Un funcționar sinucis. Fratele și sora

I

Vorbim despre uă cunoștință a nόstră mai de de mulț uă istorie tristă, dear adevărat.

Ca să vă încredințaii despre aceasta, aruncați uă pri-: vîre la crucea care se află de-uă parte, la stânga, lăngă șoseaoa de la Capul-podului-Mogόșdei.

Ea stă plantată în marginea șanțului ce ocolesce, des-spre uă parte, un edific! cu uă înfăçișare posomorîtă. Numele acestui loc, ca și aspectul care ni-l represintă curtea aceea, e întocmai ca ᶁicătόrea: să nu înoptezi vre uă-dată p-acolo; se numesce: Mahalaoa Dracului.

Faceți ca vre uă sută cincizeci de pași de la aleiul cel verᶁind de teii și veți găsi crucea la marginea drumului, necunoscută și uitată, lệngă șanțul susᶁis.Citiți inscripțiunea de pe dệnsa. Étă ce conține: «Aici este îmnormệntat Pitarul Ioniță N... șcl.»

Mulți, din: funcționarii ministeriului de finance n-au uitat, credem, pe colegul lor, cam pe la anul 1851.

Am cunoscut pe junele acesta precum toți contimporanii sei l-au cunoscut.

Este uă deatorie să nu lăsăm uitării pe cei cu cari am conviețuit.

Par-că ’l vedem ệncă precum era atunci: june, cu statura ’naltă, chipul ce-va prelung, ochii crăpui, perii capului culόre închisă, nasul potrivit, gura mică și cu uă mustață cum șeade bine holteiului; învestit, tuns și înmănușat după moda francesă. Avea obiceiu de ’și punea capela cam pe uă parte, și mănușile și biciușca arare ori îi lipsiau din mâni. Venia mai tot-dé-una la Ca-pul-podului, la grădina publică, dupé ce eșia de la cancelarie; îl vedeam une-ori la theatru naționale; și ’ mai nu lipsia de unde’ se făcea uă petrecere, sau un prâns, între câți-va bărbați juni camarazii sei de la Vistiere. Cât despre desvoltarea șea corporale, era un atlet în felul seu; și deaca trei, sau patru inși aru fi voit să mesόre puterea brațului cu dệnsul, de sigur că remâneau rușinați. El nu ar fi rědicat cu dinții, precum Paul Chinesu, pe adversarul seu, dear ar fi fugit cu duoi inși în brațe. Ce să ᶁicem, de! timpii erau alt-fel! lumea nu era ca cea de astăᶁi! mai era de trăit p-atunci!., essercițiul la lucru, traiul simplu, dear bun, și mai cu puçine griji; nu se făcea ca astăᶁi a-tâta politică în lucruri; dările și impositele nu așa mari, nu atât de îngreuetόre!.. bucuriile nu lipsiau în tot locul, și eftinătatea cea mare făcea ca όmenii să nu se mătufescă și să se gârbovescă așa de iute. Er tinerimea când ᶁiceaii colea românii june, era în stare a da probe că un june e român verde și uâdată româno voinic!

Cât despre educația acestuia, abia trecuse din clasele umaniόre (gimnasiu inferior, după cum erau atunci organisate scόlele) pâne când el intră la vistierie ca / copișt. Și cât el inveță, numai uă împregiurare îl făcuse să meargă pâně aci; altofel flind un copil sărac din popul, fără miᶁlόce și fără protectori, ar fi rěmas într-uă stare cu totul jos.

El rěmăsese orfan dimpreun cu uă soră ce era mă-ritată cu un albanes. Acesta- fusese în casa unui con-sul, și uă-dată a fost prenumerat între bandele eteriei. Acest om era serios, activ și regulat cu casa si socotelele seale. Femeia îl era cu tόtul devotată; și unica ei fericire, de care se ocupa mai multau în vieță, era prosperitatea familiei: soçul ei și acest frate.

Mai ales pentr fratele ei loniță căuta tόte miᶁlόcele și chipurile de a face din el om cum se cade.

Ei ședeau cam in dosul casei cel mari: Filip-Lenși, în suburbia alăturată cu strada principale: Podul-Mogoșόei.

Ca să descrim aceste aměnunte, nu vomû trece peste împregiurările ce făcură causa principale, să ᶁiceimi așa, stimulentul ce desvoltă totul în copilul care era subt tutela uneî surori bune, aceea-ce avea de bârbat pe omul cel mai serios. Junele nostru, adevărat, în anii copilăriei pâně la etate de patru-spre-ᶁece.ani, fusese precum sûnt toți aceia cărora educație remâne ne-ngrijită: cam nsubordinat și da pré puçine semne de înaintare. In primii sei ani umbla mai mult lipsind de la scoli, când sora șea îngrijia de ’l trimitea la Sântul-Sava, unde erau atunci concentrate clasele primare și cele umaniόre, cum ᶁiserăm...

Soçul astei femei observă că fratele ei nu învăța nimic.

Femeia soră mamă, găsind în bărbatul ei acea fisionomie de fer, precum a arnăntului care a sfâșiat. mîța dinaiutea fidanțatei sale, ca să ’Iu scie de frică, nici nu sufla de câte ori el ᶁicea ce-va; deară ar fi voițca fratele ei să ajungă vre un om mare, ca într-uă ᶁi să pόtă el fi reazemul ei în vieață, și d-aceea ar fi făcut totul ca să‘l corige de ștrengăriile lui copilăresci.

Albauesul ᶁise într-uă ᶁi soției seale:

Nu trebue lăsat așa acest copil! să-l dăm la uă abagerie, șelărie, sau cojocărie, să învețe un meșteșug, să aibă uă meserie cu care să pόtă trăi.

Femeia, în aparință, aproba tot ce ᶁicea soçul ei, dear în cugetu-i se găndia cum îi plăcea mai bine.

Cine ar fi cugetat că acest copil, așa de leneș, cu pěrul mare și căᶁệndu-i sub căciulița descusută, trasă pệně peste ochi, învestit cu uă bund și încins cu bete de postav cenușiu pe-d-asupra, cu pantalonii hărtăniți, cu cismele în piciόre mai de multe ori scâlciete, alergâud cu codrul de pâine în mână după jocul mingei, sé cu bâta după jocul purceaoa, simplu și inocent ca un miel,, ệnsě avệud ochii ageri, deștept și bun de gură când da cuivași răspunsuri, că va fi dominat, ast copil, mai târᶁiu de atâta pasiune, când se desvoltă întrênsul simțimentul și ambițiunea naturale unui bărbat june? Se scie dear că cu cât desvoltarea începe maî târᶁiu, cu atâta este mai repede, și pasiunile violente. Părinți, îngrijiți și luați bine seama de fiii voștri, că étă ce se întâmplă! Dear acest june era să ajung acolo într-uă ᶁi, să ascultați!

Sora șea temânduse ca el să nu se facă vre un netrebnic, căuta tόte miijlόcele a înlesni spre mai bine desvoltarea sa.

Tόte aceste sunt să arătăm că crescerea sca, educația ce el priimi, nu fură legănate cu leagân de mătase, nici purtat în trăsură pe arcuri, nici deprins prin salόne, încongiurat de guvernante și de profesori, spre a maturi cunoștințele seale, ș-a-i insufla cu măreție aceea ce trebue să aibă un copil care este menit ca mai târᶁiu să fie bârbat de stat care să servească patria șea; și el, pe lệngă aceea ce ᶁiserăm, că era un fiiu din popul, fără titluri părintesci, fără privilegii, ca să se ilustreze, precum le avur unii-alții, cari cu tόte aceste în loc d-a se rědica prin niscariva fapte mari de patriotism, ei căᶁură și se ticăloșiră pâně ajunseră săraci și la nivela cu domesticii lor; lui dear, junelui nostru, îi lipsi tόte acestea și pâně și mediile d-a putea urma colegiul întreg.

Cam în primăveara anului 1838: cine a apucat p-a-tunci, pόte mărturisi acei timpi pe cari îl scin, sub domnia lui Alessandru Ghica, timpi de viață plăcută, liniște, abondanță și bucurii pretutindeni, în tόte orașele și în tόte țeară. Într-uă primăveară ca aceea, primăveară dulce, plăcută și senină, înainte cu vre uă trei ᶁile de sărbătorea St. George, câud, pentru a împlini datinile găsite de la părinți la fiii, mai ales pe la serbători mari, femeile din popor curăț și văruescu casele lor, deaca Pascile cad pré în iarnă și nu le pot face mai ’nainte acestea tόte; ele mătură bătătura, curtea și grădina; se aduce ramure de salcie verde cu care se decorează porțile, casele și magasinele, se așeaᶁă de ᶁiua aceasta brasde de érbă în pragul ușilor și pe stâlpii cel groși de stejar ai porților, pe carii sûnt sculptate figuri precum: șerpi sau pesci, cari le aveau și Dacii în drapelele lor, când mergeau în resbele; dear în acea primăveară, cu trei ᶁile înaintea ᶁilei St. George, femeia arnăutului, sprintenă și bărbat, cum era învestită numai cu uă fustă și cu un tulpan alb aruncat pe cap, văruise cu a sa mână pereii’ casei, spălase, scuturase, ștersese cărămizile cele așternute pe jos și scândurile din camera în care se priimesec όspii. Ea tόte le făcuse și aștepta numai să vie soçu-i, ca să pue masa de prâus, și a-i surîde de hărnicie și îndemânarea cu care ea se purtase în acea ᶁi de dimineță pâne la amiaᶁi, și gătise în acel timp și prânsul. Dear la orele un fics albanesul sosi, care, de la pόrtă, întrebă deaca este masa gata.

Pe când această familie ședea, la umbra unui acacia, împregiurul mesciorei celei rotunde, așeᶁat pe uă rogojină nouă și se ospetau: soçiul, femeia și copilul, câinii casei deteră de scire că cine-va intrase pe pόrta din faça stradei la el în curte.

— Veᶁi nevastă cine este? La care d-acolea latră câinii?

Femeia se sculă de la masă, și când s-ajungă în colțul casei, de unde să vedă spre pόrtă, duoě femei intrasară în curte, cari înaintară până la ușa din façă de la sălița casei.

Una din aceste femei era uă țigancă cu portul el cunoscut: avệnd la pept multe cochilage și mărgele de sticlă albastre și verᶁi, cu părul cam ne-ngrijit, peste care atệrna uă petică galbenă c-u flori roșii, și în brệul ei de lệnă, ce ’i încingea miᶁlocul, se vedea ghiocul înfipt, cu care ea sciea să ghicească multe la όmeni. Aceasta era neagră ca tăciunele, cu peptul desfăcut, ma- cră: la chip și cu piciόrele desculțe. Cea-laltă se părea a fi d-uă όrecare condițiune: învestită eu uă rochie pătlăgenie de lệnă, pe cap cu bonetă așeᶁat, cu florile și pandlicele închise, bine închiăiată la gût, văᶁệnduse un simizet mititeluț alb; avend statura de miᶁloc, eu ochii negri espresivi, cu obrasii plini rotunᶁi și c-uă albeață pe obras care arare ori se ’ntệmplă să fie naturale. Ea era consόrtea unui arendaș de moșii, precum se vedea după portu-i.

Cine ș-ar închipui că una din aceste femei venia să preursiască destinele copilului care se făcu mai târᶁiu un june marcabil la serviciul unul minister?

— Ce caută, Zinco, țiganca asta în curte la mine? întrebă bărbatul pe femeia șea. Albeanesul dădese cu ochii mai ântâi de această ghicitόre, ce înaintase cu όre care îndrăsneală pệnă unde erau ei așeᶁați la masă. Femeia a-rendașului remăsese în ușa cea de la săliță, unde ea aștepta.

— Asta e bobăreasa care s-a legat să facă Iancului un baer ca să ’l poarte la gût, care o să-i. prind mult bine și, o să învețe carte după asta, ᶁise femeia albanesului apropiinduse de soçul ei; e pré meșteră țiganca care o vedi.

— Ce credi tu în d-al de astea, Zinco? observă albanesul cam cu ton. Mai bine nisce ciomege pe spinarea lui, că o să ’l folosiască. Spune țigăncei să se duc d-aicl! Ce mai baer o să-i dau eu! Auᶁi, mișelul! să nu ia el de cuvînt să învețe carte cât este de măgă- dău! Aprόpe este ca tine de ’nalt; să se pue uite alături, să te uiți numai la el!..

Femeia temânduse să nu se pré turbure bărbatul ei, nu cuteză a ᶁice nimic mai departe, și se mărgini fă-când semn bobăresei să plece.—Minte să-i dea. Dumneᶁeu, că, este destul de mare, adăogă ea.

— Ciomege, ciomege! repetă bărbatul.

Țiganca luă vorba adresânduse către cel ce ședea la masă:

— Eu am adus pe cocoana caree aci, că vrea să ia uă casă cu chirie. Caută casă dumneaei. Aveți casă de daț cu chirie?

— Cine e? cine e? întrebară de uă-dată bărbatul și femeia cari nu văᶁuseră că cine-va așteptă la ușa din faça caselor. Până ce albanesul luă în picioare imineii sei cei roșii, sculânduse iute de la masă, Zinca, soçia șea, se și dusese înaintea cocoanei Teodoriți, pe care o priimi cu bunătatea. obicinuită la, femei cănd. ele sûnt atrase de un chip plăcut, precum găsise ea în acela al soçiei arendașului ce căuta uă casă de închiriat. Albane- sul le găsi p-amânduoă vorbind și întâmpinânduse una pre alta cu tinerețe prin acea manieră frumόsă, c-un όre care surîs pe busele lor ce se amesteca cu vorbele ce-’și ᶁiceau. El! salută pe numita dόmnă care vorbia cu soçia șea, și dregând-și fesulu pe creștetul capului a-rătâ că înțelege ce trebuință o aduce la dânsul și este gata a-i oferi uă ᶁiumătate din casa șea care în adevăr o avusese de închiriat. Teodorița mulțămi pré mult, și Zinca îi desvăli uă mare bucurie că va veni în casa ei uă bună familie, ca să nu-i fie urîtă de câte ori soçiu-i lipsesce d-acasă.

Tîrgul aci fu îndată terminat între aceste persόne: albanesul spuse prețiul chiriei pentru casă, adică duoă camere, un celar și uă bucătărie. Chiriașă priimi respunᶁând albanesului că se învoesce; și țiind pe femeia acestuia de mână, în semn de mulțămire, că vor trăi în bună înțelegere amânduouă, ca duoă bune surori, adăogă că ea este mai mult singură în casă, cu uă fiică a șea, abia un copil numai de trei-spre-ᶁece ani. Așa și femeia albanesului respundea cu mulțiămire la delicatețea și complimentele όspoi seale. Albanesul spuse între altele că cunόsce pe soçul acestei dόmne; că în casa lui o să fie liniște, precum el nu se turbură de nimic pe lumea albă, că este în casa lui tare și mare precum e sultanul la densul.

— Ai uă fiică frumόsă? întrebă femeia albanesului pe cocόna Teodorița, să-ți trăiască cu norocire să dea Dumneᶁeu!

— Sărută mânușițele! răspunde noua chiriașă către stỏpâna de casă, este abia un copil, merge pe al patru-spre-ᶁecelea an; în luna trecută a împlinit treisprezece. ’

— Cei mulți înainte! repetă Zinca cu aer de bună- tate. Îmi pare bine, îmi pare bine, ași dori să o văd, doresc cât mai curănd să fim aicea cu toții.

— Să dea Maica Domnului cu bine și cu cănătate!

Adevăr Ziuca era din acele femei cari ce ᶁice din gură are și în inimă.

Ioniță în acestea remăsese cu gura căscată privind la grupa de lệngă ușa caselor și uitânduse cu mirare cum sora lui se îmbrățișa cu această dόmnă plină de bucurie din prima cunoscință ce făcuseră; er el lăsând masa și bucatele sub stufosul salcâm numai în paza câini-lor, aprόpe era albanesul să numai găsiască nimic dupe ce plecă dόmna sus ᶁisă. Veniră în cele din urmă din nou de șeᶁură la masă.

Nu vomt perde din vedere că a duoă ᶁi, pe tirnpul când albanesul nu era acasă, țiganca bobăresa intră pe pόrta acestuia, și Zinca, cu acea curiositate dată secsului, o chiaină în magasia dindosul casei, ca să-i spue din ghioc ceea ce ’i dicta măestria și să ’i dea cu bobii. După ce acesta ceru un semn și argint, căscă mai de multe ori din gură, când cu mâna tăiă și încrucișă pe d-asupra ghiocului, și ar fi voit ca în acea seară să adreseze uă invocație la stele, cu mâinile legate la spate, ca să afle acea inspirație turbată în măestria ghicitoriei, să întrebe spiritele de sόrta și viitorul unui copil. Prin cele ce oa spunea, făcu să se înfricoșeze biata femeie interesată aci.

Desastrul ce aceea preᶁise că, se va întâmpla în familia acesteia, înspăimântă cu totul pe biata femeia, în cât, deca ar fi sciut, nici că o mai chiăma la dệnsa. Și ceea ce era înfiorător pentru astă femeia, a fost cele ce preᶁse pentru fratele ei.

Nu se pόte! nu se pόte! își ᶁicea Zinca în sine, ciorόica de unde scie viitorul, șé ce fel va fi sfârșitul nostru al fie-căruia? Ea spune minciuni! Să se duc d-aicî să nu o mai věd cu ochii.

După ce plecă ghicitόrea, fiiud că fusese pré tare în tipărirea asupra acestei femei soră mamă, nu-i trecea nici decum din minte vorbele aceleia: un fapt îngrozitor, pentru fratele ei pe care ea îl vedea ca sόrele dinaintea ochilor, era totu ce o preocupa și o chinuia maî mult. De câte ori ệnsă se gândia la aceasta, sîmția că în tot corpul ei se petrecea uă turburare și uă sudόre rece îi inunda fruntea-i. Biata femeie se părea că trăesce pentru acest frate pe care îl iubea ca pe copilul ei, și ș-ar fi dat ᶁilele pentru dệnsul ca să ’l veadă fericit.

Ce durere când ne gỏpdim numai că uă nefericire ne amenință,, un finit spăimântător ne așteaptă ệncă în ᶁilele cele mai frumose a le vieței: un mormệnt de care ne împedicăm, în care vor fi îngropate speranțele, bucuria și fericirea care o visăm vre uă-dată.

A duoă ᶁi familia arendașului veni de plăti chiria pentru uă ᶁiumătate an. Aduse bagagele în vreuă câte-va căruțe și se înstal în casele albanesului. ‘ Și viind cocόna Teodorița cu fiica șea, ệnsăși Zinca rămase uimită věᶁệnd-o. Ea creᶁu că vede în tînera fiică chipul unui angel. Copila avea ochii negri, grații și farmec cu uă deosebită dulceață în căutătura lor.

Ea o luă în brațe și o sărută plină de bucurie.

Ele se asemệnau ca duoă turturele cari ș-amestecau viersul lor.

— Cumte chiamă, ângerul meu? întrebă femeia albanesului pe fiica Teodoriți.

— Cleopatrița, respunse mama șea, acestei femei ce prinsese atât de mare interes pentru tόtă familia a-ceastea.

— Să trăesci draga mea! Să nu fie de deochi, este frumόsă de tot copila dumitale, o să se înebuniască lumea de dânsa. Să trăesci fetița maichii! repeta într-una Zinca admirând frumusețea Cleopatriței. Notele acestei musici, repetate des de viersul. Sonor al femeii, fuseră audite și chiar simțite în inima acelui care le asculta, de la prima vedere a fiicei arendașului.

Cleopatra promitea într-uă ᶁi una din acele frumuseți demne de numele ei. Talia ei nu era formată ệncă, dear se asemena cu lugerul castanului care, cu câtă cresce, se fortifică, pentru ca să dea flόrea și profumul cu dulcile ei colori.

Ochii ei negri erad plini de foc, umbriți de nisce gene stufόse care se plecau și se redicau ca ramura simțitivei cănd e atinsă de degitul unui copil. Ast-fel copila cerca acest efect de câte ori uă căutătură străină se ardică spre dânsa. Faça îi era albă și dinții ca mărgăritarul, obrasii ei erau asemeni ca uă rodie. Perii sei, despărțiți printr-uă cărare la miᶁlocul capului, formau duoă cosițe, negre ca ebenul și întόrse spre spate în forma unui colac, terminate și prinse cu cordele albastre. Ea era numai un copila cu îmbrăcămintea și statura. Călcătura-i era ușiόră ea a unei pasere, și căutătura, această espresiune a suuetului, tot-dé-una rîᶁệnd și fără nici un fel de cochetărie, era cea d-ântệiu care atrăgea luarea aminte. Natura o dotase cu un aer voios; răspândea profum de flori; accentele ei erau uă musică, totul inocință, alergâud, jucând, sărind precum fac copii de ai sei ani.

Iancu se deprinsese a o vedea ș-a o privi mai ântệiu ca pe uă soră și cu acé pornire că, în jocurile lor, avea uă deosebită îngrijire pentru a se arăta- tot-dé-una îndatoritor. De aceeași etate cu dệnsa, părea a nu o perde din ochi în tόte ᶁilele, fiind într-uă aceeași casă, într-nă singură curte, sub un același acoperemânt.

Sora lui a putut observa multă schimbare de cănd fiica arendașului fura câte uă-dată, prin căutăturile ochi-lor, uă privire, de și inocintă, plină ệnsă de interes a junelui seu frate, și ’ntr-acestea ea se bucura că copilul se areată aplecat la nisce apucături mai poleite, adică: iubia curățenia, se arăta ascultător, învăța bine, și nu se ținea de ștrengării ca până aci. El eșise premiant la essamenul scolastic. în anul cel d-ântệiu a fost numai recomandat între școlarii-cel buni. Profesorii I. Poenarul a admirat schimbarea ăstui copil. în al duoilea an făcu progres mare sub profesorele Sinai. El veni acasă aducând, de essamem, un braț de cărți și cu duoua cunune, pe care le arătă mai ântăiu Cleopatriți. Se înțelege, aceasta era triumful silințelor seale, bravura nouei seale aplicări. Copila se uită ia dănsul ca tot-dé-una și-i surise. Dear el pentru prima όră simți a i se roși obrasii și-i bătu sînul ca copil. Aceștia sûnt anii cănd ilusiunile, acest șearpe cu solzii d-auriți, se deșteptă în junele inimi, despre care ele nu-și pot da uă socoteală, pe care nu le înțelege îndestul de bine.

Destul că junele nostru trecuse prin metamorfosă, în tocmai ca fluturii cei cu aripile de culόrea ceriului. Mai ’nainte fusese un ștrengar lenevos cănd lua în mâini cartea, sé la ori ce altă ocupațiune l-ar fi pus cine-va, și în urmă se făcu ascultător. Aceasta și umplu de fericire pe sora lui, care comptase mult pe fratele ei ca să-l veadă om, se ajungă aceea ce ’și propusese dệnsa, să a-jungă cevași mare, de a face fudulia și mândria surorei seale pentru nisce ᶁile înaintate. Cel puçin aceasta sperase ea tot-dé-una.

Ioniță învệța, pentru ca să audă Cleopatra că el înainteaᶁă, se purta frumos și iubia curățenia, pentru ca să fie văᶁut de dệnsa; asculta, era înțelegător, ca să nu-l certe nimeni să afle ea; mergea tot-dé-una duminicile la biserică, pentru că acolo era ea ca să se rόge; citia serile pệně târᶁiu, pentru ca să scie dệnsa; cănd sora șea îi vorbia sé îi recomanda vre un lucru, el era gata s-o asculte, și respundănd cu aceste vorbe: da sora, da sorela mea! Cu un cuvînt începuse a trăi,a înțelege, a se desvoltă printrânsa și pentru dânsa, pe care o imuna cu acest nume: sora șea. Dear acest nume, această ființă era mobilele prin care se mișca uă inimă jună ca a copilului. Ast-fel se petrecuse această schimbare in timp de duoi ani, fără a ’și esprima alte simțimente decât acelea ce le dicta, moralitatea la anii lor. Și pentru a înțelege mai bine cam de ce putere era inteli-gința-le, de câte ori el citia vre uă carte, in auᶁul astei copile și ’n presința părinților, era cartea ce o câștigase de premiu, întitulată: Engolpion de aur. El citia tot-dé-una pe această carte, de a distrage pe noua șea sorel Cleopatra.

Grădina lui Procopiu e situată la uă estremitate a capitalei, pe cursul Dîmboviței. Bucurescenii cunos în destul locul acesta. Ea e ocolită cu nisce dumbrăvi de anini și cu sălcii. Se găsesce acolo uă amestecătură de arbori fructiferi și curpene. Acolo e uă όre care selbătecie uude vegetația c-resce dupe voe. În timpul verei toți mergé acolo, pentru ca să găsiască recoarea în apele minunatului rîu. Acolo repaosul era deșteptat mai mult prin câutarea paserilor, sé de urletul morilor de la Pălici, și liniștea întreruptă de murmura valurilor. Astă-ᶁ, cu canalisarea Dîmboviței, tόte sûmt preschimbate, de și găsesce cine-va êncă acea verdeață recoritoare, un aer curat și urmele unei frumuseți ce represintă cursul de mai ’nainte al apelor. Acolo venia junele nostru aproape în tόte ᶁilele, însoçit de camaraᶁii din vecinătate, ca să despintece undele rîului cu un braț viguros înotând, și d-a putea aduce sorelei seale, la îuturnare-i uă ramură încărcată de vișine de culόrea rubinului, și în luna Iui August mânuchiuri de mure, cu care eli îi producea tot-dé-una uă mare bucurie ș-uă deosebită plăcere.

Der viața lui începuse a fi cu totul închinată la o-biceiurile, bucuriile, plăcerea și simțimentele acestei feciόre.

Albanesul eșia mai de multe ori cu femeia șea, ’ntr-uă căruță, de a o preumbla pe la ocolurile mărginașe ale Bucurescilor. Soçia șea nu mergea fără a fi însoțită de femeia arendașului și de fiica acestuia. Iancu era tot-dé-una cățelușul care mergea dupe dânșii prin tot locul. De essemplu, la ᶁiua de 9 Marte venia în pădurea Bănesei, acolo ei puneau masa unde și urma să se închine cele i0 de pachare, dupé datină;, la ᶁiua Moșilor, în vre-uă grădină lengă Tîrgul-d-afară; la Înălțare, în pădurea Mărcuței; Sânzienele, st. Ioan (Drăgaica) în aleiul cu teii Dόmnei la Colintina; la st. Maria ’ la Cismeaoa Brâncoveanului sub Cotroceni; de culesul viitor la Văcăresci, și mai tot-dé-una la Filaret, sub Metropolie, pentru că acolo obicinuesce a se aduna ș-a se preumbla populul Bucurescian, în timpul de opt luni a le anului.

Dear să venim la șirul istoriei ce ne am propuș a descrie, să vorbim de progresele băiatului. Îl văᶁurăm trecând în prima clasă umaniόră, unde profesorii, cărora junimea română deatoresce respect și venerație: Ioniță, Alecu și Iordache Pop, Genilie, Bivelo etc, că-tară să. fie mulțămiți de conduita și învățětura șea, precum fuseseră și cei de la clasele primare.

Ênsă la începutul acestei periόde, familia arendașului, după uă ședere de duoi ani îu casă albanesului a cumpărat uă casă, a șea proprie: se făcea proprietară în această suburbie, puçin mai la deal de acea cu chirie; ș-aceste familii se despărțiră simțind uă mare părere de rău. Când s-a mutat și s-a așezat de ᶁiua st. Dumitru în casa cea nouă, arendașul priimi, de această ocasiune, felicitări ca nou proprietar în vecinătate acolo. Iancu nu mai putea să veadă pe sorela șea în ori ce mi-nut ca mai ’nainte. Ar ᶁice cine-va că el perdu din energia șea și voința de studiu. Din contra, el se puse din tόte puterile d-a învăța; d-atunci chipul Cleopatrei, dorința și cugetarea pentru dệnsa se făcuse, uă pasiune a inimei, uă pasiune dominantă fără care numai putea el trăi, deaca n-ar fi văᶁut-o cel mult la duoă ᶁile.

Femeia albanesului înțelegea, această pasiune a fratelui, și ea voi ca să se servească de acest mobile pentru desvoltarea fratelui ei. Acesta era unicul vis ala fericirei seale.

Ea ’i vorbi, ’ntr-uă ᶁi, fiind numai singuri: „Deaca tu vei urma bine, ᶁise ea, și vei trece și-n anul acesta și-n cela-l-alt, precum al trecut din clasele primare, Cleopatra va fi într-uă ᶁi fidanțata ta. Eu voiu miᶁloci și voiu priimi aceast făgăduință chiar de la mama eu, care este un suflet așa de bun și mă iubesce ca pe uă soră. Dear, Iancule, veᶁi de te. silesce, că eu am cunoscut precum, că te-a lăuțuit puterea ei. Dear pronunțând a-cestea sora junelui nostru învâțățel, îl privi cu un ochi observând ager, despre care fratele ei, care remusese cu capul în jos, au prinse de seama. Lui ’i veni să se arunce de gutul ei mulțămindu-i că ea îi promitea aceasta și că ea este martură durerei și pasiunei care începuse a o simți- profund în inima șea.

Pre-cât timp obiectul iubirei nόstre este aprope de noi, suntem liniștiți și comoᶁ iubindu-Iu; când ệnsă se depărtează, simțim dureros perderea lui și tόte lucrurile ce ne îfăçișază suvenirea șea ne sunt prețiόse; și p-acela care ne promite uă speranță consolătόre, pentru viitor, care ne apropie de el, ’l ascultăm cu tot sufletul Dear junele loniță la această speranță câștigată prin uă vorbă, la astă promisiune dată de soră-sa, că Cleopatra ’l va iubi, surise surorei seale și îi veni a striga și a-i sări în brațe de bucurie promițând că va fi așa precum ᶁicea dệnsa.

Zinca rămase mulțămită și cugetă în inima ei de a pregăti tărâmul acestei afaceri vorbinduîintr-uă-ᶁi cu mama, Cleopatrei, numai ca fratele ei să nu se descurăgeze și,să nu înceteze d-a fi inteliginte ș-a nu perde gustul învețăturei. Afară d-această ea găsia cu cale că nu este rău ca fratele ei să fiă însurat mai de tinăr, dupe ce ș-a făcut uă όrecare carieră prin sine însuși.

Junele, când rămase singur, danță, cânt și era cu totul dat la voe bună pentru această plăcută nuvel.

Deaca Cleopatra vre-uă dată, își ᶁicea lui-și, nu se va mai gόndi la el, ci la un altul; deaca steaoa atât de frumosă pentru ochii lui va înceta d-a luci, prin vre-uă întămlare sau încetarea ei din viață’, o! ce va fi atunci lumea pentru densul? asta va fi îngrozitor; ar fi uă lovire după care el n-ar mai voi să trăiască. Și după aceaste cugetări pleacă numai-de-cât ca s-o întilniaacă. Casa unde ea locuia era îndestul de aprόpe, și el n-ar fi ținut seamă de câte ori s-ar fi întors p-această stradă, ca să treacă de mai multe-ori p-în faça caselor, să pόtă mă-car nă-dată a o vedea. Pe drum aude uă femeie munteancă care cânta cu un viers jelitor, precum e usul Românilor de la acele părți; ’ea ’l opresce. Etă vorbele ce el le ascultă:

„Eu mé duc, puica rămâne, . „Bărcul plânge după mine. „Cueule—peană galbenă, „Eu mé culc, tu mé leagănă, „Că ’eu n-am fost învățat „Să mé culc nelegănată; „Și mé leagănă frumos, „Să nu cad din leagăn jos. „De s-ar vinde dor cu dor, -„Eu m-ași face-un negustor. „Ce n-ași face și ași vinde „Dorul inimei ferbinte? ” De s-ar vinde dor cu drag, „Eu mi a-și pune șeatra ’n prag, „Ca să-l vind la ori și cine, „Ca să-l simte ca și mine; „Și mi-ași pune șeatra ’n pόrtă „Ca să-l vînd la lumea tόtă; „Și mi-ași pune șeatra ’n pod, Ca să ’mi vînd dorul de tot. Dorule! câine ce ești, „Unde mé duc, mă găsesci!..

Și Iancu, auᶁinda p-această femeia, creᶁu ântâi că ea plânge, cu acel aer jelitor cum ᶁiserăm, dear aseul-tându-i vorbele înțelese că cântă, și simți prόfund cât este de tare puterea dorului care predomină lumea și a-cum nu mai puçin și pre dệnsul.

El se învệrti puçin prin pregiurul – porților unde era Cleopatra. Nimeni nu se arăta. Mai așteptă. El își închipuia, în imaginațiunea șea; tόte manierele plăcute, vorbele și espresiunile cele mai alese, pentru a i le a-dresa când va fi façă cu dânsa; tόte ệnsă le perdu când auᶁi pόrta deschiᶁăndu-se. El cred că este Cleopatra; dear nu, mama ei eșise.

— Iancule, tu ești? întrebă cocόna Teodorița pe băiatu, ce face țățaca-ta? Te-a trimis pentru ce-va?

Iancu remăsese înmărmurit nesciind ce să respundă fiind cu totul surprins de cele întệmplate și vorbele ce i le adresă mama Cleopatrei. El a fost ca și umilit fiind tractat, precum ar f un copil, de către mama ei. El mergea pe al șeapte-spre-ᶁecelea an; voia nu-mai-de-cât să fie un bărbat. Spuse ce spuse și plecă.

A duoă ᶁi a găsit pe Cleopatra care pόte că ’l aștepta în pόrtă. Când era dinaintea ei, uă sudure rece i acoperise fruntea, capul i se confusie și nu mai scia ni-mic din aceie vorbe frumόse cu care eiu s-a fost pre-gătit.. Se apropie tremurând, îi prinse uă mână într-a le seale, și ceiu puçin trebuia, pentru prima όră, a-i declara ce simte. Era ênsé tare emoționat; aprόpe nu scia vorbi.

Cleopatra își lăsă ochii înjos, tot asemenea de timidă precât era de frumόsă, și care puçin îl încurage vorbindu-i. El luâ suflet d-a întrerupe tăcerea; era transport în ceriu.

Conversația lor merse peste lucruri de nici uă însemnătate, dear inimile lor vorbiră de ajuns pentru ca ei să înțeieagă cât de puternică e influența ᶁeului care-i domnia prin înrîurirea șea. Afecțiunea lor era vădită îndestul; dear credeau că numai ei șciu despre asta, că va fi necunoscută ceior-l-alți omeni reiațiunea dintre dệnși, și ar fi voit ca să nu fie marturi când se întâlniau. Mai ’nainte ei nu cunoscură această săial, când ședeau într-uă aceeași casă cu Cleopatra; acum, fiind despărțiți, ei numai erau așa. El îi promise, că va trece tot-dé-una, în tόte serile, în fie ce ᶁi, în tόte diminețile, de a putea să fie vèᶁut și a o vedea. Ei sé asemănau ca nisce flori într-uă frumόsă dimineață cari ș-împrumut profumul. Plecând, el a-pucă tremurând mâna Cleopatrei și o apropie de busele seale. Ea se roși și mai mult, și el plecă fără a fi în stare de a-i ᶁice totul. Nici dân sa numai era stỏpână pe sine.

Ea îl așteptă a duoă ᶁi. A treia ᶁi el o găsi singură acasă, fiind că mama șea și părintele ei se duseseră în piață, și după prâns erau deciși să meargă la biserica St. Eiefterie cel făcător de minuni. Cleopatra era numai singură. Ce fericire! Numai el și dânsa singuri! Ea ținea îți mâini un buchet de flori. El putea acum să-i vorbescă cât de multe.

Mai ântâi se uită în ochii ei și apoi la buchetul ce-l ținea în mâini. Întinse mâna și privi cu atențiune florile pe care le pipăia cu degitele seale.

— Acest buchet, ᶁise el, însemnează lucruri pré plăcute, și étă ce: trandafirul cel abia îmbobocit este tinerețea, asemănat cu uă fată de șease-spre-ᶁece ani tînără, frumόsă și care ascunde în sine simțirea sufletului. Verbina cugetările inimei cari nu se șleiesc nici uă-dată pentru cei cari iubesc. Crinul e un suflet frumos; vesti de fericire el aduce celor cari cred întrệnsa. Busuiocul este credința, gălbenica jealea, roseta bucurii, și ’ntre tόte’ aceste uă mică flόre: Nu-mă-uita. Pe aceasta o iubesc pré mult, tot așa ca pe trandafir și rosetă. Buchetul ce ’l ții în mâini îmi place, și el spune câte ar conține uă carte întreagă. Cată să ’l iubesc, căci este ales de mâna dumitale și te prinde fόrte mult țiindu-l..

Cleopatra, în loc de a respunde la aceste tόte, se făcu roșie, și prin uă căutătură amorόsă ea vorbia înlăuntru sufletului seu.

El prinse cu uă mână brațul ce ținea buchetul și o strânse la inima șea care bătea cu violență.

Ea voi a se retrage puçin, se părea că uă mână nevăᶁută o depărta, uă voce necunoscută i-ar ᶁice: fugi! te du!..

— Cât ești de frumόsă, scumpa mea! continuă el, cât ești frumόsă! Semeni cu buchetul acesta! îți voiu vorbi în voe, că n-are cine să ne auᶁă, de care să mă șfiesc. Scii cât am dorit această ocasie d-a te găsi așa, să-ți pot ᶁice tot ce simte inima mea și cât sufer de când te-am cunoscut, din ᶁiua când ați schimbat locuința că te văd mai rar, de când sûnt nevoit a mă feri să nu fie văᶁute de alții întâlnirile și întrevederile nόstre. Scii tu cât sufer numai gôndindu-mă latine? Gôndind la viitorul nostru, la fericire și la tόtă ființa ta? Ei bine, Cleopatra mea, voiam să te întâlnesc, să ’ți spuiu tόte acestea, să ’ți arăt suferința mea; eu mai cu osebire mă gôndesc la viitorul dorit. Te văᶁ așa de bucuros, mă gôndesc așa de mult încât îmi perd mintea privindu-te. Voiu ệnsă să șciu ee ᶁici tu? Tu simți tot așa? ești ca mine prada frigurilor nesățiόsei fericiri de care îmi place să fiu dominat? Și el,o strânse mai mult la peptul său. Spune ce cugeți? Ḑi-mi aceasta și voiu fi fericit!... Nu voesc mai mult s-aud cele fără adevăr, care ne amăgesc; voiu s-aud vorbele teale, să șciu cugetările teale, atâta voesc!

Cleopatra cu faça roșind, cu căutătura suriᶁệnd, lăsă să cadă uă mână într-ale lui Ioniță, dear nu ᶁise nimica. Emoțiunea ei era una respuneu.—Ea era acum estasiată. El apropiind mâna junei feciόre de busele seale căută în sus și apoi privi la dệnsa cu un aer așa de călduros încât ea fu silită a pleca ochii spre pământ, și se făcu palidă.

Ela repetă: Spune câte te întreb? ᶁi acestea Cleo- patro?

Ea își întόrse puçin faça și răspunse așa de încet încât el nici nu putu auᶁi cele ce ea ᶁise.

Spune Cleopatro ce ai pronunțat? spune ệncă uă-dată.

Cleopatra aci palidă și aci aprinsă repetă ceea ce ᶁisese mai-nainte:

— Da!

— Tu mă iubesci? ᶁise junele esclamând, atât am voit să șciu, ca să mă liniștesc, ca să auᶁ astăᶁi. sunând fericirea pe care am dorit-o atât de mult; voiu repeta-o aceasta de uă mie de ori, de uă mie de ori numai pentru tine: te iubesc Cleopatra mea!..

Și el transportat de fericire o strânse la pept și o sărută..

Primul sărutat! ușa de cutezător din partea unui june și care e abia numai un student?

Cleopatra se smulse din brațele lui. Ca cum s-ar fi deșteptat dintr-un vis, începu a i se face frică, se părea, că fuse nemulțămită de declarația ce-i făcuse. Ea nu era în stare d-a mai ᶁice ce-va, pe când Ioniță sta lệngă dệnsa, repetându-i aceste vorbe și privind-o tot cu acel aer amoros, De aci se aplecă să ia de jos buchetul care căᶁu machinalemente din mâinile ei, pe care el luându-l îl acoperi cu sărutări și îl puse la sî-nul seu.

Acest buchet se ᶁice că s-a găsit între obiectele seale, uscat și ticsit, rumen ệnsă și colorat, la ᶁina nefericirilor sele, ca și atunci când l-a rădicat de jos. Cleopatra rămăsese estasiată dinaintea lui când el îi vorbia resfoind frunsulițele florilor.

Mama ei, care atunci sosi, intră pe ușă și ’i găsi p-a-meanduoi în această stare estasiați.

Cocoana Teodorița repetă lui Iancu tot acele vorbe: ce face țățacă-ta, te-a trimis la mine pentru ce-va? spune?

Iancu era și mai confusiat ca altă-dată. Ii venia să turbeze de necaz.-

Respunse, ca și ’n rỏndul d-ântâi ce ’i venise în minte, mamei Cleopatrei, și plecă.

Cleopatra trecuse într-uă altă cameră, îndată ce intră mama șea, care întrebă pe junele cee de mai sus.

Când Ioniță ajunsese la pόrtă de a pâși pragul, con- fusiat, âmețit de atâtea întâmplări, întorcându-și ệncă căutăturile de a vedea pe Cleopatra, măcar stând la vre uă ferăstră, nemișcată și arᶁệnd în spaima ei trecută, ea eșise în pălimarul de dinderătul casei. D-a-colo adresă iubitului ei semne amoroase cu mâna, pe care Ioniță le priimi salutând-o cu degitele pe buse. El era atunci așa de fericit ca cel d-ântệi om pe lume, pentru că era iubit de astă ființă. Sufletul seu, transportat de puterea ilusiunilor și speranței, începu a atinge culmea de pe care să pόtă privi fericirea destinată celor cari se iubesc. El ệnsă nu creᶁuse în suferințe și durerile din viăță, pentru că ệncă nu le-a cunoscut.

Zinca, în’ tot cursul acesta, nu perdea din minte-i preᶁicerea ce o auᶁise din gura țigăncei, care ’i spusese de desastrul de care într-uă ᶁi avea să se tămă, și nu scia ce să facă, să declare acăsta bărbatului ei, sé nu.

II

Precum un falnic cerb și uă ciută tînără, cu ochii mari luminoși, calcă măreți prin pădurile de la Lotru, în sus pe munții de la hotar, în resărirea soarelui, în strălucirea ᶁilei; el merg pe lệngă isvoarele spumânde cari es de sub stệnc cu sgomot, ocolite cu poteci, și unde bradul tînăr și ienuperul lasă uă îmbălsămire mirositoare; ast-fel ca dệnși, tinerii însurăței, cu părinții și cu consângenii lor, scobόră plaiurile Olteniei, pentru a înainta pe răcoritoarea vale a Govorei, ca să se duc, îmbătați ệncă de plăcerea anului ântệi al însoçirei lor, la tîrgul Rîurenii de lệngă Olt, cu vitele cele numeroase: cireᶁi de vaci, oi și capre, să le schimbe pe aur, ce le va face uă mare avuție. Acești însurăței sûnt voioși cât se poate; busa lor rîde văᶁệnd valea asta atât de încântătoare, unde ei scoboară pe nisipurile umbrite de anini și dealuri pitoresci, în care își rechiăm suvenire plăcute, săltândule inima de fericirea bucuriei și amorului lor. Populul d-aci pόrtă îmbrăcăminte de tot românească; seamănă ca cum peptul la femei ar’ fi muiat în argint. Ele ornează capul cu un conciu țuguiat de forma unui coif, peste care se înfâșόră cu uă marama albă, și sûnt învestite cu un cojocel încărcat cu cusături de flori. Raza sόrelui apuind, de pe maiurile petrόse unde a vădut-o născệndu-se, se restrânge pe umerii feciόrei ce pόrtă uă iie strevăᶁătόre de in numai cusături cu arnici și cu fir pe la mâneci până la altițe și peste tot sînul ei. Ér bărbatul ce are fisionomie de căpitan, ochiul seu caută precum al vulturului de la vîrfurile lui Pareng, brațul seu e așa de musculos în-cât pare că ar desrâdăcina copacii; ér mâna lui pόrtă cu multă îndemânare frệul calului cel abia deprins să scie de stỏpân... Ast-fel dear (ca să veniuiu la subiectul ce tratăm) junele nostru mergea alături cu mult iubita șea, sub ochii unei mame ce o veghia și uă soră mai matură decât dệnșii, prin pădurea de la marginea lacului monastirei Cernichei, când uă ᶁi senină favorisă mergerea acestor familii să se preumble la astă monastire. Acolo ar’ fi putut cine-va să ’i veaᶁă cum ei mergeau alături luându-se amệuduoi de mână, busa lor mișcând încet vorbe lệngă mama lor; ochii lor se priviau cu atâta dulceață ca cum nu se sâturau privindu-se, precum se întệmplă celor adevărat fericiți. Ei călcau ast-fel pe potecile cele mărginite cu aluni și corni încărcați cu fructe; numai flori, numai rose erau împregiuru-le. Sora acestuia vorbia mamei Cleopatrei spuind diferite istorii de maritagiu, și prin aceasta voia să aduc lucrurile ca femeia arendașului să cunόscă câtă legătură se formase între aceste duoă inimi june cari nu s-ar fi mai putut desface. Teodorița respundea rar și așeᶁat la tόte a-cele lucruri, fără a aminti nimic de viitorul fiicei seale.. După ce ei făcură un încongiur destul de mare prin ᶁisa pădure, se întόrseră tot pe acel drum, p-acele poteci, ca să meargă la biserica cea nouă din întrul monastirei, și trecură balta peste puntea care leagă aceste țermuri de locașele sânțite, pentru ca să se rόge Iui Dumueᶁeu acolo. Cântarea paserilor, profumul florilor și verdeața pădurei par-că armonisa cu aceste inime. Ore acești juni se rugau tot așa de bine precum erau de voioși, tot așa de apsorbiți de devoțiune cât sîmțiau plăcerea d-a contâmpla natura aceasta strălucitόre? Ce cereau ei de la Dumneᶁeu rugându-se d-uă-dată amânduoă aceste inimi? Dulci și plăcute visuri a le juneței, a le primului amor în vieață, ce vă faceți voi într-uă ᶁi când inima este rece și ochiul încetează d-a mai contempla fermecătόrea frumusețe?

