Fontana zânelor

In partea Basarabiei care a fost retrocedată Rusiei in urma răsboiului turco rus de la l877-l878, se află uă comună purtând poetica numire de Fontâna zînelor.

De unde această numire?

De când sus zisa comună se numeșce ast-fel?

Ce fel de ființe vor fi fost acelea cari și-au dat numele acestei fontâni?

Iată nișce întrebări pe care nu scim daca și le-a făcut cine-va, dar la care, suntem încredințați că n-a respuns nimeni pân-acum.

Într-una din călătoriile ce am făcut în a cea nefericită parte a României, pe când se afla încă reîntoarsă țărei noastre, curiositatea ne făcuse a cere oare-cari informațiuni de la unii din bătrânii din comună. Multe se spuneau și mulți înșirau diferite păreri despre acele trei zîne care s-au stabilit în acea localitate și au făcut fontâna căria i-au dat numele lor.

Nu suntem cu toate acestea autorisați să credem nimic din câte ni se spuneau, atât de de-parte de adevăr ni se păreau spusele lor. Cu toate astea n-am putut trece sub tăcere curioasa narațiune ce o auzirăm de la un bătrân locuitor, mai octogenar, care pretindea cu stăruință că istoria ce-mi spuse o scia de la tată-său, că acesta o ținea de la un bunic al său, care ca și el o moștenise de la un străbun, și așa mai încolo...

— Nu e bine a nu da cine-va crezământ la cele întâmplate, zicea el văzând îndoeală cu care ascultam la ceia ce pretindea că a esistat.

Pentru ce?

— Pentru că nici unul din câți n-au voit să crează n-a scapat teafăr până în cele din urmă.

— Și cum așa? îl întrebai eu cu mirare.

— Uite așa: țara asta a fost a Rușilor de la un timp încoa, adică mai înainte d-a se uni cu partea Moldoviei. Nu e așa?

— Așa e.

— Apoi dacă e așa, pe când se afla încă sub Ruși, un oficer de Casaci trecând o dată p-aci se opri la o cârciumă ca să bea; cârciumarul nu vru să-’i dea fără plată, cum cerea el; oficerul se mânia și scoase sabia să-l amenințe: cârciumarul care nu se temea de amenințări, ’i spuse scurt că nu se cuvenea să se poarte așa într-o țară care poate până mâine să-și schimbe stăpânul căci nimeni nu scie ce va aduce viitorul: dar oficerul se mânie și mai mult și răspunse că cea ce intră în mâna Rusului nici o dată nu trece în mâna altuia; apoi ca să nu se plângă la guvern pentru vorbele ce le a auzit din gura lui ’î ceru să-i dea de băut îndoit. Bietul cârciumar ’i dete mai mult pentru că se căise de vorbele ce ’i scăpară din gură, că și el nu era tocmai tréz. Aceasta s-a întâmplat cam pe la începutul anului l85oa.

Câte-va luni în urmă, o ambulanță se opri alături de cârciuma de care vorbeam. Ea era plină de răniți ce se întorceau de la bătaia din Crimeea.

Mai multă lume se duse să-i vază, între care și căricumarul; acesta cunoscu printre răniți pe oficerul de Casaci, care abia ’și deschidea ochii de rău ce ’i era, — «Cum s-a întâmplat asta? ’l întreba cârciumarul,» — Bine vezi, ’i răspunse abia oficerul; suntem bătuți de Francesi, și după cum se vorbește, au să ne iea Basarabia și s-o dea Românilor! — «Așa e c-am avut dreptate când am zis că nu se șcie ce poate aduce viitorul? ’i zise cârciumarul.» dar el nu mai răspunse nimic; a doua zi ’și dete sufletul.

Vezi cum e pedepsit acela care nu vrea să crează când i se spun lucruri sănătoase și cu multă minte rostite?

Am surîs de naivitatea bătrânului și am plecat dându-i cuvântul că cred și voiu crede tot ce mi-a spus privitor la istoria Fontânei zînelor.

Publicăm mai la vale această narațiune așa cum am auzit-o și fără a modifica sau a adăoga ceva de oare ce naratorul ei nu era om fără carte și, după spusa lui, până a nu fi constrîns de împrejurări a ajunge ce era, adică un simplu țăran fusese mulți ani împiegat la un oficiu poștal din Kiev, unde avusese tot timpul a-și lumina mintea cu diferite citiri de cărți ce-i picară în mână și ast-fel, afară de ideile superstițioase care domină în mare parte poporul slav cu care a trăit mulți ani, vorba lui era vorbă de un om cu destule cunoștințe.

Iată istoria de care ne fu vorba:

Puțin înaintea întemeerii domniei în Moldova, pe când țara mai întreagă era cotropită de hordele Tătarilor, trei fete de împărat una venită din Ardeal, alta din Muntenia și treia din Moldova, vrând să scape câte trele de pețitorii cu cari părinții lor voia să le mărite, fugiseră de sub acoperământul părintesc și se așezară în locul unde se află astăzi comuna Fontâna zînelor. Causa pentru care ele părăsiseră locul lor de nașcere și pe înalții pețitori cari năsuiau la mâna lor, a fost că aspiranții lor erau streini, unul Ungur, altul Grec și al treilea Léh. Ele doareau a se căsători cu bărbați români, dar părinții lor ne vrând să se strice cu înaltele fețe cari ceruseră în căsătorie pe ficele lor, hotărîseră cu tot dinadinsul a le da după dânșii. Ele se cunoșcea de mult și se iubeau între ele ca trei adevărate surori. Când aflară hotărârea părintească nestrămutată, și-a scris una alteia și într-o noapte plecară câte-și trele și întîlnindu-se într-un loc ce ’și deteră, ’și schimbară și port și nume și hotărîră a viețui împreună până la moarte.

Fie-care din ele, luând câte-o sumă însemnată de bani cu sine, aveau destulă avuție pentru ca să puiă în lucrare planul lor.

Erau tinere și de o frumusețe rară câte-și trele fetele împărătesci. Cea din Ardeal era cu ochii negrii, cu părul negru ca pana corbului; cea din Muntenia era smeadă, cu ochii crepui, cu părul castaniu; cea din Moldova, cu părul ca spicul grâului, cu ochii albaștrii ca cerul cel se-nin: ușurele ca fluturii și sprintene ca nisce că-prioare sălbatece care saltă din pisc în pisc și se perd în nori când sunt umărite de vânători.

Cum trăiau ele în singurătatea lor? nimeni nu putea sci; dar câte un ochi cutezător s-a întîmplat le vadă în treacăt armate cu arcuri de aur și cu săgete de argint vânând pasări sau ucigând iepuri și căprioare într-o pădure întinsă care se afla p-atunci în vecinătatea fontânei ce și-o făcuseră ele.

Dar această fontână cu o apă limpede ca cristalul cel mai curat, împresurată cu brazde de flori cele mai mirositoare și umbrită de plopii cei mai stufoși, fetele împărătesei, care se îngrijiseră despre toate d-a casă, au turnat în ea apă sânțită din Jordan, sânt mir și busuioc de la botezul cel mare și scăldându-se în apele ei de trei ori în trei zile, a treia zi au eșit din apă cu daru d-a nu mai îmbătrâni și a nu-și mai perde frmusețea nici o dată.

Ast-fel petrecea ele de câți-va ani. Locuitorii după împrejur văzându-le tot tinere și tot fru-moase le-au dat numele de zîne.

Dar aceste zîne se făcuseră înfricoșetoare bieților locuitori de la un timp încoa.

Într-adevăr, ei neavând de unde să ’și procure apa de băut mai de aproape, se duceau la Fontâna zînelor, pe când ele se rătăceau prin pădure după vânătoare, și-și umpleau cofele și fedeleșele cu apa cea limpede și rece, făr-a fi văzuți de ei, de oare ce se credea că neîmblânzitele zîne când puneau mâna pe un asemenea cutezător îl luau îndată în robie, ear turmele lor le dau de mâncare la o mulțime de robi ce-i prinseseră ast-fel, pre-cum și la câinii lor.

Nisce asemeni fapte erau tratate ca o călcare a dreptului ce-l aveau pe proprietatea lor. Și cine se putea măsura cu puterea lor când le ve-dea cine-va încruntându-se, asvârlind schîntei înflăcărate din ochii lor și scoțând spume de turbare din gura lor.

Dar să le lăsăm să-și urmeze deprinderile lor sălbatice, și să ne întoarcem ochii asupra unei alte părți a istoriei noastre.

Era o noapte întunecoasă.

Cerul acoperit de nori groși, era brăzdat de fulgere dese.

Tunetul mugea în depărtare și vântul spulbera câmpia și scutura frunzele cele uscate cari zăceau pe pământ căzut din copaci.

Era începutul toamnei....

Nu mult dup-aceasta, o ploaia repede începu să se reverse peste tot și să bată ferestrele și obloanele caselor.

Oamenii fugeau de pretutindeni și se ascundeau în locuințele lor sau pe la vecinii lor cei ma apropiați

Cu toate acestea, în casa lui Bantu Volbur, care era una din cele mai mari și mai avute din sat, se aflau mai mulți juni și mai multe fete cu părinții lor la șezătoare.

Era zioa ficei lui Volbur, 8 Septembre.

Maria era ca de vre-o opt-spre-zece ani; bălaia, cu părul galben auriu, cu ochii albaștri ca floarea nu mă uita; cu o gură mică și cu două buze ca două cireșe pîrguite care, când se deschideau lăsau să se vază două șire de dinți mici și albă ca două șire de mărgăritare. Două coade împletite cu panglicele albastre ’i atîrnau pe spate: o salbă de bani de aur ’i împresura gâtul cel alb ca de le-bădă, o ia cusută în mătăsuri și semănată cu fluturași acoperea formele ei cele mai încântătoare; mizlocelul ei era încins cu nisce bete de o materie grea cusută cu fir de aur și cu mărgele; un vâlnic de mătase vișiniă cu fășii albastre închise ’i atârna de la talpă până la picioare cari erau încălțate cu conduri roșii de pele subțire cusuți cu fireturi, cu mărgelușe și cu fluturași.

Toți câți o priveau se minunau de frumusețea ei; toți câți o auzeau vorbind remâneau încântați de dulceața glasului ei și de înțelepciunea cuvintelor ce-i eșeau din gură.

Volbur, care n-avea nici femeia, nici alt copil, se uita la dânsa ca la soare, ca la lună, dar nici soarele nici luna nu prețuiau nimic pentru el pe lângă dânsa. Ea era fala lui, mândria lui, scopul pentru care voia să mai trăească până o va căpătui ca s-o lase la casa ei fericită, de oare-ce pentru dânsa strânsese destulă avere, atât în bani cât și în vite și pământ.

Dar soartea pe care o dorise ficei sale nu întârziase d-a se arăta; un tânăr ca de două-zeci și patru de ani, chipeș și mândru la iveală, văzuse de câte-va ori pe fată la horă, ’i plăcuse și pusese să o ceară de sociă. El n-avea altă avere de cât o turmă de oi, pe care o moscenise de la părinții lui, și o pășcea dimpreună cu un al tânăr ce purta numele de frate al său mai mic.

Părintele Măriei cunoscea pe tânăr destul de bine că era om de omenia și cu bune purtări; el primi unirea propusă cu fiica sa, care se hotărîse a se face la întâia duminică dupe culesul viilor.

Lumea dară se adunase în seara aceea în casa Măriei ca să petreacă împreună zioa ei; și afară tuna și fulgera, și vântul bătea ca un turbat, și ploua de vărsa cu găleata!

— E de mirare să nu via pân-acum Vintil, zise Volbur după ce își întoarse ochii împrejurui și se încredință că persoana ce o numirăm nu se a-fla între cele-l-alte.

Nu scii nimic despre dânsul, fata mea?

— Nu, tată, nu l-am văzut de eri, răspunse Maria roșindu-se la față.

— Și cu toate acestea și-a dat cuvântul că va veni să cinese cu noi.

— Poate că l-a oprit ploia, cercă să zică Maria.

— Aș! ploaia! un brad ca dânsul care nu-și schimbă verdeața nici la soare nici la ninsoare, cum să se teamă de ploaia? Asta nu se poate. Dar i s-o fi întâmplat ceva pe semne.

— Bine că-mi aduseși aminte vecine, zise un preot, care se întoarse de la masă unde mâncaseră cu toții împreună, cu un pahar plin de vin în mână: bine că-mi aduseși aminte să te întreb dacă ai aflat ce s-a întâmplat ast-dimi-neață cu doi flăcăi de la noi, cari se duseseră să-și adape turma la Fontâna zînelor și au făcut-o feartă amândoi.

— Nu știu, n-am aflat nimic, răspunse Volbur; cum am eșit de la biserică am venit drept acasă și n-am mai eșit pân-acum. Dar ce s-a în-tâmplat? spune-ne și noă.

Preotul începu să vorbească și lumea toată se strînse împrejurui cu nerăbdare.

— Și cum zici?.:. întrebă Volbur.

— Și cum zisei, răspunse preotul sorbind restul ce rămăsese în fundul paharului, acei doi tineri, pe cari n-au sciut să-mi spuiă cine erau ducându-se cu oile să le adape la fontâna cea vrăjită fură prinși de cele trei zîne, propietarele fontânei. Ele văzând una ca asta se supăraseră foc și puind mâna pe unul din ei l-au și robit ear cel-l-alt abia scăpă cu fuga.

— Ce vorbești, părinte? asta e grozav! zise Volbur.

— E peire! strigă mai mulți.

— Grozav sau peire, cum veți voi, zise preotul, dar așa mi s-a spus de mai mulți.

— Și numele acelor tineri!... întrebă tatăl Mariei.

— Ei, numele lor nu mi l’-au spus, sau că mi l-au spus și eu l-am uitat.

— Să fie cu putință! cugetă Volbur: mira-m-aș să nu fie Vintil și cu frate-său. Dar se feri să nu înțeleagă fiică-sa cugetul său, de oare-ce ea se uită pe furiș când în ochii săi când în ai preotului, ca să prindă un semn, în urmă de prepus pe unde-va.

— Ei bine, zise un oare-care din asistenți nu e vr-un mijloc d-a ne scăpa de aceste blestemate ființe care ne amenință a ne lăsa fără copii de oare-ce vedem că din când în când pere câte unul din noi, și tot dintre flăcăii cei tineri și cei mai de frunte! Nu e vr-o putință să tăbărîm odată cu tot satul asupra lor și să le luăm la goană d-aci?

— Nu e nici o putință, strigă cine-va intrând repede pe ușă.

Toți ’și întoarseră ochii spăimântați spre noul venit.

Acesta era fratele lui Vintil.

— Radu!!! strigară toți când văzură pe cel ce intră pe ușă.

— Unde e frate-tău? Întrebă Volbur apro-piându-se de dânsul.

Radu tăcu și clăti din cap cu un aer duios.

Maria își ascunse lăcrămile în sînul uneia din suratele ei cele mai iubite, Viorica fata preotului cu care se iubea din copilărie și din deprindere de vecinătate.

— Și zici că nu e nici o putință a scăpa satul pe înverșunarea acelor îndrăcite? întrebă Volbur pe Radu.

— Am zis-o și o mai zic, că e peste putință omenească.

— Doară n-or fi drese, ca să nu se lipească moartea de ele!

— Sunt mai mult de cât așa.

— Și cum?

— N-ați văzut fermecătoare mai vândute necuratului, n-ați mai auzit vrăjitoare care leagă ploile care închiagă apele, care înviează morții din morminte, cari au érba fiarelor cu care deschid nouă lacăte și fac să ésă la lumină comorile ascunse în pământ. Ele sunt mai presus de tot ce își pot închipui omul. Asvîrlă flăcări aprinse din ochi și pot arde tot împrejurul lor când vorbesc, suflă crivățul bătăios din gurele lor, ast-fel că valurile din fontână se ridică până la nori și stau gata să înghită pe ori-și-cine; când umblă pământul se cutremură și toți copacii dupe împrejur îi vezi scuturându-se ca și cum ar fi voit să se desrădăcineze din locul lor. Afară de asta sunt nemuritoare; nici o moarte nu le pot atinge: au arcușe de aur și săgete de argint înveninate când întind arcul și fac să sboare săgețele lor, ele trec dincolo de nori și ucig porumbeii cei sălbateci pe cari îi fură vântul turbat. Dacă te cerci să te uiți în facia lor, lumina cea via care lucesce ca soarele din ameazi pe chipul lor îți ia vederile și te a-mețesce de crezi că ești bét, așa de grozave sunt!

— Ce minune să fia asta! ziseră unii din auditori.

— Minune cum n-am mai văzut și pe care n-o voiu uita câte zile voiu avea, zise Radu.

— E dară adevărat că frate-tău a căzut în mâinile acelor zîne, și n-are să scape nici o dată din robia lor? întrebă tatăl Măriei.

— Nu sciu ce să crez, dar sciu atâta că des-părțindu-mă de dânsul, mi-a șoptit la urechiă să-i aduc un lucru d-acasă dacă voiu să scape d-acolo.

— Și ce lucru?

— Nu pot să-ți spuiu acum.

— Eacă na! și ce te opresce d-a ne spune noă, mai ales mie, care am fost hotărât să-i fiu socru.

— Nu se poate.

— Radule nu te înțeleg.

— Mă vei înțelege când ’ți voiu spune.

— Apoi cum vrei să sciu dacă nu vrei să-mi spui?

— Altă dată se poate, dar acum nu.

— Ești fără inimă.

— Ba numai asta nu, dar sciu eu ce fac și nu voiu să stric lucrul în loc să-l dreg.

— Și când ai să spui?

— Când vom fi singuri, șopti Radu la urechia lui Volbur.

— Atunci mâine.

— Poate și mâine.

zicând aceasta, Radu ’și luă pălăria rotundă de pâslă neagră și salutând eși pe ușă.

Timpul se liniscise afară. Cei după urmă nori goniți de vântul care bătea încă din când în când se răspândiră, și o lună strălucitoare de o lu-mină via se înalță pe cer în mijlocnl cortegiului ei de stele scînteitoare.

Ospeții lui Volbur se sculară să plece.

Era și târziu.

Cântarea cocoșului înșciințase de mult ora un-spre-zece din noapte.

Să lăsăm pe fie-care a se duce pe la casele lor unde somnul îi chema, și să ne întoarcem la Vintil, care pentru ântâia oară începuse să guste din amarul pahar al despărțirei sale de aceea pe care o iubia și care’ plângea cu lacrămi de foc depărtarea iubitului ei.

Ceea ce crezuse despre Vintil că ar fi căzut în robia zînelor era numai o născocire, pe care un interes ascuns al lui Radu o acreditase prin tăcerea lui.

Adevărul însă era alt-fel.

Iată cum se întâmplase lucrul.

Vintil ducându-se cu oile lui la adăpat, se întâlni cu mai mulți tineri săteni la fontâna zîne-lor. Ei stau pe érbă mâncând și bând. Vintil cunoscând pe unii dintr-înșii; fu invitat a lua parte la masa lor, și el nu refuză.

Radu care însoțise pe Vintil, fu însărcinat cu grijea oilor în lipsa lui.

După masă, tinerii se sculaseră și ziseră lui Vintil să-i petreacă până la marginea pădurei unde Radu perzându-i din vedere plecă cu oile pân-a nu-l apuca noaptea.

Pădurea era mare și nemărginită; un om care e deprins să umble pe nestătute, i-ar fi trebuit trei zile și trei nopți de mers până s-ajungă la capătul ei.

Tot felul de pomi pădureți, amestecați cu pomi roditori, făceau umbra cea mai deasă în a-cea pădure unde se zicea că nimeni nu intrase încă; earba era crescută până în brâu și printre ea, mii de flori mirositoare îmbălsămau aerul cu miroasele lor plăcute. O mulțime de paseri cântătoare se auzeau ciripind în cuiburile lor și cântând prin frunzișele cele stufoase ale copacilor; cerbi și căprioare păsceau în linișce și făr-a se depărta la apropierea celor ce treceau pe lângă el.

Soarele pătrunzând prin crăcite unora din pomi, care erau mai rari, umpleau unele părți ale pădurii cu-o lumină plăcută care nu făcea aerul acelui loc singuratec să pearză nimic din răcoarea sa.

O singură potecă traversa pădurea pe unde Vinti! mergea cu ceata voioșilor tineri, care stăruiseră să-i însoțeascâ până la locuința lor ce nu era departe, și acea potecă numai un ochi bine deprins putea s-o nemerească sub érba cea deasă care acoperea tot spațiul păduresc.

După un umblet de câte-va oare, ei ajunseră în mijlocul pădurei.

Acolo era locuința lor, o locuință nes ciută și nevăzută de nimeni.

Mai multe lespezi de peatră se vedeau grămădite unele peste altele într-un loc împresurat de copacii cei mai înalți ai pădurei și puși unul lângă altul, mai lipiți ast-fel că părea a forma un zid viu și nepătruns.

Câți-va din tineri deteră la o parte una din acele lespezi care avea un semn cunoscut numai de ei, și sub dânsa se văzu o portiță de fier. Această portiță fu deschisă cu o cheia pe care o purta în sînu-i unul dintr-înșii.

Uă scară lungă și întortochiată conduse pe Vintil dimpreună cu însoțitorii lui întruă supământă adâncă și largă. Sute de încăperi se desfășurau vederei de jur împrejurul unei sale care ocupa centrul supământei. Toate aceste încăperi erau mobilate cu mobile de lemn făcute din pă-dure: scaune și mese de mesteacăn, paturi de ste-jar, dulapuri de brad și anin, diferite obiecte de casă, toate lucrate cu multă artă și cu mult gust. Câte-va vase cu văpaiță de o lumină slabă care se afla întruă necontenită luptă cu întunericul ce-și respândea pretutindeni umbrele sale fioroase și reci, făcându-le să tremure pe zidurile cele albe și pe fețele oamenilor ce se aflau pe acolo.

Vintil tresări la această vedere înfiorătoare.

Soarele apusese și cerul se întunecase de noapte și de nori.

Pădurea urla de bătaia vântului și de mugetul tunetului, și ploaia se rupea din nori cu turbare și se vărsa peste tot locul. Aceasta ținu până la întâia cântare a cocoșului.

Atunci unul din amicii lui Vintil apropiindu-se de dânsul și luându-l de mână ’i zise cu glasul cel mai blând:

— Tu n-ai mâncat de ast-dimineață, și cată să ’ți fie foame.

Vino cu mine colo la dreapta unde e masa pusă și încărcată cu tot felul de mâncări și de băuturi. Vei găsi și alți conmeseni care vor cina cu tine. Vintil fu introdus întruă sală întinsă, unde, în mijlocul ei era uă masă la care mâncau și beau uă o mulțime; el ’i numără din ochi și găsi că ei erau peste două sute inși, toți flăcăi tineri, frumoși, voinici și toți armați cu arme și cu tolbe de săgeți, cu paloșe la coastă și cu câte un cuțit lung de vânătoare la brâu, cu câte uă secură scurtă sau o ghioacă restrujită cu colți de fer atârnată de umeri printruâ curea.

Această vedere îl uimi.

Unde se afla el oare? Ce însemna acea armată de juni care avea portul românesc și vorbeau toți limba pe care o vorbea și el?

Dar pe când el cugeta ast-fel unul din conmeseni care părea mai matur și sta în capul mesei, întorcându-se către noul venit, ’i zise ast-fel:

— Tu vii între noi, dar dacă vrei să iei parte la masa noastră și la faptele noastre jură că ne vei fi oaspele cel mai neîmpăcat al Tătarilor cari țin în robia țările noastre.

— Jur! răspunse Vintil fără a sta mult la îndoeală.

— Jură că nu vei lăsa sabia din mână până când nu vei stirpi tot neamul păgânilor cari țin sub jugul lor moșia noastră moșcenită de la strebuni.

— Jur! zise Vintil.

— Jură că vei lupta cu briciul și cu cugetul și că ’ți vei vărsa sângele pentru desrobirea pământului românesc de toți împilătorii și sugrumătorii lui, fia de or ce ném, fia ei din întru sau din afară, fia din aceia cari ne fac rău cu pana sau cu arma, fățiș sau pe sub mână.

— Jur! repetă Vintil.

— Acum să mai scii și asta, că cel ce nu-și va ține cuvântul, cel ce va șovăi în datoriile pentru care s-a legat, cel ce va trăda secretul, va avea atâtea brațe armate asupra capului său câți suntem aci de faciă.

— Pe Dumnezeul nostru! strigară toți conmesenii sculându-se de uă dată în picioare și trăgân-du-și paloșele pe care le roteau d-asupra capului lor, pe Dumnezeul nostru! acela care va fi trădător dintre noi, are să fia pătruns de toate paloșele noastre și carnea lui va fi dată câinilor spre mâncare.

Mai mulți câini dulăi cari se aflau împrejurul mesei așteptând să li se arunce ceva de mâncat scoaseră atunci un lătrat amestecat cu urlet spre semn că au înțeles cuvintele din urmă ale acelora ce le promiteau această perspectivă.

Sângele lui Vintil îngheață în vinele lui, dar se înfrâna. El promise tot ce i se ceru și întări promisiunile lui prin jurăminte solemne.

Omul cel mator care vorbise pân-aci, se sculă de pe scaunul său, desprinse dintr-un cuiu uă armătură întreagă și armând cu dânsa pe Vintil strigă în gura mare:

—- Să trăească zînele noastre câte trele, soarele Vulturul și zimbrul!

— Trăească, repetiră toți comesenii di-mpre-ună cu Vintil căruia i se dete un scaun la masă.

Atunci se auzi dintruă încăpere învecinată uă melodie cerească, uă doină din acele care fermecă auzul și înduioșează toată simțirea omenească.

Aceasta melodie care semăna cântată de femei sau de copii, era o amintire plină pe dorul țărei sau de al părinților acelora sare se despărțiseră de mult de dânșii și de locul nascerei spre a-și închina viața toată patriei care avea nevoia de acest sa-crificiu din partea lor.

Conmesenii stau în unire și ascultau c-un simțiment religios la fermecătoarele suspine ale musicei care resună alături cu dânșii, unii din ei gemeau de durere, altora li se umpleau ochii de lacreme...,

După încetarea cântării, conmesenii ’și urmară cina; Vintil care simțea destulă foame, făcu toată onoarea mesei care era încărcată cu mâncările cele mai gustoase; tot felul de vânat gătit cu multă artă culinară, lăpturi, fructe și vinuri minunate.

Era aproape de zioă când ei se sculară de la masă și se duseră să-și iea repausul în încăperile ce le era destinate pentru culcare.

A doa zi de dimineață, Radu se duse să întîl-nească pe Volbur. El îl găsi la uă via a sa pe care începuse s-o culeagă. Volbur priveghea pe culegători resemat de o bâtă lungă pe care o ținea sub bărbia sa. Văzând pe Radu, el îi eși înainte și luându-l cu dânsul, se depărtară amândoi și se așezară la umbra unui nuc ce se înălța lângă un gard aproape de intrare.

— Șezi colea și ’mi spune cea ce n-ai vrut să ’mi spui a seară, zise Volbur lui Radu făcându-i loc lângă dânsul.

Radu șezu fără a spune încă nimic.

— Ascept, zise Volbur.

— Lasă-mă să resuflu, răspunse Radu; de unde viu eu și până acasă la d-ta, și d-acolo până aci, scii că este o cale și jumătate!

— Răsuflă dacă e așa, dar nu mă întârzia, că vezi am oameni la cules și nu pot să ’i las de capul lor.

— Se înțelege că trebue să mă grăbesc a-ți spune... Și bietul frățiorul meu care m-asceaptă ca pe mântuitorul său...

Radu oftă din inimă, dar nu-i venea încă să vorbească.

Mai multe minute trecură ast-fel. Volbur se a-fla într-un neastîmpăr învederat; curiositatea lui crescea din ce in ce când vedea că Radu se tot codea și nu voia să vorbească încă.

— Ei, étă că a trecut destul de când ai venit; vrei să-mi spui sau te las și ’mi caut de grijile mele care m-așteaptă?

— Aibi răbdare, n-am venit într-adins pentru asta? zise Radu țiindu-și inima cu amândoă mâiniie ca să nu-i sară din loc din causa turburării în care se afla.

Volbur nu scăpă din vedere turburarea lui Radu, dar asceptă cu sânge rece s-audă cea ce avea să ’i spuiă.

In cele din urmă Radu prinse puțină inimă și întorcându-se către Volbur îi zise:

— Vrei cu tot dinadinsul să scapi pe Vintil?

— Auzi acolo întrebare? se înțelege că doresc această din tot sufletul, de oare ce n-aș vré să văd pe Maria suferind sau, Doamne feresce! să i se întâmple vruă nefericire de pe urma robirii a-celuia care ’i e hotărît de sociu Ce e dară de făcut?

— Frate-meu ’mi spuse ieri în treacăt că a a-uzit pe una din cele trei zîne zicând celor alte: „Dar dacă acest tânăr s-ar întâmpla să fie căsătorit, nu călcăm noi legea pe care am fâcut-o de a nu primi la noi de cât numai flăcăi ne-însurați?

„Atunci, respunse alta dintre ele, via femeia sa la noi să ni se arate și să ni-l ceară, și noi i-l vom înapoia, dar vom opri pe frate-său în locul lui.” Eată cea ce auzi Vintil vorbindu-se între cele trei zîne, și strecurându-se pe lângă mine ’mi șopti la urechiă să viu aci și să rog pe Maria să se ducă la Fontâna zînelor să se arate că e femea lui Vintil și să-și ceară sociul înapoi, ear dacă n-a veni acum de grabă, peste trei zile nici să se mai cerce, de oare-ce va li târziu și cercarea va fi fără nici un folos.

— Și tu primesci să mergi în locul frăține-tău? îl întrebă Volbur după ce cugetă puțin.

— Cum n-aș primi, când e vorba să scap pe frățiorul meu din robia, și tot uă dată să cruț și pe Maria de cine scie ce ursită amară ’i va fi scrisă perzând pe iubitul ei!

— Fugi că nu te crez, zise Volbur.

— Și pentru ce nu mă crezi?

— Pentru că robia este moartea cea mai urîtă, și sunt încredințat că un Român ar primi mai bucuros moartea de cât robia.

— Cu toate astea e precum ’ți zic, și n-ai de cât se te încredințezi când vei vedea cu ochii d-tale pe Maria întorcându-se cu Vintil de mână și spuindu-ți chiar că pe mine m-au lăsat acolo în locul lui.

-— Ești un mincinos, Radule; și eu cunosc cugetul tău care este. Radu îngălbeni și schimbă fețe peste fețe.

— Așa dară te îndoești de mine? întrebă el sculându-se din loc.

— Da.

— Crezi că sunt un mișel, un om fără suflei, poate un trădător!

— Da.

— Așa mă crezi?

— Da; da, ’ți zic o dată; și acum dute și mă lasă.

— Prea bine, zise Radu roșu și tremurând de mânie; ’ți vei aduce aminte de vorbele pe cari mi le-ai spus, și eu nu voiu uita pe acele pe care m-ai făcut să le auz.

— Cum ’ți va plăcea.

Radu plecă repede ca un turbat, după ce lăsă bățul său pe iarbă și luă în locu-i bâta lui Vintil.

Acesta sculându-se și văzănd bâta lui schimbată cu bățul ce-l găsi lîngă dânsul:

— Se vede că-i era capul amețit, sărmanul, zise el, și se întoarse între culegătorii săi.

Părăsind pe Volbur în via sa, Radu se duse drept la Maria.

El o găsi singură.

