Radu Buzescu

CAPITOL ÎNTIU

HAREMUL ȘI CONDAMNATĂ

I.

La anul l595, temerea cea mai mare domina în vekea cetate Rușcug; glorioasele victorii reputate de armiea romînă se răspîndise în tot imperiul, și la numele Mi h a i u! tremura tot musulmanul.

Bătrînul Mustafa rămăsese în saraiul său gîndinduse numai la nuoă Învenții de apărare în contra giaurilor hainiți.

La înălțarea fumului ce lăsa din arzânda lui nergelea, i se reprezantă atacul cel mai teribil care peste puține zile trebue să cază ca un trăsnet ceresc asupra fortereți sale... de-o dată devine palid... mîna-i tremura și părăsește nepeleaoa.. o grozavă scîrșnire a dinților, esplică toată mîniea către enemic, și niște gemete sinistre, ă pe față durerea ce suferă în centrul inimii sale pentru pierderea vekii cetăți, care i se zugrăvea în aparință, predată flacărilor... un moment și iarăși revine din acest delir... se vede singur în cabinet și își aduce aminte de nergelea... o ridică, dar ea se stinsese... rostește cîteva cuvinte mulțumitoare profetului, și se pregătește din nou ași reîncepe fumarea misterioasă...

II.

În tăcerea nopturnă nu să aude nici un sgomot... santinelele Murilor slobozea din cînd în cînd, cîte o strigare melancolică, și imamii din turnurile gamiilor vestesc ruga de miezul nopți!

Pașa care așteaptă pe șefi oștiri sale, era în mare nerăbdare... se supără de atîta întîrziere și acuză pe fiul său, ce era trimis ca să-i keme.

Sprintenul Ali! îndeplinea cu stăruință misia impusă asupră-i, și acum se află în preajma saraiului cu bravi capitani.

Pașa tresare la resunetuș unor kinturi versificale în onoarea lui beiului Ali....

Să trăiască Mustafa, Al nostru slăvit pașa! Să trăiască și Ali, Beiul de la Capisi... Să trăiască toți delii! Eniceri și topcii, Alah! să-i întărească Pe giauri să biruiască!..

„Iată bravi mei căpitani... ei bine, el sosesc „la timp... pasurile lor se aud urcînd treptele „saraiului... eu trebue să mă prepar ai priimi.

Acestea roști pașa cu severitate și abandonă fumînda nergelea. Trăsurile feți sale devin din ce, înce, mai liniștite; se scoală repede după sofa, ațintă privirea către ușa care se deșkide și lasă slobodă intrarea a trei bravi musulmani.

Ei se plecară înaintea pași făcînd lungi temenele pînă la pămînt.

„Alah! săte ție o slăvite pașa! — rostiră ce-i trei cavaleri.

III.

Atins de respectuasele lor înkinăciuni, pașa le zâmbește puțin... după un mement devine iarăși sever... își aruncă vînoasa mînă pe mînerul iataganului, adresînduse către acești trei șefi musulmani.

— Voi știți dragii mei viteji că giauri sau hainit și au jertfit o mulțime de osmanlii... Padișahul au trimis un ferman pentru pierderea lui Mihaiu prințul lor, dar vai! infortunatul Emir sau făcut ciopăți cu toți neferi lui și sau aruncat în dupăre.

—Pentru perderea capului său vor fi toate acestea, răspunsă cei trei răsboinici.

— Slăvitul nostru padișah a hotărît să trimiță pe Cara-Mustafa cu o sumă mare de oștire, să robească toată țara necredincomilor și s-o prefacă în pașalic.

„Alah să-i ajute! Alah! să-i ajute! — strigară toți de odată.

Padișahul să trăiască!! Și alah! să-l întărească; Ca să poată, Să robească Toată țara Romînească! Ce acum s′a hainit; S′o reducă-n pașalic.

Pașa privește cu îndoială junimea ecstaziată se pare că acoară eroizmul lor; dar temerea sinistră i se zugrăvește iarăș pe încrețita sa frunte.

— „Ei bine bravilor, zise el, curagul vostru „sa dovedit în mai multe resbele! însă, vă re-zic, „nu mai puțin să vă sfiiți astăzi de îndrăzireala „giaurilor hainiți... în vre-o noapte fatală! poa„te să ne atace muri fortereți... fiți dar, cu îndoită pază a uzmetului nostru care din nenorocire „să află prea cu apropiere de acest grozav enemic!

— „Oare este cu putipță o! slăvite pașa „ase urca cu îndrăzneala pînă la fortereța noastră?

— „O dragul meu Ali! ești încă copil...tu nu știi cine sînt acești giauri... Acum doăzeci de ani, eram bimbașa în serviciul pași de „la Silistra., mi-a duc aminte... era pela miezul nopți „cînd sau sfărămat porțile cetăți de acești oiauri... o! ce tristă sufenire!... credincoși au „pierdut resbelul atunci.... Alah! să ne ferească!...

— „Vekilule al slăvitului padișah! crez că „nu te vei îndoi de bravura enicerilor... osman „îi comană și ei sînt în stare să înfrunte toată țara giaurilor!...

— Să mă ferească Alah! — replică pașa.— „Eu nu mă′ndoesc de brațele voastre credincoșilor „osmanlîi; dar vă aduc aminte de vicleniile acestor giauri, ca să nu uitați avă întări avantposturile fortereți și spre a fi gata în tot momentul pentru apărarea uzmetului ce ni sau încredințat de puternicul padișah.

— „Eu te asigur pe capul meu iubite tată! „că nu va călca nici odată în Rușcug, picior de „giaur; Iar daca vor îndrăzni a ne ataca, vai „de ei!... Dunărea va deveni mormîntul lor cel peleguit!

— „Îșala! ișala! — strigară ceilanți, „Dunărea va deveni mormîntul lor cel nelegiuit!...

—„ O scumpul meu Ali! tu încă n ai avut „timp să cunoști numeroasele tertipuri ale acestu-i popor, care de multe ori au ajuns să fie „foarte spăimîntător!... iată vă mai repetez și a treia oară, fiți cu mare privigere, căci giaurii sau hainit!..

— „Slăvite pașa! — Strigă un al treilea capitan care pînă aci păzise tăcerea. Ai tot dreptul să te sfiești de acești enemici.... eu sînt aproape cu vîrsta și am cunoscut multe hainii ale giaurilor; însă te rog vekilule al marelui padișah, să fii liniștit despre cea de acum hamie alor.... Ahmet va sacrifiea întregimea repaosului, întru observațiile nopturne...eu voiu răspunde cu viața pentru manținerea vekii cetăți!..

După un moment de tăcere, pașa apare mai mulțumit; însă iarăși devine neîncrezător.

— Îți mulțumesc bravule stepan, zise el, tu ai avut multe esemple despre tertipurile giaurilor, dar află că hainiea lor de acuni, nu dura mult timp. aștept pe Cara-Mustafa pașa și pe hanul tartarilor cu nenumărată oștire... Atunci sîntem scăpați de toată temerea și vom putea a ne redobîndi Iarăși întregimea uzietul nostru. Mergeți acuni bravilor căpitani la posturile voastre și păstrați pozițiile cele mai favorabile de apărare.

— „Alah să te ție, slăvite pașa! —

Cei trei cavaleri se înkină și dispar pe întrarea care au venit.

IV.

Acum pașa este singur.... el se gîndește mai profund și i se pare ca un vis răspunsurile căpitanilor săi. Odihna fuge departe de dînsul... fie-care moment ce trece, îi prezentează valoarea armelor ronîne... cunoaște soara pași din Purgu și tremură pentru uzmetul său... cel mai mic sgomot la ușa cabinetului, îl face să tresară cu mîna pe iatagan... El admiră temerea sa cea mare și se învinovățește pe sine însuși.

Multe resbeluri au repurtat, dar nici odată curagul său nu s′a miciporat așa de mult... în centru focului, el era tot dauna cu sînge rece.—De ce oare acum se sfiește pe fie-care minută?... de ce oare, au pierdut curagul?... o! aceasta este o prevestire de stingere! de moarte! — În cele din urmă isbutește a rumpe tăcerea și dă brînci simțimîntului a-și esprima secretul care apasă centrul inimii sale.

„Oșirile Padișahului abiea peste do de zile trebue să sosească... Acel Mihaiu! prințul giaurilor este un Peitan și jumătate!.. El au tăiat o sumă de osmanlîi, și nimini dintre credincoși n au pututînfrunta hainiea lui. Alah poate că voește să ne pedepsească nentru greșalele noastre... sînt aproape doă-zeci de ani, de cînd n am avut lovire cu romîni... trista șoară a confralui nostru de la Țurțu mă înspăimîntează!... o! sărmane Mehmet! te-au ucis neleguiți... vai! ce crudă fatalitate.....

El suferea prea mult în tracest moment.... inima-i plînge de durere.... Acum iată o lacrămă arzândă se strecoară prin lungile sale gene și pică pe mîna dreaptă, care încă strîngea mînerul iataganului... de-o-dată tresare din letargie ca și cînd ′l ar fi înțepat vre-o lance enemică.

După cîteva momente cearcă ași reafla curagul și alungă tăcerea care pînă aci îi prezanta poziția foarte înspăimîntătoare.

„Nu știu ce sfîrșit va lua hainiea giaurilor?... mă sfiesc foarte mult de îndrăzneala care au... Alah! să ne ajute ca să putem stințe toată puterea lor, și kiar numele lor cel neleguit să nu să mai pomenească pe fața pămîntului!...

Aceste oribile! amerințări le rosti ajutat de un moment favorabil al curagului redobîndit; dar de-o-dată se perde iarăși, și vocea lui nu mai are putere... Un mister magic îl înfămoară și-i se pare că aude un geniu dojănindul pentru ultimele parole ce a rostit...

„Ele te vor pedepsi!...

Vai!.. iată cum se sbucumă infidelul... dorește ași cere ertarea, dar n are de la cine... osînda lui sa pronunțat!...

Noaptea se strecoară cu încetul și bătrînul Mustafa nu putu să guste nici un moment de răpaos...

V.

Haremul este liniștit, nici un sgomot de petreceri orientale nu se aude în lăuntru, tăcerea domnește în toate camerile și totul apare mister!

Dar cine-i fecioara care se vede în camera vecină?... ce imagini arbitrare vine să-i turbure odihna și o face să suspine din cînd în cînd lăsînd să pice cîte o prețiosă lacrămă din robitorii ei oki? — este fiica lui pașa de o talie mlădioasă și o frumusețe rară... fața sa smeardă plină de grații, este decorată cu negre sprîncene ce se întind ca niște arcuri d′asupra a doi oki subt jucători, și genele sale cele bogate îi adaogă nuoă grații!.. Privirea sa este plăcută ca aurora dimineți și vocea-i încîntătoare ca delir juneți; iar mica ei mînă de alabastru ce atinge tînăra frunte, servă a alunga paloarea răspîndită pe încîntătoarea-i față, creată numai de roze!..Un pas mai departe se vede mandolina abandonată... în misterioasa tăcere, ea mai sloboade din cînd în cînd, cîte un sunet de mizericordie și apare că rekiamă cu pasiune acele mîini gingașe care nu de mult, o făcea să întoneze delicioase mânele, și să resune tot haremul...

Oare de mult eczistă cruda melancolie lîngă dînsa?... care sînt motivele ce voesc a ofili această minunată frumusețe?... din care pricină este ea nemulțumită în brilantul harem decorat numai cu scumpe covoare de Îndiea și bogate sofale poliite cu aur?... oare mulțimea sclavelor și a eunucilor, nu îndeplinesc cu respect ordinile ei, sau pașa părintele său, nu o adoară din destul?... poate că amorul turbură tînăra ei odihnă.... vre-un emir sau pașă i-au rănit inima și să află în momeniele acestea departe de dînsa?... nu! nu!... în darn să muncesc toți vasali pașalîcului să o afle... Misterul este mai presus de dînși... nimini nu-l nu-l cunoaște decît inima sa... și una din sclave... tăcere!... cea ușoară bănuială aduce perzare!...

VI.

„Părintele meu este foarte iritat asupra creștinilor, zicea tînăra fecioară... Alah să′l îmblînzească!... nu poc suferi a să pricinui cea mai mică vătămare acestor duumani ai patrii șele. De cînd Catarina m′a făcut să cunosc o mică parte din cultul creștinesc, parcă sînt alta acum. — Ah! iată adevărata lege luminată! lege sîntă!... de cîte ori mă rog către fecioara Maria patraona seclului meu, simț o mare ușurință într acel moment, și de cîte ori sărut această mică cruciuliță ce o țiu ascunsă în sînul meu, mi se umple inima de bucurie și de speranță...Ah! cum ași dori să fiu și eu creștină!.. cu ași dori să am un consorte creștin... o! cît de legitimă este călătoriea la dînși! Catarina mi-a spus că în legea lor, nu este permis unui bărbat a avea mai multe soții, ci numai o singură consoartă care să se îndulcească de amorul conjugal, și nu iarăși maltratată ca la noi, nici condamnată la o eternă înkisoare,subt paza cruzilor eunuci... nu! ci liberă! și adorată pînă în sfîrșit!.. o! tu lege luminată! o tu! credință sîntă!... Alah să-mi ajute și mie că să te îmbrățișez vre-o dată! — urăsc din suflet pe toți musulmani și doresc să fiu creștină. — Vai! cînd ar ști părintele meu acest secret al inimii mele... or ce zic?... numai vre-un eunuc de-l va încredința, m ar omori negreșit... iată dar ce cruzi sînt Musulmani...iată cît sînt de departe cu simțimîntul de acei buni creștini.... o! sîntă este legea creștinească!...

Sărmană copilă! ce grele parole ai rostit!- dar de ce nu tremură la cele din urmă vorbe care sînt de-o-potrivă cu sentința Morți?...un ce sacru! mai presus de omenire o întărește, și frumusețea feți sale redobîndește mai multă înviorare. — Șanțul tezaur ce a sărutat și la ascuns în sînul virginal, ocrotește timida ei ființă, și-i dă curajul necesar.

Acum nu se mai sfiește... devine bravă! și gata a înfrunta or ce pericol... să întoarce către răsărit, mai sărută încă o dată mica cruculiță și cade în genuki spre a rosti o sîntă rugăciune!

„O! sîntă fecioară! „Grăbește, grăbește, „De izbăvește „O musulmană! „Care să ntoarce „Către lumină „Și vrea să ′mbrace „Legea creștină! „Grăbește, grăbește „Sîntă fecioară! „De izbăvește „O musulmană!...

Un sgomot ușor se aude la ușcioara secretă... copila tresare! — cine a intrat?.. temerea este mare, dar îndată dispare.

— „Este Catarina... grație! grație!.. Alah m-a scăpat.

VII.

— Ah! tu ești Catarino?.. tremuram de surprindere!

— Eu sînt scumpa mea stăpînă.

— Ascultă dragă Cotarino, încetează te rog de a mă mai numi stăpînă; eu nu mai poc să auz acest epitet arbitrar!.. numeștimă tot dauna sora ta... Aduți aminte și respectează jurămîntul dintre noi amîndoă.

Amina rosti aceste parole cu natimă, și dulcea-i esprimare ar fi putut stinge furoarea celui mai crud om. Accentul vocelui său, era plin d′o plăcere neasemănată. — Ea se aruncă în brațele companioanei sale, înodînduși mîinile după gîtul Catarini; frumoși ei oki lăcrămează și o dulce rumeneală se renaște pe față-i.

Inimile lor palpitînde, se ating într′acest moment și suferă de o potrivă.

— Trebue să ne sfiim dragă Amino kiar de zidurile acestea, spre a nu fi trădate Secretele noastre!

— Eu m′am rugat sîntei fecioare ca să ne apere de or ce pericol; dar mai roagăte și tu nobilă catarino... trebue să fii mai curînd ascultată fiind că ești creștină!..

— O! iubita mea, fecioara Mariea cunoaște innocența inimii tale; și cu toate că nu ești încă creștină, dar te adoară prea mult fiind că voești a îmbrățișa cultul sînt!

— O! dară! dară!.. doresc prea mult să deviu creștină... Alah mi este martur... Sînt cu totul hotărîtă! — Tu cunoști îndestul cruzimea înkinătorilor Profetului... îndată ce ei s′ar încredința... ce zic?.. de ar bănui numai, ne ar sfîșiea în mici bucățele! — Catarino! Catarino!.. numai pentru tine tremur... tu ești creștină, și nu este cu dreptul să suferi asprimea legilor lui Mahomet!

— Îți-e de mine zici?. Dulce copilă!.cu cît mai mult să-ți fie de tine?.. cu ce drept să piară o frumusețe atît de încîntătoare?.. care mîini profane ar cuteza să se atingă de timida ta ființă atît de gingașă, fără să tremure și să calce în picioare ordinile cele mai sacre ale naturi?.. Oare cerul ar îngădui să se stingă niște frumuseți atît de brilante în primăvara anilor săi?.. nu! nu te despera dulce fetiță!. tu trebue să trezești draga mea, să devii consoarta unui bărbat precum Dumnezeu ordonă. — Tot muritorul care crede în sîntă cruce și să roagă cu umilință, este cu neputință a se pierde!.. Dumnezeu cunoaște toate secretele cugetări a le oamenilor... tu trebue să suferi poate prea mult; dar în cele din urmă vei ajunge la limanul dorit! — încetează Amino!.. nu poc să te văz lăcrămîndă...suspinurile tale măsfîrșaște și durerea-ți mă omoară!.. n′am dorit nici odată să reduc tristețea în verginala ta inimă!..

— Să mă ferească alah! eu acum sunt mai fericită de cît tot d′auna. — Daca am lăcrămat, inima mea saltă de o ne-asemănată bucurie. Toată suferința prezentă, este că nu pociu deveni mai curînd creștină ca tine... măritată!.. în brațele unui consorte din țara voastră... fie cel mai de jos creștin! — Iată dar nestrămutata mea hotărîre dragă Catarino.

Terminînd aceste parole, se aruncă din nou în brațele secondantei sale, care o strînge la inimă cu patimă și o acopere cu dulci sărutări materne.

— Ei bine, fecioara Mariea să-ți ajute scumpa mea copilă; roagăte ne încetat cu credință și îți anunț că peste puțin să vor îndeplini dorințele tale cele inspirate de sus!..

— Alah să te auză dragă Catarino, și sîntă fecioară să-și reverse mila către mine sclava sa. Mă voiu ruga după cum zici, innundînd în lacrămile mele această mică cruciuliță care poartă suferințele măritului său fiu; dar te rog iubită Catarino, nu mă uita în lamantațiile tale!.. poate să fii mai curînd ascultată fiind că ești creștină!..

— Fii sigură dulce copilă!.. gîndirea mea nu se va deslipi de tine... o! aceasta mi-ar fi prea cu neputință!..

Rămîn amîndouă îmbrățișate; inimile lor sînt dominate de unanime simțimînte și speranțele cele mai delicioase.

VIII.

Dar cine să fie această venerabilă femelă care să interesează atît de mult pentru soarta junei musulmane?.. este ea vre-o sclavă a pașalicului, sau un geniu celest?.. trăsurile feții sale reprezantă lungile suferințe ce au cercat; însă tot nu-i întunecă nobilitatea originală. — Care să fie adevăratul ei nume?.. toate sclavele o cunosc de musulmană și eunuci, Moraim numeau... încă tot mai circulă între vasali pașalicului cîte o slabă resuvenire de-spre favorita pași de acum opt-spre-zece ani. — Dar de ce tremură cînd se află cu juna mosulmană și să sbucumă de teribile mustrări ale cugetului său?.. o fi fost ea din început creștină?.. care să fie origina sa?.. prin ce mister să află prenumărată între sclavele pașalîcului?.. o! este prea mult a deștepta în sine aceste numeroase dureri!... la numele de Romîn, saltă inima sa... șiroae de lacrămi se pornesc din focoși săi oki, care odată subjugase multe inimi suferinde! — Daca iară-și numai Instrul desparte dulcea ei patrie, de ce nu se aruncă înbrațele confraților săi, carii acum au înfrînt tiraniea și au împrăștieat groaza în inimile enemicilor sînte-i Cruci! făcîndu-i să tremure prin saraiurile lor?... Nu!... ea nu este singură... mai are un tezaur... un frunct poate al greșalelor sale, care o oprește și o ține în loc cu cele mai strînse legături!... Ea se silește din toate puterile a săpa mai întîi credința sîntă! în centrul inimii obiectului său, și pîndește momentul favorabil să se poată delibera împreună. Ea apare că numai pentru juna musulmană adoară soara care au fost așa de ingrată cu sine.. ar fi dimisionat încă de mult din vieață, daca nu se prezanta acest fenomen consolator crudelor sale suferințe... resuvenirea trecutului are putere d′ a inspira în inima-i arzândă, numai groază! și căință! — dar infine se simte ceva mai consolată îmbrățișînd iarăși sîntă religie, pe care o abandonase din furoarea Tinerețelor sale în delirul unui amor neleguit!..

IX.

Ambele femei de-odată tresăr și îngălbenesc... frica cea mai oribilă apare pe fețile lor cele searbăde! — Dar ce însemnează această groază! care se lipește pe inimile lor și le face să tremure?... un sgomot se aude în curtea saraiului...zurnalele sună! și tumbelicurile anunță intrarea pași în harem... tăcere!.. Ambele femei trebue să lase caldele înbrățișeri și oki lor trebue să ascunză lacrămile ce încă curg, spre a nu se descoperi secretul!...

— Să ne despărțim scumpa mea Amino!..pașa vine să-și bea cafeaoa, însoțit de tot corpul eunucilor și toate sclavele haremului... tu știi că el nu trebue să mă vază nici odată.

— Ah! iubită Catarino!.. peste cîteva ore iarăși vom fi împreună. — Nu știi cîtă durere îmi pricinuește depărtarea ta! ce-mi pasă mie daca pașa te uraște?... eu te iubesc și nici o putere umană nu poate să mă oprească la aceasta. Oare nu-ți e destul adorețiea mea?...

— O! dulce copilă! ce îndrăsnești a rosti? iubirea ta este pentru mine o consolație cerească!... această inimă sufere dureri mari cînd nu te vede numai o oră... Ah! cînd ai ști tu!..

Puțin și era gata a se desvăli tot misteru; dar se oprește și frasul rămîne neterminat. Catarina se face nevăzută prin ușa secretă și frumoasa Amina se așază pe sofa, silinduse ași redobîndi liniștea pe încîntătoarea ei față verginală.

X.

Acum pașa este în harem. — salută pe unica sa fiică cu blîndețe și o așază pe sofa lîngă dînsul. Pe urmă încep desfătările orientale și tot corpul sclav se prepară a juca gamparalele rostind versuri în onoarea despotului lor.

Noi acești toți eunuc Credincoși lui Pașa, Sîntem foarte umiliți și Strigăm mereu așa: Ișala! Ișala! Să ne trăiască pașa! Tot haremul cel vestit Care la noi e păzit Este foarte credincios. Întru toate prea voios! Îșala! Ișala! Să ne trăiască pașa; Cu ai săi copii cu minte Care astăzi îi fac cinste. Prea viteazul beiu Ali, Și frumoasa Amini! Să jucăm, Să strigăm, Ișala! lșalla! Ala! Alla! Alla! Să ne trăiască Pașa. Să jucăm, Să strigăm Îșalla! Îșalla! Alla! Alla! Alla! Să ne trăiască Pașa!

După finitul acestor jocuri antice, vine caragiozu. Acesta Eczecutează numeroase bufonării care face pe pașa să leșine de rîs, și toți bat în palme, ca niște zmintiți.

XI.

Juna copilă vrînd ase comforma cu prezentul, se silește a zîmbi cîte odată, și iarăși devine serioasă. Nici un efect nu produc asupră-i aceste înjosite obiceiuri!.. ea sufere prea mult într′acest moment și trage atențiunea pași.

— Amino! tu te-ai skimbat prea mult de la o vreme încoace?

— Cum aceasta stăpînul meu?

— Petrecerile haremului nu au nici un efect asupră-ți și bucuria numai să vede pe frumoasa ta față... tot dauna ești tristă și pe gînduri.

Aceste parole afirmative străbat ca fulger inima ei și puțin rămîne ca să se descopere... își pierde toată iluziea și pieptul i se bate cu violință! — După un moment își aduce aminte de sîntă fecioară... rostește în sine o scurtă implorație și îndată își redobîndește curagiul pierdut.

— Nici decum iubite tată... de multe ori nemărginita bucurie ce mă consumă, produce asupră-mi efectul unei apărute melancolii; dar inima mea este mai veselă de cît tot d′auna astăzi.

Dibăciea cu care se esplică Amina, avu putere de a rișipi jumătate din prepusurile pași tatălui său.

— Îm pare bine copila mea, tu mi-ai ridicat ne-odihna ce aveam că vei fi suferind în secret.

Îndată Amina se ridică și face temeneaoa necesară părintelui său. Pașa o sărută pe frunte cu frăgezime, petrecîndu-și mîna după gîtu ei cel verginal.

— Să trezești scumpa mea fiică!.. tînăra ta inimă să fie liberă tot dauna și gata ase supune ordinilor tatălui tău!

Pașa ordonă unei sclave să aducă Mandolina ce sta rezimată într′un colț al cameri pe care o dă în mîinile junei copile.

— Iubită fiică!... sînt cîteva zile decînd sunetele Mandolini au încetat și dulceața cîntărilor tale nu mi-a mai desfătat inima mea cea înpovărată de numeroase griji.

Ea se pătrunde de dorința tatălui său, apu că intrumentul cu dîbăcie care supt gingașele sale degite lungi și supțirele, începuse a întona cele mai încîntătoare sonuri melancolice. Împrovizează cîteva Bariații muzicante și se pregătește a cînta din gură următoarea romanță subt acompanimentul Mandolini.

„Pe stînka de la vale, supt malu cel rîpos! „E noaptea ′nfășurată cu′n văl misterios! „Și undele Marine, muțesc Armonios. „Dar peștera vecină, apare lăcuită... „Într′însa o luminăp se vede licărită, „Acolo e un june cu alui Iubită! „Selim și zuleica Arzînd in mare dor, „Mereu se strîng în brațe cu fragetul amor! „Și inimile bate, în delirul lor... „Cedința le e mare, dar tot nu pot cunoaște „Norocu nestatornic care se întoarce, „Și cruda ursitoare, tot nu va-s ′ănpace. „D′asupra se zărește pe muntele rîpos „Doă-zeci de facle de lemn de kiparos; „Și o ceată mare, de robi aleargă ′n jos. „Selim mai ztringe o dată pe așa iubită „Apoi se smulge-ndată, iute se avîntă, „Trage iataganu, și aleargă-n luptă! „Focul este tare!.. Brăjmașul numeros, „Se luptă pînă cade și moare tînguios! „Rostind un scump adieo! Amate-i din jos! „Dar dînsa își făcuse a sale datorii, „Băzind că el căzuse. — Încetă din vii! „Și corpul ei rămase, lipit de gingășii!.... „Astfel se sfîrșiră. „Acești fideli amanți, „Astfel dis-părură. „Ca și toți ceilanți. „Dar nici însuși moartea, nu-i put opri, „De a fi ′preună! și d′a se iubi!!!

Ea încetase și pașa credea că tot mai ascultă. — una din rozalbele ei mîini servă a ascunde rumeneala feți sale, și cei-l-antă mai lovind strunele Mandolini, slobozea din cînd în cînd, cîte o dulce armonie.

La un semnal al pași toți robi se depărtează din cabinet.

XII.

Pașa rămîne numai cu fiesa. — oare va fi devinat el ceva?.. trista melodie ce străbătuse tot centrul inimii sale, îi anunță vre-un semn de neleguire?.. nu! nu!.. totul intră în tăcere! simțimîntul vergini se turbură, dar n′are a se teme de nimic.

— Amino! eu voesc să-ți anunț o bucurie... Emirul Abdul-Șemi, fiul marelui Bizir, socotesc că ți-este cunoscut?... sînt doi ani de cînd au fost aici. — Răspunde la întrebarea ce-ți fac copila mea?...

— Dară... așa este! — murmură ea.

— Întipărirea ce f-a făcut frumusețea ta, este foarte mare, și kiar de atunci mi teau cerut de soție... crez că-ți aduci aminte de toate acestea care le am făcut cunoscute inimii tale încă mai din nainte?

— Speram tată că timpul cel îndelungat va fi preskimbat dorințele Emirului.

— Nici de cum fata mea; el astăzi se află pașă de Rumeli, și peste cîteva săptămîni trebue să mergi a îmbrățișa pe consortele tău cel străllucit la Stambol. Bucurăte fiică norocită care încuscrești pe părintele tău cu marele vizir.

Inima fecioare-i sufere prea mult într acest Moment... izbirea fatală i se zugrăvește pe față... îmi apleacă oki în jos și lasă degitile să se joace cu dauriți cucuri ai cepkenului său. Ea nu îndrăsnește să mai dea vre-un răspuns tată-lui său.

— Dar ce?.. astă delicioasă nuvelă care ar pune în ecstaz pe or-care femeia musulmană, nu produce nici un efect în inima ta?.. este cu putință ca săte arăți ingrată marelor norociri ce te așteaptă?... Dar ce, tu lăcrămezi?.

Supărarea Pași devine în punctul cel mai grav!... intrigile Domină întinderea inimii sale... el privește cu mînie dis-plăcerea fiici lăcrămînde... scrîșnește înc′o dată, dar tot să mai stăpînește.

— O! tată... adevărul este că nu voesc nici odată să mă desparț de autorul zilelor mele; iată durerea ce mă consumă!

— Nu draga mea, această mică slăbiciune se va stinge de sineși... Modestia verginală apare că sufere la început: dar îndată ce face pasul legitim, dispare ca un fum pentru tot d′auna.

— Ah!.. mă tem că nici odată taică!

— Tu trebue să te supui părintelui tău, și să îndeplinești cu bună voință ordinile Coranului care zice așa: „Femeia este datoare să urmeze pe bărbatul său pînă la marginile pămîntului fără cea mai mică cîrtire”. Aceste sacre parole trebue respectate de toate fiicele Musulmane!

Răspunsurile Amini și improvizarea romanței care fu cîntată cu destulă melancolie face pe pașa să devine patima fiici sale. Dar cine să fie criminelul care să se urce cu îndrăzneala pînă la dînsa?

„Trebue să mă silesc, zicea el în sine, al descoperi, și îndată ce mă voiu încredința de adevăr, să′l fac nevăzut din cetate, tăindule or ce speranță de a se mai vedea unul cu altul. Dară! cu acest kin numai, voiu putea sfărăma hainiea Amini și o voiu aduce în stare să-și prefere hotărîtul ei consorte; lar daca din nenorocire șeful enicerilor or fi amantul său?...o! atunci trebue să cerc grele împiedicări!..Alah să mă păzească de o asemenea nenorocire!..

Acestea murmură pașa în tăcere; apoi mai aruncînd o privire amerințătoare către fiică-sa, se prepară a eși.

— Eu mă retrag... Mîine iarăși viu să te mai văz Dar îm place să crez că nu te voiu re-afla în rătăcirea de astăzi... trebue a te conforma cu dorința părintelui tău și ordinile profetului, ca o credincioasă Musulmană!

XIII.

Amina este singură... ultimile parole ale tatălui ei atît de amerințătoare, produc mare neodihnă în centrul inimii sale și o face să rămîe în oare-care atitudine... tăcerea profundă domina împrejuru-i, și tineri săi oki, lăcrăma cu încetul... Compătimirea este mare pentru plăpînda ei ființă; dar o secretă putere o micșorează și o alungă cu totul... înfășurată de aceste solilare meditații, Amina rămîne nepreskimbată în destinul ce a făcut și se prepară din nou a pe-împinge Vanitățile soartei sale.

„Mai bine prefer a mă arunca în dupăre, de cît în brațele or căruia musulman!

Acestea rostește juna, vergură și își skimbă atitudinea.

Dar unde este angelul ei Consolator?.. unde este venerabila femeia care cunoaște tot secretul?.. ea nu sau mai arătat de la întrarea pași în harem... Oare nu este și dînsa prenumărată între sclavele pașalîcului? — Numele ei se uitase în sariu și nimini nu-și mai aducea aminte de favorita pași de acum opt-spre-zece ani... Într′o zi să făcuse nevăzută din harem și miste rul cel mai profund acoperea departul ei.

XIV

Supt temeliile haremului, situat pe o stîncă a dupări, se afla o teribilă înkisoare!.. Această întunecoasă temniță este garnită cu niște veki rogojini trențăroase și un pat de lemn, servă de răpaos celor condamnați a fi înkiși într′însa din ordinile pași. — o mică ferestrue alături cu bolta de piatră și care este strînsă cu grile de her, respunde pe rivagul Dunării. Condamnații nu pot privi nici o dată printr′însa afară, fiind că nu ajung la înălțimea ei, ci trebue să se mulțumească numai cu slava lumină ce licăre pîntre grile și cu mugirea talazurilor care se aud spărgînduse fioros de piatra temeliilor haremului.

Vizavi de ferestuia înkisori, la oare-care distanță, eczistă o insulă ocolită de apă și acoperită de arbori stufoși, a le cărora vîrfuri înkid încă odată privirea ferestrui și o face să fie părăsită și singulară!... Vai! această blestemată insulă ascunde țărmurile cele mai adorabile ale codamnate-i... țărmurile Romînii!...

Într′această temniță, gemea infortunata Catarină osîndită!...

FINELE CAPITULUI ÎNTIU

CAPITUL AL DOILEA

MISTERUL ȘI SCĂPAREA

I.

Gurgu este liberat! semi-luna au dispărut d′asupra gamiilor sfărîmate și stendardele romîne fîlfîe pe turnurile cătățui... Însigniile sînte-i cruci, apare în tot locul și bucuria aleargă din inimă în inimă... lima de aramă care patruzeci de ani nu sau mai auzit aici, este aninată d′asupra ruinelor și prin sunetul ce sloboade, vestește orele de rugăcune.

Toți lăcuitori să află în lăuntrul capelelor, mulțumind celui a tot putințe... ei își rîdică mîinile către cer și lacrămile curg în torente însoțite de cînturi armonioase!.. Astăzi este cea mai fericită zi pentru lăcuitori micului orășel liberat...

După terminarea liturgii, poporul se adună în grupe pe strade și dorește să mai revază pe liberatorul lor... mii de voci resună! și numele B u z e s cu! este pronunțat de fie-care cetățean.

II.

Bravul general se arată în centrul mulțimi curioase. El este de o talie înnălță, în cap poartă coiful de samur cu o pană albă, aninată într′o floare de diiamant... ea-i umbrește măreața frunte, și e blonă șebelură se resfiră în giurul a doi obraji de roze. În floarea anilor săi el seamănă mai mult un cupidon! de cît un comandir de armată; dar aerul cel măreț și înfățișarea-i impozantă, întunecă trufiea lui Mars. Învestat cu frumoasa dulamă națională de o coloră înfocată, și adornată cu grele caprazuri de fir, seamănă ca și cum ar fi strins cu o cuirață de de oțel ne pătrunsă. O mantie flotîndă mai albă de cît zăpada, este aruncată cu neglijire peste umăr, prinsă într o keotoare de aur. La stînga poartă o spadă cu mînerul de elefant care încă mai fumegă în teaca sa cea ferecată cu argint, de sîngele enemicilor sînte-i cruci.

Cu o mînă el arată poporului pacea; iar cu cei-l-ntă ager cursier, care subt struna de argint aruncă spume arzătoare împrejurul său.

III.

Dunărea încă roșaște, și mii de turbane se mai zăresc luptînduse cu furoarea undelor sale... multe sfărîmături de arme plutesc d′asupra valurilor și se înprăștie cu încetul pe rivagiuri, ca să inspire groaza turcilor și eroismul romînilor...

Dar iată au sunat ora de jale și poporul trebue să meargă în unire cu toți răsboinici, ca să dea ultima sărutare celor sacrifieați pentru libertate!

IV.

Pe cîmpul de onoare zac o mulțime de cadavre din ambele culturi... mulțime de spirite se avîntă pe aripile aerine în centrul de azur... fețile lor devin lucinde ca ale angelilor și pe fruntea lor, au cîte o cunună celestă împletită numai de flori etern mirositoare!.. din acea înnălțime ele privesc pămîntul și văd toate mișcările muritorilor, care-i se ocupă în momentele acestea cu înmormîntarea rămășițelor lor.

V

Preoții investați cu sîntele veșmînturi, pușesc urmați de popor... nenumărate făclii lucesc în centru mulțimi și tămîea se realță drept către cer! însoțită de sîntele cînturi!...

Acum au ajuns la locul de jale și toți își pleacă genunkii... lacrămile apar pe fața fie-că-ruea... ei cer de la cel atot putințe clemența con-fraților lor care zac întînși fără simțire! — Toți răsboinici sînt cu armele plecate și păzesc cea mai profundă tăcere la această funebră țeremonie... ei acompanie pentru cea din urmă-oară pe camarazi lor de arme, ce în zioa de eri, căzuseră alături cu dînși subt fierul fatal!.. pe brava lor frunte este zugrăvită tristețea necesară momentelor dureroase; dar inimile lor saltă de bucuriea succesului redobîndit, și ard de impaciință a se mai măsura încă o dată cu enemici, spre a răsbună de o mie de ori moartea camarazilor lor.

Însă generalul Buzescu sufere mai mult decît toți... el privește cu durere corpurile soldaților săi, care contribuiră cu viața lor la redobîndirea unei glorii pierdută de mai mulți ani!..

„Vai! zicea în sine; cupa fatalități iat′o acum plină cu sîngele lor cel sacru!.. iată prețul cerut de șoară pentru independința unu-i popor apăsat și abandonat de fortună... o! Victime fericite... o! voi care acum vă aflați în curțile de aur, lîngă cel a tot putințe... voi care respirați în momentele acestea, un aer nemuritor și care sînteți prenumărați în rîndurile răsboinicilor cerești!... înjosițivă acum și mai priviți încă odată pe confrații voștri de pre nămînt... Vedeți întristarea ce ne domină astăzi pentru pierderea voastră.... întrebuințați rugile voastre către împăratul cerurilor, pentru înflorirea patrii, pe care ați lăsat-o abia pruncă în fașă!.. ea va păstra în analele sale ilustrele nume ce ați repurtat pe pămînt și care vor rămînea nemuritoare ca și spiritele voastre... iată sîngerîndele rămășițuri...ah! adio! adio! victime fericite, care intrați în tăcerea eternități... Vai! cît de palide sînt fruțile voastre!.. umbrele morți vă înfășoară și dulcea privire sau stins din oki voștri pentru tot d′auna!

Acestea roști junele general în inima sa și cîte-va lacrămi inundară oki lui cei albaștri ca cerul senin.

VI.

Clopotele legănate în vîrfurile dărămăturilor scot niște sunete prelungitoare și jalnice, care merg să răsune în inimile tuturor cu cea mai vie durere!... Trombele încep a cînta imnul alcătuit pentru cei ce lăcuesc în centru mormintelor, sau pentru cei ce merg ase cobori acolo...

Cortegul funebru pornește și toți lăcuitori micului orășel însoțesc carul de triumf, dasupra cărui-a, sînt așezate cadavrele cele nesimțibile... întristarea și de-z-olarea apare pe fețile tuturor... fie-care este dator a rosti în inima sa, cîte o scurtă rugăcune pentru răpaosul celor ce au trecut din această lume!

Însfîrșit iată și locul de repaos se prezantează tutulor... cortegul se oprește și sîntele cînturi se înnălță pînă la cer! — Pontificii rostesc eterna pomenire și fie-care romîn, se grăbește să dea ultima sărutare.

