turcii, și rușii, și austriacii nu vor intra în țară? Nu, negreșit. Să presupunem că au intrat! Atunci închisoarea, exilul vor sfărîma toată această junime generoasă ce ridică capul la soarele vieței. Țara se va găsi înapoi cu o sută de ani. Nu voi să vorbesc de perderile ei materiale. Du pe toate acestea vine o întrebare nu mai puțin serioasă. Noua stare de libertate, în mînile acestei societăți nemature pentru libertate, nu se va găsi oare ca un cristal în mîna unui copil? Schimbînd ideile, poți să schimbi și oamenii? Ai zis că oamenii sunt hrăpitori: credeți oare că o revoluțiune poate schimba într-o zi, fără tranzițiune, morala publică? Cei chemați a pune în practică ideile revoluțiunei, credeți oare că nu vor deveni ei însuși, fără voia lor, contra acțiunei lor sau nu-și vor zdrobi sufletele împotriva descumgerei? Cu cit rana este mai adîncă, cu atît vindecarea ei este mai anevoioasă. Cîte inimi aprinse de flacăra generozităței venind la guvern, nu au fost nevoite a capitula cu principii contrare? Iată ce zicea un domn, într-un moment de recunoaștere și reflecțiune. Nu mă întrebați de numele său. „După ce toată viața mea m-am hrănit cu ideile de neatîmare națională și de moralitate, venind la putere, m-am schimbat ca cap al acțiunei, am devenit cap al reacțiunei; în puținii ani de domnie am căutat să desfac tot ce am făcut în patruzeci de ani de opozițiune. Conștiința se revolta și rezonul de stat mă împingea înainte. Și ce puteam face cînd evenimentele și oamenii să aliaseră împreună contra principiilor mele? Țara era atît de rătăcită, încît rătăcirea mea, oricît ar fi fost, era mai puțin gravă. Am început prin a pune în practică un sistem de guvernămînt plin de dreptate și moralitate. Am aplicat legile pentru toți deopotrivă, pe cel hrăpitor l-am lovit, pe cel bun Dam răsplătit. Ce s-a întîmplat? Toți hrăpitorii s-au întărîtat asupra mea și ei m-au acuzat pe mine, și hrăpitori erau toți! Iată-mă dar în pozițiune de a nu mai fi sprijinit.” Ceea ce zicea acest domn este adevărat, și iată ce mă tem: orice guvern va veni va fi nevoit a sprijini nedreptățile și lirăpirile, sau a-și strînge bagagele. Cînd maioritaitea este rea, domnii cei buni nu mai au drept a fi, la un asemenea popor acuzații se fac acuzatori, cei ce calc legile aceia strig în numele legei, cei ce prad aceia strigă contra prăzilor. De aici calomniile, hrăpitorii sunt totdodată calomniatori; într-o țară ca a noastră, unde oamenii simt mult și cuvîntez puțin, unde cei mulți primesc zgomotele totdauna cum se aflu, fără să le cerceteze, calomnia în mîna celor răi este o armă periculoasă, de loviturile căria nu scapă nici un suflet drept. A sacrifica dar junimea ce se înalță, inteligența ce înflorește, printr-o revoluțiune, este, după mine, a perde acești oameni și a rămânea cu putrejunea, cu acea stare de lucruri și de oameni de care vorbirăm.

Este a ne întoarce cu zece ani înapoi.

Sînt dar convins că lucrul cel mai bun este a amina revoluțiunea politică și armată și a face revoluțiunea în datinele locuitorilor; a ne sili prin toate mijloacele a-i lumina, a-i moraliza.

Vel nu lăsă să termine bine discursul și zice:

— Boala este grea și bolnavul merge repede către moarte. O vindecare lină îl ucide, o vindecare repede poate încă să-l sicape. Această vindecare repede este revoluțiunea politică și socială. O revoluțiune poate atrage asupra țărei armate streine; dar sunteți oare siguri că acele armate nu vor veni și fără revoluțiuni? O revoluțiune ne va face cunoscuți în Europa, va face să nască simpatii pentru români. Un popor pe care toți îl cred deja unit cu Rusia prin inimă, ce se rădică deodată, ce-și rupe lanțurile, ce va să trăiască liber, aceasta îi va da titruri la simpatiile și ajutorul Europei.

Nu tremurați înaintea ideilor de sacrificii! Vă aduceți aminte care este religiunea societăței noastre! Și ce nenorociri ar fi pentru această țară resbelul și ocupațiunele streine? Este ea astăzi mai fericită? Credeți oare că România va fi vreodată liberă, fără să facă sacrificii? Care este națiunea ce s-a mărit, ce s-a liberat și care nU a suferit, nu a făcut sacrificii? Nici un bine nu se dobîndește fără sacrificii și cine nu știe să le facă, fie individ, fie o națiune, nu merită o soartă mai bună. Picioarele cailor streinului frămînte tărîmul de la un capăt al țărei la celalt, sabia streină înfigă-se în peptul românilor, țara ea însăși schimbe-se în morminte. Dar cel puțin să afle că pe acest pămînt nu locuiesc turme de sclavi! Viața mea este a țărei mele. Sînt gata în tot minutul a-i da ceea ce este al ei; astfel trebuia să simță toți membrii acestei societăți, sau daca nu, trebuie să o spuie.

— Eu nu-mi dau viața pentru țară, zise Luț. Domnilor, știți ce cugetă țara? Daca voiți să știți, închipui-ți-vă că eu sînt țara și ascultați să vă vorbesc. Țara, domnilor, doarme sau va să se culce, și noi îi zicem să se scoale, și cu cît îi zicem să se scoale, cu atît somnul ii vine mai mult. Eu sînt de părere s-o lăsăm să-și facă somnul și cînd va dormi bine, se va scula singură. Ei, domnilor, nu cunoașteți țara! Țăranii pe care voiți să-i faceți liberi vă vor lega cot la cot cînd veți merge să-i deșeptați.

Ce mai rămîne? Boieri, foncționari, călugări etc. Acești din urmă, cînd te vei duce să-i deștepți și să-i luminezi, te vor primi precum liliecii din peștere de la Bistrița primesc călătorii ce intru cu luminări și le stric somnul și întunerecul; boierii au puterea în mînă și sunt mulțumiți; foncționarii, călugării și ceialți sunt ocupați a roade șira spinărei țărei și vor începe să vă arăte colții. Ce dracul! Nu vedeți, nu auziți, nu înțelegeți că nu este nimic de făcut? Nu pricepeți că ceea ce să zice țara nu merită nici a-ți întoarce capul, mergînd, ca să o asculți? Nu vă lăsați a va răpi de cîțiva ciocoi mici ce vor să se facă și ei ciocoi mari, de cîțiva boieri mari ce vor să se facă și ei domni, de cîțiva filfizoni ce n-au loc la masa societăței și cari îndată ce ar lua un loc, ar fi mai răi decît boierii. Fratele Vel pune multă speranță în națiune. Dar o va perde, este un doritor nebun.

Eu îl plîng pe el și pe toți ce sunt ca el. La vorbele frumoase ce spun, țara îi răspunde: „Lasă-mă sa dorm, băiete, și fă și tu ca mine”. Ce vorbești de drepturile țărei? Singură ea le-a dat streinilor. Ce vorbiți de sistem de dreptate în întru, cînd o națiune a voit dreptatea și nu a căpătat-o? Strigăm contra guvernelor că nu sunt drepte; dar oare noi sîntem drepți? Strigăm că domnii sunt răi, dar oare noi suntem buni? Prada și, tîlharul nu strig deopotrivă dreptate? Cel ce nu poate face o nedreptate strigă că nu este dreptate. Lovește pe cel ce pradă, și prădătorul va striga că faci o nedreptate și lumea va striga că faci o nedreptate! căci toți suntem nedrepți.

Vorbiți de revoluțiune? Nu este de mirare să izbutiți a face o revoluțiune, pentru că lumea nu știe ce va să zică o revoluțiune. Ea va face revoluțiune, crezînd că va face altceva. Greutatea nu este a face revoluțiuni, ci a ști ce trebuie a se face dupe revoluțiune. Ei bine! eu nu văz nici un revoluționar. Voi toți sunteți niște doritori nebuni, inimă și fără cap, oameni de aspirațiuni și fără acțiune. Trei zile după revoluțiune v-ați apuca să vă certați între voi și lumea, obosită, v-ar lua la goană ca pe niște nebuni. Orice revoluțiune în țară, ca să poată să izbutească, trebuie să fie urmată de războaie contra streinilor. Cinci mii de ciutaci de ar trece Dunărea, v-ar lega pe toți. îmi vorbiți de sacrifice? N-aruncați mărgăritarele voastre porcilor! Românii sunt copii răi, învățați a lua de la mamă și a nu-i da nimic.

La aceste vorbe, Cheren răspunse astfel:

— Luț, cunoaștem ideile rele despre toate acestea si nu ți le cerem, tu nu crezi în nimic, țara nu este atît de perdută precum tu o crezi. Nu vom fi noi cari îi vom trage clopotele de înmormîntare. Lasă-ne pe noi în pace! Noi credem altfel.

Cheren păstră cuviința și mărirea de care era înzestrat, chiar în această delicată pozițiune.

— Fraților! urmă el, îndreptîndu-se către ceialți, noi putem amina revoluțiunea; dar nu putem să o respingem, căci atunci nu mai înțeleg pentru ce lucrăm. S-a zis dintr-o parte și dintr-alta lucruri cari pînă la un punt au într-însele mult adevăr. Dar înțeleg că nu suntem destul de inițiați în datoriile noastre. Să lăsăm pentru astă dată ideea unei revoluțiuni armate și să urmăm programa legei noastre de francmasonerie.

Vorbind astfel, să înturnă către Radoți.

— Dar tu, nou frate, ce cugeți despre toate aceste?

— Societatea, răspunse acesta, ca să se dezvolte are trebuință de mișcare continuă. Acțunea este viața, ne-acțiunea este moartea; lumea este ca vîntul ce încetează de a fi îndată ce încetează de a mișca.

— Bine! zise Cheren, întorcîndu-se către Vel. Să începem încercările misterioase. Sper că acest om va fi un zidar însemnat.

Pe urmă, întorcîndu-se către adunare, Cheren urmă:

— Mai tîrziu vom reveni la programa revoluțiunei. Acum să facem formalitățile de admitere în loja noastră a acestui frate ce se oferă.

El arătă pe Radoți.

Din toate acestea văzurăm că ne aflăm într-o lojă de francmasonerie. Că astă seară membrii acestui așezămînt se înlăturaseră un moment de la programa lor, ca să puie înainte cestiunea politică de a revoluționa țara. Fpsese cea dintîi încercare.

Cu cei dinții români ce reveniră de la școalele Germaniei, Italiei, Franeiei, se introdusese spiritul de imitațiune despre tot ce acești juni români văzuseră că se face aiurea; fiecare imitase aceea ce iubea mai mult, dupe inteligența și gustul său. Să văzură unii cari se întumară cu ideile unei aristocrații rău înțelese, alții cu gustul de cai, alții de metrese; alții se mulțumiră a purta un ochi de sticlă etc. Dar noi vom lăsa la o parte pe tot acest personal obscur și vom vorbi numai de acei juni cari cu o inteligență superioară, cu o inimă arzînd pentru patria lor, au putut a se ridica la o sferă de aspirațiuni mai generoase. Aceștia se întoarseră în țară imitînd datinele națiunelor civilizate în tot ce se atingea de naționalitate, de libertate, de egalitate. Ei creară o lojă de francmasonerie.

Înainte de a asista la formalitățile de admitere în această lojă a lui Radoți, să zicem cîteva vorbe despre francmasonerie.

Francmasoneria, dupe unii, își perde origina ei în noaptea timpurilor, dupe alții se crede a fi creată de regele Solomon, cu ocaziunea templului său la care a lucrat o sută treisprezece mii companioni sau masoni (zidari) pămînteni și străini, pe cari regele îi împărți în patru clase, făcînd loje particulare.

Alții iară văd în misterele francmasoneriei o urmare a misterelor Egiptului și Greciei, o urmare a asoțiațiunei începută de discipolii lui Pitagora, de terapenți și de esenieni. Se poate căuta această origină chiar în anticitățile romane, în acele asoțiațiuni ai căror membri, pe cînd se ocupau la lucrări de construcțiune, cultivau sămînța unei civilizațiuni mai nobile. Romanii, în termin de legi, numeau colegium orice asoțiațiune particulară ce se forma într-un scop determinat. Aceste colege aveau regulamente și stătute interioare, ce li se tolera cu condițiune ca să nu atingă legile țărei. Erau mai multe colege la Roma, compuse de orice clase, adunîndu-se în puterea organizațiunei dată de Numa, în edificii ale lor. Colegiul zidarilor se aduna în sălile laterale sau pe lîngă templuri cu preoții cu cari erau în relațiune

Culdeenii, numiți astfel de la vorba celți, ceili sau keli, scriitori ai domnului, aveau drept maximă principală: „Nu te împotrivi celui rău prin rău, ci prin bine”. Acești culdeni se depărtaseră de orice putere și se refugiseră în Scoția, în Țara Galilor, în Irlanda și insulele vecine. Din aceste diverse punturi înrîuriră asupra corporațiunelor bretone de zidari. Individele ce le compunea erau din națiuni și religiuni felurite și eîteodată din partide apăsate. Civilizațiunea aruncă o vîlvoare sub regatul lui Alfred cel Mare, atunci începu a se construi mai multe casteluri, biserici, schituri, care construire ocupă mulțime de acești zidari. Sub Athelstan se chemă în Britania lucrători francezi, spanioli, italieni, greci, spre a se construi biserici și alte edifiduri. Sub acest rege se așeză confrăția francmasonilor, și numai de la această epocă se poate zice că datează istoria adevărată a francmasonilor. Edvin, fratele regelui Athelstan, cunoștea științele de construire de edificiuri și el însuși întră și fuse primit întru corporațiunele lucrătorilor. Prin mijlocirea acestuia, lucrătorii dobîndiră mulțime de drepturi între cari libertatea de a-și face singuri regulamente și instituțiuni organice privitoare la dezvoltarea artelor.

Numele de francmason pare să le vie de acolo căci luau spre practicarea artei numai oameni liberi. Mai luară numele de masoni, adică geometri. In confrățiile lor se găsiră de multe ori chiar poeți, muzicanți, matematici, astronimi, pictori etc.

În anul 962 Edvin convocă o adunare generală de frați și se dete un regulament. Dupe acest regulament există încă o copie în limba anglo-saxonă, în arhivele lojei celei mari de la York; acest regulament conține șaisprezece porunci; trei din aceste porunci sun astfel: 1. Datoria fraților este d-a onora pe Dumnezeu și a urma legile copiilor lui Noe. Cată să se ferească de orice herezii și a nu păcătui înaintea lui Dumnezeu; 2. Cată să fie credincioși regelui, să nu trade și să se supuie autorităței cu sinceritate; în caz de va auzi despre trădare, cată să vestească pe rege; 3. Cată să se arate serviabili cu toți oamenii, a se lega cu dînșii de amicie credincioasă, fără a ține socoteală de cugetările lor.

Dupe istorienii franacmasoneriei, ea ar fi fost introducă în Englitera în anul 287; în Scoția în 1150; în Francia în 1668, dupe alții în 1721 sau 1725 dupe alții iar; în Spania în 1728; în Olanda în 1730; în Rusia pe la 1731; în Florența pe la 1733; în Prusia 1737; în Viena la 1738; în București la 1833. Genova avu lojile ei în 1738. Turcia și Polonia cunoscură aceste loji odată cu Svedia. Altembergul, Nurembergul, Kamburgul avură lojele în 1741; Roma în 1741; America în 1721; Asia în 1728; Africa în 1728. Din Anglia, francmasoneria trecu în Francia prin lordul Dervintvater. Lordul d-Arnold Esler, duca d-Entin, cornițele de Clermont Tonerre, duca de Orlean îi succedară. Parisul avu în 1736 patru loji; în 1742 avu 22 și 200 în provincii. Astăzi toate lojele dupe fața globului sunt 3000. Francmasoneria are trei rituri, ritul scoțian, ritul francez și ritul Misraim sau Misphraim, zis egipțian.

Acești zidari întrebuințez vorbe, spre a se înțelege, împrumutate de la arta contrucțiunei și tăierei petrilor cum compasul, ciocanul, linia, foarfecele etc.

Sunt mai multe grade ce se osibesc prin felurite calificări. Cel mai mare dintre toate gradurile este al treizeci și treilea, ce se atribuie lui Frederic II. Cele trei dinții grade fac masoneria albastră sau simbolică; oamenii sunt desemnați cu numele de ucenici, companioniși maisteri. Cei cari sunt înțeleși de la al patrulea pînă la al optsprezecelea grad au coloarea cavaleriei bisericești. Al treizecilea este marele Elie, cavaler Cadosh. St. Ioan vara și St. Ioan iarna sunt sărbătorile lor cele mai mari.

Scopul acestor așezăminte, precum văzurăm, este umanitatea și supunerea la guvernele așezate. Revoluțiunea politică nu intră în planul lor. Către acestea văzurăm în ședința misterioasă despre care am vorbit, membrii acestei asociațiuni, uitînd preceptele religiunei lor și în-lăturîdu-se pe o cale politică și socială. Voind, cu alte vorbe, a face revoluțiune cu armele. Să nu ne înșelăm. Loja din București pentru membrii acestei confrății nu era altceva decît un mijloc: scopul era revoluțiunea.

Să ne înturnăm.

Cheren luă cuvîntul astfel.

—Fraților! Discuțiunele ce avurăm nu trebuie să fie privite clecît ca niște digresiuni în misiunea ce noi avem de a împlini. Ele să fie uitate! Ele au fost o încercare ce am voit a face asupra acestui suflet care a venit astă seară printre noi. Scopul meu este împlinit. Acest suflet este destul de puteric. Acum să facem celealte încercări.

Fraților! Eu nu voi lipsi a vă aduce aminte, cu orice ocaziune, sîntele precepte ale religiunei noastre. Misiunea noastră nu este a face revoluțiune politică. Cea mai sacră poruncă din așezămîntul nostru este să respectăm pe domnitori, ba încă ne îndatorează, cînd vom afla că se uneltesc trădări în contra lor, să mergem a-i da de știre.

Francmasoneria trebuie să onoreze omul numai și să nu se îngrijească de deosebirile ce ar fi între oameni prin naștere, condițiunea socială, naționalitatea și religiunea ce datinele au putut să așeze între membrii so-cietăței omenești. Ea ne comandă că o religiune neatîrnată este trebuincioasă omului, fără însă ca omul să voiască a închide inima și spiritul în cutare sistemă mai mult decît în alta. Religiunea ce ea ne învață este religiunea tutulor oamenilor onești, aceea de a face binele. Fanatismul și superstițiunea cată că fie respinse, toate credințele trebuie să fie respectate. Francmasonii merg pe calea înțelepciunei, călcînd în picioare prejudicățile, ignoranța și patimile degradante; omul caută omul, înlăturînd opiniunile și credințile. Zidarul dar trebuie să ceară fratelui său numai umanitate, virtute, facere de bine, credință și păstrarea vorbei date.

Aici, întorcîndu-se către Radoți, îi zise:

— Frate! Vino dupe mine.

Cheren plecă înainte. Radoți îl urmă, cîțiva membri îi urmară. Cheren merse în fundul sălei, unde lumina se îngîna cu întunericul, să zărea în perete o ușă. Cheren se îndreptă către această ușă. El o deschise cu piciorul; această ușă da d-odată pe o prăpastie; o slabă lumină ce licuri atunci lăsă să se vază această prăpastie înspăimântătoare, în fundul căria să zăreau niște țepi ascuțite; prăpastia avea forma unui puț adînc ocolit de patru pereți netezi; cu cit se adîneea, cu atît pereții de jos se lărgeau.

Cheren se înturnă către Radoți.

— Frate, zise el, trebuie să te încercăm, trebuie să vedem dacă ai curagiul și hotărîrea. Vezi această prăpastie, ei bine, aruncă-te într-însa și Dumnezeu să facă ca să nu-ți fărîmi capul de vreun colț, nici corpul de yreo țeapă.

Radoți era palid. El privi adîncimea prăpăstiei și tremură. Era sigur că, sărind, se va zdrobi în această adîncime. O idee îi trecu prin cap, oare acești oameni nu voiau să-l omoare cu acest mijloc? și care ar fi interesul lor? cuvîntă el în sine. Radoți era unul din acele suflete hotărîte.

— Curagiu, frate, îi strigă Cheren, toți cîți fac parte din societatea noastră au făcut aceasta. Oare tu tremuri în față cu pericolul? Zidarii nu se tem de nimic și nu cruț nimic ca să meargă pe calea adevărului.

Radoți simți aceste vorbe ca niște împunsături de cuțit în inima lui. Se armă de toată voința sa și zise:

— Voi sări înîntru!

Zicînd aceste vorbe, el se aruncă în prăpastie. Lucru ciudat! Această prăpastie între patru pereți, atît de adîncă, atît de înspăimîntătoare, nu a fost alt decît o ficțiune. Ea nu era mai adîncă decît un stat de om și în fundul ei era niște paie. Astfel Radoți, aruncîndu-se înîntru, căzu pe paie, la o mică adîncime de un stat, lucru la care nu se aștepta.

— Întîia încercare este bună, zise Cheren.

Radoți ieși cu înlesnire din cutia ce luase drept o prăpastie. Cheren se înturnă în sală, apoi duse pe Radoți la altă ușă, o deschise și intră urmat de Radoți. Acolo era o galerie strimtă și întunecată.

— Te vei duce singur prin această galerie. Vei în-tîlni mai multe greutăți spre a trece, dară trebuie să treci înainte cu orice preț.

Vorbind astfel, Cheren se trage și închide ușa asupra lui, lăsînd pe Radoți în întunerec. Radoți înaintă prin umbră, pipăi cu picioarele, găsi o scară de lemn, se urcă pe scară, se urcă trepte multe. Cînd ajunse sus, se făcea un mic rond aici. El ocoli rondul, găsi o altă scară care cobora, se coborî; dar de la un loc înainte nu mai avea pe ce pune piciorul, simți că căpătîiul scărei era în aer, simți scara clătinîndu-se, trebuia să se urce din nou în sus să scape sau trebuia să vază scara rupîn-du-se sub dînsul și căzînd împreună. El auzi scara trosnind.

— Nu-mi pasă, zise el. Nu mă voi urca, a se urca este a se întoarce din cale, este a nu reuși.

Dar atunci trebuia să meargă înainte. El simți cel din urmă căpătîi al scării că se legăna în aer, pipăi cu piciorul și lovi aerul, scara trosnește, se rupe. Radoți cade. Spaima fuse mare, dar căderea fuse de la o înălțime de două palme numai. Întunericul era adînc. Radoți căfeu în picioare pe un zid; acolo altă dificultate. Intre zidul pe care se afla, era capătul de sus al unui perete, un zid strimt, în dreapta și în stînga simți aerul, zidul era strimt, trebuia să umble pe dînsul. Cu neputință, amețeala îl coprinde, cea dintîi mișcare ce făcu fuse să încalece pe zid, să se agățe aici cu mînile și cu picioarele. Aici el rămase mai multe minute călare, deodată simți pe zid, lîngă dînsul, niște ființe vii cari se tîrau pe zid în formă de gușteri, mîna lui atinse de aceste forme vii, lungi și reci. O mișcare repede, spasmodică la această atingere făcu să se ridice, se uita că era agățat pe vîrful unui zid. Se sculă în picioare și merse pe zidul cel strimt cîteva păsuri. Din norocire, după cîteva păsuri era scăpat. Se afla într-un chioșc, o slabă lumină îi arăta că se află la un adăpost.

Acest chioșc, ridicat în aer, nu avea nici o comunicare cu pămîntul, nici o scară, nici o ușă. Dar în mijlocul chioșcului atîrna o funie legată de la o înălțime oarecare; această funie spunea că numai printr-însa putea cineva să iasă de acolo. Radoți se agăță de funie ca să se urce pe dînsa; dar puterile brațelor îl părăsesc și cade înapoi. El înțelese că are trebuință de repaos înainte de a începe această urcare periculoasă. Se odihnește cîteva minute, apoi reîncepe operarea funiei. Astă dată odihnit, brațele nu îl trădară, el se urcă pe funie pînă la coperămîntul chioșcului, acolo crezu că a terminat; dimpotrivă, de aici începea un părete înalt, funia se lipea de părete și se urca în sus în vîrful peretelui pe casă; trebuia să se urce, trebuia să ajungă la un capăt; ideea că nu va reuși și nu va fi admis între francmasoni îl muncea amar; a urca funia, a face și această încercare era asemenea spăimîntător. Radoți avea caracterul tare, decis. „Cu orice preț, chiar dacă ar trebui să mor, își zise el, trebuie să termin cu succes.” Apucă din nou funia, se urcă, din norocire înălțimea zidului îl înșelase; zidul era nalt numai de un stat de om, într-un minut se afla pe casă, învelitoarea casei de șindrilă era țuguiată, picioarele îi alunecau. Radoți simți mai mult decît văzu pericolul în care era. Ce va face? O slabă lumină, pe care el nu a putut înțelege de unde venea, licuri o secundă, era destul ca să vază moartea și viața, moartea i se înfățișa în forma învelitoarei țuguiate și alunecoase, viața în forma unei ferește mari ce se înălța ca o cocoașă în sinul învelitoarei, fereastă practicată în această cocoașă de trei sau patru picioare ridicată de la linia învelitoarei. Acolo era calea lui, pe acolo trebuia să urce. Deocamdată, gîndi el, nimeni nu îl vede în noapte, prin urmare poate să se coboare pe unde a urcat sau să caute un loc mai puțin periculos, dar se căi îndată și zice: cu orice preț, înainte!

Astfel voi să înainteze, picioarele alunecară ca pe o gheață lucie, cu neputință a face un pas, în deșert căuta să-și agațe unghiile în șindrili, își sîngeră inîniie fără să reușească. Un picior alunecă și trage dupe dînsul corpul întreg, care ajunge pînă în marginea streșinei casei. Aici, luptînd împotriva morței, se agăță de streașină, dar corpul lui atîrna și cobora mereu către prăpăstie, într-un minut el nu mai ținea decît cu brațele, cu peptul și cu barba, tot corpul era în aer... O altă lumină slabă licuri. Radoți văzu că se află atîrnat pe o prăpastie, puterile îi slăbeau, brațele îi amorțiseră, mînile îi erau sîngerate. Corpul cobora neîncetat asupra prăpăstiei. Cînd simți că puterile îl părăsesc, ideea morței fuse teribilă! Această idee nimic nu poate să o exprime, trebuie ca cineva să se afle în această pozițiune ca să aibă idee de ideea teribilă a morței. Radoți găsi încă tărie a zice: „Mor pentru convicțiunea că fac bine”. El zise aceste vorbe cu voce tare. își luă adio de la viață, într-o secundă spiritul său alergă asupra a tot ce iubise în lume și îi prezintă ea prin visele frigurilor un tablou ce nimic nu poate să-l descrie. Totdodată simți brațele dezlipindu-se de streașină, se simți căzînd. O secundă, Radoți nu mai era pe streașină. Vecinii auziră zgomotul căzăturei unui corp greu și fiecine își închipui ce voi.

PRINCIPELE ALEXANDRU GHICA

A doua zi la 10 ore dimineața, un om cu mustățile rase, palid, cu ochii plini de inteligență și de ardoare, cu talia de mijloc, se prezintă la adiutantul de ordonanță de la palatul domnesc în față cu baia veche.

Acest om își spuse numele, adiutantul plecă repede pe scară în sus. Dupe cîteva minute se cobori și zise omului că m. s. domnul îl primește.

Omul urcă scara. Conducătorul său îi deschise o mică ușă într-un perete al sălei de intrare. Omul intră și ușa se închise asupra lui. Să intrăm și noi dupe dînsul. Omul intră. Un alt om cu spatele spre ușa pe care intrarăm, cu ochii pironiți pe fereastă, părea că nu va să arăte că știe că cineva a intrat în casă. Aceasta era o manieră a domnilor dupe atunci, ca să aminte mărirea lor și să exprime desprețul. În fine omul ce intră făcu puțin zgomot cu piciorul, își drese glasul și stătu. Omul întors cu spatele întoarse capul cu gravitate și prefăcîndu-se că este surprins, zise:

— Ah! tu ești?

— Să trăiești, m. ta.

Acest om ce intră era Edem, cellalt era principele Alexandru Ghiea.

Să ne oprim puțin aici ca să vorbim de domnia lui A. Ghica., Vom căuta să fim nepărtinitori deși este foarte greu a fi nepărtinitor un scriitor ce se află atît de aproape de epoca care o descrie. Scriitorul ce face viața unui domn care a jucat o rolă însemnată în țara sa află un inamic puteric care îl oprește a fi nepărtinitor, întîi în el însuși, pe urmă în cititorii săi. Cititorii ca și scriitorii au și ei slăbiciunea lor cînd se aflu prea aproape de epoca ce se descrie și în care mulți din ei a trebuit să joace o rolă.

Alexandru Ghica cobora din acea familie de albani care a jucat în mal multe epoce role marcante în istoria țărei.

El este al noulea domn al Valahiei cu acest nume. înainte de a fi domn fusese ban de Craiova, apoi mare spătar, la ocupațiunea Principatelor de oștiri ruse în 1828. In timpul ocupațiunii de șese ani, principele A. Ghica atrase simpatia generalului rus Kisilef care îl recomandă pentru tronul Țării Românești în anul 1834, mart, 21. A. Ghica fuse dintre principii cei buni ai României, începutul domniei lui fuse lăudat. Cînd vom enumera toate îmbunătățirile ce se făcură sub dînsul, într-o epocă mai ales cînd țara pîșea de la cel mai adîne întunerec, nu putem refuza acestui domn o mare parte de elogiuri. Una din faptele lui cele mai mari este începutul urzirei școalelor comunale. Pe lîngă această mare și frumoasă faptă, principele A. Ghica lăsă să se Vază în faptele sele semne de a proteja ideile naționale și liberale. Trebuie a mărturisi, aceste tendințe nu erau rezultatul unor convicțiuni politice, ele erau mai curînd impulsurile caracterului său în care se zărea origina cavalerească ce este apanagiul națiunei sale albaneze. Principele A. Ghica era mai mult om de simțiment decît om de cugetare, mai mult ostaș decît om de stat.

Cea dintîi greșală ce făcu ca domn, înăuntru, fu că se ocoli de familia sa cu care împărți cele dintîi foncțiuni ale statului. Principele A. Ghica iubea rudele sele și căta să le facă un rol strălucitor în societate. Astă dată inima învinse rezonul de stat, sau că aceste rude abuzară de încrederea sa, sau poate calomniile găsiră o poartă deschisă; această manieră fuse o cauză de a răci tronul de mulți bărbați cari se aruncară în opozițiune.

Pr. A. Ghica nu era rus, era mai mult turc prin inimă. Astă dată încă inima învinse rezonul de stat la dînsul. El nu știu să-și ascunză temerile sele interioare contra Rusiei. Această putere înțeleseră nu poate conta pe dînsul ca să-și facă trebile în țară; îl supuse la încercări și aștepta.

Către acestea Rusia prepara în tăcere opozițiunea, toți nemulțumiții și ambițioșii de putere se așezară sub ordinele secrete ale consului rus. Alături cu această partidă, juna Românie ce începuse a înălța capul la viața politică, crezu momentul priincios spre a se organiza. Favorată de sentimentele particulare ale domnului ce căuta în această jună partidă sprijinul ideilor sele, favorată de consolul rus ce închidea ochii chiar la eccesele ei liberale, ea căpătă oarecare libertate de acțiune. De cînd în cînd, Rusia lovea prin mîna domnului partida liberală. Aceasta o ținea în frîul ce ea credea că poate să i se da, fără pericol, și punea între domn și liberali sămînța unei uri care mai tîrziu trebuia să rodească.

Domnitorul se afla între datoriile lui de principe român și între datoriile de protegiat rus.

Cîmpul de bătaie trebuia să fie Adunarea. Acolo partidele trebuiau să-și dea mîna în ziua cînd o voce puternică le-ar fi dat semnalul. Cînd certele începură în Adunare, principele se plînse la St. Petersburg. Rusia, voind să-l compromită în opiniunea junei Românii și a asmuți pe această din urmă asupră-i, ceru domnului pentru prețul concursului său punerea în Regulamentul Organic a unui articol suplementar ce anula neatîrnarea politică și administrativă a țărei. Pozițiunea domnului se agravă prin primirea acestor funeste condițiuni cari fuseră urmate de exilul Cîmpineanului, de osînda autorilor conspirațiunei din 1840. Veni și revolta de la Brăila în 1841 și fermetatea cu care principele o spulberă, și se află compromis în fața țărei și în fața Rusiei. Astă dată principele A. Ghica nu fuse om de stat.

Rusia decise atunci cu orice preț să-l destituie. Ea reuși în octomvr. 1842.

Principele A. Ghica nu a știut dar să se rezeme nici pe națiune, nici pe Rusia. Cînd sacrifică națiunea sa Rusiei, cînd sacrifică interesele Rusiei intereselor națiunei sele. In definitiv nu era om de stat. Mai multă tărie, mai multă dibăcie l-ar fi scăpat. Din nefericire el nu avea nici tăria, nici dibăcia cerută de acele mari împrejurări.

