Scarlat

PARTEA ÂNTÊIU

UNDE DUCE UNELE AMORURI

I

Scarlat era de vr-o douăᶁeci și cinci de ani, vârstă când spiritul începe se cugete, inima să iubiască, sufLetul să se îmbete de plăcerile viăței. Dear el nu întâlnise pe cine să iubiască, nu dobîndise încă gustul plăcerilor viăței; toată ocupațiunea lui era a citi, a cugeta.

El era frumos; însă d-o frumusețe transparinte. Talia de miᶁiloc; părul des și foarte negru, în căt l-ar fi luat cine-va drept un spaniol; fruntea lată și inteligință; nările deschise, aerul sincer și liniștit. Obrazul său avea ce-va care areta măndriă, gândire și nevinovățiă. Profilul, ale căruia linii erau rătunde, fără a înceta de a fi bărbătesci, aveau dulceața femeiască. Noi, amicii, îl numeam Christos cel brun și actrițele de la operă îi ᶁicea il bruneto! Manierile seale erau reservate, cam reci, delicate, puțin deschise.

Nu mergea prin saloane, de căt la vr-o rudă sé la vr-un amic de aproape, unde nu era nici lume multă, nici etichetă mare.

Era timid ca o fată de 15 ani, și simțitor ca floarea ce se ᶁice simțitoare.

Avea pasiune pentru musică. Cânta ca unul din cei mai buni baritoni. Avea aplecare către tot ce este frumos. Deacă ar fi studiat sculptura, cum ᶁice Lamartine, ar fi eșit din dalta lui o Venusă ca acea a lui Praxiteale; deaca ar fi luat un penel în mână, ar fi dat unei pânze nesimțitoare sufletul seu; deacă ar fi fost născut într-o țeară de acelea unde cine-va are un câmp deschis pentru luptele politice, ar fi devenit oratore ca Cicerone, politic ca Cavur; deacă ar fi scris poesii, ar fi imitat, în versuri sonore, cânticul pasărilor, freamătul frunᶁelor, murmurul păraelor și melodia sferelor.

Sîmția tot; dear nu voia să facă nimic. El era din acei poeți cari nu voesc să scrie sonete pentru curtisane fără inimă și se arunce operile lor mulțimei nesimțitoare, care rîde de dureri și nu înțelege simțimântele cele mari; care crucifică pe Christ și bate ’n palme cănd vulturul roade plămânii lui Prometeu. Acești poeți cred că sunt cei mai buni, căci ei simt, iubesc și mor, precum o floare simte, trăește și moare pe vârful unui munte, unde nu o ajunge de cât sufllarea zefirului, cântecul paserilor și raᶁele soarelui.

Ei vin pe pământ cu Dumneᶁeu în inimă și tot cu el în inimă își iau sborul către stele, fără ca se fi cules lauri pe pământ.

Când am făcut cunoștința șea, eram într-o serată la una din rudele seale. El ședea trist într’ un colț al canapelei, singur și tăcut. Privea, asculta, cugeta.

De câte ori e mai bine a tăcea și a privi în asemenea adunări. Esci sicur că nu vei da ocasiune femeilor a se sbărli că nu le faci micele lor capricii, căci ele sunt capricioase, sé cum ᶁice Virgil:

Varium et mutabile semper femina.

Scarlat era fiul unui mic proprietar din districtul Ilfov. Părinții sei ședé mai mult la țeară, fiind-că starea lor era prea mică ca să le ajungă a trăi în Bucuresci. Pentru el însă îngrijise să-i dea toate miᶁiloacele spre a-și face educațiunea putincioasă în țeară noastră.

Făcuse clasele gimnasiale și pe urmă trecuse la facultatea de litere; căci, cu toate stărunțele ce încercase pe lângă amicii familiei seale, spre ai miᶁiloci mergerea în streinătate pentru complectarea studiului, nu fusese cu putință. El era prea măndru a se târâ la cei mari de la putere și a se ruga de cei bogați cari, în schimbul unui ban, îți cer adesea o mișeliă.

Deară ceea ce nu făcuse în stăinătate, împlinea prin multă cetire în Bucuresci. De câte ori mă duceam la dânsul, îl găseam citind sé vr-o carte asupra oamenilor mari, sé vr-o broșură de poesii ale lui Metastasio și Lamartine.

Avea nișce frumoase vise pentru țeară șea. Voia liberarea ei cu desăvîrșire și unirea tutulor românilor într-un singur stat. Lucra pentru aceasta cât putea, dupe miᶁilocele și vârsta șea.

Adăpat cu ideiele oamenilor de la 1848, era revoluționar necontenit, adică progresist vecinic; căci, după cum ᶁicea el, ce este revoluțiunea de cât un progres care rupe, necontenit, burienile cele rele și scoate din pământ rădăcinile lor ca, într-o ᶁi, tot câmpul acesta, care se numește umanitate, se rămâiă semănat numai cu flori demne de Dumnețᶁeu!

Nu ambiționa nimic, nici posturi mari, nici gloria de a-și vedea numele tipărit pe o carte, nici de a se amesteca cu turma de curtesani ce înconjoară și tămăiă pe prinți cât sunt pe tron, și pe urmă se întorc către nouii veniți; ambiționa însă o gloria sântă, mare, pe care tot românul trebue s-o ambiționese: a-și vedea țeară lui mare, și între numele care au luptat pentru acea mărire se figureze și al seu.

«Savezvous quel treasor eût satisfait mon coeur?

«La gloire; mais la gloire est rebelle au malheur.

Ca Gilbert simțea, și ca și dânsul a murit. Mai mult încă: lui Gilbert a rămas ce-va din sufletul său în poesiile seale. Lui Scartat nu ’i-a rămas nici o pagină pe care să-i fia scris numele, nici măcar o piatră care să areate unde odihnește!!

Aproape un an am petrecut cu dânsul ca doui frați. El nu se ducea nicăieri fără mine și eu fără dânsul. Mâncam împreună, ne plimbam împreună, citeam împreună. Deacă nu ne vedeam o oră, începeam ca să nu ni se fi întâmplat ce-va.

Ajunsesem Pilat și Orest.

Într-o ᶁi dispăru, și nu l-am mai văᶁut de cât peste un an.

Era în o seară de carnaval, a anului 1865; ședeam în camera mea, dinaintea focului, așteptând să vie ora balului mascatu și privind la flăcări cumu trec de iute, ca și amorul unei femei. Mai mă furase somnul în fotoliu, când o bătaiă în ușă mă deșteptă. Cine-va intră. Era Scarlat!

Ce schimbare mare, Dumneᶁeule! In locul acelui Scarlat bun, dulce, timid, cu o paloare transparintă și aprinsă, acum aveam dinaintea mea pe un altul cu o figură posomorîtă, de o paloare rece. Această paloare era abia însuflețită prin roșiala albăstrie ce se plimba împrejurul ochilor săi și care anunța o durere, o preocupațiune.

Îmi dete bună seara și șeᶁu.

— Dear ce te-ai făcut de atâta timp, amicul meu? îl întrebaiu eu. N-ai fost aici?

— Te rog, să nu mă mai întrebi nimic în privința aceasta, deacă mă iubesci. Am trebuință de serviciul tău.

Și voi să se scoale.

— Ce-fel? deaca m-ai uitat ta aproape un an de ᶁile, creᶁi că eu nu te mai iubesc! Spune și vei vedea deacă țiu încă la tine!

— Iubesc o femeia.

— Eram sicur că numai pentru o femeia m-ai părăsit! Ei bine! și ce voesci să făc?

— Mi se pare că această femeia mă înșeală!

— Cine este ea?

— Princesa.

— Și ce probe ai?

— De câte-va ᶁile este cu mine prea bună; dear tot de o dată prea distractă.

— Aceașta într-adevăr este cea mai bună probă.

— De câte-va ᶁile, cum se înserează, îmi spune că este indispusă și ’mi cere-să mă retrag. A seară m-a gonit de la opt ore. Am păzit până dimineața în jurul palatului său, dear n-am veᶁut pe nimeni. Cu toate acestea inima-mi spune că este ce-va, și tu știi că inima nu se înșală nici o dată.

— Este adevărat!

— Cum m-am sculat aᶁi dimineață, m-am dus la o cărturăreasă din strada Popa-Tatu. Ea ’mi a spus că Princesa mă trădează cu un om blond.

— Este vina ta că nu esci și tu blond.

— Nu glumi, amice.

— Cum dracu să nu glumesc, când te veᶁ pe tine, un bărbat, un om fără superstiții, că ai început să creᶁi ca babele în cărți!

— Am început, cu toate acestea, de câte-va ᶁile, să fiu superstițios! Aᶁi, când m-am sculat de la masă și voiam să ’mi puiu paltonul, un buton cu numele ei, ce-l purtam la mâneca cămășii, s-a rupt și nu l-am mai găsit!

— Ei! și ce probează aceasta?

— Probează că am perdut-o pentru tot-d-auna, sé am s-o perᶁ!

Ḑicând aceste cuvinte, începu să tremure.

— Vorbisem, adause el, să mergem împreună în această seară la balul mascat de la operă, și étă ce-mi scrie:

«Scumpul meu!

«Astă seară nu pociu să merg la bal, fiind-că sunt indispusă; nici nu pot să te priimesc. Ca să-mi probeᶁi că mă iubesci, nu te duce nici tu. Scii că sunt geloasă, fiind că te iubesc foarte mult!

«Adio, sufletul meu, viața mea!

Margareta

— Altă dată, urmă el, era foarte indispusă, de multe ori bolnavă rău, și cu toate acestea, atunci îi făcea mai mare plăcere când veghiam toată noaptea lângă patul ei! Nu este aceasta dear o probă că mă tradă?

— Negreșit; dear ce este de făcut?

— Ce creᶁi tu?

— Eu creᶁ ca să merg la dânsa să vedem deaca este acasă.

— Dear nu ne ve priimi. Și deaca va fi la bal, trebue să fi închis poarta, prin urmare nu vom putea intra.

— Nu are vr-o portiță dosnică?

— Ba da; însă și aceia este închisă, și este închisă pentru tot-dé-una, afară când voesce să bage pe cine-va în palat, fără a fi văᶁut de slugi.

— Dear zidul este înalt?

— De duoi stânjini.

— Vom sări zidul, atunci!

— Se mergem dear!

II

Era una din cele mai frumoase nopți de iarnă, de care se găsesc foarte multe în țeară noastră. Luna plutea în seninul albastru al firmanentului ca o barcă de aur în miᶁilocul valurilor albastre ale mării. Stelele sclipeau și aruncau scânteie de lumini ce se amestecau cu nișce mici fulgi de zăpadă cari sbărniau în aer, produși de tăria gerului. Era un ger care îngheța lemnele și pietrele, cum ᶁice poporal în limbagiul său poetic.

Această noapte semăna mai mult cu un om alb de bătrînețe, dear plin de viață și de vigoare, care sfidează junețea cea ofilită de astă-ᶁi.

Câte vise frumoase, câte speranțe dulci nu nasce asemenea nopți, și câte nu face să se piarᶁă! Eri tot această noapte a luminat un amor născut, și astă noapte l-a văᶁut stingându-se! Câte mâini strânse cu tandreță noaptea trecută, câte jurăminte încredințate umbrelor amice, câte eternități jurate între două sărutări, și câte lacrimi astă noapte, câte suspine purtate de zefiri!

Ce s-a făcut aceste vise?

Ce s-a făcut amorul chiar?

Ce a mai remas din toate acestea?

Uitarea!

Și pentru că erau să se uite așa de curând, să moară așa de iute, pentru ce s-au mai născut ele?

Pentru ce? Pentru ce? Cuvânt crud și teribil, aflat de filosofia invidioasă la bucuriele sufletului, și care ni se aruncă c-un hohot de rîs în miᶁillocul nebunielor noastre cele mai scumpe și mai bine-făcătoare

Pentru ce? Pentru ca se ne areate că trebue să profităm de momentele ce mai avem. De acea și populațiunea Bucurescilor profita această noapte și de momentele ce mai avea, și de timpul frumos. Unii mergeau la bal, alții se plimbau în sănii și alții se duceau să facă curte pe la ferestrele femeielor ce iubesc. Musica barbară și agasatoare de la Stele și Vicleime, ce se amesteca cu musica cea falșă a orgelor discordate, făcea pe unii să fugă și pe alții să se oprească. Diferite glume se aruncau de trecători măscilor ce mergeau la balul de la Operă.

Toți rîdeau, toți se înveseleau de acea noapte frumoasă, de acea noapte de carnaval! Numai Scarlat nu vedea nimic, nu asculta nimic, nu se gîndea la nimic de câtu la Princesa. Se ruga lui Dumneᶁeu ca presimțimântele seale să nu fie adăvărate.

Când ajunserăm la poarta Princesei, era 11 ore. Poarta era închisă. Sunarăm, dèr nimini.

Palatul da în trei ulițe. Căutarăm ulița cea mai dosnică și cercetarăm deaca era un loc mai lesnicios de sărit. Îl găsirăm. La un loc zidul era cam dărâmat, și alături cu sine era sădit un plop de două ori mai înalt de cât zidul.

Pândirăm când numai trecea nimeni p-acolo și sărirăm în grădină. Merserăm mai întâi la fereastra de la camera feciorului, care era jos. Scarlat bătu; nu-i respunse nimeni.

— Nu este acasă, ᶁise el.

Apoi se duse la ușa scărei din dos; ea era închisă. Din fericire Scarlat avea cheia acestei scări pe care-i o dedese Princesa pe la începutul amorului lor. Deschise, se urcă încet pe scară și se opri la ușa de la camera femeei din casă. Aci intră fără a mai bate.

Femeia dete un țipăt! Dear văᶁând pe Scarlat, frica ce-și făcuse ca de un hoț, se schimbă în acea că nu scia ce să respunᶁă, căci stăpânăsea, se vede, nu se așteptase la aceasta și nu o preparase. Deveni confuză.

— Unde este stăpână-ta? întrebă Scarlat.

— S-a dus... s-a dus, îngână ea, fără a sci să spue unde s-a dus... S-a dus la Doamna N*.

— Ce fel? dear era bolnavă?

— Da; însă ’i-a mai trecut puțin și a eșit să se răcorească, fiind-că avea călduri.

— Minți, Lino! Stăpână-ta s-a dus la bal mascat! Spune, adevărat este?

— Nu, D-le Scarlat; ᶁău, eu șciu că s-a dus la Doamna N*; deaca s-o fi dus la bal, poate s-o fi dus d-acolo.

— Lasă s-o întreb eu, într-un limbagiu mai aurit, ᶁiseiu lui Scarlat. Spune adevărul, dragă Lino, adăogaiu, puindu-i în mână doui napoleoni. Stăpână-ta nu va sci; și chiar de va afla, te iau eu fată în casă la mine.

— Ḑeu, Domnule, nu șciu de cât cea ce v-am spus, respunse ea, fără a voi se primească banii.

— Atunci te voiu face să vorbesci de frică, urmaiu, restindu-mă la dânsa și puind pe masă un revolver ce purtam.

— Spuiu, Domnule, strigă ea speriată!

— Ei bine, s-a dus la bal?

— Da!

— Cu cine?

— Cu D-na N*.

— Numai cu dânsa, nu și cu un bărbat?

— Nu, D-le, numai cu dânsa.

— Ce costum poartă?

— Un domino alb cu stele de aur pe dânsul; mănuși albe, pantofi albi, mască de catifea neagră; un mare buchet de camelii în mână, un evantail chinezesc și o funtă de panglică roșă în partea stângă a capușonului.

— Deaca vei fi mințit, vai de tine! ᶁise Scarlat femeei, și plecarăm.

Ne oprirăm la o garderobă de costume pentru bal. Scarlat își luă un domino negru și o mască, își puse o altă pereche de mănuși, căci pe cea-l-altă o văᶁuse Princesa în ᶁiuă trecută, și nu voia să aibe nici bănuială măcar.

După ce se găti, pornirăm la bal. Abia intrarăm și un domino îmi dete o floare și-mi luă brațul, fără a lăsa mâna unui june.

Masca era o damă dintr-un orașiu de provinciă, care venise în capitală numai pentru simpla plăcere a da o floare și a supăra în bal. Acesta era un capriciu al ei. Junele era fratele său.

— Fă-mi, amice, o poesia, îmi ᶁise masca.

— Poate se descrie cine-va florile ascunse sub zăpadă, luna sub nori? Nu! atunci veᶁi bine că nu te pociu cănta nici pe tine sub această urîcioasă mască care, sunt sicur, ascunde o frumusețiă. Scoate masca și vei vedea deaca șciu să dau Venerii tămîia poesiei.

— Dear tu mă cunosci foarte bine, adause ea, cu vocea schimbată.

— Atât mai bine, deaca te cunosc! Atunci aide sus în foaieră și scoate-ți masca.

— Dear cunoasce-mă cine sunt ast-fel, deaca poți.

Apoi începu să-mi spue o sumă din lucrurile mele cele mai intime. Pe când o ascultam, tot-d-o-dată priveghiam și pe Scarlat. El mai ântâi se plimbă prin sală, luă în rând băngile de jur împrejur, se duse la lojele cele mari din avanscenă, luă benuarele în rând, apoi se apropie de mine și ’mi ᶁise încet:

— Nimic!

— Șeᶁi tu aci, îi ᶁiseiu, ca să mă duc să văᶁ eu în foaier.

El șeᶁu numai de cât pe o bancă, căci nu se mai putea ține pe picioare. Emoțiunea ce încercase în acea seară îi sfărâmase puterile. Străbătuiu foaierul în toate părțile seale; avui chiar indiscrețiunea să mă uit pe sub perdele, pe unde se ascund amanții ca să fie apărați de privirile trecătorilor și chiar să-și fure câte un sărutat, din care câte odată nasce o coroană de adulteriu; dear și aci nimic!

Ceruiu scuze măscei mele să o părăsesc două momente și alergaiu să fac tur logielor de rangul al duoilea.

Aci era; în logia No. 39.

Alergaiu în sală, luaiu pe Scarlat, care abia putu să urce scara; luaiu masca și ceruiu logiarului să ne deschiᶁă logia No. 38, care era goală. Ne așeᶁarăm, eu și cu masca mea, în facia. Scarlat se puse în fund, așa că nu se putea vedea.

Princesa era cu un ofițer de poliție, un fel de valet care se vede pe cărțile de joc, cu barbișon blond și cu părul lins.

Cunosceam pe acel ofițer.

Era tot ce poate fi mai vițios, mai ignorant și mai stupid. Singura calitate ce avea, era că făcea curte la toate femeiele, fia tinere sé bătrâne.

— Cu cine este? mă întreabă Scarlat.

— Cu un ofițer de polițiă.

— Bine a progresat! Poate cu timp va ajunge și la ipistat!

— De ce nu, daca a început cu.......

Scarlat mă întrerupse, puindu-mi mâna la gură.

— Taci, pentru Dumneᶁeu, ᶁise el. Ori ce scii rău despre această femeia, te rog nu-mi spune; căci, în loc a-mi face bine, îmi faci rău.

— Îți va aduce disprețul, și el este moartea amorului.

— Când cine-va iubesce, nu poate se desprețuiască. Iubesc încă pe această femeia. In inima omului sunt două pasiuni mari, ura și amorul. In mine a început lupta între ele, dear până acum învingător este amorul. Se ferească Dumneᶁeu se învingă cei-l altă; căci atunci sunt capabil...... nu sunt capabil de nimic în contra ei!

Spusesem mascei mele că era cestiunea aci de trădare și o rugasem să stea cu mine până voiu pleca. Ea rămase: Lornia, privea, asculta și câte o dată, când vedea că nu vorbesc cu Scarlat, îmi adresa câte un cuvânt, două, cu totul străine de noi. Îmi arăta câte o mască bine îmbrăcată, câte un nătărău de bărbat care ședea în câte un colț, pe când amantul spunea vorbe frumoase femeiei seale la colțul celei-l-alte estremități a sălei. Îndată însă furăm întrerupți de sgomotul unei sărutări ce eșa din logia No. 39. Apoi sărutării urmă această convorbire, care de sicur era începută mai nainte și se întrerupsese.

— Și esci sicură, ᶁicea oficierul, că el nu scia nimic?

— Foarte sicură; ’i am scris o scrisoare să nu vie la bal, fiind-că eu nu viu din causă de indisposițiune, și el a creᶁut și n-a venit. Privesce în sală și veᶁi că nu este!

— De ce nu-l congediesi atunci?

— ’Mi e milă de el. Nu voesc să-i dau de-o dată lovitura. Mai bine să-l prepar.

— Dear cum ai să-l prepari, până nu-i vei spune ceva, până nu se va face o schimbare în Dumneata facia cu dânsul? Ș-apoi este mai rău a tortura pe un om mai multe ᶁile de cât a-i da d-o-dată lovitura. O lovitură omoară sé scapă. Tortura nu scapă nici o dată. Deaca ᶁici că ai milă de dânsul, spune-i mâine că nu-l mai poți primi, că nu-l mai iubești, și atunci totul se va sfîrși, afară deaca nu-l mai iubești!

— Ingrate! dear nu ’ți am probat că te iubesc numai pe tine? N-am venit numai pentru tine la bal? Tu scii că nu-l mai iubesc de mult pe dânsul! Ba cred chiar că nu l-am iubit nici o dată, cercetându-mi inima.

— Jură-mi că nu-l mai iubesci.

— Îți jur.

— Pe ce?

— Pe copilul meu, la care țiu foarte mult.

Scarlat tresări. Nu-i vedem faciă prin mască; dear trebia să fie foarte palid. Văᶁuiu că-și pune mâinile la inimă, pare că ar fi voit s-o oprească să nu sboare.

— Ingrata! infama! miserabilă! strigă el, tremurând! Tot acelaș jurămât care mi l-a făcut și mie!

Apoi machinalmente mâinele seale se deslipiră de lângă inimă și se pomeniră la pozunarul meu, în care se afla revolverul.

— Ce vrei să faci? îl întrebaiu!

— S-o omor! să-i omor! Aceasta nu mai este femeia, este un demon.

— Mai adineaori ᶁiceai că nu esci capabil să-i faci vre un rău.

— Adineaori n-o credeam încă atât de culpabilă, atât de mizerabilă!

— Acum, când esci convins, desprețuesce-o și las-o să se târască în disprețul tău. Și deaca vrei să ’ți răsbuni mai bine, aidem acasă și mâine, cum nu scia că ai fost aici și ai văᶁut-o, îi vei trimite o scrisoare prin care îi vei spune că un alt amor ’ți a ocupat inima și numai poți să te duci la dânsa. Acesta este miᶁilocul cel mai bun spre a lovi amorul propriu al acestor femei. Ele părăsesc surîᶁând, fără a le păsa câtu-și de puțin că poate sfărâma o inimă; dear sunt tigrese când se văᶁ părăsite.

— Bine! bine! strigă Scarlat, văᶁând că renasce o mică scănteiă de speranță în sufletul său. Dear ia-mă de aici că mă înec!

Dedei brațul măscei, o dusei în sală, o dedei fratelui-seu și mă întorseiu să iau pe Scarlat. Plecarăm; dear când era să coborîm scara, el ’mi ᶁise să mai așteptăm până va pleca și ea. Ne întoarserăm în foaier. Peste o jumătate de oră ei treceau pe lângă noi și coborau scara.

