Misterele căsătoriei

Partea I: Bărbatul predestinat

CAPITOLU I

PREDESTINAȚII

Lumea e așa de tristă azi, din causa crisei pecuniare și politice, încăt, împins de compătimire, am vrut să o distrez puțin cu această operă comină, care conține mari adevăruri, ce numai subt o asemenea formă pot avea succesul dorit. Molier cu comediile lul universale, de cell mai classic comicism, a făcut mai mult poate pentru revoluțiunea della 1789 decăt însuși Rousseau, Montesguieu și Voltaire. Cu satira mai ușor îndreptezi azi o societate de căt cu catilinare.

Să intrăm în materie, convinși că vom avea în partea noastră tot secsul frumos, afară de femeile neconsecuinte; și pe toți bărbații, afară de cei predestinați; cu ce rămănem dar? Cu minoritatea bărbaților și cu maioritatea femeilor. Curagiu dar! Cine are femeea pentru sine, e sigur de triumful său.

Fiind-că această operă va fi citită, mulțumită civilisațiunii, de Vestale a cărora inimă e castă, ca și auzul, suntem nevoiți, pentru respectul către aceste preotese alle Vestei, a întrebuința cuvinte ad-hoc, cuvinte de convențiune cum ar zice francesul; astfel sunt cuvintele, minotauri sau, neconsecuință, predestinare, ete, ete.

Cu toate acestea, Vestalele negative, împinse de curiositate, vor dori să afle esplicarea acestor cuvinte misterioase ca amorul și ca căsătoria. Cată să ne suppunem secsului subt a căruia inspirațiune scrim aceste glume serioase.

Prin Minotaur, Ellenii înțelegeau un monstru, cu capul de taur și cu coada de balaur, și care trăia într′un labirent (callea rătăcită) din insula Creta. Viteazul Tezeu a uccis p′acest monstru îngrozitor. În opera noastră, prin Minotaur înțelegem șarpele din Biblie, care a amăgit pe moașa Eva, făcînd-o să guste din smokinul așezat în mijlocul Paradisului.... Cu alte vorbe, dupe espressiunea poetică sau pittorescă a unui scriitor franțes, anume Pavel Cocoșul, Minotaurul, în materie conjugală, este le mari de ma femme....

Neconsecuent se zice d′o femee care, ca și moașa Eva, împinsă de curiositate, de plăcere sau de vr′un alt sentiment analog, gustă din fructele arborului oprit al căsătoriei; prin urmare, asemenea femee nu este logică sau consecuentă, călcănd promissiunea dată bărbatului înaintea altarului ș′a martorilor, de a fi adică li delă aceluia care are a fi în viitor Mentorul ei și părintele copiilor săi. Așa dar, căsătoria în luna de miere este paradisul din Biblie; șarpele amăgitor e Minotaurul, ce sparge cu coarnele salle terribile ușele templului sacru, unde numai pontificele marital are drept a intra; iar smokinele din arborul oprit sunt dorințele, palpitul, ilusiunele, misterul Amorului, care, de și frate cu Imeneul, cum am arătat în Întroducere, face însă un contrast mare cu acesta,ca și părinții lor; fiind ca vă aduceți aminte, Amorul era fiul zeului Marte, zeul militarilor, și copillul seamănă cu tătuțu, purtănd și ell mica dar completa armură de resbellator, și mult mai periculoasă de căt a tatălui; pe cănd Imeneul era fiiul lui Bacus, zeul bețivilor; dintr′această comparațiune și derivațiune puteți trage singuri conclusiunile.....

Predestinat, în înțellesul general al cuvăntului, se zice d′o ființă pe care Destinul a ursito, înainte kiar de nașterea lui, la fericire sau la nefericire; de unde și cuvintele, triste și restriște!

Teologii, prin acest cuvănt, înțelleg pe fericiții muritori cari, prin fapte caritabile, se bucură în viață de stima și affecția semenilor lor; iar dupe moarte suffletele lor se scaldă în lumina raiului și repaosă în sănul lui Avraam.

Un înțelles cu totul altul are cuvăntul predestinat în opera noastră. Predestinat se zice d′o femee sau d′un bărbat cari sunt ursiți a purta coarnele Minotaurului, și a trăi persecutați de ridicul. Nenorocirea cea mare a predestinatului este că toată lumea, afară de cell ce o poartă, vede cununa bicornă pe fruntea lui.

Crez că m′am esplicat destul de lămurit, și tot d′odată destul de învălluit, ca să pot fi înțelles de toți,fără a fi înțelles de cei ce nu trebue a înțellege asemenea mistere, înainte d′a fi inițiați în templul Imeneului

Nemuritorul Balzac, în nemuritoarea sa operă Physiologie du mariage, la Meditațiunea V, ce poartă titlul acestui capitol, numără între predestinați:

Pe bărbații și femeile cu defecte fizice și morale, defecte ce risipesc illusiunele, și cari silesc pe căsătoriți a afla distracțiuni și consolațiuni departe de căminul conjugal, adică în dedalurile obscure și periculoase alle intrigelor scandaloase, reprobate de morala publică.

Astfel sunt:

Cei cu nasul înveci plin de tabac, și cari numai lasă pipa din gură.

Căsătoriții cicălitori, geloși, avari, risipitori, sugători, arțăgoși, somnoroși, negiobi, brutali (mojici),furioși, jucători de cărți, murdari în toaleta și în conversațiunea lor, șcl. În fine, cei cu defecte cari desgustă și cari sunt causa divorsului despărțirii).

II. Bătrănii cari iau de neveste niște Amorași gingași, fluturi destinați a sbură din floare în floare.

III. Doctorii în medicină, în filosofie, în drepturi,în arte, în geometrie, șcl.

Natura occupațiunei lor i fac a lipsi multe ore,și multe zille kiar, de lîngă căminul conjugal, unde Minotaurul poate face mari stricăcuni în Paradisul căsătoriei.

În numărul acestora intră magistrații, amovibili și inamovibili, siliți a ședea pironiți ore întregi pe fotoliul lor magistral; Deputații, cari discută legile de interes comun; Ministrii, cari esecută aceste legi; cum și directorii de depertamente cari țin locul Miniștrilor, pe cănd aceștia priimesc la bobîrnace din partea celor ce pismuesc banca ministerială, stăncă fatală a multor piloți nesperimentați sau de rea credință; în fine, dela șefii de secțiuni pănă la copiști, pironiți pe scaunele lor căte șase ore pe zi, toți pot fi predestinați.

Tot în numărul acestora intră și militarii, della caporal pănă la Mareșal, siliți a sta în tabără sau în cazerne, sau la posturile lor respective: ei nu pot deserta postul, de temere d′a nu fi împușcați, degradați, arestați sau destituați. Casa lor poate arde în bună voe, canarul poate sbură din colivie, ei nu pot alerga să stingă focul sau să prinză canarul.

În categoria acestora cad poeții, artiștii, academicianii, naturalistii, matematicii, filosofii, în fine toți bărbații d′o înaltă imaginațiune, d′o mare simțiciune, d′o profundă meditațiune, pe cari gravele, profundele lor occupațiuni ′i țin înkiși în cabinetul lor zille întregi, unii făcănd vise de aur, alții reproducînd capetele d′operă alle Naturei sau alle artiștilor eminenți, alții studiind vre un os antideluvian, alții deslegănd vr′o ecuațiune din algebra superioră, alții problemele socialiste sau de economia politică, alții în fine occupați în căutarea pietrei filosofale, șcl.

Aceștia, atăt sunt de assorbiți de ideea lor ficsă,în căt văd cu okii lor pericolul, și aud țipetele victimei, fără a se deștepta din visele lor, aurite sau argintii. Pentru aceștia, ca pentru despoții popoarelor, putem zice: oki au și nu vor vedea, ureki au și nu vor simți pericolul ce′i amenință.

Aceștia, osservă Balzac, poartă steagul cornorației, fiind predestinați par excellence.

Pentru înțellegerea subiectului, dăm doă esemple, unul tras din societatea noastră, altul din opera lui Balzac citată mai sus.

Un membru al Academiei francese, întunănduse acasă, dupe o ședință pedantică de mai multe ore, suprinde pe soția lui în brațele unui student german.

Quand je vous disais, Madame, zisse studentul nevestei academicianului, qu′il fallait que je m ′en aille?

În limba părinților noștrii aceste cuvinte înseamnă:

„Nu′ți spuneam eu să mă lași să mă duc, c-o să pățim nevoe?”

Germanul nostru învățasse limba francesă fără grămmatică, ca mulți din feciorii ex-boerilor regulamentari; căci, dupe regulele grammaticei francese, urma a zice:

— „Qu′il fallait que je m′en allasse.”

Academicianul, care ținea la puritatea limbei francese mai mult de căt la onoarea familliei salle, uită kestiunea de onoare conjugală pentru kestiounea grammaticală și zice germanului deconcertat:

Eh! Monsieur, dites au moins due je m′en allasse.

Pe romănie, aceste cuvinte au următorul înțeles:

„Dute dracului, cu limba ta cu tot; nu′mi poci armonioasa limbă a lui Boileau și Racine.”

Germanul eși pe ușă tot cum intrasse, adică cu capul pe umeri, cu măinele și cu picioarele întregi; plus cu inima plină de amorul consoartei academicianului, care uitasse marea nenorocire ce′l amenințasse.

Fericiți cei simplii cu inima, căci al lor e imperiul ceresc!..

O asemenea nenorocire se întămplă și poetului N....... Pe cănd poetul făcea versuri rimate în Parnasul său, illustra lui consoartă desemna Amori în buduarul ei, prin ajutorul unui fiiu al lui Apolon, cirac al bărbatului poet. Acesta remăne estasiat!

Ce însemnează aceasta?!! întrebă ell furios pe soția sa.

Aceasta înseamnează, poetule, că nu trebue a te ocupi numai cu poesia,respunde soția liniștită.

Cuvănt profund, plin de spirit și de filosofie!

Într′adevăr, omul nu poate servi doă zeități d′odată. Garofița și canarellul trebuesc îngriiți cu attențiune: căci floarea neudată se usucă, canarul neadăpat moare de sete.

Iar poetul nostru (bărbatul), înfuriat d′această flagrantă neconsecuință a soției salle, prevăzută de articolul 96 din condica penală a Prințului Știrbei, apostrofă și blestemă,pe ciracul poet cu aceste versuri,trase dintr′o poesie a D-lui Eliade:

„ Îngrat ′ți e bunul nume și buna pomenire! .............................. ......................Ajungăte blesteme A duoă inimi calde ce tu le ai desunit!

etc., ete., ete.

— Acestea sunt glume, va zice lectorul. Dupe părerea lui Balzac, trebue să nu se mai însoare nimeni: căci care bărbat nu lipsește din casă, măcar căteva ore pe zi, kemat în societate de datoriile salle de părinte, de cetățean, de funcționar, de comercant, etc?

— Ai foarte mare cuvănt, iubite lector; sunt cu totul de părerea D-le. Însu′mi am zis, la începutul acestui capitol, că căsătoria azi e o comedie; și opera noastră e o glumă, care ascunde în sine verități necontestabile și instructive. Cullege florile, și leapădă gimpii.

CAPITOLU II

Femeea onestă și virtuoasă

„Cu mare sfială atingem această kestiune, fiind în joc kiar amorul propriu al femeii, coarda cea mai simțibilă a acestui secs nervos; mă încuragează însă ideea că opera noastră în genere este o glumă, și acest capitol în parte, oglinda secsului frumos parisian; prin urmare, secsul frumos romăn n′are să se formalisese de celle coprinse în acest capitol; și′apoi, cum zice Balzac, la personne presente est toujours exceptée.

Deci, eată ce aflăm în opera ce ne servă de călăuză, la Meditațiunea II și IV ce poartă titlul acestui capitol. Nu facem de căt a da estractul acellor duoă Meditațiuni instructive.

La 1880, zice Balzac, populațiunea francesă se urca approape la 30 millioane, din care, cu aprocsimație, jumătate erau femei, jumătate bărbați.

Din 15 milioane femei, se scoatem vr′o 9 milioane ce au mare assemănare cu felul maimuțelor cunoscute sub numele de Orang-Utang, nefiind de căt simple animale cuvîntătoare: căci, lipsite de frumusețe, grații, spirit, cultură, ete, nu pot împărtăși amorul, privelegiu esclusiv all unui mic număr de bărbațiși femei, favorisați și de Natură și de Societate.

Aceste animale bipede au fața de teletin, măna de maimuță, gătul de curcan, un corp disform acoperit cu strențe, și esalănd o odoare nesuferibilă; aceste ființe scot niște sunnete răgușite și selbatece; okii lor cată în pămănt, ca animalul, și dorm la un loc cu cățellul și cu purcellul.

Asemenea femei, neputănd nici inspira, nici înpărtăși amorul, nu pot prin urmare nici a′l simți; amorul lor e plăcerea brutală a bestiei. Femeea în genere, astfel cum a eșit din măna Creatorului, e o varietate rară în genul uman; ea este capul d′operă al Creatorului, coroana creațiunei. Însuși Dumnezeu atunci a admirat sublima sa operă, a căria origină este coasta bărbatului, precum lutul sau huma este sorgintea acestuia. Țăranul nostru, în limbagiul său pittoresc, zice că femeea este spirtul făcut din țuică.

Din celle 9 millioane de Paria feminine, vr′o trei millioane fac escepțiune la regula generală: frumoase ca niște Amori, pe arripele frumuseței și alle spiritului lor, elle singure se înalță în atmosfera aristocratică, unde reșidă fiiul Afroditei.

Din șase milioane rămase, cari presupunem că pot inspira și împărtăși amorul, scădem vr′o duoă millioane de matroane venerabile, amabile, cu spiritul cultivat, cu inima simțibilă; dar cari, vai! ajunse la 40 de ani, numai pot face să vibre, ca la 25 de ani, coarda simțibilă a bărbatului; disperate, elle își concentră atunci toatp affecțiunea lor asupra cățeilor, pisicilor, mătăniilor, tabacului, frecantănd bisericile spre a se pocăi de păcatele juneței. Asemenea procedări, ridicole daca vrei, nu pot offensa pe bărbații acellor femei; din contra, fericiți c′au scăpat de furtunele oceanului marital, acești bărbați trăesc liniștiți, addormind fără grijă de Minotaur de care numai au a se teme acum.

Mai remăn patru milioane, din cari mai scădem duoă milioane de fetițe, ce se află la Alfa-Vita a Amorului, la acea etate cănd innocentele copillițe se joacă fără grijă d′a baba-oarba cu băeței de etatea lor; băeți cari le fac să rîză, fără a se găndi, bietele fetițe, că tot acei băeți le vor face într′o zi să plăngă poate cu amar....

—Din celle duoă milioane remase, mai scoatem vr′o sute de-mii de fete scăpătate, urîte, disforme, cu malatii cronice, effect al miseriei; asemenen ființe, cu tot spiritul ce pot avea, cu toată fiigura lor plăcută, rămăn fete mari în toată viața! Noi scoatem încă o sută mii de fete cunoscute sub numele de surori de carritate, adică, căllugărițe, institutrice, damicelle de companie, șcl. Posițiunea și professiunea lor le silesc a inspira bărbaților mai mult respect de căt amor; cu toate acestea, nu le putem plănge ca pe cel le d′ăntăiu, avînd multe șanse a fi iubite și fericite, unele pe față, altele într′ascuns.

Mai scădem în fine o jumătăte milion de femei cunoscute sub numele biblic de fetele lui Baal, fiind că speculă cu onoarea lor. Într′acestea intră țiitoarele, modistele, actrițele, cantatrițele, fetele dupe la cantoare, etc, etc. Noi înțelegem aci regula generală, care face legea; însă ori ce regulă are escepțiunea sa.

Așa dar rămăne un million de femei, allese bobul cu bobul, oițe albe, fără maculă, cari ar urma să fie și oneste și vîrtoase, fiind favorisate și de Soartă și de Societate.

Ca să ne încredințăm căte femei din millionul acesta sunt oneste și virtuoase, urmează să împărțim acest million în duouă categorii: una, care se bucură d′un venit anual della trei pănă la zece mii lei; alta, della zece mii în sus pănă la sute de mii.

Femeile de categoria a duoua, osservă Balzae, pot procura adoratorilor lor plăceri, felurite și allese, possedănd și frumusețe, și spirit, și grații, și cultură, și mai cu seamă aurul, acest factotum, această earbă a fearelor, care deschide și porțile Raiului și porțile Iadului.

Asemenea femei sunt tot de una oneste în okii adoratorilor lor, cari pronunță numele lor la urekea amicilor lor, intimi, cu jurămînt din partea acestora a nu divulga secretul, subt amenințare de duel.

Din contra, femeile de categoria d′ăntăiu cari nu se bucură de toate avantagele cellor de categoria a doa, sunt tratate de curtisanii lor cu mai puțin respect; numele lor e purtat din gură în gură, ș′adesea asemenea legăminte efemere sunt ridiculate și satirate.

—Să cercetăm acum daca acelle femei oneste pot fi și virtuoase, adică, daca acelle femei se pot mărgini la amorul unui singur bărbat?

Pentru acest sfărșit, trebue să analisăm tabăra celor 15 millione de bărbați, cari formau jumătate populațiunea francesă la 1830.

—Din 15 millioane de bărbați, scoatem, ca și la femei, dintr′un singur condeiu, 9 milioane de bimani, cari corespund cu celle 9 milioane de femei de felul lui Orang-Utang. Din aceștia pot eși căți va bărbați superiori, ca Dupin, fostul președinte al camerei legislative din Franța, și alți asemenea, cari, prin propriile lor merite, ascind în cerul litterelor, al artelor, al științelor, al diplomației. Dar aceștia sunt niște rare escepțiuni, ce se perd în oceanul bestiilor bipede, ca un trandafir într′un nemărginit cămp de brusturi și de scaeți.

Din șase milioane remase, scoatem trei milioane de bătrăni și de copii. La femei s′au scos patru milioane; pentru cuvăntul că elle, măritănduse la 20 de ani, la 40 dau demissiunea la amor, cum zicea odată poetul Rosetti; bărbatul însă cruce de voinic! la etatea de 50 de ani, e adesea mult mai de temut decăt la etatea de 25 de ani: căci la acea etate, ell are mult mai mult curagiu, și este și aproape de fruntariile Amorului, unde va zice adio la plăceri! Asemenea Pompierului dela 13 Septembrie 1848, ell luptă disperat să învingă sau să moară, strigănd, ca garda imperială a lui Napoleon la VVaterloo: „la garde se meurt,la garde ne se rends ras.” Garda moare, dar nu depune armele. „O! Un bărbat erculean, la 50 de ani, face minuni de eroism în amor!”

„Fisicamente, zice Balzac, bărbatul e mult mai forte de căt femeea.”

Într′adevăr, un bărbat d′o constituțiune tare, și c′o viață regukată, poate, fără esagerațiune, să îmbătrănească patru femei.

Din trei milioane scoatem două milioane băbați fără educațiune, fără avantage fisice, morale și pecuniare; cu toate că della un bărbat nu se cere, în genere, de căt puțin spirit (spiritul e deboleța femeii: elementele omogene se attrag), o figură puțin interesantă, vesminte curate, ș′un picior ager; cu aceste condițiuni, un bărbat nu poate fi nenorocit în amor, kiar făcănd parte din celle 9 milioane de bărbați, puși de Balzac lors la loi de l’ Amour.

Remăne dar un milion de bărbați, demni d′a inspira și d′a împărtăși amorul, și cari conrăspund cu milionul de femei d′aceeași categorie; deci, un bărbat pentru o femee!

Întrebă acum Balzac pe bărbații din Franța:

„ Ia spuneți, vă rog, cu măna pe cuget, care din Voi s′a mărginit, în toată viața sa, la amorul unei singure femei?

Tăcere profundă!...

„Ei bine! adaogă Balzac, numai căte trei intrige amoroase de vom attribui fie cărui bărbat, aflăm trei milioane de intrige; și noi d′abia ave un milion de femei oneste, cari pretind a fi și virtuoase; prin urmare, fie care femee dîn Franța a avut cel puțin trei amanți în viața ei....

„Unde dar sunt femeile virtuoase? se întrebă Balzac; și tot ell respunde singur:

„Da, sunt femei virtuoase; celle măritate de eri, presupuind că, pănă în prezioa căsătoriei, au aprins focul Vestei.

„Da, sunt femei virtuoase; celle urîte ca muma pădurei și neroade ca o rață; celle ce au în vinele lor, în loc de sănge, zeamă de castraveți sau lapte dulce; celle ce n′au mijloc d′a fi neconsecuente; celle trecute de′50 de ani, cu toate că nu le putem lua pe kezășie, șcl, șcl, șcl.

„Femeea virtuoasă are în inima ei o fibră mai mult sau mai puțin de căt celle lalte femei: este sublimă, sau stupidă.

„Iar virtutea în căsătorie este poate o kestiune de temperament.

Din acestea resultă că Natura se înfrînează prin educațiune; iar adevărata educațiune se bazează pe esemple de virtute, în sănul unei societăți allese.

—Naturellul este metalul: naturellul cell bun este aurul, care n′are nevoe de mult lustru, fiind că aurul rămăne aur ori căt timp ar fi îngropat în pămănt; naturellul rău este ferul, care trebue bine și des poleit cu aur, ca să placă și să amăgească vederea.

Omul fiind materie și spirit, și materia către spirit fiind ca trei către una, tot secretul educațiunii este a subordina materia spititului, bestia angelului.

Omul, fiind prin urmare din natura sa un animal carnivor și săngeros, urmează a pune botniță Lupului sau Ursului, spre a nu fi periculos; deci, botnița legilor fiind slabă, botnița moravurilor e singura garanție valabilă și pentru om și pentru societate.

— Dar cu moravurile actuale, unde copii văd în casa părintească esemplele celle mai scandaloase și condamnabile, ce fericire poate aștepta societatea, a căria bază și punt de reazăm este famillia?

Și fiind că bărbatul este cap femeii, dupe cum și logica și biserica măturisesc, bărbatul este dator a da esemplul de onestitate și virtute; capul dar să conducă inima și membrii, capul fiind responsabil de toate mișcorile membrilor subordinați lui.

Femeea se complace în subordinarea bărbatului mai mult de căt în subordinarea mamei; fiind că asfel a voit Natura; deci, pentru toate sacrificele ce bărbatul, copillul și societatea supt îndrept a cere della femee, ea nu cere în skimb de căt amorul și stima bărbatului.

Pe femei, numai sacrificiul nașterei le costă adesea viața; pe bărbat, ce ′l costă? Nimic, de cît VOINȚA.

Ei bine! bărbatul, care ține la onoarea familiei,la fidelitatea soției, la fericirea copiilor, la libertatea și independința patriei salle, iubească cu sinceritate, și stime cu sinceritate pe femee, această provedință a familliei, balsamul ori căria dureri sufletești, focarul libertății ș′al civilisațiunii.

Acum să revenim la Balzac, și să′l ascultăm și pe dănsul:

„Amorul fîșic este ca foamea, zice dănsul, cu differința că stomahul se împacă ușor cu puțină păine și apă; dar inima omului, în amor ca în toate, e nesățioasă.

„Amorul, pe lăngă bucățica lui de păine, are și arta d′a iubi, care face farmecul vieței; artă pe care puțini bărbați o cunosc ș′o aplică în căsniția lor.

„Meritul nu stă în a subjuga un Stat, as găsi unutresaur, a căștiga un tron, a fi posessor p′o inimă d′aur a unei femei; meritul stă a ști să păstrezi statul subjugat, tresaurul aflat, tropul căștigat, amorul concuistat.

„Inima femeii e o Arfă, care în labele unui Orang-Utang scoate sunnete ce sgărrie auzul și attacă nervii; tot acea Arfă, pe măna unui artist, scoate melodii divine, ce răpesc suffletul în regiunele armoniei cerești.

„Puțini muritori gustă adevărata fericire a amorrului, fiind că foarte puțini cunosc secretele lui; causa este că nu cunosc în fund inima femeii, acest instrument divin, atăt de misterios, ce nu e dat tutulor a cănta cu dănsul, ca și maimuței cu violonul lui Paganini.

„Cuvăntul amor, aplicat la reproducerea speției umane, este un blasfem. Natura, puindune în fruntea tuturor ființelor organice, prin darul divin al cugetării ș′al vorbirii, ne a pus în stare a putea încerca sensațiuni și sentimente: această dublă natură creează în om pe amant și pe animal.

„Prin urmare, căsătoria poate fi considerată ca un act politic, civil și moral; adică, ca o lege, ca un contract, ca o instituțiune. Ca lege, ținta ei este reproducerea oamenilor; ca contract, transmitterea proprietății; ca instituțiune, o garanție alle căria îndatoriri interesează pe toți d′opotrivă: avem un tată și o mamă, vom avea și noi copii.

„Din această privință, căsătoria urmează a fi obiectul respectului general.

„ Cei mai mulți bărbați cănd se însoară nu au în vedere de cît proprietatea și copillul; dar numai aceste duoă condițiuni nu constitue fericirea conjugală?.

A cere unei femei, pe care ai văzut′o abia de duouă trei ori, a ′i cere amorul ei în numele legii, al religii (între animale si asemenea bărbați, puțină differinț: animalul, împins de instinst, are de scoc, ea și omul, reproducerea spetiei; cât rentru nutriment, Natura îllu procură mai ășor animalului decăt omului)ș′al proprietății, este o assurditate demnă de cei mai mulți predestinați.

„Ce este în fine amorul? Armonia între trebuință și sentiment.

„Așa dar, fericirea în căsătorie resultă din conformitatea de caractere, de principe și de aplicări, între bărbat și femee: cum și din maniera bărbatului,care trebue a trata pe consoarta lui ca pe angelul custode al familliei, ca pe focarul libertăților publice, ca pe sorgintea civilisațiunii umane.

„Să dăm lui Cesar dinarul și lui Dumnezeu tămîea; să împăcăm trebuința, dar să facem a înflori sentimentele, cu stăruința și plăcerea ce o pune Vergină în cultivarea florilor.

„A fi însă passionat, este a dori tot de-una. Poate oare un bărbat dori tot d′auna aceeași femee? Poate, și eată cuvăntul.

„N-ar fi oare assurd a zice că un celebru artist are nevoe de mai multe vioare ca să poată esecuta o arie, sau a creea o melodie? Daca bărbatul e într′adevăr înamorat de suffletul femeii pe care ′și a făcut′o consoarta vieței salle, ce alt este ell de căt artistul? Și ce alt este suffletul femeii salle de căt vioara artistului, care scoate sunete felurite dupe voința artistului?

„Se înțellege însă că sațiul desgustă. Măsura dar fie în toate regula conduitei noastre. Să adoptăm, cel puțin în căsătorie, mijlocul (To mesos) lui Arisotele între prea mult și prea puțin. Estremitățile sunt vătămătoare în totul.

„Amorul este poesia simțurilor. Ell are destinul a tot ce e mare în om a tot ce procede din cugetarea sa. Sau este, sau nu este; cănd esistă, esistă pentru tot de-una, și merge crescendo. Acesta este amorul pe care cei veki îll numiau fiiul Cerului ș′all Terrei.

„Litteratura se reazimă pe șapte situațiuni; musica esprimă totul cu șapte note; pictura n′are de căt șapte culori; ei bine! ca aceste trei belle arte, amorrul se constitue poate din șapte principii; lăsăm problemul acesta a′l deslega generațiunele fiitoare.

„Daca poesia, musica și pictura au espressiuni infinite, ca și dănsele amorul, în plăcerile lui, cată să fie tot așa de abundent. În celle trei arte, cari ne ajută a descoperi adevărul prin analogie, și adesea fără folos, omul se află singur cu imaginațiunea lui; pe cănd amorul este unirea a duoă corpuri ș′a duouă sufflete. Daca celle trei arte cer studii preliminarii dela poeți, musicanți și pictori, n-ar trebui oare să fie și bărbați inițiați în secretele amorului, ca să fie pe deplin fericiți în căsătorie? Toți simțim nevoea reproducerii, precum toți simțim foamea și setea; nu sunt însă toți suntem kemați a fi amanți și gastronomi.

Civilisațiunea a probat că gustul e o știință; numai unele ființe privelegiate știu a mănca și a bea cum se cade; plăcerea, considerată ca artă, așteaptă și ea pe fisionomistul ei.

„Căsătoria dar e o știință. puțin alleși— Mulți kemați,

CAPITOLU III

EDUCAȚIUNEA FEMEII

Un amic all meu de collegiu avea o verișoară care ′și făcusse educațiunea într′un pensionat de fete; numele ei era Efimița, căria, prin prescurtare, amicele ei′i zicea Mița. Ea era amică intimă cu Avestița, eroina Părții I și II din această operă. Mița a comunicat vărului său celle ce știa despre Avestița; și verișorul ei mi le-a comunicat mie; restul l′am aflat din kiar gura lui Misticescu.

Deci, eată ce zicea Efimița despre Avestița.

„Eram peste 60 de fete în pensionatul D-nei X...; din acestea, unele ca dela 14 — 18 ani. Celle mai multe fete erau trimise de părinții lor în acell pensionat ca într′un esiliu; căci părinții lor neconsecuinți voiau, cu mijlocul acesia, a scăpa de niște Argus incomozi, cu atăt mai periculoși, cu căt erau mai nesperimentați, și copii ai lor. Trei părți din patru din fetele acestui pensionat erau cu aplecări urîte, și cu deprinderi și mai urîte, fruct al unui na turel pervers ș′all urîtelor esemple părintești. Merele celle bune se strică în contact cu celle putrede.

Multe fete cu un naturel angelic și cu o primă educațiune îngrijită, au eșit vergine din acell pension; nu însă și caste; fiind că, fără voea lor, auziau vorbe și vedeau lucruri ce nu trebue să le vază și să le auză o fată pănă nu se mărită.

„Fetele d′o etate della 14-l8 ani erau mai toate înamorate, cari dup′un erou de romanțuri ce citeau într′ascuns, cari dupe vr′un frate sau verișor all vre unei amice intime din pensionat; acești verișori aveau liberă intrare în pensionat, și puteau corespunde și conversa liber cu obiectul adorațiunii lor.

„Astfel Avestița se înamoră de un văr all meu, anume Iorgu Cerbureanu, june, frumos, avut, și care căllătorisse în toată Europa; dar nerod ca o găinușă, și innorant ca un melc.

„Tatăl său, un comerciant fallit, keltuisse millioane pentru dănsul, cu professori și cu pedagogi, pe la Collegiuri și Universități, cu bibliotica și căllătoriile lui; dar, în deșert. Sămănța aruncată în nisin se usucă!

„Vărul meu trecea de om cu spirit și poet în okii Avestiței, pe cănd eu știam că creerii lui de găscă și inima lui cea rece nu pot produce nimica. Cu toate acestea, cămașa e mai aprope de căt rokia.

Amoru și amiciția sunt fii Devotamentului. Așa credeam; dar m′am înșellat!

„Cu toată privigerea neaddormită a directrițelor și′a superiorii, fetele d′o etate înaintată, și înamorate dupe eroi din societate, aveau sute de mijloace a corespunde ș′a se întălni cu adoratorii lor. Astfel, Avestița corespundea cu Cerbureanu prin mine și printr′o bucătăreasă a pensionatului, care, în calitatea acasta, având liberă intrare și eșire în tot minutul, putea adducecăte zece billete pe zi dela amanții noștrii. Băgassem în confidența poastră și ne una din directrițele pensionatului, o germană romantică, care iubia și ea cu passiune pe unul din professorii noștrii, german ca dănsa.

Aceste confidințe, corespondințe și întălniri costau foarte scump pe adoratorul Avestiți, care singur ell ținea toate keltuelele.

„Se întămpla adesea ca bucătăreasa să fie amalată, ca adoratorii noștrii să nu poate veni la pensionat, în zioa cănd porțile pensionatului erau deskise pentru părinții și consăngenii fetelor; atunci Cerbureanu și Misticescu, la ora nopții cănd și gîrla addoarme în albia sa, cum zice un poet romăn, veneau sub fereastra camerei noastre de culcat, care da spre stradă, și loviau ușor în geam cu o trestie lungă, care zioa se skimba în baston; prin acea trestie priimiam billeteledulci, la care respundeam îndată.

„Uneori ne coboram noaptea în grădina pensionatului, prin mijlocirea unor kei dela ușele casei de jos ș′alle grădinei, pe care kiei zioa le țineam ascunse în locuri nepătrunse de cell mai ager Argus.

„Avestița, d′un temperament foarte inflamabil, căzu curănd în lațurile Cerbureanului; eu însă, știuiu a mă apăra bine de cursele Misticescului, care, ce e drept, nu era depravat ca vărul meu Cerbureanu; era un june conștiințios, dar cu un spirit foarte intrigant și diplomatic, cum veți vedea.

„În fine, într′o zi Avestița simți că e mamă; cunoscu atunci errorea sa, plănse cu amar rătăcirea sa, se încercă a sugruma în germine fructul libertin al amorului ei; toate în deșert! Atunci vru să se sinucigă, ca să scape de desonnoare; eu îi redideiu curagiul, spre a putea ține pept Restristei, și desteptaiu în inima-i speranța unui viitor fericit. Kum’ mi a resplătit această amică, pentru care mă devotassem atăta? Cu ingratituda!

„Avestița trebuia dar să grăbească minutul însoțirii salle cu Cerbureanu; și fiind că părinții ei se oppuneau la o însoțire nepotrivită, (ei făceau parte din fosta protipendadă a țărrei), Avestița oțărî să se mărite fără voea părinților.

„Într′o noapte, fiind toate pregătite de Misticescu și de Cerbureanu, un preot de la un sat, aproape de București, cunună pe Avestița cu Cerbureanu; nașii lor furăm eu și adoratorul meu; toți în costum țărănesc. Preotul crezu că cunună niște Romăni din Transilvania, cari serveau, ca argați, la moșia unui boer mare.

A duoa zi dupe cununie, Avestița scrisse mamesei următorul billet:

„ Măiculiță, amorul și onoarea m′au silit, contra voinței părintești, a mă cununa în noaptea trecută, la un sat aproape de București. Crez că amorul patern va învinge ori ce scrupul în inima voastră. Bine-voește a ′mi da benedicțiunea, ș′a erta o fiie atăt de nenorocită! Doresc a te întălni de seară la mătușa mea N......

AVESTIȚA.

Acest billet era scris mai mult cu lacrămi decît cu cerneală.

„Mama Avestiței alergă înfuriată la pensionatul nostru, cerănd pe fiesa della superiora institutului; aceasta îi respunse liniștită, că Sămbătă seara o trăsură venisse să o ia, ca dupe obiceiu; prin urmare, ori ce act al fetei afară din pensionat, privește numai pe părinții fetei.

„Dupe un an, Avestița se împăcă cu părinții ei; dar ea, d′a duoa zi după cununie, se desillusionasse de bărbatul ei, alles kiar de inima sa!.

D′o cam dată terminăm aci narrațiunea Efimiței.

Ne permitem acum căteva osservațiuni asupra Pensionatelor și culturei femeilor.

„Satan singur, zice Balzac, ′și a putut înkipui un pensionat de fete în mijlocul unei capitale ca Parisul: o fată poate eși vergină din asemenea institute; castă însă, nici odată! Mai bine dar să șezi p′un furnicar, de căt să iei de nevastă o fată ce ′și a făcut educațiunea într′un pensionat.”

Balzac ni se pare sever și nedrept în kestiunea aceasta.

Suntem cu Rousseau, Fenelon și Aime Martin pentru educațiunea mamelor de familie; la noi însă, unde mamele nu pot încă împlini sacra missiune recomandată de acei mari bărbați reformatori, urmează ca o generațiune de fete, sau duoă, cel puțin, să priimească învățătura lor necessariă în pensionate; cerem însă ca aceste institute se fie așezate afară din capitală, daca se poate, pentru multe cuvinte cari se ′nțelleg; cerem încă ca să fie dirigeate de femei recunoscute pentru moralitatea lor; și institutricele și guvernantele să fie asemenea onorabile; picior de bărbat, ca professor și servitor, să nu calce în sallele acelor institute.

Etatea fetelor să nu fie mai mică de șapte, nici mai mare de 13 ani: în șase ani o fată are destul timp a învăța tot ce poate folosi p′o femee, ca fată, ca soață, ca menageră, ca mamă, ca cetățeană. În fine, numai părinții fetelor, sau consăngenii cunoscuți pentru moralitatea lor și cu autorisarea în scris a părinților, se poată vedea pe fete, și a le lua a casă, la o lună odată, spre a se distra o zi în sănul familliei; dar în zioa aceea, și în timpul vacanțiilor d′o lună, petrecut la țarră, mama să nu pearză un minut din oki pe fata ei. În fine, fetele cu o conduită ekivocă să fie depărtate îndată din pensionat.

Cu aceste condițiuni, sine qua non, priimesc esistința pensionatelor de fete, pentru căteva generațiuni, pănă se vor forma și la noi mame de famillie în spiritul reformatorilor citați mai sus. Cu modul acesta, pensionatele devin niște pepeniere de educațiune, unde se vor prepara soațele și mamele. Altfel se pot oare cum reforma moravurile; și prin acestea, întreagă societatea.

O repet însă, fără esemplele frumoase alle părinților, cari constitue prima ș′adevărată educațiune a copillului, și care este pentru om ceea ce este pentru arbure sprijinul ce′i ′l pune grădinarul spre a crește drept, fără esemple de virtute, toate sunt în deșert. Morala înaintea totului. ăntăiu mama, apoi professorul; întăiu familia, apoi pensionalul; întăiu morala, apoi știința; întăiu inima, apoi capul. Femeea prin famillie e kemată a reforma și societatea.

Cunosc cu toate acestea fete ce ′și au făcut educațiunea kiar în pensionatul în care a fost și Avestița, și au eșit și caste și vergine; și au fost consolarea și bucuria părinților, fericirea bărbatului ș′a copiilor. Causa a fost naturellul fetei și frumoasele esemple părintești. Dar acestea sunt escepțiunea; și vorba e de generalitate. Noi combatem aci vițiositatea acelor stabilimente kemate a fi pepeneria femeilor ce au a reforma familiea și societatea.

Să venim acum la kestiunea allegerii bărbatului. Aime Martin zice, cu drept cuvănt:

„ Dupe cum stau azi lucrurile în Franța, fetele nu vor putea face o bună allegere de bărbați, fiind lipsite de speriința cerută în aceasta, și de care se bucură fetele în Anglia.

„Allegerea părinților e mai tot d′a una greșită, fiind basată mai mult pe considerațiuni de famillie, de interese, șcl, cari nu constitue adevărata fericire conjugală; bașa armoniei conjugale este conformitatea de caractere, de educațiune, de cultură, de principe; averea, posiția, frumusețea, sunt efemere. Spre a eși dar din această stare tristă și deplorabilă, ce influințează d′a dreptul asupra societății, nu cunosc decăt un mijloc eficace: a da libertate fetelor, dupe cum se urmează în Anglia, în Elveția, în Germania, în Staturile-Unite.”

„Obiceiurile Germaniei, zice Balzac, dau fetelor niște drepturi cari în Franța s-ar părea resturnarea din temelie a moralei publice. Acolo fetele își alleg singure pe bărbații lor, cari au a împărtăși cu soțiile lor bunul și amarul vieței. De aceea în Germania căsătoriile în genere sunt fericite”

Putem aplica la noi astăzi aceste teorii? Din nefericire, nu! Într′o națiune fără moravuri iar moravurile sunt virtutea pusă în practică, zice un filosof german) o asemenea doctrină ar avea triste resultate: la noi, spre esemplu, unde corrupțiunea e înfiltratră în sănge de duoi seculi de o guvernare fanariotică și, moscovită, junii nu frecantează casele unde sunt fete mari cu scopul nobil d′a studia inima fiitorelor lor consoarte; ci mai mult ca să conrupă o inimă castă, abusănd de nesperiința Vestalelor.

Urmează dar ca fetele să se lase pe decisiunea părinților; iar părinții să bazeze însoțirea copiilor lor pe conformitatea de caractere, de educațiune, de principe șcl.

Acum vine întrebarea:

Bine este ca o femee să știe carte?

Duoă păreri sunt în luptă în kestiunea aceasta.

Unii pretind ca femees să știe numai a citi și a scrie limba maternă. Alții susțin ca femees să învețe tot ce′ipoate folosi ca soață, ca mamă, ca cetățeană.

Cei d′ăntîiu bazează părerea lor pe următoarele cuvinte și esemple, trase din speriință, din istorie și din differiți autori.

„Știința pentru femee este un lucs, all căria effect în genere este slăbirea și ruina moravurilor.

„Virtutea prețuește mai mult decăt știința; prin urmare, o femee să fie mai bine,bună decăt învățată.

„Ținta Naturei, în privința femeilor, a fost ca elle să fie occupate numai cu grijile casnice; și să fie o onnoare pentru elle a ține mai bine furca și fussul, de căt cartea și condeiul.

„Spiritul femeii fiind inflamabil, seamănă cu praful de pușcă; deci, învățătura este focul care înflaccără silitra.

„Fie care secs are rolul său, conform organisării corporale, facultăților mintale, misssiunii salle respective; bărbatul e destinat a instrui ș′a protege; femeea, a fi blăndă și simțibilă.

„Fericirea genului uman repausă pe simplitatea moravurilor domestice; femeea e regină de drept în interiorul familliei; un menagiu nu se poate conduce cu spiritul lui Talleyrand și cu principiile lui Makiavel; ci cu blăndeța bărbatului și amorul femeii.

„Omagele ce bărbații au depus în toți timpii la picioarele secsului frumos, s′au a dressat la grațiile și virtuțile lui, și nici decum la știința lui.

„Napoleon I a respuns D-ei de Stael, autore a multor opere însemnate:

„Mai mult stimez p′o femee care face copii, decăt pe celle ce fac cărți.”

„O femee perde grațiile și moravurile salle, cu căt căștigă în științe și talente.

„Locul femeii nu este pe băncele școalelor, dupe cum s′au văzut adesea asemenea esemple în Bolonia și în Italia; ci la cuhnie și lăngă leagănul copillului său.

„Natura a indemnisat pe femee, pentru geniul ce a accordat bărbatului, cu grațiile și cu finețea; nici o femee, ori căt de proc o psită, n′a inventat nimic.

Nici kiar invențiunea gazului nu o suntem datori femeilor.

„Femeea are destule occupațiuni în menagiul ei, ca să′i mai rămăie timp pentru scris și lectură.

„ O femee ce ține pana în mănă este tot așa de ridiculă ca un soldat ce face ciorapi.

„Prima educațiune a copillului, încredințată mamei mai cu seamă, este cu totul paralisată când mama este atacată de boala autorlicului. Oăle rămăn neclocite, cănd găina vrea să cănte mereu și tare ca cocoșul, zice proverbul.

„Permit unei femei să scre pentru public, zice Lemontey, sub trei condițiuni:

1. A avea tot de-una dinții albi, măinele curate și rufele toate albe ca zăpada.

2. A se occupa de casă și de copii, măcar patru ore pe zi.

3. A nu lua în rîs nici odată pe bărbatul ei.

La acestea mai adăogăm, din partene, o a patra condițiune, sine qua non:

4. Ca femeea litterată să publice operile salle anonim.

„Poate fi ceva mai ridicul de căt a intra într′o casă unde domnește desordinea și necurăția, și a vedea p′o fată, p′o soață sau p′o mamă cu pana într′o mănă și cu cartea într′alta?

„Femeileautore sunt mai puțin fecunde de căt celle lalte, și facerile lor cu mult mai grelle, și sănătatea lor cu mult mai debilă, și reputațiunea lor cu mult mai ekivocă.

„Voltaire zice: ” din minutul cănd secsul, născut spre a place prin grațiile și virtutea sa, avu ridiculă pretențiune a juca rolul de învățați, morala și letteratura merseră descrescănd. ”

„Proverbul franțes zice:

Femme sage

Reste a son menage.

„Aristotel, Eshil, Malebranche, Montaigne, Moliere, Rousseau, Boileau, Fenelon, Iuvenal, toți genii reformatori s′au pronunțat gategoric contra femeilor procopsite.

Rousseau zice:

„Un om cu educațiune nu se cade să ia de soție o femee fără educațiune; prefer însă d′o mie de ori o femeie simplă și crescută la țară, decăt o femee sapientă (procopsită) și cu pretențiune de autor (bel-esprit), care se așeze în casa bărbatului un tribunal de literatură, presidat de dănsa. O asemenea femee e flagellul bărbatului, al copiilor, al amicilor, al valeților, al tuturor. Din înălțimea geniului său, ea desdemnă toate datoriile de femee, și devine bărbat dupe esemplul damicellei de Lenclos... Toate aceste femei, cu pretinse talente mari, nu impun decăt nerozilor. Mai toate operile lor sunt în mare parte scrise sau corectate de adoratorii sau amicii lor intimi. O asemenea șarlatanie e nedemnă d′o femee onestă, kiar având femeea talente adevărate; pretențiunea sa de autor o înjoseșta. Demnitatea ei este a fi necunoscută (ignorée); gloria ei stă în stima bărbatului; și plăcerile salle, în fericirea familliei.”

„În fiine, Moliere zice:

Je consens qn′une femme ait des clantes de tout,

Mais je ne lui venx point la passion choquante

De se rendre savante afin d′etre savante.

........................................

Il n′est pas bien honnete, et pour beaucoup de causes,

Qu′une femme étudie et sache tant de choses.

Former aux bonnes moeurs l-esprit de ses enfants,

Faire aller son menage, avoir l′oeil sur ses gens,

Et regler sa depense avec économie,

Doit etre son etude et sa philosophie.

Nos peres sur ce point etaient gens bien senses,

Qui disaient qu′une femme en sait tonjours assez

Quand la capacite de son esprit se hausse

A connaître un pourpoint d′avec un haut-de-chausse.

Les leurs ne lisaient point, mais elles vivaient bien;

Leurs menages etaient tout leur docte entretien;

Et leurs livres, un de, du fil et des aiguilles,

Dont elles travaillaient an trousseau de leurs filles;

Les femmes d′apreasent sont bien loin de ces moeurs!

Elles veulent écrire et devenir auteurs.....

Eat traducerea acestor versuri sublime.

„Consimț ca o femee să aibă idee despre tot ce o poate interesa ca soție si ca mamă; nu pot sufferi însă s′o vadz stăpânită d′astă patimă ridiculă d′a voi sa fie procopsită numai ea să fie procopsită....

„Nu e deloc frumos, pentru multe cuvinte ce se ′ntelleg, ca o femee să știe câte știe un bărbat. Singurul studiu, singura filosofie a femeii cată să fie de a forma spiritul copiilor săi pentru bunele moravuri, a îngriji bine de toate alle casei, a fi cu privegere asupra purtării servitorilor, și a fi econoamă, cheltuind mai puțin decât venitul.

„Părinții noștrii (Franceșii), oameni cu minte aveau dreptate când ziceau că o femee e destul de învețată când știe să deosibeasca minteanul de mantaoa bărbatului. Femeile lor nu citeau cărți; traiu însă bine cu bărbații lor; toată conversația femeilor d′atunci privia la căsnicia lor; în loc de cărți, aveai acul, ața și degetarul; lucrau mereu la rufele de zestre alle fetelor. Femeile d′azi, cât nu seamăn elle cu acellea! Tuturor femeilor azi le ai intrat în cap să se facă autori; și toată ziua le vezi cu cartea în mână.

Eată și căte va esemple trase din istoria universală, spre susținerea cellor zise.

„Daca Pericles n′ar fi fost dominat de frumoasa Aspasie, ce era mai tot așa de învățată ca și dănsul, Atena n-ar fi perdut așa curănd moravurile, și prin urmare, libertatea, sub guvernul acestei curtisane procopsită.

„Margerita de Navarra, prima femee a lui Enric IV, ar fi fost mai puțin galantă daca știa mai puțină carte.

„Daca Caterina de Medicis n-ar fi știut carte, nu s-ar fi întămplat poate măcellăria cunoscută sub numele la Sainte-Barthelemi.

„Daca ducessa de Longueville ar fi fost o simplă femee casnică, fără atăta cultură, n-ar fi abusat de influința sa morală asupra Marelui Turen, în căt să′l facă a întoarce armele contra patriei salle.

„Dacă doamna Guyon s′ar fi mulțumit numai cu frumusețea ei, fără a mai învăța carte multă, n-ar fi rătăcit frumosul geniu al lui Fenelon.

„Antigona, fata lui Edip, n′avu nevoe de învățătură, ca să devie modelul pietății filiale; asemenea și Ruth, fata înțeleptei Noemi, ce nu știa nici măcar a citi și a scrie.

„Din contra, Safo ′și ar fi conservat reputațiunea daca nu știa să scrie; și n-ar fi dat secsului ei esemple de scandal.

„Pe țărmurile Nilului, înțeleptele egiptene nu încredințau copii lor la doici de țară; nici nu năpustiau leagănul copillului, ca să meargă să asculte în public pe cutare șarlatan, cum fac azi, în seculul XIX, femeile dupe malul Senei, ai căror bărbați civilisează lumea.

„ Verginile lacedemonene, cari înflăcărau în locurile publice curagiul și patriotismul junilor spartani, nu știau carte.

„Teocrist, ca să ne dea o idee de frumoasa Elena, zice că torcea mai bine de căt toate femeile salle.

„În Omer aflăm pe Penelopa, atăt de fidelă soțului ei căllător, torcănd zi și poapte în mijlocul servelor, și respingănd roiul de adoratori ce o assaltau; Penelopa nu știa nici șăcar să citească.

„Asemenea și Andromaca, soția lui Hector, și Nășica, fata regelui Alcinous, care spăla singură veșmintele tatălui ei; Lucreția romană care se sinucide, nemai putănd viețui după desonoarea patului conjugal; cum și acea femee din populul roman, ce nutria cu laptele ei pe mamă sa, condamnată a muri de foame în înkisoare, toate acestea nu știau carte.

„Din contra, regina Zenobia, de ar fi fost mai puțin învățată, ar fi fost mai puțin ambițioasă; și nici odată n-ar fi consimțit la assassinatul bărbatului ei.

„Doamna de Maintenon, ce avea pretențiuni pentru șiințe și politică, compromisse Franța și desconsideră pe Ludovic XIV în okii istoriei.

„Cristina, regina Sveției, pusse d′assassinnă pe amantul ei subt okii săi, în galeria dela Fonteneblo.

„Margerita Sarrokia, damă mare din Napole, ar fi putut trăi și muri stimată de toți; dar niște slabe talente în litteratură îi inspiră atăta vanitate, în căt muri în floarea vieței, disprețuită de toată lumea.

„În fine, Genevieva, care a salvat Parisul de furia tui Atilla, și Ioana d′Arc, care a salvat Franța de Englezi, erau niște simple păstorițe cari nu știau carte.

„Asemenea și Laura cea frumoasă, care a inspirat pe Petrarca, și căria suntem datori celle mai frumoase versuri alle acestui poet simțibil, Laura nu știa carte. „Era, zic cronicarii timpului, o păstoriță naivă, care știa numai să păzească oile.”

Vezi opera: Il ne faut pas que lee femmes sachent lire, de Sylvain Marechal

Cerem ertare lectorutui daca l′am obbosit cu atătea citațiuni, cari au și elle interesul lor.

Ei bine! cu toate aceste argumente și esemple, noi suntem de părerea cellor ce susțin că femeea trebue să învețe tot ce ′i poate folosi ca fată, ca soție, ca mamă, ca casnică, ca cetățeană; adică, ca fată să învețe morala în conduita părinților și în cărți morale: mama ei să stea în tot minutul în okii fetei oglindă vie de bune purtări; fata să învețe limba maternă și o limbă streină, cu grămateca lor; să învețe bine geografia și istoria patriei salle, și să aibă idee lămurită de geografia și istoria universală, esplicănduise filosofia istoriei din puntul de vedere al civilisațiunei. Să învețe un instrument și pictura, ca să ′și eserseze vocea și talentul, daca are talent ș′un organ bun; și aceasta, pentru distracțiunea ei, în orele salle de repaos, și pentru mulțurmirea bărbatului ei, care are nevoe a uita un minut luptele politice, și grijile familliei, lăngă sănul cald al consoartei salle, al mamei copiilor săi. Să învețe aritmetica și economia casnică, care este cel mai frumos ornament pentru o femee; adică, să știe croi și coase toate veșmintele tuturor membrilor familliei; să știe a face mult din puțin, și a avea tot d′auna o reservă de bani albi pentru zille negre. Să aibă în fine oare care idei despre politică, fisică, istorie naturală; dar aceste idei să le capete della bărbatul ei, în dulcele lor convorbiri de earna, înaintea focului. Să învețe mai cu seamă a′și iubi și a ′și respecta bărbatul, deprinzănd′o părinții de mică a privi pe bărbat ca pe părintele ei, ca pe mentorul ei, ca pe Dumnezeul familliei; iar nu ca pe despotul femeii, nici ca p′o jucărie în mâna unui copill resfățat.

În fine, cănd o femee va avea talente eminente, ca Georges Sand, ca d-na de Stael, ca D-na Dora d-Istria, (născută Gica), ce a illustrat Romănia prin opere demne de admirațiunea și stima lumii civilisate; sau cel puțin un talent ca D-na Sofia Hrisoscoleo, (născută Coce) a căria perdere este tare simțită, acea femee să′și cultive talentele cu care a dotato Natura; recomandăm însă acestor genii feminini:

1. Daca sunt măritate și au copii, să nu ne îngriească sacra lor datorie de mamă, de soață, de casnică; ci să consacre studiului numai din orele de recreație și de repaus.

2. Pănă a nu se arăta în public, să facă studii serioase în arta ce a îmbrățișat.

3. În fine, daca se poate, în interesul acellor autori feminini ș′al secsului lor, măcar primele opere cu care debută, să fie anonime.

—Seculul în care trăim reclamă neapărat luminarea spiritului fe meii, spre a putea femeea fi demnă de bărbatul ei luminat, și de societatea în care trăește; reclamă mai cu seamă cultivarea inimei femeii, unde residă fo cul sacru care face din femee o Laură, o Cornelie, o Lucreție, o Ioana d′Arc, o Doră d′Istria.

CAPITOLU IV

A doua di după cununie

Avestița era o fată de l8 ani, cu un temperament săngeros, cu o imaginațiune inflamabilă, cu constituțiune nervoasă, cu un caracter indolent, și cu o față d′un brun pallid: toate acestea, simtome relle într′o căsnicie, căci arată o femee vicleană și neconsecuentă.

Era șase ore din zi. Avestița se deșteptă într′ un sgomot neobicnuit: bărbatul ei sforroia lăngă dănsa, tocmai ca un armăsar cănd i esse lupul înainte.

Femeile nervoase sunt foarte impressionabile. Avestița, fără voea ei, începu să rîză cu hohot, un rîs omeric, care ar fi deșteptat morții; bărbatul ei însă continua sforroitura sa comică, vorbind în somn și dănd din picioare, ca un call cu nărav.

Ea își aruncă okii asupra bărbat său, și′i văzu capul înfășurat într′o batistă vărgată, cu două funte d′asupra frunții; aceasta′i da aerul unui taur, sau al unui puiu de cerb; ea simți încă o odoare nesufferită ce esala corpul bărbatului; atunci scoate un țipăt, sare din pat, ca la vederea unui șarpe încolăcit lăngă dănsa, și aleargă drept fereastră.

Deskise fereastra ce da spre grădina plină cu flori și cu arburi fructiferi; aerul curat al dimineței mirosul bălsămitor al florilor, liniștiră puțin săngele ei. Coborî iute în grădină, și făcu ocollul ei; apoi intră makinalmente într′un pavillion așezat în centrul grădinei; aci era camera de lectură și de petrecere a Cerbureanului; un scritoriu în mijlocul pavillonului, o bibliotecă împregiur, o canapea și șase scaune de paie: eată toată mobila acestui kioskiu, ai căruia pereți erau de sticlă colorată, și umbriți de ederă.

Ea se așeză pe un scaun lăngă scriitoriu; într′o cutie d′alle scriitoriului era o keie; trasse cutia aceea afară, și văzu mai multe billete dulci d′alle ei.... La această vedere, lacrămile i se porniră aceste lacrime i ușurară inima, ce semăna cu natura înaintea unei vijelii. Ea dette peste următorul billet, care o determinasse a′și călca datoria de Vestală, înaintea timpului prescris de religie.

Cerbureanu către Avestița.

O oră dupe miezul nopții.

„Lumina suffletului meu!

„Singur în Univers la această oră solemnelă, emisferul nostru mi se pare o immensă Necropolis, luminată de lampa misterioasă a nopților, ca o candelă d′asupra unui mormănt.

„Iar tu, bella mea, tu, angelul vieței melle, tu pari o Madonă plutind în nuori de aur p′un ocean de azur. Tu, în acest minut, inspiri pana mea; tu îmi dictezi cuvăntul sacru te iubesc!

„Ei bine, crudo! pentru a mia oară ′ți o repet: te iubesc! te iubesc! te iubesc! Cănd ai putea tu citi acum în inima mea, m′ai iubi, m′ai iubi, fără înprotivire, fără temere; căci, cum zice un poet romăn:

„O! inima ′mi e templu; și tu, o zeitate, „La care eu cu lacrămi mă′nkin și zi și noapte!

„Dar, nu! Tu nu mă iubești, fiind că nu ai încredere în cuvintele mele! Amorul este orb, Amorul e un copill: nu vede, nu judecă; ell simte numai cu inima; în inimă este viața și forța lui. Tu nu crezi că aceste cuvinte, scrise cu lacrămi, sunt eșite din inima mea!

„Iubește-mă, Avestițo; încredete în mine, și nu te vei căi. Roșă a Societății, lasă p′un fluture setos a cullege mierea dupe fruntea ta, plină de roua innocenței ș′a juneței. Viața e un vis! Măine poate crivățul va smulge floarea din rădăcină, și o va arunca în vallea obscură sau în lacul vecin! Măine poate fluturul e prins d′un copill, și moare martirisat, kiar lăngă rosa lui cea iubită!

„Lampă a nopților, tu, care vezi lacrămile melle; tu, în sănul căria încredințez neîncetat suspinele inimei melle; spune tu Laurei melle ceea ce simte pentru ea Petrarca al ei! Poate tu vei fi crezută!

„Dar ce văz?!! Avestița contămplă în acest minut Luna, ca și mine: pe doă raze alle Lunei, ce formează un triungiu, alle căruia ungiuri de la bază sunt inimele noastre, okii noștii se întălnesc în sănul Lunei, în al treilea ungiu al misteriosului triungiu.

„Așa! Ea mă vede! Ea citește în inima mea!Ea mă iubește! Ea va recori suffletul meu!.....

„O! așa! esclamă Avestița plăngănd. În noaptea aceea, o noapte de toamnă, melanholică ca inima mea, în noaptea aceea, în grădina pensionatului, am devenit criminală în okii conștiinței melle: Cel puțin, daca dănsul nu m-ar fi făcut să perz illusiunele....

„Dar ce văz?!! Eată cunceptul acestui billet fatal... A cui e scriptura aceasta? Scriptura Misticescului! Cum? Billetul acesta nu e compus de Cerbureanu? Așa dar ell m′a înșellat? Așa dar ell nu este ceea ce am crezut că este? Psyche a fost așa de fericită cănd a descoperit un Amor sublim în locul unui Dragon fatal; dar eu!.......”

Avestița înkisse ușa pavillonului pe din întru; trasse cortinele, și se pusse a căuta toate hărtiile, cu ardoarea cu care avarul caută tesaurul perdut.

„A! Eaca conceptele billetelor dulci, toate cu adressa mea, toate de măna Misticescului!!!

„Frumos! Va să zică D. Cerbureanu este un innorant! Ell seamănă cu unii din ministrii regulamentari, cari iscăleau (mănjiau) hîrtiile formale, fără a le mai citi.... Nici ortografie! Nici idei! Nici stil!

„Dar billetul acesta?! Infamul! Ell a avut o femee, cu care are duoi copii! Ea îi scrie, cu data de eri, să nu abandone copillașii și pe mama lor orfană, a căria innocență a ucciso ell... Ce monstruositate! Miserabilul acesta nu merită nici kiar disprețul meu...

„Dar billetele acestea?! Sunt della creditorii lui, cari ′l amenință a ′i vinde toată averea secuestrată, daca nu ′i vor refui îndată.

„Dar acesta? Della un jucător de cărți, ce′l amennință cu pistolul, daca nu ′i va plăti 200 lire ce ′i a luat în joc, sunt căteva zille.

„Dar cestă-l-alt? O declarație d′amor către cine? Către o văduvă!.. De cănd? De la 22 Septembrie trecut. Pe cănd dar Petrarca al meu adressa Laurei salle billetul de mai sus, tot acest Petrarca, și tot în acea zi, adressa acelleași idei, și kiar acelleași cuvinte, unei alte femei.... Dar cine să fie această femee? Vom afla-o.

„Ha! ha! ha! ha! Eaca doă concepte de billete,scrise cu măna lui Petrarca al meu, unul către mine, altul către Misticescu! Model de idei, de stil, de ortografie!.. Sunt scrise în limba francesă, d′un om care a avut dascăli frantedi, și care a căllătorit în Europa.

„Aceste duoă billete merită a fi cilite în întregul lor, și kiar publicate, în onoarea feciorilor de boeri regulamentari; fiind că socrul meu și tata lui Petrarca (illustrul meu consoarte) era Serdar, făcut în zillele lui Mihai-Vodă Viteazul della 1843.

Cerbureanu către Avestița

Cher amie,

De votre bilié je comprande que vous voulé savoir les plase les plus favorable.

Les plus favorable pour metre le bilié it et la ou nous avons mis lotre. Ton lie, mais si quelquine le trouvera? que je vous disse entre ses livres et ses papiers, si le mètre ou la maitrese le trouvera? Dotre plas plus favorable je ne coné pas. Je vous pris mon chère amie pancé vous, et donne moi une idés plus favorable de votre tete.

Acellași billet, scris cu ortografie,spre a putea fi întelles de lectori.

Chère amie,

De votre billet je compreds quo vous voulez savoir la place la plus favorable (ou il faut cacher le billet).

La plus favorable (place) pour mettre le billet, it est la ou nous avons mis l-autre. Ton lit? Mais si quelqu-un le trouvera? Que je vous dise (le mettre) entre ses (tes) livres et ses (tes) papiers (cahiers)? Si le maître ou la maîtresse le trouvera? D-autre place plus favorable je ne connais pas, je vous prie, ma chère amie, pensezvous (meme), et donnezmoi une idée plus favorable de votre tete.

Să traducem acest billet pentru cei ce nu au fericirea supremă a cunoaște limba francesă, cel puțin pentru a înțellege frumusețile acestor duoă billetemodel.

Scumpa mea amică,

„Din billetul Dumitale înțelleg că dorești a afla locul cell mai sigur unde să punem billetele noastre în viitor.

„Deci, locul cell mai favorabil pentru acesta este tot locul știut, unde am pus și celllălalt billet. Sub patul tău nu e bine, căci poate îll găsește cineva; nici în cărțile sau în caietele talle, căci poate dă peste elle directorul sau directrița institutului. Cum vezi, nu cunosc alt loc mai favorabil. Te rog, scumpa mea amică, găndeștete singură la aceasta; și dă′mi tu o idee mai bună în această kestiune.

Cerbureanu către Misticeseu

Cher ami,

Voila je vous avertie pour tous qui se passé.

Elle aussie ma jetait une recare de feux, mes la recare ete une peux plus dous, parsque vous savaiz que la premier fois comme je vous edie gull ses fais rouge et it ma refusse deux ou trois jours en ne me parler.

Apresen mon ami je ne se pas si la recus, mais it ne ma parler au premier egar(I) et sa mes donne de comprenedre quil ne la pas recus, me j-aie cherce a chat eusten et je ne trouve auqune reponce. Et sa mes fait une terrible chacrene, qui et aneta de me cosse la mort.

Encie mon cher ami joises de vous prié de me faire encore une bilie plus doux que lotre en li faisen un peux a comprendre que se de moi.

En lui dissen pour quois it aime des faire des malheureux, et en lui disen que sil donne une reponse alors je lui donnere a comprendre qui je suis, par mon signiature, en lui disen quo ma cher je ne crois pas se reins, que vous me le faite, pour autre choise qua selmen pars que vous ne desende jamais par saitte petit escalier, la plasse ou it metera la reponse sera entre le colon de mur et les place ches qut son contre les colons, du petit escalier en hos, en lui disen que ou la, entre le colon, ou ala plasse indiqué par lotre bilie, en fene ou it poura des ses deux plasse favorable.

Tous sa je vous pris qu-il se fasse avec la plus crande politese et douseur de l-a Moure.

Je vous pris de lecrir sur une autre autre papier et de aurdonne an domestique cânte it sera prete, quil vien le prendre pour que je le vois et apre vous lecrire sur le propre.

Parcque je fairat tous me possible de le metre a une place (lui fixer le jour) quand it favorable. sera preț, (pour) qu-il vienne.

Adieu et je sui votre ami.

C.....

Amatorii d asemenea pot vedea originalul acestor epistole la autorul acestei opere.

Acellași billet, scris cu ortografie

Cher ami,

Voila, je vous avertis pour (de) tout ce qui s-est passé (relativement a notre sujet). Elle aussi, m-a jeaté un regard de feu, mais le (ce) regard a été un peu plus doux, parceque, vous savez, la premiere fois, comme je vous ai dit, elle s-est fait (elle est devenue) rouge; et deux ou trois jours (apres) elle n-a refusé la parole (elle m-a tourné to dos).

Apresent, mon ami, je ne sais pas si elle a reçu (le billet); mais elle ne m-a pas voulu me parler (comme) la premiere fois, et cela me donne à comprendre qu-elle ne l-a pas reçu; mais (moi) je cherche a chaque instant (a la place indiquee), et je ne trouve aucune reponse. Cela me fait un terrible chagrin, qui est en état de me causer (donner) la mort.

Ainsi, mon cher ami, j-ose vous prier de me faire encore un billet, plus doux que l-autre, en lui faisant (donnant) a comprendre que ce (billet est) de moi.

En lui disant (encore): pourquoi aime-t-elle a faire des malheureux? Que si elle donne one reponse (a ma lettre) alors je lui donnerai à comprendre qui suis-je, par ma propre signature. En lui disant (en fin): ma chere, je ne crois pas ce refus (serieux); que vous ne le faites (vous refusez) pour autre chose, que seulement parce que vous ne descendez jamais par ce (le) petit escalier.”

(Ajoutez lui que) la place ou elle mettra la reponse sera entre les colons du mur et la place (la distance) qui est entre les colons de ce petit escalier, en haut; en lui disant (encore) que (ou bien) la, entre ces colons, ou (bien) à la place indiquée par (dans) l-autre billet; enfin, ou elle pourra (mieux) de ces deux places (indiquées).

Tout cela, je vous prie, fais-le avec la plus grande politesse et douceur de d-amour.

Je vous prie d-ecrire (ce billet) sur un autre papier, et d-ordonner an domestique (lui fixer le jour) quand il sera preț, (pour) qu-il vienne le prendre; et, apres l-avoir vu, le transcrire (de ma propre main) sur (un autre) papier propre.

Je ferai tout mon possible de le mettre (cette fois) a une place favorable.

Adieu; et je suis votre ami.

C.

Dupe lectura acestor billete, Avestița ridică okii și măinile la cer, și zisse:

„Îți mărturisesc, Dumnezeul meu, d′această descoperire! Ea mă tămăduește d′o passiune nedemnă de inima mea.”

Avestița era salvată! Luă toate aceste epistole,le înkise într′o cutioară, și le ascunse bine; se urcă apoi în camera sa, radioasă de bucurie și de fericire.

Terminăm acest capitol cu traducerea billetului d′al duoilea, mult mai interesant de căt cell d′ăntăiu, și cari amăndouă erau scrise în rumănește de Cerbureanu, ș′apoi traduse tot de dănsul în limba care văzurăți.

Cerbureanu către Misticescu.

„Scumpul meu amic,

Eată, te înștiințez despre tot ce s′a petrecut in pricina știută.

„În fine, ′mi a aruncat și ea o privire de foc, o privire mai dulce de căt celle-l-alte; căci, îți aduci aminte, întăea oară cănd m′a văzut, ea s′a făcut roșie; apoi, vr′o duoă trei zille, n′a vrut să′mi mai vorbească.

„Acum, amice, sunt neodihnit, neștiind daca ea a priimit billetul meu; cănd am văzut-o dupe aceasta, nu ′mi a adressat nici un cuvănt; ceea ce îmi dă să înțelleg că poate nu l-a priimit; eu caut în tot minutul la locul știut, și nici un respuns din parte′i. Aceasta îmi causează o durere ce e în stare a mă omori.

„Așa dar, amice, te rog, fă tu un alt billet, mai dulce de căt cellălalt, dăndu′i să înțelleagă că e dela mine billetul acesta.

„Zi în acest billet:

„De ce′i place a face nenorociți? și că daca ′mi va respunde la billetul acesta, îi voiu descoperi atunci numele meu,suscriind billetul în viitor cu propria mea semnătură; că nu crez serios în refusul ei; și că de ar căuta sub scara cea mică din dos, ar găsi billetele; că locul otărăt pentru punerea biletelor să fie în viitor sus, în capul scării, între distanța dintre scarea cea mică și stălpii sallei de jos; sau, de nu′i convine acest loc, fie tot locul însemnat în billetul precedent; în fine, unde ′i o veni mai bine.

„Toate acestea, te rog, amice, să le scrii cu toată politeța și dulceața amorului.

Spune adducătorului acestui billet cănd să viie să ia billetul tău, pe care îl voiu prescrie eu p′o hărtie frumoasă, și′l voiu pune singur la locul însemnat.

Adio!

Amicul tău

C.

CAPITOLU V

Luna de miere

Cerbureanu se deșteptasse la zece ore tresărind: visasse că′l gonia un taur terribil, ce′l luasse în coarne, și′l purta ca în triumf pe stradele capitalei Principatelor-Unite, însoțit de akklamările poporului, tocmai ca un consul roman cănd priimia triumful dupe vr′o illustră victorie.

Cerbureanu căscă, se întinse, se frecă la oki, și se întoarse spre iubita lui consoartă, găndind la luna de miere a căsătoriei salle, care avea să țiie cel puțin zece ani, credea ell; dar, vai! omul propune, și Destinul dispune de voința omului. Toace acestea le găndia fericitul nostru bărbat cu okii înkiși; cănd deskisse okii, canarellul sburasse din cuib, și cuibul era rece și sec.

„Unde o fi Avestița?!” Se întrebă ell cu mirare, uităndu-se în toate părțile.

Trasse clopoțellul; un domestic intră.

—Cocoana s′a sculat? întrebă ell căscănd.

—Este în grădină, răspunde servul.

—Bine. Gătește apă de spălat.

Dupe ce se spălă, Cerbureanu luă dulceață, fiind că era foarte tabetliu, aprinse ciubucul, aruncă halatul pe umeri ș′o căciulliță de hir în cană, și coborî iute în grădină/

Avestița cullegea flori ca să facă un buket pentru nașul ei care o cununasse, și căruia era datoare suprema fericire din dimineața acellei zille; ea cănta, găndindu-se la nașul:

„Ah! tărziu foarte te am cunoscut, Al meu iubite, angel plăcut!...”

—Foarte tărziu m′ai cunoscut, angelul meu! i respunse la spatele ei Cerbureanu.

Avestița scoasse un țipăt, ca cum ar fi auzit mormăitura unui urs și ar fi văzut unu mare tot de odată la picioarele ei.

—Te-ai speriat, puiculița mea? întrebă bărbatul, înaintănd ca s′o sărute.

Dar nevasta ′i pusse măna ′n pept, și ′i zisse c′un ton poruncitor și disprețuitor:

—Oprește-te...

— Ce ′nsemnează asta? întrebă bărbatul cu mirare. Ori ai visat și tu vr′un vis groasnic, ca eu astă dimineață.

Și bărbatul începu să narreze iubitei salle consoarte visul său cu taurul, care ′l purtasse în triumf pe toate stradele; nevasta rîsse în inima ei de acest vis care era să se realiseze.

—Așa, am avut și eu un vis, un vis terribil, respunse Avestița fără a se uita la bărbatul ei.

— Dar ce ai tu azi de ′mi vorbești astfel?

—Vei vedea. Ascultă-mă cu attențiune.

—Curios lucru!

—„Visam, începu Avestița, că mă preumblam tristă prin această grădină; obosită de multă mișcare, intrassem în acell pavillon. Acolo, găsesc keiea în cutia scriitorului, trag cutia, și aflu în întru...

Cerbureanu îngălbeni. Avestița se opri un minut ca să′l privească, și să se bucure de consternarea lui. Ell pusse okii în pămănt.

— Am înțelles, zisse ell, vrănd să′și facă curagiu. Va să zică știi tot? Ai aflat tot? Te rog, dă′mi acelle hîrtii, fiind că Dumitale îți sunt netrebuincioase.

Din contra, tocmai mie îmi sunt foarte trebuincioase; sunt datoare a le păstra, eu, acelle tesaure nestimate alle Dumitale.

—Avestițo, unde sunt acelle hîrtii? întrebă restit bărbatul, care începusse să tremure de necaz.

—Sunt la loc sigur, Domnule; liniștește-te.

Cine te-a autorisat să umbli în hărtiile melle secrete?

— Titlul de consoartă a Dumitale.

— Și ce găndești să faci cu acelle hîrtii?

— Asta e treaba mea.

— Așa dar?..

—Așa dar, Domnule, ești un infam.

— Și pentru ce sunt un infam?

— A! vrei s′o afli? Ascultă.

„Fiind că ai împrumutat spiritul și stiința amicului D-le Misticescu, ca să mă amăgești; căci, află, nu junețea D-le, nu frumusețea D-le, nu grațiile D-le, nu averea D-le, m′au făcut a′ți da și inima și măna mea; nu! Ci numai spiritul din billetele ce′mi adressai, și care spirit nu era all Dumitale.

— Spiritul, bine; dar inima mea?

— Inimă? Ha! ha! ha! ha! Inimă!Te lauzi și Dumneata cu inima D-le!... Dar om cu inimă se poate numi acella care scrie fidanțatei salle: „n′am nici un defect”; și ea descopere, a doua zi după cununie, că bărbatul ei este jucător de cărți, încăt ′și a perdut starea în jocuri de noroc, și i s′amenință viața de către frații săi de joc pentru 200 lire? Om de inimă se poate numi acella care ascunde de fidanțata lui, pe care zice c′o adoară, defecte fisice și morale ce desgustă p′o femee bine crescută, și fac impossibilă o căsătorie,? Om de inimă se poate numi acella care abandonă o fată orfană cu duoi copillași mici, dupe ce a amăgit′o, promițăndu′i în scris că o va lua de nevastă? O! daca știam aceasta, Domnule, fii sigur, nu consimțiam nici odată a fi consoarta, nu a Dumitale, ci a unui rege kiar. Mă voiu duce dar, Domnule, la acea infortunată mamă a copiilor dumitale, și ′i voiu zice: „Eartămă, Doamnă, de răul involuntar ce ′ți am făcut. Azi am descoperit secretul D-le, mulțumită Hasardului, sau mai bine Providinței. Nu pot să′ți dau altă satisfacere, decăt a lăsa unubărbat, nedemn de a purta titlul de om și de bărbat, și a publica actele infamiei sale.

Și Avestița își șterse okii cu batista, prefăcîndu-se cu plănge. Cerbureanu căzu la piciorele ei, plăngănd ca o femee.

—O! eartămă, eartămă, Avestița mea! Sunt culpabil, o măturisesc! Sunt criminal kiar; dar toate le am făcut fiind că te iubeam, fiind că te iubesc mai mult decăt viața mea!.. Credemă, îți jur pe.....

— Amorul adevărat, Domnule, e basat pe stima obiectului amat. Amorul fără stimă este o insultă pentru un om cu simțire și de ambiție. Iar jurămintele D-le nu mai au resunet în inima mea.

—Am greșit, eartă-mă!

— Domnule, amorul propriu e coarda cea mai delicată a inimei femeii, care inimă este o harfă, cu care harfă nu e dat tuturor a cănta. Dumneata ai rupt acea coară delicată, de care e legată și coarda amorului.

Așa dar totul e rumpt între noi? întrebă bărbatul, sculăndu-se cu furie.

— Te rog, ascultă-mă cu sănge rece.

„Defectele Dumitale, fisice și morale, și mai cu seamă crima d′a abandona, cu doui copillași mici, o femee care ′ți a sacrificat onnoarea, tot ce o femee are mai sacru, sunt demne de critica generală și de pedeapsa legilor, civile și bisericești; sunt în fine cause legale de despărțire.!

Vedi art. 9, 11, 13, §, 8, cap IV din Pravila Bisericeasa.

„Cu toate acestea, considerănd slăbiciunea D-le, cezici că ai de mine; considerănd critica lumii, care ne va mustra pe amăndoi d′o potrivă; considerănd urgia actuală a părinților mei; considerănd în fine posițiunea actuală a mea, ca mamă; consimț a fi consoarta Dumitale titulară, cu următoarele condițiuni:

1. Vei face o pensiune mensuală infortunatei mame a copiilor D-le, fără a ști ea de unde ′i vine acest ajutor.

2. Nu te vei mai putea bucura în viitor de drepturile Dumitale de bărbat.

3. Ne vom purta în okii lumii cu cea mai mare delicateță, și c′o deosebită affecțiune și stimă reciprocă, ca să amăgim lumea; iar eu voiu avea apartamentul meu deosebit.

4. Liber Dumneata a iubi pe cine voiești, cu condițiunea ca intrigele Dumitale să fie căt se poate mai secrete; eu însă iau angajamentul a nu iubi pe nimeni: toată afecțiunea mea o voiu concentra asupra copillului; lectura, musica, pictura, menagiul, mă vor distra îndestul, ca să nu mă mai găndesc la secsul Dumitale, pe care l′am luat în orroare, mulțumită conduitei Dumitale.

5. A păzi amănduoi despre toate acestea cell mai profund secret, în interesul ambelor părți contractante.

„Daca ′ți convin aceste condițiuni onorabile, n′ai de căt a le suscrie; eu voiu fi soția Dumitale titulară în viitor.

— Și daca n′ași voi a priimi aceste condițiuni?

— Mă voiu înturna la părinții mei, le voiu cădea în genuki; și, ca fiiul cell greșit din Evangelie, voiu cere ertarea lor, depuind la picioarele lor probele infamiei Dumitale; daca părinții mă vor respinge, ceea ce nu crez, mă voiu adressa la consăngenii mei; cănd toți mă vor respinge, voiu publica toate hărtiile D-le.

Îți dau 24 ore de găndire.

— Numai e nici o speranță de reconciliare?

—Kiar speranța, care a rămas în cutia Pandorei, kiar ea a sburat din inima mea!

— Acesta e ultimul Dumitale cuvănt?

— Decisiunea mea e nestrămutată, ca decretele Destinului.

— Foarte bine!

Cerbureanu plecă furios, zicănd în sine: „A!ce nerod am fost să las keiea în cutia scriitorului! Și mai nerod încă, să nu arz toate acelle hîrtii! Cine ar fi crezut că luna de miere a căsătoriei melle va șine numai o noapte? Mă duc să mă consult cu Misticescu; numai ell mă poate scoate din acest abis de umilire și de nefericiri. ”

Peste căte va minute, Misticescu intra în grădină;

Avestița ședea pe gănduri p′o canapea, subt o boltă de viță: era sublimă de frumusețe!

— Bonjur, finișoară! zisse Misticescu, sărutănd măna Avestiței.

— O! Bonjur, nașule! respunse aceasta surrizănd, și devenind roșie ca focul.

— Singură aci?.

— Meditez la umbra acestei vițe. Timpul e așa de frumos! Ia șezi lăngă mine, fiind că am să te consult într′o kestiune gravă.

— Ascult cu toată atențiunea. Dar Iorgu unde este?

—A eșit pentru o oră, zicănd că se duce să întălnească pe cineva; dar trebue să viie numai decăt.

—Așa că ești fericită? Nu mă îndoesc!

—O! Sunt prea fericită! Dumitale sunt datoare această supremă fericire!

— Mie! Nu te ′nțelleg.

—′Mi a spus Iorgu că Dumneata ai fost tot de una pentru dănsul ceea ce era Mentor pentru fiiul lui Ulisse. Ai citit pe Telemah, negreșit?

— Prima carte în care am început a învăța limba francesă, fu Telemah.

—Să venim la kestiunea noastră.

„Eri am priimit o epistolă della o amică a mea din provincie, o amică cu care am trăit în pensionat trei ani, și care s′a măritat, ca și mine, dupe un june ce ′l iubia cu passiune; ca și mine, ea se înamorasse de spiritul bărbatului său.

— Ce e drept, osservă în ironie Misticescu, are mult spirit, și multă cultură...

— Nu este așa? Della cell d′ăntăiu billetdulce ce ′mi a adressat, am descoperit aceasta.

„Dar fiind că părinții amicei melle....

—Cum o keamă, te rog, pe amica D-le?

— Virginia.

—Frumos nume!

—Frumos; dar, te rog, nu mă tot întrerumpe.

—Fără voea mea.

— Să continuăm.

„Fiind că părinții Virginiei se oppusseră la însoțirea ei cu bărbatu-său, sub preteste ridicule, ea se mărită fără voea părinților.

— Tomai ca Dumneata!..

— Într′adevăr, este o mare asemănare între mine și Virginiea.

„D′a duoa zi dupe cununie, Virginia descoperi în bărbatul ei defecte fisice și morale, cari pot anula o căsătorie, și cari risipesc illusiuni ce o fată își face de fidanțatul ei. Ea descoperi încă că billetele ce′i. adressasse bărbatu-său, înaintea cununiei, erau scrise toate de un amic al lui intim, care ′i împrumutasse spiritul său ca să poată amăgi o biată fată fără speriință! Aprobezi Dumneata o asemenea procedare?

—Amorul, Doamna mea, este scuzabil pentru toate actele salle, fiind un copill legat la oki și cu arripe la umeri. Amorul face totul, zic Germanii. Die liebe Kann alles.

Asemenea Amor însă este o canallie, (cannalles) observă Avestița fiind că înșeală o femee făcănd′o a perde onoarea sa, și respectul ce datorează părinților săi, și secsului său, și societății unde trezește, și familiei saie proprii, înfine demnității salle de femee.

— Cam ai cuvănt la aceasta.

— Și amicii intimi, cari trec de mentori ai amicilor lor innoranți sau stupizi, sunt niște criminali cănd împrumută acestora spiritul lor, pentru ca să amăgească cu ell o biată fată, ce trezește numai cu illusiuni de aur, și care devine nefericită toată viața ei, și poate și criminală, cănd descopere șearlatania bărbatului. Așa că am cuvănt și la acceasta?

— O, da! oftă Misticesc, deviind roșu, și puind okii în pămănt.

— Un esempl viu și dureros este amica mea Virginia. Ea descoperi încă că bărbatul ei era cartofor, risipitor, murdar, furios; și că mai toată starea lui era secuestrată de creditori; ce este și mai grav, ell amăgisse o biată fată orfană, promițăndu ′i, în billelele cu care ′i întorsesse creerii, că o va lua de soție;; apoi o abandonnă cu duoi copii mici....

— O! aceasta este infam...

— Nu este așa? Și fiind că mentorul bărbatului Virginiei cunoștea firește toate secretele lui, nu urma ell, ca un mentor ce era, să înștiințeze anonim pe Virginia despre toate acestea?

— Negreșit.

— Și fiind că n′a făcut′o, nu este ell mai criminal de căt bărbatul Virginiei?

—Fără îndoeală, osservă Misticescu, mușcăndu′și buzele. Dar cum a aflat Virginia toate acestea?

— Provedința însăși ′i a descoperit aceste secrete.

— Prin ce mijloc?

— Desgustul ce ′i a inspirat figura comică a bărbatului ei în somn, a duoua zi dupe cununie, și un defect fatal ce punea vărf la toate, au silit′o a eși în grădină, ca să plăngă nenorocirea sa. În grădinaă era un kioșkiu; spre esemplu, ca pavillionul acella din față. Ea intră în întru, împinsă de Destinul ei; aci se așeză p′un scaun lăngă scriitoriu. O keie era în cutia scriitorului; trage cutia makinalmente, și acolo află toate probele infamiei bărbatu-său, ș′alle complicității mentorului său.

—Ce prostie! Să nu arză ell acelle hîrtii!...

— Cel puțin, să nu fi lăsat keiea în cutias scriitoriului: putea să dea peste acelle hîrtii alt cineva, care ar fi făcut abus cu elle; și eată ′l mort pentru tot de-una, și uccis de ridicul, moartea cea mai grozavă din toate morțile.

— Ce prostie!

—Dumnezeu orbește pe păcătos, și ′i ia mințele înainte d′a ′i lua viața sau libertatea.

—În fine, ce resultat a avut această fatală descoperire?

Resultatul final o fost, ăntăiu, că Virginia a pus bărbatului ei mai multe condițiuni grelle, pe care speră că le va priimi, ajutată în aceasta de slăbiciunea bărbatului și de înțellepciunea mentorului; al doilea, Virginia, dupe ce a săpunat puțin capul mentorului, dupe cum merita, ′i a dat să înțelleagă cu fineță că, fiind ell autorul nenorocirii salle, tot ell urma să îndulcească și amara ei soartă.

— Foarte firesc; și mentorul ce a respuns?

—Epistola se termină aci; Virginia mă roagă să o luminez c cu știința și speriința mea; dar fiind că Dumneata ai și știință și speriință înzecit mai multă decăt mine, te rog a mă lumina în kestiunea aceasta, ca să pot și eu lumina suffletul Virginiei.

— Părerea mea, Doamnă, este aceasta.

„Daca ași fi în locul mentorului bărbatutui Virginiei, ași zice aceștia:

„Fiind că eu am făcut tot răul, tot eu cată să′l reparez. Pespunde fără sfială la întrebările melle: „mă iubești din toată inima? Găndește-te bine; eu am cutare defecte, și cutare calități. Allege.... Îți conviu, sau nu?”

„Să presupunem că respunde afirmativ; atunci ași pune următoarele condițiuni:

„1. Subordinarea soldatului pentru șeful său.

2. Prelungirea amorului platonic dupe voința mea.

3. Assigurarea acestor duoă condițiuni prin înscris, cu sănge din vinele salle kiar.

„Cu aceste trei condițiuni, sine qua non, consimț a deveni azi amantul, și măine soțul Dumitale, ași zice eu Virginiei.

— Și eu, daca ași fi Virginia, ′ți ași respunde.

— Pentru ce aceste assigurări?

— Fiind că nu ne cunoaștem. Căsătoria este o contractare între doă inimi; deci, inima omului este un logogrif, pe care nu ′l desleagă decăt autorul său. Daca pentru ori ce transacțiune, la ori-ce contractare, unde nu e vorba de căt de proprietate, se cere o garanție, urmează a se cere o garanție mult mai valabilă la contractarea inimelor, unde sunt în joc onoarea, viața, fericirea, familia, averea, libertatea, viitorul copiilor ș′al a duoă ființe, ce′și jură fidelitate eternă, fără a ′și cunoaște fundul inimei, ca să se încredințeze pe de plin daca într′adevăr pot uni soarta lor pentru eternitate.

—Ai dreptate! Și meriți titlul de mentor. Dar oare Virginia n-ar fi și ea în drept să puie condițiuni fiitorului ei amant și bărbat?

— Negreșit; aceasta este și logic și drept.

— Ei bine! D′ași fi eu în locul Virginiei, ași respunde mentorului bărbatului meu:

„În skimb pentru celle pretinsse de D-ta, reclam și eu în scris dela D-ta amor adevărat și stimă adevărată.

„Și daca ell ar consimți, cum nu mă îndoesc, am skimba aceste duoă contracte, scrise cu sănge din vinele noastre; și am întări această legătură sacră cu o sărutare a la Romeo și Jullietta; apoi ași zice su blimului meu artist:

„Ia harfa, și scoate din ea acum ori ce sunnete voești; căci tu, artistule, tu știi să cănți p′acest divin instrument, încăt să răpești sufletul meu în regiunele sacre, și să′l scalzi în oceanul armoniei divine, acell ocean ce rejuna sufletul femeii ș′al poetului, procurăndule suprema fericire.”

—Comunică dar acestea Virginiei; și te rog, Doamna mea, fiind că m′ai onorat cu încrederea D-le, onoară mă și cu respunsul Virginiei.

—Cu toată plăcerea, respunse Avestița, întinzănd măna Misticescului, care depusse pe dănsa o sărutare de acellea ce sunt pentru suffletul femeii ceea ce e focul pentru earba de pușcă.

Astfel, tot în acea zi, luna de miere dispărusse la apusul căsniciei Cerbureanului, și appărusse, mai splendidă, la resăritul căsniciei Misticescului cu Avestița; căci din minutul acella inimele lor erau legate pentru eternitate cu lanțurile de diamant alle amorului adevărat.

CAPITOLU VI

Amicul întimu allu bărbatului

Cănd Misticescu vru să ′și ia adio della Avestița, aceasta i zisse:

— Încă un minut, te rog; am să ′ți comunic ceva important care te interesează d′a dreptul.

—Ascult cu plăcere, zisse Misticescu, dănd brațul Avestiței.

— Vrei să fii fericit, D-le Misticescu?

— Să fie oare vr′o ființă în lume care să nu vrea să fie fericită?

— Sunt; cei ce țin mai mult la lustru de căt la fond; mai mult la bestie de căt la angel; și la plăcerile simțurilor ș′alle spiritului, mai mult de căt la plăcerile inimei, singurile plăceri cari procură adevărata fericire. Ei bine! Dumneata vrei să fii fericit în sensul acesta?

— Negreșit, Doamna mea.

— Este o ființă care te iubește, o ființă de secsul meu!”

— Ce fericire a fi iubit ca Romeo de Julietta! Și numele acellei ființe angelice? Daca o recomanzi D-ta, urmează a avea o inimă de angel, acea ființă de secsul Dumitale.

— Inima Dumitale n′a devinat încă p′acea ființă care te iubește cu atăta passiune?

— Numai cănd vocea D-le vibră la auzul meu, și cănd măna D-le attinge corpul meu, atunci numai inima mea simte un fell de electrism.

—Aceasta se esplică ușor: este emoțiunea ce un naș, (un părinte) simte la vederea finei salle, a copillului său.

—Nu zic altfel.

—N′ai iubit nici o femee în viața D-le?

—Ca Romeo pe Julietta? Nu, nici odată!

—Căt va fi de măndră și de fericită amica mea intimă, Efimița Veverițeanu!

—Vara bărbatului D-le?

—Ea însăși! Căci ea te iubește cu passiune.

—Mă iubește pe mine Efimița?

—Ca Julietta pe Romeo.

—Ha! ha! ha! ha! ha!

—De ce rîzi?

Fiind că surprisa D-le e d′o natură comică.

—Nu te ′nțelleg.

— Mă esplic. Amorul, ca și căsătoria, este un fel de contract între duoă inime; prin urmare, în contractul acesta, aflu numai o parte contractantă, adică pe Efimița; sunt iubit, fără a iubi. La căți bărbați nu vei fi făcut Dumneata să le palpite inima! ba kiar să le bată, ca la o passăre prinsă de vînător! Urmează din aceasta că Dumneata iubești pe toți acei bărbați? Nu, negreșit. Permite ′mi te rog să fac o presupunere, o simplă presupunere. Ce ai respunde bărbatului D-le, care într′o zi ar veni să′ți zică: „Avestișă, știi tu cît te iubește Misticescu? E în stare a ′ți sacrifica totul, afară de onoare.” Ce ai respunde, te rog, bărbatului la această bizzară nuoutate?

— Ceea ce ar trebui să respunză o femee de spirit în posițiunea mea: „Foarte′i mulțumim de dragoste, D-lui Misticescu; dar nu skimb eu pe bărbatul meu, pe care inima mea l′a alles, nu pe un bărbat ca dănsul, care cu toate acestea are destule titluri la amorul unei femei superioare, ci nici pe un Byron kiar.”

Aceasta ′ți ar face onoare, Doamna mea. Aceasta ar proba că ai și spirit, și inimă, și tact, și educațiune, și că′ți iubești bărbatul ce singură l′ai alles.!

—Biata Efimița! oftă Avestița.

A te culca ș′a nu dormi, A aștepta ș′a nu veni, A iubi ș′a nu te iubi, Sunt trei cause d′a muri!

Negreșit, Mița va muri de durere!

—Biata copillă! oftă Misticescu, la răndul său, Căt o plîng! Dar ce pot face mai mult de căt a o plănge?

— Dar ea îmi spunea încă din pensionat că Dumneata ′i ai dat, nu speranțe, ci oare care semne de iubire.

— Trebuea să fiu un monstru ca să încuragez passiune pe care n′o puteam alimenta. Conștiința n′are a ′mi împuta nimic într′aceasta.

— Și ea care a făcut atăta pentru amorul meu!

Ea care m′a rugat cu lacrămi a sonda inima D-le, și....

—Și a′mi inspira Dumneata amorul Dumneaei nu e așa? Aceasta seamănă cu cei ce încredințează apărarea drepturilor lor la oameni cari au mai mult interes a susține dreptu.. rivalului, decăt p′alle clientului.

—Cu toate aceste, trebue s′o consolăm, s′o menagem, p′această amică intimă a mea, și vară bună cu bărbatul meu, asupra căruia ea are o mare influință morală.

—Nu te′nțelleg, Doamna mea.

— Știi ce este Nevăstuica?

—Un animal ca veverița.

—Așa. Știi căte este de vindicativ acest mic animal? Eată ce am văzut cu okii mei în privința aceasta.

„La 1852 treceam la băile della Eliopatac pe la vama Dragoslavele, din districtul Mușcell. Noaptea ne a surprins la Nisipuri, o locanză de țărani sub muntele Sasu. A duoazi, eu și Efimița, însoțite d′un grănițar, ne suirăm în vărful Sasului, de unde okiul descopere o panoramă încăntătoare. Mulți pătimași de pept beau zer vara în acest munte. Când ajunserăm la stînă, detterăm peste o scenă tristă: un frumos bou, de rasă ungurească, zăcea jos, umfllat căt o butie.

—Ce-a pățit boul ăsta? întrebarăm pe Ciobanii cari făcusseră horă împrejurul boului spintecat?

—Uite, ne respunse baciul, l′a mușcat o afurisită de Nevăstuică, căria am pus furca la scorbora acellui fag, unde e cuibul ei, ca să fugă dup′aste tărrămuri, fiind primejdioasă, cum vezi; și ea, de necaz, nu numai că ′și a vărsat veninul în bota cu laptele dulce, care s′a prefăcut tot într′o piftie galbenă, dar a mușcat și p′ăll mai de frunte bou din cireadă.”

Într’ adevăr tot sîngele boului se prefăcuse într′o gelatină galbenă. Nu voiu uita nici odată impressiunea ce ′ mi a făcut această vedere!

„Pe cănd coboram muntele, Efimița îmi zisse:

— Știi tu, surată, că sunt d′o natură vindicativă, ca Nevăstuica?

— Nu te crez, ′i am respuns, forțănd′o prin aceasta a se esplica.

—ții minte, acum un an, în pensionat, cănd a perit la esamen caietele Mariței E..., rivala mea?

—Îmi adduc a minte.

— Ei bine! Eu ′i am luat caietele și le am aruncat în foc, ca să iau eu premiul la esamen.

— Aceasta nu′ți face onoare, ′i am osservat.

— Șarpele e simbolul înțellepciunii, îmi respunse ea; cu toate acestea, șearpele își lasă veninul în piciorul cellui ce′l calcă pe coadă.

„Așa dar, termină Avestița, eu sunt de părere, în interesul meu ș′al Dumitale, a menagea această Nevăstuică vindicativă.

— Pentru interesul D-le, bucuros; Leul însă nu se teme de Nevestuică, nici kiar de Balaur.

— Nu zic să lucrezi într′aceasta contra inimei Dumitale; dar să te porți cu dănsa cu multă amabilitate, fiind-că....... A! Dar eat-o că vine!”

— Avestița alergă înaintea Efimiței.

— Bonjur, bonjur, draga mea! zisse aceaănd′o dupe găt, și acoperindu′i fața cu săruturi tinere.

—Bonjur, verișoără! Îți urez tot ce dorește inima ta de aur. Eram impațientă a te vedea.

— Mersi, mersi, surățică.

—Bonjur, damicellă! salută Misticescu pe Efimita la rindul lui.

—Bonjur, cuscre! Ai venit să vezi pe fina Dumitale?

—Ca și Dumneata, cuscră.

—Dar Iorgu? întrebă Mița.

—A! Eaca și Iorgu!... zisse Misticescu. Eu vă las unu minut, Doamnelor.

—Fără adio, nașule, zisse Avestița.

—Așa dar, la revedere! respunse Misticescu.

—O! ce bine ′mi pare că te văz, zisse Avestita remăind singură cu Efimița. Aide în pavillon; prea arde soarele aci.

—Ești tu fericită? întrebă Mița pe amica ei intimă.

—O! foarte fericită! Ție′ți sunt datoare această supremă fericire! Nu știu cu ce să mă plătesc de atătea servicii ce ′mi ai făcut!

— C′o simțire sinceră, și cu...

—Înțelleg. Tocmai cu aceasta mă occupam. Am sondat inima lui Alecu; ell simte pentru tine, pe căt am putut înțelege; dar nu s′a declarat categoric.

— Tot de una în reservă! oftă Mița.

— ′Mi a declarat că voiește a studia inima fiitoarei salle consoarte, fără a o numi însă; n′așteaptă de căt o moștenire della un unkiu all său, ca să se decidă. I′am silit a ′mi face portretul obiectului său adorat; și ′mi a descris kiar fisionomia ta și caracterul tău, fără a voi însă a pronunța numele tău, sub cuvănt că buna-cuviință cere a păzi tăcerea. L′am assigurat în fine c′o cunosc pe fiitoarea lui consoarte, încredințăndu ′l depre calitățile superiore alle inimei talle angelice.

—O! mersi, mersi, draga mea! Căt ești de bună!

—Nu fac decît ceea ce ai făcut tu pentru mine. Daca tu nu mă assigurai despre inima vărului tău, cu toată junețea, frumusețea și averea lui, nu ași fi avut curagiul a brava urgia părinților și critica lumii.

—Cum ți se pare Iorgu?

— Un bărbat adorabil.

