Aldo și Aminta

ALDO ȘI AMINTA

SAU

BANDIȚI

PARTEA I.

Les actions des hommes sont une semence féconde répandue sur les champs obscurs de l′avenir, confiée avec espérance aux divinités fatales.

Schiller.

I

Timpul nu a grămădit atîțea ani în memoria aceluia ce suspină, de cînd fie-care vale a giiganților Carpați era o fortereță munită de natură a haiducilor noștri; de cînd fie-care cimă scotea un eco ca să răspunză la vocea bravilor, ce înkinau în sănătatea căgitanului lor, și culmea vecină, revibrîndu-o, o repurta cu drag, astfel pănă la Buceci.

Tot se mai ține ′n legiende virtutea moșilor noștri, locul triumfului lor, și onoarea a mai multor spelunce, loc de scăpare al vr′unui erou.

Dar uitarea din zi în zi crește, și memoria trecutului nostru, perind pe nesfințite, nu ne mai aduce aminte de ceea ce fură părinții noștri. Romînul, îngrozit de durerile sale, cată numai a-și plînge suferințele lui, și geme în tăcere făr′ să arate lumii aceea ce ar putea el. Sdrobit de un secol și jumătate de acea gintă streină ce o aduse Păcatul în sînul Patrii sale, îngiețat de groaza omului din Nord, el nu mai știe cînd lumea zicea odată: „S′a deșteptat Romînul, și vai de acela ce va merita răsbunarea lui!”

Cu toate acestea zioa învierii nu e departe, națiunele și au adus aminte de liberatorii lor, și Romînul a început să-și cunoască letargia în care a căzut!

Veniți dar cu toți, voi ce înkinați Patrii viața și viitorul vostru, veniți de suspinați împreună cu mine pe sepulcrele eroilor căzuți, căci viața lor fu viața Patrii noastre, și daca cerul ne va permite, vom putea și noi odată să imităm faptele lor!

II

Era la începutul secolului al XIX-lea, cînd popolii își căutau repaosul în sîngele lor, și cînd un nuou Alessandru încinse spada lui Atila nu mai puțin funestă de cît a acestui erou! Atunci pe munții noștri fîlfieau mai multe stindarde; descendenții lui Traian, demni fii ai patrii lor primitive, alergau la vederea lui, ca esilatul ce-și vede iară căminul. Trîmbița resbelului resuna din patru părți ale Romînii, și numai lașul căta a se ascunde: născut în întunerec, lumina-l spăimînta.

La poalele unor înălțimi nemăsurabile se ′ntindea o drumbravă bătrînă ca și Timpul. Vîrfurile circumvecine, care se asvîrleau titanice pînă la nuori, amenințau de departe pe nemicul ce ar fi cutezat să brave răpoasa-le nălțime, ca să răpească din sînul lor pe arda ce natura ar fi ordonat a-i apăra; prăpastiile ce lăsau în partea opusă erau așa de profunde, în căt ai fi putut zice că piciorul lor servă drept bază omului suteran. Natura aci, de și incultă, dar era mult mai grandioasă în simplitatea ei, de cît daca omul fi silit a o perfecționa; căci pe unde a atins brațul său, n′a rămas de cît ruine ′negrite de secoli,care spun trufia și vanitatea lui? Moartea l a preurmat în tot pasul ce a făcut, și destrucțiunea farul său conducător!

III

Dar pămîntul acesta rămăsese intact pănă acum? nu putuse oare muritorii să profite de oportunitatea acestui loc ce forma un fort inespumnabil?..

Un mititel palat, ce avea forma degenerată a unui castel din evul median, era ascuns în acea dumbravă, și rezemat de coastele unei ripe; ceea ce proba că omul locuește pe acea vale înfiorătoare. Nu era însă omul cupidității; un instict mai nobil îl împinsese aci: dorința de a fi indipendent era singura sa crimă, și ast munte, mai simțitor la rugăciunile lui, îi descoperise tot ce avea mai scump, și-l apăra cu validitatea în contra nemicilor ce-l persecuta. — Adesea ori obiectele neanimate compătimesc și ne ajută în disgrația noastră mai mult de cit aceste corpuri pe care le numim simțitoare!

IV

„Vivat! ura!” fură sunetile ce ′ntrerupseră profunda tăcere a nopții, ca o liră agoniile durerii. Sgomotul s′apropia din ce în ce; un tropot de cai se alunga pînă ′n estremitățile acestor văi, și arborii dumbrăvii, adiați de vănt, păreau că se înclină trupei care sosea.

Erau aceștia sbirii, care căutau să dea peste culcușul victimelor ce jurase să-și răsbune, sau vr′o bandă amică ce aducea vr′o noutate soților săi?... Era însăși Brav, eroul și Căpitanul a trei sute, locuitorul acestor munți.

Tot se reanimă la apropierea lor: noaptea își mai albi negrul său văl, și Oroarea, divinitatea astor munți, luă o formă mai timidă.

Mai era puțin pînă la alba zioă, și voinici petrec restul nopții la ospățul ce li se preparase, înkinînd care de care în sănătatea căpetenii lor. — Brav era în capul mesei, nobilul său corp, ce purta o frunte măreață, întrecea p′al soților săi, și în pătrunzătorii săi oiki se vedea focul ce anima pe omul cel liber.

„Deșert astă cupă, le zise el, în onoarea numelui vostru, copii mei; fie ca toate picăturile ei să reîntinerească sînge și curagiul vostru! — Sunt patru ani de cînd ea circulă în mîinile noastre, felicitîndu-ne de victoriile ce am repurtat! de patru ani, pătați de sînge, înkinăm d′asupra cadavrelor ce am doborît! Nici o dată frica nu-și găsi un loc în inima voastră, nici o dată moartea nu avu fiori pentru voi. Tiranii fu singura idră ce căutați a lovi, și tiranii ne prepară azi moartea, copii mei! vom sdrobi însă ori ce barieri ca să ajungem la dînșii, să ajungem de bună voe, cu spada în mînă, iar nu cu lanțul de rît!

„D′acum nainte cariera noastră se skimbă de tot; pînă azi ne am luptat ca bandiți, șezînd noaptea la pîndă, și zioa ′n păduri; d′aci încolo vom merge în fața lumii, și pe cîmpul de onoare vom ști să murim pînă la unul. Curagiu, copii mei! Gloria ne adastă și Romîni vor ști să poarte lauri ei!

„Să mai bem dară cu toți, să mai deșertăm la cupe, căci astă viață e dulce pentru bandit!”

—„Așa, strigară cu toți, să bem căci astă viață e dulce pentru bandit!” și se ′ntreceau fiecare a lovi cupa căpitanului lor.

Astfel merse crescînd sgomotul acestei libațiuni, și un „Vivat” repetat fu finitul acestei eroice cine,cînd Brav se retrase.

Și care din noi nu suspină dupe un aseminea ospăț! cine nu ar delăsa magnificența palatelor pentru o oră petrecută cu acești amici ai infortunei! nici un tesaur n′ar putea să egale pompozitatea acestei naturi; eși, monarce, din labirintul în care te ai perdut, și viind acilea, recunoaște puterea ce ai insultat!...

V

Se luminase de zioă cînd ospățul fu terminat; dar trupa obosută de incursiunele nopturne, căutá să guste puțin repaos subt acei arbori secolari, a căror plete îmbrătrînite de mulțimea anilor, scoteau niște sunete vage ce te îndemnau la somn.

Dar printre acești bandiți se aflau unii din care suferințele nu lăsase de cît un skelet trăind, și care așteptau, cufundați în aspirațiunile lor divine, să salute frumosul răsărit. Fugind, abandonînd soțietatea, fiind persecutați ca și soții lor, ei sperau cu toate astea niște zile mai fericite, căci iluziunile ′s plăcute ori-cărui muritor; și se rugau, căci cerul le era ′nainte, și nimeni nu le turbura pacea și liniștea ce aflase aci.

Ei aveau un arbore drept templu, a cărui boltă era infinitul; vocea și rugăciunele lor nu erau mărginite de ocolul unui zid mucezit, ci livere ca vîntul se ridicau pînă la cer; lampa ce arde în onoarea lui Crist, nu era o faclă topitoare, pe care o stinge scumpătatea oamenilor, ci steaoa zilei, așezată pe marginile Orientului, încununată de splendida sa aureolă, le lumina cartea Universului, și ei citeau într′însa legile lui Isus; nestabilite încă pe acest pămînt! Ei nu erau siliți s′asculte niște imne monotone, întonate de o voce sau un intrument fals; paserile inocente cîntau gloria Celui Înalt, și divinele lor concerte străbăteau pînă la dînsul; iar fumul ce se aridică în onoarea lui, era rooa dupe cîmpii!...

Și cine era acel june palid, rezemat de o stîncă, d′alăturea unui bătrîn, ce venise aci să se roage, și să contîmple soarele răsărind?... Făcea el parte din trupa lui Brav, sau, simplu păstor, venise acilea să-și plîngă soara sa?.. Era Aldo, secretarul lui Brav, spaima nemicilor, geniul trupei și speranța Căpitanului său.

Abia de duoăzeci de ani, și-și abandorase tot ca să se facă bandit. Dar scopul lui era nobil, iar nu o dorință de patimi vulgare; adevărat fiu al Durerii, el venise să-și găsească o moarte mai sigură, și să arunce în negrul Uitării trecutul, viitorul și teția sa.

Fața lui era consumată de suferințe, abia mai conserva freskeța. tinereții; negri săi oiki, încărcați de gene, se îndreptau mai de multe ori către cer, ca cum ar voit să se roage, și apoi păreau delirați îneregaosul lor; un foc misterios și sublim ardea în căutătura sa: pietatea și răsbunarea, orgoliul și compătimirea păreau a fi estremitățile cu care se lupta. — Bătrînul ce sta aproape de el, martir al Calamității și al Esperienței, plîngea adesea durerile lui, și căta să console astă inimă sdrobită prea de timpuriu!

„ Tu nu mai uiți trecutul, îi zise el; acea imagine a copilării tale te turmentă în momentele cele mai dulci. Aldo, vezi cît de senin e cerul, cît de frumoasă e Răsărirea, cît de frațios ne surîde toată natura! Ea e Inocentă, amicul meu, și vinevoitoare pentru cei suferizi; tu trezești acum într′însa, de ce nu ești ca ea,de ce nu te înveselește frumusețile ei? — Lasă, Aldo,acele gînduri funeste: — pandurul n′are de cît spada și pe D-zeu!”

—„ O! amice, îi răspunse junele, așa credeam și eu, dar iluziunile m′au încelat, și am vuzut căzînd toate speranțele mele. Socoteam că înrolîndumă în această trupă, ducînd o viață vagabondă și poate kiar infamă, voiu uita totul, voiu uita lumea, și mă va desfăta șueratul gloanțelor. Nimic însă, amice, noi fugim, de lume socotind să lăsăm într′însa tediul, desgustul, disperarea, dar ele ne urmează în tot locul, și resuvenirea lor crește împreună cu durerea noastră: natura în singurătate nu face de cît să reînoească kinurile aceluia ce a cunoscut o dată pe oameni! Lumea, părintele meu, e un eco ce parcură tot universul: voind a s′o uităm, ne deșteaptă sgomotul său; voind să fugim de dînsa, noi dăm peste imaginea ei. Nicăeri nu avem scăpare, daca nu în lacremele și durerea noastră. Natura consolă pe cei fericiți, — infortunații nu au scăpare de cît în mormînt!”

Și nobilul Aldo, cu fruntea plecată pe brațul său, căta spre pămînt ca cum ar fi voit să-i ceară pacea care dorea. Tot ce suferea el se consuma într′însul, și numai Bătrînul, acest confident și părinte al său, putuse să înțeleară cauza durerilor lui. Amorul subjugase astă inimă generoasă, și resuvenirea acelei femei răpitoare turbura pacea lui Aldo, ce fugise de dînsa ca să poată lua armele pentru patria sa. Ne maiputînd trăi în mijlocul unei soțietăți corupte, supt infamul regim fanariotic, el își abandonă pe iubita sa, și fu cel dintîiu care salută stindardul tricolor înălțat de Brav.

Dar farmecul amorului e așa de tare! inimile: cele mai marțiale cad adesea subt imperiul său. Aldo, nu putu să scape de aceste tentațiuni, căci amorul e cu atît mai puternic cu cît suntem mai departe de femeea ce adorăm. Dar Aldo simțea numai acele pasiuni violente, iar nu era dominat de ele; patriot din inimă și convincțiune, el nu putea să cază la resuvenirea amorului său; și daca părea descurajiat cîte o dată, asta provenea mai cu seamă din resentimentul ce avea contra inemicilor patrii sale, din impaciența d′a se vedea în zioa răsbunării, și, ce să zicem, poate că și din cauza frumoasei Aminta.

VI

Soarele înaintase pe cer, și ′mpreună cu dînsul durerile lui Aldo se îmulțeau, cînd Bătrînul cu voce consolatoare îi zise: „Destul copilul meu, încetează d′a te mai gîndi la trecut, imaginea lui e tristă pentru acela ce a suferit. Prezentul și kiar viitorul ” trebue să te ′ncurage: acum ești liber, fama vitejilor,și poți sbura ori unde: iată lumea, străbate-o de la un capăt pînă la altul! — Nu se cuvine eroilor să cază subt imperiul dureri; inima lor, lavă arzătoare, ce nu se topește de cît o dată cu viața, aspiră numai răsbunarea, și e rușine cînd patima le poate slăbi voința. Aibi curagiu, Aldo, și resistă astor suvenire violente ce-ți a sdrobit peptul!”

Aldo, mișcat d′astă voce plină de credință și pietate, adună puținele espresiuni ce-l puteau justifica, și răspunse astfel espertului bătrîn: „Suferința, iubite tată, e cel mai putințe agent ce te îndeamnă a-ți răsbună; voind a fugi de dînsa cînd e, ca să zic așa, identificată cu noi, răul ar deveni și mai funest kiar din mijloacele ce am întrebuința. S′o lăsăm dară în pace a-și turmenta victimele, căci daca consumă materia, cel puțin esențiază spiritul, compensațiune cu atît mai dreaptă cu cît rezultatele ei sînt mai fericite. De ar fi suferința universală, o! atunci un singur princip ar domina lumea: concordia și amorul ar fi deviza popoarelor, căci inimile suferinde se ′nțeleg una pe alta și se ajut în mizeria lor!”

Bătrînul, observînd emoțiunile lui, și temîndu-se ca nu cumva o discuțiune mai lungă să reîndoească kinurile sale, nu voi să mai conbată un argument fără soliditate poate, ci se sili a-l sustrage din acele inspirațiuni fatale.

„Lasă, copilul meu, gîndurile, îi zise el; s′abandonăm această cimă; tu ai trebuință de repaos căci nu am înkis oiki noaptea aceasta. Durerea ta mă turmentă, Aldo; aidem în mijlocul trupei noastre, departe d′aste locuri care par că-ți revelă niște reminiscențe ce te înfioară!”

Aldo, fără să caute a se opune, ca pelerinul dezertului, se lăsă în voea mîinelor binevoitoare a-l conduce la o nuoă sorgentă de unde să poată gusta iară pacea. Apoi pornind spre vale; „Da, zise el, iată un an acuma de cînd sînt cu voi; în decursul acesta nu am voit un moment să mă separ de trupă, căci socoteam că voiu uita trecutul; — în conversațiunele noastre evitam asemenea subiecte, numai tu mă înțelegeai. Alergînd pretutindeni, încuragind prin esemplu succesele acestei bande, stropindu-mă adesea cu sînge poate inocent, gîndeam că prin aceasta voiu deveni o fiară fără pietate. Dar nu, amice, este cît-va timp de cînd un foc mă arde și-mi consumă ori ce putere; de mă încerc a-i face vr′o rezistență, kinurile mele se revoltă așa de tare, în cît crez că o să spargă ori ce legătură le maioprește d′a isbucni. Nu e conștiința care mă muncește! viitorul, trecutul, prezentul, nu știu care mă turmentă, căci uite, parică am ajuns iar pe marginea a-i visului de care am fugit, — prevăz că este aproape de mine trecutul suferințelor, și vor să mă atragă în căderea lor!... O amice, să fugim!...

Zicînd acestea, ca copilul a căruia slabă imaginațiune își creează mii de fantome, și fuge țipînd în brațete mumei sale, așa și Aldo se aruncă pe sînul Bătrînului lăsînd să cază palida-i frunte pe umerii săi.

Acum ei erau departe de acel loc solitariu, înaintau spre locuința lor.

VII

Bătrînul, conducînd pe infortunatul june pînă la castel, îl vură să doarmă puțin, socotind că prin repaos se va alina obositul său spirit; apoi plecă să asculte convorbirea soților săi.

Subt un șteiar bătrîn, al căruia creștet se aurise de lumina soarelui, mai mulți flăcăi d′ai lui Brav se adunase aci ca să mai vorbească de soarta lor.

-„Dar ce o fi avînd Căpitanul nostru, zise unul dintr′înși către tovarăși săi? De la o vreme încoaci îl vezi tot trist, dus pe gînduri, melancolic și ne vorbește cu atîta grijă, cu atîta temere?... Unde?..mai nainte zicea o vorbă „sînteți gata copii!” și pe clipă porneam cu toți să ne apucăm de lucru.

-„Dar vezi acuma nu mai e așa, răspunse un altul; de cînd ne-am lăsat de haiducie și am luat o atitudine mai impozantă, determinîndu-ne d′a omori numai p′aceia ce insultă patria noastră, Căpitanul se ocupă necontenit cum ar face să-și realize scopul, și ce drum trebue să ia.”

-„Nu cum-va crezi tu că viteazul nostru Cănitan se căsnește a găsi alte mijloace, cînd onoarea nu ne poate permite de cît sabia și pușca?... și apoi confiența care are în noi n′ar trebui să-l facă a se îndoi de loc.”

-„Așa e frate; dar cine știe cît e de mare pericolul ce ne amenință? și apoi Căpitanul nostru nu vrea să ne bage de geaba în foc, el preferă moartea cînd e vorba de a cădea. Nu știi în lupta ce avurăm cu oameni cîrmuirii, că se asvîrli singur în mijlocul lor văzînd că ne cam îndoim?...

-„Va să zici!... ce grozavă fu noaptea aceea, ce amestec spăimîntător; și cu toată mulțimea lor, tot noi triumfarăm. Viteazul Aldo se luptă atunci ca un leu.... Dar atîta sînge ce s′a vărsat! e! mă înfior și acum...”

-„Ce zici tu, întrebă unul a nume Florini? eu cînd văz sîngele țîșnind mă ′nebunesc; singura mea distracțiune e d′a vîna la carne umană, și simț o plăcere nespusă văzînd cadavrul cum tremură subt ascuțișul sabii mele.”

-„O Doamne, zise altul, ce capăt o să aibă lucrurile astea! cîte victime inocente n′om fi făcut noi! ș′apoi vezi, așa vorebsc bătrînii, de un Domn Țepeș care punea masa subt un umbrar, format de furci, în vîrful cărora, pe cînd prînzea el, condamnați se kinueau a-și da sfîrșitul; și′, urmă, Doamne, cu ce oribilă moarte nu l ai muncit!”

La aceste vorbe toată grupa se cutremură, și strigă în unanimitate: „ Ce grozăvie!”

Florini însă, care era fericit numai cînd putea să măcelărească la oameni, îl întristă emoțiunea soților săi, și le împută amar această slăbiciune.

„Ce? vă îngrozește o simplă narațiune, te zise ei?... Rușine pentru asemenea viteji! Voi ați jurat săl dați moartea pînă la unul; de ce dar vă temeți auzindul furorile ei? Nu cumva pietatea a infectat sufletul vostru? Cutremur de moarte! astă lașitate n′ar face decît să vă dea în cursa ce vi s′a întins de mult timp! Tiranii nu au pietate; de ce dar noi, victime scăpate din giarele lor, să ne mînjim cu această pretinsă virtute, ca să recădem mai lesne în lanțurile ce ni se prepar?..A! Moarte! dați moarte ca să se spele pămîntul de atîtea infamii! faceți rîurile să spume numai sînge în curgerea lor, și veți bea dintr′însul ca să reîndoiți setea voastră de a-l vărsa! Nici o considerare, nici un respect; vîrful sabii voastre esecute satisfacerea ce-ar trebui săi cereți! moarte, căci numai dînd moarte vom putea trăi!

Florini puse atîta forță, atîta patimă în esclamațiunea sa, în cît toți rămaseră stupefăcuți, și începură a-și împuta timiditatea lor, cînd Bătrînul, care ascultase de la început această discuțiune, și care cătă tot d′auna a modera furorile unei bande esaltate de jugul ce suferise și de iicența de care se bucura acum, se puse în mijlocul lor, și mai alină spiritele prin aceste cuvinte:

„Îmi place, Florini, curagiul și forța inimii tale, îmi place credința ce pui în determinarea ta; dar bagă de seamă, june, a nu merge prea departe, ș′a cădea atunci cînd soți tăi vor avea mai multă trebuința de tine. Scopul nostru nu e numai de a vărsa sînge, ci a împuțina suferințele patrii noastre; esercitînd asemenea cruzimi, speri tu că vom ajunge acolo unde ne-am propus? Uzanța de a vărsa sînge numai de plăcere, abrutiză popoarele și le degeneră pentru eternitate! lasă fiarelor astă meserie pe care omul a cătat s′o abandone încă din copilăria sa; noi trebue să mergem cu amor ′nainte, și să iubim kiar pe nemicii noștri cînd aceștia ne cer ajutor și protecțiune; căci daca Timpul ne aruncă în asemenea alternative, nu trebue, Florini, a ne adăpa răsbunarea cu sîngele celui inocent și a ne lipsi de credință și docilitate, — D-zeu n′ar face de cît să ne blesteme și oamenii să ne gonească cu pietre. Să respectăm dar ființele inocente a căror viață trebue a ne interesa. Noi nu voim a forma o trupă mizerabilă de bandiți fără umanitate, ci din contra a respecta și a ajuta pe cel infortunat! Cu modul acesta, kiar de n′am putea să împlinim misiunea noastră, cel puțin posteritatea nu ne va numi o facțiune a cărui țintă nu fu de cît infamia, ci va vărsa o lacrimă de compătimire și respect, auzind că ne-am luptat și am murit ca martiri, adorînd virtutea, respectînd onoarea și persecutînd pe Tirani!

Urmați, copii, dupe principele acestea, și Aldo ce le-a inițiat între voi, va ști să merite stima și fidelitatea voastră!”

Toată trupa, reînsuflețită de cuvintele bătrînuluipredicator, își disipă îndoința ce le inspirase Florini, și repetă de mai multe ori numele lui Aldo.

Cît de lesne supui mulțimea cînd posezi magia de a convinge, și cînd ai dobîndit dreptul acesta prin superioritatea geniului și a inimii tale! Bătrînul știuse să cîștige stima și încrederea acestei trupe, prin sinceritatea sa constantă, prin devotamentul ș′amorul său către dînsa: mijloace nobile și frumoase d′a influența asupra acelora ce sînt mai inferiori de cît noi! El nu avea altă armă de cît blîndețea, și nici o dată nu-și făcuse fală din esperiența care dobîndise. Era mai mult de un an și jumătate de cînd venise în mijlocul acestei trupe, și nimeni nu-l kema altfel de cît „Părintele meu!”

VIII

Pandurii se lungise la vorbă, cînd un sunet îi făc să se ridice toți în picioare.

Era oare semnalul nemicului ce s′apropia? — O voce în depărtare a căruia armonie dureroasă sfîșia peptul, străbătuse pe această vale, și arborii păreau că-si oprise șueratul ca să asculte divina sa melodie. Poate că era geniul astor munți, vre un spirit ce cînta ferințele sau amorul? dar s′ascultăm căci, ori cine a fi, plîngerea s′a ′nceput:

1. „Ca barca asvîrlită de viscoli,de furtună Pe alte țărmuri nuoă ce nu a mai văzut, Așa pe aste cime eu sînt de tot streină: Ca lebăda din sboru-i acilea am căzut! 2. „Așa, căci în durere-mi, eu n′am cătat scăpare, M′am dus acolo unde azardul a voit! Dar kinurile-mi crește amara-mi disperare, Și ora morții mele vai! încă n′a sosit. 3. ” O voi munți solitarii, ci′ ascundeți tot trecutul, În peptu-vă ca giața, bătrîn și amorțit, Cîte legende nu e înscrise pe pămîntul, Ce-o dată fu azilul d′un popol cotropit! 4. „ O ripe înegrite d′a ernilor vifoare Ce-aduce neaoa albă pe peptu-vă lutos! Cînd corpu-mi va ajunge mîncarea astor fiare, Voi să-mi ascundeți restul în sînu-vă pietros. 5. „Căci nu voiu să-mi rămîe nici oasele-mi în urmă, Ca pulberea în aer așa să mă sfărâm; Să nu găsească omul nimic d′a mea făptură De cît numai neantul din care mă nutream!”

Aci se întrerupse cîntul acestei ființe necunoscute: poate că durerea, lacrimele-i înecase respirațiunea! Unii din oameni lui Brav, a căror inimă nu împietrise de tot, mișcați fără voea lor aproape de a vărsa lacrimi, compătimind și temîndu-se tot de o dată a nu fi o cursă perfidă, s′apropiau cu încetul d′acea parte încîntată, și se opriră din nuou imobili, ca să nu le scape vre-o vorbă din plîngerea ce reîncepu:

6. „Îmi place aste cime așa de maiestoase Ce-amenință s′ajungă la Creatorul lor; Îmi place pîriașul din aste văi umbroase Ce kiamă la răcoare pe bietul călător 7. Sînt bele aste silve ca tera de bătrîne, Retragere obscură a cerbului plăpînd, Și vocea-mi ce străbate în eco de suspine Prin arborii ce ține acordul șuerînd; 8. „Dar eu nu simț nimica, ca piatra sepulcrală Ce′n vane o imploră un tată disperat! Eu am perdut acuma kiar forpa mea umană, Nu sînt de cît un spectru a lampei ce-a plecat! 9. „Vederea mea e kinul ce poate să-mi producă Natura inocentă ce-abia am cunoscut, Căci parcă simț dorința d′a mai trăi eu încă S′ador p′acea ființă ce am disprețuit! 10. „Dar foametea sosește cu moartea ′n a mea urmă, Abia mai pociu și corpu-mi p′acilea a-l purta; Și lava ce e′n mine mă arde, mă consumă, Și′ esplozia-i e aproape d′a se manifesta! 11. ” O iartă, scumpă maică, p′o jună disperată. Ce te-a făcut eterne lacrimi a vărsa! O iartă-mă, căci mîine voiu fi eu separată C′un infinit de lumea ci′ amar mă otrăvea!.. ”

Astă voce misterioasă ce cînta cu atîta durere, din cînd în cînd părea a se pierde ș′a espira în delirul său; dar inspirată de un sentiment puternic, se susțin pînă cînd, consumată cu desăvîrșire, desecîndu-și toate puterile, căzu în domenul morții, urmîndu-o o tăcere tristă și înfiorătoare. — Nu cum-va era o muritoare ce avusese temeritatea să abandone lumea, ș′a se espune la atîtea pericole ca să vie în mijlocul naturii inculte a-și termina o viață mizerabilă și plină de dureri?...

Puține momente după încetarea acestei plîngeri, mai mulți curagioși se determinară a se urca spre acea parte, și a descoperi ființa misterioasă ce putuse să le atragă și temerea și pietatea.

IX

Unde era acum Brav? auzise el pe această sirenă și-i încîntase și lui inima ca n′a soților săi? Căta să-i dea vr′un ajutor, sau pus pe gînduri, nu auzea de cît palitul inimii sale? Finind ospățul, singur, rezemat de arma sa, ajunsese pe vîrful unei înălțimi, care se aridica mîndră d′asupra surorilor sale. D′acilea Brav dejucase mai de multe ori planurile nemicilor săi, care se ′ncercau să-l prinză fără de veste; nici o dată viclenia nu putuse să se ascunză în fața acestui bun observatoriu. D′aci Brav putea să măsoare o mare întindere din pămîntul patrii, și de cîte ori îl vînduse vr′o inimă perfidă, cursele fură nimicite, și după victorie, căpitanul venea să mulțumească cimei ce-l a scăpat.

Venise el și acum, temîndu-se de vr′o mișcare nemică, sau, tîrît de vr′un fatal presentiment, alerga ei să scape acilea de povara temerilor sale? Nici o dată; Brav nu simțise frica, ast semn de slăbiciune și lașitate; curagiul său era destul de mare ca să înfrunte moartea, și inima lui destul de nobilă ca să se descurage după ce s′a determinat. El jurase împreună cu ai săi să moară pînă la unul, și nici o putere umană, sau divină, n′ar fi putut face a se îndoi ast suflet armat de o voință rară pintre șuritori. Aruncat în mijlocului luptelor de mai mulți ani, gonit tot d′auna și tot d′auna învingător, necontenit dînd moartea și înfruntîndu-o în fața soților săi, viața era pentru dînsul o pauză de distracțiune, și singura lui temere era ca să nu-l mință carabina sa. — Frumos este omul ce privește, tot cu aceeași indiferință, viața ca și moartea; feriți-vă însă de acela care pune prea mult preț pe zilele lui!

Cu toate acestea el părea suferind, căutătura lui ficsă se oprea adesea d′asupra piscului pe care ședea; și din cînd în cînd se uita cu compasiune spre cîmpiile ce se întindeau înaintea lui. Sărmanul Brav, cît de mult; își iubea el patria, și cît de tare îl apăsa durerile ei! numai ea rămăsese amica lui în lume, numai ea putea să smulgă o lacrimă din ăști oiki ce nu se udase de cît în momentul nașterii sale!

„Visele mele, zise el c′o voce dureroasă, vor cădea în fine, ș′astă noapte în care m′ascunz mă va îngiți în negurile ei. — Nenorocire aceluia ce se încearcă a-și libera patria cînd nu a sosit timpul, și cînd sulița apăsătorilor e încă în coastele ei! — Cu toate astea bandiți Romînii vor da un esemplu, și monarcii cupizi vor tremura pe tronurile lor. Astă spadă, care de patru ani doboară la capete infame, va mulțumi și acuma p′acela ce-a mînuit-o așa de bine; cel puțin ne vom spăla insulta prin sîngele nostru, și vom arîta lumi că și Romînul știe a-și resbuna!”

Iată cum vorbea acela pe care oamenii îl numeau bandit; — este adevărat însă că pînă acilea faptele sale nu fusese așa de laudabile. Urînd pe toți aceia ce sfîșiau patria sa, neavînd mijloace destul de mari ca să sfărâme d′odată puterile lor, se aruncase disperat, cu cîți-va d′ai săi, în mijlocul pădurilor, și de multe ori răsbunarea lui căzuse ș′asupra celor inocenți. Cu toate astea tot d′auna a căzut la victime în asemenea timpi, și de am acuza pe Brav, ce-ar trebui să zicem de aceia care sugrumă națiuni întregi, nu din neștiință, nici de disperare, ci numai ca să fie mai liniștiți în visele lor?

Dar Brav se incomoda foarte puțin de blestemele ce auzea că se înalță în contra lui, el știa că ′ntr′o zi tot acei oameni îl vor plînge amar. Nici o dată opiniunea lumii nu-l oprise de a esecuta proectele sale; ea era pentru dînsul ca o tempestă ce trece cînd ploaia a început. „Vorbească, lumea, zicea el adesea, iar Brav lucreze pe cînd ei caută cearta ca să-și gonească somnul.” și ast om, a cărui energie întrecea p′a multora ce se bucura de dînsa, se punea pe lucru, și triumful era al său.

Dar ce cauză făcea acum pe Brav să nu mai crează în puterea lui, și să se îndoiască de viitorul său? — El aflase că e persecutat de o armată ce venise să restabile ordinea în țară, și nu mai vedea, sărmanul, nici o speranță de triumfat. Astfel ar fi stat mult timp pe acea cimă, cufundat în cugetările sale, daca nu-l ar fi deșteptat un strigăt al soților săi. El se sculă atunci, își luă iară acel aer emăreț și senin, căci ast suflet, plin de orgoliu,, ținea durerea într′însul, și nimeni nu putea să vază slăbiciunile lui; apoi porni spre vale unde-l aștepta tovarășii săi.

X

Flăcăi ce alergase să caute pe acea ființă misterioasă, după mai multe cercetări zadarnice, ajunseră în fine pe o coastă în dreapta căria se făcea o prăpastie. Dar ș′aci nu se vedea nicio urmă, nu se auzea nici o plîngere, nici o șoptă, de cît uetul pădurii sau sgomotul vr′unei pietre ce cădea în acele adîncimi. Înfiorați de acea tăcere, ei perdeau din ce în ce speranța,: și începură a se ′ngriji ca nu cum-va vocea încîntătoare ce-i atrăsese aci, să fie a divinității acelor munți care va veni să pedepsească temeritatea lor.

În fine ei se reuniră la un loc, și hotărîră să abandone muntele încîntat; dar un strigăt: „cerule! e o femee!” îi opri, și strigară cu toții: „o femee!” ș′apoi înconjurară cu rapiditate pe acela ce le descoperise obiectul temerii lor. — O femee întinsă pe pămînt se afla acum înaintea acestor bandiți; abia se mai ținea pe dînsa restele unui vestiment pompos; obrazul ei, albie eternă a lacrimelor sale, era espresiunea unei rari frumuseți, căci suferințele și kiar moartea, nu pot stinge cu desăvîrșire acele trăsuri divine, pe care un penel misterios le-a imprimat pe fața unei femei frumoase.

Oiki săi, cufundați, păreau a fi înkiși pentru eternitate și palida sa frunte descoperea amarul ei trecut. Negrul său păru era jocul vîntului, și mai multe vițe despletite atîrnau pe pămînt; desculță, goală pînă la geinuki, picioarele-i erau sîngerate; iar buzele ei învinețite ascundeau un blestem care trebuea să cază asupra celor infami.