În viitόrea iarnă un profesore se însura. Părinții fidanțatei pregătiseră festivitatea nunței cu cea mai mare pompă și ceremonii. Cleopatra și mama ei erau invitate. Lumea cea multă umpluse apartamentele precum și curtea. Re-suna musica; multă mișcare, mult sgomot în case și afară îu curte. Un salonaș era bine mobilat și înviueșat de orchestra care cânta; uă bând de musicanți nemț da sbrou unor nenumărate părechi de juni danțând și la uă mulțime de privitori. Femei tinere, bine peptănate, cu piciorul delicat, într-uă botină mititicuță, învestite după moda nouă, cu eventaliuri în mâni, și ușόre și profumate ca nisce silfide, cu a lor voce sonoră și dulce, făcând a se respândi un aer mirositor pretutindeni, ele înfrumusețiau și însuflețiau această, lume de estas și de bucurii care se grămădise aci precum sunt florile într-uă grădină; și viersul lor semănând mai sonor de cât al rỏndunelelor, ele erau reginele astei serate, astei serbări, cărora urma a li se supune ș-a fi ascultate de mai mulți cavaleri presinți, tot asemenia învestiți de moda francesă, cari veniseră să danțe cadril și valsul nemțesec, ce place atât de mult sburdălniciei amorόse.

În miᶁlocul sgomotului, în miᶁloculu grupelor respândite de dănțuitor, văᶁurăm pe Cleopatra, fiica arendașului, și pe mama ei. Ea purta uă ghirland pe frunte, învestită cu uă rochie de tulpan albă ca neaoa, și încinsă cu un cordon de cordel havaie. La prima vedere avea aerul unei ᶁîne, Duoi pași mai în urmă era junele Nicolăescu, cu uă capel care se închidea, de lână neagră; investit cu pantaloni albi, cu uă vestă și legătură la gět asemeni, cu surtucul ca fόia nucului și cu bumbi de bronz galbeni bătuți cu flori, frisat, peptănat, gătit și înmănușat cum se cade ca un gentilom. El danțase mereu și tot-dé-una chiămând pe Cleopatra d-a’i face vizavi. El voia aci să ’l cunoscă lumea că flăcăul nostru este amploiat, adică scriitor la vistierie!

Cocόna Teodorița se mulțiămia ca să șeadă mai la uă parte cu Zincuța, ce și ea făcea parte, cu soçul ei, între cei invitați, și cari petreceau privind la astă lume nouă cu tόte lucrurile care se desvoltă spre plăceri, care se bucura așa de mult și sburda în spațiul acestei sale resunânde de numărul petrecătorilor.

Ochii cei curioși ai unora nu se rădicau de la acești juni privind ori ce mișcare ei fâceau; și văᶁệend pe tînăr mereu pe lângă fiica arendașului remaseră încredințați despre părerea care ș-o formaseră ei atunci. Cei mai mulți recunoscură ca ce ce ’l făcea pe june să se afle mereu lèngă porumbița cea cu ghirlandă roșă pe frunte.—Așa este dat juneței: și ea și el sûnt frumoși! ᶁiceau ei înmirați.— Ce potriviți sûnt! ᶁiseră cam șoptind nisce cocόne bătrâne ce ședeau pe scaune alături cu soçia arendașului.

Danțul și petrecerile durează până după meᶁiul nopții.

Cleopatra și mama ei trebuiră să plece. Ele căutau ca cine-va să le conduc până acasă.

Ioniță se arătă gata d-a servi p-aceste dόmne înso-çindu-le.

Plin de sudόre, cum era de la danț, sări ca să aprinᶁă uă lanternă, puse uă mantel pe el și dete brațulii mamei și fetei, pentru a le conduce. Ele salutară pe competrecătorii ce îi lăsa în sal. Cleopatra îmbrățișă pe mai multe camarade june, și eșiră. Ioniță, plin de bucurie, nici simți că era asudat și nici îl atinse receala de nόpte cea pătrunᶁătόre, vorbind într-una și rîᶁệnd cu dệnsele. Le însoçi ast-fel până la pόrtă, și d-aci el se înturnă.

Cine ar ᶁice, după tόte acestea, că și mama Cleopatrei nu avu în cele mai buue grații pe junele nostru, pe care îl văᶁurăm înturnându-se mai beat de fericire, că dedese brațul mamei și aceleia pe care el o iubia ca un nebun?

După câte-va ᶁile, nu ne putem da nici uă socotel ce fel s-a întệmplat, că văᶁurăm, ’ntr-nă seară, acești juni, în sala Slătineanului, la Momolo la bal mascheu.

Se vede, pentru cine este uă-dată amploiat, este uă neapărată deatorie d-a merge serile, iarna, la aceste minuni. Camaraderia de cancelerie de sigur o cere asta.

De aci presupunem că se miᶁlocise prin vre uă familie d-aproape cunoscut, că ceruse pe fiica arendașului, să o duc să veadă ᶁisul bal. Alt-fel feritu-l-a Dumneᶁeu ca să fi văᶁut pe arendaș viind cu femeia și cu fiica șea acolo.

Aerul se vede e defectos aci pentru uă ființă inocentă nedeprinsă cu acel sgomot care aduce vijelia de cabale, de desmățături și altele care se- petrec acolea.

El înțelese că juna fiică se perde în noianul acestor lucruri ce întệmpinară ochii ei, intrând de uă-dată în a-ceast sal cam de miᶁloc luminată, plină de comedii de tot felul, de mascarade, de vorbe deșănțate, une ori de necuviințe, și mulți curtesaui ca la bal mascarat. Obrasii junei fiice, de și cu mască la ochi, se roșiseră. Masca pe obras e câte uă-dată un paravan dinderătul căruia își permite cine-va multe lucruri ce nu sûnt ertate la lumină a le espune.

— Aceste figuri urîcioase și aceste vorbe grosolane, cu care nu sûnt deprinsă să le audă, mă îngrozesc, ᶁise juna Cleopatra; îmi vine să plec d-aci. Îmi pare rău c-am venit. Oh! unde sûnt eu acum? Ce am făcut? cum greșiiu că mi s-a ’ntệniplat asta?..

— Nu te teme, responde Ioniță cunoscâud că juna șea împețită nu era deprinsă cu balul de mascarade, fii liniștită; poți să stai numai să priveci; ascultă música, privesce deaca vrei acele domine, acele costume, acei dănțuitori, acele femei libere, ș-acele grupe care s-ascund sub draperiile de la ferestre; nu vorbi ệnsă nimuni, nu priimi de la nimeni nimica; destul că nu ești singură aici; încrede-te în mine care ești sora mea, iubita mea suriόră!

— Bine, dear nu te depărta de aici, să nu mă lași singură; eu nu șciu pentru ce tremur!

— Să te las singură! cum o mai ᶁici asta, când eu m-am pus luntre și punte ca să fac să te aduc la un bal? Cu tόte astea cu mine să fii liniștită, vino să facem uă voltă împregiurul sălei, să vedem mulțimea, să privim la tot-felul de nebunii; îți voiu spune ei! ce sûnt tόte astea, ce înseranează aceste măsci pe ochi și ce fel de fisionomii sût cari le veᶁi.

Cleopatra rîse cu un surîs rece, și dete brațul cavalerului ei d-a o purta prin sala cea spațiόsă plină de public.

— Etă un turc, ᶁise loniță aretând cu degitul spre partea din fund unde erau măscile grămădite, lệngă el un armean, un jidov bancher, un paiață, un mocan de la munte, uă călugăriță, uă țigancă ghicitόre, toți aceștia caută să fie admirați; ei se silesc să fie de spirit și se înșeală unii pe alții cât se pόte de frumos. Uite, iubita mea, așa este tόtă lumea! De și june, eu am avut ocasiunea a auᶁi și a vedea multe; împregiurările mi-au deschis ochii pentru lume și esperiență mi-a luminat tόte căile. Da, iubita mea, precum sunt nisce măsci aceste cari ascund adevăratele fisionomii ale celor cari le pune la ochi, tόt asemeni όmenii mascează cugetările și aplecările lor cu nisce vorbe neadevărate și cu uă fisionomie dulce prefăcută. Omenii se ’nșeală cu cruᶁime unii pe alții, în-cât numai Dumneᶁeu îi pόte cunόsce și judeca. Uă inimă fără încercări, uă ființă creᶁătόre se ’nșeal pré lesne de amăgitori. Ași voi, iubita mea, să nu fii și dumneata din nu-mărul acelora. Cât despre mine, ’mi cunosc! inima, te am iubit și te iubesc, și d-aceea ași voi să ți le arăt aceste fățărnicii grămădite la un loc a le όmenilor, cari ᶁic unele și cugetă din contra altele; cei cari lingușesc mai biue sûnt mai periculoși!.. Miᶁlocul cu care ei se servesc este masca ce le ascunde inima, sufletul și cugetul lor. Privesce la aceste chipuri la aste pocituri și frumuseți false, pentru ca să judeci lumea. Așa sûnt όmenii ce momițează, copiază și se închină în cei cari le spun vorbe mari. Vino să privim mai de aprope tόte lucrurile astea ce se petrec și se văd aici. Iubita mea, ferească-te Dumneᶁeu să cunosci aceste tόte prin propria-ți esperiență, atunci vei despera d-a mai trăi. Singură vei fi nemulțiămită de ceea ce te încongiόră, precum sûnt eu la astă etate.

Dear ce ᶁic eu! să lăsăm lumea cum îi place să fie, să vedem de noi, să ne interesăm de viața și de bucuriile nόstre. Cât ești de bună că mă asculți și tot așa să mă și înțelegi! Cu cât ești de bună pentru mine, tot așa de frumόsă și interesantă prin bunătatea care te caracterisă! Fii tot-dé-una ast-fel pentru mine, scumpa mea și iubit Cleopatră! Cleopatra e un nume istoric: femeia care șciu să subjuge un general roman; Cleopatra mea este asemeni adorată astăᶁi ca și cea din antichitate. Să mer-gem pretutindeni. Privesce și judecă tόte câte le veᶁi dinaintea ochilor; privesce-le, veᶁi-le cu ochii tei luminoși și încântători! Voesci a-mi mai repeta acele vorbe de altădată, îmi dai eară promisiunea ta că nu mă vei uita? nu vei călca jurământul ce mi ’l ai făcut că mă iubesci tot-dé-una vei fi suriόra mea?

Cleopatra era simțibilă, arᶁând și timidă precât era frumόsă. Ea se gỏndia Ia mama ei pe care în acea seară o înșelase pentru a veni la bal. Și asta semăna mult cu descrierea ce el făcea persόnelor cu măscile la ochi grămădite la club.

Cu tόte acestea orele înaintaseră pré iute, timpul era târᶁiu. Ea trebuia să părăsească spectacolul de atâtea intrige, cu atâta sgomot și cu atâtea strâmbături cari s-au fost petrecut; ea urma să plece de la balul mascherat fără cavalerul ei. Ea venise în cercul unei familii căriia fusese încredințată de părinții ei și tot cu aceasta se va și înturna. La plecare se strânseră atât de căldurosii de mâini și ’și luară nόpte bună prin nisce căutături pline de foc și d-un simțimệnt ce numai inima scie a-l esprima.

Ea a dispărut, și junele nu remase mai mult singur, ca cum ar’ fi deatorit a o urma cu cugetarea și cu sufletul seu pasionat. Dear cu tόte acestea se înturnă acasă.

În puçine ᶁile uă mătușă a ei, care ședea la Popa-tatu, murise. Femeia arendașului și fiica șea cătară să însoțiască cortegiul funebru pệnă la biserica de la Mavroghene. Cleopatra, cu ochii roșiți de plâns, sta reᶁemată cu fruntea pe mână, lệngă uă strană înlăuntrul bisericei. Învestitura eu negră par-că resălta frumusețea ei: cu ochii lăcrămîmᶁi și inima sfâșiată de durere era răpitόre. Junele nostru nu era departe de aici. Compătimind pentru cei răposați, suferind pentru dệnsa se silia a o consola vorbindu-i cu termenii cuviincioși de astă împregiurare. Ea în adevăr se mai liniști ascultându-l. Se părea a numai putea trăi fără dệnsul; voința lui o domina ín tot locul și chiar și aci unde era ceremonie funebră.

Mama ei fusese sprijinită de junele acesta și de sora lui când ea șe sfâșia de plâns; El a dat brațul Cleopatrei când se înturnaseră de la biserică; aceasta semăna ca cum ei juraseră dinaintea altarului unirea lor. Lumea și aci îi văᶁuse pe amệnduoi. Dear acest amor fratern datase de mai mulți ani, că ajunseră, prin obicinuință, la uă intimitate de amicie.

Ioniță era in al douăᶁeci și unulea an, și dệnsa cu vre uă duoi ani mai jună.

El făcuse progrese în serviciul vistieriei unde era de vre uă trei ani. Capii secțiunei înțeleseră inteligința acestui june și-l însărcinase cu cele mai delicate lucrări de cancelerie. El ținuse registru, archivele și ajunsese cap de biurou, se purta cât se pόte de bine și toți erau mulțiămiți de dệnsul. Angelul său tutelariu nu-l părăsia; chipul Cleopatrei înfăçișa pe angelul acesta pretutindeni și ’n tot locul, îmbărbătându-l și ajutân-du-l, vorbindu-i tot-d-auna de deatoriile seale.

În această etate femeia formează un buchet de grații, plăceri și înțelegere; Cleopatra era ființa ce le coprindea pe tόte. Pre-cât ea se desvoltă, cu atât ce făcea interesantă, cu atât atrăgea împregiurul ei nenumărați adoratori.

Zinca căuta cu tόte acestea să împliniască promisiunea ce făcuse fratelui ei: era tîmpul să meargă la mama Cleopatrei ca să o ceară pentru Ioniță.

Într-uă ᶁi când fratele ei mergea la serviciul canceleriei, ea eși d-uă-dată cu dệnsul să meargă la mama Cleopatrei. Ea se ducea singură și ’l încredință că în-turnându-se îi va aduce nuvelele cele mai plăcute precum i le a fost promis. Strânse mâna fratelui ei și ’i ᶁise că la înturnare se va sci despre fericirea șea din viitor.

Ioniță plecă la postu-i unde era așteptat. În acel timp guvernul didese în ệntreprisă esploatarea saline-lor, cu contract, unui particular, Êntreprenorul vedea că, deaca se va adăoga numai uă frasă în contractul său, relativă la transporturi cu beilicu, ệntreprisa va adăoga un folos însemnat. Contractul fusese scris cu mâna lui Ioniță, și tocmai la articolul pentru transport era din întệmplare uă ᶁiumătate rând alb. Guvernul nu perdea nimic, deaca s-ar fi adăogat uă frasă la rândul cel lăsat, și ệntreprenorul ar fi câștigat pré mult. Ioniță era archivar, și acea frasă trebuea adăogită la copie și la original, care se afla conservat la dosar. Aceasta dear, după cum o înțelegea contracciul sus ᶁis, era uă treabă de nimica, deaca s-ar fi cumpărat amploiatul ce ținea această lucrare. Prin urmare Ioniță era așteptat de dimineață la canceleria vistieriei. Contraccii, precum sûnt toți concesionarii, nu sûnt dintre cei cari să nu dea ce-va pentru ca să câștige mult... Ioniță fu întệmpinat de la ușă de un om cu pântece mari, cu degitile pline eu inele, cu gûtul decorat și cu uă cravată de atlas fină, cu un lănțișor scump ce-i ținea orologiul cel încrustat cu briliante la posunarul vestei, cu uă manta cu gulerul cu samuri, cu vestmintele grele și cu uă punga grea ce-i rupea posunarele, plină cu aur, și cu uă căutătură bine observativă, care aceasta provine mai mult din esperiență și din calcule. Acest bărbat trase la uă parte pe Ioniță și ’i propuse ast mititel lucru, care, în limbagiul êntreprenorescu, îl numia uă bagatel, și pentru care îi promise duoua mii de galbeni. Acesta îi vorbi cum trebuea să-i vorbească un bancher iscusit. Suma era îndestul de mare pentru ca să facă această treabă și a se păzi apoi secret. Duoua mii de galbeni pentru un om sărac ca Ioniță N... nu era de colea! și mai cu seamă care era închinat unui înfocat amor; n-ar fi avut puterea de a lua mințile ori căruia altul cu uă asemenea propunere?.. Un minut tόte vijeliile care se trec pe vîrfunle lui Pareng, când cade în luna lui Septembre ântâia zăpadă, se învăluiră și se învệrtiră p-in capul junelui la această tentațiόsă afacere. Duoua mii de galbeni pentru el, un biet amploiat care, cât de activ și econom va fi, n-ar avea perspectiva d-a ’i strânge vre uă-dată din leafă, cum dear să peard această ocasiune însemnată, d-a se face a-vut și apoi a se face stopân pe posiția viitorului său și aș-i asigura sόrtea cu iubita șea Cleopatra?

Isbirea fu pré tare dată spiritului său, ca să pόtă de uă-dată promite aceasta, și nici nu ᶁise că nu o va face. El rămase pe gônduri.

Contracciul, om de esperiență, înțelese confusiunea în care se găsia acest copil, și cugetă că la a duouă propunere, arătându-i și banii, a câștigat de sigur su-fletul seu. Îu lasă dear un minut ca să se gôndească. Ioniță ce era unul din amploiații cei renumiți, inteliginte și espeditiv în lucrări, intră în cancelerie, și ’n tόtă acea ᶁi nu se mai cunoscu el însuși, ori ce începea nu mergea lucru înainte, tόtă mintea ’i era pironită la suma ce i se promisese și la încurcătura împreagiurării cu încununarea succesului visat de el.

Eși de la cancelerie, merse acasă, se întệlni cu cunoscuții săi, fără a-i saluta precum altă dată, intră și în casă, văᶁu pe sora lui, dear nu-și aduse aminte să o întrebe ce nuvele îi aducea. Se închise singur într-uă cameră, se trệnti pe patu-i, își ștergea mereu fruntea, sângele ardea în vinele seale ca de friguri și uă neodihnă ne-nțeleasă îl turmenta, atât de tare ideea aceasta ficsă de înavuțire și de succes se amestecase în tόtă ființa sa și ’l domină. În adevăr, judecă el, că fie-căruia om Fortuna surîde uă-dată în viață și este deator să scie a se folosi de dệnsa. Acum dear Fortuna întinsese mâinile seale abundante către dệnsul, ea lingușia și suridea copilului cel sărac și care dorise din tot sufletul să pόte fi într-uă ᶁi unit cu aceea pe care o adorase, și deaca se va putea, și cu avere...

Nόptea o petrecu precum sûnt cei condamnați, neeșin-du-i din minte cele ce ᶁiserăm. Visă cu tόte astea ca cei pré fericiți, flori, rîuri și câmpii pitoresci... Plecă a duouă ᶁi la serviciu-i și determinat să ia această sumă de bani. Voi să întệlnească negreșit pe Cleopatra, să-i dea nisce bune nuvele; dear mai ântéi cugetă că va fi așteptat de acel contraceiu și cătă să se aflle la cancelerie mai de dimineață de cât altă-dată; nu voi deara să întârᶁie în acea ᶁi negreșit de la serviciu-i. Întâlnesce un a-mic al său care sta resturnat picior peste picior într-uă trăsură nouă și cu cai buni. Își va cumpăra și el una assemenea. Va da prânsuri și cine serile pela otelurile cele însemnate; va putea să se aboneze și la theatru luând uă loge pre seama șea; va ține casa des-chisă, va da baluri, va juca cărți, va fi bine văᶁut, priimit și îmbrățișat de toți; va fi un milord, a- vând acești bani în mâinile lui; dear mai presus de tόte, în câte-va ᶁile el va fi omul cel mai fericit căsătorindu-se; va dispune de suma de duoua mii de galbeni cum va voi și cum îi va plăcea.

Ast-fel el cugetând ajunge până la ușa canceleriei se uită în tόte părțile și inima îi bătu un minut.

Contracciul fusese acolo mai de dimineață. între altele el ținea în mână uă pungă cu aur pe care junele no- stru o putu vedea. Acesta șciu ce însemnează venirea așa de dimineață a contracciului. Se apropie, îl salută grațios, și junele nostru, ca nici uă-dată, îi mulțămi ᶁi-’ când: sărut mâna!...El deschise un dulap, umblă căutând p-între chârtii, și cel eu banii stătu la uă parte ca să-l observe și să pόtă repeᶁi asupră-i săgețile tentațiunei cu mai mult foc, arătând punga cea cu aur...

Un împărțitor de afișe theatrale se preumbla în dala visteriei. -

Clucerul Ianache se aflase la 10 ore de dimiaeață în camera șea de lucru; Rădulescu, casierul, și capul secțiunei sosiră un minut pe urmă: cancelaristii și copiștii umpluseră mesele și începuseră a se așeᶁa cu cόtele pe postav ca să scrie, cu cόle de chârtii dinain-te-le, călimări și condee.

Contracciul i se păru că trebuie să se retragă puçin. Junele ’l întrebă: «ce, vă duceți?..» care însemna rămâi ca să facem treabă, și entreprenorul, fără a respunde, se puse de șeᶁu pe scaun.

Ioniță ș-aruncă uă căutătură pe uă placardă de"theatru. Era tipărită cu litere mari, se anunța uă representațiune în limba patriei, în sala theatrului vechi la Slâtineanu. Se juca uă dramă întitulată; Trădarea...

Trădător este, ᶁice el, acela care vinde la străini interesele patriei seale!.. este trădare ori ce abus, ori ce fraudă, ori ce nedreptate comisă de funcționar; ecte uă vînᶁare, uă lovitură mortale pentru țeară și națiune când lovesce cine-va în legi și ce au ele mai sacru; cel ce își vinde consciința, cel ce nu roșesce dinaintea crimei, cel ce uită pre Dumneᶁeu este un trădătoriu!...Așa dear voiu fi tractat, stigmatisat cu acest nume criminal cugeta profund Ioniță, turburându-i-se ochii și ca cum simți în afundu-i efectul unui trăsnet, începệnd să ’i vie uă sudόre rece pe frunte. Trădătorii, criminalii, nelegiuiții ucigători merit pedệpsă și disprețiul comun, cum dear să fac eu aceasta? repetă în adîncul sufletului său. Nu! nu! departe de la mine trădarea!... Tόte acestea și le ᶁise el de uă-dată; consciința îl mustra în adevăr.., Cată să aibă ’ cine-va uă inimă ca a șea, pentru a cugeta ast-fel la lucruri și a simți gravitatea lor!...

Bancherul ênsă, ca cum ar fi înțeles motivul turburării funcționarului, făcu să sune aurul atingând de vre uă duoua ori masa cu punga cea de ibrișim roșu, prin care se vedea meșina din care era format gropul cel mare.

Se vede că până atunci nu veniseră concesiunile cele însemnate la noi în țeară!!. Ioniță N... se îngrozi de ideea fulgerătόre care trecuse prin minte-i: trădare!... El nu voi să merite ast titlu. Căta negreșit să refuse ceea ce, de și nu promisese, didese a înțelege bancherului susi όis, că consimte a ’i împlini cererea.

— Domnul meu ᶁise Ioniță acestui bărbut, rămîne acel lucru care mi l-ați propus. Nu va sci nimeni ni-mic despre cele ce s-a petrecut între noi.

—Și nu voesci să iai duoua mii galbeni cari-i am adus cu mine? étă punga și gropul, adăogă siniorul cu‘ sănge rece adresându-se către Ioniță N...

— Hotărît, nu! respunde junele cu obrașii aprinși și cu inima castă și sinceră, s-a terminat aceasta!

Bancherul surîse ệnsă tăcu; el avu aerul ca cum să ᶁică că ar fi făcut numai uă încercare.. Strânse pe june de mână și plecă fără a schimba de loc faça.

Junele roși și mai tare, deară resuflă cu toți plỏmânii creᶁându-se scăpat de uă nenorocire. Își urmă lucrul canceleriei mai liniștit de-cât în ᶁiua trecută. Nu avu ệnsă răbdarea d-a nu spune mai târᶁiu împregiurarea asta capului secțiunei. O sciură apoi și alții. —

Eșind de la cancelerie merse drept acasă. Cum dete cu ochii de soră-sa, o întrebă despre răspunsul ce a dat mama Cleopatrei. El semăna acum par-că se trezise dintr-un vis teribile.

— Frățiorule! adaogă Zinca cu aerul femeiei interesante, te duci de multe ori la monastirea Cernichi, a-duți aminte ce frumos era și ce bine petrecurăm de hramul bisericei celei noui, vrei să mergi și acum de ᶁiua St. Constantin? Vom pleca cu duoua ᶁile mai ’n-ainte, să rămânem acolo trei, sau patru ᶁile.

— Ce are d-a face, întrebă Ioniță, mergerea nόstră afară la monastiri cu răspunsul ce-l aștept de la mama Cleopatrei? ce o să fie si dệnsa acolo?

— La Cernica o să se încheie lucrările privitόre la sόrtea ta. Vei înțelege că eu nu te înșel, că sora ta îți voesce tot-d-auna binele, ca uă soră ce sûnt mai mare. Avem numai ᶁece ᶁile pệnă la ᶁiua aceasta, așteaptă ệncă.

— Pot să văd în timpul acesta pe Cleopatra?

—Ai fost tot-d-auna cu minte și m-ai ascultat, leică dragă! ascultă și acum pe sora ta, nu merge la Cleopatra. — Puệin va trece și vom vedea!..

— Deară ce s-a ’ntệmplat? întreba Ioniță impacient și căutând cu ochii mari la sora lui.

— Plecăm amânduoi, sé deaca voesci, mergi singur la Cernica. Ascultă-mă și atsădată, frățiorule! De St. Constantin vom fi acolo. Sora ta îți este de ajutor! Leica ta nu te lasă!..

Ioniță, drept respuns, puse capul între mâini ca un om care se gỏndesce și ’i e inima sângerând; nu mai vorbi de astă împrejurare așteptând.

Ce însemnează tόte aceste lucruri care mi le ᶁice so-ră-mea și care eu nu le pot înțelege?.. cugetă în sine Ioniță N...

III

P-atunci ministeriul financelor (vistieria) era divisat în trei secțiuni: la cea d-ântâi privia lucrarea contribuțiunilor directe, la a duouă contabilitatea, pe lệngă care se adăogase și administrarea domeniilor și salinele, și la a treia contribuțiunile indirecte, vămile etc. Junele nostru, ni se spune că de ordinar fusese la secțiunea I, și în intervale a fost dat, de director, să lucreze la a II, pentru inteligința lui. La registru era un fiiu de boiăr, ᶁisă: Goconu Nae K... bărbat în etate, însurat și cu bună posiție, adică cu avere, socotindu-se și zestrea nevestei. Ministru de p-atunci.... Căciul m... iubia pré mult bufoneriile, și acela fiind bufonul seu, se bucura de όre care favόre, cỏci era autorisat să priimească banii veniți de pe afară.

Nu vom nega că ministrul cât și directorele erau bărbați ai progresului, cỏci recomanda în tόtă țeară a bonamente la Vestitorulromânesc (gazeta semi oficiale p-atunci) la diferite opere cari se publicau, lotării în beneficiul săracilor și uă bibliothecă universale, proiectată de uă societate de bărbați, și care n-a apărut... Prin urmare curgé gropurile cu bani la registratura de la secțiunea II, pentru acestea.

Nu era ᶁi ca să nu fie la vistierie duoi, trei bărbați, și mai ales redactorele de la Vestitorulromânes, să nu întrebe deaca a’ venit ce-va bani adresați către dânșii. Coconu Nae K... registratorele, îi făcea să plece fără să fie supăraț, prin un răspuns ce le dedea tot-d-auna însoțit de un suris măgulitor, că n-a venit, dear pόte mai târᶁiu; să mai poftiți după câte-va ᶁile!.. le ᶁicea el.

Ioniță fuse coprins de mirare la început văᶁệnd a-ceastă manoperă a registratorelui, cỏci el lucrând la archive și dând ajutor, în espedițiuni, registratorelui, a avut ocasiune să veeaᶁă cu proprii sei ochi cum priimise gropuri de asemenea natură și ’i băgase Coconu Nae K... registratorele, în posunar, fără să-i treacă la registru, și pe destinatorii lor îi trimitea acasă tot-d-auna făcệndu-le complimente și vorbindu-le cu surîsul pe buse, ér serile, dumnealui, juca cărți prin case particulare, se înțelege.

Acest essemplu, sau această manipulație a registratorelui preocupă mult pe june, care în urmă conveni a ᶁice: asta nu face nimic, D. Nae K... și deaca ia de uă-cam-dată acesti bani pentru trebuința șea, îi pόte da înapoi mai târᶁiu fiind om cu avere. Ori cum scόla a-ceasta, vă puteți închipui, era funestă pentru nisce capete june cari iau de model pe superiorii și colegii lor. În privința asta nu scim ce să mai arătăm despre o-norabilele D. Nae E... de cât că nu era ᶁi să nu bage unul sé duouệ gropuri în posunar... Dear ce se întệmplă pệnă în cele din urmă, ia ghiciți?.. i se întệmplă curat cum ᶁice ᶁicătόrea, că tivga nu duce mult la apă și se sparge. El se întinse a ataca și bani publici... După trecere de un όre care timp, într-uă bună dimineață D. Nae K... a fost dat în judecată pentru delapidarea a câte-va mii de galbeni, pentru care i s-a secuestrat uă parte din bunurile seale proprii, și soçia șea abia scăpă ce scăpă cu zestrea. El a fost arestat, ệnsă pentru scurt timp. Cum am ᶁisu era protegeat; consângenii sei alergară în tόte părțile a ’i solicita grațiarea. Rămase a se despăgubi statul cu ceea ce s-a secuestrat.

El se preumblă, în scurt timp după aceasta, liber și indiferent la tόte câte s-au petrecut... Mai târᶁiu se și plângea că lumea este nedreaptă către dệnsul, că îl lasă pe din-afară fără funcțiune

Să punem acum în cunoscință lectorul de cele ce s-a petrecut între aste duoua femei și ce răspuns a dat soçia arendașului sorei lui Ioniță.

Întệmplarea face ca Teodorița să nu fie singură când veni Zinca la dệnsa; tocmai se afla Tonciu, un ore-care individ din vecinătate, care tot spunea istorii de pe când el fusese curier la postă și mai din alți timpi de pre cât ș-aducea aminte. El suferia de reumatism la un picior, pentru care umbla cu uă cârjă, și la tόtă vorba ᶁicea că are durere, și ’și pipăia mereu genuchiul fre-cându-l pe d-asupra cu mâna. Acest om avea port oriental arnăuțesc și purta un cauc pe cap, ce ’l apăsa pệnă d-asupra sprâncenilor.

Cocona Teodorița ședea la un colț al patului cu ochelarii la naș și croia cămăși din pânᶁă de casă so- çiului ei, pe care ’l aștepta din minut în minut să vie de la țeară

Tonciu ᶁicea că s-a martirisat ca un martir și ca condamnații pre-cât timp fusese în acest serviciu. Din cât se înțelege el nu era dintre cei fără cap, dear nici dintre cei cari n-au musca pe căciul. Între cele ce vorbia ᶁicea și asta că: drumurile sănt în pré prόstă stare, lipsa de șosele și poduri peste ape îndărătnieesce și comerciu și tόte afacerile: apoi nesiguranța călători-lor de multele tâlchării și prădăciuni cari se fac în tot locul au spăimântat uă lume, ca cum țeară ar fi locuită de selbatici, fără autorități și fără legi; mai a-dăogând că fie-care rupe cât pόte și cât are ocasie; slujbașii își împlinescă rău deatoria, și mita și reșfetul jόcă un mare rol; egoismul, lăcomia de bani și potlogăria este uă stare scârbόsă care pe toți îi încurcă și-i învălue precum pânzele păianjănului ori-ce insectă; că fie-care este silit să șeaᶁă cu ușa închisă, ca să nu fie prădat atât de tâlchării de codru cât și de zabeți... Dér cine face pe όmeni să fie tâlchari? câte uă-dată lăcomia, răul essemplu celor de la putere și mai de multe ori nedreptatea... Ce se fac banii strệnși: bir, șo -sele și altele?.. Dumneᶁeu să mă erte, am păcătuit și eu mai de mult: eram una cu hoții și m-am împărtășit din nelegiuirile lor... numai să nu-mi iau resplata după cum am făcut!.. El arău fi voit să ᶁică mai multe, dear începu să se vaite că îl dόre piciorul: hai! oh! oh! oh!..

— Ce, ai fost cu hoții cari ucid și jefuesc?... întreba Teodora cu curiositate.

— A fost un timp de păcate pentru mine, numai să nu fiu pedepsit după cum am făcut, feresce Dόmne!

— Va să se schimbe timpul, ᶁice cucina Teodorița, căutând să se schimbe acest fel de conversație a lui Tonciu, uitându-se cu ochelarii mereu la pânza cea a-șternută pe pat și netezind-o cu mâna și cu fόrfecele.

Tocmai atunci intră și Zinca, amica ei.

— Bine te am găsit! ᶁise aceasta celei cu ochelarii pe nas, dear ce pόte fi că nu ne-am mai văᶁut de atâta timp? Altă-dată nu trecea uă ᶁi să nu fim una la alta, și acum a trecut de cinci-spre-ᶁece ᶁile?... Ce tot lucrezi?..

— Oh! cocόna mea, sûnt uite împresurată de treabă, am atâta lucru că nici la biserică nu m-am putut duce. Apoi cum scii, fac tόte în casă.

— Dear dόmne értă-mă! esclamă Zinca, Cleopatra îți e de ajutor; mai lasă lucru că ai cine să ți-l făcă; și mai eși să-ți veᶁi, soro, vecinii; mai eși să te vedem, ce Dumneᶁeu! Au dόră s-a recit prieteșugul nostru? De aceea am venit, uite!..

— Hai! oh! oh! oh!.. se auᶁi văitându-se, de lệngă sobă Tonciu, care își freca mereu genuchii.

Zinca se uită la acel care se văita, și fu nemulțiămită că este el acolo. Ea ar fi voit să găsiască pe arendășiță singură.

— Dear Cleopatrița unde este? ce lucrează?

— Mititica maichi! respunde Teodorița rădicând cu uă mână ochelarii în sus, lucrează dincolo; am pus-o astăᶁi’ să fearbă dulceți... Dear nu șeᶁi, soro? ia loc pe scaun lệngă mine.

Zinca făcu semn Teodoriței arătând pe bătrânul care ’și freca genuchiul.

— Nu s-ar putea să-i faci vệnt să se duc d-aici? ᶁise Zinca, ca uă femeie ce are un secret să-i spună și nu voesce să o audă alții.

— Șeᶁi și nu te îngriji de el, că e un vechi cunoscut cu bărbatu-meu, poți vorbi ori ce de façă cu densul.

Zinca, genată όre cum că se află acest martur când voesce a propune lucruri de uă mare însemnătate familiare, totuși șeᶁu și prorupse mai târᶁiă făcệnd declarație de comisionul cu care era însărcinată.

Tonciu se mai văită de duoă trei ori și apoi scόse uă tabacheră și luă uă prisă. Întinse tabachera și stόpânei casei.

Zinca începu ast-fel către Teodorița:

— Scii pentru ce ami veniți să-ți vorbesc? ᶁi așa: să fie cu norocire!..

— Cu norocire să dea Sântul să fie!... Dear ce e? spune?

Dumneata cunosci aplecările acestor copii cari se iubesc. De mult am voit să viu ca să vorbim, să ne înțelegem și să facem cum este bine pentru viitorul și fericirea lor.. Scii că ei se plac așa de mult!..

Teodorița tăcu mai ântệi și par-că sbârci din nas de vre-uă duoua ori, redicând puçin ochelarii și érăși îi puse, pe urmă respunse: Apoi...

— Soro, continuă cea d-ântệi, cunosci că Ioniță fatemeu și Cleopatra au multă aplecare unul către altul ca să se ia, și d-aceea am venit ca să o cer. Și dumneata nu vei ᶁice alt-fel?

Tonciu scόse ệncă un gemet și Teodorița mai rădică puçin ochelarii.

— Ce să ᶁicu! Eu nu pot să-ți respunᶁ la dorință, pentru că scii, bărbatul e totul în casă. Ce pόte uă mamă pentru fiica sa? tata ce voesce, aceea se și face, cum vrea el.

— Dear, soro, scii că ei se iubesc, și n-ar trebui să facem în contra acestei legături nici un pas care să fie spre nefericirea lor! Scim ce va să ᶁică a iubi!.. Aci Zinca voia a atinge cele mai delicate cόrde de simțibilitate a le mamei Cleopatrei, care ệnsă sta rece pu-indu-și ér ochelarii pe nas.

— Soro, ce să ᶁic! adăogă Teodorița. Nu șciu să-ți spuiu, sau nu, ce s-a întemplat.

— Ce lucru? întrebă cu impaciență sora lui Ioniță și care începu a se păli pe față gόndindu-se la vre uă catastrofă pentru fratele ei. Ce lucru, soro dragă? Nu cumva?.. y ’

— Uite este logodită! respunde Teodorița, tată-său a voit și a logodit-o de când era numai de duoi-spre-ᶁece ani.

— Îmi pare rău, adăogă Zinca, de uă așa întệmplare! Cum de nu mi ai spus-o nici-uă-dată? Cleopatra logodită fără ca să șciu și eu! Noi atât de bune prietene amệnduoă, să nu-mi spui asta?:

— N-a fost prin scirea și voința mea. Și nici dânsa nu scie nimica.

— Ce-fel? adăogă Zinca, Cleopatra?..

— Da, ea nu scie nimic.

— Cum s-ar putea?

— Uite pré bine se pόte.

— Cum Dumneᶁeu un lucru ca asta!..

— Era numai un copil când tată-său a făgăduit-o s unui neguțător de la Galați, unui compatriot al lui, cu învoire ca să aștepte până se va face mare.

Acum ea are nuoă-spre-ᶁece ani. Alaltă eri a fost mi- rele aici. Bărbatu-meu le face și le regulează tόte cu tăcerea și fără să spue Cleopatrei până în ᶁiua din urmă. Eu n-am fost ascultată într-aceasta de bărbatu-meu când i am ᶁis să nu se pré grăbească cu măritișul copilei.

— Rău îmi pare! respunde Zinca lăsând capul în jos și rămâind cufundată în gônduri. Ce voiu ᶁice lui Ioniță?.. El o iubesce așa de mult!..

— Eu ệncă căutam un chip ca să ne înțelegem despre aceasta, adăogă soçia arendașului, a făcut Cleopatra copilărie d-a scris în trei rόnduri frățiorului dumitale, și când se mărită uă fată nu trebue să se găsească ast-fel de chârtii scrise la flăcăi. Te rog dear fă să înapoieze fetei biletele care i le a scris. Dumneata înțelegi că omenii cei cu minte se portă cum se cade. Mai este și uă verghetă de aur ce o are de la fiiemea. Să o dea înapoi, ca să nu rămâie nici uă urmă de bănueli și nemulțiămiri vre uă dată... Ḑii lui Ioniță că tinerețea așa este; a fost între ei un prieteșug numai. Ioniță e un june cu minte, un om bun, este ca un copil al meu!

— Soro, dear el o iubesce, și ea precum ai vᶁut îl iubesce!...

— O soro! Dear fetele nu șciu ce fac, ᶁise femeia arendașului surorei lui Ioniță, ele n-au ệnca minte; femeia să ’și iubească bărbatul pe care i ’l a dat Dumneᶁeu, care îl ia cu cununie, așa e dreptul...

— Da, dear ce faci tinereței bat-o s-o bată? replică Zinca care se silia se atingă inima amicei seale; poți să poruncesci la dragoste?..

— Hei! soro, adăogă de colo cucόna Teodorița cam a-prinsă, m-am măritat când eram de patru-spre-ᶁece ani și numai m-a ’ntrebat nimeni deaca era cu voia mea.

— Dear, soro, e rău, și dintr-asta se întâmplă multe nefericiri.

— Hei! ce să facem, și dumneata ai bărbat; poți să eși din voința bărbatului care e stelpul casei?

Zinca înțelese că nu e de făcut nimic cu acești ό-meni și se gόndi un minut cum o să vorbească lui Ioniță, cum o să ’l însciințeze despre această împregiurare fără să se turbure, fără să se întệmple vre un scandal... Atunci îi veni în minte ideea ca să ’i vorbească despre asta la monastirea Cernichi. Acolo îl va găsi mai liniștit.

— Te las dear sănătόsă draga mea!

— Ce te duci? ᶁise stόpâna casei.

Tonciu în acest timp se mai frecă de câte-va ori cu palma pe d-asupra piciorului văitându-se, scόse apoi tabachera din posunar, luă uă prisă, strănută și se găti să plece rezemându-se pe cârje. Zinca agitată și preocupată de nemulțiămitόrea nuvel ce o va aduce frăți-ne-seu, se găti și ea să iasă, întinᶁend uă mână Teodoriței.

— Ce, nu mai șeᶁi? o întrebă aceasta.

— Mă duc, c-am întârziat, respunde Zinca, care se silia să ascund cât putea turburarea șea.

Dear să, nu uiți? adăogă stόpâna casei, ce te am rugat, draga mea! Veᶁi să mi le trimiți, răvașele și vergheta; și noi vom rệmânea tot-d-auna cele mai bune prietene.

În același timp Zinca și Tonciu eșiră de Ia Teodo- rița care își luă ochelarii de la ochi și veni să însoçiască pe sora lui Ioniță pệnă la pόrtă.

Zinca mergea să întâlnească pe frate-seu, când cel șchiop căută să se duc acasă ș-a se pune pe lavița sa în pόrtă, să ’și frece genuchiul și să fumeze cu ciubucelul.

Tocmai albanesul, soçiul Zinchei, trecea.

Acela îl opri dându-i bună vremea. Ei se întrebară cum mai petrec, ce nou, și terminară cu vorba despre cumnatul seu Ioniță.

— Bre! ș-a perdut mintea cumnatul dumitale? ᶁise Tonciu înțepat și cu un aer de om care scie multe și de tόte. Cum un băețel de eri d-alaltă-eri, să se sue ca mintea pệnă acolo, să ceară pe fata arendașului vecinul nostru? Are el vre uă stare? Arendașul dă fiicei seale trei mii de galbeni zestre, și caută să găsiască ginere negustor, ér nu un sgîrie pe chârtie... Și până nu termină vorba, începu după obiceiu a se văita; hai! oh! oh! oh!., erăși m-a apucat, junghiurile de la picior.

— Ce spui Tonciule? se vede că ai ajuns în stare de copilărie; cumnatul meu este ca și boiăr; ca mâine o să ’l veᶁîi și cu caftan! Ce vorbesci ca muierile?..

—Bine, bine,să dea Dumneᶁeu, hai! oh! oh! oh!., respunse el văitându-se.

—Seara bună, Tonciule! adăogă albanesul vecinului seu, pe care îl lăsă frecându-se la genuchi....

Trei septămâni mai în urmă, de ᶁiua St. Constantin, se văzură, în Cernica, câte-va trăsuri și câte-va familii preumblându-se p-în curtea cea largă și p-împregiurul bisericei celei mari. Asemenea și câte-va bateluri despicând undele încrețite a le lacului care încongiură monastirea aceasta.

Părinții eșiseră de la rugăciunea de seară.

E un timp plăcut. Puçin vệnt potolia arșița ᶁilei. Trestia lăsa un sunet ca gemetul pe ape când seara vine cu umbrele ei întunecate, și inimile erau atinse de mișcarea ce însufleția pădurea învecinată și monastirea de cântecele paserilor și de lamentarea clopotului. — Ar fi ᶁisă cine-va că Angelul păcei și al pietății chiăma pe fie care în sînul acestor singuratece locuri; lumea și, grijile cetăților erau uitate aci un minut pentru cine venise să guste repausul acesta. Dear pe luciul argintiu al apelor se vedea călughărul conducând luntrea liniștită și legănând, de a visită undițile pescarilor. Un ceriu cu puçini nuori, uă stea strălucind în amurgul serei era îndestul ca să lumineze aceste fisionomii melancholice, încercate prin abstinențiă și ajunare. Speranța în inimile nόstre este uă flόre a ceriului care cresce lângă marginea mormântului și ne face să întrevedem fericirea. Contemplând frumusețea ceriului, bucurându-se de lumina ᶁilei și rugânduse mereu, a se ocupa de cele neapărat necesarii ș-a desprețui mόrtea, acilea e un merit. — Fericiți tot-d-auna prin speranța de uă resplătire divină, acei cari împlinesc căile virtuței și cari se găsesc a veghea în giurul locului repausului sânt: aceste fisionomii melancholice luminate de făclia bisericei și de misteriόsele raze care le priimesce sufletul în liniștirea șea, — ei merg înfruntând vijeliile durerei și torentele spăiinântătόre de nefericiri; — ei petrec aici cu abstinențiă și devoțiune, cu viața celor mulțiămiți, pe undele rîului, în suflarea cea aspră a aerului, prin trestia aplecată de legănata plutire a vasului, tari în credință și liberi precum undele acestui lac!..

P-între monachii cari plutiau cu atâta zel cercetând mrejile și cârligile undiților, cu luntrele lor, se vedeau și câți-va dintre visitatorii străini, veniți de acea ᶁi.

Ivirea lunei de cu seară încuragea pe unul dintre ei a se depărta cu luntrea pré departe spre pădurea din susul monastirei pe iezer. El trăgea la lopată conducând luntrea întocmai ca un marinar, și părea că încântătόrea imagine a pădurei, oglindită în luciul lacu-lui, îl atrăgea, pe când umbra șea se prelungia în cursul apelor. Sόrele era la apus și roșietică sa lumină da fisionomiei acestui bărbat espresiunea unui caracter viu, unui spirit preocupat. Uimit ệnsă subt romanticile impresiuni a le naturei, după ce începuse a se ’nopta, văᶁu că se depărtase pré mult și căută să se întόrne grabnic la monastire.

Luna protegea această preumblare care îl făcuse să uite uă sumă de griji și pentru care el venise cu duoua ᶁile mai ’nainte.

Plutind vre uă duoua ore și mai mult, ajunse la portu unde stau luntrele. Sări cu grăbire pe țermii cei acoperiți de érbă, legă batelul cu lanțul de rădăcina unei sălcii pletόse, și merse cu pași repeᶁi spre chilia în care fusese el așeᶁat când sosise în monastire.

Luminile apăruseră pe la ferestre, ardé cam închise precum și luna care se găsia pe ᶁiumătate ascunsă în nuor. Tăcerea atunci domnia în tot locul, în chiliile monachilor și în spațiόsa curte.

În chilia în care intrase junele mai ântệi era tăcere, pe urmă se auᶁi duoua persόne convorbind:

— Ai văᶁut pe Cleopatra? întreba Zinca pe fratele ei, care venise ostenit de preumblarea șea pe ape.