Fata era tristă și privea la o fereastră spre drumul cel mare, așteptând să vie Radu ori tată-său, ca să-i spue care era mijlocul de scăpare pentru Vintil, precum auzise pe fratele lui vorbind în ajun.

Dar timpul trecea și nerăbdarea ei creștea nevăzând pe nimeni sosind.

Cât despre tată-său, ea știa că nu putea lăsa lucrul viei înainte de înserat; toată speranța ei era dară să vază pe Radu, care promisese de cu seară să vie a doua zi.

In aceste cugete se muncea ea, când zări de departe pe cine-va îndreptându-se spre casa ei cu pași repezi.

Era el; era Radu.

De uă dată sări de pe lavița unde ședea și eși înaintea asceptatului june.

Ei se întâlniră pe pragul ușei.

.— De când te ascept, Radule, zise fata cu un mic surîs de mustrare.

— Și de când am umblat să găsesc pe tatăl teu, care lipsea de la via de ast-dimineață! Nimeni nu-i scia de urmă! Numai eu sciu câte drumuri am făcut până să dau peste dânsul, cale d-o jumătate poștă la uă altă via... Dar ce stau eu să-ți înșir toate întâmplările mele! Aideți că n-avem timp de perdut.

— Dar unde... ce vreî să zici?...

— Nu mă întreba nimic acum; vom avea tot timpul să vorbim mai târziu despre toate; dar grăbește-te să nu ne apuce seara, și dacă va remânea lucrul pe mâine, toată munca noastră e d-a surda.

— Dar bine, Radule, cum vrei să mă grăbesc și unde vrei să mă duci, când nu-mi spui ni-mic, cu toate că te-am întrebat.

— Ai dreptate, trebuia s-o încep d-acolo.

Așa dară daca vrei să vezi pe Vintil, daca vrei să-l desrobesci de unde se află, urmează neapărat să vii cu mine. Iată ce ’mi-a spus el și pe care n-am vrut aseară s-o spuiu față cu lumea străină ce am găsit-o aci.

— ’Ți-a spus Vintil așa?

— Apoi cine altul?

— Și pentru ce? nu înțeleg ce să caut eu acolo și cum ași putea să-l scap din robia sa.

Iată ce scump timp perdem fără nici un folos. Ei, ascultă dacă e așa. zînele nu vor nici un om însurat măcar ca rob, și câd auziră că Vintil e căsătorit, de oare ce așa le-a spus el—ele hotâriră ca îndată ce va veni femeea ca să-l ceară, i-l vor înapoia, dar mă vor opri pe mine în locul lui. Acum ai înțeles cum merg lucrurile?

— Nu e greu de înțeles, dar vei primi tu să rămâi in locul lui Vintil?

— Numai pe el să-l văz fericit și pe tine; ce-mi pasă mie de voiu cădea rob! Afară de asta, voiu găsi eu uă dată și uă dată vr-un mijloc d-a scăpa din mâinele lor.

Ce inimă bună ai Radule!

— Să mergem mai ântâi pe la tata să-i cei voia și să-mi dea bine-cuvântarea sa.

—E de prisos, zise Radu abia conținându-și nerăbdarea; nu m-am înțeles eu cu tatăl tău?

— Si ce-a zis?

M-a trimes aci la tine să-ți spuiu că dacă este pentru scăparea lui Vintil, să te grăbesci a te duce până mai e timp; ba încă mi-a dat și bâta lui să-ți o arăt spre a te încredința și mai bine.

Maria își aruncă ochii asupra bâtei ce o ținea Radu in mână și recunescând-o:

— Acum te crez, zise ea. Să mergem dară.

— Iea-ți uă maramă pe cap să nu te arză soarele, și uă scurteică mai groasă, de oare ce nopțile sunt recoroase toamna.

— E așa departe până acolo?

— Uă fugă bună de cal; dar sunt mai multe bordee în drumul nostru până acolo, pentru ca să resuflăm și să îmbucăm ceva când vom fi osteniți și ni se va face foame.

— Aideți că sunt gata, zise Maria care se îmbrobodi cu maramă mai albă de cât coliia și luă pe mână uă scurteică de lână îmblănită cu vulpe.

Amândoi eșiră lăsând paza casei sub îngrijirea unei bătrâne și a doi dulăi, cari se așezară îndată lângă poartă după ce se depărtă Maria cu Radu.

E cu neputință a se descrie mânia și supărarea lui Volbur când se întoarse acasă și află plecarea fiicei sale cu Radu.

El înțelese mai de mult infamul scop ce-l ur-mărea fratele lui Vintil in privința fiicei sale. Pătrunzătorul bătrân avusese mai multe ocasiuni a vedea adesea preferința lui Radu pentru Maria de câte ori se întâmpla să se afle la vruă hora, unde căuta tot-d-auna să se prinză de mână cu dânsa, să-i facă ochi dulci, să-i strecoare câteuă vorbă care o făcea să roșească și să-și plece ochii la pământ în tăcere. Si când Vintil nu era de față și fata nu voia să joace, dacă nu era el, ci sta pe uă prispă și privea cu întristare junimea voioasă și nebunatică învârtind hora împrejuru ei, nici Radu nu juca atunci, ci sta alături cu dânsa și-i spuneau câte vorbe toate cari aci o făcea să surîză, aci éră o foceau că cugete și să se întristeze și mai mult.

Câte flori înfloareau mai de timpuriu primă-vara, câte păsărele cântătoare putea să le prinză cu prinzătoare sau cu lanțurile ce scia să le întinză, toate era pentru Maria.

Dar aceste preferințe, Maria le atribuia la un sentiment frățesc din partea aceluia cu care era să ’i fie cumnat, de oare-ce el scia prea bine că din minutul ce era promisă lui Vintil nu se putea c tocmai fratele lui să aibă vre un cuget rău pra unei ființe ce se cuvenea a fi privită ca și uă soră a lui.

Însă toate astea nu scăpau din ochii cei ageri ai lui Volbur, care se deprinsese să vază în purtarea lui Radu un simțimânt cu totul străin de acela ce inocența Măriei voia să-i atribue. Iată dară pentru ce el nu vru să dea nici un crezământ cuvintelor cu cari venise să-l amăgească smintitul june, fiind-că se temea, și poate cu drept cuvânt, ca profitând de împrejurarea în care se afla fratele lui, să nu întinză uă cursă infamă încrezătoarei copile și s-o târască în valurile unor lacrime nesecate și ale unei mustrări neuitate.

Ce făcea în timpul acesta Radu cu Maria?

Trecuse mai a doa parte din zi, și soarele era aproape de scăpătat, când amândoi călătorii sim-țindu-se stătuți de atâta umblet, se opriră la bordeiul unui păstor, din cunoscințele lui Radu, spre a lua pucin resuflu și a îmbuca ceva.

Drumul din sat până la Fontâna zînelor nu era departe, în zece minute el ar fi putut ajunge mergând cât de încet chiar, dar Radu luase uă cale pezișă, uă cale din cele mai cotite, ocolind ast-fel mai zioa întreagă, și fără cu toate acestea să s-apropiă măcar de locul spre care se îndreptau ei.

Fură nevoiți prin urmare a-și întrerupe călătoria pentru noaptea acea, pe care hotărîseră a o petrece în bordeiul lui Badea Dan, ast-fel să numea păstorul la care trăseseră ei, și amâna drumul lor pentru a doua zi de dimineață.

— Dar bine, zicea Maria coprinsă de mirare spuneai că locuința zînelor nu e mai departe de cât de uă fugă de cal; cum de umblarăm noi mai toată zioa și tot n-am ajuns încă?

— Nu vezi, Mario, că am retăcit drumul? Unde credeam să fim de mult acolo, iată-ne în-tr-un loc in care n-aș fi visat să mă aflu acum!

— Se retăcesci drumul, tu care ’l-ai bătut de atâtea mii de ori, e de necrezut.

— Când ai cunoasce mai bine puterea zînelor cea nemărginită, ai înțelege cum sciu ele să încurce căile și să întunece potecile ca să nu se descopere cuibul lor cel îndrăcit.

Maria tăcea. Credea ea oare cea ce i se spunea? Superstițiunea domnea p-atunci mai toate clasele oamenilor și era tare înrădăcinată în min-tea cea incultă a poporului, și ea nu putea a nu da crezământ unor lucruri cari câștigaseră atâta credit împrejurul ei. Cu toate acestea, uă îndoeală cumplită coprinse inima ei; ea ’și aduse atunci a-minte mai multe împrejurări din trecut, începu d-abia atunci să dea adevăratul înțeles tutulor vorbelor ce le auzise altă-dată din gura lui Radu și s-aprecieze la dreapta lor valoare toate purtările lui galante in privința ei, și această analisă o făcu a se înfiora; un cuiu rece ’i pătrunse inima și începu a se căi de pripirea cu care s-a încrezut în cuvintele amăgitoare ale aceluia pe care ’l privea acum mai mult ca pe un răpitor al ei de cât ca pe unu ce venise a ’i da ajutorul său sincer și neinteresat, după cum se nevoise a o convinge la început.

Dar era târziu, ântâiul pas spre pripor era făcut, vântul care bătea de la spate o îmbrâncea întrênsul. Ea nu vedea nicăiri un braciu binefăcător care s-o țiă pân-ă nu cădea afund.,.

’Si aduse aminte de tată-său și ochii i se umplură de lacreme. Scia el oare unde se află fiică-sa acum? Si daca se va fi luat după urma ei, de unde putea să ’i treacă prin minte că acela ce o condu-cea a lăsat departe drumul cel adevărat pe care ar fi putut s-o găsească, și s-a rătăcit într-adins pe un alt drum pentru ca să facă pe or cine să le pearză urma? Apoi și acela la care veniseră ei să petreacă uă noapte întreagă, ce fel de om să fia el oare? Vederea lui singură era de ajuns a însufla cea mai mare temere și să umple de prepus pe or cine s-ar uita în fața lui cea neagră și sălbatică, păroasă și înfiorătoare, cu uă căutătură hoțească și cu un surîs plin de un sarcasm care înghiață sângele în vine. Toate acestea nu erau a-sigurătoare pentru biata copilă, care acum nu mai cugeta de cât la un mijloc de scăpare, dacă mai era cu putință a se trecură de sub privigherea a doi inși, care păreau a pândi de aproape toate mișcările ei, și nu o perdeau din vedere un minut măcar.

Singura ei speranță era ca s-ascepte momentul în care gardianii ei să fia scufundați în ne-simțirea somnului, a eși pe furiși din bordeiu și a se întoarce acasă.

Dar pe unde s-apuce?

Locul în care se afla ’i era cu totul necunoscut, și prin urmare drumul pe care l-ar fi crezut că o va scoate la locuința părintească a fi putut s-o depărteze și mai mult de ea, și rătăcind as-fel, să fia espusă a lăsa destul simp celor interesați să o prinză și atunci, cine scie dacă posițiunea ce era să-și o creeze singură n-ar fi fost înconjurată de mai multe pericole pentru ea.

Era dară învederat că starea în care se afla era din cele mai de plâns, de oare-ce în or-ce cas, sau remâind acolo, ori cercând să fugă, ace-lași pericol o amenința, și nimic nu ’i mai putea asigura liniscea și pacea pe care ușurința și ne-prevederea ei făcuseră să le pearză.

Din doă rele căta s-aleagă prin urmare pe a-cela care ’i înfăcișa pericolul mai mic; ea alese fuga, și o asceptă cu hotărîre, nevoindu-se a depărta ori-ce prepus din partea acelora ce o privegheau.

Ast-fel, când Radu ’i propusese a ședea la masa ce le-o adusese Badea Dan, ea s-așeză îndată cu un aer voios pe rogojina cea întinsă împrejurul unei mesuțe rotunde și mâncă lapte și urdă cu mămăligă de meiu ce le oferise oaspele lor.

In tot timpul cinei, Maria nu vorbi de cât de nerăbdarea cu care ascepta să se lumineze de ziuă spre a-și putea urma calea înainte și a a-junge mai curând acolo unde credea să găsească pe iubitul ei. Radu o lăsă să vorbească și să crează ce i plăcea, întărind-o și el în speranțele ei din când în când.

Momentul culcării se apropiă; Maria trebuia să se culce pe aceiași rogojină pe care cinase; Radu ’și așternuse alta puțin mai departe; cât despre badea Dan, el ’și alesese un loc într-un coșar puțin depărtat de bordeiu, dar care se afla tocmai lângă poarta îngrăditurei de stuf care împresura ograda bordeiului.

Totul se liniști împrejur; nu s-auzea de cât ciocănitul berzelor în rare intervale și lătratul câinilor cari făceau sentinelă turmelor de oi întrebuințate privigherii lor neadormite.

Maria nu închise ochii; ea pândea cu urechea cea mai ascultătoare și cea mai pătrunzătoare mișcările răsuflării lui Radu, spre a se încredința daca dormea sau daca se prefăcea numai că doarme.

Mai bine de două oare trecură ast-fel, nimic nu întrerupse liniștea care domnea în mizlocul întunericului celui mai adânc. Maria crezu momentul priincios a cerca uă mișcare; ea se sculă în sus și ascepta să vază dacă mișcarea ce o făcu produse vr-un efect.

Radu dormea încă.

Ea mai făcu o mișcare spre ușă și se opri în loc s-asculte.

Aceiași tăcere ca mai nainte.

Cu toate astea Maria nu se încrezu în aparență, ci mai asceptă vruă zece minute în nemișcare, țiindu-se cu mâna de inima ei care bătea cu uă tăria de-i spărgea peptul, și cu alta de clanța ușei.

Cele zece minute trecură fără s-aducă nici uă schimbare în interiorul bordeiului.

Atunci ea se îmbărbătă și hotărâ astă dată să cerce eșirea ei din bordeiu și apăsă dară cu oare care fereală, dar cu putere asupra clanței ca să deschidă ușa. Dar, ce desamăgire! ușa nu se deschidea! Câte-va cercări repețite fură și ele de-șerte și fără efect.

Totul o încredință acum că ușa era încuiată pe din afară!

Ce să facă, și ce mai avea de făcut, nefericita copilă!

Uă mică rază de speranță ’i mai rămânea, dar și aceasta... Cu toate astea ea vru să cerce.

Alături cu locul unde se culcase ea, era uă mică ferestruiă care da în curte; ea era lipită cu hârtia, dar cine scie daca era destul de largă pentru ca să poată trece printrênsa?

— «Ce strică uă cercare! cugetă ea.

Ea s-apropiă de locul unde o sciu, și udân-du-și degetele în gură atinse binișor hârtia de jur împrejur și o deslipi de fereastră. Atunci ’și vârî capul și-l scoase afară.

«Dacă intră capul, zise ea în sine, cată să în-cap și eu. Cu Dumnezeu dară înainte!»

Maria scoase atunci un braciu, apoi al doilea braciu și ajungând pământul care nu era departe, se sprijini în brațele ei și ’și târî tot corpul afară.

Resuflând aerul cel recoros și curat, Maria scoase un suspin de mulțumire; apoi se uită îm-prejuru-i și văzând cu ochii ei, cari erau adesea deprinși cu întunerecul, locul ce servea de eșire, înainta cu pași iuți dar fără sgomot, trecu prin-tre îngrăditurile cele largi ale porții și apucă repede pe cel d-ântâi drum ce ’i se înfățișă înainte.

Ea merse ast-fel mai bine d-ouă oră. Drumul era pustiu, nici o locuință omenească nu se zărea și nici un loc semănat care să facă să crează aflarea vr-unui suflet de om p-aproape.

Se duse dar ast-fel în voia întâmplării, ne-sciind unde o va scoate drumul ce ’l apucase și asceptând ivirea întâielor licăriri ale zorilor zi-lei spre a se putea orienta mai bine. Cu toate acestea pașii ei erau pripiți, de oare-ce se temea să n-o ajungă de pe urmă amăgitorul ei sau îndrăgitul păstor al cărui chip fioros și sălbatic ’i se părea că ’l vede în fie-care copac ce-l întîlnea în calea ei.

Un tropot de mai mulți cai, cari păreau a se apropia la pas, întrerupse liniscea cea adâncă ce domnise până atunci. Maria ’și întoarse iute capul cercând să vază ce se întâmplase. Nimic nu-se putea vedea însă. Inima ei tresări; sgomotul se apropia din ce în ce mai mult. Ce să fiăoare? Fără îndoeală că sunt presecutorii ei; vor fi ur-mărind-o călări spre a o putea ajunge mai cu-rând și mai sigur.

Sărmana fată tremura de frică, și ochii ei că-tău în toate părțile un loc în care să se poată ascunde... Nimic, nimic de cât câți-va copaci rari pe ici și pe colo și uă câmpia luciă. Câte-va mi-nute mai trecură ast-fel, pline de temeri și de chinuri pentru biata copilă, care numai știa dacă trebuia să înainteze sau dacă n-ar fi mai nemerit s-o i-a peste câmp ca să nu fia întîlnită de a-ceia cari veneau pe urmele ei.

Astă idea ’i se păru mai sigură. Ea trecu dară drumul în partea dreaptă și ’și iuți pașii spre a se afunda mai mult în nemărginita depărtare a câmpiei ce ’și desfășura întinderea în acel loc. Dar nu făcu uă sută de pași, când simți uă bandă de călăreți viind spre dânsa și împresu-rând-o din toate părțile.

Erau Tătari cari umblau noaptea după hoțit. Maria văzându-i îngenuchiă la pământ cu mâinile întinse spre semn de rugăminte.

In acel timp începu a se lumina de ziuă.

Maria închise ochii ca să nu vază figurile cele spăimântătoare ale Tătarilor cari remăsese cu gurile căscate înaintea frumuseții ce li se înfăçișă.

— Aide! zise căpitanul lor: nu mai plânge. Dacă ești frumoasă ai să fii fericită. Vino cu noi.

Și întorcându-se către trupa sa ’i ordonă să o iea și să ’i-o ducă la conac.

Câți-va Tătari puseră pe Maria pe un cal pe care ei îl pleșcuiseră de pe câmp, și așezându-se unul în dreapta și altul în stânga ei, plecară înainte.

Fata era mai mult moartă: încremenirea ei stinsese or ce simțire, or-ce cunoșcință întrênsa; nu mai avea putere nici să plângă nici să zică un cuvânt; era ca un obiect nesimțitor care se lăsa să fia dus după curentul ce o târa.

Când aerul dimineței veni să însuflețească plămânii copilei, când ciripirile păsărilor și mișca-rea locuitorilor cari se duceau la munca țarine-lor atraseră auzul ei, când resărirea soarelui și vederea câmpului înverzit se îmfăcișară cu miile lor de farmece ochilor ei, Maria viindu-și puçin în simțiri și înțelegând cumplita soartă ce o așcepta în mâinele păgâne al răpitorilor ei, scoase un gemăt duios și începu să plângă. Ea ’și a-duse atunci aminte de Radu, și ar fi preferit să fi căzut éră în mâinele lui de cât în ale Tătarilor. Aducerea aminte a lui tată-său și a lui Vintil și starea de robia în care se afla o fă-cură să ’și pue amândouă mâinele pe ochi și a se îneca de lacremi desperate.

Pe când ea înainta ast-fel între doi Tătari cari o priveghiau de aproape, și precedată de alți șease cari megeau în fruntea unei bande cu că-pitanul lor. Radu, însoçit de Dan păstorul, amândoi armați cu paloșe și cu cuțite late, precum era datina p-atuncea spre a se apăra în contra inamicilor ce i ar fi întîlnit în drumul lor, Radu și Dar, ziserăm, descoperind a doa zi dimineața fuga Măriei, se luaseră în goana ei pe calea ce ducea în satul ei și care era însă-și acea pe care apucase fata din instinct. Soarele se înălțase de mult pe cer, când, la uă distanță oare-care, ei zăriră un om chipeș, înalt de statură, cu mustața galbenă, cu chica lungă ce i cădea pe umeri de sub pălăria sa rotundă cu mărginile late, armat și el cu o sabie încovoiată și cu uă secure pe care o purta pe umărul drept, și el asemenea călare pe un cai murg rotat cu alb, cum sunt mulți cai tătărești, și stând de vorbă cu câți-va săteni muncitori cărora părea a le face mai multe întrebări și de la care ascepta respunsul cu uă nerăbdare învederată.

Lumina soarelui care i da tocmai în ochi și posa acelui om care nu lăsa să se vază de cât uă parte din profilul chipului său, și acesta chiar ascuns sub marginele cele aplecate ale pălăriei sale, nu permiseră lui Radu a cunoasce cine putea fi el; dar când se apropiă mai mult, și când călărețul cel strein ’și întoarse iute fata spre dân-sul ca să vază cine venea, Radu îngălbeni vă-zând pe tatăl Măriei.

Daca ’l ar fi văzut mai de departe, fără îndoeală că s-ar fi întors și ’l ar fi făcut să ’i peardă urma; dar acum nu mai era timp să cugete la ceva asemenea, mai ales că Volbur zărindu-l, a întors îndată calul spre dânsul și desprinzând securea de pe umeri:

— Câine! unde e Maria? că-ți sfărâm capul în două de nu-mi vei spune, ’i zișe el turbând de mânia.

— Eartă-mă, respunse Radu, dar nu stric eu nimic daca ea a cerut să vie cu tot dinadinsul.

— Nu minți, nelegiuitule! ce ai căutat sa te duci acasă la ea după ce ai plecat de la mine?

—’Ți luasem bâta în locul bățului meu, și fiiind-că mă depărtasem mult de via unde erai m-am dus s-o las Măriei ca să ți-o dea. Atunci.

—Suflet spurcat! întrerupse Volbur, să zic și eu că a fost așa, dar ce s-a făsut ea acum? unde ai lăsat-o? unde ai dus-o?

— N-am dus-o nicăiri! mă vezi și pe mine că o caut dinpreună cu ăst creștin care m-a însoțit pentru aceasta.

— Și cum? și cum?

-— De oare-ce ieri am întârziat pe drum și ne-a apucat noaptea, temându-mă să nu mi se întâmple ceva, am mas la acest om pe care ’l cunosc mai de mult. Ast dimineață când m-am deșteptat, iea-o de unde nu e. Atunci am pornit amândoi în căutarea ei, de oare-ce n-aș vrea penatru toată lumea s-o las să se peardă.

Volbur clăti din cap cu un aer jumătate dureros și jumătate plin de îndoeală.

— Și unde ai ajuns acum cu căutarea? întrebă el după un minut de tăcere.

— Eată ce-mi spuse un unchiaș, îngână Radu, că ar fi văzut-o ast dimineață cu nisce Tătari.

Daca Radu, care a zărit mișcarea braçului lui Volbur, nu și-ar fi dat capul în lături, se-curea care scăpă cu violență din mâna ce o ținea și sbură asupra acelui cap, era de sigur să cază sdrobit la pământ. Radu scăpând de pericolul care ’l amenințase și temându-se că uă a doa cercare să nu fia mai nemerită de cât cea d-ântâi, se uită împrejuru-i să vadă dacă nu era cu putință să despice vântul cu calul său, dar Volbur înțelegând scopul său, s-apropiă mai mult de dânsul și ’i zise cu un glas hotărîtor:

— Vrei să fugi, mișelulel Nu, nu vei fugi. Ai să-mi arăți mai ântâi în ce parte de loc ți s-a spus c-a fost Maria întîlnită cu ceata păgânilor și pe ce drum au apucat ei; apoi ai să vii cu mine și cu omul care te însoțește să ne luăm după urma lor și să scăpăm fata via sau moartă din ghiarele păgânesci. M-ai înțeles?

— Sunt bucuros să fac tot pentru scăparea ei, respunse Radu, dar, după cum spunea un-chiașul, ei sunt opt inși, și noi abia...

— Abia suntem trei! asta ai avut să zici?

— Deosebirea e cam mare.

— Mișelule! de ce n-ai semănat fratelui tău care s-a vârît singur între șeapte păgâni din cari a ucis patru și a fugărit pe cei alți trei? Aide, spune-mi calea ce au apucat-o ei, și lucrul mă privesce pe mine.

— Să mergem, bădiță, zise lui Radu păstorul Dan, care, cu tot aerul său respingător și cu su-fletul cel spurcat ce-’i ’l-ar fi dat cine-va, nu era om fără inimă și fără curagiu.

— Să mergem, zise atunci Radu când auzi pe Dan hotărît să urmeze după Volbur.

— Să mergem, da, respunse acesta, dar nu-mi ai spus încă ce cale au apucat ei,

— Calea care duce spre lacul Chitai, respunse Dan, acela e drumul Tătarilor cari ’și au tabăra mai aproape d-aci.

— Iute dar întracclo, zise Volbur; nu e prea departe, și crez că ’i vom ajunge dacă vom repezi caii mai tare.

Și zicând ast-fel, Volbur ’și asigură picioarele în scări, dete drumul frâului și scoase un chiot sălbatic. Cei alți doi călăreți îl imitară, și în-tr-un minut caii își luară sborul și periră din ochii țăranilor cari nu mai văzură de cât un nor de pulbere ce se înălța între dânșii și între cei trei călăreți.

Drumul de unde plecaseră cutezătorii călăreți scurtasere cu mult calea spre lacul Chitai, din causă că în rătăcitele lor căutări, ei lăsaseră de-parte calea dintre satul lor și Fontâna zînelor și se apropiaseră mai mult de sus zisul lac. Nu le-a trebuit prin urmare mult ca să ajungă unde le era scopul.

Când zări departe de lacul cel împresurat mai de toate părțile cu mii de lebede albe, ca de nisce genii gardiane ai favoritului lor lac, Volbur luă paloșul său în dinți șl securea în dreapta; cei alți făcură ca dânsul și merseră înainte.

Câți-va Tătari se văzură la mal adăpându-și caii; uă barcă ce fusese deslegată de un par înălțat pe mal, plutea înainte sub pânza sa cea albă și mânată de trei lopătari.

Nu se scia cine era în acea barcă, de oare ce pânza cea umfletă de vânt ascundea pe pasageri de ochii celor ce ar fi avut curiositatea să-i vază. Tătarii cari rămăseseră pe mal să ’și adape caii erau în număr de patru. Poate așceptau întoarcerea bărcei ca să ’i transporte și pe ei pe malul opus neputând încăpea cu toții și cu caii lor d-împreună întruă barcă ce nu se arăta prea încăpătoare. Când ajunseră călăreții până aproape de dânșii zăriră uă altă barcă legată de mal; ei se repeziră la dânsa și acum se dispuneau a o deslega ca să intre în ea și să iea la goană pe acea în care credeau că era obiectul căutării lor. Înțelegând scopul lor. Tătarii năvăliră îndată asupra acestora cu un chiot selbatec cu care barbarii deschid adesea lupta, uă încăerare crâncenă și înverșunată începu atunci, ca între oamenii ce se urăsc și cari sunt setoși unii de sângele altora.

Trei în contra a patru, numărul era mai egal astfel că nici uă parte nici alta nu părea dis-pusă a ceda pasul adversarilor săi.

Ei se băteau dar de câte-va minute fără ca sorțile bătăliei să se decidă nici pentru unii nici pentru alții, când unul din Tătari, temându-se să nu cază barca în mâinele Românilor, cari păreau hotărîți a pune mâna pe ea cu or ce preț, se depărtă câți-va pași de pe scena luptei și îm~ brâncind-o cu violență de la mai mal, lăsă între dânsa și locul unde fusese un spațiu destul de mare spre a nu mai putea fi ajunsă. Văzând aceasta Românii se îndrăciră și mai mult și ’și urmară lupta mai cu turbare.

Doi Tătari căzură uciși din mâna lui Volbur; al treilea fu resturnat de pe calul său de către Dan, care vrând să-i scoață picioarele încurcate în scări spre a ’i lua calul de sub dânsul ’și simți capul spintecat de securea celui d-al patrulea Tătar, care după acest trimf, se făcu nevăzut cu repeziciunea calului său. Dan căzu fără suflare. Victoria era a lui Volbur.

Dar Maria nu se vedea nicăiri.

Negreșit cată să fi fost în barca acea, care plecase cu câte-va minute mai nainte dimpreună cu uă parte din răpitorii ei.

Afurisită întârziere!

Totul era perdut pentru bietul părinte, care nu mai avea pe nimeni în lume spre mângâerea vieței sale.

— Din trei remăseserăm doi, zicea el, de ce n-am fost eu cel ce a căzut! de câte lacreme ar fi fost scutite zilele mele păcătoase:

Radu plângea auzindu-l vorbind ast-fel.

— Unde e tabăra acelor nelegiuiți? întrebă Volbur după câte-va minute.

— Ce ai în minte să faci? zise Radu.

— Voiu să mă dau rob ca să-mi scap copila.

— Și crezi că dânșii te vor primi în locul ei?

— Mă vor primi, de oare-ce mă robesc dimpreună cu toată averea mea cu care voiu s-o rescumpăr, și ei sunt lacomi de bani.

— Nu sciu încotro să fie tabăra lor, dar de sigur e dincolo de lac și a ne duce până acolo pe uscat e un ocol pentru azi când soarele a scăpărat. Afară de asta, dacă ne vor întâlni noaptea ducându-ne spre dânșii, ne vor lua de spioni și ne vor ucide, fiind în largul lor. Mai bine s-amânăm acest plan pentru mâine la zioa mare când n-ar putea să aibă nici un prepus.

— Nici de cum, nici de cum! zise Volbur, chiar astă seară, chiar în noaptea asta voiu s-ajungem în tabăra lor, și dacă nu vom ajunge, vom ascepta zioa cât mai aproape de dânșii. Înainte dară!

— Dar nu înțelegi că ne jucăm capul fără nici un folos...

— Nu voiu să înțeleg nimic și ai să vii cu mine, fiind-că tu ești care ai făcut tot răul, tu dară ’mi vei ajuta să-l îndreptăm.

Nu era nimic de zis; Radu ’și cunoscea greșeala, poate că și doarea din tot sufletul să facă ceva pentru acea pe care o iubia și care acum suferea de pe urma Iui, dar fiind fricos de firea sa, nu se învoia a se espune cu atâta ușurință sorților pe cari Volbur, în calitatea sa de tată, le înfrunta cu pericolul vieței sale.

Cu toate astea fu nevoit a se supune; apoi și amintirea securei, care era aproape de a-i sdrobi capul în dimineața zilei aceleia, era de ajuns pentru ca să nu mai întărîte din nou mânia aceluia ce câștigase drupturi asupra lui.

Ei merseră dară pe mal îninte în mijlocul întunericului ce acum ’și întinsese umbrele pretutindeni, când mai multe lebede, pe cari erau să le calce sub picioarele lor, luându-și sborul pe lângă urechia lui Radu, îl făcură să scoață un țipăt crezând că era vruă ceată de Tătari.

— Fricosule! zise Volbur, te-ai speriat de nisce pasări!

— Ba nu, dar erau să-mi intre în ochi și am strigat ca să le fac să fugă.

Câte-va minute în urmă, Radu ’și opri calul și zise către Volbur.

— Taman feartă vrem s-o facem noi!

— Ce lucru? întrebă Volbur.

— Apoi de unde scim noi că cei din barcă nu ne-a văzut, și când vor da ochii cu noi mâine, n-au să ne cunoască, ca unii ce am ucis trei din ai lor? Și atunci...

— Prostule! barca lor era departe și pânza ei nu-i lăsa să ne vază.

— Cu toate acestea cel ce a scăpat viu și s-a dus în tabăra lor are să ne cunoască de sigur.

— Voiu cumpăra tăcerea lui cu bani.

— Așa crezi?

— Crede tu ce ’ți va plăcea, dar cată să cercăm or-ce mijloc.

