Un boem român

I. O adeverată amică

Erau unsprezece ore seara; — pe podul Mogoșoaei nu se auzeau de căt sgomotul trăsurelor care urcau și coborau ulița, și cîți va pași de oameni carii resunau pe pietrele trotuoarului.

Un om ca de vre-o trei-zeci ani intră sub un gang, flueră o dată, și un servitor eși din fundul curței din o cămară, cu o kee și o luminare în mînă.

Omul începu se urce scara, feciorul îl urma.

— Nu flueră, nu cîntă, nu zice nimic, nu sunt semne bune; își zise servitorul.

Întrat în cameră tenărul își aruncă paltonul îi aprinse două lumînări, scoase din buzunar un paket gros de vre e cinci zeci coale de hărtie scrisă pe toate părțile, — se așeză dănaintea unui scrin cu scriitoriu, își pironi ațintările asupra scrierei, și începu se citească.

Din timp în timp se oprea. — Nu e rău; își zicea el însuși respunzându-și la propria lui reflessiune; — sunt idei bune, colori vii, simțiminte nobile descrise cu tărie și cu suflet; dar lipsește romanțului acestui, — îi lipsește.... urmă el cu o mișcare de impaciență; — îi lipsește munca, erudițiunea, studiul.

Lovi din picior, părăsi lectura, și începu a se plimba turburat p′în cameră.

— Păcătoșii; — își zicea el arădicănd din umeri cu dispreț: — cînd le am citit operul meu ′mia făcură mii de complimente, se′ntreceau care de care să′mi străngă măna, era un cor de laude care nu se mai sfărșa, îmi promiteau gloria, averea, și eu împreunam în mintea mea geniul și juneța; mă priveam în oglindă ca să văz daca nu ′mi creștea o cunună de lauri; — și toate aceste pentru o rutină gramaticală, pentru facilitatea inteliginței; cei mai îndrăsneți își permiteau oarecare observări; — azi dimineață romanțul meu îmi părea admirabil, acum de cînd m′a năbușiră de launde, am o nespusă dorință d′al rupe.

Se′ntoarse cu repeziciune și luă caietul în mănă.

Vali! — l-am vîndut, — nu mai e proprietatea mea, e al editorului; — îmi spăl măinele.

El abia săvîrși monologul acesta; — cănd intră servul în cabinetul seu și′i dedu un bilet.

— Domnului Paul, e pentru mine.

Și rupînd plicul citi:

„Amice.

„Daca n′ei priimi biletul meu prea tărziu, vin-o de mă vezi.

„R. S. tărziu, se kiamă dupe meziul nopții.

Sunt abia unsprezece și jumătate, — își zise el: alerg.

Își luă iar pălăria și bastonul, aprinse o țigare, se repezi pe scări intră în o birje și plecă.

Ajuns acolo, se coborî din birie, urcă o scară jumătate luminată prin o lampă discretă, se aruncă în un coridor, și bătu la o ușă.

Mijietul unei roki, îi dovedi că venea să′i deskiză.

O jună femee surîzândă și roșind îi deșkise ușa, și îi întinse măna.

El luă mîna o strănse în a lui, intră în cameră și se pusse pe o dormeuză lîngă dînsa.

Acea cameră era o elegantă, lucsoasă și bogată cameră de culcat.

— Desperam de a te vedea; îi zisse ea: daca nu veneai peste zece minute era să mă culc; — ei bine ce nou?

— Ești angerul fericirei melle; îi zise el: de cănd ne vedem mi se întîmplă tot bine, — astăzi am căștigat acel proces cu glorie și fanfare, de și cu un pledoriu improvizat în contra unui discurs studiat, — eșind de acolo am trecut pe la editor cărui am vîndut romanțul meu din un cuvînt.

Ea se roși de bucurie.

— Și nu′mi spuneai nimicaj- îi zise ea strîngîndu′i amîndouă mîinile: — trebuea să′mi o strigi cum ai intrat, — iată-te dar pe cămpul prosperităței, — de o parte înaintarea în cariera politică ce ai ales, de alta renumirea literară și legislativă, — diplomat, autor și avocat; — adăogă ea răzănd — să vezi, strălucirea ′ți deschide brațele ei, ai talent, și ceva îmi zice că o să mergi foarte departe

— Ei bine; îi respunse el: — acel ceva care ′ți vorbește, mie nu′mi zice nimic, sunt descuragiat Zoe, sunt cu totul descuragiat, cîte o dată a rare ori, ca valurile mărei care se arădic, aplaudele resună sgomotoase și cariera pare a mi se deskide în cale; apoi ca marea care se calmă aplaudele tac, și cariera pare a se înkide iar, afară din copilăria mea trecută în studiuri — de cănd nu mai am stare, — sunt cinci ani, cinci ani de muncă sterilă, în carii nu am străns o sută galbeni în casa mea, în carii nu am făcut un pas de stabilitate în posițiunea socială, în carii nu ′mi am creat cariera, și′n carii nici cel puțin o justă reputațiune nu′mi a fost recompensa; — dupe momente de puțină glorie care mă ′nbată un minut de reușire ca astăzi de esempl, care mă amețește o oră, mă simț mai obosot de cît tot d′auna, speranța mă părăsește încă și mai mult și nu mai am încredere ′n mine.

„Ai făcut bine de ′mi-ai scris zoe, îmi pare că am friguri, și în societate′ți îmi voiu calma această iritare nervoasă care influe asupra moralului meu.

Zoe merse de răidică perdelele, noaptea era luminoasă și senină, casa ′nnalță și mare, ei se așezară pe două fotoliuri lîngă fereastră.

De la fereastră, Bucureștul prezenta o panoramă încîntătoare, acea adunare de coșuri din carii ese iarna fumul ce se′nalță spre cer, din carii unii kiari, alții ′ntunecoși, de cupole și clopotniți de biserici, făcea okii de se afundau în un spectacol care ca și Oceanul inspiră găndirea infinitului, — Cătările se perdeau în un orizont ce pare a nu avea margini, miriade de scăntei luceau în acel senin întocmai ca scănteele pulberei de aur pe care le aprinde fosforul p′între valuri, sgomotul trăsurelor le aducea aminte mugirea surdă a mărei, și umplea spațiul de murmuri, contururile seperdeau și seninul. nopței, amestecat cu acel sgomot, dă orașului proporțiuni imense, și frumuseți magici a căror găndire visetoare umplea sufletele lor de o misterioasă melancolie.

Zoe și Paul adați cu totul la admirarea acelui spectacol, remăsese cîteve momente silencioși.

Un val de sănge tener se urcă pînă la inima lui Zoe, ea respiră cu deliciu acel aer îmbătători deșkise un moment buzele sub impulsiunea unei oftări, și măna ei se puse din o mișcare invotuntară, împinsă de instinct în măna lui Paul.

— Cu toate cîte zici — îi zise ea: — ceea ce ai făcut pînă acum au fost numai încercări, de aci ′nainte ți se deschide cariera, poți merge înainte.

— Și unde pociu ajunge? — o ′ntrebă Paul,

— Unde ajung talentul și juneța; speranța și munca.

— Așa— dar Zoe cu toate astea; am văzut mulți carii mureau sperând, am văzut câți-va carii pe lângă muncă și sperare mai aveau ceva ce se putea face talent; unde sunt ei acum? Unii tărăsc mizeria și regretele, alții trăesc de viața boemă, și pe alții obosirea ′i a dus în mormănt.

— Mă mir, și lasămă să′ți o zic, mă întristezi; — îi răspunse Zoe cu o voce mișcată: — pentru ce această amărăciune? astăzi kiar ai dat o dovadă necontestată de talentul tău, scrierile tale sunt documente de merit; — ne-am întâlnit amîndoi cînd eram și unul și altul copii, mai în urmă te-am întâlnit în timpul opulenței tale și ′n urmă ne-am întâlnit în timpul sărăciei tele, atunci erai curagios, erai puternic, aveai resimnațiune și inimă, munceai fără alt scop de căt numa susținerea propriei tale esistințe, — nu aveai poate atunci nici un scop de ambițiune, ai combătut încercările soartei; și astăzi cănd atingi strălucirile succesului, astăzi, cînd gloria care se căștigă cu atăta sudori îți întinde brațele ei; — cănd credeam se te văz fericit, plin de ′ncredere în zilele tale viitoare, ești trist, ironic, descuragiat; — pentru ce? nu e întîia oară în care găsesc în tine aceste disposițiuni unde intră mai multă iritare de cît justiție, care e causa? — ești tener, ai neamici, dar te împresoară simpatii multe, porți cu măndrie un nume onorabil pe care nu′l-ai pătat nici o dată, reputațiunea′ți își ia sborul ca o pasăre timidă care ese din cuibul seu, ai ′nainteți spațul și viitorul, — ce ′ți lipsește, ce cauți? pentru-ce acest dispreț? ai destul spirit și destulă inimă ca să nu te cobori la plîngerile sub care mediocritățile își ascund neputința lor; — știi că viitorul e al oamenilor de bună voință; — de ce cînd atingi Dumnezeu binecuvintează munca ta.

Emoțiunea înăbușa peptul lui Zoe, ea se aplecă spre Paul și îl sărută pe frunte.

— Iartămă de′ți vorbesc ast-fel; îi zise ea — dar știi, ne cunoaștem de cînd eram copii, și de cînd eram copilă te iubesc.

— O da, da, zise Paul, o știu, ești bună, curagioasă; — ca să′ți răspunz cu sinceritate ar trebui să mă cobor pînă în afundul sensațiunelor mele și să arădic unul căte unul vălurile inimei unde spumegă și arde această amărăciune de care îți vorbeam; nu cunosc de cît două ființe cu care poc să fac asta, tu Zoe, și....

— Și Costică, amicul de care′mi vorbești adesse.

— Da.

— El te iubește și ′ți dă consiliuri bune; nu e așa?

— Da, consiliuri de acele ce inspiră amicia și esperiința, isbituri morale de biciu care stimulă ambițiunea, ca băuturele amari care ațîță stomacul înkis poftei de măncare; — simț două măini amice sub impetuositatea mustrărilor și ′nvățăturilor ce′mi dați tu și el; — ei bine, numai el și tu puteți ști ceea ce simț, dar voi nu ghiciți încă, și nu puteți cunoaște tot ce se petrece în inima mea.

— Ei bine ce ai?

— Nu știu nici eu, — îmi ziceți că am talent, o văz, o simț, și de ce să nu o spuiu; — o mărturisesc cu franceță? o simț poate mai mult decît nu mă iatră modestia mea să o zic, dar, de aci kiar, vine suferirea mea.

„Acest talent pe care ′mi-il acordă lumea, a cărui semănță crește în mine, ce este? o facultate norocită; — el nu va fi real și viguros de căt cu condițiunea de a′i uni studiul, instrucțiunea, paciență lungă și muncitoare; — acum mă laudă pentru o oare-care înlesnire de esecuțiune, dar restul ceea ce este al meu, ce am pus din munca mea, nopțile de veghere, orele de trudire și de găndire, nimeni nu vorbește de dănsele; și cu toate acestea nu este adevărata mea putere, în ceea ce fac, ci în ceea ce pociu face, dar cine ′mi zice fă, muncește, și la sfărșitul muncei tale vei avea esistența asecurată. — Cine ′mi zice iată, ia, și cu aceasta susține′ți essistența, repausăte, și lucrează în calm, și studiu, fără grije, și fără durere; — dar nu, trebue să lucrez ca muncitorul imprudent ce cosește semănătura înainte de a fi avut soarele timpul să coacă spicele; — înțelegi acum? — știi acum pentru ce îmi vine turbări solitarii și dureroase, comparănd ceea ce fac, cu ceea ce aș putea face, dacă trebuința nu m′ar împinge.

— Dar trebuința aceea, este oare o trebuință reală? — nu e numai o rea obicnuire de disipare și keltuire?

— O! — voiu fi sincer cu tine, Zoe; — respunse el: — daca aș rupe relațiunele mele cu lumea, dacă m′aș înkide în singuritatea profundă, dacă aș trăi numai între cărțile mele cu condeiul în mănă, poate că aș căștiga ceea ce ′mi lipsește; dar cu prețul a căte privațiuni? — nu am supt oare cu laptele sănului mumei mele, obiceiuri de lucs și de viață elegantă care mi se arădică în cap, ca acele adieri alle văntului de primăvară ce umplu pădurele de cănturele pasărelor? — Și′mi aduc aminte de trecut? — și disiparea nu e oare o indispensabilitate în urma obiceiurilor ce am contractat?

Zoe își coborî fruntea între măini, și Paul privind′o descoperi o lacrimă ce strălucea ′n geană′i ca o frumoasă piatră de opală.

— Te ′ntristez; — urmă el: dar ai cerut să′ți descoper toată inima mea, această simțire mă înnăbușa, și trebue să urmez acum după ce am început; — ei bine o mărturisesc; — sunt obosit de

gene brune, lungi, părul castaniu, și favorite semibrune.

Dacă′ți aduna toate aceste, veți face o ființă straniă și bizară în care urîtul se va amesteca cu frumosul fără ca nici unul nici altul să triumfe.

Iată pentru fisicul său.

Să venim acum la moral.

Binele și răul se luptă ′n el cu simțimintele lui. — Are tărie de voință, energie de otărîre, pătrundere, perseverință; și o foarte mare stăpînire asupra propriilor sale sensațiuni; — nenumărate dureri, suferinți, descepițuni, nefericiri, l′au isbit, fără a lăssa alte trăsuri asupră′i de cît o natură sombră, tăcută, și indiferință, care ′l-a făcut a fi tare, calm, rece, în toate circomstanțele vieței, și ′L-a dat o espresiune de melancolie care se revarsă pe toată ființa lui.

E rece de aparință, rece pînă la esagerațiune: dar e bun pînă la slăbiciune pentru defectele altor.

E tot d′auna trist și gănditor, dar natura sa se skimbă cîte o dată și devine vesel rîzător pînă la esagerațiune, atunci are un rîs nervuos și mai trist de cît însă′și întristarea,

Are spirit.

După cum vedeți, — lectori amici, — Paul nu seamănă cu Hasan, nu seamănă însă nici cu Stenio, nu e nici sombru ca Șild Harold, nici vesel desfrănat ca LIaec Rola, nici rău ca Xenric Aston.

Esoul nostru nu e un erou de romanț.

Cu toate aceste are o natură poetică, romantică, melancolică și simțitoare.

O damă de spirit ′l-a cualificat ast-fel:

„O natsru senssctist, amestecotu cu o imaginare Schaksperieunâ -jumătate poet, jumătate material, spirit ne′nțeles.”

Fiind că dama îl cunoștea bine, îl dăm lectorilor; — cualificat ast-fel, mai cu seamă că noi găsim cualificarea esactă.

E brav și ca tot omul în adevăr brav, nu e fanfaron, surîde cu dispreț celor carii se laud de curagiul lor, și cîte o dată găsește o mare satisfacțiune a′i speria sau a′i umilia.

Paul nu a fost însă, tot d′auna așa.

Figura lui nu a avut tot d′auna acea paloare tristă a suferinței, fruntea lui nu era încrețită de durere, inima lui nu era coprinsă de scepticism.

Paul a fost și el o dată copil răsfățat, a trăit și el desmerdat între sărutările mumei sale și mîngîerile tatălui său; — a avut și el un cămin părintesc la care se așeza voios și rîzător, un loc la vatra familiei unde petrecea o copilărie dulce și frumoasă.

O dată erau boeri în țara Romănească, și boeri mari.

Paul era fiu de boer mare; — tatăl său era o inimă bună un suflet nobil, o cugetare înțeleaptă cu simțiminte patriotice și leale, cu energie și bunătate.

De la nașteera sa, Paul era Benjaminul părinților lui, Benjaminul tatălui său; de aceea nici nu știu cum petrecu cei d′întîi doi-spre-zece ani ai copilăriei sale, căci era beat, beat de fericire și de încîntări.

Cînd avea el doisprezece ani, tatăl său era bolnav;

Paul nu văzuse pe nimeni murind pînă atunci.

Într-o zi în camera tatălui său perdelele erau lăsate și o zi întunecoasă strebătea înăuntru, un silenciu dureros domnea în prejurul său, toate figurele erau palide și lacrimi comprimate luceau în toți okii.

El privea cu mirare acea durere tăcută ce se′ntindea ca un văl de doliu pe toate figurele; — fără a ști întristarea înăbușa sufletul său, simțea că ceva pune din viață și că face întunerec în viitoru′i.

Peste cîte-va momente un preot care purta la supțioară o carte înfășurată în un patrafir, intră în camera aceea; — pe preot îl urma o icoană mare înfășurată în argint, și o făclie de ceară albă.

Toată lumea se sculă, se′nclină, sărută icoana, apoi maicăs′a îl luă de mînă și eșiră toți de acolo, tăcuți ca eternitatea.

Era că eternitatea începea a ′și lua imperiul divin în acea Cameră.

Cînd trecură în alt apartament, nimeni nu se mai putu stăpîni, muma lui Paul, suroră lui, fratele lui și toate rudele isbucniră în suspine, lacrimele scăldau toate figurele, strigăte de durere eșiră din toate inimele.

Paul nu putea plănge, își puse mîna pe inima lui ce simțea sfîșiindu-se, deveni alb ca făclia ce dusese în camera tatălui său, deșkise gura să zică un cuvînt, dar gura′i rămase încleștată deskisă, se rezemă de sobă, și′și aținti privirile asupra mumess′i

Peste o oră aproape veni de′i kemă iar în camera bolnavului. — Lacrămile încetară, toată lumea își șterse okii; mumăs′a îl luă iar de mănă, trecură prin o sală lungă și vastă și intrară iar în acea cameră.

Tatăl lui Paul alb ca un crin, cu o barbă venerabilă ce se cobora albă pe sînul său, sta culcat pe pat; — okii săi limpezi se ațintiră assupra familiei lui.

El făcu un semn din cap, toți se apropiaă de patul său, cu un braț înconjură pe cîte trei copii săi, cu altul luă de talie pe nevasta lui, îi apropie pe toți de sînul său, îi sărută de mai multe ori, apoi brațele′i se deskiseră și toți îngenukiară.

„Mulțumesc ție Dumnezeule; zise el sărutînd încă o dată pe Paul”; — apoi capul său se aplecă pe pernă, buzele′i se ′ntredeskiseră cu un surîs, măna sa căzu pe pat, okii săi rămaseră deskiși, ficși, ațintați în sus fără nici un scop, un răcnet înfiorător eși din toate pepturile, toți se repeziră pe mîna lui să o mai sărute o dată, Paul o apună cel d′întîiu, măna era îngețată, tatăl său era mort.

Rudele luară pe muma și pe suroră lui Paul, fratele lui cel mai mare înkise okii mortului, îi împreună mîinele, apoi luă pe Paul în brațele sale.

Amîndoi frații rămași orfani de tată, se ținură cîte-va momente îmbrățișați, atunci suspinele se ecsalară și ele din peptul copilului, și amîndoi frații plînseă unul în brațele celui lalt.

Tot se sfîrșise.

Copii perduse un tată, săracii un reazăm, țara un bărbat.

Nu mai era nimic de făcut în acea cameră, eșiră și ei din acel locaș de durere și de plîngeri.

Peste cîte va ore, se făcea în toată casa un sgomot înfiorător, cocanele băteau cue cu un sunet lugubru, și toată casa se′nvăluia de un postav negru.

Noaptea fu lungă și dureroasă pentru nefericitul copil; — deștept el vedea pe tatăl său cum murise, vedea toată acea scenă sfășietoare ce se petrecuse în okii lui, și repeta celle din urmă cuvinte, cuvinte nobile și sănte ale tatălui său, cuvinte inspirate de resimnațiunea creștinului care a știut suferi în viața lui.

A doua zi toată cassa era învăluită în negru; în salon tatăl său era ridicat pe un piedestal un pat acoperit de un oranist și înprejmuit de flori, pe acel pat, îmbrăcat în ferigeoa′i de așezat între făcliile ce ardeau și florile ce ecsalau profumul lor. Împrejurul patului căți-va preoți citeau încet rugăciunele morților, și toată camera era plină de oameni săraci, nefericiți a căror măngăiase durerele, pe care′i ajutasse în viața lui, și carii îl plăngeau pentru că perduseră reazămul lor.

A treia zi toată curtea era plină de trăsurit un dric cu șasse cai era la scară, puseră pe tata′l lui Paul pe dric, muzica începu a cănta.

O cel d′întîiu sunet al muzicei întonîănd marșul mortuoar e mai oribil decăt a vedea pe cineva murind; — el isbește cu o durere teribilă în inimă și omul nu se poate opri de a simți acea fatală emoțiune care′i zice: „plăngi nefericite, ai perdu ce ai iubit.

La acea ceremonie funebră asista tot Bucurestul de la cel mai mare pînă la cel mai mic, de la cel mai bogat pînă la cel mai sărac.

Boerii plăngeau pentru că ei carii țineau cărma țărei atunci, simțeau că cu dânsul pierise o parte din prestigiul lor; — săracii și nefericiții plăngeau pentru că ei perduseră un aiutor, un reazăm, pentru că simțeau că în el se personifica justiția.

A patra zi tata′l lui Paul era îngropat în o modestă bisericuță la un sat.

Paul făcuse cel d′întăiu pas în durere, viitoru′i începusese a se acoperi de nuori; — el simțise că cea d′întîiu lacrimă serioasă ce vărsasse, marcase calea celor ce mai era să verse în viața lui. Sta′ngenukiat și se ruga la acel mormănt, și începuse pentru ′ntăia oară a simți ca un om.

VI. O ALECORIE

Am zis′o; — Paul începuse a simți că p′între dulcețele fericirei, p′între plăcerele copilăriei, durerea și lacrimile își fac loc, și se ivesc în viața omului ca norul și ploaea p′între seninul unei frumoase zi de primă-vară.

El încercase întîia și cea mai tristă durere ce poate încerca un om; — perderea unui părinte.

Provedința îi da timpuriu acea parte din ceea ce împarte ea oamenilor pe pămînt. — Regretul.

Paul devenea adolescinte; începea a simți, și începea a găndi.

În viitoru′i de și încă radios, p′între prismele și ilusiunile adolescinței, el vedea norii ce erau să treacă pe de asupra frunței lui; — dar copil încă, el credea că nu e durere mai mare de căt ceea ce încercase.

Se aruncase în studiu; — lăsat liber de aspirările lui, nedirigiat de nimeni în calea învățăturilor lui, de nimeni de cît de impulsiunea gusturilor sale; lui îi plăcea armonia dulce și răpitoare a limbei lui natală și se ada ei cu o nespusă plăcere.

D-nu Ioan Văcărescu publicasse o culegere de elegii melancolice, care făceau o armonie suavă în sufletul adolescintului; — el nu le studia, nu le citea, le sorbea; — și ele se săpau în memoria lui cu o nespusă și rapidă vioiciune, ca tot ce place, și ca tot ce isbește o inimă jună.

Cuvintele de amor reveneau adese ori în acele inspirațiuni alle poetului Romăn, acelle simțiminte îl impresionau fără a le cunoaște, fără a putea să le analise, fără a le ′nțelege; — dar elle umpleau sufletul lui și îl făceau să presimță o altă viață,adică o altă fașă în ecsistința omului; — o altă fașă, care trebuia să skimbe și aspirările și cugetările lui.

De multe ori primavora amorslui ′l-a făcut a se cufunda în ore întregi de cugetări ca în un dedal al cărui nu putea găsi firul conducător, și în care se perdeau cugetările și impresiunele lui.

Și aceasta pentru că inima lui, cugetările lui erau atunci numai poesie. — Adolescintul era poet căci tot adolescintul înzestrat cu o inimă este poet — Așa, am avut și intă poesia resună în sufletul său cum resună în depărtare pe o cîmpie, cînd soarele apune, clopotele bisericei satului unde are cine-va morții săi iubiți.

În adolescință sensațiunele dorm în inima omului; — dorm, însă visează visele cele mai legătoare, mai delicioase, și mai voluptuoase, și acelle vise sunt dorințele sau aspirările lui.

Paul studia; — sau ca să zic mai bine el se lăssa să′l răpească dulceața accentelor poesiei, și legănat de cadența ei, adolescința lui respira un profum de amor spre care sbură sufletul său fără a o putea însă atinge; — ca puiul de pasăre ce ese din cuib și′și încearcă în aer slabele′i aripi, ne știind în cotro să se avînte ′n spațiu; așa încerca el puterea sensațiunelor, o simțea tare întoarcă privirele ca să găsească realitatea idealului său.

În toată viața lui strălucirile literelor ′l-au atras mai mult de cît ori care alt studiu științific și serios.

Boem de imaginațiune și de cugetări, cum a fost mai tîrziu Boem de ecsistință, el se ada cu totul la tot ce respira fantasie, capriciu, azard — la toate mișcările lui celle d′întîiu; — și nu înnăbușa nimic pînă atunci prin reflecțiunea care înghiață inima și paraliză puterile.

În o zi în un autor francez (nu mai știe în care; — e așa mult timp de atunci), Paul găssi o alegorie, o fabulă în proză; — dar care îl impresionă atît de mult în cît el o luă pentru un adevăr; în acea alegorie el vedea problemul cugetărilor poetului, și prevedea realitatea vieței.

În tinerele lui ilusiuni el se credea destul de tare ca să scrie; — și poate avea cuvănt; — stilul copilului e mai pur, limbagiul său e mai corect; căci la patru-spre-zeze ani omul însuși e mai pur și mai corect; — căci atunci el scrie cu inima, iar nu cu reflecțiunea.

Acea alegorie îl impresionă atît de mult în cît se apucă să o traducă.

Facem publicul judecător de prima lucrare literară a copilului poet; — încă de atunci inspirațiupea lui melancolică și visătoare se ada la tot ce era melancolic și gînditor.

Alegoria tradusă de Paul, e scrierea unui autor mare și de aceia o dăm aci fără sfiire lectorilor.

„Un fluture adunase pe aripele sale de opal, cea mai dulce armonie de fețe; — alb, roșu, și albastru.

Ca o rază lucindă de soare el sbură din floricică ′n floricică, și el însuși semănănd cu o floare mișcăndă, se arădica, se apleca, se juca în verdea cîmpie.

Un copil care încerca întîii sei pași pe iarba, smălțată, îl văzu, și simți o nespusă dorință, de a prinde insecta cu fețe vioae.

Dar fluturele era obicnuit cu asemenea dorinți; — el văzuse sumă de lume obosinduse alergănd după dănsul; — și cînd copilul își oprea fuga și ′ntindea măna ca să′l apuce, fiuturele se arădica și își lua iar sborul său inegal și amețitor.

Dar copilul nu se lăsa, copilul alerga mereu dupe dănsul.

La fir-care încercare neisbutită, în loc de a se stinge, dorința stăpînirei creștea în inima copilului, și cu cătări mai înflăcărate, cu un pas mai repede, el alerga după gingașul fluturel.

„Copilul alerga mereu fără a privi în urma sa; așa în cît alergînd el ajunsese departe, departe de muma lui.

Din valea înflorită, fluturele trecu ′n o cîmpie

Copilul îl urmă în cîmpie.

Cu toate că distanța era depărtată, și alergarea repede, copilul nu′și simțea obosirea și urma fluturele care se așeza din zece pași la zece pași cănd pe o floare sălbatecă, cănd pe un mănukiu de spini, și își lua iar sborul tocmai cănd copilul credea să′l prinză.

Și cu acea nespusă dorință a juneței, căci alergănd copilul se skimbase și devenise adolescent, el urma necontenit strălucita insectă.

Din timp în timp fluturele se oprea, își scălda voluptuos aripele între foile unei flori.

Dar cănd tănărul se apropia, respirănd sperarea de a pune măna pe dînsul, fluturele să′nnălța lăssa să′l iea văntul, care ′l ducea ușor ca un profum.

Și așa treceau în acea fugire nesocotită minutele cu minute, orele cu ore, zilele cu zile, anii cu ani, și fluturele și omul; — căci alergănd mereu adolescentul devenise om, ajunseră pe vîrful unui munte care nu era altul de cît punctul cel mai răpos al vieței.

Acolo omul se opri; — nu știa dacă nu era mai bine pentru dănsul să se′ntoarcă în apoi; atît repeziciunea muntelui era primejdioasă de coborăt.

Dar în coborîș de partea cea-l-altă, erau frumoase cîmpii verzi și înflorite, parcuri umbroși, arbori încărcați de fructe dulci și recoritoare.

În josul muntelui locul unde se putea opri la umbră ca să se odinească, se′nkidea cu un zid de jur în prejur de asupra cărui erau sticle sparte ascuțite, și mărăcini țepoși.

Fluturelul veni să sboare mai strălucitor de cît nici o dată, și luoă sborul spre parc coborănd rîpa.

Lucru straniu, cu toate că o așa ′ndelungă alergare trebuea să fi obosit pe om a cărui peri începuseră a cărunți și care deduse′n bătrîneță, el se aruncă repede după fluture.

Fluturele se ținea mereu la zece pași în cale, dar fiind că florile se veștejiseră, — insecta se așeza pe scaeți, sau pe ramuri uscate de copac.

Bătrînul obosit îl urma mereu.

În sfîrșit fluturele sbură de asupra zidului; bătrînul, căci omul devenise bătrîn, își adună puterele și făcu o săritură înspăimîntătoare pe de asupra zidului, dar căzu în mărăcini, un gimpe îl înțepă la inimă și o făcu să sîngere.

Abia se aridică, făcu încă căți-va pași după fluturele ce părea a se topi în atmosfera noruoasă, să′mpiedică de o piatră și căzu.

De trei ori încercă a se aridica, de trei ori căzu iar. — Ne mai putănd să alerge după dorința sa, el îi întinse brațele.

Atunci fluturelul păru că′i era milă de obositul alergător, el veni să sboare pe de asupra capului pleșuvit al bătrînului.

Lui îi păru că aripele insectei nu mai străluceau cu atîta vioiciune.

Poate că nu ereau aripile care nu mai străluceau; — poate că erau vederele bătrînului care se stingeau.

Cercurile descrise de fluturel încetară din ce în ce micșorînduse; — și în sfîrșit se așeză pe fruntea palidă a murindului.

Căci bătrînul trecuse la acea parte a vieței unde omul seamănă candelei în care se sfărșaște unt-de-lemnul și se stinge.

În o ultimă silire murindul arădică brațele și mîna′i tremurănză, atinse în sfîrșit aripele fluturelui obiect de atătea dorinți și de atătea obosiri; dar; — O desilusiune! — el văzu atunci că era nu un fluture ci o rază de soare după care alergase toată viața lui.

Și brațele sale căzură îngiețate, și cel din urmă′i suspin făcu se tresară atmosfera pe aceacîmpie a nopței.

„Și cu toate aceste; — urmează, o poate! urmează′ți dorința idealului tău, p′între durerile nesfărșite; — urmează necontenit acea fantasmă strălucită ′n mii de fețe, kiar cănd ar fi să′ți dai celdin urmă suspin, în minutul în care măna ta o va atinge.”

V. Reminiscență

Bucureștiul nu era atupci ceia ce este astăzi; — junimea priimea o învățătură cu totul mărginită și neperfectă în colegiul săntului Sava, unde căți va profesori buni își perdeau timpul din lipsa mizloacelor a libertăței și a elementelor de instrucțiune. — Fenomenul cel mai rar al museului era un urs, pe care îl țînea în o cămăruță ce servea de înkisoare studenților; — animalul se domesticise cu copii, și ei îl învățase a face o sumă de minuni; directorul încerca să facă educațiunea copiilor înkizăndu′i; — și copii făceau educațiunea ursului.

În acel colegiu erau acea pleiadă de juni unii în classe mai înnaintate, alții în classe mai înnapoiate, și carii astăzi reveniți din streinătate unde își au săvîrșit studiile, fără urși, ocup locuri strălucite în societate, în posturile publice, sau pe băncile adunărei.

Boerescu ilustrul doctor de drept, eruditul Redactor al Naționalului, onorabilul și patrioticul deputat din partea stăngă; — Verindei acel neobosit atlet al studiului care își petrece cea mai frumoasă parte a juneței lui în streinătate ca să revie în țara lui un arkitect celebru care să facă a străluci în Romănia arta lui Mansard; — junele Momuleanu pe care o moarte tempurie ′l-a cosot d′între noi în streinătate, și care cu ultimul suspin ce a ecsalat în un cănt răpitor trimis țărei lui, a lăsat o suvenire neștearsă de talent și de poesie; — Sihleanu spirituosul satiric a cărui soartă în fu țară, aceia′și a lui Momuleanu; — Costake Grădișteanu prefectul regretat de districtul Focșani și alți mulți pe carii spațiul și timpul nu ne iartă a′i însemna aci.

Junimea nu era atunci atît de înnaintată; — dar erau încă copii; — ei se jucau în orele de recreare, fără a se preocupa de viitor, și mai cu seamă fără a voi să ia aere de oameni formați; — fără a se amesteca în politică, fără a spune verzi și uscate, și fără a face ecstra vaganțe.

Copilărie studioasă a cărei instincte, îi spunea că viitoru′i păstra o misiune înaltă și frumoasă de regenerare și de reînflorire, și care lua voioasă partea sa de veselii și de jocuri, asteptănd timpul de reflessiuni serioase și de regenerare a țărei.

Și ce nu se petrecea în acel colegiu echo necontenit de rîsuri, de sgomot, și de petreceri? — Genilie profesorul de geografie, Jobin, și D. Grăjdeanu erau martirii acelor mici diavoli carii nu′ncetau de a le face toate supărările, malițiele, și espiegleriele ce se puteau inventa de imaginațiunea lor atît de fertilă în asemenea farse la vîrsta aceea.

Nefericitul Genilie nu intra o dată în clasă fără a fi priimit cu voioasele strigăte de Bsrt zerde care ′i împuiau din toate părțile urekele, nu se așeza o dată pe catedră fără a′i plouoa în față o droae de bobărnace de hărtie, și adese ori fără a cădea pentru că un malițios școlar îi rupsese piciorul fotoliului.

Jobin era de multe ori priimit cu salve de destunături și focuri de artificii, copii puneau în sobă un pumn de capse și de prai de pușcă și presărau prai de pușcă p′în toată clasa, cănd intra el în năuntru, drăculeții mici trănteau kibrituri care făcea pe nefericitul profesor de sălta se speria striga pînă ce fumul îl înnăbușa, atunci alerga la fereastră o deskhidea, sărea ca o căprioară spăimăntată, și se refugia în cabinetul directorului.

D-nu Grăjdeanu avea alte tribulațiuni; — școlarii îi scriau pe tablă.

analisă

Grăjdeans„an a fost la grajd (mănca pae).

„Observare. — Și estimp profesor.”

Sau fugeau toți din clasă și rămînea singur.

În o zi se strecuraseră toți școlarii, îi rămăsese un auditor de vre o zece tineri, aceia voiau să iasă și ei, — pune pe unul la arest lîngă ușe;- tristă idee, și ca să′l păzească un odăiaș; — școlarul așteaptă un minut cănd și profesor și odăiaș ereau preocupați o retează de fugă dar îl prinde odăiașul de mantelă el își leapădă mantela și fuge, mai la vale un răndaș îl apucă de pulpana scurteicei el lasă scurteica în măinile răndașului fuge și se oprește în uliță; — acesta era semnalul revoltei; — peste căte-va momente îl însoțesc. Vernescu, Momuleanu, Vasile Hiotu și alți mulți camarazi ai săi; — copii arboră o basma cu fețeîn un baston al lui Dimcea Pedatorul, ca semnal al Revoltei, și se plimă pe uliță strigănd victorie, și răzănd.

Cănd copilul devine om și își aduce aminte acele suveniri ale anilor cei mai bogați de fericiri; să miră de puțina reflessiune care cărmuia atunci faptele sale, dar ele leagănă dulce inima lui, și îi surăd cu plăcere.

Să revenim la București.

În locul grădinei botezată cu numele de Stirbeiu, Balta-liman și alt, se′ntindea un lac infect și gunuios case se numea balta Cișmigiului; o armie de broaște orăcăia toată zioa și toată noaptea, și trimetea armonia′i neplăcută la o distanță întinsă împrejuru′i.

Șoseaoa de și era atunci încă locul întâlnirilor amoroase, a amorurilor efemere, nu era însă de cît o alee de tei lungă și dreaptă fără a avea nici Villa grațioasă a Doamnei Ucscul, nici cotețul D-lui Argintoian nici grădinele profumate care acum ascund și mai mult în tuferișul păturilor lor, misterioasele amoruri adultere.

În locul teatrului cu al cărui preț se mai puteau face încă alte două, și din al cărui fonduri s′a creat căte-va averi personale consecuinte și s′a zidit cîte-va casse particolarii; — se′ntindea un loc gol și vast în care creșteau bălăriile; — și teatrul era o dărămătură de scănduri arădicată pe un loc unde fusese grajd în fundul curței caselor D-lui Slătineanu.

În acel loc modest însă, străluceau talentele de primul ordin; —în operă alle Xenrietei Carl, alle tenorilor Riciardi și Montrezor; — pe scena Romănă acele ale lui Aneste Cronibace, Costake Mihaileanu, Duduca, Costake Carageali; — se juca Lucrezia, ca la opera italiană în Londra; și Amfitrion ca la comedia Francesă în Paris.

Nu era nici seratele grădinei lui Șlater, nici cafenele cantande de la Varemberg, dar era grădina cu caii, grădina Brăslei ș′altele unde se găsea umbră, răcoare, și o natură verde și′nflorită; — erau încă lăutari acei artiști originali ai țărei noastre, și accentele lor răpitoare acompaniau cu armonii dulci, deliciele amorurilor june și romantice.

Atunci Bucureștul era o baltă, acum e un noroiu; — diferința nu e mare; — dacă nu, — că s′a keltuit bilioane fără ca rezultatele înbunătățirilor aduse să fie văzute și simțite.

Să vedem acum partea intelectuală.

Partea intelectuală era mai puțin spăimîntată, și mai puțin dusă la ecstreme; — nu aveam publicisti roșii, nici satirici triviali, dar aveam autori, filosofi, glumeți, serioși, înalți ca DD. Costake Bălăcescu, Ioan Voinescu, Nicu Bălcescu, Trib. Laurian; — poeți ca D-nu Ioan Văcărescu, fabuliști ca D-nu Alecsandrescu. — Și ei au rămas și vor trece la posteritate cu titului meritat de autori clacici.

VI. Primul amor,

După moartea tatălui său, Paul intra în acea parte a vieței omului, care se kiamă adolescința; pentru că reflecsiunea începe a străluci în inima lui, ca cele d′întîiu raze ale zilei după roua dimineței.

Acea epocă a vieței, este epoca plăcerilor, a simțirilor pure și încăntătoare care strălucesc în inima omului; — a studiului.

A studiului facil, inteligent, care se încrustă în memorie fără trudă și fără obosire. — În un cuvînt epoca cea mai frumoasă a ecsistinței.

Inima lui Paul era plină de poezie, plină de amor; — plină de sensațiuni vagi și necunoscute la care sufletul său aspira cu acea sete a vărstei de aur, în care totul în lume posedă un prism, o ilusiune ce strălucește și îmbată cugetările și spiritul nostru.

Paul ajunse ast-fel la cinci-spre-zece ani. — cinci-spre-zece ani! — ce farmec nespus ecsistă în acest singur cuvănt, — cincisprezece ani!

El avea un amic.

În o zi era la acel amic; — ședeau amîdoi pe o canapea, — începură o conversațiune semi-serioasă și pufuind fir-care în un ciubuc, și un nuor de fum se ′nălța în fața lor.

Ușa se deșkise; — o jună fată intră.

Nu era o fată, — era o floare, — o roză, sau mai bine un crin, — sau mai bine o palidă anemonă aplecată pe tija′i supțire și mlădioasă,un ănger radios și surăzănd.

Paul se sculă, se ′nclină în o salutare, și okii săi rămaseră ațintați pe acea frumuseță perfectă care se ivea înaintea sa ca o visiune divină ce desvăluia la privirile′i încăntate realitatea idealului său.

Ea se roși, — crinul deveni roz.

Tenera copilă, era ′naltă sveltă, avea o talie subțire și elegantă, — părul castaniu blond, — okii mari bruni, — gura mică, — buzele fine și rumene, — figura palidă și ovală, — o mănă fină și dinți de mărgăritar, — și′n tot corpul ei o supleță grațioasă care face naturele unor femei să semine unui volcan înăbușit, — sau unei mare cristalină a cărei valori sunt gata să se aridice sgomotoase.

Ea se opri roșind, — cătărele′i scînteinde în voluptate se aplecară în jos, — și respunse salutărei lui Paul, prin o suverană și grațioasă reverință.

Amicul lui Paul se sculă și′l prezintă surorei sale ca pe un frate al său, ca pe cel mai sincer și devuat camarad.

Ea făcu încă o reverință și ′i întinse măna.

Paul luă măna ei, — din un instinct al inimei buzele lui se lipiră pe acea mănă delicioasă, — apoi își arădică fruntea, cătările lor se′ntâlniră și se cufundară un moment.

Ea se așeză lîngă fratele său, conversarea continui.

Paulina; — așa se numea juna copilă; — Pau lina luă o parte activă, vioae, malicioasă, spirituoasă la acea conversare, vocea ei avea un timbru sonor, dulce, armonios care străbătea în fundul inimei, și cănta o melodie rănitoare sufletului.

Apoi Paul vorbea; — atunci ea îl asculta cu acea curiositate naivă a femeei, — cu acea atențiune malicioasă a spiritului, cu acea amabilă afecțiune a amiciei.

O intimitate repede și sinceră se stabili între dânșii, — peste câte-va momente ei erau împreună ca și cînd s-ar fi cunoscutără de cînd erau născuți amăndoi,

Trecură ast-fel secunde, minute, ore întregi fără ca nici unul din ei să gîndească a face să′nceteze acea adunare a trei inimi care să′nțelegeau atît de bine.

Servitorul veni să vestească pe Paul că′l aștepta la massă; — el se sculă strînse mîna amicului său și a nuoei sale amică, și plecă.

În zioa aceia el nu măncă nimic, — inima lui era plină de o aspirare vagă, de o dorință necunoscută pînă atunci; — de o impresiune dulce, dar plină de grije, — de fericire și tot de o dată de un neastîmpăr nespus, de simțiminte pe care nu le încercase nici o dată pînă în acel moment; — găndirea lui era agitată de cugetări melancolici și răpitoare care ferbeau în imaginațiunea sa, — și tot în sufletul său părea că′i cănta cu accente suave:—„Iubește.”

Iubește! — căci acum se desvolt florele cele mai frumoase în calea ta, — căci acum aspirațiunele tale sunt mai înnalte și mai nobile, — căci acum, numai acum, credința ta e sinceră, neturburată, neînghețată de recea impresiune a ecsperienței.

După prînz el se așezăla fereastra Camerei lui.

Camera lui avea vederea în grădina amicului său.

(Vom numi de aci înainte pe amicul său,Petre).

Paulina era așezată sub un arbore stufos, în poala ei ținea un mănukiu de fiori, și măna′i albă le resfira adunăndu-le, așezăndu-le și complectînd un buket.

El o privea în ecstasa admirațiunei, — al acelei admirațiuni vagă ce vorbește inimei fără cuvinte, dar pe care sufletul o simte fără a′i putea resista.

Copila îl zări și′l salută cu un surîs de familiaritate naivă, — el se roși de a fi fost surprins în acea ecstază, și timid ca o pasăre selbatecă fugi de fereastră și se aruncă pe un divan ce avea în camera sa.

— „O cît e de frumoasă, — își zise el; a fi iubit de dănsa e un vis! — un vis mai frumos de cît toate frumoasele mele visiuni pînă astăzi, — dar imposibil;

Apoi în memoria lui reveniră toate acele eroine citate de Istorie și de romanțe, — în imaginațiunea′i bogată el o compara cu acele frumuseți strălucite, — cu acele femei renumite care a trecut la posteritate, și cu toate el îi da o asemănare.

După căte va momente de visare deștept, el se sculă, — se dusse înaintea oglinzei lui și se privi.

— „O nu mă va iubi nici o dată! zise el ascunzându′și figura în măini, și simțind două lacrimi udăndu′i degetele.

— „Căt e ea de frumoasă!

În adevăr ea era frumoasă; frumoasă ca cerul senin, frumoasă ca ilusiunele juneței.

El nu eși în acea zi din cassă; — încercă să scrie dar numele ei ăi revenea în tot momentul pe buze și se cobora în vărful condeiului său; — încercă să citească, dar îi părea că fir-care frasă, fir-care zicere îi moptea „Pastina!” — încercă să adoarmă, dar somnul fugea de genele lui și acea ăncăntătoare, imagine a ei creștea măreață și delicioasă înaintea privirilor lui.

A doua zi, cea d′întîiu găndire a sa nu mai fu ca altă dată colegiul, cărțile sale favorite, sau studiul; — găndirea lui era aceia ce nu′l părăsise un moment din acela în care o văzuse; — găndirea sa fusesse Paulina.

El alergă la amicul său, — ea eși înainte.

— Ce nu ai mers la colegiu astăzi? — îi zise ea: frate′mi-o e acolo.

Paul se roși, se încurcă, apoi respirînd înnăbușit își luă tot curagiul său ca să mință.

— „Așa? eu veneam să′l iau.

— „De dimineață te-ai găndit; — îi răspunse ea răzănd, apoi vorbi de alt-ceva.

Momentele trecură în, acea conversare care ducea pe Paul ca un vis pe nesimțite în un dedal unde se perdea și mintea și inima lui.

— „Voești să′mi vezi florile? — îi zise ea:

Paul priimi.

Amînduoi se coborîră în grădină.

Acolo Paulina se aplecă luă o roză desvoltată în acea dimineață, și′i-o puse la keotoare.

El privi acea roză și o lacrimă, rouă dulce a inimei pică pe foile ei.

Apoi amînduoi se așezară sub arborul unde el o văzuse așezată singură, o discuțiune poetică începu între dînșii asupra florilor.

— „Vezi dumneata demoazelă îi zise el.

— „Ascultămă; — îi respunse ea cu acea naivitate sinceră a copilăriei; — voesc să mă numești Paulina și să′mi zici tu, ca să am și eu acela′și drept; aceasta e mai familiar și mai intim, și ′mi place mai mult.

— „Ei bine îi zise Paul: nu numai priimesc condițiunea dar îți mărturisesc, — aceasta aduce și intimitate și afecțiune între noi.

— „O așa ′mi-a zis că voește frate′mi-o; răspunse ea; — și ca să′ți dau ecsempl, Paul urmează′ți teoria asupra florilor.

— „Ei bine, — vezi tu Paulin′o, — acele flori îți păru ție niște simple plante cu profum, și cu diferite culori, — le culegi ca plante gingașe, grațioase, cu care ′ți place să te ′mpodobești, — dar vine o zi, — vine o zi cînd plantele acele iau un suflet, o mișcare, un limbagiu, — o zi cănd profumul lor e o șoptă dulce pentru inimă, cănd colorul lor spune sufletului lucruri de acele ce′l ecsaltă, — cînd specia lor pronunță un nume.

— „Crezi că florile vorbesc? — întrebă naiva copilă: și ce zic ele?

— „O zic lucruri pe care nici tu nici eu nu le-am auzit pînă acum, — nu le-am simțit pînă în momentul acesta.

Și Paul luănd o floare în mîna lui o întinse Paulinei.

— „Privește floarea aceasta; — adăogă el; Francezii o numesc „rensée” — pentru ce? — de ce′i-ar fi dat ei numirea aceasta dacă ea nu ar spune nimic, dacă în ea însă′și nu ar fi o semnificare; — ea-o Paulino pentru roza care ′mi-ai dat′o.

Paulina curioasă ca o femee întinse măna și luă floarea; — privirile ei se ațintiră interogatorii și arzănde asupră′i; — dar încet figura ei se roși, okii ei se coborîră, măna′i căzu și floarea ′i căzu din mănă; — Paul o privi, ea arădică iar floarea.

— „Pensée” murmură ea.

Ș′apoi amînduoi tăcură; — la cincisprezece ani două inimi se ′nțeleg așa de ușor; — la cinci-spre zece ani sufletul e atăt de viu, în căt ascultă iute, și florile vorbesc cu așa dulci espresiuni.

Dar femeea a fost este și va fi tot d′auna femee, — fiică a Evei care se adă tentațiunei pe nesimțite, și fără a pricepe nimeni că cedă la o tentațiune, — cu acea desimulațiune care caracteriză pe o femee, kiar cănd acea femee e o naivă copilă de pai-spre-zece ani, — Paulina skimbă vorba.

— „Ce aveți astăzi la colegiu? — întrebă ea.

— „Mai știu eu, — răspunse Paul.

— „Am auzit că scrii și că scrii frumos, zise ea, compunerile tale serv de model celorulalți, și am citit povestea asupra fluturelui; — n′am înțeles nimic dar am plăns.

— „Nu ai înțeles nimic Paulin′o; — pentru că inima ta nu a′ncercat pînă acum nici o durere; — de-a′ți cerul tot d′auna acea neștiință naivă, acea necunoștință a suferirei.

— „Ei bine dar tu ai suferit?

— „Oribil! — răspunse Paul; — inima mea e ′mpărțită acum între viitor și un mormînt.

Fruntea lui se înclină, și un suspin dureros se ecsală din peptul său.

Paulina îi luă măna; — o da, știu, — tată-t-o — Ei bine, am auzit și am citit că un om are curagiu, energie, tărie de inimă și că′învinge or-ce durere; — așa că omul e tare?

Și ea înțelesese că pentru a calma o assemenea durere nu era destul să skimbe vorba, dar trebuia o mișcare mai puternică de căt aceia a cuvintelor.

Măna ei trecu pe fruntea întristată a orfanului și floarea ce′i deduse el îl gădilă ușor p′între păr.

El tresări.

— Ei bine aveai cuvînt, — urmă ea florile vorbesc, — privește cactusul acela, cum e de măndru, el rădică floarea′i măreață și pare că zice: — „sunt tănăr, văntul, viscolul, gerul pot trece de asupra capului meu, nu mă vor abate, eu voiu re′nflori la primă-vară cu colori tot așa de vii, am încă să mai trăesc și voiu mai trăi; — timpul în zadar trece, el nu′mi poate lua ce′mi a dat Provodința, profumul meu; am și eu misiunea și destinul meu între flori, și voiu merge pînă ce voiu împlini acea misiune pînă ce voiu sfărși acel destin.”

— „Zici drept, — răspunse Paul omul are și el misiunea, și destinul său pe pămînt, și trebue să meargă ′nainte pînă ce′și va împlini acea misiune, pînă ce ′și va sfărși acel destin.

— „Mai privește încă; — zise ea: — acea garoafă cum pare a zice eu sunt veselia, surăz tot d′auna, și văntul care cată să scuture foile mele mă găsește a doua zi tot rumenă, tot voioasă; O acum înțeleg povestea fluturelui.

— „Nu e așa că ea merita lacrimile ce′i ai dat, pentru că′n adevăr ea descrie viața.

— „Nu știu de descrie viața; — respunse Paulina: — nu am încercat încă nimic pe lume, dar ea e presimțimîntul vieței; — așa trebue se fie; omul aleargă după o visiune după un ideal, și cănd îl atinge, visiunea se skimbă; — îmi imagin așa, și nu pociu se′nțeleg pentru ce; — în adevăr voi acestii, poeți, artiști sunteți stranii bizari în ideele voastre, — pentru ce tu la cinci-spre-zece ani cănd abia pășești în viață în juneță ai ales poemul unui bătrîn care ese din viață? — pentru ce ne băgați nouă tinere copile căror totul trebue se ne surăză ast-fel de idei triste ′n minte, și ne faceți se ne găndim și se ne ′ntrebăm, — oare așa se fie? — Eu una....

Aci Paulina se opri, fratele său sosi în acel moment.

— „De ce nu ai venit azi la colegiu? — întrebă el pe Paul.

— „Am venit aci să te caut respunse Paul; și găsind pe suroră ta, am rămasără de vorbă pînă ucum.

— „Ei bine, ′mi-ai urmat rugăciunea? — întrebă Petre pe suroră lui.

— „O acum suntem intimi, Paul și Paulina. — Dar să ne urmăm teza; — ziceam lui Paul cănd ai venit tu, și te fac pe tine judecător, — că e o straniă idee a lui la cinci-spre-zece ani să fi luat ca să traducă poemul descepțiunei.

— „În adevăr zise Petre, dacă nu aș cunoaște caracterul sombru și melancolic al lui, — aș zice că a voit să facă un act de originalitate, să își dea aere, — dar căt de stranie să fie acea idee, ea e cu totul în caracterul lui, și mă mir de ce nu face versuri fiind așa de poet.

„Nu fac versuri amicii mei, — respunse Paul, pentru că, căt de poet să fie un om, nu e dat la tot autorul de a poseda eleganța, fertilitatea, geniul rimelor; — cînd voește cineva să facă versuri, trebue să le facă sau ca Lamartin sau ca Ioan Văcărescu. (De ar fi zis acesta cu cinci ani mai înkoa, ar fi adăogat ca DD. Bolintineanu și Alessandri), sau să nu le facă de loc; — nu voesc să fiu nici un traductor imperfect, nici un plagiator necorect nici un căntăreț de uliți. — ș′apoi.

C′est en vain qu′an Parnasse un temeraire anteur

Chereche de l′art des vers ateindre la hanteur.

Poesia, — nu poesia, căci ea ecsistă în prosă, dar versificarea, este o artă, o disposițiune ce naște cu omul, se leagănă cu dînsul, trezește cu el și se desvoaltă cănd el învață a scri; — toate încercărele mele în această privință au fost sterile, la mine amor rimează cu bujor, frumos cu gros și duios cu setos.

În o zi am încercat să fac o poesie, la o vară a mea de zioa ei, și îi făcut un talmeș balmeș de stil de care D-nu Orășanu ar fi fost jaluz, am încercat să traduc o odă a lui Lamartin și am isbutit a face un poem skion cum nu am văzut încă pînă acum în literatura noastră. Versificarea e o scăntee de geniu trebue să lucească de sine, cănd omul cată să o aprinză ea se ′nnăbușaște în cenușe și se stinge.

Paulina îl asculta vorbind, ei trecură așa ore întregi în zioa aceea. Paul măncă acolo.

După prănz Petre și Paul eșiră iar în grădină; Paulina îi însoțea.

De aci înnainte toate zilele se trecură ast-fel pentru Paul; — îndată ce săvîrșea cursul său la colegiu el alerga după prănz la Petre unde ședea noaptea pînă tărziu în asemenea conversări dulci, intime, și delicioase cu Petre și Paulina, așezat între dănșii.

VII. Paul si Paulina

Era o seară senină, — luna strălucea radioasă p′între arbori, zefirul sufla ușor, stelele surădeau voioase pe bolta de azur.

Paul și Paulina erau în grădină, Petre plecase la țară cu tată-său.

— „Privește Paul ce frumoasă natură, cît e acest aer răcoros al serei de dulce, și căte impresiuni delicioase inspiră sufletului.

— „O da, zici drept Paulin′o; — îmi pare că fie-care stea are un surăs d′amor, — te ai găndit oare Paulino vre o dată la acele sensațiuni rănitoare ale sufletului, care se agit voluptuoase în inima omului și îi zice cu o armonie suavă și necunoscută încă, — „Iubește!”

Paulina roși, okii ei se coborără în jos, și măna′i distrată începu a măngăia o floare ce își ridica timidă foile′i grațioase la picioarele ei.

Paul îi luă măna.

— „Ei bine, da, — Paulino, — din zioa cănd te′am văzut, acele sensațiuni vorbesc inimei mele cu toată poesia lor; — ele îmi zicu „Iubește;” și eu iubesc.

Paulina tăcu.

— „Nu este așa, — urmă el că îndată ce acele impresiuni posed sufletul nostru, el nu le mai poate resista, — și se adă lor cu toată voluptatea găndirilor și a simțirilor. — Dar ce zic eu? — îți vorbesc ție de lucruri pe care nu le cunoști încă, pe care nu le-ai încercat.

Paulina rădică okii asupra lui, ei erau udați de lacrimi, — Paul o luă de talie, și fruntea ei albă, vastă, pură se aplecă pe umerul lui.

— „O da, da, — răspunse ea, — e ceva în sufletul meu care pare tot de o dată că îl apasă și îl dilată, — o presimțire de mare nefericire, și tot de o dată o dulce legănare de bucurie melancolică, de ilusiuni încăntătoare, de voluptăți necunoscute.

— „O tu nu știi tot ce poate amorul asupra naturei unui om, cum îl înalță, cum îi ecsaltă imaginațiunea, cum îl inspiră pînă a crea din muritorul cel mai imperfect un geniu; — toate aceste le simț, le zic, le știu; — și te iubesc, — Paulino, te iubesc.

— „Paul! — o Paul! — strigă Paulina; ei bine da; — cănd acest accent al inimei mele, ar trebui să fie pentru mine desonorul, infamia, perderea, te iubesc și eu Paul; — te iubesc!

— „O da te iubesc, — urmă Paul, — apoi se sculă calm, impozant, inspirațiunea aceea da la toată ființa lui o espresiune de nobleță și de frankeță; — luă un inel din măna lui și îl trecu în degetul Paulinei, o luă de mănă, scoase o cruce pe care o purta la sîn și zise:

— „Înaintea Dumnezeului care ne privește; în fața cerului și a naturei acestei încăntătoare care ne surăde; — jur pe mormăntul tatălui meu;” pe religia mea, și pe onorul meu; — că tu Paulino, tu fidențata inimei mele, vei fi consoarta mea în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

— „Jur! jur! și eu ție, fidențatul inimei mele, că vei fi soțul meu și că nici o dată în viața mea nu voiu iubi pe altul.

Atunci și ea scoase din degetul ei un ineluș.

Acel inel era de aur, purtănd de asupra o placă cuadrată de smalt negru și o scăntee de diamant.

Paul îl sărută și îl puse în degetul lui.

Amănduoi se aruncară unul în brațele altui, ecoul încăntat repeta sgomotul sărutărilor lor; — inimele lor băteau de voluptate, una apăsată pe alta; — sufletele lor răpite; — ecsalau dulci și gănditoare cuvinte de amor.

Noaptea se petrecu în acea ecstază delicioasă, — zorile zilei îi surprinse încă în grădină, umezi de voluptățile amorului, răpiți de fericiri.

— „O te iubesc și te voiu iubi în toată viața mea, îi zise Paulina.

— „Te iubesc! — te iubesc! — și te voiu iubi căt voiu trăi; — răspunse el.

Ea culese o floare, și ′i-o dedu; — era o pensée.

— „Iea-o, — îi zise ea: — pe dănsa e plăntat roua, cum sunt împlăntate sătururile ele pe buzele tale; ea se numește „gundire” și privind′o tu vei găndi la mine.

La ce să repetăm acele delicioase impresiuni ale inimei de cincisprezece ani; — ele se simt, și cănd se descriu perd vigoarea și poesiea lor.

Totul pentru dănșii se coprindea în aceste trei cuvinte sublime:

„Ei se iubeau!”

Paul a iubit′o cum nu mai iubise, nu a mai iubit, și nu va mai iubi nici o dată.

— Ce e oare etern în lume?

Floarea? ea se desvoaltă vara, se pălește toamna, se usucă iarna, și moare aplecîndu′și tija′i spre pămîntul degerat.

Fericirea? nălucire strălucitoare, care pere vai! ca o nălucire, bulă de săpun ce se sparge și se evaporă în aer, vis efemer ce se risipește ca fumul țigaretei în spațiu.

Mărirea? — decadență repede, koketă bătrănă, curtezană desfrănată, care trezește în amoruri adultere, în sărutări înbătătoare, amețește și prăvălește pe om în o prăpastie adăncă, de unde nu se mai poate arădica, în întunerecul de unde nu mai poate eși.