— Da, respunse Ioniță, alaltăeri amu șeᶁut convorbind cu dệnsa ca uă ᶁumătate ᶁi. Nătărăul de Tonciu schiopu a scos vorbe că ea este logodită cu un ne-guțitor de la Galați. O! Dόmne Sânte! asta a fost ca uă lovitură de trăsnet pentru mine! Dear nu este adevărat și ’mi pare bine. Am alergat de am găsit-o, am vorbit cu dânsa și acum sûnt liniștit; ea m-a încredințat cu jurăminte că mă iubesce și ’mi a repetat-o de vre uă trei ori: «pân’ la mormânt!..»

Zinca se uită lung la fratele ei, ca cum voia să scie deaca este timpul să ’i descopere adevărul:

— Ea se mărită astă seară, iubite frate, te pot încredința. Astă seară este nunta ei.

— Cum? întrebă loniță rădicându-se îndată în sus și mișcat peste măsură.

— Liniștesce-te dragul leichi! adăogă Zinca, care voia-să introduc pe frate-seu pe nesimțite a ’l informa de astă împregiurare, lasă că tu o să ai un noroc mai mare...

— Ea se mărită astă seară?.. esclamă loniță cu uă voce năbușită, și eu stau aici?.. Nu, nu se pόte; ᶁi soro dragă că ai glumit. — Eu nu o creᶁ!..

Zinca tăcu și observă bine pe frate-seu.

Este adeverat aceasta? întrebă loniță ca cum era a-fără din sine, voiu să șciu ca să plec îndată d-aici?. O! Dumneᶁeule! Dumneᶁeul meu!.. oh! ce lovire!..

— Pré adevărat e, respunde Zinca, și d-aceasta am voit să ’ți vorbesc, să scii că ea nu te a înșelat, ci tatâ-său o mărită fără voia ei. Astă seară se cunun.

— Cum așa? astă seară?..

loniță lăsă capul în jos și dupe câte-va minute ᶁise încet:

Eu nu o credeam... și bine mi a ᶁis acel bătrân!.. Ea se mărită!.. Plec astă noapte la Bucuresci!...

— De prisos, adăogă Zinca, care nu voise să lase un minut pe Ioniță singur. Deacă ệnsă voesci, să ple-căm împreun, vom ᶁice să pue caii. Dear este de prisos, ascultă-mă!

— De aceea mi ai ᶁisă să viu la Cernica, soră dragă? Și el lăsă din nou capul între mâini.

— Tot-d-auna sûnt sora ta, tot-d-auna îți voiu dori binele, iubitul meu frate.

Desperarea lui Ioniță, aflând aceste nuvele, nu se peate descrie. După ce stătu cât-va în astă stare de estas, redică capul în sus. Zinca îl observă. El avea ochii plini de lacrime.

— Să plecăm, adăogă junele, uitându-se cu uă căutătură rătăcită la sora sa.

— Un minut stai, respunse Zinca.

— Pentru ce? întrebă el.

— Ai nisce bilete și uă verigă de aur de la astă fată? adăogă Zinca.

— Iată-le. Și el scose din posunarul seu un plic cu biletele ce tot-d-auna le purta la dệnsul, și trase iute un inel din degitul cel mic; acum luați-l, luați-mi și sufletul!.. respunde Ioniță desolat.

— Nu te plânge, iubite frate de mine, cỏci n-am voit eu ca să se în temple așa. Aduți aminte că ești tînăr, speră în Dumneᶁeu, că vom găsi uă partidă ca să te însori, cu care să fii fericit... Negreșit voesci să plecăm nόptea aceasta din monastire? Haideți!..

— Ași voi să merg ca fulgerul acolo, și daca m-aș încredința că fără voia ei s-a făcut astă căsătorie, să vedem atunci ce vom face!.. Voiu căuta să o văᶁ negreșit în nόptea aceasta...Plecăm acum!...

— Hei! băete! fata are părinți, ᶁise Zinca silindu-se să liniștească pe fratele ei.

În adăvăru, cu una cu alta, la meᶁiul nopții uă trăsură, eșia din pόrta bisericei St. George la Cernica.

Ioniță promitea totul curierului să mâie iute, ca să ajungă mai curệnd în capital. Luna târᶁiu dispărea de la orizonte și un întuneric profund acoperise câmpia. Nόptea cu un timp așa de întunecos înderetnicesce mersul unei trăsuri. Cu tόtă gόna și bicele ce dedea cailor, suindu-se chiar Ioniță pe capră, abia despre ᶁiuă fuseră la bariera Podului-Mogoșόei, unde mai așteptară câte-va minute pệnă se scul căpitanul, să descue lacătul, să redice cumpăna, d-a putea ei intra. Peptul junelui sălta ca cum voia a se sparge, și ochii lui ardé. Pệnă a nu ajunge trăsura dinaintea porții la dệnsul, sări jos ca un nebun și se îndreptă pe stradă înainte. Și cu tόtă întunericimea ce se lăsase despre ᶁiuă, putu zări uă trăsură și uă grupă de όmeni strệnși dinaintea casei arendașului. Lui Ioniță îi veni un fel de âmețial, curệnd se simți aprins de uă mai mare furie care îl făcu să-și îndrepte pașii drept într-acolo.

— Ce faci? Îi ᶁise cu energie sora lui, unde te duci? vino înderăt.

— Oh! soro dragă, ași voi mai bine să mor!

— Să mori tu acum? și de ce? A încetat d-a mai fi lume pentru tine? Nu vei mai găsi fete și pόte mai bune, fete crescute bine, de familii cu caracter, fete din părinți cum se cade? De ce te desperi? De ce te plângi? Stai locului să nu te faci de rîs p-între acei oameni... Ascultă, vino acasă; nu te duce, că-ți vei face rău!...

Ioniță făcu ochii mari, stătu în loc și începu a se gỏndi:

— Acolo sûnt tălchari, ᶁice el, cari mi au răpit fericirea, cari mi au sdrobit inima!

Sora lui continuă:

— Erai mic când noi am remas fără părinți; am fost eu sora și mama ta; te am crescut, te am ferit de toate; te am învățat, și tot-d-auna eram ascultată. Acum ești mare, ai minte, ascultă-mă și acum! Nu trebue să te degradezi, nu se cade se fii înjosit dinaintea acestor oameni cari n-au alt Dumneᶁeu de cât păcatul banilor...

Ioniță remâne câte-va momente ca și înlemnit după ce intră înlăuntru împreun cu sorăsea. Mai pe urmă deveni furios și voi să se încredințeze ce era această lume grămădită noaptea la poarta părinților Cleopatrei, și eși numai de-cât ca un om care nu scie ce face. Se duse iute pệnă la acel loc; dear nu mai găsi pe nimeni. Toți s-au fost împrăștiat. Remăsese numai schiopul Tonciu; care se ducea spre casă, umblând cu trei picioare.

Acum începuse a se lumina. Stela precursorie luminei dimineței se arăta pe orizonte și rỏndunelile începuseră a saluta ᶁiorile.

Ioniță se înturnă érăși în camera șea, unde gemu ca

un desperat, se desbrăcă și se aruncă în așternutu-i căutând repausul somnului care era departe de dệnsl. Atunci se puse pe un plâns nebunesc, blestem pe trădători, blestem minutul în care a simțită pentru Cleopatra astă pasiune neînvinsă, și nu scim ce mai cugetă și despre dệnsa. Sora șea nu-l părăsia în această stare a durerei...

La casa arendașului se petrecuse lucruri ciudate și pe care le vom spune numai în treacăt.

Sût όmeni cari se cred cu minte că în afacerile familiare iau de normă interesul și ér interesul; dintr’-acești όmeni era arendașul sus ᶁis.

Aflând că fiica șea, unica șea fiică Cleopatra, purta un simțiment pentru junele funcționar, ca să nu calce regulile seale d-a fi în alianță cu uă familie comerciantă și de la care câștigase cu comerciul, nu voi să asculte vocea inimei fiicei seale, și se determină a o mărita fără voia ei, cum am ᶁis, cu un comerciant de la Galați. Fiica protestă de aceasta și plânse chiar dinaintea tatălui ei și compețitorului, declarând că nu se mărită. Și mai ales că cel pe care tată-seu i-l impuse să-l ia de soçiu nu ’l văᶁuse nici uă-dată. Pe urmă, ca prima condițiune, și nepotrivirea în etate: un bărbat peste cinciᶁeci de ani cu uă fiică de nuăe-spre-ᶁece. Vă puteți închipui ce căsătorie mai era și asta, când această fiică își alesese un altul de a-i fi consoçiu. Ea a avut coragiul să declare mirelui verde în ochi, că nu-l ia pentru că iubesce pe altul.

Mirele acesta, flegmatic și om de calcule ca și so-cru-seu, răspunse: «asta nu face nimic, mai târᶁiu se va schimba și mă va iubi pe mine...» Și determinară, adică socrul și ginerele, cari erau mai d-aceeași etate, să facă nunta în ᶁiua Sânților Împărați, într-uă joi.

Tata stătea la spatele miresei amenințându-o și or-donându-i să ’și șteargă lacrimile, pe când se îmbrăca de solemnitate, cât fu la biserică și chiar când veni acasă.

Cleopatrei, în estrema sa durere, îi veni să-și rupă vestmintele de pe dệnsa și a se sinucide.

Nunta se făcu cu tόte acestea și care ținu pệnă la meᶁiul nopții. Ea se tot uita la ferestre, ca cel puçin să veaᶁă pentru ultima όră figura promisului ei în inima sa. Cu tόte acestea nu o văᶁu cât timp ținu solemnitatea nupțială. Pệnă în ᶁiuă uă trăsură închisă, la care erau înhămați patru telegari, trase dinaintea poartei. Aci mirele, Cleopatra, maica-sa, arendașul, tata al ei, Tonciu cel șchiop și vre-uă duoua femei, mai mult tăcuți și la lumina stelelor, veniră despre ᶁiuă la ușa trăsurei. Socrul combinase lucrurile ca uă-dată cu ᶁiua tinerii însurăței să plece pe drum. Cleopatrei i se păru că vede fisionomia lui Ioniță prin întunericul dimineței. Ea pόte, în pasiunea de care fusese turmentată, ar fi așteptat un ajutor, ar fi dorit să se strice legăturele astei alianțe fugind din brațele mirelui ei pe care nu l-a fost luat cu voea șea.

Dér precum un vis orele trec și fără de nici uă speranță d-a se schimba lucrurile; ea sta plângệnd și tremurând dinaintea trăsurei, în care era să se urce cu mirele în ânteia ᶁi. Mama ei plệngea asemeni, precum astă fiică cu peptul bătệnd și cu ochii inundați de lacrime. Arendașul serios, și ginerele seu tot așa, dete mâna Cleopatrei, și ’i ᶁise: «De! suete acum!»

Cleopatra mai rumpse într-un plâns și gemu din tόte puterile. Sufletul i era sdrobit și ca cum perduse viața, când se văᶁu în trăsură alăturea cu un om necunoscut și pe care nu ’l iubia, de și acela acum era soçiul ei.

Cu uă oră mai ’nainte se pornise uă trăsură cu bagage; acum porni și ceastălaltă ducând nouii însurăței, cari ș-începé cariera vieței cu lacrime.

Îndată ce plecară tinerii, arendașul și femeia șea intrară în curte, poftorind călătorie bună și lungi ᶁile celor ce se depărtară, și închiseră ușa după ei.

Tonciulu schiopu se dirige spre casă, troncănind cu cârja pe petrele pavagiului, și când ajunse în prag, mai gemu de trei ori și ’și pipăi piciorul după obicel.

Ioniță nu merse la cancelerie în timp de duoua septămâni. El zăcea...

Amicii și cunoscuții îl cercetară venind acasă la dệnsul. Zinca, sora sa, spunea la toți că frate-seu s-a bolnăvit de receala ce a fost luat-o când a umblat cu luntrea, seara, pe lacul de la monastirea Cernichi.

Între cei visitatori veni și Tonciul ca să veaᶁă pe a-malat.

Între aceste găsind ocasiune, el se adresă către albanes ᶁicându-i:

— Nu ți am spus eu? arendașul este om de bani, deaca este arendaș; el scie să arendească și să fie arendat cu tot neamul lui. — Interesul pόrtă fesul, la el și la toți,, măre vecine!..

IV

La început era de îngrijit despre sănătatea junelui nostru.

Ori cine pόte să ’și închipuiască în ce stare se găsia el după aceste întệmplări.

Mai multe nopți nu dormise privind din patul seu cum stelele ’și făceau cursul lor pe bolta cerească, pệnă la acea stel precursorie a luminei dimineței, care isbia în ferestrele seale cu uă culόre gălbue și roșietică. El privise, fără a închide măcar ochii, cum sόrele apusese seara și cum a duouă ᶁi resărise.

Viua închipuire a Cleopatrei îl preocupa precum și nefericitul eveniment ce se petrecuse care îi sfâșia i- nima. Sorasea, care nu ’l părăsia un minut, vorbin-du-i și consolându-li din tόtă puterea, rugase pe amicii sei și colegii de la vistierie, să vie mai desi ca să ’li distreze. Uă sumă de indiviᶁi începură mereu a ’l visită, și așa nopți și ᶁile, era la dệnsul ca la un club Aci se fuma, se juca stos și se vorbia politică: politică ca aceea cu care timpul trece...

Veți sci că anul din evenimentele cele mari din câte s-au succedat; în anii aceștia planase atunci peste întreaga Românie, care atunci gemea: duoua invasiuni pe dệnsa, duoua armate străine, persecuție și lupta partidelor!.. Aceasta preocupa pe fie-care și spiritele erau într-uă fer-bere. După revoluțiune nimeni nu scia ce o să se întệmple. Toți purtau doliu și se sîmțiau împovărați: duoua invasiuni, Turcii și Muscalii, în urma revoluțiunei, era îndestul ca să facă a se întrista fie cine; nu era de glumit cu uă așa stare de lucruri și nici că era om care să nu se cutremure de ast-fel de timp: averea și viața erau în nesiguranță, căminul fie-cărui ocupat de străini... În capital, ca și în tόte orașele, casele publice și pa-laturile erau transformate în spitaluri, casarme și cuartire. Tinerimea ệnsă făcea politică, cum am ᶁis, care aceasta d-atunci a trebuit să ne rămâie ca uă nefericită moștenire, adică: fie care să ’și lase lucrul seu și să se ocupe d-a pune țeară la cale, după mintea șea și după pasiunile, ce uni-alții le incită. Bătrânii; marturi a mai multe evenimente, consumau în tăcere trista esperiență și priviau cu un ochi spăimântat la tinerime cum se conducea. Unii érăși, avệnd în vedere numai interesul privat, alergau orbi a da brațiul la străini și a danța cu dệnșii, în cercul familii, eu sόçele și cu fiiicele lor... Dear precum Dracul încurcă în ițele seale sufletele pecătoșilor perduți, ast-fel interesul și egoismul încurca pre cei cari ’și făceau din casele lor un tabernaclu al corumpțiuneu, în scop numai ca să facă trebile și interesele cu străinii...

Putea cine-va înțelege de pre vorbele și apucăturile celor strânși la junele Ioniță, ca ce lucruri promitéa această generațiune să facă pentru fericirea patriei... Mulți strigau și vorbiau până făceau spume la gură, că ei sûnt alfa și omega, cari vor lucra pentru a institui guvernul democratic pentru țeară cu uă republică și uă cosmopolitie universale... (Uă cosmopolitie bunioară în starea în care se găsesce partea Moldovei!...) Dear mai târḑiu s-a aflat că erau plătiți de străini ca să vorbească așa și să seamene turburări; unii chiar priimiau lefuri de spioni, și aceștia, ca să ’și facă meseria, ar’ fi vîndut și pre Dumneḑeu... Cei cari vorbiau cu românismul mai înfocat, aceia erau mai periculoși. Am putea cita uă sumă de essemple de felul acesta....

Când rîurile debordează, umflate și turburate din ploi, ele aduc copacii ce ’i târâsc în cursul lor, surpă malurile și lasă un fel de pleavă pe câmpii; mâna ênsă a laboratorului scie a descurca holdele de aceste răgălii, astupă surpăturile și cară buștenii târâți, mâna isteață a laboratorului nivelează și așeaḑă regulă d-a cultiva érăși pământul, acea mână face să înfloreasca holda! Trebui dear și României, după atâtea calamități venite asupra ei, îi trebui un părinte care s-o conducă. Ea îl avu; ș-acesta a fost Știrbei-Vodă, cel ce se puse la cârma țerei când ea era în așa stare. El: chiămă la sine și îmbrățișă capacitățile, apelă la concursul Românilor, resplătia ori unde auḑia vre uă faptă virtuosă și condamna și pedepsia demagogia; nu se uita la vorbele și injuriile ce-lor nemulțiămiți, el mergea înainte semnalând pașii sei cu câte vre uă faptă însemnată. Nu era dear cu neputință ca un asemenea Domn să se informeze de conduita fie căruia membru al societății, a înțelege cari sûnt bărbații capabili și activi, ș-a ’i aduna împregiurul seu, în acele ḑile de jeale, de sugrumare, de invasiune... El mai cu seamă începu de la a răsplăti servi- ciile și onestitatea ori unde o va găsi. Ca un român de geniu, el avea miḑloacele seale particulare să se in- formeze despre toată țeară și de fie care individoa. Între acestea avu resunet și conduita amploiatui Ioniță N... cea petrecută în façia contracciului salinelor, la vistierie.—

Știrbei informase de la uni-alții din capiiâi secțiunei unde junele era funcționar; și ca să facă un essemplu bun, ca să încorageze probitatea și meritele în toată puterea cuvîntului, a înălțat p-aceast amploiat la rangul de Pitar: uă demnitate ce avea preț pe timpii d-atunci, ca uă răsplătire a meritului și capacității.

Îndată ce Ioniță se făcu bine și veni la cancelerie, află această bucurătoare nuvelă. Un eveniment șterge mai tot-d-auna urmele căt de impresionabile a le altui trecut. Dear nuvela aceasta de înălțarea șea la rang și vorbele continue a le surorei seale, începu oare cum a-l tămădui de boala șea morale. Toată familia șea fu răpită de plăcere veḑând pe unul din membrii ei înălțânduse la rang de boiărie. Se creḑu în nisce ḑile de serbători de fericire. Sora lui Ioniță îi ḑise: caută de eși me-reu, petrece în societate, caută de te fă fericit, și eu sora ta, îți voiu fi de ajutor, eu, sora și mama ta, voiu fi tot-d-auna lângă tine, de a-ți căuta uă altă fericire mai bună și mai adevărată de-cât acea care o ai perdut. Fii liniștit, fratele meu, noi nu te vom părăsi. Acum te ai făcută boiăr, ce mai vrei?

Albanesul scoase cu mare bucurie câte-va sute de lei,’ ca să plătească tacsa diplomei ce i se dete cumnatului seu de Pitar, și el din acea ḑi numai lepădă de pe dân-sul îmbrăcămințile cele cu fir ce avea obiceiu a le pune numai pe la ḑile de serbătoare; și așa celui d-ân-tei către care el se adresă spuind d-această fericire în casa șea, fu Tonciu, vecinul șeu cel șchiop.

Prin aceasta Ioniță se simți oare cum resbunat de desprețiul ce i ’l a fost arătat arendașul refu-sându-i mâna fiicei seale. Pentru el acum se deschisese un orizonte nou sub care avea să trăiască și să respire. El trebuea să uite starea copilului din plebei. Era june, avea uă carieră, putea în condiția șea să ’și facă un nume; acum deară căuta să trăiască, să trăiască, dear ênsă voia să fie și iubit...

Cu toate aceste n-am veḑut vre uadată om mai voios și răpit de uă copilărească bucurie ca acest june în ḑiua când veniră amicii și colegii sei să-l salute de înălțarea șea la rang. Sora șea îl îmbrățișă cu lacrime în ochii și cumnatul seu îi ținu uă lungă o-rare. Ântâiul lucru din parte-i fu să-și îugroape tot capitalul comandând duoua rânduri de îmbrăcăminte de modă, într-acestea nelipsind și haina curții, și a-și mobila uă cameră cu gust. Merse la paiat să se presinte Mării Seale, în cea d-ântâi duminică după eșirea ofisului domnesc. Albanesul era în curte pe urmele cumnatului seu, ca să afle ce ḑicea și cum li se părea oamenilor de dânsul. Îmbătat de plăcere, albanesul, când se înturnă spre casă, întâlnesce pe Tonciu.

Acesta îi luă vorba felicitându-l pentru Ioniță: — Am auḑit, ḑise el, că s-a ’nălțat la boiărie cumnatul dumitale? Să-i fie de bine și la mai mare să dea Înaltul-Ceresc!

— Nu ți am spus eu? ḑise albanesul vecinului seu. Na! acum chir Năstase arendașul, să ’și dea fata dupe un scăunar de la Galați! Eată cumnatul meu Ioniță este boiar, și nu va catadecsi să ’i pară reu de ceea ce a făcut mojicul acela. Dér și eu am oprit nevasta d-a se mai duce la nevasta lui și nici pin curte pe la mine să nu ’mi calce.

— De asta așa e! respunse Tonciu care aci de uă-dată începu să se vaite: hai! oh! oh! oh!., ér mă junghie la picior.

— Veḑi, Tonciule, sûnt mari minunile și tainele lui Dumneḑeu!... Nici uă-dată să nu se mândrească omul că are bani: bani, hei! au și țiganii!...

—Vecine ia veḑi, ḑise Tonciu, când va ajunge Ioniță în vre uă slujbă mai mare, să ’și aducă aminte și de mine, că am fost și eu slujbaș ațâți ani la poștă, s-ar cădea să mănânc și eu uă pâine la vreme de bătrânețe! Noi sûntem oameni d-ai stopânării!..

— Ca ho! abia acuma înaintă și el, să mai așteptăm!

— Bine, să așteptăm, ḑise Tonciu, dér e vre uă nădejde?...

Înturnându-se albanesul acasă găsi pe Ioniță cu un amic al seu și cu un străin, om blond și scurt, pe care acela îl intitula: domnule Baron.

— Bre! cumnatul meu priimesce și baroni la dânsul? Ce va să ḑică se fie cine-va în lume măcar un Pitar!

El se întoarse iute să se consulte cu vecinul seu Tonciu care, ca nn vechi slujbaș, scia să prețuiască mai bine aseminea lucruri. Tonciu respunse albanesului cu un aer flegmatic: luați seama bine că acela pe care voi îl numiți baron este un spion muscălesc. Eu l-am văḑut la Iași și la Odesa, când eram la posta rusească curier.

— Ce spui Tonciule, așa să fie? întrebă albanesul plin de curiositate.

— Mai de cât așa! adăogă schiopul vecin. Și ḑi-i lui Ioniță să nu prea umble cu acesta și nici să nu pré aibă cu dânsul mult în clin și în mânică, pentru că se mai ḑice și altele de dânsul!...

— Ce spui măre Tonciule? o fi vre un?... întrebă albanesul confusiat.

— Atât vă ḑic cât șciu, răspunde Tonciul schio- pul.

V-aduceți aminte că în timpul invasiunei ruso-oto-mane, s-a văḑut în capitală un oare care individ, a căruia profesiune și naționalitate erau necunoscute, care frecuenta primele case pe la început, întitulându-se cu titluri de noblețe, acela intrase, într-un timp, la uă familie notabile, mai ântâi ca maistru de limba francesă, pe care n-o ’nțelegea bine, să facă educațiunea copiilor acelei familii. Eși din acea casă lăsândi urme cam nemulțiămitoare.. îl văḑurăm apoi ca lingău la comandantele de garnisonă, denunțind pe cei riprepuși ca revoluționari în mișcarea din 848, apoi la poliție fă-când asemenea servicii; s-a însurat în cele din urmă luând de soçie nepoata unui maior de la această autoritate, cu care a trăit cum este mai reu, și care îndată fu nevoită a cere divorțiu. Trecând dear prin toate și în toate ca piperul, personagiul acesta misterios, cu retragerea trupelor de ocupațiune din România, îl văḑurăm cum e mai ciudat și de necrezut, lăsând între noi suvenirul a atâtor fapte puçin recomandabile, cu toate titlurile ce voi a și le da și cu titlul său de baron. P-acesta îl veḑurăm la amicul nostru pre timpul cât el stătuse în casă convalescent, și după însănătoșirea șea frecantând grădinile și mai ales locurile publice cu dânsul, sub pretecst d-a găsi distracțiune.

Infortunate june! tu nu sciuși cu cine legi cunoscință!

Ioniță, cu toate suferințele seale, putu scăpa de un a-mor ce ’l dusese aprope la mormânt, ênsă nu va scăpa de relele influențe ce i le adusese alianța șea cu baronul neadevărat, și care îi deșteptă gustul pentru joc și toate viciurile...

Femeia înspirase în el simțimente nobile, stimulă rădicarea șea și care îi dete uă posiție în societate; adunătura ênsă rea, societatea celor stricați îl perdea!..

Baronul acela avea despreț pentru popor. El se aliase cu junele funcționar pentru un scop: îi trebuea un asemenea om. Veți vedea mai la urmă ce scop el avu.

Dear aceea ce este de notat, de câte ori era cu Păculescu, un funcționar la ministeriul de interne, mai ’nainte Ioniță vorbea de Cleopatra, spuind că o iubesce, că suferise pentru ea și ’i fusese devotat cu tooaă căldura primului amor, că numai cu dânsa sperase să fie fericit, adăogând laudele cele mai frumoase acestei fiice și suind-o până la ceriu; îndată ênsă ce legă relațiune cu baronul sus arătat, numai ḑise nimic despre dânsa, ca cum ranele seale s-au fost tămăduit de tot. Îi plăcea mai bine să vorbească de doctorul arabul ce ținea în strada nemțească casă de jocul cărților, de grădini și de fel de fel de locuri...

Sora junelui nostru, cu toate că ’i păruse bine cǒci fratele ei își găsise distracțiune, ca să se desfacă totalemente de tristele seale suvenire, începu și ea a fi îngrijiată despre cele ce spuse Tonciul schiopul; și vă-ḑându că fratele ei, afară din obiceiurile seale venia noaptea pe la meḑiul nopții acasă și de multe ori la ḑiua albă, asta îi mirosi curat a berbanterie și corumpțiune, și că suitele unei asemenea conduite mai îngrab, sau mai târḑiu vor fi funeste junelui seu frate.

O! cât de prăpăditoare sûnt viciurile care se contractează adese ori din adunarea cu cei răi!... ḑicea în sine sora junelui Ioniță.

Ea dear se decise, dupe duoua luni de la învestirea fră-ține-seu cu rang de Pitar, să ’i găsească uă bună partidă de însurătoare, fiind că însurătorea de tînăr, ḑicea dânsa este așeḑarea minței, scăparea de la perḑare a omului. Dér ea lucra ca soră și ca mamă, voindu-i binele. În cele din urmă consimți și dânsa cu vecinul seu Tonciu, să se desbare frate-seu de noua șea cunoștință, de baronul cel fals....

Trei ḑile d-a rândul căutase Zinca un timp favorabile să poată vorbi cu frăține-seu, dér nu se putu, cǒci noaptea venia prea târḑiu, dimineața dormia până la nuouă și ḑece, când era ora de mers la cancelerie; peste ḑi ér nu pré vinea; a patra ḑi, duminecă, așteptă, când n-avea el cancelarie.

Duminecă, dupre datine, femeia merse la biserică, și întumându-se acasă găsi pe Ioniță dormind, côci se culcase foarte târḑiu în acea noapte. Ea voi să-l deștepte; ênsâ îl lăsă până va trece într-uă altă cameră să mai veaḑă d-a le casei, d-ale menagiului, și apoi să intre la el.

După cinci minute, junele priimi uă visită, cum se găsise din pat dimineața.

Nu te poți scăpa de unii oameni ca de rîe când vin mai ales să-i împrumuți....

Acel domn ḑis baron, creḑu pe Ioniță un bancher la care veni să se împrumute, spuind multe și mănunte și promițând marea cu sarea.

— Bunul meu amic, bună dimineața! ḑise el intrând, n-am venit să stau mult la D-ta fiind că mă așteaptă în altă parte pentru nisce trebi urgente.

— Ori cum, șeḑi, îi ḑise Ioniță sculându-se iute din pat și luând pe dânsul uă îmbrăcăminte, șeḑi! puçin. Mă értă că mă găsesci așa!... m-am culcat pré târḑiu... ’

— Ca să venim mai iute la cestiune, cată să cunosci causa ce mă făcu se viu așa de dimineață. Îmi trebue 50 de galbeni, amice: cum vei sci și de unde vei putea, te rog să nu mă lași, să mi-i dai!....

— Când i aș avea!...

Ioniță rămase pe gȏnduri nesciind ce să mai respunḑă.

— Da, nu mă înduoesc că pentru amiciția noastră și bunul suflet care te caracteriză, nu vei lăsa pe un om ce te roagă! Pentru acesta eu îți dau înscris în toată regula, că în termen de uă lună ți-i înapoez de sigur, amice! pré de sigur!

— Nu e vorba de înscris, ci că eu nu dispun de bani, sunt la mine duoua gropuri cu câte 25 galbeni cari i am primit în lipsa registratoruluu nostru, deară ferească Dumneḑeu nu m-ași atinge de ele, ași abusa!...

— De registratorele D-vostră ḑici? o! sûnt amic bun cu dânsul, el n-ar ḑice nimic când va afla că mi ai dat mie acești bani, să-i întorn peste câte-va septămâni... Eu i-am făcut Iui multe treb la generalul comandante de garnisonă, rusesc, îți spuiu să fii sigur că el nu va ḑice nimic. Poți să mi ’i dai?...

— Ori cum, răspunde Ioniță, ar’ fi un abus din parte-mi să desfacă gropuri venite de afară la registratura vistieriei, eu nu pot s-o fac asta! — Am subsem- nat de priimirea lor... -

— Amice! te,rog, ași putea să ți i înapoiez și mai curând, fă-mi bine acum că am mare trebuință. Fă-mi bine te rog!...

Ḑisului baron îi venia să se pue în genuche și’ a-l ruga pe Ioniță cu mâinile împreunate pentru suma de ’ 50 de galbeni care i-o cerea.

— Nu ḑic că nu v-ași împrumuta când ași avea banii mei proprii; me creḑi, ai putea să mă pui în ștreang deaca vei găsi în sărtarul mesei unde țiu banii mei,; mai multă de 20 galbeni, alaltăeri amu priimit lefa pe Iulie și August; să mă creḑi ce spuiu....

Ori cum nu plec de la D-ta, amice, fără bani. Șciu că vei face un sacrificiu de amic. Dér aproposito, despre perseana în cestiune... am văzut că ți a picat cu drag la inimă, îți place, nu e așa?... Ei bine eu șciu să fac sacrificiu din parte-mi, cum ți am mai ḑisă, deaca îți convine, poți să o iai, te las stǒpân pe dânsa!... Dear te rog, nu uita pentru amiciția și afecțiunea care o am către D-ta, să-mi dai ăști 20 de galbeni cari ḑici că îi ai banii dumitale proprii, și dintr-un grop, veḑi êncă de 5 galbeni, și ți dau înscris pentru 50 cari ți-i voiu înapoia în termen de uă lună cel mult.

Ioniță se uită cu ochii mari după cele ce auḑi, și respunse:

— Nu pot să mă amestec în bani străini; pot-să fac cu ai mei ce voiu voi...

— Deaca vrei, uite, am încredere în D-ta, îți las aḑi înscrisul meu format după toată regula și să ’mi dai banii mâine.

— E de prisos înscrisul, că și eu am încredere în persoană D-le, sunt sigur că o să vă țineți de cu- vânt.

— Mai e vorbă? Foarte sigur, nu voiu lipsi la termin... Te rog fă-mi aceast bine!...

— Tot ce ași putea face să vă dau cei 20 galbeni, mă las eu fără bani de cheltueal, mă voiu împrumuta și eu la alții.

— Te rog adămi-i de uă-cam dată și veḑi de ’mi fă și de cei $. Vă dau acum înscrisul pentru 50 galbeni.

— Nu trebue înscris pentru uă sumă bagatelă, mă încred în dumneta și fără înscris; nu e vre uă sumă mare... Și el se duse la cutia mesii să scoață cei 20 galbeni.

— Cât ești de bun domnule Ioniță! Aproposito, dumneata nu joci cărți? nu vii nici uă-dată la doctoral arabu care ține casă de joc în strada nemțească? e fru- musețe să vii acolo!.. Eu am mare noroc la cărți, am cunoscut-o asta!...Vino și dumneta, vom merge tovărășie deaca voesci?.. Am văḑut acolo într-uă seară și pe registratorele dumneavoastră, el a perdut mult în seara aceia!... Nu uita, spune-i complimentele mele!... Și baronul acesta luă 20 galbeni cari îi numără Ioniță și-i bagă în posunar, netăcându-i gura cu fel de fel lucruri d-acestea...

Zinca înmirată că aude pe Ioniță vorbind cu cine-va în camera șea, se dirige spre ușă să veḑă cine a venit. Când ea pune mâna pe ivăr, ușa se deschide și Baronul susḑisă se opresce în prag, puind cu uă mână pălăria pe cap și cu ceelaltă gesticulând ca un actor:

— De seară dear la grădina lui Varemberg să vii negreșit!..

Și el ḑicând acestea eși fără să-și arunce ochii la femeie care se afla retrasă puçin la uă parte, și care îl ficsa cu uă căutătură pătrunḑătoare, semănând par-că ar voi să scie cine este acest om care face ca fratele ei să întârzie tot-d-auna nopțile? și par-că i veni să și facă cruce ca de ucigăltoaca văḑându-l.

Ioniță se îmbrăcă iute și începu a-și regula părul cu ’peptenele și cu peria, scăldând nisce idei confuse într-un vis care apărea în imaginația șea cu colorile cele mai vii.

Sora șea intră și șeḑu pe un scaun.

— Am auḑitu că este ce-va la grădina Castrișoaei unde te chiamă domnul care a eșit?

— Da, soro, respunse Ioniță preocupat în cugetările visului și suvenirelor seale.

— Voesc să viu și eu astă seară, vrei să mergi cu mine?

— Ți am ḑisă tot-d-auna să pui un bonet, să nu mai umbli ca mahalagioaicele, legată cu bariș la cap. Așa nu pot merge cu D-ta!.. Du-te singură deaca vrei.

Zinca voise numai ca să înceapă vorba cu fratele ei și d-aceea repetă êncă că voesce negreșit să fie de seară la grădina Castrișu (Varemberg.)

— Acolo vine boiărime, soro dragă! răspunde Ioniță uitându-se în oglindă și legându-și întârḑielnic crevata la gût.

— Acolo unde merg boiării dumnevoastră o să ve-nim și noi ăștia mahalagii, adăogă sorăsea.

Lectorul voesce a sci cari sûnt aceste cugetări ce preocupa pe junele nostru, când el se îmbrăca și luând fie care obiect în mână și remânând în loc gân-dîndu-se, în acea ḑi când se gătia d-a merge să se presinte la curte? Era oare niscariva ocupațiuni mai înalte, nisce preocupațiuni pentru viitor la serviciul și afacerile seale? Nu, frigurile de înaintare, de un renume, de noblețe și înavuțire, care îl preocupase câte-va septămâni, începură a se potoli și a dispare cu încetul. Inima ce se pare liniștită ascunde în înduoiturile ei nisce urme... Acest june nu uita suvenire prețioase: flori pri-imite și promisiuni date... acele consolațiuni iubite, la-crime călduroase acelei pe care el iubise, serile cele senine când el era ferice d-a pronunția numele ei, când era profesorele ei, când ea îl privia ca pe un frate, când îi promisese că va fi a șea până la morment, când ea cânta cu uă voce vibrantă și dulce, când ea se bu- cura privindu-l și se strevedea în ochii lui, când îi vorbia strângându-i mâinile și el îi respundea cu uă inimă palpitândă acestea toate ș-acele ḑile atât de ferice s-au; stins oare pentru tot-d-auna din memoria șea? Mai putea el trăi fără ca cel puçin să se gondească la dânsa? Cât; era de voios mai ’nainte cu ea?... Cât era de iubit în acele ḑile fericite?... Ce va fi fâcând oare?.. Unde se găsesce ea, și să fie oare mulțiămită?... Ce va cugeta ea? Își mai aduce aminte de fratele ei?...

Sora lui făcându-î atâtea întrebări, la care elfi respundea machinalmente, era întreruptă din aceste cugetări isvorite de la inimă.

Pene a nu termina aceste vorbe di-naintea fratelui eî, ună omă intră în casă care aduse uă srisore. — Ce o mai fi și asta? dise Zinca încetișoru.

— De la postă, ^.ise cela care intră.

— Uă scrisore! esclamă Zinca.

— De unde? întrebă Ioniță.

— De la Moldova, reșpunse impărțitorulti de scrisori.

Junele întinse mâna și rămase uimită, ca cum s-arft teme d-a*o atinge.

Curierulîî îi înmână scrisorea.

Zihca se rădică de pe scaunii și întinse gutulă să se uite la sigiliă. Ioniță sta înlemnită privindă scrisulă de la adresa astei epistole venită de la Galați. Rupse iute sigiliul de ceară, p desfăcu, își aruncă repede ochii la începută și o intorse să priviască subsemnătura. îi veni răă. Trase ună scaună să șețlă..

— De la cine e astă scrisore? întrebă impacientă și plină de interesă sora șea.

Ioniță nu țlise nimica. Se uita înmărmurită.

— Astă scrisore de la cine e?

— De la ea, răspunse elă.

— De la cine de la ea? întrebă erăși Zinca.

— De la Cleopatra, adăogă Ioniță lăsândă capulă în josă.

— De la Cleopatra? esclamă femeia, ca într-ună visă, uimită de cele ce aude. Ce mai e?.. citesce să ascultă.

Junele rădicâodă capulă, începu a percurge cu ochii liniile coprinse în astă scrisore.

— Citesce tare să audă și ea, țlise Zinca.

Inima șea bătu și templele îî svîcniră tare. într-acestea se păru ca cuinii trăsnetulă căzuse la piciorele junelui, estasiattt cu acestă scrisore în mână.

Luă încetă coragiă dinaintea surorei seale care ’lă observa cu ochi mari. Citesce de!

«Domnului Ioniță N... etc.

«Scumpulu meii amicii!

Era uă detorie a ’ți scrie, pentru entâia și ultima oră, «de starea cum mă aflu, și să cerceteju de sănătatea «domnii văstre.

«E de prisosă a mai vorbi de cele ce s-aă petrecută: «dumneata le sciî. Cu trei țlile maî-nainte amă vorbită «amenduoî și ’ți juramă că voia fi soția dumitale. Ea «nu sciamă nimică atunci din cele ce se ursiaă. Părin-«tele mea, fără voința mea, mă promisese ună altuia, și «elă mă sili ca să ’mi unescă pentru viață sortea mea «cu aceluia. Amă plânsă îndestulă de acesta, că mă des-«părțiamă de bărbatulă celfi mai onestă, căruia îi închi-«nasemă inima și sufletulă mea. Mi a venită să-mî curmă «filele în minutulă cândă mi s-a țlisă că mă mărită; «amă voită să mă aruncă în apele Șiretului cândă îlă «trecuiă pentru a merge la Galați; ensă aducându-mi a-«minte de cele ce mă învățai citindă serile și ascultân-«du-te ca pe ună frate și ca pe ună înțeleptă, cunos-fl-Cuiă că este uă faptă rușindsă d-a’și rădica cine-va «ânsuși viața. Domniata ai fostă tot-d-auna bună și ge-«nerosă, mă vei compătimi și ’mi vei da dreptate căci «amă consimțită ca să trăescă. Noi ființe trecătoare, cată «să ne împlinimfi aceea ce sortea a hotărîtă.—Uă-dată «măritată, jurându dinaintea lui Dumnezeii d-a’mi iubi «soțiulu! fiică supusă la voința părintescă ș-a detoriiloră «mele, amă cătată să-mi plectS capulu cu voe, fără voe... «Și pentru că acumu îți șerifi, facă erăși uă detorie, «să mulțiămescfi amiciții dumitale, respectului și îngri-«jirel ce totfi-d-auna al avută către persona mea, că m-ai «învățatp ca unii dascălii, mi aî luminată mintea, mi «al daffi consiliile cele nobile și folositore, cari ’mî vorfi «prinde tot-d-auna bine; mi ai țlisfi să mă feresefi de «totfi ce e vătămătorii și refi... De acesta te arnii iu-«biții și stimată, și astășlî, în nefericirile și durerea «mea, mi aducă aminte cu plăcere de suvenirile ce mi «ai lăsată, de învățăturile ce mi le aî insuflată.

«Câtă despre fericire, nu țlicfi nimică.

«Nici nu mă plângă pentru durerea ce amă suferită. «Destulă că amă detoriî pentru care amă jurată să le «împlinescă și nu le potă uita.

«Și dumitale promisesemă: ensă acea promisiune s-a «schimbată într-uă legătură d-amiciție, pură și sinceră, «într-uă amiciție care va dura penă la mor mentă... Acesta «amă jurată.

Aci Ioniță se opri puțină, mototoli chârtia și ’I veni s-o a-runce în focă, ca cum prenoirea suvenireloră îi caușase durere: dără sora șea îlă opri: Citesce înainte, djise ea.

«O! fratele mefi și bunulă mea amică! să nu mă «blestemi nici uadată de suferințele ce ți le amă ca-«usată: ea n-amu voită a ți le causa. Bine cuvintăză-mă «și rdgă-te pentru mine Celui din ceriă-Părinte, care vede «tdte și cunăsce inimele dmeniloră. Din parte-mi mi voiți; «înceta să mă rogă Lui ca să ’țî dea sănătate, fericire și «totă binele ce doresc!.

«Vorbindă despre soțiul mea, abia de câtevalunl de «cândă simtă măritată, se părtă destulă de bine, n-amă «ce să $ică în contră-I; și tocmai purtarea șea m-a fă-; «cută să mă oprescă de la grozavultT Cugetă ce avuse-«semă d-a ’mi rădica viața. Locuescă în Moldova, la uă «moșie ăprope de Galați. Săntă și la orașă ori cândă «voescă și la țără, îndeletnicindu-mă cu menagiulă și «cu detoriile mele de gospodină.

«Arătă țiățachi Zincuțel, soreî dumitale, felicitări din «parte-mi. Remâî sănătosă!

Cleopatra.

Zinca își ținea mâna rezemată de frunte ascultândă; Ioniță, terminândă, aruncă scrisârea cu răceală pe sărtariă, își băgă mâinile în posunară, și începu să se preumble p-în casă fluerândă încetă. în sine elă nu cerea de la Dumnețleă decât: uitarea!

Zinca rădică capul în susă, și, uitându-se la frateseă, numai cuteza a țlice uă vorbă, ca cum le uitase și le perduse tote. Ea mai ânteî fusese spăimântată.

Ioniță ^ise încetă și gonditoră:

— De seră deră cu baronulă și cu amicii mei la grădina lui Varembergă!...

Zinca din parte-I, ca curm își vărsă focală, adăoga:

— Adevărată, nisce femei nebune! și fiica precum îi sântă părinții!...

V

Care din concetățenii noștri n-a cunoscuții acea grădină situată pe marginea Dâmboviței, cu arborii ei stufoși, cu drumulețejie cele regulate și așternute cu petrișiij cu pavilionele seale, cu statuetele, cu arcurile, decorurile și porțile în alți cărora frontispiciu țineți uă însemnie; cu florăriile seale, ospătărie, bufetii, băi renumite reci; cu acele serate musicale, petrecerile, chefurile și intrigile amorțise petrecute la umbra arborilorfi și sub bolta de viță? Acolo duminicele și serbătorile se dedea concerte: era uă reuniune lucsosă. Toaletele cele briliante acolo se usau; rochiile de modă, șalurile, juvaerele și capelele cu pene de struții colorate acolo erau admirate și altele multe. Numai vorbimtt de grupele de domnișăre cari, ca nisce coruri de nimfe, umpleati pretutindene rondonele și drumulețele pline de lumine și cari, prin căutătura ochilorfi, sciati a răpi inime și a mări farmeculd ce-lă caută cine-va între aceste țlînițe... Par-că amti auțli și astățli cândti trece cine-va p-acolo, aducându-ne aminte de fama ei acum căzută, grămădirea trăsurilorii și a fiacrelorfl, cari aduceați familiile celorii avuți, în cea mai strălucitâre toaletă, cumu țliserămtt, și târziu, după mețliulti nopții, au^indfl strigându-se de nisce lachei, seti gendarmii poliției: trăsura cutăruia și cutăruia!.. fiiacruliî cu numărulii atâtelea ș-atâtelea!....și acesttt resunettt seprelungia une ori până aprope de țliuă când se deștepta locuitorii din somnii. Grădina era în filele serbătorilorti, în acele serate, iluminată înlăuntrulă și pe dinafară. Toții felul de lampe și candele de diferite colori resfrângeaă lumina lorü fantastică p-între arborii mirositori și pe grămezile de flori formate in corone și arcuri, pe sub cari trecea mulțimea. Grupele femeilorii și bărbațilorü eraü numeroase, spectaclulü sgomotosü, magnificii, admirabile. îndesuiala era așa de mare că de multe ori nu găsia cine-va locü unde să se preumble, și scaunele și bancele înșiruite de toate laturile nu se mai goleaü. Aci familii numerose mergeaü în rândă; dincolo câte uă păreche duoué căutaii singurătatea sub bolta cea de vie. Música ce esecuta arii de totü felul, așezată în pavilionulü centrale al grădinei, făcea să resune locurile depărtate pe cursul rîului, și sufletele celorií ce ascultaü eraü mișcate prin măestria, intonarea instrumentelorü și de viața care o respândea acei artiști... Spre stângă, sub umbra unui mare nucă și alăturea cu casele care se găsescă aci, eraü mesele așezate cu serviciuri pentru cei cari voiaü să se ospeteze. Oficeril ruși încongiuraă mai de multe ori aceste mese, și comandantele de garnisonă rarü lipsia de la acestü locü, cu nisce adiotanțî. Deaca pentru a varia tabloulü, persoanele aici presintate voescü a vedea din oficerii turci, ei se vedeaü rarü și perduți prin grupele ce mergéü rándü unii după alții. Uniforma Iprü era distinsă prin fesulü roșu pe creștetulă capului și cu unü canafü care atârna la spate, cu uă semilună la epolete și cu sabia, cea arcuită, la copsă.