Dar între mulțime se zăresc cîte-va fețe mai searbăde și mai de-z-olate... în loc de una, ele dau în zecite sărutări, și lacrămile curg mai cu abondanță din oki lor... o! acestea sînt mumele, soțiile, și consîngeni celor care zac fără simțire!... Iată cum îmbruăsețează din nou adorabilile cadavre, și nu voesc să se mai dezlipească de sînul lor cel îngețat, preferînd a se cobori cu ele în centru pămîntului... Dar marinimosul general zărește dureroasa scenă și aleargă să le consoale!

„O! voi, fiice romîne!.. eu respectez legima voastră durere nu mă simț în stare să vă arăt și pe a inimii mele, pentru pierderea acestor bravi răsboinici, care zac înaintea noastră; dar iarăși nu pocu suferi ca să vă abateți din datoriile voastre către patrie și Dumnezeu!... Voi cunoașteți sîntele consiliuri care se repetează mereu în centrul liturgii capelelor noastre!... „„ce-ia ce urîți sionul, rușinavăveți de Domnul:” — Pentru ce dar, micșorați curagul vostru cel abiea redobîndit?.. pentru ce, apăsați spiritile acestor fericite victime, cu mulțimea lacrămilor ce vărsați peste măsură?.. gîndiți-vă la trecut cînd enemici vă masacra în toate zilele prin tendele voastre... cînd vă hrăpiea fiicile, onoarea și tot ce avea-ți mai prețios! fără ca să puteți murmura cel puțin în contra acestor cruzimi!... comparați prezentul de acum cu trecutul de atunci, care au fost așa de nesuferit pentru tot romînul! opriți-vă lacrămile o! fiice romîne... ștergeți fețile voastre... abandonați suspinele nefolositoare, și mulțumiți de o mie de ori cerlui, care ne prepară un drum de glorie și de fericire!.. gîndiți-vă la acest viitor și uitați prezentul care numai este al vostru!...

Acest discurs își avu efectul dorit, plîngerile au încetat, lacrămile au dispărut și fie-care personag este încîntat de prezicerile generalului.... speranța crește în centrul inimilor amorțite... numai cîte un geamăt năbușit se mai aude, dar se pierde în strigările de triumf ale poporului.

„Să trăiască romaniea! să trăiască generalul! — astfel era strigarea poporului.

Alteleriea bubue! flintele trăsnesc, pămîntul tremă, eterul răsună, și fiorosul eco merge să lovească în zidurile vekii forterețe de peste Dunăre!

În fine celebrarea funebră este terminată și tezaurile sînt depuse în mormîntul cel pregătit pentru răpaosul lor... eterna pomenire resună de trei ori și toți spectatori arupcă cîte o mînă de țărînă d′asupra cadavrelor nesimțibile!..

Acum fie-care cetățean ș′au îndeplinit datoriea și se reîptoarce la tenda sa, spre a se arunca înbrațele odihni.

VII.

Pușcugul tremă!.. lăcuitori săi, înspăimîntați de soara giurguvenilor, aleargă pe toate stradele și nu se opresc, de cît la saraiul pași. Aici sînt curțile pline de alții și numai au loc; toți se vîră și se îngesuesc, ca să-și afle scăparea sau mijlocul de apărare în contra giaurilor hainiți. Turpurile cele mai înnalte ale Moskeelor sînt ocupate de mulțimea curioasă și tremîndă, care voește a observa toate Mișcările giaurilor de peste Dunăre. Groaza care este lipită pe inimile lor, le trimite înaintea okilor, diferite păreri fantastice... unora li se pare că enemici să apropie de mal, alții prin vălul de ceață, li se nălucește gurile tunurilor ce-i amerință din centrul fluviului. Ei slobod mii de strigări fioroase care se amestecă cu alarma de jos, și se alcătuește un haos general de durere, ce răsună dintr′o margine a orașului, pînă în ceilantă.

VIII.

Pașa se ivește pe terasă și cearcă să încurajeze pe popor; dar nu găsește în limbuțiea sa cuvinte așa de puternice, cu care să poată goni temerea din inimile înspăimîntate!.. el este acompanieat de bravul Ali beiu, și de toți șefi oștiri sale, cari-i prin semnale amerință mulțimea și o face să tacă... Pașa își adună elocuința și rumpe tăcerea..

„O! voi, credincoșilor Musulmani... nu pociu devina astăzi care este cauza ce vă grămădește pe strade și aici în curțile saraiului meu?.. cum sau putut micșora așa de mult curagul vostru cel mare, care au subjugat popoli întregi?.. tot giaurdistanul tremura și se pleca ordinilor marelui nostru padișah! și voi... voi vă sfiiți acum atît de mult pentru un mic număr de giauri, care, ajutați de cîte-va momeate de fortună, au isbutit să dărîme o mică cetățue apărată numai de cîte-va ortale de soldați, și case afla situată kiar în țara lor? — Ce, gîndiți voi că rumîni flatați de mica lor victorie ar îndrăzni să ne atace cetățuia care este fortificată bine și apărată de zece mii de viteji bine armați?.. nici odată!.. Dunărea le este ce a mai mare piedică, și noi adăstăm încă vre-o patru-zeci de mii de oștire, care este poruncită de slăvitul padișah, să treacă dupărea și să piarză pe prințul giaurilor.

Aceste grave parole le roști pașa în contra simțimîntuui său, și ajutat de cîte-va momente de entusiasm; dar îndată temerea necesară vine să depice centrul inimii sale... vocea-i tremură și discursul rămîne neterminat.

Poporul care se simțise flatat prin acest discurs, sloboade mii de strigări în onoarea pași Mustafa și a padișahului... temerea se părea că fuge departe de dînși, și să răspîndesc mai mulțumiți pe la casele lor, rostind versuri din sîntul coran.

Umbrele nopturne se desfășoară din înălțime și vine să acopere pămîntul de întunerec...toți lăcuitori cetățui sînt sînt predați odihni prin tendele lor, și visurile amăgitoare aleargă din casă în casă, spre a pune stăpînire pe imanginațiea fiecăruea muritor!

IX.

În tăcerea nopți, condamnată nu poate gusta nici un moment de răpaos... acum ea să află îngenuke rostindu-și rugăciunea obicnuită; dar astă dată se pare că adoară divinitatatea cu înzecită stăruință!.. ora destinată au trecut și dînsa tot nu se mai ridică de la pămînt. Argintiile raze ale luni care n′au pătruns nici o dată în această teribilă înkisoare, acum isbesc searbăda față a condamnate-i innundată de lacrămi, și se pare că voesc să-și ea ultimul adieo de la dînsa.— Poate că această noapte va fi cea mai din urmă a vieții sale, or a petreceri în această temniță?.. poate că providența înblînzită prin îndelungatele ei suferințe, voește să-i sfărâme lanțurile, or să-o treacă din lumea aceasta. Dar cum?.. fără a-și revedea patriea, fără a-și revedea pe confrații romîni și fără a se învrednici să se înkine în sîntă capelă creștină?... o! aceasta ar fi o moarte crudă pentru dînsa, după atîtea grele suferințe... nimini nu cunoaște ordinile sacre!.. în darn or ce imanginare pentru descoperirea viitorului pe care îl știe numai Dumnezeirea... muritori nu să vor putea înpălța nici odată pînă la acest grad de mărire... lor li să cere inimi curate și rugi umilitoare de către sublimul creator, spre a putea dobîndi un loc de răpaos în lumea fiitoare!...

Un sgomot ușor se aude la ușa secretă a înkisori, Catarina tresare din rugăcune... o keiă se învîrtește de doă ori în broasca de oțel... bucuriea se renană pe fața Catarini... aleargă către mica ușcioară ce acum se deskisese și priimește în brațe ne juna fetiță muzulmană.

X.

Amina este investată într′un rob subțire de noaptea nește transparenta cămașă de borangic, și care cu toată incomoditatea sa, tot nu-i noapte ascunde frumusețea talie-i sale ce-i elegante. Blondele-i cosițe lucoase ca aurul, se văd înodate cu neglijare din nanoi. În can este legată cu o mătăsărie albă țesută cu fir. Doă vițioane de păr scăpate de subt legătură, se văd jucînduse în formă de năsturei, ne albețea de crin a gîtului său. În nicere noartă nanuci cusuți cu mărgăritar, numai ne nielea goală, după obiceiul oriental, a cărora albețe deșteantă inimile cele mai îngețate!

Ambele femei să îmbrățișază cu căldură și rămîn cîte-va momente în atitudină, fără să poată pronunța o vorbă... Inimile lor palpitînde compătimesc de o potrivă.., suspinurile se renasc și lacrămile încep a curge pe fețile amîndurora. — Dar de ce oare, această profundă întristare?... de ce întâlnirea lor nu este voioasă ca mai nainte?... negreșit vre-un nou mister apasă centrul inimilor lor. — Dar iată juna copilă devine palidă... genunki-i șovăesc, și o internă slăbiciune, domină tot corpul său... acum sa lăsat cu desăvîrșire pe brațul Catarini și rămîne într′un desăvîrșit leșin cu o nesimțire mortală!..

XI.

Vai!.. De ce nu să află acum aici vre-un june cavaler pe al căruea braț, trebuea să se odihnească fragetul ei corn, și care prin tinere consolații, să-i facă compătimirea mai suferită!... dar în zadar... ea se află numai singură, alături cu femeia slăbănogită care nu poate să-i dea alt ajutor, de cît să plîngă desperat!...

XII.

— Scumpa mea! ce ai tu? — striga Catarina. Amina nu răspunde. — Catarina o strînge din nou la inima sa și o acopere cu sărutări materne; dar copila încă nu dă nici un semn de viață. — Vai! cît de gravă este acum disperarea catarini!.. ar voi să ceară ajutor, dar se teme de o mai mare nenorocire... vocea-i rămîne înnăbușită... sîrmana!.. ea este încungiurată de enemici cultului său, de la care nu poate spera decît, nuoi supliciuri. — În sfîrmit își ține curagul, depune scumpa sa povară pe patul de lemn d′asupra rămășițelor de rogojină... îngenuke lîngă juna leminată și imploară cerul cu lacrămi arzătoare!

Îndată după terminarea sînte-i rugăciuni, sărută minunata cruciuliță pe care o scosese din hainele sale și o lipește pe sînul copile-i nesimțibile.

— Anico! Anico! scumpul meu copil!.. striga ea desperată, îmbrățișînd fata și udîndu-i corpul cu lacrămi. — Deșteaptăte! deșteaptăte!..

Amina scoase un lung suspin și mișcă o parte din membrile sale, care pînă aci, era moartă cu desăvîrșire.

O! cît de mare este bucuriea catarini văzînd re-însuflețirea copili; o ridică în brațele sale și se silește a o re-întoarce cu desăvîrșire în simțirile de mai nainte.

Acum Amina se deșteaptă din grozavul leșin și aruncă asupra Catarini o privire atentabilă...

— Oh! Dumnezeule, ce asemănare! zice copila și tremură din toate membrile sale; apoi cade la pămînt și îmbrățișază genunki Catarini.

— Scoală iubita mea și spune ce ai?...

— Lasămă un moment să îmbrățișez genunkii maici mele!

Catarina tresare la aceste neașteptate parole și se domină de un cutremur interior... fața i-se skimbă și genunki-i șovăesc... ea își aduce aminte de cîte-va parole misterioase ce adresase către copilă în deliru-i precedent și pentru care făcuse un teribil jurămînt a nu le descoperi feți, de cît numai la finitul vieți sale.

— Maică! maică!... dulcea mea maică! repeta copila și strîngea genunki cei tremurînzi ai Catarini.

Acum venerabila femeia este aproape de ușa mormîntului său. Peste un moment trebuea să cază moartă, daca o noă aducere aminte nu venea să-i re-ție simțirile și să-i dea Iarăși întremarea.

— Ce zici tu Amino?.. vino-ți în simțire draga mea... pe cine kemi?...

— Pe buna mea măiculiță! — zise copila cu aprindere

— Dar aduți aminte că mumă-ta a murit încă de la nașterea ta?...

— O! nu... eu am o mumă pe care am redobîndit′o într′acest moment... am simțit căldura inimii sale și m′am îndulcit de vocea-i părintească!..

— Acestea sînt numai niște năreri a le delirului ce aveai, iubita mea....

Ba nu! ba nu!.. eram în toată întregimea simțurilor mele... tu ești maica mea! dulcea mea maică!..

—Ce faci Amino?

— Numeștimă Anica mai bine... Oh! nu te mai ascunde, căci mă sfîrmesc la picioarele tale!..

Catarina nu se mai poate onune la îmbrățișările copili... o strînge cu căldură la sînu-i matern și o aconere de sărutări.

XIII.

Întunerecul cel mai negru se destindea în noaptea aceasta... toți lăcuitori Rușcugului sînt predați somnului prin tendele lor. — Santinela murilor tot mai striga la nostul ei, și undele Dunări scoate din ce, în ce, cîte un geamăt surd, isbinduse de stîncile alăturate.

O mică barcă înfășurată de întunerec, se zărește ca o mogîldeață flotîndă în centrul fluviului, desnicînd undele cu reneziciune... numeroasele ei vîsle, o face să sboare ne d′ asupra mi în tăcerea cea mai profundă.

Oare de unde vine această barcă atît de îndrăzneță, ne întunerecul de foc, și ne o vreme cînd nu este permis nici de cum a nluti?.. ea voește să dețărmeze... dar unde?.. santinela murilor are ordin liber să înpușce fără condiție, or ce vas plutitor ne la o asemenea oră; dar mica barcă se nare că desprețuește valoarea acestui teribil ordin, și iat′o că ajunge subt niște maluri ocrotitoare.

Trei oameni armați de sus pînă pînă jos, săr din stîncă, în stîncă, pînă la uscat, și barca se retrage în desișul unu-i mic ostrov ce eczistă cu anroniere de țărmuri.

După costumul lor național, îi cunoaște fie-cine că sînt romîni... Ajutați de întunerec, au venit să observe întăririle vekii cetățui, care peste cîte-va zile, este să se prefacă în cenușă.

Ei se nreumblă în lungul zidurilor și nu scapă din vedere, nimic din ceia ce le noate fi folositor. — în cele din urmă, se opresc îndosul temeliilor haremului și rămîn în oare-care nemișcare, ca și cum ar voi să asculte ceva...okii lor sînt ațintați la o mică ferestrue ce se zărește iluminată la oare-care înnălțime în zidul haremului.

— Această ferestrue, întrebă cel mai june din acești trei cavaleri, mi se pare că este iluminată?

— Adevărat; ziseră cei-l-anți.

— Eu voesc să știu cine lăcuește în această parte a haremului, și doresc să mă uit kiar acum în lăuntru pe această ferestrue.

— Daca generalul ordonă, totul se face; repetă unul din cei-l-anți doi cavaleri, și se așază în formă de treaptă din josul ferestrui.

Acum junele cavaler se urcă pă spatile camaradului său și privește pîntre grilele micii ferestrui, toată scena precedentă a celor doă femei infortunate... se miră de ceia ce aude și fără voe-i simte cîte o lacrămă picînd din albaștri lui oki, care se strecoară încitinel pîntre grile. El compătimește de suferințele ambelor creature și voește să le dea ajutor kiar într′acel moment; dar îndată își aduce aminte că este inconito, și că a venit pentru altă kestie mai importantă, de la care poate atîrnă libertatea patrii sale. La vederea tineri fetițe, el simte o-mare pietate, și fie-care suspin al ei, se pare a fi rupt din inima sa kiar... Infine el jură a deveni liberatorul ambelor creature.

O! cînd ar ști juna musulmană cine este acela care sufere de o potrivă cu dînsa?.. cînd ar zări într-acest moment trăsurile feți unui june cavaler creștin în dosul grilelor de fier ale ferestrui, și cînd ar vedea frumoși lui oki innunați în lacrămi pentru suferințele ei, numai dintr o singură vedere?... o! atunci i-sar părea că atinge momentul cel mai sublim al fericiri, și ar alerga să ceară grația lui... Dar nu... soarta tot nu sau îndulcit... ea mai păstrează pentru plăpînda ei ființă și alte valuri mai grele decît cele pînă acuni, spre ași vîrfui cu prisosință furoarea sa cea ne împăcată!

XIV.

Pașa mai nainte de a intra în așternutul său de noapte, voește să viziteze haremul încă odată ca să mai vază ne fiesa, daca mai stăruește tot în hainiea din zioa precedentă, și să o prepare a se prezenta hotărîtului ei consorte, Emirul Abdul Șemi, carele în zioa viitoare este gata să sosească de la Stambol.

La intrarea sa, eunuci tremură văzînd pă pașa în harem pe o vreme ne așteptată, și fiecare prozice în ipima sa vre-o rea întîmplare.

Ii corduseră către apartamentul favoritelor, dar pașa ordonă al întroduce în iatacul fiici sale. Aci găsiră ușa înkisă pe din lăuntru; el scoate o kee din sîn și învârtindu-o de doă ori în broasca de oțel, îndată se deskiseră ușile ca de puterea unui, talisman înfricomat!

Numai doi pași face pînă în fundul odăi... ridică perdelile patului de culcare ce era trase: dar vede numai așternutul gol... toți eunuci rămîn încremeniți!.. Pașa încruntă latele sale sprîncene și trage iataganul!..

— Mizerabililor! le zice el; unde este fiica mea?.. spuneți mai curînd unde se află, sau vă jertfesc pe toți într′acest moment? — oki săi scînteiau de mînie.

— Slăvite pașa! milostiveștete... prințesa n a eșit din harem... Aceasta asigurăm pe capetele noastre! — toți tremura ca varga.

Acum misterul aleargă din inimă în inimă, și tot haremul este în picioare... diferite bănueli se aud șoptindusă între sclavele pașalicului, și frica cea mai teribilă se emprimă pe inima fiecăruia spectator.

După un moment de tăcere, pașa cunoaște oare-care skimbare la păretele secret din fund și rămîne în nemișcare... fruntea-i e palidă! genuki-i tremură și își mușcă buzele cu convulsiune! — apoi îndată urmează scrîșnirea dinților cea mai teribilă!..

Eunuci sînt jumătate morți!.. uni socotesc că visează și încep ase freca la oki; alți credea că vre-o faptă magică i-au adus în starea aceasta. — Toți repetează în sine-le cuvinte din sîntul coran!

După ce să mai desmetici pașa din amețeala în care căzuse, ordonă să i să aprinză doă facle. Eunuci să miră de ceia ce aude și gîndesc în inimile lor, că pașa și-au pierdut mințile... era aproape să alerge al sprijini socotind că va cădea pe pardoseală; dar fără speranță văd că s′a skimbat o parte din tapiseriea păretelui din fund, și pașa se află lîngă o mică ușcioară secretă... aci el mai scoate și altă kee din sîn, cu care se servă a deschide mica ușcioară... întoarce keia de trei ori, și noua ușcioară este dată de perete... toți se pierd prin niște strimte galerii.

În cele din urmă, ei au ajuns la ultima ușă a înkisori, și să cobor cu toți în năuntru.

XV

La lucirea faclelor, ambele femei rămîn încremenite.

— Curînd să mi să aducă teribilul sac! — strigă pașa către unul din neferi săi, carele dispăru ca fulgerul; apoi să adresează către Catarina:

— Spune tu, o! ființă blestemată... prin ce farmeci ai eczistat atîțea ani de cînd te-am înkis în această temniță omorîtoare? care demon al infernului ți-a înlesnit intrarea nestrăbătută pînă la această innocentă creatură pe carea ai amețito cu mincunile tale?.. oh! mulțumesc marelui prooroc că am descoperit planul tău cel nelegiuit și poc ați da acum o moarte vrednică de nelegiuirea ta!..

— Cum am putut eczista o! pașă? — răspunse Catarina care își redobîndise un curaj ne nădăjduit. — Să știi că numai prin îngrijirea lui Dumnezeu am trăit pînă astăzi; iar nu prin farmeci după cum zici tu!... tu! infidelule! care m ai înșelat prin mincinoase promisiuni!.. tu! care m ai făcut să-mi de-las pentru puțin sîntă mea religie și să îmbrățișez pe a ta... tu în sfîrșit care ai voit să mă torturezi prin tr o moarte vrednică de sufletu-ți cel negru... oh! însu-ți tu ești cel mai mare nelegiuit din lume!..

Pașa scînteiază de mînie, și toți eunuci recunoscură pe favorita de acum opt-spre-zece ani; dar nici unul nu îndrăznește să o numească.

— Mizerabile! — urmă catarina, tu m′ai înkis în această temniță ca să mă sfîrșesc prin foame; dar dumnezeu care vegiază asupra tutulor innocenților, au nimicit toate planurile tale cele infernale! și eu astăzi trebue să-ți mărturisesc fiind-că am avut timp îndestul în această teribilă înkisoare, să-mi spăl greșalele din nainte și să fiu iarăși în numărul creștinilor și al fraților mei, carii astăzi culeg lauri de biruință în contra voastră infidelilor!.. tu mă amerinți iarăși cu moartea?.. o! dar eu merg acum cu bucurie în sînul ei... tot ce mă face să-mi pară rău de viață, este această innocentă creatură, carea pînă în ora aceasta nu i-am spus că-i sînt mumă!

Mai nainte de a termina Catarina cea din urmă parolă, pașa face un semn eunucilor carii îndată o apucă de gît și o trîntesc la pămînt.

Amina se ține de genunkii mumisale și sloboade țipete desperate.

Spectatorul mici ferestrui vede toată această scenă și tremă de mînie!

Acum Catarina este înkisă într′un sac și legată la gură.

— Să-i-se atîrne o piatră de gît și să se arunce în mijlocul Dunări; striga pașa către nefer al său, căruea îi asvîrliră sacul în spate și se făcu nevăzut.

XVI.

Ferestruia înkisori sau întunecat și junele cavaler tot mai privește înnăuntru... în sfîrșit nu mai poate zări nimic și s′aruncă jos pe nisip.

— Ei bine bravi mei camarazi... să nu îngăduim a se comite un omor! o nelegiuire!... pașa au ordonat ca să arunce în dupăre pe o creștină, pe o romînă kiar... m ați înțeles?...

— Ce trebue să facem generale? ziseră ambi companioni.

— Peste cîteva momente este să sosească doi neferi ai pași... unul poartă un sac în spinare pe care voesc să′l afunde în apă. în acel sac să află înkisă o victimă innocentă pe care noi trebue să o liberăm de la moarte, și să o luăm în barca noastră.

XVII.

Dar cine să fie acest june cavaler care ordonă celor-l-alți doi, și care se pare a fi trimis de provedență numai, și numai, pentru ajutorul celor nenorociți?.. costumul și armele lui sînt prea cunoscute infidelilor, carii de multe ori au simțit valoarea lor... La numele Buzescu tresare musulmanul și saltă tot romînul... Acest erou care ține locul al doilea după prințul Mihaiu bravul, este însărcinat cu limpezirea districtelor mărginașe, de mulțimea enemicilor care se înrădăcinase prin micile orășele după malul stîng al Dunări.

Mîndru de onorabila-i însărcinare, el pușaște cu hotărîre către părțile destinate. În frontul a opt mii rumîni, sfărâmă și împrăștie groaza or pe unde se arată; cetățuile mărginașe cad, turnurile se sfărâmă, și insigniile sînte-i cruci apare pretutindinea!

Combate Brăila, Călărași, Gurgu și alungă peste Dunăre cetele enemice. Vestea isprăvilor sale, se împrăștie în toată țara, prințul Mihaiu saltă de bucurie.

El îi trimite prețioase beneficiuri, onorîndu-l cu titlu de liberatorul districtelor mărginașe.

Inima junelui general saltă la aceste insigne de onoare... spre a se face mai demn de atîta onoare, el cere permisiune de la eroul romînilor dar această îndrăsneață pronunere trebue aprobată de adunanța generală.

Consiliurile se adună în sîntă Mitronolie ca să desbată marea kestie... ele zăbovesc trei zile și încă nimic nu hotărăsc... faimosul general liberatorul districtelor mărginașe, adastă cu impaciință al doilea ordin... se sunără de atîta întîrziere și acuză ne uni din boeri, carii nismuesc fama isprăvilor sale.

În sfîrșit el hotăraște să facă niște mici insnecții nonturne nește Dunăre, ca să nu treacă timpul în darn.

În noantea următoare acomnanieat de doi bravi căpitani, merge să observe întăririle fortereți enemice din potriva Gurgului, spre ași prepara planurile de asalt la vreme de trebuință.

XVIII.

Acum doă facle se ivesc din partea dreaptă a haremului despicînd umbrele întunericului...la lucirea lor să zărește doi neferi care să grăbesc a cobori la țărm. Unul poartă o greutate — Amîndoi sînt armați de sus pînă jos.

Cei trei cavaleri se afla la pîndă.

— Iată-i! zice unul din tr′înși.

— Lupta este in-egală repătă un al doilea, ei sînt numai doi și noi ne aflăm trei; în vreme ce am fi în stare să înfruntăm și o sută de aceștiea.

— Numai singur eu trebue să mă lupt cu dînși, răspunse un al treilea cavaler; daca însăîm va acorda generalu această grație.

— Eu respectez curagul tău, zise întîiul cavaler, dar trebue să știți că prețul lupți este al meu, și prin urmare eu am dreptul a combate pentru libertatea aceste-i victime, fiind-că cunosc și tot misterul suferințelor sale de opt-spre-zece ani.

— Dar noi nu îngăduim a ecspune pe generalul nostru; replicară de o dată ambi cavaleri.

— Cu aceasta îmi dați o sigură dovadă de ne-încrederea ce aveți în brațul meu?

— O! nici de cum! — răspunse unul din cavaleri, care se părea cel mai în vîrstă. Departe de noi această in-gustă reflesie; însă sîntem datori a păstra valoarea domnii-tale pentru alte întreprinderi mai glorioase și mai profitabile generații romînilor. Iar acum o! bravule general, nu este trebuință să facem o luntă legitimă cu acești becisnici asasini; fiind-că nu vom putea dobîndi nici o onoare măsurîndu-ne cu dînșii, ba încă poate să ne periculăm și viața în pozițiea în care sîntem acum, departe de ori ce securitate.

Acest înțelept discurs, își avu efectul său, potolind cu totul furiea junelui general.

— Ei bine, eu mă retrag zise el; puindu-și spada în teacă.

— Lasă asupra noastră această slabă întreprindere ca să o esecutăm ast-fel precum cere trebuința la niște asemenea aventure.

XIX.

Acum cei doi neferi au ajuns la țărm...aci aruncară sacul pe nisin, și se ocupă amîndoi cu derijarea une-i feluci plulitoare.

În momentul kînd sînt așezați într-însa și gata avîsli, de o dată se aude pocnetul flintelor omorîtoare și doă bale le sfărîmă capetele...

Faclele cad alături în apă stingînduse, și sacul cu victima, este transportat în barca desupt bandiera romînă. Ea acum se află în centrul dupări despicînd undele cu cea mai mare repezicune.

XX.

Sgomotul armelor descărcate, resună pînă subt întăriri... santinela murilor tresare, și în delirul cu care este înfămurată, dă semnalul periculos.

Peste un momeet cei trei șefi musulmani, Ali, Ahmet și Osman, sînt la țări... în van le este or ce observație, căci nu pot desdescoperi nimic.

Îndată ei zăresc mica felucă legănînduse pe apă aproape de țărm și inimile lor saltă de bucurie... trage feluca la mal cu repeziciune și văd cu cea mai prefundă mirare că era văpsită de un sînge încă spumegînd!

Diferite păreri le ocupă imanginațiea și ard de impaciență să desvălească acest mister ne așteptat.

Intrară de al doilea în apă spre locul unde zăriseră feluca, și fără multă osteneală găsesc doă cadavre!

La lumina faclelor ce aprinsese, ei recunosc pe cei doi neferi credincoși, ai saraiului.

Aleargă la pașa ca să-i spue întîmplarea, darse înformară că dînsul lipsea încă de cîte-va ore...plecase inconito, însoțit numai de fideli lui neferi, și nimini nu cunoștea secreta sa preumblare.

La această fatală nuvelă se înfiorează cei trei cavaleri mulsulmani, ei alergară din nou la țărm și căutară pînă în centrul fluviului; dar vanitatea îi însoțește pretutindini și nimic nu pot descoperi.

XXI.

Beiul Ali pierde paciința... el declară kiar în noaptea aceasta să treacă Dunărea, și cu armele în mînă, să răsbune moartea tatălui său. În darn să ostenesc cei-l-alți doi capitani să-i potolească furiea sa, care este aprinsă mai tare de cît un vulcan.

Într o clipă el ajunge la tophana și este gata a da semnalul de resbel.

Un tun trăsnește, cetatea răsună, și pune tot poporul în picioare!.. peste cîte-va momente stradele gem de mulțimea spăimîntată!.. ei socotindusă atacați de enemici, aleargă în sus și în jos, neștiind ce trebue să facă... Alarma se împrăștie pretutindeni, și nu să mai aude de cît unanima strigare a poporului.

„La arme! la arme!... giauri! giauri!...

Aceste mari kilomanuri ajung pînă la urekile pași, care adăsta încă pe fideli neferi, să-i aducă știință de isprava misii lor... el tresare cu mîna pe iatagan și abandonează haremul.

Ajungînd pe stradă, se miră de ceia-ce vede..desperația ce întîmpină, strigările ce se repetează de mulțimea fugitivă, îi înfiorează inima și își perde tot curagul.

„Vai! zicea el... acum s′a isprăvit!.. giauri ne au împresurat fără veste și peste puțin voiu cădea subt loviturile lor... poate că nici pînă la saraiu nu voiu putea ajunge.... sau voiu avea nenorocirea de al vedea predat flacărilor incendiului... ah ce șoară crudă! ce destin amar!... dar cel puțin, îmi voiu vinde și eu scump viața.

Terminînd aceste ultime parole, zărește o lumină mare pe stradă înaintea sa; la lucirea faclelor zărește armata otomană pusă în regulă de bătae, și cunoaște pe beiul Ali în frontul soldaților... se avîntă cu repeziciune și-l apucă de — junele tresare la această între-vedere neașteptată și-i cade spada din mînă.

— Spunem unde se află giauri? întreba pașa cu spaimă.

— Spunem, prin ce minune ai scăpat?... răspunde junele beiu.

Amîndoi amuțiră un moment, și tremura ca varga!

— Eu nu te înțeleg de loc; continuă pașa ștergîndusă la frunte.

— Dar cele doă cadavre ale neferilor saraiului care leam găsit în noaptea aceasta aruncate în dupăre?.. lipsa voastră din saraiu pe un timp bănuit?..

— Aceasta e totul?

— Totul...

— Ei bine, am înțeles acum; nu este nici un pericol, în darn sau turburat răpaosul poporului.

— Eram gata să trecem Dunărea ca să te răsbunăm...

— Pune să strige pristavul că nu este nimic, și fie-care să se liniștească.

Acestea ordonă pașa, și luă drumul către saraiu, ordinile sale sînt puse în faptă și totul se liniștește

XXII.

Aurora sboară pe carul său de aur și vine să împrăștie ultimile umbre ale întunerecului...lumina zile i apare în toată splendoarea sa, ca să eplice curioșilor evenimentul din noaptea precedentă.

Multe vorbe bizare circulă între popor; dar Veritatea fuge departe de dînși...

Cele doă cadavre sau înmormîntat în secret și totul intră în tăcere!

FINELE CAPITULUI AL DOILEA.

CAPITUL AL TREILEA

AMORUL ȘI NARAȚIUNEA

I.

Venus Sclavă ordinelor destinului, aleargă să investe pe grațiosul ei copil cu daurita-i tolbă, ce este încărcată de pericoloase săgeți... îi amînă celebrul arc, care nici odată n′a greșit în încordarea sa și care pătrunde fără pietate centrul inimilor celor mai nesimțibile... îl consultă cu îndoită stăruință, și îi arată toată dibăciea necesară la înteprinderea ce este să facă.

Pentru prima oară sburdalnicul Cupido!sboară în centrul de azur, și vine să rătăcească în preajma micului orășel liberat.

Gurgu i se pare strein privirilor lui cele flatate prin moliciunile orientale... aici nici odată n′au ajuns săgețile sale... tot dauna au întîmpinat cîte o egidă, în care sau sfărîmat fără succes! — Acum însă, tremă arcul în pozalbele lui mîini și caută cu impaciință ținta loviri...

Peste cîte-va ore, niște raze d′aurite pătrunde în centrul lagărului romîn, pînă lîngă o tendă măreață, împrejurul căriea, santinelele nopturne, fac un circ polar... nimini nu poate intra aici fără a cunoaște secretul militar; căci or care muritor va îndrăzni să facă un pas în nainte, este fulgerat de cinci-zeci guri de foc, vegetoare zioa și noaptea!

Într′acastă tendă repauzează bravul general Radu Buzescu.

Micul copil înaripat, pușaște fără sfieală peste aceste întăriri... ele nu-l pot înpiedica, fiind-că dînsul nu este dintre muritori, ci numai un corp aerin, nesupus pericolelor pămîntene.

În fine, ajunge pînă la antreaoa tendi... aci inspirat de o putere mai mare de căt a sa, întinde arcul și face să sboare una din săgețile cele mai pătrunzătoare...

Acum mulțumit de triumful său, sboară plin de bucurie în eter, și să face nevăzut din preajma micului orășel liberat.

II.

Noaptea încă nu-și ridicase umbrile sale din ocolul Gurgului; lagărul romîn este liniștit și numai cîte-va santinele se afla în mișcare la posturile lor.

Generalul Buzescu se află singur în tenda sa. Aventura din noaptea trecută, îiocupă imanginațiea cu statornicie, și îl face să rămîe într′o profundă tăcere. Cipul cel grațios al june-i musulmane, lăsase o reală întipărire pe inima lui... i se părea într′aceste momente solitare, că încă observă prin acea mică ferestrue, lacrămile ce picau din frumoși ei oki, și se răspîndea în formă de mărgăritar pe albețea sînului său... o! daca ea ș′ar fi aruncat atunci numai o privire asupra ferestui, daca ar fi cerut grația lui, într o clipă grilele de fler ar fi fost rupte ca niște slabe lemne putrezite, de viguroasele lui mîini... o! atunci îngîmfatul acuzator, din preună cu toți apărători săi, ar fi innundat pardoseala înkisori cu nelegiuitul lor sînge! — Dar nu știu de ce, într′acele momente, inima generalului era amorțită... privirile sale rămăsese înfipte asupra june-i copile, și nu se mai gîndea decît la fericirea ce ar putea gusta în unire legitimă cu această fetiță încîntătoare!

Aceiaș lamantație îl domina și acum... inima lui, suspină de un amor ardinte... în cele din urmă, își adună toate puterile și voește să alunge această patimă interioară.

III.

„Eu sînt kemat aici, zice el, să curăț aceste locuri de inamici patrii mele; încă de va cere trebuința, să-mi întinz armele și mai departe. Mîine poate voiu priimi ordinul de a combate Rușiugul și a face să tremure semiluni... așa dar, eu ating momentul cel mai suprem?.. o mică greșală poate să mă piarză, și din preună cu mine, cauza cea mai sîntă!.. cauza patrii mele... o! atunci sîngele celor sacrifieați pentru libertate! sîngele fraților mei de arme, care încă innundează surfața acestu-i loc, va striga la cer răsplătire în contra mea... în contra aceluea care n a fost în stare să le susție onoarea, și care în loc d′a se ocupa cu invenții resboinicite, inima lui este dominată într′acest moment, de o patimă ordinară... de amorul une-i femei!.. efectul slăbicuni și al moliciuni... o! Dumnezeul meu!.. cît sînt de nenorocit... în ce grea poziție mă aflu astăzi?.. Amorul! această patimă arzătoare, simț că mă consumă!..nici o apărare nu poc găsi în contra lui!.. o! da... mi-a duc aminte... acea jună musulmană dorea să îmbrruăusețeze creștinismul... o! cît era de frumoasă! cît era de încîntătoare! cît era de dulce sunetul voce-i sale, rostind munirea de creaștină! — Iată dar că nu mai rămîne altă speranță, decît să mă conform dorințelor sale... să o smulg cu or ce preț din mîinile apăsătorilor zei, și să o conduc către lumina lui Cristos! investîndu-o cu sîntă lui religiune. Apoi daca iniama ei va bate pentru mine, daca mă va adora, atunci nu mai eczistă nici un obstacol, care să mă poată deslipi de dînsa... Jurămîntul sacru să va pronunța pe sîntul oltar, și ea va deveni consoara mea... o! cît de fericit aș fi eu atunci!.. cu cîtă bravură m ași lupta în contra enimicilor, știind că în urma mea, este patria, și o consoară care trebuesc apărate. Iată dar adevărata stare a inimii mele! iată destinul pe care trebue să calc, — însă ce zic?.. daca simțimîntul ei ar fi contrar adorațiilor mele?.. daca din a mea infortunare, inima ei ar fi legată cu a vre-unui cavaler musulman; căci este imposibil une-i june de etatea sa, încungurată de bravi răsboinici, pe ale cărora turbane, lucesc numai flori de dieamant, să nu să amăgască și să nu devie suferindă? — Așa dar trebue mai întîi să mă asigur de libertatea inimii sale, și apoi să puiu în faptă projetele mele.”

IV.

În vremea aceasta, la oare-care distanță de lagăr într o mică cășcioară țărănească, doi medici se silesc a întrema pe o femee jumătate leșinată.

Catarina smulsă din mîinile celor doi neferi, fu transportată în pămîntul Romînii; aci îndată se așeză ne un pat, dîndusă în privegerea medicilor.

Cînd începu să se deștepte din letargiea în care rătăcise simțirile sale, să spăimîntă văzînduse încungiurată de mai mulți oameni și femei june, care privegia la capul ei. Întîiu socoti că este o nălucire; dar simțind în realitate mișcarea corpurilor însuflețite, auzind vocea romînă cea de mult dorită, de o dată întinde tremurîndele sale mîini și apucă pe cel mai de aproape vegetor, îl strînge de mînă și îl întrebă cu ne încredere, daca într adevăr ea mai eczistă pă lume, sau să află coborîtă în eternitate?

Îndată i se răspunde, că este tot în vieață.

Atunci întrebă din nou, cercetează despre fiesa, pașa, și de turbanele orientale care au dis-părut,

I se face iarăș cunoscut că dînsa se află acum departe de inflideli, pe pămîntul creștin.

— „Privește imagina lui Cristos, zise unul din medici, și te vei asigura mai lesne despre toate cîte v am încunoștiințat.”

Atunci Catarina sloboade un țipăt și cade și cade înnaintea Sînte-i Imagini a Mîntuitorului... ea nu îndrăznește se caute în fața lui Cristos!.. lacrămile o podidește și rămîne în nemișcare aproape un cart de oră, rostind în sine implorații umilitoare către putintele Creator!

După terminarea sîntelor rugăcuni, apare mai re-însuflețită; membrile sale se re-întăresc și toată ne-simțibilitatea de mai nainte, fuge departe de dînsa. Acum iat′o devenită în toată întregimea simțirilor ei, și se prepară a face niște sănătoase întrebări.

„O! creștinilor, zice ea. — Acum văz foarte bine că mă aflu departe de infideli!.. departe de acei oameni blesfamați! care au torturat optu-spre-zece ani, pe o femeia slabă fără nici o apărare... o! sacrilegii!.. dar ce zic?.. maledicția cerului!.. așa! așa!