Să′ntrebăm măririle secolilor trecuți să ne spue ce a lăsat ele mai mult în lume de căt un nume scris pe paginele istoriei, un nume ce să sapă în memoria, iar nu în inima omului.

Mormăntul lui Carol Magnu înkide sub dalele′i reci o inimă putrezită; — zidurele unei mănăstiri au fost destul de vaste ca să coprinză mărirea lui Carol Cuint, mărirea învingătorului lui Francisc I; —și Francia acorda un azil mărirei Cristinei regină ce abdicase însă′și la mărire pentru că însăși cunoscuse cît este mărirea de efemeră; — cardinalul de Rișeleiu atît de mare în căt aristocrația adică secolii de mărire ai Franciei se′nclinau înnaintea mărirei lui, atăt de mare în căt mărirea lui a doborît căpițe nobile ca ale lui Cînd Mars de Thou, și Chalais, — cardinalul de Rișeleiu cu toată mărirea lui a apus în o zi, s′a sfărșit cum se sfărșește trăsnetul după ce sfărămă un arbor bătrăn; — pentru că mărirea lui își împlinisse misiunea pe pămănt, sfărămase feodalitatea, și aristocrația.

Gloria? — îmbătare trecătoare ce se perde în întunerecul trecutului și se′nvălue în eternitate.

Întrebați eternitatea unde este gloria lui Alessandru cel mare? — pe Brutus ce′i-a trbuit ca să ucigă gloria lui Cesar? — a acelui conkerant fanfaron care zicea pilotului: — „Mergi! vasul acesta poartă pe Cesar și fortuna lui.” Sta Elena unde a ′nvăluit gloria lui Napoleon?

Călugărenii de unde comanda Mihaiu Bravul, pe acei eroici luptători carii au sfărămat pe orgolioșii Musulmani? — pe St. Denis căt spațiu de loc ocupă acolo Luis XIV acel rege glorios care nu încăpea în toată Francia și a cărui trufie zicea nepotului său: „Mergi copilul meu; acum nu mai sunt Pirenei?” — pe libera Grecie, unde sunt urmele gloriei lui Bvron care a însemnat libertatea ei cu săngele lui?

Renumirea? — mănă de pulbere ce aruncă publicul și cu care orbește pe′ngănfatul muritor — Renumire; — și la ce servă ea? — întrebați ne autorul Filipicelor care este raza de căldură ce aruncă asupra pulberei lui renumirea? — pe Ronsard dacă balada marelui poet Alessandri ′a re′ncălzit în mormăntul lui, — pe Mirabo unde este acea renumire de care resună toată Francia, pe Wasington dacă libertatea Americei îl face să tresară în mormăntul lui.

Amorul? — O Beatrice regăsit′ai pe Dante? — O Fornarino sărutat′ai vre o dată în eternitate pe Rafael? — O Andre Chenier datu′ți-a juna captivă ce ai căntat în zidurele temniței, o voluptate pe care să o fi simțit tănărul tău suflet ecsalat atăt de curănd.

Mărire, putere, glorie, amor toate sunt concentrate în un singur cuvănt Provedințe!

Sunt două lucruri, două simțiri eterne în această lume:

Dumnezeu si Amicia.

Amicia dar sănt, pe care îl acoardă Provedința omului ca să′l console de suferințele și de durerile lui; — dar sănt care luminează omul în calea vieței. — Amicia — sacrificiu, abnegare, iubire sinceră și nobilă.

Dar de ce în mizlocul bucurielor amorului această găndire tristă? — pentru că zioa senină apune ca să lase întunerecul nopței, și assemenea apune în inima omului bucurie, fericire, voluptate.

Pentru că vine o zi în care floarea căt o fi ea de frumoasă, se pălește, se′ntristează, și moare ecsalănd ultimu′i profum ca un ultim accent de iubire, ca un ultim surăs la tot ce este simțire în viață.

„Et rose, elle vécu ce que vivent les roses

„l′esrace d′un matin.”

Paulina era o roză; — o floare plăpăndă destinată să trăiască spațiul unei dimineți; — ar fi zis cine-va că soarta însemnase locul unde ea trebuia să se oprească ′n cale, atunci tocmai cănd viața′i era un vis dulce și frumos.

Paul trăi cinci luni cu Paulina, gustănd fericirele, și deliciurile unui amor adevărat, profund și sincer.

Patru luni după întăia lor sărutare, Paulina se plăngea de pept puterele′i se strecorau din zi în zi; — o roșață aprinsă acoperea obraji′i albi ca crinul, și sărmana copilă tușa.

Începuse a intra în toamnă, ramurele copacilor a se usca, — și cu dănsele okii lucinzi ai Paulinei a perde vioiciunea cătărilor; — frunzele începuseră a păli, — și cu dănsele, — puterele copilei a se risini; — și nu′i mai remănea de căt un rest de viață, de căt o scăntee de ecsistență gata a se stinge la cel d′întîiu ger al timpului.

Și cu toate aceste; — sărmană, frumoasă și tănără ființă, înzestratăcu toate virtuțele, sărmană inima nobilă, pe marginea mormăntului ea făcea încă vise aurite, sufletul ei simțea încă dorinți scumpe ale traiului, și buzele′i murmurau încă dulci și suavi refreni d′amor.

— „Nu e așa, zicea ea, cu dulcea′i și armornioasa′i voce; — nu e așa că am încă să trăesc, că voiu fi încă sănătoasă și fericită; — cu toate că se ascund toți, eu ăi văz bine, să′ntristez împrejurul meu, — pe lăngă mine domină acea melancolie dureroasă a apropierei morței, și cu toateaceste eu sunt plină de viață, o simț, eu am încă să trăesc.

— „Dar, — urmă sărmana copilă, — nu știu de ce, o presimțire oribilă mă′nghiață în unele momente; — O! și nu pociu crede, — așa jună, fericită, iubită; — se renunț la viață, — asta nu se poate!

Atunci Paul o luoa în brațele lui, o străngea la sănul său, ca și cănd ar fi voit să o dispute morței.

— O nu, — voiu trăi amicul meu; — voiu trăi pentru tine, și pentru mine, — doctorii zic că sunt ftisică, ei nu știu ce vorbesc; — ei iau o revoluțiune a săngelui pentru ftisie; — sunt nebuni.

Aceste cuvinte îl făceau pe dănsul de tremura de teror și de durere, el se′ntorcea cu sufletul sdrobit de această găndire spăimăntătoare, și își ascundea lacrimile ce′i înecau okii. — Ea continua.

— „Îm place atăt de mult viața, așa lăngă tine, simțănd mișcarea inimei tale, puindu′mi capul pe umerul tău, cu măinele tale în măinele mele; — o ce lume ′ntreagă d′amor, de voluptăți, — de fericiri, — e în viața asta. — „Ce lume întreagă d′amor, de voluptăți și de fericiri s-ar ecsala cu ultimul meu suspin. — O da, — trebue să ne cununăm la vară, — atunci vom putea merge împreună să căutăm sănătatea, — vom călători sub cerul călduros al Italiei, — vom alerga eu cu brațul apăsat pe al tău, în stradele Neapolului, ne vom așeza pe marginea lacului poetic și visător al Veneției, — ș′apoi la iarna viitoare vom merge în Paris, — acolo, poetul meu, îți vei săvîrși studiile, și eu lăngă tine voiu fi măndră și fericită de succesele tale; — o nu e așa că visăm o viață dulce și frumoasă, și că ar fi păcat, dacă Dumnezeu ar veni să sfărâme ilusiunele noastre cele mai sănte și mai iubite.

În seara aceea, — cea din urmă frunză de arbor căzuse. — Paul văzuse o stea alunecănd dupe cer, — și′i păruse că auzise un glas funebru sunănd ultima oră a Paulinei.

Paulina era culcată pe o dormeuză, și adormmita, sau ca să zic mai bine mijea a somn, — ea akilion aspru strebătea în cameră, — Paul era înghețat lăngă dormeuză și ținea măna ei, — Petre ședea în picioare trist și mut la capul dormeuzei.

Ea deșkise okii.

— „O acum e ′n zadar să ne mai facem ilusiuni, sărmane amic, — în curînd totul se va sfărși; — ea trase pe Paul la dănsa, îi așeză capul pe sănul ei, se aplecă pe dănsul și buzele ei reci se lipiră de gura lui ferbinte.

— „O ce bine e așa, — zisse ea, — îmi pare că mai respir o suflare de viață.

Petre viind lăngă ea, — ea′l trase de partea cea-laltă a ei, îl sărută și pe dănsul.

— „O Dumnezeu nu voește să trăesc între voi, — murmură ea, — o dată ne vom găssi acolo.

Măna ei strănse în o convlusiune măna lui Paul, buzele sale se mai lipiră cu disperare pe buzele lui — și recăzu palidă, rece, neanimată murmurănd.

— „Adio! — adio! vouă singure ființe ce am iubit aci pe pămănt.

Ea își ecsalase ultimul suspin.

— „Paulino! — Paulino! — strigă Paul cu un răcnet de disperare; — O nu se poate, — Dumnezeule, — nu se poate.

Petre se apropie de dănsul.

— „Curagiu îi zise el, să respectăm repaosul ei.

Paul căzu ′n genuki, îi luă măinele, și o sărută în o ultimă îmbrățișare de amor.

— O juneța mea! — o ilusiunele mele! — pe voi vă voiu îngropa eu măine.

Petre voi să′i înkiză okii; — Paul se sculă astă dată calm și resimnat, o privi încă o dată, îi împreună măinile, și amăndoi se puseră iar în genuki, și petrecură ast-fel toată noaptea.

Două zile după aceasta Paul asista ca un invitat la îngropăciunea Paulinei, — și o însoțea la cea din urmă a ei locuință.

Cănd se reîntoarseră acasă el se′nbrățișe cu Petre; — ei erau frați, — frați acum pentru tot d′auna, frați de iubire și de durere.

— „Pîne; — îi zise Petre scoțănd din sănu′i un paket de hărtie unde era o șuviță groasă de păr împletit; — să′mpărțim; — aceasta va fi pentru tine suvenirea femeei ce te-a iubit până la cea din urmă oră a ei, —a unui frate care te va iubi tot d′auna.

— „Va fi pentru mine amorul și amicia răspunse Paul, — și depletind cu Petre acea șuviță, el luă jumătate, o sărută, și o puse în sănul său.

— O viitorul meu! — viitorul meu! — tu ′țiai tras calea ta p′între doue morminte, — murmură Paul.

Apoi se ′ntoarse acassă sdrobit de durere.

Seara el era în pat.

Șasse săptămîni el zăcu.

Avea friguri cu delir.

În delirul lui era omul cel mai fericit; — Paulina era lăngă dănsul, îi surădea cu amor, și îi zicea cuvinte de acelea, care căntă sufletului armonii cerești.

Petre veghia la capul lui din preună cu muma lui Paul, — femee săntă și nobilă, care toată viața ei de sacrificiuri și de abnegațiune, o vuoase copiiler săi.

Amorul mumăsei, îngrijirile lui Petre, — juneța și puterea săngelui făcură pe Paul de se sculă.

Dar nimic nu alina nici durerea din sufletul său, nici regretul din inima lui.

Opt zile după convalescența sa.

La mormăntul Paulinei, Paul îngenukiat făcea o rugăciune creștină și calmă, săruta marmura rece a pietrei care acoperea tot ce iubise el.

Două zile după aceasta el plecă cu mumăsa în streinătate.

VIII. Reăntórcere, studiu și politică

A descri impresiunele de călătorie ale lui Paul, ar fi a repeta ceea ce a zis atăți autori mari și celebri asupra Germaniei, a Franciei, a Ialiei și a Svițerei; — și ce este mai mult ar fi a o zice mai puțin bine de căt dănșii.

Paul era atunci prea june și prea trist ca să studie moravurile, instituțiunele, societatea, istoria și monumentele națiunelor civilisate; — el le vedea, le privea cu plăcere, vom zice kiar cu curiositate, dar nu le putea încă analisă.

În mezilocul unui studiu căt de profund, căt de serios să fi fost, — o umbră, — umbră adorată și diafană, să aridica, farmec al suvenirelor în fața privirelor lui; el atunci uita și scop al vieței, și onor, și viitor, găndirea lui se ada întreagă la melancolia scumpă a acelei ființă iubită, și începea a visa, uitînd or ce realitate, or ce se′ntorcea, or ce trăia, or ce mișca împrejurul lui.

De aceea a voi să descrim călătoria lui Paul ar fi a face ca un sculptor care după ce a lucrat o statue, ar dori să′i dea viață și ar vedea secolii trecănd peste putința lui.

Nu am fost nici o dată din acei carii au încercat lucruri imposibile, nici în arte, nici în politică, nici în literatură.

Și dar, acum ca tot d′auna ne ținem la posibil și urmăm romanțul nostru de la re′ntoarcerea lui Paul; — adică de atunci de cănd noi ′l am văzut și ′l am putut urma în viața lui.

Cănd a revenit în țară, Paul nu mai era acel copil vesel, răzător, fericit, pe care′l cunoscusem cu vre o căți-va ani înnainte.

Cătările′i începuseră a se stinge, capu′i a se apleca pe pept, și de și nu încă june, dar încă adolescinte, — o tristeță virilă se încrustase pe figura lui, și îi da un aer de bătrăneță matură sau mai mult de seriositate.

Mult timp el ocoli pe camarazii lui, — pe amicii cu carii îi plăcuse a împărți jocurile și bucuriile copilăriei; — și înkis în întristarea lui, trecea o viață dosnică, retrasă, singuratecă, păscăndu′și durerea, și adăpănduse la isvorul lacrimelor, ce suvenirea aducea în okii lui.

Dar în o zi un sgomot ajunse pănă la dănsul, un sgomot vag care prevestea o skimbare politică în fața lucrurilor; — o scăntee ce purcese din inima lui i se arădică în spirit și′l aprinse; — acea scăntee entusiasmătoare care ferbe în sufletul or cărui om, și care se esaltă în imne dulci de libertate și de Naționalitate.

Timpul era spre revoluțiune; — popolii adormmiți în lunga letargie a sclavagiului se deșteptau, resturnau bazele unei societăți despotică, sfărămau tronurile potentaților îngămfați, și preînnoiau prin elemente libere și naționale, un ordin de lucruri putrezite și vătămătoare secolilor, carii pășea spre progres, cu pași de giganți.

Era în 1848; — Luis Filip acel usurpător slab al tronului unui conkerant, și al drepturilor legitime ale mosteniterilor lui Sânt Luis, părăsisse Guvernul și se retrăsese fugar în Anglia, să caute ospitalitatea acolo unde eroul de la Arcol, Vagram, și Austerliț găsise moartea.

Acel sunet de libertate și de frăție, evangelie politică a tutulor acelor carii au inimă și religie națională, venise pănă la noi cu accentele răpitoare ale cănturilor entusiasmătoare:

„Allons enfants de la ratrie”

„Pour nous les peuples sont des frères,” ș′alt.

Libertatea, acel cristianism politic avea de apostoli oameni mari, oameni luminați, bărbați învățați și capabili, atît în Romănia căt și în Moldavia.

Capi ai mișcărei naționale în țară, ei aveau adepți seriși, și curagioși; — juni studioși setoși de tot ce este nobil mare și patriotic, tineri carii aspirau la bunurile libertăței.

Și ce voiau ei?

Drepturi pentru toți, — frăție, — justiție, — căderea prerogativelor absurde și a privilegiurilor vătămătoare progresului și civilisărei, îmbunătățirea soartei țăranului, și derăpănarea ingerărei și a puterei streină în trebile interioare.

Ei nu acuzau, nici nu insultau trecutul; — trecutul au avut și el paginele sale de glorie, de virtuți, și de onor național; — ei îl respectau; — dar cerea Viitorul liber și național, bazat pe principiurile egalităței înnaintea legei, al justiției, și al nepărtinirei.

Ciar ei aveau privilegiuri, dar de acele privilegiuri se desbrăcau cu nobleță și ziceau, să ne așezăm toți la banketul comun, și trecut și prezent mic și mare, bătrăn și tănăr, să ia parte la ospățul viitorului.

Pe cănd în camera unui bărbat de inimă se lucra programele la care colabora Paul cu ardoarea bolnavului ce soarbe nectarul care are să′i redea sănătatea și puterea, comitetul Revoluționar se și forma.

Acest comitet avea de adepți mulțime de bărbați înțelepți.

Unii arădicau țăranii din Cămpina, Comarnic și Telega. Alții prin alte părți făceau aceeași lucrare patriotică.

Junimea romănă ăntona pe ulițele Bucureștului imne de libertate, armata refuza Domnitorului de a trage în frații lor; — și boerii, (conservatorii progresiști ai nemuritorului jurnal; — adică unii din ei) o tuleau la sănătoasa, unii să ceară protecțiunea baionetelor austriace, alții însoțind pe un oare-care baș boer, și urcîndu-se călări pe tunurile muscovite.

Revoluțiunea se făku, dacă putem numi aceasta o revoluțiune; — o manifestare în adevăr armată dar pacnică și glorioasă; un popol demn, energic, puternic, dar blănd și respectuos cerănd domnitorului drepturile strămoșești, justiție și mărire în locul predărilor, a privilegiurilor și a umilirilor înjositoare.

Domnitorul nu avu curajiul a refuza nimic, și acordă tot acel program pe care boerii îl numeau al revoluțiunei, și pe care Romănia întreagă îl proclama al paționalităței; — temerea îl făcu să se ănclină d′ănaintea stindardului tricolor, și jură fidelitate libertăței Romăne.

Jurămănt van care fu uitat căte-va săptămăni în urmă, pe cănd își tăgăduia semnătura, și protesta în contra acelui program cerșănd ajutorul Austriei și al Rusiei.

În acea zi glorioasă, — se petrecu un act nedemn; — niște mizerabili, așa′i va trata Istoria, atentară la zilele Domnitorului și căutară să′l omoare la șosse; — dar Provedința nu voi ca acele pagine frumoase și mărețe ale țărei noastre să fie pătate prin imfamia unei crime inutile; Dumnezeu însuși păstră zilelle sale în contra asasinilor, și 1848 putu să′și păstreze nepătat prestigiul său de bravură și de mărirea Romănilor.

Calomnia a cătat să arunce asupra unor nume infamia acelei încercări de omor; — fără a afirma nimic nici pentru nici în contră, noi nu vom repeta acele nume, căci nu voim a ne face ecoul unei assemenea aserțiuni, — declarăm că′ntre boerii noștri s′au aflat multe vițiuri, multe defecte, multe erori, dar nu avem esemplu ca din ei să fi născut asasini, și căt de inutilă, căt de vătămătoare, căt de tristă era pentru Romăni viața acelui Domnitor, moartea lui nu ar fi fost mai puțin un asasinat mizerabil care nu ar fi pus pe făptuitorii lui mai pre sus de Ravaliac, Fieșki ș′alți assemenea cunoscuți sigiluiți de Istoria Universală; — prea setos de despotism ca să rămăe simpl părinte al națiunei, prea poltron ca să cărmuiască o națiune liberă, prea avid de putere ca să rămăe în țară, Domnitorul fugi kiar în noaptea aceea, după ce lăsă un act makiavelic, prin care însărcina Guvernul său cu cărma treburilor statului.

Și cine nu știa că el părăsea națiunea, că deserta de la postul său, și că fugea ca un aventurier renunțănd însu′și la titlurile de iubire și de recunoștință ce ar fi dobăndit asupra națiunei.

Fugea pentru că′i era frică!

O frică ilusorie și absurdă care nu′și avea baza în nimica.

O frică care, ca să se scuze, luoa colorul unei trădări.

Dar și aci ne aștepta descepțiuni amari și dureroase.

Discordia începu a intra în Guvernul provizoriu; — două cămpuri se despărțiră, în unul erau liberalii, în cel-lalt reacționarii; — reacțiunea se și făcu, dar națiunea fu mai tare, rekemă Guvernul libertăței și ănkise pe reacționari.

Reacționarii însă intrară în corespondință cu retrograzii emigrați, ei trimiseră protestări, și puterele țărmurene care nu așteptau de căt un semn, dekiarară revoluțiunea în permanență la noi, — și în puține zile ocupaură țara.

Cu toate cele mai frumoase promisiuni date de Turcia, Rușii și Turcii intrară în țară, bravii noștri pompieri, comanați de mai mulți onorabili căpitani, dedură o dovadă necontestată de energie și de patriotism, se luptară ca niște eroi, și numai singură înșelăciunea au fost arma care a putut să′i facă a ceda; — aminterea mureau pănă la cel după urmă, și turcii ar fi intrat în casarma populată de nobilele lor ființe carii kiar morți ′iar fi făcut să înnapoeze. Scena de la Văcărești nu este un episod mai puțin sfășietor; — ea dovedește în destul că Romănul știe a fi mare kiar în nefericire; — juni ce nu știau care avea să le fie soarta în o zi în o oră în un moment, — carii așteptau poate moartea, poate ecsilul etern, își făceau curagiu, — inimă, — rădeau cu dispreț în fața inemicului; — iar ciutacii, furau la unul cismele, la altul hainele, — la altul măncarea.

Peste căte-va zile; — o curte de ′nnalță justiție (citiți injustiție) era formată din kiar acei boeri carii veniseră călări pe tunurile Moscovite sau pe samari turcești, și condemnau pe frațiil pe fiii, pe amicii pe ginerii, lor la o proscripțiun eternă și la confiscarea averilor.

A, Domnilor conservatori progresiști; — în adevăr Domnilor, nu roșiți când vorbiți cu Camera de ′nfrățire, de libertate, de unire; — Dumneavoastră? — din carii unii purtau liste de proscripțiuni streinilor și lua drept plată a acelor triumfuri facile, o cruce pe care o spănzurau la keotoare; — dumneavoastră? — din carii unii au văzut plecănd pe fii lor, pe frații lor, pe amicii lor, pe logodnicii fiicelor lor, și nu le-au venit o lacrimă în oki, și au insultat nefericirea și căderea acelor bravi martiri ai libertăței, — Dumneavoastră? — din carii unii sileau pe surorile, pe fiicele lor cu inima′n doliu să joace la balurile streinilor, unde se cănta uitarea nefericiților ecsilați, și înmormăntarea libertăței și a naționalităței Romăniei; — dumneavoastră? — din carii unii aveau casele lor deșkise ocupărilor streine, le cănta imne de triumfare, și le eșa înnainte cu flori înkinăndule și țara și pe ei; — O! pledați pentru uitarea și ertarea trecutului; — Romănii au mult să uite și să erte!

Dacă trecutul își are partea sa de glorie și de patriotism; — acea parte nu este a Dumneavoastră, este a răposaților, a moșilor și a strămoșilor tutulor; — partea dumneavoastră? — partea dumneavoastră este o ertare generoasă și nobilă; — un văl; — o perdea de fer (după cum a zis un orator din dreapta) asupra trecutului.

Dar nu deșteptați acel trecut; — căci am putea să vă respundem noi cu aceste cuvinte ale unui celebru poet al Franciei.

„Combien au jour de la curée

„Etiez vous de corbeaux, contre l′aîgle expirant?

Nu deșteptați cenușa sub care e acoperit acel trecut, căci acea cenușe e caldă încă; — umbrele lui Nicu Bălcescu și Ioan Voinescu s-ar ridica amenințătoare din mormăntul lor de martiri ai libertăței, ca să vă′ntrebe:

— „Ce ați făcut voi carii vorbiți de libertate, cu libertatea de la 1848? — cui suntem noi datori moartea tristă și dureroasă a ecsilaților, pe un pămănt strein, în un mormănt depărtat, neudat de nici o lacrimă?”

Ei ar veni ca Fabriciu al lui Russo să vă ia seama de faptele voastre și atunci!...

Dar lectorul o să se′ntrebe, ce caută în romanțul lui Paul această amestecare istorică a revoluțiunei de la 1848.

Pentru că nimic nu e mai plăcut pentru un autor de căt de a face o diversiune din subjectul lui.

Ș′apoi aceasta nu este o diversiune.

Care este tănărul ce nu va fi avut partea sa de amerințare, de suferire și de durere după revoluțiunea de la 1848.

În revoluțiunea de la 1848 Paul nu a fost numai un spectator, ci a fost un actor activ.

Paul era secretar al nefericitului Nicu Bălcescu.

După sosirea ocupațiunelor streine, boerii nu întîrziară a afla aceasta și prin urmare a o spune comandantului strein al orașului.

În o zi el se′ntorcea acasă, în capul scărei îl aștepta un ofițer de Cazaci care sta ascuns după ușe; — cănd el urcă cea dune urmă treaptă, ofițerul îi eși înnainte și îl salută cu cea mai afabilă politeță.

— „Mă iartă Domnul meu, — îi zise ofițerul: — Dumneavoastră trebue să fiți D-nul Paul dacă nu mă′nșel.

Paul se găndi un moment, apoi respunse:

— „Da, Domnule, kiar eu.

— „Am o misiune foarte neplăcută pentru Dumneavoastră Domnule; — urmă ofițerul: — foarte urătă pentru mine; — dar sunt un soldat, dator să urmez ordinele ce′mi dă fără a le discuta.

— „Nimic mai natural Domnule, — pociu ști care este acea misiune?

— „Aceea de a vă aresta, și de a lua toate hărtiile Dumneavoastră; — Domnulemă ertați, dar împlinesc o datorie, atăt mai rău pentru acei din compatrioții Dumneavoastră carii împlinesc rușinoasa meserie de spioni și carii v′a trădat.

— „Misiunea Dumneavoastră, precum și ceea ce se′ntămplă nu mă miră de loc domnule; — mă așteptam la aceasta.

— „Cum, vă așteptați să fiți arestat, și nu ați plecat.

— „Unde eram să mă duc, și cine era să′mi dea pasport; — și apoi, am o mumă, voiam să nu o las.

Aceste cuvinte căt de simple fură, aduseră lacrimi pe genele ofițerului de cazaci, care se′ntoarse ca să le ascunză.

— Dar dă′mi voe să te′ntreb Domnule? — îi zise Paul: — muma mea te-a văzut? — știe ceva de arestarea mea?

— Nu, nimic; — din fericire, muma Dumneavoastră nu este acasă, — răspunse ofițerul.

— Ei bine Domnule, dacă este așa, să ne grăbim pînă ce nu vine ea; acest spectacol ar fi întristător, și ar putea să aducă o nefericire, să mergem.

El intră în cameră cu ofițerul și deșkise toate sertarurile lui; — ofițerul luă toate hărtiile căte le găsi.

Precauțiune tardivă; în căte-va zile ce trecuseră, Paul avusese timpul de arsese toate hărtiele căte se aflau la dănsul.

— Aceste sunt toate hărtiele D-tale Domnule? — îl întrebă ofițerul.

— Toate.

— Mă ertați sunt silit să caut în toată casa, kiar în apartamentul și lucrurile mumei Dumitale.

— O domnule, nu aș fi avut lașitatea să compromit pe muma mea prin asemenea ascunderi.

— Ei bine Domnule, jură pe Crist, și pe viața mumei D-tale că nu ai nici o hărtie ascunsă, nici la dănsa, nici în altă parte.

— Jur pe Crist și pe viața mumei mele, că afară din aceste, nu mai am nici o hărtie ascunsă nici la muma mea, nici în altă parte în casa aceasta.

— ′Mi e destul, și crez; — acum să mergem Domnule.

Paul șopti căte-va cuvinte la urekea feciorului, și urmă pe efițer.

La colțul uliței îi aștepta o trăsură escortată de opt cazaci, ei se urcară înnăuntru, și Paul fu dus în casele Hagi-Moscului, unde ședea comandantul orașului.

Acolo îl înkiseră în o cămară; peste căte-va momente intră un ofițer de ordonanță, care′l întrebă de are a cere ceva.

— „Aș dori să scriu mumei mele, de se poate Domnule.

Ofițerul se dusse și reveni peste căte-va momente.

— „Poți scri mumei D-tale, Domnule, cu condițiunea că scrisoarea va fi deskisă, și că′mi vei da-o nesigilată.

Paul priimi hărtia, condeiul și călimările ce′i adusesse ofițerul, și se puse de scrise biletul următor:

„Iubita mea mumă.

„Dumnezeu ne mai reserva la amăndoi această încercare; — sunt arestat; — nu te îngrija de nimic, că nu′mi pare a fi nici o primejdie; — arestarea mea nu noate proveni de căt din un eror; — cu toate acestea informăte, vezi de ce mă acuză, și ce voesc de la mine? — Îți repet nu te speria, nu sunt la ′nkisoare, — sunt în o cameră la Hagi-Moscu unde șade comandantul orașului, mă tratează pănă acum destul de bine; — dar ′mie urăt, ′mi-e urăt și sunt trist mai cu seamă că nu te pociu vedea, buna și scumpa mea mumă. Or cum, credemă tot d′auna fiul tău cel mai iubitor și mai respectuos, și ia pe această semnătură o sărutare ce am depus înainte de a′ți trimite acest bilet.”

Paul.

Biletul era scris în lima Francesă, Paul îl înkise, îi puse adresa, apoi îl deșkise și îl dedu ofițerului.

Ofițerul nici nu se uită la dănsul, îl luă și se pregăti să iasă.

— „Încă un cuvănt Domnule; — zisse Paul; — nu am mai văzut pe ofițerul cu care am venit aci; — aveam să′i mărturisesc cu recunoștință de kinul kurtuoaz cu care m-a arestat. Bine voi-vei a împlini această comisiune de nu′l voiu mai vedea?

— „Nu voiu lipsi Domnule, și′ți voiu aduce mulțumirile sale.

Ofițerul eși, după ce luă scrisoarea; — o arătă, sau nu cui-va, nu știe nimic, — dar o porni.

Muma sa ceru voia a visită pe fiu său, această voe nu ′i se acordă în zioa aceea.

La cinci ore aduse lui Paul de măncare.

Măncarea era mai mult de căt bună, era delicioasă, și însoțită de vin de Vordo.

Paul măncă, și măncă cu foame; — în ziua aceea nu dejunase.

Le 7 ore ofițerul intră.

— „Bine-voiți a mă urma Domnul meu; — zise el lui Paul: — vă voiu întroduce la V, colonel Daragan care voește a vă interoga.

Paul salută ofiețrul și eși după dănsul; la ușe erau doi cazaci carii îl urmară: — el trecu după ofițer în un salon, apoi în altul, apoi în o cameră, și-n sfărșit în un kabinet.

Colonelul Daragan sta la un biurou mare încărcat cu dosare, cu registre, cu foi sburătoare acoperite de diferite scrieri, și cu liste.

Cănd intră Paul, el rădică capul, îl salută, Paul îi răspunse la acea salutare prin o ănclinare.

Colonelul îi făcu semn să șază pe un scaun în fața lui, Paul șezu.

După ce făcu semn ofițerului care eși, colonelul privi pe Paul căte-va momente esaminăndu′l cu curiositate; — Paul nu se mișcă.

— „Cum te kiamă Domnule? — îl întrebă colonelul după acea esaminare lungă.

— „Paul....

Colonelul căută între hărtii, luă o însemnare și urmă cuestiunele.

— „De căți ani ești?

— „Merg în 18 ani.

— „De unde ești?

— „De aici, Romăn din București.

— „Ai cunoscut capii revoluțiunei?

— „Da, cum ′i-a cunoscut toți, nici mai mult nici mai puțin.

— „Ai fost secretar al ministrului revoluțiunei Nicu Bălcescu.

— „Nu știu nimic de aceasta.

— „Cum nu știi? — ce legătură era între Dumneata și Nicu Bălcescu?

— „Nicu Bălcescu lucra un oper sciințific, și o copiam, sau scriam sub dictea lui, nimic alt-ceva.

— „Cum? — nu cunoști nota sa adresată către... pentru....

— „Nu.

— „Dar e scrierea Dumitale.

— „Poate, voiu fi uitat, dar nu știu ce notă.

— „Dumneata scrieai toate lucrările lui Nicu Bălcescu?

— „Este un eror, — ați fost rău înformat.

— „Dar aveai toată conrespondența lui?

— „Nu aveam nimic alt de căt lucrările Istorice, din care s′a găsit unele fragmente manuscrite în hărtiile mele.

— „Spune drept Domnule; — nu mai tăgădui; — numai prin o confesiune esactă și generală, poți merita indulgința Guvernului, mai cu seamă pentru fapte atăt de grave.

— „Nu înțeleg ce voiți să spuiu; — am spus tot adevărul.

— „Nu înțelegi? — să′ntreb eu și D-ta să respunzi.

— „Ce am știut am respuns.

— „Ba nu, ba nu, știi multe; — spune′mi ce relațiune era între Nicu Bălcescu și...?

— „Nu știu, — nu cunosc nimic.

— „Ce corespondență avea cu D. de L.... la Paris?

— „N′am văzut nici o dată acea coresondință.

— „Dar cu I... G: la Constantinopol?

— „Nici nu știu daca ′și-a scrisără vre o dată.

— „Aide, nu mai tăgădui; — funcțiunele dumitate lăngă dănsul sunt cunoscute.

— „Mă ertați, — v′a înșelat, nu am avut nici o foncțiune nici oficială, nici oficioasă lăngă Nicu Bălcescu.

— „Iau notă de respunsurile Dumitale, Domnule, îi zise colonelul Daragan: — ele sunt triste și descurăgietoare pentru dumneata, nu-ți-o tăgăduesc. — Pozițiunea dumitale către guvernul actual este foarte agravată, mai cu seamă prin tăgă duirea ce persisti a conserva. — Daca ai fi fost mai facil, pozițiunea dumitale ar fost mai facilă.

— „Aveți cuvănt, Domnile colonel; — dar nu mă pociu face nici spionul nici trădătorul nimenui — mai cu seamă cănd nu știu nimic.

— „Înțeleg, înțeleg simțimintele Dumitale Domnule, și ′ți voiu zice kiar că respect acele simțimînte; — dar judecă și dumneata de pozițiunea noastră, suntem așezați asupra unui volcan revoluționar; — asecurarea, și kiar viața unei părți a societăței e amerințată, noi cată să o garantăm.

— „Volcan revoluționar, Domnule colonel; — respunse Paul: — de ce vă temeți? — cei carii erau bănuiți de aceasta, sunt fugiți, ecsilați, goniți.

— „Ei Domnule... te′nșeli; — urmele lor sunt încă aci, noi suntem siliți a isbi ’n oameni ca să dărămăm o idee; — oamenii sunt fructele unei idei, fructele au cuzut, dar rădăcina rămăne.

— „Mai aveți ceva să mă ′ntrebați Domnule colonel?

— „Nimic. — Domnule; — stăruești în tăgăduirea dumitale; — faci foarte rău. — Aveam încă să′ți spuiu că muma dumitale a cerut astăzi voea să te vază, această voe i s′a acordat pentru măine; — o vei vedea.

O căte lacrimi, căte dureri, căte nefericiri, îi prepari sărmanei mumei D-tate cu tăgăduirea în care insistați.

Paul puse măna pe inima lui care svăcnea cu putere, și înkise okii un moment; — găndirea mumei lui îl sdrobea.

— „O! ce′i se poate întămpla Domnule?

— „Să te plăngă toată viața ei; — respunse colonelul: — pozițiunea dumitale e gravă, cu totul gravă, de stăruești în tăgăduire vei fi dat în judecată, sunt dovezi teribile în contra dumitale, și poți fi condamnat kiar la moarte.

Colonelul vorbea foarte serios; — Paul simți săngele înghețăndu′i în inimă, și fruntea′i descolorănduse; — dar peste un moment el găsi curagiul să surăză.

— „O amenințare Domnile colonel?

— „O nu; — e foarte adevărat și foarte serios ceea ce îți zic; — îți dau pănă măine să te găndești, și găndește bine, și matur..... la moarte o repet; — dovezile ce ecsist în contră′ți sunt teribile, și poți fi condamnat la moarte.

Paul salută.

Colonelul Daragan sună clopoțelul, ofițerul intră, el îi zise căte-va cuvinte în lima Rusă și salută pe Paul.

Paul eși însoțit de ofițer, la ușe găsi iar pe cei doi cazaci carii îl urmară pînă la camera sa.

Paul era palid, trist, și sdrobit; — cele din urmă cuvinte ale colonelului resunaseră în inima lui, cu o armonie funebră.

— „La moarte!... repetă el căzănd pe un scaun lăngă massă ce era în camera care′i servea de ănkisoare; — la moarte!

— „Voești să iei ceaiul cu mine Domnule? îl întrebă ofițerul cu o voce amică de bunătate.

— „Îți mulțurisesc; — îi răspunse Paul întinzănd′i măna, — nu, — acum sunt foarte preocupat, iartămă astă pentru seară, măine seară fi încă aci.

— „Văz că voești să rămîi singur îi zisse ofițerul, — ai săm′i ceri ceva?

— „Dacă mi dai voe hărtie și ′călimări.

— „E anevoe; — cu toate acestea crez că colonelul va acorda cererea dumitale, mă duc să′l întreb.

— „Ofițerul îi strănse măna și eși.

— „La moarte! — repetă el cănd rămase singur; — la moarte! — ei bine fie; — ce e viața unui om în viața unui popul... dar muma mea. — O muma mea! sărmana mea mumă!

El se afundă în această găndire dureroasă; — peste căte-va momente un cazac intră aducănd un paket de hărtie și călimări.

IX. ARESTARE

Paul începu a scri

„Daca or care princip, buință de viața unui om ca să′prădăcineze o idee; — de sănge, ca să ude sămănța ei, — mă voiu felicita ca moartea mea să fi putut fi utilă țărei mele.

„Perz aci o mumă, — mumă scumpă și bună, rude, amici; — dar voiu regăssi acolo pe tatăl meu și pe Paulina! — umbre iubite, și venerate de care nu mă voiu mai despărți.

„Cănd moartea e susținută de o sperață atăt de radioasă, o ea e dulce și ușoară.

„Dar lacrimele ce las în urma mea! — dar muma, buna mea bună! — ea mă va ′nsoți în curănd, și voiu fi mai fericit, eu care nu o voiu face s-astepte și care voiu fi așteptat-o.

„O voi ce rămăneți în urma mea, ce m′ați iubit și am iubit; — consolați-o; — susțineți curagiul ei; — și ușurați durerea ei.

„Aș fi făcut multe lucruri de aș fi avut zile mai lungi, și timp înaintea mea; — dar așa nu a voit provedința; — mor!... și mor fără a lăssa în urma mea de căt o memorie vană; — fără a lăssa nici kiar un nume, care să mă păstreze în suvenirea celor ce am iubit. — Ei mă vor uita.

„Doresc să fiu înmormăntat cu inelul ce am de la Paulina!

„Sunt calm și otărăt; — or ce a fi să se ′ntîmple nu mă mai sperie, și nu mă mai îngrijaște; — voiu muri de va trebui să mor fără a proferi un cuvănt de trădare, și fără a murmura un blasfem, nici kiar în contra găzilor mei.

„În scriitorul meu este o tragedie ce am imitat din un oper al comitelui Tscheikhofsky întitulat Cărdgeali.... las acest oper inedit ca suvenire de amicie și de frăție amicului meu Petre.

„O dată cănd nu va mai fi censură, cănd un soare de libertate va străluci asupra Romăniei; — el va imprima și va publica acel oper, singura producere serioasă ce m′au ertat timpul să dau patriei mele.

„Adio! — La toți ce am iubit și m′a iubit; — adio! voă carii veți veni vre o dată să′ngenukiați și să sărutați țărăna mormăntului meu.”

Apoi plecă capul la pept; — el nu avea de căt un regret și o lacrimă a da lumei acestei; — muma lui.

Singură, numai ea singură era să plăngă moartea lui, și să nu uite.

Afară de muma lui, — el nu mai avea nimic a regreta în lume.

Nimic!

Tot ce iubise pe pămănt era acolo; — acolo unde găndea să meargă și el; — tot ce iubise era în eternitate!

Această idee calmă puțin durerea regretului său — imaginațiunea′i adolescintă începu a lucra și a se esalta; — umbra Paulinei surăzănză voioasă, dulce, amoroasă, se arădică înainte′i, părănd că′l așteaptă pentru serbarea nunței, și că buzele ei erau umede de sărutarea ce era să dea mirelui ei.

El întinse brațele acelei umbre dorite, înkise okii și adormi.

„În visul său se văzu transformat în erou; — populul se ′nclină cu respect la spănzurătoarea lui, femeele, tinere mume îl arătau copiilor lor spuindule numele lui, și învățîndu′i să′i respecte memoria.

„Mai tîrziu în timpi de libertate și de civilisare, națiunea arădica un monument măreț și glorios la mormăntul lui și scria pe acel mormănt: „Mortirului libertăței, Patria recunoscutoare.”

„Apoi la zioa spănzurărei lui era să se facă o serbare națională, populul să se roage pentru dănsul în biserici, statul să′mparță bine-faceri la săraci, și june femei și fete să depue pe monumentul lui cunune de flori împletite de dănsele.

„În cer Paulina era măndră și glorioasă de dănsul, ăngeri și serafimi îl purtau pe aripele lor pănă în fața tronului ceresc, și Divinul Creator bine cuvănta moartea lui.

„Acolo el se cununa cu Paulina lui iubită; — Heruvimii ăntonau imne armonioase, și ăngerii dănțau în coruri divine, împrejurul lui și al Paulinei.

O! — imaginațiunea adolescentului lucrează așa de repede și mpodobește tot, cu colori așa de poetici.

Cănd se deșteptă din acest vis radios zioa se′ngăna cu noaptea, ziorele ăncepeau a se ivi voioase, și razele dimineței strebăteau dulci pănă la dănsul, ca amici carii păreau a veni și a′i da zioa bună.

Un surăs se desemnă pe buzele lui, surăs melancolic și trist ca surăsul murindului care, vede pentru cea din urmă oară zioa și lumina.

— Căte zile ca aceste voiu mai avea să mai zăresc? — se′ntrebă el.

— O dacă zioa e așa de frumoasă aci, cum trebue să fie ea acolo unde strălucește pentru Creatorul Divin, pentru ăngeri și serafimi.

— Și cu toate aceste; — zioa această de ce pare ea veselă și răzătoare, cănd ea strălucește unui prizonier, — poate unui condemnat?

— Tot ast-fel strălucea ea oare pentru Andre Șenier cănd scria juna captivă?

— De ce este mai melancolică și mai poetică m artea, — cănd omul e june, — și cănd totul îi surăde încă în viață?

— Poeții au ăncercat a o face mai lugubră, mai tristă, mai dureroasă, dar kiar gănderea ei în juneță au păstrat lirei lor, acel prism de dulceață, de poesie, și de strălucire care leagănă sufletul fără a′l face să tremure fără a′i inspira nici un fel de teror.

— E moartea oare așa de oribilă pe cum o desemnă unii, și este oare aspectul ei atăt de ′ngrositor?

Atunci niște clopote începură a resună lugubre și dureroase; — ele vesteau trecerea unui suflet la eternitate; — acel suflet nu mai era o ființă pe pămănt; — Paul simți un rece începănd de la picioare și urcănduse cu un fior ghețos pănă în creștetul capului, el se cutremură.

— Brrr! — zise el, — cu toate ilusiunele adolescinței, kiar cănd omul este cu totul otărăt; nu e așa ușor de a muri.

Clopotele sunau cu vocea lor funebră și′ngrozitoare.

— Suna-vor oare ele pentru mine? — se ′ntrebă Paul.

Apoi îngenukiă spre răsăritul soarelui.

— „O Doamne a tot putințe; — zise el; — dacă viața mea e necesariă, iea-o Doamne, ea este a ta; — dar susține curagiul mumei mele și o consolă pe dănsa; — dă-i Dumnezeule puternic inspirațiunele și tăria credinței tale; — dă-i resimnațiunea ce soarbe omul din puterea religiei. — Cruță-o pe dănsa de durere, și veghiază asupra țărei mele și asupra celor ce rămăn în urma mea. — Iartă′mi Dumnezeule mie păcatele mele precum ert și eu pe ale vănzătorilor mei.”

Cănd se arădică și sfărși această rugăciune Paul era calm și resimnat, el reciti ceea ce scrisese seara, și puse semnătura lui asupra.

Ușa se deșkise și muma lui intră.

Amăndoi se ′nbrățișară, și ea începu a plănge cu suspin.

X. O MUMÂ

— Maica mea! — buna mea mumă!

— Fiul meu! — fiul meu.

Strigară amăndoi de o dată.

Dupe ce ea își stăpîni suspinul se așeză pe scaun, Paul se puse în genuke înaintea ei, ea îi puse măna pe frunte.

— Și tu să fii victima lor nefericit copil; — nu le era destul de unul.

— O nu te′ngriji de nimic maica mea; — nu crez ca lucrurile să fie așa de grave pe cum le fac ei; — poate că ei voesc numai să ne sperie.

— Ei bine ce′ți-a zis ei?

— Colonelul Daragan m′a cercetat aseară; — el povești mumei lui tot, afară din cele din urmă frase ce′i zisese cercetătorul lui.

— Tu nu′mi-ai consilia o trădare sau o delațiune, nu e așa maică? — adăogă el.

— O nu! — nu! — nici o dată; — or-care′ți va fi soarta, sufere fiul meu, aci stă adevărata nobleță; — nobleța omului e ′n inima și cugetările lui. — Fii tare și onest.

Paul sărută măinile mumei lui și murmură:

— O îți mulțămesc Dumnezeule ea ′mi-a dat absoluțiunea.

Apoi muma lui șezu aproape două ore cu dănsul.

La 10 ore muma lui se sculă, ea îmbrățișe ăncă o dată pe fiul ei, — și plecă să alerge pentru libertatea lui.

Cănd eși ea din cameră, — Paul căzu pe scaun.

— O curagiul meu! — curagiul meu! — murmură el.

Și se afundă iar în tristele lui găndiri.

Paul nu fu turburat de nimeni în zioa aceea pănă la două ore.

La două ore ofițerul intră cu un bilet de la mumăsa.

„Am promisiunele cele mai tari și cele mai sigure; — azi vei fi liber, eu alerg încă pentru realisarea acelor promisiuni, curagiu, și pacienață; — te sărut și te iubesc.

„a ta mumă.”

— Sărmană mumă, își zise Paul; — cum își face ilusiuni.

Și o lacrimă străluci în geana lui.

La trei ore ofițerul intră iar în camera lui, ofițerul din zioa cea-laltă era skimbat, acel nou era brusc și sever.

— Te kiamă colonelul Daragan, comisia e adunată; — mergi Domnule.

Mergi înainte Domnule; — îi respunse Paul; — te voiu urma.

Ofițerul eși, Paul îl urmă.

Astă dată nu mai fu întrodus în cabinetul colonelului Daragan, el fu întrodus în o altă Cameră.

La un biurou mare erau așezați cinci membri; — Comisiunea era prezidată de un general.

Paul intră; el salută pe toți cu o ănclinare de can și toți îi mulțumiră assemenea.

— Domnule, îi zise generalul; — colonelul Daragan îți va ceti întrebările ce′ți-a făcut și respunsurile Dumitale, vei vedea dacă sunt esacte.

— Dați′mi voe a vă spune, Domnule general, că crez această formalitate inutilă; — am încredere în onorul Domnului colonel, și sunt foarte secur că nu a adăogat nimic.

— Ba nu, nu, poate ca eu să te fi ′nțeles rău; — și dedu citire unui act care coprindea tot interogatorul ce ′i-se făcuse seara.

— Aceste sunt respunsurile Dumitale Domnule? — îl întrebă generalul.

— Da; — respunse Paul.

— Stăruești în această nefericită tăgăduire?

— Stăruesc.

— Nu ai a mărturisi nici a adăoga nimic?

— Nu am nici a măturisi, nici a adăoga nimic.

— Te-ai găndit bine la cele ce′ți-a zis cololonelul Daragan aseară?

— M′am găndit, și nu am a mai zice nimic, — nu știu nimic.

— Te poți re′ntoarce în înkisoarea Dumitale.

Paul salută și eși. — La ușe găssi ofițerul și cazacii; — el îi urmă și reintră iar în camera care′i servea de înkisoare.

— Acum soarta mea e otărătă își zise Paul — voiu fi dat proforma în judecată, și poi-măine poate se va sfărși cu viața mea.

Fie voea ta împlinită Dumnezeule!

El șezu așa singur aproape o oră.

După o oră ofițerul care′l arestase, veni în camera sa cu o hărtie în mănă.

El se apropie de Paul și′i strănse măna.

— Am bucuria de a′ți anunța Domnule că ești liber; — îi zise ofițerul.

— Liber?

— Cu totul liber; — liber să mergi unde vei voi, și am ordin să′ți redau și toate hărtiele Dumitale.

— Nu înțeleg aceasta, — aseară colonelul Daragan mă amenința de moarte, și acum îmi spui că sunt liber?

— Aseară colonelul Daragan voea să te ′ngrozească, dovadă că ești liber, iată′ți hărtiele.

— Îți mulțurisesc, — îți mălțumsesc Domnule, nu numai d′această bună noutate de care bătrăna mea mumă te va iubi, dar și de interesul ce′mi-ai arătat de eri pănă acum.

Paul își revizui hărtiele, îi lipsea dramul lui

Cărdjealăul.

El privi pe ofițer.

— Înțeleg, — un caet, — o piesă de teatru, — comisiunea au oprit′o și a ars′o; — mulțumeștete că ai scăpat cu atăt.

— O, știi Domnule, un autor ține la operul lui cum ține un părinte la un copil. — Fie; — trebue să mă coste și pe mine ceva. — Acum o rugăciune am să′ți fac Domnule, ai fost așa afabil în căt nu′ți pociu mulțumi alt-fel de căt cu recunoștința mea, un ofițer de usari care era aseară aci, m-a invitat a lua ceaiul cu dânsul; — el a fost foarte bun și foarte amabil cu mine, te-aș ruga să′mi snui unde șade și săm′i faci și Dumneata onorul de a veni să iei ceaiul la mine astă seară cu dănsul.

— Îl voiu găssi eu și voiu veni cu dănsul.

Paul strănse măna ofițerului, își luă hărtiele și se repezi pe scară, jos îl aștepta o birje.

El se aruncă în birje și se duse drept acasă.

Muma sa îl aștepta.

— Liber! — strigă el cum o văzu, — liber, sunt liber.

Și se aruncă în brațele mumei lui care plăngea de bucurie și îl acoperi de sărutări.

Seara era la Paul adunată toată junimea Bucureștului, toți amicii lui și cei doi ofițeri de usari și de cazaci.

Paul le novesti la toți ce se petrecuse, le citi testamentul său, și le spuse toate impresiunele lui.

La două ore după mezul nopței lumea era încă la dănsul.

Pentru ăntăia oară în doi ani Paul fu infidel memoriei Paulinei; — pentru ăntăia oară în doi ani Paul uită suvenirea ei.

XI. Încă o durere

Arestarea lui Paul, era ultima emoțiune ce putuse să′ncerce inima sdrobită a mumei lui.

Această emoțiune fu ultima isbire care o sfărși.

Ea desvăluisse prea mult curagiu, — prea multă energie, — o tărie ce covărșa toate puterile ei.

Peste căte-va zile ea căzu bolnavă.

Un medic imbecil, care trecea atunci și trece încă și azi pentru unul din medicii cei mari în Romănia o măcelări.

În trei zile îi aplică șaizeci de linitori și optăsprezece venduse.

Ea nu mai avea sănge.

În opt zile ea sucombă unei boale de slăbiciune, și se stinse puțin cu puțin ca o lampă care nu mai avea unt-de-lemn.

Paul lucra în camera lui, — toți ziceau că muma sa era mai bine.

Sărmană mumă! — ea avusese acea luciditate ameliorătoare pe care o aduce aprenierea morței, și nimeni nu ghicise această fatală prevestire a mai binelui.

La trei ore dupe mezul zilei; — ralul începu. Servitorul intră.

— Să poftiți la cucoana′n casă; — zise el lui Paul.

Paul nu întrebă nimic, — credea că muma sa îl kiamă.

Cînd intră în cameră suroră lui era îngenukiată lăngă pat; — silențiul dureros al morței domnea în acea Cameră, o bătrănă servitoare ședea la capul patului ei.

Surorile murindei ședeau în picioare abătute și palide la picioarele-ei.

Moartea pusesse pe fruntea mumei lui acea aureolă de puritate și de sănțenie ce face pe omul onest de trece din o viață ′n cea-laltă calm și fără mustrare de cuget.

Paul merse de ′ngenukiă în silențiu lăngă suroră lui. Muma lui întoarse cătărele ei spre dănsul; ele mai străluciră o dată; buzele ei se ′mpreunară în un surăs și măna ei se puse cu tandreță pe capul lui.

El simți acea mănă iubită ănghețăndu′i creștetul capului, o luă cu venerațiune, o sărută, și puse fruntea lui pe dănsa.

Ea încercă a zice un cuvănt de ertare și de binecuvăntare, dar cuvăntu ′i ecspiră pe buze, și buzele ′i stătură iar în un surăs dulce și matern.

Apoi făcu ăncă o sforțare dar ea nu avu puterea a se arădica; — suroră lui se sculă cea d′întîiu, ea ii luă capul cu amăndouă măinile și o sărută de trei ori pe obraz, apoi veni răndul lui Paul, ea îi luă assemenea capul cu amăndouă măinele îl sărută de trei ori; — și ca și cănd moartea nu aștepta de căt darea acestor ultime sănte sărutări ea nu mai făcu nici o mișcare.

Surorile ei începură a țina, suroră lui Paul aruncă un răcnet și căzu leșinată pe parket; — Paul rămasse în picioare fără a proferi un cuvănt.

Cum făcuse cu căți-va ani mai înainte pentru tatăl său, fratele cel mai mare; — ast-fel astă dată el se apropie, mai îngenukie o dată, îi sărută măinile și ′i le împreună și ′i înkise okii.

Rudele, amicii, luară pe mătușele și rădică pe suroră lui Paul.

El rămase împietrit lăngă patul de moarte al ei, nimeni nu îl putu mișca de acolo; — privirele lui stau ațintite asupra acelui cadaver iubit, și suspinele se′necau în peptul lui ca noduri care ′i opreau respirațiunea.

A treia zi muma lui Paul era depusă lăngă sociul ei în acela′și mormănt, preoții ăntonau vemnica ei pomenire, și Paul asculta stupid fără a ănțelege nimic acele imne lugubre de uitare a tot ce iubim pe pămănt.

— „O acum nu mai am nimic care să mă lege de pămănt,” zicea Paul.

— „Tată, amantă, mumă; — ce ′mi mai remăne mie!

Și un ce în inimă îi respundea; — „un destin de lupte și de suferinți.”

Șase zile după aceasta Paul luă copilul fratelui său pe care′l creștea muma lui, și plecă la Brăila unde se ′nbarcă.

Aerul, drumul, obesirea, mai răcori puțin ideele lui și îi mai întăriră curagiul, el privea acel copilaș, acea creatură inocentă care′i surădea, și′și zicea: — „mai am încă o misiune de ′mplinit.”

Nimeni nu ′și poate ănkipui cum se strănge inima omului de o impresiune tristă, dureroasă, amară cănd părăsește țărmurile pe care a copilărit, mormintele celor ce a iubit, și cănd privirele lui s′afund în spațiu ca să le câte, să le mai zărească odată, și sufletul lui să le mai murmure un cuvănt de iubire ăncăntătoare.

El rămase pe puntea vaporului, — okii lui se cufundau în spațiu, cătănd să vază încă locurile unde trăise, unde iubise, unde surăsese fericirilor, și unde vărsase lacrimi așari asupra durerilor despărțirei. — Vasul înainta cu rapiditate și în curănd vederele lui perdură acele locuri scumpe spre care sbură sufletul său.

O oftare îndelungă și sfășietoare se ′necă în peptul său, el căzu pe bancă, își acoperi figura cu măinile, încenu să suspine și lacrime arzănde scăldară obrajii lui palizi și obosiți de suferință.

Sfărșitul părței I-iu.

PARTEA II

STREINĂTATE ȘI STUDIU

I. LA PARIS

Au trecat duoi ani.

Noi găsim acum pe Paul în Paris în o cameră de student din ulița St. Jacques.

Nu că el nu ar fi putut locui în un loc elegant și bogat al șoselei de Antin; — nu că el era sărac și că necesitatea îl condusesse în acea parte întunekeasă a canitalei civlisată.

Paul avea trei mii galbeni venit pe an, — enitronia ce se ’nființase asupra averei lui Romănia, îi trimtea regulat tot venitul său; — nu era dar miseria care ′l silise a locui în ulița St. Jacques.

La sosirea sa el a găsit în Paris un vekiu amic și camarad de colegiu al său; — Vasilake, erastudentul Boem care trăia zi cu zi, neprevăzător de măine, căntănd miseria, ăncălzindu-se cu caietele de studiu pe care le arunca ′n foc cănd se sfărșau cărbunii de pămănt, măncănd cu douăzeci solde pe zi, plătindu′și termenul din privațiuni, și răzănd de sărăcia lui.

Ajuns în Paris, Paul trase la otelul de Vade, pe Bulevardul Italienilor.

În Paris cănd sosește un Romăn îl află toți cei-l-alți în dată; — sosirea se face eveniment p′între compatrioți.

Toți veniră să′l vază; — el auzise vorbind de Vasilake ca de un june vesel și studios, — legături de intimitate cu vekiul său camarad erau mai naturale de căt cu or care altul; — așa dar el se legă cu Vasilake.

Paul avea bani cu dănsul.

Vasilake se ′nsărcina să fie Ciceronele său în Paris, și întroductorul lui în lumea studioasă.

Întăia zi ei măncară la Véfour.

Véfour, Verv, les Frères, Provençaux, sunt curiositatea streinilor, și idealul studentului; — cănd un student ajunge să poată mănca la Vefour, acela a trecut rubiconul miseriei; — toți cei-lalți cari îl văd îi arunc o cătare de invidie și de dorință și îl privesc ca pe un Nabab improvizat.

Cănd eșiră de la prănzul care costase pe Paul șase-zeci franci; — Vasilake rămăsese cu scobitoare de dinți în mănă, și își prupădea dinții.

Un student, un camarad al lui Vasilake trecu pe acolo. — Vasilake îl opri.

— Bună zioa, — unde mergi tu?

— Mă duc la mătușemea pănă este încă timp să depuiu paketul acesta.

Paul care nu înțelegea încă semnificarea cuvăntului mătușe, deșkise okii mari și privi pe student cu curiesitate.

Vasilake surăse.

— Înutil; — îi zise Vasilake; — ce′ți trebuește?

— Ce fel ce′mi trebuește? — îmi trebuește zece franci acum ad momentum, lasămă că se′nkide mătușemea.

— Cum se′nkide mătușa dumitale Domnule? — întrebă Paul.

— Ce nu știi, e ora la care mătușemea se ′nkide, sunt aproape șase, nu mai este de căt o singură sucursală care mai stă deskisă pănă la timpul acesta.

Paul bolovăni okii și mai mari, — el nu ′nțelegea.

Vasilake începu a răde.

— Mineți bulendrele, zise el studentului; — dă′mi trei-zeci Tfranci; — adăogă el întrocănduse către Paul care băgă măna în buzunar și scoase doi Lui-d′ori.

Vasilake băgă unul în buzunar și ′ntinse pe celă-lalt studentului

— À charge de revanche, — zise el studetului.

— Măre; — răspunse studentul luănd Luisul de aur, — dar cum văz eu ai ajuns la marginele Pactolului, și îți adăncezi labele în isvor.

— Pactolul e reprezintat în ființa unui vekiu amic și camarad pe care ′ți- îl prezint; — îi zise Vasilake: — Paul tănăr, bogat, și foarte spirituos.

— Două cualități prețuite cu desăvîrșire; — respunse studentul străngănd măna lui Paul.