Comandantele rusescă, care n-avea stimă pentru acestü felü de uniformă, se trăgea cum anrü țlisu, la una din mesele de sub nucü. Se vede 6rșî că din considerația pentru francesî nu cerea de bëutü altfelü de vinü de-câtü șampanie. Despre prețfl, nu întreba nicï uă-da-ă. Se $ice că birtașilortt și comisionarilorü le mergea cum nu le mersese nici-uă-dată. Nu se vorbia de altfelü de moneță pentru plătirea celor maî ne-nsemnate lucruri de-câtü: poli imperialî.

Dearü comandantele nu voia ca acești omeni să se plângă contra otupațiunei ruse în țâră; elü voia a-și ține demnitatea, plătia și totü în poli imperialî, cum țliserămu; voia ânsă ca șampania să abundeze de a dilecta pe e-roicii sëï camaraçlï.

în aceasta mulțime dearü resunândă, p-între șirurile de toalete, se preumbla Ioniță N... la brață cu sora șea^ care, pentru a-i- face plăcere, se pusese în mare toaletă. Zinca venise âncă cu vre-uă duouë vecine din mahala de lângă chimitirulü evreilorü, și Tonciu se târâse cum putuse pânë în strada din faça grădineî Yarembergü, și găsise și elü acolo unü locü, unde putea p-între crăpăturile scândurilor, să privescă înlăuntru lumea și spectacolele.

Pe când Ioniță N... se preumbla cu sora șea sub vița boltită, unü june adiotantü rusü se opri în dreptulü lorü întinçlândü gûtulü ca să ve^ă femeia, în întunericulü umbrei. Élü se apropiase pré multü că, la întrebarea ce-î făcu junele românü, oficerulü voi să se retragă iute. Unü bumbü, din întâmplare, de la peptulă oficeruluî, s-a fostü acățattt de șnurulfi de la gûtulü îmbrăcămintei lui Ioniță. Dintr-aceasta,’ rupându-se, s-a sfâșiată surtuculü întregă alü junelui adiotantă, Eată acum întâmplare! A-cesta protestă pentru că uniforma ’î era sfâșiată. Ioniță caută să se apere, arátándü mai ântâî cu vorba că ce a căutată să se víre íntrénsulü cándü elü se preumbla cu sora șea liniștită, așa că militarulă înțelese că cu a-cesta nu e pré lesne de jucată... Zinca se aruncă între rusă și fratele seă, încâtă, deaca nu se întâmpla a-tunci ca música să cânte, ară fi strânsă totă lumea împregiurul loră. Ioniță susținea că elă își căuta de drumă, ce avea oficerul rusă să se pue sub nasulă sâă? Si îu cele din urmă țlise: deaca voesce, să mârgă la ună croitoră să dea să cosă bine sfâșietura uniformei și elă plătesce. Oficerulă plicea să-î plătâscă uniforma.

Goalceava se începu. Vre uă duoi cazaci alergară în ajutorulă superiorului, și Zinca se rupea totă de necază de ce a venită în seara aceia la grădină, că de la dânsa s-a iscată conflictulă, și începuse a striga. Fratele ei robustă și capabilă a respinge pe adversari îi ținea cam în respectă, pe -cândă aceștia îi șficea să mârgă la comandantele. Ioniță avea mare luptă ca să liniștescă.pe sora șea vorbindu-i: că deaca va face larmă va fi ună scandală pentru elă și este perdută în posiția șea, că e mai bine să ’lă lase pe elă singură, și ea să plece cu vecinele de cari era însoțită. Zinca înțelese greutatea lucrului și se retrase. Ea ânsă urma pe de departe pe frateseă, cu ochii roșii și frângându-și mâinile de cele ce s-a întâmplată. Celă d-ântâia care alergă, din mulțime, în ajutorulă lui Ioniță, fu Păculescu, care se însurase de curândfi și venise în acea sâră cu consoartea șea; pe care, auțlindă că unu confrate alți seă este în golceavă cu ofițerulă rusă, o lăsase în cerculă unorfi domne, și alergă la loculîî conflictului. Fiindă că bolta dă viță era numai cinci pași aprope de mesele unde se găsia comandantele cu mai mulți oficeri, putu să ajungă junele română și oficerulu fără ca mulțimea, cea atentivă la musică, să bage de semă, saă a se face turbu grămădindu-se acolo. Io-niță N.., fu adusă d-înaintea comandantelui care atunci era pre *bine dispusă.

Cazacii, cari crezuseră, pentru că le ordonase oficerulă, să aducă pe junele română în silă la comandantele, că o să-l spânzure, saă celă puțină le va ordona să-lă ducă la arestă, vețlură, cu destulă mirare, că generalulă, cumă a dată cu ochii de junele nostru, îi surise și-I jise: ce faci maladețu?... Oficerulă cu uă mână țiindă bumbulă lipită la loculă lui, ca fâșia cea ruptă a surtucului să stea lipită să nu se vețlă, arăta cu ceelaltă mână pe Ioniță, care sta dreptă și cu capulă golă dinaintea meselorfl, unde eraă grămădiți ofițerii, și encă, pe uă bancă mai de laturea, era uă femeie... Ioniță nu luă seama la acestă femeie, preocupată de istoria pentru care fusese adusă fără voea șea.

— Ei! și ce e cu tînerulu acesta? întrebă comandantele pe oficeră.

— Este revoluționară!.. elfi mi a ruptă uniforma și trebue pilduită...

Comandantele uitându-se la oficeră și la junele română.

— Lasă* ne în pace, domnu-le’ nu faceți din tote nimicurile unu casusbeli, mergi de ’ți ia altă uniformă. Militarii maiestății seale imperatorele marei Roșii nu se cade să se cobore pre josă...

firii lui Ioniță îi țlise că este liberă.

Elă mulțiămi cu politețe.

Comandantele avândă de mai multe ori trebi pe la Vistierie cunoscuse pe Ioniță, și chiar ceruse informări de la dânsulă.

Comandantele ordonă ospătarului care sta respectuosă cu ună șervetă pe mână, ascultândă.

— S-aduci șampanie, deru de cea adevărată. Și în-torcendu-se către junele care âncă nu plecase și remăsese în posițiunea aceea: șețlî josu tînărule, ia-țî ună scaună!

Lumea cam băgase de sămă în cele din urmă că ca-f zacii duceaă cu sila pe ună civilă la comandante, și d-a-I ceea începuse a se grămădi p-împregiură; deră lucru-i rile fură îndată potolite, și pe Ioniță îlă vățlu stândă d-uă-parte liberă.

Ioniță rugă pe Păculescu, cum va scie, să facă pe | soră-sa a se înturna acasă cu coconele vecinele ce ve-[ niseră și cari eraă în grădină; ba deca voesce, adăogă î elă, să o ia dânsul și cu domna șea, ce ședeaă la Popa-’ tatu, Să o ducă p-ân’ acasă, în dosulă lui Filipă.

Zinca refusă acesta. Ea voia să afle ce se face cu f fratele ei, mai alesă că întârzie așa de multă. Ea gă-I sise uă posiție de unde putea privi loculă unde era rușii f: strânși.

Amă disă că acolo era uă femeie cu uă fisionomie stfăină: prelungă la obrasfi, brună cu ochii negri, cu statura ’naltă, învestită cu uă rochie de mătase năgră cu volane, închisă bine pâne la gută, lăsândă a i se vedea unü simisetü forte albă, cu unü șal fi adusfi pe jumătate talia-l și, de după brațu-l, atâmândü unü colții pânë pe pământii. Acăstă femeie, de cum vă ji pe Ioniță, schimbă la feçe și se arăta par-că era genată de presința Iul; ânsă femeie fină, cu uă călcătură grațiosă, cu aerulü îndestulă de plăcută cândă surîdea, nu voi să arate că ea se interesăză de acestă june, saă că-lă cunosce, și stătu’ nemișcată ca uă marmură pe acea bancă. Ea privi ensă prin uă căutătură furtivă totă ce se petrecuse aci, de și nu se uita de locă la junele.

Ospătarulă aduce duoua butilil de șampanie, pe care destupându-le astupușulă loră făcu mare sunetă sărindă în susă.

Generalulă voi să arunce ce rămăsese în pachară din rândulă celălaltfi, pentru a-lă umple cu șampanie prăspătă. Elă greși de nemeri pre rochia femeie! care ședea la uă parte: o umpluse.

— Nu este frumosă să aruncați pe mine ce a i c-masă în pachară din băutură!.. jse acăstă femeie făcân-du-se palidă de mânie, și totă d-uă-dată întorcândü capulă și privindă cu uă uitătură simțibilă către junele română celă ce rămăsese căutândă cu ochi mari la dânsa.

Comandantele recomandă ospătarului să aducă tină pachară la junele nostru, pe care îlă îmbie de mal multe ori să șădă, să ia locă pe scaune, ênsâ elă rămase totă în piciăre.

într-acestea unu adiotantu s-adresă glumindă către căpetenie:

— Ați maltratată secsulu frumosu, generale! ați feștelită rochia ddmnei care stă acolea.

— A!... esclamă generalulu, cum se pote?

— Așa ați făcută, țlice femeia către comandantele, mie nu-mi dă mâna să cumpără în tote filele rochii de mă-tăsărie.

— Atunci priimesce, țlise comandantele, totă s-a pătată rochia, să o muiemă bine în șampanie, ca să cumperi alta nouă. Și cu uă mână luându uă sticlă o turnă d-asupra eî precum tornă cine-va oțetă și undelemntt la salată, și cu cealaltă mână puse în mâinile femeie! ună fișică cu vre uă țlece imperiali, care acesta, îndată ce simți, după greutatea fișicului, că e aură întrensulă, amuți d-a mal țlice ce-va; se sculă ensă iute în susă, și cu unu aeră jumătate supărată și pe jumătate mulțiămită, se scutură pe rochie de spuma ce lăsase vinulu. Ea ensă se uită la Ioniță cu ună aeră așa de durerosă, ca cum ’I ar fi țUsă: veți! ce nefericită sântă?

Ioniță atinsă penă la sufletă și crețlendă, după aerulă ei, că are ună sufletă de angelă deră este nefericită, făcu duol pași către densa și ’I dete brațulă, care acăsta îlă priimi cu mulțiămire, vățlândă că rușii prinseră a se ameți și cine scie ce era să i se mai întâmple, nefiindă ‘ajutată de cine-va; deră Ioniță, prin purtarea șea, sa păru dinaintea ei ca ună archanghelă care o scăpa.

Elă țlise, adresându-se către ruși:

— Domnitorii! dumneaei este nevasta mea, lăsați-o dării!...

Gâtii de amețită fusese comandantele, deschise ochii mari uitându-se la Ioniță ce făcea.

— Nevasta dumitale este dumneaei? n-am știută, me ertă... Astă femeie!... mai voi să țlică ce-va comandantele, deră se opri.

A!... nevasta dumitale?...

— Da, dojnniloră, nevasta mea dumneaei!

Și fără/ a mai țlice uă vorbă ținu acestă femeie la brață, care încorageată prin fisele junelui română și mereă mulțiăraindu-i cu ună aeră de complesență și cu uă căutătură răpitore, avea aerulă unei ființe fericite.

— E nevasta mea! și vă poftescă, domnitorii, petrecere bună!.*.. Și elă se depărtă cu astă femeie la brață pe cândă toți remaseră înmărmuriți și uitându-se unii la alții ca cum ar’ fi voită a țlice: ore nebună este o-mulă ăsta?..

Și sora lui atunci, precum țliserămă, se găsia totă în grădină... într-acestea ună hohotă de rîsă se auțli de la spatele comandantelui, care apoi ațîță și pe ceilalți câți eraă acolo d-a rîde.

Acelă care rîse cu așa mare hohotă și bătendu din palme, era baronulă despre care amă vorbită..

VI

Eramü de faça cândü femeia dedea fratelui eï consiliile cele mai sigure pentru binele și viitorulü seü; étă ce ’î plicea dânsa:

— Iubite frate, sciü ce feltt staï și cum te găsescî, ca să ’țî çlicü deaca facï bine, saü nu; și cine ar’ putea să ’țî vorbească adevërulü de câtü numaï sora ta? Ceï cari nu se interesează și cari ar’ voi pôte să te vea^â perdutü, rîdü cândü nu ești de faça, și cândü eștî, te lingușescfi, ca să te amăgiască. în scurtü e bine și cu minte să asculți îndemnulü meü: trebue să te însori. Vomü cerceta și vomü găsi, crețlă, uă ființă cu care să trăesci fericitü. Nu vomü căuta acea ființă numai în imaginație și conduși de interesulü banilorü, ci în sînulü vre unei bune familii, iconôme, lucrătore, modestă și morale!.. Asemenea fată găsesce unü june cândü este însoçitü de ajutorulü părintescfi, saü alü consângenilorü seï bine voitori. Aï fostü amâgitü. în alegerea ta; pôte că Dumneçleü a destinată uă fericire mai sigură alegându-ți uă ființă convenabile ca să te căsătoresc!. însurătdrea scapă pre unü june de prăpădenie, côcï multe rele isvorescü din ne-nsurătore!..

Te amü vëçlutü mai deunățli seara dândü brațultt unei femei necunoscute; te ai depărtată cu ea de la grădină, nôptea, fără să te îngrijesci că ochii te vëdü, gurele rele te vorü calomnia, numele teă se perde și reputația ta va suferi... Ce necuviință!.. Apoi nopțile vii pré țâr-Ziă j saü nicïdecum acasă, ș-acesta ruină sănătatea!.. Se Zică pré multe despre felulü viețeî ce îmbrățișezi; alianța ce o aï cu nisce omeni corumpțî și desfrânați nu ’țî este spre bine. Apoi se vede, după espresiunea întipărită în fisionomie, că viața neregulată, băuturile spirtuose, întârZierea de nopte, joculü cărțilorîî, fumarea pré multü, a-busurî și neodihna aü vestijită și aü îmbëtrânitü faça ta. Unde este frumusețea și seninătatea ce ne plăcea să vedemü altă tfătă în chipulü teü abia june? Iancule! ascultă vorbele mele și schimbă poteca cea periculosă pe care aï plecată! însurându-te, veî scăpa de tote aceste cari prăpădesce tinerimea și o duce maï ’nainte de timpü la mormântü!.. Trebue să te însori, să ’țî găsimiî uă fată; ascultă-mă și vino cu noî ca să găsimiî acea ființă cu care tu se cade să fiî căsătorită. Fugî! fugî câtă veî putea de femeï perdute! nenorocitule, te veï perde și tu cu dânsele!.. Portă-te ca omă, să nu fiî arătată cu degitulă de omă stricată...

Ioniță lăsă capulu în josă neavândü coragiulă a respunde la tote cele observate de sora șea, dearü nicî nu negă vre una. Elă înțelegea că sora șea este bine informată despre traiulă seă și relațiunile cu care era acum legată. Silită apoî de întrebările și certarea suroreî seale, respunse cu ună tonă secă și cu nisce buse pline de amară:

— Numaî mă însoră, soro dragă! că ’mî amă încercată uă-dată noroculă și nu ’mî a eșitfi bine.

— Ceea ce ți s-a ’ntâmplatd ție tocmai a fostă uă fericire, ca să învețî să cunoscî lumea pe viitoră, ca să nu te maï înșeli, să nu fiï altă-dată prada ilusiilorü ce ți le-aï formată.

— Eï bine, termină Ioniță respunțlândă: s-a hotărîtă, mie nu ’mï maï trebue însurătore, sat cine scie, maï către bătrânețe!..

— Eștî greșită, Ioniță, ca mulțî alțiî cari aü făcută așa, deaca cugețî că e bine să se însore omulü când începe a i se pleca gùtulü pe peptü...Afară d-acestea, iubite frate, să stârpimü rëulü pâne e ne-nsemnatü, côcï cândü, din greșala ta, relele vorü ajunge la culme, atuncï vomü vërsa amânduoï lacrime fără ca să ne putemü a-juta!..

Și ambiï frațî, dupe maï multe asemenï discuțiunî, se despărțiră fără să reasulté ce-va din aceastâ conversațiune aprinsă, dupë care femeia më rugă să o ajută d-a îndupleca pe fratele eî să schimbe felulă traiului și a-î asculta consiliile. Cu tote acestea elă se despărți de sora șea suri^êndu-ï.

Plecarămă împreună, și ’lă lăsaiă în rëspântia de la Cismdoaroșie, în față de Biserica-albă.

Më urcaiă susă în curtea acesteî biserici. Aci șețlură maï ’nainte ceî duoî frațî Cătină. Observaiă ânsă din portă, că Ioniță se înturnă îuapoî apucândă în direcțiunea Poduluî-Mogoșoei. Amiciî meî cari veniaă câte uă dată aicî în vecinătate, acum nu eraă. Cinci minute dupë aceea scoborîiă de la Biserica-albă și më aflaiă ârășî pe urmele luî Ioniță. Elă apucase la stânga, aprdpe de barieră. Casa unde a intrată ’mî era sciută; cunoscusemă pe proprietarulă eî: și prin aceasta avuseiă ocasiune d-a afla ș-a vedea cu ochiî cele maî multe din cele ce se petrecea acolo.

Vë puteți imagina’ uă cameră maî delăturî la mahala, cu uă tindișoră, precum țlice cânte culă, că: unde e casa mititică și viața bunicică!.. Mobile maî nimica într-ânsa: unü patü simplu, uă oglindă pe masă lângă ferâstră și câte-va âle cu flori, uă cofă nouă pentru adusă apă, pusă în colți*lângă ușă, ună stergară albă curată atârnată pe cuiă,^ îndărătă câte-va vase pe uă vetriță, uă cratiță pentru fertă lapte, uă morișcă de măcinată cafea, strecurători, âle de tuciă, ună grătară frecată caargintulă, atârnată în cuiă, și uă scândură pentru călcată fuste și rochii, rezemată de perete. Acestea ară da în gândă orî cuî să țlică că astă cameră va fi locuită de uă personă pe care și daca n-ar numi-o cine-va cu titlulă de: țlînă care se schimbă în țâțe filele în taftă de mătăsărie și catifele, dâră, prin curățenia ce domina în casă și așezarea lucruriloră pe la loculă loră, totu-și merită acestă nume. Acâstă ființă, pentru care junele nostru a căutată să se scape de ună amică, dupë ce îlă însoțesce pâne la Cismâoaroșie, numai și numai ca să vie la dânsa fără ca să fie vâțlută de alții, era ună felă de Psiche căreia i se interdise d-a declara legăturile ei amorose cu soçiulü ei. Elă intră în acea casă, cum amă Zisă, lângă bariera podului Mogoșoei. Aci îi eși înainte acâstă Zînă, cu surisulă pe buse și ’1 întâmpină în pragă cu brațele deschise, luându-lă de gûtû și adresându-i vorbele cele mai dulci, espresiunile cele mai încântătore.

— Bine aï venită! bine ai venită frumosulă mea!...de mulții de cândii mă uitii să te zărescd din colțulii uliței. Câtă te doriamd, câta doriamU să vii mai curândd! Scii că fără D-ta nu ama pace, nu-mi vine să șeția la masă, pe cine mai ama astățli in lume de câta pe D-ta? numai una Dumne^eU și pe D-ta, scumpuld mea Iancu!

Și ca cum astă femeie nu-I venia să-și descleșteze brațele de dupe gâtulu lui, așa merse cu ela până înlăuntruia camerei, și acolo șețlură alăturea pe patii, ea apărendd așa de voiosă, atâta de mișcată încâta junele remânea încredințată că bucuria ei este estremă și că tote câte le ^ice isvoresca dintr-uă inimă sinceră și tînără. Desele întrebări a le acesteia, Vorbele ei cele dulci, alegrețea desemnată pe fața ei cu acela surîsa fermecătora de câte ori o privia, nu-I permitead a se gândi mai multă la observațiile cari i le a fosta făcută sora lui cu puțina timpa mai ’nainte. Vorbele și conduita astei femei îîă fermecaseră, îia subjugară...

— Ama gătita mâncare bună care șciu că-ți place, Îl țlise ea, ama făcută strudia cu făină albă, cu mere și zachărd. Uite acu pună masa pentru noi. Merga să ’ți a duca vina de la magasinuld din unghiuld uliței.

— Ba nu, respunde Ioniță, nu se cade să mergi dumneta după aste lucruri. Pe mine nu mă cunosce nimeni p-aici, merga ed.

Și Tereza, spre a-I areta câta e de devotată și voidsă d-a ’1 servi, nu!1 lăsă să iasă pe p6rtă cu uă butilie în mână.

— Voma găsi pe cine-va, vre una orna, una copila ca să ’1 trimitema, adăogă ea, șăd de unde nu, mă ducd eü. Șețlî Ian cule și așteptămë, vină îndată!... Ea se ’n-turnă de la ușă și țlice: sciî cine m-a visitată astățlî? Amü fostă de totă supărată. Nebunulă, infamulă baronă, de unde și ce-felă a aflată că amă închiriată noî aici casă. M-am pomenită că intră astățlî pe portă, 6nsă ea m-am ascunsă. Amă rugată pe stăpâna casei să iasă să-î țlică că nu sântă aici. Acestă omă cândă îlă vedă me revoltă, elă e celă njâî infamă din câți amă întâlnită în viața mea, nu jiotă să-lă ve$ă cu ochiî. Te rogă strică ori ce relațiune cu dânsulü, că nu-țî face onore, încetățlă d-a maî umbla cu elă și nicî-uă-dată să nu mi-lă aduci p-aicï, te rogă pré multă!...

— Scia că este ună pecătosă, respunde Ioniță, dearü ce te superă deaca va veni cu mine? Nu sântă ea în stare să ’lă punemă în respectă și la loculă lui? N-avea nici uă teama de acestă omă....

— Ea așa te rogă, repetă Tereza, nu voia nici să-l auțlă, nici să-l vețlă. Este ună omă rea și periculosă care trăesce numai din intrigi.

— Aï uitată, Terezo, că noî ne amă cunoscută prin elă? Cui deră sântemă datori astă mulțiămire că noi ne amă cunoscută?... Se vede că D-ta, Terezo, nu ești mulțiămită de cunoscință nostră care o datorimă acestuia?

— Ba nu, nu, desfă-te de omulă acesta că nu ’ți va face vre ună bine relațiunile cu elă. Trebue să-l sciî cine este? Oh! ea amă cuvinte pentru asta!... îlă urëscâ și este dinaintea ochiloră mei ca ună iudă!...

— Lasă asta, iubită fată, lasă-lă pe baronulă în apele lui. Noi, sciî ce, să trăimă bine, să fimă fericiți!..

Numai iu, numai tu, scumpa mea Tereză, aî ghicită chipulu cumu trebue să fimă fericiți, cu puține mițlloce, deru să trăimu bine... ce să ne mai batemă capulu pentru alții?...

Ochii copilei păreau că reflecta totulu ce inima doresce; se duce iute și se întornă pentru a pune masa. Din ce în ce fața ei se-nseninase. Busele ei ca mărgenulu conservau frăgesime și unu profumu par-că se răspândia cu vorbele ei. Obrasii ei subt umbrirea geneloru negre și lungi se aprindeau cu câtă umbla mai iute după arangearea menagiului. Era numai grații și inspira cele mai plăcute ilusiuni junelui care o privia. Mai alesă elă care suferise!... Amenduoi păreaă că formeză uă grupă angelică cândă ședea unulă lengă altulă. Petrecendă ei astfelă părea că se resfrânge împregiuru-le acestă armonie a diminețiloră în cântarea paseriloră, în resărirea aurorei și ’n lumina țlileî, din minutulă cândă se cunoscură penă aci. Ei nu eraă serioși, și cândă făcea vre-uă observațiune unulă altuia o făcea fără să se supere, și ceea ce e mai multă ei nu se îngrijiaă nici decum pentru țliua de mâine: se păreaă ca nisce copii luândă numai în glumă tote. Ei se cultivaă și trăiaă, se părea în totulă, cum amu mai țlisă, că respiraă plăcere și fericire; densa, Tereza, șciu să conducă lucrurile așa!... Junele Ioniță acum cunoscea adevărata viață: elă nu împărtășise mai ’nainte uă alta de preferată. Tote ilusiunile de fericire și le concentrase aci. Acesta era femeia visuriloră seale, după cum socotia elă. Trecutulă se sdrobise la piciorele astei ființe. în sburdălnicia jocuriloră, a glumeloră ’ce-se i-isipiaă între duoi copii frageți ca dânșii, ea se vedea une ori cășlândă. Elă întindea brațele d-a o rădica. Puindu-se la piciorele lui ea ’1 încredința că numai pote trăi fără amorală seu. Și-i țlicea: o să mă părăsesci vre uă-dată frumosulu meu? Ea atunci să sciî că moră... Ioniță îi respundea surîțlendă: ești uă nebună că te gândesc! astfelă.

— Ba nn, scia că sora ta voesce să te însori, femeia cu care caută să te uniască este uă văduvă căria i a murită ’bărbatulă de curândă la Galați, și apoi ea re-mână, și cum remână ea?.. Ea tote le amă aurită...

— De unde le sciî tu astea? cine ți le $ice?

— Stăpâna casei le află... Deră apropo, amă uitată să ’ți spună, și nu scia de ce ’mi vine să uită asemenea lucruri, baronulă de ații a țlisă stăpânei casei, că ești chiămatăla comandantele Daniilefschi, să mergi negreșită acolo.

— Nu scia pentru ce mă chiamă, respunse Ioniță cu nepăsare, și ’n acestă timpă își învârti uă verigă de aură care o purta la degită.

— Nu cum-va, adăogă juna femeie, și acestă muscală voesce ca noi să ne despărțimă unulă de altulă?

— Ce nebunii spui acolea! Terezo, lasă-te de asemenea cugetări, fii cu minte.

— Vețlî că ea te iubescă, adăoga dânsa, și de aceea îmi vine în minte și să crețlă astfelă de lucruri. Vețli, simți, înțelegi ce va să țlică d-a iubi? E gelosia, e cugetnlă din mine care-mi vorbesce, să nu perdu obiectulă dorită care mă preocupă! Bărbații sântă caprișioșî, ne-• statornici; noi femeile, nil — ânsă t6te, dertt^fc^^€ari înadevăra iubescd, iubescd cu totîi focuia unui amorți înflăcărată, Nu sciți deca ar’ trebui să te lasă să mergi la comandantele rusescd: îmi este temă și de elti; suntă uite gelosă și de umbra dumitale!..

— Ce țlici să nu ine ducii? Lasă să vedemii pentru ce mă chiamă, suntu curioșii...

— Așa e, derfi eti amti presimțiri; și ceea ce nu trebue să uiți vre uă-dată e că eti te iubescii, te iubescti mai multă decâta ori care altă femeie. Și într-acestea ea remase acățată de gutuia lui precum uă ederă de pereții unei colone de calcariu. Ela se redică in susfi lmbrățișând-o.

Acum era masa gata, și ei se ospătară convorbinda despre uă sumă alte lucruri.

Ioniță după amiațli se duse la sora șea. Găsi la dânsa una bileta, trimisu de la comandantele, prin care îlfl invita să mergă chiar în acea sără până la dânsula, ce ședea în casele de lângă Amzia.

își luă pălăria în mâini și țlise surori-si că se întărnă pe sără. Ce o fi voinda comandntele de garnisonă cu mine? cugetă ela în sine.

La opta ore și jumătate înnoptata, erafi adunați la Ioniță acasă mai mulți bărbați juni: amploiați, stu-. denți și unii dintre cei cari n-afl nici uă ocupațiune, a-dică fără nici uă meserie, cari scia a juca cărți. Baronuia se găsia între dânși. Ela ședea mai la uă parte ținânda uă păreche de cărți în mână.

Zinca era mulțiămită să vețlă câta de multă lume viindii la frateseii ca să ’Iii distreze* dupe cum plicea ea. Ea tracta pe toți bine. Socotia că tote se potrivescfi cu scopulfi ei.

Derfi verulfi Ioniță cepote fi? unde e? ce întârzie elfi așa de multfi?.. întrebă Păculescu care perduse răbdarea așteptându-lfi.

— Vine acum îndată, fam lăsații la generalultt Daniilefschi, unde are ce-va de vorbiții, respunde baronulfi, celti ce măsluia cărțile din mână, și care cândtt vorbia nu se uita nici uă-dată la omfi.

— Asta nu mirosă bine și nu se recomandă frumoșii domnulfi ioniță că merge la comandanții armatei de ocupațiune, țlise unulfi mai de colea cu nasulfi mare, micii de statură, și căruia îi toca gura ca uă moră cu vorbe de patrie, naționalitate și progresă, părea că era patria încarnată cândfi vorbia elfi.

— Dumneta ^.ieî asta că nu e frumoșii să mergă cine-va la comandantele rusă când îlfi chiamă? dumneta țlici asta? dumneta? observă cu ochii boboșați și spălăciți baronulfi celfi ce tăia cărțile cu unii felii de tactfi,. te du mai bine că te așteptă maiorulfi căruia ’i ești devotată!...

— De unde scii dumneta asta? respunde cam aprinsă domnișorulfi acesta la vorbele baronului. Vei sci, domnule, ett care amfi onore a fi românii liberalii și patriotă, nu se jocă cine-va așa lesne cu mine cu vorbe ca d-alfi de astea!

Baronulfi rîse auțlindu-lfi vorbindfi așa înfocată, fiindcă îlfi scia că este plătită de la poliție.

In tote locurile furnicaü regimente de spioni, dintre tote clasele..

— Dumneata, domnule? repetă acesta.

— Da, eu, precum am onoare a-ți spune dumitale verde în ochi, pentru patria mea sacrific până la uă picătură de sânge, repetă cel năsos.

Baronul trânti cărțile pe uă mescioară și începu să se preumble cu mâinile în posunar.

Între acestea câți-va juni murmurară în contra celor petrecute. Junele Cătină, ce avea forma capului unui filosof engles, care se amusa privind foile dintr-un album ce ’l avea dinainte-i la un colț de masă de nuc, ḑice: noi n-am venit aici să ne certăm, ci să căutăm să vorbim de altele.

— Bine ḑice D. Cătină, ce va să ḑică asta? când ne am adunat aci, să începem a ne certa?., replică amicul intim al lui Ioniță: Nae Poporanul, care conținea în el uă carte întreagă de sentințe și macsime. Nu vom ḑice că capu-i era ca al lui Esop, dear prin forma chipului nu se depărta pré mult. Mic de statură, avea gura mare cât îi era și inima, și n-ar fi voit sub nici un motiv să ’l numiască alt-fel decât cum îi ḑicea.

— Așa, respunde un alt june care sta mai delături, mai bine ar fi să ne punem la cărți.

— Să vie Ioniță, că nu e plăcere fără dânsul.

— Negreșit să așteptăm pe Ioniță, adaogă Poporanul.

— Da, el este totul, respunde un altul.

— El s-o fi înfundat érăși la nemțoaica lui de la capul Podului-Mogoșoaei, observă năsosul care se disputase mai ’nainte cu baronul.

— Ia să lăsăm astea, ḑice Cătină. — Ce s-a făcut bătrânul curiera cel șchiop nu-l mai vedem acu de la un timp?

— A intrat în spital. Se speră după operația ce i a făcut un renumit medic, care a venit acum, că o să se facă sănătos; o să ’l vedem umblând drept și sănătos ca un stejar.

— Adevărat? adăogă Cătină, o să vedem pe șontorogul de Tonciu că se mai însoară êncă uă-dată după ce a ținut trei femei până acum. D-aceea se odihnesce acum orașul, că bietul om numai poate de la spital i să meargă din casă în casă, să spioneze, să afle ce se face și ce se drege, să s-amestece ca piperul p-în toate.

Cel năsos, auḑind de vorba spion, se cam atinse, ca unul ce se scia cu musca pe căciulă, creḑu că se face alusiune la persoana lui.

Hei! domnule Cătină, veḑi-ți de poesie și lasă pe bietul șchiop în pace să se facă sănătos la spital unde e... Bine e el acolo!

— Eu nu vorbesc cu D-ta, îi observă Cătină.

— Dear apoi sunt și eu aici. Și cred că e mai bine să vorbim de poesie, de libertate, de progres, noi ăștia se cade să fim sfeșnicul în care se pune lu-mina. Cine dear o să se ocupe cu d-acestea?

— Pré ne am întins în politică și la vorbe mari, ḑice Poporanul scărpinându-se în cap, mai bine să fim mai moderați.

— Deacă e vorba de poesie, apoi Păculescu are să ne citească, cŏci el s-a făcut poet, răspunde un funcționar.

— Așa, domnule Păculescu! dumneata te ai făcut închinătorul Muselor?.. Bine, foarte bine!

— Să citească domnul Păculescu!.. ḑiseră de uă-dată mai mulți juni.

— Lumea nouă, domnilor! ḑice érăși cel năsos. Progres cată să facem să arătăm lumei că ne tragem dintr-uă viță strălucită. Sûnteți și D-voastră de opinia mea? trebue totul răsturnat, prefăcut, schimbat și curățit, să arătăm lumei întregi ce suntem noi!...

Baronul spune mai de uă parte unuia: omul acesta vorbesce fleacuri; vă încearcă să veaḑă ce respundeți Dvoastră, ca dimineață să meargă să dea raport maiorului de la poliție.

— Cum așa! respunde acela, mai scii!..

Cel de mai ’nainte vorbea făcând spume la gură, tot cu istorii de acestea:

— Uite, adăoga el, fac jurărânt pe tot ce am mai sânt, eu mă pun în frunte la ori ce mișcare voiți să facem, mă înțelegeți?..

Păculescu, voind să se schimbe vorba, dete uă turnură ridiculă vorbelor aceluia, pentru că auḑise de la baronul că este spion de profesiune.

— Deaca juri pe nasul dumitale, cată să credem că e drept aceea ce ḑici.

Toți rîseră cu un hohot: Așa! așa, pe nasul D-lui!..

— Domnilor, am inemici între D-voastră, șciu de unde ’mi vine mie asta! Și ’ntr-acestea puse mâna pe un scaun, ca cum ar fi voit să loviască pe cela care îi vorbi ast-fel.

— Mai bine să citim, prorupse Cătină, văḑând că lucrurile mergé în serios, să nu se facă vre un scandal.

— Să citim! s-auḑiră mai mulți d-uă dată, adresân-du-se la Păcuiescu care le promisese că are să le citească ce-va nou.

— Domnilor, mai aproape! ḑice Cătină celor din casă. Mai aproape, domnilor!..

— Deaca e așa să vă fac plăcerea, respunde Păcuiescu.

— Cum nu, cum nu! ḑice Poporanul cu un ton afirmativ.

Junii se puseră împregiur, pe scaune. Păcuiescu la miḑloc cu un peticel de chârtie în mână.

— Mai ântâi titlul, ce-fel se întitulează astă scriere?

— Titlul e, respunde Păcuiescu: suflăm și ’n iaurt

— Ha! ha! ha!., bufni de rîs cel năsos, écă frumusețe, écă uă idee poetică a D-lui Păcuiescu!

— Nu face nimic, să citim, ḑice Cătină, ori ce va fi, cată să auḑim.

— Cată să auḑim, repetă Nae Poporanul.

— Tăcere, domnilor! s-auḑiră ceilalți, ca să înceteze discuțiunile.

Păcuiescu citesce rar și declamând:

SUFLAMU ACUM SI ’N IAURTU

«Ce schimbări se tot vorbesce?

«Auvreți țeară s-o schimbați?

«Ce minuni se mai croesce

«De la diavolii vărgați?..

«Câte se ’nvârtesc în lume,

«Par-că lumea s-a schimbat:

«Cu politica, cu glume,

«Vai de noi unde-am intrat!..

«Oftând, ḑice un om: «Tată!

«Noi Românii alt-fel traiu

«Petreceamă cu toți uă-dată,

«Țeară ne era un raiu.

«Dear acuma, Doamne Sânte!

«Ce s-auḑi pe unde vii?

«Eșiți voi cei din morminte,

«Se intrăm noi ăștia vii!...

«Facem progres!.. îi respunde

«Un limbut de la oraș;

«Răsturnăm, săltăm ori unde

«Să dăm țeară pe făgaș.

—«Ce fel? spune uimit omul,

«Noi, Românii ce-am ajuns!..

— «Asta-e moda!.. Domnișorul

«Ḑise cu ’ngâmfat respuns.

«Trâim precum, se vorbesce,

«Mâncăm, visăm, și dormim;

«Vorbim alt-fel românesce;

«Tot e nou!. să ne mândrim!

—«Dear erau și lucruri bune

« Între cele ce-am avut?

—«Bune, rele nu se spune,

«Trebui totul prefăcut...

—«N-o fi țeară care tace

«Opinci, cârpe, sau cojoc,

«Să le porți precum îți place,

«Ș-apoi să le-arunci pe foc?..

«Cel puçin, a «ḑis moșteanul,

«Uniți, uniți când am fi!...

«Treacă, meargă tot srmanul, —

«Treaba alt-fel am vorbi..

«Dear ce veḑi? ce spicuri rele?

«Secerăm ce semănâm!...

«Ne am născut în ḑile grele,

«Bine ’n viață să n-aflâm...

«Ăștia, noi, oameni de munte

«Nu pré ne-amăgim p-în sat,

«Precum câinele pe punte

«Carnea ’n apă c-a lăsat.

«Ținem portul cum n-e vorba,

«Ca proverbul bun și scurt:

«Cŏci ne fripse-uă-dată ciorba,

«Suflăm acum și ’n iaurt!..

Își deteră fie care opiniunea asupra acestei poesii, parlamentând și discutând ca deputații unei camere.

În aceste conferințe écătă și Ioniță, plin de voe bună că găsesce acasă la dânsul uă sumă de camaraḑi. Dete bună seara, îi strânge pe toți în rônd de mână și le vorbesce cu un ton de bucurie. El semăna acum ca un embor de la portul Brăilei ce a câștigat cu comerciul cinclḑeci mii de lire.

— Ce nou? Spune-ne, iubite frate, de unde vii?

— Fraților, răspunde Ioniță, s-a hotărît, schimb cariera mea de funcționar cu aceea de ostaș.

— Așa! Ei cum? ḑiseră cei dimpregiur.

— Intru în armata rusească; acum vin de la comandantele de garnisoană a capitalei.

— Ce fel? ce fel? cum s-â întâmplat?.. întrebă

cu interes personagiul cel năsos. ’

— Uite bine, generalul îmi promite că mă ia sub protecțiunea șea; sûnt primiit cu gradul de praporcic, și în-curând voiu înainta; o să am uă perspectivă mare pentru viitor, îmi ḑice el.

— Se vede, ḑice Păculescu, că dintr-asta ți a venit ție recomandație, că ai brânciuit puçin cazacii la grădina Varemberg.

— Pe semne că asta e.

— Nu, domnilor, adăogă baronul, din recomandația mea; eu am vorbit generalului pentru D. Ioniță N...

— La Muscali! esclamă cel care își vîră nasul p-în toate, să serviască la?., mai bine să mergi să te arunci în gôrlă. La Turci, da, mai înțeleg și eu, dear nu la Muscali.

— Fiind-că voesc să îmbrățișez cariera armelor, voiu să mă formez mai ântâi cum voiu putea și unde voiu putea, și cu aceasta într-uă ḑi, cine scie, mă voiu înturna în țeară mea ca să o servesc.

— Nu, ești greșit, nu te duce acolo, mai bine, uite, Omer-pașa promite avantage celor cari se înrolează în armata turcă.

Baronul rîse din nou de cele ce auḑi.

— Ba scii ce, nici la unii, nici la alții, rămâi mai bine în țeară ta, băete, ai uă carieră, ține-te de dânsa, observă Păculescu.

— Da, da, are dreptate nenea Alecu, ḑice Poporanul cu tonul seu afirmativ și flegmatic.

— Am cuvintele mele, domnilor, ḑise Ioniță, voiu să scap de suferințe, am cercat nefericiri din copilăria mea, apoi viitorul meu este nesigur, ca funcționar, astăḑi ai funcțiune și mâine te dă afară fără nici un motiv, așa se întâmplă une ori la noi!.. au pățit-o mai mulți. Eu dear sûnt hotărît, mă duc; am promis și am mulțiămit comandantelui de propunerea șea și de protecțiunea cu çare mă onorează.

— Bine dear te duci? întrebară mai mulț, dint cari era Cătină și Poporanul.

— Da, fraților, de poimâine mă veți vedea în manta soldățească.

— Da, cariera armelor înalță, scutură jugul, dă libertate și face pe om tare! adăogă unul dintre ăști juni.

— Da, dear nu la Ruși, repetară câți-va mai de colea.

— Ce-mi pasă mie! Găsesc un loc pentru mine, voesc să mă essercitez acolo; voiu sci într-uă ḑi să mânuesc spada,’ ori lancea!.. Destul că eu schimb viața molatică și trândavă a cancelaristului, mă desfac de umilința care trebue să o cerc în toate ḑilele dinaintea unor superiori ignoranți, ignoranți și pasionați... Voesc să fiu mai bine ostaș, fraților! Ostaș e mai bine decât lacheu și umilit tărându-mă să nu fiu dat afară după ce am servit mai mulți ani. S-a ’ntâmplat la mai mulți acesta, o sciți D-vostră!.. Mai fericit e un meșteșugar de rând; acela cel puçin e stoapân!..

— Deaca e așa, eu te felicit, fiind-că te văḑ că o ḑici din toată inima, prorupse Păculescu care înaintă și apucă de mâini pe camaradul seu. Cătină făcu asemeni, și baronul, care nu ’nceta d-a ’i ḑice: bravo! îi adresă un compliment. Ér personagiul cel cu nasul mare repetă că nu se învoesce cu aceasta să intre in armata rusă. Dear el o ḑicea asta numai ca să facă pe ceilalți a vorbi, și la ḑiuă să meargă să raporteze, precum îi era meseria.

— Și eu te felicit!.. ḑise Poporanul care se aruncă în brațele lui Ioniță.

Ei se puseră pe scaune, luară tutun pentru țigări și începură a fuma. Baronul, cam cu tact, desfăcea cu uă deosebită adresă uă păreche de cărți noui de joc, și părea că adunarea își începea scopul pentru care era într-unită.

Aci îndată un om intră. El atrase mirarea tutu-lor. — Te-ai făcut sănătos Tonciule? îl întrebară acești juni. Toți se mirară cum îlu văḑură. Cine aré ḑice că acesta cu duoă luni mai ’nainte umblase în cârji? — Să nu mai păcătuesci d-aci ’nainte!.. îi ḑise baronul rîḑând, înaintea căruia bietul om, cu părul cărunțit și umblând drept ca un militar, lăsă ochii în jos și par’ că nu cutează a ’i respunde. El ar’ fi sciut ce să răspunḑă la întrebarea aceasta, dear nu cuteză, pentru că duoi șireți când se întâlnesc cată unul din ei să recunoască superioritatea celui-lalt. Pe lângă asta cine este cu musca pe căciulă e cam cu grijă tot-d-auna...

— Dear cum, ești sănătos? îl întrebă Cătină pri-vindu-l de sus până jos.

— Uite, am fost la spital, răspunse el.

— Cum am ḑis: să nu mai păcătuiască!..

— Lasă-mi-te că ți oi da eu de urmă, domnule baron de ḑiuă, ér nopțile l.. Se opri d-a esprima totul, personagiul despre al căruia nas s-a vorbit, uitân-du-se pe subt ochi și neperḑând din vedere ori ce gest, ori ce vorbă aceluia care ’l declarase de spion.

Baronul trase mai la uă parte pe noul venit, ca cum ar’ voi să ’l observe d-aproape, și ’i ḑice încet: am făcut să capeți uă slujbuliță, dear până când vei pleca afară, te du mereu pe la casa sciută, bagă intrigă între el și ea, prin stŏpâna casei, și când vei fi de-parte de Bucuresci, nu uita că ’mi ești dator ascultare... Eu invidiez traiul lor; nu trebue ca viața lor bună să dureze mult timp! ḑice el în sine... Apoi îi vorbi tare ca să auḑă toți: — Prin recomandația mea ai intrat să te cauți în spital... Încet er: cunosci că țin de cei de sus?.. Să ’mi fii devotat și vei fi folosit!..

Tonciu era schimbat acum. Un bun medic făcuse minune cu el; dear nu scim deaca a putut preface întrânsul și acel spirit de intrigă, sau să ’l corige de uă răutate nemăsurată ce o ținea acoperită cu masca ipocrisiei, aceia ce făcea pe numitul baron să se servească cu el, care cu toate acestea, de și uneori îl vorbise de reu, îl asculta pentru că îl plătia. Defectele înrădăcinate arare ori cine-va le poate modifica prin cultură și educație, dear pe nisce oameni crescuți și îmbătrâniți în lingușiri și servilism, și mai greu?.. Ioniță ’i a fost promis că ’l recomandă unui vameș de la Florile-albe, să ’i fie acolo de ajutor, să fie și el cum am ḑice la uă pâine, având conduită bună. S-a văḑut mai de multe ori oameni a cărora reputație a fost tot-d-auna echivocă, alergând numai dupé foncțiuni, și când sûnt acolea au întrecut tâlcharii din Vlăsia... Ast păcat l-a avut mai cu seamă capii guvernământului ca să caute asemenea oameni, să se serviască cu ei de instrumente... Atunci era și ocupațiunea străină care se amesteca in aceste afaceri...

— Te duci, Tonciule? ne lași, că te-ai făcut sănătos? îl întrebă Cătină stând alături cu Ioniță care asemeni îi făcu această întrebare.

— Da, sûnt sănătos și voiu pleca după cum o să pleci și D-ta în Roșia, nu este așa?.. El ascultase afară la ușă cele ce Ioniță spusese, că se înrolează în oștire.

Este bine p-acolo, eu am fost curier la posta rusească! ḑice Tonciu care nu ’și mai freca genunchiul la ori ce minut și nu se mai văita ca altă dată.

Ioniță îi promise că negreșit o să ia ordinul de serviciu unde era orânduit, și că din acel minut îi poftesce călătorie bună...

Târḑiu adunarea se sparge de la Ioniță, plecând fiecare către casă.

Ioniță remâind cu sora șea, mai în urmă îi făcu cunoscut proiectul seu cel nou. Femeia se gôndi puûin și creḑu că din duoue rele e mai de preferat acesta. Nu ḑise nimic, adică nici da, nici nu.