„Nu cum-va e moartă astă femee?” era ′ntrebările ce-și făceau bandiții, și uitîndu-se uni la alți nu știau daca ′n realitate nu este un vis aceea ce vedeau căci fizionomia ei era atît de impozantă, în cît muritorii, respectîndu-o, se temeau a nu fi un spirit de sus. Cu toate acestea multe lacrimi începură să curgă, și striigînd: „Ajutor unei infortunate!” corpul său fu luat pe brațe și dus la castel.

Aci -i aștepta impacientă și ceailaltă parte a trupei, care se înfioră la vederea unui cadavru. Dar Brav le zise: „Dați-i viața, copii, de se va putea; ea fără îndoință e o victimă gonită de tiranii ce ne prepară și vouă un asemenea viitor!”

Astfel bandiții se însărcinară cu o misiune pe care kiar cerul a refuzat adesea d′a o împlini!

FINE LA PARTEA ÎNTÎIU.

PARTEA II

Helas! enfants de la douleur, n′oubliez

pas que vons etes sur des abîmes, que

la nuit et la tempete sont derriere vons.

Ossian.

I

Pe timpul acela vînzătorii și cumpărătorii de ființi umane corupse tot corpul social, și Eva încelată de șarpe nu se putea scăpa de o pedeapsă meritată. Dar ori cum trădarea avea și ea cuvintele sale; căci ce valoare ar fi avut patria, conștiința, onoaraa, cînd aurul-i scotea din mizerie, și-i arunca în acele cercuri dorite de ei?.. În adevăr aceasta este o enigmă a căria soluțiune a dat-o metalul de mult. — Dar ingratitudinea,vili apostați, va sfărîma ast corp îngreșat din valoarea sîngelui vîndut, căci tiranii, serviți de instrumente, sau își satură sau nu aviditatea lor, acele instrumente trebuesc zdrobite, ca un obiect ce-ar trebui să se împărtășească sau să fie responsabil de crimele ce-i a dictat să facă. Mergeți însă înainte, oameni vînduți, căci; făcînd altfel, nu veți găsi pîine pentru familia voastră!

Astfel retragerea lui Brav fu denunțată, căci deși numai trupa sa cunoștea calea ce conducea la aceste văi obscure, dar nici marea nu poate ascunde în sînul ei ceva fără să fie văzut de oikiul perfid.

II

Duoă zile trecuse acum de cînd tînăra necunoscută fără cunoștință, zăcea dusă pe patul său. Mai multe lacrimi se vărsa pentru dînsa, căci cine nu compătimește cu durerea unei june fetițe? Ideea morții sale spăimînta pe acești oameni ce′n limba soțială se numesc barbari, și care cu toate astea ajunsese să aibă mai multă pietate de cît un ipocrit. Dar ori cum pericolul era trecut; turmentele ei pereau cu încetul, și oiki săi, ce se deschideau cîte o dată, aruncau niște skintei ce nu erau ale morții. — Brav o vizita adesea, și ordinele lui se esecutau cu multă asiduitate: nimeni nu cruța nici un din mijloacele ce-ar fi știut că-i dă viața. — Bătrînul nu lipsea un moment de la capul ei, — sărmanul fusese și el o dată părinte! — el luase toate precauțiunele necesarii, și kiar mîna sa preparase medicamentelul ce esperiența îl învățase. — Dar aruncă, bătrîne, aceste plante; aplică-le, de voești, numai asupra materiei căci spiritul le nesocotește cînd răul a atacat kiar puterea sa!

Aldo, consumat de durere și căzut în visele se interesa prea puțin de soara unei ființe infortunate ca și dînsul, căci suferințele, esercitînd o mare influență asupra ființei noastre, ne deseacă pînă și compătimirea! Cu toate astea tot aflase ceva despre misterioasa jună, dar starea ei părea că-l mișcă foarte puțin; abia a treia zi se determină să vază și el p-acea jucărie a Destinului.

III

Era o noapte splendidă; un cer de italia, și luna apăruse d′asupra acestor cime, cînd Aldo, deșteptat din contemplațiunea sa, plecă să viziteze p′acea necunoscută. De mai multe ori îndoința îl opri în loc fără voea sa; o suvenire tristă părea a fi obstacolul ce întîmpină, și remușcarea se imprima pe față-i: părea că este un jurămînt ce-l violă acum. În fine el învinse ori ce rezistențe, și înaintă către castel.

Nici un sgomot nu se mai auzea pe vale, ora era Tîrzie, și numai în camera junei ardea o candelă aproape de sfîrșit. Aldo intră acilea, și un fior rece i se împrăștie în tot corpul; palida lumină a lampei se refleta pe obrazul zăcîndei, și făcea cu atît mai espresivă grozava durere ce-i consumase deja nientul; Bătrînul ce sta la capul ei, fatigat în fine de o vegere continuă, adormise pe scaunul său; — numai tăcerea nopți auzea ori ce mișcare a sa. Aldo, apropiindu-se de pat, rămase imobiil; căutătura lui se ținti numai asupra acelei femei nefericite: poate că acea frumusețe, ascunsă subt vălul durerii, îi deștepta vre o tristă resuvenire, sau poate că, interesîndu-se acum de dînsa, se temea de viața ei. — În vane însă ne încercăm a citi în sufletul unui june, a căruia inimă este un caos în care se lugtă pasiunile cele mai mari: tot e mister ca și inima omului ce voim să esplicăm. Contemplînd pe ast înger, gonit de Providență, o lacrimă -i curse fără să simță, și pică pe inima necunoscutei. Dar d′o dată un sgomot îl făcu să tresară; Bătrînul se deșteptă, numai sărmana copilă rămase indiferentă la acest sunet.

E trîmbița, semnalul nemicului care kiamă pe bravi la luptă! Trădarea a sosit; alergați, copii, d′a apăra de acest monstru îngrozitor!

IV

Valea răsuna de la un capăt pînă la altul de strigăte amenințătoare: „La arme, la arme! sîntem vînduți” ș′abia apucînd să-și ia pușca, toți sburau către vocea Căpitanului lor.

Aldo fu cel dintîiu care sosi lîngă Brav, și îndată toată trupa se află în prejurul lor. „Să le eșim noi înainte, strigă Aldo; noi să luăm inițiativa, și fie ori cît numărul lor, brațele noastre vor putea să sfîșie o mizerabilă ceată de osteni mercenari! — „Brav fu tot de această opiniune, și încălecînd sburară către cimele ce striga; pandurii se ′ntreceau care de care să ajungă mai iute la moartea ce trebuea s′o ′nfrunte cu atît eroism

Dar pentru ce atîta emulațiune, atîta impaciență de ataca pe inemici, cînd se convinseră că numărul lor e poate de șapte ori mai mare?... fiind-că nu erau niște mercenari, siliți de mizerie a se susține din prețul sîngelui ce puteau vărsa, ci fugind departe de soțietate, victime ale atîtor suferinți, ei respirau numai indipendința jugul era strein pentru dînși, și se luptau ca să moară iar nu căutînd să-și scape o viață atît de furtunoasă. Armele erau unica lor speranță, și sepulcrul ultimul lor refugiu!

V

Bandiții apucaseră cărarea lor obicinuită ca să întâlnească pe inamic.

Din vîrful muntelui se întindea pe vale un șeț ocolit de alte înălțimi; în dreapta și stînga diferite sinuozități, prăpaștii, stînci, compuneau un dedal fără finit; nu era nici o parte care să fi lăsat o intrare liiberă în circul vitejilor noștri; numai Trădarea singură putea conoaște misterioasa potecă ce-i ar fi condus acolo.

Toată trupa lui Brav se înfioră, văzînd că acei soldați se îndreptaseră deja spre acea parte, unica lor barieră; ei nu se mai îndoeau acuma că sînt vînduți, curagiul lor se reîndoi văzînd această trădare, și ca leul în turbare ce nesocotește glonțul ucigător, se asvîrli în mijlocul lor, sdrobind pe aceia ce aveau temeritatea a se opune.

Și cine poate nara oribilul măcel ce văzu luna în noaptea aceasta? cine poate descrie fama acestor eroi ce păreau niște spirite divine care dau moartea fără a o priimi? — Grozavă este mînia lui Brav; lata lui spadă nu întîmpină nici o rezistență; rîndurile nemice sînt devastate de dînsul; moarte difinitivă acelora ce se opuni — îa urma sa geme mulțimi de cadavre!

Ajunge în mijlocul nemicilor; lupta este înverșunată: mai mulți viteji se întrec a se măsura cu acest atlet invulnerabil, și cad sfărîmați de brațu-i destrucător.

Dar pericolul este aproape de dînsul; aceia ce-l înconjurau l au abandonat alergînd după nuoă prăzi; ast fel a rămas singur să înfrunte moarteace-l împresoară, și este aproape să cază subt loviturile ei!...

Dar cine e acel braț puternic ce sgudue armata cu isbirile lui, a căruia fulțerîndă căutătură îngiață pe cei ce l privesc și care, sburînd peste cadavre, lăsînd să țipe moartea pe ale sale urme, vine de scapă viața camaradului său... Este Aldo, acel june infortunat. El se depărtase de Brav ca să reînsuflețească curagiul soților săi; vocea acestuia străbătu pînă la dînsul, și ca Furiile, răsturnînd ce întîmpina, vine, sboară audaciosul braț ce cutezase a se aridica contra amicului său, și sabia-i fumegîndă sfărâmă și fier și capete de odată; cu toate astea ei este vulnerat, abia se mai apără, dar moartea nu o mai poate da!

Cine mai știe faptele atîtor viteji ce se deosebir în această luptă, cînd fie-care era un erou? Să nu uităm însă pe acela ce poate c′a vărsat mai mult sînge decît frații săi, pe acela care, lăsînd părinți, amici, fugind de jug și mizerie veni a-și găsi în aceste solitudini moartea ce o dorea; da, să nu omitem pe bravul Florini. El muri ca un adevărat erou, se luptă pînă cănd în fine înconjurat de focurile nemice, înaintînd tot d′auna cu mica sa trupă, și căzînd atuncea cînd nemicul sfărîmat cu desăvîrșire, căta speluncile ca să scape de fieru-i răsbunător!

Tăcerea domnea acum pe această vale ce cu un moment mai nainte părea a fi un volcan aprins, a căruia lavă isbucnindă făcea să bubue abisul și silvele cu sgomotul său. Aceia care mai rămăsese cu viață din trupa nemică, fugise departe ca să scape de Biciul lui D-zeu, și oamenii lui Brav, plini de durere, căutau printre cadavre corpurile soților lor. Singura lor pompă fu un sepulcru udat de lacrimile acelora cu care conviețuise! dar sîngele lor lasă urme neșterse în inima aceluia ce a auzit sau a văzut frumosul lor Patriotism! Ceilalți, vile organe ale unui cap arogant, brute supuse orbește la oridinul arbitru al unui bătrîn despot, sînt uitați pentru eternitate; nici un pept nu suspină la suvenirea lor, căci secolii reîndoesc din ce în ce numai fama maritirilor Lacedemonieni, pe cînd asasinatorii lor încă de atunci poartă sigiliul de dezonoarei...

VI

Dar nemicul nu venise aci de cît să lase o mulțime de cadavre la care să se adune benketul fiarelor flămînde?... asta este soara luptașilor idioți: Sclavie și moarte pentru aceștia; glorie și onoare pentru trupa lui Brav!

Luna delăsase acum emisferul nostru, și Aurora, zîmbind pentru triumful Verității, începea a trimite razele-i de aur pe valea de măcel de unde victorioșii nu se depărtase încă.

Brav retras lîngă un arbore, ședea aproape de liberatorul său Aldo, priminindu-i necontenit vulnele ce luase pentru el. Întristarea lui începu a descrește cînd văzu pe sărmanul june deskizînd oiki și întrebînd daca victoria este a lor.

„Da, amice, îi răspunse Brav, spadele noastre au prăfuit pe acei nemernici ce venise să se împărtășească de soara comună semenilor lor. Ei n′au lăsat în urmă de cît cadavre și tot ce aveau mai prețios; pe fruntea ta, iubite Aldo, se va depune cununa acestei victorii, și barzii vor cînta o dată numele aceluia ce m′a scăpat. De suferi, de te doare vulnele tale, rabdă-le cu bărbăție amice, căci d′aci nainte vom avea de lucru, d′acum nainte Aldo are să împrăștie moartea.”

Aldo, ridicîndu-și puțin capul, se sili să răspunză căpitanului său. „Brav, îi zise el, de am cătat să dau tot d′auna moartea a fost numai să mă răsbun, ș′apoi să caz subt loviturile ei; Parcele s′au opus dorințelor mele; și m′au conservat să mor poate acuma cînd... o! scapă-mă, amice, astă dată de se va putea, căci daca viața este nefolositoare pentru mine, mai am pentru alții să împlinesc o datorie!”—Brav, de și îl asigură că pericolul nu este grav, cu toate astea vărsă multe lacrimi, poate primele de cînd intrase în cariera aceasta, căci Aldo era geniul său, și se îngrozea numai gîndindu-se că ar putea muri.

Funerarile celar căzuți se terminase acum, și vitejii încălecînd porniră acolo unde Natura bine-voise a le da un locașraice, Ei nu considerau acest teritoriu ca possesiune a lor, ci se adăposteau pe dînsul, liberi de a trăi pe pămînt, comună maică a tutulor. Sîngele ce-l au vărsat ca să-l apere, nu-i făcea a se crede în dreptul de a-l cotropi; —nu știu făcutu-s′au asemenea între prinderi pentru binele comun? sau de s′au făcut, tendițițele n′au fost oare ca cu mai multă facilitate, prin mediațiunea de protecțiune sau ajutor, să reducă pe urmă în servitute complectă un loc, un popol întreg? Nicio dată omenimea nu s′a bucurat de dreptul de autonomie înaintea oamenilormonarci, căci puterea lor e divină, cu cît va fi mai divină trebue să sfărâme genul umanu! Și Iehova tot așa făcea?...

Astfel acești bandiți, de și bandiți, dar respectară un drept sînt violat tot d′auna de inimi sacrilege; poate pentru că Brav nu era un politic cu capul mare, să formeze planuri de coprinderi, de invaziuni, să profite de ocaziuni favorabile d′a înlănța și a face să emigre lumea; ci în simplitatea lui, nu căta din contra decît prosperitatea confraților săi. De ar fi fost erudit, cine știe daca vocea naturii ar fi putut atinge inima lui! căci ce e drept adesea nu ne civilizăm de cît ca să aflăm cum să punem pe alții sau pe noi înșine mai facil subt un jug regukat de sclavie. — Dar care era recompensa ce putea aștepta acest bandit pentru virtuțile lui? aur, onori, glorie, imortalitate?... Nimic de cît blesteme!...

Dar pace vouă umbre a atîtor eroi; viitorul a descoperit faptele voastre, și o mulțime de inimi june împletesc cununi pe sepulcrele voastre!

VII

Camera lui Aldo era acum plină de amicii săi. Brav ședea lîngă dînsul și asigura pe toți că puterea vegetală îl va scăpa. De ce nu putea găsi el un remediu prin care să aline și agitațiunele spiritului său!... Peste puțin lumea se retrase, și Aldo părea a fi mai mulțumit rămîind numai singur cu suferințele sale; căci sînt momente cînd, turmentați de furoarea pasiunilor, vederea unui om ne face rău, și vorbele prin care crede a se consola, adaogă impaciența de care ne topim.

Cu toate astea liniștea aceasta nu dăinui mult: Bătrînul, ce îngrijea de cei vulnerați, vizita din cînd în cînd camera necunoscutei, și p′a lui Aldo. Inima lui cea jurată, afecțiunele sale și docilitatea vorbelor lui, făcea pe bieți suferinzi să uite pentru puțin durerile lor! — Aldo, la apropierea sa, îl recunoscu, și cu o voce debilă îi zise:

-„Șezi, iubite tată, doream să te văz.”

-„ Tu ești mai bine acum, îi zise Bătrînul; speră, fiul meu, că peste puține zile vei fi sănătos: divina Providență nu uită pe martirii săi!”

-„Da, îmi place daca Destinul îmi va dărui cîteva zile!

—„Amice, îți aduci aminte din noaptea trecută?”

—„Știu, răspunse bătrînul, cînd te văzuiu și dispăruși ca o fantomă din naintea mea. Te urmaiu numai de cît, mă depărtaiu puțin de castel către vocea căpitanului nostru, dar un țipăt înfiorător mă opri d′a mai înainta. Mă întorseiu înapoi, și găsiu p′acea sărmană jună căzută în delir. Sgomotul cailor, acele strigăte detunînde, îi cauzase poate acea teroare: pentru prima oară auziu vocea sa, și mă îngrozeam să nu se fi stins pentru eternitate. Cautaiu a-i da toate ajutoarele posibile, ne mai auzind resunetul trîmbiței ce mă kiema și pe mine să încing sabia răsbunătoare; nu mai auzeam nimic, căci brațul meu trebuea să dea viața unei ființe infortunate. Apoi pe cînd armele voastre vărsau focurile lor, acele tunete ce sgudueau silvele, o! cerule, ce magie! ele făcură să aridice capul acea jună ce o credeam mai moartă, și cu o voce ce abia articula se adresă către mine:” Străine, ascultă... e mînia Providenței! a, cerule! transportată sînt eu în regiunile tale?... o streine! de fac parte din numărul vostru... de vei să mă ajuți... și scapă-mă dîndu-mi moartea!... „Sinistră inspirațiune, lugubru delir! ea nu putu zice de cît aceasta, și recăzîndu-i capul, nu am mai auzit nimic de la dînsa pînă acum. Să-i fi văzut căutătura, D-zeule! cît era de rătăcită, focul divin îi împrumutase acea lumină misterioasă ce aprindea în oiki săi! — O fatalitate! numai tu ai făcut pe acea fetiță să abandone radiosul său locaș. — Dar, amice, — Dar, amice tu suferi, această dureroasă scenă te întristează, și-ți cauzează dureri! credeam, Aldo, că femeea nu mai e pentru tine de cît o coketă elegantă care ne distrează, p′a căria șoară nici s′o disprețuești, nici să compătimești cu dînsa vre-odată?... dar iată cum lucrează scopul; cunosc acum adevărul, și inima ta slabă nu-mi mai poate ascunde afectațiunele sale.”

Aldo nu putea să mai răspunză; vocea-i se stinsese, și se perduse de tot. Bătrînul rămase mult timp la capul său, dar dupe o oră se duse acolo unde-l kiema datoria sa filantropică.

VIII

Într′o sală spațioasă ce servea de spital, zăceau duoăzeci din aceia cărora nemicii, neputînd să le dea o moarte definitivă, nu făcuse de cît a-i vulnera ș-a cădea ei mai nainte subt loviturile lor. Uni dintr′înșii așteptau din cînd în cînd să deșarte paharul morții, căci avem în noi o putere ascunsă care ne prevestește aceasta; dar nici întristarea, nici temerea nu se vedea pe fața lor; din contra ei surîdeau, răsbunați și astă dată și murind triumfători. Alții însă ale căror dureri erau violente, mai debili sau mai puțin determinați de a suferi vederea unui braț tăiat sau o parte sdrobită de gloanțe, își esprimau prin gemete grozavele lor kinuri, cerînd ajutorul bătrînului care, alergînd de la un pat la altul, consola, ajuta pe fie-care turnîndu-le nuou balsam, și legînd plagele lor. Maniera, vorbele lui erau pentru dînși o sorgentă vitaferă, căci e dulce simpatia pentru cel nenorocit.

Iată o inimă creștină în puritatea ei perfectă, iată un apostol ce aplică cu rigurozitate macsimele lui Isus; datoriile către semeni, către D-zeu, toate le împlinea și prea rar își aducea aminte de ale sale. Voi însă să aveți temeritatea a vă numi părinți ai popoarelor, ce luați asupră-vă sarcina d′a-i face fericiți, ce probe pot atesta orgolioasa voastră povară?... De păcătuiți, aveți curagiu: criminalul nu trebue a se mai teme, soara lui va fi tot aceea-și; o dată intrat în astă carieră, el nu mai poate trăi altfel: crima e elementul său, și viața-i e o povară cînd lumea îl împiedică din mersul lui?...

IX

Astfel urmă Bătrînul a vedea de vulnerați tot cu aceea-și perseverință. Cîte nopți nu a sacrificat el de a face binele! profitat-am și noi de această ocaziune?...

El nu găsea nici un pretest, nici kiar etatea lui cea înaintată nu-l putea opri cînd era vorba d′a da ajutor; pe cînd noi ar trebui să ține un registru ca să însemnăm frumoasele espresiuni cu care știu amici noștri a se scuza. Din contra, durerea lui creștea împreună cu suferințele soților săi, și vărsa multe lacrimi pe sepulcrele celor ce murea.

Unica consolare a Bătrînului era vederea lui Aldo, și a acelei necunoscute, care din zi în zi dobîndea mai multă putere. Întremarea astor duoă ființe, ce se identificase cu dînsul, îi reîntinerea simțitoarea sa inimă, și-l făcea să uite toate trudele lui cotidiene. Cît de mare fu bucuria sa, cînd, intrînd într′o zi în camera lui Aldo îl găsi sculat, pus pe un scaun și încercîndu-se de a scrie.

—„Așa, amice, îi zise el îmbrățișîndu-l; eu m′am rugat, și cerul iată c′a auzit rugăciunea mea! El te conservă, Aldo, pentru alte timpuri mai fericite, te conservă ca să arîți lumii că fii Romînii sînt demni să poarte numele lor! Acuma ce mulțumire voiu aștepta mai multă de cît aceasta? te voiu vedea iară alergînd peste Carpați, și patria noastră se va făli văzînd c′o apără brațul unui așa de brav călăreț. Nici o dată, iubite Aldo, nu m′am simțit mai fericit; d′odată cu sănătatea ta, dobîndesc și p′a acelei infortunate d′a căria viață eu mă temeam așa de mult.”

Bietul june, tresărind la astă plăcută noutate, „Ce zici, iubite tată, îi zise el, ea a scăpat, mîinile tale i-a redat viața!...

—„Așa, Aldo, ea a scăpat, îi răspunse Bătrînul;dar nu cum-va te interesă astă femee, pe cînd tu le disprețuiai cu atîta amărăciune? Gîndește-te bine, amice și vezi daca nu ai să treci abisul mai nainte d′a ajunge aci. Uită femeea, Aldo; ea trebue să piară pentru tot d′auna din memoria ta, altfel vei cădea din nuou în letargie, și te voiu vedea pe tine, fama vitejilor, plîngînd ca copii pe urmele maicii lor. Atunci unde va fi acel erou îngrozitor care lăsa numai cadavre în treacătul său? nicăeri, amice, și renumirea lui se va stinge, căci amorul, astă frenezie a copilării, îi va consuma ori ce alt sentiment, și inima sa nu va fi mai mult de cît o elocostă gata a se depune ori cînd pe sanctuariul său!

Rușine, Aldo, să fii dominat de niște pasiuni așa de mici! Patria fie amanta ta, căci ori care altă ființă te va face infortunat.”

Dar puțin îi păsa lui Aldo să combată sau nu pe un bătrîn al căruia pept poate că nu palpitase nici o dată, văzînd carmeni unei copilițe; cu toate astea, în marea sa impaciență, ne mai lăsîndu-l să urmeze, îi zise: „Încetează, amice, de a mă condamna; daca cerul te-a păzit de a trece prin acest purgatoriu, lasă-mă pe mine a spune furorile sau meritele lui, căci mă voiu disculpa poate înaintea ta. — Din contră, iubite tată, amorul nu este o frenezie a copilării, ci o pasiune capitală a naturii noastre; el ne poate fi fatal sau propice după obiectul în care l am personificat: daca consecuințele lui sînt cîte o dată funeste, noi sîntem culpabili, iar nu mobilul care ne-a îndemnat la aceasta; căci fără a lua cele mai mici precauțiuni, căutînd orbește pe femeea ce iubim, ne aruncăm în mijlocul unei soțietăți corupte, și iată-ne de o dată pe marginea abisului. Pericolul este inevitabil; unele caractere mai debile cad într′însul, ne mai putînd a se susține, iar altele, victime și mai infortunate, scăpînd, fug vegetînd pe pămînt, și prelungindu-și kinul ce a refuzat d′a-l întrerupe de mult! — Amorul, amice, nu se cuvine de cît acelor oameni privelegiați care știu să profite de dînsul; cei slabi cad mai nainte d′a se bucura de el!.. Teme-te de a numi amorul o pasiune mică, căci el este cel mai putințe agent care ne împinge către lumină și adevăr; și cît de puțini sînt aceia care, simțindu-l, a recunoscut tot de o dată și puterea lui! Eu, amice, am încercat aceasta, și daca brațele mele așa de debile, au putut să dea moartea, cauza este c′au fost întărite de dînsul. Și daca am fugit din lume, disprețuind femeea mundană, credeai tu că amorul meu a perit pentru eternitate? Socoteam, afectam de a crede aceasta, dar în van, amice, căci flacăra sa crește din zi în zi, în spiritul meu; un țin perfect de frumusețe e tot d′auna prezinte în imaginațiunea mea: iată dar o femee de care nu trebue să te mai temi. — Și de mă interesă acum soarta acestei necunoscute, nu cat și amorul ei, ci voesc numai a-i împuțina suferințele care a redus-o la astă estremitate. Frumusețea sa îmi deșteaptă niște resuvenire misterioase, și mă face să compătimesc cu dîns să o ajut, de se va putea, să o consol, să o scap pericolul în care a căzut, și s′o reîntorc la familie, căci, cine știe, poate că părinți săi își vor da moartea, disperați d′a o mai găsi!... O! ajută-mă, iubite tată, ajută-mă să fac și eu binele pe care tu-l practici cu atîta sîntitate!...

Bătrînul, respectînd entusiasmul lui Aldo, îl încuragiă, promițîndu-i reazămul său; apoi se retrase.

X

În timpul acesta mulți din trupa lui Brav se așezase la umbra stufoșilor ptejari; într′o grupă era vorba despre cutare tradițiune, despre cutare munte unde a rătăcit cutare Doamnă cu fiul ei, despre prăpastia unde asvîrleau Pandurii pe Tătari! sublimă poezie a unui popol gemînd, ce nu găsește consolare de cît în trecut, aducîndu-și aminte de era sa fericită, de victoriile repurtate de strămoșii săi ce sguduiră luméa!

Într′altă grupă se descria frumosul lor triumf. Cum a dat goană unui căpitan, cum a sburat capul cutăruia și-l învîrtea în sulița sa, cît de tare băgase groaza într′înșii, și ce dezordine era în fuga lor. Se consultau cum trebue să se poarte în viitor, jurau unui altuia credință și că se vor apăra reciproc. Alții plîngeau povestind mizeriile ce căzuse pe biata Țară, scoteau în entusiasmul lor săbiile, și încruțișîndu-le, aridicau anateme contra infamului ce va căta să trăiască mai nainte de a se libera!

Aceasta era principala lor ocupațiune mai în toate zilele! Sublim esemplu de virtutea moșilor noștri, și de curagiul lor patriotic! Noi însă fii ai aceluia-și pămînt ca și dînșii, putut-am o dată cel puțin să nu uităm faptele lor? Dar ce e drept, pentru ce atîta confuziune, să ne stricăm liniștea și petrecerile noastre, cînd noi nu putem face nimic?... —Dar pace voă, și cătați-vă de odihnă, căci eu mă întorc iară la aceia ce nu le plăcea așa de mult repaosul.

XI

Cinci zile trecuse acum de cînd Brav triumfase într′o luptă așa de inegală; de ce nu putea el să mai prevază și ce i se prepară în viitor! Cea mai mare parte din vulnerați redobîndiră viața, iar ceilalți se îngropară cu mare onoare. Întristarea ce se simțea pentru pierderea atîtor soți-de-arme, fu compensată cîștigînd iară pe Aldo, care știuse să subjuge atît de mult inimile în cît viața lui era viața tutulor. — Bătrînul, împreună cu dînsul, se duse în camera vecină, din naintea necunoscutei care se întremase oare-cum, și-și simțea mai mult sau mai puțin pozițiunea în care se afla.

Aldo, invitat de dînsa, ședea pe un scaun aproape de patul său, cînd ea se adresă către el: „Și pentru ce nu-mi spuneți adevărata crimă pentru care m′ați înkis aici? ce am făcut eu de-mi răpiți mijloacele de a trăi liberă?... D-zeule! nu cum-va căzut-am în mîini de bandiți? trimite-vei tu urgie peste urgie asupra unei inocente? — O! scăpați-mă streinilor.... daca a mai rămas în inima voastră o mică skintee de compătimire, atingă-vă lacrimile unei infortunate, și dați-mi, kiar contra ordinului providențial, aceea ce-mi ați răpit!”. Durerea ei făcu să lăcrimeze și cei duoiamici împreună cu dînsa. Apoi Bătrînul, după ce-i descoperi tot, spuindu-i starea în care a găsit-o soții lui, groaza și mirarea ce le-a cauzat o femee nobilă, cu vestmintele sfîșinte, rătăcită și fără respirare pe acele cime prea rar călcate de om, adăogă în fine: „Cînd te-am adus pe brațe acilea, erai ca și moartă; tu n′auzeai, nu vedeai nimica, erai fără simțire. Ne-am luptat cu toată buna-voință ca să te scăpăm; am voit, era o datorie a noastră ca să-ți dăm viața de care ne îndoeam, și iată în fine speranța noastră s′a realizat.”

Aldo termină aceea ce începuse Bătrînul. „Nu te teme de nimic, jună copilă, îi zise el; libertatea o ai și acum, și de ne numești bandiți, află că singura noastră culpă e că am fugit departe de soțietatea ce poate că a contribuit mult la disperarea ta. Ai dreptate a ne blestema, căci ți am răpit un bine pe care îl doream și eu atîta de mult: ți am dat viața pe care o urăști! Cu toate astea iartă-ne de am împlinit astă datorie pe care o credeam sacră; tu ești liberă acum, și poți să-ți alegi soara pe care o preferi.”

— „Nu cum-va este un vis aceea ce auz, zise necunoscuta? astă voce mă consolă, și-mi redă speranța perdută de atîta timp!... O, soțietate! eu n′am găsit încă în sînul tău oameni cu generozitate, încrede-mă-voiu eu acuma în fii tăi, cînd sînt gonită de tine, —și de furorile unei mulțimi înecată în corupțiune?... Dar lungi fură suferințele mele, și poate că în fine am ajuns pe un pămînt-paradis, unde să găsesc niște sfărîmături, aruncate de uraganele soțiale, care mai conservă amorul și pietatea. Prin aste locuri însă, prin aste prăpaștii, să se afle oare oameni care să compătimească, să mă ajute, să-mi dea viața, pe cînd în mijlocul unui oraș ar fi trebuit să caz zăcîndă pe strade, și noaptea să fiu mîncarea cîînilor flămînzi?... Grație, nobilii streini, pentru trudele ce v′am cauzat! dar spuneți-mi daca nu sînt încelată, sau daca agoniile spiritului meu mă fac să mă îndoesc!”

Căutătura, vocea, tot corpul îi tremura, căci se vedea singură, în mijlocul unor streini, și se gîndea la trecut ce era pentru dînsa o imagine vie a vieței sale turmentată de dureri perpetui. Dar femeea purta cu dînsa și′n nenorocire puternica sa armă, și ea putu să subjuge pe aceia ce o ascultau. Astfel Aldo suferea împreună cu Bătrînul, și abia punu să-și curme durerile lor și să vorbească acelei infortunate: „Nu te mai îndoi, jună copilă, căci Dumnezeu te trimise acilea ca să nu cazi pe mîna vr′unor oameni ca aceia de care ai fugit. Noi, ascunși acilea, de și evităm ori ce întâlnire, ori ce contact cu lumea, și desecăm numai cîte odată punga acelui avut ca să putem trăi, nu formăm cu toate astea o trupă omucidă, ci din contra apărăm, scăpăm pe infortunați, îi consolăm și le promitem că o dată îi vom face fericiți. Tu ești una din acele ființe; durerea, kinurile tale sînt mai mari de cît ale lor, și cu atît mai mult pretinde ori ce sacrificii voești a-ți face, căci datoriile către omenime, ne ordonă a te asculta. Spune daca voești a-ți vedea iară părinții, sau daca dorești a te afunda în dezerte ca să termini acolo o viață atît de mizerabilă!...”

Lacrimele necunoscutei curgeau în abundență privind pe Aldo, ascultînd sacrificele ce voia să facă pentru dînsa, și părea că admiră desfigurata lui frumusețețe și un obraz ofilit așa de timpuriu. Apoi, pe cînd Bătrînul o consola prin vorbele lui biblice și lăuda mizericordia divină, ea ridicîndu-și pletoasele ei gene ce se îngînau în lacrimi, așa se adresă către Aldo: „Da, streine, nu mai mă îndoesc acum despre acea putere infinită ce am disprețuit-o amar! Rătăcită peste munții alergînd acolo unde azardul mă arunca, căzînd în fine moartă pe acele cime obscure omnipotența lui conservase acilea oameni care să preîntîmpine peirea mea!

Și ce recompense ar putea să egale nobila voastră binefacere? Eu nu voiu putea fi ingrată către aceia ce s′au interesat de viața mea, și care se espun numai ca să apere pe infortunați! — Cu toate astea abandonavoiu totul pentru lume, sau lumea pentru ăști oameni ce-i visa adesea debila mea imaginațiune?... O iertare, nobili streini, vederea mi se întunecă, mă rătăcesc!...” și recăzu perdută pe căpătîiul său.

Aldo consumat, căzu în acelea-și dureri ca și dînsa; abia se întoarse în camera sa susținut de brațele Bătrînului.

