Spre desrobire

noi nu trebue să țipăm: emancipare, emancipare, fără să știm ce cerem și pînă unde vom avea drept de-a cere. Suntem două forțe; să ne unim prietenește, cercetînd cu atenție tot ce trebue de făcut, pentru ca răul să se micșoreze, asigurînd urmașilor noștri mai multă liniște, înțelegere și respect.

— Ce te-a făcut pe d-ta, femee bogată, care nu ai griji, nici copii, și duci o viață de femee se-rioasă, independentă, să gîndești la marea problemă socială: regularea drepturilor și îndatoriri-lor dintre cele două sexe?

— Domnul Gavrilescu, îi zice Corina, de sigur nu știe că, înainte de-a fi femeea bogată de azi, am fost fată săracă, silită de mama să iau un bărbat, care ’și plătia cu bani mulți luxul de-a avea o femee frumoasă, care știuse să rămînă cinstită. Acel bărbat era inteligent, avea cultură întinsă, dar îi lipsea sufletul și nu a putut să-l alipească pe-al meu. Văzîdu-mă inteligentă, s-a îndeletnicit mult cu creerul meu, îmbogățindu-l cu cunoștinți deosebite și întinse. Am ascultat setoasă învățăturile lui, inteligențele noastre s-au priceput, dar sufletul meu s-a depărtat de el. Totuși, n-am iubit pe nimeni, ci am rămas cinstită, cugetînd că numai așa îi răsplătesc luxul în care mă ținea, știința ce-mi pusese în cap și averea ce-mi lăsase după moarte.

Murind el, m-am simțit streină și tristă: era un tată pe care-l perdusem, și nu-mi rămânea alt drag de cît știința și arta. Propria-mi căsnicie m-a făcut să judec că este ceva falș în organisația noastră socială. Am observat cu răbdare și atenție tot în jurul meu, ascultînd plîngerile unora și bucuriile altora.

Am priceput că: «Dragostea pentru bărbat cu interesul de-a o țintui, ocupă cel mai mare loc în viața unei femei; că aproape tot restul de datorii și interese rămîne în umbră»; și zi cu zi am priceput mai bine că femeea e «robită de însăși concepția ce are de viață», că această concepție aduce o parte egală de rău femeei ca și bărbatului, deci, că întreaga noastră organisație socială trebue schimbată. In fie-care zi mă gîndesc la tot ce s-ar putea face, de unde s-ar putea începe, care-s factorii de cari mă pot servi pentru a aduce acel Bine, care azi e singura țintă a vieței mele, lipsită de copil, lipsită de iubire.

— Vrea să zică, doamnă Corino, ștergi vorba «iubire» din dicționarul nostru, aceasta fiind-că nu ai întîlnit încă pe acel care să-l iubești, făcîndu-te a-ți schimba ideile. Dar dacă mîne-poimîne, vei întîlni un «El», care cu o privire îți va schimba întreaga d-tale fire, cu cortegiul acesta de idei, atunci planurile și judecățile d-tale le depui prinos pe altarul iubirei!?

— Din contra, cred că voiu face o parte dreaptă iubirei și ideilor de care-ți rîzi ca de-o slăbiciune azî. Nici-odată nu voiu părăsi hotărîrea de-a lupta pentru o nouă concepție de viață, concepție stoarsă științei fisiologice, sau mai bine zis naturei, care ne-a creat așa deosebiți, fără gîndul că un sex e inferior celuilalt, nici că unul trebue să fie robit de celalt. Arma cea puternică a bărbaților în discuția cu femeea, e ironia dedusă din credința în superioritatea lor; cum deci ironia aceasta disprețuitoare e inerentă sexului d-voastră, îți ert domnule Gavrilescu, vorbele spuse. Vom urma altă-dată această întrevorbire.

Acum ar trebui să plecăm la Căciulata, omnibusele au trecut de mult.

— Dar, zice Ilenuța Ștefănescu, hotărîrea de a cina mîne dimineață la fîntîna din munte, colo la Cîrlige, cum rămîne?

— Rămîne ’n picioare, ziseră cu toții.

— Mai ales că Danielescu, eternul apărător al sexului slab, a poruncit carele și dejunul.

— Iar Gavrilescu, cel mai aprig luptător contra emancipărei, a poruncit muzica și șampania.

— Bravo! Bravo! trăiască apărătorii și protivnicii sexului slab, zic femeile.

— Corino, tu vii cu noi mîne dimineață?

— Nu, Anito, voiu face împreună cu «Terre Neuve» al meu preumblarea hotărîtă. Voesc să văd senzațiile și ideile ce ’mi va stîni în minte singurătatea pe vîrful muntelui în fața răsăritului de soare. Tot extravagantă, cum mă numiți, ori setoasă și curioasă de a trăi și simți totul, căutînd a stoarce vieței frumosul și necunoscutul! Pe mine mă veți găsi la 12, odihnindu-mă la salcia din vale, unde ancorează plutașii. Mi se umple sufletul de bucurie cînd mă gîndesc la senzațiile ce mă vor cutreera mîne. E un ce nou, care mă ispitește cum nu vă pot spune!

— Doamnă, de ce nu voești să te întovărășesc și eu? Vom fi doi; plăcerea va crește avînd cui o împărtăși.

— Te înșeli, domnule Gavrilescu, ar fi destul să știu un bărbat lîngă mine, pentru ca plăcerea să scadă. Ași vedea un dușman înaintea mea și m-ași gîndi cum să-l înving!

II

E dimineață; o dimineață de-un alb fără strălucire.

Corina ese din otel, cu cînele ei, trece prin aleea plopi, și ’ncet-încet, sue aceiași cărare pe după pavilionul de lîngă soarele electric.

Îmbrăcată în costum de escursionistă, verde închis, cu o pălăriuță de «feutre» la fel, bățul de siguranță în mînă, sprintenă, ea sue coama munților.

In depărtări... tot pare un fum alb, pe-alocurea pătat cu plumburiu. Cu cît Corina sue mai mult coama munților, cu atît îi pare că merge printr-o lume de basme, albă, ușoară, diafană, că trece prin nori. Înainte, în urma ei, tot e alb și se dau într-o parte norii, pentru a o lăsa să treacă pe Ea, «Zina cu părul de aur»; apoi perdeaua albă, dar opacă, se ’nchide de-o nevăzută mînă. Fantastici, albi, ușori, acești aburi se ’nalță în sus, tot mai sus, în coloane din ce în ce mai subțiri — ca niște suflete nevinovate, ce-n cîrduri plutesc cătră cer.

Crestele devin din ce în ce mai limpezi. Spre răsărit cerul se rumenește... roșu, purpuriu, cu să-geți fulgerătoare, înainte mergătoare, grăind... ca din adîncimi globul de viață, trufaș se-nalță tot mai roșu... tot mai sus... Foc pe undele ca de oțel ale Oltului, foc pe perdeaua grea a munților, foc pe întregul orizont! Tot e roșu, tot e rose, tot e lu-mină, viață!

Perdelele de aburi s-au dat într-o parte și, îmbrăcate în plumburiualbastru, crestele munților privesc uimite și ’ntinerite, la împăratul vieței și al reînvierei.

Văile s-au limpezit, luminîndu-se din ce în ce mai tare. Sbîmîituri, ciripituri, țîrîituri, un foșnet neîntrerupt, un murmur nedeslușit, ca o umilă rugăciune, ca un nepotolit dor de viață, se ’nalță de jos, din văgăuni, din iarbă, din ape, spre strălucitorul soare, spre cerul devenit de un albastru întineritor.................

Corinei îi pare că acum, d-înaintea ochilor ei, haosul s-a limpezit, că lumile s-au născut, că din văzduhul acela alb toate au răsărit ca printr-o vrajă. Toate au așteptat-o, pentru a-și umplea ochii de lumina orbitoare a renașterei, sufletul de-o nelămurită duioșie, care-i pleacă genunchii, îi împreună mîinile, iar ochii se înalță uimiți spre puterea ne-deslușită, stăpînitoare a atîtor frumuseți și lumini, spre puterea ce domnește acolo, în înălțimile albastre!

Cugetarea Corinei, deslipindu-se de legăturile pămîntești, pare a urmări întunericul și haosul lumilor cosmice: alergarea nebună a materiei prin văzduhul nelămurit, apropierea... înlănțuirea... împreunarea. Deslușirea din ce în ce mai lămurită a fie-cărei puteri, a fie-cărei vieți, truda protoplasmei cu diferitele transformări, pînă la cea mai deplină formă, «omul», acest rege al universului, a cărui minte ageră desleagă neînțelesul vieței, lămurește și clasează totul, luptîndu-se piept la piept cu acel care l-a creat; îl învinge prin pricepere, robindu-și-l de multe ori...

Trufașă de atîta putere, Corina se ridică din genunchi, încetează de a fi umilită, «Ea», a cărei minte urmează toate stările perindate de omenire, de la priceperea prin observații a legilor fixe — «Rita» care conduce universul întreg, «Aditi» neinfinitul —, pînă la cele d-întăi țipete repetate mereu, apoi conștiința aceleiași acțiuni, cunoașterea vorbei care o țintuește.

Incetîncet, din trebuințele zilnice, dorința de mai bine, nevoia variației, nașterea acelei lumi de artă și frumos. Din spiritul de observație și cel al lămurirei necunoscutului, lumea științei, poporul acesta de savanți, tîlcuitori a atîtor necunoscute ce ’ndumnezeiam în neștiința noastră.

«Tu, om, rege al universului, ai drept să ridici cu mîndrie capul în sus. Acolo în înălțimi, domnești prin pricepere; aici, jos, prin putere și șiretenie! »

Ca o adeverire a acestei gîndiri, un șuer as-cuțit străbate creerul munților, turburîndu-le liniștea, ucizîndu-le mîndria... Un balaur negru aleargă pe marginea Oltului... acum... acum, apele Oltuluii să-l înghită, dar... trece șuerînd nebun, se ’ncolăcește printre munți, apare, dis-pare.., apare, dis-pare într-o gură adîncă, neagră, înfiorătoare! Te umpli de groază, sîngele încetează de-a mai bate... atîtea vieți au dispărut!... Uite-l, apare din nou!

Vezi tu, munte trufaș?... Vezi cum geniul omu-lui ți-a sfredelit măruntaele și ce-a lăsat din tine? Un trup înalt, înalt dar scorburos. Acel tunel a făcut drum omului prin inima ta, dînd iscusitei lui simțiri groaza și fiorul morței, cu încântarea luminei, vieței.

Sărind din stîncă ’n stîncă, Corina calcă cînd pe un covor verde, moale, cînd pe pietre goale, unde piciorul lunecă. Se uită jos. O gură enormă, gata să o înghită, gata să amorțească pe vecie trufașa minte ce nu gîndește că cu toată adînca pricepere, cu toate minunatele concepțiuni, e ni-mic în fața «naturei», acest nimic mare și neîmblînzit. Cum ar lupta inteligența ei cu acea rup-tură de stîncă ce șade colo sus? Cum ar lupta dacă s-ar prăvăli din înălțimi, sfărîmîndu-i creerul ce o secundă s-a crezut stăpîn a toate.

Sărmană minte omenească! ești mare în mi-cimea ta, și cu cît te trudești mai mult... ca atît vezi cît de mică ești, cît de puțin știi!...

In această deplină activitate intelectuală, Corina se simte fericită, liniștită. Ea a luat parte — cu universul întreg — la înviere, la renaștere. Cu ochii plini de mîndrie, de extaz, privește din înălțimi... negrăitele frumuseți, uitînd de toate nimicurile vieței, de toate înjositoarele patimi, ce, colo jos — în furnicarul omenirei — mînă pe se-men contra semenului, pentru o fărâmătură de pîne, pentru o iluzie de fericire!

Ființa Corinei s-a eterizat deslegîndu-se de sbuciumul patimilor, fără umbră de dorință, fără umbră de iubire, ființa ei s-a «desrobit», trăind din viața și frumosul a tot ce-i înconjurător!! Dar soarele se îndreaptă spre prînzul cel mare. Corina se scoboară pe partea cealaltă a muntelui, pe povîrnișa goală, învrîstată de galbenroșiatec, ce-nușiu, plumburiu; ici, colo cîte-o închircitură de copac, cîte-o formă fantastică, ca un castel medieval. Sărind ca o căprioară, se vede venind frumoasa, mlădioasa Corină. Părul ei ca încropit de soare s-a desprins și-i cade ’n valuri pe spete, învestmîntînd-o în aur. Pălăriuță mică, verde, face umbră feței, redînd-o mai albă și mai fragedă. Pare «zîna munților», vre-o driadă, ce fuge după o căprioară, ori coboară spre fîntînă să-și răcorească sufletul cu apa strînsă în micuțele-i mîni făcute căuș. Corina și-a amintit de făgăduiala dată prietenelor ei, de-a fi la amiazi lângă salcia de la Cîrlige; de-aceea, cată să coboare de pe munți.

Pe șoseaua de la poalele muntelui, gînditor și obosit, vine un tînăr, înalt, cu mișcări alintate ’n toată ființa lui, trăsături delicate, cu chipul luminat ca de-un vis frumos, cînd copilăroșii ochi negri, muiați în extaz, se măresc sub farmecul unui zîmbet de-o uimitoare nevinovăție. Vine încet-încet de departe, de la obîrșia Oltului, vine tot pe malul lui, întrebînd argintiile valuri ale «Alutei» de patimile strămoșilor «Vulturi», căci din vulturi credeau că se trag străbunii Daci — cu ochi ca de cicoare, cu trupul înalt, semeț. Grăește valurilor, ce ’n mișcări line, cadențate, ori în rostogoliri furioase, îi spun bucuriile, visele... înfrîngerile strămoșești.

Acel glas al Alutei voește a-l sintetiza în fraze armonioase, melodii țintuitoare de suflet. De aceia, vine pe jos atîta loc, oprindu-se din sat în sat, să vadă, să audă, să știe, să priceapă tot. Un vuet l-a trezit din visare. Cînd întoarce capul, vede minunata viziune, răsărindu-i scăldată ’n lu-mina aurie a cerului... a părului; — crede că visează, dar... viziunea a trecut, ca o undă luminoasă — pe dinaintea ochilor, căci merge să se tolănească lîngă salcia plîngătoare din vale.

Corina nu l-a văzut, n-a bănuit că-i cine-va acolo. Verzii ei ochi sunt plini numai de strălucirea munților, de minunatele imagini ce are ’n creer.

Sorin s-ar apropia... nepăsarea ei însă l-a rănit adînc. Ii pare că de mult cunoaște pe-această femee, că... de veci o are ’n suflet... că a cunoscut-o cu veacuri în urmă, într-o viață pe care acum o retrăește din nou. Se luptă-n el voința de-a se duce lîngă ea, cu voința de-a ’și urma drumul... Acest războiu sufletesc îl țintue pe loc.

Vuet mare, chiote, ceală, hăisa, scîrțîituri de roate, vorbe ce se aud pe jumătate. Uimit, Sorin privește înaintea lui! Trei care, trase de cîte patru boi albi, împodobite cu brad, poposesc. Înăuntru lăviți așternute cu lăvicere. Bărbați și femei se coboară din ele. Femeile aleargă spre Corina, tolă-nindu-se pe iarbă lîngă ea.

Toate văd pe Sorin și ’l cred vre-o cunoștință a Corinei, de care ea nu le-a vorbit.

Gavrilescu și Danielescu îl recunosc.

— Ce mai faci, Sorine? După trei ani trebuia ca tocmai în inima munților să te ’ntîlnesc? De unde vii? Ești așa adîncit în gînduri!

— Viu pe jos tocmaî de la pasul Ghimeșului; am cătat în undele Alutei — martoră atîtor patimi și înfrîngeri — glasul ce-ași putea sintetiza în fraza muzicală. M-am oglindit în ochii frumoaselor Transilvănence, am ascultat poveștile bătrînilor, m-am pătruns de nepotolitul lor dor de-a revedea vechia Dacie a legionarilor romani, am simțit îndrăzneala și mîndria cugetărei lor.

Cînd îi vedeam așa semeți, avînd în privirea ce te ardea, imaginea bunurilor de cari vorbeau, în suflet curajul și credința, cari înving ori-ce piedici, mi s-a închegat înaintea ochilor minței a-devăratul tip strămoșesc.

Cu cît mergeam înainte pe țărmurile Oltului, cu cît ascultam glasul argintiilor unde, cu atît opera mea se cristaliza și lămurea.

Am voit să urmez calea înainte spre Călimănești, dar... o viziune de aur și lumină mi-a trecut pe dinainte! E femee ori vre-o halucinație a creerului meu? Ași voi să-mi urmez drumul...

Corina se ridicase de la loc și împreună cu prietinele ei veniau spre Sorin. Corina mergea liniștită, surîzîndă, atingînd abia pămîntul, ca și cum «nu știu ce ar duce-o spre nu știu unde».

Sorin, cu fața luminată de dor, o privește, o simte și hotărîrea lui de-a ’și urma drumul s-a topit... un fum.

Ea îl privește, el o privește... au voit poate să nu se cunoască,... și totuși...!

— Ei! bunii mei prieteni, vă aduc de pe munte o lume întreagă de idei și simțiri!

Priviți în ochi! și veți vedea neîntrecut de frumoase tablouri, cu gloria lor de raze luminoase, cu nepotolitul lor dor de renaștere și tinerețe.

Acum mi-i foame. Aidem, la lucru, să întindem masă mare? Cine-a adus lăutarii? De sigur înverșunatul nostru protivnic. Ce zici, domnule Gavrilescu?

Pe iarba verde scoarțele se ’ntind. Masa albă armonisează de minune cu verdele înconjurător. Care de care aduce cîte ceva din car; în fine, masa s-a înjghebat. Iată-i uniți la ospățul prieteniei și cutreerați poate de aceleași simțiri în fața neîntrecutelor frumuseți!! Paharele ciocnesc, se închină! Nimeni n-a spus Corinei cine e acel străin, nimeni nu i la recomandat.

Corina se așezase răzimată de salcie avînd în față Oltul și munții, acoperiți în partea ceea de-o bogată verdeață. Perdută între sdrențurile verzi ale unor copaci chirciți, se vedea o căsuță albă, liminoasă de curățenie.

De-odată ochii lui Sorin se ’ntîlnesc cu ai Corinei; privirile lor se adîncesc o clipă, apoi Sorin se repede la unul din lăutari, îi ia vioara din mînă. Corina a urmărit toate mișcările lui, fără ca creerul ei să poată gîndi nimic, ca țintuită de-o impresie prea puternică ce n-o putea lămuri.

Tăcere... tăcere... toate au amuțit. Privirile tuturor s-au întors spre Sorin. El, cu fața scăldată în vis, cu copilăroșii ochi arzînd de patimă și doruri, întors spre Corina... cîntă! Oltul și-a oprit rostogolirea undelor, păsările nu mai ciripesc...munții... uimiți, ascultă... un cîntec blînd, duios, copilăresc, o rugăciune... un extaz! Apoi... ca un foc ce arde din ce în ce mai puternic, sfărîmă tot... iar roagă... iar plînge, în urmă tonul sfîrșește brusc, ca ucis de-o nevăzută mînă.....

Sorin a dat vioara înapoi și privește, cu ochi ce ard, femeea aceea, «visiune de aur», pe care simte că o iubește, pe care ar voi să n-o mai vadă și de la care totuși nu-și poate lua ochii!... Undele Alutei, cari amuțiseră, încep a ropoti din ce în ce mai tare. Glasul lor se ’nalță — povestitor de patimi neînfrînte, — ce de secoli pe malurile lor viață ș-au aprins, răspunzînd în dueto clocotitor, glasului blînd ce ’n note armonioase tînăra iubire întregei naturi a povestit.

Se rostogolesc undele Alutei tot la vale, tot la vale, spunînd munților, arborilor, pietrelor, plute-lor ce lunecă pe-argintul apelor: iubirea, pătimașa iubire ce colo, sub salcia din vale de la Cîrlige, s-a aprins în sufletul lui Sorin pentru Corina, «Zina cu părul de aur».

L-a priceput ea oare? Sufletul ei, robit pînă acuma numai de frumos și de știință, priceput-a, simțit-a oare acea iubire, plăzmuitoare de atîtea dureri și frumuseți?... Ori sufletul tot gol, tot sterp a rămas?

Cine știe! cine știe!...

Corina întinde mîna spre Sorin și-i zice:

— Numai un om poate cînta așa, numai un om poate răscoli pînă ’n adîncimi sufletele omenești, e Sorin... Nu-i fi d-ta acela? și m-a fost dat oare ca cu sufletul și ochii plini de gloria vieței, naturei, să te întâlnesc în cale, și simțirea să-mi alunece în lumea sunetelor, a armoniei, pricepînd că acolo e complecta uitare de tine și tot?! De-i fi acela, îți întind mîna, mulțumindu-ți și spunînd: nici-odată nu voiu uita că muzica d-tale mi-a arătat că ’n mine e o a doua ființă tăinuită, o ființă în care cîntă simțiri, melodii, pe cari... le credeam neexistente!

— Iar eu, zice Gavrilescu, îți voiu spune, Sorine, că doamna e Corina Cernescu! O cunoști de sigur și e de ajuns acest nume ca să-ți lămurească în fața cui ești.

— Doamnă, zice Sorin, te-am luat drept Zîna munților, drept o visiune de lumină și ’n adevăr ești «Zîna simțirei și a ideei», zîna un-delor argintii ale Alutei, zîna viitoarei mele opere.

Ca ’n vis ascultă Corina aceste vorbe, ca ’n vis privește acel chip de copil, iar prin vinele ei curge, ca o căldură binefăcătoare, lumina acelor ochi cari o roagă, cari o îndumnezeesc...

Ar da viața el întregă, toată inteligența, toată comoara ei de idei și simțiri, ca să aibă dreptul de a asculta și sprijini vecinic pe acel copil, «Rege al armoniei». Vecinic să-l audă și vecinic ochii lui, cu desmerdătoarea lor privire, din dragul de ea lumina să-și aprindă.

Natura ’ntreagă pare că ’n haină mai străluci-toare s-a învesmîntat, iar sufletul Corinei simte o bucurie, un extaz, ce.... nici-odată n-a simțit!

Toți se uită la Corina și toți văd în ea o altă femee de cît acea văzută pînă acuma.

— O idee: fiind-că cu toții suntem cutreerați de simțiri așa exaltate, aidem să petrecem la Cozia, cetatea lui Mircea. Din foișorul de din dos Sorin va privi cum de atîtea sute de ani undele Oltu-lui își sfarîmă năstrapii de apă de zidurile monastirei. Cine știe, de nu-i va părea că aude glasul plin de sbucium al neînvinsului Voevod în noaptea cînd, prin suterană, a scăpat din mîna Turcilor. Iar mîne ’n zori vom pleca spre Călimănești, oprindu-ne întîi la Căciulata.

— Ce bună idee are bărbatul meu, zice Irena Popescu; voiu vedea cu prilejul acesta și oameni în lanțuri.

— Am devenit cu toții vînători de impresii rari. Nici eu nu am văzut încă tîlhari!

Credeți-mă, sunt curioasă să știu ce simțiri și idei va stîni în mine vederea tâlharilor! Aidem deci la Cozia. Eu însă merg pe jos; cine vrea, să mă întovărășească. Îmi pare că potopul acesta de idei și simțiri cei în mine, mă va îneca!

Toți fiind de părerea lui Popescu, se hotărăsc ca, după ce se vor mai odihni, să plece spre Cozia.

Toți au plecat în car afară de Corina, Sorin și Gavrilescu, cari au rămas să meargă pe jos. Merg tăcînd; une-ori suind, alte ori coborînd, alte ori îngrozindu-se de uriașa înălțime a munților, de formele fantastice ale vîrfurilor. Pe alocurea pare că sălbăticia munților se îmblînzește; sunt acoperiți de un covor de verdeață sclipitor, de copaci drepți, verzi.

Sorin merge ’n urma Corinei. Ea ’l simte lîngă ea, simte privirea lui învăluind-o ’n întregime, pricepe că fie-care gest, cea mai neînsemnată vibrațiune din ființa ei, trăește ’n sufletul lui... Un fluid impalpabil învăluind-o, îi preface firea, dîn-du-i alte idei, alte simțiri.

Merge, merge înainte; ar merge pînă la capătul pămîntului, fără să priceapă care-i puterea ce o mînă așa fără răgaz... și... în cotro!...

Cîte-odată oboseala o face de lunecă. Sorin a și preîntîmpinat putința de a cădea, sprijinind-o, și îndată ce Corina e ’n siguranță, retrăgînd cu sfială brațul, ca cum această ființă ar fi o zeitate, ce nu trebue pîngărită cu atingeri de mîni.

Ea ’i fericită, pe deplin fericită, sub puternica impresie a unei ființi alături de ea, care o spijină îndumnezeind-o... se simte înălțată, întărită...

Iată-i ajunși!

Ceilalți din care ajunsese și așteptau preum-blîndu-se pe lîngă monastire, nevoind să intre în acest locaș, îndoit de sfînt pentru ori-ce inimă ro- mînească, fără Corina, acea care cu inteligența și puterea ei de a simți, le înfățișa tot ce vedea sub o haină așa fermecătoare și sugestivă, că pe veci le rămînea săpat în creer.

Cînd se deschide portița, și unul cîte unul intră în curtea unde stau închișii, pare că-i furnică din cap pînă ’n tălpi, amestec de groază și milă.

In semicerc, tărăbi întinse, sub umbrare de pînză. Pe tărăbi diferite lucruri săpate ’n piatră, cioplite ’n lemn. Oamenii cari vînd, îmbrăcați în haină albă de aba, cu părul tuns, fără mustăți. Pe unele fețe scofîlcite, cu fruntea îngustă, fălcile puternice, ochi fulgerători de ură sau stinși de cea mai complectă idioție. De n-ar fi lanțurile ce le zurue la picioare, ce-ai putea crede? Că te-ai întors cu secoli în urmă, la tipurile primitive și sălbatice.

Toți te poftesc să cumperi, toți te roagă să le dai bani, uitîndu-se cu groază și ură la păzitorul ce ’n urmă scrie de la cine ai cumpărat și cîți bani ai de dat. Corina umblă de la tîlhar la tîlhar; unul îi spune că mai are cîte-va luni de arest, și cînd s-a reîntoarce acasă, pe băiatul lui îl va recruta; altul povestește că ’i nevinovat, nu a putut dovedi cum alți doi făcuse omorul, și ’n lipsă de dovadă l-au închis. Altul, un tip de înger, singurul tip în care vezi lumina inteligenței, cu niște ochi mari, albaștri, încărcați de lacrimi, povestește că nu are nici douăzeci și doi de ani. Plecat din țară streină, s-a întîlnit în drum cu alți trei călători, dintre care doi țigani; acești doi au ucis pe cel de-al treilea, l-au prădat de bani și au fugit. El a rămas lîngă ucis crezînd că nu-i mort; toc-mai atunci a trecut jandarmul, luîndu-l.

Sunt patru ani de-atunci!

Ce n-ar da Corina să ’l scape! Plînge împreună cu el de nedreptatea soartei. Răsvrătirea îi cu-prinde sufletul, ar da foc acestei lumi, cătînd să creeze una din senin, unde să nu fie loc pentru ură, pentru crimă, pentru nedreptate! In fața a-tîtor suferinți, atîtor vieți perdute pe vecie, o lume întreagă de gîndiri și simțiri a cuprins sufletul Corinei, înfrățind-o cu întreaga omenire pătimașe, uitînd pe Sorin și toată starea ei sufletească de cîteva minute mai înainte.

Nu trece mult și tîlharii își strîng tărăbile.

E ora mesei și a retragerei în chilii.

Iată-i în rînd, doi cîte doi, soldați la dreapta și stînga, cu puștile întinse! Zurue lanțurile, zuruit înfiorător, și turma de inconștienți intră prin chilii, uitînd că n-au libertate, cinste, liniște, Toți stau uitîndu-se sguduiți de-adînca impresie ce ’ți face tîlharulprins, acest om care nu mai are nimic din om de cît corpul și înfățișarea exterioară.

Cu capetele plecate intră apoi cu toții în biserica lui Mircea.

In semiobscurul bisericei abia se desinează conturul a unui ce afumat; pe-alocurea niște pete galbene, roșii, albastre... le pricepi că ar fi formele sfinților, cari te privesc cu niște sfredelituri în loc de ochi, alocarea chiar în loc de gură sau nas.

De te-apropii mai bine, deprizîndu-te a vedea în întuneric, rămîi înmărmurit de măestria cu care e lucrată catapiteasma, horbotă de marmoră, testimoniu de artă, neclintit de-atîtea sute de ani, luptînd pare-că cu sălbăticia barbarilor, cari s-au sfiit să sfarme această minune a minței și mînei omenești.

Scaune de piatră lustruită așteaptă credincioșii la umilință, la rugăciune:

Plecați-vă genunchii, plecați-vă fruntea, sărutați, stropind cu lacrimi, mormîntul celui ce a fost străjerul neînvins al dragostei de neam, mormîntul celuia ce n-a avut de cît o lege, de cît un drag pe lume: «Neamul și libertatea neamului peste care domnea». Plecați genunchii înaintea rămășițelor marelui Mircea, învingătorul lui Baia-zid-Fulgerul! Clocotească ’n sîngele nostru strămoșasca dragoste de neam, strămoșasca mîndrie, singurele paveze ce ne-au scăpat atunci cînd puhoiupuhoiu, curgeau barbarii de la răsărit, de la apus, de la miază-zi, de la miază-noapte. Învățați de la sfintele umbre strămoșești cum se iubește țara și neamul, cum se varsă sîngele pentru cureaua de pămînt strămoșesc, pentru limba și datinele ei!

Alături de acest mormînt, e al Tudorei, mama lui Mihaiu-Viteazul, al Floricăi și al lui Nicolae-Vodă.

Sufletul ți se umple de jale și mai mare, de dispreț pentru cel care mișelește a ucis pe cîmpia Turdei pe viteazul ce îndeplinise visul din sufletul fie-cărui bun romîn: «unirea Romînilor sub un singur Voevod».

Măreața, îndrăzneață figură a lui Mircea și Mi-hai se lămurește pe păreții afumați ai bisericei. Au dispărut chipurile ciocîrtite ale sfinților. Într-o ceață cenușiealburie, limpezindu-se din ce în ce mai tare, se văd cei doi domni, gemeni în credințe. Mircea și Mihai își dau mîna. Îndrăzneață lor privire ne arată larg... drumul gloriei. Anii dispar.. iluzia e așa puternică, în cît vezi Voevozii mișcîndu-se. Ochii li se luminează, buzele se mișcă, vorbesc! «Lupta nu ne-a fost zadar-nică... visul nostru nu a fost numai vis. E realitate! Romînia noastră, romînii noștri, duși de un Rege-Erou, au cîștigat la Plevna independența, — arătînd turcilor... lumei întregi, că ’n fie-care romîn e «un puiu de leu»; Romînia noastră e din ce în ce mai frumoasă, mai îmbelșugată, luminată, cinstită! Oasele noastre pot odihni liniștite».

Umbrele se depărtează, glasurile nu se mai aud, tăcere. Răgușitul glas al unui călugăr — fantomă îmbrăcată ’n haine negre — spune cum de lîngă strana din stînga altarului se deschide o hrubă ’n jos, care merge pe sub albia Oltului răspunzînd pe celalt mal.

Prin hruba aceasta a scăpat Mircea într-o dimineață, cînd năvăliseră Turcii, spărgînd zidurile monastirei și dîndu-i foc.

A fugit bietul Domn și colo, pe-o stîncă, spun oamenii, a mîncat, — stîncă care poartă și azi nu-mele de stînca lui Mircea; pe dedesubtul ei curg vultorile Oltului, iar pe lîngă ea, în dreapta, trece șuerînd «balaurul cel negru cu ochi de foc». Cu sufletele pline de jale, dar întărite de amintirile strămoșeștilor viteji, de mîndria că ’n sîngele lor curge sînge de Romîn, sîngele «străjerului creștinătăței», es toți și toate din biserică, îndreptîn-du-se spre locuința starețului.

— Ce spui, Sorine? Nu-i așa că sufletul strămoșilor tăi se limpezește din ce în ce mai bine, pricepînd mai adînc pe cei ce voești a-i învecinici în muzică?

— Da, d-le Gavrilescu; mă simt cutremurat de amintiri sfinte și de sentimentul unei religii nouă — religia dragostei și mîndriei de neam.

In depărtări înstrăinate, unde de atîta timp stăm, concepțiunea mea era ca ’n brumă; dar acum lim-pezmdu-se din ce în ce mai tare, pare că aud melodiile, văd chipurile, simt gesturile. In capul meu sunt numai fraze armonice. Cînd vorbea așa, cupul lui Sorin se luminase, iar copiliiroșii ochi străluceau genial, urmărind în depărtări nu știu ce uriașe plăsmuiri... zîmbindu-le ’n neștire. Corina îl privea cu o sfîntă admirație, simțindu-și sufletul plin de dragoste pentru geniul acestui om și de dorința de a se jertfi pentru el, pentru ca faima geniului lui, trecînd hotarele lumilor, să ’mbrace în strălucită hlamidă mîndra ei țară. Ea simțea că geniul lui Sorin e flacăra care va încinge inteligența și simțirea ei, storcîndu-i idei, concepțiuni neasemănate. Uitase ’n acea minută tîlharii, amintirile strămoșești, și ’n suflet îi cîntau melodiile smulse de Sorin vioarei, colo la salcia de la Cîrlige, în fața Oltului ce amuțise și a Soarelui ce-și ploua colbul de pietre prețioase.

— Părinte, te-am rugat să poruncești a așeza masa în foișorul de dindos, ca să auzim cum a-pele Oltului furioase bat în zid. Avem între noi un muzicant mare al țărei, de care ’i fi auzit și sfinția ta, d. Sorin... și o scriitoare, d-na Corina Cernescu. Dînșii îți vor fi recunoscători că cu bunătatea sfinției tale vor avea o așa minunată priveliște.

— Anito, zice Corina, dacă tu nu poți scrie, ai însă un adevărat cult pentru frumos, cu toate nu-anțele unui suflet delicat și adînc vibrător. Pe lîngă aceasta îmi pricepi sufletul în cele mai mici îndoituri, căutînd cu o rară măestrie să-mi preîntîmpini dorințele.

Se așezară pe prispa de piatră din foișor, cu fața spre Olt, cuprinși toți de un sentiment de ne-existență materială în fața minunatului tablou.

Umbre negre lunecă de ici colo. Ca prin mi-nune, s-a întins masa, starețul o binecuvîntează; pe ea se află și cîteva garăfioare de Drăgășaniuntdelemniu. Un păhăruț, două, din cel «untdelemniu» a deslegat și limba starețului, care începe a spune de vechii boeri, de dărnicia și credința lor. Mai cîte o snoavă, dă! ca bătrînii! Din vorbă ’n vorbă Danielescu începe să ’ntrebe de tîlhari, de viața, de evadările și crimele lor.

— Nenorociți oameni, zice Gavrilescu, făcuți să inspire groază. Cînd te gîndești bine, nu poți zice de cît că sunt niște «anomalii», adică ființe în cari pornirile primitive de sălbăticie și crimă, cine știe prin ce nenorocită împrejurare s-au înăscut, lămurindu-se din zi în zi mai tare, pînă cînd o împrejurare de nimic i-a făcut criminali. Noi oamenii, mai inconștienți și mai barbari, i-am judecat și condamnat, asvîrlindu-i în temnițe mucede, cu lanțuri la mîini și picioare, ucizîndu-le cu voință și conștiință cea din urma zare de drag pen-tru semenii lor, cea din urmă putință de a eși din întunericul concepțiilor criminale, la lumina unei vieți liniștite și cinstite!!