De o dată văᶁuiu pe Scarlat ca un fulger alergând, tăindu-le drumul, puindu-se în dreptul lor și smulgând cu o mână masca princesei și cu cea laltă pe a șea.

— Jos masca, îi ᶁise el, ca să veaᶁă lumea că subt ea este o gură ce minte!

Princesa remase încremenită. Apoi d-odată tot sângele i se urcă în cap și era să caᶁă, deaca nu punea măinele privitorii să o ție.

Această scenă fuse făcută cu atâta iuțeală, că, până să se bage de seamă, se și terminase.

Pe când Doamna N*, care tocmai sosise cu feciorul său și al Princesei, o ducea la trăsură, oficerul veni lîngă Scarlat și ’i ᶁise:

— Domnule, îmi vei da cuvânt de această faptă.

— Cu toate că aceasta nu te privesce pe D-ta câtu-și de puțin, răspunse Scarlat; dear de vreme ce voești, sunt gata tot-dé-una. Étă carta mea.

In urma acestei scene, se perduse toată speranța. Trebuia să se arunce un văl peste acest amor; căci el murise în inima Princesei, deaca va fi trăit vr-o dată.

III

După scena de la bal ne întorserăm acasă la Scarlat. El era într-o posițiune de plîns. Nu-mi venea să-l părăsesc în starea în care se afla. Rămăseiu, dear, hotărît să stau toată noaptea cu dânsul. E tristă, e dureroasă ântâia noapte ce petrece un om după o desfacere de femeia ce iubea, ori cât de puțin, mai cu seamă când lângă dânsul veghiaᶁă încredințarea că acea ce l-a părăsit petrece această noapte în brațele altuia, fără părere de rău, fără aducere aminte, fără remușcare.

Toate suvenirile cele mai dulci, cele mai plăcute îți trec pe dinainte, îți întind braciele, te chiamă. Toți câți au iubit sincer și s-au despărțit, păstreᶁ aduceri aminte ale unor asemenea nopți, și numai ei înțeleg durerea ce încearcă cine-va.

Aeasră te-ai dus la theatru sé la o adunare. Era acolo cine-va care se făcea că nu te privesce, că nu te cunoasce, și cu toate acestea ’ți ᶁicea o miă de lucruri pe furiș. O mână care să juca cu o dantelă; o mănușă scoasă într-un minut oare care; o găteală, o apărătoare, o lornetă care se plimba peste toată lumea și care nu vedea de cât pe unul; aceste flori, această culoare de rochiă, care toate au un înțeles particular pentru duoi ochi cu luare aminte, perduᶁi în sală, pentru o inimă care bate în umbră. Toate acestea care vor să ᶁică: — Am primit scrisoarea ta! Cuget în tine! Oamenii aceștia ’mi sunt nesuferiți. Te iubesc! Diseară! Mâine!

Apoi dama se scoală din logiă sé dupe fotel, își pune șalul și peacă. Tu eși după dânsa, fără a căuta deaca s-a terminat serata sé sprectacolul, o urmăresci ca o umbră în întuneric și te plimbi în jurul casei seale până când o raᶁă de lumină, apărând printre cortinele unei ferestre, dă un semnal așteptat. Intri.........femeia te primesce cu brațele deschise și fericirea cade din cer asupra capetelor voastre.

Astă seară numai este nimic din toate acestea! La theatru numai este nici o damă. Numai ai pe cine urma. Lumina nu se mai vede. Dama nu te mai primesce în brațele seale! Fericirea s-a întos la Dumneᶁeu de unde venise! Acum nimicul în toate, golul în toate.

Scarlat, cum sosi acasă, căᶁu pe un fotoliu ca un corp mort, cum ᶁice Dante. Își puse faciă în mâini și începu se plîngă; dear n-avea nici ură, nici înâniă în lacremile seale. Pusei mâna pe fruntea șea; era ferbinte. Ii cercetaiu pulsul; bătea cu furia. Avea friguri.

Ordonaiu feciorului să aprinᶁă focul; apoi îl priviiu. Nu ᶁicea nici o vorbă. Se gîndea. Nici eu nu cuteᶁam să-l întreb nimic. Cu toate acestea privirile seale rătăcite spuneau mai mult de cât toate cuvintele. Voi să se scole de o dată după fotel, pare că ’i ar fi venit o ideia fără veste, dear slăbiciunea îl pironise pe el.

— Culcă-te, amical meu, îmi ᶁise el, privindu-mă lung. Eu voiu sta pe acest fotoliu până la ᶁiua. N-am nici de cum somn. Ș-apoi mai sunt încă trei ore până să se lumineᶁe de ᶁiua.

— Nu-mi e somn nici mie, îi ᶁiseiu. Când sunt supărat, nu dorm nici o dată. Tu ar trebui să te culci puțin; căci, alt-fel, obosiala și acele cugetări pe tot momentul, te vor omorî.

— Atât mai bine. Sunt tuș să mă omor singur; voiu căuta miᶁiloace prin care să mor cu încetul.

— Esci nebun! Nu moare cine-va de amorul unei femei, și mai cu seamă când acea femeia nu merită amoral său. Curagiu! Trebue să te vindeci de el, trebue să-l uiți cu ori ce preț.

— Daca aș putea să uit că trebue să gândesc, aș uita și acest amor.

— Vei uita, căutând distracțiunea. Vom trăi cum am trăit înainte, într-o lume a noastră proprie; vom petrece; vom avea amante chiar, însă fără amor serios; și când vei fi sătul de această vieață, deaca vei găsi vre-o fată cu calități distinse care să te iubească și să-ți fie soțiă, o vei lua-o în căsătoriă, ᶁicând: — M-am regulat, am devenit bărbat.

— Vise, amicul meu; parigorii de om bolnav.

— Mai bine e a trăi cine-va cu asemenea vise, de cât cu realități ca Princesa! Să ᶁice că în citit găsesce cine-va uitarea ori cărei suferințe, vorbind cu oamenii cei mari, studiind societatea. Citesce, scrie chiar, poate că-ți va veni inspirațiunea.

— Inspirațiunea! Ea nu visiteaᶁă nici odată sufletul unde încă mișcă durerea. Așteaptă ca durerea să treacă la starea de aducere aminte. La mine uitarea nici n-a început până acum.....Dear ce se mai vorbim de aceasta, adause el, sculându-se cu forță dupe fotel, pare că ar fi voit să uite pentru un moment, și plimbăndu-se prin casă cu măinele în bozunare.

Apoi se opri lingă scriitor; șeᶁu pe un scaun, își reaᶁămă capul pe mâna dreaptă și, negreșit, în acel minut toate aducerile aminte trecură cu sgomot prin spiritul seu.

Deschise scriitorul și scoase un pachet de chârtii. Erau scrisorile Princesei și un portret copiat de el după o fotografia.

Luă scrisorile, le citi și voi să le arᶁă; dear le lăsă. Voi să pue un termen la trecut, să rupă portretul, dear i se păru că acest portret îi ᶁicea: — Eu nu-ți am făcut nimic!» Și după ce l-a privit un cart de oră, l-a îmbrățișat cum ar fi îmbrățișat însuși pe Princesa.

Văᶁând însă că acesta, în loc să-i facă bine, îi făcea mai rău, le aruncă ér pe scriitor și, voind să schimbe convorbirea, voind să-și prefacă figura, ᶁise cu unu rîsă nervos:

— Mă vei fi creᶁut mort în timp d-un an, cât nu ne-am văᶁut?

— Mărturisesc că eram foarte îngrijat. Am întrebat din amicii noștrii și nici unul n-a sciut se-mi spue. Tu ai fost așa de discret!

— Da.... pentr-o ingrată! Cănd cuget ce am făcut pentru dânsa, nu mă pot opri de a nu rîde.

Ḑicând aceste vorbe, clențenea din dinți, ca un om apucat de friguri.

— Dear, pentru Dumneᶁeu, schimbă vorba, adause el sculându-se ér dupe scaun și plimbându-se prin casă. Pare că suntem jurați astă noapte să nu ne ocupăm de cât numai de dânsa!... Ori ce subiet de convorbire deschidem, se termină tot cu ea!......Unde ai fost astă-ᶁi? Ai mai văᶁut pe Doamna S**? Masca de astă seară îți este rudă sé amantă?

— Nici una, nici alta, o amică.

— Este frumoasă?

— Prea frumoasă?

— Du-mă mâine la dânsa.

— Bine; dér promite-mi că nu te vei mai gândi la Princesa.

— Îți promit......Este un moment de când demnitatea s-a desceptat în sufletul meu, de unde a început să depărteᶁe toate lașitățile amorului.

Apoi se trânti pe o canapea. Peste ᶁece momente adormi. Avea un somn agitat, nervos, însă dormia. Eu n-am putut să închiᶁ ochii până la ᶁiua.

Cugetam la acest amor. El îmi arătă îndestul că deaca o legătură nu este născută din simpatie, din potrivirea caractarelor, din respectul reciproc, se sfărâmă îndată, și cu ea și o esistență, afară deacă amândoi nu vor fi fără inimă.

Femeile strig contra bărbaților că sunt inconstanți, fără inimă, cruᶁi. Bărbații strig contra femeielor că sunt cochete, perfide, înșelătoate. Nici ele, nici ei n-au dreptate. Sunt în ambele părți și buni și răi. Numai alegerea se face greșită.

Deacă Scarlat ar fi găsit o femeia, sé, ca să mă esprim mai bine, o fată cu un caracter blând, liniștit, ca al seu, fericirea ar fi înflorit în casa lor. Deacă Princesa ar fi găsit un om care s-o domineᶁe, nu prin puterea brutală, dear prin demnitate, printr-un amor ne manifestat până în acel punt care face pe femeia să fia sicură de omul care o iubesce, să fia sicură de eternitatea amorului său, ea, Princesa, ar fi fost o femeia respectată și onestă. Dear amoral e inconsecuent cu el singur. El pune ochelari când e vorba de a prepune și-și pune legătură le ochi când e vorba de a vedea.

Caracterul lui Scarlat era blând, încreᶁător, pasionat. Al princesei era iute, aspru, măndru, predominător, violent, nervos. Numai tinerețea și frumusețea lui Scarlat o trăsese către dânsul. Ea nu înțelesese în viața șea ce este amorul adevărat; dear vorbia de el cu multă aprindere. Era din acele femei care intră fără luptă în întăiul amor, ca cum ar fi un lucru convenit mai dinainte; apoi într-un al doilea și al treilea; din acele femei care, creᶁându-se neatacabile după posițiunea lor de dame mari, sfideaᶁă opiniunea, spăimănteaᶁă prin scandalele lor și se orneaᶁă cu greșealele lor ca cu nișce flori cari trăesc pentru acest amor, și al căror amor surîᶁând ucide pe cel ce te iubesce sincer.

Princesa era fata unui mic proprietar dintr-un district de la munte. Mai întâi, în vârstă de 18 ani, se mărită cu un advocat din capitală. Caracterul avocatului fiind cu totul contrariu de al său, din cete dintâi ᶁile începu certurile între dânșii, ast-fel că, dupe doui trei ani, bietul bărbat se atacă și muri, dupe ce lăsă în urmă doui copii și onoarea șea veștejită, căci femeia șea avusese estrema plăcera a face prieteșug intim cu un tânăr ce se înturnase de curând din streinătate.

După moartea bărbatului, văᶁând-se liberă, ea creᶁu că poate se lase și pe acel tânăr, lăsându-i însă suvenir un copil bastard, pe care ea l-a aruncat, dear pe care el l-a luat ca pe unul ce făcea parte din sângele seu.

In timp de trei ani de văduviă, ea a făcut o mare esperiență în lume. A încercat atâta până a finit la Principele D* și l-a luat de bărbat. Principele era bătrân; nu-l iubea, dupe cum n-a iubit pe nimeni; însă ea l-a luat numai pentru că avea perspectiva de a se face ministru, și ambițiunea șea cea mare era să veaᶁă la ușiă oameni în uniformă. Deacă i s-a împlinit această ambițiune, nu voim să cercetăm; tot ce știm este, că ea era de o cam dată mulțumită că avea trăsură cu marca princiară, se numea princesă și avea lachei ce străluciau la soare, făcând să casce gura pe gugumani privindu-i.

Era într-adevăr frumoasă; însă nu de o frumusețe castă, ci de acele frumuseți simțuale, care se ᶁise că are atâta imperiu asupra oamenilor! Avea un caracter curios, variabil. Vorbea despre toate fără să șcie nimic; vorbea despre emoțiunile inimei, fără să le simță; avea toate fisionomiele, fără să aibă vre una; era batjocoritoare, neconsecuentă. Aᶁi vorbea de rău pe o femeia, spunea că este intrigantă, rău crescută și a doua ᶁi o vedeai cu dânsa în trăsura. Aᶁi arăta că iubesce pe unul și a doua ᶁi își da ochii peste cap la privirile altuia. Erea Doamnă mândră a omului care o iubea și cochetă târătoare către toți acei cari nu s-ar fi târât la picioarele seale, sé i-ar fi pus cu orgoliul piciorul pe frunte. Nu-i a trecut nici o dată prin minte dorința de a avea virtuți casnice. Aceste petre scumpe, cari sunt numai pentru virgine și pentru femei cu inimă, pentru ea erau ascunse în fundul mării; aceste tesaure nu sunt nici o dată ale acelora cari stau pe suprafacia valurilor, ale cărora ei sunt jucării! Sunt unele profundități solitarii și mișterioase pe care nu le vor pătrunde nici o dată vederile cele scurte sé debile.

Se făcea că resistă tot deauna, și tot deauna cădea mai lesne decât toate femeiele. Protesta oare cari principii bune, dear nu avea de cât nișce aspecte bizare, nișce principii cinice, nișce cugetări cutezătoare, cari ar fi revoltat pe ori care om cu sufletul înalt. Voia să treacă de un Don-Juan femeesc; areta că desprețuesce succesele facili, că lupta îi priesce, că pedicile o încântă, că se pasioneaᶁă pentru imposibil; dear nu era de cât o Margaretă de Burgonia, cu deosebire că acea regină a Francei, dupe ce petrecea în Turnul de Nesle cu amanții sei de o noapte, îi aruca în Sena, îi omora fisicesce, pe când eroina noastră, pe cei slabi îi omora moralmente, îi arunca pe strade paliᶁi și desfigurați ca niște umbre eșite din mormânt.

Precum Augurii nu puteau să se uite unii la alții, fără a rîde, ast-fel ea nu putea să se uite la acela care a căᶁut odată în giarele ei. Ea era de principiu că amorul nu este cea mai mare pasiune de cât toate, ci că de mai multe ori predomină voința.

Amoral adevărat și profund aduce abnegare, delicateță, bunătate. Voința aduce înăsprire, bruscheță și de multe ori violență. Când o femeia cade printr-un amor adevărat, cade cu un fel de îmbătare castă și pudică. In oarba șea târâre, ea are consciința păcătuirii seale, numai dupe ce a făcut-o. Are o remușcare, o voluptate arᶁătoare și amară. In cele din urmă, are nișce resimțimânte ca cea mai nobilă femeia din lume, căci un amor sincer ridică adesea inimile cele mai perdute până la înălțimea inimelor celor mai curate. Când o femeia cade însă prin voință, de plăcere, de cochetărie, în fine, raționând, se afundă în gunoiul corupțiunii și din gunoiu în gunoiu ajunge de se înomolesce ast fel în cât nu se mai poate rîdica, nici spăla.

Ast-fel ajunsese Princesa. Odată căᶁută, s-a rostogolit din rău în mai rău în cât i-a fost cu neputință a se mai rîdica.

Principile o iubea, și de aceia îl predomina ca pe un copil, ceia ce o încuragia și mai mult în romanele seale cele dese. Spunea la toată lumea că l-a luat numai pentru rangul seu, dear că nu-l iubește cât-și de puțin. Câți oameni veneau să visiteᶁă pe Principe, ea tutulor le făcea curte, le da avansuri, dear nu șciu cum se întâmpla că nici unul nu băga de seamă aceste avanse; se vede că toți țineau la Principe și nu voiau să-l înșele.

Atunci începu să-și recruteᶁe amanții din cei necunoscuți cu bărbatul seu.

Înt-o ᶁi un june ca de 21 ani veni din provinciă, cu o scrisoare de la un unchi al său către principe, ca să-i înlesnească o bursă se-și poată urma studiul. Întâmplarea aduse ca scrisoarea se i să dea ei de băiat. Ea, văᶁăndul frumos, descept, îi promise că îndată se va face tot; dear până atunci îl invită să se mute la dânșii, oferindu-i una din cele mai bune camere, masă și cele necesarii. Băiatul, cum era strein și fără miᶁiloace, priimi oferirea, fără a se gândi câtuși de puțin la intențiunile protectoarei seale. Peste câteva ᶁile băiatul, refusâd se înșele pe Principele, care consimțise cu plăcere la priimirea șea în casă, fu isgonit și i se refusă chiar de a interveni pentru acea bursă. Ca scusă, ea spuse bărbatului seu că băiatul i-a făcut curte, a atentat la onoarea ei!

Altă ᶁi, având un lacheu frumos, descept, făcut bine, se prosternă lui fără rușine, și a doua ᶁi îi dete drumul. Când acela voi să mai vie la dânsa, puse slugile de-l bătură și-l deteră afară din curte ca pe un om care a avut curagiul să se întroducă în buduarul Princesei ca se fure.

Cu un ast-fel de caracter ne-am mirat, dear, foarte mult, cum amorul său a ținut atât de mult pentru Scarlat, când ea era învățată a face dintr-o noapte de vară o noapte de carnaval! Aci vedeai că avea un oficer cu șapca albă, aci altul cu gulerul roșiu, aci un profesore, aci un lion. Schimba, ca Venera antică, când pe Marte cu Apolon, când pe Mercur cu Vulcan. Sărmanul Principe! Ajunsese de lua, în toate serile, fără scirea lui negreșit, ceaiu cari ’l făcea să nu simță toată noaptea.

Bătrânețile, această băutură, cicălitura ei toată ᶁiuă, leșinurile ce-i areta că are și care lui îi aducea palpitațiuni și atac de nerve, toate acestea contribuiră ca ea se remâe văduvă pentru a doua oară.

Cu asemenea caractere deosebite nu putea, dear, să esiste mult timp această relațiune între Scarlat și ea. Scarlat, de și mai mic cu ᶁece ani de cât Princesa, o iubea pentru că era primul amor. Princesa îl iubea de obiceiu.

Îndată ce obiceiul ș-a făcut și el vacul, ca toate lucrurile pământesci, amorul ș-a luat sborul.

IV

Scarlat peste o oră se sculă. Văᶁând-mă deștept, îmi mulțumi de interesul ce ’i port.

— După acest somn, îmi ᶁise el, mă simț mai liniștit. Deacă voești, după dejun, vom merge la țeară la familia. Am trebuință de aer și de distracțiune. Vom ședea mai multe ᶁile acolo. Mumă-mea, mai cu seamă, va fi încântată. Afară deaca tu nu ai trebuință în Bucuresci!

— Eu voiu face tot ce voesci. ’Mi voiu cere congediu pentru câte-va ᶁile și voiu merge cu plăcere.

— Și apoi chiar deacă vei avea trebuinț, sunt trei ore de acolo până aici. Când voesci n-ai de cât să te repeᶁi să ’ți faci treaba și să te întorci lângă noi.

După dejun închiriarăm o trăsură de birje și plecarăm. Când mumăsea îl văᶁu în starea în în care era, îi veni rău. Il îmbrăcișa, îl strânse cu frenesiă pe sîn, îl sărută de o sută de ori pe amânduoi obrajii și plânse. Il certă, plângând și surîᶁând tot-de-o-dată, că nu i-a scris de atâta timp. Îl întrebă deaca n-a fost bolnav de este așa de slab.

El îi răspunse că a fost tot-dé-una bine. Se prefăcu că este vesel, că rîde; îi promise că va repara crima ce a făcut până aci, prin șederea mai multor ᶁile la țeară, și mă luă pe mine de martor al promisiunilor seale.

Toată ᶁiuă o petrecurăm alergând pe câmpuri, vănând, plimbându-ne prin sat și vorbind de viața ce am petrecut împreună un an și mai bine. Seara sosirăm obosiți și ne puserăm la masă.

Părinții lui Scarlatu erau niște oameni foarte cum se cade. Tatăl său era un bărbat respectabil, plin de vivacitate, de bunătate și îndatoritor. Mumasea era blândă, religioasă, bună pentru țărani, ast-fel că toți vorbeau de dânsa cu idolatriă. Avea un singur copil, pe Scarlat și toată fericirea, toată speranța lor era pusă într’ ênsul. Il iubeau așa de mult, în cât îl perdeau din ochi uitându-se la dânsul.

După masă Slarlat dispăru. Așteptaiu o oră și mai bine și el nu se mai văᶁu. Întrebaiu și nimeni nu scia să-mi spue ce s-a făcut. Căutaiu birjarul, plecase. Pe loc îmi veni ideia că a plecat la Bucuresci singur, fără a voi să-mi spue de frică ca se nu-l opresc. Mă temuiu un moment ca să nu facă vr-o nebuniă, cu toată liniștea ce aretase; de acea mă duseiu în sat, închiriaiu un cal și plecaiu, lăsând răspuns părinților că ne-am dus la un arendaș amic al familiei, cale de o oră și jumătate.

Sosind în Bucuresci, mă duseiu acasă la dânsul. Nu era. Trecuiu pe lângă palatul Princesei, mă uitaiu prin întunerec să vedem deaca nu era pe lângă zid, și nu-l văᶁuiu nici aci. Din întâmlare îmi aruncaiu ochii la fereastra unui birt ce este facia de acel palat și mi se păru că ᶁăresc pe cine-va care semăna cu dânsul și care se uita ne-contenit la poarta Princesei.

Intraiu înăuntru. Era el, cu o sticlă de vin dinainte, pe care o golise. Era jumătate beat. Cum mă văᶁu, se posomorî. Se aștepta se vede să-i fac vr-o observațiune. Eu însă nu-i ᶁiseiu nimic. Mă apropiaiu de masă și-i cerui să-mi toarne și mie un pahar cu vin!

— Se mai aducă, ᶁise el, schimbând posomoreala în veseliă! Se mai aducă, căci în vin uită cine-va toate necaᶁurile. Ș-apoi e mai bună beția de vin de cât de amor. Ei garçon! vin!..... Dear cum m-ai găsit aici? mă întrebă el.

Ii spuseiu cum.

— Dear ce faci, pentru D-ᶁeu? îi ᶁiseiu, văᶁând că bea necontenit. Eu nu voiu să beau de cât un singur pahar, restul îți va ajunge, mai cu seamă că ai băut destul.

— Destul! ᶁise el, deșertând încă un pahar și turnând altul. Destul! Nu! Astă seară voiu bea cât voiu putea. Voiu să uit...... înțelegi? voiu se uit...L-am văᶁut intrând înăuntru, miserabilul.

A doua sticlă se aduse, și o destupă și pe acea.

— Trebue să iasă, adause el, cletinându-se pe scaun. Am să-l pălmuesc ca să se bată.

— Ce fel? Dear te-a provocat el!