XII

De acum înainte acești nuoi amici se vizitau mai des, și convorbeau multe ore împreună. Cu toate acestea era între dînși o timiditate neînțeleasă; okii lor, cînd se întîlneau fără de veste, cătau a se ascunde, și se întorceau repede asupra altui obiect. De multe ori palida lor față se colora de acel rumen al inocenței și nici unul dintr′înși nu putea înțelege misterul acestei temeri: poate că era amorul ce-i turmenta, dar inima lor sdrobită refuza acum turmentele lui. Ori cum însă repaosul fugise de Aldo, și deasa vedere a acestei necunoscute îi reimprimase în memorie tabloul kinurilor sale. Frumusețea, caracterul ei, îl făcea să mediteze nopți întregi, și să-și blesteme ora în care a văzut-o; spuind drept, astă femee misterioasă ajunsese să ocupe un loc primariu în inima lui Aldo, care căta cu toate astea mijloace s′o facă a se întoarce în lumea din care a fugit. Dar ambiguitatea cu care se esprimase biata jună asupra acestei cestiuni, era un obstacol ce-l oprea d′a-i spune direct opiniunea sa; el făcea adesea aluziuni, fără însă a înainta mai mult.

Într′o zi necunoscuta înțelegînd scopul lui Aldo lăsînd la o parte pudoarea, singurl văl al inocenței fără să-și considere viitorul pentru că se învățase cum trebue a muri, îi zise: „De ce nu m′ați lăsat să mor pe acele cime, daca aveați de gînd a descoperi refugiul meu, și a mă trimite să mor kinuită în infernul din care abia putusem scăna? De ați avut pietatea a-mi da viața, pretindeți oare s′o vă plătesc atîta de scump? O, nu! descatenați-mi mai bine voi spiritul d′această povară, de cît să intru din nuou în mijlocul acelor uragane ce ′n timp de duoăzeci de ani mi a otrăvit ființa! Nicăeri nu am găsit un om asemenea voă, de ce dar voiți a abuza de nobilitatea voastră, îmulțind cu mine numărul victimelor ce se adaogă în fie-care zi? Nu, nicăeri nu mai pociu trăi, căci nicăeri nu am găsit virtutea de cît aci! De nu mă priimiți însă în mijlocul vostru, de vă incomodă o femee infortunată și nu o lăsați să ia parte, să se espue la toate pericolile ce vă amenință, atunci, oameni ce afectați a vă deosebi de semenii voștri, dați-mi cel puțin libertatea ce-mi ați promins c′o am d′a-mi alege soara pe care o prefer!”

Aldo credea că este un vis aceea ce aude, nu putea să înțeleagă daca în adevăr este o femee ceia care-i vorbește; crescut în mijlocul lor, el studiase natura și prea nuțini oameni, le cunoștea ca dînsul. Știa că nici o dată femeea nu cade în asemenea estreme, și că se mulțumește mai bine a suferi tăcînd amara ei șoară. Dar determinarea necunoscutei, acel curagiu temerariu, necompatibil cu constituțiunea sa făcu să se îndoiască, și să vază cît de puțin cunoscuse aste inimi ce pot merge de la amor pînă la crimă. Cu cît însă se încredința mai bine de realitatea femei c avea înainte-i, și-i recunoștea superioritatea, cu atît începu să se teamă de dînsa, și să se gîndească și mai mult cum ar depărta-o de lîngă el. Dar ambițiunea lui Aldo nu lăsă aste temeri să crească, și amorul său propriu nu-i putu permite o asemenea slăbiciune.

„Rămîi dar, îi zise el, în mijlocul postru; noi sîntem infortunați ca și tine, dar vei găsi acilea ș′amici, și pace și tot ce dorești. — De voești îți voiu fi frate, Și Bătrînul va fi părintele tău.”

Oiki necunoscutei se îngînau acum în lacrimi; ea privea pe amicul său și pu putea să-i vorbească. Apoi Aldo se vedea bine că e turburat, el nu cunoștea încă pe aceea ce o numi sora sa, și cu toate astea privindu-o... dar era vr′un vis, vr′o iluziune ce-l turmenta.

XIII

De la o vreme juna necunoscută începuse să străbată văile ș′acele livezi frumoase ce se întindeau pe coastele lor. Ea era mai tot d′auna singură în preumblărie sale, și de multe ori munții sau stelile fură marture la durerile ei; numai acilea putea să admire în liniște frumusețea naturii, să întîrzie mai multe ore fără să se teamă de nimeni, fiind că nu era în mijlocul societății, ci pe un pămînt incult locuit de bandiți!

Într′o zi ea eși prea de dimineață, și alergă către un ștejarul subt a căruia umbră se odihnea adesea;dar cît de mare fu surprinderea sa cînd zări lîngă trunkul acestui arbore pe amici săi! Ea merse d′a dreptul la dînșii și plină de veselie le zise: „Nu e așa că amica voastră nu s′a încelat în alegerea ce a făcut? Aldo însă abia putu să-și ascunză întristarea, pînă azi el nu vorbise Bătrînului de cît de dînsa: voea să afle secretul acestei fetițe misterioase, și prin ce azard venise ea pe acei munți.

Aldo își înăbușise destul dorințele ca să mai poată răbda; acum sosise timpul, și cu o voce timidă o rugă să-i spue cauza emigrațiunii și a suferinților sale. Dar ce văl negru se destinse pe față-i auzind aceasta! căci perdu de repede alegrețea ce simțise la astă întâlnire neașteptată! — „ O! cît de penibil este a ne aduce aminte d′un trecut dureros, le zise ea, dar voi doriți, așteptați de mult timp aceasta, amici mei, și datoria mea este a nu vă ascunde nimic din cîte am suferit! Apoi după o mică pauză, ca cum ar fi voit să-și oprească cursul emoțiunilor sale, așa începu:

„Eram încă copilă, amici mei, cînd rămăseiu fără tată pe mîinele unei sărmane mume, a căria speranță era un frate ce mai aveam. Astă pierdere mă făcu să sufer, dar durerile mele trecură peste puțin, și eram fericită în inocența mea. Toți mă iubeau, mă îndrăgeu și eu le surîdeam la toți, și toată lumea mă mulțumea...

„De ce nu muriiu eu în acea etate cînd vedeam mai Frumosul și cînd m′ași fi despărțit plîngînd de lumea în care trăiam! căci numai în anii copilării putem zice că viețuim, iar de aci înainte îngreuem pămîntul cu kinurile și luptele noastre!

„Dar anii se îmulțeau, și împreună cu dînștii creștea și melancolia mea. Eu perdeam din ce în ce acel aer alegru ce plăcuse atît de mult, și inima mea, încetînd de a mai fi sburdalnică, iubea mai mult singurătatea. Lumea începu a fugi de mine, și eu o evit cît se putea mai mult. — O! amici mei, eu făceam aceasta fiind-că începusem a o cunoaște și a simți mizeriile ei. —Dar de ce nu puteam și eu a mă prinde în hora lor ca să danț pe sepulcrele eroilor poștri, și, amestecîndu-mă cu dînși, să gust din acele pltăceri infame?... Daca în omenime mizeria e universală, de ce se mai găsesc ființe care simt durerile ei?. — O, amici mei! cîte rele nu am văzut în lume, și cîte inimi june nu s′au uscat mai nainte de timp!...

„Cu toate astea voeam să găsesc vr′un mijloc de distracțiune, și alergam adesea în saloane ca să scap de tediul ce mă consuma; dar acilea nu găseam de cît o mulțime ignorantă care se întrecea să-și arate frivolitatea și vițiile sale: — nenorocire aceluia ce-și cată ultimul refugiu în asemenea locuri! — Astfel durerile mele creșteau și mai mult cînd întruni în mijlocul acestor adunări corupte, și hotărîiu a trăi izolată de lume și să evit ori-ce contact cu ea.

„Dar silințele mele fură vane; creșteam, amici miei, și o pasiune puternică se deștepta în mine; Amorul începu să-mi promiță niște zile mai senine, și credeam că, personificînd într′un singur om toată fericirea ce ași fi putut aștepta, să uit cel-lalt rest de lume ca să nu mai fiu judecătorul ei!... Dar Fatalitatea era determinată a mă urmări ori unde, și a mă face necontenit victima nesațiului său! căci visul asta fu numai de o zi, și otrava ce mă arse îndoi răul de care mă topeam.

„Eu începuiu să simț de un june ce credeam că compătimește cu mine, care de mai mult timp părea că suferă, că se interesă de soara mea, și care afecta că fuge și disprețuește lumea; de un june ce părea că mă adoră zioa și noaptea în visele lui. Dar îmi trebui puțin timp ca să cunosc pe acest om perfid; și pe urmă a-l disprețui amar!... disprețul însă ne îmulțește kinurile, și eu simțeam că sînt aproape de mormînt.

„În mijlocul acestei nopți obscure cînd, împins de uraganele ce se luptau în mine, eram aproape de abis, un om mă opri de a cădea într′însul, un amicul ce mă iubea și pe care nu știusem a-l prețui destul!

Aci necunoscuta se opri, oiki săi întîlni pe ai lui Aldo, și vărsînd cîte-va lacrimi reîncepu:

„Dumnezeule! tu ce nu-mi ai acordat de cît durerea, de ce nu-mi ai lăsat cel puțin pe acel amic, căci numai cu dînsul ași mai fi putut trăi?... Cîte lacrimi nu a vărsat el văzîndu-mă suferind! de cîte ori lira, subt degetele lui, nu a plîns durerile mele! și eu, vîndută de toți, nu mă încredeam într′însul, mă îndoeam de amorul său, și mă interesam puțin de soara celui ce suferea ca și mine; pe cînd el, voind a mă face fericită făcea sacrificii pe care le-am aflat prea tîrziu! — Îngratitudinea fu cauza nenorocirilor mele!...

Aldo tresări la aceste vorbe. „Ei bine, zise, și ce s′a făcut acel june infortunat, nu cum-va a murit?

„Nu, amicul meu, continui necunoscuta; acel suflet nobil, fără a mă numi ingrată, mă consola tot d′auna spuindu-mi că durerea e elementul nostru, că nu trebue să ne dispere furorile ei, ci să rîdem dînsa ca și de mizeriile acelora ce ne înconjurau. Preceptul său fu sublim, dar el fu cel dintîiu care l a violat! Disperat de a găsi amanta ce căuta frumosul ideal, indignîndu-se asupra unei amice ce nu mai put compătimi cu nimeni din cauza suferințelor sale, el abandonă, și nu voi să mai auză de numele meu!

„Atunci eu rămăseiu streină, streină în mijlocul lumii, înconjurată de atîtea rude și atîțea cunoscuți; streină, căci se dusese singurl meu ajutor! O! de cîte ori nu am udat cu lacrimi urmele pe unde venea el! de cîte ori nu am roșit aducîndu-mi aminte de ingratitudinea mea!...

„Dar nu fură destul aceste lovituri repetate, eu trebui în fine să caz cu totul subt povara kinurilor mele. Diferite, facțiuni începură a devasta teritoriul patrii noastre, cete de bandiți a jefui și a omori lumea. Danubiul văzu atunci plutind pe sînul său navele streine care veneau în ajutorul nostru; dar ce ajutor! ei n′au venit să ne apere, ci să verse sîngele patriot, să se încarce de spoliațiuni, să insulte familii inocente, și să nu respecte nici un drept al suveranității noastre!...

„În acest timp de destrucțiune, eu nu am mai auzit de numele amicului meu; nu știu spre care parte a globului s′a afundat, căci iată un an acuma de cînd nici o noutate nu am mai aflat de dînsul. — O, amici mei! suferințele unei femei nu puteau merge mai departe de cît pînă aci. Necunoscută, insultată în patria mea, abandonată de omul fericirii mele, ce-mi mai rămînea mie să fac pe pămînt? moartea kiar nu era destulă ca să fac a înceta durerile mele! îmi trebuea spațiu ca să respir de atîtea lupte, îmi trebuea dezertul ca să mă ascunz din fața lumii, îmi trebuea să mai beau otrabă ca să espiez ingratitudinea mea! Atunci am alergat disperată, fără să știu unde, am lăsat în urmă-mi durere și lacrimi, și nu voiam să mai trăesc fără acela ce am iubit!

„ O! amicul meu, în ori-care parte a lumii vei fi,in cer sau pe pămînt, grăbește de kiamă lîngă tine pe femeea ingrată ce ai abandonat! ea nu mai poate să sufere mai mult angustiile ei. Vino, amice perdut, vino în mijlocul soților tăi de durere și vei găsi acilea și inimi, și lacrimi, și brațe care vor ști să apere împreună cu tine pămîntul patrii noastre!...”

Aci se stinse puterile necunoscutei; iar Aldo disperat, aruncînd grozave căutături asupra ei, ca cum ar fi voit să măsoare talia unui antagonist, o apucă de mînă zicîndu-i: „D-zeule!... ești tu, Aminto!... și eu... nu te-am cunoscut!...” apoi amînduoi căzură în delir.

Bătrînul îmărmurit își înălță brațele către cer fără să poată vorbi; și în urmă căută să ajute pe amici săi. —Dar lasă-i, bătrîne, să termine în delir acelei emoțiuni atît de violente, căci prea puțini din noi au fericirea să guste aceea ce încearcă Aldo acum! Căzut! pe brațele amicii sale, angelica lui figură alăturată de a Amintei, respiră numai voiuptate, și Grațiile împletesc cunune pe frunțile lor.

Dar o trîmbiță se aude răsunînd pe vale; amici se deștept la acest sgomot, se îmbrățișează din nou și pornesc împreună spre sunetul ce-i kiema.

XIV

Un nunțiu venise să spue lui Brav să se grăbescă a eși îndată la cîmp, unde-l așteaptă trupele-amice căci zioa hotărîtă s′a apropiat, și nemicii sînt p′aproape a-i ataca.

Semnalul se dedese, și toată banda se adună împrejurul căpitanului său.

Fața lui Brav era surîzândă, pe buzele sale setea disprețul, și′n okii săi ardea focul banditului ce vede în ajutorul peirii saubnriumfului său. Astă noutate părea că reintinerise pe acest om ce se lupta de mulți avi cu timpul și cu semenii săi, căci este dulce cînd vezi că a sosit momentul ca să rupi pentru tot d′auna cu destinul tău.

Brav vorbi astfel pandurilor săi: „Copii! pînă acuma nemicii noștri nu ne-au numit de cît niște tîlhari care, nerespectînd nici o lege, se putreau din munca altora, fiind-că ei nu ne lăsau liberi de a cultiva pămîntul; ve-au numit tîlhari pentru că am fost siliți să descărcăm armele noastre în aceia ce voiau a ne răni pacea ce găsisem în acești munți! De azi înainte numească-ne cum vor voi căci mîine, amici mei, mîine vom sbura peste munți, vom delăsa pentru tot d′auna astă vale ce ne a adăpostit, și vom da mîna cu ceilalți frați ai noștri ce au gemut destul ca să mai poată răbda; vom da mîna cu dînșii căci altfel, acele lăcuste ce au devastat țara, pe vor face să perim acilea de foame. Trădarea descoperi în zilele trecute refugiul nostru, și fii săi cată a ne întinde din nuou perfidele lor curse. Dar nu, amicii mei! pe cît timp brațele noastre vor putea da moartea, nici unul din acei mizerabili nu-și vor spăla mîinile în sîngele nostru! Daca căpitanul vostru va peri împreună cu Aldo, atunci comandați-vă singuri, și toți ca unul fiți Căpitani. De veți termina și gloanțele voastre, arunca-ți-vă în baionetele lor, sdrobiți în căderea voastră pe cei ce cată a mai trăi, și învățați pe acei poltroni să cunoască cît e de dulce a muri pentru patrie! — Mîine vom porni să căutăm pretutindeni moartea ce se teme de noi, și un benket va fi semnalul plecării noastre; pînă mîine, preparațiuni, copii mei, cai și multe arme, gloanțe și iarbă să fie ′ndestul!”

Dar nu era oare nici unul care să tremune de soarta, sau să se îngrozească de puterea ce-i amenința?...nici unul, omule frikos! ei nu voeau a raționa ca tine.

„Preparați la arme multe, Căci Romînul e ′nvățat A strica la săbii sute Tot tăind neprecurmat! „Îngrijiți de cai mai bine Căci ei mîine vor sbura Peste dealuri, peste cime, Prin nemici vor galopa. „Ai copii, copii, la vale, Gloanțe multe să turnați: Pușca noastră-o să sfărâme Pe nemicii cei spurcați!

Astfel era întristarea bravilor panduri cînd mergeau la moarte. Și știți de unde le venea atîta indiferență pentru viața ce noi o cumpărăm atîta de scump? devinați-o singuri, misterul e neînsemnat.

Din ce în ce numărul cîntătorilor se îmulțeau; străbăteau cu toții acele delicioase văi, d′ asupra cărora luna începuse să-și reflete melancolica sa lumină. Brav, retras în castelul său, asculta cu plăcere acele resbelnice concerte, al căror eco, fugind din munte în munte,făcea de departe să răsune bolțile nopții.

XVI

Dar ce se făcuse sărmanul Aldo? nu cum-va putuse să uite durerile sale și să cînte împreună cu ai săi? — Inima lui era prea sdrobită ca să se poată consola astfel, căci de multe ori muzica ne agravă durerile în loc d′a face să dispară turmentele ei. Retras într′un loc obscur, Aldo se lăsase în voia negreler sale gînduri, și nu mai auzea nimic din cîte se petrecea împrejurul său; soarta și iar soarta era demonul ce căta să combată, și nu știa cum să sfărâme flagelul ei.

Dar așa de lesne cad eroi, ș′așa de mult se interesă de viața lor? Nu vă mirați însă căci și ei sînt oameni, ș′apoi nu știu cine s′ar mai fi gîndit la viitor, cînd era vorba d′a rămînea lîngă o femee ca Aminta? căci ce e drept, adevărata plăcere voluptoasă ce simțim și noi în lume, e numai atunci cînd sînul unei fetițe palpită ca undele apei pe peptul nostru, — în colo văzut-ați alt de cît vanitate?... ș′apoi de ce atîta ambițiune, atîta sete de imortalitate cînd oamenii pe omoară mai nainte de a muri?...

Cu toate astea poate că Aldo nu căta să rămîe lîngă dînsa, ci s′o abandone pînă cînd, triumfător, va putea să depue tesaurul lumii la picioarele ei, căci are și biata femee o slăbiciune: ea te iubește mai cu seamă cînd vede glorie, viitor, averi.... altfel e tristă, melancolică și cu nimica n′o poți mulțumi; dar poate că are și ea dreptate, căci fără nume, fără aur nu mai avem astăzi nici o valoare; el este singurl nostru merit, și mai adesea ne face a totputinți.

Aldo însă nu avea aface c′o astfel de femee; Aminta era femeea ideală ce-și creează un poet, o martiră a lumii în care se născuse, un tip perfect de virtute și simțibilitate; și penelul Frumuseții cu atîta artă ornase ast kip oriental, în cît de ar fi trăit în secolul lui Rafael, lumea ar fi zis că toate Madonele lui sînt o copie a acestei frumuseți. Apoi pozițiunea, suferințele ei, îmulțea durerile lui Aldo cînd își imagina s-o abandone din nuou și s′o lase pe mîini streine, poate pentru tot d′auna; mai adaogă oroarea ce-i inspira ideea de a o lua cu sine sau a rămînea lîngă dînsa, și identifică-te de poți cu dînsul ca să vezi ce era în sufletul său.

XVII

Pandurii încetase de a mai străbate văile, și mulți dintr′înșii, osteniți, se dedese somn. Brav, de și se vedea în ajutorul unei lupte atît de amenințătoare, cu toate astea dormi tot așa de liniștit ca și triumfătorul de la Arbela. Numai Aldo rătăcea pe acei munți, fără să știe unde-l duc picioarele sale. Din cînd în cînd el se așeza pe cîte o stîncă, și măsura abisul ce-i părea mai puțin profund de cît durerile lui. El credea că este singur acilea, dar mai la vale amicii săi, împinși de acelea-și dureri, auzea fie-care șoptă a sa, observa fie-care pas ce făcea.

Cine a fost în pozițiunea lui și n′a încercat luptele ce-l turmenta! singur în fața naturii, cufundat în tristele lui gînduri, Aldo contempla luna ca cum ar fi voit să roage pe astă blondă copilă a nopții, a-i spune cum să sufere și cum să scape de trudele lui. — Mîine, și el trebuea să se desparță, pînă mîine, și Aminta nu mai putea fi lîngă el. — Tristă e ora de despărțire, mai cu seamă cînd e vorba să delăsăm p′aceea ce am iubit!

Aldo privea cerul cu compătimire, părea că vede într′însul cauza nenorocirilor sale. „Fatală soartă, zise el, ce-ți place a rîde de mine, omul nu poate scăpa nici o dată de cursele tale! pretutindeni găsesc amarele urme, și nicăeri nu pociu afla pacea ce-mi ai răpit jucăriea caprițiilor tale, și trebue să mă desfac de tine. Voiu abandona dar din nuou pe Aminta și voiu scăpa de atîtea rele care mă muncesc!... Dar ce greutate mă apasă, și ce negură e înaintea mea!... Aminta lăsată în voea azardului cînd e mai infortunată și de cît mine!... Nenorocire aceluia ce nu știe să respecte durerile unui suferind, dar vai de dînsul cînd va uita datoriile ce are către patria sa! — O! spune-mi a tot Putințe ce trebue să fac, căci daca auzi țipătul inimii mele agiut-o sau sfărâm-o, de vei putea!...

Amici săi nu putură a se ascunde mai mult, căci nu mai puteau suferi durerile lui. Aldo tresări văzîndu-i, iar bătrînul îi zise: „Curagiu, fiul meu, D-zeu este cu tine! pasă spre țărmul ce te așteaptă, și de-l vei putea ajunge gloria va purta și′n stele numele tău.” — Apoi Aminta se apropie tremurînd de dînsul; ea auzise hotărîrea ce căta să ia el, și văzînd turmentele lui: „Amice, îi zise ea, tu suferi și numai Aminta e cauza trudelor tale! Dar încetează, Aldo, căci altfel vei îmulți durerile ei, și rabdă pînă în fine mizeriile acestei scurte esistențe. Daca soara ne persecută și astăzi, s′o bravăm, amice; patria te kiamă, și tu nu poți mai mult a rămînea aici! Dute, Aldo, de o răsbună, iar eu voiu rătăci prin aste locuri sălbatice pînă la întoarcerea ta. Nenorocire femei ce n′a putut să sacrifice cîte-va zile de plăcere pentru țara în care s′a născut! —Dute, Aldo,amicul meu, și pînă atunci eu voiu învăța mai bine cum trebue a suferi!.. ”

„Și tu, Aminto, îmi zici să te las, îi răspunse Aldo c′o voce plină de durere! O! te cunosc acuma, amica mea; mi aduc aminte de femeea sublimă ce am abandonat! Dar ce voiu face jurămîntului ce-ți am dat d′a nu te mai abandona nici odată?... Aminto, e crudă durerea ce mă apasă, dar e și mai crudă abnegațiunea ta! te voiu abandona dar, amica mea unică în lume, și vei vedea că Aldo a meritat amorul tău. Nu cutezam să fac passul acesta; fără voea ta n′ași fi făcut de cît să caz în abis. Acuma Aminta mă îndeamnă, Aminta mi-o permite, și Aldo va alerga să se lupte cu lumea întreaga căci nu mai are de cine să teme!... Așa, fatală soartă dar pe care cimă voești să rămîi? poate că vr′o inimă sacrilege te va insulta, și eu departe de tine!... O! Aminto, cum își rîde-Destinul de noi!”

Ei se îmbrățișară atunci, și în delir își plîngeau nenorocirile lor; dar Bătrînul le zise: „Copii mei, voi mai aveți un amic pe care nu trebuea să-l uitați. — Tu știi, Aldo, că mizeria lumii și despotismul ce o apăsa m′a făcut să fug de dînsa, să cat o viață pericoloasă dar cel puțin liberă. Eu rătăciu mult timp fără să pociu scăpa de acest flagel ce mă urma pretutindeni! dar Brav se arătă în fine, și eu alergaiu să-mi cat scăpare în brațele acestui om atît de redutabil.

„Trupa lui la început era lipsită de moralitate, căuta numai măcelul; cu încetul însă Brav îi îmblînzi fierosul său caracter, și prea rar faptele sale mă indignau și mă umpleau de teroare. De cînd ai venit tu, astă trupă deveni cu adevărat amica patrii mele, și eu mă determinasem a n′o mai abandona nici o dată; voeți ca aste mîini, tremurînde de greutatea anilor, să apuce sabia răsbunării și s′o mînjească c′un sînge impiul cu toate astea, Aldo, priimește în prezența acestei naturi inocente promisiunea ce voiu să-ți fac: află că voiu rămînea eu însu-mi să consol în lipsă-ți pe amica ta. — Brav are trebuința de un braț ca al tău; mergi dară acu fără îndoință, să înveți ge ori-ce strein a nu mai cuteza să înece vocea unui popol suferind!”

Nimeni nu ar putea să descrie entusiasmul lui cînd se văzu sprijinit de un braț atît de trebuincios; ai vărsau cîte trei lacrimi, se îmbrățișau, se consultau unul pe altul, și rugau cerul să le permiță a se mai vedea.

Dar noaptea era tîrzie, și ei plecară să profite de puținul timp ce le mai rămăsese pentru repaos.

XVIII

Soarele răsărise, cerul era limpede, și toți panduri se preparau de plecare. Brav nu se mai arătase încă, el vorbea cu Bătrînul în camera sa. „Brav, îi zise el în fine, acum te voiu lăsa, căci brațele mele slăbănogite vor face în lipsa ta un alt ajutor. Eu trebue să rămîiu cu acea sărmană Aminta, pînă cînd cerul, bine-voind a face să triumfe cauza noastră, vom putea să ne întîlnim atunci liberi în patria lui Mihaiu!”

Astă veste întristă pe Brav, el se temu ca despărțirea aceasta să nu fie eternă. Ori cum însă, convins de necesitatea unei așa de nobile fapte, el nu mai balanță d′a aproba hotărîrea amicului său.

În timpul acesta intră și Aminta împreună cu Aldo; Brav îi încurajiă pe amînduoi, le arătă cum să se poarte și măsurile ce trebue să ia spre a nu fi descoperiți; dar astă inimă simțitoare plîngea în ascuns pe Aminta căci el îi prevedea soarta.

Toate erau acum gata de plecare, și se duseră cu toții până la poalele unei cime. Aci Brav îmbrățișă încă o dată pe amici săi, și trist se despărți în fine de dînșii; numai Aldo rămase a-i conduce pînă d′asupra muntelui de unde spera să vază locul un′ va plînge amica sa departe de el.

Cîte iluziun′ frumoase nu își făceau ei! ce zile ferice își promiteau unul altuia de a trăi! dar mică consolare pentru o inimă ca a lui Aldo; asta era un mijloc d′a-și îneca acel presimțimînt fatal ce adesea ne spune un trist viitor. Ei ajunsese d′asupra muntelui, și Aminta, căzută pe brațele amicului său, nu cuteza nici să-i vorbească, și nici prin lacrimi nu putea să-și aline durerile ei.

Aldo îi zise atunci: „Curagiu, Aminto! astă inimă ce a știut să brave o lume, disprețe și acuma loviturile șoarei. — Aruncați în astă vale de kinuri, ce vom face, amica mea, de vom sta numai a plînge durerile noastre?

Dispreț, Aminto, căci altfel vom sfărîma prea de timpuriu vaselul ce ne mai ține p′acest ocean! — Eu mă duc, amicul tău te lasă, dar tu așteaptă în tăcere întoarcerea lui; vei fi pretutindeni cu mine, zioa și noaptea în visele mele, cu spada în mînă sau cu lanțul de gît nici odată Aminta nu mă va abandona! pînă cînd însă? O! Aminto, la ce ne-am născut!.. ”

Durerea lui Aldo era mare și numai Aminta putea s′o înțeleagă; el ar fi voit să-și ascunză ori-ce temere ca să nu descurage pe amica sa, dar toate silințele fură vane, și el îmbrățișă în convulsiuni pe Aminta ca cum ar fi voit să-i ceară un adio etern.

Bătrînul, cu lacrimile pe oiki, privea pe acești nenorociți și nu cuteza să-i deștepte din delirul lor cerul și pămîntul, viitorul și trecutul, toate se mărgineau acilea; momentul de despărțire sosise, ș′asta vorbă e înfiorătoare pentru acela ce a iubit!

„Aldo, îi zise Aminta, eu mă voiu supune pînă la fine destinului meu; născută a împărți cu dînsul zilele mele, la ce să cat a le mai prelungi? În viața mea kinuri, nu a rămas nici o otravă pe care să nu o găsiți, un flagel de flăcări care să nu încingă și inima mea. Aruncată din stîncă în stîncă, împinsă de ori-ce domnește, nu-m′am oprit de cît pe marginea abiselor,și nu am întîmpinat în cale-mi de cît sumbra rece a diserții! Nu voiu căuta dară de a-mi skimba, soarta, și tu îți vei împlini misiunea-ta: ar fi ridiculă femeea ce-și ar dori pacea după ce a trecut prin toate cîte am pătimit! — Du-te, dar, Aldo, căci acolo sînt mai mulți nenorociți care te așteaptă și de voești, cată a împlini ultima voință-a acelia ce te iubește, apărîndu-ți până în fine viața căci fără tine ea nu va mai trăi!...”

Aldo, cu o voce fără putere, plecîndu-și oiki către pămînt, îi zise: „Voiu căta, Aminto, să-mi apăr viața și nu voiu muri mai nainte de timp!”

Dar astă fatală promisiune fu dată în momente de delir, altfel nici e dată-eroul nu-și ar fi permis o asemenea slăbiciune: acela ce merge să se lupte pentru patria sa, i-a înkinat mai din nainte viața și prin urmare inima lui! Vane condițiuni însă, căci de multe ori oiki cei negri ne fac a ne lepăda de dînsele ș′a prefera farmecul lor.

Dar Aldo nu avea un suflet atît de mic, și nu era așa de mărținit în dobințele lui. Poate că Aminta i-ar fi promis o viață plină de voluptate și de fericire, și mult mai frumoase de cît nemicul la care mergea; cu toate astea patria suspinase, și el, lăsînd toate, alerga să spele cu sîngele său lacrimile ei.

Ori cum Aldo mai șezu ne creasta acelui munte, uitîndu-se după aceea ce lua cu dînsa și inima lui, și simțea că se îndoește daca trebue să se mai întoarcă sau nu. Dar depărtarea Amintei, de și fu pentru dînsul o lovitură de moarte, nu-l putu face să-și uite datoria sa; lacrimile începuse a-i curge văzînd că se duce, și cu toate astea se gîndea în urmă la soții ce-l așteptau. Apoi, ca cum s′ar fi deșteptat dintr′up somn adînc se uită împrejurul său, oftă cu amar, și porni către castel.

Aminta se dusese, dar nu tîrîse cu dînsa și voința lui Aldo; inima lui putea fi sdrobită de durere, nu însă și determinarea sa, căci femeea putea acum numai spere să atingă sufletul iar nu să-l și corupă. Aldo cunoștea lumea, știa cît prețuește sinceritatea și amorul său și nu mai putea să cază în acele vise în care ne perdem adesea. Femeea îl tîrîse departe în anii copilăriei sale; el fusese de multe ori jocul caprițiilor ei, și ast om, ce părea a fi născut superior semenilor săi, se umilise adesea voind să le cîștige favoarea. Dar fugind în munți aceștia, el nu le lăsase de cît disprețul și acel tediu care ne bine după ce am descoperit artificioasa lor putere.

Cu toate astea Aminta, mai mult prin nenorocirea ei de cît prin farmecul frumuseții sale, deșteptase din nuou amorul în inima lui Aldo, și el suferea văzîndu-se departe de dînsa. Dar durerile lui nu făcuseră de cît a-i mări ura în contra nemicilor ce-i cauzase atîtea norociri, și alergînd, mergea vesel către soții ca cum își vedea triumfîndă răsbunarea sa.

XIX

Ospățul se preparase și toți Pandurii, adunați împrejurul meselor, deșertau la pahare spumegînde, înkinînd în numele lui Aldo care sosea. El se apropie de dînșii, și nici o dată ast june erou nu păruse mai înflăcărat, nici e dată entusiasmul nu skintease cu mai multă vioițiune în oiki săi:

Apoi luînd o cună „Veți, copii, le zise el, beți din acest divin nectar, căci numai el ne dă pentru puțin uitarea! Veți, să bem toți pentru ultima oară! țineți, deșertați și ast rînd de cupe, căci tineri Spartani, cîntînd, disprețuiau moartea ce cu trufie fîlfîea d′asupra lor în ajunul sabatului său!...

„Iată ăști nuori de sînge ce stă d′asupra noastră! acolo sînte sufletele victimelor inocente care protestă în contra dumnezeirii, și care reclamă răsbunarea ori-cărui patriot! Austrul cînd suflă s-adune pîn′ la noi suspinele lor; noaptea cînd sosește, ele plîngînd se lasă acolo unde zac răspîndite corpurile lor;... și nu e nimeni care să le ajute! În vane imploră brațele noastre, focul barbarii ne amenință, și dezertul stă gata să ne astupe în nisipurile sale! Curagiu însă, fii ai nobilor Romani! noi vom ști să dăm moartea și astă dată.

„Veți, să mai bem cu toții, căci aruncați de moși noștri p′astă antică coastă a bătrînului Istru, noi am suferit și am răbdat singuri nenorocirile noastre. Lumea și popoli numițicivilizați ne-au uitat, frați mei, fiind-că nu mai au trebuință de noi: cînd erau slabi noi i-am ajutat!... Singuri dar să bem, să ne plîngem unul altuia durerile noastre, și să ne ajutăm!...

„Beți, să mai bem o dată, fraților Romîni, beți pe sepulcrele voastre, și rîdeți d′astă moarte ce crede a ne′ngrozi! — Toți popolii vor învăța d′acum nainte numele nostru, și din cînd în cînd faptele noastre îi vor face să roșească de mizeria lor!