— Ce vrei să le facem? Să-i lăsăm liberi, să nu-i judecăm, pentru ca viața și avutul nostru să ne vecinic în mînile lor?

— Ei las, d-le Gheorghiu! după ce te-ai cunoaște că ești membru al Înaltei Curți de Apel, cu adaos de președinte al Curței cu jurați unde ai a face de multe ori cu niște naivi de jurați, cari nu știu nici asculta, nici judeca, zicînd da ori nu, după cum zici d-ta ori procurorul. Ți s-a părut că d-nul Gavrilescu te atacă în demnitatea d-tale de magistrat integru, etc. Să judecăm: are ori nu dreptate d-nu Gavrilescu?

Ești ori nu de părerea școaleîi criminologice că criminalul e un bolnav, că tipul lui se cunoaște după anumite trăsături ale feței, după cum poate și genialul e un bolnav?

— De sigur, admit această părere, dar unde vrei să ajungi cu aceasta?

— Aibi răbdare! zici că femeile nu au răbdare și tact, din fericire găsim și printre bărbați tipuri de acestea. Deci, nene Gheorghiu, umple-ți gura cu «untdelemniu» și-l înghite încet-încet că de! știi! cînd încep eu a vorbi, cu greu tac. Criminalul fiind un bolnav, are drept să fie îngrijit și lecuit cel puțit atît cît se lecuesc ceilalți bolnavi. Dacă înainte ca un om predestinat crimei prin însăși conformația organismului, nu se poate opri, abate din drum și aduce la dreapta judecată; dacă nu-i poți abate activitatea din drumul crimei spre cel al faptelor bune și frumoase, sunt de părere ca cel puțin după ce-i adus la închisoare, închisorile să fie cu totul alt-ceva.

Ași voi niște cetăți-orașe, înconjurate de ziduri uriașe și de toate măsurile contra evadărei; niște adevărate orașe, unde să nu lipsească criminalilor nici biserici, nici școli, așa ca fie-care sa poată învăța ori-ce știință, meserie, artă, muzică, dans, teatru, etc. Să se dea o mare extindere credinței și religiei, să asculte și să facă muzică cît de multă, să nu le lipsească nimic din ce le-ar putea fi trebuincios, căutînd a li se dezvolta prin sugestiune conștiința binelui și frumosului.

Înconjurați de bine și frumos, — fără acele lanțuri și închisori cari le ’ntreține necontenit aprinsă amintirea crimelor, o nenorocită atmosferă care favorizează la mulți din ei concepțiunea de crime nouă — ar uita poate cu timpul. Activitatea lor îndreptîndu-se în altă parte, ar deveni o a doua natură; mai tîrziu, s-ar însura cu femei criminale, sau cu alte femei. Generația lor fiind sub priveghere, cu o altă direcție și cu alte modele d-inain-tea ochilor, nu vor avea putința de a fi criminali și cu timpul vom crea o generație de oameni moralmente sănătoși.

Pe lingă aceasta nu uita că mulți din ei sunt criminali din întîmplare ori condamnați pe nedrepț; cît timp îi pui pe toți la un loc, nu faci de cît să-i îmbolnăvești mai rău, să-i faci mai criminali de cît sunt.

Ținîndu-i în acele cetăți, organizindu-le familia, cred că realizezi următoarele două bunuri:

1) mintal societatea de niște bolnavi, cari veniți acasă după anii de închisoare (nu toți sunt pe viață), îmbolnăvesc prin exemplu pe ceilalți; — ori ei, cari n-au fost îndrumați pe altă cale mai bună, se apucă de crime nouă; ca atare, dau societăței alte victime, iar ei mor în temniți.

2) desvolți sentimentul moral, conștiința binelui simțul cinstei și al frumosului, în niște oameni pe cari poate numai boala și de multe ori chiar nu-mai mediul i-a nenorocit. De ce să gîndim ca «egoiștii» numai la binele și siguranța noastră?

Nu se poate întîmpla oare ca omul cel mai criminal, pus în împrejurări favorabile, să se îndrepte devenind un altul mai bun?

Nu am face mai mare bine societăței căutînd a înmulți numărul celor buni ori apți de a deveni buni de cît căutînd a înrăi mai tare — cu sistemul nostru de închisori — pe cei pe cari nenorocirea i-a făcut răi?

— Vorba d-tale, doamnă, îi spune Sorin, e o adevărată vrajă. Cînd cine-va te ascultă, e robit de convingerea și sugestiunea ce se resfiră din ideile d-tale, rămîne pe deplin încredințat de adevărul spuselor, umplîndu-și sufletul de largul sentiment de umanitate ce palpită în fraza d-tale.

... Și robit era bietul Sorin de inteligența, simțirea și energia ce vibra așa puternic în această femee; o iubea, plin îi era sufletul de chipul, de gestul, de vorba ei..............

Oltul, martorul dragostei ce se ’ncinsese pe malurile lui, își lovea vultorile furioase de piedica din drumul lui — acel zid ce avea semeția să lupte de cinci sute de ani cu puterea undelor lui — iar mai departe curgea în vîjăete potolite... în șopote blînde.

Un imn de dragoste către iubita lui «Luna», ce ’nvăpăîată ’n argintiu își trimite razele să se răcorească în undele-i ca de oțel.

In depărtări, cît cu ochii poți prinde..., tot e alb... argint... oțel... nesfîrșit nepătruns.

Sguduiți de-atîtea și așa variate impresii, prietenii și prietenele se duc la culcare, urîndu-și noapte bună.

III

Era dimineață; toți se adunase în foișorul din fața Oltului; singură Corina lipsea. Obosiala lungei preumblări de pe munți o doborîse.

Iat-o! Sorin se repede să-i dea un scaun. Gestul lui, dîndui-l e grăitor a unei închinări timide. Își închipue că Corina e o ființă neaevea; nici privire, gest, vorbă, cea mai mică atingere, nimic nu-i destul de vrednic a se aduce ca prinos unei așa comori de simțiri și inteligență.

Corina a privit pe Sorin și acel gest de mută îndumnezeire, acea privire încărcată de o iubire așa sfioasă și copilărească, o mișcă într-un chip neobicinuit, o înalță în propriii ei ochi; varsă ’n suflet o bucurie ce pare că n-a simțit nici-odată, biciuindu-i inteligența, făcînd-o mai rodnică în dragoste și frumos. Se aduc cafelele, le beau cu toții. Luîndu-și apoi ziua bună de la stareț, se ’ndrumează spre Călimănești.

— Mergeți pe jos? întreabă Sorin.

— Da! noi bărbații, zice Gavrilescu.

— Și noi, și noi, zic doamnele într-un glas.

Iată-i la drum, încet-încet, doar nu sunt așa de-parte Căiimăneștii, — o asvîrlitură de băț! Toți sunt muți înaintea măreței priveliști, — copleși-toare ’n variație — ce dă natura cui știe s-o pri-ceapă, să priceapă adînca legătură dintre om și întregul univers.

— Îmi place foarte mult, zice Corina, să mă văd așa mică făptură în fața acestui colos numit «natură». Pare că simt o îndoită mîndrie: aceea a inteligenței care pricepe tot... are și îndrăsneala, simte chiar nevoia, de a lupta și ’nfrînge natura.

Vorbind așa, ea merge legănîndu-se ca la auzul unei muzici tainice, cu sufletul și ochii plini de minunățiile ce o înconjoară. O gînganie, un zbîrnîit, o picătură de rouă, o pietricică ce de rostogolește, tot îi pare glas al eternei legi cîrmuitoare a tot, a unicului scop: «Viața, nepotolitul instinct de a viețui». Corina trăește, trăește îndoit, viețuindu-și propria-i viață, și prin pricepere, aceea a totului înconjurător. Ce traiu rodnic în bucurii intelectuale, alese... cum să poată, ea, pricepe pe cei ce pun în iubire tot farmecul și înțelesul vieței! Corina își închipue că de-ar iubi vre-odată, ar fi numai atunci cînd ar întîlni o inteligență genială, care ar robi inteligența ei, — atunci chiar nu ar putea-o iubi de cît ca pe tot frumosul din natură, din artă, din știință, fără nici o deosebire alta. Nu pricepe iubiri de-acele cari nu se învîrtesc de cît în jurul unui punct! Sufletul ei e des-robit de pătimașele slăbiciuni. Corina vede desrobirea femeei întemeiată pe principiul: Femeia să nu fie robită numai de dragostea pentru bărbat, să nu pue astă dragoste ca bază a întregei ei activități, ci să facă o parte largă interesului pentru viața întreagă, cu toate manifestațiile ei uimitoare în bogăție și ciudățenie.

— Am ajuns la Căciulata; scoborîm la isvor, domnule Sorin? îi zise Anita.

— Mergem doamnă; sunt curios chiar, știind că isvorul de la Căciulara e unicul în toată Europa. Îmi pare rău numai că noi Romînii suntem așa nepăsători pentru bogățiile din cari streinii, de le-ar avea, ar stoarce bani.

— Drept e, Sorine! Romînul te uimește cu nepăsarea lui, cu lipsa-i de simț practic în a se îmbogăți. Așteptăm să ne vie tot de la întîmplare. Ne lipsește răbdarea de-a aștepta și lucra pentru beneficii îndepărtate. Ce întinsă tovărășie de capitaluri ar face străinii! Fie-care, cu puțina avere ce are, ar veni să cumpere acțiuni, lucrînd la o sistematică speculare a stațiilor noastre balneare, mulțumindu-se cu un cîștig cît de mic la început, — cu nădejdea de mai mult, mai tîrziu.

Ei, Gavrilescule! mai ușor vei hotărî pe romîn să vîndă asociațiilor străine dreptul de specular e a bogățiilor țărei lui de cît să-l faci a se încredința că pentru renumele comercial al întregei națiuni interesul indivizilor în parte, pentru p„p«rea și îmbogățirea țărei e mai bine ca toți caputaliștii mari și mici să-și unească forțele intelectaule și materiale, lucrînd ca în străinătate. Copiem de la străini aceea ce-i rău ori nepotrivit nouă și nu ce ne-ar fi de folos materialmente și moralmente! Eu cred că chiar țăranul ar trebui să fie interesat în aceste mari afaceri, doar sa infiltra în el, pe lingă inteligența de agricultor, și acea de negustor; alt-fel, acum cînd agricultura nu mai e așa rodnică, vom ajunge perduți economicește.

— Dacă ați fi umblat ca mine prin atîtea țări străine, atîtea stații balneare și climaterice, v-ați minuna de spiritul străinului de a face bani din toate. Înfățișează totul într-un chip așa plăcut că nu-ți pare rău de banul dat. Văzîndu-l, deosebirea între Romîn și străin e mai lămurită. Ce-i drept, Romînul e înzestrat cu strălucite calități intelectuale și morale, păcat numai că-i lipsește răbdarea și simțul practic; alt-fel, cred că ar deveni o nație unică, de mare viitor. Destul e să se hotărască, și ’n cîtva timp progresul pe cale economică va uimi lumea!

— Ești foarte optimist în prevederi! îi zice Corina. Te învinovățesc de aceasta, totuși... sunt și eu încredințată că îndată ce Romînul se va hotărî a duce o viață mai chibzuită, va ști să mînuiască banul, va căpăta îndrăzneala și răbdarea pe care-o cer marile întreprinderi.... suntem pe deplin însănătoșiți economicește.

— Adică, zice Daniilescu, de ce nu le-ar veni și Romînilor ideea acelor mari tovărășii pentru ori-ce industrie, comerț, ori exploatări?

— Ei, nu că nu le vine ideea, dar nu au răbdarea de-a o duce la bun sfîrșit... Tot vorbind așa, iată-i ajunși la Călimănești.

După amiază, Sorin și-a luat rămas-bun de la ei, plecînd înainte. Corinei i-a făgăduit că o va cerceta la Iași în toamnă, după ce se va întoarce de la diferite localități ce mai erau de văzut în țară. Corina a simțit par-că inima ușor strînsă cînd Sorin, luîndu-și rămas bun, o privi cu ochii încărcați de jale...

IV

Trecuse două săptămîni de la plecarea lui Sorin; Corina Cernescu, cu prietenii și prietenele ei, au hotărît să plece peste două zile din Călimănești.

Înainte de a pleca, voesc să se mai preumble odată prin Ostrov...

Afară e noapte bine... cerul e de-un albastru întunecat... ici, colo, nourași albi lunecă ’n neștire; luna își preumblă vecinica-i durere cu o jale îndoită. Copacii par umbre enorme, ca înmărmurite. In fund de tot se zărește înălbind bisericuța din Ostrov. La tot ce-i înconjurător, lampioanele electrice împrumută o strălucire tristă, ca o ultimă gîndire a unui creer ce luptă cu nebunia!

Triști, nedespărțiții prietini și prietene, merg pe aleea dreaptă ce duce spre bisericuță. Scîrțîitul nisipului, foșnetul frunzelor, îndepărtatul sbîrnîit al lumei din otel, vîjîitul Oltului... tot, le pare atîtea glasuri ce-i chiamă să nu plece.

Odată ajunși la bisericuță, o privesc cu jale, apoi muți, sc întorc pe acela? drum, pe podul ce duce de la otel în Ostrov. In timp ce ceilalți se îndepărtează, Corina Cernescu și cu Anita Longhinescu rămîn pe pod. Sub picioarele lor, Oltul își curge argintiile-i unde, glăsuitoare și ele acuma... de nu știu ce tăinuită durere. Cîte-odată undele pare că întîlnesc o piedică în drumul lor; pare că sar întoarce, ori s-ar țintui la mijloc de drum. Dar... undă după undă vine și le mînă mai departe... mai departe, și curg și se rostogolesc mereu, ziua și noaptea, fără răgaz.

— Ca și valurile apei, undele vieței iau tot în drumul lor: tot focul, toată jalea, toate iluziile... și le duc departe, departe, prefăcîndu-le în lumini ori umbre.

Ale tale au fost?... cine mai știe, tu astăzi ești o alta, nu te mai cunoști!!

Mi se strînge inima, mi se umple firea de adîncă mîhnire, cînd gîndesc că mîine vom pleca din aceste locuri, că o parte din viața mea e pe veci despărțită de mine. Nu am să mai retrăesc comoara de simțiri și idei de colo, de pe munți, în dimineața ospățului lîngă salcia de la fîntînă.

Inconștientul din mine care-a tresărit cu atîta putere sub vraja muzicei lui Sorin, viața aceea de o intensitate ce aproape mă înmărmurise, mă eterizase, nu am s-o mai pot retrăi, ori-ce aș face ori cît m-aș sbuciuma! Tot e perdut, perdut.. ’ o secundă nu seamănă alteia, o bucurie cu alta, o durere cu alta... Suntem vecinic alții, alte lumi, aspitații...alte dureri!...

Ceva a murit în noi, pentru ca în același timp ceva să se nască-n noi.

Suntem o întîmplare în natură, bucuriile și durerile noastre sunt întîmplări în viața noastră psihică

Incoștientul și conștientul sunt în continuu sbucium și toată liniștea, toată neprefacerea noastră e numai aparentă, căci vecinic suntem alții, chiar înfățișarea exterioară se schimbă, purtînd pecetea lumei lăuntrice.

Cum să nu fim triști, cînd pricepem bine această nestabilitate, cînd pricepem prin judecată că ce a murit din noi, e mort pentru vecie.

«Tot alte unde ’i sună aceluiași pîrîu».

Ar trebui să nu-ți mai pară rău de această schimbare, cînd pricepi bine că ’n fie-care moarte e o viață nouă — și totuși... totuși plîngi!

— Sunt tristă în astă seară, Anito, par-că nu mai sunt eu cea nepăsătoare din trecut.

— Așa ești, Corino, de două săptămîni de cînd a plecat Sorin. Toată gîndirea ta e învăluită în bură de jale. Indrăzneala cugetărei pare că s-a mai îmblînzit, nu vezi numai instincte, știință și curiozitate ’n viață; ființa ta e sguduită de-o simțire pe care n-o pricepi încă. De multe ori ai rătăcit prin aceleași locuri pe unde ai fost cu Sorin. Chipul tău nu mai are seninătatea timpurilor tre-cute..., liniștea ta e rezultatul unei trude..., rîsul tău e resultatul unei voinți ce caută a ascunde ceva. Unde-i privirea ascuțită, dar vioae? Tot în tine, de la cel mai mic gest, pînă la cea mai neînsemnată vorbă, tot grăește a suferință.

— Iubești, Corino! tu care ai zis că pentru femee dezrobirea e-n micșorarea dragostei către bărbat, tu care cauți a îndruma femeile pe această cale, iată-te robită de iubire. Am priceput-o și o pricepem toți, dar ne e sfîntă durerea ta și nu am voit să o pîngărim cu glume nesocotite. Tot ce vine de la tine, durere sau bucurie — e îmbrăcat în altă haină — și ne cutremură ființa, deschizînd lumi nouă gîndirei și simțirei noastre!

— Ca să-ți spun. Anito, că iubesc, nu ași putea; nu știu ce va să zică a iubi, nu am iubit nici-o-dată... nici -odată nu am putut zice: pe acesta-l iubesc, aceasta e iubirea! Am iubit tot ce-a fost idee, tot ce-a fost frumusețe, tot ce-a fost rar, neașteptat. Am fost setoasă și curioasă de a trăi toate viețile, toate durerile, toate bucuriile, și tot s-a prefăcut în idee în creerul meu. Cu cît știam, doream să știu mai mult. Mulțumită nu am fost de cît atunci cînd inteligența mea s-a ciocnit cu a altuia, de cît atunci cînd frumosul m-a sguduit umplîndu-mi sufletul de o bucurie și un drag așa de mare, că numai era loc pentru nimic alta ’n viațî.Dacă am dorit să fiu frumoasă, a fost pen-tru a-mi mulțumi simțirea estetică.

Dacă am căutat frumosul în casa mea, e pen-tru a-mi mulțumi ochii, cari nu pot suferi nepotrivitul, nearmoniosul în tot ce mă înconjoară, că-tînd ca fie-care lucru din jurul meu să mi trezească o bucurie, o plăcere, o idee!...

Ființa mea a căutat să se simtă n armonie cu tot ce-o înconjoară... din această armonie a totului înconjurător au isvorît adînca liniște și cele mai delicate bucurii. Bărbatul m-a făcut curioasă numai ca sex deosebit, căruia-i datoresc semenele mele multe dureri, multe deziluzii, multe rușini....; nici un bărbat n-a trezit în mine alte simțiri.

Zici că iubesc pe Sorin, zici că am rătăcit prin locurile pe unde am fost cu el... pentru a-mi trăi jalea și dorul...

Ființa care a tresărit în mine sub impresia muzicei lui Sorin, viața de o extraordinară intensitate trăită atunci, tipul unic, cu expresia de copil, ce am văzut în Sorin, privirea curată, cu o îndumnezeire în tot gestul lui, cînd mă privea sau îmi vorbea, ideile întipărite de o nepomenită frumusețe cu urme adînci de bucurie ce a lăsat în creerul meu.., mă fac să rătăcesc pe munte, peste tot locul unde am fost cu el. Ași voi să mă cu-tremur din nou de senzațiile trecute, neasemănate în frumusețe, curățenie, intensitate, cu tot ce-am simțit, ce-am trăit pînă acum.

Voesc să încheg din senzațiile trecutului bucurii prezente; aceasta o fac cu judecată... îmi dau seama... analizez totul; și dacă sunt tristă, e pen-tru că nu pot face viața așa cum o vreau, nu pot trăi simțirile pe cari le vreau, sunt tristă pentru această lipsă, această pitică inteligențe și voință! Dacă-n limbajul nostru ori în inconștientul firei mele aceasta se numește «Iubire», la mine însă se numește dor de viața, unică ’n frumusețe, pe care am trăit-o și ași voi s-o mai trăesc din nou. Nu de ființa lui Sorin mi-i dor, ci de lumea de senzații și idei ce ființa lui trezește-n mine.

Nici-odată această stare sufletească, de care tu te temi, nu va ucide principiile mele de desrobire.

Voiu lucra pînă la ultima secundă a vieței pen-tru triumful acestei idei, și cînd caut a o vedea îndeplinită în alte femei, cum crezi că nu o voiu realiza cu mine întîi?

Viața intelectuală, dragul pentru idee, e ceva inerent firei mele și nu cred că vre-odată acest drag va fi învins de neașteptatul de la lumea exterioară, numească-se acel neașteptat chiar «Iubire».

N-aibi frică, Anito, chiar durerile cele mai mari în mine s-au prefăcut în idee și acțiune; crezi că ar putea fi alt-fel cu iubirea? De voi ajunge să sufăr această supremă nebunie, și această stare sufletească se va preface în mine, devenind crea-toare de concepții de viață nouă, curioasă!!

— Deci, aștepți venirea lui Sorin la Iași fără frică și grije?

— Desigur. De ce m-ași putea teme, cînd sunt stăpînă pe mine, cînd mă pricep și analizez așa bine?!...

Să lăsăm Oltul să-și curgă argintiile-i unde și viața tulburele-i valuri, căutînd a ajunge pe prietenii noștrii cari sunt așa de departe. Vor fi poate pe terață.

V

In orașul Iași, cum te duci la Copou, îndată după rondul al doilea, pe mîna stângă, se vede o vilă, sfÎrșită sus cu o turelă înconjurată de un bal-con de fer. Din acel balcon vederea se întinde departe spre Ciric, Repedea și Galata.

intreg iașul apare, panoramă, scăldată în lumina albă ce-i împrumută depărtarea și un soare de început de toamnă. La rîndul întăi al acelei vile numită «Iluzia», găsești toate minunățiile unui lux ales dar simplu. Marmore, picturi, plante și stofe delicate se unesc într-o armonie unică.

Sunt două zile de cînd Corina Cernescu s-a re-întors la vilă. Cu sufletul plin de nu știu ce simțire sfîntă, delicată, regăsește lucrurile ce o înconjoară, cari toate poartă pecetea inteligenței și a delicatului ei gust! Toate o chiamă să-i amin-tească o bucurie ori o durere; toate o momesc, țintuind-o orentregi în dreptul unei statui a cărei expresie o perduse din vedere, a unei plante, a unei stofe, a cărei armonie ’n culori, uimitor, o ademenește.

Le-a revăzut pe toate și acuma sue încet — cuprinsă de nu știu ce grijă și frică — sue scara de marmoră ce duce la antretul «logia», de la catul de sus al vilei, lucrat în colonade șt parchetat cu mozaic. La dreapta și stînga, d-intre palmieri, statuele Minervei și Dianei își arată strălucnda lor albeață.

Cînd Corina deschide ușa de la bibliotecă, templul gîndirei și simțirei, nu știu ce tristețe, amestecată cu palidă bucurie, îi tremură ’n toată ființa.

In suflet îi cîntă armonia unui «Ce» abia născînd, armonia fulgerătoare a ideei de: Va veni el... Fiori îi cutreeră ființa, fiorii unui ce nelămurit, de care-ți e frică și de care totuși nu vrei să te de-părtezi....

Încet... încet, pășește peste «moqueta» rose, ici colo pătată de blăni de urs. Din foșnetul mătăsei, din sgomotul cadențat al pasului, din bătăile sîngelui în vine, se înalță un glas deosebit.

Nu mai e glasul vremilor trecute, glasul liniștei, domnia ideei, desprinderea de lumea exterioară pentru o lume interioară de gîndiri și artă... un glas străin s-a furișat, melodii nedeslușite se-nalță din suflet, zicîndu-i: Ești o alta!!... Și atunci ca-n friguri o prinde dorul de a schimba tot decorul acestei odăi. Ea-i o alta, tot din jurul ei trebue să poarte ’ntipărirea acestei — alte Corine.

Cu chipul lui Sorin în minte, ea schimbă tot în casă. Ii vorbește ’n adîncu-i, judecă impresia ce-i va face cutare pictură, cutare statue; acele stofe liliacee ’n umbră și-n cadru de plante, acel Ingres cenușiu, ce pare și mai trist pe tonul rose al păreților, acele statui așa de albe în norii ceia de-un albastru așa delicat.

Aurul păreților din seră, sgomotul asvîrlitorilor de apă, glasul păsărilor... toate ’i par alcătuite pentru a țintui pe veci pe Sorin, a-i lăsa neștearsă ’n suflet amintirea unei femei, artistă pînă ’n cele mai mici amănunțimi ale vieței.

Știe bine Corina că cea mai desăvîrșită frumusețe nu va țintui mai îndelungat pe un bărbat de cît o inteligență aleasă, rafinată, vecinic o alta, o simțire vibrîndă, care crează din aceeași femee cu alte luciri ’n ochi. cu alte lumini în față, cu alte vibrațiuni în voce.

Fiind vecinic o alta, în bărbat se întreține aprins dorul de luptă, pentru a o robi, a o înlănțui. E o iluzie, care totuși îi varsă foc în vine! Cu aceste îndeletniciri viața Corinei curge — zi pe zi urmează, frunzele se roșesc de-mpătimire și flutură ’n vînt, căzînd pe pămîntul trist și rece!

Razele soarelui, din ce în ce mai oblice, cad blînde și triste ca o ultimă învăpăere a unui suflet ce moare...

VI

La vila «Iluziei», nu departe ’n parc, se află o grămadă de pietre mari, formind creste unele mai în afară, altele mai înăuntru și dînd iluzia unei stînci. Timpul a ruginit-o și înălbăstrit-o... formînd un delicat contrast cu verdele catifelat al mușchiului ce-o acopere.

In vîrful acestei stînci stă Corina în picioare și se uită în zarea depărtată, ca cum din umbre și lumini ar trebui... «Sburător să-i răsară»..

Ca două rîuri de aur, cozile ’i atîrnă pe spate și mijlocu-i subțire se ’ndoae în legănarea vîntului.

Cerul e de un albastru ca muiat în aur și pulbere de aur se mișcă ’n zări. Copacii triști își pleacă crengile cafenii... ici colo mai atîrnă o frunză înroșită. Jos, cît cu ochii poți prinde, o armonie de roș, ruginiu, galben aprins, verde înegrit.

Ploae cad frunzele c-un freamăt trist, îndurerat;... un ultim spasm al vieței pare a le mai ridica de jos în sus... sus... flutură ’n vînt și cad departe, departe de trunchiul care le-a zămislit și crescut.

Ce blînd șoptesc frunzele cînd se înalță, ce sec cînd se sfarmă de pămîntul văduv de cîntări și frumuseți. La picioarele Corinei, pe părul, pe haina ei, frunzele ruginite și-au găsit sălaș po-vestindu-i sbuciumul vieței, rodirei, morței. Ea privește înainte, fără să vadă panorama ce se desfășoară ochilor. Dar... s-a mișcat ceva mai tare... o armonie mai puternică se ’nalță de jos spre dînsa... îi umple sufletul de tresăriri! Încet... încet, ca ’n vis, mișcînd ruginitele frunze, se zărește venind cu mișcări alintate... înalt, mlădios... Sorin cu plete negre, Sorin de la «salcia din vale de pe malul Oltului». Frunzele se ’nalță, cad înaintea, în jurul lui, și el lunecă prin lumea roșie a frunzelor ce se dă într-o parte, îi face loc! Vine privind drept înainte spre «Zîna cu părul de aur», ce ca ’nmărmurită ’n lumină privește... și ochii se măresc în orbite... sîngele se oprește ’n vine, bucurii îi năvălesc la inimă, pe buze, în față... zîmbește ’n neștire. El s-a apropiat de stîncă, o soarbe cu privirea, înrumenit de prea mare bucurie, fără vre-o vorbă, fără vre-un gest. Ca o mută rugăciune se ’nalță de jos spre ea, ca o muzică ce-i adoarme toate durerile, toate deziluziile:

— Nu te mișca! «Zino cu părul de aur», stai în bătaia soarelui, ființă neaevea ce pari zămislită din cerul aurit, ca potdoaba ’ți de frunze înroșite comoara de lumini din ochii grăitori a unui «nu știu ce» nețărmurit de ideal! Ești întruparea vre-unui creer artist? Mi-i datt să te văd, să te-ascult ori orbit de atîta lumină să nchid ochii, ducînd în lumea de ’ntuneric a orbului, sarea de lumină a clipei în care le-am zărit? Scobori încet... încet... așa ca ’n neștire.. des-prinde-te ușor.

... Iat-o jos, mînile li s-au prins, se privesc, tac... ce ș-ar mai putea spune, cînd cu ochii atîtea-și glăsuesc?!

Încet merg spre fundul parcului. Ea vrea să-i arate tot întinsul de sub stăpînirea ei.

Cînd piciorul îi lunecă pe frunze, El, sfios o prinde de mijloc, apoi o lasă să treacă înainte... cărarea-i prea îngustă.

Tac și-n creerul lor se perindă imaginele senzațiilor trăite — pe malul Oltului la salcia pletoasă — în ziua întâi cînd s-au văzut. Sorin simte că iubește pe Corina, că e prima lui iubire... pricepe c-a fost așteptat, că și ea s-a gîndit la el... totuși, nu poate să-i spună vorbe de dragoste... temîndu-se să nu facă muzica de gîndiri, de avîntări, farmecul iubirei nemărturisite, ce comoară-și face dintr-un gest, dintr-o privire, din tăcere. Tăcuți, se așează apoi pe-o bancă... C-un gest mut, ea-i arată depărtările înălbinde. strălucirea turnurilor și acoperămintelor, panorama Iașilor înfrumusețată prin depărtare.

El privește înainte... zîmbește, tace... și din cînd în cînd pune mîna pe umărul ei, ca pentru a se asigura că-n adevăr Ea-i lîngă dînsul, că nu-i o închipuire ce-și va lua sborul!

Cerul nu mai e aurit, roșața purpurie de pe zării a dispărut de mult; în zăbranice albe se-nve-lește tot.

Luceafărul scîntee pe cer, un fior de frig le cutreeră ființa...

VII

— Ai schimbat aproape toată rînduiala odăilor, văd mamore și gobelinuri ce nu aveai.

Vila ta pare-n adevăr vila «Iluziei», căci îți lasă întipărirea a atîtor vieți ce s-au sbuciumat creînd.

Așa glăsuește Anita Popescu, Corinei, frumoasei Corine, ce pare din alte lumi cu mersul ei curgător, răsărită-n rochia-i de «mousselină» albastră, cu gîtul și umerii goi. Drept podoabă, are-n păr un strugure de smaragd pe frunze de briliante.

— Îmi aștept prietenii și am cătat să dau la tot ce mă-nconjoară înfățișarea sărbătoarei din suflet. Dați fie-care brațul doamnei ce doriți de vecină la masă și urmați-mă în sera alăturată sufrageriei.

— Păreții sunt de aur aicea? Plantele acestea tropicale, palmierii aceștia ce au la picioarele lor băncuțe de verdeață, dau iluzia unei oaze. Dar aruncătoarele de apă curgîndu-și năstrapii argintii și păsările ciripindu-și dorul libertăței, spun că te înșeli, că te afli în vila Iluziei, vila Zinei cu pă-rul de aur, care te vrăjește cu gîndirea, cu vorba, cu arta...

— Ei, domnule Gavrilescu, eși din rolul d-tale cînd îmi faci așa complimente! Dar Sorin? Mă iartă, domnul meu — ești așa copil că fără voia mea îți zic pe nume — nu spune nimic?

— Eu, eu... îmi pare că sunt într-o lume de basme. Vorbind, ași rupe farmecul ce cu așa vrajă se desprinde din tot ce te înconjoară, doamnă, Îmi umplu sufletul de muzica ce ’i în timbrul vo-cei d-voastră.

Vorbind așa, de odată canaturile unei uși ce nu se văzuse se despart, și o orbitoare lumină se revarsă ’n seră.

— Poftiți la masă, zic de-odată doi feciori în strălucitoare costume naționale, sclipitoare în ar-gintul fluturilor.

— Ne uimești, domnă, zice Popescu.

In adevăr, sufrageria era de o uimitoare bogăție și raritate de podoabă. Păreții, de culoare ar-gintie, cu tavanul lucrat în frunze de vie în «baso-reliefuri»; din loc în loc, pe păreți, medalioane rotunde, adevărate fresce, înfățișînd fructele, păsările și vînaturile cele mai rari. Draperii de borangic roșuvesuviu, cu dungi și ciucuri de argint. Pe păreți, de-a curmezișul, naframe bătute ’n fir și fluturi; printre ele farfurii de faianță horbotată, căniți în forme fantastice, medalioane mari, «camee», înfățișînd scene mitologice. Bufetele nu sunt de cît simple rafturi de stejar sculptat, cu oglinzi la mijloc, pline de argintăria, proțelanurile, faianțele cele mai rari, ca combinații de culori, ca delicateță de forme.

Pe masa albă toată ’nhorbotată, drept mijloc de masă, orhidee mari roșii și un bogat vas de ar-gint. Fie-care oaspe are dinaintea lui un «portemenu» în formă de strugure.

In ungherele odăei și la mijlocul tavanului snopi de lumină electrică în formă de spice de grîu. In două părți, sub snopii de lumină, statuele Proserpinei și Ceresci în mărime naturală.

Toți și toate se simt bine în această atmosferă de rafinat simț estetic. Bucuria sclipește ’n ochii tuturor, spiritele se ciocnesc cu vioiciune. Cum să nu se ciocnească, cînd ochii sunt desmierdați de frumusețea podoabelor, gustul de delicateță al mîncărilor?

— Înfățișarea acestei case zugrăvește pe deplin sufletul și gîndirea d-v. doamnă. In alegerea picturilor, a statuelor, a combinației de culori, se vede cel mai desăvîrșit simț de artist creator, vorbin-du-ne în același timp de-o puternică inteligență, ce percepe, concepe totul și nu se simte bine de cît în atmosfera artei. Puterea creatoare bărbătească e alături de delicateța și puternica vibrațiune a sufletului femeesc. Intrupezi femeea ideală!

— E drept, Danielescule. D-na urmărește un tip ideal de femee, cu o măsură exactă, cu un echilibru unic, sintetizînd cu judecată și voință cea mai desăvirșită concepție a ființei femeești, destoinică a munci și pricepe cu o inteligență bărbătească în cîmpul arid al ideei și de-a simți cu nuanțele celui mai delicat suflet femeesc. E un curios amestec de puternică inteligență, acțiune și vibrindă patimă, de și totdeauna ascunde această parte a ființei sale, îmbrăcînd-o în liniște și ne-păsare.

— Adevăr e că mă simt destoinică de munca cea mai grea, de îndrăzneala cea mai mare în cîmpul acțiunei... și-n același timp vibrez pătimaș înaintea frumosului, durerosului, a întregei vieți. Totuși, mă simt stăpînă pe mine, putînd a-mi potoli toate pornirile ce-ași crede nesocotite!

— Dar dacă, îi zice Irena Gheorghiu, ai iubi vre-odată, putea-vei fi stăpînă pe ființa ta, așa ca să ai tot același interes pentru viața din jurul tău? Ori te vei perde ’n iubire, uitînd de lumea întreagă și ne trăind de cît din și prin ființa ce al iubi?

La aceste vorbe Sorin se trezește din visarea ce-l coprinsese, amuțindu-i glasul. Învălue pe Corina într-o privire sfioasă, dar puternică, ce-o cu-tremură toată, năvălindu-i nu știu ce bucurie în inimă. E curios bietul Sorin să știe cum iubește și cum l-ar iubi Corina, dacă ’n adevăr ar ajunge această negrăită, dar întrezărită fericire.

