Misterele Bucureștilor

CAP. I

CE ADUCE MINUTUL NU ADUCE ANUL

Pe o noapte noroasă din tomna anului 1855 un om trecea repede pe o strădișră quare da în strada cea mare a Belvederei.

acest personagiu cu quare vom face cunoscință mai târziu, era un militar ce să distingea prin gradul de maior.

Figura sa și perul să u mai multu cărunt putea să ’l arate ca de vre-o patru deci și cinci pene la patru deci și optu de ani.

Statura ’i era de midlocu și și ținea corpul milităresce.

Tră surele fisionomiei sale acusa într-însul urmele unor suferințe morali, și de nu ne amăgim, chiar ale unei remușcări, cutezăm a dice. Căutătura sa era retăcită, dar un aer de prepus sau de o temere reu ascunsă nu scăpa din ochiul unui fisionomistu cercat.

Cu toate aceste întunericul nu permitea cui va să vadă bine ce espresiune lua figura sa în acea noapte quare și detese mâna cu elementele qua să spăimînte pe bietul trecător, dar dupe iuțela pașilor să î și dupe desa aruncătură de ochiu asupra trăsurelor ce le vedea trecând pe lîngă dînsul, să putea lesne înțelege chă acest om căuta un midlocu mai espeditivu qua să potă conjura vijelia ce să apropia cu o repeziciune spăimîntătoare.

Dar cu toată iuțela lui, cu totă fuga lui, putem dice, vijelia s-apropiase.

Cerul să vedea îmbrobodit peste tot de nori negri de ploaia.

Vîntul sufla furios înălțând pulberea de pretutindine.

Tunetul ce abia să audia de departe, acum să uduia ferestrele caselor pe lîngă quari trecătorul întărdiat aluneca ca umbra unui arbure cădut.

Dar desele fulgere, în locu d-a’î lumina calea, îl înfiora și mai multu, și, cu tot acel oarequare aer de asprimă ce să descoperia în caracterul său, el să sîmția adese dispus a și face să mnul crucei de quâte ori acest meteor lucia pe dinaintea ochilor lui.

Cu toată spaima însă ce ’i însufla sosirea acelei vijelie, și cu toată dorința ce avea acest om d-a să vedé la un adepostu sigur, el nu să putu opri d-a sta un minut în locu vedeudu-se în façia unui altu trecător quare păru a-î tăia drumul.

Acestu nou personagiu nu era nici mai multu nici mai puçin de quât purtătorul unei scrisori pe quare o ținea în mână, și quare pîn-aci nu făcuse de quât a să uita la toate numerile caselor qua să afle pe acela quare era însemnat d-asupra misivei sale.

— Dumnezeu te scoase înaintea mea, domnule maior! esclamă el vădându-se în façia celui ce aștepta să ’i vorbească.

— Unde te duci? îl întrebă această resimându—și spatele de stîlpul unei porți.

— Cautu pe cineva; de dupameadi de quând mă tot învîrtescu în locu și nu potu da peste casa unei doamne quare trebue să șeadă quam p-aci, dupe cum mi s-a spus. Nu cum-va scii domnia ta, domnule maior, să mi spui? mi-ai face un mare bine, mai ales chă domnișorul quare min a dat-o m-a dăruit cu doi galbeni numai să ’i aducu respunsul ce-l așteaptă.

Maiorul Orosin, chăci timpu să dăm un numă acestui necunoscut, abia și aruncă privirea pe chărtia ce ’i o ținea sub ochi întrevorbitorul suu, și inimai fu pătrunsă ca de un fer rece.

— Să fia cu putință! murmură el cu o mirare nespusă. S-ar putea oare?.. De cine altu ar putea fi vorba aci!... Oh! negreșit ea cată să fia!

Dup-aceasta întorcăndu-se către purtătorul acelei misive intrigătoare:

— Tetine, ’i dise, unde șede persoana quare ți a dat scrisoarea aceasta?

— Ei! săracu, domnule maior, respunse Tetin scărpinându-și fruntea c-o strâmbătură de nemulțumire; eu te întreb una și domnia ta mă întrebi alta; cine să ne respundă la amîndoi?

— Tetine, repeți maiorul, ultă-te în ochii mei și vei vedè daqua vei fi căit spuindu-mi ce te întreb.

— Bine! dise această suridând la idea unei perspective plăcute, é prè lesne! adi dupameadi stăm în portă; un domnu trece pe lîngă mine și mă întrăbă daqua D. Danibal, stăpînu meu é a casă: — Nu! i respunsei

eu, și el să duse; dar în acela-și. minut un altu domnișor, un tînăr, quare audise numele de quare mă întrebă cel d-ântâiu, să opri înainte a mea și mă întrebă și dînsul daqua è domnul acasă! — Da, ’i respunsei eu. Atunci...

— Aideți sub strașina acestei căsuțe din curte, dise maiorul Orosin intrând cel d-ânteiu pe poarta ce’ i servise de resimătore.

Avea și dreptate: vijelia urla înfuriată și ploaia cădea ca un torent.

Tetin urmă maiorului quare s-așeadă pe prispa casei sub strașina ei ce să întindea pe d-asupra învelitoarei unei șure.

— Așa, urmă Tetin...

— Așa, dise maiorul, dar esplică-mi pentru ce quând te a întrebat unul din doritorii de a vede pe stăpînu-tău daqua a casă, ’i ai respuns nu! și celui d-al doile ’i ai dis da!

— Pentruchă aveam ordin de la stăpînumeu să închidu ușa celui d-ânteiu, quare, dupe cum înțelesei de multe ori, venia numai qua să se certe cu domnul, ceea ce ’l făcu să nu ’l mai poată suferi în urmă...

— Bine, acum urmează ceea ce începuseși.

— Acum armezu! Așa tînărul quând audi chă domnul era acasă, mi dete un bilet să ’i ’l ducu și să ’i spuiu chă doria să vadă pe domnul, daqua va voi să ’l primească; ’i detei biletul, și ’i adusei respuns chă era primit. Peste un minut intră la dînsul, dar quând ajunse în capul scării și aduse aminte de ceva, stătu în locu pîn’ a nu deschide ușa, scoase din sînui un peticu de chărtiă pe quare scrise c-un plumbu quâte-

va cuvinte și mi dete astă scrisoare pe lîngă quare alătură și doi galbeni, rugându-mă să mă ducu în strada Belvedere!, să cautu numeral casei ce era însemnat pe dasupra scrisoarei, să găsescu o bătrână quare șeade acolo și să ’i aducu respuns. Ecă cum a intrat această scrisoare în mânele mele.

— Și unde a remas tînărul quare ți a dat-o?

— L-am lăsat a casă.

Maiorul Orosin mai aruncă o ultimă privire asupra acelui bilet, dar pentru ântâia oară descoperi chă biletul nu era sigilat. O idea quare trecu repede prin mintea sa îl făcu s-ascundă biletul în cavitatea mânei sale și rada unei speranțe satanice ce ’i produse astă descoperire, sub masca indeferinței în quare scia în unele împrejurări să să adepostească. Pe urmă întorcăndu-se către Tetin:

— Ascultă-mă, Tetine, ’i dise c-o aparință de bunorniă. pentruchă mi ceri ajutorul spre a descoperi locuința unde să află persoana pe quare o cauți, écă, ți voiu ajuta s-o găsim împreună, dar mai ’nainte de această, repede-te maicurânt să mi aduci sau trăsura d-a casă or vre una din cele publice din piața cea mai apropiată; altu-fel turbata de ploaia ce să varsă cu atâta furia d-asupră-ne ne va sta pedică la întreprinderea noastră.

Tetin să depărta spre a esecută ordinul aceluia ce-l făcuse să întrevadă un premiu promis devotării sale.

Maiorul Orosin remâind singur desfășură c-o mișcare convulsivă biletul ce-l ținuse strîns în palmă, și să nevoia să descifreze cuvintele scrise într-însul. Dar această-i era cu neputință: întunericul să făcuse

așa de mare în quât abia putea zări obiectele cele ma apropiate de dînsul, și lumina fulgerului ce l ar fi ajutat în intervale a învinge această dificultate nu era pentru dînsul un midlocu atrăgător; către această o idea mai espeditivă să înfățișă în mintea sa, și această putea a-i servi mai bine, atât pentru scopul seu quât și pentru ași schimba locul de unde nu putea înfrunta timpul cel urît quare nu contenise încă.

Această idea era d-a cere ospitalitatea proprietarului sau proprietarei quare locuia în căscioara, în tinda quăria s-adepostise, și a aștepta acolo cu urechia la pândă sosirea trăsurei dupe quare trimisese.

Încuragiat de perspectiva acestei idee, să apropia de ușa intrării și bătu de doă ori într-însa.

Nimine nu respunse.

Maiorul repeți acea bătaia de doă trei ori. Aceeași tăcere primi și aste dupe urmă cercări.

— Poate scomotul din afară nu lasă să ajungă în întru sunetul degitului meu, dise el.

Atunci se puse să împingă acea ușă, quare ne având nevoia de multă întreprindere, să deschise îndată.

CAP. II

DOĂ STILETE

Intrând în casă, maiorul Orosîn să află singur într-o cameră deșertă și întunecoasă, dar a quăria boltă să lumină puçin de flacăra ce să deșteptă pe un tăciune din cămin la suflarea vîntului produs din deschiderea ușei. Peste un minut însă acea flacără a-morți din nou și stingendu-se lăsă încăperea scufundată în întunecimea sa de mai ’nainte. Peste un al tu minut o ușă din midlocu quare să deschise lăsă să pătrundă o nuanță de lumină din camera laterale, si o figură uscățivă și înaltă și desemnă profilul pe linul din pereții acelei camere. Această era figura unei femei, a patroanei quare locuia într-acea casă, și quare audind intrarea unui om venia în pragul ușei ce o despărția de cea-altă cameră qua să vaclă pe cel ce intrase.

Amândoă aceste personage să opriră pe pragul ușei, facia în facia unul cu altul, având încă mâna pe cheia ușei, și îndoindu-se d-a face un pas înainte, streinul așteptând s-audă o vorbă dia partea doamnei de casă, această așteptând lumina unei lampe ce disese să ’i aducă spre a pute cunosce personagiul cel mut quare intrase în casa sa.

Amândoă aceste așteaptări să prelungiră.

— Cine este? să cercă atunci să întrebe doamna de casă în nerăbdarea ei.

Dar în momentul acela un fulger quare să ivi fără veste inundă cu lumina sa figurele lor.

Un țipăt spăimîntător eși de o dată din peptul acestor doi individi quari să retraseră cu doi pași în lături la vederea acelui fulger ce-i acoperise cu palida sa lumină.

Vădând cineva spăimîntarea acelor doi oameni, căderea lor pe spate și strigătul cel înfiorător ce o însoçise, ar fi dis fără îndoeală chă amîndoi au fost loviți de trăsnetul ce căduse cu quâteva secunde mai înainte.

Lampa comandată sosia în minutul această: o femeia din casă tremurând de spaima ce ’i făcuse îndoitul strigăt ce ’l audise o depuse p-o masă; dar înainte d-a să informa despre ceea ce să întîmplase, domna sa o congediă c-un gestu.

Atunci resimându-se de spatele unui fotoliu învechit, comprimându-și bătăile peptului cu mâna drăptă și cu cea stângă ținendu-se de braçiul acelui fotoliu, spăimîntată femeia și ținu ochii înfipți în ochii cei speriați ai maiorului ca cum s-ar fi nevoit a pătrunde printr-înșii cugetul cel ascuns al acelui om.

Din partei, această observându-și posa în quare păru suprins, sta mereu în picioare cu spatele la ușa pe quare intrase și încremenit de căutăturele privitoarei sale, ca de ale unui șerpe ce vrea să magnetiseze o pasere dintr-un cuibu vecin cu dînsul.

Într’ această stare să afla amîndoi, privindu-se între dînșii cu o mirare selbatică făr-a dice nimicu și așteptând fiăquare să vorbească cel-altu spre a ’l

scoate din acea stare încurcată în quare să afla, quând patroana casei rupând cea d-ânteiu tăcerea adresă maiorului următoarele cuvinte:

— Mă recunosci, domnule?

— Nu, respunse acesta luând o otărîre nestremutată.

— Nu! repeți ea cu o strania mirare; atunci te recunoscu eu! urmă ea dup-un scurtu interval.

— Nu credu, dise maiorul întorcăndu-și façia și plecându-și ochii c-o mișcare instinctivă; nu credu să ne mai fi întîlnit vre o dată în viața noastră... pe quât mi aducu aminte.

— Fă bine atunci și pretinde de la memoria domniei tale a fi mai serioasă și a nu glumi în nișce momente așa de grave.

— E absurdu, murmură maiorul, și ți repetu chă memoria nu mă înceală: te vedu pentru prima oară, și nu credu să mai fia a doa pentru domnia ta în quare să mă fi vădut.

— Ei bine! dise întrevorbitoarea acelui om spăimîntată de nerușinarea cu quare ’l audia mințind, ți voiu ajuta eu a ți rechiema suvenirile quâte puçin. Mai ânteiu te invitu a ți descoperi capul înaintea veduvei baronului Oros Silvani.

Maiorul și aduse aminte chă nu să descoperise intrând într-o casă streină, și îndeplini îndată astă formalitate de bună-cuviință.

— Acum, urmă văduva Silvani, dupe ce ai aflat numele meu ți voiu -spune chă acela ce-l porți este: baronul Orosin, în locul simplului numă de Frederic Orsin pe quare l-ai avut mai nainte, și pe quare, qua să ’l decorezi cu titula de baroniă ai

făcut patriei inemicilor noștri un serviciu de mare prețu, cumpărând acea titulă cu sângele ce l-ai vărsat, nu din vinele tele, ci din vinele cele nobili ale soçiului meu, colonelul Silvani!

— E o minciună! e o calomnia nerușinată și infamă! strigă maiorul disposându-se a deschide ușa qua să ésă.

Un gestu amenințător al văduvei Silvani îl ținu în locu.

— Umbli să fugi, domnule baron? Daqua é o calomnia sau o minciună ceea să s-a dis în contra domniei tale, pentru ce vrei să te depărtezi? pentru ce n-ai curagiul a suferi să vorbim amîndoi despre astă calomnia, cu sânge rece și rîdând de acei quari au cutezat a inventa o asemene monstruositate pentr-un om dreptu cum te credi? Daqua dici chă nu mă cunosci și chă nimicu nu ți aduce aminte chă ființa mea a făcut o epocă în viața domniei tale, pentru ce, quând fulgerul a venit a mi lumina figura în ochi-ți, ai scos acel strigăt înfiorător și erai să cădi pe spate vădându-mă?

— Am credut chă vedu o fantasmă... sunt superstițios.

— Infame! Da, ai vădut o fantasmă, é tot ce a remas din frumăsa și tînăra Antistela: da, acum sunt o fantasmă quare te va persecuta în totă viața ce va mai trăi, spre a face din a ta un șir de torture și de amărăciuni neîntrerupte, precum ai făcut din a mea de quând ai smuls de la costele mele un soçiu iubit, a quăruia moarte pare chă m-a despărțit și de doi copilași ce mi au remas de la dînsul: un fiiu, pentru quare sunt mai multe probabilități chă va fi perit în revoluțiunea maghiară de la 1848 luptându-se pentru naționalitatea patriei sale, și o fiia quare umblă retăcită căutându-me, și pe quare o cautu în deșertu de șease ani în toate colțurile Europei...

— Ce vrei cu mine? întrebă în-fine maiorul perdendu-și răbdarea.

— Ceea ce voiu, scelerate? ți am spus: ceea ce voiu de a resbuna pe soçiul meu asasinat; écă ce voiu.

— Și cu ce probe te vei servi întru aceast?