Cu toate că în 12 ore nu se poate da pe față vr′un defect, d′o fi având vre unul; pe căt îll cunosc însă, nu crez să aibă defecte d′acellea ce desgustă p′o femee. Este puțin cam iute, cam gelos, cam cartofor; dar amorul tău, blăndețea ta, îll vor face un bărbatmodell.

— Cu ajutorul tău, sper a ′mi realisa scopul....

Să lăsă un minut pe amicele intime, și să transportăm pe lector în salonul unde convorbesc amicii intimi.

Cerbureanu, intrănd în salon, se aruncasse p′un fotoliu, pallid ca moartea, și tremurănd ca frunza pleopului la sufflarea crivățului.

—Of! amice, zisse ell. Te caut de duoă ore. Am mare nevoe de consiliile talle....

—Ce este? îll întrebă Misticescu cu mirare.

—Vai! sunt predestinat!

—Ce zici?

—Înkipueșteți c′am perdut și inima și măna Avestiței.

—Ce spui?

—Avestița nu mă mai iubește!

—Nu te ′nțelleg.

—Ce fatalitate!.

—Ci esplicăte odată, că șez pe mărăcini.

— Amețit cu însurătoarea, am uitat eri keiea în pavillion. Avestita a intrat azi ș′a găsit acolo toate billetele noastre și altele multe mai comprometabile..... Înțelegi?...

— Nenorocitule! Dar nu puteai să le arzi, sau să le ascunzi într′un loc încăt nici Satana să nu le poată afla?

—Răul s′a făcut; trebue acum să conjurăm furtuna.”

Cerbureanu narră toată scena din capitulul IV.

—Ce consilliu îmi dai tu în această supremă nenorocire?

„Să suscrii îndată toate condițiunele dictate de nevastă: eată scăndura ta de salvare.

— Să′mi suscriu singur eu sentința?

—Din duoă relle, cell mai mic; cu răbdarea și delicatețea vei putea recăpăta tresaurul, perdut din nerozia ta.

—Și cănd?

— Peste o săptămănă, o lună....

—Și pănă atunci?..

—Căte flori suave nu esală profumul lor în grădina societății! Bărbatul e flutture, femeea e roșă.

— Dar cu aceasta a ′și autorisa neconsecuințele nevestei.

— O femee ambițioasă ca Avestița nu devine așa curănd neconsecuintă; ș′apoi pune ′i și tu o singură condițiune: să nu iasă afară din casă fără tine; astfel poți mai ușor s′o privegezi.

—Idee sublimă! Dar daca n′o vrea să priimească această condițiune?

—Va priimi, te assigur; cunosc bine inima femeilor.

— O! amice, tu îmi dai mai mult de căt viața!îmi dai speranța!

—Trebue însă să fii discret, și să te porți cu dănsa cu cea mai mare delicateță. Fereștete mai cu seamă de femei; femeile sunt slabe de gură.

—Este de interesul meu aceasta; dar ea, fiva oare discretă?

—Ea e mult mai interesantă de căt tine a păzi tăcerea.

—Cu toate acestea, îmi trebue acelle billele fatale; nu pot suferi a le vedea în măna ei.

—Cu timpul și cu delicateța capeți totul.

—Singura idee că tu ești Mentorul meu, mă susține și mă încuragiază; altfel, ași deveni criminal,ca să ′i smulg acelle probe autentice alle desonoarei melle.

—Fii liniștit și cu minte. Îndată ce-oiu vedea că nu mă asculți, mă retrag.

— Îți jur pe onnoare că....

—Destul. Acum să venim la altă kestiune. Tu știi căt iubesc eu pe vara ta, pe Mița Veverițeanu. Nu′i am declarat însă pănă azi amorul meu; din contra, am fost cu dănsa în cea mai mare reservă: căci mă tem să nu descoper în ea vr′un defect care să mă facă a mă căi în urmă.

—Ce bărbat cu minte ești tu! Toate fetele sunt angeli; de unde es dracii din căsătorie? Dar ce pot face eu pentru tine în kestiunea aceasta?

Să alimentezi tu această passiune în inima ei; și să osservi daca are vr′un defect ascuns, defect care face impossibilă o căsătorie.

— Nici un defect altul n′am descoperit în Mița, decăt o răutate de șarpe, cănd îll calci pe coadă.

— Aceasta e mult; dar nu dovedește decăt o mare simțibilitate d′amor propriu. Ori cum, tu osservă; ca văr, ai liberă intrare la dănsa. Încă un consiliu, în privința nevestei tale; înkide ușa tuturor amicilor tăi, și kiar consăngenilor voștri.

—„Pentru acesta trebue să ai servitori devotați, cari se spuie tuturor că nevasta ta nu e acasă, și cari să′ți raporteze tot ce se face în casa ta, încăt nici un șoarice să nu se mișce în casă fără să nu simță aceste pisici.

—Și unde să găsesc eu asemenea buldogi fideli?

—Cunosc eu o pereke escellentă, de și cam scumpă: dar onoarea familliei nu se prețuește cu greutatea aurului.

— Ce amic neprețuit ești tu!

—Și ca femeea ta să simță nici lanțurile ascunse alle sclavagiului, nici urîtul care face pe celle mai multe femei neconsecuinte, i vei aduce tot de-una pe vara ta ca s′o distreze; iar Efimiței i vei spune că cu prilegiul acesta poate vedea și magnetisa pe fiitorul ei bărbat: căci nu voiu să calc în casa ei. Poate remăne această căsătorie, și nu voiu a compromite >onoarea unei fete, pe care o stimez.

—Ce inimă de aur! Ferice de femeea care te va iubi!

—Și vai de femeea care mă va trăda!

„Să coborîm în grădină. Profită de consiliile melle, și vei fi fericit. ”

Coborîră amândoi în grădină.

—Bonjur, angelul meu, zisse Cerbureanu, sărutănd măna Avestiței...

—Bonjur, dragă! Unde ai eșit așa de dimineață?

— O affacere urgentă. Dar verișoara? Voiu să zic finișora mea, este sănătoasă și voioasă?

Cerbureanu o sărută pe frunte, șoptindu ′i la ureke: „Ell te iubește!”

—Mersi, respunse Mița, devenind roșie ca focul.

—Ai băut cafeaoa? Întrebă bărbatul pe nevastă.

— Fără tine?! Te am așteptat...

— Mersi, angelul meu, respunse bărbatul, sărutănd măna nevestei,

— Ordonă, te rog, să prepare dejunul, Nașul și Nașa ne fac onoare a face gustarea cu finii dumnealor?

— Cu toată plăcerea, respund și nașul, și nașa.

Zioa frumoasă se cunoaște de dimineața, zice proverbul; dar adese ori dimineața e cerul frumos, și peste zi vine furtuna.

Astfel se întămplă cu toate în lumea aceasta!

CAPITOLU VII

Le mari de ma femme

Șase luni trecusseră della scena descrisă în capitolul precedent, și nici Cerbureanu nici Efimița nu bănuisseră nimic despre legătura secretă dintre Avestița cu Misticescu.

De vom crede pe acesta, în curs d′unu an, amorul său cu Avestița a fost curat platonic.

La început, ell sîmția pentru Avestița un fel de antipatie, o aversiune kiar, părîndui-se această femee o coketă de primul ordin; cănd însă ell se încredință de defectele numeroase alle Cerbureanului, antipatia lui pentru dănsa se skimbă în simbatie, și aversiunea în compătimire: astfel e inima omului! Cănd văzu dup′aceea lacrămile Avestiței, inundănd o față ca rosa de lună, și cănd imaginațiunea lui de artist își înkipui ce mult trebue să fi sufferind o femee, superioră ca dănsa, ce se vede nevoită de Soartă a trăi, subt acellași învălliș, cu un bărbat ca Cerbureanu, Misticescu simți inima lui muindu-se ca cearade flaccăra focului; hotărî dar a o lua sub protecțiunea sa, ca un frate p′o suroră infortunată. Scopul său era laudabil: fiind că consola omenirea sufferindă, fiind că reda bărbatului pe nevasta lui, copiilor pe mama lor, casei pe Doamna ei, în fine, stupului conjugal pe regina republicei conjugale.

Misticescu, propuindu ′și a întinde măna Avestiței pe marginea abisului, a duoazi dupe căsătoria ei cu Cerbureanu, avea o îndoită nobilă țintă:

1. A scăpa un nume della desonnoare și un sufflet della peire.

2. A se încredința de adevărul acestei acsiome a lui Balzac: „ femeea e pentru bărbat ceea ce a făcutro ell să fie.”

Basat pe acsiomele ținta justifică mijlocul, și Amorul face totul, ell nu se uită la mijloacele întrebuințate, nici la obstaculele ce avea a învinge, nici la ridiculul ce zăria la marginea carrierei; ci hotărî a se îmbarca, ca un alt Columb, p′o mare mult mai capricioasă, și către o țintă mult mai nesigură decăt descoperitorul Americei.

Primăvara este timpul favorabil pentru semănătură, și copillăria etatea propice pentru învățătură; deci, luna de miere este timpul cell mai favorabil pentru a reforma inima femeii.

Luna joacă un mare rol în amor, în căsătorie, în medicină, în politică, în poesie, în totul.

P′o lună frumoasă se face amorul bine; primele luni în căsătorie sunt celle mai dulci; creșterea sau descreșterea lunei dupe cer are mare influință asupra cutăria semănături, cutăria malatii; noaptea,cănd luna ține sceptrul firmamentului, diplomații complotează contra libertăților publice; în fine, poetul și artistul se inspiră la lumina misterioasă și melancolică a lunei.

Misticescu fu fericit a și ajunge îndoita sa țintă: ell făcu din acea femee kokettă, aroganță, lucsoasă și aplicată spre neconsecuință, bună soață, o bună casnică, o bună mamă, kiar o bună cetățeană. Ell era domn assolut pe inima ei, pe voința ei; pentru stima ce ′i purta lui, ea ar fi tolerat pe Cerbureanu a′și esersa drepturile salle de bărbat; dar Misticescu era prea fin ca să facă asemenea propuneri, cari ′iar fi răcit inima și ′i ar fi ridicat stima ei către dănsul.

Ell devenisse acum pentru dănsa mai mult de căt un amant ș′un frate; un mentor, un părinte kiar. Era confessorul ei, Pitonissa ei, Dumnezeul ei: ea vedea, sîmția, judeca cu okii lui, cu inima lui, cu mintea lui. îll venera ca p′un tată, îll iubia ca p′un amant, îll stima ca p′un frate. Cu drept cuvînt, Misticescu se putea numi bărbatul Avestiței, iar Cerbureanu, bărbatul ei pro forma.

Acesta, încăntat de conduita nevestei salle, care′i da în casă și în societate tot respectul cuvenit unui bărbat onorabil, începu a se deprinde cu refusul continuu al ultimei favoare a Avestiței; ell se consolă ușor d′această disgrație a fortunei.

Cată a măturisi că, fără amorul fanatic al Avestiței pentru amantul ei, și fără stima și venerația ei către dănsul, Misticescu n ar fi fost poate fericit a′și vedea silințele salle încunate, La aceasta a contribuit mult posițiunea Avestiței cea critică, d′a se vedea între urgia părinților și critica lumii, și între un bărbat ca Cerbureanu ș′un amant ca Misticesc, ce formau un contrast frapant; apoi presința continue a Misticescului, care ellectrisa pe amanta lui în toate zillele, cu okii, cu spiritul, cu intelligința, cu cultura,cu suffletul său întreg, contribui foarte mult a o face fanatică de dănsul, a o face sclava voinței lui, precum magnetisatul e sclavul voinței magnetisatorului. A compara o femee în tot minutul pe amantul ei cell poetic c′un bărbat ′îmbrăcat șoldiu, și făcănd o sută de nerozii într′o zi c′un bărbat plin de defecte, și care lipsia d′acasă 12 ore în 24, este a se înamora, fără voea ei, d′acella care′i captivă toate simțurile corpului, toate facultățile suffletului.

Okii gelosiei însă ș′ai invidiei descoperisseră oare care semne de înțellegere secretă între Misticescu și Avestița, cu toată reserva și paza acestora.

Mai mulți din amicii și consăngenii Cerbureanului i deskisseră okii în privința aceasta; ell iarăși mai de multe ori se ascunsese în camera Avestiței, cu scopul d′a surprinde o vorbă, un gest, care să′i dea arme contra amicului și nevestei lui; dar aceștia, prea fini și geloși de fericirea lor, știură a convinge pe Cerbureanu că și nevastă și amic sunt demni de încrederea lui.

Eată o scenă de felul acesta.

Într′o zi, în lipsa nevestei d′a casă, Cerbureanu se ascunse dupe patul Avestiței. Măriuța, fata din casă a Avestiței și confidenta ei intimă, intrînd în camera aceștia pentru o trebuință, zări pe Cerbureanu ascuns dupe pologul patului nevestei lui; ea înțellese găndul său, tăcu, și așteptă în capul scărei sosirea Avestiței, căria i comunică totul. Misticescu fu informat prin Măriuța de rolul ce avea să joace în presința bărbatului ascuns. Pănă să sosească însă Misticescu, Avestița ținu acest dialog cu fata din casă:

— Iorgu, aci este?

—N′a venit încă, coconiță.

—Cine a venit în lipsa mea p′aici?

—Domnu Alecu Misticescu care a întrebat de coconița Efimița, și care ′mi a dat un galben ca să′l înștiințez de căte ori verișoara D-le va veni pe la Dumneata. Se vede că coconu Alecu o iubește mult pe coconița Efimița?

—Prea mult! Pentru Efimița vine ell pe la noi; Mătușica (mama Efimiței) a simțit că ell iubește pe pe fiesa, și′i a înkis ușa, fiind că nu′l face haz.

— Ce bărbat bun și de omenie! Coconița Efimița ar fi prea fericită cu coconu Alecu.

—Negreșit.

—De ce mătușica D-le nu vrea să ′l facă ginere?

—Fiind că n′are stare.

—Căt se înșallă!

Misticescu intră, și Măriuța eși.

—Bonjur, fină, zisse ell.

—Bonjur, nașule, respunse Avestița.

—Iorgu aci este?

—N′a venit încă; dar, ia spune ′mi drept, pe Iorgu ori pe Efimița cauți?

—Și pe unul și pe altul.

— Daca iubești așa de mult pe verișoara, pentru ce n′o iei de nevastă?

— Pentru duouă mari cuvinte: 1. fiind că mătușica D-le nu mă vrea de ginere pănă nu voiu moșteni pe Unkiu meu; 2. Fiind că verișoara D-le are duoă defecte, cari fac o căsătorie nenorocită.

—E rea și geloasă. Ce fericit e Cerbureanu!

—Dumneata nu ești rea, ell nu este gelos....

— Căt pentru răutate, amorul D-le o va lecui de această patimă; o femee rea perde 90 la sută în okii bărbatului ș′ai lumii întregi. O femee rea este o Viperă, care înveninează suffletul bărbatului, și ′și face inemici toată lumea. Oțetul tare roade vasul său. Căt pentru gelosie, numai vanitatea este geloasă, dupe cum zice un scriitor frances; amorul adevărat este credul și încrezător. Când ași ști că Iorgu este gelos, n′ași mai trăi o zi cu dănsul, fiind că prin aceasta m′ași simți offensată gratis.

—Într′adevăr, osservă Misticescu, în gelosie aflăm mai mult amorupropriu decăt amor curat: ori iubim o persoană, ori n′o iubim; adevăratul amor implică stima și încrederea; daca n′o iubim, pentru ce să fim geloși de dănsa? Nu este o nebunie a păzi crăngul cu iepurii? Cănd o femee va voi să fie neconsecuentă, cine o poate opri? Gelosia, zice o Damă din Franța all căria nume l′am uitat, se aseamănă cu dopurile plumbuite della sticlele cu șampanie; elle arată amatorilor că în acelle sticle e înkis vinul superior; tot omul e tentat a gusta din acell vin superior.

—Cum ași dori să auză Iorgu acesta!.

—Ce! nu cumva Iorgu e gelos de D-ta?

— Ba nu; dar..... limbele relle!... Învidia!...

—Înțelleg; dar conduita D-le nu ′i a dat, crez, nici un motiv pănă azi d′a fi gelos de Dumneata.

— Așa este; ell nu ′mi a zis-o nici odată, fiind că mă stimează; dar un bărbat care adorează pe nevasta lui, ca Iorgu pe mine, urmează, crez, a fi puțin gelos de obiectul adorării salle.

— Astfel sunt toate femeile! Daca bărbatul nu este gelos de femeea lui, femeea lui crede că n′o mai iu ca o insultă. Femeea e un problem pe care numai Dumnezeu îll poate deslega. Eată una din temerile melle, care mă împiedică a lega soarta mea de soarta unei femei; și pănă nu voiu întălni o femee care să mă stime ca p′un frate, nu mă însor. E! Doamna mea! Dar ce ar zice Iorgu, spre esempl, — presupuind că este gelos de Dumneata, — cănd ar citi biografia strebunilor noștrii Romani, ce împrumutau nevestele lor fecunde amicilor lor intimi, alle cărora neveste ereau sterpe? Astfel a urmat Caton din Utica cu soția sa Marția, pe care a cedato amicului său Hortesius, numai pentru acest sfărșit....

— Aceasta e o monstruositate! strigă Cerbureanu din ascunzătoarea lui, uitănd rolul ce juca în această scenă.

Misticescu și Avestița scoasseră un țipăt de mirare.

— Cine e ascuns aici?!! întrebară amăndoui

—Eu, respunde bărbatul, eșind de sub pologul patului Avestiței...

—Tu, aici?!! îll întrebă nevasta. Ce ′nsemnează aceasta?

— Mai ăntăiu reclam ertarea ta.

— Un jude, ca să poată erta, trebue a cunoaște mai ăntăiu culpa, ca dupe greutatea ei să poată pronunța sentința sau ertarea.

— Ei bine! Sunt culpabil, fiind că sunt gelos.

—Gelos de cine?

— O!... te iubesc, te iubesc cu frenesie; și credeam, fiind că mulți′mi au repetat-o, că Misticescu te curtează....

—Eu?! întrebă acesta supărat. Așa dar eu sunt un infam, fiind că sub masca amiciției sacre, mă stricor în casa ta spre a viola altarul conjugal? Mersi!.. Adio, pentru eternitate!

Cerbureanu se repezi și inkisse ușa pe din întru.

— Pănă nu mă veți erta amănduei, nu deskiz ușa.

— Domnule Misticescu, zisse Avestița, offensatul în kestiune sunt eu, mai cu seamă; eu dar am dreptul a condamna sau a erta. Ei bine! ill ert pe bărbatul meu; dar, această jucărie din parte′i îll rog să fie prima și ultima; căci, de se va mai repeta, iau martur cerul...; dar.... destul!

— Dumneata, Doamnă, observă marele artist all acestei farse, poți erta: ești în dreptul Dumitale; eu însă, ca amic al D-lui Cerbureanu, căruia am dat o mie de probe de amiciție sinceră și onestă, eu nu pot erta această insultă făcută onnoarei melle de amic intim al D-lui. Plaga (rana) făcută inimei melle, prin această procedare neonestă, săngeră așa de tare, încăt nimic n′o poate vindeca. Descide ușa, Domnule, să es.

—Așa dar, nu erți bărbatului o faptă dictată de un amor nebun pentru femeea lui?

—Lesne a erta, anovoe a uita! oftă Misticescu.Nu mă așteptam la aceasta tocmai della amicul meu cell mai intim; un amic căruia am addus celle mai mari servițiuri, și înainte și dupe căsătoria lui. Fiind că dar lucrurile au ajuns aici, te conjur, Doamna mea, te conjur pe fructul amorului D-le, să măturisești acum cu mîna pe cuget și în fața lui Dumnezeu care citește în inimele noastre, să măturisești ce limbagiu ′ți am ținut eu, de căte ori, ca astăzi, ne am aflat numai între patru oki?.. Atunci se va încredința bărbatul D-le de rolul ce ′l lam jucat eu lăngă nevasta lui din minutul căsătoriei salle pănă azi!...

„Sunt oameni, zice D-na de Sevigne, cari ne sunt îndatorați atăta de mult, încăt nu ne pot resplăti altfel decăt cu ingratituda.”

Avestița măturisi atunci-ceea ce era un adevăr, — că, fără consiliurile paterne alle D-lui Misticescu, ea ar fi dat multe motive bărbatului d′a fi gelos.

Cerbureanu ceru ertarea cu lacrămi în oki. În fine, amicul se îmblănzi, ertă, întinse măna Cerbureanului, și repetă; ușor a erta, anevoe a uita asemene offense!”

Din minutul acella, Misticescu căștigă 99 la sută în stima și încrederea bărbatului Avestiței; Cerbureanu se determină a purta peruca de care vorbește Balzac în ingenioasa sa operă, Fisiologia căsătoriei.

Balzac, în această operă instructivă, compară cu peruca differitele fașe alle căsătoriei.

Prima fașă. — Avea-voiu eu vr′o dată peri albi? se întrebă unii bărbați la etatea de 20 de ani, admirăndu′și fiigura în spekiu (oglindă)..

A doua fașă. — Trebue să am și eu peri albi într′o zi: e legea naturei! zice bărbatul la 25 de ani, zărind căteva fire albe în părul său. Fie! Eu nu voiu purta perucă. Urît trebue să șază unui bărbat cu peruca!!

A treea fașă. — A! Ce mai de peri albi! Dumnezeule! Și abia sunt de 30 de ani! Ce curănd albește un bărbat în zioa de azi! Vai! A′nceput a′mi cădea și părul! Așa dar, peste căți-va ani, am remas pleșuv. Știi că nu e rea peruca? Ornează fruntea pleșuvă și încălzește țesta cea goală; însă o perucă perfectă, care să înșalle pe cel mai mare cunăscător.

— A patra fașă. — La 40 de ani bărbatul așează peruca pe capul său în toate diminețile, și o scoate în toate serile, tocmai ca o femee coifura sa din naintea spekiului. Ce e drept, e o perucă perfectă; și cu atăta măestrie așezată, încăt jură toți că este părul natural al omului.

—A cincea fașă. — La 50 de ani, începem a neîngriji peruca. Ui! ce sten ahorie a pune și a scoate peruca în toate diminețile și ′n toate nopțile; ș′apoi, s′o piepteni, s′o pomădezi, s′o îngrijeniti!..

A șasea fașă. — La 55 de ani peruca se pune pe cap cu indefferință, încăt încep a se vedea giocei timpului p′ăntre firele perucei, și pe la tămple, și pe la spate; kiar ața care ține legată peruca de cap, nu numai se vede la trei pași departe, dar adesea se și rupe; și peruca cade, provocănd rîsuri sarcastice.

A șaptea și ultima fașă. — La 60 de ani, aruncăm peruca dupe ușă, în scaunul măturei. Ce! numai eu am albit ș′am kellit? Numai mie ′mi au căzut dinții? Asta e legea Naturei. La Noembrie, frunzele gălbinite cad, și arborii ornează fruntea lor cu neaoa ernei, pănă vine timpul să fie ornați cu odoriferanta neao a primăverei, cum zice V. Hugo în Fantasmele lui.

Cerbureanu ajunsese la fasa a treea a perucei; peste puțin, poate, va purta peruca cu plăcere și cu fală.

Asta e legea societății actuale. Moda e ca ciuma!

„E! Dumnezeule! zisse într′o zi Cerbureanu, comparîndu-se cu Misticescu și trecănd în revistă defectele lui, numeroase și felurite; fiind că Avestița trebue să iubească; fiind că ea s′a desillusionat de mine; fiind că lumea s′a deprins cu asemenea scandaluri; apoi mai bine să am un rival ca Misticescu, cu care mă pot onora, decăt altul mai nerod decăt mine. Misticescului sunt dator umbra aceasta de fericire, cu care mă măndresc în lume. În fine, cine e mai drept, să ia peatra să mă uccigă.

Ferice bărbatul care se poate consola cu peruca!...

Cu toate acestea, Cerbureanu, dominat de fatala passiune a gelosiei, sîmția deșteptăndu-se în suffletul său amorul propriu de om și de bărbat, de căte ori amicii lui îll assigurau despre necredința femeii lui.

Eată o împrejurare care veni s′apprinză serios în această căsnicie torța resbelului civil, grăbind desnodămîndul acestei comedii.

Della scena descrisă mai sus, Cerbureanu se încredințasse pe deplin de virtutea Avestiței, și de onestitatea amicuiul său intim. Ell lipsia d′a casă zille întregi, încredințănd nevasta în supravegerea Misticescului. Dominat de patima jocului de cărți, petrecea nopțile cu amicii săi, și intra acasă despre zioă; uneori nu da p′a casă căte duoă și trei zille.

Avestița, de și innocentă, lua tot de-una precațiuni foarte sigure cănd se întămpla să se afle gură în gură cu amantul ei. Măriuța făcea sentinellă, sau la fereastră, sau la poartă, sau în curte, sau în capul scărrei, dănd de știre purumbeilor, printr′un semnal ingenios, de sosirea Eretelui.

Pe frumoasă noapte de Octombrie, la duouă luni della ușurarea sa, Avestița născusse un băețell ce semîna cu Cerbureanu ca două picături de cerneală), ședea în pavillion cu amantul ei, care o juca pe genuki, tocmai ca o doică p′un copill de duoi ani, Măriuța era la păndă. În murgitul serei însă, Efimița, care începusse a bănui amorul Misticescului cu Avestița, se stricurasse în grădină, nezărită de nimeni; și se ascunsese în ederă cea groasă ce tapița păreții din afară ai pavillonului. Ea auzi atunci următorul dialog între Avestița și Misticescu.

—Frumoasă noapte! oftă Avestița. Această Lună e singurul martor al amorului nostru platonic! Ah! cănd va sosi fericitul moment al însoțirii noastre?

— Nu suntem noi destul de fericiți așa? întrebă amantul, depuind pe buzele amantei salle un sărutat de flaccări. Rousseau zice undeva:

„Paradisul pre pămănt este prelungirea amoruluiîn căsătorie. ” Cu căt arborul crește mai încet, cu atăt rădăcinele lui sunt mai adănc înfipte în pămănt, cu atăt durata lui e mai mare, cu atăt forța lui mai tare contra uraganelor.

— Vai! oftă amanta. Cine pe poate assigura de durata acestei fericiri cerești? Și pănă cănd s′ascunz eu de okii lumii amorul meu pentru tine? Pănă cănd aceste temeri, acest palpit, această viață plină de sufferințe cari turbură fericirea noastră? Voiu să te iubesc la lumina mare a Soarelui! Voiu să te numesc bărbatul meu în fața lumii întregii, fiind că sunt măndră cu numele tău! Voiu în fine a trăi cu tine, de față, subt același învăliș; și a mă primbla cu tine în lume, la lumina zillei; și a zice cellor de secsul meu:

„Nu e așa că sunt fericită cu acest bărbat? Aveți cuvănt a fi geloase de fericirea mea!.... Puține femei gustă azi asemenea fericire divină, de care însăși Julietta lui Romeo ar fi geloasă!

— Sunt măndru d′amorul tău! Amorul tău mă face cell mai fericit din lume! Dar, în interesul nostru, urmează a mai prelungi amorul în căsătoria noastră. Crede, draga mea, vom dori aceste minute sublime kiar în beția voluptăților!

Și Misticescu începu să cănte:

„O lac, suspends ton vol; et vous, heures propices,

Suspendez votre cours!

Laisseznons savourer les rapides delices

Des plus beaux de nos jours!

Amanții remasseră căteva momente într′o estază divină, admirănd lumina melancolică a Lunei.

—Crede, Avestițo, zisse Misticescu, rumpănd tăcerea, crede, draga mea,tocmai aceste temeri, aceste dorințe, aceste obstacule fac farmecul amorului.

—Cu toate acestea, sunt femee!...

—Încă puțin, și vei gusta din cupa fericirii....

—Așa sunteți voi, bărbații!.......

—Crez în amorul tău; dar...

—Amorul residă în inimă; și inima femeii este un barometru, un profet. Inima mea nu m′a înșellat nici odată: ea presimte o nenorocire.

— Te a înșellat odată inima Dumitale....

— Ai cuvănt! Dar atunci eram fără speriință; m′am lăsat a mă tărrt de farmecul spiritului tău, ce′l împrumutasseși amicului tău, nedemn a possede o inimă ca a mea.

— Ei bine! Ce′ți spune inima ta?

— O nenorocire! O furtună! Avem atîțea inemici!

— Mai întăiu, Efimița, vara mea. Ea a simțit intima și secreta legătură a inimelor noastre. Femeea devinează cu inima; mai alles o femee înamorată; inima femeii e un oracul! Ș′apoi, gelosia are oki de Lincs: ea pătrunde în întunerecul cell mai profund, pătrunde kiar prin muri de granit.

Dar purtarea noastră cu vara ta nu ′i poate deșepta cell mai mic prepus. Eu alimentez indirect speranța suffletului ei. Când mă găndesc însă că această femee are o inimă de Nevăstuică, îmi vine s-o rump cu dănsa; îmi vine să ′i zic verde în oki:” Efimițo, nu pot iubi un sufflet negru ca all tău...

— O! nu, nu, nu, Alecule. Să menagem această Nevăstuică, cum ai zis. Resbunarea ei va fi neagră, ca inima ei.

—Fie! Dar Leul nu se teme de Nevăstuică.

— Nu uita că șoaricele din fabulă a ros lanțurile ce țineau legat pe Leu în cursa vănătorului. S′o menagem, Alecule: Dea Domnul ca presimțirile inimei melle să fie niște simple temeri de copill, cum crezi tu! Cu toate acestea, ′și milă de biata fată! Ea te iubește!

—Cine? Efimița? I foarte mulțumim de dragoste... O plăng, eată tot ce pot face pentru dînsa. Ș′apoi, cugetul n′are a ′mi împuta nimic. Ciar daca nu te cunoșteam pe tine, nu puteam iubi p′acea Nevăstuică, care m-ar fi făcut așa de nenorocit! I urez toate fericirile, dar să′mi dea pace:..

—Cată s′o menagem; e singurul Argus redutabil de care mă tem. Veninul ei e fatal. Dar să venim la ceea ce ne interesează pe noi. Știi tu că mama a muiat inima tată meu în privința mea?

— O! tată tău! Ell e un Turc fanatic. Numai interesul pecuniar și politic îll pot îmblănzi, p′acest tigru.. Eartă mă; poate te supără aceste cuvinte; dar, adevărul și amorul înaintea totului! Eu nu m′ași putea încrede în cuvintele tată-tău.

—Copillul meu, pe care ell îl iubește, și affecțiunea lui pentru mama, vor reuși a ′l îndupleca spre a′mi da grația și zestrea; atunci, o! cănd găndesc.....

—Dar.... ai auzit ceva?

—Ce este?.. întrebă Misticescu cu mirare.

—N′ai auzit nimic?... Vorbește încet..

—N′am auzit nimic; dar tu ce ai auzit?

—Mi s′a părut c′auz fășiind o rokie,...”

La aceste cuvinte, se auzi în depărtare gura Efimniței.

—Verișoară! Verișoară! Aici ești?

—Să eșim! zisse Avestița, sărind afară din pavillion ca o Gazellă ce sare din cuibul ei la urletul Leului ce s′appropie de dănsa.

—Tu ești, Efimițo? întrebă Avestița c′o voce tremurăndă.

—Eu, eu. Te caut prin toate camerile. Aici ați fost?

—Ședeam în pavillon cu nașu; ′i vorbiam de tine.

—Mersi... Bonsoar, D-le Misticescu.

—Bonsoar, damicellă. Ce fericire a fi împreună!

—Numai Dumneata lipseai ca să fim deplin fericiți.

—Nu mă îndoesc de sinceritatea inimei D-le.

Efimița apăssă asupra cuvăntului sinceritate.

— Vă las să vă olastisiți; eu mă duc să ordon ca s′adducă dulceață. Verișoară, nu zăriși tu pe Măriuța?

— Nu.

Avestița sbură, ca o passăre surprinsă.

— Unde ai fost? Întrebă Avestița pe fata ei din casă.

La poartă, cum ′mi ai zis.

— Cine a intrat aici?

—Nimeni.

— Pe unde a intrat verișoara?

Pe poartă, nu; poate prin văsduh.

— Știi bine că n′a intrat pe poartă?

— Te am înșellat vr′odată, coconiță?

— Bine. Addu dulceață și tutun.

—Numai decăt.

În timpul acesta, Misticescu, care se încredințasse din vorbele și din tonul Efimiței că ea fusesse ascunsă în ederă, și auzisse tot, voi să ′i sondeze inima.

—Binevoești a ′mi da brațul, damicellă?

— Cu plăcere, Domnule.

—Cunosc un junne care te curtează; și, daca nu mă înșell, și D-ta nu ești nesimțibilă la iubirea lui cea sinceră și înfocată.

—Negreșit, acell june nu ești D-ta...

— Cine te assigurează?

— Inima mea, care e un profet. Dar bărbații nu cred în aceasta! Ei nu cred în nimic!

—Ești nedreaptă și severă către un amic care te stimă.

—Ce se potrivește!

— Nu crezi?

—Am multe cuvinte a mă îndoi de Dumneata.

—Ași dori să aflu un singur cuvănt.

— Și de ce nu acum?

—Fiind că vine verișoara.

—Nu cunoaște ea secretul nostru?

—Fie! Modestia e lustrul virtuților.

— Așa dar mă iubești cu sinceritate?

— Tocmai ca-și D-ta pe mine.

—Atunci sunt fericit!

—Ha! ha! ha! ha! ha!

—Ce rîzi?

—Știi basmu cu cocoșu roșu?

—Ai un spirit c′al Doamnei de Maintenon.

—Și Dumneata, c′al lui Meternih.

—Sunt vesel d′această descoperire.

— Și eu numai puțin d′a mea.

—Ce descoperire?

— Lasă mă, vine verișoara...

— Spune care descoperire?

— Domnule....

— Doamnă!...

— Știi că astă seară ești...

— Cum?...

— Cum te arată kipul.....

Avestița întrerumpse dialogul lor. Dupe dănsa, venea Măriuța c′o tavolă cu dulceață.

Dar unde ′mi ai fost, jupăneasă, d′ai lăsat casa singură? întrebă răstit Avestița pe fata din casă.

— Am șezut puțin la poartă, coconiță.

— Ce spui tu? Verișoara a venit pe poartă, și nu te a văzut la poartă.

Coconița Efimița a intrat pe poartă? Ferească Dumnezeu!..

Efimița rîsse cu hohote.

— Negreșit, osservă aceasta; am intrat pe coș. Norocire că baloanele sau aerostatele nu s′au perfecționat încă; numai, diplomația este o artă perfetă și la modă în zioa de azi.

Nu știu eu ce este balonul și diplomația, zisse fata din casă; știu numai că Dumneata n′ai intrat pe poartă, fiind că eu stau la poartă d′o jumătate de ceas; poți întreba și pe Ioniță, feciorul D-lui Alecu, cu care am stat de vorbă la poartă.

— Împertinentă e subreta ta, verișoară! Dară nu mă mir....

— Ce e drept, e cam obrasnică... Aide, taci, și dute, ordonă Avestița fetei din casă, care plecă murmurănd, și zicănd: „fac mare jurămănt că coconița Efimița n′a intrat pe poartă.”

Dup′ un cart d′oră, Mița plecă. Misticescu o urmări la o sută de pași pănă o văzu că intră în curtea ei. Atunci ordonă feciorului său să pîndească la poartă; și de va vedea că esse Ileana, fata din casă a Efimiței, să întrebuințeze totul ca să citească billetul ce va fi având asupră ′i; apoi să viie îndată a ′i raporta; iar Misticescu alergă îndărăt la Avestița.

CAPITOLU VIII

Vulpea și Nevăstuica

În fundul grădinei Cerbureanului era o ușă care da în strada K...... Aci amanții noștrii se întâlniră spre a se consulta asupra măsurelor ce trebuiau să ia în kestiunea de față.

Misticescu zisse amantei salle:

— Vară ta a scris lui Iorgu ca să viie negreșit la dănsa, kiar în acest moment, avînd a′i comunica o noutate de cea mai mare importanță; dar, înainte de miezul nopții, Iorgu nu va lăsa cărțile.

— Cu atăt mai bine.

— Aleargă mai ăntăiu de strînge toate hărtiile și obiectele cari te pot compromite; și addă-le înkoa, spre a sta în păstrare la mine.”

Peste zece minute, Avestița încredința amantului ei tot ce o putea compromite în okii bărbatului.

— Acum, ascultă, zisse Alecu. Pe căt cunosc pe Iorgu, ell nu va ști să se prefacă; ci, asemenea unei vijelii, va resturna totul în callea lui: va allunga pe toți servitorii, ție își va face scene, mie îmi va întoarce spatele, și alte asemenea nerozii.

— Cu atăt mai bine!

— Prin urmare, ne vom vedea mai rar.

În toate nopțile după ce se va culca Iorgu, pune o lumînare la fereastra camerei talle: aceasta va fi semnalul priimirii billetelor.

„Lasă atunci să cază jos o simplă hărtie, scrisă cu această cerneală kimică; raportează ′mi tot ce se va petrece în casa ta; respunsul meu îll vei priimi a doua noapte ca la pension, în vărful unei trestii, care este tot de odată și baston. În caz d′a pune sentinelle la uși și ferestre, coboarăte în grădinaă și pune biletul subt această ușă, unde vei afla respunsul meu.

Prin trei fluerături succesive vei înțellege că ferestrele sunt custodiate, și atunci aleargă la celălalt mijloc. Aratăte cu sănge rece; înkidete în budoarul tău; nu eși nicăiri pănă dupe triumful nostru complet. Întrebuințează toate mijloacele spiritului tău spre a fura secretele lui Iorgu; citește în okii lui ca într′o oglindă; într′un moment favorabil, ia cu assalt această cetate de lemn, păzită slab de gelosie. Joacă ′ți rolul în ora supremă cu tot talentul cu care te-a dotat Natura.

În fine, AMORUL E UN GENIU, zice Balzac. Eu voiu îngriji a face ca Cerbureanu să ia în serviciul casei talle oameni devotați intereselor noastre. Fii liniștită: voiu fi angelul tău păzitor.

— O! daca possedam zestrea mea, nu eram nevoită a sufferi, neroziile unui om pe care ′l detest.

— Pațiență! Adio! Sărutarea d′astă seară va fi pentru o săptămănă, lună poate, presupuind că Iorgu îmi va întoarce măine spatele; ceea ce nu crez. Adio, angelul meu! și.... curagiu!

—Adio! zisse Avestița, înnecată în lacrămi.

Era zece ore cănd amanții se despărțiră.

La 11 ore, Cerbureanu era la Efimița.

— Eaca, am venit. Ce secret ai să′mi spui?

— Mi se pare c′ai venit cam tîrziu! i respunse cu ironie vara sa. Inemicul a avut destul timp a se prepara de luptă. Fie! Mai bine tărziu decăt nicii de cum.

—Dar ce este?

—Ascultămă cu amăndouă urekile.

Efimița i narră toată convorbirea amanților din pavillion, descrisă în capitolul precedent.

—Adevărat e ceea ce ′mi spui?

— Te assigur pe onnoare și pe vieața mamei.

—Ce e dar de făcut? Să vedem....

—Să contractăm amăndoi o allianță offensivă și defensivă, spre a învinge pe inemicul comun.

—Priimesc.

— Mai ăntăiu să te prefaci că nu știi nimic.te porți cu amănduoi ca pănă aci, cu cea mai mare affabilitate.

—Înțelleg.

— Pune apoi măna pe toate keile della toate cutiile Avestiței, și ținele ascunse, pănă vei afla occasiune a căuta, în lipsa ei d′a casă, prin toate cutiile, spre a afla probe materiale de necredința ei.

— Dar daca ea va ține keile la dănsa?

Atunci, profită de lipsa ei d′a casă, keamă un lăcătuș, fă kiei la toate armoarurile și cutiile din camera ei, și ′ți ai ajuns ținta.

— Dar daca ea va fi simțit? Nu va voi să iasă să se primble, și eu nu voiu putea pune măna pe kiei.

— Daca a simțit, ea ′și a assigurat toate lucrurile, din minutul plecării melle. În tot cazul, profită d′un momentu favorabil, ca să iei keile; sau keamă un lăcătuș în lipsa ei, și fă alte kiei dela toate încăperile bănuite. Cu timpul și cu răbdarea, omul stremută munții și seacă oceanele; însă, prudență și sănge rece.

—Daca Măriuța e mijlocitorul lor, ea va paralisa totul.

— Măriuței caută ′i un pretest oare care, spre esempl, bănuește-o că ′ți a furat ceva, și espediaz-o kiar măine; îți găsesc eu, măine kiar, altă fată, cu totul devotată intereselor talle.

—Prea bine!

—În toate nopțile pune sentinelle la uși și la ferestele casei talle.

— Ideea e minuntă.

—Privegează toate mișcările nevestei talle; întoarce spatele amicului tău inemic; nu lua nimic della Avestița, care e capabilă a ′ți da opium (afion) cănd se va vedea la estremitate, spre a se putea întălni cu amantul ei.

—Cum poate un bărbat să se ferească de nevasta lui? N′o crez pe ea capabilă d′asemenea infamii.

— Ca și Diplomației, totul este permis Amorului.

— Îți mărturisesc cu toate acestea.

— Trebue să espediezi, măine kiar, sub differite preteste, pe toți servitorii tăi; vei lua în serviciul tău numai pe cei recomanați de mine, pe cari i vei plăti bine, ca să te serve bine.

— Ai dreptate.

— Dar mai ăntăiu, lasă jocul cărților, măcar pănă vom prinde vulpea în sac: inemicul redutabil all unui bărbat, în căsătorie și în politică, este o passiune oare care ce ′l domină, și căria adesea ell i sacrifică totul.

— Ai cuvănt; dar...

— ții, ori nu ții, la onoarea familliei talle?

—O! Cănd ai ști tu ce suffer eu, kiar d′a duoa zi dupe cununie!....

Cerbureanu, deslegat de jurămăntul său prin celle descoperite, se crezu obligat a destăinui Efimiței tot ce s′a relatat în capitolul IV și V.

— Și pentru ce nu ′mi ai descoperit toate acestea din capul locului? Astăzi nu ar fi ajuns lucrul aci! Toți își dau cote cănd te văd; toți zic la vederea Misticescului:„Eaca bărbatul Doamnei Cerbureanu!”

—Lumea zice aceasta?

—Lumea zice multe; și inima mea de verișoară săngeră; dar îmi trebuea probe, probe autentice. Astă seară le-am căpătat, și ți le am dat în mănă. Cum îți vei așterne, așa vei dormi.

—Mersi, mersi. Alerg...

— Încă un cuvănt. Cumpără un buldog ca să ′ți păzească noaptea curtea. Pune sentinelle împregiurul casei, sub cuvănt că niște hoți au de gănd a te jefui. De trei ori pe noapte, inspectează singur casa, curtea, grădina, și dă ocol casei.

„Nu uita că Don Juan fu ascuns de amanta lui sub perina ei de culcat. Prepară în fine o lovitură de stat (coup d′etat) care să′ți assigure, măcar pentru duoi ani, amorul și stima femeii, respectul și admirarea lumii; o lovire de stat care să fulgere pe inemicii tăi, și din care tu să eși triumfător. Îți recomand cu denadinsul răbdarea, ipocrisia, neîncrederea, makiavelismul lui Meternih în kestiunea măcellului din Galiția.

— Destul. Am înțelles. Măine îți voiu rapporta totul, Adio!

—La revedere! Și... săngerece!....

„ Ah! oftă Efimița, dupe plecarea Cerbureanului, de ce nu sunt eu în locul lui? Nerodul acesta va compromite totul. Asemnea loviri de stat se fac adesea în căsnicii de felul acesta, ca și în societăți de felul cellei francese; însă nu de bărbați ca vărul meu, nici de Domnitori ca Bibescu la 1848, sau ca Carol X la 1830; ci de bărbați ca Misticescu, sau de Cesari și Napoleoni. În fine, omul propune și Destinul dispune.Rubiconul e trecut; înainte!..

— Efimița sunnă, și fata din casă intră.

—Ileano, măine să ′mi găsești o bucătăreasă, un fecior ș′o fată în casă.

—Pentru Dumneata?

— Pentru o rudă a mea; dar oameni credincoși ca tine, cărora să le dai căte trei galbeni pe lună; daca vor fi credincoși, le vom da și bacșiș bun.

—Am înțelles.

—Măine se ți se facă zioă în Tărgul-Cucului; cănd m′oiu deștepta, să aflu la scarră pe căte ′și trei acești servitori.

—Am înțelles.

— Dar să nu știe nimeni. Apropo. Ce tot caută p′aici Ioniță, feciorul Misticescului?

—Copoiul gonește iepurile în crăng. Dar n′am înebunit să ′mi leg singură de găt o peatră de moară.

—Fereștete de ell ca de foc; căci este un vagabond care te va face nenorocită. De te va ispiti ceva despre mine, să nu ′i spui nimic, că e vai de tine.

— Vai de mine, coconiță, de cănd te slujesc, mă cunoști.....

— Ține o rokie della mine, și fii credincoasă; eu mă găndesc la fericirea ta.

—Sărut măinele, coconiță.

—Du-te de te culcă; și măine pănă ′n zioă să fii în Tărgul Cucului.

—Lasă-te pe mine.

Dupe o oră della această convorbire, Ioniță era în fața Misticescului, care aflasse della fidelul său servitor atăt conversația Efimiței cu Cerbureanu, cum și conversația Ileanei cu stăpăna ei: Ioniță era drăguțul Ileanei ș′all Măriuței tot de-odată; pe amănduoă le iubea din ordinul Misticescului.

—Să trăești, Ioniță, zisse Misticescu. Dute măine în Tărgul Cucului înaintea Ileanei; și tocmește tu servitorii trebuincoși, oameni cunoscuți ție pentru credința lor, și cărora să le dai căte trei galbeni dela tine, cu condiția d′a ne spune tot ce se va petreceîn casa Cerbureanului, și d′a ne servi interesele cu căldură. Ține șase galbeni pentru arvună, căte duoi galbeni de om. Ascundete în vre o cărcumă d′allăturea; și cănd vei zări pe Ileana, arată o lor, și ei să iasă înaintea ei, stăruind a fi priimiți de dănsa cu ori ce preț.

—Vei fi mulțumit de mine, în aceasta ca în toate.”

Să venim acum la Cerbureanu.

Cum sosi a casă, kemă pe Măriuța, o băttu bine și o amenință cu pistolul ca să ′i spuie ce știe despre Avestița; Măriuța păzi o tăcere profundă, cu toate maltratările și amenințările.

Cerbureanu se îndreptă mai apoi către camera Avestiței, care se culcasse. Băttu în ușă, ea nu respunse; băttu mai tare, ea se prefăcu că se deșteaptă.

— Cine e la ușă? întrebă ea.

—Eu, deschide, respunse ell.

— Tu ești; Iorgule?

— Eu. Descide mai iute.

—Ce vrei?

—Deschide, răcni bărbatul ca un tigru.

Avestița deskisse ușa.

—Ce vrei la ora asta? îll întrebă ea.

— Voiu keile Dumitale, toate keile.

— Ce să faci cu elle.?

— Asta e treaba mea.

Bărbatul zări keile pe o masă, le luă și începu să caute prin toate cutiile nevestei.

— Ce ′nsemnează asta? întreba ea.

Asta e treaba mea, respundea ell mereu.

Ea luă o carte și se prefăcu că citește. Cerbureanu nu găsi nimic, și eși afară, luănd toate keile.

Dupe o semi oră, Misticescu dette semnalul. Avestița deskisse fereastra, dette billetul și priimi respunsul din care află tot ceea ce se petrecusse în acea seară între vara ei și bărbatul său, și între Efimița și Ileana.

Dupe duoă ore, cineva bătea încet în ușa camerei Avestiței, care era deșteaptă. Ea se dette jos, și pusse urekea la ușă.

—Coconiță, coconiță.

— Tu ești, Mariuțo?

—Eu, deskhide.

— Iorgu s′a culcat?

—S-a culcat!

Avestița deskisse ușa, și Măriuța i narră tot ce se petrecusse între ea și Iorgu, adăogănd că ell a căutat prin toate dulapurile, că a socotit pe toți servitorii, și le a zis c′a duoua zi să iasă toți din curtea lui.

— Of! Coconiță! începu a plănge Măriuța, cănd mă găndesc că te las singură cu cocon Iorgu!..

— Fii liniștită! Peste o săptămănă sau două, vei veni iar. Păn′ atunci, stăpănul tău e loniță. Ține duoui galbeni, ca să ai cu ce trăi pănă la înturnarea ta aici.

— S′auzim de bine!

— Sărut mănușița, coconiță! Dumnezeu să ′ți dea dupe inima Dumitale cea bună și miloasă!

A duoa zi Avestița, ca să addoarmă pe toți, se dusse se petreacă toată zioa la Efimița, prea iubita ei verișoară, prefăcăndu-se că nu știe nimic. Seara tărziu se înturnă a casă, găsind casa skimbată și alți servitori în curte.

—De ce-ai gonit, dragă, toți servitorii? întrebă nevasta cu mirare pe bărbățellul ei.

—Fiind că duoi ereau înțelleși cu niște hoți, cari s′au prins de poliție astă noapte, și cari cugetau a mă fura ș′a mă ommori; iar pe jupăneasa Măriuța am gonit-o, fiind că am găsit în lada ei mai multe lucruri furate.

—Trebue să caut și eu prine lucrurile melle; poate ′mi o fi furat și mie multe lucruri. Cine credea că această fată să fie pișcătoare?

Avestița se prefăcu că crede, și căută duoă ore prin lucrurile pe unde bărbatul scotocisse toată zioa și toată noaptea.

Pe cănd Cerbureanu da relațiuni Efimiței despre celle întămplate della despărțirea lor, Misticescu așeza și ell din parte ′i bateriile salle formidabile, dirrigeate contra Cerbureanului și contra Efimiței.

Mai ăntăiu Avestița, ca să joace o festă bărbatului ei, dupe îndemnul lui Alecu, dette Carolinei un billet către Efimița, tocmai cănd Cerbureanu intra pe poartă.

— Unde te duci? întrebă acesta pe Carolina.

— La coconița Efimița.

— Pentru ce?

— Să ′i dau un răvșau.

— Addu să′l văz.

Fata din casă i dette billetul, ce era lipit cu bullin; bărbatul îll desigillă, și citi celle următoare:

Verișoară,

„Vino azi să petrecem împreună. Iorgu pleacă la vînătoare, și vine poimăine. Am să ′ți comunic multe lucruri interesante. Te aștept.”

Vara ta devotată.

Avestița Cerbureanu

Bărbatul băgă billetul în plic. ține, dute cu dănsul, și întoarcete curănd.

—Apoi se îndreptă și ell pe altă calle către Efimița.

Efimița se gătia să iasă, cănd se întălni cu vărul său în pragul ușei.

Ai cercetat billetul ce priimiși acum della Avestița?

— Nu e nimic interesant.

— Aprînde o lumînare, ca să′l cercetăm: aci trebue să fie vr′o dievolie.

— Se poate.

Cercetară billetul în toate kipurile; dar nu putură descoperi nimic; cu toate acesta, sub rîndurile scrise, erau alte rînduri cu adressa Misticescului, și pe cari numai acesta le putea citi. Era un Post-Scriptum care zicea:

„Alecule, nu putem conta pe fata din casă, fiind fricoasă și corumptă. Găndeștete la alt Mercur. Te sărut d′un million de ori. Iorgu a început a se muia. Sper a triumfa căt de curănd. Azi pleacă la vînătoare.”

Efimița rumpse billetul și aruncă bucățellele pe jos;

Dupe plecarea ei, Ileana adună toate bucățellele, și le dette lui Ioniță; acesta le dette Misticescului, care le lipi la loc, și află Post-Scriptumul care văzurăți.

Misticescu pusse pe Ioniță, feciorul său, care avea o frumoasă scriptură, a scrie un billet destinat pentru Efimița, ca din partea unui adorator all ei; și în care i zicea ca în viitor întălnirile lor să fie la Cerbureanu, ce este inițiat în secretul lor, și kiar mijlocitorul amorului lor. Făcu apoi să cază acest billet în măna mamei Efimiței. Această descoperire revoltă atăta de mult pe mama aceștia, încăt, dupe ce săpună bine capul nepotului ei Cerbureanu, interzisse apoi Efimiței în viitor mergerea la Avestița, și eșirea ei din casă fără dănsa.

Efimița ințellesse jocul, și îngiți hapul. Dupe esemplul dat de Misticescu, vara Avestiței fabrică și ea un billet anonim cu adressa Avestiței, ca din partea Misticescului și făcu să cază în măna Cerbureanului; dar Avestița respunse acesteia rîzănd.

— Poate să fiu curtată de o mie de bărbați Dumneata ai destule mijloace a păndi, a spiona kiar ca să te încredințezi de adevăr.

— Dar billetul acesta, de și cu scriptura skimbată,se vede bine că e della Misticescu.

— Della Misticescu? Ha! ha! ha! ha! Dar Misticescu n-are nevoe a ′și skimba scriptura, nici a scrie billete; amicul tău nu este infam, ca mulți bărbați cari spionează femeile lor.

—Cum dar să esplic aceasta?

— Poate vr′un curtizan al meu, pe care l′am disprețuit, a voit să ′mi joace acest rengiu; sau poate Efimița, care se vede amăgită în speranțele ei pentru Misticescu, a făcut aceăsta, crezînd că Alecu e adoratorul meu; iar scopul ei este a te răci ș′a te învrăjbi cu amicul tău. Eaca cum înțelleg eu lucrul.

— Bine; curănd sau mai tărziu, voiu afla eu adevărul.

Misticescu venea pe la Cerbureanu ca și în trecut; dar numai cănd bărbatul se afla a casă; cănd acesta se afla seara la cărți, Misticescu era tot deuna present; și cănd vedea pe Cerbureanu foarte cufundat în jocuri de noroc, sbură un minut la Avestița.

Misticescu, prin Ioniță al său, omori buldogul Cerbureanului care ′l incomoda; apoi făcu o satiră contra Efimiței, care circulă în măinele tuturor cunoscuților ei, și făcu să cază această satiră kiar în măna maică sei, ce deveni furioasă contra fiesei.

Efimița, ca să ′și resbune, pusse pe frate-său, pe d′o parte a curta pe Avestița, iar pe de alta a provoca la duell pe Misticescu. Fratele Efimiței priimi propunerea d′ăntăiu; iar pentru cea d′a duoua, însărcină p′un officer, amic al său, a se batte ell cu Misticescu.

Planul era acesta: fratele Efimiței va merge într′o seară la Avestița ș′o va ruga să cănte la piano; în timpul acesta, ell va cădea la genukii ei, i va săruta măinele, i va declara amorul său, și ′i va zice:

„Nu ′ți e milă de mine? De șase luni te curtez, te ador. ′Mi ai promis că vei asculta vocea inimei melle, că vei respunde la passiunea mea. Ei bine! Eaca momentul favorabil! Suntem singuri! ”

Atunci ell o va lua în brațe, și va cuteza totul.

În timpul acesta, bărbatul și martorii ascunși vor eși dîn ascunzătoare, și vor constata faptul. Ileana, care asculta la ușă de căte ori Efimița convorbia în camera ei cu frate-său și cu Cerbureanu, descoperi complotul lui Ioniță, care ′l descoperi Misticescului, și acesta Avestiței.

Toți actorii erau la locul lor. Cănd fratele Efimiței căzu în genuki, și zise:

„Avestițo, te iubesc! Fie ′ți milă de mine!” Avestița se sculă repede, trasse clopoțellul, și zisse Carolinei, fata ei din casă:

— Keamă iute pe fecior și pe bucătar!

Apoi se repezi în camera bărbatu-său, luă revolverul, și intrănd în camera unde aștepta fratele Efimiței, i zisse, c′un ton disprețuitor:

—Afară, miserabile!

—Azi mă faci miserabil; și alaltăeri îmi promiteai totul, respunse vărul său.

— Eu? ție?

— Dumneata, mie.

— Juri tu pe viața maicei talle că ′ți am dat eu vr′odată o rază de speranță?

— Jur.

— Mori dar, sperjurule!

Zicănd aceste vorbe, Avestița descărcă un glonț al revolverului allăturea cu vărul ei....

La acest sgomot, bărbatul și martorii intrară repede în cameră, urmați de toți servitorii. Fratele Efimiței, de spaimă, căzusse jos, pallid și tremurănd.

Bine ați venit! zisse ea cellor de față. Miserabilul acesta a voit.....

— Destul! întrerumpse Cerbureanu. Am văzut ș′-am auzit totul.

—Domnule, adăogă ell, adressăndu-se către vărul său, ești un infam; și cunosc pe autorul acestei farse. Acum înțelleg totul. Dutte de spune acellei intrigante că o disprețuesc; că d′azi înainte să numai calce în casa mea.... Eși, Domnule; și mulțumiseștete cu atăta.

—Fratele Efimiței eși rușinat și consternat; iar mărturii făcură complimentele lor sincere acestei Lucreții romăne, demnă nepoată a Lucreției lui Colatin,care provocasse căderea tiranului Tarcvinie, și proclamarea de către Brutus a republicei romane.

Dupe plecarea marturilor, Cerbureanu căzu în genuki la nevasta lui, și ′i descoperi totul, cerănd grație.

—A! puiul de șarpe! strigă Avestița. Îmi da sărutarea lui Iuda! Tocmai ea vine să bage intrigă între mine și tine! Cănd va afla Misticescu acestea, se va crede insultat; și, cu drept cuvănt, va rumpe ori ce legăminte c′un amic care l′a bănuit pentru a doua oară.

— Avestițo, te conjur pe copillul tău, nu spune nimic d′acestea Misticescului.

—Dar martorii cari fură față la acest scandal, nu vor vorbi ei? E cu putință a nu afla Misticescu aceasta? Și vara ta, se va opri ea aci?

—Ori cum, noi să păzim tăcerea. În fine, m′am încredințat de inocența ta.

—Te ert, fiind că ai avut simplitatea a crede pîrele unei femei care a vrut să ′și resbune cu mine pentru disprețul ce′i arată Misticescu. Vai! ce stric eu daca Misticescu o disprețuiește?

Cerbureanu era mistificat pe de plin.

Ell sărută măna Avestiței, care din acell minut deveni idolul lui. Ea îll sărută pe obraz. Agurida se făcu miere.

CAPITOLU IX

O galerie de tablouri conjugale

La o septămănă della scena descrisă la finele capitolului precedent, Cerbureanu dette o serată musicală unde invită multă lume, și pentru care keltui mulți ducați, căștigați in cărți cu căteva zille înainte.

Sallonul era destinat pentru danț; o cameră, pentru damele cari jucau loton; o altă cameră, pentru bărbații cari jucau stos și preferanță; o altă cameră, pentru discuțiuni litterarii și politice; în fine,o cameră pentru bufet, care ell singur costa 50 ducați. Bucuria era generală; și fericirea eroilor noștrii în culme!

Din întămplare, mă aflam și eu la acea serată musicală, invitat de Cerbureanu, cu care făcussem cu noștință de curănd. Misticescu cunoștea intrigele amoroase alle cellor mai multe femei din celle de față.

— Tu nu danți? mă întrebă Misticescu.

Îmi place mai mult să admir pe cei ce danță bine, decăt să mă espuiu eu la rîsul acestora.

— Cum se vede, ești tare ambițios!

— Nu voiu să deviu ridicol.

—Vei fi dar un bărbat nepredestinat, daca ′ție frică de ridicol

— D′aceea mă și codesc a mă însura, temăndumă a nu da peste vr′un Drăcușor de nevastă sub forma unui Angel de fată.

—Ai cuvănt; căsătoria cu fete e în genere o lotărie, unde cineva abia căștigă un număr la o mie. Eu sunt hotărăt a lua de nevastă o văduvă.

—Împărtășesc gustul D-le, fiind că mergi la sigur. Trebue să cunoști multe dame din celle de față?

—Mai pe toate.

Sunt curios s′ aflu căte dintr′ănsele sunt oneste și virtuoase?

Dupe terminarea cadrillului, unde sunt angajeat cu Doamna casei, voiu satisface dorința Dumitale.”

Într′adevăr, dupe terminarea acellui cadrill, unde mai toate Damele și Damicellele danțară cu adoratorii lor, Misticescu începu astfel:

Vom trece în revistă numai pe femeile măritate; pentru văduve sunt indulgent....

„Vezi tu acea femee care șade în acell fotoliu, allăturea cu acell june, bine costumat? Este soția acellui bărbat care seamănă cu Vulcan, și care joacă preferanță lăngă D-nu Z.... Cănd s′a însurat, ell era de 50, și ea numai de 17 ani; de și formau amănduoi un mare contrast în toate, ea consimți ănsă a ′l lua de bărbat, cu scopul d′a a vea o scuză în viitor la neconsecuințele ei. Ell transportă pe nevasta lui la țară, kiar a doua zi dupe cununie. Temperamentul ei, educațiunea ei, societatea în care trăisse ca fată, o făcură neconsecuintă la o săptămînă della cununie.. În șase luni de vară căt a-șezut la țară, a skimbat șase curtizani, parte impiegați, parte căllători, parte vecini proprietari, toți de differite nuanțo și condițiuni.

— Și bărbatul ei?

—Vedea, și nu vedea.... Ea avea asupra lui o mare autoritate morală.

„Veni earna, și ea se strămută în oraș; și numai voi să șează cu bărbatul ei la țarră, cu nici un preț.

—Sub ce pretest?

— Că e amalală. De căte ori bărbatul venea în oraș, sau ca să se distreze, sau pentru vr′o trebuință, nevasta lui era tot de-una în așternut, sufferind, cănd de migrenă, cănd de colică, cănd de stomah, cănd de friguri.... Sufferințele ei însă ereau numai zioa; Luna influința mult asupra sistemului ei nervos, fiind că mai în toate nopțile era sănătoasă....

—Căți ani de cănd s′a măritat?

—Duoi-spre-zece ani. Este femeea cea mai ușurică din căte am văzut ș′am auzit. Cu toate acestea, are inimă bună; așa de bună, în cît nu știe refusa nimic nimunui.... Cănd vei cerceta lista concuistelor salle, te vei mira văzănd un ispravnic allăturea c′un logofețell, un artist allăturea c′un lipțcan, un maior allăturea cu up cadet, un professor allăturea cu un elev de 15 ani.... Suma totală a muritorilor pe care coketta noastră i-a făcut fericiți, se urcă la 40, minimum.

„În fine, mai deunăzi, bărbatul acella care șade colo pe gănduri, se înamoră de dănsa; i murisse nevasta de căteva luni; inima lui avea nevoe de consolațiune! Ell tot deuna criticasse p′această koketă, criticasse tare și în public conduita ei scandaloasă; se înamoră însă de dănsa, și ′i promisse a o lua de soție. Noul adorator, care trăia ca un eremit de la moartea primei lui soții, deveni d′odată un june galant, ce umbla tot parfumat, tot mănușat, și numai în trăsură. Toate nopțile le petreceau înamorații pe căte o colină, admirănd frumusețea nopților, și poesia locurilor romantice.

Într′o seară însă ei fură surprinși de bărbat gură în gură. Bărbatul înfuriat amenință pe rivalul său cu moartea, daca nu va rumpe îndată această legătură criminală.

Amantul speriat înkide ușa amantei, care intră noaptea la dînsul pe fereastră.. Agurida se face miere. Consăngenii amantului, dejucați în intrigele lor (căci ei deșteptasseră gelosia în suffletul ammorțit al bărbatului) urzesc o nuoă intrigă. Pun pe un quidam a se înamora de koketia noastră; acest quidam era în disgrația Afroditei; coketta comunică urgia Afroditei iubitului amant și fiitorul ei consoarte. Acesta cade la așternut; medicul curant, căștigat de consăngenii amalatului, i declară că malatia e mortală, fiind veninată; că singurul mijloc de salvare este a renunția pentru tot de-una la o femee infidelă, care i resplătește într′un mod atăt de infam. Din minutul acella, amantul o rumpe cu Dulcineea lui; și dupe însănătoșirea sa, ell se și însoară cu acea femee, care danță cu D-nu X....

—Dar koketta?

—A cerut despărțirea de bărbatul ei. Consistoriul este dispus a o despărți.

—Ași dori să aflu căsătoria amantului kokettei cu prima și cu a doua lui nevastă.

— Prima lui nevastă, care a murit de oftică, era o văduvă grațioasă și foarte plăcută; dar foarte neconsecuintă. Ea văduvisse mai mulți ani și timpul acesta trăisse ca o regină: n′avea casă, n′avea masă. Mănca la consăngenii ei, dormia la amicele ei intime. Bărbatul ei, june atunci de vr′o 25 ani, se înamoră de dănsa; și, fără voea părinților, se cunună cu ea la un sat. Ell se purtă cu nevasta lui ca un monarh rafinat cu un popul zavergiu.

Adio, petreceri! Adio, primblări! Adio, balluri! O făcu însă o bună menageră și o bună soție; dar o oftică! Dupe vr′o l ani de căsătorie onestă, ea muri, plănsă și de bărbat și de toți cunoscuții ei.

Căt a trăit cu acest bărbat, acea femee a fost și onestă și virtuoasă. Ce e drept, nu numai conduita bărbatului, ci și amorul ei pentru dănsul a contribuit mult la aceasta. Daca acest diplomat avea nenorocirea a lua de nevastă pe koketta, cu care se înamoră dupe moartea nevestei, cu toată diplomația lui, era să fie minotaurisat. Cu a duoua nevastă, ell treește bine; întăiu, fiind că ea îll stimează: a luato fără zestre; ș′al duoilea, fiind că ell este un bărbat care nu se lasă a fi minotaurisat.

—Dar acea Damă, care pare a nu fi în toate mințele ei?

—Ah! frate! Este o nebună de Balamuc! Știi care e bărbatul ei? Acella care fumează pe gănduri în camera de discuțiuni, rezimat de sobă. Este unul din cei mai onorabili bărbați: caracter, inimă, cultură, spirit, nimic nu′i lipsește. Ei bine! înkipueșteți că este omul cell mai nenorocit din lume!

—Și ce l′a silit să ia de soție p′acea nebună?

— S′a însurat la 18 de ani: abia eșisse din collegiu! S′a însurat pentru ca să facă mulțumirea maicăsei care voia să-l vază însurat. D-a doua zi după cununie, s′a căit; dar, pe de oparte copii, pe d′alta părinții, pe d′alta rușinea de lume, îll făcură să rabde pebuniile ei, ca și Socrate răutatea Csantipei. Trebue să intri în casa ei, ca să te încredințezi căt trebue să sufere bietul bărbat! A întrebuințat omul, ce e drept, toate mijloacele ca s′o dea pe callea dreaptă; dar cu nebunul cine o scoate la calle? Pe lăngă alte nebunii, ′i a intrat în cap că este și poetă; către toți amicii bărbatului, ea recitează versuri făcute de dănsa, versuri de nebun. Daca bărbatul se încearcă a se opune la vr′ una din nebuniile ei, ea d′odată pune măinile în șolduri, și începe a striga în gura mare; sunt stăpînă assolută pe gusturile melle; trăesc cu zestrea mea; nu′mi pasă de opinia publică; daca bărbatul nu e mulțumit de mine, să plece; eu știu să trăesc fără bărbat; voiu fi mai fericită singură decăt c′un bărbat mototol.”

— I trebue dar un bărbat muscal?....

—Eu n′ași putea trăi o zi cu femeea aceasta.

—„Să ne întoarcem okii della acest spectacol. Ia spunemi, te rog, cine e Domnul acella burtos și scurt, și cu okelari pe nas, și cu gulerul a la Meternih?

—Este un bărbat predestinat par excelence.

Reposata nevasta lui era cărbune accoperit, dracul însovonit; d′a duoa zi dupe cununie, ea a minotaurisat pe burtosul ei bărbat. Era femeea cea mai capricioasă și mai încăpățînată din căte am văzut; detesta pe bărbatul ei, numai fiind că nu semăna cu eroii din romanțurile care citisse cănd era fată mare.

— Nu′l luasse cu consimțimăntul ei?

— Ba da! Însă nu’ l stima; s-a măritat ca să se emancipeze de tutella părinților. Dup′un an de sufferințe, bărbatul o surprinse în flagrant delict cu o calfă della o lipțcănie; martorii constatară faptul; bărbatul o pusse într′o trăsură ș′o trimisse la părinții ei, unde muri de oftică, dup′ un an de remușcare terribilă.

—Dumnezeu s′o erte! Dar bărbatul acella cu fisionomia de Hienă, și care caută tot în pămînt?

—Ell a ținut duoă neveste; cea d′ăntîiu era femee romantică; cea d′a duoă, o nebună de felul acellia cu care făcuși acum cunoștință. Avariția, calomnia și gelosia, trei vițiuri domnitoare alle acestui bărbat miserabil, desgustară de dănsul pe nevasta lui cea romantică, care ′și smintisse creerii cu WERTER al lui Goete și cu LELIA a lui George Sand.

După trei ani d′o viață amărîtă, ea se despărți de bărbatul ei, și se înamoră dupe Domnul acella care se primblă pe gănduri, cu măinele ala Napoleon, și cu fața a la Neron.

—Actorul acella, esagerat în toate? Acell tip al poetului romantic de D. Millo?

—Ell însuși.

—„Cum deveni possessor pe inima acellei femei, năbădăiosul ei amant o îmbrăcă într′un costum oriental, și camera ei o tapiță tot dupe gustul oriental.

—Cum se vede, toate gusturile selle sunt orientale?

—Cam așa. În lipsa lui, amanta ședea toată zioa înkisă în camera ei, ékeiea o păstra ell; și ea priimia nutrețul pe fereastră, de la o servantă fidelă șt devotată lui; toată zioa o vedeai resturnată pe sofa, cu cafeaua lăngă dănsa,fumănd din narghilea, admirăndu′și posele și costumul oriental în oglinzele de cleștar alle Occidentului, și citind romanțele lui George Sand ș′alle lui Goete. Seara camera era luminată d′o candelă colorată; și cănd amantul intra în templul Afroditei, o afla plutind într′un nuor de tutun; iar ea, toată în albe, părea o fantasmă cum′și o înkipuește imaginațiunea unor poeți germani.

În nopțile celle frumoase, amanții rătăceau, ca duoi Somnambuli, pe creasta colinelor, prin văile obscure, p′ăntre stăncele rîpoase, contămplănd în tăcere, ore întregi, frumssețea Lunei, murmura apei, căntecul privigetorului; în nopțile ploioase sau geroase, eroii ședeau înkiși în casă, ca ursul iarna în vizuina lui, trăind o viață sardanapalică..... Aceasta a ținut vr′o duoi ani. Într′o seară servanta ei aleargă într′un sufflet la medicul curant, rugăndu′l să viie iute să scape de la moarte pe doamna ei, care se înveninasse cu șoricoaică....

—Dar ce nevoe a avut să se omoare? întrebă medicul pe servantă.

—Bănuește pe Domnu c-ar fi hamurezat.

—Numai pentru acesta trebue o femee să ′și ridice viața?

—Apoi, de, îll iubește mult! Așa este pustia de dragoste!

—Arde-o-ar focul de dragoste! zisse medicul rîzând.

În fine, cu lapte dulce și cu sănge de rățoi, eroina dette afară tot veninul destinat pentru șoareci.

Nu trecu mult, ș′ auzirăm că iar s′a înveninat; d′astă dată, tot ajutorul medical a fost fără folos. Pe patul morții se zice că ar fi pronunțat următoarele cuvinte:

— Of! rău îmi pare că mor pentru un...”

Moartea îngeță pe buzele ei ultimul cuvănt.”

—Dar acea femee macră (slabă), uscată, trăsurele fisionomiei ascuțite, și care seamănă cu o Veveriță?

—E Neaga rea din poveste; femeea cea mai ardeată din căte am văzut. Ea a luat din amor pe bărbatul acella spăn și uscățiv, un om ardeat ca și dănsa, un grossolan innorant. Șapte ani au trăit împreună, ca căinele cu pisica. Ea îll cicălea toată ziulița; și cu căt tăcea ell, cu atăt ea flecărea.

Uneori ell o înkidea în camera ei, și ea spărgea geamuri și oglinzi, și arunca tot pe fereastră. Într′o zi plecară amănduoi să′și vază consăngenii; și ell năpusti la mamă sa, o văduvă rea ca și fiesa; peste trei zille, bărbatul se pomeni cu dănsa în casă, ca vînătorul cu ursul în spinare. Ell luă atunci pușca ș′o oki; ea se pusse la țintă, și zisse: „una, două trei. Foc!” Bărbatul începu să rîză. Nevăstuica triumfă.

Toți prevedeau c′această căsătorie o să aibă un tragic sfărșit: dupe stăruința tuturor, Consistoriul i despărți. Ea este acum văduvă, și e atăt de rea, încăt servitorii și adoratorii ei nu pot trăi cu dănsa decăt 24 sau 48 de ore, cel mult. Să ferească Dumnezeu pe tot neamul omenesc, ortodocs și catolic, de picătură, de fum și de muierea rea.

Dar acea femee melancolică, care nici nu danță, nici nu vorbește, nici nu joacă loton, ci stă tot pe gănduri?

— Infortunata! Căsătoria ei este oglinda mai tuturor căsătoriilor din zioa de azi. Înkipueșteți că căsătoria ei a ținut numai o lună.

— Din ce causă?

— Din causa nemerniciei bărbatului ei, care este acell vagabond, destrămat și fanfaron. Ell a crezut că căsătoria este o petrecere d′o noapte la balul mascat. Vede acea femee melancolică, i place, și printr′un samsar de căsătorii, o ia de nevastă; keltuește la nuntă peste cinci sute de galbeni, a patra parte din zestre; a duoa zi însă se căește, se sperie de fapta sa, vede că căsătoria nu e o glumă, și întrebuințează mijloacele celle mai infame ca să se desparță de ea; aruncă calomniile celle mai negre asupra bietei femei, care are o mie de calități, și care merită o soartă demnă de inima ei. În fine, prin maniera lui brutală, ell o forță a fugi la părinții ei, fără a ′i înnapoia măcar zestrea care a keltuit′o într′o lună. Consistoriul a pronunțat eri despărțirea lor, cu consimțimăntul amăndurera. Cănd îll întrebă cineva: „Ce tea silit a te însura, ș′apoi a′ți lăsa nevasta?” Respunde rîzând: „Eram beat cînd m′am însurat; ș′a douazi m′am văzut în lanțuri, și am rumpt lanțurile sclaviei; libertatea e mai scumpă decăt totul.”

—„Fie aceasta o lețiune pentru părinți, spre a′și deskide okii bine cănd își mărită fetele.

—Asemenea miserabili, observaiu eu, la națiunele civilisate, sunt provocați de consăngenii femeii, insultată cu asemenea mod infam; și pînă în fine, ei sunt morți, și societatea scăpată d′astfel de monstrii sociali.

—La noi e din contra, fratele meu! Asemenea infami nu sufferă nimic nici din partea legilor, nici din partea publicului, nici kiar din partea familliilor ofensate; ba încă sunt bine văzuți,bine priimiți; și ori cănd și de căte ori vor să se mai însoare, părinții se întrec a sacrifica fetele dupe asemenea monstrii.

— Ca la noi la nimeni! Bietele femei! Elle sunt la noi niște adevărați martiri!

—„Dar acea femee înaltă, orgolioasă, ce ′și dă aerul de regină?

E fata unui ex-boer din protipendada; și bărbatul ei e acell june intelliginte ce danță acum cu D-na Cerbureanu. Ell este fiiul unui Postelnicel, luat pe procopseală de tata nevestei lui, care s′a înamorat de dănsul la etatea de 12 ani, imitănd pe mama lui Remus și Romulus; cu differința că Rhea Sylvia fu îngropată de viă, fiind c′a violat jurămăntul de castitate făcut p′altarul Vestei; iar fata boerului, care se crede strenepoata lui Mircea Vodă, fu dată cu sila dupe fiul de Postelnicell. Dupe niște veki hrisoave, ell se crede a fi adevăratul strenepot al lui Mircea, eroul della Nicopol; nevasta lui însă îll disprețuește, sub cuvănt că ea este astăzi fată de Mare Vornic, ai căiria moși și stremoși figurează în bătălliile lui Radu de la Afumați, Mihai Viteazu și Matei Bassarab; că prin urmare, ea e nobilă, ca o fată de Lorzi Englezi; iar bărbatul ei, un moji c, zice ea; și ′l tratează ca astfel, adducăndu′i aminte tot deuna origina lui plebeană; și zicăndu′i, cănd i e lumea mai dragă: „taci tu să vorbesc eu.

Această căsătorie îmi adduce aminte o trăsură de spirit a lui Solomon, ca copill. Fiiul lui Davide al Evreilor se juca arșice cu copii de etatea lui.

„Un Evreu din popor se presintă la Solomon, pe cănd juca arșice

— Solomoane, zice israelitul, m′a trimis tatătău David ca să′mi spui tu pe care din trei fete să iau de nevastă? Una e mai avută de căt mine, alta e mai de neam de căt mine, alta e de potriva mea.

„Solomon, urmăndu′și jocul, respunse:

—Taci tu să vorbesc eu, scoală tu să șez eu, fie cum voești tu.

„Aceasta o repetă Solomon mai de multe ori.

„Israelitul, om simpl, nu înțellesse filosofia acestor cuvinte; allergă înapoi la David.

—Împărate, zisse dănsul; Solomon ′mi-a respuns aceasta:. „taci tu să vorbesc eu, scoală tu să șez eu, fie cum voești tu.”

—Și n′ai înțelles nimic din vorbele acestea?

—Nu, luminate împărate!

—Credeam mai de spirit pe fiii lui Israel....

—„Ascultă dar, zisse Davide; și bagă bine în cap ceea ce vei auzi.

„De vei lua de nevastă pe fata cea mai de neam de căt tine, ea îți va zice în toate zillele: „mie mi se cade să șez jos, ca fată de neam mare; iar tu să șezi în picioare, în nainea mea, ca un om de rănd, ai căruia moși și stremoși au slugărit ș′au robit la momii și stremoșii mei.” Și de vei cuteza tu a vorbi ș′a lucra ca un bărbat, ea se va plănge la neamurile ei celle mai puternice de căt tine; și cell mai tare are mai tot de-una dreptate; ′și tu vei fi umilit, și te vei da dupe păr, și te vei crede fericit a fi servul nevestei talle. Ai înțelles, fiiule all lui Israel?

— Am înțelles, luminate împărate! Nu voiu lua o fatămai de neam de căt mine.

— Daca vei lua de nevastă o fată mai avută de căt tine, ea îți va zice, în tot minutul: „taci tu din gură, că mie mi se cade a vorbi ș′a porunci; iar ție a asculta ș′a te supune; fiind că cu zestrea mea treăești tu, din zestrea mea îmbraci, cu zestrea mea te fudulești.”

—„Și daca vei cuteza tu a vorbi ș′a lucra ca bărbat, ca cap al femeii, ca părinte al copiilor, ca stălpul casei, nevasta ta se va plănge la neamurile ei celle avute; și cell avut are mai tot de-una dreptate; și tu vei fi umilit, și te vei crede fericit a te numi servul nevestei talle. Înțelles-ai și aceasta, fiiule all lui Israel?

—Am înțelles, luminate împărate! Nu voiu lua de nevastă o fată mai avută de căt mine.

— Iar daca vei lua de nevastă o fată de potriva ta, nici mai de neam nici mai avută de căt tine; o fată care a fost crescută de părinții ei în frica lui Iehova, adică în duhul cellor 10 porunci alle lui Moise; o fată ai căria părinți au trăit liniștiți și fericiți, și au muncit amănduoi în dreptate și în credință; o fată însfîrșit cu judecată dreaptă și cu inimă curată; un pămănt bun și roditor, unde sămînța să rodească înzecit; atunci acea fată va fi supusă ție, ca unui părinte; și te va iubi, ca p′un frate mai mare; și te va cinsti, ca pe stălpul familliei, și ca pe părintele copiilor; și i va fi ei milă de tine; și te va îngriji cu căldură la sufferințe; și te va măngăia la necazuri; și va economisi celle agonisite de tine; și va fi casa ta ca un stup de miere; și ea va fi matca stupului, iar tu, albina stupului; și va înflori casa ta, care va fi un finicu răsădit la isvoarele apelor, ce′ și va da rodul său la timpul său, și la umbra căruia se va adăpoști căllătorul obbosit; și copii tăi vor fi niște comori pentru tine; și în bătrănețele talle celle adănci, vei afla ajutor și milă della copii tăi, cari vor fi împrejurul mesei voastre ca niște tinere odrasle de finic împregiurul Cedrilor Libanului; și binecuvăntarea lui lehova fi-va peste casa ta, și peste famillia ta, și peste seminția ta!

„Înțelles-ai acum cuvintele înțellepte alle fiiului meu Solomon?

—Am înțelles, luminate lmpărate! Să domnești ani mulți peste poporul lui Israel! Fiiul tău cell înțellept va face fericirea supușilor lui! Voiu lua de nevastă pe fata cea de potriva mea; și voiu buciuma înțellepciunea lui Solomon la tot poporul lui Israel.

—Umblă sănătos! Și cum îți vei așterne, așa vei dormi.”

Acestea zise Davide fiiului lui Israel, care se însoți cu fata cea de potriva lui, crescută în frica zeității; și trăi pînă la finele vieții lui liniștit, voios și fericit.

— Daca fiiul de Postelnicell, bărbatul acellei fete de boer Mare, osservă Misticescu, ar fi cunoscut înțelleptele cuvinte alle copillului Solomon, de sigur n-ar fi luat de nevastă pe pretinsa nepoată a lui Țepeș Vodă și Mircea Vodă.

— Poate, adăogaiu eu. Dar cănd s′ar publica acestea, și le ar cunoaște toți, crezi-tu oare că bărbații ar urma consiliul lui Solomon?

Mă cam îndoesc: fiind că omul e lacom și vanitosu din natura lui, apoi lucsul adevărata cangrenă a unei societăți, silește pe mulți a cădea în greșalla în care a căzut fiiul de Postelnicell.

Cum ne vom așterne, așa vom dormi.

—Vezi tu pe junele acella care curtează p′acea Damă în negre? „Este un poet din cei norociți dai veacului XIX. Poetul acesta observasse la teatru că o Damă Mare îll ațintă cu lorneta în toate serele de represintațiune; înțellesse dar găndul cokettei; și într′o seară, o așteptă la intrarea d′afară a teatrului.

— Permiteți, vă rog, Doamna mea, să vă fac o simplă și singură întrebare?

— Vorbește, Domnule, i respunse Dama Mare.

—Cănd pot găsi pe D-nu?..... a casă?

—Pe bărbatul meu? Tot de-una dimineața, între 9 și 10 ore; seara nu este nici odată acasă....

—Mersi, Deamna mea. Am înțelles....

„A duoa seară, poetul se dusse la Domnul z..... care lipsea, dar nevasta lui era a casă; din nenorocire, ea nu era singură, și poetul se mulțumi a ′i lăsa carta de visită.

„A duoa zi, ell văzu intrănd în camera sa un oare care, ce avea aerul unui servitor de ministru.

— Aici șade Domnul. M...?

— Eu sunt Domnul M....

—Sunt della Doamna aceea căria ′i ai vorbit în scarra teatrului, alaltăeri seară....

— Ce poftești?

—Ași vrea să știu daca Dumneata ești într′adevăr D. M..”

—Ca să crezi că eu sunt D.M. trebuie ți spuiu ce am vorbit cu Doamna E. în scara teatrului?

—Așa, Domnule.—

— Eată ce-am vorbit cu D-na E.... în scara teatrului.

—„Doamna mea, ′i am zis, cănd pot găsi acasă pe bărbatul Dumitale?” Și nevasta D-lui?.... ′mi a respuns: „Seara, nici odată; dimineața, între 9 și 10 ore.”

Dumneata ești Domnul M.... respunse lakeul.

Ține, te rog, această scrisoare; și rămăi sănătos!

—Foarte ′ți mulțumim!

Poetul desigilă plicul, și scoasse un billet parfumat și cu marginile de rățea; in billet se zicea:

„Între 12 și o oră dupe miezul nopții, o femee te va aștepta la poarta casei melle. Cuvăntul de ordină este Venera. Urmează p′acea femee.

H.

P.S. Arde acest billet.

„Din contra, zisse poetul, îll voiu păstra, acest billet, ca okii din cap.

Poetul nostru, care serbează pe Sfinții cei fără de argint, cumpără pentru prima oară un borcan cu pomadă și o sticlă de esbuket; cu pomada își unse părul, și cu parfumul își stropi toate veșmintele; apoi se dusse de împrumută della un amic intim un geroc ș′o pereke de mănuși. Dupe ce măncă căt trei și bău căt șase, se culcă; la 12 ore și jumătate din noapte era la poarta casei D-lui Z...

O femee îll aștepta în pragul porții, cu țigara în gură.

— Ce poftești, Domnule? îl întrebă femeea, văzăndu′l că intră în curte ca a casă la dănsul.

VENERA, răspunde poetul, căutăndu′și de calle.

Femeea îll ajunse, și ′i zisse:

Vino dupe mine.

—Poetul o urmă. În capul unei scări din dos, femeea i șopti la ureke:

Ia cismele în mănă, fiind că scîrție.

— Ai cuvînt, zisse poetul; și, asemenea lui Tăut, ambassadorul Moldaviei lăngă Sublimul Padișah, poetul remasse numai în călțuni.

—Trecu un coridor lung, abia luminat d′o lampă murindă; trecu apoi printr′o sallă spațioasă, ce servia de anti cameră, illuminată bine de mai multe lampe.

—Trecănd pe lîngă o ușă, auzi gura unui ministru, ce discuta cu collegii săi înaltele kestiuni de Stat. Femeea mergea înainte; poetul o urma. Ell se opri la ușa consiliului de ministrii, pusse urekea la ușă, și ascultă, uitănd Amorul pentru Patrie.

—Trebue, zicea un ministru, să sfărîmăm, c-o singură lovitură, și pe liberali și pe retrograzi; să formmăm o cameră a noastră, cu care să facem din Romănia ceea ce a făcut Cavur din Piemonte. Sunteți de părerea mea?

—Foarte frumos, osservă un alt ministru; dar care va fi puntul nostru de reazim în aceasta?

—Politica lui Guizot.”

— Ideea minunată!

Conducătoarea poetului, care ajunsesse la ușa buduarului nevestei D. z.... se întoarse către favoritul Muselor:

— Încalțăte iute, i zisse ea.

Dar care ii fu mirarea cănd nu văzu pe nimeni în urma ei. Alergă iute înapoi, și remasse îmmărmurită văzănd pe favoritul Muselor cu cismele în stănga, cu un stilet în dreapta, și cu urekea lipită de gaura broaștei della ușa, camerei unde discutau D. D. ministrii. Se apropie încet de dănsul, și′l trasse de geroc, tocmai cănd unul din ministrii zicea că guvernul trebue să urmeze politica lui Guizot. Poetul i făcu semn să se depărteze; dar biata femee, palidă și tremurăndă, îll trăgea tare de măneca gerocului; poetul, disperat că perde șirul discuțiunilor ministeriale, i pusse stiletul în pept, ș′ o repezi în mijlocul sallei. Femeea, speriată, alergă la nevasta D. Z.... să ′i rapporteze conduita negăndită și compromitabilă a amantului.

În timpul acesta, poetul auzi celle următoare:

— Corupțiunea fu o armă fatală în măna lui Guizot; ell plăti scump aceasta la Februariu 1848. Ținta justifică mijloacele. Trebue să ne sacrificăm pentru binele României, ca Girondinii la 1708 pentru fericirea Franciei. Peară individul, trăiască principiul!

— Cu legea electoral: în vigoare, puține șanse de reușită! Daca liberalii ar fi cu guvernul, Hidra aristocratică ar fi sdrobită fără greutate.Liberalii sunt contra noastră; passiunele atăt ′i au orbit pe Demagoți, încăt ei vor lucra cu-Rtetrograzii contra Guvernului. Guvernul însă e tare, și fără ajutorul Liberalilor: el are funcțiunele, oare aurul, are corupțiunea soțială. Triumful e al nostru! Odată căllare, cu busduganul în mănă, vom face a ni se erta ori ce illegalități. La vot, Domnilor!

— Încă un cuvăntu! eu perz mai mult decăt toți Dumneavoastră: pănă eri liberal, azi moderat înfocat, nereușind planul nostru, măine eu sunt mort, mort politicește, și pentru eternitate!... Nu mă tem de Curtea de Cassațiune; șă tem de curtea cea fără appel, mă tem de tribunatul istoriei. Să amănăm discuțiunea, spre a ne mai kibzui, ca să nu ne căim.

—La vot! La vot! strigă maioritatea.

Pe cănd ministerul proceda la vot, poetul se dirigea către camera Dulcineii salle, care ′l aștepta în pragul ușei, făcîndu′i mereu semne să viie mai curănd.

Atăta fu de mare graba poetului, și frica ce ′l coprinse cănd văzu cu sănge rece situațiunea sa cea critică, încăt intră desculț în camera Afroditei. Ușa buduarului se înkisse cu keiea pe din întru.

La 3 ore dupe miezul nopții, poetul eșia pe poarta casei D-lui Z..., care venisse în duoă rănduri, în noaptea aceea, la ușa camerei nevestei lui, a se informa de sănătatea ei: fiind că ea se prefăcusse că e amalată; și cănd nevasta era nedispusă, bărbatul respecta altarul conjugal....

Cum ajunse acasă, poetul făcu întăiu o epistolă anonimă, adressată unuia din capii liberalilor, în care relata cu d′amănuntul discuțiunea și decisiunea miniștrilor din noaptea precedentă; dup′aceea făcu o poesie Dulcineii saile, din care copiem o strofă:

Frumoasă ești o angel! ca rumenile ziori. Ca Lebăda cea albă pribeagă prin grădină, Ce-aci o vezi pe apă, aci iar p′ăntre flori: Așa pari înainte′mi, cănd zee, cănd regină!”

Dulcineea nu se lăsă mai prejos de căt poeticul ei amant; improvisă și ea o poesie, din care copiem prima strofă:

„ Voi vă jucați adesea c′un ce periculos, Cu Domnitorul lumii, cu secsul cell frumos, Cu un copill se joacă cu-a focului volvoare: Ori cine alt s′ar arde la ′ntăea încercare; Voi însă nu vă ardeți, ci ardeți cu tandrețe....”

Într′o noapte, poetul își permisse următoarele osservațiuni illustrei salle amante.

— Pentru ce ești infidelă bărbatului Dumitale, care possedă atătea calități eminente?

— Pentru singurul cuvănt că e bărbatul meu, respunse koketa rîzând.

— Nu te nțeleg, Doamna mea.

—Să mă esprim mai limpede: fiind că sunt DAMă MARE.

—Mai puțin nu te ′nțeleg, angelul meu.

—Ai văzut represintănduse drama întitulată TUR DE NELE (la tour de Nestle)?

—Nu!.

—A! Înțeleg! Este lege însă ca toate Damele Mari, în care intră markise, baronesse, contesse, ducesse, princesse titulare, și regine kiar, să fie toate criminale?...

—Poetule, respunse Dama Mare; tu treăești într′o lume de illusiuni! Inima ta castă nu cunoaște miseria classelor din cari fac eu parte! Află dar că sunt duoă feluri de miserii: una, esterioră, materială, de strade; miseria orfanei, miseria văduvei, miseria vulgului, innorant și îndobitocit, cărora le lipsește adesea păinea din tote zillele; dar această miserie, ce este ea oare pe lăngă miseria inimei cellor din classele superiore alle societății? Tu n′ai o para în pungă; ești însă cell mai fericit! Ai zărit la teatru o Damă Mare, ți s′a părut că ′ți face curte, ai cutezat, și eată-te domn assolut pe corpul și pe inima ei. Voești să te însori? Ei bine! Îți allegi singur femeea care ′ți convine, cu care te potrivești la toate; și eatăte fericit!

Nu este tot astfel cu Damele celle Mari. Mărgărita de Burgognia, din drama TURNNL DE NELE, a luat de soț pu Ludovic X, regele Franței, fără plăcerea ei: fiind că așa o cerea politica cabinetelor respective.

Ei bine! Corpul bărbatului, inima amantului. Înțelegi-tu cum o regină a Franței, dup′o noapte de orgii cu gentilomi d′ai Curții, devine fără voea ei criminală?

Ea joacă la lotărie capul ei, reputațiunea ei de regină gilotinată, spănzurată, sau înferată în umer, ca cell din urmă criminal; asta este lucru ușor? Noi însă, Dame Mari, cari nu suntem regine, espunem numai reputațiunea noastră de gentilom; nu aruncăm în Sena cadavrele amanților noștrii d′o noapte.

—Dar reputațiunea unei femei, dupe părerea mea, cată a fi mai scumpă decăt viața, de căt totul.

— Poetul meu! Nu uita că femeea are o inimă, în care Natura a pus amorul, ca un principiu al vieței morale. O femee fără inimă este un cadavru!

Căsătoriile Damelor Mari în genere sunt niște căsătorii de calcul, de convențiune; sunt un contract unde intră averea și posițiunea, ca condițiuni essențiale; dar nici averea nici posițiunea nu constitue fericirea; fericirea femeii o constitue numai amorul. A voastră gloria, al nostru amorul. Părinții mei, millionari, avea nevoe de un ginere care, prin propriile sale merite să ridice familia noastră la cea mai naltă treaptă a societății. Bărbatul meu a fost ministru. Eată visul de aur al părinților mei!

— Trebuia să urmezi impulsiunea inimei Dumitale de poet; trebuia să ′ți allegi singură bărbatul, un bărbat poetic ca Dumneata, nu un bărbat prosaic.

— Numai o femee liberă, o văduvă, poate face la noi asemenea allegeri; sau cel puțin, o fată orfană, cu altă educațiune, și în alte condițiuni; o fată însă ca mine, trebue să alleagă între bărbatul ce ′i destină părinții, și între prostituțiune sau căllugărie. Fericirea stă în răul cell mai mic. Binele assolut nu esistă. Totul este relativ în lume.

—Și conclusiunea argumentării Dumitale?

—Corpul, pentru bărbatul care ′mi flatează vanitățile; inima, pentru amantul care ′mi procură poesia simțurilor.

Mărgineștete cel puțin la amorul unui singur amant.

Ca cum ai zice: „mulțumeștete numai cu păine și cu apă, cănd dispui d′o masă regală.” Azi, poetul meu, e tărziu! Primul pas costă; cănd te afli în abis, e foarte cu greu urcarea în creasta muntelui, p′un părete de stăncă ca cremenea.

—Așa dar, totul atărnă della educațiune?

— Totul, totul! Amorul și știința, mama și băreată sorgintea fericirii familliei ș′a Societății.

—Ai cuvănt! oftă poetul.

— În fine, întrebaiu eu pe Misticescu, desnodămăntul acestei intrige?

—Ca toate desnodămintele intrigelor de natura aceasta. În lipsa poetului la țarră, unde acesta a întărziat vreo două luni Dama cea Mare l’ a înlocuit cu altul, care, de și nu era poet, nu era însă bărbatul ei.

Poetul nostru, ca mai toți poeții, s′a revoltat d′această infidelitate; ș′a rumpto cu amanta lui cea aristocrată, trimițăndu′i un billet cu următoarea coprindere:

„Ce să naște din pisică șoareci mănăncă. Îmi pare rău că am stricat orzul pe gîște. Adio! Rămăi cu prosa, fiind că poesia nu e de gustul Dumitale.”

Dar să ne întoarcem privirile della asemenea triste tablouri. Cu căt te urci mai mult în atmosferra societății, unde ar trebui să întîlnești mai multă virtute și progress, avînd mijloace cei putinți a′și cultiva spiritul cu facla adevărului, și a′și înobili inima cu facla moralei evangelice, cu căt te urci mai sus pe scarra socială, cu atăt afli mai multă depravare, mai mult makiavelism. Aci respiri un aer de catacombe și de morminte; aci crima o vezi tronănd,Vițiul încununat, gerul pollar al nobilelor sentimente domnind în toată grozăvia lui. Să ne odinim puțin privirile asupra acellui tablou de căsnicie, care rekeamă epoca patriarhală.

Vezi-tu acell bărbat cărunt, îmbătrănit înaintea timpului prescris de legea Naturei? Amorul de libertate și de naționalitate au consumat viața lui, precum focul consumă cell mai gigante arbure dupe suprafața globului. Născut în atmosfera cea mai înaltă a societății, ca un alt Pavel apostolul, a rumpt cu classa putredă din care făcea parte: ell este unul din martirii causei sacre, care a băut pănă la drojdii amara băutură a esiliului, a sărăciei, a umilirii, a persecuțiunilor, a calomniilor infame; dar, asemenea stăncei cu farul din mijlocul oceanului, suffletul său de elită totul a bravat.

Vezi tu acea femee, cu fisonomia unei Madone rafailene, modestă în costumul ei, dulce în convorbirea sa, și cu plăcute maniere? Este consoarta acellui bărbat cărunt, care, ca și Tiberius Grahus, sacrifică mai mult decăt pozisiunea și viața, sacrifică famillia lui kiar, pentru libertatea poporului și fericirea patriei.

Consoarta lui, crescută în principii evangelici, n′a addus illustrului său consorte nici aurul spolierii sau al trădării, nici noblețea pergamentelor; ci castitatea, înțellepciunea, blăndețea, cultura spititului, noblețea inimei, o supunere de soră, amorul și stima către bărbat, economia casnică: virtuți mai scumpe de căt toate tesaurele, virtuți cari singure produc fericirea adevărată!

Intră în casa lor: vei vedea domnind ordinea, economia, armonia completă. Pe cănd bărbatul assudă în cabinetul său a lumina poporul cu făclia adevărului, și a′i sfărrma catenele prejudițiilor ș′alle sclaviei, soția lui virtuoasă, în mijlocul copiilor săi, luminează spiritul lor cu științele folositoare, și încălzește inima lor cu focul sacru al virtuților cetățenești.

Bărbat și nevastă, fir-care în sfera lui, stau în okii copiilor lor oglindă vie de nobile și frumoase essemple; acestea pentru suffletul unui copill sunt sigiliul pentru ceara topită, în care țifrele se sapă bine; sunt dalta pentru sculptor, care gravează adănc în marmură caracterele ce artistul voiește a′i imprima.