A treia ḑi junele nostru, la Capul podului-Mogoșoaei, ședea pe pat în îmbrăcăminți de dimineață. Tereza era culcată cu un obras pe picioarele lui, îl ținea îmbrățișat cu uă mână, și ’n astă posiție lăsa să atârne în jos părul ei negru resfirat. Lacrimile ei atunci făcuseră un Iac dinaintea picioarelui lui. O! ea plângea de se prăpădia, și scoțând gemete și suspine dureroase se silia în tot chipul a ’i atinge inima și a ’l face ca să o asculte, să se pătrunḑă de durerea ei. Afară în curte, Tonciu își luă ḑiua bună de la stŏpâna casei, pentru că era să plece unde era orânduit.

— Cât am să plâng de nefericirea cu care soartea mă urmăresce, ḑicea Tereza lui Ioniță. Ce o să mă fac eu? Și tu, și tu, omul în care m-am încreḑut mai mult, mă amăgesci?.. mă respingi! mă lași! mă lași ca să mor în desperarea mea!..

— Dear cine ți a spus, Terezo, de la cine ai aflat că eu o să te părăsesc?

Tereza se uită afară să veaḑă deaca mai este acolea cel care ’și luă ḑiua bună de la stŏpâna casei.

— Taci, numai ascunde asta!.. adăoga ea, eu șciu tot, pentru că tot-d-auna m-am interesat să șciu ce faci, ce cugeți și cum vrei a termina cu mine. Pre-cât te iubesc, pre-cât mă silesc să te țiu legat de a-morul și simțimentele mele, cu atâta tu stai rece, ești indiferent, și acum vrei să te duci: toate acestea pentru că nu mai iubit, nu te-ai interesat nici-uă-dată de uă biată ființă ca mine. Cel puûin nu ascunde, spune adevărul!.. repetă ea cu un aer umilit și rugător, uitându-se cu nisce ochi roșiți de lacrime asupra junelui, cel ce era nemulțiămit de cursul lucrurilor dinaintea astei femei.

— De unde o scii asta? întrebă el.

— Spune adevărul, când pleci? ḑice essasperată femeia?

— Așa dear fiind că scii, Terezo, nu ’ți mai ascund, este adevărat că intru în armată, și tu ca germană cu educație, nu trebue să mă silesci să calc parola ce am dat; afară d-aceasta am primiit de la comandantele trei sute ruble, un avans, ca să mă pregătesc, să plătesc detorii, și dintr-asta reservez și partea ta ca să nu te las fără bani.

— O Dumneḑeule! Dumneḑeule! Ai făcut aceasta? Este proba cea mai sigură că nu m-ai iubit. Cum? fără să mi o ḑici mai ’nainte? fără să te gôndesci la mine, la sora ta, la legăturile ce s-au format între noi de când ne cuneascem? să mergi să te înscrii, și unde? în oștirea rusă, a părăsi patrie, rude și chiar posiția ce o ai?.. Totul a fost ca să scapi de mine; ai creḑut că numai așa vei rupe aste legături și te vei desface de uă ființă nefericită ca mine? Află ênsă că te am iubit și te iubeseu! Vei trăi poate ani mulți, vei atinge bătrânețe înaintată, vei ajunge un om mare și cu avere, ênsă,nu vei mai găsi érăși uă femeie care să ție la ființa ta precum eu. Ȇnsă deaca mai rămâne în inimă-ți uă scînteie de simțire, lasă-te de acest proiect, o să fii mâhnit că ai făcut pasul acesta! Din parte-mi, eu voiu muri de sigur!...

— Cum așa, Terezo? ce ḑici tu? e copilărie ce spui!. Ei bine, deaca mă iubesci, cată să ’mi iubesci viitorul! și avansarea mea. Cine scie, in viitor poate ne vom mai întâlni și ’ți voiu fi de un folos.

— O! nu, eu de sigur mor! răspunde Tereza mereu în lacrime înnecată.

— Dear cum vom face? eu am promis, mi am dat parola, sûnt angageat?... Tu să fii cu minte, nu trebue să faci huet pentru asta, ḑise junele țiind-o pe brațele seale când ea plângea.

— Ba nu! ba nu! pentru asta voiu fi neconsolată! Sufer, și trebue să arăt la lume: tu mă părăsesci, s-a isprăvit cu mine!...

Pe când se petrecea astă scenă, inimile amânților de uă-potrivă sângerau de durere. Ioniță nu scia cum să liniștească astă femeie, cel puûin să-și ia ḑiua bună fără alte scene. N-ar fi voit ca lacrimile astei nefericite să-l însoûiască în călătoria șea și să-l îngreueze cu mustrarea cugetului. El îi vorbi tot cu binele, cu frumosul, cu un aer consolator, cu espresiunile cele mai alese pentru nisce inimi sdrobite; ea ênsă era ne-ndu-plecată, numai suspine și lacrime însoûiau vorbele ei.

Cu toate astea, cu cât posițiunea șea era anevoioasă, cu atâta trebuia fermitate și uă decisiune din parte-i.

N-apucă ênsă să ’i ḑică: mă duc, te las sănătoasă! și vre-uă trei cazaci descălecară la poartă; ei aduceau un ordin.

La vederea acestora femeia scoate un țipăt și mai mare și remâne ca leșinată moartă. Ioniță creḑu că pentru a o readuce la viață cată să-i promită că va remânea. Lupta pe d-uă-parte cu femeia aci, în curte erau cazacii și un ordin cu care era chiămat, nu scia ce să facă. Priimi chârtia și le ḑise celor veniți, să se ducă că el îi urmeaḑă.

Cu toate astea promise Terezei că cedeaḑă lacrimilor ei, va schimba hotărîrea și că mergând la comandantele; va arăta greutăți de familie și va înapoia banii ce ’i a fost luat.

— Dumneḑeu să te ție așa precum ḑici! respunde femeia care revenia din leșinu-i. Îți mulțiămesc Dumneḑeule! îți mulțiămesc pentru asta!...

— Vino-ți în simțiri, Terezo! vino-ți în simțiri!... — O! ḑi scumpule Ioniță, că a fost numai uă în-cercare din partea ta, cazacii ce veniră acum nu te căutau pre tine, că alt-fel tot mă tem. Și când aș sci că pleci și nu te mai întorni, uite, nu te voiu părăsi nici un minut, merg cu tine unde vei fi tu, alerg și la sora ta, să mă ajute să vie cu mine d-a reclama libertatea ta. Nu te duce scumpul meu! nu mă părăsi!...

— E nebună femeia asta?... ḑice Ioniță în sine.

Când aș renunța la acest proiect al binelui și viitorului meu, vei recunoasce tu sacrificiul ce-l fac numai pentru tine?..

— Martură mi e inima, iau pre Dumneḑeu mărtur și lumea întreagă că voiu recunoasce!.. remân sclava ta în viață, ce mai vrei?.. ḑise Tereza cu uă voce essasperată.

Ioniță se uită lung la dânsa, pe când faûa ei începuse a se lumina și suspinele îi încetară auḑind a-cele vorbe.

El cu toate astea eși promițându-i că vine îndată, să-l aștepte cu masa. A mers la comandantele și se înturnă după patru ore. Ântâiul dintre amicii sei care întâlni în ḑiua aceea fu Păculescu. El îl întrebă când o să plece? Ioniță respunse că a remas, motivând generalului că familia șea îl opresce, care are nevoie de susținerea șea.

— Sora ta te-a făcută să renunți? adăogă Păculescu.

— Ba nu, adevârul să-ți spun, Tereza moare și înviază de când a auḑit că mă înrolez. Ei bine ea mă încredințează cu jurăminte că mă iubesce.

— Nu o crede, sunt minciuni toate! răspunde amicul intim al lui Ioniță. Ea într-uă ḑi te va trăda!..

Femeia mea, până nu o luaiu, așa mă încredința și ’mi jura, acum mă judec cu dânsa pentru divorțiu...

Luna lui Septembre este un al doilea maie la Bucuresci. Șoseaoa de la Capul-podului resună de nenumărate trăsuri și populu ce se preumbla percurgând în toate direcțiunile. Copii port buchete de flori; femeile se ’ntrec în toalete și tinerii curtatori sûnt p-aci p-împre-giurul aleiului. Teii dau umbra-le plăcută, câmpia și grădinile înfăûișaḑă tablouri delicioase; nu departe este: Băneasa, Ferăstrăul, Țurloaele, și pretutindeni pe la aceste locuri se află serbătorirea banchetelor și bucuriilor... Io-niță se ’nturna cu pași repeḑi, prin mulțimea oamenilor, spre casă. El voia să observe, cunoasce în ochii cei senini ai amoresei seale vre-un semn că este adevărat aceea ce-i ḑice Păculescu?

Când să intre pe poartă, uă grupă de camaraḑi, și mai toți aceia cu cari petrecuse cu duoué ḑile mai ’nainte seara, și baronul între dânșii, veniau să-l gratuleze și a ’și lua ḑiua bună, că el va pleca.

Ioniță roșindu-se la față, nu cuteză nici a declara remânerea șea, nici să i invite să intre înlăuntru; el era învălmășit și încurcat, încât nu scia ce să facă și ce să le răspunḑă. Și Tereza nesciind, îi eșise înainte, precum îi era obiceiul, să ’l întâmpine și să ’l îmbrățișeze. Încurcătura asta căḑu cam greu junelui, că îl făcu să fie deconcertat și a juca uă rol naivă dinaintea acelora ce arătau cu degitul spre poarta șea.

Baronul, văḑându-l într-ast chip confusiat și deconcertat, începu a rîde mai cu hohot de cât atunci seara la grădina lui Varemberg. După toate el era și umilit prin încurcătura șea...

După uă septămână, Ioniță sta convorbind cu Păculescu, într-uă casă, despre diferitele lor afaceri.

Alecu întrebă între altele pe camaradul seu.

— Ei bine Ioniță, au ești hotărât să te însori să iai femeia asta?

Ion, ca un om preocupat de mai multe idei asupra acelui lucru, respunde:

—’Cine va sci! se poate!...

Păculescu adăogă:

— Numai deschide bine ochii și iați seama bine!... îți vorbesce Stan pățitul...

VII

Cine a putut citi în cartea viitorului atâtea schimbări și prefaceri cari ni se întâmplă pe fie care ḑi? Timpul fuge pré iute pentru acei ce gustă un minut de fericire. El apropie dorințele ce se par cu greu de realisat, și el sfărâmă dulcele legături a le inimilor care se iubesc… Amicul nostru a putut cunoasce aceasta în scurt timp și foarte repede. Esperiință încercărilor îl formase d-a putea privi cu receală aceste preschimbări. — Marinarul vede cum se succed valurile unul după altul isbindu-se înfuriate și cu sgomot de coastele navei care êncă resistă în cele mai turbate vijelii pe mare; el e dé-tor să lupte până va remânea numai uă scândurică de care să se ție în periclu. Vulturele se avântă în sboru-i d-a-supra nuorilor, de desubtul cărora muge torentul și une ori chiar trăsnetul; el deaca se coboară mai jos decât înălțimea stâncilor, caută să ’și sature foamea în adâncimea văilor. Trăsnetul sfâșie neagra vijelie la ochiul marinarului de pe valuri, isbirea nuorilor și grămădidirea lor duce pe vulture care se perde în întunecimea munților, ca într-un ocean; junele nostru, întocmai ca acești luptători al elementelor, trecând dintr-uă împregiurare într-alta, nu puûin remâne isbit auḑind că prima șea fidanțată, dimpreună cu mama ei, veniseră să visiteze pe sora Iui. Ce împregiurări a provocat această visită la care el nu se aștepta? Lui îi spusese baronul, acest personagiu ciudat cu care se găsia în relațiune, precum că, la Galați, s-a urmat un desastru unei familii care ședea aproape de biserica St. Ilie, strada Brăilei... Uă casă este incendiată până la pământ ḑiua nameḑia mare, care nu se scie cum a luat foc, cŏci în acea ḑi nu se gătise bucate la bucătărie și nici un serviciu de felul acesta nu se făcuse acolo, și că negreșit i s-a dat foc de oare cari făcători de rele... Bărbatul, în desperarea cea mai mare, a căutat să a-runce iute, într-un chimir, uă sumă de trei sute galbeni, ce ’i avea în sărtarul scrinului, și plecă, încins cu chimirul, cu capul gol și fără a sci ce face, drept la baie pe marginea Dunărei, ca să se răcorească, cŏci sîmția că un foc teribile îi încinsese tot corpul și creerii de supărarea și desperarea lui. Poliția și pompierii căutară a da tot concursul să stingă acest incendiu. Femeia proprietară, vâḑând că ’i arde mobila și tot ce avea în casă, cădea dintr-un leșin într-altul, și vecinii o luară în casele lor spre a o ajuta ș-a o consola. Soûiul ei ênsă nu se mai înturnă... Târḑiu îl găsiră fără chimir la dânsul și desbrăcat, mort, la iazul Brateșul. Se înțelege că el a fost urmărit până la baie unde se dusese, de nisce indiviḑi, cari l-au văḑut când s-a încins cu chimirul. La Galați nu este de jucat cu ast-fel de lucruri; s-a întâmplat împregiurări se-rioase; prin urmare ce mai e de ḑis pentru cel ce, într-uă așa stare de amețială și plecând cu banii la dân-sul, a căḑut victimă în mâinile vre-unor bandiți, și uă-dată cu banii perdu și viața. Din câte le aflarăm, ast-fel s-a terminat cu bărbatul infortunatei Cleopatrei, fiicei arendașului, care în urmă fuse nevoită d-a se retrage la părinți acasă.

După-un timp, când se uitară lucrurile, mama șea și dânsa veniră să dea visită surorei ’lui Ioniță. Fără a ne putea esplica ce intențiune avea astă femeie și scopul visitei, Zinca păru mulțiămită de renoirea amiciției și relațiunilor seale cu astă familie. Părinții Cleopatrei s-au fost mustrat de greșiala ce făcuseră, d-a o mărita cu sila după un bărbăt ce ei i l-a fost ales fără s-o întrebe. Ioniță fiind un copil cu oare care perspectivă în viitor, ar’ fi convenit mai bine d-a uni pe fiica lor cu dânsul.

Dear acum în ce stare se găsia el? mai putea oare a se realisa cu dânsul acest scop?..

Zinca, sciind că frate-seu se perde într-uă viață puçin recomandabile, ținând casă cu chirie la mahala unei eventuriere, temându-se de acesta și de vre uă altă nefericire mai mare, ar’ fi preferat cu ori ce chip și cu ori ce prețiu să ’l veaḑă însurat. Dér când el făcuse sacrificii pentru acea femeie, Tereza, pâne d-a refusă protecțiune ș-a’și călca cuvântul dinaintea unui general, căruia promisese să intre în oștire, negreșit că numai era stôpân pe sine, ci făcea numai ce ’i dicta inima, fără a judeca. Sora șea cu toate acestea ar’ fi mijlocit să se mai veaḑă acesti juni cari altă-dată se iubiseră.

Ioniță ênsă, de când i s-a fost întâmplat scena ne-mulțiămitoare cu camaraḑiî sei la Capul podului-Mogoșoaei, a schimbat casa și a luat alta într-un loc cu totul retras, în strada Ferăstrăului. Tereza se făcuse din ḑi în ḑi pentru dânsul mai trebuincioasă, mai tînără, mai interesantă și mai iubită. Precum am mai ḑis ea scia să-l cultive, să ’i umble pe voe, să ’i surîḑă când era trist, să ’l distragă când cugetările îl turmentau; ea îi dedea viață și ’l însufleția cu mângăerile ei.

S-a întâmplat une ori că venind acasă el găsise ușa închisă cu uă lăcată, fusese pré nemulțiămit d-a-ceasta; se vede că ’i era urît fără dânsa; începuse a fi și gelos, și se mânia că nu ’l întreabă când se duce d-acasă. Când ea se înturna mai în urmă, sau în înserat, i se justifica că s-a dus la uă amică. El o rugă să nu se mai întâmple să plece, fără ca el să scie și fără să ’i spue cine e acea amică la care se ducea și rămânea câte uă ḑiumătate ḑi, sau ḑiua întreagă. Ea rîdea de prepusurile ce el și le forma. S-a ’ntâmplat și uă ceartă din această causă. Proverbul ḑice: nu e bordeiu fără să fie fum. Ea rămase mânioasă duoue ḑile. Dear el, omul cel tare, veni ântâi să ’i vorbescă, ca cum ’i ar’ fi cerut scuse. Ea câștiga oare care avantage din ḑi în ḑi cunoscându-i slăbiciunea. Să nu uităm și aceasta, că ori ce ea ar’ fi cerut, el era gata a împlini după voința ei. Uă iarnă grea și geroasă schimbase, cu această femeie, pentru dân-sul, asprimea timpului în plăceri și bucuriile unor ḑile plăcute din maie. Neaoa ce mereu cădea era semănat de flori, și steluțele scînteinde noaptea la lumina astrelor ceresci, pe unde ei călcau, se schimbau în diamante cari așterné calea pe care trecé amânduoi la braț. Femeia, numai cu uă pelerină îmblănită și cu capul ascuns într-uă glugă de plisă, brava gerul cel forte, numai să meargă cu densul și să fie aproape noaptea întreagă cu el și lângă el pe toate stradele și une ori și în grădina care atunci se forma a Cișmegiului. Une ori când el lipsia, ea pleca după dânsul. Când îl întâlnia cine-va din cunoscuții sei, că mergea cu dânsa, el ’ș acoperea nasul cu uă pulpană a mantalei seale neagră lungă de postav. Sgomotul carnavalului, nebuniile tinereței, avântul care însuflețesce uă sală ca la Slătineanul, cu musica și mulțimea mascelor, cu lume multă și militari străini ce erau în țeară, îl făcea să nu cruțe ori ce cheltueală, numai ca să meargă cu dama șea, cu care n-avea nevoe să fie așa de sfiicios și incomod, precum uă-dată a fost când s-a preumblat cu acea copilă inocentă și ne-esperimentată, pe care o luase de la părinți, să o poarte prin bal până la meḑiul nopții. Pentru a reaalisa aceste plăceri, leafa șea, se înțelege, era cheltuită din ori ce lună și se mai și împrumuta. Nu voia el să scie d-aceasta, și unii din camarazii sei, și mai ales baronul, îl consilia să-și încerce norocul cu jocul de cărți. Din fatalitate s-a ’ntâmplat să câștige. Acest câștig merse érăși la cheltueli. Trecu una după alta toate ḑilele carnavalului, și cheltuelile ajunseră la uă cifră cam pré mare pentru un om de posiția lui, așa că datoriile, după trecerea carnavalului, se înmulțiră binișor. — Beția de plăceri, amusarea prin locuri publice și cheltuelile pe lucruri cari nu erau tocmai de necesitate, lar’ fi făcut puûin să se îngrijiască deaca unii din creditori n-ar fi avut nesocotința d-a ’i aduce aminte că se apropia terminul de plata poliți-lor ce el deatoria. Un funcționar de la finance nu trebue nici uă-dată să se sperie de aceastfel de socoteli! Puteți să vă închipuiți daca Ioniță mai era în stare să se gôndiască la aceea ce se gôndia sora lui...

Să vorbim ênsâ de visită primiită la mahala.

Mama și juna văduvă, viind la sora junelui funcționar, în mai multe rânduri o întrebară cu un interes: ce face D. Ioniță? când o să se însoare? este în vorbă cu cine-va? ș-a gășit vre-uă partită convenabilă?...

Cleopatra, cu obrasii roșii și cu ochii plecați în jos, întreba și dânsa. Mama șea aminti în treacăuă anii copilăriei acestor fii și afecțiunea lor p-atunci, cum și de nefericirea întâmplat fiiesi. Cleopatra fusese măritată fără a sci cum, și rămase văduvă, și toate se petre-cură ca un vis pentru persoana-i, fără ca dânsa se fi fost causa acelor evenimente. Aceasta s-a mai ḑis. Ea era êncă jună și îndestul de frumoasă, cum se găsesce uă veaduvioară tînără, care în acest cas a atras băgarea de seamă a Zinchi. Merse și aceasta la dânsele. Rémase lucrul ca duminică, de Buna-Vestire, să vie să petreacă seara împreună. Negreșit va fi și Ioniță la sora lui? și ce-fel se ’ntâmplă, ca fratele să și vie atunci mai de cu ḑiuă.

Seara veniră visitele.. Se petrecură cuviințele cele mai alese și se schimbară vorbele cele mai frumoase. Ioniță se purtă cu toată curtenia unui cavaler, și Cleopatra, văḑândul, par-că intra în pământ de emoțiune. Uă oare care bucurie se amestecă cu roșiața de pe obrasi ei și ochii par-că scoteau flăcări. Erau luminile aprinse, toaletele străluciau și conversația lor era intimă. Ioniță ’și făcea deatoria a sta alăturea cu Cleopatra și a vorbi.

Cui să treacă prin minte că cine-va privia de la poartă și observa cu luare aminte tot ce se petrecea în această adunare, ș-aceasta era uă femeie? Tereza, după cum era deprinsă, plecase să găsiască pe omul ei, văḑând că întârḑie. Se înțelege ea venise până la pragul porței la sora lui. Aci se temea numai de câinii din curte, și pentru asta se munițiase cu codricei de pâine, să-i facă să nu latre. Ea ș-întinse cât putu gûtul, din pragul porții, să văḑă deaca este Ioniță cel ce se vedea vorbind cu tinăra femeie. Toate trăsnetele se ’ncrucișară p-în mintea Terezei când se încredință că el este... Nisce fioare reci o coprinseră din creștet până în tălpi. Ea numai poate suferi starea ei și se ’ntoarnă îndată a-casă. Când era acasă nu scia ce făcea, umbla de colo până colo și se aruncă pe patu-i înnecată de lacrime. După ce plânse îndestul creḑându-se desprețuită de a-cela pentru care ḑicea ea că făcuse mult, pentru că așa auḑise de la bătrânul Tonciu, prin stŏpâna casei, că sora lui Ioniță voesce să-l însoare, ea numai avu pace, și se determină a pleca érăși ca să-l găsiască. Nici nu șciu când trecu prin miḑlocul mahalalelor ca să vie érăși la el. Junele tocmai eșise din casă cu sora șea și cu oaspii. Din poartă, el își luă noapte bună și ’și îndreptă pașii spre Podul-Mogoșoaei. La cinci pași Tereza îi luă brațul când tocmai atunci ea își ștergea lacremile. — Te am așteptat mult și am voit să te întâmpin găsindu-te, ḑice ea junelui care fu surprins văḑându-se de uă-dată apucat de brațul ei. Mai ’nainte ce-va Cleopatra și mama șea, în loc d-a ține direcțiunea spre Dușumea, se înturnă asemenea spre strada principale. Ele întrecură cu iuțială pașii acestei părechi ce mergea la braț. Lui Ioniță ’i ar’ fi venit mai bine să moară, de cât să se întâlniască ast-fel cu persoanele cari ș-întoarseră capul, când erau în dreptul lui, d-al vedea bine. Cleopatra mai ales se uită cu ochii mari la femeia ce el o ducea la braț... Ioniță blestemă a-cest minut și cum veni întâmplarea asta neașteptată.

Tereza, după vre uă patru ḑile, i se plânse pentru cele ce a auḑit că el uă va părăsi că se însoară, și că deaca va sci în adevăr una ca aceasta, ea va pleca în țeară ei. Junele îi ḑice și astă dată că este uă nebună, deaca ’i umblă p-in cap ast-fel de lucruri.

Mergând de serbătorile Pascilor la biserica Sf. Voivoḑi, el întâlnesce pe Cleopatra în ușă. Ei se salutară; ênsă ea găsind numai, bine ocasiune, îl întreabă: ce face dama cu care l-a veḑut atunci seara?.. El voi să se scuseze că uă întâmplare numai făcuse să dea brațul acelei femei. Tereza se afla la spatele lui, fără ca el să scie, și a auḑit răspunsul seu. Ea cu aceasta ocasiune nu ’i ḑice nimic, dear rămase încredințată că el o desprețuesce, că ea este uă mobilă pentru dânsul.

Ea atunci luă decisiunea unui plan definitiv.

Și totul ce puteam sci e, că Cleopatra dintr-acel minut, perduse toate ilusiunile ce oare când și le avusese pentru vechiul ei frate; mai ales că ea cunoscuse acum bine femeia cu care auḑise că Ioniță era în alianță. După aceste serbători, și circulă vorba că Cleopatrei i-a venit pețitori, și ea amâna lucrul sub cuvînt că nu era un an împlinit de când perduse pe socu-i.

Chiar în cursul serbătorilor, într-uă ḑi, fiind liniștiți și stând amânduoi de vorbă, Tereza propuse junelui bărbat, că voesce negreșit să meargă la Sibiiu, ca să ’și veaḑă nisce consângeni, și că se întoarnă după trei septămâni, sé deaca el voesce să-i dea miḑloace, va remânea tot luna lui maie, să facă câte-va băi la băile de la Salzburg. Ioniță ardică ochii la dânsa ca cum fu isbit de mirare. — Ce ’ți a mai venit éră? o întrebă el cu un aer ḑiumătate glumind. — Nu, serios vorbesc, doresc să ’mi văḑ consângenii: am pe sora mea la Sibiiu și uă verișoară; mai ales pe sora-mea o doresc că n-am văḑut-o de mult...

El nu ’i promise de-uă cam-dată, cugetând că va întâlni pe baronul mai ântâi să ’l întrebe. Tereza îl silia să ’i promite atâta lucru, că și ea mult îi va remânea recunoscătoare, adăogă dânsa cu un aer de francheță și uă încredințare aparentă.

— Terezo, voiu să ’mi spui adevărul, te duci de la mine de tot? întrebă junele cu oare care interes p-astă femeie. — Ba nu, giur pe numele lui Dumneḑeu că n-am în gônd asta, mă duc să ’mi ved câte-va rudenii, și maî ales pe sora-mea, côci n-am văḑut-o de mult.

— Apoi vii? o ’ntrebă érăși junele.

— Negreșit; eu plec acum, dear cu inima sûnt aici. Eu n-am altă casă: casa mea este la domniata. — Când dér voesci să te în torni? o întrebă el. — Deaca e cu voia dumitale, voiu ședea până la finitul lui maie, și apoi mă întorn. — Câți bani îți trebue? o întrebă el cu un ton serios. — Câți voesci să ’mi dai, dearu ași ḑice măcar până la suma de uă sută galbeni mi ar prinde bine. El își mușcă busele auḑind d-aceasta, și se gôndi asupra sumei care i se păru cam măricică, și cu atâtea deatorii altele pe capul lui ce mai avea să plătească...

Nefericitul! ca cum ș-a perdut mintea, el a luat ḑiumătate acesti bani din nisce bani publici. Venise un grop cu bani d-afară, pe care îl priimise el în locul celui destinator. A imitat un urît essemplu!.. Își perduse în adevăr mintea atacând acesti bani veniți într-un grop la registratură, creḑând că îi va pune la loc în termin de câte-va ḑile. Lemnele și petrele ne-nsuflețite ar fi protestat când s-ar fi putut în contra acestei urmări!.. Étă un fapt ce, afară de uă corumpțiune lățită pré mult, un cap cu judecata de tot scurtă cutează să ’l comită!..

El a făcut această sacrificiu, pentru că așa voise femeia ce o cunoscuse de vre un an și ce-va...

Și ca să arătăm lucrurile pe scurt, această femeie plecă, promițându-i că se va renturna.

Ea,lăsă la dânsul vre uă duoă lădișoare de brad văpsite și fără ca să aibă ce-va în ele.

El făcuse totul, i a găsit uă trăsură cu care să o porniască, și ar’ fi mers până la graniță să o însoçiască, daca ’i ar’ fi permis serviciul. Cu toate acestea ea pleca luându-și ḑiua bună cu lacrime în ochii. Plângea ea, plângea și el, ori cât era de bărbat. Spectaclul acesta era foarte atingător pentru duoue ființe deprinse a fi unite ș-a se iubi. Ei își strânseră mâinile de mai multe ori, ca cum n-ar’ fi voit să se lase, ca cum n-ar’ fi voit să se despartă. El a venit cu dânsa, când a plecat, până la barieră, o însoçi până la rondonul al duoilea al grădinei de la șosea. Aci plânseră éră și se îmbrățișară. Mai merse cu dânsa pe jos până la Băneasa țiindu-se mereu de mână, vorbind despre diferite lucruri, și promițâudu-i să o aștepte că va veni dupe ce ’și va vedea consângenii? La Băneasa ea se urcă în trăsură, și ’și strânseră érăși mâinile, după care, căruța dispăru într-un nour de pulbere, și el rămase până o perdu din vedere, și așa se ’nturnă acasă.

.Uă ḑi, duoua, uă septămână trecu și lui îi era urît fără să o veaḑă. Așteptă vre-uă nuvelă, uă scrisoare de la dânsa, și, în impaciența de care era dominat, scrise el mai ântâi cu adresa ce i o lăsase dânsa. A trecut êncă atâtea ḑile și el nu priimi nici un respuns. El era îngrijiat că i se va fi êntâmplat vre uă nefericire. Așteptă êncă și căuta toate miḑloacele ca să omoare timpul care îl neodihnia.

De urît noaptea era la joc. Baronul i a ḑis, că ori cât va perde are să ’i vie cartea ca să câștige ce a fost perdut și êncă și mai mult. El n-ar’ fi voait decât să scoață din jocul cărților cu ce să pue la loc banii cari îi luase de la registratură. Această cale era în aparință acoperită cu flori, ênsă cu cât mergea pe dânsa se afunda într-uă prăpastie din care numai eșia.

P-atunci se afla duoue case de joc p-acea stradă în apropiere: una la Cămărașul, unde se ruina boiărimea îngropând stări enorme, și ceelaltă la doctorul arabul, strada germană No. 2. La această din urmă, de cu seara până aproape la ḑiuă, uă nenumărată grămădire de funcționari și cartofori de meserie umpleu duoua trei camere în care se aflau mese așternute cu postav, candelabre și lumînarnice aprinse, părechi de cărți și grămeḑi de aur ca dinaintea unor bancheri. Nuori groși de fumul tutunului acoperiau spaûiul; rîsuri satanice hohotiau a-colo și dinții grințau ca la Iad: unii rîdeau de bucurie și alții grințau de desperare; era bucurie pentru cei ce despuiau pe alții câștigând și grințarea dinților, blesteme și suspinuri pentru cei ce perdeau... Doctorul arabu cu fisionomia ce ’l caracterisa: gros, negru ca tăciunele, buzat monstruos, cu ochii în cap mititei și învestit în negligența de casă, se preumbla de colo până colo, cu nisce metanii în mână, îndemnând tinerimea spre perḑare, cu glume și cu tot felul de vorbe.

Camaraḑii lui Ionița se aflau aci. El întrebă pe Păculescu, într-uă noapte, deaca câștigă, ca să meargă tovărășie cu cartea. Alecu cam strâmba din nas, era semn reu. Baronul șopti lui Ioniță: astăḑi va surîde Fortuna pentru noi, să stai aci. Junele răspundea: că, de la plecarea Terezei, vine regulat în toate nopțile la joc, și cu toate acestea Fortuna e departe d-a zîmbi pentru dânsul.

— Bine că ai scăpat de dânsa, îi respunde baronul vorbindu-i încet între mulțimea ce era atentivă numai la jucători, au voit și alții să scape de această femeie!..

Ioniță nu răspunse nimic lăsând ochii în jos, ca cum ar’ fi nesocotit vorbele acestuia și însemnând par-că îl desprețuia.

El a venit seara d-ântâi la doctorul arabul și a câștigat uă treabă de 20 sfanți. A duouă ḑi și a treia s-a întors la ḑiuă acasă cu nimic, cŏci ce câștigase érăși perduse. La săptămâna a pus cinci galbeni în pungă; în ceelaltă săptămână avu ḑece. Uă ḑi după aceea, i a suris soartea cu cinci-spre-ḑece galbeni; dupe câte-va ḑile perdu 45, încât a fost nevoit să se împrumute cu duoe lire. Nu s-a mai dus la joc la arabul vre uă cinci ḑile. Afară d-acestea trecuse acum mai bine de trei săptămâni și el nu scia ce să mai facă, nu priimi nici uă nuvelă din Transilvania. începu a se ’ntrista și par-că îi venia să alerge să declare surorei seale, precum că cunoasce că a greșit de n-a ascultat-o mai ’nainte.

Ce consolare mai remânea pentru dânsulu decât paciență și așteptare?.. Cel puûin somnul când ar’ fi venit să i aline suferința: trecuseră câte-va nopți fără a dormi; neodihnit, caută refugiu la băutură...

În a patra septămână sosi uă epistolă de la Sibiiu. Io-niță priimind-o, o dessigilează bătându-i inima. El vede, plin de oare care mirare amestecată cu bucurie, data și subsemnătura. Era chiar a Terezei. Începu să o citească, după ce mai ântâi întoarse fila și observă deaca mai era ce-va scris și pe ceelaltă parte. Petrecând cu ochii vre-uă câte-va linii, fiisionomia șea începu d-uă-dată a se posomorî; se puse să-și mușce busele după ce fu toată citită. Mai bine n-ar mai fi primiit uă asemenea epistolă. — Amorul seu propriu era cu totul lovit. Roșiața îi acoperise fruntea, care mai de multe ori vine de la un afront și umilință.—El se socoti cel mai nefericit și trădat...

— Ce obrăsnicie! ḑice el uitându-se mereu la această epistolă și ’n neodihna cea mai mare umblând de colo până colo.

Étă coprinderea acestei epistole.

«Iubite Ioniță!

«Mă értă că nu ’ți am scris mai curând; nisce împregiurări mă opriră. Sûnt sănătoasă; am ajuns cu bine la locul natal, unde cu plăcere mă găsesc între consângenii mei.»

«Mai nou n-am ce ți scrie, scumpul meu, afară de cele ce vei citi mai la vale.»

«Eu nu mai pot veni înapoi, decât cu uă singură condițiune. Dumneata ești generos, și socotesc că nu o să mă blamezi pentru că caut să mă asigur de viitorul meu, ce până acum era foarte nesigur. Cugetă, iubitul meu, la aceasta, și să faci cum îți va conveni. Numai proamițându-mi că voiu fi soûia dumitale legitimă dupre toate formele, încredințându-mă cu un act formal legalisat de către autoritățile locale cât și de canceleria C. C. consulatul din Bucuresci, ce mi-l vei trimite îndată cu posta, numai în urma unui asemenea act pot veni, alt-fel să nu mă mai aștepți.»

«Șciu că sora dumitale nu mă iubesce, și rudele ți se vor opune... Dumneḑeu ênsă va avea îndurare de soarta mea!»

«Ne void dumneata ca să ’ți fiu consoartă, este un altul care mă cere.»

«Aștept respunsul dumitale cu impaciență, ca să șciu cefel să mă regulez. O repetez érăși, să nu blamezi conduita mea în această privință, cŏci posițiunea în care mă găsesc o cere...»

«A domniitale sinceră și afecționată amică.»

«Tereza.»

Fiind că tonul face musica, acum Ioniță căta să înțeleagă simțul acestei scrisori, el urma să scie încotro se găsesce façă cu această Tereză, ce o aștepta să o veaḑă viind cu surîsul pe buse și cu faça voioasă de bucurie.

Lucrurile trebuiau să, termine aci. Dear de unde această înțelepciune ca să judece un june lucrurile, cel puçin mai la urmă deaca nu la începutulu lor, ca să poat scăpa de calamități și nefericirile ce plană d-asupra șea? Un minut lovi tare în minte-i toate cele petrecute până aci; starea de miserie și înșeluciunea conduitei astei femei îl îngrozi; compromis acum în faça oameniloru, abusivu la deatoriile serviciului, tratat de neparolist din-naintea unui general, către care își dedese parola de o-noare, cu mulțime de deatorii pe spinare-i: uă sută de galbeni dați femeiei, luați din bani străini, baronului cu care era în relațiune a fost nevoit să ’i numere êncă 30 de galbeni, ca să ’i ia înscris pentru zq, după ce el l-a întârziat un an și mai mult de la darea celor ântâi doueḑeci, uă mare sumă perduți la joc, și ca culme la toate acestea, purtarea cea vicleană, purtarea nerușinată și obrasnică a acelei femei îl revolta pe rând, îl turmenta, îl aruncă la despreț și ’l făcură în cele după urmă a o blestema ș-a nu se mai gôndi la dânsa. Cum va eși el din această încurcătură? ce fel să repare lucrurile și ce fel va da el uitării un eveniment care ’i strivia inima, nici el singur nu scie. El cu toate astea tot o iubia!..

Petrecând ast-fel în tăcere uă septămână și duoua, Satan care nu edifică păcatul ca în urmă să ’l lase fără resultat dureros, însuflă în mintea cea derangeată a junelui uă idee, fruct al Iadului, care este numită: Răsbunarea. El concepu, ideea d-a merge în Transilvania, ca acolo să pedepsiască viclenia și trădarea femeiei.

Capul îi ferbea de proiecte, inima îi bătea în neastâmpăr, sufletul îi ardea de resimțimentul această, resbunarea îi rîdea dinaintea ochilor, și numai în unele momente, când era liniștit, își aducea aminte ertarea și un amor nefericit! Căuta ênsă negreșit să plece să o găsiască... În aceste idei împărțite între amor și ură, gelosie și resbunare, ceru congediu pentru zx ḑile de la capul serviciului, și miḑloci de luă salariul înainte pentru trei luni, scoase și un pasport, fără a spune nimului proiectul său că va trece frontiera.

Sora șea află tocmai în momentul când pleca, și fără ca să fie acolo acel Tonciu ce ’i plăcea să poarte nuvelele din casă în casă, care acum se găsia în serviciu la un punct vamal în munți. Ea le află dear când pregătirile erau făcute de călătorie și care nu se mai puteau împedica. Ea se văita toată și ’și frângea mâinile, capul ’i era amețit aducându-și aminte înfricoșătoarele preḑiceri acelei vrăjitoare pe care o consultase oare când pentru viitorul fratelui ei. Vai! plânse și se omorî toată de durere când îi veni în minte acea preḑicere. Ioniță plecând nici nu luă ḑiua bună de la dânsa, pretecstând că merge la vânătoare cu Păculescu.

Ea îl privi cu luare aminte, era înlemnită fără a sci ce să ḑică, și, după plecarea lui, se rugă lui Dumneḑeu din toată inima pentru conservarea ḑilelor seale. El neavend părinți, stare și niscaiva consângeni cu nume însemnat, avea această soră care ’l iubia și care ar’ fi făcut sacrificii să-l scape, deaca ’i ar’ fi stat ce-va prin putință.

Cumnatul seu ocupa uă mică foncțiune de căpitan de postă, în drumul dintre Craiova și Severin.

Junele plecă pe Dunăre, pe la Giurgiu, pentru a întâlni pe cumnatul seu. Acesta îi înlesni miḑloace d-a merge la Godinesci, uă comună la poalele monastirei Tis- mânei, care era atunci de curând reparată. Călătoriile și amusarea contribuesc mult spre a ușura aceste boale sufletesci. Natura la începutul lui maie este plăcută, gerurile sûnt trecute, vânturile se potolesc, munții sûnt îmbrăcați cu verdeață și un ceriu senin acoperă vârfurile lor, de și adesea ori sûnt acoperiți cu nour. Tablourile răpitoare ce ’i isbia vederea în toate părțile, cursul rîurilor cel pitoresc, vegetația tânără ce înfrumusețează țermii lor, paserile cari sbor, cari se pun pe ramure veḑinde d-a cânta, sunetul dulce ce s-aude ’ de departe, al cucului și al mierlei desmerda aceast suflet sdrobit de simțimentele cari i erau în luptă, și însetat de uă fericire imaginată, de un dor care fără voia șea îl domina. În scurt el merse și ajunse la vama: Buliga, în Vulcan. De acolo nu e departe Hațegul.

Acul magnetisat iubesce a indica tot-d-a-una Nordul: ochii sei erau ațintiți spre Sibiiu. Amicii sei de la aceast punct îi găsiră oameni și cai, pentru a putea trece coamele cele rîpoase și văile profunde acoperite de braḑi: calea lui era în direcțiunea muntelui: Largele, spre a putea sui muntele numit: Frumosul, trecând rîul Sebeșul, și d-acolo să se abată spre dreapta, traversând șirul Carpaților, către Reșinari. El mergea pe a-ceste înălțimi unde ochii vedeau grămeḑi de neaoă ne-i topită din iernele trecute, și aerul cel rece de la acea regiune îi încreția fruntea și ’l făcea mereu să sufle în mâini. Dorul îl însoçia pretutindeni, dorul îi da forță; și ca un foc în inima șea par-că dogoria peptul, aceea ce ’l făcea să nu simță asprimea climatului în munte. Adesea ori ênsă călătoria are și contrarietăți...

Călătorii au fost prinși de uă vijălie și uă negură nuoroasă care ’i a silit să se abată în pădurea de la Tărtărău. Ei căutau un adăpost, să răsufle caii și să remână poate noaptea acolo, de și era ḑiuă, și numai pe la ḑiumătate, dear timpul cel rău adusese în aceste locuri întunericul cel mai obscur. Inima junelui, înăsprită prin luptele interne, nu sîmția acele impresiuni înfricoșătoare ce adesea ori insuflă sălbătăcia și răul timp, ploile, cât și negurile acelei regiuni muntoase.

Ei au tăbărît lâng un isvor cu uă dulce murmură. Umbra sub ramurile stufoase a le pinului servia acilea de cel mai bun adăpost. Aproape că nu se cunoscea deaca mai era mult până să se facă noapte, negurile nu se rădicau nici de cum de pe vârfurile cele înalte și de prin văi.

Vă puteți închipui că aceasta era ântâia- călătorie ce se făcea în cursul astei veri, și mai ales provocată de un amor care a terminat rău.

Ioniță stătea cu obrazii sprijiniți pe mâini dinaintea unui foc aprins și era profundat în cugetare, când oamenii lui se depărtaseră să lege caii și să caute lemne uscături. De uă-dată un spectacul sinistru, spectacul mai mult decât îngrozitor, făcu pe acesti oameni să alerge răcnind din putere și cu totul spăriați. Junele de lângă foc creḑu că ursul a sfâșiat vre un cal și că erau și ei amenițați de feară.

— Ce e? ce e? întrebă Ioniță tare, puind îndată mâna pe pușca șea cea cu duoua țeve, care o avea cu sine, bine încărcată cu gloanțe.

— Primejdie mare!.. primejdie mare care s-a ’ntâmplat oare când aici!.. un om e mort care stă legat cu sfoară de un copaciu!. Periculul stingând din imaginația junelui imaginea care ’l turmenta, a unei femei ce nu ’nceta d-a se arăta în minte-i din când în când, îl făcu să tresară; și deaca în adevear ar’ fi fost pericul de vre uă feară sfâșietoare, el s-ar fi arătat un erou în centrul astor prăpăstioase locuri, în inima a-cestor munți păduroși, ca să scape pe tovarăși sei. Dear, o! spaimă îngrozitoare! ei în adevăr găsiseră un infortunat care fusese legat de un arbore unde a e-spirat, și care remăsese uă iarnă de ospățul vulturilor și spaima călătorilor cei cari, după uă iarnă, veniră ântâi primăveara să ’u găsiască.

Acela era desfigurat, numai oasele ’nșirate; îmbrăcămintea după el sfâșiată, încălțămintele putreḑite, carnea ce mai rămăsese învinețită neagră, ochii scoși de paseri și capul uă hîrcă uscată. Uă parte numai din obrazău, care a fost lipită de coaja bradului, puçin se cunoscea că era chip de om și s-ar fi mai putut înțelege cine e. Imaginația junelui fiind cu totul isbită, spaima îl înfricoșează înghețându-i inima de spectaculul acesta, d-atâta cruḑime neauḑită a omului!.. Plăieșiî aprinseră rădăcini de pin ce ardeau ca nisce torțe, și veniră de încongiurară acest schelet, care, la lumina torțelor, avea aparința unui mort eșit din pământ. Toți își făcură cruce, se scuturară, îl căinară și începură să ’l deslege; în care locu îi și săpară cu topoarele mormântul, singurul bine care putură să i ’l facă.

— Cine să fie acest nefericit?.. cugetă în afundu-i junele ce se‘ apropiase bine de el și ’l observa mai cu de amănuntul.

Când se ’ntâmplă ca să peară cine-va în munți, naturalemente fie care va ḑice: a fost sfâșiat de feară; cu acesta d-aici alt-fel merse lucrurile. Negreșit el singur nu s-a legat, vre uă persecuție de tâlchari, sau cine scie ce oameni rei, vre-uă răsbunare poate essercită asupră-i cruzimea cea ne-mai auḑită.

În strigătul cel răgușitoa al vulturilor, în resunetul cel stâncos de topoare cari loviau în pământă, la fumegarea cu uă lumină sinistră a torțelor, și ’ntre toate aceste oftări cu: păziască Dumneḑeu! Doamne feresce!.. și cu uă mulțime de cruci cari se repetau într-una de bieții plăieși, junele observând bine leșul acesta, păru că mintea-i putu descoperi și înțelege ce-va din privirea acestor rămășițe. Uă parte a obrazului ḑiserăm că conținea uă oare care formă umană. Se apropie el mai bine, pipăi aceast scheletu, și mai ales partea aceea a obrazlui privind-o d-aproape, i se păru că nu se amăgesce; creḑu că este în adevăr el, infortunatul pe care îl trimiseseră în serviciu la uă vamă nu tocmai departe de aci. Oare, ce crimă comisese el ca să aibă un asemenea resultat finele seu? -— Să fie pentru fapte că ’și ia omul resplata?.. Aceasta îi isbi mintea junelui ca lovirea unui trăsnet.

Nefericitului Tonciu ’i a fost doară scris să termine ḑlele acolo, într-ast chip?..

Mai târḑiu s-a aflat cum a mers împregiurarea morții acestuia, și cine au fost făptuitorii crimei...