„Nainte! căci poetul strein va veni pe sepulcrele noastre, și va plînge un popol al căruia sînge a corunat pămîntul unei patrii întregi. Vocea lui se va auzi în ceruri, — pămîntul nu are eco pentru inima sa, daca, plîngînd, își va sfărîma lira, cel puțin va afla Cerul că ast Termopile modern nu putu să afle grație înaintea civilizațiunii nuoi!... Acum... aidem să murim!

Ast delir în care căzuse sărmanul Aldo, fu oinaugurare fatală pentru espedițiunea lor. Cu toate astea turbarea strălucea pe fața tutulor; nimic nu se mai alese de acel ospăț; și toți începură să strige: „Aidem să murim!” Pe clipă se și așezară în rînd de plecare, iar Brav împreună cu Aldo, încălecînd, porniră înaintea lor. Mai nainte însă de a pleca, Încendiul consumă castelul, singurul lor azil, ca nu cum-va o inimă impie să-și poată găsi acilea adăpost.

Acum astă vale rămase mută, ș′abia din cînd în cînd vîntul mai aducea înapoi ultimul răsunet al vr′un refren. — Singurătatea rămase iar stăpînă acilea, și Moartea mergea rîzând înaintea victimelor ei!

FINE LA PARTEA A DUOA.

PARTEA III

Una salus victis, nullam sperare salutem

Virgil.

I

Cine a uitat timpul cînd descendenții divinului Poet se coalizară pentru liberarea lor? cine nu-și aduce aminte de acei secoli de aur, cînd ei își scuturară jugul, și o mînă de oameni putu să înfrunte, în timp de șase ani, trufia unei armate orgolioase, și să calce în picioare stindardul marelui Profet?... Lumea, fără voe-i,a auzit fama acestor eroi, și nici Ignorența, nici Tirania nu putu să înece Vocea care, sburînd, vestea popolilor isprăvile lor!

Dar cine a căutat să profite de un esemplu așa de nobil? ce popol, auzind țipătul lor, sugrumat de sclavie, voi a se mai libera?

Numai în munți Romîniei își găsise eco acest striăgăt de durere, și stindardele tricolore fîlfieau pe cîmpiile sale!

Într′o întinsă luncă, aliații lui Brav își așezase taberile lor, și acilea luptașul se gîndea cu sînge rece la soarta ce-l aștepta; viața era pentru dînsul o povară pîn′ să sosească ora pîndită de atîțea ani.

Dar nemicul nu se vedea pe acilea, și cu toate astea surîsul cel amar, disprețul și mînia se citea pe fața lor. Poate că țipătul unui popol întreg le sfîșia inima, căci acele trupe streine abia-și găsise loc de bun jaf în patria noastră: familiile erau dezonorate, lacrimile mumei insultate, și drept recompensa disperării sale, o lăsa să cază în sîngele copiilor săi!

Dar acești mizerabili se temeau de flagelul ce-i aștepta; ei știau că, violența dă arme și ultimilor sclavi!”. Cu toate astea, insultați în prima lor încercare, să determinară acum pînă la unui să-și spele rușinea lor.

Dar popolii opun tiranii Unirea, și de a triumfat și ei vre o dată a fost numai prin astă puternică armă. Astfel toți partizani lui Brav se adunaseră acilea, și așteptau sosirea acestui nuou Soldat al lui Crist! Numai el cunoștea misterul luptelor și al victorii, căci cine putea mai bine de, cît dînsul a mînui armele, și a deskide drumul soților săi? și cine altul putea să imite pe viteazul Aldo?

Soarele era aproape de scăpătat, și Brav, fidel parolei sale, venea în capul voinicilor săi. — Aliații întîmpinară cu detături de tunuri, și cînd trupele s′apropiară una de alta, o strigare unanimă se auzi din ambele părți.

II

Țermoniile se terminase,căpeteniile se trăsese în corturile lor, numai oșteani, îmbrățișîndu-se, strigau ca cum ar fi voit să anunțe kiar cerului alianța și jurăminele ce-și făceau.

Lumea era acum a lor; uniți o dată ei credeau că nu mai au de cine a se teme. Natura, și tot ce vedea într′însa, părea că le promite triumful și că le vine în ajutor! Dar vane consolațiuni! aste avarințe moarte ne înșeală adesea: copii ai Eroarei, noi credem în visele noastre.

Ori cum însă, frumoasele lor speranțe erau mai mult un rezultat al viului lor entusiasm, de cît un efect al prejudițiilor; ideea despre justiția Creatorului întărea numai credința triumfului lor, fără însă a le ridica ori-ce temere, ș′a-i convinge că balanța dreptului atîrnă mai mult. Astfel, în acel transport de veselie, ei implorau spiritele divine să ia parte cu cauza lor. Ast poetic ajutor ar fi fost de minune, cînd vocea sau imnele lor ar fi incomodat cît de puțin pe acele legioane cerești. Dar poate că gura lor era păcătoasă, rugăciunile neascultate, căci sărmani nu aveau darul, și poate că în vane umblau să-și însușească un drept ce-l au numai o parte din privelegiați. Vorbind adevărul, singură sabia era realul lor ajutor; ei ar fi voit să-și pue în Cruce toate speranțele, dar erau disperați d′a putea isbuti printr′însa, căci o țineau de un instrument fatal prin care numai infami pot isbuti: inima suferindă și oikiul patriotic zărește Fatalitatea cînd s′ar așeza kiar la estremitatea secolilor! ei cunosc că obiectele ce dau o fericire aparentă popoarelor, au în fundul lor atîta otravă în cît secolii nu pot face de cît să adaoge oribilile lor fatalități! — „Frumos e Oceanul, ne zic cînd sîntem înconjurați de luciu, în mijlocul unei nopți splendide; dar de va lipsi busolă și fără ancoră, ce vom face pe acele dezerte cînd tempestele încep a sgudui abisul?... Virtute și curagiu, ne repetă ei, ca să eși din astă obscuritate, și timpul vă va arîta Omul trebue să vă conducă la țărmul Luminii!”...

Paciență dar, căci și ei au o credință.

III

Era noapte: bandiții aveau înaintea lor luna cu tot cortegiul stelelor, și înapoi mărețul monument al glorii străbune, giganți Carpați, falnici ca inima lor, nobili ca neamul Romîn! Astă noapte ce făcuse din țara noastră o panoramă în care contempla Europa întreagă, acei munți plini de suvenire, acele oribile cruzimi esercitate de aceia ce venise să ne ajute, le esalta inima și-i făcea aci să blesteme, aci să se uite amar către cer. Singura lor consolare era trecutul, căci numai cătînd la dînsul, putea zice cu mîndrie:

„Și noi o datu am biruit!”

Dar unde erau nemicii cu care aveau să se lupte? nu cum-va credeau ei că copii suferinței se vor da fără sgomot în mîinile lor? aflați o dată, sclavi ai Voluptății, că e mai dulce a vă abrutiza în plăcerile voastre de cît să visați o victorie, și să vă gîndiți la aceia ce n′a trăit de cît suspinînd! Bandiții nu mergeau să câte o vînzare ticăloasă, cu sîngele voiau să-și spele culpa lor; și daca nemicii cereau răsbunare, asta era tot ce așteptau ei.

Nici o clipă de îndoință, nici o temere mîrșeavă nu mai putea slăbi determinarea lor; nici unul dintr′înșii nu era atît de poltron ca să-și abandone patria cînd era vorba de a muri pentru ea! Romînul a avut tot d′a-una aceste sublime simtimente, și daca sînul soțietății noastre era în trecut infectat de vili tîrîtori ce-și cerșeau cu umilință viața, ei fură niște veneticie fără nume ce-și vîndură onoarea pe aur și pe amicii ce-i au adăpostit! — Făcură însă foarte bine căci așa e omul, ș′apoi bun e D-zeu, șaizeci de secoli a trecut....

IV

Nimeni dar nu mai putea opri răsbunarea ce căuta aceste trupe esaltate de durere și mizerie; și daca contemplau natura, ei nu o făceau ca să le inspire luna voluptate sau amor, căci poezia nu ar fi putut tămădui vulnele inimii lor, ci se uitau încă o dată la dînsa căci era poate ultima seară ce mai aveau a trăi. — Patriotul ce e aproape să moară, de ar vrea cum-va să mai trăească, e numai ca să mai vază frumusețile patrii sale; altfel ce ar avea de dorit daca nu lacrimile și turmentele lui!

Cu toate astea trupele înaintau către nemic, și steaoa nopții măsura în liniște timpul fugind. Pe acele cîmpii tăcînde nu se auzea de cît sgomotul sburînzilor rînkiezători, și din cînd în cînd Bandiții cîntau împreună,lăudînd succesele moșilor lor; entusiasm frumos pentru aceia ce au lăcrimat auzind pe Romîni cîntînd atfel o dată:

„P-o noapte ca aceasta Romînii în unire Făcură jurămîntul de a se libera, Căci umbrele străbune le anunțau peire, Urgie kiar cerească, cînd ei vor aștepta În ajutor strein! „Și singuri, fără reazăm, avînd numai Unirea Un sceptru făr′ de moarte, Curagiu nebiruit, Își dobîndi cu toți și Patria ș-Onoarea, Și tot ce-aveau în lume mai scump, mai prețuit: Un nume de Romîn! „Căci sguduiră atuncea lumea din tărie, Și Nordul, Orientul de trei ori a gemut; Un Mircea și un Țepeș, o spadă ș′o urgie, Inăbușiră vocea tiranului orbit Ce vrea a ne ′ngiți! „Ca trăsnetul ce cade și, sguduind pămîntul, Nu poate în turbare-i nimic de a cruța, Nici crimă, nici virtute; așa-și găsea mormîntul Ori-care avea mîndria de a se măsura Cu neamul Romînesc! „Ca visul dupe urmă, ca pașii de fantome, Ca pasărea de noapte, ca fulger trecător, Așa pereau nemici ș′atîtea mii de arme, Cînd spadele străbune ș′un foc răsbunător Asupră-le cădea! „Mihaiu stătu în contra atîtor milioane, Și paloșul în juru-i de trei ori a′nvîrtit, Și trei țări fură gata s′alerge la kemare, Iar Orientu atuncea de trei ori a roșit Făcîndu-l a ceda! „Să re′nviem dar azităzi vai! gloria străbună, Să arîtăm ș′as-dată că știm de a muri! Să afle lumea ′ntreagă că nația Romînă Va prefera sepulcrul de cît a suferi Jugul de tirani! „Și daca′l nostru sînge nu va putea ajunge Să-și sature Tilharii aviditatea lor, Atunci și fii noștri îl vor lăsa d′a curge, Și fără să mai spere nici un ajutor, Copii de Romani! „Să re′nviem dar azităzi vai! gloria străbună, Să arătăm ș′as′dată că știm de a muri! Să afle lumea ′ntreagă că nația Romînă Va prefera sepulcrul de cît a suferi Jugul de tirani!”

Așa cîntau atuncea Rumînași noștri! Luna nu mai era pe cer; un rîuleț ce întîlni în cale făcu pe bandiți să mai întîrzieze, și cu încetul umbrele nopții se aridicau.

V

„Iată-i în fine” strigară bandiți de toate părțile.— Aceștia erau nemicii care se aflau la o distanță oare-care de ceailaltă parte a apei.

Famfare și surle, trompete mulțime le anunțau să meargă, căci lupta a sosit!

Dar cine era ′ncoifatul acela ce sbura pîntre rînduri strigînd „băeți să murim!”? Viteazul Dalli, c′o mînă țiind spada, cu alta stindardul, credea să inime osteanilor săi un foc ce ′ntr′o clipă iară perea. Okii lui, plini de mînie, privea cu turbare mîna de oameni ci′aveau cutezanța să se opue lui; dar se temea ′ngîmfatul știind că aceia se bat ca să moară.

Imbrătrînit în lupte, obicinuit de a vedea în juru-i mii de cadavre, Dalli cu toate astea avea momente cînd se interesa de viața supușilor săi; orgoliul l ar fi orbit poate daca fatala sventură a trimișilor săi n′ar fi fost încă imprimată în sufletul lui; de aceea părea că se îndoește kiar de victoria cu care era obicinuit, și că meditează o stratagemă de a surprinde pe inemici.

Un om însă, ce mai că-mi bine să crez că era amic cu Infernul, înaintează spre dînsul, și-i vorbește așa: „ O, Dalli! tu ești fama unui imperiu, și ai văzut gemînd subt sceptru-ți națiuni întregi! nu cum-va te mai îndoești tu acuma de triumf?... Nici o precauțiune! mai mult va ține fumul în aer, de cît rezistența ce crezi a întîmpina. Focul ce vor vărsa armele tale, nu va găsi destulă carne de consumat; o mică canonadă, și toți se vor împrăștia ”

Așa, răspunse Dalli, mai mult va rezista ceara înaintea căldurii, de cît acești oameni în contra armatei, mele; crezi tu însă că fără sînge voiu cumpăra aceasta? ei vor peri cu toții, pe mine însă ce mă va costa?... Asemenea revolte ne-a prăpădit adesea o lume ce nu puteam perde în espedițiunile cele mai grele; să facem dar astfel ca sîngele să curgă cu mai puțină profuziune. ”

-„Dar ce? îi zise acel om, care să vă spuiu drept se numea Cincacof, nu cumva te interesă un sînge așa de impur? aste instrumente vile îți cauză oari vr′o simpatie? — Rușine Dalli! să-i facem să moară să mai curățim pămîntul; prin moartea lor numai să ne asigurăm triumful, iar altfel ei cază, piară cu toții, și să rămîe numai cîți trebue a ne servi. — Nainte dară, brave Dalli; piară astă mulțime oarbă,, — cază, și′n zdrobire-i asigure-ți cununa ce vei cîștiga!”

Minunat consiliu, și potrivit cu acela ce-l trimisese aci!

Dalli însă învățase a respecta mai mult pe semenii săi; el crescuse într′o țară unde oamenii sînt mai respectați, și unde Vanitatea și Averea nu devin așa lesne demonii lumii; de aceea nu putu suferi astă insultă, ce-i părea că se face kiar gintei sale, și împută oarecum lui Cincacof despre credința lui. Ar fi putut face să pomească acel nordan, daca Orgoliul nu-l ar fi orbit, și daca adulatorii ar fi putut mai anevoe să corupă inima lui.

Dar apoi arta D-lui Cincacof era destul de minunată, ca să lase pe Dalli a înțelege bine rolul ce juca el.Născut în mijlocul unui imperiu ce-i dete nașterea Azardul, Cincacof cunoștea încă din leagăn aceste mijloace, eși, mergînd prin lume, cerea la victime necesarii pentru el și pentru stăpînul său. Ș′avea trebuință d′asemenea prade, căci acel colos șovăind, de mai dura, era numai prin minciună; și daca Păcatul l ar fi abandonat măcar o zi, nu știu ce-ar fi devenit putrezitul Uriaș?...

Cincacof reprezinta pe unul din fii acestui infortunat pămînt; și Dalli ajungea de multe ori să blesteme ora cînd ei dobîndiră influință asupra stăpînului său.

Cu toate astea ăști fii ai răsăritului, atrași de iluziune și îngîmfați de zilele lor trecute, se încred prealesne în aceia ce știu a le vorbi de dînsele; dar Dali deviă oare-cum din drumul tor obicinuit căci, afectat de adulare, își arîtă numai o parte din vanitatea sa; știu și cel puțin să nu uite aceea ce pretindea să facă, trimise mai întîiu pe un nunțiu ca să ceară armele de la bandiți Romîni.

VI

Bandiții trecuse acel rîuleț, și observa rîndurile nemice. Numai ei nu meditau nici o stratagemă, numai ei nu se îndoiau cum trebue să dea moartea.Furia lor creștea pe nesimțite căci se uitau la aceia ce le țineau țara în lanțuri, și ar fi voit să alerge ca să zdrobească o lume în căderea tor.

Dar praful se aridică; nu cum-va s′a mișcat nemicul? Un călăreț aleargă spre bandiți; —este nunțiul lui Dalli, care vine vesel sperînd să-și împlinească misiunea lui.—Dar du-te, slugă credincioasă, la stăpînul tău; răsplata ce ai putea dobîndi după un asemenea triumf, cata-o la alți popoli, sau în urma plăcerilor generalului tău! acilea vei roși poate recunoscînd virtutea, și pe urmă, cine știe, vei rămînea pe drumuri, ne mai putînd specula cu această meserie. Fugi, sau de vei fi destul de abrutizat, conservăți funcțiunea, căci fără a trăda, fără adula, cum vei putea trăi?

Astfel acest nunțiu, ce trăia numai din acest prețiu avu temeritatea să propue vitejilor noștri de a-și da armele și pe căpitanii lor. Daca ași putea scrie cu sîngele acelor bandiți, tot n′ași ajunge să fac pe oricine a vedea oribila lor mînie cînd auzi aceasta: skinteea ar fi aprins mai anevoe iarba de pușcă, de cît însuți p′acești eroi. — Trupa întreagă se cutremură, și poate că nunțiul și ar fi găsit acilea moartea daca Brav nu ar fi scăpat. Apoi o strigare unanimă îi fu tot răspuns:

Romînii n′au murit numai acuma pentru țărișoara lor!

Du-te dar, omule degradat, și, fără teamă, spune aceste vorbe lui Dalli. Daca inima ta sîngerează că nu ai putut isbuti, și prin urmare nu o să easă aurul ce așteptai, promite stăpînului tău victorie, tîrăște-te înainte-i, căci el e generos și gratifică bine pe credincioșii săi.

VII

Dar așa de curînd se termină mediațiunea în care pusese atîta speranță nunțiul lui Dalli? nici o condițiune, nici o modificare la cererea lor? Toată lumea tratează, își propune amicie condiționată, face la armistiții, închee și pace, acești bandiți însă așa de îndărătnici, așa de neîmpăcabili se arîtau?... Dar ei nu erau oameni de stat, și nu țineau mult la atîtea forme ce ne-tu făcut de rîs: politica lor era sabia; motivul, insultele ce se făcuse patrii lor, și tot răspunsul era spadele și niște brațe încercate în lupte mai lungi.

Stindardul cel roșu s′a ridicat acum din ambele părți; conflictul este p′aci să înceapă. Vocea lui Brav se aude și vîntul o poartă pînă la nemici; trupele aliate așteaptă semnalul, dar el kiamă la dînsul pe căpitanii săi.. Tăcând, ei se consult, și hotărăsc să împarță armata în trei: unul dintr′înșii să aibă arma cea dreaptă, Brav să fie în mijlocul lor, iar Aldo să′nceapă din stînga a ataca. Un mic rest fu conservat pentru Iane, aliatul lor, care trebuia să aducă ajutoare la aceia care slăbeau.

Dar de unde era omul acesta, și care era origina lui? Nimic romînesc nu se vedea în fizionomia lui, niște clime mai călduroase se părea să fi fost locul nașterii,sale. El părea că arde tot de aceeași sete de răsbunare ca și aliații lui, dar cine putea să citească în inima sa? poate că numai mizeriea sau vr′o messerie infamă îl silea să se arîte astfel; ș′apoi de unde atîta confiență într′acest om cînd Romînul a respins tot d′auna pe semenii săi?... de aceea, voi ci′ ați învățat trecutul, feriți-vă d′asemenea curse; altfel durerile, muncile, martiriul vostru, vor rămînea numai niște vorbe fără răsunet, și aceia pe care credeați a-i libera, vor fi împilați pînă la moarte, și țipînd vor blesteme, numele vostru. Cîte națiuni nu gem azi prin trădare, și împilarea nu mai are margini! niște oameni ca Iane speculînd cu cerul, i ar fi vîndut kiar Paradisul dacă puteau. —

Teme-te dar, Brav, d′a avea lîngă tine curse așa de fatale!...

VIII

Duoă tunuri fură semnalul luptei; dar acestecuri nu au căzut în vînt, nemicii le-au priimit drept gagiu al măcelului ce era să înceapă.

Atunci o voce, venită nu se știe de unde, strigă așa:

„Veniți acum potenți ai lumii, și, tîrînd împreună cu voi acele mase ce le-ați orbit, fiți martori la acest frumosu spectacol, ca să vedeți rîurile de sînge ce nu vă mai sătura destul cupiditatea! veniți să vă faceți acilea palate din restul ce nici corbii nu pot mînca, și veți cunoaște cît de fidelă vă este lumea în mizeria ei!

„Și nu mai vă îngroziți de nici un sgomot, triumful va fi necontenit al vostru. De se aridică câte o dată furtuni și doboară vre unul d′ai voștri, peste puțin trece, și puteți pune altul în loc! lumea e a voastră, nu vă fie teamă, voi sînteți stăpîni, — serviți-vă dar!...

„Aceși bandiți însă voesc să moară liberi iar nu ca să servească pe la împărați; căci se emancipă cîte o dată și omul, și, recunoscîndu-se, își cere indipendeința sa. Dar care le va fi succesul?... Moartea. — Și triumful? — Iar la despoți!... Enigmă infernală! în toți timpii a fost inimi care a găsit îndată soluțiunea ta, și am sperat că cerul îți va pune masca subt care triumfi; chiar nici o speranță! tu mori numai ca să apari mult mai teribilă... Dar curagiu! noi vom muri!”

IX

Să ne cătăm însă de istoria noastră, ajungă cu atîtea digresiuni.

Lupta luase un caracter prea serios, oastea lui Dalli era numeroasă și bine munită; și arme, și gloanțe lipsea bieților Romîni; nu le mai rămăsese de cît curagiul, și apoi și acesta începuse să abandone pe unii din capi, ceea ce făcea și mai tristă pozițiunea lor.

Cu toate astea atitudinea lor se făcea din ce în ce mai amenințătoare pentru nemic; aceștia cătau să recule neîncetat din naintea unor oameni în disperare cărora le lipsea numai imortalitatea ca să poată sdrobi kiar Infernul.

Soarele era aproape de apus, lupta era furioasă din ambele părți, cu toate că trecuse mai mult de zece ore de cînd se băteau; dar peste puțin trebuea să ′nceteze acest măcel atît de fatal. — Romînii nu puteau mai puteau mult a se opune, și singura lor speranță fu de a merge să caute o moarte difinitivă.

Trîmbița răsună; Căpitani alergă împrejurul lui Brav, și unii dintr′înși disperați îi zice: „Să ne dăm armele, să ne înkinăm:” — Grozav turbează de ură celebrul căpitan auzind aceasta, și ar fi fost vai de acela ce cutezase să vorbească astfel daca era Romîn. Brav răspunse: „Să ne dăm armele, zic unii din voi, căspitanii mei?... dar astă voce nu e romînă, și perfidul său sunet mă trădă ș′astă dată. — Dar Romîni vor merge ′nainte, ei n′au trăit de milă, ci-și au cumpărat viața cu rîuri de sînge! — Vai de acela ce vrea să trăiasc ca să devie sclav! — și voi care voiți a vă vinde, mergeți și dați în genuke, căci nemicul vă va erta; mergeți, și ducîndu-vă veți trece peste cadavrele soților voștri, pătați de sîngele pe care ședeți! noi n′avem trebuință de apărători infami! — Acum vie cu mine aceia ce se numesc Romîni; noi nu mai avem gloanțe, dar brațele noastre vor împrăștia groaza și moartea! Aidem, căci eroi astfel știu a se lupta!”

Brav zicînd acestea fu înconjurat de vitejii săi, celelalte bande strigînd:

„Aidem cu toți de a muri, Astfel Romînii nu pot trăi!”

alergau către inemic, formîndu-se în cete mici. Iane negreșit a trebuit să fugă, căci astă inimă ticăloasă nu se introdusese în mijlocul lor de cît ca să vînză, și să-i facă a cădea mai bine în mîmnele lui Dalii.

X

Cu toate astea cutezanța bandelor noastre umpl de spaimă pe inamici ce nu s′așteptau la ast atac fără de veste. Canonada nu le mai putea servi acum la nimic; cu baioneta și spada trebuea să se opue acestuiu aragan. — Tot de o dată ei se văzură atacați în față de toate părțile, și în vane se încercau a rezista: nici uo stavilă nu mai putea opri aceste torente împinse de răsbunare. — Dar care era speranța, și care era scăparea insectei ce se perde pe vastul Ocean?...

Ori cum infortunați bandiți isbeau cu o furie de moarte: multe rînduri din nemici căzuse, dar puțin mai era și numărul lor.

Vocea lui Dalli se aude; el comandă; armatele se separ pentru puțin, și se recunosc. O parte din nemici atacă din nuou cu mare iuțeală mica trupă ce mai rămăsese, iar ceilalți încep a isbi din ambele părți pe Pandurii ce alergau să ajute pe confrații lor. Atunci confuziunea ajunge în culmea sa, și Disperarea triumfîndă privea cu orgoliu turbarea luptașilor săi!

Romînii fură inundați de mulțime, și mai mult cu curagiul de cît cu armele cătau a se apăra. — Ei își recunosc peirea căci era în centrul nemicilor, dar în asemenea momente place vitejilor să se lupte, și nu se mulțumesc atunc a cu zece cadavre de om.

Cu toate astea Brav îi concentră din nuou, le strigă „Moarte pînă la unu!!” și toți dispar d′n prejurul său; el se întoarce, și văzînd lîngă dînsul numai pe Aldo. „Să ne îmbrățișăm, amice, îi zise el, viața noastră fu scurtă, și trăirăm prea puțin împreună?... Noi o să murim, Aldo, dar nu uita că ai o amantă ce trebue să răsbuni!”

Asta le fu tot adio cînd ei știau că nu s′or mai vedea! — Apoi sărutîndu-se, sburară pe urmele soților lor.

Mînia acestor eroi fu mare, și cu atît mai numeroase victimele ce făceau; acei ce încercară de astă dată loviturile lor, fu niște soldați ce nu respectau femeea în mormînt: o jună fată ce avusese temeritatea să-și urmeze amantul pînă și′n mijlocul luptelor, căzuse în fine subt glonțul acelor asasini, și ei insultau un corp, fără de viață; dar Brav le plăti aceasta destul de amar. Apoi căzu cu urgie acolo unde lupta era mai aprinsă.

Și cine cuteza să-și aridice brațul în contra nuoului Samson? el mergea ca cum n′ar fi avut nimic înnainte-i, sbura prin rîndurile nemice, și în urmă-i numai moartea să auzea țipînd. Armata întreagă era îngrozită, căci nu putea să înțeleagă misterioasa putere ce disemina așa de curînd. El alerga, încurajia pe Panduri, și tăind le făcea drum în nemici: zece dintr′ai săi erau p′aci să cază, daca brațul lui n′ar fi fost destul de puternic.

Cu toate acestea nemicii lui au observat, și cei mai bravi dintr′înșii se întrec a se măsura cu dînsul; dar ei știe să reîmpingă ori ce atac, și de mai multe ori putu să scape pe infortunatul Aldo care combătea d′a stînga acestui atlet.

Ori cum însă cu cît voința lui Brav încingea lumea cu puterea sa, cu atît forța abandona pe erou: persecutat, constrîns din toate părțile, el abia scăpa învîrtind spada, și lăsînd în urmă-i capete căzînd.

Dar Aldo luase stindardul cel verde, și Brav, alergînd spre dînsul, năvălesc împreună spre bravul Dalli. Dalli nu reculă, ci din contra aleargă a-i întîmpina.

Dar pînă acilea, scumpă Romînie, căci Brav nu mai este acela ce umbla să se lupte pîn′ și cu moartea, căci mult te iubea! nobilul său corp zace acum pe pămînt; și inima lui se calcă ′n pi ioare de vili muritori!

Cu toate astea mai este un amic care va ști să răsbune p′ast mare căpitan. În adevăr nobilul Aldo fu văzut moartea scumpului său soț, și inima lui sfîșiată de durere și disperare, lăsa să-i scape un țipăt d′acelea ce nu era uman. Apoi în turbare omoară pe cei d′împrejuru-i, pe aceia ce-l credeau mai prins, și ajunge în fine pînă la Dalli. Dar el nu observă ce are p′alături, și orbit de mînie, repede spada ca să trunkeze pe acel general, cînd o suliță-i străpunge brațul.

Locul i se ′ntunecă, se împleticește, și′n cădere-i arma lui fără putere cade la picioarele lui Dalli.

Acesta ordonă să-i ridice corpul, și să-i lege vulnele ce a priimit.

— Dalli! singurl bine ce-i puteai face era d′al omori! — mulțumește-te însă pe prețul cu care ai scăpat.

Lupta se terminase, nu se mai vedea nici un bandit; din cînd în cînd numai se auzea gemetele lugubre ale acelora ce se luptau cu moartea.. — Tot căzuse în mîinile triumfătorilor, și Dalli avu grijă să trimiță o trupă de călăreți ca să caute p′aceia ce se vor fi încercat să scape cu fuga.

XI

Oamenii lui Dalli se retrase în fine din ast loc înfiorător, și mulți dintr′înșii blestema cu amar numele celor învinși.

Soarele trimitea acum ultimele lui raze peste acea mulțime de cadavre, și ele erau sîngerînde ca și sufletele celor murinzi!

Oribil contrast! un cer așa de frumos, munți ce-și înălțau cu mîndrie auritele lor frunți, cîmpii su rîzânde ce invitau cu blîndețe pe junii amanți, d′alăturea unui pămînt infectat de crimă, unde zăcea mii de cadavre putrezind în sîngele lor!... Dar de ce să ne mirăm de niște scene așa de obicinuite? căci numai acilea poate uita monarcul toate grijile ce-l împovară, și-și uită păcatul bînd o cupă din sîngele ce a vărsat. O cîmpie, presărată astfel de cornuri fără suflare, cîte va individe luptîndu-se încă cu moartea, e o oră de răpaos ventru sufletul său. În fața astor tablouri geniul lui se înalță, inima-i crește, și-i pare că barzii divini, lăudînd, cîntă succesele și gloriea sa. — Să le permitem însă astă pasiune, căci nu este numai aceasta recompensa ce cer de la noi; ei mai cer încă ereditatea secolilor în infinit! să le o dăm cu toate acestea, căci ce am face, unde am ajunge, lipsiți de niște oameni așa de abili?

Ori cum însă, cu toată plăcerea ce ar fi putut găsi acilea primi monarci, acest spectacol era lugubiru, era îngrozitor! și noi cestilalți oameni, cu inima strîmtă și fără geniul lor, poate că la vederea aceasta ce am fi umplut de spaimă, și am fi cătat vre o speluncă ca să plîngem acolo singuri infortunele genului uman! — dar kiar dintre noi, cîți s′ar fi găsit de felul acesta?...

Astfel nu vedea cine-va pe această cîmpie de cît grămezi de cadavre răspîndite pretutindeni, și fumegîndul sînge ce nu îngiețase încă. Apoi mulți din aceia a cărora șoară fu mai fatală, neputînd să moară de cît dupe un kin îndelungat, gemeau cu durere și în agonia morții strigau pe amici, părinți și patria lor!

Iată micul preț cu care cumpără cei puternici triumfurile lor!

XIV

Într′acestea noaptea înaintase și învelise subt neagra ei mantă atîtea nenumărate crime; dar peste puțin luna, prin palida ei lumină, făcu și mai sinistru acel spectacol. Desele murmure pereau cu încetul, și aci se făcea o liniște totală, aci tăcerea se întrerunea de gemete ce păreau a eși din abis.

Colea se vedea cadavrul unui june bandit, lipsit de o mînă, și p′a cărui față plină de sînge se citea răsbunarea de care a fost inimat; mai dincolo, corpul unui pandur lungit lîngă al iremicului său; mai la vale, duoi amici ce căzuseră împreună dîndu-mi a ultimă îmbrățișare; mîini, picioare răspîndite, corpuri sfărîmate,capete pline de creeri vecinului său, acesta era rezultatul progresului la care am ajuns! Nu știu daca Tartarul ar putea să prezinte o scenă mai îngrozitoare, și daca mijloacele sale ar fi mai ingenioase d′a o realiza?...

Mii de pasări carnivore, atrase de aerul cel infectat, își abandonase cuibul, și venise acilea la un ospăț așa de avut. Ele rupeau cu aviditate din cărnurile ce palpitau încă, se înălțau iară în aer, și îngînfate își alegeau o nuoă pradă; apoi giarele lor pline de sînge, sfîșiau cu mulțumire o inimă ce c′un moment mai nainte inunda lumea cu flacăra sa.

Lupii soseau grămadă, și mîncau împreună cu cîini flămînzi: ei nu mai aveau ce disputa acilea, oameni le pusese o masă destul de întinsă.

Dar în mijlocul acestui minunat benket, pe cînd nu se auzea de cît sgomotul vulturilor și urletul unui lup ce kiema pe soții săi, se auzi un tropot de cai... și peste puțin o bandă din oamenii lui Dalli stricară veselia acelor fiare, prin strigătele lor. Ei să strecuraseră din armată, și veniseră tocmai acum să caute trofeele victorii lor. Dar îi incomoda acele paseri arogante care le disputau cu opiniatritate pradele ce aflase aci; ei însă fură destul de abili, și numai de cît despuiară o mulțime de cadavre.

XIII

Dar unde era corpul infortunatului Brav care căzuse cu demnitate și bărbăție? nu cumva se împărtășia de o soartă așa de amară? — Nimic de cît un cadavru, el zăcea pe pămînt ca și ceilalți tovarăși ai săi. Dar pe fața sa era un mister pe care vulgul nu-l poate lesne devina: sprincenile lui încruntate păreau că tot mai amenință pe muri ori, și pe fruntea lui sîngerîndă tot mai lucea încă acel geniu puternic în viață și respectat după moartea sa. Okii săi, de și îngiețați, dar se citea într′înșii amorul și ura, blestemul și moartea; ei păreau că pătrunde infinitul ca să găsească pe cel a tot Putințe, și să-i împute indiferența sa.