— Dacă Domnul voește să ne facă plăcerea a ne însoți, am fi cu toții, zise Paul.

— Cu cea mai mare bucurie; — dar vezi nici dar o dată o fericire nu poate fi complectă; ce să fac cu paketul? — nu vă pociu însoți cu dănsul.

— În adevăr, — să fii al dracului cu paketul tău, dacă nu aveai acest nefericit paket era să fim cu toții, am fi petrecut o seară de minune; — dar ce idee întunecoasă ai avut să pleci pe ulițele Parisului cu paketul la supțioară, pare că ești un portefaix.

— Bravo, — pare că stiam eu că o să′ntîlnesc o provedință care să′mi întinză sub ființa unui camarad două-zeci franci.

— Dar nimic mai ușor; — zise Paul, însoțim pe Domnul pănă la locuința sa, își lasă paketul, și apoi mergem.

— Aferim! să mergem tocmai la ulița St. Jacques cănd toate teatrele sunt sub nasul nostru.

— Așa dar mergem la teatru? — întrebă studentul.

— Da, astă seară suntem cum se cade, — respunse Vasilake: — suntem gentlemeni, lăssăm nebuniile pentru măine; — dar o idee mai practică,să trecem lăngă Sena și să arunci paketul înnăuntru.

— Idee strălucită, dar fiind că ′n Sena nu voiu găssi o balenă care să′l ție în pănticele sale, nu o voiu urma răspunse studentul.

— A! am găsit; — strigă Vasilake; — Paul tot trebue să meargă p′acasă, mergem împreună, și lași paketul la dănsul, măine îl iei.

Toți aprobară ideea aceasta și merseră la otelul de Vade.

Studentul se numea Denville, el aruncă paketul pe un fotoliu, Paul regulă căte-va lucruri p′în cameră.

— Dar după teatru ce facem? — întrebă studentul, mergem acasă așa cu stomacul gol.

— Ba nu; — zisse Vasilake și dacă Paul voește eu am o idee.

— Manifestă idea, o înțeleptul meu Mentor; — respunse Paul: — declar de acum că priimesc or ce idee.

— Ei bine ideea mea se rezumă în o coală de hărtie pe care o să scriu în un stil înalt Ernestinei.

— Ernestinei, — strigă studentul: — dar ești nebun; — ce nu știi că Ernestina a fugit amorurile care se mărit cu foamea și privațiunele, a deșertat modesta′i locuință și s′a corcuțat dusă pe aripele unui banker gros în burtă și gres în pungă pe înnălțimele cuartierului Breda.

— Ce naif ești? — îți înkipuești că ea ne-a uitat; — din contră ea va veni cu cea mai mare bucurie; — ca păsărelele care sbor tot d′auna spre locurile părăsite, — hărtie, — imaginațiunea mea ferbe, și simț că o să compuiu un can d′oper.

— Să vedem; — iată hărtia cerută.

Vasilake se puse în fața scriitoriului, luă condeiul în mănă, se găndi căte-va momente apoi începu a scri fără a se mai opri pănă se sfărși biletul; — cănd pusse cea din urmă literă el citi:

„Pustră Huri a paradisului Mahomet.

„Astă seară de la două-spre-zece ore înainte, adică azi-noapte, mare și strălucită reprezintare însoțită de un supe care și el va fi însoțit de vinuri streine, de șampanie și de likeururi în un cabinet la „Caffé Anglais,” — iluminare orbitoare, pactolul va curge în unde aurii, programul este imitat din analele găsite în Joedev elub și măncarea cea mai ecskisă variată prin căntece, răsuri, și cuvinte frumoase, cei ce′și vor simți curagiul și imaginațiunea vor ecsala un spitseb asupra producerei porumbului în Romănia și se ava ecsiba un lucru foarte curios de văzut un selbatec civilisat, un prinț nabab Romăn, acum sosit în keltuirele materiale ale cărui noi vom face keltuirele spiritului nostru.

„Ești invitată o superbă divinitate a cuartierului Breda.

„De și încă vară, dar pentru raritatea faptului va luci un foc monstru în șemine unde vom arunca pe acel care va avea prostia de a spune o prostie.

„Regmă a inimelor bănoase să nu cum-va să vii singură; recrută or încă două sau trei patru dar cel puțin două divinități ca tine; — și o calească elegantă e la dispozițiunea maiestăței tale.

„Trăiască veselia și vinurile cele delicate!”

— Iată un bilet cum tu care ai scris lucruri frumoase în prosa Romănă, nu ai găndit nici o dată să scrii; — a! a! suntem mai fericați în înălțimele cuartierului Latin și

Vivat studentul!

Paul kemă un servitor din otel îi zise să găsească o calească cu kirie și ′i dete biletul ordonăndu′i să lasse și biletul și caleasca la Ernestina.

— Să nu cum-va să uiți livrea, — strigă Vasilake; — acum amicii mei eu merg să comand supeul, voi mergeți la teatru vă găsesc acolo.

Peste o oră ei erau în o loje de avant scenă la teatru Montansier și Paul își ținea inima cu măna răzănd de farsele lui Ravel, de figura lui Hyacinthe și de contersiunele lui Grassot.

După teatru ei merseră la Caffe Anglais, acolo intrară în un cabinet ce reservase pentru dănșii.

Paul răsesse atăt de mult în căt nu se mai îndoia că va putea petrece.

— Na; — zisse Denville, — nu′ți spuneam eu că ai scris în zadar și că Ernestina nu va veni.

— Mă iartă Dumneata; — respunse Vasilake, va veni.

În adevăr; — peste căte-va momente se auzi pe scară o conversațiune sgomotoasă, și voci de femei.

— Și iată dovază de ceea ce ziceam; Vasilake; — puiu rămășag că alea sunt divinitățile noastre.

El nu sfărșise bine cănd ușa cabinetului se deșkise, și trei femei ămbrăcate cu cea mai mare eleganță se repeziră de o dată pe ușe.

Aaaa! — strigă Vasilake.

— Aaaa! — strigă de o dată Denvile.

— Aaa! — strigară de o dată cele trei zîne.

— Ce numai trei ați venit? — întrebă Vasilake.

— Trei; — respunse Ernestina dar voi căți sunteți?

— Trei și noi răspunse Denvile.

— Ce turc e Vasilake ăsta, — pașe, căte ′ți trebuește? — urmă Ernestina.

— Acum Domnilor și Doamnelor; — zisse Vasilake, să procedăm regukat prezentațiunele după obiceiu; — vă prezint întîiu Doamnelor, pe ilustrul nostru Amfitrion, tănăr, bine născut, bine crescut și bogat, Paul, june pabab Romăn, — al doilea D-nu Denvile, ilustru în calambururi și în arta de a face amorul să se mărite cu petrecerile, și în sfărșit Vasilake a cărui cualități sunt cunoscute; — răndul tău acum Ernestino.

— Vă prezint Domnilor, pe D-na Olimpia, jucătoare la Inodrom, sare pe cai între maimuțe, și pe oameni între zidurile discrete ale apartamentului său din ulița Notre dame des Lorettes; plină de talente cunoscute și constatate; — pe D-na Julieta care caută un Romeo, o inimă și o colibă cu condițiune ca coliba să fie aurită și fluerul împrejurat cu pietre scumpe, și în sfărșit Ernestina umila D-voastră servă.

Acum la massă! — la massă; — am o foame de Gargantua.

Vasilake sună clopoțelul și servul intră.

— Ai venit de mult din țara dumitale Domnule? — întrebă Olimpia pe Paul.

Fără să știe ea punea măna pe e rană și deștepta durerile ce zăceau sub cenușa suvenirelor in inima lui, — el aplecă capul pe pept apoi întoarse spre Olimpia o cătare tristă.

— Sunt duoi ani de cănd lipsesc din țară Doamnă.

— Doi ani, — așa dar sunt doi ani de cănd ești în Paris? — întrebă Ernestina.

— Sunt în Paris numai de eri, — respunse Paul.

Vasilake privi pe Paul, el era palid, o singură reîntoarcere asupra trecutului fusesse destul ca să deștepte toate suferințele în sufletul lui.

— O dacă trecutul se amestecă; — zisse Vasilake; — adio veselia; — vom fi triști ca niște scufe de noapte, și va trebui să luăm toți căte o urnă ca să punem lacrimi în ea; — aidi Paul adăogă el rumănește, scutură întristarea ca să nu răză astea de noi, ce naiba, o suvenire e dulce o știu, dar nu în asemenea momente, slăbeștemă.

Trăiască veselia! — strigă el în lima francesă,

— Ce așa de tănăr, și D-nu are un trecut.

— Da, o copilă naivă și frumoasă pe care a iubit′o, și care a murit de prea mult amar; — riange l-inocenza. — Dar voi nu știți ce este asta inocența.

— Ce se potrivește; — dacă nu o știm am știut′o, — respunse Ernestina.

— Da, în o zi v′a supărat prea mult, zisse Denville, și ați lenădat′o în un eleșteu unde s′a ′necat murind în brațe cu virtutea.

— Te′nșeli pentru mine, — zise Olimnia; — eu făcănd în o zi o evoluțiune ecuestră, un scutier scuturăndumă, inocența mea a leșinat în brațele lui, el a lăsat′o să cază și caii a călcat′o în picioare, dar tu Julieto.

— Eu m′am dus în o zi să fac o vizită unui june, ferestrele erau deșkise și inocența mea a sărit pe fereastră, o tănără copilă trecea pe acolo și a prins-o.

— Nefericita! — zise Vasilake.

— Dar la massă Domniler, strigă Ernestina vă spuiu că am o foame de pomnier.

— Ce pompierii au feame mare? — întrebă Denville răzănd.

— Da, tet d′auna după ce vin de la foc, de mult.

— Tu ești un pompier rău zisse Vasilake, ′ți e foame înainte de a fi stins ocul.

— Îmi gătesc puterele ca să′l sting mai bine zisse Olimpia.

Toți se puseră la masă, Paul era așezat între Olimpia și Ernestina, Denvile între Ernestina și Julieta, și Vasilake între Julieta și Olimpia.

— Așa dar ai avut un trecut Donnule? — întrebă Ernestina.

— Da, doamnă, respunse Paul surăzănd, un trecut copilăresc înflerit și dulce.

— Ernestino, mănănci crevete? — o ′ntrebă Denville.

— Fără ′ndoire, crevetele gătesc stomacul.

— Al meu e gata zise Olimpia, și iată pentru ce m′apuc de stridii.

— Ei bine Ernestino; — zise Denville, eu credeam că nu vei veni.

— De ce? — întrebă Ernestina.

— Apoi de cănd te-ai corcuțat pe înălțimele Breda.

— Secule, nu știi că soldatul de căte ori va putea să vază cămpul isbănzilor lui, se re′ntoarce spre dănsul și tot d′auna găsește acolo o glorie nouă pentru stindardul lui sprențuit.

— Da, și cămpul tău e Vasilake.

— Nu, — cămpul meu e cuartierul Latin, — Vasilake este numai stindardul ce am purtat cu onor pe cămpul gloriei.

— Beau în sănătatea stindardului Ernestinei.

— Al meu ecs om strigă Ernestina; — aveam slăbiciune de dănsul, îl iubeam ca o nebună.

— Zi ca o grizetă, — numai ele au virtutea de a iubi mult și bine zisse Denvile; — dar acum s′a sfărșit de tine; — Vasilake îți poate zice ca Beranjer.

„Mais non, mais non, vops n′êtes rîns Lisette

„Mais non non non non ne portez plus ce nom.

Să căntăm domnilor de profundis al Ernestinei în cuartierul Latin.

„Maitresse d′un grand seigneur

„Qui payat sa defaîte

„De l′ombre da bonheur

„Elle se erut satisfaîte

„Mais non, mais non...

Ernestina plăngea.

Olimpia. — Ci tăceți Domnilor, Ernestina plănge.

Denvile și Vasilake. — Băă!

Ernestina. Vezi bine, — voi credeți că eu n′am inimă; — ei bine da, ambițiunea mea ′mi-a întors capul un moment, m′a amețit și am voit să mă ′nalț. — O dar cum îmi pare acum de rău, cum îmi sboară inima dupe mansarda mea cu floricelele desvoltate la fereastră, cu razele de soare voioase care venea să′mi strălucească, cu păsărelele care cirineau vesele pe acoperișul casei, cu răsurele și cănturele mele; — o da..... sunt momente în care m′aș re′ntoarce sărmană lucrătoare cu cusătura mea și cu amorurile mele, acolo unde ′mi era frig, unde suflam în degete ca să le desghieț, și unde iubeam ca să mă-ncălzesc.

Denuvile— Lidia părăsește pe Calais pentru Orațiu, — și Orațiu părăsește pe.... cum o kema?..... am uitat.... fie..... pentru Lidia. — O Lidio! O Orațiu!

Paul Dacă e așa — ei bine să căntăm.

„C′est un grenier point ne veut on′on l-ignore

„La fut mon lit bien chetif et bien dûr

„La fut ma table et je retronve encore

„Trois pieds d′un vers, charbonnés sur le mûr,

„Apparaissez plaîsirs de mon jeune âge

„One d′un coup d′aîle a fustigé le temps

„Vingt fois rour vous j′ai mis ma montre en gage

„Dans un grenier qu′on est bien à vingt ans.

Toți. bravo! bravo!

Vasilake.

„Lisette surtont, doit ici m′apparaître

„Son frais minois avee son frais chapeau

„Déja sa main à l-étroite fenâtre

„Suspend son schâle en gnise de rîdeau

„Sa robe aussi, va orner ma couchette

„Respecte amour ses plis longs et flottants

„J′ai su depuis; — qui payaît sa toîlette

„Dans un grenier qu′on est bien à vingt ans.

Toți. Bravissimo, espresivo et amoroso.

Denvile.

C′etait un jour, jour de grande richesse

„De nos amis les voix brillaient en choeur,

„Quand jusqu′à nous vint un eri d′allegresse

„A Marengo Bonaparte est vainqueur;

„Le canon gronde et notre chant commence,

„Pour eélèbrer tout de faits élatants;

„Jamais! les rois n′envahiront la France;

„Dans un grenier qu′on est bien à vingt ans.

Toți Urra, zing zing, bum bum, tra la la la la.

Ernestina. (Cu lacrămi în oki și vocea emoționată.)

Quittons ce toît ou ma raîsons′égare, Ah! qu′ils sont loins! — ces beaux jours regrettes!

Pour un des jours qu′ici Dienu m′a comptés!

Pour râver gloîre, amour, plaisir, folie,

Pour depenser sa vie en peu d′instants,

D′un long espoir pour la voir embellie

Dans un grenier qu′on est bien à vingt ans.

Denville. Mă prinz Domnilor că Ernestina perde drumul astă seară, și că se rătăcește în ulița St. Jacques în mansarda lui Vasilake. O Dafnise O Cloe!

Vasilake. Puiu rămășag că Olimpia va face evoluțiuni ecuestre la Otelul de Vade și că va dejuna măine cu modestul biftec, rigurosul ceaiu și trufașa butilie de Bordo.

Paul O Julieto! — ecce Romeo! — vedeți că știu și Latinește, o inimă și o mansardă cu mijlocul de a le ′ntrebuința fără mormăntul lui Schakspeare... nu coborăți okii cu modestie Doamnelor.... aceasta e′n natura lucrurilor.

Toți. Bravo! — Bravo! — unanimitate de aplaude și de priimire.

Denville. Eu voiu cănta Julietei.

„L′amour qu′est due c-est qu′ça mamselle

Și ea mă va ′nvăța.

Ernestina. Și eu îți voiu cănta Vasilake, Jenny lucrătoarea.

Paul Și noi ce vom cănta Olimpio?

Ba! nu vom cănta nimic, dar nu vom simți mai puțin.

Olimpia. Va mă iartă eu voesc să cănt; — vom cănta.

„Non, non, mon ange,

„Jamais le coeur ne change;

„L′amour d′un jour

„Ce n′est pas de l′amour.

Denville. Drrrraace! — Romanță; — asta este curat Loiza Pujet.

Vasilake Acum Domnilor programa; — de căntat am căntat.... am anunțat un spic.... Paul ca amfitrion va face spiciul.... Ernestina va réspunde.

Toți. Spiciul, — spiciul; — cerem spiciul.

Paul Ei bine, — dacă este așa, — șampanie Domnilor; — șampanie în cupe și acultați.

Toate. Pampanie! — șampanie! — și atențiune.

(Se toarnă șampanie în pahare, toți cocănesc și beau)

Paul Umpleți paharele.

(Se umplu paharele) (toți cască gura bolovănesc okii și ascult.)

Ascultați acum.

— Domnilor și Dramnelor.

Nu voiu avea modestia de a vă spune că aș dori ca talentul meu să fie de o potrivă cu mărirea circumstanței și ca imaginațiunea mea să corespunză cu lucrurile înalte ce am a vă zice.

Vasilake. Pauză!

Paul Mă voiu inspira din acest licuid bine făcător care înalță cătările și ațîță spiritul; — mă voiu inspira mai cu seamă din simțimintele amiciei și ale camaraderiei care strănge legăturele în societate, și din scănteele okilor gingași carii ne invită a ne ′mpreuna în armonie.

Denville. Sublim!

Paul Și pentru ce modestie Domnilor și Doamnelor? — modestia e lucs; — pe omul cu talent îl aplaudă lumea cu toată modestia cu care ar voi să ascunză talentul său; — și gugumănia se simte căt de bine să fie învăluită în erudițiune.

Vasilake. Profund!

Paul Prin urmare vă voiu spune ce simț.

Simț Domnilor și Doamnelor, că vapoarele vinurilor ce am serbit furmică în inima și spiritul meu; — ele deștept tot de o dată mii de suveniri, mii de plăceri, mii de aspirațiuni, și mii de speranți.

Olimpia. Speranți mai cu seamă.

Paul Suveniri; — căci vai de omul care nu are o suvenire în urma sa; — vai de omul căt de tănăr să fie care nu are o lacrimă să acoarde trecutului; — acela nu va ști a suferi în viitor, și suferința îl va doboră. — Lacrima trecutului purificarea sufletului, e legănarea dulce a găndurilor de fericiri, e mărirea Provedinței, ea nică în cupa plină de nectar și o soarbem cu uitarea.

Vasilake. Emoțiune.

Paul Suveniri!.. căci fie-care din noi are un cămin părintesc spre care de multe ori îi sboară inima, și cere îmbrățișerile mumesei. — Noi doi avem mai mult; — avem o țărișoară scumpă și nefericită; — suvenirea ei ne zice, lucrați, studiați, progresați, luminațivă, în o zi vă voiu kema în sînul meu să mă apărați, să mă civilisați, să mă scoateți din letargia sclavagiului, și să faceți lumina.

Vasilake O da! — și o vomm face cu măndrie.

Paul Plăceri; — căuti plăcerile sunt în vărsta noastră. — Căci nu poate nimeni vedea doi oki ca perekile care ne′mprejură fără a se simți tremurănd, și fără a murmura, — o plăcere! tu ești suroră voluptăței, tu o kemi și ea vine; — căci plăcerea voioasă, pură, sinceră, vastă, imensă, e în amicie, în amor, în camaraderie; — și amicie, amor, camaraderie sunt toate în vîrsta noastră; — și ce ne lipsește? — avem răsul și cănturele pentru nei, și deșfid pe ori cine să vie să′mi iea aste două bunuri ale vărstei mele, aste mobiluri netăgăduite ale plăcerilor.

Denville. Îl bat cu toate paharele și butilcele.

Paul Aspirațiuni; — căci la vîrsta noastră mai cu seamă aspirațiunele sunt permise. — Avem încredere în viitor, și cănturele în prezent; — suntem bogați de zilele noastre tinere și senine bogați de ilusiuni, bogați de sensațiuni, de ce dar să nu aspirăm și să nu aspirăm tot d′auna.

Vasilake Vezi bine, — dacă suntem așa de bogați.

Paul Când suntem la studiul nostru, aspirăm la mărire, la glorie, la celebritate, la un nume în viitor, la strălucirea pozițiunei noastre.

Denville. Sie vos non vobis.

Paul Și de ce să nu ajungem la realisarea acestui vis, azi e o ilusiune mulțămită facultăților noastre peste zece ani putem face din această ilusiune o realitate.

Vasilake. Si ne qua non.

Paul Aspirațiuni. — Cănd orele de studiuri ne obosesc; — aspirăm la petreceri; — la veselia ce sorbim în o cupă de nectar, cănd cătărele Dumnealor strălucesc ca stelele.

Ernestina. Nu priimim; — ca luminele gazului.

Vasilake. Ernestina e gazoasă.

Paul Aspirăm la inima Dumnealor; — la amor, adică la fericire, la voluptate.

Olimpia. Și o dăm cu sau fără dobăndă după circumstanțe.

Paul Speranți.

Ernestina. A să vedem speranțele.

Paul O speranțele sunt partea cea mai bogată a studentului; — cănd e iarna un ger de plesnește paveul pe ulițe, și nu sunt lemne ca să pue în șemine; — ce face studentul? — speră în provedință care să′i trimiță o sarcinc de cărbuni de pămănt; — cănd se sfărșate banii și glorifică pe sfinții cei fără de argint, ce face el? — speră în părinții bankeri dați de natură carii întărziu, dar nu′l lasă nici o dată; — cănd studiază pe capete ce face el? — speră să fie priimit la ecsamen ca să tragă o poliță asupra familiei încăntată. — În sfărșit cănd una din voi ne părăsește, ce facem noi, sperăm că, ca păsărica ce revine tot d′auna la cuibul său cel vekiu, ea se va re′ntearce în mansardă și o va face iar să resune de căntărele ei și să strălucească de surăsurele ei d′amer; perfide; — voi sunteți partea cea mai lucsoasă a speranțelor noastre; — căci ne faceți să le repetăm adesea.

Julieta. O dar e prea frumas ce spune el.

Ernestina. Stăi să vezi răspunsul meu.

(Surăs general)

Paul Așa dar Domnilor și Doamnelor vedeți căte bunuri și căte idei dulci insptră un supe între cameraderie și femei. — Să nu lăsăm ocasiunea să fugă și să batem ferul pănă cănd e cald; — să ne ntindem toți măinile și să zicem în un comun acord; amicie, devuement și amor.

Toți (puind mănă′n mănă) amicie devuemeut și amor.

Paul Dar am obosit Domnilor; — și nu am abuzat de paciență d-stră. — Am fost elocuit mărturisiți-o.

Vasilake și toți. O măturisim.

Paul Prin urmare să bem acum și să concidem discursul meu prin un toast la amicie, devuement și amor.

Toți beau.

Ernestina. Domnilor și Doamnelor.

Paul Atențiune.

Ernestina. Discursul ce auzirăm e plin de eocuință și de adevăruri cum e vara cămpia plină de flori.

Vasilake. O poesie!

Ernestina. Noi fuserăm partea poetică a lui, căci oamenii sunt partea reală a noastră; — pe cum nu poate suferi stomacul fără a mănca, ast-fel nu pot femeile fără oameni, or care femee ar zice alt fel ar spune o prostie.

Paul Bravo!

Ernestina. Prin urmare să ne împreunăm și să strigăm trăiască veselia, amicia, devuementul, și amorul.

Toți Urra.

Amorul mai cu seamă el e partea cea mai frumoasă a lucrului.

Toți Bravo bravisimo.

Ernestina Eu sfărșesc felicităd oratorul de lucrurile frumoase ce ne a spus și beau în sănătatea lui.

Toți În sănătatea lui Paul.

Paul În sănătatea Ernestinei frumoasei și elocuintei orator.

Toți În sănătatea Ernestinei.

Denveille. acum massă la o parte și înnainte danțul.

Paul Dar cine se cănte.

Vasilake Toți; — un păhar în mănă și un cuțit cu care se batem măsura pe pahar.

O danță frenetică începu, o danță care era un bacanal întreg, și care nu semăna cu nimic în lume; — era un amalgan de salturi, figuri, întorsături înbrățișeri, sărutări, skimonosituri, cu neputință de descris.

— Ufrf! strigă Olimpia căzănd pe fotoliu, nu mai pociu.

— Aaah strigă Ernestina căzănd pe partea cealaltă a canapelei; ce bine am făcut de am venit.

— Oooh! strigă Julieta căzănd pe un scaun; — da′ți′mi maderă să mă răcoresc.

— O! O! — Cazele zilei încep a ne saluta Domnilor, zise Denville; — se ne luăm tărăbuțile. Paul ceru socoteala. — ea era de optsute franci; — toți rămaseră încremeniți. Paul plăti surăzănd.

— Acum fie care cu puica lui, la cuibul său, zise Vasilake.

Pas iute, direcțiunea la dreapta, în nainte și marș strigă Denvile.

Două trăsuri erau jos; — Paul congediă cupeul; se urcară căte șase în calească, și mersă lasse acasă pe Denvile cu Julieta.

Paul și Denvile se sărutară și′și strănseră măna cu cordialitate.

— Măine ne găsim la Paul din preună cu nevestele noastre.

— Dar deputatul tău Juliet′o?

— Am găsit pe Romeo;-respunse Julieta; — nu mai cunosc deputatu-ș′apoi îmi deduse un apartament plin de șoarici.

— Infamul; — zisse Denvile, fii sigură, eu îți voiu da un apartament, plin de nimic.

— Dar bankierul tău Ernestin′o?-întrebă Paul.

— Ba; — respunse Ernestinaj-îl las ca se nu mi suspande el odată plățile, — apuc înainte. —ei! dar milordul tău Olimpio?

— Nu știe gramatica Franceză, respunse Olimpia îl las pănă cănd o mai învăța-o.

— A revedere dar.

— O idee; — zise Paul; — de ce nu veniți căte′și trei cu mine, mai sunt două camare goale alături cu a mea.

— Goale sunt camerile, dar respunuse Vasilake.

— Paul făcu un semn, Denvile și Vasilake înțeleseră.

— Bravo.— urcațivă înapoi Juliet′o, și la otelul de Bade.

O oră după aceasta nu se mai auzea nici un sgomot în camerile studenților; — ușile erau înkise.

A douoa zi erau două ore după meziul zilei.

Denville dormea cu brațele deșkise cu gura căscată, și Julieta cu capul ei pe brațul lui.

Vasilake dormea cu fața spre Ernestina și cu brațele încrucișate ea de gătul lui el de taliea ei.

Paul dormea cu spatele′ntors spre Olimpia, care dormea și ea, cu capul așezat pe umărul lui și surăzăd.

Un clopot indiscret și sgomotos resună în otel.

Deșteptă pe Paul, el privi un moment pe Olimpia obișnuită cu acest sgomot care nici nu se mișcă.

— E oare aceasta o eră nouă a vieței; o Paul lin′o!

Și Paul se găndi căteva momente. Apoi.

Ba! — zisse el; — așa e viața; — căteva zile încă de petrecere și apoi va fi studiul.

El se trasse binișor de sub capul Olimpiei pusse un alat pe dănsul și trecu în cameră la Vasilake.

Cănd intră el, Ernestina deșkidea okii, ea îi întinse măna, Paul o strănse în a lui.

Apoi deșteptă pe Vasilake.

— Ce s′a făcut zioă? — întrebă acesta.

— Cam așa îi zisse Paul.

— Aidi se deșteptăm pe Denville.

— Leneșul se doarmă pînă acum; zise Vasilake — asta este neertat; — ei trecură la Danville.

El se desteptasse de odată cu Julieta.

— Ce face Olimpia? — întrebă ea.

— Doarme.

— Nu ai sculat′o?.

— Nu.

Dute d′o scoală, se dejunăm că ′mi e foame.

Paul merse de sculă pe Olimpia, ea îl luă de găt.

— Paul; — îi zise ea; — dar să nu răzi și să rămîe secret între noi. Te iubesc; te iubesc pentru că′mi pare că ești bun, leac și brav.— Și iubesc binele.

Și căt o să ție acest amor, frumoasa păsărică sburătoare.

— Ba! — se nu prevedem viitorul, ci se ne bucurăm de prezent; ei bine, cănd soarele amorrului nostru va apune; el va putea încă răsări.

Paul o luoă în brațe și o sărută.

Peste o oră dejunul era servit.

Paul avea cinci-spre-zece mii franci cu dănsul.

Ei petrecuseră ast-fel opt zile petreceri și desfătări. Olimpia măncă patru mii franci, amicii lui se împrumutară cu trei mii franci de la dănsul și cei-lalți mergeau căte două trei sute franci pe zi.

În o seară după ce se′ntoarseră de la bal, ei găsiră nota otelierului pe masă; — ea se urca la o mie franci pentru trei zile.

Vasilake se cutremură. — Denville se posomoră, Paul singur rămase calm și impasibil.

El deșkise scrinul luă punga și vărsă tot ce avea pe masă. — Apoi aruncă o fluerătură teribilă de descepțiune.

— Ce e? — întrebă Vasilake îngrijat.

— Nota de astăzi plătită respunse Paul, ne mai remăne o mie franci, zece Lui d′ori, zece bucăți de cinci frarci, opt franci, zece solde de argint, și două solde; — adică: — încă trei zile de ecsistență.

Aceste cuvinte fură un cazan de apă fiartă pentru toți, femeele începură a ofta, Vasilake și Denville aplecară capul pe pept și își încrucișară măinile ne burtă.

— Ba! — după trei zile ne vom găndi zise Paul.

Denville își adună tot curagiul.

— Să rezonăm; zise el; dacă ne vom găndi peste trei zile, vom fi ruinați și pe paveu. — Să ne găndim acum, și găndirea cea mai solidă este aceasta; — să plătim și să sburăm din cuibul acesta.

— Denville vorbește ca o carte; — zise Ernestina, să sburăm dar unde?

— Ba; — fie care în partea lui.

Paul e bogat, el are mizloace ce noi nu avem prin urmare el nu se poate muta unde ne vom muta noi; — noi vom merge la vekiul nostru cuib din cuartierul Latin, la mansarda noastră; — ș′apoi eu unul îmi fac o plăcere de a regăsi în mansardă pe amicul meu soarele pe care nu′l mai vedeam; găndindune bine, aici era jos, prea jos, la catul întîiu e umed și întunerec.

— Eu mă unesc cu părerea lui Denvile; — zisse Paul; — afară din un punct; — despărțirea; trebue să ne găndim la scopul real al vieței studiul; — vom studia mai bine cănd vom fi trei; — de aceea ne vom muta căte trei; — dacă la catui întîiu e prea jos, la al șăselea e prea sus, — așa dar să luăm termenul de mizloc, să ne urcăm la al treilea sau la al patrulea; — și să mergem în cuartierul latin unde studiul e mai ușor; — vom lua un apartament împreună, adică cîte trei; — și vom trăi împreună.

— O de minune; — strigară Plaul și Vasilake care atunci eși din visarea lui.

— Voi frumoase păsărele; — adăogă Paul adresănduse femeelor; — sburați înainte de a bate mizeria la ușa noastră; — atunci poate va fi tărziu, ne mai având nimic, inimele noastre se vor agăța de voi.

— Ba!... zise Olimpia: — eu una mărturisesc că′mi era dor de sărăcie; — ′mi se cofleșise inima d′atăta petreceri, — tot bine, — tot bine, le obosește cine-va și cu binele continuu, — ș′apoi eu ′ți-am spus Paul; — te iubesc. — De nu mă gonești dar, eu mă voiu muta cu tine.

— O ănger cu păr blănd; — îi zise Paul; — vin′o să te străng la sănul meu.

— Olimpia are cuvănt; — zise Ernestina; — și eu iubesc pe ștrengarul ăsta, amorul meu nu a avut încă timpul să sboare... și nu′l părăsesc.

Vasilake căzu în brațele Ernestinei.

— Da eu să părăsesc pe Romeo; — strigă Julieta plîngănd; — nici o dată — pînă acum.

— Sărmană Julietă! — nu mă părăsi; — trebuia să vie și timpul tău; — căci vezi tu Schakspeare nu poate minți; — Și sărăcia e un mormănt.

Paul kemă servul și refui nota; — ei supără cu mai multă veselie de căt tot d′auna.

— Cel din urmă ospăț de Luculus pe care ′l facem; — zicea Paul.

— Decadența Romănilor; — zicea Vasilake.

— Da durra; — zicea Olimpia.

Denville singur se găndea.

— Măine să ne sculăm de dimineață, zise el: — și să plecăm cîte trei să căutăm un local.

Ei băură cel din urmă pahar de mampanie rădicănd toastul lor pentru o mizerie glorioasă și se sculară de la masă.

A doua zi de dimineață se sculară cîte trei — Paul își luă toată averea în bozunar și plecară, astă dată pe jos.

— Mă prinz; — zise Vasilake că′ntorcîndune acasă, vom găsi păsărelele noastre sburate.

— Ești amărît și le calomniezi; — zise Denville — nu încă.

— Ba! — ce ′mi pasă; zise Paul, — eu nu am avut încă timp să iubesc pe Olimpia.

— Vei vedea, cum o vei iubio în sărăcie, — răspunse Vasilake.

Peste trei ore se ′ntoarseră acasă păsărerele erau la cuib și gătiseră astă dată un dejun mai mult de cît modest, nu știeau ce era să rămîne din avere.

Cănd intrară în cameră, căte trele făcură aceeași întrebare.

— Am găsit; — respunse Denville un apartament minunat în susul uliței St Jacques; — lăngă grădina Luxamburgului; — avem teatru lui Bobino aproape.

— A ce plăcere; — respunse Julieta; vom merge iar la Bobino.

— Jos, în ulița cea-laltă e un cafe căntănd; zisse Vasilake.

— Bravo! — strigă Ernestina: — vom auzi muzica.

— Să vă descriu apartamentu; — zise Paul: — Vasilake și Denville au căte o cameră cu alcov despărțit.

— Care ne va servi de cameră de culcat și de cabinet de lucru; — zise Vasilake.

— Avem un salon comun, foarte frumușel unde bate soarele. — și eu am o cameră de culcat iară′și cu alcov despărțit.

— Ce comoditate, — strigă Olimpia; — vom face și salon.

— O sală mică de măncat.

— Ba! — e de minune zise Ernestina.

— Un cabinet negru, unde putem pune cuferele și lucrurile.

— Și cabinete Englezești; zise Vasilake; — toate aceste; — la al patrulea cat; — urmă Paul mobilate cu lucs și eleganță, mobile de nuc frumoase, îmbrăcate cu catifea. — Și portăreasa ne va servi pe toți pentru So franci pe lună

— Băă. — Dar vom fi în un palat strigă Olimpia.

— Să calculăm acum; — zisse Denville: — două mii șasse sute franci pe an; — am plătit pe trei luni 650 de franci, și cu zece franci; — notarului de băut, șase sute șase-zeci franci; — ne rămîne trei sute patru zeci franci, și două sute franci în zece Lui-d′or, cinci sute patru zeci, și cinci-zeci franci în zece bucăți de cinci franci, cinci sute nouă-zeci. — O dar suntem încă bogați. —

— Avem încă aproape șase sute franci și ne plăngem? — zise Olimpia; — drace, suntem dificili.

— Da; — zise Vasilake, însă trebue să măncăm pănă ce ne va veni bani; după calculul meu banii trebue să′mi vie peste șase săptămîni; așa dar trebue să mergem cu acești bani șase săptămîni.

— Peste cinci-spre-zece zile o să priimesc eu cei trei sute franci pe lună ai mei, — putem conta pe dănșii.

— Scade datoriile; — zise Vasilake.

— Ba le voiu plăti în luna cea-laltă cănd vom fi mai bogați.

— Eu să scriu Epitropiei să′mi trimiță creditul meu; acești bani sunt afară de pensiunea mea pe an; — ne vine pe lună aproape trei mii franci de la mine; — calculați keltuelele pe aceasta— zise Vasilake.

Denville luă un creion, o coală de hărtie și scrise:

Budget.

Paul and Comp. Eugeniu și Vasilake.

Venit pe lună.

Paul 3000

Eugeniu 350

Vasilake 500

3850

Celtueli pe lună.

Local.....220

Portăreasa serviciu.....30

Măncare, dejun, ouă sau bifteac un carafon de vin ordinar pentru fie-care, și cafea; — prănz supă, două feluri de bucate, friptură, desert și cafea cu likeur pentru șase......800

Îmbrăcăminte pentru șase......600

Petreceri, teatru ș, c. l.......500

Studiuri, keltuiri, repetitori, cărți, hărtie șcil, pentru trei......500

2650

Seara erau toți așezați în fața unui grog la cafe căntănd.

A doua zi Paul își lua inscripțiunile la colegiu în aceeași clasă cu amicii lui; — și se ′nvoia cu un repetitor de litere și cu un repetitor de matematici.

venit 3800.

se scade 2650.

rămîn 1150.

Adaogă keltuiala unei locațiuni de piano și keltuiri de desemn, începănd de la luna viitoare 150.

Remăne. — Economiă pe lună 1000.

Partea lui Vasilake din economie 341.

Partea lui Denville 169.

Partea lui Paul 500.

— Iată budgetul nostru regulat și putem trăi în studenți mukelefi zise Vasilake.

— De minune, — strigară toți; — satisfacțiune generală.

Paul plăti nota dejunului și a nopței trei zeci franci.

Cemă trei comissionari și ′i însărcinaă să ′i mute.

La cinci ore ei erau în noua lor locuință; — femeele regulau și așezau lucrurile, Paul scriea Epitropiei, Denville desemna un paesagiu pe care ′l începuse de șapte luni și Vasilake scriea familiei lui.

La șase Denville se coboră la un restaurant și ordonă prănzul pe care ′l adusse un băiat de la birt.

II. Ulița St. Jacques

Timpul studiului revenise; — timp strălucit juneței; — apartamentul lui Paul devenise cuibul din care mai tărziu era să iasă o pleiadă de tineri învățați și mari carii să facă onor țării lor.

Cum venea dimineața, Olimpia, Ernestina și Julieta se′nkideau în camera lui Vasilake, ăngrijau făceau menagiul, țineau cassa și pregăteau măncare junilor voioși, carii în toate zilele după ce îmbrățișau pe gingașele lor iubite, plecau la colegiu, și se′ntorceau pentru dejun.

Ziua ele luau o cususătură, sau o lucrare în mănă și căntau de resună toată casa de accentele lor răpitoare, petrecnnd fără a să ′ngrija de a doua zi; — ei mergeau de urmau cursurile, și se re′ntorceau acasă unde se puneau însoțiți de mai mulți din camarazii lor la studiu serios, și unde lucrau pănă ce venea timpul prănzului.

Cănd venea timpul prănzului ei treceau în ceea ce numea Denville harem; — acolo încenea o gălăgie asurzitoare, un sgomot nespus; — era o armonie de căntece amestecată cu sărutări, strigăte, calambrului, răsuri, și un galop frenetic ănvărtit căt erau toate camerele de spațioase.

Seara era consacrată plăcerilor și petrecerilor; — seara era acordată inimei și spititului: — ei mergeau cănd erau bogați la teatru, la bal, la grădini, p′în împrejmuirile Parisului. — cănd erau săraci, la cafele căntănde, sau pe bulevarduri de se plimau și măncau galetă de a gimnasiului.

Dar; — cănd a putut face studentul economie? — care e boemul econom? Cu toate frumoasele lor preiecte de economie, cu tot acel budget organizat pe sume determinate din care nu trbuiau să iasă, cu toate calculele făcute cu atăta îngrijire, în opt zile capitalul ce rămăsese fu sfărșit.

În o zi după ce se re′ntoarseră de la colegiu erau toți și toate adunați în camera lui Paul, Olimpia în o elegantă capotă de dimineață ședea lungită pe canapea, Ernestina își vărăse capul în un borcan cu dulceață și se plima p′în casă măncănd, Julieta foileta un romanț întitulat la dernière des lorettes — Vasilake ședea călare p′un scaun, Denville se urcase pe biurou și ședea grecește. Paul scoase din pungă o bucată de cinci franci.

— Din cei din urmă Romani, iată ce ne mai remăne, — le zise el.

Aceste cuvinte fură priimite din partea tutulor cu o aclamare de descepțiune.

— Ce dracu; — zisse Denville, și cu toate acestea am făcut economii.

— Da, frumoase economii; — zise Olimpia; mai cu seamă cu Vasilake ăsta care este un papă-tot, nu am mai văzut încă risipitor ca dănsul.

— Olimpia face după cum zice un proverb Romăn,respunse Vasilake, aruncă moartea ′n țigani.

— Acum în zadar să recriminăm; — zisse Paul: — să vedem mai bine ce facem, — cum ne regulăm?

— Frumoasă kestiune zisse Denville, ce putem face din nimic sau cu nimic, ia o să tărăm pe dracu de coadă pănă ce ne va veni bani.

— Ei dar, pănă atunci trebue să măncăm, dacă nu mai mult, și mai înainte de toate trebue,să prănzim astăzi.

— Ba! — prănzul e lucs, fiind că am dejunat, ce trebuește să mai prănzim.

Căte șasse rămasseră abătuți, triști, prăpădiți.

— Urăt lucru e miseria. — zise Denville eu unul măturisesc că nu pociu sufferi oaspetele aesta care se numește sărăcia.

— Ba! zise Vasilake; — eu îi deskiz ușa, că nu am ce′i face; — și′i zic; — salutare miserie, tu știi că nu mă sperii, că nu mi iei nici surăsul dupe buze, nici căntecul din inimă, nici amorul din suflet, intră fiind că ai venit, vom petrece împreună pînă ce ′ți s′o uri ție cu mine, și cănd vei pleca, îți voiu zice călătorie bună fără necaz și fără mănie; și vine o zi cănd i se uraște sărăciei cu mine, atunci își ia traista și bățul și meige să bată la o altă ușe, între studenți ea găsește tot d′auna ospitalitate; — cuartierul Latin e așa de populat, și ea e ca o femee, îi place tinereța; — a venit acum, să′i facem loc între noi, și se va duce singură, fiți liniștiți ea nu va ședea.

— Înțeleg această filosofie mărinimoasă impusă de necesitate, zisse Paul, dar eu unul mărturisesc că′mi e urăt teribil cu o ast-fel de companie.

— Copil stricat; — zisse Denville; — ce tu nu te așteptai că ea să vie în o zi indiscretă să bată la ușa noastră. Filosofia lui Vasilake e cea mai bună, să o priimim cu curagiu, ea va pleca de sine, studentul are o religie nestrămutată, o credință fermă; — asardul; — el ăi vine tot d′auna în ajutor; în o zi asardul o să vie, și el va goni pe inamica sa miseria.

Femeele singure tăceau; — ele se găndeau.

— Va avem încă cinci franci, zise Denville: — cu dănșii mergem diseară la cafe căntănd.

Femeele surăseră, era o distracțiune.

— Dar prănzul? — întrebă Paul.

— Sibarit; — respunse Vasilake, nu poți renunța la prănz; — ei bine să ne punem fir-care să cătăm pe amicul nostru asardul; — el ne va da să prănzim.

— Să cătăm azardul? — zise Denville; — nu avem trebuință să mergem departe ca să′l găsim; — el e′n buzunar la Paul.

Toți priviră cu mirare pe Denville și pe Paul; — Paul se cătă ′n buzunar.

— Are cuvînt, zise Vasilake, ceasornicul.

— Ei bine ceasornicul, ce să facem cu el? întrebă Paul.

— Să′l ducem la mătușemea; — aceasta ne asigură prănzul nu numai pe astăzi, dar pe mai multe zile.

— Un student cu ceasornic; — zise Denville — fii! — ce umiliațiune, ne umilii pe toți; — asta nu este generos din parte′ți Paul, să porți tu un ceasornic cănd nici unul din camarazii tăi nu poartă; — ș′apoi cu lanțul, vom avea neapărat la mătușemea două sute franci pe el.

— Dar nu vom mai ști ora; — observă Paul.

— Ba! — zise Vasilake; — să știm ora; asta e o tiranie, eu unul măturisesc că nu pociu suferi ceasornicele, despoți domestici carii strigă în gura mare cu tic tacul lor regulat: — „deșteaptăte, scoalăte, mergi la colegiu, dejună, dute la curs,prănzește, culcăte, dute la cutare loc unde te așteaptă;” — e o anostie, omul care are un ceasornic nu mai e independent, e legat de oră ca birjarii, e sclavul ceasornicului lui care′i dictează în tot momentul ceia ce are să facă, care′i regulează minut cu minut; — puah! un ceasornic.

— Ei bine; — ai dreptate, — dar ceasornicul acesta a fost un camarad pentru mine, un amic, am numerat pe dănsul cele din urmă momente ale copilei ce am iubit, cele din urmă svăcniri ale pulsului mumei mele murindă; am călătorit împreună, am trăit împreună; — măturisesc că e un regret, o durere pentru mine de a mă despărți de dănsul.

Denville aplecă cu desperare capul pe pent.

— Egoistule; — respunse Vasilake: — noi nu zicem să′l vinzi, noi zicem numai să′l pui amanet; — ai tu să ne vezi măncăndu-ne între noi ca antropofagii, sau să ne vezi murind cu toții de foame leșinați? — tocma pentru că e un camarad, un amic pentru tine, el trebue să știe să′ți fie util la necesitate, trebue să te scape de nevoe; — ș′apoi îl vom scoate, cel din noi care va priimi bani înainte, cea d′întăi grije a sa va fi să scoață ceasornicul tău de la mătușemea; — și vezi tu acolo el se va odini.

— Aidi; — zise Paul surăzănd, m′ai convins, și′apoi trebuia să ′nvăț și eu drumul mătușemei, cine mă′nsoțește, mă duc să puiu ceasornicul în cuiu.

Un urra general de bucurie priimi această otărăre a lui Paul. Olimpia sări la gătul lui și ′l sărută de mai multe ori, Vasilake începu a juca vals cu Julieta și cu Ernestina de o dată, pe cănd Denville se repezea iute la pălărie și baston.

Paul și Denville plecară; — merseră la sucursala cea mai aproape a muntelui de pietate, și Paul puse ceasornicul lui pentru trei sute franci, stimat atăt cu lanț cu tot.

Cănd se′ntoarseră acasă, Paul pusse pe masă trei bilete de cîte o sută franci fie-care.

— O fortună, o bilete ecspresive, mai ecspresive de căt biletele de amor care căntă așa de dulce inimei; — zisse Vasilake; iatăne iar cu fonduri. — Adio amică sărăcie, nu′ți spuneam eu că′ți se va ură curănd cu noi; noi suntem prea veseli, prea insucienți pentru tine, okii noștri nu se′nvăluesc de′ntristare la aspectul tău în sdrențe și doliu; fruntea neastră nu se′norează, capetele noastre nu se apleacă; — o tu nu ne poți doboră; — adio; — îți deschidem acum ușa să eși, măine poi-măine cănd vei veni o vom deschide iar să intri și ′ți vom zice zioa bună; — vei veni de căte ori vei voi, dar nici o dată nu ne vei doboră și tot d′auna vom cănta cănd te vom priimi oaspete nepraznic.

„Les gueux, les gueux,

„Sont des gens heureux

„Qui s′aîment entr′eux

„Vivent les gueux.

Voi v′ați făcut datoria; — adăogă el; — ați adus bani, — eu voiu face pe a mea, — voiu aduce prănzul.

Și se repezi afară; — peste căte-va momente el intră cu un băiat încărcat cu toate trebuincoasele măncărei.

Ei puseră cu toții singuri masa, și se așezară la masă.

Astă dată prănzul fu mai voios de căt nici o dată.

— Astăzi mă kiamă nebunie, veselie, petrecere, — zise Vasilake; — copii o idee, aideți să mergem la bal la Asniere.

— Dar nefericit risinitor; — îi zise Ernestina, iar vom rămînea fără soldă.

— Ei și? — nu avem pe amicul nostru asardul; zisse Paul, — el ne va eși înainte cu ceva și sub o fiugură oare-care; — o Provedință, Dumnezeul studenților veghie asupra noastră, ea nu ne va lăsa, ș′apoi am necaz, voesc să′l înnec și să′l amețesc în danț; — ontez pentru idea lui Vasilake; — la Asniere.

— Ba, — zisse Olimnia; — omul cănd are, să dea; cănd nu are, să sufere: — astăzi avem; — la Asnière.

— La Asnière strigară toți.

Prănzul se sfărși iute, femeele își puseră pălăriile și șalurile, bărbații își luară paltoanele pe măini, dedură fie-care brațul companiei lui și plecară la drumul de fer.

Nimic mai frumos și mai feeric pentru un student de căt balurile Biulier, Valentino, Asnière, Prado; — cănd intru acolo îi amețește luminele, sgomotul, orkestra; veselia sau ca să zicem mai bine, nebunia generală.

Cum ajunseră în bal, ei găsiră camarazi d′ai lor cari le veniră înainte fie-care însoțit de căte una la braț.

Ei se aruncară în un cuadril cancan, Paul vizavi de Denville și Vasilake vizavi de un camarad al său pe care ′l găsise acolo.

În evoluțiunele sale cancanatoare, Vasilake dănduse înapoi prea iute ca să se repează la damă să o priimească ′n brațe, resturnă pe un Englez care trecea flegmatic cu măinele bănănăind și cu capul în sus; — Vasilake cuzu peste englez și′i turti figura și pălăria, — englezul începu a sbiera — Aceasta făcu eveniment, — în un moment toată lumea din bal se adunase împrejurul lor avînd la mijloc pe Vasilake și pe Englez.

— God dam.— Domnule; — zise Englezul, ′mi ai turtit figura.

— Cer ertare pentru pălărie Domnule; — îi respunse Vasilake.

— Xao! — Dumneata glumești și eu nu glumesc Domnule, Hao! înțelegi Dumneata, eu nu răz nici o dată.

— Ba! — aveți srleen Domnule; — zise Vasilake, îmi pare foarte rău.

— God dam i am very fourious, dumneata ai pus posteriorul dumnitale pe okiul meu; — hau yes asta este schoking, eu cer dumnitale setistecșion.

— Bucuros, milord God dam, bucuros; — dar acum lasămă ′n pace să urmez danțul, pe urmă ne vom întălni.

— Hao no! — eu cer dumnitale setisfecșion, acum.

Englezul puse măna pe peptul lui Vasilake, Vasilake trecu măna pe la spate, îl apucă de pantaloni și′l repezi iute spre Paul.

— Prinde′l Paul și îl treci lui Denville.

Paul îl apucă de umeri îl învărti de două trei ori și′l repezi spre Denville, care îl repezi la alt student, și așa căte-va momente, englezul trecu ca o buleandră de la unul la altul, pînă ce veniră sergenții să pue ordinea.

Ei se adresară la Vasilake și voiră se′l aresteze, se′ncepu între studenți și sergenți o ceartă teribilă care degeneră în o bătae monstruoasă; — se vedea în aer sărind tricornuri, pălării, spade rupte; — studenții se repezeau compacți și ′nfiorători la sergenți, sergenții se agățau de găturile studenților și le rupea cravatele, hainele, jiletcile, și femeele pe la spate trăgeau pe nefericiții sergenți de păr și le cărau la pumni pe căt puteau isbi mănușițele lor de tare.

Acest resboiu formidabil ținu aproape un meziu de oră, între sergenți și studenți, cănd în sfărșit amestecînduse puterea armată, sergenții, învingănd pe studenți, pusseră vre o șase-spre-zece din ei între pușci și ′i conduseră la corpul de guardă.

Între cei arestați erau neapărat cei d′întîiu Paul, Vasilake și Denville.

Ei petrecură noaptea la corpul de guardă; — ofițerul care comanda postul era un june ce ′și săvîrșise de curănd studiile în școală St. Gvr, și care cunoștea de a proape pe Denville, el oțărî să′l scape și să consilieze lucrurile; — dimineața lipsi o oră și după o oră veni să spue junilor că erau liberi.

Ei eșiră la violond luară drumul de fer și se re′ntoarseră la Paris.

Paul avea un cucuiu în cap și pumnul drept scrăntit; — Vasilake avea toată figura sgărăiată okiul umflat și falca vănătă, Denville avea gătul înțepenit.

Cănd ajunseră acasă, ei începură a se căuta unii pe alții.

— În două zeci și patru ore ei nu mai aveau nimic, erau vindecați, își reîncepeau studiile și reveneau la petrecerile lor.

A treia zi punga era iar goală amicii erau iar ireduși să alerge după amicul lor asardul.

— Ba! nu e de cît cel d′întîiu pas care costisește; — zise Vasilake: — am pus ceasornicul, celle-lalte se vor pune mult mai ușor.

— Celle-lalte, care celle-lalte? — îmi pare că nu mai avem nimic să punem; — observă Paul.

— Aș; — urmă Denville, — dar garderoba noastră, acea garderobă lucsoasă și elegantă ce ne-am făcut în timți de opulență, și pe care nu avem necesitate să o păstrăm.

— Hainele noastre, lucs inutil și incomod care ne face să ne găndim dimineața o oră cu ce surtuc să ne îmbrăcăm; — aceasta ne face să perdem un timp prețios.

— Vasilake vorbește ca o carte care e scrisă bine, — zise Denville; aidi să facem inventariul garderobei și să nu ne mai găndim.

— Fie; — zisse Paul. — Meargă și hainele.

— Ce păstrăm fie-care pentru noi?

— Neapărat căte două pereki cizme fie care,zise Paul.

— Două pereki; — aidea de: — domnul voește să se și skimbe, să fie și elegant la picioare; n′ai mai sfărșit cu ast fel de maniere; — două pereki, auzi două pereki; — căte o pereke și aceea e prea mult.

— Fie; — meargă căte o pereke; — acum căte pantalon de fir-care.

— Căte un pantalon de fie-care, nu e prea mult, eu zic să ținemu un pantalon neutru noi trei.

— Ei și cei-l-alți cum o să umble?

— Să stea acasă în halat.

— Ba mă iartă; — numai la aceasta nu mă unesc.

— Bine, bine, o să te văz, puind și pantalonii pe cari′i păstrezi, — meargă căte o pereke de pantaloni pentru fie-care.

— Ei acum căte o jiletcă de fie-care.

— Ba să mă slăbești astă dată, și cu desăvîrșire, — jiletca e o haînă de lucs, de gala, ea nu este trbuincoasă, vei umbla dumneata și cu surtucul ănkeiat pînă sus.

— Fie și așa; dar ne trebue căte un surtuc și căte un frac de fie care.

— Căte un surtuc și căte un frac? ei nu e de vorbă cu omul acesta; — dar pentru ce? — suntem de aceea-și talie un frac pentru toți ne ajunge și prea ne ajunge, — și un surtuc asemenea pentru toți.

— Dar cu ce să mergem la colegiu?

— Cu paltoanele pe noi.

— Meargă pentru surtuc, dar pentru frac, nu te gîndești că poate să avem căte o invitare în aceeași seară, sau căte trei visite de făcut în aceeași zi; — cu ce să mergem?

— Nimic mai lesne, mergem pe rănd, după ce a fost unul vine și se desbracă și dă fracul celui-lalt.

Paul surăse de naiva încredințare și de modul ecspeditii cu care Vasilake combătea toate dificultățile.

— Așa dar ne-am otărăt, — păstrăm pentru toți trei un frac un surtuc și paltoanele; — acum celle-lalte în paket și curănd la rufe că e tărziu și se ′nkide mătușemea.

— A să lăsăm rufele Domnilor; — zise Paul,e o tristă ecstremitate să ne reducem până la cămăși; — ș′apoi ele ne vor servi de rezervă.

— Sunt de opiniunea lui Paul; zise Denville; — să lăsăm rufele; — nu știm ce se poate întămpla.

— Ei bine dar fiind că majoritatea opină pentru păstrarea rufelor, să le păstrăm, zise Vasilake.

— Acum ia paketul și pleacă; — e răndul tău Vasilake, să mergi la mătușemea astă dată.

Vasilake privi paketul, se găndi, se scărpină ′n se învărti p′în cameră; — ș′apoi se decise.

— Mă sacrific: — zise el; — o Dumnezeul studenților, fă să nu întâlnesc pe nimeni cunoscut în drumul meu pînă la mătușemea.

Luoă cu o resimnațiune comică paketul la subțioară; — un paket mare și gros pe care abia îl arădică, ș′apoi ca și cănd fu iluminat de o inspirațiune sublimă el aruncă naketul și luă o pauză cu totul victorioasă.

— O idee gigantică Domnilor, zise el; — ce să ne dea mătușemea pe toate hainele acestea care fac aproape două mii franci, șase-zeci sau o sută franci; — și ostenirea d′a le duce pînă acolo; — cunosc un neguțător de haine, mă duc să′l aduc, el ne va da mai mult și ne va cruța de transportul lor.

— Ideea e ingenioasă; — dar cu neguțătorul de haine; — hainele noastre se vănd, și ce se vinde e perdut.

— Bravo: — pare că de la mătușemea o să le mai scoatem; — vom găsi credemă mult mai facil de a ne face altele noi; — măre fugi de acolo și nu′ți mai face ilusiuni; — vănzăndule, căștigăm ceea ce ne va da neguțătorul de haine mai mult de cît ceea ce am putea lua de la mătușemea: — hainele de student care se pun în cuiu reposează pentru dănsul.

— Are cuvănt; — zise Denville; — are tot d′auna cuvănt.

— Atunci aleargă iute la neguțător; — zisse Paul; — și nu ne mai face să așteptăm.

Vasilake se repezi afară cu ușurința unei căprioare, și se coboră pe scară sărind căte patru trepte o dată.

Peste o oră hainele erau văndute cinci sute de franci.

Cinci sute franci era o sumă, și o sumă care le-ar fi putut servi cu economie mai mult timp.

Dar în acea seară era o întîia representare la teatrul gimnasiului; — ei voeau să meargă și găsiră mai comod să prănzească la un restaurant.

Două zile după aceasta era răndul rufelor, ei făceau inventariul rufăriei și tot Vasilake se ducea la munte de le amaneta.

Două zile mai în urmă era răndul hainelor și ale rufelor femeelor.

— Ce nu vă găndiți că și noi suntem aci zise Olimpia, și că trebue să purtăm și noi sarcina casei; — avem o grămadă obiecte care ne sunt de un lucs inutil, — Va! ele ne pot servi astăzi mai bine de căt tot d′auna.

Dar studenții nu voiră să auză vorbind de aceasta, ei refuzară neted și rotund.

— Sunteți niște ingrați; — zise Ernestina, noi am priimit tot la voi și voi nu priimiți nimic la noi; — asta e o insultă.

— A! asta e rău din parteți Paul; — ′ți am spus că te iubesc, și cu asemenea refuzare mă măhnești.

— Și eu care credeam că monstrul de Vasilake mă iubește; — zise Ernestina; — cum mă înșelam.

— Dar noi nu ne′am bucurat de bunurile voastre calicilor? — strigă Julieta; — de ce voi să nu priimiți nimic e la noi? — trufașilor.

— Adevărat; — zise Olimpia, noi nu am tocat cu Paul cei cinci-spre-zece mii franci ai lui?

— Nu am danțat pe productele aurite ale ceasornicului lui? — zise Ernestina.

— Nu am măncat din hainele voastre? zise Julieta; — a, sunteți ingrați.

Olimpia se agăță de gătul amantului ei.

— Paul, omulețul meu; — dacă mă iubești îi zise ea.

— Te iubesc, Olimpio, te iubesc voioasă mea păsărică, dar nu pociu priimi; — ar fi o lașitate.

— Puișorule; — zise Ernestina lui Vasilake; — pentru amorul meu.

— Și tu pentru amorul meu să′ți păstrezi bulendrele; — îi zise Vasilake: — noi nu suntem cavaleri de industrie.

— Dragul meu! — zise Julieta lui Denville; — voești să întristezi pe tuturica ta.

— Turturica mea să′mi rucule amorul, — zise Denvile, dar să nu vorbească de asemenea lucruri că ne insultă.

— A sunteți ingrați; — zise Olimpia; și o lacrimă străluci în geana ei.