— Probe! ai dis probe! Smintitule! creqli chă am nevoia de probe pentru a reuși? credi chă chiar d-așu fi nevoită a alerga la un asemene midlocu, ele mi ar lipsi? Nu posedu oarepasportul pe quare ’l ai uitat în cortul stăpînului tău? pasportu in quare să cuprinde să mnele tele caracteristice și să mnătura ta? n-am în mâinele mele stiletul gravat cu numele teu, al quăruia tăișu braçiul tău cel spurcați! cunbsce quât prețuesce? Am nevoia de mai multe probe?

maiorul ascundea pe quât putea palbrea ce ’i aco peria fa și a.

— Cu ce ai cuteza oaresă desființezi autenticitatea acestor martori elocuinți? urmă văduva Silvani a-propiându-se de dînsul și privindu-l cu sarcasmu.

— C-un ce equivalent, respunse maiorul afectând un aer de triumfa: chărtiă pentru chărtiă, armă pentru armă: în contra pasportului cu quare credi chă poți să mi faci vr-un reu voiu produce un actu de acu-sare, în contra quăruia fiia domniei tale nu să va putb apera pentru asasinarea căpitanului de gardă Henricu Durstall, nepotul principelui W*. acest actu é învestit cu șbpte să mnatare fbrte onorabili și de tot ere-

ditul. In contra stiletului cu quare m-amenînți am propriul stilet al domnișdreî Silvani, cu quare s-a comis crima de quare vorbii, și pe quare é gravat numele ei.

— Minți! strigă c-un glas de tunet dureroasa mumă dupe ce ascultă cu o curiositate nesățioasă disele întrevorbîtorului ei. Minți! adause ea peste un minut; fiiu-meu quare cunoasce mai bine toată împrejurarea de quare vorbesci, mi a spus amenuntele acestei scene în ajunul plecării sale pentru lupta unde fusese chiemat, și, daqua nu mă încelu, el posede chiar actul de constatarea morții lui Durstall.

Maiorul Orosin încruntă sprîncoana, și mâna sa quare mînghîia de quâteva minute mânerul spadei sale făcu o mișcare involuntariă, parchă ar fi vrut să tragă acea spadă qua să și resbune asupra capului doamnei Silvani pentru insulta ce-î făcea.

— A! mă și ameninți acum! dise cu ironia nobila femeia petrun.endu’1 cu privirile ei; vrei să m-a-meninți? dar nu scii chă nu mă temu de nimicu?..

—- Te înceli, d ceva de quare cată să te temi, de quare sau temut mai toți oamenii și de quare toată lumea, pe quât va fi ea lumă cum a fost, să va temă tot-d-auna.

— Vrei să dici de sabia cu quare ești încins? Nu așa? dise c-un surîs amar doamna Silvani.

— Dar ești de carne și de 5se! respunse maiorul aprindendu-se din ce în ce mai multu.

— Ei bine, să ți esplicu pentru ce nu mă temu. să presupunem che, ajutat de astă singurătate, ai putd să faci ceea ce cugeți a mă amenința; să presupunem chă crima remâind înfășurată pentru tot-d-auna în întunericul quare ne înconjdră și nesciută de nimine, nu te va acusa nici odată înaintea vre unui tribunal omenescu, chă sângele vărsat va tăce astă una dată și nu va cere nici o resbunare, nici chiar de la remușcarea domniei tale, bine! dar ceea ce ai proiectat să faci venind la mine, și, negreșit, vădându-te aci sunt autorisată a crede chă n-ai venit fără vreun scopu...

— Fără vijelia quare m-a suprins... cercă să întrerupă maiorul.

— Taci din gură! Am dis dară chă vădându-te în casa mea sunt autorisată a crede chă această venire a fost intenționată, acum voiu adăugi chă adu-cându-ți aminte de frasea domniei tale: chărtiă pentru chârtiă, armă pentru armă, te vei convinge quât de sigură sunt despre ceea ce (icu.

— Urmeză.

— Urmezu: Voiu să dicu dară chă un om poate cheltui quâte-Vei milioane într-o să cundă, quând șcie chă ’i mai remâne cu ce să trăescă restul ddelor să le, chă un general ar pută pericula dece mii de soldați într-un asaltu, quând mai are o reservă cu quare să ția frunte inemicilor să i; chă or și cine, într-un cu-vînt, ar suferi mai ușor o închisdre de* quâțiva ani, quând calculă che-i mai remân destule dile qua să trâăscă în urmă fericit: dar chă nu credu să fia vre un om quare ar consimți așa de lesne să părcă tot, quând șcie chă nu-i mai remâne nimicu.

— Te amăgesci, respunse maiorul c-un simtiment de nepace, un om desperat, quare n-are ce perde, poate cerca tot.

— Așa dară? dise doamna Silvani înfigând o căutătură îngrijată în ochii între vorbitorului ei.

— Așa dară, respunse acel om întărindu-se în noua sa otărîre, n-am să ți mai ascundu cugetul meu, și acum chă ne cunoascem amîndoi cine suntem și ce cugetăm unul pentru altul, masca la o parte! și să lucrăm pe façiă. ècă dară chă ți declara chă nu voiu eși dintr-astă casă daqua nu mi să va da acea chărtiă quare, pentru or cine, ar fio bagatelâi quare, pentru mine, â un ce de mare prețu.

— Credu, dise văduva Silvani c-un surîs satanicu, chăci acea bagatelă aflându-se în mâinele domniei tale ți ar mai prelungi dilele, și remâind într-ale mele ți le ar mai scurta fără îndoâlă.

— Ceea ce ar fi un reu și pentru unul și pentru altul, chăci acea armă ne ar lovi pe amîndoi. Propuiu dară un schimba între noi, și sunt sigur chă astă propunere o vei afla...

— Cea mai puçin infamă din toate faptele domniei tale.

— Inceteză! urlă maiorul esasperat.

— Numai de quât, respunse nepesătorea femeia cu sângele cel mai rece; însă pîn-a nu pune în lucrare astu schimba ce mi ’l propui, fă-mă puçin să vedu, chăci sunt în dreptu a mă încredința chă nu é vre o cursă pe quare vrei să mi o întindi, făcen-du-mă să credu chă în adever vei fi posedând armă în contra fii ei mele; fă mă dară să vedu atât acel actu de acusare quât și stiletul de quare ai vorbit.

— Credi dară chă am inventat o fabulă pentru qua să te speriu? Ecă, dise maiorul c-un aer de triumfa scoțând din sînui un portfoliu în quare avea acele doă obiecte prețioase. Dar pîn-a nu și termina vorba, mai iute de quât fulgerul, veduvi Silvani smulse acel portfoliu din mâinele suprinsului maior și într-o săritură eși pe ușa pe quare intrase.

Maiorul Orosin să află un minut așa de îmărmurit de neașteptata purtare a acelei ce ’i răpise cel mai scumpii din talismancle să le, în quât nu făcu nici o mișcare spre a și reclama dreptul violat.

Quâteva minute trecură astufel, quând aruncându* și privirile împrejurul său, de odată și le opri asupra unu1 obiectu lungărețu ce să repausa atîrnat d-un cuiu în deplină pace de consciință.

Acest obiectu maiorul îl recunoscu, chăci ’i era una din cunoscințele să le cele vechi, dar cea mai indiscretă dupe ântâia cercare la quare supusese virtutea ei.

Inima ’i veni la locu; s-aruncă asupra descoperire! ce făcuse, și încredințându-se chă nu să amăgia, ascunse îndată acel obiectu în sînul său.

Această era stiletul său, stilet quare umbla să ’i joace festa de a i să face acusator, dupe ce îl să roise mai ’nainte ca un aliat plin de devotare pentru dînsul.

In-fine cerul sau infernul ’i-l dete înapoi; cerul sau infernul voise qua această armă să nu fia singură; ea căta să însoșăscă stiletul fiiei lui Silvani quare să afla încă în posesiunea sa, zăcend cu indolință pe partea cea—altă a peptuluî său.

Încuragiat de această descoperire și restabilit în superioritatea în quare să aflase către văduva Silvani, să îndrăptă pene la ușa ei și, c-un glas d-o umilință falsă*.

— Remâi sănătosă, doamna mea, ’i dise; fii fericită cu posesiunea chărtiei ce mi ai răpit, eu mă voiu consola cu doă stilete ce mi remân.

E cu neputință a descrie cineva efectul ce pro-

duseră aceste vorbe din urmă asupra acelei femei, quând și aduse aminte chă într’ adever lăsase fără nici o ferelă stiletul asasinului soçiului ei atîrnat de un cuiu, așa de puçin capabil a păstra ceea ce’ i să încredințase.

Dar cu aceea-și iuțelă cu quare eși din camera unde să afla baronul Orosin ducând cu sine prada răpită de la dînsul, turbata femeia să repedi în întru? armân du-și brațiul c-un pistol și îndreptându-l în contra maiorului.

— Nu vei eși d-aci, ’i dise ea tremurând de turbare, pen’ a nu lăsa la locu ceea ce ai luat de colo!

maiorul nu mai cercă nici o resistință; arma ce era îndreptată asuprăi să afla într-o mână decisă, pe quare o conducea cătarea desperării ce nu clipesce nici o dată înaintea unui pericol.

Nici un midlocu de scăpare nu remânea bietului baron, quare, astă dată cel puçin, nu putea încrimina fatalitatea chă l-a împins într-o încurcătură așa de a-nevoioasă; singur era culpabil, și această «culpă recunoscend-o vru s-o acopere cu masca unui surîs ipocrit, mască tot d-auna strevedetore quând să pune în urma suprinderei.

Nefericitul om depuse dară c-o mână tremurătore obiectul, cerut cu acea solemnitate feroasă, în mâinele femeei, quare smulg-endu-l cu iuțdlă, îl ascunse în sînul ei; dar în timpul acestei operațiuni profitând de un moment favorabil, viclenul întreprinde tor apucă brațiul cel armat al veduvei Silvani cu o putere ce ’i tăia toată speranța de vre o aperare.

Cu toate acestea o luptă înverșunată începu între aceste doă ființe, însuflețite, una de să tea resbunări1 și cea-altă de nevoia deașiapera viața prin desființarea acelui martor acusator. Quâteva minute trecură astufel: nici unul nu voiea, nu ’i venia să cedeze așa lesne într-o afacere de la quare depindea totul pentru dînsul. Dar forța bărbătoască era să triumfe pene în cele din urmă, și biata femeia începea să vadă despărend din ochii ei toată speranța ce ’i putea asigura o deplină resbunare în contra celui ce ’i răpise cu atâta infamia fericirea vieței sale, quând un eveniment quare supraveni îndată puse capet acelei scene spăimîntătore. acest eveniment, cititorii noștri cată să și aducă aminte, era sosirea lui Tetin quare aducea o trăsură publică maiorului ce ’l trimisese pentru acesta.

Dar nu era presința lui Tetin quare alarmase pe baronul, chăci el avea cuvintele să le de a să repausa drecum pe credința unui fecior pentru quare să încredințase quât de ușor să corumpea; ceea ce ’l alarmase mai multu era însoțirea acestui om de un gindarmu al poliției, a quăruia vedere, chiar și quând suntem sărviți de dînși, ne este tot-d-auna desplăcută.

Tetin intrând dară în casă unde prevăzuse chă maiorul era să caute un adepostu în contra timpului celui urît, să cercă să și justifice întărdierea, adăugind che, dupe cum o proba chiar înfățișarea gindarmului, a fost nevoit a alerga la intervenirea poliției spre a îndatora pe unicul birjar ce ’l putu găsi a nu refusă publicului trăsura sa quare era publică.

maiorul reasigurat dete un debeut gindarmuluî și salută pe doamna casei.

aceasta vetjendu-i plecând ’i dise c-un ton destul de să mnificativu:

— Nu voiu uita nici o dată, domnule baron,

serviciul ce mi ai făcut astă sară, și fii încredințat chă voiu profita de dînsul.

— Nu mai puçin m-a servit și pe mine sortea, respunse maiorul mușcându-și buzele, chăci mă făcu să te întîlnescu, oanp-o atât de lungă ne vedere. Speru chă nu mi vei mai scăpa astă dată, adause el micșorân-du-și glasul.

CAP. III

QUÂTE-VA PAGINI DIN TRECUT

Pe quând să petrecea scena de mai sus, o altă scenă să întîmpla măi într-acela-și timpu în casa D-lui Danibal.

Acest personagiu despre quare nu vom face de o quam dată o lungă și minuțioasă descriere, ne reservă dreptul a vorbi mai pe largu despre dînsul quând vom înainta în desvoltarea acestei drame.

Totu-și însă fiind datori a da o mică idea cititorilor noștri despre noul erou ce ’l punem pe scenă, vom (ice în trdcet chă D. Danibal era un om ca de vre o treiqleci de ani, de o talia de midlocu, cu o figură palidă și suferitore, plăcut femeilor și iubit de amicii să i; înger cu cei buni, tigru către cine să cerca să ’i facă vr-un ren, și în genere om de cu-vînt, dar pasionat pâne la nebunia quând iubia vre o femeia, și gelos pene la un fel de sinucidere quând venia acest simțim ent să ’i insulte amorul; ècă în scurtu quâteva caracteristice ale acestui om. Nu vom spune nimicu mai multă pentru moment, dar îl vom lăsa pe el însu-și a adăugi mai tărdiu tot ce lipsesce din descrierea noastră.

Danibal aflându-se singur în cabinetul să u de studiu, unde și petrecea cele mai multe oare ale cailei și ale nopții, primi la dînsul pe un june quare întrebase la porta sa pe Tetin, să rvitorul lui Danibal, daqua putea vede pe stăpînu-său, și quăruia Tetin avu bunătatea a-i respunde afirmativu, quâteva să cunde dupe ce congediă un altu domnu quare ’i făcuse aceea-și întrebare.

Acest necunoscut quăruia cu dreptu cuvînt ’i diserăm june, chăci abia semena a fi ca de vr-o optu-spre-dece ani, avea o figură copilăr6scă, fără barbă și mustăți, ochi negri, per castaniu, o pele diafană și presinta tipul frumuseței maghiare, plus finețea trăsurelor ce să vedu în frumusețea română și pasiona-rea poetică ce distinge pe Italiani.

Costum ui să compunea din o simplă blusă ne-gră de o materia de lână, pantaloni largi asemenea negri, un guler rotund și întors, quare forma un curcan lat împrejurul gîtului său, abia împresurat de un fulardu negru ale quărui căpătâie cădea pe peptui fără îngrijire; mânai dreptă strînsă într-o mănușă ndgrâ ținea o pelăriă rotundă coșutiană și în cea dreptă purta un bețișor de balenă.

Intrând, salută cu politețe, dar cu brequare îndodlă, persoana ce venise a o visită, și quare, veeu-du-l remase un minut cu ochii ațintați asuprăî pân’ a nu ’i respunde.

— Mă ertă, domnul meu, dise streinul, daqua cutezu a mă presinta într-o oră poate necuviinciosă, dar un motivu puternica quare m-aduce în casa d-tale va scusă poate lipsa unei cuviințe.....

— Ieați locul în casa mea, domnule, ’i dise

Danibal întrerupendu-l și apropiânduî un scaun; aceste preliminare ale unei etichete streine de mine remâiă pe să ma celor ce sunt deprinși cu ele; în quât pentru mine, puçin deprins cu ele, sau qua să dicu mai bine, urînd nișce formalități quari, chiar quând sunt mai puçin culpabili, totuși ascund o recălă nesuferită în ochii mei, nu ceru de quât inimă și nu o dau de quât acelora ce credu chă o merită.

—Daqua nu ceri de quât inimă, dise cu o radă surîdetoare în ochi junele necunoscut, apoi această sunt fericit a ți o oferi cu speranța d-a obține pe a d-tale în locui, și cu aceea quare mă face să credu chă scopul ce m-aduce aci mi va reuși foarte bine.

— Dar mai ’nainte de această, observă Danibal privind cu mare curiositate pe vizitatorul său, mi vei spune cu cine am plăcerea să vorbescu, chăci...