— Nu știu, zise Corina, dacă am iubit vre-odată, dar sunt sigură că viața mea ași despărți-o în două părți drepte: o parte ar fi a acțiunei și ideei, a doua a omului ce ași iubi. Gata însă de a-mi preface, prin voință, iubirea în durere și frumos atunci cînd fericirea omului iubit sau triumful ideei, ar cere această jertfă. Numai cu această adîcă stăpînire de pătimașa-mi fire, pot să mă îndruinez «Spre Desrobire», adică desrobirea de vechia concepție a vieței ce avea femeea, «sclava nepotolitei dragoste»!

— Prietini! umpleți paharele, să curgă, să spumege șampania! Să bem cu toții pentru femeea viitorulii, femeea sprijin și mîngîere, femeea tovarășe dreaptă, care va rămîne tot femee, alăturînd toate puterile-i la cele înăscute în firea războinică și activă a bărbatului!...

Cupele se ciocnesc cu veselie, iar Corina se uită curios la Gavrilescu, ne mai recunoscîndu-l.

— Aveai alte păreri, domnule Gavrilescu, îi zice Anita, care pricepuse gîndul Corinei. Ce împrejurări te-au schimbat așa?...

— Tipul adevărat de femee ce e d-na Corina și ideile cu cari m-a sugestionat.

— Închin, zice Corina, pentru criticul și prietinul Gavrilescu, dorind ca el să sugestioneze la rîndu-i pe alții, un număr cît mai mare de bărbați și femei. Acum vă poftesc să ne sculăm de la masă; și vibrînzi, cu sufletul deschis la simțiri și idei nouă, să ne ducem sus în Bibliotecă, unde Sorin a făgăduit să ne vrăjească cu melodii smulse geniului și vioarei lui.

O scară de marmoră, sfîrșindu-se sus cu două cariatide, duce în antretul «logia», lucrat în colonade și parchetat cu mozaic. La dreapta și la stînga, între palmieri, statuele Dianei și Minervei.

Sala de lucru, de o extraordinară mărime, cu tavanul lucrat în «baso-reliefuri». Peretele din fața ușei e tot numai o bibliotecă de stejar avînd drept la mijloc portretul lui Eminescu la vîrsta de nouăsprezece ani.

In mijloc, un scriitor mare de stejar, cu o galerie joasă ’n semicerc, plină cu cei mai favoriți autori. Ungherele de la stînga și dreapta odăei pline cu Delacroix, Boticelli, Fragonard și cu «canapelevorbitoare» de mochetă rose; jilțuri și pufuri mici la fel stau înșirate în jurul a două lampadere de onix cu «abat-jour-pagode» rose. Aproape de ușă, într-o parte, un scaun lung de mătase rose, pictată cu motive Boucher, sus la căpătîiu un semicerc de palmieri și muse. De partea cealaltă un piano, și ’n perete, portretul Corinei în mărime naturală. La uși și ferestre, draperii cu tapiserie Boucher, — o adevărată comoară. Acest al doilea rînd al vilei e format nu-mai din bibliotecă și antret, înconjurat de un bal-con lat. Grupe de ficuși și bananieri îți propun umbra și farmecul lor. Toți admiră sala de lucru a Corinei, găsind-o în deplină armonie cu ființa ei.

Lunecînd — ca o crăiasă din povești — pe covorul rose, Corina arată tot lui Sorin, care-o urmează, sorbind-o cu ochii, țintuindu-și în creer haina, gestul, chipul ei. De-ar închide ochii, ar ve-dea-o d-înaintea lui cu acea expresie de liniște pe față, dar cu ochii arzînd de nețărmurita bucurie a prezenței lui — bucurie de care nu-și dă seama, atît de adîncă e ’n inconștientul ei. In timp cît ceilalți se uitau la colecția de tablouri mici de pe masă, înlățișînd întreaga artă italiană și franceză, Corina trece cu Sorin în balcon, oprindu-se în ușă.

O lună plină, strălucitoare și limpede, ca un mare diamant, arginta un cer de-un albastru așa intens că-ți părea și mai sus, și mai depărtat.

Nici un nouraș, nici o încrețitură cît de mică. Liniște și vrajă se scoboară din întreaga fire. Impînzite ’n ceață, se văd depărtările Iașului. Parcul ce ’nconjoară vila își desemnează ’n umbră fantasticele forme cu vîrfuri argintate.

Corina privește ’n depărtări, cu sufletul plin de armonia și liniștea ce-o împresoară, de copilăreasca bucurie a revederei lui Sorin. De-odată se uită la el ca^pentru a se asigura că-i lîngă dînsa, ca pentru a-i citi în ochi ce simte, ce gîndește.

Ochii lui, fioroși de negri în întunericul nopței, o ard și o cutremură cu privirea, și se simte ca robită de o putere nouă, ce nu pricepe, ce nu poate tălmăci.

Intră amîndoi în odae.

— Ai făgăduit, Sorine, să ne cînți din vioară; sufletele sunt pline de vrăjita frumuseță a nopței. Această cameră, luminată ’n «roseminor», unde toate lucrurile împrumută alte forme, alte aparențe, e o ispită mai mult.

Toți s-au așezat pe scaune. Corina șade pe un jilț. Perdută ’n semiobscurul acesta rose, urmărește fie-care gest al lui Sorin și tot ce-i vine de la el se preface ’n armonii pentru suflet, în idei pentru creer. In acest templu al artei, într-un colț, în umbră aproape, se vede chipul de «copil genial», cu bucle lungi, negre, ce-i cad pînă pe umeri. Fața, mai palidă ca de obiceiu, cu lumini și um-bre ce i se joacă pe frunte; ca ’n vis ia arcușul cu ochii aproape închiși, urmărind nu știu ce vis interior.

... Plînge vioara o invocație blîndă, duioasă, dureroasă, cu sunete ce se înalță din ce în ce mai limpezi... mai clocotitoare pînă a se sfîrși brusc ca un suflet ce și-a spus toată patima, toată durerea... și moare ușurat!

Înmărmurită, Corina stă șl ascultă... inteligența o părăsește, perde noțiunea a tot ce e înconjurător... nu vede de cît un chip palid, trist, în lumină rose.

Ființa ei se eterizează, moleculă cu moleculă se desprinde... fiori o cutreeră... i se ’ndoae genunchii.. devine din ce în ce mai ușoară, mai vaporoasă... cu sufletul plin de armonii ce-i omoară ori-ce putere a judecăței... ce-i țintue. ochii cu o neînvinsă putere pe chipul lui Sorin.. Il simte, îl vede, îl pricepe... ar voi să moară, — să moară acum cînd simte cu o extraordinară intensitate, acum cînd iubește pe Sorin, acest «Rege al armoniei», țintuitor de suflete, distrugător de inteligenți și voinți.

Înmărmurită stă Corina; nu știe dacă Sorin mai cîntă ori nu, nu știe de e singură ori nu în această odae. Închide ochii și-i pare că ’n formă de aburi materia din ființa ei se înalță, se eterizează... Ascultînd duioasele melodii, îi pare că. nimic din ea nu mai există... că plutește în o lume albă și luminoasă, unde nu se aud de cît cîntări... unde tot are chipul lui Sorin, blînd,. trist, transfigurat. In tăcerea religioasă ce o păstrează toți acești vînători a celei mai alese și. exaltate simțiri artistice, o idee ca un fulger săgeată gîndirea Corinei: «Să mor cu o simțire așa intensă, care prin puterea ei a amorțit toate voințele, toate dorurile... toate îndrăgostirele de artă, și omenire... să mor fără jale, fără, conștiuiță, ascultînd așa armonii!...»

In casă lumina rose dă lucrurilor și ființelor o înfățișare de vis, de rugăciune... de invocare în vre-un templu.

Afară dorm toate în liniște, scăldate ’n lumină de diamant, albă, limpede....

VIII

Doi armăsari negrI bat necontenit pămîntul și tremură-n nerăbdarea de-a măsura depărtări. Mîndrele și delicatele forme ale Corinei sunt ca turnate ’n amazoana-i neagră. O. pălărie la fel face mai orbitor aurul părului.

— Pe cal, Sorine, și iute la drum! așa grăește Corina lui Sorin ce sta pe scara de sus a teraței, umplîndu-și ochii de-ntipărirea acestei femei, ce ’ntrupează tipul frumuseței perfecte în cele mai mici mișcări ca și în cea mai deplină liniște.

De cînd Sorin e găzduit la vila ei, Corina a cătat a-i feluri fie-care oră și aceasta cu o deosebită artă. In fie-care fel de petrecere ea era o alta: alte priviri, alte mișcări, lumini în față, vibrațiuni în voce. Așa de multiplă, variată, așa evocatoare a unei vieți nouă, ideale!

Sărmanul Sorin! El care iubește pentru întâia: oară... nu știe încă pe care din toate melodiile năvălite-n suflet să aleagă. Alături de Corina aleargă în goană nebună, spintecînd albul-nălbăs-trit al acestei dimineți de toamnă.

— Ce minunați sunt copacii ceia așa roșii în gazul cela alb, tăindu-se pe albastrul ca de peruzea topită a cerului! Auzi cum se-nalță glasuri din frunzele veștede? Ași merge tot mai departe, mai departe... pare-că nu știa în ce depărtări ași găsi fericirea... Acum îmi pare că mă lupt, mă lupt pentru un ce întrezărit, că voiu învinge!

Nu-i nebunie să lupți pentr-un vis îndepărtat, cînd viața îți dă ispita atîtor apropiate bucurii? Și care-i scopul luptei? De ce să lupți? Nu-i mai bine viața liniștită, cu mulțumiri materiale drept ideal?! Acestea le vezi, le pipăi, de ce zadarnica sbuciumare pentr-o idee, pentr-o simțire?

Acum cînd gonesc pe «Derby», spintecînd aerul, ușor legănată de galopul lui, curios.., îmi pare ci Eu sunt stăpîna acestor lumi... cu o mînă sfărîm totul, pentru a plăzmui cu cealaltă o lume nouă! Himeră ce mi-o dă biciuirea sîngelui de aerul dimineței! Himeră ce-mi dă minunăția aceasta de tablouri, așa delicat și curios culorate.

— Da, par-că mergem prin o lume de basme, ale cărei porți le deschizi d-ta, Zina cu părul de aur». Îmi place să mi te-nchipuesc îndeplinind rituri sfinte — în templu de marmoră albă, ori încununată și-mbrăcată cu frunze roșii — îndumnezeită de-un popor plăzmuit de creerul d-tale» unde eu ași fi cel mai supus și fericit sclav!

— Zici fericit. Dar întrebatu-te-ai, Sorine, cine-i fericit în această lume în care banul e «cuvîntul de ordine», aprinzător de uri, ucigător de virtuți, drămuitor de iubiri, în care amiciția e raportul dintre rangul ce ocupi și folosul ce se poate trage din rangul tău, în care iubirea e sinteza dorinței?... Loc pentru cel tare, cu puterea banului ori a și-re teniei! Loc pentru cel ce fură, ce minte, ce u-răște! Dar pentru un nebun plăzmuitor de lumi nouă, unde-i loc?

Să se ’nchidă ’n lumea făurită de creerul lui, să se nalțe prin bunătate și milă de-asupra tuturor acestor egoiști, cari se sbuciumă pentru puțin aur... aur care topește-n strălucirea lui toate mi-cimile, toate goliciunile sufletului și minței! Nu vezi cum au ajuns de egoiști oamenii, cum nu-i mal leagă de cît vițiile și depravăriile? Familia, societatea, națiunea, totul dispare într-un zbucium continuu pentru ban și ranguri! Prin ce mijloc a ajuns?... Ce-i pasă și cui îi pasă! Gînditu-te-ai vre-odată ce ne-ar putea uni, ce ne-ar putea sgudui în comun?

— Nu știu de m-am gîndit! Eu trăesc în lumea mea de armonii. Iubesc glasul apelor, murmurul frunzelor, vîjîitul vîntului. Tot ce aud de departe ori de aproape, tot ce văd, ce simțesc, se preface n sunete, chiar și tablourile cu minunăția coloritului. Sunt numai armonii în creer, melodii cînd bhnde, cînd furtunoase, cari se nalță de la întregul pămînt spre mine o sumă de vibrațiuni care la un loc dau o notă fundamentală de bucurii dureri, lupte, curaj, extaz. In minutul acesta chiar, ființa mea e ca înălțată spre lumi eterice de melodii așa blînde... mai blînde ca un încercat de ciripire. Din timp în timp urmează un extaz mut... ochii sunt orbiți de-o lumină lăuntrică, ce pare a porni tot de la lumea de sunete!

Numai d-ta, care ’mbrățișezi omenirea întreagă în sufletul și scrisele d-tale, care ai o așa intuiție de viață și-n al cărui creer toate senzațiile se prefac în idei, în frumos, în simpatii așa umanitare, d-ta arată-ne drumul, deschide-ne porțile gîndirei! Ce putere de evocațiune ai! Aseară, la masă, cînd vorbeai de noua femee a viitorului, sugestiunea era așa puternică, în cît cu toți o vedeam mișcîndu-se dinaintea noastră. De cînd sunt oaspele d-tale, îmi pare că lunec printr-o lume din povești, în creer sunt atîtea întipăriri, atîtea muzici, că nu știu pe care s-o ascult.

— Sorine, am ajuns destul de departe, vrei să poposim caii? «Groomul» îi va păzi și noi vom sta colo... sub copacul înroșit! Îți voiu spune nebunul ideal, din care ași vrea să ’ncheg realitate sau cel puțin să arunc sămînța în ogorul omenire!... Cine știe, timpul o va face să rodească! Unii mă vor imita contrazicîndu-mă, alții copiin-du-mă; ideea mea totuși va da de lucru creerilor și ’ncet-încet, pe nesimțite, va prinde rădăcini.

— Da, «Zino», bucuros mă voiu așeza lîngă d-ta sub copacul acela... ploua-va peste noi frunzele ’nroșite de ’mpătimire. Muzica căderei lor va a-dormi toate durerile, toate realitățile, toate amintirele. Dueto va face cu muzica noastră interioară... voiu respira lîngă d-ta, te voiu ascultat de și-i tăcea...

Se așează sub copacul înroșit. Sfioși, cu lu-mini-arzătoare ’n ochi, se uită unul la altul.., se miră de atîta curată bucurie, le e frică de așa neasemănată fericire.

— Taci, nu vorbi, Zino, îți vei spune concepțiile acasă, las’ să te văd așa sub ploaia aceasta de roșu, în dimineața aceasta de-o așa tristă și orbitoare frumusețe.

Și au tăcut..., și lung s-au privit.

IX

— Ceva din Grieg, Sorine! Nu ai idee cum îmi place această muzică! Îmi face adevărata impresie a vieței — amestec de luptă, de liniște, de extaz — și note indiferente puse acolo, așa ca pentru le-gătură.

— Mai bine să cîntăm amîndoi la patru mâni ceva din Peer-Gynt; de atîta timp mi-ai făgăduit să cîntăm! Așa bine traduci în vorbe toate nuanțele muzicale! Bănuesc..., trebue să fii și o bună, interpretă.

— Ași fi voit mai bine să ascult... azi pare-că gîndurile și simțirile mi se prefac în sunete... to-tuși... de și e mare îndrăzneala să cînți cu «Regele armoniei», dar fiind-că o dorești, sunt gata...

Tineri, frumoși... ea blondă și el brun, făcuți pentru a se pricepe, artiști pînă-n cele mai mici vibrațiuni ale ființei lor... de ce viața îi ține de-părtați?!

Capriciuri ale vieței, cine știe ce-i așteaptă? Cum curge melodia!... un același gînd pare a fi interpretul. Se oglindește toată simțirea norvegiană, imagini îți trec pe dinainte, vezi fiordurile, ghețarii, cu minunăția și delicateța culorilor. Cine ar zice că Corina nu-i muzicantă? Acum au isprăvit și uimiți se uită unul la altul.

— E o muzică furtunoasă, amețitoare!

— De aceea îmi place, răspunde Corina.

— Minunat interpretezi! se vede cît simți și pricepi. De multe ori îmi voiu face luxul de-a te asculta tălmăcind pe diferiți maeștri, cu deosebire ași vrea să te ascult interpretînd vre-un Preludiu de Bach.

Pe cînd vorbeau așa, nu-și dedeau seama că alături, în «logia», cercul obicinuit de prietini și prietine îi ascultase cîntînd... de odată intrară cu toții:

— Venim de la întrunire. De ce n-ai fost și tu? Tocmai de la întrunirea femeilor să lipsești? Ce, nu ești pentru emancipare?

— Știi ce a cerut femeile? Dreptul de a purta aceiași îmbrăcăminte ca și bărbații. Ba, mai nostim, una s-a ridicat spunînd că e o insultă pentru inteligența lor ca noi, bărbații, să le salutăm întâi, zicînd că prin aceasta noi dovedim că nu sunt egale ’n deșteptăciune cu noi.

— Lasă, lasă, criticule, că ai o limbă de tae ’n carne vie. N-a mai zis așa, doar nu pentru acea-sta s-au întrunit și nu-i aceasta o dovadă de e-mancipare.

— Ascultă, Zino, îi zise Popescu, îmi venea să intru în rolul meu de magistrat, să fac ordine; toate vorbeau, nu știai ce-i acolo, mai rău ca o-poziția la Cameră. Păcat că nu ai fost și d-ta, voiam să văd de te ascultă, cum și ideile d-tale. Știm noi ceva, dar puțin de tot. Acum chestia aceasta fiind de actualitate, ai putea să ne introduci în misterele idealului d-tale.

— Cu drag, bunii mei prieteni, de și n-am isprăvit toate cercetările; dar vă voi arăta părerile mele relative la felul cum pricep și pe ce întemeez eu desrobirea femeei. Înainte însă de a începe să vă spun, vă voiu oferi un păhăruț de vutcă de mandarine și «des éclairs au café», pregătite de mine. Ce ziceți, primiți?

— Cum nu! dar nu-mi închipuiam că ești și gospodină, Zino... te credeam numai o artistă care trăește din idee și frumos, nevoind să se coboare pe pămînt.

— Iar începe «criticul» a-mi găsi calități, după ce la început îmi descoperea numai lipsuri. Criticule, gospodăria e o parte a economiei, economia e inerentă chiar organismului femeei, menit a strînge forțe pentru asigurarea speciei. Dar să lăsăm acestea de-oparte și să răspund Anitei, care m-a întrebat de sunt pentru emancipare. Ce înțelegeți voi prin Emancipare?

Femeile să aibă aceleași drepturi ca bărbații și, pentru a nu se deosebi prin nimic, să poarte chiar aceiași îmbrăcăminte.

— Bravo, atunci aceasta ’i emanciparea femeei, femeea să devină un al doilea bărbat — cu timpul va căpăta aceiași înfățișare. Pentru ca asemănarea să fie cît mai complectă, vă înșelați voi singure, căutînd a purta pecetea exterioară, fiind-că simțirile și ideile cu toată truda, credeți-mă, nu le veți căpăta de cît pentru a vă zbuciuma din nou, căutînd să fiții iar ca în trecut.

— Văd că îți bați joc de noi.

— De loc, dar trebue să știți ce cereți, cari sunt argumentele voastre științifice, pe ce sunt întemeiate...

— Nu vezi tu în Franța, Anglia, Suedia, A-merica... de ce noi, Romîncele, să fim în urmă?

— Lăsați moda, cel puțin în o chestie așa însemnată, care cuprinde într-însa toată fericirea și perfecționarea ființei noastre, tot viitorul economic, artistic, științific al rasei noastre. Eu nu vă voiu spune că femeile streinătăței au făcut bine sau rău. Ar trebui să fim în zilnică ciocnire de idei cu ele, pentru a putea judeca cu proprii mei ochi, greșalele și foloasele. Ceea ce ne vine prin ziare sau cărți e o parte din adevăr, dese ori și acela tăinuit.

De ce noi, Romîncele, să nu căutăm a ne feri greșalele făcute de ele, ne cerînd de cît aceea ce ar fi pruncios fericirei noaste?

Marele filosof german Kant a susținut că scopul pentru care e făcut omul, e însuși omul.

Omul fiind sie-însuși scop și fine, trebue să îndeplinească toate funcțiile necesare vețuirei lui — procrearea și perfecționarea procreărei — este una și cea mai însemnată din manifestările vieței. Pentru viața individului e necesară viața indivizilor, deci unirea în societate mică la început.

Organismul femeei e menit înmulțirei și purtărei speciei, deci ea e depozitara puterilor ne-cesare desvoltărei speciei. Această fiziologică pre-dispoziție de a strînge, de a aduna, se învederează în toate mișcările ei, de pildă, o încrucișare a brațelor și strîngerea la piept. Ea e care poartă în sînu-i copilul, ea e care-i adună zilnic capital de forțe nouă, dînd sub formă de energii active numai partea necesară propășirei speciei.

Acest rol de a naște este superior tuturor ce-lorlalte..... dar nu se sfîrșește, după cum credem, odată cu nașterea, ci merge crescînd în însemnătate, pînă cînd ajunge a da societăței un individ folositor lui și semenilor lui.

Această îndatorire începe din momentul procreărei, fiind netăgăduită influența tuturor acțiunilor și stărilor noastre sufletești asupra copilului încă înainte de naștere. După mine, toate ramurile de activitate femeească trebue să fie în raport direct cu menirea de a naște.

Prin urmare, femeea va trebui să ocupe acele slujbe, cari nu vor fi în paguba menirei ei și să caute a desvolta și cultiva în ea toate calitățile, energiile — calități și energii ce vor trece sub formă de tezaur ereditar speciei. Pentru conștiincioasa îndeplinire a rolului de mamă, femeea este datoare a fi perfect sănătoasă, fizic și psihic, să aibă o cultură variată, întinsă, adîncă, deosebită însă de cultura ce se dă bărbatului. Bărbatul și femeea fiind două puteri deosebite, trebue să se complecteze, nu să se egaleze, căci numai așa vor dar ceva perfect.

De aici decurge deplina deosebire între educația și instrucția femeei și cea a bărbatului.

Repet, această deosebire nu trebue făcută pen-tru că femeea nu ar avea inteligența necesară, de-a pricepe ori-ce, că nu ar putea munci ori-cît, dar pentru ca astă deosebire e necesară vieței și progresului speciei. Mi se va zice poate: azi femeea nu e mamă? Da! e mamă numai cu vorba, „superficial”, fără a-și putea îndepleni pînă la sfîrșit, cu conștiință și judecată, rolul de mamă și educatoare.

Femeea de azi — înainte de ori-ce — e femeea care iubește; toate calitățile și acțiunile ei decurg din acest rol.

Această iubire e însuși robia ei, devenind de o intesitate așa de mare, că o orbește, și restul vieței e lipsit de culoare și interes. Desrobită va fi femeea cînd înainte de ori-ce își va iubi copiii, cînd va deveni activă, nedînd iubirei de cît însemnătatea datorită unui act al vieței, ră-mînîndu-i timp și drag pentru rest: știință, bine, frumos. Vedeți dar, eu nu cer o egalisare a drepturilor: sunt drepturi, de pildă cele politice, cari nu servesc la nimic femeei, găsesc zadarnică și copilărească sbuciumarea pentru drepturi politice și civile, găsesc caraghioasă tendința de a purta aceiași haină ca și bărbatul, cum și sporturile a-cestea „à outrance”.

Drepturile ce cer eu pentru femee pornesc din însăși nevoile menirei ei și le voiu limpezi cînd voiu intra pe cîmpul luptei. Înainte de ori-ce caut eu singură a mă desrobi de pornirile moștenite, a mă înfrîna, a cristaliza în mine tipul femeei ce visez.

— După cît pricep, Corină, îi zise Anita, tu ne lași aprope tot în această stare, sub tutela bărbatului, căci odată măritate, devenim minore. Bărbatul ia venitul banilor; fără consimțimîntul și împuternicirea lui n ’are valoare nici un act al nostru. Femeile cari muncesc pentru leafă e zădarnic, căci dau bărbatului prețul muncei lor.

— Dar de ce nu spui cazul cînd nu aduc nimic în casă și totuși bărbatul cheltuește cu întreținerea lor?

Ce v-am spus eu e o mică schițare, am voit să arăt menirea femeei; trebue zile întregi de vorbă doar să poți isprăvi înșirarea tuturor drepturilor și îndatoririlor ce sunt imperativ cerute de această menire. Femeea ce văd eu — desrobită de greșită concepție a vieței, va merge dreaptă și sigură pe drumul vieței, fiind mai liberă de cît Doctoreasa, Avocată, Primăreasa, pe care o vedeți voi, cu toate drepturile ei civile și politice!

— Ei, doamnă Corină, ca să schimbi femeea din felul ei de-a fi, s-o faci a se depărta de toate ruginitele prejudiții, trebue multă răbdare și, mai mult de cît ori-ce, îndrăzneală!

— Ai dreptate, Daniilescule. Nici femeile, nici bărbații nu sunt azi pătrunși de faptul că ei trebue să lucreze pentru specie.

— Aceasta ar închega un ideal în viață, ideal ce cred că ar da ca rezultat mai multă siguranță și mai multă liniște vieței. Noi, bărbații, ne trudim din nevoia de a face ceva, de a străluci. Femeea se trudește pentru a plăcea, a fi iubită; chiar lupta economică la dînsa e pornită din iubire, știind bine că și această parte e o forță în dragoste.

— Sunteți încredințate, zice Corina prietinelor ei, de adevărul spuselor mele?

— Pretinzi și tu prea mult, ca de odată să fim încredințate că ai dreptate! Destul e că tu ne dai prilejul de a gîndi alt-fel, căci atunci vom începe a ne judeca și judeca alt-fel. Ideile ce tu în treacăt ai asvîrlit în spiritul nostru, pe nesimțite vor prinde rădăcini; convingerea pornită prin imitație rezonabilă, va da încet mult mai mare folos de cît dacă ar fi fost grăbită și curat îmi-tație-modă.

— Bravo! s-ar zice că de pe acum începi a crede! E un început bun, poate va fi și rodnic.

— Zic: îmi place cînd văd pe Sorin eșind din cercul muzicei pentru a se adăpa la alte isvoare.

— Sunt nevoit, doamnă, a eși din acest cerc, pentru a te putea pricepe.

X

— Ce minunății în odaia aceasta! De ce nu mi-ai arătat-o pînă acum, Sorine? îi zice Gavrilescu.

— Aici e templul gîndirei, simțirei mele; rar intră prietenii...

In adevăr, camera aceasta, toată ’n albastru și alb, e unică în felul ei. Din tavan pornesc draperii mari de Damasc albastru, căzînd la uși și ferestre, bogate falduri prinse în brățare de ar-gint. Din loc în loc oglinzi de Veneția cu email albastru. Divane mici, formate din suprapuneri de catifea și mătase albastră cu ciucuri de argint; o sumă de perine zugrăvite, mese mici de lemn de trandafir, cu desemne mitologice pe ele, scaune de mătase albastră zugrăvită, paravane cu flori de lotus, covor de Persia albastru. La mijloc și în două colțuri, plante exotice. Într-un ungher, un piano deschis, în celalt un portret de femee — mărime naturală — în prinsoare de-argint, zîmbește în aurul părului, mîndră de frumusețea netălmăciților ochi verzi!.. Jos la picioarele ei, pe un «tripied», un vas de argint în care ard vecinic miresme. La dreapta vioara lui Sorin, la stînga arcușul. Nici-un tablou altul nu înveselește păreții acestei odăi-templu, unde tot e alb și albastru, afară de «lampaderele» rose.

In dreptul unui pat, pe-o masă de fildeș, note, o călimară de argint și un buchet de flori naturale, cari alcătuesc vorba «Corina».

— Ei, Sorine, Sorine, acesta e templul iubirei...

Copile, îți istovești puterea să-i prinzi umbra în sbor! Nu vezi cît de depărtată e această femee de pămînt. Poartă numai haină reală, restul e idee în ea. Și zîmbetul pare a-i fi din alte lumi! Ce-o leagă de pămînt? Nimic! Uită-te bine, pare a-și lua sborul! Toți am iubit-o, avut-am nopți de nesomn, minute de ură și blestem... dar zadarnic. Copilă îți trece pe lîngă tine, fără să se uite, fără să-ți potolească jarul ce sufletul ți-l arde...

Se ’ntoarce, palidafață de copil, mistică în slăbiciunea ei, și în para ochilor negri ce ard de un nepotolit foc; se întoarce cu fața spre portretul femeei cu ochi verzi și o chemare, ca o invocare, răsună în tăcerea odăei:

«Pe razele din soare... ia-ți drumul înspre mine... din eterul albastru fă-ți haină... încet... încet te-apropie și șuvițe de aur în jur de gît înoadă ’mi... și ochii mi-i orbește cu a gurei sărutări... apoi sboară cu mine spre lumile ’nstelate, din dragoste ’nchegate...

Ascultă... ascultă glasul ce nopți întregi te chiamă, și brațe ’n veci ’ntinde... doar mijloc să-ți cuprindă!... Luminează-mi calea cea ne a-gră și pustie! De tine... mă arde dorul... fiori cutreeră ființa... mă istovesc... par-că m-ai arde-n pară... oh! vino... vino... încet să te apropii... și nu-ți mai lua sborul... Ori frică-ți e de mine să nu te prihănesc?! Ești sfîntă ca și în templu»...

Așa se roagă Sorin înaintea portretului Corinei,. a Corinei ce vede-n ori-ce face, în ori-ce zice.

Plînge Gavrilescu într-un colț... toată suferința ce l-a ars, ce l-a făcut să urască pe Corina cu atîta patimă într-un timp, îi răsare acum în minte... milă ’i e de Sorin.., plînge, căci își vede durerea în dorul acestui copil.

— De ce te sbuciumi așa, Sorine? Ce, tu n-ai iubit încă? Femei ca Ea nu ai văzut? Alt dor nu te-a mai ars?

— Tot ce-am văzut, a fost o umbră, au trecut pe lingă mine, fără ca sufletu-mi să le cheme Îndrăgit am fost de artă și vioară... dar de cînd am văzut pe Corina, îmbrăcată ’n aurul păru-lui, lîngă salcia de la Cîrlige, nu o mai pot uita!

Ași vrea să mă desmerde... bucura ochilor ei, din dragul de mine să s-aprindă. De cîte ori cat să-i spun că o iubesc... un nu știu ce îmi îngheață vorba ’n gură... nu-ndrăznesc, mi-i frică; îmi pare așa curată, așa de neaevea!

Acasă mă ’ntorc mai trist, curios... totuși, îmi pare bine că nu am supărat-o. Nopți întregi mă închid în această odae, cu aceste lumini rose, îl cînt, dar în zadar.

— Totuși, vă văd alături în ori-ce adunare; de multe ori mi s-a părut că ea te privește c-un drag deosebit, că fața i se luminează cînd tu răsai în ușă. Zi, Sorine, nu cum-va Corina te iubește și tu nu vrei să spui?

— De m-ar iubi, nu ași chema-o-n zadar, de m-ar iubi, nu ași aștepta-o fără să pot face ni-mic. De m-ar iubi, ’mi-ași asculta sufletul cîntînd... ființa vibrînd... ași reînvia sub desmerdarea privirilor ei... s-ar închega în fraze muzicale gîndiri ce ar uimi-o. Dar, așa nu pot nimic face, puterea de creațiune se stinge... cîntece nu mai aud... tot e jale... tot e negru, pustiu.

Ce-i drept, de luni întregi de cînd se cunoscuse, se vedeau la vilă, la teatru, fără ca Sorin să îndrăznească a spune Corinei de patima ce-l ardea. Toți vorbeau de aceasta, toți credeau mai mult de cît era; căci așa e gura lumei, nepotolită și inconștientă de răul ce face.

In acest timp Corina simțea numai ca o exaltare în puterea de-a lucra; creerul era limpede și vederile înainte mai largi, mai ascuțite. De multe ori, așa blînde armonii îi cînta ’n suflet, și aceasta mai totdeauna înainte de-a veni Sorin, sau în timpul cînd era la vilă. Vecinic Ea-l încuraja să lucreze, îi analiza compozițiile trecute, ca și cum ar fi fost muzicantă... Corinei îl părea că pentru dînsa e o datorie a încuraja pe Sorin, a-l face să lucreze... aceasta ca o răsplată pentru senzațiile ce-i dăduse muzica lui. Dar de ce era tristă cînd pleca Sorin?

Simțea aceasta, și totuși nu voia să judece, nu pricepea că trebue să fie o stare neobicînuită.

XI

Tot ce are Iașul mai ales, și-a dat întîlnire la balul-concert ce Sorin, «Regele armoniei», dă pentru a cînta simfonia lui. «Visul». Un capriciu de artist l-a făcut să roage ca toate damele să fie costumate mitologic. Acest bal este pentru sfîrșitul carnavalului și promite a fi ceva cu totul deosebit.

In șir sunt trei saloane, de un „eclectism” de decor unic. Alături chiar de „templul gîndirei” este cel mai mare dintre saloane, unde roșul mobilelor și a gerbelor de lumină electrică, armonizează de minune cu verdele plantelor exotice și albul argintiu al oglinzilor ce pleacă din tavan pînă-n podea. Tablouri și gobelinuri alese, în acest salon, păstrat pentru marile concerte și baluri.

Cu cît neastîmpăr așteaptă Sorin pe Corina!

De ce întîrzie oare? Iat-o! Ochii sunt uimiți. E ea ori vre-o închipuire? Ce ușor lunecă și cum se desprind lumini de pe ea... lumini albe, ca ghiața-n nopțile cu lună. Rochia-i, făcută dintr-o rețea de mărgele albe strălucinde pe un fund de țesătură de-argint, are din loc în loc asvîrlit frunze de diamant. Pe părul strîns grecește, aceleași frunze de diamant, pe frunte o semilună. Cînd se mișcă, raze de lumină rece se desprind de pe ea. Ne-tălmăciții ochi par a urmări prin lumile de basme nu știu ce vedenii. I se rumenește chipul ca floarea de măr, cînd Sorin îi vine întru întîmpinare c-un buchet de orhidee albe. C-un genunchi la pă-mînt i le îmbie și cu ochi ca-n friguri privind-o, îi soarbe întreaga ființă. Nimeni nu mai lipsește. Cît mîngîe ochiul acestei femei frumoase, adunate pentru a asculta zbuciumul unui suflet... ars de-a dragostei văpae!

Porțile «templului gîndirei» s-au deschis. O lu-mină, slabă ca a unei candele, abia te lasă să ghicești conturul unei umbre ce se mișcă de ici-colo în odaia-templu. In prinsorile ușei, Sorin se arată, cu vioara și arcușul în mînă. Bogate plete negre ’i cad pe umeri, fața e ca ceara. Lui îi pare că azi pentru prima oară a văzut pe Corina... că pentru prima dată-i cîntă poemul sufletului... Valuri... valuri blînde... vine armonia ca o magie ce-a amuțit toate gîndurile și conștiințile. Note joase, triste... și-ncet-încet mai puternice, vesele... sguduitoare. Visul întrupat în umbră și tăcere îmbracă haina luminei, a bucuriei. Sorin, cel uitat cu gîndurile la început, pare un altul.

Ușile «templului gîndirei» s-au închis.

Corina se simte-n prada unui sentiment curios pare că-și aude sbuciumul gîndirei, pare că-n valuri furioase s-ar sui ceva spre inimă... gîndul par-că-și pierde limpedele șiruri.