— Da, să cercăm marea cu degetul! ne vom îneca fără a-i da de fund.

Cu toată durerea sa, Volbur nu putu împedica un mic surîs, pe care Radu nu-l zări din causa întunerieului.

— E un crâng p-aci p-aproape, zise el.

— Ce să faci cu crângul? întrebă Volbur.

— Când ne-am adăposti noaptea asta!.. Mă simț prea ostenit... și apoi calul meu a stătut de ast-dimineață...

— Mai la vale e un cătun; ne vom adăposti acolo până la ziuă, și vom găsi și grăunțe pentru cai.

— Vrei să glumesci! zise Radu, un cătun locuit de Tătari! Apoi asta ar fi tocmai cu mănâncă-mă lupe, d-agata!

— Suntem călători și nu ne vor face nimic mai ales dacă vom plăti bine ospătarea noastră și mâncarea dobitoacelor.

— Călători armați! ce părere ’și vor face ei de noi!

Vorbind ast-fel ei ajunseră la marginea crângului. In fiăcare pom, Radu vedea câte un Tătar cu sabia trasă asupra lui; în fiăcare umbră ’i se părea nisce ochi răi care pândeau trecerea lui spre a-l ucide; dar încredințându-se de amăgirea părerilor lui, și neauzind cel mai mic sgomot venind din acea pădure care se afla scufundată în liniștea cea mai deplină, se mai cercă să convingă pe Volbur că era cel mai nemerit lucru pentru ei și petnru caii lor să rămâiă acolo până a doa zi.

Văzând neînduplecarea lui Volbur, și de altă parte, temându-se d-a se espune armat în cătunul tătăresc, mai ales după bătaia ce se întâmplase în zioa acea între dânșii și el, Radu folosindu-se de întuneric se descinse binișor de sabia sa, desprinse securea care era atârnată lângă dânsul în partea dreaptă, și le aruncă departe într-un tufiș din crâng.

Întâmplarea făcu ca acele arme să cază tocmai pe picioarele unui om care zăcea adormit sub tufișul acela. Lovitul se sculă repede în sus înjurând și blestemând, apoi apropiându-se de cei doi călăreți ca să vadă cine a dat întrênsul, recunoscu pe cei doi adversari cu care se luptase cu câte-va oare mai nainte și dintre cari omorîse pe al treilea.

Acesta era cel ce ucise pe Dan păstorul și o croise apoi la fugă.

Când se încredința Radu de identitatea persoanei cu care avea a face, era aproape să ’i se taie inima de frică.

Volbur ’l ar fi ucis, dar zărind lumina mai multor luminări ce începură a se ivi în cătunul spre care voia să se îndrepteze, judecă cu mintea lui că nu era înțelept a provoca în contra sa resbunara Tătarilor, ce păreau așa aproape, ast-fel adresându-se cu blândețe către acela ce înhățase calul lui Radu de frâne și voia să-l ducă în mâna camarazilor lui:

— Ascultă, omul lui Dumnezeu, ’i zise el: cea ce a făcut acest tânăr a fost fără scirea lui, nici eu nu te puteam vedea în umbra cea deasă sub care zăceai; dar bine că nu ți s-a întîmplat ceva mai rău; ai avut zile de trăit și vei fi chiar fericit dacă vei voi să fii om de omenie.

— Cum să fiu de omenia, răspunse Tătarul, când el a aruncat acele arme grele asupra mea sa să mă omoare.

— Lasă astea, vezi c-a fost o greșeală, dar pe care voiu să ’ți o plătesc cu aur, dacă te vei purta bine cu noi. Înțelegi că e în mâna mea să te ucid acum îndată, de oare-ce sunt armat și nu sunt din aceia care ’și aruncă arma jos când se vede aproape de inamicii săi; dar nu o fac fiind-că am nevoe de tine.

— Văd că ești un om cu care se poate înțelege cine-va zise Tătarul și pentru d-ta fac tot.

— Atunci daca este precum zici, jură-mi că-’mi vei da ajutorul pentru cea ce ’ți voiu cere, și eu ’ți voiu umplea pumnii de bani.

— ’Ți jur, dacă nu te vei atinge de viața vr-unuia din ai noștrii.

— N-am ce face cu viata altuia; cea ce-ți cer e cu totul alt ceva, zise Volbur.

— Atunci te poți întemeia pe jurământul meu.

— Bine, dise Volbur, și puse în mâinile Tătarului mai multe monede de aur și de argint.

— Acum vorbește, zise acesta.

— Tu ai fost, dacă nu mă înșel, unul din acei cari ați găsit ast dimineață uă fată pe câmp, nu prea departe d-aci, și ați luat-o cu voi.

Tătarul tăcu și ’și plecă ochii la pământ.

— Nu vrei dară să-mi spui? întrebă Volbur..

— Ce vrei să spuiu?

— Unde ați dus acea fată? Dacă-mi vei spune am să-ți mai dau și alți bani.

— E în tabăra căpitanului nostru, răspunse Tătarul cu oare-care îndoială, dar înduplecându-se la perspectiva ce o întrevedea.

—Și unde este tabăra voastră? întrebă Volbur.

— E dincolo de cătunul care se vede colo de vale.

— Sunt mulți voinici în tabără?

— Sunt destui, dar se află respândiți în mai multe locuri.

— N-ai putea tu să te iei în vorbă cu căpitanul despre fată?

— Ce să-i zic?

— Să-i zici că ’i dau uă miiă bani de aur pentru densa, numai să-mi o dea înapoi.

— Ai banii aci! întrebă Tătarul.

— Nu, dar ’i voiu aduce îndată ce-mi va veni răspunsul căpitanului că primesce tocmeala acestei rescumpărări.

— Unde să te găsesc ca să-ți aduc râspunsul ce ’l ascepți?

— Unde crezi că e mai bine?

In cătunul din vale.

— Fia, zise Volbur; dar suntem siguri acolo?

— Daca veniți cu mine, n-aveți nici uă grijă.

— Să mergem dară.

Un minut numai și mă întorc îndată.

— Unde vrei să te duci?

— Să-mi ieau calul de la pășune; e în crâng, nu e departe d-aci.

Și zicând așa Tătarul se duse întruă fugă și se înfundă în interiorul crângului.

Cinci minute după aceasta el se întoarse călare și câte trei apucară drumul spre cătunul din vale. Când ajunseră acolo, Tătarul ’i conduse într-un fel de șandrama făcută de scânduri vechi și o-colite de vițe de vii.

Doă încăperi largi despărțeau șandramaua: una era reservată proprietarul ei și familiei sale și cea-laltă era pentru streinii călători. Uă sofa lungă cu saltea de paie acoperită cu uă scoarță de lână în multe fețe, era toată mobila ce se înfăçișa ochilor acelora ce ar fi avut nevoia de ospitalitatea acelei încăperi.

Tot ast-fel era mobilată și a doa despărțire unde locuia proprietarul, cu osebire că mai avea câte-va lăzi îmbrăcate cu șine de fer și cu capacul umflat și uă perdea de lână roșiă la sin-gura fereastră care o lumina.

Proprietarul care era ca de vr-o cinci-zeci de ani, era de o statură înaltă, uscățiv la faciă, foarte oacheș și cu un nas ca de vultur care se lăsa până aproape de mustățile lui groase și negre; nisce ochi mici dar vii cu doă sprîncene dese și lungi, uă gură mare, uă barbă ascuțită, complectau fisionomia acestui om care era făcut a insufla prepusuri la ântâia vedere, dar care, îndată ce ’l studia cine-va mai de aproape, nu producea de cât efectul ce ’l produce un ediot.

Femea sa ce nu părea mult mai tânără de cât dânsul, și ea oacheșă spițelată, dar cu căutătătura adormită și nepăsătoare, se silea s-adoarmă un copil ca de doi ani și șoptea cu un glas regușit unui copil ca de vr-o șeapte ani, care, de și culcat lângă cel d-ântâi, părea că nu voia să doarmă.

Conductorul nouilor oaspeți, intrând și salutând în modul oriental pe proprietarul acelei șandramale ’i vorbi încet în limba lor aretând adesea pe nuoii veniți. Aceștia înclinându-se înaintea aceluia ce le dădea ospitalitatea, fură introduși în încăperea d-alături și necunoscând limba oaspelui lor, se serviră de acela ce ’i adusese acolo pentru caii lor.

Ei fură serviți îndată ce se învoiră despre preț pe care ’l plătiră înainte, și fiind doborîți de osteneală și de somn adormită fără întârziere.

A doa zi deșteptându-se și întrebând de conductorul lor, aflară, că el plecase spre tabără unde avea o afacere cu căpitanul lor cel mare, dar că se va întoarce curând.

Asceptarea nu fu lungă; aproape de amezi, mesagerul se întoarse și luând la uă parte pe Volbur ’i împărtăși resultatul mijlocirei cu care fusese însărcinat.

Acest resultat fu că propunerea schimbului era primită și că căpitanul ascepta trimeterea acelor uă miiă de bani de aur spre a-i înapoia pe fată.

— Dar, urmă mesagerul, cată să se facă aceasta cu multă fereală de oare-ce însuși căpitanul se teme de oamenti săi să nu înțeleagă că el a consimțit la acest schimb, fiind că femea pe care a răpit-o a fost văzută de nepotul hanului, care s-a aflat de fațiă și plăcându-i prea mult, a zis s-o oprească pe seama lui când se va întoarce peste câte-va zile în tabără ca s-o iea, și dacă n-o va găsi și va afla că ea a fost vândută pe bani, toată urgia lui va cădea pe capul căpitanului atnnci.

— Cum e de făcut dară? întrebă Volbur.

— Părerea mea este de a nu vă presența în tabără sub portul în care vă aflați, răspunse mesagerul, ci să luați amândoi câte un port tătăresc spre a nu fi cunoscuți și să atrageți asu-pră-vă vre uă răsbunare din partea ostașilor noștrii, cari fără îndoeală au aflat împrejurarea de ieri și nu vor întârzia de a pedepsi pe ucigătorii fraților lor.

Radu ’și aruncă ochii asupra lui Volbur; căutătura lui fu însoțită de un gemăt profund al cărui înțeles nu era necunoscut pentru cel ce ’l auzise.

Volbur cugetă un minut.

— Și acum, urmă mesagerul, cată să vă grăbiți mai curând, daca vreți să faceți ceva, de oare-ce pe mine mă trimite cu uă însărcinare la hanul nostru și nu pot ascepta aci de cât mult până mâine.

— Dici dară că trebue neapărat să luăm portul tătăresc spre a ne putea înfăcișa în tabăra căpitanului? întrebă Volbur c-un aer distrat.

— Da, pentru ca să depărtați or ce prepus din partea camarazilor mei și să vă țineți la adăpostul răsbunărei lor.

— Dar daca ne vor vorbi și noi nu vnm pu-tea răspunde în limba lor, aceasta nu e destul spre a ne da de gol că suntem streini, iar nu dintr-ai lor?

Radu scoase un al doilea gemăt înălțându-și ochii la cer.

— Voiu face pe camarazii mei să crează că sunteți muți amândoi, fu răspunsul Tătarului.

Volbur clăti ușor din cap, dar or cât de îndoios ’i s-ar fi părut mijlocul prepus, în lipsa altuia mai bun, fu nevoit a primi pe acela care se părea a fi unic pentru reușirea scopului său. Un lucru mai remânea de lămurit, cum era să vorbească cu căpitanul față cu oamenii lui cari ’l ar fi crezut de mut, și cum era să se îndeplinească predarea obiectului cumpărat, de oare-ce nu putea vorbi cu deținătorul acelui obiect, și de oare-ce mizlocitorul, care sigur ar fi putut aduce la capăt toată afacerea asta, era în ajunul d-a pleca d-acolo și a ’l lăsa prin urmare încurcat fără a sci cum și ce fel să ésă din încurcătura asta.

— Despre asta să n-aibi cea mai mică grije, respunse Tătarul; îndată ce căpitanul va primi plata rescumpărării după cum v-ați învoit prin mine, și îndată ce vei veni în tabără, eu te voiu vedea, vă voiu vedea pe amândoi, și vă voiu arăta căpitanului ca să vă cunoască. Uă dată cunoscuți că sunteți voi cari ați venit pentru rescumpărarea fetei, căpitanul va pândi momentul cel favorabil și când va vedea că timpul a sosit, el singur va vani să vă găsească și a vă arăta chipul cu care veți ajunge la scop. Iată cum a fost lucrul pus la cale între căpitanul și mine. Totul este ca să nu ’i se întîmple vreuă nefericire din partea nepotului hanului de care se teme a nu trece ca trădător în ochii lui.

Toate acestea ar fi părut prea puțin sau chiar de loc crezute or cărui alt om, afară de Volbur care cu toată pătrunderea ce avea și toată deșteptăciunea sa, inima sa de părinte se lăsa a fi le-gănată de idea reușirii, sau cel puțin de acea că n-a lăsat nici un mijloc din câte ’i sau înfățișat pentru a-și putea face datoria ce-i impunea liberarea fiicei sale din mâinile păgânilor răpitori.

El primi dară orbesce toate condițiunile propuse prin mijlocirea tot a aceluia care conducea întriga, și cumpără doă costume țătăresci pentru dânsul și pentru Radu, apoi, spre a nu întârzia cu ducerea lui până acasă și întoarcerea, zicea el, s-a prefăcut că ș-a împrumutat de la însoțitorul său suma banilor ceruți, pe care o avea chiar asupra lui, și o dete Tătarului ca s-o ducă dăpitanului, ear ol îl urmă în tabără dimpreună cu Radu care, în cugetul său, da dracului pe tot neamul tătăresc dimpreună cu Volbur și cu mintea ce a avut-o de a intra ca un nebun întruă învălmășeală de unde nu vedea nici uă putere omenească în stare de a-l scăpa vruă dată.

Timpul trecu repede, ast-fel că abia pe înserate ei ajunseră la locul spre care se îndreptaseră.

Tabăra de care era vorba, era un loc împresurat cu tăbii din toate părțile. Mai multe corturi, unele mai mici, altele mai înalte și mai încăpătoare se vedeau răspândinte în întrul acestor întăriri și împrejurul unui loc deschis care era ca uă curte întinsă lăsată într-adins pentru mișcarea ostașilor la vr-o nevoia. Uă îngrăditură de stuf mărunt despărțea acea curte de uă grădină plină de flori, de arbori roditori și de legume, și uă altă îngrăditură mai mare se înălța între grădină și un loc reservat pentru diferite vite ale Tătarilor; caii erau priponiți și lăsați pe câmp să pască.

Cortul căpitanului era, se înțelege, cel mai înalt din toate și cel mai împodobit cu steaguri.

Alături cu dânsul se înălța un foișor de scânduri colorate cu roșu, din vârful căruia se putea vedea întruă depărtare destul de mare. Uă scară oblică cu vruă cu vruă sută de trepte și învelită cu șindrilă conducea în cele trei campartimente în care era împărțit foișorul.

Uă parte din ostași ocupau planul de jos; în partea superioară veghea tot-d-auna câte un soldat, înlocuit de patru ori pe zi și pe noapte, ca să vază tot ce se mișca prin prejur și a da alarma când ar vedea vre un pericol pentru tabăra lor. Partea de la mijloc era destinasă căpitanului pen-tru când ar fi avut gust să petreacă acolo privind natura și respirând aerul cel recoros căre bătea despre mare, une ori în însoçirea altor persoane de treapta sa, dar mai adesea singur sau dimpreună cu vre una din femeile ce ’i pica sub mâna la vânătoarea ce le făcea adesea.

In momentul când Volbur și Radu precedați de Tătarul care-i conducea, intrau în tabăra tătărească, căpitanul Matus — acesta era numule său, — traversa curtea spre a se îndrepta spre grădină. Văzând pe cei trei călăreți, din cari nu cunoscea de cât pe acela ce se afla în serviciul său, se opri în loc și întrebă pe acesta cine erau cei alți doi. Tătarul respunse în limba sa la întrebările ce i se făcură. Streinii nu înțeleseră ce se vorbea despre dânșii, dar văzând un gest de compătimire din partea căpitanului nu se îndoiră că el aflând că sunt muți, a esprimat a-cest simțimânt în privința lor.

După ce se depărtă căpitanul, Volbur întrebă pe conducătorul să pentru ce nu a dat banii acum îndată celui în drept de a-i primi, spre a nu tărăgăi lucrul prea mult.

— Nu puteam să fac aceasta, răspunse tătarul, nu vezi câtă lume e împrejurul nostru? vrei să înțeleagă și apoi să stricăm totul?

Volbur se mai încercă să vorbească, dar Tătarul puse un deget pe buze zicându-i încet:

—Nu uitați că sunteți muți amândoi; or ce asemenea uitare vă va perde. Eu mă duc să găsesc timp căpitanului spre a ’i număra banii și apoi éră ne vom vedea.

Cu toate acestea el nu se mai întoarse.

Radu remânând cu Volbur îi luă într-un colț depărtat al curții și văzând că nu era nimeni să ’i auză, ’i vorbi ast-fel:

— Acum că ai pus toate la cale și ascepți azi mâine, să te cheme căpitanul să-ți dea pe Maria în primire, eu sunt cu totul de prisos aci. Ce ajutor ’ți-ași mai putea face și ce nevoia mai ai de mine?... Mai bine lasă-mă să mă întorc la păcatele mele, de oare ce crez că sunt destul de pedepsit și resplătit de ceea ce am făcut.

— Nu, respunse cu sânge rece neimpăcatul Volbur. Tu ai scornit toate nefecirile cari mi s-au întîmplat, tu m-ai făcut să cheltuesc uă loavă de bani, câți am câștigat în zece ani ai vieței mele, tu mi-ai scurtat viața, de oare ce în trei zile pare c-am trăit trei zeci de ani, tu prin urmare ai să rămâi aci cu mine până când mă voiu întoarce cu fata a casă, și numai atunci ’ți dau voia să te duci la dracul!

— Dar ce ajutor ași putea să-ți dau eu!

— Na-m nevoia de ajutorul tău, nici de al nimenui măcar.

— Atunci...

— Ți-am spus, nu mă mai întreba d-a surda.

— Dar daca voiu fugi la noapte? calul meu e destul de iute și nu mă tem să m-ajungă nimeni.

— Atunci te vor lua de spion, care ai venit să vezi cum stau lucrurile p-aci și ai fugit ca să duci răspunsul celor ce te-au, trimes ca să spionezi.

— Pe urmă?

— Pe urmă se vor lua mai mulți Tătari în goana ta, și e cu neputință ca să scapi de urmărirea lor. Și scii că spionilor li se tăiă capul sau se spânzură. Radu tăcu, dar disperarea se vedea, răspândită pe facia lui, în căutătura lui cea tristă și sălbatecă tot uă dată.

Câte-va zile trecură ast-fel.

Ostașii din tabăra căpitanului Matus se purtau cu multă compătimire către aceia care în ochii lor treceau ca loviți de mutism și era crezuți de conaționali ai lor.

Dar nici căpitanul nu chemă pe Volbur spre-a se înțelege cu dânsul în privința liberărei captivei sale, nici Tătarul care negociase aceasta răscumpărare nu se mai vedea pe nicăiri.

Toate acestea umpleau sufletul lui Volbur cu un prepus de moarte; el voia să cunoască adevărul or care ar fi fost acest nefericit adevăr, dar cum putea să ’l afle când nu ’i era permis a vorbi și când cea mai mică vorbă ce ar fi zis l-ar fi compromis, de oare-ce eșind din rolul în care era, pus ar fi atras or-ce prepus asupră-i.

Și apoi dacă această temere nu l-ar fi ținut, dar nu era să dea de gol naționalitatea sa cea adevărată trădându-se singur că era Român, ear nu Tătar, după cum a fost crezut până aci.

Posițiunea lui era dară din cele mai triste, și încredințarea c-a fost înșelat de trădătorul Tătar, care, fără îndoeală, i-a mâncat banii și a fugit cu ei, punea culmea la starea cea duioasă în care sc afla.

Era cu neputință ca să fi primit căpitanul banii pentru acea răscumpărare și să nu ’l țiă măcar cu vorba până una alta, sau cel puçin, sciind cine era el, să nu se curețe de dânsul și să rămâie și cu banii și cu fata, cea ce nu era lucru rar de vă-zut la nisce oameni barbari și fără nici un simțimânt de moralitate sau de omenire.

Era dară trădat, cu neomeniă trădat, acum era destul de convins despre aceasta. Nu ’i remânea prin urmare de cât a cerca uă ultimă faptă de disperare, și éră ce va eși, aceasta era d-a găsi pe Maria, a o fura întruă noapte din tabără și a fugi cu ea. Calul său îl putea garanta despre reușită cu iuțeala picioarelor lui cercate în mai multe împrejurări, și cât despre privegherea ce-lor din tabără, câte-va zile petrecute între dânșii îl încredințară că nu avea uă temere serioasă din partea aceasta, mai ales ca cercarea evadării era să fia noaptea, pe când ei se aflau scufundați în somnul lor neavând nici uă grije despre vre uă călcare de nicăiri.

Dar Maria nu se văzuse prin nici unul din locurile pe unde putuse să străbată, atât el cât și Radu!

Unde putea fi ascunsă ea?

Eată întrebarea ce-și făcea adesea. Singura lui grije era acum să descopere locul în care se afla deținută nefericita copilă și a cerca să-i strecoare doă vorbe în treacăt ferindu-se cât se putea de urechile streine care le-ar fi putut auzi.

Pân-acum el nu însuflase cel mai mic prepuș, și ’i era ertat să se preumble pe or unde, afară de cortul căpitanului și de chioș, fără ca s-a-tragă asupră-i nici uă căutătură curioasă sau rău voitoare.

Singurul loc unde nu intrase încă era grădina, de oare-ce nici aparența unei locuințe omenesci nu se zărea p-acolo ca să ’l facă să crează în ponsibilitatea de a întîlni pe fiică-sa în partea acea. Cu toate acestea el intră și acolo.

Era aproape de scăpătatul soarelui. Cerul se acoperea de nori, și câte-va picături de ploaia aduse de un vânt violent anuncia apropierea unei furtuni. Ingrăditura care despărțea grădina de curte avea d-a lungul ei mai mulți copaci roditori cari mascau la întâîa vedere restul grădinei. Volbur trecu înainte uitându-se mereu spre copaci și prefăcân-du-se a rupe din fructele de toamnă ce atârnau încă pe crucile lor, spre a depărta or ce prepus din afară. In stânga lui, la o mică distanță, uă femelă bătrână culesese câte-va nuci și le curăța de coji șezând pe vine și cu spatele rezimată de nucul ce-l despoiate de fructele sale: Volbur înaintă cu pași măsurați și cu ochii căutând să pătrunză pretutindine, doar de va descoperi cea ce venise să caute.

Nici uă urmă pân-aci.

Grădina fu toată ocolită în deșert, făr’ a reuși să vază cel mai mic semn măcar care să-i tră-dea locul retragerii fiicei sale.

Descuragiat de căutările lui deșerte și simțin-du-se acum udat de ploaia care începuse să cază cu turiă, ’și întoarse ochii pretutindine ca să găsească un loc de adăpostit.

Bătrâna care curățise nucile văzându-l ast-fel espus’ și sciind că era nefericitul mut care se afla acolo de câte-va zile, simți o compătimire pentru dânsul și ’i făcu semn s-o urmeze. El o urmă. Amândoi se îndreptară spre un ambar spațios, care era îmbrăcat peste tot de zioarele înflorite. Am-barul avea uă ușe de intrare și doă ferestre pătrate pe unde intra puțină lumină în intru. Interiorul era tapițat cu covoare țărănesci de jur îm-prejur și tavanul vopsit cenușiu. Un pat ce se înălța abia d-o șchioapă de la pământ, era așternut cu un macat de lână creață și cu ciucuri albi de bumbac; pe jos se vedea un fel de rogojină subțire lucrată ca acele ce se importau uădinioară din Constantinopol.

Nici un scaun, nici o oglindă, nici o altă mobilă nu se mai vedea în acea locuință originală de cât doă perdeluțe albastre de tribet la cele doă ferestre și uă cană cu apă alături cu patul. Pe-acest din urmă zăcea uă ființă omenească, uă femeia ce părea adormită, dar care sta ghemuită într-un colț cu picioarele strînse și cu fața acoperită cu uă maramă albă.

La sgomotul pașilor acelor două persoane ce in- ea culcată tresări și se sculă repede în picioare. Ea ’și ținea ochii aplecați și preum-blându-și mâna pe fruntea ei, ca cum ar fi vrut să ’și strîngă mințile cele risipite sau distrate,’și întoarse privirile către noii veniți,

Un minut, ea stătu ca încremenită înaintea lui Volbur care o privia cu ochi nesățioși, cu facia îngălbenită și țiindu-și mâna pe inimă ca să ’i comprime bătăile cele violente pe cari le simțea.

D-o dată ea întinse bracele ei și repezindu-se către dânsul:

— Tată! strigă ea cu un glas așa de duios, așa de simțit și natural, că inima cea mai împetrită s-ar fi muiat la acest strigăt sfășiitor.

Volbur puse îndată un deget pe buse spre a-i comanda tăcerea. El ar fi vorbit, dar se temea de femee cea bătrână care era de faciă. Maria căzu în brațele părintelui ei și i umplu sînul de lacreme.

Vederea acestei scene atingătoare mișcă sufletul bătrânei. Ea se apropiă de copila care părea că nu se mai putea deslipi din brațele aceluia ce o strîngea la pieptul lui, plângând și el și ameste-cându-și lacrimele și suspinele cu ale fiicei sale, și se sili a-i aduce toată mângîierea, tot ajutorul putincios.

Dupe ce trecu această scenă dureroasâ, bătrâna luă pe fată de mână și o așeză pe patul ei, ’i dete pucină apă de băut și arătându-i nucile pe cari le curățase pentru dânsa.

— Mănîncă, fata mea, îi zise ea, sunt proaspete și ca laptele de dulci.

— Lasă, mamă Catrino, zise fata, le voiu mânca mai târziu, acum nu sunt în stare să cuget la vruă mâncare.

— Ai dreptate; dar e părintele d-tale dum-nealui?

Maria se uită în ochii tatălui său, apoi tăcu.

— De ce te feresci de mine? întrebă femea bătrână cu un ton de mustrare ușoară; scii bine că eu nu sunt din acele de cari te-ai teme să nu te auză; și dacă astă-zi sunt pusă aici ca să te îngrijesc și să te păzesc, e cuvântul că păzitoarea cea d-ântâi e dusă să-și îngroape pe fiu-său care a fost omorît ieri pe malul lacului Chitai și nu s-a mai întors încă.

Volbur, încuragiat de vorbele bătrâne, perdu toată răbdarea.

— Ești Româncă? o întrebă el.

— Da, respunse bătrâna mirându-se s-auză vorbind pe acela care îl credea mut. Dar nu ești mut? adăogă ea.

— Bine vezi că nu, daca m-auzi vorbind.

— Atunci te-ai făcut mut într-adins ca să nu te cunoască?

In loc să răspunză la întrebarea bătrânei. Volbur scoase un pumn de bani de argint din largul său posunar și îl puse în mâna babei care remase înmărmurită la vederea acelor monede.

— Să nu vorbesci nimic, ’i zise părintele Mariei, să nu ’ți ésă cea mai mică vorbă din gură, să nu-ți scape cel mai mic semn despre cea ce ai auzit și ai văzut, că suntem perduți.

Daca ’mi vei ajuta să-mi scapi copila din ast loc te scap și pe tine din robia, de oare-ce înțeleg că aci nu ești de cât uă roabă, și câți bani ’ți am dat acum, îndată ce vom fi scăpați, ’ți voiu îndoi și întrei chiar. Poți dară să-mi ajuți în această întreprindere?

— Sabia tătărească amenință capul meu, răs-punse bătrâna îngălbenind, dar să vedem cu toate acestea, ce este de făcut. Ce ceri de la mine?

— Nimic de cât tăcerea; vei tăcea până di-seară văz că Dumnezeu, din parte-i, face tot ca să ne via într-ajutor. Această vijelie care cresce din ce în ce, ploaia care are să țiă toată noaptea vor sili pe Tătari să stea închiși în corturile lor și prin urmare nu vom avea să ne temem de dânșii. Afară de asta, am doi cai ai mei pe care ’i am lăsat nu departe d-aci. Îndată ce va însera voiu veni pe din dosul grădinei, mă voiu apropia de locul cel mai ferit și ajutați de întuneric și de ploaia, vom încălica și, înainte d-a se lumina de ziuă, vom ajunge în satul meu unde n-avem nimic de temut..

—Locul cel mai nemerit este din colo de grădina asta, zise bătrâna; aci e uă curte unde se țin vitele și câți-va cai mai de frunte ai tătarilor. Nimeni nu le păzesce, fiind locul bine îngrădit. La marginea despre drum e un gard care e lesne de sărit pentru oameni. Acolo ar fi bine să vii cu caii, și noi te vom ascepta la acest gard, și ce-o vrea Dumnezeu cu noi!

— N-ai grijă, Dumnezeu e cu noi, de oare-ce bine vezi că vrea să ne ajute. Mă duc dară mai iute, și voi grăbiți-vă să fiți lângă gard.

zicând acestea, Volbur, părăsi acea locuință, apoi eși din grădină, traversă curtea, care acum era pustiă, și se îndreptă spre partea eșirei între taberele de care uă parte din tabără era împresurată. Nimeni nu ’l văzuse până aci, dar când mai trebuia să facă puçini pași încă spre a intra în drumul cel mare, d-uă dată se văzu façiâ în façă c‘un individ, care cunoscându-l îl apucă în-dată de braçiu și ’l ținu în loc.

Volbur tresări la început, dar uitându-se în façia aceluia ce nu ’l lăsa să înainteze, recunoscu pe Radu.

— Te caut d-atâta timp pretutindine, ’i zise acesta, ce te-ai fâcut? mă temeam să nu ți se fi întîmplat ceva.

— Nimic până acum, respunse Volbur, dar...

— Dar? întreabă Radu spăimântat.

— Nu te speria așa. Eată ce este, și eu nu sciam unde să te găsesc....

— Spune mai curând

— Ascultă-mă și fii om cu inimă bărbată, să nu care cumva să șovăesci că suntem perduți!

— Ai venit la vorbele mele? nu-ți spuneam eu și nu vreai să mă crezi!...

— Taci din gură!

— Nu m-aude nimeni, s-au închis toți în corturile lor și dorm bute. Dar ce este?

— Este că în noaptea asta avem să fugim d-aci.

— Să fugim!

— Ai să taci uă dată?

— Eată c-am tăcut.

— Unde ’ți este calul? scii tu? eu sciu unde e al meu.

— Și eu sciu p-al meu, amândoi sunt la un loc și pasc pe câmp priponiți.

— Dar șelele?

— Șelele nu se pot lua de unde sunt puse.

— Ei fia și pe deșelate, dar trebue să plecăm și cât de curând.

— Dar nu-mi spui ce s-a întîmplat?

— S-a întîplat că ne-am deochiat.

Dar nu e timpul de a sta de vorbă acum;aideți să ne luăm caii mai curând.

— Dar Maria?

— O vom lua cu noi.

— Vezi asta e asta?

— Ce, nu cumva ai vrea s-o las în măinele lor?

— Ba nu, dar să nu ne facă vre uă încurcă-tură pe drum... Uă femeia...

— Ba îucă doă, întrerupse Volbur.

— Cnm doă? și care e cea altă?

— E acea care ne ajută să scăpăm pe Maria.

— Dar atunci să încălicăm căte doi pe nn cal.... Aceasta ne-ar întârzia prea mult drumul.