— Acăsta mai pe urmă, întrerupse junele; mai ’nainte de toate mi vei permite a ți esplica motivul pentru quare am venit.

Și streinul dicend aceste vorbe tremura pe vădute.

— Vorbesce, domnule, ’i dise Danibal.

— Scopul venirei mele dară este de a te întreba din partea cui-va..., din partea...

Junele nu putu să și termine frasea: o paldre mortale să reversă pe toată figura, sa, o privire retăcită pluti a în ochii să i, și glasul să u stins în peptui apăsat să cerca în deșertu a urma șirul cuvintelor să le întrerupte.

In-fine Danibal vădând chă nu mai putea aștepta întremarea junelui făr-ajutorul său, să sculă a ’i ’l aduce, suprins de o compătimire instinctivă și neînțelesă pentru starea acelui necunoscut.

— Ce ai? ’i dise el cu cel mai dulce glas.

— Oh! domnule, mă drtă, respunse nefericitul june dupe ce și veni puçin în cunoscință, nu șciu bine să ți spuiu, dar simțu chă nu potu respira; aerul mi să pare așa de greu... poate și ostendla drumului... am umblat multu pene să nemerescu locuința d-tale.

— Aveai dară așa mare nevoia de a mă vedea?

— Foarte mare, cea mai mare poate. Daqua mi dai voia să deschidu acea terestră?..

— Ședi unde te afli, o voiu deschide eu.

Danibal deschise terestră. Aerul cel rece și recorea ploiei produseră un efectu salutarii! asupra suferintelui june, quare putând ase scula din locui s-apropiă de Danibal și, decis a înfrunta emoțiunea quare nu ’l părăsise încă de tot:

— M-ai întrebat daqua aveam nevoia a te întîlni? dise el.

— Am vrut să aflu...

— Da, am fost însărcinat de o persoană să te întreb de un deposit pe quare ți ’l a încredințat, sunt acum quâțiva ani, nu țiu minte bine numeral lor, dar șciu chă é de multu de quând acea persoană fiind nevoită a să despărți de d-ta, ți a fost lăsat în păstrare dre quari lucruri de mare importanță pentru dînsa, poate de nici una pentru d-ta.

— Esplică-te mai bine, dise Danibal esaltându-și privirile ce le ținea ațintate asupra acelui necunoscut.

— Voiu să mă esplicu, respunse această. De multu te ai înturnat în țâră?

— Pentru ce astă întrebare?

— Respunde, vei vede.

— M-am înturnat la 1849, îndată dupe restabilirea ordinei dise legale ce a urmat revoluțiunei în Hungaria-— Singur te ai înturnat?

— Da.

— Cu toate acestea..., îngână junele strein.

— Ce vrei să dici?

— Ai promis unei persoane a o sustrage din urmăririle imperialilor făcend-o să treacă otareje din preună cu d-ta.

Danibal remase quâteva minute într-o tăcere încremenită: mii de prepusuri să învîrtia în mintea sa, dar idea de a nu cădd în vre o cursă nu ’l lăsa să și formuleze respunsul.

— Bine, dise streinul vădând chă între vorbitorul să u să îndoia a ’i respunde; acum spune-mi cel puçin daqua mai păstrezi acel deposit de quare te am întrebat la început.

— Nu voiu respunde nimicu, dise Danibal, pen-a nu mi spune cine ești, qua să șciu cu cine vorbescu.

— Ințelegu, ți é temă să nu fii spionat; atunci, daqua ți inspira o astufel de temere, nu șciu pentru ce așa mai prelungi șederea mea în casa d-le.

și dicend aceste vorbe, junele necunoscut făcu doi pași spre a eși.

— Oh! nu, dise Danibal tăindui drumul; te conjura în numele celei ce te a trimis la mine să stai; n-am cel mai micu prepus despre onestitatea caracterului ce 1 porți; dar judecă singur, suntem de o jumăta de oră împreunași vorbim amîndoi despre un subiecții așa de delicat, far-a ne cunoasce unul pe altul nici cum ne chiamă.

— Mă doată, domnule Danibal, dise necunoscutul.

Eu te cunoscu, precum vedi, chăci te am numit pe nume.

— Dreptatea înse cere qua să cunoscu și eu pe al d-tale.

— Numesce-mă dară Amlet, și ți promitu chă în mai puçin d-o oră vei sci mai bine cine sunt, dar pen’ atunci promite-mi să mi respumdi cu toată scumpetatea la întrebările ce ți voiu face.

— Ți promitu.

— Bine. Spune-mi dară tot ce scii despre o jună Maghiară a numă Telma; cum ai făcut cunoscință ei; unde și pentru-ce ai părăsit-o, și, în-fine, ce cugeți despre dînsa?

Terminând aceste din urmă cuvinte, junele necunoscut scoase o batistă și și șterse sud (5 rea quare inunda fruntea sa; apoi, înălțând o privire veluită asupra întrevorbitorului său, așteaptă cu neastîmper respunsul ce ’l ceruse.

— Fără îndoe1ă, dise Danibal turburat mai-dina-inte de.revelirea ce era să facă, tară îndoelă, scumpul meu necunoscut, te vedu chă simți un mare interes pentr-o ființă a quăruia causă o îmbrățișezi cu atâta căldură; credeam însă chă velul în quare o fatalitate urîcioasă înfășurase această parte, cea mai prețioasă, a trecutului meu, daqu-ar mai trebui redicat, apoi numai mâna persoanei pe quare ai numit-o ar fi fost în dreptu să facă această, ear nici o altă mână din lume.

Necunoscutul și mușcă buza fără să vre.

— Așa dară ți pare reu, întrerupse el, chă cineva a cutezat să redice un vel, quare ai fi dorit să ascundă acea parte prețioasă a trecutului d-tale?

— Nu sublinia cuvintete, scumpul meu, pen-a nu pătrunde bine înțelesul lor. Credeam dară chă numai Telmei era data mi cere socotăla pe quare mi o ceri d-ta cu atâta stăruință, dar vădându te, cum am dis, de aprope interesat în astă afacere, ăcă ți o dau cu tdta esactitatea ce mi ai recomandat. M-ai întrebat unde și quând am făcut cunoscință Telmei? Am făcut-o la 49 aproape de câmpiele Turdei, locu memorabil pentru trădarea cu quare a perit o dinidră prin intrigele Maghiarilor cel mai bravu dintre foștii bravi domni ai României. Pe una din acele câmpie să întrucidea la 49 Maghiarii cu Românii quând fui prins de o coată acelor d-ânteiu la o venătore unde nu mă dusesem să ucigu de quât păsărele quari cânta pe arbori sau iepuri quari s-ascundea în crînguri.

Prins dară de nișce ostași cu omenia nu suferii nici o maltratare din partea lor, chăci cedend la propunerea mea, primiră a mă conduce în tabăra lor unde mă înfățișară înaintea colonelului Oros Silvani. acest bravu bărbat făcendu-mi nud multe întrebări și aflând chă eram din țerele dunărene, avu cele mai mari privințe pentru mine și, din clioa aceea, amicia și încrederea începură să crăscă între noi. Am clis încrederea, vai! ècă ce meritai mai puçin de l-acest om, nu din rea voință, Dumnedeu șcie inima mea! ci din neputință, dintr-o fatalitate spâimîntătore.

Quâteva dile trecură pline de plăceri și de bucurie pentru noi. Colonelul în t(5te preumblările și desfătările ncîstre avea obiceiu a mi vorbi de o fată a lui? o orfană, elicea el, pe quare o iubia cum și-iubescu Maghiarii naționalitatea. Dar acea fată întărdia de a să înturna în tabăra părintelui ei; ea plecase la o venătore de urși din preună c-un sărvitor credincios al colonelului, și era patru dile de quând nu să mai vedea. Iubita sa Telma. devenise un obiectu de mare îngrijire pentru bietul părinte, în quât într-o dimineță el să duse în căutarea ei.

Dupe quâteva oare de mers, colonelul Silvani însorit de mine și escortat de un numer micu de ostași, află cu cale a ne opri la pdlele unui d.61 acoperit de păduri. Acolo, dicea el, iubita sa Telma avea obiceiul a să isola adese spre a să desfeta cu plăcerile venătorei pentru quare manifestase o pasiune as a de mare.

Noaptea sosi noroasă și fără nici o st6; luna eșia târziu; întorcându-ne privirile împrejurul nostru zărirăm o lumină licărind pe o coastâ în dr£pta; colonelul mi dise atunci:

„ — Aideți l-acea colibă, poate chă locuitorii é ar sci să ne spuiă daqu-au vădut pe fugitiva noastră.

„ — Aideți, respunsei eu, și peste dece minute ne aflam la ușea colibei.

Atunci credinciosul Orsin, de quare spuneam chă era Telma însorită, ne eși înainte pe neașteptate.

„ — Unde é fiiămea? întrebă colonelul.

— Mă ducu s-o cautu, respunse el, și să depărta.

— Să intrăm, dise nerăbdătorul părinte, și s-o așteaptăm aci.

Intrai dupe dînsul.

Doe femei dormia duse pe un pat de paiă și, la lumina unui focu ce ardea în vatră, puturăm vedă costumele lor. amaândoă sta strîns îmbrățișate si figurele lor apropiate, și bazele lor lipite proba chă ele adormiseră într-un lung-u sărutat.

„ — Ce va să dică asta! esclamă colonelul în culmea mirării sale.

„ — Ce este? întrebai eu neînțelegend nimicu.

„ — Nu potu să ți spuiu acum, dise el; dar așteaptă, vino cu mine să stăm ascunși coale la ferestră de la capul patului unde dormu aceste femei; aci o drăcia, și voiu s-o descoperu.

Amîndoi eșirăm și ne așezarăm lîngă ferstra însemnată, ascunși în umbra nopții și în stuful unor mărăcini ce să înălța pene aproape de ferstră.

Ea era deschisă, și speram chă deșteptarea acelor femei făcendu-le să și vorbscă, ne ar esplica misterul quare producea mirarea colonelului.

Această deșteptare întărdiă; Orsin, credinciosul să rvitor, nu să mai înturna; colonelul turbând de nerăbdare întinse un pistol în vînt și ’i dete drumul.

Femeile săriră speriate din pat.

„ — Ce vis! dise cea mai betrână din ele dupe ce să uită afară și nu vedu pe nimini.

„ — Ce ai visat, scumpă mamă? o întrebă cea mai jună luând-o de gît și sărutând-o.

„ — Vai! copila mea, ce să ți spuiu! visam pe tată-teu chă ne căuta pe amaândoă, și noi ne ascundeam de dînsul, chăci era înfuriat și armat cu doă pistdle Jn contra noastră. In fine ne găsesce, ne suprinde pe amaândoă, qua să dicu mai bine, și cu ochii înflăcărați de turbarea, pe quare nefericirile mele n-au putut s-o stingă încă în inima sa, dete drumul unui pistol în inima mea. Ah! urmă dureroasa femeia ștergându-și fruntea de suddre, acea căutătură să lbatică nu pote să peră din aintea ochilor mei!.. și pentru ce? Dumnedeul meu! tu scii bine chă daqua suferu astă-di departe și urgișită de dînsul, é din voința ta și nici decum chă am fost culpabile pentru cel mai mi cu lucru. O intrigă, o infamă intrigă a ticălosului de Orsin, credinciosul să u să rvitor, quare cutezase să spere chă voiu fi nevoită, lăsată de soçiul meu, să respundu la pecătoasa pasiune ce sîmția pentru mine...

„ — Nu crede, mamă, dise cea-altă femeia, chă ceea ce lucrăză Orsin è din vr-o pasiune adevărată; la el totu é calcul: șcie quâtă avere ai, și ’l am au-Jît o dată cu urechile mele vorbind cu unul din cama radii lui: — ” ècă cum înțelegu însurătorea, dicea el, a lua cineva o soția quare să ’i aducă un venit de doă sute mii fiorini!11 — Nu de mirare să ’i fi trecut prin minte posibilitatea de a realisa un asemene vis cutezător întrebuințând toate midldcele...

„ — Oh! taci, taci! mă cutremura! D-așu avă cel pucin pe fiiu meu lîngă mine; Amlet é bravu el ar sci cum să mă scape ditr-o stare pe quare n-am meritat-o; dar și el é departe de mine, tot prin influința acestui credincios supus, acestui fermecător, potu elice; tasă-său ’l a trimis să să bată cu imperialii aproape de Pesta. Cine șcie de să va mai înturna în brațele mamei sale, bietul tău frățior!

„ — Mamă, daqu’ așu mai cerca o dată rugăciunile mele pe lîngă tată-meu?...

„ — In deșerta, ai vădut quât fe de neînduplecat.

— Dar nu mai poți trăi astufel; dar nu mai poți prelungi această viață retăcită, singură, despărțită de copii tei și necutezând a-i vedè de quât pe furiși, quâte o. dată numai, quând vor lua de pretestu o venătore de quâteva cjile pe munți, spre a ave timpu a te aștepta acolo qua să să bucure de tine, une ori pentr-o oră sau doe, și atunci faiă cu acel infam u Orsîn, quare mă însocesce tot d-auna quând plecu d-a casă, pentruchă șcie chă am să te întîlnescu și va să profite de or ce ocasiune qua să te vadă...

„ — Dumnedeul părinților mei! strigă aceea ce să măna a li mama ceieialte femei, Dumnedeul părinților mei, cum cutezi, Telmo, a mi vorbi astufei!

„ — Ertăme, mamă, ’i respunse această și, luând-o éră de gît, ’i umplu fruntea de sărutări.

In acel moment simții braciul meu strîns cu putere.

„ — Ce? întrebai pe colonelul Silvani quare mi făcu această strîngere de brașiu.

„ — Vino cu mine, dise el.

„ — Părăsirăm acea ascundetore, dar nu spre a intra în coliba acelor femei, cum credusem, chăci atunci începeam să înțelegu toată intriga întâmplată între acele doă femei și colonelul Silvani, ci spre a ne opri qua-ți-va pași mai departe lîng-un arbure betrân, quare sta în marginea drumului ca deul Termin custode al otarelor.

Dupe ce s-așeadă colonelul pe un trunchi u uscat la rădăcina arburelui:

„— Frate, mi dise, ai audit bine ce vorbia acele femei din colibă?

„ — N-am perdut nici un cuvînt din quâte și spuseră ele, ’i respunsei eu.

„ — Bine. Acum te rogu să fii martor al dreptății ce am să făcu.

Mă înfiorai, chăci înțelesei scopul colonelului: trădarea era să și iea resplată.

Colonelul învitându-mă s-asistu la fapta ce cugeta a o pune în lucrare începea să și armeze pistolul cel deșertat cu quâteva minute mai ’nainte; ochii să i asvîrlia flăcări în întunericul nopții ce ne împresura, și cu neputință să ți descriu să lbătăcia ce lua fisionomia sa în scurtul interval al acestor preparative înfiorătore.

Eșirăm în drumul cel mare pe unde apucase Orsin, făcendu-ne a crede chă să ducea să însciințeze pe fiîa colonelului quând această îl întrebase de dînsa. Făcurăm quâțiva pași spre întâmpinarea lui, quând o trăsură, quare trecu repede pe lîngă noi, ne făcu să recunoascem, cu tot întunericul ce domnia încă, pe una din femeile din colibă, aceea ce să dicea mama Telmei. Glasul colonelului să cercă îndeșertu a opri trăsura în quare să afla nefericita sa soșiă, strigarea sa părea chă spăimînta și mai multu neînblândiții cai ce o conducea, și în quâteva să cunde trăsura să de-pârtă astufel, în quât perdendu-se din ochii noștri, or ce cercare d-a o opri devenia imposibile. Colonelul ferbea de turbare: această primă nereușire părea chă ’l amețise așa de multu, în quât nu mai scia ce face: înainta cu pași repedi către punctul în quare să îndreptase trăsura, să înturna, schimba drumul, să opria în locu și dră începea din nou aceste manopere nefolositore. In-fine luă éră calea spre colibă. eu mă țineam de dînsul nevoindu-mă să înțelegu cugetul quare îl conducea spre a-i pute fi de vre un drequare folos. Dar ajungând ca la vr-o cinci deci de pași aproape de locul unde remăsese Telma singură, vedurăm ca o umbră quare eșind din colibă s-așeadă ca într’ o ascundetore sub crăcii é stufoase ale unui arbure ce să pleca pen’ aproape de pămînt.