„Ascultațimă frați mei romîni... cine este liberatorul meu căruea îi sînt datoare viața?..mi-aduc aminte că am fost înkisă într′un sac din ordinul imfamului Pașă, și condamnată a mă arunca în Dunăre... așa! mi-a duc prea bine aminte că am fost transportată pînă la marginea fluviului și acolo mă aruncară într′o barcă. — De atunci numai știu nimic, căci spiritul meu, era gata a mă abandona pentru tot dauna. Acum deșteptîndu-mă, nu știu prin ce miracol mă aflu în centrul conreligionarilor mei romîni, pe care i-am abandonat de opt-spre-zece ani?.. o! astăzi mi să pare că lăcuesc în Paradis!.. cît de dulce zeste pentru o emigrantă revederea patrii sale. — Creștinilor! iubiți mei compatrioți? Arătațim vă rog pe liberatorul meu... unde se află el acum?.. conducețimă pănă la dînsul să-i îmbrățișez genunkii și să-i mărturisesc pentru vieață care îi sînt datoare numai lui?

În darn se opun medici ca să rămîe în patul său pînă a doa zi, în darn îi spunea că de se va scula acum, este în pericol de moarte și că în urmă, nu-i pot face nici un ajutor.

Catarina nesocotește toate aceste amerințări care i se par foarte ușoare, în comparație cu opt-spre-zece ani de suferințe ce au petrecut în suteranul din Rușcug.

Ea acum au învățat a învinge lovirile soarte i sale, și nu se sfiește de a cerca or ce pericol.

În momentul acesta se smîcește cu forță din mîinile vegetorilor ei, și dispare prin întunerecul nopții.

V.

Peste un cart de oră, Santinela lagărului strigă de trei ori:

„Cine-i acolo?.. îndărăt că dau...

Kiar în momentul cînd era să facă foc, de-o-dată o voce tremîndă și răgușită, face să-i treacă pe la ureki următoarele parole:

„Fie-ți milă de o femeia infortunată!.. eu sînt creștină ca și tine... nu mă omori mai nainte de a-mi îndeplini o sîntă datorie!

Santinela skimbă arma din poza omorîtoare și aleargă să sprijine brațul une-i femei tremurînde, care abia putea să se mai ție pe picioare; dar potrivit datorii sale, o conduce la Supra-Comandantele nopturn, ce era un venerabil bătrîn și tot într o vreme, cel mai dejgețat romîn.

„Căpitane! zise Santinela intrînd; astă noapte am fost prea nenorocit în vegerea mea nopturnă... în loc de a-ți prinde vre-un stol de enemici cu care m ași fi putut mîndri; din contra acum ca un umilit pîndar de holde, vă prezentez un slab prizonier... o femeia kiar; însă observează bine căpitane, căci poate să aibă niscai cugetări ascunse această femeia care i-a venit poftă să călătorească kiar în puterea nopți către lagărul nostru.

Acestea roști brava saninelă, și depuindu-și prada în puterea Supra-Comandantelui nopturn, se re-întoarse la postul seu.

VI.

Căpitan Preda, admiră această ne-așteptată întîmplare și nu încetează de a măsura cu privirile sale cele pătrunzătoare, atitudinea femei prizonieră; în cele din urmă, vede că n are a se teme de nimic și se pregătește a face cîte-va întrebări necunoscute-i.

— Nu știu ce cauză te face doamnă, să-ți lași răpaosul de noaptea și să de-vii rătăcindă către lagărul nostru? kiar acum trebue să′mi spui cine ești, și ce vrei de la noi?

— Sînt romînă ca și voi Căpitane! Da romînă! — răspunse Catarina cu învăpăere și lacrămile, nu o lăsa să termine de tot, ceia ce voia să mai zică.

— Ești romînă zici?.. ei bine, atunci nu mă voiu teme de nici o trădare, nobilă doamnă, căci o romînă nu este capabilă a o face; însă trebue să fie o pricină importantă care vă aduce aci?

— Căpitane! vă voiu nara în scurt aventurile mele:

„Patria mea este Moldaviea; într o zi am fost răpită și trecută în Rușcug ca o sclavă, acolo după opt srezece ani de suferințe, înkisă într-o culă secretă care eczistă subt temeliile haremului Pași, nu știu prin ce minune am fost scăpată de la moarte și re-dusă aici, pe pămîntul romîn. Pînă în momentele acestea am fost dată îngrijirilor celor mai generoase, de către liberatorul meu, pe care din nenorocire, eu încă nu l′am putut vedea, să-i mărturisesc prin lacrămile mele; căci altă putere nu am. — Acum iată că știți cine sînt.

Capitan Preda își aduse aminte de noaptea trecută, și cunoscu îndată în această femeia, victima ce să liberase, cu pericolul a trei eroi creștini.

Catarina cade la picioarele Căpitanului și îl imploră cu stăruință, să o conducă către adevăratul său liberator. În darn i se propune a adăsta pînă la zioă, căci ea nu are paciință, reînpinge or ce obstacol și cere kiar în această oră să fie prezantată generalutui Buzescu.

— Ei bine dar, nobilă doamnă! — îl vei vedea... parolă de onoare! îl vei vedea...

Apoi se stravestiră amîndoi în lungi mantii nopturne, și armați cu secretul militar, se strecoară lesne pîntre santinele.

Soldații vegetori își pleacă armele lor, la auzul misterioase-i parole; și le acorduă trecere liberă p′între castre.

Acum iată-i lîngă o tendă măreață... mai multe stindarde sînt ridicate d′a dreapta și d′a stînga antreli sale; vîntul începuse a sufla și făcea să filfie pînzele lor cele colorate.

Tenda era luminată și generalul Buzescu se pre-umbla cu pași fermi în sus și în jos. — I se anunță venirea Supra-Comandantelui nopturn și se prerară al priimi cu impaciință.

VII.

Buzescu deșteptat din revelațiunile sale prin sosirea comandantelui nopturn, bănuește vre-o stranie întîmplare.

— Ei bine bravule capitan, voesc a cunoaște motivul care te face să mă vizitezi la ora acasta; nu cumva enemici... ai prevăzut vre-o mișcare?

— O! cît despre asta, rămîi în pace generalul meu: — răspunse capitan Preda cu rezoluțiea sa originală.

Buzescu înțelege foarte bine, că la un asemenea răspuns al bravului veteran, trebue să-și risipească or ce bănuală; de aceia își reluă iarăș aerul său cel gînditor. Însă capitan Preda îl deșteaptă pentru a doa oară din lamantație.

— O! streină întîmplare mă aduce aci generale...o femeia...

— Ei bine?.. o femeia?..

— Acea Victimă de eri noapte...

— Ce spun medici? e vr′o speranță de scăpare?

— Dînsa este kiar aici în persoană, și voește să-ți vorbească.

— Aici?.. cu neputință! — zise generalul, mirat...

Într′acest moment Catarina se strecoară binișor în năuntru, și cade la picioarele generalului îmbrățișîndu-le cu ardoare. Buzescu voește să o ridice dela pămînt, dar nu izbutește.

— Scoală doamnă! zice el; sau nu vei auzi nici o parolă din gura mea... în vieață nu pociu suferi astă atitudină a dumitale... sînt romîn doamnă! și ca romînă, dămi mîna dumitale... istă brațul meu deșkis!

— O! nu!.. nu sînt demnă, eu o renegată să mă ating de brațul liberatorului meu și al fiici mele!

— Cum?.. fiica dumitale este liberă? — întrebă Radul cu surprindere.

— Încă nu, zise Catarina; dar sper mai întîiu în Dumnezeu! apoi în dumneata și în toți bravi capitani ce te încongioară, că nu o veți lăsa să se piarză în acele ziduri blesfamate! nu o veți lăsa pe dînsa, care arde de impaciință să îmbrruăsișeze cultul maici sale... cultul maici sale am zis eu?.. o! nu! nu sînt demnă de acastă onoare... eu o renegată!.. mizerie! mizerie!... O! Dumnezeule! pe care te-am insultat, asvîrle trăsnetele tale peste capul meu! peste capul une-i sacrilege!.. numai acesta este singurul beneficiu care mi-să cuvine.

După pronunțarea acestor înfocate căințe, cade cu fața la pămînt, și îl udă cu lacrămile ce varsă din oki săi.

Radul și capitan Preda, rămîn ecstaziiați un moment, și în cele din urmă se pregătesc a da ajutorul cuvenit aceștii femei înfortunate, care se pare ajunsă la finitul vieți sale.

— Nu te despera doamnă! zise Buzescu, care care se interesa și mai mult de viiața ei. Trebue să speri foarte mult dela cel a tot putințe!..Dumnezeu priimește și iartă greșalele muritolor care să căesc... Aduți aminte de cuvintele sînte-i noastre Evangelii...

La numele Evangelii, Catarina se desmeticește din amețeală, și ridicînduse în genunki, împloră cerul cu lacrămi!

„O! sîntă Evangelie! sîntă Evangelie!.. o! tu singura consolare a culpabilelor mele suferințe... Ajută-mi astăzi să liberez pe unica mea fiică din mîinile infidelilor!

Apoi întorcînduse către ambi cavaleri, le prezentează o mică cruciuliță, pe care a scos-o din sînul său.

— „Vă con-jur pe Sîntă Evangelie și pe această cruce, ce reprezantă suferințele lui Cristos!.. vă con-jur să-mi ajutați să liberez pe fiica mea care poate acum va fi gemînd în înkisoarea din care am eșit eu...o! Dumnezeule! Dumnezeule!... ideia aceasta mă face furioasă, mă omoară... îmi stinge cea mai scînteindă speranță... cum?.. eu să trăesc, să fiu liberă! și fiica mea! frumoasa mea fiică să geamă în sclavie! departe de muma sa?.. o! nu! nici odată... daca inimile voastre nu compătimesc de o potrivă cu a mea... daca însfîrșit nu veți voi a mă ajuta; atunci eu mă voiu duce singură, și or voiu isbuti să scap copila mea, sau voiu muri alături cu ea!.. o rază numai din privirile sale, este destul pentru mine ca să-mi dau viiața pentru dînsa! — kiar acum mă voiu arunca în fluviu și cerul mă va conduce la ținta inimii mele cea nestrămutată.”

— Liniștește-te doamnă! zise generalul care era pătruns de a ei desperațiune. Fiica dumitale se va libera cît de curînd...

— Da, da, se va libera negreșit; continuă capitan Preda înduioșit de mila ei.

— Cum?.. ce ziceți voi?.. adevăr este ceia ce am auzit, ori facultatea mă înșală?.. mi să părea că ați rostit o parolă! o singură parolă de consolare...

— Am zis și mai repetăm, că fiica dumitale să va libera. — Replicară ambi cavaleri.

— O! îți mărturisesc Dumnezeule! îți mulțumesc de o mie de ori... ei au zis că fiica mea să va libera?.. ei bine, ei o vor face... parola unui romîn este neskimbată! este sîntă!...ah!Anico, Anico... ah! scumpa mea fiică, bucurăte... sîntă Vergină! ți-au auzit rugile cele nline de credință, și nește nuține zile vei fi transportată în centrul creștinilor, denarte de acei oameni fieroși care-ți insniră numai groază!..

După terminarea acestor implarații, se întoarce și cade din nou la nicioarele ambilor cavaleri și voește să le îmbrățișeze genunkii; dar este oprită de brațul generalului Radu, care izbutește a o așăza pe patul său cel de răsboiu.

Capitan Preda salută, și pleacă la postul său.

Junele general avea mare nerăbdare să cunoască aventurile aceștii femei suferinde; după ce s′a mai întremat din slăbiciunea în care căzuse necunoscuta, îi arată dorința ce are și o roagă cu idulgență spre ai raconta istoria sa.

Catarina esaltă la această nuvelă, și continuă în kinul următor.

VIII.

Eu mă numesc Catarina. Părinți mei treăea în Moldaviea se la anii 1550; ei îmi deteră o creștere bună, și cînd am ajuns la vîrsta de 12 ani, mă aruncară fără plăcerea mea, în brațele unu-i cănitan de lefegii, om vrednic și de nație greacă, anume Kara-Iane.

Din ajunul căsătorii mele deveniiu sclavă bărbatului meu. Într adevăr el mă iubia, însă inima mea păstra un sloiu de giață pentru dînsul.Îndată ce simți răceala mea, deveni foarte bănuitor; se retrase din serviciul oștiri, ca să mă poată kinui și mai tare cu aspra sa gelozie.

Părinți mei care trăia încă, văzîndu-mă nemîngiiată, cunoscură greșala lor; dar acum era prea tîrziu.

La 15 Aprilie 1562, părăsirăm Iașii, și fuseiu sforțată de Kara-Iane, să merg la o moșie lîngă Galați, pe care o luase în arendă, numai și numai ca să-și întărească drepturile sale căsnicești.

Acolo daca am ajuns neam restatornicit într′o veke lăcuință boerească ce semăna că au fost oare-cînd un castel. Aceste ruine să afla înkise de jur împrejur cu un zid nalt de o coloră înnegrită. Antreaoa acestu-i dărăpănat castel, era bine asigurată cu doă porți zdravene, legate și veregate numai cu fier, Iar d′asupra învelișului castelului, crescuse știr verde, și prin poduri lăcuea Cucuvelile și Liliecii.

Ast-fel era biografia nuoă-i mele lăcuințe de jună femeia, măritată abiea de cîte-va luni. Aici eram osîndită să-mi înkiz vieață cea mai frumoasă, alături cu un om pe care nu-l iubeam, și care hotărîse, să mă tortureze prin cea mai grozavă gelozie.

IX.

Iată șase luni trecute de cînd lăcuesc în castelu meu. Caralane îmi dedese de companioană pe o femeia bătrînă din sat, spre a-mi ajuta în a facerile cași. Petrecerea mea de zioă, începea și se sfîrșea șezînd înkisă în afurisitul de casstel. N′aveam voe să es nici pănă la poartă fără brațul lui Kara-Iane.

Biata bătrînă prinsese atîta milă de mine, în cît, de multe ori lăcrăma pentru suferințele mele și mă jelea foarte mult; însă eu hotărîsem să rabd asprimea soari ′mele pînă în sfîrșit cu bărbăție; și fiind că numai cunoscusem altă vieață mai bună, credeam că astfel trebue să pătimească toate femeile măritate dela bărbați lor; Dar cerul care vegează asupra tuturor nenorociților, își aduse aminte și de mine.

După cîtă-va vreme, Caralane începuse să fie mai puțin bănuitor, ne-avînd a să teme de nici un curtezan în acel sat. Peca adesea după interesele sale, și mă lăsa singură cîte-o zi întreagă. Îm dete voe să es din galera mea pe la vecini din sat, și puteam să mă preumblu pe coline, kiar în lipsa lui. Această skimbare de vieață îm făcea bine și mă mai nutrea.

Acum mi să părea eksistența mai puțin suferindă, văzîndu-mă mai liberă, și aveam mare speranță că îmi voiu întrema sănătatea cu desăvîrșire, care în vremea torture-i precedinte, se părea că-mi amerință vieață. N′am fost amăgită în părerea mea fiind că mă simțeam așa de bine, încît peste puține zile, numai veam nici o simtomă de maladie.

Tot ce m′a făcut bine, era încetarea persecuții bărbată-meu. El văzînd acum că este peste putință de a-mi cîștiga inima, căzuse la iubirea de argint cea mai nemăsurată, ca toți compatrioți săi, și prea puțin să îngrija de mine

În această dieastimă de vreme, părinți mei veniseră de trei ori pe la mine, și la cea din urmă între-vedere, se bucurară foarte mult văzându-mă mai dispozată și mai sănătoasă. Mumă-mea care mă adora prea mult, îmi lăsă o mulțime de consultări necesare reputații une-i femei june ca mine.

X.

Într′o zi pe cînd bărbată-meu lipsea de a casă, mă pomeniiu în curtea Castelului cu o trăsură boerească.

Alergaiu la scară și întîmpinaiu pe o damă vîrstnică însoțită de un june cavaler, ce să da jos din trăsură. După terminarea reverenților necesare amîndurora părților, conduseiu persoanele în salon, și conversațiea începu:

— Nu mai este îndoială, zise bătrîna damă, că dumneata ești consoarta bunului nostru arendaș, domnu Kara-Iane?

— Așa doamnă! i-am răspuns eu.

— Mă bucur prea mult! urmă ea.

— Asemenea și eu sînt foarte încîntat jună domnișoară, avînd onoare să vă cunosc persoana. — Zice junele cavaler care dela intrarea sa, nu-și luase oki dela mine.

Eu îi răspunseiu prin tr′o reverință, și mă grăbiu a anonsa pe bărbată-meu.

— Noi sîntem proprietari acestu-i castel învekit; luă vorba bătrîna damă.

— Într adevăr, castelul este foarte învekit; dar ascunde în ungiurile dale comoara cea mai brilantă! — Adăogă junele cavaler.

— Ce vrei să zici domnule? îl întrebaiu eu.

— Voiu să zic că el ascunde niște frumuseți ca ale dumitale doamnă! nu este așa mamă? — zise el întorcîndu-se către bătrîna damă.

— Nu mai e îndoială fiul meu. — Noi am venit, continuă ea adresînduse către mine, să petrecem cîte-va săptămîni aici la moșie ca să mai respirăm curatul aer de primăvară.

Eu le prezentaiu mulțumirea ce simțiam, și îi lăsaiu să se repauzeze de osteneala drumului.

XI.

Kara-Iane venea c′o falcă ′n cer și cu una în pămînt... era armat de sus pînă jos parcă avea să se bată cu o droae de tatari!

Îndată ce puși în curte abia gîfîind de alergătură, răcni ca un leu din toate puterile:

— Cine a ′ndrăznit să calce pragu porților fără știrea mea, bre?..

— Este posesora castelului, îi răspunseiu eu.

De odată îl văzuiu că să face galben, roș, negru... eu mă sperieiu și vream să fug; dar îndată mă smîci de mînă, și mă întrebă cu oarecare liniștire:

— Este vre-un bărbat cu dînsa?

— Numai un june cavaler o însoțește; răsspunseiu.

La acest răspuns, el ecsecută o grozavă scrîșnire din dinți...

— Să te ferească Dumnezeu să-ți arunci oki măcar, la acel june, că pre legea mea de Elin, vă fac ciopăți p′amîndoi cu iataganu ăsta... ai auzit?..

— Eu rămăseiu încremenită la aceste fieroase cele ce auzisem, el mă lăsă amețită în mijlocul curți și alergă sus, spre a complimenta pe oaspeți săi.

XII.

„Să te ferească Dumnezeu să-ți arunci oki la acel june! — mî-a zis el... O! ce fatală parolă! ce prevestire grozavă!

Daca el n′ar fi bănuit, daca el n′ar fi pronunțat această blestemată temere!, poate că nici nu mi-ași fi adus aminte de ceia ce lui îi era frică; și acel copil innocent ar fi eczistat și astăzi în vieață!

Cum? întrebă Buzescu ce rămăsese în tăcere dela începutul narațiuni aceste-i avanturiere; acel june cavaler numai trezește?.. de unde ai știința asta?

— O! bravule general... el și-a pierdut vieață încă de atunci, precum veți afla mai la vale.

Îndată ce mă deșteptaiu din amețeala în care căzusem, urcaiu treptele după bărbată-meu; acolo îl găsiiu foarte skimbat. Elinu meu știa să se prefacă așa de bine, în cît nu-l putea cunoaște nimini, în ce stare au fost cu un moment mai nainte.

Dînsul sta în picioare din′aintea posesorilor săi, și să arăta prea voios de venirea lor; însă numai eu, și el, știeam cît de mare dorință avea să-i depărteze d′aci mai curînd, pe care o și făcu printr′o mincună dibace, mai cu seamă observînd că junele boer, nu-mi liua oki de ka mine, de și eu mă feream să-i întimpin privirea; dar cu toată fereala mea și cu toată amerințarea lui Kara-Iane, care mă inspirase mai mult, în loc să mă înpietrească, n au fost cu putință să nu ne întâlnim okirile.

XIII.

— Coconașu are mare plăcere să privească pă nevastă-mea; zise Kara-Iane, parcă n′a mai văzut alte femei în lume, și la lași mai cu seamă.

Aceste parole le rosti cu o manieră adevărat grecească! avînd zîmbetul pe buze, scîrșni între dinți, și perfldiea în inimă.

În momentul acela hătmăneasa Mariea, așa să numea dama aceia, își întoarse privirile către fiu-său.

— Într′adevăr! răspunse junele, am văzut foarte multe femei la Iași și în toată Moldova; însă nici una așa de frumoasă ca consoarta dumitale.

Mie îm peri fața la acest răspuns franc al junelui cavaler, hătmăneasa rîse, și Kara-Iane înverzi!..

— Îți mărturisesc adevăru bravul meu capitan, re-luă tînărul, te pismuiesc foarte mult... a-și dori să fiu eu Kara-Iane, și dumneata comis, Padu! — astfel să numea tînărul cavaler.

— Prea mare laudă faci nevești mele coconașule! răspunse Elinu meu cu ipocresie.

— I-am dat meritul ce i se cuvine; nu este așa mamă? zise el întorcînduse către hătmăneasa.

— Ea acordă foarte mult și cu mare nobleță politica fiului său.

Acum nu-mai eu știeam ce să petrece în inima lui Caralane... stam înmărmurită să nu se întîmple vre-o dramă kiar în momentul de față; dar mă înșălasem, fiind-că bărbatu-meu știea să gonească lucrurile mai de parte.

Între celelante comvorbiri ce mai avură loc, hătmăneasa arată bărbată-meu, dorința sa de a petrece cîte-va săptămîni aici la moșie. Această hotărîre a posesori, îi irită și mai mult gelosia, și se munci în tot felul ca să se curățe de dînși kiar în zioa aceia. Născoci o plăzmuire, că prin pădurile din preajma locului, să află o bană de hoți foarte mare, care a călcat pe mai mulți proprietari; ba încă nu să rușină să mință că kiar în noaptea precedentă, au asasinat pe cutare boer din vecinătatea noastră, care să afla asemenea venit să petreacă la moșie, și că în sfîrșit să află în mare pericol kiar și dînsul de a nu fi călcat de aceia-și bandă în noaptea viitoare, zicînd că este hotărît să nu doarmă în casă astă noapte.

Acestă falsă narațiune, o parastisi așa de bine, în cît, ne înfricoșă pe toți. Ea își a fu efectul dorit, căci hatmăneasa era una dintre cocoanele cele mai fricoase după vremi, și cu tot curagul ce-i făcea fiul său, hotări să plece kiar după prînz la Galați, ce nu era cu depărtare dela moșie.

Văzînd Kara-Iane hotărîrea hatmăneși, îi mai veni inima la loc, și începu să le prepare apetitul cu mare activitate, spre a-și urni sataraoa din spinare mai curînd.

XIV.

După prînz totul era gata de plecare. Kara-Iane să arăta cel mai sprinten la înteprinderea aceasta. Aranjase foarte bine pregătirea plecări, și toate bagajele, se afla la locul lor.

— Să înhame cai la trăsură! striga hătmăneasa, ca să putem ajunge la Galați mai de vreme.

Ordinul acesta era un balsam pentru Elinu meu; el sări ca fulgerul în curte și după un moment, trăsura să afla la scară.

În vremea aceasta, comisu Radu se înkisese în salon; eu avuiu ne-răbdarea să știu ce face, și mă uitaiu p′în locu kei dela ușă... el scriea un bilet. După ce a isprăvit, la sigilat și îl puse în buzunar. Eu m-am depărtat îndată, ca să nu fiu văzută. — Hătmăneasa se gătise și adăsta în scară.

— Radule! strigă ea; nu mă face să aștept fătul meu... o să ne apuce noaptea pe drum....

— Iată-mă-s gata, scumpă maică; voesc să măltuisesc oamenilor cași domnului Capitan.

— Bravo! copilul meu; tu porți nobila mîndrie a tatălui-tău.

Comisul Radu, avu prilej să întâlnească pe bătrîna mea servantă; skimbă cîte-va vorbe cu dînsa, îi puse ceva în mînă și veni spre întîmpinarea mume-si.

Ca să-l privească cineva, comisu Radu, era un june vrednic de adorat!.. frumos la față, talia-i sveltă, oki crăprui, sprîncenele negre, și kica sa cea castanie, se răsfira în bucle pe ambi săi umeri bărbătești... într o etate de doă-zeci și patru de ani era cu neputință să nu inspire amor or căru-i spectator.

Trecînd pe lîngă mine, mă privi c′o ecspresie dureroasă și ajută mume-si să se urce în trăsură. Hătmăneasa m a sărutat pe frunte luîndu-și adio; iar Radul mi-a zis: la revedere!

Kara-Iane făcea lungi temenele pînă la pămînt, și îi consulta se mîe mai tare și să nu repauzeze nici decum spre a putea ajunge mai de vreme la Galați.

În fine, trăsura porni... patru cai negri corb din cei mai iuți, o făcea să sboare pe suprafața cîmpiilor, și după cîte-va momepte, dispăru din okii mei.

Nu știu de ce îmi plăcea să mă uit în urma trăsuri? aci mi să părea că o zăresc fugînd, aci mi să părea că se îptoarce iarăși înnapoi... În cele din urmă, simțeam că acea trăsură ducea cu dînsa o parte din corpul meu, din inima mea kiar!..

Mă miram foarte mult de această streină turburare a simțurilor mele, și hotărîiu să pu mă mai gîndesc la oaspeți precedepți.

Kara-Iane observase mișcările mele, ordonă să înkiză porțile țeapăn, și se puse să zică de patru-sute de ori; kirie! eleison! — Apoi veni lîngă mipe să mă copsole și să mă încurajeze, gîndind că m′am sperieat de fabula tîlharilor înkipuiți. Îmi zice să n-am nici o temere, căci el va fi deștept toată noaptea, și va pune custozi în giurul castelului să privegeze, și în sfîrșit daca odată am luat de bărbat pe un Elin, este un dispreț să mă mai gîndesc la frică.

Eu îi mulțumiiu de interesul ce putrea pentru mine și îi promiseiu că voiu fi cea mai curagioasă femeia astă seară.

Kara-Iane plecă să se mai preumble prin sat după trebuință, și eu am rămas iarăși singură.

XV.

Kinul cel grațioas al junelui Komis, lăsase o reală întipărire pe inima mea; toate silințele ce făceam de a nu mă mai gîndi la dînsul, era zadarnice! — Datoriea mea de consoară îmi impunes să fug de aceste pericoloase imanginații...Jurămîntul făcut înnaintea altarului, de și fără con-simțimîntul meu, mă amerința din înnălțime... eram singură cuc, și n′aveam nici o amică căriea ași fi putut să mă destăinuesc ca să mai repir. Așa dar eram cea mai infortunată ființă din lume!

În timpul sbucumărilor mele, ușa se deșkise și intră bătrîna mea servantă, carea după ce sa încredințat bine că bărbată-meu să depărtase de castel, îmi zise că voește să-mi spue o vorbă, dar să nu mă supăr pe ea. Eu îi acordaiu cererea.

— Știi dumneata una coconiță?.. să nu-ți fie cu supărare... coconașu cela cînd a pornit, mi-a zis încetișor la ureke, că moare de doru mătăluți!.. și de... povestea vorbi... pasămite că s′a potrivit sîngele!.. apoi cum îi socoti și dumneata.

M′am uitat la dînsa lung, fără ai răspunde. „Iată misiea slugilor!” ziceam în sine-mi; dar ea nu-și pierdu curagiul continuind în kipul următor.

— Zău! pre legea mea, coconiță! i-ai căzut dragă nevoe mare... Iaca-mi uitasem, batămă pustiea să mă bată! mi-a dat și un răvășel scris cu slove ca să ți-l dau în mînușita dumitale, și nu știu unde purdalnicu l′am vîrît, bată-l conceniea să-l bată...

După ce să scotoci prin toate bulendrile ei, numai și numai din șiretlic, ca să ostenească paciința mea și să-și joace mai bine rolul, în cele din urmă să făcu că-l găsește.

— Ha, ha... am dat peste dînsu acum; l′ascunsesem de frica jupînului. Ia poftim de vezi ce scrie drăguțu ăla de făt-frumos?

Eu îl luaiu cu cea mai mare liniște și fără să-i răspunz. Biletul era sigilat și fără adresă; cunoscuiu îndată că era kiar acela pe care l′am văzut scriindu-l în momentul departului său.

— Ascultă Marieo! îi ziseiu; oare cînd va afla bărbată-meu, că dumneata ai priimit acest bilet pentru mine dela acel boer, ce va zice atunci?

— Aoleo! coconiță! m′artăia pre legea mea! — Dar apoi cum naiba să afle, că numai eu, și cu dumneata știm istoriea asta; cine o să-i spue?

— Poate kiar eu...

— Dumneata?.. nu te crez coconiță!

— De ce să nu mă crezi?

— Ia nu te mai preface zău coconiță!.. eu cînd aș fi în halu dumitale, i-ași pune cruce numa cît zici Meiu! lu jupîn Caralane... cine la pus pă el să se însoare și să a o astfel de copilă mîndră și drăgăstoasă?.. Nu să vede singur ce poamă este?... mai mult bătrîn decît tînăr și posac vai de creștin! De cînd a venit în sat ăsta, nici odățică nu l′am văzut și eu să rîză... tot tună și fulgeră!.. ba încă pînă mai alaltaeri te ținea înkisă ca pe o roabă, încăt mi să rupea inimoara de mila dumitale! — Iasălla pustiea! că mi-e urît să nu-l văz în oki... bine zice rumîn nostru: grecului să-i frigi urma, nu alt ceva. Dar apoi dumneavoastră boeri, nu′ș ce păcatele planisire aveți, dă muriți de ei?..

Această obrăznicie a servante-i mele, de și plină de rezon, însă atingea foarte mult dignitatea mea; și fiind-că nu voeam să am de complice o servitoare, îi ordonaiu, ca altă dată să nu mai vie la mine cu asemenea vorbe, amerițîndu-o că o voiu spune bărbată-meu.

—Iaca-șa! zise ea eșind pe ușă; de cine ți-e milă, nu-ți are haru... mai bine trezește o rumîncă d′ale noastre cu zece părți, de cît o cocoană!

XVI.

Solitudinea este afecțiea cea mai necesară amorului și poezii!.. ea este consolațiea și nutrimentul ambelor simțimînte... numai prin tr′însa se îndulcește vulnele înnamoratului și se mărește lamantațiea poetului... Amorul și poeziea sînt strîns legate între dînsele.... poeziea se inspiră prin Amor, și Amorul prin poezie!.. Poetul se consolă prin rimele sale și în′amoratul prin amanta ce adoară... suferințele lor sînt de o notrivă grave! de o notrivă resnectate!.. Cerul se pare că au ordonat acestor doă încîntătoare simțimînte, a se asecura unul pe altul!..

XVII.

Eu rămăseiu singură... cît de mult adoram singurătatea care pînă eri, ′mi era foarte nesuferită!.. sniritul meu se transnorta în depărtare fără voea-mi, mi bruna figură a junelui comis, mi se nărea că stă de față!.. încremenisem cu biletetul în mînă, și canul mi-era prea amețit... vruiu să rup sigilul, dar iarăș mă opriiu gîndindu-mă la datoriea mea... Amorul mă îndemna să-l deskiz! onoarea îmi ordona să-l arunc în foc. — În cele din urmă hotărîiu a nu da ascultare nici unuea nici altiea, și biletul rămase sigilat în păstrarea-mi, pînă să va ivi vre-o ocazie să-l înnanoez autorului său. Această hotărîre însă, suferința mea creștea din zi, în zi... Amorul străbătuse nițel cîte nițel, pînă în centrul inimi-i mele și compătimeam foarte mult... remediu nu mai era! — Aș fi dorit să mă destăinuesc la cine-va ca să mai respir, dar n-aveam nici o amică...Marii îi ordonasem să nu-mi mai vorbească, și nu mă erta ambițiea să reclam ceia ce singură aruncasem... în sfîrșit eram prea neconsolată!..

XVIII.

Amiciea! este unicul remediu al înnamoraților!.. amiciea! această neprețuită și nobilă misie... o! cît de ferice este muritorul acela care are un amic! — Am zis un amic, căci este imposibil a avea mai mulți; — însă aici este vorba pentru un adevărat amic!... un amic de ale căruea consultări să profiți... un amic care să te încălzească cu dragostea amicii sale! un amic care să compătimească de suferințele tale!.. un amic in-fine care să moară alături cu amicul său!....o! dar unde este acel amic în zioa de astăzi?..

Uni oameni cred și să fălesc că au o sumă de amici; mai cu seamă treapta de sus... cît de înmelați sînt bieți oameni! — un bogat nu poate fi nici odată încunjurat, de cît pumai de lingușitori! precum asemenea și un prinț nu este ocolit de cît numai de curtezani!..

O! tu bogatule, de-ți va zice cine-va: ”eu sînt amicul tău,! — răspunde-i cu dispreț: Minți!.. ești un lingușitor! — Asemenea și tu prințule de-ți va adresa cine-va aceiași parolă mare, să-i răspunzi îndată: minți!..... ești un curtezan!...

În van!.. aceste clase de oameni sînt sărace de îndulcirea amicii... ei nici odată nu pot avea amici adevărați în mondul acesta!..

Numai clasa de jos... numai săracul poate avea amici... numai pe el la lăsat cerul să se încînte de sublima dragoste a amicii!...

XIX.

Hotărîsem să-mi dobîndesc și eu o amică. Prioteasa din sat mi să părea femeia care-mi trebue, fiind și noi amîndoă, cam de o etate; de și ea să părea ceva mai înaintată la ani, dar n′aveam pe care alta să o găsesc mai comparabilă cu mine.

Preotul Eftimie venea în toate sîmbetele de făcea paraclis; fiind că Elinu meu, ce e dreptul, era foarte evlavios!

Într′o zi îmi veni bine așa, și față cu bărbată-meu rugaiu pă preot să zică femei sale ca să vie pe la mine cîte odată, să ne mai petrecem din vreme amîndoă. La această reclamare a mea, Caraiane cam zbîrci din nas, dar n-avea ce să facă, ne prevăzînd decît numai o simplă dorință, pe care mi-o acordă cu răceală; mie atîta-mi trebuia.

Preotul să bucură oare-cum și-mi promise că ordinul meu se va pune în mișcare kiar de astăzi.

Este cunoscut că țărani noștri, respectează foarte mult pe superiori lor, și au de mare onoare spre a se afla în relații amicale cu cocoanele sau cu boeri. Această nobilă manieră caracterizează pe toți țărani care sînt romîni adevărați.

Adoa zi duminică după terminarea liturgii, începu relațiile mele amicale cu preoteasa. Ea mi se înfățișă cu față vesele și voioasă... din cîte-va vorbe cunoscuiu îndată că nu greșisem în alegerea mea. Preoteasa era o femee dejgețată! vorbea slobod și rezona binișor; însfîrșit era dotată cu un spirit natural... cîtă bucurie simțeam atunci pentru acestă femeia!.. mi se părea că am regăsit o sor! atît de mult o iubeam.

— Coconiță, îmi zise ea, dumneata trebue să știi mai bine care fuse pricina dă porniră așa în grabă hătmăneasa și cu fiu-său, proprietari moșii aceștiea?... era vorba precum am auzit să petreacă mai multe zile aici... sărăcuț′an de mine! și dă mine!.. eu mă aflam dusă la sorumea cînd veniră d-lor; au trimis îndată să mă keme, dar pînă să viu, și plecaseră. O! nu știi coconiță cîtă părere de rău am în sufletul meu că n′am avut norocire să revăz pe buna mea stăpînă și pe drăgăstosul coconaș!

Această convorbire mă interesa prea mult, și mă siliu a mulțumi dorința preoteși părîndu-i originală pricină care a grăbit plecarea hătmănesi.

— O! doamne! sfîntule! zise ea; ce seacă de noroc am fost eu că nu m′am aflat de față să-i fac cora;, că poate mai rămînea. Acei hoți i-a pricinuit numai o spaimă zadarnică, fiînd-că nu este adevărat, ș apoi kiar de ar fi așa, nu să află la noi în sat destui voinici care putea s′o apere de or ce primejdie măcar. — zău! Doamne iartămă coconiță... asta trebue să fi fost numai o plăsmuire a jupînului ca să-i depărteze mai curînd d-aici... eu sînt cam răzdrăvană coconiță.

— Ce vrei să zici draga mea? o întrebaiu eu.

— Vescă greci ăștiea așa sînt coconiță... au mare temere pentru nevestile lor; adicătele, să fie cu ertăcune, bunioară dumneata... tinerică! frumușică!... bag seamă ′ia fost teamă bietului Kara-Iane să nu să înnamoreze dă dumneata coconamu nostru... Asta a fost toată șireteniea. mă prinz pe capul meu.

Mă miraiu foarte mult de istețimea priotesi și îmi fu cu neputință de a mai păstra secretul! I-am narat toată aventura biletului, păstrînd numai sentimentul meu către acel june.

Da lasă ′n colo coconiță, că ești o femeia primejdioasă dumneata...apoi ori cine te-o zări, e cu neputință să nu să săgeteze la inimă! prelegea mea ți spuiu că kiar eu parcă te-aș sorbi într′o lingură de apă! — A avut tot dreptu bietu jupîn Cara-Iane să-i fie frică... ba daca ar fi fost numai hătmăneasa singură, n′avea nici o nevoe; Iar apoi hoțu de coconașu să uita cu jind la dumneata.., ce să zici? tinerețe bat′o s′o bată... așa a lăsat Dumnezeu coconiță!..

Convorbirea prioteși mă distra foarte mult și flatațiile ei, contribuea la creșterea pasiuni mele. De dimineață pînă seara am petrecut înpreună și a doa-zi, î-am promis și eu contra vizită. Ne-am luat adieo una dela alta, și am petrecut′o pînă la poarta castelului.

Toată noaptea am vibrat într′o profundă lamantație.

XX.

A doa-zi, îndată ce să lumină de zioă, cea dintîi și mai mare grijă a mea, fu de a dobîndi voe dela bărbată-meu, să poc face și eu prioteși contra vizită. Caralane mi-acordă voea cu răceală și eu îi măulțumiiu cu căldură... el se părea oare-cum îngrijat kiar parcă i se prevesti vre-o fatală întîmplare!.. o! el avea rezon!.. Ar fi fost de o mie de ori mai bine să mă fi ținut înkisă în casa încă trei patru luni de zile după pornirea hătmăneși, și trebuia să aibă o mai mare îngrijire de mine; căci atunci poate a-și fi ocolit prăpastiea cea mai teribilă!.. dar ce zic? destinul trebue să se îndeplinească!..

Merseiu la prioteasa care mă adăsta cu mare bucurie; ea îmi făcea o priimire respectuasă; dar eu îi ordonaiu să înceteze cu etiketa și să fim mai familiere între noi. Așa dar pentru că era timpul foarte frumos hotărîrăm să facem o promenază amîndoă pe jos, ca să ne mai distrăm.

Era o zi din cele mai brilante ale luni lui Maiu... cîmpul peste tot înbrăcat cu încîntătoarea sa haină verde, pomii înfloriți, răsurile deșkise și păsărelile făceau un consert aerin; i-ar muncitorii brăzdau locul de recoltă în toate părțile. În sfîrșit natura întreagă era veselă și plină de amor!

Ne urcarăm pe o colină ce era mai cu apropiere și care să învecina cu o mică pădurice de aluni. Aci ne așezarăm pe iarbă ca să mai respirăm. Peste cîte-va momente auzirăm în pădurea vecină o cîntare de bucum!.. Artistul sufla așa de bine în intrumentul său, în-cît rămăseiu încremenită de melodiea ce scotea... numai la Iași în curtea Domnească mai auzisem asemenea cîntare frumoasă.