— Eu voiu lua pe Maria pe calul meu, și tu vei mai prinde un cal d-ai Tătarilor de pe câmp, pe care ’l va încălică femea cea streină. M-ai înțeles?

— Numai de n-am păți-o, când se va afla că le-am luat și un cal.

Tot vorbind ast-tel, ei ajunseră la câmp, și găsind caii amândoi, ’i despriponiriă, și Volbur încălicând pe al său pe când ținea de căpăstru pe al lui Radu, îl trămise pe el să caute un al treilea cal.

Radu se duse după căutarea lui; ploaia nu încetase încă și vântul culca la pământ crăcile copacilor ce se vedeau pe ici și pe colo.

Volbur, ne mai putând ascepta întoarcerea lui Radu, se îndreptă iute către locul întilnirii cu cele doă femei ce pândeau venirea lui în dosul gardului cum fu pus la cale. Asceptarea lui nu fu lungă, și cu tot huetul ploiei amestecat cu bătaia vântului, ele putură auzi tropotul cailor ce s-apropiau de gard.

Intruă clipă, gardul, care nu era înalt fu sărit; Maria, ajutată-de tată-său, se sui pe cal la spatele lui și se ținea cu brațele de mijlocul lui spre a nu cădea; bătrâna Catrina ’și făcu trei cruci apoi încălică și ea pe calul lui Radu, și amândoi caii o porniră în fuga mare purtând pe cei trei călăreți pe spinarea lor și conduși de Volbur care apucă un drum lăturaș, pentru ori ce împrejurare.

De Radu nu mai era nici o vorbă. Doă oare trecură ast fel, când bătrâna care remătese puțin mai îndărăt, ’i se păru că auzi un tropot de mai mulți cai venind din apoi.

Volbur ascultă cu urechia sa deprinsă și întări părerea bătrânei. Se înțelegea desul de lă-murit că vre unul din Tătari văzând fuga lor și răpirea fetei va fi dat alarma, și aceștia se vor fi luat îa goana lor. Ce era de făcut? Câmpul era luciu; nici uă locuință omenească nicî un crâng măcar să se ascunză! Daca ar fi prevăzut aceasta mai bine ar fi apcat pe drumul cel mare, acolo cel puțin, aveau crângul la stânga lor și apoi era lacul Chitai la dreapta, întruă mică depărtare, și poate că ar fi găsit acolo uă barcă goală sau măcar uă luntre de pescar în care ar fi intrat și s-ar fi depărtat până unde erau să fia perduți din vederea gonacilor lor, și pe urmă ar fi eșit la un alt mal mai sigur. Dar toate cugetările astea erau nefolositoare acum: ei erau ur-măriți și urmăriți așa de aproape că, de câte ori vântul bătea din partea lor spre nefericiții fugari, aceștia auzeau sunetul vorbelor ce se schimbau între dânșii.

— Ne ajung spurcații! zise c-un gemăt bă-trâna Catrina.

— Nu vă temeți, răspunse Volvur dând călcâie calului său și încuragiându-l cu vorbe ce ’i erau cunoscute în asemenea împrejurări grave.

— Să nu ne temem, zise bătrâna, dar se aude glasul lor; sunt prea aproape de noi; când n-ar fi așa întuneric, mă prinz că ’i aș vedea.

Ține-te bine pe cal, bătrâno, și lasă-i frâul mai lung.... Încă puțin și ’i vom lăsa departe de noi.

Caii nu mai fugeau, ar fi zis cine-va că sboară; pământul, de și ud de atâta ploaia, dar fiind mai mult nisipos în partea locului, nu presinta un tărâm tinos care să facă drumul greu de umblat. Dar ori câtă să fi fost iuțeala cailor și ori câtă era încă depărtarea între ei și aceia ce ’i urmăreau, Tătarii, cari erau în număr mai mare și caii lor destul de renumiți pentru fuga lor, nu arau să întârzieze de a-i ajunge daca nu se întâmpla ca, după o fugă neîntreruptă de câte-va oare, să ajungă la marginea unei păduri ce se întindea nemărginită în fața lor.

Ochii lui Volbur deprinși a pătrunde întunericul, îl făcură îndată să o zărească la uă mică depărtare de dânșii; el dară cârmi calul într-acolo bătrâna făcu ca dânsul; încă o fugă desperată și erau să fîă scăpați; cu riscul dară de a face caii să crape sub turbata fugă pe care ’i puseră, ei merseră ast-fel că în mai puțin de cinci mi-nute, se făcură nevăzuți în înfundătura acelei păduri dese și întunecoase.

Caii lor tremurau; valuri de sudori curgeau de pe dânșii; ei descălicară când se văzură înfundați în interiorul asilului lor de scăpare și lăsară bietele vite să pască din érba cea deasă pe care părea că nici uă altă vită nu mai păscuse pân-atunci, și apoi scoțând de pe dânsul sumanul ce era numai apă și cojocelul cu care îmbrăcase pe Maria spre a o apăra de ploaia, se duse, să le atârne undeva aproape spre a le lăsa să se usuce, de oare-ce ploaia încetase de câte-va minute.

Tot înaintând încet întruă parte a pădurii, ’i se păru că aude un glas omenesc... un gemăt mai mult de cât un glas... Vruă fiiință păcătoasă care suferea fără îndoeală.... El se apropiă și mai mult de locul de unde se auzeau acele gemete, și eată că zări un om care sta ghemuit sub un tufiș fre-cându-și picioarele și coastele ale cărora dureri ’i smulgeau acele văitări din adîncul sufletului său.

Nu atât vederea, de oare-ce încă nu se luminase de ziuă bine, pe cât auzirea acelui glas făcu pe Volbur se cunoască pe acela ce se văeta ast-fel.

— Ce cauți aci, nefericitule? zise el adre-sându-se către cel ce se văeta.

Mai întrebă-mă ce caut, respunse cu un ton plângător și plin de mustrare întrebatul; mi-ai luat calul meu, și deacă nu găseam un cal d-ai Tătarilor care s-a nemerit să fia cel mai iute din toți, mai vorbeai astă-zi cu mine sau eu cu d-ta?

Lectorii au înțeles fără îndoeală că acesta era Radu.

— Și cum ai ajuns aci înaintea noastră?

— Am ajuns, fiind-că văzând că te duceai înapoi cu caii și temându-mă ca până să te întorci să nu mă vadă vr-un Tătar uitat de Dumnezeu pe câmpuri, am apucat înainte... Am pus calul pe uă fugă nebună.....sărmanul dobitoc m-a dus ca într-un sbor de erete, dar tot mi se părea că afurisiții de Tătari se țineau după mine, de și drumul era limpede și nu se zărea suflet de om, dar de frică să nu fiu prins de aceea ce ’mi închipuiam că mă luau la goană, îmboldind mereu calul și îl făcuiu să să fugă din ce în ce mai tare, până când a crăpat sub mine.

— Si a scăpat de tine!

— El a scăpat, dar eu căzând întruă vale cu el dimpreună, mi-am sdrobit oasele, și teamă mi-e să nu mă fi ales cu vruă coastă ruptă, așa de mult simt că mă doare în partea dreaptă a pieptului!

— Și departe s-a întîmplat?...

— N-a fost prea departe; numai cât urci délul care nu e mare și dai în astă pădure. Nu-mai Dumnezeu scie cum m-am târît pân-aci.

Dar frica mea să nu m-ajungă spurcăciunile fiind ei călare și eu pe jos!

— Frica, da; frica te făcea să-ți închipueșci și ceea ce nu era.

— Crezi că daca nu era binecuvântata pă-dure nu remâneam pe câmpia luciă și nu era să fiu văzut de ei? Sau crezi că dânșii aflând despre fuga noastră și mai ales despre a Măriei, erau să stea cu mâinele în sîn?

— Nu zic alt-fel, respunse Volbur, de oare-ce și noi eram p-aci să cădem în mâinele lor daca nu era iuțeala cailor noștri care să ne scape.

— Ce spui! V-au luat dară la goană?

— Am ajuns într-un suflet pân-aci.

— Și nu v-a văzut intrând în pădure?

— Ei sciu.

— Oh! da, negreșit cată să vă fi văzut, zise Radu silindu-se a se scula pe picioare. De și e pă-durea mare, dar mai scii?

— Și ce pădure e asta?

— N-o cunosci?

— N-am trecut nici uă dată p-aci.

— Asta e pădurea zînelor, semănată de ele de câți-va ani. E în apropierea fontânei care poartă numele lor; fontâna e spre soareresare și pădurea vine spre mează-noapte de la satul nostru.

Dar unde e calul meu, daca nu va fi crepat și el?

— Calul tău e mai sănătos de cât tine; n-ai nici o grije despre el; dar ce vrei să faci cu dânsul?

— Auzi acolo! dar n-oiu ascepta să via aci Tătarii să mă prinză de viu.

— Asceaptă să prinză puțin suflet bietul dobitoc al meu, ș-apoi ne vom duce împreună, de oare-ce nici eu n-am să fac sat aci în mijlocul pădurei.

— Eu nu mai așcept nici un minut, mă duc să-mi iau calul meu, și d-ta vei pleca or când vei crede de cuviință.

— Nebunule! dar vrei să ’i întîlnesci în drumul tău și să ne descopere și pe noi!

— Ai?....

— Ba chiar așa! ei cată să fia p-aproape cău-tându-ne sau asceptând să eșim din pădnre pen-tru ca să ne înhațe!

— Vom sta dară aci până vom muri și de foame. Și eu cu coasta mea pe care o simț ruptă! Oh! sub ce sté păcătoasă m-am născut!

Și Radu se văeta mereu și își blestema soarta când un huet, care făcu toată pădurea să resune, atrase îndată luarea lor aminte.

Volbur se repezi spre locul unde lăsase pe fia-sa. Ea dormea cu capul rezimat pe genuchii bătrânei. Ea îi spuse că fata era răcită după ploaia care o udase toată noaptea, că a tremurat în brațele ei până când abia a luat-o somnul.

— Cu toate astea cată să se scoale, zise Volbur

— zi eu am auzit un sgomot în pădure, zise bătrâna; oare ce să fia!

— Nu sciu, dar e mai bine să ne depărtăm mai încolo, să ne înfundăm unde va fi pădurea mai deasă. Fă dară pe fata să se scoale și veniți după mine; eu mă duc să ieau caii de unde i-am lăsat să pască.

Maria deschise ochii; Catrina ’i ajută să se ridice pe picioare și urmară amândoă lui Volbur care venea țiind caii de căpestrele lor.

Radu părăsi și el locul unde se aflase zăcând și câte patru se afundară în interiorul pădurei făcând cel mai puțin sgomot putincios.

Cu toate astea huetul crescea și părea că s-a-propiă din ce înce mai mult. Câte-va minute de lămurit că acest sgomot era produs de mai mulți cari veneau în fuga mare. Nici uă îndoeală prin urmare că Tătarii care se luaseră în goana lor le-au dat de urmă și acum au intrat în pădure, înțelegând că ei și-au ales acest loc de ascuns.

De uă dată sgomotul încetă. Or cât de mulți ar fi fost gonacii la număr, ei nu găsiră de cuviință a înainta prea mult și a se supune orbesce atacului unor oameni cari, de și mai puțini, dar ocupând o posițiune strategică, le-ar permite să lovească fâr’ a fi văzuți în acea întuneciune a nopții, crescută și mai mult prin desimea pădurei și a-și asigura ast-fel sorții de a-i învinge.

Ei deară se opriră din mersul lor spre a vedea cum era mai bine de făcut. Un foc mare ce îl fă-cută și a cărui flacără amenința să aprindă partea pădurei sub care se înălța, era poate să le ajute ca să vază în cotro s-ar putea îndrepta fără pericol, daca cum-va nu i-ar face să descopere pe unde-va pe fugarii ce se ascundeau de căutările lor.

Trecu uă oră, poate și doă, și nici uă o mișcarez nu se simțea din partea năvălitorilor.

Către acestea, zioa începu să se ivească; vântul nu mai bătea; norii, după ce se ușuraseră de ploaia ce se scursese toată noaptea dintrênșii, se resipiră și lăsară să se vază un cer limpede și senin; pe cer se înălța mândru și strelucitor soarele ce pătrundea cu razele lui prin crăcile copacilor încă acoperiți de lumina lor prin milioane de picături de apă rămasă după ploaia.

Fugarii găsiră un tufiș foarte des într-un loc ce părea mai ascuns și întărit prin căderea mai multor copaci tăiați cari resturnați la pământ și asceptând mâna onenească spre a destina întrebuințarea lor, formau acum ca un fel de intrare foarte anevoiă de pătruns, împrejurul stufișului ce servea de adăpost celor patru fugari. Ei stau prin urmare pitiți în acea ascunzătoare de unde putea vedea făr’ a fi văzuți, toate mișcările celor ce ’i urmăreau și a cunoasce numărul lor, când ar veni mai în apropiere de dânșii.

La or ce întîmplare de a fi descoperiți, n-aveau de cât a ’și vinde viața cât s-ar putea mai scump.

Disperarea face minuni câte uădată.

Ajutați de lumina zilei, Tătarii nu întârziară de a-și pune planul în lucrare, ei dară începură căutările lor înaintând prin mai multe punte, dar cu fereală și cu multă prevedere spre a nu fi surprinși.

Fugarii nu-i perdeau din vedere, de câte ori se întimpla să vază pe unii din ei apucând pe uă potecă, pe alții pe alta, tot d-auna uitându-se pe copacii ce-i întîlneau în cale, spre a vedea daca era cine-va ascuns în frunzișul lor, și în-torcându-și adesea capul de câte ori li se părea că vedea pe cine-va care să-i apuce pe la spate.

Câte-va minute de smăcinare pentru nefericiții fugari trecură ast-fel, până când uă nouă ceată de șease Tătări se apropiară așa de mult de locul retragerei lor, în cât Volbur de doă ori în nerăbdarea sa, era gata să ésă și să năvălească asupra lor, daca nu era rnținut de fiică-să.

Tătarii se opriră în façia acelui loc care, cu drept cuvânt, le insuflase cel mai firesc prepus. Ei se uitară pretutindeni, studiară bine posițiunea, și făcându-și oare care convingere în sine, scoaseră un cbiot pătrunzător care dete alarma camarazilor lor respândiți în mai multe părți ale pădurii. De uă dată năvăliră din toate părțile Tătarii cei împrăsciați și împresurară ascunzătoarea nefericiților fugari.

Ei erau doăzeci și patru peste tot. Or ce cer-care de apărare din partea fugarilor era deșartă si or cât de bravi să fi fost ei doui în contra a doăzeci și patru ar fi fost cu neputință să poată resista.

Urma dară să cază în mâinele inemicului, sau să moară spre a scăpa de robia și de chinurile cu care ’i ascepta resbunarea tătărească.

Astă hotărire din urmă a fost luată de Volbur și de fiică sa la care consimți și bâtrâna Catrina, afară de Radu care, făr-a se pronuncia nici în contra morții nici în contra robiei, nu făcea de cât să se vaete dându-și pumni în cap spre semn de căință.

Tătarii începură să ridice copacii cei resturnați și să ’i arunce în lături, spre a lărgi locul și a putea intra mai ușor în ascunzătoare.

Încă pucină lucrare, și ei erau să intre și să puiă mana pe aceia ce ’i căutau.

Volbur îmbrăcișă pe fiică-sa strângând-o în brațele lui și scose din brâul său cuțitul cel lat de vânătoare spre a o strepunge și să se strepungă apoi și dânsul, când de uă dată întorcându-se către ceata Tătarilor spre a arunca cel de pe urmă blestem asupra lor, i se păru că uă întîmplare cea mai neasceptată și cea mai nevisată, veni s-a-ducă uă schimbare la acea stare de lucruri. Vruă câți-va Tătari se văzură zăcând morți pe pământ, cei ce mai remăseseră în picioare făceau uă gură nespusă, tunând și turbând și uitându-se pretutindine ca să vază de unde venea acea moarte ne-văzută care culca unul câte unul pe camarazii lor la pământ, dar et nu vedeau alt nimic de cât numai nișce săgeți cari sburau din mâini foarte îndemânatice, dar ascunse de ochii lor, care să-geți, de câte ori se îndreptau asupra lor, de a-tâtea ori ucideau dintrênșii până n-a mai re-mas de cât unul viu din ei.

A cui mână binefăcătoare ’i a scăpat pe ei de cruda soartă ce ’i amenința? Cine era acela sau aceia care avea atâta ură pe Tătari ca și dânșii, de ’i a nimicit ast-fel, încât din doă zeci și patru abia a scăpat unul cu fuga?

Eată ce întrebări ’și făcea Volbur în culmea mirărei sale, și la toate astea Radu, tuperstițiosui și fricosul Radu, respundea într-una că acea mi-nune nu putea fi făcută de mână de om, ci erau cele trei zîne, cari cunoscându-l pe el de frate al aceluia pe care îl luaseră la ele, au făcut tot ca să ’l scape, atât pe el cât și pe ai lui, de lângă dânsul de cea ce-i amenința.

— Taci, taci, nu te mai lăuda așa, ci vezi mai bine de caii noștrii ca să plecăm mai iute acasă că doar o fi și timpul, ’i zise Volbur.

— Caii noștrii încalece-i cine se va simți în stare a ’i încăleca, eu dabia mă țiu în picioare și mă voiu târî pe jos până acasă, mai ales acum că nu mă mai tem de hoții de Tătari.

— Cine scie de n-or mai fi ascunși pe unde-va! observă bătrâna suspinând.

—Nu crez, respunse Volbur; acela care ne-a scăpat de numărul lor cel mai mare va avea atâta îngrijire să vază daca a mai rămas vre unul undeva. Putem dară să ne urăm calea fără nici o temere.

— Să ne-o urmăm, și cât mai curând zise Radu de oare-ce, pe lângă durerile ce m-a făcut să simt căderea mea d-aseară, apoi turbez de foame. Sunt nemâncat și nebăut de eri.

— De, că ne-i fi numai tu nemâncet și ne-băut, cum te vaeți zise Volbur. Și după aceste cuvinte eși ca să vază de cai și să se pregătească de plecare. Dar abia făcu zece pași afară din ascunzătoarea unde se aflase și se întoarse éră co-prins de uă mirare ce nu putea esprima acelora ce ’i eșiseră înainte spre afla causa întoarcerei seale, și mai ales a mirărei ce se vedea scrisă pe chipul său.

— Încă uă minune! zise Volbur intrând.

— Au mai venit și alți Tătari! strigă Radu cu facia perită și tremurând ca uă frunză la suflarea vântului.

— Lasă-ți frica la uă parte și veniți cu toții după mine ca să vă încredințați despre ce e vorba.

— Radu, Catrina și Maria se sculară și însociră pe Volbur, el ’i conduse la locul care ’i făcu strania întipărire ce-l coprinsese.

La spatele ascunzătoarei lor, și numai câți-va pași departe de dânsa, pe uă érbă deasă ce era umbrită de frunzișul a doi anini stufoși, era uă masă rotundă de acelea ce se văd și până în zioa de azi în casele țărănesci. Masa era încărcată cu diferite mâncări și băuturi.

— Ce ’mi văd ochii? strigă Radu cu nă mi-rare de idiot. Trăgeți-mă de chică pentru ca să mă încredințez că nu dorm și că nu e vis cea ce văd înaintea mea!

— Crede că e vis, zise Volbur, noi cari nu visăm ne vom pune să mâncăm și pentru tine.

— Ba e vorbă! De câte ori m-am visat mâncând și tot flămând m-am sculat! Astă dată nu va fi așa.

Și așezându-se la masă, alături cu cei alți cari ’și luară fiăcare câte un loc, începu să ’și puiă fălcile întruă mișcare din cele mai turbate.

Văzând marea lăcomiă cu care Radu făcea să dispară bucatele dinaintia lui, și setea cu care golise sticla lui de vin și că acum se întindia la una din cele alte, Volbur zise:

— Cine poate spune că atât mâncarea asta cât și vinul ce ’l băurăm nu sunt învenitate de Tătarii, cari văzând că nu pot pune mâna pe noi, au alergat la acest mijloc spre a ’și resbuna de noi!

Astea zise cu scop de a rîde de frica cea marc ce o avea Radu pentru cel mai mic lucru chiar, făcu un ast-fel de efect asupra acestuia, că el remase cu ochii sgâiți și cu gura căscată uitân-du-se la cel ce vorbise fără a putea scoate nici un cuvânt.

Maria pentru ántâia oară de când cu împrejurarea ce i se îutîmplase, nu putu să ’și țiă rîsul, când văzu chipul cel încremenit al lui Radu.

— Așa e c-ai murit de frică? zise Volbur.

— Nu mai vorbi cu dușii de pe lume, se cercă să zică Maria.

Bătrăna rîdea înfundat, dar se silea să-și ascunză rîsul de ochii lui Radu. Acesta nu mai mânca, nu mai vru să bea, ci mereu ’și pipăia pântecele ca să vază daca sîmția vruă durere din acele ce probează înveninarea.

Soarele ajunsese l’ ameazi, și călătorii noștri ne mai având ce face în pădure se pregătiră de plecare.

El ’și căutară caii lor acolo unde ’i lăsară să pască, dar câtă le fu mirarea când nu ’i mai găsiră! Pădurea fu străbătută în toate părțile, strigară caii pe numele lor, le fluerară, doar ’i vor face să înțeleagă și să cunoască pe cei ce ’i chemau, dar toate cercările astea fură deșerte, nici uă urmă de cal nu se vedea.

— Altă împedicare! zise Volbur, remâind în loc și cugetând la ceea ce putea însemna acestă întâmplare neasceptată.

— Mă prinz că Tătarul care a putut scăpa cu viață, va fi luat caii noștri de răsbunare, zise Radu.

— Se poate și asta, respunse Volbur ca cum ar fi vorbit în sine.

Apoi întorcându-se către Radu.

— Tu caută să cunosci drumul până în satul nostru: oare să fia departe pâne acolo?

— Nu e mai mult de cât uă fugă bună de cal, respunse acesta. Am putea merge pe jos, vom ajunse înainte de scăpatul soarelui.

— Așa vom face, căci nu e chip într-alt-fel, zise Volbur și apucă înainte ca să dea esemplul plecării.

Câte-va sute de pași ’i mai despărțea de drumul cel mare până să ésă din pădure; dar calea era cam grea; pământul părea că se desfundase după atâta ploaia ce căzuse toată noaptea trecută, și soarele nu putuse încă a sbici pământul, căci razele lui pătrundeau anevoiă prin umbra cea deasă ce o făcea desimea copacilor cu frunzișul lor stufos.

Maria era să se nomolească de doă ori în băltoacele pe care le crezuse a le putea trece cu picioarele ei nedeprinse încă de căile grele, dacă nu ’i eșea înainte o țigancă tânără care tocmai intra în acea păîure și care atrase luarea aminte a fetei ăsupra acelei bălți ca să nu se încrează în-tr-ênsa.

— Dar unde vă duceți? întrebă fata de țigan adresându-se la cei patru călători.

— Ne ducem acasă, răspunse Maria.

— Și încotro vă e casa? mai întrebă țiganca.

— Pentru ce vrei să scii? zise Volbur apro-piându-se de țiganca cea curioasă și privind-o c-un aer de îndoeală.

— Pentru că nu e drumul limpede, nu e locul curat, respunse întrebata. Umblă tătărimea de ast-dimineață ca frunza și ca érba, și tot se adună și mai asceaptă și pe alții; nu sciu ce or fi puind ei la cale, că dracu înțelege limba ce o vorbesc, dar nu prea miroase bine ceea ce simț eu.

Și țiganca se închina făcându-și cruci peste cruci și uitându se mereu la spatele ei.

— Te temi să nu via aci în pădure după tine? o întrebă Volbur.

— Mă tem.. mai sciu și eu de unde m-aș teme mai mult? Dar zărindu-i de departe mă de-deiu în lături și sbughii în pădure până s-or duce naibii. De! sciu și eu ce să mai zic! Dar d-voa-stră nu faceți bine să eșiți d-aci, că tocmai de dânșii dați și e nevoe mare.

Volbur se opri în loc să cugete; bătrâna Catrina se uită în ochii lui asceptând să iea uă otărîre.

Maria se ținea cu uă mână de sumanul tată-lui ei, parcă ar fi cerut sprijinul său! Radu fă-cea ochii mari când spre Volbur când spre țigancă dar ceea ce se petrecea întrênsul se putea vedea pe fisionomia sa cea sperioasă și învinețită la auzirea noului pericol ce ’l mai aștepta.

— Să ne întoarcem, zise în cele din urmă Volbur; tot mai siguri suntem aci de cât daca am eși la lumină și ne-ar întâlni îndrăciții de Tă-tari care se țin de capul nostru.

— Și daca ne vor urmări éră-și aci ca ast-dimineață? zise Radu.

— Vor păți ceea ce au pățit cei dinaintea lor, ai văzut cu ochii ce li s-a întîmplat.

Volbur ce îndoia de reînoirea acelei soarte care ’i-a scăpat de persecutorii lor ca prin minune; cu toate acestea el judecă în sine că alt mijloc nu-i rămânea și că pădurea era singurul adă-post pe care se mai putea întemeia oare-cum.

Cu inima îndoioasă, cu sufletul duios, ei se întoarseră de unde au plecat, nesciind în ce parte să se îndrepteze, de oare-ce ascunzătoarea lor de mai nainte aeum era deochiată și putea fi lesne descoperiți întrênsa.

Era și timp, căci n-apucară să înainteze mult în interior, când toată pădurea resună de chiote selbatice, de tropăituri de cai și de un zăngănit de arme. Erau Tătarii care ’și manifestau intrarea prin aste sgomote barbare; erau Tătarii care astă dată, veneau după vorba țigăncei, ca frunza și ca érba, într-un număr prea mare, ca să resbune pe camarazii lor uciși de mâna cea cutezătoare a ghiaurilor și să pedepsească pe aceia care ’i au amăgit răpindu-le doă roabe și făcân-du-se causa atâtor nefericiri ce li s-au întâmplat. Or cât de inimos și plin de curagiu era Volbur, oricâtâ încredere a avut el adesea în sine faciă cu pericolul ce ’l-a întâmpinat și or cât se întemeia pe dibăcia lui d-a scăpa din încurcăturile în care s-a aflat de multe ori, toate aceste virtuți acum ’l-au părăsit de uă dată, și nu mai vedea nimic înaintea lui de cât moartea: uă moarte sigură și cea mai crudă poate. Dar nu se temea pentru dânsul cât pentru nefericita lui fiică, pe care uă ursită așa de cruntă uă îmbrâncise așa pe neașceptate din liniscea în care trăia, din sînul celor mai dulci vise în care se legăna, in-tr-un pripor așa de afund de unde toată iubirea, lui părintească nu era în stare s-o scape.

De mai multe ori ’i veni idea să sfărâme capul mișelului de Radu, de la care i se trăsese toate nefericirile ce le-a cercat pănă atunci și a-celea ce ’l mai așteptau încă, dar această resbunare părându-i-se prea pucin lucru pe lângă aceea ce i-o păstra, îndată ce momentul ar fi sosit spre a o pune în lucrare, el nu făcu nici uă mișcare. Se duse dară înaintea sa, urmat de cei alți trei însocitori ai lui, mergând fără a sci unde, mai fără a vedea unde umbla, fără nici o idee otărîtă, nici un plan, și poate fără nici uă consciință de ceea ce făcea, când se simți de uă dată apucat pe la spate de doă brațe vîrtoase care ’l ținură în loc, pe când doă alte mâni ’i legară ochii cu uă legătură țeapănă. Volbur n-avu timp nici să vorbească, de oare-ce acela ce legă ochii avu grije a-i pune un căluș în gură.

Cei alți trei avură aceeași soartă; numai ți-ganca a putut scăpa, fiind-că ea se despărțise mai de mult de cei d-ântâi.

Mai bine de un pătrat de oră trecu de când nefericiții captivi umblau sub conducerea unor oameni pe care nu-i vedeau, dar după care erau nevoiți a urma, fiind-că așa li se impusese.

Ce soarte ’i mai ascepta oare? Cine erau aceia care-i legaseră ast-fel și unde ’i duceau ei? Ne-greșit Tătarii ’i surprinseră și acum-i duceau la măcelăriă sau poate în robia. Acestea erau cugetările lor, pentru că nu puteau vorbi cu gura încleștată și nu puteau vedea cu ochii legați.

In cea dupe urmă termenul umbletului lor sosi. Poate că aci era locul unde ’i ascepta supliciul sau moartea!... Ei auziră un sgomot mai întâi ca de nisce grinzi care se trânteau unele peste altele’ apoi ca nisce lespezi mari de peatră care se târau pe un nisip petros și în urmă că-deau pe alte lespezi cu un sunet surd, dar tare. Inima tremură în peptul lor cugetând la nisce petre mormântale.

Daca ar fi îngropați de vii?

Ce ideiă spăimântătoare! Ce moarte mai crudă de cât toate morțile?

Cine-va îi împinse de la spate și mai făcură câți-va pași și apoi fură nevoiți a se opri din nou. Un om trecu înaintea lor și luă pe Volbur de mână zicându-i:

— «Iea aminte că ai să scobori uă scară!»

Aceiași vorbă fu repețită și celor alți trei.

Ce însemnează asta?... Pentru ce atâta îngrijire în privința lor ca să nu cază pe scară și să-și facă vr-un rău!... Cine dară era acel om care le vorbea lor românesce!.. Și daca nu voia să le facă rău, pentru ce le-a legat gura și ochii! Ce mister!

Ei coborîră dar ast-fel vr‘uă trei-zeci trepte; apoi auziră deschizându-se uă ușă și câte-va vorbe șopti între aceia ce-i conduceau... Apoi urmă uă scurtă tăcere... Cine-va-i introduse în-tr-uă cameră... Acolo ei simțiră de uă dată că li se deslegară ochii, li se luă călușul da la gură și se lăsară liberi...

Camera care intraseră era întunecoasă și nu putură prin urmare să vază pe cei ce i-au introdus întrênsa, căci îndată dupe aceasta, ei eșiră repede și încuiară ușa pe din afară scoțând cheia și depărtându-se în pripă.

— Unde suntem, tată? întrebă Maria silin-du-se a se apropia de părintele ei.

— In mâna lui Dumnezeu, fata mea respunse Volbur.

— Aci par-că suntem în fundul pământului, se văeta Radu, nici Dumnezeu nu ne va putea vedea aci; suntem ca și îngropați de vii.

— Maica Domnului să fia cu noi murmură bătrâna Catrina începând éră crucile ei.

— E întunecimea iadului! zise Radu; ce bine putem ascepta într-un loc așa întunecos? De uă mia de ori mai bună era robia la Tătari, cel pu-țin avém lumina soarelui și nu trăiam cu frica morții în sîn.

Volbur nu ’i respundea nimic, de și ideea ’i mai revenise să-i spintece cu poloșul său cel lat.

De uă dată camera se lumină de o mică lampa ce se văzu așezată pe uă ferestruiă care respundea întruă altă încăpere. Ei cercară să se uite pe acea ferestruiă laterală, dar ea părea nelocuită.

Lumina ’i făcu să vază atunci locul ude se aflau.

Era uă încăpere pătrată, mai mult lungă de cât lată, zidită cu peatră; patru paturi de lemn așternute cu saltele de paie, cari erau învelite cu scoarțele lucrate în țeară, câte-va scaune și uă masă de lemn, și câte-va obiecte mărunte foarte necesare menagiului, era toată mobila ce se văzu în acea cameră, care avea trei uși, încuiate câte trele, și uă fereastră mică prin care nu pătrundea nici o lumină, dar prin care, când se deschidea venea pucin aer rece, dar cam greu și umed.