De o dată, și făre qua să prindu de scire de ceea ce era să să întâmple, audii pocnirea unui pistol: era colonelul quare recunoscend pe Orsin trase fără veste asuprăi. Nimicu nu ne încredința daqua lovirea a-junsese la ținta sa: tăcerea și nemișcarea din partea unde fusese focul îndreptat urma ca mai ’nainte. Atunci colonelul trăgend sabia sa să repedi fără nici o ferălă asupra obiectului resbunării sale, dar el stăruia în nemișcarea și tăcerea sa. mă luai dupe dînsul, dar pen-a nu ’l ajunge încă, o rugire ca de o fără rănită mă făcu să credu chă sceleratul Orsin a căcjut îniine sub lovirea ce o meritase. M-apropiu de locul de unde s-audise acel țipet al morții, dar în acel moment mă lovescu în peptu c-un om quare croindu-și un drumu spre pădurea ce nu era departe, să făcu nevădut. Un prepus înfiorător mi îngheță tot sângele în inimă, m-aplecu d-asupra cadavrului ce zăcea la piciorele mele și recunoscu pe colonelul Silvani scăldat în sânge.

In acest timpu proprietarul acelei colibe, un pădurar bătrân ca de vr-o cinci-deci de ani, să în-turna a casă c-un câine dupe dînsul și un panerel de provisiuni. La vederea acelui cadavru ce zăcea nu departe de locuința sa, el remase înlemnit de o mirare amestecată cu spaimă; apoi vădându-mă alături cu corpul colonelului și prepuind chă așu fi fost asasinul său, lăsă jos merindele de quari era încărcat și, cu toată neputința bătrîneței sale, s-aruncă asupra mea qua să s-asigure, fără îndoelă, de persoana mea penă în momentul în quare ar fi putut să mă dă în mâinele justiției. toate protestările mele fură deșerte, nimicu nu mă putea desculpa în ochii lui, și suprinderea unui om alături cu cadavrul unui asasinat, noaptea și în singurătatea unui asemene locu constituia ceea ce să dice o crimă flagrante, casu quare adese ori a avut mai multe victimă inocinți de quât criminali pedepsiți.

Dar scomotul acestei împrejurări, lătrarea cea înverșunată a câinelui sau vre o altă causă fisică ce să efectni în corpul colonelului, îl deșteptă un moment din letargia sa. Deschidend ochii mă recunoscu și mi întinse mâna.

„ — Unde fiiămea? mă întrebă el c-un glas abia audit.

Făcui îndată să mnu pădurarului să intre în colibă și să chiemă pe Telma.

Acest om vecjend maniera cu quare mă trata colonelul, să încredință despre neculpabilitatea mea, vru să cerce drequari scuse și să duse să și împlinescă misiunea.

Peste un minut Telma, nefericita orfană, să afla lîngă murindul ei părinte.

Mirarea, suprisa, neașteptata întîlnire a tatălui ei într-acele locuri, și mai ales într-acea deplânsă stare, nu fură pentru biata copilă de quât un striget dureros, cu quare credusem chă era să și d6 suflarea din urmă, daqua un minut dup-această glasul părintelui ei n-o rechiema la sine.

„ — De ce plângi, fata mea? ’i dise el. cercân-du-se a o apropia cu mâna de peptul său; ți remâne o mumă quare te va iubi; iubesce o și tu; eo femeia dreptă quare merită a fi adorată, m-am încredințat de virtutea ei; dar numai pe patul morții mi a fost scrisă astă fericire... Iubesce dară pe mamă ta și ondră su-venirea părintelui, teu.

Telma plângea neconsolată, și eu amestecam lacremele mele cu ale ei.

Colonelul să înturnă către mine si mi făcu sămnu se m-apropiu.

Venii lingă dînsul.

„ — Danibal, mi dise arătâudu-mi pe fliă-sa, aibi grije de această orfană pene să va întruni cu ma-mă-sa. Tu mi pari un om mândru și omenos, protegăză pe Telma; cine șcie, pote să fia scris...

Colonelul și dete sufletul pen-a nu termina aceste cuvinte.

Cadavrul nefericitului părinte fu plâns, adorat și îmormîntat cu toată pompa cea simplă, dar sublimă ce o dă inimele sfâșiate de o adevărată durere.

Nu remânea de quât să puiu în lucrare ultima dorință a colonelului în privința fiei sale.

„ — Unde é locul de ședere al mamei d-tale? o întrebai eu.

„ — Nn șciu, mi respunse ea.

— Cum făceați dară să ve vedeți una pe alta?

„ — Orsin era însărcinat a o însciința cu o di mai ’nainte qua să via în locul unde ne ați găsit.

„ — Cată dară să fia prè departe d-aci?

„ —- Așa credu.

„ — N-ai întrebat nici o dată pe mama d-tale unde locuia?

„ — N-a vrut să mi spuiă nici o dată.

Nu sciam ce să credu din acest mister în quare ’i plăcea dd nanei Silvani a să înfășură; dar cugetând pu;in la sdrtea acelei orfane, o zînă de frumusețe și un martir d,e suferințe, ’i adresai aceste cuvinte:

„ — Telmo, suriora mea, ai audit ce mi a recomandat colonelul cu sufletul pe buze?..

„ — O! da, cuvintele lui nu le voiu uita nici o dată; fii fratele meu, protectorul meu, pene mi va ajuta cerul să găsescu pe mama.

„ — Și pe urmă?.. o întrebai eu c-un sintiment pe quare nu-l înțelegeam în minutul acela.

„ — Și tot-d-auna, mi respunse ea resimându-și pe umerul meu figura sa scăldată de lacreme: un crin plin de rouă ce s-apleacă pe un arbure vecin, sub crudimea brațiului ce ’l smulge din rădăcină, nu poate inspira mai multă compătimire unui poetu, de quât aceea ce mi cuprinse inima, quând simții fruntea acelei copile sdrobite de durere resimându-se de umerul meu.

Mă cercai s-o consolu, să ’i dau puçin curagiu și să cugetu împreună cu dînsa la o retragere.

— E timpu să părăsim aceste locuri triste, de și așa de scumpe, mi dise ea, dupe ce mă făcu să ’i spuiu cine sunt și cum am tăcut să mă bucuru de încrederea părintelui ei.

Ne îndreptarăm amîndoi către locul unde lăsase, cu quâteva oare mai ’nainte, colonelul Silvani mica sa escortă de patru ostași. Scopul nostru era a ne înturna de o quam dată în tabără călări pe caii lăsați în îngrijirea acelor oameni, făcend astufel mai comodă distanța ce era de vr-o patru pene la cinci oare de unde ne aflam.

Ajungând acolo, quâtă ne fu mirarea aflând de la un țeran d-aproape chă o cetă de Români, profitând de absința colonelului, au călcat tabăra chiar în noaptea aceea, arend și măcelărind în dreptă și în stânga, în quât cei ce putură scăpa cu viața să respândiseră, quare pe unde a vădut cu ochii.

Dându-ne aceste sciri nemulțumitore, onestul țeran ne aduse un sacu de drumu picând chă ’i ’l dete-se unul din sărvitorii colonelului să ’l ducă în primirea acestuia sau a fiiei sale. Bietul om plânse de durere quând află trista întîmplare a colonelului.

Cu banii ce ’i găsirăm între obiectele acelui sacu cumperarăm doi cai de călăriă, și resplătind devotamentul acelui om ’i lăsarăm o sumă drequare să o împârță între cei-alți patru ostași, quari nu ne ajunseseră încă, și pădurarul quare detese Telmei ospitalitatea de quâteva nopți în coliba sa, ear colonelului eterna ospitalitate într-un mormînt săpat în grădina sa, și luându-ne cjioa bună de l-acel generos creștin, ne depărtarăm ținând calea spre otarele României.

Ajungând la pdlele Carpaților quari ne despart de frații noștri de dincolo, ne oprirăm puçin într-un locu umbros qua să putem privi acești Alpi dacici sau bastarnici din vechime, quari descriu o curbă de peste trei sute leghe de desvoltarC având convexitatea întorsă spre Orient. Acești giganți de șdpte mii picioare în înălțimea lor occidentale și d-asupra quărora ndoa perpetuă și are otarul de 2,592 metre, și pleca p-atunci fruntea cu rușine sub stindarde streine ce fîlfîia d-asupra frunții lor umilite.

In-fine ne scularăm să plecăm.

soarele ardea în putere: era pe la doă oare dupe amdedi a lunei lui iuniu, si nici un vîntișor nu adia într-acele momente.

Telma era călare pe calul părintelui ei, eu pe acela cu quare însoçisem pe colonelul în ducerea sa pentru descoperirea fii-sei. Scopul nostru d-a ne a-propia de otarele României era chă această era punctul cel mai apropiat de unde ne aflam și unde, aședându-ne în vre un orașu sau sat, cel d-ânteiu quare ne ar fi eșit înainte, să putem face cercetările privitore la locul unde amu fi putut găsi pe mama Telmei sau pe fratele ei.

Telma ne mai putând suferi acea căldură ardetore, trase din sinui o batistă spre a și svînta suddrea; pentru suprisa nostră vedurăm chă acea batistă era, cine șcie cum! muiată în sânge; dar aducându-ne aminte de quât timpu nefericita copilă zăcuse neconsolată pe peptul părintelui ei rănit, ne esplicarăm originea acestui sânge. Dar pe quând ea privi a cu ochii plini de lacremă acel sânge prețios, vîntu ’i răpi batista din mână și suflând-o înainte, ea veni de să încurcă în zăbalele calului ei.

Atunci, speriat de vederea ca și de mirosul ce ’i producea batista sângerată ce juca la bătaia vîntului sub ochii lui, sălbătăcitul cal, pe quare mâna stăpînei sale să cerca fără succes a ’l opri, începu o fugă nebună, par’ chă s-ar fi simțit gonit de o haită de lupi.

In deșertu mă nevoii să ’l ajungu, în deșerta mă cercai să ’l oprescu; glasul meu îl întărîta și mai multu, al Telmei îl spăimînta.

Stă mai multu de doă oare trecură astufăl; înfuriatul animal săria peste piscuri și peste văi ca o căpridră sălbatică ce fuge de vânătorii ei; quând de o dată îl vecjui îndreptând fuga sa neîmblânzită către un locu quare mă făcu să înghieu de spaimă. Quâțiva pași înaintea lui era o prevale afundă, quare nu ’l lăsă să vadă în ce pericol espuuea pe orfana fiia a stăpînului său. Atunci ne mai găsind altu midlocu de scăpare pentru acea nefericită copilă, alesei pe acela ce ni-l presintă quâte odată activa noastră imaginați une ca midlocu estremu: întinsei pușca de quare nu mă despărțisem încă, de și m-aflam într-o țeră unde o armă m-ar fi compromis în acei timpi de netoleranță, și trăsei să ucidu pericolosul cal al Telmei. Glonțul sbură cu iuțela sa ordinară, dar un țîpet al Telmei s-audi îndată dupe pocnirea armei: calul cădu rănit pe marginea prăpastiei, și alături cu dînsul frumoasa lui călăreță zăcea plină de sânge și în nemișcare.

Vădându-mă cineva în minutul quând, gonind pe morte speriatul animal quare, dupe ce mă trecu în pămîntul țerei mele câdu sub lovirea mea dup-o goană îndelungată, și ar fi recliiemat pe Dragoș țicidend zimbrul, quare îl adusese pene în Moldova de unde nu să mai întorse în urmă.

Streinul să sculă în picioare îacruntându-și puçin sprîncoana, quând vechii, pe naratorul său însoțind c-uri micu surîs compararea ce făcuse între cașul ce ’l descrisese și acela în quare să aflase Dragoș venând un zimbru.

Către acestea intrarea cea repede a unei damă întrerupse confidințele ce și făcea acei doi inși, quari, la vederea ei, nu să putură opri d-a și arunca, unul către altul, o privire furișată, de și suprinsă de ambele părți.

Se lăsăm dar pucin pe cititorii noștri a să re pansa de monotonia unei narațiuni quare, fia chiar și interesante, nu é mai puçin ostenitore quând ține prd multu, și să ne ocupăm d-o quam dată de această damă quare intră în midlocul nostru fără nici

ceremonia și far’ a ne aștepta quât de puçin la venirea ei. Dupe ce ne vom mulțumi astă nouă curiositate, mai târziu vom urma restul acestor aven ture într-un capitol special.

CAP. IV

DOMNA DALIA

Dama quare intră în camera lui Danibal, și quare, dupe cum să arată în titula acestui capitol, și împrumutase numele de la frumoasa fldre a botanistului Dahl adusă în Europa pentru prima oară la 1789, era o femeia ce avea multă afinitate cu disa fldre: frumoasă ca dînsa, ca și ea fără profumu, adică fără simțire, și în cea dupe urmă, creată dupe tipul prin quare să distinge între cele-alte flori de genul ei Dalia numită variabile.

Dalia era femeia lui Danibal, luată de dînsul din amor, qua să întrebuințăm espresiunea damelor. Jună, frumoasă, spirituale, a sciut să captive inima poetică a soçiului ei; dar mai târdiu caracterul ei schimbător și cochet făcea totul qua să părdă un tesaur, a quăruia valdre o desprețuia, fiindchă nu putea s-o înțel6g:î, și în momentul quând să presintă pe scena noastră ea devenise, nu numai o cochetă, ci chiar, dupe cum să dicea în dreptul feodal, o femeia autentică.

Nu erei plăcere pe quare Dalia să nu fi cercat s-o guste, nu era petrecere pentru quare să nu și fi uitat datoriele ei cele mai sacre, nu era articol de

Insu pe quare să nu ’l fi căpătat adese cu prețul chiar al ondrei, pe quare cele mai multe femei o dau în schimbu pentr-o bagatelă, pentru mulțumirea unui capriciu de nimicu, pentr-o fantasia cea mai bizară.

Caracterul acestei femei, și quând dicem caracter cată să însemnăm chă în psychologiă caracter c fisionomia sufletului, adică ceea ce distinge o persoană de alta, în privința inteleginței și a pasiunilor; Caracterul dară al acestei femei, precum am cercat a-i descrie în trecet, făcuse din soçiul ei un om desilusionat, un om aplecat la misantropiă. De și ri-avea încă probe învederate despre infidelitățile cei ’i făcea femeia sa, de și pâne în momentul de fașiă tot ce pregătia inima lui pentru recela ce ’ncepea să ’i inspire obiectul idolatriei lui de o dinidră, să resima numai pe nișce simple prepusuri despre credința sdcei sale, dar chiar numai aceste prepusuri, în punctul să u de vedere și cu talentul cel estra ordinar ce ’l avea de a sci să descurce adeverul din cele mai afunde îndoiture în quari ’i plăcea quâte o dată să s-ascundă, pentru dînsul devenia adese nișce probe necontestabili și daqua nu ’l vedurăm făcând încă ceea ce é dator să facă un bărbat onestă, un suflet mândru pentru amorul să u propriu, cuvîntul este chă lealitatea acestui om și iubirea sa de dreptate nu-i permitea să comită fapte pe quari r-ar fi putut să le justifice înaintea opiniunei publice.