El iubea poporul și era iubit. La toate ceremoniile, cîrduri de copii îl înconjurau, și domnitorul găsea o plăcere a merge în mijlocul lor. Iubea cu deosebire toate paradele, nici o ocaziune în care putea să se arate în mijlocul fălei nu îi scăpa. La hramurile bisericilor nu lipsea, la spectacole iară cel dinții se arăta. Pentru scoale avea o simpatie pronunțată. De mai multe ori pe an corpul profesoral era invitat la masa domnească; este adevărat că deși se ocupa de forme, dar nu se ocupa de fond. Voia să ridice învățămîntul și onora persoana profesorilor. Nu se ocupa de învățămînt. Principele. A. Ghica voia să împace trecutul cu viitorul. Astfel el era om al vechilor idei și al noilor idei totdodată, și niciodată hotărît pentru unele. In politică văzurăm asemenea că nu era nici partizan al politicei ruse, nici apostol al simțimîntelor naționale.

El nu pedepsea hrăpirile, cu toate că simțea trebuința îmbunătățirei în administrațiune. Avea trebuință de lumea cea veche și îi ierta rătăcirile, fără însă a dezaproba lumea cea nouă. Condamna teoriile junimei române și tolera prin slăbiciunea gloriolei.

Acest sistem de guvernămînt nu putea să întîrzieVsă aducă în țară dezorganizarea. Slăbiciunea plecînd de la tron se schimba în anarhie. Cînd acest fel de anarhie coprinse toată țara, domnitorul voi să aducă oarecare îndreptare, dar în deșert. Ca să îndrepteze lucrurile nu era destul a lovi pe cutare sau pe cutare, ci a da singur exemplu de respectul legilor. Legile nu se respectară niciodată.

Am zis că poporul îl iubea. în adevăf, principele A., Ghica făcea multe binefaceri. Săracii găseau totdauna la dînsul un adăpost sigur. Proteja pe cît îi permiteau legile, boierii și consulul pe popor.

A. Ghica, cu defectele și cualitățile sele, cînd nu mai fuse domn, începu a fi regretat. Nu voim a zice că un domn ce nu mai este, este totdauna regretat, căci nu se mai simte apăsarea acțiunei sele, fuse regretat căci timpul limpezise și cumpănise defectele și calitățile sele, și opiniunea generală, ea însăși limpezită, prona acum cualitățile acestui domn. în adevăr, mai tîrziu țara își aduse aminte de A. Ghica și nu mai ținu din timpul domniei lui decît crearea școalelor comunale și lupta în care căzu, luptă națională contra intențiunelor Rusiei de atunci. Fărîmarea revoltei de la Brăila ce ocazionă căderea sa rămase ca un cuvînt de recunoștință națională; generațiunea cea nouă, lăudînd faptele sele cele bune, cată să ierte rătăcirile sele. A. Ghica nu trebuie a fi criticat ca un domnitor din noua eră. A. Ghica era un om din secolul trecut, ca om din secolul trecut trebuie să fie privit. Intre contimporanii săi, A. Ghica era cel mai bun, și aceasta este mult. Istoria va fi neapărat mai severă pentru principele Bibeseu și Știrbei, decît pentru A. Ghica, și aceasta pentru motivele de mai sus.

A. Ghica nu făcuse studii serioase. Nu era nici un geniu. Avea însă mult bun simț, mult bun în caracterul său. Dacă pe lîngă bunul său simț ar fi unit tăria, A. Ghica ar fi dezlegat poate încă de mult probleme ce nu s-a putut dezlega decît sub Alexandru Ioan I.

Țara recunoscătoare, Turcia recunoscătoare și voind, în timpul războiului Crimeei, să răsplătească serviciul ce făcuse Turciei, A. Ghica, prin fărîmarea revoltei de la Brăila, țara îl primi cu bucurie și Turcia îl numi locoteninte de domn. Locoteninte de domn A. Ghica nu lucră contra intereselor patriei. Lucră să se facă domn, este adevărat, dar aceasta era iertat unui domn bătrîn. Către acestea nici timpul, nici experiința nu schimbase caracterul său. El rămăsese omul secolului trecut cătînd a împăca trecutul cu viitorul; rămăsese ceea ce fusese cînd avea domnia, bun și slab.

Astfel A. Ghica nu reuși în nici unul din planurile sele.

Pe cînd intrărăm în cameră după Edem și văzurăm pe acest principe uitîndu-se pe fereastă, apoi schimbînd cele dintîi vorbe cu Edem, acest principe nu era încă stricat cu Rusia. Niște semne oarecari îi dau niște bănuieli oarecari contra Rusiei. Asupra prevestirilor lui Edem, principele începuse a se prepara la lupta ce era să fie într-o zi între dînsul și consolul rus. Prin Edem, principele căuta să atragă la dînsul juna Românie. Prin Edem principele dase deja cele dintîi atacuri colosului de la Nord, însuflîndu-i a combate slavismul în limbă. Prin Edem, el știa ce simte, ce cugetă, ce face juna Românie.

— Edeme, zise principele, ce fac patrioții tăi?

— Nu fac bine, răspunse acesta, deja în loja noastră de francmasonerie lucrurile se schimb. Ieri seară, sub cuvînt de a încerca pe un june ce se prezintă în lojă, membrii societăței puseră pe tapet revoluți unea armată.

La acest vorbe domnitorul se posomori.

— Apoi?

— I-am combătut și am făcut să cază această nefericită idee. Iară Cheren, văzînd că nu izbutește, zise că era o încercare ca să cunoască pe noul zidar. Vel este cel mai înfocat adversar al ordinei publice.

— De mult timp acest Vel mă combate î Aș voi să-l trimit la o monastice să se liniștească!

— Nu este timpul, răspunse Edem. M. t. ai încă trebuință de el spre realizarea planului nostru cel mare!

— Planul nostru? întrebă domnul cu mirare.

— Dară, răspunse Edem. Acela de a combate înrîurirea rusă.

— Taci! zise principele. Nu am nici un plan. Poezii d-ale tele, o să mă compromiți...

Apoi, gîndindu-se puțin, urmă:

— Mie nu-mi place ce face Cheren. el merge mai departe decît aș dori eu. Nu înțelegi tu că el aspiră la domnie?

— Ba înțeleg, răspunse Edem.

— Și îmi zici aceasta cu sînge rece?

— Dară.

— Pentru ce?

— Pentru că nu are să izbutească. Rusia nu va consimți niciodată a-l face domn.

— Dar îmi încurcă lucrurile mele, trage toată junimea cu dînsul și o aruncă în brațele boierilor protejați de Rusia. Nu înțelegi tu aceasta?

— Ba înțeleg, răspunse Edem, însă înțeleg asemenea că Rusia nu este încă dispusă să te scoață din domnie, ești încă tare. Ea te va lovi în ziua cînd va înțelege că te-ai făcut o stavilă la realizarea planurilor sele în Principate. Însă atunci poți compta pe partida liberală și iată pentru ce îți zic să îi menagezi încă, o să-ți fie trebuincioși.

— Așa, zise domnitorul, dar faptul este că nu sînt nici cu Rusia, nici cu partida națională!

— încă mai bine, zise Edem. Nefiind hotărît nici pentru unii, nici pentru alții, îți lași două porți deschise.

— Să nu mi le închiză pe amîndouă! zise domnitorul. Astfel tu ești de părere să menagem încă pe liberali?

— Dară, m. t., nu vor face nimic fără să știi, îi ai în colivie.

— Dar or face-o mine.

— Atunci ai timpul să-i lovești.

Astfel fuse conversațiunea ce avu Edem cu principele.

SERATA CU CEAI

Dem, dupe invitarea ce primise, se duse a doua zi seara la colonelul... să ia ceaiul, stil de bilete de invitare.

Să mergem și noi împreună cu el spre a asista la scenele ce au să se întîmple.

La 9 ore seara, dupe ce își puse o redingotă neagră veche, mănuși coloare de paie plesnite la două degete deja, cizme de lac sau de glanț, dupe ce luă adio de la cocoana Elena și dupe ce aceasta îi zise vorbele grave: „ia seama, băiete, să nu te strice zefurile ciocoiești, că nu te chem pe tine acolo de florile mărului”, se duse pe jos, cu un bastonaș în mînă, gîndindu-se ce are a zice și a face în casa unui om pe care nu îl văzuse niciodată.

Ajunse la poarta caselor colonelului cu cizmele încărcate de pulbere.

Această casă se afla situată lîngă Colțea, pe o stradă strimptă, nu departe de casa numită a lui Raleti, unde astăzi este școala centrală de fete. Casa era cu gang sau poarta de intrare pe dedesub. Dem întîlni la poartă doi lachei cari primeau trăsurile încărcate cu dame ce veneau de cînd în cînd. Cînd Dem să prezintă sub gang și întrebă de colonelul, cei doi lachei se uitară la dînsul lung, apoi unul la altul și începură să rîză cu hohot.

— Ce rîdeți voi? Vă întreb dacă colonelul primește.

Lacheii rîseră și mai tare.

— Ești invitat? întrebă unul din ei, arată-ne biletul. Dem cătă în buzunar și nu găsi nimic.

— L-am lăsat acasă, zise el cu durere.

— Ai face bine să te duci înapoi, zise un serv, și să vii cînd vei găsi biletul.

Vel și Radoți apărură în acel moment, avură timpul să auză o parte din vorbele lacheilor.

— Nu lua seama, zise Vel lui Dem, vino cu noi.

Zicînd astfel li dăte brațul și cîte trei urcară scara.

Dem nu știa ce să crează. Veșmintele lui erau curate și de gală. Iacă ce era: unul din lachei cunoscuse pe Dem în sărăcia lui și nu-i veni să crează că un copil sărac ca dînsul să poată fi invitat între alți oaspeți în casa unde acesta era servitor.

Am zis că Radoți venise cu Vel.

Cititorii își aduc aminte pozițiunea înspăimîntătoare în care lăsarăm noi pe Radoți atîrnat de streașină caselor și căzînd deodată?

Radoți perzînd puterile și căzînd, căzu pe un pat moale ce spînzura sub streașină cu trei picioare mai jos. Toate aceste încercări, cari pentru încercați aveau atîta spaimă, în realitate nu erau nimic. Francmasonii combinaseră lucrurile astfel încît în aparență să înspăimînte și în realitate să nu pață nimic.

Cînd Radoți căzu pe pat, acel pat susținut cu coarde și cu scripete coborî repede; în câteva minute Radoți era în sala zidarilor, unde toți îl complimentară pentru curagiul său. Radoți fusese admis chiar în acea seara între francmasoni. Acum să ne urcăm în salon.

Colonelul X. era un om foarte amabil cu toată lumea, era bogat, parvenit. Erau pe atunci oameni cari de mici foncționari, săraci, în curs de cîțiva ani deveneau milionari, fără ca nimeni să nu poată ști de unde le veneau milioanele. Colonelul era unul dintre acești oameni miraculoși și neînțeleși. Ca să facă să i se ierte o bănuială asupra repedei sale înavuțiri, colonelul era amabil cu toată lumea și mai ales cu bonjuriștii pe cari el îi credea: guri rele. Nu știm din ce cauză el se retrăsese de curînd din armată. Acum nu era bine cu curtea. Se introdusese o modă că, toți cîți ieșeau din serviciu, trebuia să intre îndată în opozițiune. Seratele ce el da erau serate politice; juna Românie era chemată aici mai cu osebire. El lingușa pe unul din capii ei, pe Cheren mai cu osebire. Totdodată nu neîngrijea boierii din partida bătrînă; cele două partide se întîlneau la dînsul. Colonelul însă era oricum agintele partidei boierești. Colonelul avea cincizeci de ani trecuți. Soția sa, Lina, era eu douăzeci de ani mai tînără. Ea era gentilă, spirituală si plină de vervă. Iubea a primi lumea, și o primi bine. Gurile rele nu găsiseră nimic rău a zice de dînsa. Către acestea se aminta niște rătăciri, fără conseeuință, făcute în anii trecuți. Să trecem peste acestea!

Îndată ce intrară în salon cei trei noi veniți, adică Vel, Radoți și Dem, colonelul pîși înaintea lor. Vel prezintă pe Dem. Colonelul fuse foarte amabil cu cîte trei. Colonelul îl prezintă chiar soției sele.

Salonul era plin de lume, cavaleri și dame. Se vedeau aici multe dame din clasa întîia, citeva din clasa doua. Era un spectacol original. Damele de clasa I făcuseră cerc aparte, cele de clasa II se retrăseseră și formaseră alt cerc. Un ochi observator ar fi avut mult de studiat, văzînd aceste două cercuri de dame, unul arogant, celalt umilit!

Să trecem și peste aceasta.

Între bărbați părea că este așezată oarecare egalitate, mai mult decît între femei.

Vel și Radoți salutară damele cu cari păreau a fi familiari mai mult sau mai puțin. Dem rămăsese singur lîngă ușă, observa. Mai mulți bărbați trecură pe lîngă dînsul cari îl cunoscură mai mult sau mai puțin, nici unul nu-i aruncă un zîmbet. Aceasta supără pe Dem.

Societatea ceru să dănțuiască; un june venit de curînd din Paris se puse a suna la plano, oaspeții se puseră a valța.

Dem rădică ochii asupra unei dame ce intra atunci. Era iubita imaginațiunei sele cu fidanțatul ei. Ea îl vede și îi aruncă o privire desprețuitoare, apoi trecu repede.

Dupe cîteva minute colonelul zise lui Dem să invite o damă la valț. Dem știa să valțeze. Aruncă ochii în dreapta și în stînga, vede o damă neangajată, o invită, dama refuză cu despreț. El nu înțelege nimic, se îndreptează către alta, refuză asemenea, invită încă una, încă două, încă trei. Refuz de la toate. Murmură între dame, murmura trece între bărbați, oaspeții privesc la Dem, unii au aerul a-l arăta cu despreț.

Se băgă de seamă că mai multe familii plecară înainte de timp. Dem nu înțelegea nimic. Colonelul, sfiicios, învălmășit, se apropie de Dem și îi zice:

— Domnul meu, mă vei ierta... dar... d-ta știi... societatea noastră are niște prejudecăți oarbe... prezința d-le aici desplace... boierilor... mă ierți... nu sînt eu vina, dar vezi?... boierii plec... salonul are să se deșarte în-tr-un minut, dacă...

— Dacă nu mă voi duce eu? zise Dem.

— Ai zis singur... dar mă iartă... ce să facem? trăim cu ei...

— Bine, zise Dem, înțeleg... mă voi duce.

Rușinea și mînia se disputau pe figura sa. Dem plecă. Mai mulți îl priviră plecînd. Dem zise în sine: „Maică, maică, tu mi-ai recomandat în scrisoarea ta: să nu te duci în societățile boierilor mari, căci sufletul tău se va vesteji, și eu nu te-am ascultat.”

Trecînd prin sală, vestea dărei lui afară îl înțrecuse; feciorii se uitară la el și îl insultară.

Dem zise atunci o vorbă mare:

— M-ai insultat, o, clasă aristocratică, clasă fără viață și fără viitor î dar va veni o zi cînd te voi goni cu biciul de la înălțimea ta, și saloanele tele, și moșiile tele, și fetele tele le voi da slugilor tele.

CARTEA III

RĂDICAREA LUI TUDOR

Era 16 ghenariu 1821.

Era seară.

Pe strada ce pleacă de la podul Caliței și merge la Mitropolie, pe lîngă hanul Golescului, îndată ce se termină acest han, la stînga era o curte și o casă mare cu două etage, în formă veche. Astăzi această casă este proprietatea Obedeanului. Atunci ședea într-însa vornicul Constantin Samurcaș.

Un om în costum de pandur, urmat de doi arnăuți în costumul lor național, la 10 oare seara, intra din strada Caliței în această stradă unde era casa Samurcaș, pe jos. Intrînd în această stradă, se opri la poarta casei Samurcaș și bătu în poartă. Un serv deschise; omul în costum de pandur cu cei doi arnăuți intrară în curte și poarta se închise în urma lor.

Să mergem dupe acest om.

Omul în costum de pandur intră la dreapta în casă. Se urcă pe scară. Cei doi arnăuți rămaseră în sala de jos. Servitorul ce-i deschise poarta îl duse într-o cameră. Acolo îl aștepta vornicul Constantin Samurcaș, bătrîn cu fața frumoasă încă, cu barba albă și lungă, purtînd costumul boierilor mari din acea epocă.

Omul în costum de pandur înaintă. împotriva datinelor din acea epocă, vornicul Constantin Samurcaș invită să șază lîngă dînsul pe omul în costum de pandur.

— Șezi, arhon slugere, zise el, arătîndu-i un loc lîngă dînsul.

Slugerul șezu.

— Știi pentru ce ești aici? întrebă vornicul Samurcaș. Lucrurile țărei noastre sunt foarte încurcate. Mai întîi vei ști, arhon slugere, că grecii, ajutați de Rusia, voiesc să fărâme jugul turcilor. Ei au să înceapă răscularea lor în țara noastră. Este rușine, arhon slugere, ca românii într-a căror țară streinii ridic steagul neatîrnărei, să rămîie nepăsători! Domnul Alexandru Șuțu în acest minut, poate că nu mai este în viață. Moartea lui părtinește planul grecilor; dar trebuie să părtinească și planul nostru. Cată să avem și noi un plan. Cată să strîngem panduri. Astfel făcînd, pe de o parte, lîngă steagul grecilor va flutura și steagul românilor; iar pe de alta vom putea apăra țara chiar de răsculătorii streini cînd ei ar căta să o apese. Primești a fi capul oștirei naționale?

— Aceste vorbe îmi vin la socoteală, răspunse slugerul Tudor Vladimireseu sau domnul Tudor cum îi zicea mai tîrziu poporul. Zic că îmi vin la socoteală, pentru că sînt român și mi se rupe inima cînd văz că românul a ajuns a fi strein în patria lui. Domnii sunt greci, mitropolitul, episcopii, egumenii sunt greci; marele spătar e grec, aga e grec, delibașa, tufecci bașa, guler asin, cîrc serdar, bas bulucbașa, bas ciohodar sunt greci. Căpitanul de dorobanți, căpitanul de lefegii, greci; polcovnicul de seimeni, șeaptesprezece polcovnici de poteră, cei douăzeci și șeapte căpitani de poteră, cei șeaptesprezece polcovnici de tîrguri, toți sunt greci, banul Craiovei cu toată curtea lui și ofițerii lui, greci. Zapcii plășilor, vătașii plaiurilor sunt greci. Abia ici și colo se vede cîte un român. Oștirea ce se bate însă prin păduri contra tîlharilor,poterașii, sunt români. Slujitorii cari iară sunt români sunt armați cu bice în loc de arme. In școalele domnești toți învățătorii sunt greci, în aceste scoale limba română nu se aude; voi mai adăuga că toți învățătorii particulari sunt greci, că toți duhovnicii sunt greci, că toți preoții de monăstiri sunt greci și că limba țărei e scoasă chiar din altarul lui Dumnezeu și înlocuită cu limba greacă; în școli, în biserici, în casele boierești, în negoț, pe strade, în toate orașele, nu se aude decît limba greacă. Aceasta nu mai poate merge. Dacă este vorba ca românul să fie rob la greci, apoi temerea de a fi rob la turci sau la ruși nu mai este o temere, ci o binefacere. Nici rusul, nici turcul nu va face ce face grecul. Românii sunt robii robilor. Un stăpîn puteric are aceasta de bun că este mărinimos; un rob ce ajunge stăpîn este biciul diavolului.

— Îmi pare și mie bine că ai atins această coardă a Rusiei, zise Samurcaș; politica acestei țări astăzi este de a ține cu Rusia, și daca îmi promiți că vei păstra tăcerea, eu îți voi descoperi o taină.

— Poți a-mi spune fără grijă, arhon vornice, zise slugerul, mă cunoști de mult, îți sînt dator toate, niciodată nu te-am înșelat...

— Aceasta așa este, urmă vornicul Samurcaș, iată că-ți spui de față și fără farafasticuri multe. Rusia are să intre în Principate, ea voiește să fărîme jugul turcilor; înțelegi că ar fi intrat de mult, dacă nu ar fi aflat împotrivire în celealte puteri; îi trebuie dar un euvînt ca să facă să i se ierte călcarea hotarelor aici; acest euvînt va fi turburarea ce s-ar face în țară. Pentru acest euvînt întîi, apoi pentru a apăra țara de hrăpirile grecilor, trebuie să ridici oștire de panduri. Scopul venirei rușilor aici este redobîndirea drepturilor românilor.

— Bine, răspunse slugerul cu prefacere, asta este astăzi politica țărei, negreșit; dar cum vom putea face, zise Tudor, să mă pun în capul oștirei? îmi trebuie un aluat de viteji, îmi trebuie bani...

— Cîți viteji îți trebuie ca să poți începe a strînge panduri? întrebă vornicul Samurcaș.

— Douăzeci și cinci, zise Tudor.

— Îi vei avea, răspunse Samurcaș, cît pentru bani vei lua de la isprăvnici.

În acest moment un om în costum bogat de arnăut intră în cameră. Era căpitan Iordache Olimpie ce comanda o trupă de ostași sub ordinile domnitorului.

— S-a isprăvit, zise el, pînă mine nu va mai trăi decît să tragă sufletul, doctorul Mihail Hristari l-a otrăvit în fintînea. Doctorul Depalti pretinde că poate dovedi aceasta, dar ce-mi pasă? pînă mîne domnul moare.

— Căpitane, zise vornicul Samurcaș, poți să dai douăzeci și cinci de arnăuți slugerului, cari să-l urmeze și să-l asculte la toate?

Căpitan Iordache, ridicîndu-și turbanul dupe frunte cu mîna, zise:

— Să vedem.

— Nu zicea să vedem, urmă vornicul, trebuie a-i da.

— Dacă vreți astfel, îi voi da, răspunse el, dar mîne.

— Fie mîne, zise Samurcaș.

— Eu mă duc să-mi pregătesc lucrurile! zise slugerul.

— Du-te, răspunse vornicul, dar d-ta, căpitane Iordache, șezi căci avem să-ți vorbim.

Slugerul ieși.

La 17 ghenariu, o zi înaintea morței domnitorului, slugerul Tudor Vladimirescu ieși din capitală cu douăzeci și cinci de arnăuți comandați de Macedonschi al lui Iova polcovnicu. Unde să ducea el? Iată ceea ce avem a ști mai tîrziu.

Credea el că cu 25 de oameni va reuși a strînge o mare armată și a libera patria? Plan cutezător; dar credința, ea trebuie respectată! Tudor Vladimirescu era un doritor nebun. Să nu rîdem de doritorii nebuni!

Acești oameni sunt agenții secreți ai lui Dumnezeu pe pămînt, lumea nu-i înțelege, ei singuri nu se înțeleg; dar simt în sufletele lor mărirea și puterea. Mulți alții cad; dar ei nu au conștiința; mărirea și puterea ce este într-înșii îi împinge înainte, fără voia lor. Cînd Tudor ajunse în Tîrgu-Jiului, mica sa armată mai se îndoise.

A aresta pe clucerul Dincă Oteteleșanu, ispravnicul Gorjului, a merge cu dînsul la Tismana, a sili pe Oteteleșanu să scrie ordine către sate ca să se strîngă proviziuni pentru armată la Tismana, a lăsa pe Oteteleșanu sub gardă în monăstire, a merge cu treisprezece arnăuți la Padiștea, la Dumitru Gimba, a lua o sută de plăiași și pe dînsul, a proclama apoi către țară planul răsculărei sele fuse lucrul a puține zile.

La proclamațiunea lui Tudor Vladimirescu, pandurii alerg din toate părțile. Eteria greacă se înspăimîntă, întrebă pe Tudor pentru ce ridică oștiri. Trimite lui Macedonschi, ce era pe lîngă Tudor, 1500 de arnăuți, cari, sub pretext de ajutor, aveau misiunea să-l survegheze. Proclamațiunea lui Tudor înspăimîntă divanul din București, divanul trimite pe slugerul Costin să strîngă panduri și să meargă contra lui Tudor. Slugerul Costin nu face nimic, trimite pe stolnicul Barba Viișoreanu. Nu poate ridica nici un pandur. Tudor însă purcede cu 600 panduri la Pădești cu Gîrbea, risipește miga gardă a lui Iorgu Văcărescu. Se înturnă în Tismana, apoi aleargă la Cleșani unde găsește toate satele plaiului adunate. Iartă birul și le promite despăgubiri. Toată populațiunea României mici se ridică la vocea lui, jugul grecilor se fărâmă. Tudor trimite armazar la Poartă, în care expune toate suferințele țărei de la greci. Eteria mai trimite 1000 arnăuți lui Tudor, sub hagi Prodan, tot sub pretext de întărire. Cei doi capi, Macedonschi și Prodan, au ordin să vegheze asupra mișcărilor lui Tudor.

La 6 fevruariu Tudor rădică județul Mehedinți. Ocupă monăstirea Strihaia. Să repede sub zidurile Motrului unde era Ștefan Bibescu cu arnăuți și panduri, oprește comunicațiunele monastirei, garnizoana flămînzită se predă dupe o săptămînă. Depalti, caimacamul Craiovei, trimite înaintea lui Tudor pe serdarul Diamandi cu 150 de arnăuți spre Motru. Acești din urmă se închin lui Tudor. Pleacă la Țînțăreni cu 6000 de panduri.

Cîți se trimit asupra lui Tudor, toți i se închin.

Divanul din București trimite pe N. Văcărescu ca să survegheze toate oștirile trimise contra lui Tudor. Vornicul C. Samurcaș îl înlocuiește înainte de a putea începe ceva. Acest din urmă, trimis de divan, ca să facă pe Tudor să lase armele jos, să înțelege cu Tudor și se înturnă fără isprăvi. Dumitru Gîrbea, din ordinul lui Tudor, ia patru sute de panduri și purcede la Gorj să prinză pe boierii greciți ce se încuibaseră pe acolo.

Boierii sunt arestați și trimiși lui Tudor de bravul Gîrbea. Calimah se numește domn în locul lui Șuțu. Dar nu cutează să vie în țară. Tudor scrie divanului din București și-i trimite o deputațiune de patru căpitani panduri. In această scrisoare cerea ca divanul împreună cu dînsul să reclame de la Poartă; 1. Să nu se mai numească domni greci, ci români, dupe vechile datine ale țărei, și dupe vechile tractate cu Poarta; 2. Să se organizeze o armată română de 12 000 oameni ținută cu cheltuiala țărei, pentru păstrare a liniștei publice; 3. Contribuțiunea să se hotărască prin adunarea țărei pentru 7 ani; 4. Poarta să ierte tributul cel puțin pentru trei ani, fiind țara în neputință a plăti din cauza suferințelor ce a încercat de la greci; 5. Să se dea lui Tudor 500000 lei pentru întreținerea armatei pandurești.

Acesta fuse actul cel mai mare care făcu Tudor. Aceste cereri fuse inspirate de Rusia prin Samurcaș lui Tudor? fuseră inspirate de opiniunea publică? de inima chiar a lui Tudor? Nu știm, tot ce știm este că aceste mari reforme, cerute de acest doritor nebun, triumfară mai tîrziu.

Divanul boierilor din București, compus de oameni slabi și degenerați, nu cuteză a face nici o urmare. Se mulțumi, a seri lui Calimah să mijlocească la Poartă a trimite oștiri turcești în țară. Calimah răspunse divanului că el trebuie cu orice preț să potolească răscoala din țară înaintea venirei sale aici.

Divanul scrie cărți la toți pașii turci de la Dunăre să trimită oștiri în țară. Samurcaș vestește pe consolul rus. Acesta oprește pe divan a trimite asemenea cărți.

Alexandru Ipsilante intră în Moldova la 22 fevruariu cu greci armați, se înțelege cu Mihai Șuțu, domnul Moldovei. Proclamă neatîrnarea Greciei și ucide treizeci de turci ce se aflau în Moldova. A. Ipsilante trece timpul a face planuri și a da proclamațiuni către greci și către români. Mai toți grecii și arnăuții se puneau sub stindardul lui Ipsilante. Eteria strînge contribuțiuni de bani. Se formează batalionul sacru în număr de 800, îmbrăcat în vestminte negre cu moartea însemnată pe fruntea că-ciulei. Se formez și alte corpuri de volintiri greci și trec cu toții în Valahia la martiu ca să se unească cu Tudor.

A. Ipsilante face o altă proclamațiune către românii de dincoace de Milcov. Tudor era stăpîn atunci pe toată mica Românie, acest cuib de viteji, și avea sub comanda lui 12000 de panduri români. 6000 erau împărțiți prin monăstiri și el avea 6000 în tabăra de la Țînțăreni. În față cu tabăra lui era tabăra streină formată de arriăuți, greci, bulgari, sîrbi, armată care avea misiunea a priveghea asupra mișcărilor românilor. Ipsilante cheamă sub stindardul lui pe grecii și streinii din mica Românie. Ei plec și prad țara pînă la București. Prada, focul, violul asupra fetelor și femeilor fuseră întrebuințate de dînșii.

Tudor pășaște spre Craiova cu 6000 români și 6 tunuri, avînd și pe Prodan și Macedonschi cu 2500 de arnăuți. Depalti cu grecii fug. Craiovenii primesc pe Tudor cu entuziasm.

Anarhia și dezordinea domnea în București; boierii, părăsind capitala, trecură în Transilvania. Bimbașa Sava se numește de divan comandate ale Bucureștiului. Divanul se sparge, consulul rus și austriac plec. Tudor pornește la Slatina cu 6 000 de panduri și cu arnăuți. Slătinenii se plîng lui Tudor contra lui căpitan Iordache, Ioan Farmache, bulucbașa Ghencea. Protopopul din Slatina veni înaintea lui Tudor cu lacrimile în ochi și îi spune că arnăuții ce veniseră cu el despoiaseră biserica mare de vasele sînte. Tudor arestează un protopop și cheamă un ofițer de panduri, căruia recomandă a descoperi pe furi și să le ia vasele sînte furate și să i le aducă în secret. Acesta găsește vasele sînte în desagii lui bulucbașa Hristea și Iova și le duce lui Tudor în secret.

GARDA MORȚEI

Sărmane doritor nebun!

Tu nu ai cruțat nici moartea, nici sîngele ca să ajungi la scopul tău generos. Tu ai înțeles rău, o, Tudore, că spre a ajunge la realizarea unei idei nobile este trebuință de sînge. Dară, este trebuință de sînge spre a ajunge la un scop generos; dar nu să verși sîngele ce-loralți, ci să-ți verse ceialți sîngele tău. Cîți au crezut să realizeze ideea lor, vărsînd sîngele celoralți, nu au reușit; cîți au fost uciși însă pentru o idee frumoasă au reușit mai totdauna. Crist este exemplul cel mai viu. Martirul este mai iubit decît tiranul. Tu voiai să fii martir, și te-ai făcut tiran.

Ideile tele au triumfat pînă în fine; dar ca să triumf d-a trebuit ca tu să fii ucis de săcurea inimicilor patriei tele. Cînd tiranul a devenit martir, omul cu ideea a început să fie aprețuit. Numai în ziua morței tele, lumea a început să vază în tine un liberator. Tu ai triumfat mai tîrziu prin moartea ta.

Domnul Tudor a făcut o mare eroare crezînd că prin vărsarea de sînge va putea restabili disciplina într-o armată de adunătură. }ntr-o revoluțiune, oricine ia arma în mînă, se consideră pe sine o autoritate și nu toleră altă autoritate asupră-i decît cu condițiunea ca cel care îl comandă să aibă atica superioritate încît să nu fie supus la nici o îndoială. Tudor nu avea prestigiul victoriilor în bătălii. El nu avea decît inimă, și toți soldații lui aveau inimă. Era dar egalitate între cap și între soldați. Lipsa de prestigiu făcu pe Tudor să nu aibă o mare ascultare de la soldați.

Măsurile severe luate de Tudor contra relei purtări a soldaților nu plăcură acestei armate fără disciplină. Invidiile capilor de panduri, favorate de lipsa de prestigiu a lui Tudor, intrigile grecilor ce îl urmau necontenit se uniră contra acestui doritor nebun. Dumnezeu a încredințat scăparea popoarelor la martiri, iar nu la tirani, și în secretele lui hotărâri Tudor trebuia să devie martir, ca să scape patria sa. Asfel totul se combina pentru martiriul lui Tudor. Astfel înțelegem noi ceea ce lumea și noi înșine am numit „rătăcirile lui Tudor”.

Domnul Tudor își formase din toată armata sa, din cei mai cruzi și mai hotărâți panduri, o gardă de moarte. Această gardă se forma de patruzeci și cinci de oameni sub comanda unui Chiriac Popescu, om tot atît de hotărît și de crud ca ostașii lui, el era tot atît de înspăimântător, prin semănarea lui cu a călăilor. Era roșu de la cap pînă la picioare, fiecare gardă purta două pistoale și iatagan la brîu; o pușcă scurtă ghintuită, la spinare. Puțini au fost care au putut să vază această gardă în față, nici în timpul armatei în marș, nici în timpii de poposire, nici în zile de țeremonii, nimeni nu putea să o vază. Și cu toate acestea, ea era pretutindeni unde era Tudor. Reputațiunea ce își făcuse în armată era teribilă, fiecine în mijlocul taberii, în umbră, coprins de spaima ei, credea să vază această gardă, în fiece minut, teribilă. Cînd venea ora ce făcea a se simți prezența ei, ea apărea deodată, ca din pămînt, sinistră și amenințătoare.