Volbur ’și alesese un pat și se resturnă pe el de oareec se simțea foarte ostenit. Fia care făcu ast-fel dar toți se aflau întruă tăcere adâncă, cugetând la soartea ce le era scrisă și nesciind nici unde se aflau nici ce însemna cea ce se făcuse în privința lor.

Mai ținea lumina zilei, sau a înoptat de mult?

Nimeni nu putea spune, căci era cu nepu- tință a se sci în acel loc unde, spre a vedea lu-mină, căta să arză lampa și zioa ca și noaptea.

Timpul trecu repede; Volbur adormise de vruă oră poate, nu somnul fericiților, ci al celor ce aflânduse în neputință de a mai lupta în contra decretelor unei ursite neîmpăcate, se supun până în cele din urmă voinței sale or care ar fi ea.

Bătrâna Catrina văzând pe Volbur adormit, se silea și ea să închiză ochii spre a chema somnul de care părea c-avea așa mare novoiă. Alături cu dânsa, Maria, întinsă pe jumătate și cu capul rezimat pe sînul Catrinei, ’și avea ochii a-țintați asupra părintelui ei până când nu mai putu susținea lupta ce ’și făcuse de a sta deșteptă și se supuse și ea somnului.

Numai Radu nu dormea.

Șezând pe un scaun, cu capul aplecat pe a-mândoă mâinele rezemate pe coatele sale, el sta absorbit în adâncimea unor cugete sfășiitoare ce-l munceau.

Poate că ’și bătea capul să găsească vr-un mizloc de scăpare, sau poate că se silea a ghici daca, se afla acolo suh adăpostul unor binecuvântări, tot ca acelea cari în dimineața aceleiași zile ’i a scăpat de persecutorii lor ucigându-i mai pe toți ca uă Providență nevăzută, sau poate că se afla întruă robia de care numai moartea firească sau resbunătoare poate să-l scape.

Un mic sgomot de pași cari se apropiau de fereastra cea descchisă pentru intrarea aerului îl desceptă din absorbirea sa și îl făcu să tresară... Ochii lui ațintați spre partea de unde se auzea sgomotul pașilor se lărgiseră așa de mult în cât păreau a eși din orbita lor.

Un braciu înaintă pe fereastră și depuse pe masa ce era sub dânsa un paneraș ce se vedea încărcat cu diferite lucruri, pe cari depărtarea și slaba lumină a lampei nu ’l lăsară să le distingă.

Fereastra fu apoi trasă și sgomotul acelor pași se repeți, arătând astă dată depărtarea lor.

Radu se sculă de pe scaun, s-apropiă binișor de masă și își înfipse privirea în acel peneraș spre a vedea ceea ce coprindea întrênsul.

Nu mai remase nici o îndoeală pentru Radu. îndată ce se convinse de conținutul care îi a-trăsese curiositatea:

— Ah! de ce nu mi-am adus aminte mai dinainte! strigă el cu un glas așa de resunător în cât Volbur, Maria și Catrina săriră în sus drept în picioare, cel d-întâi scoțând paloșul său din teacă, gata să lovească pe cine s-ar fi cercat să le facă vr-un rău, a doa alergând să-și ascunză capul în sînul părintesc spre a căuta uă apărare întrênsul, și a treia îngenuchind și fă-când mai multe cruci, între cari se ruga la Dumnezeu pentru ertarea păcatelor și pentru mântuirea sufletului ei.

— Nu vă speriați! zise Radu: n-aveți nici un cuvânt a vă speria sau a vă teme de ceva. Acum sciu unde ne aflăm, și putem fi veseli și fără nici uă grije d-acum înainte.

— A ’nebunit! cugetă Volbur.

— Și unde crezi dară că ne aflăm? întrebă Maria mirându-se de ceea ce auzise.

— Veți sci îndată. Acum étă ce avem de făcut mai înainte de toate.

Și luând panerul de pe masă, îl puse sub ochii fiăcăruia dintrênșii.

— De mâncare! zise Volbur după ce se în-credința de cea ce se afla în paneraș.

— Și de băut, respunse Radu în culmea mulțumirii ce i producea plăcerea sa pentru băutură.

—’Ți e foame, Mario? întrebă Volbur pe fie-sa.

— Cum vrei tată, respunse copila.

— Atunci bine, și pe urmă să ne spuiă Radu ce descoperire a făcut în privința locului unde ne aflăm.

— Pe urmă da, dar mai nainte nu, de oare-ce nu mai văd înaintea mea de foame ce-mi e.

Și zicând aceasta, se așeză și el pe un scaun la masa unde se puseseră cei alți și începu a scoate din paneraș mâncările și băuturile coprinse întrênsul.

După ce mâncară, Volbur stărui pe lângă Radu să ’i spuiă tot ce scia privitor în locul unde se aflau. Radu se uită mai ântâi la Maria cu uă privire pe care numai ea înțelese, pen-tru că roși îndată și ’și aplecă ochii.

Radu suspină și tăcu.

— Ei, așa? zise Volbur, n-ai să vorbesci uă dată?

— Da, respunse Radu, cam distrat, spuneam că sciu în ce casă ne aflăm.

— Și unde suntem prin urmare?

— Aci cată să fia casa zînelor unde au dus ele pe Vintil.

Maria îngălbeni și roși, una după alta, auzind că se afla sub acelaș acoperemânt cu iubitul ei.

— Și de unde poți sci aceasta? întrebă Volbur.

Radu tăcea.

— Ai să-ți deschizi gura uă dată? strigă Volbur eșind din ori ce răbdare.

— Am zis că presupuiu respunse Radu.

— Lucrul e prea cu putință, zise Maria, fiind că pe cât sciu, Fontâna zînelor nu e prea departe d-aci; ea e dincolo de pădure. Apoi cine altu putea să ne scape de Tătarii cari ne împresuraseră ast dimineață, daca nu vre un voitor de bine care se va fi afllând pintre locuitorii acestei case?

Cuvintele Măriei părură prea întemeiate părintelui său.

Dar atunci pentru ce se ascunde? Pentru ce să li se lege ochii ca să nu vază și gura pentru ca să nu strige când fură aduși în acel loc? Pentu ce nu se dă pe fațiă măcar Vintil, sciind mai ales că acea pe care o iubea se afla aci, alături cu dânsul? Eată ce nu putea înțelege părintele Măriei.

Or și cum, el era mulțumit că scia unde se afla, și n-avea nimic de temut din partea asta.

Dar în mijlocul acestor cugetări în care se cofunda, Volbur care era deprins să pătrunză cu urechia sa ageră șoptele sau sunetele cele mai mici ce se produceau une-ori în tăcerea nopții, fu atras de unul din acele sgomote ascunse, misterioase, pline de fereală, care se producea împrejurul său. Până aci fu numai el care auzise sau ’i se păruse a auzi ceva, dar îndată luarea a min-te a celor-alți fu și ea atrasă de uă mișcare de pași pripiți, de uși cari se descideau, de sunetul prelungit al unor arme care însoțea mișcarea crescândă în vecinătatea lor, și în fine de trosoitul treptelor cari răsunau sub pașii cei grei și duccedați ai celor ce urcau scara cu mare grăbire.

Oare Tătarii au descoperit noua lor retragere? Sau vre un pericol amenițând pe cei-alți locuitori din supământă, ei se văzură nevoiți a părăsi asilul lor ce li se părea nesigur și acum se duc să-și caute altul? Dar atunci cum rămânea cu ei? Cine ’i mai scapă d-acolo? Când ar fugi și ei din acel loc! Ușile erau tot încuiate.... Dar cum să fugă! și pe rnde s-apuce!..

Volbur se apropiă de fereastra din fund spre a cerca dacă vr-o eșire era putincioasă, dar deschi-zând-o fu nevoit a se retrage din cauza unui mi-ros greu de fum care intra printrênsa.

— Oare nu cum-va ardem aci fără să seim! strigă Volbur.

Panica fu mare printre cei patru nefericiți la auzirea acestor cuvinte eșite din gura lui Volbur. Ce era de făcut?

— Să spargem ușa cu secura, zise Radu.

— Daca aveai p-a ta pe care ai aruncat-o ca un păcătos, lucrul ar fi mers și mai ușor, zise părintele Măriei, cu toate acestea să mai asceptăm puțin, poate că răul nu e așa de mare cum noi ni ’l închipuim.

Dar fumul intră prin toate crăpăturile ferestrei, și îndată se făcu așa de simțitor că Maria căzu mai amețită în brațele bătrânei Catrine, care abia se ținea și ea pe picioare de acel miros greu.

Atunci Volbur nu mai asceptă nici un mi-nut, se armă cu securea lui cea grea și după câte-va lovituri date cu putere, ușa sări în țăndări și ei eșiră îndată.

Scara nu era departe, ei se urcară în pripă, dar până a nu ajunge la capătul ei, un aer înflăcărat amestecat cu fum ’i făcu să se oprească în loc.

Toată pădurea se afla în flăcări și ardea de jur împrejurul lor. Tătarii ’i deteră foc cu scop d-a face să peară atât cei ce uciseră uă parte din-tr-ênșii cât și pe fugarii ce veniseră să-i prinză și cari le scăpau mereu din mână.

Ei erau dară acum împresursți de un foc care cine scie cât era să țiă.

Amicii lor cari ’i aduseseră acolo nu se vedeau nicăeri.

Să fi fugit ei, sau vor fi ars și s-au ucis de blestemății de Tătari?

Neputând dară să facă nici un pas înainte în acel ocean de flacăre și de fum, ei fură nevoiți a se întoarce.

Scara fu coborîtă repede, dar astă dată Volbur fu de părere a căuta un alt loc, uă altă încă-pere printre mulțimea camerilor ce se desfășurau în dreapta și în stânga lor. După mai multe căutări, el dete de o ușă care se afla tocmai în marginea cea mai depărtată a supământei, curiositatea îl făcu să cerce a o deschide, nefiind încuiată, și deschizând-o, cel d-ântâi lucru ce li se’ înfățișă fu ca un fel de șanț lung de nu i se vedea capătul și prin urmare nu se scia unde conducea el.

Volbur stete un minut la îndoeală, până a nu se hotărî într-un fel sau într-altul Dar și starea în care se aflau ei nu era de loc asigurătoare pentru dânșii. Aceasta îl făcu dară să meargă înainte.

Ei înaintară abia câți-va pași în acea culă umedă și întunecoasă, când se simțiră întîmpinați de un om cu care Volbur, aflându-se înaintea celor alți, se lovi pept în pept.

El se opri de uă dată, nesciind daca trebuia să-și urmese calea înainte sau să iea vre uă mă-sură de apărare în contra acelui necunoscut, dar acesta ’i zise atunci cu glasul cel mai dulce, de și cam pripit și turburat:

— Nu vă cercați a eși p-aci. Tătarii vă vor întîlni și veți fi perduți. Întoarceți-vă mai bine înapoi și asceptați venirea noastră.

— Tu ești Vintil? întrebă Volbur reasigurat de această întîlnire neașteptată.

— Eu sunt și fiți pe pace, că nu vi se va în-tâmpla nimic rău.

— De unde vine fumul care ne-a făcut să părăsim casa și, să căutăm scăparea noastră p-aci?

— Tătarii au dat foc pădurii din câte patru colțuri, și acum arde nevoia mare, abia putură ai noștri să găsească un loc de eșire pe unde nu se întinsese încă focul.

— Și acum?

— Acum se bat pe viață și pe moarte.

— Câți sunteți?

— Doă-sute-cinci-zeci.

— Și ei?

— Nu sunt mai mulți de cât vruă mia, dar vin mereu și tot s-adaogă.

— Biata Românime! suspină Volbur.

— Nu plânge pe Români, zise Vintil, plân-ge-i pe ei, căci dacă nu până mâine de dimineață, dar până mâine seară are să ne via în ajutor uă seamă de voinici din Ardél, și atunci scăpăm de toate spurcăciunile.

— Dumnezeu să fia cu noi! Când ai sci ce am suferit după urma lor!... Abia am scăpat fata din ghiarele acelor îndrăciți care o robiseră.

— Maria! nefericita copilă! dar ’mi vei spune mâine tot cum s-a petrecut; acum mă grăbesc să mă întorc unde m-asceaptă frații mei pe câmpul de bătaia.

— Și Vintil făcu doi pași, spre a se întoarce, dar de uă dată amintindu-și ceva, reveni éră și apro-piându-se de ceata fugarilor:

— Ține la iubire ta, Mario, zise el; eu țiu la tine până la moarte.

Maria care, atât din causa întunericului cât și a depărtării în care se aflase pe când părintele ei vorbea cu Vintil, n-a auzit glasul acestuia; când vorbele lui din urmă o încredințară că era el acela care fusese alesul inimei sale și pentru care suferise de câte-va zile cât n-ar fi suferit în câți-va ani, scoase un țipăt așa de sfâșiitor, în cât tată-său, care o primi în brațele lui, se umplu de lacrăme auzind acel duios strigăt al unei inime așa de smăcinate.

Cu toate astea, ei și urmară calea către casa ce o părăsiseră. Aci, ca și pretutindine, fumul domnea încă greu și nesuferit, prin care lampele, care ardeau și ziua și noptea, luminau întocmai ca luna îmbrobodită de nori.

Dar ei eșiseră patru și acum se întorceau numai trei. Ce se făcuse al patrulea din ei?

— Mama Caterina nu e cu noi, zise Maria, care se deprinsese de câte-va zile cu bătrâna femeia ce ’i ținea loc ca de mamă.

— Într-adevăr, nu o văz aci, zise cu mirare Volbur.

Apoi adresându-se la Radu:

— Vezi tu, Radule, adaogă el, ce s-a făcut bătrâna de nu se află între noi?

— Unde vrei s-o caut? fu respunsul lui Radu.

— Caută pe unde venirăm noi, de oare-ce alt drum n-avu pe unde s-apuce, afară de nu va fi remas în culă și nu nemeresce pe unde să via, sărmana bătrână!

— Dar n-ai auzit ce zicea Vintil?

— Ce lucru?

— Că cine trece p-acolo nu mai scapă de măna Tătarilor?

— Fricosule! éră ’ți-au venit temerile de mai nainte!

— Eu fricos taman!

— Daca nu ți-e frică, dute să vezi și te în-toarce cu bătrâna aci!

— Aș crde că e mai bine s-asceptăm zioa, ca la lumina ei să o pot găsi mai ușor, fiind-că în acest întuneric îndrăcit ași putea să-mi scot ochii fără a mai da de nici uă babă.

— Când zic eu că ți-e frică! parcă ai fi din cumetria epurească; dar unde poate să pătrunză lumina zilei aci?

— Daca ’ți este așa mult, étă că mă duc, zise Radu, care se învîrtea prin casă căutând când una când alta din câte se făcea a căuta cu scop de a-și întârzia plecarea cât s-ar fi putut mai mult.

— Stăi pe loc mișelule, ’i zise Volbur înțelegând planul său; lasă că mă voiu duce eu în locul tău.

Si Volbur se sculă să plece.

Atunci Maria ridicând capul ei de pe perina, pe care îl resimase și întorcând ochii ei plânși către Volbur:

— Tată! zise ea cu glasul cel mai dulce și duios.

Acest cuvânt rechemă în mintea lui Volbur tot trecutul cel dureros al nefericitei sale copile; el ’și aduse aminte de cele ce s-au întâmplat cu câte-va zile mai nainte de pe urma aceluia cu care era s-o lase singură acum; și invocarea numelui de «tată» părea ca uă mustrare din partea fiicei sale, sau cel puțin ca uă amintire de cea ce pățise.

înțelegând dară puterea cuvântului Mariei, Volbur ’și aruncă ochii fulgerători așupra lui Radu, care nu înceta d-a măsura camera cu pașii lui cei neotărîți, apoi zise:

— Eu văd că mă aflu în încurcătura în care se găsea uă dinioară un biet creștin care nu scia cum să treacă rîul cu luntrea și să scape capra, varza și lupul fără perderea nici unuia din aceste trei lucruri. Dar cu mine nu va merge așa; cel mai mic cuvânt de nemulțumire ce ’l voiu auzi din gura ta, Mario, să scii că paloșul meu nu se va plânge de nedibăcia sau nepăsarea braciului meu.

— Viu și eu să te însoțesc, zise atunci Radu care pătrunzând înțelesul vorbelor lui Volbur, se temuse să remâiă cu Maria ca să nu dea loc la vruuă scenă ce nu era să fia pe gustul său.

Remâind singură, Maria vru mai întâi să se orienteze în acea zidire nemărginită care se afla ast-fel așezată sub pământ și ascunsă de ochii acelora ce nu se cădea să pătrunză în acel loc retras, dar al cărui scop acuma începea să ’l înțeleagă puțin câte puțin.

Ea era gata să se întoarcă în camera ei când, traversând lungul coridor care despărțea cele doă corpuri ale zidirii, privirile ei fură atrase de inscripțiunea ce se vedea d-asupra unei uși din marginea cea mai depărtată a coridorului aproape de scara pe care se coborîse pentru întâia oară.

Inscripțiunea ce o citise Maria d-asupra porții, unde se oprise era cea urmâtoare:

Altarul celor trei zîne

Mirarea ei nu se putea descrie, după citirea acesor patru cuvinte.

— Altarul! murmură ea. Pentru ce altarul! Ele dară sunt moarte sau nu sunt alta de cât nisce sânte la care cei ce locuesc aci se închină.

Când ar fi așa, aș vrea să le cunosc și eu și să cunosc mai ales puterea lor, minunile ce ar sci să facă pentru închinătorii lor.

Cugetând ast-fel și fiind-că scia că era singură și nevăzută de nimeni, Maria încercă să deschiză ușa; ea se deschise îndată și Maria se văzu întruă încăpere mică, pătrată și fără nici uă mobilă de cât trei cadre mari atârnate pe peretele din fund și alături una de alta.

Aceste trei cadre erau trei pânze lucrate de uă mână de artist și representând trei femei în costumele lor naționale; una, având portul femeilor din Muntenia, alta cel din Moldova și a trea cel din Transilvania, Aceasta din urmă se afla între cele doă.

Cercetând mai cu luare aminte acele trei picturi, Maria văzu pe peptul uneia care părea blondă, doi mici delfini de safiri; un vultur de rubine strelucea pe peptul celei-alte și un soare de aur decora peptul celei din mijloc. Dinaintea lor ardea o candelă. In dreapta, în stânga și d-asupra lor, stau desfășurate trei stindarde a-vând culorile naționale. Mai multe arme risipite în neregulă zăceau pe scânduri.

— Să fie astea zînele care și-au dat numele fontânei ce se crede a fi făcută de ele! Se întreba Maria plină de mirare. Dar oare cine a clădit această zidire așa de mare care se zice că e locuită de acele zîne, și cu ce scop a fost zidită? Poate spre adăpostirea acelor ostași care acum se bat cu Tătarii pentru mântuirea țărei!... Dar atunci pentru ce se ascund ei de ochii celor alți cetățeni ai lor, dacă scopul ce ’l urmăresc e așa de frumos și măreț?

Eată ce nu putea să înțeleagă Maria și ceea ce nu putea intra în mintea ei feciorească și fără nici uă esperiență de lucruri de uă asemenea natură.

Sgomotul unor pași ce s-auziră trecând prin coridor o smulse din afundimea cugetărilor ei, și ne mai voind a-și prelungi șederea în acel loc care de și lăsat deschis poate din uitare părea oare-cum că apropierea sa era interzisă ochilor streini.

Ea eși repede, și după ce închise ușa la loc se îndreptă către camera unde văzuse pe tata-său intrând urmat de Radu:

— E lucru de mirare, zise Volbur, văzând pe fiică-sa; bătrâna nu e nicăiri. Am căutat-o pretutindene; pot zice că n-a remas nici uă palmă de loc necăutat de mine și de Radu; nicăiri și nicăiri!

— Poate c-a fugit pe undeva! zise Maria.

— Pe unde era să fugă?

— Dar prin acea culă pe unde ne-am încercat noi să eșim!...

— Cu neputiuță! am trecut printrênsa pân-am ajuns la capătul ei cel alt unde am dat d-uă ușe ferecată care e încuiată pe din afară.

— Atunci mă mir...

— Miră-te că și eu m-am mirat destul.

— Să nu fi murit pe unde-va! zise Radu.

Uă dată cap! observă Volbur; apoi daca era să fia moartă nu era s-o găsim chiar așa; afară numai dacă s-ar fi înălțat în cer cu pelea ei cu tot, ca sântul Ilie.

— Biata Catrina! mi se umple ochii de lacreme când ’mi închipuesc ce soartă va fi având ea! zise Maria.

Pe când ei vorbea ast-fel pe sub pământ la raza cea palidă a lampei, pe care fumul nu o lăsa să lumineze ca altă dată, afară, d-asupra pământului, la lumina soarelui care resărise de mult un spectacol atât de măreț, cât și de înfiorător, se înfățișa ochilor ce ar fi cutezat să stea faciă, uă scenă cumplită și spăimântătoare se petrecea la uă distanță de câtiva pași de locul unde refugiații noștri păreau așa de linișciți și în necșiință despre mărimea pericolului ce îi amenința poate așa de aproape! Pe de uă parte se vedeau înăl-țându-se până la cer mii de flăcări amestecate cu un fum negru și gros, prin cari pătrundeau adesea mai multe crăci aprinse de copaci reșinoși asvârliți în aer cu un huet asurzitor într-un nor ele scîntei ce cădeau pe pământ ca uă ploaia de foc pîrîind ca un joc de artificii. Dogoarea și fu-mul ținea lumea în respect la uă depărtare des-tul de însemnată. De altă parte, într-un loc ferit de apropierea focului, doă sute de voinici Români se luptau ca turbați cu un număr aproape înzecit de Tătari, dintre cari cei mai mulți călări. Bătaia era desperată! «pe viață sau pe moarte!» strigau Românii comandați de cel mai mator dintre dânșii, acela ce se aflase în capul mesei pe când Vintil își făcuse ântâia intrare între cei alți confrați ai lui, și înaintea căruia depusese jurământul și primi armătura din mâinile lui.

Acesta era căpitanul cel mare care comanda compania.

Inchipuească-și cine-va un om de uă statură marțială, puțin cam oacheș la faciă, cu ochii ne-gri, cu părul negru ce ’i cădea pe umeri lui largi în plete lungi și lăsate in jos; cu căutătura via și inteligentă, cu uă frunte lată și nu nas achilin.

Eată în scurt chipul cel imposant al căpitanului Petrișan, sub conducerea căruia Românii se băteau din ajun până a doa zi cu turbarea unor fiare selbatice setoase de sânge și de resbunare.

Dar numai uă parte din mica armată română era pusă în lupta cea mare, unde se bătea pept la pept cu paloșul său cu secura, pe când cea altă parte nu făcea de cât a trimite păgânilor săgețile lor înveninaie, și apoi lua locul celor d-ântâi cari urma aceiași tactică, asceptând la rândul lor să fia înlocuiți de aceștia.

Câmpia era acoperită de cadavre de oameni și de cai, de arme și de diferite sfărâmături. Priveala cea înfiorătoare și sălbătăcia ei crescea și mai mult prin arderea pădurii care nu se mistuise încă.

Cu toate acestea, și cu toată bravura Românilor triumful părea mai mult în partea Tătarilor, al cărora număr era așa de covîrșitor.

Aproape uă a treia partea căzuseră din partea Românilor. Căpitanul Petrișean, care vedea numărul lor împuținându-se din ce in ce, se apropiă de Vintil care comanda pe săgetători, și ’i zise:

— Ce însemnează aceasta întârziere a ajutoru-lui, pe care-l asceptăm de ast-dimineață? soarele e aproape de scăpătat, și nu se vede încă nimeni sosind. Oastea noastră e jumătățită; peste pucin nu va remâne nici unul din noi,deoare-ce spurcații de păgâni se țin încă bine, cu toate perde-rile ce au suferit.

— Vom ținea și noi cât vom putea, căpitane răspunse Vintil; noi am perdut o parte din oamenii noștri, dar ei au rămas mai puțin de jumătate. Apoi Bogdan nu e departe d-aci, după cum ne spuse trimisul care l-a văzut și a vorbit cu dânsul.

— Dar oare scie el unde e lupta? i s-a lămurit bine de către omul ce l-a înștiințat despre asta?

El nu va avea nici o greutate de a nemeri; focul care arde încă, vă fi cea mai bună călăusă pentru dânsul.

Un huet spăimântător de strigăte selbatice, de necheziri de cai, de gemete de oameni răniți, de pași pripiți de fugari, întrerupse aceasta convorbire. Căpitanul Petrișan se întoarse îndată ca să ’și iea postul între ostașii comandați de dânsul, pe când Vintil se duse între săgetătorii săi. Dar, o panică sfâșîitoare! ântâiele ranguri ale luptătorilor ereau înfrânte de păgâni și ostașii retră-gându-se fură nevoiți a părăsi inemicului tot câmpul lor și a fugi în neregulă, astfel că mulți din ei căzură sub picioarele cailor tătărești și uă parte fură luați captivi în învălmășeala aceea.

Tot ce mai remânea sănătos, care mai putea urma lupta câte-va minute, era oastea condusă de Vintil, abia vruă opt-zeci de oameni, dar și aceia sdrobiți de osteneală, și acum erau împresurați din toate părțile de Tătarii învingători.

Pucin, și erau să peară și aceștia sau să cază robi în mâinele păgânului. De trei ori fură somați să lepede armele, dar de atâtea ori ei respunseră că voiau mai bine să peară până la cel din urmă, de cât să-și lase armele și să se în-chine.

Sângele curgea șiroaie, blestemele urlau din partea răniților și a celor ce mureau, Românii și Tătarii se învârteau ca un singur corp sfâșiindu-se cu paloșele, sdrobindu-și capetele cu securele sau mușcându-se cu dinții, când armele lor nu le mai puteau servi întru nimic.

Căpitanul Petrișan și Vintil alergau de la unii până la alții îndemnând și încuragind pe ai lor când ’i vedeau strînși de aproape de adversarii lor.

Intre acestea noaptea sosi neagră și întunecoasă fără lună și fără stele și plină de nori și de fum, dar pătrunsă în mijlocul întunericimei sale de cele din urmă flacăre ale focului care mistuia tot ce mai remase din pădure.

Un sunet de trâmbițe, amestecat cu tropotul monotoareanugdr, at a mii de cai ce se apropiau în toată repeziciunea lor, veni s-aducă spaima în oaștea tătărească, însuflețirea cea bărbătească între Români, cari erau gata a îngenuchia sub po-vara numărului covârșitor al păgânilor năvălitori.

Tătarii părăsiră lupta pentru un moment, spre a se încredința din ce parte erau amenințați, ca să scia pe unde să fugă, dar cei ce veneau în contra lor despărțindu-se în doă aripe, ’i apucară pe nesimțite din doă părți ast-fel că or ce cercare d-a fugi era cu neputință pentru cei atacați. Singurul loc ce le mai remânea poate, era calea spre interiorul pădurei, dar pentru aceasta trebuia să treacă printre flăcările ce nu se stinseseră încă de tot și sub cari mii de copaci trosneau de jur împrerul lor, sau să treacă peste pepturile oastei române care acum, încuragiată de sosirea ajutorului ce-l ascepta, resista încă cu tăria.

In mai pucin de cinci minute, ei fură dară împresurați de uă oaste nouă de voinici ageri și pletoși, oameni de munte, sub cari caii se mlădiau și sub pașii cărora se cutremura pământul, așa erau de înalți ca brazii și peptoși ca trunchiul stejarului.

Bătaia nu ținu mult. Tătari văzând pe no uii luptători, nici că mai cercară să resiste, ei se închinară cu arme cu tot și veniră cu toții să ’și arate supunerea căpitanului celui mare care con-ducea acea oaste de viteji.

Acesta era un om de uă taliă uriașă, cu ochii ca de șoim, cu fruntea înaltă, ca părul negru și pletos, mustața groasă și lungă și armată c-uă ghioagă restrujită cu colți de fer pe care o ținea rezimată pe umărul său cel drept, călare pe un măreț, cal vânăt rotat care spărgea pământul cu copita sa ’și rupea zăbalele cu dinții săi spumegând de turbarea nerăbdării.

Căpitanul Petrișan și locțiitorul său Vintil veniră înaintea noului comandant, care părea de uă treaptă mai înaltă de cât dânșîi.

— «Ura! băeți! strigă Petrișan.

— «Ura! repeți toată oaștea română.

— «Să trăească Bogdan Dragoș! repetară Ro-mânii.

Cel ce purta acest nume măreț mulțumi entusiasmului cu care fu primit, și, după ce a luat câte-va informațiuni de la căpitanul Petrișan, ’i a încredințat privigherea Tătarilor robiți și el ’și a așezat tabăra nu departe de acel loc, unde era să petreacă noaptea, pentru că a doa zi, spunea el, avea să se îndrepteze spre Suceava și după ce va curăți toată țeară de păgâni, să facă așezăminte de cari avea novoiă țeară pentru întăriră și fericirea ei.

Toată noaptea acea o petrecură, unii veghiând, alții vorbind despre starea cea ticăloasă în care se afla Moldova și despre ceea ce remânea de făcut pentru îmbunătățirea soartei sale. La toate a-cestea, Bogdan asculta cu multă luare a minte și părerea sa era de a urma întocmai după esemplul lui Radu Negru, care supuind Muntenia mai nainte de dânsul, a întemeiat domnia română în acea parte a țărei, care și ea fusese sfâșiătă de barbarii ce o dominaseră mulți secoli.

A doa zi până în ziuă, tabăra lui Bogdan se ridică și, din preună cu căpitanul Petrișan care avea îngrijirea Tătarilor robiți și cu uă altă parte din oastea română care era ncă în stare să lupte sub comanda lui Vintil, strînseră corturile și se gătiră de plecare în zior de ziuă spre Suceava.

Vintil, care prevăzuse aceasta mai din ainte, se grăbi să însciințeze pe Măria și pe părintele ei despre plecarea sa și să-i încredințeze pe a-mândoi că, îndată ce se vor mai linisci lucrurile se va grăbi să serbeze cununia sa cu aceea ce ’și-o alese inima sa și de care era și el ales.

Locul fixat pentru aceasta solemnitate era să fia Suceava.

— Ne vom mai întîlni oare în lumea asta? sus-pină Maria între doă șiroaie lungi de lacrime ce i curgeau din ochi.

— Dumnezeu nu lasă nici odată pe cei ce sunt cu inimă curată și ’și pun toată credința întrênsul, respunse Vintil strîngând la peptul său una din mâinile ce o uitase fata într-ale lui.

Maria tăcea țiindu-și ochii aplecați la pământ.

Șunt momonte în care tăcerea spune mai mult de cât mii de cuvinte. Și care vorbă ar putea rivalisa cu privirea dulce și profundă care pătrunde în adâncul sufletului nostru, sau un surîs plin de un farmec nespus care se întipăresce cu atâta putere în mintea noastră, în cât și chiar când timpul se cearcă a-l șterge el tot revine viu și încântător, și daca ființa, pe buzele căria ’l-am întîlnit uă dinioară, acum nu ne mai face nici uă întipărire, acel surîs ce nu-l puteam uita, îl împrumutăm adesea, daca nu altuia, cel puțin maginațiunii noastre spre a ne mângâia cu farmecul amintirii sale.