VIII

E de lipsă ca lectorul să cunoască p-această Tereza care șciu așa de bine să întoarcă capul și să suciască mințile junelui funcționar; ca să îndeplinim aceasta, urmează să descrim oare cari amănunte ce se ating de împregiurările vieței seale. Portretul unei cochete nu este greu pentru imaginație d-a ni ’l zugrăvi; dear definiția lui este, că se aseamănă cu uă floare narcotică, plăcută la vedere și periculoasă cu mirorsu-i. Ea n-avea răutate în sine, ênsă din ușurătatea caracterului a putut face mult reu. Nisce împregiurări o face să o ve-dem uă tînără eventurieră, precum sûnt cele mai multe cari vin în țeară noastră să caute fortuna, și érăși împregiurările o făcu atât de ne-ncreḑătoare către bărbați, încât, junele nostru a trebuit să caḑă victimă pasiunei ce ea i a insuflat. Felul acesta de silfide iubesce pe un bărbat ca și pe altul; nefericit e acela care nu scie a se feri de cursa ei, poate să, dea creḑămînt amorului ce ea promite, dear pâne la finit ce se întâmplă?.. Din oare cari evenimente ea câștigase es- periență, și împregiurările a silit-o să se poarte ast-fel către omul care a iubit-o cu sinceritate. Étă cari fu-seră acele evenimente... De origine ea e Sacsonă, sau alt-fel ḑisu, Sască dintr-uă-comună a Transilvaniei. Cunoscem principiile de educație ce priimesc fii acestora în casa-le părintească; dear din nefericire ea perduse pe mama ei când era numai un copil. Tata al ei, puçin în urmă s-a rensurat. Uă mamă vitregă, și care era de natură femeie rea, aduse discordie și desordine în toată casa, că, în loc copii să crească cu essemple bune și moralitate, bietele copile, duoua surori remase orfane, se desperară d-a mai putea suferi maltratările, cearta și vorbele cele proaste cari le auḑiau din gura nouei lor mame, mai cu deosebire cea mare; ele dear se deciseră să părăsiască casa părintească. Atunci tocmai veni evenementele din 1848, cari mai mult sau mai puçin ne sûnt cunoscute... Astă frumoasă țeară se prefăcu într-un theatru sângeros de luptele și sfâșierea din lăuntru-i; ele risipiră această familie precum un vânător sparie și gonesce un stol de potîrnichi la detunarea armei, așa veniră lucrurile!..

Ca să ḑicem duoua vorbe de Transilvania, recunoascem această țeară ca cea mai frumoasă și progresistă. Pământurile ei sûnt pline de monumente, ruine de cetăți, morminte și inscripțiuni cari constată luptele Daco-ro-mane și colonisarea romană adusă de imperatorele Traian.

Părțile Hațegului conține numeroase și pline de famă monumente, ér comitatele de pe Mara-Mureș și Crișu ne spun eroicele fapte ale Românilor contra năvălirilor barbarilor... Transilvania-Ardealul, închis de toate părțile prin posițiunea șea naturală, de munții Carpați, se aseamănă cu uă cetate înflorindă. Conține aproape în toate orașele gimnasii și instituțiuni utile. — Este uă oare care industrie, și face comerciu cu țerile învecinate... Comu- nele ei sûnt regulate: are șosele bine construite de comunicație cu lucrări de artă pretutindenia și poduri remarcabile peste ape; câmpiile se cultivă în perfecțiune și dau uă mare fertilitate; pădurile se esploatează după sistemă; munții produc averi mari din minele lor; viile și grădinile fac bucuria cultivatorilor; în toate locurile, și mai ales pe la marginea orașelor, sûnt parcuri și alee de uă rară frumusețe; este uă energie de însemnat între populațiune... Mai ales femeile sûnt renumite pentru talia lor bine desvoltată, tipul cel frumos, spirit, aplicare la iconomie menageră, gustul și eleganța costumelor. Această țeară a suferit isbirile soartei d-a vedea orașele incendiate și fii ei cu grozăvie măcelurin-du-se... La finele lui noembre acestui an 1848, guvernul imperiale nu compta aci pe alte forțe decât pe nisce remășițe de regimente și grăniceri, al căror cap: gene-ral-comanda, reședea la Sibiiu, și pe gloatele armate de popul, cari ascultau de nisce comitete compuse atunci a nume... Forțele maghiare, în luptă cu monarchia austriacă, cele ce se concentraseră pe iarnă la Debretzin, erau mici, dér în curând se înmulțiră... Pe la ḑiumătatea lui decembre, un general bătrân, a căruia biografie trece la ilustrație, conduse aceste armate cu geniul său strategic, și ocupă Cluziul. Comandantele au-striac care se găsia acolo, generalul Urban, fu împins de forțele strategicului: Bem, care conducea trupele maghiare, până în munții Bucovinei; și așa trupele acestuia luară un avânt curagios peste armata austriacă, cu care apoi se hărțui în mai multe locuri, și în curând coprinse întreagă țeară. Numai Iancu, un proprietar ’din munții Zlatnei, și câți-va tribuni Români apărară bărbătesce pământurile ce le țineau și fortăreța Alba Julia,’ cu garnisona austriacă înnăuntru-i, și munții fără a se da cuceriți... Austriacii, învinși de mai multe ori de generalul polon, pe care Țarul Rosiilor îl supra-numise: eroul de la Ostrolenca, cerură, prin generalul comandante de la Sibiiu, ajutorul Rușilor, cari ocupau atunci Țeararomânească și Moldova, să treacă Carpații, pentru a o umili pe insurgenții Maghiari. Rușii și intrară cu câte-va regimente, cari ocupară Sibiiul și Brașovul. De aci se încinse uă încăirare crâncenă care ținu până la finele lui Fevruariu, când apoi Rușii fură siliți să se retragă lăsând Transilvania în stăpânirea lui Bem, până când ei reintrară cu forțe mari...

Mărginindu-ne d-a atinge această chestiune numai cât ca să descrim împregiurările ce privesc pe uă femeie, arătăm cât se poate pe scurt lucrurile urmate, și mai ales în noaptea când Sibiiul a fost sguduit așa de tare, prin deșertarea unui rând de armată, ca să priimească în sînul seu pe alta, și care a cerut pe dată să se ilumineze tot orașul și toate ferestrele caselor, după încetarea sângeroasei lupte petrecute cu câte-va minute mai ’nainte... Mulți cetățiani lăsară casele și fugiră cu familiile lor încătreu putură și unii se făcură nevăḑuți pentru un lung timp. Părintele Terezei, și el abia scăpat din miḑlocul unui oraș unde se pe-trecură aceste scene spăimântătoare, se retrase, cu femeia și cu fata cea mică, la un sat sub poalele munților către Urlat. Fiica șea cea mare, care proiectase să se emancipeze din stŏpânirea unei mame mașteră pré aspră către dânsa, găsi numai bine ocasiune să se pune într-uă trăsură și să plece cu uă amică a ei din copilărie, care era de curând măritată cu un sub-locotenent ce asemeni se retrăsese cu armata. — Ele luară calea Șelimbergului spre a merge la Turnu-Roșu. În direcțiunea a-ceea calea era prinsă de trupe rusesci, cari se retrăgeau cu un spăimântător tumult, cu porțiile de fân arḑânde în vârful lancelor cazacilor, spre a lumina tărâmul după meḑiulnopții, prin bateriile așeḑate în toate direcțiunile de a protege retragerea lor, cu mulțimea trăsurilor, chesoanelor, bagage, uă nenumărată sumă de oameni, cai, provisiuni și reserve, amestecân-du-se și îmbulzindu-se unii peste alții, cu alarmă, cu strigări, răgiri ale vitelor și nichezări, — blestemând a-ceastă infernale noapte, în care totul merse reu și era in pericul uă armată, de la comandante până la cel din urmă soldat, ce strigau, în întunericuiu cel profund al nopții: nazat! nazat!..

Vă puteți închipui ce suferiră nefericiții cari fugeau dimpreun cu armata aceasta.

Un biet sătean de la comuna Heltau, cu uă că-rucioară în care ducea vre uă trei femei și duoi uncheși, refugiți, bătea câtă putea caii, să poată trece prin miḑlocul acestoră gloate, să fugă de sgomotul tumultului pentru a ajunge la Boiță, ca d-acolo să treacă la Turnu-Roșu, la Câineni și apoi la Rômnic. Merseră cum putură bieții oameni tot acea noapte până la Tălmaciu, unde, când ajunseră tocmai se lumina de ḑiuă. Unde mergé acești nefericiți? încătrău duceau pașii lor? ce țintă aveau?.. nici ei singuri nu sciau. Timpul era rece, femeile ușor îmbrăcate, cari se țineau învelită cu câte un tartan de lână gros, în formă de boccea, fără a dormi uă noapte și în starea cea mai deplorabilă. Se deteră jos la Tălmaciu ca să se repause... Tereza fugind în această căruță, începu a simți remușcarea că a părăsit pe tata al ei și fu îngrijiată de cele ce i se mai putea întămpla... Acolo un june cadet de la cavaleria numită: Șevolege, înaintă către aceste femei, și cu oare care politețe se adresă vorbindu-le: ce ați venit aici?.. îndată locul acesta va fi acoperit de trupe neamice... spre Turnul-Roșu nu este loc să treceți, toate drumurile sûnt baricadate, plecați numai decât în direcțiunea către Veșten, și d-acolo să apucați șoseaoa spre dreapta; vă veți repausa la Avrig..,

— Domnule, ḑise Tereza uitându-se cu uă căutătură dulce către junele călăreț, noi fugim de inemic, căutăm să trecem în Țeararomânească, altă n-avem ce face!

— Frumoasa domnișoară, respunde junele, tocmai de aceea ve spun să vă retrageți de la pericul, mergeți către sătul care vă ḑic, și la Avrig veți sta puçin. Și el respunse junei Sacsone prin aceeași căutătură cu care se arătase și dânsa. El mai adăogă: noi protegem frumușelele ca D-ta, ești îndestul de jună și fru-moasă!.. Tereza se făcu roșie la façă la aceste vorbe de galanterie ale junelui cadet.

În acel moment se auḑiră detunări din cetățuia veche de pe muntele aici învecinat. Acest semnal anunța venirea în goana mare a husarilor și trupelor ce porniseră să lovească pe ruși la Turnu-Roșu. Femeia tânără n-apucase să ’ntrebe de bărbatul ei când junele călăreț se făcuse nevuḑut, ea remase esstasiată...

Bietul țărân bătu mereu caii și înturnă iute căruța spre Veșten. Cei duoi bătrâni tremurau în fundul căruței de frig și de spaimă. De la Veșten, se vede șoseaoa pe poalele dealurilor tot sub munți, care duce drept la Olt. Munții erau acoperiți cu neaoă și crivățul sufla cu putere din culminile cele înalte. La Avrig se opriră puçin călătorii noștri, pe marginea dincoa de Olt. Femeile și bătrânii intraseră într-uă cârciumă să se încălḑiască. Ca-prin minune, după cincé minute, junele cadet, despre care vorbirăm, era acolo. Tereza văḑându-l creḑu că vede pe un frate ce venia în ajutoru-ḑ acolo unde ea numaḑ cunoscea pe nimenḑ. — Domnule Oscar! îi borbi dânsa esclamând de bucurie când îl văḑu. — Domnișoară, ḑice el, odihniți puçin și treceți Oltul, că podul va fi asvârlit în aer, este minat... Nefericiții refugiți stătură abia cât deteră puçin fân la cai, se încălziră și plecară iute pe calea Făgărașului, însoçiți de lume multă care fugea în toate direcțiunile cu căruțe și călări...

La Brașov biata Tereza voi să fugă pe la punctul Timiș, împreun cu uă damă de calitate bătrână. Énsă Rușii se făcuseră ostili acestor călători, pentru că ei căutau mai antei să treacă, côci Ungurii cu ajutorul Se-cuilor tăbăriseră în pădurea Cotlei, de unde amenințau Brașovul. Nefericitele femei despre care menționarăm mai sus, în loc de a putea pătrunde pe la Predeal la Câmpina, n-ajunseră de cât până la Timișul-de-sus, și d-acolo fură respinse; ele au fost nevoite să se ’n-toarne, și abia, ca nisce femei fugitive, găsiră un miḑloc să treacă, chiar prin satele Săcuesci, prin Uituz la Moldova, de unde se dirigeară spre Tîrgul Ocnei. După cinci ḑile de uă continue călătorie eșiră din pământul unde se petrecea resbelul. Tot acel june Oscar le găsise miḑloc de scăpare de la Brașov, unde el ajunsese în același timp, să poată fugi spre Moldova. Uă tînără femeie cu nisce ochi mângâioși, cu uă talie așa de dulce și cu un viers plin de tinerețe, a trebuit să găsiască un miḑloc de protecție în această june ca să poată scăpa din vijelia sguduitore care a suflat atât de tare peste nefericita Transilvania... Tereza, de la Tîrgul-Ocnei, merse, însoçită cu acea damă de calitate bătrână, la Bacău, într-uă trăsură jidovească. De la Bacău își propuse să veaḑlă Iașii, să găsiască acolo un loc de guvernantă pe lângă copii, în vre uă casă mare.

Ea porni la Iași având câte-va scrisori de recomandație, una către pastorul protestant.

Cât a durat călătoria, ne-ncetat imaginația îi înfăçișă pe acel frumos Oscar în uniforma șea, cu cascheta mititicuță pe vârful capului, cu un șnur de fir pe de margine până la cozoroc, cu gulerul cazachei acoperită cu plușiu roșu, cu săbiuța șea atârnându-i la coapsă cavaleresce, cu uă talie grațioasă și cu botforii ce făceau multe crețuri și care ’i erau strâmți ca și nădragii turnați pe picior, voinic, tinerel cum era el.

Stradele Iașilor erau în acea epocă coprinse de soldați ruși, de zarafi jidani și fel-de-fel de lume care se mișcă ḑiua și noaptea în toate direcțiunile. Ea avu curiositatea să întind gûtulû afară din trăsură când ajunse pe strada cea mare a tîrgului. Un oficier rus ce mergea aluturea cu un civil, întâmpină vederile ei și o făcu să se retragă.

Rusul și civilul fură pré interesați văḑând-o; el că-tară să cerceteze și să întrebe pe unii-alții cine este astă tinerică care vine d-afară și unde va trage. Pentru dânsa nu făcu nici un efect vederea rusului ce nu semăna în grație și eleganță cu cadetul neamț de la Șevolege.

Tereza în curând găsi uă casă boiărească d-a intra ca bonă lângă copil. Din nefericire nemeri la un parvenit, cum sûnt toți parveniții, cari au vorbe mari și ’n realitate nimic de recomandat, avea ênsă ce-va parale. —- Aceasta ocupațiune i se păru pré grea junei fete; nu dormia aproape toate noapțile dădăcind copii celui ḑis. Copil erau reu crescuți și pré caprițioși... Mama lorû era cam ciudată; bărbatul se arăta cam complesant une ori, care aceasta atrăsese băgarea de seamă a domnei ce o făcea să fie gelosă de juna germană..

Aceea ce ênsă făcu pe servantă să se mire, lucru care chiar pe dânsa ca străină a impresionat-o, era aplecările domnilor ei, cari, cât văḑuse și auḑise, n-aveau nici un simț de patrie și românism... Limba natale, adică cea românească, era proscrisă din casă-le; copii-lor le insufla gustul pentru tot ce este străin, îi îmbuiba cu lucsul trândav și numai corumpțiune; ei ḑicé că îndată ce se vor mări copii îi vor duce afară în alte state, de a-și face educația, numai și numai să n-aibă nici uă simpatie cu țeară și cu obiceiurile pământului aci; și chiar pentru religiunea lor nu pré ținé atâta multă seamă!.. Erau avuții mari la aceștia rău întrebuințate; uă resipă și galantomie pentru tot ce nu trebue, și uă strictă iconomie la lucruri de êntâia necesitate... Acești oameni strigă mereu că străinii ’i a copleșit și ’i esploatează, dear nu vor să facă nimica pentru stârpirea răului și rădicarea connaționalilor de la uă stare de ticăloșie... Ei vorbesc une-ori de patrie, dear pentru dânsa nu vor să dea nimic ca s-o ajute... La nisce titluri de noblețe ce și le-au însușit n-au nici uă ambițiune, și cu ele se fac ridiculi dinaintea celor bine cugetători. Cei mai mulți s-au ruinat prin viciu și vanități; pe ruina lor s-au rădicat alți parveniți, mai mult străinii, și nu vor să creaḑă că în aceasta stare de risipă și nechipzuință își vor vedea într-uă ḑi copii cerșind. În puçini ani văḑurăm uă mulțime de essemple spăimântătoare de felul acesta!..

Dear tînăra noastră a trebuit să iasă din acestă casă find că doamna era geloasă, precum arătarăm, de bar- batul ei; după ce că salariul ei îl dedese mai tot pe îmbrăcăminți, să fie tot-deauna îmbrăcată de modă, și când a eșit n-avea nici un ban, și ’ntr-un loc străin, pe stradele Iassilor.

Ce va face biata femeie? încâtrău va apuca? la cine să se ducă?..

Pastorul tocmau lipsia din capitală, și deaca și era, ei îi era cam cu rușine să meargă să ’l tot supere.

De uă-cam-dată fu nevoită să se retragă la un o-tel ca să șeaḑă numai câte-va ḑile. I se spuse prin uă jidaucă bătrână că este eftin și un pré bun serviciu la hanul: Pîrlita. Se duse și ceru uă cameră. Un chelner, jidan, o introduce în camera ale căriia ferestre aveau privire spre strada cea mare a Metropoliei. El îi ḑise, după ce ’i arăta camera aceasta, că pentru persoane ca dumnéei sûnt toate înlesnirile în acest otel, comoditate, masă bună, și chiar birjă când va voi să iasă la preumblare, și va plăti atunci când va avea bani.

Tereza mulțiămi de aceasta. Se gôndi ênsă bine asupra acestui punct, și ântâia grijă îi fu să zovorească bine ușa după ce se așeḑă în această cameră, și se culcă. Altă, jidanul chelnerul, nu intră la noua oaspe în cameră de-cât când fu chiămat. ¡

Într-uă ḑi p-atunci, dânsa stătea cu uă carte în mână când auḑi plesnituri din bice, cari făcé un mare re- sunet cu uruitura unei trăsuri pe strada sus ḑisă, alergă îndată la ferestre să privească afară: uă doamnă mare într-uă trăsură foarte lucsoasă trecea, al căriia cociș, mânând d-a călarele patru cai, repeḑia, ca nisce trăsnete, plesnituri din bice în sus și ’n jos. Postilionul acesta avea multă adresă și era învestit cu un costum pitoresc cusut cu găitane de toate coloarele și cu uă căciulă cu un canaf lung pe capu-i. Comercianții și femeile lăsau lucrul să iasă în pragul magasinelor ca să privească p-această doamnă însemnată, ce trecea în trăsură. Tereza oftă veḑând-o, de ce nu poate fi și ea uă damă mare ca aceasta! Nu este și ea oare femeie precum dânsa?.. n-are și ea un suflet simțitor?.. cugetă ea în sine.

Și cu toate că ea n-avea bani, totuși la vre uă ḑece ḑile ceru comptul de la otelier, cel ce i ’l presintă într-uă foaie lungă, i se păru pré încărcat și ḑise că va achita mai pe urmă.

Altă, chelnerul, găsi atunci ocasiune să ’i ḑică că un june ofiçer rus întreabă mereu de domnișoara. Te-reza nu răspunse nimica de-cât, prin uă uitătură aspră încrutând fruntea și ficsând ochii asupra jidovului, sămăna par-că i ar’ fi ḑis: ce vrea aceast rus de în-treabă de mine? Chelnerul nu se descurage și ’i mai repetă aceasta după vre uă duoua ḑile.

Lucrurile ênsă veți sci că se schimbă, cât și cugetele cele tari une-ori...

Și ce să mai obosim lectorul descriindu-i aceste a-mănunte, junele rus, dupe câte-va ḑile, achită deatoria cât se făcuse la otel; ér cronica scandaloas, aceea ce noi nu afirmăm, a ḑis că cine-va l-ar’ fi văḑut intrând la tînăra aceasta, care mai ântâi a plâns de soartea ei nefericită, și ’n urmă numai plânse...

Ceea ce ênsă ’i căḑu greu în cele din urmă era că regimentul din care acest oficier făcea parte pleca de la Iași, dupe vre uă trei septămâni de la cunoscință, și crudul Altă, chelnerul, n-a avut îngrijire să facă cunoscut aceasta junei femei.

Când această creatură s-a deșteptat, cum că catastrofele se succed pentru dânsa unele după altele, gemu tare și plânse în adâncu-i greșiala ce a făcut-o că a părăsit așa jună casa părintească!..

În cele din urmă Tereza a plecat din Iași cu un bărbat ce se ḑisese că e baron și care i a promis că o s-o ia în căsătorie. Ea s-a văḑut amăgită la Bucuresci și de acesta, cŏci o părăsise într-uă casă ce el o luase cu chirie în machala la Livedeagospodii.

Ca să scurtăm, tînăra germană vine în Bucuresci cu hăinuțele ei cele de modă, purtând uă toaletă oare cum îngrijită, jună, grațioasă êncă și bine făcută. Dear între altele, când baronul fuse decis să o părăsiască s-a purtat pré rău către dânsa, și în urmă el ’i recomandă pe un june care ’l întroduse la dânsa, junele român, pentru care la început ea nu avusese nici uă simpathie; ênsă mai în urmă, când ea fu condusă, tot de vechiul ei promis, la grădina Varemberg, unde fusese maltratată precum lectorul cunoasce, acolo junele ’i a dat brațul, și din acel minut i a promis că ea se va închina lui ca unui ḑeu. Fiind-că toate ne servesc spre învăță-tură, étă ce-fel ḑisul baron s-a esprimat deschis către junele Ioniță cănd îl întroduse în casa lui: a-ceastă femeie e streină și n-are pe nimeni, deaca îți convine fie a dumitale... Numai un ast-fel de vagabond fără inimă și caracter aleargă la asemeni miḑloace de a esploata un june fără încercare precum acesta, și în ce posițiune? și în ce timp?..

Oare care intrigi după aceea, uneltite tot de acela, oare care vorbe șioptite p-în vecinătate unde ea a trăit cu junele funcționar, o făcu să ḑică hotărît că nici un bărbat nu este sinceră pentru dânsa, și că ea va căuta până mai este timp să se asigure și să ’și reguleze uă soarte...

Merge în Transilvania precum scim, și acolo pe cine ea găsesce? Acea dulce fisionomie care uă-dată ’i ocupase imaginațiunea o cunoasce îndată ce o vede, ea întâlnesce pe Oscar, junele cadet de la Șevolege.

El acum numai era în oștire, fusese împușcat la un picior și era liberat. Cum îl vede, cum îl întâlnesce, după câte-va convorbiri amoroase cu el îi amețesce capul, concepe planul d-al face să ’i ḑică că o ia de nevastă. — Ea s-aruncă și plânge în brațele lui, și el într’-ale ei; își rechiăm amânduoi dulci suvenire, mai dulci de-cât le poate da imaginațiunea, care le coprinde sufletul și le fermeca inima. În curând după aceasta ea scrise de la Sibiiu lui Ioniță acea epistolă după care junele rămase ca lovit de trăsnet.

Nu scim ce mai făcu această femeie; dear scim că junele român ajunse în Sibiiu, descindând din munți» pe la comuna Selisce și Săcelu.

Cum a sosiț la Sibiiu, ântâia șea ocupațiune a fost să caute după adresă, unde este Tereza.

Îi spuseră unii-alții că sora acestei femei trăesce măritată într-uă comuna aproape de Mediași, și prin urmare ea este poate acolo unde e sora șea. El se mâhni auḑind că nu este în Sibiiu...

IX

Sibiiul, un oraș antic, prin aspectul ce ’l înfăçișază de departe călătorului, se aseamănă cu uă femeie religioasă êncă tînără; ântâile lucruri cari se văd apropiindu-se cine-va de el din ori care parte, sûnt domurile templurilor.

Posiția șea este interesantă având munții dinainte-i cu uă pitorească privire; este rourat despre partea de la vest de rîul ce poartă aceast nume, ér de către nord, mărginit de un șir de dealuri cu uă întinsă cultură și uă mulțime de comune prosperânde. Acest o-raș care din timpii cei mai depărtați ai fundărei lui și până în ḑilele noastre, a cercat uă mulțime de mari evenimente, purta êncă proaspete plaginile unui eveniment pertrecut de curând. — Piețele seale chiar serviră de theatru în cele din urmă, al unui sângeros resbel între duoua armate... Generalul Liders cu tot corposul seu căḑu pe trupele lui Bem, care se apăra, în miḑlocul acestor piețe, cu toate armele și cu uă viguroasă artilerie. Bem nemai putând ține lupta în contra formidabilei armate rusesci, se făcu nevăḑut din miḑlocul luptătorilor, e-șind din oraș, pe la uă margine, însoçit de uă gardă aleasă de cavaleri, cu care se dirige spre munți, trecând pe teritoriul României în Gorji și Mehedinți, de unde apoi se duse la Banat. Evenementele erau cunoscute, ruinele fumau êncă și sângele se cunoscea în urme..

Cu toate acestea aici sûnt palate mărețe, edifice publice bine construite, stradele regulate, piețe vaste, cu uă curățenie essemplară, și casele având simetrie, a-pe-ducuri, fôntâni și câte servesc la înfrumusețarea unui oraș. Statua St. Antonie Pomunic, așezată în piața unde se vînd cereale, înfățișează central tîrgului, cu uă vechime îndestul de înaintată, între biserica cea mare luterană și cea catolică. Ca să enumărăm aci din edificiile și stabilimentele seale mai însemnate publice ve-dem de uă-dată casarma la estremitatea sudică, cu un aleiu dindărătu-i; mai departe, spre vestusud, ospita -lul ostășesc, spre vest retrangementul: ospiciul copiilor orfani, institul pentru alienați (mai nou construit) renumit de lucrarea șea architectonică și bine împărțit; palatul Bruchental, în centru, unde e galeria de tablouri și museul; și aci în apropiere sûnt mai multe scoli, gimnasii și seminare unde se instruesce junimea de diferite rituri. Afară d-acestea se văd êncă câte-va turnuri și murul vechei cetăți. Această regul ce domină pretutindeni, varietățile ce se văḑu în costume și auḑind vorbindu-se mai multe limbi, prin care poporul aici se înțelege, preocupă mult pe junele Ioniță și cari îl distră în primele ḑile. Șederea șea în orașul care datează din timpii cei mai depărtați, și al căruia nume îl conservă de la Romani, îi aducea mulțiămire cugetând la atâtea suvenire mărețe din trecut și până astăḑi... Populația din Sibiiu e cam de toate gintele, și majoritatea Sași. Populul românesc în Ardeal făcând uă majoritate între Sași și Maghiari, se află într-uă mare mulțime împregiurul ăstui oraș, el conservă cu credință multe da-tine romane. Ca acel ce ș-aducea aminte evenimente mult mai mari, mai strălucite, mai triumfale, ce străbunii sei le-au văḑut, ș-aducea aminte de Michai-E-roul care după ce a sfărîmat armata cardinalului Andrei Batori, a intrat, cu oaștea și cu boiării căpitanii sei, pe porțile și pe sub turnurile acestei cetăți, unde fu aclamat de toți; de aci luându-și avânt peste Ardeal, intră în Alba-Iulia cu triumf, unde magnații, nobilimea țerei îl proclamară Domn. Ei au văḑut apoi pe Șerban Bassarab suind cu toată forța oastei românesci munții drept către Brașov, și acolo isbi și bătu pe Moisi Să-cuiu și pe toți ai sei; urmele faptelor acestui Domn se cunosc și până astăḑi cari sûnt p-în apropiere de sătul St. Petru, precum acelea ale lui Michai, p-împregiu-rul Sibiiului. De aceea aici poporal e energic, și în cântecele și tradițiunile seale respiră fapte eroice!.. În costume atrage băgarea de semă femeile din popul. Să-tenele Sasce țin costumul anticilor Flandri-Teutoni. Țiganele, femeile musicanților și ferarilor de prin pregiurul Sibiiului, concură mult în gust și eleganță pitoreeacă cu costumul românelor de prin comunele rurale. Ceea. ce făcu pe june a se mira, era că, cu toate că acest popul, îaferbîntat de evenemente, înfăçișa uă uitătură ostilă unii către alții, ordinea ênsă era ordine, ce o conservau cu toții, pentru că Austria domina cu uă mână de fer, grămădind uă sumă de oștire, gendarmi și alții. Multă militărime vedeai și oficerii cari se încrucișau pe toate stradele, prin piețe și la preumblări. Era de notat mai ales că oficerii călcând cu pașii regulați, par-că ’i ar număra, drepți, înfipți, și mai de multe ori cu mâinile dindărăt, nu lăsau un minut țigara din gură: ca cum prin aceasta da a înțelege, ca fie care, de departe văḑându-i, să ’și cunoască lungul nasului cu purtarea, sau că voiau a face un serviciu fiscului a adăoga la consumarea tutunului monopolisat de guvern. Populul românesc, care trecuse prin uă scoală pré se-rioasâ a evenimentelor, și care băgase în mormânt ca la vre uă cincîḑeci de mii bărbați luptători, martiri pentru națiune și drepturile ei, nu se pré gena de fumul militărescoa; el cânta cu mândrie și cu entusiasm numele a câtorva bărbați ce ’i avea în stimă, adică: Iancu, Solomon, Assinte, Dobra, Buteanul și preutul Balint... Maghiarii asemeni gemând plângé pe frații lor căluți în câmpurile bătăliilor...

Ioniță care venise cu totul pentru alt scop nu ’i vinea să s-amestece în asemenea discuțiuni, să atingă în conversațiunea ce o avea cu unii-alții aceste coarde simțibile și dureroase pentru toți. El a duouă ḑi de la sosirea șea la Sibiiu află de ospătâriia de Mediași, și veni aci ca poate să afle ce-va despre Tereza. Ospătăria aceasta care e în strada: Flișerilor, conține camere pentru pasageri și sale pentru mâncare. Ospătarul, său alt-fel ḑis otelierul, era un Sas ce nu pré se amesteca în politică, și aducea așa lucrurile că, la dânsul, veniau să se ospeteze și Ungurii și Românii, și fie care vorbeau ce vreau fără a se face ceartă, sau să se întâmple conflicte.

Ioniță intră la stânga într-uă sală unde erau servite mesele cu tot ce trebue d-ale ospeațului. Uă grupă de bărbați vorbind în limba maghiară, tocmai își luau ḑiua bună, rădicându-se de la masă ca să plece, din care duoi remaseră, cari erau veniți mai în urmă, când cei-lalți eșiră. Cei cari remaseră s-așeḑară la uă masă din fund. În partea opusă era un bărbat june cu barbă, învestit cu îmbrăcăminți groase, ce semăna a un econom de moșie. Ioniță care șeḑu la uă masă în faça celor duoi, și întreba pe ospătar ce fel de vin are și ce mâncări îi va da, unul dintre cei duoi bărbați, înțelegen-du-l după vorbă că nu este din Ardeal, se adresă cu politețe către dânsul întrebându-l că: din cât cunoasce domnul este de la Țeară? — Da, domnule, sûnt venit de duoua ḑile la Sibiiu, sûnt Bucurescian. — Domnul face vre un comerciu? îl întrebă acela tot cu politețe. — Ba nu, răspunse junele, am venit să ’mi văḑ uă rudenie, și voiu sta numai duoua trei ḑile. — Să fii sănătos, domnule! răspunse acela. — Mă rog, domnul este Român? întrebă Ioniță pe omul cu care conversă. La această întrebare, bărbatul care mânca singur la uă masă de lături, rămase cu furculița ’n mână și rădică capul s-asculte. — Nu, domnule, respunde cel de mai ’nainte, eu sûnt Ungur, ședător într-uă comună aproape de Sibiiu, éră domnul, tovareșul de lângă mine, este Sas de la Brașov’ Ioniță auḑind că se află pus între un Sas și un Ungur, creḑu că este bine să ’și pue d-aci ’nainte ochii în taler și să numai vorbească nimic.

— Fiind că ești din Țeară, domnule, îmi pare mult bine să vă cunosc, prorupse bărbatul care ședea singur la uă masă, eu sûnt Român, am un frate la Brăila, ce se ocupă cu comerciul; domnul a fost la Brăila? — Nu, respunde Ioniță, acum am eșit pentru prima oară din Bucuresci, cât am venit până la Sibiiu.

— Domnul a judecat poate rău despre mine când ai auḑit că sûnt Ungur, adăoga cel d-ântei conmesean, ați creḑut că tot ce e Ungur e neamic ne-m-păcat contra Românilor. Dumnealui Vlad-pop mă cunoasce ce fel de om sûnt și cum judec eu lucrurile, s-adre-șează vorbind către bărbatul care sta singur la masă.

— Ba nu, n-am judecat nimic despre D-ta, eu sûnt străin aici, nu cunosc nici obiceiurile, nici oamenii, ce pot eu să judec? răspunde cu modestie junele.

— Domnule, să-mi dai voe să spun de ce mă interesaiu de D-ta când auḑiiu că ești din Țeară. Mai ântâi să-mi dai voe să vă întreb cum vă chiamă? — Ioan N.. respunde junele. — Fii sănătos D-ta!.. Și eu mă numesc Biro-Șandor, dumnealui Volf, maister postovar de la Brașov, D-lui Vlad Pop, ’mi e vechi cunoscut. După ce acesta recomandă pe toți, continuă: eu êncă nu cunoscusem pe nimeni acolo și nu sciam ce-felu de oameni sûnt acei din Țeară, dear uă întâmplare m-a făcut să ’i cunosc. Eu eram în armată sub genaralul Bem, cu grad de căpitan, la cavalerie; am avut nefericirea să caḑ rănit în acea noapte când coprinserăm Sibiiul; Rușii m-au luat prins în resbel și m-au dus la Rômnic, retrăgându-se și ei. Eram tare beteag, străin fără nici uă cunoscință, fără bani, și aproape fără îmbrăcăminți, cŏci, uă-dată cu sabia perdusem totul ca prisoner de resbel, ș-apoi ce era mai mult, un Ungur, neamic al Românilor, cu care avurăm luptă, și unde eram eu acum? în Țeară românească, în miḑlocul Românilor? Rușii, văḑându-mă așa de rău beteag, m-au lăsat într-un ospital la Romnic și nu se mai ocupară de mine. Ei bine, domnule, Românii, acești oameni de la cari nu speram nimic, au dat tot concursul lor pentru mine ca să mă facă sănâtos, m-au ajutat, ’mi au dat bani contribuind între dânși, strângând colecte pentru prisonerii Unguri, pentru nefericiții cari-i aducea prinși și răniți; atunci am ḑis: aceștia sunt frații noștri!.. Când m-am făcut să-nătosu, comandantele austriac m-a reclamat să intru în serviciul armatei seale, și eu am fost nevoit să servesc duoi ani, cu duoua grade mai jos. Atâta nu-mai elu m-a scutit d-a mă duce în luptă cu compatrioții mei. Vei sci că sûnt Ungur din tot sufletul; ênsă nu judec lucrurile cu pasiune precum alții. Ce ḑici, domnule Vlad-pop? se adresă către bărbatul care sta singur la masă și nu ḑicea nimica.

— Ar trebui ca toți Ungurii să dea cu capul de nevoi, să se învețe să judece sănătos și să se lepede de fanatism, adăogă Vlad-pop.

— Cată să ḑicem ș-aceasta, că intriga a jucat uă mare rolă ca să se sfâșie Românii cu Ungurii, ḑise celulalt.

— Cu toate astea Ungurii sûnt vinovați deaca a stat în mâna lor să înceteze conflictul și că din contra, au ațîțat foc mai mare. Ce ḑici D-ta de purtarea ne-meșilor către iobăgime cari ’n cea mai mare parte erau Români? ce ḑici de tribunalul marțiale înființat de a ḑecima pe Români? Din fericire Bem, ca un bărbat politic și generos, l-a desființat pe dată ce a auḑit de el... ce ḑici de conduita lui Hatvani, în munții A-brudului... n-a fost aceasta de-cât uă viclenie și uă a-țîțare din parte-le?...

— Eu ḑic că sûnt oameni pasionați acești cari lucră așa. Eu alt-fel văḑ și judec lucrurile: populii cât și indivizii cată că fie inimați de dreptate și de adevăr ca să prospereze, respunde Biro-Șandor.

— Ei bine, domnule, răspunde și la aceasta, este uă faptă a seculului în care trăim, a sili națiuni, ș-a le constrânge ca să renege limba și credința pentru a îmbrățișa uă alta? Este uă faptă de progres? intră a-ceasta în ideile seculului, d-a sili pe Români să se maghiariseze?... Nu, domnule, fie care va remânea în ceea ce a apucat.

— Am ḑis că sûnt oameni pasionați acei ce cugetă ast-fel, eu n-am fost d-Această părere, precum și ḑic, că populii nu essistă și nu se susțin numai prin costume și pintenii de la încălțăminte, meritul constă în fapte!..

— Apoi ce ḑici D-ta și de asta, adăoga Vlad și mai aprins, fie-care națiune, în cercul unde formează majoritate să nu vorbească și să scrie limba șea? de essemplu, unde Ungurii formează majoritate, să vorbescă limba maghiară, unde Românii formează majoritate, să se vorbească și să se scrie românesce, asemenea și Sașii și Nemții...

Sasul d-aci de la masă, care până aci nu ḑisese nici uă vorbă confirmă și el la acesta: — D-aea no! așa e! adaogă el, fie care neam de oam să vorbească în limba lui și să se închine în-legea lui...

— Acum domnilor, deaca ’mi permiteți să ’mi arăt și eu opinia despre toate acestea, ḑice Ioniță dinaintea acestor bărbați cari se disputară: Să dea Dumneḑeu ca prosperitatea și lumina să încoroneze faptele fie-că-reia națiuni pe viitorime; sângele vărsat al acelor martiri, se răsară în nisce fructe dorite de toți: învățătură, deșteptare, dreptate și înfrățirea să fie ținta populilor!!.

— Bravo!.. ḑice ungurul Biro-Șandor, auḑind pe Ioniță că în orarea șea conservă un spirit de reconciliație, bravo! să trăesci și să fii sănătos!..

— Ei, domnilor noi ne-am adunat aici cu un scop, să ’mi dați voe să fac eu tractație, Domnule birtaș fă bine de ne spune ce fel de vină au?

— Am vin de Ardeal, de Tocai, și Drăgășaini de la Țeară, răspunse ospătaral de Mediași.

— O! e treaba noastră, adăogă ungurul Biro-Șandor, dumneata ești oaspele nostru, se cade să facem tractație. Și la comanda acestuia ospeatarul aduse din toate felurile de vinuri și cele mai bune mâncări.Ei se ospeatară și închinară unii în sănătatea dumneata dear discuțiuni politice nu se mai făcură, pentru că aci intră un fel de sub-locotenent de geandarmi, care se puse la uă parte la uă masă și ceru de mâncare.

Ei se despărțiră îmbrățișîndu-se și strângându-și mâinile amicalemente...

Trecuseră trei ḑile de când junele nostru petrecea in Sibiiu frecuentând locurile publice, câte-va grădini particulare, galeriile cu tablouri, scoala de înotat, retrangementul și aleiul cel mare în dosul casarmei, unde se preumbla în toate filele pe după amiaḑi. Imaginația șea era preocupată, căuta fără voe-i uă fisionomie în acelea ale femeiloru june pe cari el le întâlnia, și această fisionomie o orna cu nisce frumuseți cari erau mai mult create de dânsul. Ori când i se înfățișa uă femeie prelungă la chip, cu ochii de foc negri și umbriți de gene mari, cu căutătura rîḑândă, cu călcătura ușoară regulată și cu statura din cele ’nălticele i se părea că este ea. Ea, Tereza, pentru care a fost plecat din Bucuresci d-a o găsi ș-a o vedea, pentru ca să-i aducă aminte promisiunea ei și ce-fel de conduită a avut în fața lui... Fleacuri! își ḑicea el câte uă-dată când cugeta matur la lucruri, fleacuri!., pe cari imaginația noastră le oarneaḑă pré mult. Văḑând că ea nu este nicăiria, se mulțiămi într-atâta că a visitat un oraș străin și a văḑut uă societate a căreia regulă o admiră. D-aci înainte era ca și liniștit și putea să se în- toarne înapoi tămăduit de boala șea.

Într-uă ḑi, spre înserat, tocmai se aprindea lampele pe strade, el mergea încet și cu pași rari către otelul: Împeratorul-Romanilor, unde și trăsese. Pe lângă a-cesta se face uă stradelă și un tunel pe unde trece cine-va ca să dea în strada învecinată a Flișerilor. Puțin mai îndărăt, ’în piața lui St. Pomunică, banda militară intona arii din opere și valsuri, cântând dinaintea caselor comandației. El văḑu în umbra-acestei mici strade un bărbat țiind la braț uă femeie ce mergea călcând ușor și țiind capul puçin rezemat de umerul seu. Între lumina unei lampe și umbra murilor, el văḑu în profil chipul acestei femei, dear nu dete creḑământ vederilor seale creḑând că este efectul imaginațiunei care i o înfăçișază. Oare această femeie să nu o cunoască el?... Grăbi pașii și trecu p-alăturea cu grupa. Această jună femeie nu arătă nici un semn, nici uă mișcare. El trecând, se uită lung la dânsa și i se urcă sângele în cap, când fu în dreptul ei și o văḑu. Această pare că nu ’l cunoasce, pentru că rămâne nemișcată li-pindu-se de omul ce o ducea la braț. El trecuse înainte-i și voi să le taie mai la vale drumul, ca să o poată vedea mai bine ș-a se încredința deaca este ea, ori nu. Bărbatul și femeia apucară spre dreapta, de unde cătau să treacă pe uă portă corespunḑătoare cu piața de la biserica luterană. Ioniță mergea pe urmele lor, și cănd ajunge în dreptul fanarului ce da uă- lumină mare îi veni să se repeadă să s-arunce între dânși. Acum nu se mai înșelă,’ a cunoscut chipul ei, chipul Te-rezei. Efectul trăsnetului când cade pe arbori între stânci nu se poate compara cu aceea ce se petrecu atunci întrênsulu. În mânia șea se putea lua de un turbat. Ar fi voit să se veaḑă faça ’n façă cu dânsa, a-i vorbi, și deaca dânsa nu va roși și nu va arăta nici un semn de remușcare de faptele seale, să se mulțiămescă, orbit de ură și gelosie, a o maltrata în obras, și în urmă va da satisfacția cerută de cavalerii celui care o însoçia. Bătaia inimei, emoțiunea lui peste seamă ce făcea să ’i salte peptul, îl ținu puçin in loc. Capul îi era turburat și dinaintea ochilor i se lăsase un nour care era sfâșiat de lucirea fulgerului. După uă gândire, el se repeḑi numai decât după dânși, ca să i poată întâlni în jos de biserica luterană. Acilea este un pasagiu cu trepte de scări. Când Ioniță era în capătul scărei celei mari de peatră, bărbatul cel cu femeia la braț erau ḑece trepte scoborîți, și dispărură ca uă nălucă intrând pe uă ușă a caselor cari lăturescă scara cea lungă, pe care circul lumea în toate ḑilele. Ioniță în graba șea, trecuse mai ’nainte, fără a lua seama ce se făcuseră, și care era ușa pe care ei au intrat. El îndată numai văăḑu nici un om și nici uă femeie dinaintea șea. Atunci bătăile inimei ’l apucă și mai tare, și ’i veni să caḑă jos. Se rețḑimă puçin de marginile de calcariău a le scarei, și pentru ântâia dear oară se rugă lui Dumneḑeu așa ferbinte, dinaintea templului acesta, ațintând cu ochii ceriul d-asupra turnului gigantescii, se rugă ferbinte din toată inima a tot Potintului Dumneḑeu cerând: uitarea, uitarea ca un balsam binefăcătoră, și blestemă nebuniile din junețea șea. Se jură a uita p-această femeie care pentru densul a fost ca un monstru de perfidie, care ’l a jefuit, care a pronunțat numele lui Dumneḑeăuîn deșert pentru a ’l amăgi...

Tocmai atunci orele sunară din orologiul cel mare al turnului. Sunetul acesta isbi în sufletul seu cel sdrobit; numele ei fu de trei ori blestemat. —

El rămăsese în astă stare înmărmurit ca uă statue un timp de ḑece minute.

Un bărbat suia treptele ăstui pasagiu, ce veni în faça junelui nostru și care îl cunoscu.

— Domniata ești domnule Ioniță N...? îl întrebă acesta.

Ioniță ca cum fu smuls dintr-uă visare, întoarce capul și recunoasce în figura acestuia pe ungurul cu care făcuse ḑiua cunoscință.

— Dumneata domnule Biro-Șandor?

— Mi-s eu respunde acesta. Dear cum se întâmplă că ne -utâlnim aici?

— Spune-mi, domnul Biro-Șandor, ai întâlnit un bărbat mergând cu uă femeie la braț, mai în jos de unde vii D-ta?

— Am întâlnit negreșit, și șciu cine e; el astăḑi când dumneata ai intrat în făgădău de Mediași era acolo, vorbiam eu cu dânsul tocmai asupra plecării lui; acesta a fost subtoficer de cavalerie Șvolege a imperatorului, acum a eșit pentru că numai poate să fie catană, a fost împușcat la picior și mult timp a stat în ospital.

— Dear pe femeia ce era cu dânsulu o cunosceți?

— Prietenul ala al meu, Sasu, o cunoasce pe ea, că a cunoscut și pre tata al ei.

— Cine e astă femeie și din ce părinți e?.. poți să-mi spui? întrebă Ioniță ca cum era afară din sine.

— Șciu că bărbatul acesta se însoară, ia pe femeia asta de muiere; acum pe curând se însoară!.. numai părinții lui se împotrivesc ca să o ia...

— Așa? întrebă érăși Ioniță mergând cu Biro-Șan-dor spre otelul: Imperatorul-Romanilor, cu pași rari dear ei șed aici în Sibiiu? Aici locuesc ei?..

— Ba nu, ei afară la Mediași sunt așeḑați.

— Ea este!.. O! miserabilă creatură care am cunoscut.. nefericit ce sûnt!.. ḑice în sine Ioniță mai turburat și luând noapte bună de la Biro-Șandor, cel ce apucă direcțiunea la dreptă pe lângă otelul: Impe-ratorul-Romanilor.

A duouă ḑi, duoua diligențe încărcate de pasageri încrucișau piața cea cu statua St. Antonie, una ținând direcțiunea spre Brașov, și alta spre Mediași. în cea din urmă era un bărbat cu uă femeie stând aluturi pe partea de dinainte, cari puteau privi pe ferestre afară. Femeia se aprinse la obras și se făcu ca un stacoj văḑând pe Ioniță așeḑat înlăuntru diligenței care mergea către Brașov. Ea înfipse ochii pe dânsul uitându-se lung pre-când el n-o văḑu.

Aceasta, ce de puçine ḑile fusese în Sibiiu, și acum se ducea cu diligența, era ênsăși Tereza, pentru care el venise și o căutase în deșert fără a putea să o întâlnească...

V

El a duouă ḑi, precum arătarăm, plecă într-uă diligență. Aerul cel curat al câmpului, privirea la coamele munților, panorama ce înfăçișază câmpia și satele ici și colea, pădurile verḑinde în tot locul și mirosul florilor din holde îi făcură mult bine, îl ajuta să poate duce durerea tristei suvenire. El era distras prin toate acestea și mergea voios ca să ajungă în sînul familiei, la uă biată soră care ’l aștepta și pe care acum o doria.