Era a doua zi dupe ajungerea lui Tudor în Slatina. Era dimineață. Tudor ședea pe pat, gardiștii morții în picioare, lipiți de păreți, stau în nemișcare și în tăcere, armați. Tudor bătu din palme, un comandir și un adiotant intrară.

— Să se aducă dulceață și cafele, zise Tudor.

Apoi întorcîndu-se către noii veniți.

— Șezi, comandirule! Cum merg lucrurile în Slatina?

— Foarte bine, răspunse acesta, afară de niște nemulțumiri ce poate le cunoști, cu niște fururi...

— Hei! Hei! răspunse Tudor, le cunosc...

Și schimbînd vorba, adaogă:

— Ce să facem? Asfel este oștirea, căpitane. Ce veste de la București? Ipsilant face zvon mare... Să-mi cheme pe bulucbașa Iova!

Adiotantul se însărcină cu această chemare.

— Eu știu că lucrurile noastre merg bine, zise Tudor, o să vă scap și de turci, și de greci, și de boier, daca va voi Dumnezeu.

Dulceața și cafeaua sosiră.

Dupe aceasta adiotantul vesti venirea lui bulucbașa Iova.

— N-o să aibă loc să între în odaie, zise Tudor, este mai înalt decît ușa, cu capul.

În acest moment bulucbașa se arată la ușă. Acest bulucbașa Iova era nalt și spătos, ca să intre în cameră prin ușă îi trebui să se plece și să se plece mult. Ceea ce și făcu.

Tudor sta încă pe pat. Garda nemișcată la locul eir cu căpitanul ei Chiriac.

Iova plecă capul și voi să intre.

Tudor făcu un semn cu ochii.

Deodată cîțiva gardiști ai morții, scoțînd un laț, îl aruncă de gîtul lui Iova, lațul ținut din două părți de două căpătîie, se strînse împrejurul gîtului cu putere. Căpitanul Chiriac îl dezarmează și îi taie capul. Toate acestea se făcură cu o repeziciune și o înlesnire ce lăsa să se crează că această scenă sîngeroasă fusese combinată de mai nainte, cu sînge rece.

— Trageți trupul sub pat, zise Tudor.

Acest ordin se execută repede.

Comandirul și adiotantul rămaseră nemișcați.

— Să se cheme bulucbașa Hristea! zise Tudor apoir înturnîndu-se la comandiri:

— Trebuie dreptate, zise el. Dumnezeu o cere.

— Nu ar fi fost mai bine a-i judeca de o comisie ostășească înainte de a-i ucide? întrebă comandirul pe Tudor. Cel puțin pentru formă?

— Tîlhari să judece pe tîlhari? băiete, nu-i vor osîndi.

Bulucbașa Hristea veni la ușă. Tot ce se făcuse cu bulucbașa Iova se făcu și cu acesta.

— Acum să mi se cheme căpitanul Barbu Urbeanu, zise Tudor.

Iar cînd acesta intră în casă, el îi zise:

— Voi pleca îndată. Gătește-ți pandurii tăi să mă însoțească.

Tudor se scoală, se armează și iese.

In curte, Tudor trecu printre două rînduri, unul de panduri și altul de arnăuți. El se opri și se îndreptă către arnăuți cu aceste vorbe:

— Cînd o oștire ce va să se lupte cu turcii pentru scăparea bisericii, pradă și fură biserica, și icoanele sînte, și vasele sînte, ce pedeapsă i se cuvine?

— Moartea! strigară arnăuții. Moartea, repetă toată oștirea din margine în margine. O murmură adîncă și surdă se auzi încă cîteva minute pe oștire. Ea blasfema purtarea celor ce fură cele sînte.

— Să se aducă căpățîna lui bulucbașa Iova și Hristea, zise Tudor către Urbeanu, și să se facă toate precum am hotărît.

Nu trecură zece minute și pandurii ridicară înfipte în pari capetele celor doi uciși. Vasele sînte și argintăria icoanelor se arătară oștirei, spînzurate de crăcile unor copaci.

Atunci Tudor zise către panduri și către arnăuți:

— Asfel de soartă vor avea toți aceia care, luînd armele pentru apărarea dreptății, vor face nedreptatea, prin fapte crude și nerușinate de tîlhărie.

La această neașteptată vedere, la aceste vorbe ce zise Tudor în urmă, armata arnăuțească rămase mută de spaimă și de mirare.

Tudor, profitînd de efectul ce făcuse în mulțime această spăimîntătoare scenă, chemă lîngă dînsul pe protopopul Slatinii ce fusese arestat ca să-l cruțe de furia arnăuților.

Îndată ce protopopul sosi, Tudor descălecă de pe cal și păși înaintea lui. El îi sărută mina, apoi dete ordin către ai sei să dea, protopopului vasele suite și argintăria icoanelor care se vedeau încă în arbori.

Îi mai dete trei mii lei pentru despăgubirea lucrurilor ce ar fi lipsit.

Pozițiunea lui Tudor se aspri, un nou enimic i se puse de atunci înainte. Acest enimic era chiar în țara sa, în armata sa, în casa sa, era tîlhăria. Enimic puternic și nevoie de învins, mai puternic decît sabia turcilor. Acest doritor nebun, crezu el oare că poate să învingă acest din urmă enimic? Credință cutezătoare și nebună!

El nu știa că un om singur nu poate să învingă spiritul hrăpirii la un popor, el nu știa că cine a cutezat să lovească acest balaur, a căzut el însuși sub mînia enimicului; el nu știa că, pentru învingerea acestui rău, trebuie un secol de luptă! Tudor se înșelă, el voia a lovi spiritul de pradă și nu văzu că acest spirit de pradă era în datinile națiunei întregi. Nu prevăzu că toți se vor uni contra lui și îl vor fărîma ca pe o sticlă slabă. Îmbătat de exaltațiunea moralei sele, crezînd ca a servit dreptatea, că voința lui Dumnezeu s-a împlinit, plecă spre București, cu toată oștirea.

TRAGEDIE

Vom trece repede peste niște evenimente care au puțin loc în cuadrul nostru.

Tudor ajunge în București, ocupă Cotrocenii, dă proclamațiuni către popor, mitropolitul va să fugă, poporul i se opune. Tudor numește administratori în România mare, care nu erau în posesiunea grecilor. Apoi mai dă o proclamațiune către țară, Ipsilante ajunge în București și se așeză în Colintina. Tudor se întîlnește cu Ipsilante, în casele de lîngă fîntîna Mavrogheni. Grecii ridică stindardul libertății pe casele Belu.

Sava se închină lui Ipsilante cu armata sa.

Căpitanii mai însemnați ai lui Ipsilante era Colocotroni, Caravia, Constantin Duca, Gheorghe Olipie și alții. Generalism era Pendideca.

Copiii din București cîntară îndată aceste versuri:

Ipsilante feltmareșal,

Pendideca general

Ofițerii cei mai mari

Covrigari și plăcintari.

Satiră teribilă a poporului înaintemergătoare a ridicolului. Ipsilante cheamă pe toți arnăuții ce erau la Tudor, sub steagurile lui. Ura dintre Ipsilante și Tudor se dă pe fața.

Armata lui Ipsilante inspiră neîncredere, el proclamase că intră în țară cu 70000 de ruși și nu avea sub stindarde încă decît 7000 de aventurieri, despuieți, nedisciplinați, nearmați. Spiritul de anarhie și despoiere domnea în armata sa. Aceste hurde flămînde și nedisciplinate căzură asupra capitalei ca un nor de lăcuste.

Tudor dă o proclamațiune către locuitorii capitalei prin care le zice că sunt liberi a-și apăra onoarea și viața cu armele în mînă. Despoierea mai încetează.

Ipsilante se mută în Tîrgoviște. Tudor, din Cotroceni, inspecta toate mișcările lui. In Tîrgoviște, Ipsilante se dă la plăceri, grecii dezvălesc Mitropolia de plumb. Tudor închide mai mulți boieri ce voiau să fugă, în Belevedere. Sava umblă să-i scape și nu reușește. Armata otomană intră în țară prin mai multe punturi, la 6 mai. Galați este prada turcilor. Focșanii se ocup asemenea de turci, cari ucid și prad pe locuitori. Din Călărași, Giurgiu, Brăila se revărs armate turcești în țară. Tudor se retrage din Cotroceni în mica Românie. La Bolintinu din Vale ucide cu mîna lui doi panduri pentru că furaseră două trîmbe de pînză. De aici pînă la Găiești a ucis încă 22 de panduri pentru furături. La Găiești, Tudor ia știre că Ipsilante a dat ordin la o parte de oștire a-i tăia drumul la Golești. Tudor trimite pe Macedonschi la Ipsilante, ca să trateze. La Cîrcina, Tudor ucide încă doi panduri pentru hoție. Acolo el dăte un ordin prin care făcea responsabil cu viața pe căpitanul din a cărui companie se va dovedi pandurul care a furat cel, mai mic lucru. Patru căpitani, Ioan Oarcă, Ghiță Cuțui, Ene Enescu, Ioan Urdăreanu nu vor să dea înscris că se vor supune, sub cuvînt că ce trebuință mai are el de un asemenea înscris cînd îi omoară pe fiecare oară. Tudor ajunge la Golești. Acolo întîlnește 6000 arnăuți călări înșirați pe cîmpul dintre dealuri. Pe dealuri erau postați arnăuți pedeștri, toți în pazițiune de război.

Tudor nu se înspăimîntă. Ia comanda, se pune în capul armatei sele pe care o așează în pozițiune de bătaie, așează tunurile, pandurii le trag cu pepturile lor, mișcările sunt repezi și cu ordin. Să fac două coloane, artileria se așează în centru. Voiește să înceapă lupta. Ipsilante nu cutează să se lupte. Ordinea armatei române pune în mirare pe greci și pe arnăuți. Trimite parlamentar care anunță că scopul grecilor nu este de a se bate contra românilor, ci vor să se învoiască asupra unor propuneri, pentru care roagă pe Tudor să iasă între cele două tabere, cu o escortă, unde va veni căpitan Iordachi, cu altă escortă egală în oameni, spre a se face propunerile. Tudor luă 24 de ostași aleși și purcese înaintea lui C. Iordachi care din parte-i veni spre întîlnire cu alți 24 de ostași. Fiecare escortă a rămas înapoi cu 40 de pași de căpitanul ei. Pe cînd Tudor parlamenta cu Iordachi, ostașii din amîndouă escortele țineau puștile îndreptate în căpitanul enamic gata a face foc. La spatele escortei lui Tudor se vedeau 6 tunuri încărcate și cu fitilile aprinse.

Tudor ceru ca armata grecească să părăsească Tîrgoviștea și să-l lase să treacă în mica Românie.

Căpitan Iordachi se prefăcu că primește această condițiune și nu ceru nimic. Ambele oștiri îi văzu îmbrățișîndu-se. Armata streină se retrase spre Pitești.

Arnăuții lui Tudor, sub comanda lui Macedonschi și Prodan, ocupară casele de la Golești părăsite de greci, Tudor s-a așezat în foișorul de d-asupra porței cei mari. Oștirea lui tăbărîse afară.

O SPÎNZURÂTOARE DE NOAPTE

Cel dintîi pas către tiranie făcut, celelalte veniră de sine. Omul nu poate să se mai oprească pe acest coborîș repede. Tudor afla o plăcere neînțeleasă acum să verse sîngele acelora ce nu i se supun. Sufletul său era bolnav: rezon, judecată, înțelepciune, toate acestea cătară să fugă înaintea frigurei de sînge ce încinsese sufletul său turburat. De cînd cei patru căpitani refuzară a-i da înscrisul ce ceruse de la toți căpitanii despre răspunderea cu viața lor cînd ostașii lor vor prăda, Tudor nu mai avea repaus, o sete teribilă și nebună de sîngele acestor patru căpitani încinsese sufletul lui. Cugetarea sa nu se putea dezlipi de pedeapsa lor.

Era seară.

În partea foișorului ce da pe poartă la stingă, lipit de zid, era un pat. Aici se odihnea comandirul artileriei Cacalegeanu și adiotantul Cioranu. Adiotantul își aprindea ciubucul. Tudor vine pe la spate îi cere ciubucul, sub cuvînt că voiește să fumeze și el, fumă numai o dată, apoi zise adiotantului să-l însoțească la vizitarea posturilor.

Plecă cu adiotantul.

Seara era frumoasă.

Tudor chemă pe cei patru căpitani, Oarcă, Cuțui, Enescu și Urdăreanu. Oarcă și Cuțui nu veniră la chemarea ce li se făcu. Enescu și Urdăreanu sosiră îndată.

— Veniți să vizităm posturile, zise el celor doi căpitani.

Tudor însemnase de cu ziua pe un deal mai multe sălcii în rînd. Această imagine nu îl părăsise de atunci. El apucă calea ce ducea la acele sălcii. Pe drum vorbi cu căpitanii despre surpriza ce îi făcuse armata streină. Părea voios, sentinela îi ceru parola și Tudor răspundea singur la aceste neîncetate întrebări.

El zise căpitanilor că este mulțumit de buna rînduială a posturilor. Cînd ajunse la locul sălciilor, deodată garda morței ieși ca din pămînt.

Tudor o vede.

— Luați pe Enescu și pe Urdăreanu, zise Tudor și îi spînzurați de acele sălcii. Ceialți doi ce lipsesc acum, îi vom agăța mîne de sălciile cari vor rămîne văduve de trupurile lor.

Garda morței năvălește asupra celor doi căpitani. In-tr-un minut Urdăreanu fuse agățat.

— Dăruiește-mi mie viața acestui om, zise comandirul Cacalegeanu, arătînd pe Enescu, este păcat să moară, are familie.

— Nu, zise Tudor.

Comandirul insistă, se roagă, cade în genunchi. Inima lui Tudor se moaie.

— Lăsați-l! zise el gardei sele, dar mîne îi vei da patruzeci de topoare și îl voi trimite la ocnă.

Luna vărsa valuri de lumină. Cerul era senin și strălucitor de stele. Un vînt dulce sufla cu răsfățare pe fața dealului. Cadavrul Urdăreanului se legăna în spînzurătoare. Acest om fusese june, frumos de corp și de figură, un păr bălan ca aurul flutura pe spatele lui pînă la genuche. Urdăreanu era rudă cu cei mai mulți căpitani, iubit de toată oștirea care îl admira pentru frumusețea și vitejia lui.

Toată tabăra auzi îndată despre această moarte și toată tabăra tresări de mînie, de spaimă, de compătimire.

Era miezul nopței. Tudor dormea în foișor.

Toți căpitanii lui se adunară la poarta foișorului pe dinafară, unde ținură consiliu ce trebuia să facă spre încetarea uciderilor ce făcea acum Tudor. Între alții, erau Vasile Crăpatui, Ioan Fruntelată, Barbu Urleanu, Gelnițeanu, Ion Crețescu.

Dupe ce se răspîndi zgomotul despre perirea Urdăreanului, un căpitan de panduri, om tînăr, sprinten, cu voință de fier, cu inițiativă în toate, alerga din căpitan în căpitan, le vestea moartea Urdăreanului, le aducea aminte că peste o zi va sosi rîndul său, le vorbea de tiranie într-un chip spăimîntător, le spunea că ei nu s-au ridicat cu arme ca să creeze un tiran, ci ca să scape patria de tiranie. Le zicea că ei sunt nedemni de a scăpa de tirania streinilor, cînd nu sunt în stare să scape întîi de tirania unui singur om. Vorbele lui aveau răsunet. Căpitanii se îngrijesc, se adun, discut, se înțeleg, plec către locuința lui Tudor. Toate acestea le face un om. Acest om este: Radoți.

ARESTAREA

Căpitanii discutau la poarta foișorului pe dinafară. Tudor dormea în foișor. Deodată se aude o lovitură în poartă, sub foișor, de dinîntrul curței. Sentinela dinafară întreabă:

— Cine este?

— Eu, Macedonschi, deschide, răspunse vocea. Comandirul Cacalegeanu și adiotantul Cioranu erau deștepți, vorbeau cu căpitanii. Comandirul Cacalegeanu dăte ordin sentinelei să deschiză poarta. Poarta să deschide. Macedonschi iese, trăgînd după sine un cal alb. Căpitanii îl înconjur.

— Adevărat este, întrebă Macedonschi pe căpitani, câ Tudor a spînzurat pe Urdăreanu?

— Iacă-l, răspunse cîțiva căpitani, arătîndu-i cadaverul spînzurat într-o salcie și care se zărea destul de bine la razele lunei și la lumina unui foc.

— Și voi suferiți aceste lucruri? le zise Macedonschi. Sunteți o turmă de vite pe cari stăpînul cîte una le junghie în toată ora și ele nu pot să se apare. Ce oameni sunteți voi? V-a perit doară inima și mîndria? Dar nu știți voi că pandurii voștri sunt împotriva lui Tudor? Nu știți voi că cei cari vor mai rămînea cu Tudor, cu Tudor au să piară? Veniți sub comanda mea cu pandurii voștri. Eu nu ucig pe nimeni.

— Să trăiască Macedonschi! strigară căpitanii.

— Jos tiranul Tudor! strigă un june căpitan.

Acest june căpitan era Radoți.

Macedonschi încalecă și dispare cu calul în noapte. Era destul. Tudor era căzut.

Căpitan Iordache intră la Tudor.

— Adu armele, îi zise el.

Tudor se uita împrejur și se vede părăsit de toți. Scoate armele și le dă.

— Acum vino dupe mine, zise Iordache.

Tudor se supuse. Ei cobor la scară, se aduse calul lui Tudor. Căpitan Iordache dăte ordin să-i aducă alt cal. Ghencea ținea dîrlogii calului. Astfel plecă Tudor înconjurat de arnăuți. Grecii triumfau. Ei nu știau că uciderea lui Tudor era uciderea armatei lor.

A. Ipsilante împreună cu alți greci urziseră această intrigă.

Tudor fu dus în Pitești, în casa lui Iancu Mavrodolu. Acolo căpitan Iordache nu încetă de a-l insulta în tot felul. Tudor ședea pe un pat, lîngă el Ghencea îl păzea cu pușca în mînă alături. Căpitan Iordache se plimba prin odaie și îl dojenea.

— Vreți să mă omorîți? îi zicea Tudor. Eu nu mă tem de moarte. Am înfruntat moartea în mai multe rînduri. înainte de a ridica sabia spre a cere drepturile patriei mele, eu m-am îmbrăcat cu cămașa morței. Vreți să mă omorîți? Dar a doua zi pandurii ce i-ați amăgit de m-au dat în mînile voastre au să vă lase, și voi singuri nu puteți lupta împotriva turcilor. Toată oștirea voastră se va risipi ca un fum.

Cînd oștirea lui Tudor intră în Pitești pe la 2 ore după-amiazi, nu mai află pe Tudor aici. încă de la ore de dimineață, grecii porniseră pe Tudor la Tîrgoviște către Ipsilante, într-o căruță mică de poștă cu un arnăut înarmat la spate și cu cinci alte căruțe în urma lui ocupate fiecare de doi arnăuți.

În Tîrgoviște Tudor fuse închis în Mitropolie, sub privegherea lui căpitan Vasile Caravia.

Ipsilante trimitea lui Tudor ofițerii săi ca să-l insulte, fntre alții pe Lasani și Scufi. Aceștia merseră cei dintîi îndată dupe sosirea lui Tudor.

— Spune, tîlhare vlahe, îl întrebară ei, pentru ce ai țiput corespondență cu turcii?

— Datoria către țara mea mi-am făcut. Eu nu sînt grec ca voi, țara mea nu are aceiași vrăjmași și aceiași prieteni ce aveți voi. Voi, grecilor, ați proclamat libertatea și ați venit în țările române sub cuvînt a trece prin țara noastră în Turcia; dar v-ați călcat cuvîntul de cinste, v-ați făcut stăpîni pe țară, ați prădat și ați jăfuit toată țara, pînă și bisericele sînte de vasele lor; ați necinstit fete înaintea părinților, femei înaintea bărbaților, lucruri ce nici turcii nu au făcut, și toate acestea în numele libertăței și al creștinătăței. Și încă voi mă întrebați de ce am ținut corespondență cu turcii.

După prinderea lui Tudor, căpitanii de panduri care îl daseră în mîinile grecilor începură a se căi, dar era tîrziu. Către acestea prin mai multe părți pandurii murmurau contra grecilor ce au arestat pe Tudor. Aceste murmuri făcură pe Ipsilante să grăbie uciderea lui Tudor. El cheamă pe Caravia și îi dă ordin să ucigă pe Tudor în secret, noaptea.

Acest ordin se execută. Tudor este dus pe malul Ialomiței, acolo fuse înjunghiat de asasinii lui Ipsilante. Caravia, după ce l-a ucis, i-a aruncat cadaverul într-un puț de lîngă grădina lui Geartolu.

Pandurii lui Tudor se risipiră, dintr-o tabără de 6000 panduri, abia au rămas 800 sub căpitan Oarcă. Pe lîngă căpitan Oarcă mai rămase unul care voia să continuie mișcarea: acesta era Radoți.

DRĂGĂȘANI

Turcii ocupară Bucureștii.

Capitala suferea ucideri de la turci.

Chehaiabei plecă la Tîrgoviște cu 15 mii de turci ca să spargă pe greci și pe arnăuți. Ipsilante trimite pe Colocotroni să ocupe Nucetu, cu greci, arnăuți și cu Orfano. Pe C. Duca îl trimite să ocupe o pădure lîngă Cornești cu 2500 de arnăuți, sîrbi și bulgari. Cei dinții trebuiau să atace pe turci în față și cei din urmă pe la spate. Duca întîlnește un corp de arnăuți, fugind de turci, sub comanda lui Fogiolo, Naum Vechil Hargi, Alexe Peloponisu, Sotir Papadopolu și Anastase Argirocastritul. Duca se unește cu dînșii.

Chehaiabei ajunge la Nucet cu o coloană împărțită în două aripe. Duca aleargă în ajutorul lui Colocotroni și Orfano. Aripa dreaptă a turcilor a luat pe greci pe la spate și i-a respins spre Nucet. Turcii risipesc ambele corpuri grece. Ipsilante aleargă cu batalionul sacru și cu corpul de arnăuți din Tîrgoviște. îi întîmpină în fugă, cearcă să-i întoarcă și nu reușește.

Ipsilante pleacă la Rîmnicul-Vîlcii cu toată oștirea. Chehaiabei ocupă Tîrgoviștea la 22 mai. Turcii prind 24 de soldați din batalionul sacru. Chehaiabei dă ordin de îi spînzură la marginea orașului. Ghencea se închină lui chehaiabei. Sava și alți arnăuți fac asemenea. Ei aduc un contingent de 1000 arnăuți. Udrischi, secretarul consulului austriac, îi însoțește în Tîrgoviște. Tahiraga garantează pentru Sava. Chehaiabei îi iartă și îi primește în serviciul său.

Sava ia două mii de turci călări și o mie de arnăuți și merge înaintea lui Ipsilante. La rîul Dîmbovița, la cîrciuma de piatră, în Muscel, întîlnește 600 de greci; unii, voind să scape, se înec în rîu; douăzeci sunt prinși și descăpitați și li se trimit căpățînile lui chehaiabei.

Ipsilante se împreună cu căpitan Iordache, Macedonschi și Prodan, și cu o mică trupă din oștirea lui Tudor.

Dupe cîteva loviri mici în care luară parte și din români, Ipsilante, strîngîndu-și toate corpurile în număr de 16000 oameni, a pornit contra turcilor la Drăgășani.

Sub lanțul unui deal despre nord ce merge cînd lin, cînd curb, se face o cîmpie netedă ale cărei margini, într-o mare distanță de la deal, sunt udate de Olt. La una din curbele ce prezentă acest deal ieșind cîteva păsuri în cîmpie, se află o podișcă peste un rîuleț neînsemnat; această podișcă trebuia să serve de linie despărțitoare între armate. Ipsilante își rezervase poalele dealurilor pentru corpul de arnăuți de rezervă. Căpitan Iordache Olimpie și Caravia Vasilie cu corpurile lor formau aripa dreaptă. Aripa stingă se compunea de arnăuți, greci, sîrbi și bulgari. In fata centrului eră batalionul sacru cu tunurile lui Tudor. Batalionul se împărțea în patru companii, compania întîi sub Dimitrie Șuțu, a doua sub Dracula din Stachia, a treia sub Andronic, a patra sub Rizu. Niculae Ipsilante avea comanda supremă a batalionului.

Căpitan Oarcă figura aici cu micul său corp de panduri în număr de opt sute și cu cîțiva alți capi mai mici.

A. Ipsilante voi cu orice preț să scoață un corp de turci din monăstirea Șerbănești. Batalionul pleacă cu muzica în frunte. Un corp de arnăuți îi urmează. Husarii și cazacii greci se întrec a rivaliza cu batalionul sacru. Ipsilante, cu corpurile de rezervă, privește mișcările de departe. Turcii din Șerbănești las pe greci să se apropie. Batalionul sacru face foc cu două tunuri asupra monăstirei. Corpul turcesc ce ocupa monăstirea iese din monăstire și merge contra grecilor. Alte corpuri turcești, din monăstirea Strejești, Stănești și Mamul, ies repede, se unesc și înconjur pe greci.

Corpul cel mare al grecilor era corpul de rezervă.

Acest corp vede batalionul sacru înconjurat. Ia ordin să înainteze. Rezerva se înspăimîntă și se pune a fugi, urmată de trupele din aripa dreaptă; fuga lor este repede, nesocotită, fără ordin. Niminea nu îi gonește, și aceste trupe înspăimîntate nu se opresc decît la Olt în care mulți din ei se înec, voind a trece rîul.

Batalionul sacru stă în bătaie. Corpul de opt sute panduri români sub Oarcă înaintează atunci spre scăparea batalionului de bravi.

Căpitan Iordache le zise:

— Fraților! să nu-i lăsăm să se pearză, fiind și ei tot creștini ca noi!

Arnăuții lui căpitan Iordache urmez pandurilor. Lupta începe teribilă. Iapa pe care încăleca căpitan Iordache cade ucisă. Aceasta face pe căpitan Iordache să rămîie înapoi. Căpitan Oarcă merge înainte cu cei cinci sute de panduri pedestri și trei sute călări.

Românii țin pept la șease mii de turci; dau răsuflet batalionului sacru care combate înecat de numărul turcilor.

Fără căpitan Oarcă și pandurii săi, nu numai că n-ar fi scăpat un singur soldat din batalionul sacru, dar încă Alexandru Ipsilante s-ar fi prins sau s-ar fi ucis. Acest mic corp de panduri se puse ca o perdea de fer înaintea turcilor, turcii nu mai putură face un pas înainte. Dacă căpitan Oarcă ar fi primit atunci un ajutor de panduri, clacă armele soldaților săi ar fi fost mai bune, dacă ar fi avut iarbă și gloanțe, românii ar fi fărîmat pe turci.

Românii scap restul batalionului sacru, pun în goană pe turci, cari să scap în monăstirea Șerbănești.

Batalionul sacru din 800 oameni a rămas 120 de oameni. El a perdut toate tunurile ce le avea de la Tudor. Cîte patru căpitanii ce îl comandau au căzut vitejește în luptă. Nicolae Ipsilante, comandantul lor, a scăpat prin fugă.

Pandurii români au perdut 48 de oameni morți și răniți.

Pandurii s-au retras la Rîmnic, apoi la Cîineni.

Batalionul sacru s-a luptat ca sparțiații. Căpitan Oarcă cu pandurii au scăpat onoarea bătăliei. Intre capii ce s-au luptat sub Oarcă, unul din cei mai viteji a fost Radoți.

CARTEA IV

DEM SE SCHIMBA

A doua zi după gonirea lui Dem de la serata colonelului, dimineața pe la 10 oare, Dem recitea scrisoarea maică-sei. Recitea urmarea scrisoarei pe care cititorii noștri n-o cunosc. Iaca rîndurile ce citea:

„...Viața, fiul meu, trebuie primită cum este. Omul cel mai fericit este acela care se mulțumește cu soartă sa și nu rîvnește la bunurile celor alți. îndată ce vei ieși din această regulă, nu mai este nici un mijloc de mulțumire în viață. Nici un bine pămîntesc nu ne mai poate mulțumi. Bogăția și mărirea au și ele durerile lor, cînd omul nu știe a se mulțumi în ceea ce se află. Mulți bogați în palatele lor, în mijlocul mulțumirilor și strălucirilor, sunt mai nefericiți decît săracul în coliba sa. Aceasta se întîmplă cînd omul nu știe a se mulțumi pe soarta sa.

Fii supus înaintea voinței lui Dumnezeu și a oamenilor, dar nu fi tîrîtor, nici lingușitor î Respectează pe ceialți, fără a te desprețui pe tine.

Nu-ți face din puntul cinstei un mijloc de a te bate cu cei ce te vor lovi. Cinstea este comoara săracului. Cel ce o are poate să o ucigă; cei cari caut să i-o răpească nu izbutesc niciodată.

Cinstea pentru omul cinstit este ca mirosul pentru trandafir, pe care nici vîntul, nici vermele, nici ploaia nu i-l pot dezlipi de dînsul. A pretinde a face să se restatornicească cinstea unui om cu sabia în mînă este a-și pune la îndoială ființa cinstei.

Un om poate să se facă nedrept, oamenii însă nu se fac nedrepți. Dreptatea întîrzie de multe ori, dar niciodată nu lipsește a veni. Lasă lumea și timpul să judece între tine și între vrăjmașii tăi! Acești doi sunt cei mai mari prieteni ai omului nedreptățit. Cea mai mare fericire poate să fie pentru un om decît după ce a trăit, să poată auzi părerile de rău ale prietenilor săi, întemeiate pe aceasta că nu a făcut nimeni nici iln rău în viața sa! Știi tu cît este de adîncă această vorbă? Orice om trăiește cată să fie asuprit de ceialți. A fi asuprit, nedreptățit, rău înțeles și a rămînea mare în toată viața, fără a căuta să-și răzbune, să lovească, aceasta este demn de Dumnezeu. Nu te lăsa a te tîrî de părerile unor oameni rătăciți ce iau simțimîntele nobile și mă-rinimoase pentru slăbiciune și mărginire a minței și a inimei; acei oameni nu înțeleg aceste simțimînte nobile și mărinimoase și de aceea vorbesc astfel. Dacă acești oameni cu sufletele mărinimoase se numesc slabi, apbi providența cerească ce este mărinimoasa cea mai mare este slăbiciune!

Nimeni nu poate trece între o haită de cîni ce sfîșiu un leș, fără să deștepte mormăitul acestor cîni.

Iată trista, dar adevărata icoană a oamenilor, a unor oameni cari nu au primit de la ziditor decît chipul omenesc. Aceste haite tu le vei întîlni în tot pasuL vieței tele. Învață a trece înainte, desprețuind aceste mormăituri! Nu te înspăimînta însă pentru lume căci este astfel! Evanghelia noastră ne zice: mulți chemați, puțini aleși.

Florile cele mai frumoase încă sunt înconjurate de ghimpi. Nu lua niciodată ghimpii după flori.

Nu alege societățile bogaților, nici nu desprețui poporul cel sărac. Tu știi, fătul meu, că cei mai frumoși trandafiri nasc și cresc din băligar. Să nu ai însă nici ură pentru cei bogați și dragoste pentru cei săraci hotărîtă de mai-nainte, căci tu știi asemenea că din flori nasc mărăcini și din mărăcini nasc flori...”

Dem nu mai citi, el părea gînditor.

„Mama, își zise el, nu va să-mi răzbun; îmi recomandă aceasta cu tot denadinsul în rîndurile de sus... Iacă-mă încurcat!”

Nu apucase a zice bine aceste vorbe și figura palidă și inteligentă a lui Vel se arătă la ușă.

— Ce faci, voinicule, îi zise Vel intrînd și șezînd pe pat, ostenit. Nu știi ce rău mi-a părut de cele ce ți s-a întîmplat aseară la colonelul î Apoi cată să știi că el însuși și nevasta sa sunt tare întristați, șă nu te superi tu... vina nu este a lor, vina este a societăței în care trăim; astfel sunt clasele aristocratice; vin în lumea nouă încărcate de rugina trecutului. Ele au numai forma. Fondul lipsește, inima lipsește, rezonul filosofic lipsește... bune Dumnezeu! lumea nu va rămînea totdauna rîsul celor puternici.

Dem ridică ochii mari asupra lui Vel.

— Și această clasă aristocratică crezi că poate să piară? îl întrebă Dem.

— Dacă crez? răspunse Vel. Sînt sigur, și mai curînd decît gîndești tu, decît gîndește ea. — Bravo, iacă și Radoți! Vino, Radoți, să mîngîiem pe acest copil. El nu crede în progres, nu crede că vom scăpa de aristocrați!