— Da, însă n-a trimes nici un martor. Se vede că-i este frică sé că Princesa l-a oprit a se bate ca să nu se facă scandalul mai mare.

— Și deaca îl vei provoca, te vei bate, și chiar deaca îl vei omorî, ce câștigi? Ea va fi mai furioasă atunci.

— Ai dreptate, adause el, deșertând un alt pahar cu vin. Ce e de făcut atunci?

— Aide să te present la masca de-aseară.

— In posițiunea aceasta nu voiu merge nici o dată. Mâine.... Acum trebue să beau!

Umplu ér paharu și începu să cânte pe o ariă din Traviata următoarele versuri, împrovisate de dânsul în acel moment:

«Vinul e o băutură «C-o elastică liquoare, «Unora le dă căldură, «Altora le dă răcoare: «Un pahar te-a răcorit; «Ḑece însă te-a ’ncălᶁit!

— Apropos, urmă el, după ce termină cânticul, ce ᶁicea mumă-mea și tată-meu de plecarea mea?

— Nu le-am spus. Le-am lăsat numai vorbă că ne-am dus împreună la arendașul de la moșia*

— Scump amic!..... Vin-o să te sărut.

Când voi să se scoale se mă sărute, nu putu, căci căᶁu pe scaun și după scaun era să caᶁă jos deacă nu-l ținem eu.

Era beat mort.

Viciul începuse să bată la poarta sufletului său!

Trimisei după o birje, îl pusei întrênsa și-l dusei acasă.

Nu mai scia nimic.

O! când ar sci aceste femei ce crimă făc ar fugi tot-dé-una de ast-fel de caractere.

V

Precum sunt nenorociri așa de repeᶁi în cât nu se pot vedea în toate amănuntele lor, tot asemenea sunt inimi atât de profunde în cât nu se pot măsura suferințele ce încearcă și care le sfășia. Așa fuse cu Scarlat! Lovitura fuse așa de mare, așa de adâncă in această inimă slabă și simțitoare, în cât o sfărâmă. Din seara de la restaurant, viciul luase dimensiuni mari. Nu-l mai vedea cine-va nicăeri de cât la restaurant; nu-l întâlnea de cât mergând acolo diminăța și înturnăndu-se pe la două oare după meᶁul nopții.

Cănd aveam să-l caut, tot-dé-una îl găseam numai acolo. Din când în când, numai atunci când Princesa se ducea la vr-o rudă sé la vr-o amică, Scarlat, sciind mai de vreme de la slugi, se ducea acasă, se strevestea într-un costum țărănesc sé de cerșetor, și ast-fel îi ținea drumul și o urmărea fără să fie văᶁut. Când voia să fie văᶁut, nu se strevestea. Scia tot ce se petrecea în casa ei, tot ce să făcea, unde se ducea dânsa, de multe ori până și ce vorbea și cu cine vorbea. Organisase o polițiă secretă care se poate face cu bani mulți, dear pe care el o făcuse cu puțin și cu bunătatea șea.

De la despărțirea șea de Princesa, Scarlat nu mai trăia pentru societate; își formase o lume a lui care se compunea din vre-o câte va butilci cu vin și câte-va țigări de tutun.

Pe când Scarlat mergea cu pași uriași spre pierderea șea, adică spre spital, ce făcea această Mesalina modernă? Avea ea oare milă de el? Suferea puțin măcar? Avea puțină remușcare? Nu. Fiarele sălbatice au milă? au remușcare?

Aflase starea amantului său, pe care la început arătase că ’l iubesce atât de mult, dear își făcea o plăcere din această suferință, din această tortură.

«Domnea ca tigrul prada rănită, «Domnea ca șoimul stănca ’negrită, «Și de cât chinuri alt nu voia.»

Când îl vedea trecând pe sub ferestrile seale, ea se ascundea dupe cortine, privea până trecea și începea să rîᶁă cu hobot.

Când îl întâlnea pe stradă, privea în altă parte până trecea, și apoi se uita după el până îl perdea din ochi ca se veaᶁă ce face. El, care de atâtea ori îmi ᶁisese că ar voi să aibă două trei viciuri de cât un ridicol, devenise ridicol. Nu se sfia a spune starea șea tutulor, fără a spune însă și persoana.

Pe mine nu vrea să mă veaᶁă de cât foarte rar, din causă că îi făceam observațiuni, îl sfătuiam pentru scăparea șea. Acu n nu-l văᶁusem de vr-o două trei luni. Credeam că a plecat la familia.

Într-o seară îl văᶁui intrând la mine, plin de praf, ne ras, cu barba mare și cu hainele pătate!

Se schimbase atât de mult! Figura îi era slabă în cât nu se mai vedea de cât oasele fălcilor, roșite puțin de vânt și de soare; ochii turburi de vin și de plînsoare; fruntea încrețită și capul seu, care până aci n-avea nici un fir de păr alb, acum era alb pe jumătate.

— Dear de unde dracu vii? îl întrebaiu eu. Nu te-am văᶁut de nu se ține minte!

— Am fost la țeară.

— La familia?

— Nu.

— Dear unde?

— La moșia Princesei.

— Cu ea?

— Nu. Ea s-a dus cu oficierul și eu singur.

— Și ce ai făcut acolo?

— Am șeᶁut două luni străvestit în haine țerănesci, la un țeran căruia îi recomandasem tăcere.

— Și ea nu scia aceasta?

— La început nu scia, dear mai pe urmă a aflat.

— Și ce a făcut?

— Nimic! A tăcut și s-a făcut că nu scia, până într-o ᶁi când, plecând oficerul la Bucuresci, ’i-am scris, cerându-i voia să mă primească se ne esplicăm.

— Și a priimit?

— Nu. Atunci ura a intrat în sufletul meu. Aveam un pistol cu două țeve. Le-am umplut pe amândouă, destinate una pentru ea și alta pentru mine. Șease ᶁile am umblat ca nebun cu pistolul în pozunar, otărît ca, ori unde voiu întălni-o, s-o omor; dear cum îmi eșea înainte, o emoțiune mă coprindea, inima îmi bătea, mâna îmi tremura și nu puteam nici măcar se trag cocoșul! Ce mizerabil caracter am! Puțină voință mai mult, puțin curagiu încă și a-ș fi scăpat lumea de o Circeiă, ér eu de suferință.

— Ce nebun esci!... Și cum a remas? Te-ai întors singur înainte sé dupe ce a plecat dânsa?

— Ea a plecat eri dimineață, și eu dupe prânᶁ? și astă seară am fost aici.

— Și ce esci hotărît să faci?

— I-am scris astăᶁi și ’i-am ᶁisă că, daca în termen de douăᶁeci și patru de ore nu-mi va da o întâlnire să ne esplicăm, voiu usa de pistolul meu.

— Ascultă, îi ᶁisei. Eu creᶁ că n-ai cuvânt să urmeᶁi ast-fel. Mi se pare că ai căᶁut in esagerațiunea simțământului opus cu acela care îl simți. Erai sicur, când ai plecat la țeară, că iubesci încă pe Princesa, mai mult de cât tot-dé-una, și ai creᶁut că poate să vă împăcați. Acum esci sicur că n-o mai iubesci și că o să poci să esecuți planul D-tale? Eu nu creᶁ, și de aceea nu-ți fac nici un obstacol. Când a-ș fi sicur, a-ș face o hârtie la polițiă să te trimeață la Mărcuța. Nu face cine-va c crimă ca aceasta, fără a fi cu creerii clătinați din loc.

—Veᶁi, de aceia nu viu eu la tine, ᶁise el, sculându-se supărat dupe canapea. Îmi pare rău că ’ți am mai spus. Trebuia să fac și să tac.

— Când cine-va are un amic, trebue să-l consulte. De aceea sunt amicii. Ei trebue să ᶁică ca philosoful grec: Bate-mă, dear ascultă-mă. Tu iubesci încă pe această femeia. Ea, esci sicur că nu te mai iubesce. Ce e de făcut? Să plângi? Aceasta este lucru vulgar. S-o întorci în elegiă și să te faci martir? Aceasta ar fi afară din natura omenească, foarte necomptabilă cu vârsta ta, cu inteligența și cu neatârnarea spiritului neapărat unui suflet de poet.

El se trânti érăși pe canapea și se făcu că ascultă fără a ᶁice un singur cuvânt.

— Ce-ți rămâne să faci? urmai eu. S-o vorbesci de rău? Ar fi fapta unui om fără creștere. Nu trebue să vorbim de rău pe o femeia, care am iubit-o, ori de ce clasă ar fi ea, chiar deacă ne-a trădat, mai cu seamă când am primit de la acea femeia oare când semne de amor și când am petrecut cu dânsa mai multe momente fericite. S-o uităm, étă singurul lucru ce ne mai rămâne de făcut, dupe cum ’ți am mai spus.

— O! Ar fi anevoiă, ᶁise el, oftând! Ar fi peste puterile mele!

— Atunci suferă și taci. Lasă timpului să aducă desnodământul acestui roman. Aceia ce ți s-a întâmplat ție, s-a întâmplat și la alții, și ei nici n-au căutat să asasine pe fostele lor amante, căci atunci am fi văᶁut pe fie care ᶁi cu sutele asasinate, nici n-au murit de durerea acestei delăsări, căci atunci nu ’i-ar fi mai încăput cimitirile.

— Da; însă caracterul meu se deosibesce de al mulțimei. Acesta este întâiul meu amor. Voiu să fie și cel din urmă.

— Cine te opresce să nu fia. Poți s-o iubesci toată viața.

— S-o iubesc, în brațele altuia?

— Acela se numesce amor, care merge până la abnegațiune.

— Dear amorul propriu? Ce ᶁici despre el?

— Amorul propriu, sfărâmă-l, îneacă-l.

— Da! însă el are, ca Hydra din Lerna, o sută de capete: îi sfărâmi unul, rămâne nouăᶁeci și nouă; îi sfărâmi ᶁece, rămân nouăᶁeci. Chiar nouăᶁeci și nouă sfărămându-i, ceea ce este foarte greu, tot rămâne unul, și acela e destul.

— Atunci ce este, dear, de făcut?

— Eu țiu la ideia mea. Deaca în termenul otărît nu-mi va priimi propunerea, voiu face ce-mi va dicta capul. O voiu omorî, și cu ea și pe mine.

Văᶁuiu că-i intrase această ideia în cap și numai putea să-i iasă, cu tot sfatul ce-i dedesem.

Numai era nimic de făcut. Negreșit că pe lingă viciul beției, care intrase în sufletul său, acum începuse să bată la poarta creerilor săi și acel al nebuniei. Plecă de la mine cam supărat.

VI

Acea ce scriu aici este o istorie adevărată. N-am căutat nici odată se inventeᶁ în nuvelele mele, mai cu seamă acum în istoria lui Scarlat. Copies numai. Și daca copia nu e destul de esactă, lipsesc multe lucruri, vina nu este a mea, ci a împrejurărilor. Toți amicii noștrii, cari cunosceau pe Scarlat, își vor aduce aminte de cea ce scrim noi; căci, toți l-au văᶁut pe la început curat, nepătat de nici un viciu și plin de demnitate; și éră, mai pe urmă, până în momentul când a intrat în mormânt, l-a văᶁut împleticindu-se pe ulițile Bucurescilor, cântând prin cafenele și dormind pe biliarduri.

Din seara descrisă mai sus, el n-a mai venit la mine. Cu toate acestea, pusesem pe feciorul meu să-l urmărească și, la caz de a voi să se sinucidă, să-i ia pistolul din mână. Trecuse mai multe săptămâni și nu se întâmplase nici un accident. Trecu apoi o lună, două, trei și feciorul îmi raporta numai că merge necontenit la restaurantul din faciă palatului princesei și la câte-va cafenele. Nu-și mai vedea de funcțiunea șea, negligență care ’i a cauzat și destituirea. Sfârșise paralele cu desăvârșire, se împrumutase la mai mulți cunoscuți și amici și, fiind că nu le plătise, nu-i mai da nimeni. Părinții nici ei nu mai aveau. Ajunsese dear într-o lipsă complectă.

Își vându mai întâi mica bibliotică ce mai avea; dear ce era aceia la nesățiosul seu viciu? Își vându așternutul, mobilile, până și puținele haine ce mai avea. Apoi sfărșind și acești bani, începu să ceară la unul și altul din amici câte un sfânt, doui ca să nu lipsească de la birt.

Și acestea se sfîrșiră. Văᶁând că nu mai este nici un miᶁiloc, începu să meargă pe la amici și cunoscuți, să le ia haine și alte obiecte de preț și se le vănᶁă ca să-și poată potoli setea ce-l ardea.

Venise toamna. Era o seară din cele de pe urmă ale lunei lui Octombre. Un vânt sufla cu putere. O ploaiă mărunțică, amestecată cu zăpadă, îți băga frigul până în oase. Mă dusesem la theatru, fiind-că se juca o piesă nouă, Dalila, fără a spune feciorului unde mă duc.

Când mă întorsei acasă, feciorul îmi spune că m-a căutat de două ore ca să-mi areate că nișce băeți de la birt întindea de d-nul Scarlat pentru că n-ar fi plătit ce mâncase și ce băuse, și că chiar, în nesupunerea șea, îl loviseră,

Mă pusei într-o trăsură și alergai numai de cât acolo. Il găsii dinaintea birtului, trântit în noroiu și numai în cămașă și vestă, căci surtucul i-l luase la birt. Numai simțea; înghețase. Il pusei în trăsură și îl dusei acasă la mine,—căci nici casă nu mai avea; îl dedese afară pentru neplata chiriei și dormea pe la unul și pe la altul. Chiămai numai de cât un medic care îi dete pentru un moment ajutorul trebuitor; îmi spuse însă că numai este speranță de scăpare. Suferințele și băuturile îi atacase plămânii.

— Era să moară în curînd, adause doctorul, dear această seară ia grăbit moartea. Nu mai are de cât vr-o șease ᶁile.

Scrisei părinților, dear nu voiu să le scriu că e rău tare, ca să nu le fac și lor vre un rău mai mare.

Adouaᶁi, când se deșteptă, era galben ca moartea; se uită împrejur și apoi la mine.

— Dear cum se întâmplă să fiu la tine? mă întrebă el mirat.

Ii spusei cum, și el începu să plîrgă.

— Mă erți că m-am purtat așa rău cu tine? ᶁise el. Tu ’mi ai fost cel mai bun amic; ai fost fratele meu; ai făcut tot pentru mine, și cum te-am răsplătit? Cu ingratitudine. Cel puțin, cu piciorul pe marginea groapei ce-mi este deschisă, îmi pare bine că mor pe braciele tale și nu pe ale acelei care am iubit-o atât și care ’mi a causat moartea. O ertă...... s-o erte și Dumneᶁeu......

Apoi se sculă și ceru să-i aducă o birjă.

— Unde vrei să te duci? îl întrebaiu eu.

— Mă duc la un amic cu care am mare trebuință.

— Dear cum vrei să te duci în această posițiune? Nu veᶁi ce slab esci? Lasă să te mai întremeᶁi.

— Să mă mai întremeᶁ? In mormânt poate! Mă simț eu; nu-mi pare însă rău: scap fără să mă fi omorît singur.

Văᶁând că voesce să plece cu ori ce preț, îi dedei o jachetă dintr-ale mele și trimisei să-i aducă o birje. Nu putu însă să se stăpânească fără a se abate pe la Princesa, căci auᶁii ᶁicând birjarului se treacă prin strada unde locuia dânsa.

Cinci ᶁile în urmă, primii un plic mare. Era de la el. Îl desfăcuiu și găsii întrênsul un altul mai mic pe care scria «să-l deschiᶁi peste trei ᶁile», și o scrisoare care ᶁicea «vinola Spitalul Brâncovenesc. Sunt pe moarte. Adu-mi tot de-o-dată și poesiele tale.»

Alergai. Cum mă văᶁu, îl podidiră lacremile.

— Mor, îmi ᶁise el, și tot tu și numai tu lângă mine! Pentru ce mai are cine-va în lume amici, amante, familia, deaca e condemnat a muri pe brațele unuia, și acela care e cel mai de departe? Am scris acasă, adause el, și văᶁ că n-a venit până acum nimeni. Se vede că lipsesc.

Căutaiu să-l consol că nu este nimic, cu toate că ochii îi erau în fundul capului și pământul îi eșise în obraᶁ, cum ᶁise poporul.

— Lasă, ᶁise el, nu mă mai consola. Mai bine citește-mi poesia ta Suferința, căci ea se potrivesce tocmai cu cea ce simț eu.

’I-o cetii.

Când asculta, nu plângea dear faciă i se posomora. Apoi ceru cartea și o reciti singur.

Étă acea poesia:

SUFERINȚA

Cine esci tu și pentru ce amoral tău Face atâta reu.

G. Sand.

Ce? nu-ți ajunge ce-am suferit, Vrei suferința etern se-mi fia; Se n-am ᶁi, oră de veseliă Și se vărs lacremi necontenit? Când vânătorul lațul ș-a ’ntins Din sbor se lasă o păsărică Și, pe când cântă fără de frică, El trage lațul și ea s-a prins. Așa o dată vesel și eu Cântam în pace, în fericire, N-avem dorințe, n-aveam gîndire, Iubeam părinții și Dumneᶁeu. De când amoru-ți însă m-a ’nvins, Trăesc ca mierla în coliviă, În închisoarea ce-ți place ție Și a mea pace de tot s-a stins. Și tu d-aceasta te îngâmfezi! Domnesci ca tigrul prada rănită, Ca șoimul ager stânca ’negrită Și de cât chinuri nu vrei se veᶁi! Ce-am făcut oare? Ce-ți am greșit Se fii scurtarea ᶁilelor mele; Se străbat câmpuri, munți și vâlcele? Pentru ce oare? Căci te-am iubit? Deacă e crimă al meu amor, Atunci acusă dumneᶁeirea Că ’mi a dat ochii, ’mi a dat simțirea Și ție chipul încântător! Tu pentru mine esci Dumneᶁeu.... Templu în suflet am zidit ție, Și imne sacre de poesia Îți scot adesea din pieptul meu. Totul în tine am concentrat: Pace, speranță și fericire; Și al meu suflet plin de iubire Numai d-amoru-ți s-a inspirat. Vrei se uită oare ală meu amor? Flămândul uită se ceară hrană? Copilul uită se ᶁică mamă, Și esilatul al țerei dor? Deacă tu însă mă osândesci Se duc nopți negre de întristare, Ḑile noroase fără de soare Și suferința îmi otărăsci, Voiu primi totul mulțumitor: Chinuri eterne, adânci suspine, Mormântul rece, totul ce vine De la acea ce eu ador. Căci tot e dulce și ângeresc De la icoana viselor mele; Și chiar la moarte ochii ’mi prin stele Vor vedea chipu-ți Dumneᶁeesc! Fluturul d-aur, strălucitor, In mâini copile văᶁând că moare Tot mai aruncă ochii pe floare, Și se sfîrșesce mulțumitor. Pân’ al meu suflet va esista Și ’n piept ca unda încă va bate; Până ce ochi ’mi lacrămi vor scoate, Eu, dulce ânger, nu te-oiu uita!

Familia veni dupe ce-l îngropase, fiind că într-adevăr lipsise la Galați, la o rudă a șea. Ea nu găsi de cât un mormânt pe care depuse singură câte-va flori udate de lacremi.

Peste trei ᶁile, când desfăcuiu plicul ce-mi trimisese, găsiu această scrisoare, însocită de următorul manuscript întitulat: O fatalitate!

VII

Spitalul Brăncovenesc, 1865, Noembre 15.

Deacă am plecat ᶁilele trecute de la tine, am făcut-o că sciam starea în care mă aflam și nu voiam să-ți făcu o greutate. Îți mulțumesc de cât ai făcut pentru mine, căci ar făcut mai mult de cât toți din lumea acesta. Tu ai fost mai mult de cât amicul meu; ai fost fratele meu. Nu am avut pe altul care să mă iubească mai mult; aceasta o șciu, mai cu seamă astă-ᶁi.

O! Décaș fi ascultat adesea cuvintele tale, cari atunci mi se păreau severe, dear cari astă-ᶁi le înțeleg că veneau dintr-o inimă sinceră, de câte amărăciuni n-ași fi scăpat! Poate chiar de acest ênger care se numește moartea și care pentru unii e cel mai teribile, însă pentru mine cel mai frumos.

Ție dear, și numai ție, am creᶁut că trebue să-ți încredințeᶁ acest manuscript, un mic jurnal al ᶁilelor mele celor mai frumoase și celor mai triste; ție care cunosci o parte din viața mea.

Aveam atâta nevoia de alinare la toate suferințele, în cât acel sgomot al lovirii suvenirilor trecute, care încetase în sufletul meu, s-a deșteptat. Atunci îmi veni în minte, în urma reflecțiunilor bizare ce sburau în jurul meu, în această sală imensă și infectată de aerul cel stricat al bolnavilor, îmi veni în minte că omul își alină și își mistue întristările încredințândule altuia. Am creᶁut că această confesiune mută îmi va da repausul. Am cugetat asemenea că voiu afla un fel de bucuria, revenind pentu cea din urmă dată asupra trecutului, culegând încă câte-va flori precioase dintrênsul, de și uscate, și aruncând restul în vântul uitării.

Am scris, și nu m-am înșelat nici de cum, amicul meu. Această mărturisire a amorului meu cel mai sânt și cel dintâi, m-a ușurat; fantasmele, de care se spăimânta imaginațiunea mea, s-au făcut nevăᶁute. Dând o aruncătură de ochi asupra timpului care nu mai este, făcând cont lacremilor mele, calculând cu răcială căușele lor, o alinare tristă și melancolică a luat locul durerei.

Acum pociu să mor liniscit și fără părere de rău.

Adio, amicul meu, fratele meu! Când timpul îți va permite se citesci acest manuscript, adu-ți aminte de acela care nu mai este.

SCARLAT

PARTEA A DOUA

O FATALITATE

I

Este un destin care ne conduce nu unde voim noi, ci unde voesce el. In zadar dorim să ’i ocolim calea, în zadar căutăm să ne opunem voinței seale, căci nu putem: voința șea este o lege pe care a făcutu-o și a subscrisu-o Dumneᶁeu cu mâna șea. Acesta este un adevăr pe care astă-ᶁi îl înțeleg mai mult de cât ori când.

Eram de 17 ani, când acest destin m-a luat din braciele familiei, din sînul fericirei câmpenesci, din miᶁilocul florilor în care crescusem și de subt arborii sub care mă umbrisem; m-a luat din miᶁilocul liniștei și m-a aruncat în această babilonia care se numesce Bucuresci.

Bucurescii au ᶁis unii că este micul Paris. Ast-fel fiind, el este un infern, un cuib al corupțiunii și al perᶁărei. Cea ce dear ᶁise Paul Feval despre Paris, ea voiu ᶁice despre Bucuresci: Câte tinereți vestejite în el în câte-va luni, câte reputațiuni pătate, câte vise perdute.

O! tineri din provinciă, voi pe care hasardul nu v-a adus în sînulu seu, în atmosfera șea năbușită, deacă trebue frumoaselor vostre imaginațiuni ᶁile de credință și de liniște, de vise d-amor perdute în cer; deacă vi se pare că este un lucru dulce de a vă da sufletul unei vieți iubite pentru a o urma și a o adora, nu veniți în Bucuresci, fugiți de dânsul.