Prioteasa se părea că nu este așa de surprinsă, ka mine, și o întrebaiu cine poate fi acel kîntăreți? Ea îm răspunse zîmbind, că este un june țăran care știe foarte bine să cînte cu bucumul.

De-o-cam-dată crezuiu, și aveam nerăbdare să cunosc și eu pe acest june artist; dar melodia intrumentuui său devenea din ce, în ce, melancolică și pătimașă!.. Atunci un ohtat, se rupse din inima mea fără voie-mi, pe care Amica prioteasă nu-l scăpase din vedere.

— Acest june trebue să compătimească de cineva?..

— Da! este îndrăgostit vai de creștin cu fată de boer, și d′aea cîntă așa cu foc...

— Sîrmanu! bietul june... mi-e milă de el prea mult! ziseiu eu, și tăcurăm ca să mai ascultăm.

După cîte-va momente bucumul încetă și noi tot mai ascultam... nu știu de ce mi-să bătea inima într′acel moment, și o înfierbințeală maladioasă, străbătuse tot corpul meu.

Prioteasa amică nu scăpa nimic din vedere; ea simțise toată turburarea mea, și să făcea că nu bagă de seamă.

Mie mi se părea că tot mai auz sunetul buciumului; Dar în cele din urmă pricepuiu că nu era decît eco, repetat în centrul inimii mele!

— Îți pare rău coconița mea, zise prioteasa, că nu mai cîntă acel june cu bucimul?

— Într adevăr, ași avea plăcere să-l mai auz, fiind că este foarte dibaciu în arta sa.

— E, he, coconiță! zise ea cu asigurare; dar din gură să-l auzi, știi ca o filomilă...

Parola ei se realiză în acela-ș moment, auzindu-se următoarele strofe rostite d′un voce Angelic:

Frumoasă păsărică, Ce ′n aer ciripești Tu ești ușurică Să călătorești; Prin agera-ți iuțeală Zefiru străbați, Și n′ai nici o opreală Nu te mai abați... Acolo unde-ți place Pe vîrful cel înnalt Te anini îndată Lîng′ ′al tău Amant! De ce nu sînt ca tine Cu mici aripioare Să străbat coline De prin depărtare; Să-mi revăz ființa Pe care ador! Să-i sărut gurița Și apoi să mor!.. Frumoasă păsărică Cu corpul ușor, Ești mai fericită De cît un muritor!..

De și înțelesul acestor versuri era simpl și naiv, dar se potrivea foarte bine cu starea inimi-i mele... fie-care rimă se întipărea în mine și mi-era cu neputință de a nu mă simți mișcată. — Junele comis mi să prezanta în aparință, și vocea sa avea mare asemănare cu a acelui ce ascultam; dar nici odată nu-mi înkipuiam să fie însuși el autorul aceste-i romanțe.

Prioteasa care devinase tot, mă întrebă daca am dorință să cunosc și eu pe acel june amorrezat; îi primiiu propunerea, adăogînd, că un asemenea om cu niște talente atît de frumoase, merită a fi mîngîiat în nenorocirea sa.

— Așa dar să-l kem?

— Kiamă-l... dar cum îi este numele?

— Radul!.. repetă ia cam makinalicește.

— Radul!.. cum să poate? — vruiu s′o opresc la auzirea acestu-i nume atît de cunoscut mie; dar era tîrziu, căci ea îl strigase și hotărîiu să′l văz în sfîrșit.

XXI.

După un moment junele țăran era la picioarele mele... cîtă spaimă am avut cunoscînd subt acele haine țărănești pe comisu Radu!.. el îmi îmbrățișa genunki cerînd mii de pardoane și cîte-va lacrămi inundară frumoși lui oki. Eu eram foarte amețită într′acel moment... simțirile mi să turburase prea mult și nu puteam nici să mai vorbesc!

După ce mă desmeticiiu nițel, vruiu să mă depărtez din acel loc; dar Radul nu mă lăsă, rugîndusă cu lacrămi să nu-l abandonez cu așa cruzime, căci este în stare a să omori kiar înnaintea mea. — zicînd acestea, trase repede un pumnal ce purta la cingătoare și-l îndreptă în inima sa...

— Un pas de vei face înnapoi, voiu împlînta acest fier în pieptul meu! — zicea el cu hotărîre.

Mă înfioraiu de resoluțiea sa și mă opriiu kiar și fără voința mea. Prioteasa stăruia și ea de mine ca să nu fiu așa de împetrită la inimă.

— Mai stăi nițel de vorbă cu bietu coconaș, că doar n′o fi foc! zicea ea.

Eu vedeam toată greutatea poziții mele și tremuram de frică să nu să ivească Kara-Iane de unde-va...

— Scumpa mea Catarino! striga Radul cu învăpăere; din momentul în care team zărit, inima mea sau transmis într′un incendiu!.. pieptul mi se bate cu violință și răpaosul au dispărut pentru mine!.. I-ar tu crudo! nu vrei nici să mă privești!.. tu vrei să fugi de m ine cu atîta indiferență!..

— Dară domnile comis, trebue să fug, fiindcă însuți declari că eu sănt pricina nenorociri dumitale! — Acestea rostiiu și vruiu să pornesc.

— O! nu... nu! zise el; îmi vei face foarte rău dacă vei fugi!.. opreștete te rog numai pentru un moment!.. pentru un moment care mă nutrește și îm dă vieață!.. o! nu tu nu vei porni, nu este așa?.. ei bine! voesc să te întreb o vorbă o singură vorbă care va fi consolarea vieți mele întregi... și apoi... te vei duce de vei voi!

Isprăvește domnule fiind-că mă compromiți țiindu-mă în loc... poate să ne zărească cineva împreună, și atunci mă vei face cea mai nenorocită femeia din lume!

— Eu să te fac nenorocită! zise el cu durere... eu care te ador atît de mult?.. eu care respectez ființa ta ca o divinitate!.. o! Catarino! Catarino! iată cît de puțin mă cunoști!..

— Ei bine daca zici că mă iubești lasămă să mă depărtez din locul acesta, cari e timpul să sosească bărbată-meu la măncare, și negăsindu-mă acasă, voiu pierde această libertate de a mă mai preumbla singură fără brațul său.

— În sfîrșit daca tu ordoni, eu numai pociu nimic... ești liberă să pornești; însă te rog în numele cerului, să-mi spui daca inima ta atît de pură și innocentă, păstrează pentru mine vre-o rază de speranță? spune-mi frumoasă Catarino mă iubești tu?.. ai citit biletul care l′am dat servante-i tale în momentul plecări mele?.. ai văzut cît de arzător este Amorul ce nutresc pentru tine?..

Atunci scoseiu biletul său pe care îl pătram în sîn, și il dăduiu în mînă fără ai zice nimic.

— Ce văz?.. zise el cu desperație... Acest bilet este sigilat așa precum l′am lăsat eu!.. crudo!.. tu n ai avut îndurare nici să-l deșkizi măcar?.. o! iată isbirea cea mai omorîtoare pentru mine!..

— Gîndește-te bine domnile comis, sănu fie din contra?.. datoriea mea, liniștea mea mai cu seamă, nu m a ertat să rup sigilul acestu-i bilet; însă el au fost păstrat așa de bine lîngă o inimă suferindă.. ca să ți-l înnapoez vre-odată!..

— Adevăr!.. tu ai rezon!..

După ce l′a sărutat de mai multe ori, l′a vîrît în sînul său cu mulțumire.

— Ei bine dar, el va fi așezat în acelaș loc în sînul meu și păstrat astfel, parc′ar fi scris de însuși frumoasele tale mănumițe.. îți mulțumesc frumoasa mea Catarino! îți mărturisesc de o mie de ori... o! el mă va consola și mă va putri foarte mult!..

— Adio! Radule! — am zis eu și mă depărtaiu tremurînd.

— La revedere iubita mea! la revedere!..

— Nenorocite! vrei să mă torturezi? — îi răspunseiu din depărtare.

El rămase în nemișcare ca cum n′ar fi auzit bine cele din urmă parole ale mele.

Prioteasa m a însoțit pînă la poarta castelului.

XXII.

Din norocire Caralane nu sosise încă, și eu mă urcaiu în pridvor spre a prepara ale meși. Acolo găsiu pe Mariea căznindu-se cu prînzul; cum mă zări, să uită la mine lung și mă întrebă ce mi sa întîmplat de sînt așa de skimbată la față?

— Nimic! i-am răspuns și trecuiu în salon.

Mă uitaiu într′o oglindă ca să mă încredințez despre observațiea ce-nii făcuse Mariea; într adevăr, paloarea feți mele era grozavă! Așa dar mă siliu în tot kinul ca să-mi redobîndesc starea de mai nainte, spre a nu da vre-o bănuială bărbată-meu, care observa pînă și cea mai mică grimază din fața mea.

În zioa aceia, Caralane nu veni de prînz și am fost silită să aștept pînă seara cu masa pusă. Această întîrziere a lui, contribui foarte mult la întremarea de care aveam necesitate.

Toată noaptea n am putut să înkiz oki gîndindu-mă la critica poziție în care mă aflam...tristețea cea mai profundă domina intermitatea mea, și nimic nu putea să mă liniștească. O înfierbințeală grozavă să răspîndi în toate membrile corpului meu, și ardeam într′un foc nestins...abia despre zioă mă fură somnu nițel; dar fuiu silită să mă deștept la sgomotul une-i serenade!

Anticul bucum suna în depărtare însoțit de încîntătoarea voce a lui Radul!.. el improviza-se pentru mine niște versuri pline de cel mai ardinte Amor! — Această noă strategemă a sa, mă făcu să scap un lung oftat din inimă!..

O! maledicție!.. de o mie de ori maledicție!.. Kara-Iane observase mișcarea mea... se sculă binișor din pat și eși afară ca să se asigureze mai bine. După ce rămăseiu singură în casă, mă ridicaiu binișor cu inima palpitîndă, să văz ce o să facă el... tremuram de frică să nu se întîmple ceva!... l-am zărit eșind pă poarta castelului, și apoi l′am pierdut din vedere fiind-că era întunerec beznă.

El au zăbovit peste un cart de oră, pînă ce a tăcut serenada; apoi veni iarăși lîngă mine fără să-mi zică doă boabe.

Eu vruseiu să mă încredințez daca el într′adevăr a bănuit ceva, și îl întrebaiu cu indiferință despre acea serenadă. El îmi răspunse cu politeță că niște țărani să preumbla desfătîndu-se.

Acest răspuns al său mă mai liniști nițel, și îmi ridică grija ce aveam că va fi devinat adevăratul motiv al serenadi.

XXIII.

Cum s′a luminat de zioă, Kara-Iane s′a înbrăcat și a plecat după enteresele sale mai de dimineață de cît altă dată. Această grabă a sa, eu o atribuiiu la niscarva afaceri mai importante fără să-mi imanginez că era numai o cursă...Amorul mă tîmpise foarte ecstraordinar!

Eu rămăseiu singură, și în loc să mă încînt de trimumful meu, ca fie-care amantă cînd se vede adorată de acel ce iubește, eu din contra deveneam foarte melancolică!.. nu puteam să înțeleg singură motivul aceștii indispoziții... mă sileam din toate puterile să alung tristețea din inima mea, însă îmi fu cu neputință... vai!.. aceasta era o prevestire de moarte!.. Daca n aș fi fost dominată prea mult de amorul lui Radul, poate că ași fi simțit efectul instictelor mele interioare și puteam să iau măsuri de apărare; dar vai!..ora sosise, și eu trebuea să mă supuiu cruzimi soarte-i mele.

O! cînd mă gîndesc la acea zi fatală! mi să umple inima de groază, și tremur ca de cele mai sbucumătoare friguri... o tortură infernală kinuește tot corpul meu, și bătaiea cugetului, nu mă abandonează nici un moment!..

XXIV.

Peste un cart de oră după eșirea lui Kara-Iane, mă pomeniiu cu Radul drept în casă.

De-odată mă coprinse o frică momentală și mă skimbaiu la față, văzînd îndrăzneala sa.

— Linișteștete Catarino! zise el; bărbată-tău a eșit și eu m am strecurat aici fără să mă zărească puiu de om... nici kiar bătrîna servantă...

— Mă mir de curagul dumitale domnule comis? îi zileiu cu severitate.

— Oh! iartămă... iartă-mă scumpa mea Catarino!.. Amorul tău mă face cel mai curagios om din lume!..

Aceste parole le rosti el cu cea mai mare învăpăere, și căzînd la picioarele mele, voia să-mi îmbrățișeze genunkii... eu mă trăseiu un pas înnapoi.

— Așa?.. tu te tragi înnapoi, tu fugi de mine?.. zise el cu durerere. — Ei bine tu nu mă iubești! și eu trebue să mor!..

— Eu fug pentru că tremur de zilele tale...fiind-că te iubesc!.. poate să nemerească bărbată-meu... ai înțeles acum?..

Acestea fură ultimile mele parole de consolație adresate acelu-i june pasionat.

— O! grație cerului! grație!.. striga el cu mulțumire. Acum pociu muri fără cea mai mică părera de rău, daca tu mă iubești Catarino!.. daca angelica ta inimă compătimește și să interesează de vieață mea!.. oh! lasă-mă să te contamplu cel puțin... Iasă-mă să mă satur de frumsețea priviri tale, și apoi să mor!..

Atît numai a apucat să rostească bietul june tîrînde-se pe genunki săi.

XXV.

Ușa salonului se deskise cu repeziciune, și o voce tunătoare se auzi într′acel moment...

„Ei bine! mori mizerabile daca aceasta ți-a fost dorința...”

Era bărbată-meu, care spumegînd de mînie ținea un pistol întins asupra lui Radul... acest din urmă trase pumnalul, și eu mă aruncaiu între dînși; dar în van!.. Arma se descărcase cu o secundă mai nainte!.. o bală sfărîmase capul bietului june, și creeri săi, stronise amîndoi pereți cași!.. ce oribil spectacol!.. frumosul corp al lui Radul, zăcea desfigurat pe perket... eu am leșinat într′acel moment!..

Acel castel blestemat fiind cu oare-care depărtare de sat, sgomotul arme-i descărcate, nu deșteptase pe, nimeni.

Pe Mariea îngrijise el a o depărta mai din vreme, ca să nu poată auzi nimic.

XXVI.

Vai!.,. sîrmanul copil... cum se stinse în prima floare a vîrste-i sale!.. cum îl abandonară toate frumsețile corpului pentru eterniate... numai spiritul său cel pur ca un Angel divin, va merge înnaintea lui Dumnezeu să ceară răsbunarea justiții sale, în contra nelegiuitului asasin!.. o! sărmana muma lui!.. ce va fi de dînsa cînd se va informa de această nenorocire... el era singura ei speranță din lume! unicul clironom! și cel din urmă spiț al familii sale!.. Vai! ție infortunată mumă!... sabiea cea cu doă ascuțituri va trece prin inima ta, și vei deveni inconsolabilă pentru toată vieață!..

O! tu mizerabile asasin!.. cum n′avuseși pietate de sărmana mum a lui?.. cum n′avuseși frică de răsbunarea cerului, să comiți o asemenea crimină ne ertată?.. ce inimă de Tigru ai avut să tai firul viți unui june inocent în cea mai splendidă etate a lui?.. cum nu te-ai gîndit că omul este creat de Dumnezeu, și numai el are drept asupra vieți sale!.. O! tu Iudo Iscariolteanul!. vînzătorule al lui Cristos!.. blestemat să fi-i!..blestemat să fi-i tu acela care ai îndrăznit să te atingi de viiața comfratelui tău!.. vlestemat să fii Caine!.. fugi!.. supliciurile cele mai oribile ale infernului va tortura spiritul tău ce-l nelegiuit în eternitate!...

Dar ce pot ajuta toate acestea?.. Junele au murit, și muma lui este tot inconsolabilă!..

O! voi junilor de etatea lui Radul... ferițivă de a aduce niște asemenea surprize dureroase părinților voștri!..

Asemenea și voi nelegiuiților asasini din zioa de astăzi!.. fiți bine asigurați că sublimul Creator, vă va cere într′o zi socoteală pentru cea mai mică picătură de sînge ce o vărsați!..

XXVII.

Cînd m-am trezit din leșinatul meu, am simțit că eram în trăsura cea ușoară a bărbată-meu... el gonea cursieri de foc, spre a se depărta mai curînd de locul unde să comisese crimina!

Înțeleseiu îndată că el fugea de pericol; dar nu știeam unde merge, la Iași, sau în altă parte de lume?

Pentru mine era tot una or unde ar fi voit să meargă; atît eram de desperată și inconsolabilă. În vremea aceștii călătorii mă gîndeam la dureroasa scenă ce să petrecuse... eram în mirare de Caralane, cum de nu m′a jertfit și pe mîne în momentul furii sale? — Socoteam însă, că el a cunoscut innocența mea, și de aceia m-a cruțat; dar vai!.. eram prea greșită... mizerabilul fanariot păstra pentru mine o răsbunare mai teribilă de cît moartea kiar... o răzbunare mișăloasă...

Cursieri spumega de iuțeală și trăsura noastră sbura pe cîmpie ca o pasăre ușoară ce străbate eterul cu agerimea aripilor sale.

Gonirăm mereu pînă seara și toată noaptea următoare. În timpul acestu-i voiag misterios, n-am skimbat nici o parolă între noi.

Despre ziuă ne oprirăm la un bordeiu subteran care ținea loc de Otel pe drumul Bucureștilor. Aci repauzarăm o oră, și iară-și am luat′o la goană.

După trei zile de călătorie ne-ntreruptă, noi trecusem orașul București, și am ajuns în cele din urmă la Gurgu.

Atunci acest mic orășel era ocupat de Semiluni... ei îl poseda pe timpul acela... Principele Romînilor numai putea ordona aici... o! cîtă skimbare astăzi... glorie cerului că acum iarăși s′au încorporat cu prințipatul prin bravura voastră generale.

XXVIII.

Turci viermuiau pe strade... rar zărea cine-va cîte un creștin, ici colea... o frică teribilă mă domina și tremuram pe tot momentul.

În cele din urmă poposirăm la un hănișor în centru orașului și ne descărcarăm bagagele într-o mică odăiță.

După restaurarea noastră într′acel otel, întrebaiu pe Kara-Iane, ce avea de gînd să facă aici cu mine? — El îmi răspunse că voește a se așeza într′acest orășel pentru trei ani, ocupînduse cu comerțul pescării. La acest răspuns mă mai liniștiiu nițel și începuiu să-mi regulez cășcioara; însă această politețe a lui Kara-Iane, era o trădare din cele mai nelegiuite!..

A-doa-zi, îl văzuiu că vine urmat de doi turci și intrară drept la mine în odăiță... Eu mă înfioraiu de-o-cam-dată, dar el asigură că aceștiea sînt companioni săi de comerț, și că trebue să-i priimesc cu politeță.

După ce skimbară cîte-va frase turcești între dînși, pe care eu nu le puteam înțelege, fumară cîte un ciubuc și apoi se depărtară foarte mulțumiți din preună cu bărbată-meu.

El se întoarse curînd în napoi și mă făcu să crez că kiar astăzi este să întreprinză un tacsid cu acei comnanioni ai săi. Supt acest pretecst își adună din calabalîcu ce avea mai bun, și porni zicîndu-mi că peste cîte-va zile, speră a se întoarce. Eu ca una ce n aveam nici o putere, trebuia să mă supuiu la ordinul său fără cîrtire.

Peste cîte-va ore dela plecarea lui Kara-Iane mă pomeniiu iarăși cu acei doi turci, pe care îi văzusem cu dînsul în zioa aceia, și mă înfioraiu!..

Vai!.. Mizerabilul fanariot își vînduse consoarta, ca și Iuda pe învățătorul său!..

Ei îmi ordonară să-mi strîng calabalîcurile, fiind-că trebue să pornesc kiar într′acest moment, arătîndu-mi trăsura ce aștepta în stradă.

— Ce fel de vorbă?.. ziseiu eu; unde este bărbată-meu? n′ați plecat cu toți în tovărășie?..

Unul dintr′înși știea romînește și îmi răspunse că ei m a cumpărat dela acel grec cu o sută de rubiele bani buni; adăogînd iarăși să numai zăbovesc a pleca, fiind-că ei nu not să-și ție capitalul înkis mai multă vreme.

Această oribilă nuvelă mă făcu să rămîiu încremenită!.. puțin a linsit să nu-mi pierz simțirile într′acel moment fatal... posesori mei îngălbeniră mai tare de cît mine, fiindu-le frică de a nu-și pierde capitalul întreg.

După ce m′am mai întremat nițel, începuiu să plîng spuindu-le că eu am fost consoară legitimă a acelui mizerabil, iar nu sclavă!.. dar aveam a face cu niște inimi de piatră!

Ei îmi răspunseră, că aceste propuneri ale mele sînt de nimic; apoi arătîndu-mi o teșkerea, îmi ordona iarăși să mă supuiu cu binele; căci de nu, vor aduce cavazi dela ogac să mă silească ai urma fără voința mea.

XXIX.

O! tu dulce libertate!.. cît ești de neprețuită în fața sclavii... cît eși de adorată tuturor muritorilor Mondului acestuia... cît ești de necesară asigurări drepturilor naturale și fericiri oamenilor... numai prin tine să poate bucura tot muritorul de benedicțiea creatorului său!.. numai prin tine omul cel slab, să poate apăra de apăsările celui puternic... numai prin tine săracul să poate opune înnilărilor bogatului!... în sfîrșit, numai tu ești dreptatea adorată de toate popoarăle lumi!.. Vino! vino! tu o! tezaur ceresc... înprăștie prin lucirea ta, întunerecul ce încă mai eczistă ici, colea... sfărâmă lanțurile sclavii și alungă or ce obstacol dintre oameni... înfrățește-i pe toți; căci numai atunci vor deveni fericiți și adorați de sublimul lor creator!..

XXX.

În cele din urmă, văzuiu că eu am pierdut libertatea... din momentul acela m′am socotit sclavă și trebuea să mă supuiu posesorilor mei. Mă hotărîiu să sufer cu statornicie toată asprimea șoarei mele!.. am urmat dar, pe acei, doi speculanți pînă la țărm; aci ne aruncarăm într′un vas plutitor și trecurăm fluviul d′acurmezișu la orașul Rușcug.

Acolo desbarcarăm și mă conduseră drept la saraiul Pași. Pă drum îmi făcea ei o mulțime de consultări, zicînd, că o să de-viu cea mai fericită femeia prenumărîndu-mă între favoritele haremului; numai să fiu cu minte și să mă supuiu fără cîrtire ordinelor vekilului puternicului padișah. Îmi mai spuseră să fiu veselă și să nu mă arăt haină înnaintea Pași. Eu cu toată durerea ce simțeam, le promiseiu ascultare.

Depă ce adăstarăm trei ore, mă prezantară înnaintea Pași, ce ședea răsturnat în cabinetul său, pe niște bogate sofale de stofă, și fuma din nergelea.

Pașa era un bărbat bine făcut; în etate de patru-zeci de ani, păstra în realitate splendoarea feții sale.

El rămase încîntat de înfățișarea mea, și și după ce mă mîngîe pe bărbie și mă încuraje îndestul, făcîndu-mă să sper foarte mult; apoi ordonă haznatarului să numere doă sute e de rubiele posesorilor mei, care-i rămaseră prea mulțumiți de norocirea comerțului lor.

Pe mine mă conduseră în harem și mă deteră în priimirea vătafului Eunucilor, carele cu cel mai mare respect, mă într oduse la bae, după datinile orientale.

Doă sclave arăpoaice, mă spălară și mă primeniră cu alte haine curate.

Dună bae, mai marele famenilor îmi arătă un apartament decorat frumos, unde trebuea să lăcuesc de acum înnainte, fără să fiu amestecată cu cele-lan-te femei a le haremului, dîndu-mi și pe acele doă sclave în dispoziția mea; Apoi se retrase cu respect și mă lăsă singură.

Un bogat costum oriental, mi-se prezentă de către una din sclave.

Mă investaiu îndată cu acel costum care să părea pregătit numai pentru mine, și după ce îmi terminaiu toată toaleta, rămăseiu însu-mi încîntată de mine, văzînd cît de bine mă prindea costumul oriental.

Pe urmă îmi aduseră niște șerbeturi, băuturi recoritoare și veselitoare, care mă făcu să-mi mai uit captivitatea. La vremea prînzului ospătaiu foarte bine și repausaiu cîte-va ore de marea sbucumare ce suferisem pînă aci.

Noaptea următoare o petrecuiu foarte bine și a doazi, îmi anonsară că pașa o să bea cafeaoa la mine.

Mă preparaiu să-l primesc. — Mărturisesc cu cea mai mare rușință! că nu-mi era nesuferită prezența sa, atît de tare mă desperasem și mă stricasem!

El intră peste cîte-va minute și rămase încremenit cînd mă văzu... mă luă de mînă și mă puse să șez alături cu dînsul. Această onoare nu făcuse nici uni-ea din favorite pînă atunci.

Pașa se esprima binișor romînește. El petrecuse mai mulți ani în București și cunoștea toate datinile patrii mele.

— Tu ești, zicea el, sultana mea! stăpîna mea! de astăzi înnainte... eu însu-mi mă socotesc sclavul tău; Iar nu tu a mea...

Eu îi murțumiu de complezința sa, și ne așezarăm să bem cafeaoa.

Mai multe alastiseli tinere urmară între noi, și apoi se sculă să plece la saraiul său, dîndu-mi parola că adoazi să-l adăst iarăși la cafea.

XXXI.

De la fatala mea intrare în harem, rușința și des-onoarea luaseră locul bunelor moravuri ce păstrasem mai nainte. Această repede prefacere, a devenit numai și numai, din skimbarea libertăți pe sclavie!..

Un sclav nu poate fi om de onoare pe cîtă vreme greutatea lanțurilor sclavii, apasă grumazi săi!...

O! sclavie! sclavie!.. o tu invenție infernală și Andi-Cristă!.. tu, care stingi moralul din lume!.. tu, care de omul cel mai solid, îl faci să se cîrmuiască de vițiurile cele mai urîcoase...tu, însfîrșit, care ești cea mai mare piedică a progresului și civilizație-i!... Pînă cînd oare ne vei tortura cu infernalele tale scopuri?... o! nui.. tu nu vei eczista pînă însfîrșit... ora stingeri tale a sunat!.. puțin și se vor rupe în mici bucățele toate lanțurile tale, de la o margine a lumi pînă la cei-l-antă!..

O! kît fericiți vor deveni nuritori atunci!...

XXXI.

Un an de zile se strecurase de cînd eram în harem. În vremea aceasta atît de mult mă demoralizasem, în cît într′o zi șezînd cu pașa de gît, și dominată fiind de cea mai arzândă patimă a amorului, îi promiseiu ca o surpriză, să-mi skimb cultul nașteri mele, și să îmbrățișez Islamismul!...

Vai ce hotărîre îndrăsneață!.. mă mir cum de nu m′am sfîrșit într acel moment?.. iată cît de mare este indulgința cerului!..

Pașa se bucură foarte mult de hotărîrea mea și kiar adoazi, priimiu numele de Moraim! lepădînd pe cel din botez!.. Catarina.

Peste cîte-va zile deveniiu și mumă... fructul pîntecelui meu priimi asemnea numele de Amina, supt cultul mohametan.

De la nașterea Amini, pașa începu a se interesa mai puțin de mine, și nițel cîte nițel, se răci cu totul. M′ar fi abandonat cu desăvîrșire daca dragostea copili, nu-l mai făcea să mă sufere oare-cum.

Atunci cunoscuiu rătăcirea mea și greșala ce făcusem abandonînd sfînta religie!.. începuiu să mă întristez foarte tare!..

Din zioa aceia, am hotărît să-mi îndreptez greșalele care erau foarte mari; însă ele nu puteau covîrși indulgența cerească!.. căutaiu doă mici cruciulițe cu sîntele moaște, pe care le ascunsesem la abandonarea religii mele, fiind-că le aveam suvenir una de la tată-meu, și cei-l-altă de la mumă-mea.

Prezența acestor doă cruciulițe mă mai încurajară, și începuiu să caz cu lacrămi de foc către sîntă Vergină! singura mijlocitoare, ca să-mi pociu re-dobîndi ertarea fiului său!.. Cristos!..

Această secretă căință, am urmat′o trei ani d′arîndu fără să mă poată bănui cineva.

Pașa mă abandonase cu totul... venea prea rar pe la mine, și atunci numai ca să vază copila. Într′o zi îmi ordonă cu severitate zicîndu-mi să nu îndrăznesc a pronunța numirea de mumă către fie-sa; căci eu nu poc să fiu de cît o sclavă a ei.

— Să știi cu hotărîre, îm zise el, că daca din nenorocire vei abuza de acest ordin, kiar într′acel ceas capul tău și al ei, vor cădea subt lovirea iataganului și corpurile voastre să vor arunca spre nutrirea animalelor!

Mă înfioraiu foarte mult auzind această amerințare barbară! și îi făcuiu cel mai mare jurămînt că voiu tăinui fiei-mi pe muma sa, în toată viața mea.

Pașa rămase muțumit de supunerea mea și ordonă în secret sclavelor ce servea, ca să mă spioneze.

Apoi mă măsură cu o privire aspră de sus pînă jos și plecă.

XXXIII.

Zece ani trecură de cînd mă aflam renegată și noă de cînd eram mumă.

Amina creștea în toată splendoarea sa corporală... nici odată n′am cutezat să pronunț dulcele nume de mamă înnaintea ei; cu toate acestea ea mă adora mai mult de cît puteam spera de la dînsa.

Într-o zi șezînd amîndoă de vorbă, mă întreba cu stăruință să-i spuiu cine a fost adevărata sa mumă, daca eu nu sînt?

Atunci ca să-i astîmpăr nerăbdarea, improvizaiu o anegdotă. — I-am spus că muma ei, era o femeia din țara creștinilor; și de o dată cu venirea ta în lume, îi ziseiu, a murit din facere!

— Așa dar mumă-mea era creștină? întrebă ea.

— Așa, creștină a fost scumpa mea stăpînă, și în urmă a devenit renegată; iar la ora morți sale, s′a căit foarte mult de fapta ce a comis!

— O! sărmana mea măiculiță!... cît de mare bucurie ași fi avut să o poc îmbrățișa și eu acum! — zise ea suspinînd.

— Mumă-ta ți-a lăsat un suvenir draga mea; la moartea sa mă kemă lîngă patul ei, fiind-că și eu am fost creștină...

— Spune ce ți-a zis? întrebă copila cu impaciiță, ce suvenir zici că mi-a lăsat?:..

Atunci scoseiu din sîn una din cele doă cruciulițe, i-o prezentaiu și îi făcuiu toate esplicările sîntei religii cristiane. — Copila le priimi cu entusiasm și le emprimă pe lespedele inimi-i sale.

— Ei bine, zise ia; daca măiculița mea a purtat acest talisman în viața sa, apoi și eu fiica ei, nu voiu înceta de ai păstra pînă la finitul zilelor mele!

Pronunțînd aceste parole hotărîtoare, ascunse mica cruciuliță în sînul său verginal.

Într′o etate așa de începîndă, Amina sau Anica dupe cum o botezasem în inima mea, desvolta o istețime foarte întinsă de spirit și o statornicie rară... ea începuse a se înnamora de cultul cristiean, și des-prețuia islamismul!

Mă bucuram foarte tare în inima mea că am putut isbuti să îngrădesc copila mea cu sîntele consiliuri ale religii cristiane, și rugam cepul să-mi aparte vre-un mediu de scăpare.

XXXIV.

Într′o zi, una din cele doă sclave care spiona, mă zări făcîndu-mi rugăcunea și îndată alergă la trădare!

Pașa ordona să mă arunce în temnița haremului; și cu toată opunerea Amini, ordinul se îndeplini kiar în zioa aceia.

Această teribilă înkisoare avea o deosebită ușă secretă care răspundea într′o îngustă galerie ascunsă, și de acolo printr o altă ușcioară mică, răspundea kiar în apartamentul Amini. Un perete da tapiserie, ascundea această misterioasă comunicație cu temnița mea.

Numai pașa șși bătrînul temnicer cunoștea acest secret.

După ce mă transportară în lăuntru, temniceru îmi depuse nutriment pentru trei zile și îmi zise cu sălbătăcie: ești osîndită să mori de foame!.. astfel să pedepsesc călcători de lege ai marelui nostru Profet!..

Eu cercaiu să îmblînzesc pe acest om grozav... mă aruncaiu la picioarele sale vărsînd lacrămi și rugîndu-mă să-i fie milă de mine, să nu mă lase să mor!.. dar în van erau toate...el rămase ne înduplecat, trînti ușa cu repeziciune și eși bombănind.

Acum rămăseiu singură într-această întunecoasă înkisoare... Doă zile n′am mîncat nimic iar a treia zioă, frînseiu nițică pîine și sorbiu o lingură de apă ca să mă mai întremez din slăbiciune.

Cînd mă gîrdeam că sfîrmirea nutrimentului va fi sfîrșitul vieți mele, îmi perea toată pofta de mîncare.. nu-mi părea rău de mine că o să mor, ci numai pentru Anica mă întristam..,. sîrmana copilă!.. ce va fi făcînd ea fără mine? — ziceam în sine-mi. — poate va muri de întristare; dar iarăș mă întorceam, că dînsa nu mă cunoscuse de mumă adevărată a ei, și poate să va mîngîia curînd și va trăi. Măltumiam pași că mi-a ordonat din vreme să nu mă descoper de muma ei.

Zece zile se strecuraseră de cînd mă aflam înkisă!.. nutrimentul meu se sfîrșise din zioa precedentă și î-mi așteptam ora cea mai de pre urmă; dar cerul care îngrijaște de cei imfortunați, nu mă lăsă ca să mă sfîrșesc de moartea cea mai oribilă!

După miezul nopți auziiu oare-care sgomot la ușa prințipală a temniți... ea se deșkise binișor și cine-va se strecurase în lăuntru... după un moment zăriiu o mică rază de lumină dintr′un felinar purtativ... era bătrînul temnicer... el aducea ceva într-un coșuleț... înnaintea doi trei pași, și se opri să asculte; dar ne auzindumă nici de cum respirînd, începu să mă strige încet:

— Ăre! femeia!.. ăre! femeia.., mai trezește la tine?.. unde ești?.

Eu abia putut să articulez cîte-va vorbe; atît de mare sfîrșanie aveam.

Atunci el se apropie de mine și puse coșiulețu jos la picioarele mele.

— Alah! să ne ferească p′amîndoi de primejdie! zise el. Apoi scoase pîine și apă din coșulețu ce lăsase jos.

Eu mă miram foarte mult de această întîmplare ne așteptată, și nu îndrăzneam să întreb ce va să zică acest mister?

— Eu bre! zise el iarăși, am văzut minune...Alah! mi-a arătat minune pentru tine... eri noapte am văzut în vis pe marele nostru profet Mohamet! și pe Isaa! Penganber al vostru... ei sînt buni cardași, a spus la mine, pentru ce eu las la tine să moară de foame?. atîta a zis la mine și gitti!.. Bre! bre!.. asta mare minune este... Iaca am adus la tine, ama, să nu știe niminea!.. Daca Alah! nu vrea să moară la tine, apoi sikeimanasîna!.. habar ioctur o Pașa!..

Eu mulțumiiu foarte mult bătrînului temnicer, care eși cu lacrămile în oki.

De atunci primeam regulat la trei patru zile nutrimentul meu, tot pe la acea oră, ca să nu simță cineva; și așa scăpasem de frica ce aveam că voiu muri de foame.

Înkisoarea aceasta se prefăcuse într′un templu pentru mine... toată zioa și toată noaptea petreceam implorînd clemența cerului spre desăvîrșita spălare a greșalelor mele de mai nainte!.. sîntă Fecioară se părea că mă protege foarte mult pentru căința mea!.. cugetul mi se părea ușurat și nuoă speranță se realiza pe inima mea.

O lună de zile trecu dela aruncarea mea într′această înkisoare.

XXXV.

Într′o noapte pe la ora ficsată, auziiu un alt sgomot în partea dreaptă a temniți... ascultaiu cu atenție și simțeam foarte real învîrtirea une-i kei în ușcioara secretă care pînă atunci nu se clintise... ea se deșkise, și lumina licărină a unui fanar străbătea pănă la mine, atunci zăriiu tot pe bătrînul temnicer urmat de o femeia!..

Era scumpa mea Amina!..

Eu încremenisem și nu știeam ce să crez... mi se părea că visez; dar curînd mă încredințaiu de adevăr.

Anica! sau Amina, să aruncă în brațele mele și eu o strîngeam la inimă cu căldură... lacrămile curgea din patru oki... amîndouă eram în ecstaz și nu puteam rosti nici o parolă!

O! cît de ferice eram într′acel momen!!.. daca mă sfîrșam atunci, eram prea mulțumită; dar vai!.. soara nu se îmblînzise încă, și eu trebuea să sufer și alte pericole mai mari.

În cele din urmă copila rupse tăcerea.

— Scumpa mea Catarino! zise ea, cît de mult am suferit pentru tine de cînd nu team mai văzut!.. mulțumită cerului! și acestui om care mi-a înlesnit intrarea aici, prin tr′un mijloc foarte sigur și fără pericol... să știi că de acum înnainte ne vom re-vedea adesea... keile aceștii secrete comunicații sînt în posesiea mea și poc a te vizita or cînd mi-ar plăcea.

— O! scumpa și buna mea fetiță!.. tu te ecspui prea mult pentru mine. tremur de zilele tale la întîmplare de a simți Pașa.

— Curagul meu este mare Catarino!.. daca sîntă Fecioară mă protege, ce mai voiu eu să știu de Pașa?

— O! fii bine încredințată copila mea; însă eu te conjur și îți ordon în numele maici tale, să nu te ecspui așa de mult!

— N′am nici o frică! zise ia arătîndu-mi mica cruciuliță pe care o păstra în sîn; acest talisman are o putere mare!

Apoi ne despărțirăm cu destulă părere de rău și cu speranțe foarte mari. Ea îmi promise că iarăș ne vom revedea, și se retrase înpreună cu temniceru prin ușa secretă.

XXXVI.

În noaptea viitoare iarăși neam întâlnit; însă de astă dată venise numai fata singură. Temnicerul îi oferise keia secretă; după această kee să mai făcuse și alta pe care mi-o dete Amina mie, ca să poc intra și eu în cabinetul ei or și cînd mi-ar plăcea. — Cu kipul acesta am viețuit opt ani de zile, fără ca să dăm cea mai ușoară bănuială.

Veneam una la alta și zioa kiar; căci Amina cîștigase prin aur pe toți paznici haremului și nimeni nu se gîndea să spioneze cabinetul fiici lui Pașa.

În dieastima acestu-i timp îndelungat, am avut destulă vreme să inspir fiici mele sentimentele cele mai religioase și să o fac să cunoască cu desăvîrșire sîntele ordini ale Evangelii, pentru care ea arătase o aplecare firească; iar secretul de mumă îl păstram spre a i-l desvăli numai la ultima mea oră.

Dar într′o noapte fatală cînd Amina să afla la mine, de-o-dată ne pomenirăm cu Pașa în temniță... nu știu prin care trădare descoperise el locul refugiului nostru... ce s-a mai întîmplat atunci, nu poc să-mi aduc aminte; atîta știu că am fost înkisă într′un sac și osîndită a mă arunca în Dunăre.