— Cînd vom voi noi, răspunse fostul căpitan de panduri ce înaintă în cameră. Dem se îndoiește? adaogă el. Atunci poate că are dreptate să crează că lumea va fi totdeauna o turmă să o tunză ciocoii; dacă toți ar fugi ca Dem de la faptă, ce mai este de sperat?

— Și cine ți-a spus că Dem fuge de la faptă? întrebă Vel.

— Nu zic că fuge, dar nu cutează, șovăiește...

— Aidea! zise Vel. Eu cunosc pe Dem. Dem are inimă. După cele întîmplate aseară, Dem trebuie să arăte că are inimă.

Dem nu zise nimic, dar luă scrisoarea mă-sei după masă și o dăte lui Vel.

— Scrisoarea de la mumă-mea ce este moartă, zise el.

Vel citește.

— Înțeleg, răspunse acesta. Iacă ce te oprește a veni cu noi. O mumă către fiul său nu poate seri decît astfel, părinții noștri toți ne vorbesc astfel. Este datoria lor. După părinți vin profesorii cari tot astfel ne recomand a face. Nu este de mirare să recomandăm tot astfel copiilor noștri; dar aceasta nu ne va opri de a ne face datoria noastră către țară, precum nu au oprit nici pe părinții noștri. Să înconjurăm testamentele părinților cu respectul și adorațiunea noastră și să ne ocupăm de cele vii!

— Bine zici, Vel, strigă Radoți. Să ne ocupăm de cele vii.

— Și cari sunt țara.

— Scrisoarea mumă-mei, zise Dem, mă îndeamnă să mă sacrific pentru țară.

— Atunci suntem în regulă, zise Radoți.

— Nu-mi plac mijloacele voastre, zise Dem, nu voi a lovi în umbră.

— Vom lovi în lumină, zise Vel surîzînd.

— Și în față, adăogă Radoți.

Dem păru gînditor.

— Nu vei fi niciodată decît un poet, urmă Vel. Trebuie a te decide îndată pentru acțiune. Noi, adică tu și eu și alții ca noi, nu suntem născuți a trăi pentru noi. Născînd, ursita ne-a însemnat în frunte ca proprii d-a fi sacrificați pentru țară. Acest semn este talentul ce ne-a dat. Curînd sau mai tîrziu țara va veni să-și ceară de la noi îndeplinirea misiunei noastre. Ești tu atît de nepăsător la suferințele țărei în care ai născut? în care vei trăi și vei muri? Libertatea patriei nu află în sufletul tău mai mult loc decît niște prejudecăți, frumoase daca vrei, dar cari în împrejurările de față nu au nici o valoare? Cu aceste credinți, tu poți deveni tot atît de rău pentru țară ca și aceia cari o lovesc. Între acela ce lovește dreptatea, țara, și acela ce nu va să le apere, deosebirea este aceea ce se află între cel ce îneacă pe un om și cel ce îl vede înecîndu-se, ce poate să îl scape, dar care trece înainte cu nepăsare. Eu nu-ți zic nimic, te las pînă mîne să te gîndești, mîne însă voi un răspuns, acum adio.

Vel, vorbind astfel, își ia pălăria și iese. Radoți îl urmează clătenînd din cap. Dem rămîne gînditor pe scaunul său de lemn.

La ce se gîridea Dem atunci?

La o femeie care îl desprețuia.

În acel moment cocoana Elenca intră în cameră.

— Ei bine, broască! ce ai să mai zici? zise cocoana

Elenca, puind amîndouă minele în șolduri și luînd un aer de triumf. Am auzit ce ai pățit aseară la bal. Nu ți-am zis eu să nu te duci la ciocoi căci ai să te vestejești?

Zicînd aceste vorbe, ea se pune pe un rîs cu hohot.

— Vezi că Elenca are dreptate și știe ce zice? urmă ea. Eu știu cine sunt ciocoii... dar voi nu ascultați bătrînețea care știe ce zice, și iacă ce ți se întâmplă.

Dem nu zicea nimic, el lăsase capul în jos și se gîndea.

— Taci? zise cocoana Elenca, nu răspunzi, ți-a făgut rău ciocoiul care te-a gonit afară din bal, după ce te-a invitat... dar ascultă, nu-ți face grijă de una ca asta. Ceea ce ți s-a întîmplat este încă puțin cu ceea ce are să ți se întîmple în viață, dacă nu vei ști să rămîi în teapa ta. Fiece lighioană trăiește în sfera ei. Fiece om trăiește în sfera lui. Dumneata ai vrut să te ridici, și iacă cum, ai căzut. Bine că nu trăiește săraca ta mamă să afle astfel de lucruri rușinoase!

La aceste vorbe Dem ridică fruntea.

— Dar a cui e vina? adăogă cocoana Elenca. Eu ți-am | zis și nu m-ai ascultat. Dacă ar fi trăit mamă-ta poate că pe dînsa ai fi ascultat-o.

Ea apăsă pe aceste cuvinte.

— Nu te plînge ea nu te ascult ca pe mamă-mea, zise Dem, o dată nu te-am ascultat și...

— Și ai pățit-o, zise cocoana Elenca triumfătoare.

—- Și am aflat că trebuie să te ascult, urmă Dem.

— Vezi așa, aclăogă cocoana Elenca, ești băiat de treabă. Așa te voi. Acum uită ce ți s-a întîmplat! Dă încolo pe ciocoi că sunt caii dracului! brasla satanei! cuibul șarpelui! vatra iadului! balele turbatului!

Un dorobanț intră cu o scrisoare de la ministerul unde Dem era copist.

El aducea o scrisoare către Dem. Dem o deschide, o citește, devine palid.

— Iar vro istorie, zise cocoana Elenca. Ce este?

— Nimic, răspunse Dem, lucruri d-ale cancelariei.

Cocoana Elenca ieși. Dorobanțul făcu asemenea.

Dem rămase pe gînduri. Scrisoarea ce îi dase dorobanțul era un ordin al ministrului. Printr-acest ordin Dem era destituat și înlocuit cu un lacheu al unei dame mari. Dem nu zise nimic. Aruncă scrisoarea pe masă. Dupe cîteva minute, el zise în fine:

— Și acum cu ce voi mai cumpăra eu flori duminica să pun pe mormîntul mamă-mei?

Sărmane doritor nebun! Tu nu te gîndiși la existența ta, ci la florile ce cumpărai ca să pui în fiecare duminică pe mormîntul mamă-tei!

— Trebuie să-mi caut un mijloc de viață, zise Dem, nu poci să fiu o povară acestei bune bătrîne care a făcut atît de mult pentru mine și care este atît de săracă. Ea nu poate să mă hrănească. Așadar trebuie să mă mut de aici.

Cocoana Elenca reintră la Dem.

— Știu ce carte ai primit, zise ea, te-a scos din post, bravo ciocoi!

— Nu m-a scos din post, zise Dem.

— Ba te-a scos, răspunse cocoana Elenca, dorobanțul mi-a spus tot, în locul tău a pus pe un ciocoi al unei cocoane mari. Iacă pentru ce te-am dat eu la carte. Iacă pentru ce îți strici sănătatea, scriind și citind noaptea pe această masă ca liliecii, pînă la ziuă. Bre! bre! bre! spurcată lighioană este ciocoiul!...

— Nu te mai supăra, zise Dem cu bunătate. Eu nu-ți voi face nici o greutate. Astăzi chiar mă voi duce să-mi găsesc un căpătîi. Voi intra la vreo lipscănie...

— Nu voi! răspunse cocoana Elenca cu mărire. Voi să înveți carte precum ai început; voi să te fac om! da! voi să înveți mai multă carte decît ministrul care te-a scos din post și decît copiii lui! Lucrurile nu au să mai fie precum au fost. Domnia țârei nu va mai fi a ciocoilor și a vitelor, ci a acelora cari vor ști mai multă carte. Vei sta cu mine încă. Nu te turbura că sînt săracă. Voi găsi eu mijloace a mă hrăni și pe mine și pe tine; mînile acestea zhîrcite pot să lucreze încă și să cîștige hrana mumei și a copilului ei. Cînd vei fi în stare să cîștigi prin darurile tele, mă vei hrăni tu pe mine. Îți trebuie bani? Iacă, am cinci sute de lei strînși din lucrul meu, fă-ți treaba cu dînșii, doar nu s-ar bucura ciocoii de răul ce vor să facă. Na!

Dem era confuziat. El îi ia mîna și i-o sărută, fără să poată zice o vorbă.

— Ministrul tău care te-a scos din post, ciocoiul tău care te-a dat afară de la bal, lasă-i pe mine. Mă duc la S-tu Elefterie să dau un sărindar, să-i blestem, și cînd S-tu Elefterie nu o face ce voi eu, mă voi duce la fermecătoare și voi face a li se lua mînile și picioarele. Nu știu ei cine este cocoana Elenca!... O să fac atît ciocoii, cit și ciocoaicele să vie ila tine, călări pe nuiele de alun. Nu mă face că plec acum la ciocoiul care te-a dat afară din bal, mă pui în poartă și vai de ciocoaica lui: Ciocoaică fără rușine și fără obraz! ce ai gîndit tu? ai dat afară din bal un băiat curat ca un înger de trup și de suflet, și ți-ai deschis patul amorezului tău spurcat de trup și de suflet și l-ai primit în brațele tele, pe el, pe eî cari joc cărți, cari fur cînd au slujbe, cari înșăl pe prietini, cari vînd pe tată și pe mumă, cari nu au nimic sînt în lume! Și voi striga, bărbatului: Săracule de minte și de inimă! baba babelor! rușinea rușinelor! pune mîna și-ți numără coarnele și petele dupe frunte! pune urechea și ascultă blestemele văduvilor care le-ai despoiat! In casa ta o singură dată a intrat un înger și diavolul s-a turburat și s-a zvîrcolit în inima ta și a soților tăi în cele rele, și s-au tras de la fața lui, căci vederea lui îi făceau să se roșească pentru păcatele lor. Și voi merge la ministru care te-a scos și-i voi striga: dobitocule! dobitocule! ce ai făcut? ai aruncat diamantul și ai luat topazul. Nu este însă vina ta‘, căci ești dobitoc. Isus zice: nu aruncați mărgăritarele voastre porcilor! Tu, ca un porc ce ești, ai călcat mărgăritarul în picioare!

Cocoana Elenca aprinsă astfel, începu să tușască și fuse silită a curma discursul său cel curios.

Cînd termină tușitul, zise lui Dem:

— Eu sunt mama ta, îți poruncesc să șezi aici și să fii vesel!

Dupe aceste vorbe să retrase și vocea sa se auzi prin curte vorbind găinilor.

— Are nobil și frumos suflet această bătrînă, își zise Dem.

— Dem! Dem! se auzi afară. Era cocoana Elenca ce striga.

— Dem! Dem! friptura și oăle sunt pe masă!... vino, repetă cocoana Elenca.

NEHOTĂRÎREA ȘI HOTĂRÎREA

Noaptea ce veni după această zi fuse teribilă pentru Dem. A doua zi el trebuia să dea un răspuns lui Vel.

Miezul nopței bătuse la orologiul de la Bărăție. Cocoana Elenca dormea în camera ei. Dem veghea însă în odăița sa, cu capul pe mîni, cu coatele pe masă. Era trei oare de cînd se afla în această pozițiune.

La ce gîndea el?

Ideea dacă trebuie să intre în societatea de regenerațiune se lupta cu credințele lui leale inspirate de mamă-sa.

„Ce vor să facă acești oameni? se întrebă Dem. O revoluțiune. Ce este o revoluțiune? Este răsturnarea lucrurilor celor vechi, îndreptarea relelor, vindecarea rănilor sub cari țara este îngenucheată, este frumosul soare al libertății ce are să răsară în mijlocul întunerecului în cari ne aflăm. Libertatea este atît de dulce! Vai! astăzi suntem robi! Mai multe milioane de români robi la niște boieri care ei însuși sunt robi la streini! Omul nu poate nici să scrie, nici să vorbească aceea ce cugetă, aceea ce simte. Dumnezeu însă l-a născut liber.

Ce vor acești oameni? Să dea patriei libertatea de care are trebuință, să facă ca toți fiii țărei să fie egali înaintea legei, să facă ca legile să se execute pentru toți să facă ca dreptatea să fie pentru cel sărac ca și pentru cel bogat; să lovească tirania, abuzul, hoția, și pentru acestea ei sunt gata a se sacrifica, și eu ce știu acestea, nu voi să mă duc cu dînșii să lupt și să mor cu dînșii pentru libertate, pentru dreptate, pentru adevăr? Nii voi, mă retrag, pe cînd ei mă chem; ah! sînt un mizerabil! sufletul meu e mic și înjosit. Sînt laș! Locul unui asfe! de om ar fi mai curînd lîngă cei cari fur și cari robesc țara, cari asupresc săracul și favorez pe bogat, cari vînd patria streinilor. Dar nu, simț că îmi iubesc patria, iubesc libertatea, iubesc dreptatea! mă simț în stare a muri pentru ele. Nu, lumea nu va zice niciodată: «acest om servă tirania și tîlhăria!» Mumă-mea ar muri de durere să știe că fiul ei nu face mai multjdecît ar face un mizerabil spion. Nu! aceasta nu va fi, sînt liberal, sînt drept, sînt onest. Dar ce fac pentru libertate, pentru dreptate, pentru onoare? Nimic. Orice tiran, orice tîlhar, orice spion vor zice și zic că sunt pentru aceste frumoase lucruri; dar nu vor face nimic pentru ele. Ce osebire este dar între mine și între un tîlhar, un spion? Nu este destul a cugeta și a vorbi; un mizerabil tîlhar strigă contra tîlhăriilor mai mult decît omul onest; trebuie dar a face, nu a striga; tîlharul strigă, dar nu face. Și cu toate acestea, eu care sînt o furnică a pămîntului, care nu am după mine nici un trecut, nici fapte, nici experiență, cu ce drept aș intra în luptă? Cu ce drept, eu care nu sînt nimic aș defia trecutul în credințele lui, în principiile lui, în religiunea lui, în datinele lui? Eu care nu am după mine nici o faptă, cu ce drept aș combate faptele secolilor înaintați? Eu care nu am experiență, cu ce drept aș zice trecutului: te rătăcești? Și chiar dacă scopul ar fi bun, cari sunt mijloacele ce ni se ofer spre a ajunge la scop? Mijloacele cari nu sunt leale, negreșit. A conspira este a lovi în umbră. Aceasta este rău, este grozav; trebuie a trece însuși prin sînge; este nedrept, căci cei inocenți pot să piară cu cei vinovați. Și unde sunt vinovații? Acei oameni ce rioi îi credem vinovați sunt făptura trecutului! în față cu trecutul, cu credințele lor filosofice, ei nu se cred vinovați și nici nu pot să fie. Și dacă se vor face toate aceste rele spre a ajunge la un scop bun, suntem noi siguri că vom ajunge la un gcop bun? Suntem noi siguri că lumea va fi mai mulțumită atunci? Suntem noi siguri că scopul ce voim noi a ajunge va fi evanghelia viitorului? Și această scrisoare, și această mumă ce îmi ordonă să rămîn totdauna leal? Voi călca ordinul ei? Și acei ce vor să îmbunătățească lucrurile sunt ei toți oare buni? sunt ei de bună-credință? nu caut ei în toate acestea un mijloc de a mulțumi o ambițiune personală? Și eu, mizerabil instrument al ambițiunilor personale, cu ce mă voi îndrepta înaintea conștiinței mele, cînd aș cunoaște că am fost un instrument mizerabil al voinței lor? Oamenii bătrîni, cu experiență, m-au încredințat că mai toate aceste răsturnări se fac în numele libertăței și al patriei, în numele fericirei națiunilor; dar în fund este totdauna o idee ambițioasă: a ajunge la un scop care mulțumește persoanele, și cînd scopul egoist este ajuns, ei nu se mai gîndesc nici la libertate, nici la fericirea patriei, și sparg instrumentele sincere cu cari s-au servit, și pentru cari ei devin cei mai neîmpăcați inamici.

Și cu toate acestea, omul cu principii, omul luminat are o misiune frumoasă în viață; are o datorie către societate, către omenire: a se sacrifica pentru ceialți. Orice om în societate primește de la societate dreptul d-a naște, d-a trăi, d-a se lumina, d-a fi respectat; are o legătură cu societatea, are drepturi, prin urmare are datorii; îndată ce acele datorii ar înceta, drepturile nu mai pot să existe. Fiecine contribuie cu ce poate. Eu iubesc patria mea, deși nu am nici un drept în ea; dar inima nu este un neguțător ce-și trage în cumpănă serviciile ce dă în schimb. O iubesc și nu știu pentru ce, și nu voi să știu. O iubesc căci este nefericită. Dacă o iubesc în adevăr, dacă o crez nefericită, pentru ce voi rămînea nepăsător la suferințele ei?

Tată, mamă, frate, rudă, eu nu am; țara mea sunt toate acestea pentru mine. Ce îmi pasă mie cine sînt eu și cine este trecutul? Eu nu sînt nimic decît o idee, trecutul nu este nimic decît o idee; două idei diferite.

Ideea mea este bună. A sprijini patria, libertatea este o idee ifrumoasă; a sprijini dreptatea este o idee sublimă; dreptatea nu este numai dreptatea relativă, este o dreptate absolută. Ceea ce doresc eu este dar bine. Dacă sînt convins că este bine, pentru ce voi recula? Este o trădare a rămînea în urma celoralți, trădare contra tutulor ce au voința mea. Trădare contra juneței.

Un june nu trebuie nici să cugete, nici să simță, nici să facă ca cei bătrîni. Este un lucru dureros a fi bătrîn înainte de a îmbătrîni, a fi mort înainte de a muri! Și ce-mi pasă oare că ar fi rele mijloacele ce s-ar lua spre a ajunge la un scop bun? Mijloacele rele vor privi pe seama celor mai mulți. Se face ceva în viață fără suferind? Nimic. Dumnezeu, ca să vindece multe boale, a trebuit să creeze plante veninate cari fac răul! Voi fi eu oare mai drept decît providența? Ar fi nebunie a dori. Și ce îmi pasă dacă cei ce vor a răsturna lucrurile ar avea în vedere persoana lor? Pentru ce toată lumea nu face astfel? Cînd toți ar face binele, chiar avînd în vedere persoana lor, lumea ar deveni utn paradis. Este drept a aspira să mulțumească vederile personale, aceia cari ar îmbunătăți fața lumei. Și ce-mi pasă mie daca eu și alții ca mine am fi niște instrumente și am fi zdrobiți a doua zi? Să nu ne gîndim la ce vom fi noi! Soldatul cel bun nu cugetă în ajunill bătăliei ce va deveni el a doua zi de bătălie.

Iacă cum se gîndea neîncetat Dem, ce îl frămînta, ce ce îl făcea să sufere.

„Să mă hotărăsc, zise el. Nehotărîrea este mai crudă decît moartea.”

Dar gîndind astfel, ziua veni, soarele se urcă pe orizont și Vel apăru dimineața în camera sa.

— Ai hotărît? îl întrebă el.

— Am hotărît, răspunse Dem.

— Cum?

— Nu mai sînt liber, adăogă Dem.

— Dar țara ta va fi liberă cel puțin, zise Vel.

Dem luă o hîrtie, o rupse bucăți și o prezintă lui Vel, zicînd:

.— Aceasta este scrisoarea mumă-mei. Acum muma mea este patria mea.

Vel îi apucă în brațe și îl sărută.

GRĂDINA CU CAI

Era duminică pe la șease ore.

Lumea elegantă din București se întîlnea pe atunci la grădina surnumită cu cai pentru că un întreprinzător avusese ideea a clădi în această grădină un foișor și a așeza cai de lemn ce se învîrteau. Această grădină este pe podul de pămînt lîngă Dîmbovița. De la Grădina cu cai lumea se ducea la Mitropolie unde trecea seara.

Grămezi de cavaleri îmbrăcați elegant cu frace civite cu bumbi galbeni de alamă, cu pălării negre ascuțite în vîrf, cu ciobotele ascuțite în vîrful lor, cu pantaloni strîmți pe picioare, mode de atunci; pe de altă parte, grămezi de dame cu pălării largi cît lipanurile cele bătrîne, cu rochii scumpe, parfumate ca niște mirese de țară, se îndreptau către Grădina cu cai, înotînd în pulberea ce trăsurile cari circulau lăsau în urma lor. O lume mai bogată venea în urmă. Această lume era în trăsuri elegante, avînd pe feciori înapoi, în picioare și ținîndu-se de niște ciucuri mari de mătase lipiți de trăsuri. Toate aceste trăsuri, pline de cavaleri și dame, urmau curentul general, către Grădina cu cai. Aproape de intrarea grădinei, doi oameni cu frace civite cu nasturi galbeni mergînd încet, conversînd.

Cel mai bătrîn zicea către cel mai tînăr:

— Am mîncat un pumn de pulbere. Bucureștenii sunt oameni ciudați în felul lor. Iarna frămîntă tina cu picioarele și vara o mănînc, coaptă. Cînd un strein ar veni și ar vedea de departe această lume, înotînd sub un nor de pulbere, ar crede că este o turmă de boi ce o duce la tăiere, căci numai boii pot suferi să aspire pulbere.

— Nu este vina oamenilor, zise cel mai june, ci a administrațiunei.

— Gîndești? răspunse cel mai vîrstnic. Guvernele sunt totdauna ce sunt guvernații. Cum e turcul și pistolul. Aproposito de politică, urmă acesta, ai intrat în societatea noastră?

— Am intrat, răspunse cel mai june.

— Dar pe iubita o mai vezi?

— Nu am mai văzut-o.

— Te-a trădat, răzbună-ți! Lovește-o unde îi pasă.

— Nu voi să-mi răzbun.

— Ai greșală. Știi epigrama șerpelui și a femeei?

— Nu știu.

— Ascultă:

Un șerpe mușcă o femeie. Ce crezi că se întîmplă? —Ea muri? — O, ce idee! Tocmai șearpele crăpă!

Într-acel moment o trăsură elegantă trecu răpede pe lîngă dînșii. In trăsură era o damă tînără și frumoasă, cu un bărbat. Ea aruncă ochii la cei doi pedestri.

— Ea este, zise în sine cel mai june din pedestri.

— El este, zise în sine dama din trăsură.

Trăsura trecu răpede, stătu la poarta Grădinei cu cai, dama se coborî cu cavalerul ei și intră în grădină, cei doi prieteni sosiră îndată la poartă.

Toată lumea, oameni, femei, copii, de toate vîrstele, de toate clasele, din toate colorile, circulau pe aleea cea mare, unii dupe alții, sau unii printre alții, cătîndu-se unii la alții, sau mai bine, cătîndu-se unii la vestmintele celoralți. O bandă de muzică instrumentală executa niște arii de operă, destul de falș.

Dacă toată această adunare de oameni ar fi fost cîni, vă pot încredința că sunetul acei muzici ar fi făcut un efect teribil asupra nervilor lor îneît s-ar fi pus cu toții să urle. Oamenii însă aveau nervile mai puțin simțibile decît cînii și gustau aceste sunete descordante ale muzicei în cestiune.

In lumea ce se preumbla pe alee se auzea o murmură surdă, unii se preumblau, alții conversau. Pe ici, pe colo se auzea idei ciudate, vorbe franceze românite, un fel de limbă ce desemna alte idei decît cele ce ei ar fi voit să zică, dar cari ei între ei le înțelegeau.

Unul calcă pe picior pe altul și-i cere pardon, celalt răspunde mersi! O damă zice unuia bonjur, domnule, domnul îi răspunde bonjur, cheramo! Mai dincolo se fac dialoguri în limba franceză:

— Că fe grand bunica? întreba o fată de doisprezece ani pe o damă de douăzeci și patru de ani.

— El s-asoa (șeade), răspunse dama cea mai vîrstnică.

— Vu mange du? (dulce) întreba un june dintr-un pensionat pe un funcționar de la Ministerul Finanțelor.

— Da, răspundea cellalt.

— Voasi corn cet dam s-anculot (se izmenește), răspundea încă financiarul, arătînd o damă ce umbla genată de fuste.

Un ofițer adăoga:

— El a l-aveogleman de pul (orbul găinilor).

— Chel glas vule vu? întrebă un tată pe fiică-sa.

— Glas de limonad (de lămîie), răspundea fata.

Doi școlari se țineau de braț, unul zicea:

— Calipso ne puve se console du d-part d-Ulis.

Și cellalt răspundea:

— Dan sa duler el se truve maleores etc.

Astfel era limba franceză ce vorbeau unii. Să vedem și limba română ce vorbeau alții.

Era începutul epocei acelei boale ce bîntui cîtva timp capitala de a vorbi cu vorbe streine sau dupe cum se zicea,radicale.

— Am citit în jurnal, zicea un profesor de gramatică, că cuestionul dificil ce suspendase relațioanele occidentale și orientale a reccevut un soluțion agreabil pentru abitanții orientului.

— Dar nu știm cum soluționul va fi extins în cuestionul ce interesă ginta otomană. Raționul uman debe să nu fie frapat de volontatea puisinților mondului.

Mai dincolo se auzea alt limbagiu; aceștia erau cei fără carte, dar cari voiau să arăte că știu ceva. Un lipcan zicea unei dame:

— Nu poți să-mi reproșezi că te-am trădat. Eu sînt om moderat (cinstit).

Și dama răspundea:

— Nici vîrsta, nici etatea, nici ilichia dumitale nu te iartă să mă trompezi.

— Atît cugetul, cît și conștiința mea sunt curate.

— Mi-ai dat vorba și parola și le-ai călcat.

— Te-am amat și te-am iubit...

Acestea și altele multe se auzeau în toate părțile. Un observator ar fi găsit un subiect bogat spre a studia vîrsta soeietăței ce atunci începea a se ridica ca soarele civilizațiunii. Această stare de lucruri inspirase unui poet necunoscut ideea spiritualei comedii intitulată Coconu Ianache.

Societatea română nu este de criticat. Ca un copil ce începe a vorbi, a cugeta și a simți, ea se lasă a se tîrî fără reflecțiune la aspirările sele naturale către necunoscut. Ea credea că astfel trebuie să fie. Educațiunea ce se primește în școli lipsise. Cartea tradițiunelor era închisă, datinele înapoiate și barbare. Nu trecuse șease ani de cînd românii aruncaseră ciacșirii și ișlicile, și cîte alte lucruri aveau încă de aruncat!

Dar să ne ocupăm deocamdată de Dem și de Luț pe cari îi văzurăm intrînd în grădină în urma damei din trăsură. Dama ce ocupa inima lui Dem era acum măritată. Ea făcuse o întorsătură prin grădină și ședea acum pe bancă lîngă soțul său; banca pe care ședea era o canapea de lemn vopsit cenușiu, era îndoită, adică, la spatele ei avea altă canapea și amîndouă aveau aceeași rezemătoare la spate; partea canapelei din dos era liberă atunci.

Dem și Luț trecură pe lîngă această bancă.

— Iacă două locuri, zise Luț, în dosul canapelei. Să ședem!

— Nu se poate a căta alt loc? răspunse Dem.

— Pentru ce aceasta?

— Pentru... pentru...

— Înțeleg, zise Luț rîzînd. Persoana cu pricina este acolo.

Dem deveni roșu ca o cireașă.

— Nu face nimic, urmă Luț, să ședem.

El zise și pleacă să șează pe canapea, ocolind puțin. Dem trebui fără voia lui să-l urmeze, sfios, tremurînd. El își închipuia că toată adunarea citește în inima lui și toți ochii se ațint asupra lui. Această cale pînă la canapea de cîteva păsuri i se păru atît de lungă și dificilă ca deșertele Africei.

Ei șezură pe canapea.

Femeile au o manieră de a vedea fără să se vază că privesc. Dama văzuse pe Dem. Văzuse că Luț îl tîrîse pe acea bancă, înțelesese sfiala și turburarea lui și aștepta curioasă să vază cum se va termina lucrul. Bărbatu-său nu se îndoia de nimic.

— Curagiu, Dem, zise Luț, doară ochii unei femei nu or fi mai spăimîntători decît glonțurile unui pistol. Ai stat, fără să clipești, înaintea unui pistol ce s-a descărcat asupră-ți la duel, și nu ai curagiul să întîmpini privirea galeșă a unei pisici de femei!

— Și-mi vine greu să mă despart de ea.

— Așa este, o crez, răspunse cocoana Elenca, dar închipuiește-ți, Dumnezeu să ferească, că s-ar bolnăvi prin păduri, fără doctori?...

— Ai dreptate, zise muma pe gînduri, o voi trimite la București cu dumneata, vă voi da mai mulți arnăuți să vă însoțească pe drum. În București nimeni nu va ști că este fata mea, apoi o vei încredința cucoanei Luxanari, vornicesei, care nu încetează a mi-o cere.

— Și cînd voi pleca? întrebă cocoana Elenca.

— Mîne de dimineață, pe cînd voi pleca și eu la căpitan Iordache Olimpie, soțul meu.

Această grupă se îndreptă către sat, apoi către o casă.

Acolo, de la poarta curței stau înșirați arnăuți armați cu puști lungi, în porturi arnăuțești muiate în fir. Această gardă se așează cu respect înaintea dămei. Era garda ce soțul său îi trimisese să o însoțească pe cale. în casă toată lumea era ocupată cu strîngerea bagagelor pentru călătorie.

Cina îl aștepta către acestea. Regină în acest locaș ca și oriîncare parte se întindea autoritatea absolută a soțului său, ea prezida masa și veghea la trebuințele femeilor cîte șezură la masă. Lingă dînsa ședea copila.

Cît ținu cina, dama nu încetă a recomanda cucoanei Elenchi îngrijirea cea mai mare asupra copiliției, cînd va fi în București și pînă la București.

După cină, fiecare să retrase. Dama se închise în camera ei unde scrise o carte în limba greacă. Către cine scria ea această carte?

Adresa era: vornicesei Luxandra etc.

Scrisoarea avea coprinderea următoare:

„Streină în această țară, în nici o femeie nu am găsit încrederea și amicia ce am găsit în tine, dragă surioară. Ție dar îți încredințez această copiliță pe care știu că o iubești tot atît cît o iubesc și eu. Dacă soarta va voi ca eu sau lordache, sau amîndoi, să cădem pradă vrăjmașilor, fiii muma acestei fete. Zestrea ei va fi în această cutie ce îți trimiț împreună cu fata.

Te sărut cu sufletul.

Olimpia.”

Cînd Olimpia termină această scrisoare, părea liniștită și voi să se culce. Două femei veniră să o dezbrace.

Părul acestei femei este trecut între minunile timpului de atunci. Două femei trebuiau ca să o peptine: una îi peptăna părul și alta îi ținea cu amîndouă mînile și brațele coama ei, care, dupe spusa unor martori oculari, cobora pînă la călcîiele picioarelor.

A doua zi, în faptul zilei, ea chemă pe cocoana Elenca căria încredințează fata, scrisoarea și cutia cu diamanturi. Zece arnăuți fu seră rînduiți să ducă pe fată la locul destinațiunei sele. Trăsura în care trebuia să plece dama era trasă la scară. Era o caretă cu cai de poștă. Ea voi să vază pe fetița plecînd; o văzu, dupe ce plînse strîngînd-o la sînu-i, atunci se urcă în careta sa; patru alte trăsuri cu femeile ei veneau în urmă, după trăsura sa erau patru arnăuți călări, la celealte trăsuri cîte doi arnăuți; o ceată de arnăuți călări mergeau înainte, o altă ceată mergea în urma trăsurilor.

Astfel această frumusețe rară părăsi satul Mavrodin cu un cortegiu de regină.

Pînă a urma pe cocoana Elenca cu fata de patru ani la București, să spunem ce deveni această frumusețe. Să spunem cum peri căpitan Iordache Olimpie, bărbatul său.

UN ACT DE VITEJIE

De cîteva zile soarele apusese în fumul puștelor pentru monăstirea Secu. Selimbei cu un corp de oștire otomană înconjurase monăstirea Secu. Căpitan Iordache Olimpie, cu un corp de arnăuți, apăra monăstirea. Farmache comanda sub ordinele lui Iordache Olimpie.

Căpitan Iordache Olimpie trecuse în Moldova, ca de acolo să poată scăpa în Rusia. Dar turcii îi astupară calea și el fuse silit a se închide în Secu cu toată armata sa.

Era seara.

În monăstirea Secu, într-o sală luminată de o candelă, ședeau Farmache și căpitan Iordache Olimpie. Ei vorbeau despre lucrurile războiului. De mai multe zile monăstirea era înconjurată de armata lui Selimbei. De mai multe zile turcii băteau zidurile monăstirei, fără să poată a o lua. Seara însă adusese liniștea și, în aceste momente de pace, cei doi căpitani cugetau la mijloacele de a urma războiul în ziua viitoare.

— Ești pe gînduri, Farmache? întrebă căpitan Iordache Olimpie.

— Sînt, în adevăr.

— Dar ce ai?

— Ce am! mai mă întrebi ce am? Mîncarea am sfîrșit-o, arnăuții noștri îi perdem pe toată ziua... nu știu unde vom ajunge?