Ei bine! Eată adevărata căsnicie! Eată keiea bolții și piatra din capul ungiului a noului edificiu social, a Erusalimului cellui nuou dupe mallurile bătrănului Istru, care va regenera Orientul, și va civilisa Asia. Eată familia ai căria copii vor trăi și vor muri ca părinții lor, cari au știut a le inspira, cu esemple frumoase, respectul și amorul către semenii lor, și cu esemple istorice, amorul de patrie, de libertate, de dreptate.”

CAPITOLU X

Femeea ea amanta

Din celle descrise în capitelul precedent, mă încredințaiu că, din 35 de femei ce s′ aflau față la serata musicală a Cerbureanului, maioritatea assolută era neconsecuintă; dar culpa, cum am probat în capitolul II al acestei opere, sunt părinții și bărbații femeilor; ca fete și ca soții, elle nu pot fi decăt ceea ce voesc mamele și consorții lor.

Cu toată corupțiunea socială, care ne arată că la o sută de femei abia poți afla una și onestă și virtuoasă, inima femeii însă nu este putredă; sentimentele nobile nu sunt tocite în această inimă; amorrul de patrie și de libertate nu este îngețat; în fine, focul sacru, care face dintr′o femee o Lucreție, o Cornelie, o Genevievă (a Franței) este în inima ei focul acoperit cu cenușă.

Nu voiu vorbi de 9 Octomvrie 1857, nici de 24 Ianuariu 1859, la cari femeea romănă, cu oare care cultură, a luat o parte activă, contribuind mult la realisarea dorințelor naționale.

Viu la procesul acusaților della 28 Septemvrie l858, și la allegerile pentru camera ellectivă de sub minisierul Iepureanu.

Serata musicală de la Cerbureanu a fost la 19 Noemvrie 1859, în prezioa judecății procesului de la 28 Septemvrie de către curțile-unite.

Acest proces era la ordinea zillei; făcusse atăta sgomot, (din causa procedării anticonstituționale a Guvernului Crețulescu) încăt tot ce era Romăn adevărat doria triumful dreptului, adică, akitarea acusaților. Afară de rusofili și regulamentari, cari prin condamnarea acusaților de la 28 Septv, sperau reîntoarcerea vekiului regim, ce le da puterea în mănă, toți Romănii doriau cu sinceritate ștergerea dupe fruntea Romăniei a petei de revoluționară, pată cu care inimicii țării, văzuți și ascunși, din întru și d′afară, voiau s′o înfereze, ca să justifice prin aceasta calomniile lor infame.

Femeile romăne cu oare care cultură sîmțiau aceasta cu divinul lor instinct; elle contribuiră mult la akitarea acusaților de la 28 Septemv. 1859. Dăm aci un esemplu.

Pe cănd eu treceam în revistă cu Misticescu femeile oneste și virtuoase în seara de 1o Noem. 1859, aflate în casa D. Cerbureanu, auzirăm d′odată niște applaude frenetice, niște bravo repetate, în camera destinată pentru discuțiuni litterarii și politice. Toți cei din salla danțului,și parte din cei din camera jocului de cărți și de loton, alergară în camera de discuțiuni, împinși de curiositate. Bărbații applaudau pe Avestița, doamna casei, care era oratorul femeilor ș′al accusaților della 28 Septembrie. Ea combăttea sofismele unui bărbat care împărtășia ideile Retrograzilor, și care susținea politica Guvernului.

— Dacă noi femeile am fi fost în locul bărbaților, zicea Avestița, vă assigurăm că Guvernul n-ar fi cutezat a face ceea ce a făcut în privința acusaților; iar ca judecători, am crede d′o datorie sacră a akita pe accusații politici della 28 Sept.

„D-nu N.... a zis:” numai cănd vom avea o gardă națională, și inamovibilitatea funționarilor, atunci numai Guvernul va ști să respecte libertățile publice; și magistrații, atunci numai vor putea face ceea ce cere lumea azi della dănșii.” A vorbi atlfel, este a proba că societatea noastră este o turmă de oi, condusă de varga de fer a cățiva Despoți; și că magistrații romăni nu sunt decăt servi umili ai Guvernului. Daca în fiecare famillie, mama ar zice copillului ei, sora fratelui ei, nevasta bărbatului ei:”Cum sufferiți voi, ca cetățeni, asemenea illegalități ș′arbitrarismuri din partea Guvernului? Vă temeți de baionetele gendarmilor? Dar ce pot o mănă de gendarmi contra a sute de mii de cetățeni? Conduita poporului la Iunie 48, și la Ianuarie 59, a dovedit că forța morală, că DREPTUL e mai tare decăt forța brutală, decăt DESPOTISMUL... Vă temeți oare de perderea funcțiunilor? Ei bine! Vom ipoteca averea noastră, vom vinde giuvaerele noastre, vom ști a ne dispensa de lucsul nostru; noi cunoaștem economia casnică; fiți voi liberi, și dați lumii frumosul esemplu de cetățeni liberi și de magistrați independinți.

„Decăt să lăsăm copiilor noștrii o patrie în lanțuri, cum au lăsato copiilor lor magnații din Polonia; decăt să vedem copii noștrii smulși din brațele noastre, și înkiși în pensionatele rusești, unde să învețe că Țarul e Dumnezeu, și unde să uite kiar numele de patrie și de libertate; decăt să vedem, ca damele polonese, pe bărbații noștrii martirisați în Siberia pentru toată viața, moară mai bine și copii și bărbați, în lupta pentru patrie și libertate!”

Aceste cuvinte provocasseră aplaudele generale, cari addunasseră împrejurul Avestiței mai pe toate femeile și mai pe toți bărbații din toate camerele.

„Viu la kestiunea de față, care este la ordinea zillei în toată Romănia, adăogă oratorul femeilor.

„Ca să vă încredințați, Domnilor, că femeile simt mai bine, decăt mulți bărbați, asemenea kestiuni vitale, fac o propunere: să se pui la vot kestiunea acusaților de la 28 Septemvrie; și vom vedea daca maioritatea femeilor este pentru sau contra Guvernului.

—La vot! La vot! strigară mai multe voce de ambesecse.

— Votul pe față! zisseră căteva femei.

Femeile presinte erau 35. Din acestea, 30 fură pentru accusații politici, și cinci pentru Guvern.

În timpul acesta, duoi servitori intrau cu duouă tavole, una cu pișcoturi, alta cu șampanie.

Misticescu luă un pahar, și zisse:

— Ridic acest toast pentru secsul frumos! Femeea e avangarda Libertății ș′a Civilisațiunii. Îmi place a constata, cu bucurie și măndrie, că, între damele ce au votat în favoarea accusaților, figurează căteva ca consoarte și consăngine alle judecătorilor Curților-Unite, kemați a da măine sentința în procesul de la 28 Septemvrie. Elle își vor face datoria de cetățene patriote lăngă bărbații și consăngenii lor. Celle mai multe din DV, sunteți soațe și mame de famillie; în interesul copiilor ș′al bărbaților DV, sunteți datoare, ori de căte ori se discută în tribuluri și în cameră kestiuni de libertate și de naționalitate, să trimiteți pe bărbații și copii DV a sta față la acelle discuțiuni, cari decid de soarta lor. Rugăciunea unei soții, o lacrimă de mamă, o sărutare de suroră, fac mai mult decăt o decorațiune imperială, și decăt o gratificațiune regulamentară, pentru inima unui bărbat, a unui frate, a unui copill, kiar atunci cănd acea inimă ar fi atinsă de corupțiunea fatală a regimului condamnat de însuși Protectorul esclusiv și de Suzeranul Moldoromăniei. Să nu uităm acest mare adevăr: famillia influințează d′adreptul asupra societății. Numai cănd von avea femei pătrunse de sacra lor missiune, vom putea zice că avem și noi o patrie liberă și fericită în întru, tare și respectată în afară.”

Judece lectorul căt a trebuit să fie ellectrizate femeile și junii aflați față de niște asemenea cuvinte, cari, cu drept cuvănt, provocară o nuoă salvă d′aplaude frenetice; elle contribuiră nu puțin la akitarea acusaților della 28 Septemvrie în memorabila zi de 19 Noembrie 1859, în care Magistratură romănă se ridică acolo unde se ridicasse și Națiunea la 24 Ianuarie. De ce oare și Națiune și Magistratură se opriră aci, ca speriate de eroica lor faptă, ca obbosite de sforțele lor supreme? Fiind că n′ a ajuns Romănului cuțitul la os, ca Italianului; și fiind că nu s′a născut încă Victor Emanuel al Romănilor!

Vom continua subiectul acesta în capitolul viitor.

Terminăm acest capitol cu ultima intrigă a Efimiței, care avu de resultat un duel între Misticescu ș′un officer.

—Cine era junele acela care a ridicat toastul în onnoarea secsului frumos? întreba un officer pe Avestița.

— Domnul Misticescu, un bărbat cum se cade.

—Mă îndoesc; are aerul unui fanfaron.

—Te înșeli, Domnule. Nu știu daca ai avea curagiul a pronunța acest cuvînt și în presința D-lui Misticescu?

—Keamă′l, și vei vedea daca am curagiul opiniunelor melle.”

Avestița făcu semn Misticescului a s′appropia.

—Domnule Misticescu, zisse ea, Domnul officer are să ′ți spuie ceva.

Sunt la ordinile Domnului officer.

—ziceam, Domnule, că ai o figură cam originală.

—Eu, Domnule?! întrebă Misticescu cu mirare.

—Daca nu mă înșell, osservă Avestița, ai zis, Domnule officer, ceva mai greu decăt aceasta.

—Ei bine! Așa! Am zis, Domnule, că ești un fanfaron.

—Eu, Domnule?!...

—Dumneata, Domnule.

—Ai putea repeta acest cuvănt?

—Negreșit; ești un fanfaron.

—Și pentru ce sunt un fanfaron?

—Fiind că așa mi se pare mie.

—Ei bine! Domnule officer, și mie mi se pare că Dumneata ești un om fără judecată și fără creștere, daca ′ți permiți asemenea insulte unui om care nu te a provocat.

— Atunci dumneata ești un impertinent, domnule, daca cutezi a respunde astfel unui militar care poartă sabie?

Pe cănd Avestița se pregătea a ruga pe amantul ei să curme această fatală dispută, Misticescu, ca fulgerul, trasse o palmă militarului, o palmă de care resunnă toată casa. Officerul trage sabia, Avestița scoate un țipăt, lumea intervine. Mare tulburare între oaspeți. Toți critică conduita necalificabilă a militarului.

— Îmi vei da satisfacere pe cămpul d′onoare! strigă înfuriat militarul pălmuit.

—Unde poftești, și cu orice arme voești, respunde liniștit Misticescu.

— Ce fu asta, boerule? întrebă un tonbatera p′un amic al său. Oamenii ăștia, cum văz eu, au de gănd să se măcellărească cu săbii și cu pistoale?

— Tomai ca în codru Vlăsia! osservă unul.

— Ne am civilisarisit, boerule, osservă altul.

— Asta e zavera goală

— Iuți mai sunt tinerii din zioa de azi!

—Ce fel, boerilor? Să se lasse a fi insultat pe nedrept? le respunde un amic al Misticescului. Dar daca, în timpii lui Caragea, cănd DV erați juni ca noi, v′ar fi zis cineva în față asemenea obrăsnicii, D′v ați fi sufferit aceasta cu sănge rece? ori spărgeați capul cu ciubucul acellui impertinent?

— Da bine, frățioare, de ce mai avem tribunaluri? De ce sunt judecători? Să ne facem singuri dreptate?

Tribunalul cere marturi; și femeea care putea fi martură, nu e priimită de judecători ca martură.

Asemenea insulte în sănge se spală, boerule.

— Dar bateți-vă cu ciomagul, duell rumănesc.

— Skilodește′l, daca vrei; nu′l uccide însă ca p′un căine. Dar daca se întămplă ca kiar vinovatul să fie omorătorul? Dreptate e asta? Nu e o nebunie curată să încredințez eu viața mea în măna Soartei?

—Multe lucruri bune ne au venit della Occidentul Dumneavoastră!... E! fătul meu!... Tot mai bine era cu Regulamentul nostru!...

— Dar de ce era mai bine cu Regulamentul?

— Pentru că p′atunci nu era d′alde-astea.

—Te înșelli; dar ce are a face cu duellul Convenția sau Regulamentul?

Am vrut să zic că Libertaoa voastră o fi ea bună p′alte terrămuri, unde ′și poate da roade; dar nu pe la noi, și astăzi.

— Și de ce oare?

Căci a da azi libertate Romănului, este a da un cuțit cu două tăișuri în mâna unui copill de duoi ani.

Va să zică tot fallanga merităm și azi! Și cănd s′avem libertatea?

— Cănd se vor lumina toți Romănii.

—Lumina, boerule, vine de sus sau de jos. Despoții nu vor să vază poporul luminat, căci atunci numai pot să′l mai sploateze ca p′o vită; cănd lumina vine de jos, se ′ntămplă ceea ce s′a întămplat la 1848 în Romănia și în Francia; ruginiții strigă atunci: „e zavera! Ne iau moșiile! Viața ne e amenințată!” Și kemăm pe Muscali, sau se dă puterea lui Cavagnac, care pune tunurile în democrați. Care din duoă lumini îți place? ”

Boerul remasse pe gănduri.

—„Nu e mai bine ca lumina să viie de sus, ca căldura de la Soare? Trebue dar la guvern oameni drepți și onești; atunci nu se va mai întîmpla nimic din căte se întămplă azi; nici zapciul atunci nu va mai părtini, nici militarul nu va mai insulta pe civil, nici ministrul nu va mai face ceea ce au făcut mai toate ministerele de la 24 Ianuariu pănă azi; ci va fi atunci dreptate, frăție, unire, fericire, armonie generală; bătrănii atunci vor fi respectați ca niște părinți; și junii vor fi stimați ca niște soldați ai Viitorului, care Viitor este TURMA și PĂSTORUL din evangelie; adică, toată omenirea, o famillie de frați; Dreptatea singură, patriarhul acestei famillii.

— Vorbești lucruri mari, fătul meu! oftă boerul.Trăim noi să vedem toate acestea? Biserica ni le căntă de duoă mii de ani approape; dar pănă azi, nu vedem nici turma nici păstorul de care vorbește Hristos. Căt sănge s′a vărsat, ș′o să se mai verse încă, fără să putem vedea ce ziceți voi.

— Boerule, omenirea e ca un ștejar bătrăn.O sută de ani i trebue ștejarului ca să crească; Dumneata vrei în duoă zille să′l scoți din rădăcină, fiind că nu vrei să ′l tai.... — Aceasta este cu neputință. „Omenirea însă înaintează, luminată azi de felinarul surd al guvernelor, măine de soarele splendid al Progresului. Eri DV purtați ișlic și ceacșiri, și abia vorbiați duoă vorbe grecești; iar căt despre libertate și naționalitate, nici kiar definițiunea lor. n′o înțelegeați; pentru DV, Muscalul era Dumnezeul Romăniei! Veni Tudor Vladimirescu la 1821, și dobori idolii Fanarului dupe tronul lui Mircea și Ștefan; și ridică puțin văllul Protectoratului amăgitor, care împinsesse pe Tudor pe callea revoluționară, ș′apoi, îll abandonasse ca pe Îpsilanti!....

„Peste 17 ani, zavergii de azi rump masca Russiei, proclamă respectul către autonomie, liberarea sclavilor și emanciparea plugarului. Sămînța aruncată la 1848 a dat fructul său la 1859.

„Peste cățiva ani, daca Guvernul nu va merge înnainte cu poporul, poporul îl va sili să meargă, fiind că poporul e progresul, și progresul este torrentul Carpaților, care tăraște și sfărramă totul în cursul său furios.

„Omenirea înaintează, cinstiți boeri, înaintează, cu toate piedicele ce ′i pun ruginiții.Omenirea înaintează; și va ajunge curănd la ținta ei; dar va trece mai ăntăiu prin gîrle de sănge, ca Moise prin marea roșie: căci săngele este ploaea ce face a rodi ideile. Cu sănge Hristos și Danton au botezat omenirea...”

...........................................

La 12 ore adunarea se rissipi.

Dupe ce addormi Cerbureanu, Avestița și Măriuța,(care reintrasse în vekea ei funcțiune) amănduoă în vesminte bărbătești, se dusseră la Misticescu.

— Tu aici, la ora aceasta?!! întrebă amantul cu mirare pe amanta lui strevestită.

—Alecule, zisse Avestița plăngînd, am venit să te opresc d′a te batte în duell.

—Onnoarea înaintea totului! respunde amantul.

— Dar daca te va omori, ce deviu eu atunci?

—N′ avea nici o teamă.

— Nu, nu voiu să te bați.

— Să faci totul ca să nu te bați.

— Dar îți spuiu că este cu neputință. Vrei tu să trec în okii lumii de un laș? Ai mai putea tu iubi și stima un bărbat fără onnoare? Știi-tu că,refusănd a mă batte, adversarul e în drept a mă pălmui în public?

— Ei bine! Fă ceea ce se obicinuește adesea în asemenea împrejurări: martorii vor ămplea pistoalele numai cu praf de pușcă.

—Demnitatea mea de om nu ′mi permite asemenea șarlatanii. Nici kiar înaintea conștiinței melle nu voiu să trec de laș; și daca vei mai stărui încă, încett a te mai iubi ș′a te mai stima. Decisiuea mea e nestrămutată, ca decretele Provedinței.

— O!! zisse amanta plăngînd. Infortunata! Cănd găndesc ca eu singură sunt causa morții telle!

— Nu voiu muri. Liniștește-te.

—Ai contractattu cu Destinul că nu vei muri?

—Îmi cunosc adversarul, și cunosc și forța mea în arme. Ș′apoi, duelul acesta trebuea a se face, cu ori ce preț. Adversarul meu a fost împins la aceasta de Efimița, prin fratele ei; cunoști pe vara Dumitale, ca să judeci că duelul urma să se facă.

— Iarăși Mița! O! cănd îți spuneam eu că femeea aceasta e vindicativă ca o Nevăstuică! Așa dar te vei batte neapărat?

— Voiu să dau o lecțiune unora din aceia cari poartă sabie, și cari se cred în drept a insulta pe toți cei ce nu poartă sabie, că se înșală daca se cred Ianiceri.

— Ei bine! Fiind că ești hotărît a te batte cu orice prețu,, află că în minutul cănd voiu priimi știrea morții telle, mă voiu împușca și eu cu revolverul lui Iorgu. Fie voea Destinului! Adio, pe măine! Sau, la revedere în cer!”

Amanții se îmbrățișară în lacrime. Avestița plecă, determinată a însoți în cer p′ acella fără care viața ei era a fi aici jos un suppliciu etern.

Sosind acasă, pusse pe Măriuța a scrie următorul billet anonim, cu adressa mamei amantului ei:

„Stimabilă Doamnă,

„Aseară, la D. Cerbureanu, un oficer a insultat pe fiiul Dumitale, care l′a provocat la duell. Azi sau măine, se vor batte amănduoi cu pistolul. Ca mamă, cată să ai influință asupra fiiului Dumitale; împiedică această măcellărie.

„O amică sinceră a D-le.

Găsește măine dimineață pe cineva din cunoștințele telle, zisse Avestița Măriuței; și zi′i să ducă billetul acesta la mama lui Alecu.

— Am înțelles.

— Va zice că e della poștie, și se va face îndată nevăzut.

— Prea bine.

Era duoă ore dupe miezul nopții. Avestița nu putu înkide okii pănă la zioă. Ea scrisse un billet amantului ei, în care ′l ruga cu lacrămi să ′i fie milă de dănsa și de mama lui; să nu ispitească Destinul; să ′și adducă aminte că viața pentru dănșii e așa de dulce, așa de frumoasă, ca o zi de Mai; în fine, întrebuință toată elocuința inimei salle passionate, ca să ′l determine a scamota cel puțin acell fatal duell.

Misticescu și mama lui priimiră d′odată billetele si ușă de autoritatea ei de mamă; și ell, cu s′o liniștească, i promisse a face totul spre a evita acest duell.

Mamă și amantă petrecură o zi foarte dureroasă, o zi plină de kinurile morții. Avestița căzu la așternut, așteptănd în spasmuri ora care avea să decidă de soarta ei. Într′o zi ea îmbătrănisse ca în zece ani!... Iubia pentru prima oară în viața ei! Iubia pe Misticescu ca Julieta pe Romeo. Pentru ell, ea sacrifica copillul, și ar fi sacrificat kiar măntuirea ei eternă! Își făcu testamentul, în care lăsa totul la săraci. Într′o epistolă confidențială către mama ei, o conjura s′o îngroape lăngă amantul ei, ca țărrăna lor să repause împreună pe pămănt, cum avea să locuiască în eternitate suffletele lor în sănul lui Dumnezeu!

Kemă apoi un preot și se cuminică; secretul ei însa nu vru a ′l încredința confessorului.

La trei ore dupe amiaz, martorii și luptătorii se aflau la locul întâlnirii. Mulți curioși venisseră a assista la acest duell.

Officerul descărcă cell d′ăntăiu pistotul; glonțul sbură pe d′asupra capului lui Misticescu, și intră într′un arbure, la zece pași departe de acesta.

—La răndul meu! zisse amantul Avestiței. Domnilor, adversarul meu are o mamă și o soră, cari cer della mine grația fiiului ș′ a fratelui; nu′l voiu ommori; dar, ca să vă încredințați că nu sunt un fanfaron, îll voiu lovi drept în măna stăngă, spre eterna suvenire a acestui duell.”

O descărcătură de pistol deșteptă ecourile vecine. Misticescu se ținusse de cuvănt: brațul stăng all officerului era sdrobit.

Mărturii remasseră îmmărmuriți. Unul din amicii vulneratului adressă atunci Misticescului aceste cuvinte:

—Ești un spadassin, Domnule! Și acum, între noi amănduoi!

— Fie! Și daca voești, kiar acum; și tot cu pistolul.

— Priimesc.

Amicii lor interveniră; dar, în deșert! Și fiind că nici unul din cei de față nu voia a le servi de martor, cei duoui antagoniști se înțellesseră amănduoi; și, armați fie care cu căte un pistol, plecară singuri a se sinuccide fără marturi.

Atunci amicii lor priimiră a le servi de martori;prin urmare, p′acellaș tărrăm, un al doilea duell se făcu; și fiind că Misticescu era provocatul, ell avea acum întăetatea.

— Domnilor, zisse ell martorilor, știți că nu sunt eu provocatorul; ași putea să′mi resbun; ținta mea însă este a pune frîu unora din militarii noștrii, între cari este și adversarul meu, cari vor să abuse de sabia ce le a încreciințato Patria, prin mijlocirea Guvernului, d′a uccide pe inemicii Patriei, iar nu pe fii cei mai devotați ai Patriei; iar nu pe frații lor civili, demni de affecțiunea și stima fraților lor militari. Glonțul meu dar va sdrobi fluerul piciorului drept al adversarului meu. ”

Într′adevăr, glonțul pătrunse drept prin fluerul piciorului. Adversarul căzu jos. Nici unul numai cuteză atunci a provoca p′acest om straordinar.

Dup′aceasta, Misticescu alergă la mama și la amanta lui, ca să le liniștească; zisse unia: duellul a remas; și celeilalte îi spusese adevărul

Avestița leșină de bucurie. Cerbureanu căpătă atăta groază de amicul său intim, încăt ar fi putut vedea în viitor cu okii săi MAREA NENOROCIRE CONJUGALă, și ar fi înkis okii, zicănd ca Evreul din Lipitorile Moldaviei: „Nu știu! N′am văzut! ”

CAPITOLU XI

Femeea ca cetateana

Duellurile Misticescului fură căt va timp subiectul de conversare la ordinea zillei. Multe femei doriau să cunoască pe eroul della Colintina; și mulți bărbați doriau să facă cunoștință cu frumosul orator din seara de 19 Noembrie della Cerbureanu.

Trecusseră un an și patru luni della împrejurarea aceasta. Ministerul Iepureanu disolvasse Camera, și ′și prepara o Cameră guvernamentală; însă, cu legea ellectorală în vigoare, niște ministere cari sugrumasseră libertatea Pressei, și comissesseră atătea illegalități, nu puteau avea șanse de reușită; cu toate acestea, ambiția d′a domni cu ori ce preț, și instinctul de conservațiune, forță pe ministerul Iepureanu a juca totul pentru tot. Ministerul Ion Giga, mai diplomat, scăpă numai cu un vot de neîncredere; ministerul Iepureanu, mai imprudinte, își attrasse ura tuturor partidelor; și duoă din trei părți alle Camerei îll trimisse drept înaintea Curții de Cassațiune.

Cerbureanu era allegător în collegiul proprietarilor

Cu căteva zille înaintea allegerilor, socrul Cerbureanului, care, ca boer regulamentar, susținea dreapta Camerei, se împăcasse cu ginerisău, cu speranța d′a′l attrage în partida sa, ș′al face să voteze pentru reacționari. Îll invită dar la dănsul din preună cu nevasta lui, care ′și căpătase în fine zestrea, ce era dreptul ei, ca zestre a maicăsei.

Socrul dette o masă ginerisău, unde se deșertară multe sticle de șampanie; dupe masă, conversația veni asupra allegerilor nuoilor deputați, kestiune la ordinea zillei.

—E! Iorgule! zisse socrul ginerisău; ia spune-′mi curat cu cine o să votezi tu? Cu Proprietarii, sau cu Comunistii?”

Cerbureanu era îndocrinat de Misticescu; la allegerile din lanuariu 1Suo, ell didesse probe d′un înfocat patriot liberal.

—Apoi, de, tată socru, respunse Cerbureanu, daca m′ași convinge că liberalii sunt comuniști, ași vota firește cu proprietarii cei mari.

—Și te mai îndoești tu de aceasta? N′ai decăt să citești operile liberalilor în kestiunea aceasta, ca să te încredințezi pe deplin.

—N′am avut timp să mă occup cu aceasta; spune′mi Dumneata, tată socrule, care sunt opiniunile liberalilor în kestiunea de față?

—A împroprietări pe țăran, nici mai mult nici mai puțin.

— Fără despăgubire?

—Liberalii zic cu despăgubire; dar de unde să ne despăgubiască?

— Din venitul moșiilor înkinate ș′all cellor Brăncovenești; ș′apoi, însuși țăranii vor vărsa în Visteria Statului, pe tot anul, o sumă oare care, pănă se vor refui de datoria către aceia cari ′i vor împroprietări.

—Astea sunt vorbe, fătul meu! Ce e în mănă, nu e mincună. Ș′apoi, drept este a mă despuia pe mine, ca să îmbogățească pe sătean? Statul, daca ure fonduri, cumpere moșiile, cari se vînd ne toătă zioa, în folosul sătenilor. Statul, daca poate, emancipeze de sub tutella călugărilor greci moșiile înkinate, și dea-le de pomană sătenilor.

— Cu toate acestea, osservă Avestița, trebue să ne găndim la îmbunătățirea soartei plugarului, dupe cum însăși Convențiunea recomandă aceasta. Trebue să facem pe sătean, cu ori ce mijloc, a se interesa serios de patria lui, încăt să ′și verse cu plăcere săngele pentru libertatea și independința Romăniei. Numai astfel putem avea o oștire de căteva sute de mii, care să țiie pept cutropitorilor.

— Ar fi bine, respunse părintele Avestiței, ca femeile să′și caute de furca lor.

—Ca mamă, obiectă Avestița, urmează a mă interesa și eu de patria mea; fiind că nu voiu ca copii mei să aibă soarta copiilor Polonezilor. Mai bine săraci și liberi, decăt avuți și sclavi. Esemplul fraților noștrii din Bassarabia trebue să ne deskiză okii, fiind în joc naționalitatea romănă, esistința politică a 10 milioane de Romăni, cari vorbesc aceeași limbă, cari au acelleași aspirațiuni. Cănd Italia se libereaza, sora ei România nu poate renunța la independința ei. Să luăm noi inițiativa, în kestia de față, ca să evităm măcellurile din Galiția. Către acestea, Russia, care a emancipat sclavii ei, ar împroprietări de sigur pe țăranul romăn, cănd ar pune gearra pe Principate. Austria, ca să ′și attragă favoarea sătenilor din Transilvania, ′i a împroprietărit încă della 1850. Ea azi dă libertăți Romănilor și Slavilor din imperiul ei. Timeo Danaos et dona ferentes. Darurile Despotismului sunt fătale: ell îți dă azi puțin, ca măine să poată a ′ți răpi totul.

Fă bine și nu te amestica în politică, strigă părintele Avestitei....

— Încă un cuvănt; și vă las a pune DV. la calle soarta țărrei. Știți pentru ce Romanii fură domnitorii lumii întregi? Fiind că soțiile lor infiltrau în inimele copiilor, din leagăn kiar, amorul de patrie și de mărire națională. La sănul mamelor ș′al nevestelor lor, Eroii Romei se inspirau și se entusiasmau.

Fără Lucreția, n-ar fi fost republica romană. Grahii și Fabii sunt datori patriotismul și eroismul lor mamelor și nevestelor lor. O mamă scăpă Roma de furia lui Coriolan. În mediul său, femeea făcu adevărata propagandă în favoarea creștinilor, sugrumați dejugul Califilor. Cruciatele sunt fapta femeilor. Eroii din acei timpi femeilor sunt datori eroismul lor. În revoluțiunea cea Mare a Francei, femeea joacă un mare rol. În fine, Italia azi e liberă, fiind că damele italiane au împins pe bărbații și pe copii lor pe cămpul luptelor de independință. Vreți să cunoașteți daca un popul e civilisat și liber? Cercetați ce rol joacă femeile în acea societate. Sunt elle stimate și venerate? Acell popul este liber și glorios.”

Toți cei de față, afară de retrograzi, applaudară pe Avestița.

La căteva zille della aceasta, unul din ministrii veni să măsoare și ell tărrămul. Misticescu și Cerbureanu ascultau o arie din Guilhom Tell, esecutată pe piano de Avestița.

—Bonsoar, cher ami, zisse D, ministru, îmbrățișănd pe Cerbureanu, și complimentănd cu grațiositate pe amabila lui consoartă. Ce te faci de nu te mai vezi pe nicăiri? Se poate să nu mai vii pe la mine? Ce! daca m′am făcut ministru, m′am turcit? La naiba! Parcă ministrii au peri de lup.

Din contra, osservă Avestița, care cunoștea pe D. ministru de cănd nu era ministru; din contra, ministrii au peri de Vulpe, cum zic poeții.

—Poeții au tot de-una dreptate în okii femeilor, respunse D, ministru; fiind că poeții sunt căntăreții femeilor, adulatorii secsului frumos.

—Ce e drept, în vocabularul meu, poet e sinonim cu profet, și diplomat cu.... Nu′mi vine în minte cuvăntul.

—Fac complimentele melle spiritului Dumitale sarcastic.

—Frate Iorgule, adăogă D, ministru adressănduse către Cerbureanu, n′am onnoare a cunoaște pe Domnul.... Domnul Misticescu, amicul meu intim, și liberal înfocat, respunse Cerbureanu.

— Prin urmare, osservă D. ministru, inemic neîmpăcatu al guvernului?

—Adică, al actelor arbitrare alle ori cărui guvern, replică Misticescu.

—împărtășesc ideea Dumitale, Domnule Misticescu, osservă D. ministru.”

Apoi, plecănduse la urekea Cerbureanului, D. ministru i șopti:

—Ași vrea să′ți vorbesc ceva între patru oki.

—Domnule ministru, zisse tare Cerbureanu.....

—Numai la departament sau în consiliu sunt D. ministru; în relațiunele mele private, sunt simpl D cutare.

—Ești foarte modest, Domnule ministru, zisse Avestița. Modestia prinde atăt de bine p′un ministru constituțional!

—Ca și sulimanul p′o femee frumoasă, osservă Misticescu cu ironie.

—Domnule ministru, zisse Cerbureanu, vrănd a curma disputa, ești bun, te rog, a ′mi accorda căteva momente de întrevorbire între patru oki?

—Cu plăcere, frate, respunse D, ministru.

—Să trecem dar în sallon.

Doamna ne eartă, nu este așa? zisse D. ministru, adressănduse către Avestița. Negreșit, fratele Cerbureanu vrea să politiseze; și politica atacă nervii secsului frumos, essențialmente nervos.

—Politica? Nu, Domnule! Diplomația, da; fiind că diplomația e sinonim cu perfidia...

—Ai găsit în fine cuvăntul ce nu ′ți venea în minte adineori, respunse D. Ministru surizănd.

—Poftim, Domnule ministru, zisse Cerbureanu, deschizând usa camerei.

— Ești incorrigibil, frate Cerburene, respunse Escellenția sa intrănd în salon.

Avestița se pusse iar la piano, și începu să cănte din gură aria următoare, accompaninduse din Piano.

Le Senateur

1813

Mon epouse fait ma gloire:

Rose a de si jolis yeux!

Je lui dois, l-on pent m-en croire,

Un ami bien precieux.

Le jour oil j-obtins sa foi,

Un Senateur vint chez moi.

Quel bonneur!

Quel bonheur!

Ah! Monsieur le Senateur,

Je suis votre humble serviteur!

II

Chez moi, qu-un temps effroyable

Me retienne apres diner,

II me dit, d-un air aimable:

Allez done vous promener;

Moncher, ne vous genez pas;

Mon equipage est en bas.”

Quel honneur!

Quel bonheur!

Ah! Monsieur le Senateur

Je suis votre humble serviteur!

Certain soir a sa campagne

II nous mesa par hasard;

I1 m-enivra de champagne,

Et Rose lit lit a part..,

Mais de la maison, ma foi,

Le plus beau lit fat pour moi.

Quel bonheur!

Ah! monsieur le Senateur,

Je suis votre humble serviteur!

de Beranger

Eată și traducerea acestor versuri cari descriu așa de bine p′un bărbat predestinat, ce ține la onnoarea titlurilor mai mult decăt la onnoarea familliei.

Soția mea Rosa face gloria mea. Ea are niște oki foarte frumoși, cărora sunt dator amiciția unui om neprețuit, adică a unui Senator, cu care am făcut cunoștință kiar în zioa nunței melle.

II

A! Domnule Senator, ce onnoare, ce fericire pentru mine a mă nutea numi umilul D-le servitor!Cănd vr′un timp urăt mă ține înkis în casă, acest neprețuit amic îmi zice, c′un ton foarte amabil: „trăsura mea e la scarră; dispune de dănsă dupe plăcere; dutte de te primblă, făr′a te gena cătuși de puțin.”

A! Domnule Senator, ce onnoare, ce fericire pentru mine a mă putea numi umilul D-le servitor!

III

Într′o seară amicul meu ne dusse la moșia lui, ca din întămplare; acolo mă ′mbătă bine cu șampanie, și ′n noaptea aceea Rosa se culcă singură într′o cameră ad-noe; cu toate acestea, mie mi se offeri cea mai frumoasă cameră.

A! Domnule Senator, ce onnoare, ce fericire pentru mine să mă pot numi umilul D-le servitor!

— Să ascultăm acum la ușa salonului, din preună cu Misticescu, convorbirea dintre D. Ministru și D. Cerbureanu.

— Nu pot sta mult, zicea D. ministru; avem astă seară consiliu straordinar. Trecănd pe la poarta Dumitale, ′mi am addus aminte de un vekiu amic de Collegiu, și am vrut să′l văz.

—Mare onnoare, Domnule ministru.

— Uf! ești nesuferit cu D. ministru al Dumitale. Parc′ ai vrea să rîzi de mine! Ia spune′mi, te rog, n′ai vrea să iei vr′o funcțiune? Avem mare nevoe de bărbați intelligenți, probi, patrioți, ca Dumneata.

—Mersi; n′am nevoe de funcțiuni. Venitul îmi e d′ajuns a trăi neatărnat.

— O știu. Nu′ți propuiu funcțiunea ca un mijloc de esistință; dar avem mare lipsă de magistrați buni; e de datoria Guvernului a ′i căuta cu lampa lui Diogen, și a ′i impiega negreșit, în interesul public. Daca toți oamenii noui, ca Dumneata, refusă concursul lor Guvernului, Guvernul e forțat să alerge iar la Oamenîi cei veki; oamenii noui nu vor mai avea cuvînt a se plînge de Guvern. Toți cei capabili și și onești către cari Guvernul se adressă, refuză funcțiuni. Cum dar vom putea aplica Convențiunea cu oamenii trecutului? Retrograzii, o știi bine, vor să ne ducă la trecut, la domnirea streină; pe măna demagogilor nu putem încredința noua stare de lucruri: ei visează anarhia, comunismul. Pănă eri, luptam sub stindardul cellor Roșii; de cănd însă am descoperit cugetul lor, d′a împărți moșiile la săteni, fără despăgubire, îți spuiu drept, onnoarea și conștiința nu ma eartă a mai mă allia cu dănșii. Cine n′are nimic, nu perde nimic; noi însă cari avem moșii... înțellegi Dumneata....

— Daca e adevărat ceea ce zici — și Dumneata, ca ministru, urmează a fi bine informat despre aceasta.

—Te assigur p′onnoarea mea de ministru constituțional.

—Te crez. Ei bine! Vom allege deputați cari să deslege odată această spinoasă kestiune în favoarea naționalității.

— Tocmai acesta e găndul Guvernului: nici Roșii, cari visează anarhia și comunismul, nici Retrograzii, cari visează tirania și calonisarea Romăniei cu Nemți. Regulamentarii n′au a perde nimic, moșiile lor fiind toate ipotecate; ultraliberalii de fel n′au nimic.

—Esplică′mi, te rog, o nedomirire. Nemții sunt săraci lipiți; de unde au ei atăta bănet, în căt să dea prețuri înzecite pe moșiile noastre?

—Lucru e foarte simpl, pentru cei inițiați în secretele înaltei diplomații. Nemții vin Cu BANi împărătești, cu butoae de galbeni ai guvernelorlor respective. Este un plan de germanisare al populațiunelor dunărere, Dunărea fiind artera de viață a Germaniei. Noi, care suntem sus, vedem bine, și de departe. Vai de noi și de copii noștrii!...

—Mai esplică′mi, te rog, o nedomirire. Între liberali, mulți sunt mari progrietari; alții iar, bărbați onorabili pentru trecutul și caracterul lor; cum aceștia ar voi ei despuierea lor proprie? Ei cată a ști că causa principală a căderii revoluțiunei la ei a fost numai kestiunea împroprietării sătenilor. Ei, cari au dat dovezi că iubesc patria și libertatea, tocmai ei să compromiță azi și patrie și libertate?

—Vai! Tocmai aceia cari strigă mai tare azi libertate și naționalitate, aceia sunt cei mai despoți! Acelle sacre cuvinte sunt piedestalul lor la popularitate și Guvern. Să fugim, frate, de estremități: elle sunt fatale! Anarhiștii și Despoții au provocat invasiunele și tirania pretutindeni. Totul atărnă della Deputații ce veți allege acum. De veți trimite în cameră tot pe despoții cei veki, vom avea iarăși invasiuni, iarăși revoluțiuni; și ca coroana acestora, colonisarea Romăniei cu Nemți. De veți trimite Demagogi, vom avea, pe altă calle, iarăși invasiuni; și ca coroană, comunismul. Ne trebue deputați ca Dumneata, oameni ai ordinei, oameni prudinți, bărbați cari să cugete și să lucreze cu înțellepciune, spre a scăpa țarra de nenorociri mult mai mari decăt celle pănă acum. Fii bun de′mi spune opiniunea D-le în kestia îmbunătățirii soartei țăranului.

Aceasta fiind o kestiune arzăndă, care attinge interesul de esistință al omului, urmează, ca în Russia, a fi mai întăiu desbătută de comissiiuni districtuale, compuse de plugari și proprietari; ș′apoi în Camera luminată de acele Comisiuni ad-hoc să dea acestei importante kestiuni o soluțiune în deplină cunoștință de lucru, spre a împăca și pe sătean și pe proprietar.

— Bravo! strigă Cerbureanu. Eată un adevărat patriot! Eată un om cu minte!

— Guvernul împărtășaște toate ideile Dumitale; plus, emanciparea moșiilor înkinate și Brăncovenești; plus, assoluta libertate de pressă....

— Eu unul sunt contra licenței de pressă. La aceasta nu sunt de părerea D-le.

— Ai cuvănt. Numai Demagogii sunt pentru licența Pressei. În fine, în măna Dumneavoastră atîrnă fericirea sau peirea patriei. Cum vă veți așterne, așa veți dormi. De vor fi în cameră bărbați înțellepți, ca Dumneata, Țarra e MăNTuiTă....

— Dar să venim la kestiunea noastră. Te rog, în interesul public, priimește postul de procuror la o Curte: aci vei lucra puțin; și ai occasiune a te recomanda și Domnitorului și Națiunii. Te rog, nu mă refusa.

— Și eu, te rog, cruțămă d′această sarcină; voiu să trăesc independinte; ș′apoi, n′am nevoe de funcțiuni. Eu voiu să te rog alt ceva, fiind că te văz cu atăta bunăvoință către mine.

— Vorbește; sunt gata a face totul pentru un vekiu amic de Collegiu ș′un Romăn adevărat.

— Am un proces la Înaltă Curte; te rog să mă ajuți.....

— Am înțelles.... Ai parola mea de ministru că voiu face tot ce dorești; numai te rog și eu, în interesul Patriei D-le, pune toate silințele ca, în collegiul unde ești allegatoriu, sa nu se aleaga nici demagogi, nici regulamentari; fiind că altfei, suntem periți cu toții.

— Voiu face totul ce′mi dictează datoria mea de Romăn. Pot conta pe promissiunea D-le?

— Cănd e înfățișarea?

— Peste trei zille.

— Vino la mine în prezioa înfățișerii. Fii sigur că procesul e ca și căștigat.

— Mersi.

— Dar eu pot conta pe parola D-le?

— Ca p′a Dumitale kiar.

— Ce assigurare am?

— Să′ți dau keiea votului.

— Mersi. Cu toate acestea, eu tot te voiu recomanda Domnitorului, ca procuror la o Curte.

— Mersi, nu voiu; credemă, îți vorbesc sincer.

— Voesc eu. Nu sunt eu de surda ministru constituțional!... Adio, fratele meu! Vino să te îmbrătisișez.”

D. Ministru îmbrrătesează pe fratele său Cerbureanu, și intră amăndoui în camera Avestiței, care cănta la piano. Misticescu intrasse mai ′nainte, și ședea pe gănduri.

— A proros, zisse D. Ministru, adressănduse către fratele său Cerbureanu. Am uitat ce este mai essențial. Duminica viitoare, fiind zioa aniversării nașterii melle, dau un ball amicilor mei. Doamna Cerbureanu ne face opnoare a veni la acest ball cu amabilul său consoarte?

— Cu toată plăcerea, Domnule Ministru; afară numai daca vr′o împrejurare neprevăzută.... Cunoști proverbul: omul propune, destinul dispune.

— Aveți mare cuvănt, Doamna mea! oftă D.ministru, găndinduse la resultatul nesigur al viitoare lor allegeri. În tot cașul, sper. Veți priimi invitațiunea mea formală. Consoarta mea dorește mult să facă cunoștință cu soția vekiului meu amic de Collegiu. Așa dar, la revedere, Duminecă seara! A propos. De și n′am onnoare a cunoaște pe Domnul.....Am uitat numele Domnului....

— Domnul Misticescu, zisse Cerbureanu.

—Domnule Misticescu, daca binevoești și Dumnealui a ne face onnoare la balul de Duminecă?

— Cu plăcere, Domnule Ministru. Mulțumim....

— Ce fericit sunt astă seară! Adio!

— Adio, Domnule Ministru!

Domnul ministru sărută măna Avestiței și pleacă încăntat.

— Credeam că e numai diplomat, adică șiret (cu duoă fețe), zisse Avestița dupe plecarea ministrului; dar este și impertinent.

— Și pentru ce? întrebară d′odată și Misticescu și Cerbureanu.

Fiind că m′a strîns de mănă, cănd ′mi a sărutat măna....

— Împertinentul! strigă bărbatul. A! Dar cănd vă voiu spune ce ′mi a vorbit între patru oki?

Cerbureanu narră toată convorbirea lui cu D. ministru.

— Și ce cugeți a face în această împrejurare? îll întrebă nevasta.

— Voiu vota cu liberalii pentru liberali: aci e viața, aci e patria, aci este salvarea naționalității. Eată convincțiunea mea, sinceră și profundă.

— Bravo! strigară amanții, îmbrățișăndu′l amăndoui d′odată.

— Ce mîndră sum de tine, Iorgule!

Și luănd copilul în brațe, Avestița zisse:

„Micule Alecu, sărută pe obraz pe părintele tău, care se sacrifică pentru fericirea patriei salle.Ell e demn de amorul nostru!. ”

— Ei bine! Vă jur pe copillul meu, că votul meu îll voiu da acellora cari au drept la stima și recunoștința adevăraților Romăni. Ca să credeți, voiu da keiea votului meu fratelui Misticescu, allegător ca și mine în acellași colegiu. Îl autorisez ca, daca nu voiu fi sincer, să mă insulte în public, să mă împușce kiar; mai mult decăt atîta, dau voe Avestiței să mă disprețuiască, să mă abandone.

— Bravo! Bravo! strigară amanții, sărutănd pe bărbatul entusiast.

Cerbureanu se ținu de cuvănt, mulțumită Avestiței. Ne oprim aci. Ținta noastră a fost, în acest căpitol, ca și în cell precedent, să arătăm căt de mult influințează femeea asupra bărbatului; și prin urmare, famillia asupra societății.

Romănia nu va fi pe deplin liberă și fericită, decăt atunci cînd va avea femei pătrunse de sacra lor datorie, ca soațe, ca mame, ca cetățene.

CAPITOLU XII

Desnodâmântul

Toace lucrurile în lumea aceasta au un început ș′un sfîrșit; însuși globul pe care locuim, născut printr′o terribilă revoluțiune, se va skimba tot printr′un terribil cataclism, produs sau din topirea gețurilor eterne alle polurilor, sau din contactul cu vr′o cometă, sau prin isbirea cu alte planete ce ′l vor arunca în Spațiu.

Căsătoria Cerbureanului, în condițiunele cunoscute de lector, nu putea dura mult: ea semăna c′un edificiu fără temelie, c′o trăsură fără roate, c′o barcă fără lopeți; în fine, c′o casă în duoi pereți și cu ușa prin pod, cum ziceau bătrînii noștrii, făcănd allusiune la căsătoriile de felul aceștia.

Amorul platonic all amanților noștrii, — urma a încetta și dănsul- de vom crede pe Misticescu fiind o platonică nebunie, cum zice oare cine. Nu prea se potrivea amorul, acesta cu etatea, cu temperamentul, cu speriința eroilor noștrii, inițiați amăndoui în misterele templului Citerei.

Misticescului i venea ușor a prelungi în infinit acest amor, recomanat de divinul Platone; Avestița însă nu se putea nutri ani întregi numai cu ilusiuni și cu dorințe, inflamabile ca temperamentul ei și ca amorul însuși.

Avestița își assigurasse zestrea, singurul obstacul real și serios la realisarea visului ei d′aur.

Misticescu ficsă zioa de 21 Mai pentru momentul suprem al proclamării divorsului: această zi era zioa cununiei Avestiței cu bărbatul ei. Doui ani trecusseră della însoțirea lor.

În zioa de 21 Mai 1861, Avestița ținu Cerbureanului următorul discurs:

— Iorgule, astăzi sunt tocmai duoui ani de cănd Biserica, cu consimțimăntul amăndurora, a unit soarta noastră. Iorgule, tot cu consimțimăntul amăndurora să facem a încetta această stare de lucruri, ridiculă, absurdă, impossibilă. Încetănd causa, încetează efectul. Bașa însoțirii noastre a fost amorul și stima reciprocă; dupe celle întămplate însă a duoa zi kiar dupe cununie, tu înțellegi că cel puțin amorul meu pentru tine a încetat. Daca am consimțit a trăi cu tine la un loc doi ani, causa a fost copillul, critica lumii, speranța unei reconcilieri; aceasta însă a devenit azi impossibilă.

— Și daca n′ași consimți eu la despărțirea noastră?

—Vei consimți, Iorgule, spre a evita nenorocirea și scandalul. Societatea și Biserica sunt în favoarea mea. Să ne despărțim, Iorgule, cu voe bună, cum ne-am și însoțit, fără să mai afle lumea plagele noastre săngerănde. Este prudinte, este logic a ne desface ca amici, și sub pretest de nepotrivire de caractere. În interesul copillului, te rog, Iorgule, fă-mi această grație supremă. Judecă singur: starea aceasta poate oare dura în infinit? ′Ți am dat destule probe despre onestitatea și virtutea mea. Pot oare zice și eu aceasta despre tine? Daca ai nega, ′ți ași putea da probe legale, ′ți ași putea adduce martori onorabili, cari ar atesta neconsecuințele tale flagrante. Cu toate acestea, eu nu te incriminez; dar ai și tu compătimire de mama copillului tău, ș′o desleagă singur de legămăntul făcut, acum doui ani, p′altarul zeității: fiind că tu ești causa acestei despărțiri.

—Avestițo, ai cuvănt. Nu este vr′un mijloc a repara răul? Promit a face totul ca să recapăt amorul tău, stima ta; căci, îți jur pe copillul meu, te iubesc, te ador kiar.... O! altfel, cum crezi-tu c′ași fi sufferit eu, doi ani întregi, a renuncia, de bună voe, la drepturile melle de bărbat? Însă ′mi am zis:” din duoă relle, cell mai mic. Destinul a voit astfel.”

Mi am zis încă:” de căt o despărțire scandaloasă, mai bine o sufferință de felul acesta, îndulcită cu maniera ei cea delicată, care mă face atăt de fericit!”

Ce e drept, conduita ta pănă azi e demnă de toată lauda. Ei bine! kiar în interesul copillului, sacrificăte pentru copill, c′acelle femei sublime de cari ne vorbește Istoria.

Un asemenea sacrificiu, Iorgule, nici Natura, nici Biserica, nici legile, nici inima ta kiar de soț și de părinte, nu′l poate cere della mine. Cât pentru acelle femei sublime, d′ari fi fost elle în posițiunea mea, nu știu daca ar fi fost sublime pănă în sfărșit.

—„Iorgule, îți dau trei zille de gîndire. Îmi place a crede că, în interesul tău ș′all copillului, vei prefera disvorsul pe lănă scandalu

Cerbureanu alergă la Misticescu, la Mentorul său, la oraculul său.

—Amice, zisse Cerbureanu desperat, o nouă isbire a Soartei, și cea mai terribilă!

—Ce s′a mai întămplat? întrebă amicul cu mirare.

Cerbureanu i narră totul.

Ascultă, Iorgule, zisse Misticescu cu seriositate. Ca să se mai prelungiassă această critică ș′anormală stare, e cu neputință. Fără consililie melle paterne, cu tot amorul Avestiței pentru copillul ei, cu tot respectul către demnitatea ei de femee, Natura ar fi fost vingătoare; fiind că Natura e mai forte decăt totul. Cine ar fi avut curagiu a o incrimina? Conduita ta, și căteva defecte fatale, ar fi scuzato în okii celor mai severi moralisti.

—Și cănd mă găndesc, amice, a perde acest tesaur!

Ell e perdut pentru tine d′a duoua zi dupe cununie, și din greșala ta!...

— Ce ′ți dictează dar inima ta în aceasta?

— Inima mea? Ea îmi zice: „Iorgule, n′ai nevastă de lăsat; luptăte pănă în fine.” Dar logica respunde inimei: „Avestița îți va scăpa din mănă, fiind că femeea e mai forte decăt bărbatul.”

„Iorgule, ascultă rațiunea: fiind că evitezi scandalul, fiind că conservi stima nevestei talle, fiind că o legi mai tare de copillul ei, fiind că ′ți remăne affecțiunea unei surore, fiind că scapi în fiine d′un roiu de nenorociri.

— Raționamentele talle seamănă cu Gilotina pentru Ludovic XVI, care n′a putut evita Destinul său, causa lui era o causă blestemată, și moartea lui, decretată de Fatalitate. Și cu toate acestea, cănd mă găndesc a perde acest tesaur!

— Din duoă relle, cell mai mic. Ș′apoi, trebue să ai ambițiune. Nu te mai vrea? Adio! Cu forța poți face pe cineva să te iubească și să te stimeze? De vei vrea să profiți de art. II despre Divors din legile noastre, tot răul care poți să′i faci Avestiței este că, în curs de trei ani, ea nu se poate mărita.

Consistoriul însă poate eluda legea Divorsului dupe plăcere; dar tu fivei oare așa de crud încît să voești a tiranisa trei ani pe mama kopillului tău? Nu trebue să întărriți o femee de trampa nevestei talle, care ′ți a dat probe că e capabilă de ori ce. Daca azi tu te folosești de art. 11 din legea divorsului, măine ea se va folosi de art. 5al acestei legi.

—Și ce voiu respunde eu cellor ce vor voi a cunoaște causa despărțirii noastre?

—Un singur cuvănt: nepotrivire de caractere.

—Ne am luat din amor, vei zice; și fiind c′ Amorul este un copill resfățat, și legat la oki, și cu arripe la umeri, și cu săgeți în mănă, a sburat, dupe cum a venit. Era oare logic și uman a ține Amorul legat într′o colivie de fer?

—Dar copillul?

—îll va crește mama lui; și tu vei îngriji, ca tată, de celle trbuincoase unui copill.

— Dar consistoriul nu vrea să știe de ne potrivirea caracterelor; Consistoriului i trebue un cap din pravila bisericească.

Vei invoca art. 4 și 11, alineatul. 8 Capitol IV (183). Cu acești duoi articoli, și cu amicii amicilor noștrii della Consistoriu, Avestița își va recăpăta libertatea, cel mult dupe trei luni de la reclamarea divorsului.

— Ei bine! Consimț la această despărțire, condițiunea d′a mi se da înapoi toate hîrtiile aflate de Avestița în pavilon, a doua zi dupe cununie, și ori căte altele va mai fi possedănd, d′aceeași natură.

— Mă însărcinez eu cu aceasta. Îți voiu da eu toate hărtiile dorite, și tu îmi vei da actul de despărțire și foaea de zestre.

—Priimesc, fiind că astfel a voit Destinul.

Eată cel mai bun mijlocu pentru liniștea căsătoriților. Nu însă și pentru fericirea copiilor.

— Daca principiul căsătoriei este amorul, daca scopul ei este reproducerea, și daca îndatorirea soților este creșterea copiilor, apoi din puntul de vedere all copiilor, sunt contra divorsului.

„La națiunele unde domnesc bunele moravuri, prea rar se văd cazuri de divorț: căsătoria acolo e basată pe cunoștința perfetă a căsătoriților, și pe conformitatea lor de aplicări, de principii, de caractere, de educațiune șcl, șcl; divorțul acolo este impossibil. Sunt cazuri însă cănd despărțirea este neapărată, kiar în interesul copiilor, și peniru evitarea scandaluiui ș′ a adulteriului, crimă mult mai mare decăt divorțul, și pe care toate legislațiunele au pedepsito c′o moarte cruntă.

În cazul de față, a prelungi căsătoria, este a sanționa adulteriul, a încuragea scandalul; este a provoca lacrime orribile, voind tu să′ți esercitezi ca despot drepturile talle de bărbatu. Dar răul cell mai mare în okii mei este că femeea adulteră întroduce în familie copii streini, cari usurpă drepturile copiilor legitimi, și slăbesc affecțiunea mamei pentru acești copii. Această cangrenă a societății nu se poate lecui decăt cu reforma moravurilor, adică luminând suffletul femeii cu știința și cu morala.

„O repetăm, totul atăună della educațiunea mamei și della maniera bărbatului, care, în materie conjugală, cată să consulte, nu numai inima, ci și capul; și mai cu seamă, să ′și ia nevastă de potriva lui; iar în caz de divorț, culpabilul ar trebui să numai aibă voe a se căsători, ca o pedeapsă pentru dănsul, și ca o garanție pentru căsătorie și famillie, și pentru liniștea societății întregi.

„Divorțul dar, cum zice D. E. M. Crețulescu, ar urma să fie pronunțat numai în celle trei cazuri următoare:

1. Pentru escesuri și injurii grave din partea unui soț către celălalt.

2. Pentru adulteriul femeii ș′al bărbatului, cănd acesta va întreține concubină în casă sau airea.

3. Pentru neînvoire de caractere între soți, cănd această neînvoire va fi ținut trei ani, și la finele fiecăruia an soții vor fi făcut o nuoă cerere.

„Iar soțul culpabil să nu se mai poată căsători, și să pearză darurile făcute înaintea nunții.”

(În opusculul său Despre Căsătorie și Divorț în Principate)

Aci se naște o întrebare:

Care trebue să fie conduita bărbatului în cazul de adulteriu flagrant al soției? Lanoue zice:

Le bruit est pour le fat, la crainte pour le soț; l honnete homme trompe, s-eloigne et ne dit mot.

În asemenea cazuri, eu sunt de părerea bărbatului din anecdota următoare:

Un bărbat, care luasse din amor pe nevasta lui, simți într′o zi că ea îll minotaurisa. Ii întinde o cursă, și′i prinde p′amănduoi asupra faptei. Bărbatul, armat cu duoă focuri, intră în cameră, însoțit de martori și d′un preot.

„Domnule, zice ell rivalului său, presupuiu că Dumneata iubești pe nevasta mea, fiind c′au ajuns lucrurile pănă aci.... Nevasta mea nu poate avea doui bărbați; și fiind că amorul cell nuou desființează pe cel vekiu, trebue, ca om d′onnoare, să iei de nevastă pe nevasta mea; altfel, în virtutea dreptului ce′mi dau Codul penal și Biserica, eu vă omor p′amăndoui. Vă dau zece minute de găndire.”

Bărbatul înkide ușa cu keiea, și așteaptă în salon din preună cu martorii decisiunea amanților. Dupe zece minute, reintră toți în camera prisonierilor.

(Bărbatul cu minte, cănd se vede trădat de soția lui, se desparte de dănsa cu liniște; numai omul nerod se plănge, și cel pretențios face sgomot).

— Priimesc a fi soțul nevestei Dumitale, zice amantul.

— Și eu, respunde femeea, priimesc a fi consoarta Domnului X....

Amantul dette bărbatului un înscris prin care se lega a lua de nevastă pe amanta lui, îndată ce Biserica va pronunța despărțirea ei de bărbatul actual.

Acest înscris fu adeverit de martorii presinți, cari detteră și ei un alt înscris bărbatului despre celle petrecute în vederea lor.

Nevasta se mută din minutul acella din casa bărbatului; și peste noă luni, ea era soția legitimă a amantului, pe care (se zice) l-ar fi minotaurisat, ca pe ăntăiul ei bărbat; dar al doilea bărbat era un filosof stoic, care se mulțumia cu peruca lui Balzac, fiind că ′i ținea de cald și ′i acoperea kellia.

În fine, să finim cu onorabilul Domn Iorgu Cerbureanu, eroul părții ăntăea al acestei comedii conjugale.

Kiar în seara fericitei zille de 21 Mai 1861, Cerbureanu, vrănd a imita pe bărbatul mărinimos din anecdota precedentă, încredință amicului său Misticescu foaea de zestre și actul de desfacere către Consistoriu, priimind în skimb della amicul său toate hîrtiile celle compromitabile.

Aduoa zi Cerbureanu presintă la Consistoriu cererea de desfacere; ș′a treea zi plecă la Paris, unde se consolă curănd d′această perdere: căci în Franța se înamoră d′o Germană, cu care se căsători în Romănia, la un an dupe desfacerea lui de Avestița, și cu care, se zice, ar fi trăind fericit; pentru cuvăntul că a duoua lui consoartă e d′un temperament flegmatic, și crescută în supunerea oarbă și respectul profund către bărbat, ori cari ar fi defectele acestui bărbat.

Fine a părții anteia

Partea II: Bărbatul Diplomatu

C.D. ARICESCU

MYSTERELE

CĂSĂTORIEI.

PARTEA II

Barbatul diplomatu.

Bucuresci

Tipographia Stephan Rassidescu

Strada Nemtescă, Otelul German Nr. 27

1863

Femeea este opera băbatului

CAPITOLU I. Bărbatul și femeea

Era la 1860. Însoțit d′un amic, mă duceam să căllătoresc prin munții Romîniei din districtul Prahova. Apropiindune de frontiera Austriei, trecurăm in Transilvania, de unde amicul meu voia să cumpere cîți va cai pentru trebuința sa.

Trecurăm și în Ungaria. La Pesta atunci era oborul de cai de peste an.

—Ești bun cunăscător de cai? întrebaiu pe amicul meu.

— Trei passiuni am avut în vieața mea, callul, arma și cîinele, din care celle duouă d′întîiu, ca și femeea, nu sunt tocmai fidele.

— Vorbești cu puțin respect pentru femei, uitînd că mamele, soațele ș′amantele omului sunt femei.

—Iubesc și respect femeea nu mai puțin decît tine; dar aș avut nefericirea a întîlni în callea vieței melle numai ciulini, în loc de crini; astfel numele kiar de femee îmi attacă nervii....

Nu ′mi mai plac crinii sociali, fiind-că au miros prea tare; nici rosele duprin saloane, fiind că au mulți gimpi....

— Nu′ți mai place dar nici un fel de floare?

—Ba-da; viorelle și giocei; flori simple de cîmpie: flori naturale, nu artificiale; aceste flori le iubesc ca căllătorul apa fîntînelor.

— Dar armele și caii?

— O! asta e altceva! Arma e un obiect necessar, ca și callul: amînduoă îți procură plăceri, și ′ți apără averea, onoarea, viața și libertatea. În privința callului, poți întrebuința și asprimea, la nevoe, callul neavînd, ca femeea, un sufflet de gaz, care arde și lumină tot d′odată; și cum e azi societatea, mai mult te arde; și eu nu voiu să mor ars de gazul acesta.

Fiind că ne aflăm în oborul de cai, pune tu okii pe cutare call, și ′ți voiu spune esact calitățile și defectele lui.

—Ei bine! callul acella negru?

—Call de Bugeac. Foarte iute; dar cu tecnefes.

—Dar cellă lalt, alb?

— De rasă arabă; dar spetit.

— Dar cavala aceea neagră?

— Ideea e minunată!

Call de rasa magiară: plin d′orgoliu și de curagiu, ca un nepot al lui Atilla; dar vezi cum mușcă și asvîrlă din picioare! Parcă s-ar apăra d′un lup ce o vîneasă. Voiu să cumpăr eu acea cavală, de nu va fi prea scumpă.

— Cu asemenea defecte?

— Tocmai pentru aceste defecte.

— Curios om!

Amicul meu cumpără cavalla cu un preț foarte mic; căci, din causa defectelor, nimeni nu voia s′o cumpere.

—Mare analogie, observă amicul meu, între call și unele femei!

—Protestes...

—Prea bine! Dar s′ascultăm pe Buffon, marele naturalist frances.

„Cea mai nobilă concistă a omului asupra Naturei, este concista callului: nobil, mîndru, fugos, intelliginte, acest animal împarte cu omul trudele resbellului și gloria luptelor.Callul se ′mlădie sub mîna ce ′l conduce; ell pare că consultă dorințele omului, se suppune cu plăcere impressiunelor acestuia, renuncie la ființa sa spre a esistă numai prin voința acelluia ce știe a l dirrige, ș-a căruia superioritate o simte ș′o recunoaște; îll servă cu tot devotamentul său, pînă cade de osteneală, și moare ca un soldat, mulțumit că ′și a împlinit pe deplin datoria sa. Arta a perfecționat calitățile naturale alle callului, creat pentru ajutorul și mulțumirea omului; ell începe educațiunea sa prin pierderea libertății salle, ș′o termină prin silnicia omului.”

—Cum ți se pare aceasta?

—Comparațiunea poate fi justă; este însă puțin respectuoasă pentru secsul frumușell.

—Adevărul înainte de toate. Să venim la cestiune.

Aliegerea unui call, ca și a unei femei, este un lucru greu, tot așa de greu ca conducerea lor; cu femeea mai alles n′o scoți la calle, de va avea defecte înrădăcinate; căci pe ea n′o poți trata cu asprime. Defectul callului se îndreaptă, al femeii, cu anevoe!

Regulă generală. Un bun căllăreț, ca și un bun bărbat, anevoe sunt, unul trîntit de cal,altul înșellat de femeea lui.

Omul materialmente e un animal: cutare om are aplicările și fisionomia cutăruia animal; cutare om seamănă cu vulpea, cutare om cu lupul, cutare om cu boul, ete; și iarăși, cutare om seamănă cu vulturul, cutare cu ciurezul, cutare cu privigetorul, etc.

Cînd educațiunea nu lumina suffletul cu facla adevărului, corumpțiunea socială rătăcește acell sufflet întunecat; cînd naturellul e și pervers, lutul domină spiritul; atunci omul este un Neron sau Agripină, un Hainau sau o Borgie, o Messalină sau o Brinvillieră.

Să venim la femee. O femee ca Avestița, pe mana Cerbureanului este un call cu nărav, condus d′un copill sau d′un nevoiaș: callul și căllărețul sunt în pericol. Tot această femee, căria Natura ′i a dat sîngele inflamabil all vrăbiei ș′orgolliul callului ș′-a căria educațiune a fost ne-′ngrijită, și care în cărți n′a ′nvățat decît koketăria, și okii ei n′au întilnit decît esemple triste, și în famillie și în societate; acea femee seamănă cu callul ce nu suffere frîul, care lovește și muscă, și care trîntește pe cell ce are curagiu! a ′l încăllica.

Misticescu, duoi ani apiroape, prin influința amorului platonic, a luminat, (după mărturisirea sa), și cu facla adevărului, sufletul întunecat all fiitoarei salle consoarte; duoi ani, ell a nutrit în inima ei focul sacru all virtuții, inspirîndu′i groază pentru viciurile sociale; duoi ani, ell a smuls din acea grădină pirul, pălămida și ciulinul, semănănd, în tărîmul ingrat, grîul, trandafirul și portocalul. După ce a reformat moralul ei, dupe ce inima ei a început a ′l stima, a ′l adora, a ′l prețui, în teată valoarea lui, atunci Misticescu s′a decis a o face consoarta sa; și aceasta,mai mult de curiositate, spre a se ′ncredința daca într′adevăr femeea este ceea ce voiește bărbatul ei să fie.

Dar fiind că naturellul nu se modifică într′un an sau duoui; fiind că deprinderile celle relle, căpătate în zece sau cinci-spre-zece ani, nu pot dispare într′un an sau duoi; fiind că nuorii innoranței, mușkiul prejudițiilor, veninul corrupțiunii, nu poate trece într′un timp așa scurt; fiind că Natura învinge Cultura; fiind că o femee ca Avestița, ca să deviie soția Misticescului, a putut a′și masca multe defecte înaintea căsătoriei, iar după cununie masca a căzut; fiind că în fine ciulinul, pirul și pălămida (corupțiunea) îneacă mereu florile (virtuțile), înkit grădinarul trebue a smulge din grădină pe toată zioa ierburile relle; pentru aceste cuvinte am comparat o femee ca Avestița cu un call cu nărav; și pe bărbatul ei, cu căllărețul dibaciu, care e tot d′auna cu grijă a nu fi trîntit de call; și care se silește, prin toate mijloacele, a desbăra callul de defectul său cell periculos.

Balzae zice:

„După cum civilisația a format pe femee, ea este azi mai periculoasă decît un call cu nărav; și cu toate acestea, callul este creatura cea mai candidă în comparație cu o ființă pe care spasmii cugetării și affecțiunile organelor salle o fac, din cînd în cînd mai prudinte de cît Servite Fra-Paolo, unul din cei mai terribili membrii ai Consiliului de zece din Veneția; mai prefăcută de cît un rege; mai dibace decît Ludovic XI al Franciei, mai profundă decît Makiavel; sofistică ca Hobbes; fină ca Voltaire; mai facilă decît fidanțata lui Mamolin; și care numai în bărbatul ei n′are încredere.”

Monstruosul e escepția în ordinea Naturei; ast-fel și femeea perversă este o escepție în Societate; femeea în genere e cap d′operă al Naturei; e intermediarul între om și angel; e instrument divin de civilisare.

Napoleon I zicea:

„Dumnezeu s′a ′ncercat a face și ell opere: prosa lui e bărbatul, poesia lui e femeea.”

Platon zicea:

„Dumnezeu a dat omului două arripe cari ′l înalță pînă la dînsul: Amorul și Rațiunea.”

Aimé Martin zicea:

„Femei! Voi sunteți domnitorii lumii, regeneratorii omenirii, focarul civilisațiunii; voi domniți peste fii vostrii, peste amanții vostrii, peste bărbații vostrii. Ca oameni, voi completați esistința noastră; în deșert ne lăudăm noi cu superioritatea noastră gloria sau rușinea noastră vine la voi. În mîna voastră stă a fi noi buni sau răi, Angeli sau Demoni.”

Chateaubriand zicea:

„Fără femei, bărbatul ar fi aspru, grossolan și solitar; n′ar ști ce este grația, acest surîs al amorului. Femeea împletește împrejurul bărbatului florile vieței, tocmai ca ederă ce orneasă trunkiul arborilor cu girlantele ei profumătoare.”

Evangelistul zice:

„Femei, vi se vor erta multe păcate, căci mult iubiți voi! Fi va în cer, l′a doa venire, mai multă bucurie pentru un singur păcătos ce se va căi, decît pentru oo drepți ce n′au nevoe de căință.”

Divină morală a salvatorului! Tu ne înveți că carnea, de și subordinată spititului, e suppusă căderii; dar că sincera căință, sincera părăsire a viciului, sterge pata, vindecă rana, află îndurare înaintea rațiunei; omul căzut este atunci ridicat, păcatul făcut este ertat; desmoștenitul oropsit este îmbrățișat; păcătosului i se deskid ușele affecțiunei; căci orbul a văzut lumina adevărului, căci leprosul s′a curățit de lepra viciului; iar cine din toți e mai e drept, ia piatra, și uccigă pe păcătos.

„Omule, te-ai făcut sănătos; ia-′ți patul, și umblă; și în viitor nu mai păcătui.”

Păccatul este desonoarea și sufferința; păccatul este moartea, fisică și morală; păccatul este pata neștearsă pe memoria omului.

„Priimească dar femeea, zice Aimé Martin, ori ce fel de educațiune, bărbatul e dator a începe educațiunea sa, a duoa zi după cununie, cu devotamentul cu care o mamă crește copillul său; femeea va fi atunci ceea ce trebue să fie: provedința familiei, angelul custode al bărbatului.”

Venim la căsătorie.

Bărbatul și femeea sunt duoă jumătăți alle unui tot armonic: unul e capul, altul inima; unul simțimîntul, altul logica: unul soarele, altul luna; unul Lira, altul Apollon; deci, luna priimește lumina și căldura della soare; capul dirige și încălzește corpul; logica înfrîneasă și modereasă pasiunele;Apollon cîntă cu lira, Pan cu fluerul, iar Urangutanul nu poate cînt, nici cu fluerul nici cu lira.

O inimă castă și luminată de facla moralei ș′a științei, se conduce, cu amorul și delicateța; inimelor perverse și corumpte le trebue severitatea părintelui pentru copillul desmățat. Callul sacat, la saca. Femeea incorrigibilă, la părinții ei.

Natura, în marea ei înțellepciune, a voit ca femeea să fie subt o continuă epitropie; ca fată, epitropia mamei; ca femee, epitropia bărbatuiui; și aceasta, în interesul propriu al femeii.

Căci ce esteo fată fără mamă? Un puiu fără arripe, lîngă gaura unui șarpe

Ce este o femee fără bărbat? O floare frumoasă,în marginea drumului.

Să presupunem că D-nu X..... să nsoară, și că ia de nevastă o fată sau o văduvă; fata are mare analogie cu callul din hergelie; văduva, cu Contessa mea (cavala magiară)

—Protestes, Domnule,

—Vei protesta la sfîrșit; acum te rog să mă asculți. O fată își poate ascunde mai ușor de cît o văduvă defectele ei, defecte contractate dela educațiune ori dela societate, sau moștenite dela părinți.

În condițiunea d′astăzi a societății noastre, căsătoria cu fete este o curată lotărie, din 100 numere, nu ești sigur că cîștigi unul. Defectele unei văduve, ca și calitățile ei, le poți afla mai ușor. În statele unde societatea e basată pe moravuri (de esemplu, ca în Anglia și Germania) bărbatul are multe mijloace a descoperi caracterul și aplicările femeii, calitățile și defectele ei. Junii acolo nu abusă de confidința părinților; ei se pot studia cu încetul.

În Romînia, bărbatul în genere e depravat, și merge la noroc; ceea ce studiasă ell este zestrea; singură zestrea nu procură fericirea conjugală; zestrea e un mijloc de fericire, dar nu fericirea însăși. Cîți avuți sunt nefericiți, ca bărbați și ca părinți de famillie! Condițiunile essențiale alle fericirii conjugale sunt 1.in conformitate de educațiune, de etate, de caractere, de idei. 2. iubire și stimă reciprocă.

Condițiunele secundare sunt:

1. Mijloace d′o viețuire onestă și simplă.

2. Economia casnică, de ambele părți.

Să esplicăm aceasta, fiind o cestiune vitală.

Un bărbat de 50 de ani, însoțit c′o femee de l8 ani, va fi nenorocit în căsătorie, pentru nepotrivire de etate: cînd unul vrea să doarmă, altul vrea să se primble.

Un bărbat ce a priimit o educațiune, fie în famillie, fie în pensionat, va fi nenorocit c′o femee din peșterile Carpaților.

Un bărbat luminat nu poate fi fericit c-o femee innorantă. Tallevrand, vestitul diplomat de sub Napoleon I, avea o soție foarte frumoasă, dar foarte innorantă; într′o zi ea luă pe celebrul Denon drept Robinson Crusoe, și′l trată ca ast-fel; fiind c′auzisse că Denon făcusae multe căllătorii.

Un bărbat de spirit nu va putea fi fericit c′o femee ce dă în gropi.

Un bărbat cu moravuri și onest este nefericit c′o femee ce nu′i seamănă la nici una

Însoțirea trebue să fie dar basată pe conformitate de etate, de idei, de educațiune; să se facă de bună voie, în deplină, cunoștință de lucru, în toată libertatea inimei; bărbatul și femeea să′și menajese micele defecte, sau gusturi nesupărătoare; în fine, bărbatul să inspire femeii ști mă, și femeea bărbatului iubire; ell să fie Mentorul, și ea Angelul custode.

În ori ce întrepindere, se depunne un capital: capitalul moral îll arătarăm; dar capitalul material? Din partea bărbatului, o professiune, o messerie; munca brațelor, sau capacitatea; prin aceasta se poate susține famillia, și se ajută la neputințe și nenorociri, assigurîndu-se și viitorul copiilor: din partea femeii, se cere numai economia casnică, și îngrijirea de casă și de copii; în fine, iubire și stimă sincere bărbatului ce inima ei l′a alles.

În statele unde domnesc bunele moravuri, acestea adduce o femee la casa bărbatului; celelalte sunt întîmplătoare; daca părintele fetei are avere, dă fetei ceea ce voiește ell; ginerile nu se tocmește ca la obor; iar după moarfea părinților, copii moștenesc frățește tot rămasul părintesc.

La cei veki, femeea n′adducea nici o zestre la bărbat, decît virtuțile casnice; iar capitalul bărbatului era intelligința și brațele. Bărbații se ′nsurau atunci între 30-35 de ani; femeile, între 18-20 de ani (Vezi Vovage d′Anacharisis en Grece)?

Bărbatul care se tocmește cu părinții fetelor pentru zestre, este sau un vagabond, sau un om fără creștere, sau un om depravat, în fine un om care a pus gînd rău zestrii.

Daca zestrea este neapărată, părinții să încredințese ginerelui numai venitul banilor; iar în privința averei nemișcătoare, să fie cu mare privegere, spre a nu se înstreina.

„Zestrea e trbuincioasă femeii, va obiecta cineva; căci femeea vine cu lucsul, cu copii, cu guvernante,cu moașe, și cu doici; în fine, cu keltueli straordinare.”

Respundem: virtutea nu se tocmește; bărbatul ce se respectă nu sufferă a fi cumpăraiu și nutrit, ca un trîntor, de soția sa; în fine, darul ce de bună voie pot face părinții fetelor la cununie,va fi considerat de bărbatul onest ca un deposit sacru al copiilor, ce nu se va putea înstreina, cu nici un kip.

Virtutea fie condițiunea essențială, sine qua non a căsătoriei; astfel numai căsătoria va fi ceea ce trebue să fie.

CAPITOLU II. Paradisul si Infernul

Diderot, un filosof al Franței din secolul XVIII a zis, vorbind de femei:

„Frumoase ca Serafimii lui Clopstoc, terribile ca Diavolii lui Milton.”

Proverbul romîn zice:

„Fumul, picătura și femeea rea te scot din casă afară.”

Cînd bărbatul și femeea, cari se însoțesc de bună voie, se iubesc și se stimeasă, căsătoria aceea este paradisul; din contra, căsătoriea unde bărbatul sau femeea, sau amînduoi, sunt vicioși sau corumpți, este Iadul cu toți Demonii lui.

Bătrînii noștrii ziceau:

„Paște iarba care o cunoști; și, ori de june te căllugărește, ori de june te căsătorește.”

Într′adevăr, era un timp cînd căsătoria nu se făcea cu ușurința și viclenia de azi; p′atunci o căsătorie era raiul cu toți îngerii și fericirile lui; atunci, părinții împețiau pe copii lor; soacrele căutau pe ginerii și pe muerile lor în familii oneste, ai cărora părinți trăiau în frica lui Dumnezeu; căutau în fine pămînt bun, naturell bun; însă atunci societatea nu era ca azi; starea de transițiune, între simplitatea evungelică și civilisațiunea rafinată, căsătoria și societatea seamănă cu omul ce ′și face o casă; tot materialul stă grămădit în curte, și omul șade îngesuit cu famillia lui sub corturi, ca nomazii și ca militarii. Nu suntem nici cu Regulamentul, nici cu Convențiunea; nici cu obiceiurile patriarcale, nici cu obiceiurile germane; suntem cum e mai rău.

A se căllugări omul de june insemneasă a putea ajunge mai ușor la scaunul eniscopal, ș′a sta aci mai mult. Nu suntem pentru căllugărie, cum n′a fost însuși Hristos, care, la nunta din Galileea, a binecuvintat căsătoria, iar nu căllugăria, întocmită ca o miliție pentru întărirea și predominarea Panilor ș′a Patriarhilor: oare mai mare este săntul Antonie decăt Hristos?

A se însura omul de jupe este, pentru femee (între 20-25 ani) a putea economisi bărbatul și punga; a putea avea nașteri fără pericol; a putea da educație copiilor; a putea conduce casa și pe subalterni: a putea ști cum să se poarte cu oamenii în societate, și cu bărbatul și copii în casă, etc, etc.(pentru bărbat 30-35 ani) este a adduce în famillie un corp sănătos și plin de vigoare, ș-o inima plină de focul și de illusiunele juneței; este a fi econom și ințellept; a avea timp a ′și crește copii ș′a se bucura de dînșii la bătrînețe, assigurăndule carriera, affecția și stima semenilor lor; este în fine a se identifica cu socia, deviind de timpuriu un sufflet în duoă corpuri.

Un alt filosof a zis:

Căsătoria este un rău trebuincios; este un rău, căci poate soția nu răspunde la așteptarea bărbatului; și atunci, angelul devine demon, paradisul se skimbă în infern. Este un rău, fiind că bărbatul pierde libertatea și veselia sa de holteiu; fiind că vin grijele casei, grijele copiilor, creșterea lor, boalele, durerea morții lur. Cu toate acestea, căsătoria e trebuincioasă; toți își pleacă cerbicele sub jugul Imeneului; cei ce nu se însoară la timp, se căesc; cei ce remăn neînsurați, sunt nenorociți. De ce oare? Căci omul e sociabil: ell simte nevoea a avea o consoartă, o amică sinceră, care să′l console la nenorociri, căria să ′i comunice cugete și simțiri, care să ′i conserve sănătatea corpului și junețea inimei; care să ′l îngrijească la boale, să ′l caute la bătrînețe, să împarță cu ell bucuria și întristarea, să ′i îmblînzeasca caracterul său selbatec, să fie păstrătoarea averii salle, să înkiză okii în ultimele momente, să ′i pomenească numele după moarte, să arunce o floare pe mormîntul său; în fine, un angel custode, care se țiie locul unei mame; deci, numai o soție poate ține locul mamei! Apa curge, pietrile rămăn.Nu ține de cald posadnica, ziceau bătrînii noștrii, în marea lor înțellepciune.

Așa! Omul, ca copill, are nevoe de îngrijirile mamei; ca june, de deliciile amorului, sau de consiliile unei amice intime; ca bărbat, de măngăerile unei soațe, care să ′i ușureze sarcina grea a vieței, și să ′i îndulcească amarul zilelor salle.

Femeea din parte′i, ajunsă în etatea critică a amorului, simte și ea necessitatea unui sufflet care să′i ție locul de mamă, de tată, de amic, de amant,de Mentor; toate acestea le poate afla numai în bărbatul ce inima ei îl allege de consoarte, negreșit cu consimțimîntul părinților. Aceștia sunt datori a o ajuta în această allegere delicată, ce are a decide de soarta ei și de viitorul copiilor ei, a o ajuta cu esperiința lor, a o lumina cu judecata lor cea matură.

Della bărbat se cere un capital căt de mic de speriința lumii, dupe cum se cere de la căpitanul unei corăbii stiința de navigare: căci bărbatul este cărma vasului conjugal; ell e bussola familliei; e răspunzător de esistința, fericirea și onnoarea familiei, al căria cap este ell, cu voea lui Dumnezeu.

Della femee nu se cere decăt castitatea inimei,economia casnică, stimă și iubire sinceră către acella care are a ține locul părinților ei; ea e datoare a ′i procura fericirile ce le viseasă inima bărbatului la I6 ani; și ell e dator a o face să uite ori ce dureri, și kiar pe părinții ei.

Căci va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va numi de soața lui, și vor fi amănduoi un sufflet în duoă corpuri, ”zice sănta scriptură.

Din ce causă însă căsătoria este azi văzută cu oki răi de junimea noastră? Din causa lucsului ș′a depravării! Esemplele părinților, unite cu esemplele societății, contribuesc foarte mult la fericirea sau nenorocirea căsătoriților: ceea ce vede copillul în casa părintească, aceea face și în casa lui,ca soț și ca tată. Din sănul familliei adducem în căsătorie și ′n societate virtuțile sau viciurile; bărbatul însă poate, cu amorul, cu delicateța, cu înțellepciunea, cu răbdarea, a preface caracterul și conduita soției salle: eată ce ne propunem a demonstra în această a duoă parte a operei noastre.

Natura, mama, societatea, făcusseră din Avestița un flutture, destinat a sbură din floare în floare; fără Misticescu, Cerbureanu (primul ei bărbat) ar fi făcut din Avestița o Messalină. Ori ce femee are în inima ei o coardă simțibilă, pe care nu știu toți bărbații s′o attingă, spre a produce armonia conjugală. Misticescu cunoștea acest secret, fiind dotat de natură c′o inimă simțibilă, c′o judecată sănătoasă, c′un spirit fin și pătrunzător, cu mult tact politic, și c′o mare dosă de speriință.

Ell studiasse în cărți și ′n societate inima femeii, applicările suffletului ei; studiasse în parte caracterul Avestiței; și spera a face din ea ceea ce trebue să fie o femee. Ce e drept, avu a se lupta și cu natura și cu societatea; dar pînă în fine, eși triumfător din luptă; și ajunse la port vesel c′a putut deslega problemul fericirii conjugale; fu mîndru c′a scăpat un sufflet dela peire; un sufflet care, la apusul vieței, îi era dator liniștea cugetului, stima bărbatului, respectul copiilor ș′al semenilor ei.

Și fiind că cuvîntul ști mă veni în vorbirea noastră, cată a spune că Misticescu se sili întîiu să ′și assigure stima Avestiței; căci stima este bașa căsătoriei, a amorului, a amiciției, a ori cărui nobil simțimînt. Avestița, mai ′nainte d′a′l iubi cu frenesie,stima pe Misticescu, pentru nobilul său caracter,pentru frumoasele calități alle inimei salle, pentru principiile salle evangelice, pentru manierile salle de multe daruri ascunse.

Misticescu era un diamant perdut; Avestița îll află, și ′și ornă fruntea cu această nestimată. Ea recunoștea superioritatea acelluia ce voia a ′l face regele inimei salle; pe mina acestui artist, Avestița era un metal prețios, din care ell face o coroană regală; căci inima ei nu era tocită, era floare ce trăisse într′un tărîm și ′ntr′o atmosferă ce nu ′i pria; artistul o pusse într′o glastră ș′o îngriji ca o fată garofița sa.

Misticescu întrebuință toate mijloacele ce ′i dictau onoarea sa ș′a familliei, ca să ′și ajungă scopul: ținta justifică mijlocul. Avu a se lupta c′o societate corumptă, și c′o femea mobilă ca unda, vanitoasă ca un rege, capricioasă ca un copill; o femee pe care și temperamentul ei, și cei ce o încungiurau, o împingeau la neconsecință. Ell învinse totul, și triumfă.

CAPITOLU III. Eva în paradis

Trecusseră două luni approape della despărțirea Avestiței de Cerbureanu.

Era o noapte frumoasă de Iulie. Nici o undă nu încrețea surfața oceanului d′azur, curată ca cristalul. Luna plină părea o barcă de aur, lăsată în voea zefirilor. Stellele păreau niște gondole în depărtare. Tăcere profundă plana peste capitala Romăniei.

Eroii contîmplau în estasă, dup′o fereastră, sublima panoramă a Cerului înstellat.

La ce gîndești-tu, angelul meu? întrebă Avestița pe Misticescu, depuind un sărut tănăr pe fruntea lui încrețită.

—Ah! oftă ell, ca deșteptat din somn. Vezi tu lampa misterioasă a nopților? Vezi tu și acea roșă din grădină? Amîndouă sunt emblema căsătoriei. Peste puțin, acell punt negru dela orizont,abia zărit cu okii, va deveni un nuor negru, care va întuneca luna, și va accoperi cu negure frumosul tablou ce admirăm. Fericiți daca o vijelie nu va preface grădina într′o pustie... Iar daca biata roșă va scăpa de furia elementelor, putea-va ea scăpa de capriciul unui copill, care o va smulge mîine cu rădăcina? Gimpii, ce ′i servă de apărare,nu o vor putea scăpa. Mîine vom afla poate rosa veștedă, în vr′un colț al grădinei! Totul e nesigur aici-jos!

—Afară de amorul nostru, etern ca creatorul său! respunse Avestița oftînd.

—Tu ești acea roșă; profum, frumusețe, grații, dulceață, gimpi, nimic nu′ți lipsește a fi una din reginele filorilor societății: dar societatea noastră conține mulți șerpi și gusteri, ce vor învenina poate fericirea noastră conjugală.

—Ei bine! vom merge a viețui în atmosfera mițuverelor ș′a viorellelor.

—Omul, bella mea, este sclavul Destinului! Am o mamă pătimașă, care nu ne va putea însoți la țeară; apoi, vor veni copii, cari ne vor ține în oraș. Patria iarăși îmi ordonă a sta la postul meu.

— Vom merge a trăi cîți-va ani în Italia, această grădină a Europei.

— Poesie! Dar mijloacele?

— O! cîte obstacule la fericirea omului!

— Ș′apoi, cît de puțin i trebue omului ca să fie fericit!

—Dar moșia mea e approape de orașul V.... o semioră depărtare. Ne vom strămuta cu toți acolo, kiar a duoa zi lupă cununie. Patria n′are azi nevoe neapărată de tine; ș′apoi, o poți ajuta și dela țearră.

—Vara, la țearră; dar iarna? Mama în fine cui nici un preț nu poate ședea la țearră; și eu iarăș cu nici un preț n′o pot părăsi. Apoi tu, așa de jună, așa de frumoasă, a te îngropa la țearră, a duoazi după cununie!

—Cu tine, în Iad; fără tine refus Raiul.

— Mersi. Care femee a fost mai fericită decît Eva cînd a eșit din mîna Creatorului? Cu toate acestea, tu știi, puțin a ținut fericirea lui Adam! Ce lipsea Evei ca să fie fericită pe deplin? Nimic. Pentru ce dar a ascultat ea pe Șarpele amăgitor? Spune ′mi tu, angelul meu....

Misticescu ațintă pe Avestița c′un okiu care citea pînă în fundul sufletului; ea deveni roșie ca focul; apoi, rîsse cu hohot.

—Și crezi tu în fabulele acestea?

—Eu crez în legile Naturei. Allegoriile sacre ascund verități mari sub văllul lor transparinte. Celle șapte zille din Capitolul I al testamentuui lui Moise, ce alt sunt decît șapte epoce, fie care de sute de mii de ani, în care epoce au appărut toate ființele, organice și neorganice, ce le aflăm îmțietrite în sînul pămîntului? În kestiunea de față, șarpele din Biblie ce alte de cît dorințele nesățioase alle inimei omului, și în parte, alle femeii, ce nu e mulțumită mai nici odată cu soarta ei?

—Căt te amăgești!

—Ce alt este de căt curiositatea, care la bărbat este boldul descoperirilor, iar la femee e adesea sorginte de nenorociri?

— Ce rătăcire!

— Ce alt este de căt vanitatea și lăcomia ce a perdut atătea sufflete?

—Nici o regulă fără escepțiune.

— Șarpele sunt passiunile, cari, dirrigeate de Rațiune. fac fericirea omului; dar lăsate în voea lor,produc atătea nenorociri! Ne credința Evei și gelosia lui Cain nu le aflăm oare în inima omului? De aci le a luat Marele legislator al Iudeii; elle sunt sădite în noi de măna Creatorului, poate pentru binele nostru, cum sunt și nuorii și vănturile ce învăllue atmosfera, destinați a recori ș′a fecunda pămăntul.

—Unde vrei să vii cu toate acestea?

—La amorul nostru.

—Te îndoeștitu un minut de amorul meu?

—Cine a zis aceasta?

Ea îll accoperi cu sărutări.

—Mă iubești-tu așa de mult? o întrebă ell.

—Te-am stimat mai ′nainte d′a te iubi; stima, ai zis-tu, e bașa amorului: ea este temelia unei case, săpată în granit; este adevărata fericire, fericirea angelilor, ce-o cunosc numai suffletele allese.

—Îți mulțurisesc, bella mea.

—Te-a alles inima mea dintr′o mie, dintre toți. Și ce m-ar putea sili să imitez pe Eva? Spiritul răului? Dar cine poate avea spirit mai ager, mai fin, mai brilliant, decît allesul inimei melle? Tu ești Șarpele meu, ingratule!”

„Evo! Evo! se gîndi Misticescu; cum îți seamănă toate nepoatele!”

— Dar tu surîzi! Tu nu crezi! oftă Avestița,lăcrămînd. Așa sunteți voi, bărbații! Judecați după inima voastră!..

—Mersi de compliment, o întrerumpse. Misticescu, surîzând.

— Așa! continuă Avestița, ștergînd o lacrimă din marginea okilor. Abusați de slăbiciunea noastră! Ne furați inima, ca Șarpele din biblie.... Voi sunteți Șerpii; noi, victimele Amorului. Ne furați inima; ș′apoi... o călcați în picioare.

Nici o regulă fără escepțiune, observă Misticescu, cu gravitate.

—Bărbatul poate face din femee o Borgie sau o Cornellie, un angel sau un demon.

— Cînd femeea este un metal nobil și mlădios; dar cînd este fer sau armă?

— Mi se pare c′ai avut destule occasiuni a te încredința de mine. Totul atîrnă de la maniera ta. Eu nu′ți cer în skimb pentru amorul meu decît delicateța de amant.

—Ți o promit, pe onnoare. În skimb cer de la tine iubire sinceră și stimă adevărată.

—Îți promit, pe tot ce are o femee mai sacru în lume.

Cocoșul cînta a doa oară. Misticesc își addusse aminte d′aceste cuvinte alle lui Cristu:

„Petre! Petre! pînă nu va cînta cocoșul, de trei ori te vei lepăda de mine!”

Un fulger strebătu prin creerii Misticescului: o idee originală illumina suffletul său. Ell era magnetisator: oțărî dar să magnetisese pe fiitoarea lui consoartă, ce era foarte nervoasă, spre a se încredința daca Avestița i va păstra credința și stima ce ′i jurasse.

Luă un scaun și se pusse în fața Avestiței, attingînd genukii lui de genukii ei; luă apoi mîinele ei într′alle salle, și ′i zisse:

— Angelul meu, ațțintă-mă, fără clipire: voiu să citesc destinul meu în suffletul tău, prin prismul okilor tăi.

—Citește, zisse ea, beată de fericire.

Okii Misticescului, asemenea okilor șarpelui sunător, ațintară, cu toată forța lor magnetisătoare,okii Avestiței; skintei eșiau din okii amantului; ea începu să tremure ca frunza, căscă, se întinse, scoase un oftat, înkisse okii, și addormi. Era magnetisată!

—„Acum nu mai poți minți, zisse Misticescu. Acum va vorbi suffletul singur; suffletul e Dumnezeu, și Dumnezeu e adevărul.”

Ell pusse măna sa cea stăngă în măna stăngă a Avestiței, și întrebă suffletul ei

—La ce gîndesc eu acum?

—La Avestița.

—Avestița iubește ea pe Alecu Misticescu?

—îll iubește.

—Din tot suffletul ei?

—Din tot suffletul ei

—pănă la mormănt?

—Îl va iubi ea astfel

—Of, Lasă-mă....

—Îți ordon, vorbește.

—Nu′l va iubi.

—Și pentru ce?

—Lassă-mă....

—Vorbește, îți ordon.

—Căci șarpele o va amăgi.

—Cine va fi șarpele?

— O persoană Mare.

— Ce ′i va promite șarpele?

—Totul ce poate amăgi o femee!

—Va fi ea soția mea?

—Va fi.

Misticescu o deșteptă din letargia ei artificială, zicănd: „Destinul o voiește; vom încerca ”

—Ah! oftă Avestița. Cum mă doare capul!

—Am dormit, nu e așa? Am dormit mult?

— Puțin, angelul meu.

— De ce m′ai lăsat să dorm?

—Dormiai așa de dulce! ′Mi era milă a turbura dulcele tău răpaos.

— Cît ești de bun! zisse ea lăcrămînd, și sărutîndu′i mîna. Dă′mi puțină apă, te rog, mă simț așa de slabă!

Ell addusse un pahar cu apă rece.

—Alecule, șezi ici lîngă mine. Cît te iubesc!

—Cînd ai putea tu citi în inima mea, plină d′amor și de stimă pentru tine!

—Nu mă îndoesc un minut de amorul tău; mă îngrijesc însă puțin de fericirea noastră.

—Și ce te face a te îngriji?

—Corumpțiunea socială.

—Alecule, amorul meu este așa de profund, încît, crede, n′ai a te teme de nimic. Șoimul, se poate ell teme de glonțul vănătorului?

— Șarpele corumpțiunii! oftă Misticescu.

—Vei sdrobi capul șarpelui.

— O voiu face; dar...

—Dar Evei? Ei bine! Moartea Evei e disprețul lui Adam. Cînd cugetul îmi va spune că am înșellat de bună voe pe allesul inimei melle, p′acella pe care ′l ador ca pe Dumnezeu, p′acella pe care ′l iubesc ca sufletul, p′acella care, crez, nu ′mi va da motive de nemălțurmire, cugetul va fi ștreangul lui Iuda pentru mine; cugetul meu te va resbuna, fii liniștit.

—Îți mărturisesc, Avestițo! zisse ell, căzînd în genuki, și sărutîndu′i amîndo mîinele.La rîndul meu, continue ell, mă simț dator a ′ți deschide inima mea, ca să citești în ea, ca într′o carte, calitățile și defectele melle.

—A! le cunosc!

—Nu ne toate, zisse eil serios, sculînduse della picioarele amantei salle, și ămblînd prin cameră cu pași mari. Nu le cunoști pe toate; cell puțin, defectele. Ei bine! în prezioa fasoțirii noastre, află, Avestiță, că am un defect mare; sunt furios, ca un leu întărrîtat; în furia mea, arunc copillul pe fereastră, înjungiu soția mea. Ia seama, Avestițo.... deschide bine okii.... ”

Pronunțînd aceste vorbe, stiletul său fulgera pe la okii Avestiței; flăcări eșiau din okii săi de foc; tot corpul lui tremura; avea în fine aerul lui Satan ce sfiă cerul

Avestița scoasse un țipăt de spaimă.

—Alecule!!! strigă ea...

— Ce este? zisse ell, ca deșteptat din somn.

—O! aruncă stilletul acella, daca mă iubești.

— Ce rău face această armă?

—O! cum m′ai speriat!

Ell băgă încet stiletul în buzunar, și se așeză pe gînduri lînsă amanta lui.

— Vorbește, te ascult, disse ell cu gravitate.

—Ești un leu, cînd te înfuriezi. Ei bine! eu voiu fi o oae, gata a mă jertfi pe altarul amorului. Nu′ți voiu da motive de furie. Fii liniștit! Dar și tu, Alecule, să mă menageși.

Să nu verși oțet peste rană; să ai confiență în mine; să te porți cu m ine ca cu un copill resfățat, daca voești să fii iubit ca un copill de mama lui. În okii lumii, te vei purta cu m ine ca ministrii cu regii lor constituționali; și vei fi cel mai iubit, cell mai fericit dintre bărbați.

—Îmi trebue cîte va zille să mă gîndesc.

— Voiu aștepta; și sper că Amorul va triumfa.

Misticescu plecă; ajungînd la poartă, pufui de rîs, și zisse in sine:

—Căsătoria e o comedie azi; ce mai de formalități! și cu toate acestea, neapărate; căci forma scapă fondul; adesea însă, forma încurcă și compromite fondul În fine, ′mi am jucat rolul binișor;am sfîșiat pisica în okii nevestei, cum ziceau bătrînii noștrii; ′i am dat să înțelleagă că are a face c′un bărbat pe care nu′l poate vîri supat.

—„A! ce bărbat! zicea Avestița, rămîind singură. Eată un bărbat cum trebue! Îți însufflă și amor, și stimă, și răcori; iar nu un păcătos, ca Cerbureanu, gură-cască. Cum se amăgește, biata femee! O fată să asculte numai inima ei; dar să consulte și pe părinții săi, acești Mentorii naturali ai copiilor. În fine, voiu fi fericită cu acest bărbat! Voiu fi sclava unui geniu. Furia lui? O îmblînzesc eu!