Qua să dăm o mai esactă idea despre modul cu quare acest om procedeu adese în studiarea ini mei omenesci, vom însemna chă artea cu quare scia să și întrebuințeze organele simțurilor la el era cu totul particulariă: de multe ori nu să uita acolo unde întîlnirea ochilor să i cu ai altuia ar fi dat pe façiă cugetul său; singurul său organ de predilecțiune era auJul, dar asculta far’ a să arăta chă aude; cea mai neînsemnată vorbă, pentru dînsul, era o carte intrigă, cel mai mi cu sunet audit dintr-o altă cameră ’i arăta direcțiunea pașilor, daqua umbla cineva, sau fapta ce să întîmpla, daqua era vorba de făcut ceva.

Atunci, adunând tăte impresiunile produse din ceea ce apucase cu ochii sau cu urechia, studiând pe furiși diferitele nuanțe ale fisionomiei de quare să interesa, combinând mai multe împrejurări între ele, chiar și quând nu esistă de quât într-o probabilitate îndoioasă, să închidea în isolarea cugetărilor să le, compara, critica, judeca, și resultatul ce eșia din acest studiu să întîmpla fărte rar să nu porte în sine sigiliul adevărului.

Astufel dară acest om straniu, în momentul quând intră femeia lui în camera sa, aruncătură de ochiu ce ’i dete, pen’ a nu o îndrepta asupra streinului cu quare sta de vorbă, mărturisia trebuința ce simțise de a pătrunde adevăratul scopu al intrării sale într-un locu unde nu putea veni o femeia far’ a comite o indiscrețiune.

Dalia, dupe ce salută pe streinul ce ’l găsi în camera bărbatului ei, trase un fotoliu și să aședâ lîng-o masă, pe quare și resimă un brațiu gol, mai albu de quât albețea comună a damelor și mai rotund de quât și ar imagina cineva; pe urmă scoțând dintr-un tocu de ivoriu un vîntariu de pene albe profumate l cu unul din cele mai delicate estracte, îmbălsămia aerul intrat pe ferestră, aducendu-l cu o mișcare repede și cadențată d-asupra figurei sale.

— Quâte oare sunt? întrebă Danibal adresân-du-se către femeia sa.

— Sunt dece, respunse ea. De ce întrebi?

— Voiu să șciu. Aproposito, ți presintu pe D. Amlet, un nou amicu, de curând sosit din Hungaria.

Streinul să înclină.

— Nevastă-mea! adause Danibal înturnându-se către Amlet.

Această îngălbeni.

— Cum ți să pare țâra noastră, domnule? dise Dalia aședându-și fotoliul mai în façia acelui strein.

— N-am avut încă timpu s-o cunoscu, doamna mea, respunse această c-o învederată turburare.

— Dar ocasiunea nu ți va lipsi; credu chă vei petrece mai multu timpu în țâră?

— Nu credu, respunse streinul.

— Asta é o probă chă nu ți place la noi.

— Asta nu probâzâ tot-d-auna ceea ce ați dis: de multe ori â nevoit cineva să facă și în contra plăcerei sale.

Dalia nu respunse nimicu, dar întorcăndu-se către bărbatu-său:

— Vrei să închidi acea ferâstră? ’i dise ea.

— Pen-acum ți era caldu, respunse el ducenduse să închidă ferestră.

— Nu o voiu închisă pentru asta.

— Atunci pote pentruchă ți é trică de trăsnete?

— Poate, respunse ea dând din umeri.

In minutul această streinul să sculă, și apropiin-du-se de Danibal cu pelăria în mână:

— Permiți? întrebă el.

— Ce lucru? dise Danibal.

— Sunt dece trecute.

— Ei bine?

— Trebue să ve redicu sarcina; voiu să me retragu.

— Ai minte? cum credi să te duci p-un astufel de timpu?

— Nu mă temu de trăsnete, dise Amlet cercân-du-se suri dă.

— Dar ploaia? é cu neputință. Astă să ră esți oaspele meu; pe urmă, scii bine chă n-am terminat încă ceea ce începusem să ți spuiu, și înainte de această, nu ți dau voia să te duci, fii sigur.

— Poate aveți să crețe de vorbit, pe quari nu s-ar cade să le audu eu, dise Dalia clipindu-și ocini în ochii lui Amlet.

— Nu te îngriji, domnă, dise această, é vorba d-o a trea persoană, quare nu este de façiă, și quare...

— Domnule, ini întăriți curiositatea, întrerupse Dalia c-un aer de nepace.

— Am fost întreruptă. eu, tocrna quând voieam să mi terminu frasea.

— Mă iartă; atunci te ascultu: ai dis chă vorbiați de o a trea persoană, quare nu é de façiă, și quare?..

— Și quare nu va fi nici o dată.

— Atâta?

— Da.

— Mulțumesău și pentru atâta!

— Dalio, esți nesuferită cu curiositatea ta! esclamă Danibal.

— Lasă mă în pace. Daqua n-aveți aminte să mi spuneți tot, de ce începeți o vorbă și apoi o lăsați neterminată?

— Are dreptate, dise Danibal privind pe Amlet.

— Și eu recunoscendu-mi greșdla, respunse această, nu ine potu apera de a cere ertare de Ia doamna Danibal.

doamna Danibal să sculă îndată depe fotoliu; dar mișcările ei repedi și o ușdră încruntare ce să descoperia între sprîncenele să le făcea pe or și cine să vadă chă era supărată: poate pentru ântâia dră ’i să întîmplă a primi un refus, de și bine înfășurat în formele cuviinței, pentru ceea manifestase o via dorință de a afla.

Sculându-se dară din locui, Dalia salută și să pregăti să oasă.

— Te duci să te culci? o întrebă soçiul ei.

— E târdiu, respunse ea, și speru chă domnul nu să va supera daqua nu *1 tratezu cu toate regalele etichetei. Către acestea c oaspele nostru, și poate chiar însu-și are nevoia de repaus.

— E dreptu, dise Danibal adresânduse către oaspele său, nu cugetam l-aceasta. Te lasu dară să dispui de camera mea; ai tot ce ți trebuesce. noapte bună. Mâine vom urma șirul povestirilor noastre.

Dicend această, Danibal urmă soției sale, quare intrase într-o încăpere laterale și trase ușa dupe dînsul, pe quare o încuia, cu cheia.

— E însurat! dise streinul în sine îndată ce să vechi singur; și un suspin eși din fundul inimei sale sfâșiate.

Amlet făcu quâțiva pași retăciți prin cameră; apoi să opri la o feroastră pe quare o deschise cu precauțiune. Luna resăria în minutul; acela norii retră-gendu-se dinaintea ei lăsa în urma lor să ninul cel mai frumos; cerul era să menat cu mii de stele schinteitore; vîntul umfla cortinele ferestrei la quare să oprise Amlet; junele vădându-le înălțându-se spre cer. ’i să păru o navă qaare și lua avîntul către eternitate. Totul era plin de o magia măreță într-acel moment: tăcerea nopții neturburată de quât de glasul gardianilor ei ce s-audia în lungi intervale, umbrele cele mari quari aci să întindea și aci oară despărea de pe zidurile cele albe și înalte ale caselor vecine, de quâte ori vîntul apleca sau lăsa să să redice crăcile arborilor ce’ i întîmpina în calea sa, vălurile întunecase ce cădea din repedea trecere a norilor pe d-asupra turnurilor de biserice, din quari o parte remânea într-acea umbră mișcătore, pe quând p-o altă parte din globul lor de metal luna și sfărâma în pulbere radele să le lumînoase, toate aceste imagini vorbitore veniră să lucreze în inima poetică a aceluia quare, singur și ca părăsit de toată lumea, contempla cu ochii sufletului să u aceste jocuri ale naturei, atât de bine înțelese pentru el în minutul acela.

Sunt momente în quari biata inimă omenescă simte, fără qua să scia, trebuința imperioră de a fi înțeleasă de o altă inimă amică și a compătimi cu dînsa; într-un asemene moment omul pare așa dispus de a iubi, în quât âuteia ființă ce ar vede-o, cu quare ar schimba doă cuvinte, de la quare ar fi suprins o căutătură în trăcetul ei sau un surîs în clipa nascerei sale, această ființă é aceea pe quare crede chă a as-teptat-o, pe quare căta mai curînd sau mai târziu s-o întîlnescă în calea sa, pe quare, într-un cuvînt, a fost ursit s-o iubăscă.

Într’ unul din aceste momente de inspir are să afla atunci acel june ce stăruia încă a remână necunoscut, de și s-anunciase cu numele ce ’il să im; el vedea bine chă iubesce, dar poate chă nu scîa încă pe cine; să sîmția împins de o putere nevădută către amor, și nu ’i venia nici să cerce cea mai mică resistință sau a lupta încontra unei pasiuni poate smintite, poate nelegiuite, poate, cine șcie! chiar ridicole.

Amlet dară vădând pe Danibal chă îl părăsise spre a însori pe femeia sa în camera de culcare, să uită lungu dupe dînșii, suspină și să duse, cum diserăm, să deschidă o ferestră qua s-arunce vîntului cugetările quari ’l muncia, cum face quâte o dată o jună copilă ce smulge spinișorii unei flori și îi aruncă departe de ea, quând vede chă ’i înghimpă sînul în quare o portă.

Dar sgomotul unui rîs comprimat ce s-audi din camera de culcare a Daliei veni îndată să distragă pe Amlet în midlocul reflesiunilor să le. acest rîs el îl înțelese, era espresiunea plăcerei ce doă ființe fericite o gusta la doi pași de dînsul, și, pentr-un suflet tristu și amărît, un rîs de bucuria streină e o insultă, é o tortură. acest sgomot îl făcu dară a s-apropia în fîrful degitelor de ușea de unde s-audi, și, dupe ce ascultă quâteva să cunde, acel rîs să repeți din nou.

— Mat ev Dei!.. dise el lovindu-și fruntea cu latul mâinei, și.cădu pe un scaun ce era alături cu dînsul.

Quâteva minute dup-aceasta, nefericitul june să sculă éră șovăind, și mai asculă la ușe.

— Și vorbescu! Dise el în sine; rîd amîndoi... Dumnedeule! mi să pare chă audii sunetul unui sărutat... Păniților mei, la ce m-ați mai născut!..

Atunci, ca cum ar fi luat o nouă otărîre, Amlet să duse să și iea pălăria de unde o lăsase, și s-apropiă de ușea scării qua să ăsă, dar pen-a nu deschide acea ușe. să opri la o idea ce ’i veni.

— Înainte d-a părăsi această locuință, dise el, și cine șcie, poate pentru tot dauna, să înseninăm locul spre a nu ’1 uita; sunt strein, și, fără întâmplarea quare m-a făcut s-audu numele lui Danibal pronunciat de alta dinaintea porții lui, nu ’i așu fi nemerit așa lesne casa. Apoi, adause el aducendu-și aminte, am trebuință a mă informa daqua feciorul acestui om a găsit pe mama sau nu.

Omul, chiar aflându-se în cele mai mari nefericiri, și dupe ce a cercat tote descepțiunile, încă speră cu atâta stăruință, în quât și în momentul cel dupe urmă tot să mai lasă a să amăgi de o speranță quare ’i surîde; astufel amantul așteaptă o noapte întregă în unghiul unei strade, qua să vadă la o ferestră figura amantei sale, dar convingându-se chă așteptarea sa é deșertă, și înclină capul și să depărteză suspinând; plecând însă el și mai întorce ochii adese, tot sperând s-o vadă, și astă speranță îl însoesce pene în cel dupe urmă punctu quare îl face să părdă din vedere casa ei, dicendu-și și atunci chă daqua mai a-stepta, ea era să via la locul întîlnirei.

Amlet scoase dară un portfoliu și uitându-se pe ferestră spre a să orienta, însenină pe o tabletă: — O biserică d-o architectură gotică în stânga; în fașiă, de vale, o grădină întinsă... Bine! adause el ne mai găsind împrejurul casei alte să mne distinctive.

Cititorii înțelegu fărane voință chă acea casă să afla pe delul quare domină grădina publică a Cișmegiului, pe drdpta stradei quare duce la spitalul o-stășescu.

Dupe ce puse portfoliul la locui, Amlet să grăbi să deschidă ușea spre a eși.

— Încuiată! dise el cu amărăciune. poate chă cea-altă ușe din dreptă m-ar scoate în sala din afară.

In dreptă celui ce sta cu spatele spre ferestrele acelei camere, să afla o ușe quare nu să deschise încă la curiositatea cititorilor.

Amlet să îndreptă către ea, puse mâna pe cheia, ea să deschise îndată. Aci era salonul cel mare, mobilat dupe gustul fantasiei mai multu de quât dup-al modei curinte: palisandrul și acajuul să vedea amestecate într-un locu; un piano deschis surîdea unei bibliotece arătândui dinții lui de ivoriu; o pindulă de masă îngâna mișcările regulate ale unui orologiu de părete în faciă quăruia să afla; quâteva cadre a-tîrnate pe quâte~și patru păreți parodia chipurile u-nora din vechii Domni ai României; în fine în midlocul unui însemnat numer de fotografie ale mai multor bărbați de litere, Români din toate părțile României, zăcea cu multă gră$ia și mândria un desemnu încadrat cu multu luxu și eleganță; el presintă trei simbole, poetice: un curcubeu, o roșă și o persică, tipul frumusețe! universale; sub dînsele să vedea doă lițiali, un D. alături c-un altu I). ceea ce însemna: Danibal Daliei,

Amlet, quare și simți sângele urcat în ochi îndată ce înțelese să mnificarea acestui desemnu simbolicii, scose un plumbu din portfoliul să u și, turbând de mânia, trase d-asupra curcubeului să mnul unui trăsnet, adause o viperă ascunsă pîntre foile rosei, și în fine însemnă un vermă măreții eșind din catifoa persicei.

Dar aceste toate nu învedera o stare normale a minții bietului june; atâte emoțiuni sfâșiitore, alternativa atâtor sintimente diferite quari și aleseseră inima lui ca locu de luptă, atâte suveniri amare, impresiuni dureroase ce să rescoliseră într-însul, lucrară cu atâta energia asuprăi, în quât situațiunea lui devenia foarte critică.

Amlet aruncându-și privirile împrejurai și observând acel piano quare să afla deschis, să duse la el și aședându-se dinaintea lui, esecută quâteva acorde melancolice însoțind prin ele aria din Lucia de Lammermoor „Hai tradito il cielo é amore, etc., pe quare o cântă sotto voce.

In momentul această, ochii lui întîlniră pe neașteptate ca un fel de umbră a unei femei în vesti-minte albe și cu coma despletită, quare sta nemișcată în pragul ușei pe unde intrase, și quare era în façia sa. O radă de lună cădea oblică pe figura cea palidă a acelei fantasme, făcend-o să să mene, în întunericul în quare să afla restul camerei, ca o lampă amorțită ce sta atîrnată într-un alcovu.

Amlet să înfioră, și trăgendu-și mâinele de pe clavirul quare și stingea quâte puçin vibrarea întreruptă, aștepta momentul quare să ’i esplice misterul ce ’l intriga.

Dar aceea pe quare Amlet o luase-dreptu fantasmă, deslipindu-se de lîngă ușe, făcu trei pași înainte și să opri în façia intrigatului june.

El recunoscu atunci pe Dalia.

Dalia într-un capot elegant de noapte, cu perul lăsat pe spate într-o desordine gracioasă, cu brațele abia acoperite, frumoasă, palidă și frescă ca o stea ce resare în mediul nopții, stătu un minut tremurând de îndoelă, dar ca învinsă de un fermecu putințe, și întindându-și brațiul stangu pe spatele unui fotoliu iquam depărtat de costa ei, ear cu mâna sa dreptă îndreptându-și, fără vr-o învederată să riositate, modestia neîngrijită de pe peptul ei:

— Amlet, dise cu temere și înfășurându-și gla-.sul în velul unei tăceri trasparinte, spune-mi, Amlet, îe ceva în sufletul d-tale quare te înalță mai presus de un muritor: natura ți a dat o voce pe quare poeții o asdmenă cu a îngerilor, și nu șciu quare pasiune sublimă a pus atâta magia într-însul. Auindu-te am compătimit cu sdrtea d-tale, și nu m-am putut o-pri d-a veni să te mînghîiu; dar acum vedându-te simțu chă eu sunt quare aș ave mai multă nevoia de a fi mîngîiată.