— Ce fel, Farmache, perzi curagiul? Pentru întîia oară te auz vorbind astfel! Nu știi unde vom ajunge, mă întrebi? Este asta o întrebare ce trebuie să o facă un suflet de viteaz ca tine? Să murim! Iacă răspunsul meu. Voi zice ca Tudor: cînd am ridicat sabia în țară m-am îmbrăcat cu cămașa morței.

— Căpitan Iordache Olimpie! mă cunoști de mulți ani, știi că sînt un viteaz? Știi că vorbele și gîndurile mele au fost totdauna vorbele și gîndurile unui om cuminte? Nu-mi face dar mustrări cari nu le merit. Arnăuții vor să se predea turcilor; ei murmur astăzi, vor amenința mine, vor deschide porțile poimîne.

— Deschiză-le, vom muri noi la postul nostru, făcîndu-ne datoria.

— Dar cînd ar fi vreun mijloc de a face pace cu Se-lim-bei, cu învoire a ne cruța, nu ar fi mai mintos?

— Eu să capitulez? Niciodată! răspunse căpitan Iordache Olimpie cu trufie.

— Gîndește-te bine, Olimpie, ai nevastă...

— Farmache, voi muri, dar nu mă voi preda viu turcilor. Turcii nu fac cinste făgăduielilor lor. Cari din arnăuții ce s-au predat de bună voie nu au fost uciși de turci?

— Sava, zise Farmache.

— Sava? Să vedem! Chehaiabei îl păstrează pînă cînd își va face treburile cu dînsul, apoi îl va sfărîma. Nu te abate! Turcii pe fiecare zi perd aici mulți oameni, încă cîteva zile și Selimbei, cu restul armatei, va fi silit să se retragă. Noi atunci vom ieși și vom trece în Rusia.

In acel moment se auzi afară vocea sentinelelor dupe ziduri.

— Aide să vedem ce este! zise Iordache.

— Alarmă falșă, zise Farmache.

Și amîndoi, puind pistoalele la brîu și încingînd iataganele ce le lăsaseră la un moment, ieșiră. Alarma ce se dase deșteptase din somn, chiar în momentul ce adormise, pe frumoasa femeie a lui Olimpie, în camera vecină.

Ea se scoală din patul ei și se duce să asculte la fereastră. Candela ardea în cameră.

Olimpia era frumoasă în costumul ei de noapte oriental; pe cămașa sa albă de borangic rîura toată coama sa ce săruta pămîntul.

Olimpia nu mai aude nimic.

— Ce viață? își zise ea.

Apoi se îndreptă către patul ei.

În acel moment ușa de la sala în care văzurăm pe cei doi căpitani se deschise și apăru căpitan Farmache.

— Ce vei? întrebă Olimpia. Cine ți-a dat voie să întri în această cameră? Bărbatul meu a murit?

— Nu a murit încă, răspunse Farmache, dar poate că timpul morței sele nu este departe.

— Ce vei să zici? striga Olimpia, uitînd un moment costumul ei de noapte și înaintînd în casă.

— Voi să zic că în această noapte arnăuții din rnonastire, înțeleși cu turcii, vor deschide porțile; că turcii vor intra și nu vor cruța nimic, că soarele de mine nu va săruta ochii tăi cei frumoși. Olimpia mea, am venit dar înainte de a muri a-ți zice că te iubesc. Este iertat celui ce moare să se spovedească.

— Și eu, răspunse Olimpia, înainte: de a muri să-mi fie iertat a-ți zice că te desprețuiesc, Farmache!

— Nu zice aceste vorbe trufașe! Ele mă omor de o moarte mai crudă decît aceea a vrăjmașilor. Olimpia, dară te iubesc! Este o patimă adîncă care mă arde ca o flacăre și care ți-am tăinuit-o. Turcii vin chiar în această noapte, chiar în această noapte vei cădea prada turbărei lor. Este încă timpul să scapi, vino cu mine, am mijloace să te scap... gîndește-te! iacă, îți dau timp pînă la faptul zilei.

— Te desprețuiesc! răspunse Olimpia cu mîndrie.

— Olimpia, sufletul meu, viața mea, ai milă de tine, de junia, de frumusețea ta, și te cruță! Nu suferi să peri! Ceea ce vei suferi este o ucidere de sine, vei peri de nu mă vei urma.

— Te desprețuiesc! mai zise Olimpia înecată de mînie, teme-te de urgia lui căpitan Iordache!

— Îți dau timp pînă la faptul zilei, mai zise Farmache, voi veni atunci.

Zicînd aceste vorbe, el ieși.

Olimpia căzu pe pat. Acolo ea se șterse la ochi și se întrebă dacă nu este un vis ce visase, dacă căpitan Farmache nu era fantasma lui.

Căpitan Iordache Olimpie nu veni. Olimpia auzi mai toată noaptea vocea lui comandînd arnăuților în monăstire.

Căpitan Iordache dase ordin să mute toate butoaiele cu iarbă în turnul monăstirei. Această operațiune ținu pînă la ziuă.

Olimpia nu dormea. Despre ziuă Farmache i se arătă încă și îi zise.

— Este încă timpul a scăpa, vino, peste un minut va fi prea tîrziu.

— Te desprețuiesc și te blestem! strigă Olimpia.

O mare larmă se auzi în curtea monăstirei. Mii de strigăte de oameni, de zgomote de arme răsunară deodată în apropiere.

— Turcii au intrat în cea dintîi curte a monăstirei, zise Farmache. Olimpia, vino!

— Nu voi, zise ea, și se învălui în coama sa ca într-un giulgiu.

Farmache dispăru.

Cele dintîi raze ale zilei făcură loc vederei omenești în mijlocul umbrelor. Căpitan Iordache intră repede în camera femeei sele.

— Scoală și vino după mine, Olimpio.

— Unde? întreabă ea.

— Vei vedea.

Olimpia îl urmă in costumul ei de noapte. Ieșind în curte, ea auzi zgomote de război. în acest minut a doua poartă a monăstirei se deschidea turcilor de către arnăuții înțeleși cu Selimbei.

Căpitan Iordache conduse pe femeia sa în clopotniță.

Acolo, el închise ușa pe dinîntru și urcă scara; cînd fuse în etagiul dintîi, cînd ochii lui zăriră, pe turci pătrunzînd și vărsîndu-se în curtea monăstirei, aprinse fitilul cel fatal și îl întinse asupra ierbăriei, cu o mînă; cu ceaaltă, luînd în brațe pe Olimpia, îi zise:

— O sărutare!... Cea din urmă!

Ea înclină fruntea pe peptul său.

Deodată un trăsnet teribil făcu să răsune aerul. O flacără spăimîntătoare lumină tot coprinsul.

Turnul sărise în aer cu căpitan Iordache și cu Olimpia.

Farmache trecuse la turci cu mai mulți arnăuți; ei însă aflară moartea.

Căpitan Iordache Olimpie peri ca un viteaz.

De atunci România nu mai văzu în sînul ei un om capabil de astfel de faptă! Și acel om care arătă românilor că mai bine este a-și pune foc și a sări în aer decît a se preda mișelește era un strein, era un grec! Grecia nu era încă moartă în toți fiii ei.

Negreșit că acest timp era un timp de cădere pentru România, și cu toate acestea, în comparațiune cu timpii regulamentari, cită diferință! Hrăpirea și Calomnia astăzi singurele mișc inima acestei societăți. O, viitor al României! trebuie oare a ne îndoi de tine? Timpii din urmă în România au spălat rușinea fanarului. Fanarul este în România și va fi încă mult pînă ce veninul care consumă viața națiunei va deveni atît de teribil, cît va produce o criză.

Nu ne vorbiți de guvernele voastre. Guvernele voastre vor fi ce sunteți voi. Răul este în. altă parte, este în voi înșivă. Acolo trebuie căutat, acolo trebuie vindecat.

Timpul de astăzi este mai rău decît timpul înaintea Regulamentului. Și atunci societatea română avea relele ei. Dar cel puțin ea nu căzuse ca astăzi în acest materialism spăimîntător, care nu are nimic mare, nimic generos. Timpul de astăzi este ca un cer ce nu prezintă decît nori întunecoși. Rezonul ne-a părăsit, și inima, lăsată în întunecimi, să rătăcește și se hrănește de ură și de răzbunări meschine ca mișcările ce îi dau viața. Prepusul ce crește în spiritul cel vicios coprinde mai toate inimile. Nimeni nu mai găsește alt mijloc spre a-și ridica persoana sa decît calomnia. Omul onest este un ilot în această societate. Curînd sau mai tîrsiu el trebuie să piară; hrăpitorii își dau vorba, ei se înțeleg în cele rele, cu orice preț cată să-l sfărâme. Omul onest strică datinele noastre, zic ei, trebuie să-l lovim prin calomnie!

COCOANA ELENCA FACE MINUNI

Dama inimei lui Dem era singură acasă.

Era dimineața pe la 10 oare. Soțul său nu intrase încă acasă. El fusese reținut la o partidă de cărți. De cîteva zile acest om perdea mulți bani în cărți. Nevasta nu știa nimic. El îi spunea că lipsele lui de noapte purced din ocupațiuni ce avea cu oamenii politici, în cestiuni mari pe cari ea nu putea să le înțeleagă. Caterina, acesta era numele ei de botez, băuse o ciocolată și sta gînditoare. Tocmai atunci cocoana Elenca se prezintă la poarta ei. Ea zise unui servitor să spuie coroniței că o cocoană voiește să-i vorbească ceva.

Servitorul împlini misiunea.

— Nu poci să primesc pe nimeni, zise Caterina, oricine va fi.

— Ține mult să vă vorbească, zise feciorul. Este o femeie ce seamănă a fi de cele ce ghicesc în cărți...

— De cele ce ghicesc în cărți? întrebă Caterina. Atunci spune-i să vie.

Cocoana Elenca veni. Figura ei atrase privirile Caterinei care nu putu.a-și ține rîsul.

— Știi să dai cu cărțile? o întrebă Caterina.

— Nu știu, zise cocoana Elenca.

— Atunci pentru ce ai venit aici?

— A-ți spune lucruri mai sigure decît acelea ce spun cărțile.

— Ce lucruri? Despre bărbatu-meu?...

— Nu, asta nu mă privește. Am un băiat, urmă ea, frumos ca brazii munților și blînd ca turturicele. Acest băiat te-a văzut! L-am crescut eu, căci mumă-sa, ce era o femeie rară, muri încă tînără și îl lăsă de un an în lume. Săracul, ce frumos era!... mi-aduc aminte!

— Apoi, zise Caterina.

— Acest băiat te-a văzut, s-a înamorat și acum moare, a ajuns ca o iasmă de dor. Na, te iubește, ce vei?...

— Pe mine? zise Caterina, devenind palidă de mînie. Pentru astfel de lucruri rușinoase ai venit aici? Știi cine sînt eu?

— Dec! zise cocoana Elenca. Nu lua lucrul în rău căci nu este aci nici un rău. Îți spui că este un băiat ca un înger, un băiat sărac care te iubește și care moare. Am venit să te rog ca să-l scapi, cu o vorbă, cu o minciună, nu-mi pasă. Îți spun că moare!... N-ai să faci nici o jertfă. Să-i spui o minciună, iată tot; o minciună spre a face un bine, nu este păcat. Vezi, trebuie să se ridice cineva mai presus de ceialți oameni. Maică-ta sărmana, ce femeie minunată era! O, ce frumusețe și bunătate de inimă! ce mărire de suflet! pare că văz...

— Ce fel? întrebă răpede Caterina. Ai cunoscut pe maică-mea?

— Ba bine că n-am cunoscut-o.

— Unde? Cum? Te rog, spune și mie!

— De cum a venit în țară... dacă am cunoscut-o? dar nu te-a dat ea mie să te aduc în București, cînd s-a dus la căpitan Iordache, la bărbatu-său, plecând din Mavrodin? Nu te-am adus eu aci? Vai! ce am mai pățit și atunci! Erai de patru anișori, frumușică ca o porumbiță; dar rea foc...

— O! șezi, te rog. Vino colea pe scaun. Voi să-mi spui despre maică-mea... Zici că era frumoasă și bună?...

— Frumoasă! parcă o rupseseși din soare. Bună! îngerul lui Dumnezeu. Cum te iubea și cum plîngea cînd te-a dat mie să te aduc în București! Parcă știa sărmana că n-o să te mai vază... Am și potretul ei pe fildeș. Mi l-a dat cînd ne-am despărțit, zicîndu-mi: „Mamă Elenco, ai milă de fetița mea, fii muma ei, dacă voi muri”. Aceste vorbe parcă le auz încă răsunînd la urechile mele!

— Unde este acel potret? întrebă Caterina.

— Acasă la mine, zise cocoana Elenca. Dar de vorba ce ți-am spus, de copil, nu zici nimic?

— Ai potretul acasă? urmă Gaterina. O să viu să mi-l arăți. Unde șezi?

— Departe, răspunse ea, trebuie să te duc eu, ca să nemerești casa.

— Viu, zise Gaterina, viu îndată.

Apoi sună, un serv intră, dă ordin să tragă caleașca.

— Și potretul este frumos? întrebă încă Gaterina.

— O să-l vezi și o să te răpești.

Într-acest minut Caterina își constrînse deodată toată mișcarea. Ce fel? își zise ea în sine, mă voi duce după această femeie? Dar această femeie cine este? Este ea oare aceea ce zice? Știu că era o femeie care m-a adus în București cînd eram de patru ani; dar să fie aceasta? Pentru ce de atunci ea n-a voit să mă vază? De unde știu eu că această femeie nu este o mincinoasă sau o Impostoare?

Apoi, înturnîndu-se către cocoana Elenca, îi zise:

— Am uitat ceva. Astăzi nu voi putea veni. Peste cîteva minute trebuie să merg altundeva unde am promis.

Cocoana Elenca, ageră la spirit, înțelese schimbarea răpede a Caterinci și surise cu finețe.

— Știu, zise ea, pentru ce te schimbași, nu ai încredere în mine, căci nu mă cunoști, și bine faci. Dar... iată cineva care mă cunoaște, urmă ea arătînd la ușă pe muma sufletească a Caterinei care atunci intra.

— Ce faci, Elenco? zise vorniceasa. Dar ce Dumnezeu ai pățit de atîția ani, să nu vii să mă vezi, nici pe mine, dar nici pe această fată către care aveai oarecare datorie ca una ce ai fost cea mai iubită prietenă a maică-sei?

— N-am venit, și am făcut rău, răspunse cocoana Elenca, căci iacă fata nu va să mă cunoască.

— Și fata are dreptate, căci nu te-ai mai văzut.

— Vii acum? întrebă cocoana Elenca încet pe Caterina.

— Taci, răspunse Caterina, să nu știe mumă-mea.

Aceste vorbe însuflețiră pe cocoana Elenca.

— Știi ce se vorbește în București, Caterino? întrebă vorniceasa. Toată lumea admiră devotamentul unui june poet pentru tine. Se zice că s-a bolnăvit de suferință!

Caterina deveni roșie și lăsă ochii în jos.

— Lumea este nebună, răspunse Caterina.

— Vezi, Elenco? întrebă vorniceasa întorcîndu-se către cocoana Elenca, fata ta face minuni! Nu este așa că este frumoasă și seamănă cu maică-sa ca două picături de lapte?

— Seamănă, răspunse cocoana Elenca, parcă o văz.

Ochii cocoanei Elenchi se umplură de lacrimi. Caterina văzu și îi aruncă o căutătură plină de recunoștință.

— Am văzut trăsura la scară, întrebă vorniceasa, te duci undeva?

— Mă duc să plimb puțin pe cocoana Elenca. Voi să-i fac toate mulțumirile ce îi făcea maică-mea. Voi face astfel ca de aici înainte să vie des să mă vază, dacă nu pentru mine, dar cel puțin pentru cei ce iubește mai mult decît pe mine.

Zicînd aceste vorbe, Caterina se uită în ochii cocoanei Elenchi.

— Și pe cine poate să iubească mai mult decît pe tine? întrebă vorniceasa.

— Pe bărbatu-meu, răspunse Caterina, privind pe cocoana Elenca.

— Eu vă las să vă duceți, zise vorniceasa, și îndată plecă la vizitele sale.

Caterina cu cocoana Elenca plecă acasă la dînsa ca să vază portretul maică-sei. Astfel era pretextul cel puțin.

VIZITA NEAȘTEPTATA

Era două oare după-amiazi.

O trăsură se opri la poarta casei cocoanii Elenchi și o damă tînără și frumoasă, însoțită de o bătrînă, se pogorî și intră în curte pe o portiță. Dama tînără și frumoasă era Caterina, bătrîna era cocoana Elenca.

— Vino după mine, zise cocoana Elenca Caterinei.

Și intră în camera ei urmată de Caterina.

Această casă era tot atît de originală cît era și stăpîna ei. Era patru camere înșirate, pe dinaintea lor galeria se forma de o prispă de lemn jos și de un coperămînt îngust sus; la mijlocul prispei se înălța un pridvor cu două trepte, cu patru colonete de lemn de stejar sculptate și coperit cu o umbrelă de lemn. Sub această umbrelă era un plafond de stejar sculptat cu multă ciudățenie; acolo era o laviță pe care cocoana Elenca își bea cafeaua dimineața și pe care noaptea dormea un cîne mare, Samson.

Camera în care intră cocoana Elenca și Caterina era camera de culcare a stăpînei casei.

Aici totul era învechit, tot avea vîrsta stăpînei casei.

Cînd Caterina intră în cameră, cel dintîi lucru ce făcu fuse să întrebe pe cocoana Elenca despre potretul maică-sei.

— Să-l caut, răspunse cocoana Elenca... Aruncă șalul și începu să caute prin niște sepețele vechi de lemn încrustat cu nacru. Ea caută în sus și în jos și nu găsește ceea ce caută. Deodată se oprește și strigă:

— Știu unde este, în cealaltă cameră. Să mergem acolo!

Zice și iese, apoi întră în camera lui Dem, vorbind mereu cu Caterina care se lăsa să se conducă fără să se gîndească chiar. Dem era în camera sa, el fusese bolnav; boala îi dase o serbezie și o delicateță care făcea din figura sa tot ce putea vedea cineva de mai poetic. În acel moment el se juca cu o mînă și părea absorbit în jocul său inocent. Aude ușa deschizîndu-se, păsuri de femei înaintînd în cameră, el rădică ochii.

— Viziune! își zise el, frigurile mă prinde iar, si puse mina pe frunte.

Dar viziunea nu dispăru, din contră fuse foarte amabilă și salută pe Dem cu atîta grație naturală și bunătate, incit Dem se încredință că nu are a face cu spiritele din frigurile sele.

— Mă iartă, domnule Dem, zise Caterina. Nu știam că șezi aici. Mi s-a făcut o surpriză în adevăr neaștep* tată, ce o sînt datoare curiozităței fiicei ce ciaută să găsească potretul maică-sei. Cocoana Elenca are acel potret și pretinde că îl are în această cameră.

Dem voi să răspundă și nu găsi nici o vorbă, făcu riște mișcări din cap fără înțeles.

In acest timp cocoana Elenca căta într-un vechi se-pețel ce se afla într-un dulap din această cameră.

Caterina aruncă ochii asupra lui Dem care își lăsă ochii în jos.

— Iată-l! strigă cocoana Elenca cu triumf. Iată acel potret frumos! Vedeți!

Vine de la dulap cu potretul în formă de medalion și îl pune sub ochii Caterinci care îl privește cu lăcomie și îl ia în mînă.

— O, maică! strigă Caterina ce sărută potretul. Ce frumoasă! ce înger! ah! cît sînt de fericită că l-am găsit! Cocoană Elenco, crez că nu o să suferi a mă lăsa despărțită de acest potret?

La toată acestă scenă Dem rămase ca uluit. Inima lui bătea cu putere. își strîngea mînă în mînă ca să-și dea -o contenință oarecare; ar fi zis cineva că e o jună fecioară surprinsă deodată de toate dorințele sele.

Cocoana Elenca lăsă pe Caterina să admire potretul maică-sei și se folosi chiar de aceasta ca să iasă și să o lase singură cu Dem. Caterina, preocupată cu contemplarea potretului, nu băgă de seamă că era singură cu Dem.

Caterina privea potretul. Dem sta în picioare cu mîna pe masă și cu ochii pironiți în jos, fără să facă o mișcare, fără să zică o vorbă.

Cînd Caterina ridică ochii dupe potret, văzu că este cu Dem singură. Ea roși.

Caterina era aproape potretul maică-sei. Aceeași coamă bogată și frumoasă, aceleași mîni și picioare mici, aceeași gură delicată și rumenă, aceiași ochi plini de strălucire ce recheamă fiicele Olimpului.

Ea nu zise nimic, așteptă ca Dem să-i vorbească. Dem nu zise nimic, în fine tot ea rupse tăcerea.

— Nu mă așteptam să te găsesc aici. Aței șezi?

— Aici, zise Dem.

— Ai fost bolnav?

— Dară, răspunse Dem.

Caterina văzu că nu poate să-l facă să vorbească.

Cîteva ore înainte, Dem, singur în camera sa, printre un buchet de iluziuni și dorinți rîzătoare, de cîte ori nu gîndise la această frumoasă figură ce iubea? De cîte ori poate cu sufletul nu o îmbrățișase? cu gîndul nu îi vorbise? de cîte ori poate nu-și zisese în sine: „să fie ea acolo, ce nu i-aș zice?” și în solitudinea lui ce limbagiu frumos, ce imagini grațioase nu găsea el ca să adrese acestei ființi ce lipsea? Și acum cînd ea este acolo, în realitate, Dem este sfios, tăcut, nu găsește o idee, nu poate zice o vorbă. In fine să decide a vorbi cu mare greutate, inima îi bate, buzele îi tremur.

— Frumos timp!

— Frumos timp!

Frumos timp! Iată tot ce putu găsi acest înamorat și cu toate acestea, aceste două vorbe, zise astfel, erau un volum, erau sublime, erau naturale. Spuneau mai mult decît a putut zice toți amanții de la Romeo pînă astăzi. Caterina era femeie de spirit și de inimă. Ea înțelese toată profunditatea acestor două vorbe și se roși. Ea puse ochii din nou pe potretul maică-sei.

— Și de ce boală ai suferit? întrebă ea.

— Nu știu, răspunse Dem.

— Cînd te-ai bolnăvit?

— Sunt multe zile... într-o zi...

— Poate în ziua cînd ai venit la noi? întrebă ea. Era zi noroasă, mi-aduc aminte, te-am văzut, dar n-am putut să te primesc; nu-mi făcusem toaleta încă... femeile sunt roabe ale datinilor lor. Am să-ți fac mustrări. De cînd m-am măritat ai încetat a mai veni la maica mea vorniceasa, cel puțin, ești un caprițios!

— Nu merit mustrări, zise Dem. Timpul mi l-a luat școala...

— Școala? răspunse Caterina. La vîrsta dumitale, timpul ce dai școlilor îl răpești de la cei ce vor să te vază, și asta nu este bine.

La aceste vorbe Dem trecu mîna pe frunte, el simți toată inima sa mișcîndu-se.

— Sunt puțini și poate nu sunt nicidecum aceia cărora le răpesc timpul și îl dau școalelor, nu am rude, nu am amici, nu am...

— Tot poet? zise Caterina, rîzînd silită. Apropo, urmă ea, am să-ți fac o rugăciune, mi se pare că ai oarecare înrîurire asupra acestei bătrîne care te-a crescut. Ea are portretul maică-mei, voi să îl iau și mi-e teamă că nu va voi să mi-l dea. Unește-te cu mine să o rugăm să mi-l dea.

— Aceasta se va face, răspunse Dem.

— Îți mulțumesc dinainte, răspunse Caterina. Dar știi că-mi pare rău să te văz bolnav astfel! Ce faci ca să te bolnăvești, nu mai face! Astfel voi eu! urmă ea, trebuie să asculți! Vino pe la noi, voi să te prezint bărbatului meu, ne vom sili a te face vesel!...

În acest moment cocoana Elenca intră.

— Mamă! zise Caterina, dă-mi mie acest portret.

— Nu se poate, răspunse cocoana Elenca cu gravitate.

— Oh î dă-mi-l, mamă, și-ți voi da și eu cu ce să treci bătrînețele.

— Bătrînțele? zise cocoana Elenca atinsă, sînt atît de bătrînă? Să-mi dai pe el bani? Nu, puiculița maichii! cocoana Elenca nu vinde pe bani suvenirile de la persoanile ce a iubit.

— Mă iartă, mamă! zise Caterina, n-am vrut să zic astfel.

— Portretul acesta ți-l voi da cînd voi muri.

—Dar e departe pînă acolo... eu voi să trăiești mult, mult, mult, și să-mi dai mie acest portret.

— Mă unesc și eu cu această rugăciune, zise Dem. Ce faci cu acel portret tare pînă mai ieri îl aveai aruncat?

— Taci tu, broască! zise cocoana Elenca încet lui Dem, tu nu cunoști încă lumea. Apoi, întorcîndu-se către Caterina, zise:

— Să mă mai gîndesc, poate să ți-l trimit acasă cînd acest băiat va putea să iasă ca să ți-l aducă.

— Cînd va fi acea zi?

— Totul spînzură de tămăduirea lui, răspunse cocoana Elenca.

— Ești fără milă! zise Caterina încet cocoanei Elenchi, și întorcîndu-se surîzătoare ca o roză către figura palidă și întristată a lui Dem, îi zise:

— Acum, domnule, îndoit sînt interesată să te faci bine.

Caterina salută și plecă, cocoana Elenca o însoți pînă la trăsură.

Dem rămase singur.

— O, zi de farmec și de fericire! zise el, aici! în această cameră mizerabilă unde fiecare scîndură pe care a călcat este udată ele lacrimile ce am vărsat pentru dînsa! Ea aici... dar să vedem! toate acestea n-au fost oare un vis? n-au fost efectul frigurilor?

Și el se uită împrejur! zărește o mănușe de damă, o ridică... mănușa Caterinei, această mănușe răspîndea parfumul adoratei sele, el o strînge sub buze, o strînge la sînu-i ou patimă și vorbește singur:

— Ea a fost! dară, a fost aici, este adevăr, ea a călcat pe aceste scînduri; a șezut un minut pe acel pat. Da, da, poate să șează acolo! acel pat nu este încărcat de mătăsuri și de batistă, dar este curat ca patul lui Dumnezeu! Voi păstra această mănușe; ea va fi pentru mine, în singurătatea mea, o dulce consolațiune. Cu această mănușe nu voi mai fi singur, nu voi mai fi nefericit. Binecuvîntată să fii, o, zi care îmi dai atîta fericire!...

— Măi, dar nebun ești de te smocești astfel! îi strigă Luț ce intră atunci și îl bătu pe umeri.

— Tu ești! zise Dem.

— Eu am văzut o damă tînără și frumoasă ieșind de aici; cu o caleașcă răpitoare; dar nu am cunoscut-o căci purta văl. Doară nu o fi ieșit de la tine?

— De la mine? întrebă Dem, roșindu-se.

— Nu te roși, băiete, nu te voi bănui pe tine de astfel de bune fortuni, ești incapabil î... Dar ce zic! o mie de draci să mă ia, dacă nu este adevărat! Măi ce trâii să văz! iată o batistă, batista damei din trăsură.

Zicînd astfel, ridică de jos o batistă albă și fină. Dem deveni roșu.

— Să vedem inițialele. C. D. Cine să fie această C. D.? C. adică Casia, Clotilda, Claudia, Cleopatra, Casau dra sau Caterina, puțin îmi pasă! Dar nu-mi spui că ești cărbune ascuns? Această damă frumoasă a fost aici la tine în cameră. Ca să se afle batista ei aici și ca să vie aici la tine, cată să aibă un cuvînt de amor. Bravo, Dem. Văz că ai profitat de lecțiunele mele. Faci și taci, și mie nu-mi spui nimic.

— În adevăr, răspunse Dem, sfios, nici eu nu știu ce este această batistă. Cum a venit aici, nu-mi explic.

În acel moment eînele Samson intră în cameră cu un lemn în gură.

— Iată, urmă Dem, ce poate să fie. Dama clin trăsură sau alta poate a perdut batista pe la poartă. Cinele a găsit-o și a adus-o aici. Vezi, chiar acum aduce un lemn în gură.

Luț se uită la cîne.

— O mie de draci să ia pe cîni! zise el, cu toate acestea tot nu am rămas convins. O să povestesc această anecdotă astă-seară la colonelul... știi, cel cu pricina, care te-a dat afară atunci.

La acest nume Dem simți inima sa zbîrlindu-se de ură.

Luț, fără să mai zică ceva, ieși rîzînd și luînd cu dînsul batista.

Dem voi să oprească pe Luț, să-i ceară batista, și se reținu. Cu ce drept i-ar fi cerut acea batistă? Teama a nu compromite pe Caterina îl opri în loc.

A DOUA SERATĂ LA COLONEL, AL DOILEA SCANDAL

Două zile după scena ce se trecu la Dem, colonelul date o serată. El avea mania seratelor. Tip de burghez înnobilat, el credea că stima lumei se cîștigă învitînd oamenii la mese și la baluri; că aceasta este destul spre a i se uita sau scuza mijloacele prin cari el adunase atîtea bogății. Sărmanul om! gîndea ca cei ce fac păcatele și cred că dînd daruri la biserici sunt iertați. Toți acești oaspeți cari veneau la masa sa erau cei dinții ce își permiteau cele mai urîcioase epigrame asupra înavuțirei bietului colonel. Lumea iubește averea celui care o cîștigă rău, dar nu stimă pe cela ce a cîștigat-o rău. Iată ce colonelul nu a putut înțelege. Astfel cînd auzea că unul din oaspeții săi ar fi zis cutare vorbă picantă asupra lui, el se supăra și striga: „Ingratul! mănîncă de | două ori pe săptămînă la mine!”

În acea zi fusese un prînz mare la colonelul. Toată lumea, oameni și femei, erau bine dispuși. După masă, nevasta colonelului juca la piano cîteva arii voioase, o polcă, un vals. Cîțiva cavaleri invitară damele și polcară, valsară, rîzînd.

În acest timp, un june cu părul lung, cu favorite lungi, cu barba rasă pe bărbie, cu mustăți trase în cosmetic, cu unghiile lungi ca acelea ale Măriei Egiptencei în potretul adoptat în biserica greacă, privind printr-un ochi de sticlă și mirosind a pomadă și a miere de Anglia, șezînd lîngă nevasta colonelului, îi sufla la urechi, din timp în timp, cîte o vorbă. Să vedea că tînărul îi declara inima sa, căci dama roșea cîteodată, lăsa ochii în jos sau îi ridică în plafond ca Magdalina ce se pocăiește.

Să vedem ce era vorba.

— Știi ce s-a întîmplat, sunt două zile, d-ei C. D., îi zicea junele.

— Nu știu, răspunde dama, dar îmi faci plăcere să-mi spui.

— Tot orașul urlă.

— Cum se poate? dar ce lucru? o intrigă de amor?

— Ai ghicit, și pentru cine? ce gust? îți închipu-j iești? A făcut sacrificiul să meargă la amantul ei acasă, să lase trăsura ei cu livreaua ei la poarta amantului său, și ce este mai ridicol e că acest amant nu este altul deeît poetul Dem, acel june ridicol pe care l-ați poftit odată afară, nepeptenat și neîngrijit.

— Curios lucru! zise nevasta colonelului. Sînt fericită că auz aceasta, căci în adevăr nu iubesc pe această femeie; este mîndră ca o principesă, pare că nu știe lumea că este fiică adoptivă a vornicesei. Mi-ai face o mare plăcere să spui această anecdotă în gura mare.

— Ce-mi dai? întrebă tînărul.

— Ce să-ți dau? întrebă dama.

— O sărutare!

— Taci, monstru ce ești.

La aceste vorbe, junele se ridică, muzica încetează, danțul asemenea. Junele cu capul în păr zice:

— Doamnelor și domnilor! ascultați o anecdotă curioasă.

După aceasta începu să spuie anecdota precum o spusese nevestei colonelului, cruțînd numai numele Caterinei, dar nu și numele lui Dem, și toată lumea scoase un vuiet de mirare și de dispreț pentru Caterina.

— încă ceva, zise Luț ce se arătă atunci în sală, încă ceva ce nu a știut oratorul nostru grațios. Această damă ce a fost la Dem, a lăsat să-i cază o batistă, și această batistă iat-o... are două inițiale, C. D.

— Batista nevestei mele! strigă colonelul furios, examinînd batista.

PROPOZITIUNE DE DUEL

A doua zi după această scenă, pe la 10 oare dimineața, Dem era singur și scria în camera lui. Oarecine bate la ușă.

— Intră! zise Dem.

Doi inși intrară în casă. Dem cunoscu pe bărbatul Caterinei și tremură. Celalt era un ofițer adiotant al domnului.

— D-ta ești d. Dem? întrebă bărbatul Caterinei.

— Eu, domnule.

— Și eu sunt Damian. D-sa este adiotantul S... Amîndoi suntem trimiși de colonelul... Ne place a crede, domnule, că ne-am adresat la un june care știe să aprețuiască cestiunele de onoare. Femeia sa a fost aici, sunt trei zile, aici la d-ta. Onoarea colonelului cere reparare, înțelegi?