S-a retras pe nesimțite în sera de alături, așe-zîndu-se pe un scaun de «bambou» sub umbra unui portocal înflorit; de-odată gîndurile-i tac și-nu aude de cît regulata cădere a năstrapilor de apă în svîrlitori de marmoră.

Sorin a urmărit-o cu ochii; — văzînd-o că dis-pare în seră, o pricepe chinuită de gînduri și tresare de bucurie. Copilul sfios pare-a căpăta curaj acum, cînd se bănuește iubit. Oaspeții, unii danțează, alții tăinuesc la bufet; nimeni nu-i poate vedea unde dispare, nici pricepe unde se duce.

Intră-n «odaia templu» unde-i portretul Corinei, aprinde «lampaderele» rose, deschide ușa care dă în seră.

Tiptil... tiptil se apropie de Corina; ca un copil o prinde de mînă. Ea îl urmează fără împotrivire; tăcînd, intră în templu. O duce în dreptul el, unde-n vas de argint ard vecinie miresme amețitoare. Cu mîna-i arată portretul, se uită la Corina adevărată... la cea pictată... aceiași ochi ne-vinovați, aceiași ochi netălmăciți.

Corina rotește privirea ’n jur, se vede multiplicată în oglinzile venețiene... pricepe că Ea-i aceia la picioarele căreia — ca înaintea unei divinități — ard miresme ’mbătătoare... pricepe că-i iubită, că-i întîiul vis al lui Sorin! Ii privește lacom chipul, ca pentru a-l țintui pe veci în creer... se lămurește tumultul gîndirei... pricepe muzicele ce-i cîntau așa blind în suflet, cînd vedea ori aștepta pe Sorin...

Se pricepe pe Ea, și totuși îi e frică să creadă!

Iubirea? Ea să iubească, ea care fuge de iubire, spunînd că îubirea-i sclavia femeei?... nu, nu se poate! Dar fiori o cutremură... un nu știu ce îi aprinde bujori în față...

Toată hotărîrea lui Sorin de-a-i spune iubirea, pîere înaintea mutei, netălmăcitei stări... pleacă, lăsînd-o singură ’n odaia-templu, unde tot îi spune că el o iubește

Se așează ’n neștire pe divan.

Din salonul unde se danțează, vin valuri de armonii vesele. Nu le mai pricepe glasul, căci basme-i trec prin cap, basmele vecinicei îndrăgostiri.

XII

Iarna și-a strîns haina-i de ninsori. Intreaga fire e schimbată, aburi calzi se ’nalță de jos în spre cer; cîmpia începe a-și rîde fața-i verde, smălțată ici-colo de alb, galben, roșu... Toate par mai vesele. Corina, cu amicii și amicele găzduite ’n vila ei, plecară pe jos înspre Șorogari, ca să admire frumusețile naturei, să observe viața și activitatea țărancelor.

— Nu găsiți, zice Corina, că-i bine să sfătuești din cînd în cînd cu țăranul, vorbindu-i limba, pri-vindu-i viața, ascultîndu-i dorurile și neajunsurile? Numai așa începi a te apropia de el, a-l pricepe, și a-ți întipări că viața fericită cere puterea de-a te mulțumi cu mai puțin, alcătuind din nimicuri bucurii cari te-ntineresc.

— Te mulțumești, îi zice Daniilescu, cu viața țărancei? Ai da îndoiala și melancolia iscusitei d-tale priceperi pe inconștienta ei veselie? Crezi că ea știe a-și îngriji și înfrumuseța viața? A păstrat din moși-strămoși cîteva obiceiuri; acelea-i formează toată zestrea intelectuală, zestre ce va trece mai mult saă mai puțin știrbită generației ei. Cîteva buchi învățate ’n școală le-a uitat de mult, dacă nu cum-va le uitase chiar din școală. Ereditatea psihologică ce transmite copiilor ei e simplă de tot și cum vreai să fie alt-fel cînd ea nu pricepe binele și frumosul din jurul ei, cînd ea nu înțelege frumusețile naturei; cum să poată dar a-și face viața rodnică în bucurii materiale și morale?

— Și, zice Anita Longhinescu, ce minunat instrument de cultură, de civilizație, e femeea; ce mult s-ar schimba viața țăranului nostru, dacă țărancei ar căuta să-i sădească din școală alte principii, alte aspirații, alte obiceiuri!

Femeile de la țară nu mai știu azi a țese pînza, a cunoaște buruenele ce le pot servi de leac la diferite boale, ori pregăti untul, brînza, smîntîna, îngriji bucățica de grădină, crește păsările ce au. Totul e lăsat la voia întîmplărei, munca ce fac de multe ori e grea — și acela de frica bătăilor; banul, mult-puțin ce a cîștigat, trece la cîrciuma jupînului Șulim ori losub; copil, de-i au, sunt rezultatul unei bestialități depravate și de cele mai multe ori o nepoftită belea.

— Poftim! ia te uită, zice Corina, la femeea ceia, cum fuge cu o găină și cîte-va ouă ’n poală! Cine ghicește unde le duce?

Bravo! nu am avut mult de așțeptat, uite-o, a intrat în circiumă. Mai sunt cîțiva pași, aidem iute să vedem ce va face.

Zis și făcut. Prietinii s-au și apropiat șipîndesc pe o ferestrue ca să vadă c-i înăuntru.

Nenorocita! a dat ouăle, și găina afurisitului de jidan, care i-a umplut un păhăruț cu un rachi roșior și dulce.

— Ține, lele Marghioală, de mult n-ai mai venit pe la mine! Femeia mea te iubește mult, dorea să te vadă... Sură... Sură, vin iute de cinstește cu lelea Marghioala... Sura a venit; dintr-o aruncă-tură de ochi a văzut ce se petrece și se bucură.

— Cu bine, jupîneasă Sură, jupîne Șloim!.. Noroc!

Mă bucur că vi era dor de mine... știu eu cine mă iubește. E, că bun e și dulcișor!

— Șloim! mai toarnă un păhăruț!

Apoi cînd femeea e numai bună de tîrg, începe a neguța găina și ouăle. Ba că ouăle-s cam vechi, ba găina bătrînă; le cumpără pe vre-o treizeci, patruzeci de bani.

Lelea Marghioala e voioasă. Jupîneasa Sura și jupînul Șloim au cinstit-o cu rachi dulcișor, do-vadă c-o iubesc... mai mult încă, i-au dat ș-atâția bani... Acasă sunt numai vre-o cinci copii, o mamă bătrînă; și bărbatul în irană a luat plata pentru lucru la moșia boerului.

Dar.., rachiul lucrează ’n cap... și nenorocita femee nu vede sărăcia care-o are, nici cea care-o așteaptă. Un codru de mămăligă și două-trei cepe... e destulă mîncare!

Prietenii, îngroziți, se trag de la fereastră; li se strînge inima. Venise să-și răcorească sufletul în simplicitatea vieței de la țară... și cînd colo, ce-au văzut? Pleacă mai la vale spre poarta sa-tului, acolo sunt vre-o doi nuci și cu lăiți sub ei.

— Vedeți de unde trebue să începem a lucra?

Stratul ce trebuia să fie tînăr și bun, e putred, otrăvit. Aci e majoritatea care trebue înălțată spre viață și reînviere! Voi, femei care faceți parte din societatea de «Desrobire», de aici începeți a lucra. Odată ce țăranca va fi îndrumată spre viața activă, spre simțul rușinei și al cinstei, spre păstrarea religiei și a datinelor strămoșești, aeeastă clasă — care trebue să fie sprijinul și rezerva de unde să se recruteze noi puteri pentru țară — se va ’n-drepta pe nesimțite.

Această îndreptare va readuce vigoarea și frumusețea tipului romînesc, mîndria și credința, cari au fost scutul țăreî în grele împrejurări. Nu mai cereți drepturi civile, egalitate ’n funcții, etc. Chiar dacă aceasta ar fi menirea femeei, nu-i pregătit nici fizicul, nici psihicul; nu creați antinomii, nu începeți de la coadă. Mai întîi pustiiți țara de leneșe, de vițioase, de nedestoinice. Mergeți treptat, de la femeea țărancă, îndrumați-o spre fericire și ’ncet-încet ridicați-vă le femeile din clasa de sus. Învățați-le să-și îndeplinească datoriile ce au, înainte de-a le crea noi îndatoriri. Înainte de a fi avocate și doctorese, ministrese și deputate... lăsați vizitele și intrigile, cărțile și cochetăria, minciuna și spoiala, căutați a vă îndruma și îndruma țăranca spre bine. Să eșim și să o scoatem din starea de depravare morală, de ruină fizico-psiho-logică și economică. Atunci vom face pentru țara și nația noastră un mai mare bine, cu resfrîngeri mai adînci în viitor de cît dacă am ocupa acele slujbe cu titluri pompoase, cari de multe ori ascund sub strălucirea numelui micimea și imoralitatea cea mai mare. Slujbele acestea ne vor preface cu totul caracterul și cu timpul, pricepînd intuitiv tot răul nesocotitelor noastre cereri, vom căuta să ne întoarcem la starea actuală, prefă-cînd-o în ideal!

— Ce am putea face, zice Gavrilescu, așa ca țăranca să nu mai fie în starea actuală? Ai voi s-o egalezi în cultură cu femeea din clasa mai de sus? Crezi în perfecta egalizare a tuturor păturilor sociale, crezi într-un viitor cînd toți vom fi de-opotrivă din punctul de vedere economic și intelectual?

— Cîtuși de puțin! Nu cred în perfecta egali-zare economică și intelectuală. Cînd fie-care suntem înzestrați cu diferite puteri intelectuale, ori cît de egal împrăștiate vor fi cunoștințele, unul deștept va prinde și reține mai mult, iar altul mai puțin deștept, contrar. Capitalele intelectuale vor fi deodată deosebite.

Cînd e vorba de capitalul economic, și acela atîrnă de aplecarea spre strîngere și cheltuială a unuia și altuia, aplecare ce poate da un plus sau un minus, care la rîndul lui va crește.

Afară de aceasta, o așa stare socială nu ar pre-supune evoluția la baza ei, lucru cu totul protivnic tuturor principiilor științifice de desvoltare și progres.

Ași vrea însă ca fie-care să fie mîndru de starea lui socială, să lupte pentru a ajunge mai sus. Această luptă nu va putea-o duce de cît atunci cînd va pricepe și îndeplini perfect îndatoririle stă-rei sociale în care se află. Oamenii trebue să se pătrundă că toate meseriile, industriile, cunoștințele, slujbele, de la cea mai de jos pînă la cea mai de sus, toate felurile de activități sunt nervii și factori ai vieței.

Viața fiind causa și scopul final, nu avem de ce crede o stare sau o activitate inferioară ori superioară celei-l-alte cînd toate pornesc de la același principiu și converg spre acelaș scop. Trebue să ne pătrundem odată de identitatea vieței sub toate aspectele ei, trebue să ne pătrundem de legătura cea mare care stă între activitatea unei furnici și cea a creatorului, a savantului celui mai genial. Și unul și altul lucrează pentru a viețui, și cînd zic a viețui, nu-i în înțelesul îngust al cuvîntului, hrană, somn, petrecere, — ci-n înțelesul larg al mișcărei continue, al evoluției neîntrerupte. Așa fiind, trebue ca școalele cu programele lor să ajungă real acest scop; cum era vorba de femee, va trebui ca toată educația și instrucția ce se dă azi în școalele noastre să fie schimbată și potrivită menirei ce avem în societate. Această schimbare nu poate fi adusă la îndeplinire de cît de femei, cari singure pot judeca mai bine ceea ce-i trebuincios marei îndatoriri de «zămislire și desă-vîrșire a speciei» A noastră e această datorie și ori-ce am face, menirea-i în organismul nostru, nu o putem schimba!

— Cel întîi pas de făcut, e de-a lucra contra vițiilor ce ne-au copleșit sexul. Numai așa îl vom întări și pregăti pentru a-și putea îndeplini cu drag și pricepere îndatoririle menirei lui.

— De atîta timp mă gîndesc de unde s-ar putea începe, așa ca totul să meargă ’n ordine naturală, ca nu scăpînd de un rău, să dăm în altul și mai mare. Indreptînd activitatea femeei pe drumul menirei, sporindu-i cîmpul activităței, cred că va ajunge «spre desrobire», adevărata desrobire, aceea a greșitei concepții de viață.

E o idee ce mă urmărește și chinuește de mult, un ideal căruia am hărăzit toate puterile inteligenței, tot interesul și dragul de viață.....

Să ne întoarcem acasă, prietini; venisem să ne întărim și reînoim sufletul în atmosfera vieței simple și neînrăutățite a țăranului.

Puținul ce am văzut, adăogat la multul ce bănuim și deducem, ne-a întristat!

Acasă Sorin va face muzică... sau vom citi ceva, ori Daniilescu, pictorul, ne va explica relativitatea culorilor, deosebirea unei școale de alta... Inăl-țîndu-ne în lumea curată a ideei, ne vom curăți sufletul de relele în tipăriri.

XIII

La vila «Iluziei», cuibul de gîndire al Corinei, un parc îmbătrînit de vremuri întinde pînza copacilor încărunțiți de ’ndrăgostire. Cît cu ochii poți prinde, e domnia albului. Cel mal minunat lucru însă, e aleea de meri ce pleacă din fața terasei pînă ’n fundul grădinei la eleșteu, sfîrșin-du-se acolo c-un îmbătrînit măr ce-și întinde brațe înălbite. Sub el este o bancă. La ’ntreaga vilă ferestrele sunt în lături, soarele reînvierei umple casa de lumină și haz. Toți oaspeții Corinei au plecat de cîteva zile, nerămînînd de cît Sorin, care sus în bibliotecă spune pianului toată pa-tima-i pentru Corina.

— Sorine, Sorine, strigă Corina de jos de pe terasă, mergi în grădină?

Sorin n-o aude și ea pleacă singură cu manuscrisele ’n bloc căci făgăduise să-i citească din romanul ce scriea. Merge spre banca ’ndrăgită, sub mărul înflorit. Pe cărarea moale, verde ca smaragdul, pasul Corinei lunecă ușor, mișcîndu-se ca o undă de lumină în lumea aceea de alb. Alb la dreapta, alb la stînga, printre sdrențurile albe ale merilor, crîmpee de cer albastru se oglindesc în transparența petalelor rumenii. Rochia rose a Corinei pare-o șuviță de lumină, înfoindu-se în adierea vîntului. Merge, merge înainte!

Din cînd în cînd, purtate de vînt, petale albe, înaripate și strălucinde de ultima secundă de-n-drăgostire, cad peste ea, voind să o momească, să o îmbete de mirosul lor, de albeața lor rumenie, delicată. Merge Corina ca printr-o lume de ninsori, cu sufletul ușor, tînără, dezrobită de patimi și suferinți. Ar vrea să fie sora acestei lumi de flori, să albă puterea vieței, fără acea a gîndirei, a neîntreruptei analize... s-ar fi dus pînă la capătul pămîntului, fericită, înaripată cum era! Iat-o ajunsă sub bătrînul măr! Se așează pe bancă și privește înainte-i lumea aceasta alb-ru-menie. Petale flutură ’n aer, se desmiardăde aurul părului și-i cad pe față, în poală, pe umeri..

De la întregul cuprins — îi vin ispite de viață, dor de împătimire. Miresmele acestea de flori de măr... ce senzații curioase ’i toarnă ’n vine!

Pare-că tot îi spune:

«Privește, ne-am îmbrăcat în haine luminoase! Tremurînde de nerăbdare, ne așteptăm mirele.... e ziua reînvierei pentru o viață de cîntece și desmerdări... N-auzi tu cum blînd cîntă zefirul... și petalele sfioase cum sărutare ’și dau?

Ești tînără, frumoasă.,, aurul din păru-ți de la soare ’l ai? Unde ’i sburătorul ca mijloc să ’ți îndoae și ființa să ’ți soarbă în sărutări de foc?

Tresari, cutremurată, de-a dragostei văpae, întinzi brațe spre dînsul... în mreje dor să ’ți cadă!... Il auzi cum vine... de și poate ’i departe... și ochiul joacă ’n lacrimi... dornic de-o sărutare!»

Așa ’i spuneau iarba verde, florile de măr, gîndacii ce mișunau, păsările ce-și ciripeau iubirea, crîmpeele de cer albastru. De la ’ntreg pămîntul porneau glasuri tainice, îndemnătoare de iubire. Sufletul ei tresărea ca de-un extaz... nu-i părea cu putință ca ea să iubească... Și pe cine ar fi putut iubi ea?

Sorin... Sorin, regelearmoniei, numai înaintea lui s-a cutremurat... numai chipul lui vede răsă-rindu-i înainte de atîta timp... și de cîte-ori îl aude glasul, îl vede gestul! Șade Corina cu mînile pe genunchi, a uitat de toate creațiile ei, ascultă îndemnurile ce-i vin de la natura ’ntreagă, pricepe: Iubirea e farmecul vieței.

O senzație nouă ce o umple de nedumerire și extaz. Viața se desfășoară sub altă ’nfățișare ochilor ei. Atîtea primăveri și veri au trecut... de ce atunci nu ’i vorbeau cu același înțeles? Cum era sufletul ei atunci! Cine, ce l-a schimbat acuma? El... așteptatul, ce ’i răsare înainte, lunecînd prin-tre lumea de petale ce calea-i ațin. Așa copil... cu ochii lui de pară... ce pare că o ard, o țintuesc de și-s așa departe! Abia la mijlocul aleei e Sorin, și ea pare-că ’l simte, tremură de ne-răbdare, se uită cu ochii măriți de patimă, și totuși tace, căci îl e frică să nu amuțească muzica dragostei nemărturisite. Ce copil pare cînd zîmbetul bucuriei îl flutură pe față! Frumoșii, sfioșii ochi, ce sigur au știut s-o robească! Și... nu-i pare rău!

— Plecași, Zino, fără să mă chemi! Ai auzit cum cîntam? Te-am așteptat atîta timp; văzînd că nu vii, m-am scoborît, am căutat prin odăi și apoi îndrumatu-m-am spre mărul cărunțit. Ce frumoasă ești sub ploaia de petale! Nu-i fi sora florilor, nu ai furat aurul din soare, spre a mi-te ’ncununa?... Așa zicînd, ia un pumn de petale și ’i svîrli ’n față, apoi rîse nebunatic, bucuros c-a speriat-o. Ea se scutură zîmbind.

— Șezi colea lîngă mine să-ți citesc.

Se așează unul lîngă altul. Corina începe-a citi. Glasul ei cu totul schimbat, vibrează de-mpăti-mire, cu nu știu ce blînde modulări cari zgudue pînă-n adînc. Plerduți în lumea aceasta albă, moleșiți de miresmele florilor de măr ce-l împresoară, iubirea ce de-atîta timp le răscolește ’n suflet, îi cutremură. Bietul Sorin a purtat cu el prin baluri, concerte, vizite, iubirea, nețărmurita iubire pentru Corina. N-a îndrăznit să i-o spue, dar azi, cînd tot glăsuește a iubire... vamal putea oare tăcea?

Corina citește... citește înainte... el nu-i înțelege vorbele, ale căror modulări îl zgudue. Nu, nu mai poate... se apropie mai tare de ea, îi lunecă o mînă pe după talie... e-n genunchi... i-a ’nlănțuit tot mijlocul. Se așează cu capul pe genunchii ei, lacom o privește... a uitat tot ce vrea să-i spue... Nu de atîtea ori i-a spus cu gîndul că e ’ntîia și singura-i iubire? Ridică capul, o privește țintă cu ochi ce ard... ea, mută, cu privirea muiată ’n lacimi de fericire, îi spune al sufletului zbucium. Se ațintesc din ce în ce mai tare... inconștient se apropie... Ea ’i înoadă mînele în jur de gît... și cu buzele își sorb viața, glăsuind al vieței în-țeles...

Mărul își scutură petalele ’ncărunțite peste capul celor doi îndrăgostiți, ce la poalele lui au pecetluit c-o sărutare... a vieței deslegare; petalele alberumenii i-au acoperit, ascunzîndu-i de lumea întreagă. Păsări, iarbă, zefirul, eleșteul, în cor cîntă a dragostei învingere.

Timizi, Corina și Sorin se uită unul la altul, le pare c-a fost vis, nu Ei s-au sărutat.

XIV

Trecuse timp de la acea sărutare. Iubirea Cornei creștea zi cu zi. In exterior nimic schimbat, doar numai ochii, ca urmărind un vis interior de-o negrăită frumusețe. Din cînd în cînd un zîmbet îl flutură, luminîndu-i fața de bucurie. Se simte iubită; tot în purtarea lui Sorin, de la cel mai mic gest pînă la cea mai însemnată vorbă, tot îi spune că-i îndumnezeită.

De ce nu l-a întîlnit de mult în cale, din mi-nutul cînd a început a pricepe ce ’i viața?

De ce a întîlnit pe-acel om, mortul ei bărbat, care-a luat-o ca pe-o pradă, plătindu-i cu averea întreagă, dăruită prin testament, faptul că s-a ho-tărît să-i fie nevastă?

Mama ei a silit-o să-l ia; ei, frică+i era de dînsul; nu știu ce, tainic, o depărta, nu știu ce adîncă. intuiție îi spunea că ea nu-i pentru el de cît un animal frumos, stîrnitor de pofte ce isvorăsc ne-potolite, arzătoare. S-a dat bărbatului, căci legea, o îndatora, era obiectul lui. Sufletul ei însă s-a depărtat cu groază, nu s-a cutremurat de iubire. Tot timpul cît a trăit Cernescu, Corina i-a fost credincioasă, credință păstrată și atîția ani după, moarte.

Sufletul și inteligența s-au contopit în dragostea, pentru frumos, pentru artă. A cercetat și priceput tot ce o înconjura, jertfind științei și artei toate minutele vieței. Iubit-a ea pe cine-va? Nu, nimeni nu a cutremurat-o cu privirea sau cu vorba, nimeni nu a urmărit-o ceasuri și zile întregi cu amintirea ființei lui, nimeni n-a născut în ea dorul de a-i avea lîngă dînsa, de-a se perde în ființa lui. A trecut în viață, sguduită numai de emoțiile artei, a științei, de dragul pentru cei cari sufăr, ce-s chinuiți...

S-a crezut o intelectuală cu sufletul sterp... și acum... acum o arde acea sărutare... prevestitoare de nu știu ce lumi tainice, de bucurii!

De cîte ori, de la acea zi, cînd îmbrățișarea lui Sorin a deschis lumi nouă gîndirei ei, se cutremură de amintiri și visează visuri nebune! «E tîrziu». Dorm toți oaspeții el din vilă... e-tîrziu de-tot... pe fereastra deschisă, vin în dormitor, miresme amețitoare de flori de salcîm. Cu părul pe spate, în haină de mătase albastră, Corina se preumblă în lungul și latul odăei, unde tot e albastru, unde se vede în întregime în oglinzile ce redau sculpturala-i frumusețe, făcînd-o de multe ori să se ’nfioare ea de frumusețea ei.

Sorin a fost și mai plin de dragul de ea în astă-seară. Simțea pare-că impalpabile scîntei de iubire arzînd-o, pare-că ochii lui o sorbiau, se sîmția atrasă spre el, tremurînd de bucurie, de extaz. Preumblîndu-se în lungul și latul odăei, Corina gîndește... vorbește-n neștire... fiind sigură că toți dorm, că nimeni nu o aude... căci e tîrziu, tîrziu de tot.

«Sorin... Sorin nu e aici... eu totuși îl văd, îl simt...

«Privirea lui străbate prin toate fibrele ființei mele... dorinți și ferbințeli îmi curg în vine.

«Mă arde privirea lui, mă topesc ca și cum o «nevăzută mînă m-ar ținea-n pară.

«Mă cutremur, zguduită de-o putere necunoscută.

«Ochii se ’ntunecă în orbite. Înțelesul și che-«mările lucrurilor conjurătoare nu le mai pricep.

«Vino... vino, dorul te chiamă, zadarnic e in-«teligența, zadarnic e voința... nepotolitul dor să-l «sting eu nu mai pot... A lui... numai a lui! Pe «cine am de păstrat? Păreri, credinți falșe? Nu «trebue oare omul să meargă unul spre altul, nu «suntem făcuți spre a ne contopi? Și cine ’mi -«ține seamă de nebunele jertfe ale cărnei? Ideile, «principiile mele de «desrobire» nu vor triumfa ele și fără această copilărească jertfă?

«Nu voiu ajunge oare acolo unde vreau, fără «să sufăr? Nici o bucurie în viața mea!.. în «urmă e. întuneric... nici clipa ’n care ființa «ta se stinge-n sărutări ce ard... ori zorii dimi-«neței cînd floarea îmbobocită petale înrumenite «le dă spre desmerdare la al Soarelui aur!.. ni-«mica... doar robia la oarba hotărîre a nemi-«loasei soarte... Înainte... Înainte... cît min-«tea mea cuprinde... nesiguranța și vecinica în-««doială de ori și ce credință!..»

«Taci, carne păcătoasă! Cînd mintea mea se «’nalță spre ale cugetărei nețărmurite întinsuri, «cînd porțile gîndirei larg canaturile-și deschide «dînd firei rafinate mîndria, bucuria adîncilor perceperi... ce cat oare-n lumea dorințelor nebune.. «ce azi te ard... mîne le stingi... apoi s-aprind «din nou! Aici aripile-mi voiu pierde. Acolo... «a minței ascuțire... drum larg își va croi...

«Taci, carne păcătoasă! și... strîngeți-vă do-«ruri! Corina pe un drum are a merge; pe dru-«mul larg al jertfei pentru o idee sfîntă. Înainte «dar... înainte... Corina nu s-a pierde pentr-o «iubire, care azi arde, mîne ’i stinsă!..»

Mută rămîne în mijlocul odăei; pare că vede-triumful ideilor ei, zîmbește femeei viitorului, ce-nu-și va închina viața numai iubireî!..

Din prinsorile ușei, Sorin pășește încet... ispitele ce-i vin de la această femee sunt așa de puternice, că i-a omorît tot respectul. Uită că-i în dormitor, uită sfiala trecută. Cu brațele întinse înaintează spre ea. E tînăr... întăia oară iubește... și de-atîta timp îl arde iubirea...

— Nu puteam dormi. Am eșit să mă pierd în parc... am stat pe banca unde ne-am sărutat. Te-am invocat acolo sub măr! Te-am așteptat să te desprinzi din cercul de stele, să te ’ntrupezi din seninul nopței și ca atunci pe piept să-mi cazi. Dar... n-ai venit... și nimic nu-mi spunea că tu mă chemi în tăcerea nopței.

Mă ’ntorceam spre vilă pe-aceiași cărare pe unde de-atîtea ori ne-am preumblat... cînd zăresc o lumină... Mă apropii... fereastra de la odaia ta e deschisă... Aud un glas, e glasul tău, mă chemi. N-am mai auzit alt! Am venit. Iartă că îndrăznii să pășesc pragul templului ce adăpostește negrăită-ți frumusețe. Te iubesc, Corino. Sufletul meu, curat de ori-ce altă întipărire, e al tău. Te port în ființa mea de-atîta timp,.. te văd în ori-ce fac, în ori-ce gîndesc. Mă cutremur de te-apropii... Mi-e frică să te ating... și jale ’mi-e cînd îți ei zborul spre lumile gîndirei, cînd te văd străină de iubirea mea, uitînd par-că sărutarea de sub măr, uitînd tot, uitînd de mine. Fii tovarășa vieței mele, fii luminătoarea creațiilor mele!.. vino, mînă ’n mînă să intrăm în templul dragostei.

Sunt lumi nouă pe cari le presimt, a căror frumuseți întrezărite mă ispitesc. «Lasă-ți lumea ta de gînduri și te dă cu totul mie!»... vecinic te voiu îndumnezei, vecinic lumina vieței mele din dragul de tine s-a aprinde! Vino, Zînă, vino!..

Frumos și blînd o roagă ochii de pară... și brațele ce s-au încleștat în jur de mijloc îi cutremură ființa cu căldura lor, deschizîndu-i largi porțile iubirei, a Iubirei ce n-a putut pricepe în brațele bărbatului ei.

Nu! nici o părticică din firea ei nu s-a cutremurat de atingerea lui, nimic n-a zguduit-o din ce-i venea de la el. Frumosul vis de dragoste de ce așa tîrziu s-a arătat în cale și de ce-a luat chipul lui Sorin, al lui Sorin așa copil?

E tărziu..,E tîrziu... oglinda din față îi grăește de vrăjita-i frumuseță... dar ochii spre el își pleacă... îl vede la genunchii ei... așa copil... ce folos!

E prea tîrziu...

Își adună toate puterile gîndirei... toate puterile voinței... și sub luciul iubirei, pare că tot viitorul se arată limpede înainte... toate neînlăturatele gelozii și bănueli, toate îndoelile, ce priceperea a tot i-a pus în fire. Cînd tot se schimbă, cînd variația e legea progresului, această iubire vecinică ce-i făgăduește Sorin, va putea oare rămîne neclintită? Să se mărite cu el, e prea tînăr, curînd aspirațiile sufletului lui vor fi altele! Să se dea?

De ce să-și pîngărească sfîntă iubire cu amintiri pătimașe, de ce să roșească față de Sorin, cînd se va însura cu alta? De ce să-i otrăvească viața cu amintirea unei dragoste pătimașe și păcătoase, care l-ar urmări chiar în brațele fecioarei ce-ar alege de tovarășă? E tîrziu, tîrziu... toamna s-apropie... s-apropie toamna vieței!

— Ridică-te, Sorine! închide fereastra, nimeni nu trebue să știe că tu ai fost în odaia mea. Guri rele nu vor crede în curățenia iubirei noastre, toate femeile rele se vor ridica contra mea, hulindu-mă, și nu vreau să-mi plec fruntea la ele! Nu te duce însă, nu-ți întrista sufletul; fiind-că ai venit... e mai bine să vorbim, lămurind tot între noi.

Te iubesc, Sorine, cum n-am iubit pe lume; ești primul om căruia ’i spun aceasta. De cînd te-am văzut, sunt ca reînviată, în toată ființa mea este o armonie cum nici-odată n-a fost. Tot ce-mi vine de la tine, se preface-n lumi de bucurie, de extaz, ce mă fac de multe ori să uit de tot ce mă ‘nconjoară. Dar ești tînăr... ești copil... deosebirea între noi e mare. Cum voiu putea mai tîrziu umple sufletul tău așa ca nici-odată gîndul de la mine să nu se abată spre o alta? Mă voiu îndoi, căci port îndoiala în organismul meu și te voiu bănui, căci bărbatul meu prin purtarea lui ciudată a ’ntipărit bănuiala ’n mine.

Mă voiu chinui de toate chinurile femeei ce tremură pentru iubirea care-o fură timpul, pen-tru dragostea în care își pusese întreaga-i viață... și toate ispitele vieței o abat din drum!

Viața mea și a ta va fi o alternanță de încrederi și bănueli... Cu cît m-ași stăpîni mai mult ca să nu ți le arăt, cu atît te voiu chinui îndoit cu tristeți cari, suindu-se la creer din întreaga fire, nu le voiu putea stăpîni. Viața ta, ce-ași voi s-o țes numai din lumini, mă tem să n-o umbresc!

Și ce să-ți dau eu ție, copil curat, neștiutor de destrăbălările vieței, neatins de micimele ei, cu sufletul plin de încredere și ideal, ție, care nu știi a minți și a te ’ndoi? Ce să-ți dau? Un corp pe care l-a pîngărit cu dorinți animale un bărbat pe care nu l-am iubit, care nu m-a iubit! Un suflet care se ’ndoește de-tot, analizează tot.. un suflet care a simțit ură, groază, desgust pentru cel care o umilea cu dorințele și luxul în care o închidea. Un suflet care pînă la tine a urît tot ce era bărbat, care a avut minute de ură pentru toți fericiții ce-i întîlnea ’n cale. Un creer care vede ’n tot minciună și iluzii, care se ’ndoește de tot, un creer în care argumentele pro și contra se ciocnesc furtunos, și care e așa multiplu?

Nu, copile... iubirea mea ar otrăvi-o îndoiala și analiza. Nu sunt fecioara ce ar purta ’n ființa ei numai întipărirea ta! Iubirea mea te-ar sui pe culmea iluziei... pentru a te afunda apoi prin îndoială în prăpastia descurajărei! Experiența și durerile ce ’mprej urările soartei mi le-au hărăzit, mi-or servi ca cel puțin să abat nenorocul deziluziei din calea ta. Trebue să fii fericit! Cu iubirea mea curată te voiu duce pe acest drum. De nu... te voiu prăvăli, afundîndu-mă! Am eu curaj pentru tine, căci e tîrziu... e prea tîrziu...

Părul de aur acum, povara vieței curînd îl va arginți. Frumusețea de care poate sunt mîndră azi, curînd va fi: «a fost Corina frumoasă» pe cînd tu de-acum înainte mergi spre strălucire!...

E prea tîrziu... e prea tîrziu!

XV

Ori de cîte ori Corina își amintește de-acea noapte cînd destinul ei s-a hotărît... îi pare că visează, în pare că într-însa pe nesimțite s-a întrupat femeea ce ’i închiagă creerul, femeea viitorului. Iubirea ’i pentru Sorin crește zi pe zi, devine o putere ce-i urmărește în toate luptele cu viața, luptele gloriei muzicale. Fără să priceapă, ea ’i înfiltră vederile ei în ale artei... și de cîte ori stau amîndoi în bilioteca Corinei!

Ea scrie... el compune, întărindu-se șî îndo-indu-și puterile de creare prin această împreună colaborare în ale artei. De cîte ori muzica lui Sorin cutremurînd pe Corina, l-a inspirat anume bucată literară... vice-versa, vre-un capitol citit de Corina, l-a tradus în sunete Sorin. Același cărți citite împreună... aceleași vederi și aspirații... aceleași senzații artistice, deschid așa largi orizonte simțirei și gîndirei... că uită de legăturile materiei... de pătimașă lor sărutare.

In această iubire nu-s gelozii, nici bănueli. E scut care ferește pe Sorin de toate otrăvile dragostei depravate, întărindu-i și mărindu-i geniul. Chiar minutele de ’mpătimire pentru Corina, — cînd poate ar sfărma totul, pentru a ajunge pînă la ea — le potolește amintirea ființei supranaturale ce-a fost Corina în seara cînd de bunăvoe, cu adînca-i judecată s-a depărtat de dragostea lumească.

Nu, nu va mai îndrăzni nici-odată să-i siluească voința. E sfîntă Corina... și din ce în ce Sorin o îndumnezeește mai mult, căutînd a se ’nălța pe el tot mai sus, tot mai sus........

Într-una din zile, Anita, Longhinescu venind pe la Corina, curioasă, dorind să știe ceva de dragostea dintre ei, o întrebă.

— Îți aduci aminte, Anita, cînd ți-am spus eu că iubirea la mine va fi creatoare de noi concepții de viață? Da, iubesc pe Sorin, ne iubim, mai puțin acele legături cari îți iau toată libertatea cugetărei, a impresiilor, a acțiunei, aducînd gelozia, îndoiala și de multe ori ura, ca refren al celei mai clocotitoare iubiri.