Fugiți, deacă un sunet armonios din cântarea cea eternă a ângerilor a răsunat în inimile voastre! Nu aruncați mulțimei secretul acelor deliciuri împungătoare în care sufletul plânge toate bunurile ce visează și pe care le scia că sunt numai în cer.

Aci nu veți avea de cât decepțiuni.

Amicul care vă va întinde mâna, vă va vorbi de rău.

Confidentul vostru va fi un spion.

Femeia care vă va surîde, care vă va jura că vă iubesce, va fi o Veneră a lui Pasiphae, a lui Myraha și a Phedrei; va fi Venera ardinte și curtisană, pentru care se celebrau afroditele furioase de la Corinth și de la Paphos; va fi Venera Aphacită care ’și va vârî suflarea șea înflăcărată și arᶁătoare în pieptul vostru fraget și curat; va fi Venera care vă va arunca în coastă acea săgeata înveninată și arsă în focul cochetăriei și al sensualismului ce întărită, ațâță, rătăcesce și prăvălesce în amoruri smintite, precum tăunul, puindu-se pe nările nobilului armăsar, îl face îndată nesupus, neîmblânzit, furios; îl împinge, rencheᶁând cu strigări sălbatice și duresoase, peste crânguri, peste râpi și peste torente, până când cade sfâșiat, sdrobit, plin de sânge și tină, și, în luptă, își dă suflarea subt insecta care ’l mușcă, îl arde și ’l ucide.

Fugiți de Bucuresci, deacă voiți se vedeți sburându-vă ilusiuile în primăveara juneței voastre, ca frunᶁele pălite de toamna.

Aci nu veți putea trăi: deacă vă ve-ți lipi pe lângă cine-va cu sinceritate, veți fi calomniați; deacă veți avea inimă, veți fi tratați de imbecili.

Deacă în sufletul vostru aveți o scănteia de amor propriu, de demnitate, de sinceritate, de aspirațiuni frumoase, fugiți de Bucuresci de nu voiți să le perdeți pe toate! Fugiți de Bucuresci, de nu voiți se perdeți mai mult de cât speranța, se perdeți castitatea intiligenței voastre.

Bucuresciul este cazailul în care se fierbe toate pasiunile. Fugiți de el, deacă nu voiți ca mirosul cel infect al fumului seu se vă îmbete, să vă înece, să vă asficsiese.

Deacă nu puteți să vă târâți, se lingușiți, se înșelați, se faceți intrige, se speculați cu credulitatea publică, se faceți fanfaronad, se vă însînuați, fugiți de Bucuresci, căci ve-ți muri în miseria și obscuritate. Miseria, acest viciu care omoară corpul! Obscuritatea, acest viciu care omoară spiritul!

Inimi nobile, naturi blânde și generoase, cari ați împrumutat de la ângeri toate bunurile unuiu suflet mare și sânt, fugiți de Bucuresci, deacă voiți se trăiți și se fiți fericiți.

Când am sosit în Bucuresci nu aveam nici o cunoscință. Dupe ce am intrat în colegiu, am făcut mai multe cu școlari de vârta mea; am legat chiar căte-va amicii. Dear cum eram sfios de caracter și de atitudine, neavând nimic din acea încredere în mine ce făcea pe unii din camaraᶁii mei de colegiu a se încerca la întâlniri și familiarități aventuroase, nu mă gîndeam nici să văᶁ, nici să fiu văᶁut. Cu mult mai puțin mă gîndeam să iubesc aci pe cine-va, mai cu seamă că cugetam la o fată, la un ânger, la o amică din copilăria cu care-mi trecusem toate ᶁilele cele mai frumoase în viața unui copil. Pe dânsa, dupe mumă-mea, o iubeam mai mult; dear o iubeam cum aș fi iubit o soră, o amică. Se vede că nu se aprinsese încă în sufletul meu acea flacără care arde în inimile de 17 ani. Îmi făcusem o deprindere din intimitatea Eleonorei. Alergam pe câmp singuri, prindeam fluturi, culegiam flori, ședeam împreună la umbra vre unuiu stejar bătrân, când ea resemată cu capul de umărul meu, când eu de al seu.

Părinții săi mă vedea ca pe copilul lor. Ei ședeau tot în acelaș sat, fiind-că sătul era pus pe două petice de moșia, jumătate a noastră și jumătate a lor. Părinții noștrii erau cei mai legați oameni din lume; nu era între ei nici o neînțelegere, nu fusese nicoa o ceartă de acelea de care se găsește mai tot-dé-una între doui proprietari vecini. Avé chiar intențiuni pentru noi amândoui; căci, la plecare, când ’mi am luat adio de la ei, tatăl Eleonorii ’mi a ᶁis:

— Dute în Bucuresci și înveață bine. Ești de 17 ani. Eleonora este de 12. Peste 6 ani, când vei termina colegiul, am o socoteală cu Dumneata. Voiu aduce și pe Eleonora anul acesta în Pension la Bucuresci, de și a mai făcut 5 ani în Pensionul din Ploesci.

Apoi dupe ce-i am promis că mă voiu sili cât se poate de mult, m-a îmbrățișat și m-a sărutat. Eleonora plângea. Plîngeam și eu fără să șciu pentru ce. Se vede că inimile noastre presimțé că nu au să se mai întălnească.

Șease ani în Bucuresci i-am petrecut la colegiu și în casă cu câte-va cărți ce-mi împrumutase din camaraᶁii mei de coleg. Patru ani mă duceam în fia-care veară de petreceam la țeară la familia cele două luni ale vacanței. Cei doui ani din urmă însă n-am mai putut să merg, fiind-că, neputând trăi numai cu mica sumă ce-mi trimitea de acasă, mă amploiasem la un Minister, dupe obiceiul țerei.

Nu mă duceam în nici o casă; nu cunosciam nici o familia. Când mi se ura cu lecțiunile și cu cititul, plecam pe jos la Băneasa, la Fierăstrău sé la Filaret, mă așeᶁam subt vre un arbore, citeam, respiram aerul cel curat și câte-o dată adormeam. Aceasta îmi aducea aminte de țeară, de familia, de Eleonora. Deaca mi se făcea foame, mă duceam prin prejur, luam ceva și mâneam pe érbă verde. Ce fericit eram atunci! Dupe ce se însera și era lună, mă duceam la moară la Floreasca, priveam mai întâi la acel tablou câmpenesc, cum țerancele ducé vitele la apă; ascultam scârțâitul puțurilor, sbierătul vițeilor și mugetul vacilor; apoi mă duceam și mă așeᶁam pe marginea eleșteului. Aci contemplam apa și acel firmament ce atrage cugetările sufletului, ast-fel dupe cum atrage abisului pe cel ce se apleacă întrênsul, ca și cum ar vrea să-i spue nișce secrete.

Adormit în această mare de cugetări, de unde nu căutăm nici un țărm, mă pomeneam acasă obosit, dear cu sufletul plin de mulțumire. Mă culcam, și, adouaᶁi, deșteptându-mă și terminându-mi toate ocupațiunile, reîncepeam din nou această plăcută și fericită viață! Dear fericirea nu ține mult, precum seninătatea unui cer nu ține mult! Nișce nori s-au ridicat pe cerul sufletului meu. Precum paserile răpitoare fîlfîe în aer așteptând se-și veaᶁă prada și, îndată ce o vede, se repede asupra ei așa amorul pândea o pradă; m-a găsit pe mine.

Un camarad de colegiu, unul din cei mai buni amici ai mei. Alesandru S......... se afla bolnav de câte-va ᶁile. M-am dus să-l văᶁ. El era bolnav de tifos. Nici unul din amicii săi nu voise să ’l veaᶁă. S-a bucurat atât de mult când m-a văᶁut, în câtă a voit să sară din pat să mă sărute, deaca o damă care era acolo nu-l oprea.

Îmi recomandă pe această damă. Era Princesa Margareta, sorăsea. Cum eram timid, nu șciu ce-i am răspuns la câte-va întrebări ale seale, ce se atingeu despre amicia mea cu fratele-său. Îmi mulțămi că eu am fost singur care ’mi am espus poate viața pentru un amic.

— Sunt rare ast-fel de amicii, îmi ᶁicea ea; și felicit pe fratele meu de alegerea ce a făcut în persoana Dumitale.

Eu îi mulțumii, spuindu-i că datoria unui amic adevărat este a se jerfi pentru amicul său.

— Se făcea odată, îmi respunse Princesa, pe timpul lui Pilade și Orest; dear astăᶁi sunt foarte rare aceste amicii, și de aceia ea am felicitat pe fratele meu.

O oră cât am șeᶁut la amicul meu, am putut să observ pe Princesa. Era între 32 și 34 de ani. Nu era de tot frumoasă, dear era plăcută. Ii lipsea puțin din regula trăsurilor. Avea însă o gură mică, nișce dinți albi ca sideful și nișce ochi cari nu se pot descrie. Ei avé toată mândria, toată măreția ochilor negri și tot de o dată toată tinerețea ochilor albaștrii. Erau mari și mici, căci une-ori curiositatea spiritului, admirarea, îi ținea de tot deschiși; altă dată îi înota jumătate închiși în îndoliata lînceᶁeală a unui suflet obosit, și cu cât se micșorau cu atât focul lor devenea mai viu și mai pătrunᶁător. Dear cea ce caracterisa acești ochi, cea ce le da moliciunea ochilor de nord unit cu strălucirea ochilor de orient, era cercul ca faciă ruginei care-i înconjura și subt care îi simțeai bătând, căci acest cerc nu era alt ce-va de cât reflectul orbitei lor din năuntru pe pelea cea mai fină și mai străvăᶁătoare ce-i înconjura.

Mâinile și picioarele erau așa de potrivite, în cât deacă ar fi fost puțin mai mari, ar fi fost vulgare; deacă ar fi fost puțin mai mici, ar fi fost de cârtiță.

Purta o rochiă de mătase albastră, închisă până sus. Gâtul alb ca marmora, străbătut de nișce vine albastre, era înconjurat de o mică batistă de gaz. Capul său era încadrat de un păr castaniu închis, în cât de departe l-ai fi putut lua de negru, undat de natură, împărțit în două vițe late, dese și cu îndemânare umflate, și din care câte-va vițișoare, neregulate, pline de cochetăriă, despărțite de cele l-alte, lăsa să se veaᶁă între dânsele, în două trei locuri, pielea albă a frunței seale albe, lată și naltă. Părea un surîs în păruiu seu! Sprîncenile de o nuanță ceva mai dulce de cât părul, ne încărcând de loc pleopa, lăsa ochilor toată valoarea lor.

O! De ce am văᶁut pe această femeia! De ce nu mi s-a rupt picioarele când am urcat scara ei! De ce n-am orbit înainte de a o vedea!

Toate aceste frumuseți, amestecate cu spiritul și cu mândria șea, m-au fermecat. Am început să iubesc p-această femeia. Nu fusesem până în acel moment ’naintea unei femei de un asemenea rang, de o asemenea bunătate și de un spirit așa de distins. Cât am șeᶁut acolo, m-a tratat ca și pe fratele seu. Părea că eram cunoscut de mai mulți ani! Cu toate acestea, eu stam mult înaintea ei; nu aflam nici o vorbă: o priveam numai și eram mulțumit. Din când în când articulam câte un cuvânt, două. Ea băgase de seamă timiditatea mea, și de aceia își înduoise amabilitatea.

Mă invită se mai viu se văᶁ pe fratele seu, fiind adesea singur, și, pretestând că are să facă câte-va visite, ne părăsi. Cinci minute în urmă plecaiu și eu.

Toată ᶁiuă aceia cugetaiu la Princesa. Seara însă cetitul, ideia că poate Princesa nici că se gândesce la mine, sé se gândesce ca la un copil; sé că, de și văduvă, deară poate să aibă vr-un legământ de inimă; toate acestea mă liniștiră și adormiu.

A doua ᶁi nu mă mai gîndeam la dânsa, cu sufletul și cu inima, cum mă gîndisem în ᶁiuă trecută.

Ce era aceasta oare? Era crisa boalei care aduce agravarea și poate moartea!

II

De când văᶁusem pe Alexandru, trecuse mai multe ᶁile și nu mă dusesem la el. Mă temeam nu de boala lui, ci de o alta mai mare, mai incurabilă, de care n-am putut scăpa. Din cea ce este scris pentru un om în cartea destinului nu se poate schimba nimic. Doream se văᶁă și să nu văᶁ pe Princesa. Eram ca omul care ar voi să se răcorească în rîu, dear frica de a nu se îneca îl opresce. ’Mi era frică să nu mă înec în acel rîu turburat de pasiunile sociale, în fundul căruia nu puteam se văᶁ nimic, mai cu seama că aveam în memoria mea, înaintea mea, un pîrîu limpede, curat, ne periculos, care era sufletul Eleonorii și în care m-aș fi putut răcori.

Pe Eleonora o vedeam foarte des. Se făcuse mare și mult mai frumoasă. In toate duminecile o întâlneam la o mătușe a șea, care era însărcinată s-o ia din Pension în ᶁilele de sărbătoare și s-o îngrijească. Când mă duceam s-e văᶁ, o găseam tot-dé-una așteptându-mă cu câte un coșuleț de păpușe plin cu fructe adunate din grădină, chiar în ᶁiuă aceia; îmi da cafea în ceașcă de păpușe; mă trata, în fine, ca pe timpul acela când nu gândeam de cât la jucării, timpul copilăriei. Era mare, dear era tot copilă. Mie ’mi plăcea foarte mult, căci era resfrîngerea caracterului meu.

— Îți aduci aminte?...... îmi ᶁicea, cu aerul cel mai plăcut din lume...... îți aduci aminte?

Și începea se-mi enumere toate suvenirile trecutului. O! ce frumoase erau! Și cu ce dulceață, cu ce entusiasm le spunea ea!! Vorbea lîmba aceia care se aude în fundul inimei, cum ᶁice Petrarca:

«Il parlar che nell anima si sent»

Plângeam de fericire.

Cu vre-o câte-va luni însă înainte de a vedea pe Princesa, Eleonora plecă la țeară, de vacanța Crăciunului, și o boală o ținu toată érna aceea și toată veara. Nevederea ei de atâta timp lăsase un gol în sufletul meu. Am fost destinat se mi-l umple Princesa!

Cinci ᶁile în urma primei întrevederi cu Princesa, mă întorceam acasă pe Strada Francecă. Mergeam cugetând la nișce afaceri de familia. Această cugetare îmi fuse întreruptă de sgomotul unei trăsuri. Ridicaiu ochii și văᶁuiu la douăᶁeci de pași în faciă mea o trăsură foarte elegantă, cu nișce cai negrii ca smeii și cu lachei muiați numai în fir. Când ajunse în dreptul meu, d-o dată văᶁuiu o mână mică, strânsă într-o mânușiă ca faciă paiului, că-mi face semn să mă apropiu de trăsură și cu cea l-altă mână făcând semn vizitiului se oprească. Mă apropiaiu de trăsură. Era Princesa!

— Alexandru e foarte rău,—îmi ᶁise ea, cu un aer ce semăna mai mult cu al unui general care a câștigat o bătălia de cât cu al unei femei care spune că fratele seu e bolnav. —De ce n-ai mai venit se-l veᶁi? Te-a așteptat mereu ᶁilele aceastea. Scii că pe altul n-asceaptă, fiind că nu vine nici unul.

Mă scusaiu ca am fost și eu bolnav și-i promiseiu că mă voiu duce adouaᶁi negreșit. O întrebaiu însă la ce oră.

— Vin-o pe la două, îmi ᶁise ea. Atunci voiu fi și eu gata.

Ne salutarăm și trăsura porni în galop.

O! Acea trăsură ajunsese, pentru mine, clopoțelul care vestesce venirea cui-va. In urmă cu câte-va lui cunosceam la o sută de pași depărtare sgemotul roatelor, fluerul mașinelor, tropătul cailor. Deacă era aceasta un presimțimânt al inimei, apoi inima nu ’nșeală nici o dată! Chiar pașii ei începusem să-i cunosc!

A doua ᶁi, la ore fixată, eram la Princesa. Feciorul avea ordine a mă introduce lângă dânsa în salonaș.

Am văᶁut mai multe salonașe în Bucuresci, dear acesta ara superior tutulor celor l-alte; pociu ᶁise era complect. Tapetul de chărtiă grefată cu flori de catifea neagră; cortine de damasc; policandru; sobe de marmoră; pendulă cu Sapho aruncându-se dupe stîncă și cu Diana jucându-se cu câinii sei; candelabre cu Venera jucându-se cu amorii și cu capete de sfincsi; mobilele cele mai nuoi și mai elegante; un tapet cu flori; o masă rotundă de scris; oglinᶁi mari cât pereții; etajere pe la colțuri pline cu cele mai frumoase lucruri de artă și, în fine, câte-va tablouri. Cele mai principale din aceste tablouri erau: cel dântâi, Perderea ilusiunilor de Ch. Gleyre, care represinta pe un bătrân, trecutul, cu mâna la cap, cugetând la ᶁilele trecute, și mai departe nișce copii, vitorul, jucându-se la soare; ér cel d-aldoilea era Psiche și Amorul, de Gearard.

Cea ce făcea însă și mai frumos, și mai artistic salonașul Princesei, era neregula în care se afla: colea lângă sobă un fotel, pe care arau nișce jurnale de modă; pe masă câte-va cărți, între care una deschisă; pe canapea o batistă și un evantail aruncate; colea un portmonè, dincolo jurnale politice. Piano deschis și o mulțime de note stau respândite pe el; pe pupitru era închisă Serenada lui Schubert. Totul areta gustul elegant al unei dame mari, totul respîndea parfumul femeiei de o societate distinsă.

Aci ședea femeia care era să joace o mare rolă în viața mea. Cum mă văᶁu, Princesa se sculă în picioare și-mi întinse mâna să ’i-o sărut. Faciă ei era purpuriă, nu șciu de ce! Era foarte simplu îmbrăcată.

— Fratele meu, îmi ᶁise ea, făcându-mi semn se șeᶁ, te-a așteptat până acum; dear o căldură și o durere de cap groasnică, care l-a coprins în acest moment, l-a făcut să ceară a rămânea puțin singur. Acum doarme. Îl vei aștepta la mine până când se va scula, deacă aceasta îți face plăcere!

— Nu creᶁ, Doamnă, îi respunsei eu, cu destulă sfiială; nu creᶁ să se găsească un singur om, de ori-ce vârstă și de ori-ce condițiune, care se nu-i placă a fi în societate cu Dumneata!

— Ești foarte galant, Domnule Scarlat! La întâia vedere te-am cunoscut ca băiat bun; astă-ᶁi te văᶁ și galant; mâine poate să descoper și alte calități!

— Vedeți cu ochii iubirei ce aveți pentru fratele D-voastă, Doamnă!

— Nici de cum. Văᶁ cu ochii adevărului.

Se sculă apoi, trase un cordon care era lângă ușiă și un lacheu apăru. Nu șciu ce-i spuse încet, căci auᶁiiu numai aceste două cuvinte: nu sunt a casă.

— Am spus, urmă ea, după ce își reluă un alt loc pe canapea, în façiă cu fotoliul meu, am spus că îndată ce fratele meu se va scula se vie se ne anunciă.

Apoi începu convorbirea. Vorbirăm de litere, de arte, de politică și chiar de mode. Princesa este drept nu era o femeia învățată, dear avea ideia de toate. Era un fel de encyclopediă resumată.

Dulciața limbagiului ei și modestia sé timiditatea mea, precum și contactul privirilor noastre la schimbarea fie cărui cuvânt, făcu pe Princesa se aducă convorbirea pe terâmul amorului. Dupe ce făcurăm și eu și Princesa diferite disertațiuni asupra fiului Venerei, Princesa mă întrebă cu un ochi scrutător:

— Ai iubit vre o dată, Domnule Scarlat?

— O suvenire, Doamnă; un amor de copilăria. Cea ce se ᶁice un amor serios, n-am încercat nici o deată.

— Adevărat?

— Foarte adevărați.

— Și nu ai găsit pe nimeni care se poți iubi, sé n-ai întâlnit pe cine-va care să te iubească?

Această întrebare, posițiunea șea, căutătura și zîmbetul său îmi deteră curagiu. Amorul dă aripi la călcâiă lui Mercur, curagiu fricosului și credință ateului. Începeam să simț c-o iubesc. O iubeam chiar.

— Ba am întâlnit pe cine-va, Doamnă, îi ᶁiseiu, uitându-mă drept în ochii săi, ca să văᶁ ce impresiune îi fac cuvintele mele; am întâlnit o femeia frumoasă, nobilă, bună, plină de calități distinse, pe care, din ᶁiuă de când am întâlnit-o, o iubesc ca un nebun și care nu șciu deacă trebue să sper că mă va iubi și ea vre o dată!

La cele din urmă cuvinte, érăși priviiu în ochii săi, pe cari ea îi lăsă în jos. Nu respunse nimic însă. Tăcerea, s-a ᶁis adesea, este aprobarea, de acea eu o luai ca jumătate bătălia câștigată. Începuiu să sper că am să fiu iubit de această femeia, sé că poate deja sunt.

— Și de mult cunosci pe acea femeia? mă întrebă ea.

— Numai de cinci ᶁile, îi respunseiu, privindu-o ér în facia.

Ea își lăsă ér ochii în jos.

— Și pot întreba, fără a fi indiscretă, cine este acea femeia? adaose ea, făcându-se că n-a înțeles de cine este vorba.

— Iubesc mul pe această femeia ca să o pot spune la cine-va. Dear fiind-că Dumneata nu faci parte din lumea cei l-altă, îți voiu spune.

— Cine este? întrebă ea, uitându-se cu ochii mari la mine.

— Acea femeia frumoasă, nobilă, cu calități distinse......

— Și pe care o iubești, mă întrerupse ea......

— Ești Dumneata.

— Eu! esclamă ea.

— Dumneata! strigaiu eu cu entusiasm, căᶁându-i la picioare și sărutîndu-i mâna cu frenesiă! Dumneata, pe care din momentul când te-am văᶁut inima mea s-a aprins d-un amor nebun, etern; d-un amor care nu l-am încercat până acum.

— Scoală, Domnule, strigă ea, trăgându-și mâna tremurând dintr-ale mele.. Scoală să nu intre cine-va; să nu intre fociorul sé băiatul meu, căci n-aș mai da ochi cu el!

— Nu, doamnă, strigaiu eu cu aprindere; nu mă voiu scula până nu-mi vei spune deacă mă iubești sé nu; până nu vei da sentința de moarte sé de viață. Ești cea dintâi femeia lângă care încerc acest simțimânt mare ce se numește amor. Lîngă Dumneata simț că sunt un altulu mai forte, mai mare, mai bun. Deacă vrei un sclav orb, supus, lăsat în voia soartei, mă ai pe mine. Te iubesc... Te iubesc!

— Ești nebun.. ᶁise ea, confusă.

— Da, nebun de fericire că te văᶁ aici înaintea mea, nebun de amor! Cine n-ar fi nebun ca mine când ar fi înaintea flacărilor ce es din luminele ochilor Dumitale? Spune-mi că mă iubești, și-ți voiu ridica un templu în imina mea, unde se fii adorată cum n-a mai fost altă femeia.