XXXVII.

Acum ai auzit toată istoriea mea bravule general... domniea-ta trebue să știi mai bine prin ce minune cerească am scăpat din fluviu, și m-am transmis aici în centrul comfraților mei?.. Dar vai! o! nobilule general... în loc de a mă consola pentru libertatea mea, din contra eu sufer foarte mult!.. despărțirea de iubita mea fiică, este un supliciu din cele mai teribile pentru mine... Vai! eu nu poc să cunosc soarta ei... nu știu ce s′o fi mai întîmplat după condamnarea mea!.. în sfîrșit, nu știu daca scumpa mea copilă eczistă încă, sau mîniea fierosului Pașă... o! nul.. Dumnezeul meu! Dumnezeul meu!.. cînd mă gîndesc la evenimentul acesta, mi să rupe inima... Vai! Anico! Anico! unde te afli tu acum scumpa mea?.. oh! căci nu am o putere supra-umană să devin soarta ta!.. căci nu poc să sbor pe undele aerine, ca să te revăz și să te liberez... din înkisoare poate...o! tu bravule generai!.. o tu liberatorul meu, fii te rog și al fiici mele... ea este așa de jună și frumoasă... o! cînd ai cunoaștu-o, n′ai mai îtîrziea nici un moment de a o libera!...

XXXVIII.

Inima generalului Radu era dominată de un amor înflăcărat în momentul acela.

„Ea este așa de jună și frumoasă! zicea Catarina... o! cînd ai cunoașt-o, n′ai mai întîrziea nici un moment de a o libera!”

O! dar el o cunoștea foarte bine... kipul ei cel plin de grații, era adînc săpat pe inima lui, și încă dintr′acel moment, jurase a o libera cu or ce preț... numai era de trebuință nici o manifestare în privința aceasta!..

O! tu junețe! junețe!.. o! tu mister al naturi care într′un moment, legi doă inimi ce nu sau mai văzut nici odată, cu cele mai strînse legături...pînă aci, ele erau streine una pentru alta, și tu lă-ai făcut să se adoare pentru eternitate!..

XXXIX.

Generalul Radu Buzescu, promisese Catarini că va libera pe Amina, și o va lua de consoartă.

FINELE CAPITULUI AL TREILEA

CAPITUL AL PATRULEA

RESBELUL ȘI AMANTA

I

La finele luni lui Decembrie, Iarna se arăta în toată asprimea sa... pămîntul era acoperit de zăpadă, Dunărea îngețase și castrele lagărului romîn după malul stîng, se transformase în bordee supterane.

Adunanța generală din București hotărise sfărămarea forterețelor nemice după malul drept al Dunării și principele Mih a iu bravul pornise spre Purgu.

Toți răsboinici adăsta cu impaciință prezența erolui romîn, ca să-i conducă la luptă...ei sînt bine încredințați că avîndu-l în fruntea lor, vor fi nebiruiți!

Generalul Buzescu saltă de bucurie și face pregătirile cele mai ingenioase.

„Acum este timpul, zicea el, să-mi îndeplinesc parola ce am dat femei avanturiere, acum au sosit ora să-mi redobîndesc tesaurul adorat de inima mea!

Apropierea armate-i de București să anunță,și generalul Buzescu merge să întîmpine pe Principele său.

Toată oștirea de Purgu este subt arme tromba resună, iar vuetul comande-i face să tremure fortereța nemică din vecinătate.

II.

Mihaiu sosește încungurat de bravii săi capitani... prezența lui, electrizează inimile tuturor... poporul aleargă înnainte-i, slobozind strigări de bucurie!.. acum nu se mai aude de cît o îndelungată alarmă de Ura!.. prințul saltă văzânduse adorat de popor, el mulțumește tuturor și-i asigură că își va masacra vieață pentru fericirea lor. — Trece în revistă armata de Giurgu, și apoi în prezența poporului, cere mîna generalului Radu Buzescu și rostește o mulțime de laude în onoarea acestui june erou, pentru izbînzile ce a săvîrșit la liberarea micului orășel.

Toată oștirea se simte dominată de prezența eroului prinț... curagul lor este mare de astă dată, și cere cu stăruință a fi conduși la luptă. Mihaiu profită de entusiasmul lor și le promite că în noaptea următoare vor trece Dunărea

Astă adorabilă nuvelă se priimește de către soldați cu lungi și vii aclamații de bucurie; inimile lor se umple de mari speranțe.

Între capitani ce încongoară pe Mihaiu, se deosebește Banul Mihalcea, Banul Manta, Generalul Udrea, Stolnicul Preda Calofirescu, Comisul Radu fiul său, Generalul Farcă, și alți bravi răsboinici.

De cu seară și pînă noaptea tîrziu, s′a ținut un consiliu de resbel între faimoși căpitani supt prezidarea lui Mihaiu.

În cele din urmă se dete sentința majorități, ca să se atace fortereța nemică din doă părți.

„Mîine, zicea Mihaiu, la primele raze ale aurori, fiți gata de năvală... mîine va fi o zi de muncă și de resbel!.. mîine se va vedea ce poate romînul cînd se hotăraște... ei bine, mergeți fie-care de vă adunați puterile și pregătiți pe soldați voștri.

Adunapța se sparge, șefi se răspîndesc, și tromba de resbel anunță înnarmarea generală... toți lucrează și să pregătesc... o mie de strigări repetează d-odată: la arme! la arme!...

III.

Din partea cea mai naltă a întăririlor, Înfideli nu scapă din vedere mișcările romînilor; ei ațintă privirile lor și slobod strigări profane!.. dealurile și văile resună de ultragele și blesfamele lor... însă ele să pierd în aer, ca și slaba ciripire a păsărilor!

Pașa adună brațele cele mai viguroase spre ase lupta în contra destinului... el aleargă de la o parte, la alta, ordonă să se adune eniceri și vede daca topcii sînt la locul lor... fortifică avantposturile, strebate coloanele, esaminează tot, și inimează pe soldați săi; iar femeile aleargă în Moskee să reclame ajutorul Profetului.

„O! Mohamet! o tu mare profet! striga pașa; sfărâme-se astăzi lancea giaurului hain, de brațul tău cel spăimîntător!.. răstoarnă subt zidurile noastre pe empiul ce desonorează numele tău cel sînt!..

Rugele-i vanitoase se perd în eter... divinitatea nu aude de astă dată strigările infidelilor!

IV.

Mihaiu ordonase a se desfășura stendardele și a înnainta batalioanele. Toată pedestrimea se desvălue, ea este hotărîtă a trece Dunărea pe giață prin doă părți, centrul este ocupat de altelerie care ascunde în sînul ei, destrucțiea și moartea; iar cavaleriea adastă în urmă ca să întimpine surprinderile.

Romînii năvălesc furioși! atacul începe, flintele trăsnesc, gloanțele zboară, și bombele repezite din tunurile fulgerătoare, împrăștie moartea pe întăriri.. mulțime de infideli cad, avantposturile sînt sdrumicate și romînii ajung supt zidurile fortereți.

Pașa scînteează de mînie văzînduse reînpins pentru prima oară; el se înkide în cetate și hotăraște să se lupte cu bărbăție, pînă la cea mai din urmă picătură de sînge. Însă curagul său este perdut mai de tot!.. o prevestire fatală îi anunțase mai din nainte nenorocirea care este a cerca; dar el trebue să-și facă datoriea sa de oștean.

V.

Mihaiu văzînduse stăpîn pe cîmpie, dete ordinul de asalt... soldații aleargă, ajung la șanț și să muncesc a intra într′însul... îndată îl umplură cu trunkiuri de arbori și znopuri de nuele; îndrăsnețul capitan Preda este cel întîiu care anină o scară pe zid... nici săgețile nici balele ce ploa asupră-i nu-l pot opri.

Bombele făcuse o largă spărtură în zidurile cetăți, și șanțul se vîrfuise de arme sfărămate și de cadavre sfîșieate.

Romîni iritați de întîrzierea succesului, năvălesc cu furie și merg acum de față să înfrunte pericolul și să dea sfîrșit luptelor... unii pun scări și se urcă, alții sapă temeliile murilor...zidul tremură! cade! și lasă p′între ruine, drum liber pentru ardoarea înmpunătorilor.

Spărtura se mărește pr- îndoitele loviri ale tunurilor... încunjurații întrebuințează toată forța lor ca să se apere!

Ali! fiul pași, sprintenul Anadolean, de doă-spre-zece ori ș′au descărcat okinda șișanea..de doă-spre-zece ori bala omorîtoare sau adăpat în sînge... în agera-i okire, el alegea tot victime însemnate.

Cel întîiu care fu atins de plumbul său, era capitan Preda... îndată ce fu lovit, bala funestă îi pătrunse mîna dreaptă, spada îi cade la pămînt și el se retrage din luptă, tremînd mai mult de mînie decît de durere.

VI.

Aerul este întunecat de mulțimea gloanțelor... fie-care bală repezită, se întoarnă isbită de altă bală nemică... turcii cad din vîrvul zidurilor ca foile doborîte de grindină, or de tempestă... mai puțini ageri de cît romîni, ei cearcă o pierdere considerabilă... zăpăciți și spăimîntați de lovituri, cei mai mulți dezertă de la posturile lor. Numai îndrăznețul Ali, rămîne nemișcat și oprește cu dînsul pe cei mai curagioși... Osman se repede și el lîngă junele beiu, în bărbătînd pe Eniceri săi. Ahmet este de cei-l-antă parte alături cu Pașa și împrăștie moartea în rîndurile nemice.

Cu toate acestea Mihaiu le dă o noă spaimă; el ordonă a se transporta aproape de una din porțile cetății, trei tunuri de o mărime îngrozitoare... din pîntecele lor, aruncă numai bombe înfocate, care doboară și sfărâmă tot ce atinge.

Acum afteleria enemică numai răspunde cu acea viiociune ce începuse... topcii, parte dezertase și parte zăceau alături cu tunurile lor sdrumicate.

Buzești deveniră stăpîni peste o parte din întăriri... o mulțime de bravi îi urmează și înjunge pe infideli, cari-i cad ca znopi supt picioarele învingătorilor.

De cei-l-antă parte, porțile se sfărămase de loviturile bombelor... Aci Mihaiu plin de o nobilă dorință smulge stindardul din mîinile celui ce-l purta, și năvălește pe puntea cetăți în fruntea soldaților săi... ea era apărată de însuși pașa, dar la vederea eroului romîn, o abandonă, și fuge din naintea lui Mihaiu, care îl alungă cu un aer amerințător. În sfîrșit Mihaiu este cel din tîiu care înalță d′asupra zidurilor, insigniile sînte-i cruci.

Stindardul triumfător se desfășură în aer și soarele îl d′aurește cu străllucirea razelor sale; iar balele înfocate se întorn și se sting la vederea lui.

De-o-dată toți romîni slobod strigări de biruință și eco repetează ultimele lor accente.

În cele din urmă pașa, este silit a abandona o apărare desperată și merge să caute un alt azil, de unde speră să dobîndească noă ajutoare, alunge pe enemici giauri peste Dunăre.

Isbirile romînilor erau atît de iuți, încît pașa n′au avut timp să ia cu sine și pe fii-sa Amina... ea se afla în harem cu cele-lan-te femei captive.

Învingătorii se răspîndesc prin cetate, care este mai toată incendieată... spadele lovesc și înprăștie moarte pretutindeni... sîngele curge în torente și ulițile sînt pline de corpurile muriților.

VII.

Junele Radu Buzescu, ardea de impaciință să revază obiectul adorații sale... el se avîntă către harem ca și Bulturul ce despică aerul cu repeziciunea corpului său... speranța și amorul renăștea în tînăra lui inimă. Într′o clipă, haremul este încugurat de oameni săi, ușile sînt sfărîmate și toți năvălesc prin apartamente.

Timidele femei spăimîntate, sînt mai mult moarte la vederea lor... Radul ordonă cu strășnicie să nu li se facă cea mai mică insultă.

„Amici! zicea el, să respectăm slăbiciunea oacestor creature... Aici n′avem a ne lupta cu răsboinici armați... sînt nu mai niște femei timide fără nici o apărare, care nu ne face nici so onoare omorîndule... secsul acesta trebue salvat!. ”

Toți soldați să retrag la ultimele parole, și Radul înnaintează prin cele mai singulare apartamente. Ei nimicește desperațiea femeilor tremînde și le promite tot ajutorul; dar oki săi caută ființa ce adoară, p′între numărul sclavelor ce i se prezintă.

— Unde este fiica Pași? striga el, eu sînt salvatorul ei; arată-se îndată daca voește să-și prepare fericirea ce demult nutrește în inima sa.

În momentul acesta se deșkide o ușcioară mică secretă, și lasă slobodă intrarea une-i fete tremurînde... ea cade la picioarele generalului și implora desperatu... fața ei searbădă, nu scimbase nimic din trăsurile frumuseți sale; din contra o făcea și mai amabilă.

Radul se încîntă de prezința ei, și se pare ajuns la culmea fericiri sale.... mîna lui atinse pe a Amante-i sale, și potrivirea sîngelui electriza.

— Anico! scumpa mea Anico! striga el...Iată că te revăz în sfîrșit!..

Amina rămase încremenită auzindu-și numele ei cel secret, pe care numai muma saîl știea.

— Nu te mira dulce copilă kemăndu-te pe adevăratul tău nume... eu cunosc tot secretul și viu a-ți aduce o încîntătoare nuvelă... maica ta eczistă încă, și peste puțin va veni să te strîngă la sînul său cel părintesc.

Ultimele parole amețise cu totul pe biata jună, și credea că visează, auzind atîtea speranțe de fericire; dar iarăși își re-vine în facultate, și vede că totul este real. Apoi cade din nou la picioarele generalului.

— O! tu marinimosule cavaler!.. dulceața vocelui tău a străbătut pînă în centru inimii mele, și frumusețea feți tale, mă face să crez că ești un Angel trimis de putintele Alah! ca să-mi aduci atîtea vestiri de bucurii ne-nădăjduite... oh! spune nobilule creștin cum poc să crez eu că muma mea eczistă, în vreme ce însu-mi am fost secondantă la ecsecutarea morți sale?.. oh! Iartă această îndrăzneală a sclave-i tale, nobilule și marinimosule cavaler... Vestea atît′or fericiri mă face să deviu incredulă!.

Încrede-te în mine Anico și vei fi liberă, zise Buzescu.

Apoi o ridică de jos, și o îmbrățișază cu căldură asigurîndu-o despre noa fericire ce o așteaptă. — În cele din urmă trebue să se desparță de dînsa; lasă o gardă ca să apere întrarea haremului de or ce atac, și se repede iarăși în centru luptelor.

VIII.

Acum Amina sau Anica este singură... înkisă în cabinetul său, inima ei încă palpite de arzînda îmbrățișare... i-se părea că încă observă pe junele cavaler ce dis-păruse... kipul lui cel grațios lăsase o reală întipărire în inima june-i copilițe, și ardea de impaciință să mai auză dulceața voce-i lui, care o consola atît de mult...vulnele amorului se deskiseră în simțimîntul ei și sufere de imprezința junelui cavaler.

„Vai! zicea ea. Datoriea mea de Musulmană îmi ordona să urăsc pe creștini... ei sînt dușmani patrii mele... ei sînt omoritori tatălui meu poate... O! Dumnezeule! Dumnezeule! în ce grea poziție mă afl eu... dar cum am putea iarăși să fiu ingrată către un cavaler ce mă scapă dela moarte și îmi promite o mulțime de fericiri?.. El mi-a zis că o să îmbrruăusețez pe maica mea! pe scumpa mea maică! care o știeam de moartă, înnecată în Dunăre!.. oh! dulcea mea măiculiță! cît de mare bucurie îm va pricinui revederea ta... cît de sublim mi să va părea momentul cînd voiu săruta și voiu îmbrățișa sînul tău cel părintesc!.. O! sîntă Fecioară! sîntă Fecioară!.. cît de mari sînt minunile tale! cît de mult trebue să se fălească creștini avîndu-te patroana lor!.. kiar eu o streină neluminată de cultul măritului tău fiu... kiar eu o sacrilege! care am cutezat a grămădi speranțele mele către tine, iată acum că mă văz ajutată... o! mărit fie numele tău sîntă Fecioară!..”

Aceste rugi mulțumitoare le roști juna musulmană în genunki, cu mîna pe inimă și sărutînd mica cruciuliță ce păstra în sînul său. Apoi se ridică ștergîndu-și lacrămile ce vărsase din strălucitori ei oki, și rămîne în atitudină, gîndindu-se numai la evenimentele prezentului.

„Cît de fericită ași fi eu, devenind consoara oacestu-i brav cavaler!.. nobleța caracterului său, blîndețea inimi-i ce are, și amabila lui prezință, m′au încîntat cu desăvîrșire... dar ce zic?..el poate să aibă altă amantă... vre-o creștină?... o! tu femeia dericită care posedezi inima acestu-i încîntător june, cît de mult pismuesc soarta ta... dar nu! ce zic eu?.. mi să pare că am auzit... într′adevăr așa este... el a pronunțat o parolă... o singură parolă adorabilă... mă numea iubita lui!.. iubita lui Anica!.. parcă-l auz încă... sunetul voce-i sale repetează ultima silabă... A!.. ba nu... mă înșel... el a dispărut mai adineauri de lîngă mine... poate va veni iarăși să mă vază... Așa! el mi-a promis aceasta și sînt sigură de parola sa... sînt sigură de parola sa am zis?.. cum să poate? cum poc să mă încrez așa de mult vorbelor unu-i om pe care nu l′am mai văzut nici odată în vieață mea?.. poate să fie numai vre-o trădare!.. O! nu... departe de mine aceste temeri false... sîntă cruciuliță ce strîng la sînul meu, îmi ordonă să alung de la mine prepusurile și să crez că parola unu-i creștin, trebue să fie sîntă! și onorabilă!.. o! așa, el va veni, și-l voiu re-vedea!..

Ultimele parole mai încurajară pe juna copilă, și apare mai liniștită. Dar impaciința sa este mare și nu-i lasă nici un moment de răpaos.

„Care sînt motivele oare? continuă ea, să ador eu atît de mult pe acest cavaler creștin? la prima lui vedere, inima mea se pătrunse d′un amor ardinte, și nu simțeam nici o sfieală aprooiindu-mă de dînsul!.... o! da! iată un secret al naturi... o potrivire de sîngiuri... el m′a numit iubita lui; prin urmare amuși eu dreptul al întitula... iubitul meu!..”

Astfel era starea inimi june-i Amîne în momentele acelea; toate sclavele haremului veniră să cază la picerele ei și să-i mărturmisească pentru scăparea ce le-a asigurat vieață.

IX.

Rușcugul numai eczistă, căzut în puterea învingătorilor, el înfățișază numai ruinele forturilor sale înnegrite de flăcări. Apărători lui dispăruseră... parte zăceau răsturnați de fierul Romînilor și parte îl abandonaseră... ce teribil spectacol!.. ruinele erau acoperite de carnagiu...corpurile murinzilor de ambele culturi, zăceau în sîngele lor, redîndu-și ultima repirare!..

Colea vedea cineva corpul unu-i Sarazin strivit de al unu-i creștin... în căderi-le, se luptase mușcîndu-se unul pe altul, și dinții lor rămăsese înfipți în membrele cele îngețate ale corpurilor lor... ei se luptaseră cu fidelitate pînă cînd moartea veni să-i liniștească.

Din-colo, alte doă corpuri adversare ce ecspirase, zăceau cu mîinele încleștate pe mînerul spade lor lor, ce erau înfipte în ambele lor inimi și moaptea nu le lăsase timp de a le retrage.

În partea ceilantă, mai mulți resboinici ce picaseră în luptă, se vedea zăcînd cu apropiere unul de altul, și frunțile lor posomorîte, se părea că încă amerință; iar mîinile lor cele îngețate tot mai strîngea fierul omorîtor, ce era derigat unul, în contra altuia.

Nițel mai nainte, unde să întinde o mică piață, sta hărcile ca pepeni... corpurile trunkiate rămăsese înnapoi, în vreme ce capetile lor, se rostogolea în vale... esploziea bombelor umpluse locul de țeste sdrumicate și membre înbucățite!..

În fine nu rămînea loc slobod care să nu reprezante învierșunarea și fidelitatea luptătorilor.

X.

Răniți se lagară cu îngrijire, și Mihaiu ordonă îngroparea victimelor. Cimitiruri adînci se săpară îndată, și toate corpurile din ambele culte, să așăzară în centru pămîntului spre a repausa pentru eternitate.

Preoți imploră clemența cerului pentru cei trecuți din această lume... cînturile devine! sînt terminate și toți resboinici deșertară de trei ori flintele trăsninde, în onoarea companionilor lor de arme ce adormiseră; apoi fie-care se retrage pentru repaos.

Generalul Manta, care luase în gropă pe Infideli, se întoarnă cu sukces, tîrînd cu sine mai multe stindarde enemice și alte trofee doveditoare izbînzelor sale.

Acum lupta era terminată, santinele vegetoare se așezară din stanță, în stanță, și lumea curioasă aleargă pe teritoriul Otoman spre a se informa de succesul comfraților lor creștini.

XI.

Iată un brilant ospăț se pregătește... toți capitani oștiri sînt invitați la prînzul solenel! Mihaiu bravul șade în capul meși. El înkină întîiu pentru țară și oștire, apoi se ridică în sus și mulțimea îl observă; iar dînsul rostește discursul următor.

„O! voi bravilor romîni și ai mei camarazi de arme!.. mă siiț ferice astăzi văzîndu-mă ocolit de atîtea brațe viguroase, care a știut atît de bine, să înfrunte trufiea enemicului universal, răsturnîndu-i turnurile cele amerințtoare ale fortereți sale, care ne insulta din depărtare... o! așa!.. vedeți cetele Enicerilor cele spăimîntătoare cum fug tremurînde... ele numai îndrăznesc a se înturna la posturile lor abandonate, care astăzi au căzut în mîinile noastre... vedeți fama lor cea îngrozitoare care se lipise pe inimele predecesorilor noștri, cum au dis-părut astăzi ca un fum înnaintea feților noastre!.. ei bipe, vedeți voi dragi mei compatrioți ce pot romîni cînd sunt uniți?.. vedeți voi ce pot strănepoți apticilor Romani învingători popoarelor, cînd inimile lor bate de aceia-și dorință... cînd sînt dominați ′numai de nobilul sentiment al libertăți, al onoari, și de amorul patrii lor?.. gloriea cea mai, supremă se destinde înnaintea pașilor noștri de azi înnainte!..toate popoarele învecinate vor adora soarta romînilor și toate națiile creștine, ne vor umplea de benedicțiile lor!..

„Fiți foarte bine încredințați scumpi mei companioni că noi am călcat peste dificultate... Infideli care cunosc acum valoarea armelor noastre, nu vor mai avea acea cutezare la resbel, care au esersat′o pînă acum... din contra ei se vor prezanta mai mult de silă, descurajați jumătate; i-ar noi... noi care am învățat ai învinge, îi vom înprăștiea cu înlesnire pretutindinea!..

„Așa dar, să nu ne de-lăsăm fraților! să nu ne mărturmsim numai cu succesul de astăzi, ci să alergăm a culege și alte biruințe mai nuoi, de la care să putem trage profituri mai mari pentru regenerațiea patrii noastre!... să nu lăsăm ca să se stingă frica din inimile infidelilor; căci în urmă poate să avem mai mari greutăți ca să-i învingem!..”

Acest discurs își avu efectul dorit; căci masa domnească era așezată în centru trupelor adunate, și toți oșteni care auzise, sloboziră strigări de Ura! încît resună văile și dealurile apropiate, de aclamațiile romînilor.

Multe cupe se deșertară atunci în sănătatea eroului Prinț!..

XII.

Dar iată un Vestitor au sosit... oare ce nuvele aduce el?.. după ce-au prezentat arma sa de onoare înnaintea șefului romînilor, merge ai șopti cîte-va cuvinte în secret. Misterioasele anonsuri inspiră oare-care îngrijare lui Mihaiu... pe fruntea lui cea etern senină, se zăresc trei încrețituri cauzate pentru prima oară... un moment de gîndire a fost de ajuns, ca să-și combine planurile și să-și risipească neodihnita fruntea sa este iarăși senină și nici cel mai mic semn de încrețitură nu se ivește. În fine rumpe tăcerea.

„Amici, camarazi!.. apropierea a doă trupe nemice, vine să între-rupă ospățul nostru! ei bine ce ziceți voi?..”

— Să ne batem! să ne batem! strigară toți de-o-dată.

— Să alergăm înnaintea lor măriea ta, zise banul Manta, și să lovim pe fie-care înparte,mai nainte de a se combina una cu alta.

— Dar voi Buzeștilor ce ziceți? replică Mihaiu.

— Ne unim cu generalul Manta măriea ta! răspunseră cîte-și trei frați.

— Ei bine, dar dumneata bătrînul meu companion, ce părere-ți dai pentru acestă noă campanie? zise Mihaiu adresînduse către un bătrîn resbelnic ce apărea mai gînditor.

— Nimic mai favorabil pentru noi măriea ta, răspunse banul Mihalcea, decît a pune în faptă planul fratelui Manta!

— În sfîrșit sîntem toți uniți bravi mei, răspunse Mihaiu. Tot aceasta era și hotărîrea mea, încă de la priimirea aceștii vestiri... ei bine, trebue să știți că fie-care din voi este în stare a comanda cîte o armie întreagă cu cel mai mare sukces.

— Să trezești măriea ta! strigară toți meseni și fie-care mai goliră cîte o ultimă cupă.

Acum ospățul este terminat. Mihaiu merge să se investe cu armele sale și să dea ordini pentru plecare.

Toți șefi oștiri sînt preparați supt stendardele lor, și adastă semnalul eroului prinț.

Mihaiu împarte oștirea în trei. Un corp de zece mii, îl dă supt comanda generalului Manta și Stroe Buzescu, ordonîndule să apuce către Silistra spre întîmpinarea tartarilor. Alt corn de cinci mii, este destinat a rămînea de garnizonă în Rușcuc supt ordinile sprintenului Radu Buzescu. Iar restul de cinci-spre-zece mii oșteni; trebue să sboare cu eroul Romîn către Șumla ca să izbească trupa cea mare de do de mii Osmanlîi comandată de sereskerul mustafa, care mășăluia spre Dunăre.

O! iată semnalul de plecare este dat... trombele răsuna! stendardele se desfășoară și răsboinici pornesc adornați de armurile lor cele strălucinde!

Rîndurile batalioanelor se lățesc pe cîmpie în coloane diferite, aerul răsunaă de ninkezarea cursierilor și pămîntul tremă subt greutatea altilerii; iar razele soarelui resfrîngînduse de lucirea armelor, formează un ocean de foc, care lumineză aproape o lege în depărtare.

Aci ambele armate se deosibesc una de alta și se pierd în depărtare prin osebite locuri supt comanda căpeteniilor lor; ele alerg să-și încununeze frunțile cu nuoi lauri de biruință!

Astfel odată legioanele romane se revărsa asupra barbarilor conduse de faimosul Cezar, inspirînd temerea și groaza în inimile enemicilor marelui imperiu... anticul lor curaj pierdut în tăcere și întunecat de secoli, se pare că a re′nvieat acum, cu acieași splendoare, în inimile strănepoților lor de la Dunăre.

Generalul Buzescu rămîne iarăși singur. El se ocupă în momentele acestea cu restabilirea garnizoni din lăuntru. Reparează muri și-i întărește cu tunuri amerințătoare, pentru or ce întîmplare neprevăzută. Așpază avantposturi vegetoare din stanță în stanță, observă ori ce lucrare întăritoare a fortereți, și voește a se asigura în contra ori cării năvăliri de din afară.

După ce a terminat toate aceste lucrări, depune comanda avantposturilor în mîinile bravului căpitan Preda nedespărțitul său companion și să întoarnă către haremul pași, ca să-și mai revază adorabila amaniă.

XIII.

Rămășița oștiri turce, care scăpase de spada generalului Manta, rătăcea împrăștieată prin pădurile cele mai afundătoare... Pașa și fiul său amîndoi vulnerați, fără nici o escortă se tîrîră pînă supt azilul une-i peșteri întunecoase. Aci se opresc ca să-și mai lege vulnele; însă loviturile ce priimise beiul Ali, sunt mult mai grele!.. toate silințele tatălui său spre a-i opri curgerea sîngelui, rămîn inprofitabile!... Ăravul june ne mai putînd suferi durerile cele cumplite ale plagelor sale, roagă pe pașa să-i ridice vieață ca să scape de turtură.

„O! părintele meu! zise el. De la tine am priimit viața mea ca o grație, și acum iară-și în voea ta stă, a mă scăpa de dînsa... omoarămă iubite tată ca să scap de torturile vulnelor mele!.. acest ultim serviciu va adăoga și mai mult dragostea ce ai arătat către fiul tău pînă astăzi!

Bătrînul Mustafa nu putea să răspunză la apelul junelui beiu, de cît prin șiroae de lacrămi; inima sa era pătrunsă de durere văzînd pericolul în care să afla fiul său.

În fine ultima oră a vulneratului a sunat, și junele beiu își mai ridică încă odată privirile asupra pași.

„Linișteștete scumpul meu părinte! zise el, simț într′acest moment că trebue să mă sfîrșesc... marele nostru profet, mi-a auzit implorarea și voește să mă însoțească cu cei-l-anți amici ai mei, pe care fierul giaurilor iau secerat în zilele acestea!.. aduți aminte iubite tată că spada lui Buzescu au pătruns inima fiului tău, gîndeștete la captivitatea surori mele Amina, și află că acest giaur este pricina tuturor nenorocirilor tale!...oh! tată! te conjur!... să nu-l cruți nici odată, de-ți va cădea în mînă!.. să mă răsbuni!.. tată!.. să mă resbuni!..

După terminarea acestor ultime parole, el se sfîrșaște... corpul său cel viguros cade fără simțiri întocmai ca trunkiul unui stejar înnalt ce se retează de securea muncitorului... iată oki lui cei ovali cum se înkid pentru eternitate, și carmenii să-i, dispar dupe fața obrajilor desfigurați... într′acest moment paloarea mortală vine să domine tot corpul nesimțibil.

Pașa varsă lacrămi arzătoare, dar durerile tot nu i se înpuținează. Singur aicea fără nici umer și al transporta pînă afară din pădure, la un sat ce era mai cu apropiere. Aci îl îngropă singur și apoi se întoarnă către Rușcug ca să răsbune moartea fiului său.

Pe drum, el întâlnește numai victime ale resbelului de ambele culte, se înbracă cu veșmîntele unui oștean romîn ce repirase, și hotăraște a se strecura în cetate ca să omoare pe general Buzescu și să libereze pe fiesa.

Secreta comunicație a haremului cu țărmul Dunări cunoscută numai pași, îi înlesnește intrarea în Saraiu. El acum străbate pînă la ultima ușă de fier care este lipită cu cabinetul fie-i sale.

XIV.

Amina se afla în momentele acestea, alături cu amantul său. Fericirea ce simțea ea văzîndusă adorată de Radul, era ne-ecsprimabilă!.. ambele lor inime bătea de aceleași dorințe, și semnul unu-i sărutat încă se mai cunoștea pe carmenii buzelor sale.

— Așa scumpa mea! zicea Radul, eu te ador din toată inima mea. Vezi tu? eu n′aș putea să eczist un moment fzră tine în lumea aceasta!..

— E cu putință? zise Amina surîzând și plecînduși oki în jos. Ei bine dar, cum ai putut suferi ne-ființa mea pînă astăzi? căci îmi aduc aminte de eri... spunea-i că mă cunoști mai de multă vreme!

— Tu ai rezon dulce copilă, trei luni sînt astăzi de cînd te cunosc... kiar din fatalul moment al osîndiri mume-i tale... eu mă aflam la grilele ferestrui acei temnițe grozave, cînd se petrecea dureroasa scenă între pașa și voi amîndoă!

— Cum dumneata erai de față atunci?

— Așa scumpa mea! eram de față în dosul grilelor și vărsam lacrămi înpreună cu tine, de și tu nu mă vedeai. Daca nu mă crezi, poc a′ți repeta tot ce s′a petrecut în acea noapte fioroasă?

— Să mă ferească Alah! eu crez toate vorbele tale scumpule cavaler. Mumă-mea, m′a asigurat că creștini nici odată nu mă vor amăgi; dar să lăsăm acestea, spunem mă rog, prin ′ce minune a scăpat buna mea măiculiță din mîinile omorîtorilor săi?

— Ei bine, ți-aduci aminte scumpa mea, cînd ordonă Pașa să o lege într′un sac și să o arunce în Dunăre?.. eu atunci îndată ce am văzut că venerabila femeia a dispărut din temniță, am abandonat ferestuea, din preună cu camarazi mei...

Amina tresări la aceste ultime parole..

— Ai abandonat ferestruia zici?..

Așa, ca să alerg a scăpa pe maică-ta.

— Oh!.. ai rezon. — Ei bine, urmează te rog.

— M′am pus la pîndă în calea acelor doi neferi, și pe cînd cobora ei la țărm cu victima, i-am omorît p′amîndoi. I-ată kipul prin care au scăpat mumă-ta.

— Oh! îți mulțumesc!.. de mii de ori îți mărturisesc iubite Amice!.. tu ai scăpat pe maica mea dela moarte?.. ei bine, cum o să mă poc plăti eu de acest mare serviciu ce mi-ai făcut?..

Amina cade pe brațul lui Radul, care o strînge la pieptu-i cu căldură, și o acopere de fragete sărutări.

— De atunci și pînă în momentul acesta, am suferit foarte mult pentru tine dulce fetiță!..numai dintr′o singură privire, tu ai fost în stare să-mi inspiri atîta iubire și amor, încît numai singură inima mea ar putea să-ți eplice... eu numai gîndeam decît la tine, numai vedeam decît aparința ființe-i tale, numai auzeam decît vocea sa cea dulce și rugătoare!.. în fine încîntătoarea ta ființă sta de față or unde alergam, și crede, că daca n′aveam speranța de a-te mai vedea în curînd, trebuea să mor de durere!..

— Vai! să mori?.. să mori tu bravule cavaler! dulcele meu amic?.. o! nu!.. tu vei trăi... vei trăi pentru Amina ta... ea acum este în brațele tale și te adoară cu frăgezime!... Alah! să mă pedepsească daca această mărturisire a mea, nu este sinceră!..

Terminînd ultima parolă cade din nou în brațele generalului Buzescu, și acesta o strînge din nou la inima sa.

XV.

Pașa care asculta în dosul portiți secrete cunoaște accentul gingaș al Amini, și se umple de bucurie pentru un moment încredințînduse că ea eczistă încă; dar el nu poate devina vocea secondară cavalerească ce se aude lîngă fiisa...după cîte-va momente de atențiune, tremă de mînie auzind acele declarații de amor ale amanților înfocați, și ca să se poată domina pe sine, își înfige dinți în mîna sa cea dreaptă..îndată ce numirea de creștin îi trecu pe la ureki,dinții lui pătrunseră în carne pînă aproape de os!.. atunci o mugire înfundată și un gemăt păbușit, se auziră în dosul aceli-i uși secrete? dar juni amanți fiind dominați de cel mai înflăcărat amor, nu auziră decît numai palpitarea inimilor lor, ce băteau una pentru alta.

„Mizerabila! murmură Pașa în sineși. Ea se înkină unui giaur! unui ucigaș al fratelui său!.. o! Dumnezeule!.. a trebuit să ajung eu la atîta des-onoare și nenorocire?.. o! Mahomet!.. o! tu supreme prooroc al putintelui Alah! ajută-mi să pedepsesc pe acești nelegiuiți!”

Apoi căutînd keia dela ușa secretă, își aduce aminte că nu mai era la dînsul... cearcă a forsa ușa, dar ea rezistă... tăriea fierului nici că se gîndea a să supune forțelor bătrînului Mustafa... el scrișnește de mînie și devine convulsiv.

După ce să mai liniștește din mișcările momentale, să lasă rezimat de păreți. Fără voința sa kiar, este silit a mai auzi cîte-va convorbiri amoroase ce se petrecea în momentele acelea dincolo de blestemata ușă de fier.

XVI.

Amîndoi amanți se ținură în brațe, și inimile palpitau subt pieptul lor, foart ecstaordinar. Amorul atît de tare îi dominase, încît numai putea să se ecsprime și trebuea să rămîe în tăcere momente întregi contanplîndu-se unul pe altul.

Acum ei la nimic nu se mai gîndesc, de-cît la marea fericire ce vor gusta prin unirea conjugală... pentru Amina era un delir această speranță, și nu îndrăznea să se mai gîndească la atîta fericire, în comparare cu suferințele ce au însoțit-o dela nașterea sa pînă alaltăeri.

— Amicul meu, zise Amina. Poți să-mi dai vre-o știință despre Pașa tatăl meu?.. oare ce s′o fi făcut?.. o mai fi în vieață, or a căzut și el în mîinile voastre?... te rog de va fi una ca aceasta, să nu-i faceți nici un rău iubite amice... aduți aminte că el este autorul zilelor mnele, și ași muri de durere daca i s′ar întîmpla moarte din pricina mea.

— O! nu scumpa mea.... Pașa sau retras departe de Rușcug cu restul armate-i sale, și noi n′am avut onoarea a′l face prizonier; însă și daca s′ar fi întîmplat una ca aceasta, fii sigură că pentru amorul tău, l′ași fi liberat îndată ce mi-ai fi ordonat tu iubit-o!

— Să mă ferească Alah! eu nici odată nu pociu ordona ție iubite amice... singur mea resistență ar fi fost să implor la genunkii tăi, grațierea pentru tatăl meu... noă femeilor nu ne este dat a ordona, ci numai a implora!

— Ești prea amăgită iubita mea asupra acestui punct... Vei ști că femeile de etatea ta pe care natura le-a înzestrat cu atîta frumusețe angelică, ele pot ordona și însuși regilor, cu cît mai cu seamă mie, unui amant supus care îi este frică și de cea mai ușoară grimasă ivită pe fața ta cea încîntătoare?.. vezi tu dulce copilă? astfel se tratează la București femeile și consoartele noastre!..

— O! Dumnezeule!.. cît de streină este pentru mine această nuvelă ce auz acum. — Ei bine, zise ea înturnînduse către Radul, care va să zică acolo la voi, este împărățiea femeilor și sclaviea bărbaților, în vreme ce la noi, eczistă din contra... o! ce mare skimbare... poate că acolo este altă lume mai nuoă, sau este raiul femeilor cel promis de marele profet?... Vai! Amicul meu!.. oare trăi-voiu eu ca să mă învrednicesc a atinge atîta fericire?.. lîngă tine mai cu seamă!.. lîngă tine singurul muritor pe care am iubit în vieață mea!

— O! da scumpa mea! vei trăi împreună cu mine și te vei îndulci de amorul meu cel în veci neskimbat... fii sigură că eu numai pentru tine voesc a eczista în lumea aceasta!.. pentru tine singura femeia care adoară inima mea... numai moartea poate să mă deslipească de tine; i-ar altu nimenea! Iată-ți jur!... vezi tu?.. inimile noastre numai din prima vedere sau legat atît de strîns, în cît e peste putință de a se desbina vreo dată... o! aceasta este un destin! o voință supremă a cerului!.. cum dar te mai poți îndoi tu de fericirea noastră cea viitoare? — Rostind el aceste înfocate parole, depune o frumoasă sărutare pe oki Amini, încă lăcrămînzi.