Nu crede că e doctrina renunțărei, care-o găsesc utopie! Nu, draga mea.., dar am judecat bine că deosebirea de vîrstă dintre mine și Sorin e mare. Am judecat că nu voiu putea stăvili prin contrabalanțare impresiile numeroase ce-un artist primește de la lumea exterioară, din pricina timpului, care pune pecetea trecerei lui peste toate minunile frumuseței. Ori-cît de variate sunt senzațiile primite de la lumea gîndirei, bărbatul e adînc zguduit și de-acele venite de la lumea plastică.

Cele d-întîi senzații ce femeea trimite bărbatului sunt isvorîte de la frumusețe. Cele d-întîi senzații pe care femeea le primește de la bărbat, sunt pornite de la lumea intelectuală și aceasta, chiar pentru femeile mărginite. Cu cît zilele trec, cu atît mă apropii de bătrînețe. Am suferit odată mult... am făcut o sforțare supraomenească... dar acea sforțare m-a înălțat înainte mea și a lui. Mi-am păstrat libertatea inteligenței, comoara mea de idei și simțiri, putința de-a lucra cu fapta și vorba la „desrobirea femeei”. De-acum înainte, viața mea e despărțită în două părți drepte: una științei, omenirei, acțiunei; a doua idealei și curatei mele dragoste, făcînd din această iubire o putere, în loc să fie disrugătoare a puterilor mele.

— După cum spui tu, Corino, însemnează că noi nu trebue să iubim, căci iubire ne amorțește toate celelalte puteri și interese. Nu ne faci oare discipolele lui Tolstoi și Ibsen?

— Cum să vă fac discipolele lor, cînd eu sin-gură nu sunt! Trăiască dragostea! dar nu între Sorin și mine... înțegi ce vreau să spun? Da, draga mea, de luam pe Sorin, trebuia să tremur și să plîng pentru-o sbîrcitură cît de mică sau pentr-un fir de păr alb, ori pentru-o privire de admirație a lui Sorin către o alta, ori pentru-o întârziere. Să-l fac să clădească minciună peste minciună, și eu îndoială... și la urmă ce-ar fi fost?

Cine știe de nu se ivea dorul de-a sfărma o legătură... ce la început ne părea un paradis; de fericire. Nu crede că nu mă doare de multe-ori această jertfă voită! Am nopți de zbucium... dar mă gîndesc bine, îmi trec toate pe d-înainte-și văd că așa trebuia să fie. Trec durerile ca și-bucuriile, mă gîndesc... va trece și asta!

— Dar, vezi în fie-care zi pe Sorin, lucrezi cu el, sunteți aproape nedespărțiți; cum se face că îți poți stăpîni părerile de rău și pornirile de-dragoste?

— Sorin a ajuns ceva inerent firei mele, îmi place să-l amestec în toate acțiunile vieței, e un isvor de continuă inspirație. Nu cred că m-ași lipsi de presența lui, dar iubirea noastră va ră-mîne ideală și platonică!

In salonul unde Anita și Corina vorbeau, de-odată intră Denuța Ștefănescu cu bărbatul ei, Gavrilescu, Daniilescu și Sorin.

— Ascultă, Zînă, zice Gavrilescu, ne-am hătărît să te luăm cu asalt.. stăi, nu pregăti vre-o răutate!

Nu te lăsăm să te duci in altă parte la băi, de cît... ghici?... unde mergem cu toții.,. la Mehadia. Ce zici?

— Sănătoasă ’s tun, deci unde merg prietenii, merg și eu, cu o condiție: nu mai mă ispitește viața de otel, m-am desgustat. Să luăm o vilă mai mare pentru toți și facem bucătăria în casă.

Așa suntem liberi de-a petrece cum voim și de-a nu mai fi în etichetă la masă. Eu iau servitorii ce sunt deja deprinși cu obiceiurile noastre ale tuturora.

...Știi ce, Gavrilescu? Mai bine te du cu Sorin și Daniilescu, alegeți o vilă și dați arvuna.

— Ei, bravo, zic toți într-un glas, va reîncepe frumoasa viață ce-am dus aici la vilă.

— Cum ne întinerise tinerețea naturei, zice Daniilescu!

La această vorbă Sorin și Corina se cutremură privindu-se instinctiv.., l-au cuprins amintirile... nimeni, afară de Anita, nu le-a priceput fugitiva, dar zguduitoarea emoție!

— Hotărît, plecăm mîne să închiriem o vilă. Acum să propun o cavalcadă la deal... pe urmă vă invit eu la masă la Zina, ba mai mult, mă duc să spun bucătarului ce lucruri bune să ne facă. Dai voe, Zînă? zice Gavrilescu.

— Du-te, du-te, numai că de nu ne-a plăcea la toți masa, să vezi ce pați.

XVI

Afară era cald și Corina plecase singură pe «Drumu leneșilor»; voia să se ducă să citească ’n pădure. Privind în jurul, se miră cînd zărește răsturnată pe-o bancă pe frumoasa Perdita Chirițescu, singură, copleșită de gînduri, avînd pe chip întipărirea tristeței. O cunoscuse întîmplător, fiind mama Aurorei, fetița pe care Corina o iubea ca și cum ar fi fost a ei. De nenumărate ori Perdita cătase prilej de-a vorbi cu Corina, o ur-mărea chiar cu stăruință.

La început Corina a bănuit că Perdita își pusese ochii pe Sorin. Lumea spunea că cel cari cădeau subjugați farmecului acestei femei, își perdeau cinste, nume, geniu, avere. Zadarnic îi fusese frică Corinei, căci Sorin — ferindu-se instinctiv de depravare — nu se depărta de ea. O intuiție vagă spunea Corinei, că această femee va juca sau a jucat un rol tainic în viața ei.

De și-i era frică de ea, totuși căta să lămurească necunoscutul ce-o urmărea. Împinsă de acest sentiment, uită că a venit să citească ’n liniște.... Merge de se așează pe bancă lîngă Perdita. In frumoasa-i rochie de dantelă de Bruxelles, pusă pe mătasă portocalie, cu o pălărie mare căptușită cu portocaliu, talia ’i mijlocie răsărea din albul aurit cu o vraje de voluptate rară.

De la piciorul mic cambrat, pînă la ovalul grec de-un brun mat, aproape aurit, luminat de ochi negri, catifelați și aprinși, fruntea joasă împodobită de-un păr negrualbăstriu, tot era de-o frumuseță desăvîrșită, ce țintuia ochii, ce aprindea ispitele.

Cuprinsă de emoții estetice înaintea minunatei întrupări plastice, Corina nu-și putea lua ochii de la ea. Apropiindu-se mai bine, văz șiruind lacrimi pe frumoșii obraji. Cu instinctiva-i bunătate, fără să judece deosebirea dintre ea și această renumită femee ușoară, bănuind-o chinuită de durere, îi zise:

— De ce plîngi, doamnă? Chipul acesta așa frumos, nu-i pentru lacrimii. Ce durere te roade? Potolește-o! Ce duioasă, ce alinătoare de chinuri e vocea Corinei, cum sgudue îndrumînd spre încredere!

— Vorbele d-tale pătrund adînc în suflet. Nu-ți e rușine a sta de vorbă cu femeea perdută care nu are nici un scrupul. Bănui o durere ’n ea și sufletul cel mare se pleacă spre rana deschisă s-o lecuiască. Pentru prima dată de zece ani aud un glas așa blînd, întrebîndu-mă ce am... și sufletul care ascunde de-atîta timp, tăinuind sub masca depravărei, a mincîunei, a obrăzniciei, o durere... sufletul acela nu va mai simți azi, va spune tot! Îți va fi scîrbă de mine... dar mă voiu ușura, nu voiu mai suferi atît. Însă, nu pot să-ți povestesc aicea în pădure, e trist și rușinos ce vei auzi.. Vila mea e ’n apropiere. Voești să faci binele, să ușurezi o conștiință?... Vino atunci, te rog, la mine... Un ce inconștient mînă pe Corina să asculte durerea acestei femei. Cine știe, poate o va mîntui, poate o va smulge rușine!... dîndu-i sfat și prilej de-a se îndruma pe-o altă cale.

In curtea vilei, fetița tristă se joacă singură cu. cercul. Cînd vede pe Corina, sare să-i spună bună-ziua, cuprinzînd-o de gît.

Corina privind-o și sărutînd-o, nu știu ce asemănare vede-n ea, se cutremură o secundă. Aurora aleargă apoi și la Perdita s-o sărute.

— Fugi de-aici! mă plictisești, nu te pot suferi!

Pune fetița ochii în jos și pleacă lăcrămînd.

— Ascultă, Auroro! ori-ce domn ar veni, tu să spui că nu s acasă, să nu lași pe nimeni să intre.

— Tot așa cum spun cînd ești cu nenea Mi-tică, ori?...

— Taci! taci odată!

Corina rămîne ca trăsnită, dar a făgăduit Perditei s-o asculte.

— Iată-ne ajunse, doamnă, scoate-ți pălăria. Povestea vieței mele e lungă, trebue să al răbdare.

Cu un-sprezece ani în urmă, în apropiere de orașul B... în Moldova, trăia la o moșie ’ntinsă un tată cu copila lui, unica copilă cel rămăsese după moartea nevestei, pe care o îndumnezeise, fiind cea mai cinstită, frumoasă și înțeleaptă femee. Acea copilă eram eu; numele meu nu acesta ce-l port acum... Fiind al unei vechi și nobile familii, nu-l port, nu am drept să-l port. Sărmanul meu tată a stat cu mine ’n streinătate pînă ce ’mi-am isprăvit studiile. De doi ani ne întorsesem în țară; tata, privindu-mă, își uită des-nădejdea.

De cîte ori, cu capul așezat pe genunchii lui mă desmerda jucîndu-se-n părul meu, și spunîn-du-mi cît va fi de fericit, cînd mă va vedea-măritată lîngă el, la moșie sau în streinătate, unde voiu voi eu, numai să fiu fericită, fericită. Eu e-ram stăpîna, eu conduceam totul. Tata, îmbătrînit de la moartea mamei, îmi făcea toate voile, adu-cîndu-mi daruri prințiare, ascultîndu-mi toate capriciile, fiind aproape sclavul meu. Luam din bibliotecă ori-ce cărți pofteam, obicinuit alegeam numai romane. După citirea fie-cărui roman, îmi închipuiam că eu sunt eroina, nevăzînd totul de-cît prin prizma iubirei.

Așteptam și eu pe un «El», care să-mi farmece ființa, și robit de dragostea lui, să țesem împreună rostul vieței. De cîte ori în nopțile frumoase, cînd stăm cu tata în parc... privirile-mi erau per-dute-n zare, așteptînd din umbre și lumini frumosul prinț al dragostei chipul să-și răsară. Eram de optsprezece ani atunci; era-n luna Maiu, ziua se îngîna cu noaptea, tot aerul era întămîiat de salcîmi și trandafiri. Nu știu ce pace, ce dor, ce frumuseți se despindeau din întreaga natură... fiori de nerăbdare mă cuprinsese, așteptam de atîta timp pe «prințul dragostei», sufletu-mi era -doritor de-un nu știu ce netălmăcit!

Cît mă iubea sărmanul tata! De ce-mi era totuși sufletul gol? Cum gîndeam privind în deșert, de odată frunzele se mișcă... se aude mergînd și înainte-mi răsare un chip mîndru, cum nu mai văzusem. Tresar cutremurată, și plină de-o copilărească bucurie îmi zic: «El e, așteptatul a venit, viața lui de-a mea s-o lege». Se recomandă Constantin Cernescu, fiul lui Iordache Cernescu, care avea moșiile.... de lîngă Iași.

Corina tresare la acest nume, pare că ceva i-a întristat sufletul, luminîndu-i necunoscutul ce in-conștientă alerga să deslege; totuși nu spune nimic Perditei, care cu ochii perduți... urmărea reala întrupare a povestei ce se numea viața ei... Tăcuse cîte-va minute și acuma urma:

— Tata se sculă iute, spunîndu-i: «Tatăl d-tale a fost colegul meu de clasă la Berlin. Eram buni, nedespărțiți prieteni; vremea însă depărtîndu-ne, scrisorile s-au rărit și sunt treizeci de ani de cînd nu mai știu nimic de el. A murit bietul iordache ori mai trăește? Se însurase. Eu tîrziu după el, m-am însurat.

— Tocmai eu sunt unicul lui fiu... doream să-mi îmbogățesc hergelia, și cum mi s-a spus că la d-ta se găsesc «pur-sang-Orloff» am venit să cumpăr, neștiind că ai fost prieten cu tatăl meu, fericit însă........Zicînd așa-și ridică ochii spre mine; ochii lui albaștri, cînd mă adînciră, îmi părură cerul, comoara vieței, a luminei.

In loc să șează o zi.. șezu o lună, duoă, trei. Tata încep să-l iubească ca pe copilul lui. Eu îl iubeam nebună, cu toată puterea și curățenia primei iubiri, ne știind ce mă așteaptă, neștiind primejdiile prin cari treceam și cari erau să-mi înfiereze întreaga viață.

Era frumos... frumos... avea ceva din farmecul, șarpelui. Cînd mă ațintea cu ochii lui albaștri-um-briți, toată voința, tot gîndul... tot amorțea-n mine. Il priveam în extaz, mă îmbătăm de chipul, de ființa lui întreagă... ultătoare de tot... neștiutoare de nimic. Cînd îmi zicea pe nume, vocea lui mă cutremura așa adînc... toată ființa mea se topea de dragoste. Îndată ce tata se culca și el îmi șoptea să vin în grădină... nu aveam curajul să zic nu. Sărutările, desmierdările lui, erau universul meu și mințeam pe bietul tata, căci așa mă învăța el. Cine știe de nu m-ar fi dus și la crimă, de-ar fi voit!

Într-o seară, cînd ne-am despărțit în parc, mai beți de dragoste ca ori-cînd, s-a furișat în odaia mea, ascunzîndu-se să nu-l văd... și m-a cuprins în brațe, și m-a dogorit în sărutări... spunîndu-mi că fericirea e-n iubire, că femeea care iubește-n adevăr, se-ncrede bărbatului iubit, n-are de ce se teme de el... trebue să fie a lui. Și m-a luat ca pe un copil, fără împotrivire... fericită poate de fericirea lui.

Tata nu știa nimic... Noi în fie-care seară ne întîlneam în feciorelnicul meu dormitor. Așa au urmat două luni. Cine era mai fericită ca mine? Viața avea înțeles... iubiam, eram iubită, și-n cu-rînd, după cum spunea el, aveam să ne căsătorim. Nu se putea despărți de mine ca să plece, să îndrumeze tot la moșii, și apoi să vie a mă cere ’n căsătorie. De aceea, îmi zicea să nu spun nimic tatei, ca să-i fac neașteptată bucurie!

Era ultima seară de ’ntîlnire... A doua zi trebuia să plece. Atunci într-un avînt de nebună și nepriceputa fericire... îi spun că port în mine rodul dragostei... Cum i se încreți fruntea... și cum mă săgetă privirea-i ca de oțel! M-au cuprins răceli în tot corpul și toată bucuria mi-a dispărut!

M a strîns apoi în brațe... m-a cutremurat din nou cu desmierdările... dar un ce mă urmărea stnngmdu-mi sufletul... Totuși, pare că nu pe el îmi era ciudă, ci... pe rodul ce se întrupase fără voia lui.

A doua zi plecă. Despărțirea noastră fu tristă. Eu vedeam tot negru în jurul meu.. și plîngeam desnădăjduită, afundîndu-mi capul în pernă, muș-cînd-o ca să nu-mi audă nimeni țipetele desnădejdei. Mă asigură că-mi va scrie, că va veni și că-mi va da adresa în cea d-întăi scrisoare.

Eu nu mă gîndeam la alta de cît că pleacă. De și credeam vorbelor lui, îmi părea însă că nu am să-l mai văd. Sărmanul tata... atunci a priceput că iubeam pe Cernescu; totuși, nu mi-a spus nimic, aștepta se vede să-i spun eu.

Lună după lună a urmat, ochii mi se bolteau de rușini și suferinți... și trupul de rod, care creștea fără voia mea. Tata nu îndrăznea să mă întrebe, cum eu nu îndrăsneam să-i spun. Scrisori de la Cernescu nu veneau, nu știam unde să-i scriu, ci numai că e la Iași. Plăteam scump iubirea mea și totuși încă-l iubeam, închipuindu-mi de multe ori că poate murise, ori cine știe ce i se întîmplase.

In fine, într-o zi ne mai putînd ascunde tatei starea mea..- îi spun totul. Tata mă ascultă, nu spune nimic, nu mă blestemă, ci numai șirag-șirag îi cad lacrimele pe obrajii uscați, pe barba albă... Aștept o vorbă de la el, nimic; pun mîna pe mîna lui, o simt rece, privirea înmărmurită; mă speriu... chem!

Vine doctorul... Tata murise de anevrism.

Eu, eu îl omorîsem...

Am rămas singură, singură, fără nici o rudă, fără nimeni alt de cît niște slugi credincioase, mai cu seamă bătrîna care-mi fusese doică.

N-a trecut mult și am născut. Îndată ce mă însănătoșaiu după naștere, am plecat la Iași să caut pe Cernescu, sigură că i s-a întîmplat ceva.

Da, da, îmi aduc bine aminte cîtă ură, cîtă rușine, cît dor de răzbunare mi s-a aprins în suflet, cînd unii și alții mi-au spus că Cernescu e însurat și încă de cîțîva ani, cu cea mai frumoasă femee din Iași.

M-am întors acasă cu o ură de sălbatic în suflet. Într-o zi, cînd eram singură cu Aurora, am căutat s-o strîng de gît, să-năduș în mîni fructul și stigmatul rușinei și ușurinței mele... căci seamănă cu el pic cu pic.

La țipetele fetei a sărit bătrîna mea doică, care n-a văzut nimic, dar care de sigur a priceput ura de fiară sălbatică ce aveam contra nenorocitei Aurore.

Văzînd că nu pot s-o omor, am lăsat-o singură, la țară și am plecat în streinătate.

Mi-am schimbat numele, am dus un lux nebun, am cătat să-mi măresc frumusețea și farmecele... Am avut lorzi și prinți, copii și oameni bătrîni; la toți m-am dat fără scrupule, fără rușine, dar fără iubire...

Treceam de la unul la altul, jucîndu-mă să aprind poftele... să fac pe neînvinsa... ori decla-rindu-i iubire... călcînd cu o siguranță rară puterea poftelor aprinse, și apoi de-odată isbucneam în rîs sălbatic... îl priveam ironic... și eșeam din odae, lăsîndu-l ca trăsnit... pentru a mă pregăti de luptă cu un altul care trebuia să vie. Ori mă dădeam cu o putere de patimă prefăcută, de care singură mă miram, care-i urmărea zile și nopți întregi, mînîndu-i din nou spre mine, nu pentru că mă iubeau; ci pentru că devenisem maestră în arta de-a le aprinde poftele și mă doreau, gata a-și jertfi nume, cinste, familie, doar s-ar mai a-propia de mine.

Calculam însă că iubirea lor, acum după ce o gustase, va trăi atît cît mă voiu refuza... Pe urmă îmi vor scăpa din mîni... și eu nu voiam de cît să-i văd înfierați, nenorociți, înoroîați ca și mine. In ei mă răzbunam pe el!

In șampanie, lumini orbitoare, cîntece ușoare și nopți de femee perdută, cătam să ’nec amintirea că ucisesem pe tata, amintirea încercărei de pruncucidă, amintirea că din cauza lui nu mai aveam dreptul a întemeia o familie, a ’mi purta adevăratul nume, a fi cinstită. De nimic nu-mi era dor ca de cinste și de tata...

Nopți întregi, după ce eșiam din cele mai sgomotoase plăceri, cînd cei mai aleși oameni îmi dăduse inima lor, plîngeam nebună în tăcerea nopței, neputînd amuți dorul de răzbunare, ura ce-mi clocotea în vine, uscîndu-mi de multe ori lacrimele. După cît-va timp, auzind că a murit Cernescu, m-am întors în țară, mai desnădăjduită și mai depravată ca ori-cînd.

Pe Aurora o uram mai mult ca ori-cine, din cauza nenorocitei asemănări cu tatăl ei. Nu m-am îngrijit de loc de ea, o predestinam depravărei cu o bucurie rară. Pare-că mă răzbunam îndoit pe Cernescu, nenorocind copilul ce-i semăna. Am sărăcit pe cei mai bogați, nu pentru a ’mi face lux mie, aveam scîrbă de banul luat de la ei, nu l-ași fi întrebuințat pentru mine, dar îl împărțeam pe la săraci; am nenorocit pe cei mai inteligenți, unii s-au împușcat, alții s-au idioțit!

Singura ființă de care m-am alipit, de care ași fi voit să fiu iubită, de cînd a murit tata, ai fost d-ta, doamnă, de și ai tot familia de Cernescu. Mi-ai părut așa nobilă, așa bună... toți vorbesc de renumele d-tale literar și de mila cu care-ți pleci urechia la durerile tuturora. Cînd te-am văzut, mi-am uitat remușcările și ași fi voit să fiu cinstită, pentru a avea dreptul la prietenia d-tale.

— De ce, cînd ai auzit că Cernescu e-nsurat, nu ai cătat să te apropii de el, să te faci iubită? Poate te lua! Nu ai fi îngrămădit atîtea uri și atîtea necinsti pe sufletul d-tale. Fetița era o le-gătură puternică, ai fi ajuns fericită. Nu adunai atîtea blesteme și atîtea remușcări.

— Știindu-l însurat, calculam iubirea ce nevasta lui trebuia să simțească pentru el, după iubirea ce, de multe ori, în mijlocul depravărei și a urei celei mai grozave, mă cutremura încă pentru el. Mi se spunea că nevasta lui e de-o orbitoare frumusețe, că o luase fată săracă; deci, trebuia s-o iubească, și de s-ar fi întors spre mine, vecinic l-ași fi bănuit. Zadarnic era, simțeam bine, fericită nu mai puteam fi. Am ales cu voe liberă din calcul de răzbunare, drumul depravărei... Și acum, acum mi-i sîngele otrăvit. Nu mai pot iubi pe nimeni, urăsc tot ce e bărbat și pe toți cei fericiți, dar mai mult ca ori-ce pe Aurora.

Nu am de cît un dor, s-o văd depravată ca și mine. Seamănă cu el: să fie nenorocită, ca să mor răzbunată. Azi sunt nouă ani de cînd a murit tata!

Ți-e silă de mine, doamnă! dar nu știi ce va să zică a fi disprețuită de singurul om ce-ai iubit.

Mi-a pîngărit visul și dorul de fecioară,., și azi, azi urăsc cu aceiași patimă cu care am iubit atunci... După ce isprăvi de vorbit, își turnă un pahar de șampanie... întinse și Corinei, dar aceasta refuză.

— In șampanie înec rușinea și remușcările!

Corina nu se mai gîndea să scape pe Perdita, îi era milă... dar simțea că numai timpul ar pu-tea-o abate din drumul depravărei. Avea voința necinstei prea înrădăcinată. Corina dorea însă să scape pe Aurora, fata bărbatului ei, fata căreia, se cuvenea de drept averea ce moștenea ea acum. Totuși, nu spuse Perditei că ea e femeea lui Cernescu, căta numai să profite de acest minut de remușcare pentru a-i smulge pe Aurora, cea pre-destinată necinstei.

— Perdita, ai zis că de zece ani numai de mine ai dorit să fii iubită, numai către mine ți-ai ușurat sufletul... dacă voești să ai prietenia mea.... ascultă! Dă-mi pe Aurora, o înfiez, ea îmi va da iluzia unei familii, îmi va umple golul casei. Îmi vei face un mare bine... dîndu-mi iluzia că sunt mamă!... Spune, Perdita, voești?

— Dar răzbunarea mea, dar dreptul de-a mă duce la mormîntul lui Cemescu să-i spun că mi-am ajuns scopul, nenorocind pe fata ce-i seamănă? Nu, nu pot!... Se ’ntoarse într-o parte, zguduin-du-i-se corpul de sughițurile plînsului.

Ași fi putut fi mamă și femee fericită! Ce mi-a lipsit mie? Am crezut aevea iubirea din romane, am crezut în vorbele unui bărbat, care m-a luat, ca pe-o pradă, mi-am închis toată simțirea și inteligența în cercul iubirei și azi, azi ce am? Rușinea, rușinea!

...Ia-ți pe Aurora... cel puțin tu să mă iubești, cel puțin mila ta să mă mîngîe... Dar nu te de-părta apoi de mine. Răspunde, cînd îți voiu scrie scrisorile tale vor fi unica-mi mîngîere. De Aurora însă să nu-mi pomenești nici -odată... să creadă și ea că am murit. Nu va plînge; de sigur mă urăște, căci e fata lui.

Mîne plec din Mehadia, mă duc mai departe, mai departe... doar voiu putea uita! Unde stai, la villa Goth? Voiu veni mine înainte de a pleca, pentru a-ți aduce pe Aurora.

— Te aștept și ’ți doresc liniște, uitare.

Incetîncet Corina merge spre villa Goth, unde prietenii o așteaptă, curioși, de sigur, că ea a lipsit de la frumoasa cofetărie de pe malul Cernei, mai ales că făgăduise să se întoarcă pînă la cinci ore. A trebuit ca după atîția ani — și tocmai la Mehadia, unde venise cu atîta bucurie — să afle enigma și necinstea din viața bărbatului ei. A trebuit ca singură să caute a veni înaintea Perditei... Viața îi mai smulgea încă o iluzie!

XVI

La întrebările prietenilor ei că de ce-a luat să crească pe copila Perditei Chirițescu, Corina răspundea că i-a fost milă de copilă, de starea ’n care era lăsată și nădăjduește că va face din ea o femee model, care-și va înțelege menirea. Cu prilejul acesta îndeplinește o faptă bună, iar casa îi va părea mai puțin goală. Aurora Chirițescu devenise deci Aurora Cernescu. Corinei îi zicea mamă.

Nu a voit s-o dea la școală. Trebuia o necontenită supraveghere, pentru ca din copila aceasta, cu exemple și moșteniri așa rele, să poată face ceva bun.

Vecinic te loveai de-un obiceiu urît, de îndărătnicie, de răutate. Cel întîi lucru ce Corina a cătat să-i insufle, a fost dragostea pentru ea, cu credința că «mama Corina» nu are să-i ierte îndărătniciile, nici răutățile. Încet, pe nesimțite, i-a dat prilejul de-a judeca singură că cutare lucru nu e bine să-l facă, căutînd să se stăpînească.

Cu cîtă bucurie și adevărată dragoste o privea cînd, într-un avînt de adevărată sinceritate copilărească, venea să-i spue că uîte! a voit să facă cutare lucru, dar știind că e rău, că «mama Corina» are să se supere, nu l-a făcut. Fericirea ei cea mai mare era cînd «mama Corina» o lăuda îmbrățișînd-o.

...După câți-va ani, Aurora nu mai era cea din trecut, judeca cu o inteligență extraordinară, stă-pînindu-se prin judecată de ori-ce pornire rea. Corina și cu cîțiva profesori îi îmbogățeau spiritul cu diferite cunoștinți, formîndu-i un capital pe care ea să-l mănuîască mai tîrziu ca femee și mamă. Așa că Aurora avea acum cunoștinți largi din toate științele, pricepînd legătura care există între toate foloasele pe cari le poți trage din ele, putînd să urmărească progresul omenirei și perfecția la care se poate ajunge.

In fie-care zi, după ce Aurora, împreună cu Corina, își făceau baia și exercițiile gimnastice, discutau, citeau, ori Aurora povestea ce-a înțeles din ce citise sau i se povestise. Nu-i era învoit să memoriseze bucherește, îndopîndu-și spiritul cu atîtea lucruri nefolositoare, pe cari trebue să le-nvețe în școală, fiind-că sunt în program, și de!... trebue să treci examenele. Viața ei era foarte activă și foarta variată.

Știință, artă, menaj, lucru, preumblare, nimic nu-i lipsea; toate însă echilibrate așa de bine că nu simțea oboseală și înfățișate așa, că toate ’l excitau curiozitatea, atrăgînd-o.

Exemplele bune, maniera frumoasă și faptele bune ce-o silea Corina să facă indirect, fără ca Aurora să priceapă că e voința Corinei la mijloc — îi schimbase cu totul pornirile rele și răutăcioase. Chipul, care avea toate trăsurile tatălui, cu părul negru al mamei, o brună cu ochi albaștri și tenul delicat de blondă, devenea din ce în ce mai frumos; iar corpul, mulțumită gimnasticei și băilor, păstra cele mai minunate proporții. Menită să aibă o avere frumoasă, i se cultivase totuși dragul pentru simplicitate, neavînd nici unul din acele fumuri și capricii de fată bogată, care disprețuește pe cele mai sărace, crezînd că banul îi învoește toate lipsurile inteligenței, culturei și manierei.

Simplă, modestă, făcînd bucătărie tot cu același drag cu care picta sau discuta știință, vorbind tot așa de delicat cu slugile ca și cu boerii, respectînd pe toată lumea fără deosebire de clase, făcea bucuria Corinei și a tuturor cari o cunoșteau. Corina o ferise de toate contactele rele, de întrevorbiri cu înțelesuri nesocotite și de-ori ce roman.

Romanele i le păstrase pentru mai tîrziu, și atunci trebuia să le judece cu Corina, pentru a nu și face cine știe ce ideal de iubire. Trebuia să judece viața așa cum era, păstrîndu-și totuși acea nevinovăție pe care n-o perzi cînd vezi viața prin adevărata ei prizmă.

Îndatoririle de femee, viața socială și viața sentimentală, formau un curs aparte, care avea să-l facă cu Corina după ieșirea el în lume ca domnișoară.

Aurora nu mergea la vizite, nici la baluri, nici la petreceri: balurile și vizitele ar fi abătut-o din drumul seriosităței, dîndu-i idei ce era prea tînără ca să le poată analiza.

Biata Corină își înădușise-n suflet toată ura contra lui Cernescu. Cu cît judeca mai bine că interesul ce dăduse întregei vieți o scăpase de ruina morală, ținînd-o dreaptă pe drumul cinstei, cu atît căuta să desvolte și mai mult în Aurora dragul pentru știință, tot frumosul și binele din univers, știind că numai așa va cumpăni pornirea către iubire și nădăjduind echilibrul vieței numai de la această contrabalanțare.

Iubea pe Aurora ca și cum ar fi fost copila ei proprie. In adevăr era opera inteligenței ei, această fată, minune de modestie, știință și activitate, cu acel «piment» al naivităței care te făcea de multe ori să uiți că puteai discuta to-tul cu ea.

Dragostea Corinei pentru Sorin crecuse și ea, trecînd în inconștientul ei, devenind aproape organică. Nu putea trăi fără Sorin, cum el nu putea trăi fără ea, formînd toți trei o curioasă familie, care impunea unora respect și altora le ațîta pofta de critică. Faima numelui lui Sorin trecuse frontierele. Geniul lui se desvolta armonios și sigur, sprijinit de iubirea ce el avea pentru Corina, iubire care-l abătuse din drumul depravărei, fă-cîndu-l să nu semene cu tinerii storși de tinerețe credință și cinste.

Toată viața lui era concentrată în artă și ’n ideală-i dragoste pentru Corina. De și era muzicant, totuși discuta ori-ce știință, ori-ce artă, cu o rară pricepere, știind legătura, ritmulunitar ce există la baza tuturor artelor și cunoștințelor.

Frumusețea Corinei, cu toate valurile prin cari trecuse, își păstra farmecul tinereței, numai că se întipărise de mai multă tristețe și bunătate. Mergea spre desrobire, desrobirea de greșită concepție a vieței, realizînd aproape inconștient tipul femeei desrobite.

XVIII

— Cum trec anii, Anită! nu-i așa că cu anevoe îți poți închipui că au trecut unsprezece ani de cînd am cunoscut pe Sorin și că sunt zece ani, de cînd am înfiiat pe Aurora? Mîne-poimîne trebue s-o scot în lume, trebue ca de azi înainte s-o pun în ciocnire cu lumea și viața, pregătind-o îndatoririlor de femee și mamă. Are de luptat cu viața și trebue să-i dau armele necesare, pentru a învinge și a se învinge.

— Mă uit la tine, Corină, și nu-mi vine a crede că ești mai bătrînă cu unsprezece ani. Cînd mă gîndesc că nu ai voit să te mărițî cu Sorin și că ai luptat din răsputeri pentru a rămînea «iubita lui ideală», și mai mult încă: ai luat să crești pe Aurora — fata lui Cernescu — mă minunez, mă umplu de admirație pentru tine.

Spune drept, Corină, ai suferit mult? S-au n-ai iubit pe Sorin, așa că jertfă n-a existat?

Se duce Corina la oglindă, își desface părul ce-i cade ’n valuri, desface o șuviță, o arată Anitei, pe cînd lacrimi mari i se rostogolesc pe față.

— In prima zi cînd am dat peste această șuviță albă, am judecat și măsurat mai bine hotărîrea ce luasem de a nu fi femeea lui Sorin, femeea unul om cu cinsprezece ani mai tînăr ca mine. Ar fi fost să fiu vecinic întovărășită de rijă și umilire. Ne-am iubit, ne-am priceput adînc, am fost tovarăși neclintiți în calea artei și a științei; sprijinindu-ne unul pe altul cu o siguranță care nu știu de-ar fi existat, de eram femeea ori iubita... lui.

Senzațiile, venite de la lumea acestei iubiri ideale, au fost mai puternice, cred, de cît dacă adăogam și senzațiile organice. Poate că a fost greu la început, acum însă atmosfera în care mă mișc îmi pare așa de naturală, că nu ași putea concepe o alta.

Ori de cîte ori am simțit că iubirea are să mă ndoae sub puterea ei, că are să-mi slăbească orțele de luptă, am schimbat felul activităței. Am început: fie să mă împătimesc îndoit pentru inteligența Aurorei, fie să mă ocup de soarta țărancelor de pe moșiile mele, fie să citesc și să scriu îndoit, și mai mult de cît ori-ce, să-mi analizez ori-ce gest, ori-ce gîndire, ori-ce dorință! Am combătut cu o putere de judecată și voință de care mă speriu azi — toate pornirile de dragoste; am contrabalanțat dragostea pentru Sorin cu dragostea pentru toată viața și omenirea din jurul meu. Activitatea neîntreruptă ce-am desfășurat, voința și adînca pricepere a firei mele, m-au mîntuit de-o durere mai mult și... de-o rușine! Tipul ce-am realizat azi e unic poate, e tipul visat. De azi înainte nu mai am de ce mă teme, iubi-rea lui Sorin pentru mine rămînînd curată, va fi neclintită.

Din parte-mi cred că mîne chiar, de s-ar însura, îl voiu iubi în femeea și copiii lui. Dar toate aceste trude, aceste uriașe lupte cu tine însăți lasă urme adînci... urma este această șuviță de păr alb, care are și alte surori... Iar răsplata.., este mîndria ce am de a mă fi învins prin inteligență și voință. M-am ridicat de-asupra păcatelor vieței, dovedindu-mi mie însumi că femeea poate să nu fie sclava dragostei, putînd să echilibreze această rutinată tendință cu toate ispitele ce-i vin de la întreaga viață. Am realizat un tip, tip ce voesc a face și pe Aurora să-l realizeze, tip ce prin povețe și prin exemple nădăjduiesc că va fi adus la îndeplinire de toate femeile.

— Înțeleg că situația dintre tine și Sorin nu putea fi rezolvată alt-fel de inteligența și independența ta. Dar, crede-mă, eu n-ași fi luat să cresc pe fata bărbatului meu, ași fi urît-o și cine știe dacă nu căutam să-i fac rău. Purtarea ta îmi pare nenaturală!