Paul o luă în brațe și șterse lacrima ei cu un sărutat.

Denville le făcu un curs de morală.

Vasilake le vorbi de datoriile femeelor și ale bărbaților.

Și Paul le convinse atît de bine că a priimi un asemenea lucru din partea lor ar fi o umiliare pentru dînșii; — în cît femeele se convinseră, renunțară și se scuzară de a fi făcut o asemenea propunere.

Dar astă dată miseria bătu serios la ușa lor și ei fură siliți să-i deskiză; — nu mai aveau cu ce s′o înșele ca să se ducă și trebuia să i dea ospitalitate.

Ea se așeză idoasă și spăimîntătoare între dănșii; — ei se stră seră unul lîngă altul; — ei o înșelaseră cincisprezece zile și ea era mai rigidă astă dată.

— O! vedeți voi; — zise Denville femeelor; — bine vă zicea Paul cănd ne am mutat de la otelul de Vade, sburați păsărele ușoare pînă ce miseria nu intră pe ușa la care bate, căci ne mai având nimic inimele noastre se vor agăța de voi.

— Mai este încă timp; — zisse Paul; — Olimpio, o vezi, miseria e între noi acum, și cine știe căt timp ne va onora de visită ei; — sburați ca păsărelele cănd vine gerul ernei; — Ia noi s′a înorat; — e timpul greu și aspru sărmană filomelă, sboară; — și inima mea te va bine cuvănta pentru fericirea ce i ai dat pînă acum.

— Ești nabun; — acum te voiu părăsi mai puțin de căt tot d′auna, tu nu mă cunoști, eu am inimă, și căt timp iubesc, iubesc bine.

— Și noi asemenea; — rămănem, răspunseră celle-lalte două.

Seara fu tristă și lungă; — tinerii studenți se găndeau la privațiunele ce erau să impue acelor femei care ne fiindule datoare nimic, le sacrifica amorul bogat al inimei lor, zilele senine și frumoase ale tinereței lor.

— Ce găndiți voi că miseria ne sperie zisse Olimpia; — Ba! noi o cunoaștem de aproape; — nu e așa amică miserie că noi am trăit împreună, am trăit mult și ne-am obicinuit una cu alta; — nu e așa că te bravez și că răz de tine; — eu cănt cănd tu îmi faci grimasele tale cele mai oribile; — pe mine să mă sperie miseria, a bine da! — să vezi cum mă joc eu cu dănsa; — și ce ar amorul dacă el nu ar avea și partea sa de privațiuni, și partea sa de sacrificiuri? — fi noi dacă toată viața noastră am trăi în brațele a oameni carii, învălue corpul nostru cu aur, satin, și petre scumpe și carii nu dau nimic inimei? — ce am fi noi dacă am da toată viața noastră, sărutările noastre, numai acelora carii ni le plătesc? — O nu! — avem și noi inimă, avem și noi suflet și sensațiuni; — bine ai venit miserie, și tu ești bună la ceva, căci îmi dai ocasiunea d′a arăta omului pe care′l iubesc că știu iubi, și că nu sunt numai o nedemnă curtesană; — o Aspazie înghețată. — Bine ai venit miserie; — amorul în sărăcie și sacrificiuri, e amorul cel mai dulce, căci e neinteresat.

— O Olimpio! — Olimpio! — inima mea se va agăța rău de tine; — și în o zi sărmană păsărică vei voi să sfărămi colivia, să sbori, și nu te voiu mai lăssa.

— Nu știu ce voiu face; — nu răspunz de viitor, — acum te iubesc și nu mă duc.

III. MISERIA

Miseria venise astă dată, și venise pentru mult timp, după ce se dusse ceasornic, haine, rufe, și tot ce aveau ei al lor în cassă; ei împrumutară de la amici, de la camarazi, de la compatrioți căte cinci franci, căte zece franci, căte doă zeci franci; apoi veniră la ecspedianuri; — Denville și Vasilake văndură paltoanele și rămaseră de purtau fiecare pe rănd paltonul lui Paul; văndură pantalonii și luau fir-care în căte o zi pantalonul lui Paul; cănd unul eșea, cei-lalți doi ședeau acasă, în fie-care zi căte unul mergea la colegiu și la curs și notele sale serveau și celorualți doi carii rămăseseră acasă.

Ei ajunseseră de nu mai mergeau nici la cafe căntănd.

Iarna venise, și cu dănsa frigul, adică gerul aspru care trimite văntul pe coș cănd nu e foc în șemine; în cei întăi timpi ei cumpărară cătevasarcini de cărbuni de pămînt, dar cărbunii se sfîrșiră; începură a se încălzi cu caielete cele veki,cu cărțile clascice, cu lemnele cuferilor lor pe care le sfărăma și pe care le arunca în foc; dar se sfărșiră și caiete, și cărți și lemne; — atunci începură a sufla în degete ca să nu le înehețe cănd scria; — apoi veni un timp cănd numai unul din ei eșa ca să caute mizloacele necesarii pentru măncare și cei-lalți doi ședeau vărăți cu amantele lor în plapumă, și nu scoteau nici nasul afară de temere să nu le înghețe; — căte odată un amic, sau un camagad îi mvita la prînz.

În sfîrșit peste șease săntămîni de așteptare când se întorcea în o zi de la curs notarul eși înaintea lui Paul și-i dădu o scrisoare.

Paul recunoscu scrierea secretarului epitropiei.

El nu făcu de căt o săritură pînă sus, deșkise ușa cu sgomot, întră, și se opri în mijlocul camerei.

— Victorie, strigă el; — victorie, scrisoare de la epitropie, adică bani.

— O fericire! să le mai văz odată forma și culoarea, strigă Vasilake, că mult i-a uitat.

— O Provedință, te laud și te binecuvintez, strigă Denville.

— Dar deskide, deschide mai iute, Paul, deschide mai iute acea frumoasă scrisoare, strigă Olimpia.

Paul despecetlui scrisoarea.

— Ctește, citește tare, la ce banker să mergi să ei bani, strigară toți și toate.

Paul citi.

„Prea-iubite nepoate,

„Mai întîiu de toate nu lipsim să cercetăm de scumna dumitale sănătate ca aflănd că este așa după cum dorim, să ne bucurăm foarte...

— Stil vekiu dar sănătos și solid, zise Vasilake, pozitivul trebue să fie mai la vale; urmează să ne bucurăm foarte.

Paul urmă:

„să ne bucurăm foarte. Noi de la mila cerescului părinte ne aflăm toți sănătoși....

— Dumnezeu să′i ție, zisse Vasilake, dar la vale, la vale.

Paul citi:

„și te sărutăm cu dragoste și blagoslovenie...

— Dumnezeu să le dea această sărutare și blagoslovenie înapei; dar zi înainte.

„și blagoslovenie. Am văzut cu mare mirare cele ce ne scrii prin scrisoarea dumitale de la....

— Ei bine s′a mirat; sunt liberi oamenii să se mire, numai să trimiță; — zi că te aproprii.

„De la... ai luat cu Dumneata o mie cinci sute albeni; — cum îi ai keltuit fătul nostru cu atîta ușurință fără să te gîndești că sunt bani....

— Auzi vorbă, tocma pentru că sunt bani s′a keltuit, e naivă enitropia, dar fie morala după cuviință; — zi, zi, înainte.

„Că sunt bani; — dar ne-am bucurat din tot sufletul aflănd că înveți și că o să ajungi se știi carte multă așa cum se cuvine unui evgienis ca Dumneata; — căt pentru banii cari′i cer se′ți îi trimetem, n′avem de unde.

— Ce? cum ai citit? — ia vezi, vezi n′ai citit bine, strigă Vasilake speriat, și sărind lăngă Paul ca se citească și el.

„Căt pentru banii cari′i ceri se′ți îi trimitem n` avem de unde.

— Iaca na, procopseală.

„Fă să′ți ajungă acei o mie cinci sute de galbeni ce ai luat cu Dumneata pînă peste două sau trei luni, banii ce erau în cassă s′a keltuit toți în trebuințele căutărei averei, și numai atunci peste două sau trei luni ne vom lămuri socotelele cu arendamii și vom putea se′ți trimitem creditul.

Scrisoarea căzu din măinele lui Paul; — Vasilake începu a se bate cu pumnii în cap, Denville și femeele carii nu′nțelesese nimic, dar carii văzuseră descepțiunea lui Paul și desperarea lui Vasilake, nu′ndrăznea se′ntrebe ce era în acea scrisoare.

În sfărșit Olimpia se azardă și întrebă.

Vasilake luă scrisoarea și cu un ton lamantabil și desolat începu a o citi traducînd′o din cuvînt în cuvînt.

Apoi începu o serie de imprecațiuni în contra Epitropiei și a epitropilor, o ploae de glume asupra lor, o curgere necontenită de nemulțumiri și de maledicțiuni.

Paul ecsasperat se puse la biurou și scrise epistolă de opt pagini desperată și furioasă, și alergă însu′și la postă se o pornească.

Ei ajunseră toți și toate de nu mai măncau de căt cașcaval cu păine și cu apă dimineața; — și nu mai prănzeau de căt supă, rasol, un fel de bucate și iar apă — și aceasta prănzul la două zile.

În sfărșit se dusse și pantalonul și paltonul și pălăria lui Paul; — ei nu mai eșau din cassă.

Ca se pue aceste din urmă obiecte la munte, mersese Olimpia.

Opt zile după aceasta Denville priimi d′acassă de la dânsul două sute cinci-zeci franci.

Dar căte aveau de făcut cu aceste două sute cinci-zeci franci?

Ei se abonară mai întîiu la o masă d′oaspeți; (table d′hote) în ulița des Francs bourgeois st. Michel, și se învoiră pentru prănzul și dejunul a șase persoane pe trei sute franci pe lună, — plătiră cinci sprezece zile înainte.

Cumpărară o sarcină mare de lemne și o sarcină de cărbuni de pămănt și desamanetară cele după urmă haine pusse la munte.

Dar trebuia se serbeze sosirea fondurilor; — ei dedură o soare camarazilor lor de colegiu și de cursuri și camaradelor camarazilor lor.

Soarea se compunea din două-spre-zece butilii de rum, un paket de ceiau și căte-va lămăi din care făcură un ponciu monstru.

Din gălăgie, sgomot, răsuri și căntece; soarea începu la șapte ore, la două ore din noapte toți erau beți.

A doua zi ei păreau că′ncepură a re′nvia, focul strălucea în șemine și ei sculați de dimineață.

umblau, se plimau și alergau p′ăn cameră.

Era un esercițiu ce nu făcuseră d′atăta timp.

De aci ′nainte se′ncălzeau se luminau, măncau, — și măncau regulat.

Dar banii se sfărșiră; — cele cincisprezece zile plătite pentru prănz ecspirară; — femea care ținea massă le mai făcu credit cincisprezece zile, la capul lunei însă ceru bani și nu voi să mai auză vorbind de așteptare, le tăe merindele; — hainele merse iar la munte; — lemnele și cărbunii de pămănt se sfîrșiră; — și ei re′ncepură iar acea viață boemă de sărăcie șezănd în planumă ca se nu′nghiețe.

În o zi Paul priimi de la un artist foarte mare o invitațiune de bal.

El ținea foarte mult a merge la acel bal.

— Ei cum se fac eu; — zisse Paul camarazilor lui; — trebue neapărat se merg la acel bal, nu mă pociu despensa sub nici un motiv.

— O știm bine; — respunseră toți cei-lalți.

— Și nu am nimic.

— Aveam eu odată, o amică spălătoreasă; — zisse Olimpia, să mă duc la ea se vedem dacă nu o avea se′mi împrumute o cămașe pentru astă seară.

Și Olimpia plecă.

Vassilake sări din pat.

— Pantalonii și paltonul iute; — am eu un amic care are o pereke de pantaloni negri, un frac și o jiletcă albă, se vedem, dacă nu or fi puse′n cuiu, el m′i le′mprumută.

Vassilake se′nbrăcă repede și eși.

Peste o oră, Olimpia se′ntoarse țiind un paket înfășurat în o batistă; — în paket ′era o cămașe, o batistă, o cravată albă, și o jiletcă albă.

— Iată rufăria; — zisse Paul.

— Și iată hainele; — zisse Vassilake intrănd; — el aducea un pantalon negru un frac și o pereke pantofi de lac.

— Bravo, iatămă înbrăcat; — îmi mai lipsește un lucru, corapi de mătasse cu pantofii.

Am eu; — zisse Olimpia.

— Olimpioești provedința mea în mizerie ca și′n bogăție, — strigă Paul îmbrățișînd′o.

— Dar îți mai lipsește ceva; — zisse Denville.

— Ce îmi mai lipsește? întrebă Paul.

— Munușele și parale; — nu poți să mergi la bal fără munuși, și pe jos.

— E drept; — zisse Paul; — în zadar.

— Desbracăte Vasile; — zisse Denville lui Vasilake; — e răndul meu; — se vedem și eu ce pociu face.

Vassilake se desbrăcă, pe cănd el scotea o haină Denville o′nbrăca; — în sfărșit cănd fu gata de tot își luă bastonul și căciula și eși.

Peste trei ore Denville se re′ntoarse; — el băgă măna în buzunar și aruncă pe masă o bucată de cinci franci.

— Ce sunet armonios, — zise Vasilake.

— O ce sunet rănitor; — zisse Paul.

Denville mai aruncă și alta.

— O dar sunt mai multe zisse Vasilake o amicele mele; — o drăguțele mele.

— Iată și mănușele cerute; — zisse Denville scoțăndule din buzunar și puindule pe massă.

— Dar de unde această bogăție uitată de noi.

— Am alergat la zece camarazi, din zece, patru ′mia datără fie care cîte o bucată de cinci franci, — am cumpărat mănușele, cinci franci oprim noi, și zece dăm lui Paul; — uui dar nu mai pociu, caz de obosit.

— O amici generoși; — zisse Paul.

Seara el începu a se îmbrăca, botinele erau largi, pantalonii prea lungi, fracul prea strîmt între spete; — dar Olimpia prezidă la tualetă lui, ea îi făcu nodul la cravată; — îl cuoafă, îl pomădui, și îl găti.

Cănd fu gata, Denville plecă și se dusse se′i aducă o biriă.

— Știi că nu e urît amantul meu; — zisse Olimpia sărutăndu′l; — ascultămă Domnule se fii înțelent n′acolo, se nu te apuci se faci curte și se nu cumva se′mi faci vre o infidelitate că te strîng de găt, îți îl răsucesc.

Denville veni cu birja; — Paul își puse paltonul pe umeri și plecă.

— Paul se ne aduci cofeturi striga femeele.

— Să ne aduci prăjituri Paul; — striga Denville și cu Vassilake.

Olimpia alergă după dănsul și′l mai sărută odată

Artistul avea un fiu, fiul fusese precentor al lui Paul în București; îl kema Ermel.

Tot trezești cu camarazii tăi Vasilake și Denville? — întrebă Ermel pe Paul.

— Nedespărțit, zise Paul.

— De ce n′au venit și ei; cel puțin să′ți dau să le duci un supe de la bal, cănd te vei întoarce.

Ermel trecu în sala de măncare, luă din reserve doă pateuri mari, un curcan cu trufe, trei butilii de barde, o butilie de maderă și o butilie de șambertin, prăjituri și cofeturi, și ordonă să le pue în o cutie și să le ducă în camera lui.

Balul se sfărși, cănd voi să plece Eimel il luă de braț, îl dusse la dănsul în cameră și′i arătă cutia,

— Bine, zise Paul, dar cum s′o duc.

— N′ai trăsură?

— Trăsură găsesc; dar cum să duc cutia pînă la trăsură; ș′apoi ei a supără; zise Paul.

— Un dublu supe nu strică nici odată; voesc să bea și să mănînce în sănătatea mea; studenții sunează tot-d′auna de doă ori cînd as ocasiunea, în previziunea zilelor cănd nu vor avea să supeze; — dar stăi că regulez eu; — mantaoa aceasta mare a mea, te ′nfășori în ea și ei cutia pe de subt, nu te va vedea nimeni.

În adevăr ei făcură ast-fel; — dar cutia era mare; — cu toate acestea Paul o ascunse cum putu, și coborînduse pe scara de din dos, se urcă în fiacărul pe care i′l adusese servitorul lui Ermel.

Cănd se ′ntoarse acasă, el îi deșteptă pe toți și pe toate le întinse o masă improvisată, și desfășură pe masă la okii lor încăntați, proviziunele ce adusese Paul care, de și supase odată, mai supă încă odată cu amicii lui, și bău în sănătatea lui Ermel.

IV. SBORUL PASARELELORU

În o zi Ernestina pretecstă că voește să se ducă la o mătușă.

Paul se dusesse să facă o visită unui romăn care ajunsesse de curănd în Paris.

— Ernestino, îi zise Vasilake, îmi pare că cunosc pe mătușa ta, ea are favorite.

Ernestina își punea pălăria tăcănd.

— Ernestino, îi zisse Vasilake, mă tem ca mătușa ta să nu aibă mustăți.

— Ba! ești nebun mă întorc peste o oră.

— Lungă o să fie acea oră, zisse Vasilake, apoi ridicănd umerii: dute, adăogă el; — o strănse de mănă și′i deșkise ușa.

Ea îl sărută și plecă.

Cănd se întoarse Paul acassă, toți erau retrași în camera lor, Olimpia era singură. El auzi un sgomot în camera d′alături.

— Dar ce e acolo? întrebă el.

— Nimic, răspunse Olimpia; Vasilake își sdrobește suvenirele sfărămănd mobilile.

— Ce Ernestina nu s′a întors?

— Ernestina a sburat, respunse Olimpia oftănd.

Paul privi pe Olimpia, ea se găndea; Paul avu o presimțire.

— A început păsărelele să sboare, zisse el cu regret. — Olimpio, știi că în zioa cănd vei voi, ești liberă, și eu nu voiu sfărăma nimic.

O eu nu voiu sbură încă, respunse ea atrăgăndu′l la dănsa, și sărutăndu′l.

Vasilake intră în camera lor. Pe figura lui se incrusta o espresiune de durere așa de adevărată, încît lui Paul i se strănse inima; el luă mîna lui Vasilake în a lui,

— A plecat; zisse Vasilake cu un oftat care semâna unui suspin.

— Bine ea zicea că se va ′ntoarce.

— Ba! cănd pleacă ea e pentru timp mult; zisse Vasilake; ′mi a scris.

— Mare delicateță din parte′i; și ce ′ți spune?

— Ține, citește.

Paul citi:

„Amice,

„Ducăndumă la mătușa mea, am întîlnit pe banker; — el n′a făcut faliment; — mi-a propus să mi skimbe lemnul mobilei de acaju în palissandru; nu am putut se resist palissandrului; mi-a mai propus și un cașemir de Îndii; înțelegi că nu puteam refusa cașemirul; ar fi fost o impoliteță de care Îndienii s-ar fi putut ofensa, și l-am urmat.

„Nu te supăra și nu te întrista amice, voiu reveni căci tu ești singurul meu amor.

„A revedere; păstrează lucrurile mele care sunt la tine, le voiu regăsi cănd mă voiu întoarce acolo la căntece și la amor.

„Cănd vei avea timp, treci pe la ulița Breda Nr. să mă vezi. A ta Ernestină.”

— Cine ți-a adus scrisoarea? îl întrebă Paul.

— Un comisionar; — am străns toate lucrurile ei și i le-am dat să i le ducă.

O Ernestino, Ernestino; — și Vasilake își ascunse capul în măini și începu a plănge cu suspin.

— Cum o iubește, murmură Olimpia privind pe Plaul.

— Aidi Vasilake; fă-ți inimă amice; ea va reveni.

— O cum se agățase inima mea de dănsa. Ba! s′a dus; și Vasilake arădică capul, își șterse okii, și surăse. Fie, zisse el, o iubeam; — o vissele mele, o amorurile melle, inima mea e în doliu de voi, ea va reveni.

Vasilake mai oftă odată.

Apoi intrară Denville cu Julieta.

Julieta privi pe Olimpia.

Vasilake căzu pe un fotoliu, își rezemă fruntea de mănă, și șezu absorbit în o durere mută.

— Ea a plecat, zisse Denville la ureke a lui Paul, a început sborul; măine poate va fi răndul ăștia.

— Sau al astei, zisse Paul arătănd pe Olimpia.

Ei petrecură o seară tristă; Vasilake nu zisse zece vorbe.

Peste căteva zille Vasilake fu mai calm; puțin cu puțin veselia lui revenea; întristarea se ecsalase în lacrămile ce vărsase,

— Era răndul Iulietei. Denville plecase la curs Julieta se găti să iasă.

— Unde mergi Julieto?

— Mă duc să iau nițel aer.

— Cunosc aerul acesta, zise Olimpia, seamănă al Ernestinei.

— Tu vii Olimpio? întrebă Julieta.

— Nu, eu mai rămîiu; îl iubesc încă.

Vasilake și Paul le privea în tăcere și asculta conversațiunea lor.

— Sermanul Denville, zise Vasilake.

— De ce? Eu mă întorc, respunse Julieta.

— Cum s′a întors Ernestina, observă Paul.

Julieta strănse măna lui Paul și a lui Vasilake sărută pe Olimpia.

— La revedere, zisse Julieta.

— Cănd o fi timpul frumos.

— La primă-vară.

Olimpia se puse pe gănduri.

— Credeam că va ședea mai mult Julieta, zisse ea; — a speriat′o sărăcia; — urrr! ce frig e aici.

Cănd se întoarse Denville și îi găsi pe toți adunați întrebă unde e Julieta.

Vasilake îl luă în brațe. Denville înțelese, se repezi în camera ei; — fereastra era deskisă.

— O de ce nu ați încuiat ușa, strigă el, ați lăsat de mi-a fugit fericirea; ei bine; a revedere Julieto!

Și Denville căzu pe cananea, lacrămile curau tăcute pe figura lui calmă și palidă

Paul aplecă capul pe pept, se găndi că răndul său era să vie.

— O Julieto! Julieto! nu credeam că vei sbură așa curănd, zisse Denville, dar vei reveni. Unde șade ea? întrebă pe Olimpia.

— În ulița Blanche Nr. respunse Olimpia.

Denville luă o coală de hărtie și scrise.

„Adio Julieto, adio sufletul meu; a revedere Julieto; a revedere amorul meu; — cănd vei voi să mai guști din păinea binecuvăntată a veseliei și din fericirile juneței, adu′ți aminte de mine, mă vei găssi cănd vei voi. Al tău.”

El făcu un paket de toate obiectele ei, kemă un comisionar îi dedu paketul și biletul și-l însărcină să i le ducă.

Apoi căzu iar pe canapea.

Peste căte-va zile era și Denvile calm, și-și recăstiga veselia.

Era răndul Olimpiei.

— Astăzi mă duc și eu pînă la o amică căt vei fi tu la colegiu; — zisse ea lui Paul.

— Aa! — respunse acesta.

— O dar eu mă′ntorc.

— Aa!

Și Paul își pusse capul în măini; — o lacrimă tăcută șirui în lungul obrajilor lui și i se opri pe buze.

— O! nu credeam să mai am lacrămi; — zise el.

Olimpia îl privi cu melancolie.

— Ba, — zise ea: — se va consola ca Vassilake... ca Denville; — ș′apoi, dac-ar mai fi ceva aci; — dar nu mai e nimic; — și nu mai pociu trăi cu sărăcia.

Olimpia voi să′nceapă a cănta, dar notele i se opriră în gît, și începu a suspina; — ea alergă și se aruncă în brațele lui Paul.

— Paul! — Paul! — mă voiu reîntoarce; — voiu reveni; — căci te iubesc.

— Mă iubești, și te duci; — îi respunse el desfăcîndu-se binișor de brațele ei, și respingănd′o încet.

— O Paul! o iubitul meu! — nu vezi tu că s′a sfărșit tot, nu vezi tu că nu mai măncăm de căt căte o dată din azard, nu vezi tu că e un ger oribil, că nu e un cărbune în cenușe, și că tremur, nu vezi tu că sunt în haine de vară, și că și ele s′a sfărșit.

— O da; — ′ți-e foame, ′ți-e frig; — amorrul meu nu te mai încălzește, — ei bine! adăogă el cu un oftat lung și dureros, — ei bine! — adio Olimpio!

Și Paul întinse măna; — măna lui ardea și tremura; — Olimpia o luă în a ei și o puse pe inimă.

— O ce dulce e, ce bine e de a fi iubită așa; — Dumnezeule.

— Dute; — Olimpio; — dute; — îi zisse Paul; — de va mai trece puțin nu voiu mai avea curagiul să te las să pleci

Și Paul îi deșkise ușa.

Ea se mai aruncă o dată în brațele lui îl sărută și se repezi pe ușe.

— Adio Olimpio; — îi strigară Vasilake și Denville din camera cea-laltă.

— A revedere le răspunse ea.

Ei intrară în camera lui Paul.

— Ei bine; — e răndul tău să suferi sărmane — îi zise Denville străngăndu′i măinile.

Vezi tu; — zise Vasilake: — femeele acestea sunt ca paserele, ele nu șed nici o dată pe aceeași ramură.

— O de ce nu ați intrat mai curînd; — poate voi ați fi ținut′o; — nu ați fi lăsat′o să plece.

Și Paul suspină

— Ba! — cu ele; — respunse Vasilake; cel mai bun mijloc e cănd voesc să sboare să le deskizi ușa; — așa tot se mai întoc la cuibul cel vekiu; — aidi; — curagiu; — aduți aminte că ești om; — la colegiu.

Paul se sculă fără a se găndi ce face își luă pălăria și plecă cu amicii lui.

În zioa aceea el nici nu știu ce se petrecu la colegiu, nici la curs.

Cănd se întoarse acasă și văzu camera lui goală, cănd văzu locul unde ședea ea neocupat, îl apucă o ′ntristare de acele teribile și tăcute care intră ′n inima omului și ′i-o apasă

— O Olimpio frumoasa mea flilomelă; — de ce te-ai dus tu?

— Ce trist e aci acum; — zisse Vasilake.

La prînz Plaul priimi o scrisoare; — el o deșkise și ceti.

„Iubitul meu Paul.

„Englesul meu a ′nvățat Franțezește, dar ′mi e urît. — O căt te-am iubit pe tine poeticul meu Boem; — sărută scrisoarea aceasta și vei găssi trăsurele a zece mii de sărutări depuse de mine ca să ajungă la tine; — ce urătă ′mi-e această atmosferă de bogăție ce tristă ′mi pare opulența fără tine; — voiu reveni Paul; — voiu reveni căci te iubesc și ′nnăbușesc aci.

Olimpia.”

Paul sărută scrisoarea, o lacrimă curse la locul unde o sărută; — o ținu căte-va momente în mănă, o mai reciti o dată, mai depuse pe dănsa o lacrimă și o sărutare și o ′ncue în scrin.

— O! Olimpio! Olimpio!

Și Paul rămase pe gînduri.

V. Revenirea timpilorii buni

Studenții noștri se obicnuiseră cu miseria.

Ei se legaseră atît de mult unii cu alții în cît, cei-lalți camarazi ai lor îi numiseră „cei trei Musketari.”

În adevăr era ceva frumos și nobil, acei tineri plini de viitor, de speranți, și de juneță, trăind ca trei frați, împărțind între dănșii avere, miserie, suferinți, fericiri, întristări, bucurii; — având acelleași simțimente, acelleași aspirațiuni, acelleași găndiri; — nedisputăndu-se nici un moment, necontestăndu′și nimic unul altui, trăind zi cu zi din studiu și privațiuni, încurajăndu-se pe altul, și fie-care adăogănd energia celui-lalt; — tot d′auna împreună, tot d′auna nedespărțiți, și fermi de acea camaraderie sinceră, de acea amicie leală, devuată, capabilă de abnegațiunele cele mai mărinimoase.

Era ceva frumos și nobil văzănd acele trei personalități făcînd o unitate de idei, de cugetări, și de simțiminte, fără jaluzie, fără invidie, fără rea voință din partea vre unui din ei.

Ei tărără miseria trei luni, dar o miserie oribilă, una din acele miserii care seacă tot împrejurul ei, și nu lassă omului nici o ușe de scăpare.

— O! miserie afurisită; — zicea Paul; — noi te-am desfis prea mult, și tu îți resbuni; — tu ne-ai gonit femeele adică amorul, bucuriele, și curagiul nostru; și curtezană bătrănă și skidoală, ai rămas singură între noi trei, ca să răzi cu hohot de juneța noastră.

— O miserie blestemată; — zicea Vasilake; — tu crezi să ne dobori; — ei bine nu; noi îți vom rezista; — uite: nu vezi tu, noi rădem de tine; — a fost un moment în care ne-ai sfășiat sufletul; — cănd a plecat ele; — acum te bravăm, ne jucăm cu tine, și tu nu vei abate juneța noastră.

— O spectru infam! — zicea Denville: — sărăcie strențuită, eu te pălmuesc ca să′ți arăt că tot sunt tare în contra ta; tu ′mi-ai rupt inima gonind pe Julieta, dar ea va reveni, și eu îți voiu răde în nas.

Dar miseria ședea; — ei îi plăcea acea maltratare a junilor neîngrijați, și își alese locuința între dînșii.

Trecură ast-fel trei luni; — termenul apartamentului se împlinise de cinci-spre-zece zile și în toate zilele proprietarul trimetea pe portar la studenți să le ceară nuvele.

— Spune′i că suntem sănătoși, și fă′i complimente multe din partea noastră; răspundea Paul.

Portarul surădea.

— Nuvele? — zicea Vasilake; spune′i că Sultanul trezește, că productele Romăniei se ecsport tot cum știe, și că Parisul e tot la locul lui.

Pertarul iar surădea.

— Nuvele? — urmă Denville; spune′i că sunt colivie, și nu s′a mai întors.

Portarul rădea.

— He! he! — nu ast-fel de nuvele Domnilor; — nu.

— Alt-fel de nuvele? — zicea Vasilake; — spune′i că vom deschide în adins un jurnal ca să′i satisfacem setea de nuvele.

— Aș Domnilor; — respundea portarul; — întrebăm de..

— A; — de, — de ce? — întreba Paul.

În stărșit portarul pronunța cuvăntul fatal; — bani.

— Uuu! ce refren urăcios; — respundea Vasilake; — nu poți să′l mai skimbi, a ajuns monoton amicul meu.

— Ș′apoi nu știi; — urma Denville

„aurul e o kimeră.”

— Aurul da; — dar biletele de bancă? — întreba portarul.

Paul cănta.

Avez toujours du papier dans vos poches

On ne saît pas ce qui peut arriver.

— Auzi acuma na; — dacă aurul e o kimeră, dar hărtiele de bancă ce trebue să fie, puah — ele sunt soioase.

Și după o sumă de glume de generul acesta portarul care era un om bun, și care căpăta adese bacșișuri de la studenți, eșa răzănd; — dar la trei patru zile se re′ntorcea, și la trei patru zile studenții inventau alte glume ca să scape de dănsul.

În o zi era un ger oribil; — Paul înfășurat în o plapămă la fereastră, și ′ picioare, curăța un rozar ce adusese Olimpia, și care se vesteja.

— Sărmană floare; — zicea el; — ingrata te a părăsit ca și pe mine, și s′a dus; — ea ne-a părăsit; tu mori trist, și eu suspin de ea; — cum ornai tu grațiosu′i cap blond; — ′ți aduci aminte cum ne săruta, cum ne măngăia, cum ne cănta cu vocea ei de filomelă rătăcită, și cum îi surădeam tu cu floarea ta, și eu cu amorul meu; — ingrata ne-a uitat, și acum am rămas singuri să ne adducem aminte de dănsa și să o regretăm; — O Olimpio! Olimpio! — Cănd ai plecat, aveai lacrimi în oki, și suspinul în pept; — cănd te-ai dus mă iubeai; — și cu toate acestea te-ai dus; — și′mi.e urăt, și′mi-e frig, fără tine.

Denville culcat în pat se acoperise cu plapuma pe de asupra capului, și încerca să doarmă ca să înșele frigul.

Vassilake se plima înfășurat în altă plapumă, p′în cameră repede, ca să se′ncălzească.

Portarul intră.

Studenții găndeau că vine la bani și rămaseră înlemniți.

Dar el aducea o scrisoare astă dată. — Ea era pentru Denville.

— Denville; — Eugeniu; — Mă! Denville zisse Paul, scoală, o scrisoare pentru tine.

Băă! — zise Denville sărind în sus, și apucănd scrisoarea cu aviditate; o despeceslui în o secundă.

— Hainele strigă el; — hainele iute se alerg la banker.

Vasilake sări pe haine și ′i le puse cu grămada în pat.

Pe cănd Denville se′nbrăca, se urcă și portăreasa.

— E zioa scrisorilor zise ea intrănd; — pentru D-nu Paul.

Paul înhăță scrisoarea, și începu a citi.

„Prea iubite nepoate

„Mai întîi cercetăm cu scumpătate despre sănătatea dumitale.....

— Da, da, cunosc începutul acesta, frasă sacrementală: ca fiind așa după cum doreste sufletul nostru se ne bucurăm foarte. — zisse Paul; — dar nu′mi trebueste aceasta. — A! O! ținețimă că leșin, creditul, Mesiea așteptată, hainele, hainele iute repede

Și el se asvărli pe paltonul al cărui Denville îmbrăcasseră o mănică.

— Mi-a venit creditul dă′mi iute hainele să mă duc la bankier.

— Dar eu? — și mie ′mi a venit credetul.

— Eu am să ieau mai mult; — striga Paul trăgănd de o pulpană a paltonului.

— Eu am priimit întăi; — striga Denville trăgănd de mănică; — ș′apoi sunt jumătate îmbrăcat.

— Tată! — mamă! — striga fata portarului; o scrisoare pentru D-nu Vassilake.

Vassilake se repezi pe scară; — în două salturi el fu lăngă comisionar, îi smăci scrisoarea din măîni și alergă iar sus.

— Domnule, — Domnule, — strigă comisionarul, e treizeci și două solde; — cine le plătește?

Vassilake se opri; — strigă portarul, îi zisse se plătească, și neavănd paciență a se urca pînă sus, stătu ′n mijlocul scărei și dessigilă scrisoarea.

El era goi, numai cu o cămașă scurtă și′nfășurat în plapumă; — plapuma se desfășură, dar el nu băgă de seamă; — citea.

O damă se cobora de la etagiul al 3-a, văzănd pe Vassilake cu planuma atărnată de un umer, în mijlocul scărei așa cum era, ea aruncă un țipet se′ntoarse repede și se urcă ′nnapoi.

Vassilake rădică okii se vază cine a țipat și văzu dama care fugea.

— A! pe semne că dama aceea ′șia uitat umbrela, și ′și-a adus aminte, s′a ′ntors s′o iea; — își zisse el.

Dar la căteva trepte ea nu mai putu nici a′și ține răsul, nici a mai fugi, se opri′, un colț ascunsă de Vassilake, și′ncenu a răde cu hohot.

— A! — pe semne că nu e umbrela, zise Vasilake distrat prin citirea scrisorei și impacient de a nu vedea încă pasagiul banilor; — e alt ceva; fie, are voce dulce și frumoasă.

Atunci el dedu cu okii pe pasagiul fericit, aruncă și el un țipăt și începu a alerga pe scară sus; — plapuma atărnată de umăr căzu, el nici nu băgă de seamă.

Dama fugea înainte el după damă; — însfărșit înecată de răs, ea se așeză pe o treaptă, Vasilake care o urma de aproape dedu peste dănsa se′mpedecă, căzu, și merse de arostogolitele pe scară, ca să se oprească el se acăță de ea și o tără după dănsul pînă jos.

— Dracul să te iea; — zisse dama supărată sculănduse, ești scăpat din o casă de nebuni; — ′mi am prăpădit mîna și cotul.

— Aoleo capul meu; — ′mi am spart capul; — strigă Vassilake; — și timpul care′l am perdut; — iar tămă Doamnă.

Și el se repezi iar de a fuga pe scară; — astă dată dama îl urma încet jumătate speriată, jumătate curioasă și răzănd încă din timp în timp de scena burlescă care se′ntămplase.

Hainele, hainele; — strigă Vasilake repezinduse pe ușă.

Cănd intră, el găssi pe Paul și pe Denville, trăgănd încă fie care în partea lui de palton și certănduse pe haine; — se amestecă și Vassilake și′ncepu a trage și el de o mănică a paltonului.

Ei se certară căte va momente pînă ce Paul mai întîiu reveni din amețeala generală.

— Astea sunt nebunii inutile; — zise Paul; — fiind că Denvile e ′nbrăcat jumătate, și fiind că el a priimit întîiu scrisoarea; — se meargă întîiu el, pe urmă e rîndul meu, și pe urmă rîndul lui Vassilake.

— Iată ce se numește a judeca, și a rezona zise Denvile; — dar o condițiune, fie care cum o luoa banii se vie întîi acasă, se′i pue ′n casa comună, — se nu iea nimic, se nu cumpere, și se nu facă nimic unul fără cei-lalți -

Priimită -— ziseră Paul și Vasilake; — dar pleacă iute găde.

— Iea un cabriolet ca se mergi mai repede strigă Paul.

Peste doă-zeci de minute Denville reveni se desbrăcă, și dedu heinele lui Paul care se′mbrăcă și eși.

Vasilake se plima cu impaciență p′in cameră.

Paul se′ntoarse, se desbrăcășiel, și dedu hainele lui Vassilake care le puse pe dănsul.

Vasilace lu un meziu de oră afară.

— A se calculăm acum; — zise Denville cănd fură toți adunați.

— Ce se calculăm zise Vasilake nu avem budgetul făcut? să′l urmăm.

Da; — însă trebue se scoatem ceasornicul lui Paul, de la cuiu; — se ne facem haine și rufe; că nu mai avem nimic.

— Ei bine, se luăm o mie cinci sute franci pentru ceasornic, haine și rufe; — zisse Paul, avem ne fie care lună un ecscedent, restul îl punem în contul hainelor, al rufelor, al desemnului, și al pianului.

— Paul vorbește ca s-tul Ioan gură de aur, zise Denville.

— Ș`apoi budgetul nostru nu mai e potrivit acum; — adăogă Paul cu o oftare, în el, le pusesem și pe dănsele; — trebue se′l reducem.

— Se nu reducem nimic, zise Denville; — ele e vor re′ntoarce, eu am ceva colea în inimă care′mi căntă mereu, Julieta va reveni.

Acum Vasilake — ești îmbrăcat, cabrioletul e jos, iată recunoștința mătușemei, iată și o mie cinci iute franci; — mergi iute de ne cumpără rufe și haine și scoate ceasornicul.

— Nu uita încălțămintea și mănușele strigă Denville. — O nu ne mai temem de miserie′acum zise Denvile; — creditele ne sunt regulate pe lună și nu vom suferi nici odată de neavere mai mult de o săptămînă.

— Da; însă din luna aceasta trebue se plătim și termenul.

— Adevărat zise Denville puinduse pe gănduri; — drace, aceasta ne scade mult.

— Se plătim și cele cinci sprezece zile demăncare la ulița des Franes Boprgeois.

— Ba, — o vom plăti luna viitoare.

— Ba nu, ba nu, cine′și plătește datoriele se′nbogățeste, zise proverbul; — ș′apoi Mihalake a garantat pentru noi, nu trebue se′l lăsăm în nevoe.

— Aci ai cuvănt, dar acesta ne scade oribil.

— N′avem ce face.

Vasilake reveni cu ceasarnicul, și încărcat de o garderobă întreagă, ei aveau tot în comun afară din cizme, de aceia el aduse căte o pereke cisme pentru fie care.

Ei se gătiră astă dată elegant; — plătiră termenul, se urcară căte trei în cabriolet, se duseră de plătiră măncarea; — și ca se′nceapă economiile proiectate, ei merseră de dejunară la Very.

Cănd eșiră de acolo un englez cu favorite în cotelete, mari și roșii, ′nalt și subțire ca o furcă, că, cu gura ascuțită și fără mustăți, trecea țiind damă la braț.

În dama aceea, Paul cunoscu pe Olimpia; — el voi să se repează și să o răpească de la brațul englezului, amicii lui îl înțeleseră și îl ținură, el se opri, deveni palid, și puse măna pe inimă.

Cănd trecu ea îi salută pe căte trei cu un surîs amabil și amical.

Paul o privi cum se ducea, după ce făcuse căți va pași ea ′ntoarse capul spre Paul, puse măna la gură și′i trimisă o sărutare.

— Olimpia ′mia stricat toată zioa de astăzi; — zise Paul după ce ea dispăru.

— Ba! — respunse Denvile; — nu′ți sa′ntămplat nici o dată să te duci în o pădure, se auzi o păserică căntănd suav și dulce, să mergi cu plăcere se te așezi sub arborele pe a cărui ramură e pusă; — și cănd ți-o fi lumea mai dragă, cănd accentele ei or fi mai repitoare, se′nceteze și, — se sboare; — așa e și femea; — păserică inconstintă.

Paul scutură norul de′ntristare care trecuse pe de a supra frunței lui, puse degetul la oki de șterse o lacrimă indiscretă, și încercă se surăză.

— Ba!... zise el; — s′o reîntoarce de o voi.

— Ba eu am de gănd se scriu Julietei, urmă Denville; — serbăm re′nturnarea timpilor buni, — vino de te așază între amor și amicie.

— Eu n; — respunse Paul, de mă va iubi încă ea va reveni ca turtureaoa rătăcită, care se întoarce la cuib.

— Și eu asemenea, zise Vasilake; — nu′i scriu nimic astă dată, se va întoarce de o voi.

— Copii nebuni carii vă jucați și vă împizmuiți cu inima voastră.

— Ba; — or ea pe noi, or noi pe ea zise Paul.

— Ne mai re′ntoarcem a casă? întrebă Vasilake.

— Ce se facem acasă? respunse Paul; — ′mi s-a urît acasă, am lăsat bani portarului se cumpere lemne, și se ne facă focul, eu poate se nu mă întorc nici la noapte acasă.

— Dar unde o se te culci.

— Unde? — azardul știe; — voesc se acăț un amor diseară la Prado. Un′amor care să mă facă se uit pe Olimpia.

— Se nu te facă se o regretezi mai mult, — se nu găsești o imitațiune șkioană, o plagiatură necoplită a Olimpiei.

— Ba; — are dreptate Paul, — zise Vasilake, mi s′a urît oftînd, îmi vine și mie să caut un azard cu păr brun și cu oki albastri.

— Ca Ernestina, nu e așa?

Zioa trecută, Paul și Vasilake erau otărîți se recrute un amor seara la bal.

După ce prănziră ei merseă la Prado.

— Ei găsiră multe femei acolo, dar nici Paul nici Vasilake nu se acățară de nici una; — studente voioase care le surădea gingaș, dar surăsurile acele nu strebăteau în inima lor; — inima lor era plină; — Denville surădea de dănșii, ei nu aveau curagiul se scoață din sufletul lor rădăcina suvenirei Olimpiei și a Ernestinei.

— Voi faceți ca cei beți carii șovăesc pe piceoare, Ri se′ncurcă lima vorbind, și susțin că sunt treji, —;e zisse el.

— Iată o idee; — zise Vasilake, aiidi se intrăm în un restaurant se supăm, și se ne′mbătăm.

— Mă duc să mă culc; — zise Paul.

— Mai bine, zise Denville, vom dormi cu suvenirea lor în brațe.

Ei se reîntoarseră acasă; — portăreasa le făcuse o căldură minunată.

— Aaaa! — zisse Vasilake respirănd cu satisfacțiune; — ce bine e așa, nu′ți spuneam eu dragă miserie că o se′ți se urască cu noi și că o se pleci tu însă ′ți; — tănără, sau frumoasă, bătrănă sau urîtă o femee, e tot femee, — adică inconstintă, inconstința e ′n natura ei. — Adio damă miserie pleacă sănătoasă și te du nouă cu a brănzei, se vii cînd te voiu kema eu.

— Nu zice vorbă mare, — zisse Paul.

— Cine știe la ce vecin se va fi oprit ea; — Denvile.

Ei se desbrăcară și se culcară.

A doua zi portăreasa, intră de dimineață, le luoă hainele se le scuture, și le făcu un foc monstru; — ei dormeau nici unul din ei nu se mișcă.

A doua zi de dimineață Paul fu deșteptat prin o voce de filomelă care cănta voios urcănduse iute pe scară.

„Pays latin ou l′esperance

„Couronne les fronts de vingt ans

„Au soleil couchant eni te dore.

„Le te revois des pleurs aux yeux.

„Pays Latin, je t′aîme encore

„Mon coeur te dit, sans adieux.

„Ceux la sont heureux.

„Qui sont amoureux.

„Et sous l-oeil des cieux.

„S′en vont deux par deux.

Paul simți sufletul tresărind în el; —cunoștea acea voce; — și inima′i începu a bate cu putere; — vocea încetă la ușa lui.

Olimpia intră și se opri la ușă:

— Aa! — ce bine e aici zisse ea simțind căldura ce se ecsala din șemine.

— Olimpia! strigă Paul: — și ′i întinse brațele fără a putea zice mai mult; — ea se aruncă ′n brațele lui, și el începu a o acoperi de sărutări.

Cei de dincolo auziseră și ei căntecul, cunoscuseră și ei vocea; și auziseră pe Paul; — ei intrară în cassă.

— Băă! — Olimpia; — nu spuneam noi că vei reveni zisse Vasilake.

— Da! bunii mei! da amicii mei! — Olimpia care vine iară să se așeze la vatra studenților, între amor și devuement, între amicie și răsuri.

Ei o sărutară amăndoi.

— Fii bine venită Olimpio; — îi zisse Paul; locul vostru e gol aci.

Olimpia se acăță iar de gătul lui Paul.

— Dar cum ai revenit tu? — o ′ntrebă Denville

— ′Mi se urîsse cu Englezul, el devenisse monoton, nu mai auzeam de căt Hao! Yes Goddam, vedeam tut mereu acea prăjină lungă și destrăbălată, tot serioasă tot gravă, nici odată un surîs, nici o dată un căntec; — și ′mi am zis: bah! — în una din zilele aceste mă voiu re′ntoarce la dănșii; — dar mă temeam de frig, — Era se viu de mult, nu găseam înssă un pretecst onest se scan de goddam; — cănd v′am întălnit pe cîte trei ′mi am zis, daca ei sunt toți afară și îmbrăcați trebue s fie cald la dănșii; — ș′apoi kiar de o fi frig mă voiu încălzi cu Paul; — Paul s′a uitat la mine eu m′am roșit, apoi am devenit palidă, apoi a′nceput se′mi tremure brațul pe brațul milordului; — „cui ai trimis sărutarea acea Hao? îmi zise englezu înkizănd okii lui cei pițigăeți, și posomorănd sprăn cenele′i lipsinde; — milord, îi am respuns eu, unui tănăr student care mă ′ncălzea la sînul lui cănd ′mi era frig, și pe care îl iubesc încă ca o nebună; — Hao! făcu Eaglesul sărind în sus Hao! — și tăcu. Aseară am stat toată seara pe gănduri, Englezul nu vorbea căci are obiceiul de nu vorbește des și ea visam de Paul; — azi dimineață cănd m′am sculat îi am zis: — Milord îți iau cuneul și măduc; — hao! făcu englezul -Goddam; — am făcut un paket de toate lucrurile mele am, dat cuferele unui comisionar se ′mi le aducă, am luoat sculele mele cu mine și iatămă.

— Dar daca găseai locul tău ocupat aci? — o ′ntrebă Denville.

— Nu; — era ce va colea care′mi șoptea; — Paul te iubește încă și te așteaptă. — și am venit, dar cele lalte,

— N′a venit; — respunse Vasilake oftănd.

— N′a venit — respunse Denville oftănd.

— Cea din urmă dusă și cea d′întîiu venită urmă ea sărutînd pe Paul; — dar mă duc se ′mi iau paketul din trăsură și s′o trimiț milordului.

— Ba nu, nu, zisse Paul țiind′o; nu vei avea decăt se uiți, se te urci în trăsură, și se plece cupeul iar cu tine, — stăi se vie Dama Zelen (Dama Zelen era portăreasa) o vom trimite se ′ți aducă paketul și se dea drumul trăsurei.

— Olimpia începu se răză și se așeză lăngă Paul.

— Astăzi e zi de dejun la voi? întrebă ea.

— De eri încoa regukat în toate zilele.

Apoi Vasilake și Denville discreți în amicia lor, știind că Paul și Olimpia aveau se′și spue sumă de lucruri, se retraseră în camera lor.

Vasilake ca un bun amic și camarad, își, puse un pantalon, o haină pe dănsul, se coboară, loă paketul Olimpiei și dedu drumul trăsurei.

— Poți se te duci zisse Vasilake vizitiului, Olimpia rămîne aci; vizitul bolovăni okii mari și privi pe Vasilake cu curiositate.

— Spune milordului complimente din partea ei, — și Vasilake îi dedu un bakiniș, luă paketul, îi întoarse spatele, și se urcă sus.

Paul era rege al lumei în zioa aceea, îi revenisse veselia lui.

— Tu teai întors; zisse Denvile; — dar Julieta

— Va reveni și ea; — zisse Olimpia.

Ei merseră să prînzească iar la Verv în zioa aceea ca să serbeze re′ntoarterea oiței rătăcită de la stănă; — cănd se re′ntoaseră seara de la teatru varietăților, portarul îi priimi cu′n surăs malițios, Olimpia văzu acel surăs, pe care nu′l observase nici unul din ei trei, și′și făcu un semn de inteligență cu portarul.

— A revenit una din ele; — zisse ea lui Paul la ureke; — nu știu care din doă.

Cănd se urcară sus Olimpia și Paul strînseră mîna amicilor lor, și intrară la dănșii.

— Camera lor, e plină și veselă; — zisse Denville, Camerile noastre goale și triste.

A! ne vom culca amîndoi; — respunse Vasilake ca se nu fim singuri, și se nu ne fie frică de stafii.

Lumănarea ardea în camera lui Denville și ușa era deskisă.

— Cine a deskis ușa la mine, și′cine a aprins lumînarea? — întrebă el; — inima lui începu a bate el se repezi în cameră.

— Aaa! strigă el; — Aaa! — și se aruncă pe pat

Patul era desfăcut și Julieta se culcase așteptîndu′l

Ea sări în brațele lui; — el se repezi la ușă și o ′ncue.

Adoa zi Paul, Olimpia, Vasilake sărutau pe Julieta.

— Reveniva oare și ea! — zisse Vasilake cănd era să se pue la massă se dejune.

— Iat′o! zisse Olimpia.

Ușa se deskisse repede și Ernestina aleargă în brațele lui Vvasilake.

El se rezemă de massă ca se nu cază.

— O fericire! — toți și toate reuniți;- vezi că ziceam bine eu să nu skimbăm nimic în buget.

— Dar tu ai fost tot aci Olimpio întrebă Ernestina rușinoasă.

— Ba m′am re′ntors respunse Olimpia

— Cănd?

— Eri dimineață.

— Dar tu Juliet′o?

— Eri seară.

— Ar fi zis că eram vorbite; — și se pretinză cineva că inima nu are instictele ei, și amorul inspirațiunile lui; — urmă Ernestina; — dar cum văz eu nu e aci cum era cănd am plecat, ați contractat, iar obeceiuri bune.

Și ea arătă dejunul servit pe masă.

— Și acum zise Olimpia cănd ajunse la șampania care se adusese pentru a serba sosirea lor căntecul nostru, căntecul cuartierului Latin; — și trăiască femeia studentă.

Olimpia

Pays latin ou l`esperance

Couronne les fronts de vingt ans,

Pepinière d′ou de la France

Sortent tant d′esprit éclatants;

Au soleil couchant qui te dore

Je te revois des pleurs aux yeux.

Pays latin je t′aime encore!

Et mon cœur te dit sans adieux.

Toți (bătînd carii în pahare, carii în talere, carii în masă)

Ceux lá sont heureux

Qui sont amoureux

Et sous l`œil des cieux

S′en vont deux par deux.

Paul

Je vous connais petites rues

Hôtels garnis.... si degarnis

Fenâtre sons les toits perdues

Ou tant d′amours ont fait leurs nids.

Toți. (cu acelaș acompaniament.)

Ceux lá sont heureux

Qui s′en vont deux par deux.

Et sous l`œil des cieux

Se montrent amoureux.

Ernestina.

Je vois d′ici vos hantes cimes

Beaux Merronniers du Luxemburg

Dont l`ombre cachait les victimes

Du premier rendez-vous d′amour.

Toți.

Ceux lá sont heureux

Qui sont amoureux

Et sous l`œil des cieux

S′en vont deux par deux.

Vasilake.

La j′entrevois la brasserie

Uu le credit toujours s′abroît

On fume on chante on jure, on crie

On crie encor plus qu′on ne boît.

Toți.

Ceux lá sont heureux

Qui etc.

Jutieta.

La Flicoteau ce refectoîre

Oû l-on mange en trompant la faim

Avec tant de projects de gloîre

Si peu de vinde, et tant de pain

Toți.

Ceux lá sont heureux

Qui etc.

Denville.

Je reconnais ton toît d-ardoise

Vieivl Odéon ou tant de fois

Nos cris, nos clefs ont cherché noise

À la tragedie aux abois.

Toți.

Ceux lá sont etc.

Olimpia

Plus loin encore la cliserie

Ou chanque été les frais lilas

Font une compagne fleurie

À tant d`amants qui n`enont pas.

Toți.

Ceux lá sont etc.

Paul

Egayant les hives moroses

Lá bas j`entrevois le Prado

Ou la ronde de minois roses,

Porte en triomphe

Toți.

Ceux lá sont etc.

Ernestina

Ou souvent l`on faît une idôle

Dans les socurs de mimi Pinson

La Dimanche Jeanne la Folle

Et le Jeudi Lise chanson

Toți.

Ceux lá sont etc.

Vasilake

Un jour l-on passe la rivière

Et grand docteur, grand avocat:

Lors que l-on regarde en arrère

Plus d-une fois, le cœur vous bat

Toți.

Ceux lá sont etc.

Julieta

On est sur la terre promise

Mais on ne le dit que tout bas,

Comme au bras de Jeanne ou de Lise

On retourneraît sur sespas.

Toți. Cu mare acompaniament și vacarm,

„Ceux lá sont heureux.

„Qui sont amoureux.

„Et sous l`œil des cieux.

„S′en vont deux par deux.

Pays latin ou l-esperance

Courone les fronts de vigtan

Pepinière d-ou de la France

Sortent tant d-escript éclantants.

Au soleil couchant qui te dore

Je te revois de pleurs aux yeux

Pays Latin je t-aîme encore

Mon coeur te dit sans adieux.

Trăiască țare studenților și amorurile loru!

VI. Schimbarea la față

Ele reveniră.

Cu dînsele revenise veselia, plăcerele, și cănturile în apartamentul studenților.

Creditele erau regulate pe lună; — ei tot se mai întîineau cu miseria căte o dată, ea tot mai venea din obiceiu se bată la ușa lor și să se așeze între dănșii, dar acum ședea puțin timp, cinci, zece, sau cincisprezece zille cel mult ș′apoi pleca și ′i lăsa iar în liniște.

Ei mai ajungeau căte odată la ecspedianuri, își mai amanetau ceasornic, haine, rufe, — mai împrumutau de la amici și de la camarazii lor, mai glanau un prănz pe aci pe cole, — dar privațiunile se sfărșeau și viața voioasă răzătoare, bogată, revenea cu cănturile ei și cu fericirele ei.

Ei trecură un an.

În cursul acelui an Paul, Vasilake, și Denville își trecură Bacalaureatul es Litere cu succes și fură priimiți.

În zioa aceiea se făcu mare serbare în casa studenților.

Un an, Olimpia, Julieta și Ernestina uitaseră de a sbură, un an ele șezusse fidele și iubitoare în cuibul lor; — era o minune; — ei se mirau în toate zilele de această colosală fidelitate care minuna tot cuartierul Latin, și care făcea subjectul admirațiunei tutulor camarazilor lor.

— Știi că sa ′mplinit un an de cănd suntem cu monstrii acești, — zisse Ernestina.

— O da; — respunse Olimpia.

Paul simți un fior care luăndu-l din talpa picioarilor îi trecu pînă ′n creștetul capului și îi sbîrli părul; — respunsul Olimpiei era un regret și Paul știa ce ′nsemnează un regret la Olimpia;1 pănă atunci ea nu calculasse timpul, și nu numerase zilele.

— Ele vor pleca, — zisse Paul camarazilor săi cănd eșiră din cameră ca se meargă la curs.

— Teamă′mi e că le vom găsi pe toate sburate cănd ne vom reîntoarce acasă; zisse Denville cu un surăs trist.

— Ba; — zisse Vasilake eu m′am obiunuit cu ideea aceasta; — m′așteptam din zi în zi cănd mă întorceam se găsesesc camera mea singură, și se am a o regreta.

Ei se ′nșelau; — cănd se ′ntoarseră acasă ele erau căte trele și lucrau căntănd.

— A! poate că nu e pentru astăzi plecarea lor, — își zise Paul cu bucurie.

Ei le priviră cu atențiune și ′n tăcere se vază dacă nu se petrecuse nimic între dănsele, și dacă nu puteau cti nici un proiect pe figura lor.

— Figura lor era calmă și voioasă ca tot d′auna; — ei augurară că nu se petrecuse nimic.

A doua zi tot asemenea, și tot asemenea trecură zece zile, ei le găsea tot d′auna vesele și naturale.

În sfărșit ei uitaseră grija aceasta și o luase ca o imaginare kimerică din partea lor.

Dar în o zi; ei se ′ntoarseră de la colegiu; — veneau voioși se dejune; — salonul era gol, tăcerea și liniștea domina ′n toate părțile.

— Brrrr! — făcu Vasilake; — s′a duuus.

Ei alergară fie care în camera lor, camerele erau goale.

Ei reveniră în salon; — Paul ținea în măna lui o băsmăluță de găt, Denville un pantof, Vasilake o bonetă de noapte.

— Iată ce n′ea lăsat; — zisse Denville, cu acel surăs trist al durerei care denotă a inimă sdrobită.

Paul își duse bămăluța la buze și o sărută o dată ș′apoi o ′ncue în scrinul său.

Vasilake luoă boneta.

— S′a dus; — repeta Paul cu un oftat de regret.

— S′a dus repeta Denville.

Vasilake nu zicea nimic dar ofta și el.

Ei șezură căte va momente ast fel triști și în tăcere.

Apoi se priviră unii pe alții cu o cătare dureroasă de ′ntristare.

— O! ele s′a dus, acum pentru mult timp zise Vasilake rupănd cel d′întîiu silențiul, — Poate pentru tot d′auna.

— A ducăsă în sfîrșit; — ′mi s-a urăt cu această spadă a lui Damocles a plecărei lor, tot d′auna, suspînsă de a supra capului nostru; — Ș′apoi mai bine că s′a dus. — zise Denvile.

— Denvile are poate dreptate, zise Vasilake, dacă femeele nu s′ar duce, dacă nu n′ear părăsi cănd ne e lumea mai dragă, daca ar trăi tot d′uana îngenukiate în amorul lor și noi îngenukiați la micele lor piciorușe, poate că am face o nerozie, poate că le am luoa de neveste și că ne-am înlănțui viața cu ele. — Aii se mergem Paul se ne distrăm.

— Băă! zise Paul; — eu măturisesc că nu pociu fi atăt de filosof; — plecarea ei îmi pricinuește o durere nespusăj- numai pociu vedea nici locurile aceste unde am fost atăt de fericit cu dînsa; — nici Parisul; — îmi am sfărșit ecsamenul, își vine să′mi iau trei luni de vacanție și să mă duc se călătoresc; — și o s′o și fac; — abia eri am priimit fie care banii noștri; — se ′mpărțim; — dar de ce au plecat ele; — acum nu le-a gonit miseria; — nu le-a gonit nici urătul; — păsărele ușurele și inconstinte; — a sburat; — O! astă viață de regrete mă′năbușaște; — trebue să sfărșesc odată cu acest dute — vin′o, — continuu de care au luoat obiceiul; — s′a duss- fie dusă și pentru tot d′auna; — plec și eu.