— Alah! să te binecuvinteze Amicul meu, răspunse Amina; așa dar cînd o să pornim în țara voastră a creștinilor?.. am mare nerăbdare să re-văz pe draga mea măiculiță... ea se află în vieață, nu este așa?.. tu m ai încredințat foarte mult despre aceasta?..

— Eu îți promit că mîine, dînsa va veni să-ți dea o vizită aici.

— Cine, maică-mea?

— Așa!

— Este cu putință?

— De ce nu; cînd o frumoasă ființă ordonă?.. nu ți-am spus adineauri că femeile ordonă la noi?.. ei bine eu m am supus ție Regini mele și am trimis să aducă pe sîrmana Catarina suferindă!

— O! îți mulțurisesc! de o mie de ori îți mulțumeasc Amic meu... eu voiu pe-vedea pe buna mea măiculiță! o voiu înbrățișa... Dumnezeule! ce fericire ne așteptată!

— Mîine iubito!..

— O! aș dori-o kiar într′acest moment amicul meu...

— Cu neputință... vezi tu, acum este mijlocu nopți, resbelul încă neterminat... mîine nu te mulțumești?

— O! încă prea mult marinimosule cavaler, cell puțin pînă mîine mi se va părea zece ani noaptea aceasta.

XVII.

Cît de stranii erau aceste parole pentru auzul bătrînului Mustafa.. el credea că visează și kema pe marele Profet într ajutor; dar după ce se asigură că însuși fiica lui rostește niște asemenea parole sacrilege, se cutremură de atîta zminteală a ei și hotăraște a-și astupa urekile ca să nu să înpărtășască și el de nelegiuirea ei; căci a numi pe un giaur, Amic, este cea mai mare sacrilege la turci.

El i-ar fi jertfit p′amîndoi într′acel moment, daca nu era acea blestemată ușă de fier, care înfrunta mîniea sa și îl ținea în resort... aruncă o mie de blesfame în contra ei; dar urîcosul metal rămîne mut și surd la ultragele Pași fostul său posesor.

Cu voe, fără voe, el tot trebue să mai aștepte în dosul uși de fier.

XVIII.

Ce supliciu pentru Pașa, să fie silit a aștepta!.. el, care în altă vreme ar fi sfărîmat o citadelă întreagă numai cu o vorbă... el, care se credea inviolabil și despot pînă în sfîrșit...el, înnaintea căruia tremura mii de oameni, cu trei zile mai nainte de resbelul fatai?.. să se vază acum abandonat de toți, singur, fără nici o putere în mînă, ca și cel mai slab muritor, așteptînd și tremurînd de frică pe fie-care moment?.. o! asta nu i-ar fi trăsnit prin can o mie de ani!..

Vedeți voi dar, o! oameni care sînteți puși de providență a guverna pe alți, sau a fi superiori mai micilor voștri... departe de voi ideia greșită a acestu-i Pașă... astă lume are mare nestatornicie... ea sue, și scoboară!..

Nu vă mîndriți în vremea superiorități voastre, căci zioa de mîine, nu știți ce oarbă fatalitate tîrăște după sine!...

Fiți buni dar, cu mai mici voștri... ascultați plîngerile celui mai de jos om, cu aceiași bună voință, cu care te-ai arăta către unul de condițiunea ta... nu nesocoti pe nimeni, căci fie-care om are dreptul natural de creatură a lui Dumnezeu... blîndețea și zmereniea să fie deviza voastră, daca voiți a fi onorați pînă la finit!..

XIX.

Radul își luă adieo dela amanta sa și se retrase spre a o lăsa să repauzeze în pace.

Ei se despărțiră după mai multe călduroase îmbrățișări, orîndu-și unul altuea noapte bună.

Pașa îndată ce se asigură că fiica sa a rămas singură în cabină, bate de trei ori cu putere ușa secretă.

— Cine e acolo?.. întrebă Anica înmărmurită!

Bătaia continue...

— Cine bate? strigă ea a doa oară, fugind mai departe de fatala ușă, și tremurînd de o frică neașteptată.

— Eu sînt! nu mă cunoști?.. răspunse o voce tunătoare dinnapoia uși de fier; sînt Pașa!

XX.

Vai! ce criză pentru juna creatură!.. vocele Pași străbătu ca fulgeru prin toate membrele bieți-i copile și corpul îi tremura ca varga...Ar fi voit să keme ajutor, dar se oprește ca să nu devie trădătoarea părintelui său... Radul abia eșise... într′o clipă putea să se întoarcă lîngă dînsa, anonsîndu-l; însă nobila ei ființă se decise a suferi prezența Pași cu kiar pericolu vieți sale.

„Aide, zise ea în sine; să vede că așa a fost ursita mea, să mor poate, de mîna tatălui meu!..”

XXI.

O! ce fatală prozicere!.. natura poartă cîte un secret cu sine, pe care instictul omului îl rostește kiar în ajunrul de a isbuuni!...

De multe ori s′a întîmplat ca oameni să-și prezică finele vieți lor!..

Astfel și biata copilă și-a cunoscut ultima sa oră!!!...

XXII.

„El negreșit a ascultat în dosul aceștii uși,uși a putut auzi tot ce s′a petrecut între mine și iubitul meu cavaler.... astă crimă nu mi-o va erta nici odată.... Vai! ce ușă blestemată?...prin tr′însa a perit maica mea, prin tr′însa voiu peri și eu... ei bine, fie, daca cerul o voește!..A! ba nu... maica mea trăește încă... ea a ascăpat dela moarte mi-a spus Radul, poate voiu scăpa și eu...”

Acestea rosti ea și se grăbește a deschide ușa fatală, care lasă liberă intrarea Pași.

XXIII.

La prima vedere a costumului Romîn ce purta Pașa, Amina se trage înnapoi îndoindu-se despre trăsurile tatălui său și era gata să keme ajutor; dar bătrînul Osmanliu pricepînd gîndul fiici sale o ia repede de mînă, și întîmpină noua catastrofă ce trebuea să continuiă,

— Nu te sfii fata mea! eu sînt... m am skimbut astfel, ca să poc amăgi santinelele giaurilor și să poc răsbi pînă la tine. Ei bine, daca putintele Alah mî-a ajutat ca să pociu dobîndi această ultimă dorință, apoi tu nu trebue să mai pierzi nici un moment aici.... găteștete... îmbracăte mai curînd, căci trebue să te iau cu mine.. trebue să figim împreună... trebue să fugim de acest loc pericolost., trebue să te scap din robie, mă înțeleți tu copilă nemulțumitoare, și infidelă?..

Bocea tremurîndă cu care Pașa rostea aceste ultime parole, spăimîntează și mai mult pe Amina; el apucase o mînă a ei și o strîngea cu convulsiune, încît biata fată își adună toate forțele fizice, ca să poată rezista.

— Părintele meu! zise Amina îngenunkind în naintea Pași; mărturisesc marelui Alah! că m′au învrednicit să mai re-văz încă odată sănătos pe tatăl meu... ertare! ertare!.. voiu porni împreună cu tine precum ordoni!..

— Ertare zici tu copilă infidelă!.. am auzit tot, știu tot ce s′a petrecut în această cameră mai nainte de a puși în năuntru.... tu adori pe eremicul cel mai teribil al patrii și al tatălui tău... știi tu nesocotit-o că astă faptă a ta merită moartea fără nici un moment de adăstare?..

Amina păzește o adîncă tăcere.... oki ei sînt plini de lacrămi și pironiți în jos; i-ar Pașa după un moment de reflecție mai domolindu-și furiea, își deșcleștează viguroasa mînă după a juni copile, lăsînd numai niște dungi albe vinete, ce rămaseră întipărite pe plăpînda ei mînușiță; apoi re-luă parola.

— Ascultă Amino, poate că marele profet a vrut ca prin rătăcirea ta de acum, să putem scăpa de cel mai mare enemic al nostru...

— O! așa tată... așa crez și eu... el mă iubește prea mult...

— Afă că fiul meu Ali! fratele tău, nu mai eczistă între cei vii... el își dete ultima respirare în brațele mele!

— Fratele meu Ali?.. o! ce crudă fatalitate!..

— Așa, el...el singura speranță a bătrînețelor mele... el care trebuia să răsbune patriea și ne tatăl său... el în sfîrșit coroana vitejilor,muri, abia este o oră, în centrul une-i păduri pustie..părăsit de toți.... și aceste mîini părintești au fost silite să-i prenareze mormîntul și să-i acopere cu nămînt fragetul său corn!..

În momentul acesta cîte-va lacrămi nicară din oki bătrînului Mustafa, și un geamăt lăuntrai esplica nevindecata lui întristare nentru nierderea fiului său, în care își avea toată speranța.

Amina plînse și ea îndestul moartea fratelui ei, și se silește a ușura durerea tatălui său; dar Pașa o reîmninge cu dispreț aducîndu-și aminte de scena precedentă la care fusese martor.

— Fugi nesocotit′o!.. tu insulți moartea fratelui tău... sîrmanul meu Ali!.. el avea grijă de tine pînă la ultima sa oră, și nu și-a dat sfîrșitul pînă ce nu i-am făcut jurămînt că te voiu scăpa pă tine, și-l voiu răsbună ne dînsul!.

— O! tată! zise Amina esaltată, cînd ași cunoaște pe omorîtorul lui, singură eu ași resbuna ne fratele meu.

— Ei bine conila mea, ți-l voiu spune eu... Ali fu rănit la asaltul fortereți, de mîna aceluia care se afla adineauri alături cu tine în această cabină fatală!

Aci Amina scănă un mic ținăt de surprindere, picioarele-i tremură și se împleticește să cază. O amețeală momentală o coprinde și începe a se învîrti casa cu sine; apoi abia articulează cîte-va ziceri.

— Generalul Buzescu?..

Însuși el! răspunse pașa cu tărie. Da acest giaur pe care tu adorai adineaori cu atîta nerușinare... auzi tu fiică nevrednică?... el este omorîtorul fratelui tău!.. spiritul său trebue să fie acum în prezența noastră și cere răsbunare!..ei bine, dar răsbună acum pe fratele tău...

— Of! cu neputință tată!...

— Mizerabilo!.. mi-ai promis adineauri! — strigă pașa cu turbare.

— Cu neputință! — zise Amina a doa oară înnecată în lacrămi și căzînd pe margina une-i sofale ce era mai cu apropiere.

Aci pașa devine furios ca un leu; se apucă cu amîndoă mîinile de barbă și și-o smulge mai jumătate... de doă ori pune mîna pe iatagan să-și răsbune, și de doă ori mîna îi tremură și devine nefolositoare. — În momentele acestea ușile cameri de a lături, de doă ori era să se deskiză, și de doă ori rămîn în nemișcare; dar pașa și Amina în delilurile lor, nu văd nimic n′aud nimic.

XXIV.

— Cu neăutință zici tu? replică pașa înhățînd mîna fiici sale. Neleguit-o!.. ai nerușinarea a mi-o spune fîn față?.. tu mizerabilo! care ai comis cea mai ne ertată crimă din lume... tu care ai pătat peri cei albi ai părintelui tău, adorînd pe un necredincos... pe uii enemic al sîntului profet și ai națiuni tale?.. oh! nu știu ce mă face să mai zăbovesc de a te sfîșia cu kiar mîinile mele!.. of! sîngele fierbe în vinele mele ca >într′un vas aprins și etern clocotind!..

— Tată! zise Amina îngenukind înaintea Pași. De la tine am priimit zilile mele, tu însuți poți să mi le curmi... pieptul meu este gata să priimească loviturile tale; dar nu mă sili să fac ceia ce nu voiu putea nici odată!.. cum pec eu o femeia slabă?...

— Iată cum; zise pașa nelăsînd′o se termine tot frasul, și trăgînd un pumnal ascuțit din brîul său; ține acest fier... ascundelt în vemmîntul tău și fă de știre să vie ucigațu fiului meu...îndată ce se va arăta pe pragul uși, aleargă la dînsu și lovește-l de moarte!.. după ce va pica el jos, noi putem ajunge departe prin această retragere secretă. Iată dar mijlocul cel mai sigur prin care tu poți să răsbuni moartea fratelui tău și să scapi patria de cel mai periculos enemic...

— O! nu... eu nu voiu putea termina această grozavă crimă!.. mîna mea va tremura și va deveni ne folositoare în momentul acela!... o! tată! o! tată... cum ași putea eu să asasinez pe acela care m′a scăpat din giara morții, împreună cu toate femeile mele?.. cum ași putea eu să omor pe acela care a păzit onoarea mea atît de mult, tratîndu-mă ca pe o Sultană a lui; iur nu ca pe o sclavă de resbel?. oare cerul nu m′ar trăzni atunci cu foc și cu pară din înălțime, numai gîndindu-mă să asasinez pe făcătorul meu de bine?...o stăpînul meu! vezi dar că e cu neputință a săvîrși eu asemenea crimă!.. de o mie de ori prefer moartea, îde cît să înă ating eu de zilele liberatorului meu!...

Acestea le roști Amina tîrînduse în genuki înnaintea Pași, și vărsînd șiroae de lacrămi; dar fierosul Sarazin rămase nesimțitor la implorarea fiici sale.

Mizerabilo! răcni el amerințîndu-o cu fierul omorîtor. Băz că spurcata ta inimă este plină de o patimă nelegiuită pentru acest giaur.... văz că sîngele meu care circulă prin vinele tale, s′a întinat prin atingerea ta de un neleguit, în orbirea-ți cea mare!.. Te-aș ′fi ucis însumi în acest moment, fără a-ți mai lăsa timp să-mi rostești atîtea vorbe neleguite, ca să nu deviu și eu părtaș spurcăciunilor tale; însă memoria fiului meu strigă resbunare!.. ei bine dar, fă-i de știre giaurului prin una din femeile tale, să vie aici... fă-i de știre, și eu voiu ști să-mi răsbun singur... auzi tu! fă-i de știre! sau te omor!..

Amina rămase în mărmurită.

În momentul acesta se deskise ușa cabini de alăturea și Radul pușaște între dînși.

— Nu-i de trebuință o, Plașă; căci iatămă viu eu singur...

XXV.

Oare prin ce minune Buzescu se afla aici?..noi știm că adineauri plecase cu hotărîre d′a nu se mai înturna, de cît în zioa următoare?

Aceasta este lesne de esplicat.

În vremea disputi Pași cu fiisa, una dintre sclavele haremului cunoscînd vocea lui sonoră, au alergat îndată și au anonsat pe junele generai, carele veni repede și să puse la pîndă în camera de a lături.

O! cînd ar fi știut Amina că angelul ei păzitor vegiază asupră-i... cînd ar fi știut că Radul este aci, aproape de dînsa, gata a′i da or ce ajutor?.. oare cît curaj n′ar fi mai adăogat atunci în discuția sa cu Pașa, și cu cîtă bărbăție nu s′ar fi esprimat în contra sacrilegelor îndatoriri ce-i impunea acest sarazin?.

Din momentul acesta, Buzescu adoară pe amanta sa înzecit ca mai nainte; cari avu prilej ca să cunoască toată curățenia și statorniciea inimii sale.

XXVI.

Îndată ce apăru Radul în năuntru, Pașa trase spada și se puse în poză de apărare.

— A! te recunosc în fine! zise el scînteind de mînie; tu ești acela care răniși de moarte pe fiul meu?.. apărăte! căci voesc a-ți întoarce serviciul ce mi-ai făcut.

— Amina voește a să pune în naintea lui Radul, ca să-i serve de egidă cu corporele său; dar bravul general o trage după spatele lui, și mai face un pas către Pașa.

— Adineauri hotărîse-și să mă asasinezi o! Pașă, și acum văz cu mirare, că ai de gînd să faci o lovire legitimă cu mine; însă trebue să afli bătrînul meu veteran, că eu nu voiu să mă bat în duel cu părintele aceliea, care peste cîte-va zile trebue să de-vie consoata mea.

— Minți! înșelătorule! strigă Pașa cu turbare, minți!.. fiica mea este o credincoasă Musulmană și nici odată nu va putea să devie conconsoarta unu-i! giaur... Apărăte! sau te omor îndată.....

— Nu te grăbi o!. Pașă! răspunse Radul liniștit, eu doresc a mai conversa căte-va momente; află că ești greșit în părerea-ți... fiică-ta adoară cultul creștin încă din frageta-i copilărie. Catarina muma ei, a învățat-o să cunoască toată mărirea lui Cristos! și dînsa a profitat foarte mult de lecțiunile maici sale.

— Nu-i adevărat... peste putință ca să fie adevărate unile ca acestea! — Spune tu copila mea, zise Pașa întorcîndu-și privirea încruntată către fii-sa; Așa e, că sînt toate ne-adevărate spusele acestu-i creștin?..

— Din contra o! părintele meu... sunt mai mult decît adevărate!.. opt-spre-zece ani sau strecurat de cînd eu ador cu înflăcărare cultul maici mele, m′a luminat cu deplina cunoștință a sînte-i religiuni!.. Iartămă o! tată! daca te-am înșălat într′acest curs de vreme... Dragostea sînte-i Bergine! și a maici mele, m′a făcut să păstrez acest mare secret.

Pașa de odată răcnește ca un tigru cînd se vede prins în cursa vînătorilor, apoi rămase încremenit ca un isbit de trăsnet. El nici nu să mai mișca. Respirația i-se oprise pentru un moment, și sîngele nu mai circula prin vinele corpului său. Vînoasa lui mînă, rămăsese încleptată pe mînerul spadei sale, ne mai fiind în stare a se servi cu dînsa, și dinții lui grința foarte ecstraordinar.

El nu putea să crează acelea ce auzise din gura fiici sale, și sta la îndoială daca în adevăr este însuși ea, care a rostit aceste parole îngrozitoare; apoi după o redobîndire a facultăților sale, voește din nou a să informa.

— Ascultă tu o fiică rătăcită!.. sint bine încredințat că vre-un demon al răutăților, vine să rostească prin tine aceste parole sacrilege!..Tu n ai ști să verși atîta otravă în sînul părintelui tău, daca nu te-ar inspira acest demon infernal?

— O! nu tată! răspunse Amina cu îndrăzneală; sîntă Vergină este care mă inspiră în momentele de față... sîntă Vergină! pe care buna mea măiculiță m a făcut să o cunosc și să o măresc în toată vremea și în tot locul!

— Mumă-ta zici tu?.. acea mizerabilă renegată pe care justa mea mînie a pedepsit-o după cuviință?.. o! dar acum îm pare rău foarte mult de ușoara moarte ce f-am dat... ar fi trebuit să o jupoiu de vie potrivit nelegiuirilor sale.

Radul luă parola.

— Ești înșelat o Pașă... Catarina trezește; sîntă Bergină patroana nenorociților, a scăpat-o dela moartea ce-i pregătise-și.

— Ai auzit acum tată?.. zise Amina către Pașa.

— Ești amăgită fiică nenorocită! răspunse el, adresînduse numai către Amina... acest giaur te înșală... o! vai de tine! Vai de tine! ești pierdută cu totul... eu fac jurămînt pe marele nostru profet că acea culpabilă renegată, zace în fundul Dunări cu o piatră de gît!..

— Minți!.. minți! tu infidelule! — răspunse o voce feminenă din camera vecină.

XXVII.

Ușa cameri alăturată, se deșkise cu repezicune, și Catarina pușaște măreață în năuntru.

„Minți tu și Proorocul tău! repătă ea cu îndrăzneală către Pașa. Jurămîntul tău de acum este tot așa de mincinos, ca și cel de acum opts-pre-zece ani!..

Pașa încremenise cu gura căscată, și Amina era să moară de bucurie.

„Ei bine dar... mă recunoști acum în față infidelule?.. crezi în puterea sînte-i Bergine, patrona creștinilor?..

— Amăgire!.. vrajă!.. nimic mai mult! — rostește Pașa și cade amețit pe o sofa.

Radul nu-și putea ținea rîsul văzînd incredulitatea Pași cea nemărginită.

— Amăgire zici tu o! Pașă?.. răspunse Catarina. Eu îți dau destulă dovadă pe față, că aici nu este nici amăgire nici vrajă cum zici tu ca un nebun! ci numai singura putere a sînte-i Vergine care m′a scăpat sănătoasă acum, ca și mai nainte din giarele tale cele sacrilege!

Terminînd aceste ultime parole, să repede asupra lui cu furie, și-i smulge spada din mînă, fără vre-o împrotrivire din partea acestuia.

— Tu acum ești prizonierul meu! adăogă ea, și nu′ ți să cuvine să mai porți această armă în prezența conkerantului tău, și a liberatorului meu.

— Minți tu femeia îndrăcită... eu nu sînt încă prizonier... am venit însumi de buna mea voe într′acest loc, strecurîndu-mă kiar p′între paznici aceste-i forterețe.

— Adevărat! zise Radul; eu n′am avut onoare al face prizonier de resbei.

— Înțeleg acum, răspunse Catarina. Atît mai rău pentru tine o! demon înșelător!.. tu ai îmbrăcat acest costum creștinesc de care nu ești demn al purta, numai și numai ca să înșeli santinela fortereți?..

— Așa!.. am întrebuințat acest mediu ca să eliberez pe fiica mea și să resbun pe fiul meu, care muri adineauri pe mîinile mele.

— Minți! înșelătorule!.. tu numai ai nici o fiică de astăzi înpainte... ea este numai a mea... sînt l8 ani de cînd eu mereu am vărsat lacrămi pentru dînsa... sînt 18 ani de cînd am învățat-o să cunoască sîntă religie a lui Cristos și să desprețuiască ne a voastră a lui Moamet... sînt l8 ani de cînd eu implorez cerul ca să o scape din giarele tale spre a să investa cu adevărata religie creștină!.. Ei bine dar, acum ea nu mai este fiica ta, ci numai a mea singură! și eu astăzi în valoarea acestui drent natural, o dau de consoată liberatorului meu și al ei însăși!..

Aci Catarina apucă mîna fiici sale și o dă Buzescului.

„Ține bravule cavaler... iată prețul libertăți noastre amînduoă... facă-se voea lui Dumnezeu! eu mi-am îndeplinit misiea mea!..

Radul priimește mîna Amini plin de o bucurie ne-esplicabilă; însă juna fată să sfiește de prezința Pași carele își ascunde fața între amîndoă mîinile sale, ca să nu fie martur la această scenă, carea lui, îi inspira numai groază.

„Mergi Anico! repetă Catarina; eu acum poc a te numi ne adevăratul tău nume care-ți l′am dat botezîndu-te în temniță cu lacrămile mele în numele sînte-i religiuni a lui Cristos!.. Mergi dună fiitorul tău consoarte!.. te bine cuvintez!

Amina își plecă genunki ca să priimească binecuvîntarea maici sale, ferinduse de a nu întîmpină privirile Pași, carele cîte odată-i arunca cîte o okire pieziște fără a posti nici o vorbă

XXVIII.

Pentru Pașa numai era nici o speranță...de-o-dată să vede lipsot de toate bunurile sale precedente. Resbelul fatal îi smulse antica fortereță pe care patru-zeci de ani o păzise ne-smintită, înfruntînd multe atacuri sîngeroase... fiul său abia sînt cîte-va ore de cînd își dete sfîrșitul pe brațele sale... În fine, fiica lui! singura consolație a nenorocirilor sale, îl abandonează în momentele de față, și merge a se uni pentru tot-d′auna cu enemicul cel mai mare al lui, lepădînduse kiar de cultul ei părintesc!.. Aceste fatale loviri, vin să isbească de odată forțele slăbănogite ale bătrînului Mustafa!..

Cîte odată vin niște atacuri de suferințe în vieață omului foarte tari!.. ele ar putea să sfărîme însuși marmorul antic... o! dar muritorul de multe ori este mai tare de cît piatra!..

Pașa rezistă încă... el își adună rămășița forțelor sale și hotăraște a′și mai cerca încă odată norocul armelor... desperația sa îl face să crează că prin acest mediu, va redobîndi iarăși posesia vekii cetățui și va resbuna pe fiul său, pedepsind pe enemici cultului marelui Profet!

„Atunci! zicea el în sine, poc să smulg din robie pe fiica mea și să o pe-întorc din groaznică rătăcire în care au aruncat-o această viperă de femeia îndrăcită!..”

El nu putea să devine prin ce minune scăpase Catarina de la moarte, și tot se îndoia de prezența ei adevărată; însă cînd o văzu apucînd mîna fiici sale și o dete Buzescului, atunci nu-i mai rămase nici o îndoială.

„Mare vrăjitoare! trebue să fie această renegată! rostea Pașa în sineși. Nu poc crede ganîm, și n ași fi putut crede nici odată, ca să viețuiască ea opt-spre-zece ani în temniță fără nici un mijloc de nutriment?.. Iar cînd fu la urmă, cum dracu a putut să învieze din fundul Dunări unde au aruncat-o într′o noapte după ordinul meu, înkisă fiind într′un sac și cu o piatră legată de gît?.. o! dar mi-aduc aminte că atunci s′au găsit asasinați amîndoi neferi mei care era însărcinați a o arunca în Dunăre... Bre! Alah! bileah!.. mare vrăjitoare zeste această renegată!..

Ca să facă el acum vre-o mișcare de răzbunare, se vede în slăbiciune, și o crede de tot inprofitabilă în momentele de față; mai cu seamă că în camera de alături, se auzea oare-care sunete de arme, ceia-ce îl făcea să devîne că este încungurat ′din toate părțile; ș′apoi eroul ce-i sta înnaînte, era iute ca fulgerul la mînuirea spadei. Ultima sa speranța era să mai atace încă odată cu mînă armată pe enemici lui, și să poată a′și redobîndi posesiea veki cetățui care astăzi este în mîinile romînilor.

XXIX.

— Eu acum numai am a spera nimic... sînt foarte de prisos aici; zise pașa rîdicînduse dupe sofa. Așa dar crez că mă poc duce de unde am venit?

— Ești înșelat! răspunse Catarina. Tot ziceți voi că creștini uînt nelegiuiți i prin urmare tu nu vei mai eși cu viață de aici... cel puțin oasele tale vor putrezi în această teribilă înkisoare supterană, unde am zăcut eu opt-spre-zece ani din ordinul tău cel neleguit!.

— O! nu scumpa mea măiculiță!.. zise Amina lăcrămînd și strîngînd genuki Catarini; adu′ți aminte că el este părintele meu, și voiu muri de durere la întîmplare de a i se face cel mai mic rău!

— Tu ai rezon Anicuțo! zise Buzescu bieți fetițe mîngîindu-o cu mîna, tu ești un angel de bunătate; ei bine fii sigură că dorința ta se va realiza. Acest brav Musulman care de buna sa voe au venit în centrul enemicilor lui, este liber după legile resbelului a se re-întoarce înnapoi ori în ce moment voește.

— O! îți mărturisesc!.. de o mie de ori îți mărturmisesc bravule general! răspunse Amina ștergîndu-și lacrămile.

— Radule! zise Catarina, o să te căești foarte mult de ceia ce vrei să faci acum... gîndeștete bine la aceasta. — O! daca din asemenea întîmplare ai fi căzut tu în mîinile lui, să-ți piară ideia că ai mai fi putut scăpa cu viață vreo dată... Tu nu știi cine sînt acești infideli...nu știi pînă unde se poate întinde cruzimea lor?...ești încă june și n′ai avut timp ca să cunoști toată răutatea acestor oameni fieroși!...

— Venerabilă Catarină! răspunse Radul cu blîndețe, ori cît de întinse vor fi răutățile acestor oameni, nu ne privește pe noi romîni! — eu astăzi nu pociu abuza în contra legilor naturale...nici o onoare nu′mi poate face mie pierderea acestu-i om care de buna sa voe vine în mijlocul nostru... astăzi îl apără pă dînsul legile solilor...el au venit ca un sol... solul este liberîn oricare să-l însoțească pînă dincolo de circul nostru ocupător!

Catarina remase încremenită la auzul acesten parole hotărîtoare ale junelui general; dar tot nu se descorajează.

— Nu vei face una ca aceasta o! tu bravue și generosule cavaler... a elibera pe cel mai mare enemic al romînilor, este a lucra în contra cauzei națiuni voastre... el poate să devie în urmă foarte periculos întreprinderilor voastre!..

— Or ce s′ar întîmpla în urmă eliberînd pe acest om, nimic nu mă face să-mi skimb hotărîrea venerabilă Catarină!.. Romînul este brav și statornic... el nu se mai teme de enemicul său jumătate învins! din contra pușaște înnainte cu coraj, și ori pe unde trece, lasă dovezi ne-uitate despre eroismul și generozitatea sa.

Catarina încetă de a mai răspunde, convinsă de rezon.

XXX.

Era un miracoi! pentru Romînii din secolui al șai-spre-zecilea... oare prin ′ce minune celestă au putut o mînă de oameni să ție în respect un popor resboinic și numeros care îngrozise toată Evropa?.. prin ce mister au susținut ei întregimea și autonomia lor pînă în secolul al noă-spre-zecilea?.. Nimic mai mult... nici o reflecție mai departe... Aceasta este o favoare a putintelui creator! — Atunci pe cînd Polonia și toată Ungariea își plecase grumaji subt jugul infidelilor, Romînil ′această mînă de oameni se fac stăpîni pe țărmul stîng al Danubului și ocupă toată Bulgaria pînă în poalele mîndrilor Balcani!.. Atunci pe cînd Minarelele încep ași ridica orgolioasele lor vîrfuri la Peșta și împreajma Bieni, Romîni, această rămășiță de eroi impun condiții după placul lor conkeranților Evropi!

„Marele imperiu nu să poate amesteca nici odată în drepturile Romînilor suverane!

„Romiînii vor declara resbel vecinilor și vor înkeia pace după voința lor!..

„Marele imperiu se obligă a le da mînă de ajutor armată, în contra enimicilor lor!..

„Minarele nu sînt tolerate în lăuntrul țări romînilor și nici un infidel nu se poate instala pe sîntul lor tărîm!..

„Creștinul renegat care se va întoarce din rătăcire și va trece în patria sa, să nu-l poată reclama marele imperiu!...

Iată dar drepturi sînte! și onorabile!.. iată drepturi dictate de învingător, iar nu impuse învinsului!...

XXXI.

O! voi strămoși glorioși... voi care a′ți sigilat eceste drepturi cu sîngele vostru cel sacru! voi care v′ați arătat fii adevărați ai Romi antice... Voi care ați pus în respect pe groaznici ai sînte-i Cruci... voă dar se cuvine toată gloriea și venerațiea!.. voă, care v′ați jertfit numai și numai ca să ne asigurați viitorul nosstru urmași voștri... o! da!.. sîntă! este cenușa voastră, și nu sîntem demni a o călca în picioarele noastre, căci fie-care tărîm al țări, este udat cu sîngele vostru cel prețios!..

Ertare! ertare! o! rămășițe sacre... urmași voștri au făcut greșeli mari... ei sau arătat nevrednici de numele vostru cel glorios!.. infinitelor nenorociri, încît își uitase origina lor cea strălucită!... Numele de romîn ajunsese un dispreț pentru ei... fie-care trebuea să fugă și să se tragă înnapoi din naintea acestu-i nume glorios! — Secoli întregi viețuiră în această adormire fatală! — O! daca s′ar fi deskis mormintele voastre atunci să-i priviți în față, oki lor era împăejenați și n′ar fi putut să vă recunoască... fie-care ar fi trecut pe lîngă umbrele voastre cu nepăsarea unui strein!..

Streinii!.. enimici cei mai ne′împăcați ai origini lor.... streini!... care își avea nutrimentul de la dînși, și care să însînuise între ei, cu gînduri secrete și infernale ca să-i degenereze prin vițiuri, căci cu armele era imposibil să-i strice... streinii zic! acele vinete tîrîtoare cu limbile de miere și inimi de Ienă! au izbutit a întroduce vițiurile în inimile capilor țări!..

Tot prin acest mediu fatal căzură odată și celebri senatori ai Romi antice!.. enemici lor sînt și ai noștri!..

O! mulțumită cerului... noi am început ane renaște de al doilea... sunt mai mulți ani de cînd am început ane recunoaște greșala și pe enemici noștri, care neau adormit mai mulți secoli...numele de Romîn resună cu mîndrie din inimă în inimă!.. O! acum fugiți departe de noi o! voi streini înșălători... fugiți din naintea privirilor noastre pînă ce nu ne înneacă răul care ne-ați pricinuit!... vai de voi! de veți mai cuteza încă odată a vă servi cu urîtul vostru mediu!..

Așa!.. așa! o! strămoși glorioși... peste puțin voi veți fi împăcați... strenepoți voștri se vor arăta demni de eroicile voastre fapte, și Romania zmerită, își va ridica capul cu orgoliu între popoarele putințe reclamîndu′și toate sîntele sale drepturi!..

XXXII.

Buzescu ordonă să keme pe căpitanul de seimeni, care-le era un fanariot anume Palmira.

El se prezantă îndată înnaintea generalului și ordin să eskorteze pe bătrînul Mustafa pînă dincolo de circul ocupațiuni romînilor, și să-l elibereze viu nevătămat subt răspunderea capului său.

Palmira se înkină cu respect și declară a împlini cu sfințenie ordinul generalulului său.

Pașa văzînduse liber, eși din cameră fără a zice o vorbă măcar fiici sale, aruncîndu-i numai niște priviri amerințătoare din oki, la care Amina răspunse printr′un suspin profund.

Nimini nu poate descrie bucuriea Catarini cît era de mare, văzînduse alături cu fiica sa!

Ele se îmbrățișară de mii de ori, și vărsară lacrămi de bucurie, mulțumind cre atorului suprem, pentru acestă fericită într′unire a lor.

Buzescu plînse și el alături cu dînsele și le asigură că va face totul pentru fericirea a tustrei; Apoi se retrase depuind o sărutare pe fruntea logodnici sale, lăsîndule ca să repausese împreună.

XXXIII.

Vai!.. cît e de amăgit bietul muritor!.. Atunci cînd se socotește ajuns la culmea fericiciri salr, el este mult mai vrednic de plîns, de cît atunci cînd vegeta în cea mai de jos infortună!.. o! cît e de tristă suferința ce o naște fericirea...lovirile ei sînt foarte dureroase!... dar vai!...muritorul nu să poate înlătura din calea oribilă!.. destinul fatal trebue să se îndeplinească curînd, ori mai tîrziu!..

Astfel și aceste trei personage espuse pe scena noastră, devenise acum în cea mai supremă fericire a lor... dar vai!... lacrămile lor de bucurie, peste puțin, trebue să se scîmbe în lacrămi de doliu infinite!..

Ele sînt trecute în registrul fatal ca să sufere torturile ce le mai dureroase!!!..

FINELE CAPITULUI AL PATRULEA

CAPITUL AL CINCILEA.

TRĂDĂTORUL ȘI FATALITATES

I.

Palmira și Pașa eșiră din cetate amîndoi călări pe doi iuți cursieri, și apucară drumul către Șiștov, unde nădăjduea Pașa să găsească vre-un ajutor armat.

Pe drum ei skimbară mai multe frasuri și începură oare-cum a se familiariza.

Îndată ce trecură circul ocupațiuni militare al Romînilor, Pașa dobîndi mai mult curai, și Palmira mai multă libertate de vorbă.

După un marș de o oră întreagă, ambi voiajori era așa de familieri, încît începură a se esprima pe față.

— De cîtă vreme ești în serviciul Romînilor căpitane? zise Pașa către companionul său de voiaju.

— Zece ani aproape! răspunse Palmira.

— Care este origina voastră, și de unde vă trageți?

— Sînt de origină fanariot, de fel Țărigrădean; dar nu știu care este motivul ce face pă Pașa a se interesa de origina mea?

La numele de fanariot, Pașa saltă de bucurie, și mii de speranțe se re-nasc în inima sa.

— Ei bine căpitane, în acest timp îndelung, numai atîta ai putut înnainta?

— Abia căpitan de seimeni.

— Mi să pare că ești puțin recompensat?

— Așa crez și eu; zise Palmira.

— Fanarioți! acești oameni celebri au făcul mari serviciuri Sultanilor noștri, adăogă Pașa către companionul său. Și daca vă trageți din vre-o familie cunoscută a aceștii generații, apoi... ai putea spera mult!

— Din cea mai cunoscută în zioa de astăzi, răspunse Șalmira cu grăbire; eu mă trag din aceia a Bogorizilor... verii mei pînă mai de-ună-zi au domnit prin insulile teritorieale ale marelui imperiu.

— O! atunci te plîng foarte mult; adăogă Pașa cu viclenie. Cum poți oare suferi să rămîi un semplu căpitan, în vreme ce ai tot dreptul să te urci și dumneata pe un tron cel puțin?

La numirea de tron saltă de bucurid fanariotul, și trădarea începe a se renaște în inima sa.

— Asta este imposibil o! Pașă, răspunse Palmira cu un oftat profund care da pe față toată profesia sa de credință. Noi vekii servitori ai cași împărătești, văz că am rămas pe din afară de la o vreme încoace... drepturile noastre au încetat de cît-va timp.

Ultima declarație încurajază și mai mult pe Pașa. El începe a privi acum pe Palmira ca pe un instrument al său cu care trebue a să servi la înteprinderea cea mai de căpetenie, speranțele lui merg prea de parte... el se socotește jumătate asigurat pînă acum despre redobîndirea fortereți pierdute.

— Nu te descuraja bravul meu căpitan! zise Pașa. Drepturile fanarioților trebue să se restatornicească iarăși în toată întregimea lor de mai nainte.

— Slabă speranță! o! Pașă...

— Eu te asigur, că va începe kiar dela tine căpitane, numai să voești...

— Cum așa?.. întrebă fanariotul cu o mare mirare.

— Ascultă...daca vei putea face să redobîndesc posesia fortereți care astăzi este în mîinile Romînilor, atunci eu voiu mijloci la marele Vizir ca să-ți dea spre răsplătire, kiar domnia țări pomînești; Fiind-că puternicul nostru Padișah voește a desființa pe Domni pămînteni ai țări, carii au ajuns să fie cei mai mari enemici ai imperiului, și să orînduiască alți Prinți d′a dreptul dela Stambol, dintre cele mai ilustre familii creștine. Iată dar cum vor continui drepturile fanarioților; apoi în urmă, fiind că copila mea Amina, pe care o cunoști, voește a îmbrățișa cultul creștin, sînt bucuros de o mie de ori să ți-o dau ție de soție, decît acelui șeitan de Buzesc, enemicul patrii mele!..

II.

Palmira rămase încremenit la aceste ultime declarațiuni ale Pași... inima lui este plină de o bucurie trădătoare... din momentul acesta hotăraște a abandona stendardul Romîn supt care a servit pănă astăzi... hotăraște a deveni sperjur sacrului jurămînt ce a făcut cînd a luat armele în mînă... in fine, hotăraște printr′o sărutare de Iudă! să vînză infidelilor cauza cea mai sîntă a creștinilor!.. trădarea infernală se emprimase cu desăvîrșire pe lespedul cel pestriț al inimi-i sale!...

„Peste puțin, zicea ei în sineși, eu voiu călca în urmele străbunilor mei... peste puțin eu voiu de-veni Principe al țări Romînești și consoartele celi-i mai frumoase ființe din lume...o! asta este o fericire pe care n′o poc cîștiga nici odată servind cauza Romînilor... aș fi un nebun să leapăd această glorie ce mi se destinde înnainte... strămoși mei mă vor insulta din mormintele lor, daca nu voiu profita astăzi de această eră noă a generații noastre în viitor!”

Astfel era gîndurile secrete ale lui Palmira în momentele acelea, și se decise a înbrățișa trădarea! unica misiune a strămoșilor săi fanarioți!..