— De ce, Anită? Oare Aurora-i răspunzătoare de fapta urîta a tatălui ei? Cu voința ei m-a înșelat bărbatul meu? De-ar fi fost voința ei, cine știe de nu mă alegea pe mine de mamă și nu pe Perdita, care-a cătat s-o omoare? Averea ce am azi, i se cuvine de drept. Oare nu am făcut eu un act de dreptate înfiind-o și îndepărtînd prin îngrijirea mea tot răul făcut de tatăl ei? Nu era păcat ca această fată, cu așa minunate calități fizice și intelectuale, să devie o pradă în mîna societăței și mai ales a bărbaților, cari ar fi profitat de frumusețea ei, hulind-o apoi? Ce era de vină această copilă, dacă devenea o depravată, cînd nimeni nu i-ar fi cultivat sufletul și inteligența, ca să aibă cu ce lupta?

Dacă lupta e grea pentru cei ce pricep viața, dar încă pentru cei cari, orbi, se avîntă ’n ea! Oare nu m-ar fi mustrat vecinic conștiința cînd ași fi auzit că Aurora e rea, că mi-a stat prin putință s-o fac bună, dar din pizmă și ură contra tatălui ei nu am făcut-o? Cu sufletul ce mi-l pricep, îți spun, Anită, că ași fi suferit îndoit. Azi sunt fericită, am bucuria de-a-mi fi învins ura și de a fi făcut din Aurora o fată bună, activă, înțeleaptă și modestă, care acum e mîna mea dreaptă.

— Dar Perdita îți mai scrie? E tot în Italia?

— Sunt trei zile de cînd am primit o scrisoare de la Perdita. A părăsit Italia și calea destrăbălărei. Îmi spune că scrisorile mele și viața ce duc eu, au hotărît-o să aibă groază de ea și să schimbe viața ce ducea pînă acum. Tot răul ce-a făcut, ar voi să-l copleșească cu bine. După sfatul și îndrumările mele, a început sa citească mult, nu însă romane, ci cărți de știință și filozofie. Ași putea spune că mă pot făli de ușurința cu care pricepe tot. S-a întors în țară, e la moșiile ei. Bă-trînul îngrijitor al averei a murit, așa că toată conducerea afacerilor materiale e pe seama ei. Mi-a cerut povețe, întrebîndu-mă ce ar putea face cu țăranii și mai ales cu țărancele de pe moșii, cari mai toți sunt bețivi, iar bieții copii, lipsiți de vlagă, lihniți de foame, goi, prăpădiți.

Necontenit le dă parale, dar e zadarnic!

La lucrul pămîntului nu vor să vie, vecinic trebue să-i scoată cu vătăjelul și cu primarul, nici chiar pentru ei nu vor să lucreze. Perdita ar voi ca să-i vadă pe toți cuprinși, să aibă fie-care un codru de mămăligă, o fiertură bună în oală, o velință de-nvelit. Nu știe însă ce să facă. I-am făgăduit că mă voiu gîndi, îl voiu scrie, și poate chiar voiu pleca să stau la ea cît-va timp, să văd ce e de făcut.

— Cum, tu, modelul femeilor cinstite, te vei duce la această femee perdută? Dar lumea ce va zice, cînd va afla? Te va huli. Nu-i destul că i-ai luat fata, acum te duci să înveți pe o rafinată a destrăbălărei! Ești copilă, Corina!

— De ce nu zici barem că sunt nebună, fiind-că așa ai gîndit! Lumea? Lumea deschide ochii mari, pentru a vedea greșalele altora, și-i închide la ale ei proprii. Lumea nu are dreptul a judeca cu asprime faptele acestei femei, nu are dreptula a o încărca de ură și hulă, ci acela de a-i întinde mîna, a o sfătui și ajuta să iasă din mocirla în care a afundat-o nenorocita-i iubire pentru un bărbat. Eu nu mă gîndesc la prejudițiile sociale, cari poartă pecetea model, ca și pălăriile și rochiile cu cari ne îmbrăcăm. Eu mă gîndesc că lipsa de educație și greșită concepție de viață au nenorocit pe Perdita, aruncînd-o în brațele unul netrebnic, care și-a bătut joc de neștiința și fecioria ei. Eu mă gîndesc că pot scăpa pe Perdita, că pot să-i asigur cîțîva ani de liniște cu sfaturile și ajutorul meu moral; și, crede-mă, nu voiu sta la socoteală, alegînd între rutinatele prejudiții sociale și binele ce sunt încredințată că va face prezența mea acolo.

— Cum? dar tu ești o individualitate a parte, trăești singură în Univers, nu ai nici o obligație către societate și obiceiurile ei, fie ele modă ori rutinare?...

— Am obligația de-a iubi întreaga omenire, de-a face binele fără calcul de răsplată, de-a nu ofensa bunele moravuri prin purtarea și judecățile mele, de-a respecta legile, de-a contribui prin forțele mele morale și materiale la progresul so-cietăței. Dar nu am obligația de-a respecta prejudițiile ce-o parte din societate a dat în comerț pentru a-și ascunde egoismul, gelozia, răutatea, goliciunea minței și a sufletului.

Au pus «eticheta» prejudițiilor peste toate a-ceste lipsuri, pentru a-și face viața comodă, și eu să mă plec lor, nefăcînd binele atunci cînd am prilejul?

Această fernee și ori-care alta—cît de perdută— cînd mă va chema s-o sprijin, voiu fi lîngă dînsa, ori-cît de mult ași lovi în prejudițiile sociale.

Concepția mea de viață își face loc în ciuda și paguba prejudițiilor sociale, iar eu voiu muri liniștită că am făcut binele și am dat arme de luptă sărmanelor femei.

Greșitele păreri ce aveți de viață, de datoriile și menirea noastră, vă orbesc, împedicîndu-vă a da o educație fetelor voastre. Faceți din ele niște pedante sau niște păpuși, cari se nenorocesc, nenorocindu-și bărbații și copii; pe urmă tot voi le criticați. E timp ca să ne trezim, dragele mele; mergem din rău în mai rău. Individul și societatea se îmbolnăvesc din ce în ce mai tare; e timp ca să judecăm, devenind conștiente de ceea ce facem și trebue să facem.

— Mamă, zise de-odată Aurora, vino să vezi țărancele noastre, sunt toate-n sală. Una din ele explică corpul omului și celelalte să vezi cum ascultă și înseamnă. Am făgăduit să le povestesc despre mama lui Ștefan cel Mare.

— Ce mai e și asta, zice Anita?... Faci minuni, Corină, de cînd am plecat în străinătate!

— Haide mai bine să vezi opera mea și a A-urorei. Mama și fata se iau de talie și așa îmbrățișate, pleacă spre marea sală care era în curte...

Mai bine de-o sută de țărăncuțe, de la doisprezece ani în sus, toate ’mbrăcate în cămăși naționale, cu zăvelci pe dinainte, erau așezate-n bănci.

La tablă era un tablou mare, «corpul omului»; una explica și celelalte ascultau, însemnînd pe plăcile lor. Din cînd în cînd li se făceau întrebări. După ce se isprăvi această lecție, alta încep să vorbească de îngrijirile ce trebue date unui copil mic și cum se poate cunoaște cînd e bolnav.

După asta, Aurora le povesti viața lui Ștefan cel Mare... cum l-a îndemnat ea pe fecioru-său să moară pentru țară. Ce frumos răspundeau țărancele și cum judecau că aceasta! datoria și fericirea femeei: «A face din copiii ei oameni buni, cinstiți, viteji». Strînseră apoi cărțile și plăcile, trecînd în a doua sală, ca să lucreze.

Lucrurile naționale erau în toată floarea. Una țesea la războiu, alta înflorea din urzitură, alta cosea pe fir, alta făcea ajururi (șabace). Lucraț și cîntau. Corina și Aurora mergeau de la una la alta, arătîndu-le cum să lucreze. Printre ele erau și multe femei.

— La ce folos toate astea, zise Anita?

— Numai așa le deprind să fie active și să se desguste de beție și depravări. Am pus și premii pentru femeea cea mai curată și mai harnică. Acum să mergi prin casele lor. Nici nu le mai cunoști. Nu-i rachi în sat, nici vin. Duminica oamenii se adună la sfat și la horă, nu la băutură. Să vezi ce copii frumoși sunt acuma, de-ți e drag de ei!

De odată intră feriorul cu o telegramă în mînă. Corina o ia. Era de la Perdita, care o ruga să vie numai de cît la țară.

— Aurora, du-te de telegrafiază Perditei că-n patru zile sunt la ea la țară.

— Și te duci? zise Anita.

— De sigur, eu trăesc azi pentru binele ce fac și pentru triumful ideei mele.

XIX

— De și la teatru se urmează cu o activitate rară repetițiile pentru drama muzicală a lui Sorin, «Strămoșii», de și ași fi voit să fiu acolo ca să-l încurajez și să observ toate greșalele, totuși fiind-că telegrama și scrisoarea ta erau așa de desnădăjduite, mi-a fost grijă și iată-mă. Locuința ta, Perdită, e un adevărat palat, ai toate bucuriile materiale, trebue cu voință să-ți cîștigi pe cele morale, doar vei face echilibru.

— Am avut dreptate, Corină, să te iubesc din prima zi cînd te-am văzut și să doresc prietenia ta mai mult ca ori-ce pe lume. In acești zece ani de cînd nu ne-am mai văzut, scrisorile tale m-au întărit, deschizînd orizonturi nouă gîndirei mele. Pe nesimțite, cu o rară măestrie, m-ai făcut să-mi respic gîndul, simțirea și apoi urîcioasele fapte. Incetîncet m-ai făcut să văd că ași putea deveni cinstită și liniștită. Dacă în adevăr voiu deveni o alta, numai ție o doresc. Ce face Aurora? Cîte odată mi-e dor s-o văd, dar tot mi-e frică de mine. Dar Sorin, copilul-minune, ce-am văzut cu tine la Mehadia? Sunt cîteva luni de cînd am citit în ziare nebunul-triumf ce-a avut drama lui la Paris. Coloane întregi, în cele mai însemnate ziare, erau pline de laudă. Pe urmă am citit anunțat că se va juca la Iași și București. Ași voi și eu să aud această dramă, dar mi-e frică de o călătorie la Iași, mi-e frică ca amintirile să nu aducă din nou ura ’n suflet. Pe lîngă aceasta, nu vreau să părăsesc pe copiii mei, «țăranii și țărancele», ași vrea să-i fac fericiți, scă-pîndu-i de depravare. Îți voi asculta sfaturile, fă-cînd școli după cum mi-ai scris.

— Perdita, dacă am venit la chemarea ta, e că am priceput din scrisori că te mișci, că lucrezi, că trăești fără vre-un țel în viață, făcînd cînd una când alta, pentru a te înșela tu pe tine, dîndu-ți aparența ființei active. In viața ce vei duce de acum înainte, nu căuta sbuciumul amețitor al anilor trecuți, trebue ca ura și trecutul tău să moară împreună, trebue să încetezi de a fi în ură, chiar sclava iubirei tale pentru acel Cernescu.

Trebue, ca să te dcsrobești de această nenorocită iubire, să pricepi tot frumosul din jurul tău, să pricepi toată frumusețea și fericirea cari se tăinuesc în binele făcut, în durerea ce-ai ușurat. Trebue ca viața ta să albă un scop, spre îndeplinirea căruia să lucrezi neîncetat. In această neîntreruptă activitate îți vei găsi liniștea și cine știe de nu vei ajunge să privești cu ochi străini la propria-ți durere, mirîndu-te singură că ai putut fi o alta.

Mi-ai spus că țărancele sunt destrăbălate, plîn-gîndu-te în acelaș timp că sunt roabele bărbatului, care le bate, le chinue și de multe ori ele muncesc la cîmp, pe cînd ei dorm, beți. Trebue scăpate aceste nenorocite, mîntuirea lor să fie țelul vieței tale. Nu te descuraja însă din pricina tuturor greutăților ce vei întîmpină, și nu uita că în viață nu poți numai învinge, ci ești și învinsă. Cînd vei ajunge a face din aceste țărance femei active, cari să știe că-n lucru și-n dragostea pentru copii e toată scăparea lor, cînd le vei deprinde cum să-și crească copiii, — ca să ajuagă sprijinul și fala țărei — atunci vei face pentru sexul nostru mai mult de cît dacă i-ai deschide largi porțile tuturor dregătoriilor și onorurilor. Tu, fiind vecinic preocupată de acest ideal, vei uita dureri și ură, renăscînd pentru o viață nouă. Știi tu ce ne ne-norocește pe noi? știi tu ce ne face roabele bărbatului materialicește și moralicește, chiar atunci cînd nu suntem măritate?

— Nu ți-ași putea răspunde, căci nu m-am de-prins a judeca de cît prin prizma urei mele, de cît la izbîndă răzbunărei mele, cum din ființa mea nu am văzut de cît blestemata-mi frumusețe căci ea îmi servea de armă în lupta ce duceam: luptă de ură contra întregului sex bărbătesc.

Ca tînără fată, nu m-am gîndit de cît la iubire.

Dacă ar fi fost cine să-mi deschidă porțile gîndirei, dacă tata, în loc să-mi intre în voe, m-ar fi deprins a judeca viața, dacă mi-ar fi arătat tot noroiul ce se ascunde sub strălucitele aparențe, cine știe de azi nu trăia și el, și eu eram fericită!

— Lasă-n umbră trecutul, căci nu-ți folosesc la nimic zadarnicele păreri de rău! Ascultă! Femeea nu e roaba bărbatului, ci a credinței, a principiului de viață, crescut și înăscut într-însa, că nu are de cît o menire pe lume, aceia de-a iubi și că toată viața, toată inteligența trebue să o cheltuească în plăcerea bărbatului, ori în a croi fel de fel de concepții de dragoste nesfîrșită.

In afară de iubire, viața are prea puțin farmec și interes pentru ea, copiii sunt un accident de multe ori supărător, nu un scop unic și cel mai înălțător. Activitatea pe tărîmul artei, științei, binelui, lipsește aproape, și cînd e, e pe-al doilea plan. Femeea jertfind tot iubirei, nu judecă de cît prin prizma ei. Ca dovadă că noi femeile nu lucrăm de cît pentru a place bărbatului, este că moda a luat o întindere prea mare și sumele de bani absorbite de ea sunt fabuloase.

Unul din punctele însemnate ce căutăm a aduce la îndeplinire în lupta noastră pentru «desrobire» este schimbarea portului și asemănarea cu portul bărbătesc. Să nu fie oare acesata o intuiție și o dovadă că cunoaștem principala cauză a robiei noastre?

De ce nu căutăm mai întîi să fim desrobite prin obținerea dreptului de-a fi stăpîne pe avutul nostru, nu minore, chiar de am avea și patruzeci de ani? Cînd femeea va pricepe menirea ei și felul de activitate ce e în raport cu această menire, atunci pe nesimțite se va considera ea pe dînsa o forță care va impune respectul și iubirea bărbatului, ajungînd o necesitate în economia vieței, nu un lux și o jucărie.

Conștiința că ești o putere necesară, te face să fii mîndră, impunînd respect în jurul tău. Dacă tu care nefiind măritată, nu ești sclavă economicește, voești să fii desrobită, uită de iubirea pentru Cernescu. Îngroapă-i amintirea și lasă să se ridice luminos pe mormîntul lui, idealul activităței și al dragostei pentru semenele tale. Viața nu-i făcută, numai din iubire. Ești bogată, nu ai nevoe a munci pentru hrana de toate zilele, muncește însă, căci fără muncă nu-i fericire. Activitatea dă alt preț și alt înțeles vieței. Nu crede că numai tu ai fost nenorocită, și nu-i o nenorocire că nu te-a iubit. Începe a lucra și crede-mă, vei uita.

— Spune-mi, ce trebue să fac? După cum mi-ai scris, am adunat războae, cărți, tablouri, etc. dar nu știu a învăța pe țărance, sunt stîngace, va trebui să faci tu cîteva lecții, cari să ’mi fie de model.

— Eu îți voiu face lecții, însă nu pot sta mult timp cu tine. Aurora a rămas singură cu școala și toate îndeletnicirile casei Sorin are nevoe de sprijinul meu moral, așa că mi-ar fi peste putință să prelungesc șederea. Dacă vrei tu însă, voiu scrie d-șoarelor Predici, cari sunt orfane și sărace, le voiu oferi din parte-ți leafa ce vei crede și locuință. Sunt sigură că vor fi bucuroase să-și cîștige viața în mod cinstit.

In primul loc, cată a deprinde țăranca să fie harnică și curată, a-i întrebuința timpul, doar va înceta a fi vicioasă, spre a avea putința să desvețe și pe bărbat. Pe moșiile tale să nu fie nici-o cîrciumă; îți vei zice că e un venit mare, pe care-l perzi. Jertfește-l pentru un ideal, de și îndepărtat dar așa de frumos. Fă recompensă bănească pentru cea mai curată, harnică și cinstită țărancă. Pune-le cîteva ore pe zi, mai ales iarna, să lucreze diferite lucruri naționale. La banii prinși de pe vînzarea lor mai adaogă și tu... apoi odată pe an, cu mare pompă, la care să aduni tot satul, după o leturghie la biserică și o cuvîntare ținută de preot, tu răsplătește pe fie-care după munca ce-a pus în timpul anului. Nu trebue învățătură multă, nu-i interesul ca țăranca să devie cucoană, ci să rămîe la cîmpul ei, să-l iubească și îngrijească. Trebue să știe însă tot ce-i de absolută trebuință, căci multe rele decurg din neștiință. De pildă, puțină anatomie, istorie națională, îngrijirile ce se dau unui copil și cele mai ușoare boale cum să le cunoască, cum și folosul medical al plantelor de cîmp. Religie, precepte morale, grădinărie sistematică, igienă, îndatoririle lor de mamă și femee, lucru manual cît mai mult, apoi muzică, care să servească drept trecere de timp, mai cu seamă coruri, căci le va întruni în zilele de sărbătoare.

Să-și iubească portul și obiceiurile strămoșești, asta ține trează conștiința de neam. Să fie curate și active, asta le va îndepărta de boale și vicii. Adă-le pe toate să lucreze un ceas ori două în comun.

— Să adun țărancele mai bătrîne ori tineretul întîi?

— Tu începe cu fetele, cari au isprăvit școala obligatorie de stat, să prindă drag pentru ce le veți învăța, pe urmă să vezi cum vin și femeile celelalte și cu cîtă bucurie vor toate să învețe.

Să vezi pe Aurora cum le face clasă și cum se amestecă printre ele, pare că-i soră cu dînsele; toate o iubesc și ascultă. La început întîmpini greutăți pînă s-a deprinde Romînul cu altă viață și-i vei scoate din nepăsarea lui. Cum a da că-i mai bine, să vezi, nu mai scapi de el! Tu sin-gură ai să prinzi drag de țărance Lucrînd de dimineață pînă seara; avînd dorința fericirei și progresului lor drept ideal, te vei simți fericită. La cît-va timp, după ce am făcut școli pe moșiile mele, văzînd casele curate, cuprinse, copiii de-ți era drag de ei, am început să întreb pe țărance: cum mai trăesc cu bărbații lor și dacă le mai bat.

Să fi văzut cum singure recunoscuse că acum trăesc mai bine, că bărbații lor sunt mai omenoși cu ele. Mi s-a întîmplat chiar să glumesc, întrebînd pe cîțîva țărani de ce nu-și mai bat nevestele?

«Ei, cum s-o bați, cînd mi-i ca furnica de dimineață pînă-n seară, cînd toate înfloresc și strălucesc în urma ei și cînd știe să coasă, și să vorbească așa mîndru... te blastămă Dumnezeu de-i bate-o!»

Poți singură pricepe bucuria ce-am avut la auzul acestor vorbe și cu cît drag am lucrat înainte.

— Cum te-am ascultat atîta timp, te voiu asculta și de acum, Corină; dar te rog scrie d-șoa-relor Predici, să spue ele singure condițiile, numai să vie...

După cît-va timp Perdita lucra cu mult drag la școalele țărănești, cari se populau din ce în ce mai mult, prevestind că rezultatele proorocite de Corina se vor îndeplini.

Corina se-ntoarse-n Iași la vila ei. Reprezentarea piesei lui Sorin se apropia... sporeau toate frigurile nerăbdărei.

XX

A sosit și ziua primei reprezentări a dramei «Strămoșii». Profesorul de muzică al lui Sorin, M. celebrul compozitor din Franța, împreună cu cîți-va Pariziani, prietini de ai lui Sorin, sunt veniți de o săptămînă în Iași. Cu acest prilej văd și Romînia, țara de care li s-au spus atîtea minuni și atîtea sălbătăcii. Corina, zguduită de emoții, așteaptă reușita piesei, și-n acelaș timp retrăește împreună cu Aurora emoțiile primei eșiri în lume... de mult... de mult cînd și ea era domnișoară.

De cînd s-a întors de la Perdita, Corina s-a îndeletnicit făcînd lecții Aurorei de primire și prezentare în lume, lecții de dans și lungi discuții în cari i-a spus ce datorii are de ’mplinit de-acum înainte, cum trebue să se poarte ’n lume și în special cu bărbații. I-a arătat viața așa cum e, si-gură fiind că cu judecata, dragul de bine și simțul rușinei ce desvoltase cu atîta stăruință în Aurora, va fi ferită de păsuri greșite.

In această ultimă zi Corina admiră, cu o tăinuită bucurie, cum Aurora se tot învîrtește pe lîngă frumoasa rochie de musselină albastră ca cerul și mai ales cum se minunează că-i decoltată. Cu toată știința și cunoștințele de viață ce pu-șese-n crerul Aurorei, în sufletul ei rămăsese neatinsă fecioria primelor impresii de domnișoară. Cîtă bucurie sfiicioasă și neastîmpăr de a se îmbrăca cu acea minunată rochie, ce nu semăna cu nici-una din cele purtate pînă acum!!

De cîte ori în timpul zilei a zis Corinei: Mamă, cînd ne înbrăcăm? Să nu întîrziem!

— Tu ai uitat azi de țărăncuțele tale; nu ai fost la școală.

— Nu, mamă, dar... și cu ochii ei mari, albaștri, încărcați de un ce necunoscut... o privește, mirată că Corina îi mai spune de școală, cînd frumoasa rochie albastră o așteaptă colo...

Sorin a venit în timpul zilei să vadă pe Corina. Nervos, cu ochii în lacrimi, a privit-o lung, ca și cum acestei priviri storcea el puterea și geniul lui. Privind-o, a retrăit cu unsprezece ani în urmă, cînd în casă la el a cîntat pentru Corina simfonia lui Visul, simfonie în care îi spunea toată patima ce-i clocotea în suflet... apoi acei unsprezece ani de iubire ideală și neîntreruptă activitate.

Ar voi ca piesa lui să albă un succes nebun; aceasta ca un omagiu Corinei, care l-a îndrumatspre glorie. Înainte de a pleca, după ce Corina ’a întărit cu o privire, Aurora vine iute, îl prinde de mînă, ducîndu-l doar să-i vadă rochia. Sorin cînd o vede sărind de bucurie, o sărută ca de obiceiu, căci se juca cu ea ca un copil.

Ce ideal de frumusețe nevinovată e Aurora în rochia ce o învălue ca un crîmpeiu de cer albastru! Drept singură podoabă la piept și-n mîn-dru-i păr negru, un buchet de flori de cireș!

Mlădioasă și frumoasă, se vede-n oglindă... și nu-i vine a crede că ea-i acea cu brațele goale așa frumos modelate. Ii e rușine și instinctiv încrucișează mînele, strîngîndu-le la piept și acoperind cu podul mînei goalele brațe. Corina o vede și-i zîmbește. Ea se uită lung la Corina și lasă brațele-n jos.

— Ce frumoasă ești, mamă! Și-n adevăr, Corina era minunat de frumoasă în rochia-i de gazgris, stropită cu cilicuri și pusă pe un trandafiriu foarte aprins. La gît și la cap purta rubine de un roș însîngerat. Cine ar fi zis că a iubit și suferit atîta!

Nu se vede șuvița de-argint din păr, chipul poartă pecetea cinstei care învinsese... doar ochii... o întreagă poemă de lupte și dureri.

Uimită, Aurora privește-n sala teatrului. Nici odată nu a mai văzut atîta strălucire, atîta frumusețe, atîta lumină. Dar... luminele dispar, cor-tina se ridică. In fund pe scenă munții își arată vîrfuri chele ori încoronate de brazi, pe cînd la poale, Oltul șerpuește ca un argint în bătaia lunei.

O muzică blîndă: glas de ape, țipăt de animale ce se mai chiamă odată înainte de-a ațipi, foșnet de brad... apoi din depărtări un glas cîntă-n bemol... un solo trist la început... apoi cu îndrăzneală și hotărîre.

Ana, primadona și eroina acestei opere-drame, se arată sus pe un vîrf de munte. Așteaptă pe făgăduitul ei, de care trebue să se despartă, căci a doua zi dimineața pleacă la războiu. In timp ce el vine și-n dueto de patimă clocotitoare îșl făgăduesc vecinicie-n iubire, ea, îndrăzneață și mîndră de-a fi iubită de-un viteaz... îl îndeamnă să meargă la războiu, să scape țara, cu munții în care s-au aciuat, de barbari... Ea îl va aștepta și de va trebui, va tăia brazi, va prăvăli pietre peste dușmanii ce-ar îndrăzni că sue coama muntelui. Cu o tehnică nepomenită în muzica romînească, orhestra dă acele cîntece de războiu, acel vuiet asurzitor și variat al luptei, mai cu seamă a unei lupte-n munți. Rămîi uimit înaintea unei așa puteri de concepție, înaintea unei așa unități a armoniei cu toată variația!! Ca un leitmotif ră-sună-n depărtări cîntece ostășești și imnuri de rugăciune spre cel puternic. Se simte tot sufletul Romînului — îndrăzneț și iubitor de bucățica de pămînt unde-a văzut lumina zilei, palpitînd în fie-care sunet.

Nici o suflare nu e-n teatru, firul gîndirei e-n-trerupt... Toți și toate trăesc cu anii înapoi, cînd cu sînge s-a pecetluit conștiința de nație romînă, independența unul popor îndrăzneț șt ager. Toată simțirea romînească e redată în această, muzică, care ne arată bogăția de melodii romînești, bogăție în care nu credeam.

La fie-care cădere a cortinei aplauzele sunt tunete. Fîlfîe-n teatru buchetele asvîrlite din loji... și cad la picioarele lui Sorin, făcîndu-i piedestal.

Copilul „rege al armoniei”, cu bogate plete negre cari îl încunună geniala frunte, mulțumește, iar ochii lui se-ntorc încărcați de ’ndumnezeire spre loja unde-i Corina. Aplauzele tac, pentru a izbucni din nou, cînd mulțimea pricepe că marea literată a fost însuflarea și îndrumătoarea acelui geniu. Cad buchetele și-n loja Corinei.

Aurora privește cu ochii măriți de extaz pe acel Sorin cu care se juca și care acum îi pare Dumnezeu, un Dumnezeu căruia sar închina. Inima i se sbate cu putere, cînd Sorin vine-n lojă; timidă îl privește... mută, uitînd că Sorin, acest de acum, e tot acel pe care l-a luat de mînă cu cîteva ore mai înainte să-i arate rochia-i albastră.

In actul de la urmă, cînd lupta s-a isprăvit, și Ana, desnădăjduită, văzînd că iubitul nu-i vine, pleacă singură să-l cate printre mormanele de le-șuri ostășești, — solo ce cîntă e de-o putere de iubire sălbatică, dar curată, e de-o frumusețe unică. Te prind fiori, simți înghețul desnădejdei alături cu Ana, îți bate inima, curg lacrimi ce nu poți opri.

Il găsește... e leșinat, îl readuce la viață!

Triumfătoare și ’mputemicită de bucurie că e viu... îl ia în spate și sue, cîntînd, coama muntelui; îl duce la părinți... sus.

Nu, nu poți pricepe cum un creer a putut sintetiza în sunete acel complex al sufletului omenesc! Renumele lui Sorin e legat cu vecinicia. Un triumf, cum nu țin oamenii minte să fi fost, i-a asigurat această glorie.

La Corina e mare primire, cu bal și supeu, pen-tru a sărbători pe Sorin după eșirea de la teatru. Și-a dat întîlnire tot ce are Iașul și Bucureștiul mai deosebit ca artă, ca știință, înpreună și cu Parizianii, cari vor pleca în țara lor cu credința că-n muzica romînească se găsesc melodii, armonii, de-o negrăită frumusețe, și-ntre artiști, genii cari pot rivaliza cu străinătatea.

— Mamă, glăsuește Aurora Corinei în cupeu, la întoarcerea spre casă, Sorin nu-i tot acela cu care rîdeam și mă jucam? N-ai văzut, pare că era Dumnezeu? Uite, îl văd dinaintea ochilor acoperit de flori. Ai văzut, mamă, cum iubea Ana pe ale-sul ei? Cum l-a cătat să vadă unde e? Involuntar Aurora fredonează ultimul solo ce-l cînta Ana... și-n mintea-i aîurită se vede pe ea căutînd pe Sorin... se gîndește vecinic la el... Se lipește de ungherul cupeului... tace, simte, aude.

In gîndul Corinei se războesc amintirile acestor unsprezece ani de dragoste cu mîndria ultimului triumf... cu gîndul care se furișează fără să știe cum, că Aurora iubește ori va iubi pe Sorin. Ca o undă luminoasă trece-n creerul ei dorința de-a-i uni, pentru a-și aduce la îndeplinire concepția-i de viață, în aceste două ființi ce sunt creațile ei.

Și nu-i pare rău. Cînd a văzut că Sorin nu-i potrivit în vîrstă cu ea, prin judecată s-a zdrobit, de iubirea greșită. Acum ideală-i iubire se va îndoi, văzîndu‘l fericit, întemeetor al unei familii, așa cum ar fi voit s-o întemeeze ea.

— Auroră, tu să știi că vei primi pe Sorin cu un buchet de flori, și nu uita în același timp cum te-am învățat să te porți cu lumea. Acum ești domnișoară și trebue să mă ajuți la primirea oaspeților..............

De ce-a tresărit și pălit Aurora, cînd Sorin, la primirea buchetului, o sărută ca de obiceiu? De ce se uita la el și uimită își pleacă ochii ’n jos?!

Corina observă mișcarea din sufletul Aurorei și zîmbește de bucurie că cu toate destrăbălările ce ca copilă a văzut în casa Perditei, totuși ea și-a păstrat neatinsă toată tresărirea nevinovăției..

— Ție, Corină, îți datoresc tot acest triumf.

Tu, cu o privire, cu o încurajare, cu un sfat, m-ai dus pe drumul gloriei, apărîndu-mă prin iubire de toate relele și destrăbălările. Gîndind la tine, la comorile sufletului și minței tale, am creat pe această Ană îndrăzneață, pătimașă, dar curată; am dat artei melodiile cu cari mi-ai umplut sufle-tul... și acum, acum vin la picioarele tale, să mă ’nchin ție, ființă supranaturală.

Așa vorbește Sorin Corinei, îngenuncheat înaintea ei, și umbriți de-un palmier, în sera ce duce-n sala de mîncare.

Pe cînd din sufletul Corinei se-nalță armonii blînde, mîngîetoare... apa își cade năstrapii strălucitori în basene mari de marmoră... iar păsările în cuști își ciripesc uimirea.

XXI

— Corino, da ce are Aurora? E supărată pe mine? Sunt cîte-va luni de cînd observ că nu mai pot vorbi cu ea ca înainte, nici la pian nu vrea să cînte. Cu cîtă bucurie vă ascultam cînd cîntațî, tu la pian și ea din gură, operele mele ori altele streine! Fuge de mine. De mă duc la școală, să văd și eu cum merg țărancele, simt că-i e ciudă, nu vrea să mai explice înainte, nici să-mi spue ce-a făcut.

Într-o zi, nu știu după ce petrecere, la care văzusem pe Daniilescu tot lîngă dînsa în timpul danțului, a doua zi nu am avut ce face și am cam necăjit-o puțin. Începu a plînge-n gura mare și fugi din odae. Azi tot așa. Ce să fac?! Nu am să-i mai vorbesc de loc, daca-i așa tonoasă.

— Ei, Sorine, Sorine, adică tu nu pricepi că de la prima reprezentație a operei tale, de cînd te-a văzut așa îndumnezeit Aurora te iubește și-nu se gîndește de cît la tine? Dar e un copil naiv, nu are capul plin de «atitudinele» din romane și nu știe să-ți atragă atenția, spunîndu-ți în aluzii și priviri că te iubește. Ii e frică de ce simte, și cu tainica intuiție ce are fie-care ființă care iubește, pricepe că tu nu o iubești. Are douăzeci de ani, e timpul să iubească pe cineva, și pe cine voiai tu să iubească de cît pe tine? Din seara întăi, după teatru, am priceput ce se pe-trece-n sufletul ei. După cît-va timp am fost si-gură, totuși nu l-am spus nimic.

Într-o zi am găsit-o stînd în odae, tristă, fără să facă nimic. Cînd m-a văzut, a tresărit. M-am dus încet lîngă ea, am început s-o desmerd, în-trebînd-o: ce are de-i supărată? De-odată m-a cu-prins de gît începînd să plîngă-n hohot.

Pricepui, că după ce se va liniști, îmi va spune tot. Ce-i dreptul, mai apoi îmi zise: «Mamă, de ce nu mă iubește Sorin? și eu aș fi ca Ana, l-ași iubi tot așa de mult. De atunci seara eu nu mă gîndesc de cît la el, ori-ce fac, el e dinaintea mea, și mă sfiesc cînd îl văd că vine, mi-i frică să nu priceapă că-mi e drag. De aceea fug de el. și, nu vreau să știe că-l iubesc, cînd el nu mă iubește. îmi pare rău, mamă, că te supăr... ce să fac? aș vrea să nu-l mai văd. Nu se poate să-i spui să nu mai vie?„.

Cu aceste cuvinte își slîrși mărturisirea copila naivă, căreia nu-i vorbisem de iubire, căreia nu-i dădusem să citească nici un roman, pe care o feream de ori-ce contact.

Iubirea era ’n firea ei, un instinct care trebuia, să se trezească odată, învățînd-o lucruri pe cari nu a îndrăznit să i le spue. Am început și eu a plînge, am desmerdat-o și mi-am reamintit toată viața Perditei. Mama și tatăl ei îi pusese-n vine acea iubire pătimașă, care avea însă de luptat cu o adevărată nevinovăție, mîndrie și cu neîntreruptă activitate cu care o deprinsesem. Această, activitate o făcea să uite de iubire, dar în momentele de libertate, cînd se trezea cu chipul tău înainte-i, fata se speria.

In sufletul ei, fără s-o judece, fata s-a luptat, contra acestei iubiri, și nu a perdut curajul de cît numai atunci cînd a bănuit că tu nu o iubești. La timp însă, am știut să-i grăbesc mărturisirea, spunîndu-i că, dacă nu va mai fugi de tine și va fi ca în trecut, atunci tu o vei iubi. Are să fie și ea e ca Ana, ba încă mai fericită, căci tu nu te vei duce în războiu.