— Și unde? întrebă Denvile.

— Unde? — zău nu știu; —ia dațimi voi o idee, unde aș putea să călătoresc.

— În țară; — zise Vasilake.

— Nu; acolo am regrete, lacremi, suveniri, și nu sînt încă destul de ferecat în contra lor prin timp ca se le pociu revedea fără durere; — O femea care ne părăsește lasă un teribil gol în sufletul nostru.

—Dute în Engliterra, zise Denvile.

— Nu; — cănd aș vedea Eenglezii nu m′am putea opri d′a le răde înnas, îmi ar părea că văz pe Levasor în Englezul meloman sau în sir Esbroof; — ș′apoi acolo luna este ca un cașcaval; — cerul tot d′auna întunecos: — am trebuință de senin, de soare, de lumină; — e destul întunerec în sufletul meu, nu′l voiesc și ′n natură.

— Atunci dute în Italia.

— Bravo! iată o idee de artist, — Patria lui Benvenuto ș′a lui Cafael, cerul sub care a căntat Torcuato, și Dante, pămăntul lui Makiavel și al Prea Eminenției sale Rio neno; da; — mă voiu duce în Italia.

— O idee și mai Poetică; — zisse Vasilake dute în Portugalia și′n Spania de vezi Patria Gidului.

Connaissezvous dans Barcelonne Une Andalouse au tein brune?

— A! — iată o idee frumoasă; — respunse Paul; — dar; — idea mă ′n curcă acum; — nu știu care se aleg d′intre măndrii Hadalgozi ai Spaniei și leneșii Lazaroni ai Italiei; — na; —mă decisesem pentru Italia, și tranc, ai venit tu cu cîntecul Andaluzei să′mi amețești creerii, — ce se fac acum?

— Trage la sorți; — pune de o parte Italia; și de alta Spania.

— Ai drept; — scrie tu Vassilake; — pune fie care bilet în o mănă-și eu să trag.

Vasilake scrisse pe două peticele de hărtie, luoă căte unul în fie care mănă și Paul alesse; pe hărtiuța din măna ce alesese Paul era scris Italia.

— Fie; — zise Paul; — ′mi ar fi plăcut să merg în Spania; — se văz Pirineii acei pe carii Luis al XIVa zicea ducelui p′Anju că′ia dărămat.

„Vas monfils il n′y a plus de Pyrenées.”

Fă alt ceva, zisse Denville; — dute ′n Italia și te întoarce prin Spania.

— Iată încă o idee; — cum dracu faceți voi de vă vin idei așa de luminoase în întristare nu înțeleg;- eu cînd sunt supărat nu sănt capabil se am nici a suta parte din scăntea unei idei; — iute zis îndată făcut; — mă duc se′mi cumpăr ceva lucruri neapărat trbuincoase pentru călătorie; — la bankier să′i zic se′mi dea creditul către o cassă în Italia dar unde? — la Neapol, d′acolo ′l voiu luoa pentru alte orașe; — și diseară și plec pentru Civita-Vecehia; — o se merg întăi la Roma de acolo la Veneția, de la Veneția, la Neapol, la Milan, la Florența; — iată sper un frumos itinerariu; — A! vouă o să v aduc nițică apă, din Gaolf, o mică bucățică din vatican, o flacără din vesuv, și o șoricoaică de la sânt Carlo; — sper că vă promit lucruri frumoase și nu′mi mulțumiți; — ingraților.

Paul își luoă bastonul și pălăria și eși.

Seara la 8 ore Paul, Vasilake și Denville erau la ambarcaderul drumului de fer; — ei aveau căte trei lacrimile ′n oki și se țineau de găt înbrățișați.

Peste cîte va momente se auzi un fluer ascuțit și ăndelung; — era țipătul mașinei de vapoare care vestea că era gata să plece.

Paul își luoă sacul și necesarul, și alergă se se instaleze în cupeu.

Amicii lui îl însoțiră pănă ce se urcă la locul său, și pănă ce drumul de fer plecă.

Atunci ei îi mai făcură semne de adio și de salutări din măini și din pălării; — ș′apoi se ′ntoarseră amăndoi triști, silențioși, cu capetele aplecate, și bătănd cu distracțiune navaeul cu vărful bastonului lor.

Vasilake fluera încet o arie de la Norma, și Denville se găndea.

— Singuri! murmură Denville după căt va timp de tăcere și de umblet.

— Singuri; — răspunse Vasilake ca un echo, possomorănduu′și sprăncenele.

— Ho! ho na′ș consilia pe nimeți în minut acesta își zise Denville în sine, se calce pe vârful piciorului lui Vasilake.

— Ha! ha! — își zicea Vasilake; — nu aș da nimului acum consiliul se lovească cu cotul pe Denville.

VIII. Un fotoliu

Se lăsăm pe Paul se călătorească; — în unul din capiturile viitoare ne vom re′ntoarce la el; — sau mai bine el se va reîntoarce la noi.

Vassilake și Denville întorkinduse a casă găsiră apartamentul lor mare și gol; — gol de Ernestina, — de Julieta, — de Olimpia, gol mai cu seamă de Paul; — de Paul pe care se′nvățaseră a′l iubi, a trăi între dănșii ca frații; — și miseria

Astă dată miseria era aproape; — și miseria oribilă solitară, tristă;- nu miseria voioasă însoțită de răsurile Camaradului afecționat, — și de cănturile femeiei iubită; — dar miseria aceea care sosește sîngură, și înfioară inima

În o zi Denville și Vasilake sfărșiră banii, tocma în dimineața cănd portarul bătea la ușa lor, și le cerea cu un surăs grațios termenul locărei.

Ei respunseră majestuos dănd portarului congediu.

În zioa aceea ca se fie scena complectă Vasilake și Denvile se despărțiră-ei nu mai aveau ce se mai aducă în comunitatea asociărei.

Vasilake ′și adusse aminte că trebuia se fi avut vre o amantă uitată p′in imperiul regiunelor Latine. Alergă la Ernestina, ea plecase de trei zille la Londra; — sau.... în altă parte; — nu se știa unde.

El alergă la toți amicii și camarazii lui și nu putu găsi pe nici unul.

Neștiind unde se meargă, el petrecu noaptea plimbănduse afară din Paris în cămpurile Eliseei și adormi sub un arbor ale cărui frunze adiate ușor de vănt, legăna visele și suvenirile lui.

Nu măncase de două zeci și patru ore.

Dimineața se re′ntoarse în marea capitală; — ocolind desperat cuartierul Latin el trecu p′in ulița d′Enfer.

Trecănd pe sub o fereastră, o batistă căzu la picioarele lui, și tot de o dată el auzi în sus din aer un mic ținăt.

După ce luă batista rădică capul în sus, și văzu la balconul etagiului u lea, o femee tănără care′i făcea semne ca se′i arate că batista era a ei.

— Voi avea neapărat o răsplătire; — găndi el sunănd la poarta casei.

— Unde mergi? — îl întrebă portarul.

— Merg; respunse el; — la d-na sau d-la V. M. adică la inițialele scrise pe această batistă.

— A! demoazela Valentina; — zisse portarul; — la al 6-lea etagiu, ușa la stînga.

— A! — o kiamă Valentina; — zise Vasilake; — numele noastre încep prin aceea-și inițială; — o ce-i propuiu se le ′mpreunăm.

Pe careul etagiului al 6-lea, era o jună femee care′l aștepta, și ′i eși înainte; — ea era ′nbrăcată cu un frumos négligé de primă-vară și priimi pe Vasilke c un surăs care indica un caracter amabil. De politeță, juna femee îl invită să intre în cameră la dănsa ca se guste puțin repaos după repeziciunea cu care el urcasse cele șasse scări; — cameră căzut din toată greutatea lui pe un fotoliu.

— Aaa! — zisse el cu un surăs de satisfacțiune; — ce bun fotoliu; — și ′ntinzănduse în el, el încrucișe picioarele unul peste altul, remase cu okii ațintiți asupra Valentinei, și nu mai zisse nici un cuvănt, femeea îl privi un moment cu mirare.

Și ca și cănd ar fi voit se′i dea un subject de conversare, ea deșkise pianul și începu unul formidabil sgomot de acorduri.

Vasilake nu se mișcă.

Ea se apropiă de dînsul și′l privi bine în față; — el nu făcu nici o clipire.

— A; — asta este prea tare; — își zise ea Vasilake adormise.

— Domnule; — strigă ea bătăndu′l ușor pe umăr— Domnule.

Vasilake mișcă okii și murmură.

— Lasămă omule în pace; — ′ți am mai spus că n′am bani.

Juna femee începu a rîde cu un hohot atît de sguomotos în cît el se deșteptă.

— Aa! ne Dumnezeul meu; — strigă el; — iată un fotoliu delicios; — ș′apoi începu o serie de complimente amestecate cu madrigaluri, de care Valentina nu voi să se supere.

— Erai dar, tare obosit; — îl întrebă ea surăzănd.

— Sunt două zille decînd n′am dormit; — îi zise Vasilake; — O, e o istorie întreagă și voesc să ți-o povestesc; — nu e lungă.

— Atît mai bine; — respunse Velentina, căci am să es.

— Nu te opri pentru mine.— zise Vasilake, ′ți o voiu povesti cînd te vei întoarce.

— Dar daca nu aș reveni, — respunse ea.

Atunci, — ′ți o voiu povesti îndată.

Și spuse Valentinei toată istoria lui; — ea răse ca o nebună.

— În acel moment clopoțelul sună cu un sguomot teribil.

A Dumnezeule; — zisse ea devenind palidă; nu mă mai găndeam; — e el.

— El; — A! prea bine, înțeleg; — zise Vasilake cu ′ntristare; — mă iartă, mă retrag,

Pe unde? — întrebă ea sperieată; — nu, nu,intră în cabinetul acesta pentru un moment; — te rog; — e așa de jaluz; eri ′mi a făcut o scenă oribilă pentru că mă ′ntălnise cu cineva.

E ridicol; — zise Vasilake intrănd în cabinet.

— O se fac ast-fel încăt se plece iute; — respunse Valentina; — peste zece minute îți vei avea libertatea.

Și ′nkizănd ușa cabinetului unde se ascunsese Vasilake, ea merse să deșkiză ușa la care suna cerberul.

Un domnișor înalt, uscat, urăt se repezi în cameră; — un Otello roșu ca un rac fiert; — el ecsecută un solo de jaluzie pe lăngă care scena descrisă de Schacsreare era palidă; — Valentina îl lăssă se sfirșească pilindu′și cu linistire ungiile; — din timp în timp ea rădica din umeri.

— Dar apărăte nefericit′e; — zi ceva dacă ai se zici; — sbiera Domnișorul roșu.

Ea începu se fredoneze.

C′est le balcon de Jenny l′ouvrière

— A; — nu- zise Otello; — nu te mai poți apăra; — iată o dovadă că mă ′nșeli; — și ′i arătă bastonul uitat de Vasilake pe rezămătoarea foteliului.

— Ai trebuință de o dovadă ca se lii încredințat; — respunse Valentina a cărei figură arbora o impertinență sublimă; — dar privește-te în oglindă scumpul meu, și te vei convinge că nu ești zidit ca se ecsiji fidelitate, constință șil.

Și continui fredona.

„C′est le balcon de Jenny l′ouvrière,

Valentin′o! — zisse Domnul roșu mușcănduși mustața neagră; —

Vatentin′o! — dacă nu mă oprești mă duc.

— „Au cocur content qui vit de peu.”

Continui juna femee arătăndu′i ușa.

— Destul; — respunse Otello; — și eși luănd o pauză de melodramă.

— Trăiască libertatea! strigă ea înkizând ușa în spatele jaluzului.

Vassilake eși din cabinet.

— Ei bine; — îi zisse ea; — ′mi ai povestit Istoria dumitale; — pe a mea, o văzuși în realitate, ce găndești? — îl întrebă ea.

Vasilake o privi cu mirare ea arădicase asupră′i okii ei albastri și limpezi; el o luoă de mănă și o duse pe balcon care da în grădina Lucsemburguli; — și un vănt dulce făcea frunzele verzi se mijăe, și profumuri delicioase înbălsămau aerul; — Vasilake și Valentina se priveau; —fusese destul de căte va cătări ca se compue contractul lor de căsătorie.

— Vederea e minunată de aci; — zisse el; — voiu fi foarte bine ca se lucrez.

Valentina avea două zeci ani; — era o încăntătoare păsărică sburată din cealaltă parte a Senei; ea dobîndisse o celebritate;- nu între studenți pe carii ea îi frecuentasse puțin; — dar în mijlocul acelei populațiuni cuaziaristocratică și Literară care se refugiase în regiunile ultrapuntane; — trăind cu acei juni care făceau arta ca amatori, Valentina dobîndise acel limbagiu paticular, născut în culise și atelieuri, și al cărui fie care frasă e o menagerie de neologismi feroci — idiom realist ale cărui cuvinte au aspectul lucrărilor ce ecsprimă; — Valentina dar era o ființă spirituasă veselă, avînd rcsul facil și bucuria sincerăi, și știind vorbi cît de multe alte lucruri mai bine decît de bulendre, baluri mi amorete.

Camera ei era o academie, și inima ei un album; — cănd o întreba cineva cuvîntul legăturei ei cu pictorii, musicanți, și sculptorii; — ea respundea surăzînd.

— Trebuie se ′ncurăgiăm artele.

Cu o franceță pe care ființele timorate ar fi numit′o seinism, prevestisse pe Vassilake de variațiunele ei asupra simțimăntuui.

Adu′ți aminte Istoria batistei; — îi zissesse ea.

— Ce voești; — îi zise Vasilake; — de nu ai fi fost ast-fel, nu t′eaș fi cunoscut nici odată: — prin urmare nu aș avea ispirit să mă supăr de un lucru de care am profitat eu însumi. — Numai, de căte ori ′ți se va ′ntămpla se aibi o fantasie, prefer franceța; aceasta te va dispensa de invențiunile diplomației.

— Lucruri asemenea sunt tot d′auna neplăcute de zis; — dar ascultă; — îi zisse ea; — am un mijloc; — o tirliră (nușculiță) or cănd voiu avea o fantasie, voiu arunca un jeton (socotea) înăuntru; — una albă pentr′un capriciu blond, — una roșie pentr′un brun.

Vasilake găsi ideia originală.

— Vom sfărăma tirlira la fie care lună; — urmă ea,- priimești?

— E original; respunse Vasilake, — priimesc.

Dar Vasilake își luoă măsuri ca să′și regulariseze viața.

În o zi el povesti lui Denville pe care îl găsi la curs, istoria lui.

— Așa dar nu o iubești? — îi zise Denvile.

— O să′ți deskiz toată inima mea, îi zise el; — nu o iubesc pe dînsa; — iubesc fotoliul ei

— Ce e glumă aceasta?

— E prea serios; — zise Vasilake; — e singurul fotoliu în care pociu lucra bine; — pentru ce? — nu știu, — de zece ori am voit să mă desparț de dănsa, dar cînd voiam să plec cătările mele cădeau asupra fotoliului, mă așezam pe el, — și, — rămîneam.

Un alt camarad de studiu al său care nu cunoștea pe Valentina îl întrebă.

— Frumoasă este?

— Da respunse el; — e de tapisserie împrejmuit cu catifea verde, și cu cue de alamă.

— Dar ce′mi cănți tu aci? — îi zisse camaradulului.

A! Mă iartă; — respunse el; — o distracțiune; mă găndeam că′mi vorbești de fotoliul ei.

Camaradul seu îl crezu smintit.

În o zi ăi veni idea se visite tirlira, — ca să se vază în ce epocă era amorul Valentinei pentru dănsul; el o sparse și numără jetoanele.

Erau în untru trei albe și un roșu.

— Blonzii au majoritatea pînă acum își zisse răzănd.

Și puse jetoanele în o tirliră nouă pe care ocumpără.

Dar cu toate aceste cît de sigur se credea de dănsul, el nu se putu apăra de a fi puțin trist.

— Asta nu poate ține așa; — își zisse el, cănd vor fi zece jetoane în tirliră voiu pleca; — cine ar putea se mă ție aci; — nu iubesc pe Valentina.— Nu o iubesc hei? — adăogă el, bătîndu′și peptul.

El simți inima lui care ticăea regukat.

— Inima zice nu; — eram încredințat concluă el.

O lună după aceasta el făcu o nouă autopsie tirlirei.

Înăuntru găsi patru roșii și trei albe.

— Bun zisse el- luna aceasta a fost a brunilor; — vom vedea, pănă la zece cine va avea majoritatea.

VIII. Între ratru ziduri

Denville se mutasse la Otelul de Sens în o mică turlă gotică corcuțată așa de sus încăt fără a sbură ca o pasăre nu putea ajunge cineva acolo în mai puțin de zece minute; ca se încerce un om ascensiunea acelui lung-frau al arhitecturei evului mediu, ar fi trebuit se aibă ca Oriol geniul ecuilibrului.

Denville alesese acel domiciliu pentru cuvinte în care bun simțul se amesteca cu motive de fantansie.

Locuitor al frontierei spațiului el scăpă cu mijlocul acesta mai întăi de persecutarea creditorilor săi, căci nici unul nu putusse se treacă de al patrulea etagiu.

Un neamț natură obstinată de croitor și de creditor se întețisese să ajungă cu or ce preț pînă la Denvile, și ne putîndusă urca pînă la dînsul, învățase un porumbel care sburănd în aer mergea de ducea tănărului Boem necontenit contul însoțit de o petiție pentru refuire, legate cu o panglică roză la gătu′i alb.

Fiind că eșise de curănd mazărea verde, Denville prinse mesagierul intelingent al creditorului său, și ′l sacrifică apetitului care ′l devora.

Afară de acesta; — mulțumită locuinței salle aeriană Denville scăpa de visită amicilor săi importuni, și putea între patru ziduri să se dea în toată puterea vervei sale poetică, și se cultive sonetul pe care ′l iubește căt iubește un olandez lalelele lui.

Puține zile în naintea instalărei sale la Otelul de Sens, el skițase o aventură cu o tănără fată numita Liza, și care era lucrătoare în un magazin de flori artificiale din ulița de Richelieu.

Profesiunea ei cuasiartistică plăcuse lui Denville din causa nenumăratelor pretecste de poeșii ce′i procura florile lucrate de dănsa; — Lisa se lăsase prinde în lanțurile înflorite ale limagiului lui Denville ale cărui discursuri erau tot d′auna pline de frase, care tărau după dănsele o coadă, de metafore, și semănau a comete de stil.

Asta era mania lui ca să se perfecționeze în arta poetică, el se ′nvățase a ′nfășura conversările celle mai vulgare în figuri pompoase de retorică.

Liza însă văzu în scurt timp că adoratorul său era mai puțin bogat de cît rimele sonetelor și odelor în care compara măinele ei cu luna lui Maiu din cauza dibăciei cu care ea știa se lucreze florile,

Cel din urmă terțet conținea concepturi care ar fi făcut să tresară umbra lui Dorat de le-ar fi citit.

Lisa găsea versurile amantului ei foarte galante, dar se găndea tot deodată că cea mai meșteră cusătoare nu putea face cu ele o roke de mătase.

În un sonet Denville avu imprudepța se′i scrie,

„Je veux orner ton front d′une blanche auréole.”

Da; — respunse Liza cu o candoare demnă d′o ′naltă comedie; — albu mă prinde.

Și a doua zi trecănd cu dînsul pe la o prăvălie de mode, ea arătă lui Denville o frumoasă pălărie de satin alb.

— Iată; — îi zisse ea o mașină ca aceea pe care ′mi ai promis′o în versurile tale.

— Această artistă primevăreasă, nu cun oaste valoarea termenilor; — își zisse el; — o s-o puiu în comunicare cu dicționarul.

Căte va zile după aceasta el se instala la otelul de Sens, profitănd de circonstință el invită pe Lisa la o serbare simțimentală; juna fată care nu fusese nici odată la Denville își imagină o cameră frumoasă, un divan mare și elaștic pentru duetele amoroase, și un splendid supeu servit lăngă o șemine bogată.

Dar ajunsă la otelul del Sens cu căt ea urca scările cu atăt ilusiunele ei se coborau din treaptă în treaptă pe scara speranțelor. — Ajunși la al patrulea etagiu Lisa deveni temătoare, nesigură, și mai cu seamă obosită; — îi era frig și frică în acea scară întunecoasă umedă unde văntul șuera cu un răsunet lugubr; — cu toate aceaste ea voi se continue a urca, dar își pordu puterile: — se apăsă pe zidul putrezit și muced, picioarele i se tăiară, aruncă un țipăt, și leșină.

Sgomotul țipătului și al căzăturei ei făcu să se deșkiză o ușe din care se ecsală armonia unor strigăte de petreceri; — erau niște tineri cari, mutați cu o zi ′n nainte serbau inaugurarea nouei lor locuințe; — unul din proprietarii apatamentului alergă, o luoă în brațe amețită; și o băgă în camera lui.

Amețeala ei ținu trei luni.

Cănd se redeșteptă ea nu ′și mai aduse aminte de Denville, care nu se mai găndea de loc la dănsa.

Scuza Lizei era acel tănăr care′i deduse ospilitatea, și de mustățile blonde ale cărui inima ei se acățase.

Scuza lui Denville era o figură aristocratică pe care o diviniza în inima lui și pe care o ′ntălnise..... în vis.

Amorul pe iarbă verde la lumina stelelor, amorul în o cameră micuță, visitată de soare și de viscol amorul care hptărăște doi cu un takăm și în același pahar; — amorul cu bonetă de rățea, cu roke de bazea, și cu mînuși de ață; — amorul însfărșit care se aprinde prin un capriciu și se stinge prin altul; — amorul acela e ce-va încăntător mai cu seamă cănd e cineva la răsăritul soarelui întăei sale juneță.

Dar vine o zi în care spiritul și trufia începe a disputa inimei libertatea sensațiunelor și a entusiasmelor ei, — atunci totul se skimbă; — naiful pare vulgar, căntul amoros a unei guriță roză pare monoton, refrenul burlesc al unei arii populară acață nervele, și omul începe a găsi rece sărutarea buzelor ei arzănde.

Atunci începe a visa un alt amor; — acela care calcă pe tapeturi, se înfășoară în mătase, sau catifea, se împănează cu marabuuri, se constelă în diamante, locuește, — cum zic poeții clasici, în fasturile lucsului, — umblă în un ecuinagiu bogat, — vorbește un limbagiu ales, — scrie pe velin curonat cu viniete eraldice,- și se numește de un nume care posedă intrările sale libere în Istorie.

Aceasta să întîmplă lui Denville- el petrecea în vis viața tănărului sărac și obscur înamorat de o femee, bogată și mare; — istorie eternă care nu a avut început, și care nu va avea sfărșit. — Afară de căt daca nu vom ajunge la acea egalitate umanitară pe care o visează demagogii noștrii de astăzi.

El găsisse ast-fel- în vis; — o femee care înțelegea limbagiul său; — o ființă pa care o′nbrăca în nori, o corona cu stele; — un idol care pauza după idea lui pe altarul ce′i edificasse; —o ființă sublimă pentru toate capriciurile lui de amant, și pentru toate fantasiele lui de poetu-o amantă can d′oper, alergănd la întăiul apel al dorinței lui, și nefăcăndul nici odată să se coboare din olimpiada imaginațiunei la o realitate brutală, prin o cerere de roke să de botine noi.

Amor încăntător, poetic economic, — și; — platonic, — din zioa întălnirei lui cu acea ființă imaginară, Denville se otărisă măe viața de stilis și și ca se nu fie turburat în fericirea lui prin visită vre unui amic curagios, el arborase în permanență la fereastra lui un drapel, care era între dănsul cu amicii săi indiciul lipsirea lui de acasă.

Denville se afla nu se putea mai bine; leneș ca un Lazarone, activitatea fisică îi făcea spaimă, și imobililatea îi părea singurul bine de dorit pe lume; — își petrecea dar viața întins pe patul său, adunănd din dicționarul de rime felurite petre scumpe pe care le stala cu măndrie la picioarele idealului său, la orele cănd o kema, și cănd ea făcea toc toc la ușa imaginațiunei lui.

Acea divinitate fantastică pentru care el avea un amor adevărat, îi apărea subt forma unei dame mari; — el aranjasse în capul său romanțul întălnirei lui cu dănsa, și inima lui sfărșise crezănd căa o realitate, himerele eșite numai ein creerii lui.

După trei luni de călătorie pe cănd Denville mana această viață poetică romanțioasă; — Paul care revenise din călătoria sa și întălnise pe Vasilake din azard pe uliță, căci nu știa domiciliul său; — se puse în seara sosirei sale, se caute pe Denville din preună cu Vasilake care văzănd mereu la fereastră eternul drapel, nu mai știa ce devenise amicu lor.

Denville lungit pe pat își imagina că avea un rendez-vous cu fabuloasa lui Ducesă, și așteptănd ora se găndea la misterioasele voluptăți care′l așteptau la ′ntălnirea cu idealul său. — Trei lovituri la ușă îl deșteptară din vis.

El aruncă întîiu okii la fereastră și văzu necontenitul drapel fălfăind cu o persistență demnă de ilusiunele tenaci ale stăpînului seu.

— Cine se fi bravat semnalul? — se ′ntrebă el.

Și merse de deșkise.

Văzănd pe Paul, nici unul nici altul nu proferară nici un cuvînt, ei se ′nbrățișară căte trei în aceea′și strîngere îndelung și cu lacrămi de bucurie în oki.

Fără a zice nici un cuvănt Paul și Vassilake trasseră fie care căte trei butilii din buzunarele lor; — Vasilake depuse pe masă un paket ce avea la subțioară și în care era șuncă, pateuri, prepelițe fripte, bișcoturi și caise mari căt pumnul.

— Bordo, Borgonii, Purto și Ceres, și conniacul amic al studentului; — zise Vasilake aranjănd tot pe masă.

— Mă prinz că sunt producte din călătoria lui Paul.

— Da, răspunse acesta, am adus cu mine din Italia toată pivnița Ducelui D′Albukerc de la Madrid.

— O! profanul care răde de cea mai frumoasă știință, de geografie și pune Madridul în Italia.

— Pănă cănd geografii îl vor pune în Spania; — unde el ecsistă neapărat.

Ei se puseră căte trei la masă.

— Acesta e soare în butilie zisse Denville; — îți iea okii.— Să bem vorbind de călătoria ta Paul.

— Ba nu; — ba nu; — mă ertați; — zise Paul; — se′mi povestiți întăi voi ce ați făcut în lipsa mea.

Vasilake spuse istoria lui cu Valentina, Paul și Denville răseră cu hohot de idea originală a tirlirei.

— Măine vom face cu toți autopsia tirlirei, voesc să văz cine are majoritatea brunii sau blonzii; — și dac′or fi ′năuntru zece jetoane, o las.— Răndul tău acum Denville.

Denville eșise din visul său vre o zece minute, dar Burgoniul și Ceresul îl afundase iar în ilusiunele lui.

El povești amicilor săi amorurile lui fantastice cu un așa mare accent de sinceritate, cu o așa mare abundență de detaliuri; — în căt amicii lui crezură toată istoria ce le spuse; — și, sfărși Denville: — mă duc se ′ntălnesc ducesa mea la bal la operă.

Carnavalul începuse de doă zile,

Amicii lui îl lăsară să se gătească și plecară.

Coborănd scara, ei întălniră la al treilea jetagiu o jună damă mascată îmbrăcată cu un domino negru; — ei își imaginară că era ducesa lui Denvile.

— Scuzați Doamnă; — pe amicul nostru Denville; — zisse Paul; — noi suntem cauza întărzierei salle și va cerem ertăciunele noastre.

Acea mască, acel domino, — ascundea pe Liza; — juna florist[ ajungea furioasă de la bal de la operă unde prinsesse mustățile blonde ale amantului ei sub barba unei măsci sărutănd obrazul unui Domino albastru; — Liza ceruse ecsplicări Domnului Artur; — ast-fel se numeau mustățile blonde; — și Artur îi esplicase cu politeță că era foarte înamorat de domino albastru.

— Ei bine- dar eu? — întrebă Liza.

— Nu poate cine-va se facă două lucruri tot odată; — respunse Artur.

— Vom vedea dacă va ′ndrăzni se o aducă la dînsul cănd voiu fi eu acolo; — își zise Liza furioasă.

Ajungănd la otelul de Sens ea ceru potarului keia camerei lui Artur. — Portarul îi respunse că′n contra obiceiului său, D. Artur a luoat′o cu dînsul.

— Bine; — respunse Liza; — a uitat, o se ′l aștept în scară.

Cănd se urcasse al treilea cat atunci o ′ntălnise amicii lui Denville puind piciorul pe treapta scărei de la al -a cat.

— Denville; — își zisse Liza care nu ′nțelesese decăt numele în scuzele junilor studenți; — vekiul meu adorator; — e vecin aci; — îl uitasemi; — iată răsbunarea mea; — și cu un pas repede ea se urcă pînă la camera poetului, împinse ușa care rămase deskisă și stătu la spatele lui.

Denville ședea cu cotul apăsat pe masă, dănnaintea unei prepelițe rămasă nemăncată și a unui pahar de Porto rest din sticlele ce lăsase studenții.

El era; — în vis; — la operă cu ducesa lui; dar astă dată în loc de a pune o aureolă pe fruntea idealului său, el părea că voia a o stinge și a rumpe cu dînsa.

La sgomotul ce făcu Liza intrănd, el întoarse capul, și o luă în brațe fără nici o mirare și fără nici o întrebare.

— Curios lucru; — își zise Liza; — de mai mult de trei luni; — m′o mai fi așteptănd el oare încă?

O lovitură violentă resună jos; — era Artur care venea cu dominoul alb.

— Iată ora răsbunărei; — își zisse Liza sărutănd pe Denville; — și cu o singură suflare ea scurtă agonia luminărei.

A doua zi de dimineață Denville era la Paul; — și amîndoi merseră la Vasilake.

Ei făcură căte trei, autopsia tirlirei; erau zece jetoane cinci roșii cinci albe. — Vasilake se așeză pe fotoliu ca să poată număra mai bine.

— E anost; — zise Vasilake; — aș fi voit să știu cine are majoritatea, blondul sau brunul; — ba! — e inutil; — mă duc; — aidi.

Încercă să se scoale din fotoliu, dar îi păru în mișcarea ce făcuse că ceva îl trăgea de inimă.

— Asta e prea tare; — zise el, — ce mă mai ține aci?

O voce care păru că eșa din fotoliu îi răspunse.

— Obiceiul.

Era Valentina care auzisse toată conversațiunea, și intrase pe ușa de la spatele fotoliului cînd Vasilake încerca să plece.

Lui Vasilake îi fu rumine se pară a ezita în prezența ei; — se sculă cu otărîre, îi strănse măna, și plecă cu amicii lui.

Eșind din cameră el mai aruncă o cătare de regret spre fotoliu; — trimise încă o salutare Valentinei.

— Iată′i cum sunt toți; — murmură Valentina; — numai o trufie seacă în ei; — ăsta mă regretă și ′și rupe inima lăsăndumă; și cu toate aceste, amorul propriu ′l a făcut să plece; — eu îl iubeam; — ce ′i păsa lui de capriciurile mele?

IX. Dioa cea mare

Prin cîte văzurăm păn′acum cunoaștem viața romănilor studenți, la Paris; — ea se rezumă.

În studiu activ, inteligent, stăruitor, în amoruri efemere care încen la creeri și se acăț în urmă de inimă ca să′i lasse mai tărziu o rană de acele care cicatrizănduse o ′ntăreste și se vindecă prin o cură de apă rece, ecsperiința. — Sărutări înbătătoare al cărui echo se perd în dedalele sufletului, și a căror suvenire rămasă neștearsă ne căntă o melodie dulce de juneță; — în amicie acel farmec leal și scump, care șterge lacrimele, gonește norul dupe frunte, și aduce surăsul pe buze, care ne zice „crede” și a cărei putere nu o cercetăm nici odată ca se vedem unde se poate opri ea; — din camaraderie, — acel surăs senin al vieței de studiu și de plăceri, — acel farmec nespus al veselielor juneței, păsărele ce se risipesc mai tărziu în spațiu, și a căror suvenire ne o aducem aminte ca un vis răpitor.

Acea impulsie puternică spre tot ce este devuement, sacrificiu, abnegație, glumă, și bucurie în care întristare e un nor trecător, un fum ce se dissină.

Studenți noștri petrecură în acest traiu cinc ani, — cinci ani de amicie, și de camaraderie, — cinci ani de juneță și iubire; — sunt cea mai frumoasă parte din viața omului.

În o zi; — zi mare, — zi de sărbătoare, — căte′și trei se ′ntorceau de la ecsamene radioși mândri, fericiți. — În zioa aceea ei erau Domnitori ai lumei, stăpîni ai universului, — pămăntul întreg nu acoperea veselia lor, tot ce respiră subt cer părea că este al lor, — și totul era un motiv nou pentru veselia lor.

Denville era doctor în medicină.—

Paul era licențiat în litere. — Vasilake era cențiat în drept.

Licențiat în litere acesta erea visul lui Paul, — vis realisat, cu atîta muncă, cu atîta stăruire, cu atîta dorință, cu atîtea privațiuni, și tot de o dată cu atîta plăcere; — Vis atins însfărșit cu fericire și cu bule albe, — vis dorit și împlinit!

Un ospăț de Luculus era pregătii, cel din urmă ospăț fericit prin care studentul zice adio la tot ce este camaraderie și glorie de adolescință, la tot ce este ilusiune; și, după care începe cu seriositate a păși în calea reală a vieței; adică în acea cale friguroasă și spinoasă, care se numește de către oamenii positivi O posițisne în societate

Cine era conviat la acel ospăț măreț și vesel?

Toate cunoștințele, toate suvenirele, toate iubirele studenților noștri.

Întîi; Olimpia, Julieta, Ernestina, acele de care inima lor se acățase pentru ′ntăia dată, — care fusese martorele celor d′ăntăi pași ai lor în studiu și care veneau să assisteze la triumfurile lor.

Olimpia iubea încă pe Paul, — îl iubea de acel amor care sboară, dar care nu ′ncetează, și nu se șterge nici odată din inimă, — de acel amor al cărui suvenire căntă tot d′auna în fundul sufletului o armonie delicioasă, ca cea din urmă gândire a lui Weber, sau ca serenada lui Schubert.

Ernestina iubea pe Vasilake pentru că el era un tănăr vesel, frumos și de spirit.

Julieta iubea pe Denvile, cum zicea ea, „parceque je l′aîme!”

Apoi venea femea cu fotoliul, — acea visiune lenevitoare a lui Vasilake, amorul comodului și al ezinței, halatul și papucii, dolce-le far piente viață sublimă care trece cu capul aplecat pe caete, și care rupe grumajii, țiinduse ′n covoiat la scriere pe genuki, — cănd omului îi e lene să facă trei pași pînă la biurou.

Dominul albastru al lui Denville, — ducesa iluzorie, — amorul de damă mare, — în vis, — necontenita grizetă, — în realitate, capriciul care are acele′și transporturi, aceleși turbări, acele′și încăntărica și amorul, — și care nu are descepțiile,ndoirile, durerile, jaluziile, perplecsitățile, amorului.

Luiza o biată fată săracă, tristă palidă; — fiica unui căpitan de corabie scăpătat, și mort pe valuri în o luptă glorioasă. — Găssită de Paul în o seară de iarnă remurănd la căpătîiul podului de urts, neavănd doă solde să plătească, ca să′l treacă-murind de foame și ne′nkipuindu′și că desonorul îi putea da să mănînce, — încălzită, hrănită, îmbrăcată, găsduită de Paul trei luni, — ca o sororă- fără nici o găndire rea, — fără nici o intenție culpabilă; — și a cărei inimă ′n o zi după trei luni, se lipi de a lui Paul, bătu cu foc, și aprinse flacăra amorului în sufletele lor; — ființă palidă ca anemona, cu dulce, profumc a violeta, și modestă ca răsura sălbatecă; — mulțuminduse cu puțin, — și necerănd nici odată nimic, — fericită de iubirea lui Paul, surăzăndu′i pentru că o scăpase de o moarte îngrozitoare, — de moartea foamei, — pentru că scăpase corpul ei alb și corect ca marmura lucrată de Benvenuto Celini de rușinea morgului (un loc spăimăntător unde se ține cadaverele necunoscute), — pentru că și el îi zîmbise în timpi de durere și de nefericire.

Apoi venea o pleiadă strălucită de Doctori de Bașelieri — cununi de lauri ce pregătește Parisul oraș universal, — tutulor patrielor lumei pentru gloria și mărirea lor; — juni carii iau îndată după ce a trecut al doilea ecsamen un aer grav și ilusiuni, își înkipuesc că destinul universului e ′n măinele lor, și că otărăsc de soarta lumei întregi.

În sfărșit o droae de studenți, camarazi de colegiuri, — care au viitorul înaintea lor, — carii aspiră la mărirele gradurilor universitarii, carii se uit cu speranță la licențiați și doctori, și carii își zic: — „de aș sfărși ecsamenele și eu ca dînșii.”

Ospățul fu vesel, sgomotos, fericit.- toasture le se cocăneau cu orări de felicitări, de laude, și de dorinți pentru măriri viitoare, — fie care aducea în convorbire contingentul său de spirit și de vioșie, un cuvănt apropo, un calambur, un joc- de-vorbă o glumă, o suvenire.

Trupă veselă și nobilă, ce era să se desparță a doua zi, poate ca se nu se mai vază, — și a cărei ilusiuni de măriri seca lacrimele regretelor în oki,

Căci în copilărie ca și ′n adolescință, în juneță ca și în bătrînețe, — omul este oare cum egoist.

La sfârșitul ospățului fie care voi să cănte și să făcu un cor monstru care a ′ntrecut societatea orfeonistilor din București, — fie care cănta falș, dar cănta cu inimă și cu veselie, — dar cănta cu sufletul său, și cupletele joviale se ′ncrucișau n reprises d′ensemble și trimeteau echoul lor resunător în toată ulița.

La noă ore ei plecară la teatru, — un public întreg care să ducea să facă succesul sau nenorocirea eternă a unui autor.

La unul din noapte supără iară cu toții.

La cinci dimineața. — Ei să ′nbrățișară.

Astă dată nu mai era veselie, nu mai era mulțumire, nu mai era răsuri, — era strînsori de mâini ari și frățești, îmbrățișări tinere și iubitoare, lacrimi în toți okii, — și suspinuri în toate pepturile.

Ei se despărțeau ca să nu se mai vază, — ani îndelungați, — poate! nici odată!

La 11 ore dimineața; — Paul și cu Vassilake erau în vagonul drumului de fer al Marsiliei; ei mergeau să se ’mbarce pe mare pentru țara lor.

Sărmana Luiză! — ea nu avusese curagiul se meargă pînă la drumul de fer să însoțească pe Paul pentru cea după urmă oară în care′l mai punea privi okii ei amoroși. — Paul îi lăsase șase mii de franci cu care se′și cumpere un fond de prăvălie, și îi obținuse prin cunoștințele lui un bigrean de tabae, — ca pensie a statului pentru servițiurile tatălui său, — aceasta îi asigura ecsitență.— Ea căzuse ′n genuke, săruta biletele de bancă, singură și solidă suvenire ceci lăsase amantu ei.— Și nu avea putere să zică; nici un cuvănt

Olimpia, Julieta, Ernestina și Denville îi însoț pînă la ambarcader.

Denville, Vasilake și Paul se ținură căt va timp înbrățișați, — Iacrămille șiruiau din okii lor, — dar, ei nu se găndeau să le șteargă.

După cîte va momente de acest adio iubitor și frățesc, ei se deslipiră unul din brațele altor.

Vasilake și Paul se repeziră în gara drumului de fer a Marsiliei, — și Denville în aceea a drumului de fer d′Arras,- care trebuia să′l conducă ′n țara lui.

Întrocănduse acasă, Olimpia, Ernestina, Julieta care nu ziceau nimic nici una, nici alta, băgară de seamă pentru ′ntăia oară în viața lor, că erau coprinse de o ′ntristare mare, și dureroasă.

Denville încercă să fluere un căntec de student dar aria i se opri ′n găt, și îl înnăbuși; — fără a ′și da însuși seama de aceea ce făcea, — ei își dusse batista la oki, și peste zece minute luouă udă. — Scoase capul pe fereastra vagonului respiră căt putu plămănii lui, aer, — apoi să aruncă gănditor și melancolic în fundul vagonului.

Paul și Vasilake șezură căt va timp silențioși cu capetele aplecate pe pept, cu frunțile sbărcite și cu okii umezi.

Vasilake întrerupse cel dîntîi silențiul.

— Singuri! — zisse el.

— Singuri! respunse Paul.

— Singuri nu! — zise Vassilake, după căteva minute: — nu, căci suntem amăndoi, — și vom fi toată viața noastră amăndoi.

Ei să aruncară unul, în brațele celui lalt, — își jurară o amicie strănsă și eternă. — Ce s′a făcut acea amicie acum! — și plănseră unul în brațele celui lalt. — Lacrimi dulci, lacrimi, de ușurare.

De ce oare erau ei triști?

Pentru că simțeau că era un adio grav și serios în viața lor! — că nu era numai un adio la amor, la camaraderie, la amicie, la petreceri, la studiu la răsuri! — că era adio la juneță, la credințe, la ilusiuni, la tot ce e nobil, vesel, înalt; și la tot ce crede, ce iubește omul!

La tat ce e scump și fericit!

PARTEA III

ROMANIA

I. Reflecțiuni ale Autorului

Ce este un romanț?....este oare o ficțiune a spiritului o înkipuire a imaginațiunei, un vis amorros, o urmare de întîmplări neadevărate și nerealizabile? Nu; — romanțul pentru fiește care autor este o episodă a vre unei cunoștință, — esteo fericire dorită și gustată, o realitate positivă și practicabile; un romanț este tot deauna tabloul societăței, critic al răului, al vițiului prejudițielor, tot omul are sau a avut o parte a esistenței salle, consacrată unui romanț, și tot omul are o suvenire scumpă, un amor vast și arzând, o găndire iubită, o femee adorată, o voluptate gustată, o descepțiune încercată, cărei a sacrificat momente, ore, luni, ani din vieața sa, și cărei sacrifică restul ce are a mai trăi, aducănduși aminte, revizănd în memorie timpii de fericire, regretănd trecutul, și rekemănd, dorind, umbrele scumpe, și dispărute pe care nu le mai poate attinge.

Neapărat că autorul care descrie o episoă a vieței unui om, profită de inspirațiunile imaginațiunei salle ca să dea scrierei o desvoltare frumoasă, ornamente elegante, găndiri atingătoare, o oare care poezie, un limagiu alles, și o urmare de neadevăruri grațioase cari dau romanțului o formă plăcută, un subject atingător, o descriere interesantă un scop moral și instructiv. — Romanțul este studiul vieței; — ca să fie așa și ca să ajungă la resultatele aceste trebue neapărat să fie presentat subt colori, forme, și aspecte carii plac, ating, ficsă atențiunea, mișcă sufletul, vorbește inimei mai mult de cît inteligenței, și inspiră simțiminte de compasiune, de iubire, de admirațiune pentru tot ce este înalt, sublim și nobil.

Misiunea autorului romantic este calea cea mai spinoasă, cea mai aridă, cea mai dificilă, ce poate allege un om. — Și de am fi știut cînd eram copil că o să ajungem într′o zi a scrie romanțe, neapărat că am fi învățat cismăria sau curelăria ca să nu venim a ne da singur în foarficele criticei.

Cel puțin nu lingușim pasiunille și vițiurile nimului, nu suntem sclavul unei posițiuni.

Nici odată nu ridicăm altare, piedestal, statue, acelor în putere, nici odată condeiul nostru nu se atinge de otrava lingușirei, și nici o dată găndi rele noastre, nu se fac curtizanele unui om puternic, — Nu, inspirațiunile noastre pentru săraci, pentru nefericiți, vor resună tot de a una în accente de libertate, de Naționalitate, de iubire, și respirănd tot de a una aerul independinței, la sfărșitul carierei noastre vom avea cel puțin consolațiunea de a ne zice: „am fost mic, obscur, necunoscut, am suferit dară nimeni nu ne-a auzit plăngănd; — am fost sărac dar nu am cerșit la nimeni și putem zice și noi cu măndrie:

„Je n′ai flatté que l-indigeance.

Și cu toate astea ce suntem noi? — Suntem mic, necunoscut, obscur; ce am gustat noi în viață? am văzut un moment strălucirele voioase alle unei averi ce s′a respîndit în măinele noastre fără a ști cum a spulberato vîntul datorielor și all inecsperienței; am iubit și nu știm de am fost iubit; — am semănat puțin bine în calea noastră, am cules nemulțumiri și uitarea.

Lanoi, oamenii încă juni ajung d′abia la jumătate calle a vieței și se simt obosiți stiința, omului fără îndoială este disprețul de toate lucrurile lumei, dară asta este un drept al bătrănului ce nu este dat tinereței.

Timpul trece așa de repede, copilul umblă voios fără a găndi la drumul ce are a străbate, pentru că nevăzîndu′i marginea ′l crede nemărginit, și cănd odată se găsește din aintea unei fîntîni pură și limpede, se oprește, se apleacă, se privește, și vede că a ′mbătrînit.

Cănd ajunge la acea vărstă în care privește îndărătul seu, calculă și analisă trecutul ce își poate zice el atunci? — „E tîrziu acum!”

O omenire! la ce servă omului essemplele ce are tot de a una sub okii lui? — la ce servă esperiența. — De ce cănd intră în această lotărie a vieței, nu întălneste în calea sa un jucător care să′i zică: — „nu intra.... eu am perdut tot.”

Și apoi ce este lumea în care trăim; — nu avem de căt să retrecem în memoriea noastă gloriele trecute, elle ne vor spune ce suntem, — Rafael slăbit de vegbiări, palid în mezlocul celor vii, rădicănd din timp în timp fruntea-i înorată, ca să arunce o cătare de invidie și de mănie tablourilor Romei. — Gilbert om sărac și modest, lucrănd pentru inima lui, și lăsănd restul simțirilor salle amoroase. Voltaire gănditor, cu fruntea ardicată, filosof plin de orgoliu, tunănd în contra abusurilor, și el însuși victimă a vanităței și a gloriei, lingușind ca să ajungă la renumire pe doamna de Pompadour, pe Frederic al Prusiei ca să și susție esistența. — André Chenier sfărmănd inima sa cea jună pe un altar de petre căntănd o jun continu, trăind în miserie și privațiuni, vînzânduise operile dupe moartea lui, și ajungînd la glorie, dupe ce mormîntul îi înghețase și corpul și geniul.

Pentru ce? cu ce scon? subt ce stăpăn lucrează omul? — Artistul e neguțător, artea e o meserie, operile omului de astăzi vor trăi o lună gloriea nu o va avea nici o zi, căci tot e mort în lume. — Tot și kiar amorul.

Ferice, de trei ori ferice, omul a cărei găndire poate să sboare în repaos și calm, fără îndatorire de a trăi, fără a vroi să iubească să fie iubit. Ce este găndirea, inspirațiunea, geniul din aintea puterei? — ce este amorul din aintea posițiunei și a bogăției? ce este inima, devotamentul, curagiul, sacrificele, din aintea aurului.

Doniziti a murit înclinat pe harpai tristă și silențioasă, a murit nebun, și omul într′o zi autor de o lună își săvîrșaste viața învăluit în norii întunecoși ai uitărei; îl uită toți cum să uită or ce în lume. Pentru ce sufferă omul? oare otrava, ferul lipsește? sau inima fără curagiu face măna să tremure cînd atinge arma or băutura omorîtoare? nu, dar obosot de găndurile triste și dureroase ce ′l împresoară, simte necesitatea de a se repausă puțin înainte de a termina, aceea de a mai relua curagiu și tărie, adăpostindusă la isvorul dulce și delicios all suvenirilor juneței; al timpilor de amor; pentru cei ce au iubit, pentru cei nefericiți aducerea aminte este o rază bine făcătoare ce încălzește sufletul, un balsam ce îndulcește rănile regretelor care esistă în inimă, o scîntee arzătoare a privilegiului ce noseă cei ce simt, de a nu putea să uite. Pentru cei ce nu a iubit, pentru cei fericiți, aducerea aminte este o fantasmă ce pare că ese din mormănt ca să le facă teroare, ca să le înghiețe un moment inima, ca să le aducă un nor de neplăcere și mustrare pentru uitarea rece care le a împetrit sufletul. — Și ce este omul care trezește cu vre o cîte-va poștii departe de noi, pe care ′l am uitat, cu care nu ne mai găndim că am trăit? ce este el alt ceva de cît un mort despre care am zis plăngănd „Dumnezeu să′l ierte” și pe care ′l am șters din memoria noastră cîteva zile dupe îngropăciunea lui; — moartea morală e mai tristă, mai oribilă de căt cea fisică, și adese ori omul ar prefera mai bine să fie mort și îngropat, de cît să se știe uitat.

A uita, iată privilegiul ce omul nu poate dobîndi ușor, iată poate de ce sufere așa de mult, și cu toate astea nici nu arvoi să uite, căci a uita ore de fericiri voluptoase; de simțiri sublime, de ilusiuni divine, de gănduri poetice, ar fi a se uita însuși pe sine, a tăgădui kiar el că mai trăește,

Nu. — din contră;- omul doreste să păstreze în toată întregimea lor, suvenirele dulci ale locurilor încăntătoare unde a iubit, unde tot ce a călcat îi părea sănct, unde a fost fericit, voește să le plătească un tribut de recunoștință, să le dea o lacrimă de regret.

II. Reîntoarcere în țară

Două zeci zille dupe plecarea sa, Paul era re′ntors în țară.

Cănd revăzu pentru întîia dată țărmurile Romăniei, un val de sănge tănăr i se ′nkegă la inimă și o ′nnăbuși, — lacrimi ăi veniră în oki, — lacrimi săncte și dulci, — lacrimi date, tribut sacru la părinți căroru suntem datori tot, și carii cum a murit Cristul pentru omenire, ei mor pentru copii lor, și la ce a iubit.

El nu recunoștea țara lui.

La Giurgiu găsi otelul lui Signor Stefano Bittinelli, unde refuzară de a′i face mămăligă, ciulama, varză acră, sub pretecst că era Italian și nu știa să facă bucătărie Romănească.

Tot în otel avea un aer European alară de murdărie, de mobilare, și de nesăbuita ne potrivire a coloarelor mobilelor cu perdelele, și de oglinzi care erau cu desăvîrșire pătate de muște.

Măncarea era gătită cu untură veke și mirosind greu.

Paturi care seamăn a fi acoperite cu saltele pline de pietre, și ′n care toată noaptea oare ce insecte mușcătoare fac cu călătorul un măcel barbar în profitul lor.

Așa era p′atunci; — acum otelurile în Giurg s′a civilisat mult, și să simte o ameliorare notabilă nu însă în ecstirparea insectelor, nici în îndulcirea saltelelor, ele sunt tot așa de petroase.

Paul găsi și Bucurestul necunoscut, el îl lăsase cu totul alt-fel, găsi în locul teatrului din grajdul Slătineanului, un teatru nou, vast, frumos, cu prețul căruia se zice că s′a zidit mai multe case particularii — și o piață în fața teatrului.

Oteluri tot în starea celui de la Giurgiu, dar mai scumpe.

Cafenele și biliardul ca mai înainte, cu diferința că cafenelele erau ținute de Francezi.

Începerea lucrărei frumoasei grădinaă cișmegiul, numită Stirbeiul Balta Liman, șil.

Grădina Kiselef împodobită, înverzită, împărțită bine, și devenită o demnă rivală a cămpiilor Elisee și a Praterului.

Sub raportul moral skimbări și mai mari de căt sub raportul material; adică:

Lumea pe dos.

Bătrăni cari întrețineau femei tinere, — și femei bătrîne, care întreținea tineri destul de...... (cualificarea ar fi prea tare) ca să se vănză.

Meserie cu profit.

Unii oameni carii își vănduseră țara, și erau măndri de fapta lor, și triumfau.

Cocoi carii lingușau, vițiurele, infamia, și trufia vănzătorilor; ca să le arunce un oscior.

Căți va tineri de inteligență, de capacitate, de merit, trași la o parte, făcănd abnegație de valoarea și de mijloacele lor intelectuale, pentru că le era frică d′a le desvolta și d′a le arăta.

Administratori ce nu administrau, judecători ce nu judecau, directori ce nu dirijeau, Miniștri ce nu guvernau.

Cavaleri de Îndustrie ce profita măsluind cărțile de joc, și speculănd averele tinerilor.

Lipsă de afecție, de încredere, de susținere, de legături de familie.

Căssătorii venale pentru zestre, și fără simțimînt de iubire.

Și.........deorganizarea în toate.

II. O serata la Distriet

Trecuse trei ani de cănd revenise Paul; — el ocupa un post judecătoresc în provincie, și ajunsese de două zile numai în rezidența districtutui său.

Era zioa aniversară a unui camarad de collegiu al său (pe care ′l regăsise la District) veselia lucindă pe toate figurele aducea surîsurile pe buze a dame grațioase, cu toalete elegante ca și ′n Bucureșt; și voluptoase. Ele se apăsau voioase și cokete pe umeri dănțuitorilor fericiți. — Paul însă pînă atunci absorbit ca tot de auna în observările sale, ședea spectator rece și indiferent, învîrtea din cănd în cănd cîte o întoarcere de valsă, și mulțumit de bucuria camaradului său și a consoartei lui, privea cu o oare care plăcere, acele petreceri de intimitate căutănd să studia obiceiurile și legile societăței acelui district în care era încă nou.

Lăutarii dau semnalul cuadrilului, el își angajiase o damă, cînd ușa se diskide, și o jună femee înaltă, sveltă, gracioasă, frumoasă, intră în sala unde se dănța.

Îi păru că umblă iubia și în acele momente uitată, eșise din mormănt palidă, și surîzînd, ca să-i mustre intgratitudinea umană, și să învârtească cu dănsul, o danță fantastică, ca o narațiune d′ale lui Hofman, figura lui deveni palidă, buzele lui murmurară numele Paulinei, (suvenire de amor și de regret!) și o lacrimă discretă, și silențioasă se coborî din cătarea lui.

Ea indiferinte și rîzătoare salută pe toți cu un surîs grațios, și se așeză pe pat, (poate de koketărie) între doă persoane tinere dar urîte, înalte, slabe și cocăriate ce semănau a două omizi. — Toate femeele ce străluceau pînă atunci în serată, roșiră, ′și mușcară buzele, și lăsară să se vază un oare care surîs de invidie și de jaluzie, ce simte or care femee la vederea unei alte femei mai frumoasă de cît dănsa. Frumuseța ei suavă și diafană lucea între cele alte ca o stea luminănd între stele palide și perinde, și încăntătoare ca o floare delicoasă, cu dulce profum ′ntre flori comune și neespresive.

— Cît este de frumoasă; zise el estasiat, unui june francez ce ședea rezemat de o masă lîngă dănsul.

— Sublimă ′i respunse francezul.

— O Paulin′o!... femee iubită și dulce murmură Paul în sine: nu credeam să ′ți mai revăz trăsurile adorate pe pămănt.

Cătarea lui se aținti asupra junei femei, o ecsamina cu o mare tristeță, în or ce mișcare, în or ce pas, în ori ce pauză a ei, regăsi o suvenire scumpă și trecută, o găndire a celei ce nu mai era și pe care el regreta.

— O să mă duc să danț cu ea; — îi zisse junele francez ce ședea lîngă dănsul.

Paul se roși; nu știa pentru ce, o scîntee de jalusie se aprinse arzătoare în sufletul său; în acel moment ea îl privia și văzu norul de întristare și de sufferire ce ′i acoperea fruntea; el aruncănd okii asupra′i găsi în cătarea ei o espresiune divină de compasiune, o curiositate naivă, în trăsurile; ei! o dulceață melancolică și încîntătoare. — Junele Francez o angajiă, Paul o privi „O căt este de fericit! își zicea el în sine: el strănge în brațu ′i acea talie delicioasă, respiră suflarea-i divină, ține măna′i ăncăntătoare, perii ei blonzii îi gădilă obrajii, simte pe peptul său săltările inimei, ′i zice poate un cuvănt de amor, și ea i va surîde.... o căt e el de fericit!”

Și simți sufletu′i agitat de o emoțiune nespusă, tresări, inima′i săltă mișcată prin o vagă dorință de amor și de fericire.

Din momentul acela Paul iubea pe acea jună femee. Pentru un surăs al ei, el ar fi dat viațalui, pentru un cuvănt de amor el ar fi sacrificat nume, onor și religie.

Cum kiamă pe acea jună damă? întrebă el, pe consoarta camaradului său ce trecea pe lîngă dănsul

— Lina R.... nu este așa că e frumoasă; — îi respunse ea.

— Foarte frumoasă, — zise el cătănd se ascunză impresunea ce simțea, voind să dea surăsului său un aer de indeferință.

De m′ar iubi? își zicea el remas singur cu găndirele sale; — de m′ar iubi aș făcea-o atăt de mare căt poate fi o frunte sub cer, pentru dănsa aș cășciga bogățiile lui Attal, aș face — o femeea cea mai respectată din univers aș voi să-i fiu consoarte, tată, amic, amant; ea ar fi pentru mine juneță, posițiune, fiitor, fericire, religie și amor. — Aș voi ca să fiu cartea de rugăciune ce deschide seara înainte de a se culca; patul pe care-și repausă grațiosu-i corp, hărtiea pe care-și ecsală găndirea de amor, perna pe care′și așază capu′i blond și frumos, paserea ce măngăe măna′i ăncăntătoare, scăndurile ce calcă picioarele′i iubite, căine le, cărui întinde miloasă, o bucată de păine. Aș voi să fiu baederul ce pune pe umeri′i voluptuoși dupe danță, mănușa ce ține prisonieră acea mănă subțire, și frumoasă buketul ce respiră. O singură dorință a ei ar fi fost îndestul să mă facă să întreprinz lucruri imposibili.

El o luoă la o polcămazurcă.

Nu poate danță să fi fost vre odată mai fantastică; — pe brațele sale, ea era ușoară ca o răndurică, repede ca o gazelă; — sbură, îi părea că tot se învărtea împrejurul lor; — respira suflarea ei, străngea talia ei cea fină în brațele lui, era beat de amor și de fericire; — ar fi voit ca acea polcămazurcă să fie eternă.

Lăutarii încetară, lumea începu a se retrage, el mai provocă o valsă.

O luă-o strănse frenetic pe peptul lui, ea tresări, căt era de turburată! măna′i tremură în a lui; acea valsă fu tocsinul amorului său o învărtea repede și ușoară ca o păsărică, picioarele ei nu atingeau parketul așa o străngea de tare în brațul său părul ei blond și stufos îi gădila obrazul, respirațiunea-i o agitată era aspirată de dănsul pînă în afundul inimei; se învârteau repezi ca găndirea, îi părea că danță cu Paulina! și sufletu-i plin de emoțiuni și de suveniri, era înecat de tristeță, de speranță, și de fericiri.

Dupe danță el auzi o voce uricioasă și spartă zicănd′ui:

— Lino să mergem!

Paul se′ntoarse, un om mic, slab, urît, diform, cu okii mici și roșcați, o barbă de sălbatic murdară, o figură slabă, lată și ascuțită, părul sbîrlit și încurcat pe cap, măinele late osoase, ungiile-i măncate îi da o espresiune srteină, ridicolă, și desgustoare.