Nici o fiară nu-i atinsese pînă acum nobilul său corp, — geniul fu respectat de o natură așa de animală! — omul însă.... el trebuia să vie, și să-și găsească acilea prada ce lupii au cruțat!... După ce soldații lui Dalli desgoliră mai multe corpuri fără viață, se aruncară în fine și p′al lui Brav, atrași de frumoasele lui armature; îi desmădulară oasele, și lăsîndu-l gol, îl îmbrînci cu picioarele în lacul de sînge.

De ce nu era acilea amicul său Aldo, să răsbune astă insultă atît de atroce!... dar unde era el? Unde se dusese el?... Oarbă fatalitate! ți-ai și ales omul pe care să-l faci jocul caprițiilor tale!

Aldo, fără cunoștință, zăcea acum pe patul nemic; era îngrijit, căutat de mîini nemice!...

Astfel îi plăcu Destinului să se termine astă luptă disperată: între om și fiare trebui să împarță victimele sale, între crimă și infamie trebui să sdrobească dreptatea, pe care o reclama cu toatea astea legile naturii întregi!

FINE LA PARTEA A TREIA.

PARTEA IV

Pleurer un instant les antres, etres pleures nousmemes l-instant oui suit; voila notre partage.

Joung

I

Sdrobiți de neagra suferință, de ce mai căutăm noi oare a desvăli profundul abis al trecutului, și a vedea acolo mizeria ce ne așteaptă în viitor? De ce inima umană mai cată consolare în iluziunile ce-și face de gloria sa pierdută, cînd prezentul e pentru dînsa un caos de angustii și calamități?.. Omul însă își creeă speranța, fruct al viselor sale, cînd abisul e mai aproape de dînsul, și cînd necesitatea îl sforță de a trăi numai cu această condițiune! — Naturi debile! să ne sununem dară și acestui jug, sau, de voim, să ascultăm mai bine profetica voce a inimii noastre; să credem, căci e o putere secretă care ne spune aceasta, să credem că nobilul Romîn nu va putea peri, și că atîtea crime ce a spălat cu sîngele său, nu fac de cît să stabile cu multă soliditate drepturile lui, și în fine să-l facă a redita o fericire ce nu o va mai pierde.

Astă speranță e dulce pentru Romîni; asta e fercirea, astea sînt neintreruptele lui vise, asta e D-zeul la care se înkină, asta e amorul, e singurl lui bine! Dar atîtea atrocități, atîtea crime ce de șapte-spre-zețe secoli ne absoarbe în abisul lor? — Știu că aste resuvenire ne esasperă; să le ascultăm însă, căci cunoscîndu-le vom putea să le ebităm mai lesne în viitor.

Învestigațiuni fatale! trecutul nostru e acoperit de sînge; fie-care an, fie-care secol al istorii noastre; regulă la vederea atîtor victime ce au căzut; cerul, pămîntul patrii noastre strigă în contra atîtor inikităț... natura întreagă se înfioară, dar omul le-a îmulțit necontenit!... Unirea și credința le va sfărîma, amorul și virtutea le va nimici!..

II

Căzînd Brav, patria noastră deveni un vast cîmp de depradare, unde patimile cele mai vile se′ntreceau a-și arăta toată furia avidității lor, unde omul, fără rușine își desvălea în toată nuditatea ignorența și barbaria, setea de sînge ș′a sa turbare.

Cîmpiile toate erau incendiate; familiile desonorate; proprietatea, averea, totul devastat! Nici pădurile, nici munții nu puteau să scape pe sărmanii infortunați; și vai de acela care, căzînd în mîinile lor, ar fi cutezat să resziste a se vinde pe dînsul, familia și țărișoara lui; în certurele cele mai oribile și ar fi terminat o viață așa de mizerabilă!

Țipete de durere și disperare străbăteau pămîntul patrii noastre, și Carpații le ducea în țărileînfrățite, care plîngeau de a noastră soartă; dar care, înlănțuite de mîini avare, nu puteau de cît să-și ascunză în întunerec furia cu care ar fi venit să răsbune pe frații și amicii lor.

Este oare vr′o lege a Naturii ca națiunile cele mici, și cu toate astea cele mai nobile, să piară victime ale unui colos a căruia vitalitate e′n apatie? Și astă lege, fie o putem numi astfel, putut-a să înspăimînte ast secol civilizat?... Voința, Libertatea și Geniul sînt oare numai un nume, și cînd se pun în contact cu lumea cad așa de curînd?... Iată nodămîntul Gordian; voi inimi generoase nu vă siliți în vane a-l deslega, sau, de voiți, armați-vă brațul ca și eroul Macedonian, și veți cădea poate iară ca dînsul!

Așa devenise frumoasa Romînie: un sepulcru fără limite, o carcere ′negrită de lamente, al căror eco se nălța pînă la ceruri din afundul văilor și munților noștri ca să proteste în contra impasibilității divine! Și nu era nimeni care să ne scape, și nu era nimeni care să asculte durerile noastre! tot perise, toți se îngropase; numai într′o carcere și pe un pisc de munte luceau duoă steluțe care trebuea să se stingă peste puțin!

III

În ajutorul disperatei lupte a martirilor bandiți, infortunata Aminta ajunsese aproape de termenul pelerinagiului său; acolo unde fatala ei destinată trebuea a-și rupe masca, a-și da pe față puterea sa.

Ajungînd în munte, ea fu priimită cu multă afecțiune în casa unui sărman păstor, a nume Ioan, care profitînd de acea oră propice, dormea dusă, obosită de atîta drum; calea ei fusese grea și lungă ca a aceluiu ce, căutîndu-și scăparea, evită întâlnirea ori-cărui muritor.

Bătrînul, conducătorul și protectorul ei, vegia aproape de dînsa, și pe fruntea-i îmbrătrînită se putea distinge ce se petrece în sufletul său; iar păstorul stupefăcut de mobilitatea șoarei, privea în tăcere pe acești oaspeți ce-i inspira atîta respect, și din cînd cînd, ridicînd oikii spre cer, făcea semnul crucii, ca cum ar fi voit să invoce clemența divină în ajutorul fiilor săi.

Astă stare nu ținu mult. Bătrînul, observînd ca somnul Amintei este ușure, făcu semn lui Ioan să-l însoțească, și eșiră împreună să mai contîmple ultimile raze ale zilei, refletate pe acele cime înalte.

Era aproape de apus, și o mulțime de accidente înfrumusețau acel peizagiu așa de pitoresc: inocentele oițe ce pășteau diseminate pe vîrfurile vecine, abia se îndurau să abandone frageta iarbă, ca să alerge căta vocea ciobanului ce le kiema. Cu toate astea magia buciumului le atrăgea fără voea lor, și mai rupînd cîte o frunză, fugeau rumegînd către acel sunet ce le fermeca și se adunau grupe, grupe, în jurul stăpînului lor. Apoi pornind către vale, căutau potecuța ce conducea la pîriașul cristalizat; și de acilea se îndrepta fie-care locul unde trebuea să lase un tribut așa de avut.

Dulceața cu care mumele kiemau pe mititei mieluștei, lătratul căinitor ce căutau să aducă la turma o oae răspîndită, flueratul indolenților păstori, melodioasele acorduri ce nai scăpau cîte o dată duprin dumbrăvi, toate acestea adăoga farmecul acestei naturi atît de inocentă.

Peste puțin sosi în curtea lui Ioan cîte-va oițe, și copilașii săi, săltînd de bucurie, alergară către muma lor, Maria, rugîndu-o să grăbească mulsul, căci a ′noptat de tot. Această femee onestă, ce se ocupase pînă acum a găti o mică cină pentru nuoi săi oaspeți, alergă în grab însoțită de copilașii săi, înkise oile în țarc, și umplînd cu mare agierime duoă cofere de lapte, ordonă la unii din copii să mai aducă găteajă, la alții să ’ngrijească de oi; iar ea, puind laptele pe foc, să grăbea să gătească mai iute masa.

Bătrînul, absorbit de cugetările sale, privea cu durere la reînoirea atîtor resuvenire dulci, căci gustase și el o dată astă viață liniștită, dar plină de amar. Apoi se adresă așa către Ioan: „Ești fericit tovarășul meu, îi zise el, domiciliul, pozițiunea, sărăcia ta, sînt mai preferabile de cît acelea ale unui monarc. Acolo e locul de turmente, pe cînd acilea e paradisul; dezonoarea, sclavia și moartea domnește acolo, pe cînd acilea e sinceritatea, frăția și viața; acolo e vocea infernală care escită pe individ, pe cînd Amorul, Pietatea, acilea sînt desvoltate, inspirate de mîna naturii, de vocea lui D-zeu! D-zeu privește asupra casei tale, și-i place să ′mulțească bunurile ei; D-zeu nu te va lăsa, amice, pînă în sfârșitu!

Acest limbagiu, de și cam strein pentru sagacele păstor, cu toate astea el înțelese îndată aceea ce voea să zică Bătrînul, și perzînd aerul alegru cu care ′ncepuse a-l asculta, deveni trist și meditativ; poate că spiritul său, isbit de frivola credință a oamenilor, căzuse în acel scepticism așa de comun infortunatului nostru țăran.

„Noi fericiți, răspunse el, și monarcii infortunați ai dreptate, bunul meu tovarăș, să ne crezi astfel; se vede că pîinea cu care te-ai nutrit nu ți s′a părut nici o dată așa de amară ca aceea pe care o mîncăm noi? nici o dată se vede că n′ai plătit cu sîngele tău nutrimentul ce-ți trebuea pentru a duoa zi! E, fratele meu; daca ai trăi numai o lună în aste locuri ce-ți par ție, așa de frumoase, și de ai voi în timpul acesta să te împărtășești de soarta sărmanului muncitor, atunci ai cunoaște ce va să zică viața de țăran, și ai vedea cum se transformă aste văi și dealuri frumoase, în niște carcere ale căror suterane ți ar părea că vor să te apuce pe tine și familia ta. — Daca ai văzut cîte odată surîzând pe vr′unul din noi, nu te ′ncrede în acel surîs așa de amar, căci era acela al durerii, al mizerii, al disperării; ș′apoi cum ar putea surîde acela care n′are putere nici pe sufletul lui? Da, noi nu sîntem stăpîni pe nimic; ș′această casă, aste oițe ce-mi a rămas, le possed din alte timpuri mai fericite; peste puțin însă voiu rămînea și fără dînsele!”

Și zicînd acestea se întrerupse ca să mai respire de durerea ce-l îneca; apoi căutînd în oiki Bătrînului și văzînd cît compătimea cu dînsul, „A fost, îi zise, timpuri cînd Romînul putea zice „Sînt fericit! ” azităzi însă Romînul nu este Romîn în țărișoara lui; din toate părțile sîntem goniți, huliți și despoiați pînă la cămașă. Și daca, plîngînd, ne adresăm la vre o autoritate, ca să vază, să îndulcească suferințele noastre, vai de zilele în care ne am mai născut!” tot noi sîntem condamnați tot pe noi se descarcă loviturile lor!... Și D-zeu care e colo sus, D-zeu care vede atîtea kinuri cu care ne muncește, D-zeu ne-a uitat, tovarășe, și nu-și mai aduce aminte de popolul său. — O, Doamne! Doamne! pînă cînd ne vei înceta tu astfel, pînă cînd va ține aste kinuri ce fac să piară nu unul, nu o mie, ci un popol și țară întreagă!?...

Acilea Ioan nu mai putu vorbi, lacrimele-i astupase vocea, și Bătrînul lăcrima împreună cu dînsul; el ar fi voit să-i zică ceva ca să-l console, cînd un copilaș se apropiu trist de tatăl său, și lăcrimînd îi zise: „ Ți e foame, tată; ai să mîncăm, măicuța ne așteaptă cu masa.”

Atunci amînduoi, luînd un aer mai alegru, urmară pe micul Mihaiu.

IV

Aminta se deșteptase de mult, căci și visele caută să turmente pe omul nefericit. Ea făcuse păstoriței mai multe întrebări, și aflase tot acelea-și mizerii, ca și Bătrînul: pretutindeni sdurerea, și nicăeri o zi fericită nu putea întîlni. Cu toate astea Aminta amestecă în convorbirea ei și numele lui Brav; atunci Maria se făcu palidă, și dete un răspuns negativ. Dar Aminta îi liniști temerile, asigurîndu-o că acel nume e de la care așteaptă Romînia atîta de mult. Maria făcu atunci semn unui copilaș să keme pe tatăl său, spuind Amintei că barbatul ei poate să cunoască mai bine pe acel om.

Peste puțin păstorul intră în casă, iar Bătrînul, îmbrățișînd pe Aminta, o întrebă daca i-a mai perit cea osteneală ce o consuma. „Sînt bine îi zise ea; dar amici noștri părintele meu?...”

Ai paciență, copila mea, căci D-zeu îngrijește de noi! — Acum veniți să ne așezăm la această masă binecuvîntată; este o zi întreagă de cînd n′am luat nimic în gura noastră.

Într′acestea Maria șoptise lui Ioan despre întrebările ce-i făcuse Aminta; el rămase uimit și făr′ să șă zică o vorbă, se aruncă la picioarele Bătrînului, zicîndu-i: „Binefăcătorul meu, de ce cătai a te ascunde de mine, de ce voiai să-mi rănești această zi prea-fericite zi? Te cunosc acuma, cunosc pe acela ce-mi a dat viaț, și m′a învățat a cunoaște pe oamenii cei răi. Vino, amice, rămîi acum în mijlocul nostru, și ori-care a fi pericolul ce te amenință, vom ști împreună a-l înfrunta!”

Aceste resuvenire fură atingătoare, și nici unul din cei de față nu se putură opri d′a nu vărsa lacrime; dar Bătrînul le zise: „Încetați de a mai plînge, amicii mei, căci astă noapte va fi o noapte de veselie, fiind-că cerul ne a mai păstrat amici pe pămînt! și luînd o oală de vin: „Beți, le zise el, beți în numele acelora ce se iubesc, și′n numele aceluia ce-a îngrijit de noi!” Ei se așezară cu toți împrejurul mesei, și Ioan, uitînd-și amarul, fiind-că era în mijlocul acelora ce iubea, vesel, înkina necontenit în sănătatea Bătrînului și tovarășilor săi.

Nici o dată Aminta nu simțise o plăcere mai misterioasă de cît aceea ce-i inspira acea soțietate compusă de oameni suferinzi și nenorociți, dar care cu toate astea respirau numai frankeța și inocența. Ea mînca mai multă mulțumire de cît la părinții săi, și oiki plini de lacrimile bucurii, nu se mai aridicau de la cel pe care-l credea capabil d′a împlini dorințele sale

Și cine era acest păstor care putuse împlînta speranța în inimile celor infortunați? și prin ce azard fusese în contact cu un om așa de depărtat de condițiunea lui?... Era un an acuma de cînd Ioan, întorcîndu-se la oraș, îl apucase noaptea prin munți. Duoi oameni d′ai lui Brav, care profitau tot d′auna d′asemenea ore, îl înt′mpinară în drum, și el neîndrăznind a s′apăra, se lăsă să cază în mîinele lor.

Aceștia, luîndu-l drept unul din aceia ce căuta a espiona locurile lor, maltratîndu-l, îl duse în tabără, unde-l ținu ′nkis pînă a duoa zi.

Dimineața, noutatea unui prins ajunse pînă la Brav; Eacesta kemîndu-l înaintea lui, după mai multe întrebări ce-i făcu, îndoindu-se de culpabilitatea sa, îi propuse să intre între oamenii săi. Ioan, care-și făcuse o opiniune foarte desavantagioasă pentru această bandă, refuză cu dinadinsul d′a accepta acea propunere, zicîndu-le că niște oameni ca dînșii pot face ori-ce cu corpul său, nimic însă din sufletul lui. Răspunsul acesta neașteptat și semeț, atinse prea mult mîndria tinerilor bandiți, și fie-care aștepta impacient sentința Căpitanului.

Într′acestea sosi și alți oameni d′ai lui Brav, strigînd că prinsul merită moartea, fiind-că ei au descoperit lămurit că intențiunea acestuia a fost ca să descopere și mai bine locul retragerii lor, și că, ori-cum ar fi, el trebue supus acestei pedepse ca unul ce a apucat să cunoască bine tabăra lor, și care va alerga șă-i trădeze pe clipă ce va fi liberat.

Astfel zilele inocentului păstor erau amenințate, și el tremura de soarta lui. Dar un custode misterios suferă aproape de dînsul, și mîna-i salvatoare trebuea să protege pe dreptul-condamnat. Bătrînul, care ascultase de la început acele desbateri violente, citind în fața prinsului inocența sa, îl apără cu toată ardoarea ce-i inspiră amorul de omenime, terminînd astfel:

„Noi ne am propus să apărăm Dreptatea, iar nu a-i împlînta cuțitul în pept!” Mînia tutulor se potoli atunci, și păstorul fu liberat.

Din vremea aceea Ioan se skimbase cu totul,învățase a cunoaște mai bine pe oameni, văzînd generozitatea acelora ce el îi numea bandiți, și barbaria stăpînilor săi. zioa și noaptea el repeta numele acelui Betrîn;; și de multe ori, sforțat de mizerie, se detemina să se înroleze între acei viteji!... dar femeea, copilașii, îl depărta de la acele gînduri sinistre.

Cu modul acesta Destinul scăpă o victimă din giarele Fatalității, ca să fie acum reazămul și protecto rul a duoi infortunați!

V

Noaptea înaintase, cina era terminată, și toți se așezară pe prispă gata a′ncepe o lungă convorbire, a se bucura de frumosul aspect al lunii răsărinde. O! dar cît de puțin ne consolă natura cu toate frumusețile ei, cînd sufletul nostru e sdrobit de mizerie și suferințe! — Cu cît noaptea ne prezintă un cer senin, înotînd în splendida lumină a lunii, și cu cît imaginațiunea noastră sboară mai departe în acele lumi azurate, cu atît durerea pătrunde și mai adînc în inima noastră, făcînd să revibre coardele ei; cu atît trudele unei vieți mizerabile se par a fi mai grele și mai de nesuferit!

Astfel și oaspeții noștri erau toți duși pe gînduri; se uitau cînd spre cer, cînd spre pămînt gîndindu-se fie-care la păsurile și nevoile lui. Dar Bătrînul, întrerupînd tăcerea, așa vorbi lui Ioan: „E, fratele meu, tu nu-mi ai spus ce kinuri te mai amenință; ia vezi, vericule, spune-ne și noă ca să vedem daca ne-am putea scăpa de dînsele.”

„Să ne scăpăm de dînsele, îi răspunse țăranul cu un aer mai mult de dispreț!... asta e prea mult, amicul meu; să rugăm mai bine cerul ca să mă scape cel puțin de datoria ce am la arendaș, și pentru care mă sugrumă zapciul!”

Bătrînul și Aminta îl rugară atunci să le spue cine era arendașul acelei moșii.

-„Greci, amici mei, și iar Greci pretutindeni! Ei au căzut ca lupi într′o turmă fără păstor, și oile sînt prea timide ca să cuteze a-i respinge din cuprinsul lor. — Urgie, frații mei, căci ei speculă cu sîngele Romînului care nu poate să reclame nici la oameni, nici la D-zeu!... Dar așa să ne fie, căci tot noi sîntem cauza atîtor nenorociri! moșii noștri lăsară cărți de blestem în contra lor, și Romînul nu s′a gîndit încă a esecuta astă dreaptă Răsbunare! — Romînul e bun, amici mei, și bunătatea lui o să-l piarză! Iată-mă acum victima unui grec flămînd, și pentru o mică sumă de bani.”

-„Dar bun e D-zeu, îi zise Bătrînul; ai credință într′însul și el nu te va lăsa!”

— „E, tată! tată! sînt duoăzeci de ani de cînd tot la D-zeu nădăjduesc! — E timp îndelungat cînd aveam un petec de moșie, și grecul mă sili să-l vînz căci altfel m′ar fi făcut să mor și de foame; îmi rămăsese vr′o patru pogoane de vie, dar le luoă și pe acestea. Din patru boi ce aveam, cîte duoi, duoi, mi-i fură pentru datorii d′alde astea, și rămăseiu muritor de foame, fără nici o vită; acum, bun e D-zeu, zice că o să-mi vînză și oile! d′acilea ′ncolo sapa și lopata.

Toți rămăsese îmărmuriți ascultînd plîngerile sărmanului muncitor, și perduseră speranța d′a-l mai putea consola. Dar Aminta, ca lumina ce descopere într′o noapte obscură calea peregrinului rătăcit, așa arătă lui Ioan drumul ce trebuea să apuce. — După ce vorbi cu mult foc de armata lui Brav, spuindu-i că se luptă ca să-i libereze pe dînșii, apoi adaogă: „Ei vor triumfa, amice, căci nu cată de cît a împlini cuvîntul lui D-zeu, și aceia care împlinesc cuvîntul lui D-zeu, sînt tot d′auna ajutați și apărați de brațul său. Triumfînd ei, Romînia e fericită; sclavia încetează, și Libertatea, gemîndă de secoli, se va aridica radioasă din mormîntul unde zace de sute de ani!... Dar prețul acestui triumf va fi mare! cîți fii ai patrii noastre nu voi putea să mai vază soarele răsărind! cîte mume nu vor purta doliul! cîți frați, cîte surori, nu vor plînge pe un frate, pe o soră ce a perdut! — Amice, și eu sînt una din acele infortunate surori!...

La aceste vorbe se deșteptă în Ioan vekîul patriotism al Romînului, și recunoscîndu-și degradarea la care era redus, îi zise: „Așa dar fratele tău s′a dus să moară numai ca să ne facă pe noi fericiți?... și noi, aceia pentru care se sacrifică lumea, stăm, așteptăm cu mîinile ′n sîn ca să vedem cum o să ne omoare arendașul, zapciul, și nu alergăm în ajutorul acelor martiri?!... Amici mei, eu am încă cîți-va tovarăși ce suferă tot ca mine, și sînt gata a mă urma ori unde îi voiu aduna kiar în noaptea aceasta, și mîine pînă la zioă, fratele tău, Aminto, va avea lîngă dînsul un număr țeapăn de voinici. — Așa, moarte sau dreptate în țara aceasta! eu trebue să plec mai nainte d′a-mi vinde zapciul tot ce mai am!” și oiki săi skinteeau de înflăcărare, și inima-i depărta cu bărbăție amorul femei și al copiilor săi care plîngeau împrejurul lui.

Dar Aminta nu cerea brațe pentru amicul său; ea avea trebuință d′o inimă credincioasă care să poată împăca ardoarea unei amante așa de sinceră. Ioan era cel mai bun din cîți ar fi putut alege, și stărui cu dinadinsul să-și lase proiectul; pe de o parte pentru că era prea tîrziu un ajutor acum; pe de alta, după cum zicea ea „fiind-că nimeni nu mai putea d′aci nainte a skimba decretele Destinului lor.”

Astfel Ioan se lăsă a fi înduplecat de dînsa, și se hotări să esecute întocmai dorințele ei.

— „Amice, îi zise atunci Aminta, Aldo, fratele meu, e de tot june, și poate că neesperiența sa în lupte îl va pierde curînd. Inima lui e prea mult încinsă de focul patrii, ca să-și mai poată aduce aminte și de sora sa; astfel va uita-o îndată, va intra fără seamă în mijlocul luptelor, și poate că aste zile ce am să mai trăesc, le voiu petrece fără dînsul, singurul meu sprijin și ajutor. De aceea, amice, numai tu ai putea scăpa pe Aminta de abisul morți ce-i stă deskis; aleargă Ioane, și fii nunțiu între mine și fratele meu; ține acest inel și, găsind pe bravul Aldo, spune-i că sora sa trăiește numai ca să-l vază pe dînsul trăind. Acest servițiu va avea prețul unui tesaur, și o sută de brațe n′ar putea să reinime pe viteazul Aldo ca această noutate ce ar afla. El și ar aduce atunci aminte d′o soră nenorocită, abandonată în mijlocul lumii! și ar aduce aminte de promisiunea ce-i a făcut, și poate că nu-și va espune viața atîta de mult!...” și sărmana Aminta lăcrămînd se uita în oiki lui Ioan ca cum ar fi voit să-i întrebe daca compătimesc cu ai săi.

— „Mă voiu duce, Aminto, îi zise el cu o voce plină de credință; eu v′am dat azilul, D-zeu îmi va ajuta să vă dau și pacea sufletului!” Dar durerea era imprimată pe fața fie-căruia, și Bătrînul îi scoase din astă stare zicîndu-le: „Vom vedea mîine despre toate acestea, bunule tovarăș, acum avem cu toți trebuință de odihnă. Aldem, căci D-zeu e bun, el nu va lăsa la giara morții p′atîți nenorociți!”

Bătrînul vorbise, și toți căta să se supue povețelor lui. — Peste puțin oaspeți noștri dormeau fără grijă în ajutorul calamităților ce-i aștepta.

VI

Noaptea era tîrzie, și obscuritatea domnea pretutindeni. Luna, ascunsă în negrul văl al nuorilor, trimitea cîte o dată raze ce făceau și mai grandios aspectul acestui tablou. Nici o voce umană nu se mai auzea pe acei munți, locul fiarelor, și de multe ori scăparea celor persecutați; din cînd în cînd numai buha scotea cîte un lament înfiorător, și făcea să fîșie aura nopții prin mișcarea aripelor sale, mutîndu-se dupe un colț de stîncă pe altul, dupe care-i părea că domină mai bine asupra acelor văi; apoi noaptea era destul de neagră și înaintată ca să se mai teamă de cursele vr′unui om.

Cu toate acestea pe bătătura păstorului nostru se vedea o umbră... era o femee, kiar Aminta! Cautătura ei părea rătăcită, și cu pași mari străbătea curtea; părea că caută, dar nu găsește nimic, părea că ceruse un sprijin, dar nu afla de cît vidul înaintea ei: femee aruncată singură în uetul lumii, numai Disperarea părea că-i este tot ajutorul!

„ Noaptea, zise ea c′o voce mai stinsă, nu-mi mai poate esercita imperiul asupră-mi... viziunele-i au luat locul, și turmentele-i împlinesc odihna care-mi-o da... Departe de mine ori-ce repaos! victimă a Durerii, eu sînt jocul pedepselor ei; skelet fără putere, insomnia ce trebue să consume și restul ce-mi a rămas.

„Noapte!... ce noapte ′ntunecoasă, și ce ′ntunerec e′n sufletul meu! și cine ar putea pătrunde pînă ′n afundul misterelor sale?... abis fără limite, caos fără finit, care ar fi temerariul ce ar cuteza să se piarză dîn acest dedal? un suflet e un neant; a voi să pătrundem în toate subtilitățile sale, va să zică a ne pierde pe scara imensității!

„Dar tu Noapte! numai tu vezi astă mare infinită desfăcîndu-și înainte-ți toate valurile sale cîte un, unul. Protectați de mantia ta, colea un fiu își otrăvește pe bătrînul său tată, tiranul meditează cum să sugrume pe popolul său, și mai la vale săracul plînge pe pragul casei sale, și-și smulge albul său păru văzînd agoniile fiilor săi care mor de foame. În fine poetul, campionul libertății umane, vegează asupra omenimii, și plîngînd mizeriile ei, face să revibre coardele lirei sale, și să atingă inimile cele mai barbare. Astfel crima, infamia, mizeria, virtutea, toate se desvălue, se lupt înainte-ți, și numai tu le cunoști pe toate, numai tu afli misterele lor. — Noapte! de ași poseda puterea ta, atunci Destinul, omenimii ar sta în mîinele unei femei keea magică ar fi găsită, și lumea s′ar emancipa! Atunci ași cunoaște mai bine ne iubitul meu, ași fi aproape de dînsul, și apărat de mantia mea, ar putea să scape de ori-ce lovituri!”

În momentele acestea din urmă, buha repetă melancolicul său țipăt, și-și skimbă locul pe care ședea. Aminta tresări la acest sgomot, și se deșteptă din visele în care căzuse.

„Așa, pasăre a Nopții, zise ea, tu plîngi împreună cu mine asupra Destinului nostru! plîngi, iubită păsărică, căci poate oiki tăi nu s′au desecat încă; ai mei sînt lipsiți și d′astă sorgentă consolatoare. Amînduoă gonite de lume, amînduoă hulite, proscrise de dînsa, numai în noapte ne putem refugia și a ne plînge durerile noastre. — Pasărea și omul sînt acilea ′n fața naturii și fie-care egal își plîng infortunele lor!

„Dar țipătul tău, dragă buhă, este adesea prevestitor; eu crez în acele tradițiuni frumoase care s′a împlinit de atîtea ori. Nu cum-va cîntarea ta îmi prezice viitorul? s′ aștept eu moartea sau o viață mai fericită? spune-mi, păsărică dragă, căci amînduoă sîn tem infortunate!”

Acilea buha, azard curios! mai repetă încă o dată melancolica sa cîntare, și dispăru în întunerecul nopții; Aminta rămase îmărmurită, căci ea credea oare-cum în puterea de prevedere a acelei păsări; și cu capul plecat zise: „M′a abandonat ș′astă amică de durere! Dumnezeule! ce tristă isuvenire îmi deșteaptă aceasta!... da, infortunato, și pasările vor fugi de tine, și oamenii te vor goni cu pietre, și lumea te va blestema, căci ai abandonat... D-zeule! pe maica ta!... Așa fiică ingrată; copil fără suflet, tu te răpiși din brațele unei mume ce gemea de greutatea anilor, și o lăsași șovăindă de bătrînețe să moară de durerea ta!... D-zeule! sînt înainte-ți, pedepsește-mi ingratitudinea, dar nu mă blestema căci sînt inocentă; de voești blesteamă ora în care m′am născut, iar de poți blesteamă soțietatea în cari nu mai puteam trăi! pe mine însă... o! nu maică, să nu ceri blestemul acesta, căci fiica ta va ști să espieze crima ce a făcut!...”

Terminînd aceste vorbe ea deliră. Dar noaptea începuse a se ′ngîna cu zioa cînd niște sgomote depărtate o deșteptă din letargia în care căzuse. Ea se scoală, privește împrejurul ei, abia-și aduce aminte de ce se petrecuse, și-i pare că visează auzind reînoirea acelor sgomote alungate. După ce se desamețește, ea distinge curat sunetul unei mari canonade. „Cerule! zise ea, nu cum-va aceste tunuri se descarcă in peptul vitejilor noștri?... Da, nu mai mă ′ndoesc, momentul fatal au sosit, și amicul meu, amicul meu, unde va fi el oare?... poate că aste bale l-a lovit întîiu pe dînsul, poate că, vulnerat, invocă numele amicii sale!... Aldo! eu sînt departe de tine, tu mi ai refuzat singura grație ce-ți am cerut pe pămînt!.. Ce sgomote oribile! ce lovituri cutezătoare!... Cerule, fi-vei atît de neîndurat? pietatea ta nu este oare de cît un nume de consolare pentru cel suferind? Mai conservat tu numai de plăcerea ca să reîndoești amarul zilelor mele?... Dar nu; eu mă rătăcesc, pietatea ta este recunoscută, și cel drept va găsi tot d′auna grație înaintea cerescului tată... Sgomotul crește, bătaea se face din ce în ce mai serioasă, și nici o ființă nu e deșteaptă pînă acum! Ioan ar fi trebuit să plece căci întîrzierea ar fi fatală.... o!. de cîte ori somnul nu ne-a cauzat dureri ireparabile!... Dar pentru D-zeu, eu trebue să-i deștept.” și zicînd acestea se îndreptă spre casă, și cînd voi să pue mîna pe ușă, iată și Bătrînul cu tovarășii săi.

VII

Toți eșiseră în curte, și ascultau în tăcere necurmarea acelor sgomote sinistre. „ Trebue să plec; zise în fine Ioan, și cu ori-ce preț voiu ajunge pînă la Aldo; — în asemenea momente nunțiul e trimisul lui D-zeu. — Cît despre voi, amicii mei. rămîneți aci lea și de voiți, skimbați-vă vestimeniele, căci numai astfel puteți evita ori-ce bănueli. Dar daca cu toate astea nu vă veți simți în siguranță, atunci soția mea cunoaște spelunca despre care,anr vorbit; acolo veți afla pacea pe care oamenii cei Buni voesc a vă răpi. Zapciul mă persecută, kiar azi va veni pe aci, și ar fi bine să evitați întâlnirea lui. — Acum, amici mei, rămîneți sănătoși, și facă cerul ca peste trei zile să ne revedem mai fericiți!” Apoi îmbrățișă cu ardoare pe toți ai săi și ceru să-i aducă disagi și ciomagul de călătorit.

„Iubite Ioane, îi zise Maria, temete d′a-ți pericola viața; fii prudinte, căci făr′ de tine, Doamne, toți vom peri! — Acum dea Domnul să-ți împlinești cu norocire misiunea ta!” și numai ea simțea cît de mare este durerea acestei despărțiri.

-„Amice, îi zise Aminta, du-te ca gîndul fără să simți osteneala, și sosirea ta lîngă Aldo fie dulce primele raze ale soarelui răsărind; iar întoarcerea ta triumfîndă însenineze fruntea a duoi infortunați!”

-„Du-te, fătul meu, adăogă Bătrînul; Domnul fie cu tine în timpul călătorii tale, și credința ta înstr′însul apere casa noastră de geniul fatal!”

Ioan, încîntat de fericirea ce credea să aducă bravilor săi tovarăși, plîngînd de bucurie, îi îmbrățiș, încă o dată, și abia se hotări a se despărți de dînșii. Toți se uitară după dînsul pînă-l perdură din oiki, apoi Aminta tristă, cu un aer plin de durere, se adresă către Maria: „Să ne skimbăm vestmintele, amica mea; cine știe, poate că precauțiunile soțului tău nu vor fi fără folos.” Și peste puțin Aminta și Bătrînul se transformară într′un țăran venerabil și o țărăncuță minunată.