— Doamnă, dise atunci Amlet abia reținând un simtiment straniu ce ’i deșteptase acea femeia, nu cere mînghîeri de la cineva quare și a perdut pe ale să le. Ceea ce vedi înainte-ți nu â de quât un june orfan, părăsit de totă lumea și chiar de Dumnedeu poate; o inimă quare a iubit și n-a fost nici un minut răsplătită pentru amorul ei; un suflet quare a sperat, nu cu speranțele visătore și nebune ce amețescu pe toată lumea, ci cu acele speranțe solide, a quărora realisare é mai tot-d’ un a cununa meritată de la o sdrte escepționale; cu toate acestea speranțele mele m-au trădat și pe mine, cum trădau femeile cochete pe toți bărbații, fia chiar și pe aceia ce fac une-ori fala și fericirea lor. Acum dară quând nu mi mai remâne nimicu quare să mă încânte pe pământ, acum quând poseda în mâna mea cheia cu quare aș pută în or ce moment să deschidă ușea unui adepostu, singur asii al nefericiți lor, nu șciu, urmă Amlet c-un rîs plin d-un âsarcasmu amar, ce m-ar mai ține pe faimosul Dvostre păment.

Dalia să uită lunga la dînsul, însă nu făr-a cerca drequare neastîmper, o turburare pe quare ’i o producea neaperat spăimîntătorele cuvinte ce o făcuse a-cel june s-audă; dar apropiându-se mai multu de el:

— Atunci, dise ea, fă-mă și pe mine să să in quare d acea cheia ce ar putd să ți deschidă o portă așa de fericită?

— Acea cheia, doamna mea, o poate ave or și cine ar voi.

— Dar în-fine?..

— Dar în-fine, écă, vecii-o, dise Amlet punând sub ochii curioasei femei un micu pumnal ce ’l scosese din posunarul blusei sale.

— Amlet, dise Dalia înfiorându-se, ai o gură de privighetore, dar ți é limba mai înveninată de quât a unei vipere; nu șciu quare din doă â a ta și quare ți é streină; nu șciu daqua ești un înger proscris sau un demon quare a luat forma unui oinu...

— Nu sunt de quât un fiiu al pecatulni, întrerupse Amlet, quare voiu să grăbescu momentul de a mă înturna de unde am venit, chăci lumea vostră nu mi place, chăci omenii quari locuescu într-însa eu îi privescu ca pe nișce umoarestranie: quând trec pe din aintea mea mă spăimîntă, quând stau la spatele meu mă fac să ’i ui tu, să nu mai mi a ducu aminte de ei... O! crede-me, adause desperatul june cu o căutătură să lbatică și dând vocei sale o espresiune spăimîntătore; crede-me, doamna, nu am pe ni mine quare să mi voioască mai multu bine de quât acest instrument ce ’l vedi în mâna mea.

— Amlet! strigă Dalia apucând braț.iul armat al junelui.

— O, nu te îngriji, dise această, nu voiu face pe nici unul din casa asta s-asiste la îndeplinirea otărirei mele; către acestea n-a sunat încă momentul; am o datoria de împlinit, am o persoană sacră de vecjut înainte d-a lua binecuvîntarea ei, nu voiu face nici uu pas.

Amlet dicend aceste cuvinte, făcea alusiune la mumă sa, duiosă femeia, pe quare n-o văduse quâțiva ani d-arîndul, chăci, cum vom vedé mai târziu, o sdrte crudă ’i plăcea să le desparță tot dauna într-un moment quând credea chă nimicii nu le ar mai despărți în lume, afară de morte.

Dar strigătul ce ’l făcuse Dalia quând a credut pe Amlet gata a să sinucide, acest striget deșteptă pe Danibal din somnu.

C-un aer să lbaticu, dar perdut între diferitele emoțiuni de quari să sîmția dominat, Danibal apăru în ușa salonului cu o lampă în mână. Intrând, depuse lampa pe o masă și c-un glas întretăiat de o turbare ce abia o conținea într-însul:

— Ce însemnăză asta? întrebă el preîmblând împrejurai nișce priviri înflăcărate de mînia. Dalio, să credu ceea ce veclu? adause el apropiându-se tremurând de femeia sa.

— Vai! dise această prefăcend un sintiment de orore, nu mi fe mai puçin greu să credu și eu! acest june quăruia ai deschis ușa ospitalității și a inimei tale, a vrut să ne compromită, atentând la viața sa, aci sub acoperemîntul nostru.

— Amlet, dise Danibal întorcăndu-se către

junele ce ascultase cu îmărmurire vorbele celor doi soți, ai auit ce a dis nevastăinea?

— Am audit, respunse această.

— ei bine, ce să credu atunci?

— Să credi, domnule, respunse el indignat, să crecji chă ai aface cu fiiul unui părinte quare a avut așa mare încredere în d-ta, și quare, în momentul cel dupe urmă al vieței sale... Oh! ertă-mă pentru astă dată, domnul meu... quând vom fi singuri, poate vei sci mai bine...

Danibal n-așteptă finele frasei lui Amlet.

— Dalio, dise nevestei sale, te rogu a ne lăsa quâteva momente singuri; adevărul pe quare voiu să ’l scoțu la lumină ți va. profita și ție, chăci va resipi căța ce mi întunecă ochii în minutul această.

Dalia eși fâr-a aștepta să fia rugată mai multu.

E Danibal împingând ușea dupe dînsa, să înturnă în façia lui Amlet și ’i făcu următorea întrebare:

— Ce credi despre mine, Amlet?

— chă ești un om onestă, dar chă ursita ți a fost scris pe frunte...

— Rușinea prin mâna d-tale?..

— Danibal, în numele cerului!

— Ce vrei să dici?

— Voiu să dicu chă uiți cine sunt...

— Nu mi ai spus încă; te cunoscu numai sub numele cu quare mi ai dis să te numescu, un numă de la quare nu să înțelege nimicu.

— Dar ai uitat, să vede?..

— Ce?

— Nu sunt doă minute...

— Ei bine?

— Ți am spus chă sunt fiiul acelui nefericit părinte quare, în momentul morții sale, ți recomandase..

— Pe fiia-sa orfană! întrerupse Danibal cu o mirare plină de o curiositate nespusă. S-ar pute ore?..

— Sunt fratele acelei orfane, respunse Amlet as-cumjendu-și fa$ia în batista sa muiată de lacreme.

Danibal nu dise nimicu, dar căutătura lui înfiptă în ochii acelui june ce plângea, și estasea cea mută în quare să afla spunea îndestul chă acest om să nevoia să adune în mintea sa sfărămăturele unor suveniri retăcite, a le coordina și a întreba, în acest edificiu format din cele mai frumoase pagini ale trecutului său, echoul ce ar respunde inimei sale.

Dupe trecerea acestor minute de luptă penibile în quare să prinde une-ori simțibilitatea cu consciință, amorul cu datoria, inima cu rațiunea, omul artificial cu omul natural, luptă în quare or ce triumfa lasă în urm ăi lacremă și suferințe, Danibal făcend o sforță asupră-și și înecând în peptui un suspin abia născut, s-apropiă de ospele său și, apucându-l de mână:

— Bine, ’i dise; ești fratele Telmei, é destul; această o titulă quare te face a fi pentru mine o persoană sacră și inviolabile. Remâi pentru tot-d-auaa sub acoperemîntul meu. Ți am promis să ți spuiu tot ce șciu despre sortea surorei tale, ți voiu spune restul întâmplărilor ce mai cunoscu despre dînsa, dar sunt șese ani acum de quând numai șciu nimicu; nu vei cere dară de la mine de quât ceea ce potu să dau.

In minutul această, Dalia intră înfuriată în salon. Danibal privind aerul turburat și mînia ce să citia în ochii ei, să uită la Amlet, par’ chă ’i ar fi cerut esplicarea acestei intrări neașteptate.

Dalia ținea în mână o cadră de catifc roșă cusută cu aur. înaintând cu o învederată tremurătură pene în faci a soçiului ei:

— Esplică-mi această, domnule, ’i dise arătând ui parodiarea făcută desemnului acelor trei frumuseți universali.

— Nu șciu cum să ți esplicu, respunse Danibal privind cu mirare acea parodia.

— Cineva a vrut să și bată jocu de mine, și or quare ar fi acel cutezător, voiu qua o drdptă resbunare să să facă insultei comise în privința mea.

Lucrezia intrând în camera ducelui Alfonso d-Este qua să ’i ceră vendetta în contra celui ce ’i parodiase numele pe unul din frontispiciele palatului ducal, nu era mai turburată, mai să toasă de sânge de quât Dalia într-acel moment. Dar spre a complecta poate a-coastă scenă dupe tipul scenei din Borgia, Amlet să presintă în fiiția Daliei și, înclinându-se ușor, ’i dise cu drequare mustrare de cuget:

— Doamnă, nu căuta pe autorul acestei fapte; culpabilul sunt eu, și asteptu să ntința ce o meri tu.

Danibal nu putea să și esplice cuvîntul ce a împins pe ospele să u la o asemene faptă. Dalia aștepta în picioare, cu mâinele încleștate și cu ochii ațintați în ochii lui Amlet, quare și ținea plecați pe ai să i, par’ chă ar fi voit să ’l întrebe, printr-acea căutătură de mustrare, cu ce scopu s-a cercat să rîdă de ea.

Soarele reșărise de multu. și un orologiu bătu none* ore. această sunet distrase din afundimea cugetărilor lor acele trei persoane quari tăcea mute, nesciind ce să otărescă într-o împrejurare quare făcea mirarea și nedomirirea lor.

Dalia vădând astă tăcere st6rpă și stăruitore din partea soçiului ei, să întorse și înaintând spre ușă qua să 6să:

— Bine, daqua este așa, dise ea; daqua niminî nu mă aperă, voiu sci să m-aperu eu singură.

Dar nici aceste vorbe dise c-un viu resintiment, nici plecarea acelei femei, quare lăsă singur pe Danibal faciă în façiă cu Amlet, nu ’l decise a scoate vre o vorba din gura lui.

Către aceste, intrarea fără veste a unui strein curmă toată acea scenă penibile pentru amândoă persanele, quari binecuvîntară acest incident, chăci îi scăpa de falsa lor posițiune.

acest nou personagiu era, cititorii noștri nu credu să fi uitat, acela ce în ajun, trecend pe la poarta lui Danibal, întrebase pe Tetin, să rvitorul său, daqua stăpînu-său era a casă, și quăruia el ’i respunsese fără ceremonia pe tonul negativa.

Se lăsăm dară pe noul venit a să ocupa cu a-micul său pe quare venise să ’l vadă, și să urmăm pe Amlet quare, profitând de venirea acelui strein, și ceru congediul spre a să retrage pentru o afacere arginte, quare congediu ’i să dete cu condițiune d-a reveni îndată dupe terminarea afacerilor să le.

CAP. V

O PEZĂ REA

Amlet promițând lui Danibal chă va reveni să afle restul întîmplărilor Telmei, eși din camera lui, dar ajungând le cea de pe urmă trâptă a scării și aduse aminte che, în ajunul acelei dile, însărcinase pe Tetin a să duce să caute pe mumă-sa în strada Belvederei și a ’i da un bilet din partei; întrebă dară pe o femeia din casă ce o întîmpină în calei, daqua să rvitorul lui Danibal era acolo; dar acâstă ’i respunse chă feciorul și luase, chiar de cu sâră, toate efectele cu dînsul, și fugise, nu să șcie unde, dupe ce primise,și simbria lui pe doă luni înainte.

Amlet să depărtă puçin mulțumit de acest respuns.

Quând veni pene la portă, stătu să să orienteze spre a sci pe unde s-apuce. Cugetând un minut în sine, instinctul îl îndemnă s-alegă strada ce ’i să înfățișă la stânga.

Urmă dară această stradă penă quând trecu din coale de grădina Cișmegiului și o jumăth din piața teatrului. Sosind acolo și înțelegând dupe mulțimea stradelor ce ’i să presinta, chă ar fi făcut o nebunia a mai înainta lăsându« să în voia întîmplării, să opri înaintea unui trecetor ce ’l vedu venind spre dînsul și, salutându-l cu politețe:

— Domnul meu, ’i dise, pe unde aș put4 eși în strada Belvederei?

Acela către quare să adresa Amlet era nn june întindichiat, îmânușat, cu perul uns și buclat, cu batista profumată si cu mustăcidra resucită, abia eșit din mâinele trișorului quare ’i detese drumul numai dupe ce ’i — a frecat figura cu pulbere orientale și ’i a tras patru dungi albe cu un penel pe marginile pleopelor, ceea ce pretindea frisorul chă ’i arăta ochii mai mari și dupe ce a tras c-un altu penel mai fin quâteva liniuțe șerpuite pe pelea figurei sale, în forma râurilor însemnate pe o chartă geografică, ceea ce, tot dupe încredințarea frisorului, făcea să să vadă vinele printr-o peliță strevecetore.

Astufel câpuit cu toate armele de quari avea ne-voia pentru cuceririle amoroase ce proiecta, industriosul june și îndrepta pașii către cofetăria lui Fialcowsky spre a căuta pe cineva quare să ’l plimbe pe șosea gratis sau de la quare să să împrumute, atât pentru acest scopu quât și pentru a ave cu ce să și mulțumoască neînvinsa si foarte respândita patimă a cărților, chăci într-acea epocă, bietul june să afla quam încurcat cu financele să le, și de vr-o quâtva timpu, mânca pe datoria, să frisa pe datoria, fuma pe datoria, lua cafdoa dimindța și înghețata să ra tot pe datoria, ba, daqua nu ne amăgim, jucase și quâteva partide de biliardu sau de conțină tot pe datoria.

E de prisos a vorbi despre midldcele de viețuit a unor asemeni individi; toți să im și adesea ne întîlni m cu ei pe șos6, la operă, la concerte, la să ratele musicali din grădina lui Schlater, la balurile mascate, în filele Moșilor, în-fine pretutindine unde nu să poate duce cineva fără bani, și a crede chă descoperim un mister publicului arătândui cu ce trăescu acești semeni, ar fi absurda. D. A. é întreținut de D-na X.; D. M. să ține cu cărțile. D. R. șcie să tragă condee, și ăcă chă bunul Dumnezeu nu lasă pe nimine să pără, de la arburele quare să nutresce din pămînt, pene la vertnele quare să nutresce din rădăcina acestui arbure, de la om quare să nutresce cu pâine și cu carne, pene la insectele părăsite ce să nutrescu din sângele omului, toți trebue să esistăm și să facem ce putem qua să nu murim de foame.

Așa dară industriosul nostru june să ducea și el qua să facă ce a pută spre a nu muri de fdmă sau de să te, de nepreîmblare sau de nepetrecere în momentul quând fu întîlnit de Amlet în piașa teatrului.

— Dumnedeu mi ’l a scos înainte, disese el în sine vădându-se oprit de întrebătorul să u quare să pregătia să intre în vorbă cu dînsul.

Junele înțelese chă avea a face c-un strein, și, dupe nefericitul obiceiu al unora clin junii noștri quari și fac o gloria de quâte ori pot să păcălăscă pe cineva:

— Pe cine vrei să cauți? îl întrebă el resucin-du-și mustața spre a și masca un surîs ce ’i încreția buza.

— Cautu, respunse Amlet, o femeia...

— E frumoasă? întrebă tînărul de modă cu nerăbdare.

— E bătrână, dise Amlet; am o scrisoare de la un fiiu al ei, pe quare trebue neapărat să ’i o dau.