Maria ședea pe trunchiul unui copac retezat, din rădăcina căruia se vedea câte-va frunze înverzite și care se afla alături cu capul scării la eșirea zidirii supământe. Vintil era așezat pe uă lespede de peatră din acele ce mascau intrarea sus zisei zidiri, amândoi foarte aproape unul de altul.

Cerul era liniscit și plin de stele srelucitoare. Pe ici și pe colo, se zăreau în depărtare câte un val de scîntei care săreau în aer de sub uă flavără ce era aproape să se stingă pe câte un copac pe jumătate ars.

Înainte d-a se despărți, Maria spuse lui Vintil tot ce suferise dupe urma lui Radu, și prin ce minune a putut să scape din mâinile Tătarilor care o ținuseră câte-va zile în robia departe de casa lor.

— Frate nu-mi e acela, zise Vintil încrun-tându-și fruntea la spusele Măriei.

— Dar ce ’ți este atunci? ’l întrebă ea.

— Ah!..., E un fiu remas tatălui meu de la întâia sa soțiă, și fiind-că a crescut la casa noastră de mic copil, ne-am deprins a ne da numele de frate unul altuia. Când s-a mărit, i-am dat sub îngrijire o turmă de oi și de capre ca să le crească și să le înmulțească, ear folosul să fia pe din doă.

— Le-a vândut pe toate, zise Maria.

— M-asceptam.

— Zicea că de frica lupilor care se mulțiseră împrejurul turmei și nu mai era în stare s-o țiă.

— E atât de fricos cât și de mișel; îl sciu. Dar Dumnezeu nu mă lasă nici pe mine. Bogdan, care a venit din Ardél în ajutorul nostru și pe care îl vom alege de domnitor al țărei, are să mă numească între căpitanii lui cei mari, ca și pe Petrișan, îndată ce vom ajunge la Suceava.

— Poate c-atunci mă vei uita când vei ajunge mare.

— Nu, Maro, nici uă dată nu mă va orbi mărimea pân-acolo. Și pe cine voiu iubi dară daca te voiu uita pe tine? Care alta m-a iubit și a suferit pentru mine cât ai suferit tu? Nu crede inima mea așa de ticăloasă, ci mai aibi încă puțină răbdare până te vei încredința singură de adevăr.

In acel minut întâiele revărsări de ziori începură a se zări pe cer. Sunetul unei trîmbițe dete semnalul de apel. Vintil se sculă se plece.

— Remâi sănătoasă, zise el Măriei, care scu-lându-se și ea s-aruncă în brațele lui Vintil și ’i dete întâia sărutare de iubire, uă sărutare de foc pe care în deșert se cerca să o stingă în și-roiul lacrimelor ce se revărsău din ochii ei.

— Intăresce-ți inima, sărmană copilă, i zise Vintil făcând un pas spre a se depărta, dar a-ducându-și aminte de ceva se întoarse și adăogă:

— Eată ce ai să faci tu, Mario. Vei remânea aci cu tată-tău dimpreună, până la întoarcerea mea când voiu veni să vă iau la Suceava. Tătarii câți vor fi remas, sunt întărîtați asupra Românilor de care se văd bătuți așa de crâncen. Satul nostru nu e și nu poate fi apărat. S-ar putea prea ușor, și ar fi prea de crezut că, îndată ce veți fi descoperiți într-un loc deschis, să vă măcelărească sau să vă iea în robia. și atunci, cine scie daca va mai fi cu putință să scăpați din mâinele lor resbunătoare.

Aci puteți fi mai feriți, de oare-ce nimeni nu cunoasce ascunzătoarea asta, și aceia care avură fie-care prepus despre dânsa, parte zac pe câmp în prada corbilor și a lupilor, ear parte sunt robiți și puși în fiare.

Tot uă dată veți avea și oare care grijă și des-pre câți-va răniți d-ai noștri pe care i-am trimis aci spre căutare sub paza a câtorva oamnei care sunt însărcinați să vă poarte zilele despre tot ce veți avea nevoia. Mai e uă ascunzătoare și mai adîncă și care se află în tocmai lângă portița din fund ce dă în cula pe unde v-ați cercat să eșiți. D-asupra ei veți găsi uă ușă făcută din-tr-uă bucată de trunchi de stejar tăiat cu ferestreul și lipit cu mușchi pe d-asupra spre a nu se cunoasce, dar care are un belciug de fer ascuns în mușchi. Deschizând acea portiță, veți da de uă scăriță lungă care se poate stremuta din locu-i, după voia, sau să se întoarcă pe dos ast-fel că cine-va nu va mai putea nici să se urce nici să se coboare daca nu va sci s-o puie.

La or-ce nevoia, vă veți putea ascunde și acolo fiind-că în capătul ei mai are uă eșire care dă drept sub scara cea mare, asta unde stăm noi acum. Și ast-fel, Mario, încă uă dat te las să-nătoasă. Ne vom vedea în curând.

Dup-aceste zise Vintil încălică murgul său care păscea la zece pași de dânsul și pe care dis-păru în toată iuțeala copitelor sale.

Maria îl petrecu cu oichii lăcrimați până când îl perdu din vedere, atât pe el cât și pe toată oastea care se depărta în ordine, condusă de acela ce era să fia chemat la cea mai înaltă cârmă a țărei.

Ea ’și stoarse apoi lacrimele și coborî scara în-dreptându-se spre camera unde tată-său dormea încă și unde Radu, sculat mai de dimineață, ’și fă-cea pregătirile ca de plecare.

Sgomotul intrării Măriei desceptă pe Volbur din somnu-i. Fiică-sa se duse să ’l îmbrăçișese, apoi ’i spuse tot ce ’i recomandase Vintil. L-au-zirea descoperirii ce ’i făcuse ea despre noua ascunzătoare necunoscută de dânșii, Radu îngălbeni și lăsă să ’i cază din mână un cuțit scurt, dar tăios, pe care tocmai atunci se cercă să ’l ascundă în sin. Volbur nu scapă din vedere schimbarea de față a lui Radu, și combinând aceasta turburare a lui cu locul ascuns de care fu vorba, el fu îndată coprins de un prepus privitor la perirea bătrânei Catrine de care nu scia ce s-a făcut.

Se întoarse dară către Radu, care se grăbea să plce.

— Unde vrei să te duci? îl întrebă el.

— Ce vrei să mai fac ș-aci? zise Radu. N-ai auzit că locul s-a limpezit de păgâni și că nu mai avem nici uă teamă de ei? sau trebue să-mi las oasele în acest mormânt unde sunt îngropat de viu?

— Să nu te misci din loc! zise Volbur puind mâna pe secura sa.

— Sunt dator ceva! voiu plăti dacă sunt dator.

— Da, ești dator.

— Și ce sunt dator?

— Ești dator să-mi spui ce ai făcut pe bă-trâna femea pe care nu o mai găsim?

— Și ce stric eu daca nu se poate găsi? nu cum-va e un copil mic care a fost lăsat sub îngrijirea mea? Poate că a eșit pe unde-va și și-a luat lumea în cap, că de multe ori am auzit-o zicând că nu vede cu ochii ziua scăpării sale d-aci.

— Ai mințit! Și ai să vii cu mine ca să o căutăm pe unde n-am căutat-o pân’ acum.

— Dar n-am căutat-o destul și în toate locu-rile împreună? zise el.

— Numai într-unul nu, respunse Volbur pă-truzându-l cu căutătura sa fulgerătoare.

— Atunci... căutați-o amândoi.. Eu..

— Tu vei sta cu noi până o vom găsi, zise Volbur sculându-se în picioare.

— Pe urmă?

— Pe urmă voiu vedea daca se vacuven i să te las să pleci sau nu.

— De unde mai eși și asta! lise c-uă prefăcută mirare Radu.

— Nici uă vorbă mai mult! Și acum apucă pe ușă înainte, eu te voiu urma și ’ți voiu spune unde să te opresci!... Nu la dreapta, ci la stânga! urmă el văzând pe Radu că apucase alt drum.

Maria se luă după dânșii. Ei înaintară ast-fel până când ajunseră la portița din fundul coridorului. Acolo se opriră, și cu ajutorul Mariei care ’și amintea mai bine amănuntele date de Vintil, Volbur găsi mușchiul de care era acoperită portița de stejar; apoi pipăind, dete peste belciugul de fer, trase de dânsul și trunchiul care servea de portiță se ridică și lăsă să se vază interiorul ascunzătorii pe care o căutau.

Scara nu fusese întoarsă, dar întunerecul era așa de mare aci, că nu se putea zări la uă de-părtare de un pas măcar.

Volbur zise Măriei să scoată uă lampă aprinsă din coridor și s-o aducă acolo.

— Lampa fu îndată adusă.

— Intră! zise Volbur lui Redu.

Acesta se îndoi.

— Intră! repeți Volbur, sau te fac să intri fără voia ta și să nu mai eși d-aci.

Radu cătă a se supune. El coborî scara tremurând de mii de frici.

Volbur îl urmă cu Maria care ținea lampa.

Când trecură toate treptele, Volbur simți sub piciorul său ceva mototolit care, îndată ce fu a-tins, se mișcă încetinel, și cum dete de puținul aer ce pătrunse din afară, scoase un mic gemăt dureros.

— Adu lampa mai aproape, zise Volbur fiicei sale.

L-apropierea luminei, ei nu întârziară d-a cunoasce pe nefericita bătrână, care zăcuse din ajun acolo și care se ținea cu uă mână de coasta ei cea stângă de unde curgea încă din când în când sângele ce scăpa dintruă rană.

Nici o îndoeală că ea era rănită și aruncată acolo ca să moară.

Volbur s-aplecă d-asupra acelui corp, mai ne-însuflețit, pe care îl ridică puțin și se sili să-l facă a se mișca și a vorbi.

Cu ajutorul Măriei și al părintelui ei, bătrâna Catrină se sculă în picioare și susținută de brațele bine-voitoare ale acelora ce veneau să ’i re-dea oare-cum viața, ea putu, de și cu multă a-nevoință să urce treptele și s-ajungă până în capul scării.

Acolo fu nevoită a se opri câte-va minute spre a resufla.

Acolo și Volbur își formase planul de a resbuna pe nefericita femee în contra aceluia care se cercase s-o ucigă pentru cine scie ce scopuri infame ce le ascunsese în privința ei.

Pân-a a nu lăsa dară timpul necesariu lui Radu a eși din acea gură întunecoasă și umedă, el trase în sus scara cea mișcătoare și așeză la loc trunchiul cel greu care servea de ușă, după ce dete drumul unei fontâne ce se afla alături ca să curgă apa întrênsa, și zise cu glasul unui jude neîmpăcat:

— Moarte ai vrut să dai, de moarte vei peri!

Apoi legând rana bătrânei cu uă batistă ce ’i dete Maria, o transportă în camera lor de culcare și o culcă pe patul ei!

Printre gardianii răniților români, cari acum fuseseră aduși și așezați întruă sală spațioasă spre căutare, erau vruă doi cari aveau oare-cari cunoscințe de chirurgie. Unul din ei fu îndată che-mat și după ce a spălat rana bătrânei cu apă de păcură, i-a pus scamă și i-a recomandat cea mai mare liniște, încredințând-o că rănirea nu era periculoasă, fiind-că nu atacase nici un organ numai perderea sângelui era causa slăbiciunii în care se afla pacienta.

Acum ne mai esistând nici unul din cuvintele pentru cari locuitorii acelei subpâmânte nu voiau să se dea pe faciă noilor veniți, aceștia fură chemați câte-va minute în urmă la masa comună unde, dimpreună ca Maria, Volbur se ospătă cu uă foame ce nu mai ținea minte, zicea el.

Đile multe trecură după aceasta, Nici uă sciință nu primiră ei încă de la Vintil, dar bărâna se făcuse bine și nu mai avea de cât uă tristă amintire despre cea ce ’i se întîmplase.

— Și într-adevăr, ce ’i a venit acelui mișel să voească a ‘ți ridica viața? o întrebă întruă zi Volbur.

— Cine ar fi crezut una ca asta? respunse bătrâna; eu ’l țineam că era om de omenia fiind-că ’l vedeam cu d-voastră, și când colo!...

Și bătrâna suspină din adâncul inimei sale.

— Așa dară?...

— V-aduceți aminte în seara când noi cercarăm să eșim d-aci pe portița care da întruă culă și care zicea că respundea într-un loc deschis afară din pădure...

— Ei bine?

— Când ne-am întors d-acolo, fiind-că ni s-a spus ca să nu eșim, ci să remânem aci, d-ta a-pucaseși înainte cu fata, și eu, ca uă bătrână și sfărâmată de călăria ce o făcusem de unăzi, remăsesem mai înapoi. După mine venea dânsul. Eșind din culă și dând éră în sala cea lungă, eu vă perdusem din vedere, dar simții de o dată că mă împedicai de ceva ba încă și căzuiu cu facia în jos. Atunci el se repezi asupra mea și după ce ’mi trase un cuțit în partea stângă, ’mi luă toți banii ce ’mi ai dat și pe care mă văzuse în ajun numărându-i pe când credeam că eram singură.

Vă închipuiți în ce stare mă aflam, împărțită între două dureri, acea a perderii micei mele a-veri și a vieței pe care o simțeam scurgându-mi-se cu sângele meu ce gâlgâia din rana ce ’mi făcuse. Eram mai ca și moartă, când el mă târî ca să mă arunce cine scie unde. Dar în astă mișcare, piciorul meu fiind îrcurcat în belciugul de fer de care mă împiedicasem, ușa de la supământa unde mă găsirăți dându-se în lături, descoperi locul cel ascuns, că numai de cât văzuiu că ucigașul se opri în loc, apoi mă întoarse de unde umbla să mă ducă și mă asvârli în fundul întunecos unde am zăcut până acum. Eată cum s-a întîmplat.

— Dar n-ai putut să strigi? Noi te-am fi au-zit și am fi alergat îndată să te scăpăm, zise Maria.

— Nu puteam să scot nici cel mai mic strigăt, așa eram de amețită de frică

— Lasă-l că își va plăti toate păcatele, zise Volbur; nici naiba nu ’l mai scapă, d-acolo!

— Mirat-ai de n-ar scăpa, zise Maria.

— Pentru că sciu de unăzi când stăm de vorbă cu Vintil înaintea plecării sale noi eram în capul scării celei mari și el sta cu câte-va trepte mai jos de noi. D-uă cam dată nu-l vă-zusem, dar când mi-am întors mai târziu capul încoace ’l am zărit stând în umbră și ascultând vorbele noastre.

— Și ce vorbeați voi? întrebă Volbur.

Maria roși la început, apoi, după ce i-a trecut întâia turburare răspunse:

— Vintil descoperindu-mi acel loc ascuns pen-tru or ce întâmplare, cum spunea el, mi-a are-tat pe unde se poate intra și pe unde se mai pu-tea eși, ca să scim la vruâ nevoia.

— Și pe unde se mai poate eși?

— Tocmai prin fundul ei, care respunde pe uă altă scărișoară alături cu scara cea mare.

— Foarte rău daca va fi auzit el toate astea.

— De asta mă și tem eu, zise Maria.

— Cum, adică, întrebă bătrâna Catrina, vă temeți să nu fi scăpat p-acolo!

— Mai scii?

— Atât! până să nemerească el pe unde să ésă sau să spargă locul nemerind ușa care nu se poate cunoasce așa ușor, el cată să fia înecat acum, respunse bătrâna.

— E alt-ceva de care mă îugrijesce, zise Maria.

— Ce lucru? spune-mi iute zise Volbur.

Și a doa scară, care respunde sub scara cea mare e tot de cele mișcătoare, și étă ce-mi vine să crez, că el daca nu va fi putut să nemerească ușa curând așa pe unde să ésă, va fi strămutat acea scară la ușa cea d-ântâi pe care n-au așe-zat-o la loc pentru ca să poată curge apa în interior.

Ast-fel că d-acolo nu i-ar fi greu lui de eșit.

— Asta se poate, zise Volbur. Și acum nu pu-tem nici să ne încredințăm de adevăr; cine mai poate intra acolo, când apa a ajuns până sus de tot. Sunt câte-va zile de când curge. Astă-zi am și oprit-o.

— Acum ducă-se de spre noi, zise bătrâna; daca a scăpat e semn c-a avut zile; numai o-chii cu noi de n-ar mai da.

— Aș! unde ’l mai țin curelele! Câte mi-a făcut, ’i ar fi și de ajuns.

— Auzi frate, să vrea el să facă rău fratelui său! se miră bătrâna.

— Dar de unde frate! nu ți-a spus Maria

— Nu, dar ce ’i este?

— Nu ’i e nimic, răspunse Maria, tata Vintil când s-a însurat pentru întâia oară, a luat uă văduvă care avea un fiu de la cel d-ântâi bărbat al ei; după un an de căsătoriă, ea a murit și dânsul însurându-se a doa oară cu mama lui Vintil îl făcu pe dânsul.

Băiatul cel d-ântâi, rămăind pe mâinele aces-tor oameni streini de dânsul, a crescut în casa lor și a trăit sub numele de frate al lui Vintil, cât va fi plăcut lui Dumnezeu să mai trăiască.

— N-am sciut asta, zise bătrâna; dar atât mai bine dacă nu e frate,

— Ce crezi? zise Volbur, că ’l mai lăsam să trăiască, dacă sciam că nu e frate cu Vintil? L-am amenințat, ce e drept, de mai multe ori, dar n-am mers nici o dată mai departe de cât atât.

Tot vorbind ast-fel, și fiind-că era și târziu, ei se culcară, fiăcare în patul său, asceptând somnul ca s-adoarmă, dar în realitate nedormind încă nimeni, de oare-ce câte-și trei cugetau la câte ceva, Volbur cugeta la casa lui rămasă sub paza unei babe și a unui câine; cine scie ce soartă va fi a-vut averea lui muncită de atâțea ani!

Cum s-ar fi dus să vază de dânsa, daca nu era împedicat de fiică-sa? pe lângă care era nevoit să stea, și de ce n-ar fi luat-o și pe ea cu dânsul daca nu i-ar fi îndemnat Vintil să stea acolo până la întoarcerea sa, nefiind încă țara limpezită de Tătari... Pe d-altă parte mai cugeta că dacă era singur, avându-și copila măritată, cum era să sboare și el pe roibul său, și însoțind oaștea lui Bogdan, ca și cei alți d-acolo, să dea mână de ajutor pentru mântuirea țărei sale de păgânii ce o cotropiseră de atâția mari de ani!... El era încă verde, abia de patru-zeci de ani; natura îl făcuse destul de vânos și tare, ar fi putut prin urmare se fia de un mare folos țărei, un om care o iubesce și care tot uă dată are atâtea mijloace d-a o servi.

Bătrâna cugeta și ea ghemuită într-un colț. Ea închisese de mai multe ori ochii ca să doarmă,. dar grijile ei ’i deschidea mereu. La ce cugeta ea-Daca nu i se furau banii ce adusese de la părintele Măriei, ea și-ar fi făcut uă căsuță curățică, împresurată cu o curticică, având uă grădiniță de legume și de flori, câte-va vițe de via și câți-va pomi roditori; ar fi umplut curticică ei de pasări; ar fi luat uă vacă și tot ce trebuia pentru îndestularea unei case... Apoi, spre a nu trăi singură — de oare ce nici în raiu nu e bine să fia cine-va singur, — ar fi gășit uă surată, tot bătrână ca și dânsa, sau ar fi luat uă fată de suflet, pe care s-o crească și mai târziu să ’i lase toată averea spre a se mărita, dar pân-atunci ar avea cu cine sta de vorbă și pen-tru cine munci, căci e dulce lucru când poate cine-va munci pentru altu pe care ’l iubesce și e trist când un om adună avere fără să scie cine are să ’l moscenească!...

Maria nu dormise nici ea... și dânsa visa, sau mai bine cugeta fiind deșteaptă... Ce cugeta ea oare? Eată cinci zile de când a plecat scumpul ei Vintil, și nu mai scia nimic despre dânsul! cu toate acestea el ’i promisese că se va întoarce-curând, și nici uă scire, nici un om care să via d-acolo să ’i spuiă când are să via, când s-ascepte întoarcerea sa!... Oare nu va fi uitat-o el?... Oare n-a întîlnit în capitala Suceavei uă altă fată mai frumoasă de cât dânsa? Oare in vre una din întâlnirele ce cată să fi avut cu Tătarii, nu va fi căzut luptându-se pentru țara sa? Cum să se încredințeze ea despre toate astea?.. Când ar trimete pe cine-va într-acolo!... Câte zile i-ar trebui oare să meargă și să se întoarcă!... Dar pe cine să trimiță! Cui să se încrează că nu o va amăgi?

Și în mizlocul acestor cugete sfâșiitoare, plină de aceste temeri care îi storceau genele de lacrămi și peptul de suspine, ea fu surprinsă de lumina zilei fără a putea să închiză ochii un minut măcar.

Soarele resărise de mult, dar norii ce acopereau cerul îl ascundeau de vederea oaminilor. Timpul era spre ploaia. Un vânt rece de toamnă spulbera frunzele uscate din fosta pădure, din care acum nu remăsese de cât grămezi de cenușe și de tăciuni stinși. Maria eși afară dimpreună cu bătrâna Catrina, care o chemase să ’i arate un stol de cocori ce se legănau în aer așezați într-un triunghi mare, gata de plecare.

— E semn că s-apropiă érna, zise Catrina; deunădi plecară rondunelele, și acum étă si cocorii se duc.

Maria suspină urmărind cu ochii lăcrămați acea armată sburătoare care umplea aerul de cârâituri, ca de un apel către camarazii lor pe care voiau să ’i adune ca să facă împreună cu dânșii călătoria lor ordinară.

Apropierea unui om care venea călare atrase privirile celor doă femei spre partea de unde s-au-zea sgomotul acelui călăreț.

El se opri înaintea lespezii de peatră pe care ele se aflau șezând, și după ce salută în limba română, întrebă de fiica lui Volbur.

— Eu sunt, respunse Maria; ce vrei?

— Sunt trimis din partea căpitanului Vintil.

— Te-a trimis Vintil! esclamă Maria întrerupând pe trimis.

— Da, și m-a însărcinat să vă spui multă sănătate de la dânsul.

— Ce face el? unde se află?

— Se află acum la tîrgul Ocnei...

— La tîrgul Ocnei! nu la Suceava? întrebă copila cu mirare.

— Încă nu; peste vruă zece zile au se mérgă spre Suceava; drumurile într-acolo nu sunt încă bine curățite de păgâni; d-aci până la Tîr-gul-Ocnei n-a remas nici un picior de Tătar.

— Si când are să via p-aci Vintil?

— P-aci nu mai vine, dar mi-a zis că te așteaptă, că vă asceptă pe toți să mergeți într-a-colo, și eu să vă arăt drumul daca nu-l sciți.

— Ne asceaptă acolo! dar nu ți-a dat nici uă scrisoare pentru noi?

— Nu mi-a dat nimic, fără numai că m-a trimis să viu de grab să vă spuiu ceia ce a pus la cale, și daca veți întârzia a vă duce, apoi va fi cu greu a vă îutîlni așa curând, pentru că vor pleca cu toții la Suceava și de acolo vor lua în goană tătărimea până ’i vor trece pe toți în țeară lor, înțelegeți cât timp are să treacă până se vor face toate astea. Așa dară cum otărîți? pentru ca să sciu și eu, că mi-a zis să mă întorc îndată, or așa or într-altfel.

— Asceaptă... Cum te chiamă?

— Listor Meras mă chiamă.

— Asceaptă, Listore daca e așa, până voiu lua înțelegere cu tată-meu pe eare mă duc să ’l întîlnesc.

— Ascept aci.

Maria se grăbi să găsească pe tată-său și-i împărtăși tot ce auzise de la trimisul lui Vintil.

Volbur cugetă câte-va minute, se uită la timpul care nu ’i prea surîdea, dar văzând stăruința fiicei sale, se otârî să plece.

Era numai uă greutate care împedica aceasta călătorie, sau cel puțin care căta să o amâne pen-tru uă zi doă. Această greutate era distanța cea mare pe care aveau s-o facă pe jos, fiind-că nici u-nul din caii cu care veniseră acolo nu se mai scia ce s-ă făcut, și alți cai nu aveau de unde să ’i găsească, pentru că uă parte arsese, uă altă parte căzuse cu călăreții lor în bătaia de deunăzi și aceia ce au putut să scape au fost luați de ostașii cari însoțiseră pe Bogdan și pe cei alți capi ai armatei.

Pe când Volbur sta să ’și închipuească un mizloc mai nemerit pentru plecarea lor, și mai ales pe un timp care amenința să se strice, pentru că vântul grămădea norii pe cer, și aceștia dau cele mai învederate semne de ploaia, uă altă scenă se petrecea în localitatea ce o numirăm mai sus și spre care se pregăteau a se îndrepta Maria cu părintele ei și cu bătrâna Catrina, de care fica lui Volbur nu voia să se despartă.

Aproape de localitatea numită Tîrgul-Ocnei, în-tr-uă vale îngustă și petroasă se afla Slănicul, loc desttl de cunoscut asta-zi peutru băile cele mi-nunate și pentru frumusețea posițiunei sale naturale.

Uă seamă de Tătari încolțiți din toate părțile de ostile învingâtoare ale lui Bogdan, găsiseră refugiul lor printre acele stânci și așceptau momentul priincios de a le părăsi și a se întruni cu uă parte mai însemnată spre a-și garanta mai bine retragerea către patria lor. Afară de aceasta, toate informațiunile ce li se aduceau pe toată zioa, nu mai permiteau să mai stăruiaseă întruă țeară care nu mai era a lor și care li se disputa cu atâta succes din partea celor în drept a poseda.

Erau vruă doăzeci numai aceia cari formau rămășițele sfărămăturei unui corp poate însutit uădinioară, dar care perise în diferite lupte ce le avură cu Românii sau se risipiră care încotro a putut.

Mica ceată era pusă sub comanda căpitanului Matus, vechea noastră cunoșțință de pe malul Chitai, acela care robise pe Maria și care rătăcind acum din loc în loc spre a se feri de inemicii lui, a ajuns aci unde îl mai întîlnim încă uă dată.

Soarele era aproape de apus, când Matus se preumbla pe dinaintea micului său cort improvisat de crăci încă verzi, formând un fel de umbrar înaintea unei largi crăpături ce se găsea întruă stâncă de peatră de uă coloare închisă și vărgată, unde își avea el locul de culcare.

Alături cu dânsul, și însoțindu-l în toată preumblarea sa un alt om se vedea vorbindu-i sau respunzând la întrebările ce i se făceau.

Acesta era de uă statură de mijloc, cam îndesat, cu păru roșu, cu mustața rară, asemenea roșiă, cu ochii albaștri spălăciți și purtând costum românesc.

Matus care scia puțin limba țărei în care trăise de mai mulți ani, urma cu însoțitorul seu uă convorbire care părea că ’i interesa pe a-mândoi.

— Ești dară încredințat că el se află tot a-colo unde ’l-ai lăsat? întrebă Matus.

— Sunt șeapte zile de când am plecat și ’i am lăsat acolo; dar nu e destul atâta, ci sciu de bună seamă că acela care este pețitorul ei, i-a zis chiar faciă cu mine, să nu se mișce din loc până nu se va întoarce el s-o iea de acolo; apoi poate dintr-un minut într-altul să se întoarcă fără s-ascepte să curgă multă apă și să crească mula érbă!

— Ai dreptate, răspunse Matus; pe unde s-a dus armata lor, acolo puterea noastră e mai ne-însemnată și nu vor avea mult de lucru, ast-fel că pețitorul fetei va avea tot timpul să-și îndeplinească scopul.

— Așa cred și eu, zise acela către care se îndreptau aceste cuvinte.

Matus se uită în ochii convorbitorului său cu o căutătură profundă.

— Se zice că tatăl fetei este un om din cei mai mari viteji ai țărei, zise el.

— Nu zic ba; dar ce poate unul singur în facia a doăzeci! Apoi nu sunt și eu aci? și nu i sunt dator c-a vrut să mé omoare? Daca nu sciam pe unde să es, în minutul când el mi-a luat scara și a dat drumul apei să mă înece, nu mai vorbiam noi acum.

— Și este și bătrâna cea afurisită tot cu dânșii?

— Am lăsat-o zăcând după căderea ce i s-a întîmplat, nu sciu daca va fi scăpat or nu.

— Ah! să puiu uă dată mâna pe ea și voiu zice să facă un foc mare în care să arză de via sub ochii mei.

Și Matus simțea o plăcere selbatecă la perspectiva ce-și propunea ca uă fiară rănită care se uită cu turbare împrejuru-i ca să zărească pe cel ce a sângerat-o și să soarbă pe cadavrul său resbunarea de care se află însuflețită.

— Nu se vede încă nimeni! zise Matus după câte-va minute de preumblare tăcută.

— Ploaia de eri le va fi îngreunat calea; apoi și depărtarea nu e pucină d-acolo și pân-aci.

— Când ne-am duce înaintea lor! am scurta calea...

— Nu sunt de părere.

— Pentru ce?

—Pentru că negreșit nu vom pleca într-un număr mare, și poate...

— Am putea marge cu toții, cine ne opresce? Apoi nu mă tem de iuțeala cailor noștri la or ce împrejurare. Ce zici?

— Cu toții... n-am ce să zic... Suntem doăznci și doi, și între dânșii numai unul în stare a se lupta.

Matus se opri în loc, mai cugelă câte va mi-nute, apoi după ce mai întrebă pe oamenii săi des-pre starea drumurilor, dete ordin să se pregătească toți cu armele și caii pentru a doa zi de dimineață, spre a face o recunoascere, zicea el, prin împrejurimile acelea.

A doa zi, abia se lumină de ziuă, când mica trupă se afla în mișcare condusă de căpitanul ei care era însoțit de Radu, după cum au în-țeles cititorii noștri.

In acest timp, Volbur găsind o căruță cu doi cai venea întrênsa cu Maria și cu bătrâna Catrina pe drumul ce ducea spre Slănic.

Ei erau însoțiți de călărețul Listor, care se însărcinase a le arătă calea cea mai scurtă, și de proprietarul căruței care mâna caii.

Era a trea zi de când ei părăsiseră locul lor de retragere, și dacă n‘au ajuns la acela care era ținta călătoriei lor causa nu era numai depărtarea ce esista între aceste doă localități, ci și drumul ce se îngreunase în urma ploilor ce că-zuseră în cele doă zile trecute.

Cu toate acestea, nu le mai remânea mult de mers, dar caii fiind stătuți și flămânziți, proprietarul lor a trebuit să se oprească la un bordeiu spre a da câte-va grăunțe dobitoacelor și a mânca și ei cea ce ar putea găsi p-acolo.

Listor care se vedea foarte aproape de locul spre care se îndrepta, și neavând nici uă grije despre cea mai mică umbră de prepus din parte a celor ce ’i conducea, lăsă calul său să pască și el se întinse pe prispa bordeiului ca să guste puțin repaos în sînul somnului celui mai liniștit.

Volbur intră cu Maria și cu Catrina în bordeiu pentru a mânca și ei ceva din merindele ce le a-veau cu sine.

Bordeiul era îetreținut de o femeia și era un fel de orândă unde, pe lângă fân și orz, trecătorii puteau găsi vin și țuică, precum și de ale mâncării.

Volbur ceru din amăndoă băuturile și le plăti cu destulă omenia.

— Ești numai singură aci? o întreabă el.

— Astă-zi sunt singură, respunse femea; omul meu s-a dus la Slănic să ’și primească plata pe nisce orz ce ’l-a vândut acolo pentru oștire.

— E mare oaste la Silănic? întrebă Volbur.