Aceste cuvinte le zicea Avestița cu okii în oglindă, admirînd grațiile, frumusețea, vocea ei de Sirenă.

A duoazi Misticescu zisse fidanțatei salle:

—M′am gîndit, și m′am convins că, cu defecte c′alle noastre, o căsătorie n-ar putea esistă decît ca printr′o minune Dumnezească.

—Ei bine! disse Avestița surîzând, acea minune este Amorul. Cunosc o căsnicie unde bărbatul este un tigru, și femeea o scorpia; ei bine! fiind-că scorpia iubește pe tigru, tigrul n′a sfîșiat scorpia; ei trăiesc amînduoi de 25 de ani, ca duoui porumbei.”

—Ai cuvănt, draga mea. Amorul face minuni; dar Amorul este un copill, legat la oki, cu aripe la umeri, cu săgeți în măini. Cunoști allegoria lui Psyche... Legătura dela okii Amorului este emblema illusiunelor: azi în okii tăi eu sunt un angel, un geniu, un fenics; azi tu vezi în amantul tău numai calități; kiar defectul meu cell mai mare în okii tăi e prima mea calitate.

—Ești un om straordinariu! zisse Avestița,intrerupăndu′l, și privindu′l cu niște oki în care se citea mirarea, amorul, stima, venerațiunea. O! căt te iubesc! adăogă ea.

—O crez; nu mă îndoesc, dar măine, cănd legătura va cădea dupe okii Amorului, (căsătoria se zice că e mormîntul illusiunelor); mîine, cănd sîngele tău se va liniști, cînd flacăra amorului se va potoli, cînd griji și supărări vor încreți fruntea mea și mă vor face a uită poate un singur minut respectul ce sunt dator Angelului meu păzitor, Madonei copiilor mei; măine, cănd șarpele amăgitor, sub felurite forme, va veni să te amăgească; măine tu vei vedea defecte unde azi vezi calități: măine Amorul tău, împins de Vanitate, de Gelosie,de Glorie, d′Amorul — propriu, Amorul tău va sbură, ca o passăre din colivie; și ca passărea cea liberă, va voi a trăi poate liber, p′o cracă verde; iar săgețile Amorului tău vor rămănea înfipte în inima mea, ca veninul Viperei în corpul omului....

—Ce imaginație! Ce temmeri copilărești!

—Avestițo, sunt mai sperimentat de căt tine; am studiat ș′amorul, și căsătoria, și femeea; mă intereses la fericirea ta, fiind că ești femee, și ador femeia, ca mamă, și ca consoartă; ei bine! sunt dator a ′ți face această sinceră măturisire. Inima mea, care nici o dată nu m′a înșellat, îmi prevestește ceva trist: nu′mi e frică de amorul tău; ′mi e frică de corupțiunea societății; ′mi e frică de slăbiciunele omului. Inima omului, mai alles inima femeii, este tot ce poate fi mai skimbător. Frate cu Imeneul, Amorul e inamicul său din naștere: căci, de și au aceeași mamă, n′au însă acellași tată. Cănd Imeneul se presintă, dispare Amorul; voiu împăca eu p′amăndoi: voiu face să locuească amănduoi în acellaș cuib, ca doi puișori de pitulice.

— Subiectul e grav. Avestițo! Momentul e suprem, draga mea! zisse Misticescu, c′o seriositate de german. Trebue să ne ridicăm la înălțimea subietului ce tratăm; să stăm cu respect în fața altarului conjugal.

— Ei bine! strigă Avestița inspirată. Sboare Amorul, va remănea Amiciția. Sănta Amiciție, tu ești sacră și eternă ca Creatorul! Daca Amorul e fiiul Venerei, (zeea voluptății). Amiciția este fiiea Minervei, (zeea înțellepciuniii. Am consultat inima mea; inima este rațiunea femeii; mergi înainte! ′mi a ziss inima mea. De se va stinge focul, arde candela; candela este stima femeii pentru bărbat; stima va conserva onnoarea conjugală: va păzi căminul unde licură focul Vestei, va lumina callea fericirii noastre. Fii tu toiagul care susține pe Ossian; eu voiu fi Malvina ta. Totul poate acella care iubește și stimeasă. Vei menagia tu slăbiciunele melle, și eu p′alle talle. Nici voința nici putința nu ne vor lipsi.”

Femeea e un copill, răsfățat și de Natură și de Soțietate; fii tu Mentorul pentru Telemah; eu îți promit respectul și suppunerea de fiiu, promite′mi și tu affecțiune de frate și protecțiune de părinte.

— Billa e aruncată, zisse Misticescu. Ești consoarta mea legitimă. Ai parola mea. Fie aceasta arvuna (logotna) maritagiului nostru!

Amanții se îmbrățișară, și ficsară zioa cununiei lor pentru 15 August 1861.

CAPITOLU IV. Constituționalismul în familie

Lectorul să nu piarză din vedere ținta părții I a acestei opere: un bărbat de spirit și de inimă își propune a face onestă și virutoasă p′o femee applicată spre neconsecință, și pe care o educațiune vicioasă și contactul cu femei corumpte ar fi făcut′o o Messalină, fără ajutorul unui bărbat ca Misticescu. Lectorul să nu uite încă că acest bărbat a consimțit a fi amantul acellei femei, spre a pune în practică acsioma lui Balzac: că femeea este fapta mamei sau a bărbatului.

Din observările salle, Misticescu se încredință că Avestița are mare analogie cu poporul frances după 1789. Francesul seamănă cu vinul din Șampania, ce conține mult zahar și mult gaz; urmeasă dar ca sticla ce conține Șampania să fie bine astupată, ca să nu se evaporese gazul, și zaharul dintr′însa să nu se prefacă în acid (oțet).

Poporul frances are în vinele lu sînge de Gall și de Franc: eroismul unit cu lealitatea. Avestița ca romînă avea în vinele ei sînge de Dac și de Roman: dominarea unită cu libertatea; deci, și Francesul și Romînul possedă, într′un mare grad, simțimîntul libertății ș′al gloriei; Francesul sacrifică adesea libertatea pentru glorie; esempluu, Francia sub Napoleoni.

Avestița se credea născută liberă și independintă; educațiunea ce priimisse esagerasse această greșită idee: greșită, fiind că natura a voit ca femeea să fie, pentru binele ei kiar, subt epitropia mamei ș′a bărbatului; adică, suppusă datorielor ei de mamă, de soață și de casnică.

Femeea nu trebue să uite un singur minut că este regina (matca) stupului conjugal, kiemată a presida la ordinea și prosperitatea famiiliei; iar bărbatul e albina ce formeasă fagurul din sucul profumat al fiorilor; așa dar, albbină ′și regină, bărbat și femee, sunt duoă jumătăți nedespărțite alle unui tot: capul și inima omului; daca capul dirrige inima, bărbatul trebue să dirrige femeea.

Pe lîngă simțimîntul esagerat al libertății ș′al independinții, defecte căpătate dela societate, Avestița avea și alte defecte priimite dela Natură; de esempl, o mîndrie esagerată fiertateal, ce degenerasse prin educațiune în orgoliu și vanitate; astfel ea credea că tot ce nu e boer e canallie; Misticescu avea să regulese libertatea și fiertatea soției salle, dirigindule spre ținta lor cea adevărată, încît să fie de folos, iar nu spre vătămare, și ei și semenilor săi.

Mulți oameni se nasc cu disposițiuni frumoase, cari, prin educațiune și societate, degeneră atît de mult, încît calitățile devin defecte.. Astfel, de esempl, tăria de caracter degeneră adesea în încăpăținare (entetement); libertatea, în licență; licența, în despotism sau anarhie; fiertatea, în orgoliu; amorul-propriu, în egoism; modestia, în sfială sau frică; curagiul, în insolință. Totul atîrnă della educațiune, della direcțiunea ce se dă de timpuriu aplicărilor omului. Cutare om, cu cutare mamă, cu cutare professore, în cutare împrejurări, este un erou sau un scellerat.

Am zis c′Avestița semăna cu poporul frances, după revoluțiunea cea mare dela 1789; Misticescu era dar Napoleon II; iar societatea unda trăiau ei, semăna cu societatea francesă din timpul lui Ludovic XV.

Secolul XIX, secolul constituționalismului, sau al emancipării popoarelor de sub tutella despotismului feudal, cere ca și căsătoriele să se conforme politicei; adică, să se întroducă în sînul căsnicielor principiele regimului parlamentar, ce este o stare de transițiune între assolutism și republică.

Căsnicia Misticescului cu Avestița era o stare de transițiune între căsnicia Cerbureanului, eroul părții I, ș′a lui Rafaël, eroul părții III, din această operă.

Care e secretul regimului constituțional? Ekilibrarea puterilor statului; din nefericire, mai toate guvernele ținteasă la despotismul autocratic; iar camerele, la despotismul oligarhic: astfel că, fără luminarea pressei s′a instrucțiunii gratuite și obligatorii, poporul nu se poate numi liber și ferice sub regimul parlamentar. Esemplu, Romînia în cei patru ani de regim constituțional.

Se repetă adesea poporului de către tribunii săi, că în ell residă puterea suverană; fiind că ell este forța ș′avuția statului, ell ține punga cu bani, din sînul lui se recruteasă oștirea; dar am văzut guverne cari au dat un os de ros poporului, ca să′l împace; și, în skimb, ′i a luat punga din mină; guvernul se rezima pe oștire ca să sfărâme cu ea poporul. Pînă cînd dar poporul nu se va lumina, despoții vor fi tari; poporul remîne cu cuvîntul de suveranitate; și în faptă, suveranul este tiranul, cell mai tare sau mai fin, fie guvernul unui singur om, fie guvernul unui număr oare care de oameni. Cînd puterea esecutivă e la cuțite cu cea legislativă, sau cînd una ori amînduoă din elle luptă cu Pressa liberă și independintă, poporul este flattat,de ambele puteri în litigiu, cari i promit munți de aur; a triumfat însă una din celle duoă puteri belligerante? Poporul e meprisat; adesea e încărcat de lanțuri. Singurul avantagiu real al regimului parlamentar este libertatea Pressei, pe care și Despotismul monarhic și cell oligarhic o sugrumă; din norocire, lumina se face! Pressa este supapa d′assigurare a vasului social.

—Ce comedie! vor zice inimele nobile. Poporul e totul, și poporul nu e nimic! Femeea e totul, și femeea este un zero!

—E! dar ce nu e comedie azi? Eri, societatea și famillia erau o tragedie; azi sunt o comedie; mîine vor fi poate o dramă; va veni însă timpul cînd și famillia cea mică și famillia cea mare vor fi ceea ce trebue să fie: armonia între bărbat și femee, armonia între autoritate și libertate.

Pînă atunci dar să rîdem. Ridendo castigas mores. Prin rîs cîștigă moravurile. Cei ce rîd de ridicolul familliei, nu sunt espuși dekit la ura bărbăților predestinați, și la ura femeilor neconsecinte; cei ce rîd de drepturile poporului, se espun la soarta regelui ș-a aristrocrației din Franța de la 1789. Despoți, mari și mici, șarlatani politici, vedeți să nu vă dea rîsul prin nielle. Nimeni nu poate disprețui nepedepsit libertatea și onoarea unui popor, precum nimeni nu calcă nepedepsit legile sacre alle Naturei.

Să rîdem dar de căsătorii c′alle D. Cerbureanu, pînă se vor îndrepta.

Fiind că femeea seamănă în genere cu ponorul, femeea și poporul ror a fi flatați, amăgiți; le plac adesea a renuncia la libertate pentru glorie sau vanitate.

Misticescu, ca bărbat diplomat, făcu pe Avestița, în prima noapte a căsătoriei, a ′l proclama de suveranul inimei salle; ell o încredință că familia, fiind tipul societății, femeea guvernă; iar bărbatul cărmuește; prin urmare, făcură amîndoi o martă conjugală, după esemplul șartelor politice din Europa constituțională.

Differința intre Misticescu și regele constituțional este că acesta consultă pro forma poporul,în privința legilor; iar acelta a desbătut cu femeea lui, articol cu articol, toată șartă conjugală.

Differința între șarta conjugală și șarta politică este că în aceasta regele perfid se silește a polei lanțurile poporului; pe cănd în cea d′ăntăiu bărbatul își propune a assigura onnoarea femeii s′a familliei.

Daca am dat Misticescului epitetul de diplomat, causa este conduita sa cea diplomatică c′o femee pe care și temperamentul și societatea o împingeau spre peconsecință; mijloacele Misticescului pot fi justificate in okii Rațiunii, pentru că ′și propune a preserva pe mama copiilor della desonnoare.

Prin șarta noastră conjugală, ce e drept, se flateasă amorul-propriu al Avestiței: în formă, totul este ea; în realitate, totul este bărbatul ei.

Misticescu zisse consortei salle, înaintea căsătoriei:

Femeea azi s′a emancipat, ca și poporul; azi femeea nu se mai poate guverna, ca în trecut, cu toiagul de fer; în vekime, consoarta bărbatului era servanta lui; în mediul ev era un instrument passiv de plăcere; mulțumită Progresului, femeea e kiemată azi a împărți cu bărbatul sceptru conjugal, pănă se va face demnă a împărți poate și sceptrul social, în ceea ce o iartă secsul, famillia și facultățile salle.

Căsătoria ta cu Cerbureanu este imagina regimului monarhic: asemnea poporului frances la 1789, tu ai răsturnat printr′o revoluțiune pe tiranul tău cell stupid. Azi tu ești poporul frances la jug, care allegi de buna voiea ta pe Napoleon al tău.

În secolul XIX, regii despoți sau perfizi nu sunt siguri de tronurile lor; popoarele i restoarnă, ca Ellenii pe Otton, sau ca Napolitanii pe Bombilă; alleg apoi un rege care se bucură de stima, de affecțiunea și de încrederea poporului.

—Vai! observă Avestița. Adesea popoarele se înșală în allegerea lor! Destinul și ambițiunile joacă un mare rol la allegerea Domnitorilor! Apoi, patimele politice, setea de dominare, skimbă caracterele celle mai frumoasse!

—Ai toată dreptatea, angelul meu!

—Cu toate astea suveranul inimei talle este alles de inima ta, approbat de Rațiunea ta, încercat în curs d′un an și jumătate prin felurite încercări; și, pentru mai bună siguranță a fericirii noastre, daca voiești, vom face o șartă conjugală, care să determine attribuțiunele fie căria puteri conjugale.

—Ideea e ingenioasă.

— Șarta noastră conjugală va purta titlul de Convențiune, fiind o învoire, de bună voie, între duoă părți contractante.

Oare astfel a fost Convențiunea Romînilor de la 7/19 August 1858?

Misticescu formă un concept de Convențiune conjugală, și′l suppusse la controlul soției salle, care ′l modifică; apoi șarta fu suppusă la sancțiunea soacrei, înalta curte de control a familliei.

CAPITOLU V. Convențiunea Conjugală

Famillia e bașa societății; este kiar societatea în miniatură; iar onnoarea familliei și fericirea copiilor e legea supremă a căsătoriei.

Articol I. — Bărbatul este capul familliei; prin urmare, e puterea esecutivă. Voința și persoana lui sunt sacre și neviolabile.

Art. II. Femeea e mama stupului conjugal, care presidă la armonia familliei; în sînul familliei, voința ei e sacră, persoana ei neviolabilă; prin urmare, ca regină a casei, femeea e provedința copiilor, este puterea legislativă.

Art. III. Bărbatul este un ministru constituțional, responsabil de esistința, onnoarea și prosperitatea familliei, în numele căria lucreasă.

Art. IV. Femeea, ca regină, nu poate lucra nimic fără consimțimăntul sau approbarea ministrului său responsabil, care este tot d′odată Mentorul reginei și cîrmaciul vasului conjugal.

Art V. În caz de ne′nțellegere între Esecutiva și Legislativa conjugale, elle appelează la Curtea de justiție și de Control, care este soacra mare: ea formeasă Senatul conjugal.

Art. VI. Puterea esecutivă conjugală are inițiativa legilor; ea se eserciteasă de Ospodarul conjugal; ell face proiectele de legi și regulamentul interior al familliei, și sanționeasă legile de folos comun.

Art. VII. Puterea judiciară, în ceea ce privește pe membrii familliei, e încredințată femeii: ea numește în funcțiuni pe servitorii ce ′i convin; ea resplăteste și pedepsește pe copii; bărbatul însă are dreptul de veto și de grație, drept ce ′l poate esercita și femeea, cîte odată.

Art. VIII. Amendamentele introduse de Senat în proiectele de legi, pot fi modificate sau anulate de celle duoă puteri-unite.

Art. IX. Ca simbol all suveranității poporului, femeea ține punga cu bani: ea este cassierul familliei.

Art. X. Onorariile ministrului conjugal le ficseasă Regina, odată pentru tot d′auna, a duoa zi după întronarea ei.

Art. XI. Ori-ce act al Legislativei conjugale, relativ la interesele familliei, va fi fără tărie, de nu va fi sanționat de puterea esecutivă.

Art. XII. Regina e responsabilă de călcarea Convențiunii, și de ori ce rissipe a banilor, destinați pentru esistința și înflorirea familliei.

Art. XIII. La caz de călcare vegeată a Convențiunii, din partea vr′unia din celle duoă puteri conjugale, cel puțin pentru un an, bărbatul ia dictatura conjugală.

Art. XIV. La cas de insultă și trădare conjugală, căsătoria e destăcută, oprind mama partea femellă, și bărbatul partea masculă; zestrea se face duoă părți egale, luind fie-care partea sa, pentru educațiunea copiilor.

Art. XV. Bugetul conjugal va fi controlat, pe fie care lună, de puterea esecutivă. Femeea va presinta conturi în regulă.

Art. XVI. La caz de moarte, de lipsă, sau de neputință a Senatului conjugal, attribuțiile și prerogativele acestuia trec de drept (ipso jure) la puterea Esecutivă.

Art. XVII. Soacra mică formeasă a duoa secțiune a Curții de justiție și de Control. În caz de perfidie în vre una din secțiunile Senatului, attribuțiile ei trec la ceea-laltă secțiune.

Art. XVIII. Educațiunea copiilor e fapta mamei: ea le inspiră, cu laptele, simțimintele de dreptate, de patrie, de libertate, de umanitate. Bașa educațiunii sunt frumoasele esemple paterne. Ca mamă, femeeea e într′adevăr sacră, fiind provedința familliei; cu acest titlu, mai cu seamă, ea are drept la stima și sprijinul bărbatului, și la omagele tuturor oamenilor onești.

Art. XIX. La fie care trei ani se vor modifica articolii ce speriența va dovedi că sînt vicioși.

Art. XX. S′au făcut duoă asemenea contracte conjugale, legalizate de înaltul corp all familliei, și sanționate cu semnăturele și sigilliul nostru; și ′l întărim cu parola noastră d′onnoare.

CAPITOLU VI.Întepretarea si applicarea legilor

Cineva întreba pe Miltone, Omerul Englesilor:

— De ce un rege poate la 14 ani să ia cîrma statului, în unele țerri; dar nu se poate însura decît la 18 ani, cel puțin, sau la 21, cel mult?

Milton respunse:

— Fiind că e mai ușor a guverna un stat, decît o femee.

Milton avea cuvînt; iar cînd zicea stat, înțellegea statul constituționale, unde regele e o ficțiune, om-idee om-principiu; din acest punt de vedere, regele nu po a te face rău: fiind că ell n′are decît a suscrie decretele, contrasemnate de ministrul său responsabil. Toată respunderea Regelui este a allege ministrii cari se bucură, nu numai de încrederea maiorității Camerei, ci și de încrederea Opiniunei publice; cînd Camera e în contradicțiune cu publicul, urmeasă a se sacrifica interesele unei Oligarhii egoiste sau retrograde pentru ipteresele poporului întreg, după esemplul lui Victor Emanuel și′al regelui Belgiei; altfel, regele nu înțellege missiunea sa, sau ținteasă la tiranie.

Dar kiar statul monarhic assolut tot mai ușor se poate guverna decît o femee, ca Avestița; tiranul este ajutat în sarcina lui de bărbați luminați și competenți; pe cînd bărbatul trebue să fie ell singur și rege, și ministru, și poliție, și gendarmerie.

În genere, mai toate legile sunt bune, fiind că nici o lege nu sanționeasă furul, omorul, frauda; toate au de scop assigurarea averei, a libertății, a onnoarii, a vieței cetățenilor; toiul însă atîrnă dela interpretarea legilor de puterea judiciară, și dela aplicarea lor de către puterea esecutivă.

De esempl, Regulamentul muscălesc, poreclit organic, fără kițiva articoli relativi la autonomia Romîniei, ar fi fost poate o șartă liberală, de s-ar fi aplicat în conștiință de cei ce guvernară Romînia 25 de ani approape.

Dar fiind că s′a applicat rău, Romînii, cari au fost consultați pro forma la 1832, îll arseră la 1848; și Europa îll desființă la 1858.

La 1858 ni se dette Convențiunea, făcută tot de strini, și iarăși fără consimțimîntul nostru; cel puțin, șarta dela 1858 ne garanta autonomia, și întroducea în legea fundamentală principiele salutarii dela 1789, desființînd prin art. 46 privilegiele și monopolurile classelor privilegiate, cari sunt în societate ceea ce sunt trîntorii în Natură. Din nenorocire, această lege tot despoții regulamentari fură kiemați a o aplica și după 24 Ianuarie; ei nu înțellesseră missiunea lor, sau mai bine, nu voiră a face să dispară această anomalie, fatală libertății constituționale: astfel, patru ani ne învirtirăm într′un cercu vițios, fiind paralisați d′o maioritate retrogradă, și de spiritul de reacțiune all unei Oligarhii perfide și despotice.

Ce este trist, și care dovedește tristele efecte alle corumpțiunii ș′alle passiunelor politice, duoi mari legiști esplicară, fie care în opere ad hoc, disposițiunile liberale alle șartei dela 1858: dar tot acești legisti, ce fură și publiciști, kiemați a esplica Convențiunea, ca deputați, ș′a o applica ca ministrii. detteră Convențiunii o interpretare cu totul greșită, cu totul în defavoarea dreptului ș′a libertății; astfel unul susținu că guvernul poate merge și 20 de ani cu ′n buget votat de Cameră; altul zisse că totul e permis unui guvern, spre a triumfa în allegeri.

P′acești duoi legisti vru să imitese și Misticescu, al căruia scop cu toate acestea era nobil, cum am probat, și cum se va vedea în cursul acestei opere: era onnoarea familliei.

Misticescu, ca diplomat perfect, discutasse cu femeea lui șarta conjugală, articol cu articol, spre a nu avea ea pretest a zice, cum au zis Romănii despre Regulament și Convențiune, că legea fundamentală le-a fost impusă; și că nevoea ′i a silit a o adopta, ca o operă a lor; la care obiecțiune, Areopagul european ar putea respunde: „În mîna Romănilor sta, ca autonomi, să modifice ori ce clausă din Convențiune, necompatibilă cu drepturile și interesele Statului lor autonom, silindu ne astfel a recunoaște, ca fapt împlinit, ori ce modificare a șartei noastre, precum am recunoscut actul Camerei dela 1836 și actul poporului dela 1859.

Ce-ar putea oare respunde Romînii la aceasta?

Venim la cestiune, cerînd ertare lectorului d′aceste digressiuni, indispensabile pentru înțellegerea subiectului ce tratăm: căci prin comparațiune pricepem bine un lucru.

Avestița, care nu înțellegea înalta politică maritală, dar care avea încredere oarbă în bărbatul ei, cum a avut poporul frances la 1830 în regele burges, adoptă din instinct toate clausele pactului fundamental all familliei, strigînd, în entusiasmul amorului, ca poporul frances la 1830, în entusiasmul libertății:

„Vivat regele meu!

„ Vivat Șarta conjugală!”

Cu toate acestea, Misticescu, acest Napoleon conjugal, dette respect Avestiței de șeapte zille, ca să studiese în acest timp în liniște pactul conjugal; astfel ell i ridică ori ce pretest de surprindere; ea suscrisse Șarta în deplină cunoștință de lucru, în toată libertatea conștiinței salle.

Oare așa se urmeasă cu toate legile politice și sociale?

Adevăratul legislator este Speriința; d′aceea legile sunt impe fecte; și ar trebui modificate la fie care zece ani, cel puțin.

Comentînd, articol cu articol, șarta noastră conjugală, aflăm că, în formă, femeea este totul; iar în realitate, este prea puțin, ca să nu zic nimic. Femeea e regină, femeea face legile, femeea e suverană, femeea ține punga cu bani, femeea numește pe toți servitorii, femeea e mama stupului conjugal, femeea dă viață și mișcare la mașina conjugală, femeea dirige și vegheasă ordinea conjugală, femeea e suffletul armoniei conjugale, ete. Toace acestea sunt vorbe frumoase; dar s′aseamănă cu niște bășici de săpun.

Ne esplicăm: femeea voește un lucru, bărbatul se oppune. Începe disputa. Bărbatul deschide Convențiunea, și citeasă nevestei Art. II, ce zice că: voința femeii e sacră, în sînul familiei. Cuvintele în sînul familliei sunt atît de elastice, încît un bărbat, ca Misticescu, le poate întinde pînă în Lună.

„Angelul meu, zice ell, voința ta e sacră; însă numai în sînul familiei; adică, în cei patru pereți ai casei; afară din casă, voința ta e nullă,este fără tărie. Mai mulți articoli esplică și completeasă artic. II. De esemplu, art. IV, care zice: că femeea, ca regină (a casei) nu poate lucra nimic fără consimțimîntul sau approbarea ministerului, singur responsabil, și care e Mentorul reginei, cîrmaciul vasului conjugal.

Astfel și art. VI, zice: „puterea esecutivă are inițiativa legilor; bărbatul face regulamentul interior, etc.

Menționes și art. XI, care e foarte eplicit:

„Ori ce act all legislativei, relativ la interesele familliei (în casă) va fi fără tărie, de nu va fi sanționat de puterea esecutivă.

„Daca ți se pare vr′un articol vicios, trebue s′așteptăm trei ani, ca să′l îndreptăm, conform articolul XIX.

„Daca ți se par toți acești articoli nedrepți, n′ai cuvînt: fiind că logica și speriința zic că voința ta nu poate face lege decît în sînul familliei, unde ești regină; deci, unde s′află pus tronul idolului conjugal? În altarul conjugal....

„Daca ți se paru absurzi, acești articoli, ai avut timp a′i studia; urmeasă a respecta semnătura ta.

„Dar ți se par c′ascund lanțul sclaviei? Atunci, conform art. XIV, căsătoria e anulată, fiind că ekilibrul e rupt.

„Dar vrei să calci șarta? Voiu lua dictatura, în interesul copiilor ș′al demnității maritale, și în interesul armoniei conjugale.”

La aceste observări, logice și legale, bărbatul unește conduita mamei către copill; mama îndulcește cu sărutări și cu cofeturi asprimea mustrărilor ș′a pedepselor ușoare; copillul nici odată, fie d′ori ce etate, nu se poate supăra pe mama lui: o mamă tînără și înțelleaptă se ferește a provoca certuri, injurii, rupturi, catastrofe.

Daca nu poți imita pe mama, imită pe Palmerston sau pe Napoleon III; imită prefăcuta liniște diplomatică: grația manierelor, dulceața vorbelor, amabilitatea amoresului, delicateța tără margini, politeța curtisanului pentru regele de la care așteaptă totul. Ce te costă? Nimic. Ce cîștigi? Totul. Ce dorește femeea cînd vrea a usurpa drepturile bărbatului? Vrea a eși ca să se plimbe, cînd bărbatul n′are gust să se plimble. Voește să meargă la ball, cînd bărbatul poate vrea să meargă la o adunare de litterați, sau de oameni politici. Ea voiește să meargă la biserică, singură, cînd bărbatul nu′și terminasse încă toaletta, sau este ocupat.

Avestița însă se consola cu articolii V, VII, IX, XVII — Ce zic acești articoli?

Art. XVII și art. V zic că, la caz de ne′nțellegere între bărbat și femee, ei apeleasă la soacra mare și la soacra mică; dar pe soacra mică n′o poate vedea femeea în toate zillele; este dar nevoită a se plînge la soacra cea mare, cu care lăcuește subt acellași acoperiș; deci, soacra mare, de va fi o femee cum cunosc prea puține, dă adesea dreptate nurorei salle, în cestiuni unde nu e în joc onoarea și demnitatea femeii, și independința bărbatului.

De esemplu: femeea voește a merge la teatru; bărbatul nu voește, pentru cutare cuvînt; soacra mare intervine, și ′l consiliasă să meargă; căci i va însoți și ea, ca să nu dea loc Minotaurului a ′și vîri coada unde nu′i fierbe lui oala conjugală.

Dar femeea cere o toalettă frumoasă, pentru cutare bal, unde vrea să vază pe cutare individ; soacra mare zice nurorei, cu tinerețea unei mame.

—„Fata mea, Alecu nu se simte bine; eată de ce refusă; vrei tu să ′l lași bolnav, și să te duci la ball?”

—E bolnav?!! Și ce are? Mie nu ′mi a spus nimic.

— N′a vrut să te întristese; căci te iubește! A! cînd ai ști tu, fata mea, cît te iubește ell! Dar și fetița mea iubește pe băeatul meu!

Și mama soacră sărută dulce pe nora ei; și scoate din fundul lăzii cîte-va mahmudiele, noi ca ceara, și frumoase ca soarele.

—„Bine, fata mea, zice ea; pentru nora mea le am păstrat eu; să ′ți faci o salbă pentru iea ta cea frumoasă; și să gîndești la m ine cînd o vei pune la gîtul tău cell frumos.”

Femeea e un copill resfățat; ′i dai cofeturi? el tace; îll săruți? ell a uitat arestul. Avestița nu se mai gîndește la bal, nici la artist, nici la ministru; se gîndește la Alecuță, care se preface că ′l doare capul, și care nici ell nu merge la ball fiindu′i mai scump amorul femeii, onnoarea familliei, decît ballul D. Ministru, ce poate fi cuviincios în apparință, dar poate fi și scandalos după cortină.

Venim la art. VII. Ce zice ell?

Că femeea numește pe servitori. Să presupunem că servanta este verigașa femii, recomandată d′o amică intimă; bărbatul o înțellege d′a doua zi; și prin Ioniță, ell bagă în lada ei cutare obiect. Servanta e prinsă en flagrant delit de fur; pentru hatîrul Avestiței, n′o trimite la Criminal, ci se mălțurmsește a′i da pașportul.

Femeea nu merge în tîrgul Cucului să caute servitori. Bărbatul ordonă lui Ioniță a′i aduce o servantă cu totul devotată intereselor lui.

Cîte mijloace n′are un bărbat, ca Misticescu, a împiedica pe femeea lui d′al minotaurisa, fie ea kiar Avestița, arripa Satanei.

Remîne art. IX. Ell zice: femeea ține punga cu bani.

Dar acest articol se anuleasă prin articolul XII și XVI: prin cell d′întîiu, femeea e responsabilă de risipirea banilor, destinați la fericirea familliei; prin cell d′al douilea, bărbatul controleasă, pe fie-care lună, conturile femeii, ce trebue a fi în regulă.

Care a fost ținta legislatorului conjugal în redactarea acestor articoli? A ambiționa pe femee ca să fie iconoamă.

Dar femeea nu poate falcifica conturile ei? va zice cine-va.

Respundem acellui cine-va:

Misticescu nu este Cerbureanu.

Misticescu apoi a ascuns de nevastă, adevăratul venit al său, spre a avea tot-d′auna la disposiție bani albi pentru zille negre, și a o sili să fie păstrătoare.

De esempl, venitul zestrei este de 500 gal. și venitul seu propriu de 300 gal.; ell arătă nevestei numai 100 gal. venit al seu; din 600 gal. ell i recomandă a face o economie anuală de 100 gal. pentru casuri straordinare, precum, lăuzii, malatii, călătorii, etc, Prin urmare, Avestița trebuie să ′și mărginească keltuelele după venitul de 600 gal.; keltueala cotidianuă trebue mărginită la omie lei pe lună. Eată un mijloc minunat; de economie a scamota din acești bani, este a fi espusă la privațiuni; este cu neputință a avea trăsură cu asemenea venit; nici a skimba mobiia la trei ani măcar. Cum își va așterne, așa va dormi.

Toate acestea i le a făcut cunoscut Misticescu într′o epistolă înaintea cununiei; și Avestița a respuns, tot prin scris, că suscrie la toate aceste condițiuni, cu toată plăcerea.

O repetăm, sub pretest de esistința și înflorirea familiei, Misticescu, în virtutea art. III. din Convențiunea Conjugală, poate usurpa drepturile soției salle. Ast-fel, prin art. IV, femeea nu poate face nimic fără consimțimîntul bărbatului. Prin art. V. soacra mare, la care poate appela soția, fiind mama bărbatului, va favorisa pe fiiul ei: cămașa e mai apprope de pielle decît cojocul. Prin art. VI, bărbatul face proiectele de legi; și, daca vrea, nu le sanționeasă, sub pretest că nu sunt de folos comun, sau că așa voește el; căci legea nu′l obligă. Prin art. VII, s′a dovedit cum bărbatul poate întroduce în famillie servitorii ce ′i convin, sau poate paralisa, cu veto al său și cu dreptul de grație, ori ce act al nevestei, ce nu′i vine la socoteală. Prin art. VIII, ori ce propunere a Soacrelor, bărbatul o poate modifica după plăcere. Prin arl. IX, femeea ține punga cu bani, însă de formă; căci controlul îl are bărbatul, care poate reduce venitul după plăcere.

Prin art. X, onorariile bărbatului s′au assigurat din primele zille alle lunei de miere, cînd nevasta nu refusă nimic sublimului ei bărbat; ori ce căință a nevestei dup′aceea, e tîrzie!...

Art XI, și art. XII s′au desbătut îndestul. Venim la art. XIII (număr fatal); prin ell bărbatul poate ridica libertatea femeii, sub pretest de călcare a Convențiunii. La cine să reclame nevasta? La soacra mică? Este departe, și se teme de scandal. La soacra mare? E mama bărbatului, ce face agurida miere. Să divorsese? Pentru atîta lucru!... S′apoi, daca cade din lac în puț? Mai bine să tacă, și să rabde; cu blîndețea și răbdarea se capătă Raiul. Femeea și poporul sunt toporu de oase.

Art. XIV e pentru bărbatul diplomat sabia lui Damocles, cu care amenință in tot minutul pe nevastă. Din duoă relle, cel mai mic. De cît pentru o umbră de libertate să piarză și onoarea, și libertatea, și viitorul, mai bine să înkiză okii. Pe Dracul l′a căutat în corabie? Ea singură a cerut Șarta conjugală; ș′apoi, a studiat′o, a modificat′o, a sanționat′o, a promulgat′o, a aplicat′o; acum vrea s′o modifice, contra art. XIX. Așa dar, femeea vrea revoluțiune? La arme dar! Vistierie, poliție, canoane, diplomație, senatul, totul are bărbatul și guvernul.

Despre art. XV și XIX, am vorbit destul Art. XVI este pro forma: kiar fiind în activitate Senatul, Guvernul conjugal face cu dînsul tot ce voiește. Nici o femee d′ambiție nu consimte a face judecător în disputele ei cu bărbătul p′un al treilea, nici kiar pe părinții ei; decît a ști lumea ranele noastre, mai bine să sufferim usturimea lor. Rufele murdare se spală în famillie, zice proverbul.

Venim la articolul XVII. Acesta este pentru o femee ca Avestița, ceea ce sunt art. 22 și 25 din Convențiunea Romăniei pentru Coalițiunea monstruoasă.

Dar ce zice articolul XVII? îl copiem în întregul său.

„Soacra mică formeasă a duoa secțiune a Curții de Control și de Justiție. În caz de perfidie a vr′unia din secțiuni, attribuțiile ei trec la cealaltă secțiune. Legislatorul conjugal cunoștea caracterul soacrelor mici și mari; cu iscusința sa, bărbatul făcu ca Avestița se viie la cuțite cu maică sa, ce avea o conduită problematică. Soacra mare rămasse singură autoritatea supremă a familliei.

Art. XVIII este singurul articol sincer și important, pentru scopul seu cell nobil; ell corespunde cu articolul Ae din Convențiunea din Paris de la 7/19 August 1858.

De la famillia mică de voim a trece la familia cea mare, prin comparare, am putea înțellege bine marea analogie ce este între Convențiunea conjugală și Convențiunea nostră politică.

Dar lăsăm pe lector a face singur această comparare.

CAPITOLU VIII. Câte-va principii de politică conjugală

A allege ș′a guverna o femee sunt celle două condițiuni sine dua non alle unei fericite însoțiri.

Arta d′a guverna o femee este mai grea de cît d′a o allege.

Arta d′a guverna o femee stă mai mult în modul applicării principiilor conjugale, de cît în cunoscință lor perfectă.

Dibăcia și ipocrisia sunt celle două calități diplomatului conjugal și politic.

Un bărbat intelliginte caută tot-d′auna spiritul nu littera vorbelor femeii salle.

Bărbatul intelliginte arată femeii încredere mare, fără însă a′i slăbi frîul, ș′a o pierde din vedere.

Bărbatul intelleginte să poartă cu femeea lui ca amantul cu amanta, ca curtisanul cu regele; prin comparațiune, ea se vede silită a prefera pe soțiul ei legitim.

Bărbatul intelliginte nu uită că o femee ca Avestița este callul cu nărav; s′așteaptă dar pe tot minutul a fi minotaurisat; prin urmare, se poartă ca căllărețul dibaciu cu calul seu rău nărăvit.

Amorul durabil este acella ce ține în ekilibru forțele vitale a duoă ființe ce se iubesc: bărbatul cum se cade accoardă puțin și la timp; și face ca darul să fie plăcut și priimit cu mulțumire?

Arma femeii cea mai tăioasă este simțibilitatea; bărbatul de spirit o întrebuințeasă adesea în folosul seu.

O femee, ocupată 16 ore în 24, este o femee virtuoasă, fără voea ei; însă o occupațiune care să nu ′i lase imaginațiunea în activitate; o femee care se gîndește este un partid politic care conspiră contra guvernului. O femee atunci e mai periculoasă cînd stă în repaos. A îngriji de bucătărie, de rufărie, de copii, de casă, de masă; a danța, a umbla mult, a fi în perpetuă mișcare: eată ce recomandăm bărbaților ce vor a scăpa de Minotaur. Femeea s′aibă un piano ș′o bibliotecă a sa; dar în cărțile ei să ′nvețe numai aceea ce folosește unei femei, ca soață, ca casnică, ca mamă, ca cetățeană.

Deprinde pe femeea ta a ține un jurnal în care să scrie, pe toată zioa, suvenirile, împressiunile și întîmplările vieței salle; unui bărbat de spirit i va foloși mult acest jurnal.

Deprinde pe femeea ta să cugete și să simță cu capul teu și cu inima ta; femeea e Telemah, bărbatul fie Mentorul ei.

Nu încuragea, dar nici nu contraria, gusturile femeii; realiseasă pe celle nesupărătoare, ș′anuleasă cu finețe pe celle vătămătoare.

Fă impossibilă intrarea amantului în casa ta; nu uita însă că femeea, mai vicleană de cît Talleyrand, va arăta ură amantului ei, făcînd din contra oki dulci unui dnidam, spre a addormi pe bărbat; altfel inamicul va fi îmbrățișat, iar amicul va fi alungat.

Învrăjește pe soția ta cu toți cei ce pot cugeta rău onnoarei talle conjugale, fie kiar părinții ei.

Cell mai de temut rival al unui bărbat este passiunea; de esempl, mănia, gelosia, jocul cărților, vinul, biliartul, avariția, căllăria, vănătoarea, grădine, soarele, spectacole, etc; kiar patria și libertatea i pot fi vătămătoare. Vezi Capit. XXIII.

Contracteasă urîtă deprindere a scotoci, ca de curiositate copilărească, în toate cutiile și cutioarele toaletei soției talle.

Însufflă femeii talle tot-d′auna iubire, stimă; și... răcori, adesea ori.

Femeea ce ia în ridicol pe bărbatul ei nu′l iubește, sau nu′l respecteasă: Minotaurul e la ușă...

Femeea ce contrariază pe bărbatul ei sistematicamente, îll disprețuește: cănd stima a lipsit, Amorul a fugit, și Minotaurul s′a ivit.

Bărbatul intelliginte, ca și celebrul Talma, știe juca toate rolurile.

Secretul fericirii conjugale stă în a desvoltă cu artă, ș′a satisface la timp, dorințele, mergînd crescendo de la pianissimo la forte, de la nota de jos la cea mai de sus; în a evita estremele, fatale în toate, iar mai cu seamă în Amor; a nu ridica de tot văllul roșinței dupe statua Vestei; a atinge la timp și cu măestrie coarda cea mai simțibilă a inimei femeii; a fi inițiat în secretele plăcerii, care are și ea licorurile irritabile ca gastronomia.

Deprinderea este monstrul ce uccide Amorul conjugal: silește prin ori ce mijloc a uccide acest monstru

Bărbatul de spirit își îndulcește actele despotice prin maniere delicate și cu vorbe dulci; aceastea sunt pentru femee ceea ce erau pîinea și spectacolul pentru poporul roman subt Octavian: ell uita libertatea pentru pîine și amfiteatru.

Cînd o femee devine, fără cuvînt, veselă sau melancolică; cînd își skimbă d′odată deprinderile; cînd începe a ne′ngriji datoriele salle de mamă și de soață; acea femee cugetă a deveni neconsecinte; cerceteasă bine, și vei afla urmele Minotarului p′aproape de căminul conjugalu.

Minotaurul este unicorn sau bicorn. Minotaurul cu un corn este neoffensiv, ca și amorul platonic, all căruia emblemă este ell; Minotaurul cu duoă coarne e periculos, ca un taur înfuriat, fiind simbolul amorului epicureu. Cu pantera vînezi pantera; cu Minotaurul unicorn prinzi Minotaurul bicorn.

Bărbatul, sîngerat de Minotaurul bicorn, tace sau își răsbună. A suna din trompettă, a aduna lumea, a te espune în spectacol, a te face ridicol,ș′apoi a erta, este fapta unui bărbat păcătos, ce merită disprețul lumii; bărbatul d′ambiție și d′onnoare, se desparte îndată, și pentru tot d′auna, de femeea adulterie.

Să ne încercărm a desvoltă cîte va din principiile de mai sus, pentru înțellegerea cellor dotați cu mai puțină pătrundere.

Am zis că arta d′a guverna o femee este mai grea decît arta d′a o allege.

Într′adevăr, la allegerea unei femei te mai poate ajuta și alții: poți adică consulta pe servitorii, pe vecinii, pe amicii, pe consîngenii femeii ce voiești a face consoarta ta, i poți consulta depre caracterul și naturellul ei, despre moravurile, deprinderile ș′aplicările ei, în fine depre conduita ei cu părinții și cu lumea; poți afla de la dînșii daca este femee bună, casnică, onestă, econoamă, în fine astfel cum trebue să fie o femee, măritată.

Ca și în trecut, pețitorii joacă azi un rol mare în materie de căsătorie; differința este că în trecut, pețitorul fetei sau al flăcăului era părinții și consîngenii săi; interesați de fericirea ființelor ce împețiau, ei își împlineau sarcina în conștiință; azi însă, pețitorul este adesea un samsar, care pentru bani împerekeasă viciul cu virtutea, pe Venera cu Vulcan, o Virginie c′un Don Juan. Bărbatul singur trebue să fie pețitorul femeii ce voiește a′și face soția sa. Vom vedea un esemplu despre aceasta în partea III, a acestei opere.

La guvernarea unei femei nu poate ajuta p′un bărbat decît intelligința sa; se ′nțellege c′aci nu e vorba d′un bărbat ca Cerbureanu, feroul părții I, (aacestei opere) care a meritat soarta lui. Pentru asemenea bărbați predestinați, o carte de felul acesta este de prisos: căci nu′nțelleg un singur cuvînt.În cărți omul află lumina ce′l poate conduce în tempul științelor, al litterilor ete; o scriere ca aceasta este, pentr′un bărbat de spirit, lampa cu care poate strebate labirintul conjugal, spre a descoperi pe Minotaur; dar Teseul conjugal, fără curagiu, spirit și speriință, nu poate triumfa.

Operațiile strategice alle amorului se pot reduce la trei, mai principale: declarația, corespondința și întâlnirea.

Declarația amorului se poate face verbal, prin în scris, sau prin mijlocirea unei a treea persoane.

Declarația înscris (cu pana) este cea mai avantagioasă: condeiul e mai curagios decît gura; cu modul acesta, poți împrumuta la nevoe spiritul, intelligința și știința altora. De esemplu, Cerbureanu (Partea I, capitolu IV, pag. 50). Apoi și femeii, sfiicioasă din natura ei, i vine mai ușor a respunde amantului cu pana decît cu gura.

Acest mod de declarare înfățișeasă însă multe greutăți și pericule: amantul poate abusa de epistolele amantei salle; ea va fi nevoită dar a′l menagea, de temere d′a nu se divulga secretul corespondinței; sau poate ca billeteledulci să cază în mîna bărbatului, sau a părinților fetei, sau a vr′unui strein, care poate abusa d′acelle epistole, făcînd′o nenorocită.

Cît pentru darea billetelor, amorul e un Geniu; și Geniul e inventator. Vom arăta la locul său differitele moduri de corespondințu între duoi amanți.

Declararea verbală (cu gura) e cea mai sigură: vorba sboară, scrierea remîne.

Declararea verbală se poate face kiar în presința bărbatului sau a părinților, prin convorbiri de felul acesta:

—Cum mi s-a urît cu viața! zice amantul.

— De ce? întrebă bărbatul, sau mama fetei.

— Căci n′am putut întîini încă femeea pe care a visat-o fantasia mea, la etatea de l8 ani: coppia idealului n′o aflu nicăiri în societatea de azi.

Amantul se uită atunci la amanta lui, și ofteasă din adîncurile inimei; apoi începe convorbirea okilor, cea mai elocuentă, cea mai poetică, și cea mai puțin compromitabilă.

Okii amantului zic.

— Tu ești, columba mea, tu ești acea femee sublimă! iubestemă, și nu te vei căi! Iubestemă, și vei fi fericită!

Și amanta lasă okii în jos, sau ′i ridică la cer; sau okii ei respund okilor iubitului său:

—Răbdare, angelul meu! Totul e cu putință Amorulu;; fii însă cu minte, daca vrei să fim fericiți!”

Privirile, zice Ninon de Lenelos, sunt primele billete dulci alle au′anților.

Greutatea cea mai mare pentru amanți este într′adevăr declararea: o dată scînteea întrodusă în buriul cu praf de pușcă, silitra a făcut splosiune.

Cu toate acestea, acest mod de declarare are și ell greutățile lui; dar tocmai aceste greutăți fac farmecul amorului.

Inima femeii e un labirint; nu un labirint ca cell din Creta, care avea de oaspe pe terribilul Minotaur; ci o calle rătăcită, plină cu flori și cu fluturi; greutatea nu e d′a eși din acest labirint, ci d′a intra într′însul; deci, Amorul este singurul întroducător sigur în acest misterios labirint.

Se întîmplă că sau posiția socială a femeii, sau simplitatea ori sfiiciunea amantului, sau neîncrederea în servitori, sau obstacule neînvinse, sau temerea de bărbat, să facă imposibilă declararea, verbală sau prin scris; atunci se întrebuințeasă modul al treilea de declarare; adică, o a treea persoană; acea a treea persoană poate fi kiar fratele sau vărul femeii ce iubești, sau vr′o amică a ei intimă de pensionat, sau ex-guvernanta ei, sau moașa, sau un cerșetor, sau o văduvă cu copii, sau medicul casei, sau confessorul, sau kiar soacra și mama.

Mulțumită Civilisațiunei, ce ′și revarsă binefacerile ei salutarii ș′asupra Romîniei, sunt femei în societatea noastră ce joacă azi rolul lui Mercur în Olymp. Asemenea femei vor forma obiectul unui capitol ad hoc, în partea pratică a acestui volum. Acești Mercuri feminini au rarul talent d′a pătrunde în tot locul, sub diferite preteste, ca cum ar posseda miraculoasa tikie a lui Argir crăișorul. Cînd aceste verigașe nobile dcăci sunt și vulgare! nu pot vorbi cu o femee nobilă a casă la ea, află mijloc a ′i stricura duoă vorbe la urekie în grădina publică, sau la biserică, ori la sosea, ori la ball, ori la teatru, ori la cutare consîngine, sau la cutare amică.

Veninul corumpțiunii e mai eficace decît veninul scorpiei: din ureki, ell pătrunde în inimă, din inimă se comunică în tot corpul, din preună cu sîngele cell inflamabil. Sămînța aruncată într′un tărîm productiv, se desvoltă iute sub razele Amorului, sub roba simțibilității, și sub suflarea imaginației.

Corespondința este directă sau indirectă: billetul se dă în mînă Afroditei, sau se pune la vr′un loc de unde îl poate lua, sau îll priimește ea prin a treea persoană.

A treea persoană poate fi sau femeea ei din casă, sau un alt servitor, sau Mercurii de cari vorbirăm, sau o amică a ei intimă, sau poștia mică. Ce descoperire minunată! sau vr′o persoană din cîte arătarăm mai sus. Amorul, care este un geniu, cîte mijloace ingenioase n′are ell pentru acesta!

De esemplu:

Commerciantul poate stricura billetuldulce în marfa sa de Lipsca, de Viena sau de Paris.

Cusătoreasa poate vîri billetul în corsetul rokiei nevestei talle, pe care o încearcă de față cu tine.

O columbă poate fi deprinsă a veni dimineața sau în murgitul serei, cu billetul legat sub subțioara ei, ș′a se pune pe fuioșor, pe fereastră, sau p′un arbure.

Nevasta își trimite bărbatul la cutare librărie, ca s′o abonese la cabinetul de lectură; bărbatul adduce cartea, și n′află nimic; dar femeea lui a aflat un billet d′un cot de lung. Cum? Ce fel? A adunat litterile dupe margine, însemnate cu cîte un punt mic, cu creion; ș′a format un billet dulce, dulce ca zaharul. Respunsul nevestei îll duce tot bărbatul, fără să știe, și tot prin mijlocul acella ingenios; amantul este și ell abonat la biblioteca de lectură a librarului, care, fără să știe, devine verigașul amanților; și poate că este omul cell mai onorabil.

Bărbatul poate descoperi p′amantul soției salle dupe căutăturele lui, dupe natura conversațiunii salle, dupe gesturi, și alte semne, surprinse în oglindă; în fine, dupe întonarea vocei, dupe skimbările feței, dupe salutările della venire și della plecare.

În genere, amantul își drege cravata, își șterge cismele de praf, își curăță nasul, își drege glasul, cînd intră la amanta lui; iar cînd esse, se oprește puțin la poartă, sau în drum; și se uită la ferestrele caselor spre a revedea obiectul adorațiunii salle.

În capitolul XI va vedea lectorul cum trebue să fie construită locuința bărbatului diplomat; va vedea că, în lipsa lui d′a casă, locul său îll ține soacra mare, argus redutabil pentru nurorile neconsecinte; va vedea încă că pe nimeni, în lipsa lui, nu poate priimi nevasta: astfel e Convențiunea conjugală; și aceasta, în interesul liniștei familliei. Fidelul gardist al Misticescului, Ioniță servitorul, (cu care lectorul a făcut cunoștință în partea I din această operă), espediază pe toți cîți i bănuește, sub cuvînt că Domnul nu este a casă, și ca Doamna nu priimește pe nimeni în lipsa bărbatului; pentru mai bună siguranță, ușa de la capătul scărei este înkisă în lipsa bărbatului. Toți servitorii ceilalți sunt devotați lui Ioniță.

Zillele de visită sunt sărbătorile, de la 10-3 ore, cînd bărbatul e acasă; în lipsa lui, soacra mare face onnoarele priimirii.

La primblare, la teatru, la spectacole, la visite, Avestița nu poate eși singură, decît însoțită de bărbat sau de soacra mare; atunci, și bărbat și soacră, sunt numai oki și ureki, numai attențiune și observațiune; fiind că Amorul e ingenios; o floare, pusă la cap sau la pept, are cutare însemnare; cutare rokie însemneasă cutare lucru; cutare lojă la teatru are cutare însemnare; în fine, fiind că oprirea corespondinței între duoi umanți este impossibilă, Misticescu se servă kiar d′această corespondință pentru a împiedica întâlnirea amanților, și a prinde vulpea ′n cursă.

Vom da un esemplu la locul său.

Dar pentru acesta trebue ca bărbatul să aibă o poliție secretă ca a lui Fonehe, șeful poliției din Franța sub Napoleon I; adică, servitori devotați, necoruptibili, cari trebue bine resplătiți, d′approape privegeați, și espediați îndată ce se bănuesc infideli.

Femeea din casă mai cu seamă să fie cu totul devotată bărbatului.

„O femee înamorată, înțelleasă cu servanta ei, poate înșella o duzină de diavoli, zice un proverb italian.

Femeea înamorată nu se poate ascunde de servanta ei; în genere, femeile sunt atașate femeilor. Corb la corb nu′și scoate okii. Femeea din casă, care possede toate secretele toaletei stăpînei salle, urmeasă a possede și toate secretele inimei ei.

„Nu e om mare pentru valetul său, nici femee fără defect pentru servanta ei, zic francesii.”

Misticescu possedă prin Ioniță toate secretele femeii din casă a Avestiței; Ioniță, flăcău frumos și de spirit, era amorezul tuturor femeilor ce serviau pe soția Misticescului. Femeea din casă era copoiul cu care bărbatul prindea vînatul, viu și neatins.

Servitorii să fie, de se poate, fără defecte; cel puțin, fără defectul beției, sorgintea tuturor rellelor: omul beat este o ladă deskisă.

Am zis că arta guvernării stă mai mult în applicarea principiilor, de cît în cunoștința lor; într′adevăr, bărbatul, ca și diplomatul, ca și medicul, ca și generalul, nu trebue să se ție de tipic; ci să invente singur mijloacele d′apărare, de remediare, de triumf.

A da un cuțit pe mîna unui copill, este a espune copillul la moarte.

Mulți kiemați, puțini alleși.

Un bărbat trebue să conserve, în ori-ce împrejurare, sîngele rece al lui Talleyrand, supranumit vulpea bătrînă a diplomației.

Femeea e vicleară din natura ei; este în genul uman ceea ce e vulpea în genul animal; vulpea vîneasă noaptea, femeea comploteasă în umbră.

„Toate femeile, zice Emmancel Gonzales, sunt diplomate cu spiritul, și poete cu imaginațiunea.

De Beauchene zice:

Bărbatul studie femeea, și se înșallă adesea; femeea înțellege pe bărbat din oki, și foarte rar se nșală în apprecierile salle.”

Femeea e un rege destronat; amantul se silește a ′i reda tronul pierdut, iar bărbatul ai ′l răni pe seama sa; deci, bărbatul de spirit se poartă cu femeea lui ca miniștrii din Anglia cu Pressa și cu Parlamentul; le lingușesc, cînd au nevoe de elle, și lesapă apoi pe subt ascuns; în genere, le arată mare considerație; ast-fel Palmerston zice: „6 luni guvern cu Presa, 6 luni guvern cu Parlamentul.” Pressa și Parlamentul se umflă ′n pene la asemenea elogiuri, și tolereasă pe Palmerston a bloca Grecia la 1850, pentru ca să o sperie, și ′i cedeasă la 1862 insulele jonice, pentru ca să o facă alliată și amică. De ce oare Miniștrii noștrii după 24 Ian. 59, nu imitară pe Palmerston, lingușind Pressa și pe cei ce puteau face totul? Unii fiind-că fură neintelliginți, alții ambițioși, alții esclusivi, alții tirani. Aurul și Slava au perdut pe toți.

Grahii devin Cesari, cei drepți niște hoți, zice un poet oare cine pentru un popol oare-care.

Poporul și femeea vor să fie lingușiți, tămăiați, ca regii cei slabi și vanitoși; femeeea dă totul cellui ce știe a ′i flata passiunele, ș′a profita d′acelle momente alle femeii cînd ea n′are voință....

Ceea ce revoltă însă mult p′o femee și p′un popol este arbitrariul și perfidia; ș′apoi, ce poate fi mai viclean de cît femeea înamorată? poate fi mai arbitrar de cît poporul întărîtat?

Nu maltrata femeea nici odată.

Balzac zice în privința aceasta.

„A batte cineva pe țiitoarea lui, este a ′i face o rană, care se poate vindeca; a bate însă pe femeea lui legitimă (pe mama copiilor săi) este a o ommori: morții nu mai înviază!”

— Dar cînd femeea te scoate din răbdare?

— Încetînd causa, înceată effectul; lipsind iubirea și stima, a încetat căsătoria. Cu lăutari a venit nevasta la tine, tot cu lăutari înapoiaz-′o la părinții săi. Dar cîinele nu fuge de ′mbucătură, ci de sburătură. Natura, Evangelia, Logica, cîteși trelle zic: capul conduce inima, intelligința conduce innoranța, mama conduce copillul; iar bărbatul conduce femeea. Descide okii bine cînd te însori; dar după ce te-ai însurat, fii bărbat, fii Mentorul femeii talle; nu tiranul, nici sclavul ei.

Daca bărbatul nu poate fi amantul soției salle legitime, poate fi însă amicul ei sincer, onest, delicat; ell va cîstiga cu aceasta inima femeii, adică stima ei; iar stima este cell mai bun Argus al fidelității conjugale; stima e fiiea Recunoștinței; și aceasta, fiiea Virtuții. Ce semeni aceea cullegi.

Misticescu nu se purta cu femeea lui ca cei mai mulți bărbați, cari sunt musafiri în casă; și cînd appar în căminul conjugal, parcă appare un flagell ceresc: fulgeră, tună, trăsnesc, pustiesc totul.

—Dute, și mă lasă, ′i zice nevasta. Mai bine văduvă cu copii, decît cu asemenea bărbat!

Misticescu, cînd Avestița termina lucrul casei, s′așeza lîngă ea; femeea cosea, bărbatul vorbia sau citea; astfel, pe cînd Pitulicea clocește în cuibul ei soțul ei ′i cînta de dor p′o cracă aproape de cuib.

Dar ce vorbia Misticescu? Vorbia de toate: filosofie, politică, litteratură, mode, menagiu, căsătorie; și sfîrșia cu amorul lor, cu copii lor. Citea cărți morale, istorice, de educație, foi periodice, demne de citit; în fine, trăiau unul pentru altul, și unul prin altul.

În serile de vara, eșiau să repire un aer curat împrejurul Capitalei; serile de iarna le petreceau în societatea unor amici alleși și onești.

Cîte odată eșia singur Misticescu pe la cîte un cașin, sau pe la vr′un biurou de foi periodice; dar i se ura îndată, fiind că vedea pretutindeni falcitatea; și se grăbia a se ′nturna lîngă soțioara sa, și lîngă copillașii săi. Lăsa la poartă toate grijele și supărările salle, ca om, ca cetățean, ca soț, ca tată de famillie; își îmbrățișa nevasta și copii; le adducea cîte o floare, cîte un fruct, vr′o carte, v′ro jucărie.

Ferice, de trei ori ferice femeea care are un bărbat ca Misticescu! La finitul vieței salle, ea poate zice bărbatului ei, ca copillul mamei salle: „ție sunt dator affecțiunea copiilor, stima lumii, liniștea cugetului meu. Fii bine cuvîntat!”

Am zis că arma femeii cea mai tăioasă este simțibilitatea. Coriolan fu desarmat de lacrămile mamei salle. Femeea întrebuințeasă adesea această armă, cu care mai tot d′auna reușește.

O femee înamorată avea un bărbat gelos și nerod; voind a se întîlni cu amantul ei la ball sau la cutare amică, ea începea să plîngă, să fie tristă,să geamă.

—Ce tot ai tu? o ′ntreba bărbatui.

—Ce vrei să am? îmi lipsește aerul, îmi lipsește distracția, m′am stafidit între patru păreți afumați ai camerei. O!!...

—Vrei să eșim?

— Ași vrea.

—Gătestete.

Bărbatul o ducia la Băneasa sau la Herăstrău.

Femeea întîlnia aci o amică intimă de pensienat, care i stricura un billet dulce dela amantul ei: apoi amica invita la bal pe amica sa de pensionat.

—Sunt sigură c′o să vii și tu; te ′nvit, pour la forme.

— Daca o putea ș′o vrea bărbatul meu.

— Cine vrea poate; nu e așa, Domnule N...?

—O să ′mi faci onoare a veni la ballul meu?

— Să vedem.

—Vă aștept, în fine.

Femeea se gătește de ball cu trei zille înainte; bărbatul zice că ell nu poate merge. Femeea îll mîngîe, îll sărută, îll răsfață.

—Spune′mi, de ce nu vrei? zice ea.

—N′am parale, respunde ell.

—Îmi dă mama; sau puiu amanet un giuvaer netrebuincios.

— Na′m gust de ball.

— Nu ′ți e milă de nevasta ta, de mama copilor tăi, care s′a stafidit în casă, ca o smokină în cutie? Ce! vrei s′o ofticezi? Și cine va ′ngriji apoi de copii tăi? Of! bieții mei copii! vor remînea orfani! (plînge) sunt ofticoasă!... (bărbatul rîde). Rîzi, vezi bine! Vrei să te scapi de mine.... A! daca n-ar fi copillașii mei!!.. Îngratule! Monstrule! Ursule! (Bărbatul rîde)

Femeea s′appropie, ca pisica; și începe se mîngăie pe bărbățellul ei.

— De ce nu vrei tu să mergi? Spune adevărul

—Căci n′am gust să merg la ball.

—Ași putea să mă duc cu mama; dar voiu să merg cu tine.

—Numai cu mine poți merge.

— Va să zică ești gelos?

— Fiind că te iubesc.

—Foarte ′ți mulțumim de dragoste! Ce fel de iubire e aceea ce face să suffere obiectul iubirii? Asta se kiamă dragoste muscălească...”

Femeea trece în altă cameră, și se preface că plînge; apoi se culcă p′o canapea, și nu vrea nici să mănînce; în fine, bărbatul este învins, promite tot.

La ball, femeea lui se ′ntâlnește cu amantul: în cinci minute, s′au fabricat o perekie de coarne ungurești, demne de fruntea predestinatului bărbat.

Alt esemplu.

Nevasta Misticescului este invitată la un ball de famillie, dela care nu poate lipsi; bărbatul priimește cu mulțumire; kieltuește vr′o duoăzeci ducați cu toaleta de ball; toate sunt gata, trăsura e la scară; dar d′odată bărbatul începe să țipe, ca broasca în gura șarpelui.

—Vai de mine!!! Ah!..

— Ce ai?!! întrebă nevasta, speriată.

— O colică strașnică... oh!.. ah!... vai!...

Misticescu se tăvălește în pat, ca peștele pe uscat. Răul merge crescînd. Fiacrul se spediază: veșmintele de ball se pun în gard-robă; nevasta face ceaiu bărbatului, își frînge mîinele, plînge; dar mama bărbatului pare liniștită; fiiul ei ′i a șoptit la ureke:

Nu te speria; e un joc de teatru: n′am gust să meargă nevasta la ballul soacră-mi în care n′am încredere.

— Asemenea jocuri nu pot reuși tot d′auna, vor observa unele femei; și cînd le va simți nevasta, vai de bărbatul ei!

Respundem acestor kokete:

Aci este talentul barbatului; ca nevasta să nu simță nici odată aceste jocuri de teatru; mai alles că Misticescu, însurînduse, a pus duoă condițiuni soției salle:

1. A nu ascunde ea nimic de dînsul, dovedindu′i că fiind amînduoi un suflet în duoă corpuri, e o absurditate a se înșella unul p′altul, a avea secrete unul pentru altul; că ori ce greșală măturisită să iartă; că căința sinceră este colimvitra ce spală ori ce greșală; în fine, c′amorul și stima au de basă încrederea oarbă.

2. A nu face nevasta un pass măcar singură, afară din casă; ci însocită de bărbat sau de soacra mare; sau, la casuri straordinare, de aceia în care bărbatul are încredere, și cu consimțimîntul acestuia; căci o femee, ce se respectă pe sine, pierde din demnitatea sa, ca femee, și din respectul ce ′i datorește lumea, ca mama, cînd se va arăta în societate, fie pe jos, fie căllare, fie cu trăsura, fără bărbat, fără mamă, fără consîngeni.

Ceea ce Cesar a zis pentru soția lui, fie care bărbat trebue s′o zică pentru nevasta lui: „femeea lui Cesar nu e destul a fi innocentă, trebue a nu fi nici kiar bănuită.”

Sîntul Ieronim zice:

„O femee virtuoasă nu trebue a se mulțumi numai cu approbarea conștiinței salle; trebue a avea și approbarea lumii.”

„ Virtutea unei femei, zice un scriitor fances, nu stă în purtarea, ci în reputația sa: căci nu e destul a fi o femee stimabilă, trebue a fi și stimată; nu e destul adică a fi înțelleaptă, ci trebue a fi recunoscută ca astfel de societatea în care trăește.”

CAPITOLU IX. Urmarea aceluiași subiect

Sunt bărbați fără ambițiune, care văd cu okii cum ′i minotauriseasă soțiele lor, și se prefac că nu simt; asemenea bărbați merită disprețul lumii.

Dăm cîte-va esemple.

Publicistul M... avea de soție o celebră artistă, pe D-na N... D..... ce nu era un model de fidelitate conjugală. Bărbatul cunoștea intrigele ei amoroase, și se prefăcea că nu vede nimic. Ell dormia într′o cameră deosebită, pe care un părete artificial o despărția de camera soției salle.

Într′o noapte, publicistul aude sgomot în camera soției salle; ascultă, ș′aude o dispută serioasă între soția lui și amantul ei, care se scusa d′o infidelitate făcută amantei salle.

Celebra consoartă a celebrului publicist nu voia cu nici un kip să ierte p′amantul ei; amantul stăruia, iar amanta era neînduplecată; amantul și amanta făceau o gălăgie ce ar fi deșteptat kiar morții; bărbatul, neputînd dormi din causa gălăgiei amoroase, zisse, c′o voce tare, ca să fie auzit de amanți:

—Ci eartă′l odată, dragă, fiind că promite cu jurămînt că nu′ți va mai face infidelități.

Mulțumită intervenirii bărbatului, amanții se ′mpăcară; iar celebrul publicist, fericit c′a făcut faptă bună, se culcă ș′addormi ca un copill în leagăn.

Alt esemplu.

Napoleon I, se înamorasse pe la anul 1800 de Contessa R... de S..... care doria s′aibă un collan de diamante. Napoleon cumpără collanul și′l dărui amantei salle.

— Ca să′l poată însă purta, Contessa inventă minciună; zisse bărbatului ei:

—Doamna Noel (modistă) voiește a vinde acest frumos collan, pe care cere zece mii de franci,plătiți îndată. Te ′nlesneștitu să ′l cumperi? Mi se pare foarte eftin.

— Bucuros, zisse bărbatul, puind collanul în scriitoriul său,

A duoazi Contele se dusse la giuvaergiul Dubieff, și′l rugă a prețui collanul. Dubief îl prețui 80000 de franci.

— L′ai cumpăra D-ta cu prețul acesta? i zisse Contele.

— Negreșit, respunse giuvaergiul.

—Addu 80000 franci; și ține collanul.

Dubieff i numără banii.

La prînz, Contele zicea nevestei salle:

— Amica mea, am vîndut collanul cu 80000 de franci. Ține zece mii franci pentru marșanda ta de toalettă; restul va fi pentru toaletta ta. Ești mulțumită?

Contessa înțellesse jocul, și îngiți hapul.

Cei șeaptezeci de mii de franci erau pentru Conte o despăgubire a onnoarei salle conjugale, ș-o assigurare a libertății salle, în caz de disgrație din partea primului Consul al Franciei.

Napoleon n′a aflat nici odată această consolațiune englesă.?

Mai eată un esemplu, nu mai puțin original, ce e tras din operile lui Fontenelle, care a murit flăcău, în etate de o sută ani aproape; întrebat într′o zi d′un amic daca ′i a venit gust vr′o dată de ′nsurătoare, Fontenelle respunse serios:

— Une-ori, dimineața....

Un bărbat avea o femee, zice spiritualul scriitor din secolul XVIII; o femee foarte de galantă, ș′alle căria galanterii erau cunoscute bărbatului; bărbatul ei însă se prefăcea că nu știe nimic. Într′o zi bărbatul fu lovit de podagră, și numai putu face nici o mișcare. Barbatul kiamă atunci pe nevastă, și ′i zice:

—Iubita mea, toate lucrurile în lume au un început ș′un sfîrșit; așa a voit Damnezeu; galanteriile Dumitale cată s′aibă și elle un termen.Femeea voiește a protesta. „Te rog, ai răbdare a m′asculta un minut, cum am sufferit eu ani întregi galanteriile Dumitale. Cît am fost sănătos, am fost indulgent: omul fericit este bun. Prima fericire a omului e sănătatea: căci ea implică toate cellelalte bunuri omenești; fără sănătate, toate sunt deșarte! Cît am fost sănătos, am putut răbda; acum sunt fără picioare, și numai pot răbda galanteriile Dumitale. Îmi place să trăesc, de și fără picioare. Viața e așa de dulce!; dar tocmai fiind c′am perdut întrebuințarea picioarelor, îmi place să trăesc liniștit. M′ai skimbat, soro, pe mulți bărbați, ce prețuiau mult mai puțin decît mine. De gust nu încape dispută; ș′apoi, omul e variabil din natura sa; și femeea, mai mul decît bărbatul (mobilă ca unda, zice Shakspeare). Așa a voit Damnezeu, care nimic n′a făcut rău; și care ne a dat Mintea ca să înfrînăm poftele, în interesul conservațiunii noastre.Îmi place a crede, soro, că, în amorurile Dumitale, a trebuit să faci cunoscut adoratorilor calitățile bărbatului ce l′ai alles cu consimțimentul inimei Dumitale; trebue să le fi zis:„Îl skimb pentru skimbare de gust; n′am a mă plînge de bărbatul meu. Crez c′am gîcit, nu e așa?

Femeea pune okii în pămînt, și voiește a protesta din nuou.

Te rog, ai răbdare; fii sinceră, cel puțin azi, cînd mă vezi în starea aceasta.... Nu poți nega că n′am făcut multe sacrificii pentru Dumneata, din care cell mai costisitor este indulgința mea pentru galanteriile Dumitale, galanterii condamnate și de morală, și de religie, și de filosofie, și de Natură; fiind că toate zic: Natura a creat o femee pentru un bărbat. Scusa infidelității ar putea s′o aibă bărbatul, nu femeea; căci bărbatul este de natura cocoșilor. Fiind că eu am făcut mari sacrificii pentru Dumneata, sunt în drept, azi cel puțin, a cere și eu de la Dumneata un singur sacrificiu: a rumpe cu toți adoratorii D-tale. Nu putem adora duoă zeități d′odată. Vezi starea mea cea de plîns! Ea inspiră compătimire kiar inemicilor mei; cu atît mai mult D-le, legitima mea consoartă, pe care te am iubit pînă a′ți sacrifica onnoarea conjugală,adică a mă espune la ridicul, mult mai amar decît Moartea.

Bărbatul se preface că ′și șterge o lacrimă; fe meea plînge cu lacrămi de căință și de rușine.

„Crede, soro, p′un bărbat ce are îndoită esperiința D-le; amanții D-le, văzînd posițiunea mea, te vor trata în viitor cu mai puțin respect; te vor trata ca pe femeea unui paralitic, ce nu poate resbuna insultele făcute soției salle. Gîndește serios;am cuvînt, sau nu? Așa dar, pentru binele D-tale, și pentru liniștea amărîtelor melle zille fce nu vor fi multe, te assigur, în fine, pentru fericirea copiilor noștrii, te rog, te conjur, rumpe toate legămintele D-le celle galante; după moartea mea, rămîi absolut liberă pe gusturile D-tale; cu toate că o mamă ar trebui să înfrînese gusturile ei celle mai legitime, cînd acelle gusturi pot vătăma morala copiilor ei, pentru care o mamă e datoare a face celle mai mari sacrificii. Ești o femee ambițioasă, o femee de spirît, o femee de inimă; crez că prețuești posiția mea. Pierzi într′adevăr o distracție; dar copii te vor distra mai mult cu drăgălășiele lor; eu te voiu distra iarăși cu spiritul meu, cu erudițiunea mea, mult mai suave decît amorul, care, cît se pare de dulce, p′atît este de amar. Iar la ora morții melle dcare e foarte approape, te assigur te voiu bine cuvînta; benedicția unui soț ca mine va fi grația divină pentru o soție ca D-ta; copii noștrii vor bine cuvînta și ei memoria mamei lor înțelepte.”

Femeea espedui pe toți curtesanii săi, și bărbatul pe toți amicii lui cei falși.

Sunt bărbați miserabili cari ei singuri speculă cu onnoarea soțielor lor.

Eată un eseșplu:

Un medic anume L..... avea o soție foarte koketă, care întorsese creerii unui Episcop.

Casa medicului era plină ca un stup: episcopul plătia kiria casei; cu banii episcopului medicul avea trăsură, mobilă lucsoasă, candelabre d′argint; iar nevasta lui avea giuvaere ca o regină.

Medicul se prefăcea că nu vede nimic, că nu știe nimic. Ell era un mare jucător de cărți; într′o zi avu trebuință d′o mare sumă de bani; se′nțellesse cu soția lui, și se prefăcu că pleacă la țearră. Episcopul veni să doarmă noaptea fără sfială în budoarul amantei salle. Pe cînd prea sinția sa dormia în brațele amorului, bărbatul intră în budoar, furios și însoțit d′un fidel servitor; ell leagă cobză pe Episcop, amenințîndu′l să′l rază și să′l tunză. Eniscopul plăti barba cu cinci mii de galbeni, pe cari i adusse d′acasă băeatul care ′l servia, și care ′l însoția în tot locul.

Onnoarea e un prejudițiu; iar virtutea, o convențiune, zic unii. Noi susținem din contra, că femeea poate să fie virtuoasă; că bărbatul trebue să ție la onnoarea femeii salle, mai mult decît la viața sa; și aceasta, pentru prosperitatea familliei și pentru fericirea copiilor.

Mijlocul cell mai bun d′a conserva fidelitatea femeilor în căsătorie, este d′a da libertate fetelor, și divors (desfacere) cellor însurați, zice de Stendhal.

Cînd femeea va aliege ea singură pe bărbatul ei, nu ′nainte de 20 de ani; și cînd femeea și bărbatul vor ști că se pot desface ori cînd, și fără greutate, atunci și unul și altul vor trăi în armonie; se vor menaja, se vor respecta unul pe altul, vor lucra amînduoi cu sinceritate pentru înflorirea familliei.

Am zis că o femee trebue a fi mereu ocupată cu menagiul, spre a nu avea timp a se gîndi la dievolii.

Nici odată imaginațiunea unei femei, din natura ei inflammabilă, nu galopeasă mai iute decît în starea de nemișcare a corpului său.

Frederie Riebter zice: Acul a perdut mai multe fete decît romanțele.

Sanial Dubav zice:

Cu cît femeile sunt mai lenevoase (oisives), cu atît inima lor e mai ocupată.”

Un proverb zice:

O fată leneșă este rar o femee virtuasă.

Eată un esemplu.

Într′o zi un bărbat ședea lîngă femeea lui; bărbatul citea, femeea cosea; din cînd în cînd, bărbatul își arunca okii la femeea sa, care aci surîdea, aci încrunta sprînceana; fața ei esprima și frica și bucuria; apoi, ofta și lăcrăma; în fine, lăsa lucru din mînă, se lungia pe canapea, și ațipta okii asupra unei cadre, care presinta amorul lui Psyché.

Bărbatul ei, om de spirit, începu să pîndească; și descoperi urmele unui june Minotaur, pe care ′l surprinse într′o noapte sub patul servantei, mijlocitoarea soției salle.

—Negreșit la D-lui te gîndiai, în zioa fericită cînd eu citeam Amorul lui Michelet, iar D-ta te gîndeai la Amorul acesta de sub patul femeii D-tale din casă.”

Soția ședea ca o stîncă de piatră.

„Eși, D-le, de sub pat, să skimbăm amînduoi cîte va vorbe ”

Un june student, ca de l8 ani, frumos ca Adonis, ș′a căruia mustăcioară abia zîmbea, eși tremurînd de sub pat. Bărbatului i se făcu milă.

—Nu te speria, copillul meu; tu ai fost invitat la acest ospăț. Nu te mai lăsa amăgi în viitor de vocea acestor Sirene fatale. Însoară-te; ia o fată modestă și castă, cu părinți onești, și vei scăpa și onoarea și vieața ta. Dute.”

Bărbatul avusesse grijă a constata cu martori adulteriul soției salle.

Te am crezut femee de inimă și d′ambiție, dar m′am înșellat. Puteai să′mi propui desfacerea fie și nemotivată; ași fi împlinit dorința ta; ai fi evitat scandalul; ai fi conservat cel puțin simpatia mea.

— Am greșit, eartă-mă!... zisse nevasta, căzînd în genuki.

—Femeile sunt niște copii, respunse bărbatul rîzând; dar fapta D-le, Doamnă, nu este o greșală,este o crimă, care nu se poate erta: onnoarea bărbatului și interesul copiilor îmi ordonă a rumpe legătura noastră conjugală. Să raționăm puțin. Natura a dat femeii frumusețe, spirit, imaginație, inimă; dar ′i a refusat Rațiunea, care, spre compensare, a dat′o bărbatului. Dumnezeu, ca părinte bun și drept, nu putea da unuia totul, ș′altuia nimic; a pus dar pe femee sub protecțiunea mamei ca fată, s′a bărbatului ca soție, spre a o conduce pe callea virtuții cu speriința lor, și a o consola cu amorul lor. Știi bine, Doamnă, că m′ai alles singură, în deplină libertate a inimei; știi bine că ′ți am deskis inima, și′ți am făcut o sinceră măturisire de calitățile și defectele melle; știi bine că, de duoi ani de cînd suntem însoțiți, nu ′ți am dat nici un motiv de nemulțumire; trădarea D-le este dar meditată; spune′mi, te rog, ce te a silit a trăda credința conjugală?

— Îți spuiu totul, ca la un confessor; este viața sedentarie, ș′o passiune fatală ce ′mi a inspirat junele acella.

—Nici o scusă nu poți avea, Doamnă; căci îți repetam mereu:

„Necredința femeii presupune corupțiune, și are resultate mai triste decît necredința barbatului; din care causă bărbatul a fost la toți populii judecat cu mai puțină asprime de cît femeea; femeea, pentru binele societății, trebue a fi mai virtuoasă decît bărbatul.

De ce oare della femee se cere mai mult? Michelet, marele istoric al Franței, în opera sa întitulată Amorul, respunde: ca violare a legăturei sacre, adulteriul (curvia) este d′o potrivă culpabil pentru bărbat ca și pentru femee; urmările însă celle triste ce adulteriul femeii are pentru famillie și societate, fac ca crima femeii să fie neertată: căci femeea, prin trădarea bărbatului, espune viața și onnoarea lui; îll pune adică în stare a muri în duelucu rivalul său; sau a fi ridiculat în ziarele umoristice, sau pe scenă, sau în cîntece, sau în romanțe; și a fi arătat cu degetul, și înferat pentru tot d′auna, și fluerat, și disprețuit de toată lumea; ell nu se mai poate presinta în societate cu femeea ce l′a trădat. Adaogă la acestea durerea suffletească a bărbatului trădat; căci nu știe daca copii sunt într′adevăr ai lui, sau sunt un product străin; pe lîngă tortura morală, nefericitul bărbat se vede nevoit a creste, e educa ș′a dota o progenitură ekivocă d-un puiu de cuc, care va provoca poate mai tîrziu un proces de moștenire, pe care, kiar cîștigîndu′l, se face de rîs pentru tot d′auna. Femeea este inima familliei; ea păstreasă secretul relegiunii domestice; ea singură poate affirma legitima moștenire a copiilor. Daca sînul femeii este templu nostru cell viu, altarul unde arde flacăra lui Dumnezeu, a vinde acest sanctuariu inamicului, a lăsa p′un strein să fure flacăra sacră ce este viața bărbatului, nu este oare aceasta mai mult decît un assassinat?

Eată de ce adulteriul a fost aspru pedepsit la toți populii. Evreii condamnau la moarte pe femeea adulterie. Egintenii ′i tăiau nasul. Romanii (legea Julia) i tăiau capul. În secolul XIX, cănd o femee tradă onnoarea bărbatului ei, bărbatul e luat în rîs daca înkide okii. Și lumea are cuvănt: căci asemenea bărbat este un om fără onnoare și fără ambițiune, daca se lasă muia de lacrămile unei femei sperjure.

Să presupunem că virtutea conjugală este o cestiune de temperament, să priimim că amorul este un sentiment real, să zicem cu sofiștii că onoarea e un prejudițiu; la ce folosește femeii educațiunea? Daca nu se teme de constiința sa, nu trebue să′i fie rușine de conștiința generală? Daca n′are stimă către bărbat, nu trebue să′i fie milă de copii săi, cari o vor disprețui într′o-zi?

O passiune fatală, a zis, a fost mai tare decăt totul. Dar eu unde eram? Nu eram eu fratele D-tale? Mentorul D-le? Nu trebuia să te găndești că crima aceasta nu poate remînea ascunsă? Mă cunoșteai îndestul ca să nu te îndoești un singur minut că ași fi putut erta o asemena perfidie. Daca nu pentru stima către Dumneata, cel puțin pentru amorul către copii Dumitale, trebuia să sugrumi acea passiune, să′mi deskizi inima ca la un părinte; și eu să vărs în ea liniștea și pacea. Nu erai un copill! Te ai înșellat daca m′ai crezut un simpluu instrument all plăcerilor D-le, un sclav all capriciilor D-le.

Toate acestea le știai; și crima ai commis-o,Doamnă, în deplină cunoștință de lucru; ai commis-o cu sînge rece; și d′aceea ești într′adevăr criminală.

Speri a scusa conduita D-le printr′o viață ședentarie, cum zici. E! Doamnă! dar cine te opria a nu te occupa toată zioa cu menagiul? Pentru ce refusai a ′ți face eu lectură, pe cînd mîinele Dumitale lucra?

Ciar daca amantul D-le ar fi fost provocatorul, kiar daca amantul D-le te ar fi surprins într′unul din acelle momente critice, în care femeea nu este doamnă pe voința ei, daca D-ta te ai fi stimat puțin ca femee, daca un minut te ai fi gîndit la copii D-tale, cari vor purta pe fruntea lor desonarea maicei lor, ai fi fost salvată. Cu atît mai culpabilă ești, c′ai meditat trădarea. Ești întreit criminală: criminală, căci ai assassinat onnoarea unui bărbat, ce merita toată affecțiunea și stima D le; criminală, căci ai assassinat innocența unui june, pe care l′ai aruncat în abisul corupțiunii; criminală, fiind c′ai assassinat în leagăn posteritatea D-le. Dute la părinții D-le: plîngi în sînul lor rătăcirea D-le. — A! Daca toți bărbații onești ar trimite la părinți pe femeile lor sperjure, căsătoria ar fi respectată, famillia ar prospera; și prin famillie, ar înflori societatea ”

Credem c′acest esemplu va profita la mulți bărbați. A profitat oare femeii în cestiune? Nu! Societatea a consolat′o; ea a uitat ultimul consiliu a bărbatului, cum uitasse și primul său consiliu. Societatea a ertat′o, a consolat′o; dar copillul ei, care era în leagăn cînd bărbatul a înapoiat-o la părinți; copillul ei, care avea în vine sîngele părintelui său, copilul se rușină de maică-sa. Ell rămasse lîngă tatăl său, pînă la moartea părintelui său; în toată viața sa, se citea pe fața lui rușinea mamei salle, ce′l cobori în mormînt, înaintea timpului prescris de Natură. Eată resultatul adulteriului!

Mama și bărbatul sunt responsabili de căderea femeii, a căria fericire, zice Doamna de Gasparin, este a se suppune cu plăcere acelluia pe care ′l crede forte, ș′a căruia commandă o priimește cu mulțumire.

„O damă prea frumoasă, zice Michelet, avută și fericită, ajunsesse la patru-zeci de ani fără pată; avea un bun bărbat, și copii în vîrstă; într′o dimineață, desgustată se vede d′o fericire monotonă, cedasse stăruinței unui bărbat pe care nu ′l iubea. Nedeprinsă cu asemenea fapte relle, legătura ei culpabilă este descoperită. Ideea că a allunecat la 40 de ani, și rușinea ei în okii copiilor, o aruncă la așternut; peste patru luni, era moartă! Ceea ce decide mai tot d′auna de necredința femeii, zice Michelet, este urîtul sau desgustul (l′ennui); viața bărbatului, mai occupată, mai variată, e maipuțin sunpusă urîtului.

Bărbatul cum se cade se silește prin toate kipurile a distra pe soția lui, făcîndu′i plăcute occupațiile casnice și datoriile sacre de mamă și de soață. Bărbatul cum se cade întrebuințeasă timpul de recreație în sînul familliei; sau frecuentează cu soția sa căsniciile oneste; sau resuflă aerul curat al grădinelor publice sau al cîmpiei, însoțit de soția sa și de copii săi; nici odată unei femei oneste nu i se urăște cu bărbatul seu și cu copii săi.

CAPITOLU X. Amorul și Imeneul

Este, cu putință amorul în căsătorie?

Eată problemul ce avem a deslega în acest capitol.

Ce este amorul? La Rochefoucauld îll defineasă ast-fel:

„Amorul, ca și focul, nu poate trăi fără o mișcare continue; cănd amorul înceată a spera ș′a se teme, înceată și a viețui.

Într′adevăr, amorul trăiește cu misterul, cu singurătatea, cu speranța, cu illusiunele, cu dorințe, cu obstacule, cu palpite, etc... În căsătorie, lipsind toate acestea, lipsește și amorul.

„Lord Byron zice:

În căsătorie nu poate fi amor, amorul neputînd esistă fără obstacule. Daca Laura ar fi fost soțiea lui Petrarca, acest poet nu ′și ar fi petrecut toată viața a rima la sonnete.

Astfel Dante cu Beatricea lui.

Amorul fără dorințe, zice Ninon de Lenelos,(care este o autoritate în felul acesta) este o himeră, ce nu poate esistă în căsătorie

Saint-Reaal zice:

„Amorul conjugal nu poate fi amorul, în înțellesul cell larg all cuvîntului: căci nu poate omul dori și possede tot d′odată.

Așa dar, dorința și temerea caracterisă Amorul; fratele său, fiind că poate trăi fără dorințe și temeri, se numește Imeneul; și nu e de mirare ca să nu semene unul cu altul: în întroducerea acestei opere, paginea 13, am arătat că, de și frați buni de mamă, care era Venera, avură însă de tată Amorul pe Marte, zeul resbellelor, iară Imeneul pe Bachus, zeul vinului. D′aceea și sunt desinați, unul legat la oki, și cu arcul în mănă, și altul c′o faclă în mînă și cu okii deskiși.

Eu voiu compara amorul cu fosforul, și căsătoria cu lampa.

Voiu compara amorul cu șampania, și căsătoria cu vinul, care devine oțet.

Voiu compara în fine amorul cu gondola flutturie sau cu lava Vulcanului; iar căsătoria cu căldura și lumina Soarelui, sau cu portul dup′o tempestă.

Să desvoltăm aceste idei.

Fosforul apprinde lampa; deci, fără o scînteie, lampa nu poate lumina; așa dar amorul este mobilul căsătoriei, precum fosforul e causa luminei lampei. Fosforul dă o lumină viă și repede; lumina lampei este dulce, durabilă și bine făcătoare. Fosforul, daca se stinge, nu se mai poate apprinde; dar lampa poate arde necontenit, de vei adăoga olliu, și daca vei skimba fitilul. Amorul poate sbură la ușa templu lui conjugal, remîne însă în locul lui Amiciția, acea legătură sacră și misterioasă a duouă sufflete ce se contopesc într′un singur sufflet. Astfel fosforul apprinde lampa, și lampa apprinde candelabrele și toate luminele

Amorul însă, ca și Amiciția, (adică Armonia, soră bună cu Amorul din aceiași părinți) trebue s′aibă de basă stima reciprocă, care este temelia unei case zidită în granit.

Unde esistă stima, zice Napoleon I, Amiciția,și kiar Amorul, se nasc îndată; dar trebue să știm a menagea și Amorul și Amiciția.

Am comparat încă Amorul cu șampania. Tot secretul este ca vinul numit șampania să nu degenere în vin oțețit: urmeasă dar a se astupa bine butillia ce conține șampania, puindu-se cîte puțin zahar în vinul ce începe a da în acru.

Am comparat amorul și cu lava vulcanului. Vulcanul în activitate înfățișeasă un spectacol grandios și îngrozitor, un spectacol sublim în felul său; dar lava lui cea arzătoare consumă și pustiește totul; pe cînd lumina dulce și căldura bine-făcătoare a soarelui dă viață, mișcare și bucurie la toate.

Dulce este a visa la lumina melancolică a lampei ș′a lunei! Dulce este a viețui la lumina și căldura bine-făcătoare a soarelui de primăvara și de toamna! Eată de ce liniștea căsătoriei e preferabilă pe lîngă kinurile amorului.

Am compărat în fine amorul cu barca. Dulce este a pluti pe surfața lină a lacului juneței, ș′a zice cu Lamartine:

O temps, suspends ton vol, etc,

Putească omul, în dimineața vieței salle, pe luciul azuriu al capriciosului licuid; dar grăbească a intra îndată în portul liniștit, spre a feri barca de furia vallurilor, spre a feri viața de furia passiunelor.

Acum vine întrebarea: de ce oare celle mai multe căsătorii sunt nefericite? La aceasta ne respunde Aimé-Martin.

Noi creștem fetele în vanitateși în innocență; ș′apoi le încredință unor bărbați cari distrug inocența lor și le cultivă vanitatea. O fată frumoasă și fără esperiință trece, în cîte va ore, della suppunere la suveranitate, della liniștea suffletului la delirul simțurilor; ea devine pentru bărbatul ei un idol, pe care ′l adoară în genuki, femeea se crede un rege pe tron; dar peste puțin, passiunea bărbatului este usată, illusiunele femeii se risipesc; ell e desgustat de dînsa; ea devine o femee de casă, o servantă; atunci se deșteaptă în inima femeii răceala, ura, răsbunarea, disprețul, adulteriul, care naște scandalul și desonoarea, și care provoacă divorsul. Astfel bărbatul depraveasă singur pe femeea lui, împingînd′o în brațele unui amant.

Așa dar ceea ce stinge flacăra amorului este urîtul (l-ennui) și sațiul: duoă stînci de cari trebue ferită barca conjugală.

Sylvain Marechal zice:

Dans les beaux jardins de Cythere

Ne cueillez ras tout en un jour;

Si vous voulez longtemps lui plaire,

Menagez les fruits de l-Amour.

Nu cullege într′o zi toate fructele din frumoasa grădină a Cytherei: menageasă fructele Amorului, daca voești să te bucuri mult de dulcețile lui.

Femeea nu trebue considerată ca un instrument passiv de plăcere; ci ca o companionă a vieței noastre, ca un balsam al durerilor noastre fisice și morale, ca o provedință a familliei; prin urmare, femeea trebue tratată cu blîndețe și cu delicateță. Din acest punt de vedere, căsătoria este o amiciție sacră, care se stinge d′odată cu viața, și care e mult mai preferabilă decît amoru! cell svăpăeat.

„L′amité que nait de l′amour vânt encore mieux que l′amour mâem ” dice Greacourst.

Amiciția ce naște din amor, prețuește mai mult de cît amorul însuși.

Doamna Ceacile G... N... observă, cu drept cuvînt:

În căsătorie, femeea care ′și allege singură bărbatul, este mai fericită, decît femeea pe care o allege bărbatul.

De ce oare?

Căci, zice Descuret:

Bărbatul în căsătorie caută mai mult frumusețea fisică, pe cînd femeea caută frumusețea morală; din care causă, amorul bărbatului e mai simțual mai gelos, mai trecător; pe cînd amorul femeii e mai affectuos, mai încrezător, mai credincios; bărbatul cere femeii primul ei amor, femeea ′i cere ultimul său amor.

De aceea, observă Freaderie Gerard, trebue skimbată sistema educațiunii femeii; cînd femeea, printr′o educațiune bine înțelleasă, va avea simțimîntul demnității salle, cînd ea va fi liberă în allegerea sa, nu va mai sufferi influința prejudițiilor: va fi castă, căci va disprețui lingușirile copillărești ce flatteasă azi pe femei; va fi fidelă, căci nu va mai avea nevoe d′a se preface; atunci numai femeea se va putea numi companiona bărbatului; azi ea este sclava lui; atunci căsătoriții se vor iubi și se vor stima cu sinceritate, ca duoă ființe d′opotrivă, ce au o frumoasă missiune de împlinit p′acest glob unde ′i a pus Provedința.

Trebue însă a ști să distingem passiunea din amor. În privința aceasta eată părerea lui Emmanuel Gonzalès:

Passiunea nu e compatibilă cu amorul; passiunea este așa de variabilă, pe cît amorul este statornic. Passiunea este un simțimînt cu totul esterior, vanitos și personal, în okii căria femeea iubită este un instrument de plăcere. Ce femei inspiră în genere passiunele celle mai furioase? Acellea cari distribue mai mult gloatelor și frumusețe, și talent, și grații, și surise; acellea cari fug de umbra și de misterul pe reclamă amorul; adică, actrițele, cantatrițele, dănțătoanele, etc. Passiunea întărrîtă amorul-propriu; ea voiește sgomotul, strălucirea; voiește a posa, a fi privită ș′a admirată; voiește în fine a deștepta invidia în inima cellorlalte femei. Amorului din contra i place singurătatea, liniștea, tăcerea, misterul; obiectul amat ține loc de Universul întreg. A face un bărbat nebunii pentru o femee frumoasă sau avută, adică a ′și espune viața sau averea, nu va să zică că o iubește cu amor; ci va să zică că doreste cu passiune possessiunea acellei femei, de care se desgustă după ce a possedat′o. Bărbatul cere în amor dramă, pericule, dorințe, visări; cînd bărbatul însă possedă regulat și fără difficultăți o femee, atunci ell n′o poate iubi ca p′o amantă; ci ca p′o amică, ca pe mama copiilor săi. Visul piere înaintea realității, căci dorința e satisfăcută pe deplin. Omul e nestatornic din natura sa! Femeea din contra poate iubi și în căsătorie: inima ei este o floare pe care rooa dimineței o însufflețeste; sărutările bărbatului, delicateța și surîsul lui, sunt pentru inima femeii ceea ce este rooa pentru floare.

Secretul dar d′a se iubi mult duoi căsătoriți, cari s′au însoțit cu plăcere, este a se respecta, a se menagea, ș′a se occupa mereu unul de altul.

O vieața petrecută între amor și lucru, esclude deșartele distracțiuni; inimele se simt din ce în ce mai strînse, mai appropiate una de altă.

În vekiul oraș Zurich, cînd duoi căsătoriți voiau să divorsese, mergeau la magistrați și cereau desfacerea căsătoriei lor; magistratul îi înkidea p′amînduoi într′o cameră, unde nu era decît un pat, o masă, un pahar, un șervet, o furculiță, un cuțit ș′o lingură. Aci ei ședeau înkiși trei zille, în care timp nu vedeau pe nimeni; căci mîncarea opriimiau printr′o ferestrue. După trei zille, mai nici unul nu mai cerea despărțirea.(L-Amour, par Michelet, pag. 184.)

Terminăm acest capitol, care se poate privi ca prefața părții III a acestei opere, cu următoarea observațiune a Damicellei de L-Espinasse:

Ori ce om (bărbat și femee) care are talent sau geniu, și care e kemat pentru glorie, nu trebue să se însoare: căci căsătoria stinge flaccăra geniului, destinat a lumina lumea

Într′adevăr, grijele educațiunii copiilor, daca nu sting flacăra geniului, o fac cel puțin a pierde mult din lucirea și căldura sa: iar independința omului de geniu sufferă mult prin legămîntele căsătoriei.

Cu toate acestea, tocmai aceia cari poartă viitorul în suffletul lor, tocmai aceia cari simt cît simte un popor întreg, tocmai aceia cari au în tiranie și în prejudiciu niște inamici neîmpăcați; în fine, geniul, care suffere mai mult decît omul de rînd, are nevoe d′o femee care să′l console de persecuțiunele soartei, alle innoranței, a′le tiraniei; d′o femee care să′l îndulcească cu amorul ei de amărăciunele vieței; d′o femee, care să′l susțiie pe Golgota, care să′l transporte în regiunele frumosului, care să′l facă a bine cuvînta Provedința, iar nu a o blestema.

Vom vedea în partea III un esempl de felul acesta.

Cercetînd vieața geniilor însurați și neînsurați, viața tribunilor poporului, viața cellor kiemați a conduce ș′a lumina societatea, aflăm că cei mai mulți din cei însurați au fost mai nefericiți decît cei neînsurați.

Socrate, Molliere, Lord Bvron etc, au fost nefericiți în căsătoria lor!

Dante și Petrarca n-ar fi fost ceea ce sunt daca erau însurați cu Beatricea și cu Laura.

Însoare se Geniul, dar femeea lui să fie un angel de amor și de blîndețe; și s′aibă și mijloace cari să le assigure o esistință independinte și educațiunea copiilor.

CAPITOLU XI. Canarul în colivie

Ținta justifică mijlocul, zic diplomații.

Basat p′această acsiomă, Misticescu oțărî a întrebuința toate mijloacele spre a conserva intactă onnoarea femeii salle, în mijlocul corrumpțiunii generale. Celle mai multe femei în lipsă de amor și de copii, își concentră affecțiunea asupra florilor și păssărilor, asupra cățeilor sau picicelor.