— Ei bine..... ᶁise ea repede.

Apoi tăcu, par-că ar fi opritu-o ceva.

— Ei bine? o întrebaiu eu.

— Ei bine! te iubesc și eu!

Nu terminase bine cuvântul cel din urmă și lacremile mele începură se curgă în cât, în câte-va secunde, mâinile seale erau ude de ele și de sărutări. Plângea și ea.

— Din momentul în care te-am văᶁut, adăogase ea, Dumneata ai ocupat sufletul meu. Te așteptam, te doream, te iubeam. Câte-va ᶁile, în care ’mi-ai spus că ai fost bolnav și n-ai veᶁut, suferiam. Când te-am întâlnit în Strada Francesă, nu m-am putut stăpâni de a tresări și de a te chiăma. Sunt mistere în viața omenească cari nu se poat esplica. Am văᶁut oameni cari vreu tot ca să fie iubiți; stăruesc timp îndelungat pe lângă o femeia și nu pot să fia chiar terorisați de soartă a le săruta mâna; am văᶁut alții, cari, de la prima vedere, inspiră simpatiă, amor. Dumneata ești dintre cei din urmă.

0 ascultam inundându-mă de acest glas atât de dulce și plăcut ce vibra în sufletul meu cu o cântare cerească. Țineam mâinile ei într-ale mele; căutăturele mele erau pironite într-ale ei, și sufletul meu mergea la dânsa și al seu venea la mine și se reînturnau din ce în ce mai fericite, mai avute, mai mândre.

Iubeam pe această femeia, și nu ceream de la dânsa de cât inimă și tot binele ce dă amorul cel mare și sânt.

Am văᶁut prea curând, fără să cunosc, pe această femeia și am cunoscut-o prea târᶁiu.

Ah! îmi voiu aduce aminte tot deauna de această ᶁi, chiar de aș trăi o sută de ani! Dear nu voiu sci să descriu cu de-amănuntul toate simțimântele încercate, toate faptele petrecute. Mișcarea ce voiu păstra tot dé-una din aceste câte-va ore ale viății mele, singure cele mai fericite, e sicură, viă, pipăită; dear suvenirea, ce ochii și urechile ar fi voit se păstreze, e deșartă, mișcătoare, peritoare ca umbra care mă înconjoară!

Mărturisirea șea îmi părea atât de dreaptă, atât de naturală, atât de sinceră, în cât nu-i puteam respunde de cât prin lacrăme și prin suspine.

— O! îi ᶁiseiu eu, dupe câte-va momente de tăcere, deacă m-ai iubi jumătate precum te iubesc eu, am aduce Paradisul pe pământ! N-am scris nici o dată versuri, dear aș fi capabil să te cânt ca Dan te pe Beatrice, ca Petrarca pe Laura, ca Lamartine pe Elevira; aș fi capabil se sufer închisoarea ca Tasso pentru tine.

Capul îmi ardea ca un cuptor, pieptul îmi bătea cu furia, inima mi se îneca de fericire când spuneam aceste cuvinte.

—Nu ’ți-am spus că te iubesc? Linișteștete acum, adaose ea, uitându-se cu milă la mine! Nu veᶁi că ai îngălbinit și arᶁi, pare că ai friguri! Deacă nu te vei liniști, ai să te bolnăvești și pe urmă nu vei putea să vii să mă veᶁi.

Și ca să schimbe situațiunea, se sculă de pe canapea, se puse la piano și începu se cânte serenda lui Schubert, acea floare furată de compositor din grădina melodielor cerești.

Eu m-am pus pe un taburel la picioarele seale.

Cine a iubit și n-a fost lângă femeia ce iubea când cântă serenada lui Schubert, n-a înțeles nici o dată ce este musica și ce este iubirea.

Torente de armonia se strecorau în sufletul meu; în tot corpul meu alergau fiori de plăcere. Încetul cu încetul mă apropiaiu de Princesa fără să șciu și fără să simț, în cât ea începuse se simță palpitările mele în minutul cel mai încântător al cereștei melodii. Acest curat sentiment al mișcării celei mai adânci fibre din inima omului ne pătrunse pe amândoui de o dată. Degetile seale se jucau pe piano; ér ochii ei erau țintați într-ai mei. Ea avea o privire rătăcită și mină de foc care aprinse și pe a mea.

De o dată, pe când armonia vibra în sufletele noastre, un fel de magnet atrăgea buzele noastre. Ea își aplecă puțin capul către mine, fără se simță. Eu ridicaiu pe al meu puțin. Atunci mâinile seale se ridicară dupe clapele pianului și se luncară de gâtul meu și buzele noastre se atinseră. Tot corpul ni se înfioră. Inimile noastre începură se bată; apoi numai simțirăm nimic. Sufletele noastre, ca două columbe, își luase sborul către cerul fericirii.

Nu mai rămăsese pe pământ de cât două bucăți de lut.

III

Șease luni de ᶁile am trăit cu Princesa într-o plină fericire. Mici nori veneau câte-o dată de turburau cerul fericirii noastre; dear acești nori dispăreau la privirile noastre, la surîsurile noastre. Alesandru, fratele Princesei, se făcuse bine de boala ce suferise un moment; dear avea o altă boala care era perpetuă, și de care nu putea să scape nici o dată: urâtul.

De și de 23 de ani, dear se desgustase de lume ca un om care a trăit 70. Nu mai iubea nimic, nici chiar pe sorusea. Societatea noastră conruptă îl făcuse neîncreᶁător. Curtase 20 de femei pe rând și se părea că iubesce pe acea căria-i face curte; dear un cuvânt al seu, un surîs mai deosebit aruncat unui alt bărbat, îi inspira neîncrederea în acea femeia și, în fine, o lăsa și începea cu alta. Ast-fel, n-a iubit nici una, n-a înțeles nici odată ce este amorul în lumea aceasta. Surîdea la declamațiunile acelor oameni cari au necontenit în gură cuvântul onoare, patriă, libertate! Văᶁuse pe câți-va cari înșelase o dată poporul și nu mai credea nici pe cei sinceri. Când i se propuse să ia și el parte la actele politice cari se sucedară în anii din urmă, el dete din umeri și respunse:

— Ce voiți să fac? Nu pociu lua parte; căci nu mă încreᶁ în nimeni. Îmi pare că nu văᶁ nicăeri sinceritate. Poate să mă înșel; sunt sicur că mă înșel, fiind-că într-o societate de câte-va milioane, neapărat trebue să fia câți-va oameni cum se cade; dear ast-fel este credința mea.

Acest caracter nu putea, dear, să trăeaseă în miᶁilocul societăței noastre. Într-o ᶁi plecă țeară; mai întâi priimiiu scire că să află în Italia; apoi în Mecsic; pe urmă în Statele Unite; și mai pe urmă nu șciu unde; căci n-am mai priimit nici o scire de la el până astă-ᶁi.

Princesa rămăsese cu copilul său și cu o femeia, numită Doamna N...... care venea în toate ᶁilele. Copilul, dândul în pension, rămăsese numai cu D-na N...... Eu, drept să spui, nu o puteam suferi nici de cum. Ea era o femiă destul de neplăcută. Scumpă, egoistă, lacomă, urând juneția pentru că n-o mai avea, și frumuseția pentru că n-o avusese nici o dată. Avea asupră-i un miros sec de defăimare bătrână și de toane rele. Ea avusese bărbat și copii; dear nu iubise pe nimeni. Avea o limbă de acelea care unde mușcă lasă venin. Figura îi era foarte ciudată: un păr cărunt, dear rar în cât se vedea pielea mai prin toate părțile capului; nișce ochi mici; grumazii prea groși; un nas cam strîmb; o bărbia macră și o gură supțire și întoarsă înăuntru.

De câtă-va timp începuse se vie la Princesa foarte des; câte o dată și de trei ori pe ᶁi. Aceasta mă făcea s-o urăsc și mai mult; căci de multe ori îmi turbura cele mai frumoase momente ce trebuia se petrec cu femeia ce iubiam. Cea ce mă revolta însă și mai mult, era micele secrete ce avé împreună, semnele ce suprindeam, cuvintele pe jumătate ce-mi loveau auᶁul și de unde deduceam că și ea nu putea se mă sufere și lupta din toate puterile a răci amorul nostru. Astă-ᶁi sunt sicur că ea a făcut să se sfărime acea legătură ce credeam că va trăi cât și noi.

Într-o ᶁi spuseiu Princesei bănuelile mele și o rugaiu se otărască o dată pentru tot dé-una la cine ține mai mult, la mine ori la D-na N......

Ea se roși și-mi respunse că n-am cuvânt să urăsc pe D-na N...... fiind că ea are o mare simpatiă pentru mine și-i vorbesce tot dé-una bine de mine.

— Eu sunt convins că această femeia lucreaᶁă să răcească amorul nostru, ᶁiseiu Princesei. Ea trebue se-ți vorbească de cine-va cu care să mă schimbi.

— Ce fel? Mă bănuești! strigă ea supărată. Ce? eu sunt femeia de uliț, se-mi iau amanți dupe comandă?

— Nu......Margareto; n-am voit să ᶁic ast-fel; dear scii proverbul acela care ᶁice că picătura fărâmă piatra. Amorul tău poate se fia tare ca granitul; dear stăruința Doamnei N...... fiind și ea necontenită ca picătura, poate se facă ca proverbul să aibă dreptate.

— O! Ce ingrat ești, adaose ea începând să-și îmbunese aerul. Dear nu scii cât de mult te iubesc? Nu scii că pentru tine sunt capabil se fac toate sacrificiele? Cere și veᶁi deacă te iubesc!

— Se nu mai primești în casă pe acea femeia.

— Aceasta nu se poate. Cum am se dau eu o femeia afară fără nici un motiv?

— Dă ordine feciorului se spue că nu ești a casă.

— ’Ți-am probat, amicul meu, până acum îndestul că te iubesc! Îți jur, pe copilul meu, că te iubesc cum n-am iubit un alt om în lumea aceasta: dear te rog nu-mi cere se închiᶁ ușa Doamnei N...... că nu voiu putea.

— Atunci rămâi cu dânsa, fiind că ții la ea mai mult de cât la mine.

Și luându-mi pălăria, plecaiu. Ea era destul de mândră ca să-mi poată ᶁice ceva, să mă oprească; dear văᶁui în faciă ei frica de a nu o părăsi, cu toată sicuranța ce avea de amorul meu. Ea avea esperiență trecutului. Un mic lucru sfărâmă în inima omului un amor mare, și un mare lucru nu poate sfărâma un amor mică, o legătură.

Mă duseiu acasă și-i scriseiu această epistolă:

Doamnă,

«Aᶁi ’mi ai probat că nn mă iubești și nu m-ai iubit nici o dată. Trebue să fie între Dumneata și Doamna N... un obiect care vă leagă atât de mult, un obiect ce iubești. De ce nu ’mi ai spus de la început ca să mă prepar la această lovitură? Te-am iubit, te iubesc, voiu căuta să te uit.

«Am plecat fără să-mi iau adio; îmi pare cam brusc și de aceia am găsit de cuviință a-ți scrie și a-mi cere scuse.

«Adio! Doamnă. Poate că nu ne vom mai revedea nici o dată. Mâine plec la țeară, la părinți.

SCARLAT.

Am pus-o într-un plic, am sigilat-o și am trimis-o. Toată seara aceia am umblat ca nebun, mai cu seamă orele care altă dată le petreceam lângă dânsa. Noaptea n-am dormit nici de cum. In sufletul meu se lupta uitarea sé ura și amorul.

La ce dracul am cugetat de am luat la serios petrecerea ce-și a făcut o damă mare cu mine, un copil, un om cu inimă? Sunt oare amantul său? Mă iubește ea oare? Simțimântul ce are pentru mine de ce atunci prețuesce mai puțin de cât pentru Doamna N...? Nu mă înșeală ea oare? Atunci îmi veni în gând, pentru întâia dată de când cunoasceam pe Princesa, numele, figura chiar a Eleonorii. Nu mai sciam de mult nimic de dânsa. Hotăriu în acel moment ca a doua ᶁi se mă duc negreșit se văᶁ pe acel ânger plină de candoare, pe care Dumneᶁeu îl trimisese pe pământ se areate ce este bunătatea și virturea.

Dear eu nu sciamă ce este un om prins între an or și necas. Mă coboram în sufletul meu și simțiam că iubesc, și iubesc foarte mult, pe Princesa. Mă urcam în capul meu, și găseam necasul contra ei pentru nepăsarea ce-mi arătase. Ideia de a vedea pe Eleonora venea numai un moment și apoi trecea. Cugetarea care se amesteca și în ura și în amorul meu era numai pentru Princesa. Cu toate acestea voiam se pedepsesc pe Princesa, prin părăsirea de cât-va timp, de și simțeam că eu era se sufer mai mutl pedepsa. Făceam ca copii ce refusă bomboanele ce nu li s-a dat când voiau ei, și plâng când văd pe altul mâncândule.

Adoua ᶁi de dimineață o scrisoare de la mumă-mea, foarte tristă și plină de adevăruri, mă hotărâ și mai mult să plec la țeară și se părăsesc pe Princesa. Étă ce ’mi scria mumă-mea:

Fiul meu!

«Ai făcut reu de ne-ai uitat, și cu atât mai mult pe Eleonora. Ea să află foarte reu bolnavă. Astă-ᶁi abia am pătruns secretul boalei seale. Obiectul principal esci tu. Te iubesce foarte mult, sermana fată! Deaca ar fi mărturisit mai nainte amoral ce are pentru tine, poate nu ai fi căᶁut în ghiarele acelei femei. De și astă-ᶁi este cam tărᶁiu, dear eu creᶁ că tot o putem scăpa de moarte, deaca vei veni se o veᶁi, să-i spui că numai pe ea o iubesci și că acea femeia, cu care șcie toată lumea și Eleonora chiar că ești în relații, a fost numai o prietină.

«Ce luptă crudă nu s-a petrecut în sufletul acestei copile mândre și virtuoase, când a aflat că ai uitatu-o pentru alta! Ea, care era o fată francă, de cât-va timp se petrecea în sufletul seu o parte misterioasă și tăcea. Aceasta îi causă o melancolia, care mai pe urmă se prefăcu într-o boală de piept. Am întrebatu-o adesea causa întristării seale, dear ea făgăduia, ᶁicând că nu are nici una. Am urmăritu-o de aproape și, în fine, am aflat că cauza este, cum ’ți-am spus, amoral ce are pentru tine. De la plecarea ta ea nu se mai gândea de cât la tine. Tot deauna vorbia cu entusiasm de ᶁilele ce le-ați petrecut împreună. Când priimiam scrisori de la tine, în care vorbiai și de dânsa, ea mai întâi se roșia, apoi bătea din palme, rîdea și, fără să vrea poate, își manifesta bucuria ce sîmția în fundul inimei. Dintr-o ᶁi,—îmi pare c-am d-atunci tu n-ai mai scris nimic — din acea ᶁi sufletul ei se coprinse de o tristețiă profundă. Ceru la tatăl seu se vie la Bucuresci, și, cum el o are numai pe dânsa, ca să-i facă plăcerea, consimți. Venită la Bucuresci, dupe cum ’mi-a spus tatăl seu, căută toate miᶁlocele se afle totul despre tine. Se ducea la teatru, la soarele, cerceta, întreba.

«Nu sciam causa acestei cereri de a merge la Bucuresci; mai târᶁiu însă am aflatu-o. Ea primise o scrisoare anonimă, nu șciu de la cine, prin care îi spunea că tu esci cu acea femeia.

«O! ce miserabili sunt acei oameni cari scriu anonim, fără să se gândească că pot sfărâma o inimă slabă!

«A mers, a cercetat și a aflat. Atunci s-a întors la țeară și d-atunci nu mai are ᶁi senină. Mai ᶁilele trecute, era un timp frumos. Ea, ridicându-se din patul ei și uitându-se pe fereastră afară, treseri și ᶁise cu durere.

«— Ah! ce timp frumos! Câte ᶁile de acestea, altă dată, le-am petrecut fericită! Ce este lumea aceasta! ce schimbare, Dumneᶁeule!

«Eram singură cu dânsa. O întrebaiu cuvântul acelei esclamări dureroase și ea îmi respunse:

«— N scia pentru ce adinăori ’mi-a venit așa de reu când am văᶁut o ᶁi de primăveară așa de frumoasă! Dear nu e nimic! Acum a trecut tot.

«Altă deată, înaintea mea și a mumei seale, nu șciu cum venise vorba de rândunele, văᶁândule venind; căci ochii sei se umplură de lacreme dulci. Ea ne ᶁise c-un surîs ângeresc:

«— Nu șciu pentru ce când văᶁ și când auᶁ vorbindu-se de rândunele simț în mine o mișcare streină și-mi vine să plâng!

«Era ér vr-un suvenir d-ale tale.

«Mai în urmă o amică a familiei desfăcu albumul, și, când veni la fătografia ta, stătu mai mult să o privească. Eleonora își aruncă ochii, tresări ca o căprioară la sunetul cornului de vânătoare, și câte-va lacreme se strecură pe obrajii sei;

«— Értă-mă, îmi ᶁise ea, sărind de gâtul meu! Értă-mă; sunt o nebună. N-am putut se-mi țiu această mișcare. Veᶁi cum îmi bate inima?

«Într-adevăr inima îi bătea cu furia. Ce mister e și amorul! Nu puteam ceti în acel moment, în acel suflet pur, limpede ca cristalul, o pasiune așa de mare! Cine n-a iubit sé n-a urît nici o deată, nu scia ce va să ᶁică o pasiune mare, ᶁicea cine-va. Acesta este un adevăr pe care l-am constatat însu-mi.

«Am văᶁut puțin câte puțin această flore precioasă, care nu avea consciința profumului seu ce îl esala, sé a culoarei ce o nuanța, crescând, desvoltându-se, înflorind sub auspiciele lui Dumneᶁeu, și apoi ofilindu-se, stingându-se numai la suflarea unui amor. Am văᶁutu-o tânără, veselă, plină de viață, și astăᶁi o văᶁ palidă ca moartea și tristă ca durerea.

«Eri ducându-mă prin sat se visitez nișce femei bolnave, afiaiu că se găsesce reu de tot. M-am dus la dânsa. Ah! ce spectacol dureros, Dumneᶁeul meu! Figura șea palidă, ângerească, încadrată cu bendele pârului seu, abia se vedea în miᶁilocul albeții așternutului. Ochii sei cei mari, mai fără căutare, erau semiînchși sub pleopele lor cele lungi, care aruncau o urmbră transparentă pe obrajii ei, ce acum erau săpați de urmele boalei. Une-ori buzele ei se mișcau ușor. Își ținea amândouă mâinile seale pe piept într-o atitudine plină de graciă și de modestia. Nu văᶁusem pe Eleonora de câte-va ᶁile și acum fuiu spăimântată de schimbările trăsurilor seale.

«Te conjur, dear, vin-o îndată ce vei priimi această epistolă. Eleonora va muri, deacă nu vei veni, și eu nu voiu mai putea să te văᶁ de cât ca pe omorîtorul său.

«Te aștept chiar astă-seară. La revedere.

CATERINA*

Cum am cetit această scrisoare, am trimis pe feciorul meu se-mi aducă o trăsusă și eu am început se-mi facă giamantanul. Cuvântul «nu te voiu privi de cât ca pe omorîtorul său», suna la urechile mele. Eram gata de plecare. Trăsura venise și se și așeᶁase bagagiul într-însa, când un cupé intră în curte la mine. Feciorul îmi anunciă pe Princesa. Ḑiseiu se-i spue că nu sunt acasă și că m-am dus la barieră înainte se aștept trăsura; dear până să se întoarcă feciorul se-i spue, ea și intrase.

— Am venit se-ți cetescă o scrisoare de la fratele meu, care te privesce, ᶁise ea, stăpânindu-și turburarea, provenită la vederea trăsurii de drum.

Trăsei Princesei un fotel, îi mulțămiu cu aerul cel mai rece din lume, luaiu scrisoarea și o cetiu. Era vorba de bani. Cerea se iau de la arendașul seu și se-i trimit printr-un bancher la Neapole. Promiseiu Princesei că îndată voiu merge la un bancher, voiu lua banii și îi voiu trimite. Și fiind că acum sunt în moment de a pleca, voiu depune eu garanțiă până când arendașul, dupe o scrisoare a mea, va aduce acea sumă.

Văᶁând ea că nu este glumă, și că eram decis cu ori-ce preț s-o părăsesc, de o dată ochii i se umplură de lacrămi.

— Nu se poate, nu se poate, strigă ea, ne mai putându-și stăpâni suspinele. Nu se poate să mă părăsesci așa, când eu te iubesc atâta!

Erau oare acestea lacrămi scoase din iubire sé din rana amorului propriu? Am văᶁut mai pe urmă că erau provenite din ambițiunea de a nu fi părăsită. Ce bine făceam atunci de urmam impresiunilor ce-mi cauzase scrisoarea mumei mele! Lacremile însă, mai cu seamă ale femeiei ce iubim, au o putere foarte mare asupra noastră. N-am putut se resist la acelea ale Princesei. Răciala mea s-a prefăcut în milă; m-am apropiat de dânsa; ’i-am luat mâna și ’i-am sărutat-o. Ea a sărit de gâtul meu, m-a sărutat cu un zîmbet care semăna cu surîsul aurorei când ese dupe un munte, și ’mi a ᶁis:

— Nu e așa că nu mă vei face să sufer? Tu scii cât te-am iubit și cât te iubesc! Voesci, pe lângă sacrificiile ce am făcut, se mai fac și pe acela de a nu mai priimi pe D-na N*? îl voiu face, numai rămâi.

Uitaiu totul înaintea rugămintelor, înaintea lacremelor seale, până și scrisoarea mumă-mei, și rămăseiu.

IV

Câte-va momente stăturăm îmbrățișați. In acel timp uitasem scrisoarea mumă-mei, pe Eleonora și chiar pe Dumneᶁeu. Ertați-mă ființe scumpe și iubite, voi care sunteți în ceruri și voi care sunteți încă pe pământ, ertați-mă pentru această ingratitudine! De și nu m-ați blestemat atunci; dear această călcare a datoriei de om și de fiu m-a ajuns! Amorul este însă care m-a abătut de la această datoria. Deacă el ar raționa, lumea n-ar fi aceia ce este astă-ᶁi și el nu s-ar mai numi ast-fel.

Iubeam pe Princesa, am spusu-o de o sută de ori în acest manuscript, și tot îmi place s-o repet, căci o iubesc încă. Incendiurile mari nu se sting lesne. Pasiunile mari nu dispar numai de cât; ele trăesc câte-odată cât omul care le încearcă, și de multe ori ele ’i causeaᶁă moartea.

După acea îmbrățișare, când ne-am tras îndărăt și ne-am privit în facia, obrazul ei ca și al meu era vărgat de urmele lacremilor ce lăsase în calea lor.

Nu puteam să vorbim. Într-adevăr, cuvântul cată să tacă când cugetarea vorbește cu sufletul.

Dupe câte-va momente de contemplare dulce și plină de mulțumire, Princesa rupse tăcerea.

— Ai tu încredere în mine? întrebă ea.

— Deacă am! Dear tu ești conducătoarea vieței mele!