— Nu sciu câtă poate fi, dar au numai doăzăci și trei de cai.

— Numai atât? zise Volbur cu mirare.

— Mulțumească-se și cu atât! Cine scie până mâine de vor mai fi ca să se bucure de cea ce le-a remas!

— Pentru ce vorbesci așa?

— Dar ce oare d-voastră țineți mai mult cu dânșiî de cât cu ai noștri?

— Dar cari sunt ai noștri? întrebă Volbur, neputând înțelege vorbele femeei.

— Ai noștri, adică am vrut să zic de Ro-mâni, respunse ea.

— Cum, Românii! Dar oastea care se află la Slănic...

— Sunt spurcații de Tătari. Ce, n-ați sciut aceasta?

— De unde vreai să scim?

— Si unde vă duceți?

— Chiar într-acolo mergem, zise Volbur după ce a schimbat uă căutătură cu Maria și alta cu Catrina, amândoe îngălbenite ca turta de ceară l-această auzire.

— Nu e dară oastea românească la Slănic? se cercă să întrebe Maria.

— Nu se află, n-a fost nici uă dată Românii p-acoîo fără numai păgânii cari s-au așezat aci de vruă săptămână și mai bine. Dar cine v-a spus d-voastră că e oastea românească la Slănic?

— Cine ne-a spus a pus ochi răi pe noi, dar eu nu-l voiu lăsa să se sânțească.

Și zicând acestea, Volbur scoase paloșul său cel lat și eșind afară dete cu piciorul în Listor care dormea încă pe prispă.

— Câine nelegiuit! strigă el, unde ai vrut să ne duci?

— Ei, ei! cumpătează-te, zise Listor care din amețeala somnului și a loviturei ce primise în cap, nu văzu braciul cel armat al aceluia ce ’l înfrunta ast-fel. Cumpătează-te urmă el, că daca nu, ai s-o păți mai bună de cât ce ’ți e scris a păți,

— Și mai cutezi a-mi răspunde ast-fel, tu care ne duceai să ne vinzi Tătarilor. Iudă ce ești.

Listor aruncă uă privire furișată asupra femeei! El înțelese că ea fusese care a făcut descoperirea asta acelora ce nu le trecea nici prin minte măcar asemenea lucru.

Această privire era o amenințare pentru biata femeia, care nu putu să ’și ascunză temerea ce ’i insuflase acel om.

— Nu te teme de nimic, ’i zise Volbur observând frica ce o coprinsese, te voi scăpa și pe tine ca și pe noi de un vînzător al sângelui creștinesc.

Și zicând așa, cu o singură lovitură făcu să se răstogolească la picioarele lui capul lui Listor.

Apoi îndoind plata cu care se învoise cu căruțașul, se puseră cu toții în trăsură și luară calea întoarsă spre locul de unde plecaseră.

Uă oră în urma plecării lor, Tătarii conduși de Matus și de Radu se văzură trecând pe di-naintea bordeiului.

— Sărmanii oameni, cugetă femeea bordeiului; ei merg pe calea păgânilor și vor fi prinși fără nici uă îndoială! Bieții creștini!

Să lăsăm pe acești creștini să-și urmeze calea înainte și până a nu vedea daca au putut scăpa sau daca au căzut în mâinele celor ce ’i urmăreau cu uă stăruință fără preget, să ne întoarcem privirile întruă altă parte.

Suntem la Suceava.

Cea d-ântâi grijă a lui Bogdan, ajungând în aceasta vechiă capitală a Moldovei, fu de a pune toți dregătorii trebuincioși, aleși dintre oamenii săi cei mai ageri și mai pricepuți pentru însărcinarea ce le dete; apoi întări orașul de jur îm-prejur cu șanțuri și cu oaste și se împresură de âțiva bărbați cei mai cu cap și însuflețiți de binele țărei, spre a chbizui cu dânșii despre tot ce era de făcut pentru organisarea statului pe care ursita sa îl chemase a o guverna.

Oastea lui fu împărțită în trei corpuri, din care uă parte era însărcinată cu paza ora-șului și două părți fură trimise în diferite locuri ale țărei spre a o curați de rămășița Tătarilor, câți au putut scăpa nedescoperiți încă de privegherea sa nepregetată.

Căpitanul Petrișean era însărcinat cu comanda oștirii de garnisonă; Vintil și un altu, Dan-Pro-dan, amândoi înaintați în gradul de căpitani, comandau acele două corpuri mobile care băteau câmpiile și căutau urmele Tătarilor rămași.

Uă dată pe lună, garnisona se schimba cu u-nul din cele două corpuri mobile, căruia ’i venea rândul a se repauza pe când cei-ce îl succedau îndeplineau rolul lor.

Ne aflăm în momentul când unul din aceste două corpuri mobile se îndrepta spre capitală spre a lua locul celor din garnisonă.

Lumea se grămădise, ca tot d-auna, pe strade și la ferestre ca să privească oștirea care intra și pe acea care să ésă.

Era pe la amează.

Soarele strălucia pe un cer senin, dar rece, era la finele lui Octombre.

Ostașii abia putea trece printre mulțimea curioșilor care se înghesuiau venind din toate părțile orașnlui spre a-i privi.

Dar ceea ce atrăgea lumea mai mult nu era atâta vederea oștirii, cât Tătarii cei robiți de dânșii pe care ’i aduceau spre a-i închina nou-lui suveran al țărei.

— Sunt și vruă câți-va Români printre dânșii observă un cetățean adresându-se la vecinul său.

— Ce stai de vorbesci! respunse acesta: nu vezi că ei nu sunt robiți, de oare-ce nu se află legați ca cei alți?

— Atunci ce sunt? întrebă cel d-ântâi.

— Cată să fia răniți și nu sunt în stare să poarte arme.

— Văz și două femei cu dânșii.

— Se poate; sunt mai mulți însurați.

— Aideți după dânșii.

— Aideți să vedem unde se duce.

Și se puseră în mișcare cu toată mulțimea de pe strade țiindu-se în urma oștirii și a căpitanilor cu care venise.

Bogdan fiind însciințat despre aceasta ceru să-i vază, apoi dete ordinile cuvenite pentru asigurarea Tătarilor, ear cât pentru Români, zise să se oprească având a-i cerceta.

Ei erau trei bărbați și doă femei în total. Cel mai mator dintre ei fu chemat mai ânteiu.

Bogdan vorbi ast-fel:

Aceia ce se vor prinde de oștile mele purtând armele asupra țărei sale, daca vor fi străini de țeară, se vor desarma și se vor trimite înapoi peste hotare în locul unde au fost născuți părinții lor; de vor fi Români, înțelegi-mă, bine, de vor fi Români aceia ce se vor prinde cu armele întoarse spre țeară sa, aceia se vor ucide cu chiar armele ce se vor găsi asupra lor. Aceasta este hotărîrea mea.

— Eu n-am purtat nici uă dată armele asu-pra țărei mele, zise cu trufiă omul cel mator către care au fost adresate cuvintele de mai sus.

— Ai fost prins dimpreună cu voitorii de rău ai țărei și cu sugrumătorii ei! Ce căutai între ei?

— Am fott robit de ei, eu cu fiica mea care e de față și cu această bătrână care ne însoțesce.

— Cine te cunoasce?

— Acela care s-a bucurat de înalta încredere a Măriei Tale, căpitan Vintil.

— Să intre căpitan Vintil! ordonă Bogdan a-dresându-se către unul din oficerii săi.

Un minut dup-aceasta, Vintil se arătă înaintea Domnitorului.

— Cunosci pe omul acesta? întrebă Bogdan.

— Da, Măria Ta.

— Ce fel de om este?

— Cel mai de omenia din câți am cunoscut și cel mai iubitor de țeară.

— Și aceste doă femei?

— Una e fiică-sa, și alta e uă femea pe care omul acesta a scăpat-o din robia Tătarilor.

— Să li se dea drumul! zise Bogdan.

Volbur se închină spre semn de recunoscință, dar nu se mișcă din loc.

— Ce mai este? îl întrebă suveranul său!

— Măria Ta, ar fi cu nedrept ca omul acesta să peară, fiind tot așa de curat ca și mine.

— De care om vrei să zici?

De acela care stă lângă ușe.

Și Volbur arătă cu mâna pe căruțașul care-i a purtat cu trăsura sa înnainte d-a cădea în mâinele Tătarilor. Asupra unui semn aprobator ce ’l făcu Vintil, Bogdan dete libertatea omului ce voi să l apere Volbur.

Când veni rândul lui Radu, el căzu în genuchi rugând pe Domnitorul să ’i dea asculta-re de un minut, de oare-ce avea să ’i facă uă descoperire de cea mai mare însemnătate.

La un gest al lui Bogdan, toată lumea eși, a-fără de Radu care rămase în posițiunea sa îngenuchiată. — Ce ai să vorbeșci? spnue mai curând, ’i zise Domnitorul.

— Măria Ta, poți să-mi ridici viața or când vei voi, dar daca voi aduce un mare tolos, atât Măriei Tale cât și țărei, poate că te vei îndura de tinerețele mele.

— Și ce folos poate ascepta țara de la tine, care te ai unit cu călăii ei?

— Daca m-am unit cu ei, Măria Ta, a fost numai pentru ca să descoper cea ce am descoperit, și cu care am crezut să mă fac așa de folositor scaunului Măriei Tale și țerei, cum am zis.

— Și ce ai descoperit?

— Am descoperit locul în care Tătarii ’și au avut ascunse toate avuțiele lor, aur și petre scumpe fără număr, cari pot înavuți uă țară mult mai mare de cât asta.

— Și care e locul acela?

— E la Slănic, sub albia unui isvor; numai eu îl cunosc. Daca nu mă crezi, Măria Ta, dă-mi oameni destui cari să mă păeazscă să nu fug, și eu, cu ajutorul lor, voi desgropa acele comori și le voi aduce la picioarele Măriei Tale.

— Cea ce va fi e pentru țară, nu pentru mine ea are nevoi mai multe pentru întreținerea oștirii și altor cheltueli ce se cer. Daca dară va fi așa precum zici, fia-ți viața dăruită și eu te voi înainta la treaptă înaltă, ca unul ce ai făcut așa mare bine țărei tale, ear daca vei minți, să scii că oamenii cari te vor însoți sunt însărcinați a ’mi aduce capul tău.

— Așa să fia, Măria Ta.

Domnitorul chemă un ofițer, recomandâdu-i pe Radu, ’i dete ordinele necesare și ’l congediă.

Radu eși dimpreună cu ofițerul care ’l însoți, și peste puțin ei plecară îndată, urmați de în-că patru oameni armați și un car cu trei cai, spre locul unde se zicea că erau ascunse comorile Tătarilor. Prin îngrijirea lui Vintil, se pregătiră doă încăperi chiar în curtea domnească, una pentru Volbur și Maria, și alta pentru Catrina.

Vintil prânzi pentru ântâia oară după despărțirea lor, cu Maria și cu acela ce era să ’i fia socru.

La masă, între altele, ei vorbiră despre nefericita întâmplare ce ’i făcuse să caza éră în robia Tătarilor.

Volbur spuse scurt cum au fost amăgiți de Radu, fâcându-i să crează că dânsul, adică Vintil, trimisese să ’i aducă la Slânic unde ’i ascepta; cum au descoperit trădarea după vorbe-le unei cârciumărese de la un bordei din drumul lor, cum a pedepsit pe trădătorul care ’i însoțea, cum în urmă, vrând să se întoarcă a-casă la pădure, au fost urmăriți de o bandă de Tă-tari condusă de căpitanul lor, care fusese acelaș ce o robise pentru ântâia oară,și de Radu care-i însoțea» și cum în cele din urmă, le-a ajutat Dumnezeu să se întîlnească cu oastea Românilor care ’i-a scăpat din mâinile lor, luându-i și pe dânșii robi.

La toate astea, Vintil nu se putea mira destul și nu înceta d-a se mustra singur pentru că ’l a lăsat să trăească până acum spre nefericirea lui și a celor-alți cari au suferit atâtea de la dânsul.

— Și acum, zicea el, cine scie ce-a mai scornit de ’i a dăruit Măria Sa viața, și unde se va fi dus el cu oamenii armați ce ’i-a luat cu dân-sul, ba și cu uă căruță cu cai!

— Mult ’mi e teamă de vreuă nouă drăciă din parte-i! E în stare să facă or și ce omul acesta pentru ca să-și ajungă la scop, zise Volbur.

— Pentru asta, eu sunt de părere să grăbim ziua cununiei, zise Vintil. Uă dată cununați, nu va mai cuteza și nici că va mai avea pentru ce să mai joace mendrele cu noi.

— Asta e cel mai sănătos cuvânt ce ai vorbit, fătul meu zise Volbur luând de gât pe Vintil și sărutându-l. Cât despre Maria, ea se mărgini să ’i mulțumească pritr-un mic surâs ce i-l trimise între doă lăcrămioare dulci ce ’i curseră din ochi.

Điua nunții se hotărî pentru săptămâna viitoare. Țeară era mai liniscită, și or cine nu păcătuia dacă cugeta puțin și la fericirea șa, după atâta sdruncin suferit de un mar’ de timp.

Când s-a întors Radu încărcat de o loavă de avuții de aur și petre scumpe, găsi pe Vintil însurat. El învineți aflând această noutate, dar ’și ascunse turburarea cât putu. Domnitorul văzând, că n-a fost amăgit de acela ce ’i promisese descoperirea acelor avuții fără număr, înălță pe Radu în gradul de Căpitan și-i dete însărcinarea de a avea grijea palatului pe lângă dânsul.

El dară se afla zioa noaptea pe lângă Domnitor, a căruia încredere sciuse s-o câștige cu uă dibăcia din cele mai rare.

Aceasta fu ântâia greșeală ce o făcu Domnitorul încrezându-se așa de ușor în nisce aparențe măgulitoare.

Să vedem cum a îndreptat-o mai târziu.

Într-una din zile, găsind pe domnitor în toane mai bune, Radu ’i zise glumind:

— Vezi, Măria Ta, ce erai să faci? ai vrut să-mi ridici viața mie, care ți-am fost de folos, și ai dăruit-o acelora cari...

Radu se întrerupse singur spre a ațîța și mai mult curioșitatea lui Bogdan.

— Ce ai vrut să zici? întrebă acesta.

— Nimic, Măria Ta, ce s-a făcut s-a făcut.

Vorbeam și eu ce mă tăia capul.

— Ce fel! nu vrei să-mi spui când îe întreb?

— Mă értă, Măria Ta, voiu spune tot fiind-că e voința Măriei tale.

— Atunci pentru ce ai zis că am dăruit viața altora care...

— Care n-ar fi avut drept să se bucure de dânsa.

— Și cum?

— Crezi Măria ta, că fiind-că a zis căpitan Vintil că omul acela e om de omenia, asta a fost destul pentru a fi crezut ast-fel?

— Dar atunci de ce să zică un lucru care nu este?

— Pentru că... iubea pe fică-sa pe care a și luat-o.

— Sciu.

— Daca zicea alt-fel, putea el s-ajungă la scopul său?

— Fata e frumușică.

— Dar ce avere are în moșii, în vite și în bani! Iată ce i-a luat ochii mai mult.

— Și tată-său cum a făcut atâta avere?

— Putea s-o facă dacă nu-și da coastele cu păgânii pentru a lua șeapte pei din spinarea bietu-lui sătén?

— Mișelul! zise între buze Bogdan. Și am a-uzit că șed cu toții aci la curtea domnească!

— Așa e.

— De mâine încolo să nu aflu că mai sunt aci, că ’mi vei respunde tu pentru dânșii

— Voința Măriei tale va fi împlinită, Dar Vintil?...

— Vintil... Ce-mi vorbesci de Vintil, dacă nu mai e om de credință... ’i voiu purta și lui de grije.

A doa zi după convorbirea ce o arătarăm, Volbur și bătrâna Catrina, primiră ordin a părăsi curtea domnească. Cu Vintil n-avu nici uă vorbă Radu în privința asta dar a treia zi se văzu înlocuit de un altul și fu și el invitat a părăsi, nu numai curtea, ci și orașul.

Uneltirile lui Radu erau așa de fățișe că nimeni nu s-a îndoit un minut despre autorul lor.

Văzând pe acel ticălos ridicat așa de sus și pe ginere-său căzut de unde meritele lui îl înălța-seră, Volbur zise:

— Vintil, de oare-ce voi nu mai puteți sta aci, apoi nici eu n-am ce căuta, că vruă fericire n-are să mă așcepte. Aideți dară, copii mei la casa noastră vechiă, la vadu nostru cunoscut; ce să stăm aci ca să cercăm marea cu degetul!

Văd că cei răi se înalță și se bucură, ear cei buni și drepți sunt alungați și căzuți în urgia. Ferice de țeară daca va merge tot așa!

Volbur vorbind ast-fel era coprins de uă durere adincă; ochii lui erau roșiți de un sentiment selbatec; fața lui aprinsă reflecta focul inimei sale, glasul său tremura și pumnii i se strângeau, p-arcă ar fi vrut s-apuce uă armă resbunătoare în mână.

— Părerea lui Vintil era că în împrejurarea de față, ca și în or-ce altă împrejurare de felul acesta, un suveran nu strică nimic, daca ce-i ce-l împresoară sunt de rea credință, și cu atât mai puțin când acel suveran e oare-cum strein, ca Bogdan, și n-a apucat încă să ’și cunoască oamenii cu care are aface. De alminteri, el e destul de bun la suflet cât e și de vitéz și pătruns de dorința de a face binele dar ’i trebuia timp până s-ajungă în stare s-aleagă pe cei buni dintre cei răi.

La toate acestea Volbur da din cap cu îndoială și nu mai vorbea de cât de plecare.

Chiar în zioa acea, câte patru disgrațiații părăsiră orașul și se puseră pe drum îndreptându-se spre satul lor. Fontâna Zînelor, unde uă dinioară erau așa de liniștiți și chiar fericiți, și unde acum se duceau cu inima pătrunsă de cea mai via durere.

Când sosiră la locuința lor, întristarea fu și mai mare, aflând că baba pe care uă lăsaseră de pază acasă murise cu câte-va săptămâni mai nainte, că Tătarii trecând p-acolo predaseră tot ce găsiră în casa lui Volbur și chiar casa cu via dimpreună și cu vitele lui fuseseră vîndute unor alți săteni.

Cine a putut să vînză acele proprietăți, și cu ce drept le-a vândut el?

După informările culese, Volbur află și chiar preotul satului a întărit aceasta, — Radu pe care locuiiorii din sat îl văzuseră adesea oară în daraveri cu proprietarii ei, venise în lipsa acestora și ca însărcinat de dânșii a face aceasta vânzare cu banii căria era vorba să rescumpere pe fata căzută în robia Tătarilor, lucru ce nu suferea nici o întârziere, fiind-că păgânii se pregăteau s-o ducă Hanului lor în țara Tătărească de unde nu ar mai fi fost nici uă putință să mai scape vruă dată și că însuși părintele copilei era oprit acolo de către Tătari până la întoarcerea trimesului în sărcinat cu această vânzare. Astea și mai multe altele de felul acesta auzind ei de soarta bieților lor consăteni, au scos banii de unde au avut sau n-au avut și au cumpărat averea lor scoasă la vânzare, nu atât pentru nevoia ce aveau de acele propietâți cât pentru ca să le via în ajutor la răscumpărarea fetei din mâinile păgânilor.

Nu mai remânea dară betului Volbur de cât a se judeca cu cumpărătorii averi sale, dar cine erea să ’i judece când scia că Radu, inimicul său de moarte, fiind tare și mare pe lângă suveranul țărei, erea să-l gonească și d-aci ca pretutindeni și ca tot-d-auna, și cine putea sci la ce resultat trist va ajunge mai în urmă.

— Ne remân brațele, și vom munci cu ele zise Vintil.

Dar această mângâere nu găsea nici un resunet In sufletul cel amărât al socrului său.

Sfărîmat, struncinat din toate părțile, el zăcea descuragiat pe un pat ce-i se oferise în casa preotului satului, vecinul său de altă dată, și rămânea de multe ori câte uă zi întreagă nemâncat, ne băut, și chiar făr-a scoate ne singur cuvtânt din gură.

Vintil, cu puținii bani de care dispunea, ’și cumpără un car cu doi cai și făcea transporturi de fân și de producte pe la orașele cele mai apropiate, țiindu-și astfel casa și ajutat și de Maria, care lucra scoarțe și velințe de tot felul pe care le vindea în târgurile de preste an.

Către acestea, Radu mergea înaite pe calea succeselor. Serviciile lui pline de activitate și de oare-care pricepere, supunerea sa oarbă ce o arăta Domnitorului, învățămintele lui în aparență destul de bune, toate acestea, pe lângă caracterul său lingușitor și entusiat pentru or-ce vedea pe Domnitorul făcând ’i câștigaseră atâta încredere și atâta stimă din partea acestuia, în cât tăia și spânzura cum zice poporul.

Radu nu se mulțumea însă numai cu înalta treaptă în care ajunsese și cu iubirea ce i-o arăta suveranul, el cugeta mai departe; esperiența îl făcuse să vază că lucrurile nu stau tot-d-auna ast-fel cum întâmplarea le-a pus și că toate sunt schimbătoare și nestabile pe pământ. Poate mâine va cădea și el la urgia, ce va face atunci ca să trăiască tot în larg precum s-a deprins de la un timp încoa? El ’și întoarse dară ochii asupra mizloacelor de a strânge aur și a face avere; bani albi pentru zile negre, cugeta el; și pentru aceasta nu cruța nimic; gemetele văduvelor, lacrămile orfanilor nu puteau atinge inima sa împetrită; mustrarea de cuget n-a înțeles-o nici uă dată și nici că era în stare s-o înțeleagă; nici un Dumnezeu... nici un sfânt, nici o religiune, nici o morală n-au găsit vruă dată cel mai mic resunet în su-fletul său cel rece și sterp de or ce simțimânt omenesc. Singurul om la care ținea cu dinadinsul, la care se închina mai serios poate, era Bogdan, dar și acesta nu din simțimânt, ci din calcul, de oare-ce vedea într-ânsul mizlocul cel mai sigur de a se înălța și a se înavuți.

Dar inima lui nu era toată închinată suveranului; ea era împărțită între dânsul șî uă femee, singura poate pe care o iubise, daca a putut vre uă dată iubi în viața lui.

Aceasta femeia era Maria; Maria pe care s-a încercat s-o amăgească spre a și-o însuși; Maria, pentru care uneltiste tot ce ’i a stat prin mână pentru ca să fia a lui, și în cea după urmă Mariea pe care acum o găsește măritată cu altul tocmai în momentul când se întorcea încărcat de aur și ridicat la uă treaptă ce n-a visat-o. Fie-care ’și poate închipui turbarea acestui om văzând sfărîmate toate visele lui cele mai frumoase, și pe rivalul său fericit mai nainte d-a pune el în lucrare cea ce plănuise pentru perderea lui!

Antâiul simțimânt dar de care fu coprins la aflarea acestui fapt, fu resbunarea, și ’l văzurăm ce iute a scos-o la cale ca să sdroabescă din toate părțile pe sociul cel cutezător din preună cu părintele ei.

Dar această resbunare nu fud e ajuns, ca să stingă și cea din urmă scînteiă a iubirii de care ’i ardea încă inima; din contra, din acea scînteiă resări uă nouă flacără, poate mai mare d e cât cea d-ântâi, de oare-ce crescuse prin gelosia sa.

Bine judecând, Radu nu se ținea încă bătut; chipul Măriei venea adesea să-i întrerupă somnul sau să-i fermeca visele.

— Maria va fi a mea, sau mie nu-mi va mai zice Radu! strigă el uă dată tresărind din somn, după ce abia închisese ochii dup-atâta nedormire.

Iată ce cugeta Radu în sine și de care simțiment era coprins în privința aceluia ce-i fusese altă dată ca un frate.

De altă parte, Vintil urma de cât-va timp meseria ce o îmbrățișase făcând transporturi în unul sa doă orașe învecinate; dar raritatea cumpărătorilor și lipsa de bani ce bântuia țara făceau ca acest mic venit ce și-’l închipuise să nu fie de ajuns pentru întreținerea atâtor guri ce credeau întrênsul, de oare-ce atât bătrâna Catrina, cât și socru-său trăiau întruă singură căsuță ce le-o închinase preotul satului alături cu locuința lui.

Volbur mai ales, care din om muncitor, plin de viață și de pricepere, ajunse de necunoscut pentru cei ce-l împresurau așa de descuragiat și demoralisat era acum de câte i se întâmplaseră.

Radu dară, care prin mijloacele de care dispunea, cunoscea acum starea în care se aflau ne-fericiții lui persecutați, precum scia asemenea ce meserie întreprindea Vintil sprea-și procura mizloace de viețuire, după ce și-a tras planul de cea ce avea de făcut, ceru de la suveranul său voia pentru câte-va zile, de care avea necesitate, zise el, ea să-și vază familia pe care n-o văzuse de mult, și să reguleze oare-cari interese domestice pe cari le părăsise de când lipsea d-acasă.

Dându-i-se voia cerută, Radu plecă îndată, luând cu dânsul câți-va oameni de încredere și bani.

Era tocmai întruă zi pe când Vintil se ducea cu un transport la Tîrg. Negustorii în număr de trei inși însoțeau marfa lor călări câte trei.

Pe la ameazi ei se opriră cu toții la un cătun unde erau să stea câte-va minute pentru repaos și mâncare.

La orânda unde trăseseră, ei găsiră încă patru inși cari mâncau și beau făcând un sgomot asurzitor, ca acela ce produce beția oamenilor de rând, mai ales întruă localitate ce era singuratecă, fiind depărtată de acele locuințe din acel cătun.

Vintil dete câte-va grăunțe cailor și intră și el dupe cei trei negustori ca să mănânce ceva.

Era uă singură masă lungă de lemn cu două lavițe în dreapta și în stânga ei.

Negustorii și cu Vintil s-așezară pe una din aceste doue lavițe, cea altă fiind ocupată de cei patru necunoscuți.

Vintil scoase dintruă desagă uă bucată de pastramă și alta de mămăligă de meiu și începu să mănînce alături cu însoțitorii lui cari, pe lângă pastrama ce aveau și ei, adăogară și câte-va ouă ferte. Ei cerură să li se aducă vin. Cârciumarul le aduse uă cană mare plină de băutură cerută și o puse în mijlocul mesei.

Unul din cei patru streini întinse atunci ulcica sa și o umplu cu vin din cană. Negustorii se uitară la dânsul, dar nu ziseră nimic. Al doilea strein făcu și el ca cel d-êntâi. Negustorii nu ziseră nici atunci nimic. Al treilea și al patrulea făcură ca predecesorii lor, după ce schimbară câte-va semne între dânșii.

Aceiași tăcere din partea negustorilor, de cât văzând pe cârciumar întorcându-se d-afară. ei ’i cerură din nou să le aducă vin, de oare-ce cela pe care ’l adusese nefiind pentru dânșii, ei nici c-au apucat să ’l guste măcar.

Cârciumarul aduse a doa cană cu vin, dar și aceasta fu îndată golită de cei patru streini, fără ca cei ce o ceruseră s-o atingă.

Atunci unul din negustori care se arăta mai arțăgos de cât cei alți, se sculă in picioare și apostrofând pe cutezătorii cari au vrut să ’și rîză de dânșii, invită pe însoțitorii lui să ésă d-acolo, fiind-că locul acela era făcut pentru nisce târîebrâu, ear nu pentru nisce oameni de omenia.

L-aceste cuvinte, streinii câte patru se sculară și ei, și fiind-că ei căutau cearta cu lumînarea, după câte-va vorbe groase schimbate între ei și noui veniți, scoaseră uă fluerătură haiducească și întruă clipă se văzură năvălind vre uă zece alți înarmați cu bâte și cu ciomege și tăbărîră asu-pra negustorilor și a lui Vintil pe care legându-i cot la cot, ’i scoaseră afară din orândă strigând:

— La judecată! ne-au înjurat ca pe nisce câini... ba ne-au și bătut; avem martori... La judecată și ce se va alege acolo!

— Dar unde vă e judecata? întrebă unul din negustori.

— Veți vedea voi unde este când veți ajunge acolo.

— Ia ascultați, oameni buni, zise ântâiul negustor, noi nu v-am făcut nimic, o sciți foarte bine; voi vă legarăți de noi chiar de la început și acum tot voi ne amenințați cu judecata. E oare cu drept ceia ce faceți?

— Or ce cuvinte veți avea, le veți spune înaintea judecății; noi nu vrem s-auzim nimic. Pre-gătiți-vă dară a ne însoți fără întârziere, fu respunsul aceluia către care se adresaseră vorbele negustorului.

— Apoi cine ne încredințează că voi ne duceți-la locul de judecată, ear nu în vre un alt loc de unde să nu ne mai întoarcem? zise al doilea negustor.

— N-avem timp să stăm de vorbă, afară de aceasta că daca veți mai deschide gura să spuneți un cuvânt măcar, atunci nu mai răspundem de cea ce vi se va întîmpla.

Daca e așa, zise ântâiul negustor, puteți face cu noi ce veți voi, noi nu ne mișcăm d-aci.

— Auzi acolo! vedeți până unde cutează? Sunt de părere să ne cortorosim mai curând de ei.

— Aideți dară pe dânșii. zise un altul din banda acelor târîebrâu.

— Nu te uiți așa, ’i răspunse unul din fârtații acestuia, ei cată să fia judecați, ear nu măcelăriți.

— Să te speli pe cap cu judecata, zise cel d-ântâi, eu sciu ce sciu, și cine ’mi a spus mie e mai mare de cât mine și de cât tine, și nu mă voiu lua după vorbele tale, ci după ale lui, care e peste noi toți al doilea după Domnitorul Bogdan.

Vintil simți un cuiu ars pătrunzându-i inima. Să fia cu putință! cugetă el, dar atunci nu poate fi altul de cât îndrăcitul de Radu!... Lui e sete-de sângele meu și el s-a jurat să mă stingă dupe fața pământului, crezând că va remânea atunci cu Maria!... de ce n-am sciut una ca asta pe când era încă timp, că m‘aș fi desfăcut de un om care se ținea de capul meu ca umbra unui strigoiu după cine vrea să ’l pearză?

Și cugetând ast-fel, Vintil scoase un suspin adânc aplecându-și capul pe peptul său duios.

In acel moment, uă dispută înferbântată se ridică între cetacii din orândă! ei se despărțiră în doă tabere, una care voia să ducă pe prinșii lor la judecată — și aceștia erau dintre cei de curând sosiți după fluerătura celor d-ântâi—și alta care stăruiau să-i ucigă pe loc. Dar fiind-că orândarul se opunea la aceasta, ca să nu se compromită orânda sa, care se bucura de un nume bun, lucrul ajunse astfel că cele doă tabere, văzând că nu se ajunge la cuvinte, se luară la ceartă și din ceartă veniră la bătaia.

Pe când ei se băteau ast-fel, unul din negustori apropiându-se de cei alți consoți ai lui, le zise încet:

— Dar noi ce mai stăm aci? Daca nu ne vom folosi de învălmășeala în care se află ei, cine are să ne scape din ghiarele lor?

— Ce să facem? întrebă cei alți.

— Să fugim, mai ales că soarele a scăpătat și întunericul care a început ne va apăra de căutările lor.

— Să cercăm, respunseră ei.

Cum ziseră și făcură; ei eșiră unul câte unul fără a fi văzuți de nimeni, căci orândarul nevoind să se încurce în ferbințeala turbaților săi oaspeți, să pitise întruă încăpere din fund unde se încuiă pe din întru asceptând finalul scenei ce se petrecea dincolo de dânsul.