Trecu ast-fel privind în toate părțile țeară întinsă, petrecând în minte-i toate imaginile cele mărețe și ne-mai aducânduși aminte nimic din cele ce i s-a fost întâmplat. Văḑu un minunat pod peste care trecu Oltul de la Sibiiu. La Avrig privi, trecând, uă fru-moasă grădină. Acolo este înmormântat renumitul profesore român: George Lazăr... Contâmplă cu multă atențiune la Făgăraș, domniatul Domnilor Bassarabi, plin de urme istorice pentru Români; trecu în jos prin Șercaia și ajunse, după uă călătorie de uă noapte și uă ḑiumătate ḑi, dinaintea Brașovului, pe care îl admiră pentru frumusețea posițiunilor cari i se arătară. — Citadela ântâi, apoi orașul înșiruit între nisce mărețe dealuri acoperite cu grădini, casele și stradele perḑân-du-se până în fundătura stâncilor; uă cetate închisă p-îm-pregiur cu un mur și cu turnuri și cu câte-va porți de comunicație, i aluturea, la spatele ei, un munte rădicându-se înalt și repede, îmbrăcat de păduri, și la culmea lui un steiu de peatră având uă minunată formă, care domină vederea Carpaților, orașul aci ḑis și țeară întreagă. La Brașov rămase pré puçin. El luă d-aci, cu uă trăsură, calea Timișului, privind din ce în ce noui posițiuni, noui munți și păduri, noui frumuseți cari se descoperă în toate părțile. Trecu pe șoseoa de lângă marginea Prahovei privind înălțimile Bucegilor, stâncile lui, pădurile, a-pele și monastirea Sinaia, situată subt apărarea ăstui gigant munte văḑut tocmai de la marginile Bucurescilor. Posițiunile variază mereu, locurile din ce în ce ne înfăgișează uă pictură încântătoare. Dealurile cele repeḑi sûnt scoborîte în zigzac; șoseaoa e bine așternută, și apele se trec cu oare care grijă, când vin mari. Cele mai multe dealuri sûnt acoperite cu sate, cu arături și liveḑi de pruni. Călătoria e amusantă, foarte amusantă pentru cei bine dispuși. Acolo pasările cântă prin codrii și soarele strălucesce înfocat d-asupra aces-tor munți. Uă ḑi Ioniță o face călătorind p-între munți, a duouă ḑi trece Comarnicul și Breaza, locuri renumite pentru plăceri de veară. Sosesce în Câmpina, unde repetḑișurile dealurilor încetează. Aici un tîrg cu oare care importanță comerciale. — Cărăușii Prahoveni remân de multe ori uă noapte aci; hanurile și cârciumile au multă căutare. Șoseaoa spre Ploesci e bine nivelată. Călătoria e lesniciosă. Comunele precum: Băicoiu, Florescii, Filipescii își dau mâna cu șoseaoa aceasta. — Orașul Ploescii e destul de întins și răsfățat. Piața aci face un întins comerciu de cereale, păcura și uă mică manufactură. Sûnt case însemnate de comerciu. Găsesce că-lătorul multă plăcere visitându-l. Uă-dată fiind în Ploesci, capitala nu e departe. — Treci duoua rîuri, mai multe comune, câmpii întinse și păduri renumite, și așa, după uă călătorie bunicică, ajungi în capătul Bănesii de unde veḑi Bucurescii cum se cade.

Junele călător grăbesce ca să se ducă acasă, d-a găsi pe sora șea și a se arunca de gâtul ei văḑând-o, cât și a ’i spune cele ce i s-a întâmplat; toate fiind nisce visuri, era un vis ciudat și grozav cele ce i se ’n-tâmplase!.. Zinca tocmai se afla stând închisă, într-uă cameră, cu bobăreasa țiganca, care ’i mai ghicise, și ’i spunea și astă dată din ghioc cele ce ea scia.

Femeia era plină de voe bună că se întoană fratele ei: — Acum el va sci multe lucruri, va fi un alt om pe viitor, îl aștept cu mare bucurie! ḑicea dânsa.

Afurisită bobăreasă! pentru ce strici bucuria unei surori când tu îi ḑici că vine iubitul ei frate? ce vo-esci tu a pătrunde viitorul prin arta ghicitoriei tale? Au tu nu scii că această secret remâne necunoscut și e trebuincios omului, pentru ca el să, nu fie și mai tare nefericit?..

Zinca ficsă cu ochi mari pe țigancă care încreția fruntea subt un păru despletit, negr, posomorîtă și repețind dese căscături din gură și articulând vorbe neînțelese, inspirată și turbată, ca cum consultase spiritele infernului.

Fratele acestei femei tocmai intra pe poartă cănd ghicitoreasa arăta din semne, prin cunoscințele ce le avea, că ce se va întâmpla este rău de tot... e rău de tot ce se va petrece!.

Lectorul aci să ne permite d-a face uă digresiune, pentru ca să putem cerceta și să arătăm ce-va în privința mortului din munți.

Șeapte-spre-ḑece ani mai târḑiu, dupé întâmplarea ce o descriserăm, un bărbat din cunoscințele noastre, de la Tîrgu-Jiiului, se află de façă cănd se povesti, la uă nuntă petrecută sub rîpele de la Groapa-seacă, sub muntele Pareng, ce-fel trei mocani putură să se scape de un slujbaș vamal, care voi să le întoarne oile, într-un timp vijălios, toamna, din pădurile de la Tărtărău, pentru că ei fiind siliți de timp, după cum ḑiceau dânșii, n-au trecut cu vitele pe calea cea umblată, și au căutat să scape din munți mai iute pe nisce poteci. Acești oamenii ce e dreptul fuseseră abătuți de la deatoria lor. Dear s-a ’ntâmplat că și unii vameși și din funcționarii lor să încurce în adins pe păstori cu vitele, ținându-i la trecătoare pré mult timp până să le numere, sau de la unii le au luat peste ceea ca ei erau deatori să plătească; destul că in asemenea casuri, mocanii, ca să nu le țină pré multe ḑile oile să moaroa de foame, sûnt în stare a da ori-ce, numai să ’i lase să plece.. Aceasta ajunge a fi uă resursă din cele însemnate pentru acești funcționari. Cei superiori cunoscu mai bine secretul d-a câștiga, cei inferiori vor asemenea să câștige!.. Să venim ênsă la istoria povestită la nunta de la Groapa-seacă.

Pe când dear bucuria era aripată și îmbărbăta nuntașii: mirele, mireasa, părinții și nunii, cari se ospătau la uă masă întinsă dinaintea stânei d-acolo; după ce mireasa, cea învestită cu îmbrăcăminte albă, cu un conciu din flori și cu puçin fir pe capu-i, încălțat cu cisme de saftean în picioare, și cu un șervețel cusut pe de mărgini cu rniciu în flori, pe care ’l ținea în mâini, trecuse de câte trei ori pe sub mână-i pe fie care oaspe danțând, și acesta apoi se opria în loc să deschidă punga ca să scotă uă monedă să o dea dar miresei, care era primiit cu tot felul de orări și bine cuvîntarea a întregei seale familii; pe când țiganii lăutarii, obosiseră d-a tot spune cu vioara istorii haiducesci și cântece de dor; oaspii conmesenii precum am ḑis închinau împregiurul mesei cu plosca, și mâncau cu buci mari, rădicară vorba unii dintre ei adresându-se către un bătrân care sta mai în capătul mesei: — Și așa puturăți scăpa de acel om rău care vă ḑicea că vă împușcă de nu veți înturna vitele, sau să plătiți de fie care cap de berbece câte un nemțesc. — Erte-l Dumneḑeu pe el și să ne erte și pre noi, ḑice omul cel de: la masă.

— Spuneți-mi și mie istoria asta, adăogă din fruntea mesei nănașul, un mocan care se spărgea de roș și plin ce era, ce ’și neteḑia mustața cu dinții de la uă furculiță care o ținea în mână.

— Eată cum, repetă omul istoria pe care o mai spusese și cu uă altă ocasiune, veniam noi trei inși urcând munții cu berbecii și mioarele, ca să i ducem la Poiană, la noi. Aceasta era cam spre Vinerea-mare, și ’ntr-un an când fusese toamna lungă. De cu seară sufla vântul rece și nuorii se grămădiseră pe Muhorul și d-a-supra lui Pareng. Nu era de glumă neicușorule! cătarăm să eșim mai în grab din munte, că periam a-colo cu toții deaca se punea pe noi vre-un vac rău. Tocmai scoborîsem de pe nisce rîpe grele cu vitele și intraserăm în bărcul despre Tărtărău, când écătă-l, ucigăltoaca! ne ese înainte un ăla călare, armat ca un căpitan de haiduci, cu uă pușcă la el cu două țevi, pistoale bune la brâu și cu uă sabie lată ca cele de pe timpul Marii Therezei. Îndată ce ne văḑu strigă ca un turbat la noi, și cu mâna pe cocoșul întins al puscei: tâlcharilor ce sunteți voi! Înapoi că vă împușc pe toți!.. Noi încremenirăm când auḑirăm asta, nu sciam ce să mai facem, și timpul se aspria din ce în ce mai rău, nuorii se lăsaseră neguroși și începuse a fulgui de zăpadă. Înapoi cu vitele, tâlcharilor! o să vă învăț eu? pe unde ați trecut voi?.,.

— Să erți, boiărule, respunde vărul Pătru care era mai cu inimă dintre noi, este vacul pré urît, până mâine o să fie munții acoperiți de zăpadă; n-avurăm ce face ca să scăpăm de la peire. Noi o să plătim ce găsesci D-ta cu cale și să mergem înainte că întârḑiem.

— Nu, nu se poate, tâlcharilor! Vă împușc ca pe nisce câini pe toți deaca nu vă veți înturna cu vitele cum ḑicu eu.

— Fie-ți milă de noi că perim, domnule! se rugă frate-meu cel mic care mâna oile din urmă.

— Nu, nu se poate, câinilor! Sau deca vreți, atâta e: de fie care cap de berbece câte un nemțesc, puneți banii jos!.. strigă érăși acel om armat care ne gonise să ne ajungă.

— O fi pré mult! ḑiseiu acestui ne-nduplecat jidov de român.

Pâtru, vărul nostru, nici una nici alta, ne făcu semn cu ochiul, se plecă în jos, ca cum vrea să se lege la opincă, și când se rădică în sus apucase cu mâna un petroiu pe care o repeḑi cu atâta dibăcie că lovi în spate pe omul acel grozav, cel ce ameți pe cal cu mâna pe cocoșul de la pușcă. Nu-i am dat timp de loc să se mai gôndescă, sau să tragă cu sineața în noi. Eu săriiu de ’i luaiu flinta, și fratele-meu năvăli în grabă la pistoalele de la breu. Cu aceasta îi luarăm toat puterea, puteam face ce vream cu el. Iute și ’n des-nădejde se petrecură toate acestea.— Ce eram ênsă să facem cu el, ucigăltoaca? nu eram doară să ’l purtăm cu noi pe unde mergeam?.. Calului seu îi deterăm drumul, ér pre el îl legarăm bine și strâns de un copaciu ca să-l găsiască vre un călător care-va, să-l deslege când noi vom fi departe de aste locuri. Dear de unde! noaptea se pusese cu ninsoare și după aceea cu ger mare, după care nu se desprimăvără de-cât in meḑiul verei

— Și acel om a rămas acolo toată iarna?., esclamară de uă-dată mai mulți conmeseni.

— L-a luat negreșit gerul lui chantătar, ucigă-l toaca, ce a căutat a găsitău

Această narațiune având raport întru tot cu spectaclul descoperit de Ioniță, în munții de la Tărtărău, întâmplarea și cruḑimea acelor oameni a înghețat de spaimă pe fie care om care a auḑit de astă istorie, care, ori cât de târḑiu s-a aflat, după trecere de mai mulți ani, era spăimântătoare de văḑut și de auḑit.

Lectorul acum ne va însoți să vedem cum junele nostru sosesce între ai sei, cu capul plin de impresiuni de locurile pe unde mersese și de cele ce a văḑut. El îmbrățișă pe sorasea cu toată căldura și bucuria unui dorit frate. Zinca nu se mai sătura privindu-l și între-bându-l cum a petrecut și ce i s-a ’ntâmplat în cursul călătoriei, la care el respunse de uă-cam-dată pe scurt. Ea mereu ’l întreba ce ’i trebue, ce voesce să mănânce la masă? să spue că va face totul. El avea nevoe să iasă puçin în oraș și să caute la postă scrisori.

— Dumi-te, leică, și vino la timpul mesei, uite, o să taiu paseri, voiu face plăcintă, o să, gătesc! cele mai bune bucate, o să chiăm vecinii, de bine c-ai venit să ne ospătăm.

Ioniță ese p-în piață, alungesce stradele, se opresce ici și colea, inima-i rîde de bucurie, întâlnesce cunoscuții; Bucurescii, locul seu natale, face a-i sălta inima; și ori cât a admirat alte orașe ce a văḑut, tot îi place mai bine, tot ’l încânta mai mult aici unde el a născut, unde a copilărit și cunoasce mai mult; îi vine a striga și a cânta de bucurie: Ceriu frumos al țerei mele!.. Se duce la postă unde găsesce scrisori de peste Olt, de la cumnatul seu și de la un vameșiu, cărora el le scrisese de la Sibiiu cum a fost ajuns. El se ’ntoarnă pré voios, pré mulțiămit de prâns acasă. Aci și mai mare plăcere și mai mare bucurie: amicii sei Păculescul și Poporanul tocmai aflaseră de sosirea șea și veniră să ’l veaḑă. Ce mulțiămire? ce fericire ca să se veaḑă érăți cu toți? Se ’mbrățișară de mai multe ori, se ’ntrebară cum au petrecut, ce mai este p-în lume? ce nou pe la cancelerie?.. Poporanul ce se interesa pré mult de amicul seu, avea să ’i vorbească câte ce-va, dear nu găsi acum timpul potrivit, să i spue lucruri nu pré plăcute. Și altă-dată poate a-i vorbi... Păculescu care scia causa pentru care făcuse călătoria în Transilvania, îl întrebă în treacăt: — Ei! ce făcuși?.. — Mi am adus aminte, respunde junele, când ’mi ai ḑis: femeia asta te ’nșeală: ce trebuia atunci să mă mai uit în gura ei? de ce s-o ascult când lua numele lui Dumneḑeu în deșert ca să mă înșele?..

Perduiu din nesocotința mea cariera și protecțiunea ce mi a oferit-o un general, eram așa de bine cu socotelele, nu eram deator nimelui și nu eram ruinat; m-a ’nșelat cu bani, m-a compromis din toate părțile acea eventuristă pe care eu am creḑut-o, ca unul ce eram fără minte; mi a luat uă sută de galbeni când a plecat și m-a pus de ’i am plătit și spesele călătorieii; îmi cunosc acum greșiala care am făcut-o, văḑ că am fost fără minte!..

Poporanul, căruia ’i sta în gût ce avea să vorbească lui Ioniță, deschise gura să ḑică ce scia, dear érăși își luă séma, de façă cu sora lui și cu un alt personagiu, nu ’i conveni; și el mărginindu-se numai a spune că ministrul cel numit de curând la Vistierie este un bărbat serios: cu Ioan Filipescu nu se jocă cine-va abusând de deatorii.. îl întrebă: când are de gând să vie la cancelarie? — De mâine mai am ăncă trei ḑile până la espirarea congediului de 15 ḑile ce mi s-a acordat, respunde Ioniță. Am multe de regulat în ḑilele astea.

Zinca care se ocupa cu așeḑarea mesei și regularea ospățului, auḑise pe frate-seu vorbind de minte, și n-au-ḑise bine ce ḑisese, ea ’l întrebă: ce e vorba despre minte?..

Respunse Păculescu, pentru Ioniță, surorei seale:

— Eacă că n-avuserăm noi minte și eu și vărul de colea, fratele dumitale!

— Așa e, adăogă Zinca cu aerul ei voios, vedeți să fiți cu minte până sunteți juni, c-apoi mult veți perde!..

Écătăi intră pe ușă uă doamnă din vecinătate, amică cu sora lui Ioniță.

Ea veni să ’l veaḑă și să ’l felicite de bună sosire.

Uă persoană mai mult când se gătiau să se pue la masă, făcu mai mare bucuria și mulțiămirea lor. Masa și bucatele nu întârḑiară d-a se servi, și conmesenii luând loc, își făcură deatoria precum se cade. Mai către rădicare de la masă, Păculescu ḑice lui Ioniță: Ci spune-ne și noă din cele ce ai văḑut pe unde ai umblat?

— Bine că ’mi aduserăți aminte, să vă spui un lucru spăimântător, un lucru grozav care s-a întâmplat.

— Ce e? ce e? întrebară cu toții d-uă-dată conmesenii femei și bărbați, ce lucru s-a ’ntâmplat?

Ioniță le descrise cu toate amănunțimile istoria scheletului găsit legat de copaciu.

Cine să fi fost acel nefericit? întrebară coprinși de spaimă cei cari ascultau.

— Sciți cine a fost? respunde Ioniță, tocmai astăḑi priimiiu uă scrisoare de la vama; Florile-Albe, care mă încredințează despre bănuiala ce am avut-o.

— Cine? cine?

— Nefericitul Tonciu, care in pasiunea ce o avea că mergea tot-d-auna la vânătoare, ḑice Ioniță, a fost plecat în toamna cea trecută, după cum arăt pichetașii și cei de la vamă, și nu s-a mai înturnat, creḑându-l toți că a fost sfâșiat de urși; dér nu, el ș-a găsit mormântul în mâinile unor oameni răi...

— El oare să fi fost?.. întrebară femeile coprinse de groază amestecată cu mirare.

— Negreșit el, respunse junele.

Vai! Nefericitul, așa a perit? El a spusu că mai în tinerețe fusese amestecat într-uă ceată de hoți, a fost volintir cu resbelul Rușilor, singur ne spunea că a ucis oameni cu mâna lui, a prădat, a ars ș-a jupuit turci și creștini, a descăpățînat ș-a tras în țeapă nefericiții prinși din resboiu, și în urmă, spionând și vînḑând hoților din Bucuresci casele care ei voiau să le calce și să le prade...

— Veḑi era cărbune stins, după façă nu se arăta să fie un așa om, ḑi se vecina de colea.

— Așa a perit el?.. Dumneḑeu să ’l erte! esclamară êncă uă-dată aceste femei.

XI

Merserăm și noi vre uă trei inși să vedem acest amic.

Îl găsim cu uă păreche de pistoale în mâni, cură-țîndu-le și înșurupându-le.

— Ce faci Ioane? îl întreabă unul din companionii mei, bine ai venit sănătos!

— Bine v-am găsit! Luați loc, ședeți!.. respunde Ioniță N...

— Dear ce lucrezi aci? spune-ne ce isbând făcuși în Ardeal unde ai fost?

— Ticăloșie, bunii mei amici! m-am ales cu astă păreche de pistoale care le am cumpărat de la Sibiiu. A! dear sûnt pré bune de calitate. La treiḑeci de pași, uite, a pătrunsa glonțul uă blană de stejar. Au fer foarte bun și sûnt de un mare calibru.

— Te poți culca noaptea fără să închiḑi ușa cu asemenea arme, nu ’ți mai e teamă de hoți, măre Ioane?

— Poftească cine va voi! răspunde Ioniță ținând arma într-uă mână cu cocoșul rădicat și cu un deget la pedică.

— De la un timp ai advenit marțiale cu totul. De la amor ai trecut la milităriă. — Tu acum ’ți iubesci armele mai mult decât pe Cleopatra, sau pe Tereza...

— Oh! nu ’mi mai vorbiți, răspunde Ioniță,bine ar’ fi fost să n-o mai fi cunoscut!

— Ei bine n-ai întâlnit-o? n-ai auḑit nimic de ea?

— Nici că mă mai gôndesc, adăogă Ioniță dupe un zîmbet ce arăta curat amărăciunea nefericirei seale.

— Ei bine, gătesce-te să mergem: avem circ astă seară.

— Bine, mergem, ḑice Ioniță; dear mai ântâi să mergem la șosea să încercăm aste pistoale, să dăm la semn... Ce o să ne represinte circul d-astă seară? artiștii sunt buni? are cai bine dresați?

— Și ce nu represintă ast circu! Al căruia directoare a mai fost în țeară în ḑilele lui Ghica Vodă; a mers la Rusciuc d-a represintat dinaintea Sultanului Machmut când a visitat provinciile de la marginile Dunării; a fost mult timp și la Constantinopole; este uă trupă francesă; — el represintă eroi, atleți, măs-

cărici, oameni virtuoși și oameni mișei, bărbați și femei perdute, toate păcatele și blestemățiile celor plini de a-vuție, capete înfumurate și smintiți, nebuni de tot felul: unii cari se cred că sûnt pré învețați, genii și câte altele; unii lingușitori, târâtori, intriganți, spioni și tâlchari; mai ales pe tâlchari îl represintă bine cât se poate, tâlcharii cei de la putere și cei căḑuți!..

— Ce spui măre? deaca este așa să mergem la circ... Sciți, aḑi am avut pe Păculescu și Nae Poporanul oaspi; nu ’i ați văḑut de mult?..

— Ce s-or fi făcută ei? să ’i luăm să meargă și ei cu noi la circ.

— Duoua calități, adaogă cel d-al treilea companion, berbantlîcul și hoția la noi au prins mari rădăcini și au un resunet... Avem câți-va în țeară cari au escelat în treaba asta; și mai ales aceia cari trecură de bărbați iluștri, fruntea și crema societăți noastre; fruntea-le areată lucruri triste, s-ar putea citi pe fruntea lor acestea: corumpțiune! hoție! trădare!.. Mulți străini și măcar Muscalii rămân uimiți prividu-i: ei au remas pe jos pe lângă dânșii!..

— Nu scim cine au fost ântâi dascălii? el au învățat de la noi, ori noi de la dânșii?.. replică Ioniță.

— De sigur că noi n-am fost așa de corumpți cum sûntem astăḑi.

— Adevărat, cu foarte puçine escepțiuni, este uă mare corumpțiune la noi!.. toți fură și strigară că sûnt probi...

După ḑece minute eșirăm cu Ioniță pentru a merge mai ântâi la Capul-podului, și d-acolo la circ care era în centru Podului-Mogoșoaei, lângă hanul dragomanului Serafin.

Avem de notat că ’n acea epocă hoțiile ajunseseră la culme... Tâlcharii nu se mai găsesc tremurând de frig, de foame și pregătiți să înfrunte moartea prin codrii și la drumurile mari, ei sûnt așezați, organisați în cete prin miḑlocul orașelor și mai ales prin cartierele Bucurecilor. Ei sûnt comandați de nisce capi ingenioși, și lucrurile sûnt puse ast-fel că, deaca se prinde unul, duoi, nu se descopere așa lesne căpeteniile. Ce ḑiceți, domnilor, de aceste lucruri? D-voastră cari ați veḑut cam multe de vre uă câți-va ani la noi în țeară? ce ḑiceți despre hoții și de organisarea în care se ḑice că au luat parte, între bandiți, oameni oare cum cu nume și cu notarietate la noi?.. Cei proști șciu numai să prade, să ucidă și să dea parte din ce adună celor mai mari, dear nu cunosc tot-d-auna pe capi, cari remân un secret pentru dânșii... Nu scim deaca și asta intră în vre uă politică, într-un timp când pe fie-care ḑi s-auḑia de biserici prădate, case călcate, magasine sparte și oameni omorîți!.. Cine le încuragea toate acestea? Armata rusească și turcească se gătia să se retragă, și poliția pusese ochii și urmăria de aproape vre uă câți-va străini veniți cu armata.

La un croitor, ce avea stabilimentul seu chiar lângă poliție, s-a descoperit gasda bandiților cari furau în toate nopțile. De pe la Cișmegiu, Livedeagospodi, Spirea, Dobroteasa, Tîrgul-d-afară, oborul, furau și aduceau în centru la gasda aceasta. Afară de Bucuresci ei se corespând cu districtele; ce se fură, în capitală se vinde p-afară, și cele aduse de p-afară se desfăcu în capitală... Căpeteniile bandiților nu țineau pe seamă-le decât aurul și argintul, ca uă marfă mai bună și mai sigură...

Capul Statului lucra din toate puterile ca să se pue un capăt astor necuviințe; promise un premiu acelui care va descoperi capii ăstui complot, côci se ’nțelege, aci era un complot organisat...

În multe rânduri aresturile poliției erau încărcate de pungași și de bandiți vagabonḑi, ênsă mai rar de hoții cei mari!.. și unii chiar erau liberi d-a eși ca să spioneze pe alții... Cei rutinați dintre ei aveau cunoscință despre legile țearei, și înlăuntrul temniților învățau pe cei prosti ce-fel să se apere când vor fi aduși dinaintea judecătorilor... A suferit mult până aproape d-a se revolta populația și particularii dela a-cești mișei, cari le place să trăiască bine fără a lucra.. Și câți nu sûnt la noi d-al-de aceștia?..

Cunoasceți pe personagiul năsos care se aflase într-uă seară la petrecere în casa lui Ioniță? Acesta alerga și urmăria în toate părțile ca copoiul, dear va da în cap pe baronul cel știut, îl cam purta sâmbetele de când cu cearta ce o avuseseră atunci; tot se întreba în sine: ce meserie va fi având omul acesta? din ce trăesce el, că umblă bine îmbrăcat și cheltuesce cu galantomie?.. Când ar’ fi vre-uă probă despre el, prin care s-ar putea denunța ce-va!.. ce mai lucru ar-fi pentru năsosul nostru?., ar-pune frumos în pungă remunerația ce Domnitorul promite celui care va descoperi capii bandiților. Pe lucru acum băete!..

Acesta întâlnesce pe Păculescu, câte tocmai venia de la Ioniță cu capul plin de întâmplarea ce ’i o spusese, el îi deschise vorba și ’l întrebă despre amicul seu, luând lucrurile cam pe departe. Dear el înțelegea una, și cestălalt alta.

— Scii că Ioniță N... a avut congediu de 15 ḑile de la cancelerie de la Vistierie, în care timp s-a dus după nemțoaica lui? îl întrebă năsosul.

— Nu șciu de asta, răspunde Păculescu.

— Dear de baronul care tot umblă cu el n-ai auḑit nimic? nu se scie ce-va?..

— N-am auḑit nimic și nu mă ocup de asta!

— Dear ești amicul lui Ioniță dumneata, și... pentru binele lui ḑic aceasta!...

— Lasă-mă în pace, dute de ’ți veḑi! de treabă! Ei se despărțiră uitându-se cam chiondorîș unul la altul, și Păculescu, arătându-se pré rece acestuia, își ținudrumul înainte. Cestălalt murmura în sine: hei! Hei! o să le aflu eu drăciile lui! o să le aflu eu!..

Am ḑis-o de la început că societatea cu nisce oa-meni ce poartă o pată sau uă urmă de prepus pe dânși perdea pe junele Ioniță; și étă ce se mai înteamplă, unde era să ajungă, și ce fel se termină alianța aceasta!

Cu vre uă trei ḑile mai ’nainte d-a pleca în Transilvania, Ioniță întâlnesce pe baronul; i se plânse de uă sumă de nefericiri cari ’i au provenit din îndemnurile seale. Hei! amice! îi respunde acesta, dumneata ai dinții de lapte êncă, de ce ai părăsit jocul de cărți? de ce nu vii regulat în toate nopțile?

— Pentru că m-am ruinat ḑice Ioniță, și ’mi am compromis tot viitorul prin cărți.

— Nu face nimic, adăogă acela cu un ton și cu uă positură theatrală, joacă înainte, că trebue să ’ți rîḑă uă-dată Fortuna! trebue să ’ți vie cartea; deaca n-ai bani, te împrumută la alții, jucătorii sûnt generoși, ascultă ce ți ḑic eu; jocul cărților e ce-va providențial pentru desperați!..

Ioniță îmbuibat în ultima oară de falșa teorie care ’i o tot cânta omul acesta, că se poate cine-va rădica prin viciu, adică prin joc, și precum că unii chiar ș-au făcut avere de la cărți, se decise să dea uă ultimă lovitură, cum am ḑice să mai încerce êncă uă-dată norocul, ascultă dear pe maisterul seu.

Ca să espunem în scurt ce se petrecu, tabloul a-cesta vă este cunoscut, s-a mai repetat. Era lume grămădită în casă și p-împregiurul meselor, ce răsunau de aur al jucătorilor, la doctorul arabul, fumul de la țigări se renoia, lampele luminau, aci se făcea uă tăcere profundă, aci începea larmă și grințarea de dinți, și de multe ori cu injurii ale celor cari perdeau... Ioniță, bă-tându-i peptul și cu ochii ficsați la cărți, scoase din posunar portofoliul seu în care ținea bani și sinete, și în amețiala aceasta, îl uită un minut afară. Tovarășiul seu care sta lângă el, maisterul seu baronul, se prefăcu că și el ținea ochii ațintiți la bancheri, éră cu mâna stângă scose din portofoliul junelui, ce ’l ținea pe masă lângă el, uă chârtie vînătă, înduoită ca un plic, pe care o înlocui cu alta ce o avuse pregătită tot asemeni înduoită. Lucrurile se petrecură cu acea adresă cu care un scamator face să dispară uă carte din mâinile altuia, și Ioniță nu simți. Acea chârtie coprindea un înscris. Cată și-n aceasta să recunoascem uă industrie de care Ioniță nu scia nimic! Distract cum fusese de la cărți unde nu câștigase, preocupat pe urmă de călătoria șea, spăimântat de grozavul spectacul al scheletului ce-l a găsit legat de copaciu, cât a mai umblat p-în Sibiiu și ’ntâmplarile lui ciudate, renturnarea șea, cum găsesce pe sorasea și afacerile seale nu ’i mai permiseră un timp ca să se uite la înscrisurile ce le conținea portofoliul seu.

Dear după ce se înturnă, una și puternică ce ’l făcu să se cutremure din creștetu până ’n tălpi a fost ceea ce auḑi, mai ’nainte d-a merge la cancelerie, și chiar în acea seară la circ, de la Păculescu, care și el o aflase din întâmplare, că în lipsa șea s-a divolgat fapta delapidării banilor cari i a fost primiit d-afară într-un grop; și că decisiunea Vistierului este ca în timp de trei ḑile să restitue banii la loc, sau de unde nu, el va fi dat judecății, degradat de rang și condamnat pentru șeapte ani de închisoare. Aceasta era pré în destul pentru un om care ar fi avut cât de puçină simțire!.. Poporanul tocmai d-aceasta voise să ’i vorbească și s-a oprit în câte-va rânduri, sfiindu-se să nu ’l turbure în nisce momente ca acelea când el se bucura în familie. A-ceasta nuvel îi fulgeră creerii și ’i rădică tot sângele în cap, încât creḑu un minut că, ’l găsesce apoplecsia... Ce ya face el ca să, iasă dintr-astă cotoarbă? Sora lui are uă păreche de case la machala, va cădea la picioarele ei rugând-o să ’l scape; dear ea n-ar’ fi putut vinde casele, sau n-ar’ fi putut rădica bani de nicăirea fără scirea și autorisarea soçiului ei. Va mai încerca êncă; va strânge câți bani va putea de pe unde are să ia, și pentru rest se va împrumuta, va alerga pe la amici..,

Congediul seu mai avea êncă duoua ḑile până să espire; va alerga mereu în acest timp, că doară se va găsi vre un om cu suflet bun ca să ’l ajute.

Cel d-ântâi căruia să se adreseze, se va duce la baronul, ca unul ce ’i este dator bani împrumutați, ș-a-poi decât timp?.. și pe care el îl credea, cum am ḑis, de sigur

Se îmbracă, se curăță și se pregătesce să iasă. Pleacă din casă pe la ḑece ore ca să întâlniască pe datornicul seu; și care, ca un amic, îl va ajuta; i se va confia lui, îi va spune catastrofa de care este amenințat.

În adevăr întâlnesce pe baronul într-un loc unde se afla și Păculescu. Puçin mai la uă parte se furișă pe lângă ei personagiul cel năsos, care nu vrea să se areate de façă... Baronul era pré bine dispus; îndată ce ’l văḑu îl luă de mâini și arătă ca un fel de bucurie că ’l vede după vre uă duoua săptămâni de lipsă. Ioniță șeḑu între acesta și amicul seu Păculescu. — Ce ai de ești așa de turburat? îl întreabă baronul; ar’ ḑice cine-va că ai fost bolnav? — Adeavărat sufer, sufer pré mult, răspunde junele. — Dear ce ai? spune? — Uite ce, peste trei ḑile voiu cerca uă mare nefericire deaca bunii mei amici nu mă vor ajuta, va fi uă grozav soartă pentru mine!.. Mai ântâi te rog să-mi dai cei 50 galbeni ce ți ’i am împrmutat, și apoi să faci cum vei sci, să faci bine să mă împrumuți și D-ta cu uă oare care sumă. Acela stătu puçin la gônduri, apoi respunde: — Ca să te împrumut precum ḑici, îmi pare rău, am plătit eri uă poliță; ér cât despre deatorie, aduți aminte, amice, că ’ți am achitat-o. — Nu, nu ’mi ai plătit nici un ban din acei 50 galbeni. — Cum se poate? ai uitat, adăogă baronul. — Este înscrisul dumitale la mine, răspunde Ioniță, scii că banii vi ’i am numărat în duoua rânduri... —A! deacă essistă înscris, atunci numai ḑic nimica, cată să ne plecâm capul. — Pré bine, vi ’l voiu arăta, ḑice junele cu încredințare; și ’ntr-acestea scoate portofoliul de la peptul surtucului cel de postav negru, ca să ia înscrisul, pe care rădicându-l, cum era înduoit chârtie vînătă, étă-l! oaice el. — Pré bine, adăoga baronul cu sânge rece și fără a schimba faça câtu-și de puçin, a-cesta e înscrisul că eu îți sûnt dator dumitale?.. Ioniță, cu ochii privind p-această domn, desfășură chârtia fără să se uite la dânsa, étă, domnule, chiar înscrisul dumitale pentru 50 galbeni, pe cari o să mi ’i plătesci că am mare nevoe acuma.

Baronul părea un minut că întunecă faça și este surprins de mirare, apoi cu un chip ironic:

— Nu veḑi că nu e nimic în astă chârtie? răspunde acesta rîḑend cu un hohot mai mare decât cel de la grădina Varemberg și de la capul Podu-lui-Mogoșoei. Ioniță se uită, și ’n adevăr crede că ’l înșală vederile: — cum se poate? adaoga el essasperat uitându-se la astă chârtie.

— Dumneata visezi, domnule Ioniță, îi ḑice acela cu un ton batjocuritor, se vede că amorurile dumitale!..

— Nu visez, domnule, dear se poate că chârtia a-ceasta!.. Și el aci fiind amețit cât numai putea vorbi, și nesciind ce să creaḑă, repetă: îmi ești detor 50 galbeni!.. se poate constata acesta prin jurământ, în lipsă de sinet.

— Ce jurământ!.. adăogă baronul, ai carte, ai parte, și nimic mai mult!

— Îmi vei da acei 50 galbeni, domnule baron?

— Nu ’ți sûnt deator, răspunde acesta, ai ḑis că posezi înscrisul meu.

Ioniță creḑu un minut să încerce prin rugăminte a îndupleca inima ăstui om, a ’i atinge consciința.

— Adevărat văḑ cu destulă mirare că înscrisul ce ’l aveam este perdut. Se vede că diavolul, ca să aibă clientel, oameni certându-se, scie să prefacă înscrisurile în chârtie albă? Énsă e pre adevărat, șciu că te am împrumutat cu acești bani în duoua rânduri, și ’mi ai dat înscris pentru ei? Eu mă refer numai la consciința dumitale, te las să judeci singur, îți ḑic că mă aflu pe marginea rîpei a definitivei mele ruinări și chiar la marginea mormântului, degradat și desonorat pentru uă sumă de 200 galbeni ce sûnt dator să restituiu

Statului în termin de trei ḑile. Aibi dear compătimire! aduți aminte amiciția noastră și binele ce vi l-am făcut de multe orî! Unde e sântul nume de amiciție -care mi ’l punéi tot-d-auna înainte, deacă noi nu ne a-jutăm, nu ne facem bine unul altuia?.. în ce constă fapta umană ce se recomandă la Creștini? și mai ales chiar titlul dumitale de noblețe te obligă la aceasta...

— Afurisit jidov! bombăni de la uă parte personagiul care urmăria în toate locurile pe această om, jidan din Lechia și Finlanda, se dă aici de nobil cu titlul de baron!.. Cine ‘i a văḑut actul de nascere?..

Baronul tăcea, Păculescu asemeni tăcea uitându-se la ambii diferenți și ascultând vorbele lor cu luare aminte. Totul ce scia și de care era pré încredințat, era că Ioniță nu va minți, are fond de caracter, și că numai viciurile sociale, reaoa lui adunare îl strica.

Ioniță creḑu că va fi bine să ’l lase un minat ca să se gôndească, poate consciința străinului va fi atinsă prin consiliile date de amicul seu Păculescu. Lui îi veni a-tunci în minte un bancher, căruia de multe ori ’i a făcută servicii la cancelerie. Ḑișe către Păculescu să se întâlniască puçin mai târḑiu; și el alergă glonț să găsiască p-acel cămătar acasă.

Bancherul cămătar era pré cu voe bună în aparință văḑând că intră la el junele funcționar; era voios, rîḑând și tocmai se ocupa să acațe un afiș de theatru pe părete.

— Bun venit, amice! ḑise acesta către junele ce intră și care avea un aer schimbat: se cunoscea din ne-gligența legăturei seale de la gût și părul seu nefrisat că uă grije îl preocupa. Dear ce mai faci D-ta? nu te am văḑut de mult? ori n-ai fost aici?—Da, am lipsit pentru vre uă 12 ḑile, am mers până la Sibiiu. — Dér ce ai făcut acolo? E un oraș plăcut Sibiiul? șciu că am fost în veara anului trecut cu uă soră a mea; am petrecut foarte bine acolo.

Lui Ioniță par-că i se turbură ochii și creerii auḑind de frumoasa petrecere de la Sibiiu. Lui cu toate acestea îi ardea să vie mai curând la scop, să facă bancherului propunerea șea...

— Duoua sute de galbeni, răspunse cămătarul ră-dicându-și sprâncenile în sus și calculând, este cam anevoe de găsit astăḑi. E procent 35 la sută pe an, care în total face 270 galbeni pentru suma ce o ceri D-ta. Îmi pare rău că sûnt încurcat, nu poțiu să vă promit această împrumut, sûnt încurcat!..

Dear, domnule, adăogă Ioniță, căruia i se rădicase sângele în façă, pentru această sumă garantez cu casa părintească care este proprietate a sori-mi, ea va subscrie împreună cu cumnatul meu, mă angagez a vă da leafa mea pentru un an, și amicii mei vor garanta toți pentru mine, că în termin de un an veți fi achitat... Vă rog să nu fiți la vre uă înduoială, voiu fi essact la plată; și afară d-aceasta amiciția și recunoscința mea pentru D-ta va fi una din deatoriile mele cele mai sânte. Vă voiu asculta în ori ce și ’n ce ’mi veți ordona!..

— Așa e, respunde bancherul, vă cunosc foarte bine, dear îmi pare pré rău, nu pot!.. sûnt încurcat!..

Și bancherul răspunḑându acestea stătea cu spatele către funcționar arangând nisce cărți pe uă mescioară de lângă ferestra camerii seale. Ioniță înțelegând câte băt cesurile în această respuns atât de rece al cămătarului, luă pălăria, salută și eși.

— La revedere, amice! adăogă bancherul junelui când închise ușa eșind.

Ioniță grăbi să găsiască pe Păculescu cu deatornicul seu unde îi lăsase, dear ei plecaseră. El umblă ca un turbat și mai mult nebun. Ce se va face? cum o să iasă din această încurcătură?.. Se decise d-uă cam-dată să meargă să declare surorei seale cele întâmplate și să plângă dinaintea ei nefericirile ce i le a produs nesocotința și greșealele seale de mai de mult. Dér érăși se opri ḑicând: ce mă va folosi că voiu plânge? ce poate să facă uă biată femeie care urmează să întrebe pe soçiul ei? aici e chestiune de bani cari cată să restitui guvernului în timp de trei ḑile. O să caut, o să alerg pretutindeni, mă voiu ruga și mă voiu târâ pe la toți, nu voiu fi înturnat acasă până când nu voiu găsi ce-va; o! Dumneḑeule! grozavă soartă e când ai nevoe să te rogi de alții!.. Dear cu această baron, ce fel s-a ’ntâmplat să peară înscrisul seu de la mine? lucru ciudat mi se pare și neauzit êncă, un înscris să ’l găsesc chârtie albă?.. cevași ne-mai auḑit până astăḑi!..

De prâns el se duse la Brener, aluturi cu hanul Stavropoleos, ș-aci nu găsi pe cine căuta.

Seara se da uă representațiune la theatrul vechiu. Era ultima, în această an, a operei italiane, sub direcțiunea Samsoni. Logele erau toate date; ofieerii ruși umpleau parterul precum și câți-va turci din statul major al lui Omer-pașa.

Ioniță nu se amăgi de loc că va găsi la theatru pe omul seu.

Adevărat că cel d-ântâi care a deschis ușa theatrului până când nici luminile nu se aprinseseră a fost ḑisul baron,

Ne-fiind êncă nimeni alții, era însoțit ca de umbra șea de personagiul despre care am mai vorbit. Baronul în acea seară se afla cam trist și preocupat; el avea aerul unui om îngrijiat, preumblându-se de colo până colo în sala bufetului, spre dreapta intrărei în theatru, cufundat în cugetări și par-că busele seale mișcau ḑicând oare-cari vorbe încet. Al duoilea personagiu, cel cu nasul mare, rămăsese afară la ușa bufetului. Momulo, entreprenorul sale! theatrului și bufetar, trecea din sala parterului la ceea a bufetului, să dea ordine băeților sei de serviciu, să fie toate în ordine și bună stare: dulcețurile, înghețata și tot bufetul.

Lumea începuse să vie, civili și militari; luminile erau aprinse, sala se umplea de spectatori, musica începu să cânte și cortina se redică: se represinta Bărbierul.

La ‘ntre-actul al duoilea, sala bufetului fusese mai plină, fumul de la țigări se ’nveluia ca nisce nuori. Tocmai sosesce și Ioniță N... cu amicul seu Păculescu.

Baronul schimba vorbe cu un rus. Étă ce ’i ḑicea acesta căutândul de sus până jos cu ochii și cu țigara ’n gură aprinsă:

— Ce ’ți ai făcută nevasta, că mi se pare că te însuraseși? îl întrebă oficerul rus.

— M-am desfăcut, respunde acela, am mai lepădat êncă trei femei afară de dânsa, și acum iau o a cincilea.

— Ce Satana! n-ei voi dear să aibi ca Omer-pașa un harem? îi observă rusul.

— Cine scie, se poate și asta! respunde acela cu un ton părând că glumesce, ênsă surisu-i era uă rânjire.

— Ai fost pré stricat, drept să ți spun! adăogă oficerul înturnându-i spatele și murmurând injurii: hei! fiu de câine!..

— Bună seara, domnule! se adresă Ioniță către acela, creḑ că te-ai gôndit de ajuns, o să ’mi dai acei 50 galbeni? Îmi vei face un mare bine acum.

— Da, așa creḑ și eu, adăogă Păculescu adresându-se către acela, cată să ajutăm pe un confrate, mai ales că D-ta îi ești deatori acești bani!

— D-voastră pe semne visați, răspunde preocupatul baron, se aruncă numai așa baniî când se pune cine-va în spinarea unui om să ’i ḑică: îmi ești deator? Lăsați-mă în pace cu prieteșugul și cu fleacurile D-vostră!..

În aceast timp orchestra suna și oficerii ruși fuseră cei d-ântâi cari se depărtaseră de la bufet. Voi atunci să plece și baronul. Ioniță se pune înaintea lui și îl opresce ḑicându-i:

— Îmi ești deator, domnule! Îmi vei plăti? am a-vut înscrisă de la D-ta!..

— Nu sûnt deator nimica, areatăți înscrisul? e uă plăsmuire ce ḑici acolea!

— Înscrisul!.. însçrisul!.. îngâna junele fără a sci ce să mai răspunḑă.

— Ți l-a luat acest domn, din portofoliu, când l-ai fost lăsat pe masa de joc la doctorul arabul, am fost eu de façă, am văḑut cu ochii, der nu sciam ce lucru era, încredințeḑ eu d-aceasta prin jurământ!.. respunde repede și apărând d-uă-dată ca uă nălucă acel care se tot ținea pe urmele omului acesta.

Baronul îngălbeni la façă și apoi se roși, ochii sei scînteiau de mânie.

— Îțî voiu rupe nasul ție, să te învăț minte, respunde baronul către denunțătorul seu.

— Așa, domnule? ai furat înscrisul și mi l-ai în-locuit cu uă chârtie nescrisă care am găsit-o în portofoliu?..

— Sûnteți nisce mișei! răspunde cel tractat ca hoț

— Ești un tâlchar, ai auḑit? adăogă Ioniță desperat, să dai acum îndată banii 50 galbeni, că de unde nu, te strâng de gût aci ca pe iuda!

— Încet, încet, Ioniță! aibi paciență, ḑise Păculescu camaradului seu, potolesce-te, să nu se facă scandal!..

— Așa, înscrisul l-a furat D-lui, repetă êncă uă-dată denunțătorul celui care rămăsese ca înlemnit la câte se petrecură, hei! Hei! și altele o să se mai afle!..

— Să numeri banii domnule, ḑise Păculescu cu flegmă.

— Acum chiar, nu vei eși d-aici până nu vei număra aceast sumă!

Acela, ca să poată ḑice ce-va contra antagonistului seu, adaose cu răutate:

— Te ai purtat și altă dată ca un miserabile, ḑice baronul, mi ai luat femeia cu ipocrisie și cu masca de amic, șciu D-ta ce-fel au mers lucrurile?

— A! domnule! observă Păculescu acestui om. E pré mult!..