Biata copilă s-a uitat nedumerită la mine, ca și cum nu ar fi crezut ce-i spun; pe urmă de odată, a început a zîmbi. Ce frumoși îi erau ochii cînd zîmbeau printre lacrimi! Ce bucurie am avut văzînd pacea coborîndu-se în sufletul ei! Dar bucuria nu a ținut mult și aceasta din pricină că tu ai prins a te sfădi cu ea. S-o fi văzut cum pălea cînd te vedea venind, și nici spunîndui bună ziua.

— Apoi de, de ce m-a plictisit cu atîtea toane! Eu m-am deprins să văd în ea o copilă, nu o domnișoară. Nu o pot iubi și nici mă gîndesc să shimb viața ce duc de mai bine de doisprezece ani. De atîta timp eu n-am văzut pe altă femee de cît pe tine, Corino. N-am iubit pe alta și nu am înțeles viața de cît plină de ideală iubire pentru «Zîna cu părul de aur.»

Tu mî-ai inspirat cele mai frumoase pagini de muzică, tu, prin iubirea ta m-ai ferit de toate destrăbălările tinereței. Cînd băeții ’mă luau să petrec cu el, fugeam, gîndindu-mă că vei auzi. Ideia că nu mă vei mai iubi, mă umplea de grijă. Îmi era rușine de tine, chiar cînd întîmpinam vre-o greutate compunînd. Viața ta se desfășura toată la lumina zilei, iubirea ce-mi arătai față de toți mă înălța. In tăcuta-ți mărturisire de dragoste era atîta lealitate, așa puternic se simțea că conștiința nu are ce ascunde, că toți vorbeau de tine cu un respect, care mă umplea de ceva sfînt. De multe ori m-ași fi pus în genunchi înainte-ți, ași fi sărutat poala rochiei, — căci mă simțeam plin de ființa ta, și totuși, știai să mă ții în marginile celei mai ideale iubiri.

De la acea noapte, cînd mi-ai spus: «E prea tîrziu», ori de cîte ori ași fi voit să fiu alt-fel... nu puteam, îmi era frică că nu vei mai voi nici să mă mai primești în casă. Mă gîndeam că cu o îndrăzneală cît de mică, ruinam eu singur fericirea vieței mele, căci nu pricepeam să trăesc fără a te vedea, a te simți, a te auzi. Gîndindu-mă la tine, avîndu-te vecinie dinaintea ochilor, au-zîndu-ți și cunoscîndu-ți toate vibrațiile vocei, am creat pe acea Ană din «Străbunii».

Cînd tu ești sprijinul și inspirația mea, cum voești ca azi să mă uit la alta, să-i admir calitățile, să-i îndrug complimente și vorbe de dragoste? Nu, Corino, ești singura femee care-mi dai sezațiile cele mai complecte, cele mai variate, cele mai intense. Tot ce-mi vine de la tine se preface-n frumos. Ești ideală tovarășe a minței și sufletului meu, nu mai mă pot uita la alta cu ochii cu cari m-am uitat la tine.

— Trebue să te gîndești, Sorine, că pe lîngă îndatorirea ce ai față de geniul tău de a-l cultiva, de a creea, mai ai pe acea pusă-n organismul tău: îndatorirea de-a întemeia o familie, dînd societăței și speciei progenituri, cari să-ți semene, sau chiar mai perfecte ca tine.

Așa cum te cunosc și pricep de doisprezece ani, sunt sigură că nimeni nu-ți va fi tovarășă mai inteligentă, devotată și leală, ca Aurora. Ea îți pricepe geniul, te admiră și-i crescută de mine așa ca să devie o dreaptă tovarășă bărbatului, un razim și o inspirație. La început am crescut-o, fiind-că-mi era milă și grijă de soarta ce-o aștepta. Dar din minutul cînd am văzut că ea va întrupa în ființa ei femeea ce-am visat, — am predestinat-o ție, îndoind atenția și sîrguința, ca s-o fac cît mai perfectă. Acum sunt sigură că voi amîndoi veți realiza principiile mele de viață și veți fi fericiți.

E timp, Sorine, ca iubirea dintre noi să îmbrace o formă cu totul ideală, să se purifice din ce în ce mai tare. Eu voiu deveni pentru tine o adevărată «mamă», iubindu-te îndoit în femeea și copiii tăi. Nu vezi, cum mi-a înălbit părul? E timp să renunț la iubire. Gîndind bine: oare nu te voiu iubi înainte și tu nu mă vei iubi? O altă haină, fondul iubirei va fi tot acela. Greutatea a fost la început, cînd ispitele vieței erau numeroase, acum ne-am deprins cu această atmosferă de iubire ideală. Vă voiu îndruma și iubi pe amîndoi ca și în trecut. Ce veselă va fi casa, cînd chiote și rîsete de copii o vor umplea de lumină și haz!

Geniul tău nu voești a-l transmite, procreînd?

Te vei simți întinerit în acest fel de creațiune. De și azi nu te gîndești la Aurora, căci nu ai voit să-i admiri frumusețile, mîni poimînî, te vei uita cu ochi atenți, vei deveni mai puțin nepăsător. Cine știe de n-o vei iubi, căci are toate calitățile țintuitoare de dragoste. Cearcă, copilul meu, nu te mai purta așa cu ea, ascultă-mă și de astă-dată. Vei vedea cum vei fi de fericit! Eu curînd va trebui să plec. Conferințele ce trebue să țin și înființarea de școli țărănești mă chiamă ’n toată țara. Cui să vă las, pe tine și Aurora? Știind că vă sprijiniți unul pe altul, și amîndoî pe dragostea

XXII

Aurora înflorește din zi în zi mai tare. Iubirea lui Sorin o preface și o perfecționează, sporindu-i activitatea, frumusețea, inteligența... Cine ar fi auzit întrevorbirea dintre Sorin și Corina, cu atîtea luni în urmă, hotărîrea cu care spusese Sorin că: «Nu iubesc pe Aurora de cît ca pe un copil și nu voiu lua-o de soție», n-ar crede propriilor lui urechi și ochilor, cînd i-ar vedea acum, cuprinși de ’nvăpăiare unul pentru altul, facînd proecte de viitor, ori prinși de mînă, fugind prin grădină, doritori de a fi singuri.... privindu-se ’n ochi pînă a se perde unul în ființa celuilalt.

Din ziua cînd Sorin a spus că nu va lua de soție pe Aurora, Corina nu i-a mai pomenit nimic, dar cu o chibzuială și cu o siguranță de maestru în a pricepe sufletul omenesc, a lucrat așa ca să pue ’n vază frumusețea și inteligența Aurorei.

A sugerat fetei propriele-i vederi și cugetări asupra artei lui Sorin, cari, adăogate la farmecul tinereței și al necunoscutului, au atras pe nesimțite ochii, mintea, sufletul marelui artist. Senzațiile ce-i veneau de la Aurora, erau așa variate, așa. intense, cu o notă de asemănare cu cele venite de la Corina, în cît de multe ori credea, sărmanul, că iubește pe Corina,... o Corină la douăzeci de ani. Iar cînd senzațiile se limpezeau — venind la pragul conștiinței — cînd pricepea bine că iubea pe Aurora, că o dorea de nevastă... se mustra că trăda iubirea Corinei, nepricepînd că ea îl adusese aici cu o siguranță în judecată, de care s-ar fi minunat, de o știa. Judecase bine Corina. că ea era trecutul.. fără nici o speranță de procreare, ea era iubirea singură, pe care se sprijinise, se înălțase geninl lui Sorin, cucerind gloria lumilor.

Aurora era însă farmecul tinereței și al necunoscutului, iubirea ce se ’ntrupează, instinctul de viață a speciei îmbrăcat în haina patimei... viitorul luminos sintetizat în copiii ce vor eterniza puterea și geniul lui. Judecase bine Corina că, o-dată ce Sorin va fi țintuit de comorile frumuseței și inteligenței Aurorei, iubirea lui va crește, născînd dorul de-a se căsători cu ea. Așa se întîmplase. Deci, încă odată, adînca-i judecată, adînca ’i intuiție de viață, adînca-i inteligență o mintuise de umilință, de zadarnicile păreri de rău!!...

Cînd din balconul de sus al vilei, așezată sub umbră de palmieri, Corina privea jos in parc Sorin și Aurora, perduți în închegări de visuri, se minuna ea de dînsa, de stăpînirea ce luase ideea asupra întregei ei firi. Cu scalpelul judecăței scobora pînă ’n adîncul ei, își retrăia comoara de iubirefeciorelnică pentru Sorin... Sorin, prima tresărire a sufletului ei. Retrăia toate senzațiile acestei iubiri, toate fazele prin cari trecuse, de la cea mai pătimașă — ucisă ’n fașă — pînă la cea mai ideală și mai rodnică în idei și frumuseți. Pricepea bine că acum nu mai putea iubi pe Sorin de cît ca pe un copil al ei, că nu putea fi de cît fericită de apropiata lui căsătorie cu Aurora... și că aceasta era ultima haină sub care se înfățișa iubirea-i pentru Sorin: iubirea de mamă, în care-i cuprindea pe amîndoi.

Pe cînd ei vor realiza concepția de familie, ea realiza tipul femeei «desrobite» de păcatul nepotolitei iubiri. Privirea ei se ridica apoi spre împînzirea albastră, ori se țintuea spre orașul ce, nvălit în bură de aur, își arăta frumusețile mă-rite prin depărtare.... ori mergea mai departe, spre orașele unde discipolele gîndirei ei lucrau la «desrobirea femeei».

Vedea cu ochii minței pe Perdita.... acea rerenumită femeeperdută, renăscută prin muncă, prin idealul ce urmărea; Da, ori de cîte ori pri-mea vre-o scrisoare de la Perdita, scrisoare în-tipărită de energie și drag de viață.., i se umplea sufletul de bucurie. Renașterea Perditei era o-pera ei, din dalta inteligenței eșise acea minune de femee.

Cînd cu mintea coprindea atît bine ce făcuse, atît bine ce va face, cînd cu mintea cuprindea tot înțelesul vieței, cînd știința, frumosul, binele, erau cei mai puternici magneți... cum și-ar fi închis simțirea și inteligența numai în cuprinsul iubirei, în legătura patimei? Era prea mic «ținu-tul iubirei» pentru puterea inteligenței ei, pentru nepotolita-i nevoe de activitate. Ii trebuia libertatea, vibrația variată și nu ar fi putut găsi acea-sta în iubirea lui Sorin, căci ar fi tremurat vecinic pentru deosebirea de vîrstă între ea și el. Viața îi era așa de plină acum, că n-ar fi dat o oră din această viață pe ani întregi numai de iubire. Nu credea ’n iubirea vecinică, cînd nu-i alternată cu interesul pentru tot ce te-nconjoară.

De aceea, privea liniștită la cei doi îndrăgostiți din parc, gîndind numai dacă-n adevăr pregătise destul pe Aurora pentru viitoarele-i îndatoriri de mamă și femee, dacă îi arătase viața sub toate înfățișerile, dacă o deprinsese a judeca și alege binele de rău cu destulă siguranță.

Se gîndea că, îndată după nunta Aurorei, ea va pleca la Perdita, la țară, pentru cît-va timp, și apoi amîndouă vor colinda orașele, deșteptînd în femei energia și dragul de muncă, conștiința că sunt și trebue să devie o putere liberă, moralizatoare, întăritoare.

Își uitaseră unele femei adevărata lor menire de mame și tovarășe, perzîndu-și timpul în iubirii nesocotite, ușoare, variate, sinonime cu destrăbălarea și decăderea cea mai cumplită... Era un răsboiu înverșunat și nerușinat pentru înlănțuirea, bărbatului, nu ca tovarăș al unei dragoste cinstite și tainice, ci tovarăș al depravărei celei mai rafinate. Femeea nu mai căuta iubirea, ci senzația... și ca atare variația. Femeea nu mai căuta iubirea, ci titlul și averea, cari i-ar fi deschis mai larg cîmpul cuceririlor ușoare.

La toate gîndea Corina în această după amiază, din luna lui Maiu, cînd tot cuprinsul era întămîiat de tei și salcîmi, de trandafiri și iasomie.

Fără să spue nimic Aurorei și lui Sorin, pregătise inelele de logodnă, poftind în seara ceea la masă pe adevărații ei prietini. Nici chiar Anita, cea mai bună prietină a ei, nu știa că Sorin se va căsători cu Aurora, de și toți observase cum de cîteva luni Sorin era nedespărțit de Aurora.. Cui i-ar fi trecut însă prin minte că însăși Corina plănuise, aducînd la îndeplinire, acest act?

Mai mult încă, Perdita era în Iași, era așteptată, la vilă. Perdita știa de logodna fiicei, și ea, care o urîse cu așa pornire într-un timp, îi adusese-acum drept dar, toate vechile și minuat de frumoasele scule ale familiei.

...Iată-i pe toți strînși sus, în biblioteca Corinei; nu lipsește nici Perdita, care acum nu se mai nu-mește Chirițescu. Nimic din atitudinea Perditei nu mai reamintește pe femeea trecutului; toată purtarea ei e întipărită de nobleță și seriozitate.

Sorin și Aurora sunt tot în parc, uitători de lumea ’ntreagă.

Pe biroul Colinei e un porcelan de Saxa, plin cu flori. Înainte ca Sorin și Aurora să vie în bibliotecă, Corina scoate frumoasele verigi bătute-n safire și le pune între flori. Toți prietinii văd și pricep. Cu atîta sfințenie a pus Corina acele verigi! Acel gest de renunțare, cu acea ideală expresie-n chip, a amuțit întrebările...

— Auroro, și tu, Sorine, cătați printre flori, vedeți ce-i acolo pentru voi?

Aurora nu a văzut pe Perdita cînd a intrat în bibliotecă, căci Corina de la ușă i-a și trimis la vasul cu flori.

...Găsesc verigele. Muți de bucurie, se privesc uimiți, le schimbă între ei, apoi ochii lui Sorin, încărcați de lacrimi și-ndumnezeire, se-ntorc spre Corina, spre Corina, căreia el nu îndrăznise să-i spue că iubește și vrea să se unească cu Aurora, care totuși i-a preîntîmpinat dorul...

Sfîntă-i pare această femee! In minutul acesta nu știe pe cine iubește mai mult: pe Corina, înaintea căreia își pleacă fruntea și genunchii, ori pe Aurora, care-i desmerdarea primăverei. In acest timp Perdita, cu adevărată dragoste de mamă, strînge pe Aurora în brațele ei, acoperind de să-rutări frumosul chip al fetei, în care nu mai vede cu ură tipul lui Cernescu.

— Ție, Corino, îți datoresc această curată și neasemănată bucurie de mamă; da, după două-zeci de ani, abia azi am simțit bucuria de a fi mamă. Tu, cu sfaturile și idealul ce ai pus în viața mea, m-ai deslegat de patima urei și a răzbunărei, tu m-ai făcut mamă...

Și curge șampania, și se ciocnesc voios paharele... căci simțirea domolită de judecată s-a înălțat de-asupra păcatelor vieței. Corina privește mîndră înainte; cugetarea ei pare a-și fi sporit puterea și îndrăzneala!

XXIII

Ca un vis au trecut cele cîteva săptămîni după logodnă! Corina nu se gîndește că căsătoria lui Sorin cu Aurora pare tuturor celor cari au priceput iubirea-i pentru Sorin o jertfă peste puterile omenești, și că această jertfă a făcut din ea o apostolă a slăbitului ei sex. Corinei, care a trăit și iubit cu atîta putere de analiză și stăpînire, a-ceastă căsătorie îi pare ca ceva natural, care o umple de bucurie, fără umbră de părere de rău. Era o datorie pentru ea de a face fericit pe acest Sorin, prima și ultimai dragoste, pe această Auroră, fata bărbatului ei, menită rușinei și nenorocirei. Corina învinsese toate neînlăturatele slăbiciuni ale simțirei omenești, le învinsese prin judecată și bunătate.

Cu încredere privea acum înaintea ei, și de se ’ntorcea cu gîndul înapoi, la anii cari trecuse... sporea încrederea în ea, în viitoarea «desrobire» a femeei. Da, dintr-un capăt la altul al țărei înfloreau școli pentru creșterea țărancei.

Nivelul moral și cel material al țăranului se ridicase într-un chip nepomenit. Nu-ți venea să te ’ncrezi ochilor, cînd cu amintiri trecute colindai satele, observînd țăranii, țărancele, copiii lor. Frumusețea rasei, inteligența, bogăția, toate sporiseră. Conștient de menirea lui, țăranul avea azi un ideal — progresul copiilor, îmbunătățirea ogorului sau, propășirea țărei. — Știa că e puterea care alimentează și susține desvoltarea scumpei lui țări, și lucra cu drag, pentru a ajunge aceea ce trebuia să fie.

Țărancei: se datora toată această bogăție morală și materială, ei i se datora acest ideal în viață; femeea harnică, vrednică, cinstită, conștientă de menirea ei... progresul venise de la sine. Au rîs ziarele de aceste școli, au rîs toți cei cari fac paradă de știință și inteligență, dar azi idealul, ce Corina urmărise cu atîta stăruință, era împlinit.. Școalele de cari se rîsese cu atîta poftă la început, aduc mai mult bine de cît ea singură visase.

Mai are încă de lucrat, trebue ca toate femeile să-și schimbe felul lor de a fi și judeca, trebue ca toate să aibă un alt ideal în viață, ideal spre care să-și îndrumeze toată activitatea. Cînd Corina avea atîtea datorii de îndeplinit... cînd așa larg cîmp era deschis activităței ei, cum putea să-i pară rău că Sorin se cununa cu o alta, că pe-o alta va iubi de-acum?

Nunta era peste cîte-va zile. Ultima datorie acum, era de-a vorbi cu Sorin, de-a-l sfătui cum trebue să se poarte cu Aurora, așa ca să rămînă vecinic uniți, fiindu-și vecinic sprijin unul altuia. Sorin și Aurora fiind copiii ei, toată judecata îi era țintuită de grija fericirei lor. Da, voia să-i facă a pricepe bine viața, a ști că numai din echilibrul tuturor puterilor ce formează acest tot, numit viață, rezultă fericirea, de aceea, aștepta pe Sorin în bibliotecă, ca să vorbească asupra noilor lui îndatoriri.

Așteptîndu-l, îi venea să rîdă de ironia soartei care-i hărăzise rînd pe rînd, rolul de iubită... de mamă... și totuși, era mîndră de dînsa că primise și analizase cu atîta pricepere aceste deosebite roluri. Pe fruntea, dungită de gînduri, străluceau frumoșii ochi glăsuitori a bucurii înmormîntate, a bunătății nesecate. Un zîmbet trist îi flutura pe față, cînd Sorin, mișcat, timid, intră în bibliotecă.

Aurora și Perdita nu erau acasă.

Sorin stă trist, pare-că, din adîncul lui; nu știu ce sfinte și curate amintiri s-ar înălța... pare-că în această minută ar trăi întreaga lui viață, din ceasul cînd a cunoscut pe Corina și pină azi, azi cînd e logodit cu alta, care mînipoimîni va fi ne-vasta lui.

Ii e frică, ca nu cum-va, îndată ce va fi însurat, Corina să nu se depărteze cu totul de el. Ii e frică că nu va mai putea veni în această vilă, unde a iubit întîi, așa de mult, așa curat!

Năvălesc potop amintirile, se ’ntunecă ’n con-știința lui... se simte de-odată singur, fără nici-un sprijin... De-odată îl prind grijile viitorului, părerile de rău pentru trecut.

E sigur că Corina se va depărta de el de-acum înainte, îi simte lipsa, se desnădăjduește... și privirea de copil — cu toți anii cari aii trecut — se ’ntoarce încărcată de lacrimi, se ’ntoarce spre Corina. Ar voi să-i citească gîndul, cu toată taina, actelor, taină pe care el n-a judecat-o de cînd era vrăjit de tinerețea și farmecele Aurorei. Corina i-a priceput zbuciumul sufletului, a priceput lupta cu toate desnădejdile... In privirea cu care Sorin a învăluit întreaga bibliotecă, ea citește durerea lui de-a se despărți de-această odae, care cuprinde un întreg trecut de activitate, de iubire ideală, de perfectă asemănare ’n idei!

Sufere și ea de toate amintirele trecutului, dar «voința datoriei» se ’nalță de-asupra tuturor amintirilor. Doar în timbrul vocei tremurînde, joasă de tot, se pricep urmele părerilor de rău. Gîndirea e limpede, privirea dreaptă, evocatoare a unor lumi ce numai cu gîndul le poți închega.

— Nu fii trist, Sorine, și nu crede că sunt jignită de iubirea ta către Aurora. Ea-i desmerdarea primăverei, făgăduiala viitorului. In curatu-i suflet de fecioară, chipul tău e prima întipărire; nu sunt dureri, nici îndoeli. Încrezătoare ’n iubirea ta, ea nu va analiza, nici suferi, deci nu-ți va umbri viața cu bănueli. Trista experiență nu i-a înecat în valurile ei putința de a fi fericită... vei fi fericit, copilul meu!

Înainte de a te sfătui să iei pe Aurora, m-am gîndit bine la tot ce te-ar putea face fericit, și pînă v-am logodit, am cercetat în adîncul sufletului meu să văd de nu mar durea căsătoria ta cu alta. Iubirea mea pentru tine, copile, s-a purificat, mărindu-se din ce în ce mai mult... Azi te iubesc ca o mamă și doresc să fii fericit.

In Aurora vei găsi o adevărată tovarășă pentru tine; ea-i dreaptă, cinstită, leală, își cunoaște îndatoririle ei de femee și viitoare mamă. Nu o de-părta de tine, las-o să-ți priceapă viața ta intelectuală, fii bun și blind cu dînsa, nu-ți lua autoritatea de bărbat, nu o răni cu bănueli sau maniere bruști, nu o lăsa în părăsire, căci apoi cu greu se va umplea golul ce-l va fi săpat purtarea ta. iubește-o totdeauna, căci ar suferi de părăsirea ta. Indrumeaz-o, cînd vei vedea că șovăește. Idealul vostru să fie copiii ce veți avea și gloria numelui tău de artist. Faceți echilibru în viață, primiți durerile ca și bucuriile, variați-vă voi singuri viața, pentru ca să vă fie vecinic dragă. Și mai mult de cît ori-ce, căutați a vă pricepe pînă în cele mai mici îndoituri ale minței și simțirei voastre; nimic ascuns, nici-o minciunii în viața voastră.. numai așa vă veți respecta; respectul e temelia pe care se ridică singură și trainică dragostea. Eu dau ca zestre Aurorei două din moșiile mele, Perdita asemenea. Aurora va fi stăpîna veniturilor zestri; totuși, va fi îndatorată prin contractul ce veți iscăli mîne să nu înstrăineze nici o parte, cît de mică, din venituri fără învoirea ta. Amîndoi veți fi obligați a pune avutul în comun, pentru interesele voastre și ale moștenitorilor voștri.

Cu prilejul acesta stabilesc între voi o adevărată tovărășie morală și materială. Aurora, care de mai bine de doi ani de zile are veniturile casei mele, e deprinsă să facă bugetul, așa ca totdeauna să aibă excedent. O admiram chiar cu cît echilibru combina toate cheltuelile. Afară de aceasta, voi nu aveți nevoe să cumpărați nimic în casă vila mea v-o las de locuit. V-am așezat dormitorul și cu alte două odăi alături. Nu aveți să schimbați nimic în odăi, mai cu seamă în bibliotecă. Dormitorul meu va fi închis, iar întreaga casă doresc să-și păstreze înainte înfățișarea de pînă acuma. A doua zi de nuntă, eu cu Perdita plecăm la ea, și de acolo amîndouă prin țară.

Avem de înființat aziluri pentru femeile lipsite de sprijin moral și material, de ținut conferințe pentru îndrumarea activităței și idealului femeesc. Destulă muncă și răspundere.

De departe ca și de aproape voiu veghia asu-pra voastră, îndrumîndu-vă cu sfatul, cînd vă veți simți slabi. Cînd voiu vedea că totul merge pe calea întrezărită de gîndul meu, mă voiu întoarce să stau cu voi... să-mi joc ultimul rol acela de «bunică». Ce zici, Sorine? Nu e aceasta adevăratul șl unicul sfîrșit al iubirei noastre?

Era prea tîrziu să fiu femeea ta... iubindu-ne curat, am îndepărtat toate urile și rușinele și voiu fi fericită de fericirea ta.

Sorin se uită la Corina și nu-i vine a crede că această femee, care-i vorbește cu atîta seninătate de îndatoririle ce-l așteaptă, e tot acea «Zînă cu părul de aur», care atît l-a iubit. Ii vine a crede că aceasta e ultima sforțare a voinței ei și că pe urmă se va depărta, ne mai voind nici să-l vadă. Să fie cu putință că o femee, care l-a iubit atîta, să renunțe cu atîta ușurință la el, dîndu-l de bărbat alteia? Nu, nu-i vine a crede, îi e frică că nu o va mai vedea. Cînd gîndește la tot ce-a fost Corina pentru dînsul, la toate curatele și totuși intensele bucurii ce-au gustat împreună... e gata să renunțe la Aurora, pentru a nu se despărți de Corina.

— Corino! a mă îndoi, după atîția ani, de iubirea ta, este peste putință; iubirea aceasta mi-a dat cele mai luminoase inspirații, iubirea aceasta mi-a creat gloria, m-a păzit de toate destrăbălările tinereței... ea face parte din organismul meu... e puterea mea. Iubind pe Aurora, mi s-a părut că te iubesc pe tine: aceleași vorbe, același chip de a judeca, aproape același fel de-a simți... doar trăsăturile feței erau altele, pînă și mersul și modulările vocei erau la fel!...

Azi îmi dau seamă că tu suferi și a trebuit să suferi îngrozitor din minutul cînd m-ai văzut că o iubesc; azi sunt sigur că îți întreci puterile, cînd îmi vorbești cu așa liniște; sunt sigur că după, nuntă tu vei părăsi această casă pentru a nu te mai întoarce. Atmosfera de dragoste și putere în care m-ai învăluit de ani întregi, e singura priincioasă mie. De cînd văd că se apropie căsătoria mea, măsor ce perde sufletul meu perzîndu-te. Ideea că nu am să te văd, mă umple de groază și desnădejde. Nu, nu voiu putea suferi despărțirea de tine, renunțarea la curata noastră iubire! Nu voess să mai iau pe Aurora, nu voesc să mă despart de tine... Nu, nu, Corino, vom suferi prea mult!

— Sorine, copilul meu... iubirea mea pentru tine fiind curată de ori-ce pătimașă amintire — neavînd drept pecete de cît sărutarea de sub mărul înflorit — rămîne-va în veci de veci. Nu, nu sunt geloasă că tu vei iubi, vei săruta, vei fi bărbatul alteia! Trăesc în ideea ta, port în mine întipărirea geniului tău, amintirea comuniunei de idei și a inspirațiilor ce muzica și felul tău de-a fi au pus în creerul meu.

Te-am iubit, cum iubesc arta... mi-ai hrănit puterea creatoare. Emoțiile cele mai puternice ce-am simțit lîngă tine, n-au fost întipărite de dorință au fost ondulații sonore, cari mi-au zguduit su-fletul pînă-n adîncimi, smulgînd minței cele mai frumoase însuflări. Această iubire o pot avea și de acum înainte, e comoara mea, în stăpînirea mea!

Nu am de ce roși, cum nu am pentru ce minți... și e natural să văd că tu trebue să te-nsori, pentru a crea familia, ultima ta datorie; e natural să văd cu bucurie căsătoria ta. Dacă plec pentru cît-va timp, nu e din pricina geloziei... ci fiind-că am de îndeplinit o datorie sfîntă... tot așa de sfîntă ca și iubirea-mi pentru tine!

Mă voiu întoarce atunci cînd voiu vedea totul îndrumat spre țelul visat, mă voiu întoarce pentru a nu mă mai despărți de voi. Nu-ți chinui sufletul cu zadarnice zbuciume, e nu puteam fi pentru tine de cît tovarășa ideală.

....Mergi cu bucurie spre cea cu care vei întemeia familia... ascultă-mă, copile, cum m-ai ascultat pîn-acuma....

XXIV

Doi ani au trecut de cînd Sorin s-a cununat cu Aurora.

Ei locuesc la «Villa Iluziei», cuibul de gîndire al Corinei.

Un copil frumos umple villa de lumină și haz, pe cînd în depărtări, Corina — în neîntreruptă activitate — uită că și ea a iubit odată, că Sorin ar fi acel pe care l-a iubit.

La cîte-va zile după nuntă, Corina a plecat din Iași împreună cu Perdita, care a devenit ucenica și tovarășa nedespărțită a Corinei în opera ei de întărire și desrobire. Au mers din oraș în oraș, cercetînd cu de-amănuntul starea femeei. Mai toate erau nenorocite. Unele din pricina comerțului ce făceau cu dragostea, altele, din pricină că bărbatul nu le-a realizat amorul înfocat de prin romane... și sunt în vecinică căutare a celui ce le-ar întrupa visul. Aceste femei ajunsese niște adevărate păpuși, cari nu cugetă de cît la găteală. Inconștiente de ce fac, trec din greșală în greșală, nu au nici un interes și drag pentru nimic din ce le înconjură, se critică, se urăsc, se spionează una pe alta din cauza acestei înverșunate vînători a bărbatului.

Altele erau nenorocite din pricina prea marilor greutăți ale familiei, lăsate toate in răspunderea lor de bărbați vicioși, cari își petreceau viața în orgii, cafenele ori amoruri cu alte femei.

Invățatele fiiind desgustate de tot ce vedeau în jurul lor, fugeau de iubire... Dar nici acele nu erau fericite, lipsea echilibrul puterilor din organism; unele puteri fiind prea active, altele cu calcul înăbușite. Acele femei formau armata intelectualelor, desgustate de viață înainte de-a fi trăit.

In general, viața femeilor era tristă ori grea; copiii lăsați pe mîna guvernantelor; barometrul economic și cel moral scăzut de tot.

Bărbații, judecînd că numai femeea e pricinuitoarea atîtor rele din jurul lor, rămîneau neînsurați, ori se însurau în vederea protecției și zestrei ce i-ar fi împins înainte. In timpul acesta, din toate unghiurile țărei se cereau drepturi, drepturi pentru femei, unii proclamînd egalitatea femeei, alții, cei mai mulți, înferioritatea ei fiziologică, intelectuală, morală.

Pe cînd la țară forțele morale și materiale sporise, țăranca devenind sprijinul și sufletul familiei, femeile din clasele celelalte alergau după un ideal în viață... ideal ce nu puteau ajunge.

Cel întîi lucru ce-a cătat Corina să facă, a fost de-a scăpa din ghiarele prostituției marea armată de nenorocite... Fete cu cîteva clase primare, se dedeau la practicele cele mal rușinoase pentru a-șî cîștiga hrana de toate zilele, ori pentru a purta frumoasele haine ce atît le ispiteau. Luxul dusese la depravare chiar fete din familiile mai ridicate.

Prin subscripție, Corina ajunsese a clădi cîteva azile, pentru acele femei perdute. In acele sălașe găseau iluzia familiei și strictul necesar pentru viața de toate zilele. La venirea în azil li se ținea conferinți despre nobila menire a femeei și îndatoririle ei, căutînd prin acest mijloc să le ridice nivelul moral. Învățau tot felul de meserii, ca să-și poată cîștiga viața în mod cinstit, cum și Igienă, Medicină practică, Pedagogie, Morală, practică Religioasă, Economie-casnică, Muzică, Desemn și cursuri speciale de îndatoririle femeei față de bărbatul cu care trebuia să formeze o familie, față de copil și societatea întreagă. Pe lîngă aceste îndeletniciri, ele singure duceau cu rîndul toată gospodăria azilului, în plus îngrijau de copiii orfani, cum și de cei bolnavi, cărora li se dăduse sălaș în acest azil. Multe din aceste femei se măritau, ori erau luate ca îngrijitoare prin familiile bogate.

Azilurile se populau zi cu zi mai mult, și li se sporea numărul.

De cît-va timp, Corina cu Perdita și alte adepte ale principiilor ei, începuse să ție conferințe de la un capăt la altul al țărei. Corina vroia să dovedească ca pricina atîtor rele morale și materiale este faptul că femeea nu-și pricepe rolul ei în societate, căutînd a cere drepturi cari nu sunt în conformitate cu menirea organismului ei. Pentru aceasta, trebue să arate că menirea bărbatului și îi femeei nu-i de a trăi pentru el în parte, ci pentru familie și societate.

Organismele lor sunt însă cu totul diterite. In organismul femeei, predomină forțele de reintegrare sau anabolice, din cauză că în interiorul ei se face depozitul puterilor necesare alimentărei și desvoltărei embrionului procreărei. Conformația corpului ei cu predominarea liniilor ovale, e dovada acestei meniri. Femeea lucrează «in concreto» pentru umanitate, nutrind-o cu tot ce are mai bun în corpul și spiritul său, deci e conservatoarea și depozitara forțelor ce trebue să alimenteze specia.

Femeea are ’n ea depozitul tuturor virtuților morale cari servesc de temelie familiei și societăței. Integrarea și concentarea e caracteristica sexului femeesc, intimitatea, unirea, distinge pe mamă, făcînd din ea creatura căminului.

Funcțiile care au de obiect propagarea și nu-trirea speciei sunt în antagonism cu puternicele cheltueli intelectuale, din pricină că s-ar cheltui prea mult forțele organice necesare procreărei.

Un determinism intern producînd deosebirea dintre sexe, fatal trebue să urmeze diviziunea îndatoririlor și a lucrului pentru perpetuarea vieței. Dacă asociațiunea și cooperarea trebue să triumfe în societate, cu atît mai mult trebue să triumfe în raporturile dintre femee și bărbat. Femeea trebue să aibă toate calitățile fizice și phisice necesare mamei; iar slujbele și drepturile ce le va cere, trebue să fie în raport nu dăunătoare a-cestei meniri. Dacă am cere drepturi și îndatoriri egale, nu am face de cît să căutăm a unifica specia.

Îndatoririle femeei fiind egale cu ale bărbatului, calitățile morale și intelectuale ar ajunge cu timpul egale, lucru ce ar fi dăunător speciei, căreia ar lipsi acea varietate de calități morale, intelectuale, fiziologice, cari formează o unitate în procreare. Sunt slujbe pe cari o femee nu le poate avea, nefiind conforme cerințelor speciei, căci cer o prea mare cheltuială de forțe intelectuale, deci, predominarea operei de dezintegrare.

Femeea poate aduce mari foloase ca educătoare, ca doctoreasă, ca avocată, în administrația comunală — unde ar fi un element de ordine, moralitate și progrese practice — dar ce-i trebue femeei luptele și violentele politicei? Cum să-împace femeea îndatoririle și drepturile de cetățeancă cu cele de mamă? Politicianii sunt deja o plagă a societăței, trebue să facem cunoștință și cu politicianele! Civilizația nu consistă în a distruge natura și confunda funcțiile normale ale sexelor!

Dar, fiind-că femeea este menită a avea pe lîngă rolul de păstrătoare a speciei și pe acel al cultural morale a societăților și rafinarea lor, fiind-că femeea este geniul moral al societăților, e necesar ca purtarea bărbatului către femee să poarte pecetea dreptăței, nu cea a robiei, făcînd echilibru între drepturile și datoriile femeei.

Înainte de ori-ce, femeea măritată nu trebue să mai fie considerată ca incapabilă, ca minoră, ci să fie stăpînă pe averea și actele ei, cum e, de pildă, în statele de Est ale Uniunei-Americane, în Anglia, Canada, Coloniile Engleze, Italia, Portugalia, Rusia, unde femeea nu-i considerată ca incapabilă a-și stăpîni averea, nici conduce afacerile materiale. Economiștii au constatat că spiritul de ordine, de economie, de armonie, face pe femee minunat de aptă pentru întreținerea proprietăței.