— Această trăsură, care este în curte, era destinată să ie ducă la țeară, nu este așa?

— Da.

— Ei bine! această trăsură va merge la țeară; însă nu acolo unde otărâseși. Mă urmezi?

— La marginile lumei, de va fi.

— Îți mulțumesc, adaose, strângându-mi mâna cu tandrețiă.

Apoi chemă pe lacheul seu, îi dete ordine să se întoarcă acasă cu trăsura șea, se pue caii la poștalion, se pue cele necesarii pentru o lună și se vie unde-l va anunța peste două ore. După aceste ordine îmi luă braciul și-mi ᶁise:

— Aidem.

Mergeam, fără să știu unde; dear mergeam cu mulțumire. Ne urcarăm în trăsură și ea porni spre bariera Târgului d-Afară, în loc de a porni spre aceea a Târgoviștei, destinată mai nainte.

Când eșirăm din Bucuresci, și ajunserăm în luciul câmpiei, întrebaiu pe Princesa cum de a sciut pentru ce plecam la țearră!

— Dupe ce am cetit scrisoarea ta, îmi respunse ea, și dupe modul cum m-ai părăsit, eram sicură că ai să mă schimbi pentru alt-cineva. Am trimis, dear, un om al meu se te spioneze. El a aflat tot, până și coprinderea scrisorii ce ai priimit de la mumă-tea, și a venit de ’mi a spus. Atunci amorul propriu, sângerat, a învins ambițiunea, orgoliul meu, și, înarmată de ocasiunea cu scrisoarea fratelui-meu, convinsă că nu va suferi câtuși de puțin demnitatea mea, am venit, sicur că te voiu opri, fiind-că șciu cât mă iubesci.

— Dear deaca n-ai fi reușit se mă opresci?

— Atunci... atunci nu șciu ce aș fi făcut. Eram sicur însă de reușită, de acea m-am asardat.

— Cum te joci cu viața mea!

Vorbind, uitasem posițiunile cele frumoase și pitoresci ce începuserăm a întâlni, verdeața care în luna lui Maiu este tânără și d-o coloare ca smarandul și profumul care se ridica din florile dupe poene.

O fericire mare te confundă

Patru ore câtu ținu această călătotiă, Princesa fu pentru mine plină de luare aminte și de prevenințe grațioase. Vorbele ei erau însoțite de o bunătate rară, puțin gravă și ațintată. Ea simțea, ca și mine, că cine-va nu se poate iniția într-o fericire de cât trecând prin încercări.

Pe la șease ore trăsura noastră coti drumul și o luă pe marginea unui întins lav, limpele și puțin cam albastru, care semăna mult cu lacurile din Elveția și Italia; apoi, finindu-se lacul, urmă marginea unei grădini cu arbori seculari și mari înaintea unor porți mari, așezate în miᶁilocul unui lung grilagiu. Poarta se deschise și noi ne pomenirăm într-o curte-grădină în miᶁilocul căria era o casă mare cu două etagie. Pe din afară semăna mult cu o Vilă dupe marginea lacului Majore. Casa Princesei, ca și acele. Vile, fiind însă p-o oare care înălțime, domina lacul. Interiorul era de o bogăția nedescriptivă.

Eșirăm îndată în balcon. Princesa, surîᶁând la surprisa mea, se uita la mine cu amor, pare că ar fi voit se mă întrebe:

— Hei! cum găsesci locul unde te-am adus ici? Este tot așa ca acela la care voiai să te duci, sé este mai frumos?

Ea era sicură că e mai frumos!

Ordonă să ne facă prînzul și ne coborîrăm în grădină. Soarele da cea din urmă sărutare selber ce ne înconjura. Aerul era îmbălsămat de parfumul a mii de fiori ale primăverei. Frunᶁe, cari avé încă o verdeață tânără, tremurau în suflarea cea ușoară a zefirului. Păserile de tot felul ciripeau, sburau, se căutau între arbori și numai ele turburau, cu micile lor strigări voioase, profunda tăcere a selbei. Inima îmi crescea cu putere. Resuflam c-un nesațiu nespus toate problemele, toate emanațiunile suave ale naturei. Umblam încet unul resemat de cel l-alt. Abia schimbam din când în când câte-va cuvinte distracte. Un moment voiiu se-mi aduc aminte câte-va impresiuni ale primei mele juneți petrecute cu Eleonora; dear îmi fuse peste putință! Amorul Princesei copleșise tot.

— Cum găsești tu acest loc? mă întrebă Princesa, rupând tăcerea.

— Un Paradis.

— Voesci tu, amicul meu, se ședem mai mult timp aici?

— Toată viața, deacă vrei tu. Ce fel? când cine-vă pune mâna pe fericire, trebue să-i dea drumul îndată? Și ce să facem în lume? N-o cunoscem îndestul?

— Ai dreptate, îmi ᶁise ea, suspinând? Pentru ce se ne întoarcem, când avem aici tot? Sunt atâtea farmece aici, în esistența aceasta, în cât ar fi păcat s-o părăsim și să ne aruncăm în prevalea cea scînteietoare ce se numesee lume!

Poate că am fi vorbit până la ᶁiua, deacă nu venea să ne chieme la masă!

Ḑilele ce urmă aceștia fură ᶁilele cele adevărate fericite ale viăței mele. Simțiiu, în toată îmbătătoarea deplinătate, ce va să ᶁică a iubi și a fi iubit. Mi se părea că această iubire n-are să se termine nici o dată. Iubiam! Eram iubit! Acest simțimânt îmi ocupa toată inima. Această îmbătate era așa de complectă în cât nu mai aveam nevoia nici de suvenire, nici de speranță. Presentul era toată viața mea. Cea ce fusesem, cea ce voiu ajunge nu putea nici de cum să isbutească a mă ocupa: iubeam! iubeam!

Acum, când cugetarea, singurătatea, disperarea m-au luminat asupra atâtor lucruri ce Princesa îmi ᶁicea atunci, și ce s-a petrecut în urmă, mi se pare că ea, care vorbea de amor, nu iubise nici o dată, sé mai bine că eu iubeam precum nimeni n-a iubit în lume. Princesa era sufletul meu, gândirea mea, viața mea. Nu eram ca acei care fac proecte de viitor pentru ca să fia fericiți împreună. Aceasta ar fi fost pentru mine o gândire afară din cea ce simțiam și nu putem s-o am. Îmi simțiam inima atărnând de o mulțumire mai presus de toate calculele și de toate prevederile. Puterile viății și cugetările mele abia erau de ajuns acestei îmbătări.

O! femeia! Te-am iubit și te iubesc, chiar acum, dându-ți viața mea, priimind chinul de moarte în care trăesc; dear nu te iubesc ca atunci. Acum șciu cea ce fac; am o voință; atunci nu aveam nici una: iubeam, aceasta era pentru mine datoria, onoare, virtute.

Cea ce s-a petrecut între mine și Princesa în timp de o lună, cât am stat la țeară, la moșia ei, nu aș putea să descriu. ’Mi-ar trebui o peană de maestru și memoria. Totul aci îmi plăcea și mă îmbăta. Deacă ea era lângă mine, eram fericit. Deacă lipsea un moment, eram nenorocit. Când îmi vorbia, vocea șea resuna în mine și deștepta un ecou așa de putințe care murmura neîncetat, ast-fel că o ascultam încă și când numai vorbia.

Am trăit oare eu altă viață în acel timp? N-am fost oare răpit în cer, într-o atmosferă necunoscută? Nu era oare un vis în care numai amorul era deștept, pe când înțelepciunea și datoria dormiau în inimă-mi?

Într-adevăr a fost un vis, un delir, o îmbătare fără nume; căci, când a venit realitatea, m-am văᶁut singur numai c-un resimțimânt care-și avea bucuria șea dureroasă. Inima mea este sdrobită de cereasca îmbrățișare care a ținutu-o așa de mult.

Mi se pare, de când am intrată în singurătate, că deacă acea stare ar fi ținut mai mult, puterea mi s-ar fi topit cu încetul ca o ceară albă într-o sobă de porțelan și că sufletul meu s-ar fi evaporat ca un abur la soare.

Ah! de ce n-am murit atunci, Dumneᶁeul meu, ér nu dupe cum mor astă-ᶁi! Aș fi murit cu credință că este fericire pe pământ și că o dă numai femeia!

Cu cât înaintez cu povestirea faptului, cu atât mă apropiu de un moment care, cu cât a fost de plăcut, de mare la început, cu atât a fost de dureros în urmă.

Pe la finele uneia din lunele de toamnă, căci am petrecut toată veara la țearră, era una din acele seri frumoase de care se găsesc numai la noi și în Italia. Princesa îmi propuse se facem o preumblare cu barca pe lac. Priimiu cu cea mai mare mulțumire, și, ca doui copii, alergarăm să vedem care din duoi ajunge mai curând. Se-nțelege că eu aș fi ajuns; dear trebue tot deuna să lăsăm acestui secs slab, care în realitate este cel mai tare, se-i lăsăm satisfacerea că poate birui și el. Princesa dear a ajuns cea dintâi și a și sărit în luntre, unde am urmatu-o. Aveam de conducătore pe un țeran care servia la Princesa de 20 de ani. Ia câte-va momente furăm în miᶁiocul apei!

Era un tablou minunat. Luna, ce privea pe furiș printre sălciele plîngătoare după marginea lacului, se juca în undele cele line ale apei. Tăcerea cea mai solemnă domnea peste tot. Stelele sclipeau dé-supra noastră ca niște flăcări în depărtare. Vântul, ce abia adia, aducea dupe câmpia îmbătătorul profumn al florilor. Eu ședeam lungit la picioarele Princesei, cu bărbia pe genuchiul seu și cu ochii țintiți în ai sei. Nimic nu ne turbura din această încântare meditativă de cât sunetul lopeților.

— Nu voești, îmi ᶁise Princesa, se depunem la mal pe acest conducătore și se lăsăm barca în voia ei pe lac? Mi se pare că fericirea nu este complectă când sunt trei!

— Ai apucat înainte. Tocmai aceasta voiam se-ți propuiu și eu.

— Care va se ᶁică ne-am înțeles? ᶁise ea, bătând în palme ca un copil care a câștigat ceva. Cheorghe, adaose ea, trage la malul cel l-alt, la covercă.

Conducătorul trase barca unde i se ordonase; și, când ajunse la mal, i se ᶁise să se coboare

Aceste cuvinte le ᶁise cu o atâta putere, cu o atâta încredere, în cât îi făcu o emoțiune teribile. Atârnă amândouă mâinile de gâtul meu, ast-fel că obrazul mi se atinse de al ei. Ardé amândoui. Închiseiu ochii. Nu dormeam, dear nu sciam ce făc. Cât am stăt în această nesimțire sublimă, nu pot spune; șciu numai că m-am pomenit într-un tremur de acelea care-l aduce spaima.

Și étă cum:

Pe când stam cu ochii închiși și trebuia să văᶁ în întuneric, eu vedeam într-un orison de lumină. La miᶁiocul acelei lumine văᶁuiu o figură ângerească adormită înaintea mea. Era oare o eternă durere, o eternă adorațiune ce ’mi prepara acea noapte în misterul său, sé cea ce-mi va aduce dimineța împreună cu desceptarea, remușcarea?

Vai! aceasta era.

Ea semăna c-o moartă. Cearșaful tras mai jos, lăsa să se veaᶁă gâtul jumătate gol și braciul drept. Perul îi cădea ca nișce inele mari de aur pe gâtu-i aplecat pe perină. Într-unul din degete îi lucea un inel. Ochii îi erau închiși. Era oare moartă? Mă apropriai mai lângă dânsa. Vai! era moartă și era Eleonora! Atunci un fior rece începu să ’mi alerge prin tot corpul și mă deșteptai din această meditare, cum spusei, tremarând de frică și de remușcare.

— Ce ai? mă întrebă Princesa, speriată.

— Să mergem, căci ’mi este frig.

Ne întoarserăm acasă.

Omul presimte nenorocirea precum și fericirea, și în somn și deștept.

V

Gând ajunseiu acasă, eram ca un om care s-a sculat dupe o beția.

Sunt unele emoțiuni morale ca unele fapte fisice care îți dau o lovitură violinte în cap și te restoarnă. La început nu simte cine-va nimic, fără numai o comoțiune profundă, o amețială dureroasă care-ți stinge toată cugetarea. Caᶁi, având numai cunoscință deșartă a unui pericol mare. Ast-fel a fost pentru mine acea vedenia fulgerătoare. Priimisem în inimă o lovitură plină de spaimă; ideile mi se turburară într-o amețială penibile. O secundă nu mai văᶁui nimic, nu mai auᶁiu nimic. Apartamentul meu mi se părea întunecos; nu mai în mᶁloc vedeam un punct luminos și în el acea închipuire mută ce văᶁusem și în barcă.

Era numai o închipuire; dear cu toate acestea o remușcare disperată mă apăsa pînă în rerunchi. N-am putut se dorm toată noaptea. Am cerut Princesei să mă lase singur, pretestând o indisposițiune, și ea m-a lăsat. Toată noaptea două cugetări se isbeau în sufletul meu: se plec a doua ᶁi sé să nu plec! A murit sé n-a murit! Deacă va fi murit, pentru ce să mai mă duc? Dear deacă nu va fi murit? Atunci poate s-o scap! Însă Princesa, ce să făc cu Princesa? Ce preteste se găsesc? Și deacă va afla adevărul, nu se va răci ea de mine? Nu mă va părăsi chiar? Luptă teribile și disperată din care nu sciam cum se es! Supliciu înfiorător, impus sufletului meu nevoit de a vărsa lacremi curate pentru un ânger în miᶁlocul cochetăriei și desfrînării. Vai! când nu șcie cine-va aici pe pământ să vorbească altă limbă de cât acea a ângerilor, se află în mare pericol de a fi desperechiat.

Văᶁui înaintea mea pe Princesa amoroasă, pe mumă-mea severă și blestemându-mă și pe Eleonora murind cu numele meu pe buze. Amorul astă dată fuse mai slab și mă deciseiu să plec. Cum se făcu ᶁiua dedei ordine a-mi găti poștalionul. Dear Princesa nu se sculase încă și eu nu puteam să plec fără să o văᶁ, fără să-i spui; însă ce să-i spui? Ce motiv se găsesc? Să-i spui că mumă-mea este bolnavă? Mă va întreba că de unde șciu și îmi va cere scrisoarea! Să-i spui că a venit un om într-adins și a și plecat pe loc, acesta era cel mai bun miᶁloc. Așteptai, dear, să se scoale Princesa. Astă dată, ca nici o dată, dormi foarte mult! Abia pe la 10 ore se desceptă și putu să mă primeasc. Însă, tocmai când mă pregăteamă să intru la dânsa, feciorul îmi anunță pe un om cu o scrisoare.

— De unde este? întrebaiu.

— De la familia D-tale, îmi respunse.

Mă făcuiu galben ca turta de ciară. Presimțirea ér îmi veni viă în suflet. Ḑiseiu să intre. El era cu capul gol, dupe cum umblă aceia cari alerg în afacerea unui mort. Când mă văᶁ, îmi întinse scrisoarea și începu să plângă.

— A murit? îl întrebaiu eu, fără a avea curagiul se iau scrisoarea din mâna șea.

— A murit, Domnule, respunse el, dând din cap...... Și în ce fel? Se ferească Dumneᶁeu pe toți vrăjmașii și pismașii.

Acestea le ᶁicea cu un aer care îți sfîrșia inima. El era unul din acei oameni care se devotează, pentru o familia ce’ a servitu-o, precum se devotează câinele cel mai credincios. Fusese mai întâi slugă la familia mea vr-o patru ani, și apoi la tatăl Eleonorii nouă. Scia toate copilăriele noastre, toate ᶁilele fericite ce petrecusem împreună cu acest ânger de bunătate. Când rătăciam pe câmpuri, când ne uitam la umbra vre-unui arbore, când admiram posițiunile cele frumoase și culegeam florile cu mii de fecie, el venea de ne chiăma la masă sé ne spunea că s-a făcut seară și că părinții noștrii s-au îngrijat de lipsa noastră. Era o umbră care juca un rol în suvenirele noastre.

Nu-mi venea să deschiz scrisoarea. Eram într-un moment de acelea în care se află omul condamnat la moarte, asceptându-și ora esecuțiunii. Cu toate acestea o deschiseiu și abia putuiu să citesc cele dintâi trei cuvinte:

«Omorîtor! Omorîtor! Omorîtor!»

Apoi căᶁui fără simțire. Când m-am deșteptat am găsit pe Princesa lângă căpătâiul meu; însă, în loc să fie compătimitoare, suferindă de posițiunea mea, ea era din contra posomorâtă, plină de mâniă până în fundul ochilor. Ținea scrisoarea în mână. Ea o citise. Eu însă n-am cititu-o de-cât peste un an, când aveam trebuință de ceva prin care se pot uita un demon și să mă închin unui ânger care a sburat în ceruri.

Copiez aci acea scrisoare ca istoria să-și urmeze cursul ei.

«Fiul meu,

«Omorîtor! omorîtor! omorîtor! Acesta este epitetul ce ți se cuvine cu drept cuvânt! Îți scriu cu ea moartă dinaintea mea de o oră. Nu te blestem, căci și ea te-a ertat. Ș-apoi mama nu trebue să-și blesteme copilul chiar când a făcut o crimă în contra ei; trebue se caute se-l scoată din rătăcire și se-l aducă pe calea adevărului.

«Cred că trebue să-ți scriu prin câte peripeții a trecut boala sermanei fete, de atunci de când ’ți-am trimis întâia scrisoare. Mă înfiorez gândindu-mă numai! N-a avut o ᶁi veselă, o ᶁi fericită. Boala mergea foarte încet, ce e drept; dear avea momente care făceau cât ᶁece ani de boală. Nu sciam că era espusă și la alte pericole.

«Mă duceam foarte des s-o văᶁ; pociu ᶁice de două ori pe ᶁi. De vr-o câte-va ᶁile însă, începuse să se simță mai bine, mai puternică, mai veselă. Se vede că era aproprierea crisei celei mari. Alerga pe câmpuri, se așeᶁa pe la umbra unor arbori vechi unde a-ți stăt împreună, dupe cum îmi spunea ea; aduna flori, le făcea buchete și le punea la rădăcina acelor arbori. Citea tot d-a-una pe o carte numită Noua Eloisă și pe alta numită Werter. Aceste cărți nu le lăsa nici o deată. Dormia chiar cu ele la căpătâi. Cu toate acestea de atunci părea mai schimbată; avea o privire de și mai veselă, dear puțin mai râtăcită; un surîs care te înghiăța; un umbletu ca acela al lebedei când este în ajunul de a scoate cea dintâi cântare, care prevestesce moartea șea; se îmlădia ca trestia care este în ajunul de a fi frîntă de o furtună. Plîngea câte-o deată, dear plîngea surîᶁând!

«Alaltăieri seară m-am dus s-o văᶁ, cu toate că o văᶁusem și ᶁiuă. Mare Dumneᶁeu! ce schimbare în câte-va ore! Privirea, care mai de dimineață îi era veselă, acum îi era turburată și posomorîtă. Era culcată în pat și ținea într-o mână pe Werler, fără a ceti. Mumăsea sta în genuchi la capul ei și-i observa toate mișcările.

«— Ce ai, Eleonoro, îi ᶁiseiu eu? ce simți?

«Ea se uită la mine lung, apoi întoarse capul spre perete, fără a-mi respunde nimic. O apucai de mână, era uscată și ardea. Resuflarea ei cea tare semăna penibile, îngreuiată.

«— A trimis cine-va la doctor în Bucuresci? întrebaiu pe mumăsea.

«— Vai! nu, prietina mea, îmi respunse ea, cu lacremile în ochi și sculându-se de jos. Crisa a fost așia de repede, în cât nu ne-a dat timp să ne mai gândim de cât cum să-i dăm ajutorul momentan, Bărbatul meu șeᶁu până acum aci; dear, ne mai putând răbda privirea ei, s-a retras în camera lui într-o posițiune de plîns.

«— Și de ce nu vorbesce când o întrebi câte ceva?

«— Nu veᶁi că numai cunoasce? Este nebună.

«— Nebună! strigaiu eu, simțindu-mi puterile slăbind și corpul tremurînd, coprinsă ca de un fior mortal.

«— Nebună, repeta ea, frîngându-și mâinele de disperare.

«Plînsetele ei deveniseră convulsive. Apoi încetară de o dată; îi stătură lacremile; i se îndoui corpul și fu îndată prada unui atac de nerve spăimântător.

«Chemaiu femeia din casă, îi dedeiu ajutorul necesar spre a o transporta în camera ei și eu remăseiu cu Eleonora până la ᶁiua. Mai toată noaptea vorbea nișce cuvinte neînțelese. Din când în când auᶁeam pronunțând numele tău.

«—Elu va veni, ᶁicea ea. Voiu merge cu el la biserica din sat și acolo... și acolo...

«Nu mai auᶁeam, sé mai bine nu mai înțelegeam finalul. Apoi începea să cânte un fel de baladă, ale cărei cuvinte le pronunța foarte bine:

Într-o verde grădiniță Sta o jună copiliță Floricele adunând Și dulci lacrime vărsând. Un băiat atunci trecea Și copilei îi ᶁicea: — Spune-mi mie, îngeraș, Frumușel și drăgălaș, De ce plângi? de ce suspini? De ce fruntea ta înclini? Plânsul ție nu-ți e dat, Mândră fată de ’mpărat! Plânsul este dat la stele, Ca să ude floricele, Se răsară și să crească, Și pe sînu-ți să ’nflorească, Ca pe ele-un fluturel Să se joace singurel.. Fluturelul s-a jucat Și în urmă a sburat!!

«Dupe terminarea cântecului își puse mâinile la ochi, părând că voia să nu întâlnească privirile unor vedenii.

«Despre ᶁiua adormi puțin și, când se deșteptă, era mai liniscită; însă tot nu mă cunoscea; era tot în acea stare de nesimțire!

«Trimiseiu la doctor. El veni tocmai peste ᶁi. Pe mamă n-o mai lăsaiu se vie s-o veaᶁă de cât mai pe seară. Dupe ce doctorul îi dete câte-va linguri de un medicament foarte tare, în cât făcu o sguduire în tot interiorul seu, peste vre-o două ore se mai linisci. Doctorul plecând, văᶁ și pe mamă, o cercetă și găsi că nu este nimic grav; ba chiar îi dete voia să șeaᶁă lângă ficăsea, mai cu seamă că spera ai aduce o mare schimbare medicamentele seale.

— Este concentrarea de sânge, ᶁicea el. Îndată ce el va începe se circule în regulă, fata se va face bine; căci boala nu este așa gravă, pe cât s-a aretat pe la început.

«Într-adevăr, îndată ce a înserat, s-a și făcut o mare schimbare. A început se vorbească mai regulat. A chemat pe mumăsea s-o sărute. Mie ’mi a întins mâna surîᶁându-mi.

«— Ce vise frumoase am avut în somnul meu, ᶁicea ea! Am avut și unul urît, dear acela a trecut lesne.

«— Și care este acela urîtul, fata mea?

«— Se făcea că eram p-o stîncă de piatră și un vultur, repeᶁindu-se asupra mea, cu ciocul seu ascuțit, ’mi a smuls inima. Pipăindu-mă însă, ndată dupe ce m-am deșteptat, și văᶁându-mi inima la loc, spaima a trecut!