— Am creḑut, adaose Ioniță cu tonul seu cel franc, să nu mai atingem această coardă care resună scandal și rușine pentru D-ta; der pentru că o ḑici, pentru că singur o voesci, cată să o declar aci de față și cu alți oameni; pentru nefericirea și ruina mea m-ai întrodus singur la acea ființă perdută și ’mi ai ḑis: este uă străină, ia-o deaca îți convine!.. Ai împlinit atunci și în urmă una fapt, domnule baron, care nu te recomandă bine, ori ce om care va avea câta de puțin caracter n-ar fi făcută acesta, și mai spui că ești nobil?.. Asta e titlul dumitale?.. și după toate mă și furi?.. Ești un mișel, auḑi, cel. mai degradat om, cel mai tâlchar care am cunoscut!..

— Ioniță!... domnule!.. Păculescu se adresă către ei amânduoi... Să răspunḑi banii și să înceteze cearta, ḑise Păculescu celui numit baron.

— Nu, dumnealui m-a insultat, îmi va da seama despre aceasta.

— Ori când și cum vei voi! adăogă junele aprins.

— Chiar mâine dimineață, răspunde acela, cautăți marturi și fii pregătiua; deaca n-ai arme, îți voia dă eu... Trebue să ’ți dau uă lecțiune dumitale ca să te învăț minte, ești tînăru êncă..

— Fie! Priimesc!...

— Mâine dimineață!-..

— Cu ce-felu de arme vrei? cu pistoale? Sûnt pregătit.

— La duouăḑeci și cinci de pași ne vom bate.

— Priimesc și la trei, răspunde Ioniță.

— La șease ore de dimineață, lângă grădină la șosea!

— Pré bine, ține, na aceasta! și mâine de dimineață să te afli-la Capul-podului la șosea!.. În lipsă de mă-nușe Ioniță scose uă batistă cu care lovi pe baronul în ochi. Alessandre, îmi vei fi martur!.. Mâine de dimineță, auḑi, la 6 ore să vii? că alt-fel, adaose junele către acel om adversarul seu, alt-fel te pălmuesc unde te voiu găsi!..

— O să te ’nvăț eu!.. răspunse cel atacat, săl-tându-i peptul și cu faça când roșie, când galbenă ca turta de ceră.

Am ḑis că sala bufetului se deșertase. Nimeni din cei ce se afla în sala theatrului nu scia de cele ce se petrecuse afară. Nu erau de-cât băeții bufetari cari rămăseseră cu gurile căscate uitându-se la cei cari se certau. Cât despre êntreprenor, era indiferent, căuta numai trebile să ’i meargă bine; d-aceea de la început el eșise afară, să nu auḑă, să nu veaḑă, până nu ajunseră lucrurile la serios.

Cât despre Ioniță, se asemăna acum cu șearpele care caută moarte. Mai bine ar’ fi voitq să fie moart, ajuns uă-dată la culmea ruinei și desonoarei ce-l amenința..

în noaptea aceea, în acea noapte chiar, trei indiviḑi, cu pălării trase peste ochi, avend un aspectu fioros, întunericul profund alu nopții, înarmați cu pumnale, și de cari se ḑicea că purtau la ei snopuri de chiăi, pentru a deschide uși, șervete muiate în cocă, pentru a sparge geamuri fără să facă sunet, scări de sfoară pentru a escalada murii până la ferestrele caseler, câteși trei pândiau, prin șanțurile de la Cișmigiu, ca să atace în cale pe Ioniță când se va înturna târḑiu acasă. În adevăr cu cinci minute el apucase de trecuse p-acolea, până a nu veni acei indivizi. Ei adăstară mai mult timp, și veḑând că nu se arată de nicăirea omul ce-l așteptau, plecară despre ḑiuă, dupe nisce operațiuni ale lor... Unul dintre acești indiviḑi era croitorul despre care s-a mai vorbitu, cel d-ăl duoilea. un ungur din mahalaoa: Livedeagospodi, și alu treilea era ênsusi acela ce avea interes să se scape de persoana acestui june, era baronul cel cu numele!..

XII

Ideea cu care a duoaḑi se deșteptă din așternut fu că ’n viața-i a făcut bine la mai mulți oameni, și acum când el are cea mai mare nevoe, în loc să ’l auḑă cine-va și să ’l mângâie, este provocat la un duel, ce a fost silit să ‘l priimiască, curat cum ḑice ḑicâtoarea cea bătrână: după moarte și cal de ginere!..

Hei! bine, fie dear!.. Se sculă foarte de dimiueață junele nostru, se premeni, se îmbrăcă, se dichisi, și ântâia grijă ’i a fost să ia pistoalele cari erau pregătite cu plumbi și. cu pulbere deajuns. Când să treacă pragul ușei, se ’nturnă și se văḑu în oglinda cea mare din perete, că era bine învestit și frumos la obras ca un ginere în luna florilor. El ș-aduse aminte că unii căpitani, în ḑiua sângeroase! lupte, grămădiră pe dânșii toată strălucirea unei mari toalete.

Dear unde ’ți sûnt inemicii, băete Ioniță? și care e bătălia cea sângeroasă imaginată de tine? — Cine scie mă mai întorn eu astăḑi!?.. și să plec fără să ḑic sori-mi nici uă vorbă? fără măcar să o îmbrățișeḑ? Își ḑicea el în sine.

Zinca în aceste momente se ocupa plivind nisce flori ce erau plantate pe dinaintea casei; se sculase, după cum era obicnuită, foarte de dimineață. Ea văḑând pe frate-seu că ese așa de dimineață se miră ca de un lucru ce era afară din obiceiurile seale, lăsă plivitul florilor și veni înaintea lui suriḑând și cu duoă rose în mână. — Dear ce poate fi iubite frate, că te-ai sculat astăḑi așa de dimineață? au n-ai putut să dormi de niscaiva vise urîcioase? și aḑi noapte ai venit foarte târḑiu?.. Dear mă rog noi sûntem în drept să ’ți cerem socoteala dumitale? Ce fel de cavaler galant ești Dia să lipsesci seara când te așteaptă nisce visite pré plăcute a-casă? — Am fost eu aseară visitat?.. Cine era?..

— Ia ghicesce! ia ghicesce! îl întrerupse Zinca cu aeru ei voios. Scii cine a fost la mine și a șeḑut până cănd era trecute de 12?.. Cleopatra cu mama ei, cari doresc să te veaḑă, că nu te-au văḑut de când te ai înturnat. Lucrurile, iubite frate, ș-au întors cursul lor în favorul dumitale: și fata și părinții acum doresc alianța cu D-ta. Cu chipul acesta, frate, când nu se însoară cine-va pentru simțimente, se însoară pentru bani!.. — Ce prostie să se însoare cine-va numai pentru bani! pentru interes!..

— Pentru că așa merge lumea, iubite frate, nu patem face altminteri; tu nu veḑi că acum merge lumea pe dos!.. Ș-apoi Cleopatra a fost din copilărie împețita ta, tu ai iubit-o pre mult și ea pe tine! Acum să se dea unei lungi uitări totul ce s-a petrecut și unuia și altuia, și să căutați ca să vă faceți fericiți în viitor!

— Adevărat, ḑice Ioniță cu inimă oare cum înduioșită, Cleopatra are un suflet de angel! — Da, repetă Zinca ca uă soră mai mare, Voi v-ați iubit ca copii, cât să vă iubiți și să trăiți până ’n adânci bătrânețe!..

— Dear, iubită soră, dumneta scii de procesul care mă amenință să fiu închis și degradat până la ruină complectă?..

— Așa sûnteți voi ăștia cari n-aveți inimă să vedeți capătul nenorocirei de care singuri v-ați legat la început. Ei ce este cu procesul teu?.. să numeri banii și ești scăpat. Socoți că eu, sora-ta, am încetat d-a cugeta la aceasta ḑiua și noaptea? n-am făcut eu totul pentru ca să pot să te ajut? Nu scii că timpul cât ai fost în călătorie l-am întrebuințat lucrând într’-aceasta: m-am apropiat și m-am înțeles cu arendașul, părintele Cleopatrei, pentru zestrea ce voesce să dea fii-sei. Cât despre mamă și fiica eu am adus așa de bine lucrurile că toate cele trecute rămână uitate, și dânsele țin pré mult la persona și numele tău...

Ioniță într-acestea, temându-se ca nu cum-va sorăsea să scie ce-va de cestiunea duelului seu, să ’i pue pedici d-a putea merge la ora ficsată, ascunse cu îngrijire pachetașul cu pistoalele în largul posunar de la gherocul seu negru, și ca să depărteze ori ce prepus din mintea ei, i se arătă cu un aer plin de voe bună și mai ales recunoscător de bine facerile cu care ea îl acoperise tot-d-ana.

— O! scumpă și neprețuită soră! cu ceea ce D-ta faci pentru mine te ai arătat mai presus de ori ce creatură: ești un model de mamă, un tip de uă soră înțeleaptă, pe care eu n-am avut prudența a o asculta ș-a o înțelege mai dinainte. Cu toate astea îți mulțiămesc, îți mulțiămesc din toată inima! Și el întinse brațele d-ai manifesta simțimântul afecțiunei ș-al recunoscinței strângând-o la inima șea. Atunci adaogă el în sine: nimic în lume ca un frate și uă soră!.. O Dumnezeule! n-am sciut-o la început!..

— Ei bine, ești așa de frumoasă astăḑi, că o să placi cu deosebire Cleopatrei când te va vedea. Unde te duci așa de dimineață?.. Rămâi acasă, că mai pe urmă să mer-gem amânduoi să visităm pe arendaș și familia șea.

Încurcat și fără a sci ce să răspunde, Ioniță arăta dând din umeri și făcând pe sorăsea să înțeleagă că are uă neapărată nevoie să iasă, că trebue neapărat să fie de dimineață afară... El ’i ar’ fi ḑis că onoarea șea este în joc; dear cum va face pe biata femeie să înțeleagă, pré sinceră și îndestul de bună soră, ca să ’l lase să se duc a se ucide cu uă liftă vagabond?..

— Trebue să es, dragă soră, ḑise el.

— Dér să te întorni curând, cŏci este bine să facem visită ce am ḑis. Să fii aici până la timpul mesei; nu întârḑia, auḑi?..

Ioniță înduioșit precum diserăm de presința și vorbele surorei seale, cu atât era mai mare durerea-i că nu putea să ’i declare adevărul; cine scie până la timpul prânsului va mai trăi?..

— Astăḑi dear, repetă Zinca, astăḑi sau cel mult până mâine dimineață, arendașul va număra uă parte din zestrea fiicei seale. Fii om, cel puçin cu împregiurarea asta Ioniță!.. fii bărbat!..

El eși cercând măcar în fundul inimei seale uă lacrime de remușcare că n-ascultat de la început bunele consilii ale surori-si.

Trecu grabnic la șoseaoa de la Capul-podului.

Era êncă pré de dimineață; soarele întârdiind subt un nour ușurel, care se întindea despre răsărit spre miaḑănoapte, nu putea pătrunde cu razele seale pădurea și grădina din întinsa șosea, cari sûnt atât de plăcute de privit diminețile în luna lui maie. Nu era êncă nimeni. Ochiul nu ’ntâmpina de-cât vre uă câte-va femei viind cu lapte de la Băneasa și câte-va căruțe cu lemne ce trecé liniștite cu vitele și cu bunii țereani pe delături.

Ioniță, după ce făcu’ uă voltă prin miḑlocul grădinei, se opri în șosea dinaintea basinului, să poată vedea pe vre unul viind din cei cari-i aștepta. Dear nu văḑu pe nimeni.—Este êncă de dimineață; cel puçin Alecu cată să sosiască ântâi? Și el nu se înșelă, cŏci, pe când sta dindăretul’ basinului, întocmai ca un punct la o-rizonte, Alcu Păculescu trecuse în sus de barieră, și se văḑură amâaduoi de departe.

— El n-a venit?.. întreabă Păculescu pe Ioniță care sta cu cele duoue rose ce i le dase sorăsea, puse la butoniera gherocului la pept, și ’și ținea mâinile la spate.— Cine? întrebă acesta. — Adversarul teu, pentru cine am venit noi aici? — E aproape uă jumătate oră de când aștept aci și n-am văḑut nici un puiu de om decât țereanii cari i ’ntâlniși tre-când în jos. — Hei! Hei! Deaca vom sta mult aci și nu va veni, mi se pare că domnul acesta va fi nu numai pălmuit, după cum i ai promis-o eri, dear mănâncă trânteală de la mine, cŏci își rîde de noi amânduoî.

— Este un tâlchar! adăoga întărităt Ioniță scoțându -și batista să ’și șteargă fruntea. Așa se leagă păcatul și calamitățile de om: mai ântâi prin uă rea cunoștință, ca ș-acestuia de care vorbim; el te încurcă prin viciu și pasiunile seale în altele și mai rele; fiind în relațiune cu dânsul te consilie reu, te esploatează, te pune în relație cu ființe perdute, cari ș-acestea te jăfuescă și te desonorează; îți cere bani cu împrumut; după ce îl împrumuți îți întoarce spatele, îți fură înscrisul, sau ți ’l tăgăduesce; când îi ceri banii, te tratează de smintit, te insultă, te provoacă, și apoi cauți să eși la capul Podului-Mogoșoaei, să arăți că ai inimă și caracter; și când aci, poftim! așteptăm și pe cine s-aștepți, că nu vine nimeni?.. Unde dear e domnul care eri vorbia așa de mare și ḑicea să ’mi dea uă lecție să mă învețe să trăesc? Recunosc greșelele mele, amice Păculescu, recunosc calea cea reu aleasă pe care am umblat: servăscă de essemplu junimei care nu trebue așa lesne să se amăgiască!..

Păculescu rămâne cu capul în jos fără a răspunde nici uă vorbă la toate acestea.

Ei plecară spre stânga șoselei ca să mai umble puțin, și ’n acest timp, deaca vor veni adversarul și secondanții ce ’i aștepta, un semnal din marginea a-leiului îi va anunța că sûnt acolo. Ei făcură a detuna estremitatea cea mai depărtată a aleiului prin descărcarea a duoue țeve a armei. Răsunetul se întinse foarte departe în miḑlocul câmpiei și un echou redublă detonarea. De aci se înturnară érăși dinaintea basinului creḑând că cei așteptați vor fi venit. Dér nimeni êncă, nici un om care s-ar’ fi interesat de dânșii, afară de servitorii grădinei, măturătorii șoselei și câți-va trecători ce începuseră a circula în diferite direcțiuni. Cu cât timpul înainta și se făcea mai mare circulația, cu cât se întârzia, duelul ar’ fi fost peste putință să se efectueze între aste persoane, cu nisce numeroși spectatori cari se înmulțiau din ce în ce pe șosea. Cât mai umblară p-împregiurul aleiului, cât vorbiră și se tot uitară în direcțiunea barierei să veaḑă vine cine-va, orele erau trecute de jk, când duelul fusese ficsatău la 6; prin urmare ei înțeleseră bine că sûnt trași pe sfoară de domnul acela baron. — Să așteptăm până la ḑece, ḑice Păculescu, și deaca nu va veni este semn că acest om așteaptă să fie pălmuit unde ’Iu vom întâlni. — Eu ’i așii sdrobi capul cu arma aceasta, respunse Ioniță indignat peste măsură; după ce că m-a furat, acum ’mi areată și dispreț cu această purtare? Poate că voiu muri eu ca să scape d-uă meritată pedeapsă a mâinilor mele!.. Și trecând orele de ḑece, pe la ḑece și ḑiumătate, a-cestḑ amicḑ se despărțiră, cu înțelegere ca éră să se întâlniasă înaintea prânsului.

Păculescu pe unde a umblat a și întâlnit pe antagonistul lui Ioniță, pe care cum l-a văḑut îl opri în drum întrebându-l: — Ei bine, domnule! se poate să nu vii la șosea la ora regulată când noi te am așteptat până acum? singur ai provocat duelul și acuma îți rîḑi de noi, ori că ’ți e frică de nu vrei să vii?.. De ce nu plătesci banii omului cari ’i ești dator și să se stingă ceartă?

— Aidea de! răspunde acesta cu un aer de ironie și dispreț: smintitul ăla de Ioniță N?.. nu mă puiu eu cu nebunul! — Dear te va pălmui unde te va găsi?

— Să vedem asta deaca se pălmuesc émenii cum ḑici!

— Ai primiit să te bați în pistoale dimineața la 6 ore la șosea? — Ți am spus că este un nebun; eu nu mă înjosesc să am duel cu nebunii și disperații. — Ei bine numără-i banii cari ’i ești dator; noi toți scim că te a împrumutat. — Dear să sciți și aceea că eu ’i am înapoiat? ḑice poreclitul baron, cu un aer de aroganță care trecea peste răscoală. — Dumneata, dommnule, ai de răfuială d-aici înainte, în această afacere, cu noi toți amicii lui Ioniță. — Sluga dumitale, domnule? răspunde acesta lăsând pe Păculescu cu espresiunea neterminată pe buse și se depărtă. Păculescu alergă în direcțiunea unde creḑuse că ar’ putea întâlni pe Ioniță; ocasiune mai frumoasă c-aceasta când vor găsi ei să se reguleze cu domnul acela?.. Când îl întâlni era pré târḑiu, pe la orele trecute de jk. — Asta e hoț privileghiat!.. ḑice Păculescu amicului seu după ce îi descrise ce fel a întâlnit pe agresorul seu și ce respuns ’i a dat. Era arogant la vorbă, obrasnic în manieri și batjocuritor în surisu-i. Deaca ai fi regulat astăḑi un glonț în capul bătăiosului acesta, cine scie de ce nefericiri ar’ fi scăpat societatea! Eu am prevederi, până mâine, veḑi tu, cine scie ce se va mai putea întâmpla, de aceea trebuea, trebuea scii ce?.. Eu ’i am spus-o verde în ochi, că afacerea ta cu dânsul de astăḑi înainte ne privesce pe noi uă seamă de juni români, și mai ales să numere banii, că alt-fel nu scapă, te încredințez că nu scapă!.. La revedere acum Ioniță! la revedere!.. că eu îmi iau câinii pe seară și mă duc la vânătoare până mâine. — Nu vrei să vii cu mine să prânsim? — Întârḑiu pré multă verișcane!.. — La revedere, iubite Păculescule! la revedere!.. Ei se despărțiră l-ându-și ḑiua bună, și Păculescu ca împins de un instinctă, se înturnă de la câți-va pași înapoi, să ’l îmbrățișeze și să ’i strângă êncă uă-dată mâna.

Ioniță avea căutătura rătăcită fiindu-i ochii turburi, busele ’i erau învinețite și palid la façă perdut. Comedia care o jucase cu el antagonistu-i, și ’n cele din urmă desprețul care i ’l-a arătat, nu se potrivia nici de-cum cu felul caracterului seu. El medita in cu-getu-i uă răsbunare meritată după conduita aceluia, și ’și frământa mintea că unde o să-l găsiască mai curând.

Într-acestea sora lui, care se uita mereu în cale-i să ’l veaḑă venind, îl surprinde din aceste cugetări vorbin-du-i de la poartă cu un ton de impunere:

— Frumos! frățiorule! Frumos te-ai putat D-ta și astăḑi! să mergi să te bați în duel fără ca să ne ḑici nici uă vorbă?..

— De unde o scii D-ta? întrebă junele plin de mirare că sora lui a putut afla de împregiurarea asta.

— Mi a spus cine a auḑit cum v-ați certat astă noapte la theatru. Deaca te ucidea? și eu nu sciam ni-mic d-acasă?..

— El n-a venit: m-a făcut să ’l aștept până acum!..

— Ci ducă-se în pustiiuri învârtindu-se ca nuorii și urlând ca câinii, să nu ’i mai auḑim de nume și să nu se mai pomeneasc de urma lui!.. Dear de ce D-ta să te duci? observă Zinca cu oare care autoritate frăținelui ei.

— Pentru că deaca nu m-ași fi dus la locul destinat și la timp, dedeam adversarului meu dreptul să mă pălmuiască ori unde mă găsia, când acum e din contra...

— Cine? el să te pălmuiască? el? un străin pe care noi l-am primiit în casă? l-am omenit, l-am ospătat și l-am tractat bine? Adevărat omul rău și din neam prost să cunoasce după faptele lui!.. Acest om a fost începutul la toate relele și ruina ta. El ’ți a întins tot-d-auna cursă, și ca copil ce ai fost nu ’l ai înțeles; dear eu nu m-am înșelat nici de cum, din ḑiua d-ântâi când l-am văḑut și de câte ori a venit la noi, am ḑis că acesta este un hoț, to-tul în purtarea lui mă încredința d-aceasta! Dear acum să vorbim de D-ta, adăoga Zinca suriḑând ca uă soră, ér cu ochiul înfruntându-l ca uă mamă ce observa faptele fiiulul ei, ce creḑi D-ta? cată să fii certat pentru ceea ce faci, și am eu tovarăș care să ’mi ajute să te cert... Cleopatro! iubita mea! chiămă Zinca pe astă tînără văduvă care se afla in casa cea mare cu mama ei, vino să ’mi ajuți să judecăm și să certăm pe loniță pentru greșiala ce a făcut!

Cum auḑi el că Cleopatra este aici, puse iute pachetul cu pistoalele la uă parte, își luă pălăria din cap, petrecu cu degetile prin buclele părului seu pentru a le mai neteḑi, și se închiăiă la butoniera surtucului. Cleopatra apăru la chiămarea sorei lui, ênsă timidă cu roșața pe façă și cu ochii lăsați în jos. loniță îi ese în-nainte spre a o invita să șăḑă: mă ertă am fost așa de confusiat, că nu ’mi făcuiu deatoria eu mai ântâi.

— Da, loniță merită să ’l certăm noi, côci a plecat astăḑi dimineață, și s-ar’ fi putut întâmpla ca nici uă-dată să ’l mai văḑ, fără să-mi ḑică uă vorbă pentru ce se ducea.

— Cum? D. Ioniță să ’și pue în periclu viața?.. observă Cleopatra cu uă bunătate de suflet ce ’i era naturală.

— Când cine-va n-are pentru cine să ’și conserve viața, răspunde el cu un dublu sens, ca Cleopatra să poate înțelege partea care o interesează, merge mai iute înaintea‘morții...

— O! ce rătăcire! ce vorbe nemintoase ai ḑis fratele meu! eu nu mă așteptam nici uă-dată s-auḑ aceasta de le tine...

— Pentru că, soro, D-ta nici uă-dată n-ai suferit ce am suferit eu și nu ți s-a ’ntâmplat aceea ce mi s-a ’ntâmplat mie!.. Cleopatra îl privi cu ochi mari, dear nu ḑice nimic. Ea îl asculta. —

— Și d-asta să nu arătăm noi oameni mai multă virtute și înțelepciune decât animalele cari se sfâșie și ’și perd viața încăerându-se între ele? De ce ne a dat Dumneḑeu viața? de ce omul se adun în societate, trăesce în familie și caută și lucră ca să poate avea subsistență și a sprijini pe ai sei, ca stejarul subt ramurele seale arborii cei mici în contra vijeliei? Și în scurt, rămâne și la mintea noastră ca să ne facem soartea bună, sau rea!..

Zinca stând între acești juni, așa că unul îi venia la dreapta și altul la stânga, se rădică între ei par-că era inspirată ca acele profetese din antichitate, vorbind cu înțelepciune de soartea astor copii. Noi aḑi ne am într-unit ca să ne facem voe bună, să ne bucăram de oca-sia asta, să vorbim și să regulăm un ce spre binele vostru: astăḑi este ḑiua fidanțăreḑ voastre!.. Eu vorbesc Cleopatrei și fratelui meu, la amânduoi, pe cari m-am deprins să ’i văḑ iubindu-se din copilărie, a se iubi ș-a se stima până în minutul când uă nefericită întâmplare ’i au fost despărțit; eu ’i am învățat cum să se iubească și cum să se stime în primii lor ani: un adeverată triumf de virtute pentru amânduoi; acum dear tot eu îi apropiiu ca să perpetue acest amor ș-această simpathie!.. Socotesc că ḑiua de mâine va aduce nuvele mai bune fratelui meu, și cu aceasta să se stingă și acest proces în care el este încurcat...

Cleopatra asculta cu oare care religiositate acestea toate, și Ioniță privia sinceritatea și inocința descrise pe chipul ei. — O! ḑise el în sine, cunosc cât am fost de rătăcit și cât judecam lucrurile rău, creḑând că uă femeie eventuristă va fi ca Cleopatra virtuoasă și sinceră. Și ceea ce mă face astăḑi să mă mir e că cum poate cine-va ca să iubească uă femeie fără virtute, uă femeie fără moralitate, uă ființă perfidă ca aceea care m-a trădat pe mine, al căriia nume mă îngrozesce astăḑi? Semn că am cunoscut pré puçin lumea p-a-tunci și defectele ei... O! Cleopatra a fost și este sinceră, ea a fost ființa cea mai prețioasă care am cunoscut în viața mea!..

Acești juni, privindu-se cu mult interes și cu simpathie, presintau dinainte-le, prin posițiunea lor, prin călduroasa-le imaginațiune, uă coloană pre care se înfășura împregiuru-i, întocmai ca uă ghirlandă, istoria a-morului lor din copilărie: cum el au crescut sub un același acoperiș, cum se iubiră in primii lor ani, cum el se instruiră, cum făcé bucuria întregei lor familii, cum numele fecioarei éră stimat și adorat ca un tip de virtute, până în acea ḑi nefericita când ei fu-seră despărțiți, și în frunte d-asupra acestei coloane, era scris un jurământ. — Cleopatro! ḑice Ioniță tinerei femei, ții minte un oare-care angageament prin care noi ne-am legat în viață? D-ta ai jurat?.. — N-am uitat, respunde tinăra femeie. — Ții minte tot ce ḑiceam noi? ți aduci aminte toate aceste amănunte ce se ating de anii noștri fericiți?.. — Nu voiu uita nimic până la mormânt, respunde Cleopatra însuflețită prin presința sorei și fratelui ce era în drept să o întrebe acestea toate.

— Ce fericiți eram atunci! ce amărâți mai târḑiu!.. ḑise Ioniță junei femei care stătea alăturia cu Zinca. Și precum crinul și trandafirul, la uă ușoară suflare a zefirului, ș-apropie fruntea-le, cu picăturele de roă pe dânsele, d-a forma un singur buchet din floarea lor, așa acești juni întinseră brațele pe dinaintea surorei care sta la miḑlocul lor, se găsiră îmbrățișați și amânduoi plânseră. — Cleopatro! ḑice junele Ioniță, tu ești un ânger care vii să consoli în ultimile momente sufletul celui condamnat; oh! Cleopatro! Cleopatra mea! tu cel puçin mă vei plânge!.. Dear aci n-ar fi fost pentru ei numai un amor simplu, ci espresiunea simțimentului, un ideal sublim ce înflăcărează sufletul către unii ce măreț și angelic: suvenire ale primilor ani, compătimirea la nefericire și la durere mai în urmă!.. Și ei își dedeau mâna, cari s-au iubit mai de mult, se fidanțau, pentru ca să creadă și s-aștepte nisce ḑile mai plăcute; cătară să se mai veaḑă, să se esplice, să se iubească érăși și să poată trăi pentru viitor, care era dulcele lor vis din copilărie; ênsă pré târḑiu el nu era mai mult omul de altă dată.. Consumat prin viața neregulată, sfâșiat prin viciuri și durerea consciinței pentru atâtea greșeli ce făcuse, prada suferinței, și mai mult ca toate vermele care ’l rodea atunci, se asemăna cu un arbore vigoros în floarea anilor sei, pe care torentele l-a smuls din rădăcine și ’l duce după voia întâmplării, ca uă stâncă de peatră într-un munte, ale căriia bașe sfărâmate de evenimente, stă gata a se prăvăli, ca uă floare ce numai are viață, ca un fruct ce se vestejesce mai ’nainte de timpu-i; fără speranță, fără ilusiuni, totul era mort pentru dânsul; și nici chiar femeia care a iubit-o și de care era iubit în primii sei ani, nu ’l putea face ca să mai doriască viața? ast-fel împregiurările și încurcăturile lui agravase nefericita, șea posițiune. Câtă nefericire!.. Prăpastia perḑărei omului în viață are luciul ghiăței și răpeḑlișul rîpelor, pe care uă-dată alune-când se duce până în fundu-i de unde numai poate eși. Pentru dânsul acum nu era decât lacrime și uă profundă durere... El era acum bolnav, mai mult de-cât bolnav: era bolnav cu mintea și era bolnav, nefericitul! cu corpul... Zinca, martură acestei scene, se arăta ca uă soră care lucra din toată forța ca să scape pe fratele ei. Ênsă toate acestea se arătau ca un pré frumos vis în imaginațiunea unui călător obosit ce se culcă și adoarme pe marginea unui precipiciu.

Acum soçia arendașului veni și ḑise Zinchi că la timpul mesei vor merge împreună, și că bărbatul ei cată să sosiască negreșit. Cleopatra și Ioniță érăși vor merge alăturia, lumea va vorbi ér de dânși. Până când se va compta această fericire?..

Îndată casa arendașului avu un oare-care aer de solemnitate. Ospețul era pregătit. Mama, fiica, fratele și sora așteptau pe domnul casei, și apoi să învite și vre-uă duoi, trei vecini amici, pentru ca oaspățul să fie strălucit și bucuria generală. Dear timpul trece fără să ție seamă de aste lucruri, și arendașul numai venia.

Văḑând că întârḑie pré mult, această familie a fost nevoită, de uă-dată cu aprinsul luminelor, să servească masa. Ospețul și bucuria se reduseră. Ei închinară în fericirea și prosperitatea tutulor; dear bucuria avu ceva dă searbăt pe busele celor juni și mai tot asemeni la cei bătrâni. Ilusiunile la dânși n-avé mai mult culorile realității precum altă-dată. Imaginația lor nu așa de ferbinte și dorințele lor pré potolite, ca a le unor bătrâni ce s-au desgustat d-a mai trăi. Și această paloare răspândită pe faça conmesenilor, ș-această stinsă bucurie, care abia mișca pe busele lor, provinea numai că arendașul, părintele casei, și de la care depindea îndreptarea lucrurilor, lipsia dintre dânșii? Fără presința lui aceast ospăț semăna ca banchetul cel de pe urmă al unor nefericiți.

Fiindu de tot târḑiu, Ioniță și sora șea se gătiră să plece. După ce ’și ḑiseră: noapte bună, junele nostru nu lipsi d-a îmbrățișa pe frunte pe mireasa șea, pe iubita șea Cleopatra, de façă cu mama ei și cu sora lui. În sărutarea care i o dete se amestecă ce-va de arḑător și totu-uă-dată rece ca marmura. Par-că de ajunul nunței se pregătia pentru dânșii un mormânt.. El singur nu putea să înțeleagă ce însemnează această turburare internă ș-a-cea descorageare care ’i coprinsese sufletul. Înfine se pe-trecură strânsori de mâini, complimente, îmbrățișări din ambele părți, și ei plecară. Mama Cleopatrei a promis Zinchi că a’ duouă ḑi o va anunța în minut ce va sosi soçiul ei d-afară.

Cu înaintarea nopții, familiile se liniștiră; toți doresc repausul somnului.

— Mâine, soro, zice Ioniță, ca un om ce nu trebuea să uite critica lui posițiune, mâine e ḑiua din urmă pentru’ mine: ori numără cine-va pentru mine suma acea de galbeni, ori merg la temniță? — Lui nu ’i veni în minte a ḑice ce-va și d-acei ce jefuesc Statul în fie care ḑi cu mii și mii de galbeni și până la milioane, fără a se îngriji de vre-uă respundere, și fără a căuta să-i înapoeze vre-uă dată!..

Ori cum, el pentru uă sumă ne-nsemnată ca aceasta ce o datoria, își și prescrisese sentința condamnării seale; ce ar’ fi trebuit să facă și ce ar’ fi urmat să fie de acei domni de mai sus, al cărora essemplu fu imitat așa de mult în anii mai din urmă?..

— Ce ḑici soro? nu seamănă asta a lucru curat?..

Te miră că după celelalte toate îi venia să și rîḑă.

— Noapte ușoară, soră! mâine cu bine!., ḑice el.

Zinca tăcu mai ântâi, apoi respunse: — Noapte bună! mâine cu bine!.. Ea rămase noaptea aceasta fără a închide ochii; ea veghea așteptând apropierea ḑilei și nuvela cea bună.

Nuvelele rele întrece în iuțială caii soarelui; ele vin mai ’naintea aurorei și pătrunde în domiciliuri, ca să desoleze ființele legănate cu vre uă speranță. Abia se luminase de ḑiuă și Zinca auḑi bătând la poartă. — Cine? cine să fie? se întrebă ea în sine și ’și puse iute îmbrăcămintea pe dânsa ca să iasă mai curând.

Femeia arendașiului trimisese să o anunțe de grozava împregiurare ce i s-a întâmplat soçiului ei în noaptea aceea: de cu seră el fiind gata să plece spre capitală, unde ’l aștepta familia, a fost surprins de nisce hoți, cari, după ce l-a torturat, l-au jefuit și de cinci mii poli imperiali, în care era socotită și zestrea fiicei seale; bietul om dintr-asta a rămasă cu mintea smintită...

Zinca cum auḑi d-acesta, înmărmuri și se simți co-prinsă de nisce fiori ca de frigurile morții. Ea se boci în sine și se omori toată aducându-și aminte înfricoșătoarea preḑicere acelei vrăjitoare pe care o consultase de mai multe ori. Acum era ḑiuă: firmamentul se luminase și oamenii circulau pe strade.

Ioniță, care dormise destul, se deșteptase auḑind bâtând în poartă. El auḑi pe ḑiumătate cele ce se vorbise afară; și fiind că mai înțelegea și dânsul lucrurile ce se atingeau despre el, se sculă repede, se îmbrăcă; își luă pachetul cu pistoalele și eși pe din-dos, ca sorasea să nu prinḑă de scire de plecarea lui.

N-a stătut mult la gônduri pentru a face aceasta!

Când fu în depărtare la uă distanță de casă, i se păru că aude oare care sunet de lănci, săbii și tropote de cai. El nu înturnă nici capul să veaḑ cine e.

Amicul seu intim spuse că l-a văḑut mai din-jos de barieră, ducându-se spre centrul orașului; negreșit se dirigea către domiciliul adversarului seu, pentru uă satisfacțiune ce-l preocupa. Nu voia să lase un compt nedesfăcut între dânșii; și d-aceea merse decis ca, găsindul de dimineață, apucându-l de la ușă cu pistolul încărcat în mână, s-ar fi regulat ei în socoteli... Acolo îi spuse cine i a spus, că baronul de duoua nopți n-a venit p-acasă. Nemulțiămit și d-aceasta, că nu ’l putu găsi, se ’ntoarnă curând pe podul-Mogoșoei țiind calea spre barieră.

Era dimineața cea mai senină, un timp liniștit care promitea uă ḑi pré frumoasă.

Aci pe șosea întâlnesce pe Nae Poporanul care e-șise la patru ore de dimineață ca să respire aerul curat, și se înturna din escursiune aproape de la Băneasa. — Nae! îi ḑice de departe Ioniță cum îl văḑu, tu așa de dimineață p-aici? Poporanul îi spuse scopul eșirei de noapte din casă. — Dear D-ta frate Ioniță unde te duci? — Merg la Ferăstrău să facă uă baie rece. — Așa de dimineață? e răcoare.— Nu e nimic, sûnt deprins cu asta, răspunde el cu un aer după care trebuia să fie creḑută. — Dear, aproposito! ce-ya care se atinge despre tine și poate că nu șciu êncă nimic, adăogă Poporanul uitându-se în ochii amicului seu ca când ar’ fi voit să veaḑă nu isbesce subtilitatea amorului seu propriu, eri am fost la poliție pentru nisce trebi, și am citit însu-mi ordinul ministrului, către această autoritate. N-a-pucaiu a-l citi tot și mi-l luară de dinainte băeții d-a-colo. Era acest ordin dat pentru tine...

O să fii poate arestat pentru delapidare de bani publici, vei fi dat judecății și vei perde și rangul; vei fi înscris în condica neagră... Ministrul nostru e pré sever, ți am mai spus-o eu: nu e de glumit cu el în ast-fel de treburi, pentru că nici el nu abusă, nu dă essemplu reu... nu fură!..

Ioniță posomorî fruntea, și făcu asupră-i același efect astă nuvelă, ca cum ’i ar’ fi ḑis cine-va: făți rugăciunea din urmă și te pune în mormât.

— Să nu te superi!.. adăoga Poporanul văḑând profunda turburare ce se petrecu în interiorul amicului seu, eu ți o spuseiu, să faci ce-va ca să scapi.

— Pitarul Ioniță N..., răspunde acesta cu oare-care urmă de egoism, nu va fi arestat cu dorobanți, maltratat și degradat; ci, pentru abaterea șea de la deatorii, pentru delictul ce a comis își va da el seama!..

— Atâta șciu, atâta spuseiu, adăogă Poporanul ui-tându-se cu nisce ochi descorageați la amicul seu cel ca un frate. Mai de mult voiam eu să ’ți vorbesc și nu șciu ce mă opria. Par-că mă ținea ce-va!..

— Ascultă Nae, când Destinul e în contra noastră, viața e uă miserie!.. Continuă Ioniță, se vor ḑice multe de mine, și oamenii mă vor judeca cum îi va veni fie căruia la gură, tu ênsă vei fi marturul vorbelor și conduitei mele. Vei spune la toți că Ioniță N...a fost dominat de slăbiciuni, ênsă nici uă-dată nu ’i a lipsit inima și n-a fost desbrăcat de caracter... Vino! voiu să te îmbrățișez; noi am copilărit împreună, și tot-d-auna fuserăm sinceri amici! Ioniță îmbrățișează pe junele acesta, dear nu cutează să ’i desvălească intențiunile seale mai departe. Poporanul se desparte de a-micul seu fără a-i trece prin minte că va fi ultima lor întrevedere.

Cum diserăm, era êncă pré de dimineață, nu era nimeni un altul pe șosea decât un servitor al grădinei ce mătura cu un târn mare pe dinaintea basinului de peatră. — Du-te acum, omule, și vei veni mai târḑiu să mături aici, ḑice Ioniță servitorului care sgâi nisce ochi mari de a sci cine e acesta care îi ordoană acolea. Servitorul văḑu că îi pică dinainte-i duoua monete de argint, le rădică de jos, se scărpină de uă-cam-dată în cap fără a mai ḑice uă vorbă, își luă la spinare târnul seu cel mare și se dirige spre uă parte a grădinei, ḑicând: mă voiu înturna mai târḑiu să mătur p-aici. Ioniță rămase singur cinci minute dinaintea basinului, șeḑu jos pe uă peatră cât cugetă puçin, și a-poi scoase batista să ’și șteargă fruntea de sudoare. Se sculă d-aci și se depărtă căt-va pe șosea, și apoi merse la bufetarul grădinei unde ceru apă și dulceață.

El întâlnesce un preut ce venia călare spre tîrg pe care îl salută.

— Domnul să fie cu tine tînărule! ḑice venerabilul om. Principiul binelui ș-al răului se găsesse în om tot-d-auna, și el căta să ’și aducă aminte că e...

Cugetul creștin al pietății ș-al evangelii ’i a vorbit: nu da sufletul teu Răului, tînărule!.. Urechia lui ênsâ n-auḑi: inima îi era împetrită... și mintea nu la locul ei... Cugetul cel rău al ambițiunei ș-al perḑărei, predomnindu-l mai mult, îi ḑice: Nu! nu! scapă, aruncă de la tine sarcina vieței, tînărule! scapă de la suferință!..

El se depărtă erăși de la basin unde venise a duouă oară, și mai întârḑiu ca uă oră p-în grădină. Soarele resărise și lumea începuse a circula în diferite direcțiuni pe șosea. El se preumbla; apoi se opri...

O dureroasă soartă! Ce vom face în calitate de amic al acestuia? vom plânge, sau ne vom coprinde de groază de un asemenia accident? Vom plânge cu toții pentru acela care mai ’nainte de timpul seu trece din viață!..

Totul ce putem ḑice și de care sûntem pré încredințați e că, în ultimile seale momente, pe lângă numele cel scump al surorei seale ș-al Cleopatrei, a proferată aceasta: Virtutea și credința uă-dată m-au înălțat; Viciul și pasiunile în urmă m-au perdut!..

— Uă detunare s-a audit de pistol... și ’nfiorătoarea

faptă s-a terminat... într-un moment când s-a în-tâmplat să nu treacă nimeni p-acolo. Alergară servitorii grădinei, funcționarii de la barieră, particularii călători, și chiar poliția, care se ’nsciință grabnic, spre aleiu, puçin mai în sus de basinul cel mare de peatră, la șosea, unde infortunatul Ioniță N... zăcea tăvălit în sângele seu. El ș-a curmat șirul ḑilelor!

În această ḑi Bucurescii se treziră în resunetul a trei împregiurări remarcabile, una că: garnisona armatei de ocupațiune ruse evacua capitala, trecând pe la capul Podulul-Mogoșoaei cu tobe și cu trômbițe, pentru a merge la Ploesci și mai departe; a duouă: poliția, prin aghenții ei a descoperit capii hoților cari prădau capitala și țeară întreagă, și cari, în acea noapte, au jefuit pe arendașul menționat, nu departe de la Bucuresci; căpetenia de frunte al acestor bandiți era acel om misterioasă ḑisu baron, pe care poliția îl prinse pre delict și ’l ținu arestat cu rigoare în arestul ei. Asupra acestui s-a găsit corespondențe și uă listă de indivizi, cu cari era în relațiune de la baltă până ’n munți; în acea listă s-a găsit figurând chiar și numele bătrânului fost curier... Cea d-a treia, sinuciderea acelui june.

Acestă nuvel isbind pe fie-care și respândindu-se cu iuțiala fulgerului până la estremitatea capitalei, alergau omenii din toate suburbiile să vie să ’l veaḑ.

Duoua femei, una jună și ceelaltă matură, trecură îndată, frângându-și mâinile și omorându-se de durere, venind cu uă trăsură la aceast loc tragic, și Poporanul,amicul intim al celui împușcat, alerga țiindu-și capul descoperit, aducând cu dânsul oameni ca să ’l rădice de acolo. >

Ḑisele femei oprindu-se dinaintea cadaverului, cea mai matură s-auḑia văitându-se și ḑicând: Oh! fratele meu! eu, care te am crescut! te am iubit ca pe un copil și frate, care am făcut totul pentru înaintarea și binele teu, n-am creḑut ca să trăesc să te văḑ ast-fel!.. și ea se înecă în plâns și gemete dureroase. Acea mai jună se aplecă jos, ca cum ar’ îngenuchia și ar geli; desfăcu cămeașa la petul celui mort și puse mâna pe i-nimă-i ce êncă nu răcise; ea plângend și mai tare, murmură aceste vorbe: «Pănă la mormânt!!. » jurământul mi ’l am ținut, iubitul meu! fidanțatul! fratele și iubitul meu!.. Apoi căutând în posunarul de la gherocu, găsi duoua scrisori particulare și ’ntre ele un buchet de floii uscat, dear bine conservat. Cleopatra cunoscu atunci ce simțimânte a avut el pentru dânsa, și că acest buchet, primiit de la ea, a fost ântâiul și ultimul ga- giu al amorului lor...

Prin relgiune se opresce d-a se înmormânta în chimitire cei sinuciși, ci numai la vre-uă margine, și mai de multe ori la câmp. Nae Poporanul în această împregiurare, pentru a da tot concursul și a face ultimul serviciu amicului seu, îl rădică într-uă căruță, în-velindu-l totul într-uă pânză, și ’l duse mai ântâi la spitalul Filantropiei, care este aci aproape, îl mormântă la margine și ’i puse uă cruce:..

Mulți au ḑis, după cum sciau ei lucrurile, că el s-a

omorît pentru uă femeie germană care a plecat de la dânsul; amicii sei au cunoscut adevărata causă.

Albanesul, cum auḑi d-această infortună în casa șea, alergă și veni ceatalmisil într-uă postă, și ’n duouăḑeci și patru de ore a fost acasă.

— Așa sûnteți voi, cu obiceiurile voastre ciocoesci! ḑise albanesul care plângea ca un copil pentru cumnatul seu; eu am ḑis-o de când era copil: să ’l dăm să învețe un meșteșug: acum era să fie un meșter, un industriaș, un comerciant și avea uă essistență sigură și independentă!.. Femeia șea care asculta amărîtă și desolată, imaginația ei era cu totul isbită și se cutremura aducâudu-și aminte prezicerea vrăjitoarei care i a fost ḑisă de catastrofa aceasta.

Un lucru ênsă pré curios, Poporanul, care, dupé trecere de mai mulți ani, s-a trimis ca suplininte la tribunalul unui oraș al Dunărei-de-jos, ni s-a spus că a terminat într-un fel dupe essemplul amicului seu... Îl plângem!..

Spre încheere dear: e glorios și lăudabile când moare cine-ca pentru patria șea, națiune și drepturile ei; ear moartea sinuciderei este blamată și detestată, e tractată ca uă nebunie acelui care se sinucide...

Ioniță N... a murit la 20 Maie 1851 în floarea viețeii, în etatea cea mai frumoasă a omului, după ce a cunoscut amorul de mamă într-uă soră, amorul femei necorumpte, ș-acela al femeiei perdute!..

Greșealele lui serveasc altora de învățătură! chiar și acelora cari au declarat, c-au făcut uă pré mare greșeală în viața lor politică...

Acea Tereza de care s-a vorbit, în curând intră, în aceste ḑile de doliu, viind cu uă căruță de la Sibiiu, pe la capul-podului-Mogoșoaei, în capitala despre care s-a ḑis că se găsesce aurul pe strade... Părinții junelui german, pe care ea pretinse a-l lua de bărbat, cari aparțineau de uă familie cu oare care distincțiune, neavând destul garanție despre moaralitatea ei, care umblase încoa și ’ncolo. mai mulți ani, se opuseră nelăsând pe fiiul lor a se căsători cu dânsa; ea ênsă risipise acea sumă de galbeni și mai mult, cari ’i luase de la junele funcționar. Dear acum venia erăși să caute Fortun... Aci la Capul-podului, ea se uită în toate părțile să veḑă locul unde Ioniță își luase ḑiua bună la peclarea ei; dear, o! ḑi de durere! acum era roșit de sângele lui!.. Va merge ea la sora Iui spre a o consola?.. Aceasta tot ce putu face a foct să ’i întoarne spatele...

Cleopatra, în urma catastrofei întâmplată împețitului ei, și infortunei ce ajunse pe părintele ei, care acum era alienat, se decise, de ’ndată, a intra într-un schit de maice unde ’și va petrece ḑilele. Ea conservă pentru tot-d-auna buchetul care l-a purtat junele ei frate...

FINE.