Femeea trebue să aibă o cultură întinsă, variată și în raport direct cu menirea ei de mamă. Cultura întinsă îl va servi pentru a face și urmări educația copiilor, pentru a urmări propășirea societăților, a lua parte activă chiar atunci cînd i-ar lipsi rolul de mamă, sau cînd ar avea rari dispoziții intelectuale cari nu trebuesc înăbușite, ci din contra, aduse în folosul întregei specii. Prin a-ceasta femeea ar deveni o dublă putere înăuntru și-n afară de familie.

Dar pentru a ajunge la acest ideal, trebue ca programele de educație și instrucție să fie schimbate; să dispară toate prejudiciile de educație și instrucție; bărbați și femei să-și dea mîna, pentru a schimba din temelie organizația noastră socială și educativă. Nu putem face un pas înainte cît timp nu vom fi serios pregătiți pentru aceasta, și nu vom avea o temelie sigură pe care să se ridice pretențiile și îndatoririle noastre. Programele de studiu ce sunt azi în vigoare pentru fete, sunt cu totul asemănătoare cu cele ale băeților. Nimeni nu se gîndește că femeea trebue să devie mamă, și că are în viață de îndeplinit o mulțime de funcții și roluri de care nu are nici cea mai mică idee; că nu i se cultivă sufletul pentru îndeplinirea acelei meniri.

In alte conferinți, Corina și Perdita spulberau vechile idei că femeea e inferioară bărbatului. Rînd pe rînd luau puterile fiziologice, intelectuale și psihologice, arătau sbuciumul zadarnic al sa-vanților, unii pentru a arăta inferioritatea, alții superioritatea, cum și pe cei mai cuminți, dar în număr mai mic, cari arătau științificește, nu paradoxal, marea deosebire dintre organismul femeei și al bărbatului, cu puterile fiziologice, psihologice și intelectuale direct deduse din diferitele meniri; puteri care se complectează în interesul speciei, în lupta vieței.

In ultimele conferinți se ocupau de programe, începînd cu clasele primare, unde fetele nu învață nimic din ceea ce le-ar servi mai tîrziu. Corina propunea ca după isprăvirea celor patru clase primare, toate fetele sărace, cari nu pot urma școalele secundare mai înainte, să învețe încă doi ani în școli deosebite: Igienă, Pedagogie, Morală, Religie, Economia-casnică, Desemn, Muzică cum și cursuri speciale de sfaturi relative la îndatoririle de mamă și femee.

La programele școalelor secundare, cereau ca Pedagogia, Igiena, Economia casnică, Filozofia cu toate ramurele ei, să fie puse din cl. I-iu chiar, apoi să se mai adaoge chestiile de dreptuzual, marile rezultate ale științei, mai ales cu aplicațiuni practice cum și noțiuni de Economia-politică, dreptul-civil, etc. Gimnastică să se facă numai aceea pe care doctorii o vor găsi nedăunătoare organismului femeesc, menit nașterei.

Să nu se facă din creerul femeei o mașină care să înregistreze ca un papagal doar va putea trece examenele, ci să facă din creerul ei o mașină în stare de-a urmări singură mersul științei și a-și forma un capital intelectual necesar și speciei.

Cînd femeea va avea o cultură serioasă, nu pospăială, înțelegîndu-și rolul de mamă și educătoare a omenirei, va înceta de a fi o păpușă sau o desgustată. Nu va fi o prelungire sau o redublare celuilalt sex, ci un compliment, o individualitate a parte, care va forma împreună cu bărbatul o unitate și împreună cu copiii, o unitate în trinitate.

Acestea erau principiile susținute de Corina și adeptele ei.

Femeile se grupase din ce în ce mai mult în juraul Corinei. Văzînd că cererea de egalare a drepturilor era un rău pentru specie, căutau să-și ridice nivelul moral și intelectual, să se desrobească de vechile și ruginitele concepții de viață, făcîndu-se respectate de bărbat, prin faptul că deveneau adevărate tovarășe și sprijine în viață, a-postolele moralităței, preotesele frumosului.

De cînd Corina lipsea de la Iași, Aurora și Sorin îi scriau regulat, spunîndu-i tot ce fac, ce gîndesc. Din acele scrisori ea le urmărea tot mersul vieței, deducînd că creșterea dată Aurorei făcuse din ea o adevărată tovarășe pentru Sorin, iubită, respectată, o femmee fericită, că își înțelesese pe deplin rolul de mamă și femee.

Aceasta era o încurajare pentru Corina, încurajare în lupta ce ducea cu prejudițiile sociale așa de înrădăcinate, luptă ce de multe ori o descuraja fără însă să o poată pe deplin abate... și mergea înainte încredințată că, dacă azi era învinsă, mîne va învinge ea.

XXV

Luptele Corinei pantru înființarea de școli corespunzătoare principiilor ei de educație, n-au ră-mas fără răsunet. Bătrîna Principesă Ana... una din adeptele și admiratoarele Corinei, lăsase prin testament toată averea sa, pentru înființarea a două școli de femei la București și Iași, instituind de legatară pe Corina. In aceste școli, fetele intrau îndată după isprăvirea claselor primare. Cele cu deosebite dispoziții intelectuale urmau mai departe, în universități pentru femei. In acest chip, nu se perde nici o capacitate, toate inteligențele servesc familia și mai departe specia.

Venise timpul ca Corina să arate că principiile ei de educație nu sunt numai simple teorii.

De doi ani funcționează școala de la București, la început numai aceasta, peutru ca Corina s-o poată îndruma. Sunt șase ani de cînd Corina a părăsit «Villa Iluziei». Nu a voit de loc să mai vie pe acasă, judecînd că pentru a reînapoia lui Sorin liniștea și adevărata fericire, e necesar ca să stea de-oparte.

Firul amintirilor fiind rupt, iubirea lui Sorin pentru dînsa se va perde-n noaptea vremurilor, iar dragostea către Aurora se va înălța sigură de-asupra acestui trecut, ne mai avînd de luptat cu nimica.

Întrebuințase Corina toate mijloacele, doar să nu cedeze, ori de cîte ori Sorin și Aurora îi scrisese rugînd-o să se întoarcă înapoi. Ii era frică de un ce, pe care nu-l putea lămuri și amîna din zi în zi plecarea, nădăjduind că timpul, marele medic, va turna balsamul uitărei peste iubirea lui Sorin.

Ea era sigură de dînsa, căci o adevărată dragoste de mamă luase locul pătimașei dar curatei iubiri.

In mijlocul atîtor lupte cu societatea și prejudițiile ei, mai putea fi oare loc în sufletul Corinei pentru alt sentiment de cît ambiția reușitei principiilor ei? Nu, din cînd în cînd doar, vre-o duioasă privire înapoi!

Cu cîtă bucurie presurată de melancolie a re-intrat Corina în vila ei!

Totul era ca și cum ea ar fi fost acolo; se respectase întipărirea gîndirei și simțirei ei. Nimic schimbat... doar din cînd în cînd un chiot vesel se aude răsunînd în toată casa. Frumosul și deșteptul Mircea, cu ochii verzi și plete blonde, se-mănînd Corinei, ca cum ar fi fost al ei, umple casa de haz și înțeles. Nu a trecut mult pînă să se împrietenească cu «Bunica», ultimul rol al Corinei... ba mai mult, nu iubește pe nimeni mai mult ca pe ea.

Sorin și Aurora au primit-o ca pe o adevărată mamă; Sorin însă... cu o deosebită emoție. Nimic n-a mișcat pe Corina ca intrarea în bibliotecă. S-a închis singură în sălașul gîndirei, trăind cu o negrăită limpeziciune toate bucuriile și durerile de optsprezece ani încoace.

O chemau cărțile, tablourile, pianul... scriitorul de stejar, unde plecată nopți întregi... umpluse coli cu frumoase inspirații, cu luminoase principii.

Principiile ei ajunsese realizate. Zi pe zi progresul era din ce în ce mai mare, ucenicele lă-sate-n urmă lucrau cu aceiași activitate. Da, le regăsise toate la locul lor, glasul lucrurilor înconjurătoare era tot același... numai oglinzile din dormitor nu-i mai arătau pe frumoasa Corină, «Zîna cu părul de aur», cum îl plăcuse lui Sorin s-o numească.

Fruntea albă și întinsă odată, gîndirea adînc o brăzdase, netălmăciții ochi verzi te tăiaă cu privirea lor răscolitoare de conștiinți.., din cînd în cînd luciri duioase îi muiau în lacrimi.., părul de aur odată... era de argint acuma. Pe întreaga față întipărirea unui suflet ce simte și pricepe tot, întipărirea unei bunătăți ce deschide toate inimile, ce țintue toate prieteniile. Nu, nu mai era ispititoarea frumusețe din vremile trecute, timpul își lăsase adînci urme... în schimb însă, erau neînvinsele și tainicele farmece ale inteligenței și bunătăței.

Corina caută a pătrunde cu scalpelul minței toată purtarea lui Sorin și Aurorei, să se asigure dacă ’n adevăr sunt unul pentru altul ceea ce visase cînd i-a unit. Se ferește de-a întreba pe vre-unul din ei dacă sunt fericiți, privește, ascultă și analizează. In adevăr, Aurora era așa sigură și hotărîtă în toată purtarea-i față de bărbat și copil, cu așa chibzuială făcea și spunea tot, că nu-ți venea a crede că la vîrsta ei putea să fie model de mamă și femee.

Mircea era o prelungire a geniului lui Sorin. Ii plăcea să cînte la pian, și tată-său bucuros îi jertfea o oră de studiu pe zi, se simțea mîndru de acest copil, îndoită dovadă a puterei de creațiune.

Încetul cu încetul Corina, văzînd liniștea și armonia din juru-i, se simțea mai sigură, părîndu-i rău că stătuse atîta timp depărtată de cuibușorul ei. Se jertfise pentru fericirea Aurorei, și-n adevăr o găsise fericită.

Singura-i părere de rău, este că nu putuse și ea să-ntemeeze familia. Cît n-ar fi ertat lui Cernescu de-ar fi făcut-o mamă! Dorul ei cel mai ferbinte era copilul, copilul era scopul și înțelesul viețev. Cîtă bucurie cînd îi vedeai, pe toți la un loc! Căpușorul acela de copil strălucind luminos între el, era prevestitorul reînvierei și învecinicirei puterilor, garanția și făgăduiala viitorului. Sănătatea Corinei, zdruncinată de atîtea lupte și jertfe, încet, încet își redobîndea echilibrul. Viața și lu-mea însă, îl pîndea în umbră, pizmuind fericirea lor.

La cît-va timp după întoarcerea ei la vilă, Corina observă o stare curioasă în Aurora. Se îngălbinea cînd o vedea, se trudea ca să-i vorbească ori să-i zică mamă, fugea de dînsa.

Cînd se suiau în bibliotecă, pentru ca Sorin să le cînte părți din noua lui operă, Aurora lua pe Mircea de mînă și, mai palidă ca de obiceiu, eșea din odae. Anevoe o puteau aduce înapoi. Cu Sorin era nervoasă, acum îi arăta dispreț, ură, și apoi de odată atîta gingășie și duioșie copilărească! Alte-ori Corina întîlnea privirile Aurorei încărcate de atîta ură că se cutremura.

Cum, ea, care își înăbușise ori-ce simțimînt de ură, crescînd-o cu atîta drag și interes, de și o știa fata bărbatului el cu o alta, ea care și-a dat toate silințele ca s-o facă iubită de Sorin, ea care-i dăduse pe Sorin, avea drept răsplată a tuturor acestor jertfe supraomenești, ura și disprețul?

De odată Aurora își schimbă purtarea cu Sorin, deveni blîndă... și încep a stărui de el să plece în călătorii, pretextând că și ea ar voi să vadă alte țări. Iar cînd Sorin îi răspundea că nu va putea face acest lucru, căci Corina abia se întorsese să șadă cu ei, și pe lîngă aceasta trebuia să-și isprăvească noua operă ce compunea, atunci era și mai răutăcioasă, stînd mută ceasuri întregi, ori arun-cîndu-i vorbe ce tăiau! Corina nu știa ce să creadă pînă într-o zi, perzîndu-și răbdarea, îi zice:

— Da ce ai, Auroră? Purtarea ta cu mine și Sorin e nesocotită și curioasă? Crezi tu că un bărbat ca al tău, care are atîta nevoe de liniște ca să poată crea nu se plictisește de atîtea supărării fără rost? Da, draga mea, pentru ca să te faci din ce în ce mai iubită de el, pentru ca să fii adevărată tovarășe, trebue să lași supărările acestea, căci slăbesc dragostea între voi, distruge respectul și încrederea ce Sorin pusese în tine.

Prin scrisori îmi spuneați că trăițî bine, pînă acum cît-va timp mă bucuram din inimă de înțelegerea dintre voi, mustrîndu-mă că nu am venit mai de mult să stăm împreună.

De ce nu judeci? ce-are să zică băețelul, cînd te vede pe tine într-una plînsă, cu toane, pe Sorin necăjit? Tu nu vezi cum se uita de lung la voi, cum tînjește și el sărăcuțul? Ce ți-am făcut eu? Am venit aici la vila mea, v-am lăsat să stați’ în locul meu, fiind-că te-am crescut și te cred copila mea; Sorin era prea tînăr cînd l-am cunoscut, e și el copilul meu.

Intru ce te pot eu supăra? De ești supărată de ceva, de ce nu vii să-mi spui? Ai uitat cum făceai cînd erai mică? Ai uitat cînd îmi spuneai: «Pe tine te iubesc, mamă Corină, nu pe mama Perdita, căci ea nu mă iubește?» Închipue-ți că ești copila din trecut, Auroră, și vino in brațele mele, spune-mi ce ai, nu fă să sufere atîția oa-meni din pricina unor copilării.

Aurora începu să plîngă în hohot, se arvîrli în brațele Corinei, spunîndu-i printre lacrii:

— Mamă Corină, iartă-mă, dar mi-a spus d-na Predescu că de ce șed la un loc în vilă cu tine, care ai fost iubita lui Sorin și apoi ca să nu te despărțești de el, cînd ai îmbătrînit, l-ai însurat cu mine. Mi-a povestit cum tot timpul petreceați în bibliotecă, cum erați nedespărțiți. Vezi, de aceea nu mai putem sta la un loc, nici în această vilă! Dacă Sorin vrea să meargă cu Mir-cea și cu mine, vom cumpăra în alt oraș o casă.

Cînd Corina aude aceste vorbe, nu-i vine să creadă. Cum, curata ei iubire pîngărită de această d-nă Predescu, o femee ușoară, destrăbălată?

Cum, cinstea ei a fost zadarnică? Lumea nu poate pricepe iubirile curate, iubirile stăpînite de adînca judecată? La ce bun atunci toate jertfele, bunătatea, cinstea ei, dacă e bănuită și înjosită la fel cu decăzutele? Răsplata e conștiința! Vorbe goale, care nu te mulțumesc și întăresc în timp de restriște ca aceștia!

— Te-am iubit, Auroră, ca pe copilul meu, m-am trudit din răsputeri ca să te învăț a judeca, ca să te învăț a fi fericită... și tu, drept răsplată a dragostei mele, vii să mă urăști și să mă bănuești așa mizerabilă, după spusele unei destrăbălate. Nici nu trebuia să asculți, cînd ai auzit că începe a vorbi de mine. Eu mă voiu duce de la vilă, căci nu vreau ca Sorin să fie lipsit de vila unde a scris atîtea inspirații. Pe el îl voiu iubi înainte, căci nici-odată nu m-a înjosit așa. Te rog însă să-mi lași cît-va timp de liniște, pînă mă voiu hotărî unde să mă mut, și apoi vei rămînea liniștită în această casă.

A doua zi a scris Perditei, rugînd-o ca pînă în trei zile să vie numai de cît la Iași. Lui Sorin nu i-a spus însă nimic.

XXVI

De cînd Aurora a povestit Corinei vorbele d-nei Predescu, cu toată stăpînirea ce are asupră-i, n-a avut curajul de a duce viața în comun cu Aurora, de a o vedea, de a-i vorbi. Nu o urăște, dar o disprețuește că n-a putut să-și înfrîne ura, nerănind pe aceea care-i fusese mai mult mamă. Ii trebue liniște... trebue să se jertfească pentru Sorin, cea întîi și ultimă iubire, pentru Sorin, creatorul celor mai frumose inspirații ale ei... deci va părăsi această casă și-i trebue liniște pentru a hotărî unde și cum se va stabili.

Se va înălța și de-supra acestei dureri... avea dreptate să amîne din zi în zi întoarcerea ei la vilă, un instinct o depărta acum de această casă, cum un instinct o depărtase pe vremuri de Constantin Cernescu, fostul ei bărbat. Trebuia ca Aurora, copilul lui, să o chinuiască înainte... să ’i pîngărească singura-i și ultima-i iubire?

Va începe a lucra din nou, neîntrerupt... și-n lucru va uita această ultimă rană. Ce o mai aștepta pe urmă? Pe urmă? Cine știe! Prin puterea gîndirei și a stăpînirei de sine va învinge totul, cu fruntea luminoasă va privi drept înainte. Da, da un suflet și o minte ca a el, care se desrobise de toate păcatele vieței... trebuia să învingă... și poate, nu era departe învingerea.

Aceste gînduri cutreeră de două zile mintea Corinei.

Luptă între părerea de rău de a se depărta de «Villa Iluziei» și hotărîrea de a se depărta. Iubirea-i pentru Sorin și voința de jertfă pentru liniștea Aurorei, triumfă. A treia zi, cînd vine. Perdita, o găsește adînc stăpînă, hotărîtă a pleca din această casă unde atît a iubit și suferit. Mai întîi însă va spune Perditei și Aurorei toată taina vieței ei, pe care a ascuns-o pentru a nu le face rău.

— Ce este, Corină? Telegrama ta m-a speriat, am fost și mai speriată cînd Aurora și Sorin mi-au povestit că nu te-au văzut de trei zile, căci tu i-ai oprit de a intra în dormitorul tău, nici pe Mircea nu l-ai primit.

Atît Sorin cît și Aurora sunt foarte abătuți. In casa aceasta se petrece ceva straniu, pe care nu-l pot lămuri. Tu ești încovoiată de o durere mare... nu erai așa cînd amîndouă luptam pentru «Desrobire». Nu ai dreptul să fii așa, cînd principiile tale zi pe zi triumfă, cînd școlile înființate de tine înfloresc.

— Drept e, Perdită, sufăr mult, nici-odată nu am suferit atîta ca în aste trei zile; azi însă sunt liniștită, hotărîrea mea e luată. Diseară după masă, colo sus în bibliotecă, vă voiu spune mai multe lucruri ce nu știți, cum și hotărîrea ce-am luat; pînă atunci, am încă nevoe de a rămînea singură... da, îmi trebue liniște, nici un gînd altul să nu vie a mă abate din drumul hotărîrilor mele. Nu-ți fie frică de mine... nu-i nici o durere așa de mare ca să mă smulgă din rădăcini. Judecata din firea mea mă va îndrepta atunci chiar cînd ași fi mai încovoiată!

Toți trei sunt la masă. Corina care nu a voit să prînzească cu ei, sue încet-încet scara ce duce în antretul logia de lîngă bibliotecă. Statuele Mi-nervei și Dianei, îi zîmbesc nevinovate-n goliciunea lor albă, ea trece înainte, și cu mina tremurîndă, deschide ușa de la bibliotecă. Aceleași lampadere cu «abat-jour» rose umple casa de o duioasă lumină.

Dreaptă și albă stă în ușe. Cu o privire tristă... desnădăjduită, îmbrățișează această odae, martoră atîtor suferinți, a atîtor bucurii, a atîtor jertfe. Acolo, pe acel scriitor a gîndit și scris atîta... pe acel scriitor a fost porcelanul de Saxa în care ascunsese verigele lui Sorin și Aurorei, cînd i-a logodit, cînd a crezut că prețul jertfei pentru fericirea lor, răscumpără liniștea și adeverirea principiilor ei. Tot în această odae e prietinul ideei și simțirei ei, tot îi poartă întipărirea. Nu, nu va avea curajul să se despartă de această odae!

Plece Sorin... plece Aurora... plece Mircea... dar ea ’nu va părăsi acest sălaș al simțirei și gîndirei.

Să nu-i mai vadă... să nu-i mai audă... și-și va redobîndi liniștea.

«Nu, nu, înainte, trebue să fiu stăpînă pe judecata mea, trebue să nu urăsc, să nu fac rău, nimănui!»

Se lungește pe scaunul lung rose, cu motive-Boucher, și liniștită așteaptă venirea lor.

Intră, triști, sguduiți de nu știu ce presentimente și tăcuți se așează pe cîte un scaun. Ce sfîntă tăcere! Ce dramă se petrece în gîndirea. acestor patru ființe, cari ar părea unite, liniștite ori-cărui străin? Ce dramă se petrece în acest, templu al artei, luminat în roseminor, unde umbra se joacă ’n colțuri cu lumina!

Tăcere... tăcere... liniște... liniște!

O voce tristă, dar hotărîtă, glăsuește.

— După atîția ani de cînd mă cunoașteți, e timp ca azi să lămuresc viața mea, spunîndu-vă ce am fost, ca să aveți prilejul de a mă judeca, ce sunt.

Cu 30 de ani în urmă, Corina pe care o vedeți azi, era o fată tînără și, după spusele lumei, frumoasă dintr-o familie nobilă, dar săracă, avînd abia necesarul pentru a face față vieței. Această Corină a avut nenorocul de a întîlni în cale-i pe Constantin Cernescu, unicul fiu al boerului Iordache Cernescu. Era frumos, deștept, dar fără suflet, neavînd altă lege de cît îndeplinirea celor mai rafinate voluptăți, necunoscînd nici o împotrivire din partea femeilor. Și am avut îndrăzneala să mă împotrivesc lui, eu, eu o fată săracă. Aceasta l-a hotărît să mă ceară de nevastă.

Mama, care se temea să nu moară lăsîndu-mă pradă ispitelor vieței, m-a rugat mult și, din milă pentru ea, l-am luat. Vecinic însă mi-a fost frică de el, și nu l-am putut iubi, cu toată știința ce a pus în creerul ’meu, cu tot luxul Domnesc de care m-a înconjurat.

Nu l-am putut iubi, căci simțeam bine că nu-s pentru el de cît un animal frumos, răscolitor de pofte, nu l-am putut iubi, căci nu avea nici una din delicatețele și duioșiile omului ce iubește. Era brusc, insultător, și mă umplea de frică de îndrăzneam să mă împotrivesc lui.

La cinci ani după căsătorie, a plecat la o moșie unde zicea că sunt cai de vînzare, doar să-și complecteze herghelia. Multe luni nu am știut nimic de el. Într-o bună zi s-a întors acasă. Nu i-am spus de ce a lipsit atîta fără să-mi scrie nimica, că nu ași fi îndrăznit. Ii observam însă, și de multe ori purtarea lui era foarte ciudată, mai bruscă și mal umilitoare pentru mine ca în trecut. După cît-va timp muri, lăsîndu-mă moștenitoarea întregei averi.

După moarte, ca și înainte, am rămas cinstită, vrednică de numele ce purtam.

Nu iubeam de cît știința și arta, bărbații nu-mi insuflau de cît desgust, căci vedeam în toți tipul lui Cernescu. Într-o dimineață — la Călimăneșt — scoborîndu-mă de pe munți, întîlnesc la poalele lor pe Sorin. Acest Sorin, de care d-na Predescu a spus Aurorei că a fost amantul meu și că, vă-zîndu-mă bătrînă, l-am însurat cu Aurora, de frică să nu se depărteze de mine Aurora, temîn-du-se că întoarcerea mea la villă e pricinuită de această păcătoasă dragoste, ’mi-a spus acum trei zile că va trebui să părăsească vila, cumpărîndu-și o casă în alt oraș. Eu i-am răspuns că Sorin și cu ea vor rămînea în această vilă, eu voiu părăsi casa, dar o rog să-mi dea trei zile răgaz de gîndire.

Nu neg, am iubit pe acest Sorin, primul om care a făcut să tresară sufletul meu, prima întipărire a sufletului rămas curat în toată miserabila căsnicie. Privirea, gestul, muzica, sufletul lui tot s-a repercutat adînc în ființa mea, tot a fost creator de idei, închegător de negrăite simțiri și frumuseți. Sunt optsprezece ani de cînd aici, în a-ceastă odae învăpăiată tot de lumini rose, în fața portretului ce-l vedeți acolo, din vioara ce-i aninată lîngă acest portret, Sorin, «copilul-geniu», mi-a spus ale sufletului doruri, în melodii ce aud și azi, ce-n veci voiu auzi.

Atunci am priceput cît îl iubeam! De atunci el a fost lumina care a dat înțeles vieței. Geniul, chipul lui cu nevinovata-i întipărire de copil, au fost isvoarele cari au adăpat vecinic puterea mea intelectuală, au fost cheagul tuturor inspirațiilor mele.

Iubindu-l însă, mi-am păstrat libertatea cugetărei, mi-am întărit cugetarea în această iubire. De atunci am fost nedespărțiți. Aici, în această odae, am lucrat împreună. Unul scria vorbe, altul note; muzica lui inspira scrisele mele. Vibram cum nu mai vibrasem, eram fericită și iubeam cum numai în povești se aude.

Aici, în această odae, m-am gîndit să-l fac fericit și m-am gîndit numai la fericirea lui, chiar cu jertfa întregeî mele vieți!...........

Pe chipul întipărit de suferinți, din ochii luminători ai unui suflet adînc rănit — dar gata de noi jertfe pentru fericirea altora — cad picuri, picuri lacrimi amare, lacrimele unei femei ce cu treizeci de ani de necontenită jertfă și gîndire, nu poate să-și răscumpere cîțîva ani de liniște și uitare.

Se scoală Corina de la locul ei și se apropie de Aurora, ce-nmărmurită stă în bătaia luminei lampaderului, și-i spune:

— Această frunte, care nu are de ce se pleca și roși, ai venit s-o dungești cu îngrozitoare bănueli!

Această femee, care și-a înăbușit aspirațiile și moștenitele porniri de iubire pentru a se ridica prin cugetare, bunătate și voință de-asupra sexului ei, răscumpărînd dreptul de a fi apostola femeilor, de-a le îndruma spre desrobire și fericire... Tu, în care am pus atîtea puteri — pentru a lupta cu viața și ispitele ei — tu, un copil, ai venit să o umilești cu înjositoare bănuelii, N-ai simțit rușine? Nu te-a mustrat conștiința? Oare zadarnic am luptat ca să ’ți dau arma judecăței, doar îți vei putea înfrînge înăscutele porniri rele? Tu, cu înjositoa-rea-ți bănuială, vii să aduci neîncrederea în principiile mele, în puterea cugetărei mele? Tu, pe care te-am adăpat cu iubiri și jertfe, vii azi să mă bănui ca pe ori-ce femee de rînd? Acest Sorin — singura-mi comoară de iubire — ți l-am dat fără părere de rău, cînd am văzut că-l iubești și n-am voit să fie durere și prihănire în sufletu-ți de fecioară! Acest Sorin ți-l dau și azi, cu toată această casă — sălașul gîndirei simțirei mele. Nu a fost amantul cărnei mele, ci amantul creerului meu, nu am de ce mă pleca, nu am de ce roși, nu am de ce fi geloasă!... deci, voiu părăsi mîne această casă, pentru ca tu să poți fi fericită.

In minutele acestea Sorin își retrăește toată iubirea-i pentru Corina. Desnădejdea că Ea va părăsi această casă, dă vocei lui note adînci ce te cutremură, un glas ce pare din alte lumi!

— Te văd și azi, Corina, cum erai acum optspezece ani, cînd scoborai de pe munte, învălită toată-n aurul părului. Te văd și azi, cum erai în seara cînd ți-am cîntat simfonia «Visul», închinată ție, apoi te-am dus în odaia albastră, «templul iubirei mele», ca să vezi cum la picioarele portretului tău ardeau miresme. Te văd și azi «minune de frumoasă», cum erai în noaptea cînd te-am rugat să-mi fii tovarășe și mi-ai răspuns: «E prea tîrziu, copile, să fiu femeea ta, — sunt prea bătrînă — te voiu chinui cu bănueli și gelozii. Nu pot fi nici a ta, căci îți voiu otrăvi vecinic viața cu amintirea unei iubiri pătimașe, care te va urmări chiar în brațele fecioarei ce vel a-lege de nevastă. Nu voiu să roșesc înaintea femeei tale. Numai iubirea mea curată te poate face fericit».

Iubind-o curat, mi-am păstrat curățenia sufletului, ferindu-mă de destrăbălările vieței, și muncind necontenit ca să întrec chiar, geniul ce ea vedea în mine. Din modulațiile vocei ei am creat armonii. Sufletul și inteligența ei au fost creatorii acelei Ane din «Strămoșii». N-am mai îndrăznit însă să mă apropiu de ea. C-un gest, cu o privire, a adus curățenia în pornirile mele, și am tăcut, căci totdeauna mi-a fost grijă să nu se depărteze de mine.

Da, Auroră! Corina a fost și fi-va vecinic îndrumătoarea mea spre bine și frumos. Corina mi-a deschis ochii să văd frumusețea și inteligența ta, ea ne-a pus vecinic față-n față, ca să ne pătrundem. Ea mi-a spus că tu mă iubești, povățuin-du-mă să te iau; iar cînd m-am temut c-o fac să sufere din pricina acestei căsătorii, ea mi-a zis: «Aurora-i primăvara vieței... ea-i fericirea... fiți fericiți, eu vă voiu apăra; nu, nu sufăr de această căsătorie, căci te iubesc cum am iubit arta, cum iubesc principiile mele de desrobire».

Deci, Corină, tu care ai făcut atîta pentru mine și Aurora, nu vei părăsi nici -odată această casă, ci vecinic rămîne-vei, lumina cugetărei mele, lumină de care nu mă pot lipsi, nu voesc a mă lipsi, pentru a mulțumi pe cei cari, mici de suflet și cuget, nu știu a se înălța de-asupra păcatelor vieței și nu pot judeca de cît prin prizina pornirilor. Nu, femee sfîntă și curată, numai în gîndirea și simțirea ta am găsit lumina și puterea creațiunilor mele, curățenia actelor mele!

Cutremurată de amintiri... Perdita tace. S-ar fi închinat înanintea acestei Corine, așa de nenorocită și totuși așa bună și curată!!

Cum de nu o urîse Corina, cînd știa că fusese amanta lui Constantin Cernescu, bărbatul ei, și că Aurora era progenitura păcătosului lor amor?

— Pleacă-ți genunchii, Auroră, pleacă-ți fruntea înaintea acestei femei; Constantin Cernescu, bărbatul ei, e tatăl tău, zice Perdita.

El, fiind însurat cu Corina, a venit la țară la noi și m-a luat ca pe-o pradă... lăsîndu-mă cînd a știut de rodul ce se-ntrupase fără voia mea. Tata a murit de rușinea mea, iar eu am voit să te ucid, ca să scap de înfierarea ușurinței mele. Te-am urît, și-n destrăbălările cele mai îngrozitoare am voit să-nec ura contra ta și a tatălui tău.

In timpul acestor destrăbălări, am întîlnit la Mehadia pe Corina, singura ființă care mi-a îmblînzit inima, singura ființă pe care am iubit-o de cînd murise tata, și singura căreia am destăinuit păcatele mele. De atunci, a știut că tu ești fata fostului ei bărbat, și nu te-a urît, nu s-a răzbunat, te-a crescut, iubindu-te, jertfmdu-ți pentru fericirea ta pe omul ce iubea.

Pe cînd eu uram tot din cauza unui bărbat, ajungînd cea mai renumită femee perdută, ea, de și nenorocită de același bărbat, își înălță sufletul, uitînd în activitate lipsa iubirei... Ea căută să mă desrobească de ncnorocita-mi dragoste, de rugini-tele-mi prejudiții, să-mi arate tot frumosul din viață, să facă din activitate un ideal în viața mea, să mă ’ndrumeze, pe nesimțite, spre cinste și liniște.

Ești sfîntă, femee, prin puterea-ți de iubire și jertfă, prin curățenia întregei tale vieți; tu mi-ai desrobit sufletul de greșită concepție a vieței. Tu te-ai ridicat de-asupra tuturor relelor și păcatelor îndrumîndu-mi pe Aurora spre fericire, ți-ai îmbrăcat sufletul în bunătate și jertfii, tu... sfînta apostolă a sexului nostru. Mergi mîndră în haina cinstei și inteligenței, mergi luminoasă, desrobită, și raze de lumină resfringe ’n jurul tău... Te-am urmat, eu, perdută... te vor urma toate, cînd te vor pricepe.................

Aurora a plecat iute din odae.

Sorin se uită la Corina și-i pare rău de căsătoria cu Aurora... căci simte bine că nici-odată Aurora nu va putea fi ce-a fost Corina pentru el. Goliciunea simțirei din sufletul lui Cernescu e și-n sufletul fetei...; de n-ar fi fost crescută de Corina, cine știe ce era. Prin creștere Corina i-a dat: voința, judecata, simțul datoriei, drept pavăză contra relelor porniri.

Fără de voe, Sorin se apropie de scaunul-lung unde ședea Corina, se pune-n genunchi, o privește cum nici -odată n-a mai privit-o, o simte adine întipărită în simțirea și cugetul lui. Perdita se apropie și ea de partea cealaltă, și îngenunchind, îi zice:

— Cum de nu m-ai urît, cum de mi-ai mai întins mînă de scăpare? Din ce materie ești plăsmuită, de poți — jertfindu-te atît— să faci numai bine, numai bine?

— Mamă Corină, iartă-mă, zice Aurora, venind cu Mircea în brațe și îngenunchind lîngă Sorin, acum măsor cu ce jertfe ai plătit fericirea ce mi-ai dat. Acest copil cerșească citarea pentru mine!!

Pentru dragostea lui nu te depărta de noi, el să fie lumina care să aurească viața ta și a mamei Perdita, viața mea și a lui Sorin.

Pentru el ertați-mă, tu și Sorin, că v-am rănit cu bănueli murdare, și tu, mamă Perdita, pe care atît te uram într-o vreme!

Întîmplările vieței ne-au legat prin durere, durerea să răscumpere toate relele porniri, îndru-mîndu-ne spre liniște și uitare!

Copilul, neștiutor și somnoros, s-a prins cu mînile de gîtul bunicăi; capul acela blond lipit de obrazul ei, îi descrețește fruntea, înseninîndu-i privirea.

— Dacă la întoarcerea mea la vilă mi-a părut de ceva rău, e că nu am avut copii, că nu am putut întemeia și eu o familie. Azi vă am pe voi trei, am ideile și concepțiile mele, drept copiii mei; azi Corina, desrobită de păcătoasele și pătimașele iubiri, vă împreună pe Mircea, Aurora, Sorin și Perdita în aceeași sfîntă dragoste. Te ert, Aurora, căci asta-i datoria mea!

Prin judecată m-am ridicat de-asupra păcatelor vieței, prin judecată m-am desrobit.

Am asvîrlit sămînța desrobirei în ogorul sexului meu..., înflorește și în curînd va da rod. Da, de la un capăt la altul al țărei femeile, ajutate de principiile și sfaturile mele, merg... Spre Desrobire... Spre Desrobire.

SFÎRȘIT