III.

O! voi fanarioți blestemați!.. trădători și ruinători ai unu-i neam întreg... Voi care prin maniea voastră cea infernală a-ți degenerat o națiune și ați coborît-o în mormînt secoli întregi!.. Voi care a-ți fost uneltul sacrilegiu al enemicilor creștinătății!.. În fine voi care vă trageți din generațiea vînzătorului luda Iscarioteanul!.. blestemați să fiți pînă în sfîrșit!!!

De cînd s′au instalat între noi astă sectă de oameni, au început să singe amorul patrii și libertatea Romînilor... țiind în, mîinile lor frînele. guvernului, se siliră prin diferite mediuri, a tîmpi duhul cel războinic al Romînului. — Mai întîiu avură capacitatea a da lovitura cea mai fatală desființînd organizațiea militară; apoi traverta lîngă tron pe capii țări și se siliră ai investa cu vițiurile ce le destindea înnaintea lor, ca să poată ai face să-și uite cu totul sacra lor dutorie către patrie!.. încet, încet, isbutiră ai demoraliza cu desăvîrșire, în cît, îi făcu să′ș arunce anticul lor costum național și să înbrace: veșminte streine! care să pot întitula,poale lungi și minte scurtă!..” înfășurați odată cu aceste loloațe femeești și îmbătați de farmecul moliciuni, ei nu mai era în stare a se gîndi la netunecase pe aceia de Romîn.

Atunci fanarioții rînjau cu sarcasm de acest sukces, ca și demoni infernului în naintea lui Velzevul regele întunerecului, după terminarea misii lor sacrilege!.. AAtunci ei se socotea ajunși în culmea triumfului și crezură de pierdută pentru viitor, această națiune nobilă pe care o ținea strînsă în giarele lor de hiară!..

Îndată ce izbutiră a degenera clasa boerilor, le fu prea lesne să slăbească pe popor... ca să-i facă și mai debili, începură ai împovăra cu dăjdii grele, încît bietul țăran nu mai avea răpaos în nici o vreme... odată des-armat, fiul, nu moștenea dela tatăl, decît jugul apăsător... spada strămoșească se prefăcuse într′un bețișor mic, reazăm al bătrînilor neputincoși; i-ar flinta trăsnitoare dispăruse ani uitați din mîibile lor!..

O! dar Regele creațiuni tot mai păstra o eră nuoă pentru strănepoți glorioșilor Romani..ei era numai adormiți și trebuia să se deștepte oare-cînd!.. „Vai de acela care să zmintește! zice Evangeliul; dar de o mie de ori vai de acela prin care vine zminteală!..

Auziți voi! o pui de năpîrci?.. șanțul Evangeliu a pronunțat sentința voastră!.. lepădați mania voastră, s′au tremurați de răzbunarea divină!!!

IV.

După cîte-va ore de voiag, ambi cavaleri ajunseră la un sat ce era situat în preaima unor păduri întinse. Aici se informează despre rămămița armate-i sale ce era retrasă în centrul pădurilor, subt comanda căpitanilor Osman și Ahmet. Pașa saltă de bucurie la nuvela aceasta și cere ospitalitate în casa unui sătean musulman; apoi trimite să anunțe pe căpitani săi despre norocita lui întoarcere.

După un cart de oră, Ahmet și Osman sînt prima lui vedere, și fac temenele pînă la pămînt.

— Alah! să te ție o! slăvite Pașa!.. toate pădurile le-am vînturat căutîndu-vă și nici o urmă n′am putut descoperi; bănuiam foarte mult că poate a-ți devenit prizonier la giauri dinpreună cu beiul Ali.

— Vă mulțumisesc din toată inima mea bravilor capitani, răspunse Pașa, eu sînt liber precum mă vedeți înșivă; dar scumpul meu fiu!.. bravul Ali!.. Vai!.. el au trecut din lumea aceasta!..

Aci Pașa lăcrămează.

— Este cu putință?.. o! Dumnezeule! — strigară ambi cavaleri Musulmani.

— Alah! așa au voit dragi mei... trebue să vă amintiți că el era greu rănit în momentul cînd am fost nevoiți să abandonm vekea noastră cetățue!..

— Într′adevăr, zice Osman, bravul Beiu, l′am văzut aruncînduse mereu kiar în centrul focului, împrăștiind moartea în rîndurile enemicilor noștri... mulțime de giauri au căzut prada eroismului său!

Ambi capitani lăcrămează.

— Lăsați lacrămile bravilor căpitani... fiul meu ș′au îndeplinit datoriea... el au murit lăsînd asupra mea și asupra voastră să-l răsbunați și să scăpați patria de pericolul ce o amenință!

— Alah! să te înzilească o! slăvite Pașa!.. răspunseră cei doi șefi. Noi sîntem gata a ne lupta pînă la ultima picătură de sînge! pentru Pașa și uzmet!..

În timpul aceste-i convorbiri, Palmira păzea cea mai profundă tăcere, adăstînd ordinile Pași.

— Ascultați bravi mei capitani; iată aci un cavaler strein, zise Pașa arătînd pe Palmira; el pare a fi din-tre enemici noștri?.. O! dar nu, vă înșelați... el este cel mai fidel amic al cauze-i noastre!.. vă comand al saluta cu bucurie; căci de astăzi înnainte, el va ocupa deșărtul ce a lăsat fiul meu!..

Osman și Ahmet rămîn ecstaziați de această noă aventură; iar Palmira trădătorul saltă în inima sa de bucurie.

V.

Pașa narează către șefi oștiri sale, toată aventura dela Rușcug, și dă pe față profesiea de credință a fanariotului Palmira.

În cele din urmă ei să consultează între dînși, și caută mijlocul cel mai favorabil de atac, care ar putea să înteprinză în contra Rumînilor din Rușcug, prin ajutorul acestu-i trădător fanariot.

— Eu sînt prea sigur, zice Pașa, de fidelitatea acestui cavaler; el să trage din generațiea creștinilor fanarioți carii sau arătat foarte credincoși Padișahului. Osebit de asta, eu i-am mai promis domniea țări Romînești și mîna fiici mele drept replătire. Acestea le declar pe față, numai să lucreze cu fidelitate și să ne ajute a ne restabili iarăși în posesiea anticii nostre forterețe.

— Bă asigur o! slăvite Pașă! că după, doă zile cel mult, ve-ți poseda acei-a ce doriți cu atîta entusiasm! răspunse Palmira.

— Bravule cavaler! zise Osman, este de necesitate a da pe față planul vostru din năuntru cetățui.

— Ei bine dar, strigă Palmira apilpisot de o glorie imanginară, ascultați bravilor Musulmani... Armiea de ocupație sa redus numai la cinci mii de oameni, dintre care doă mii Seimeni supt ordinile mele; iar ceilantă armie însoțește pe Prințul Mihaiu ce mărșăluește către Șumla. Așa dar în noaptea următoare sînt eu de gardă în giurul fortereți cu toți Seimeni mei...

— Peki! Peki! bre cardaș!.. repeți Pașa cu bucurie.

Ciar în puterea nopți vă voiu trimite un semnal; atunci să fiți gata a porni către Rușcug cu mare iuțeală, și pe cînd ceilantă oștire romînă va fi predată odihni, noi uniți înpreună, vom da năvală cu sabia în mînă pînă la lăcuința generalului Radu Buzescu, ce este supt apărarea a cîte-va steaguri de soldați; ș′apoi îndată ce vom face prizonier pe acest brav om,fortereța este rămasă în dispoziția voastră o! mare Pașă!..

— Ișala! Ișala!.. strigară tustrei Musulmani, și-l bătură pe spate de bucurie,

VI.

Palmira cere inelu Pași ca să-i serve de signal la timpul favorabil.

„Printr′acest inel veți cunoaște ora hotărîtoare a înteprinderilor noastre... cînd veți vedea acest gag în mîna unui mesager al meu, kiar în momentul acela să mărșăluiți către cetățue, căci eu vă adăst în frontul seimenilor mei... ca să nu vă rămîe cea mai mică bănuială despre fidelitatea acelui mesager; el va avea și un secret de recunoaștere..

„Veiul și Pașa.”

„Veiul și Pașa! repetară cei trei Musulmani cu gurile căscate.

— Peki! bre!.. Peki!.. mai adăogă Pașa.

Îndată urmează rostirea unui jurămînt din ambele părți contractante, spre siguranța legămintelor ce făcuseră.

Palmira abandonă într′acest moment pe amici săi, cu speranță de ai revedea în noaptea următoare subt zidurile Rușcugului.

VII.

Benus este forsată a face și ea cîte un bine muritorilor... micul său copil înnaripat, este înpins de Regele creațiuni ca să complectuească rămășița destinului... kiar în contra tendințelor sale, Cupidon, trebue să se supue fără akceptare. În momentele acestea el pîndește reîntoarcerea lui Palmira pe calea Rușcugului, și stă pregătit cu arcul său în mîini, ca îndată ce va zări pe acest muritor să-l pătrunză′n trecere, cu una din săgețile sale cele mai fatale; și apoi să-și l-a zborul într altă parte.

VIII.

Palmira se gîndea pă drum, la fericirea sa viitoare și își făcea cele mai plăcute ilusiuni.

„De voiu isbuti în această înteprindere, voiu deveni cel mai ferice muritor de pre pămînt; i-ar de nu, atunci trebue să trec și eu frontiera vieți aceștiea ca toți ceilanți. Sper însă că strămoși mei ce zac în morminte, vor întrebuința toate rugile lor putincioase către Dumnezeu ca să poc reuși în cauza aceasta care le va face onoare și venerație eternă. Aide, curaaj! zicea el, întîmplă-se ori ce... ori mă fac Principe al romînilor, sau mă voiu legăna în furci... la dracu! dar astă ultimă hotărîre unu-mi vine la socoteală... sînt încă june, și frumoasa fiică a Pași poate să mă iubească?..

„Cudat lucru! zicea el, amorul care pînă astăzi nu putea să se lipească de m ine ca dracu de tămîe, văz, sau mai bine simț că vine să se încuibeze în centrul inimii mele?.. De cînd Pașa mi-a dat promisiunea... o! dar asta este ceva teribil... nu poc să mă liniștesc... Acest amor neprevăzut pentru Amina mă consumă fără pietate!.. Negreșit, vre-o prevestire a fericiri supreme vine să mă încerce!..

„Vai! Amino!.. frumoasă Amino! pentru prima oară iubesc... pînă aci numai resbelul și luptele sîngeroase era singurul amor pentru mine; dar astăzi este o mare eccepție între patima ce mă consumă!.. Astăzi numai tu dominezi întinderea inimii mele!..

Cufundat în aceste lamentații, Palmira trecuse drumul jumătate și se apropiea de Rușcug; îndată ce zări muri cetățui, inima sa să deșteaptă și trăsare misterios!

„O! iată ținta mea de lovire! rostește el, acum am mai mult curaj cînd sper la un amor atît de ferice... sînt prea sigur că Amina va prefera să fie mai bine Princesă, de cît simplă femeia unui Oștean condamnat la pericolile resbelului... și... sînt tot așa de june ca generalul Buzescu!.. femeilor nu le trebue de cît venerațiea!.. ei bine ea o va avea dela mine amai cu abondință!..

Aceste parole sinistre, le rostea kiar cînd călca pragul porților fortereți.

Santinela respectează pe capitanul Seimenilor și-i prezantează arma de onoare.

IX.

Palmira merse la stabiliment generalului Buzescu ca să-și dea raportul pentru terminarea misii sale; însă Radul priimise niște depeșe importante despre armatele ce opera în poalele balcanilor, și nu putu să-l asculte cu toată ceruta atenția; dar după ce se imformă despre pașa, îi ordona să meargă însuși la fidanțata lui ca să o asigure mai bine pentru libertatea tatălui ei.

Acest ordin umple de speranțe inima fanariotului și aleargă la apartamentul Amini cu inima palpitîndă.

Acum el devenise jumătate nebun de bucurie, și atît de mult îl orbise amorul, încît se decise a descoperi fiici lui pașa, tot misterul care-lega de părintele ei.

„Așa zicea el în sine, trebue să desvălesc toată inima mea înnaintea ei, căci numai atunci ar putea ea să mă iubească, cînd va vedea niște așa de mari legături între mine și pașa. Ca să mă trădea este imposibil; fiind că atunci ar trăda pe tatăl său!..

„Sînt aproape a crede că dînsa poartă nuamai o politică cu Radul în evenimentele de față, și nimic mai mult... cine oare n′ar fi urmat astfel în locul său?.. nimini negreșit.. Iată dar o dovadă sigură despre aparintele sale angajamente cu generalul Buzescu, și care se vor stinge îndată ca un fum de suflarea vîntului.

X.

Amina se afla numai singură în cabina sa; căci venerabila Catarină muma ei, să retrăsese în rugătorul său unde trebuea să imploreze divinitatea, ore întregi, pentru fericirea fiici sale cea viitoare.

Îndată ce i se anunță sosirea căpitanului de Seimeni conductorul pași, ea-l priimește cu bucurie, și-i face mai multe întrebări despre tatăl său; la care Palmira respunde cu toată istețimea unui curtezan, în cît Anima rămase prea mulțumită, dîndu′i să înțeleagă că este destul informată acum; dar imprudentul fanariot să înnădea și mai mult.

— Crede frumoasă Amino! zicea el, că pașa tatăl vostru, con-simte o mare amicie pentru mine, încît s′a decis să mă numească fiul său!

— Ai auzit bine aceasta căpitane? întrebă Amina cu mirare.

O! cît să poate mai lămurit; aceasta a declarat′o în prezența căpitanilor săi Ahmet și Osman... le-a zis kiar așa... Iată bravi mei companioni, un june care de astăzi înainte va ține locul fiului meu pe care l′am pierdut abia de cîte-va zile!

— Trebue să vă declar căpitane, că pașa au avut niște cuvinte foarte tari ca să poată promite această intitulare sacră unui creștin, kiar în contra coranului; și ași dori prea mult să cunosc și eu acele cuvinte puternice.

Aci Palmira face o mică reflesie... contamplă pă Amina cu patimă, a căriea frumusețe îl face să devie indiscret; Apoi kiar fără voia lui, numai printr′un instict interior, cade îngenuki înnaintea vergini ce sta măreață ca și Elena lui Menelau.

— Oh!.. frumoasă Amino! sînt nebun de bucurie...

— Dar pentru Dumnezeu ce ai astăzi căpitane?... răspunde ea și se trage un pas mai departe.

— Oh! Pietate!.. pietate! frumoasă Amino. — strigă el cu aprindere.

— Esplică-te cel puțin; căci eu nu poc devina această poză a dumitală!

Ei bine, așa! mă voiu esplica cît se poate mai lămurit, îți voiu da pe față tot misterul frumoasa mea copilă, dar mai întîiu să-mi dai parolă că vei avea pietate de mine.

— Spune căpitane; eu te ascult.

— Sînt june! frumoasă Amino!..

— Este prea adevărat.

— Te iubesc!

— Amina înnălță din umeri. — Cudat lucru ea în sine, toți creștini sau înnamorat zise de mine.

— Pașa mi-au promis mîna domnii tale...vezi acest inel? — El întinse spre dînsa mîna dreaptă ce avea un inel în degetul arătător.

Amina rămase încremenită cunoscînd inelul fatal, al tată-lui său.

XI.

— Pentru numele Cerului... spune, cum posedezi dumneata acest ine!?.. tată-meu numai la finele vieți sale ar fi putut înstreina acest inel...oare nu cumva el numai eczistă în vieață?.. trebue să-mi eplici aceasta căpitane... dumneata care ai fost îndatorat cu paza lui pînă din-colo de ocupațiea voastră militară?

— Fii sigură frumoasa mea domnișoară; Pașa eczistă... însuși el mi-a încredințat acest tezaur, ca un gag al legămintelor noastre personale.

— Care sînt acele legăminte?

— Pașa mi-a promis prin jurămînt tronul țări Romînești și mîna domniitale; iar eu drept skimb, îi voiu preda ocupațiea Rușcugului...

Amina se păli la auzul acestor cuvinte îngrozitoare care vinea să atace centrul inimi-i sale; dar să domină cît îi stă prin putință și hotăraște a să informa cu desăvîrșire.

— Căpitane! adăogi ea, mi să par imposibile aceste legături ale voastre.... lucrurile astăzi sînt cu totul alt-fel.

— Mă însărcinez eu frumoasă Amino cu toată maturitatea esplicațiilor de care văz că ai necesitate. Pașa au dobîndit un ajutor de oștire însemnat, și în noaptea următoare va ataca fortereța ce este în posesiea Romînilor; oștirea generalului Buzescu este de trei ori în mai mic număr ca să poată a ține la piept cu turci...

— Apoi?

— Apoi noi toți, împreună cu Buzescu vom cădea prizonieri, sau care vor putea, vor scăpa cu fuga.

— Ești greșit căpitane... eu știu că Romîni sînt bravi; kiar în număr așa de mic, ei vor ști să se apere în contra numeroșilor soldați ai Pași.

— Așa ar fi domnișoară; dar află că soldații Buzescului sînt nemulțumiți, și o rebelie este pregătită în contra lui, care va isbucni kiar mîine seară...

— O rebelie? — repetă Amina cu spaimă.

— Da, o zdravănă rebelie! — adăogă Palmira cu necaz găcund un pas de retragere.

— Și cine este șeful aceste-i rebelii?..numește′l?..

— Sînt eu.

— Dumnea-ta căpitane?

— Așa, eu însumi... Iată că ai aflat în fine.

— Pentru care sfîrșit voești a comite această sacrilege căpitane?

— Pentru că sînt enemicul cel mai ne′mpăcat al Buzescului... pentru că îl urăsc pe dînsul, și te ador pe dumneata frumoasă Amino!..

— Căpitane!.. ai uitat poate că eu iubesc pe Radul?..

— Îl iubești?.. nenorocit-o!.. află că el nu te iubește de loc.

— Radul nu mă iubește?..

— Nu!.. nu!.. și iar nu...

— Ei bine, cum poți ști aceasta?..

— Știu foarte bine că nu va putea să te iubească pentru mult timp; iată totul.

— Ești greșit căpitane; Radul mi-a dat parola sa de onoare că mă va lua de consoartă.

— Vai de tine sîrmană copilă!.. mizerabilul te înșală...

— Radul să mă înșale?.. Aceasta este cu neputință... ești rău informat căpitane.

— Aceia ce-ți vorbesc, poc să și dovedesc daca voești a mă asculta...

— Borbește... sînt în nerăbdare a afla totul... ori ce lovitură a soari mele, fie cît de fatală, o voiu întîmpină cu curaj!

Află domnișoară că Radul al dumitale, iubește pe Princesa Florica, fiica lui Mihaiu Vodă viteazul... E! a dat promisiune tatălui său că o va lua de consoartă, îndată după terminarea resbelului. — Ei bine domnișoară, acum este rîndul dumitale a-mi spune, cum ar putea dînsul să-și îndeplinească parola ce ți-a dat, cînd odată este angajat către fiica stăpînului său?..

— Oh!.. ai rezon căpitane de va fi așa... un moment te rog... o mică amețeală... am necesitate de aer...

Palmira deschide repede fereastra, și Amina cade alături pe sofa, cu fața spre fereastra deskisă.

Pelosiea dominase într aceste momente, inima june-i copile, făcîndu-o să se îndoiască despre credința amantelui său.

XII.

Bicleanul fanariot se servise cu această enigmă, numai și numai, ca să înșale pe Amina tește ajuns la scop și crede că emoțiunea feți devenise din sentimentul ce ea ar fi adoptat pentru dînsul, și ca să dea mai multă tărie speranțelor sale, cade din nou la picioarele Amini și o contamplă în tăcere.

Amina își revine în simțire din amețeala în care era, și să miră văzînd pe trădătorul ce sta îngenunkiat înnainte-i. Disprețul ei ce avea pentru dînsul, era foarte mare; dar în cele din urmă, hotăraște a întrebuința o diplomație să poată devina toate planurile rebelistului... într′o secundă fuge toată tristețea de pe încîntătoarea ei față, și o zîmbire din cele mai atracțioase vine să ocupe locul seriozități... ori cine ar fi văzut-o în momentele acestea, trebuea să simță o rană adîncă de amor, în centrul inimii sale!

— Așa dar dumneata căpitane zici că însuți ești șeful rebelii ce este gata a sbucni?

— Prea adevărat domnișoară; de aceia m′am descoperit dumitale ca să-ți scap vieață; căci în înfierbîntarea aceia, poate să pătimești vre-o nenorocire; și eu care mă interesez de dumneata mai mult de cît or ce muritor în lume, viu a te implora în genunki, ca să priimești o propunere ce voesc ați face...

— Care este această propunere? să vedem.

— Mîine seară...

— Ei bine?..

— După orele rugăcuni...

— Înțeleg...

— Să fii gata de plecare.

— Cine, eu?..

— Dumneata însu-ți.

— Pă urmă?..

— Vezi acastă ușă secretă? zise el arătînd fatala ușă de fier care da în suptpămîntă.

Amîna se înfioră.

— Printr această ușă voiu veni mîine seară ca să te scap și să te puiu în securitate; fiind că un incendiu neapărat va mistui aceste saraiuri. Eu am toate mijloacele ca să te scap fără să dai cea mai ușoară bănuială... gîndește-te bine la aceasta frumoasă Amino!..

— Ei bine priimesc; dar mai întîiu spune-mi care sînt mijloacele dumitale?

— Mîine seară, sînt de gardă în giurul fortereți cu tot corpul Seimenilor, al cărora șer sînt eu... mîine seară dar, Rușcugul este în dispozițiea mea... înțelegi acum?.. Revolta va isbucni după miezul nopți!.. în unire cu atacul Pași!.

— Îți mărturisesc căpitane! te voi aștepta cu nerăbdare mîine seară... retragete acum...

— Dar încă n′am sfîrșit...

— Ai rezon...

— Eu am păstrat tot ce este mai scump pentru dumneata, în urmă. Află dar frumoasă fetiță că îndată după isbînda noastră de mîine seară, eu mă voiu proclama de prinț!..

— Ce fel?..

— Prinț al Romînilor.... și dumneata Princesă!

— O!.. prea mult aspiri căpitane... asta mi să pare cu neputință, o mărturisesc.

Din contra... eu sînt convins că toate sînt cu putință. Acum la revedere scumpa mea Princesă!

El vru să ia mîna Amini între ale sale; dar ea făcu o mișcare ingenioasă, și scăpă de această greață.

XIII.

Amina rămase încremenită... oribila descoperire ce auzice dingura acestu-i scelerat, o face să tremure și să de-vie într′o reală zăpăcire. De-o-dată gelosiea! astă patimă însînuitoare, se lipește pe inima ei și o face să dea oare-care încredere calomniilor rostite în contra amantului său. După un moment de profundă tăcere, dă brînci une-i ecsprimări sinistre:

„Vai de tine! — zicea el. Mizerabilul te înșală! el adoară pă Princesa Florica! — Vai! Dumnezeul meu!.. oare așa să fie?.. s′ar putea Radul să devie atît de laș?.. s′ar putea să calce în picioare cu atîta nepăsare, sacra parolă ce mi-a dat de a mă lua de consoară legitimă, îndată după a mea luminare creștină?.. o înimă atît de nobilă și pură ca a lui, s′ar putea să ascunză în centrul ei o asemenea oribilă trădare?.. Oare acele declarații violente de amor ce-mi destindea înnainte... acea voce dulce și amoroasă!.. s′ar putea să se învenineze cu atîta răutate invidioasă?.. cum?.. sîntă Fecioară supt a căriea protecție m am pus, ar putea lăsa nepedepsit pe sperjurul?.. o! nu!.. nu trebue să adau crezămînt acestor acuzații... sînt numai niște calomnii mișeloase a le rebelistului!..”

„Ei bine... dar daca ar fi adevărate unile ca acestea?.. Daca Prințul Mihaiu stăpînul lui, i-ar ordona să ia pe fiica sa în căsătorie.... putea-va el să urmeze contra?... Negreșit că nu... Iar la întîmplare de ar face-o, s′ar nenoroci din pricina mea. Ori și cum, aici trebue să fie un mister și eu acuz pe Radul că nu mi la descoperit mai nainte, căci atunci m aș fi păzit de al iubi atît de mult... ce zic oare?..sint nebună!.. dar cum puteam să nu-l iubesc?.. cum puteam să nu ador pe acest june cavaler ce este creat numai pentru Amor?.. o! Dumnezeule!.. trebue să mărturisesc că are rezon acea Princesă așă-l iubească... numai eu sint culpabilă, fiind că voiam să ′i-l răpesc din brațele ei! — în sfîrșit f-ată-mă iarăși nenorocită!.. o! tu frumoasă Princesă! căci într′adevăr trebue să fii prea frumoasă de vreme ce Radul te adoară!.. bucurăte in pace acum de fericirea ce te a așteaptă!. ”

Lacrămile curg din frumoși săi oki, și dureroase suspine lovesc trieangular, interiorul pieptului ei atît de fraget. Suferința ce cearcă in momentele acestea,este foarte aspră pentru plăpînda ei ființă; însă vai! nu să poate înlătura din calea destinului fatal!..

„Aide! zise ea; trebue să mă supuiu soarti mele. Radul mi-a scăpat vieață în zilele precedente... ei bine, astăzi voiu scăpa și eu pe a lui... serviciu pentru serviciu.... nimic mai mult.”

După terminarea acestor parole, se investează cu o lungă mantie și își învălește bine fisiomiea sa ca să nu devie lesne recunoscută; apoi după ce mai întîiu rostește o sinistră implorație către sîntă Vergină patrona ei, pleacă să găsească pe generalul Buzescu, însoțită numai de o sclavă a sa credincoasă.

XIV.

Palmira îndată ce abandonă haremul, alergă numai într′un suflet la cuartirul general al seimenilor... Aci se prezantează înnaintea lor cu fatalul zîmbet pe buze!.. veki săi companioni slobod strigări de bucurie și el mulțumește tuturor pentru aclamațiile rostite în onoarea sa.

— Văz prea bine, zise el, că voi mă adorații cu toții și sînteți gata a vă eacrifiea pentru mine; dar trebue să aflați că și eu tot asemenea vă iubesc pe fie-care înparte, și am mare grijă pentru fericirea voastră... ba încă ceva mai mult... am hotărît să vă fac pe toți bogați!..

— Bogați?.. o! — repetară o mie de voci de odată.

— Dară! bogați!.. așa de bogați în cît să numai aveți trebuință de muncă și strădanie.

— Să trăiască căpitanul! — Strigară toți seimeni.

— Trebue! — le zice Palmira. Asta-dată vă cer mai mult cura; și mai puțină larmă... kiar în noaptea viitoare voi veți dobîndi ceia ce eu promit, daca vă veți arăta bravi și hotărîți la înteprinderea ce voesc să fac în profitul nostru tuturor; mă auziți?.. ei bine, trebue să vă hotărîți, trebue să faceți cel mai tiribil jurămînt că veți îndeplini orbește ordinile ce voesc să vă dau astă noapte... mă înțelegi acum?.. ci răspundeți odată, ce dracu tăceți ca muții?..

— Răspunz eu în numele tuturor; zice Lambru Cortan, unul din cei mai otărîți seimeni. Noi te vom urma kiar și în Infern de va fi trebuință!.. n′ai de cît să ordoni și vei vedea ce plătește osul seimenilor; ei?.. nu este așa camarazi?..

— Aci, un urlet unanim întărește interpretarea lui Cortan. Această aprobare generală nimează foarte mult ne Palmira. El crede că se află ajuns la ținta dorințelor sale, atît de mult se esaltase, și nu se mai gîndește decît la viitoarea-i glorie. Dar după un moment își aduce aminte că abia a făcut cel dintăiu pas și mai are pericole mari a înfrunta pînă cînd să pue mîna pe realitate.

Sateliți săi, remăseră cu gurile căscate la dînsul, și aștepta teribilul ordin ce le promisese.

— Spadele afară! — Stigă Palmira cu turbare. Cortan este cel dintîiu care prezantează spada căpitanului său.

— O mie de draci! zice el, daca toate spadele camarazilor mei nu vor fi așa de ascuțite ca aceasta.

Toți Seimeni îl imitară, și prezantară pe rînd armele lor înnaintea lui Palmira care le esamina cu rapiditate și interes.

Îndată după terminarea aceștii inspecții, se adresează către dînși în termini următori.

— Ascultați bravi mei camarazi... în noaptea viiroare se va ataca Rușcugu de Pașa fostul său posesor... ei bine dar, trebue să aflați că noi vom lua parte la acest atac, alături cu bravi soldați împărătești...

O tăcere urmă după aceste declarații.

— Vam spus mai nainte, adăogă Palmira văzînd atîta tăcere, că acum e vorba de fericirea voastră tuturor?

— Urmează căpitane; noi te ascultăm și sîntem la ordinile voastre răspunse Cortan.

— Voi știți, adăogă Palmira, că Romîni sînt puțini, și să vor învinge lesne. După învingerea lor, eu și cu Pașa vom trece Dunărea în țara Romînească, unde mă voiu proclama de Prinț stăpînitor și mă voiu așăza în scaunul Domnesc. Atunci fie-care din voi, va avea pe lîngă mine cîte un bun serviciu, care în scurt timp va umplea pungile voastre de aur! — Ei bine ce ziceți voi, este bun acest proect?..or daca nu vă place eu mă leapăd de dînsul kiar într′acest moment? — doă mii de voci repetară în unanimitate.

— Ura! ura! ura!.. trăiască Palmira! trăiască Prințul țări Rumînești!..

— Vă mărturisesc dragi mei camarazi.., sînt foarte vesel, că știți a prețui fericirea voastră cea viitoare; căci daca eu voiu domni în capitală, voi veți domni în țară și vă veți umplea de bogăție de care ea este plină Ce folos pentru noi că neam vărsat sîngele pentru Romîni?.. nu cumva ei or să împărțească cu noi bunurile țări lor?.. nici odată; ba încă vă asigur că dună ce-și vor veni la scop, ne vor alunga din țara Romînească, și atunci vai de noi!.. o să fim siliți a cerși eczistența de toate zilele. Oare nu este mai bine pentru noi să profităm astăzi de prilejul acesta care ne răvarsă înainte atîta fericire și bogăție?.. am fi niște nebuni ca să ne lepădăm noi înșpine de fericirea noastră. Împeriul otoman este mare și puternic, el ne va proteja în toată vremea pentru serviciul ce-i facem astăzi... de și Romîni sînt învingători acum, dar mîine vor fi copleșiți de mulțimea oștirilor marelui Sultan, ce au și pornit de patru părți către Dunăre.

Iată acum știți fie-care ceia ce aveți de făcut și Dumnezeu să fie cu noi.

Aci Seimeni slobod mai multe strigări de bucurie și ridică în triumf pe Palmira.

După ce au săvîrșit jurămîntul de revoltă în contra generalului Buzescu, Palmira îi împarte pe la posturile vegetoare de noaptea; căci astă dată era rîndul lor a fi de gardă în jurul fortereți din afară.

După ce i-au așăzat pe fir-care la locul său, Palmira rămîne singur în camera sa gîndinduse numai la strălucita șoară ce-l așteaptă peste Dunăre.

XV.

Generalul Buzescu era în cabina sa cu căpitan Preda, îndeletnicindusă la un proect de apărare în contra ori cării năvăliri nemice ce ar veni din afară.

În vremea aceasta ajunge și Amina la palatul generalului și intră în năuntru fără a să anonsa.

Bucuriea generalului Buzescu este mare la prima vedere a copili; dar tot într o vreme ca un capitan iscusit, prevede vre-o stranie întîmplare în ne-așteptnta vizită a fidanțate-i′ sale. El abandonă locul de lucrare și vine să priimească pe juna fetiță ce rămăsese cîți-va pași mai departe de ușă.

— Scumnă Amino! zise Radul luîndu-i mîna. Această vizită mă umnle de o ne-asemănată bucurie. Dar ce văz?.. astă paloare a feții tale.. mă face să tremur... esplicăre scumpa mea, să poci alunga ori ce temere a inimii mele!..

— Nimic mai natural generale, răsnunse capitan Preda, biata fetiță suferă din pricină că nu te-a văzut d′aseară; blestematele astea de planuri ne-a amețit capetele d′azi dimineață pînă în vremea asta... Iaca, că a și înnontat...

Radul nu să mulțumisește cu esplicarea căpitanului Preda și face nuoi întrebări fidanțati.

— Nu cumva, zise el, denărtarea părintelui tău îți cauzează neodină?.. dar el este în securitate scumpa mea.

— Atît mai rău! adăogă bătrînul căpitan. Asta ne privește mai mult pe noi amîndoi generale. Eu sînt bine încredințat că acest enemic nu va sta cu mîinile ′n sîn... și noate să ne dea de lucru cît de curînd.

Buzescu să face că nu aude internretarea bătrînului său camarad, și urmează a întreba pe Amanta sa.

— Palmira cel ce a fost conductorul Pași m′au asigurat nrea mult, și l′am trimis ca să te informezi mai bine... venit-a el oare?...

— Ce fel? zise Amina; el era venit după ordinul vostru generale?..

— Așa scumpa mea!

— Mizerabilul!.. eu nu l′am crezut.

Astă insultă pronunțată în contra lui Palmira cu atîta fermitate, făcu pe Buzescu să i se urce sîngele în cap, și să intre în mari bănueli.

— Cum?.. mizerabilul ai zis Amino?..

Așa generale! mizerabil și trădător... sînt meritile sale.

Ei bine scumpa mea, eu îl cunosc de un brav și fidel capitan... auzi tu nene Predo?.. mirăte și tu...

— Eu nu mă mir de loc generale... fanariot și fidel, n′am pomenit de cînd sînt...

— Trebue să mă lăsați pe mine să termin ceia ce am de spus, zise Amina...

— Ei bine iubita mea, spune...

— Ascultă generale...

— Ce fel?. așa mă numești?.. mi să pare că sînt logodnicul tău frumoasă copilă.

— Sîntă Fecioară știe daca ador eu alt-ceva mai mult, de cît aceasta pe lume; însă într acest moment respectez pe generalul, și sînt foarte norocită că viu să vă descoper o revoltă!..

— O revoltă? — întrebară ambi oșteni.

— Cu neputință! — Adăogă Buzescu, privind pe căpitan Preda drept în față.

Acesta dete din umeri.

— O revoltă între Seimeni generale... repetă încă odată Amina cu fermitate.

— Drace... o cam bănuiam eu, zise căpitan Preda. Adu′ți aminte generale de observațiile mele ce am făcut acelui spînzurat de Palmira dela o vreme încoace, și vă îndoiați a crede. Privește acum... toate sau dat pe față. A! frumoasă și bravă fetiță, îți mărturisesc că n′am rămas de minciună...

XVI.

Amina narează ambilor Oșteni, toată scena precedentă ce s′a petrecut între dînsa și Palmira șeful Seimenilor, păzind numai o parte din mister, acela al angajamentuui generalului Buzescu cu fiea Prințului Mihaiu; pe care îl păstrează pentru altă ocazie cînd se va afla numai între patru oki cu fidanțatul ei.

Buzescu rămîne în mirare auzind această descoperire de revoltă periculoasă, și mulțumește lui dumnezeu că au aflat′o mai nainte de a se pune în lucrare. Îndată măsurile de înnăbușire sînt luate, și capitan Preda aleargă ca fulgerul să surprinză pe rebelistul Palmira mai nainte de a se întări.

După regularea acestor mișcări militare, Radul să întoarce iarăși lîngă iubita sa.

XVII.

— Într′adevăr scumpa mea Amino!.. tu ești Angelul meu custod... cerul te-a păstrat ca să-mi aperi onoarea și vieață mea... amîndoă aceste averi prețioase ale unui om, le cunosc astăzi numai dela tine. Oare cum mă voiu putea plăti de tine pentru aceste serviciuri neprețuite,ce mia-i făcut?... nimic nu găsesc în lumea aceasta care să valoreze cît faptele tale... nici kiar amorul inimii mele nu este îndestul spre recompensa atîtor devotamente ce mia-i arătat de cînd am avut fericirea a te cunoaște.

— O! nu te ′ngriji despre acestea generalul meu. Nimic mai simplu... mi-ați scăpat viața, sînt cîte-va zile... ei bine, astăzi scap și eu pe a voastră... Iată totul... serviciu pentru servit; așa dar sîntem răfuiți socotesc.

Radul rămîne uimit la acest răspuns al Aminei rostit cu atîta indiferință. Accetul ei rece și desprețuitor atinse foarte muit simțimîntul său, și fie-care parolă, emprimase cîte-o vulnă pe lespedul inimii lui.

De-o-cam-dată să îndoește despre cele ce aude și măsoară cu privirea pe Amina de mai multe ori, ca să se încredințeze daca într′adevăr este dînsa care rostește aceste parole provocătoare.

— Amino!.. scumpa mea Amino!.. ai venit să-mi scapi vieață, și tot într′o vreme îmi pătrunzi inima cu atîta cruzime... oare meritat′am eu acest dispreț ce-mi arunci în față?.. oare acesta este Amorul etern ce mi-ai jurat în trecutele zile, cînd eu depuneam pe al meu la genunkii tăi?.. o! Dumnezeule! ce mare skimbare văz astăzi în tine iubita mea!..

— Alah mi-este martor daca sau micșorat amorul meu... Vai! din contra... el merge crescînd... iată ceia ce mă face se deviu în veci infortunată!..

— Infortunată tu?.. mî-o declari în față încă?.. Va să zică amorul meu este o infortună pentru tine?..

— Din contra! din contra!.. el este care-mi dă viață astăzi!..

— Atunci nu te înțeleg Amino; esplicăte mai bine scumpa mea. Daca cumva te ceăești de pasurile ce ai făcut, sau te îndoești a priimi liberă... poți să-ți retragi promisiunea ce ai dat... vezi tu, aceste doă legăminte mari nu se cuvine să devie din silnicie, căci atunci nu sînt de nici un profit... din contra, trebue să curgă numai din libera voință a omului și din întregimea simțimîntuui inimi-i sale; căci din potrivă, ar fi numai tortură și pierzare pentru muritorul acela care le profanează!

— Sînt încă liberă ai zis!.. poc să-mi retrag promisiunea?.. e! Dumnezeule putințe!.. iată ceia ce mă va cobori în mormînt!..

Aci Radul se convinge de desperația ce vede că sufere Amina, și o re-ia în brațele sale ca să o consoleze.

— C′ai zis?.. să mori tu?...tu! un Angel de candoare! să te cobori în mormînt?.. o! asta ar fi o grozăvie!.. tu trebue să trezești! să trezești pentru mine... nu ești tu adorabila mea logodnică?.. vorbește! vorbește! Amino!..

— Logodnica ta?.. este adevărat?.. jură-mi aceasta Radule... vezi tu, mi-ar trebui mii de jurăminte ca să asigurez această fericire numai pentru mine... numai pentru mine una singură! mă înțelegi?...

— Dar oare cine alta ar cuteza se poarte acest titlu sacru?.. Iogodnica Radului Buzescu!

— Prințesa Florica generale! — răspunse Amina ohtănd.

— Prințesa Florica?.. o! Dumnezeule!..Iată kunosck în fine că tu ești innocență. Săpmană copilă!.. dar află că asta e o minciună, tea înșelat cine-va spuindu-ți un ne-adevăr...

— Mincună zici?.. ah! repir... va să zică. nu iubești pe prințesa glorica?.. spune-mi aceasta încă odată Radule, repetează-o de mii de ori..” vezi tu?.. inima mea are necesitate de această declarațiune din parte-ți... ea este unicui remediu al vulnelor mele încă deskise!..