— Cine este monstrul acesta? întrebă Paul pe camaradu său.

— Bărbatu ei, îi respunse acesta

Acel Quazimodo acea stărpitură a naturei, acel monstru ce nu poate să inspire de căt desgust, și dispreț, se bucură de atătea grații, de atîtea voluptăți?

— O soartă oarbă și barbară! — O destin bufon și absurd! O omenire! derisiune a naturei; o luă la braț și plecară amăndoi, okii lui Paul îi urmară pînă ce dispărură ăe scara casei.

Re′ntors a casă repaosul îi fu imposibil, somnul fugise, și găndirea ei scumpă și adorată îl făcea să viseze deștept; — o vedea grațioasă, ușoară, pe brațele sale, învărtind repede și animată, o valsă voiasă, și-o imagina amoroasă, cu fruntea înclinată pe peptul său, cu cătarea′i lucinză de voluptate, mirănduse în privirea ei, își crea în ilusiuni una din acele sărutări îndelungi ri înbătătoare, d′amor și de delir dată de buzele′i roze și fine; îi părea că o voce suavă și dulce ′i zicea cuvinte de acelea ce sunt o armonie delicioasă pentru sufletele umane; — melodiea divină pentru inima ce le înțellege; — daca să ada puțin somnului, să deștepta pronunțănd numele ei în visu′i fericit- îi întindea brațele ca și cănd ar fi avut′o lăngă el.

O iubea!.....

În primele zile el vorbe cu ușurință de amorul lui, rîdea ca de un capriciu trecător, ca de o idee de distracțiune, și lua cu o indiferință aparentă informațiuni asupra ei.

Nici una din științele ce ′i se da despre dînsa nu′i erau favorabile; — un amic îi spunea că este koketă și skimbătoare, că la dănsa amorul era o kestiune de capriciu saul de interes; un altul îi făcea enumerațiunea a cător va amanți fericiți carii pretindeau că s′a bucurat de favoarele ei, și un altul îl încredința că kiar în momentul acela era amanta lui Alecu B.... un june care se ocupa foarte mult de dănsa, o însoțea în toate locurile, preumblările, seratele, și adunările,

El Credea de calomnii toate informațiunele ′i defăimări lașe, și nu ′mi putea imagina că figura ei aș de frumoasă, cătarea′i atăt de limpede, espresiunea acea pură, candidă, și sinceră putea fi capabilă de a ascunde în inimă, trădarea și înșelăciunea.

III. Curte și Amor

A doa zi dupe ce săvîrși toate îndatoririle sale el se duse a face o visită bărbatului ei, cu pretestul unei scrisori ce priimisse și în care era kestiune de dănsul.

El ședea pe un alt pat și juca cărți cu Alecu B... ea pe un alt pat sta obosită de serbarea serei, gînditoare și palidă, cu cătarea puțin acoperită de un nor ușor, cu fruntea înclinată, cu okii ațintiți pe o cusătură ce ținea în mînele ei.

Cănd intră Paul bărbatul ei număra al optsprezecelea punct de joc, Alecu se roși și apoi îngălbeni, ea se sculă cu indieffrință, îi arătă un loc ca să șază, puse cusătura lîngă dînsa, și începură a skimbă căte-va cuvinte despre serata trecută, despre petrecerea ce a gustat fie-care, despre strălucirea și frumusețele din acel bal.

Apoi Paul trase pe bărbatul ei în o altă Cameră unde′i spuse cauza (adică pretestul) ce îl adusese la dănsul, se consultară amăndoi asupra acelui subiect, și ca mare parte din bărbați, legat la oki și imprudinte, el îi întinsemîna fiind că avea trebuință de dînsul, îl numi amicul seu, protectorul seu, îi făcu mii de proposițiuni de legăminte intime, și petreceri, și remaseră în cele mai bune relații.

După aceea intrară iar în cameră; — Alecu B... ședea posomorăt și gănditor, ea avea pe buzele ei un surăs ironic și voios.

Paul vorbi cu dănsa încă căteva momente despre lucruri indiferente, ′i întinse măna, o salută profund și plecă mișcat de o emoțiune voluptoasă și amoroasă, ce se respîndise peste toată ființa lui.

De atunci începu un resbel declarat, o rivalitate continuă și stăruitoare cu vekia′i cunoștință; Alecu B... care profita de toate ocasiunele ce′i se presenta ca să zică căt rău putea scorni de Paul, pe cînd Paul fără a pronunța numele lui, fără a zice un cuvănt asupră′i, se silea a′i combate prin mijloace loiale și sincere.

De atunci Paul începu a se iniția în societatea intimă a casei ei, deveni foarte străns în relațiune posibile, și imaginabile, și care vedea în Paul un amic, un protector al seu.

De atunci Paul începu a o curta cu stăruință kiar în presența lui Alecu V....care devenea din zi în zi mai furios, mai defăimător și mai înverșunat în contra sa; de care rădea în sine însu′și, pe care′l combătea cu armele unui om de societate, și de sgomotele cărui se apăra prin ardicarea unei frunți semine, dănd în aprețiațiarea ei și a tutulor vieața lui privată și publică, priimind judecata or cui.

Pe dănsa o iubia atăt, în căt de ar fi voit ea să ′i zică că laptele este negru ar fi crezut′o! — și ea îl privea cu oare care simpatie.

Într′o seară la Paul acasă cănd era adunare, în un cadril cătările lor se întâlniră și o lacrimă curse din genele ei; — mîinele lor se strănseră, a ei tremură.

— O, ași da viața mea pentru un cuvînt de amor îi murmură el la ureke.

Ea deveni palidă, și ′i surîse cum crez că surîde numai copii în leagăn și îngerii în ceruri,

— Și nu-mi dai nici o speranță urmă el întinzăndui mîna ca să facă o figură.

Ea îi strănse măna, o puse pe inima ei, și cătareai turburată să cobori pe parket, lăsănd inima să salte cu emoțiune pe sînul său.

Altă seară întocăndusă de la o cercetare criminală Paul s′a grăbit a să duce la dănsa ea ′l eși înainte

— O cu cîtă impaciență te așteptam și cît ai venit de tărziu, îi zise ea străngăndu′l de mănă.

O amică a ei, îi a spus că pînă a nu intra ei ea era gănditoare, turburată și tristă. Din momentul venirei lui, ea deveni voioasă și rîzătoare.

Intrănd ea lăsă o floare să′i cază, Paul o ardică, io reda ezitînd, ea surîse, luă floarea, depuse pe dînsa un sărutat și ′i o puse însăși la keutoarea hanei.

În altă seară Lina era singură cu dănsul, uitase măna ei într′a lui Paul, peptul ei sălta apăsată pe brațu lui, și suflarea′i dulce ca un vănt lin și răcoros de primăvară îi îmbăta sufletul de profumul ce ecsala ea, o lacrimă lucinză pe geana′i aurie și lungă se coboră pe figura′i palidă și veni mărgăritar de amor să pice pe măna lui.

— O lacrimă!..... plăngi? îi zisse el.

— O de ce nu sunt liberă: îi respunse ea; — de ce sunt supusă legelor unei societăți ce nu permite sufletului să se ecsale, inemei să simță; — de ce nu′s o pasere? — atunci mi-ar fi ertat să iubesc fără a fi oprită de lanțul dureros al datoriei; — de ce ai venit aci unde trăiam calmă în repaos, fără dorință în suflet, fără emoțiune a inimei? unde nu iubeam și nu cunoșteam sensațiuni ce nu am încercat pînă a te vedea; — de mă iubești în adevăr, renunță la mine, uitămă.

— Să te uit Doamnă!!! dar a te uita este a și omoră sufletul, este a sdrubi speranță, juneță, fericire și tot ce mai trăiește și mai simte în mine.

— Și cu toate astea trebue să mă uiți; zise ea străngîndu′i măna și lăsînd lacrimile argintie să cure isvoare limpezi din oki ′i amoroși: trebue să mă uiți căci sunt condemnată a suferi și voesc se sufer singură, neci odată nu pot fi întreagă a dumitale; — am un bărbat cu care′s legată prin un jurămînt, un părinte ce este un om onest, prob, a căruia misiune face o îndatorire familiei lui de a pentru dănsul a călca religia all căruia este misionar; — ce viață ar fi pentru mine în urmă? — resbunarea bărbatului meu, blestemul societăței. — O! trebue, pentru kiar dumneata, nu pociu priimi sacrificele ce′mi faci?

— Eu sacrificie Doamnă!... eu care aș voi să′ți dovedesc amorul meu, cu prețul vieței, onoarei și a numelui meu de ar trebui.

— Ai făcut mai mult de cît atăta; și recunosc toată întinderea abnegațiunei dumitale; — dumneata crescut într′o societate aleasă, învățat într′o lume distinsă; — dumneata cu instinctele, obiceiurile, simțimintele ce ai, te cobori pentru mine pînă a căta relația unui om ce este departe de a fi de condițiunea, de posițiunea, de traiul dumnitale, unui om cărui îi lipsește inteligență, creștere, manieră în conversațiune, sufferi adese ori de această disparitate și de mai multe ori te-am văzut cu paloarea pe obraji, cu mînia în oki, simțind grosierătatea,fanfaronada și ingnorarța bărbatului meu; — ai făcut mai mult; căci mi-ai sacrificat dignitatea, amorul propriu, ocupațiunele dumitale; și de ′mi ar fi ertat să iubesc, să fiu fericită, nu aș dori, nu aș priimi un alt sacrificiu care ar putea să fie pentru mine mai sănct; și mai scump; — dar este imposibil; — pleacă Domnule, ′ți va fi facil să obții în capitală,înalt district un post superior, pleacă și mă vei uita.

— A te uita eu, ar fi a întoarce pămăntu! din rotațiunea′i regukată; — dumneata mă vei uita.

— Neci odată îi respunse ea; — suvenirea amorului dumitale va rămănea scumpă și sănctă în inima mea; căci m′a înălțat în propria mea stimă, m′a convins că pociu iubi, că aș fi demnă să fiu iubită; — căci daca aș fi fost iubită de un om ca dumneata și am fost în stare să mă lupt cu kiar sensațiile melle, am conștiința că nu am a mă teme de neci un alt amor, și că voiu rămănea toată vieața, o femee onestă.

— Și de ce această luptă inutilă Doamnă′l daca simți o scîntee de iubire pentru mine; — de ce să nu ne adăm fericirelor amorului ce ne invită, voluptăților delicioase ce se desfășoară înaintea noastră în promisiuni radioase. — Privește ce frumoasă este seara aceasta, ce radioasă este luna, cum strălucesc stelele pe cer; — cîtă poesie, cîte emoțiuni, cîte fericiri ne invită să gustăm pe cînd dumneata o faci așa de tristă— Privește cerul senin care pare a ne zice:- pentru voi florile grațioase cu înbătătoarele profume ce ecsală; pentru voi iarba ce se întinde voioasă subt picioarele voastre și vă face un tapet moale și dulce de amor, pentru voi cîntă pasărea pe crăcile înverzite imne amorroase, pentru voi lucesc Tazele stelelor argintie, pentru voi natura e veselă, fericită, — pe voi vă salută, din aintea voastră se înclină, domnitori ai lumei; — vă iubiți..... vă iubiți, — fiți fericiți!

— O nu! nu! or care este durerea ce încerc îi respundea ea, voesc să păstrez acest amor în inima mea pur și sănct, cum ′mi′l ai inspirat, pentru că voesc tot deauna să mă iubești, tot de a una să mă stimi, să crezi că te iubesc, fiind că am curagiu să ′ți resist, voesc a mă înălța pînă la dumneata cu iubirea și devotamentul meu; — o lasămă să am curagiul sacrificiului meu.

Ea îi întinse cea altă mînă, el îi o sărută îndelung și arzând, dănsa apleacă fruntea pe peptu lui.

Paul neregulat al bărbatu-seu se auzi în sală, ea se sculă repede își șterse okii, Paul să așeză pe un fotoliu, bărbatul ei intră cu figura′i bufonă și ridiculă, cu okii mici și sgăiți, întinzăndu′i lată, turtită măna cu ungiile măncate și mucezite.

Petrecură seara împreună: ca să′și dea o contenință, Paul propuse bărbatului ei să joace un piket, luară cărțile și se puseră din aintea unei mese.

Ea se așeză în potriva lui Paul, tristă și gănditoare; era în față′i și′l privea cu melancolie și cu un oare care surîs ce încîntă inima și înalță sufletul spre sfere dorite, necunoscute spre regiuni visate.

Nici o dată în viață de om nu a văzut nimeni pauză mai grațioasă, mai voluptoasă, mai încăntătoare: ședea pe un scaun cu un picior ce eșia jumătate din rokie; rezemată de pat cu capu′i de înger apăsat pe măna′i fină și subțire, cu okii căprui bruni, ațintați melancolici și arzători asupră′i, cu un surăs îngeresc pe rumnele′i buze ce făceau o aureolă sublimă pe figura′i așia de gracioasă în cît nu este cuvînt ca să o esprime, cu blonda′i cunună de păr castaniu, cu frunteai delicioasă în clinată cu o dulce epresiune de găndire și de amor.

O căt era de frumoasă; — el o privea în estas juca și nu știa ce cărți avea, număra perdea într′una, și orbul bărbat triumfa de cîștigul facil ce ′i da Paul.

La un-spre-zece ore dupe ce perdu vre o opt partide de piket și lăsă pe bărbatul triumfător și triumfănd, îi strănse măna, salută și să retrase plin de întristare, și agitat de mii de emoțiuni ce îi sdrobiau inima.—

Cîte încăntări delicioase, cîte vise aurite de juneță, cîte delicie alle vieței, căte speranțe radioase, cîte credințe sacre a înkis în inima lui; — briliante scumpe de fericiri, cum înkide avarul avid tesaure de aur și argint în greaoai casă de fer.

III. Lumea

Vom lăsa pentru un moment indulginte lector sau amabile lectrice pe amicul nostru Paul și vom face o mică digresiune intrănd în difinițiuni asupra lumei pe care suntem securi că sunteți de curioși ca și m ine ca să o cunoașteți, ca să vă feriți de cei cu cari trăiți, și daca iubiți sau de veți iubi, să vă feriți de indiscrețiunea, spionajul și judecata ei.

Lumea este tot ce ne cunoaște, nu ne cunoaște, ne împresoară și ne salută.

E o gloată de oameni și femei cari dupe necesitățile ce încearcă în viață circumstanțe sau interese, ocolește sau ne caută să ne facă cunoștința ne iubește, sau ne uraște, ne protege sau ne persecută, ne laudă sau ne defaimă.

Nimic mai vag, mai incert, mai vast de căt societatea.

Societatea este o parte din lume; toți oamenii fac parte din lume, și din societate.

„D-n..... te observă, te critică, ′ți cunoaște secretele, ′ți spionează pașii ca un adevărat incuisitor, să ocupă de tine mai mult de cit tu însuți. — D-na..... mî-a spus că curtezi pe..... D-nu.... mi-a repetat că te-a prins.. și D-na...... mă întreba daca este adevărat că ești amantul...... sau că o să te însori cu..... șcl, șcl.

Societatea este un dicționar eronat de toate faptele unui individ; — un vocabular falș de toate amorurile adultere și elicite; — un ziar a la Carcaleki de toate mișcările cuiva; — un isvor turbure de informațiuni greșite, modificate, amplicate și neadevărate.

Societatea este criticul cel mai sever și mai neindulgente, în cuvinte; — cel mai imitător și mai invidios, în fapte

Lumea în general este jaluză de averea ce ai priimit, de postul ce ocupi, de posițiunea de care te bucuri, de femea ce iubești, de amicul ce este sincer.— Lumea în general este tot-d′auna inamica unui individ în particular.

Injustă și părtinitoare, societatea adesea ori acoră spirit, merite, valoare, importanță celor ce nu au, și negă mai tot de a una virtuțile, onoarea, integritatea și capacitatea celor ce le posedă, — De multe ori lumea care aplaudă o picsă rău tracunoaște talentul unui oper bine făcut.

Lumea este tot de a una nemulțumită, ingrată nerecunoscătoare; — tot de a una strigă:

În contra guvernelor,

În contra Instituțiunelor,

În contra funcționarilor publici,

În contra paticularilor.

Observăvătoare neobosită și strictă,ea atribue o gîndire ori cărei fapte; — o interpretațiune rea ori cărui cuvînt; — un scop la or ce mișcare; — ea analisă discută și judecă:

Lacrimile ce verși la mormăntuș unui părinte.

Rugăciunea creștinului îngenukiat d′înaintea lui Cristu.

Iubirea unei surori.

Suvenire ce dai unui amor trecut.

Sacrificele ce faci femeei iubite.

Caționamentele Lumei începe prin „cum se poate”! — și sfărșaște prin „foarte rău!”

Lumea cu legele și convenințele′i absurde mai tot de a una este un spectru ce se ridică înfiorător din aintea ori cărui individ ce voește să facă un pas înainte.

Nu poate cine-va să ′și câte interesele căci lumea îl ar critica de s′ar judeca cu părinții sei, cu fratele seu, sau cu unkiul seu.

Nu poate iubi o femeie, căci lumea observă, convenința oprește și legele societăței definde amorul.

Trebue dupe legea societăței se nu mănănci, să nu dormi, să nu te scoli, să nu scrii, să nu te plimbi cănd voești, ci numai cînd mănăncă doarme se scoală și să plimbă toată lumea.

De vei avea un interes grabnic să nu′l spui la urekea unui amic într′o societate, căci lumea va zice că ești un om fără creșcere, care nu cunoști legea societăței.

Daca (din întîmplare) un june este impertinent, insolent, ′ți zice cuvinte ecuivoace sau ′ți face o curte ce nu poți sufferi, de te va invita la o serată sau la un bal să danți, amabile lectriță, nu′l poți refuza căci lumea va pretinde că ești grosieră și fără educațiune.

Să nu zici că nu′ți place un lucru ce a plăcut la toată lumea, căci ′ți va zice că ești prost.

Să nu fii jaluz de femeea pe care o iubești căci va rîde de tine.

În societate mai adese or strălucești prin fatuitate, bani, posițiune mare, putere guvernamentală, fanfaronadă, mincună, ipocrisie, disimulațiune, de căt prin merite positive și capacități reali.

În societate un om este restrăns într′o înkisoare, și lumea este un lanț tiranic de convenințe și obstacule, ce pun o barieră la toate înceicările tale, și o margine la toate dorințele ce poți să aibi.

Societatea e un stăpîn aspru și sever ce′ți poruncește sub numire de companie și petrecere, un despot absolut ce te conduce cu un braț de fer, care poartă numirea de libertate, mulțumire, și traiu social; — un spectru fioros ce vine să′ți sfărâme toate ilusiunele sub numire de ecsperiință și realitate; — un tiran ce îngeață sîmțimîntele cele mai nobili, sdrobește credințele celle mai scumpe, despoetisează inspirățiunile celle mai dulci sub numire de consiliuri bune, și consolațiune.

Pentru Lume tot este sacru, și nimic nu este sacru.

Lumea face din om o makină ce să skimbă, se preface se întoarce dupe toate conveniențele, modele și regulile impuse de Lume.

O Lume! o tiran!

O Societate! o vițiu.

V. Prima voluptate de amor

Într′o zi s′a dus la dănsa, ea nu era acasă, mînka cu sorusa și tatăseu la un amic al lor ce era și o cunoștință a lui. — S′a dus acolo îi a găsit la masă, bărbateseu lipsea. — Paul s′a așezat lîngă ea, pe subt masă i-a dat măna, ea a strîns pe a lui, genukele lor se atinseră, tresăriră amăndoi, un foc arzănd le coprinse sufletul. D-nu M.....stăpănul casei care era atunci în relațiuni frecuente de funcțiuni cu dănsul îi făcu îndatorirea de a pune dupe prănz lăutarii să cănte, și el putu zice căteva cuvinte într′o contrădanță.

— De ce? îi zise Paul de ce lumea nu este o serbare perpetuă, un danț continuu? — atunci aș avea fericirea de a fi tot de a una lăngă dumneata, de a te vedea tot de a una, de a te strănge în brațele melle de ați putea zice, te iubesc, și toată viața, toată junețea mea sunt această singură simțire.

Ea îi surîse cu surîsu′i de înger, și ′i șopti la ureke,

— Mă întristezi!

— Ce este viața aceasta de suferință de regrete, și de suspinuri? Doamnă, de mă iubești, fii a mea și tot, tot ce′mi vei cere, viața mea, e a dumitale; — și ce′mi mai trebue astăzi viața, juneță posițiune fără amorul dumitale? de aș șci că nu mă iubești, că nu mă vei iubi, aș căta moartea.

Ea tresări.

— Îngrate îi zisse ea, strîngîndui măna.

Contrădanța se sfîrși. — O de ar ști cine-va căte trăsuri de inimă, cîte voluptăți scumpe a le sufletului, căte încăntări a gustat el într′o danță, într′o floare-ce′i da mîna ei.

Tată-seu plecă cu sorusa, ea remase așteptînd să′i trimiță trăsura să o ia, Paul se așeză lăngă dănsa, o rugă pentru că era noroiu foarte mare afară să′l lase la vekiul lui camarad P......... ea se roși, se încurcă, nu îndrăzni însă a′i refusa.— și priimi surîzănd; plecară împreună.

Seară întunecoasă și divină în care okii ei străluciau în întunerec ca doă raze arzătoare, ca doă stele superbe! — Seară întunecoasă și divină a cărei survenire dulce și scumpă îi a încărcat sufletul și ’i a remas sculptată în inimă — Seară întunecoasă și divină în care a străns′o în brațele sale; a sorbit nectarul amorului din buzele ′i adorate, simțind brațui delicios înconjurîndu′i gătul în care peptul ei săltă cu frenesie apăsătă pe peptul lui în care inimă lîngă inimă, umere lăngă umer, mănă în mănă numărau amîndoi tresăririle voluptăței și alle iubirei, simțeau împreună aceleași emoțiuni; — le părea că săngele ei se strecura în vinele lui, că suflarea ei profuma sufletul lui că ea devenea el. — Trăsura mergea.

— Doamnă!... Lin′o!.... pînă cănd această resistență cruntă? — îi zise el înconjurînd′o de brațele sale și lipind′o de sînui, — pînă cănd această inima de peatră pentru omul care te iubește, care nu are de cît o găndire, o viață, o juneță, un amor. De ce această luptă stăruitoare? — ce trebue să; fac Doamnă, ca să mă iubești? — O, spunemi ce trebue să fac? spune′mi numai de vei putea vreodată să mă iubești?

— Te iubesc! murmură ea, te iubesc: și ′și apleacă capul pe umerul său.

În acel moment trăsura trecea pe la o poartă luminată de un felinar; amanții sunt imprudenți, un amic care cunoșcea și trăsura și pe dănșii era în acea poartă și îi văzu în misterul amorului lor.

— Te iubesc îi repetă ea săltănd de emoțiuni și de voluptate.

El depuse pe buzele ei un sărutat îndelung de amor și delir, o strănse în brațele lui, capul ei blond și delicios atinse obrajii lui, păru′i auriu îi gădelă gătul, el era fericit.....

O! Marc Antoniu! — O! Octav! Cleopatra nu a putut avea seducțiuni mai încăntătoare, dulceți mai îmbătătoare, voluptăți mai delicioase, grații mai sublime de căt Lina în seara aceea aplecată toată în brațele lui dîndui sărutări îndelungi și murmurănd cu o voce divină „te iubesc!”

O Rafael! tu nu erai mai încăntat cănd făceai imaginea Verginei săncte, luănd de model figura scumpei tale Fornarină— O! ilustru artist eși din mormîntul tău, iați penelu, căci este o altă Formnarină mai frumoasă, mai sublimă, mai divină de căt aceea dupe care ai creat tabloul tău!

O André-Chenier unde e talentul și lira ta ca să

cănte în accente armonioase fericirea înbătătoare ce ei gustau.— O Beranjer Liseta nu putea să inspire strofe mai elegante, espresiuni mai bogate versuri mai melodioase.

Deșteptațivă toți, Marcu Antoniu, Octav, — Rafael, — Beranjer — căci Lina este demnă rivală a Cleopatrei, a Fornarinei, a Lisetei.

În acele momente el însu′și își făcea lui efectul de a fi tare ca Samson, neînvins ca Gesar— frumos ca Narcis, — poet ca de Lamartine, autor ca Alecsandru Dumas. În acele momente el era Imperator al lumei, era el însuși Dumnezeul ei și al lui, cu dănsa avea tesaure, fericiri, dulceți ce nu avea nimeni pe lume;- îi părea că pe or cine ar atinge s-ar sfărăma, s-ar rupe s-ar afunda sub pămînt de scănteele și aureola ce credea că revarsă toată ființa lui.

Trăsura se opri la poarta camaradului său, ma depuse pe buzele ei o sărutare de amor, se coboră fericit, voios, și mtră în camera D-lui P....

V. Poesie

A doua zi soarele se ridicase radios și strălucind, o păsărică oaspete al aerului, se opri pe crăcile arborilor uscate de akilionul toamnei pe fereastra lui și ′i părea că accentul ei îi zicea căntul acesta:

„Natura se reîncălzește toată pentru tine, ți surîde, reîntinerește pentru o oră, căci natura te salută, pe tine ce iubeșci și ești iubit!

„Eu cănt într′un moment cînd toate companionele melle sboară triste și duioase spre regiuni necunoscute și mai calde; cănt imne suave și dulci armonii grațioase pentru sufletele fericite, și acentele ′mi voioase, te salută pe tine ce iubești și ești iubit!

Văntul ușor al dimineței, îți aduce un profum al suflărei ce adori, o șoptă de amor, pronunțare misterioasă a numelui amantei tale, și te salută pe tine ce iubești și ești iubit.

„Floarea ce ′ți a dat din sănul ei și care s′a repausat pe inima ta, te salută de dimineață pe tine amant fericit ce iubești și ești iubit!...

„Strugurii în viia unde te vei preumbla se vor înclina pe vița lor spre tine, și razakia ți va zice: ” mănîncă o broboană de la mine amant fericit Poet, om al naturei, mănăncă o broboană de ale mele căci sunt dulce ca sărutarea ce sorbi pe buzele Linei, căci te salut pe tine ce iubești și ești iubit.

„Poeziea ce ai scris azi dimineață dupe visele de amor și de fericire esală sensațiunile sufletului tău amant fericit ce iubești și ești iubit.

Tot se redeștepta, reînviea, vorbea cu cuvinte dulci și încăntătoare inimei, îi zicea șopte suave de amor, îi saluta și ′i aducea suflarea, găndireai, accentele, sensațiunele, femeei iubită.

S′a dus la dînsa, ea era apăsată pe balconul ei, surîzănd și gănditoare, se rezema grațioasă, și cătărele ei aruncate spre partea drumului din care venea el dorea să′l vază, și îl aștepta.

Cănd îl zări, ea îi aretă dinții ei cei mici, ecuali, albi ca laptele pur, printr′un surăs de amor, tresări, se aplecă pe balcon, și ′i trimise de departe o salutare grațioasă și iubită.

În zioa aceea el lăsă toate îndatoririle și treburile lui și petrecu o zi fericită în viață, o zi de compensațiuni a suferinților, durerilor, întristărilor, regretelor trecute; — o;zi de consolațiune, de amor pur ce realță sufletul, înobilează inima și inspiră simțimînte nobile de abnegațiune, gîndiri sublime de iubire și de devuement.

Omul ce iubește și este iubit, e fericit de fericirea ce a dorit și a atins, este rege al lumei, rege al naturei, rege al universului.

Omul ce iubește și este iubit, simte că trăește, respiră un aer pur, simte că săngele circulă calm și limpede în vinele lui, că sufletul crește, se desvoaltă și esistă în el, că inima-i bate regulat și mulțumită într′însul, că imaginațiunea-i se inspiră de găndiri nobile, înalte, armonioase și divine.

Omul ce iubește și este iubit, crede în femeia ce adoară, în religiune și în Dumnezeu; — se înintimida „Crezul”, deschide cu respect o carte de rugăciune, și sufletu′i sincer, pur de ipocrisie, spălat de vițiu, sufletu′i religios și creștin, să înalță spre Dumnezeu și îl roagă cu ardoare și credință.

Omul ce iubește și este iubit, respectă tot ce este drept, uman, frumos, patriotic, religios; — respectă pe tatăl seu, pe muma sa, pe femeia iubită, pe omu virtuos, pe Romănul prob, țara lui, pe Dumnezeu.

Omul ce iubește și este iubit, e credincos femeei ce adoară, iubește amicul ce are, orașul unde treziește, viața ce i-a dat providența, junețea ce posedă, floarea ce ecsală profumu′i suav, iarba pe cămpie, rîul limpede ce murmură, seara care-i aduce ora dorită a întâlnirei, stelele ce-i lucesc în momentele de voluptate, iarba verde pe care se așează țiind amanta încăntătoare în brațe, arborele sub care priimește sărutările îmbătătoare alle ei, paserea ce-i leagănă ilusiunele cu cîntecele′i suave și melodioase,

Omul care iubește și este iubit, crede în tot, surăde la tot, iubește tot, simte viața lui în tot ce se mișcă, respiră și trezește; lui tot pare că-i zice „Soarele”: te salut o creatură a iubirei! pentru tine purific aerul ce respiri, pentru tine acoper de raze strălucind în mii de colori vârful ierbei verzi, pentru tine ′s radios, încălzesc inimile reci; te salut pe tine, om ce iubești și ești iubit, ești regele lumei! o privigetoare: — te salut o creatură a iubirei! pentru tine ecsal acum concertele′mi voioase și suave căci simțimîntul de amor este cea mai mare serbare în inima omului; — pentru tine cănt căci tu mă înțelegi o om care iubești și ești iubit, te salut, ești regele lumei; — O floricică Nu mu uita în iarbă: — „te salut o creatură a iubirei! pentru tine am desfășurat azi dimineață corala′mi grațioasă, am luat colorile melle celle mai frumoase, am născut și am florit koketă pentru tine, om care iubești și ești iubit; — te salut, ești regele Lumei! — Un stejar bătrăn: — te salut o creatură a iubirei! întinz asupră′ți avăntaliure′mi verzi, sunt bătrîn de secoli, secoli am resistat vînturilor ca să te apăr astăzi de ardoarea sorelui, și de okii indiscreți, o om care iubești și ești iubiți te salut, ești regele lumei. — Văntul în arbori: ate salut o creatură a iubirei, pentru tine vor fi astăzi armoniele mele cele mai dulci, celle mai misterioase, căci tu singur le vei înțellege cănd ți vor șopti d′amor, pentru toți cei alți voiu șuera, dar ție ți voi spune secretele delicioase ale iubirilor, pentru tine voi ridica pulberea din drumul ce trebue să treci, ca să mergi să o vezi, ′ți voi aduce sunetul vocei cu aria ce căntă ea, găndind la tine. O om care iubești și ești iubit, te salut, ești regele lumei! — Preoții în biserică: —” Te salutăm o creatură a iubirei, pentru tine vom întona imnele noastre celle mai religioase, pentru tine care crezi, vii să te înkini; să te rogi cu credință, ca creștinul adeverat, pentru tine vocele noastre se vor urca pure și sincere la D-zeu, pentru tine rugăciunile noastre vor fi ascultate, om care iubești și ești iubit, te salutăm ești regele Lumei.— Îngerii în ceruri: — te salutăm o creatură a iubirei, pentru tine cîntăm cereștile noastre melodii, pentru tine surîdem și dănțăm în acordul trombelor cellei din urmă judecăți, pentru tine suntem radioși și veseli, căci simțimăntul ce′ți realță sufletul tău îl purifică, amorul ce arde în inima ta este tămîie divină a Providenției, credința ce te inspiră este religia sacră și fermă, poezia ce′ți incăntă ecsistența este poesia noastră a îngerilor lui Dumnezeu, te salutăm o om care iubești și ești iubit; te salutăm ești regele lumei! — Omul care iubește și este iubit de va fi sărac se crede mai bogat de cît Attal, de va fi urăt se crede că e mai frumos de cît Narcis, de va fi prost se va socoti mai de spirit de căt de Talevrand (faimosul diplomat all imperiului lui Napolen 1-iu) mai poet de cît Chateaubriand

Momentele ce funcțiunea lui îi da libere, serile toate le petrecea la dînsa sau în adunările unde se afla și ea, se adăpa la făntăna iubirei din buzelle ei a cărora sorbia dulceața își esala sensațiunele în cătările′i delicioase, de espresiunea amorului pur și arzînd, își lăsa junețea în adorațiunea ei, viața, veselia, plăcerea lui denindea de la o străngere de mină, dela un surîs, dela un cuvănt al ei. — Și era bogat, era tînăr, avea spirit, era poet, era mare; se credea iubit; era fericit.

O vise, vise de amor, sublime estase ale vieței, ilusiuni scumpe alle juneței; voi abandonați omul după ce străluciți înșelătoare la okii săi și nu′i mai lăsați de căt regretele și suvenirea.

VI. O esplicațiune

În o dimineață Paul se scula din somn, visase pe Lina și continua deștept prismele încăntătoare ale acelui vis de juneță, d′amor și de fericire, — era în momente de estase îmbătătoare și dulci cînd un aprod intrănd cu niște hărtii îi anunță tot de o dată visită neașteptată și ne prevăzută a D-lui Alecu B..... Paul trecu în salon, se salutară amăndoi, el arătă visitătorului său canapeaoa invitîndul să șază și îi presentă o țigaretă.

Alecu B... avea o figură cu totul gravă, serioasă, de circumstanță, ce da toatei micei lui persoane (căci am uitat să vă spuiu că este pitic,un aer și mai comic de căt acella ce are în toate zilele; — okii verzi, albaștrii, rotunzi și sticloși jucau în orbitele lor sîngerănde, păru′i roșu și mititel sta sbîrlit pe capul seu, mustățile′i aparinte și gălbue roșii și se aretau în căte va fire neregulate și rari pe buzele′i pițigăiate, cocul seu ascuțit cu numele de imperial se ridica în forma unui ac cu gămălie ce stă gata să înțepe, spre buza′i inferioară, și toată figura lui roșcată și semisbîrcită avea aerul unui ariciu golaș țepos, ce sta gata să salte din corpu′i mărunțel, mititel, sprintenel și urăt. La vederea lui păru lui Paul că ′i se arată una din acele paiațe mici cu sfori ce se dă copiilor ca să se joace, a cărora picioare, mîini, gură și oki, sar trăgănd sforicelele ce atîrnă; cănd era copil îi plăcea să se joace cu asemeni păpuși, vederea lui Alecu i le aduse aminte, căta sforile de cari ar fi putut să ′l tragă, și ′și ținu cu nespusă dificultate răsul ce îl umfla.

Locuitorii pe acolo a dat lui Alecu B.... felurimi de surnumiri, îl kema mai în general Scabercea sau Scavinski. — Într′o zi kiar el își cănta căntecul imitat din o inspirațiune a D-lui Eliade.

„Alecu Scavinski

„Pe care a voit Natură

„A′l forma caricatură.

Alții ′i mai zic Sfredeluș, alții puiu de pițigoiu, alții omenașul sau omulețul;- un vekiu prezident al tribunalului, om de spirit, pe cănd erau amăndoi în funcțiune, ′i zicea într′o nemțească stricată Anț-sfa-drai; — un bufon de akolo ’l numea, jumătate de om.

Dupe ce și-a luat țigara se așeză pe cananea, ′și întinse picioarele ce seamănă a fi nesăvîrșite așa sunt de scurte, tuși de vre o cîte-va ori, căută să și dea o contenință, și apoi luînd un aer cu totul magistral, Alecu zise:

— Domnul meu!

Domnul meu, ′i respunse Paul.

Aci făcură o pausă de vre o cîte-va momente și iar începu.

— Iubești pe Lina și-i faci curte.

— Crezi?...

— Sunt secur.

— Ești prea instruit și mă bucur de știința și intelegența ce dovedești că ai

— Pthru, Pthru,

— Te ai înecat Domnule B..... poftești un pahar cu apă? — întrebă Paul.

— Pthru, nu, nu e nimica, Pthru, Pthru un pustiu de guturaiu.

— Să′l porți sănătos... așia dară ziceai....

— Ziceam că iubești pe Lina, că o curtezi și că sunt secur de aceasta

— Pe urmă...

— Ascultămă; Pthru; crez că vorbind cu dumneata, mă adresez către un om de inimă, de onor, cum trebue să fie un om născut, crescut, învățat ca dumneta. Pthru Pthru!

— Dară tare tușești.

— Tare; Pthrrrrrruuuuu! ascultămă, ești gentilom, viu săți cer o esplicațiune sinceră, leală și adevărată;

— Mă onori mult.

— Spunemi; iubești acea femee?

— Îți voiu respunde cu toată sinceritatea Demnul meu că ești prea mult curios.

— Nu așa; — te întreb pentru că am cuvintele mele.

— Care sunt?

— O iubesc și eu.

— Auzi acum!

— O curtez.

— Cum să poate?

— Mi este amantă.

— Stăi aci Domnul meu; i zise Paul; pînă acum te am lăsat să vorbești pentru că te asecur găseam tonul dumitale, pauza dumitale, foarte dramaticăbufonă; și mi propuneam o distracțiune de căte-va ore, dar din momentul în care este kestiune de o femee ce consider și respect sub toate puncturile de privire; — îndată ce este în kestie onorul unei dame de societate, conversațiunea devine puțin demnă de doi oameni bine crescuți bine născuți carii trăesc în societate. Nu te-am întrebat ce relațiuni esist între dumneata și acea damă; — bine voește a nu-mi spune nimica.

— Ba; nu așa; — Pthrruuu; ascultămă; — respunse Alecu — voesc să am cu dumneata o esplicare ca să nu se facă neînțelegeri; te cunosc, te știm, te consider foarte mult.

— Cum văz opinia dumitale despre mine s′a modificat foarte mult de eri încoaci; căci eri încă, propagai asupra-mi calomnii și defăimări așa de mari așa de neadevărate în căt nu-și poate imagina cine-va, că asemeni enormități pot eși dintr′un omenaș așa de mititel.

— Stăi Domnule.. nu am zis neci odată, rău de Dumneata, intrigi ale mișeilor ce voesc să ne desbine și să ne aducă la certe; — din contra ′ți repet te consideri te știm, ′ți doresc amicia, și de aceea viu ca la un om de onor, să′ți spuiu; acea femee este amanta mea, lasăte de ea și nu o mai curta.

— O să te rog un lucru Domnule B....

— Poruncește.

— Ideea e minunată!

— O să te rogîi zisse Paul să bine-voești a′mi areta privilegiul ce ai de la guvern sau autorisația ce ai de la bărbată-seu, sau cel puțin vre un contract legal și înscris făcut kiar cu dănsa prin care ai monopolul amorului acestei femei, și prin care ești autorizat numai dumneata special dumneata să′i faci curte, și altul nu.

— Glumești? — și micii oki ai lui Alecu deveniră lungi și bosumflați spre făici.

— Ba nu, de căt aș fi foarte mulțumit, fiind că am ajuns pănă la puntul unei asemeni confidențe, să știu daca ai vre un act, prin care ′ți se acordă ast privilegiu, fie de către guvern, fie de către bărbată-său, fie kiar de către ea; — sunt amploiat judecătoresc, și nu te poți îndoi că voi recunoaște în dată validitatea unui asemenea act, și mă voi supune îndată la un înscris legal și formal.

— Uite acuma na; — ai văzut dumneata asemeni înscrise în ast-fel de kestiuni.— îi respunse Alecu.

— Ba nu, dar fiind că dumneata ești singurul om în lume, pe care ′l am văzut viind cu atîta naivitate și asecuranță, să′mi descopere un asemenea secret, și să ′m facă asemenea proposițiuni,găndeam că vei fi o escepțiune la regula generală și că vei fi având un privilegiu oare care.

— N′am; dar te rog și cer promisiunea dumitale, să renunți la dănsa.

— Domnule, dă′mi voe cu toată părerea de rău ce simț, să nu priimesc rugăciunea dumitale și să nu′ți fac promisiunea ce ′mi ceri.

— Așa dar voești o rivalitate?

Pe Paul îl umflă rîsul.

— O voești?

— Domnule B.... este o mare îndrăsneală din partea mea să încerc o rivalitate cu un om ca dumneata, dar ce să fac, de! voiu face și eu, ce voiu putea.

— O să ajungem la estremități.

— Așa!

— O să ne prigonim unul pe altul.

— Cum să poate!

— O să ajungem poate mai departe.

— La sănge,...

— Ba nu.... dar o să spuiu tot bărbatului ei

— Ascultămă Domnule V... serios acum; — am desprețuit toate defăimările dumitale am ertat toate calomniile dumitale am nesocotit toate clefetirele dumitale; — dar ′ți jur pe Dumnezeu; — îndată ce vei face o asemenea lașitate, în dată ce voiu simți că ai băgat cea mai mică intrigă în menagiul ei, îndată ce voi auzi că ai spus ăl mai mic cuvănt bărbatelui ei, vei petrece cu mine cea mai urîtă oră, ce vei fi petrecut în viața dumitale, vei remănea skilodit, fără ureki, căci ′ți le voi rupe eu.

— Așa; — apoi mă apăr,- am un băț cu șiș.

— Nu e mai mare de cît persoana dumitale...bățul dumitale D-le V..... și brațul meu e mai lung de cît dumneata întreg.... dar zău, — a, băț cu șiș; — ești pericolos frate, fie; mă însărcinez să frăng șișul dumitale, — și pe Dumneata.

— Domnule mă ameninți, în casa dumitale.

— Eu?—ferească Dumnezeu! iubite Domnule B... eu? neci de cumi- ′ți spuiu numai ceia ce se poate întîmpla în cașul în care te-ai duce să comiți o lașitate nedemnă de un om bine născut, bine crescut, cum ziceai însu′ți adineauri; — o baseță pe care este capabil să o facă numai argatul dumitale, și kiar acela, crez că va găsi destul onor în inima lui de Romăn, ca să nu se înjossească pînă la un asemenea grad de infamie, și de abjecțiune;

— Ei bine; — dar daca ′ți vei perde timpul în zadar.

— Pentru că.....

— Pentru că ea mă iubește pe mine, îi respunse nostimul Alecu, cu un aer de tot dramatic și triumfător.

— Ei ce să fac? respunse Paul cu o nedescrisă modestie și umilitate: — ce să fac? — cănd are cine va fatalitatea să întălnească în drumul fericirei, un om așa de frumos, așa de înalt, așa de spirituos, așa de amabil, așa de grațios, așa de perfect în fine; — trebue să suspine, să prevază toate consecuințele, dar ce voești? — O Domnule B... eu sînt teribil de ambițios și de fanfaron.... mă lupt.

— Bine, bine rîzi de mine, dară vei vedea.

— Eu să rîz de dumneata? cum poți socoti că aș putea rîde de un om ca dumneata.

— O să vedem care pe care?

— Vei! vom vedea.... numai un lucru Domnul meu, nu lașitate, nu denunțiare, căci ′ți am spus ce se va întîmpla.

— Ți o jur.

Și frumosul Alecuță, făcu un jurămănt solemn și teribil.

— Așa dar luptă!

— Luptă; — cu plecăciune.

— Cu respect și sărutări de mîini, O Domnule B. mă rog să mă aveți la nazar sau cum zice o espresiune veke și străină; — la sploahna dumneavoastră.

— Bine! Bine.

— Mi ați făcut o mare plăcere, și un mare onor D-le B.... și vă sunt recunoscător.

— Adio.

Și grațiosul, spitituosul, sprintinul B... își îndesă pălăria pe ureki, își posomori fruntea, și eși crunt și furios, să se prepare la un resbel formmidabile de rivalitate.

Remas singur Paul dedu un curs liber rîsului ce îl înăbușa de o oră, și pe care ′l poprisse cu mare dificultate; — apoi o găndire tristă, dureroasă, îi înoră figura, fruntea ′i se înclină palidă și gănditoare, — okii ′i luciră de căte va lacrămi calde, ce șiruiră silențioase pe obrajii lui, inima îi se sdrobi de îndoire, descuragiare și neîncredere.

— O nu își zicea el: — Nu e vis dulce, fără deșceptare, nu e ilusiune fără deșcepțiune, nu e fericire întreagă posibile! — Lina!... Lina! acea floare grațioasă, acel suflet superior, acea figură de înger, acea inimă sublimă; ea, jună frumoasă, poetică, divinăjea amanta unui asemenea Tribulet? — unei ființe grotească fără imaginațiune, fără poesie, fără nici o seducțiune, ca acel Scaberce? — O lume! contrast original! O natură neconsecintă! în tine nimic, nimic nu poate fi în conformitate, în proporțiune de sensațiuni, de idei, de găndiri, simțiri, de iubiri, de viață; — Scabercea iubit de acea femee, pentru care eu aș da viață, juneță, viitor pentru care aș refusa de ′mi s-ar propune; — avuții, măriri, posițiune, ranguri, Domnire, ca să fiu lîngă dînsa, ca să sorb sărutareai adorată, ca să fiu iubit de ea;- Scabercea iubit, amant fericit? Scabercea strînge în branțele lui acel corp mlădios ca trestia ușoară? simte pe sînul seu, rezemănd capul acel blond, și delicios? — ascultă acea voce armonioasă și pură ca timbrul depărtat al unui piano de Erard? — Ea i zice cuvinte de amor arzînde, pentru cari altul ar priimi moartea, ca să auză un moment buza-i rumenă murmurănd, „te iubesc!” — Scabercea iubit, amant fericit?....

O derisiune! O ironie a naturei.

În zioa aceia sombr, tăcut, cu săngele răcit în vinele lui, cu sufletul sdrobit, cu inima arsă de un amor trist și dureros- în zioa aceia, fără nici kiar a merge să o vază, el plecă la moșie la sorora sa, unde căuta să se distreze în afecțiunea ei, în jocurile copiilor sei, in vasta grădină ce are acolo; de suferință a sufletului, care ′i părea că de atunci înainte nu va mai avea vindecare.

Ducăndusă la acea moșie, el a trecut pe la ferestrele casei unde ea atrasă prin sgomotul clopotelor cailor de postă, — plesnetelor bicelor,- și strigătele surugiilor, — ea eși în balcon se vază cine trecea. Alecu era lăngă dănsa; —ea roși, îl salută cu un surăs, Paul o salută cu o tristă îndiferință; și trăsura trecu ca văntul. Dar găndirea lui remăsese ficsată la acel balcon, imaginațiunea lui o vedea încă înaintea sa, sveltă, grațioasă, răzănd, ca o roză în dimineața primăverei lucind de o espresiune îmbătătoare de amor și de voluptate; — imagianțiunea lui îi o representa încă, și la spatele ei figura îngustă, pițigăiată, roșcată ca săngele boului, figura lui Scavinski, okii lui sticloși sgăieți, ficsați asupră′i cu o satanică ironie; — sufletul lui Paul, inima lui Paul, rămăsese suspendată la acel balcon radios de aureola de frumuseți și de încăntări ce ecsala împrejurul ei, or unde mergea ea; or unde se așeza; or unde era.

Aerul pur, liber și cam rece al cîmpiei îi aduse un moment răcoarea pe fruntea ′i ce ardea, și în care ferbea mii de idei estravagante; — îi păru că văntul făcea să reintre puțin calm în sufletu ′i agitat de emoțiuni dureroase, că ′i îmbălsăma inima ′i cu un profum de uitare, și de renaos. Peste cîte va momente capu′i se ardică ușurat, fruntea′i se însenină, descreținduse; — pentu′i săltă mai regulat și fără opresiune, cătareai se limpezi, — și putut surîde găndidusă la sororea sa, la copii sei, la momentele ce era să petreacă mulțumit în afecțiuneai sinceră și fraternă.

Dară peste puțin îi păru că toate sensațiunele se redeșteptau în el dureroase și în efervescință, revorbieau de dănsa, îi readuceau aminte totul, ca să′l abată iarăși în descuragiarea profună, și întristarea silențioasă din care abia eșise.

Îi păru că aerul ce repira îi zicea: „De ce ai plecat om slab și fără inimă! — Ce nu′ți mai aduci aminte seratele voioase, în care învărteați împreună acea valsă fantastică? —în care peptu′i apăsat pe peptul tău a tresărit?-în care cătările voastre s′a înecat una într′alta în espresiuni de amor și de delir? — în care te îmbătai de suflarea ei? — Ce? — tu care eri încă te credeai regele lumei,-— tu a căruia mărire o saluta toată natura, — tu astăzi ești laș? — tu nu priimești lupta cu un Skaberce? — tu lași resivenemirea Paulinei tale iubită unui răs al omenirei?

Și sgomotul învărtirei trăsurei îi șoptea:

De ce ai plecat om slab și fără inimă! — Ce u nu′ți mai aduci aminte seara în care te-ai dus a dînsa și ai găsit′o tristă și gănditoare pentru că linsiseși o zi, — seara în care și-a regăsit toată veselia, tot surîsul, toată voiciunea ei în reîntoacerea ta, — seara în care a sărutat roza ce purta la sînul ei, și ți-a dat′o ca o suvenire scumpă de sensațiuni și de amor? — Ce tu care ai înfruntat suferințele perderilor ce ai încercat în lume, —care ai văzut perind înprejuruți tot ce iubeai tată, mumă, frate, amic, suroră, fidanțată, o copilă în leagăn rănită de marte din brațele mumei selle, care ai privit surîzând, cu fruntea senină, cu inima calmă, disparițiunea, risipirea averei telle, care ′ți ai zis „un om cu inimă nu moare de miserie, voiu lucra, — tu care ai încercat fără a te descuragia abandonul femeei ce zicea că te iubește, retragerea amicilor tăi, receala familiei tale cănd au văzut că nu mai ai stare cu care să faci figură în societate, tu care nu te-ai turburat de defăimările, calomniele lașe, ale acelor ce te acuzau dupe ce te despuiase te critica dupe ce grăbise ruina ta, și ai zis cu energie și onoare „voi ajunge fără nici un ajutor, a-mi crea o viață onorabile,- tu care te-ai luntat cu umiliațiunile, cu durerile morali, — care ai încercat toate asprimele, primejdiele, unei campanii de resbel, — tu astăzi ești laș din aintea unei femei, unui Scaberce, — „tu lași resuvenirea Paulinei tele iubită unui rîs al omenirei?

Îi păru că umbra Paulinei se rădica palidă și imposantă, înaintea lui, și ′i zicea cu o voce sonoră și tristă:

„De ce te-ai retras om slab și fără inimă!..Ce! nu ai înțeles tu că Lina sunt eu? — sunt eu cărei ai fost promis prin jurămîntul teu, eu care te-am iubit, și am eșit din mormănt, să′ți dau sărutărila ce pămîntul rece și umed nu putea nici conține, nici răci, — eu care am fost primul amor al adolescenței tele atunci pe cănd tot era nobil, sincer, pur, și înalt în tine! — eu a cărei inimă arzăndă de amor de devotament pentru tine, nu o putea înăbuși piatra silențioasă a mormăntului meu! Nu mai ai tu neci o iubire pentru mine, neci o simțire, nici o tresărire, nici o găndire în inima ta, pentru ceia ce a murit pronunțănd numele tău, pentru ceia a cărei sărutai cadaverul îngiețat de moarte? — Ce nu am fost eu oare fidelă, constantă, iubitoare, credincoasă amorrului pînă la ultimami suflare? — Ce nu ai înțeles tu că Lina, sunt eu, că blondui păr este cununa aurie ce ′ți plăcea să despletești, să resfiri, și să îmbrățișezi în măinile telle,- că buzele ei rumene sunt acele buze de mărgean alle mele, a căror sorbeai cu îmbătare nectarul voluptos, în sărutări în delungi și frenetice, — că okii ei căprui bruni, sunt okii mei în cari admirai espresiunea dulce și suavă de amor, că figura ei palidă ca o anemonă, este figura mea melancolică și grațioasă pe care mea care ți zicea în momente de sublime deliruri „te iubesc și sunt a ta,? — Ce tu omul care ai iubit astăzi ești laș, din aintea unei femei, a unui Scaberce, lași suvenirea mea, a Paulinei tele iubită, insultă a unui rîs al naturei?

Și Paul își zicea o nu! Domnule Scabercea; nuți voi lăsa gloria triumfului, mă voi lunta, mă voiu lupta cu energie, cu stăruire, căci o iubesc!

VII. La țiară

Nu cunoști amice Lector sau amabilă Lectriță plăcerea ce simte omul înkis între marginele restrînse alle unui oraș cînd ese la țeară; — într′un oraș omul se învîrtește tot de a una în același cerc străns și mărginit, în aceleași plimbări, în aceași societate, în acelleași ulițe, în aceleași casse; vede mîine tot figurele ce a văzut azi, și astăzi tot persoanele ce a văzut eri; — În oraș omul seamănă unei capre legată de un arbore într′o curte, care dupe ce a instalat iarba din prejurul ei pe căt îi a permis să se întinză de departe, funia ce o ține pe lîngă arbore, se reîntoarce și o mai pașce încă o dată așa de jos pe căt i permite dinții, apoi iar se mai întoarce și reîncearcă să mai pască o dată, pînă ce obosită de acea învărtire mărginită, se așază și rumegă;- într′un oraș, viața e o lucrare continuă și nevariabile ce reîncepe aceeași în toate zilele, societatea devine o privație pernetuă, și casele ce să ridică tăcute, și disproporționate una în fața altei pare că înăbușaște aerul, și întunecă razele soarelui; — La țară aerul este liber, solitudinea aruncă în spirit impresiuni cu totul dulci, și desfătătoare; — afară din oraș viața ia o altă față, sufletul se purifică, inima se înalță, inteligența se desvoaltă în simplitateanaturei.

Pe la sfărșitul toamnei, cănd temperatura începe a fi geroasă, arborii sunt despuiați de frunzele îngălbenite, vîntul șueră suflănd cu iuțeală, păsărele sbor în spăimăntate și rătăcinde; — omul simte încinteriorul seu, o poezie melancolică, ce lea gănă dulce și ușor sufletul seu, și sensațiunele par mai calme, mai grave și mai serioase.

Ajungănd la soră-sa espieglii copii îi eșiră toți înaiate, fetițele se acățase de gîtul seu și el urcă cu ele în brațe treptele scărei anticului castel (ce seamănă a unui coteț de porumbei) al baroniei ilusoară a familiei celebrului (de originalități) și prea mult cunoscutului seu cumnat și amic.

Cînd dupe o despărțire de cîteva săptămîni omul își revede familia sa, revede pe aceia ce a născut, crescut, subt acoperișul căminului părintesc, pe aceia care luau parte eguală din mîngierile și îmbrățișările părințilori- sora în care omul și-a rezemat toate affecțiunile familiei ce i-a mai’ remas, se simte trăind de o viață plăcută, veselă, ce′l face să uite cît va timn suferințele regretelor, și kiar femea iubită.

Moșia cumnatului seu este semi-sat, semi-orășel, residență de subt cîrmuire, tîrg în care trăesc cîte-va familli de boernași mici, ruginiți, înapoiați pretențioși, ridiculi și îngînfați. — Nu crede amice lector că acolo nu o să găsești femei frumoase.

Găsești femei cari ai putea rivalisa cu dumneata, amabilă lectriță în grații, espresiune, și voluptăți; mai mult: găsești acolo rokii de mătase, turnure imense, malacoafe apelpisite ce fac niște șolduri cari ar putea conține de trei ori turnul bisericei satului, semizete de dantele falșe, bonete încărcate de panglice cu feluri de colori și flori ce fac dint′un cap mic și grațios o clae disproporționată de burieni, obrajii măsgăliți cu suliman și rumeneală, buze cărămizii de roșul cu care se spoește, maniere dupe care Moliere ar fi luat neapărat subiectul prețioaselor ridicule, cocoane bătrîne ce ′și pun vată în fălci ca-să și umfle figura și să ascunză sbîrciturele, sprincene murdărite cu negru, sau galben de canar; — acolo ca și în capitală vei găsi juni cu părul creț și cîrlionți, cu cărarea în mezilocul capului, cu hainele strănse de plesnesc în ele, cu geamuri sparte și rotunzite pe care le pun în oki, strîmbănduse oribil ca să le poată ține; — boeri bătrîni cu biniș, giubea, și șalvari căror le lipsește numai ișlicul, oameni importanți, ce se aducîte zece doi spre-zece, având toți adupații spirit cît doi, și discutănd cu o ignoranță profundă, argumente comice și raționamente de găste asupra politicei, reorganizațiunei principatelor, elecțiuni, și destin al Patriei.

Sărmană Patrie ce ai ajuns!

Paul a petrecut patru zile acolo în care a rîs mai mult de căt la representațiunea cocoanei Cirița în provincie în care a văzut vă asecur lucruri așa de grotește în cît nu se pot nici descrie nici imagin!

Cu suroră lui ei își aduceau aminte voioși timpii copilăriei, timpii în cari trăiau dintr′o îmbrățișare a tatălui lor, o sărutare a mumei lor, retrecea în memorie împreună jocurile, rîsurile sgomotele, conversațiunele anilor de inocință și de bucurie, și se revedeau copii în copilașii ei ce se învârteau veseli și frumoși împrejurul lor, alergau, se prindeau, cădeau, și rîdeau.

Puține a fost momentele în cari el a găndit la Lina, dară cănd suvenirea se deștepta în sufletul său o simțea cănd ăi venea mai înaltă mai nesfîrșită, — decăt tot-d′auna.

dupe ce se readepă vioios în iubirele și dulcețile familiei a cincea zi el îmbrățișă pe sorora sa, strînse mîna cumnatului său, și să aruncă în trăsura care îl duse repede la oraș.

Intrănd în barieră Paul regăsi toate sensațiunele, toate gîndirele, toate poesiele, toate emoțiunele ce lăsase; — imagina celei ce iubea se deșteptă scumpă și radioasă în sufletul său, figura grotescă a lui Alecu se areta idoasă în presența′i,cănd trecu pe lîngă casa ei ea erala fereastră, o espresiune de bucurie străluci pe figurai roșindă okii amoroși urmară trăsura pînă ce nu o mai putură zări și ′i trimise surîsui divin de iubire.

Dupe ce s′a scuturat și s′a îmbrăcat el s′a dus s′o vază, bărbatul ei lipsea; ea′i eși înainte înconjură gîtul lui de brațul ei și ′i dede buzele adorate pe cari nu se putu opri de a depune un sărutat rece și reținut luăndu′i măna cu o forțată indiferință.

— Ce ai și unde ai fost?- îl întrebă ea cu o espresiune tristă.

— Am fost să uit suferințele și amorul — Doamnă am fost să uit amărăciunea deșteptăre dupe ilusiunele visului, — și acum sînt calm.

— Ce ai? îi zisse ea devenind palidă; — ce ți-am făcut eu pentru Dumnezeu?

— Ascultămă Doamnă; îi zise el mișcat de întristarea ce se desemna pe trăsurile ei; — ți sunt dator o ecsplicațiune și o voi da.

Atunci o luă de mănă o așeză pe patul din camera ei, și-i nară toată conversațiunea ce aavusese cu D. Alecu B..... ea rîdea cu hohot țiinduse cu amîndoă măinele de inimă.

— O slutu! o miserabilu! o prost! — eu amanta monstrului acela? eu să′l iubescu? — o dar nu′i ai crezut, nu este așia?

— Mă iartă Doamnă- îi respunse el- ′l am crezut și de aceia viu să-ți zic adio! — într′o zi mi-ai zis să plec, să abandon orașul acesta; — te ascult Doamnă, mă supuiu, mîine voiu da dimisiunea mea, și peste puține zille nu mă vei mai vedea.

În acelle momente lacrimile ce se îngînau în frumoșii ei oki șiruiră silențioase și arzânde pe palida′i figură.