Dem nu se așteptase la aceasta. Caterina venise la dînsul, iar nu nevasta colonelului; și bărbatul Caterinei venea din partea colonelului, să provoace pe Dem în duel pentru că nevasta colonelului venise la dînsul acasă. Dem văzu aici o mistificațiune. El ar fi explicat îndată adevărul, dar să temu să nu compromită pe Caterina. Ocaziunea a-și răzbuna asupra aceluia care îl gonise din bal era bună. Tăcu și primi lucrul, fără nici o explicare.

— Nu-mi este mie dat, zise el, a cerceta cauzele pentru cari sînt provocat; priimesc propozițiunea de duel. Peste două oare martorii mei au să vă întîlnească, regalați totul împreună.

— Cari sunt martorii, d-le? întrebă Damian.

— Vel și Luț, răspunse Dem.

Martorii cei doi salutară pe Dem cu politeță și plecară. Dem căpătă energia și puterea ce îi lipsise atîta timp.

— Voi scăpa onoarea Caterinei, zise el.

Și luîndu-și pălăria, se duse să caute pe Vel și pe Luț. El se duse la Luț acasă. Acesta cum îl văzu începu să rîză.

— Vino! zise el. Domnia-ta ești un mare ipocrit. Dama ce am văzut la tine era nevasta colonelului. Bravo, Dem! Batista a recunoscut-o colonelul, te-a provocat în duel și vii la mine să mă iei martor? Primesc.

— Voi pentru ca să-mi fii martor.

— Să mergem și la Vel! zise Luț.

Și amîndoi plecară la Vel.

Ei întîlniră pe Vel pe Podul Mogoșoaii, îl opresc, îi spun cele întîmplate și îl invită a fi martor.

— Toate acestea, zise Vel, pentru mine sunt o farsă. Dar, membru al societăței, trebuie să priimesc a veni în ajutorul unui frate zidar.

Ei regulară unde să găsească pe ceilalți doi martori. Vel și Luț merseră să-i găsească. Dem se întoarse acasă liniștit.

Acest duel era deja cunoscut în tot orașul. Era asemenea cunoscută și cauza lui. Colonelul gonise pe nevastă, care se duse la părinți. Ea era neconsolată. In deșert cată să proteste contra acestei acuzări nedrepte, jurăminte, rugăciuni, lacrimi, nimic nu reușiră pe lîngă colonelul.

Seara aceea Dem fuse chemat să doarmă la Vel.

A doua zi pe la cinci oare de dimineață, Dem împreună cu Vel și cu Luț se aruncară într-o trăsură de birjă și plecară la pădurea de la Băneasa.

Totdeodată veni și colonelul cu martorii săi. Ei se salutară și intrară în pădure. Acolo martorii găsiră un tărîm, îl măsurară cincisprezece pași, îneăreară pistoalele. Bătăușii trebuiau să tragă la comandă deodată amîndoi.

Cînd fiecare luă locul, martorii se retraseră la o parte, unul comandă una!... două!... trei!... Se auzi descărcătura unui pistol. Colonelul descărnase pistolul. Dem era îngenuche, glonțul colonelului îl lovise în picior. Dem descărcă atunci pistolul în aer. In deșert colonelul ceru ca Dem să tragă într-însul. Dem nu voi, martorii, lăudînd fapta lui Dem, găsiră că nu se cuvine a mai încărca pistoalele. Medicul legă rana lui Dem. Vel și Luț se însărcinară să ducă pe Dem rănit acasă.

Astfel se termină duelul. Toate simpatiile erau acum pentru Dem.

Cocoana Elenca, văzînd pe Dem aducîndu-l acasă rănit, făcu atîta larmă, cit se strînseră vecinii.

Vel zise că îl trîntise calul. Cocoana Elenca crezu. Medicul veni către seară.

Rana lui Dem nu era periculoasă, dar avea trebuință de căutare. In acea noapte rănitul dormi.

A doua zi cel dintîi om ce se prezintă la Dem fuse colonelul. Acesta venea să se scuze la Dem pentru rana ce îi făcuse.

— Bine ai venit, zise Dem. Ieri nu am voit a-ți spune nimic. După duel însă îți voi spune. Domnia-ta m-ai provocat fără motiv. Eu o dată am văzut pe dama dumitale în viața mea, la domnia-ta acasă. Dama ce a venit la mine, ce a uitat batista, era o altă damă. Inițialele nu dovedesc nimic, a putut să aibă aceleași inițiale ca femeia d-le.

— Îmi zici acestea cu sinceritate? întrebă colonelul.

— Domnule, răspunse Dem, eu nu știu să minț, îți jur pe mormîntul maicei mele î

Colonelul sărută pe Dem cu furia ce îi da o bucurie neașteptată. Apoi plecă răpede să-și aducă femeia acasă înapoi și să-i facă scuzele.

Mai mulți veniră să vază pe Dem.

Cocoana Elenca nu înțelegea nimic despre toate aceste vizite și se întreba: „Ce vin p-aici toți acești ciocoi?”

A treia zi dupe duel, Dem avu friguri, aceasta îngriji mult pe medic. Vel veni cu Cheren să vază pe Dem. Cheren ieși de aici pe gînduri. Veni încă o dată către seară cu doctorul medic. Dem avea o pulsație de 140. Delira. Inflamațiunea era în toată puterea sa. Cheren trecu noaptea pînă a doua zi cu Vel iîngă bolnav.

A doua zi medicul cere un consult. Cheren aduce opt medici. Acești învățați declar că nu este alt mijloc de scăpare decît să taie piciorul bolnavului. Cheren se împotrivește.

Cocoana Elenca plînge.

CATERINA

Caterina auzise deja atît din lume, cît și de la bărbatu-său, duelul și cauza lui. Ea înțelesese că ea fusese cauza acestui duel, că femeia colonelului suferise cu nedrept. Dacă ea ar fi știut lucrul de mai-nainte, ar fi spus bărbatu-său cele ce se întîmplase și ar fi oprit orice rău: dar ea aflase tîrziu, și fiindcă acum orice ar fi zis nu mai putea cruța pe nimeni, ea tăcu. Către acestea rana lui Dem o turbura mult. De trei ori pe zi trimitea la cocoana Elenca să afle despre starea bolnavului, și știrile ce primea, din ce în ce mai rele, o făceau nefericită.

„Eu sînt cauza nenorocirilor acestui copil, se mustra ea, pentru ce m-am dus în acea casă? Și cu toate acestea, conștiința îmi zice că trebuie să mă duc încă. Aș voi să-l văz. El s-a bătut în duel numai ca să nu mă compromită pe mine, prin explicațiuni ce ar fi fost în drept a da. Aceasta este frumos din parte-i. Voi să-l văz.”

După toate acest gînduri, Caterina trimise să cheme pe cocoana Elenca. Aceasta veni îndată.

— Nu scapă, zise cocoana Elenca, înecîndu-se de plîns.

Aceste lacrimi făcură pe Caterina să plîngă.

— Sărmanul băiat î zise ea. Mamă, să mergem să-l vedem astă-seară. Vino de mă ia.

— Ce poți să-i faci? zise cocoana Elenca, opt doctori nu pot să-i facă nimic.

— Ai dreptate, răspunse Caterina. Iată, să mergem la biserică să fac privighere.

— Asta este mai bine.

— Dar astă-seară să mergem la el.

— Fie! răspunse cocoana Elenca.

Aceste două femei plecară la biserici să dea sărindare.

Seara veni, nici o schimbare în pulsul bolnavului.

Medicii plecaseră desperați. Cheren plecase. Luț urmîndu-l, zise:

— Muza și-a frînt piciorul și poezia a dat ortul popii!

O trăsură se opri la poartă. Caterina cu cocoana Elenca veniră. Servă c oco anii Elenehii ieși din camera lui Dem și spuse că nu mai e nimini strein în casă. Caterina intră. Ea privi pe bolnav care delira, fața lui era palidă, părul castaniu de mătase îi cădea cu răsfățare pe obraji.

Caterina nu putu să ție o lacrimă.

Ea scoase un mir de la biserică. Se apropie de bolnav, îl unge pe frunte și îl vîră în bucla de păr a bolnavului.

Aceste două femei vegheară pînă la miezul nopții lîngă acest cadaver părăsit de știința omenească.

Mirul căzuse din păr. Caterina întinde mîna, îl ia și îl pune din nou în bucla părului. Mîna ei răsfăța această buclă grațioasă. Nu apucă să ia mîna încă din bucla lui, cînd el scoase un suspin și deschise ochii. Un surîs de fericire trecu pe această față de mort. O criză se făcuse. Dem era scăpat, pulsul scăzuse, delirul se stinsese. Dem sărută mîna delicată ce trecuse în bucla sa.

Peste zece minute Caterina se urcă în trăsură.

— El a scăpat, zise ea, dar acum eu sînt bolnavă, o, Dumnezeul meu.

Cititorii își aduc aminte negreșit de ideea tristă ce-și făcuse Dem de caracterul adoratei sele. El credea că o cheamă Elena și crezu. O numea astfel, și ea îl lăsase în această idee. Cînd Dem se plînse Caterinei că se mărită cu altul, aceasta voi să-i dea lui o idee tristă despre caracterul ei, ca prin acest-mijloc să-l depărteze și mai mult de dînsa. Astfel ea îi zise cînd o văzu la Mitropolie: „Fac o partidă bună, un bărbat de 60 de ani și milionar! Voi fi scuzată să iubesc pe cine îmi place? închipuiește să fi consimțit să mă iei? Ești un copil, abia ai șeaptesprezece ani, cînd eu am douăzeci și cinci, îți mărturisesc că nu aș voi lîngă tine să joc rola ce bărbatu-meu viitor are să joace lîngă mine...”

Aceste vorbe Caterina le zisese lui Dem cu intențiune să facă să se răcească de dînsa. Se făcea rea, ca să displacă. Aceasta dovedește înțelepciunea ei. Și cu toate acestea, Caterina nu reușise; Dem o blestema și o adora.

ANUL PATIMILOR

Țara confientă în viitorul ei pînă aici începu să pearză speranțele sele ce pusese în domnitorul de atunci. Erau legi în țară, și legile nu se executau. Cine abdica orice simț de dreptate, de libertate, de civilizațiune, acela, dacă ar fi avut fruntea pătată de o mie de crime, acela era cel chemat. Cine era independinte, cine își iubea țara, patria, onoarea, dar care nu făcea capitulațiuni de conștiință înaintea unui guvernămînt arbitrar, nedrept, tiran, stupid, antinațional, acela era prigonit, acela era lovit, acela era fărâmat; istoria tutulor guvernelor arbitrare și corupte.

În sfera de sus, o aristocrație fără prestigiu, fără inteligință, fără fiertate, fără principe, mișcîndu-se într-un cerc de idei mici, de intrigi, de anticamera palatului și consulatelor; făcînd opozițiune pentru posturi și prin trădări sau petițiuni,,nu mai putea servi la altceva mai mare deeît a scoate un ferman pentru destituirea domnitorului. Un guvern, ieșit din acest cerc de cugetări mici, de patimi mici, era demn de izvorul său. Acest guvern sau mai bine acest sistem, era expresiunea arbitrarului și imoralităței. El tremura înaintea consulilor, înaintea aristocrației, înaintea partidelor, înaintea poporului. El era mai slab deeît toate acestea. Slăbiciunea îl făcu arbitrar, slăbiciunea sa îl făcea nedrept, voia să fie cîteodată tare și înțelegea rău tăria; cînd era vorba a sacrifica unul din drepturile țărei către streini, a umili mîndria, a vesteji demnitatea țărei, el era slab; cînd era vorba a lovi înîntru printr-un act de nedreptate, o familie slabă, un individ slab, el mergea înainte, nimic nu-l oprea. El înțelegea că tăria unui guvernămînt consistă în a lovi pe cutare sau cutare prin violarea legei; că violința era energia; că prudința era slăbiciunea. El nu știa că toate guvernele ce s-au înlăturat de la principile de prudință și moderațiune au căzut; că violința la guvern nu este la locul ei; că lumea va fi totdauna a acelora ce rezonează, iar nu a acelora ce simt.

Se văzură acte ciudate, un ministru dinîntru bătu cu palma pe un foncționar al statului în public, pentru că trăsura acestui din urmă întîrziase de a face loc trăsurei ministrului la scara ministerului. Un ministru de Dreptate bătu asemenea pe un foncționar la scara ministerului Dreptăței. Prefectul poliției punea prin silă de tundea pe foncționarii ce aveau părul lung, oriunde îi întîlneau.

Polițaiul de la Pitești, suferind în București această operațiune silită și trimis tuns la locul sau, îndată ce ajunse în Pitești chemă toți junii foncționari și îi tunse prin silă. Cînd aceștia îi cerură ordinul în puterea căruia făcea astfel, el le arătă capul său tuns. Domnitorul el însuși căzuse în aceste rătăciri. Într-o zi întîlni pe scara Curței administrative pe Marin Sergescu, i se păru că are părul prea lung și dete ordin să-l tunză prin silă. Altădată capul unei mese din secretariat se plînse domnului care era acolo pentru priimirea petițiunelor, că a perdut o hîrtie ce i se cerea. Domnul dăte ordin să caute în buzunar pe toți oamenii, ce se aflau in Curtea administrativă, români și streini fără osebire; aceasta se făcu.

Se văzură miniștri săraci îmbogățindu-se cîteva luni de la intrarea în funcțiuni; casieri despuind lăzile statului, dați în judecată și achitați prin bani dați oamenilor înrîuritori. Dreptatea la tribunale și la curți se vindea în ziua mare, fără rușine, fără frică de pedepsire; pîinea si carnea capitalei deveniră un mijloc de îmbogățire pentru cîțiva din guvern. Oștirea se specula pînă asupra pîinei soldatului. Procesele erau un mijloc de rapină la curți; trimise la întărirea domnitorului, se făceau un mijloc de guvernămînt. Tronul era înconjurat de o camarilă de oameni fără principii, fără demnitate. Acești oameni se puneau între tron și între națiune. Ei ascundeau domnitorului suferințele și nemulțumirile publice și îl adormeau în idei mincinoase asupra situațiunei. Acești oameni făceau tot, pe cei onești îi loveau cu mîna domnitorului, pe cei răi îi îmbrățișau. Calomnia, minciuna erau armele lor. Domnitorul îi credea, îi asculta, fără să cerceteze. Ei îi calomniau pe oamenii cei mai onești ca hrăpitori și domnul îi lovea; pe hrăpitori îi recomanda ca oameni onești și domnul îi înconjura de stimă. Pe cei ce nu intrau în clica lor îi prezintau ca inamici ai tronului, și tronul asculta și lovea, și acești curtezani prădau țara, insultau dreptatea prin mîna domnitorului, își creau averi peste averi în ochii lumii și nimeni nu cuteza a-i critica. Cugetarea era oprimată. Guvernele rele nu vor a fi libertatea cugetărei, căci le este teamă să nu se dezvălească crimele lor de cari au conștiință. Această camarilă a veștejit gloria lui Alexandru Ghica, această camarilă a răsturnat tronul, ulindu-l.

Țara gemea sub hrăpirile camarilei miniștrilor și funcționarilor, și domnul știa aceste rane și nu le vindeca. Lasă să hrăpească ca să-și susție tronul. Dar nenorocit este acel principe ce-și sprijină tronul prin tîlhari. Acel sprijin este chiar slăbirea lui.

Tronul are trebuință de oameni onești spre a se sprijini, precum un edificiu are trebuință de proptele sănătoase spre a fi tare. Proptelele putrede slăbesc edificiul. Un domn face faptele cele mai mari, cele mai memorabile; sunt uitate, sunt neluate în seamă, din momentul ce nu va ști să introducă respectul legilor și moralitatea în administrațiune, căci, să nu ne înșelăm, cît de coruptă și degradată să fie o societate, principii de morală rămîn totdauna puteri ci, morala este un atribut a lui Dumnezeu ce coboară și conduce societățile omenești. Nu este nici un criminal care să nu aibă conștiința crimelor sele.

Tărîmul diplomației încă nu era liniștit.

Rusia nu găsi în Alexandru Ghica instrumentul ferm cu care să ajungă la scopurile sele. Ea avea nevoie de alt om. Ea vedea cu mulțumire murmurele ce se ridicau deja din toate părțile țărei. Adesea chiar ea le încuragia în secret, încuragiînd sistemul aducător de nemulțumiri al guvernului. Nu era depărtat timpul cînd Rusia trebuia să lovească. Pentru acestea ea aștepta venirea Adunărei Generale. Acolo trebuia să se treacă scena ce încarcă de glorie numele lui Cîmpineanu. Acolo drepturile cele mai sînte ale țărei trebuiau să fie îngenucheate, și acolo omul ales pentru înjunghiere trebuia să fie Alexandru Ghica.

Acum să ne înturnăm puțin la eroii romanului nostru.

Dem este însănătoșit. Caterina făcuse tot ce putuse ca să plece cu soțul său în Francia, Cucoana Elenea era mîndră căci scăpase, zicea ea, viața lui Dem cu un mir și credea acum mai mult în cele sînte. Amicii societăței de regenerațiune păreau serioși și preocupați; ei aveau figurile eonspirătorilor. Certele politice de partide variaseră îndoiala, neîncrederea și răceala între familii. Nu vedeai două familii cari să fie bine împreună. Capitala prezintă atunci acel spațiu de timp care precedă o mare vijelie. O tăcere și o indiferință prefăcută. Lovirea ce Rusia era să dea drepturilor națiunei se presimțea în depărtare.

Adunarea Generală se deschise în această situațiune.

Liberalii ridic capul.

Într-o seară pe la apusul soarelui, doi oameni descoperiți și cu pălăria în mînă, cu părul lung, se opriră în fața caselor Golescu unde astăzi se află palatul tronului. Peste drum de ast palat era o farmacie. La ușa farmaciei, la dreapta și la stînga, erau atîrnate două portrete de mărime naturală, pe lemn. Unul era portretul lui Socrat și celalt al lui Ipocrat. Pe fiecare portret era scris cu litere latine numele.

Cei doi oameni se opriră în fața portretelor. După ce priviră cîtva timp, unul din ei zise:

— Socrates!

Celalt răspunse:

— Ipocrates.

Aceasta să repetă necontenit în timp de un pătrar de oră. Trecătorii, văzînd această scenă ciudată care nu avea nici un înțeles, se opriră să vază ce are să iasă de aici. In cîteva minute strada era plină de curioși. Farmacistul ieși, acesta invită pe cei doi domnișori să înceteze acel manegiu ce aducea supărare magaziei sele. Ei nici nu voiră să-l asculte și urmară prin a striga: „Socrates! Ipocrates!”

Farmacistul se mînie, chemă poliția. Poliția nu cuteză a goni pe acești doi domnișori.

Femeia farmacistului vine la rîndul ei a ruga pe cei doi domnișori să se ducă. Această femeie era frumoasă. Cei doi originali, la rugăciunele ei, salutară și plecară.

Într-o dimineață, înainte de răsăritul soarelui, pe o casă mare, pe Podul Mogoșoaii, se văzură trei domnișori stînd cu ochii ațintați spre răsărit. Era casa unui poet. Poetul cu alți doi inși se urcaseră pe casă, ca să vază și să admire răsăritul soarelui sau aurora. Vecinii, văzînd acești oameni pe casă și neînțelegînd gusturile lor poetice, crezură că este foc, dară alarma, poliția și pompierii îi suprinseră pe casă, privind aurora.

În altă zi, cinci juni, feciori de boieri, intrară în casa unui boier, armați. Legară pe servitori, pe stăpînul casei și voiră a răpi pe stăpîna casei, jună și frumoasă femeie pe acele timpuri.

Un alt fecior de boier văzu într-o zi o damă tînără și frumoasă în trăsură. Să răpede, să urcă în trăsură, o sărută, dama leșină.

Domnitorul chemă într-o zi pe secretarul vorniciei închisorilor și îl bate cu ciubucul.

Un boier mare, bătrîn și original, trece într-o zi cu trăsura pe la Curtea judicătorească. Cînd se apropie de acest loc, scoase capul pe porțile caretei și strigă cu putere vizitiului să mîie caii în galop, să nu-i prinză hoții. Cînd trecu de Curte, stătu și zise vizitiului să se caute în pozunar să vază dacă nu l-a despoiat hoții de la Curtea judicătorească.

Am putea cita o mie de fapți de această natură; dar credem că sunt îndestui aceștia ca să dovedim că guvernului i se urîse cu cîrma și guvernaților cu guvernul. Perise credința într-o parte și într-alta. Guvernul nu mai credea în guvernați; guvernații nu mai credeau în guvern. Ce așteptau dar? Un divors.

Cînd într-o țară lucrurile ajung acolo ca să lipsească credința, acel guvern este perdut. Guvernul era bolnav, simptomele boalei sele anunțau o boală fără vindecare. Lumea știa aceasta. Guvernul înțelese și el aceasta. Era condamnat la moarte și o știa, și aceasta îl făcea și mai violinte, prin urmare și mai slab. Niciodată un guvern nu devine mai furios decît atunci cînd înțelege că este slab, că piere. El este ca omul ce vede că se îneacă. Se simte că își pierde puterile și se acață cu mînile de orice întîlnește.

CONSPIRATIUNI UNITE

Consulul rus conspira contra țărei. Boierii și juna Românie contra domnului, domnul contra consulului rus. Dar consulul cel dintîi dăte semnalul. într-una din serile lunci lui decemvriu a aceluiaș an în care ne-am aflat pînă aici cu diferitele scene de cari am vofbit, membrii zidari ai societăței de regenerațiune fură invitați a se aduna în loje. Această adunare extraordinară fuse ocazionată prin vorbele ce se răspîndiseră în popor, ziceri banale cari însoțeau totdauna stările de nemulțumire generală: „au să vie rușii!”

În acea seară nu lipsi de la loje mai nici un membru. Sala era plină. Noi cunoaștem deja această sală. Era aceea ce văzurăm cu ocaziunea intrărei lui Radoți în societatea de francmasonerie. Aceeași tăcere, aceeași obscuritate, același aer misterios și lugubru, cu diferință că acum membrii erau mai numeroși. Societatea făcuse progres. Ea cîștigase, între alții, clerici și profesori, și chiar niște vechi militari. Nu este nimic mai puteric în lume decît societățile ce se formez într-o idee mare și generoasă! Principii au fost și vor fi totdauna problama evenimentelor in societățile omenești. Guvernele slabe se înșel cînd cred că în loc de a satisface trebuințele civilizațiunei, trebuie să le reziste; orice rezistență se fărîmă, orice persecuțiuhe atunci are drept rezultat a crea martiri și a da prestigiu principiilor ce vor să zdrobească.

Era un timp de boală, era aproape de a face criză. Guvernul era nebun, partidele politice nebune, poporul nebun. Toți doreau ceva și nimeni nu era bine sigur de ceea ce dorea.

Curierul român începuse luptele sele filologice, ajutat de Curierul de ambe sexe.

Aceste foi lingușind guvernul, clasa privilegiată, tămîind toate partidele și toate clasele, aveau un scop național și politic. Cantorul de avis al lui Carcalechi, subvenționat de guvern, lăuda dobitocește: nu avea nici principii, nici scop. Nu era o idee; era un catalog de laude nedemne ce răspîndea dezgustul sau ridicolul. Românii, ajunși la o nouă eră, citeau, iubeau să citească. Cîțiva poeți începură să cînte. Epoca inspira. Inima era tînără și plină de speranță în viitor. Astăzi inimile au perdut acea tinerețe. Societatea a căzut in materialism. Românii nu mai citesc, nu se mai instruiesc. Regimul guvernelor arbitrare a îmbătrânit sufletul acestei societăți încă în a sa copilărie. Ea a îmbătrînit fără să învețe nimic; s-a uzat, fără să trăiască!

Societăți literare se formau și prosperau. Oamenii de inimă și de cugetare se vedeau, se cunoșteau. Astăzi toți acești oameni trăiesc izolați, nu se văd doi cari să fie bine împreună.

Care este cauza?

Atunci era o clasă privilegiată, un cerc strimt care singur domina. Tot ce nu făcea parte din acest cerc nu însemna nimic. Toți dar aveau același interes, a combate această clasă; acest interes îi unea pe toți.

Acest cerc s-a fărîmat, acum lupta nu mai este de la națiune contra unei clase, este de la individ la individ, Comerciul în mîna streinilor, industria în mîna streinilor, profesiunile liberale în mîna streinilor. Românii se fac plugari sau funcționari publici. Semn de decadință!

Rest barbar al timpurilor de concuistă! Egalitatea a găsit clasele de jos nepregătite pentru aceste sînte principii. Poporul este periculos numai cînd își rupe lanțurile. Aceste răni vor trece cu timpul.

Datinile n-au făcut mare progres de treizeci de ani, poporul a rămas tot acela. Comoțiunile, schimbările au fost în ordinul ideilor politice și sociale; reformele au trecut pe d-asupra grămezilor, fără să le deștepte. Lumina lor nu a pătruns în popor, ele au venit de sus, de la partidele politice sau de afară. Poporul dorea ceva și nu știa bine ce dorește; guvernele nu știau bine ce trebuie să-i dea. Poporului trebuie timp încă spre a face cunoștință cu reformele guvernelor; lor înșile trebuie timp spre a înțelege că reformele noi n-au misiunea a slăbi autoritatea. Legilor le trebuie timp spre a fi executate. Luminele lipsesc cu oamenii. Lumea nu va să se lumine.

De treizeci de ani a început întinderea ideilor. Din această mînă de oameni de care vom vorbi a purces toate drepturile naționale și politice ce a dobîndit România. Am zis că deja societatea de regenerațiune avea în sînul ei membri din toate clasele și profesiunele. Aceasta era un mare pas cîștigat asupra trecutului. Ședința începu într-un chip solemnel și grav.

Cheren era deja omul către care se înturnau toate speranțele junei Românii. Ursita îi păstra în analele istoriei țărei o rolă frumoasă. Această rolă trebuia să se joace de dînsul a doua zi, în sala Adunărei. Cînd toți membri șezură, Cheren ceru cuvîntul.

— Știți, zise el, în Regulamentul Organic s-a strecurat o clauză care, grație generalului Kissileff, s-a năbușit pe paginea ei sub piatra mormîntului. Iacă ce este: ^șrpânii să nu aibă dreptul a-și da legile lor interioare decît după ce vor fi sancționate de puterea suzerană și protectriță. Este uciderea autonomiei țărei. Rusia a deschis acum mormîntul acestui articol ucigător pentru drepturile patriei noastre. Mine se va pune în dezbaterea Adunărei Generale a țărei. Mîne este dar ziua de moarte sau de viață.

Această novelă căzu ca un trăsnet asupra celor mai mulți membri cari nu cunoscuseră această pretențiune a Cabinetului rus.

— Să impună aceasta cu baionetile! strigară unii

din membri, dar noi, cel puțin, să nu primim î

— Să protestăm! strigară alții.

Nu se află nimini de altă opiniune.

Vel ceru Cuvîntul:

— Dacă toți sunteți de părere a protesta cu energie, Cheren își va face mine în Adunare datoria de deputat, ¿ar atunci cată să luăm îndatorire a-l sprijini!

— Îl sprijinim! strigară toți cu o singură voce.

Aceste cuvinte fuseră ruperea definitivă a junei Românii cu tronul lui Alexandru Ghica.

Ce făcea acel domn? Era el capabil a trăda drepturile patriei sele? Nu credem. Cum dar primise a trimite în dezbaterea Adunărei această nefericită călcare a drepturilor țărei? O trimitea el cu gîndul că Adunarea o va respinge? Și pentru aceasta formase o maioritate de deputați credincioși? Nu credem, căci această lege se priimi a doua zi de acea Adunare.

Alexandru Ghica nu credea în gravitatea călcărei drepturilor țărei prin această lege. Acele drepturi fuseseră atît de călcate de streini, încît călcarea de față îi părea de o importanță mai puțin gravă decît era în realitate. Afară de aceasta, el credea că Rusia caută un pretext ca să ocupe țara. A face acest sacrificiu spre a scăpa țara de conflicte, și într-un timp mai priincios a deșira această hîrtie de călcare, i se păru mai înțelept decît a suferi consecuințele mîniei Cabinetului de Petersburg, Nu s-a făcut niciodată, sau de guvern, sau de un individ, o faptă de slăbiciune sau de călcare a drepturilor țărei, fără ca acel guvern, acel individ să nu aibă un rezon bazat chiar pe interesele drepturilor țărei ce le calcă în picioare. Boierii ce ieșeau cu flori înaintea streinilor făceau, după ei, un sacrificiu patriotic: era de a nu mînia leul. Cei cari primeau decorațiunele și le purtau, credeau că fac un act politic, tot pentru acele cuvinte. Ei sărutau mîna ce nu puteau să o muște!

Dem era acum bine de tot.

El se afla în această sală unde se discuta viața țărei sele. El care totdauna fusese mai bătrîn decît vîrsta sa, astădată devenise violinte. In tot timpul acestei ședințe nocturne ședea lîngă Luț. Luț avu mare greutate să-l reție de a nu striga.

— Fii lin! îi zicea Luț! Ce dracul! de cînd te-ai bătut în duel, te-ai făcut mai belicos, omule fără barbă. Acesta era epitetul ce îi da el. Omul politic, urma Luț, rezonînd și vorbind în felul lui, este un cal, și politica este un drum. Calul ce o ia la început răpede nu ajunge niciodată la ținta lui: stă pe cale. Nu te necăji niciodată în vieață. Necazul vine la om cînd fuge mintea. Inima și mintea sunt ca ziua și noaptea ce nu pot trăi împreună. Lasă să vorbească cei alți. Cînd îi vorbi, vorbește totdauna în urtmă și vei vorbi mai bine. Eu știu ce ai voi să vorbești: ai vrea să zici că trebuie să se facă o manifestare armată, nu este așa? Lasă ideile alea! Propune baricade de brînză și arme de codri de pîne de la Babic ca să meargă românii să se bată. Se bate cineva pentru că se adaogă un articol în Regulament? Se calcă drepturile țărei, ziceți voi? Dar cînd s-au respectat vreodată? Drepturile țărei nu se fac a se respecta decît cu armele în mînă, și tu vezi bine că românii sunt armați cu buchiete de flori, spre a arunca celor ce le-au călcat drepturile țărei. Capul plecat nu îl taie sabia, zice vorba. Românii urmez înțelepciunea acestei vorbe și fac bine. Mîne o să-ți plîng de milă, o să te văz închis la vreo mănăstire, și aitunici toți cîți te îndemnau la fapte patriotice au să te înjure; iar patria are să-ți facă o cunună de știr. Lasă dar mai încet.

— Luț, îi zise Dem, altădată cînd îmi vorbeai astfel, mă supăram, acum te ascult cu indiferință. Ce este acest sistem afectat de a voi a rîde de lucrurile cele mai sacre? Eu nu priimesc aceste idei de bătrîn stricat. Simț altfel, cuget altfel; simț și cuget cu inima mea, cu vîrsta mea. Tu arunci paie ude pe flacăre, și nu vezi că flacărea le îneacă și le consumă? Ceea ce se va face mîne, fie mîne privite ca nebunii î Nu-mi pasă! aceste fapte vor produce un mare bine în viitor. Nebun ești tu dacă crezi că noi lucrăm pentru astăzi! — Nebun! Numesc nebun pe bătrînul care, cu un picior în groapă, sădesc pomi ce au să fie într-o zi copaci; dar nimeni nu este mai înțelept decît acel bătrîn care gîndește la viitor.

— Poliția! strigă o voce în sală, poliția a încongiurat casa!

— Să intre! răspunse Cheren.

Un căpitan de poliție, scurt, șchiop, chior, intră în sală, cu un gîrbaci în mină.

— Iacă imaginea guvernului de astăzi, zise Luț lui Dem.

— Am ordin a deșerta această sală, zise căpitanul de poliție.

— Vedeți că are conștiința răului ce va să facă domnul, zise Cheren. Apoi, întumîndu-se către membri: înțelepciunea ne zice că trebuie să ne risipim.

După cinci minute sala era deșartă. Oamenii poliției, cu luminări în mînă, căutau prin toate unghiurile și prin sobe, doară de vor găsi ceva hîrtii. Căpitanul de poliție, strîmb și chiorînd, veghia asupra lor.

ADUNAREA GENERALĂ ȘI DRAMA

Era o zi frumoasă, zi în care trebuia să se treacă drama perderei drepturilor țărei. Cerul pare că favora lucrarea ce era să se facă, ca să vează pînă unde omul este capabil a purta înjosirea sa.

Deputații treceau la Mitropolie; poporul din București, inițiat în dureroasa dramă ce era să se treacă la Mitropolie, se aduna aici cu frică și cu curiozitate. Tot orașul era așteptător spre a cunoaște rezultatul.

Adunarea de atunci era expresiunea clasei boierilor, maioritatea ei era pentru guvern. Nici un simțimînt nobil și patriotic nu făcea să bată aceste inimi pe cari ignoranța le păstrase încă mici și umilite.