Nici o dată juna fetiță nu fusese mai frumoasă de cît în acest costum: o cămășuță supțire lăsa să se zărească albele ei brațe, ș′un sîn d′alabastru cu duoă steluțe, palpita ușure ca roa tremurîndă pe foi; o fustă albă pînă la glesne, cu piciorul gol, acoperit numai de niște iminei, și o fotă roșie ce atîrna pîn′ la genuiki, o făcea atît de frumoasă, atît de voluptoasă, în cît ai fi putut zice: o cadînă de seraiu, iar nu o femee sdrumicată de mizerie și suferințe. Palida ei față se prefăcuse acuma într′un colorat pembe, amestecat d′un rumen răpitor: poate că pudoarea d′a se vedea într′un costum oare cum scandalos, o transfigurase astfel. Ori cum însă ea er, sublimă, și poetul ar fi aflat într′însa idealul ce căuta.

Dar ce zăcea subt astă formă încîntătoare?... o inimă sfîșiată de insomnie, de mizerie, de infortune; un eco în care durerea revibra pe toate coarele ei, un abis în care suferința știuse să sape destul de adînc!... O! de cîte ori pe fața noastră e imprimat Amorul, Plăcerea, Veselia, și′n inimă otrava morții care cu toate astea nu ne lasă de a muri! și cunoscuții noștri, amicii noștri, se bucură de alegrețea noastră, și ne invită la benketul ce ne-a preparat; nu știu că mai afund e kinul ce ne consumă și ne apropie de momentul cînd să ne zicem un adio etern. Să preferăm însă această stare: în inimă Amarul, pe față Veselia! altfel, de vom lăsa ca obrazul nostru să fie espresiunea fidelă a inimii noastre, atunci lumea ne urăște și fuge de noi!

VIII

Soarele abia răsărise, cînd despre Nord se văz, aridicîndu-se praful înaintea unor călăreți. Maria fu cea dintîiu care observă aceasta, dar depărtarea o oprea a distinge ca ce fel de oameni ar putea fi... Ea îi ved în fine, și observă că este o trupă de oameni armați, „D-zeule! Sîntem perduți, strigă către oaspeții săi. Zapciul vine cu toți slujitorii! ce să ne facem? un′ să fugim? nu e nici o speranță!... Cu toate astea voi ascundeți-vă, intrați în casă, și ședeți fără suflare pîn′ trece și astă tempestă.”

Într′acestea minut zapciu, pentru care se făcuse atîta sgomot, înainta cu un aer măreț pe mîndrul său cal. Vestimentul lui era straniu ca și timpul în care trăia: o dulamă ce atîrna pîn′ la călcîe, niște poturi încărcați numai de fir, încins cu un tarabuluz destul de avut, care sprijinea la pentu-i duoă pistoale, și un iatagan cu mînerul lucrat în argint, pe capu-i un șal adus de cîte-va ori, și la stînga o sabie de acelea ce le numim turcești, forma dintr′însul un adevărat Osman. Cît despre fizionomia sa era destul impozantă: obrazul său cel prelung, care părea destul de bine nutrit, era acoperit de puțină barbă, dar și de niște mustăți care înaintau în spirale pînă la ureki. În oiki săi negri, mititei dar espresivi, se putea citi că el este unul din acei oameni rari ce știu să împlinească cu esactitate și credință funcțiunea ce ocup a. În toată prezența lui era înfiorătoare pentru cei slabi și infortunați; căci, după mine, acest om semăna a fi născut să trăiască în codru la pîndă, iar nu să administreze să ajute pe cei apăsați!

Avea dar dreptate buna noastră țărancă să tremure, văzînd sapropierea acestui om, și mai cu seamă cum cînd reîncepuse cu mai mare furie resunetul lugubru al acelei canonade.

În fine iată pe zanciu intrat și′n curtea țăranului „Unde este bărbatul tău, întrebă el pe țărancă, cu un ton arogant?... Nu cum-va se scoală mai tîrziu decît stăpîni săi?

Dar biata Maria văzînd înainte-l pe ast om al Groazei, nu putea răspunde. „Vorbește femee trîndavă, unde este omul tău?...”

„O, Domnule! el a plecat des-de-dimineață la ca să caute hrană pentru copii săi!”

„La cîmp?... dar pe aici nu era destul de lucru?... se vede că-l a atras sgomotul acestor tunuri; ia spune, nu cum-va cunoaște el pe acei tîlhari?...”

„Și de un′ să-i cunoască, îi răspunse Maria?

„Am auzit și noi în sat vorbindu-se de dînși, dar cine i-a putut vedea în oiki?”

Zapciul, încelat de aerul ei inocent, lăsă aceste temeri. — „Dar ți-a lăsat banii ce are să dea arendașului?...

„Banii!... o, Doamne! dar niște oameni așa de săraci, pot oare să agonisească așa de iute o sumă care trece peste puterile lor?”

Zapciul, înfuriat de acest răspuns, își ridică mîna ce o ținea pe mînerul iataganului, și-și răsuci mustața, semn de grozava lui mînie. „Tîlharul! zise el; dar i-am vorbit eri, și era dator să mă aștepte azităzi. — Voiu ști eu însă cum trebue să sfîrșesc cu ăști oameni ce nu se supun nici legilor, nici lui D-zeu! Bărbatul tău își va lua o pedeapsă meritată.”

Infortunata Maria, cu lacrimile pe oiki, îi zise:

„ O! ai milă, Domnule, de niște oameni săraci care abia au ce mînca! mai îngădue, căci vom lucra, mai vom vinde din cele ce avem, și vom plăti! nu-ți răsbună asupra lui, căci e nevinovat și fără putere. O! ai milă, Domnule, de acești copilași!” și plîngînd cu amar, își strîngea copii în brațe, arîtîndu-i gîdelui ce sta înainte-i.

„Milă! femee inpudintă; te gîndești tu oare că vorbești aceluia care poate dispune kiar de viața ta?... Milă? de aste spirite care mîine, poimîine, o să se facă asemenea tatălui lor? mergi, femee ticăloasă, și cere milă la cei asemenea ție. — Bani, bani, căci altfel vei rămînea fără copii!”

Maria era disperată; vorbele aste din urmă, cu care amenință zapciul, o petrifică. Dar de multe ori disperarea întărește pe cei mai slabi muritori. Astfel Maria, încurajiată de durere, așa îi vorbi: „Să rămîn fără copii, zici tu!... și-mi poți face vr′un rău mai mare de cît acesta?... Nu, om cu inima împietrită, pînă aci se poate aridica culmea nelegiuirilor tale. Voești acum copii unei infortunate?... ia-i, nenorocitule! în zi de sărbătoare, și-i vinde la tîrg împreună cu cirezile tale; apoi, cu banii aceia, mergi și cumpără de mîncare copiilor tăi! sîngele unei mume va sătura aviditatea unui tîlhar!”

Sărmana Maria în ce abis căzu! amorul matern a tîrîtu-o așa de departe, în cît D-zeu știe de a o scăpa!

Zapciul, turbat de mînie, înflăcărat de răsbunare, cu mîinile pe pisoalele și iataganul său, strigă către slujitorii ce n′așteptau de cît un semn ca să esecute ordinele lui. — „Ce stați, copii?... legați-o, tîrîiți-o pînă în carcerea cea mai profundă; luați și pe acele iesme ce se țin de gîtul ei! tîrîți-i pînă la tact, aruncați-i despărțit în suterane, făr′ să se mai vază...

Așa fu grozava sentință a gîdeluizapciu; și slujitorii, descălecînd, ezitau să se apropie de o femee delirată în brațele copiilor ce strigau plîngînd pe tatăl lor. Dar abia se apropiară de dînsa, și d′odată se traseră toți înapoi: o mînă invizibilă se pusese între gîzi și Inocență! Aminta și Bătrînul, ne mai putînd suferi o scelerateță atît de amară, se determinară să piară sau să scape împreună cu Maria. Astfel, pe cînd oamenii zapciului, erau gata să arunce ștreangul de gîtul mumei și copiilor săi, ei eșiră din casă și înaintară în mijlocul lor.

„Departe, oameni nelegiuiți, strigă Bătrînul; departe de locul acesta căci D-zeu a văzut crima ce voiți să comiteți! mînia lui e aproape să cază asupră-vă, și fiarele țipă de compătimire, și soarele și a oprit cursul ca să asculte țipetele unei mumi disperate!... Departe, copii, căci Pilat e′naintea voastră; el comandă, pe urmă își spală mîinele, aruncînd anatema asupra acelora ce a esecutat sentința lui!... departe, căci urgia Cerului va cădea pe voi!”

Slujitorii tremurau; corpul lor era cuprins de frigul morții, căci profetica voce a Bătrînului îi făcuse să intre de vii în pămînt, și nu cutezau să mai aridice oiki asupra căpitanului lor. Acesta rămăsese imobil pe cal; fața lui se făcea cînd palidă, cînd sîngerîndă; turbarea-l făcuse să-și piarză ragiunea. Nici o dată nu mai fusese prezinte la o asemenea scenă; aci părea că voește să tragă sabia ca să-și răsbune el însu-și, aci părea că-l atinge vorbele înfiorătoare ale Bătrînului; și că-l preocupă frumusețea Amintei. Dar cînd termină bătrînul imprecațiunea sa, el își veni în sine, și lovind cu pilul în slujitori: „Moarte acelora, le zise el ce nu se vor supune stăpînului lor!... „Legați, înfierați tot ce veți găsi cu viață în casa aceasta... Răsbunarea mea va fi mare!”

Slujitorii alergară atuncea, temîndu-se d′a nu-și compromite viața; dar Aminta, smulgîndu-se din brațele Bătrînului și puindu-se înaintea lor: „Un moment, strigă ea, încă un moment!... D-zeule! Pietate! Pietate!”

Zapciul, cu toată inima lui de granit, începuse a-l interesa Aminta, și făcu semn să se retragă oamenii săi.

„Ertare, Domnul meu, continui ea; fieți milă de o infortunată care se roagă pentru prima oară! De voeți voiu vărsa lacrimi zioa și noaptea, și cerul îmi va auzi rugăciunile, și-ți va trimite tesaure pentru bine-facerea ce ne-ai acorda... Ertare! Ertare, Domnul meu!”

Astă voce dureroasă, dar plină de magie; oikii ei negri, plini de focul răsbunării, dar care aruncau săgeți încîntătoare; acele buze tremurînde de indignare și care cu toate astea păreau că respiră numai voluptatea, amețiră cu totul pe bietul zapciu; și ast om al Păcatului, pe a cui frunte era scris Focul și Moartea își lepădă cuirasa cu care era învelit, pelea de șarpe ce ascundea un suflet de ienă, și rămase ca un copil fără putere înaintea frumoasei fetițe: — Femeea a făcut mai de multe ori minuni de acestea. Zapciul descălecă atunci, se apropie de dînsa, și apucîndu-o de mînă îi zise: „Lacrimile tale, copilă, m′a dezarmat; ert pe acest bătrîn nesocotit care-mi pare că e părintele tău; cît despre astă femee, ea trebue să sufere pedeapsa ce-i am preparat.”

-„ O! nu, îi zise Aminta cu lacrimile ′n oiki,Domnia ta va face și acest bine! altfel, Dumnezeule aruncă-ne mai bine pe toți în acelea-și lanțuri, în acelea-și carcere!”

-„Facă-se dar întocmai după voința ta, tu ești singura femee pentru care am sacrificat atîta de mult. Celebreze-se zioa de azi ca una din cele mai fericite ale vieții mele!” și adresîndu-se către condamnați le zise: Sînteți ertați apoi urmă a kestiona pe Aminta.

-„Ia spune-mi, fetițo, care este locul nașterii tale și ce azard te-a făcut să rătăcești pe acești munți

-„Sînt născută în satul L.... din părinți sărmani; am venit în plasa aceasta cu taica, ca să mai întîlnesc cîte-va rude pe care nu le văzusem de mulți ani.”

— „Dar așa de jună, așa de frumușică, tu ai merita o soartă mai bună!”

— „Soarta mea e scrisă de cînd m′am născut în cartea Destinului meu; eu nu o mai pociu skimba.”

— „Dar daca ași găsi eu vr′un mijloc?”

— „Nu poate fi nici unul”; îi răspunse Aminta cu un ton imperios.

Zapciul era turmentat de opiniatritatea ei, și mai cu seamă de emoțiunile ce-i cauza aceste resistențe; iar el crezu că va putea să și le împace peste puțin.

— „Bine, copilă, îi zise el, tu te mai poți gîndi; dar cel puțin trebue să-ți aduci aminte cîte drepturi am eu la recunoștința ta.

— „Da, Domnule, tot d′auna voiu repeta numele tău.”

„Asta nu e destul, fetițo;” și trăgîndu-o mai la o parte, ” nu uita, îi zise el, cine sînt; tu ai văzut puterea și tot d′odată bunătatea mea. — Ascultă, în murgul serii noi trebue să ne întîlnim; un slujitor ce-l vei vedea trecînd pe la poartă, îți va da de veste că eu te aștept în crîngul ce e pe această vale. — Deocamdată tu ești enorm plătită, diseară îți voiu mai adăoga o bună parte la dotea ta.” Și lăsîndu-o, încălecă pe cai cu toți slujitorii care nu puteau să′nțeleagă transformarea stăpînului lor, și pe clipă se făcu nevăzuți.

IX

Aminta rămăsese imobilă, și nu-mi mai simțea pozițiunea; dar Îndignarea imprimase pe față-i așa de profund urmele ei, în cît Amorul își abandonase pe tovărășița sa, temîndu-se de lava arzătoare a acestui volcan.

Departe acum de dînsa voi floricele ale cîmpii ce-i încîntați copilăria ei, căci suflarea-i răsbunătoare vă poate învenina, și nici roa nopții, nici căldura zilii nu va fi în stare să mai vă redea parfumul vostru bălsămitor! departe și voi dumbrăvi răcoritoare, ca să nu vă atingă suflatu-i învăpăiat, căci nici buciumul, nici călătorul nu se va mai opri la umbra voastră, și pasările își vor abandona puișorii ca să fugă departe de voi; iar tu, poete al durerii, fugi și mai departe, căci văzîndu-o, peptul tău va înceta să mai palpite, și în cădere-ți, bei sfărîma lira pe care popolii o ascult plîns gînd de sute de ani!

Aminta puțin cîte puțin își venea în sine: dar transfigurarea ei era misterioasă! aroganța bandituluizapciu fusese pentru dînsa o lovitură de moarte; nu mai era acea țărăncuță cu kipul angelic, cu inima săltîndă înspre Speranță și Îndoință: părea un spectru cu fruntea lividă, cu oiki afundați în orbită lor, și gemînd subt povara Disperării ș-a unui șcepticism sfîșietor. De un moment ea își perduse și vocea și ragiunea; dar cu încetul își redobîndi puterea, și vorbi astfel gemînd de durere:

„Femee!... ființă fără de viață, corp fără de suflet, suflet fără putere, putere ce fumegă ′n vînt, acunde-ți e farmecul, unde-ți e magia, singura armă cu care te făleai?

„Angel fără aureolă, Amor fără de arme, ienă fără turbare, șarpe fără venin, femee!... unde-ți este sceptrul ce zici c′o dată în mîna ta țineai?...

„Neant! mizerie! blestem!... Femeea e un joc al Distracțiunii, un vis al Voluptății, o pauză a Azardului, un fum al Abisului, o clipă a Nopții, un zero al Nimicului și Nimicul e ea!..

„Torent ce cată în vane un mijloc ca să-și asvîrle apele-i muginde, uragan ce urmă făr′ să poată devasta, femee! singura-ți speranță erau lacrimile tale!.. printr′însele ne spui că subjugai lumea, și mii de imperii depuneau la picioarele tale curoanele lor; surîsul tău era Viața, Fericirea, al doilea Eden; suspinul tău făcea să se îmbrace lumea în doliu, iar lacrimile tale răsturnau tronuri și sfărîmau popoli întregi....

„ Vise! iluziuni fatale! creațiuni arogante! ș′atunci, femee, tu nu erai de cît un motiv al Răsbunării, un instrument al Avidității, un rîs al Infamii ș′al Voluptății!... Iar de este altfel, daca gîndurile mele s′au perdut în uetul Abisului, atunci Tu Acela ce ai creat femeea, redă-i puterea ce a perdut... O! da, redă-i,Doamne, astă putere!... voi vedea popolii alergînd nainte la vocea-mi disperată, și fiarele kiar vor veni să asculte pe Regina lumii; Pămîntul, Oceanul, Dezertul vor fi gata să priimească victimele ce stăpîna Universului le-ar condamna! ași libera cele cinci părți ale globului nostru, și oamenii ar veni să se prosterne naintea Acelia ce ține în mînă-i decretele Destinului lor!...

„Profanațiune! caos de mizerii!... unde am ajuns: ce voeam să zic?... Neant! neant! tot universul repetă ′mprejuru-mi ast adevăr. Gîndirea mea naște idei infinite, și Infinitul e-n Eternitate și Eternitatea e-n Neant!... Dar ce voeam eu, ce ceream eu?... o! mi aduc aminte! puterea de a-mi răsbună.... Să-mi răsbun! sărmană femee, fiică a Păcatului! mai nainte de a te naște tu porți maledicțiunea pe fruntea ta; de cîte ori Rîul și Marea, Tempesta și Nuorii n′au suspinat de a ta durere, dar au zis în sine: „Fii Păcatului așa voiu peri!”

„Fugiți acum visele mele, și voi ambițiuni infinite: patimi violente, sete de răsbunare, afundați-vă, înecați-vă toate în torentele de sînge ce se varsă în inima mea; spectru ce se arată noaptea pe sepulcre și contemplă luna, fantoma ce trezește din lacrimile Nopții, automat ce geme fără a simți, eu voiu străbate astfel lumea până la amicul meu!...”

Bătrînul și Maria, ce se apropiau tremurînzi de dînsa, nu cutezau să o deștepte din delir. Astă femee îi stupefăcuse, îi împietrise; sîngerîndu-le inima de durere, ar fi voit s′o ajute dar nu îndrăzneau, s′o console dar nu puteau, ar fi voit în fine s′o smulgă din delirul ei dar se temeau, căci pe față-i era Durerea, Răsbunarea și Moartea, pe frunte-i puterea gîndirii ei domina lumea și măsura Abisul.

După o mică pauză, ca cum ar fi așteptat răspunsul vr′unei Puteri, Aminta reîncepu plîngerea ei.

„Nimic, tăcere pretutindeni!... numai eco Abisului repetă suspinele mele. Suflet?... nu! nu a rămas nici unul pe care lacrimile femei să-l poată mișca.... Universul arde în flăcări, incendiul s′a întins asupra genului uman! dar Nordul a ′ngiețat inimile, și flacăra nu mai poate nimic consuma... Femee! simțibilitatea era singura coardă ce puteai să atingi; azităzi s′a stins și dînsa, și Vidul e singurl tău refugiu, singura ta scăpare!... Femei! să ′ntindem, să mărim hora danțului nostru, și să jucăm cîte-va ore d′asupra mormintelor noastre; ni s′a sfîrșit cariera, sîntem în ajutorul căderii noastre!...

„Dar voi oameni!... cînd simțibilitatea, astă flacără ce vivifie atîtea lumi infinite, nu va mai putea să găsească nici un răsunet în inima voastră; cînd veți înceta d′a apuca drumul ce vă arată astă busolă invizibilă; cînd în fine nu veți mai putea înțelege astă Notă misterioasă, ast suspin al Eternității, asta Liră a Universului, atunci fiți gata, buni oaspeți, căci Neantul fără suspine, nici lacrimi, va priimi în sînu-i pe semenii săi; — iar voi, fără curagiu d′a înfrunta durerile morții,tigri tremurînzi subt loviturile ucigătorilor lor, fără demnitate, nici onoare, veți implora ajutorul Femei ce ați insultat, ce ați disprețuit — Departe, vipere înveninate, dragoni ce dați moartea d′o mie de ori, căci femeea din contra va prelungi firul durerilor voastre! ea a fost tot d′auna pentru voi jocul Infamiilor și al Capriciului, sorgenta Deliciilor ș′a Voluptății, și′, urmă obiectul rîsului și disprețului vostru... femee! ai fost prea slabă ca să te supui brutalități lor! — De ași avea însă azităzi puterea... oameni!...

„Cerule!... ce voiam să fac, ce voiam să zic?... pietate, amicul meu! poate că blestemele mele au ajuns cîte unu unul pînă la tine, purtate sau de vîntul ca mă aude, sau de pădurile ce a ascultat durerile mele, sau de văile și munții ce au vărsat o lacrimă de compătimire. Nu le asculta însă, nu crede în aste imprecațiuni fatale; căci suferințele, delirul m′a făcut să profer atîtea blesteme de care mă îngrozesc! dar, amice, sînt insultată. Amar insultată; vino, dragă, de mă răsbună!...

„Răsbunare! ș′o fică criminală... dezacord infernal!... Nu, copil al Păcatului, ruină trăindă ce ai săpat sepulcrul maicii tale, urgia cerului te va urma pretutindeni; nici o picătură nu va rămînea în cupa Durerii pe care să nu o descarci, nici un flagel al Crimei, al Tiranii care să nu isbească și corpul tău! De vei căuta lumina vei afla Obscuritatea, de vei voi întunerecul vei da de Abis; de vei căuta Mormîntul vei găsi cupa Durerii umplută din nuou; de vei cere ertare vei auzi blesteme, de vei cere viața amicului tău... D-zeule! maledicțiune!... eu trebue să pronunț... i se va da”

Acilea, cu sforțe supraumane, se opri d′a pronunța fatala sentință, și obosită de povara durerilor sale, căz delirată pe brațele amicilor săi care plîngeau lîngă dînsa și nu puteau să-i facă nici un ajutor; apoi o conduseră pe brațele lor în casă, și se silirăa-i reda viața.

Peste cîte-va ore eșiră cu toții, și se îndreptau către spelunca despre care le vorbise prevăzătorul Ioan.

„Astfel locuințele fiarelor trebuia să se facă acum azilul celor infortunați. — Și de cîte ori omul nu a împrumutat locașul animalelor ca să scape de fierul fratelui său!

FINE LA PARTEA A PATRA.

PARTEA V

La seule conquete que nous, emportions du combat de la vie, c′est la perspective du néeant et le mepris profond de tout ce qui nous avait paru grand et digne d′envie.

Schiller.

I

Era în revărsatul ziorilor, a duoa dimineață după trista cădere a Romînilormartiri. La astă oră solenelă universul începuse să ′nalțe canticele sale, singurl tribut ce poate trimite celui Etern; și natura întreagă, fatală supusă Destinului său, își urma legile stabilite de la începutul lumii.

Pretutindeni domnea pacea, alegrețea, activitatea, și muritorii alergau să continue opera lor: cerc finit al Imperfectibilității, circonferință magică în al căruia țentru zace Uniformitatea.

Aceea-și bucurie, acelea-și concerte se auzeau în tot restul Europei, numai Patria noastră gemîndă își îmbrăcase haina ei de doliu, vestimînt ce-l poartă de optsprezece secoli!

În întinsele cîmpii despre Norduest se vedea orașul M.... unde nemicii își aduceau victimele lor. O suterană, înconjurată de un preșăz țeapăn, era toată locuința acelor infortunați; și niște ziduri mucezite de umezeală și de aerul cel stricat al carcerii, erau cei patru pereți în care respirau. Ast loc al Crimei era ocolit d′un zid secolar, împrejurul căruia se afla alte sentinele. — Cît de bine pot să păzească tiranii victimele lor, dar cît de anevoe pot face un om fericit!

Lugubră era vederea acelei clădiri; o tăcere de moarte domnea pretutindeni, nici un om nu se vedea pe acea uliță pustie, și nici o voce nu mai desmeticea pe sărmanul condamnat; din cînd în cînd numai se auzea strigătul unei sentinele, și urletul vre unui cîine flămînd.

Aci, în astă cămară a Împăraților, Aldo, făcusa cunoștință de cele ce se petrecuse din momentul căderii lui, zăcea culcat pe duoă scînduri ce se ′ndurase să i le dea temnicerii. — O! daca ast delir ar fi pentru eternitate! atuncea Aldo te-ași ferici; cel puțin n′ai mai cunoaște pozițiunea ta. — Între tine și tiranul ce tea aruncat acilea se află un abis; a voi să vă apropiaț unul de altul va să zică a vă sfărîma. Virtutea și crima, cele duoă poluri ale Eternității, nici o dată nu-și pot da mîna: spațiul ce le separă e infinit!

Era acum duoăzeci și patru de ore de cînd Aldo se afla în aceea-și stare de delir, sîngele ce perduse ast copil al Imortalității, îl slăbise atît de mult în cît nu rămăsese diștr′însul de cît umbră a eroului Roman; apoi umiditatea și aerul cel otrăvit al suteranei mai adăoga de bună seamă durerile lui. Deasa obscuritate a carcerii, era oare-cum răspîndită d′o luminare rezemată d′o mare piatră, în a căria scorbură se strîngea apa ce pica din bolțile înegrite de timp. Lîngă înțemnițat se vedea un om palid, desfigurat, — ai fi crezut că zice Moartea la capul victimei sale. Acesta era unul din oamenii lui Brav care căzuse ca și Aldo în mîinile nemicilor, dar fiind prea ușure vulnerat se tămăduise numai de cît; și ședea aci din porunca medicului ca să observe toate mișcările Căpitanului său.

Acest amic de arme, al cui nume era Dumitru,se consuma din ce în ce văzînd patul de moarte al aceluia ce ′nspăimîntase armate întregi, și gîndindu-se că va muri ca sclav. Nu plîngea însă, căci numai tiranul își cerșește viața în asemenea caze, iar patriotul moare fără a suspina. — Cu fruntea plecată pe brațul său, Dumitru se uita la Aldo p′a căruia față lividă nu mai rămăsese de cît acele trăsuri espresive ce caracteriză geniul; consumat, sfîșiat de durere, el tresărea la ori ce mișcare mai violentă a bolnavului, și se uita disperat la kinurile lui. Apoi cînd Aldo, mutîndu-și brațul de p′aproape să deslege legăturile vulnei sale, el voi să alerge la dînsul; dar ce oroare! ast om, fără putere, aruncat în fundul unei suterane, înconjurat de mii de baionete, avea picioarele încărcate de lanțuri, și voind să meargă repede la amicul său, se împiedică într′însele, și căzu cu fața la pămînt.

Atunci se auzi un țipăt disperat, și Dumitru vorbi așa în delirul său:

„Așa! omul știu să împingă atît de departe scelerateța sa! el știu să eploate atît de bine Infernul încît nici unul din instrumentele Crimei nu rămase nedescoperit de dînsul! ș′aste instrumente le ′ntrebuință tot d′auna cînd fu vorba de libertatea lumii, de onoarea și demnitatea genului uman!

„Martiri! asupra cărora a căzut tot d′auna furia acestor tirani; nu vă umiliți, nu vă temeți de dînșii;fortitudinea voastră a sceriat tot d′auna lașitatea lor. Ei se servă, ca să vă dea moartea, cu arme ce dezonoră lumea și pe Creatorul ei; dar voi, copii ai lui Crist, ce n′aveți drept armă de cît credința voastră; murind, le lăsați remușcarea care-i turmentă și′n visele lor; le lăsați fantoma voastră trăindă în inima națiunilor care-i persecută pînă ′n mormînt!...

Curagiu! lumea a ′nbrățișat religiunea lui Crist; de noă-spre-zece secoli, și trecînd prin flăcări și sînge, prin mijlocul Barbarii ș′al Fanatismului, ajunse în fine s′o întroducă și′n palatele profanatorilor ei și daca gîzii omenimii găsiră în Cruce un sceptru mult mai puternic de cît al lor, daca, priimind doctrinele Liberatorului din Nazaret, voiră ca subt vălul acesta să se abrutize și să sdrobească lumea, cel puțin popolii, care știură s′o conserve o mie și noăsute de ani, se vor deștepta, și-i vor pedepsi!...

„Curagiu! căci iată o jumătate de de secol de cînd lupta s′a început: „Moarte sau Libertate” e scris pe stindardul sîngerînd al omenimii! tiranii tremură în palatele lor, și peste puțin Crucea se va ′nălța splendidă în mijlocul globului nostru! Atunci fiți gata Espiatori ai crimei, și ′pliniți cu demnitate misiunea voastră; altfel abisul în care va cădea omenimea și după astă luptă, va fi mai profund de cît acela din care ne luptăm a eși!...”

III

Sgomotul ce făcuse căderea lui Dumitru, atrase atențiunea condamnaților ce se aflau în carcerea vecină. Cîți va dintr′înșii alergară în ajutorul său, căci se îndurase a le lăsa această libertate. După cîte-va momente, abia le putu spune că amicul său și a deslegat vulna, de îndată ei alergară la Aldo. Dar mutarea cîrpei nu-i cauzase mult rău, căci sîngele încetase de a mai curge.

Ajutoarele ce se ′ncercau să-i aducă ăști tovarăși de infortună, diferitele esclamațiuni dureroase ale acelora ce compătimeau cu dînsul, toate acele sgomote surde înrerupse lungul delir al lui Aldo. El se întoarse petul său de scînduri, deskise oikii, și, familiarizîndu-se încet cu acea lumină ce se perdea în întunerec, abia putu distinge că lîngă dînsul era cineva, și uitîndu-se speriat la dînșii, tremurîndu-i vocea, „Unde sînt eu, zise el?... nu cum-va Aldo a meritat Infernul drept recompensa trudelor sale?... Infernul!... ș′apoi unde ași fi mai bine de cît în Infern?... Dar aste fantome, aste spirite ce mă ′nconjoară așteaptă oare ultima-mi suflare ca să-și rîză în urmă de un corp fără suflet, d′un suflet fără corp?... rîză!... voiu intra și eu în cercul danțului lor, și voiu rîde împreună cu dînșii. — Ei bine! spuneți, ființe misterioase sau spectri, ori ce veți fi, ce căutați voi, și c′așteptați de la victima c′aveți înainte?”

Atunci Dumitru, susținut de tovarășii săi, strigă: Aldo! Aldo! ast abis în care te afli nu e infernul, aste unbre ce vezi nainte-ți nu sînt fantome, și nu cerem nimic de la tine; infernul tău s′a prefăcut într′o suterană, fantomele, în amici de mizerie care au venit să ajute, și eu... sînt soțul de arme al căpitanului meu!... Aldo! Aldo! sîntem perduți!... ”

Aldo începînd a-și recunoaște pozițiunea sa: „Da, amicul meu, îi răspunse el, aste bolți înegrite, astă umiditate, astă lumină înăbușită de întunerec, m′a făcut să crez că sînt în Infern. Dar nu, sînt încă pe pămînt, pe pămîntul în care am dus o viață așa de mizerabilă; sînt aruncat în fundul unei carcere.., și inemicii noștri au triumfat!... Ei bine, tovarășii mei, nu vă temeți de nimic... moartea e ora cea mai propice pentru infortunați! Daca Destinul ne împinse pînă acilea să știm acuma a înfrunta asprimele lui: să căutăm, să cerem cu toții moartea insultînd și umilind pe tirani; —Moartea e finitul cel mai glorios al eroului condamnat!”

Toți iubeau, toți ascultau astă voce slăbită de durere, și care cu toate astea inspira curagiul. Apoi unii dintr′înșii începură a lăcrima aducîndu-mi aminte de ceva ce fusese eroul în zioa trecută; — acești oameni nescultivați compătimeau cu omul infortunat, pe cînd părinții popoarelor nu știu de cît să mărească numărul lor. — Dar Aldo nu putea suferi pe nici un muritor să-i plîngă soarta; și de aceea făcu semn amicilor săi să-l lase singur. Toți se retrase, afară de Dumitru.

IV

Trecuse acum cîte-va ore, și nu se mai auzea alt sgomot de cît sunetul lanțurilor al cărora uet îl penetra bolțile suteranei. Dar astă tăcere monotonă se întrerupse prin strigarea unui temnicer care da de veste despre sosirea medicului; sgomotul atunci începu să crească, alergînd sau mai bine tîrîndu-se fie-care la amicul său.

Ușa carcerii lui Aldo se deskise, și medicul, urmat de cîți-va oameni, se apropie de patul său. „Cum îți este, îl întrebă el esaminîndu-i vulna? viața ta nu mai e-n pericol, amicul meu; curagiu! peste puțin tu vei fi sănătos.”

„Da, îi răspunse Aldo, eu voiu fi sănătos! ș′atunci veți putea kinui mai bine pe un om ce nu mai poate a s′apăra. — Medice! bine-facerea e scopul misiunii tale, și filantropia mijlocul d′a o realiza; de ce ai uitat astă sîntă datorie, și orbit de aur, ai căutat să te faci instrumentul unor tîlhari?... Nu știai că o Căpetenie de Bandiți, cum ne numiți voi, căzut în mîinele nemicilor, își va termina viața în turmentele cele mai oribile?... De ce dar nu-mi ai scurtat astă viață mizerabilă cînd numai tu aveai astă putere?... Nu cumva, medice, m′ai scos din mormîntul în care căzusem ca să-mi prepari o moarte mult mai atroce?”

Medicul, în loc d′a se indigna asupra acestui bandit arogant, din contra compătimi cu dînsul, și cu vorbe amicale îi zise: „Nu, amicul meu, rațiunea ta se rătăcește, și condamni p′un om așa de inocent... Știam prea bine că moartea ta din urmă va fi mai amară de cît cea dintîiu; nu-mi am uitat misiunea mea, de și prea puțini din colegii mei își mai aduc aminte de dînsa; cunoșteam că ar fi o bine-facere lăsîndu-te să mori, iar nu o crimă, dar am sperat și sper încă, amice, să te scap din giarele lor.”