— Acestea sunt vise de noapte!

«— Vise! Dear aș fi voit ca unele din ele se fie realități, adaose ea, uitându-se lung la mine.

«Nu sciam ce voesce se înțeleagă; dear eram sicură că ești tu la miᶁiloc.

«Se înoptase bine. Sunt câte-va ore de atunci. Mumăsea mă rugă se mă întorc acasă ca să mă odihnesc, căci astă noapte nu mai are nevoia de mine și că poate veghia ea. Văᶁând că nu mai este pericol, m-am întors îndată acasă. Erau ᶁece ore din noapte și o lună frumoasă se plimba pe nemărginitul albastru al cerului. Cum ajunseiu acasă, căᶁuiu în pat, doborîtă de osteneală și nesomn. Peste trei ore însă auᶁiiu pe cine-va bătând la ușiă cu furia. Tatăl teu se sculă și deschise. Era sermana mumă, cu părul despletit, cu picioarele unul gol și altul în pantof, disperată.

«— Unde-mi este fiica mea? strigă ea, căᶁând p-aici?

«— Ce fel? Nu este acasă? o întrebaiu mirată!

«—Nu!

«Și fia care cuvănt îl spunea tremurând.

«— Nu, adause plîngând. Un moment am părăsitu-o ca să mă duc să-i fierb doctoriele; căci nu voiam să mai neodihnesc pe biata femeia din casă, care a suferit, sărmana, destule nopți de nesomn; dear când m-am întors, ea nu mai era în pat, puiul sburase din cuibul seu. Unde se fia? Dumneᶁeul meu, unde se fia? strigă biata mamă, ca eșită din minți.

Îmi luaiu o haină mai groasă, și eșirăm se o căutăm. Visitarăm toate locurile pe unde sciam că se ducea ea singură; dear nimic! Ne întoarserăm acasă, se vedem deacă nu s-o fi întors. Tot nimic. Căutaiu prin curte se văᶁ deacă nu voiu găsi ceva dupe care să mă orientez. O! teribil! teribil! Tocmai lângă puțul din curte, la lumina lunei, văᶁuiu o panglică. Era panglica albastră care-i ținea părul. O luaiu repede fără să veaᶁă mumăsea. Cu toate acestea nu-i scăpă din vedere. Alergă la mine, ’mi-o luă din mână și strigă, arătând la puț:

«— Trebue să fie aici! trebue să fie aici!

«Această ideia îmi venise și mie. Strigaiu, și tatăl, sluga, femeia și duoi lucrători cari erau în curte alergară. Când ne uitarăm, ceva alb plutea ca o lebădă pe un lac în fundul cel adânc al puțului. Părinții, la acest spectacol căᶁură unulă în brațele altuia, și poate că ară fi căzută josu decă nu le damă ajutorul necesariu și nu-i transportam în camera lor. Apoi am pus de a scos pe sărmana fată din puț.

«Mâine se va îngropa, sub stejarul cel mare din vale, dupe dorința ei, găsită scrisă pe una din cele două cărți.

«Vin-o măcar astă dată se-ți veᶁi victima, ducându-o la mormânt.

CATERINA

Acesta e sfîrșitul ce avu amorul sărmanei fete

— Te vei duce? mă întrebă Princesa, aretându-mi scrisoarea.

— Mă voiu duce, îi respunseiu. Datoria mă chiamă.

— Datoria, adause ea cu un rîs ironic: dator d-a vedea o moartă! Morții se ’ngroapă.

— Dear mumă-mea, tatăl meu?

— Ei au făcut și vor face mai mult de cât tine. De se faci acolo? Se plângi? se te vaeți? Aceasta e comun. Se rîᶁi? Aceasta ar fi o insultă adusă moartei. Nu creᶁ că vei face nimic din toate acestea. Vei ședea acasă, și d-acolo poate vei suferi o durere oare-care. Aceasta poți s-o faci și aici, mai cu seamă că aici mă ai pe mine care te iubesc și te voiu consola.

— Dear amorul mumei, nu consol el oare?

— Da; însă nu ca al unei amante.

— In fine, ori ce va fi, adăogaiu eu, dupe câteva momente de gândire, trebue să mă duc, și mă voiu duce.

— Te vei duce, adaose ea, cu întristare! Te vei duce și mă vei părăsi?

— Nici de cum, iubita mea; mă voiu întoarce peste câte-va ᶁile.

— Ascultă, urmă ea, luându-mi mâinile într-ale seale. Mă iubesci tu un sfert dupe cum te ubesc eu?

— D-o sută de ori mai mult! strigaiu eu. Tu scii aceasta.

— Ei bine, adaose ea, cu lacremele în ochi, rămâi astă-ᶁi, te rog. Peste patru ᶁile vom merge împreumă la Bucuresci, și d-acolo vei merge și-ți vei vedea familia. Ce fel? Creᶁi tu că eu nu compătimesc îndestul la întristarea ta? Aș fi o ingrată, o femeia fără inimă, când aș sta indiferință la o lovitură așa de gravă!

De și aceste cuvinte conținé o ironiă destul de fină, totuși nu o băgaiu de seamă în preocuparea și întristarea mea.

— Rămâi, — îmi ᶁise cu vocea cea mai dulce din lume, puind amândouă mâinile dupe gâtul meu și privindu-mă în facia cu ochii sei frumoși, strălucitori de flăcări și de lacremi. —Rămâi. Deacă vei face și acest sacrificiu pentru mine, se scii că îți voiu fi recunoscător toată viața. De la atitudinea ta depandă se întărim pentru tot deauna lanțul ce ne leagă aᶁi sé să-l slăbim, să-l dășirăm. Tu ești bun însă, ești generos, ai inimă și prin urmare nu mă vei facese sufer, de oare ce poseᶁi aceste cualități și de oare ce mă iubesci, căci mă iubesci încă, nu este așa?

Această rugăciune o făcu cu utâta graciă perfidă în cât consimțiiu și rămăseiu.

A doua-ᶁi de dimineață, când veni timpul dejunului, mă coborâi în sala de mâncare. Așteptaiu pe Princesa să viu, dear nu veni. Întrebaiu și mi se spuse că a plecat de dimineață la Bucuresci.

Plecase fără să-mi spue nimic, și mai cu seamă dupe convorbirea ce avusesem în ajun! Aceasta era o trădare; era fapta unei femei miserabile.

Luaiu o trăsură și porniiu la Bucuresci. Mă duseiu la dânsa, nu mă priimi. A doua-ᶁi mă priimi când îmi spuse că nișce afaceri d-o mare importanță o făcuse să plece de dimineață, și, fiind că eu dormeam, nu voise să mă deștepte.

De atunci începu să mă primească mai rece, apoi mai rar, până ajunse acolo unde se scia.

PARTEA A TREIA

LUCRURILE RELE SE TERMINĂ PRIN REU

I

Era destul să se arunce o mână de pământ peste corpul rece al lui Scarlat, ca Princesa, ne mai avându-l nici în facia, nici în memoria, se arunce și ea vălul uitărei peste amorul seu cu oficerul.

Valetul de tref numai era amantul acestei femei, chiar în ajunul anului următor. Cum însă ea nu putea trăi fără amor, sé mai bine cum ᶁic femeiele de bulevard, fără amusament își luase un alt obiect al petrecerilor seale de carnaval.

Dear acest obiect ’i a fost fatal!

Noul amant al Margaretei era un tânăr proprietar, cu destulă stare, cu destul amor propriu și cu un caracter violent peste măsură. El își terminase studiile de drept în Paris, dear nu-și făcuse o profesiune din acea ce învățase. Pleda câte-o deată pentru un amic, în procese politice; mai des însă pleda pentru săraci. El avea destulă stare cu care să trăiască și nu făcea ca aceia cari, de și au destul, tot caută se strîngă necontenit pentru ei, fără să se gândească la miseria celor l-alți, fără să se convingă că datoria unui om în societate este de a fi folositor concetățenilor sei.

Avea toate calitățile unui om de inimă: bun, milos în cât ar fi fost în stare se-și dea cea din urmă para pentru un om în miseria; dear avea și un defect: contradicțiunea.

Era destul se-i vorbesci reu de un om, ca el se prindă simpatiă de acela. Nu trebuia de cât să se spue de o femeia că e infidelă, că e fără inimă și fără caracter, pentru ca acea femeia se devie amanta lui.

Tocmai acest defect l-a apropiat de Princesa.

Curând dupe moartea lui Scarlat el se afla la mine cu mai mulți amici. Se deschise vorba tocmai despre nenorocitul amor al lui Scarlat pentru Princesa și de purtarea aceștia către omul care a iubitu-o atâta și care ș-a sacrificat viața pentru dânsa.

Toți o sfâșiau, toți îi dau calificativele cele mai grozave. Unul din cei de facia chiar luă manuscriptul lui Scarlat și ceru voie celor l-alți a-l ceti. Dupe ce se termină cetirea, toți erau și mai indignați, văᶁând câtă inimă avea acel nenorocit poet și câtă indiferință se găsea în acel copr de femeia fără inimă. Numai Manoil — așa să numea amicul nostru; — numai el nu ᶁicea nimic; părea că cugetă la ceva serios.

— La ce te gândești tu, Manoil? îl întrebă unul dintre cei presinți.

— Mă gândescu că voiu faceți pe dracul negru ca tăciunie, pe câd el nu este tocmai așa, dupe cum ne spune Millton.

— Cum? —Il întrebaiu eu.— Creᶁi tu că este ceva esagerat în cele spuse despre Princesa? Din contra, acea ce se ᶁice despre dânsa este foarte puțin în comparațiune cu adevărul. Sunt lucruri cari nu se pot spune, fără a face se roșiască pe acela care le ᶁice.

— Tocmai pentru că voi aveți această opiniune de Princesa eu am se-i fac curte. Sunt curiosă se vedem deacă se va purta și cu mine ca cu amicul nostru Scarlat! Chiar deacă ar avea aceiași purtare, totuși eu nu voiu muri ca dânsul de amor. Prin urmare, încercând, nu voiu perde nimic.

— Cât de mult te înșeli, amicul meu, îi ᶁisei. Această femeia are o manieră a ei proprie prin care leagă pe bărbați de dânsa cu un lanț pe care nu ’l poate rupe de cât moartea unuia din doui. Este atâta de abilă, în cât tot deauna ea este care triumfă până în fine.

— Fia. Voiu merge până la estremitate. Te pot asicura însă că acela care va cădea, în această luptă ce încep, nu voiu fi eu.

— O! Cât despre aceasta nu mă îndoiesc! Dear trebue se scii că viața, dupe cum a ᶁis un mare romanțier, este un concert în care și cei buni musicanți ca și cei răi sunt pe acelaș picior în orchestă, subt direcțiunea șefului. Asemenea și cu femeia. In faciă ei toți oamenii au aceiași valoare și se poartă cu toți dupe notele ce are înainte.

— Creᶁ că nici eu, nici Dumneata, nici alții nu cunosc pe femeia într-un chip absolut, îmi ᶁise el zîmbind. Care e acela ce poate pretinde că cunoasce pe femeia în toate amănuntele? Cu toate acestea, precum îmi spui că Princesa are maniera ei de a lega pe cine-va la carul seu triumfător, am și eu manierele mele dea opri carul în loc!

— Nu te prinde nu te juca cu focul! Veᶁ că ’ți a intrat în cap se devii amantul Princesei; nu pot se te opresceu. Dear aduți aminte tot-dé-una de acea ce-ți ᶁic: nu perde din vedere esemplele recente cari sunt pline de învățăminte.

— Scii că mai mulți fluturi per unul dupe altul în flăcări, mergând se ia foc de la lumânare; dear din toți, până în fine, să găsesce unul care stinge lumânarea!

— Se dea dumnedeu se fii tu fluturile cel din urmă!

Toți prietinii cei l-alți privé pe Manoil cu milă. Ei îl crdé deja ca și perdut, căci cunoscé caracterul Princesei. Despre resistența ei, nu era nici o bănuială. Un băiat ca Manoil era o achisițiune escelentă pentru dânsa. Pe urmă Manoil, pe lângă frumusețiă și tinerețe, avea stare care, de și nu servesce tot deauna a cumpăra o femeia, dear ajută foarte mult în cale până se ajungi la ori care.

Manoil, ce e drept, nu prea avusese relațiuni multe cu femeiele. Una singură era cunoscută public cu care trăise mai mulți ani, cu care călătorise prin Europa, cu care trecuse nopți frumoase pe undele lacului Majore și Lemane, la lumina lunei, și cu care admirase frumoasele grădini și ruini cari înconjoară Neapole. Dear de această femeia nu l-a despărțit nici un alt amor, nici certurile cari sunt proprii între amanți, ci mâna misterioasă a destinului, moartea.

Ea a murit iubind pe Manoil și fiind iubită de dânsul.

Pe cât Alesandru, fratele Princesei, era sceptic, pe atât Manoil era om al inspirațiunii, al imaginațiunii. Avea inimă care bătea la ori ce sentiment mare, la ori ce ideia generoasă. L-am văᶁut adesea posomorînd sprîncenele la comiterea unei crime cetită într-un roman, la facerea unei intrige infame spre a specula sé deposeda pe un om de amor ori de bani precum și pe o femeia. L-am văᶁut însă plîngând cu lacremi șiroaie, cu sughițuri chiar, la cetirea unei fapte generoase, unei abnegațiuni sublime.

Simțea emoțiuni de o dulciață neesprimabilă, când făcea vre un bine pe subt ascnns, de care nu avea se roșiască.

Ș-apoi, acea ce nu se întâmplă sufletelou celor rele, celor stricate, îi plăcea se contâmple natura în toată magnificiența ei. Vederea unei strălucite rpuneri de soare îi causa o bucuria copilărească. Era fericit când găsea, într-o carte, mângâitoarea pictură a unui simțimânt generos și bun; profunda simpatiă ce făcea se vibrese cu plăcere în el această cetire, dovedea că nu sunt rupte toate coardele cele nobile a le inimei seale.

Pe cât iubea cu pasiune pe Lamartine, Thomas Moore, Petrarca, Bolintmeanu și Alexandri, acești mari bine făcători ai cugetării suferinde al căror geniu îți lasă, cum ᶁice Eugenia Sue — tot dé-una gura atât de fragetă și atât de suavă, pe atât fugea de Byron, Alfred de Musset și acei poetași de pe la noi, imitatori ai acestora, al căror scepticism sterp și sfășiitor nu-ți lasă pe buze de cât amărăciune.

Înțelegea așa de bine toate miseriile, toate nenorocirile în cât adesea împingea delicateța și temerea d-a nu atinge durerea celor ce suferă până la cele mai esagerate amănunte. Cerca fără cuvânt o întristare sfășiitoare; câte-o dată simțea o mare trebuință de a iubi și a-și depune unde-va tot devotamentul. Cea dintâi pornire a șea era tot-dé-una naivă, sinceră și bună. O singură refiecțiune venea, dupe cum am mai ᶁis, ca se turbure aceste nobile calități: contraᶁicerea! Din acest punct de vedere, era întrênsul o luptă neîncetată între aceste simțimânte și între omenire! Simțimântele inimei îi ᶁiceau: fă tot cea ce-ți ᶁice lumea, ér capul îi ᶁicea: fă din contra.

Simțimântele cele nobile și frumoase le avea de la marnă, ér încăpâțânarea de la tată.

Ori de câte ori a ascultat numai capul, a fost înșelat, precum s-a întâmplat și cu Princesa.

II

Nu vom spune aci miᶁiloacele prin care Manoil a putut ajunge să se facă amantul Princesei. Aceste miᶁiloace sunt cunoscute, și numai este trebuință a le repeta, căci ar fi greu pentru noi se repetăm lucruri neplăcute nouă.

Vom spune numai atâta că, dupe desfacerea cu oficerul, nu a trecut mult timp ca Manoil se-i ia locul.

Cele dintâi două luni de érnă, toată primăveara și cea dintâi lună de veară, acești doui amanți trăiră ast-fel cum scia Princesa să trăească în primele luni ale amorului ei, și Manoil tot dé-una. In carnaval mergeau la theatre, la baluri, sé petrecé acasă la Princesa. Primăveara și veara pe timpul frumosu se ducé din când în când la țeară, unde căutau repausul contra oboselelor produse de eticheta capitalei.

Într-o ᶁi, aflându-se împreună la țeară la moșia Princesei, ea apucă de mână pe Manoil și, privindul cu o căutătură pasionată, îi ᶁise:

— Scii tu, amicul meu, că trebue se plec în Francia ca să-mi duc copilul în școalele din Paris? Nu e așa că mă vei însoți și tu?

Această nuvelă și această propunere fuse pentru Manoil o surprindere! De când se cunosceau nu-i spusese nici o dată că voesce se-și ducă copilul în streinătate. Cum îi veni această ideia tocmai acum, când scia că Manoil, din causa neplății arendașului, cauta singur moșia șea și era tocmai timpul cositului, adunatului și apoi al aratului de toamnă!

Unu fel de bănuial trecu prin mintea amicului nostru!

— Nu-mi spusese-și nici o dată această decisiune a ta,—îi dise el.—Cum ’ți a venit tocmai acum, când scii că sunt foarte ocupat? Lasă se treacă aceste trei luni, când munca câmpului cere presința mea la moșia, și apoi te voiu urma chiar la marginile lumei!

— Nu se poate, amicum meu. Tu scii că eu țiu foarte mult la tine, dear trebue se îngrijesc și de copilul meu. Apoi sănătatea mea este cam sdruncinată și trebue se mă ducă la băi. Prin urmare, voiu face o cură la Ems, unde ’mi a recomandat medicul meu, și de acolo voiu trece la Paris unde voiu ședea atâta cât îmi trebue se instales pe Iorgușoș, (așa se numea copilul). Deacă ești ocupat, deacă nu poți veni cu mine, oare n-ai încredere se mă veᶁi plecând singură?

Ori din disposițiunea mâhnită a spiritului seu, ori din grăbirea cu care Princesa voia să se desparță de el, aceste proecte aduseră aminte lui Manoil vorbele cele rele ce se ᶁiceau de amanta lui, și mai cu seamă misterioasele aventuri ce se spuné că se petrec tot dé-una în viața acestei femei. Pentru prima oară Manoil simți bănuiala, îndouiala și chiar gelosia.

Amețit de ideia unei fericiri ce gustase în timpul cât durase amorului lor, el nu se mai gîndise un moment la trecut. Lângă aceasta femeia plăcută creᶁuse orbesce, acea ce este așa de comod, așa de bun, așa de înțelepțesce de creᶁută, că era singur iubit; creᶁuse orbesce în nobila închipuire ce-și făcuse despre dânsa; uitase tot ce se ᶁisese și tot ce cetise despre dânsa în manuscriptul lui Scarlat și în cea ce-i ᶁisesem noi.

Acum toate aceste sarcasme ale noastre, toate acele cuvinte asicurătoare, toate acele vorbe îi veneau cu sgomot în minte și îi clătinau credința așa de tare clădită la început.

El rămase pentru un moment mut în făcea proectelor Princesei. Nu scia ce se-i ᶁică se nu arăta nici că o bănuesce, nici că îi dă voe să se ducă cu toată liniccea de spirit.

Princesa însă, care avea destulă intiligență pentru ca se poată vedea după figură situațiunea unui om, înțelese oare cum posițiunea amantului ei.

Ea rupse tăcerea.

— Nu te teme. Nu voiu ședea mult în streinătate. În tot timpul lipsei mele vom comunica împreună. Din toate orașiele în care voiu ajunge, îți voiu scrie. De unde voiu rămânea mai mult, de esemplu din Ems și Paris, îți voiu scrie cel puțin de două ori pe septămână. Deacă are apoi cine-va mai multă dorință de a nu sta departe, aceia sunt eu, căci tu scii cât țiu la tine, cât te iubesc! Voiu face toate miᶁiloacele să mă întorc cât se poate mai curând. Odată întoarsă, voiu fi numai pentru Dumneata, numai pentru tine. Din când în când te vei areta la theatru; în colo vei veni în toate ᶁilele, în toate serile, în tot momentul se petreci lângă amanta ta, lângă acea care te iubesce ca sufletul seu, ca viața șea. Ah! dragul meu! deacă ai sci bucuria copilărească ce-mi fac când gândesc la esistența ce-mi pregătesc pentru noi amândoui, la misterul ce va înveli amorul nostru, la acele lungi preumblări seara resemat unul de braciul celui l-alt, la acele ore petrecute singuri departe de o lume grețoasă și geloasă!

Este câtu-va timp de gând gândesc, adaose Princesa, că cine-va poate fi fericit cu viața cea mai isolată și cea mai cumpătată, și că avem se judicăm prin noi înșine despre acele esistențe modeste ale cărora condițiuni nouă ăstora bogați nici nu ne trece prin gând.

Sé că Manoil fuse răpit de limbagiul Princesei și de acele promisiuni de un viitor fericită, sé că delicateția sufletului seu îl făcu se ’și înece în inimă ori ce presimțimânt, căci el consimți la pornirea amantei seale, fără măcar a mai ᶁice ce un cuvânt prin care se caute a o reține.

Plecarea se hotărî în cea dintâi Sâmbătă.

Ei veniră la Bucuresci. Princesa se pregăti de plecare și întradăvăr, în ᶁiuă otărîtă, trăsura Princesei cu cai de poste era pe drumul de la Bucuresci la Giurgiu. Neapărat Manoil era cu dânsa ca se o petreacă până se va îmbarca pe vapor.

Cum se întâmplă în acea ᶁi că vaporul veni tocmai noaptea târᶁiu. Până la acea oră, Princesa și cu Manoil nu se mai perdé din vedere. Deosebirea era atât, că pe când ea era veselă peste măsură, el avea în inimă un fel de apăsare grea care îl strivea.

Ora despărțirii sosi. Princesa recomandă lui Manoil păstrarea credinței intacte. Se sărutară, plânseră și, din doui care vărsa lacremi mai multe și mai ferbinți, era Princesa. Veporul se depărtă de mal și batistele fâlfâiră din amândouă părțile până nu se se mai putură vedea în întuneric.

III

Ah! iubiți lectori, voi cari ați avut asemenea momente de despărțiri cu obiectul iubirei voastre, numai voi puteți înțelege trista stare morală în care se afla amicul nostru! Voi, cari v-ați întors de la Smîrda la Giurgiu singuri într-o trăsură, în care cu câte-va ore sé minute mai nainte duseserăți o persoană iubită, sciți ce gol se face atunci în jurul vostru și în inima voastră!

O greutate apăsa pe sufletul lui Manoil. Când ajunse la otel, în Giurgiu, nu mai era în starea șea normală. Mulțime de idei veneau și trecé prin mintea lui. Câte-o deată îi părea rău că nu a plecat cu Princesa.

Dear speranța, acest balsam bine făcător pentru inimile suferinde și nobile, venea îndată și îi spunea că obiectul iubirei seale se va reînturna. Dear când? Când?

Ce se va face el singur o lună, două, poate chiar trei?