— Ascultămă și pe mine acum;- îi zise ea sculînduse calmă și impoșită: — femea care a resistat dumitale trei luni, femea care a plăns cănd lipseai de lăngă ea o zi, o oră, un moment, femea care cunoscîndute bine, aprețiindute întîiu, ți a zis te iubesc, femeia aceea crede′o este nedemnă de o lașitate; — nu iubesc pe D-lu B... nu sunt amanta dumnealui, nu am fost neci un minut a lui; — te iubesc, ți o spuiu în sinceritate, te iubesc de primul de singurul amor, de adevărata sensațiune profundă și arzână ce am simțit în viața mea;- acum de voești poți pleca Domnule, te poți duce din acest oraș, eu voi remănea cu lacrămele, regretele, și suferințele mele; — și suvenirea unui amor ce nu voi trăda, ce nu voi uita nici odată.

— Lino, repetă! — o repetă încă odată acel cuvînt sublim ce mi-a reintinerit sufletul, ce mi a redeșteptat viața, ce a redat inimei mele toate sensațiunele, gîndirele, fericirile, ilusiunele, juneței ′i zise el luînd′o în brațele lui și acoperind′o de săruri.

— Îngrate și injust îi zise ea redîndui sărutările de cari el acoperea buzele ei; — ingrate, și injust pe care′l cătăm cinci zile cît a lipsot de aci al cărui nume′l pronunțam în somnul meu agitat de emoțiunele amorului seu, pe care′l kemam în visele mele de iubiri, pe care′l doream, ′l strigam; — ingrate și injust! eu care te iubesc din toată profunditatea sufletului ce mi-a dat D-zeu ca să ți′l vuez fără restricțiune; — poți să′mi causezi assemeni suferințe.

— Ascultămă Linoj- îi respunse el: — ascultă-mă și pe mine și nu mă vei acuza cînd vei șci tot; — Daca sunt jaluz de dumneata, daca ce-mi spune cineva putînd să′ți atingă considerațiunea, fidelitatea, onoarea, mă costă atît de mult, și-mi cauză o durere așa de profundă, este că tot ce te atinge aș vroi să fie sacru, respectat, venerat de toți ca de mine, este că toată juneța, tot fiitorul, toată fericirea vieței mele este amorul tău și că din zioa în care acel amor mi-ar lipsi, eu nu ași mai trăi de cît ca un om care se mișcă fără a mai simți neci razele soarelui ce mă încălzește, neci gerul ernei ce mi-ar îngeța corpul, neci plăcerile unei serbări.

Ea îi înconjură gîtul cu brațu′i grațios, lipi buzele ei de buzele lui.

„Te iubesc! — îi zise ea: — sunt a ta și a nimenui altuia.”

De ai șci amice lector cît este de dulce de religioasă atingerea femeei iubite; cînd ′ți spune că te iubește, de ai șci cît sunt de voluptoase tresăririle talle, simțind pe dînsa lițită inima adorată ai cărei ai putea numera saltațiunele agitate, de ai șci ce foc aruncă în toate vinele corpului sărutareai de amor, ce ilusiuni, ce îmbătări, ce idealități sublime guști, atunci te-ai convinge ca Paul, că vieața omului toată este într′un cuvînt de iubire, într′o îmbrățișare, într′o singură sensațiune a inimei.

A fi iubit este a petrece zilele radioase și calme, într′o fericire continuă, a dori solitudinea ca se fii numai tu cu ea, — a renunța la ori ce gîndire de mărire, de glorie, de strălucire, a goni ori ce ambițiune din inimați redevenită, pură, sinceră și inocinte, generoasă, a fi mare peste toți cei mari, a trăi de o viață, sublimă, ce este departe de urele, de invidiile, de simțirele realităței.

În momentele, acelea de estaze sublime pe cănd în camera ei această conversațiune le umplea sufletul de fericire, Alecu intră, și la vederea lui Paul el deveni roșu ca un rac prăjit, ceia ce da toată persoanei lui cellei mititele, o aparință de tinikia, văpsită cărămizie cu care se acoperă unele case

Ea ′l priimi rece și cu o oare care demnitate ofensată, ce îi da o espresiune divină de imposare.

Alecu întinse mîna lui Paul, se așeză lîngă dănsul care se depărtase de dînsa de vre o cîteva momente, și se puse pe un scaun.

Lupta de rivalitate începu intre Alecu și Paul.

În zioa aceea Alecu crezănd că va face o mare impresiune, le anunță plecarea sa pentru București Paul surîse privind pe Lina și ea ′i răspunse printr′o, Călătorie bună; — foarte indiferință și rece.

— Și vei ședea mult în București? — îi întrebă Paul.

— Toată iarna zise Alecu: am de gînd să mă distrez pe la baluri, pe la plimbări, pe la adunări, pe la serate.

— Și să faci curte în capete? — observă Lina rîzând.

— De ce nu; — respunse ell ca un conkerant mușcînduși buzele.

— Infidele ′i zise Paul.

Lina începu să rîză și mai tare, Paul păstra un sînge rece predigios, Alecu skimbă colorete dupe figura ′i grotească și originală.

— Ia spune′mi Alecule zise Paul ești secur că te duci în București ca să petreci tu, sau ca să petreacă lumea din București de tine.

— Ești nebun,

— Lasă gluma, dacă am un consiliu să ′ți dau este, să șezi acilea cu noi, aci sunt mai puțini carii să rîză.

— Adecă ce Domnule? eu sunt de rîs.

Lina nu se mai putu conține, și rîsurile ei voioase începură a străbate cu ecoul lor toate camerile și a face kiar pe unii din trecători să se opriască subt ferestre; — Alecu care cu toate ridiculele lui nu este însă un om nici rău, nici vindicativu priimi glumele lor și începu a rîde însuși de dînsul și a face cor cu dînșii repetînd zești nerod, ești zefzec.,,

— Domnule B... ′i zicea Lina să faci o listă de concuistele dumitale pe acolo și să mi o arăți și mie, căci sunt prea curioasă de a cunoaște inimele ce vei sfîșia

— Alecule puișorule să′mi lași și mie ceva pe acolo cînd mă voi duce să nu mă faci să le găsesc pe toate cu lacrimele pe obraz desperate de sborul unui golaș, și inconsolabile de mititelul omenșau.

— Măi dute dracului secătură.

— Ascultă Alecule; eu te iubesc pentru originalitatea și bufoneria ta, păzeștete bine ne acolo, dupe ce nu ești complect să vii și skilod.

Conversațiunea lor se petrecu într′o glumă și bun simț de a nu se supăra, mulțuminduse a face mii de proecte pentru plăcerile selle, în capitala noastră, o turnură comică, și de a petrece de dînsele.

La glumele lor se amestecă și un amic, om de spirit și de apropouri, cărui ′i place veselia și rîsurile și care venise în cameră atras după uliță de hohote voioase alle Linei

Alecu plecă luînduși adio de la dînșii, Paul fu ținut cum se întîmpla mai tot deauna a prînzi aculo.

IX. Tîrgoviștea

Dar tocmai acuma văz, amice lector, amabile lectriță, că adîndumă suvenirilor dulci cari leagănă inima lui Paul, vorbind de toate acelle fericiri sublime, pentru dănsul, delicoase ce a gustat, am uitat de a vă descrie orașul în care erael și oameni ce vom întîlni adese ori în acest romanț.

Nu cunoașteți Tirgoviștea!... e frumoasă de suvenirii antice și glorioase... capitată veke a lui Rad cel mare, Mihaiu bravul, Mircea bătrînul; călătorul ce merge să o visitese zărește încă din o depărtare de un cuart de poștă ruinele veki ale palaturilor Domnești, turnurile Mitropoliei, și ale bisericei Stelea, cari cu aspecturile lor dărăpănate modeste, și întunecoase, face inima să tresare de sensațiuni patriotice, de regrete a timpurilor glorioși de rememorare a illustrilor noștri strămoși.

Tirgoviștea scăldată de la Lucieni prin Dîmbovița ce murmură limpede și grațioasă, și de partea cea altă de lalomița a căror unde răcoroase și pure ca cristalul de Voemia șerpuesc melancolic și armonios în poalele ei, pusă într′o verde și desfătătoare cîmpie, seamănă a o femee tristă și îmbătrînită, pe figura cărei însă suferințele și regretele amari nu a putut șterge frumusețea trăsurelor regulate și fine, espresiunea dulce și încîntătoare de bunătate și candoare, aerul mîndru și liber de vekia naționatitate, de antică murire. Ca mai toate orașele noastre, în timpii cei din urma ea avu durerea de a-și vedea haina sfîșiată, împărțită între fii ingrați, cari speculănd din locurile moșiei orașului, din beneficiele Municipalităței, din veniturile ei, au cătat să atragă toate la propriul interes al lor, să o despoae, să o ruineze și în fine să o și vînză la streini, stabilind kiar în locurile Tirgoviștei afară din barieră, niște sîrbi sub numire de priimiți a locui în reionul orașului și strîmtorănd cu modul acesta pe locuitori.

Tărgoviștea cu aspectui sombru și trist, măreț și melancolic, cu aerui nur și sănătos, posițiuneai variată și încăntătoare, se bucură de toate miseriile, vițiurile, nefericirile și demoralisațiunea orașelor celor mari.

Femeile ce au reputațiunea de a fi foarte frumoase (ceea ce ne pare, de a nevoe Doamnele Tărgoveștence a o zice, să ne erte pre ageneralisat, căci în escepțiune de vre o șase persoane adevărat frumoase, nu sunt de cît figuri cari numai nu sunt urîte); sunt în mare parte infidele, inconstante, cokete, keltuitoare, ușoare și neconsecinte: cîte-va din damele de acolo au amorul de o distracțiune de carnaval, de un capriciu de vară, de o consolațiune de toamnă, de o idee fugitivă de primăvară; — datoria de — un problem, onoarea de un cuvînt vag și elastic; credința de un fum, — sperjurul de un obiceiu; — uitarea de un bine; — Mare parte din elle se sulimenesc ca și în București poate puțin mai cu prisos, își măsgălesc buzele, și spoesc sprincenele, își pun peruce și dinți falși ca și în capitată.

În general iubirea lucsului este frenetic, fanfaronada de a părea acoperă acolo mulțumirea de a poseda, mania toaletelor, a eleganței, a keltuelilor pe nimicuri fără valoare positivă, a modelelor, a aparinței domină acolo puțin mai mult și într′un grad oare cum mai ridicul de cît în capitală. — Adaogă la aceste nefericiri un orgoliu nespus, o vanitate fără margini, un amor popriu rău înțeles, invidia, jaluzia și veți avea o cunoștință perfectă de unele dame din acel district.

Aceasta însă nu vrea să zică că Tîrgoviștea nu are femei așea precum a lăsat Dumnezeu femea, să fie; — am spus′o și o repet; — cinci, șase sunt foarte frumoase, celle alte nu sunt urîte. — O măturisesc am găsit acolo femei oneste, vîrtoase, cu inimă cu caracter, cu sinceritate; — amigăsit multe femei cari, știu să prețuiască și să împlinească misiunea datorielor lor, pentru care amorul este o credință dulce și religioasă a sufletelor, înzestrate de sensațiuni voluptoase și nobile- onoarea un bine prețuit, virtutea o consolațiune, fidelitatea un cult venerat, jurămăntul un legămănt sunt, uitarea o baseță, înșălăciunea o lașitate; — am găsit femei simple, modeste, grațioase, bune, umane, pline de instincte delicate, generoase, al căror surîs este o fericire pentru viața ce este vuată, a căror iubire este melodie armonioasă a juneței, celor ce le iubește, a căror grații sunt recompensele divine și îmbătătoare a cellor ce le posedă; — flori suave cu dulce profum, cu colori radioase, cari păstrează pînă ce se usucă și se veștejesc frumusețea, noblețea, încăntarea, modestia, naivitatea strelucirea viseler alle ilusiunelor, ale simțirelor ce inspiră.

Tirgoveștenii sunt mare parte din ei fanfaroni, ușori de spirite, inteligenți însă aplecați spre reu, ironici, intriganți, vicioși, resturnători de toate lucrurile bune și serioase; — futili și vani le va putea lipsi măncarea din toate zilele, ekipajurile, caii și apar ința nu le va lipsi nici odată, tot de a una nemulțumiți, ei caută să restoarne kiar pe fratele lor de va voi să′i ia locul; — inconstanți în principie și în idei, își skimbă opiniunele dupe favoarele, posturile, rangurile și gratificațiunile ce li se dă; — tot de a una nemulțumiți, tot de a una săraci, mîncători, invidioși, vor să attragă cotul la dînșii și să facă totul dupe cum le dictă interesele și pasiunele lor personali; — și pe unii din ei calomnia, defăimarea nu′i costă neci o forțare de onoare cînd este cestiune de a satisface o ură personale, invidie, sau o ambîțiune a lor.

Cu toate astea trebue să o măturisim se găsesc în Tirgoviștea oameni de onoare, de probitate, de carater pentru cari cuvîntul dat este o legăminte religioasă, oameni umani, generoși ce compătimesc cu sinceritate la sufferințele se menilor lor, și cari cînd pot face un bine, ′l face fără ostentațiune, fără interes, fără pasiune, ′l face cu simplitate și cu o modestie demnă; — oameni cari iubesc țara și ar sacrifica cu o nobile abnegațiune o parte din bunurile de cari se bucură pentru prosperitatea, fericirea și independința comună.

Tîrgoviștea astăzi din toate măririle, gloriele, strălucirele trecute nu mai posedă de cît o antică suvenire, o umbră de rememorări cari ne întristeasă și mai mult prin ruinarea, decadența și trista stare în care am ajuns.

Societatea acelui oraș este veselă, amatoare de distracțiuni, inteliginte și indulgentă! Toamna viele resună de acordele voioase alle lăutarilor, horele entusiasmate prin mustul nou și îmbătător se învârtesc din aintea hanurilor ce se deschid în toate drumurile de comunikațiune, accente vesele essalate de muncitorii culegători și lucrători ai dealurilor aduc vekile și armonioasele lor melodii pînă în oraș, danțele junelor femei și fete care privesc kokete junii flăcăi și simt redeșteptînduse în ele speranțele radioase ale măritișului dupe culesul vie or invită la o veselie nespusă ce transpoartă inima și inspiră imaginațiunea.

Seara focul se aprinde radios în mezlocul cîmpiei încă verzi și îngănă flacăra′i arzătoare cu razele lucinde alle lunei. Perani și țerance ce se așază poetice și voluptoase înprejurul seu, și căte unul mai bătrăn ia cuvîntul să nareze căte o anecdotă strămoșească, căte o legenă ce s′a petrecut în timpii trecuți, care trece din tată în fiu și începe tot de a una prin essordiul acesta, „tata ′mi spunea că”, cîte o legendă frumoasă ca țara în care trăește, poetică ca seara senină, dulce ca aerul liber și pur ce respiră. — Un subiect curios de observat e că în genere țeranii nu calculă dupe date,ci dupe oare cari evenimente cari au făcut impresiune asupra lor, sau asupra părinților lor, fără a ști spațiul timpului ce le-a trecut pe d′asupra canului; — și Romănii de țeară întrebați de cîți an sunt, vor respunde mai tot de a una „de cînd cu Nemții cu coadă, — de cînd cu bășica lui Caragea, — de la zaverăt și alte asemeni evenimente surnumite de dînșii cu surnume populare la care vor adăoga cu o nespusă naivitate interogațiunea,„cîți ani să fie de atunci?,

În tot cursul Toamnei viele cari se țin vecine și legate cu un lanț de unitate unele de altele, sunt tot deauna locuite de proprietarii lor cari petrec o viață voioasă și intimă, visitînduse, adunînduse unii la alții, prînzind în acordele lăutarilor ce leagănă dulce inima, cu ariele naționali și dănțănd de cum se ridică masa pînă ce noaptea ′și întinde vălul seu de doliu asupra veselei și răcoroasei naturi.

Cănd linsesc petrecerile, adunările, danțele: vieața la vie să petrece pentru femei urcănd dealurile apăsate pe brațul omului iubit, șoptind cuvinte dulci de amor, rupînd la viți cîte o ciorkină de strugure, esalănd căntece suave de dor șl de iubiri.

Pentru familii în dulcele impre siuni alle intimităței, toți într′o cameră, intreținînduse de interese, de suveniri, de felicitări de petreceri gustate în comun; conversațiuni în cari fiește care găsește o plăcere, e aducere aminte scumpă, distracțiune plăcută.

Este un ce cu totul bizar această viață a noastră în care am păstrat obiceiurile originali alle țerei amestecăndule cu obiceiurile Europei civilisate, în cari traiul, tradițiunele ideile strămoșești, naționali, face contrast cu danțele, toaletele, distracțiunișe viața și ideile Francenzilor; — nu este într′adevăr un lucru straniu și bisar de a vedea acei lăutari îmbrăcați în antirii și giubele, cari dupe ce a făcut vioarele, cobza, naiul lor să prelude melodiele naționali, melancolice, energice, triste espresive, dulci inimei, alle Jianului, alle cîntecului Oltului ca din caval, dupe ce ne leagănă sufletele cu șoptele armonioase de:

„Ții tu minte oară „La băi astă vară. „În zadar răsare. „În zadar a pune „Remăi sănătoasă „Mi-a zis și s′a dus „Remîeți suvenire „În toată a ta viață.

Și alte multe asemeni inspirațiuni sublime alle mucicei Romăne inedită; — să′i auzim de odată skimbînduși espresiunea și rolul și din interpreți melancolici și triști ai tristelor și amoroaselor noastre gîndiri, să ne invite a sălta dupe acoardele unei polce în mi bemol, unei valse în sol major, unui cadril în re minor, și alte danțe pe care leesecută cu aceeași precisiune musicale esactă și entusiasmatoare; — multu timp m′am întrebat și mă întreb încă de ce aceia cari se ocupă de musica vocală la noi, nu adună toate căntecele naționali veki și noi, nu le pun pe note ca să ne facă a gusta plăcerile dulci și amoroase alle inspirațiunelor originali, cari sunt fără îndoială tot așia de frumoase și plăcute pentru noi ca romanțele, melodiele și ariele streine; — aceea ar face neapărat o colecțiune patriotică ce ar avea pentru Romăni o valoare mai scumpă de cît o operă a lui Șubert, o simfonie a lui Mozart și le-ar da gloria și renumirea în artea musicale.

Nu este într′adevăr straniu și bizar amestecarea ideelor și obiceiurilor naționali cu cele alle celor alți populi, cari s′a introdus în toate, casele noastre în toate mișcările noastre, în toate în toate pasurile vieței noastre; — dupe hora, birul, brîul, mocăneasca și alte danțe originali ce privim cu plăcere esecutate de bravii și voioși noștrii țerani, de gingașele și grațioasele noastre țerance; — noi mergem în case și dănțăm polci vesele, polcimazurci animate și scotince săltătoare, la masă dupe ciulama, mămăligă, varză acră cu curcan; ne servă cotlete, biftecuri, creme, glase, budinci și alte asemeni mîncări; — lîngă iiea, zegea, inimei, minteanul, cămașa cusută cu fluturi, fotele Romăne; — zărim rokea, șealul, paltoanele, talmele mencicoavele, mănușele și atîtea invențiuni alle lucsului și keltuelilor; — lăngă productele industriei țerei noastre, industrioasele resultate ale streinilori

Vine iarna; — O aci suntem cu totul strein nu mai suntem Romăni; — balurile mascate în cari oamenii și femeile părînd a le fi rușine de figura ce le-au dat D-zeu ascund subt măsci urîte, oribili, adesea înspăimîntătoare frumuseți, surîsuri, grații cu cari le a înzestrat natura; — în care tot spiritul consiste a face pe un om să se damne și să turbeze trei ore căutînd să cunoască o mască ce ′l intrigă, a cărei resultat este să descopere adesea o cumă de urățenie, pe care nu ar privio desmăscată nici de frică; nici plătitu-o slută dupe care nu ar face un pas.

Iarna în Tîrgoviște este regnul lui Paraskiva și al lui Sava.

Nu cunoașteți pe Paraskiva, perdeți mult: singurul între țigani care este Paharnici- acum ′mi pare că e cluceru-se nobilează el însuși, și-și dă în fie care carnaval cîte un rang, — șef al bandei lăutarilor, el ține cîrma tutulor petrecerilor, tutulor serbărilor; — fără Paraskiva nu este distracțiune posibile; — având toată averea în cobza-i veke și armonioasă, el este vesel, rîzător, comic, bufon și plăcut; se zice rudă cu toată lumea, cu cel mai mare pretinde a fi frate, cumnat, cumătru sau nepot și faptele spirituoase, vobele′i pline de apropouri și de malițiositate face a rîde pe toți fără ca nimeni să găndiască a se supăra din cuvintele lui.

Ca să dăm o dovadă de spiritul lui Paraskiva vom cita o anecdotă ce ne-a plăcut foarte mult cănd am auzit′o.

Într′o serbătoare un grec, crezînd că va face o mare farsă malițiosului cobzar, prinde vre o cîteva ciori, le leagă lînă roșie la gît și i le trimite; el priimește mulțumind și anunțănd că ′și va face datoria trimițînd din partei darul seu. — Paraskiva găsește nu știu unde un ed rîios, ′lu gătește cu ornamente de panglice, i pune hîrtie poleită pe coarne, și strănge banda și merge la grec cîntînd o arie comică grecească stricată și străngănd iedul de coadă ca să ′l facă a mesteca beeturile dale la acordele bufone ce făcea lăutarii să răsune din instrumentele lor.

Din doi grecul era cel mai păcălit.—

Iarna ca și Teamna plăcerile și petrecerile se succedă în Tărgoviște; — joia balurile mascate, dumineca picnicurile de întâlnire a tutulor damelor, junelor damicele, bărbaților de toate speciile ce se adună, danță, vorbesc, rîd, petrec sau joacă cărți într-o altă cameră

În celle alte zille lumea este calmă-se adună în societăți intime și voioase, prin case particulare, petrec serile jucănd cărți, loto, gajiuri și alte jocuri în conversațiuni intime, plăcute, dulci și amoroase, vesele și distractive. — Iarna în Tîrgoviște toți toate ′și au pardida lor de vist sau de preferanță, societățile de petreceri, de jocuri, de reuniri, de danțe, de distracțiuni, — societăți intime și plăcute în cari sufletele se calmă, inimile se repausă, inteligențile se întrec în glume inocinte, imaginațiunile se ecsală în găndiri de afecțiune și de legăminte.

Primăvara sunt petreceri mai inocinte, mai dulci, mai rapausătoare, mai calme; grădina Publică situată la marginea orașului pe o mică înălțime, întinde, în depărtare ramurele reînverzite, alle arborilor stufoși subt cari locuitorii bărbați și femei merg de se întâlnesc de uită necazurile și grijele casei și alle ocupațiunelor- distracțiunelor a căruia recunoștință o sănt datori Tîrgoveștenii D-lui Angelake Samurcaș fondatorul.

Sermană grădiniță care respiri un aer liber, pur, sănătos; — tu așia de mică, așia de neîngrijită, cît ești de poetică cu aleele tele cari corespund unele altor, cu florile ce cresc sădite acolo de natură,încălzite de soare, udate de ploae, fără ca mîna vreunui grădinar să vă cultive, să vă curețe, să vă tae frunzile ce se usucă și per;- cum pere vai! tinerețe, ilusiune și speranțe din inima omului; — cîte sensațiuni, cîte instincte nobile, generoase, arzînde, vaste, deșteptați voi în sufletele mișcate prin deliciosul vostru parfum; — cîte melodii misterioase, șopte amoroase spuneți,voi dulce și suav cu murmura lină și ușoară a undelor cristaline și pure ale Ialomiței ce șerpuește languros în poalele grădinei și′i trimite răcoarea′i desfătătoare.

Grădina Mitropoliei verde cu firele de iarbă înalte aproape cît statura unui om, cu arborii plini de fructe dulci și răcoritoare, cu florile ′i modeste și încăntătoare ascunzânduse în verdele tapet ce o acoperă pe toată; — grădina Mitropoliei vastă, mare, incultă, în care ajungi trecînd prîntre mormîntele ce sunt în curtea bisericei, sărind peste ziduri veki și dărîmate;- căci așia este de mare indiferință și nerușinarea unor individe, în cît egumenul acelei veki și memorabile mănăstiri, misionar al religiei, a fost și ′i este inteligența atît de bornată în cît neci nu înțelege cît este de încăntătoare o asemenea suvenire pentru inimile Romăne și nu a îngrijit nici kiar a deschide o mică portiță acolo ca să nu profane oamenii de odată doă lucruri sînte: mormintele Creștinilor ce dorin de repaosul etern al morței; zidurile ruinate, triste și mărețe de antică naționalitate; — Grădina Mitropoliei locul întâlnirelor secrete și misterioase, în care june grațioase, dame merg de culeg cănșuni printre flori, și sărutări pe buzele amanților iubiți, unde ori ce frunză ori ce fir de iarbă, ori ce păsărică cunoaște misteriul unei fericiri, unși voluptăți, unei desfătări, șoptea armonioasă a unui cuvînt d′amor

Tîrgul unde se adupă tot orașul seara pe lună de se plimbă de la ulucele caselor lui Sticluță pănă la poarta casei Mitropolii, de se așează pe bănci din aintea lui Ioniță bărbierul, Vedros tutungiu, lipscănielor, Tănăseștilor, Răducanu Ioan, Simuică și Grigore Ștefănescu, unde luminele din prăvălii se îngănă cu reflectările radioase elle stelelor, aurii și argintii ce acoperă bolta d′azur, cu razele voioase alle lunei strălucinde colori divine și încăntătoare; — Tîrgul unde merge tînărul și bătrănul, micul și marele, vesel și tristul de ascultă melodioasele acoarde alle lui Paraskiva și bandei sele de lăutari ce fac armoniele lor de resună de la un capăt al uliței pînă la cel alt.

Bilciurele pe afară unde se adună tot orașul; —Cornățelul resunînd în vesele strigăte, kiote, cimpoaie, fluere, cavaluri, tocmeli, țățăeturi de lăutari de sate, cocnete de pahare, conversațiuni sgomotoase, danțe voioase, unde se adună lumea cum să cade subt cortul ardicat de amabilitatea și buna voință a D-lui Cocîrlan subt-administratorul, om onest, funcțiunar prob și inteliginte, care face tot ce poate ca să îndatoreze, să satisfacă pe toți și care reușaște tot de a una a face lumea să plece încăntată de manierele, politeța, afabilitatea și îngrijirea D-lui.

Vara vin distracțiunele serioase; — băile de la Perbănești, Pucioasa unde alleargă tot orașul subt pretest de sănătate; de la Perbănești ce se desfășoară grațioase și pe cari le a descris astfel un amic al meu june poet inedit fiu de țăran care nu a studiat nici o dată alt ceva de căt ce a putut glana satului său.

Balaganul se înalță în dreapta, în un munte stîncos, verde și înflorit, purtînd în vârful seu ca o cunună maiestoasă o dărămătură de scînduri ce o dată era stabiliment de băi și care astăzi ruină delabrată servă de adăpostire turmeler cănd ploaia vine de le suprinde pe cămpie;- în stînga se desfășoară koketă și în mii de colori zărăfoaia ce-și înalță cu o glorioasă koketărie frunteai superbă și înflorită din naintea okilor încăntați, și unde casa albă și originală a D-lui Marinescu întinde spre visitători aspectui ospitalier ce pare că zice: „Vino:- aci am un Romăn bun și îndatoritor, o damă jună și amabilă cari se întrec a da oaspeților lor voioși semnalul veseliei și al plăcerilor, al danțelor și al cîntecelor;- aci nu este jenă, etiketă, disimulațiune; aci trebue să intre cine va ca într′un altar cu inima pură, sinceră și veselă, cu stomacul gata a priimi prănzul, cu surîsul pe buze, cu fericirea în inimă- de sufferi vin′o; — căci acentele noastre, sonore și armonioase, danțele noastre încăntătoare te vor face să uiți, te vor mulțumi și vei pleca consolaté— În față Moțăenii, suvenirede antică avere a unei dame mari, ce a spulberat′o vîntul circumstanțelor și al nefericirilor arată cîmniele modeste, pășunele ′i fertile, stăncele i bogate de cașuri, brînzeturi, lăpturi și cașcavale.

În meziloc Ialomița limpede ce cură lină și armonioasă ca o șoptă de amor, ca o melodie musicală ce vorbește sufletului. — Băile de la Șerbănești, Pucioasa coprinse în mai multe cătune unde vin de furnică lumea de prin Tîrgovîște, Ploești, Mușcel, București, subt pretest de sănătate să caute diversiuni, distracțiuni și petreceri noi și variate; — hanul din aintea cărula vin de se adună seara toți visitători băilor, unde ascultă cîntînd lăutarii, unde conversațiunile vesele, rîzătoare, amoroase, intime se îngănă într′un sgomot conțin și amenițător, și se amestecă cu îngețatele, cofeturile, dulcețile ce oferă cavalerii galanți la damele gîndirilor lor; — umbrarul subt care se adăpostesc de arzândele raze ale soarelui, căsuțele țărănești, mici, strămte, îngesuite care conține m′i multe bucurii, mai multe fericiri, mai multe întimplări de cît un palat sau o casă spațioasă și elegantă din capitala mare.

Vara locuitorii deșertă orașul pentru băile de la Perbănești, Pucioasa; Paraskiva vekiul și malițiosul clucer lăutar se transportă acolo cu toată banda lui, Sava companionul seu din juneță ′l însoțește și petrecerile, danțele, rîsurile și întîlnirile amoroase se succedă cu o rapiditate și cu o mulțumire a esistenței nespusă.

Iată Tirgoviștea amice lector, amabillă lectrice, poți zice acum ori cui vei voi și te va crede că ai văzut pe grosul și veselul Paraskiva, stîlpul și fondamentul principal al veseliei acelui oraș, cu giubeaoai de postav măncată de molii, ruptă și cîrpită, că ′l ai auzit căntănd „în zadar resare, în zadar apune, că ai respirat aerul grădinei nublice, că ai admirat podul lung și frumos, suvenire lăsată orașului de principele Bibescu, că ai salutat cupolele Mănăstirei Dealului ce se înalță mărețe și religioase în presiența grădinei publice, că ai auzit o armonioasă privighere la Mănăstirea Viforîta, că ai priimit un sărutat de amor în grădina Mitropoliei unde mulțumită părintelui protosingel egumenu care nu vrea să facă o portiță era să-ți frîngi gîtul sărind peste ziduri, că ai gustat o oră de fericire în acea grădina subt nucul stufos și des ce umbrește locul lăngă o groapă zidită ce seamănă a fi fost un vekiu suteran, că te-ai urcat cu ființa iubită apăsată pe brațu′ți amoros și misterios pînă în vârful Balaganului că ți-ai rezemat fruntea pe un sîn adorat în verzile cîmpii rîpoase alle zărăfoaei, că ai fost la balul Public ce să făcea în casele răposatului Polizake, al căror antreprenor era Xerman ovreiul, că ai fost la viia D-lui.... M... și că ai băut acolo must și vin vekiu pînă ce ți ai amețit mințile; — toate astea le poți spune în conființă, cu oare care securitate și să știi nu mai puțin Gcum zice Romănul) să cîrpești minciuna, ori cine te va auzi te va crede, — căci este așa. — Mai poți adăoga că ai văzut biserica Stelea, suvenirea istorică și memorabile; șanțurile singure rămășițe alle vekilor fortificațiuni, poarta, palatele în ruine, cindiea, (cindiea în stare a zice cellor ce nu cunosc capitala țerei că daca Bucureștii ar avea și el o mică Cindie ar fi o mică Tîrgoviște), Mănăstirea Dealului reparată, sancti ficsată din nou, Viforîta unde ai auzit, (neapărată să nu ți uiți aceasta în detalurile ce vei naral pe maicele Singlițica, Ambrosia și Filokteia, cîntînd în strana din dreapta; ocnița unde ai văzut munții de sare și ocnele părăsite, Gorgota sau Gelgota unde este un egumen grec nou care nu știe doă boale Romănește și o biserică derăpănată, hanul Costake bărbierul în piața oborului, a lui Ioniță bărbier în tîrg.

X. Amorul lui Paul

Cănd Paul ședea pe scaun rezemat de o măscioară, în fața ei cătănd se citească în ecspresiunea okilor ei încăntător i, privind surăsul delicios pe buzele e; — îi părea că ceia ce ′i putea da ea lui, era o fericire celestă, pe lăngă care tot ce gustase pînă atunci erau plăceri grosiere și absurde, — îi părea că ecsista în el ceva nobil divin, ce sta înkis în inima lui; — sensațiuni ce încerc florile cănd iarba și bălăriile care cresc peste dînsele, le ′n năbușașce și le acopere; — îi părea că tot ce încercase pînă atunci, era ecsistința insipidă a unui șarpe orb ce se tăra pe pămănt fără misiune,- și că de atunci numai, cătarea ei re′ncălzea sufletul ca soarele din luna lui Maiu, și îl desvoslta înălțîndul spre sfere necucute; — îi părea că în acord cu acea melodie sufletul său cănta o armonie fără cuvinte pentru buze, dar pe care de ar fi putut′o ecsprima, ar fi pro iubea, și iubea imagina ei sveltă, ușoară, naltă, — imagine ce credea creată din un surăs actlui Dumnezeu, — îi părea înconjurată de o aureolă ce nu aparține pămăntului nostru.

Atunci se găndea, om, de cănd sufletul său era în ecstaze a asemenea sensațiuni, dacă el nu dobîndise o natură superioară acelei ce avuse pînă acolo? — se credea demn de or ce; — îi părea că toată acea femee frumoasă, delicioasă, încăntătoare, unind inima ei cu a lui, găsea ′n el o altă viață, că sufletele lor se confundau ca doă flori cu profum, ca doă picături de roă p′o roză, — și afla în amorul ei fericirea misterioasă de care′i era sete.

Sufletul său avea arini divine ce îl înălța spre regiuni necunoscute, — avea o venerațiune sănctă pentru sensațiunele ce se deșceptase ′n el.

Ea îi părea o porție a divinităței ce trbuia se adoare el,- și el era ca arborele care după ce a trecut iarna uscat, îngețat, trist, bătut de ninsoare, de viscol, și de grindină, se re′nveselesce prima-vara, înverzesce, se acopere de flori și de fructe, și înbălsămește aerul împrejurul său

Neapărat că curînd sau tărziu, era să ′i pară stranie și bizare, toate ideele de amor ce avea el atunci; — dar atunci el nu ′nțelegea aceasta, un amor mare, imens, sacru, care ′l făcea a voi ca toată acea femee se fie întreagă a lui, că toată ecsistența ei se fie în el, și el se fie ca Dumnezeu lumea, fericirea, dorința, și veața ei.

XI. Carnavalul

Carnavalul veni cu valsele ′i fantastice, cu polcicile frenetice, polcimazurcele′i voioase, scotișei animate, și cuadrilurile amoroase, —Purasciua și banda lui de lăutari își acordară vioarele, naiul, și cobzele; —sala casei lui Polizake se deșkise; — oameni gravi începură a se asicura de mesele de cărți; — Xerman ovreiul se puse a așeza buffetul; — juni mea a′și ecsersa picioarele la danț.

Lina ca tot d′auna regină prin frumuseță, veselie și grațiositate, fu cea d′întăiu la bal, fu cea d′întăi care dedu semnalul plăcerilor și al distracțiunelor.

Paul era jaluz, — de tata′l ei, cănd el,o săruta, de suroră ei, de fratele ei, de bărbatul ei— de omul ce dănța cu dînsa,- de acel ce ′i zicea doă cuvinte de amica cărei ea făcea confidențele ei; — era jaluz de floarea ce respira, de aerul ce mișca frumosu′i păr blond- de azurul cerului ce ea privea cu okii amoroși, — de paserea ce cănta pe arbori, — și a cărei accente dulci se ′ncănta cu melodia suavă a vocei ei-de iarba verde ce călca piciorușele′i iubite,-— de fructul ce mușca dinți ′i albi și eguali ca mărgăritarul- de tot ce o privea, o atingea, sau ăi vorbea.

Paul se întălnea cu dănsa, seara înlcămăruța care servea tatălui său de canțelarie; o masă de lemn alb, un scaun de lemn ce avea spatele rupt, un pat cu patru scănduri neecuale așezate una lăngă alta, erau tot mobilierul ce forma acea canțelarie, atăt de bogată în fericiri și voluptăți.

Sau cănd nu se putea întălni în canțelarie, se întălneau în cuhnie.

Acea cuhnie era ceva și mai pitoresc,vatră de pămănt cu cărămizi, — un pat cu patru scănduri ca cel din Canțelarie,- în vatră tot d′auna foc, doă limi de fer, și un cazan cu apă fiartă.

În acea canțelarie, în acea cuhnie, o străngea în brațele lui, — acolo îi zicea ea că-l iubește, — acolo îi da să rutările mai în bătătoare, — cele mai amoroase,- acolo îl încongiura ea cu brațelei amoroase, — acolo îi jura un amor etern, — etern ca tot ce trăsce în viață.

Pentru ′ntăia oară, — seara era ′ntunecoasă, o bură de ploaie mică pica, și noroiul venea pînă la glesna picioarelor lui; — după convențiunea făcută între el și Calița, (Calița era subretă confidentă a Linei); — cănd se întuneca, el era la ulucele casei, pe din dos și dedu semnalul otărăt, fluerînd din toate puterele lui o arie Romănească; — Calița veni îl așeză lăngă o clae de făn, seduse de se asicură că nu era nimeni la ferestrele tatălui ei, ș′apoi fiind că, și canțelaria și cuhnia erau pline de oameni în seara aceia, îl băgă subt șopron în dosul trăsurei, și merse de ′nsciință pe Lina că o așteaptă.

O! căte fericiri sublime și delicioase a gustat el acolo!

În o altă seară luna era luminoasă și strălucindă, cerul senin, stelele radioase; — cînd veni Paul la ora obicinuită, și merse ca tot d′auna lăngă acea clae de făn, — Florea bărbatul Caliței era sus pe clae și da făn jos pentru cai, el ședea pitit la picioarele clăiei și vorbea încet cu Florea, — cănd de odafă văzură pe Calița găfăind și făcănd semne care semnificau că bărbatul Linei mergea spre dănșii, Florea zise lui Paul să se arunce jos și să se facă mititel, și aruncă deasupra lui cîte va purcoae de făn sub care îl acoperi de tot; — Hagiul (așa supranumise toți pe bărbatul Linei) se apropiă de dănșii, Paul era ascuns subt făn, — după căte-va cuvinte și instrucții date vizitiului asupra cailor, Hagiul se urcă iar sus fără a bănui nimic; — Bravul Florea rădică iar purcoaele sub care îl acoperisse, luă fănul la spinare și Paul mergănd pe lăngă Florea intră în canțelarie unde Lina veni cu cîteva minute mai în urmă.

În o altă seară, — Paul intrase în camera acea pitorească și scumpă unde se petreceau scenele intime și dulci ale acelui amor delicios, — aștepta pe Lina — și inima lui tresărea găndindusă la deliciurile încăntătoare ce avea se gușter — în vatră ardea un foc de lemne ce lumina acea cămăruță, de o luminp blafardă, și roză; — și luna argintie a cărei raze strebăteau prin doă okiuri de geam, și prin hărtie, și se îngînau cu clipirile focului de asupra cărui clocotea cu o stranie armonie apa ce ferbea în un cazan mare de rufe.

Paul ședea acolo, și aștepta admirănd cînd acele raze luminoase ale focului, cănd lucirea poetică a lunei,-— și făcea reflecsiuni cu totul filosofice asupra proprietăților ce a lăsat Dumnezeu unor corpuri, unor elemente, și unor inime se simță.

În mijlocul acelor reflecsiuni, el auzi odată vocea spartă și discordă a lui Hagiul, care fluerînd striga un căine, și se îndrepta spre canțelarie, Paul varsă apa din cazan peste foc, și cînd îl auzi lăngă ușă, trase mișul din baston; —

De va face un pas; — își zise Paul— de′mi va zice un cuvînt, îl voi ține în respect cu șișul ca să nu mă poată recunoașce, și ca să mă pociu depărta fără a compromite pe dînsa; de va pune mana pe mine, îi bag șișul în pent și cu aceasta apăr cel puțin onorul ei.

Din fericire că hagiul se opri la ușă, și nu intră, fidelă și spitituoasa Caliță îi eși ′nainte și ′l încredință cum se putea mai bine că nici nu se deduse Leul pe jos, și că nimeni nu′l văzusse; și Hagiul merse sus.

După căte-va momente Lina veni.

X. Reflecsiuni asupra amorului și asspura femeelor

Să stăm puțin aci, amice lector, sau amabilă lectriță; — suntem sicuri că, fiind că am uitat să zicem la ′nceput ceea ce avem să spunem acum, — ne credeți autorul și tot de o dată eroul acestui romanț, — vă ′nșelați.

Acest romanț nu este al nostru, — îmi au fost povestit de un amic, — întocmai ast-fel precum îl dăm publicităței.

Și ca să vă convingem și mai bine că noi nu, suntem de loc eroul scenelor ce s′au petrecut, și că noi nu revendicăm de loc onorul acesta, vom spune lectorului nostru, între noi, în confidență, și fără a mai sci nimeni ideele noastre assupra amorului și asupra femeelor.

Amorul ne pare niște friguri cerebrale în care omul este condus în tot timpul căt ține passiunea în un delir continuu, — niște friguri în care omul uită datorie, afaceri, și interese; — nici mizloacele, nici necesitățile, nu ne iartă să ne procurăm un asemenea lucs.

De am fi găssit o femee care se simță ca noi, se găndească ca noi, să crează în tot ce credem noi, poate că ne′am fi abătut și noi din calea ce ne-am propus se urmăm pînă ′n sfîrșit, — și că ′n loc de a fi spectator impasibil și rezonător rece al vieței, am fi priimit și noi în societate un roi de june premiu, sau de premiuamorez dupe cum se zice ′n stil de culisse.

Dar acea femee n′am găsit′o, — și poate că aceasta au fost causa de am rămas nestrămutat din datoriele de passivitate complectă ce ne-am impus.

Amorul ne pare a fi tot d′auna un lucs; — ca să fii înamorat, ca să fii iubit de o femee, trebuesc neapărat trei codițiuni sine dua non: — spirit, — posițiune ′nalt și influență, — și nuere mare.

Spirit însă spirit superficial; — spirit ușor, badin, voios, — trăsuri de acele ce seamănă cu aurul ce sună dar care ′năuntru e sec, — străluciri voioase ca ale licoriciului, care privite de aproape nu au nici o valoare, sguomot de clopoței ca acei carii se pun la caii înhămați iarna la sănii, carii asurzesc, dar care nu au gravul, armonia, dulceața clopotelor bisericelor, scăntei ce per voioase în o licoare, și care nu lassă în urma lor nici o reflecsiune serioasă, nici o idee filosofică.

Posițiune ’naltă și influență mare: — Ca să cauți interesele femeei ce vei avea nefericirea să iubesci, — ca să căstige toate judecățile, — ca să adune avere, — ca să′i faci împrejur o curte de lingușitori; — ca să′i pui în slubbă tată, frățior, bărbat, văr, nepot, strenepot, — ca se bagi toți moștenitorii familiei în scolele statului și ′n școală militară, ca să.... ca să.... pînă ce nu se mai sfîrșește nici o dată.

Avere. Ca să fii elegant, pomăduit, frisat, cosmetisat, mănușat, străns, ca o păpușe pusă la fereastra unui cuaforperuker, — ca să o cumperi pe dănsa, pe servitori, pe subrete, și căte o dată parte din familia ei, — ca să plătești bukete, stofe, scule, păr, și tot ce′i o plesni ′n minte se cumpere.

Fără de acestea nu poți iubi și nu poți fi amantul unei femei, — afară numai de′i voi să te înjosești pînă a priimi un rol passiv — un rol de lakeu; — adică se priimești a fi plătit, — a′ți vinde corpul unei femei sbărcită, festelită, sulimenită, spoită, cărămizită, vătuită′n toate părțile, — unei femei care nu mai este de căt remășițele unei tinerețe sau unei frumusețe, — care nu mai e de căt skeletul unei femei sau un biped mort și învătuit, — cum sunt dobitoacele împăete; — Rol, infam demn de un lakeu, sau de un suflet înjosit până la cel din urmă grad.

O femee se′ncăntă de un apropo, de o ironie, de o glumă, și adese ori kiar, de o impertinență; — sufletu′i se atinge prin cuvinte sforăitoare, poetice, — declarațiuni romantice, conversațiuni amoroase, căntece armonioase ca o sonată a lui Beetboven sau ca o elegie a lui de La Martinnes. — Un om care s′ar duce să zică unei femei simplu, fără ton tragic, fără o declamație apelpisită fără a se pune în genuke ca un sclav lingușitor, fără vorbe late, — Doamnă te iubesc și puiu viața mea la picioarele Domniei tale, — omul acela ar fi respins cu ridicol, și cu dispreț, ca un insolent, ca un nătărău.

Amorul către o femee se dovedește la noi, mai cu seamă prin sacrificiurele ce′i faci în bani, prin birjă cu zioa, prin clădării de bukete.

Ca să dovedești unei femei că o iubești trebue săo urmezi ca un cățeluș numit ami sau fidèle, — să nu aibi nici o dată cea mai mică pată de noroiu sau de prai, se porți haine strimte, strănse; ticluite după cea din urmă modă; — să aibi picioarele strănse ′n cisme atăt în căt să′ți plesnească okii în cap.

Sculptorii antikităței erau Benvenpto Celini, Pradier ș′alții. — La noi sunt Lentrain, Coulouvrain, Costandinescu, Clenc, ș′alții.

Să nui pe piele cămăși atăt de fine în căt să se vază razele soarelui p′în ele, și atăt de cusute în căt să nu mai aibă colț de pănză neted, părul făcut sbărloiu în cap și cărarea făcută în mizloc, mustățile înțepenite ca două furci răsucite; — adaogă la aceste răsu′n toate zilele, pudra de orez, puțin roz de suliman, carmin de buze, profumuri de toate speciele, mănuși de trei ori pe zi; și vei avea un amant amorezat.

Ce să′mplinești aceste eczijențe să facem calculul de căt trebuește ca să ajungem la resultatul sumei ce trebue să posezi ca să fii un amant amorezat.

Iată calculul: — pe lună.

Birja.........................65 galb.

Gietre șasse pereki pe lună...18 —

Jilietei cel puțin 12.........24 —

Cravate cel puțin 24..........24 —

Fracuri patru.................32 —

Surtuce patru.................32 —

Jakete patru..................32 galb.

Paltoane patru................48 —

Cămăși trei-zeci și două......384 —

Pomandă, cosmetik, apă de colonie, oțet de toaletă, praf de dinți, parfum gardenia.......................100 —

Roză de obtaz, carmin de buze, praf pentru poleitul ungiilor șăl. șăl. șăl. șăl. șăl......................100 —

Mănuși 96 de pereki pe lună, teatru, baluri, grădini distacții șăl..........................................60 —

Bacșișuri și compărători în familie. 100 —

Keltuieli esstraordinare și prevăzute....................................300 —

Total.....1319 galb.

Cei carii nu au venitul acesta pe lună adică 19828 galb, pe an, nu poate fi nici amorezat, nici amant.

Cei carii au o sută, două sute, trei sute de galbeni venit pe lună, și voesc să fie amorezați, și amanți, — împrumută restul pînă la suma voită prin acest calcul.

Amorul unei femei este tot d′auna o nefericire în urmă, un regret trist și dureros.

Amorul unei femei este de patru speții, — capriciu, distracțiune, resbunare sau iubire.

Capriciul naște din o haînă bine purtată, din o vorbă de spirit care a circulat, — din o estravaganță care a ajuns la modă, ca coada căinelui lui Alcibiad, — din un surăs, — din o danță, — din o generositate făcută la timp, — din un compliment făcut apropo, — din o impertinență bine trăntită; — termenul unui capriciu e de căte-va zile, — de căte-va săptămăni, — de un trimestru cel mult.

Disposițiune: Cănd o femee este adată disposițiunelor negre, întunecoase, căscătoare, pe carii Franceșii le numesc l`ennui, Englesii The Spleen — și Romănii urâtul; — cănd o femee jună, așezată pe o moale și elegantă sofa, începe a′și întinde membrele′i frele și delicate; — cănd ea′ncepe a căsca; — ferice de omul elegant cu venitul lunar ce am arătat, — care va trece în momentul acela pragul acelui buduar; — ea caută distracțiune, — și fie blondă sau brună, fie cu favorite sau cu barbă, — distracțiunea e bine priimită cănd se apropie de sofa cu surîsul pe buze.

Distracțiunea ține mai puțin de cît capriciul; — și o altă distracțiune, omoară distracțiunea cea d′întîiu.

Resbunare. Femeea ′și resbună de bărbatul ei, de un amant, de un om pe care ′l uraște; — de bărbatul ei; — cănd acesta o neglijă pentru beția jocului de cărți, sau a amorului unei alte femei; — de un amant cănd acesta′i pare ei că a neglijat′o; — și resbunarea stă în o pereke de mustăți de care se agață inima ei.

De iubire. O femee iubește a rare ori; — dar cănd iubește în adevăr, atunci femeea devine un ănger, o sănctă demnă de or ce venerațiune, de ori ce adorațiune, de ori ce respect; — pentru omul ce va iubi ea e′n stare se sacrifice considerațiunea și stima societăței, onorul numelui ei, fericire și viitorul ei; — viață, credință, religie, tinereță, tot stă în amorul ei. — Cănd va iubi în adevăr o femee nu va iubi nici vogă, nici tualetă, nici influență, nici avere; — va iubi pe om pentru el și pentru ea; — îl va iubi obscur, necunoscut, sărac, și cu toată abnegațiunea sufletului ei; — și adesse cănd simte că nu a fost sau că nu mai e iubită, ea moare ca floarea cărei lipsește aerul, și se vestejaște după ce ′și-a ecsalat profumul ei, — care e amorul.

Dar acea femee e așa de rară în cît nu se găsește de căt ca mărgăritarul pe care afundătorul merge să′l caute în adăncul mărei.

În amorurile cele mai bine alesse și mai nemerite; — sunt contraste care le face peste putință de aține; -este peste putință de a întîlni două ființe de aceleași idei, de același caracter, de aceleași principiuri, de aceeași simțire, de același devuement; — în timpii d′întăi, cănd omul curtează o femee, sau cănd sunt la capitulul întăi al amorului lor,amăndoi eroii se′nșel kiar ei pe sine unul asupra celui-lalt.

A iubi pentru noi, — însemnează a ′nșela; — și cănd nu ’nșsală femeea, atunci amorul e o fericire sănctă care e anevoe de găsit pe pămînt.

Poeții carii au căntat amorul și ′lau înălțat așa de mult, rădeau kiar ei de ecspresiunele ecsagerate ce le plesnea prin minte, și nu le puneau pe hărtie de căt numai pentru că ele conțineau rimele ce cătau ca se sfărșească versul, — suntem în credința că Liadia lui Orațis era o simplă femee ca toate femeele, — și nu putem garanta de avea inimă.

Natura femeii este de a fi inconstintă, — și destinul omului de a fi înșelat; — se ′ntămplă însă căte o dată contrariul; — de aceia Omer a descri, amorul orb.

Toate aceste ne veți zice sunt opiniuni asupra femeelor; — și opiniuni fără inimă și fără simțire; —așa este, amabila noastră lectriță, — opiniuni bazate pe adevăr, — și la mustrarea D stră ce ne faceți, — vom răspunde ca Desgencis; — lumina independentă Doamnă, aruncă ce citești în foc de voești, — dar noi nu putem minți adevărului.

De aceia noi declarăm în toată sinceritatea, — ca dacă, Rafael, Dante, sau Bvron, ar trăi, — ei ne-ar spune că Fornarina, Beatrice, Marv Dpfi, au avut și ele căte un capriciu pe lăngă amorurile lor, — și că tipurile cele mai adevărate ca femei, — sunt încă, — Regina Cleopatra, — sau Regina lui Macbet.

Declarăm însă aci că vorbind în general de femei admitem că în tot ce am zis, sunt și ecscenții onorabile și respectabile.

XI. Unde merge cine-va la Bâi pentru plâceri si distracțiuni

În toate țările din lume băile sunt inventate pentru femei, — și doctorii au luat de sistem a le trimite se skimbe aerul; — cănd vara, unei femei începe a′i fi urăt, cănd nici distracțiunele brune sau blonde nu o mai distrează, — se ′nțelege că acea femee are migrenă, sau nevre, sau (cele mai interesante) sunt amenințate de pept, — atunci e trebuință de un remediu, fără care este peste putință de a vindeca, — băile, skimbarea de aer, o cură (inutilă dar) indispensabilă, ecsercițiul șcl, șcl.

Ca se revenim la Paul: — carnavalul trecu; — trecură oragioasele scene de jaluzii, danțele frenetice și obositoare, sgomotele asurzitoare.

Veni primă-vara, — cu soarele′i radios, cu grădina publică, cu grădina mitropoliei, cu plimbările p′în împrejmuirele Tărgoviștei.

Amorul adevărat, amorul profund, nu se mulțumesce a fi restrăns în barierele unui oraș, înăbușit în zidurele casei; — îi place aerul, libertatea, profumul dulce al cămpiei, iarba verde, arborii umbroși, florile ′n iarbă, razele luminoase ale lunei,srălucirile voioase ale stelelor, cănturele ce străbat spațiul, și se ′ngăn cu cănturele păsărelelor.

Lina simți aceasta,- ca or ce păsărică de a sbură, — ea aștepta cu o impaciență nespusă vara, — adică Băile; — ea voia se alerge koketă și ușoară călcănd cu piciorușele′i delicate stăncile ′nflorite ale Balaganului, — se repire aerul înbătător a zărăfoaei.

Vara veni, — și Lina plecă.

Căsuța ce locuiea dănsa la Șerbănești Pucoasa, — era o zidire albă și gracioasă, ce se ascundea modestă, ′n dosul unei dumbravă verde acoperită de arbori stufoși și seculari; — situită de la biserica satului mai înainte căți va pași, pe un mic delușor; — în vale cura limpede și cristalină, Ialomița, ce se desface în trei rîilețe șerpuind line și armonioase; — din colo de gîrlă se arădică maestos și superb Balaganul, cu ruina′i lungă și poetică, cu dealurile′i verzi și variate răpele′i stăncoase și romantice; — din coaci de gărlă drumul ce duce la hanul adunărilor, satului, o alee de arbori ce ′și îngănă umbrele voioase cu cei ce înprejmuesc căsuța ei; — o portiță la drum spre lalomiță, și o altă poartă la drum spre subt Prefectura locului.

Servițiul lui Paul îl ținea în oraș, — însă distanța fiind foarte mică, — el putea merge foarte des să o vază.

Întăia dată cănd merse, Ialomița era mare, apa intra ′n trăsură, caii se luptau anevoe cu valurile, și un minut crezu că era să se înece, pronunță numele ei, cai făcură o ultimă silire și eșiră la mal.

El se opri la Vezdedel, și-și lăsă trăsura acolo; — Hangiul un Grecoteiu mic, urăt, pocit, și pretențios, îi servi de călăuză și′l duse pînă ′n băile de la Șerbănești.

— E! tora unde merzimu coconașule; — îl întrebă Grecoteiul.

— La casa P...... R....... știi? — îi întrebă Paul.

— Ohi! — respunse hangiul, ego nu știu, ma si găsim, se ′ntrebamu.

Întrebară pe mai mulți trecători carii le arătară drumul, și se orientară după informările ce l-i se dau pînă ce ajunseră acolo.

Ei se optiră lăngă portiță, Paul flueră aria obicnuită; — Grecul sări și deveni palid.

— Ma tine ine asta? — zise grecul sărind și dănduse înapoi speriat.

— șșșt! — îi respunse Paul apucăndu′l de braț, și ascunzănduse cu el după portiță.

Grecul era galben ca turta de ceară, buzele′i învinețise, tremura, figura ′i se lungise, bolovănise okii mari ăndoindusă de nu avea a face cu un procuror care ăși skimbă rolul ca să devie un hoț criminal.

S′a observat că amanții au multe asemănări cu hoții și cu Criminalii.

La auzirea semnalului, Calița eși, să ăndreptă ăn partea unde auzise flueratul, și îi eși ănnainte voioasă și răzăndă.

— Aidi, aidi îi zise ea: — Hagiul n′a venit și eu voi păzi, da nu vine el azi.

— Haaa! tora catalamvano zisse grecul revenit din -ăndoirea și oare cum din temerea lui, ești vorba di hamoru, ti prostu ti îmi, nu stiam ego...

Paul nu ascultă sfărșitul frasei Greco-Romăne se aruncă în urma Caliței și priimi ăn brațele lui pe Lina care îi eșa în nainte surăzănd ca să′i dea dulcele′i și amoroasele′i sărutări.

Este inutil de a spune că zioa aceia o petrecu acolo, și că a fost una din cele mai fericite ale juneței lui.

Puține zille după aceia Iorgu enstigat și asmuțit de un laș inimic, ănțelese pasiunea ce avea Paul de nevasta lui, auzi vizitele ce′i făcuse și merse la băi. — O ceartă să petrecu între ei, și din zioa aceea Hagiul ăncepu a o observa.

Însă amici și colegi ai lui Paul mutăndusă la băi, el avea pretecstul de a merge să petreacă acolo și mergea adese ori, — căte odată mergea cu o trăsură ce luoa de la un amic, mai adese ori călare pe un cal ce îi înkiriea un dorobanț.

Să înțelege că întăia lui vizită era pentru Lina, pentru Lina pe care cu toată paza și observațiunea bărbatului său, o plima pe munții Balaganului, zicînd și auzind cuvinte de acelea pe care nu le uită inima nici odată; și pe care le reaminte timpi trecuți, dar trecuți în fericire. O căte seri senine și frumoase, căte seri voioase ăn care cerul era țintuit de stelele aurii, florile ămbălsămeau spațiul, Ialomița curgea lină, aerul era lin și dulce, văntul adiea puțin și răcoros, a petrecut el ferice; — ferice ca Rafael ăn brațele Formnarinei; — în sensațiuni delicioase, ăn voluptăți ămbătătoare. — De căte ori ăn grădina ce era la spatele casei ei a șezut el rezemat cu fruntea pă sănui ăncătăntoriu ce sălta agitat, cu măna în măna lui, cu cătările privind ăn okii ei lănguroși, fredonănd o romanță arm nioasă, zicăndui „te iubesc!” și sorbind sărutările ămbătătoare după rumenele′i buze.

O privind′o cine-va la razele luminoase ale lunei ce să refletau aurii pe palida′i și dulceai figură, văzănd scănteele amoroase ce luceau din okii ei carii să ′ntreceau ăn seninul serei cu strălucirile stelelor, admirănd acele buze pe care să ăngănau două rumene foi de roze, un surăs delicos și umede de sărutări; — ăși ar fi zis că bruna Andaluză a lui Alfred de Muset, nu o ar putea ăntrece ăn grații și ăn frumuseță.

Privind′o cineva apăsată pe dănsul, cu brațu′i ănconjurăndu′i gătul, cu păru′i blond gădilîndu′i ligura, cu măna′i pe peptul seu; — ar fi zis, „Iată un om pe care ′l iubeșce Dumnezeu căci îi a dat un ănger să′l păzească.”

Într′o seară, mersese la băi să facă o ′catagrafie de averea unui răposat; ” — ăn seara aceia sub Administratorul da un bal; — era o Duminecă.