„Iată omul espereinței, îi zise Aldo, cît se înșală în calculele lui; iată doctele care a străbătut analele omenimii, ș′a eploatat dezertele cugetării ș′ale simțibilității, cît de lesne se perde în ast labirint!... Medice! ai studiat prea mult pe om ca să-l mai poți cunoaște; află însă de la ast june neespert, că tigrul nu va lăsa nici o dată fiara din giarele lui. În inima tiranului zace Infernul, și sîngele a milioane de popoli nu poate să sature aviditatea lui! De vei, încearcă-te să măsori Abisul, să cuprinzi Infinitul, să ′nțelegi Eternita, dar nu te ′ncerca însă s′atingi inima unui tiran: utopia din urmă va fi mai mare de cît cea dintîiu. Nu-i vedem noi oare cum a sfărîmat popoli întregi, și-n urmă și a făcut palate din osămintele lor? și tu, al doilea Cserse sperai să umilești stîncele prin puterea voinții ș′a cugetării tale?. ”

„Amice, îi răspunse medicul, spiritul tău escluziv te duce prea departe; turmentele, suferințele, pozițiunea ta au slăbit maturitatea rațiunii tale. Ascultă, amice, nici o dată imaginea trecutului nu se refletă întocmai în prezent, și prezentul ne înceală adesea vorbind de viitor; nu te asvîrli dară într′un ocean ale căruia mistere nimeni nu le-a putut sonda! vaselul tău este prea slab, și cîrmaciul neespert nu-l va conduce pînă la țărm. — Crede dar în speranțele ce-ți dau eu; Dalli este un om generos, și influența mea lîngă dînsul va putea rupe sentința morții ce plană d′asupră-ți.”

„Dalli! îi răspunse Aldo c′un fel de dispreț, el este prea slab ca să nu asculte pe acel om de la Nord; căci care crezi tu că e misiunea acestui agent? pe de oparte a ațîța ura și disprețul supușilor în contra suzeranului lor, iar pe de alta să silească pe Suzeran a îndoi jugul acelora ce de bună voe s′au dat subt protecțiunea lui. Iată îndoita rolă a acestei Curți, colos gigantic unde Barbaria și a găsit refugiul ei; și suzeranul, departe d′a înțelege astă cursă fatală, sdrobește pe amici săi, și va cădea poate împreună cu dînșii. —Dar nu, medice, ast popol june cel ai văzut luptîndu-se în contra stăpînului tău, și care și a vărsat sîngele sperînd să scape pe Suzeran de subt influența străină, și pe dînsul din jugul în care geme, tot ast popol sdrobit, încatenat azităzi, va fi cauza unei mari generațiuni; Orientul va re′nvia printr′însul, și Nordul își va blestema ora cînd a proiectat să-și împingă sloiurile pînă la Danubiu. — Pînă atunci însă fiii Romînii vor plăti cu sîngele lor astă întîrziere; și Dali trebua să asculte pe aliatul său.”

„Bine, îi zise medicul, daca kiar s′ar realiza presimțimîntul tău, tu ce ai o inimă atît de nobilă și curagioasă, n′ai putea oare să înfrunți cu fermitate durerile morții?...”

„Să le înfrunt, zici tu?... Banditul nu cunoaște durerile morții, el simte deliciile ei! le-am înfruntat în fața armatelor nemice, le am înfruntat în fața lui Dalli cînd am căzut subt loviturile oamenilor săi, ș′apoi atunci eram liber! dar acum cînd banditul e prins, nu numai că ′nfruntă durerile morții, dar încă le așteaptă cu impaciență. — Cu toate astea, medice, tu ce pari a compătimi cu soara unui infortunat, ai pietate de dînsul... esecută sentința mai nainte de timp, căci cum voiu putea suferi aroganța ucigătorilor mei!... Dar nu, tu te îndoești sufletul tău nu poate trece peste limitele vulgului... Ei, bine! voiu ști singur a mă lupta ș′astă dată, și′n marea-mi răsbunare, voiu face pe gîzi să mă respecte kiar condamnîndu-mă!”

„Și nu vei fi singur care vei face aceasta, strigă Dumitru. — Aldo! aduți aminte că ai lîngă tine un soț de arme care a văzut și mărirea și căderea ta și care în fine voește să aibă acela-și finit!”

„Acum îți mulțumesc, medice, continui Aldo, prin tine am regăsit pe acest bun amic, iată tot ce-mi trebuea în astă suterană. Și fiind-că sînt victima bunei tale voințe, ajută-mi acum să-mi lase pe acest tovarăș a locui împreună cu mine.”

Medicul îi promise astă favoare, și salutîndu-l îi zise: „Curagiu, amice, tot mai e speranță!” apoi trec în sălile vecine pe la ceilalți vulnerați; iar Aldo, obosit de multă sforț ce-și dedese d′a ține acea convorbire, rămase în brațele amicului său fără să mai poată vorbi! — Astfel se termină și zioa aceasta pentru cei suferinzi!

V

Ultimele raze ale zilei dispăruse dupe emisfera noastră, și luna surîzândă înainta în senin ca barca Amarului p′Oceanuinfinit. — Ferice muritorul ce poate, belă lună, să-și plîngă cel puțin la tine durerile lui! cîți dintr′înșii nu-și petrec restul vieții în obscuritatea Morții, fără să mai poată vedea pe amica lor de infortună! Tiranii găsiră și′n tine un mediu d′a ′mulți durerile supușilor lor!

—La astă oră nu se mai auzea nimic în suterană, în ast sepulcru ce ascundea în sînu-i ființe care trăiau; o teroare panică ar fi apucat pe temerariul ce ar fi cutezat să intre în ast locașiu al Păcatului. Dar deodată ușa carcerii lui Aldo se deskise, și patru temniceri înaintară spre dînsul. El nu putea ′nțelege scopul vizitei lor, cînd unul dintr′înși îi zise: „Scoală; din porunca marelui Dalli venim să te punem în lanțuri.”

Aldo fără să le răspunză se supuse la astă amară insultă, și peste o oră picioarele și mîinele lui erau în cărcate de fiarele sclavii. — Temniceri eșiră, iar Dumitru începu a lăcrima.

„Nu voesc lacrimi, îi zise Aldo c′o voce impunîndă, voesc curagiul omului liber și audacea banditului de codr! Lasă femeilor astă umilitoare armă cu care numai ele se pot servi; lasă pe tiranul incatenat să-și plîngă mizeria lui; — martirul plînge asupra omenimii, dar surîde cînd priimeștecupa din mîinele otrăvitorilor săi. Abnegațiunea și disprețul morții au sguduit tronurile, lacrimile din contra le-a consolidat. Vai de acea națiune care plîngînd își cerșește scăparea sa! mizeria și dezonoarea e singura ei recompensă: Armatelor să se opue cu arme, disprețului să opue disprețul, și′n fine Moartea s′o plătească cu moarte, — așa va triumfa!... Departe dar, amice, cu ast semn de slăbiciune! lasă pe culpabil să plîngă aducîndu-și aminte de crimele lui; dar noi, p′a cărora față Păcatul n′a lăsat nicio urmă, cu fruntea senină să ne așteptăm sentința, și trufia noastră calce ′n picioare pe nemicul ce am umilit. — Da, l am umilit, amice; aste lanțuri atestă aceea ce-ți spuiu. Dalli se teme de mine, căci, aruncat în astă carcere, înkis subt atîtea zovoare și ′nconjurat de oamenii săi, el mă respectă fiind-că s′a gîndit la temeritatea mea... Ei bine! află c′aste lanțuri încîntă pe amicul tău; ele sînt dezonoarea Despotului, și fala Inocentului dezarmat!”

-„ O! aste lanțuri, răspunse Dumitru, aste lanțuri să le poarte Aldo ce a trimis în Iaduri p′atîțea eroi!... lume blestemată!... Ș′apoi așa de grabnic,cînd numai de cîte-va ore te ai sculat din delir! Aldo! un presimțimînt fatal mi a îngiețat corpul, și lacrimile au curs fără voea mea...

— „Ș′acest presimțimînt, amice?... îl cunosc. Tu te temi că spînzurătoarea noastră s′a și preparat... Om slab! ai uitat oare că între Martiri și Tirani se află un mormînt, și că cel învins trebue să cază într′însul?... Moartea e coloana de foc a Dezertului ce vede nainte-i Amicul libertății cînd își propune a sgudui pe tirani! ferice de dînsul d′o poate străbate, căci atunci vede tigrul tîrîndu-se la nicioarele lui, iar el, fără pietate, îl sdrobește cu paloșul său; dar daca Fatalitatea oprește n′o inimă arzîndă d′a ajunge la timp, mormîntul e singura grație ce poate aștepta: — Ocean ce asvirlă pe țărmuri cadavru ′ngețat, așa Tiranul, Martirul nu pot împreună a viețui. — Sîntem învinși; să ne bucurăm dară dîndu-ne moartea cît mai curînd, căci asta e arma cea mai clementă cu care judii noștri se pot servi.

„ Tu mort? îi zise Dumitru c′o voce sfîșiată de durere, și Romînii nu vor putea cel puțin să răpească insultei prețioasele tale reste!... Nici un monument, nici o suvenire nu va rămînea în urmă-ți ca să arate pesterității ce fu o dată viteazul Aldo; ca meteorul ce dispare în întunerec, steaoa ta va cădea în abis, și Renumirea nu va ști să vestească copiilor noștri numele tău! — Iată de ce mă tem d′o moarte prematurată; poate că sepulcrul va ascunde împreună cu corpul și gloria ta.”

„Gloria mea!... nume fatal, stea efemeră, Vid al căruia uet atrase ′n abisu-i p′atîțea eroi! — Gloria mea, amice, e scrisă cu sînge pe pămîntul patrii mele și ′ncununată cu lacrimi în inima mea! — Și ce-mi pasă cînd ast fum al Vanității va peri d′o dată cu numele meu? nu cum-va înkinatu-m′am acestei Divinități oarbe, și-i am solicitat vr′o dată ajutorul ei? datu-mi-am viața pentru acest nume, sau pîndit-am ora favorabilă ca să-mi încunun fruntea cu laurii săi?... Amice! Virtutea și Crima avut-au adesea acelea-și recompense; vulgul, admirator și sclav al grandiosului, n′a putut nici o dată să ′nțeleagă roful acestor puteri beligerante, ș′aceea-și cunună a Imortalității ornat-a după moarte faptele lor. Alerge ori-cine voește să-și arunce numele în ast amalgam; opiniunea e oarbă, și fără dificultate va triumfa. Dar Aldo, amice, nu cere nici o recompensă: gloria lui este ′n mormîntul care-l așteaptă, și Uitarea fapelor sale e singurl bine ce ar mai dori!”

-„ O, amice!... dar lumea, asta audace judecător, te va calomnia, te va insulta, va rîde de kinurile și durerile tale... ș′amicii tăi, compatrioții tăi, nu vor avea ce spune d′un om al căruia suflet fu atît de mare, dar viața-i așa de obscură!...”

„Atunci, îl întrerupse subitamente Aldo, vie, și desgroape-mi corpul ca să-și sature mai bine aviditatea lor! oasele-mi mucezite le vor spune mai mult decît Aldo care trezește!... Lumea!... victimă a Teroarei!...și cine ți a spus că mă interesă opiniunea ei? opiniunea astui eco în care Bigotismul. Prejudițiul, Ignoranța, găsesc un răsunet pentru toate coardele lor? Nu este oare lumea care azităzi plînge și mîine blestemă, care acum te idolatrează și ′n urmă te gonește cu pietre, care în fine azi te poartă în carul de triumf, și mîine, insultîndu-te, te bagă ′n mormînt?... Lumea a fost tot d′auna victima stupidității sale; orbită de patimi, a căzut mai din nainte subt jugul ce voea a-l scutura; disprețul și ura au fost binefacerile cu care a răsplătit pe campioni libertății ei. Din contra, astă mașină mlădioasă, ast instrument ce se apleacă mai bine în mîinele infame, asta Lume, jocul Despotismului și rîsul Teroarei, a respectat, a admirat pe Tiran, gîdele genului uman!... Și tu te temi, te ′ngrijești de opiniunea ei?.. Amice! între morminte și lume repaosă Uitarea; tăcerea și sgomotul lor dispar în peantul ce le separă; și daca blestemele, sguduind locașul miorții, vor veni să insulte țărîna lui Aldo, atunci umbra-mi sîngerîndă le va zice: „Amici! respectați-mi cel puțin mormîntul ca să pociu plînge aci în pace durerile patrii mele!

Dar el își perdea din ce în ce puterile; cu cît înainta în vorbire cu atît vocea sa devenea mai slabă, sau întreruptă, și se perdea fără răsunet în întunecoasele bolți ale suteranii.

„ O! amice, cît ești de palid, îi zise Dumitr; tu gemi de povara lanțurilor tale, ș′aste vorbe ce mă′ ngrozesc te consumă și te slăbesc! numai repaosul va putea să aline oare-cum nobilul tău suflet.”

Aldo, care-și plecase capul pe brațul amicului său, se perduse în adevăr, și ′n delirul său repetá: „Răpaosul... da, răpaosul îmi va da pacea ce doresc!”. Cu astfel de turmente trebuea să plătească martirii, în noaptea aceasta, odihna ce gustau ceilalți muritori.

VI

A duoa zi Dalli hotări să strîngă consiliul său, ca să decrete ′mpreună supliciul celor condamnați. Pe la zece ore membri acestei adunanțe se strînseră într′un salon ce le era preparat, și, după obiceiu, începu fiecare să-și dea opiniunea sa.

Dalli nu venise încă, și cu toată dezordinea ce domnnea în astă cameră, — așa e cînd lipsește prezidentul, — ori cum avea un aer de solenitate, pentru că era vorba de treburi importante, de moartea unor oameni periculoși liniștii publice. Acilea nu mai era vorba de îndurare sau ertare; ei erau prea credincioși suveranului lor ca să nu-și arate, într′un asemenea caz, puterea de care dispuneau.

În fine Dalli, însoțit de bunul său soț Cincacof, intră în sala desbaterilor, și toți în tăcere așteptau cu respect s′auză vorbind pe stăpînul lor. Dali, după ce se așeză pe scaunul prezidențial, începu să le aducă aminte de sîngeroasa luptă ce susținuse, de ferocitatea acelor bande, de paguba ce simțise armatele suzerane, și în fine le zise că „Romînii, care au putut o dată să sgudue atîtea armate, pretind acum a redobîndi niște drepturi pe care ei, prin sabie și sînge, dupe lupte de secoli, le au putut cîștiga.”

Membri adunanței strigară atunci că niște asemenea spirite trebuesc năbușite, și că aceia care luase inițiativa se vor pedepsi cu moartea. — Răspuns minunat pe care Cincacov știuse cu duoă zile mai nainte a-l prepara! Dar el se căi că lasă așa de curînd prada din giarele lui; și sperînd că va putea împlini și mai bine dorințele stăpînului său, după ce mulțumi adunanței de patriotica sa hotărîre, îi zise că „ dreptul umapității era ca condamnații să se prezinte cel puțin o dată naintea acelui tribunal.”

Propunerea sa fu priimită și pe la duoă-spre-zece ore, Aldo trebuea să vie naintea a trei judecători. Duoi dintr′aceștia, Dalli și Cincacof, priimiră fără dificultate sarcina lor; cel d′al treilea însă rămase îmărmurit văzînd că adunanța l a ales și pe dînsul. Acesta era Jane, aliatul lui Brav.

Acest om care nainte artase că se consumă d′acelea-și suferințe ca și patrioți Romîni, care părea că caută aceea-și răsbunare și cere aceea-și libertate care în fine jurase resbel pînă la moarte ori-cărui nemic al aliaților săi, ast om, sclaau impudinte, dezertînd în mijlocul luptei, se vînduse lui Dalli împreună cu toți ai săi; ș′acum tremura, infamul, văzînd c′o să se pue față în față cu acela ce trebuea să moară, dar pe care cu toate astea îl respecta. Frigul morții îngiețase inima lui perfidă, și d′ocamdată voi să protesteze în contra jacelei elecțiuni; dar curagiul îi reveni cu încetul, ș′ast om, care știuse să calce ′n picioare cele mai sacre din datorii, putu în fine să se determine a înfrunta ș′această întrevedere. — Criminalul se bucură de sceleratețele sale pe cît timp însă nu-l pui în față cu conștiința sa! — Romînul nu s′a învățat minte; el tot se mai încrede în astă gintă blestemată ce a abuzat așa de amar de nobilitatea și generozitatea lui, și de și Poetul a zis′o: „ Timeo Danaos et dona ferentes.”

VII

Dalli cu Cincacof se retrăsese într′o cameră d′alături, iar Jane, ca secretar, aștepta să aducă pe prins mai întîiu înaintea lui.

Cincacof, dupe mai multe observațiuni ce făcu lui Dalli, îi vorbi și de Aldo. „Acest bandit, îi zise el, are mult curagiu; determinarea lui a ′ntrecut pe a multora dintr′ ai noștri, ș′apoi știi cît de necesarii sînt asemenea oameni cînd îi poți dobîndi? ei aleargă, — Bani-i orbește. îndemînarea-i scapă, și prin perspicacitatea ce au aflăm adesea lucruri așa de importante! Sîngele lor ne este atunci mai bine plătit, și nemicii noștri mai lesne descoperiți de cît un cadavru în spînzurătoare; mai bine inima fidelă a lui Aldo; — banii noștri o va cumpăra!”

Dalli îi răspunse puțin cam sever: „Stăpînul meu, n′are trebuință d′asemenea instrumente; puterea lui este singura armă de care trebue să se teamă cineva! — nici o dată n′a stricat liniștea națiunilor, nici pacea lor, prin intrigile acestor spirite lepădate și de patrie și de D-zeu. Afară de aceasta consiliul a hotărît, și noi n′am putea face alt de cît să amînăm moartea lui, iar nu a-l scăpa. Bine-voește dar a te conforma cu dorințele noastre, — banditul și complicii săi trebuesc să moară.”

Cincacof însă insistă mult timp în cererea sa, și Dalli, încet cu ′ncetul, se vedea sforțat să cede la dorințele lui.

În timpul acesta, în ceailaltă cameră, Aldo, încărcat de lanțuri, sta ′naintea lui Lane. Aceasta, fără să-și ridice oiki la dînsul, începu să-i facă întrebări.

— „Este mult timp, îi zise el, de cînd te ai înrolat între acei bandiți?”

— „Atîta timp cît mi a ajuns să-mi satisfac numai o parte din răsbunarea mea.”

— „Și care era scopul coalițiunii voastre?”

— „Acela pe care D-zeu a refuzat d′a se împlini.

— „Și era m-re numărul complicilor voștri?

— „A fost mai mare al acelora ce ne-au trădat!” și Aldo pronunță această frasă c′o voce așa de apăsată, în cît oiki culpabilului, ffără voe-i, întâlniră p′ai judecătorului său. Dar Jane, tremurînd d′a nu fi recunoscut de dînsul, îngrozit de ambiguitatea vorbelor sale, cu un ton imperativ îi zise: „Prinsul este înaintea învingătorului său; gîndește-te, sclav nesocotit, la cele ce zici, și răspunde la kestiunile mele, iar de nu, torturele vor fi recompensa temerității tale.”

Aldo, indignat de mizeria acestui om vîndut „ Ei bine, infame, îi răspunse el... stăpînul se află înaintea slugii ce l a trădat!... Tu roșești; n′ai uitat, se vede, că tu ești învinsul și eu învingătorul! și cu toate astea, cutezi a t′arăta în față-mi, și a amenința pe acela ce nu-și a călcat jurămîntul?...”

Jane, întrerupîndu-l, îi zise: „Încărcat de lanțuri, cutezător nebun, îndrăznești kiar acilea a te revolta contra judecătorilor tăi? — Ești în puterea mea, bandit mînjit de crime, și voiu ști să pedepsec teme ritatea aceluia...”

— „Aceluia, urmá Aldo, căruia aijurat, cu mîna pe crucea lui Crist, fidelitate și supunere!... Nenorocitule! sîngele soților ce ai vîndut strigă în contra crimei tale, — și cum nu ți se stinge vocea cînd numești criminal pe acela ce cerul ți-l a trimis înainte spre pedeapsa nelegiuirilor tale?... Jane! tîlhar fără suflet, Creștin fără D-zeu, daca ți a mai rămas o skintee de demnitate, daca inima ta infamă mai poate înțelege insulta și disprețul, atunci... descarcă-mi mîinele de lanțuri, dă-mi o armă, și vino față ′n față să te măsori cu mine ce nu mai sînt de cît un skelel! Vino; D-zeu m′a trimis acilea ca să fiu espiatorul crimelor tale!... Dar tu taci, mercenar ticălos?... nici unul din oamenii lui Brav n′ar fi suferit astă insultă: cu sabia ′n mînă și ar fi apărat onoarea! Dar onoarea ta e lașitatea, aurul imaginea la care te înkini, și vînzarea elementul în care trezești; auzul tău e asurzit la ast nume, numai crima are eco în creerii tăi! — Copil al unei națiuni bandite! daca aroganța ta pere așa de iute naintea aceluia ce știe s′o insulte, daca curagiul tău e numai o vorbă, și daca inima ta coruptă roșește de ultragiu fără să-și răsbune, cel puțin... îți voiu descoperi lașitatea ș′acelora ce te-au cumpărat!” și căzînd fără de veste asupră-i, îi rupse semnele investiturii.

Tot în acest moment intră Dalli și Cincacof. „Un ultragiu supusului meu? strigă Dalli; ș′aceasta de un prins bandit!...”

— „Tocmai așa, îi răspunse Aldo cu sînge rece, incatenatului a venit rîndul să-și rîză de judecătorii săi.

-„Ticălosule! dar moartea e nainte-ți; și ast om e secretarul meu...

— „Și sluga mea, îi zise Aldo; așa dar sîntem kit, Dalli: stăpînul și a pedepsit sluga ce l′ a abandonat.”

— „Dar astă aroganță cînd ești în ajutorul morții tale?.. ”

„Știam mai din nainte astă noutate, căci numai săpîndu-mi mormîntut, puteam veni pînă la tine. Nu te teme însă, Dalli; banditul știe să moară mai lesne de cît ucigătorii săi; cel puțin așa e opiniunea populară, ș′așa crede Romînul... Bunul Dalli mă ′nțelege mai lesne de cît secretarul său.”

— „Nenorocitule! îi zise Dalli, aci nu ești tot în codru la pîndă; ești kemat să-ți dai socoteală de actele tale.

— „Numai lui însu-și e dator Aldo să-și dea socoteală de ceea ce a făcut. Cu toate astea; rugat de tine, îți spuiu Dalli că voeam să te omor pe tine și pe toți ai tăi; că ațintam să demasc în urmă pe ast Cincacof, ca să dezabuzez lumea, și să-mi scap patria de fatala protecțiune ce ar vrea să ne acoarde stăpînul său; că în fine ațintam la espulsiunea semenilor lui Jane, intrumente minunate în mîinele tîlhare. Iată tripla deviză a victimei tale; ești insultat, disprețuit, Dalli; esecută dar fără întîrziere sentința ta.”

Într′acestea Cincacof șoptea necontenit lui Dali, și-l ruga să n′asculte p′un om care, „îngrozit de frica morții, a ′nebunit.” Cu toate astea Dalli turbase de mînie, și ne mai putînd nici să vorbească, făcu semn gardei să ducă pe prins. Dar Aldo, cu un rîs sarcastic, le zise: „Scenă minunată! un tiran ce se teme de fantoma pradei sale, un gide plin de pietate, și un judevînzător ce caută prin lacrimi să-și spele dezonoarea sa. „Apoi eși afară, și Cincacof vorbi puțin la urekea căpitanului de gardă.

VIII

În timpul acesta locuitorii orașului M... ferbeau în

toate părțile: unii ziceau că Banditul merge la spînzurătoare, și cea mai mare parte că s′a vîndut lui Dalli; un palat spledid luminat, unde se aștepta priimirea lui Aldo, da naștere la atîtea presupuneri. Oamenii însă,joc al eroarii, se grăbesc a-și manifesta prea iute puerilitatea lor; mefiența ce au în ei însu-și, îi face ridicoli cînd pretind a-și forma așa de facil opiniunea: credința se skimbă dupe circumstanțe, și mai adesea iluziunea e mobilul său. Opiniunea e de multe ori jocul calomnii, și calomnia și a rîs necontenit de credință.

Să fim dar mai circumspecți, mai dificili cînd ne pronunțăm în favoarea sau contra unui om; căci din cauza ușurinței noastre ne vin pe cap atîtea fatalități. Să nu ne silim a profesa o credință despre ceea ce nu cunoștem; altfel stupidul și ignorentul nu mai trebuesc disprețuiți.

Astfel Aldo era obiectul unei calomnii păcătoase, maioritatea cetățenilor îl credea vîndut, fiind-că ast om care călcase ′n picioare orgoliul gîzilor săi, în loc d′a fi dus la moarte, din contra i se dete un palat briliant. Cauza acestei scîmbări, se ′nțelege, era Cincacof care spera că, prin niște mijloace așa de triviale, va dobîndi inima unui Romîn.

—Obscura temniță în care zăcuse Banditul pînă acum se prefăcu într′un salon decorat cu multă magnificență; o masă foarte avută și umplută cu vinuri escelente, luase locul mizerabilului său nutriment, și duoi servitori, ce cunoșteau destul de bine meseria lor, erau gata s′asculte pe nuoul oaspete.

Aldo nu părea nici de cum surprins de skimbările acestea; Cincacof fu prea ușurel ca să-și întinză cursa cu mai multă artă, și Banditul, îndată ce fu liberat din lanțuri, prevăzu scopul omului din Nord. El se espuse curagios la aste tentațiuni, intră vesel în nuoa sa carcere, și puindu-se la acea masă somptuoasă, își potoli ferocele său apetit. Din cînd în cînd însă indignarea încrețea nobila sa frunte, și negri săi oiki, încărcați de gene, se țintau adesea pe parketele ce călca.

„Acilea e Purgatoriul, își zise Aldo, prin care trebuea să trec mai nainte d′a descinde în mormînt...Sărmane Cincacof! planurile tale vor fi dejucate, — tu nu ți ai găsit omul ce căutai. Victimă a iluziunilor tale,tu vei cădea mai afund de cît în abisul ce crezi că mi ți preparat: adevărurile ce vei afla de la mine, vor fi pentru tine niște turmente mai grele de cît durerea mea.

De aceea, servitori de tirani, esecutați ordinile ce aveți fără să mai căutați a sonda pe aceia ce-i sacrificați nesațiului vostru; altfeiu misiunea voastră ce o împlineați fu atîta fidelitate, va deveni în urmă o coloană sîngerîndă ce vă va urmări și noaptea în vis. Îndiferența e singurul mijloc ce-l puteți întrebuința ca să ajungeți la scopul vostru, și numai în apatie se cuvine să trăiți; curiozitatea vă perde, și împingînd prea departe ardoarea de a servi pe stănîniLeneștri, cădeți în disperare, descoperind lanțul iisterios ce vă lega de dînșii.

„Sărmane Cincacof! inima ta va fi de acum înainte locul tempestelor; astă întâlnire ce ai solicitat-o singur va împlînta în peptu-ți Frica și Îndoința, Căința, Remușcarea; și cel ce-ți a cumpărat inima, simțind aceasta, nu va mai avea trebuință de tine și te va disgrația. — Tiranii au disprețuit tot d′auna instrumentele lor; le-au îngrijit numai pe cît timp au avut trebuință de dînsele, în urmă esilul sau moartea a fost ultimele lor gratificațiuni!

„Cu toate astea vino, slugă stupidă, ca să mă cunoști mai bine și ne mine și pe stăpînul tău; o lecțiune ca aceasta e necesarie aroganței tale: — vei afla cine e Tiranul și Martirul incatenat!”

După o pauză Aldo urmă: „Dar o ′ndoință grozavă îmi sdrobește capul, o idee fatală îmi sfîșie inima!... da, o știam... aste infernale tentațiuni mă omoară!... Așa, Aldo moare ca să dea un esemnluu, moare ca să nu-și păteze numele, viața, onoarea, moare pentru amorul patrii sale... și ′n, urmă-mi rîsul și calomnia, blestemul și uitarea sînt recompensele martiriului meu! și o femee.... D-zeule!... abandonată în infortunăsi. Un bătrîn gonit și huiduit de lume... ei mă aștept ca Liberatori,... și mă vor blestema auzind c′am căutat să mor!... Ce voiu face? cum voiu eși din labirintul care mă perde?... Din o parte văz viața, averile ș′un viitor poate mai fericit; din cealaltă, moartea, uiarea și ura!... Prefera-voiu moartea numai pentru singură vanitate a ambițiunii mele, și ca să urmez strict acelor spirite ce au făcut din oroare o armă omucidă?.. Alerga-voiu eu singur înaintea peirii mele numai ca să-mi satisfac o impulsiune, un sinstîfict al inimii mele, și ca să mă supui acelui egoism care sfîșie lumea? sau căta-voiu să bravez aceste considerațiuni puerile care s-au identificat cu esistența noastră, ca dîndu-mă în mîinele infame, să pociu atunci a ajuta mai lesne pe cel infortunat?... Gînduri fatale! un′ voiți să mă duceți,în care abis mai cădea-voiu tîrît de prestigiul vostru?... Stea efemeră a infortunei mele, mai lucește-mi încă o dată ș′arată-mi drumul pe care mergeam! acela, de și spinos, dar era mai dulce și avea mai mult farmec pentru sărmanul Aldo; acesta mă apasă, simț că mă consumă, dar... și nici un amic, nimeni nu mai trăește în ast locaș al morții. Astă cameră blestemată-mi a reîndoit kinurile, mă face să mă tem de îndoința și visele mele... Cincacov! tu vei găsi în mine un slab judecător!” Apoi căzu pe un pat de matase ne mai putînd să se opue la atîtea lupte ce-l turmenta.

Să nu ne mirăm însă daca Aldo, atît de devotat principelor sale căzu în îndoință: îndoința e partea spiritului uman; ca om, el nu putea evita d′a se împiedica de asta stîncă. Atît numai că acela, a cui fortiudine și Convincțiune, nu sînt destul de bine consolidate în inima sa, cade adesea înaintea acestui obstacol și nu se mai poate aridica; din contra, acela-o cui credință nemișcată e o consecuință necesarie a naturei lui, trece prin îndoință ca să se înalțe în urmă mult mai puternic. În privința aceasta îndoința e purgatoriului terestu care conduce în Paradis; făr′ să trecem printr′însa noi nu suntem de cît niște automați. Cîte spirite însă nu sînt victima unei indoinți fatale! dezacordul ce e între simțibilitatea și ragiunea noastră, ne aruncă în prăpaștii, făcîndu-ne s′alegem mai tot d′auna Răul! fericiți însă cînd putem ține ecuilibrul acestei balanțe spirituale căci atunci, ne mai îndoindu-ne de îndoința noastră, ajungem să credem într′însa fără să pe arunce în estremități.

Aldo avea unul din aceste caractere de eliți, și ′ndoința se momentană nu făcu alt de cît să-i fertifice și mai bine spiritu-i obosit.

IX

După duoă ore de repaos Aldo se deșteptă. Un om, trîntit pe un fotoliu, aproape de patul său, atrase de o cam dată privirile lui. „Erai D-ta d-le Cincacof, îi zise el? mă așteptam la astă vizită; ingeniositatea D-tale m′a încîntat: astă carcere e minunată, și numai aci putea veni agentul curții ca să vorbească unui bandit.”

-„Da, Aldo, îi zise Cincacof, eu te-am înkis acilea ca să-ți pociu vorbi cu mai multă înlesnire. Ascultă, să lăsăm acele esaltări puerile ș′acele ambițiuni fără de scop; timpul ne este foarte scurt, și D-zeu știe ce va aduce ore ce vine. — Dalli, împreună cu consiliul său, a hotărît moartea ta; și mîine se va-și esecuta sentința. Dar eu mai am o speranță: ca să te scap voiu întrebuința kiar violența, dacă însă ție îți place d′a mai trăi. Spune-mi; un singur lucru te va scăpa.”

— „Ast lucru, Cincacof? voiu asculta pînă în fine sau țesătura planului tău.”

„Ast lucru e o condițiune foarte facilă pentru aceia ce au destulă esperiunță; voi însă junii, nesocotiți totul pentru un van pretest de demnitate, și ajungeți ricoli visînd tot d′auna cerul pe cînd noi sîntem pe pămînt.”

— „Urăsc preambulele, Cincacof; și aroganța tot d-auna m′a revoltat. Mergi d′a dreptul acolo unde voești să ajungi.”

— „Stăpînul meu, continui Cincacoi, iubește pe oamenii audacioși, pe aceia care, disprețuindu-și viața, servă cu fidelitate pe protectorii săi. De voești tu vei fi unul din oamenii săi; grațiosul meu stăpîn iartă pe rebeli, cînd aceștia imploră ajutorul și mizericordia sa. Și daca vei da probe de devotament, atunci aurul, ororiile, toate benefițiile te vor scoate din astă mizerie, vor spăla crimele tale...

— „ Ți am zis, Cincacof, că aroganța tot d′auna m′a revoltat! De ai venit acilea ca să-ți faci fală de puterea ta, privește că sînt dezarmat, și fie-ți rușine de sabia ce porți. De voești însă să mă atragi în cursele tale, teme-te d′a-mi vorbi de trecut, blestemînd faptele mele; altfel, insulta ar fi toate speranțele tale,și disprețul meritul tău!”

— „Pînă cînd te va grbi orgoliul, îi răspunse Cincacof? tu ești în ajutorul morții, și trebue să permiți tot aceluia ce voește a te scăpa.”

— „A mă scăpa?... Cincacof, mi e mil de simplitatea ta!... Așa de lesne credeai că se va vinde Aldo? Atunci martirul ar fi, după tine, un adorator al aurului, o jucărie a despotismului, iar vînzătorul un campion al crucii ș′al adevărului?... Sărmane om! prea de timpuriu corupt, se vede că n′ai înțeles nici o dată amorul Patrii, și n′ai vărsat nici o lacrimă pe vulnele ei? altfel nu te-a-i fi ′ncercat să cumperi p′un patriot. — Du-te însă mai departe, Cincacof! vei găsi destule inimi pe care să le contrabalanțe aurul tău: Lumea e ′npănată d′asemenea oameni; mergi mai depafte, victime sînt multe, acilea nu-ți ai aflat locul.”