Ședința fuse vijălioasă. Ministrul din Afară dăte citire actului prin care toate legile făcute de țară nu puteau să aibă putere decît după ce s-ar fi aprobat de curtea suzerană și protectriță. Miniștrii erau triști; ei aveau conștiința loviturei de moarte ce se da țărei; deputații guvernului erau triști; deputații patrioți erau inspirați, voioși și străluciți ca martirii în momentul muncilor lor. Maioritatea era tristă, căci știa că are să învingă, învingerea era rușinea sa. O murmură adîncă se auzi în toată sala: era un suspin. Ar fi zis cineva că este cel din urmă suspin al României pe cruce. Acest suspin se repetă afară din sală, pe urmă pe toate stradele, în toate casele. Poporul, copil teribil fără petrecere și fără eleganță, avu mai mult spirit în acea zi. Evenimentul îi sîngeră inima și mînia lui se vărsă în epigrame amari. Negreșit, poporul român, pe acele timpuri, nu avea nimic a perde. Țara lui putea să aibă autonomia sau să nu o aibă, soarta lui nu se schimba, el nu era liber, el nu avea nici un drept la viața politică a țărei lui. Streinii puteau să ocupe țara sau să nu o ocupe, aceasta nu-i făcea nici cald, nici frig, căci el însuși era ca strein în țara lui. Insulta, închisoarea, bătaia, conduse de arbitrarul cel mai barbar, aceasta era condițiunea lui în societate.

Poporul era învinsul timpului și purta jugul cu răbdare și cu hotărîre. Către acestea, instinctul învinsului ce se gîndește a-și scutura într-o zi lanțurile îl făcu să întoarcă încă un ochi compătimitor pentru această țară. Apoi omul este astfel, că începe de multe ori să iubească chiar relele lui. S-au văzut prizonieri cari, despărțindu-se de închisorile lor, au simțit oarecari păreri de rău.

Astfel poporul din București simpatiza cu opozițiunea. Ici o grupă de oameni, stînd și vorbind, lăsa să se auză aceste vorbe:

— S-a sfîrșit cu țara, zicea unul.

— Te înșeli, răspundea altul. S-a sfîrșit cu boierii. Apa curge, petrile rămîn.

— Dar domnul ce face? mai întreba unul.

— Domnul? dar nu este și el tot din boieri, răspundea altul.

Mai dincolo la altă grupă, alte idei.

— De ce primesc boierii voințele Rusiei? Mai bine să se bată pînă la cea din urmă răsuflare!...

— Cu ișlicile! zicea altul rîzînd. Ei dau drepturile țârei ca să-și scape posturile lor; dar cînd ar fi vorba să-și scape viața, oare ce n-ar da?

— Să ucidem pe boieri astăzi! striga la o altă grupă un măcelar.

— N-ai ucis astă-dimineață destui boi! răspundea altul rîzînd.

Pe dealul Mitropoliei, în mijlocul unei grupe mari de oameni, Luț sta și ținea un cuvînt în felul său.

— Ei, fraților! să vă mai plîngeți altă dată că grecii uciseră drepturile țărei! Iacă boierii români că fac mai rău decît grecii! Dar nu este vorba acolo. Noi ce trebuie să facem lucruri mari! Să dovedim că avem o patrie, că suntem vii, că suntem stăpîni, și decît a peri cu rușine în trădarea ciocoilor, mai bine această țară...

Luț nu apucă să termine vorba și un ofițer de poliție îl apucă de gît și îl tîrăște după dînsul. Grupa se risipise.

Vel, Dem și alți tineri se arestaseră în alte părți unde se găsiră propagînd.

Către acestea ședința Adunărei devenea furtunoasă. Cheren vorbea. De cîte ori acest orator cerea cuvîntul, toată Adunarea, deși în mare parte ostilă, păstra o tăcere religioasă care era un semn de admirațiunea ce purta acestui cap de partidă.

— A trebuit oare a trăi, zicea Cheren, ca să fiu martor la un act care răpește drepturile țărei cele mai sînte? drepturile ei de națiune, drepturi ce de la începutul acestei țări au fost respectate chiar în timpi de nenorociri. Prada, focul și sabia au trecut de multe ori pe sînul țărei noastre. Streinii au călcat cu picioarele cailor lor mormintele părinților noștri; dar nu au fărîmat drepturile națiunei și românii nu au voit niciodată a seri ei cu mîna lor perderea acestor sînte drepturi. Astăzi însă se jărtfește viața politică a țărei și aceasta cînd se face? Sub un domn român! și se face de români!... și nici un glas nu se ridică! Ce fel? voi, episcopi, păstori ai poporului, voi, toiaguri sufletești ale țărei în zilele de slăbiciuni și de dureri, suferiți voi să se calce drepturile țărei, fără să ziceți cel puțin o vorbă, fără să faceți o mișcare? Schimbatu-s-a oare misiunea voastră pe pămînt? Aveți voi astăzi rușine de datoria ce vă impune haina ce purtați?... Dar pentru ce îmi voi perde vorbele? Inimile sunt înghețate pretutindeni!... Cine la glasul cinstei și la glasul nației mai poate aici să simță bătînd inima? Voi zice cele din urmă vorbe. Vă rog, vă conjur, în numele copiilor voștri, nu le pregătiți un viitor atît de nenorocit! Ei au să vă blesteme într-o zi. Nu le fărîmați viitorul! Viitorul este al lor, numai al lor, și noi nu avem dreptul să ucidem ceea ce este al fiilor noștri.

Mai mulți oratori vorbiră.

Discursurile făcură o adîncă întipărire asupra Adunărei. Dar impresiunea ținu un minut. Ea fuse ca mișcarea de viață galvanică asupra cadavrelor.

Ei votară, maioritatea votă pederea drepturilor țărei.

Dar nu, nu era perderea țărei ce ei votară; era perderea acestei clase oligarhice, era dar scăparea României.

Țara, auzind cele petrecute în Adunare, tremură de spaimă. Trebuia aceasta ca să deștepte spiritul și inima sa. Nenorocirile cele mari sunt cauza faptelor celor mari la națiuni și la indivizi.

Țara începu să cugete.

Dumnezeu combinase toate aceste lucruri ca să ajungă la scopul său. Drama divină este infinitul și actele seale sunt secolii fără număr. Viața tutulor națiunelor este scrisă în această carte de mai nainte. România era destinată a avea o soartă mai bună, și o prepara, prin încercări, să merite soarta ce o aștepta. Acest eveniment scăpă țara. Tot ce am dobîndit astăzi purcede direct din această călcare a drepturilor țărei.

Trei zile în urma acestui act, România nu mai era aceea. Ea cugeta. O națiune ce cugetă este aproape de scăpare. România cugeta. România era acum matură; oamenii perdură acest spirit de nepăsare ce începea cu viața și se termina cu moartea lor; perdură pînă la acele datine de dezmerdări primitive cu cari un popor iese din noaptea barbariei. Cugetarea aduse trebuința de a se întruni; născu lumina, lumina făcu pe cei mai mulți a se recunoaște. Acum fiecine vedea rîpă către care mergea împinși de întunerec și căutară să evite prăpastia.

Domnul el însuși se deșteptă ca dintr-un vis.

El se plînse la Cabinetul din Petersburg împotriva opozițiunei din Adunare. Rusia îi promise, fățiș, sprijinul ei, dar îi ceru pentru aceasta punerea în legi a articolului ce răpea dreptul de autonomie al țărei. Domnul crezu că lucrul acesta nu poate să aibă consecuinți serioase. Cea dintîi eroare era făcută în ziua cînd se adresă la streini și se plînse contra compatrioților săi; cea de-a doua era numai o consecuință. Niciodată în politică nu se face un serviciu fără a reclama un alt serviciu.

Astfel în toți timpii s-au perdut drepturile țărei. Slăbiciunea țărei a venit totdauna cînd unirea a lipsit dintre români.

Domnul văzu eroarea ce făcuse și să decise a o repara mai tîrziu. El o repară. Fără să voiască, deveni unul din autorii evenimentelor ce se preparau. Revoluțiunea cîștigă un om puteric. Pînă atunci înisă rola sa nu se schimbă.

VĂTAFUL AGIEI

Dem și Luț erau arestați.

înainte de a se închide, amîndoi fuseră duși la prefectura poliției ce se numea pe atunci agie. Acolo îi puseră într-o cameră cu furii. Cei ce furau, cei ce asasinau erau confundați acolo cu cei ce voiau respectul drepturilor patriei lor. Cînd ei intrară aici, Dem păru indignat.

— Cu furii la un loc! zise el.

— Ce face asta? răspune Luț. Isus nu a fost răsticnit pe cruce între doi furi? De atunci sunt una mie opt sute treizeci și șeapte de ani. Nu-ți spuneam eu ție că de atunci pînă acum spiritul omenesc nu a progresat în nimic? Iacă acum vezi cu ochii. Națiunile au rămas națiuni și guvernele au rămas guverne.

El se puse să rîză tare, apoi urmă:

— Ce curioasă semănare între lucrurile evreilor de atunci și lucrurile noastre de astăzi! Pilat este astăzi...

Să nu mai spunem numele! Negreșit nu este departe ziua cînd un Titus va veni să calce în picioare mîndria fireștilor noștri! Păstrează-te bine, băiete, că ai să vezi lucruri mari în această țară. Cînd zic lucruri mari, nu înțeleg lucruri bune, căci eu, îți repet, nu crez în bine. Cînd se va fărîma înrîurirea Rusiei dupe aceste țări, va veni înrîurirea Turciei, Austriei sau cine mai știe care; cînd se vor fărîma ciocoii vechi, vor veni ciocoii noi. Acești de față cel puțin sunt săturați; cei ce au să vie vor fi flămînzi. Dumnezeu să aibă îndurare atunci de creștini!

— Ce tot latri, măi? întrebă cu despreț un hoț pe Luț, îți toacă gura ca o moară stricată.

— Așa batjocoreau cei doi tîlhari pe Isus pe cruce, zise Luț, îndreptîndu-se către Dem. Dar nu lua în seamă, căci poate să fie chiar pus de poliție să ne cate gîlceavă.

— Nu răspunzi? întrebă hoțul.

— Domnia lor sunt coconași! zise un alt hoț rîzînd.

— Ce ați furat voi, măi, de v-a adus aici? întrebă un al treilea hoț.

— Borfași! zise alt hoț cu despreț.

— Mai prost încă, răspunse Luț, nici nu am apucat să furăm și ne-a prins cu mîna în traistă.

— Dar de unde veniți? întrebă un hoț. Să prinză înainte de a pune la o parte? Sunteți ageamii și n-aveți semne de pricopseală. Mai bine rămîneți în meseria proastă de slugi pentru care să vede că sunteți născuți. D-alde voi au fost cari au înjosit meseria noastră prin nedibăcie.

— Strînge și taci! zise Luț lui Dem.

— Hoțiile s-au stîrpit prin păduri, zise un hoț, dar s-au înțolit prin divanuri.

— Să ne facem boieri! zise un hoț.

— Lesne, răspunse altul, slujbele nu se dau fără bani.

Un dorobanț intră în închisoare cu biciul în mînâ. Se uită asupra tutulor arestanților, lovi pe unul cu biciul cam în glumă, și văzînd pe Luț și Dem, le zise:

— Voi veniți cu mine, căci vă cheamă vătaful.

Cei doi arestanți se duseră după dorobanț. Acest din urmă îi conduse în sala de sus unde era vătaful agiei.

— Ați vrut să răzvrătiți poporul! le zise vătaful, ați înjurat pe excelenția-sa consolul, ați înfruntat pe puternica împărăție. Pînă cînd aceste fapte nelegiuite? Ce vreți? Să faceți revoluție? Să vie streinii în țară?... nu vreți pe boieri? nu este așa? vreți să fiți și voi boieri!... Săraca țară! cînd o ajunge pe mînele voastre! Măi, astă țară nu poate fără boieri! Dar unde s-a mai văzut mai bună stăpînire deeît cea de astăzi, mai bun domn decît cel de astăzi? Toată lumea este mulțumită. Și țara merge ca un ceasornic! Mi-este milă de voi!... o să vă mănînce pușcăria!... nu era mai bine să plecați capul și să lăsați pe alții să îndrepteze lumea? să luați o pîine și să nu vă turburați mintea cu parascovenii franțozești!

— Tot așa ziceam și eu băiatului ăsta, zise Luț, că n-o să îndreptăm noi lumea.

— Dacă îi ziceai astfel, tu de ce nu ai urmat astfel? mai zise vătaful. Dar vremea nu este perdută. Iată, stăpînirea poate să închiză ochii pentru astă una dată, dumneata ești mai vîrsnie, te văz deștept, poți fi de folos în multe lucruri stăpînirei... putem să-ți dăm o slujbă foarte delicată... n-ai să lucrezi cu coatele pe masă; ceva mai bine, mă înțelegi? In loc să strigi împotriva stăpînirei, mai bine să vii și să ajuți stăpînirea în luptele ei cu revoluționarii, să-i dai povețe ce să facă la multe lucruri pe cari ea nu le știe și dumneata le afli în locurile unde te duci...

— Să mă faceți spion? zise Luț rîzînd.

— Cine ți-a vorbit de spion? întrebă vătaful. Să te facem privighetor pe lîngă noi. Asta este ceva mai mult... Să luăm și pe băiatul ăsta?... mi se pare sprinten... nu trebuie să vă supărați de a priveghea pentru partida sa. Și chiar cînd ar fi cineva... ceea ce ai zis... este oare rușine? dar un sp... poate să fie ce este și să fie om cinstit.

— Ascultă, domnule, zise Dem, ai bunătate de ne dă drumul sau ne trimite la închisoare, căci n-ai găsit pe cine cauți.

— Ești limbut! zise vătaful, elătenind din cap, o să scurtăm noi limba aceea.

— în adevăr, zise Luț, dacă suntem vinovați, să ne pedepsească!

— Să vedem, răspunse vătaful. O să vă ia tacrir. Să vie grafierul!

Grafierul era aci. Veni. Vătaful și grafierul șed la o masă.

— Cum te cheamă? întrebă vătaful pe Luț.

— Luț.

— Luț? și mai cum?

— Luț, numai Luț.

— De cîți ani ești?

— Am perdut ceaslovul pe care tata însemnase ziua nașterei mele.

— Pune treizeci și cinci de ani, zise vătaful către grafier.

— Ai fost astăzi la Mitropolie?

— Am fost.

— Ce-ai vorbit oamenilor acolo?

— Am vorbit că consolul rus este părintele nostru cel mai bun.

— N-ai vorbit așa!

— Ba așa!

— Ba minți! căci nu te aresta de vorbeai așa!

— Fiindcă m-a arestat a trebuit să vorbesc altfel? Atunci scrie că am zis că consolul rus este un părinte rău pentru români...

— încet! strigă vătaful.

— Că va să fărîme drepturile țârei, și fără o provincie...

— Nu seri asfel de lucruri! strigă vătaful către grafier, că ne prăpădește Dumnezeu!...

— Am zis că românii mai bine să moară decît să sufere...

— Destul! strigă vătaful. Destul!... Du-te, grafiere!... și să vie dorobanții să-i ducă p-amîndoi la pușcărie!...

Totodată, ca cînd i-ar fi venit o idee sublimă, se opri, se lovi peste frunte cu palma și zise în sine însuși: „Ce prost sînt! Acest om a zis vorbe mari, vorbe cari s-au zis sau se pot scrie în tacrir... nu aș plutea eu, din aceste vorbe, să scoț un complot?... să iau o decorație cel puțin? o slujbă mai bună?... de ce nu? Treaba noastră este a născoci din nimic comploturile de revoluții, altfel ce am mai păzi noi aici? Voi lua mărturisirea de tacrir, de va fi trebuință, voi născoci doi martori cari să sprijine declarația sub cuvînt că au auzit zicînd aceste vorbe la Mitropolie. Omul acesta este un conspirator; era ieri seară la Cheren...”

— Grafier, scrie ce ai auzit de la dumnealui!

Grafierul scrise vorbele ce zisese Luț.

Cînd grafierul scrisese, vătaful ceru hîrtia, o strînse și, luîndu-și șapca, ieși răpede, recomandînd grafierului să păzească bine pe cei doi arestanți.

El plecă cu trăsura. Dupe cîteva minute trăsura sa intră în curtea consulatului rus. Coboară din trăsură. Se anunță, zice că are să vorbească cu consulul despre un complot împotriva Rusiei. Consulul avea adunare la dînsul. Boierii din partida rusească erau aici. Un serv zise consulului încet că vătaful agiei cere să-l vază în secret spre a-i descoperi un mare complot împotriva vieței împăratului Rusiei. Servul adăogise vorbele de „împotriva vieței împăratului Rusiei” sau din cauză că i se păruse a înțelege astfel, sau din cauză că la ruși atunci Rusia și împăratul erau aceeași idee. Consulul, auzind aceste vorbe, tresări fără voia lui. Se sculă și trecu într-un cabinet unde chemă pe vătaful agiei.

— Ce este? întrebă el.

Vătaful de agie îi arătă tacrirul ce luase lui Luț și în care acesta atacase pe consulul Rusiei.

— Numai atîta? întrebă consulul. Era vorba de complot asupra vieței împăratului! Oricum va fi, trimite pe acești doi tineri la pușcărie, mîne li se va lua tacriruri mai lungi.

Consulul se întoarse în salon.

Vătaful veni la agie, unde dăte ordin să transmute pe cei doi arestanți la pușcărie. Cînd arestanții fură porniți, vătaful zise:

— Am luat crucea!

PUȘCĂRIA DE LA SÎNTUL ANTONIU

Pe piața ce să vede astăzi în față eu hanul Manuc era altădată o curte largă, îngrădită cu ziduri nalte ca o cetățuie. În mijlocul acestei curți era o biserică; locul acestei biserici este acolo unde să vede astăzi o cruce îngrădită. La dreapta porței cetățuiei era o casă ce da cu o coastă la pod și să prelungea înîntru. In această casă era direcțiunea închisorilor. Alte rînduri de case șiruite în curte serveau de chilii pentru arestanți; un grilaj despărțea o curte mică a administrațiunii de curtea arestanților. Pușcăria era locul cel mai rău văzut de popor. La poarta acestei pușcării poporul văzuse în diferite epoce lucruri înfiorătoare: văzuse capete tăiate și atîrnate.

Văzuse cadavre spînzurate, înaintea Regulamentului; în anii din urmă văzuse femei criminale, rase, lănțuite și expuse la vederea publicului.

Aici fură aduși Luț și Dem. Logofătul Iordache îi priimi cu bucuria obicinuită ce simțea de cîte ori vedea venind arestanți. Li se dete o cameră în șirul caselor unde era administrațiunea, deși logofătul Iordache pretinse că mai bine ar fi acești doi boieri să locuiască cu arestanții criminali unde este viața mai veselă. Vătaful agiei stărui să-i puie singuri într-o cameră, în casa administrațiunei. Tot el recomandă să se oprească de a veni cineva să-i vază sau de a-i lăsa a comunica cu cineva din oraș sau prin orice alt mijloc. Era destul un astfel de ordin ca logofătul Iordache să își facă datoria sa cu scumpătate.

Vorba să răspîndise în București că s-a descoperit un complot ce avea ramuri în Petersburg și care avea ținta a ucide pe împăratul. Fiecine explica faptul precum voia și îi da tot felul de podoabe. Se știa că Luț și Dem fuseseră arestați, dar nimeni nu putu crede că ei erau arestați pentru complotul de atentat împotriva vieței împăratului Rusiei. Frații societății de regenerațiune, îndată ce auziră despre arestarea acelor doi, alergară în toate părțile ca să mijlocească libertatea lor.

Cocoana Elenca fuse înștiințată prin ei de arestarea lui Dem. Ea primi știrea cu nepăsare, pe urmă să puse

a blama pe Dem că nu se mai astîmpără. Cînd termină cu Dem, să apucă de guvern a-i adresa tot felul de mustrări mai mult sau mai puțin prețioase. „Dar vorbele sunt vorbe, adăogă ea, și el șede în închisoare, trebuie să mă duc să mă rog pe ici, pe colo ca să-l scap. Dar unde voi merge! Cunoșteam odată mulți boieri, acum m-au uitat toți, căci n-am vrut să mă mai duc la dînșii. Caterina s-a dus cu bărbatu-său în țări streine. Dacă m-aș duce la vorniceasa?... Știi că n-ar fi rău să încerc? Ea este bună și cunoaște mulți boieri... mă duc la dînsa.”

Cocoana Elenca zise și îndată puse șalul și își legă capul cu barișul verde cu ciucuri, care era costumul cel mare al său, și plecă.

Ea găsi pe vorniceasă, îi spuse motivul venirei sele. Vorniceasa îi promise să vorbească cu niște persoane. Ea se ținu de parolă, vorbi cu ministrul, dar nu putu deocamdată dobîndi decît voia ca să meargă cocoana Elenca să vază pe Dem în pușcărie.

UN CARACTER DE TEMNIȚAR CUM NU SE VEDE ÎN TOATE ZILELE

Pe la anul 1800 trăia în Ploiești o familie sărmană care avea șeapte copii. Capul familiei se chema Iordache și femeia lui Stanca; băiatul întîi născut luase numele tatălui său. Această familie trăia de astăzi pînă mîne, întrebuințînd micul comerciu pe piei de miei ce le cumpăra de la păstori și le vindea la cojocari sau la căciulari, argăsite. Comerciul său nu mergea bine de la un timp încoace, nu putea nici să hrănească această familie, încet, încet mizeria începuse să intre în această casă și să nu mai iasă niciodată. Bietul jupîn Iordache vedea cu destulă durere cum familia sa suferea de cele mai trebuincioase ale vieței și nu se putea face nimic, copiii să măreau, nu aveau nici haine pe dînșii.

Pe la anul 1800 întîmplarea făcu ca cocoana Elenca să meargă la schitul Țigănești, între Ploiești și București. Acolo ea cunoscu familia lui jupîn Iordache. Jupîn Iordaehe, nemaiavînd cu ce trăi, în Ploiești, în desperarea lui plecă la schitul Țigănești, cu femeia și șeapte copii, unde speră să-i hrănească cîtva timp din generozitatea maicilor. Femeia lui jupîn Iordaehe era o femeie de inimă. Mizeria în care căzuse o făcea să fie nenorocită sufletește. De cîtva timp căzuse într-un fel de melancolie care era semnul slăbirei spiritului său. Într-o zi dăte chiar semne de alienațiune mintală. Cîteva zile încă, și această indispozițiune, constată o boală serioasă. După celealte nenorociri ce izbiră pe jupîn Iordache, înnebunirea soției sele fuse coroana.

Maicile să interesară de soarta acestei nenorocite familii. în acele zile veni cocoana Elenca la schit. Ea văzu pe bolnavă, văzu niște scene triste și plîngeroase între mama bolnavă și între șeapte copii mărunți ce o înconjurau. Inima cocoanei Elenchi se atinse de aceste lucruri. Din propria sa inițiativă, ea dete o sumă de bani lui jupîn Iordache, cu cari bani să poată urma comerciul său de piei. Afară de aceasta, pe copilul cel mai mare, Iordache, îl dete să învețe carte la un dascăl în București cu a sa cheltuială.

Ea plăti în timp de trei ani cheltuielile cu acest copil. Dascălul la care ședea observase că Iordaehe avea spiritul mărginit; dar că era foarte supus și plecat. Conștiințios astfel precum conștiința sa era. Mergea la biserică în toate zilele; citea viața sînților ziua și noaptea; se ruga la Dumnezeu regulat de trei ori pe zi. Cînd se punea la masă făcea semnul crucei și rostea o rugăciune; cînd se culca, se închina, după ce citea lungi rugăciuni; apoi aprindea tămîie în odaie. Să observăm însă, pe lîngă toate acestea, că nu avea inimă pentru nimic mare, pentru nimic frumos. Simțimîntele lui erau meschine, cugetările lui erau meschine. Nici un elan nu mișca sufletul său. El nu avea nici copilărie, nici tinerețe. El nu visa ca cei alți copilandri. Era pozitiv ca o mahină rece, ca o carte scrisă din ordinul unui guvern. Avea credința cînelui buldoc către stăpînul său; dar și răutatea acestui cîne contra tutulor celor ce supăr pe stăpînul său. Avea ceva din stofa din care se fac spionii si canonarhii; ceva polițienesc și ecliziastic totodată; avea ceva și mai mult, avea ceva din natura gîzilor. El niciodată, în jocurile sele cu copiii, nu se certa, nu se bătea; el ciupea pe furiș. Silit odată, fără voia lui, la o luptă cu un băiat, și supărat pînă la furie, apucă pe acel copil cu dinții de buze și îi rupse o buză. înțelegea anevoie și învăța cu stăruire. Răbdarea lui era proverbială. Tot felul de pozițiuni incomode pentru toată lumea el le suferea cu nepăsare. Dascălul nu voia să-l pedepsească din cauză că orice pedeapsă ce i. să da, el încerca voluntar acea pedeapsă mai mult decît ar fi voit cel care îl pedepsea. Dacă îl punea în genuchi pe piatră, el apăsa cu genuchii în piatră ca să sufere. Dacă îl lovea cu nuiaua pe palme, el contribuia, prin pozițiunea ce da palmei înaintea nuielei, ca loviturile să le primească mai dureroase. Astfel sunt în mică parte semnele ce da în copilărie despre caracterul ce era să aibă într-o zi acest copil. Iordache, după trei ani, părăsi pe dascălul și intră la o bogaserie ca ucenic. Aceasta i se întîmplă cu ocaziunea luptei silite în care mușcă buza camaradului său. Cocoana Elenca află despre acest fapt, dar se mulțumi a-i trimite de cînd în cînd cîte un ajutor.

Iordache nu stătu ani mulți în comerciu. El merse într-o zi la cocoana Elenca să o roage a mijloci pe la cunoștințele sele, să-l primească la vreun calem. Acum el era flăcăiandru, părinții săi murise. Ceea ce făcu pe cocoana Elenca să alerge din casă în casă de boier, ca să așeze în vreun calem pe Iordache. Fuse făgăduința ce-i dete că el are să îngrijească de frații și surorile sele rămași orfani. Cocoana Elenca izbuti să i se dea un calem.

De atunci Iordache nu mai venea să vază pe cocoana Elenca. Cocoana Elenca sărăcise și el era deja un calemgiu de oarecare însemnătate. Iordache era și ingrat, dar aceasta nu ținea de caracterul său; nerecunoștința, trebuie să nu ascundem, ține de caracterul națiunei române. Sunt puține excepțiuni acei oaroeni la noi cari port recunoștința binefacerilor ce au primit. Cei mai mulți sunt ca debitorii cei răi, căror le perzi amici a sau stima îndată ce îi împrumuți cu bani. Negreșit că cel ce face binele trebuie să-l uite îndată și cel ce îl primește să nu-l uite. Dar lucrul se întîmplă altfel: la noi, cel ce face binele cuiva nu îl uită, și cel care primește binele îl uită. Cîteodată însă se întîmplă nu numai să-l uite, dar încă să plătească facerea de bine prin rău! Triste simptome de cădere morală!

în anul 1837 Iordache se afla îngrijitor asupra pușcăriei.

Să ne înturnăm acum la șirul istoriei noastre.

Cocoana Elenca se prezintă cu un bilet de la vornicul, închisorilor către Iordache. Prin acest bilet se scria că liberă este purtătoarea biletului să vază pe Dem și Luț, față cu îngrijitorul pușcăriei.

PUȘCĂRIA DE LA SÎNTUL ANTONIU

Dar aci trebuie să ne oprim ca să spunem cititorilor despre spectacolul înfiorător ce văzu cocoana Elenca la pușcărie.

Ea văzu multă lume adunată la poarta pușcăriei, dar nu băgă de seamă, intră în curte, țiind biletul la mînă.

— Pentru vătaful Iordache de la vornicu! strigă cocoana Elenca, arătînd biletul la niște gardieni. Unde este vătaful Iordache? întrebă ea.

Și guardienii îi răspunse:

— Iată-l, vine cu rasa!

— Cu rasa? întrebă ea.

— Cu rasa... ce? zise un guardian.

— Care rasă?

— Ei! te faci că nu știi! Femeia care și-a omorît bărbatul și pe care a ras-o la cap și are să o puie pe pod afară, să o vază lumea, în timp de trei zile mereu.

— Vai! ce grozăvie.

— Dar dă-te la o parte, că iacă aduce pe rasă să o scoată afară la poartă.

— Dar vătaful Iordache? întrebă cocoana Elenca.

— Este ăla care tîrăște pe rasa de braț, uite-l! zise un guardian.

— Vai de mine! ce am trăit să văz pe bietul Iordache gîde; în adevăr, lordache, ocolit de o ceată de guardieni, cu mîna înfiptă în gîtul unei femei, venea către poartă; femeia purta o dulamă de aba jumătate vînătă și jumătate albicioasă cum port arestanții statului. Gîtul ei era ocolit de o leasă lată de fer, din această leasă înainta un laț al cărui căpătîi îl duceau guardienii.

Capul ei era de tot ras și dezvelit. Cocoana Elenca, la această vedere nu putu răbda fără să strige:

— Vai! nu voi mai putea da biletul în mîna acestui om!

Și se trase înapoi cu spaimă, apoi să amestecă cu ceaaltă lume ce să adunase pe stradă împrejurul unui pat de lemn în formă de cutie și cu un stîlp la spate, pe care era să urce pe condamnată.

Iordache vine cu femeia rasă. El însuși îi dete mîna să urce pe patul de expozițiune pe această nenorocită, ființă. Femeia întîrzia, să observă că lordache îi frîngea brațul furiș, ca să o facă să se urce mai repede. Să observă asemenea că figura lui strălucea de o bucurie stranie. Femeia se lipi cu spatele de stîlp; leasa de fer ce purta la gît avea o toartă mai mică. Această toartă se agăță de un clinei de fer bătut în stîlp și astfel femeia rasă, lipită cu spatele de stîlp, era silită a sta neîncetat în picioare. Ea trebuia să fie expusă la vederea publică cel puțin trei zile. Spectacol barbar! pedeapsă degrădătoare oprită de spiritul care dictează legile la națiunele civilizate! Legea pedepsește, ridică viața criminalului, dar nu degradă omul în criminal! nu insultă criminalul. Poporul văzu aceasta și se înfioră de dezgust, puțini voiră să privească.

Asupra capului femeei rase se vedea o tablă neagră și pe care era scris cu cretă cuvintele că și-a omorît bărbatul.

Era într-o sîmbătă. La poarta pușcăriei, pe stradă, în acea zi era un adevărat teatru. Nu trecuse zece minute de la expozițiunea femeei rase și iată că soldații aduc pe arestanții din pușcărie, aici pe piață, ca să-i bată la spate cu nuiele. Această corecțiune se făcea în toate sîmbetele regulat; îi lovea de față cu publicul, ca mijloc de a inspira moralul. Dezbrăcară pe arestanți, unul cîte unul, ca să-i bată peste cămașă. Iordache, ce era încă acolo, nu lăsă pe oamenii săi să bată: voi să bată el singur; aceasta o făcea totdauna de cîte ori să arăta ocaziunea de a bate pe cineva cu nuiele. își súmese mînecele anteriului și pulpanele, luă două nuiele cu care să lovească d-odată, ca să nu treacă numărul loviturilor, dar ca să facă pe arestant a suferi îndoit. Iordache lovea; să observă că lovind, strîngea din dinți cu sete; ochii săi străluceau d-o bucurie infernală; figura lui să contractase. Dacă cineva, în acel moment, ar fi examinat părul său dupe cap, ar fi văzut că părul său să contractase ca perii ursului în mînie.

Cocoana Elenca văzu aceasta și puțin rămase să se căiască de binefacerile ce făcuse acestui monstru cu chip de om.

— Nu poci să mai văz pe blestematul acesta, zise ea, mă duc, Dumnezeu să scape pe Dem!

Ea zise și plecă, scuipînd asupra lui Iordache care bătea încă pe nenorociții arestanți.

Cînd toate aceste barbare operațiuni se terminară pentru acea zi și arestanții, guarda și femeia rasă reintrară în închisoare, cocoana Elenca se arătă iară la pușcărie cu biletul. Ea hotărîse să nu mai vază pe Iordache, se duse acasă, trecuse cîteva oare; dar nerăbdarea și neodihna îi frămînta sufletul, nu putu să mai stea, se duse din nou la pușcărie.

Astă dată ea putu să vorbească cu Iordache. Cînd cocoana Elenca intră, Iordache da ordine prin curte.

— Bună ziua, logofete, îi zise cocoana Elenca, văzîndu-l.

— Mulțumim dumitale, cocoană Elenco, răspunse Iordache. Ce vînt te aduse pe aici, nu cumva vii să vezi pe cei doi ce i-a trimis aici, între cari unul este copilul ce ai crescut?

— Pentru aceea am venit, iacă și un bilet de la vornicul, zise cocoana Elenca.

— De la vornicu? răspunse Iordache.

El luă biletul eu respect și îl puse la frunte, pe urmă îl citi.

— Să te duc să-l vezi, urmă Iordache.

— Bine, logofete, dar ia spune-mi, te-am văzut ducînd pe acea femeie rasă, apoi bătînd singur pe hoți cu nuiele!

— Ce vrei, cocoană? răspunse Iordache închinîndu-se, Dumnezeu și stăpînirea!