Femeea nu poate trăi fără occupațiune: urîtul (l′ennui) o sugrumă. Să presupunem o femee care iubește canarii. Ea va pune canarul într′o colivie frumoasă, pe care o va atîrna în plafond, unde n′ajunge pisica; colivia va fi ornată cu rămurelle verzi, spre a face a crede pe bietul canar că s′află în sînul Naturei; va pune coliviei ș′o pangliguță roșie, ca să nu se deoakie păssărica de oamenii cu okii de broscoiu; apoi femeea va avea grijă ca zaharul și apa rece să nu lipsească un minut din colivie; iar colivia va fi curățită în toate zillele; dar grija cea mare a femeii va fi ca păssărica cîntăreață să nu sboare; căci de va sbură, nu se va mai întuna în colivie; libertatea e mai dulce de cît zaharul. Se poate întîmpla ca vănătorul s′o prinză a duoă oară, sau s-o ommoare. Fie! E dulce moartea pentru libertate!

Ș′această femee a voit să imite Misticescu în privința Avestiței. Ce alt e femeea de cît o passăre de Paradis?

Femeea, a zis Cheakspeare, e mobilă ca unda.

Prima preoccupare a fie căruia om, și a Romînului în parte, este locuința, sinonim cu căsătoria. Țărranul romîn zice, ′mi am făcut casă,” adică, m′am căsătorit.

Misticescu înkirie o casă pentru soțiea sa fiitoare, într′un suburbiu isolat, dar sănătos, și c′o vedere pittorescă. Împrejurul acestei case era un spațiu gol. Casa fu înkiriată pe mai mulți ani, căci Misticescu keltui mulți bani ca s′o facă după gustul său.

Era așezată casa între curte și grădină, amînduoă acestea spațioase, și ornate cu arburi fructiferi și cu insule de flori: un mic paradis.

Casa, grădina și curtea erau împrejmuite cu zid înalt, dominat de țepușe de lemn de stejar: pretestul era frica de făcători de relle, motivul era frica de Minotaur.

Casa avea duoă etagiuri, sau caturi, cum le numim noi. În Europa nu intră în socoteală catul de jos, ce se numește rez-de chaussée. Astfel, casă cu patru caturi în Franța, în Romînia trece d′o casă cu cinci caturi. Ca la noi, la nimeni.

Camerele din catul de jos, ridicate mult dela pămînt (casa era pe pivniță) erau destinate pentru cuhnie și servitori. În catul de jos, lîngă capul scărei, era o cameră solitară, ce servia în apparință de locuință fidelului servitor, iar în realitate acea cameră era gerita portarului, observatoriul poliției secrete conjugale, fuișorul de foc all căsniciei Misticescului. O fereastră a acestei camere da spre curte, iar ușa avea o ferestrue la mijloc. Această cameră corespundea cu camera de d′asupra ei printr′o trapă (oblon) meșteșugită.

Catul de sus avea șeapte camere: trei la dreapta și patru la stînga, despărțite d′o sală spațioasă; această sală servia d′anticameră tot d′auna, de salon vara, și de sallă de mîncare iarna. Aci s′afla un piano, un biliiart ș′o bibliotecă. Salla aceasta era mobilată după gustul oriental. Cu piano cînta Avestița, la billiart juca bărbatul cu nevasta, sau bărbatul cu amicul său adevărat, cu medicul casei; billiartul era o măsură igienică pentru Avestița, precum strungăria era pentru Misticescu. Dintre celle trei camere de sus dela dreapta, cari dideau spre curte, ș′alle cărora uși erau toate spre salla de intrare, camera cea mai spațioasă servia de salon; salonul era așezat între camera de culcare a eroilor, și camera de lucru sau de studiu a Misticescului. Această cameră, ce respundea cu camera fidelului servitor, avea doă trape, una depre care am vorbit, și care, în camera de jos, era mascată de desemnuri, iar în camera de sus c′un tapet turcesc; o altă trapă respundea în podul casei, mascată ș′aceea pe din întru cu desemnuri, și în pod cu gazete veki și cu cartoane netrbuincioase.

Această cameră mai avea un secret: în păretele despre salon, la o înălțime d′un stînjin, era un okiu mic de sticlă, de mărimea unui firfiric, și care era mascat, în camera Misticescului, d′o cădriță, iar în salon, de desemnurile ce ornau păreții acestui salon. Cell mai ager okiu nu putea descoperi acea ferestrue artificială.

Sub pretest d′a nu se fura vr′o hîrtie, în camera aceasta numai Ioniță, și Avestița puteau să intre.

Celle patru camere din stînga săllei de intrare, așezate una lîngă alta, avînd și acestea ușele tot spre salla de intrare, erau destinate, una pentru locuința mamei Misticescului, și cea d′allături pentru femeea ce o servia; iar cellelalte duouă, pentru copii și pentru femeea ce servia p′Avestița.

Din podul casei putea privi cineva în aceste patru camere prin găuri mici artificiale, mascate în întru de desemnuri, iar în pod de gazete veki.

Mobila din toate camerele era simplă și de gust; putea descoperi cineva un șoarice ascuns sub canapelle. Perdelele ferestrelor erau transparinte, iar ferestrele erau întărite cu drugi de fer. Ușa camerei Misticescului, ce da în capul de sus all scărrei, era pe jumătate ornată cu sticle accoperite cu perdelle verzi.

Ceiea della această cameră o ținea Misticescu, ș′o încredința la nevoe fidelului servitor.

Curtea și grădina erau așternute cu nisip mărunt, pe care se imprima ușor urmele trecătorului. Grădinarul avea ordin a așeza nicipul din grădină și din curte în toate nopțile, ′nainte d′a se culca. Noaptea, casa era păzită de duoi cîîni de stînă, cu cerul gurei negru, ce aveau căsuțele lor lîngă grădină.

Astfel, casa întreagă înfățișa o pînză de păeajen, din mijlocul căria Misticescu vedea și simțea totul, fără a fi simțit și văzut de nimeni. Din cînd în cînd, noaptea sau seara, ell descărca cîte un pistol, sau cîte o nușcă, spre partea grădinei,sub pretest d′a speria pe hoți, de care Avestița avea mare frică. Astfel era colivia canarului nostru conjugal.

Ce nerozie! vor zice unele femei; dar se poate păzi cîmpul cu iepurii? Cîte mijloage n′are o femee, cînd o voi, să devie neconsecintă!... Ș′apoi, numai în casă se poate săvîrși crima conjugală? Toate sunt ușure pe hîrtie! Cînd femeea voiește, Cornea iscălește. Nu poate fi o femee păzită nici kiar într′un balon, atîrnat ca un policandru în mijlocul nuorilor. ”

La aceste observări logice, pline de spirit și de ad-văr, legislatorul conjugal își înclină fruntea cu respect; și respunde numai cinci cuvinte, trase din vocabularul filosofic all poporului:

Paza bună ferește primejdia rea.

CAPITOLU XII. Altarul conjugal

În acest capitol vom face descrierea altarului conjugal, unde troneasă Idolul amorului conjugal

Sarcina noastră în acest capitol este foarte grea, avînd a vorbi de misterele camerei nupțiale.

Ne vom sili a întrebuința o limbă allegorică, spre a face să nu roșească preotessele Vestei. Balzac recomană trei moduri de culcare pentru ființele privelegiate la care se adressează opera sa Physiologie de marriage, și care ne-a servit de conductor.

Duoă camere despărțite.

Duoă paturi gemmene.

Un singur pat.

Aceste trei moduri de culcare au avantagele și desavantagele lor; modul al treilea e preferabil pentru bărbatul care ține la onnoarea familliei.

Modul d′întîiu, — duoă camere despărțite, — îll poate întrebuința bărbatul în timpul lăuziei soției salle, sau cînd s′a assigurat pe de plin de virtutea femeii, sau la cazuri de malatii, sau la alte împrejurări analoge.

Bărbații predestinați (Vezi partea I a acestei opere, pag. 15-21) au o predilecțiune pentru acest mod de culcare, din causa defectelor lor.

De esemplu, medicul, care aleargă în ajutorul omenirii sufferinde, la ori ce oră din zi și din noapte, este nevoit a se culca într′o cameră deosebită, spre a nu tulbura repausul iubitei salle consoarte

Litterații, cari țin mai mult la litteratură decît la onnoarea femeilor lor; matematicii, cari ′și petrec tot timpul în deslegarea vr′unui problem algebric; naturaliștii, cari studieasă vr′un os antedeluvian; jucătorii (de cărți) cari vin a casă despre zioă; berbanții, cari află mulțumire în societatea altor femei; bărbații cari au urîtă deprindere a sforăi, a gesticula, a da din picioare, sau a măturisi în somn tot ce fac și vorbesc fiind deștepți; în fine, bărbații d′un temperament foarte inflamabil; toți aceștia adoptă primul mod de culcare. Cu toate astea vine un timp, (timpul neputințelor omenești) cînd, după mulți ani de încercări, dup′o viață conjugală fără furtuni, omul e silit a adopta modul întîiu de culcare.

Venim la duoă paturi gemmene, sau paturi cu rotille, ce se pot împreuna sau despărți, după trebuință.

Acest mod de culcare nu e mai puțin vătămător fericirii conjugale, fiind o jumătate de măsură; în căsnicie, ca în politică, ca în toate, lucrurile pe jumătate sunt vătămătoare; elle presupun temmere, sfială, neputință, necapacitate, nedibăcie; elle caracterisă pe bărbații predestinați, ca și pe diplomații moderați. Dăm cîte-va esemple pentru deslușire.

Pe cînd bărbatul doarme în patul său, allături cu patul soției salle, de se va ′ntîmpla să fie și greu la somn, sau ostenit, soția neconsecintă poate sbură din cuibul Imeneului în cuibul Amorului.

Ar fi mai cu greu unei asemenea femei a sbură din cuib, dormind în acellași pat cu bărbatul, și mai alles dormind la părete; căci se espune atunci a deștepta din somn pe bărbat; afară numai daca bărbatul doarme somnul drepților, sau daca femeea l′a addormit într′adins.

Se ′ntîmplă ca nevasta să tremure de frig în patul ei sau să se prefacă că′i este frig, pe cînd bărbatul poate assuză de căldură în patul său; daca ar fi amînduoi într′acellași pat, căldura unuia s′ar comunică celui-lalt, și vice versă; astfel ekilibrul sîngelui s′-ar restabili; și acest ekilibru fîșic ar adduce ekilibrul moral, deranjeat de differite cause; deci, ekilibrul ține lumea fisică și morală. Cu duoă paturi trebue mai mult foc în sobă, în timpul iernei; mai mulți bani dar se scot din ladă, cari bani s-ar putea întrebuința cel puțin la toaletta femeii.

Recomanăm celle duouă paturi gemene cellor cu defecte corporale, cellor cu somnul ușor c′al unui cîine, ereticilor cari nu păzesc posturile, și cellor ce sunt foarte siguri de fidelitatea soțiilor lor.

Remîne al treilea mod, de culcare: un singur pat pentru amînduoi însurățeii.

Ca toate în lume, acest mod de culcare are și ell avantagele și desavantagele salle; desavantagele sunt acestea:

A fi în contact cu femeea opt ore în 24, și în curs de 20 de ani, e contra Higenei; apoi illusiunele amorului pot suferi și elle mult din aceasta.

Somnul, fiind imaginea morții, puțini dorm, zice Balzac, ca Agamnenon, în minutul cînd Clitemnestra, împinsă de Egist, înainteasă încet ca să′l assassine.

Mai adaogă că trebue să păzești un regim sever de mîncare, ferindute de toate acelle legumi cari derangeasă stomacul.

Ești espus a pierde, ca Psyche, într′o singură noapte, toate illusiunele, neavînd cel puțin copsolarea lui Psyche, d′a păstra speranța în cutia Pandorei conjugale.

Apoi sunt defecte d′acellea cari în somn nu se pot supune voinței omului, și cari contribue nu puțin la pierderea illusiunelor.

Misticescu dormia mai ușor decît un cîine de rasă; ell deprinsese pe soția lui să doarmă la părete, sub pretest că nu poate dormi altfel.

Avea în fine un somn spiritual, cum zice Balzac: sbîrniitura unei muște l-ar fi deșteptat.

Cu asemenea bărbat, Avestița n′avea curagiul a sbură noaptea din brațele Imeneului în brațele Amorului.

Misticescu deprinse încă pe soția lui a dormi cu candela apprinsă, sub pretestu că ′i place lumina kiar atunci cînd n′o poate vedea; motivul era că lumina sperie pe Minotaur, all căruia element e întunerecul dedalului.

Misticescu se deprinsesse de mic a dormi cu capul gol: părul său era scurt; corpul, accoperit în somn d′o cămașă de borangic, era curat ca argintul; somnul său era somnul unui copill.

Cînd se culca, mestica puțină coajă de portocală, sau vr′o cuișoară, sub pretest de conservarea dinților ș′a stomahului; cînd deschidea dimineața okii, își clătia gura cu odicolon ammesticat cu apă, și ′și ștergea okii cu batista; apoi, cel puțin de duoă ori pe septămînă, trecea în insula Venerei spre a adduce sacrificii acestei protectrițe a secsului frumușel. Asemenea pelerinagiuri la Cythera se făceau în revărsatul ziorilor, după consiliele lui Hippocrate.

Misticescu, adoptînd modul al treilea de culcare, nu se temea nici de ruinarea sănătății, nici de pierderea illusiunelor, nici de effectele benedecțiunii preotului la cununie.

Doamna de Maintenon scria unei amice intime, ′nainte d′a deveni soția secretă a lui Ludovic XIV:

Le le renvois tonjours content, jamais satisfait.

În traducțiune liberă, aceasta însemneasă:

„Regele pleacă dela mine încîntat de spiritul meu, de grațiele mele, d′amabilitatea mea, de erudițiunea mea, de fermecul conversațiunii melle; dar nici odată pînă azi n′a gustat din arborul oprit.”

Amorul nu consistă numai în voluptăți; de multe ori o femee preferă unor plăceri voluptoase acelle confidențe alle inimei (épanchements du coeur), acelle convorbiri dulci între patru okii, la lumina melancolică a Lunei, în fine, acelle sărutări suave, de cari sunt geloși angelii în ceruri; suffletul atunci s′aseamănă cu acelle flori misterioase ce ′și deskhid sînul la lumina pallidă a lampei nopturne, și cari își accopere fața și sînul la arătarea soarelui. Amorul este și ell o floare cerească, care se complace în liniștea misterioasă a singurătății, și la lumina melancolică a stellelor, și care s′adapă cu lacrămile Aurorei, și se recoreste cu suflarea zefirilor de noaptea.

Am dovedit în partea I a acestei opere ()că amorul este poesia simțurilor, avind, ca și poesia, espressiuni infinite; am dovedit încă că nu sunt toți kiemați a fi amanți și bărbați, precum nu pot fi toți poeți și diplomați.

Caracterele principale alle amorului sunt: illusiunele și dorințele.

Despre illusiuni, vom vorbi pe larg în partea III a acestei opere; desure dorințe, Buffon zice:

Organele omului sunt cu mult mai obbosite de dorințe, decît de satisfacerea plăcerilor: căci dorința constitue un fell de possessiune intuitivă. Dorințele, des repetate, consumă mai mult fluid vital decît gesticularea și mișcarea. De esemplu, passiunele, ce alt sunt elle decît dose mari de dorințe? Passiunele brăsdeasă adînc fața și fruntea omului ambițios, a jucătorului de cărți, etc; elle useasă corpul cu repeziciune.

Să vedem acum avantagele unui singur pat.

Cell d′ăntîiu avantagiu este că, în fie ce noapte, bărbatul poate verifica gradul de simțire sau de răceală al soției salle, prin variațile atmosferice alle mîinelor ei; astfel medicul, prin pulsul mîinei, află starea malatiei corporale.

Hirologia este o știința mult mai sigură și mai utilă decît fisionomia. Ce este hirologia? Stiința d′a cunoaște simțimintele inimei prin variațiile atmosferice alle miinelor; este barometrul suffletului, este incarnarea cugetării, este intrumentul essențial al pipăitului, este organul ce ne transmite nemijlocit affecțiunele simțuale, și care, din preună cu okii, revarsă fluidul magnetic asupra ființelor iubite; în fine, hirologia e oglinda magică în care omul citește destinul său”.

Misticescu putea, în skimbările feței soției salle, în vorbele ei tremurînde sau înfocate, în variațiile atmosferice alle mîinelor, calde în amor și reci în ură, putea zic descoperi cugetările ei celle mai ascunse.

Ell putea astfel întreține anprins focul iubirii în căminul conjugal, ellectrisînd în fie ce noapte suffletul impressionabil al Avestiței, și identificîndu′l cu all său.

Cu modul acesta, ell o putea magnetisa la trebuință foarte ușor. De ce mare folos e magnetismul animal unui bărbat ce are o femee ca Avestița, și care e nevoit a trăi în mijlocul unei societăți depravate!

Vom vedea în capitolul XXIV, cît de folositor fu pentru eroul nostru acest dar divin, prin care putem descoperi cugetele celle mai secrete alle suffletului.

„În Anglia, zice Balzac, camera nupțială este un loc sacru: numai bărbatul și nevasta au dreptul a intra într′însa; celle mai multe femei (lady) fac elle singure așternutul. Din cîte manii are Anglia, mania aceasta o aflăm plină de bun simț și de mister; ea place tuturor inimelor tinere (tendres). Din nefericire, tocmai aceasta este nesocotită de Franceși. În Franța poate intra ori cine, ca la un spectacol, în santuariul conjugal.

Misticescu adoptă gustul delicat al Englesilor, în privința camerei nupțiale.

În timpul lunelor de miere (), femeea este numai ureki și attențiune; este sclava amorului conjugal; un bărbat ca Misticescu poate face atunci din femeea lui ori ce voiește, inima ei fiind ca ceara; artistul imprimă în ceară ideea sa, dîndu′i formma ce voiește. Atunci se pot desvoltă bunul, frumosul, folositorul, c′o mare înlesnire și cu mare succes.

A se însura cineva spre a perpetui speția umană, nu poate fi scopul final all căsătoriei; căsătoria nu poate fi arborul ce ′și dă regukat fructele salle; ea este legătura a duoă sufflete, unite pentru un scop nobil și sublim: a ușura sarcina vieței, a îndulci amarul soartei, a brava nenorocirea, a da societății cetățeni virtuoși, a ′și prepara un asil pentru bătrînețe, a ′și procura o consolare la neputințe; în fine, a trăi, a iubi, a crede, a spera în duoui; a fi fericiți în soție și copii, ș′a regenera societatea prin familie.

Daca sclavia și corupțiunea vor fi în familie, cum poate famillia cea mare (soțietatea) să prospere, să fie liberă și fericită?

J. J. Ronsseau, marele reformator al Franției, care a contribuit atît de mult la Revoluțiunea cea mare de la 1789, cu drept cuvînt a zis:

„Reformați moravurile, și ați retormat societatea.”

Însă numai prin femee, care e kiemată a da patriei cetățeni, se pot reforma moravurile societății.

Tot filosoful Genevei a zis:

„Oamenii vor fi tot d′auna aceea ce vor plăcea femeilor; de voiți ca ei să fie buni și virtueși, învățați pe femei ce este mărirea și virtutea.”!

Venim la luna de miere.

„Luna de miere, zice autorul nostru favorit, este un anglicism, ce a trecut în toate limbele: căci esprimă foarte bine epoca suavă, dar fugitivă, a căsătoriei, cînd viața e numai dulceață și răpire. Ea va rămînea în ori ce limă cum remîne o illusiune o rătăcire; căci se presintă în zioa nunții ca o Nimfă încununată de flori suave; dar adesea, a-duoa zi dupe cununie, Nimfă devine un monstru; luna de miere se preface în lună roșie, simbol all nefericirii conjugale. ”

La căsnicii ca cea descrisă în partea I a acestei opere, luna de miere lucește o singură noapte, la orizontul depărtat al căsătoriei; apoi nuorii desgustului o întunecă.

La căsnicii ca cea descrisă în partea II din Mistere le căsătoriei, luna de miere se poate întuneca de nuori; dar bărbatul cum se cade, cu suflarea iubirii face ca luna de miere să nu deviie lună roșie.

La căsnicii ca cea din partea III, a acestei opere, luna de miere streluce în eternitate pe cerul azureu al căsătoriei: aci femeea singură rissipeste toți nuerii, prin suflarea divină a amorului; ea împiedică a deveni luna de miere lună de nefericiri și de lacrămi.

CAPITOLU XIII. Șearpete sub flori

Cununiea Misticescului cu Avestița se serbă la moșie, în biserica satului. Nașii lor fură un medic și soțiea lui, amici intimi ai familliei, și oameni onești.

Între mărturii nunții, figurau și duoi juni, o soră și un frate, copii ai unui boer mare, a căruia moșie se vecina cu a Misticescului; fata se numia Angelica, și flăcăul Adonis; junele era un bărbat complet, de 25 de ani, melancolic ca luna; avea talia crinului și fața rosei; era poet și pianist; o posă apoloniană și surîsul grațiilor; spiritul lui Voltaire, unit cu logica lui Bacon; în fine, un bărbat perfect, astfel cum să întoacă creerii Avestiței, kiar în zioa cununiei, și să puie pe gînduri kiar p′un bărbat ca Misticescu.

După cununie, Adonis salută pe ginere cu cuvintele următoare:

— De și n′am fericirea a vă cunoaște, profit însă d′această frumoasă occasiune, spre a vă uratot ce poate dori inima unui bărbat în asemenea zi solemnă.

— Îți mărturisesc din sufflet, Domnul meu.

—Cu cine am onnoare?

—Adonis Trandafireanu, proprietar al moșiei vecine.

—Fiiul boerului, care...

—Care e față; și care, daca ′mi permiți....

—Sunt fericit a face cunoștința sa.

Fiiul recomandă ginerelui pe părinți și pe surora lui; Misticescu, la rîndul său, recomană pe aceștia mamei și soției salle. Famiilia Trandafireanului fu invitată la masă și la ballul cîmpenesc ce era să se dea în grădina locuinței salle della moșie.

Adonis și Angelica abia sosisseră în patria lor; ei terminasseră studiele, unul la Paris, și altul în Brucsel. Angelica, numai de 16 ani, era sublimă de frumusețe și de candoare; cit pentru cellelalte calități alle salle, Natura revărsasse asupra ei, cu mîini pline, toate darurile salle; spirit, grații, amabilitate, blîndețe, inimă, talentul poesiei, al picturei ș′al muzicei, nimic nu lipsia acestei vestale; era o femee perfectă în felul ei, ca și fratele în felul său; daca n-ar fi fost frați, Adonis și Angelica ar fi format cea mai potrivită și fericită perekie conjugală.

Adonis se înamorasse de Avestița, care și ea fu săgetată de amorul lui.

Ea sîmția pentru Adonis ceea ce nu se poate esprima; cît ținu ceremonia cununiei, okii ei fură nedeslipiți de la Adonis. Misticescu, care în timpul cununiei, ținea de mînă pe Avestița, simți prin acest barometru tot ce se petrece în suffletul ei: mîna ei aci ardea ca focul, aci era umedă; mireasa tremura și ofta mereu.

—De ce stai pe gînduri? șopti Misticescu nevestei salle.

— Nu prea mă simț bine, respunse ea.

Ea îll strînse de mînă și surîsse, privind pe Adonis, care i respunse și ell printr′un surîs nu mai puțin semnificativ.

La masă, Adonis se așeză în fața Avestiței, și Angelica în fața Misticescului; la ball, jucară împreună danțuri naționale, la lumina Lunei ș′a lampelor colorate, și la sufflarea zefirilor ce recoriau peptul înflăcărat al înamorațior.

La miezul nopții, fie care se dusse la alle salle; mirii remasseră singuri. Patul nupțial, improvisat de Misticescu, era un leagăn de flori cîmpene.

Cînd Misticescu își luă noapte bună dela maică sa, aceasta ′i zisse:

—Ai observat ceva astăzi?

— Din nefericire, da!

— Fii liniștit; tot răul are leacul său; leacul la răul de față este și aflat.

Mama descoperi fiiului planul ei.

—Minunat! zisse ell.

—Trebue însă a ne grăbi, ca flacăra să nu devie incendiu.

—Aceasta este și dorința mea.

Avestița era melancolică; suspinele ei, dese și înfocate, trădau secretul inimei salle. Ea începu a plînge.

— Ce ai-tu? o întrebă bărbatul.

— Nu știu! Negreșit, emoțiunele zillei; ideea fericirii noastre viitoare; simț însă trebuința d′a plînge.

—Sunt lacrămi de fericire! zisse bărbatul, îmbrățișînd pe femeea lui. Repausă, bella mea! Ai nevoe de repaos: inima ta este un vulcan, care face erupțiune. Eu înțelleg, și approbes aceste lacrime de fericire... Culcăte, angelul meu!

Ell îmbrățișă pe soția lui și se prefăcu c′addoarme; nevasta însă nu putea dormi; negreșit se gîndea la posițiunea ei cea critică; își addusse aminte de cuvintele bărbatalui ei, din noaptea aceea descrisă în Capitolul II all acestei părți, întitulat Eva în Paradis.

„Ce lipsea Evei ca să fie fericită? se gîndi ea. O! acum înțelleg posițiunea Evei, cînd zări șarpele amăgitor, și auzi amăgitoarele lui vorbe! Și cu toate acestea, Alecu mă iubește! Ell a făcut atîtea sacrificii pentru mine! Inima mea i′a alles dintr′o mie; și cînd să culleg buketul fericirii, cu atîta impaciență așteptat, șarpele amăgitor, ascuns sub flori, își lasă veninul fatal în inima mea, tulburînd fericirea mea conjugală. O! sunt criminală în okii bărbatului, în okii soțietății, în fața lui Dumnezeu! Dar amorul e mai tare decît logica; simț și recunosc culpa mea; cu toate acestea,.... ah! Ce mister e inima omului! De unde vine această legătură misterioasă? Este oare affinitatea de fluide? Nu știu ce este; simț însă că sunt criminală! Cugetul îmi zice să descoper Alecului secretul fatal, să ′i cer ertare, să.... Dar ell mă va disprețui; și cu drept cuvînt! Să suffer dar; se ′ngiț lacrămile melle! Dar putea-voiu oare învinge această fatală passiune? Putea-voiu ascunde această crimă dela okii pătrunzători ai bărbatului ș′ai soacrei? Dar daca ei vor fi înțelles motivul melancoliei ș′al lacrămilor melle? Simț remușcarea! N-ar fi mai bine să puiu un capăt acestui rău?”

i se păru c′aude un cor de angeli; ascultă, și auzi în depărtare o voce de tenor, o voce sublimă, care cînta, accompaniată d′o kitară, următoarea canțonetă:

Ca soarele frumoasă, Ca Venus voluptoasă, Un geniu, un angel, așa eu te-am zărit Ș′un fulger de iubire Din sacra ta privire Înflăcără d′odată all meu sufflet sdrobit! În callea vieței melle, Și crini și rose belle Aflaiu; însă nici unul ca iasomia mea! Și, vai! această floare, Cu-al ei profum d′amoare, Îmbată azi un sufflet, nedemn poate de ea!

Ell este! gîndi Avestița, tressărind.

Se sculă binișor din pat, și se dusse la fereastră, ca s′auză mai bine: era o lună ca zioa. Cîntecul s′appropia spre partea ferestrei unde asculta Avestița.

În timpul acesta, Misticescu, care era deștept, și observa cu coada okiului toate mișcările soției salle, se gîndia astfel:„Pe Dracu l′am căutat în corabie? Am rîs de Cerbureanu; un altul va rîde de mine! Nu, nu! Nu va rîde nimeni de mine. Îll voiu omori, pe rivalul meu; nu cu pumnalul, nici cu glonțul; îll voiu uccide cu ridicolul. Avestița îll va disprețui, ea singură în toată viața ei.”

Ell auzi atunci musica ce o auzisse și Avestița.

O angele divine, Ași da eu pentru tine Cununa nemuririi, și kiar suffletul meu. O noapte de ′ntâlnire Ar fi o fericire Pe care nici cu scentru s′o skimb nu ași vrea eu!

—Ah! Iacove, zisse Adonis către servitorul său, mult o iubesc p′această femee!

—Crez, Domnule. Și nu e greu a te iubi și ea pe Dumneata.

—Dar daca ea iubește pe bărbatul ei?

—Și Adam credea că Eva nu va iubi decît pe dînsul; și Șarpele a amăgit′o! Cu răbdarea ajunge omul lesne la scopul său.

— Voiu întrebuința totul ca să possed această femee.

— Nu vei aștepta mult, crez; mai alles la țeară, unde sunt atîtea mijloace de întâlnire.

— Cît e de fericit acum soțul ei! Ell se îmbată de nectarul voluptății, la sînul acestei femei sublime!

— Mîine vei fi și Dumneata fericit ca dînsul.

— Mîine, zisseși tu?

— Mîine, sau poimîine; dar vei fi, negreșit.

Cîinii de curte, cari revisuiau în acell minut grădina, începură să latre toți în partea unde Adonis și fidelul său companion făcea prima serenadă Avestiței. Amorul dispăru. Cîinii încetară din lătrat. Avestița se culcă lîngă bărbatul ei, cărsînd un șiroiu de lacrămi.

CAPITOLU XIV. Soacra mare

A duoa zi Avestița avea friguri. Din norocire, medicul era la′ndemînă. Misticescu, care cunoștea causa malatiei, rugă pe medic a′i da o băutură care să′i liniștească sîngele; apoi, c′o dibăcie demnă d′un diplomat, revărsă speranța în suffletul ei descurageat.

—Îndată ce t′ei face bine, zisse ell, vom face o cavalcadă, la care vor lua parte și vecinii noștrii, daca consimți.

—Angelica! Ce fată bună! căt o iubesc! Ferice acella care va ști să captive inima ei! Nu este așa, Alecule, că daca erai liber, o făceai soția ta?

— Dacă nu te ași fi cunoscut pe tine, poate.

— Ce angel de blîndețe!

—Vom petrece bine la țarră cu acești vecini.

— Daca sunt cu tine, ′mi e destul.

Și ea sărută mîna bărbatului, care o sărută pe frunte: fruntea ei ardea ca focul.

Peste duoă zille, Avestița era întremată: melancolia ei perisse. A treea zi della cununie, Misticescu priimia visită familliei Trandafireanu. Avestița legă o amiciție sinceră cu Angelica, și bărbatul ei cu Adonis; din zioa aceea, Adonis și Angelica erau nelipsiți din casa Misticescului. Bărbatul propusse într′o zi lui Adonis o partidă de vînătoare.

La vînătoare, Misticescu deskisse vorba de femei.

—Trebue să fi făcut multe conciste la Paris? întrebă Misticescu pe Adonis.

—Conciste de Lorette nu se pot numi conciste, respunse Adonis.

—Cu toate astea, femeile sunt toate ca una; cea mai virtuoasă, după părerea mea, este cea mai neconsecintă, cînd amantul ei va ști cînd și cum să attingă coarda delicată a inimei salle. Femeile sunt ca passările; nici o passăre nu șade s′o prinzi; trebue să știi s′o uccizi din sbor, sau s′o prinzi viă în cursă; în fine, cu femeea trebue curagiu. Astfel am captivat eu inima Avestiței: ′i am făcut poesii,′i am captivat spiritul; și cu spiritul ′i am captivat inima. Într′o frumoasă noapte, profitînd d′o frumoasă occasiune, am căzut la genukii ei, ′i am declarat cu lacrămi passiunea mea, și... passerea era în lațul meu! Din minutul acella, ea era femeea mea.

— Trebue să te iubească prea mult!

— O ador! Dar femeile sunt toate kokete.

Veni și partida de căllărie. Avestița căllărea ca o Amazoană; Angelica, asemenea. Misticescu căllărea allături cu Adonis; Angelica, lîngă Avestița. Din cînd în cînd, Misticescu se întrecea fugă cu Angelica, care sîmția pentru dînsul ceea ce sîmția fratele ei pentru nevasta lui. În timpul acesta, Adonis se appropia de Avestița, și ′i spunea tot ce simte o inimă amoroasă; apoi galopau allături....

Vr′o duoă săptămîni ei petrecură astfel: dimineața, cavalcadă; peste zi, lectură la umbră de arburi, și cîntece din gură și pe piano; seara, primblări pe jos; Misticescu da brațul Angelikei, și Adonis da brațul Avestiței; bătrînii urmau încet pe copii lor fericiți; mama Misticescului însă nu pierdea un minut din vedere pe nurora ei prea iubită.

În timpul acesta, Angelica scotea potretul Misticescului, și Adonis p′al Avestiței. În timpul acesta, ei danțau cu sătenii în costum național, la sunnetul lăutei ș′al cimpoiului, În timpul acesta, strînsori de mînă pe furiș, călcări de picioare pe sub masă, vorbe-dulci, și billetedulci în versuri.

Eată duoă feluri de billetedulci.

Fluturul si Rosa.

Fluturul.

Împins de vînturi grelle, P′ast cîmp cu floricelle, Repaus nu găsesc. O floare amoroasă, Pe fruntea′ți voluptoasă Vrei-tu să mă opresc?

Rosa.

Deși a ta solie E nestatornicie, Dar dulce fața ta Subjugăinima mea. Pe fruntea ′mi cea curată, De rooă neudată, Te lasă tu din sbor, Și gustă dulce amor.

Mai eată un altfel de billet dulce: un buket de floricelle.

Duoi crini albi și cu rose, Și fragi, și tiparose, Răsure și rosette, Și rută, iasomie, Și mac și brebenei, Platană, clopoței, Și dafini, aurică, Și dulcea veronică.

Acest buket de flori are următorul înțelles:

„Frumoasa mea (rosa) regină (crinul), plină de geniu (platană), de voluptate (tiparosa), de fermec (brebenel), ești bunătatea (fraga) și amabilitatea (iasomia); calitățile inimei talle întrec frumusețea ta (rosetta); consolă dar (macul) un sufflet tînăr(aurica) și poetic (răsura), făcîndu′l fericit (clopoțeilul); ell va fi fidel (veronică), te va stima (ruta), și va immortalisa numele tău (dafin).”

Buketul îl presintă Adonis Avestiței, față cu bărbatul ei, care îndată îtl descifră prin ajutorul Limbagiului de flori al lui Aimé-Martin; se prefăcu însă că nu ′nțellege nimic. Poesia însă o presintă Adonis în secret; Avestița îi dette mîna să ′i o sărute. Această poesie, ea o tăinui de bărbatul ei, care cu toate acestea, prin mijlocul magnetismului, putu afla locul unde a pus-o.

Judece acum lectorul daca niște asemenea procedări, din partea unui june ca Adonis, nu sunt în stare să moaie o inimă de bronz!

Adonis era un rival pericules pentru Misticescu; în okii Avestiței, bărbatul era un șoim, dar amantul era un canar; deci, femeilor de trampa Avestiței le plac mai mult canarii de cît șoimii.

Cînd Misticescu crezu că passiunea amanților era în apogeul său, pusse îndată în lucrare planul mamei salle. Acell plan ingenios îl recomandăm bărbaților cari țin la onoarea femeilor lor, și cari vor să scape de rivali redutabili ca Adonis.

Într′o zi, la gustare, cînd Angelica lipsea, și pînă a nu se pune boerii la masă, Soacra mare stricură cîte va picături dintr′e sticluță în butilia cu vin negru, pusă lîngă tacîmul destinat pentru Adonis.

După gustare, epistatul moșiei veni să anunțe Misticescului că caii sunt gata; bărbatul se scuză către amicul său, zicînd că o affacere urgentă îll reclamă la capătul moșiei, unde are a constata niște semne de hotare. După cîte va minute della plecarea Misticescului, mama lui se stricură și ea din casă, făcîndu′și trebă în grădină.

Amanții rămasseră singuri.

Adonis, văzînd dup′o fereastră pe Soacra mare occupată în grădină, crezu c′acum e momentul favorabil a lua cetatea cu assalt. Ell căzu la picioarele Avestiței.

—Angelul meu, te iubescu! Acest cuvînt ți′l repet pentru a mia oară!

— Domnule Adonis, ai uitat c′am jurat credință bărbatului meu?

—Avestițo! Fieți milă!...”

Vinul și amorul turburasseră creerii amantului; ell plîngea ca un copill! Femeea are inimă de ceară; iar ceara se topește la flacăra focului.

—Scoală, Adonis!...Nu mă face nefericită!

—Iubesc pe Alecu! Inima mea l′a alles!... Ell mă adoară!....

—Angelul meu!... ai milă de mine!

Ell o luă în brațe. Ea îl respinse.

— Domnule....

— Te iubescu, Avestițo!

Adonis înkisse ușa pe din întru, și băgă keiea în busunar.

— Ai înebunit?!! strigă amanta speriată.

— Sunt mai mult decît nebun, respunse ell, cu okii înflăcărați c′ai unui leu săgetat de vînători.

Adonis deveni pallid ca moartea.

— Ce ai?!! întrebă amanta, speriată de palliditatea feței salle.

— Of! mor... Te iubesc!.. zicea ell, țiindu-se de burtă....

Amantul făcea niște mișcări ridicole.

În minutul acella s′auzi în curte glasul bărbatului care striga:

—E! nu e nimeni aici? Alergați după call!

În timpul acesta, o scenă comică se petrecea între amanți. Avestița ruga pe Adonis să ′i dea keiea, ca să deskiză ușa; iar Adonis, fără a o asculta, și învins d′o pustie de colică, causată de picăturele fatale puse de soacră în vin, își așternusse gerocul după sobă, și se stîrcia pe vine.....

— Ce faci?!!. strigă Avestița indignată.

— Iartămă! Natura a învins....

— Miserabile!

Pe cînd Adonis plătia Naturei tributul său, Avestița plîngea, plină de indignare și de turbare; într′un minut, toate illusiunele amorului sburasseră!

Amantul ușurat, strînse gerocul, în care se afla efectul purgativului efficace, și′l aruncă pe fereastră.

—Adu keiea, miserabile! zisse amanta, înfuriată.

Adonis scoasse keiea din busunar, o aruncă pe parket, și sări pe fereastră, ca un nebun, uitîndu′și pălăria in cameră. Avestița i aruncă pălăria în grădină, se grăbi a deschide ușa, și eși afară. Din norocire, fereastra după care sărisse Adonis era numai de duoui stînjeni înălțime, și nimeni nu era în grădină spre partea pe unde infortunatul amant fugea cu gerocul într′o mînă, cu pălăria în tr′alta, și cu capul vîlvoiu.

Misticescu, cînd văzu că Adonis a sărit pe fereastră, înțellesse totul; inima lui săltă de bucurie!

Alergă drept la mama lui, care era tot în grădină.

— Jocul a fost periculos, zisse fiiul.

— Dar resultatul a fost sigur, răspunse mama lui, rîzând.

—Crezi că s′a tămăduit ne de plin?

—Pentru tot d′auna! Nu′l mai vezi pe la noi în viața lui.

—Trebue să se împusce.

— Nu se va ′mpușca; dar Avestița nu se va mai gîndi la Adonis.

— Ce-o fi făcînd ea acum?

— O fi parfumînd camera..

—A! strigă Misticescu esaltat; ce plătește o Soacră mare în casa bărbatului! Eu crez că Soacra mică n-ar fi avut inimă să joace asemenea festă amantului fiiei salle....

—Se′nțellege. Dar, eată noră mea.

—Joacă-ți bine rolul tău.

—Fii pe pace.

Avestița alergă în brațele bărbatului, pe cînd mama lui îll mîngăia.

—Ce-ai pățit?! îll întrebă ea speriată.

—M′a trîntit callul; dar n′am pățit nimic.

—Te doare ceva?

—Nimic.

—P′onnoare?

—P′onnoare!

—Mitutellul meu!

Și nevasta își mîngîia bărbățelul, ca o mamă pe copillul ei care a căzut.

—Dar Adonis? întrebă bărbatul.

—Cum ai plecat tu, a plecat și ell.

— S′o fi supărat că l′am lăsat singur?..

— N′a arătat nici o supărare; a plecat, sub cuvînt c′are trebă. Aide sus, să iei o dulceață ș-o apă rece; poate t′ei fi speriat....

—Nici de cum.

Către seară, bărbatul propusse nevestei a merge la Trandafireanu.

— Astăzi n′am gust de visită, zisse ea cu indifferință. Bine ar fi să ne lase toți în pace.

Petrecură seara în famillie, admirînd frumusețile Naturei.

—Așa că e frumos la țearră? întrebă bărbatul pe nevastă.

—Frumos, însă...

—Însă ce?

—Mi s′a făcut dor de mama și de frați!...

—Cum voiu termina affacerile melle aici, plecăm la București; dar sunt sigur că căldura și praful d′acolo ne vor goni iarăși la țearră; ș′apoi, mama se simte așa de bine aici!.. Vrei tu s′o lăsăm singură?

—O! nu! vom sta dar cu toții la țearră.

Adonis plecă la București. N′a mai dat okii în viața lui cu Avestița; dar Angelica frecanta din cînd pe amica ei, care în fine îi înkisse ușa, și n′o mai priimi: era geloasă de sora lui Adonis.

Bărbatul se prefăcu că nu ′nțellege nimic.

Astfel se termină amorul Avestiței cu Adonis.

CAPITOLU XV.Fluturii societății

În capitolul II, partea I, a acestei opere, paginea 97, Balzac a dovedit matematicește că, în Francia, focarul civilisațiunii, erau numai un million de femei oneste și virtuoase la 1830, într′o populațiune de 30 milioane, din care jumătate femei și jumătate bărbați; tot prin calcul matematic, Balzac a aflat trei millioane de intrige amoroase; adică, fie care femee onestă avînd cel puțin trei intrige în viața ei.

Să nu uităm că e vorba de Francia dela 1830. Francia de azi se zice că ′și a îmbunătățit moravurile.

Noi cunoaștem Francia din opere. Cîtă differință însă între lumea reală și lumea imaginară!

Îndată ce un bărbat să ′nsoară și ia o nevastă frumoasă, casa lui devine puntul de′ntâlnire al holteilor; bărbatul este lingușit, soțiea lui este tămîeată. Flăcăii seamănă cu fluturii cari se grămmădesc primăvara pe cîte o floare; femeile frumoase sunt florile societății. Dumnezeu a făcut florile pentru albine ca și pentru fluturi.

Abia Misticescu ș′Avestița se ′ntoarseră dela țeară, unde făcusseră cununia, și unde șezusseră vr′o duoă luni, și un roiu de amicii ai lor veniră să ′i felicite; bărbatul se ′nțellesse cu nevasta ca să înkiză ușa la toți acești curioși supărători, spre a să putea bucura în pace de fericirea lor conjugală.

Între visitatori, figurau consîngeni d′ai bărbatului, d′ai nevestei, d′ai soacrei mari și d′ai soacrei mici; figurau încă vecini, medici, preoți, căllugărițe, etc.

Minotaurul, care se poate stricura prin urekile acului, este adesea un june frumos sau un bărbat; este un amic sau un consîngine; este în fine Diavolul, ce ia toate formele, toate culorile. Cum să te ferești de fiiul întunerecului în noaptea corupțiunii? A deschide ușa unora, ș′a o înkide altora, ea trece de om fără crestere, d′un bărbat gelos. Să șezi la țeară, trebue să păzești crîngul cu iepurii; să șezi în București, peire; să te strămuți la un orășell, lipsești pe femeea ta de teatru; apoi iarna orășellele sunt un esiliu; să înkizi okii, devii ridicol; să ții femeea sub keie, treci d′un tiran. Ce trebue să faci? Să fii cu privegere, să te porți delicat cu nevasta, să priimești în casă numai pe cine voiești, și să lipsești mai rar d′acasă: eată singurul consiliu ce putem da cellor însurați, ce ′și bănuescu nevastele.

Avestița eși într′o zi cu bărbatul ei la șosea, ca să resuffle aer curat. Era o zi de lucru; dar la șosea e tot d′auna lume elegantă și koketă, d′ambe secse.

Avestița era frumoasă ca luna, și ca luna era de melancolică: amorul lui Adonis ′i pătrunsesse ficații! Bietul Adonis! O ființă așa de sublimă, să devie atît de ridiculă! Napoleon I a avut dreptate a zice: „une ori dela sublim la ridicul e numai un pas.” În deșert se silea inima Avestiței să scuse conduita nescusabilă a lui Adonis; logica cea rece respundea: „cine ′l opria, în cașul acella, a nu eși afară? Pentru ce să te meprise?”

Era frumoasă Avestița la Septembrie 1861 mai alles în zioa cînd eși pentru prima oară să resuffle aerul curat dela Băneasa! Bărbați și femei, remasseră toți îmmărmuriți, unii de mirare, alții de plăcere, alții de invidie, alții de curiositate.

Femeile își mușcau busele, bărbații își lingeau busele.

—Bună bucată! zicea un bărbat.

—O cunoști-tu? îl întreba altul.

—Nu.

—O cunosc eu.

—Cine este?

—Fosta soție a Cerbureanului.

—Am auzit de Cerbureanu: era o bestie.

—Amicul lui intim ′i-a luat nevasta.

—Cu ce măsură vei măsura, cu aceea ți se va măsura.

—Știți voi unde șade femeea aceasta?

—Vom afla mîine dela mama Angelușa.

—Bună idee!

Și toți bărbații, holtei și însurați, grupați lîngă o trăsură, rîdeau cu hohote.

—Încă una! zicea o damă brună către amica sa, amînduoă femei oneste, în sensul lui Balzac.

—De unde a mai eșit și asta? observă o blonda?

— Din Iadul de București.

— Va să zică noi suntem angeli din Iad?

Amicele rîsseră.

—Ce e drept, suntem niște Demoni îmbrobodiți; ni se văd numai okii și sprîncenele, cari fac toate pricinele, povestea cîntecului; iar codița și cornițele suni ascunse sub pălării și sub malacoaffe.

— Știi că femeea de care ne e vorba nu este urîtă?...

— Nu ′i am luat seama bine.

— Eu ′i am luat, fiind că mă intereseasă: bărbații sunt flutturi, cari sboară din floare în floare.

—Și femeile?

— Niște mingi, cu cari se joacă copii.

—Mingi elastice.

—Mare paguaă și supărare adduc grisetele și loretele femeilor oneste și virtuoase!..

—Gluma d′o parte; era frumoasă afurisita aceea de femee. Îmi tremură inima pentru Iorgu, care s′a luat după dînsa.

—Îl iubestitu pe Iorgu?

—Negreșit, îll iubescu ca p′un....

—Fruct delicios?

—Pour la distraction.

—Dar pe Costică?

—Pour son amour...

—Pare-mi-se că pe bărbat-tău tot din amor l′ai luat?

—Căsătoria e mormîntul amorului....

—Ai dreptate!

—Eată femeea de care vorbim.

—A! frumoasă este!..

—Cu ce jind o admiră bărbații...

— Și cu ce dispreț o privesc femeile!

—De gelosie, negreșit.

—Vezi-tu cum o curteasă toți?

—Alecu tău o absoarbe cu okii. Ce nestatornici sunt bărbații!

Femeile îi întrec.

Misticescu oprisse trăsura; o duzină de amici și cunoscuți săriră din trăsurele lor, și veniră a saluta pe amicul și fratele lor Misticescu: erau așa de fericiți, bieții oameni, a ′l vedea însurat, c′o femee atît de frumoasă!

—Dar cînd te-ai însurat?

—De cîte va luni.

—Dar unde șezi?

—În cutare loc.

—Dar ce te ai mutat tocmai acolo?

—Pentru liniște.

—Dar cînd ești visibil?

—Tot d′auna.

—Ciar în seara aceea, mulți din acești amici își detteră întâlnire la Misticescu; Ioniță feciorul ședea la poartă și fuma.

—Aici șade D. Misticescu? întrebară ei pe servitor.

—Aci, Domnilor.

—Acasă este?

—Nu e a casă.

—Nici cocoana?

—Nici cocoana.

—Nu e nimeni?

—Numai cocoana mare.

— Să mergem dar la Dumneaei.

— Dumneaei doarme.

— La dracu!”

Amicii plecară supărați.

A duoa zi, la zece ore, cîți va din acești amici iar veniră la Misticescu.

—Acasă e Domnul? întrebă unul.

—Nu știu bine, respunse Ioniță.

—Dute de vezi.

—Nici cocoana? întrebă altul pe servitor,

—Care cocoană? îl întrebă Ioniță.

—Nevasta Domnului Misticescu.

—Dar ce ai Dumneata cu nevasta lui?

—Voiu s′o văz.

—Dar de ce vrei s′o vezi?

—Fiind că ′mi e rudă.

—Cum te kiamă pe Dumneata?

—George Ivanovici.

—Dă′mi billetul de visită.

—Tine; dute de′l dă.

—Cînd o veni Domnul a casă; căci cocoana nu e gata, și nu priimește visită în lipsa Domnului

—Dar cînd e gata?

—La 18 ore.

—Voiu veni atunci.

—Bine.

—Tine un bacșiu.

—Pentru ce?

—Voiu să te cinstesc eu

—N′am nevoe de cinstea D-le.

—Poate îmi faci vr′odată vr′o slubbă.

—Cînd ț′oiu face vr′o slubbă, atunci îmi vei plăti.

Domnișorii plecară supărați.

În fine, holteii noștrii alergară la alte manopere. Voiră a se′ntroduce, prin frații și consîngenii bărbatului ș′ai nevestei, în casa Misticescului. Les amis de nos amis sont nos amis. Ioniță avea ordin a espedia kiar pe unii din consîngeni.

Într′o zi veni la Misticescu un văr all Avestiței.

Ell fu priimit.

—Nu te vezi pe nicăeri, vere, zisse ell.

—Nu simț plăcere decît lîngă mama și Avestița.

—Am să ′ți recomand niște amici ai mei.

—Pe cine?

—Pe D. D. N... și?...

—Nu ′i cunosc.

—Să zice că ești gelos...

—Numai nerozii sunt geloși. Avestița te poate assigura daca sunt nerod.

—De ce dar înkizi ușa tuturor?

—Căci sunt sultan în casa mel.

—Adio!

—La revedere!

Vărul întălni pe amicii lui, și le zisse:

—A casă la ell e cu neputință; ori la soacra mică, ori la Angelușa.

—La Angelușa! La Angelușa! strigară holteii, plecînd cu toții spre locuința verigașei.

CAPITOLU XVI. Talpa Iadului

În suburbea N... strada V.... No, casei 13, locuia la 1861 o văduvă bătrînă, anume Angelușa.

În junețea sa, Angelușa jucasse un rol ekivoc la curtea lui Caragea, care o adusesse din Tarigrad pentru Domnițele salle, ca fată în casă.

Măritată la 25 de ani după peșkirgibașa all mîndrului Ospodar, Angelușa făcu mai mulți copii, din cari numai duoui trăiau.

Rămîind văduvă, Angelușa deveni moașă, apoi pețitoare, și în fine verigașă.

Lingușitoare ca un cățell, intrigantă ca Iago, tîrîtoare ca un Ciocoiu, Angelușa se întroducea în toate casele din București, fiind îndemînatecă la toate; știa să facă dulcețuri, plăcinte, baclavale, sarailii, sulimanuri, licoruri, ete; era mînă d′ajutor la boale, la necazuri, la botezuri, la cununii, la morți; știa să dea cu cărțile, și cunoștea mai toate intrigele scandaloase. Vorbitoare, glumeață, plină de duh fanariotic, te săruta în bot, și′ți lua din pungă tot. Apoi, vrăjitoare perfectă. albul ți′l făcea negru, și negru alb; punea coroană sceleratului de care se interessa, și răstignea pe virtuosul ce nu′l putea sufferi; în fine, veninată ca o năpîrcă, și vindicativă ca o nevăstuică.

De vr′o șase ani, Angelușa dirigea un stabiliment de corumpțiune, mascat sub titlu de adunare de petrecere; vedeai aci bărbați și femei, juni și fete, văduve și măritate. Pe cînd în salon junii danțau, pe cînd într′o cameră bătrînii ședeau la laturi, iar însurățeii jucau cărți sau făceau politică; pe cînd femei mature și bătrîne jucau loton în altă cameră; fetele și femeile frumoase jucau alte jocuri în camere secrete. În acest culcuș al desfrinării, Angelușa putea întroduce pe oricine, de față sau mascat, zioa și noaptea, pe poarta din față sau pe portița din dos. La dînsa alergațe toți bărbații depravați și femeile corumpte; prin intrige, prin aur, prin vrăjitorii, făcea să cază kiar virtutea în lațurile ei fatale.

Curtesanii Avestiței, depre cari am vorbit la finitul capitolului precedinte, cînd se încredințară că nu pot pătrunde ușor în templul conjugal al Misticescului, alergară la Angelușa.

—Mamă, zisseră ei, un vînat fraget și proaspăt

—Unde, cocoșeii mamei?

—Mahalaoa X... ulița N... No, casei 13...

—Scrieți n′o hîrtie, cocoșeii mamei.

—Unul scoasse un portofoliu, scrisse p′o foiță ceea ce doria verigașa, și dette foița mamei Angelușei.

— Cinci-zeci de galbeni pentru matușica noastră, daca ne va da vînatul în trei zille, zisseră craii de tobă.

—Și cum o kiamă p′Afrodita?

—Avestița Misticescu.

—Avestița Misticescu! repetă Angelușa, gîndinduse. Stați.... Numele acesta ′mi e cunoscut... A! Ea trebue să fie! Ell are mamă, nu e așa?

—Are, mi se pare, respunse unul.

— Ea este! Fiți pe pace. Cine cunoaște pe soacra mare, cunoaște și pe nora ei.

—Bravo! strigară în corr curtisanii Avestiței, rîzând cu hohote.

— Pînă atunci, dăne alt vînat,

—Ce poftiți cocoșeii mamei?

— O prepeliță fragetă, zisse unul.

—Mie tot o prepeliță, respunse al duoilea.

—Mie, o potîrnike, observă al treilea.

—Și mie, un porumbell, adăogă all patrulea.

—Mie, o dropie, zisse al cincilea.

—Și mie, un iepure alb, termină al șasellea.

— Destul! destul! Treceți în Salonul Nr. 5.Veți afla acolo fie care vînatul ce dorește.

În Salonul Nr. 5. s′aflau, resturnate pe sofale, femei frumoase, blonde, brune și smede, della 12 pînă la 30 de ani; toate în largi capote, albe ca crinul; unele fumau din țigări, altele din ciubuce, altele din nergelele; prin fumui tutunului, elle păreau niște fantasme prin nuori. Nu vindeau toate pe bani o plăcere d′un minut sau d′o noapte; dar celle mai criminale nu erau acestea; erau acellea cari aveau bărbați, ș′o posițiune neatîrnată, ș′o educațiune....

Să întrebăm p′aceste preotesse alle lui Baal ce le silește a veni în acea casă de prostituțiune?

Una îți respunde: Sărăcia! Mama e văduvă și scăpătată!”

Alta zice: deprinderea cea rea.

Alta, viața ușoară și independintă a libertinagiului.

Alta, nevoea: a fost țiitoarea cutăruia, care a abandonat-o; azi e silită a fi țiitoarea tuturor, ca să poată trăi.

Alta, în fine, a fost despărțită de bărbatul ei; și e silită să trăiască, neavînd alte mijloace de viețuire.

Nu te încerca a le face morală, căci te ia în rîs.

— Dar dumneata, copilliță, care ai părinți?

—Viu pentru amantul meu, pe care părinții mei refusă a și ′l da de bărbat.

—Dar poate că părinții D-le au cuvînt.

—Poate; dar și eu am cuvînt.

—Fapta D-le o desaprobeasă și morala publică și Rațiunea, și Religia și bunul simț.

—Se poate; dar o approbeasă Natura și Inima mea.

—Ce demoralisare!

—Dar Dumneata? Femee cu bărbat!! Ce ′ți lipsește ca să fii fericită?

—Aceea ce nu ′mi poate procura bărbatul.

— Ce nerușinare!

— Și Dumneata aci?!! Dumneata, care ai luat din amor pe bărbatul D-le?.. Dumneata, care treci d′o femee onestă și virtuoasă?

—Cell d′întîiu pas e greu! Un capriciu d′un minut! O suprindere a suffletului, în momente critice;

— Nu poți avea nici o scusă, Doamna mea.

—Am scusa Amorului. Ș′apoi, Angelușa e discretă.

—Secretul numai e secret îndată ce ′l cunosc trei persoane; mai alles secretele de felul acesta! Eu îll cunosc dela un amic, care l′a aflat de la alt amic, și acesta dela amanta lui, care era soră cu amantul unei nepoate a Angelușei.

— În fine, răul s′a făcut!

— Dar se poate îndrepta.

—Tîrziu!

Femei, fără educațiune, fără protectori, fără mijloace, mai pot avea oare care scuse; dar femei ca D-na X.... depre care vorbirăm mai sus, nu au nici o scusă! Poate greși un om odată, dintr′o fatală orbire: a stărui însă în retăcirea sa, este a fi culpabil de bună voe, este a fi criminal cu intențiune.

Tot în acea casă de prostituțiune, afli bărbați onorabili, cari au femei onorabile. Ce caută ei aici? Cari sunt cuvintele lor?

Unul îți respunde că soția sa e lăuză; altul, că omul e variabil din natura sa; altul, că soția lui lipsește la țeară; altul, că soața lui e amalată; altul... fie care se silește a se scusa; dar ce valoare pot avea asemenea scuse în okii omului onest?

Ce veți zice cînd veți afla că în acea locuință de prostituție, bărbați, părinți, frați, împinși de differite interese, prostitue kiar pe fetele, pe soțiile, pe surorile lor?

Ce veți zice cînd veți întîlni în asemenea stabilimente de prostituție, kiar fete cu părinți, dela 10 până la 16 ani? Cine le aduce aici? Servitorii, rudele, sau poate kiar directorii de pensionate. Sîmbătă seara, cînd merg dela pensionat la părinți, fetele se abat pe la mama Angelușa. Duminică seara, cînd elle trec dela părinți la pensionat, se abat pe la mama Angelușa. Adesea ori, noaptea, cînd toți dorm în pensionat, sau în casa părintească,fetele sar zirurile, prin mijlocirea scărilor de sfoară; și vin de petrec cîte va ore la mama Angelușa...

Ce demoralisare! Eată de ce căsătoria azi e așa de desconsiderată!

Țeranul romîn, în limagiul său pittoresc, pe femei ca Angelușa, le numește talpa Iadului.

—Dar noi ce vom deveni, fără mama Angelușa? Noi, holtei? Și noi, cei văduvi? Și noi, cei cu pricini binecuvîntate? ne pot întreba acești oaspeți ai Angelușei.

— Ce fac cei ca voi în statele unde esistă bunele moravuri? Confurmați-vă cel puțin usului din acelle țerri; iar nu imitați tot ce au rău națiunele ce vrem a imita.

J. J. Rousseau zice: „Societatea nu se va reforma, pînă nu se vor reforma moravurile;” deci numai prin famillie se pot reforma moravurile sociale.

Venim la cestiune.

Angelușa cunoștea de mult pe mama Misticescului: o ajutasse la boale; și prin ea, credea că face multe milostenii; căci Angelușa era un cameleon, ce împrumuta toate culorile, după trebuință.

Cînd Misticescu o văzu în casa lui, înțellesse îndată gîndul ei diabolic; se prefăcu însă că nu înțellege nimic; din contra, se purtă cu dînsa cu cea mai mare amabilitate, invitînd-′o a veni adesea în casa lui; descoperi însă mamei salle tot ce știa despre caracterul, trecutul și taptele ei; amînduoi, mama și fiiul, fură cu cea mai mare privigere asupra tutor mișcărilor ei, nelăsînd un minut singură pe Avestița cu Angelușa.

Într′o zi, în lipsa Misticescului, soacra mare se prefăcu cu are trebuință la cuhnie; și intră pe furiș în camera de observațiune a fiiului ei. Avestița rămasse singură cu Angelușa.

—Coconița mami, zisse verigașa, ce frumușică ești! Ești singura femee frumoasă azi în București! Ce mîndru trebue să fie D-nu Alecu! Îmi spunea cineva, care te-a văzut la șosea, că toți, bărbați și femei, au rămas uimiți cînd te-au văzut. Ciar Prințul M.... ar fi zis: „merită să poarte o coroană, această femee sublimă!

—Ai zis Prințul M...?!!

—Ciar aceste vorbe.

—Nu crez.

—Pe viața mea, pe norocirea copiilor mei.

—Cine ți a spus?

Un amic all Prințului, care curteasă pe fiiemea ce vrea s′o ia de nevastă.

—Ai fată mare?

—Am; și este văduvă! Ah! nenorocita! Ea iubia pe bărbatul ei; dar bărbatul ei iubia pe alta, cu care fusesse încurcat înaintea cununiei....

—Tocmai ca Cerbureanu, fostul meu bărbat.

— Ba și ca Domnu Alecu...

— Care Alecu? ”

Verigașa se uită în toate părțile, apoi deskisse ușa și se uită afară.

—Nu ne aude cineva?

— Nimeni. Vorbește fără frică.

—Dar să nu mă spui, coconița mea.

—Nu, nu; fii liniștită.

În tinrețe a avut și Domnu Alecu al D-le un amor, c′o fată pe care o cunosc eu.

—Alecu al meu?

— Negreșit; frumoasă fată! Și mult o iubia!

—Dar.... ce-a fost a trecut....

—O iubește ș′acum, negreșit?

—Nu crez; însă îll văz trecînd tot d′auna pe ferestrele ei; pare că se uită cu jind la fereastra unde plînge canărellul său.

—De unde știi Dumneata aceasta?

— Sunt vecină cu fata aceea.

—Și unde șezi Dumneata?

—Mahalaoa N... Strada V. Nr, casei 13.

—E frumoasă fata aceea?

—Ca un Amoraș.

—Și ce vîrstă are?

— Numai de l8 anișori.

— Mult timp a fost Alecu angajeat cu dînsa?

— Vr′o patru ani.

—A făcut și copii cu dînsa, negreșit?

— Mi se pare c′are o fetiță, pe care o creste în altă mahala.

—Are părinți, fata?

— Numai mamă; și e săracă! Eu crez că, de cînd s′a ′nsurat, D. Alecu nu se mai duceș′acolo.

—Cel puțin, zioa, nu ′l văz pe la ea. Ș′apoi, ar fi și nerod să se mai uite la altă femee, cînd are un îngeraș ca Dumneata, care a rănit kiar inima Prințului M.

— Îți mărturisesc, mamă.

— Dar, te rog, fii tainică, coconița mea.

— Fii liniștită, mamă Angelușă.

— Mersi.

—Soacra mare intră în casă, prefăcînduse că n′a auzit nimic.

Îndată ce Misticescu sosi, mama lui ′i comunică tot ce auzisse.

—Bine! zisse ell, sărutîndu′i mîna.

Misticescu invită pe Angelușa a duoa zi, ca din partea mamei salle, să mănînce la dînsul; apoi la 10 ore seara, se offeri a o conduce a casă la dînsa.

Verigașa nu se temea de nimic.

—Mamă, vrei să mergem puțin la Băneasa? E o lună așa de frumoasă! Ș′apoi, am să ′ți fac o destăinuire, zisse ell verigașei.

—Bucuros, Domnule Alecu; dar să nu întărziem mult, te rog.

—Vom sta la Băneasa numai cît o răsuffla caii.

Ajungînd la Băneasa, Misticescu rugă pe Angelușa a cobori puțin din trăsură, ca să se primble, și tot d′odată să ′i comunice în dumbravă secretul său.

Ajungînd la lacul cell mai retras al dumbravei, Misticescu zisse Angelușei.

— Acum să ′ți comunic secretul meu: nevasta′mi a spus tot ce ′i ai destăinuit Dumneata.

— Ce ′ți a spus?!. întrebă verigașa, galbenă și tremurîndă.

— ′Mi a spus tot ce ′i ai spus Dumneata despre amoreasa mea, înkipuită de Dumneata, care zici că șade lîngă Dumneata, și cu care Dumneata zici c′am o fetiță. Acum crezi că nevasta ′mi a spus totul?

Angelușa începu să tremure ca frunza.

—N′am zis eu nimic, respunse verigașa.

—cu toate ascetea, am auzit eu toată convorbirea Dumitale cu Avestița.

Și Misticescu ′i nară, din cuvînt în cuvînt,tot ce descoperisse ea Avestiței.

—Mai poți tăgădui?

—Nu știu nimic, respunse verigaua.

—A! pui de șarpe! Ai crezut că sunt un bărbat ca aceia alle cărora femei le speculi tu, infamă femee?

Misticescu îi trasse cîteva palme. Angelușa scoasse un țipăt. Misticescu scoasse un pumnal ș-o amenință.

—De vei striga a duoă oară, ești moartă. Birjarul e cumpărut; aicea nimeni nu te aude; te vor afla măine moartă, ca un cîine turbat, la rădăcina acestui arbure.

—Eartă-mă! strigă verigașa, căzînd în genukii.

—Voiu a′ți lăsa o suvenire neștearsă, pentru serviciul ce ai voit a face soției melle.”

Misticescu scoasse un ștergar, ș′o legă peste gură; apoi ′i legă mîinele c′o sfoară, și ′i tăiă nasul cu numnalul.

Dup′aceea, o legă d-un arbure, ș′o lăsă în dumbravă, cu ștergarul la gură

Cînd mama Misticescului află festa ce fiiul ei jucasse verigașei, îll sărută de zece ori, și ′i zisse:

— Ești fiiul meu prea iubit, care ′mi semeni în toate! Pot muri acum, tu nu mai ai nevoe d′ajutorul meu

—Ba să trezești; o soacră ca Dumnata este mîna dreaptă a unui bărbat ca mine.

În seara aceea, medicul casei, care cununasse pe Misticescu, amic sincer și devotat all acestuia, veni într′adins cu nevasta lui ca să ′și joace rolul în această comedie.

Medicul addusse vorba despre femei ca Angelușa; și descrisse p′aceasta atît de bine, în cît însăși Avestița zisse:

—Te rog, Alecule, să înkizi ușa acestei miserabile femei.

— Daca mama va consimți, respunse Misticescu.

—Fiind că stimes pe D. medic, crez tot ce′mi spune; consimț și eu cu plăcere la aceasta, respunse soacra mare.”

Dar Angelușa? Ioniță, servitorul Misticescului, kiar în seara aceea, se dusse strevestit la casa verigașei, și dette unei servante următorul billet, cu adressa fetei Angelușei:

„Aleargă curînd la Băneasa; maica Dumitale este acolo, legată d′un urbore, și cu nasul tăiat.”

Fata alergă, și află pe mamă-sa legată d′un arbure și cu nasul tăiat.

A duoazi șeful poliției kiemă pe starostea birjarilor, spre a′i aduce toate birjele cari fusseseră în seara trecută la Băneasa. Birjarul cu pricina era frate de cruce cu Ioniță, servitorul Misticescului. Ell respunse că n′a fost la Băneasa în noaptea aceea. Cei-lalți, cari fusesseră, respunseră că nu știu nimic despre ceea ce′i întreba.

Angelușa rugă atunci pe șeful poliției a strîmtora pe servitorul Misticescului, spre a afla della ell No. acellui fiacru. Ioniță măturisi că Misticescu în seara aceea a eșit cu biriea No. 33. Într′adevăr,Ioniță, după plecarea Misticescului, în veșmintele acestuia, s-aruncă în trăsura No. 33, ce trecea pe din-naintea porții, și se primblă o oră pe la Herăstrău.

Birjarul No. 33 mărturisi ceea ce spunea Ioniță.

Prinde orbul, scoate okii. Fapta era un fapt împlinit.

Angelușa îngiți hapul, dar hotărî să′și resbune; nasul ei fu lipit la loc, dup′o carantină de căteva luni. Cu toată silința verigașei d′a nu transpira secretul, secretul transpiră; căci îl știau Misticescu, servitorul acestuia, biriarul, Angelușa și fiie-sa, șeful peliției și mama Misticescului.

Cînd un lucru îll știe trei inși, îl știe trei sute; dar cînd îll știe șeapte înși, îll știe toată lumea

CAPITOLU XVII. Poliția conjugală

Ca ori ce guvern, despotic sau constituțional,guvernul conjugal urmeasă a avea și ell poliția sa.

Poliția Misticescului erau servitorii săi: două femei și duoui bărbați.

Ioniță, fidelul său Argus, era directorele poliției salle secrete. Subt ordinele lui erau Dragomir, grădinarul, care îmbătrinisse în casa părinților Misticescului; era Safta, soția lui, care servia pe mama Eroului nostru de duoăzeci de ani, cu devotament; în fine, era Măriuța, fata din casă a Avestiței, cu care lectorul a făcut cunoștință în partea I, Capitolu VII all acestei opere.

Bucătăreasa, anume Anastasia, era bănuită; de aceea femeea aceasta era sub d′aproape privigere a lui Ioniță, care respundea despre fidelitatea tutor servitorilor, ce′i recomanda ell, luîndu′i pe garanța sa. Servitorii cei fideli erau bine plătiți, pentru devotamentul lor către capul familliei; dar și pedepsiți cînd s-ar fi dovedit de rea credință.

Cu ce măsură vei măsura cu aceea ți se va măsura.

Misticescu nu uitasse că soția sa fusesse mai ′nainte soția altuia, pe sare ell o scosesse din minți; știa încă că Avestița se perfecționasse în școală lui. Vezi Capitolul Viii din partea I. Leul avea a face c′o Bulpe bătrînă. Cu toate acestea. Misticescu era un Palmerston conjugal.

Conform Art. IV din Convențiunea Conjugală, care zice: „ori ce act all femeii trebue cunoscut de bărbatul ei, sub pedepsă de desfacere a căsătoriei,” Avestița nu putea face un singur pas, afară din casă, fără consimțimîntul Misticescului; iar în lipsa lui, fără approbarea Soacrei mari.

Asemenea, ori ce epistolă, espediată sau priimită d′Avestița prin poștia mică sau poștia mare, trebuia văzută de bărbatul ei, care era dator și ell a arăta Avestiței scrisorile ce priimia sau espedia.

Cînd o femee are un bărbat ca Misticescu, care, în casă este păiajenul în mijlocul pînzei salle meșteșugite; cînd acea femee nu poate face un singur pas, afară din casă, fără soacra mare; cînd în fine acea femee nu poate trimite nici priimi vr′o epistolă, fără a nu fi controlată de bărbatului ei; femeea aceea, fie kiar arripa Satanei, nu va putea împodobi așa lesne pe bărbatul ei cu coarnele Minotaurului; afară numai daca va oțărî să ′l addoarmă într′adins; dar atunci; un bărbat ca Misticescu nu va fi înșellat decît odată; ș′apoi nevasta va cădea într′o cursă ca aceea de care am vorbit în Capitolul XII, partea I din această operă.

Avestița, în urma cellor descoperite de Angelușa, oțărî a se ′ncredința singură d′adevăr; prin urmare, se destăinui Măriuței, fata ei din casă, p′a căria fidelitate gîndia că poate conta; dar confidenta ei era amanta lui Ioniță, pe care ′l iubia și de care se temea. Ea comunică drăguțului ei planul Avestiței; și fidelul servitor îll comunică Misticescului.

Planul Avestiței era acesta; într′o seară, pe cînd și soacra și bărbatul vor lipsi d′a casă, ea și cu Măriuța, în costum bărbătesc, vor merge a se assigura în persoană de celle descoperite d′Angelușa.

Misticescu întinse mrejele salle. Mama lui se dusse într′o seară la o amică a ei; iar Misticescu anunță pe soția lui că se duce și ell la un amic all său, unde va întîrzia poate mai multe ore. Occasiunea se presinta de sine: Avestița se grăbi a profita d′această occasiune favorabilă.

Cum plecară bărbatul și soacra, Avestița trimisse pe confidenta ei a ′i adduce un fiacru; Măriuța se ′nturnă peste un cart d′oră, zicînd că n′a putut găsi nici unul.

Atunci Avestița, însoțită de Măriuța, amîndoă în vesminte de bărbat, cu favorite și cu mustăți artificiale, cu șăpci în cap și cu cîte un baston în mînă, plecară -pe jos, ca duoi aventurieri.

Angelușa întinsesse și ea cursele ei: în toate serele, duoi argați devotați așteptau la poarta casei unde se bănuia a locui înkipuita amantă a Misticescului, cu ordin ca, cum va vedea o femee că s′oppreste la poartă, sau intră în curtea acellei case, să′i arunce o manta în cap, s′o ia în brațe, și s-o înkiză în acea casă, dîndu′i îndată de știre. Diavolul propune și Dumnezeu dispune.

La cinci sute de pași dela locuința sa, Avestița se ′ntîlni pept în pept cu Misticescu, ce era însoțit de fidelul seu servitor. Femeile deconcertate, apucară p′altă stradă. Ioniță se luă după elle,mi pusse mîna pe Măriuța; iar Avestița o tuli d′a fuga, și intră într′o stradă obscură.

—Domnule, aleargă, te rog, după omul acella, strigă Ioniță, care ′și jucă rolul de minune.

—Cine e acella? întrebă Misticescu cu indifferință.

—E un rival all meu.

Misticescu alergă și pusse mîna p′Avestița.

—Alecule! zisse nevasta, eu sunt!...

—Tu, Avestițo?! În costumul acesta?!

—Îți voiu mărturisi tot adevărul; lasămă să mă ′ntorc a casă. A! ce nebunie!

—Esplicăte, te rog.

—Vine Ioniță... Dă ′mi drumul...

Într′adevăr, Ioniță venia singur. Misticescu dette drumul Avestiței, care se ′ntîlni cu Măriuța, ș′apucară drumul spre casă, urmărite la trei sute de pași de Misticescu și de Ioniță.

—Te-a cunoscut, Ioniță? întrebă Avestița pe confidenta ei.

—M-ar fi cunoscut daca un gardian nu săria la țipetele melle; cum a văzut pe gardian, Ioniță a fugit. Dar pe Dumneata te a cunoscut Domnu Alecu?

— Nu, căci am fugit.

— A! ce nenorocire! Am scăpat prin urekile acului.

—Ce facem acum?

—Ne ′ntoarcem a casă.

—Ne a eșit popa înainte.

—Femeile, sosind acasă, lepădară iute veșmintele de ball mascat, și ′mbrăcară costumul lor cell natural.

Peste un cart d′oră, sosi și Misticescu.

— Ce ′nsemneasă aceasta? întrebăel pe soția lui.

— Alecule, te assigur p′onnoare că ′ți voiu măturisi tot adevărul.

—Te ascult, respunse bărbatul serios.

Avestița făcu o sinceră contessiune.

—Sunt culpabilă; aștept pedeapsa, termină ea. Nesupunerea mea are o scusă: gelosiea. Te iubesc! Este o crimă?

—M′ai insultat, Avestițo, respunse cu amărăciune bărbatul ei. Nu poate fi amor, unde nu este încredere: și încrederea implică stima. În urma cellor aflate de la medicul nostru despre acea femee meprisabilă, nu′ți mai era permis a mai bănui fidelitatea mea. Urma să′mi descoperi secretul tău. N′ai făcut′o; așa dar, numai mă stimeși; lipsind stima, amorul a încetat.

—Alecule! Am greșit; dar sunt innocentă! Te iubesc așa de mult, încît gelosia și curiositatea au întunecat mintea mea. Acum văz emminența pericolului. O! la ce am fost espusă! Puteam să fiu insultată de vr′un om de rînd; puteam fi dusă la commissiune de vr′un gardian beat... O! Dumnezeule! din ce am scănat! Și cît sunt de fericită că tu, Alecule, ai fost destinat a′mi scăpa onnoarea și d′astă dată!

Ea căzu la genukii bărbatului, și vărsă lacrămi de căință. Bărbatul o ridică.

— Și cînd ai ști-tu ce te aștepta la casa aceea unde infama de Angelușă ′ți a spus că locuește înkipuita mea amantă! Ca să te încredințeși, vom merge împreună acolo...

—O! nu, nu, Alecule!.. Te crez... Nu voiu să te espui pentru mine.

—Tu singură puteai fi espusă; cu mine, ești în singuranță. Nu te teme.

Misticescu ordonă să′i adducă un fiacru, și pleacă cu soția și cu Ioniță la casa din dreptul Angelușei. Aci duoi argați medeau la poartă și fumau. Cum se opri trăsura, cei duoi argați s′appropiaruă și se uitară în trăsură; văzînd însă un bărbat ș′o femee se trasseră înapoi.

—Cine șeade în casa aceasta? întrebă Misticescu pe unul din cei duoi păzitori.

—O cocoană, respunse unul.

—Cum o kiamă?

—Ce ′ți pasă?

— Voi sunteți d′aici?

—D′aici.

Misticescu făcu semn cociului să plece.

— Daca aci ar ședea țiitoarea mea, observă Misticescu soției salle, acești argați m-ar cunoaște, și mi s-ar suppune.

— Am înțelles totul. Îți mărturisesc. Ești angelul meu custode! Sunt culpabilă că te am putut bănui un minnut. Mă ierți, nu e așa? zisse ea, sărutîndu′i mîna.

—Te-am iertat! respunse ell, îmbrățișînd-o ca un tată pe fiiul său pocăit.

Din minutul acella, Avestița avu o deosebită încredere și stimă în allesul inimei salle.

Cu toate acestea, resbunarea Angelușei colcăia în peptul ei, ca lava în sînul vulcanului; văzînd că toate mijloacele salle de resbunare nu reușesc,întinse Misticescului o cursă infernală.

Înkirie o casă în fața locuinței Misticescului, și pusse să locuiască în acea casă un nepot all ei, devotat, anume Gușter, căruia i dette, cu numele de soție, o fată din institutul său, cum și servitorii și banii trbuincioși pentru realisarea planului său. Eată și instrucțiunele ce priimi nepotul de la mătușica lui.

A se ′mprieteni cu Misticescu, spre a putea frecanta casa lui; a se sili, prin ori ce mijloc, a trage în partea sa pe servitorii Misticescului, iar mai cu seamă pe femeea din casă a Avestiței; a face p′Avestița să viie în casa lui într′o seară; daca nu va putea adduce p′Avestița, s′adducă pe bărbatul ei.

Îndată ce ′i va apuca în casă, i va învita în cutare cameră, unde va fi o trapă; ei vor cădea în pimniță, unde duoi argați fideli i vor lega și le vor astupa gura. Atunci va da de știre Angelușei.

Misticescu, care văzusse p′Angelușa la vecinul ei, și care era foarte bănuitor, însărcină pe d′o parte pe fidelul său servitor a se împrieteni cu fata din casă a pretinsei soții a lui Gușter; iar pe d′alta,împărtăși Avestiței temmerile salle în această privință, rugînd-o a fi cu luare aminte.

Într′o zi Ioniță află dela femeea din casă a lui Gușter, că, în toate nopțile, trei ungureni țepeni pîndesc pe Misticescu, lîngă casa lui Gușter, cu ordin d′a ′i trînti o manta în cană, ș′al adduce pe sus în casa vecinului.

Dup′o lună, dela această descoperire, Ioniță comunică Misticescului următoarea convorbire între Angelușa și nepotul ei, auzită de femeea din casă a acestuia, cu care Ioniță s′afla în strînsă legătură.

—N′am putut face nimic, zicea Gușter; fiind că se păzește.

—Ai fost la dînsul a casă? întrebă Angelușa.

— De trei ori pînă azi; și ell n′a venit nici odată, cu toate invitările melle ș′alle nevestei.

—Să nu pierdem curagiul.

—Eată un alt plan. Pretinsa ta nevastă se va preface bolnavă; tu vei alerga într′o seară la vecinul tău, în lipsa lui d′a casă; și vei ruga p′Avestița să viie un minut la tine, dorind s′o vază soția ta, ce este pe patul morții. De va veni ea, o vei addormi cu cloroform, ș′o vei înkide într′o cameră, dîndu′mi de știre printr′un argat. De va veni ell, îll întroduci în camera cu trapa; și cum va cădea în pimniță, îmi dai iarăși de știre. Ai îngrijit să pui paie în pimniță, sub trapă?

— Un carr de paie am pus.

—Bine. Îmi trebue Avestița nevătămată, pentru Prințul M.... care pentru aceast vînat ′mi a propus o sută de galbeni.

— Din cari jumătate sunt ai mei?

— Toți sunt ai tăi.

— Să trăiești, mătușică! Să presupunem însă că vînatul e prins; ce facem cu ell?

—De vom pune mîna p′Avestița, carîta Prințului va veni s′o, ia ș′o, va duce la dînsul a casă.

—Să presupunem că vînatul nu dă în cursă.

— Atunci, într′o seară, te duci cu nevasta ta la sintrofie la Misticescu. Sper că veți fi numai voi musafiri în seara aceea. Adduci vorba de ape mirositoare; scoți o sticluță din busunaie, în care se află cloroform; torni kite va picături pe batista Avestiței, a soacrei mari și bărbatului. Peste cîte-va minute, toți vor addormi somnul drepților. Trăsura Prințului va aștepta la poarta ta, dinpreună cu cei trei servitori devotați: unul din ei se va assigura de loniță, fidelul buldog all Misticescului; altul va păzi la poartă ca să nu intre nimeni în curte; ș′al treilea va lua pe umeri p′Avestița, ș′o va pune în trăsură; apoi va lua și pe bărbatul ei, și′l va adduce aici, unde eu voiu aștepta resultatul.

—Dar daca poliția descopere?....

—N′avea teamă: totul se va face mușama.

—Ne protege Prințul N.... care are mare influință....

—Dar daca nici planul acesta nu reușește?

— Mai eată unul, care trebue a reuși.

Pe cînd bărbatul lipsește seara d′a casă, unul din servitorii noștrii, în costum de subcomissar, intră repede în camera soacrei mari, sau a Avestiței, și le anunță că Misticescu a fost răsturnat de trăsură, și se află mai mort în cutare suburbiu; și că Commissarul acellei despărțiri l′a trimis să anunțe această tristă veste nevestei salle, invitînd-o să viie în cutare stradă, la cutare casă, unde e depus murindul; ca să fie crezut subcommissarul, va înfățișa vr′un obiect oare care d′alle Misticescului; bunioară, bastonul, sau o batistă, pe cari ni le putem procura e la vr′un servitor d′ai săi, pentru cîți-va galbeni. Soacra și nora vor alerga la locul însemnat, cu birja addusă într′adins de sub commissar; și eată vînatul în cursă!

—Acest plan e mai sigur, și fără pericol.

Misticescu, aflînd acestea, întinse și ell mrejele salle. Comunică mai întîiu Avestiței ceea ce trebuia să știe ea, ruginde o a fi cu privegere, neprimind pe nimeni în lipsa lui d′acasă, și necrezînd nimic din celle ve va auzi despre dînsui.

Ipocomissarul acellei despărțiri era un vekiu cunoscut all Misticescului; acesta i descoperi complotul Angelușei, și alanul său de apărare. Eată acest plan:

În zioa otărîtă. Misticescu va invita la sine pe vecinul său; ilocomisarul va fi înștiințat, și va aresta mai întîiu pe cei trei servitori devotați ai Angelușei; apoi va sta cu cîți-va gardiani ascunși în casa sa. Misticescu și medicul casei vor observa toate mișcările lui Gușter, după ferestruea artificială.

Ioniță, servitorul Misticescului, va încide ușa de la scară, îndată ce Gușter și soția lui vor intra în salonul de priimire.

Gușter dette în cursa ce întinsesse ell Misticescului. Zioa otărîtă pentru realisarea planului fu ficsată. În seara acellei zille toți actorii erau la postul lor.

Gușter și pretinsa lui soție se presintară în salon; mama Misticescului lipsia; nurora ei priimi pe oaspeți.

—Dar vecinul? întrebă Gușter curios.

— A eșit puțin, pentru o trebuință grabnică; a zis ca să′l așteptăm cu ceaiul. Pînă atunci, vom juca loton.

Gușter mulțumi lui Satana d′occasiunea favorabilă ce′i presinta, spre a pune în lucrare diabolicul său plan; fără a întîrzia, addusse vorba de apele mirositoare, scoasse din busunar sticla cu licoarea addormitoare, și ceru voie a vărsa cîte va picături pe batista Avestiței.

Peste cîte-va minute, Avestița era addormită.

Medicul și Misticescu observau, după gaura praticată în păretele camerei Misticescului, toate mișcările lui Gușter; cînd acesta eși din cameră ca să dea ungurenilor semnalul, fu întîmpinat în capul scărrei de gardiani și de ipocomisar, cari îl legară, din preună cu pretinsa lui soție, după ce le luară sticla cu cloroform. Gușter și complicii lui fură înkiși în noaptea aceea la arestul poliției; dar Guster înștiință pe Angelușa printr′un dorobanț, și verigașa alergă la Prințul; acesta, prin mijloacele salle, făcu nevăzuți pe criminali, kiar în seara aceea.

A duoa zi, copoii Poliției căutau în tot locul pe criminali, cari nu se mai găsiră. Ipocomisarul, care era amicul Misticescului, ′i zisse aduoazi:

— Mi s′a poruncit a tăcea, sub pedeapsă de destituire. Sunt sărac, și cu famillie grea; puncte în posiția mea!

Misticescu oftă și tăcu.

CAPITOLU XVIII. O lovire de stat conjugal

Abia Misticescu scăpă d′un pericol, ș′un alt pericol mai mare îll amenința.

Între adoratorii Avestiței, cell mai periculos, pentru titlul său și posițiunea sa socială, era Prințul M... un fel de Don Juan. Ell văzusse p′Avestița la șosea, și se înamorasse serios de dînsa. Văzînd că nu poate reeși prin Angelușa, alergă la alte mijloace, demne d′o beizade.

Se′ncercă mai întîiu a tîri pe Misticescu într′un complot politic; dar nu reeși. Scopul său era să facă a se trimite bărbatul Avestiței în esiliu, la o mănăstire depărtată, ca astfel să ′și poată ajunge ușor scopul său infam.

Acesta e un mijloc commod pentru cei mari spre a scăpa de bărbații jor rivali. Astfel, sunt cîțiva ani, boerul K..... mijloci a se trimite la o monastire de peste Olt bărbatul amantei salle: pre țestul era că bărbatul amenințasse viața tatălui său; adevărul era, amorul boerului pentru soțiea acellui infortunat bărbat.

Nereușind nici planul acesta, Prințul M... alergă la alt mijloc.

Promisse un post avantagios unui văr all Avestiței iar soției acellui văr i făcu un present d′o sută ducați; și printr′înșii speră în fine a′și ajunge scopul său. Vărul acesta se numia C. Craidonescu; iar soțiea lui Elisa: amînduoi depravați, și deprinși în arta de verigași.

Elisa știu a ′și attrage încrederea mamei Misticescului ș′a soției salle; iar Craidonescu, affecțiunea vărului său.

Odată sau de duoă ori pe săptămînă, Craidonescu și soțiea lui mergeau regukat la Misticescu ca să petreacă serile celle lungi de iarnă; jucau loton sau Wist, sau cîntau la piano. Elisa cînta din gură de minune.

Într′o-zi, Elisa pîndi un moment favorabile ca să sondese pe vara ei.

— O să ′ți communic ceva important, zisse Elisa către Avestița; dar, te rog, secretul să remîie înkis în înima ta.

—Să vedem, respunse Avestița.

— O amică a mea de pensionat m′a assigurat că Prințul N.... este înamorat foc după tine.

Se poate; dar eu îmi iubesc bărbatul, pe care l′a alles inima mea, și care pînă azi nu ′mi a dat motive d′all disprețui.

— Ai cuvînt; dar eu ași fi mîndră să fiu iubită d′un Prinț ca Prințul M...!

— De gust nu ′n cape dispută.

— Ești prea scrupuloasă. Femeea este un arbure de paradis, alle căruia fructe sunt amorurile; fructele se consumă, arburul remîne. Totul este ca să ′și facă cineva o plăcere fără pericol. Passărea nu lasă urme în sborul ei, nici peștele în apă; prin urmare, secretul în amor este a imita sborul păsserei și umbletul peștelui. În fine, ași dori să te văz între patru oki cu Prințul M... Sper că atunci ′ți ai skimba gîndul. Se zice că este un bărbat perfect, sub toate privințele; a întors creerii femeelor pretinse virtuoase; tu singură ai săgetat inima lui. Ce fericire!

—Și ce dovadă poți avea despre aceasta?

—Vrei dovezi?

—De curiositate, da.

—Amica mea îmi spunea că ell va incerca a′ți face declararea amorului său înscris.

—Și prin cine ′mi ar putea trimite billetele?

—Occasiunele nu lipsesc amoresaților. Cine vrea, poate.

—Verișoară, să skimbăm vorba. Iubesc și stimes p′Alecu; nu știu pentru ce l′ași skimba, fie kiar p′un Prinț!

—Pentru ce? A fi adorată d′un Prinț!

— Cînd te ar auzi Alecu vorbind astfel!

— Afară numai daca nu ′i vei spune tu.

Soacra mare intră în salon.

Avestița, care era o femee foarte vanitoasă, începu a se gîndi, fără voea ei, la possibilitatea amorrului ei cu Prințul M; obstacule erau multe mari și serioase; dar cînd femeea voiește, toate obstaculele cad.

În altă zi, Elisa, resfoind o carte a Avestiței,dette peste un billetdulce.

—A! te am prîns, ipocrito! strigă Elisa. Ce însemneasă billetul acesta?

—Nu știu nimic.....

—Era un billet în versuri della Prințul M cu următoarea coprindere:

Tu ești roșă de grădină. Eu sunt flutur tricolor: Tu prin mine ești regină, Eu prin tine gust′ Amor.

—Bravo! zisse Elisa. Prințul M... e și poet!

—Astea sunt minunele talle, respunse Avestița, încîntată, sorbind cu okii scriptura frumoasă a Prințului. Avestița avea slăbiciune de poeșii.

—Te ′nșelii, verișoară!

—P′onoare?

—Pe onoare.

—Verișoarele rîsseră amînduoă.

—Cine ′ți a dat billetul acesta? întrebă Avestița curioasă.

—Nu știu, respunse Elisa serioasă.

—Fii francă, ca mine.

—Așa dar îll iubești?

—Pe cine?

— P′autorul acestor versuri.

—Cine este?

—Să presuppunem că e Prințul M...

—Așa dar tu ai pus billetul acesta în cartea mea?

— Și cînd ar fi așa?

—Cunoști dar pe Prințul M...?

—Să presuppunem că ′l cunosc.

—Prin ce întîmplare?

—Să presupunem, prin bărbatul meu.

—Așa dar s′a destăinuit ție?

—Să presupunem c-ar fi așa. Tu n′ai fi fost d′asemenea onnoare flatată?

—Cînd ar ști Alecu!

—Și cine ′i poate spune?

—Cunoști tu p′ Alecu all meu?

—Ca și tine, daca e vărul meu.

—Vorbește mai încet.

—Ce! ești spionată?

—Nu; Alecu mă stimeasă. Stima implică încrederea...

—Nu și amorul.

—Ești Geniul meu cell rău.

— Și tu, zeitatea Prințului M... A! Verișoară! Cînd ai ști cît te iubește! Este un bărbat complet; plus, titlul de Prinț, și fortuna unui Prinț; și... etc.

— Și ce garanție ar putea avea o femee?..

— Parola lui de Prinț; și daca vrei, kiar garanție materială, că va fi soțul tău legitim.

—O promissiune înscris în felul acesta?

— Vrei s′o ai?

—Se zice c-ar fi un Don Juan...

—Calomnie!

—O! ′mi e frică, verișoară.

—De cine?

—De cugetul meu!

—Copillărie!

— Alecu mă va disprețui.

— Prințul M... te va despăgubi.

— A! Eliso! Ce rău ′mi ai făcut!

—Îngrato! În loc să′mi mulțumești.

—Amorul Prințului M.... esaltă creerii Avestiței: ea căzu la așternut. Medicul casei descoperi bărbatului că causa răului era morală. Misticescu începu a bănui; pîndi, și se ′ncredință d′adevăr.

După duoă săptămîni de la convorbirea de sus, Avestița trimisse un billet Elisei cu următoarea coprindere:

Verișoară,

—Te doresc din sufflet, ca floarea ofilită rooa dimineței! Presința ta ′mi este necessarie. Care e causa nevenirii talle pe la mine d′o septămînă? Respunde′mi o vorbă despre tine.... Aibi toată încrederea în adducătorul.

Vara ta devotată.

Avestița.

P. S. Te aștept de seară cu ceaiul.

Elisa respunse Avestiței:

Iubită Verișoară!

Sunt în așternut de cinci zille; dar nu te am uitat: dovadă, aceasta... Bărbatul meu e foarte occupat; d′aceea nu te am cercetat. Daca poți, vino tu de seară la noi, cu vărul și cu mama soacra. Suntem singuri. Te aștept; pînă atunci, te îmbrățișez d′o mie de ori. Respude de poți veni.

Vara ta,

Elisa

Pe lângă biletul acesta, Elisa trimitea Avestiței și un alt billet din partea Prințului M.

Eată coprinsul acelui billet:

Angelul meu

Amica mea, și a dat viața numai cu trei cuvinte: Ea te iubește! Este oare adevărat? Ași da eternitatea pentru amorul tău angelic. Ași dori a te assigura și verbal despre ceea ce-ți a comunicat E. Ne vom putea întîlni la dînsa? Te vei încredința singură că noblesse oblige

Adoratorul tău sincer

P.... M....

Măriuța dete amândouă billetele în mîna Misticescului, care, după ce scoase două copii după elle, le dete înapoi Măriuței ca să le dea Avestiței.

Nevasta arătă bărbatului billetul Elisei, săruind a merge cu toții în seara aceea la verișoara ei, care suferia, biata femeie!

Misticescu răspunse că în seara aceea nu poate, fiind că va conduce pe mama sa la o vechie amică a ei, unde va sta cîte va ore, în care timp ell are a întâlni un amic all său pentr afaceri politice.

Kiar în seara aceea, Avestița scrise Elisei

Nu pot veni astă seară, fiind că Alecu și mama vor lipsi de acasă între 8 și 10 ore

La revedere!

Vara ta iubită,

Avestița

Cuvintele subliniate în billetul acella all Avestiței însemnau: „Prințul poate veni la mine deseară, între 8-9 ore”

La șapte ore și jumătate, Misticescu și mama lui plecară d-acasă. După ce lăsă pe mama lui la o amică de-a sa, ell se înturnă pe furiș și intră în camera lui Ioniță, de unde, prin trappa ce din plafond, se urcă în camera sa de studiu. Aci se pusse la pîndă. Ioniță pîndia în camera de jos.

La 8 ore și jumătate, Prințul M.... însoțit d’ un argat numai în fir, intră în salon, anunțat de servitorul său devotat.

Avestița romase ca o statue!

Prințu’ i sărută mîna:

—Amorul este un zeu, zisse ell surîzând.

— Prințul M... la mine! la această oră!... îngînă Avestița skimbînd toate fețele Curcubeului.

— Contra ettiketei, ce e drept; dar scussele nu lipsesc celor ce iubesc cu înfocare.

Prințul o luă de mînă.

—Ce mîini adorabile! Într’ adevăr ești sublimă! Auzeam și nu credeam! Te’ am zărit la șosea, ca un fulger de fericire! D’ atunci, addio pacea inimii mele! Cînd ai ști, Avestițo, cît te iubesc!

Misticescu, văzînd că se îngroașă gluma, eși din camera sa binișoru, tuși de vreo două ori, kiemă pe Ioniță, i dete ordin să se ducă s-adducă pe mamă-sa de la cutare amică, și intră în salon.

— Prințul M..., exclamă bărbatul, oprinduse în pragul salonului.

—Eu însumi, domnule Misticescu, zisse Prințul sculînduse și întinzînd mîna bărbatului.

Nevasta era în celă-lalt colțu allu salonului, cînd pînă aci ședea gură în gură cu adorratul ei prințiaru.

— Mare onoare, Măria-ta!... zisse în ironie bărbatul.

—Sunt venit c′o missiune straordinarie; d′aceea și timpul visitei melle este straordinariu. Ași dori să vorbim....

Avestița înțellesse, și eși din salon, cerînd Prințului scuse. Curioasă ca moașa Eva, ea ascultă la ușa salonului.

— A! mon cher ami, începu Prințul serios, voiu intra d′a dreptul în materie. Ești implicat într′un complot politic....

— Eu, Măria ta?!!..

— Am onnoare a vorbi cu D. Misticescu?

— Eu însumi, Măria ta.

— Ei bine! Pe nedrept, îmi place să crez, ești bănuit a face parte dintr′un complot. A propos! Am o scrisoare della soacra D-le.

Prințul îi întinse o epistolă, cu următorul coprins:

— Alecule mamă!

Măria Sa Prințul M.... bun amic cu reposatul bărbatul meu, m′a assigurat că Guvernul ar fi descoperit, un complot ca all lui Bontilă, de sub Ministerul Ion Ghica...., în care complot ai fi și tu implicat. Neputînd veni în persoan, fiind nedispusă, rugaiu pe Prințul M... a veni să vă anunțe aceasta. Îți poate fi d′un mare ajutor....

Vorbește ′i cu inima deskisă....

Vă sărut p′amînduoi tandrement.

Mama Voastră.

Misticescu rîsse.

— Îți mărturisesc, Măria ta, de interesul ce porți familliei melle; crede însă că complotul, daca va fi esistînd, nu′l vor urzi cei ca mine; ci aceia cari au interes la desordine, adică, Demagogii sau Oligarhii.... Eu sunt democrat, pur sang.

—Nu mă ′ndoesc, observă Prințul, deconcertat.

—Am auzit și eu că s-ar fi urzind un complot politic, ca cell dela 23 Ianuarie 1859; și că autorii mascați ai unor astfel de comploturi s-ar fi servind cu țerani din districtul Ilfov; și ce e mai grav, kiar cu săteni după moșiea Măriei talle....

—Este adevărat, respunse Prințul

—Dar 1862 nu este 1859.

—Și care poate fi scopul perturbatorilor?

—A sili pe Domnitor ca să kieme la putere, pentru 24 Ianuarie viitor, pe capii esaltați ai perturbatorilor de meserie.

—Ești bine informat, Domnule Misticescu?

— Ca și Măria ta, ca toți cari se occupă de politică. Dar perturbatorii nu fac, prin asemenea mijloace nelegale, de cît trebile Oligarhiei ș′alle Diplomației.

—Sunt fericit, crede, că Dumneata desapprobeși asemenea procedări illegale, fatale kiar ordinei și libertății. Pot dar assigura pe onorabila D-le soacră că nu e nimic, ca să se liniștească?..

— O assigur, căt despre mine.

După alte convorbiri neinteresate, Prințul plecă, scusîndu-se pentru libertatea ce ′și a luat a veni, la o asemnea oră, pentru prima oară, în casa D. Misticescu.

—Ținta justifică mijlocul, respunse bărbatul.