— „Amice! ești prea june ca să-ți descoper misteriosul dedal în care ai căzut; cu toate astea opiniatritatea ta o merită, și necesitatea e prea urgentă ca să mai pociu evita aceasta. — Condus de niște efuziuni fatale, trăind prea departe de globul în care ne am născut, tu ți ai creat o lume în parte, concepțiune vagă a imaginațiunii tale; dar ia privește pe acești oameni care te ′nconjoară, vezi lumea așa după cum este, și atunci copile, lasă acele vise care te perd. Ce? te temi t oare a servi pe bărbații potenți, priferînd moartea pentru popolul tău? june abuzat de inocența ta! dar care ar fi bazele preferinții tale? nu cum-va popolii au meritat aceste sacrificii?... Dar otrava și asilul, gilotina și spînzurătoarea, au fost singurile temple ce au înălțat ei martirilor lor. Obicinuiți de a trăi în lanțuri, ei s′au revoltat tot d′auna contra acelora ce voiau să le sfărâme; și daca cîte o dată au ascultat vocea protestaților lor, au făcut-o numai ca să consolideze și mai bine tronul împăraților, și să dea mai în grabă în mîinele gîdei pe aceia ce cutezase să ′nalțe stindardul Regenerațiunii lor. Gîndește-te bine, copil al iluziunii; și vei vedea că pe cînd popolii cereau iar servitutea, singura stare în care le place a trăi, și pe cînd Campionii libertății lor se spînzurau pre cruce, stăpînitorii lumii îngrijeau și răsplăteau cu tesaure pe oamenii lor. Apoi vulgul, orbit de ignoranță și dominat de patimi, făcîndu-se cu toate astea legislatorul său, domnitorii n′au cătat alt de cît să se facă reprezantanții acelei idei; ca susținuți de forțele lor, s′o poată realiza. Numești tu dar o crimă cînd ăști fameni, kemați de necesitățile timpului, se pun în capul popoarelor ca să le satisfacă ultima lor dorință, și să-i scape de anarșie, dupe ce s′au obosit? Din contra, numești tu o virtute cînd inițiatorul revoluțiunilor își susține credința pînă la mormînt, de vreme ce popolii, săturați de utopiile lor, dupe ce-și au rekemat pe vekii lor domnitori, îi gonește cu pietre, îi blestemă, și pe subt ascuns le prepară loviuturile morții?... Aldo! popolii și au avut soara ce au meritat; martirii și au sfîrșit cariera căci misiunea lor nu mai are nici un obiect; de azi nainte înceapă nuoă eră pentru cei încelați de vise și de iluziuni! Aidem în brațele stăpînului meu, acolo te așteaptă pacea și fericea; lasă popolii să-și urmeze cursul lor predestinat, — deviațiunile-i perde. Aldo va fi atunci puternic și lumea ce-l disprețuește acum se va înkina lui.”

— Cicacof, te credeam mai puțin capabil de a-ți susține cu atîta ardoare partida ce ai înbrățișat; dar școala scavii ți a dat lecțiuni prea minunate, și stăpînul tău nu s′a încelat numindu-te emisarul său. Cu toate astea Romînul înțelegîndu-te, te umilește; ascultă-l, Cincacof, căci i a venit rîndul să-ți vorbească și el. — Daca popolii au fost necontenit victima stupidității lor, cine i a abrutizat, Cincacof, daca nu mîna de fier a Tiranii? daca, împinși de disperare că nu pot isbuti, și au omorît capii, cine i a redus aci daca nu oameni ca stăpînul tău?... Cincacof! tiranii au fost tot d′auna inițiatorii aporșii; înkiși în palatele lor, îmbătați de orgoliu și ambițiune, ei au proiectat necontenit să îngiță lumea, și lumea a venit singură în ajutorul lor: oameni fără suflet, nici D-zou, au cutezat să alerge la dînșii și să lucreze împreună cu ei! Cu toate astea obstacolele ce au întimpinat au fost insuperabile; ei n′au pînă în fine să-și atingă scopul: o voce puternică le-a sguduit tronurile, și defensorii libertății le-au sfărîmat.. Daca ar fi lipsit martirii, daca din sînul popoarelor n ar fi eșit nici o voce care să proclame drepturile și suferințele lor, ce ar fi devenit lumea lăsată în voea a cîți va tirani? de mult timp Barbaria ar fi devastat întinsele cîmpii ale globului nostru, sau poate că un sepulcru universal ar fi fost singurl monument al unei lumi ce a esistat!... Dar Martirii, scăpînd popoarele d′asemenea catastrofe, este adevărat că și au aflat mormîntul; cel puțin însă viața lor fu viața omenimei, și națiunile ′n urmă i au plîns cu amar. Misiunea lor fu tot d′auna mare, căci universul printr′înșii s′a regenerat, iar domnitorii, gemînd în palate sau înnaintea popolilor ce-i judeca, nu puteau de cît să blesteme într′înșii secta ce i a perdut.

„Acum popolii au început să se deștepte din lunga lor letargie, să recunoască mai bine pe defensorii lor, și vai de tiranii ce vor fi kemați la a duoa judecată! urgia națiunilor va cădea asupră-le, și trăsnetele Răsbunării vor estermina seminția lor! — Fugi dar, om vîndut pe aur; fugi departe de acel cuib al Crimei, ca nu cum-va să te afli lîngă stăpînul tău în zioa cînd martirii vor trîmbița lumii că ora învierii a sosit. Fugi! căci miriade de victime se vor înălța atunci din morminte, și Cincacof va fi perdut pentru eternitate! cel puțin, rătăcind pe pămînt, te vei încerca să espiezi crimele tale sau să perzi suvenirea lor; stînd acilea o să-ți sapi cu atît mai adînc abisu ′n care o să cazi!”

La ′nceput Cincacof asculta surîzând pe Aldo, mai pe urmă întristarea păru că-l cuprinde. Apoi se adresă așa către dînsul: „Nenorocitule! tu te temi de esistența unui imperiu așa de vast, pe cînd țara ta e ′n ajutorul peirii! Nu știi tu că dreptul celui mai forte esistă pe pămînt, și că legitimitatea actelor sale o constată puterea sa? Nu e nici o voce atunci care să prostesteze: forța le ține ′n respect. Țara ta va fi poate peste puțin unul din domenele stăpînului meu! nesupunerea, revoltele și ingratitudinea voastră o va tîri în prăpastia ce-i preparăm. Atunci lumea va cădea curînd în puterea noastră, și tu, sărmane june, devii în vane victima speranțelor tale.”

— „Iată un politic orbit de calculele sale. — Și ce crezi tu aceasta, bunule Cincacof?... Află însă că mai-nainte d′a ajunge la scopul tău, patria ta va fi kemată în fața lumii și amar pedepsită. Vocea murindă a națiunilor cotropite de dînsa a atins inimile cele mai crude, și au curs sorgente de lacrimi la strigătul lor. Europa e un volcan în flăcări ce-i aproape a isbucni, și strigați d′acum „Pietate!” căci vorba „Răsbunare” e aproape a s′auzi!”

„Ei bine dar, strigă Cincacof plin de mînie, pieri bandit sălbăticit de aroganța ta! Credeam că voiu găsi în tine un suflet mai bine crescut, și voiu putea să te scap; dar numai spînzurătoarea e demnă de tine. Aruncat din nuou în lanțuri și în fundul temniței de unde te-am scos, mîine vei eși la noă ore ca să mori în spînzurătoare ca criminal!”

— „Ca criminal, Cincacof, așa voesc să mor! criminalul, condamnat de voi, trece ca martir în fața omenimii:.. să mor, om ticălos, asta mi a fost singura rugă de cînd am căzut în mîinile voastre; să mor martir al Patrii mele, iar nu vîndut unui tîlhar!...

„Dar tu ce ai venit acilea, și fără rușine ai cutezat să crezi că vei putea să corupi inima unui nobil Romîn, tu al cărui corp și suflet sînt drămuite în balanța Domnului tău, tremură, infame, înaintea celui dezarmat! Romînul te bravă astăzi înaintea oamenilor tăi... Fugi, Cincacof! corpul tău e stropit de sîngele popoarelormartire! aleargă, fiară setoasă de aur, și te tăvălește în crimele ce ai să mai comiți. Va veni o zi cînd, gonit dinețară în țară kiar de stăpînul pe care-l slujești, nu vei găsi nici pîine ca să-ți potolești foamea, nici sorgentă ca să-ți potolești setea, și ′n urmă-ți vei vedea mii de fantome care, gonindu-te, îți vor striga: „Departe, departe, căci nu-ți a sosit ora!” Acum, Cincacof, fă-ți datoria, căci Romînul, umilindu-te a făcut-o pe a sa.”

Patru temniceri intrară după aceasta; Aldo fu pus din nuou în lanțuri, și condus într′o carcere mult mai oribilă de cît cea dintîiu: acilea nu se afla cel puțin nici acele paie pe care-și repaozase corpul, bolțile erau mai mult mucezite, și un aer mai greu, mai apăsat îi oprea respirațiunea. Cu toate astea pentru Aldo părea mai plăcută de cît cealaltă, căci avea o mică fereastră cu grile de fier, și p′acilea luna surîdea cu blîndețe celui condamnat; — Ea trebui să-i fie în ultima sa noapte martora durerilor și amica lui, căci medicul în vane se ′ncercase ca să dobîndească voea d′a mai fi însoțit de tovarășul său Dumitru.

X

Era noapte, și Aldo, șezînd pe un colț de piatră, se gîndea la trecutul său; reminiscențe fatale pentru cel condamnat! Cu capul plecat pe m]na stîngă, el se pusese în fața lunei, și părea ca o stea luminoasă în mijlocul acelui negru abis. În prejurul său o obscuritate oribilă ascundea misterioasele bolți ale suteranei dupe morminte.

-„Moartea, zise Aldo uitîndu-se împrejurul, său, ea va încununa în fine speranțele mele! Vise, iluziuni ale copilării, ura, răsbunarea, toate se sting din ce în ce în sufletul meu, și numai moartea le ia locul, moartea a ′nceput se ′ngiețe d′acum astă inimă ce a disprețuit-o atîta de mult!...

„Sînt slab... fortitudinea a ′nceput să mă abandone... tot mă ′ngrozește! Astă răceală ce îngiață uetul astor bolți înegrite de secoli, tăcerea, obscuritatea, mă sfîșie, mă apasă!... o! de ce n′am o maică, un amic, un frate ca să fug în brațele lor! căci mult e oribilă moartea în singurătate, și mult mai amară cînd simți că se apropie frigurosul ei lințoliu!”

Peste puțin Aldo urmă! „Dar de unde-mi vine aceste temeri? de ce mă înfiorează acest locaș al morții?... Slăbiciune rușinoasă! mai slab de cît copilul, bărbatul tremură înaintea fantomei sale, mai poltron de cît animalul, el își cerșește plîngînd cîte-va momente de viață... Moarte! toți aceia ce te disprețuiau s′a înkinat ție cînd te-ai apropriat de ei; Aldo însă, ce se temu un moment de tine, te disprețuește și te bravă acum; el îți va lua din mînă cupa ce-i o prepari, și va ști să o deștepte singur mai nainte de timp! între tine și mine e o putere mai mare: voința mea e toată legea ce poți să-mi impui.”

Apoi se asvîrli pe colțul de piatră undea ședea, și voi să se arunce pe lespezile suteranei ca să-și sfărâme capul; d′o dată însă, ast june a cui determinare nimeni nu o putuse slăbi, ezită, se opri, și cu fruntea ′nclinată spre piept, cu oiki jucînzi în lacrimi, se dete jos zicînd: „ O copilă infortunată mă dezarmă... o umbră înbrăcată în doliu mă numește Îngrat!... O, Aminto! de și am cătat să perz suvenirea ta ca să pociu răbda mai bine kinurile mele, dar tu, ființă misterioasă, mă preurmi în tot locul, și-mi impuți cînd voesc să violez promisiunea ce-ți am dat! în vane însă frumusețe fără rivală, căci ori cum mîine Aldo nu va mai fi, ș′o moarte rușinoasă va mînji zilele lui! Dar daca tu mai ai vre o speranță, copilă a inocenței, voiu aștepta ș′astă insultă, mă voiu supune promisiunii mele, de și sinucidul este sacru cînd nu mai poți trăi. — Aminto! facă cerul ca nici o dată să n′ajungă pînă la tine povestea suferințelor ș′a morții mele, căci durerea ta îmi va turbura pacea ce voiu găsi în mormînt! Aldo rămîe pentru tine numai un simplu nume a cui suvenire să se pearză în neantul uitării; altfel, fică a durerii, martiră a Patrii tale, vei muri de ′ntristare, și infortunatul Bătrîn nu se va putea opune mult timp acestor lovituri!

„Dar în vane e ori ce rugăciune, iubită Aminto! între inimile ce se iubesc nu e nici o distanță și tu știi mai din nainte toate cîte am pătimit. Mîine vei afla poate că am încetat de a mai suferi, ca am răbdat insulta cea mai amară, numai ca să împlinesc pînă în fine aceea le-ți am promis. Ți am zis:” Voiu căuta Aminto să-mi apăr viața, și nu voiu muri mai nainte de timp!” Iată că înplinesc cu religiozitate fatala mea promisiune, și tu nu mă vei numi ingrat, nici oamenii poltron.

„Dar moartea ne separă, Aminto, pentru eternitate, și tu te vei îndoi poate despre peirea mea!... Dragă jună, tu ce ai luminat adesea ultima oră a celui infortunat, de vei întîlni în cale-ți o femee disperată; spune-i c′a perdut pe amicul și amantul său! spune-i că în tot timpul ea a fost pentru mine steaoa de speranță ce mă făcea să crez în viitor, că am iubit-o cu înfocare pînă la mormînt, și să mă acuze de am refuzat o viață infamă și vîndută unui tiran!... Tu, Aminto, ce reprezinți în tine o lume de femei, vei înțelege mai lesne pe amicul tău, și-l vei justifica în fața lumii... Dar durerea va sfîșia peste puțin și inima-ți sublimă, nobilul Bătrîn nu va mai fi lîngă tine, și vei cădea, stea vagabondă, în prăpastia ce-ți am deskis!..

O Aminto! ideea morții tale îmi face insuportabil finitul meu, și frigul acestei carcere mă îngiață din ce în ce mai mult.... Mori însă, angel infortunat, căci oamenii te persecută și lumea nu te încape! Mori căci tu ai zis-o: „Fără tine, Aldo, nu voiu putea trăi!” secolii viitori te vor admira, și poate că aceea-și girlandă, acela-și poet va încununa o dată numele a duoi amanți infortunați!”

Consumat, obosit de greutatea suferinț lor sale, Aldo căzu într′un fel de letargie vecină cu moartea, și numai luna și bolțile suteranei fură martore la kinurile lui.

XI

A duoa zi cetățenii orașului M.... se strîngeau din toate părțile în mijlocul pieții ca să asiste la moartea celui condamnat. Lumea, avidă de variațiuni, îi place din cînd în cînd să vază asemenea spectacole, anfiteatrele timpului modern; și de va fi condamnatul inocent sau nu, asta puțin o interesă, numai să vază sînge, iată ce-i satisface curiozitatea ei. Și daca cîte o dată cunoaște adevărul, se mulțumește numai a plînge de compătimire, fără să cuteze a-și manifesta ura ș′a scăpa o victimă inocentă. — Tiranii au știut să corupă atît de bine lumea, în cît ea se teme kiar de umbra sa!

Cînd sună noă ore mulțimea se mai retrase ca să facă loc trupei ce aducea pe condamnat. Toți se grăbeau să vază pe acest copil al Romînii, pe acest erou puternic despre ale cui fapte vorbise adesea seara lîngă căminul lor.

Aldo, cu capul gol, cu lanțurile de mîini și picioare, așezat pe un car, urmat de mii de baionete, mergea în fața lumii ca cum s′ar fi aflat în caru-i de triumf. Întristarea fugise acum departe de dînsul; frumoși săi oiki străluceau de veselie, și kipul său angelic, palid de torture, inspira amorul și pietatea, căci în inimă-i avea cerul, și înainte-i instrumentul ce trebuea să pue capăt trudelor sale! Atitudinea lui era inpozantă, și neagra sa capelură înpodobea o frunte măreață d′ asupra căria crima nu putuse să aplice sigiliul său.

Popolul compătimea cu dînsul, poate kiar blestema pe aceia ce-l condamnase, dar poltron, fără confiență în puterea sa, gemea în tăcere și-și ascundea kiar lacrimile ce-i pica fără de voe. Dar de și nimeni nu cuteza să apuce armele, și să moară mai ′nainte d′a se comite o asemenea faptă, cel puțin își arîtau religioasa lor protestare prin tăcere și respect: nici o inimă nu fu atît de barbară ca, să aplaude scelerateța unui tiran, nici un suflet atît de negru ca să insulte p′un condamnat! Tot d′auna Romînul a fost nobil în răsbunarea lui, și nici o dată nu și a mînjit onoarea vărsînd sîngele unui martir a cui viață o pusese tirani la preț. Toace națiunile și au avut și își au oamenii lor, care înplinesc cu mulțumire funcțiunea de gide; între fiii Romînii însă nu se găsi nici unui cînd ocaziunea se prezentă; — aurul n′a putut nici o dată să contrabalanțe religiozitatea și credința lor!

Tot cortegiul se opri în fine ′naintea spînzurătorii, și ntr o tăcere înfiorătoare se aștepta momentul fatal.

Aldo se dete jos din carul său, și se sui singur pe niște trepte d′asupra cărora era atîrnat ștreangul. Gîdele era aproape de dînsul, și-i făcu semn să se roage mai nainte de a muri. Aldo surîse, și uitîndu-se cu drag la acel popol sfîșiat de durere, cu o voce plină de speranță și încredere îi zise: „Curagiu, fraților! Romînia trezește, iar împilatorii săi vor cădea peste puțin în agoniile morții! Curagiu! căci secoli glorii va destinde brațele lor, și.....” dar tamburile răsunară îndată, și vorbele lui Aldo se perdură în sgomotut lor.

În timpul acesta gidele își prepara ștreangul, iar Aldo zise încet: „Aminto! Aminto! la ce ne-am mai născut!....”

— „Ca să ne scăpați țara” îi răspunse o voce din popol care nu fu observată de sbirii lui Dalli. Acesta era sărmanul Ioan, trimisul Amintei, care, informîndu-se despre toate calamitățile trecute, ajunsese pînă aci ca să auză ultimul suspin al amantului infortunat. Dar Aldo n′avu încă timp să observe bine pe acel amic imprudent, cînd ștreangul îi fu aruncat dupe gît, și gîdele înbrînci treptele pe care ședea.

Ce oroare! lumea se sgudui de înfiorare, și multe femei, la vederea acelui corp luptîndu-se cu moartea căzură în delir; — Romînul nu băzuse asemenea barbarii de sute de ani! — Ar trebui să am o inimă de gîde ca să pociu descrie kinurile unui spînzurat!...

Rușine acelei puteri care găsește un mediu d′a-și satisface și mai bine răsbunarea printr′o asemenea moarte! Dispreț acelui stăpînitor care insultă omenimea aproape de mormînt! De sînteți setoși de sînge, stăpîni ai pămîntului, nu vă aviliți mai mult de cît animalele: cel puțin ele nu kinuesc victima ce a căzut în giarele lor. — Ascundeți, potenți ai lumii, spînzurătoarea, căci Crist a văzut din ceruri actele voastre, și vai voă! cînd se va apropia venirea lui.

Astfel se termină și viața lui Aldo, fama vitejilor, spaima nemicitor, ș′amant infortunat!

XII

Era trei zile acum de cînd „Ioan plecase din munte ca să vază aceea ce numai văzuse nici strămoșii lui. Sărmanul! iată cu ce noutate trebuea să se întoarcă la amica lui Aldo! Durerea-i sfîșia generoasa lui inimă, și pasurile-i șovăinde nu știau ce drum să apuce.

Aminta era ′ntr′o pozițiune d′acelea ce se simt numai, iar nu se descriu. A duoa zi după plecarea lui Ioan, Bătrînul, slăbit de etate și de friguroasa lui locuință, căzu greu bolnav, și numai el înțelese gravitatea acestei lovituri. Boala înainta repede și el se consuma din ce în ce; toate ajutoarele îi erau fără folos, și Aminta, în durerea sa, părea că acuză cerul ce o abandona pentru a duoa oară.

Bătrînul, cu vocea lui pioasă și plină de credință, consola pe astă fetiță, victimă a Soartei, și-i zicea adesea: „Copila mea! speranța și credința sînt singurele arme ale infortunaților; de le vom perde, Doamne, unde-o să ajungem fără dînsele?... Curagiu, fata mea, căci D-zeu încearcă pe aleșii săi, și ferice de dînși de vor putea să reziste pînă ′n sfîrșit! Cine din noi e capabil să măsoare imensitatea cugetării lui?... să ne supunem numai, și să înplinim cu religiozitate decretele Providenței: iată tot ce putem face în neputința noastră!”

Aminta asculta cu respect vorbele unui Bătrîn pe patul morții, căta să-și ascunză îndoința și disperarea sa; — tristă pozițiune pentru cel suferind! cel puțin cînd poți vărsa lacrimi, cînd inima-și deschide toate sorgentele durerilor ei, cînd vocea-ți stinsă de suferințe, își poate ′nălța rugăciunile sau blestemele pînă la cer, atunci un ce misterios ne împuținează kinurile violente ce ne sfîșia sufletul.

În fine sosi și zioa a treia în care se hotărîse să vie Ioan; — zi fatală care trebuea să pue termen cestei sîngeroase drame!. — Acești sărmani infortunați, proscriși și de lume și de D-zeu, cu toată mizeria în care erau cufundați, se înveseliră oare-cum în această zi, căci tot d′auna speranța își rîse de noi.

— „Părintele meu, se adresă Aminta cu un aer mai alegru către Bătrîn, D-zeu nu ne-a uitat, el și adus aminte de noi!”

— „Așa, fata mea, îi răspunse Bătrînul, D-zeu nu ne-a uitat!... dar martirii au să mai sufere mult timp căci spinoasă e calea ce a apucat ei!... Curagiu și paciență, copila mea, căci sînt dureri ce n′am încercat încă și otrăvuri ce nu le-am băut... Iluziunile sînt frumoase pe cît timp ne înceală farmecul lor, cînd însă Adevărul ridică cu un braț puternic misteriosul văl, atunci cădem în letargie și viața devine un kin pentru noi... Paciență, fata mea; misterul va fi descoperit peste puțin, și onoare aceluia ce va avea curagiul să-l privească pînă ′n sfîrșit!”

Aminta nu ′nțelegea unde voește să ajungă profetul — Bătrîn, și nici nu cuteza să-l mai întrebe din nuou, fiind-că ′n acele vorbe se ascundea un ce de care tremura. — Sărmana copilă! ea era prea sdrumicată de suferințe ca să mai câte a și le ′nmulți.

Într′ acestea un sgomot îi deșteptă din durerea lor, era femeea bine-făcătoare ce îngrijea de cei nenorociți. „Ioan este perdut, ” strigă ea, îndată ce văzu pe amicele sale.

Ioan perdut!... repetară cu toții, esplică-te, amica noastră!...”

„El se întorcea în munte, după cum v′a promis, dar sbirii zapciului îl pîndeau încă de cînd v′ați ascuns acilea, și sărmanul Ioan căzu fără veste în mîinele lor.

Trecînd prin sat, el ceru să-l lase puțin a-și vedea copii și femeea, dar...”

„Săracu tata, strigară copilașii plîngînd, aidem măiculiță să-l scăpăm!...”

„D-zeu maică, le zise Maria lăcrimînd, va avea milă de noi; eu voiu ști să-mi împlinesc datoria mea!” și căzu pe o bancă de lemn, rezemată de brațele Amintei, a cui fizionomie skimbată îngrozea pe tovarășii săi.

„Cînd mă văzu pe mine, continui acea femee, Ioan se rugă de sbiri să-l Iase a-mi cere puțină apă; voea i se dete, și apropiindu-se îmi făcu semn să tac, și să nu-i arît nici un fel de compătimire... Urmaiu după cum zisese el, și pe cînd bea ană: „Spune în′grab, zise el, femei și amicilor mei că totul e perdut, că spînzurătoarea a pus capăt speranțelor noastre!” și se întoarse repede ca să nu observe sbirii că mi a vorbit.”

Un singur țipăt se auzi atunci în toată spelunca, și văile și vîrfurile repetau ast țipăt de groază și disperare. Lacrimi, gemete, blesteme se ′nălțau împreună în contra aceluia ce ne-a creat.

Bătrînul, sdrobit de astă lovitură mortală, începu a se îndoi tocmai pe patul morții, și nu știa cum ar scăpa din giarele Destinului atîtea victime. Dar umbra lui Aldo era acilea nainte-i ca să-l încurage, și el trebui l ′nfrunte și ′ndoința și frigul Morții ca să-și împlinească datoria lui către dînsul.

„Ascultați, copii mei, le zise el, și pe un biet Bătrîn care trăi atît de mult ca să vază stingîndu-se succesiv toate speranțele sale! aveți paciență și rezignațiune căci numai printr′însele am ajuns adesea la un țărm liniștit; orgoliul și disperarea n′a făcut de cît să ne arate și mai mult nimicul nostru, cînd ne-am încercat să bravăm sau să disprețuim ast curs etern al omenimii. — Curagiu! copii mei, și nu acuzați cerul de și ne-a uitat!” Fatigat de durerile morții și de disperare se întrerupse, și nu mai auzi ′mprejuru-i de cît gemete surde care-i înmulțeau turmentele; apoi reîncepu: „Nu mai plîngeți, femei nenorocite, ci mergeți înainte căci vocea voastră se va auzi în ceruri, și poate veți fi față la înfricoșata zi: răsbunarea cere pațiență, și curagiul se fortifică prin calamități!”

Dar aste vorbe impresionară foarte puțin pe cele duoă femei disperate; ele n′auzeau de cît fragmente întrerupte: durerea le asurzise, esasperarea le împietrise și inima și ragiunea lor. Dar cînd Bătrînul căzu în agoniile morții, atunci șiroae de lacrimi începu să le curgă fără să poată vorbi; și după ce moartea le răni și pe aciest părinte neprețuit, ele ′ncetară d′a mai vărsa lacrimi; și se uitau cu indiferință la cadavrul ci′ aveau înainte. — Cînd Fatalitatea repetă una după alta loviturile sale, și isbește fără de veste o inimă ce abia putea să-și sufere durerile ei, cînd iubim cu înfocare și moartea își rîde așa de iute de tot ce am sperat, atunci cădem în nesimțire și ni se pare vise tot ce vedem.

După o oră de letargie, Aminta începu să-și vie în sine, ea se apropie de patul Bătrînului, depuse o sărutare pe fruntea-i îngiețată, și, îngenukind nainte-i, părea că se roagă pentru sufletul lui. Tristă manifestare de devoțiune! Aminta era perdută: cu părul despletit, cu oikii imobili și speriați, striga cîte o dată pe Maria, pe Aldo, sau pe Bătrînul ce a lăsat-o așa de curînd.

„Părintele meu, zise ea apropiindu-se de cadavr, tu ți ai găsit în fine rănaosul, dar unde ai lăsat pe copila ta? Noaptea... frigul ce e în mine, mă îngieață, mă turmentă, dar nu mă lasă a te ′nsoți; vino, părintele meu, și mă scapă de astă groază, din ast abisul!

Noi perdusem tot, rămăsesem singuri pe pămînt, și acum mă abandoni numai pe mine să rătăcesc în acest dezert! Pietate, bunule tată, tu ce te-ai născut și ai murit pentru cei nenorociți, ai și acum milă de dînșii; vezi-mă, taică, căci inima-mi se sfîșie, sufletu-mi sîngerează, și un flagel de flăcări mă arde, mă gonește de lîngă tine!... iar Aldo... o! părintele meu, Aldo ne-a lăsat și el!... Aldo nu mai este... și tu întîrziezi moartea mea!...

„Și D-zeu care e în ceruri, nu putu oare să oprească astă insultă ce s′a făcut demnității lui?... Pietate, Doamne, căci inima-mi nu simte, oiki mei nu vede și nu mai sînt stăpînă pe ragiunea mea! Bine-voește, Părinte, a îngriji de mine, ș′a mă duce aproape de prea iubitul meu!... acilea sînt streină, nu cunosc pe nimeni și frigul mă îngiață, Doamne, aibi milă de mine! Du-mă lîngă Aldo căci cu el sînt fericite, lîngă dînsul inima mea simte, oiki mei vede, și pociu, Stăpîne, să te ador mai lesne cînd sînt aproape de el?... Aldo dragă, ai și tu milă de mine! vezi-mă cît sînt de sdrumicată, și să ne rugăm împreună pe cerescul Tată va-mi permite să viu lîngă tine!...

„ O! dar tot tace cînd se roagă un infortunat!... de ar fi Cerul simțitor la durerile mele, atunci astă boltă enormă s′ar sfărîma!... Iubite Aldo, daca umbra ta vagabondă mai rătăcește prin lume, vino, amice, de consolă pe amanta ta! căci ce voiu face fără de tine,în care parte a pămîntului voiu putea trăi?... Mulțumită tiranilor care știu să sdrobească pîn′ la ultima skiță a celor infortunați!...

„ O! ertare, Bătrînule, protector și tată! daca calc azităzi rugăciunile tale, e că nu mai pociu, amice, d′a mai trăi... Cerul mă gonește, urgia-i mă apasă, și remușcarea-mi cere căință... O maică! maică! eartă pe fica ta ingrată; de azi nainte muncile mele vor fi îngrozitoare, și nici mormîntul nu-mi mai promite pacea ce speram să găsesc!...

„Ertați-mă și voi, femei îndurătoare, căci v′am infortunat! nu mai cereți nimic de la mine căci nu-mi a rămas de cît durerea și disperarea; ertați-mă numai, căci de mi ați dat azilul eu v′am adus tempesta, că mi ați potolit setea și eu, în deliru-mi, v′am otrăvit! oamenii nu pot trăi cu mine, și eu cu lumea nu mă împac; pădurile îmi vor da adăpostirea și ștejarii mă vor nutri!..

„Ertare, buni oaspeți, căci Țarami este în doliu, inima-mi e sdrobită și sînt perdută pentru eternitate!...

XIII

Astfel se termină înfiorătoarea dramă a acestor infortunați! — nenorocire aceluia ce s′a ′ncercat să se pue față în față cu Destinul său! — Ei ne-au lăsat numai imaginea mizerii ș′a durerii, și nici o speranță de viitorul lor. Aminta persecutată de maledicțiunea părinților săi, Brav și Aldo, acuzați și condamnați de oameni, cine știe daca în altă lume soara lor nu fu mai amară!... Misterul acoperi în fine zilele lor, — deznodămînt fatal pentru suflete pioase, — și nimic nu se mai auzi în urma acestei teribile lovituri care puse capăt narațiunii noastre. Cu toate acestea legendele se pare că mai continuă durerea unei amante disperate, și nobilul călător: se spune se vede de Aminta cînd vorbește despre Serafina.

„Pe timpul turburărilor din 1821, ne zice el, care prăpădi atîtea averi, și sdrobi atîtea speranțe, o jună necunoscută veni, nu se știe din ce parte, și se stabili în munți, în niște locuri sălbatice. Erburile erau nutrimentul său, scorborile arborilor locuința sa de vara; iar iarna petrecea în speluncele munților, skimbîndu-și locul în fie-care zi, și evitînd ori-ce contact cu păstorii sau cu ermiții.

„Bolnăvindu-se, pusnicii nu o mai văzură rătăcind ca altă dată, și se luară pe urmele ei. Ei o găsiră zăcînd pe un pat de foi uscate, și după puținele vorbe ce-i scăpă, din cauza suferințelor, înțeleseră că era streină și că vre o nenorocire mai mare, negreșitu durerile inimii, o înpinsese aci; astfel li se făcu milî de dînsa, o îngrijiță bine, și cu modul acesta îi deteră viața.

„Cinci ani trecuse după aceasta, și necunoscuta urmă de a trăi tot astfel, rătăcind pîntre ștejari brazi, așezîndu-se pe vîrful unei stînce, sau, cu capul plecat, preumblîndu-se pe țărmul vr′unui rîuleț ale cui murmure păreau că răspund la suspinele și durerile sale.

„Într′o zi de vară se aude în munte niște gemete surde și alungate; un păstor aleargă, și găsește pe necunoscuta cu fața la pămînt, scăldată în sîngele său, și cu piciorul drept dat într′o cursă întinsă pentru urși. Kiar păstorul întinsese această cursă. El se asvîrle atunci spre tînăra fată palidă și murindă, îi scoate piciorul, îi rupe vesminele ca să-i oprească sîngele ce curge din vulna ce-și a făcut căzînd; dar este prea tîrziu, sîngele abia curge, și Serafina e aproape să moară. Cu toate astea o sete arzătoare o consumă, și pentru a duoa oară ea vorbește și se roagă; Serafina zice păstorului s′o ducă la rîu. Acesta o ia în brațe, o pune pe țărm, și șade tremurînd lîngă dînsa. „Mi sete,” zise ea, și se aplecă spre apă; păstorul o ține, ea bea, se aridică, daarme, dar nu se mai scoală. Păstorul îi săpă acolo mormîntul, și nu-i mai supraviețui mult timp. În toamna viitoare, ermiții îl găsiră mort tot în acela-și loc unde espirase sărmana copilă pe brațele sale. Duoă inele și duoă basmale, legate împreună, e tot ce rămase de la dînșii, și acela-și pămînt îi acoperi!”

Așa e trista legiendă ce ne spune oare cum sfîrșitul Amintei ș′al lui Ioan, căci cine altul putea să fie acel păstor?... Viață tristă și plină de angustii ce nu-și găsi pacea de cît în mormînt; acilea cel puțin e ultimul refugiu al disperării noastre, și ultima speranță ce consolă pe infortunat!

FINE.