Ea ’i a promis însă că-i va scrie. Această ideia îi veni în minte și așteptă. Așteptă trei ᶁile, șease, nouă, douăspreᶁece, dear nici o scrisoare. El calcula în fie-care moment, cu guidul în mână, distanța, localitățile. Dupe calcululă seu, Princesa ajunsese de două sé trei ᶁile la Ems, și cu toate acestea nici măcar două rînduri nu-l anunțau deacă ea a ajuns și se află bine.

Trecură încă atâtea ᶁile, și încă atâtea, și el nu scia nimic despre obiectul amorului seu!

Atunci își aduse aminte că ochii cari nu se ved se uită.

Pe la finele lui August, deară, se decise se părăsească țeară spre a merge se găsească pe Princesa

Secerișul și strânsul erau terminate. Nu mai rămăsese de cât aratul de toamnă. Pentru acesta însărcină pe ipistatul seu și rugă pe un amic proprietar vecin se observe acea ce se va face.

In cele dintâi ᶁile ale lunii lui Septembre stil vechi Manoil intră la mine.

— Scii — îmi ᶁise el, — că mâine plec în streinătate? Sunt două luni de când Margareta a plecat, și cu toate acestea până aᶁi n-am nici două rînduri de la dânsa. Ce creᶁi tu de această purtare?

— Mă întrebi aᶁi pe mine, ce creᶁ de această purtare, tu care rîdeai altă deată de consiliele mele? Ce creᶁ eu? Acea ce am creᶁut tot dé-una. Acestei femei a trebuit atâta timp cât să se despartă de tine pentru a găsi un alt om cu care se petreacă. Ea nu este femeia amorului, ci numai a capriciului, a aventurilor galante.

Manoil, la aceste cuvinte, își puse mâna pe frunte, își așeᶁă cotul pe masă și începu se cugete. Prea târᶁiu, dear cugeta!

Atunci îi veni în minte cât de greu lucru este ca cine-va se fie încăpățânat, se aibă defectul contradicțiunii!

— Creᶁi,—ᶁise el, dupe un moment de cugetare,—creᶁi că mă voiu lăsa eu a fi așa lesne jucat de o curtisană? O! nu. Te pot asicura despre aceasta. Voiu merge se o caut până la marginile lumei și, dupe cele ce ’ți voiu scrie, vei vedea deacă această femeia a înșelat un om ca mine fără a fi pedepsită!

A doua ᶁi plecă.

El însă nu făcu ca Princesa, se promită că scrie și se nu se ție de vorbă. Nu trecu multe ᶁile, dupe plecarea șea, și scrisorile începură a veni.

Le dam aci ast-fel cum le-am priimit:

Paris, l1/23 Septembre, 1866.

Sunt patru ᶁile de când mă aflu în Paris. Am cercetat despre Margareta și abia am aflat eri că locuesce într-un hotel din Rue Viviene. Alerg acolo, însă ea plecase. Am cercetat despre faptele seale, cât a locuit acest hotel, și am aflat totul. Fiind că nu mai sta acolo ca să se teamă de vr-o indiscrețiune, și fiind că am dat vr-o 40 franci unui garçon, el ’mi a spus toate amănuntele din ᶁilele câte a petrecut Princesa acolo.

Ți le comunic și ție:

Când a sosit în Paris, era încocita de un tânăr ungur, baronul Keteny. Trecea în ochii lumei d-acolo de femeia acestui ungur, pentru ca să nu fie aflată sé cunoscută de compatrioții și compatrioatele seale. Ca se acopere mai bine acest mister, în cele dintâi ᶁile ea puse pe fiul seu în lyceul Louis le Grand și rămase singură cu amantul seu.

De unde va fi găsit pe acesta tânăr, nu șciu. Il va fi luat de la Pesta sé l-a aflat la Ems, garçonul n-a sciut se-mi spue. Tot ce a putut se-mi areate, este că ea eșia cu dânsul în toate părțile, atât ᶁiuă cât și seara. Aceasta a făcut pe câți-va români, șeᶁători și trecători prin capitala Franciei, se afla despre esistența ei în Paris, și unii se o visitese, cam indiscret este drept, cea ce o supăra foarte mult.

De la unul din acești români am aflat eu locuința Princesei. Ce folos însă, căci sosisem prea târᶁiu. Ea plecase cu trei ᶁile înainte de sosirea mea în Paris.

Unde s-o fi dus? Aceasta era întrebarea ce-mi făceam. Un ᶁiar însă veni să-mi areate urma ei.

Se întâmplase un accident pe drumul de fer între Paris și Dijon, chiar cu trenul acela care ducea pe Margareta. Ḑiarul de care vorbim areta atât persoanele cari s-au rănit cât și acelea cari au scăpat neatinse. Intre acestea din urmă se afla și baronul Keteny cu femeia șea.

Trenul acela mergea la Geneva.

Mulțumesc lui Dumneᶁeu că a conservatu-o sănătoasă pentru răsbunarea mea!

Eri am cetit în ᶁiarul acesta amănunte și astă seară cu trenul de la 8 ore și 40 minute pornesc pentru Elveția.

Vei auᶁi de mine încurînd și vei fi satisfăcut.

MANOILU

Vevey, l3/25 Septembre, 1866.

Étă-mă de eri în Vevey. Nu este în Elveția un oraș mai rîᶁător, mai frumos, mai admirabil situat ca Veveyul. Așeᶁat pe marginea lacului Leman, în faciă nalților munți cari domină Saint Gigolph și Meillerie de romantică memoria, el este adăpostit de vârfuri ce se ridic unul peste altul coronați de boschete și cari formes între ele vălcele, a căror răcoare și umbragiu fac clima dulce și temperată.

O plimbare încântătoare ce se întinde în aceste vâlcele servă mulțimei călătorilor și presintă la fie care pas un aspect nou și pespective tot deauna frumoase.

«Eu călătoresc în acest moment ca o rîndunică,—ᶁise Victor Hugo.—Unde văᶁ un colț de cer albastru, mă opresc. Sunt la Vevey, frumos oraș alb, curat, engles, și umbrit de Alpi ca de un paravan. Am înaintea mea un cer de vară, soare, dealuri cari acoperă viele și acel încântător Leman, închis între munți albi de zăpadă ca într-un vas d-argint.»

Veveyul are trei lucruri mai cu seamă încăntătoare: proprietatea, clima și biserica șea. El este, pentru aceste calități, întâlnirea tutulor streinilor din toată lumea cari visitează Elveția. Otelele lui sunt tot deauna pline. Aci se întâlnesce chinesul cu australianul, arabul cu rusul și cu danesul. Americanele și englesele sunt în abondență. Veᶁi câte ᶁece femei de această naționalitate venind cu câte un singur bătrân se petreacă vara și toamna aci, fără bărbații sé frații lor, căci aceștia, fiind oameni de afaceri, interesele lor nu-i lasă se însociască pe femeiele și surorile lor.

Asemenea se întâmplă și cu rusoaicele.

Mă aflu la Grand Hôtel de Vevey.

Întâi am sosit la Geneva. Am cercetat despre Margareta, sé mai bine despre baronul ei. Plecaseră. Când însă în ᶁiarul călătorilor am văᶁut că se aflau la Vevey, în Hôtel Trois Couronnes, am venit eri aici.

Seara era, dupe obiceiu, bal la Grand Hôtel. Am creᶁut că va veni acolo, și n-am voit să mă duc la dânsa la hotel, lăsând se-i fac surprindere în bal. Eu, care nu m-am dus la asemenea petreceri de mult, care n-am danțat de nu se ține minte, am fost ispitit se mă pun în franc și se mă cobor în sală. Cu toate acestea am așteptat până la mieᶁul nopții și ea nu s-a văᶁut. Am danțat, am observat, am convorbit cu câte-va dame cu care făcusem cunoscință la masă; m-am plimbat prin spațiosul parc, ce înconjoară hotelul despre lac și despre apus, cu o damă englesă, cunoscință din alte rînduri când am fost aici, dear pe Margareta sé pe baronul ei nu am întâlnit nicăeri.

M-am retras din bal și am alergat la hotelul la care trăsese. Am întrebat pe portar și el ’mi a spus că plecase de două ᶁile pentru Italia pe calea Simplonului. Aceasta scire îmi causă o tulburare peste măsură. Mă întorseiu la hotel, intrai în camera mea, mă așeᶁai în pat, însă mulțimea cugetărilor, agitarea în care mă aflam, nu mă lăsă se dorm.

In acel timp îți scriseiu această epistolă. Aᶁi plec pentru Italia, dupe ce mai întâi voiu visita Clarens, Montreux, Chillon și Saint-Maurice, se vedem deacă nu se va fi oprit într-unul din aceste orașiele.

MANOILU

Milan, 18/80 Septembre, 1866.

In toată calea n-am găsitu-o nicăeri. Pare că scia că o urmăresc și fugea tot-deauna înaintea mea, care alergam dupe dânsa cum ne spune fabula că aleargă soarele dupe lună fără să o poată ajunge.

Am trecut prin Clarens, fără a ’mi mai aduce aminte că aci este locul unde eroiii lui Rousseau din Noua Eloisă așeᶁase templul amorului lor și unde este chiar mormântul Eloisei. Castelul de Chillon, pe care altă dată îl visitam cu plăcere, dupe marginea căruia priveam lacul ce mi se areta un întins. Ocian în partea despre Geneva, îmi părea acum o colibă țerănească ca toate colibele. Frumoasele versuri ale lui Byron asupra acestui castel, pe care altă dată le citeam cu esaltațiune, nu-mi mai veneau nici chiar în minte. Hôtel Byron, unde acest mare poet își scrisese o mare parte din operele lui, a dispărut vederilor mele.

Nu mai vedeam de cât umbra dupe care alergam, paserea dupe care sburam.

Lacul Leman, cel mai frumos lac din Elveția, care scaldă picioarele munților Jura, Jorat și Alpii ce îi serv de cadru, îmi părea un lac de la noi dupe lângă Borcea.

Uitasem până și aceste versuri pe care altă dată le ceteam cu plăcere pe malurile seale, sé în barcă pe undele lui, cu o ființă iubită alături:

Dieu dit, et le Leaman étale son rivage;

L-existence au neaant sucède dans ces lieux;

Du verdoyant coteau le riche paysage

Deaploie éleagamment ses contours gracieux,

Et du mont argenté la majesté sauvage

Porte son éclat dans Ies cieux.

Sur tes bords enchanteurs, ou règne l-abondance,

Partout ou l-homme libre a su la meariter,

Ou le mâme bonheur orne de sa preasence

Et le palais du riche et le toit du berger,

Beau lac, quand la nature est rendue au silence,

Su tes bords j-aime à meaditer.

Mais j-aime mieux encor, couché sur la verdure,

Du haut du Pealerin, au deaclin d-un beau jour,

Admirer du bleu lac l-éleagante courbure,

Image de la lune au temps de son retour,

Et nos monta étalant la briliante ceinture

Qui forme notre heureux seajour.

Mont riant, qu-il est doux sur ta pente embellie

D-admirer de nos flots les changeantes couleurs!

Heureux qui, soutenu par une main chearie,

Peut suivre de tes bois les contours enchanteurs;

Heureux qui, sur ces bords, peut voir couler sa vie

Au sein des vertus et des fleurs.

Des bosquets de Clarens, quand la liquide plaine

Se dearoule à mes yeux dans toute sa beauté;

Quand deaployant au loin leur éclatante chaine,

Nos Alpes à l-azur mâlent leur pureté,

Au-dela de ces monts, je me souviens à peine

Qu-il est un pays plus vanté.

Mon lac ne retentit que de cris d-alleagresse

Qu-aux champs comme à la viile y diete le pleisir;

Le pauvre satisfait s-y passe de richesse,

Et l-olivier de paix ne cesse d-y fieurir.

Pe lângă toate acestea, de la care altă dată îmi luam adio cu părere de rău, astă dată treceam ca pe lângă un om necunoscut.

Ce este amorul! Sé mai bine, ce este amoral propriu, care nasce tot deauna ideia resbunărei!

Trecuiu Saint-Maurice cu grota șea, Cascada Pissevache, Gorge de Trient, Martigny, Sion și sosirăm cu drumul de fer la Sierre. Aci luaiu diligența și începurăm urcarea Simplonului, noaptea pe la 12 ore.

Nesomnul din noaptea trecută, obosiala drumului mă făcu se adorm îndată ce m-am urcat în diligență. Când m-am deșteptat, era ᶁiua. Trecusem orășelul Brig și urcasem necontenit. Soarele se ridica surîᶁător de pe un munte depărtat la spatele călătorilor și îi încăᶁia, pe când în facia munții albi de ghiață, ce se ridicau și le trimeté un vânt rece, îi înghiățau. Eu însă nu simțeam nici căldura nici frigul, așa îmi era de preocupată cugetarea. Eram în trăsură cu un tânăr serb și cu o familie englesă. Serbul se vede că numai călătorise pe munți, căci era numai într-o jachetă de vară și cu un tartan destul de subțire. Din această causă tremura ca varga. Eu care aveam, pe lângă o jachetă groasă, paltonul și un tartan engles, am fost silit se împumut tartanul tânărului serb, căci alt-fel până se trecem acele ghiățuri, cari fac frumuseția munților Elveției, ar fi rămas înghețat pe drum.

Trecusem teribila și profunda rîpă ce generalii elvețiani Bethencourt și Quatremère d-Isjonval au străbătut în capul a 810 oameni, atârnați de frînghii, spre a surprinde și bate întâiele posturi inemice. O inscripțiune la poalele unei stînci areată numele oficerilor ce comandau pe acei bravi. Săr bătusem calea numită Galerie de Gondo și ne oprirăm la Noul Ospiciu. De și văᶁusem acest drum altă dată în nișce momente mai liniscite, ba chiar fericite, alături cu femeia ce iubeam; de și astă dată mă aflam într-o urîtă desposițiune de spirit, totuși n-am putut se stau indiferint; din când în când mă dam jos din diligentă se admir frumusețile estraordinare ale naturei.

Acest drum îmi făcuse atât poftă de mâncare căci, când am ajuns la ospiciu, eram într-adevăr în prada unei foame teribile. Cerurăm se ne dea ceva, însă nu găsirăm de câtă o bucat de pâine uscată de o săptămână și o bucată de brânză. Cu toate acestea, pâinea uscată și brănza ni se păru atunci cele mai bune bucate din lume.

Urmarăm apoi calea, străbăturăm coborînd frumoasele și romanticele posițiuni până la Domo d-Orsolo și ne oprirăm la Palanzo pe malul lacului Majore.

Remăsei aci. Visitaiu frumoasă și feerica insulă, numită Insula bela, dear nicăeri nu întâlniu urmele Margaretei.

Plecaiu de acolo la Arona, și de la Arona étă-mă la Milano.

Nmic. Ea s-a oprit numai o seară aici și a plecat la Veneția.

In curând deci îți voiu scrie din cetatea dogilor.

V

Veneția, 1/13 Octomlre, 1866.

Te salut din Veneția liberă!

Ce este și destinul în lumea aceasta! Altă dată eu eram vesel, rîdeam, cântam, și mă plimbam în gondolă alături cu aceia ce iubeam, pe când Veneția plîngea cernită pentru moartea libertății seale, se svărcolea disperată subt călcâiul austriacului!

Cu toată întristarea mea însă, n-am simțit nici o dată o bucuria mai mare, o emoțiune mai dulce ca în momentul când am intrat la 2 Octombre în acest oraș clădit nu de mâna omenească, ci de mâna amorului.

In trenul cu care am venit eu, erau peste 60 garibaldiani cu cămășile lor roșii, tineri ale căror familii erau în Veneția și cari se întorcé în libertate la căminul părintesc de unde despotismul și peisecuțiunea până la moarte a austriacilor îi gonise.

Toți acești tineri au luat mai multe gondole și au intrat o dată În oraș. Eu singul între dânșii eram cu haine țivile.

Ce spectacol încântător și atingetor tot de o dată! Toate ferestrele erau împodobite cu covoare și cu stindarde naționale. Pe amândouă malurile Canalului grande era o mare de lume ale cărei valuri se ridicau până la ferestrele cele mai înalte. Toți fluturau batistele în aer și salutau pe liberatorii Italiei. Mii de benocluri se îndreptau spre noi și fie care căuta se veaᶁă unii fiu, un frate sé un amic!

Din când în când câte o gondolă se despărția dintre cele l-alte ca o rândunică care se desparte de stolul cel mare. Acea gondolă se oprea înaintea unei scări de marmoră, o esclamare de bucuria eșia de la o fereastră sé dintr-un balcon,care se comunica între toți spectatorii din prejur și în toate gurile se auᶁea un nume iubit!

Plângeam, amicul meu, și plâng și aᶁi scriind aceste rînduri, când ’mi aduc aminte de acel spectacol măreț și unic care s-a presentat vederilor mele.

Când am ajuns în faciă Piacetei și în faciă Palatului Ducale, pe unde trecem la Albergo reale, pe riva degli Schiavoni, spectacolul a devenit și mai atingător. Pe când cinci mii de oameni salutau pe garibaldiani cu urări entusiastice, la giamurile de sus ale închisorii politice,—căci cele de jos erau mânjite cu cretă,—se grămădise o mulțime de capete, negreșit ale prisonierilor cari așteptau din moment în moment liberarea lor.

In momentele acelea, te asicur, amicul meu, uitasem pe Princesa, și mi se părea că am venit se mă bucur de fericirea venețienilor.

Austriacii plecaseră toți, afară de o bateriă de artileriă și o companiă de infanteria, cari aveau se plece chiar a doua ᶁi, când trebuia se plece și prefectul de polițiă austrac și se vie comisarul frances.

Tot orașul este păᶁit de o gardă națională, improvisionată și îmbrăcată dupe cum poate fie care. Numai un semn aretă calitatea fie cărui cetățian: o marcă cu colorile națiouale.

Paza ordinei publice este încredințată Municipalității.

Din ᶁiuă sosirei mele, am asistat la mai multe lucruri frumoase și am visitat încă o dată raritățile din Veneția, de care nu mă satur nici o dată.

A doua-ᶁi de sosirea garibaldienilor, cu două ore mai târᶁiu de intrarea comisarului frances, prefectul de polițiă austriac, voind să se îmbarce dupe Paiațetă, a fostă uiduit, fluerat și urmărit cu aruncături de pietre din partea unui numeros popor.

Am visitat localul unde se construesce vasele de apă și am văᶁut noul Bucentaur care se pregătesce pentru regele, când va veni în Veneția.

Este admirabil de eleganță și de bogăția!

’Ți am vorbit de tot până acum, numai de acea miserabilă femeia nu-ți am vorbit încă.

Am lăsat se sfîrșesc cu ea.

In tot timpul escursiunilor mele n-am putut da peste dânsa. Se vede că priimise vre o scire că o urmăresc și schimbase numele, căci la nici unu hotel n-am aflat pe baronul ungur.

Tocmai alaltăieri seară, plimbândumă pe canal în gondolă, gondola mea se lovesce de alta. Un țipăt de femeia éși dintrênsa. Il recunoscuiu, era țipătul ei. Urmăresc acea gondolă, până în faciă hotelului di Luna. Aci două persoane se dau jos și văᶁ pe Princesa cu ungurul ei că urc cheiul și intră în hotel.

Plătesc gondolierului meu și iau pe cel l-alt cu care fusese Margareta.

— Umblii de mult cu aceste persoane? îl întreb eu.

— De când sunt aici, respunse el.

— Și se plimbă în toate serile?

— In toate serile, în toate ᶁilele, și câte odată și-noaptea târᶁiu. Chiar mâine noapte ’mi-a ᶁis că voesc se meargă la Lido se veaᶁă răsăritul lunei și răsăritul soarelui.

— Și te vei duce?

— Negreșit, deacă ’mi plătesc...... și ei îmi plătesc bine.

— Vrei să umbli și cu mine, când nu mergi cu ei, și îți voiu plăti și mai bine?

— Cu plăcere, Domnule.

— Dear cum te chiamă?

— Martin.

— Ascultă, Martine, de câți ani ai această gondolă?

— De mult, Domnule: de vr-o duoi-spre-ᶁece ani.

— Cum văᶁ e vechiă!

— Vechiă; însă ce se fac? n-am bani cu ce se-mi cumpăr una nouă.

— Dear deacă ’ți-aș cumpăra eu una, ai voi se-mi dai mie pe aceasta, făcându-mi și un mic serviciu?

— O! Domnule! ’ți-aș face ori ce-ai voi.

— Condițiunea nu este anevoiă. Mâine voiu merge cu tine, îți voiu cumpăra gondola și, noaptea, vei pune pe acele persoane tot în gondola cea vechiă, ér eu voiu sta în cea nouă până vei sosi tu cu ei în miᶁilocul lagunelor. Acolo ne vom întîlni și vei veni cu mine, lăsând gondola singură. Ai înțeles?

— Am înțeles.

— Priimesci?

— Priimesc, ᶁise gondolierul cu bucuria.

— Semnalul, ca te cunosc, va fi un cântec.

— Il capriciosa, seniore.

— Bine. Ne-am înțeles.

A doua ᶁi mă duc, cumpăr gondola și o dau în priimirea gondolierului; însă îi cer a face o spărtură în fundul celei vechi și ai pune un dop. Așa se și făcu.

Noantea, pe la ora unul, mă duc cu gondola în lagune și, peste o jumătate de oră, aud sgomotul lopeților celei l-alte gondole care venea cu iuțeală unei lebede, și următoarele versuri cântate de gondolier:

Come la nuvela

Che porta il vento

Ogni memento

Cangio d-amor.

Onda volubile

Che scende e s-alza,

Ape che balza

Di fiore in fior,

Finchè m-accomodi,

Finchè mi piaci

Cerco i tuoi baci,

Vivo in te sol:

Ma quando il palpito

Del cor vien meno

Sovraltro seno

Racchuido il voi.......

Gondola trecu pe lângă mine ast-fel de aproape în cât putuiu sări întrênsa. Ei erau închiși în cabină, cu perdelele lăsate, de sicar vorbindu-și de fericire și de amor.

Ḑiseiu gondolierului se treacă în cei l-altă gondolă și se ne urmărească de aproape. Apoi apropiindu-mă de cabină, auᶁiiu următoarele cuvinte:

— Dear ce ai,—întreba el;—de ce ești atât de tristă, atât de melancolică, când eu te iubesc atât de mult și când suntem numai noi, apa și cerul?

— Nu șciu nici eu ce am, dear sufletul meu s-a întristat în momentul când am intrat în aceasta gondolă. Presimț că o se ni se întâmple o nenorocire!

— Ce copilă ești! Când ești lângă mine n-ai de ce te teme. Împreună, legați vecinic prin amor, vom învinge ori ce nenorocire!

— Nu șciu de ce, ca nici o dată, ’mi e frică. Ai se ne întoarcem îndărăt.

— Deaca tu o voești, se ne întoarcem... Ei, gondolier, adause el, întoarce la hotel.

— E prea târᶁiu, răspunsei eu în limba română!

Ea dete un țipăt! Îmi cunoscuse vocea.

Scosei dopul, sării în gondola cei l-altâ și ᶁisei se mâne. De o dată văᶁui gondola cufundându-se și-pe ei țipând și întiᶁând mâinile către noi.

Peste cinci momente nu se mai vedea nici gondolă, nu se mai auᶁia nici țipăt. Lagumele intraseră în tăcerea lor obicinuit.

MANOILU

FINE