— Cum o chiamă? nu scii?

— Șăde în strada Belvederei, domnule; are un numă curios... nu mi aducu aminte bine.

— Dar scrisoarea n-are numele adresatei? prorupse acel june, simulând din ce în ce mai mul tu interes pentru strein.

— Scrisoarea o am a casă; aș vr6 să ’i aflu ânteiu locuința și pe urmă mă voiu duce s-o aducu; a-cum sunt quam departe de casă.

— Aș pute să te să rvescu bucuros, dise junele; dar qua să ți dau aceste informări nu ți ar fi de nici un folos, chăci, ca strein cum mi pari, nu vei pută reuși nici o dată să nemeresci prin atâte strade întortochiate; quând ar fi mai uscat, te aș conduce eu însumi.

— Ar fi pre multă bunătate, domnule; dar daqua sunteți dispus a fi așa bun către mine, vom lua un fiacru și, astufel, midlocul mi să pare mai nemerit.

— E prè bun midlocul ce mi propuneți, dar plecând d-a casă am uitat să îeau bani cu mine, și...

— Asta să nu te îngrijescă, eu voiu plăti cursa; fe și dreptu.

— Daqua așa, sunt la ordinile d-tale.

Și să rviabilul june făcu îndată quâțiva pași înderet qua să chiemă un fiacru.

Dupe mai multe refusuri ce întîmpină din partea acestei corporațiuni ambulante, junele prinveni a să înțelege cu unul, și dupe ce s-aruncă în trăsura sa veni să să oprescă aproape de locul unde ’l aștepta streinul, quare s-așeadă alături cu dînsul.

Cucerul să uită înapoi qua să ’i să dică unde trebuia să ’i conducă.

— La stânga! comandă însoțitorul lui Amlet.

Apoi, întorcăndu-se către dînsul:

— Permiți, ’i dise, să spuiu doă vorbe unui a-micu quare m-astăptă aci aproape de barieră? ’i am dat cuvîntul pentru astă-di la doe-spre-dece ore, și n-aș vră să mă credă de neparolistu.

— Dispune dupe cum ți va plăcă, fu respunsul lui Amlet.

Eșind din bariera stradei Mogoșoaiei, să dete culcerului ordin a ’i conduce la Ferestreu.

— E bine să ocupe cineva orele așteaptării cu ceva, dise întreprinzătorul june ordonând unui băia să aducă dulcețuri și cafele, dupe ce s-aședă pe una din bancele ce mărginescu aleele Ferestreului. Aproposito, urmă el, nu é mai bine să ne dăm de vale qua să bem apă chiar din isvor? é cea mai bună apă pe quare o bea Bucurescenii, dar quare costă pe cei ce n-au trăsurele lor mai scumpu de quât vinul de 4 Drăgășani, chăci sunt nevoiți să plătăscă quâteva oare de fiacru spre a o pute be.

Amlet respundea Ia toate observările conducătorului să u prin monosilabe foarte ușor accentate cu tonul aprobării.

Grijea lui cea mai mare era să afle odată locuința aceleia ce o căuta, și modul cu quare să vedea să rvit de persoana ce întîmplarea ’i o scosese înainte nu era din cele mai nemerite spre a ’l încuragia în întreprinderea sa, dar cugetând în sine chă fiăquare * țără și are și moravurile ei, aștepta cu resemnare trecerea acelor minute perdute pentru dînsul.

Către acestea, frumoasa vedere a acelei localități, teremul cel accidentat ce să înălța într-o mulțimă de formă acoperite cu verdăță, cu arburi, cu boite de vițe, cu potecuțe mărginite de bance pentru ședere, d-asupra unui lacu, acum adormit în stuful trestielor în quare stă ascuns; pe de o parte acea aleia ce părea a să mișca din necontenita mișcare a preîmblătorilor, pe de alta un micu stabiliment de băi mai la vale; situațiunile pitoresci ce să destindea mai departe: în stânga păduricea încântătore a Bănesei, în vecinătatea quăria un lacu limpede cu pesci într-însul și cu mori pe malurile lui; toată acea frumoasă natură în fine, pe quare pleia din ajun o făcuse s-apară ca eșită dintr-o scăldătore recoroasă și ușor acoperită c-un văl noros pe spate, produse drequare întipărire plăcută, o melancolia dulce în sufletul lui Amlet, în quât nu simți ce iute trecea orele.

De altă parte, însoțitorul său, quare-i plăcea să mai șddă într-acel locu, quând fu întrebat de oră:

— Abia é unul dup’ amădi, dise el; amicul meu n-a venit încă, dar cată să pice quât de curend, afară numai daqua ’i să va fi întîmplat ceva.

Cu toate acestea orele trecea și persoana așteptată de cavalerul nostru industrios nu să mai vedea.

— Nu mai è de așteptat, dise el atunci sculându-se; aideți, scumpul meu, qua să nu întărdiâm. Cată să fi pățit ceva, altuminte îl cunoscu de om quare și ține cuvîntul.

Amlet plăti micele cheltueli făcute și urmă conducător ului său.

— Ei! dar cum mi pare bine chă ți am făcut cunoscință, ’i dise această dupe ce s-așecjă în trăsură.

— Ești prè îndatoritor, respunse Amlet.

Și trăsura, condusă prin să mnul ce făcu sărvi abilul june atingend cu bastonul să u brațiul dreptu al cucerului, luă direcțiunea grădinei de la șose.

Dupe mai multe învîrtiri și întorceri dese ce făcu trăsura de la un rond pene la altul, bunul amicu să decise în-fine a conduce pe camaradul să u acolo unde era nerăbdător s-ajungă.

In quâteva minute Amlet audi pe amicul său dicendui:

— Ecă strada pe quare o cauți. Acum spu-ne-mi unde să ne oprim.

— Se întrebăm, respunse Amlet, să ne informăm: poate chă ne ar pute spune cineva unde șede o femeia betrână, venită de quât va timpu de dincolo, de peste Carpați. é un sălciu mare la poarta casei sale, cum mi s-a dis... să vedem... ah! dar numerul, nu mi ’l aducu aminte.

întrebând din casă în casă și adunând informările cerute, aflară cu cale a să opri înaintea unei locuințe, la a quăria portă să afla în adever arburele indicator, dar nici o tabletă cu numer nu mai esistă: vijelia din ajun făcuse mai multe stricăciuni pe unde trecuse. Cu t6te acestea un om ca de vr-o patru-deci și trei de ani eși într-un costumu de casă foarte vechiu și strențeros, și dupe ce află de la acei juni ceea ce ’i adusese acolo, îi încredință chă femeia pe quare o căuta locuia într-acea casă, dar chă lipsia încă de dimineță, și nu scia daqua va întărdia de a să înturna.

— Oh! creclu chă nu va întârzia, dise Amlet dându-se jos din trăsură.

— E casa încuiată, observă cel ce părea a fi proprietarul ei; dar, daqua bine-voiți, o veți aștepta la mine pân va veni, daqua aveți ața mare trebuință cu d-ei.

— Primim bucuros, respunse însoțitorul lui Amlet împingând pe noul să u amicu în curte.

Intrând într-o mică încăpere din fundul curței, cei doi visitatori avură ocasiunea să vadă modul cel straniu cu quare era mobilată cămăruța în quare s-afla. In stânga, era un pat acoperit c-un cerșafu albu, ale quăruia mărgini să deosebia printr-o simplă cusătură de plasă; alături cu patul, o masă quare să vedea chă fusese o dinidră văpsită cu o culdre roșia închisă; pe acea masă, o tavă de fer foarte ruinată, d-asupra quăria să afla quâteva lingurițe de os, doă cupe de apă înflorate și un văsișor de dulceță. D-asupra acestui sărviciu să vedea atîrnat în părete, între doă ferestre încărcate de micsandre și de maghiran, un fel de tablou fără cadru și fără sticlă; acest tablou represintă: în planul sEu superior, pe David sau regele Carol VII, cu încă trei personage istorice alături cu dînsul; în al doilea plan era Argina sau regina Maria d-Anjou, femeia lui Carol VII, damă de trifoiu; Racheta sau Agnesa Sorel, amanta regelui, represintată prin dama de carăle; Pallas sau Fecidra din Orleans, dama de pică, și Judita sau Isabela de Bavaria, dama de cupă; înfine în cel d-al treile plan venia cei patru valeți Ogier, Lancelot, La Hire și Tlector, personage asemenea istorice, cei doi d-ânteiu din timpul lui Carol cel mare, cei din urmă dintr’ al lui Carol VII acest tablou, cum lesne să poate înțelege, consista din cele doe-spre-ece figure luate dintr-o părechiă de cărți de jocu. De amaândoă părțile acestui tablou mai era doe, unul quare înfățișa un afișu de teatru vechili având în midlocu gravura unei baletiste quare danța ceardacul, acel danțu favorit al Maghiarilor prin quare această națiune celebreză pe pea naționalității lor, danțu voios și eroi cu quare să conduce de o musică plângâtore, și altul pe quare să vedea anunciarea unei represintări de voltijori din timpul lui Soulie. Quâteva scaune de lemnu înflorate, și un dulapii mare albastru cu ș£se gutui înșirate d-asuprăi, și în-fine pe o sobă ruinată un cocoșu roșu de gipsu fără cddă și figura lui Cutusov c-un brațiu ruptu privind între ei un epurașu ce da mereu din capu, complecta mobilarea acelei camere.

Dupe ce bunul om introduse pe acei doi juni în camera pe quare cercarăm a o schița și îi instala pe quâte un scaun cu spatele de lemnu și cu un buchet de flori desemnat pe dînsul:

— Să mi dați voia numai doă minute, le Jise el c-un aer surîdetor de bunătate.

— Nu te supera pentru noi, observă însoțitorul lui Amlet.

Atunci el eși în curte.

Soarele era aproape de scăpătat p-un orisont încă mărginit d-o bandă negră de nori. Din quând în quând oaspeții acelui omenos primitor aucjia p-afară un șuerat ascuțit și regulat ca de o să ntinelă a unei bande de tîlhari; curiositatea îi făcu să ésă pene în ușe qua să și esplice acest sunet estraordinar, dar nu să putură opri d-a surîde quând vedură pe proprietarul acelei case preîmblându-se prin curte cu capul în sus și, cu ochii în aer, șuerând din gură cu o stăruință neîntreruptă.

Alături cu dînsul, și imitând acele-și mișcări și mai aceea-și șuerare, să învîrtia încă doi inși ce să părea ceva mai juni de quât el.

Quâte trele. aceste persoane să ocupa cu rechiemarea porumbeilor lor ce să vedea plutiud în aer.

împins de o curiositate naturale, Amlet eși din preună cu însoțitorul său, și înaintând pen-aproape de locul unde să petrecea acea scenă, fu de o dată călcat pe amaândoă picioarele de preocupatul și distractu personagiu. Un minutu dup’ această, amicul lui Amlet scoase un țipet trăgându-se înderet și ținându-și nasul cu mâna.

— Fiți-ar porumbii ai dracului și cu tine din preună, strigă esasperat această venind spre Amlet.

— Și mie mi a sdrobit picioarele, (ise Amlet, și ce é mai curios chă nici să întorce să ți c£ra ertare.

— Să ’l iea dracul! mi a ruptu nasul de mi a dat sânge... Vine ca orbii peste om sgîind ochii dupe găinele lui, firar de rîs să fia!

Dar bunul om quare n-auqlia, chăci n-asculta la ceea ce să vorbia pentru dînsul:

— Nu vedu cerceloiul și inelarul qlise el adre-sându-se la cei doi porumbari, camarazi ai lui.

— Ba inelarul, ecă-’l coale d-asupra casarmei, respunse unul din cei doi porumbari; rotoganul nu să vede de locu.

— Cată să fia sus, dise cel d-al treile porumbar; m-arn uitat dupe el quând să înălța, el și cu gaziul, pene ’i am perdut din ochi.

— ’I o fi luat norii!

— Ba mi temă să nu ’i fi prins din vecini; adinidră quând ’i am înălțat, vedeam pe băiatul popei, chă detese drumul misirliului său, și, a dracului pasere, numai quât veni în dreptul gaziului și rotogemului, a început să le dete, mai pe ici mai pe colea, pene s-au făcut quâte trei neveduți.

— Mi vine să mă ducu la băiatul popei, dise ânteiul porumbar; ’i aș da patru părechi de porumbi pentru cei doi, daqua ’i a fi luat el.

— Nu te mai cerca, chă nu e a casă; quând veniam înqua, el punea veriga la ușe, și, vecjendu-me, rîdea pe sub nas.

— Oh! să scii chă el a făcut drăcia, observă cu amărăciune ânteiul porumbar. Dar ii-aș vre pentru toată lumea să perdu pe rotoganul și pe gaziul, am dat șâse galbeni și dece perechi de porumbi pentru ăști doi.

— Ba, daqua mi pare reu, observă ăl treile porumbar, pentru bietul Nălțat în vioriu.

— Dar cavaleriile dise cel d-al doile; jocuri Ce făcea, și cum cădea de sus ca un glonțu, de ți să părea chă și frânge junghetura, și quând s-apropia de pămînt, numai și lua sbotul din nou, de nu ’l mai vedeai!

— Quâți porumbei am prins cu dînsul! $ise c-o suvenire de triumfu ânteiul porumbar; mai ânteiu peagu pe urmă gutu în pene, bălțatu pe roșu și grivuliu. Pecât de cavaler! și acum mi mușeti mâinele chă l-am dat.

In minutul această și în mijlocul unei aclamări și șuerări unanime, un porumbel cădea ca din cer făcend rote în sine sau dându-se peste capu pene în curtea unde să petrecea această comică scenă.

— Rotoganul! rotoganul! strigară cei trei porumbari cu acea bucuria cu quare o mumă ar fi strigat pe fiiu-său quând îl revede dupe un timpu îndelungat.

Un minut dup-aceasta, înturnarea cerceloiului fu salutată cu acele-și aclamări entusiaste, și într-un scurtu interval, toată banda vagabondă să lăsă c-un sgomot resunător pe marginea unui lăcșor artificial din acea curte qua să și recoroască să tea, dupe sistema cu quare beau aceste paseri, adică muindu-și ciocul în apă, făr’ a și mai înălța capul în sus, și justificând prin-tr-aceasta derivarea numelui lor de columbe de la xo-XvfiSăv.

Păserile retăcite să înturnară dară la căminul lor, și cei doi juni reintrară încasă, unde trebuia s-astepte venirea D-nei Silvani, muma lui Amlet.

Astă dată proprietarul casei, quare și luase s6ra bună de la cei-alți porumbari, camaradii lui, vrend a manifesta mai multă politețe către acei doi streini quari ’i făcură onoarea a primi ospitalitatea ce le oferise, dise unei femei din casă să le aducă dulcdță și apă.

— Să mi dăruiți numele D-voastre, dise proprietarul adresându-Se către însoțitorul lui Amlet, par’ chă ’i ar fi cerut plata dulceței ce le detese.

—Pascal Torian, respunse această.

— Dar domnul?..

— Domnul un strein, a venit de curend în capitală. Dar d-tale cum ți qlice? daqua mi dai voia.

— Pe mine mă chiamă Andrei Biloiu, respunse porumbarul. Am fost și eu quâtva timpu funcționar, dar mi să propusese se nu mai întrebuințezu terminațiunea radicale în iune, și eu am refusat. M-au scos din postu, am remas în sapă de lemnu, om cu nevastă, cu casă grea, dar mi am ținut caracterul.

— Breee!!! dise Pascal Torian uitându-se la Amlet cu coada ochiului.

— Și acum, qua să mi potu ține familia, lucrezu dioa și noaptea ca un câine.

— Minunat! câinii nu lucrză nimicu, observă Pascal.

— Voiu să dicu o vorbă, dise Andrei Biloiu.

— Și ce meseria întreprinzi?