—Permiteți a veni să vă văz cîte odată?

—Mă simț onorat, Măria ta....

—Care sunt orele D-le disponsibile?

—Seara, tot d′auna.

—Adio!

Misticescu însoți pe Prințul pînă la scarră.

A duoa zi Misticescu crezu c′a sosit timpul favorabil pentru o lovire de stat conjugal. Luă un aer grav în okii soției salle.

— Avestițo, dă′mi, te rog, keile della garderoba ta.

—Pot să știu și eu pentru ce? întrebă nevasta, deviind pallidă ca frunza de toamnă.

—Vei afla îndată.

Avestița căută keile o semi-oră, și nu le găsi.

Misticescu kiemă pe Ioniță.

—Dutte dă′mi addu un lăcătuș. Spune-i care are să deskiză un dulap de haine.

—Am înțelles, Domnule.

—Să nu vii fără lăcătuș.

—Prea bine, Domnule,

În timpul acesta, Misticescu făcu sentinellă lîngă gardebora nevestei.

—Ce ′nsemneasă aceasta? îll întrebă Avestița, plină de neodină și de curiositate.

—Vei vedea. Ai puțină răbdare.

Lăcătușul veni și garderoba fu deskisă; în garderobă era o rokie de iarnă; în acea rokie era un busunar: în acell busunar erau billeteledulci alle Prințului M.... către Avestița.

— De unde sunt billetele acestea? întrebă bărbatul.

—Alle Elisei: mi le a dat să le citesc.

— Avestițo, nu spui adevărul.

—Dovedește din contra.

—Bucuros, fiind c′o voiești.

Misticescu kiemă pe Măriuța ș′o magnitisă în okii Avestiței: magnetisata descoperi tot adevărul.

— Avestița remasse îmmărmurită.

CAPITOLU XIX. Soacra mică

Soacra mică, fată și soție de boer din protipendata, era o femee vanitoasă și depravată; în junețea sa avusesse multe intrige scandaloase; iar la bătrînețe consimția a juca uneori rolul mamei Angelușei.

Misticescu, care cunoștea trecutul ei, o visită foarte rar; și pîndia adesea occasiunea cînd ea lipsia d′a casă, ca să′i lase carta sa de visită ș′a nevestei salle; ea simțisse această răceală, sau mai bine acest dispreț all ginerelui seu; și ′i plătea cu aceeași monedă.

D′odată însă soacra Misticescului începu a arăta ginere-său o affecțiune deosebită; de duoă ori pe septămînă, ea visită pe fiie-sa; odată pe septămînă, invita pe ginere-său la masă și la serate musicale; apoi făcea presente scumpei salle fiie; iar gineri-său i făcu present niște arme veki istorice, pe care bărbatul ei le avea suvenire de la persoane istorice. Avestița se mira d′această liberalitate.

Misticescu înțellesse gîndul soacrei salle, dar se prefăcu că nu pricepe nimic.

Toate aceste liberalități veniau della Prințul M..... prin soacra Misticescului; Prințul devenia din zi în zi mai înamorat de soțiea acestuia, pe care doria s′o possede, cu ori ce preț.

Cu toate acestea, Misticescu frecanta rar cassa soacrei salle, refusînd, sub diferite pretesturi, invitările ei la masă, la balluri, la soarelle; ell aflasse multe lucruri de la Măriuța, care servia acum pe soacra lui; pîndia dar o ocasiune ca să dejoace planurile ei sinistre: căci scopul ei era a addormi pe ginerile ei prin opium, ș′a înlesni astfel Prințului întâlnirea lui cu fiie sa.

Mama avusesse mai multe convorbiri cu fiie-sa în privința Prințului, care trimissesse Avestiței mai multe epistule prin Măriuța; toate acelle epistole erau în mîna bărbatului, iar Prințul era încredințat că acelle billete erau bine priimite de amanta lui.

În seara cînd soacra spera a esecuta planul ei, Misticescu se prefăcu ammalat; soacra mică alergă la dinsul spre a se încredința de adevăr, și′l află în așternut; amînă esecutarea planului ei, iar Misticescu otrări a pune îndată în lucrare planul său.

Sub pretest de durere de cap, bărbatul rugă pe soția lui să scrie următorul billet către un avocat al său. Avestița scrisse ceea ce urmeasă sub dictando bărbatului ei:

Amice.

Mîine seară, între 9 și 10 ore, să te afli la D. M, strada P., Nr, casei 10, spre a se consulta în pricina știută, avînd toată încrederea în

Amicu tău devotat.

— Pînă voiu suscrie eu acest billet, zisse bărbatul soției salle, fă bine și ′mi addu un pahar cu apă; și kiamă și pe Ioniță.

Avestița eși; iar Misticescu vîrî iute în busunar billetul scris de nevasta lui; și băgă într′o copertă un alt billet, ce′l avea pregătit, tot către avocatul său, și lipi coperta cu ceară roșie.

Avestița intră, însoțită de servitor, care adducea apă.

Scrie, te rog, adressa p′această copertă, zisse bărbatul nevestei.

Avestița scrisse adressa; și Misticescu dette billetul lui Ioniță, ca să′l ducă la cutare avocat, și s′aducă respuns.

Peste cîte va zille, Misticescu prefăcu în billetul scris de Avestița pe amicu tău de votat în amica ta devotată; apoi băgă billetul într′o copertă, pe care scrisse inițialele P... M....; și′l dette lui Ioniță.

—Vei da acest billet, i zisse ell, Măriuței, ca să′l dea în mîna Prințului M....; ea va adăoga din gură că Avestița îll așteaptă mîine seară la locul arătat, între o și 1o ore; și că′l roagă să′i spuie daca poate veni, ca să știe cum să se regulese; va adăoga încă că bărbatul ei și soacra sa lipsesc în seara aceea d′acasă.

A duoa seară, Misticescu se dusse în strada P... Nr. 10, unde ședea o văduvă, căria ′i spusesse că are a întîlni la dînsa o persoană însemnată; și pentru acestă înlesnire, i făcu present văduvei o rokie frumoasă.

La 10 ore Prințul M... era la locul întâlnirii, însoțit d′arnăut; Misticescu îl aștepta, însoțit de fidelul său servitor, care ședea ascuns.

Prințul fu deconcertat dînd cu okii de Misticescu, care ′i zisse:

—Soția mea ′mi a destăinuit totul; dovadă, billetele Dumitale, ce le possed. Te rog, Domnule, în interesul tuturor, a te mărgini aci; aceasta este destulă dovadă că femeea mea respinge propunerile Dumitale, crezîndu-se mai onorată a fi consoarta Misticescului, decît întreținuta unui Principe. Sper că nu mă vei sili a eși din cercul bunei cuviințe. Adio, Domnule!

Zicînd aceste cuvinte, Misticescu dispăru p′o altă ușă, dispăru în întunerecul nopții, urmat de fidelul său servitor; iar Prințul M... rămasse ca o statue, crezînd că este un vis.

Alergă îndată la mama Avestiței, și ′i povesti festa ce ′i jucasse fiiesa.

E cu neputință, Măria Ta, observă soacra mică...

— Scriptura din billetul acesta nu este a Avestiței?

— Ciar scriptura ei....; dar trebue să fie vr′o dievolie a gineri-meu.

— Dar billetele melle ce caută în mîna barbatului Avestiței?

— Trebue să le fi furat ell, negreșit.

— Voiu să aflu adevărul, kiar astă seară.

— Mă duc kiar acum la Avestița.

— Te aștept aci.

Abia Misticescu sosisse a casă, și eată și soacră-sa. Ell înțellesse gîndul ei.

— Voiu să te fac judecător, mamă soacră, zisse ell, îndată ce ea intră în salon, într′o dispută ce am avut azi cu mama.

—Să vedem, respunse soacra mică.

— Eu am susținut că sunt soacre mici cari ar fi în stare să fie verigașele fetelor lor.

—Cu neputință! zisse soacra mică, îngălbenind.

Asemenea mame ar merita disprețul lumii întregi.

Atunci, mamă soacră, ′ți ai pronunțat sentința. Cunoști scriptura din acest billet? întrebă ell, scoțînd din busunar un billet al soacră-si către Prințul M...

Soacra mică scoasse un țipăt, și căzu leșinată. Avestița și soacra mare scoasseră și elle un țipăt, ș′alergară în ajutorul leșinatei.

— Ce billet e acella? întrebă nevasta pe bărbatul ei, care ′și juca rolul de minune.

—Vei afla pe urmă; vezi acum de mama Dumitale.

Soacra mică cum își veni în simțirii, plecă înfuriată, fără a ′și lua măcar seara bună.

—Ce billet era acella, Alecule? întrebă soacra mare, c′o curiositate prefăcută.

—Citește, Avestițo, zisse Misticescu nevestei salle.

Avestița citi ceea ce urmeasă:

Prințul meu,

De seară sper a vedea încununate speranțele noastre. Alecu ′mi a promis că vine la cina la care l′am invitat cu Avestița; trimite ′mi cu adducătorul praful care va assigura triumful ai... Am cîștigat prinsoarea.

Devotată

X....

Billetul căzu din mîna Avestiței, care remasse ca o statue de marmură. Trăsnetul să fi căzut la picioarele ei, n-ar fi produs un effect mai mare de cît lectura acestui billet.

— De unde ai tu acest billet? întrebă soacra mare pe fiiul ei, de și era inițiată în secretul fiiului său

— Eată prin ce împrejurare ′mi a căzut în mînă acest billet. Mai alaltăieri, ducîndu-mă la soacră mea, întilniiu pe Măriuța în poarta casei salle; ea ținea în mînă acest billet. Cum mă văzu, deveni pallidă, și se grăbi a ascunde billetul; dar, din iuțeală, billetul allunecă allături cu busunarul rokiei, și căzu jos. Măriuța se depărtă, fără a băga de seamă; eu îll luaiu, și ′l citiiu.

— De n′ași vedea, n′ași crede! observă soacra mare, cu mirare.

Soacră și noră rămasseră pe gînduri.

—Acum înțelleg, eu, zisse bărbatul, de unde veniau toate acelle presenturi, date Avestiței de soacră-mea, care e atît de avară!...

—Cînd ași ști că mama a fost..

— Te mai poți îndoi, în urma acestei descoperiri? întrebă bărbatul. Cînd ′ți a mai făcut maica Dumitale asemenea daruri scumpe? Sunt de idee, Avestițo, a i le înapoia, toate acelle presenturi: demnitatea ta de femee onestă îți ordonă a face aceasta. De vei refusa, îmi dai dreptul a crede.......

— Le voiu înapoia kiar acum, daca voiești.

— Îți mărturisesc, Avestițo, zisse bărbatul, sărutîndu′i mîna; sunt de părere însă a i le înapoia cu un billet, pe care, daca consimți, ți′l voiu dicta eu

—Dictează, zisse nevasta supărată.

Misticescu presintă Avestiței celle trbuincioase pentru scris. Bărbatul dictă, nevasta scrisse ceea ce urmeasă:

Mamă,

Dureroasa descoperire d′astă seară îmi impune datoria a′ți înapoia toate obiectele ce ′mi ai presintat, de o lună încoa: obiecte cari, m′am încredințat azi pe de plin, nu pot veni della Dumneata.

Avestița Misticescu.

Misticescu își ajunse scopul: înkisse ușa soacrei salle, și pentru tot d′auna.

Măriuța, după ce declarasse mamei Avestiței că pierdusse billetul în cestiune, părăsi pe soacra mică; și reintră, dup′o lună, în serviciului Avestiței.

CAPITOLU XX. Năravul din fire n′are lecuire

Misticescu avea un văr în miliție, care, pe cît era de urît, p′atît era de glumeț.... La prima vedere, femeile încrețeau fruntea; cînd începea însă să vorbească, frunțile se descrețiau, okii să înveseleau, surîsul rătăcea pe busele femeilor, și rîsul sălta sînul lor voluptos. Asemenea bărbați, fie kiar niște monstrii, sunt periculoși pentru femei: femeea care rîde este pe jumătate învinsă de bărbatul ce o face să rîză, a zis oare-cine.

Nimic nu subjugă p′o femee ca spiritul glumeț; cînd spiritul acesta locuește într′un om voinic, și cînd omul acella e și militar, și cînd militarul știe a profita de unele momente favorabile, omul acella este adesea sigur de reușită, lîngă multe femei.

Vărul Misticescului se numia Cesar Vulturescu.

Numele contribue mult la succesul amoros. Într′o seară, se pomeni Misticescu cu dînsul în salon.

Bărbatul îll recomandă la mamă-sa și la soțiea lui.

— Nu te-am văzut d′un secul! Ce te ai făcut?

—Am fost la Paris, la Roma, la Berlin, kiar la Londra.

—Ai fost și la Siberia?

—Acolo vom merge împreună.

—Să vă ferească Dumnezeu! zisse soacra mare, făcîndu′și cruce.

—De mult te ai întors din căllătorie?

—De trei luni.

—Să nu vii nici odată pe la mine!

— N′am știut că te ai însurat.

—Ai venit să mă vezi fiind că m′am însurat?

—Mi s′a spus că ești gelos; ai cuvînt a fi gelos....

Sunt într′adevăr gelos; gelos de bărbați frumoși ca tine.

— Lauda în față e o insultă...

—Adevărul înainte de toate.

Așa dar, trebue să fie așa, fiind că toată lumea o mărturisește. Proverbul zice: cînd duoi înși îți zic că ești beat, culcăte și dormi.

Cănd vorbesc oglinzele, zisse Misticescu cu ironie, trebue să tacă gurele relle.

— Oglinda, ca și fisionomia, sunt adesea amăgitoare. Cunosc bărbați, cărora oglinda Opiniunii le spune că sunt minotaurisați; cu toate acestea, ei nu cred acea oglindă.

—Nu ești așa urît cînd vorbești, observă soacra mare; urîtul e pus frumos.

—Sărut mîna mamei soacrei. Astfel zice și nevasta mea, în unele momente.

—Ce! ești însurat? întrebă d′odată mama, fiiul și nurora.

—Și pentru ce nu? Tot sacul își găsește peticul.

—Ia lasă gluma, zisse soacra mare; ești însurat?

—Permite′mi să mă îndoesc, zisse bătrîna.

—Și ce te face a te îndoi?

—Caracterul tău glumeț.

—Un om cu caracterul meu e nefericit: vorbește serios, lumea ′i zice că glumește; cînd glumește, lumea i presuppune scopuri ascunse.

—Nu știu pentru ce, dar nu ′mi vine să crez

—Negreșit, fiind că sunt un monstru! Dar singură ai măturisit că urîtul e pus frumos; și daca D-ta îmi dai această dreptate, apoi nu știu de ce ′mi ar fi refusat acest drept o fată, fie kiar de băcan, căria ′i am dat spoletele de căpitan în skimb pentru cîteva mii de galbeni.

— Ești și căpitan?!! întrebă Misticescu, cu ironie.

Nu știu de ce să nu fiu căpitan, cînd vedem atîția generali fără ostași.

La aceasta ai dreptate: ai spus un adevăr.

—Așa dar, tot ce am zis pînă acum e neadevăr? Mersi de compliment.

— Să venim la soțiea D-le, zisse soacra mare.

—Este ea frumoasă?

— Ceva mai frumoasă de cît mine.

— Este dar un angel de frumusețe! Angel de blîndețe și de castitate.

—Este ea de spirit? întrebă Avestița.

—Are atîta spirit cît trebue unei femei cum se cade.

—Este ea educată? întrebă Misticescu.

—Îmi pare că a priimit educațiunea în pensionatul în care ′și a priimit o și verișoara Avestița.

—Sunt curioasă a o cunoaște, întrerumpse soțiea Misticescului. Cine este?

— Sofica Smokinescu.

— O cunosc; o fată înțelleaptă!

— Fata unui băcan bogat; o fată care nu prea era de nasul Dumitale, observă Misticescu.

—Tocmai de nasul meu s′a înamorat!

—Femeile rîsseră cu hohote.

— Ce e drept, ai un nas burbonian, observă Misticescu; un nas ce te recomandă înaintea femeilor.

—Și de ce n′ai addus și pe Sofia? întrebă Avestița.

—O voiu presinta zioa, după regulele etiketei.

—Doresc s′o văz; cînd o adduci?

—Ciar mîine, daca permiteți.

—Cu toată plăcerea, respunseră toți.

Vulturescu era unul din confidenții Prințului M.... Însărcinat d′acesta a juca lîngă Avestița rolul mamei Angelușei, militarul nostru, în loc d′a face trebile Prințului, făcea trebile salle; se înamoră serios de verișoara, și verișoarea făcea mare haz pe verișorul.

Misticescu, care era un mare observator, descoperi din capul locului afecțiunea vărului pentru verișoara; ell încuragie această legătură intimă, pentru scopurile salle.

Vulturescu avea liberă intrare în casa vărului său; ell presintasse Avestiței pe soțiea lui, care attrăgea prin manierile ei încrederea și stima tuturor.

Vulturescu visită adesea singur pe Misticescu; și cînd afla occasiunea, stricura cîte o vorbă galantă în urekile Avestiței, care nu era nesimțitoare la passiunea glumețului militar, ce era și văr bun.

Într′o zi, cînd Misticescu era ascuns în camera sa de observațiune, și pe cînd soacra mare își făcusse trebă într′adins la cuhnie, Vulturescu reveni la assalt, cu o îndoită vigoare.

— Ce frumușică ești verișoară! zisse ell, admirînd′o ca p′o Madonă. Daca te ași fi cunoscut înainte d′a te cunoaște vărul Alecu, poate...

—Dar tu nu m′ai fi iubit: subt așa de urît!

—Mama a zis, respunse Avestița, că urîtul opus frumos.

— Ești dar de părerea mamei soacrei?

—E un adevăr..

—Așa dar, ai fi putut iubi pe vărul tău?

—Poate...

—Pot dar spera amorul Dumitale?

—Nici o dată.

Vulturescu începu a cînta din gură:

J′aime les tendres negatives,

Elles m′ont beacoup reajoui

Elles sont autant d′affirmatives;

Le non dans sa bouche est un oui?

Îmi place negativul, care în gura unor femei este kiar afirmativul: ba este sinonim cu da, cînd îll pronunță o guriță frumoasă.

— Cînți de minune! Ai o voce de tenor așa de dulce și sonoră!

—Vrei să facem un duo....?

— Cu plăcere, respunse Avestița. Dumneata, vei cînta din gură o arie din Norma sau din Lucia; eu te voiu accompania din piano.

— Dorințele verișoarei sunt ordine pentru mine.

Vulturescu scoasse din inima sa notele celle mai suave. Lacrămile curgeau șiroaie din okii Avestiței: lacrămi de amor!

—Mersi, vere! zisse ea, întinzându′i mîna: o minunată mînă albă ca neaoa și dulce ca zaharul.

Vulturescu depusse p′acea mînă un sărut de flaccări, un sărut ce ellectrisă toată ființa Avestiței.

—Verișoară, zisse ell, îmi permiți a ′ți spune un secret?

—Ascult.

— Sufer greu!

—De ce?

—Fiind că...

—Fiind că?

—Te iubesc!

Avestița rîsse cu hohote.

—Negreșit, glumești; sau c′ai voit a înțellege că mă iubești ca p′o verișoară.

—Ei bine! fie și ca p′o verișoară; dar, crede, te iubescu ca Romeo pe Julietta!

— Dar Sofica?...

—Pe ea o respectes, ca pe mama copiilor mei.

— N′ai iubit′o nici odată?..

— Cu amor? Nu!

—Pentru ce dar tu ai însurat?

—Căsătorie de calcul.

—Biata Sofia!

—Și pe mine nu mă plîngi?

—Nu.

—Fiind că sunt un monstru, nu e așa? A! Natura a fost pentru mine o mamă vitregă!

—Îngratule! Dar spiritul? Dar grațiele? Dar vocea?

—Dar..?

—Nasul?... Femeile cer și un kip atrăgător, pe lîngă toate aceste daruri.

—Nu toate femeile.

—Dumneata faci escepțiune la regula generală?

—Eu prefer darurile suffletului.

—Așa dar, pot spera?...

—Ce?... Inima mea e dată vărului Dumitale.

—Femeea nu poate fi doamnă pe inima ei.

—Nu toate femeile.

—Cel puțin, Avestița..

—Ce te poate assigura?

— Okii tei, verișoară! A! ce oki!.. Înebunesc!.. Ei m′ar sili să comit o crimă...

—Tăcere!... Vine soacră-mea....

—Soacra mare intra în salon.

—A! mamă! Ce descoperire! Văru Cesar are o voce de Sirenă: cîntă ca un angel! Cîntă te rog și mamei aria din Lucia, de la finalul operei.

—Verișoara vrea să rîză de mine?...

— Ce modestie! la cîntă, te rog...

— Ci cîntă odată, nu te anosti, zisse soacra mare.

—După mai multe rugăciuni, Vulturescu, accompaniat de Avestița, cîntă aria din Lucia, tu ce ′nceruri ′ți ai luat sborul, cu atîta durere și simțire, încît însăși soacra mare simți lacrămi în okii săi.

Misticescu, care observa de la pîndă toate mișcările amanților, zisse în gîndul său: „eată un rival de temut, sub multe privințe. Să tăiem răul în rădăcina, lui, pînă cînd redăcinele sunt fragete.”

Într′o seară, bărbatul se′nțellesse cu mama lui, și plecară amîndoi la o amică a aceștia, unde soacra mare rămasse cîte-va ore; ell se′nturnă a casă, și intră pe furiș în camera fidelului servitor, care priimi ordin a lăsa să intre pe Vulturescu. Apoi Misticescu se urcă în camera sa, prin trappa din plafondul camerei lui Ioniță. Aci se pusse la pîndă.

Peste o semi-oră, Vulturescu veni.

— Singură? întrebă ell p′Avestița.

— Soacră-mea e la o amică a sa; Alecu e la un avocat; și eu sunt rău dispusă.

— Eu cunosc causa sufferinței D-le..

—Sunt curioasă a o afla.

—′Ți o spuiu la urekie,

—Și pentru ce nu tare?

—Zidurile au ureki.

—Înțelleg gîndul Dumitale.

—Care e gîndul meu?

—Gîndul Dracului....

— Ai gîcit, fata moașei Evei... Dar ce mă poate opri a nu împlini gîndul meu?

—Respectul către femee.

—A! Demoni frumoși! Ne întoarceți creerii, ne apprindeți sîngele, appropiați cupa cu nectar de busele noastre; și cînd voim a sorbi o picătură, trageți cupa de la buse, și ne respundeți: „respectați secsul frumos, care n′are altă armă de împrotivire decît slăbiciunea lui!...” Este aceasta umanitate? Este logică? Nu! Este cokettărie a secsului. Toate femeile seamănă cu Eva.

—Și bărbații, cu Șearpele amăgitor.

—Pentru ce Eva a ascultat pe Șearpe?

—Tocmai fiind că i s′a ordonat a nu s′attinge de arborul oprit: știința e fiiea curiosității.

—Așa dar, presupuind că eu sunt Șearpele, și Dumneata Eva, ași putea spera...

—Să fii cuminte? Îți ordon.

— Și pentru ce ai refusa?..

—Fiind că Eva nu voiește a pierde Raiul, a duoa oară.

—Verișoară, te iubesc! zisse militarul, căzînd la genukii Avestiței. O! cît te iubesc, verișoară!

—Ridicăte, vere. Iubesc pe Alecu: ș′apoi, sunt fatalistă!

—Esplică-te, zisse vărul, sculînduse iute de la picioarele Avestiței, luîndu′i mîna într′alle salle și sărutînd-o cu înfocare.

—Ai nebunit? zisse ea, respingîndu′l. Am o tristă presimțire...

— Nu cum-va vărul a bănuit?...

— Nu știu; dar, te rog, daca te interesezi într′adevăr de mine lasă-mă.

Vulturescu luă aceasta ca o koketerie, și apucă în brațe pe vara sa....

Misticescu eși repede din camera sa, și căzu ca o bombă în mijlocul salonului.

—Domnule, zisse bărbatul cu demnitate, am auzit tot, am văzut tot. La a doa încercare, îți voiu sbură creerii. Pleacă...

Vulturescu eși rușinat.

— Alecule, sunt innocintă!... zisse nevasta.

— O știu; dar ești imprudintă! În lipsa d′acasă a bărbatului ș′a soacrei, Dumneata nu trebue să priimești pe nimeni. ′Mi ai promis′o, verbal și prin înscris; ai călcat parola, și nu odată. Vrei desfacere? Fii sinceră.

—O! nu, nu!

—Ei bine! fii atunci ceea ce trebue să fii; fii demnă, ca femee și ca mamă. Acest consiliu este cell din urmă care ți ′l dau.

Avestița înclină fruntea.

CAPITOLU XXI. Arsenalul amorului

Avestița, contrariată de Soartă, cum credea ea, în toate amorurile salle, căzu la o melancolie neagră.

Sistemul ei nervos, tare slăbit de emoțiunele descrise în capitolii precedenți; esaltarea imaginațiuni; salle romantice, causată d′apprinderea sîngelui său inflamabil; ciuda d′a se vedea dejucată de Destin în toate planurile salle: suvenirea amorurilor salle efemere; rușinea d′a fi suprinsă în atîtea rînduri de bărbatul ei pe callea infidelității: toate contribuiră a o arunca la așternut. Ea se gîndi atunci la viața ei de copillărie și de pensionat; oftă după libertatea ei din prima căsătorie; se crezu infortunată, și voi să′și ridice viața. În delirul frigurilor salle, își trădă singură fatalul secret: bărbatul i ridică toate mijloacele de sinuccidere. Destinul ei trebuia să se împlinească pînă în capăt!

Misticescu nu se deslipi de la capul Avestiței,în tot timpul sufferinței salle.

—Te simți mai bine? o întreba bărbatul.

—Foarte bine! zicea ea surizând.

— Vrei să face un consult de medici?

— Medicii nu se pricep la asemenea malatii.

—Ei bine! Ce ai?

—Nu știu! dar simț că mă topesc, din zi în zi! Simț trebuința d′a piînge: lacrămile sunt singurul balsam all suffletului meu! Am visuri triste, orribile! Văz adesea umbrele ființelor scumpe, cari au murit, și cari ′mi arată un mormînt! Negreșit, triste presimțiri alle morții melle! Ah! doresc liniștea mormîntului!

Și lacrămile curgeau șiroaie pe fața sa, ca pîraele munților la topirea troenilor de zăpadă. Într′o zi Misticescu simți lacrămi în okii săi: lacrămi de remușcare!

—Tu vrei să mori, zisse bărbatul ei; și crezi tu că eu voiu trăi mult după moartea ta?

Avestița îi întinse mîna, pe care Misticescu o accoperi cu sărutări.

—Îți mărțurisesc! zisse ea, cu okii înekeți în lacrămi. N′am a mă plînge d′amorul tău! Din contra, tu m′ai scăpat, în multe rînduri, din abisul corumpțiunii. Femeea este un copill resfățat de Natură; eu am fost restățată și de părinți; dar tu ai fost pentru mine mai mult de cît un tată. Îți mărturisesc!”

Ea luă mîna bărbatului ș′o sărută.

—Daca voiu muri, să mă îngropi la moșie, lîngă tată meu! Îmi vei face un monument frumos, pe care vei scrie în versuri ceea ce ′ți va dicta inima ta!.. Vei arunca tu flori pe mormîntul meu? Să dai la săraci toate obiectele melle...

— Avestițo, ce însemneasă aceasta? Tu vei trăi: vom căllători amînduoi în Italia, în Franța, în Germania...

—Voiu călători în Cer! respundea ea, plîngînd.

Misticescu începu a se îngriji de viața consoartei salle; se dusse într′o zi să se consulte cu medicul casei, singurul său amic sincer și devotat.

—Ce crezi tu despre melancoliea Avestiței? întrebă ell pe medic.

—Ceea ce crede și Balzac, în partea III a operei salle, operă pe care tu ai voit a o applica la căsătoriea ta.

—Ea suffere, într′adevăr; nu este koketărie.

— Se poate. Avestița e o femee ultranervoasă: emoțiunele celle forte alle atîtor amoruri, anulate prin dibăciea ta, au putut slăbi tare sistemul ei nervos, care nu se poate întări decît prin spălarea corpului cu apă rece, prin multă mișcare, și mai alles prin distracțiune; singura distracțiune folositoare pentru ea ar fi o căllătorie în Europa.

—Mai tîrziu, se poate; azi e cu neputință.

—Cu toate acestea, nu înceta a fi cu privigere. Balzac zice că, în lipsa armelor descrise în partea III a operei salle, întitulată resbelul civil, sau cînd acelle arme nu reușesc, o femee, ca Avestița, întrebuințeasă armele celle mai sigure și periculoase, adică simțimintele; arme cu care o femee de spirit triumfă adesea despre bărbații cei mai dibaci în arta guvernării conjugale; din numărul acellor arme sunt migrena și nevrosele: duoă malatii cari amăgesc kiar pe bărbați ca tine.

— Să fie oare Avestița atît de vicleană?

—Geniul lui Schiller a revelat, în drama sa Briganzii, efectul ce produce ideea asupra organismului uman: ideea poate ommori sau înviea un om.

— Bărbații sunt adesea victime alle simțibilității femeilor! Avestița poate c′a simțit jugul poleit all despotismului meu rafinat; și voiește a mă combate la rîndul ei cu armele simțibilității, știind că bărbatul cell mai crud se moaie înaintea unei femei care sufferă.

— „Mă doare capul! zice femeea. Nervii îmi sunt atacați! adaogă ea.

Medicina înclină fruntea cu rușine înaintea acestor sufferințe morale, cu cari femeile cokette își rîd de bărbații lor.

Eată ce mi s′a întîmpiat să văz cu okii mei.

Am fost kiemat la o femee, care sufferia de migrenă și de nervi. Nervosele sunt clascice și romantice, zice Balzac. Celle clascice au aerul bellicos: sunt violinte ca Pythonissele, furioase ca Menadele; celle romantice sunt plîngătoare ca balladele lui Ossian, și pallide ca frunzele de toamna.

—Ce ai? întrebaiu pe femeea care sufferia de migrenă și de nervi.

—Ah! vorbește încet, te rog, Domnule doftor! Fie ce sunet îmi strepunge creerii, ca un cuțitu înfipt în moallele capului. Ciar pendula orologiului mă supără. Frate, zisse ea bărbatului, oprește, te rog, pendula orologiului. A! ce sufferință! Ciar sbîrniitura muștelor mă supără! Nici lumina n′o pot sufferi. Lăsați perdelele. Simț trebuința d′a plînge necontenit.

—Ai fost supărată? o întrebaiu.

—Nu.

—Ai răcit la cap?

—Nu crez.

—Mașina funcționeasă regukat?

—Da.

—Nu nțelleg boala Dumitale.

—Ia vezi pulsul, te rog.

—Pulsul e regulat; pulsul e barometrul corpului. Îți recomand dușe de apă rece, și mișcare la aer curat.

—Vai de mine! strigă femeea. Nu pot sufferi apa rece. Mai bine moartea decît apa zece.

—Acesta e singurul remediu efficace pentru întărirea nervilor.

—Dar pentru durere de cap?

— Tot apă rece, și mișcare, și distracție.

—Voiu încerca, zisse ea, oftînd.

Peste duoă ore, mă pomenesc cu bărbatul ei a casă la mine.

— Ce este? îll întrebaiu.

— Soțiea mea suffere greu! Cum ai plecat D-ta, a început să țipe, ca broasca în gura șearpelui. Plînge și se văetă.

—Dutte curînd la doftor, îmi zisse, că mor! oh, ce dureri! Nimeni n′are milă de mine! Bietele femei! Elle se sacrifică pentru bărbat, pentru casă, pentru copii! Bărbații sunt inime de piatră! Ne iau în floarea vieței, niște boboci de crini; și în cîți va ani, copii, grijele, nașterile, sufferințele de tot felul, ne vestejesc! Dutte tu singur la doctor... Dutte mai iute.

M′am luat de gînduri, Domnule doctor; îmi vine să iau cîmpii,

—Ascultă, Domnule, ′i zisseiu; femeea Dumitale e amoresată.

—Amoresată?! Și de unde știi Dumneata?

—Sufferințele salle sunt koketării de femee ce voiește a fi singură în camera sa, voiește a te depărta d′acasă, spre a întîlni p′amantul ei.

Bărbatul stette pe gînduri cîte-va minute.

—Îmi vine să crez ce spui D-ta. Alaltăieri, femeea mea m′a espediat d′a casă tot cu modul acesta; te am căutat trei ore, și nu te am găsit; m′am întors a casă, ș′am aflat ușa camerei ei înkisă, și fata care o servă făcînd septinellă la ușă; ea nu m′a lăsat să intru, sub cuvînt că a poruncit coconița să nu intre nimeni, fiind că doarme. Am crezut.

Bărbatul mă lăsă, și plecă ca fulgerul.

A duoazi, mă pomeniiu iar cu dînsul la mine.

— Ei bine?

—Ai avut dreptate, Domnule doctor! Eri, întorcîndu-mă acasă, am luat trei martori, și m′am dus cu ei a casă. Fata care servă pe soțiea mea, verigașa ei, făcea sentinellă la ușă; voiesc să intru, ea mă oprește; o iau de mină, ș′o înkiz în camera mea; apoi, sparg ușa camerei soției melle, ș-′o aflu în brațele unui flăcău; martorii constatară faptul, și îndată am pornit′o la părinții ei. Dup′aceea,am amenințat pe servanta verigașă; ș′am aflat della dînsa că, îndată ce plecam eu d′a casă, ea se urca în podul de d′asupra casei, și întindea rufele: acesta era semnalul pentru amantul nevestei melle, semnalul de întâlnire. Amantul șade la o sută de pași della casa mea. Îți mărturisesc, Domnule doctor!

Și plecă, lăsîndu′mi pe masă șease galbeni, pe cari ′i am luat, fiind că ′i am meritat. Eată femeile!

—Voiu observa și eu toate mișcările Avestiței; și mă voiu încredința d′adevăr. Am voit să încerc marea cu degitul! Cu asemenea femei, prefăcute și corumpte, sarcina unui bărbat este cu mult mai grea de cît sarcina unei mame cu copii cei mici, ș-a unui Mentor cu băeții resfățați: mama trebue să fii în tot minutul cu privegere, să nu dea copillul pe foc, și să nu cază ca să ′și rupă gîtul; iar Mentorul trebue să fie cu privegere ca băeatul să nu contractese relle apucături. Înkipuește′ți un bărbat pe care differite occupațiuni îll kiamă în societate, cel puțin u ore în S4; acell bărbat, de nu va avea o mamă ca a mea, ș′o poliție conjugală ca a mea, și mijloacele melle felurite de guvernare, va fi de sigur minotaurisat, cel puțin dată pe septămînă. De se va întîmpla ca femea lui să fie și frumoasă, de sigur bărbatul ei va fi omul cel mai nefericit, într′o societate ca a noastră.

—Pentru ce ′ți ai făcut bel ea singur?

—Am voit să fac o încercare; am voit să văz daca e aplicabilă acsioma lui Balzac că femeea e opera bărbatului. M′am în credințat că e foarte greu; am albit numai într′un an și jumătate, fiind că Avestița e o femee pe care și Natura, și Educațiunea, și Pensionatul, și Societatea în care a trăit, au făcut-o ceea ce este: o femee aplicată spre neconsecință. Ceea ce m′a decis încă a face p′Avestița soțiea mea, este și curiositatea: magnetisînd-o înaintea căsătoriei, suffletul ei m′a assigurat că ea va fi neconsecinte, cel puțin o singură dată. Pînă azi, mulțumită neaddormitei melle privegeri, și privegerei mamei, am scăpato de pericol; dar pînă în fine, mă tem ca Destinul ei să nu se împlinească.

—Omul nu poate evita destinul său! observă medicul. Și fiind că e vorba de Destin, îți voiu măturisi un secret important. Prințul M.... pe care ′l curarisesc de cîte va luni, aflînd că sunt medicul curent all familliei talle, îmi zisse mai alaltăieri, glumind:

—Cum ți se pare Doamna Misticescu?

— O femee cum se cade, i respunseiu.

— E o koketă, doctore; și bărbatul ei e un despot rafinat. De ce se teme, nu va scăpa.

Apoi îmi spusse următoarea anectodă, prin care făcea alusiune la tine.

Un bărbat ca Misticescu avea o femee ca Avestița; un quidam se înamoră de dînsa; dar bărbatul ei avea un Argus neadormit, o soacră care spiona toate mișcările nurorei salle. Amantul ei se încercă prin toate mijloacele a possede acea femee, care nu era indifferinte la amorul său; dar care se temea de bărbatul ei; în fine, amantul, om cu multe mijloace, reuși a ommori pe bărbatul amaatei salle: și astfel își ajunse scopul....

— Infamie! zisseiu eu.

— Nu zic din contra; dar amorul nu judecă; scopul justifică mijloacele.

—Scopul și mijloacele acelluia sunt infame.

— Se poate.

—Cum vezi, omul acesta e periculos pentru onnoarea femeii ș′a vieței talle. Eaca încă un cuvînt a părăsi patria ta, pentru cîți-va ani: sănătatea Avestiței, liniștea ta, onnoarea familliei, reclamă această espatriare voluntarie.

Decretele Destinului se pot împlini ori unde!

Maica mea cea neputincioasă, patria mea sufferindă, mijloacele pecuniare, totul mă împiedică a părăși azi țearra mea.

Cu toate acestea, trebue să pleci, măcar pentru un an. Te vei opri în vr′un oraș d′alle Italiei, după ce vei visită Austriea, Germania, Franța, Elveția. Voiu îngriji eu de mama ta....

—De mă voiu oțărî a pleca, nu plec fără mama.

—Cu atît mai bine! Eu voiu gera averea ta în lipsă ′ți, trimițîndu ′ți regulat venitul tău anual.

—Să vedem.

Peste o lună, Misticescu pleca în Italia cu nevasta și cu mama lui.

CONCLUSIUNE

Domnului Aureliu Trundafiru, medic, la Bucurest.

Paris, 10 iulie 1862

Amice,

În fine, după duoă luni de tăcere, iau pana să′ți scriu; causa acestei lungi tăceri este o mare nenorocire ce mi s′a ′ntîmplat: viața mea a fost în pericol! Am scăpat de moarte ca prin tr′o minune!

Eată causa acestei nenorociri.

Am plecat din București, cum știi, pe la începutul lui Aprilie; m′am oprit cîte puțin în toate capitalele pe unde am trecut; pe la începutul lui Mai eram la Roma.

Într′o noapte, primblîndu-mă pe stradele Romei cu soțiea mea, mă opresc în dreptul Coliseului; lumina melancolică a lunei da acestui colossal amfiteatru, început de Vespasian și terminat de Titus, un aspect feeric. Avuiu imprudința a mă opri mai mult timp în fața acestei ruine gigantice, care e adesea cuibul bandiților, în orele de repaus alle populațiunii.

Pe cînd admiram această ruină la lumina lunei, d′odată mă simț săgetat d′un stillet; scoț un țipăt, și caz fără cunoștință.

Mai multe zille viața mea fu în pericol; fără îngrijirea mamei ș-a unui medic onest, înfocat filoromîn, azi eram mort!

Ca să prescurtes, îți voiu spune că Prințul M... care mă urmărisse în căllătoriea mea, aflasse în fine occasiune a ′și împlini la Roma criminala sa dorință; aci putu afla d′acei bandiți italiani cunoscuți sub numele de bravi; prin unul din ei esecută planul său criminal.

Avestița căzu leșinată lîngă mine; cînd am deskis eu okii, eram pe brațele mamei; cînd Avestița a deskis okii, era în brațele Prințului. Ell o assigură că, trecînd pe la Coliseu, în seara fatală, ne a găsit p′amînduoi leșinați, și pe mine înecat în sîngele meu; că locuința sa, fiind approape de Coliseu, ell ne a transportat p′amînduoi în locuința sa; că a dat îndată de știre poliției, care m′a transportat îndată la locuința mea; iar Avestița, după după 48 de ore dela fatalul incident, fu și ea liberată de miserabilul răpitor.

Îndată ce pericolul a trecut, însărcinaiu p′un amic ialian a cerceta la poliție daca miserabil s′afla tot în Roma; ell plecasse la Paris.

Pe la finele lui Iulie trecut, eram însănătoșit; plecaiu și eu la Paris, unde, după cîte va zille de cercetări, aflaiu în fine locuința Prințului M îi trimiseiu îndată mărturii mei, cari se ′nțellesseră cu mărturii săi ca duellul să se facă cu pistolul.

Duelul s′a făcut la 7 alle corentei; și assassinul onnoarii soției melle, assassinul vieței melle, a căzut foarte greu rănit; cu toate acestea, monstrul va trăi, după cum m′am assigurat.

Am plecat din București, după îndemnul tău, ca să fug d′acest om fatal! Daca stam în București, poate miserabilul nu ′și putea ajunge scopul său criminal; între Romîni, n-ar fi găsit un bravo, un assassin!

Cu toate că Avestița s′a suppus forței maiore, nu mai simț pentru dînsa aceeași affecțiune.

Peste cîte-va zille, plecăm în Elveția, unde ne vom stabili pentru mai mult timp.

Epistolele adresseasă-mi-le la Zuric, de unde mi le voiu putea procura mai ușor; fiind că cuget a visită munții Elveției, apoi mă voiu stabili în cantonul Uri. Pe mama o voiu lăsa într′un oraș din Elveția, în timpul escursiunelor noastre prin munții acestei țărri frumoase.

Înștiințează-mă despre tot ce știi că mă intereseasă.

Vă îmbrățișes ne toți. Salutare!

Alecu Misticescu.

Domnului Alessundru Misticescu, La Zurich.

București, 2 August, 62.

Fratele meu,

Epistola ta de la 10 Iulie trecut ′mi a causat și bucurie și durere; bucurie, c′ai scăpat de moarte, și c′ai spălat în sîngele infamului răpitor onnoarea conjugală; durere, fiind că ai aerul a′mi face o împutare prin aceste cuvinte:

„Daca nu mă îndemnai să plec din patria mea, zici tu, poate miserabilul nu ′și ajungea scopul său infam.”

Amice, ori unde va fi omul, Destinul lui trebue a se împlini. Omul nu poate evita Destinul său!

Cunoști istoria acellui copill, căruia un vrăjitor ′i a prevestit că va muri de mușcătura șearpelui. Părinții copillului, oameni foarte avuți, păziau pe copillul lor ca okii din cap. Într′o zi, fiind în grădină, însoțit de Mentorul său, care ′l privegea, copillul fu mușcat d′un șarpe; și muri îndată.

Daca Lucrețiea lui Collatin nu s-ar fi uccis, bărbatul ei n-ar fi avut cuvînt a o respinge: căci ea s′a suppus forței maiore; ea putea ommori pe răpitorul onoarei salle; și a făcut rău că nu l′a ommorît; dar sunt casuri, ca acella în care crez că s′a aflat consoarta ta, cînd femeea se suppune forței maiore, neputînd face altfel.

Adulteriul, zice Michelet, trebue applicat numai la trădarea perversă vicleanăl a femeii, care înșală pe bărbatul ei cu precugetare; iar căderea involuntarie a unei femei imprudinte, care nu simte căderea de cît după ce a căzut, n′o putem numi de cît simplă cădere; asemenea cădere merită iertare. Dăm duoă esemple: O damă își aștepta bărbatul din căllătorie;îl aștepta c′o viă nerăbdare fisică, și c′o mare mișcare sufletească. Cina era gata; dar bărbatul numai venea; în locul bărbatului, vine un amic al său, trimis într′adins de bărbat că s′assigure pe femeea lui de venirea sa, și să′i comunice și causa nevenirii salle la ora promisă. Ploaea cădea în torente; amicul era muiat de ploae pînă la cămașă. Femeea, de umanitate și de recunoștință, îll invită a rămînea la dînsa în noaptea aceea; la masă i dă din vinul din care bea numai bărbatul ei, un vin minunat, dar a căruia fatală influință ea n′o cunoștea. Înkinară amînduoi pentru bărbat, și se ′mbătară amînduoi cum se cade. În astă stare, femeea allunecă; amicul bărbatului, om de conștiință, desolat de fapta sa criminal,aleargă și măturisește bărbatului tot adevărul, reclamînd singur pedeapsa meritată. Adevăratul culpabil, zisse bărbatul, este vinul; dar și eu sunt culpabil: căci sunt ore cînd o femee nu mai poate aștepta. O femee de 25 de ani, sprintenă, mîndră (fiere), elegantă, c′o figură nobilă și severă, ce esprima un sufflet pur, avea din nefericire o frumoasă voce passionată; toți voiau s′o auză cîntînd. Un duo îi întoarse creerii; se înamoră, nu de artist, ci de arta lui. Inima ei era însă întreagă a bărbatului său, un bărbat june și plăcut, pe care′l luasse din amor. Ea descoperi crima sa bărbatului, și′l rugă să′i arate mijlocul d′a șterge această pată. Bărbatul, care o adora, simți inima lui sdrobită; și remasse pe gînduri. Femeea înțellesse tăcerea lui, și începu să cînte; ea înebuni cîntînd. În deșert bărbatul i jură cu lacrămi că a ertat′o; era tîrziu! Ea muri nebună!(Vezi L-Amour, par Michielet)

Daca aceste femei merită iertare, cu atît mai mult merită soțiea ta; fiind că ea s′a supus forței maiore.

Căsătoriea ta este un esemplu pentru acei bărbați cari, triumfînd depre corupțiunea socială prin mijloacele ce tu ai întrebuințat în privința femeii talle, nu pot triumfa și despre Destin, a căruia voință trebue a se împlini.

Să venim la affacerile talle. Am regulat tot după dorința ta. Îți trimiț o poliță la bankerul N.....

Toți ai tăi te îmbrățișeasă. Adio!

Aureliu Trandafir.

P.S. Cînd terminam epistola, îmi veni în minte acest catren, ce descrie de minune căsătoriea, obiectul epistolelor noastre:

La rose est fertile en appas;

Mais, par malheur, sons son feuillage,

Les epines ne manquent:

C′est l′embleme du mariage.

Trandafirul plin de fermec; dar lîngă frunzele lui celle frumoase sunt spinii lui cei gimpoși: trandafirul e emblema căsătoriei.

Domnului Aureliu Trandafiru, la București.

Cantonul Uri (Altorf), 1 Oct. 62.

Amice și frate,

Sunt cîte-va zille de cînd m′am întors din căllătoriea mea du prin munții Elveției. Epistola ta della 2 August ′mi a pricinuit o viă bucurie, ș-o mare ușurare suffletului meu. Ai cuvînt! Cată a ne suppune Destinului!

M′am stabilit în locul natal all lui Guilom-Tell.

Am înkiriat o casă modestă, c′o posițiune încîntătoare. Am cumpărat cîteva capre, o vacă, un call și duoi catîri: oaea și vaca ne dau lapte; callul și catîrii ne transportă pe toți pe locuirile celle frumoase, ce seamănă mult cu munții și dealurile Romîniei.

Mă voiu occupa cu educațiunea copillului; și sper a petrece o viață fericită în sînul unei societăți libere, a căria libertate este basată pe bunele moravuri.

Plutarc zice, în privința bunelor moravuri:

Licurg n′a făcut legi scrise, fiind încredințat că ceea ce fac pe oameni virtuoși și fericiți, și soțietățile libere și înflorite, nu sunt legile, ci bunele moravuri, a cărora sorginte este familia, bașa soțietății; principiele educațiunii, săpate în sufflet, remîn neșterse, fiind fundate pe convincțiunea interioară: legătură mult mai tare și mai durabilă decît legătura silei (de la contrainte); astfel educațiunea de famillie, basată pe frumoasele esemple părintești, urmeasă a deveni regula de conduită a cetățeanului, și a′i ține loc de lege.

Legea, zice Speriința, este ca pînza de păeajen: viespele și muștele celle mari o sfîșie; insectele celle slabe devin prada paeajenului.

Amice, azi sunt fericit! Daca doresc ceva, este ca să vii să petrecem împreună. Nu cred să fie o țearră mai fericită decît Elveția.

Cînd vom vedea oare patria noastră ca Elveția? Singurui vierme ce mă roade este sufferința Romîniei! Singura plagă a suffletului meu este dorul de patrie!

Fie pîinea cît de rea, E mai bună ′n țearra mea!

Voiu reveni în Romînia, cînd patria lui Mircea ș′a lui Ștefan va fi într′adevăr liberă și fericită.

Nu voiu înceta, amice, a lucra din patria mea adoptivă pentru patria mea natală; voiu lucra pentru viitor. Am început să scriu memoriele melle.

Îți voiu trimite mai multe tablouri ce represintă differite posițiuni alle Elveției; celle mai multe din acelie posițiuni le vei afla în Romînia; atît de mult Elveția seamănă cu Romînia, încît putem numi Romînia carpatină Elveția orientală, în privința frumusețelor Naturei.

Aștept răspunsul tău cu nerăbdare; sau mai bine, te aștept cu famillia în patria mea adoptivă.

Salutare!

fratele tău de principii,

Alecu Măsticescu.

P. S. O strîngere de mînă cordială pentru virtuoasa ta soție, și scumpa mea amică. Sărută pe mititei în locul nostru. Vă așteptăm, cel mult la primăvară. Elvețiea e raiul pămîntesc!

Amica voastră devotată.

Avestița Misticescu.

FINE.

Partea III: Bărbatul desillusionat

MISTERELE

CĂSĂTORIEI

PARTEA III

BĂRBATULU DESILLUSIONATU

PREȚULŮ 1 LEU.

TIPOGRAFIA ACADEMIEI ROMÂNE (LABORATORII ROMÂNİ)’

No. 26. — Strada Academiei. — No. 26.

1886.

În lume născut

Nimeni n-a statut

A fi fericit

Cu desăvîrșit.

UNU POETU.

In prefata operei Misterele căsătoriei partea I, publicata la 1862, ziceam:

In conclusiunea operei mele de la 1847, intitulată Florica, am promis secsului frumos a descrie într-o dzi istoria eroilor mei din acea opera

După ce am descris in partea I pe bărbatul predestinat (ursit a purta cornele Minotaurului) si în partea II pe barbatul diplomat (un fel de Meternich conjugalu),în partea III descriu pe barbatulli desillusionat (care pînă în fine perde illusiunile sale despre căsătorie)

In prefata părții I a Misterelor adaogam:

Partea III va fi oglinda căsătoriei fericite, basata pe conformitate de etate, de caractere, de principil si de educațiune, intre barbat și femee

Daca n-am publicat pănă acu partea III din „Misterele căsătoriei”, causa este mai cu sema, lipsa de mijoce pecuniare. Librariieditors si tipografii la care m-am adressat au pusu condițiuni neacceptabile, ast-fel de exempl D. S. Samitca din Craiova, in epistola sa de la 26 Ianuarie 1882, dorind a retipari cele doue părți din „Mistere” me întrebă dacă ași conceda dreptul pe o mica sumă.

In epistola mea de la 29 Ianuarie, intrebandula catu are sa ’mi ofere, D. Samitca respunde, in epistola sa de la 30 Ianuarie, ca numai 300 lei; și nu pentru o singura editiune, ci pentru tot d-auna; iar banil sa se respundza jumetate înainte, si jumetate după tiparirea opera

In epistola mea de la 3 Februarie, i am respuns: Pentru o singura editiune, in 2000 esemplare, se va plăti 500 lei, si 30 esemplare offerite gratuit autorului.

D. Samitca, printr-o cartă poștală de la 10 Februare, respunde Ca nu-i convine prețul si că, venind la Bucuresci, pote ca se va întâlni cu mine spre a discuta acesta cestiune.

D. Ispirescu, directorul tipografiei Academiel, a binevoit a ’mi face si d-astădată concessiunea d-a tipări acesta opera, plătindu-l in rate lunare; pentru care ’I esprim mulțumirea mea s-a acellor ce se intereseza d-acesta opera.

C. D. Aricescu

INTRODUCERE

La Mai 1884, priimit de la Costin, eroul operei mele Florica, următoarea scrisoare, însoțită d-una manuscrisă.

Domnului C.D. Aricescu

București

Iubite Costică,

zilele mele sunt numerate: peste puțin voiu părăsi acestă valle a lacremilor; îți încredințez alaturatul manuscris estras din jurnaluld soției mele d-a doua, si însoțit de notițele mele, cum si d-un pachet in care se află toată corespondința mea cu Sofia, si care nu figureza in jurnaluld seu.

Te poți servi cu elle în partea III din Misterele Căsătoriei; însă numai după moartea mea.

Adio, amice! si la revedere... unde? In alte globuri, după Flammarion.

Amicul tău devotat

Costin Șoimulesc

Nizza, 1884. Mai 21.

La Julie același an, primii urmětoarea scrisoare de la o fată din flori a lui Costin.

Domnului C. D. Aricesc

Bucuresci.

Amicul Domniei-tale intim, și scumpul mě părinte, Costin Șoimulescu, a încetat din viață alaltaeri, la 19 Julie, la Nizza. Și a dat sufletul pe brațele mele, pronunțănd cuvintele „patrie” și „libertate”. Încă trăind, ’mi a recomandat a Vă însciința îndată ce va înceta din viață.

La întoarcerea mea în țearra, voiu avea onoarea a vě visită ’a vă comunica verbal ultimete sale dorințe.

Priimiți, Domnul mě, încredințarea stimei ce vă conserv.

Rosa Zambilescu

Nizza, 20 Iulie, 1884.

PARTEA I: CÂTE-VA PAGINE DIN MEMORIILE UNUI POETU

CAPITOLU I.UNU VISU DE FERICIRE

Nu m-am înșelat! Florica a fost în căsătorie ceea ce am cunoscut-o înainte de căsătorie: un angel de blîndețe, d-amor de devotament. Ea m-a făcut fericit, însă numai un an căci:

El rose, elle a vecu ce que vivent les roses:

L-espace d-un matin!

Un an numai am trăit cu Florica în căsătorie, in care timp nici unú nuor, cât de ușor, nu s-a ivit pe cerul conjugal; dorințele mele erau dorințele ei: un suflet in două corpuri.

În fericire, timpul trece așa de iute! Un an a trecut ca o zi. Era să fie mamă, biata femee! Ce visuri de aur făceam. Câte prinsori că fructul amorului nostru va fi un băeat, ziceam eu; o fată, zicea ea. Dumnezeu a împlinit dorința ei; însă, vai! nascerea fu așa de grea, în cât Florica muri în durerile cele mai crude. Cum n-am înebunit? Pentru ce Dumnezeu-mi-a prelungit viața? Veți vedea din cele ce urmeză.

Moartea Florichei îmi sdruncină sănătatea într-atât, că medicii îmi recomandară neapărat clima dulce a Italiei. Plecaiu la Neapole, apoi la Nizza; sănătatea mi se.restabili puțin; însă imaginea Florichei era vie în sufletul meu. ziua și noaptea ea era presinte în ochii mei. Nimic nu mă distra. Noaptea, mai cu seamă, mai în toate nopțile, o vedeam în somnul despre ziuă. Mă primblam cu dânsa la lumina Lunei pe țărmurile mărei; visitamú cu dânsa tot ce e demn de văzut în nisce urbe ca Neapole, Venezzia, Roma, Florența, etc.

Mă deșteptam. Trista realitate mă făcea nenorocit. Plângeam ca în ziua morții sale. Căutam singurătatea; dar imaginea ei mă însoțea în țol locul! Umblam toată ziua, ca un năuc, spre a obosi ș-a putea să mă culc la 8 ore. Adormiam îndată; în timpul somnului, simțiam că trăesc; eram fericit, căci eram cu Florica.

Medicii îmi recomandară băi reci, și călătorii neîntrerupte. Am visitat Italia, Elveția, Germania, Francia; cu toată distracția, imaginea Florichei mă însoțea în tot locul.

Luptele politice pentru Divanul ad-hoc mă chiemară în patrie. Prima visită fu la mormînlul Florichei. Voi, inimi simțitoare, cari ați iubit cu amor adevărat, voi numai puteți înțelege ce s-a petrecut în sufletul meu în acel minut! în fiecare séptămână visitam eterna locuință a aceleia care mă făcu atât fericit, doi ani înaintea căsătoriei, ș-un an în timpul căsătoriei.

A doua visită fu la soră-mea, unde lăsasem pe fie-mea, pe iubita mea Lia. Era grassă și frumoasă, în etate de șeapte ani: imagine vie a tatălui sé. O sărutaiu dulce d-o sută de ori, gîndindu-mă la mama ei. Ea mă consolă, mă distră de perderea Florichei; fu un balsam pe rana sângerândă. Când pronunța dulcele nume tată, mă simțiam fericit! Mă făcu, nu să uit, ci să sufer cu resemnare perderea mamei sale.

ziua solemnă de 9 Octombre sosi. Mă aflam și eu în Aduna-rea ad-hoc, în acea zi. Un amic mă presintă la o vară a lui, care, cu alte Dame și Darnicele, se aflau în tribuna Doamnnelor. Ceea ce mă impressionă în acea femee era onestitatea și dulceața feçei sale; se numea Sofia. Îmi oferi un buchet mic de Rosete și Trandafiri. Mai toate femeile din tribuna Damelor împărțiau buchete de flori pe la deputați și amici.

Trecură duoi ani aproape, în care timp călăloriam; d-astă dată, în patria mea. Visitaiu mai toți munții, mai toate locurile piloresci din România de dincoa de Miicov.

La 19 Iulie 1859, mă aflam la Rucăr, o comună rurală la poalele munților, din plaiul Dâmboviță, districtul Mușcel; mă întorsesem de la Dâmbovicioara cu alți amici, decis a dormi noaptea la Rucăr, spre a putea admira a doua zi și alte peisage romantice din acea localitate.

Eram la masă; un vălășel de la primărie se presintä c-o scrisoare.

Care e Domnul Costin Șoimulescu? întreabă el.

Eu, respunseiu.

O scrisoare pentru Dumneata.

Coperta purta stampila: Craiova, Iulie 18.

Scriptura după adressă era refăcută, ca la scrisorile anonime literile foarte mici, abia lisibile.

Adressa epistolei era:

Domnului Costin Șoimulescu.

la Câmpulung

Desfăcuiu coperta și mă uitaiu latinele scrisoarei!: nici adressă, nici semnătura. Băgaiu serisoarea în portofoliu; și continuaiu mâncarea. Inima însă îmi bătea ca la o pasăre prinsă. Roșeața era in fața mea, de fel palidă.

Un amic mă întrebă, surizând:

Negreșit o scrisoare de amor?

Nu sciu, respunseiu, devenind roșu ca o cireașă.

Nu esci curios să afli conținutul ei?

Nu, respunseiu.

Daca va fi o femee care’ i a scris și în materie d-amor, nu-și va ajunge scopul, observă unul.

Nu te prinde, răspunse altul.

Dracul nu face biserici, observă un al treilea.

Conversațiunea se opri aci, întreruptă de venirea unor călători sosiți de la Cîmpulung.

Mă strecuraiu, și mă închiseiu în camera mea.

Etă conținutul acelei scrisori misteroase, care a decis de soarta mea.

Epistola era scrisă în limba francesă, și ďo peană de maestru; ea perde 90 la sută traducând-o.

CAPITOLU II. O SCRISOaRE MISTERIOaSĂ

17 Iulie, 1859. Craiova.

Frate,

Desmoșteniții pământului ce alt sunt de cât frați?

Dacă nu te-ai simțit tresărind la singurul contact al acestei scrisori; dacă n-ai descoperit pe autorul ei de la primele rînduri ale acestei epistole, scrisă cu lacrămi; dacă ’n fine inima ta n-a palpitat la singura idee că aceste pagine nu puteau fi scrise de cât de mine, nu cuteza, poete, a citi un singur rînd din aceasta scrisoare, dictată de inima cea mai sdrobită. O! nu cuteza a comite asemenea sacrilegiu, tu mai cu seamă.

Căci, vezi tu? Tu, care ai suferit, și care atât de mult ai su-ferit, ai profana suferința; tu, poete, ai profana poesia; tu, preot al adevăratului amor, ai profana adevăratulu amor.

Ascultă dar, dacă te simți demn.

După prima mea hotărîre, tu n-ai fi cunoscut secrelul inimei mele, decăt atunci când puțină țărînă ar’ fi acoperit rămășițele celei mai turmentate ființe ce a esistat p-acest glob; cu toate acestea, speranța, dulcea speranță, singurul sprijin al vieței, speranța nenorociților, lipsind cu totul svînturatului meu suflet, adesea atât de crud încercat, într-o zi văzuiu așa d-a-proape porțile deschise ale negrului mormânt, în cât....Oh! sunt o biată femee! și n-am avut curagiul a muri pân-a nu te revedea, până a nu-ți da satisfacerea ce-ți sunt datoare, pînă a nu dobîndi în fine iertarea ta. Așa! O mare ofensă ți s-a făcut în numele meu, fără să sciu nimic. De trei-ori blestemat fie minutul fatal când ai primit acea ofensă, pe care a trebuit s-o răscumpăr cu cinci ani de cele mai amari suferințe, și fără care’ O! Dumnezeule! aș fi fost.... dar... nu; căci aceasta ar fi fost fericirea supremă, fericirea pe care Dumnezeu, în bunătatea sa divină, o acordă numai aleșilor săi; și eu eram o biată femee, nedemnă poate d-asemenea fericire supremă.

A-ți spune lupta ce am avut pînă să mě decid ca să-ți! scriu, îmi este cu neputință; tot atât cu neputință ca cum m-aș încerca a descrie toate suferințele ce au adăpat bielul meu suflet din cea mai fragedă copilărie. Așa! Pentru a-ți descrie toate durerile, toate chinurile, toate torturele ce au sdrobit acestă bietă suflet, încă din leagăn, ar trebui să fiu un Shacspeare, un Tasso, un Jean Jacques, un Schiller, un Goethe, sau vre unul din acei illustrii și nenorociți poeți cari, prin marele lori genii și prodigioasă sciință, au reușit, în admirabilele și sublimele lor opere, nu numai a reproduce fidel toate suferințele ce au sbuciumat sufletul lor, dar a schița parte din chinurile sufletelor lor nenorocite. Ce pot încerca eu, o searmană furnică fără geniu și cultură, față cu acele sforțări eroice și sublime, ce au rămas fără succes? D-aceea nici nu mă încerc a o face. Numai Dumnezeu, singurul creator, prin urmare singurul cunoscător al inimelor omenesci!, el numai auă putea face o fidelă descriere a acelor suferințe de martir.

Într-adevăr, care limbă ar putea descrie suferința mea chiar din leagăn? Scii-tu ce este un copil părăsit pe mâini streine? Acea biată floare atât de delicată, pe care cea mai ușoară suflare o poate veșteji? Acea biată mică creatură, atàt de fragedă și pipernicită, care, ca să crească, să se desvolte, să se fortifice, are trebuință de toată îngrijirea, de toat amorul, de toat tînăra solicitudine a unei mame?

Cine ar putea în fine să descrie toată amara tristețe, coprinsă în. aceste trei cuvinte: Copil fără mamă? 0! după cum zice micul rege martir, prin Lyra lui Hugo:

Car vous ne savez point quelle ètait ma misère:

Chaque jour dans ma vie enmenait des malheurs;

Et lorsque je pleurais, je n-avais pas ma mère

Pour chanter à mes cris, pour sourire à mes pleurs!»

Voi nu sciți în ce miserie mă aflam: In fiecare zi încercam nouă nenorociri; Și când plângeam, eu n-aveam o mamă care să cânte la țipetele mele și care să surîză la lacrămele mele.

O! tu nu poți înțelege aceasta, fericitul meu poet; tu, care ai avut pe blînda și adorabila ta mamă, pînă într-o etate înaintată! Și cât mulțumesc lui Dumnezeu pentru această necomparabilă fericire ce ’ți-a acordat; căci, vezi tu? este trisi, este sfîșiitor a vedea de timpuriu sbârcituti! p-o frunte abia de cinci ani!

Ce limbă omenească, o repet, ar putea descrie p-acea ființă jună, în toată frăgezimea și frumusețea prime! epoce, unică în viața omului!, și care, vai! trece așa de iute ca o floare? Cine ar putea spune,zic ce este a fi june, încongiurat de ființe tot așa de june, vesele, fericite, sburdalnice, trecând din petreceri în petreceri, din plăceri în plăceri, și bucurându-se, sub ținerile priviri ale unei mame adorate, de toate distracțiunile permise etății sale de flori? Și biata orfelină, în amara întristare care consumă sufletul său de foc, nu-i remâne de cât să zică cu divinul Apostol: «În trude și necazuri, în vegheri adesea, în frig și goliciune....;» și s-adauge cu acelaș Apostol: «Cine este slab și ea să nu slăbesc? Cine e scandalisat, și să nu fiu și eu?» Așa! Prima junețe, această dulce și frumoasă floare, atât de suavă și de parfumată, care are atât de mult trebuință de soare, adică de amor, ca să se desvolte în toată bogăția și splendoarea sa, această floare pentru sărmana ta amică a fost înecată într-un ocean de lacrămi, pe care apoi vînt urile Restriștei l-au prefăcut într-o mare de ghiață....

Să-ți mai spuiu după aceasta ce am suferit ca fată, ce am suferit ca promisă, ce am suferit ca măritată? O! nu! căci aceasta n-a mai fost suferință, a fost moarte; mai mult de cât moartea, căci moartea ar fi fost pentru mine fericirea supremă în comparație cu acele suferințe. A fost iadul cu toate torturele sale. Nici celebrul Alfieri, nici chiar nemuritorul Dante, cu toată poesia lor lugubră, n-ar putea da o idee despre acel infern al suferințelor mele.

Nu-ți voiu mai spune încă nici cum am fost asvîrlită de Soartă în acest infernal haos de nenorociri. Istoria căsătoriei mele este o lungă și tristă istorie, care nu se poate scrie, și a căria singura suvenire turmentă, în mod teribil, sěrmanul meu suflet, deja sdrobit d-asemenea dureri împungătoare.

Nu voiu să acus pe nimeni; lasă toată respunderea nenorocirilor mele asupra neîmpăcatei Fatalități, care de la nascerea mea a fostă companionul meu nedespărțit.

Dar când, după toate acestea, o amică intimă îmi spuse într-o zi că ași fi putut fi cea mai fericită femee din lume, că tu ai fi cerut-mâna mea consângenilor mei, și că ei ’ți-au refusat-o, poate în numele meu, spre a o da unui pretins om bogat... O! aceasta a fost culmea nenorocirii mele! Fatal prejudiț al părinților, cari cred că fac fericirea fetelor lor vîzeandu-le, ca să zic astă-fel, celor cari possedă aur. Câte june și fru-moase esistențe n-au perit din causa aceasta! Și eu, victimă a supunerii voințelor părinetsci, eu n-am sciut nimic despre a-ceasta......

Și tu, Costine, respins în modul acesta, tu poate m-ai luat drept o vanitoasă, care a preferat aurul pentru adevăratul merit; care a preferat un bătrân bogat (de și în realitate nu era) în locul unui june, care, pe lîngă avantagele spiritului, ale instrucțiunii, ale talentului, ale unei distinse educațiuni, possedă și toate acele plăcute calități ale inimei, singurile ce pot face fericirea unei femei singurile ce pot face fericirea unei femei ce-i ar fi semănat. Ideea că am putut, un singur minut, chiar pe nedrept, să nu merit stima ta, mă omoară. Fi-vei tu așa de bun, Costine, să-mi spui că-n fine (de și n-am fost culpabilă) conduita mea, de atunci încoa, a putut să-ți dea o altă opinie de mine? Pot spera iertarea ta? Cu toate astea, dacă o greșală, ori cât de mare, poate fi rescumpărată prin suferință, a mea a fòst cu prisos rescumpărată.

Ce am suferit în cei patru ani de căsătorie, numai Dumnezeu știe! Și am răbdat cu resemnare totul, pentru respectul ce-mi datoram, pentru propria mea demnitate, pentru opinia lumii, pentru oroarea ce tot-d-a-una am avut de scandalul divorsului, în fine pentru copilașul meu, care îmi sfâșia inima când gîndeam că o să remâe fără tată. Așa! am suferit patru ani fără cea mai mică speranță d-a vedea terminându-se crudele mele suferințe; dar în fine, cupa fiind plină, o singură picătură a făcut să deborde conținutul ei; și atunci bunul Dumnezeu, care nici odată nu m-a părăsit cu totul în nenorocirile mele, Dumnezeu zisse neîmpăcatei Fatalități: Destul! Atunci, o! bucurie! pentru prima oară văzuiu sublimele frumuseți ale Naturei. Atunci simțiu pentru prima oară că aerul ce respiram nu mai era acea atmosferă grea și infectă, ce apăsa cu durere sărmanul meu piept. 0 mare minune se făcu: Eram liberă! Scii tu ce este libertatea? 0! da! tu mai cu semă, frate iubit, a căruia libertate ți-o răpisseră apăsătorii patriei, și care a costat pe mama ta atâtea lacrime ferbinți (inima mea se sfîșie la acea suvenire dureroasă); numai tu poți înțelege suprema fericire a acestor două cuvinte: eram liberă! După cum ai ziss-o într-o frumoasă poesie a ta;

Omul prețuesce mai bine plăcerea, După ce deșartă cupa cu durerea.

Eram liberă! Eram scăpată, nu numai de grozavul coșmar care de atăta timp paralisa în mod teribil toate facultățile mele, (și care, d-ar mai fi ținut numai o lună înnebuneam sau muriam); eram liberă în fine, ca să mě pot gîndi la tine fără crimă; la tine, Costin al meu! Cu căt înaintes în confessiunea inimei mele, care a redeschis toate ranele sale, pe care timpul părea că le-a vindecat puțin, cu atăt simții curajul lipsindu-mi spre a putea continua; și emoțiunea mea e atât de mare în acest minut, în cât mă tem ca umbra morții să nu arunce un văl pe secretul ce mă consumă, înainte d-a’ți destăinui totul. O! când ai sci tu câtă sufer! Dumnezeule, dă-mi puterea d-a termina! Căci în fine trebue, trebue să cunoască Ell acel secret.

Nu este oare destul patru ani de tăcere, de suferințe și de lupte? Ce zic patru ani? Toată viața mea; de și n-am de cât 26 ani.

Trebue să scii, trebue să afli, Costine, că este pre pământ o ființă care te-a iubit înainte de a te nasce chiar; căci, după cum o zici tot tu în sublima ta poesie: Cel a tot putințe în divina sa înțelepciune, trimite pe angeli aici jos (adică sufletele alese) pentru a îndrepta pe rătăciți pe callea adevărului. Așa este! Sufletul meu a trebuit să cunoască și să iubească pe al tău pe când se afla în alte sfere, adevărata și eterna patrie a spiritelor. Sufletul meu și al tău au trebuit să formeze o-dată o singură schîntee în sînul marelui Tot, care este ființa supremă, care este infinitul, care este Dumnezeu. Alt-fel, prin ce mister neînțeles te ași fi putut iubi p-acest pământ în-nainte d-a te cunoasce? Și de când te cunosc, iată strigarea su-fletului meu, când apăruși ca un soare înaintea ochilor mei uimiți:

«Este oare un vis? ziceam în jurnalul meu, în ziua de 9 Octombre 57. încă un vis de fericire, ce mă va lăsa la de-șteptare d-o mie de ori mai nenorocită ca mai ’nainte. Fi-va iarăși o illusiune destinată a fi ca toate cele-l-alte nimicită de trista veritate? Vai ar fi prea crud! căci visul a fost prea frumos pentru ca să fie ș-acesta distrus de recea suflare a Realității.

Dar, nu, nu; nu este un vis; este cea mai frumosă realitate pen-tru mine: căci azi a fost prima zi din viața mea în care poată zice că am trăit. Cu toate că fericirea mea a ținut numai două ore cel mult, în acele două ore însă fericirea mea a fost așa de mare, în cât pot da acelor ore numele celei mai frumoase zile din viața mea; ce este trist, că nu sper a mai vedea o asemenea zi. Acum pot să mor. Ce zic? Nu, nu; să nu mor, Dumnezeul meu; căci el n-ar putea cunoasce secretul meu; dar și murind, el tot îl va cunoasce; și atunci numai va afla el ce am simțit ea pentru dânsul.

Aceste cugetări le-am scrisă în ziua fericirii mele (acea zi care fu o mare și solemnă serbătoare pentru țeară mea); acea zi nemuritoare și unică pentru inima mea, când tu ai primit din mâna mea cel din urmă bnchet al meu, de și cel mai frumos-ți era destinat; însă și aci se amestecă Fatalitatea. Tu îmi mulțumiși pentru aceasta; și acele puține cuvinte fură singure ce-mi ai destinat; și cu toate că simple și neînsemnate, fiind însă adressate de tine, pe care nici odată nu speram să te văd, îmi causară o fericire supremă, pentru care mulțumit lui Dumnezeu din tot sufletul meu; iar tu, poete, vei fi resplătit de cel a-tot-putințe pentru binele ce ai făcut în acea zi sufletului meu ce să aștepta așa de puțin la această rază de fericire. Fii bine-cuvântat, Costine! Mama ta, buna ta mamă, care te-a iubiu atât de mult, și pentru care dimineața și seara eu rog pe Dumnezeu pentru repausul sufletu-lui sě,(dacă angelii simt această trebuință), mama ta, zic, din eterna sa lŏcuință, a trebuit să le binecuvinteze în acea zi memorabilă.

De ce nu trăesce ea azi? Poate că atunci ’mi-ar fi permis să sper...; pe când azi... O! Costine! d-o sută de mii de ori mai bine moartea, de cât o viață fără speranță; ș-apoi, aceasta fu viața mea! Ce e mai trist, că ast-fel a fost tot-d-auna! Când din întâmplare o slabă rază de speranță a putut pătrunde câte odată în bietul meu suflet, nisce crude decepțiuni au stins-o îndată; ast-fel că acum eu singură gonesc din suflet asemenea raze amăgitoare de speranță, după cum ași goni o cugetare criminală. Ce dureroasă e viața pentru cei ce sufere necontenit! Cât sunt de fericiți aceia cari repausă în tăcerea eternă a mormîntului! Căci, vezi tu? Costine, e scumpă, foarte scumpă pentru inima mea, acea zi frumoasă și splendidă, ziua de 9 Octombrie. zi pentru tot-d-auna scumpă, zi pentru totďauna sěrbătorită de inima mea, de ce nu te pot oare uita, fiind-că nu sper a te mai revedea vr-odată? Ce deșert înfiorător e pentru mine lipsa ta! Pretutindeni, o Sahară fără margini....

Și în ziua de 29 Octombre 57, ziceam în jurnalul meu:

«Douězeci de zile fără să-l mai věd! Și câte altele 20 de zile vor maï trece în aceeași durere mortală!»

Și între altele, adăogam în ziua de 17 Fevruarie 1858:

«Capul meu este un haos. Așa! un amor fără speranță mě consumă, ca o flacără arzětoare. În deșert, repet în tot mi-nutul, că nu trebue să mě mai gîndesc la densul; în zadar mě silesc a goni din mintea mea suvenirea lui atât de scumpă, atât de dulce, și pentru tot-d-auna atât de fatală pentru mine; căci, fără voea mea, toate gîndurile mele, concentrate asupra unui singur punt luminos, asupra unui singur minut de fericire, pe care Dumnezeu în mânia sa bine-voi a-mi acorda, iată din ce în ce mai mult o ficsitate spăimântătoare, răpindu-mi ori ce repaus. Am zis că în mânia sa Dumnezeu ’mi a acordat acest singur minut de fericire, minutul când l-am vězut poate pentru prima și ultima oară; căci nu sper a-l mai revedea. Așa! în mânia sa Dumnezeu ’mi a acordat suprema fericire de a-l vedea; căci de nu l-ași fi vězut de-loc, amorul meu pentru densul, de și adînc înrădăcinat în inima mea, poate s-ar fi stins cu încetul, nefiind alimentat; și într-o zi, când ași fi auzit că s-a însurat cu o-fată demn de dânsul.,. ași fi oftat, ași fi plâns, ași fi suferit; și apoi, totul s-ar fi sfârșit, conservând numai suvenirea unei stime profunde pentru nobilele sale simțimînte, și admirațiune pentru talentele sale. Ce zic? Aiures!... Chiar atunci, chiar acuma, după ce l-am văzut, după ce am auzit vocea sa melodioasă, vocea sa care a mișcat inima mea, puté voiu oare să-l uit?

«Intradevěr, e de mirare cum totul e straniu în viata mea!

Am iubit p-acest om înainte d-al cunoasce, cu mult mai înainte chiar d-a mi se spune că, în timpul fatalei mele logodne cu prmul bărbat, el’ mi a cerut mâna; dar că consângenii, crezând a mě face mai fericit cu un om foarte avut, (în aparență), au refusaťo, fără a-mi spune mimic. Soartă crudă și nemiloasă! Cât ași fi fost de fericit, fără fatalul prejudițiu ce au mai toți părinții cari cred că fericirea stă numai în aur....

După cum am spus, am iubit p-acest om înainte d-a’l cunoasce; l-am iubit pentru talentul sě poetic, pentru simțimintele sale nobile și înalte, pentru amorul sě înfocat pentru patria sa, și pentru poporul care e sufletul acestei patrii, și pentru care, ca un martir, el a îndurat suferințele cele mai crude; în fine, l-am iubit pentru asemănarea ce am presimțit între caracterul meu și al sě; mai cu seamă citind operile sale, în care pătrund, cu toate silințele ce ’și dă ca să le ascunză, calitățile cele mai plăcute ale inimei sale, și aplicările sale fireșci pentru tot ce e mare, nobil și generos; sau poate l-am iubit și-l iubesc prin acea înclinare iresistibilă și fatală care te tîrasce fără voe către perdere; căci în deșert repet sufletului meu: «nu le mai gîndi la dânsul, nenorocitule; nu te maî gîndi, că el nu te iubesce; de te-ar fi iubit, aru fi căutat să te vaz, de mai mult de patru luni de când ești lipsită de vede-rea lui, singura fericire ce ai fi putut gusta»; în deșert, zic, adresez sufletului meu mii de observațiuni de felul acesta; el, orbit de amor, nu vrea nimic s-asculte; și găsesce mii de pretecste absurde ca să-l scuseze. Oare sěrmanul mea suflet, lipsit atâta lung timp de singura adevěrata fericire ce omul poate gusta pe pământ, va fi presimțit el într-adevâr în acest om un suflet frate cu al sě? O crez: căci alt-fel, cum ’mi ași putea esplica ziua când l-am vězut pentru prima oară? Prin ce mister l-am recunoscut în mulțimea de oameni adunați în acea zi la Divanul ad-hoc, când n-aveam nici un semn altul ca să-l deosibesc din cei-l-alți, de cât pěrul sěu c-al lui Apolon, afară de culoare, care, în loc să fie blond-cenușiu, este castaniu frumos, (întradevěr, are cela mai frumos per ce am vězut); cum, zic, l-am putut cunoasce fără să-l fi vězut vr-o-dată? Și el iarăși, cum a putut să mě cunoasce, ba încă să vie să-mi vorbiască din chiar senin? Este adevărat că nu ’mi-a a-dressat de cât puține cuvinte neînsemnate; dar acele cuvinte au rěmas săpate adînc cu litere de foc în inima mea.

Dar unde va fi el acum? Fi-va în Bucuresci? S-au s-a re-întors în frumoșii sěi munți, departe d-aici, în vre-una din acele văi pitoresci ale Carpaților? Poate că, ca o căprioară speriată de vînători, ne mai putend respira aerul infect al capitalei, unde nu vezi de cât nedreptatea tronândăuca suverană (de și se zice că ne aflăm sub regim constituțional) și alte fapte cari revoltă un suflet nobil са al sě, ’și a luat sborul către cuibul sě de șoim, unde respiră aerul curat și sănětos al frumoșilor Carpați. Și е, е nu-l pot urma de cât eu gîn-dul! Ce zic! Îmi este oare permis a-l urma chiar cu gîndul? Sunt oare liberă а’1 putea iubi fără a fi criminală? Nu sunt oare legată d-un altul cu legături foarte tari? Din nenorocire, da! Sunt datoare credință acelui оm, cu toate greșalele lui, fiind încă legată de dânsul cu legăturele sacre ale căsătoriei; ș-o voiu păstra acea fidelitate, chiar de m-аr costa vieața. Dar, afară ď aceasta, sunt oare demnă е de acel оm, poetu prin talent, prin inimă și sentimente, spre a culesa sa-l iubesc? Nu, negreșit; și re-cunosc aceasta în tot; minutul; însă, o culmea durerii! Îl iubesc, îl iubesc, cu alât mai mult, cu cât sunt mai puțind demnă de dânsul (poate ca altă dată ași fi fost demnă; dar a-cum, văduvă și cu copii) o! îl iubesc, pre-cum floarea câmpii-lor iubesce soarele, de și comparația este slabă; îl iubesc, precum firul de iarbă uscată iubesce rouă bine-făcătoare ce-i redă frăgezimea și viața; îl iubesc, după cum bietul prisonier iubesce libertatea; după cum omul visător, melancolic și simtibil iubesce natura; îl iubesc în fine, după cum poetul iubesce Natura, după cum Natura iubesce pe Creator.

Îl iubesc! îl iubesc! Și nici o putere umană nu mě va pu-tea opri să nu-l iubesc....

Vai! simț c-această passiune fatală, c-acest amor iară speranță, iără cea mai mică rază de speranță, mě va costa viata (și ași voi, ași voi să viețuesc cel puțin pentru micul meu Aurel, ce nu poate trăi fără mamă). Dumnezeule! ai compătimire de dânsul! Dă-i viață, măcar pînă atunci când el nu va mai avea nevoe de sprijinul meu, sau până când să se poată forma, ca să aibă inima Lui, devenind demn de Tine și de țeară sa. Apoi facă-se voea ta! Nu voiu mai avea nimic de regretat p-acest glob, unde п-аm fàcut de cât să sufer; s-atunci, sufletul meu, liber în fine, va fi prea fericit sburând către tine, locuință a păcii ș-a fericirii supreme.

Acum, Costine, când cunosci oare-cum, nu toate, ci parte din durerile sufletului meu (căci d-ar fi să le descriü pe toate, ’mi ar trebui mii de volumuri, ș-o elocință de maestru, mijloace ce-mi lipsesc cu totul) acum, zic când mě cunosci oare-cum, judecă mě și mě condamnă, Costine; de la decisiunea ta aștept sentința de viață sau de moarte.

Oh! aceast lungă și neterminabilă epistolă ’mi a sleit toate puterile; și n-am spus nici jumětate din câte voiam a spune; dar în fine cată să sfârșesc odată; și poate că te ambetes. Costine, O! iartămě! iartămě! Ș-apoi, simț nevoe a-ți spune încă multe lucruri. Nebună ce sunt! Dar n-am zis destul? Îți scriu o e-pistolă pe care numai acela, care n-a auzit nici odată de nu-mele meu, n-o poate devina. Ce cutesanță! Și-ți o trimit, prin cine? Prin poștie; printr-un curier, care, ce e drept, nu scie că e trimeasă de mine; căci ’i am spus că este o scrisoare adressată ție d-o rudă din Craiova, ce are un proces acolo; și ca să justific volumul scrisorii, am adăogat că întrênsa sunt hârtii relative la procesul în cestiune. Cât pentru espedierea epistolei, crez că am reușit; nu sciu însă dacă scrisoarea te va găsi acolo unde-ți este adressată, și unde m-am informat că te afli acum; de și nu sunt pe deplin sigură. Această nesiguranță despre locul unde te afli acum mě turmenta. Câte odată îmi închipuesc că te afli în Craiova; și atunci ce tortura! Crez că te cunosc în fie-ce june ce trece pe la ferestrele mele; a-ceastă nesiguranță mě omoară. D-aceea și eu o las sub paza Domnului, care ’mi-a inspirat-o, și care poate având compătimire de estrema mea durere, va face ca să nu cază în alte mâini de cât în ale tale; căci alt-fel, sunt perdut! Mai ântâi, buna mea reputație pierdută pentru tot-d-auna, și pentru care am suferit pînă astă-zi mii de martiruri; apoi, unicul și sântul meu a-mor, pe care nici intima mea amică nu-l cunoasce încă, violat, profanat, și cine știe de cine; în fine, ca culme a nenorociriu, scrisoarea mea perdută pentru tine, care singur meriți a o citi.’ Așa! numai tu, Costine, tu, poetul cu caste illusiuni, cu cugetări înalte, cu nobile simțiminte, tu, adevěratul poet în fine (și nu sunt mulți ca tine) tu numai mě poți înțelege.

Dacă n-ai fi fost tu căruia să scriu, tu, ale căruia sentimente de onoare și de demnitate personală ’mi erau-tot așa de bine cunoscute c-ale mele, crezi tu că ași fi putut scrie altuia? O! nu! nu! Sunt de 26 de ani, Costine; și nici un alt bărbat (ți-o spui pe onoare) n-a auzit încă din gura mea un singur cuvînt care să-l facă să creaz că ar fi fost preferată; și cu toate acestea ocasiunile n-au lipsit. Toți cei ce mě cunoscă zic că n-am inimă; ’i las să crează ce o vrea. Poate disputa cineva cu surzii, și raționa cu idioții? Singură în mijlocul atâtor oa-meni, cari se mișcă împrejurul meu, și cari pentru mine nu sunt de cât un deșert immens, îmi petrec viața gîndindu-mě la tine. Înconjurată de operile tale, singura mea avere, singura mea fericire, singura mea distracțiune, sorb paginele lor, cari cu toate astea mě fac să sufer atât de mult.

Sub cuvintele din frontispiciul uneia din colecțiunile tale de poesii, figurează semnătura la, care pentru mine este un tesaur ce nu l-ași schimba pentru tot aurul din lume.

Nu-ți poți face idee de delicioasa sensațiune ce coprinde sufle-tul meu la vederea acelor douě cuvinte (Costin Șoimulescu), scrise de mâna ta, și asupra cărora ochii těi s-au oprit un mi-nut. Ce ar fi oare când ași priimi o serisoare scrisă toată de mâna ta? S-o sper? Nu сгеz! Ar fi prea mare fericire pentru mine. Ași înnebuni de bucurie. Însă nu-ți-ași permite să-mi scrii de câtă la adressa unchiului meu (ceea ce poate n-ai face); căci, vezi tu? voesc mai bine să fiu uccisă de unchi meu, care e prea sever, decât ca un altul, afară de tine și de el, să bănuiască secretul meu.

Așa, Costine, fratele meu iubit, țiu ca la viața mea, mai mult, ca la sufletul meu, ca aceea ce le va iubi pînă la ultima ei rěsuflare, să fie ca și pînă acum femeea cea mai onorată din țeară sa. Înțelegi dar că, nu numai nu m-ași consola nici-odată lucrând alt-fel, dar âncă, ia seama, Costine, ai ommorî un amor cum n-a esistat altul pe lume; și nu numai atât, ai ommorî un suflet despre care ai avea să dai într-o zi seama lui Dumnezeu.

Cum vezi, n-am cea mai mică speranță d-a avea un rěspuns de la tine; ș-apoi, cât ași dori aceasta! mai ales ca să aflu de starea sănătății tale. Tot-d-odată, priimind o epistolă de la tine, ași afla în fine unde le afli, prin urmare gindurile mele n-ar mai rătăci din munte la baltă, și vice-versa, ca un adevěrat evreu rătăcitor. Cât despre mine, vei sci, Costine, că-ți scriu dupe patul de moarte; și oriсе speranță de tămăduire m-a părăsit cu totul. Când ai sci tu cât sufer! Numai vederea ta singură m-ar putea consola; dar aceasta e impossibil!

Când nu voiu mai fi, vino, Costine, și reclamă de la unchi meu testamentul meu, în care ’ți las Memoriile mele, și câte-va poesii; singura moștenire ce un suflet nenorocit poate lăsa fratelui sě. In ele vei cunoasce mai bine, și cu deaměnuntul, toată întinderea amorului meu pentru tine, sora ta înfortunată! Adio, Costine!

In noaptea aceasta durerile m-au chinuit atât de mult, în cât nu credeam că o s-apuc ziua.

O!roagăte pentru mine, tu, care ești așa de bun; roagă-te pen-tru mine, ca să trăesc, cel puțin pentru micul meu Aurel, ca să nu rěmâie și Ell orfan ca mama lui; căci nenorocit este un copil fără mamă!

Tot astă noapte, când mě aflam așa de rău, ideea că nu terminasem âncă scrisoarea, și că poate voiu muri înainte d-a o trimite, a pus věrf desperării mele. 0! Cât am suferit! Și câtă sufer âncă!»

Post-Scriptum.

Acum când scrisoarea mea va intra peste puțin în mâinele tale, scrisoare scrisă cu lucrămi de sânge, acum pot muri.

Poate că într-o zi tu vei veni să verși o lacrimă de compătimire pe mormântul meu. Adio, Costine! Adio, frate iubit!

Și daca o altă femee, mai fericit, a putut, înaintea mea, să ’ți adreseze aceleași cuvinte, și să misce inima ta, fii fericit! Arde atunci această scrisoare, ce nu-ți maii pooaoate folosi; ba chiar îți va fi vătămătoare; însă nu-mi refusa stima ta, stima ta, singurul lucru ce ambiționez pe pămînt, și care o merită.

Tot-d-odată vei sci, Costine, că, iubită sau nu de tine, de voiu scăpa d-această maladie mortală, d-această teribilă agonie, se va afla într-o vale depărtată o inimă care, pînă la ultima ei rěsuflare, se va ruga necontenit pentru fericirea ta.

Adio, Costine! Adio, frate mult iubit! O mai repet: fii fericit! Căci meriți să fii fericit! La revedere în cer; căci pe pământ nu mai sper nimic!

Daca voiu muri(căci mě simț la estremitate), varsă o lacrimă pe mormântul aceleia care te-a iubit ca și mama ta, pe care mě duc s-o îmbrățișez în locuința celor drepți.

CAPITOLU III. INIMA POETULUI

Citiiu scrisoarea de mai multe ori, foarte mișcat de suferințele acelei femei nenorocite; nu putea fi alta de câtu femeea ce cunoscusem la 9 Octombrie 1857, la Divanul ad-hoc, recomandată de věrul sě.....

Această epistolă produse in sufletul meu o mare revoluține. Imaginea Florichei fu înlocuită un moment cu a ființei misterioase. Amorul meu propriu era flatat vědèndu-mě iubit in așa grad; cultura spiritului ei, suferințele sale, un amor à la Julietta pentru Romeo, totul subjugă inima mea.

Recitiiu din по epistola cu lacrămi în ochi.

Stilulű, ideile, compunerea, cunoscință perfectă a limbei francese, mai presus de toate sinceritatea inimei sale, atât de nenorocit, mě făcură a mě gândi la densa toată noaptea de 19 spre 20 Iulie.

Inimă de auriu! îmi ziceam. Cât trebue să mě iubească ea, ca, la mândria sa de femee cultivată și ambițioasă, să-mi facă ea-însăși în ultimele momente o declarațiune ďamor. Nu! nu poate fi cochetă, prefăcută, femeea care scoate din inima sa castă și sângerândă asemenea dureroase accente, asemenea suspine sfâsiitoare. Cu ce familiaritate mě tratează, parcă ași fi fratele sě. Ce inimă nobilă și francă.

Avéva ea oare tinerețea (la tendresse) și blândețea Florichei, care în curs de trei ani, nu-mi-a dat o singură dată motiv de nemulțumire? Era un Seraphim, scumpa mea Florică! Putea-voiu oare s-o uit vr-o dată?

Ș-apoi scrisoarea ei, pe lângă amor, mai are o scusă: vědèn-du-se pe marginea morměntului, ea a învinsu oriсe scrupul de mândrie, sigură că, după moartea sa, n-avea să se mai teamă de critica lumii. Ce inimă poetică! Dar încrederea ei în mine? Dar laudele sincere ce face talentului meu? Mě cunoasce dar din instinct, din presimțire, înainte d-a mě cunoasce în personă: mě cunoscea din operile mele.

Ș-apoi, cu ce culori vii, cu ce simțire sacră, descrie ea copilăria sa ca orfană! Biata femee! ea n-a cunoscut dulcele sěrut de mamă! Dar-sacrificiul sě sublim pe altarul conjugal, pentru a se supune voinței unor rude egoiste și vanitoase?

«Ceea ce mě surprinde însă este destăinuirea amicei sale intime, care ’i-a spus că eu ași fi cerut mâna sa consăngenilor sěi, cari ’mi-au refusat-o.

«Nu-mi aduc aminte ďacest episod din junețea mea. Să fie oare o manoperă spre a mě atrage mai mult? Nu cred. O a-semenea femee, pe patul morții, nu este capabilă d-asemenea stratagemă, demnă d-o cochetă.

«Dar cine să fie amica sa intimă?»

Îmi rechemaiu suvenirile din trecut, suveniri! de copilărie, de școală, de junețe; o lumină slabă se făcu în întunerecul trecutului meu.

Ca școlar, cunoscusem familia D..., printr-o mătușa a mea; negreșit, una din fetele ei trebue să fie amica sa intimă; dar memoria nu-mi spunea ca eu să fi avut vr-o dată vr-o convorbire cu ea despre amica sa intimă, pe care o cunoscusem pen-tru prima oară în ziua de 9 Octombrie 1857.

Toat memoria îmi mai spunea că într-o zi la un an după perderea Florichei, căutănd un amic în strada luterană, la N.., o servitoare îmi respunse că nu șeade acolo acel Domn.

— Dar cine șeade aici? întrebaiu.

— D-nu X....

Atunci o fereastră se deschise; și vězuiu o fetiță gentilă, care, cum mě zări, se retrase iute de la fereastrâ.

Să nu fi oare acea fetiță femeea care ’mi-а adresat scrisoarea de la 17 Iulie 1859?

Eram nerăbdător a afla adevěrul. Făcuiu un rěspuns la scrisoarea misteriosă; și, pentru prima oară, adormiiu cu gândul la altă femee, nu la Florica, pe care îndeșert o rugaiu în visul meu a mě lumina cu consiliile salle. Curios lucru! Sufletul Florichei nu mi se arătă în somn ca mai înainte. Era ea supărată că inima mea palpita acum pentru altă femee?

A zuoa zi părăsiu Rucărul, ca să ajungă c-o oră mai nainte la Craiova, spre a apuca cu viață p-acea femee misterioasă.

Din Câmpul-lung ’I scriseiu a doua epistolă plină de simțire, după romantica colină Flămânda. După ce o terminaiu, mě întrebaiu: dar adressa? O puseiu și p-aceea în portofoliu, ca să le duc p-amândouě eu însumi.

Am uitat a spune că aceste douě scrisori erau scrise în limba francesă. De ce nu în limba română? Nu pot să-mi dau seama pentru ce; poate fără voea mea; pot și din vanitate, ca să vază Musa misterioasă că cunosceam și eu puțin limba francesă.

Sosiiu la Craiova. Unde ședea ea? Unde s-o găsesc?

A căuta într-o urbe ca Craiova domiciliul unei persoane, pe care n-o cunosci, este a căuta un ac într-un carr cu fîn. Lectorul își poate închipui nerăbdarea mea; ș-apoi, trebuia s-o găsesc negreșit, ca s-o apuc cu viață, chiar dacă nu-i ași fi dat nici o speranță; alt-fel, dacă ar muri pân-a n-o vedea, cugetul m-ar fi mustrat toată viața.

Dar cum s-o găsesc? Aci era cestiunea. Nu mě puteam de-stăinui la nimeni, nici chiar la sora mea, spre a nu compromite pe femeea virtuoasă, care mě amenința cu perderea stimei sale în casă d-a divulga secretul.

În ziua de 23 Iulie priimesc o scrisoare de la Cămpulung, cu stampila din Craiova. Plecând din Cămpulung, rugasem p-un amic ca ori-ce epistolă către mine s-o puie într-o copertă, și să ’mi-o adreseze la Craiova, strada,... Nr..., la sora mea Eleonora Avramescu. Epistola era de la Ea, de și nu era subscrisă. D-astă dată scriptura era a ei proprie, nu prefăcută, și tot în limba francesă; dar ce schimbare! Era o dușă d-apă rece după o bae caldă de 35 grade Reaaumur.

O copies întocmai:

CAPITOLU IV.INIMA FEMEII

D-lui Costin Șoimulescu,

La Câmpulung.

22 iulie 1859. Craiova.

Domnule,

Dacă într-un minut de supremă desperare am cutesat a-ți face o mărturisire, care, în or-care aliă împrejurare, ar fi fost foarte blamabilă pentru ori-ce femee în genere, n-am făcut-o de cât convinsă că, ca respuns la nenorocita mea epistolă, vei veni să verși o lacrimă de compătimire pe mormîntul meu. Daca n-ași avea un unchi ș-un copil, pentru cari sunt datoare să trăesc cu ori-ce preț, ași fi regretat că poate am fost înșelată în convingerea mea; căci, în fine, ce mai puteam aștepta p-acest glob? N-am așteptat oare destul?

Pentru mine totul n-a fost de câtă dureri, chinuri, suferințe.

Ș-apoi, n-am cutesat (chiar în acel suprem moment) a da curs liber sințimintelor dureroase, ce mě dominau, fără voea mea, de cât sciind că mě adreses către Domnia ta, ale cărui sentimente ďonoaré și lealitate’ mi erau tot așa de bine cunoscute ca însăși ale mele(Aceste linii sunt subliniate în original.); eram dar sigură de discrețiunea cea mai sântă din partea Domniei tale.

Cu toate acestea, mulțumită lui Dumnezeu și celebrului doctor Drasch, care a făcut cu mine una din minunile sale sciințifice acum sunt afară de ori ce pericol; deși încă foarte suferindă; dar va trece ș-acesta cu timpul.

D-aceea, te rog, domnule, te rog ca pe Dumnezeu, uită c-a fost o biată femee desperată... uită... oh!... Și ca să mě asigură că nu-mi refusi stima Dumitale, care este, v-o repetă, tot ce am-biționes pe pămînt înapoiasă-mi, te rog, nenorocita epistolă, pe care am avut marea culesare a v-o trimite.

Sunt cu cea mai profundă considerațiune pentru onorabila Domniei Voastre persoană (O reproducem și în original, spre a putea lectorul să apreciese mai bine cultura spiritului acelei femei.).

Étă reflexiunile ce făcuiu asupra acestei epistole:

«Bine c-a scăpat, biata femee! Aceasta este principalul. Acum sunt liniștit. Am timp s-o cautău ș-o voiu găsi, fără a o compromite. Prima mea datorie întâlnind-o, va fi să-i înapoes epistola.