— Dar, logofete Iordache, zise încă o dată cocoana; Elenca, cred că nici Dumnezeu, nici stăpînirea nu-ți zice să faci singur aceste lucruri ce le fac gîzii numai.

— Dumnezeu și stăpînirea! urmă el, eu îmi fac da-| toria. Sînt plătit ca să-mi fac datoria.

| — Dar, făcînd ceea ce faci, faci mai mult decît datoria! zise cocoana Elenca supărată.

— Dumnezeu și stăpînirea! repetă acesta maniac, făcînd încă o dată semnul crucei, apoi urmă: vino după mine. Daca vei să vezi pe cei doi, știi, trebuie să-i vezi două, trei minute și să le vorbești de față cu mine; te vestesc încă, să nu zici o vorbă mai mult decît trebuie, și daca poți, să cauți încă, prin povețe bune, să aduci la cunoștință și la dragostea stăpînirei pe aceste două oi rătăcite.

— Ei! logofete Iordache! dar nu te mai cunosc cum te-ai schimbat!

— Dumnezeu și stăpînirea! zise el, plecînd înainte cu capul în jos și cu mînile la pept ca un paracliser ipocrit. In fine, cocoana Elenca ajunse la ușa camerei unde erau închiși cei doi tineri. Logofătul Iordache scoase cheia j din buzunar și deschise ușa, apoi zise la doi guarzi să j stea la ușă și cocoanei Elenchi să intre. Cocoana Elenca intră. Logofătul Iordache rămase la ușă, în picioare, cu mînile încrucișate pe pept și cu capul în jos.

Mirarea lui Dem fuse mare a vedea pe cocoana Elenca venind să-i viziteze. Cocoana Elenca îi zise:

— Iacă-te în pușcărie! ce o vrea Dumnezeu! săracă Elenca, d-aia ai trăit tu, să vezi ce n-a văzut neam din neamul tău! bat-o nevoia de po... po... litrică... politică! Ce o mai fi și aia nu știu. Iacă și boierul ce venea la noi!... amîndoi la un loc! Am venit să văz ce faceți.

Dar cine v-a îndemnat să înjurați stăpînirea? ia spuneți-mi mie! ce vreți voi, bre? o să vă faceți voi domni în țară? Vă perdeți tinerețile și viață ca să faceți tre-bile boierilor cari umblu după mere acre, și cari mîne, după ce vă vor pune în ispită, au să vă dea cu piciorul! Patrie, libertate! de unde au mai venit și aceste ispite? Noi, în tinerețile noastre, trăiam fără aste gînduri, și trăiam bine! nu ne închidea nimeni, ne plecam capul la cîte o casă de boier și nu vream să știm de nimic! cînd boierul era fără huzmet, noi, oamenii lui, cam pătimeam; dar îndată ce lua o isprăvnicie, o slujbă lîngă domn, se schimba lucrul: mergea cu el toți oamenii lui, pe toți îi chivernisea, și care nu strîngea pentru vremi grele, atîta mai rău pentru el; nu era vina stăpînirei.

— Ce zile binecuvîntate de Dumnezeu! zise logofătul Iordache.

— Așa să știi, răspunse cocoana Elenca. Iacă logofătul, ce era un calic, care n-avea unde să-și plece capul și pe care eu, Elenca asta, l-am cules din noroi și l-am procopsit. Poate să vă spuie.

Cocoana Elenca zise aceste vorbe cu intențiune.

— Dumnezeu și stăpînirea! zise logofătul Iordache.

— Dar astăzi nu mai înțeleg nimic, urmă Elenca, patria și libertatea! și alt nimic...

Se observă că de cîte ori cocoana Elenca pronunța aceste două nume, logofătul Iordache își făcu semnul crucei.

— Lăsați-vă de secături, măi băieți, și apucați-vă de muncă. Patria nu dă de mîncare și libertatea vă ia și bucățica care o aveți în gură.

— Așa este, răspunse Luț, ai dreptate, patria și libertatea sunt două lațuri cu cari voim a prinde norocul, și cînd prindem norocul, rupem lațurile căci nu ne mai trebuie. Dar de mai multe ori, în loc să prindem norocul, prindem pe dracul de coadă, cum am făcut noi.

— Iacă vorbe bune! zise cocoana Elenca. De ce Dem nu gîndește astfel? Dar aste gînduri mintoase ți-au venit tîrziu, din nenorocire? întrebă ea pe Luț.

— Ba le-am avut totdauna, răspunse Luț.

— Dacă le-ai avut, de ce nu le-ai urmat? întrebă

cocoana Elenca.

— Așa! murmură logofătul Iordache.

— Aici am greșit, răspunse Luț.

— Se căiește! murmură logofătul Iordache.

Dem pînă aci nu zisese nimic.

— Să-ți trimiț de mîncare? îl întrebă cocoana Elenca.

— Ne dă stăpînirea de mîncare, răspunse Dem.

— Comisia! strigă un guardian, deschizînd ușa.

— Ce comisie? întrebă Dem.

— Care o să vă ia tacrir, zise logofătul Iordache.

— Iar o să ne ia tacrir? întrebă Luț.

— Să mergem noi, zise Iordache cocoanei Elenchi

— O să le facă vreun rău, Iordache?

-— Dumnezeu și stăpînirea! mai răspunse el.

Cocoana Elenca ieși cu Iordache.

Se numise o comisiune de trei persoane cari să ia tacrir lui Luț și Dem. Aceste persoane erau vornicul închisorilor, prefectul și spătarul.

Acești trei demnitari erau boieri de clasa întîi. Posturile înalte se dau atunci numai la boierii mari de clasa întîi. Ele aveau raport cu rangul. Meritul personal nu da dreptul la posturi unde cunoștințele erau mai mult cerute. Rangurile țineau locul capacităței. Era o ierarhie rău înțeleasă și mai rău aplicată. De la extremitate, mai tîrziu, românii căzură în altă extremitate. Atunci funcțiunile nu se da decît la ranguri; mai tîrziu se dară la toată lumea, fără osebire, afară de meritul personal, care, prescris de doi secoli din această țară astăzi încă este nevoit să se prezinte cu nume schimbat, ca să fie bine primit. Această rană se va vindeca mai tîrziu, cînd luminele umplînd ochii poporului, guvernul el însuși, va fi nevoit a cugeta, a simți și a face ca secolul său. Guvernele, afară de niște rari excepțiuni, sunt ceea ce este națiunea.

Aceasta se întîmplă mai adesea sub guvernele constituționale; guvernele se văd silite, de multe ori fără j voia lor, a se coborî la popor în loc să ridice poporul la ele. Cetățenii au un vot la alegeri; dacă cetățenii fac parte dintr-o societate luminată, sacrifică toate interesele personale intereselor generale și are respectul legilor ca o religiune; concesiunele ce le fac guvernele nu pot să fie de natură a înclina fruntea guvernelor dacă însă societatea este coruptă, dacă desprețuiește legile în ființă, dacă sacrifică interesele generale intereselor personale, guvernele sunt nevoite a face concesiuni a pleca fruntea, a sacrifica tot pentru ca să placă alegătorilor. S-au văzut guverne cari au călcat pe d-asupra acestor menajamente și au mers înainte la ținta lor, ridicînd națiunea la dînsele. Aceste guverne sunt rari. Astfel dar cel dintîi lucru este ca să se lumine națiunea. Revoluțiunea politică la români nu a ajuns la scopul ei. Ea a creat legile; este mult, dar nu este destul; trebuie ca legile să se respecte cu religiune, și pentru aceasta nu este revoluțiunea politică care poate să o facă, ci revoluțiunea datinelor poporului: lumina.

Să ne înturnăm la șirul istoriei noastre.

Cet trei mari demnitari veniră să facă procesul-verbal celor doi bănuiți politici. Guvernul știa bine că acești doi bănuiți erau inocenți, dar, pentru că vătaful agiei pronunțase înaintea consulului rus niște vorbe foarte grave în socoteala acestor doi, ca să capete o cruce, politica guvernului cerea să se facă o serioasă formă de cercetare.

Cei trei comisari intrară în camera unde se află Luț și Dem, urmați de un secretar și de logofătul Iordache. Se aduseră scaune, o masă cu hîrtie și cu călimări. Comisarii șezură pe scaune în jurul mesei. Acuzații stătură în picioare. Lîngă ei se vedeau secretarul și Iordache.

Șeful agiei cel dintîi zise lui Luț.

— Cum te cheamă?

— Luț.

— Unde ești născut?

— Într-un balon.

Șeful agiei se posomorî, pe cînd vornicul și spătarul începură a rîde.

— Aici nu este loc de glumă, zise prefectul, vei să răspunzi serios la cele ce te întreb? căci de unde nu, voi fi silit să iau măsuri foarte aspre.

Șeful agiei cunoștea bine pe Luț. El îl avea de multe ori la masa sa, în secretele sele. Către acestea misiunea lui îl făcea să fie serios și să se prefacă chiar că nu îl cunoaște.

Luț răspunse:

— Sînt român, sunteți români. Ne cunoaștem. D. aga știe prea bine ce este în fundul acestei cercetări, adică: nimic! Oamenii dumisale ne-au arestat la Mitropolie căci am vorbit între cîțiva amici aceea ce vorbesc chiar cu domnia-sa, aceea ce vorbește chiar domnia-sa. Eram în drept să mă plîng pentru această arestare, nu zic nimic; dar cînd văz că ni se face cercetare de înaltă trădare, mi se pare că jucăm cu toți o comedie, și aceasta, la întrebările ciudate ce mi se pun, că unde m-am născut,mă face să răspunz: în balon!

— N-am venit aici să rezonez cu voi! zice aga, ci să vă cercetez. Vei să răspunzi la întrebările ce fac sau nu vei?

— Nu voi, răspunse Luț.

— Pentru ce? răspunse spătarul.

— Pentru ce? Vreți să vă spun pentru ce?

— Spune!

— Pentru că serviți la doi Dumnezei totdodată, pentru că voiți să înșelați și pe unul, și pe altul; pentru că ați perdut și demnitatea de boieri români și nu aveți nici curagiul de a fi robi rusești!

— Asta este o îndrăzneală neauzită! strigăagasculîndu-se după scaun.

— Merită a-i trimite la Snagov, strigă spătarul!

— Merită a le da drumul să se ducă pe acasă, zise vornicul temniților.

— Ce fel, arhon vornice! zise aga, dumneata vorbești astfel?

— Eu, răspunse vornicul.

Un adiotant domnesc tăie la începutul ei o ceartă care era să devie poate serioasă; el intră și zise:

— M. S. ordonă să dați drumul celor doi arestați!

— Vezi! zise vornicul.

— S-a împăcat Pilat și Caiafa a plecat capul, zise Luț lui Dem.

— Dacă este astfel, să plecăm! zise comisarii.

— Lăsați slobozi pe acești doi! zise vornicul lui logofătul Iordache.!

Luț și Dem plecară cu grabă, lăsînd încă pe cei trei comisari în uimirea lor.

— Păcat că se duc acești doi boieri! zise logofătul

Iordache, mă dedasem cu ei, săracii! Dumnezeu și stăpînirea!

Cel dinții om ce Luț și Dem întîlniră, ieșind, fu Vel.

— Ați scăpat? întrebă Vel, și eu am fost arestat și am ieșit astăzi. Veniți cu mine la Cheren și acolo veți afla mai multe lucruri; Adunarea are să se închiză.

Din toate acestea rezultă un lucru, că vătaful agiei perdu speranța d-a lua crucea.:

UN SPIONAGIU CURIOS

A doua zi de la ziua cînd se trecură scenele descrise în cartea precedintă, seara pe la șease ore, trei oameni, acoperiți de mantale lungi și cu pălăriile îndesate pe cap, se întîlniră la podul de lîngă Sîntul Ioan din piața birjilor. Cîte trei veniră din diferite părți. Mai întîi sosi unul, acesta așteptă pe pod. Se preumblă în lungul podului, mergînd și înturnîndu-se cu neastîmpăr! În fine un al doilea individ se arătă învălit în manta ca cei dintîi. Noul venit, îndată ce ajunse la căpătîiul podului despre partea birjelor, stătu și așteptă. După un minut, omul ce se preumbla neîncetat pe pod fuse față în față cu cel de la căpătîiul podului.

— Bună seara, colonelul meu! zise omul care era venit mai-nainte.

— Bună seara, căpitane! răspunse celalt. Crez că n-am întîrziat. N-a venit încă C. care are să ne dea instrucțiunele trebuincioase ca ce să facem?

— Nimeni încă, răspunse căpitanul, și îți închipuiești cît sînt de curios să aflu lucrul ce va să ne propuie.

— Și eu sînt curios, răspunse colonelul cu nepăsare, ca cînd ar fi cunoscut natura propunerei pentru care se proiectase întîlnirea. Cu toate acestea, vom vedea în curînd.

— Iacă vine cineva! zise căpitanul.

Era un copist de la canțelarie care se ducea la teatru cîntînd încet:

Carcalechi, nepricopsit, Și mai bine-a izbutit Țucăr, doctor cocoșat, Și mai bine a-naintat. Manolache e pitar, Un evreu ceasornicar. Na! Ioane, na!

— Ce bice i-ar trebui domnișorului! zise colonelul.

— Bice, bice! răspunse căpitanul, dar să mai judicam și altfel, colonelule. S-a dus domnia biciului. Biciul era bun pe cît poporul pleca capul sub bici, dar astăzi, vezi că poporul ridică capul, îți ia biciul din rnînă. Să deșteaptă mulțimea, cercetează, compară, judică și zice cine sunt boierii? Cine suntem noi? cu ce ei sunt mai buni decît noi? și iară cercetează și găsește că boierii nu sunt mai buni decît poporul, în nimic. Vezi dar că îndată ce ajunge lucrul ca poporul să se lumineze, să îți ia biciul din mînă și să-l arunce...

— Dar știi, căpitane, că pentru un militar vorbele ce zici nu sunt potrivite!

— Nu-ți vorbesc ca militar, îți vorbesc ca om.

În acel moment sosește omul ce se aștepta.

— Bună seara, colonelule.

— Sărut mînile, zise colonelul, înclinîndu-se cu respect.

— Să nu perdem timpul, zise omul venit în urmă, iaca pentru ce am voit să ne întîlnim aici...

El se plecă la urechea colonelului și șopti:

— Zici că pot spune orice înaintea acestui căpitan?

— Poți, zise colonelul, este discret, răspunz de eh

— Iacă ce este vorba, urmă omul venit în urmă. Duhul de revoluție a intrat chiar în ofițerii noștri români și aceasta este un lucru serios. Guvernul are bănuială că căpitanul Els, care are o companie de pedestrime, se află în relație strînsă cu Cîmpineanu și cu toată banda lui de revoluționari. Nu voi să vă pregătesc, printr-o lungă precuvîntare, asupra sujetului. Întru d-a dreptul într-însul și zic: știi, dragă colonelule, că ești bănuit de oarecari lipsuri de bani publici? Nu zic aceasta ca să te insult. Negreșit că sunt vrăjmașii dumitale cari te-au pîrît. Este un prilegiu minunat ca să arăți guvernului că ești credincios și că pîra vrăjmașilor a fost neadevărată. Iacă ce este. Guvernul voiește să știe ce știe acest Els despre revoluționarii lui, ce fac ei, cum stă planul lor. Și ca să știe aceasta, cere de la dumneata care ești în relație cu Els, să-l ispitești și să afli tot, și de la dumneata, domnule căpitane, care ești în legături și mai strînse cu Els. Veți invita la masă pe Els; veți da un prînz strălucit, cu vinuri streine de cele mai bune. Veți fi veseli. Veți căuta a îmbăta pe Els, daca va ști ceva, va spune tot ce va ști și veți însemna tot ce va spune.

— Planul e minunat, strigă colonelul.

— Nu e așa? răspunse omul venit în urmă.

— Planul este infam! strigă căpitanul. Ce fel, domnule? Crezi dumneata că un ofițer june, un soldat bun ca mine va fi în stare să trădeze astfel, pînă a se face spion? Dar nu știi dumneata că un soldat ce afr face un act de trădare către amicii săi, ar fi în stare a face un act de trădare și către guvernul său? Și dumneata propui aceasta unui soldat? dumneata care zici că soldații trebuie să rămîie ca verginele? Nu înțelegi că dacă vrei ea soldatul să nu trade steagul său, nu trebuie a-l învăța ca să trade pe amicii săi! Treaba soldatului cel bun este a fi supus la lege și la ordinile șefului său în serviciu, a pleca, a ședea, a se bate, a-și da viața și sîngele pentru steag, pentru cinstea oștirei; dar nu a trăda pe amici. Cine tradă amicii poate să-și trade și patria, și legea, și steagul, și domnul său. Du-te, domnule, căci nu vei găsi un ofițer român, în oștirea română, care să se facă trădător și spion către nimeni, nici către guvern, nici către amici.

Vorbind astfel, el scoase un epolet și îl aruncă în față omului venit în urmă, adăogînd:

— Nu voi fi eu care voi necinsti epoletul fraților mei de arme!

El aruncînd epoletul și plecă/

— Acest om este nebun! zise omul venit în urmă, și cu toate acestea mi l-ai recomandat astfel!

— Am greșit, răspunse colonelul. Știam că este om de cuvînt și asta m-a înșelat.

— Om de cuvînt? vezi, colonelule, că ai încă trebuință de experiență în lume. Să mărturisim că nevasta dumitale este mai pătrunzătoare... In politică ce vom face noi cu oamenii de principii sau de cuvînt, cum zici? Ne trebuie oameni fără principii sau oameni fără de cuvînt. Cu aceștia faci trebile. Oameni ce nu cred nici în Dumnezeu, nici în dracul, cari nu au conștiință și cinste, căci trebile ce voim a face cu ei nu sunt nici conștiincioase, nici cinstite, și necesitatea politică le cere. Nu fac aluziune la dumneata. Dumneata nu ești un instrument vil. înțelegi ce faci, știi că sunt de făcut lucruri cari par a fi contra regulelor absurde ale unei educații rău înțelese, dar ai în vedere un scop mare, care dacă ar fi cunoscut, ar scuza mijloacele luate. Dar să nu perdem timpul. Mîne vei da această masă. Alăturați cîțiva prieteni dibaci. Doamna dumitale va putea face mult întru aceasta, dacă îi vei încredința secretul.

— Fii în pace, răspunse colonelul, asta este treaba mea. Astfel mîne seară, la această oră, îți voi încunoștiința rezultatul lucrărilor noastre. Acum mă duc să invit pe Els pentru mîne la masă.

— Mîne seară la această oră, dar aici la pod!

— Prea bine.

— îmi vei spune numele căpitanului ce ne-a lăsat, ca să se puie sub privigherea poliției.

— Mîne seară vom regula și aceasta.

— Atunci, la revedere!

— La revedere! sărut mînile.

Omul venit în urmă luă drumul către palatul domnesc. Colonelul se duse la Els.

Pe drum colonelul auzi mai mulți oameni și copii cîntînd niște epigrame contra domnului și miniștrilor.

Colonelul zise în sine: „Răul se întinde. Dar eu ce puteam face? Cu revoluționarii nu aveam nimic de cîștigat. Or izbuti sau nu or izbuti, nu se știe; neizbutind, ce mă fac eu? Pe urmă vezi că vor să-mi ia socotelile la oștire... și asta mă stinge. Cel mai bun lucru dar este să rămîi în bune relații cu revoluționarii; să-i chem la masă, la bal, și în fund să fiu înțeles cu guvernul; guvernul nu mă va bănui, căci îi voi denunța pe revoluționari. Acești din urmă nu mă vor bănui, căci mă țin stricat cu guvernul, pe care nu voi înceta a-l critica și a-l insulta în adunările noastre.”

Astfel vorbea colonelul cînd ajunse la casa lui Els. Els era acasă. Se mai aflau aici Luț, Dem și Vel. Colonelul fuse contrariat de a găsi aici pe acești trei juni, cu toate acestea, trebui să se supuie voinței so artei.

Amfitrionul renumit în oraș, colonelul fuse priimit cu aplaude de acești juni.

— Sînt sigur că colonelul vine să invite pe cineva din noi la masă, zise Luț.

— Așa este, răspunse colonelul, și pentru ce nu? Vă mărturisesc că m-am obicinuit a prinzi cu lume și eu și soția mea. Acest obicei, și cînd este vorba de convivi amabili, este anevoie de schimbat, foarte anevoie.

— Dar ia seama, dragă colonelule, mai zise Luț, să nu mănînci cu oaspeții dumitale moșia ce ai cumpărat f Sînt sigur că în fiece prînz să mănîncă cîte un clăcaș; pe urmă va veni rîndul morilor, cîrciumilor.

— Fie, zise colonelul. Cînd se va sfîrși, vom găsi încă de mîncat.

— în adevăr, zise Vel, ești foarte bogat?

— Nu sînt foarte bogat, răspunse colonelul, dar nu sînt om sărac.

— Și cărui din noi vei face onoarea de a-l invita la masă? întrebă Luț.

— Pe toți cîți sunteți aici, răspunse colonelul, aruncînd ochii asupra oaspeților.

— Afară de mine! zise Dem, sînt invitat în altă parte.

— Lui Dem i-e frică să nu pață ce a mai pățit.

— C!nd mă gîndesc, răspunse colonelul, mă rușinez de rușinea mea. D-nu Dem știe cit m-am căit de această nenorocită întîmplare. Cred că îmi vei face plăcerea a veni, cel puțin seara?

— Se poate, zise Dem.

— Așadar, veniți? întrebă colonelul.

Și junii noștri răspunseră afirmativ.

— Cum merge carul statului? întrebă Luț. Auz că a schimbat un cal care nu vrea să dea în ham și a pus un catîr; dacă nici acum nu va merge carul, apoi nu știu cînd va mai merge!

— Păcat că nu este colonelul in minister! zise Els.

— Am mînca cel puțin căprioare și icre moi în toate zilele, zise Luț.

— Ministru, eu! zise colonelul, nu ambiționez acest post, apoi și principii mei liberali nu-mi iert. Cu altă politică și cu alți oameni, nu aș zice ba.

— Fie așa! zise Dem, am auzit însă că ai fi voit odată să fii agă și că-ți făcuseși și uniforma.

— Agă? da, e frumos post... dar iacă., eu întîrziez... mă duc, am cuvîntul dumneavoastră.

Colonelul mai zise cîteva vorbe și ieși,

Cînd junii fuseră singuri, Luț zise:

— Cum acest om care era sărac ca turnul Colței, fără să facă comerciu, fără să ia o mare zestre, fără să moștenească nici măcar o curcă plouată, fără să cîștige nici în lotărie, nici în cărți, șeade astăzi pe un milion ^Negreșit că mica sa leafă abia i-ar fi ajuns de coșnița din toate zilele!

— Acesta este un secret pe care tu nu îl vei afla niciodată, zise Els, dar să respectăm pe amfitrion și să vorbim de alte lucruri.

— Știu, zise Luț, tu faci curte nevestei lui.

— Mărturisesc că îmi place, răspunse Els.

— Dar nu știu dacă tu îi placi ei? întrebă Vel.

— Și dacă i-aș place, urmă Els, mijlocul? Cred că este foarte virtuoasă.

— Fericiți cei simpli, zise Luț, căci a lor este împărăția cerului! Căpitane poete, te hrănești cu bucolicele și cu georgieile lui Virgil. Ai fi fost bun să te faci episcop.

— Ascultă, Els, zise Vel, ai scris niște epigrame din cari multe le cîntă poporul pe strade. Am auzit că ești bănuit și tu că faci parte din societatea noastră. Îți spui aceasta, ca să știi. Se zice chiar că Edem ar fi explicat epigramele tele ca o aluziune la domn.

— Apropo, zise Luț, ați citit fabula lui Alexandrescu, Boul și vițelul? Nimic mai potrivit cu împrejurările politice de astăzi!

— Știi ceva din ea? întrebă Dem.

— Nu-mi aduc bine aminte, știu că sunt boi, viței, cirezi...

— Încît îți vine să umbli în patru picioare, citind-o, zise Els.

— E gelos poetul, zise Luț, gelozie de meserie.

— Cum merge Curierul român și cel de ambe sexe?întrebă Dem.

— Curierul român ne dă nuvele din afară și Curierul de ambe sexe ne vorbește de filologie.

— Face cît îl lasă a face cenzura, zise Vel.

— Vestitorul prosperă, zise Luț.

— S-a schimbat în foaie semioficială și și-a schimbat literile, după ce a vestit publicului că se va îmbunătăți.

— Cea mai bună foaie este tot Buletinul, zise Luț. Aci se citesc vitele de pripas.

— Era o foaie Pămîntenul, zise Vel, era bună.

— Era România, Mozaicul, zise Dem, au murit.

— Era Vestitorul bisericesc, zise Luț, acesta te adormea cel puțin.

— Văz că astă-seară conversațiunea noastră lîncezează, zise Vel, propui să mergem la teatru. Eu voi să merg la teatru român, căci am o presimțire că se va închide în curînd.

— Știi ceva? întrebă Els.

— Să vorovește prin unele saloane.

— Să trăiască teatrul, zise Luț, să mergem să-l îngropăm!

A doua zi, la patru ore, în salonul colonelului se aflau toți junii de mai sus, afară de Dem.

Els vorbea cu nevasta colonelului. Els era un june ofițer cu talent de poet. Din nenorocire, el avea poezia numai în versuri, nu și în inima sa. Era îngîmfat de ideea boierismului din care el nu izvorîse. Cu timp și fără timp, vorbea de masă ca să poată zice că ieri a mîncat la cutare sau la cutare boier mare, că cutare boier mare, că cutare damă mare i-a zis cutare lucru. Era egoist. îngrijea de ființa sa morală și fizică ca de un copil care avea trebuință. Vorbele și faptele sele erau măsurate cu cumpăna. Cugetările sele nu să ridicau mai presus de lucrul cugetărilor ordinare ale societăței, inima sa era incapabilă de acele împingeri spre sacrifice și abnegațiune ce denunță pe adevăratul poet. El nu ar fi voit să sufere nici un minut măcar pentru o poftă de dreptate, de patriotism. Amabil către acestea eu toată lumea; onest în relațiunele cu amicii săi; patriot pe cît un om ce nu face nici un rău patriei poate să fie.

El își închipuise a face curte nevestei colonelului. Această idee i-o dete ea însuși. Nevasta colonelului iubea să fie curtenită. Ea avea spiritul voios și sprinten; iubea cu deosebire să fie cîntată de poeți; ea însăși făcea versuri, destul de mediocre. Cînd cunoscu pe Els îi zise:

— Să-mi scrii în albumul cum știi să scrii, și albumul meu va începe din acea zi să aibă un preț.

Els fuse încîntat de aceste vorbe și-i turnă în album o poezie care era un fel de declarațiune de amor. Colonelul zisese nevestei sele:

— Politica cere astă-seară să fii amabilă cu Els. Lasă-l să te curtenească chiar. Daca vei putea, fă să-șî pearză capul.

Această recomandațiune era îndestul pentru Alcmena modernă, ca să facă să înnebunească pe junele poet.

Ea fuse cochetă, fuse perfidă. Rola ei fiind ordonată, ea avu spirit. Els, fiind de bună-credință, zise lucruri banale, fuse prost.

Masa fuse splendidă, vinurile mai ales străluciră aici eu profuziune și lux. Els credea că a făcut concuista unei inimi de zeiță. Era transportat în al zecelea cer; de multă bucurie, bău mult, să ameți.

Colonelul propuse lui Els să treacă într-o cameră vecină să se odihnească. Nevasta colonelului îi servi de călăuză; mina ei mică și albă îi puse o pernă pe căpătâiul unei canapele și culcă pe poet care îi sărută mina eu patimă.

— Te voi face doamnă, zise el.

— Doamnă? răspunse ea.

în acel moment colonelul veni.

— Meriți, urmă Els, amețit. In adevăr colonelul ar fi domnul ce ne-ar trebui nouă, păcat că este altul candidat.

— Cine? întrebă colonelul.

— Ah, iacă-l. Cine? mă întrebi, nu poci să spun.

— Nu mă crezi îndestul inițiat în lucrurile patriei?... n-ai destulă încredere în mine?

— Și în mine! zise femeia, strîngîndu-i mîna.

— Avem alt candidat... Dar, îmi promiteți a nu spune niciodată ce veți auzi de la mine?

— Fii sigur, zise colonelul.

— Asemenea nu vei spune ce vei auzi de la mine? zise femeia încet.

— Oh! ascultați... noi ne pregătim de revoluție. Unul din ai noștri va pleca la Moldova, alții la Paris și la Londra. O parte din ofițeri este cîștigată. O parte din boieri asemenea. Planul este să prindem pe domn și pe miniștri în biserică și să proclamăm un alt domn...

— Cînd o să faceți? întrebă colonelul.

— Peste o lună... dar secret... dacă vrei să fii spătar...

— Ce face? Els, strigară oaspeții, deschizând ușa.

Colonelul se duse la locul de întîlnire.

Junii noștri, după ce petrecură cîteva momente încă în casa sa, se retraseră încredințând pe noul Samson în brațele Dalilei sele, și se duseră la Cheren.

O MICĂ ȘEDINȚĂ ÎNTRE OAMENII DIN CARE A IEȘIT UNIREA ȚĂRILOR

La Cheren era o adunare secretă.

Cheren vorbea amicilor săi:

— Nu știm ce are să se întîmple de astăzi pînă mîne. Tărîmul este arat și acum trebuie să aruncăm sămînța. Sămînța ce vom arunca va da rod într-o zi, dacă nu așa de curând cum doresc unii din noi, dar mai târziu; câțiva ani mai târziu sunt puțin in comparațiune cu viața națiunei. Tărâmul in care trebuie să semănăm noi este inima românilor, și sămânța ce trebuie să semănăm este ideea unirei țărilor române. Mergeți dar unii din voi a împlini această sântă datorie in această țară, alții in Moldova. Moldova mai ales a rămas cu totul in urmă. Îmbrățișați toate profesiunile cari vor fi de natură a vă pune în raport cu junimea, căci actul cel mare al unirei se va face într-o zi de această junime numai când ea va deveni matură. Nu vă perdeți vorbele cu cei bătrâni! Inima lor este prea uscată ca să poată primi și inmugura ideile mari și generoase. Apostolii noștri, meniți a propaga în Moldova aceste idei, cată să se armeze cu răbdarea îngerilor. Să rămîie neîncetat într-o stare de modestie, de simplitate, de supunere, cele mai puterice arme spre a atrage simpatiile omenești de cari aveți trebuință. Faptele lor trebuiesc să fie consecuinte cu o purtare încununată de virtuți. Orice partidă politică ce nu va observa cu scumpătate aceste îndatoriri va peri fără să izbutească. Interesele persoanei și partidei cată să fie înecate în interesele generale. Orice partidă politică sau socială ce va propaga ideile mari și naționale, și se va prezenta prințr-o purtare ce nu va fi înconjurată de onoare, de virtuți, nu numai nu va reuși, dar încă va peri, căci faptele vor dezminți vorbele. Să lăudați ideile și să vă îndreptați la oamenii aleși, iar nu la gloate. Să nu lingușiți patimile gloatelor! Este adevărat că partidele ce lingușesc patimile gloatelor izbutesc de multe ori a se așeza pe un piedestal; dar acest piedestal este ‘fraged, căci opiniunele bazate pe patimi se risipesc răpede, pe cînd cele ce se bazează pe rațiune sunt singure temeinice. Oricare ar fi țara și forma guvernului său, fie cea mai democratică din lume, opiniunea minorităței inteliginte totdauna face opiniunea maiorităței. Gloatele nu au opiniunele lor proprii; ele i-au opiniunile minorităților inteliginte și le apropriază.

Astfel vorbi Cheren și adunarea trebui să aleagă un membru care să aibă misiunea a se însărcina cu propaganda în Moldova. Căta să mai aleagă un membru care să ție corespondință cu dânsul și să comunice societăței totul. Acești membri se aleseră: pentru Moldova se alese On, pentru Valahia se alese Vel.

On era un june remarcabil; natura-i lase o inteligință extraordinară. Această inteligință el o perfecționă prin studii adînci și briliante în școalele din Paris. On trebuia să plece a doua zi în Moldova.

Membrii se sărutară; ei aveau toți lacrimele în ochi, cugetînd că va veni o zi cînd, din această faptă obscură, puterea ideei va arunca lumina sa și va risipi întunerecul în care zăcea națiunea. O, juni începători ai sîntei idei de unire! mulți din voi nu mai sunt în viață. Ei au căzut în luptele ce veniră în urmă, flacăra sufletului lor a ars argilul peritor, și pămîntul a acoperit țărîna lor, și timpul a șters numele lor din cartea vieței, fără ca țara să știe că ei au fost începătorii unirei! Alții însă, fără putere sufletească, au renegat de la marile idei, au murit cu sufletul, deși trăiesc încă cu corpul. Și dacă astăzi unirea ar putea fi pusă pe jeratecul morței, ei ar aprinde focul pentru ardere! Patimele au născut aceste nenorociri. Ei n-au înțeles că aceia ce iau inițiativa faptelor mari, nu trebuie să caute a se folosi de dînsele personal. Dar să nu vestejim laurii lor, ei și-au făcut o nobilă datorie.

Finile volumului întîi