Lacrămile încep a pica din frumoși săi oki.

Buzescu suferă foarte mult în momentul acesta.

— Cît ești tu de incredulă scumpă copilă; — dar află că Princesa Florica este adorată de fratele meu Stroe Buzescu... el o iubește cu aceia-și pasiune, precum te iubesc și eu pe tine; Iată în fine o imposibilitate mare și naturală contra bănuelelor tale.

Amina se liniștește și oki săi încetară de a mai lăcrăma.

— Adevărat Padule?... va să zikă faptele vostru este care iubește pe Princesa, iar nu tu?.. oh!; îți mărturisesc! îți mărturmsescde o mie de ori... ertare adorabilul meu amante!... nemăsurata iubire ce nutresc pentru tine în centrul inimii mele, m a făcut să dau oare-care încredere unor calomnii rostite de un mizerabil; dar tu mă erți nu este așa?..

Padul răspunde printr-o noă îmbrățișare.

— Să te iert zici tu?.. te mai îndoești scumpa mea?.. eu sînt în stare să mor de întristare numai pentru cea mai mică suferință ce aș zări pe încîntătoarea ta față!..

Ambi logodnici se contamplă încîntați de bucurie, și inimile lor palpită într′o unire.

Amina desvelește intriga mizerabilului Palmira ce voise a face între dînșii, și proectul de revoltă ce meditase acest trădător în contra cause-i romînilor.

XVIII.

Noaptea începuse a-și întinde vălul său cel întunecos, alungînd razele de lumină dincolo de poli.

Lăcuitorii Rușcugului se retrag din strade și se înkid prin lăcuințele lor, spre a se repauza de truda zile-i. Fie-care îngrijaște a zăvorî ușile bine ca să devie în mai bună securitate; fiind că nu știe ce poate aduce după sine ora viitoare... felurimi de vorbe cudate și misterioase au circulal în zioa precedentă!...

Nimini nu se afla pe strade, de cît numai gardele nopturne care își făceau circul lor regukat; ele se zărea apărînd ca niște mogîldețuri înfășurate de întunerec, și apoi se perdea în depărtare prin suciturile stradelelor.

Dar iată o cameră să zărește iluminată...ea face parte din conacul Seimenilor.. cine să fie acei doi bravi care conversează înnăuntru?.. care este importința keștii ce desbat; căci se par foarte îngrijați?..

Ei sînt armați de sus pînă jos, și la fie-care vîjiitură a vîntului, tresăr cu mîinile ne spade.. neîncrederea lor este mare, căci pe tot momentul observează la ușă spre a nu fi auziți de un al treilea personaj. — Ei bine; daca ei sînt de bună credință după cum îi arată ecsterioru, daca secreta lor convorbire este în favorul cauze-i ce se pare că a îmbrățișat; de ce se sfiesc pe tot momentul?... de ce tremură la cîte o parolă misterioasă ce a rostit?.. drace! drace!.. aici nu e lucru curat...

XIX.

— Trebue să pornești kiar într′acest moment; zicea Palmira către Lambru Cortan.

— Sînt gata căpitane, răspunse el și puse mîna pe lancea sa care sta rezimată de ușa intrări.

— Vezi tu?.. pașa te adastă în depărtare de o oră... noaptea a înnaintat destul de bine ca să te poți strecura din cetate fără bănuială; trebue să știi că amicii noștri nu vor face un pas înnainte fără tine; tu ești acela care trebue să-i conduci către biruință... în sfîrșit tu ești toată speranța lor, și a mea...

— Încrede-te în mine stăpîne, și voiu face totul.

— Ascultă Cortane.... ține acest inel... îndată ce vei ajunge în lagăru turcesc, anunță-te de Mesager al meu, și cere a fi prezantat la Pașa.

— Înțeleg stăpîne...

— Arată-i mai întîiu inelul, și apoi șoptește-i, la ureke doă parole misterioase...

— Doă parole misterioase?... care? — întrebă Cortan cu mirare.

— „B e i u l și Ș a ș a ” adăogă Palmira.

— „B e i ul și p a ș a”! — ei bine?

— Îndată ce va auzi Pașa aceste ultime parole, se va încredința cu desăvîrșire și va porni către fortereță, avîndu-te pe tine de conductor fidel.

Lambru luă inelul din mîna lui Palmira și îl ascunse cu cea mai mare îngrijire în veșmîntul său; Apoi întinde mîna căpitanului său care i-o dă cu multă cordialitate.

— Să știi bravul meu Cortan... iată-ți jur că daca vom isbuti în cauza noastră așa precum doresc eu... în fine, daca voiu deveni prinț al țări Romînești după cum sper; atunci tu, vei fi cel mai de aproape al meu confident... te voiu numi îndată Spătar mare!.. ce mai vrei?..

— Să trăiască prințul Palmira! strigă Cortan cu aprindere.

— Să trăiască Spătarul Lambru! adăogă Palmira mai încet, spre a nu fi auzit de cineva.

Ei să mai strîng încă odată de mînă și se despărțesc; Lambru ese cu iuțeală îndreptîndu-se către poarta cetăți unde îl adăsta un ager cursier înșelat și înfrînat; Iar Palmira rămîne ca să mai mediteze proectul său de domnie, pînă ce v a suna ora miezului nopți.

XX.

Dar ce skimbări sînt acestea care se fac între gardele nopturne?.. Seimeni sînt strămutați de la posturile lor vegetoare și se înlocuesc de soldați Romîni... o murmură generală apare în corpul Seimenilor; dar nimini nu îndrăznește a cere vre-o esplicare supracomandantelui nopturn... el are superioritate asupra gardelor nopturne și le skimbă după cum voește.

Iată un nou ordin este dat... Seimeni se înpart în patru coloane și se trimit în osebite părți ale orașului sub privigerea soldaților Romîni, carii au ordin a observa mișcările lor.

Acum sau asigurat circul fortereți înlocuirea soldaților romîni, și nici un puiu de om nu se mai noate strecura afară din cetate, fără ordinul supracomandantelui nopturn.

Acestea sînt operațiile lui căpitan Preda carele sau însărcinat cu înpăbușirea revolte-i seimenilor.

Dună terminarea acestor skimbări, el aleargă să surprinză pă căpetenia Seimenilor, spre a da sfîrșit operațiilor sale.

Peste puțin, casa de la conacu Seimenilor să vede încunjurată de mai mulți bravi, armați de sus pînă jos, și supracomandantele nopturn intră înnăuntru urmat de șase lăncieri din cei mai îndrăzneți

Îndată ce a călcat pragul intrări, capitan Preda se găsește față ′n față cu Palmira.

El făcu o mișcare de opoziție; dar văzînduse încungiurat, se lăsă de acest proect. Prezența supracomandantelui nopturn, îl face să-și piarză tot cumpătul.

„Șăcatu își caută vinovat,”

XXI.

— Te arestez în numele generalului Buzescu, zise capitan Preda cu tonul său obicnuit.

— Sînt acuzat pe nedrept comandante! rosti Palmira, jumătate perdut.

— Ei bine, va să zică știi că trebue să te acuze cine-va?.. dar pentru ce, îți bănuești oare?..

— Asta trebue să o știi mai bine dumneata, care vii să mă arestezi.

— Dorești să o fii?

— Daca comandantele consimte la aceasta, îm va face onoare.

— Ei bine; Află că ești dovedit de trădător! de vînzător al cauze-i noastre; zise căpitan Preda cu un ton ferm.

— Ei bine; eu iarăși mai răpetez că sînt acuzat pe nedreptate! răspunse Palmira sastisit.

— Cît pentru dreptate sau nedreptate, îți vei da socoteala generalului; iar acum trebue să te supui ordinilor ce am.

— Capitan Preda ordonă lăncierilor să desarmeze pe Palmira și să-l pue în lanțuri.

— El nu arătă cea mai mică opunere, lăsîndu-se cu totul în dispozițiea lor.

— După ce-l legară și-l veregară, capitan Preda ordonă al duce la cuartirul generalului Radu Buzescu.

— În trecerea lor p′între niște strimtori, cîțiva Siimeni ascunși, cearcă a libera pe acuzatul; dar fură pedepsiți de escorta Romînă și plătiră cu sîngele lor această oarbă cutezare.

Sgomotul aceștii loviri pe întunerecul de foc, pune în mișcare poporul, și o mulțime de curioși să grămădesc în preajma saraiului Pași, unde acum lăcuește bravul general Radu Buzescu..; fie-care, dorește să afle cauza aceștii turburări nopturne; dar nimini nu îndrăznește a pronunța o singură parolă de esplicare, spre a nu se comprometa.... temerea cea mai mare se lipește pe inimile lor.

Acuzatul calcă pragul intrări saraiului și să într′o duce de custozi săi, kiar pînă în cabinetul generalului

Vai!.. iată fața lui ce searbădă este în momentele acestea... Culoarea mortală vine să ia locul rumeneli de mai nainte și mii de sudori reci, inundează corporele său... el știe că de acum numai eczistă nici o speranță de scăpare!..

XXII.

Ușa cabinetului se deschide în momentele acestea și capitan Preda înpinse pe Palmira înnăuntru, carele se găsește față în față, cu generalul Buzescu.

— Generale! zise capitan Preda; iată mizerabilul care a cutezat să-și dea coastele cu Turci și să vînză cauza noastră.

— Ei bine Palmiro, ce ai a răspunde în contra acestor acuzări? — întrebă Buzescu pă perfidul de fanariot.

— Generale! răspunse Palmira, eu nu numai că nu înțeleg acuzările căpitanului Preda; dar tot într′o vreme nu cunosc nici un motiv care să vă facă a fi așa de aspru cu mine?..

— Mizerabilul tăgăduește! zise Busescu încet.

— Oare aceasta este resplata serviciului meu de zece ani de cînd mă aflu înrolat în armată?.. oare astfel știu Romîni a recompensa pe un om care a încins sabiea și și-a vărsat sîngele pentru cauza lor?.. din contra, sînt sigur că nu; și protestez în contra atacului ce s′a făcut onoare-i mele astăzi!

Buzescu se miră de viclenia fanariotului și îndată i se urcă sîngele în cap.

— Miserabile! strigă el către Palmira, nu-i destul că ai nerușirea de a ascunde crima ta; apoi îndrăznești a insulta națiea Romînă, acuzîndu-o că nu știe să aprețuiească serviciurile tale?.. serviciurile unu-i mișel vînzător!.. pentru care am toate dovezile. — Ei bine, kiar acum îți voiu da probe daca nația Romînă știe a răsplăti, sau nu!

Terminînd aceste parole, merge însuși și kiamă pe Anima din cabinetul alăturat.

Îndată ce juna fatî pușesce înnăuntru, Palmira skimbă fața; el devină totul, și se prepară a combate or-ce acuzări ar deveni de la dînsa; tot în acest moment, amorul ce nutrea pentru Amina se preface în ură neîmpăcată și hotăraște a′i face el niște noi acuzări, ce le inventează perfidea sa cu mare înlesnire.

— Ei bine imfame! zise Buzescu, cutezi a mai minți și acum?.. iată inocenta creatură ce te de-nunță, și către care ai avut curaj a desveli toate proectile tale cele criminale!

— Mai repetează încă odată frumoasă Amino, zise capitan Preda, proectile acestu-i scelerat; căci după cum văz, să face că a uitat.

Amina face un pas către Palmira, măsurîndu-l cu o căutătură pătrunzătoare; apoi ridicînd o mină către cer, se esplică în termini următori

— „Martur mi-este cerul!.. acest om au venit în zioa precedentă la mine trimis de generalul ca să-mi dea socoteala despre conducția Pași, tatăl meu, cu care au fost însărcinat, sînt cîte-va zile. — între alte convorbiri avu neru șinarea a-mi arăta că este înnamorat de mine, că Pașa îl numește fiu al său, și că în noaptea aceasta, Rușcugul se va ataca de oștirea Pași prin ajutorul Seimenilor comanați de dînsul. Apoi îndată ce va cădea cetatea iarăși în mîinile Pași, va trece Dunărea în frontul armate-i turcești, și se proclama Prinț al țări Romînești. — Atunci, îmi zicea el, tu vei de-veni consoarta mea și Princesa Romînilor.

La aceste denunțări, oki tuturor să pironesc asupra lui Palmira; dar el meditase un nou proect de scuzare.

— Ai auzit acum mizerabile? strigă Radul, cutezi a mai ascunde imfamele tale scopuri?..

— Generale! zise fanariotul, nici un martur nu eczistă care să accepteze aceste acuzări; însă eu vă declar că toate sînt adevărate; cu deosebire numai, că în loc să fie rostite de mine, precum se ecsprimă astă jună copilă, din contra kiar însă-și ea, astă inocentă creatură, adună cum o numiți voi; mi-a declarat în față în zioa precedentă, cînd am fost trimis din ordinul vostru, că să căește foarte mult de pasurile ce a făcut în privința voastră generale, și că adoară iarăși starea ei de mai nainte; tot într o vreme îmi zise că daca eu voiu putea să o scap din Rușcug, ea va mijloci la Pașa tatăl său, ca să poc deveni Prinț al țări Romînești.

Amina ne mai putînd suferi aceste loviri fără veste și la care nu se aștepta nici odată, simte că picerile îi tremură, vocea-i piere,forțile corporale o abandonează, și de-o-dată cade jos leșinată. Buzescu aleargă spre a′i da ajutorul trebuincios și scînteiază de mînie văzînd triumful rebelistului, carele ajutat de această circumstanță a Amini, continue acuzările sale:

— Vedeți? zicea el, iată efectele verități...acuzătoarea mea nu poate resista mai mult auzindu-și crima descoperită.

În moșentul acesta se deschide ușa cabinetului și unul din Siimeni pușaște înnăuntru încărcat de lanțuri și urmat de un ofițer de Verzișori.

Acesta era Lambru Cortan carele îl văzurăm mai adineauri convorbind cu Palmira în camera iluminată de la conacul Seimenilor; știm că el pornise ca Mesager al rebelistului către lagăru turcesc; dar vrînd să iasă afară din cetate, fu arestat de gardele Romîne ce luaseră locul Seimenilor, după ordinile căpitanului Preda.

XXIII.

Penerale! zise ofițerul către Buzescu; acest om au voit prin forță să iasă afară din cetate în contra ordinilor supracomandantelui nopturn! îndată ce l′am arestat, el nu tăgădui că este însărcinat cu o misie a șefului siimenilor afară din oraș; mai mult n′a vrut să spue, adăogînd că numai voă însuși generale, ar putea să vă descopere mai multe.

— Îți mulțumesc bravul meu, zice Buzescu ofițerului, și-ți anunț că știi să-ți faci datoriea, așa precum să cere de la un oștean fidel.

Palmira rămase încremenit la vederea lui Cortan și înmărmuri auzind cele rostite de ofițerul romîn; apoi aruncă o căutătură repede lui Cortan și încrețește sprînceana spre a′l face să tăgăduiască; dar acesta o luă asta drept mustrare din partea căpitanului său pentru ne izbutirea proectului ce meditase împreună.

Buzescu saltă de bucurie auzind narațiunea ofițerului de Verzișori, și speră a găsi în noul prizonier o dovadă solidă în contra vicleanului fanariot. Face semn lui Cortan a se apropia de dînsul.

— Ai auzit cele rostite de ofițerul meu și n′ai contestat; asta e o dovadă că el a vorbit adevărul?

— Așa generale! răspunse Cortan.

Palmira să făcuse ca o turtă de cară.

— Ai mai zis că voești a-mi descoperi mai multe altele; ei bine, vorbește:

— Voiu vorbi, însă cu condiție, zise Lambru.

— Care?..

— Daca eu voiu arăta adevărul, să mi să erte vieață, lăsîndu-mă liber a pleca unde voiu voi.

— Nu-i destul atîta, zise Buzescu, eu îți promit și mai mult... daca vei vorbi adevărul nu numai că-ți voi erta vieață, dar te voiu și înnainta în serviciu numindu-te căpitan al Seimenilor.

Această promisiune încurajează foarte mult pă Cortan și hotăraște a skimbă Spătăriea imaginară promisă de Palmira, pentru căpităniea reală ce i-o dă Buzescu; el preferă pe cea din urmă, căci o vede mai sigură.

— „Generale! zise el, am fost însărcinat de șeful nostru Palmira să vestesc kiar într′această noapte pe Pașa fostul posesor al Rușcuagului ce să află în depărtare de o oră de astă cetate, ca să mărșăluiască în conptra voastră, prin ajutorul corpului nostru al Seimenilor ce sta gata a priimi pe Pașa. Dovadă la aceasta, iată un inel ce mi s′a dat ca să-i arăt Pași spre semn de recunoaștere... acest inel au fost în credințat căpitanului Palmira de către Pașa spre a se servi la acest proect,care acum sau nimicit prin voînța cerului!

În cele din urmă Cortan descopere în prezența tutulor toată întinderea proectului de rebelie al imfamului Palmira, precum și speranța ce nutrea el pentru domnie.

XXIV.

Palmira văzîndu-se denunțat kiar de către confidelul său, devine în punctul cel mai grav de desperație, și se hotăraște a înfrunta moartea cu bărbăție.

— „Ei bine Radule Buzescu, zise el, adevărate sînt toate acuzările ce mi s′a făcut de Cortan și de frumoasa voastră logodnică... dai.. am voit să vă jertfesc ambițiuni mele... am voit să-mi deskiz drum la tron... am voit în sfîrșit să-ți rănesc logodnica de care devenisem foarte înamorat.. oh! maledicție!.. maladicție!.. oh! căci n′am isbutit în proectele mele... căci n am putut să-mi răsbun în contra ta Radule Buzescu... cu toate că nu mi-ai făcut nici un rău, dar eu te-am pizmuit de la prima vedere și te voiu pismui pînă dincolo de eternitate!.. o ură ne′mpăcată nutresc în inima mea pentru tine... kiar de-mi vei promite ertarea vieții, ura mea nu se va skimbă, nici odată... voiu căuta ori ce prilej ca să mă scap de prezința ta! — Acum iată, ai aflat tot ce-ți trebuia, grăbește a da sfîrșit unei uri așa de neîmpăcate.

Această declarațiune a trădătorului Palmira, pune sfîrșit îndoioselor păreri ce ar fi putut avea ori-care auditor; — Buzescu ordonă a transmite pe acest culpabil în temniță pînă ce se va pronunța sentența lui de moarte; apoi îmbrățișază din nou pe logodnica sa, și-i cere mii de scuze pentru atacul ce a fost sforțată a suferi de la Palmira.

Lambru Cortan este descărcat de lanțurile sale și rămîne liber.

Capitan Preda priimește noi istrucții confidențieale de la Buzescu, și pleacă însoțit de Cortan.

Acum Buzescu rămîne singur numai cu frumoasa sa logodnică.

Amina dorește a se re-întoarce lîngă muma ei care nu avea știință despre aventura aceasta, și să teme a nu-i cauza vre o durere, la întîmplare de a afla lipsa ei din cabinetul nopturn.

Radul însoțește pe logodnica sa pînă la fostul harem al Pași.

XXV.

În noaptea aceasta se fac cele mai mari și mai grabnice preparațiuni de rezbe!... cinci mii de bravi sînt cu spadele în mînă și gata a intra în foc... corpul Seimenilor supt noul lor șef Lambru Cortan, trebue să ia parte la atacul ce este a să face contra infidelilor.

XXVI.

Pașa care să credea asigurat prin legătura ce făcuse cu Palimira ca să-i predea fortereța, își adună rămășița oștirii sale ce rătăcea prîn păduri și o întărește cu adăogirea unui corp numeros de volontiri adunați de prin satele împrejurene. Cu kipul acesta-și formează o bună armată capabilă de a ataca fără a se trage înnapoi din fața ori căru-i enemic al Padișahului și al uzmetului său.

Bravul Osman șeful Enicerilor și neobositul Ahmet căpitanul Spahiilor, sînt la posturile lor și, să văd alergînd din coloană în coloană, animînd pe soldați, spre a′i face să uite fatala învingere dip zilele precedente.

În darn le este toată oboseala ce întreprinde, căci toți oșteni care gustaseră din păpara Rumînilor, au pierdut curajul lor cel obicnuit și acum merg de silă și plini de o mare neîncredere în brațul lor... singura speranță care le rămîne, este fuga!

Armata pornește în apusul soarelui către Rușcug... tot Mohametanul credincos are speranță în marele Prefet ca să le ajute de astă dată să doboare puterea giaurilor și să-i alunge peste Dunăre.

Bătrînul Mustafa este cel dintîiu care încalecă cursierul și se pune; în frontul armate-i sale. Mîndrul animal cunoscînd povara superioară ce poată, numai în sărituri lovind tărîmul cu picioarele și aruncînd înprejur nenumărate sfărămături de zăpadă.

Noaptea începuse a înnainta cu obicinuita sa întunericime, încît de n′ar fi fost tărîmul acoperit cu zăpadă, trebuia să piarză drumul toți conductori armate-i și să de-vie rătăcind în părți opuse.

Abia după opt ore de marșut ajung la oare-care dinstanță în apropiere de Rușcug.

Aci Pașa să oprește și nu cutează a în nainta mai mult. Ordinile de tabără sînt date și o mulțime de corturi să formează pentru adăpostirea soldaților în contra crivățului, carele începuse a sufla foarte înfurieat.

În centru lagărului să pregătește o tendă ecstraordinară, care este destinată pentru repaosul Pași și al celorlanți doi capitani superiori.

Îndată ce s′a terminat construcția ei precît sau putut mai complect, intră bătrînul Mustafa și ordonă a-i se aprinde faimoasa nergelea.

El adastă cu impaciință sosirea mesagerului promis de Palmira, spre al conduce în păuntru cetăți în noaptea aceasta... iluziile cele mai frumoase-i ocupă imaginarea și-l face să se creaă aproape de realitatea proectelor sale.

„Îndată ce voiu deveni iarăși stăpîn în Rușcug, zicea el în sine, voiu pune să treacă supt sabie pe toți giaurii care vor cădea în mîinile mele, drept răzbunarea credincoșilor Osmanlii euciși de dînși în acea zi fatală, la asaltul cetății... însu′și fanariotul Palmira nu va scăpa de furiea mea cea ne′mpăcată... mizerabilul! el speră o domnie în țara Romînească?... ei bine, îi voiu ridica eu această grijă pentru tot ad′auna. Ș′apoi aș fi un nebun să mijlocesc unu-i giaur spre a să sui, pe treptele tronului, în vreme ce această glorie ar fi mult mai potrivită cu mine. Atunci s′ar realiza și proectul Padișahului care au otărît cu ori ce preț să prefacă țara Romînească într′un Pașalic.

Orele nopturne să strecoară cu încetul și înkipuitul mezager numai apare.

— Iată zioa să apropie, zice Pașa către Deli-Osman șeful enicerilor carele intra într acel moment, și blestematul de mesager numai vine?

—Nici o știință n′avem pînă acum.

— Ce gîndești tu despre această zăbavă, bravul meu Osman?..

— Eu zic că am făcut prea rău de ne-am încrezut acelu-i mizerabil giaur... Alah să ne ferească de vre-o noă cursă!

Abia apucă Osman să termine acest fras și de-o-dată să aude răsunetul unor trombe de resbel în oare-care apropiere de tabără... Pașa aruncă nergeleoa departe de dînsul și sare îmnpreună cu Osman afară din tendră ca să se încredințeze mai bine despre acest semnal ne așteptat... în cele din urmă văzînd că nu e lucru de glumă, se repede prin tabără cu sabiea în mînă strigînd cu disperare:

„La arme! la arme! giauri! giauri!...

Într′un moment, toată tabăra este în picioare, soldați zăpăciți devin în neorînduială și o spaimă teribilă, strebate în inimile lor. Osman și Ahmet scînteiază de mînie și să muncesc fiecare a pune oștirea în poză de bătae.

Dar Romîni nu le dă pas a să regula și începe ai ataca cu obiunuita lor iuțeală, din doă părți opuse.

Turcii zăpăciți de acest atac fără veste, sufere mare pierdere... în întunerecul de foc, ei nu pot cunoaște pe enemici, și să omor uni-i pe alții!..

XXVII.

Buzescu căzuse cu toată puterea sa asupra lagărului... urmat de Pandurii și Verzișori, năvălește cu furie și restoarnă mii de cadavre...nimini nu poate rezista înaintea acestu-i Erou, fără ca să fie îndată pedepsit.

Căpitan Preda de altă parte nu rămîne mai pă jos de generalul său... strebate ca fulgerul centrul enemicilor, în frontul Bolintirilor și al Seimenilor.... moarte și pieire! or pe unde trece, șiroaie de sînge să formează în urma sa, ca dintr′un izvor infinit!.

Flintele trăsnesc, săgețile sboară și lancele să sfărâmă în bucăți, de pavezele ce lovesc...soldații să încaeră și jungierea să aprinde... toți să amestecă și să înbrîncesc... cai cad și cavaleri sînt resturnați, ne mai putînd eczista de durerea vulnelor mortale ce priimesc... nu se mai aude de cît strigări, gemete și mugiri fior oase!

Urlete spăimîntbtoare isbucnesc din ambele părți războitoare... pămîntul tremă și văile răsună în depărtare... rîuri de fum acopere cîmpul de luptă și să realță pînă la nori, însoțite de țipete și de văitături sfîșiitoare.

Osman cu Enicerii săi da războiu în contra Bolintirilor și a Seimenilor. Înfricoșată lui spadă răsturnase o mulțime de bravi din ceata viteazului capitan Preda. Mîndrul infidel insultă pe creștini și să socotește biruitor; dar îndată strigările Romînilor de ura!. ajung pînă la dînsul... atunci el îngălbinește de mînie, lovește tărîmul cu piciorul și urmat de Eniceri aleargă către partea de unde apăreau acele strigări victorioase.

Buzescu vine înaintea lor... Buzescu biruitor admiră acest corp de infideli capii îmi făceau drum cu spadele lor și să îndrepta către dînsul.

Bravul general să repede ca fulgerul de iute și lovește pe Osman... fierul omorîtor îi tae turbanul și-i dăspică fruntea drept în doă; infidelul cade înnecat în sîngele său și mușcă țărînă.

Verzișori și Panduri se aruncă asupra Enicerilor lui Osman și începe ai străpunge cu lungile lor lance..; sîngele gîlgie, vulnerați cad și tărîmul să acopere de murinzi.

Enicerii văzînd căderea șefului lor, pierd toată speranța și fug cu toți-i din ′naintea Verzișorilor.

Învingerea Enicerilor descurajează o mare parte din armata Pași, și se pune pă fugă.

Romîni îi gonesc și rănesc de moarte pe cei care-i ajung.

În centru măcelului, al învălmășeli și al răcnetelor vulneraților, Buzescu zărește le Pașa încungurat de patru Seimeni apărîndu-și rămășița vieți sale și strigînd cu desperație ajutorul soldaților săi; dar în van, căci ei nu-l mai aud nici unul... fie-care îngrijaște a-și apăra propria sa vieață.

Această scenă, dă prilej junelui general a se gîndi la Amina... ea-l rugase ca să cruțe zilele Pași tatălui său, și el jurase ai împlini cu sfințenie dorința ei. Să repede ’ndată unde se afla Pașa luptîndusă desperat, alungă pe acei Seimeni, și-l ea supt ocrotirea-sa.

XXVIII.

Bătrînul Mustafa obosot de durerea plagelor sale, nu este în stare a recunoaște pe salvatorul ce i se prezintă.. a el își mai aruncă oki încă odată în urma trupelor sale fugitive, și un suspin dureros isbucnește din inima-i sîngerîndă! apoi își întoarce privirea către generosul Buzescu care să ocupa cu legăturile plagelor sale.

— „Creștine! zise el; în darn te mai silești ca să mă întorci la o viață pe care nu o mai doresc nici de cum și care-mi va fi foarte nesuferită... tu-și vei face mai mare serviciu omorîndumă kiar într′acest moment ca să scap de durerile ce mă consumă!.. profitează de această circumstanță, trage spada, decapitează-mă și aleargă la generalul tău de-i prezantează capul Pași... fii sigur că el te va recompensa bine și vei cîștiga un rang mai înnalt în serviciu!

— Te ′nșeli bravule bătrîn, zise Buzesc,daca gîndești că generalul meu ar consimți la o asemenea recompensă pentru asasinatul unu-i om murind și fără nici o apărare... din contra m ar pedepsi cu moarte pentru o astfel de sacrilege!

— „O! creștine... în rezbel nu eczistă asașini ci numai bravi luptători... ș′apoi de unde ar putea să știe el circumstanță?...

— „Dar trebue să afli, o! Pașă că însuși Buzescu este care a ordonat aceste îngrijiri ce vi se face; în trecerea sa, te-a zărit și a ordonat ajutoarele necesare eczistențe-i voastre.

— „Cum? întrebă Pașa cu o voce tremurîndă, el, zici tu?.. tot el?.. el pretutindinea!..vai! ce teribil enimic!...

— „Din contra, din contra, adăogă Radul;el te-a salvat și dorește a vă da în brațele fiici voastre...

— „Fiica mea?.. o! Alah fie îndelung răbdător... ar fi fost mai bine de nu să mai năștea pe lume această ființă îndărătnică... bleăstemată fie ora zămisliri. sale!..

Atît putu să mai rostească Pașa și căzu într′o amorțire vecină cu moartea.

Buzescu ordonă al transmite în Rușcug și al preda în căutarea medicilor; iar el aleargă să dea sfîrșit resbelului.

XXIX.

Turci ne mai putînd întîmpuna loviturile Romînilor abandonează cîmpul de rezbel și devin fugitivi în toate părțile; tabăra lor rămîne în posesia înbingătorilor încărcată de muniții, arme, și tot felul de unelte de resbel.

Întunerecul favorează pe fugari și împiedică pe învingătorii lor de a-i lua în goană.

Dar iată zorile să revarsă și lumina vine să desvălească urmele cele sîngeroase, ale unu-i rezbel oribil petrecut subt vălul nopți ce-i mai întunecoase.

Vai! ce oribil spectacol... cadavrele zac ca trunki oborîți de agera secură a tăetorului...tărîmul este acoperit de capete retezate, țeste despicate și membre sdrumicate... Eterul răsuna de țipetele sfîșiitoare ale răniților și de mugirile fioroase a le murinzilor!

Înfideli amestecați cu creștini, priimesc aceleași îngrijiri fără escepție... morții în genere, se îngrop în acelaș mormînt și vulnerații să caută cu de-o-potrivă ardoare.

Rămășițele lagărului turcesc este transmis în Rușcug, din preună cu vulnerați care aveau necesitate de ajutor.

Cîmpul de luptă rămîne gol și numai sîngele de care este văpsit, arată trecătorului urmele acestu-i resbel spăimîntător.

Generalul Buzescu urmat de bravii săi resbelnici, pornește către Rușciug, și după cîte-va ore de marșut, intră în cetățue cu triumf, în vuetul tunurilor și aclamațiile creștinilor.

XXX.

Amina!.. frumoaza Amina! arde de impaciință să re-vază pe adorabilul său logodnic... ea aleargă înnaintea lui însoțită de venerabila Catarină, îl întîmpină la antreul saraiului și se aruncă în brațele lui; Radul o strînge la sînul său și depune o fragetă sărutare pe verginala ei frunte; apoi dîndu-și brațul, urcă împreună treptele Saraiului pînă în cabinetul de sus... ce frumoasă pereke! ce amanți potriviți! și ce ardoare în dragostea lor... nici unul nu este mai innegal de cît celălant. Ei seamănă a fi creați unul pentru altul!

Amina rostește mii de mulțumiri amantelui ei pentru salvarea Pași tatăl său, și-i anunță că bătrînul resboinic este aproape de o desăvîrșită întremare.

Buzescu saltă de bucurie și promite Amante-i sale, că va îndupleca pe Pașa să priimească însoțirea lor conjugală.

Amina de-vine estaziată... ea se socotește acum în culmea fericirii sale și simte că inima ei, numai are alte dorînțe în această lume.

A doa zi, Amina și cu Radul eraudin saraiu ca să meargă să dea o vizită Pași la lăcuința sa, să afla predat îngrijirilor a doi medici ingenioși.

XXXI.

Catarina rămîne singură; ea refuză a mai revedea pe infamul care a torturat′o le ani și din ale căruia giare, numai Dumnezeu a scăpat′o.— Ultima sa dorință este aproape de împlinit și imploră Divinitatea ca să grăbească fericirea fiici sale.

Dar astă dată ea să înpărtășaște mai puțin de suprema bucurie a junilor amanți... în inima sa, se petrece ceva ecstraordinar... o răutate misterioasă se repanză în ocolul simțimîntului său și vanitatea vine să întunece cea mai licărindă speranță a unu-i viitor ferice... ea admiră aceste simtome interioare și să teme de prevestirea vre-une-i loviri fatale... în junețea sa ea au mai cunoscut încă odată asemenea înrîuriri secrete, care vai! au avut un desnodămînt foarte înfiorător. — Atunci sau asasinat junele comis inocentul să adorator, și însu-și dînsa au fost vîndută infidelilor de un consorte imfam!..

XXXII.

Pașa scînteează de mînie la vederea lui Radu și a Aminii, care venise ai cerceta starea maladii sale... în inima lui fierbe răzbunarea cea mai oribilă ce de mult nutrește contra ambilor logodnici... Dinții săi grința cu sarcasm și monștri infernului, aleargă să-l animeze cu impulsiile cele mai sacrilege!

„Ea voește, zicea el în sine, să se însoțească cu omorîtorul fratelui său și cu enemicul patrii mele... ea voește a abandona pe sîntul Profet și a îmbrățișa cultul neleguiților...ea voește în sfîrșit, a batjocori pe tatăl său și a-i păta părul cel albit de bătrînețe onorabile!..o! tu copil blestemat... prin vinele tale curge un sînge stricat, un sînge de giaur!.. ei bine, tu vei muri mai nainte de a săvîrși aceste neleguiri!...

Acestea roști Pașa în sine sbucumumîndu-se de o tremurătură nervoasă; apoi cearcă vîrful hangerului ce purta la cingătoare, să vază daca este îndestul de ascuțit pentru o lovire omorîtoare; după ce s′a încredințat despre perfecția lui, salută pe amîndoi amanți cu o răceală desprețuitoare.

XXXIII.

— Amina a dorit să te vază o Pașă, zise Padul, ea vine îmnpreună cu mine, să-ți cerem ertare și a voastră binecuvîntare, fiind că mîine juna fată va îmbrățișa cultul creștin! cultul maici sale, și peste cîte-va zile va de-veni legitima mea consoartă.

Pașa puțin lipsi să nu-și piarză mințile la auzul acestor parole înfiorătoare.

— Adevărate sînt acestea cîte auziu fiica mea? întrebă Pașa cu o blîndețe ipocrită.

— O! da, părintele meu... nimic mai adevărat, nimic mai sfînt de cît parolele rostite de acest nobil și mărinimos cavaler! — răspunse Amina îngenukind lîngă patul tatălui său.

— Vei să de-vii creștină? adăogă Pașa.

— Din copilărie ador sîntă lege a creștinilor!

— Vei să abandonezi legea tatălui tău?..

— Îmbrățișez pe a maici mele, o! Pașă, răspunse Amina cu mîndrie.

— Bine copilă; Acum sînt informat prea bine despre adevărata stare a inimii tale.

— Pașa apucă mîinile Amini, o ridică de unde era îngenukiată și o așază lîngă sine; apoi să adresează către generalul Buzescu.

— Generale, doresc a rămînea numai un moment singur cu iubita mea fiică; asta va fi ultima grație ce cer de la tine.

— Amina tresare d′o presimțire fatală; dar îmi își aduce aminte că Radul este aproape de dînsa și o va apăra în contra ori căru-i pericol.

Buzescu caută în fața amantei sale, și ne întîmpinînd nimic bănuitor în privirile ei, să retrage pentru un moment.

Amina rămîne singură alături cu Pașa.

XXXV.

Un delir Ardinte se învîrtea, prin creeri capului bătrînului Mustafa. Rațiunea sa era mai de tot perdută în momentele acestea și nu putea să rostească o singură parolă... el strîngea pe Amina la sînul său cu vigoare, încît biata copilă era amerințată d′a-și perde respirația. — după un moment i se liberează vocea.

„Fiica mea! fiica mea! — rosti el cu o voce skimbată și tremurîndă, avîndu-și privirea țintată într′un colț al cameri. — „Îmbrățișază-mă fiica mea... noi acum sîntem aproape de fatala ușă a mormîntului!.. iată′l!.. Iată′l că să deșkide... o!.. o!.. Vezi tu fiică ingrată!..vezi tu acea fantoma ce apare din acel haos subteran?.. ea poartă o haină sîngerată... cunoști tu cine este astă fantomă?.. este umbra lui Ali! umbra fiului meu cel iubit... iată... iată cum ne arată vulna omorîtoare din partea stîngă... Privește peleguit-o posomorîta sa frunte... el cere răsbunare!.. răsbunarea ce i-am promis a face d′asupra mormîntului său... dar eai! eu n′am putut îndeplini ultima sa dorință!..so! blestem!.. blestem!..

În furia acestu-i delir, trage hangeru de la cingătoare cu o așa de mare iuțeală, în cît Amina nu putu să zărească lucirea fierului omorîtor.

— Amino! zise el, este adevărat că tu vrei să abandonezi legea sîntă a marelui profet și să te însoțești cu Radu Buzesc?

— Așa iubite tată; am venit să-mi dai binecuvîntarea ta părintească.

— O! așa zici tu? — murmură Pașa cu necaz. — Mizerabilo!.. ai nerușinarea a mi-o spune în față?.. da! da... ființă blestemată!.. tu vrei să te însoțești cu ucigașul fratelui tău în loc de a răzbuna moartea lui?.. tu vrei să desonorezi națiea musulmană în loc de a o salva printr′o singură lovitură de pumnal?.. ei bine dar... află nelegiuit-o că eu prefer a te omori cu mîinele mele, mai nainte de a putea tu să săvîrșești crimele tale!..

Amina înmărmurită, cade la picioarele Pași rostind ultima parolă.

„Voiu muri dar!..

Abia termină fata cea din urmă silabă, și îndată primii o lovitură de hanger în noaptea inimi-i.

Un țipăt urmă după lovitură, și biata copilă să tăvălea în sîngele său.

Ușa cameri să deșkide cu repeziciune la auzul acestu-i țipăt și Buzescu năvălește înnăuntru urmat de Catarina ce sosise în acel moment.

XXXVI.

„Radule Buzescu! — urla Pașa țiind în mînă fierul omorîtor care fumega de sîngele fiici sale. — Privește-ți mireasa!.. iată că iam dat binecuvîntarea mea!.. Vezi tu giaurule?.. ast-fel știe un musulman să-și păstreze onoare sa nepătată!..

El zice și să năpustește asupra Buzescului să-l străpungă cu hangeru; dar sprintenul cavaler printr′o mișcare mai iute de cît fulgeru, îi sfărîmă capul cu o lovitură de pistol...

Pașa cade alături cu fiica sa înnecat în sînge, Radul de-vine inconsolabil, și Catarina își pierduse mințile.

Adoazi cadavrul trădătorulu Pulmira bănănăia în furcile Rușcugului.

XXXVII.

Tradițiea ne spune că peste un an de la această întîmplare, Catarina au murit de nebunie într′o mănăstire isolată; iar Radu Buzescu, au purtat doliu în toată viața sa.

FINE