Ce 22 Juillet 1859, Craiova.

Monsieur,

Si dans un moment de suprâme deasespoir j-ai osé vous faire un aveu qui, dans toute autre circonstance, aurait été des plus blamables pour toute femme en geanearal, je ne l-ai fait que dans la conviction que pour toute réponse à ma malheureuse lettre, vous n-aurez qu-à venir verser une larme de pitié sur ma tombe infortunée....Et si je n-avais pas mon oncle et mon enfant, pour les quels je dois vivre à tout prix, j-aurais regretté que cela n-est pas arrivé selon ma conviction: car enfin que pouvaisje encore attendre sur cette terre? N-avais-je point assez attendu? Et pour moi tout n-avait été que douleur, tourments et souffrance?

Et encore, je n-ai osé (mâme dans ce moment suprâme) donner un libre cours aux tendres et douleureux sentiments qui posseadaient mon âme, malgré moi, que seulement parce que c-était à vous que je devais écrire, à vous dont les sentiments d-honneur et de loyauté m-étaient tout aussi bien connus que les miens propres; donc j-étais sûre de la plus sainte discreation de votre part.

Cependant, grâce à Dieu et au cealebre docteur Drasch, qui a fait avec moi un de ses plus grands miracles scientifiques, maintenant je suis tout à fait hors de danger, quoiquencore bien souffrante; mais cela passera avec le temps.

C-est pourquoi je vous prie, Mr. S..., je vous prie comme Dieu, oubliez qu-il fût une pauvre femme au desespoir... oubliez... oh! Et pour m-assurer que vous ne me refusez pas votre estime, qui est, je vous le reapète encore, tout ce que j-ambitionne sur cette terre, renvoyez moi la malheureuse lettre que j-eus la trop grande audace de vous adresser ce 17 Juillet courent.

Avec la plus grande considearation pour votre honorable personne, je suis

De ce se teme ea însă? Epistola de la 17 Iulie are o scriptură schimbată. Nu, n-o voiu înapoia. Ea este pentru mine un tesaur neprețuit.

Dar de ce nu-mi zice să-i înapoes ’а doua epistolă, unde figureasă propria ei scriptură? Această epistolă este tot atât de compromitabilă pentru dânsa. Ce-i folosesce a avea pe cea d-ântâi, ș-a lăsa p-a doua în posesiunea mea?

Nu va avea pe nici una, misterioasa Musă.

Elle îmi apparțin de drepț: amorul meu a inspirat pe cea de la 17 Iulie; mândria ’i a dictat pe cea de la 22 Iulie, care probeasă un scrupul esagerat de onoare, și tot-d-odată un fel de neîncredere în poetul inimei sale cu o sută de calificative superlative.

Hotărîsem dar să am o esplicare cu Musa misterioasă la prima întâlnire.

Întrebarea era: unde locuia? Cum chema pe unchiul ei? Întâmplarea făcu s-o aflu acolo unde nu mă așteptam.

’Nainte d-a vě spune cum am aflat-o, voiu spune că în ziua de 24- Iuliu, primiiu prin poștie tot de la Câmpulung următoarea serisoare de la o domnișoră, care spera și ea sa posede inima mea. O reproduc aci pentru originalitatea ei, cu ortografia, punctuația si stilul sě rococo; lectorul, prin comparațiune(Vezi epistola de la capitolulă IV), va vedea marea difierență între Damicella Henrieta și Doamna Sofia.

Câmpulung ce 21 Iuillc 1859.

Cher ami!

Voulez vous et pouvez vous pardonnez à votre amie éloingnée? parsce que n-a pas elle écrit?

Pardonnez moi!

Bientôt c-est un moi que nous avors le plaisir faire votre connaisance, et nous rejouissons sur la revoir tout en famille. Vous étiez malade; c-est une malgré nouvelle, nous avions vous plaindre; mais votre dernière visite nous avons fait grande plaisir; de sovoir que vous vouz portant bien; et votre promesse nous à visiter. Mon cher père va à Hermanstad, dans la moite de Août....et celle fois seulle....

Je vais avec une amie de ma chere mere â Elōpatak, un tres bien bain. Venez vous?

J-etais quelque jours â Cronslad chez un oncle quel eșl la pasteur. Nouz nous amuserons trâs bien.....le viens d-etre de retour avant hier. Regret beaucoup vous ne pas trouve ă Camplung.

Je suis tres occuper avec ma toilelte car je parlirai en peu de jours ă cause cela je vous dois dire adieu.

Bien compliments a voire soeur de nous el milles salues ă vous de

Votre amie

Henriette P.

Lectorul curios și incredul poate vedea originalul la autorul a-ceslei opere, cum și originalul epistolei Sofiei de la 22 Iulie 1859.

Lăsând această epistolă cum a eșit din penna autorului, pentru cei ce cunosc limba francesă, o traducem pentru cei ce n-o cunosc.

Câmpulung 21 Iulie 1859.

Scumpe amice,

Binevoesce a erta p-o amică care, din causa lipsei din Câmpulung, n-a putut a vă scrie. Iată o lună de când am avut plăcerea a face cunoștința D-v, bucurându-mé despre aceasta cu toată familia mea. M-am informat c-ai fost bolnav (cât ai stat în Câmpulung); tristă noutate pentru noi, care am compătimit cu D-la. Visită D-le din urmă ne-a făcut mare plăcere, și do-rim a afla daca acum sunteți bine; și dacă vě țineți promisiunea de a ne mai visită (când veți mai veni prin Câmpulung). Scumpul meu părinte pleacă la Sibiu pe la jumětatea lui August; și eu rěmâi singură....

Eu plec cu o amică a scumpei mele mame la Elopalak, renumit pentru apa sa bună de slomah. Vii și d-la acolo? Câte-va zile am fost și eu (cu mama) la Brașov, la un unchi al meu, care este preot, unde ne am amusat destul de bine; abia alaltă ieri m-am întors.

’Mi a părut foarte rě că (la întoarcere) nu te-am mai găsit în Câmpulung.

Sunt prea ocupată cu pregătirea plecării, căci plecăm peste trei zile; așa dar, adio! (sau la revedere la Élōpatak). Multe complimente sorei D-tale, și din partemi, multe salutări D-le.

Am rîs cu lacrămi citind această scrisoare, pe care, compa-rând-o cu scrisoarea din Capitolul IV, am zis: dacă și persona misterioasă ar fi scris ca Herriettta (era germană), aș fi fost tămăduit de frigurile amorului ș-ale căsătoriei. Aceasta mě făcu să iubesc mai mult pe Sofia.

Dar să revenim la subiectul nostru.

CAPITOLU V. UNU VISU PROFETICU

In noaptea de 24 spre 25 Iuliu 59, avuiu următorul vis:

Se făcea că mě primblam cu Florica pe marginea unui lac, într-o grădină frumoasă. Vorbiam ďamorul nostru ca tot-d-a-una, în viață și după moarte.

— Ei bine, Costine, îmi zise ea, tu ai nevoe d-o femee care să te îngrijească la malalii și la bătrânețe, și să te console la ne-cazuri însă, bagă de seam; studiasă bine femeea pe care voesci a o face consoarta vieței tale, cum m-ai studiat pe mine duoi ani. Prima condițiune este ca acea femee să fiie blândă. Cu caracterul tě nervos îți trebue o femee nenervoasă; duoě temperament sângeroase sau bilioase nu pot constitui pe deplin tericirea conjugală; un temperament sângeroasă trebue unit c-un temperament flegmatic; altă-fel, duoě pietre lovindu-se, una din elle (sau amânduoě) se sparge’; gândescete apoi la fiiea noastră, la iubita Lia, care are nevoe d-о femee care să-i ție loc de mamă; o femee care, iubindu-te cu sinceritate, să iubească și pe Lia ca pe copii sěi; în fine, ia-ți o soție de potriva ta, cum a zis Solomon; alt-fel, te vei căi.

Fiind-că m-ai rugat cu ardoare ca să te lumines în privința căsătoriei ce cugeți a face, aceasta am avut de spus. Ești de-stul de inteliginte și esperimentat ca să nu lași a te orbi amorul.(Cumpănesce bine calitățile și defectele femeii pe care voesci a o face consoartă; un singur defect contrabalanseasă zece calități; păzesce-te să nu te alliesi c-o femee arțăgoasă sau capricioasă, care să te contrazică în tot minutul; cu asemenea femee vei fi nenorocit.)

— Așa dar ești de părere a lua de socie pe...?

— Mai bine pe ea de cât pe alta.

Dar dacă are defecte ascunse?

— Omul nu poate evita destinul sě. Căsătoria e o lotărie.»

Florica dispăru.

Mě primblaiu mult pe gânduri prin frumoasa grădină, ascultând cântecul paserilor, când un șearpe mare eși din lac, și se repezi la mine. Scoseiu un țipăt și mě deșteptaiu.

CAPITOLU VI. PRIMA ÎNTÂLNIRE

Lângă soră-mea unde șezeam, sta cu chirie D. C...., un Pandur fanfaron de la 1821, care însoțisse pe Tudor de la Cotroceni la Pitesci. Șezând într-o seară cu Ell de vorbă, și între-bându-l despre mișcarea de la 1821, îmi zise că D-ul X... cunoasce multe lucruri interesante de la 1821 și 1848.

În seara de 25 Iulie, m-am dus să-l întâlnesc. Era nouě ore și jumětate. Dedeiu unei servitoare, pe care o înlâlniiu în coridor, o cartă de visită, pe care era scris cu creionul:

«Vě rog a-mi permite să vě věz».

Servanta ’mi aduse răspuns că pot intra.

În loc de D-l X..., găsiiu o femee în picioare, resimată de sobă, și foarte palidă.

— Vě salut, Doamna mea! Caut pe Domnul.... Ce věz? Nu mě înșel? D-na.....!

Mě apropiaiu să-i sărut mâna; ea mě opri cu aceste vorbe:

«-Cunosc, Domnule, secretul Dumitale; și mě mir cum ai cutesat, fiind ast-fel, să te presinți înaintea mea?

— Te rog să pleci..... «Și-mi arătă ușa.

Rěmăseiu ca o statuă.

— Sunt foarte surprins, Doamnu de cele ce auz; bine voiți a vă esplica.

Ea atunci îmi spuse că un amic al familliei, care era bine informat, o încredințase, cu patru zille înainte, că inima mea era dată unei femei, cu care aveam ș-un copill!, și căria promisesem a o lua de soție.

«Adevărul este că am o fată din prima căsătorie.

— Ai mai fost însurat? întrebă ea cu mirare.

Simțiiu lacrămi în ochi la aducerea aminte a Florichii. Ea fu mișcată ď această descoperire.

«A murit din facere, continuaiu, lăsând o fată, singura mea consolațiune în lume. Sunt șeapte ani d-atunci. Ca om, am fost dup-aceea în relațiuni intime c-o femee, căria de la început ’i am declarat că nu poate să-mi fie soție, pentru nepotrivire de etate, de cultură ele. Am și cu dânsa o fată, pe care cuget a o adopta. Sunt împăcat cu cugetul meu. Acesta este adevěrul, Doamna mea; și-ți jur pe umbra mamei melle, că n-am luat nici un angagiament altul cu femeea în cestiune. Timpul îți va dovedi aceasta. În fine, d-un an aproape, am întrerupt ori-ce relațiune cu acea femee.»

Tocmai atunci intră unchiul Sofiei, căruia ea mě recomandă ast-fel:

— Îți recomand unchiule, pe D. Costin Șoimulescu, care a sosit azi de la B...; și-mi a adus o scrisoare de la țața.

— Îmi pare bine, Domnule, zise bătrânul, intenzându-mi mâna. Doream să te cunosc; am citit câte-va din scrierile D-le.

— Și eu am auzit că posedați notițe interesante despre mișcarea de la 1821 și 1848.

— Așa este.

— Fiind-că doresc a scrie ceva despre acelle duoě epoce de regenerare ale României, v-ași ruga să bine voiți a-mi procura acelle notițe importante, pe care vi le voiu înapoia îndată.

— Cu plăcere. Sunt la disoisiția Dumitale în toate zilele, de a 2 până la 4 ore după amiaz.

— Ești însurat?, Domnule Șoimulescu?

— Am fost, ș-am fost fericit; însă numai un an! Am pierdut soția cu ocasiunea nascerii unui copil.

— Trist lucru a remânea věduv la așa vârstă! Și ești hotărât a te mai însura?

— Dacă voii găsi o femee ca rěposata, ași încerca ș-a duou oară: căci căsătoria este un rěu trebuincios, cum a zis un filosof din vechime.

— Ai avere?

— Avere intelectuală.

— Cea mai sigură și nobilă, dar care la noi astă-di nu se prea prețuesce. În tot cazul, soldații penei ar trebui să fie liberi și independenți; mai ales un bărbat ca D-ta, care nu-și pleacă capul la cei puțini.

Nu poate servi cineva duoă zeități; grijile și greutățile familiei te distrag de la ocupațiile literare, mai ales când ești fără mijloace bănesci, îndestulătoare.

— Sunt cu totul de părerea Dumitale; însă inima joacă un mare roalu în cestiunea de față.

— Așa este. Totul atârnă de la alegerea femeii.

Era 12 ore. Îmi luaiu ziua bună de la onestul bătrîn, admirând bunul sě simț și nobleță simțimintelor salle; cuvintele salle din urmă mě puseră pe gânduri.

Eatămě introdus, în mod legal, în casa Sofiei, care des-aprobă, se înțelege, teoria unchiului sě despre căsătoria bărbaților cu talent.

CAPITOLU VII.PRELUDULU LUNEI DE MIERE

Cu toate că căpătasem voe a frecuenta locuința Sofiei, timiditatea mea naturală mě oprea a mě duce la ea regulai în toate zilele; trecuiu a doua zi pe la fereastra sa, spre a o pulea vedea. A treea zi asemenea; și vězěnd-o la fereastra, o salutaiu. Ași fi putut să intru, dar am voit s-o pedepsesc pentru că a pus un minut la îndoială onorabilitatea mea, de care zicea în prima sa epistolă că o cunoasce așa de bine. În zilele de 28 și 29 Iulie nici n-am trecut pe la fereastra ei. Cât a suferit ea în acell dille, se vede din jurnalul sě.

Cu toate astea, la 6 ore seara, în ziua de 29, m-am dus s-o věd; ’mi era milă de suferința ei. Cât a fost de fericită vě-dându-mě! Am întrebat-o daca sufere, fiind-că era palidă și slabă. Îmi rěspunse că întradevěr nu se simte bine; și ’mi aruncă o privire care zicea: «amorul tě mě face să sufer așa de mult.» Am promis a aduce aduoa zi jurnale unchiului sě, ca s-o pot visită fără jenă.

Remâneand singuri câte-va minute, îmi zise:

— Frumos pretes d-a ne putea vedea mai des. Îți mulțumesc.

— V-am adus scrisoarea de la 17 Iulie, pe care mi-ați cerut-o în epistola de la 22.

Sofia surise, și-mi întinse mâna, pe care depuseiu un sărutat înfocat.

— Le puteți păstra acum pe amândouě.

— Vě mulțumesc; dar permite a vě observa că trebuia să aveți mai multă încredere în acela...

— Când veți citi Jurnalul meu, veți vedea în ce stare era sufletul meu în zilele de la 21-25 Iulie; s-atunci sper că-mi veți da dreptate.

A doua zi, 30 Iulie, nu m-am dus pe la Sofia, fiind foarte o-cupat; cu toate acestea trecuiu spre seara pe la ferestrele salle, și chiar a doua zi de douě ori, ca s-o liniștesc și s-o consol.

La l August, la 7 ore seara, m-au dus s-o věz, aducând unchiu-seu jurnalele promise; sub pretextul acesta, am putut ședea la dânsa până la 12 ore, vorbind politică, literatură, istorie, în preasența unchiului sě. Am fost fericit. Sofia nu mai puțin, cum o spune singură în Jurnalul sě din ziua aceea.

La 2 August, m-am dus la biserica unde mergea ea, ș-am găsit-o acolo cu unchiulü sě. Când m-a vězut, s-a făcut roșie ca o cireașă.

După terminarea serviciului, am însoțit-o acasă la dînsa, unde am luat cafea și dulceață,(după vechiul obiceiu al pămîntului). Sosind mai mulți cunoscuți d-ai casei, plecaiu, promițând bătrânului a-i aduce o carte ce-l interesa.

Am adus-o chiar după prânz, către cinci ore; ast fel am mai putut schimba câte-va vorbe cu Sofia.

În ziua de 3 August, n-am vězut-o. La 4 August m-am dus s-o věz. Era trei ore și jumětate.’I-am fäcut o surprisă: I-am adus să citească pe Florica, după dorința sa.

Eată epistola prin care ’mi cerea Florica.

Scumpul meu poet,

N-am avut fericirea a cunoasce în personă pe D. C. Aricescu; îl cunosc însă din câte-va opere literare: stilul e omul; doresc mult a citi Florica; te rog a ’mi o împrumuta pentru câte-va dile. Îți remâi foarte îndatorată.»

După citirea Florichei ea ’mi rěspunse:

Scumpul meu poet,

Ce voiű spune despre opera Florica? Oriсе ași putea zice e mai pre jos de meritele sale. Florica este un monument ridicat d-o inimă jună și castă în onoarea femeii. Mulțumesc autorului din partea sexului meu. Numai voi, poeții, sciți să citiți în cartea misterioasă ce se numesce sufletul femeii ( Sunt multe ieroglife acolo, ce remân necunoscute, sau se cunosc după căsătorie) și pe care poetul Aricescu o compară c-o Liră cu șeapte coarde. Îți mulțuesc, poete; îți mulțumesc d-o mie de ori pentru această dulce suprisă.

Neputându-vě resplăti alt-fel surprisa ce ’mi-ați făcut, Vě trimit și eu alăturatul Jurnal, ce începe cu 1 Ianuarie, 56 și termină cu 4 August 1859; el nu respiră de cât amorul sincer și profund al unei inime nenorocite pentru o patrie infortunată, și pentru o ființă misterioasă, pe care am cunoscut’ în ziua sacră de 9 Octombrie 1857. Mai târziu vei priimi și urmarea Jurnalului. Contes pe discrețiunea D-V; alt fel, ași perde frumoasa opiniune ce am de D-V, ultima dulce ilusiune, singura ce a mai rěmas în sufletul meu, ca Speranța în cutia Pandorei.

Amica D-voastră sinceră Sofia.

P. S. Ași dori să sciu duoě lucruri:

1 Autorul Florichei era-el însurat când a scris acestă operă?

2.Florica este ea idealul unei inime de 20 ani sau copia vre unei Muse? Ca amic intim al autorului, trebue să scii aceasta. Eartă curiositatea mea: sunt femee!

«Respundeți îndată, Vě rog, la acest Post-Scriptum; și lăsați rěspunsul la servanta D-V, de la care îl va priimi femeea ce ’mi servă de Mercur (fără aripe).

A propos. După duoě septămâni, reclamă Jurnalul, pe care veți bine-voi a-l aduce singur; cred că douě septămâni sunt destul. Voiu vedea daca și D-ta semeni cu autorul Florichei, sau ești din classa cellor ca Dumas, Emile de Girardin și Compania, bărbați talentați, dar fără caracter.»

’I-m rěspunss îndată:

Scumpă amică,

Complimentele făcute operei D. Aricescu crez că sunt sincere; Vě mulțumesc din partea autorului.

Pe cât sciu, D. Aricescu s-a inspirat în Florica d-o vestală, care era întradevěr un angel de frumusețe, de grație, de spirit, de modestie, de cultură, de bunătate și de blândețe; fără nici un defect și c-o sută de calități. Natura o dotasse încă cu talentul poesii ș-al musicei. Moartea a răpit-o în floarea juneței!.

Mama ei, cum și autorul Florichei, (care spera a fi soțul ei) а remas neconsolați de perderea sa. Vezi Seraphimul, zici că stilul e omul (Bufon); Taleyrand a zis și él: cuvîntul (și peana) s-а dat omului ca să și ascunză cugetările salle.

Voiu vedea și е, la rândul meu, citind Jurnalul D-le, pînă la ce grad sunt adevěrate celle douě aforisme.

Amicul D-V sincer.

Costin.

CAPITOLU VIII.ONOaREA ÎNAINTE DE TOaTE

A treea zi după trimiterea jurnalului, primiiu de la Sofia urmětoarea scrisoare:

3 August, 1859.

Scumpul meu poet,

Un singur minut nu-mi am închipuit că, intrând în casa noastră, ai fi putut avea cea mai ușoară gîndire de desonoare, De-parte de mine asemenea idee! Dacă ești prin urmare bărbatul pe care inima mea l-а alles (fiind-că l-а devinat), n-ai de cât să zici douě cuvinte unchi-meu, cerându-mi mâna; și fiind-că, pre cum ’mi-ai spus-o ieri, ești prea timid, spune-i-o în scris; atunci vei fi pentru tot-d-auna bine priimit în casa noastră; dacă din contră m-am înșelat, te rog ca de azi chiar să nu mai vii pe la noi.

Aceasta mě va costa viața, de sigur; dar, Onoarea înainte de toate. În acest casă, vei avea bunătatea a-mi înapoia scrisorile melle, și peste câte-va zille, și Jurnalul meu; nu mě îndoesc că, ca om de onoare, vei face aceasta, fără nici o difficultate.

Vei sci, Domnul meu, că toată averea mea consistă într-o moșie cu venit de 300 galbeni; scii încă că sunt věduvă și c-un copil.

Daca dar ai vr-un alt partid mai avantagios, lucreasâ după cum îți dicteasă interesele; de și, cum ți am zis, acesta m-ar costa viața; dar ce e viața mea pe lingă fericirea D-le? Și eu doresc ca să fii cel mai fericit din lume.

Cât pentru legătura cu..., ce singur ai mărturisit, jurănd pe umbra mamei D-le (de și n-aveai nevoe d-așa mare jurământ spre a te crede) că n-a fost de cât o legătură efemeră, ca a fie-cărui june, și că din acea legătură intimă ai o fată pe care ai adoptat-o,(ceea ce ’ți face onore), eu o voiu adopta asemenea, ș-o voiu iubi ca pe Aurel; cu atât mai mult, că și D-ta, sunt sigură, iubesci copilul meu ca p-al D-le propriu; și o voiu iubi cu atât mai mult, fetele fiind nisce ființe něpăstuite de soartă și de societate, ființe slabe și suferinde.

Numai spre a motiva conduita D-le față cu unchiul meu, care te stimă foarte mult, trebue a vě decide neîntârziat pentru un casă sau altul.

De la hotărîrea D-le, aceea, ce le va iubi in tot cașul pînă la ultima suflare, așteptă sentințau D-le e viață sau de moarte.

Amica D-le devotată.

Sofia

Trimiseiu Sofiei prin mesagerul ce aștepta rěspunsul p-o cartă de visită, pe care era scris: Sentința de viață.

CAPITOLU IX. FOILE DIN PLĂCINTĂ

Soră-mea lipsea când am priimit scrisoarea Sofiei; când se întoarse, i dedeiu să citească scrisoarea.

Ea mě întrebă:

— Ce ești hotărît să faci?

— Am pronunțat sentința de viață.

— Așa dar te vei duce să ceri unchisě mâna Sofiei?

— Onoarea înainte de toate.

— Căsătoria e mai ântâi de toate o tovărășie, unde fie-care depune capitalul sě. Capitalul vostru moral și intellectual, unit cu educațiunea și cu conformitatea de etate, de cultură, de condițiune, etc., nu lasă nimic de dorit; dar capitalul material nu e suficient pentru a asigura fericirea ta conjugală.

Cu toate că operile tale sunt citite, având un scop folositor, zile nu-ți pot produce mai nimic, fiind mulțumit a scoate cheltuelile tiparului. Venitul tě propriu nu-ți produce de cât vr-o mie de lei (vechi). Remân funcțiunile publice; cu caracterul tě independinte, cu mândria ta de poet, cu principiile talie de democrat sincer, cu împrejurările politice în care ne aflau, anevoe te vei menține într-o funcțiune; ceea ce te-a silit a refusa posturi avantagioase, ce ți s-au oferit; vinzènd imobilul de moștenire, nu vei putea lua pe dânsul de cât o mie de galbeni; o picătură în ocean pentru un menagiu cu opt persoane d-o cam dată (1); mai târziu, se poate urca personalul la zece și douě-spre-zece individe.

Să presupunem că venitul tě anual va fi de 400 galbeni, din саге 300 galbeni venitul dotal, și 100 galbeni venitul capitalului d-o mie galbeni, vînzènd proprietatea.

Să vezem acum chelluelele (pentru present):

Chiria casei (pe puțin)........... 100 galbeni

Mâncare (a 7 sfanți pe zi)....... 200

Vestmintele tuturor.............. 100

Doctori, moașe, doici etc.......... 80

Cheltueli neprevězute............ 20

Total........................... 500

Calculul e foarte modest, cum vezi.

De unde vei acoperi deficitul?

— Din venitul unei funcțiuni, compatibilă cu aplicările melle.

— Până acum ai refusat trei funcțiuni avantagioase.

— Ca flăcău; iar ca om însurat, voiu fi mai puțin suscepibil.

— Ca soră, te cunosc foarte bine; caractere c-alle talle nu se schimbă ușor.

— E! dragă soră! Dacă ar sta să numere cine-va foile din plăcintă, n-ar mai mânca plăcintă. Cu toate acestea, toți se însoară fără a mai face calculele talle.

— Aceia sunt nisce oameni fără prevedere, fără calcul; curând se căesc; și căința lor este fără remediu. Cel puținuu tu, ca poet de littere, dacă perzi prin căsătorie libertatea, liniștea, independința, urmează să ai ca compensare, averea, pe lângă calitățile morale și intellectuale ale femeii ce voesci a o face consoartă.

— Cu toate nu se poate. dragă Eleonoro! Chiar proverbul recunoasce aceasta:și cărnoasă și lăptoasă, și de vreme acasă, nu se poate. Căsătoria este o lotărie; dacă nu poți câștiga Nr. cell mare, să te mulțumești cu cell mic.

— Chiar unchiul Sofiei, ca om onest, ți-a spus că poetul, artistul, omul de talent, trebuie să fie liber de lanțurile căsătoriei...

— Crez că-și va lua vorba înapoi, respunseiu rîzând, când va fi vorba de nepoată-sa.

—Eu nu râz, iubite Costine, eu care te cunoasc, eu care am făcut trista esperiență în chestiunea de față.

— Dar Sofia va muri, dacă ași refusa mâna ei, ș-apoi, am înaintat cam mult.

— Ce e drept, trebuia să fii mai în reservă.

— A nu admira o asemenea femee, superioară! A nu compătimi cu trista ei soartă! Ce titlu mai frumos de cât consolator cellor nefericiți, Providența cellor persecutați de soartă? Iubesc p-acestă femee, o stimes pentru virtutea ei, o admir pentru talentele salle, o compătimesc în fine cu soartă ei; ș-apoi, câtu de mult mě iubesce și ea!

O! ea m-a iubit, biata femee, cu mult înainte d-a mě cunoasce, ba chiar înainte d-a mě nasce, cum zice ea în Jurnalul sě, în care inima singură vorbesce. Nu vei zice că e o prefăcută?

— Și ce ar fi făcut ea dacă inima și mâna ta ar fi fost angajate?

— Ar fi murit!

— Copilul n-o lăsa să moară.

— În fine, Rubiconul este trecut. I-am promis a-i cere mâna unchiului sě. Țiu la stuna sa mai mult de cât la libertatea și viața mea.

— Atunci nu mai e de zis nimic, Mi-am făcut datoria.

CAPITOLU X.6 AUGUSTU, 1859

Copiem câte-va pagine din Jurnalul Sofiei, relativ la logodna noastră moarală, sau les fiancailles de nos coeurs, cum se esprimă ea.

4 August 1859, 3 ore 1/2. — Contra speranței mele, iată-l în fine! Cât sunt de fericită! Dumnezeule! Ce bine am făcut în lumea asta ca să merit această fericire? Când îl věz par-că věz Soarele rěsărind.

Sa preasence c-est ma vie, Son absence l-agonie.

Altă dată, când îl vedeam în vis, o dată sau de douě ori pe an, mě credeam în cer; a-l vedea acum în persoană, mai în toate zilele, aceasta e o fericire pe care sěrmanul meu suflet abia o poate suporta.

Teamă-mi este să nu înnebunescă. Ba crez că chiar am în-nebunit... Când stă el în fata mea, mě simt transportată în al șeaptelea cer; când pleacă însă, și mě věz singură, nesciind când o să-l mai revěz, mě simț afundată în al șeapte-spre-zecelea infern... Ah! nu sciu cum se va sfîrși aceasta; dar mě tem mult de biata mea minte. Sěrmanul meu cap, fie-vei tu oare amenințat d-o catastrofă?

Presința lui îmi addusse aminte pe Florica, acea operă atât de suav, care respiră amoral cel mai sânt, cell mai curat, cell mai divin; inspirația unei inime candide de 20 de ani care viseasă pe Florica, pe femeea cu toate perfecțiunile, pe femeea cu care ar voi să unească soarta sa. Întradevěr, în această mică poemă, unică în felul sě, tipărită la 1847, cu ce frăgezime, cu ce tandrețe esprimă poetul acelle caste și divine suspine alle ini-mei! Și Ell mă numesce Florica lui... O! Dumnezeule, cât sunt de fericită! Straniu lucru! Găsesc în această carte, nu numai portretul cel mai essact al bărbatului ce inima mea l-a iubit înainte d-a se nașce (Negreșit, când sufletele noastre locuiau în alt glob — coment. Costin), dar pînă și costumul ce fidanțatul meu și eu o să purtăm în ziua maritagiului, după cum ne-am înțeles (Amanții propun și Socrii dispun — coment. Costin). Cum să esplic aceasta? Întradevěr, e ceva de mirare presimținintele, acelle divine și sublime aspirațiuni ale sufletului!

5 August.— Azi Costin m-a visat. A! cine poate descrie fericirea mea? Dumnezeule, cât ești de bùnu! Cât de mult ai făcut tu pentru o biată inimă svânturată

Astă-zi visul meu de la 17 Martie 1859 s-a realisat.

Costin ședea într-un fotoliu, și eu stam în picioare înaintea lui, cu mâinile așezate pe umerii sěi, privindu-l într-un estasă delicios.... Un minut realitatea fu mai frumoasă de cât un vis, un minut buzele mele înfocate imprimară pe fruntea lui botezul sacru al amorului. O! Costine! poetul meu! prea iubitul meu! chiar angelii au trebuit să fie geloși de fericirea noastră. Apoi și Ell depusse pe fața mea nisce sărutări arzěre, însoțite de suspine. Era preludul cununiei sufletelor noastre; era sigiliul sacru depus pe titlurile noastre de frate și soră. Cum n-am murit în acel minut? Nu moare cine-va de bucurie, precum nu moare nici de durere. Sunt nebună de fericire, ș-a-ceasta n-a fost de cât preludul cununiei sufletetor noastre (La 6 August, am făcut logodna p-altarul amorul, schimbând inelele — coment. Costin). Ce va fi oare cununia adevěrată? Měnspăimântă fericirea conjugală.....

6 Augustu.— Ce zi frumoasă! Azi e schimbarea la față a Salvatorului. Ce sěrbătoare mare! Cu ocasia acestei memorabile sěrbători, unul Apostol a zis Salvatorului:Ce bine este aici, Doamne! Vrei tu să facem aici trei colibe: una pentru tine, alta pentru Moise și alta pentru Ilie? Tot la o asemenea ocasiune și eu am zis cu Apostol: Ce bine suntem aici amânduoi

Costin a fost și Ell azi la biserică; ce fericire a fi cu dân-sul pretutindeni! După terminarea serviciului divin, a venit să ia cafeaua la noi, însoțit de sora lui Eleonora, pe care am sărutat-o ca pe Costin; ea însă mi s-a părut rece și afectată. Care să fie causa?

Azi Costin a cerut formal mâna mea unchiu-meu, în présenta Eleonorii, care părea contrariată; unchiul meu a întrebat pe Costin:

— Te-ai gândit mator la pasulă ce vrei-a face, Domnule Șoimulescu?( Dialogul acesta nu figureasa în jurnal — coment. Costin)

— Da, onorobile Domn.

— Gândesce-te serios la respunderea ce vei avea ca soț și tată de familie; ai să faci fericirea unei femei care a fost atât de nenorocit cu primul bărbat; acum toată respunderea este a Sofiei, căci inima ei te-a alles. Silesce, fětul meu, să n-o faci să piarză illusia; nimic mai trist de cât perderea unei illusiuni! Să fiți binecuvîntați, copii mei!

Costin și eu sărutarăm mâna unchiu-meu ș-a mătușe-mi, cari adăogară:

Să fiți fericiți!

În fine, Costin ’și-a ținut parola. Cât sunt de fericită! Cum n-am murit de bucurie? Costin a plecat îndată: căci de azi înainte trebue să fim prudenți și discreți, pentru ca fericirea noastră să nu fie compromisă; trebue ca nimeni să nu bănuească legătura noastră; mai alles că înainte d-un an și trei luni, după legile barbare alle bisericii noastre, nu va fi cu putință să divorses de bărbatul meu; și, în acest interval, dacă ’amorul nostru nu va fi secret, se pot găsi oameni rěi! rëï (si poate am și е inamici, de și n-am făcut nimănui nici un гěu) cari să deștepte gelosia bărbatului meu; și de mě va reclama, în bașa sf. legi bisericesci, sunt perdută! Ell poate totul; e în dreptul sě, după acele legi, să mě reclame din nuoă ca femeea sa, chiar după patru ani de completă părăsire. Ast-fel ordonă Sântul Consistoriu.

...............................................................

E timpul a zice câte-va cuvinte despre Lia, iubita mea copillă legitimă.

In ziua de 6 August, când am făcut logodna cu Sofia, Lia căz bolnavă la așternut; ea nu putea sufferi ca tatăl ei să uite pe mama sa.

Logodna mea cu Sofia săgetă inima ei, simțibilă ca a Florichei; în deșert încercaiu s-o assigur că însăși mama ei mě îndemnase în vis de mai multe ori să mă însor a doua oară, pentru ca să aibă ea o a doua mamă; ea îmi rěspunse c-un surîs ironic, care însemna: «0 mamă vitregă nu poate fi ca mama adevěrată!» în zadar mě încercaiu a o duce o singură dată 1a, Sofia, care ardea de dorința d-a o îmbrățișa; ea refusă a merge; nici rugăciunile, nici amenințările, n-avură influință asupra ei. Când Sofia, însoțită de unchiul ei, veni să vadă pe sora mea, după 6 August, Lia se ascunse; ast-fel că fuiu silit a spune o minciună ca să scap din încurcătură: ziseiu că o mătușă a mea din Târgoviște ar fi luat-o cu dânsa spre a petrece acolo câtă-va timp. Eleonora, care se oppunea la că-sătoria mea, îmi zise că aceasta e o presimțire tristă; că Lia va muri înainte de cununia mea. Biata copillă! Muri curînd d-o oftică, galopantă, sărutând în tot minutul portretul mamei salle. Sofia fu neconsolată de perderea Liei; ’i spuseiu că a murit la Târgoviște, fără veste; că voiu pleca la Tergoviște îndată, și că Lia cerusse a fi îngropată la monastirea Viforîta, lângă mama ei.

PARTEA II: MEMORIILE SOFIEI

CAPITOLU X. ANULU 1857

Aceste memorii sunt coprinse într-un jurnal care începe cu anul 1856 Ianuarie, si în care Solia înscria pe toată ziua suspinele și aspirațiile inimei salle; și în care, ca distracțiune, reproducea passage privitoare la România din ziarele streine, citațiuni din operile ce citea, poesii d-ale lui Hugo și Lamartine, poesii d-ale poeților români cei mai însemnați, si d-ale lui Costin.

In anul 1856, nici o mențiune nu se face în Jurnal despre Costin, idealul Sofiei; de și auzise de numele sě, nu citise se vede nimic din operile lui. Singura-i distracțiune era Jurnalul, musica, desemnul, traduceri ș-o piessă de teatru; politica о preocupa mult; în fine, copilul era singura ei consolațiune.

Jurnalul este scris în limba francesă; si coprinde 29 volumuri, mai groase sau mai subțiri, de la Ianuarie 1856 până la 1869 August și; atunci greutățile familiei, se vede, а silit-o a suspenda Memoriile inimei sale, classificând tot d-odată corespondința sa de la 1870 încoa, corespondință cu copii, cu bărbatul, cu amicele intime, poate cu speranța că la bătrânețe, liberă și liniscită, să continue acele interesante Memorii, pentru folosul copiilor sěi.

Începem dar cu anul 1857, când și Sofia începe a menționa de Costin în Jurnalul sě. Vom reproduce din anii 1857 — 1860 numai passage relative la dînsul.

13 Februarie. —Ce curios vis am avut astă noapte! Cu cât a fost frumos la început, cu atât a fost straniu și lugrubu la sfîrșit.

Мě preâmblam cu Narcisa, amica mea intimă de pensionat, în-tr-o grădină frumoasă, plină de flori și de fluturi, și unde întâlni pe mai pe toate amicele mele de pension; când étă că mě pomenesc cu Narcisa într-o cameră spațioasă fără mobile, unde se afla numai un bătrân care prezicea viitorul la lumina tremurândă a unei lampe în agonie. Era un bătrân înalt și uscat, c-o barbă albă, și c-o înfățișare spăimântătoare.

Bătrânul mě invită ca sa-l consult; mai ântâi n-am voit; dar îndemnată de curiositate și de Narcisa, întinseiu mâna, pe care el o cercetă cu băgare de seamă; apoi zise Narcisei să caute esplicarea, după nisce numere, într-o carte ce servea la asemenea scop.

Narcisa citi: «Ca martirii, n-ai s-aștepți alt pe pămînt de cât «suferințe și moartea.»

— Ce fel de suferințe? întrebaiu pe bătrân. Bătrânul tăcu. Atunci m-am deșteptat.

14 Februarie.— Cum e cu putință? visul meu s-a realisat; însă în sensul tălmăcirii viselor; nu tocmai după cum s-a în-tâmplat în somn: căci am vězut suferind și bolnav pe idolul gândirilor mele. (Straniu lucru! La acea epocă am fost întradevěr greu amalat de pripneomonie — coment. Costin)

Ah! grozav e să suferi după cum sufer е! Cum e cu putință să încerc toate sufferințele închipuite și neînchipuite? Mě tem că ргеziсеrеа bătrânului să nu se realisese înainte de timp.

25 Februarie. — Din când în când soarta ’mi surîde, ca o razâ ce pătrunde printre nuori. Azi Narcisa mi-а trimis trăsura; ș-am petrecut toat ziua la dènsa, amusându-mě pe de plin. Când sunt lângă ea, nimic nu lipsesce fericirii mele(Cu creionul se vede scrisul în josul paginei de Costin: Amiciția nu e destul pentru inima unei femei ca tine — coment. autorului).

15 Aprilie. — Ce frumos vis am avuta astă noapte! Am fost fericită cât a ținut visul, așa de fericită cum nu sper să fiu vr-odată.

11 Iunie. — O mică rază de fericire a apărut azi pe orizontul vieței mele, de ordinar atâta de întunecos; însă, ca tot d-aun, n-a ținut de cât o clipire. Vai! oare fericirea să fie așa de scurtă?

1 Iulie. — O veste bună! Mi s-a spus azi că espatriații de la 1848 s-au reîntos în țeară, afară de Eliad. Era și timpul; țeară simte mare nevoe de concursul pentru viitoarele alegeri (Divanul ad-hoc) al cetățenilor celor mai luminați, mai sinceri, mai devotați. (In josul paginei cu creion Costin a scris: pas tous).

4 Agust. — Ce frumosă zi! Ce timp frumos! Ce veselie în Natură! Toți aspiră cu lăcomie acest aer curat, dulce, bălsămitor... Respiră cine-va amorul prin toți porii. Natura întreagă e în sěrbatoare. Singur sufletul meu pare a fi gonit de la acest ospeț încăntător! Ca illustrului și nefericitului Schakspeare, nopțile întunecoase, prin visele lor de aur, îmi procura mai multă fericire de câtă frumoasele zile de vară, pline de soare, și cari adesea sunt pentru mine nisce negre nopți....

0! ce frumos vis am avut și în noaptea acěsta! (Costin întreaăá în josul paginei: «fi-va oare o presimțire pentru 6 August 1859?)

11 August. — Ce frumos timp! Timp de ploae! Nuorii se grămădesc, nuori negrii. Simț ca un fel de farmec a privi atmosfera turburată; ea pare o oglindă fidelă a inimei mele. 0! pentru ce timpul de furtună place atât de mult sufletului meu? Fi-va pentru că vede în el o mare asemănare cu dânsul?

Nu sciu; îmi place însă acest timp; îmi place mult. D-ași avea aripe, ași sbură ca să mě amestecă cu acel nuori, formând un singur corp cu dânșii....Cât ași fi de fericită!

14 August.—Azi m-am împărtășit, căci mâine e Sânta Maria, aniversarea nascerii melle. Ce dureroasă suvenire îmi desceaptă a-ceastă zi!

Mama mea se numia Maria.

31 August.—Ce amară e viața! Dumnezeule! Ai milă de mine.

.................................................................

9 Septembre.— Cât de bolnavă am fost azi. S-a sfîrșit! Nu mai am putere să lupt contra fatalei melle ursite; simț în toat minutul că viața mi se stinge, ca o lampă bătură de vînt. Dumnezeule! Ce va deveni copilul meu? Inima mi se sfîșie gândindu-mě la aceasta/ Destul cu suferința! Destul a sufferi din leagănu, a nu cunoasce din copilărie chiar de cât griji și dureri

Destul! Destul, Dumnezeule! Destul pentru o inimă de femee! De și caracterul meu e blînd, sufferința îl năspresce din zi în zi: cea mai mică contrazicere mě întărrîtă. Ce e mai trista, durerea se restrînge tot asupra inimei melle, care pînă în fine va face splosiune. Mě lupt eroic cu sufferința; dar ea e mai tare, m-a învins.

10 Septembre...

11 Septembre...

12 Septembre...

13, și 14 Septembre...— A trebuit să fiu greu bolnavă ca să întrerup Jurnalul în aceste din urmă patru zille. Întradevără, am fost foarte bolnavă; am avut un junghi în stînga, un junghi terribil, care m-a ținut în pat câte-va zille, eu care nu mě puiu în ascernut pentru fie-ce ușor indisposițiune. O! cât am suferit!

Și nu aveam o mamă să-mi ștearg-a mea plînsoare, Și nu avem pe nimeni..... și am trecut plîngend.

(Goga, mort la Paris).

Azi însă, mulțumită lui Dumnezeu și lui Drasch, în care am toată încrederea, și care a fost chemat la Craiova de unchiu-meu, mě simț mai bine; însă toți slabă; tot mě supěră durerea din stânga.

Azi n-am putut resista d-a nu scrie ceva în Jurnalul meu, fiind ziua de 14 Septembre (tot d-odată serbare mare pentru religia creștină, ziua Crucei, semnul de mîntuire al oamenilor) ziua deschiderii altarului patriei, ziua fixată pentru alegerea proprietarilor mari (la Divanul ad-hoc). Vom vedea ce ne aduce această faimoasă zi de 14 Septembre: unirea sau desunirea, autonomia sau jugul, libertatea sau sclavia? Stau pe cărbuni aprinși. Sunt într-o nerăbdare estremă, spre a afla în fine resultatul a-cestor allegeri, de care atîrnă viața, saă moartea bietei melle patrii; căci destul a sufferit și ea! Întreb pe toți cari ’l věz: «Ce s-a făcut?».... Pînă mâine seară este un-secul; stau pe ghimpi.

15 Septembre.— Vivat România! Vivat unirea! Liberalii au triumfat!

21 Septembre. — Pentru ce oare viața este pentru mine atât de dureroasă? Pentru ce zillele, orele, minutele, trec elle așa de încet pentru mine? Pentru ce nu pot fi veselă pe deplin, în acest timp de bucurie generală? Și când gîndesc că dorințele melle nu se vor reaalisa nici o dată! De ce să nu fiu și е fericită? De ce soarta neîmpăcată să-mi refuse pînă cea mai mică dorință? Pentru ce, Dumnezeule? Pentru ce-mi ai dat un sufflet simțitor? De ce nu pot privi viața cu ochi de filosof, spre a putea trăi mult, pentru copillul meu, singurul sě sprijin? De ce? o! mamă! mamă! De ce oare, scumpă și dulce mamă, ’mi ai împrumutați sufflet tei? Suíflelul teu atât de înfocat, care va sdrobi de sigur corpul meu debil? Căci simți că amara tristețe ce-mi sfîșie inima mě va omorî....Ș-a avea apoi și copii (În josul paginei, Costin a scris: Dar fără copil ai fi fost moartă, sîrmană femee!), spre a-i lăsa orfani, fără mamă....O! Dumnezeule! Destul! Destul! Nu mai pot.

28 Septembre.— Plec azi cu unchiul meu la Bucuresci, spre a assista la deschiderea Divanului ad-hoc și la votarea cellor patru punturi din programa națională.

Azi m-am simțit inspirată pentru zina de mâine: se vede, după ceea ce simt în mine, că poesia e o malatie a suffletului, și o delicioasă malatie (Costin: ca amorul); prin urmare, am făcut cu această ocasiune o poesie.

Emoțiunea ce-am simțit scriind aceste versuri, si gîndindu-mě că vor fi publicate într-un jurnal, de și anonim, e cu neputință a o descrie; eram ca strivită de temere, de speranță, de bucurie; n-am simțit nici o dată ceea ce am simțit azi. Nu! Marele emoțiuni nu sunt pentru mine; elle m-ar omorî. Sunt strivit peana îmi cade din mâini....

29 Septembre. — Étămě în Divanul ad-hoc (Descrie impresiunile salle)

5 Octombre. — Ce frumos vis am avut astă noapte! Dumnezeule! Fă să fiu așa de fericită o singură zi, ș-apoi să moar. Atunci ași putea zice și eu că am trăit în lumea asta; pînă atunci voiu suferi; și suferința nu se poate numi viață.......

În sfîrșit am vězut azi publicat întrun jurnal biata mea poesie.

9 Octombre. — Este oare un vis? Da! Un vis de fericire, care la deșteptare mě va face d-o sută de mii de ori mai nenorocită de cât mai ’nainte.

Fi-va oare și aceasta o illusiune, care, ca toate cele-lalte, să fie nimicită de recea și neîmpăcata realitate? Ar fi prea crud! Căci visul a fost prea frumos ca să-l věz, fără a muri, nimicit cu totul, și pentru tot-d-auna, de suflarea înghețată a realității. Nu! Nu! nu e un vis; este cea mai frumoasă realitate: căci azi a fost prima zi a vieței mele în care pot zice c-am trăit. De și fericirea mea n-a ținut’ de cât douě ore cel mult, cu toate acestea aceste douě ore au fost așa de dulci, fericirea mea a fost atât de mare în acest scurt timp, în cât pot să dau acestor douě ore numele cellei mai frumoase zille din viața mea; numele unei zille pe care nu sper s-o mai věz. 0! nu; nu sper s-o mai věz. Acum pot să mor....Ce zic?

Nu, nu! Nu voiu să mor; căci ar lipsi ceva fericirii melle....

ș-apoi, sunt atăt de puțin deprins cu fericirea. Nu voiu încerca a descrie acea zi memorabilă, căci pena mea n-ar fi în stare să încerce o așa de grea lucrare; voiu zice numai că la 9 ore și jumětate am plecat la cameră cu unchiu meu, trecând prin piață ca să cumpăr flori spre a le împărți deputaților, după votarea cellor patru punturi din programa națională: căci azi e ziua când Românii au să esprime dorințele lor, arătând Europei că vor să esiste. Sosim. Unchiulmeă trece în salla unde se aflau adunați deputații; eu intru în tribuna damelor, unde se aflau prea puține, ca vr-o zece, mai fiind încă locuri goale. Femeile sunt puțin curioase la noi; cu toate astea, mult au perdut celle ce n-au vězut ce am vězut noi аzi....Ce tablou imposant și sublim, pe care peana nu-l poate descrie. După redactarea actului, toți Deputații îl subscrisseră, ca să remâe ca un document național, păstrat în archivele statului....

După aceea toți strigară: Trăiască Unirea Principatelor! Trăiască Puterile garante! Trăiască Deputații!

Atunci sala fu inundată de buchete de flori, aruncate din tribuna damelor și pe care bărbații și le disputau ca o favoare. Entusiasmul era la culme, bucuria resfrăntă pe toate fețele, fericirea și speranța în toate inimele. Domnul Costin Șoimulescu, pe care n-aveam încă fericirea a-l cunoasce în persoană, s-a îndreptat către loja damelor spre a mulțumi, în parte mie, pentru buchetul ce-i aruncassem, și pe care îl prinssesse în sbor.. Părea așa de mîndru și fericit de conquista aceasta, în cât m-a mișcat pân’ la lacrămi; nu ’l voiu uita nici-odată! La plecarea deputaților, muzica întonă hora Unirii, cu atâta sentiment, încât scotea lacrămi.

In curtea Mitropoliei, deputații erau ridicați pe brațele poporului, care striga: Trăiască Golesci! Trăiască Rosseti și Brătienii!

Nici o altă zi nu mi s-a părut mai frumoasă!

Nici odată n-am fost mai fericită. Și cu toate astea, eram tristă, gîndind că n-o să mai pot vedea o asemenea zi în viața mea. Fusessem prea fericită, ca inima mea, neobișnuită cu fericirea, să mai poată gusta o assemenea fericire!

29 Octombre. — Douězeci de zile deja fără să-l věd! Dumnezeule! cât sufer!

3 Noembre. — De o sută de ori mai bine moartea, de cât o viață fără speranță! Și cu toate acestea, vai! ast-fel a fost tot-d-a-una viața mea! Și când din întâmplare o slabă rază de speranță a putut pătrunde în sěrmanul meu suflet, nisce decepțiuni crude au venit d-odată s-o nimicească, în cât acum o gonesc ea singură din inima mea, ca o gândire criminală.

6 Noiembrie. — Ce grozavă decepțiune! Dumnezeule! trist este a fi balotată din Scyla in Caribda!

Ceea ce am vězut în ziua de 9 Octombre fost-oare un vis? Sau realitatea? Ceea ce sciu positiv, din nenorocire, este că biata mea inimă a priimit în acea zi o iubire electrică așa de tare, în cât mě miră cum n-am rěmas moartă pe loc; dar dacă n-am murit, nu e mai puțin adevěrat, că am rěmas d-a-tunci cufundați într-o eternă letargie. Nimic mai trist și mai sfâșiitor de cât perderea unei scumpe illusiuni, întreținută atâta timp prin flacăra unei iubiri înfocate.

Starea unui assemenea sufflet este un haos de dureri și de lacrămi.

8 Noembrie. — Ce tortură, Dumnezeule! Trebue să fie amorul copillului ca să-mi aducă aminte că sunt datoare să trăesc. Dar ce viață! 0 lungă și grozavă agonie!

9 Noembrie. — Cum e cu putință? Mě silesc din toate puterile să-l uit, să gonesc oriсе speranță din suffletul meu; din contra, speranța, care d-atâtea ori m-a amăgit, persistă cu mai multă tenacitate, ca cum ar voi să-și rîză de mine. O! ce luptă grozavă cu această mincinoasă speranță(Dar fără speranță, ce ai fi devenit, sěrmană femee? coment. Costin); mě simț învinsă; dar n-o mai crez, n-o mai crez; să mě lase în pace.

13 Noembrie. — Astă noapte am crezut că mor: stomachul și gîtul... Ce sufferință! Pe lângă dure-rea fisică, durerea morală, mult mai sfâșiitoare. Inima mea de asseamănă, c-un burete muiat în fiere. Ce amară viață! O idee terribil a strěbătut azi prin creerii mei: a pune capăt acestei viețe atât de turmentate; dar copilul meu? Bietul meu copil! Trebue să suffer totul pentru dânsul. Ah! De ce nu pot face ca alții? Dumnezeule! Ce rě am făcut p-acest pământ pentru ca să suffer asemenea osândă? (Aurul se curăța prin foc și suffletul prin sufferință — coment. Costin)

14 Noembrie.

26 Noembrie. — Cu toate acestea, dacă ași fi voiet, dacă ași vrea încă, ași avea totul ce-mi lipsesce, totul ce-ași dori; dar nu! nu, crudă soartă! În deșert mě ispitesci. Onoarea mainte de toate. Soartă geloasă și nemilostivă, din leagăn lupt cu tine, și mě voiu lupta pînă la morment; voiu lupta pînă voiu învinge, (dacă voiu putea); și în pisma ta, nici-odată, niciodata nu te vei lăuda că m-ai învins, chiar când ai inventa nouă torture, într-adins numai pentru mine; căci Dumnezeu, care a sufferit atâta, e lîngă mine ca să mě susție; și pînă în fine, îmi va da o mână de ajutor. Cu toate acestea, cât suffer! Câtă suffer!

26 Noembrie.— O zi de 9 Octombrie! zi pentru totă-d-auna scumpă! zi pentru tot-d-auna sěrbătorită în inima mea! zi atât de frumoasă, atât de splendidă! Trebuia ore, după ce m-ai lăsat să ’ntrevěd cerul, să mě affuzi apoi în celle mai adânci obscurități ale infernului? Crudă ai fost pentru mine. O! câtă suffer!

29 Noembrie. — O! Cât de fatală a fost pentru mine luna aceasta! Un lungă șir de suferințele celle mai grozave. Fie-care resuflare de aer este pentru mine o tortură, un infern. Pînă când, soartă crudă și neîmpăcată? Până la ce punct ai hotărît să te hrănesci cu lacrămile nenorocitei talle victime? Viața mea e mai amară de cât ultimul suspină. Ultimul suspină a spăimântat chiar pe Salvatorul.

14 Decembrie. — Ce frumos vis am avut astă noapte (Frumoasele visuri încep a fi cam dese, cu cât ne apropiem de 1859 Iulie 25. — coment. Costin)

15 Decembrie. — A sufferi, și iar a sufferi: iată marele secret al vieții!

16 Decembrie. — O întreagă eternitate din ziua fericirii melle!

și fără nici o speranță d-a se reînoi! Ce zicu o eternitate? Mai mult de cât atâta: căci o eternitate de suderințe este o îndoită eternitate. O! Dumnezeule, până când?

17 Decembrie. — Durerea este tovarășul meu; și sufferința, partea mea.

CAPITOLU XI. ANULU 1858

1 Ianuarie. — Orele se succed orelor, zillele zillelor, sěptămânele sěptâmânelor, lunele lunelor, anii anilor; ce mi a-duc elle? Acelleasi sufferințe!

5 Ianuarie. —.......................

Mon âme avec mon coeurs.

Sont tristes jusqu-à la mort!

7 Ianuarie. — S-a sfîrșit! în deșert mě silesc să lupt contra durerii; ea m-a învins; sunt sclavul ei. Nu-mi rěmâne de cât a pleca fruntea, obosită d-atâtea dureri, ș-a sufferi ca o damnată.

13 Ianuarie.— Cât sunt de fericiți cei ce repaosă în tăcerea eternă a mormîntului! Totuli se înfuriază contra mea, când din întâmplare gust și eu câte-va minute de plăcere; sau când mě las a fi legănat (fără voea mea) de vr-o rază de speranță, trebue s-o plătesc prin lacrămi de sânge, prin lungi și grozave sufferințe.

14 Ianuarie.— Fericiți cei ce repausă în liniștea mormîntului!

15 Ianuarie. — Trecutul meu a fost așa de trist, în cât presentul în comparație, ori cât este de dureros, mi se pare fericirea supremă.

Cât pentru viitorul meu, îl vědů numai în negru. Viața mea întreagă am petrecu-o din decepțiuni în decepțiuni.

16 Fevruarie. — Aceste trei zille din urmă am stat în așternut atât am fost de bolnavă: un guturaiu de piept din celle mai terribile, și o durere de cap nesufferită, m-au silit a sta în pat. Alaltăieri aceste dureri erau atât de tari, în cât o jumătate de oră am rěmas fără cunoscință. Nu sciu unde o-ajung cu această durere de cap, care nu mě slăbesce un mi-nutul; astă-zi eram ca nălucă din causa aceasta; apoi și durerea de ochi pune vîrf la toate; abia pot scrie aceste puține rînduri.

Pînă când crudă soartă, mě vei persecuta? Pînă acum ea n-a-vussesse cruzimea ca să-mi smulgă și singura facullale de care mě bucuram cu oare-care folos, adică vederea; putem cell pu-țin să scriu, să citesc, să lucres (singura mea distracțiune și consolațiune), și câte o dată să věz acea lume elegantă și fericită care trece pe la ferestrele melle, ca o viuě fantasmagorie; azi soarta mě lipsesce și d-acestă singură bună, singură fericire; azi îmi smulge și pe aceasta. Of! de azi-dimineață suffer nisce dureri de ochi atroce, în cât sunt silit să-i țin închiși; însă trebue să scriu, căci fără aceasta, înebunesc; am profilat d-un moment când sufterințele ochilor erau mai ușoare, spre a putea scrie aceste câte-va rînduri.

17 Fevruarie.— Aceleași sufferințe! Nemișcare complectă, la care mě condamnă această maladie, cea mai crudă pe care bietul corp omenescă o poate sufleri; ea pune vîrf chinurilor melle; căci, când pot citi și lucra, cugetarea mea este oare cum distrasă; dar acum, of! acum, când lipsită de lumină, (Cum să nu sufferi de ochi când scrii atâta și o scriptură microscopică, și chiar atunci când sufferi atât de grozav de ochi? — coment. Costin), lipsită de dulcea contemplare a jocurilor nevinovate alle copilului, care-mi producă un effect magic, acum, zic, când mě afl în astă tristă stare, fatal secret, ce de mult îl țin ascuns în fundul inimei melle, acel secret mě sfîșie, mě omoară; trebuie trebuie neapěrat să-l încredințes hârtiei. Ce ași câștiga încredințându-l unei inimi omeneseci? Poate nu m-ar înțelege (căci cei fericiți nu pot înțelege pe cei nenorociți; și atunci, ce decepțiune! Sau poate că m-ar trăda, și atunci, ce durere! Cel puțin hârtia reproduce fidel impressiunile inimei melle; și cât pentru trădare, ea nu e capabilă a mě trăda, de cât prin negligență sau indiscrețiune; sper s-o puiu bine la adăpost contra acestora douě ispite....

Aci urmeasă patelicul passagiu cu data 17 Februarie 1859, din serisoarea de la 17 Iulie, 1859.

21 Martie. — Nu poate fi ceva mai despot ca inima omului: în deșert o roagă cine-va, în deșert se silesce s-o facă să înțeleag; ea nu voesce să asculte, nu vrea să înțeleagă; este nesimțitoare pentru ori care altă simțiment de cât acela ce o domină ca o suverană......

23 Martie. — Azi e ziua învierii!.... Omul e născut numai pentru iubire; și toate nobilele sentimente nu intră în sufletul sě de căt printrênsa și pentru dânsa; cât pentru relele aplecări, elle nu pot lŏcui în suflet, de cât ca nisce părăsite.

3 Aprilie. — Zambilele! Ce profum suav! Elle sunt florile melle de predilecțiune. E cu neputință, aspirând mirosul zambilei, să nu simți trebuința d-al aspira necontenit, ș-a nu te simți pătruns de amor, fără voe, până în fundul suffletului.

11 Aprilie. — A! Dumnezeule! ce zăpadă! Ca cum am fi în mijlocul iernei. N-am vězut nici odată zăpadă în mijlocul lui Aprilie. Florile arborilor au degerat. Acești arbori, ieri împodobiți cu flori, azi acoperiți cu zăpadă, au mult assemănare cu un om june și frumoas pe care o mare nenorocire lа isbit d-odată, albindu-i pěrul într-un minut. (Ca eu, în ziua fatală de 21 Mai 1883 — coment. Costin, 1884 Nizza). Acest spectacol îmi strînge inima de durere.

12 Aprilie. — Azi am cumpărat câte ceva pentru copil și pentru mine; că săptămâna viitoare plecăm la mătușica (țața)la B..., unde voiu ședea mai multe luni. Fi-voiu mai fericită acolo? Nu sper. Căci de câte ori sper cel mai mic lucru, nu se realiseasă; cu toate astea, plăcerea d-a lŏcui cât-va timp c buna mea țață, va fi o ușurare pentru biata mea inimă descurajată.

17 Aprilie.— Iatămě pe drum. Ce cer frumos! Ce aer curat și profumat! Ce bine îmi face acestă atmosferă liberă și pură a câmpiei; îmi simț inima deschizěndu-se ca o floare la dulcea suflare a soarelui de primă-vară. Cât e de bun Dumnezeu, care a făcut așa de frumoase lucruri pentru fericirea omului și omul este ațâță de ingrat, ne țiind seamă de sublimele frumuseți ale Naturei, și înfundându-se între zidurile năbușitoare și aerul infect al orașelor celor mari....

Iată mě în fine la B....

21 Mai. — Azi e Sf. Constantin. O! cât iubesc această sărbătoare! Costiniu!... Costin!... Nume dulce ce ador! Dumnezeule! Aveam și eu un frate care purta acest dulce nume; și de mult și-a luat sboruu în ceruri, colo sus, unde să află și mama mea. Of! inima mea e sdrobită... Și ce timp! Ce ploaie!....

Timp în armonie cu inima mea. Parc-ar fi un amic fidelei care compătimesce cu sufletul meu.

Lorsque je suis triste, bien triste,

Le temps aussi pleure comme moi.

12 Iunie. — De ce n-am aripe, Dumnezeule? De și nu sciu unde se afl Ell, ași străbate pământul de la un pol la altul; și neapěrat l-ași afla. De ce n-am aripe? (Sunt gelos d-cestă idee ultra idee ultrapoetică — coment. Costin)

9 Septembrie.— In fine, după cinci luni de așteptare, Narcissa, intima mea amica, a bine voit a-mi scrie o singură dată. Ce minune! (Cei fericiți nu cred la cei nenorociți — coment. Costină).

25 Octombrie. — O! ce durere de cap! Grozavă e să suffere cine-va cum suffer eu; și să suffere fără speranță d-a vedea terminându-se o dată assemenea sufferințe!

17 Noembrie. — Singurul minut de fericire ce am avută în viața mea (avut-’am oare assemenea moment de fericire? O! da; dar a fost prea scurt) a trecut prea repede, în cât îmi vine să crez că n-a fost de cât un vis, dar un vis prea dulce; n-a fost de cât un fulger ce mě face a simți mai mulți întunerecul profund în care mě věz affundat. O! dulce minut! te voiu mai întâlni eu oare?

30 Decembrie. — Sunt tot în minutele melle celle negre, înțelleg prin momente negre acelea în care speranța, părăsind cu totul bietul meu suflet, strivit de sufferințe, cază într-un fel de ammorțire morală, cu mult mai rea de cât moartea O; cât sufferă că nu îll pot vedea. Simț ca înnebunesc. Dmunezeule, aibi milă de mine!

31 Decembrie. — Îmi iau ziua bună de la tine, o an 1858!Și-ți ures călătorie bună! De și în tot cursul domnirii telle, n-ai bine-voit a-mi acorda cea mai mică favoare, n-ai imitat întru nimic pe demnul și generosul tě predecessor, care singur în viața mea a bine voit a arunca o rază de fericire și de amor pe bietul meu suflet, veștejit de sufferințe.

Fii binecuvîntat de o mie de ori bine-cuvântat, o an 1857! Fie ca pelerinagiul tě în spațiul infinitului să fie așa de dulce ca singurul moment de fericire supremă ce am gustat în timpul domnirii talle, de illustră memorie! (Căt e de sfîșiitor acest suspin al unui sufflet desperat! — coment. Costin)

CAPITOLU XII. ANULU 1859

De la 1 Ianuarie pînă la 25 Iulie

1 Ianuarie. — Etă-l în fine sosit ș-acest nuou an cu atîta nerăbdare așteptată de cei ce speră a obține favoarele salle, și cu atâta indifferință priimit de cei ce nu speră nimic. Cât despre mine, sunt ș-acum în minuíele melle celle negre; și poate că azi mai mult de cât altă dată. Cu toate astea, mě consol gîndindu-mě că tot ce începe rě se termină adesea bine. Tristă consolație, întradevěr. Mângîere de murind la ultima oră! Dar ce să fac? Natura omului simte nevoia a se consola chiar cu o himeră.

20 Ianuarie. — La 22 se deschide Camera. Cât ași dori să fiu și eu în Bucuresci spre a assista la allegerea Domnului. Oare fiva și Ell acolo?

Când ași fi sigură, îndată ași pleca.

24 Ianuarie. — Ce plăcută surprisă! Astă seară am auzit mai multe glassuri strigând pe stradă: «Trăiască Cuza! Urra! Transportată de bucurie, am eșit în balcon ca s-auz mai bine; ș-am auzit întradevěr repetându-se: «Ura! Trăiască Cuza!» Muzica cânta hora Unirii. Ce impressiune nedescrisă ’mi-a făcut aceasta. M-am simțit pentr-un moment transportată ca prin farmec în regiunile de fericire de la 1857 (9 Octombre). Dumnezeule! tu ai auzit în fine rugăciunea poporului. Dar Ell fi-va în Bucuresci? Și eu nu sunt acolo, ca să-l věz. Cum se poate să fiu așa de fatalistă? Daca tot-d-auna voiu fi ast-fel, mai bine să mor!

19 Martie. — Iarăși un vis plăcut. Era colo... într-o mare și frumoasă cameră, plină de oameni. Ell ședea într-un fotoliu lîngă pat, și eu în picioare lângă dânsul cu mâinele rezemate pe umerii sěi, și ochii mei priviau în estas și adorațiune ochii sěi, cari nu se săturau privindu-mě cu acelaș estas. Ce fericită am fost un minut, de și în vis. Ce ar fi oare realitatea? Dumnezeule! Cât esci de bun! Cât de mare e solicitudinea ta pentru bietul proscrișii. Nevoind a-i acorda în realitate fericirea supremă, pe care n-o merită, mișcat însă de sufferințele salle, tu i acorzi cell puțin în vis acea favoare...... Dar să viu la visul meu. După ce l-am privit ast-fel câte-va minute, vězându-mě încongiurată de atâta lume, un felii de rușine m-a coprins; și am zis: «ce vor gândi oare acești oameni vězěndu-mě privind ast-fel pe acest june? Îmi luaiu mâinele după umerii lui; și cu inima sfâșiată de durere, îngenuchiaii lângă dinsul cu fața întoarsă spre pat; și lacrămi amare inundară fața mea......Apoi de odată fuiu transportată într-o casă mare, unde mě pomeniu singură într-o frumoasă cameră, șezând lângă o fereastră deschisă, și privind în stradă (se părea că este sěrbătoare mare); toți oamenii cari trecé în sus și în jos, în haine de sěrbătoare, bărbați, femei, copii și bětrâni, și mai ales flăcăii, avé toți fețele celle mai vessele, ca cum s-ar fi întoars de la o pe-trecere; apoi trecea un grup de fete fragede și frumoase, și cu cununi de trandafiri pe cap, care săré cu sburdălnicie, ca nisce frumoși fluturi într-o zi de Mai; apoi trecea un grup de mai mulți flăcăi, c-un aer vesel, și alergând ca cum ar fi avut aripe, spre a ajunge negreșit grupul de fete ce trecusse înainte; apoi trecură mai multe perechi de tineri însurăței, strălucind de fericire, rîzènd și vorbind cu tandrețe amoroasă, și având aerul d-a zice că sunt cei mai fericiți. Nu sciu, dar acest spectacol a unor ființe atât de fericite, comparat cu viața mea cea tristă și atât de chinuită, mě făc să plâng cu amar; lacrămi de flăcări căzură ca plumbul topit pe inima mea sfîșiată.

O! cât sufeream! Dar pe când sufletul meu era ast-fel dominat d-aceste dureroase impressiuni, și in prada desperării, o voce dulce și suavă, ca acelor prea fericiți, isbi d-odată auzul meu ca o musică deliciŏsă; și auziu aceste cuvinte, pline de speranță și consolare, cuvinte sublime de iubire și misericordie: «bucurăte; căci toate lacrămile tale sunt numěrate, picătură cu picătură, de Acela care a șters ori-ce lacrămă de întristare.» A-tunci m-am deșteptată. Multă timp după aceea, vocea divină resună încă la auzul meu; de atunci o dulce rază de speranță se strecură în sufletul meu.

Sunt o visătoare. Am observat adesea că visele melle se împlinesc întocmai, une ori însă în mod alegoric; cu toate astea se împlinesc. Nici odată n-am fost amăgită d-un vis urîtă, și atunci mai tot-d-auna mi s-a întâmplat o nenorocire.

Oare așa să fie și cu visele celle frumoase? Om vedea. Cu toate astea, visul de astă noapte, chiar dacă nu-mi ar aduce vr-un bine (ceea ce nu cred, căci tot-d-auna speranța m-a înșelat) suvenirea lui va ti îndestul ca să mě facă să gust cele mai delicioase minute ce am putut avea în viață.

17 Aprilie. — Azi este un an de când mě aflu la B.....; și crez c-o să-l părăsesc curând spre a mě întoarce la Craiova, neregretând nici Craiova nici B...... Atâta numai că, părăsind Craiova ca să viu la B......, inima mi s-a strîns de durere, fiind că mě despărțiam de unchiul meu; ș-acum, părăsind B......, inima mi se strânge iar de durere că mě despart de mă-tușa mea, pe care o affecțioanes ca p-o mamă. Pusă între duoě affecțiuni, cari amândouě, din causa depărtării, îmi causesă durere, o a treea affecțiune, nu mai puțină dulce, și tot din causa depărtării, pune vîrf suferințelor mele. Sărmană inimă! Ce chinuri grele trebue să înduri!

21 Maiu — Azi e Sântul Costantin, ziua lui onomastică. Ah! inima mea de ce acest nume le face a palpita așa de tare? Of! Pină când?..... Dumnezeule, ai pietate de mine!

25 Angust. — O propunere de căsătorie. Straniu lucru! Nu sunt încă divorsată de primul bărbat, și imaginea primei căsătorii, atât de nenorocită, este încă vie în memoria mea, și... dar ideea numai a unei a duoa căsătorii mě înfioară... Ah!.. Daca.., Ell... Alt-fel partidul ce mi se propune n-ar fi de lepădat; e un june cum se cade, c-o avere de 30 mii ducați, abia de la 25 până la 30 de ani, cu talente și instruit (așa se zice); de și ’l cunosc prea puțin; dar ce e positiv, este că e un mare cartofor... Abia am scăpat de unul... Etă pretextul ce voiu invoca ca să scap și d-al duoilea.

Să mě mărit eu? Si tot pentru bani? Eu care am sufferit toate torturile jadului, fiind că consângenii mei avură fatala idee a mě mărita pentru prima oară numai pentru bani? Ș-apoi a lua de bărbat a duoa oară tot un jucător de cărți. 0! Dumnezeule! Ar trebui să fiu o nebună, Ș-apoi de mě voiu mai mărita, va fi numai cu Ell...; de și cea mai mică speranță d-al mai vedea nu surîde suffletului meu desolat; de și n-am cea mai mică siguranță că El m-ar iubi. Această idee mě tortureasă greu. Dar nici Ell nu va afla nici odată amorul meu pentru dînsul, amor ce mě consumă: căci ași muri mai bine de cât să i-l comunic eu cea d-ântâi, de și mě aflu ca un mort între vii; de și sufer ca un damnată; nici văduvă nici nevăduvă, cum e mai rě. Dumnezeu singur scie posiția mea! Dar... nici o dată, nici o dată nu voiu consimți a uni soarta mea cu altul, de cât cu Ell: cu atât mai puțin c-un om al căruia tot meritut e avuția. Sunt cu totul decisă să sufer până în capăt această tristă soartă, ce ’mi au creat bunii mei consângeni... Și daca Dumnezeu va avea până în fine compătimire de mine, bine; de nu, sănătate. Omul nu trăesce un secul. Voiu bine cuvînta ultima oră.

26 Maiu. — Etămě iar în Craiova. Cât am sufferit despărțindu-mě de mătușa mea, de buna mea țață, care ’mi a servit de mamă. Buna mea țață, când o să te mai věz?

7 Iunie. — Ce frumoasă vis am avut și în noaptea trecută! Dumnezeule! cât esci de bun! Tu ai milă de mine! Tu mi-l arăți câte o dată în vis... După visul acesta trebue să-l věz; și cât de curând... Dar când? O! Dumnezeule! Când? Trăi-voiu până atunci? Sau, sdrobită de sufferințe, voiu muri înainte d-a ajunge ținta dorită? Simt curagiul că mě părăsesce d-odată cu speranța; și fie-ce zi, care vine și trece, nu-mi aduce cea mai mică schintee de speranță că-l voiu putea vedea vr-odată; mě simt împinsă către morměnt c-o repeziciune vertiginoasă. Dumnezeule! ai compătimire de mine! Dămî cel puțin puterea d-a sufferi.

8 Iunie. — Câtă suffer! Nesciind unde se află Ell, mě uit să-l věz în tot mi-nutul; îl recunosc în cutare sau cutare individ, ce trece pe stradă: ș-aceasta, în toate zilele, în tot minutul; și fără nici un resultat!

9 Iunie. — Ce să fac ca să nu mor? O! cu ce repeziciune spăimântătoare mě simtă împinsă către panta fatală a mormântului! Și copilul meu! Scumpul meu Aurel! Ce va face Ell fără mine? Pe ce mâini câdéva Ell? Micuțul meu! Dumnezeule, ai milă de mine! Of!... Ce sufferință!

10 Iunie. — S-a sfîrșit! suffer prea mult pentru ca aceasta să nu fie o presimțire. Fi-va Ell bolnav? Fi-va persecutat? Bietul meu amic! Daca ai sufferitu jumětate cât suffer е, ai fi cel mai nenorociț om! Sau poate simt trădată? Fi-va el însurat? Ce zic? A fi trădată? Dar mai ântâi, m-a iubit él vr-odată? Mě iubesce el în fine? Scie el că este o femee care ’l iubesce ca suffletul sě? O femee cum n-a iubit alta ca dînsa p-acest pămînt, unde totul e minciună, calcul, perfidie? O! Ce chin! ce chin! Dumnezeule!

14 Iunie. — Ce timp! Ploă necontenit.

Ploă în toate zilele! Cu toate astea, iată timpul ce place inimei melle întristate.

Plângi, plângi, frumoasă Natură! Numai tu compătimesci cu durerea mea!

17 Iunie. — Am zis că marea mea sufferință poate fi o pressimțire......

Nu m-am înșelat: pressimțire de rě pentru mine. Am fost atât de bolnavă aceste duoě zilie, încât n-am putut să mě ridica din pat. Ce friguri! Ce grozave sufferințe!

Peptul îmi este atât de apăsat, încât remâi înecată fără resuflare, mai mult de cinci minate, până să pot respira mai liberă. Ce o mai fi și asta? Dumnezeule! Până în fine, n-o să ai tu milă de mine? Tu esci bun, Dumnezeule. Esci milostiv; îndură-te. Destul m-ai încercat.

20 Iunie. — Cât e de bun Dumnezeu!

Plouă necontenit. Cel puțin ploaea contrariasă în plăcerile lor pe fericiții lumii, cari nu-și aduc deloc aminte de cei nenorociți, de cei desmoșteniți (Sufferință face egoiști chiar peangeli! — coment. Costin).

22 Iunie. — Suffer! Suffer! Cel ce m-ar omorî în aceste minute, ’mi ar face cel mai mare bine ce un om poate face semenului sě.

24 Iunie. — Azi am fost să mě distres puțin la D-na B... unde am vězut potretul..... într-un calendar. Cum sémănă! L-am recunoscut îndată..... Voiu cumpăra îndată acell Calendar. Ce fericire!

30 Iunie. — Ce frumos vis am avut astă nopte. Dar......cât suffer

11 Iulie. — Ce frumos vis am avut! Îți mulțumesc, părinte ceresc, de fericirea ce-mi procuri, cel puțin în somn.

14 Iulie. — Ce vis frumos am avut și astă noapte! Tot pe dînsul, pe scumpul meu Costin, l-am vězut.

16 Iulie. — Ce frumos vis am avut și în noaptea trecută! Straniu lucru! Altă dată îmi dam atătea silințe ca să pot visa, și impossibil; pe când acum, îl vises mai în toate nopțile. Cât sunt de fericită! Și tot-d-odată și nenorocită! Fericită câte-va ore, noaptea; nenorocită, toată ziua.., Dumnezeule! Pînă când voiu sufferi ast-fel? Ai în fine milă de mine! Ai milă, Dumnezeul meu! O! ce sufferințe! Voiu înebuni, de sigură. Nu-mai e de sufferit asemenea viață. O! Moarte! Moarte! Vino! Vino! Nu mai pot... S-a sfîrșit! A muri fără a-l vedea! Și nimeni n-are compătimire de mine!

17 Iulie. — In fine azi... ’i am trimis scrisoarea.... Dumnezeule, îți mulțumesc că ’mi ai dat această inspirațiune.....

Reuși-voiu? Cine scie? Cu toate astea sper.... Trebue să reușesc; căci proverbul zice: Ceea ce femeea voesce, vocsce și Dumnezeu. Să dea Domnul!.... Căci prea mult am sufferit!... prea mult! prea multă!... prea multă!

21 Iulie. — Cum n-am murit îndată? Cum n-am fost lovit d-un atac d-apoplesie? Of! Cum n-am înebunit? Dumnezeule! Ce crimă mare am făcut ca să ’mi aplici asemene grozavă pedeapsă? După ce din leagăn suffer apoi...vai! sufferința a ajuns în culme!...Moarte! Moarte! unde esci? De ce nu vii? Te implor cu lacrămi. Tu numai esci singurul remediu la durerea mea. O! Durere! Eată refrenul armoniei ce va presida pe viitor în viața mea!

Alaltăieri seara (19 Iulie) terminasem jurnalul sub cea mai plăcută impressiune, și sub cea mai dulce influință a speranței, că, după atâtea crude sufferințe, poate elle vor înceta; când D. Anton C...„ un amic al familiei, voind să ne vază, între altele (și fără a bănui ce rě mare îmi face) lovi cu stiletul în inima mea... Ne spusse că Ell .... oare am auzit bine? Nu m-a amăgit auzul? Să fie cu putință? Ne spuse că Ell era..... Ell pe care ’l numiam poetul cu illusiuni caste, cu idei sublime, cu nobile sentimente, Ell, pe care ’l știmam ca p-un adevěrat poet, ca pre însuși Dumnezeu, era....О! ce durere! Ce decepțiune!....Toată viața mea n-a fost decât un șir neîntrerupt de decepțiuni....Dar asta a întrecut pe tote....Vai! începusem a spera ca d-astă dată Fatalitatea obossise a mě mai persecuta; că, după atâtea chinuri, Provedința se milostivise în fine asupra mea, c-a avut în fine compătimire de mine; că....оf... Cât de înșelat am fost! Nebuna! Basassem strălucitul edific al fericirii.... pe ce tărâm? Pe nisip.

Așa! nenorocita! Adormissem pe brațele Speranței, pe sînul fericirii; și dormiam somn dulce....Când, deșteptându-mě, vězuiu frumosul edificii! zidit pe nisipul Saharei, în cât cea mai ușoară suflare a sirocului, l-а făcut să piară ca o umbră... Nici urmă dintrênsul grozavă decepțiune!

Ce zi fu ziua de ieri! și ce noapte noaptea trecută! și ce zi ziua de azi! Și toate vor fi ast-fel pe viitor pentru svînturatul meu suflet!

Sunt ca omul ce se îneacă, și care, după ce a luptat mult cu valurile înfuriate ale Oceanului, ce amenințau să-l înghit în tot minutul, zăresce în fine o scândură plutind d-asupra apei; toată speranța lui acum este scândura salvatorie; înoată dar, înnotă cu putere, se luptă desperații contra valurilor spumoase, ce amenință să-l înghiță la tot minutul cu massa lor enormă; iată-l în fine la câți-va pași de scândura ce-l va scăpa, obiectul înfocatelor salle dorințe, salvarea lui.,.. Când vede că ceea ce luase drept scândură, era o curată nălucire a spiritului sě amăgit de durere, de disperare; era umbra unui vall răsfrântă de all vall....

Nenorocitul! Atunci virtegiul îl coprinde, forçele sureccitate îl părăsesc, auzul îi țiuie, agonia începe, moartea e singura lui speranță; căci numai ea îl! poate scăpa acum de grozavele torture... Așa! Moartea! Moartea!...

О! sîrman copil! O! scumpe Aurel!! Și Ell va avea aceeași soartă ca nenorocita lui mamă; va rămânea și Ell orfan..,. Și cât! am dorit să nu fie ast-fel!....

Am făcut totul ce am putut; însă așa a hotărât De-stinul....Ori-ce încercare de opunere e de prisos... Sírman copil! Vai! inima mi se sfîșie!

22 Iulie. — A vedea nimicindu-se într-un minut toată speranța vieței tale, toate proiectele viitorului tău, ș-a bașa fericirea p-un singur obiect.... ș-acella.... of! acesta nu mai este a sufferi, e a agonisa.... D-aceea mě simț ca cum ași fi întinsă în cușciug... Nu mai vez, nu mai audă, nu mai simț... Lungă agonie! O, Dumnezeule! Dumnezeule! In ce grozavă stare s-afl svînturatul meu sufflet! Cum poate cine-va sufferi atât de mult, ș-a mai trăi? Ce lucru neînțelles e omul! Ce dedal de mistere este existența sa!

23 Iulie. — Ș-apoi, în fie-ce dimineață, să te scoli, să le ’mbraci, să vezi de menagiu, să îngrijesci de copil, să bei, să mănânci, ba chiar să rîzi și să vorbesci, când moartea e în suffletul tě, când te-ai crede cel mai fericit să le afli în mormînt. Ce miserabil lucru e natura umană

24 Iulie. — Unchiul mě întreba azi dacă am începută traducerea operei La femme ... Și pentru ce să mai mě dau de osteneală? Voiam să mě facă și eu cunoscută lumii prin traduceri de opere allese, ca și Ell să se poată mândri cu mine.. Dar acum nu-i mai poate face nici o impresiune, de oare-ce o altă femee, mai fericită de cât mine, a putut să-i atingă inima, of! Destul m-am silit să fac totul ca să-l mulțumesc, literatură, musică, poesie, pictură, repulațiune... îndeșert toate! La ce au folosit toate acestea, mai alles reputația? La nimic!

Ceea ce mě consolă însă puțin e că femeea aceea căria fericitul poet i-a dat inima, nu e nici la degetul meu cel mic. Și eu, care crezusem că Ell nu este însurat, neputend găsi o femee care să-i semene în toate. O! acesta a fost o amăgire numai pentru mine, sîrmană nenorocită! Bărbații! Caută ei idealul? Ei caută o soaçă numai pentru satisfacerea plăcerilor bestiale, nu și pentru satisfacerea inimei lor. Materia este idealul lor.

Daca și acest om, pe care-l înălțam la cer, comparându-l cu angeiii, m-a pedepsit atât de crud; dacă și acestă om,...

Îmi formasem cea mai frumoasă idee despre superioritatea sentimentelor salle! Daca ș-acest om, pe care, ’l priveam mai presus de toți oamenii, nu e în realitate de câtu... nu voiu s-o spuiu pentru respect către penna mea, atunci nu mai voiu s-auz vorbindu-se de nici un bărbat, toți fiind nisce stupizi, nisce materialiști. (Nici o regulă fără escepțiune — coment. Costin).

25 Iulie. — O! ce amară viață! Ce chinuri grozave și nesuferite! Eată pe viitor singurul resunet al vieței mele infortunate.

Nu! Crist pe cruce, Madelena la picioarele crucei, pe care amantul și Dumnezeul ei își dedese ultima rěsuflare, Maria țiind în braçe corpul rece și sângerând al fiiului sě prea iubit, n-au putut sufferi mai mult ca mine din momentul fatal...(Pentru intellegerea desperărei Sofiei din zilele de la 21—25 Iulie 1859, vezi capitolul VI)

CAPITOLU XIII. CONTINUAREA MEMORIILORU SOFIEI

7 Augst 1859. — Costin m-a visitat azi dimineață, aducén-du-mi ziare, cărți, tablouri și Jurnalul meu pînă la 7 August, cum și douě epistole la adressa mea, ca respuns la cea de la 17 Iulie 1857.

6 ore și jumătate. Mě miram eu ca Costin al meu să se mulțumească numai cu scurta întrevedere de astă dimineață. O! Cât este el de bun, și cât mě iubesce! Cine a putut fi mai fericită de cât mine? Aseară a fost cununia suffletor noastre, cari s-au contopit într-un lungău și dulce sărutat, și cari de azi înainte formeasă un singur suflet. «Acum, zicem lui Costin, pot să mor; căci, după atâtea suferințe, azi pot zice c-am trăit și eu;» însă scumpul meu poet a fost așa de întristat de esclamația mea, dictată d-o inimă plină de emoțiuni, în cât n-am sciut cum să-l liniștesc mai curînd; a trebuit un al doilea sărutat ca să-i redea veselia sa obișnuită... Scumpul meu poet! El ’mi a adus azi și portretul sě. O! cum scie el a împlini toate dorințele mele!...

În jurnalul meu voiu copia mâine celle douě scrisori, ca respuns la epistola mea de la 17 Iulie 1857, fiind prea scumpe inimei mele...

8 August. — 11 ore dimineața.

În fine Costin m-a visitatu și azi, de și nu speram să-l věz.

— De ce esci așa de palid și sufferind? îl întrebaiu; și el îmi respunse... sciți cum? printr-o privire, o melancolică privire, care electriseasă sufletul și-l face atît de fericit; ș-apoi, printr-o dulce, dulce sărutare. O! Dumnezeule! dar acesta este suprema fericire, pe care Dumneczeu o accordă numai alleșilor sěi.

Între altele, întrebam azi pe Costin al meu: Cum am pu-t merita eu acea sublimă poesie de ieri? Și știi ce mi-a respuns? «Prea multă modestie!» Și sărutându-mi mâna cu înfocare, adăogă: «tu meriți o coroană; și fiind-că n-am coronă îți dau Lyra mea, inima mea, care te iubesce ca lumina soarelui. Esci mulțumită?» ’l-am strîns mâna cu recunoștință, ș-am zis cu lacrămi: «ce poate dori o femee mai mult în lumea aceasta? Altă femee fost-a ea mai fericită de cât mine? Vr-o regină fost-a ea mai mîndră de Coroana sa, ca eu de Lyra și inima dulcelui meu poet? O! Nu, nu!» 0 assemenea fericire nu crez c-a putut gusta altă femee p-acest glob de miserii. Și eu, care crezem că sufferințele melle vor fi eterne! Cu toate acestea, zucem câte o dată, dintr-un presimțimînt secret al inimei: «Nu, impossibiiu ca Dumnezeu, afl de mare, atît de bun, atît de mi-sericordios, să mě lasse pentru tot-d-a-un să suffer, pe mine care din legăn am sufferit necontenit; va ressări și pentru mine o zi senină după atîtea zille furtunoase; și așteptam. Une-ori însă sufferem prea mult; și atunci speranța mě părăsea cu totul; și doream moartea. Dar unde mě târăsc suvenirile ne-norocirii mele? Să aruncăm un văll peste dînsele. Când sunt așa de fericită, trebue să uit totul, gîndindu-mě numai la present. De și e miezului nopții, nu mě pot opri a nu copia în Jurnalul meu celle douě dântâi scrisori ale lui Costin.

2 1/2 ore după miezul nopții — Trebue să mě culc, căci sunt prea obosit. Putea-voiu însă dormi? Când citesc scrisorile lui, perz somnul, înebunesc de bucurie. Să mai sărut odată adorabilul sě portret, care va dormi pe sînul meu; poate aceasta îmi va reda liniștea și somnul. Mâine trebue să mě scol de dimineață, ca să mě duc la bisserică unde va veni și Costin, spre a mě ruga împreună lui Dumnezeu pentru realisarea visului nostru de aur.

9 August. — El a fost azi la bisserică, și a șezut lingă mine. 0! cu ce ardoare am rugat pe bunul Dumnezeu, care a făcut în fine să încete sufferințele melle. Ell ’mi-a dat mai mult de cât am cerut. După serviciul divin, Costin a ve-nit la mine unde a șezut puțină, căci se grăbea; dar în schimb-’mi-a dat portretele familliei: tata, mama, el și soru-sa. Ce fisionomie dulce și blîndă are mamă-sa; în ea se resfrînge frumosul ei suflet. De ce nu trăesce? Ea m-ar fi iubit ca pe fata ei, și eu ași fi iubit-o ca pe muma mea, care negreșită trebue să se bucure în ceruri de fericirea fiiei salle. Costin are figura tatăsě și sufletul mamei salle; asttfel că el unesce frumusețea chipului cu a sufflefului. Cât îl iubesc!

8 ore seara. Costin a venit și astă-seară la mine; dar a stat așa de puțin! Era foarte obosit de cursele de cu ziua. Dar scirea care ’mi-a adus-o? Eram să uit principalui; cănd e lingă mine uit totul, ca să nu mě gîndesc de cât la densul.

Șciți că era să-mi fure pe Costin? Și cine? O amică intimă. Proverbul nu minte:

«Cine ’ți-a scos ochii? Fratele tě»

I s-a făcut propunere de căssătorie din partea Domnișoarei R..., care l-a věuzut într-o seară la mine, și ’i-a plăcut. Biata femee 1 Ea nu scia că Costin e al meu; căci alt-fel, nu s-ar fi gîndit la aceasta, fiind o amică intimă de copilărie. Cât m-a amusat această noutate! Costin respuns amicului care i făcusse propunerea:

— Scumpul meu, sunt flatat de propunerea ta; dar n-o pot priimi; fiind-că mama ’mi-a zis la ora morții: «dacă te ve însura, să iei de soție o femee care să-mi semene».

Am găsit acea femee, căria ’i-am dat parola d-a o face consoarta mea.

— Și cine este?

— Nu o cunosci.

— De unde este?

— De la Bucuresci.

— Doamnă sa domnișoară?

— Doamnă,

— Și cum o chiamă?

— Sofia.

Și numele familiei?

— L-am uitat.

— E frumoasă? Are zestre? E cultivată?

— In fine, ’mi place; și iată tot.

— Păcat! Dacă inima ta era liberă, și ’ți-ar fi plăcut D-rа A... R...., ași fi putut lua și eu de soție pe sora ei.

— Regret, amice.

«Aci am întrerupt conversația.»

Bietul om! Se vede că ’i place, sora cea mică; și părinții nu vor s-o mărite până nu vor mărita pe cea mare. Voiu zice lui Costin să invite pe D. X. să ia de soție pe sora cea mare; care este o fată escelentă.

Eu am devinat că poetul meu în seara aceea o să facă o concuistă: căci amica mea îl privea într-un cu ochi galeși; și poetul meu, ocupat cu amoral meu, nici n-a băgat de seamă.

Am zis lui Costin în glumă:

— «Vezi tu ce câștigă un bărbat când merge pe la grădini? Căci la grădina publică i s-a făcut propunerea de căsătorie.

Unchiu-meu, care era façă, îmi aruncă o privire de acelea espresive, cari m-au făcut să roșesc.

Miezul nopții. — Să mai sărut odată portretul lui, pe care ’l port la sîn; și să ne culcăm, că este târziu.

11 August. — Azi аm fost să věd pe Narcissa, care este încă lăhusă; dar e așa de slabă, biata femee, cum n-am vězut-o nici-odată. Ea suffere; dar de ce oare? Nimic nu-i lipsesce. Ce enigmă este inima omului! Cât о plâng! Аm șezut la ea aproape 8 ore; dar aveam o presimțire că Costin trebue să fie la mine; îmi luaiu pălăria și mě pregătiu de plecare. Narcissa nu mě lăssa; din norocire sosiră nisce cunoștințe, și е mě strecuraiu iute. In capul scărei aflaiu fi pe mesagerul, cu scumpa scire că Costin mě așteaptă. În câte-va minute fusseiu acasă. Costin făcea politică cu unchiul meu. Perdussem speranța a-l vedea azi; dar Dumnezeu e așa de bun pentru mine! Spusseiu lui Costin că Narcissa m-a amusat mult cu piano; și el esprimă dorința d-a avea și е piano; i-а promis că-i voiu satisface legitima dorință

Când ’i-am spusă că n-am cântat de patru ani, s-a îndoit că ași mai putea cânta bine după atâta timp. Costin nu mě cunosce: de și am perdut mult întradevěr, după puțin essersițiu însă sper că va fi mulțumit. Ce mult mi se pare pînă să am un piano, spre a putea mulțumi pe Costin al meu. De și nu este încă sfîrșitul lunei, ’mi-a cerat cu stăruință Jurnalul meu; și a fugit cu dânsul ca un hoț cu un obiect precios; dară n-a plecat pînă n-a atins buzele lui d-ale melle: e hrana lui pentru 24 de ore. Cât sunt de fericită, când este lângă mine! și când pleacă, nimic nu egaleasă durerea mea!

12 Angust. Ce frumos vis аm visat în noaptea aceasta! Е1l ședea aci p-un fotoliu; și е р-un scaun lingă dînsul; capetele noastre lipite unul de altul; mâmele noastre strângându-se pe furiși; buzele noastre lipite una de alta, și sorbind cu deliciu nectarul amorului; ochii noștrii, topindu-se într-o singură privire, rătăceau în spațiu, beți de fericire; și în acest delicioas estas se părea că suntem în alte sfere. Cu toate acestea, se părea că suntem înconjurați de mai mulți oameni, și mai ales de consângeni d-ai bărbatu-meu. Eu mě ’ncercam să scap din brațele lui, cari mě strîngeau cu passiune; dar Ell nu mě lăssa; ce era însă mai curios, toți cei de față păreau că-l încuragieasă, ca cum ar fi avut dreptul a se purta ast-fel. Mě deștept dând din mâini, ca cum ași fi vrut să scap de strinsorile lui.

Cu tot visul acesta frumos, astă-zi mě aflu în momentele melle celle negre. De sigur, Costin astă-zi nu va veni: inima mi-o spune; căci prea mult suffer; și aceasta nu poate fi de cât o presimțire. A! Este terribil! Când e lângă mine, sufferințele trecute și presente per; când lipsesce Ell, sufferințele se schimbă în a-gonie. E prea mult pentru o inimă slabă a sufferi ast-fel. De aceea, cum o veni Costin, îl voiu ruga să nu mě mai vadă, să mě părăseasc cu totul, ca să se sfîrșească odată această agonie; să mor mai iute, să nu mai simț nimic; căci a sufferi ast-fel un an întreg, poate și mai mult, este a muri de sigur.

Mai bine mai curînd de cât mai târziu; mai ales că și Ell suffere ca și mine, fiind-că mě iubesce cum îl iubesc eu... Și apoi, viind mai des să mě vază, mě compromite; căci am auzit deja pe unii bănuind ce-va despre legătura noastră; și dacă ar însciința pe bărbatul meu, ce deviu atunci? O! dacă ași fi liberă, ași putea rěspunde: «acest june este fidanțal meu, și mâine va fi bărbatul meu.» Azi însă, când cine-va m-ar acusa, ce ași putea rěspunde?

Scumpul meu Costin! a făcut ce a făcut, ș-a găsit un preteest ca să mě vază; căci îi e rușine de unchiu-meu să vie așa fără nici-un motiv; a adus unchiu-meu manuscrisul unei opere a sa; dar văzând mulți bărbați la unchiumeă, n-a voit să intre, ca să nu dea bănueli; și înlâlnind pe messagerul nostru în coridor, i-a dat manuscrisul.

Ce cu minte e Costină al meu, și cât mě iubesce! N-a a-vut răbdare să treacă o zi fără să mě vază. Și eu zic să mor? Nebună ce sunt! 0! poetul meu iubit! Îmi ierți tu assemenea stravaganțe?

O! da! căci tu esci bun!

Cùnd ai sci tu cât suffer!

13 August. — Vedea-voiu astă-zi pe Costin al ше? Nu sciu. A! Eată-l. Cât sunt de fericită! Visul meu de alallăeri s-a realisat întocmai. Prea mare fericire pentru o biată inimă ca a mea; și cu toate astea Costin suffere, și suffere din causa mea. ’I-am zis să nu mai suffere. c-apoi mor. Trebue să mor; nu se poate alt-fel.

Ce sufferință! Ast-fel e fericirea? O! nu! fericirea este în privirile salle atât de dulci și espressive; fericirea este când Ell se află aci, lingă mine, și-l privesc, și mě îmbăt de dulcea lui presință; fericirea esle când Ell îmi vorbesce; când vocea sa, dulce și armonioasă, ca o adevěrată Lyră, îmi zice: «te iubesc, și te voiu iubi pînă la ultimul meu suspin»; fericirea este când suffletul lui și ali mei, unindu-se într-o lungă și castă sărutare, formeasă un singur suiflet, o singur schintee divină....Aceasta este fericirea; când însă Ell nu este lîngă mine, atunci prefer moartea.

O! de ce nu pot muri îndată ce Ell pleacă, și să învies când vine? Căci prea mult suffer în intervalul de la pleca-rea pînă la venirea sa. Și cu toate astea, trebue să-l věz mai rar; căci lumea a început a bănui amorul nostru; de aceea m-am înțeles cu Costin ca să facem o convențiune, să vie la mine numai de douěori pe sěptěmână. Încă un sacrificiu pe altarul opiniunii publice; și cell mai crud! Cu toate acestea, în zilele când nu ne vom putea vedea în persoană, ne vom vedea prin scrisori. Aceasta va fi o dulce consolație pentru noi. Ce să fac, dacă cruda și geloasă Soartă a voit ast-fel?

15 August. — zi de bucurie și de întristare: de bucurie, căci azi este aniversarea nascerii melle; de întristare, căci ziua aceasta era și ziua onomastică a iubitei melle mame, care nu mai este! Am fost la biserică, unde am vězut pe Costin; Ell a ve-nit câte-va minute ca să mě vadă; și seara ’mi a presintat o poesie frumoasă pentru ziua nascerii melle. Facă Domnul să se împlinească frumoasele orări din acea poesie, dictată de inima lui.