Ca ăn toate sărbătorele lumea adunată dinnaintea hanului asculta lăutarii, și cavalerii amabili serveau damele; Paul ședea lăngă ea.... după sfărșitul horei și al petrecerelor toată lumea ănainte de a merge la bal pleacă să se plimbe, Lina să oprește acasă, Paul dă pe din dos și se duce în grădină unde era locul ăntălnirelor fericite. Trecuse aproape o oră cănd Calița vine și le spune că a venit Iorgu și că păzește la portiță; Paul ese pe poartă, fără ca el să′l poată vedea, el intră ăn cassă, îl caută prin toate părțile, face o scenă nevestei lui, o ceartă oragioasă și teribilă să petrece ăntre dănșii după care ceartă el să convinge că e un guguman și că Paul nu era de loc acolo, nici nu văzuse pe nevasta lui.

Altă dată, ăi a părut că Paul era la poartă și că nevasta lui a eșit să′l ăntălnească, atunci că repede după dănsa, o apucă și ăncepe a bate pe Calița; — să face un scandal așa de mare ăn căt aud toți vecinii carii să reped și ei, aleargă și vin de aduc pacea ăîn casă și între Hagiul, pe care fratele ei sta gata să-l scilogească.

De atunci Hagiul nu mai avu astămpăr, el rupse legăturele intimităței sale cu Plaul, și ăncepu a ′l privi nu numai cu răceală dar și cu ură.

Puțin ănsă ăi păsa lui Paul, și de răceala și de ura lui, cu toată survegerea, cu toate observațiunele lui Paul și Lina găseau mizlocul de a se ascunde de dănsul, de a se degiza, de a se întălni.

În fine văzănd că nu poate a avea nici o dovadă, nici kear o asecurare despre adulterul nevestei lui, lități și necertitudini, să decide odată a cere lui Paul o ecsplicațiune; — îl acostă, și din ecsplicațiunea lor rămase convins că lumea ăl ănșelase, și intimitatea lor redeveni tot aceia.

XIV. Unde încep firele a se încurca

Vara trecu, cum treceau tot ăn lume! tot și kiar amorul! Toamna Lina care să mutase ăn casele ei să dus la vie cu sorus′a el rămase ăn oraș.

Petrecerile și distracțiunile de toamnă le-am arătat, este dar inutil a zice că nu scăpa nici o ocaziune de a o vedea, de a o întălni, de a merge acolo să treacă o zi plăcută și ăncăntătoare pentru dănsul, o zi care trecea fericită și repede ăntr′un surăs al ei, ăntr′o străngere de mănă, ăntr′un sărutat.

Nici un incident nu veni să turbure felicitatea lor, ea venea adesea ori ăn oraș și amorul lor să petrecea calm, fericit, fără ca nici un aor să′l turbure, fără ca nici un regret să le aducă un suspin trist și dureros.

Într′o zi, Paul întălni pe uliță pe dorobanțul ce′i da calul de mergea la băi.

— Ce faci amice, calul tău aci este?

— Aci Domnule, aveți trebuință de el.

— Așa, însă aș vroi să mă însoțești și tu.

— Bucuros Domnule, numai vorbiți Dumneavoastră Vahmistrului să nu-mi zică ceva.

— Bine, diseară cănd s′o′ntuneca bine, tu să vii călare și să mă aștepți aci, lăngă prăvăliea lui Grigorie Gugeamuș la colț— și plata o știi.

— Am ănțeles Domnule să trezești.

Seara se duse cu un amic ce venise din București, la I..... francez, acolo se apucă de o preferanță, și uitase calul și dorobanțul, cănd Hagiul intră ăn cameră. — Atunci Paul ăși aduce aminte ăndată proiectul lui, se scoală ca un om care a uitat ceva foarte important și roagă pe Hagiul să′i ție locul pănă ce se va re′ntoarce; — apoi ăntorcăndusă către amicii sei.

— Ascultați le zise el ăn lima Franceză, pe care Hagiul nu o știea, prelungați jocul, intrați voi de o trebui, dar subt nici un pretecst nu′l săvărșiți ănainte d′a mă ′ntoarce eu, și mai cu seamă nu′l lăsați să plece.

— Am înțeles′îi răspunde amicii pe cănd Hagiul se instala la locul său și el pleca.

La răspăntiea uliței găsi dorobanțul călare și țiind ăn mănă frăul calului ce pregătise pentru Paul, Paul se aruncă peșa și plecă repede în galopul cel mare.

Era ăntunerec așa ăncăt nu se distinga obiectul la un pas depărtare, el alerga, trecănd podul, dă într′o groapă cade el sub cal, calul lăngă dînsul, se scoală, se scutură, re′ncalecă și pleacă iar ăn galopul cel mare, se rătăcesc.

— Nu ′nnemerim noi astă seară Domnule, am ajuns la Viforăta îi zice dorobanțul.

— La Viforăta! ce cătăm la Viforăta? eu voesc să merg la....

— Știu eu unde voesci să mergi dar am rătăcit

— Rătăcit?

— Da vezi bine, ăn ăntunerecul ăsta de își poate scoate okii cineva, bine că n′om rătăci,am rătăcit.

— Ei apoi.

— Să ne ′ntoarcem ănnapoi.

— Înapei fără s′o fi văzut, nu să poate, mai bine mort.

— Ce e dragostea asta, ia să luom pă ici la dreapta, e un drumuleț, pare′mi-să că o să ne scoață drept acolo. — Dar ăncet că sănt gropi, și d′om cădea ne sluțim.

Paul luă drumul la dreapta iar ăn galop.

— Aoleo! aude în urma lui.

— Ce este?

— Am dat ăntr′o groapă plină de ană.... haidi Domnule, haidi că am ajuns.

În adevăr era ăn valea viei ei; ei se opriră acolo, Paul dedu calul dorobanțului, și el intră ăn năuntru.

Flueră după obiceiu și Calița esse, Lina era cu sorus′a; o ce seară dulce de ancsietate și de fericire; văzăndul ea scoase un ținăt și s-aruncă la gătul lui; cănd plecă Lina care văzu întunerecul și știa căt era drumul de rău, să aruncă tremurănd ăn brațele lui și buzele lui șterseră două lacrimi din okii ei. La întoarcerea sa, Hagiul calm și guguman juca cărți, ăn locul său și căștiga pentru dănsul.

— Unde ai fost domnule îl întrebă el?.

— La Vătaful de aprozi răspunse Paul.

— Aoleo! tocmai acolo! ai avut dreptate de ai șezut atăt de mult.

Un suris trecu pe buzele tutulor celor lalți, suris de milă și de ironie pe care hagiul preocupat de preferanță nici nu′l băgă ăn seamă.

Toamna trecu, trecu eară și iarna sgomotoasă de baluri și petreceri, trecu și amorul lor calm, fericit și neturburat. Paul era fericit.

Căt de absurdă să se pară omului fericirea aceia ce să petrece în un surîs, în o sărutare, în o cătare a femeiei iubită! o epocă ăn viața omului, un moment ăn juneța lui, ăn care acea fericire e sănctă pentru el, în care e toată viața, lumea lui.

Primăvara reveni, cu soarele ei, florele, păsărelele, și iarba verde, Lina nu mai ședea la tatăs′o, să mutase acasă la dănsa. — Casa ei să forma de un salon ăn care era un pat, o canapea patru fotoliuri, toate acoperite de damască de bumbac verde cu galben, ăntre ferestre ăn colț o masă neagră, ăntre alte două ferestre lăngă pat o mesoară cu postav verde.

Alături era o cămăruță, jos o cameră; o camera aceia așa de mică, așa de ăngustă căte fericiri a conținut ea pentru el, fericiri mari, voluptoase delicioase se umple viața unui om de suvenire scumpe, perdelele acelea mici ănguste de căte ori s′a lăsat discrete și misterioase ca să ascunză amorul lor și ca să lase să străbată ăn camera lor o rază de soare ce venea voioasă și koketă să′i salute, să salute inimile ce să iubesc și să asculte melodiele cuvintele amoroase.

Nu se mai ăntălneau nici ăn cămăruță, nici ăn cuhniea de la tatul său; — ăn timpii ′ntăiu după mutarea ei, se ăntălneau la o cucoană vecină pusă subt o protecțiune streină, ceia ce făcea casa inviolabilă și amorul lor protejat și el. — El aștepta pănă ce eșa Hagiul ăn tărg sau pleca undeva, — mergea acolo, ea sărea din curtea ei, ăn grădina Vecinei și prin grădină ajungea ăntr′o cameră mică și misterioasă ăn care intra pe fereastră.

Mai ăn urmă s′a ăntălnit la o altă vecină a ei, nevasta unui amploiat.

Dar trecuse doi ani, doi ani e un secol, și o simțea; cu timpul ce trecuse, cu florile ce să vestejise, cu păsările ce fugise, amerul ei fugise, dar cu primăvara, cu florile, cu păsărelele ellnu mai revenise.

Cănd el avu ideia această pentru prima oară, cănd pentru prima oară a crezut a vedea că es nu mai avea pentru dănsul de căt o afecțiune rece, a crezut a muri de durere căci o iubea! — atunci ănsă a voit să fie om, să iea una din acele rezoluțiuni serioase, profunde, care sfășie inima omului odată pentru tot d′auna... a voit să se desparță.

Poate obiceiu, poate o suvenire scumpă, poate o recunoștință d′amor, poate kiar o reminiscență de iubire, ea nu voi, atunci a văzut ăn tr′ănsa o desperare ce a crezut adevărată... O amică a ei îi spunea că era tristă și distrată, ea sufferea și voia prin ori ce mijloc să să re′mpace, lui îi jura, că îl iubea, că nu iubea de căt pe el; — pe viața tatălui ei, pe mormăntul copilei ei că îi era fidelă, el o iubea și nu a avut curagiul de a se despărți.

Hagiul nu numai auzise, dar simțise tot, și păndea ecaziunea fără a da nimurui să ănțeleagă nimic.

Ei confienți era la acea vecină a ei foarte departe de a se aștepta la venirea lui Hagiul, — era seară frumoasă, —— ea era aplecată cu capul pe nentul lui Paul, o lacrimă de amor și de regret lucea ăn genele ei la idea că ar fi putut fi despărțiți, și măna′i grațioasă să plimba disrată pe peptul lui, cănd auziră afară vocea Hagiului

— Descide să intru la tine, am să′ți spuiu ceva.

— Dar....

— Ei deskhide frate.

— Însă...

— Descide omule, ce′ți e frică, de ce nu deskizi să petrece ceva aci.

Recunoscănd vocea bărbatului ei, ea se aruncă subt o masă de toaletă ce era colo.

Era ce va nobil și mare ăn femea aceia care priimea desonorul, ura bărbatului ei, desconsiderațiunea societăței, disprețul tatălui ei, perderea numelui șia pozițiunei ei pentru cel ce o iubea; — vea curagiul și abnegațiunea de a zice ăn fața lumei „iubesc, și mormăntul numai mă va despărți de cei ce mă iubesce.”

Era ce va nobil și mare ăn femea aceiea care renunța la tot ce e în lume, dat unei femei, și făcea sacrifiiciul onorului ei omului iubit.

De atunci căt va timp fu o survegere de tot momentul, din partea Hagiului; locurile lor de ăntălnire erau cunoscute de dănsui și spionate cu cele mai strașnice invențiuni, și ea și el erau urmăriți spionați ăn toate pasurele lor. — O dar amanții sănt ingenioși și nu să lasă să se discurajeze, Calița privegea acasă cănd el eșa pe cănd aprodul pus ăntr′un colț al uliței vedea cănd venea el în tărg și venea ăndată de îl ănștiința; atunci ocolea ulițele pe din dosul țigăniei eșa tocmai afară din barieră lăngă fortificațiuni la capul grădinei ei; ea ascunzănduse p-între arbori mergea acolo unde o luoa la braț, și căutau amăndoi locul misterios și ferice unde amorul lor ascuns okilor indiscreți putea scăpa de spionarea Hagiului.

Odată luănd′o la braț a eșit amăndoi pe un noroiu pănă la glesnă ascunzănduse și umblănd pe lăngă șanțuri ăn desuptul înălțimelor pănă la bariera Geăeștilor, unde au intrat ăntr′o căsuță, mică cărcumă a cărei posesoare era o nepoată a aprodului. — Altă dată într′o cășcioară de țărancă afară din barieră pe drumul Lazurilor, a pusără o scară și s-a urcat amăndoi ăntr′un pod dărămat unde a așternutără o velință ca să poată ședea.

Căt era de nobilă, de bravă, de curăgioasă acea femee care să lupta cu survegerea bărbatului ei, cu disgrația tatălui ei, cu primejdiile furiilor de jealuzie al Hagiurui pentru amorul lui Paul! căt era de nobilă și plină de abnegațiune acea creatură frelă, delicată, palidă, ce să inima ăncet cu ăncetul la focul amorului, și găssea ăn inima ei o eroică energie ca să afrunte tot și să-i dea lui o oră de fericire, o parte din ce avea mai sănct și mai frumos în sufletul ei; — ori ce suferință, ori ce neplăcere, ori ce umiliațiune o găsea resimnată și surăzăndă, și lacrima ce trecea aurie prin genele ei să amesteca ne buză′i cu razele acelui surăs de ănger divin ce păstra tot d′auna pentru Paul — o da! în momentul acela să credea iubit, iubit în adevăr cu sinceritate. Dar ce e mai bizar și mai capricios de căt o femee?

În fine ea să decise a sfășia această viață de ancsietăți, significă bărbatului ei ăn termeni precizi că nu numai nu va renunța la Paul dar că nu mai vroește sunt nici un pretecst a mai trăi cu dînsul și toată dorința ei era a să despărți definitiv de el — ăi declară că din momentul acela să credea cu totul liberă, că nu′l va mai asculta nici odată, și că nici odată nu va mai fi pentru el, alt ceva decăt o cunoscută indiferință și rece- după o scenă orăgioasă Hagiul ăși văndu tot și să mută la mumăs′a.

O din momentul acela erau liberi!

Dar ea însă′și obosită de Hagiul rupse odată cu dănsul, cu desăvîrșire și pentru tot d′auna.

El plecă d′acasă, se mută și ceru o despărțire.

De atunci erau liberi! liberi de a se iubi liberi fără a se mai ascunde de nimeni; — liberi de a sta ănpreună fără a mai calcula momentele, liberi de a ′și surîde fără ca surăsul lor să mai fie spilor să mai poată fi auzite de cineva alt decăt de Dumnezeu.

Pe cănd acea femee îi da cele mai positive dovezi de o iubire sinceră;- o presimțire tristă îi ăngeța inima și îl făcea a se ăndoi de dănsa; — cu toată abnegațiunea nobilă ce demonstra, cu toate sarcrificele imense ce ea îi făcea, cu tot acel suris de resimnațiune și de amor ce să ′plănta pe buzele ei cănd mergea acolo cu toate jurămintele, ăncredințările, și promisiunele de amor;- lui îi părea că era ce va straniu și bizar ăn acea femee îi părea că sufletul ei avea o giață ce îngeța p′al său, că ea nu îl mai iubea.

Adese ori ăși zicea: — ade ce să mă crez ănielat cănd totul ămi dovedesce contrariul? cănd ea ′și a lăsat consoartele, a priimit să repunțe la numele ce purta, la pozițiunea ce avea ăn societate, s′a ecspus la desaprobarea oamenilor, la perderea stimei amicilor ei, numai pentru ca să păstreze amorul meu de la care nu așteaptă nimic de care nu are nici un interes; — ce o resține de nu mă mai iubește să′mi o spuie, să rumpă cu mine cu care nu este unită prin nici o altă legătură de cît voința și afecțiunea ei? De nu mă mai iubesce de ce acele protestațiuni ănfocate, acele jurăminte sacre pe viața tatălui și pe meșoriea copilei ei, de ce acele lacrimi dureroase de regret, acele suspine de suferințe cănd ăi vorbesc de a ne despărți.”— și el combătea prin aceste reționamente toată ăndoirea pe care inima′i o păstra cu acea ficsă presimțire adevărului în contra tuturor argumintelor de sus.

Paul era jaluz; de cine? nu sciea el însuși; îi părea că era cineva ascuns, a cărui viață turbura pe a lu, a căru′i iubire desființa pe a lui; — simțea că rolele să skimbă, că acel cineva devenea amantul fericit și că el juca rolul bărbatului ănșelat

Dar ea îl convingea, și el revenea tot dauna la dănsa, petrecea o mare parte din zi acolo, ăn cămăruța de care am vorbit, pe patul acel mic ce avea pentru dănsul atătea atracțiuni iubite, atătea voluptăți delicioase atăte fericiri ăncăntătoare; ș′apoi cănd ănconjura cu brațele′i taliea′i mlădioasă, cănd buzele ei arzănde îi da sărutări ămbătătoare, cănd citea în cătările ei pure și llimpezi o pasiune profundă; cănd capu′i blond să apasă pe peptul lui cu o sublimă ecspresiune d′amor, și gura′i mumura „te iubesc!,,

O atunci toate îndoirele dispăreau ca nește vise negre, toate temerile treceau, toate ancsietățile fugeau din inima sa; și credea în ea;-— sufletul lui se reumplea de confiență și de fericire, de speranțe radioase și de credințe scumpe, găndirele fui de iluziuni poetice.

Într′o zi el află tot adevărul realitatea să desfășură înainte′i, șiel se convinse că nu numai Lina nu ′l mai putea iubi dar că ea îl înșela.

În zioa aceia simți că ceva să rupse în inima lui armonia sufletului său tăcu și o lacrimă tristă discretă și silențioasă ce cură pe obrazul lui fu singura orațiune funebră pe care o pronunță la ′nmormăni tarea a tot ce′i fusese mai scump în idealurile sale; în zioa aceia Paul luoă o otărîre fermă, o rezoluțiune nestrămutabilă, un partit dureres, dar pronunțat.

Nu îi zise nimic, nu îi făcu nici o mustrare,nu o a lăsat nici kiar să ănțeleagă că el era instruit de adevăr.

Dar în zioa aceia nu o văzu.

A doa zi plecă în București.... totul era sfărșit și amorul lor el se forța să luite.

Aci vă văz critic lector sau amabila lectriță curioși și intrigați.

Vă așteptați la un denuement tragic ăntocmai ca ′ntr′un romanț al lui Valter Scolt, sau ca ′ntr′o dramă a lui Schacsreare; — la un denuement oribil, ămfiorător ăn care omul înamorat își înșelat cănd nu omoară pănă la cel din urmă inocint musicant din orkestră, sau nu sparge cel puțin vre o trei zeci de lampioni, să omoară el ănsu′și în desperarea și răsbunarea amorului.

Ei bine nu; — nimic din toate astea eroul nosstru nici nu moare ca Edgard de Ravensvod, nici omoară pe nimeni ca un erou de melodram; — ci pleacă ca un om calm și raționabil.

Se depărtează din locurele unde a iubit și a suferit atăt de mult, le zice un ultim adie și iea suvenirea lor dulce și sfășietoare ăn fundul inimei lui unde căntă o tristă vemnică pomenire amorului ce ăngropă în ea.

Visul a perit, ilusiunea a trecut, armonia a tăcut, poezia a ăncetat.

Căte o dată suvenirea Linei mai vine ăncă de′i face inima să tresare; — atunci îi pare că o strânge ăn brațele lui, că e în acea cameră mititică, în grădina mitropoliei revede arborii ănverziți, floricele ce culegea ămpreună, coloarea rokiei ce purta; resimte sărutărele′i iubite, presiunea mănei fină voluptățile săncte ale iubirei, reaude apa din cazan clocotind pe vatră, mijiietul văntului p′intre frunze, pași ei ușori călcănd iarba; — dar toate acestea îi apar, le revede, le reaude le resimte fără suspin, fără suferință, fără regret, ca o suvenire scumpă; ca o sensațiune dulce a inimei, iar nu ca o dorință.

Acum îmi zice: — „fericirea nu răde nici o dată deplin omului, îi surăde numai, și dispare mie′mi a suris și inconstintă merge să surîză altora acum.

— Florea a ′nflorit, îmi adat parfumul ei cel mai suav cel d′întîiu și s a scuturat pentru el ca să reămfloreaecă pentru altul, ănsă mai palidă și mai puțiț voioasă.

„Cavatina amorului ′mi a trimes armoniele cele mai ăncăntătoare cele mai sonore, mai dulci și mai delicoase, ea să va repeta pentr′un altul însă mai piano și mai discordă.

Ăn carnavalul trecut odată la balul mascat, o amică îi spuse că Lina era în bal; — el tresări, dar inima lui își ănvinse ăndată emoțiunea și cănd o văzu era calm; — se apropie de dănsa îi ăntinsa măna și ea o strănse.

— Sciam că ești ăn București îi zise el,spune′mi de ești fericită?

Ea îl privi cu o cătare lănguroasă și îi răspunse prin un oftat.

Acum o revede adese ori, o ′ntălnesce în calea lui.

Dar o revede fără a mai simți nici o emoțiune, nici o durere; căci pentru dănsul Lina iubită, amanta adorată a murit d′odată cu amorul în inima lui; și nu mai privesce în ea de căt o femee; o amică.

O suvenire scumpă o fericire sănctă a juneței..... o oră trecută ștearsă din vieața care nu va mai reveni.

XV. Coclusiune

Paul s′a făcut spectator indiferint, rezonător rece al vieței.

Oaspete obosit, fără plăcere, fără ilusiune fără amor, — priveșce cu o cătare distrată nectarul ce luceșce în cupă ca rubinul, — și vede trăcănd pe dănaintea lui acele umbre încăntătoare cu buze de mărgean, cu dinți de mărgăritar, ci oki de șoim cu talie sveltă și mlădioasă; albe și dulci vise arle juneței, ce se risinesc cu vîrsta, și perd prismurile lor radioase, cănd descepția a sfășiat tot ce este tănăr și credință în sufletuș unui om.

Acum el nu mai cere de la femei, de căt ceia ce ele pot da în adevăr — plăceri și distracțiuni.

Căte odată inima lui pare a mai tresări, o scăntee de tinereță pare a se mai redeșcepta în sufletu′i amorțit, un vis dulce și încăntător pare a mai legăna căte odată sensațiunele lui, — atunci îi pare că florile au încă profumuri suave, că văntul are încă șopte armonioase, că buzele au încă sărutări îmbătătoare, și surîsuri delicioase; — atunci el încearcă încă a duce cupa ce nu este de tot deșartă, la gura′i setoasă și arzăndă, — cănd soarbe încă nectarul îi vine amar, cătarea lui se stinge iară′și, fruntea′i se′norează, capu′i se′nclină, și îi revine acel disgust giețos de tot ce este amor și fericire.

Anii săi cei tineri, ca niște părinți risipitori, a desmoștenit viitorul său.

Flori uscate și risipite în calea tinereței lui, aplecate acum triste pe tija lor vestejită, și pe care căte o dată o lacrimă, rouă răcoroasă a inimei, se ′nplăntă ca se ușureze amărăciunea regretelor lor.

Căte odată o suvenire delicioasă, — a timpilor străluciți de juneță, de iubire și de fericire vine și căntă sufletului său o armonie răpitoare, — dar încet cu încet melodia dulce se depărtează, se perde în trecut, și încetează ca murmura lină a văntului între frunzele pălite de akilionul toamnei, ca adio a lui Schubert, ca accentele junei captivă a lui André Chénier.

Este în viața omului un mare adevăr pe care nimeni pînă acum nu a′ncercat a′l analiza, — un simțimănt ce cresce ′n inimă ca iarba pe morminte, și care ′năbușasce sensațiunele, ca piatra rece sub care acoperim o ființă iubită și apusă din cerul lumei noastre. — UITAREA!

După ce suferi căt va timp de o suferință de acele care omoară tot ce este sensațiune în om, și nu ′i mai lasă decăt golul în sufletul său, și un corp ce se mișcă fără a mai simți alt-ceva decăt durerele ficice. — Paul cată să ′și redescepte inteligența sa amorțită, și se desfășoare dănaintea imaginațiunei sale alte tablouri, altă direcție, alte găndiri care se șteargă dureroasele impresiuni ce sfășiase inima lui.

El își bătu peptul ca se vază daca el simțea un resunet de abițiune în el; — neptulrămase liniștit și nemișcat.

Veni 24 Ianuariu, — acel act măreț și patriotic pentru care Istoria va avea pagini atăt de frumoase, și care ne puse pe calea unirei.

Paul antrenat de ăntusieasmul general văzu în actul alegerei Prințului Cuza o eră noă care se deșkide pentru țară, eră de unire de libertate, de progres, de tărie de legalitate, și de egaltate înaintea legelor; — în fața unor principuri atăt de frumoase, de nobili; a unei înfrățiri generală atăt de ăntusiasmătoare— el se decise a lua o parte activă în lucrăriie țărei, a aduce contigentul micilor sale rerurse la rădicarea edificiului colosal al cărui Romănii puseseră bazele cele mai importante.

Pentru acesta el începu a studia pozițiunea, oamenii și lucrurile precum erau.

Căte va zile, kiar kete va luni, acel studiu era peste putipță— totul se confundase în acel mare și nobil act- nu putea nimeni vedea de căt antusiasm și înfrățire; — dar după căte-va luni acel studiu deveni facil și fertil.

Paul începu a studia politica țărei.

Patimele înăbușite căt-va timp, isbucniră cu mai mare tărie și mai mare violență, — cei din toate partiturile carii visase Domnirea, desilusionați din această nălucire seacă, deveniră de o furie turbată, și începură a face o opoziune din cele mai înverșunate; —mulțămită banilor ce vărsase samsarii Bibescului în acestă intenție o criză spăimăntătoare se ivi în comerciu, falitele începură a se sukceda cu o rapiditate nespusă și în scurt timp cele mai mari case de comerciu căzură din cauza consecuințelor fatale a celei înkideri a banilor în proecte vile și meskine. — Această nerorocire isbi țara d′odată ca un trăsnet- creditul s′ascunse; — comerkiul se paraliză, o sărăcie trribilă se ivi în toate părțile, și treburile împedicate făcură kiar Guvernului o pozițiune critică și dificilă,

Toți pradătorii, lingușitorii, despoticii, cocoii—trecutului și ai regimelor de conrupțiune și de abjecțiune deveniră liberării cei mai înfocați (în vorbe și se făcură monopolizătorii zilei, — ca și în trecut ascetii visară a șonopoliza posturile publice, întreprinderele statului, foloasele țărei, și a profita eide dănsele, — ei umplură anticamerele miniștrilor și ale Domnitorului, începură a linguși și a spespecula asupra slăbiciunetor și patimelor celor de la putere și ca în trecut se serviră de influenți, de favoari, de trecerea celor ce′i împresoară.

Afară de acestii, eși o furnicărie de liberali la carii nimeni nici nu visase pănă atunci, capacități negative, talente nule, visători seci, carii nu aveau alte merite de căt nu mai răcnetele lor, și un fel de putere brutală și primejdioasă cu care impun opiniunele lor, și kiar voința lor.

Partiturile se formară ′n lagăre și oluptă ′nverșunată începu între ele- atunci începură numirile de albi, de roșii, de verzi, de patrioți, de vănzători, retrograzi, de moderați de conservatori șcl. — toate partituri care se pot rezuma în aceste cuvinte, — interesul, patima, ura, desbinarea, resbunări individuale— Cei mai ecsagerați, începură o politică svăpăiată și primejdioasă, capabilă de a compromite nu numai viitorul țărei, dar kiar ecsitința ei presentă, — arma acelor opelnustți era calomnia, denunțarea, injuria defăimnrea și batjocora, — oamenii cei mai rezonabiii, cei mai probi, cei mai onorabili, cei cu bune intențiuni, erau persecutați de dănșii în toate șișcările lor; — ambițioși, vani, nesocotiți, ei se băteau pe ministere, aspirau la portofoliuri și toată lupta lor nu era decăt ca se ajungă la putere.

Desgustat de această bătălie a urei a patimilor, a invidielor a ambițiunelor oarbe nesățioase a mediocrităței și a nulităței în contra meritelor și a capacităei.

Paul întoarse privirele salle spre Literatura țărei— spre partea inteligentă a Romăniei.

Atunci el văzu cu întristare o pozițiune goală și oribilă, — o țară fără sciinți, fără arte, și cu o mică Litetaratură abandonată lăsată la voiea întămplărei și a nepăsărei, — o țeară ce nu posedă nici unul din uvrajiurele sciințifice care în cele lalte țări a format bărbați a căror lumini și cunoșcinți a civilizat națiele, le a luminat și le-a pus pe calea perfecțiunei și a progresului,

Cursul de Istorie al D lui Aron, și magazinul Istoric al D-lor Lauriani și Nicu Bălcescu, și Istoria lui Vaillant, iată tot ce posedăm afară din remarcabilul oper de culegeri isturice a documentelor veki de D-nu Cogălniceanu.

Literatura țărei se rezumă mai cu seamă în căntece veki și populare, în legende și povesti.trăsuri mărețe și caracteristice trecute pe aripile tradiției la posteritate din generațiune în generațiune, — ce denotă bărbăția unui popol brav, capabil de acțiuni eroice, care plănge amar asupra unei soarte aspră, și asupra stărei de umiliare unde se afla, — șopte armonioase, suspinuri răpitoare cănturi dulci de amor care leagănă delicios găndirea, mi adă sufletul la sensațiuni încăntătoare; — lacrimi și surîsuri a inimi tinere ce sorb dulceața vieței în o sărutare și uită suferințele lumei în cuvinte de iubire, — căntece haiducesci echouri de codru, tradițiuni voinicesci care afruntă potera, scăntei arzătoare de patriotim, șt de națienalitate ce pot deveni o flacără nobilă și vastă, o frumoasă aureolă de umbre și de libertate pentru țeară noastră.

Căntece ce seamăn cu poesia ca acele ale lui Omer, și Virgil, — fapte gigantice ca acele ale Eroilor secolilor trecuți și măreți.

Căntecele și legendele populare ale Romănilor au o mare assemănare cu poesia Nordului, — și posed mult din caracterul sombru și melancolic al asipirațiunelor lui Ossian; — au tot de odată o înlăturare de gândire, o mărire de cugetare, o energie de simțimănt și dulceață de ecspresiune care face sufletele răpite de cad în o ecstasă sublimă și o reflecsiune profundă, de unde ese cu durere prin compararea trecutului gigantic și măndru, cu presentul mic și umilit.

Afară din acele căntece populare, echouri dulci și repitoare ale trecutului; poesia noastră este foarte săracă în operi, dar însă bogată în cugetări și frumusseți.

Cărlova cel d′ăntăi d′intre poeții contiporani a păstrat încă acel sigiliu al melancoliei poesiei Nordului, acel caracter sombru al lui Osian amestecănd în inspirațiunele lui ceva din puterea occidentală și din varietatea colorilor a lui Dante; — inspirațiunele sale asupra Iasinelor turgozeștei sunt o producțiune măreață și plină de frumuseță, pe care un geniu mare ca Roituure nu s-ar fi roșit de a le subscri, sunt în ele idei vaste, simțiminte nobile ecsprimate cu eleganță și energie.

Spiritul uman și mai cu seamă emulațiunea patriotică, arfi cu totul descurăgiate; dac-ar fi un lucru dovedit că totul în lume nu este decăt invidia, pasiune personală, interes meskin, sensațiuni individuale, — dac-ar fi un lucru dovedit că viața națiunelor atărnă e la voința celui mai tare- dac-ar fi dovedit că ajunge un număr de giulele și de baionete de care un popol numeros poate se dispue mai mult în contra unui stat mic.

Simțimăntul de indipendență, de naționatitate de mărire a inspirat pe toți poeții; — în sensațiunile lor ecsist oare care prejudiciuri fanatice care unesc simțimintele de apărare și amor al patriei, — cu dorinți nemărginite de voluptăți și de fericiri.

Acestea sunt impresiunele ce nroduce micul poem (îl putem numi ast-fel) al lui Cărlova, — el ecsistă o vagă dorință de libertate ce o gicește omul fermentănd sub acea armonie gravă și dulce care ne vorbeșce de mărirea trecutului.

Văcărestii poeți din tată în fiu, trecănd poeți din generațiune în generațiune, pănă la D. Ioan Văcărescu, care a dotat poesia Romănă cu producțiuni ce vor trece la posteritate, și vor deveni odată, operi clacici.

Ioan Văcărescu, este fără ′ndoire una din imaginațiunele cele mai fertile și mai spitituale în literele Romăne, — el a renunțat la melancolia sombră a lui Ossian, la fantasticul generului poesiei. Nordului, și a dat cel d′întăi semnal al imitațiunei occidentului, — ca poet Ioan Văcărescu e unul din cei mai mari pe care ′la avut Romănii, — el are mult din viociunea a lui Beranger, și ceva din poetica cugetare a lui Lammartinnes; —în operii săi aceste doă naturi se luptă una cu alta, și nu se șcie care rămîne învingătoarre, — lui îi place mărirea, însă imaginațiunea sa veselă nu o trateasă cu acea seriositate profundă cu care o tratează unii poeți, el îi surîde și pare a se juca cu dînsa, „urekea e drumul inimei” a zis un autor mare, și el a urmat această zicătoare a ′ncăntat urekea ca se ajungă a atinge inima.

Primă-vara amorului nu este de căt o imitație din Anacreon; dar imitație, au și ele valoarea lor de curățenie a limbagiului, de eleganță de stil, de bogăție de rime, de facilitate a versificărei, de potrivire a ecspresiunelor, de poesie a imaginațiunei.

D. Ioan Eliad inteligență vastă, fertilă- concepțiune mare, — merit necontestabil ca autor; — caracter original, — bizar, — imposibil; — cele mai frumoase producțiuni ale sale sunt traducțiunele odelor și a elegielor lui de Lamartinnes, — scrise în un știl curgător și facil, în o limbă pură și elegantă, cu reguli de artă ecsacte, — cu o poezie dulce și răpitoare care încăntă inima

— Pină aci D. Ioan Eliad s′a ținut la adevăratul apogeu al mărirei Literelor, — de aci vine acea scoală de depravație Literară fundată de dînsul — acea cacofonie a radicalisme acsagerate care face din lima Romănă, un adevărat Turn al Babelutui, — acea pretențiune amfatică, îngămfată, care se depărtează de tot ce este poesie armonie dulce, și din care numai rămăne de căt un versificător abil ce se luptă cu greutățile de știl și de scriere.

Boileau a zis.

„Que dans vos écrits la langue révérée.

Dans vos plus grands exceés vous soît tonjours sacrée

D. Eliad nu mai ținea nici o socoteală de limă și de ecsijențele ei- umplea de neologisme ne′nțelese și puse cea d′întăi piatră la acest edificiu strămb, fără simetrie, necoplit, absurd, pe care o junime ecsagerată și ecsaltată prin tristele semințe ce a semănat acest poet în inima lor ′l a rădicat ca monument poetic națiunei Bomănă.

D. Ioan Eliad a voit să imiteze pe Victor Hugo și să fie fandatorul unei scoale de Literatură modernă, mai ignorent însă și mult mai puțin dibaciu decăt acest atlet al școalei Romantică Franceze D. Ioan Eliad se rătăci în calea ce apucă, și dedu în prăpastia ce însu′și deschidea sub pașii lui, și în care tără pe toți juși Romăni carii avură ușurința de a′l urma orbesce.

Grigorie Alecsandrescu Esopul Romăniei— Gregorie Alecsandrescu sub aparința lui bunomică naivă, are tot spiritul strălucit, toată fineța mușcătoare, toată facilitatea fertilă a lui Lafontaîne numit de Francezi „le ben homme Lafontaîne”

Alecsandrescu nu s′a mărginit în misiunea de fabulist, instructiv, moral, spititual, — el a făcut fabule politice, a biciuit viciurele și slăbiciunele Guvernelor și ale populilor, le-a arătat calea binelui și a mărirei, — le-a dat kiar ecsemplul virtuților cetățenești.

Născut sărac, — crescut sărac, — Alecsandrescu făcu încă din cea mai fragedă a sa copilărie studiul inimei umană, — a sufferințelor populului, prob, nepărtinitor, integru, Alecsandrescu a isbit colo unde trebuia se isbească-și tot caracterul său mîndru și independent, toate simțimintele lui vaste, patriotice, și generoase, sunt coprinse în aceste versuri.

„Nu e așa legea naturei, nu e așa a țărei lege „Ca tot ce nu e la locu′i va cădea trufiia lor. „Al sudorilor streine rod, ei nu′l vor mai culege „Va fi mare tot Romănul! — țărei lui folositor. „Cugetări adănc ascunse, idei drepte și înalte „Ce în inimile alese ura lor le apăssa. „Vor vedea lumina zilei, și în formă de mari fapte „Sub privirea provedinței, lumei se vor arăta.

Geniu filosofic și serios, — ca Lafontaîne el a ascuns filosofia lui adăncă și patriotică în forma glumeață și mușcătoare a fabulei, — ca ale lui Lafontaine fabulele lui sunt satire biciuitoare ale secolului și ale oamenilor epocei lui; — Tororul și Pădurea — Elefantul — Oglindele, — Câinele gonit — Șoarecele și Risiea- Câinele si Gatelul —Pisica Selbatecă și Tigiul — Drertatea Leulni, — Lupul moralist — Lebada si rnii Gorbulți — Privigetoarea în colivie- Drsul și Larul — Boul și Vițelul — Vulrea Liberal — Gneul, Câinele și Măgarul.— sunt dovezi necontestate și recunoscute ale geniului liberal, al amorului de țară, ale iubirei sale pentru adevăr, ale spiritului sarcastic dar just cu care el isbesce omenirea în vițiurele și necuviințele ei, — în despotismul și îngămfarea despoților—, în slăbiciunele și orbirea populului.

Alecsandrescu este fără contestație una din gloriele noastre Literare, — e un fabulist însemnat e un poet mare, și ca Lafontaîne, ca Boileau va trece pe aripele nemurirei la posteritate, unde va găsi o judecată dreaptă ecsemptă de ividie și de pasiuni

Vasile Alecsandri, este fără contestare cel mai glorios din autorii și poeții Romăni; — inimă mare, și nobilă; simțimintele cele mai frumoase și mai patriotice vibiă în sufletul său, și el le ecsală în versuri sublime și melodioase; — Vasilie Alecsandri este cel d′întăi și ca să zicem ast-fel singurul fondator al unei școală teatrală în Romănia.

Naționalitatea, libertatea, patria, sunt instincte care născură în inima lui de odată cu el, crescură cu dănsul, și se desvoltară ′n el cu studiuri profunde, serioase, întinse, cu o instrucțiune solidă și vastă. — Alecsandri și Ioan Bălăceanu (cel tînăr) sunt oamenii carii au mai mult spirit în ambele principate Unite;- înzestrat de natură cu acel spirit fin, mușcător, de bună companie, ironic pănă la sfîșiere, nemărginit, — simțănd în el focul sacru al iubirei de țară, — sigur de sciință și inteligența lui, Alecsandri luă literele și poesia ca un scop pentru a ajunge la libertate, ca un mijloc de a înălța și de a înnobila cugetările și simțimintele Romănilor.

Nu este producțiune a sa, nu este oper eșit din condeiul său, care se nu fie marcat de acel sigiliu ce geniul singur poate da unei scrieri, care să nu aibă cugetări nobile și generoase.

Alecsandri este ′n operii săi un țin antic; sever, grav, care s′a perfecționat prin fineța, eleganța, și afabilitatea modernă; — el nu are acea greutate, acea apăsare a autorilor veki dar are ′nălțarea lor de găndiri, și frumuseța lor de simțimănte, — el atinge sublimul fără a cădea în pedantismul lor.

El a adunat toate căntecele populare ale Romănilor, — toate echourile dulci și mărețe ale trecutului, — toate acele mărgăritare și briliante prețioase care ′mpodobesc cununa literară și Națională a Moldo-Romăniei, și din toate acele tradițiuni încăntătoare, din toate acele căntece delicioase, dîn toate acele legende răpitoare, a făcut o sublimă și măndră salbă poetică pe care imaginațiunea lui bogată o semănă cu rime elegante, fertile, simțite, cu versuri în adevăr frumoase și patriotice.

Poesiele lui Alecsandri respir un profum suav de acele ce îmbată inima fără a o turbura și fără a o obosi— care leagănă dulce sufletul și îl adă la impresiuni delicioase, care ecsală cugetările, și care nobilează gustul.

El este între poeții noștri acel care a unit pe lăngă satira caracteristică a lui Molièlemărirea serioasă a lui Victor Hago și spiritul grațios, și fin al lui Scribe, — filosofia lui e umană, generoasă, și Patriotică, fără amfază și fără pedantism, el șcie a iubi țara fără fanfaronadă, și a diviniza libertatea fără a o pune pe un pedestal putred și slab al unei popularități factice și ne socotită; — el nu lingușaște patimile și slăbiciunele populului, din contră isbesce ′n ele cu energie, și cată se sfărâme zeitățile de carton create de spiritele ușoare și rătăcite, — face din libertate un lucru mare nebil, strălăcit, a cărui raze trebue să lumineze inimele fără a le arde, a cărei instincte nu pot avea micșorare și degradare, — și se feresce de aceia ce franceși numesc „des lieux comuns”: sciință vieței, intrucția, cunoscința sunt la dănsul mijloace pentru a corecta oamenii, pentru a învăța populul, pentru a întări societatea; iar nu arme ca se ucigă talentele și capacitatea, ca se ecsploate populul și ca se derapene societatea; — înainte de a dărăma, el voesce mai întăi se creeze și se arădice un edificiu nou, cu credința ca cel vekiu va cădea de sine ca tot ce este putred și ruinat de cele mai puternice destructoare ce sunt în măna lui Dumnezeu, timpul și progresul, — cu convicția, că tot ce este viciu va peri de sine ca tot ce este van și neomenos.

Lumina gonesce tot d′auna întunerecul, — el face lumina fără a se preocupa de o luptă nepotrivită și sterilă care ′mpedecă civilizația și înaintarea populului.— lupta patimelor și a invidiei, el căntă Patria, fără a cănta pe patrioții noștri spoiți numai cu roșu de patriotism, — diviniză libertatea fără a se preocua- de falșii Catoni ce se pauză ca liberali, ca se eploate libertatea; sunt, credințe ferme, religie sacră ce cată a inspira popolului, fără ambițiune, fără patimă, fără resbunare.

Apoi poetul mare, grav, serios, care face sufletul de se încăntă, mișcă inima de emoțiuni delicioase, aduce lacrimile ′n oki, inspiră simțiminte de iubire de devuement, de o abnegațiune de adevărată nobilime, — devine poetul spirituos, badin satiric.

„Ridendo eastigat mores”

Critic sever al viciurilor și al ridicolelor, el le biciuesce cu o vervă ce aparține numai lui și care nu rămîne în urma lui Molier, Cocons Iorgu de la Șadă Guro, Cocoana Cirița în Iași și în provincie, Piatra din casă, Cinet cinet, sunt adevărate scoli de moravuri, portrete trăinde ale societăței noastre unde ridicolul joacă un rul însemnat scoli morali și instructive.

Pe urmă el ia în mănă arma lui Alphonse Karr, și Alecsandru Dumas, crează căte va nuvele simțimentale, poetice, frumoase, bine simțite care ′nalță aspirațiunele și cugetările cititorului atras la acea cetire, prin un interes real de tot ce este adevărat, elegant, și nobil.

Istoria unui galben, șicriticele sale Litererii, sunt neapărat operi de merite necontestabile, de aprețieri juste, de adevăruri drepte pe care nu le poate nimeni tăgădui sub nici un punct de privire.

Ca Beranger, el poate zice cu măndrie,

„Je n′ai flatté que l`infortune”

De și bogat, el a respectat tot d′auna sărăcia onestă, probă, pură, el a ajutat′o, și a iubit′o, — nici nu a lingușit puterea și mărirea nici nu s′a lăssat să′l amețească,- și a rămas tot d′auna Alecsandri natural, patriot, Romăn, care pe lăngă cea mai strălucită valoare Literară între Romăni, a unit o modestie ce părea a se aplica se a scunză meritul său și talentele sale.

Ca Beranger el va ajunge la adănci bătrînețe cu fruntea arădicată, și senină, cu pașii siguri și ne′ncurcați, cu conștiița ușoară și curată, — respectat de toți, iubit de tot ce este Romăn adevărat, are simțiminte de Romăn, și simte în inima lui, simțimăntul a ce este nobil și frumos.

Ca Beranger el își a căștigat renumirea prin fapte nobile și mărețe,- și în o zi judecat fără invidie, patima, individualitatea ce inspiră or ce talent superior mediocrităților; Alecsandri va fi prețuit pentru Romăni ca Beranger pentru Franciezi.

O mărire Națională!

Dimitrie Bolintineanu, poet în toată puterea cuvăntului, — el are acea poesie înaltă, suavă, dulce a lui de Lamartines, — filosofia lui e o filosofie numai de simțimănt și de imaginațiune, — realitatea, positivul, lumea așa precum este nu intră, cu nimic în inspirațiunele lui, — lumea lui e o lume ideală măreață dar pe care o putem numi imposibilă, lume iluzoriă, bogată de cugetări rănitoare și nalte; — și bogată, de aspirațiuni sublime, de gănduri poetice, de vervă elegantă, de simțimente curate și nobile; — nimic mai frumos mai curgător, mai gingaș decăt stilul lui Bolintineanu, stil înflorit, limă corectă și melodioasă versuri bogate de rime dulci și grațioase.

Poesiele lui Bolintineanu sunt elegii încăntătoare ca ale lui Lamartines, sonate grave ca ale lui Beethoven, melodii dulci ca ale lui Sehubert, acente sublime ca ale lui VVeber; — poesiele lui nu sunt versuri, sunt căntece armonioase, răpesc inima și găndirea, și le adă la un vis melancolic la cugetări nesfărșite ce se perd în dedalurile imaginațiunei și ale sensațiunelor în care voluptatea are ceva divin ce nu aparține pămăntului.

Bolintineanu nu are putere materială, brutală, lumească în scrierele lui, — are acea energie înnălță ce isvorasce din suflet, și care emană de la o natură a cărei construcție nu e comună tutulor muritorilor.

O tănără Fată pe patul de moartee o imitațiune sublimă din juna cantivă a lui André Chénier, accentele acelei conile care se vede în momentul de a trece în o altă viață, suspinele ei, regretele ei la tot ce este ilusiune și are un prism încăntător, în viața tinereței, reflecțiunele ce ′i inspiră pozițiunea ei, găndinduse la toți cei carri aștept moartea tea ca o bine-facere pentru carii în loc de ar fi o cruzime, ea ar fi o consolare și o ușurință sau o sublimă și delicioasă melancolie ce eguală pe Lammartines în aceste versuri fără comparare în lume:

„O temps! suspends ton vol, et vops hepres proriees

„Suspendez votre cours

„Laîsseznons savourer les rapides délices

„Des plus beaux, de nos jours.

„Assez de malheureux, isibas, vous implorent,

„Coulez! coulez pour eux!

„Prenez avee leprs jours, les soins qui les devorent.

„Oubliez les hepreux!

E ceva nobil și înalt!- în acea cugetare a poetului care plănge tinereța ce ca o rază de soare care încălzesce sufletul apune în mormănt; — dar poeții nu scriu ceia ce simt, ei scriu mai tot d′auna ceia ce ′și înkipuescimaginațiunea la dănșii este mai tare de căt inima, mai fertilă de căt sensațiunele, — și mai agitată și furtunoasă, ea se sfășie de durere sau înoată ′n fericire cu aceia′și putere de pasiune, — imaginațiunea e bogată, ea are culori, primăveri, ilusiuni pe care le simte și le soarbe cu sete, mdreptează moravurile răzănd.

Bolintineanu a făcut un oper remarcabil, basme și legende Romăne; — fie care din acele inspirațiuni e un mic Poem epic în care bravura, mărirea, bărbățiea, gloria, libertatea, naționalitatea, amorul, și tot ce este mai scump mai sănct, mai nobil în cugetările oamenilor și în soarta populilor, joacă un rol sublim personificat în suvenirile și tradițiunile trecutului măreț și indipendent ale țărei noastre.

El a compus, singurul romanț original ce avem în lima noastră, Manoil, — pasiunele umane sunt descrise acolo cu colori vii și puternice, — găndirea se simte de poezia lui, — și insptrațiunile seamănă cu acele ale lui Raphael de Lamartines.

Bolitineanu, Alecsandri, Alecsandrescu sunt poeți favoriți ai lui Paul, adorațiunele și venerațiunile lui Literarii.

În o zi el scria lui Bolintineanu următoarea scrisoare.

Era eri o frumoasă seară, — iubite Take, mă dusesem în pădure, peiarba verde se văz spectacolul soarelui apuind p′intre arbori; — pe cer se vedeau siluete argintii p′între raze roșii, la acea oră în care colorile per.

După colori începură a dispărea și formele.

Și mă găndeam la tine. — mă găndeam că ′n zioa aceia te fecuseși efor la spitaluri; — ce pozițiune pentru un poet! — Sărmană muză oblojită ′n cataplasme.

Iată-te dar în lucrările publice,- comisar al Dunărei, și Efor al spitalurilor, — ai intrat în treburile Statului ca Filin al Macedoniei cănd a intrat în Babilon, — dar nu′ți ar părea oare straniu cănd ai citi în Ocint Cprtin, că Alecsandru nu cer ca resplată a victoriilor sale decăt un post de efor din cetatea lui Dariu?

Nu teai lăsat oare se′ți facă ție, cea ce Loriquete societate les, face lui Napoleon I, pe care numeșce în Istoria Franței Markizul Bonaprate general șei oștirilor maestăței sale regelui Luis alXVIII?

Un poet încăntă,- și numele său devine o individualitate sacră, — tu erai un întreg, — de ce ai priimit se devii, o parte?.

Ai intrat în treburile statului— nu esa trebuință se fii un poet așa de mare, ca să devii unul din cei 1700 de funcționari ai Romăniei, sărmane Bolintinene, — iatăte dar acum egualul, Dlui Arsake care e la comisia Centrală, — a D-lui Melic, care e în nu șciu ce comisie, și alții mulți numai șciu căți, carii nu puteau fi egualii tăi decăt numai priimind tu o funție publică, — ce zic una, doă.

„Toată lumea zice acum că voeșci se devii șideputat, adică unul din cei 70.

Ești dar ambițios? — Dar ce cunună putea fi mai frumoasă, mai glorioasă pe fruntea ta de cît cununa poetului mare-și ce strălucire putea fi mai măndră pentru tine decît aceia de glorie națională.

Erai Bolintineanu poetul, — acum ești comisarul Bolintineanu, acum ești Bolintineanu Eforul— acum ești pitarul Bolintineanu.”

Afară din acești poeți adevărate glorii literare ale Romăniei, nu mai avem de căt căte va cununi de flori pe ici pe colea, flori risipite și gingașe ale ungr imaginațiuni tinere, — cănturi dulci ecsalate în gîndiri frumoase; — D. George Baronzi care a avut căte va inspirațiuni în adevăr poetice d′între care cea mai de merit este Danubiul, poesie măreață și care deșteaptă în suflet suvenirglorioase și patriotice.

Proza noastră este încă și mai săracă de că poesia, — ca la toți populii primitivi — (erte-ne Romănii acest adevăr) — căntecele a fost întăia lor impulsiune spre Litere, — poesia a fost întăiul lor pas în progresele Literarii, — facă cerul ca aceste progrese se devie mari, frumoase, serioase, și să scoață Romănia din îndărătnicirea din care se afla și din care Alecsandri, Bolintineanu și Alesandrescu, a scos′o cu fală și cu mărire.

Vasile Alecsandri în proză ca și ′n poesie este necontestat acel care are palma Liter ră, și care merită supremația asupra tutulor: — Bolintineanu e unul din prozatorii noștri cei mai eleganți.

Filemon a dat o noă impulsiune prozei Romănă; — dacă în țara noastră am avea gustul Literilor, Filemon ar funda o școală romantică-el are mult din cugetarea filosofică și înaltă a lui Montaigne ceva din caracterul aspru și veridic al lui Labruyère și ceia se îl strică, generul lui Ste Beuve; critic sever și just el să aruncă căte odată cu succes în arena glumei, maniază această armă primejdioasă cu o foarte mare abilitate- ironia sa e mușcătoare și fină, și ceia ce dă o foarte mare putere spiritului său epigramatic, este o ljudecată dreaptă, independentă, loială, cruțată de veninul patimei și al invidiei.— Musicant perfect, Filemon iubesce arta pentru artă, o judecă ca artă, și șcie a susține criticele sale prin argumente de adevărat cunoscător și de sciință profundă— Împresiile sale de călătorii sunt în opinia tutulor celor ce se cunosc în litere un oper de merit real, un oper serios și instructiv, — afară de amănuntele și de descrierile erudite ce face pe lector a cunoasce moravurile și instituțiunele celor lalte state, el are vederi filosofice profunde și kiar politice de o justeță gravă și netăgăduită; — anecdote cu totul petrecătoare ce dă o ′ncăntare voioase operului său; — ca floricelele suave ce strălucesc voioase pe o cămpie ca se dea o idee și mai măreață de mărirea și de frumuseța puterei și a creației lui Dumnezeu

Dacă generația noastră ar fi nepărtinitoare, lucrările lui Filemon vor fi privite ca lucrări filosofice, ca oneri instructivi, ce pot fără contestare se fie priviți ca classici, și care vor trece la posteritate și vor fi studiuri utile pentru tinerimea noastră.

Spiritul găsesce în operii săi un nutriment îndevăr instructiv serios, cruțat de ecsagerațiunea de ecspresiuni svăpăiate; de cugetări ecsaltate, de vorbe late și absurde care sună sec a Patriotism, de ecsagerări politici.

Singurul defect ce mustrăm lui Filemon este o siluire de rezonament și de argumentație, o imitație a modului de a scri al lui St. Beuve. În kiar erorile acestui critic, care nu a o prit pe acel mare Literator de a dobăndi în țara lui o celebritate meritată și vastă.

În Literatura Politică afară de remarcabilele scrieri ale lui Ccinog, scrisorile assupra Principatelor-Unite cutre Vegezi Răscola, — și o mică broșură a D-lui Boerescu nu mai avem nimic. Făcând critica lui Chainoy făceam tot de odată critica ca scrisorilor cutre Vegezzi Ruscala; — scrise în acele ′și opinii, în acele′și prevederi, în acela′și spirit, cu aceleași simțiri politici, și cu aceiași idee de independență pentru țara lor, — aceste doă operi sunt surori gemene a doă spirite mari și ′nalte ale Romăniei, care vin unul în ajutorul și susținerea celui lalt.

Chainoy și scrisorile către Vegezzi Ruscula scrise de oameni în adevăr politici, de bărbați de stat, de Romăni iubitori de patrie, sunt remarcabile prin dreapta judecată a faptelor și prevederile de ceia ce era să se petreacă și se petrece la — Chainoy e mai serios, mai grav, și putem zice mai profund— scrisorile către Vegezzi Ruscala sunt mai tari și mai mușcătoare.

După ce atacă mai întăi ceea ce au făcut în adevăr nenorocirea țărei; sistenul Regulamentar care kema numai o classă, — clasă fără consistență serioasă— Ia cărma treburilor publice și la drepturile politice, Chainoy și scrisorile către Vegezzi Ruscula arată rezultatele deplorabile ce a isvorăt din Boerism privilegiu bastard care nu se reasămă nici pe nobleța de nascere nici pe nobleța meritului și a talentelor, și care nu a fost de căt un isvor de trafic și de abuzuri pentru Domnitorii trecutului, și o cale deșkisă zeneticilor ce prin favoari, interese, și corupțiune ajungeau la putere și striveau clasele asuprite, înăbușau progresul, și dărămau or ce idee de independepță.

Chainoy are descripții cu totul adevărate și aprețiări cu totul politici și serioa se asupra influenței streină, și a raporturilor țărei noastre cu Rusia și Turcia; — a raporturilor Turciei cu Russia, și a posiției principatelor între aceste doă Puteri.

Chainoy scris după Revoluția de la 1848 și înainte de Conferînțe, judecă poziția țărei de tatunci, intră în amănunte cu totul importante, și ratează kestiunea sub adevăratul ei punct de vedere. El intră în desbateri juste, profunde, învățate, serioase și mai cu seamă foarte adevărate asupra stărei de atunci, el descrie cu colori vii și reali, toată starea noastră politică, morală, și materială de atunci; — ne arată pe compatrioții noștrii emigrați demni discipoli ai lui Mazzini și Ledru Rolin,în tocmai așa precum erau și sunt și astăzi,judecă Literatura și poezia noastră cu justiția și nepărtinire.

Scrisorile către Vegezzi Ruskala de și scrise de alt autor sunt urmare a lui Chainov; — ele tratează kestiunea după conferințe cu aceiași! maturitate de om de stat, cu acea′și seriositate reală și erudită, ca și Chainov.

Autorii lui Chainoy zi al scrisorilor către Vegezzi Enscala și Vasile Alecsandri sunt necontestat oamenii cei mai de spirit din Romănia, cei mai învățați cei mai capabili, și cei mai adevărați bărbați oameni de stat ai Romăniei.

Singurele defecte ale lui Chainov și al scrisorilor către Vegezzi Cuscala, — este că nu sunt scrise și ′n Romănesce, — acestă lacună se ′nțelege prin scopul cu care au fost scrise; — note diplomatice date pe la Ambasade— deslușiri politici, create ca se lumineze Europa asupra situației, noastră politică.

(De mult n′eam propus se ′plinim această lacună cerînd voia autorilor și traducănd acele scrieri remarcabile în Românește, pînă acum timpul nu n-ea ertat)

În autorii noștri am uitat pe spiritualul și celebrul Millo; Moliere al Romăniei; — Tuzu Calicul și Prăpăstiile Bucurestului sunt comedii de caracter, studiuri profunde și filosofiice, scoli morale și biciu fulgerător al vițiurilor, și al defectelor societăței noastre; — Tuzs e un țin moral și perfect, — Lică Cobuz Apazio sunt portreturi contimporane ale societăței noastre.

„Vezi cel ce strigă în gura mare „Că′i om de cinste, că′i patriot.”

Nici odotă, Tartufismul politic mascat sub spoiala falșului patriot nu a fost mai bine isbit, nici odată viciul jocului de cărți, șarlatanismul, infamia, abjecția, corupția nu a fost mai bine descrise și mai bine bicinute, Millo este după Alecsandri o mare și frumoasă glorie Literară și artistică a țărei.

Broșura D-lui Voerescu este o aruncăturăi de oki, politică care nu lipsesce de merit, dar a cărei aprețiări sunt tinere și neecsperimentate, remarcabilă prin stilul și scrierea ei, ea nu lipsece nici de justiție nici de adevăr, e un oper de talent născănd care se va desvolta.

Paul își întoarse privirile spre jurnalistică. El găsi:

Ură! patimă! veninu! injustiție! orbire! invidie! mediocritate! turbare în contra meritului a capacităței și a talentului!

El se depărtă cu oror și desgust de publicitate.

Epilog.

Bine Domnule?

Bine Doamnă?

Unde e denuementul?

Care denuement?

Denuementul Romanțului; — în concluziune n′eai vorbit de necontestatele glorii Literare ale țărei; — de Alecsandri, de Alecsandresc, de Filemon, de Milo, de Chainoy, de scrisorile către Vegezzi Ruscala, de Boerescu; —

— Dar Paul ce s′a făcut?

— Paul?

— Da, Paul eroul Romanțului; s′a spănzurat? a murit de durere? a plecat în pustii? — ce s′a făcut? — spune′mi Domnule ce s′a făcut.?

— Asceptați Doamnă căt va timp, căți va ani și vă vom arăta pe Paul sau plecănd la California se câte o avere; — sau vă vom face se asistați la ′n mormăntarea lui cu trombe, musică, alaiu și toate cele lalte Amen.

— Ce fel amen?

— Adică așceptăm cu nerăbdare un denuement, ori care o fi, dar se fie un denuement.— Nu am văzut încă romanț fără denuement.

Fine.