Eșind d-acolo, negustorii precum și Vintil, după ce se munciră, ajutându-se între dânșii, a scăpa de legăturile care ’i ținea strînși, se îndreptară în locul unde lăsaseră căruța cu productele lor.

Dar câtă le fu mirarea când nici acolo și chiar nicăiri nu mai găsiră nici căruță, nici cai, nici nimic! De doă ori le veni idea să se întoarcă și s-apuce pe orândarul să le dea cea ce perise din curtea sa, dar cugetând la cea ce ’i ascepta, or care din adversarii lor ar triumfa până în cele din urmă, înclinară mai mult spre mântuirea vieței sau a liberătății lor de cât spre scăparea celor ce li se răpiseră.

— M-a mâncat fript Radu! urlă Vintil după ce se depărtă câți-va pași din acele locuri blestemate. Asta ’mi era singurul mizloc de viețuire și p-asta a pus de mi-l-a luat, adaogă el. Dumnezeu să ’i plătească pentru câte ’mi-a făcut până acum.

— Nu e timp de jale, zise unul din negustori, și tu ești furat ca și noi. Aideți să ne iuțim pașii în tăcere ca să nu ne simță până ne vom depărta de ei.

Și zicând ast-fel, ei merseră cu pași pripiți și largi mai toată noaptea aceia, fără a se opri de cât puține minute din când în când spre a resufla și éră-și urmau mersul înainte.

Abia a doa zi, puțin înainte de ameazi ajunseră în satul «Fontâna zînelor» de unde negustorii plecară îndată spre moșia lor, iar Vintil rămase acasă la dânsul.

Intrând, el găsi pe Maria dimpreună cu tatăl ei. Volbur nu scăpase încă de influența tristelor amintiri ce-i le înfățișa duiosul lui trecut fără încetare, și singura lui mângâiere era pentru dânsul când se vedea alături cu fiica sa iubită și cu sociul ei.

Când află din gura acestuia noul act de infamie cu care îl lovise Radu, și se încredința de starea proletară în care ’l făcuse s-ajungă prin uneltirile lui spurcate, tot sângele i se urcă în cap și sculându-se cu iuțeală de pe lavița unde se afla șezând, zise cu glasul disperării:

— Pe cât timp va trăi acel om cumplit, care a jurat peirea noastră, noi nu ne putem ascepta de cât la asemeni restriști care se vor înmulți pe capul nostru până vom cădea sub greutatea lor. Eu nu văd dară altă mântuire de cât în moartea lui și cu asta mă însărcinez eu, și cât mai curând. Și apoi, când e cea după urmă, or el or eu, dar cată să s-aleagă într-un fel!

— Tată, liniscesce-te, se cercă Maria să zică...

— Nu va fi nici o linisce pentru noi, pe cât el va fi în viață.

— Dar cine se cearcă să fărâme peatra cu capul său? ’i zise Vintil.

— Sciu, ’și va sfărâma capul mai nainte d-a fărâma peatra, răspunse Volbur.

— Atunci pentru ce vrei s-aduci lucrul acolo? zise Maria: nu vezi că el se află ajuns în culmea puterii! Și ce vrei să facem daca vei lipsi și d-ta de lângă noi, care ești sprijinul nostru cel mai tare!

— Sprijin se poate numi acela care are ne-voia de sprijinul altora? și ce mai pot eu după-ce am perdut tot ce am avut, și acum sunt amenințat să te perz și pe tine, copila mea, care numai tu mă faci să mai trăesc pe lume, de oare-ce scii bine care e cugetul său cel drăcesc.

— Numai acolo nu va putea ajunge nici uă dată, zise Maria ștergând două lacrimi care se legănau pe genele ei cele lungi.

—- Numai când va trece peste peptul meu neînsuflețit, numai atunci poate ajunge la cea ce năzuesce, adaogă Vintil.

— Laudele nu sunt bune de cât după fapte, respunse Volbur. Cine se laudă mai nainte de a face ceva foarte rar ’și ține cuvântul. Și daca aveți nevoia de învățămintele mele, eu aș zice să nu mai stați uă zi măcar în acest sat deochiat.

— Și unde să mergem? întrebă Vintil!

— Or unde, și cât de departe. Sunt de părere să trecem la Munteni, sau să mă lăsați să îndeplinesc cea ce cuget în privința acelui cumplit de care voiu să vă scap.

— Oh! nu; numai asta nu tată, mă tem să nu ’ți se întîmple vr-un rău de care să mă mustre cugetnl că te-am lăsat să faci cea ce ai zis.

— Atunci să plecăm d-aci.

— Mai bine să plecăm.

— Dar cum vom pleca, zise Vintil, pe timp de érnă și fără mizloace, întruă depărtare așa de mare?

— Eată tot ce-mi mai remâne, copii mei, zise Volbur, scoțând din chimirul său câte-va monede de argint pe care le resturnă pe masa unde se afla Maria și Vintil. Păstram acești bănișori pen-tru zilele mele bătrâne când n-ași mai fi în stare să muncesc, dar acum nu mai ’mi e aminte de mine când vă văd pe voi suferind. Luați acești bani, și de mâine începeți să vă faceți pregătirile de drum cum vă veți pricepe mai bine.

— Am putea să cumpărăm uă altă căruță cu doi dai, și tot ne mai rămân câți-va bani, zise Vintil după ce numără suma ce le-o dedese Volbur.

— Cum veți sci; numai vezi că nu prea ai parte de căruță cu cai.

— Ceia ce mi s-a îutâmplat uă dată, nu mi se va întâmpla de două ori, respunse Vintil.

Apoi întorcându-și ochii împrejurul său;

— Dar bătrâna Catrina n-o văz p-aci; unde este ea?

— A plecat chiar de eri, respunse Maria.

— Pentru tot-d-auna?

— Nu crez... nici ea nu scia cât o să stea, dar a primit uă scire că uă soră a ei mai mică robită și ea mai de mult la Tătari, s-a întors din țara lor și ajungând într-un sat, nu prea de-parte d-aci, a murit dintruă răceală ce o suferise pe drum, ast-fel că s-a dus cu lacrămile pe ochi, biata bătrână, tristă că n-a mai apucat-o în viață după două-zeci ani de despărțire.

Ei mai vorbiră ceva despre datoria lor d-a ascepta întoarcerea Catrinei, pe care nu era cu drept s-o părăsească în starea ei cea tristă în care remăsese, apoi Maria adusese demâncare părintelui și sociului ei, și fiind prea târziu, ei se culcară cugetând cum să puiă mai bine în lucrare planul plecării, fâcându-și nălucele cele mai frumoase despre noua viață ce ’i ascepta în țeară, unde se găteau să se ducă.

A doa zi Vintil se sculă pe la cântători și șe duse să ’și câte uă căruță cu cai de vânzare.

Cercarea lui ênsă fu deșartă de oare-ce în satul lor nu fu cu putință să găsească cea ce căuta. A fost dară nevoit să se depărteze cale de mai bine de două zile spre a cerca aiurea.

Mai bine de uă săptămâna trcu de la plecarea lui Vintil.

Maria era plină de grije pentru soarta soțiului ei, despre care nu mai scia nimic de atâtea zile. Tatăl său de și împărtășea temerile ei, făcea toate putințele a i le ascunde, pentru a nu aduce aminte cea din urmă scenă ce se întâmplase acelui nefericit soțiu și care putea să i se mai întâmple, fără ca să mai scape cum a scăpat de cea d-ântâi când erea să cază victimă a oamenilor puși de Radu ca să ’l ucigă.

Si find-că vorbirăm de cumplitul său persecutor, să spunem că el aflând nedibăcia sbirilor lui care din cauza beției lor lăsară să ’i scape din mână prada sa atât de asceptată, în furia mâniei sale, ucise cu ghioaca sa doi dintrênșii fiind dintre cei alți unii răniți în bătaia ce o avuseră între dânșii, iar alții fugiți de frica lui Radu.

Acesta se întoarse lângă suveranul său plin de speranța ce i-o da noul plan ce și-l croise pentru perderea rivalului său.

— Găsind dară întruă zi, pe Bogdan singur în camera sa de audiență, ceru să-i vorbească de-spre înalte interese de stat.

— Ce ai să-mi mai spui? îl întrebă domnitorul, care de la un timp încoa începuse să aibă uă umbră de prepus despre buna credință a ministrului său, prepus pe care i l-a insuflat marele său căpitan Petrișan aflând disgrația cea nedreaptă în care căzuse amicul său Vintil.

— Măria Ta, respunse Radu înclinându-se sub masca ipocrisei sale; ca un om credincios ce-ți sunt, am datoria a-ți descoperi ceia ce se petrece în țeară Măriei Tale într-un loc unde după voia ce-mi ai dat m-am dus zilele trecute.

— Și ee se petrecea p-acolo? să vedem, zise Bogdan așezându-se a lene pe uu scaun înalt și îmbrăcat în roșu, alături cu uă masă asemenea acoperită cu o materie de lână roșiă.

— Măria Ta, respunse Radu, sunt unii din supușii Măriei Tale care nu se mulțumesc de noul așezământ ce l-ai dat țărei și...

— Și ce fac? întrebă Bogdan vrând să pătrunză cu ochii lui în cugetul acelui miserabil.

— Și uneltesc ascunși în umbră, căderea Mă-riei Tale.

— Cine sunt acei oameni nemulțumiți?

— N-am putut încă afla numele lor, dar sciu locul unde se adună și cunosc scopurile lor ascunse, pentru care n-am mai stat să ’mi mai văd de interesele mele, ci am alergat să-ți fac cunoscut MărieiTale cele descoperite.

Bogdan stătu să cugete puțin, apoi întorcându-se către Radu, ’i zise cu tonul cel mai natural:

— Și mulți sunt oare cei nemulțumiți?

Radu nu s-așcepta la aceasta întrebare, cu toate acestea respunsul nu fu greu pentru dânsul a ’l găsi,

— Mulți nu sunt, Măria Ta, zise el, dar sunt tot unul și unul.

— Și unde lucrează ei?

— In satul ce se numeșce Fontâna Zînelor.

— Și ce crezi că pot să facă?

— Mă tem, Măria Ta fiind-că sciu că tot d-auna răul se tace mai ușor de cât binele. Apoi nișce oameni ca aceia care umblă să-și ajungă la scop cu or-ce preț, chiar cu acela al vieței lor, or face vr-un neajuns, vruă învălmășeală în țeară pe când are așa mare nevoia de liniște și de pace.

— Eată părerea mea, zise Bogdan sculându-se și preumblându-se prin casă; daca cei nemulțumiți sunt în mare număr, atunci dreptatea e a lor, și or-ce ar face un om ca să oprească pute-rea numărului nedrept sau fără judecată e în zadar, ear daca cei nemulțumiți sunt puțini la număr atunci, n-am de ce să mă tem de ei.

— Dar cei pucini când sunt pricepuți, se înmulțesc întruă clipă cu puterile vecinilor, observă Radu.

— Care vecini? întrebă domnitorul oprindu-se în fața lui Radu.

— Tătarii, Măria Ta, care fiind bătuți și alungați din țeară, asceaptă cea mai mică împrejurare priincioasă ca să intre din nou în țeară noastră mai ales când se vor vedea ajutați de uă sé-mă din ai noștri.

— Și ast-fel fiind lucrururile, precum le zici, ce crezi că remâne de făcut? întrebă Bogdan.

— Măria Ta, scie, mai bine de cât mine, respunse Radu.

— Dar voiu s-auz din gura ta.

— Când urlă lupii împrejurul turmei de oi, câinii păzitori latră ca să dea de scire ciobani-lor și atunci ei sar cu ciomege și cu ce arme pot avea și ucid lupii sau ’i pun pe fugă; ear când câinii dorm și cobanii n-au de unde afla apropierea lupilor, atunci biata turmă cât și păstorii ei să se spele pe mâini de viață.

— Eu nu voiu face așa, zise Domnitorul; nu voiu ca nimeni să fie ucis fără a fi judecat. Voiu dară ca toți aceia asupra cărora tu ai prepus că uneltesc spre a strica țeară și așezămintele ei, să se aducă înaintea mea și eu să ’i judec, și daca voiu găsi că sunt drepte zisele tale, atunci ei ’și vor lua resplata, ear de se vor găsi curați, li se va da drumul.

— Fie voința Măriei Tale împlinită, respunse Radu, care întrevedea în otărîrea Domnttorului ântâia parte a planului său realizat și care ’și reserva. pe seama sa realisarea părții a doua.

Chiar în zioa aceia el începu a-și face pregătirile pentru ca să aducă pe Vintilă și pe Volbur legați în fiare și sub cea mai gravă acusare de înaltă trădare în contra țărei și suveranului.

Cu toate acestea, se afla cine-va aci care, chiar de la început urmărea pe Radu pas cu pas, care nu ’i scăpa nimic din câte făcea și din câte voia să facă și care ascultase din ușea d-alături, fără a fi văzut și sciu chiar cele din urmă cuvinte ale convorbirei ce o avu cu Domnitorul.

Acesta era marele căpitan Petrișan

El cunoscea caracterul cel cumplit al lui Radu din descrierea ce ’i făcuse Vintil și din urgia la care făcuse pe acesta să cază. El scia asemenea causa din care provenise toată ura lui Radu pentru Vintil și pentru părintele Mariei. Dar fiind-că îl priveghea d-aproape, și find-că și el se bucura de toată încrederea Domnitorului care-l cercase în mai multe împrejurări, și pe d-altă parte find-că ajunsese să simtă o mare iubire pentru Vintil, se interesa așa mult de soarta acestui nefericit, în cât nu lăsa nici un mijloc ne pus în lucrare ca să rupă uă dată pentru tot-d-auna masca trădătorului.

Petrișan, precum am arătat chiar de la începutul istoriei noastre, era un om cărunt, mai alb chiar, și viața cea aspră pe care o trăise pân ’aci, precum și mulțimea ranelor ce primise în mai multe lupte în cari s-a aflat cu inimicii țărei sale, nu-i garantau uă lungă viețuire. Apoi ce-i mai trebuia lui să trăească, zicea el adesea, acum după ce și-a văzut visul cu ochii, care, după dânsul, însemna mântuirea patriei sale de apăsătorii sau subjugătorii ei. Afară de asta, el erea singur pe lume, n-avea pe nimeni mai de aproape pentru fericirea căruia să trăească, deși avea destulă avere pentru ca să poată face fericirea cui-va.

Nici uă dată n-a fost însurat și nimeni nu scia să-l fi văzut interesându-se cu amor de vruă femeia. Singura sa iubire și tot cultul ce-l avusese din frageta lui junețe era numai pentru țeară sa, pentru scăparea ei de jugul barbarilor.

Și acum când patria lui nu mai avea nevoia de dânsul, sufletul său cel nobil îl apleca spre binele aproapelui său, și mai ales când acesta se întîmpla să fia din amicii aleși de inima sa.

Dar, or cât de bine dispus se afla el pentru acei ce meritau iubirea și ajutorul său, tot atât de dispus erea să pedepsească pe cei răi, când putea s-o facă. El nu putea prin urmare să treacă cu vederea relele uneltirei întrebuințate de Radu spre a perde pe fratele său de cruce fără nici uă dreptate, ci numai spre a-și puté îndeplini un scop miserabil.

Lupta dară începu pentru dânsul; ea să făcea încet, într-ascuns până la un timp, dar cu mult tact și cu multă prevedere, de oare-ce se temea ca nu trecând de intrigant să-și deoache singur planul șî să deviă vătămător aceluia pe care voia să ’l apere, ear antagonistului său să ’i dea fără voia lui uă nouă forță prin neputința d-a ’l combate.

Să lăsăm această intrigă a-și urma mersul ei natural între acei doi luptători, și să ne întoarcem la aceia pe cari ’i lăsarăm pentru ca să ne o-cupăm un momnnt de cele ce se petreceau departe de dânșii.

Am zis dară mai sus că Maria era nemângâiată de întârzierea soțiului ei, despre care nu mai aflase nimic de uă lună trecută și mai bine. Acum étă uă lună trecută și încă nu se scia nimic de soarta acelui om.

— Ce să fie de nu se mai vede Vintil, întrebă Maria pe bătrâna Catrina care se întorsese de câ-te-va zile în sinul familiei sale adoptive.

— Eu mă tem de un lucru, respunse Catrina.

— De ce te temi? Întrebă Maria, îngălbenind la vorbele bătrânei.

— Multe se vorbeau p-acolo pe unde am fost, zise ea, mai sciu și eu...

— Și ce au auzit vorbindu-se? spune mai cu-rând.

— Poate să fia și minciuni, dar se spune că o-mul d-tale, și chiar părintele d-tale, sunt dați în judecată pentru că s-au cercat să rescoale țeară a-supra noului Domnitor, și miramaș de n-ar fi pus mâna pe unul până să o puiă și pe cel-alt.

— Dar când au vrut ei să rescoale țeară? Asta e o minciună și nu e de crezut.

— Așa au fost mulți de părere, și de aceea ziceau că la-s să-i judece, ei sunt curați, și Domnitorul fiind drept are să le dea drumul la a-mândoi.

— Când ar fi așa!.. Dar cine ’i-a înegrit așa în ochii Domnitorului?.. Oh! fără îndoeală spurcatul de Radu, că n-are cine altul... Și tata ca-re n-a mai venit d-aseară?... Mă tem că nu va fi pățit ceva!

— ’Mi-ai spus că a plecat pe urma lui Vintil.

— Ei da; și ’l am rugat ca să nu lase să treacă uă zi măcar far-ami trimite scire despre unde se află și ce face.

— Poate că va veni; de ce ’ți faci inimă rea așa îndată, că nu e bine. Eu cred c-are să via curând și d-acea nu ’ți a trimis vorbă.

— Să te auză Dumnezeu să se întoarcă amândoi cât de curând, că de unde nu, să scii că mă duc și eu după ei: încaltea daca vor fi perit ei, să per și eu cu dânșii.

— Vai! cum ai să mergi, uă femeia tânără și singură! zise bâtrâna Catrina.

— Uite așa cum mă vezi.

— Apoi daca vei face una ca asta, să scii că nu te las singură. Viu și eu cu d-ta or unde te-ai duce. Acum timpul s-a mai împrimăvărit și nu-mi mai pasă de frig.

— Cum vei voi, zise Maria după nn lung sus-pin ce-i scăpă fără voia.

Cu toate acestea zilele treceau, și nici ginerele nici socrul nu se vedeau și nu se auzea despre dânșii, de cât cele ce spusese bătrâna Catrina că se vorbeau și cele ce fuseseră întărite de mai mulți, că adică amândoi acești dispăruți fiind dați judecății, au fost luați de oamenii domnesci de unde au fost găsiți și conduși sub bună pază la Suceava unde era să se judece.

Toate aceste sgomote ajunseră a fi și mai acreditate atunci când Maria, după cum ’și promise-se, plecând din preună cu Catrina în căutarea părintelui și a soțiului ei și luând aceleași încredințărei, pretutindinea or pe unde a trecut, se armă cu otărîrea cutesătoare de a se duce până la locul unde se vorbească urma să fia judecata, uă distanță așa depărtată petru nisce femei!

Această cale lungă și ostenitoare ele o făcură mai mult pe jos; se întîmpla cu toate acestea ca să întîlnească în drumul lor câte un car cu boi sau cu cai, care urma aceiași cale și proprietarul acelei trăsuri le scutea de uă mare parte din drum lu-ându-le în trăsura lor. Cât despre mâncare, acésta privea pe Catrina, care dispunea de oare cari mici fonduri remase după moartea surorei sale, dar cari nu erau îndestulătoare pentru a plăti și transportul lor.

Bordeele și orândele erau foarte depărtate una de alta, astfel că numai uă dată pe zi le era cu putință a mânca ceva, numai seara când trebuia să se culce, neputând umbla noaptea pe drum.

Când ajunseră la Suceava, și pân-a nu intra în oraș, trei oameni necunosuți eșiră dintruă casă și, după ce se apropiară de acele doă femei, le întrebară de unde veneau; apoi, după respunsul ce-l primiră de la dânsele, le mai priviră cu uă căutătură cercetătoare, și mai consultându-se în-tre ei, întrebară călătoarele despre scopul venirii lor în acel oraș. Când li se spuse că ele veneau să caute pe Volbur și be Vintil de cari se vor-bea că ar fi dați judecății, unul din cei trei ne-cunoscuți, care părea mai mator de cât cei-alți le zise să ’i urmeze.

Ele se luară după dânsul, ne mai având încotro, și-i urmară, fiind și ele urmate de cei-alți doui

Uă scară lungă le conduse întruă sală mare de unde se împărțeau mai multe camere în drép-ta și în stânga. Conductorul lor deschise uă ușe și zise celei mai tinere să intre; ea intră, și ușa fu îndată închisă la loc și încuiată, după care conductorul luă cheia la dânsul, apoi deschise a doa unde vru să introducă pe femea cea bătrână.

Catrina se cercă să observe conductorului ei că ar dori să stea împreuuă cu femea cea tânără care nu putea locui despărțită de dânsa, țiindu-i loc de mamă.

— Aci e locul d-tale, ’i respunse conductorul cu un surîs răutăcios. Mai târziu vom vedea ce e de făcut.

Bătrâna femea fu nevoită a se supune și, după ce intră și ea în camera ce i se arătase, ușa fu asemenea închisă și cheia luată.

Doă oare trecură asfel. Soarele apusese de mult, și acum noaptea ’și respândi întunericul pretutindeni.

Maria sta p-un fel de scaun de lemn la uă fereastră care da în stradă; ea era cu cotul resimată de tăblița ferestrei și cu capul aplecat pe mâna ei absorbită în diferite cugetări, fără ca să le poată aținta nicăiri, atât de confuse și încurcate erau ele.

Ce însemnau acele întrebări ce i se făcuseră? Pentru ce acum se afla ea închisă în acea cameră întunecoasă și despărțită de însoțitoarea ei? Cine ereau acei trei necunoscuți cari semănau puși în-tr-adins ca să le ésă înainte și să le ducă în a-cel loc ce se părea a fi ca uă închisoare? Oare soțiul ei, precum și părintele ei, se aflau în acel o-raș sau ceia ce li se spusese în privința lor a fost cu scop numai d-a le amăgi pentru ca să puiă în urmă mâna pe ele și să le închiză aci?

Dar daca toate astea erau efectul unei uneltri drăcesci a mișelului de Radu, care nu se lăsa pân’ a nu pune în lucrare scopul său cel spurcat în privința ei?

Această idea din urmă o făcu să se cutremure. Alte idei întunecoase, unele mai triste de cât al-tele, năpădiră după aceasta; ea stătu cufundată în-tr-uă tăcere adâncă, cu ochii uscați, fără a mai găsi uă lacrimă, făr’ a scoate nici un suspin, ci întruă stare de încremenire complectă.

Sgomotul ușei care se deschise pe neasceptate o făcu să tresară din letargia ei. Un om se văzu intrând și aducând întruă mână uă lumînare a-prinsă și într-alta uă oală cu apă de băut.

El puse toate acestea pe masă și se gătea să ésă, când Maria se sculă din locul ei și apro-piându-se de dânsul:

— Pentru ce sunt pusă aci? îl întrebă ea cu glasul cel mai duios.

— Așa e voința Domnitorului, răspunse întrebatul.

— Dar ce am făcut eu pentru ca să fiu închisă?

Nu ești numai d-ta singură, și mai sunt și alții cari stau aci închiși de câte-va zile.

— Și cine sunt aceia?

— Sunt tot din satul Fontânei Zînelor, cari urmează a fi judecați pentru uneltiri de înaltă trădare.

— Și pentu ce n-au fost judecați până acum? întrebă Maria care înțelesese cari erau cei alți ce urmau a fi judecați.

— Pentru că lipseau doă femei cu cari erau să fia uă dată judecați. Acele doă femei erai d-ta și bătrâna care te însoțea. Oamenii domnesci e-rău trimiși ca să vă aducă, dar s‘au întors a-seară aretând că nu v-a găsit. Din întîmplare astă-zi venirăți singure și după semnele ce erau-date, și chiar după spusa d-voastră din ce loc veneați, ați fost cunoscute și aduse aci. Și acum mă értă că nu mai pot sta, fiind că am să văz și de cei alți cari m-asceaptă să le duc lumină și apă..

Đicând acestea, el eși repede făr’ a mai lăsa timp Măriei să-l mai întrebe, și ea se întoarse la locul ei unde auzi cheia ușei sale întorcându-se pe din afară și scoasă din broasca ei.

Idea d-a fi dați judecății pentru fapte de care se scia atât pe sine cât și pe cei alți ai ei cu totul streini nu ar fi spăimântat-o nici de cum, daca n-ar fi sciut că în fruntea acestor uneltiri drăcesci era inemicul lor neîmpăcat, care ar fi fost in stare să facă pe Domnitor să crează că albul e negru și negrul alb. Tot cuvîntul avea dară a se teme de ticăloșia acelui om.

Temerile și grijile ei o ținură deșteaptă toată noaptea.

Đioa o găsi ast-fel, când ușa i se descuia și omul cel mator care se închisese în ajun în camera unde se afla, intră cu o chârtiă în mână pe care o citi Măriei faciă și cu bătrâna pe care’ o adusese într-adins ca s-asculte și ea coprinsul acelei chârtii.

Ea copridea un ordin al Domnitorului către ministrul său Radu, pe care îl însărcina să judece pe Volbur, pe Vintil, precum și pe cele doă femei pentru crima de înaltă trădare în care fuseseră inculpați.

Cel ce era însărcinat cu judecata ascepta chiar in fața locului în satul Fontâna Zînelor, unde crima fusese descoperită.

După cetirea înaltului ordin, Maria căzu în brațele bătrânei Catrina, care o susținu pe sînul ei cercându-se prin mai multe cuvinte mângâetoare a o face să-și via în fire și a ’și pune credința în Dumnezeu, de oare ce lucrul nu putea fi așa de rău cum și ’l închipuia dânsa înainte d-a se face.

Câte-va minute după aceasta, uă trăsură lungă și închisă, cu perdele negre de pele groasă și trasă de patru cai țepeni se opri la scară.

Volbur, Maria, Vintil și Catrina fură invitați să se urce în trăsură, care porni îndată în sborul iuțelei cailor.

Ea era însoțită de opt călăreți, patru la stânga și patru la dreapta, însărcinați cu privegherea a-celer nefericiți ca să nu scape vre unul din-tr-ênșii.

Era de dimineață când trăsura eși din oraș, șl după doă sau trei popase ce făcu pentru ca să resufle caii, ajunse seara la marginea unui crâng unde se opri din nou.

Atunci patru din călăreți veniră cu câte uă petică albă în mână și legă fie-care ochii acelor preveniți, cari înțelegând cea ce era săli se în-tîmple, cerură voia să se îmbrățișeze între dânșii pentru cea din urmă oară.

— Veți avea timp să vă îmbrățișați când veți ajunge la locul unde ne ducem, zise unul din gardianii lor.

— Fia, răspunse Volbur cu inima împetrită și își plecă capul spre i se lega ochii.

Trăsura porni din nou. Nimeni nu știa unde și când era să se oprească, dar câte patru erau încredințați că soarta ce ’i ascepta nu era din a-celea pe cari ar putea să o înfrunte cine-va și pe care ei au înfruntat-o de atâtea ori. Poate că le ar fi mai rămas uă rază de speranță daca era un altu care să ’i judece, dar Radu!....

Câte-va oare mai trecură încă. De o dată trăsura se opri.

Maria simți că i se rupse ceva din inimă, dar se conținu spre a nu se arăta fricoasă și să descuragieze și pe cei alți.

Ei fură invitați a se da jos din trăsură; apoi fură conduși pe uă scară de vruă cinci-spre-zece trepte.

Acolo li se zise să stea în loc, și simțiră uă mână rece care deslegă ochii lor de petică cu care erau legați.

Era uă sală mare acea în care se văzură el.

In fund, pe un loc înălțat, Radu sta pe un scaun mare înaintea unei mese acoperită cu mai multe chârtii și cărți.

In dreapta și în stânga lui, se vedeau mai mulți ostași înșirați și armați cu tot felul de arme.

Sala era așa de puțin luminată că, dacă aceia ce era să fia judecați n-ar fi sciut mai dinainte câ judele lor cel mare era Radu, nu l-ar fi cunoscut nici uă dată în întunecimea cc domnea împrejurul lor; toată sala era luminată numai de uă lumînare.

Cu toate acestea unul din gardirnii cari însoțiseră trăsura preveniților, și care fu recunoscut în urmă că era acela ce venise să le citească cele puse la cale de Domnitor, se urcă pe estrada unde se afla Radu șezând pe scaun și scoțând din sînu-i uă chârtiâ citi cele următoare:

«Noi, Bogdan Dragoș, Domn al țărei Moldovei, încredințându-ne că supușii noștrii Volbur, Maria fiica sa și Vintil Sandomir, câte trei din satul Fontâna Zînelor, precum și femea Catrina care locuește cu mai sus numiții, au fost pe ne-drept pîrîți că uneltesc resturnarea scaunului domniei mele, cerând pe sub mână ajutorul tătăresc, și fiind că acela care a adus asemenea pîră asupra numiților, a fost prins și în alte fapte mîrșave către fața noastră și către țeară, am pus la cale pe de uă parte să pedepsim prin moarte pe acel mișel după faptele lui nelegiuite și uricioase lui Dumnezeu și oamenilor, iar pe de alta să resplătim pe sus numiții Români adevărați pentru câte au suferit ei, atât pentru binele țărei cât și de pe urma acelui om cu suflet de fiară, care ’i-a gonit toată viața lui. Deci le dăm stăpînirea satului numit Fontâna Zînelor din preună cu curtea bolovănită și cu casele ce am pus să se înalțe peste cele zidite în pământ, unde au lucrat mai mulți Români bine voitori pentru țeară, ca să fia ale lor pe viață și a copiilor acestora, luând și din satul numit mai sus tot venitul pe seama lor și a copiilor din copii lor.»

«Bogdan Dragoș.

E cu putință a se descrie întipărirea ce pro-duse aceasta nouă citire asupra acelora cari veneau să-și primească uă moarte sigură, și acum se văzură de uă dată umpluți de favoarea Domnitorului și de uă miiă de bunătăți nevisate de dânșii!

Ușa sălei se deschise atunci, și ei întorcân-du-și capul văzură pe marele căpitan Petrișan care venea spre dânșii radios de veselie și le strînse mâna.

La un semn ce făcu el, sala se lumină peste tot, și ei putură vedea ca acela pe care-l crezu-seră de Radu, nu era de cât cadavrul acestuia căruia i se tăiase capul și se așezase la loc ast-fel că, în întunericimea ce se afla în sală, nimeni nu putea să cunoască dacă era viu sau mort.

Cadavrul lui Radu fu atunci transportat d-a-colo și îngropat într-un mormânt ce fusese mai dinainte săpat.

Petrișan trecu apoi cu cei patru amici ai lui în-tr-uă altă sală unde-i aștepta un prânz minunat și vinurile cele mai alese pe uă masă întinsă.

Câte patru fiind flămânzi de oare ce nu mâacaseră din ajun, se puseră la masă cu cea mai mare foame și statură până aproape de ziuă.

— Ast-fel scie Bogdan să facă dreptate, zi-cea Petrișan la masă.

—S-aibă țeară parte tot de asemeni Domnitori, răspunse Volbur, și toți închinară în sănătatea lui Dragoș Bogdan.

Fine