Dar ceea ce m-a mișcat pînă la lacrămi, este stima ce ’mi a arătat Costin, dându-mi să citesc o mică serisoare, însoțită de un mică buchet, ce mica sa Roșă, (fiica sa naturală), îi trimite de la Tîrgoviște pentru ziua nascerii ei. Micul angel! Ce frumos nume!

Fiea lui Costin este frumoasă ca tatâsě: ’i am vězut fotografiia. Cât e de gentilă! Și căt e de fericită că are o mamă!...

Eată scrisoarea micuței, naivă ca inima ei.

«Tatimeu!

«Е sunt sănătoasă; dar t? Când o să mai vii pe la noi? Mama e sănătoasă, și te doresce. Când vii să mě iei? Îți trimit un buchet de flori din grădină de la noi. Să-l păstrezi, auzi? că mě mîniu. Те sărut dulce d-o mie de ori. Dar tu ce ’mi trimiți de la Craiova? Să-mi trimiți cofeturi; și vino să mě iei, că ’mi e dor de tine».

Biata copillă! Mě poate iubi ea cum о iubiesc е? Nu crez. E mai pre sus de natură! Cum poate iubi ea p-aceea care răpesce mamei salle pe tatăl sě? De și Costin a spus mamei sale de la început că nu o poate lua de soție, cu toate acestea, biata femee! ea poate tot spera; е însă simt că voiu iubi pe Rosa ca pe copii mei însuși. Lucru curios! Simț simbatie chiar pentru mama Rosei, de și ea poate mě urăsce. Costin mě assigură că e resemnată, și că se înclină înaintea decretelor Destinului.

Și bielul Costin care e bolnav, fiind silit a sta în Craiova p-asemenea căldură, Ell, șoimul Carpaților, păstrăvul isvoarelor, cerbul brazilor, Ell să fie silit a sta în Craiova p-assemenea timp! Și aceasta, pentru mine. O! Ideea aceasta mě omoară....

Să fie bolnav, și să nu pot fi lingă dînsul ca să-l îngrijesc ca mama lui....

Dar să copiem frumoasa lui poesie, care va consola puțin su-fletul meu.

15 AUGUSTU 1859 sau ANIVERSAREA NASCERII SOFIEI Sublimă zi aceea în care mama ta Îți dette ție viață, o porumbița mea! Pe aripa credinței al ei suflet curat Sbură cu tine ’n braçe la tronul cel înalt. «Depuiu, zisse-a ta mamă, sub scutul tě divin Acestă floare castă, ast albă și suavă Crin;

Ell esle o schintee din focul immortal; E rază sacră, pură, din Soarele central. Protege-l cu egida-ți p-acest angel de pace; În vallea cea de lacrămi mult bine el va face. Și floarea cea divină, Lipsită de tulpină, Mult timp fu balotată Pe marea ’nfuriată Oceanului uman: Ca barca fluturie Ce este jucărie A unui Uragan; Și des amenințată Să fie înecată De valul cel titan. Dar soarele appare cu mult mai radios; Și zefirul aduce la těrm crinul frumos; Și astă-zi cu profumn-i cel dulce și divin Îmbată Ell un sufllet d-amărăciune plină. Prin flacără metalul se curăță de scrum Prin lacrime amoral e și mai dulce acum. O! tu, zi solemnelă, în care s-a născut Divina mea Columbă, al meu angel plăcut, Salut a la ivire cu lacrămi de plăceri! Închee tu trecutul cel plin d-amar, dureri Și fii poarta de aur a templului d-amor! Și anul care vine, încununată cu flori!»

Dea Domnulă să se împlinească cât de curînd orările din celle douě din urmă versuri! O! dulcele meu poet, îți mulțumesc! îți mulțumesc!

Eată și scrisoarea ce-i am adressat azi subt impressiunea maladiei salle.

— Sufflet al suffletului meu,

Aseară am fost prea neliniștită, tocmai când credeam să pe-trec cu tine singură câte-va ore. Mai ântâi, nerăbdarea d-a citi scrisorile talle, ce le pusseseși după perină; apoi, cuvintele telle am friguri. Am credul că ’nebunesc, neputend a te consola în faça atîtor martori. N-am închis ochii toată noaptea. Când mě fura somnul puțin, te vedeam culcat pe patul sufferințelor. La 7 ore mě dusseiu la bisserică ca să vărs în si-nul lui Dumnezeu lacrămile și durerile melle.

Dumnezeu a auzit rugăciunea mea; căci te-am vězut la biserică. Dar cât erai de palid! O! Costin al meu, nu te ’mbolnăvi; căci mor, și s-a sfârșit. Când ai sci tu cât am sufferit noaptea trecută! Și suffer încă! Aibi milă de mine. Și tu sufferi pentru mine! Du-te, întoarce-te în munții těi, ca să respiri aerul Ell curat și balsămitor, și să bei apă rece și limpede din isvor, și să aspiri mirosul florilor; și vederea ta să se încânte de frumoaele tablouri ale Naturei...Sěrmană plantă exotică și delicată, numai aerul munților îți poatee reda sănătatea, veselia și inspirația. Acolo este elementul tě. Aci, în sînul corrupțiunii și al nedreptății, unde fie-ce lucru te intristeasă și te revoltă, aci sufletul tě sufferă; aci nu poți fi fericit. Întoarce-te iute în sînul munților; și lasămě, lasămě pe mine aci în prada durerii, ca să sfîrșească odată cu chinurile melle. Nici-o pagubă de voiu muri; o simplă părere de rě ce o vei simți tu; pe când tu, poetul meu, tu trebue să trăesci; tu ești folositor patriei; și mica ta Roșă reclamă îngrijirea ta de părinte....

A! dar am uitat să-ți mulțumesc pentru frumoasă ta poesie la aniversarea nașterii melle. Împlinească Domnul frumosele tele orări! Dar dacă esci tot bolnav, cum vom putea noi gusta fericirea ce o anunți?... Dragă Costine, ai compătimire de mine; și nu mai sufferi, dacă vrei ca să trăesc.

11 ore din noapte. — Costin a petrecut astă seară cu mine singur trei ore delicioase. În acest timp suffletele noastre, ca douě porumbițe albe, ’și au luat sborul în regiunile splendide alle Empireului, unde sosind, se scăldară într-un Ocean de delicii, sub farmecul armoniei divine, de care nimeni nu-și poate face idee, de cât sulfletele cari iubesc ca noi; ast-fel că celle trei ore memorabile n-au fost de cât un lung și sublim sărutat, o fericire pe care nu mai angelii o pot gusta, sau cell puțin au gustat-o primii noștrii părinți in paradis, înainte d-a se arăta nesupuși către Creator.»

PARTEA III: ADEVĚRATA LUNĂ DE MIERE

«II serait le paradis sur la terre si l-on pouvait prolonger l-amour dans le mariage.» J.J. Rousseau.

CAPITOLU XIV. CONSISTORIULU

Citind Memoriile Sofiei până la 7 Augustă 1859, am rěmas foarte mișcat de sufferințele ei; fu prea mult încercat de Soartă! Înapoindu-i Jurnalul, ’i am adressat această scrisoare:

Scumpă Sofie,

Jurnalul tě e oglindă fidelă a inimei telle: în Ell se vede un spirit cultivat ș-o inimă de poetă, în care residă un amor profund pentru țearra ta și pentru Costin al tě. Sper că mě vei face fericit in căsătorie; alt-fel, ar fi a se îndoi cine-va chiar de Creator, care a pus în inima ta asemenea sentimente nobile.

Permite acum a-ți face o observațiune, ca amic.

zici în ziua de 25 Iulie:

«Prima mea cugetare când am priimit carta de visită a D-lui S..., a fost a-i o înapoia, atât eram de indignată de îndrăsneala lui; însă, gîndindu-mě un minută că, procedând ast-fel, ași putea da bănuială servitorei și voind a-i spune verde în ochi că nu eram jucăria lui, și că cunosceam tot secrelul lui, am ordonat servitorei să introducă p-acel Domn.

Dar imputările ce-mi faci în zillele de la 21 pînă la 25, meritatu-le-am eu oare?

Nu trebuia, crez, fără o matoră cercetare, să bănuesci pe allesul inimei telle. Nu se condamnă nimeni nejudecat. Dar se putea întâmpla ca inima mea să fie angajată, în necunoșcință completă de simțirea ta pentru mine. De unde putem eu devină amorul tě? Angajatu-m-am eu cu ceva către tine pentru ca să ’mi adressesi acele grave imputări, gratificându-mě cu epitetele celle mai....? Aceasta probeasă că te lași a fi dominată de mânie; și in căsătorie iuțeala (l-emportement) nu poate produce de cât răceală între soçi; și repetându-se, chiar desbinarea..... Scusă că-ți fac aceste observațiuni, de care sper că vei profita în interesul tě. Apoi eu, ca poet, în sufletul căruia sentimental frumosului e tare desvoltat, când s-ar întâmpla să descriu frumosul, fără nici un cuget rě, m-ași espune poate din parle-ți la scene neplăcute, cari desgustă p-un bărbat. Ori o femee are încredere în bărbatul sě, ori n-are; încrederea presupune stimă. Se poate face o imputare Albinei care, fiind chemat a forma fagurul de miere, se vede silită a cullege sucul din flori? Prin aceasta nu înțelleg și nu scus infidelitatea bărbatului; ci voiu numai s-arăt că nu trebue contrariată talentul d-a se desvoltă. S-ar putea face o crimă unui artist ce pune a posa p-o femee frumoasă, ca să poată dessina portretul Afroditei? Cunosc o femee care avea de bărbat un inamos, și pe care nu-l tolera a-și esercita professiunea sa, fiind că era geloasă fără rațiune; ast-fel că bietul medic a fost silit a divorsa d-o femee căria i lipsea chiar bunul simț.

Sper că conduita ta, façă cu mine ca bărbat va rěspunde numelui ce porți (Sofia), și care in limba greacă înseamnă înțelepciune.»

Venim acum la Jurnalul Sofiei. In ziua de 29 Iulie 1859, citim urmětoarele pagine elocinte privitoare la Consistoriu.

«Nu este o oră de când m-am întors de la Consistoriu, unde m-am dus cu unchiul meu să dau o petiție pentru divorçul cu bărbatu-meu; (căci auzisem că o femee părăsită de bărbatul ei, care nu mai îngrijasce de densa nici într-un fel, se poate despărți de dinsul după trei ani) în privința mea, în luna lui Octombre sunt patru ani de când sunt cu totul abandonată de bărbatul meu. La Consistoriu însă mi se spusse că trebuesc cinci ani deplini, nici-o zi mai puțin, de părăsire completă a bărbatului, pentru ca o femee să poată reclama și obține divorsul de la sfântul tribunal biscricesc; iar dacă c-o singură lună înainte de împlinirea cellor cinci ani, bărbatul ar reclama pe femea sa, această nenorocită ființă trebue neapărat să-l urmese, supuindu-se din nuou jugului acelui om care a părăsit-o atâția ani, fără a-i înlesni celle mai mici trebuințe. Frumoasă dreptate din partea bărbaților, acești priveligiați prin escelență, atât de forți, atât de bravi, atât de generoși, atât de indulgenți, și mai cu seamă atât de înțelepți (cum se numesc ei); și biata femee, această creatură atât de slabă, nu este sacrificiu cât de mare care să nu-l facă, în totu chipul, și în tot împrejurările vieçei; iar bărbatul, ființă formată numai din egoism și nerecunoștința, Ell intrebuințeasă toate mijloacele forței selle pentru a persecuta ș-a împila pe biata femee, cu toate nenorocirile ce au putut inventa infamele și barbarele selle legi. Și când o biată femee cade sub jugul unei ursite deplorabile și injuste, tot ea e desprețuită, huiduită, insultată, gonită din soçietate; pe când bărbații, ori-ce ar face, fie cei mai miserabili și infami, ei sunt tot bărbați, tot înțelepți, tot cei mai buni prin escelință; și cununa le este assigurată.

O! mamă! dulcea mea mamă! cum ai putut să mě părăsesci ast-fel între cei răi? Ore nu sciai tu că nu voiu putea trăi în astă lume? Ore pentru ca să las și eu în lume copii orfani? 0! sěrmană mamă! tu sciai bine aceasta, dar puteai face alt-fel? A trebuit să pleci.... și nenorocita ta fiică a trebuit să ducă, vai! o esistență de dureri, de nenorociri și de sufferinți grelle, de care și tu, sântă femee, le-ai încercat chiar din leagăn. O! sîrmană mama! O! sîrmană copill fără mamă!... Iată perdută din nuou ori-ce speranță de viitor! Trebue să mor ca să se sfîrșească odată nisce chinuri mai presus de puterile omului....

6 ore după prânz. E de mirare cum durerile celle mari vin după bucuriile celle mari, și cum o mare bucurie succedă unei mari întristări. De la o oră pînă la 6 ore și jumătate după prînz, ochii mei n-au svîntat de lncrămi. Eram strivită de durere, când unchiul îmi anunță venirea lui; îmi este impossibil a descrie această delicioasă știre. Bielul meu Costin! Cât a fost de mișcat de sufferința mea! Aceasta ’mi-a causat atâta bucurie, atâta fericire, încât am uitat totul».

Capitolu XV. CONTINUAREA MEMORIILOR SOFIEI

Sě mai spicuimi câte-va flori poetice din frumoasa grădină nu-mită Memoriile Sofiei.

Tot 15 August. — Ce mister este acesta? Sunt momente în care crez c-o să mor; insomnie, durere de сар, friguri, durere de ochi, disperarea în culme, totul dispare ca prin farmec când věz pe Costin, când îmi adresseasă o vorbă dulce, când îmi scrie douě rîndurï patetice, când îmi presintă un buchet de flori din grădină sau din Parnas; sau când printr-o sărutare mě transportă în al 17-lea сеr; când nu-l věz însă o singură zi, simții că înebunesci. Scumpa sa presință îmi este mai necessară, mai indispensabilă de cât aerul, apa și focul, aceste trei elemente fără care esistența ori-cărei ființe e impossibilă. Еll e viața inimei melle, suprema fericire a suffletului meu, în fine soarele vieçei melle.

16 August. — Çe plăcere neașteptată! Costin al meu а prîzit azi cu noi; dar ce e mai sublim, a dormit după prînz câte-va minute chiar pe perna mea. Ce fericire! Ce visuri plăcute o să am în astă noapte!

26 Octombre. — Azi e ziua onomastică a unchiului meu. zi supremă, te salut cu lacrămi de bucurie! Azi am fost la bisserică cu toții, și cu Ell; apoi Costin, însoçit de soră-sa (care pentru a doua oară ne-a visitat, îndemnată negreșit, de fratele ei), ne a făcut sincere orări de fericire. Costin a rěmas apoi să prînzească cu noi (soru-sa a refusát: mě așteptam la aceasta). Él a repausat puçin după masă în camera unchiului meu, care a adormit pe canapea în salon; pe când a-mînduoi dormeau, е nu m-am putut stăpâni (comis-am vr-o crimă? nu este él fidanțalul meu?) și n-am dus încet să privesc somnul sě cel dulce și liniștit, ca al unui copill; atrasă de o forță magnetică, am depus ușor buzele melle pe fruntea lui...D-odată él se deșteaptă, (ce somn ușor). Buzele noastre se lipesc, ca gurița pruncului de sînul dulce al mamei, sorbind neclarul fericirii. Ce momente delicioase! Cinci minute suffletele noastre sburară în Empireu...; dar Costin care mě stimeasă a respectat virtutea... Eu am eșit iute din camera unde dormia Ell, temându-mě să nu se deștepte unchiul-meu, și să ne surprinză în flagrant delict de amor platonic... O! inima mea e plină, debordă de fericire. Bietul Costin! cât a trebuit să suffere! Și eu nu mai puçin. Încă o lună, (Costin reușisse ca Consistoriul să pronunțe în fine sentința de divorț) și vom fi despăgubiti de toate aceste torture.»

Vor fi lectori cari vor zice: Si non vero, ben trovato.

Și vor avea dreptate. Chiar eu care citesc acestea în Memoriile Sofiei, zic în sine-mi: este cu putință ca douě ființe, una de 36 de ani, cealaltă de 26, bărbat și femee, amînduoi věduvi și cu copii, amînduoi trecuți prin purgatoriul căsătoriei, amînduoi gustâud deja din cupa cu nectar (cel puçin Costin; căci pentru Sofia, cupa ei a fost plină cu venin), avînd adică amînduoi o buna dosă de esperiințădespre ale căsătoriei, este possibil, zic să se iubească cu atîta candoare, cu atîta pudoare, ca duoi juni de 18 ani, neinițiați încă in misterele Venerei? Și cu toate acestea, așa este: o spune Jurnalul Sofiei, care nu e o operă de circumstanță, ci un confident intim al unei inime sufferinde; o alfirmă Costin p-onoare, el care pentru mine n-a avut secrete.

În intervalul de la Octombre pînă 25 Decembre, anul 1859, Sofia distra seara pe fidanțatul ei cu musica; închiriasse un piano, și-i cânta toaté ariile cari-i plăcea, mai cu seama arii naționale; și fiind-că mijloacele pecuniare nu le permitea a cumpăra diferite arii, ea le împrumuta de la amicele selle, mai alles de la Narcissa, artistă în musică, cum și de la alte amice; ast-fel în ziua de 28 Octombre, ea scrie în Jurnalul ei:

«Am petrecut astă seară la amicele melle R...., cari ’mi au împrumutat o mulțime de arii naționale pentru piano. Ce surprisă o să fac l Costin al meu, de va veni astă seară»

10 ore seara — El a venit....’i am cântat multe arii din celle date de amicele melle R, Costin a rěmas încântat. Ce este musica!

Prin ea am esprimat lui Costin, fără ca ospeții d-astă seară să fi înțeles, toate ținerile simțiminte de cari inima mea era plină.... Întradevěr, numai musica esprimă fidel dulcele sentimente ale inimei: ea este limbagiul inimei, limbagiu divin. Cu toate astea, n-am putut fi singuri nici un mi-nut».

De și fericită, ea se gîndesce la nenorociți, căci a fost și ea nenorocită.

În ziua de 30 Octombre zice:

«Ce timp urît! Ploaie și frig. O! cum mi se strînge inima gîndind la atîți nenorociți cari sunt poate fără foc, fără pâine, și stând ghemuiți într-o miserabilă ruină, in care vîntul rece suflă prin toate părțile. O! bieții oameni! De ce n-am avere mai mare ca să pot ajuta cât mai mulți nenorociți?»

2 Noembre, o oră p. m. — Viu de la Consistoriu, unde am dat din nuou o petiție reclamând libertatea mea de sub jugul primei căsătorii. Dumnezeule, vino-mi in ajutor! De voiu reuși, cum sper, lui Dumnezeu și lui Costin sunt datoare. Ce va să zică a avea cine-va o bună conduită: toți sar în foc pentru Ell. Potropopul ’i a promis că, prin influența sa, Consistorial va pronunța în Decembre sentința de divorç. Costin al meu! Am sciut eu pe cine am alles.»

În ziua de 6 Noembre, Sofia, rěspunzend la o scrisoare a lui Costin, în care ’i spunea cât s-a simțit de fericit c-a putut veni în ajutorul celebrului peisagist T..., ce se afla într-o completă genă financiară, ea zice:

«Cât sunt de fericită și de mîndră d-a posseda o ast-fel de inimă de aur! Vezi tu, Costine? N-ași fi putut trăi cu nimeni altul de care să nu pot fi mîndră, ca de tine; ș-apoi să nu fiu trist, când věz un bărbat ca tine, angel consolator, Provedința nenorociților și întristaților, așa de puçin apprețuit, și chiar d-ai mei? Și de ce? Fiind că nu esci avut. Par-că talentul, cultura, inima, reputația bună, serviciile aduse țěrri, sacrificiile pentru patrie, libertate și umanitate, acestea nu prețuesc nimic. Oameni egoiști și stupizi! Aceasta mě revoltă,... Și pe cât urăsc asemenea indivizi fără inimă, p-atît te iubesc pe tine, care ai putea să mě faci să îndur torturele Iadului, să mě omori chiar, în fine să nu mě mai iubesci (mai greu de cât moartea) și eu tot-d-auna te voiu iubi și stima, și din colo de eternitate; căci tu meriți să fii iubit și stimat, angel adorat al inimei melle.

13 Noembre.— Costin al meu aplecat la Bucuresci pentru a assista la procesul celor incriminați la 28 Septembre c-ar fi încercat să restoarne pe-Cuza. El ’mi-a promis că va fi prudent; dar se va putea el stăpîni la vederea nedreptății și a arbitrariului? Acestea îl revoltă într-atît, în cât uită tot, viață, mamă, soție, viitor; căci el apărătorul cellui slab contra cellui tare, al celui apăsată contra apăsătorului. O! cât suffer sciindu-t departe de mine, și în mijlocul acelor lupte politice atît de înverșunate! Dar trebue să-și facă datoria de cetățean. Patria înainte de toate, cum zice Ell. Așa i dicteasă naturelul și principiile sele. Ș-apoi, fiind alt-fel, l-ași iubi eu oare?»

În ziua de 25 Noembre, se vede în Jurnalul Sofiei urmátoarea scrisoare a lui Costin.

Ma Sophie,

Ma chère vie!

Amorul tě singur mě susține.

Pentru 25 Noembre (allusiune ia 25 Iuliu) îți ores tot ce doresce inima ta. Te sărut dulce d-atâtea ori câte rime sunt în operile poeților francesi.

Cu corpul și cu suffletul,

Pe viață și pe moarte!

Costiu al tě.

P. S. Sărut mâinele respectabilei talie mătușe, viitoarea mamă, soacră și nașă. Cât o iubesc! Ca pe mama mea.

Sunt atîtea frumuseți în Jurnalul Sofiei, mai alles scrisorile lor, in cât nu sciu pe care să prefer; le-ași copia pe toate, dacă s-ar putea. Voiu menționa în trecere o epistolă a lui Costin de la 1 Decembre, și respunsul Sofiei de la 2 Decembre, privitoare la malatia lui Costin din causa rěcellei. Ea ’i recomandă medicamentul lui Raspail; și cu ce termeni plini de tandrețe! El asemenea, într-un limbagiu poetic, ’i mulțumesce în termeni tot așa de tineri....zicěnd: «cu toaté acestea, remediul eficace pentru malalia mea ar fi....n-ai ghicit? o dulce sărutare a Sofiei, mîngierile ei de soră, îngrijirile ei de mamă. Și când gîndesc c-o oră de fericire aici jos o rěscumpărăm cu ani de sufferințe!

Am o tristă presimțire că pînă in fine o să fiu nenorocit....

Cum? Ce fel? Nu sciu! Dar par-că zăresc un punt negru la orizontul căsniciei, ce se va preface în nuori plini de ellectricitate, care va trăsni templul conjugal, cu tot paratonerul amorului....

Nu, nu sper să trăesc mult!»

Și Sofia, în parentesă, zice: O! nu!.. Și е ce voiu deveni» Aceste cuvinte rechiamă cuvintele sorei lui Reané de Chateaubriand:

Ingrat! tu veux mourir, et ta soeur existe!

Sublim, nu este așa? Numai amorul adevěrat se poate esprima ast-fel.

10 Decembre. O scrisoare a lui Costin din care estragem urmětoarele versuri:

Attendre et souffrir,

Voici notre sort;

Ainsi jusqu-à la mort

Nous ne faisons que geamir.

C-est improvisé, parole d-honneur,

Și în parantes, Sofia zice:

Je le crois bien, sans que tu me le dise.

Și Costin continue:

«Bucură-te, Musă iubită, focar de tinere sentimente, stea polară a suffletului meu, bucură-te: căci la 15 corent e gata sentința pentru divorçu; étă și proba.

Acum căsătoria noastră e cestiune de timp.

Când ai sci ce frumos vis am avut și е asta noapte!

Scrisoarea aceasta nu e așa că are profumul fericirii? Un suflet trist are alt slil, alte idei, altă culoare; și tu, scumpă Sofie, tu îmi procuri asemenea fericire. Vei fi despăgubită cu prisos.

A la mort, à la vie,

Le Costine de Sophie.

Capitolu XVI. IAR FOILE DIN PLĂCINTĂ

La 15 Decembre, Consistoriul pronunță în fine sentința de divors a Sofiei cu primul bărbat; liberă de jugul acellei triste căsătorii, Sofia dete a înțelege lui Costin că ar trebui acum să grăbeaseu cununia; Costin încep tocmai atunci să numere toate foile din plăcintă; și se încredință că multe foi sunt într-o plăcintă, mai alles când sunt subțiri, și că multe trebue la o plăcintă ca să fie o bună plăcintă. Mătușa Sofiei însă, femee esperimentată, grăbia desnodămîntul amorului platonic.

Se vede că Costin, în convorbirea lui cu Sofia, arătă din nuou greutățile ce încearcă în privința cununiei, lipsindu-i de toate; asemenea ceremonie reclama mai ântâi bani, de care el se vede că nu dispunea d-o cam dată; astufel că Sofia, într-o epistolă de la 15 Decembre, i respunde:

«Țiu mult la tine, ca să te împovăresc c-o numeroasa famillie, façă cu mijloace atât de restrînse din partea amîndurora; ďaceea, te rog, Costine, (de și mě costă viața propunerea ce ’ți fac) lasămě, părăsescemě în voea tristei melle soarte, ca să sfîrșească odată; căci a mai trăi mult departe de tine, este pentru mine un chin nesufferit....Cel puțin, perzând eu totul speranța fericirii, nu ’mi vor trebui de cát puține minute ca să se sfîrșească odată asemenea dureroasă esistență... Cum vezi, sunt în momentele melle celle negre... Dar când ai sciu ’cât suffer!»

În scrisoarea sa de la 17 Decembre, Costin s-esprimă astfel:

Tesaurul meu!

Esci liberă! liberă! Și prin Costin al tě. Și când? de 17! Ce fericire! Sunt nebun de bucurie. Îți alătur sentința de divors; care mě costă trei ducați, din cari duoi protopopului, și unul proestosului, Meritau mai mult, les pauvres gens (în josul paginei e scris cu creionul).

«Te sărut ca în prima noapte a nunții. De azi esci soția mea, și în numele Bisericei.»

Apoi, în scrisoarea de la 22 Decembre, Costin vorbesce pe față despre greutățile d-a se face nunta în Ianuarie:

1°. Imposibil a locui cu toții (mai alleu în luna de miere) în trei camere, din cari una, un adevěrat cuib, ocupat de tata-unchiul; alta, d-aceeași mărime, servind de cameră de mâncare; în fine, salonul, de, metrii lungul și patru largul, ocupat d-un piano (cu coadă), d-un pat, d-o canapea și patru demifololiuri.

2°. Imposibil a locui sub acellaș învălliș cu tata-unchiul om escentric care făcuse câte-va scene neplăcute lui Costin ce indignaseră chiar pe Sofia, cu tot respectul ei pentru dânsul.

3°. Imposibil a se cununa pînă la Aprilie viitor, Costin dorind a face nunta la țoarră, pe iarbă verde, în costum național; deosebit că cu greu se găsesce casă disponibilă pe la Ianuarie; și trebue să se ’ntinză cât le e pătura.

4°. Imposibil a face cununia fără assistarea bătrînului părinte al lui Costin, ce se afla la Tîrgoviște; prin urmare, fără benedicțiunea lui.

5°. Imposibil în fine a face cununia fără bani, nervul resbelelor ș-al căsniciilor.»

Costin, după esemplul surorei salle, începe apoi a numěra foile din plăcintă; adică, face comptul cheltuelelor, ordinare, straordinare.și suplimentare ale cununiei, alle installării, alle vestmintelor, alle chiriei, etc., etc., etc..

La care s-adaogă datoriile ce are contractate; și termină cu frasa Sofiei din epistola de la 9 August:l-honneur avant tout!

Toate aceste adevěruri (obstacule) înfășurate în vestminte de flori și cu termeni parlamentari și amoroși.

I trimite în fine un frumos buchet pentru ziua de 19 Decembre, ș-o îmbrățișeasă ca Pavel pe Virginia lui.

Scrisoarea mai are ș-un Post-Scriptum, în care roagă pe Sofia a stărui de mătușica să înduplece pe tata-unchi a se duce a-mînduoi la preumblare,

«Săraci? Ba foarte bogați; de esemplu, Protopopu Tu... și alții, cari s-au îmbogățit... prin jafuri; și după moarte facă școale și biserici.»

ca să poată remânea singuri, o oră cel puçin, spre a-și face unul alinia confessiunea inimelor lor, înnainte d-a o face, ex officio, la bătrînul confessor al Bisericei; ș-a se înțelege mai bine asupra posițiunii lor actuale.»

Sofia i respunde în epistola de la 25 Decembre:

Că, consultându-se cu mătușă-sa, e de părere a nu se amâna cununia pînă la primă-vară, dorind mult a fi ea nașă; că e de idee a se face la zi ântâi de Ianuarie; c-ar trebui să dea să facă inelele de cununie, de mărimea și forma cellor schimbate la logodna de la 6 August; că la cununie se vor invita numai consângenii și intimii; și-i trimite un porlofolliu cusută de dînsa, avînd o ghirlandă de flori p-o parte, și p-alta data de 25 Iulie și 6 August; iar pe prima pagină, acestă strofă:

Frumos este cerul semănat cu stelle, Frumos și pămîntul de flori presărat; Dar mult mai frumoase talentele telle, Iubitul meu dulce cu ochi înfocat.»

Iar în epistola de la 27 Decembre, ea combate tote argumentele lui Costin despre amânarea cununiei la primă-vară.

«Despre bani, zice Sofia, am c, trimiși de arendaș pentru a-ceastă împrejurare; cu 150 galbeni de cari dispun, putem întâmpina toate chetuelele indispensabile.

«Despre invitări, se vor invita numai câți-va consângeni și intimi; și numai la biserică.

«Despre locuință, vom sta cum vom putea în cuibul nostru de azi pînă la Sf. Gheorghe, ș-atunci vom închiria o casă potrivită cu mijloacele noastre. Oare pentru amorul Sofiei telle, nu vei sufleri tu puçină genă, de care vei fi despăgubit?...

«Despre unchiul meu, te pot assigura că nu te va mai contraria; vei fi prea mulțumit de dînsul, pot garanta; numai îți recomand, în interesul nostru, să fii adesea de părerea lui; aceasta nu te costă nimică, dacă întradevěr mě iubesci.

«Cât pentru adevěrata piedică, presința la cununie a venerabilului tě părinte, de nu va putea veni, din causa vîrstei ș-a timpului, îl vei ruga să ne dea în scris binecuvîntarea sa.

«Ei bine! angelul meu, Ce zici tu? Așa că tu mě iubesci, Și vei face ori-ce sacrificiu ca să scurtăm sufferința despărțirii noastre?

«Étă-ți trimit și câte-va mostre de rochii, ca să allegi tu: gustul tě este s-al meu.

A jamais ta Sophie, A la mort, â la vie.

P. S.: Cu tine în exil, în închisoare, în miserie, pe barricade, la moarte; cu tine într-un bordeiu cu pâine și apă... Е n-am avut mamă, și Dumnezeu nu m-a lăsat; s-au găsit inime caritabile cari au făcut totul pentru o biată orfelină. Dumnezeu va îngriji și de copii noștrii, în caz de nu va voi să ne acorde viaça spre a-i putea îngriji ș-a le assigura viitorul.

Îmi recomanzi să recitesc primele tele epistole în care ’mi descrii caracterul tě, obiceiurile telle, susceptibilitatea ta; căci nu vei sufferi nici odată să fii ofiensat. Е a le offensa pe tine? Е, Sofia ta? care ași da cu bucurie pînă la ultima picătură de sânge pentru onoarea ta? Vei fi, nu numai iubit, stimat, serbătorit, dar chiar zeificat în inima mea. Е a offensa pe Costin al meu, suffletul meu, viaça vieçei melle, visul fericirii melle? Е a te offensa ре tine? Е саге nu offenses nici pe aceia cari mě offensă, și cărora rěspunz prin indifferință, căci nu merită nici chiar disprețul meu.

De sigur, din distracție ai scris tu acelle cuvinte.

Miezl nopții. Impossibil să termin scrisoarea: căci, pe lingă altele, ’mi а venit și musafiri...

«Unchiu-meu e greu bolnav. Mâine, înainte de a te duce la serviciu, treci un minut pe la mine, te rog, Costine. (Ultimul paragraf e scris cu creionul în Jurnal)

A la mort, à la vie, Ta Sophie très chearie.

О oră după miezul nopții.— Costin a venit a seară; și fără maladia unchi-meu, care mě turmentă acum în mod terribil, ași fi fost așa de fericită!

Costin s-a dus să-i facă la spițărie medicamentele prescrise de doctorul Gr. I le-аm dat, е și Costin.., dar e așa de rě! A răcit tare. O! Dumnezeule! ai milă de noi!i...

Capitolu XVII. O NENOROCIRE NEPREVĚzUTĂ

Jurnalul Sofiei e întrerupt de la 27 Decembre l859 până la 10 Ianuarie 1860. — Să copiem câte-va pagine.

10 Ianuarie 1860. — Ce vis grozav! Dumnezeule! Е să věz murind... pe cine? Pe unchiul ше, ре bunul meu unchi, саге ’mi-a servit de tată de la etatea de cinci ani, precum ’mi-a servit de mamă buna mea țață! Și numai în trei zille (1). Trei zille а fost îndestul ca Moartea să distrugă o viaçă robustă! A vedea coborît în mormînt meu în trei zille un om plin de viață și de săntětate în trei zille! Și ce sufferințe! Oh! Și cum se lupta cu Moartea! Și cum plîngea, simțindu-se așa de greu bolnav! Dumnezeule! Dumnezeule! Cum prevedea Ell moartea! îmi zicea mereu; «gonesce acea Scorpie... Vezi tu Scorpia aceea? «Colo... Colo... colo sus d-asupra ușei... Vrea să mě mușce».

Și vocea sa se stingea... Oh! Și е, care nu credeam c-o să moară! Care speram mereu! Credeam că e delirul crisei malatiei; credeam că-i va trece...

Scumpele lui mâini reci în deșert căutam a le încălzi, a le încălzi cu ori ce preç în mâinele melle, și cu buzele melle ar-zětoare; sudoarea morții curgea șiroae după fruntea sa pallidă, și după corpul sě sângerat de lipitori și de luarea sângelui... Nici prin gînd nu-mi trecea c-o să moar. Căci tot speram....Căci nu vězussem încă pe cine-va murind... Oh! A trebuit să gust și din acest pahar! Dumnezeule, n-a fost oare cu putință să treacă de la mine paharul acesta! Fie voea ta! Nu pot face alt de căt să-mi plec fruntea ’naintea decretelor Providenței! Trebue să mulțumim lui Dumnezeu și pentru binele și pentru rěul ce ne trimite.

Tu l-ai învrednicit, Dumnezeul meu, pe sîrmanul meu unchi, să aibă un sfîrșit creștinescă: el s-a spovedit și s-a împărtășit; a avut moartea cellui justă: căci el n-a cugetat nici o dată a face rě approapelui sě, nici chiar inamicilor sěi. Și cu toate astea, el a murit! A murit tocmai când trebuia să trăească, ca să se bucure de fericirea sîrmanei selle nepoate, atât de nenorocită pînă azi. O! tristă, tristă e aceasta! Tristă ca ultima privire! O! cum mě privi el câte-va minute înainte d-a închide ochii pentru eternitate! Of! Acea privire n-o voiu uita nici odată; va fi săpată eternă în memoria mea. Când mě gîndesc... Dumnezeule! Cum n-am înebunit? Cât poate sufferi bietul om! Nenorocit muritor! așa de tare, și așa de slab! Întradevěr, răbdarea n-a putut sta nici in fer, nici în piatră, nici în cell mai tare metal; ’l-a trebuit inima omului ca s-o poată conține. Cu toate astea, fără Costin al meu bietul meu amic! Cât a sufferit și Ell din preună cu mine! și cât suffere încă: căci durerea mea e așa de vie... să-l věz murind! Să vězi murind p-acella ce ’mi-a servit de părinte.. O! inima mea se sfâșie....) Fără Costin, zic fără țața, fără Aurel, ce-ași fi devenit?

Costin, vězându-mě așa de descuragiată, ’mi-a luat mâna, și ’mi-a zis:

Et moi je ne compte pour rien? Consoles toi, chère Sophie... Que peuton contre la volonté de Dieu?

Cu toate astea, frigul morții a pătruns atât de adînc în i-nima mea, în cât nu věz împrejurul meu de cât nimicnicia, distrugerea, durerea supremă, ca cum ași simți mortea în suffletul meu.... Bietul meu sufflet! în ce stare se află el acum! Fără Costin, fără Aurel... bietul copill! ce tată a perdut el în unchiul meu! Dar Costin i va ține loc de tată; și va fi pen-tru Ell un adevěrat părinte, sunt sigură. Îți mulțumesc, Dumnezeule, că ’mi-ai trimis cel puçin această mîngîere, dup-o asemenea perdere simțitoare. Tu nici odată nu m-ai părăsit cu desăvîrșire. Vai! dar biata mea țață? Of! Dar amău uitat să mul-țumesc lui Costin, nu numai pentru attențiunea sa în acelle dureroase momente, dar mai alles pentru orația funebră ce a pronunțat la marginea mormîntului mult regretatului meu unchi. Cât era de mișcat! Ce bine simțit era acell discurs funebru, dictat de inima lui nobilă și compătimitoare 1 Căte lacrămi n-a făcut să curgă! Toți cei presinți plîngeu! Îți mulțumesc, fidanțatul meu! Tu ai dobîndit nouě titluri la stima, iubirea și re-cunoștința inimei melle! Dumnezeu să dea ție după inima ta de aur.

De la 10 pînă la 18 Ianuarie, iar nu se vede nimic trecut în Jurnal, Costin, la această nouě isbire a Soartei în persoana Sofiei, nu se mai gîndi la greutățile familliei; se decisse a fi cât mai curînd soçul nenorocitei femei. D-astă dată, Ell avea o întreită datorie de împlinit: a fi părintele copillului, a fi protectorul mamei lui Aurel, în fine părintele care să înlocuiască pe uchiul Sofiei.

Dar să mai consultăm Jurnalul:

18 Ianuarie.— Eatămě de opt zille strămutată în altă casă: Costin a voit ast-fel, nemai putând sufferi să mě vazăă stând în casa unde murisse bietul meu unchi: camera unde l-am vězut murind, allături d-a mea, îmi făcea un rě nespus. Perdusem somnul cu totul; puținul repaosă ce gustam câte o dată era turburat de vise sinistre. Casa ce locuesc azi, mulțumită lui Costin, este destul de bună, spațioasă, aerată, comodă, în comparație cu aceea în care am trăit patru ani; cu toate astea, durerea mea, suvenirea bunului meu unchi, mě însoțesc ș-aci.... îll vises mai în toate nopțile; Ell îmi zice că se află bine acolo unde este, că nu suffere, c-a scăpat de tote durerile. Bietul om! El dorea să mai trăescă încă! Dar n-a stat în mâna lui. Decretele Provedinței sunt nerevocabile. Sîrmane unchiule! Scumpa și trista ta suvenire nu mě va părăsi nici odată... Și cât a suferită și el în viață! Și cât a trebuit să suffere mai alles la moartea sa, când, strîngând mâna lui Costin, i zise, c-o voce stinsă: «să-ți fie milă de Sofia și de Aurel!»

Cât am fost de bolnavă ieri și alaltăieri! Cu toate astea presința lui Costin, care vine de douě ori pe zi să mě vază, m-a le-cuit fără alt medicament. Aurel a fost și Ell indispus zillele acestea; mulțumită Domnului, acum suntem ceva mai bine.

De și nu mě simț de tot bine, presința lui Costin, care a mai venit azi în douě rînduri, m-a lecuit pe deplin. Eată de azi înainte singurul meu angel custode!

Costin a venit ș-astă seară, pe la zece ore; a șezut duoě ore, în care timp n-a făcut de cât a mě distra ș-a mě consola. Dumnezeu să-l bine cuvinte! Mě voiu putea eu oare plăti d-atîta sollicitudine și iubire? Mě voiu sili să-l fac fericit....

19 Ianuarie. — Peste trei septămâni, după stăruința țaței, va fi cununia mea cu Costin; el se opune, zicând că trebue acordată mai mult timp dolliului, cel puțin de ochii lumii: dar buna mea țață, (alt-fel religioas) este de altă opinie. Apoi Costin e preocupat și de lipsa de banii trebuincioși pentru o asemenea serbare solemnă. O! ce copill e Costin (Cu creionul se vede scris în josul paginei de mâna lui Costin: „Așa este! Am fost, sunt și voiu fi încă copill: căci cred pe toți după inima mea”). Dar n-am е bani? Punga mea nu e ș-a lui? A fi mîhnit pentru asemenea nimicuri? A învenina singurele dulci minute? Numai mallatia și moartea ne pot face triști în viață, și nimic alt. Am scris arendașului să-mi avansese din câștul viitor; și toate greutățile se vor înlătura. Numai bunul Dumnezeu să ne acorde sănětatea și buna înțellegere; cu aceste luptă cineva cu succes contra nenorocirilor.

20 Ianuarie. — zece zille azi de când am perdut pe unchiul meu. Dumnezeule! Ce isbire! Și ce timp urît! Ploă mereu! Ploă peste mormîntul bietului meu unchi, care trebuia să trăescă, cel puțin până după însoțirea mea cu Costin. Și Costin care nu e acum lîngă mine să mě console. Dumnezeule! Iar m-ai părăsit cu totul durerii melle... Când gîndesc că nu e o lună, Ell sta între mine și Costin, în cămăruța lui, încungiurat de cărți și de hîrtii, fără a se gîndi că în câte-va zille se va duce să locuească pentru eternitate în cimitirul... Of! Cât sufer!

........................................................

Costin a venit astă dimineață... Dulcea lui presință a fost d-o mare consolațiune pentru cruda mea durere. Îți mulțumesc. Dumnezeule! Ce-ași fi devenit fără Ell? Dar a stat puțin, fiind foarte ocupat. Ell s-a stabilit în Craiova pentru mine; are o funcțiune potrivită cu aplicările salle: collaborator la un jurnal liberal; dar collegul sě face mare contrast cu dânsul în privința caracterului. Nu cred că va sta mult,1a acell jurnal; Ell e lealitatea personificată, pe când collegul sě e perfid...

Într-o zi acesta zise lui Costin: «tot poet? (sinonim cu copillu). Costin i respunse: «mai bine poet, de cât diplomat» (adică, taler cu două fețe). Nemerit respuns!

21 Ianuariu. — Costin n-a venit azi la mine; de sigur că e bolnav sau prea ocupat; să fie el bolnav? Е am răcit;suffer de durere în gît.

22 Ianuariu. — Costin a venit în fine a seară, târziu. Se putea să nu vie? ’Și a cerut scuse; și е l-am iertat din toată inima. A fost foarte ocupat.

A venit și azi; ș-ar fi dorit să stea toată seara; dar, datoria îainte de toate. Cât mě iubesce! Ce viață dulce va fi viața noastră conjugală!

24 Ianuariu.— Costin a venit adi să prinzească cu noi. Аm serbat împreună ziua de 24 Ianuarie 1859; dar Cuza n-a respuns pe deplin la așteptarea generală; are aplicări despolice; și cu toate actele mari ce se zice că are de gînd să facă, va fi, resturnat, de va urma a nemulțumi pe toți

25 Ianuariu.— zi dulce de 25! zi sacră, te salut

Cu toate astea Costin n-a venit încă. Care să fie causa? Cât suffer!

26 Ianuariu.— Eată scrisoarea ce-i am scris azi:

Scump angel al vieței melle!

Esci bine? În ce neodihnă se află biata ta Sofie! Fiind sigură ieri c-o să vii, n-am întrebat de tine pe împărțitorul de ziar; și nici seara n-ai venit... Nu esci bine? Ce vis urît am avut!

O! ai compătimire de biata la Sofie! Când nu poți veni, însciin-țeasă-mě cel puțin.

Pentru totďauna,

Sofia ta.

.................................................................

De la 26 pînă la 3 Februarie nu-se vede iar nimic scris în Jurnalul Sofiei. In josul paginei, Costin a scris eu creionul: «pregătiri de căsătorie.»

3 Februarie.—Аm fost așa de ocupat aceste din urmă zille, că ’mi a fost imposibil a scrie douě rînduri în Jurnalul meu.

In fine... mâine!... mâine!.. Mise pare un vis. Е soția lui? Soția lui Costin, idealul vieței melle? A vedea realisându-se visul cell mai frumos, illusiunea cea mai dulce ce ’și a putut face cine-va? E prea mare fericirea! Eu, consoarta poetului Costin Șoimulescu! A acellui poet cu caste illusiuni, cu cugetări sublime, cu nobile simțiminte! Și la care abia cutesam a mě gîndi în fundul sufletului meu O! este oare cu putință? Eu, soția lui? Mi se pare un secul până mâine. Mâine! Mâine!

PARTEA IV: CĂSĂTORIA

CAPITOLU XVIII. LUNA DE MIERE

Continuăm a coppia după Memoriile Sofiei: căci ce peană poate esprima mai bine decât a Sofiei sentimentele inimei salle după căsătorie?

4 Februarie 1860. — zi sacră! zi fortunată! zi bine cuvîntată! Salutare! Salutare!

Fi-voiu oare ș-acum sub influința unui vis? O! nu! nu! Este întradevěr cea mai dulce realitate care a putut fi pentru mine.

La amiazi Costin, (Costin cel adorat, fratele mult iubit al suffletului meu) va veni să mě ia ca să mergem la biserică. Cu toate că aceasta e așa de sigură ca esistența mea proprie, o fericire însă atât de mare, atât de neașteptată, îmi causează o -moțiune atât de vie, în cât tot îmi vine a mě îndoi chiar de realitate; ast-fel că mě věz silită a regreta în fie ce minut, fără voea mea, daca nu este un vis, sau că în adevěr peste douě ore am să fiu cea mai fericită femee din lume!

6 ore seara. — Toți dorm, Costin ca cei lalți.

Mai mulți din consângenii și intimii noștrii au prânzit аzi cu noi; și s-au culcat toți după masă, fiind obosiți. Costin asemenea; dar când s-a dus să se culce singur în patul nupțial, toate paturile și canapelele fiiind ocupate, ’mi a fost atât de rușine de ai mei, încât n-am cutezat a-l privi. De ce? Suffletul n-are și Ell pudoarea sa, și cea mai sacră? Е, care nu pot dormi...., profit d-acest minut de linisce spre a încerca, nu a descri (asemenea momente se simt numai; și peana celli mai mare maestru nu le poate descrie cu succes), ci a schița numai cea mai frmnoasă zi din viața mea.

La amiazi Costin sosi cu trăsurele. Е mě așezaiu cu țața în-tr-una, Costin cu fratele țaței într-alta, (nașii noștrii)’; cei-l-alți consângeni, în alte trăsuri; și pornirămi cu toții la biserica X..., unde Costin a dorit a ne cununa, fiind biserica sa de predilecțiune.

Intrând în biserică, unde ne așteptau invitații și curioșii, simțiu lacrěmi în ochi, gîndindu-mě la bietul meu unchi ce murisse de curînd, și care n-avusesse fericirea a assista și Ell la cununia noastră... Costin mě întrebă încet: «de ce plîngi?» De fericire, ii respunseiu, ca să nu-l mihnesc. Umbră scumpă, pacea și fericirea fie cu tine! Tu ai assistat de acolo unde esci la cununie, ș-ai binecuvîntat căsătoria noastră.

Fost-a vr-odată vis (sau realitate, căci visul meu de aur s-a realisat pe de plin, și încă cu prisos) fost-a vis mai frumos, mai dulce, mai sublim, ca visul meu? Ș-al vedea realisându-se, în mod așa de splendid! Oh! nu! Imaginațiunea cea mai înfocată, cea mai avută, cea mai brillianlă, cea mai poetică, nu poate da cea mai slabă idee nici de bucuria supremă ce am simțit în momentul sublim, când preotul bine-cuvîntându-ne ne uni prin religie pentru eternitate, nici de fericirea supremă in care înnot de atunci incoa ca într-o atmosferă cerească.

După ceremonie, și după felicitările în us ce priimirăm în biserică din partea tuturor, merserăm să priimim benediețiunea unei bunice a mea, femee de 80 ani approape, și care, din causa vîrstei ș-a neputinței, nu putusse assista la ceremonia religioasă. Cu mintea, е și Costin ne transportarăm apoi la Tirgovisce, unde se afla bătrînul sě părinte, și priimiram și de la dínsul benedicțiunea sa paternă, pe lingă cea trimisă în scris.

Ce fericire! Dumnezeule bune și milostive, cât îți sunt datoare! Ce mare bine am putut face е în lume pentru a mě resplăti ast-fel? Îți mulțumesc în genuchi, părinte ceresc!

Dar oaspeții se scoală, și Costin asemenea.

De la 4 pînă la 16 Februarie nu se vede nimic scris în Jurnal: lectorul înțelege causa...

6 Februare. — Bietul meu Jurnal, uitat eu totul! Dar mě mai puteam gândi la dînsul? Mai pot scrie ceva sub impressiunea deliciilor amorului conjugal? Impossibil! Impossibil!...

Nu pot de cât să dzic cu Lamartine:

O! temps, suspends ton vol; et vous, heures propices, Suspendez votre cours;

Laissez nous savourer les rapides dealices

Des plus beaux de nos jours!

.................................................................

O Lyră, sfărâmă-ți coardele: elle n-ar putea scoate azi de cât sunnete slabe și pallide în faça sublimei realități.

......................................................................

17. Februarie. — zi sacră, zi fericită și binecuvîntată! Numěr fortunat de 17! Vedévei tu născând pe micul meu Costin? Să fie putință?...

O oră ș-un cartă. — De ce să nu fie cu putință? Sunt așa de curioasă!... Se poate omul să guste pe pămînt asemenea fericire? Și ingrații muritori se plîng adesea, când tŏtă viaça lor n-ar trebui să fie de cât o continue rugă de recunoscință către Creator. Trebue așa de puțin omului ca să fie fericit!

20 Februarie. Cât e de dulce să fie cineva iubit!

Azi am priimit visită mai multor amici și consângeni, ce au venit să ne felicite pentru căsătoria noastră.

Pe la douě ore am eșit cu Costin ca să ne preâmblăm la grădina publică. Era un timp așa de frumos, timp în armonie cu sufflelele noastre.

A mě preumbla cu Costin la braç în fața lumi poate fi pentru mine fericire mai mare? Dar, când vom merge la țearră, în sînul frumoasei natúri? Mai ântâi vom visită locul natal al Costin, ca să priimim, din chiar gura lui, binecuvîntarea venerabilului sě părinte; apoi vom merge la Viforîta, să vărsăm o lacrimă pe mormîntul mamei ș-a fiiei lui Costin; apoi vom visită Monăstirea Dealulu, ca să ne prosternăm la căpățîna Viteazului Mihai, care a conceput marea idee a emancipării (țearrei salle de sub jugul Turcilor; apoi vom trece peste Muscelle la Cămpulung, locul de predilecțiune al dilectului meu; ș-acolo, pe creasta Flămândei, vom admira frumoasa panoramă a munților, și poetica urbe Câmpu-lungul, prima reședință a României; apoi vom visită băile de la Bughea, schitul Ciocan de călugări, schitul de maici Nămăesci, atât de pittoresc și cu vederi încântătore; apoi vom trece la Rucăr, unde Costin a priimiit prima mea epistolă, in ziua sacră de 19 Iulie 1859; apoi vom visită Dâmbovicioara..... Dar Costin îmi spune că numai căllare o putem vedea; și eu care n-am încăllicat nici o dată! Cum să fac? Nu sciu! Voiu încerca, de și foarte cu greu; da, voiu face ș-acest sacrificiu pentru Costin al meu; apoi; vai! eu voiu remânea singură cu Aurel la Rucăr, neputeandu-mě es-pune pe locurile periculoase d-intre Rucăr până la frontieră, cu copilul și însărcinată; și Costin se va repezi singură la Zărnesci, să vază fabrica de hîrtie de sub direcțiunea D. Baritz, bă-trînul luptător pentru drepturile Românilor din Dacia superi-oară; d-acolo Costin (tot singur!) se va repezi la Brașov pentru o zi, ca să tîrguească câte-ceva pentru mine.... Și eu voiu remânea singură cu dorul sě! Dar ’mi a promis că vom merge împreună la cetatea lui Negru-Vodă de la Stocnesci, unde vom dormi o noapte; apoi d-acolo, pe albia Dâmboviței, ne vom în-turna la Tîrgoviște, și d-aci la Ploesci pe la Mărgineni; și de la Ploesci la Sinaia, unde vom sta două zillc, Costinz dorind a dormi o noapte pe Caraiman; apoi la Brașov, și d-aci.... înapoi la Craiova, oprindu-ne în Bucurcsci câte-va zille.

Eată itineralul ce am proectat a face cu Costin în Iulie și August viitor.»

Întradevěr, din Jurnalul Sofiei se vede c-acest itinerar s-a și efectuat în vara anului 1860.

25 Februarie.—Fost-a vr-o dată femee mai fericită de cât mine? O! Nu! nu! Azi sunt șeapte luni deplin din ziua fericită de 25 Iulie... Fii binecuvîntată, zi sacră și memorabilă! Și când gîndesc c-am perdut atîta timp din fericirea noastră! A rătăci atîta timp departe unul de altul, a sufferi și iar a sufferi pînă la estremitate. Dacă ași fi cunoscut pe Costin înaintea căssătoriei melle, câte lacrime, câte dureri, câte chinuri ar fi lipsit..... Atunci micul meu Aurel și mica lui scumpă Roșă ar fi fost copii noștrii proprii; dar și acum sunt tot ai noștrii; atunci însă nici o cugetare amară n-ar mai fi tulburat sublima fericire da-i vedea mărindu-se împrejurul nostr și dobândind pe fie-care zi calități mai brilliante. Și pe când eu am pe Aurel lângă mine, Ell n-are această fericire pentru scumpa lui mică Roșă. Dar ast-fel a voit Dumnezeu! Fie voea sa! Și precum zice proverbul, mai bine tărziu de căt nici odată. Nu sunt demnă să mullumesc Creatorului.

27. Februarie. — Eri Costin a fost puçin cam indispus, de râceală; dar acum nu mai sunt neliniștită ca mai ’nainte: l-am îngrijit singură eu ca o mamă; și în câte-va oare s-a făcut sănătos. Cu ocasiunea aceasta a șezut o zi întreagă cu mine; căci, când e sănătos, jumětate timpul îl consacră ocupațiilor sealle. Datoria înainte de toate. Ce fericire a se iubi cine-va cum ne iubim noi. Oh! Dumnezeule! cât îți mulțumesc că ’mi ai dat mai mult de cât ’ți am cerut, de cât am dorit!

28 Februarie. — Ce frumos vis! Astă noapte, către trei ore și jumětate despre ziuă, după ce am plutitău cu Costin pe oceanul plăcerilor, în barca Amorului, obosiți în fine de această căllătorie, am debarcat într-o insulă încântătoare, unde, într-un delicioas estas, am adormit pe sînul arzětor all dilectului meu; și atunci am visat că, transportată pe aripele aurite alle Fantasiei, mě afflam cu Costin într-o frumoasă căsuță, și lângă o fereastră deschisă care da spre o grădină feerică: era un mic paradis, pe care nu mě încerc a-l descrie. Închipuițivě o grădină de acelea pe care nu le vezi de cât în vis. Grădina era plan-tată cu florile celle mai rari, având parfumul cel mai suav, și aranjate cu o artă minunată. În mijlocul acestor flori d-o frumusețe rară se înălța un frumos salcîm alb cu patru rămuri, din care atîrnau in toaté părțile florile celle mai parfumate. Împinsă d-o dorinçă neresistibilă d-a aspira profumul delicios al acelor fLori de salcîm (simbolul amorul platonic), am zis lui Costin: Cum ași dori să am o floare de acellea albe!»

Costin, dintr-o singură săritură pe fereastră, fu în grădină; în deșert mě sil să-l opresc, zicend: «dar nu e grădina noastră; și o să te prindă în flagrant delict». Ell îmi rěspunse fără sfială: «chiar când ași sci că plătesc acea floare cu viața mea, tot ’ți-o aduc». Și fără a mai asculta de povața mea, rupse cea mai frumoasá floare și ’mi o dete cu o sărutare a la Costin. Ce fericire nespusă coprinse sufletul ше aspirând profumul acelei flori! Eram transportată în al treizecilea сеr.

Dar аш uitat ceva. Costinu îmi dete încă un frumos buchet format din florile celle mai delicate din acea grădină, cu un profum delicios. О! Ce vis! Ce vis!

4. Martie — O lună de când port numele dilectului meu. zi fericită, fii binecuvîntată! Te salut cu lacrămi de bucurie-Ce iute trece timpul în fericire: ca un fulger! De o lună suffletele noastre, transportate în atmosfera dulce si profumată din al treizecilea cer, gustă fericirea supremă, ca într-un frumos vis. De si de astă dată e realitatea, pura realitate, mi se pare însă că sunt tot sub influenta unui vis ca celle din trecut.

Cât e de bun Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc din inimă, pentru cei ce crez într-însul, și cari se silesc să-și atragă benedicțiunea lui prin iubirea aproapelui.

Acum věz că binecuvînlările părinților ș-ale bătrînilor produc fericire. Eu tot-d-auna am fost binecuvîntată în viaça mea de toți aceia cu cari am fost în contact; și chiar de aceia cari nu-mi erau simpatici; și mě miram, mě miram mult, când suffeream atîta, zicend: «cum e cu putință, cu atâtea binecuvîntări din partea unor șufilele caritabile, ca eu să fiu atît de nenorocită?» Dar în fine Dumnezeu s-a milostivit, și m-a despăgubit cu prisos.

Dumnezeu zăbovesce, Însă bine plătesce,

dice proverbulă; atât în bine, cât și în răă.

10 Martie. — Costin îmi zicea azi dimineață:

— Scumpă Sofio, pentru ce te iubesc eu atât de mult? Toc-mai ca pe Florica.

— Fiind că sufletul meu e frate cu al tě.

— Așa trebue să fie: căci alt-fel, cum aș putea eu, Șoimul Carpaților, care trăiam cu aerul rěcoros al munților, cu apa cristalină a isvoarelor, cu sgomotul furtunelor, cu urle-tul tunetelor ș-al trăsnetelor, să stau eu astă-zi închis într-o colivie? Negreșit, astă colivie este de aur (inima ta de angel) și nutrimentul Șoimului este dulcele tě amor, căruia i-am sacrificat cu plăcere liniștea singurătății, scumpa libertate, și independința neprețuită. Este o sclavie, o recunosc; dar este sclavia amorului ș-a deliciilor ceresci, cari mě despăgubesc de dulcea și sacra libertate. Așa e că n-o să mě faci să regret nici o dată perderea acestei libertăți? Prin urmare, niciidulcele illusiuni, atât de scumpe unui poet?

’l-am rěspuns printr-o dulce sěrutare, mai elocuentă de cât toate poesiele lui Lamartine.

17 Martie.— zi scumpă și fericită, fii bine cuvîntată! 0! Cât am fost de fericită azi! A avut dreptate Costin’ sězică în prima sa epistolă (ca rěspuns la a mea de la 17 Iulie 1859.) că possed cheia paradisului pămentâsc ș-a Empircului ceresc, unde m-a transportat astăzi pe arripile amorului.

18 Martie.— Astă-zi este aniversarea nascerii dilectului ше, sărbătoare mare pentru inima mea; căci fără Costin’ ași fi rătăciț ca o Columbă lipsită de soțul ei în această vale de lacrămi, pe care amorul lui a prefăcut-o într-un paradis O! Dumnezeule! cât îți mulțumesc pentru această fericire!

21 Martie.— Astă-zi de dimineață Costin ’mi a adus un frumos buchet de zambile și alte flori simbolice, în schimb pentru micul buchet de viorele ce-i am dat la_18, cu ocasia aniversării nascerii selle.

Acest buchet are următoarea însemnare: «te iubesc cu amor înfocat; calitățile sufletului tě eclipsă frumusețea chipului; primesce, ca semn de recunoștință, floarea ta favorită (Zambila).»

22 Martie.— Ce oră plăcută am gustat azi cu Costin la grădina publică, la lumina dulce a lunei, care, cu toată frumusețea ei, era mai puțin frumos de căt poetul adorat al sufletului meu; el însă era trist și melancolic, privind luna: căci se gîndea la scumpa lui fiică Rosa, care îi seamănă ca douě picături de apă, și pe care n-a vězut-o de mult. O! de ce n-am a-ripe ca să sbor la locul sě natal, spre a-i aduce într-un minut pe mica lui Roșă? Ce dulce surprisă! De ce n-am putut fi eu mama ei? Costin n-ar fi sufferit atât de mult de lipsa ei.

25 Martie.— Scumpă și frumoasă zi a inimei mele! Dulce aniversară a aurorei fericirei mele! Tu-mi rechemi ziua când pentru prima oară s-a decis de fericirea vieții mele!

4 Aprilie.— O! cum suffer de vr-o câte-va zile! Nici o îndoială, trebue să fiu mamă. O! Dumnezeule! Ce fericire mai mare de cât aceea d-a da nascere unul mic Costin, care să-i semene în tote? Căci de sigur trebue să fie un băiat, după simtome. Asta e și dorința lui Costin; și eu o doresc asemenea; nu că ași prefera pe băeți; din contra, felele sunt mai iubitoare, se lipesc mai mult de părinți, apoi elle au să lupte cu mai multe greutăți și miserii de cât bărbații. Ași fi dorit să fiu liberă cel puțin un an; dar facă-se voea lui Dumnezeu!»

Ne oprim aci; căci ar trebui să copiem tot Jurnalul Sofiei, atât e de interesant în ceea ce privesce simțirea ei pentru Costin.

ÎNCHEIERE

La 23 Mai 1883, Costin veni să mě visiteze la Bucuresci; era pallid ca moartea, slab ca un schelet, și alb ca zăpada.

— Dar tu, ce ai pățit d-ai albiți ast-fel? Ce supărare mare ai avut? Îl întrebaiu cu mirare.

— Am perdut ultima illusiune! respunse el. O isbire mortală am priimit...

— De la cine?

— De la Sofia; sau mai just, de la fiul ei Aurel.

— Esplică-te, le rog.

— Abia rěsuflând și tușind, Costiu începu astfel:

— «Ai citit Memoriile Sofiei, căci pentru tine n-am secrete; ai vězut cât m-a iubit această femee, cària ’i am sacrificat cu plăcere liniștea, libertatea și independința, atât de scumpe pentru mine; ei bine! defecte ascunse s-au dat pe față în timpul căsătoriei: iuțeala (l-emportement) și gelosia. Devinassem aceasta din Memoriile sale. ’Ți aduci aminte imputările nedrepte și espresiile nedemne din Jurnalul ei, din zilele dela 21 până la 25 Iulie 1859: ceea ce m-au silit a-i trimite epistola ce însoția prima parte a Memoriilor sale, înapoiate la 7 August 1859. Aceasta ar fi fost destul să mě decidă a întrerupe ori ce legătură cu Sofia; însă compătimirea mea pentru sufferințele sale, moartea unchiului sě, și parola d-onoare angajată, m-а silit a-i da mâna și inima înaintea altarului, in ziua de 4 Febr. 1860.

Mărturisesc c-am fost fericita, cu toate supărările și grijele casnice; disputele, care une-ori degenerat în certe, fiind între patru ochi, se uiau îndată; căci amorul și stima le ștergea iute din memorie; dar alaltăeri, la 21 Maiu, ziua mea onomastică, priimesc un Jurnal al tribunalului G... cu data de 11 Mai, în care se zicea că, după cererea Sofiei, având lipsă de zestre, tribunalul i da autorisalie a lua inscripție hypohecară asupra proprietății mele din_districtul R..., cumpěrată cu bani din averea părintească. Aceasta fu un trăsnet pentru mine.

Trebue să-ți esplic ce înțelege Sofia prin lipsă de zestre.

La 1864, cu ocasiunea împroprietăririi sătenilor după moșia dotată, comissiunea respectivă din erroare a făcut actul pe numele meu; îndată ce l-am priimit, am reclamuat comissiunii ca să îndrepteze erroarea; ea însă a refusat, sub cuvent că nu se mai poate modifica.

Comunicaiu aceasta Sofiei, care-mi rěspunse: «nu face nimic; am toată încrederea în tine.»

Ca s-o liniștesc, îi încredințaiu obligațiile rurale, în valoare de 2000 galbeni.

Din acei bani, 500 galbeni s-au cheltuit la 1867, cu mergerea noastră la curra de zer din Bavaria, și cu călătoria noastră în Austria, Germania, Belgia, Italia, și la esposițiunea din Paris, unde am șezut vr-o trei săptămâni; cu restul am acoperit deficitul casei de mai mulți ani; iar 12000 1. v. ’i am dat cu împrumutare, (cu consimțimântul Sofiei) amicului nostru C... B... (un fals amic) cum te poți încredința din acest înscris, pe termen de șease luni, și cu un interes de un leu vechi la sută pe lună; în-scrisul poartă data 1870 Aprilie 26.

Din nenorocire, amicul nostru, fără să sciu, fiind jucător de cărți, (din care causă ’și a cheltuit in cărți și averea părintească) și fiind tot-d-odată și rissipitor, (de și a ocupat tot-d-auna funcțiuni înalte și bine retribuite), amicul nostru a rěspuns numai dobânda pînă la Oct. 1870; când atunci, neputând râspunde și capetele,’ cum se angajasse, și eu neputând a-i secvestra salariul, ca să nu-l ofanses, m-am învoit cu dânsul (tot cu consimțimântul Sofiei) ca capetele să le respunză la 1 Aprilie 1871, urmând regulat cu respunderea dobinzei după în-scris, cum se vede din cuprinderea din josul înscrisului, cu data 27 Oct.1870.

Neputând nici la 1 Aprilie 1871 să respunză capetele, m-am învoit cu Ell, de nevoe (și tot cu consimțimântul Sofiei) ca să rěspunză pe fie-care lună câte o mie lei, pînă la desfacerea totală a datoriei, cum se vede din declarația debitorului din dosul actului de împrumutare. Aceste rěspunderi de câte o mie lei s-au făcut regulat în cursă de cinci luni, cum se vede în dosul actului de împrumutare; din nenorocire, amicul nostru s-a’bolnăvit de oflică, ș-a fost dus în Italia de frații lui, unde a și murit. Ast-fel că din 12,000 lei vechi, rěspundend 5000 1., au mai remas neachitați șeapte mii lei vechi rěspunzând 5000 1.,а mai remas neachitați șeapte mii lei vechi.. Presentându-mě la fratele cel mai mare al rěposatului, D-nu Vasile G...., om cu mare avere, ’mi a rěspuns că, nu numai n-a rěmas nimic de la rěposatul, dar boala și ducerea lui în Italia, cum și îmmormîntarea s-au făcut cu cheltuiala sa proprie. În zadar ’i-am attras atențiunea că acei bani sunt bani dotali, și trebne să ’i restituiu soçiei melle; Ell a stăruit in refusul sě.

Comunicând aceasta Sofiei, a înțeles și dînsa buna mea credință; ș-a atribuit Fatalității această perdere involuntară.

Tocmai la Aprilie 1883 fiind silit a vinde proprietatea mea, (cumpěrată la 1871 cu 400 galbeni) ca să plătesc datoriile, căci îngreuindu-mi-se famillia, chelluelele covîrșé venitul (mai alles, cum scii, c-am stat mult timp fără ocupațiune, din causa luptelor politice), fiind silit, zic, să vînz proprietatea mea, Sofia s-a oppus; pînă atunci ea avea orroare de creditul funciară, spre a contracta un împrumut de vr-o 10 mii lei nuoi, ca să scăpăm de cangrena datoriei; și de și mi se oferisse o mie gabeni pe moșie, vâzând oppunerea Sofiei, am suspens vînzarea, cum te poți încredința din scrisoarea corespondentului meu din districlul unde se află immobilul.

Am arătat scrisoarea Sofiei, ca s-o liniștesc; ea însă, fiind întărritată (adică in momentele salle cele negre) nu m-a crezut, respunzându-mi c-acestea sunt tertipuri; și că ea va face ce-i dicteasă interesul copiilor.

Indignat d-asemenea vorbe, ’i am rěspuns cu tăcerea, crezând că sunt simple amenințări, dictate de temperamentul sě violent.

La 21 Maiu trecut, ziua aniversării numelui meu, Sofia îmi făcu aceasta surprisă, adică jurnalul tribunalului, fără să sciu nimic despre aceasta.

În înțelegere cu Aurel și c-un věr al ei, Gogu Rose, a găsit la Ministerul de finance actul de împroprietărire al sătenilor după moșia dotală, făcut pe numele meu, cum și chitanța mea pentru primirea banilor, în suma de 2,000 galbeni aproape; cu aceste elemente, D-na Sofia Șoimulescu, născută Vulpescu, cere dela tribunal a hypoteca moșia mea pentru assigurarea valorei obligațiilor rurale; și tribunalul, în bașa acelor acte și a actului seu dotal, cum și în bașa art. 1756. C. C., autorisă pe D-na Sofia Șoimulescu a lua inscripțiune hypotecară asupra averii soțului ei, compus din moșia M.... din districtul R..., scriind și tribunalului R., unde s-află immobilul, a efectua acolo menționata inscripțiune.

Ei bine! cum califici tu acestă faptă a Sofiei?

— Grav! ’i respunseiu; dar culpabilul este numai Aurel, care trebuia s-o impedice dela asemenea faptă.

— Înțellegi c-această offensă publică a fost un trăsnet pen-tru inima mea; căci nu mě așteptam la asemenea perfidie din partea Sofiei, ea care zicea în jurnalul sě, în preziua morții unchiusě(27 Decembre 1857):

«Eu să te offens pe tine? Eu, Sofia ta? Eu, care ași da cu «bucurie pînă la ultima picătură de sănge pentru onoarea ta? «Vei fi, nu numai iubit, stimat, serbătorit, dar chiar deificat, «ca să zic ast-fel etc.»

Apoi poate fi offensă mai mare pentru un bărbat ce trece de om onorabil, de cât a fi stigmatisat de chiar soçia lui, înaintea tribunalelor, ca rissipitor al averii copiilor? Cine? Eu! De cine? De Sofia! Și când ar fi avut dreptate cel pucin.

Apoi, daca ar fi fost adevěrat, Sofia trebuia s-o facă aceasta la 1865 când am ridicat obligațiunile rurale de la Comitetul respectivă: sau la 1871 când s-a produs paguba involuntară de 7000 I. v; iar nu tocmai la 1883.

’Mi ar fi fost ușor a revendica moșia, invocând înaintea tribunalelor articolul 1825 din disposițiuni transitorii, C. C., care zice:

«Că femeea măritată sub condica lui Caragea are facultatea, «în termenii d-un an de la promulgarea legii nuoi, să ceară «inscripțiunea hypotecară pentru dota sa pe vr-un imobil al; «bărbatului.»

N-am făcut-o, din causa scandalului.

Am reclamat însă (pro forma) la tribunalul unde e imobilul, spre a mě reintregra în opinia copiilor ș-a celor ce mě cunosc; dar n-am dat curs procesului,

Eată unde duce un moment de orbire sau de iuțeală.

— A făcut ca țiganul, zisseiu, care s-a înecat la mall. Regret acest fapt necalificabilă din partea Sofiei; dar culpabilul principal este Aurel, care nu trebuia s-o împingă la asemenea faptă.

— Aurel! Copillul meu adoptiv, ре саre l-am îngrijit și l-am iubit ca pe copii mei proprii!

— Asta e grav, întradevěr.

— Despre Gogu Rose nu mě mir: ca mai toți avocații, negustori de vorbe, cum ’i numia general Tell, oameni fără consciință, cari ’și au falsificat bunul simț, facând negru alb ș-albul negru, Gogu Rose nu merită nici chiar dispreçul meu; dar Aurel era dator a avea o esplicare cu mine înainte d-a face ac-est pas; eram decis a face dar moșia mea copiilor, tocmai pentru liniștea Sofiei: dar a lucra în întunerec ca sobolii, spre a găsi acte ce în aparentă par fi contra mea, ș-a îndemna pe mama lui la asemenea faptă nedemnă, aceasta n-o pot ierta.

— În fine, n-ai avut vr-o esplicare cu Sofia și cu Aurel în chestiunea aceasta?

— Cu Sofia, da; cu Aurel, nu.

Lui Aurel ’i am trimis, ca semn de recunoscință, poesia urmětoare:

INGRATULU, LA AUREL VULPESCU Erai de cinci ani numai când е te-am cunoscut; Și nu avéi ca scut De cât slaba egidă a unei mame care Era în desperare, Căci mult ea sufferea! O singură sperançă în lume-o susținea: А1 meu dulce аmor. С-о vorbă, c-o privire, puteam ca s-o ommor, P-acea infortunată; Sau s-o ’nviez îndată; O mână de protector la mamă întinz е; O mână de părinte întinz la fiul sě; Și o iubesc pe dânsa ca pe o Provedință, Și te iubesc,pe tine ca fiu-meu, în credință; Și te ’ngrijesc la boală. Și te trimit la scoală; Te duci apoi în França spre a te lumina; Și te întorci în fine nobil in țearra ta; Devii tu magistrat, Și-n urmă avocat; Dar tu, o fiu ingrate, tu cum îmi resplătesci? Ca șearpele, ce ’n calle de frig mort îl găsesci La sîn îl încălzesci, Și Ell venin ’și lasă când este desmorțit: Așa ’mi ai rěsplătit Căci daca a ta mamă vr-o scusă ar avea Pentru purtarea sa, Tu, fiu fără simțire, ce scus’ ai invoca? Mânia mamei talie în loc d-a allina. Greșită ei idee în loc de a combate; În loc d-a te ’ntellege cu mine, ca un frate. De nu ca un părinte; în loc d-a ’mpedeca Să nu cază ’n abisuri pe născeatoarea ta, Tu o ’mbrăncesci, Viperă, crezând a-ți rěsbuna... Pe cine? P-al tě tată! De ce? Spune tu chiar Tu taci, nu zici nimica; tu taci ca un.. Ce nume meriți, spune, o fiu desnaturat? Tu care azi pumnalul în pept l-ai împlântat, În însuși peptul meu? Mai adoptați copii, Voi cari n-aveți fii, Să fiți la bătrînețe ca noi recompensat! Un fiu din flori, de sigur, el m-ar fi respectat: Convins sunt și o crez. Ingrat e al tě nume cu care te ’nferez; Și în eternitate tu înferat vei sta De însăși peana mea. O iert pe mama ta, Lăsând-o ’n remușcarea a conseiinței salle, Mai grea de cât acelle torture infernale: Ce Dante le descrie in Comedia sa; Pe tine, o ingrate, în veci nu te-oiu ierta; Și când voiu înceta De a mai respira, La ultima sufflare, voiu zice indignat: Ingrat! ingrat! ingrat! 1883, Mai 21.

— A meritat!zisseiu: câci Ell e adevěralul autor all acestei nenorociri. Sunt curios să aflu însă esplicarea ta cu Sofia.

— In noaptea de 21 Mai, pînă a nu se culca, o invitaiu a trece puçin în camera mea de lucru.

— Citesce, i zisseiu, această hârtie»

Ea își aruncă ochii pe densa: era jurnalul tribunalului.

— O cunosc, zisse ea.

— Cine te-a consiliat să faci aceasta?

— Interesul copiilor.

— Bine voesce a te esplica.

— Vinzend moșia, copii nu puté priimi educațiunea dorită.

— Te ai deșteptat cam târziu, Doamnă!

— De ce ai vrut s-o vinzi?

— Ca să scâpăm de cangrena datoriei, fiind-că te oppunéi a contracta un împrumut la creditul funciar.

— O voiu face acum.

— Prea bine; dar, după ce-ți am arătat scrisoarea corespondentului meu, că am depărtat pe amatorii ce vrea să cumpere moșia, pentru ce?...

— Acelle erau tertipuri.

— Îți mnltumesc de compliment; respunde, te rog, la întrebarea mea: de ce ai cerut la tribunal, cu’ modul cum ai făcut, hypothecă pe moșia mea pentru suma de 2000 galbeni ai împroprietărirei sătenilor? când în realitate numai de 7000 1.v. erai în pagubă; și când renunțaseși la aceasta de la 1871, cum scii bine.

— În interesul copiilor

— După Dumneata dar amuu fost un rissipitor al averii copiilor?

Apoi, daca m-ai crezut ast-fel, de ce n-ai reclamat la 1877, când a murit R...? Sau, după art. 1825 din lege, de ce n-ai reclamat încă de la 1865, după ridicarea banilor de la creditul obligațiunilor rurale? De ce n-ai pretins despăgubire numai pen-tru șeapte mii lei vechi, ci ai avut cutezanța a zice la tribunal că paguba e de 2000 galbeni? În fine, în conștiință, acei bani cheltuitu-i-am е în cărți sau în petreceri? N-am călătorit la 1867? N-am fost la băi pentru căutarea sănătății? N-am acoperiu dificitul casei mereu crescând? Nu trebuia in fine, înainte d-a reclama la tribunal, să te înțelegi cu mine?

— Ai fi refusat.

— Ai încercat? Eram decis a trece acea moșie dar copilor, ca să-ți complăc.

— Vorbă să fie.

— Te assigur pe onoare.

— Nu le crez.

— Te assigur pe umbra mamei melle. Nici acum nu mě crezi? Rěspunde, te rog.

Ea tăcu, și plecă ochii în jos.

E! Sofio! ’ți am cunoscut defectele din citirea primei părți a Jurnalului tě, din imputările nedrepte ce-mi adressai în zillele de la 21 — 25 Iulie 1859; d-aceea tе-am și prevenit în epistola cu care ’ți inapoiam prima parte a jurnalului, că iuțeala și gelosia sunt defecte fatale în căsătorie.

— Când mě calcă cine-va pe coadă, nu pot sufferi.

— De ’mi ai fi vorbit ast-fel înainte de 4 Februarie 1860, ’ți ași fi rěspuns: «fiind-că dumneata ai coadă, ca Nevěstuica, prin urmare veninul ei, caută-ți alt bărbat.» Dar, nu; ai sciut să-ți scunzi defectele, ca să-ți poți ajunge scopul. Ai abusat de delicateța, de răbdarea și de bunătatea mea. A! biata Florică! Căci nu-mi a dat ea un singur motiv de nemulțumire in curs de trei ani!

— Pentru ce m-ai luat de soçie, daca...?

— Fiind-că am crezut celle scrise în Jurnalul D-le, și fiind-că ’mi a fost milă; pe când D-ta ai sacrificat onoarea mea, fără să ai nici un motiv serios. Crezi c-aceasta se poate ierta și uita? Rana ce ai făcut în suffletul meu e nevindecată: ea mě va băga în mormînt peste puçin

—Fără compătimirea mea pentru Dumneata...

— Așa dar de compătimire, nu de amor, m-ai luat de soçie?

—Compătimirea și stima s-au prefăcut în simpatie; simpatia și admirațiunea s-au prefăcut apoi într-un amor sincer și înfocat, care a durat 23 de ani;’ mai trebuia doui ani, Sofia ca să serbăm nunta de argint. Ce derisiune a soartei!

Acum să-ți spuiu eu, Sofio, care a fost adevěrata causă ce te a îndemnat a mě offensa în public, fără să merit asemenea pedeapsă. Nu e interesul copiilor; acesta este un pretest ridicul; este gelosia: ai bănuit ca într-o zi, desgustat din causa arțagului ș-a gelosiei nefundate, o să plec în streinătate. trăind cu banii după proprietatea mea; și ai vrut să-mi ei din mână averea proprie a mea; și ce mijloace ai întrebuințat? Mijloace nedemne d-o femee care se respectă. Cât timp offensele au fost private, între patru ochi, am răbdată; acum când offensa e publică, n-o sufer. Onoarea înainte de toate, cum zici singură în jurnalul tě.

Sofia se sculă să plece.

— Cine te-а consiliat să faci acest act... necalificabil?

— Interesul ă copiilor.

— Îți voiu spune eu, Sofio: este Aurel, fiul dumitale; și Gogu Rose, věrul dumitale; ei te-au îndemnat la aceast faptă nedemnă.

— Te înșeli.

— Pe onoare?

— In fine, lucrul s-a făcut, in interesul copiilor.

— Dar cu onoarea mea cum rěmâne?

— Fă ce scii.

— Scurtă memorie ai, Sofio, dacă ai uitat ce ai scris în Jurnalul tě și în scrisorile tale către mine, înainte și după 4 Februarie 1860!

— Am avut un scop

— Admir francheța Dumitale, dar nu-ți face onoare. Așa e: scopul ’ți a fost să dai un protector lui Aurel, și D-ta să ai un sprijin în societate’, si să porți numele unui bărbat onest și cu oare care renume. In urma faptului comis, nu mai pot crede că m-ai iubit; toate acele suspine din Jurnalul Domniei-tale au fost falcități.

— Crede ce poftesci.

— Ai crezut că Costin, care a fost așa de bun pentru Sofia, o să înghiță și hapul acesta, ca altele; hapul acesta de aqua tofana; offensa aceasta este publică, și nu se poate erta; mai alles când e basată pe minciună și perfidie’.

Sofio, fără fapta această nedemnă, ce cunună frumoasă îți preparam! O cunună de Rose, care alăturea cu cea de violette, ar fi făcut din tine Regina secsului tě; acum nu meriți de cât cununa de’ spini.

Vei sci că de azi înainte suffletele noastre aă divorsat. Rasa templului conjugal a fost stima reciprocă; a căzut bașa, templul s-a dărimat. Las să mě rěsbune consciință ta. În ochii lumii, vom fi ca pînă aci.

Impachetaiu puține rufe, luaiu manuscrisele melle și jurnalul Sofiei, cum și duoě mii lei din economiile ce putusem face, și plecaiu chiar în noaptea aceea, aruncând într-o cutie poștală urmětoarea poesie, pusă într-o copertă la adresa Sofiei:

PERDEREA ILUSIUNILORU Pentru om in lume o illusiune E soarele dulce din luna lui Maiu: Pentru poet însă, mai alles ca june, Este chiar un Raiu. Admiram un geniu, luceafěr, minune: Dar vězuiu că este un om immoral, Perduiu eu atuncia primaillusiune. Ce moment fatal! Păstram lui T... estimă ș-admirațiune; Era brutal însă și passionat; Mai perduiu eu încă o illusiune. Cât m-am întristat! Aveam pentru I...mare slăbiciune: Dar, ajuns la cîrmă, fu un iesuit; Mai perduiu ș-atreea dulce illusiune. Cât am sufferit! O rudă d-aproape avém eu în lume; Dar ce contrast mare cu mine făcea! Mai perduiu eu încă o ilusiune, Care mě costa. Un amic avut-am, ca copil și june; Dar îmi dete probe de un falș amic; Mai perduiu eu încă o illusiune. Ce îmi mai rěmasse? Amorul unic. Iubiam o femee cât nu pot a spune ’I sacrificasem libertatea chiar; Ea îmi smulse restul de illusiune; Și am plâns amar! Mai e trebuință acum a vě spune De ce am albit? Căci nu mai am astă-zi nici-o illusiune. Sunt nenorocit! 1883. Maiu 21.

— In fine, ce esci hotărât să faci?’întrebaiu pe Costin.

— Plec la Nizza, însoțiiu de Rosa, fata mea din flori, ca să-mi îndulcească acolo amarul restului vieței, și să-mi închidă ochii căci acolo voiu să repause țěrina mea. Îți voiu trimite înaintea morții melle, care este aproape, manuscrisele mele, de care poți face usul ce vei crede de cuviință, cum și din cele ce aflași асum... De voiu avea nevoie de bani, vinde unul sau douě din manuscrisele mele la vr-un editor librar, cu ori ce preț; și trimite-mi costul la Nizza.

—Adio, Costică! Și fiind că nu sper a ne mai vedea p-acest glob, la revedere acolo nnde se duc spiritele după moartea corpului. Ține și aceste două poesii pe care le vei publica în partea a III din «Misterele Căsătoriei.»

Insoțiu p-amicul meu la gară; și ne despărțirăm cu lacrămi în ochi.

După o lună veni Sofia să mě, visitese; ea scia legătura mea-d-amiciție cu Costin. Mě ispiti să afle locuința bărbatului sě; i respunseiu că nu sciu. Mě rugă a trimite lui Costin urmětoarea scrisoare sigilată, în cas când ași afla locuința sa.

Curiositatea mě sili să fiu indiscretă, ș-o desigilaiu. Eată coprinsul ei:

Domnului Costin Șoimulescu

la...

25 Iulie 1SS3

Costine, am greșit; iartamě! Consciință mě pedepsește greu. Daca nu-ți e milă de mine, fieți milă de copii tei proprii.

Madelena pocăita.

Trimiseiu scrisoarea lui Costin, care, in loc de rěspuns. Îmi trimisse urmětoarea poesie, rugàndu-mě a о adressa Sofiei la Craiova.

ȘÉRPELE DE CASĂ Un moș care avea Un mare ghem în spate, Așa el povestea Un basm la nepoate: «In vremile trecute Fie ce cas’ avea Câte un șearpe, care Ca oaspe se credea. Întocmai ca pisica, El șoarecii prindea; Întocmai ca un câine Căminul Ell păzia. Mânca dintr-un blid lapte Cu-ai casei mici copii; În pat dormea cu dînșii, Făcea și nebunii P-un șearpe dar de casă, Mâncând cam lăcomesce, Copilul drept în țeastă Cu lingura ’l lovesce. Durerea a fost mare: Căci șearpele mușcă Copilul fără minte, Ce ’ndată se umflă. Intrând atunci in casă Țěranul supărat, Věz pe copilașu-i Lungit și nemișcat; Din cuiu luă el barda, Și coada reteză A searpelui, ce ’ndată In gaură scăpă. D-atuncea acell șearpe, De moarte îngrozit, Din gaură afară Să iasă n-a ’ndrâsnit; Dar într-o zi țěrranul, Făcândui-se dor De fiul sě, i zisse, Cu glas tremurător: «Esci, Șearpe, din culcușu-ți; Îți ert crima ta eu; De astă-zi înainte Fii tu copilul meu.» Iar Șearpele cu minte, Scoțând el numai capul Din gaură afară, Respunse aste cuvinte: «Ușor e a ierta, Dar greu e a uita! «E! între noi, vecine, Nu poate să mai fie De astăzi înainte De cât grea dușmănie. «De câte ori, bădiță, Eu coada voiu privi, Și tu la Ioniță Ori când te vei gîndi, «Uităm noi cârdășia; Și amânduoi cătăm, Prin ori și ce mijloace, Ca să ne resbunăm; «D-aceea e mai bine D-aci ’nainte noi Ca să trăim departe, Feriți d-ori ce nevoi. MORALA Aceasta ne învață Să nu faci 1’altul rěu: Căci rěul ce se face Se uită forte greu.

6 August, 1883 (Credem eu lectorul va fi observat datele de 25 Iulie din scrisoarea Sofiei, și de 6 August de la poesia de mai sus; date ce rechiamă douě e-poce însemnate din viața amoroasă a Eroilor operei noastre.)

Eată tristele urmări ale unui moment de orbire! Douě zeci și patru de ani aproape d-un amor a la Pavel și Virginia au perit ca un fum, din causa unui moment de iuțeală.

Fie aceasta o lecțiune pentru femeile cari iubesc cu sinceritate ca Sofia, spre a nu pierde într-un minut de orbire fructul a zecimi de ani d-o viață dulce și amoroasă!

Ast-fel s-a împlinit profeția bătrânului din visuuă Sofiei dela 13 Februarie 1857:

«Ca martirii, n-ai s-ascepți alți pe pământ de cât sufferințe și-moarte»

Chiar după 4 Februarie 1860, Sofia n-a încetat da suferi, (maladii, nasceri icrele, morți etc.); dar acele sufferințe erau îndulcite d-amorul lui Costin ș-al copiilor.»

La 1 August 1884, Doamna Roza Zambilescu, după cum îmi promisesse în epistola sa de la 20 lulie(l) (în care îmi anunța moartea lui Costin) veni să mě visitese, spre a-mi comunica verbal ultimele dorințe ale reposatului.

— A! dragă Roșă, cu ce nerăbdare te așteptam! Am pus sub tipar partea III din Misterele Căsătoriei; și nu sciam daca reposatul a revenit asupra hotărârii d-a se trece în Conclusiune cele întâmplate la 21 Mai 1883.

— N-a revenit! respunse Rosa plângând. N-am fost fericită a reuși. Cât am stăruit! A fost neînduplecat pînă la ultima lui rěsuflare.

Domnule Aricescu, mult am sufferit un an și douě luni, pusă între douě affecțiuni d-opotrivă scumpe: intre affecțiunea părintelui meu ș-a Doamnei Șoimulescu. Mama care m-a născut mi-a dat viața corporală, pe când Doamna Șoimulescu ’mi a dat viața intelectuală, care face pe om superior animalului. La duoi ani după căsătoria sa cu tată-meu, ea m-a adoptat ca p-o fie a sa, priimindu-mě în casa sa, și considerându-mě ca un membru al familiei, călcând astfel în picioare prejudițiul fatal că copiii naturali sau din flori, nu numai nu trebue a avea drept la moștenire, dar nici a se pomeni numele lor în famiiia copiilor legitimi. Buna mea țață! Ea m-a învěțat limba francesă, piano, cusătura și menajul, tratându-mě tocmai ca pe Lucreția, fiica sa legitimă. La măritișul meu m-au înzestrat amândoi, și tata și țața, cu ce au putut. Din nenorocire, soțul meu, cu care viețuiam în completă armonie, de și foarte gelos (fiind că mě iubea) a murit în essersițiul funcțiunii sale. Buna mea țață m-a înbrățișat din nuou, de și d-astă dată n-am mai vrut să șez în casa tată-meu, pentru cuvinte ce le înțelegi; dar ca o Provedință, buna mea țață mě îngrija, mě consola, mě ajuta, iubind pe mama ca p-o soră; ast-fel că mama zicea adesea: «sunt fericită că Costin a găsit o femee superioară mie, sub toate privințele, și саrе ’1 face fericit. О iubesc ca p-o soră, ș-o binecuvintes!»

Înțelegi, Domnule Aricescu, cât аm stăruit de tata, în curs d-un an și douě luni, ca să se împace cu soția sa. Impossibil! Profitam, ori de câte ori era bine dispus, ca să-i zic:

— Tatimeu, mě iubesci lu pe mine?

— Te mai îndoesci?

— Mě îndoesc!

— Ce te face a te îndoi?

— Un singur lucru.

— Ce lucru?

— Îmi promiți ce-ți oiu cere?

— Să vedem.

— Promite ântâi.

— Poate să fie ceva care să nu pot împlini.

— Nu tot d-auna.

— Cine vrea poate.

— Nu tot-d-auna.

— Сеr grația țaței. O! căi frebue să sufere ea! Iart-o, tată! Fieți milă de Sofia ta! Daca nu pentru ea, cel puțin pentru copii. Nu e așa că o să-mi acorzi grația Sofiei? spune....»

Și i! sărutam măinile, și-l sărutam pe obraz, și plângâm plângâm....

Iar Ell, bietul meu tată, plângea și el ca un copil; și, abia rěsuflând, (căci, din ziua fatală de 21 Mai 1883, căpătasse un fel de stenos sau astmă, ș-o tuse seacă, și nisce junghiuri în pept terribile) Ell îmi zisse, oftând:

«Dacă ai putea citi tu, Rosa, în inima mea ca într-o carte; dacă ai putea vedea tu ca într-o oglindă ce e în peptul meu, n-ai mai stărui....zici! să-mi fie milă de Sofia; și crezi tu că nu-mi e milă?

Dar... onoarea înainte de toate. Aceasta a fost devisa mea ș-a Sofiei. Trebue să mě reabilites în ochii copiilor ș-ai societății; trebue să vază toți că n-am fost culpabil, că n-am meritat stigmatul de rissipitor al averii copiilor mei. Cine? Е! Și cine-mi aruncă în public această insultă? Sofia! Ai citit jurnalul ei... Credé-i tu, Rosa, că acea femee, care m-a iubit înainte d-a mě nasce, cum zice ea, că tocmai ea, care a sufferit trei ani aproape ca o martiră din causa amorului meu, un amor fără speranță credé-i tu că tocmai Sofia să înfigă, pumnalul în suffletul lui Costin, care ’i a sacrificat totul, totul? Dar scii tu, Rosa mea, că suffletul, fiind nemuritor, cum o attestă și religia, și filosofia, și sciință, prin urmare consciință universală a tuturor popoarelor, că suffletul în eternitate, sub diferitele forme ce va priimi în multele salle prefaceri, până s-ajungă Spirit curat, că suffletul va conserva suvenirea faptelor salle din differitele lui transformațiuni, prin urmare în eternitate el își va adduce aminte de stigmatul ce Sofia, fie chiar într-un moment de orbire, l-a pus pe memoria numelui meu? Ei bine! trebue, trebue să vadă lumea că n-am fost culpabil; trebue prin ur-mare să public această împrejurare, în toată sinceritatea, ca o confessiune a conștiinței melle către copii mei mai întâi, către public în urmă, către Posteritate în fine,... Tu zici: ieartă pe Sofia. Dar chiar iertănd-o, pot uita eu fapta sa nedemnă? Și în tot cazul, trebue, trebue să public faptul acella, fie sub ori ce formă, indirectă sau directă; căci nu se poate alt-fel; trebue....

— Dar ea va muri, biata femee!

— Dar е nu mor din causa ei?

— Fie-ți milă, bunul meu tată!

— Mila mea pentru sufferințele salle, etă ce m-a decis a-i da numele meu și inima mea; dar ei ’i a fost oare milă de mine? Ori ce offensă privată, am iertat-o, am uitat-o; dar o offensă publică, și cu modul cum s-a făcut, nici o dată n-o pot ierta.

— Un moment de rătăcire, bunul meu tată.

— Când o crimă se comite în prima furie, poate fi iertată; dar faptul acesta s-a săvîrșit cu sânge rece; s-a conceput în liniște, s-a discutat în liniște, s-a esecutat în liniște, în curs de mai multe zi1е, între Sofia Aurel și Gogu.

— Aurel e principalul culpabil.

— O sciu; și-și va lua pedeapsa meritată; dar Sofia era oare un copil? Dar după trei zile nu s-a răcit sângele ei? Dar în minutul d-a pleca la tribunal ca să mě denunțe, o rază de lumină n-a străbătut în consciință sa, ca o rază de Soare p-între nuori? Cum! Consciință acelui Jude imparțiala și necorruptibilă, pusă de Creator în suffletul omului spre a-l împiedica de la fapte immorale și criminale, consciință nu-i a strigat în ultimul moment: «Ce faci, Sofio? Nu vezi abisul în care саzi?

«Nu vezi că vei omorî pe Costin al tě, pe care, silindu-l a se «justifica, te va omorî Ell în opinia publică, moarte d-o mie de ori mai crudă ca ruina corpului? Nu te gândesci cel puçin la «copii, pe cari ’i iubesci alát de mult? Ștergi într-o secundă cu «buretele tot ce-au scris ș-ai făcut 23 ani pentru Salvatorul. tě»

Spune, Rosa, Consciință ei nu-i a spus nimică d-acestea ’nainte d-a mě declara formal înaintea Justiției ca rissipitoriu al averii copiilor?

— Un minut de orbire fatală!

— Dacă passiunea a întunecat Rațiunea Sofiei în asemenea grad, apoi nu înțelegi tu, copilul meu, că femeea aceasta a încetat a mai fi Sofia din ’nainte și după 4 Februarie 1860? Și tu ceri a ierta p-această femee? Impossibil! Cere moartea mea, ’ți o sacrific îndată; nu stărui însă mai mult pentru iertarea ei.

«Vezi dar că este impossibil ceea ce ceri tu de la mine; m-ar desprețui chiar Sofia, cum mě desprețuesc azi cei ce iau tăcerea mea ca o mărturisire tacită a faptei nedemne ce mi se attribue.

«Destul, Rosa! Crez că m-au esplicat îndestul. A mai reveni asupra acestei cestiuni, este a-mi face un mare rě: este a-mi da să beu oțet in loc de ceaiu de nalbă; este a smulge după rană blastorul binefăcător; este în fine a mě insulta, crezěndu-mě așa de simplu, așa de slab, ca să sancționes singur o crimă ce n-am comis-o.

«Destul am fost copill; trebue să fiu azi bărbat, cel puçin o dată in viața mea. Trebue ca Rațiunea să învingă in tine Amorul. Nu fără cuvînt a pus Creatorul Capul d-asupra inimei. »

Și cu toate acestea, nu mě lăsam a fi învinsă.

Ori de câte ori credeam momentul opportun, reveneam asupra acestei cestiuni, tocmai ca Caton in senatul roman cu celebrul sě refren: Delenda Cartago!

Nervos de fel, ș-acum irritabil in cel mai înaltă grad, adesea tata se supăra, se înfuria chiar, când intervenem in favoarea țaței. Într-o zi îmi zise răstit:

— Vrei sa mě ommori înainte de timp? D-aceea te-am luat cu mine aici? Încă un cuvînt, și te trimit în țeară.»

De atunci n-am mai atins coarda simțibilă.

Agonia tatălui meu a ținut un an și douě luni.

La 19 Iulie trecut, îmi dictă o epistolă către D-ta, cu următoarea coprindere;

Iubite Costică,

«Olliul din candelă s-a sfîrșit! Înainte d-a părăsi această lume, unde fericirea este un vis, te rog a împlini ultima mea dorință, d-a publica negreșit celle comunicate ție verbal în ziua de 23 Maiu 1883, când am plecată la Nizza. La revedere în alte sfere, unde poate vom fi mai fericiți.

Amicul tě intim,

Costin Șoimulescu.

— Ce ai tu mai scump în lume? mě întrebă tatăl meu, după ce termină scrisoarea.

— Pe tine, tatimeu! îi rěspunseiu cu lacrămi.

— Ei bine! Jură pe sufletul părintelui tě că vei da această scrisoare la adresa ei.

Esitaiu un minut, gîndindu-mě la Sofia.

— Eram sigur! zisse el, surîzând eu ironie.

Și rupse scrisoarea în mici de bucăți.

—Jur, tată! jur! jur!

— Nu e nevoe. Am parola amicului meu că va publica pledoaria mea, îndată ce va afla de moartea mea.

Peste o oră, el își da sufletul pe brațele melle!