— Ia, bietele păsărele ce le veduși adinidră; quâte o dată pică vre un om cu gustu, quare é în stare să de și pene în șese galbeni qua să aibă un porumbu jucător. Nevastă-mea cresce cățeluși de cei cu plete lungi; te miră, scoate patru cinci pe an; și tot-d-auna găsesce să ’i vendă cu prețu...

— Și ce am priceput daqua ’i vîncju cu prețu, întrerupse o femeia oue intră pe neașteptate în casă, ținendu-se cu mâna de genuchiul piciorului dreptu și urmată de vr-o cinci cățeluși albi lungi în plete, quari făcea un sgomot asurzitor cu lătratul lor vezend lumă streină în casă.

— Taci, Azor!

— Fidel, o să ți daa peste gură! dise acea femeia adresându-se către haita sa.

— Plecăciune d-voastre, urmă ea înclinându-și capul despre partea celor doi juni.

Pascal și Amlet salutară.

— Pe mine mă ertați, adause noua venită trîn-tindu-se cu multă greutate pe pat și dregend sub dînsa cerșaful ce să sbîrcise de șederea ei; sunt pătimașă de vr-o quâțiva ani, și acum fusei pene la o vecină, și am ostenit de mi ese sufletul.

— Și de ce pătimesci, întrebă Pascal Torian cu malicia sa ordinară.

— De un pustiu de picior, mamă, respunse femeia lui Andrei Biloiu, chăci ea era. Am ședut mulți ani într-o casă umedă, unde înti-a apa în beciuri, quând ploua, și nu să mai usca nici odată, și m-am ales c-un afurisit de reumatism, quare mi seacă inima de quâte ori să schimbă timpul. Rei nori sunt esttimpu, domnule, adause ea clătind din capu; nori ca ăștia o să și puia mintea cu mine, vedu eu.

— Ba să nu facă una ca asta, observă Pascal trăgând pe Amlet de blusă far-a fi vădut.

— Of! mamă, și atâte suferințe, la ce mai sunt bună de trăit! Mi s-au scurs toate puterile! și apoi daqua n-ai ’midldce să te cauți! Doctorul nu ți face visită fără să ’i plătesci, spițerul nu ți dă doctorie fără plată; de și avem doctori publici, dar să ’i ardă focul! Ddmne, ârtăme, chă nu șciu ce să mai dicu; de m-ar lua Dumnezeu o dată să mi odinescu oscidrele!...

— Din contra, rogă-l mai bine să ți lungescă filele, dice Pascal făcând să mnu lui Amlet, ar trebui să mai trăesci pentru bărbatul d-tale quare te iubesce, pentru bieții cățelușii ăștia pe quari vedu chc-i iubesci.

— Mă faci de le dicu și cățeilor, întrerupse femeia c-un ton superat; nu întîlnescu o dată pe vătaful Șerbăn să ’i dau în sdmă și să mă curețu de ei! Ia, nișce pecate, domnule, și cu aste lighione; mă trudescu și mi mânîncu amarul de atâția ani cu ei, și ’i crescu cu quâtă grije și cu quâtă muncă, Dumnezeu șcie! te miră cum vine cine-va și cere, ieau trei pâne în cinci galbeni pe unul, să potu și eu să mi jpai țiu casa, să ini cautu și de sănătate, să mai dau

quâte o lumînărică pentru sufletul copilei, chăci nu mi dă mana să făcu vr-un bine mai mare; dar, ce folos, și aci și vîră dracu cdda, pustii ăia de porumbei o să mă facă să tragu de cdrnele plugului, quând aș pută cel puçin să făcu și asta....

— Ei, vădu eu chă ără ți ai început cânticul cel vechiu, cjise Andrei Biloiu nevestei sale.

— Taci, chă ei scăpa de mine, respunse cu durere femeia sa. închipuiți-ve, domnilor, daqua este de credut, un om sănătos ca dînsul, un bărbat în putere și cu sciință de carte, să fia întreținut de nevastă! și la dracu! quând m-ar lăsa să făcu dupe cum mă pricepu, altă dată scoteam apă din petră; dai* acum n-apueu, domnișorule, să puiu mâna pe vr-o trei patru galbeni, mi-i iea, mamă, și numai, sbiighi pe ușe, să duce, pe unde și a înțercat dracu copii, colindă tot orașul, și unde o găsi quâte vr-un porumbel de ’i să pare mai moțat, mai încălțat, dă, mamă, patru, șese galbeni și-l iea; la să răcia noastră! să nai iea bucățica de la gură, să ’i curgă strențele dupe dînsul, uitați-ve la el; uitați-ve în tavan, ne plouă în casă, mamă; ărna trecută ne am ars gardul qua să ne încăldim, și de multe ori n-am o leiță să mi ieau o păinișdră, și el să și facă fală aruncând banii pe cerceloi, pe merceloi, și pe toți cloncanii lui de păsăroi, arde-iar focul să scapu de ei!

— Și am aucjit chă sunt pee rele aste păsern observă Pascal Torian; cine ține porumbei, toate tre-bile ’i mergu pe dos.

— O fi prè cum di ci, respunse femeia frecân-du-și genuchiul pătimaș.

— S-am ertare, întrerupse Andrei Biloiu;

adevenii este chă de quâte ori are să să întîmple vre-o nefericire într-o casă, aste păseri să împuçinâză pe văzute, ear quând este să via vre-un bine, atunci să îmulțescu de é lucru de speriat; dar nu chă....

— Ba are dreptate, domnul, întrerupse femeia c-un aer de convingere; bcă, domnule, să ți spuiu, de quând și a lăsat bărbatu-meu postul qua să încapă frumbsa lui meseria cu porumbeii, sunt acum vr-o trei ani aprbpe, ședea la noi cu chiria în casele de lîngă portă, o biată veduvă, o femeia cum să cade, și quare m-ajuta de multe ori, afară de chiria ce o plătia, Dumnezeu să n-o lase, or unde o fi, să rmana femeia!..

Amlet deschise ochii mari aurind aceste cuvinte, și apropiându-se de femeia lui Andrei Bilou să nevoiea s-asculte cu o nespusă curiositate.

— Cum disei, urmă naratbrea, îndată ce năvăliră aceste păseri blestemate în curtea mea, începură și necasurile. In anul d-ântâiu perdui o copilă de șâse ani, ca o fioarede frumbsă; un afurisit de birjar trecend în fuga mare, a călcat-o în midlocul drumului, și n-a mai dis cîrc! biata fată. Am simțit chă mi s-au rupt băerile inimei, și d-atunci am căqjut la așternut zăcând optu luni de cile necontenit. în al doilea an, aveam o viișdră în dblul Filaretului, o blestemată de judecată quare am avut-o cu un vecin al meu, m-a făcut s-o perdu și să mi vîndu sculișbrele qua să plătescu cheltuelile judecății, dupe ce mi a mâncat afurisitul de avocat cinci-deci de gălbenași, mamă! și alți atâția quari m-a făcut să dau pe la judecători, cum să urmăză pe la noi, chă n-am trebuință să ve spuiu, D-voastră eți fi sciind mai bine.

Asta fuse în anul d-al doile; în al treile an, cum disei, aveam o chiriașă în casele de lîngă portă; a trăit liniscită, să rmana femeia atâta timpu, și, pe lîngă ajutorul ce mi făcea, mai aveam și o mică petrecere cu dînsa; era streină, să raca! și totu-d-auna ’i plăcea să mi vorbscă de doi copii ai ei retăciți pîn streinătate, și nu le putea da de urmă. ’i creu, săraca! quând mi aducu a minte de fetița mea, biata Măndica... ca un brădișor!..

Și simțitorea mumă și șterse o lacremă de pe ochiu.

— Anico, ’i dise soçiul ei, nu judeci chă poate domnilor să nu le placă s-audă nișce povestiri...

— Din contra, întrerupse cu iuț61ă Amlet. Spune, bună mamă, simțu un mare interes s-ascultu la ceea ce spui.

— Mânca-ți-aș ochii, dise betrână femeia privind cu plăcere figura lui Amlet și clătind din capu, pe quând și ținea bărbia cu palma stângă. Par’ chă ai dice chă é o fată, așa delicate trăsure, așa frumusețe n-am vădut la băeți.

Amlet roși, și cercă să surîdă.

— Quând ar fi aci să rmana mea chiriașă, s-ar mînghîia aducendu-și a minte de copii ei.

— Dar unde este? întrebă Amlet c-un aer de nepace.

— Mai bine de quât să ’i împuiezi urechile cu atâte flecuri ce ’i înșiri, spunei, daqua scii, ceva despre acea femeia, chăci D-Iuî pentru dînsa a venit; are să ’i de o scrisoare, dise Andrei Biloiu.

— Așa! și nu mi ai spus. Doate~de la vr-un copil al ei?

— DA, de fiia sa. Are șe să întoarcă curend a casă? dise Amlet.

— Șese întoarcă! Dumnezeu s-o întoarcă, mamă, diae femeia, c-un suspin.

— Ce vrei să dici? întrebă Ainlet perindui façia și țremurând pe vădute. *

— Tocma vream să spuiu, respunse. betrână, far-a observa astă dată efectul ce-l făcuse prin vorbele ei din urmă asupra acelui june. Tocma vream s spuiu a trea nefericire ce s-a întîmplat în casa noastră de quând aceste peJe rele de păseri aii cădut pe urechile noastre. Adinidră m-am dus pene la o vecină... Preotoasa Dumitrana și mărită pe fiia-sa, adause ea adresând aste vorbe soçiului ei.

— Așa! dise soçiul cu mirare, să mărită Lenuța!

— D-abia merge pe doi-spre-dece ani... o broască, de copilă... sufletul meu!

— Și pe cine iea! întrebă Andrei Biloiu.

— Iea pe... cum să ți spuiu.... fe ofițer la poliția... dii pe numă... nepotul băcanului din colțu. Of! ’i am uitat numele....

— Tot Ilianu! dise Biloiu.

— El, el! esclamă femeia lui. ’i dă zestre o perechiă de case în Olteni și doă-deci mii de lei; rufeturi, scule, o sumă de lucruri.

—- Bravo! bun ginere face preotoasa Dimitrana; un băiat cum să cade, îl cunoscu eu.

— Dar nu dici chă ’i remâne dupe moartea lui tată-său avere de vr-o dece mii și mai bine de galbeni!

— Ce vorbesci!

— Așa! și fratele lui tată-său pe quare o să ’l mostenăscă tot el!..

— Să trăiăscă amîndoi.

— Să de Dumnedeu.

— Și quând é nunta?

— Dumineca ce vine.

— Unde să cunună?

— Aci la st. Alesandru. Mi a dis preotăsa să ți spuiu qua să nu faci cum-va să nu vii la nunta fiieisei. eu mă ducu de dimineță să împletescu petala.

— Mai vorbă! suntem datori să mergem. și cine cunună?

— Uite, asta n-am aflat; quând eram să mă dau în vorbă despre această, ea începu să mi spuiă întâmplarea bietei chiriașe, și am uitat s-o mai întreb.

— Ei bine, mamă, dise Amlet, sunt nerăbdător s-aflu ce s-a întâmplat bietei femei.

— S-a întâmplat, mamă, respunse această, chă a sără a venit un om la dînsa cu o trăsură și c-un dorobanțu pe capră; eu vedusem mai pe sub să ră pe cine-va în uniformă, ca un căpitan de poliția, chă nu să vedea bine, quare să tot înfășură pîn prejurul casei: ’i disei d-lui să ăsă qua să vadă ce vrea acel om în curtea noastră, dar s-a temut și nu s-a dus. Peste quâteva minute s-a audit un sgomot în casă: nișce strigăte, par chă să certa; ce să fia? disei eu, dar nu puteam să esu cu pustiul de picior, quare mi da cuțite pene înse în urma pldiei d-a sără; ear dupe ce să certară, cine vor fi fost, acel om să puse în trăsură șl plecă. Mă dusei adi diminăță la chiriașă s-o întreb ce s-a întâmplat, și găsescu ușea încuiată și veriga pusă. Quând colo, ăcă ce aflai de âla vecină, quare și ea află de la fiia-sa, quârîa ’i spusese ginerile, ca ofițer de poliția ce era, și căta să scia... ba încă, da, uitasem, chiar el veni pene în dio astă-di cu o trăsură și redică pe biata femeia, întrebând pe ginere-său, preotâsa a aflat chă ea era muma unui revoluționar, Hungur; chă fiiu-său trecuse otarul aci fără pasportu și chă urdia, din preună cu alți d-ai lor, o rescolă în țeră. mai sciți, Dumnedeu să ne ferâscă, daqua s-ar adeveri una ca asta! Biata țâră nu poate și ea să fia quâțiva ani liniscită, să și via și ea în fire; quând Turci, quând Muscali, ba acum și Nemți, mâine, poimâine, mirat-ei de nu vom ve-dc și Marocanii venind în spinarea noastră; chăci la noi é bine venit orcine ’i-o trăsni să via și să să urce în capul nostru.

— Cine diseși să mai via? întrebă Pascal dând câte lui Amlet.

— Șciu eu cum le dice, respunse bătrâna femeia, chă n-am învețat carte... Marocani... cei de sub pământ.

— Americani! esclamă Pascal Torian abia ținenduși rîsul.

— Bună mamă, dise Amlet adresându-se acelei femei cu cel mai dulce ton al unei adeverate dureri, ai pute să mi spui unde au condus pe chiriașă d-tale, qua să șciu ce să scriu fiieisei quare asceptă un respuns de la mine?

— La temniță, mamă, au dus-o la temniță pe biată femeia. Scii unde é temnița? Dar la ce să ți spuiu, par’ chă ai pută să petrundi acolo! nu te lasă, fetul mamei, chă sunt soldați și păzitori o mulțime, și sunt ziduri înalte, și nu é midlocu; dar să ne punem credința în Dumnedeu, chă el poate să sfărâmă tot quând vrea, și pe cele nevădute să le facă vădute.

Dar Amlet nu mai dete pas betrănei să urmeze discursurile ei cele neterminabili; să sculă îndată ce veqlu chă nu ’i ar folosi întru nimica prelungirea șederei sale acolo, și, luîndu-și sdra bună de la proprietari acelei case, dupe ce îl făcură ei să le promiță chă va reveni să ’i Informeze despre sdrtea chiriașei lor, luă braçiul lui Pascal și să urcară amîndoi în. fiacrul ce’ i aștepta la portă.

— Unde mergem! întrebă Pascal quare jurase a nu să mai despărți de noul seu amicu.

— Nu șciu, dise această c-un aer preocupat; unde scii; mai tărdiu vom vedă.

CAP. VI

O CURSĂ

Am dis mai sus Ia finele capitolului al IV-le chă o persoană quare cu o di mai ’nainte venise să întrebe de Danibal daqua era a casă, și pe quare să rvitorul acestuia îl congedia.se prin monosilaba negativă de „Nu! prin venise în cele din urmă a să introduce în locuința celui ce stăruia să ’l vadă, făr-a să anuncia sau a fi vădut de nimini.

Această persoană dară era un om de o condițiune equivocâ, de nișce aparințe încelătore, ce la ântâia priviră impune ochilor prin orequare eleganță în porta, prin drequare îngrijire în maniere și în vorbire, dar quare ascunde un fond oribil, un suflet cel mai depravat, și cu atâta mai periculos societății cu quât masca ipocrisiei acopere mai bine tristele și urîte defecte prin quari să distinge.

Totdauna cu surîsul pe buză, totdauna dispus la un să rviciu de la quare speră ceva, nici o dată superat quând ’i să dă peste nas pentru vr-o infamia ce ar fi descoperit cine-va la dînsul, nici o dată contrariat de refusul ce ar întîmpina, el merge neabătut la ținta sa, quare este dea trăi bine, cu orce prețu, întrebuințând orce mid1oace pentru această și sacrificând cele mai sacre quând nu poate să facă altu-fel. Despoiați de orce sintimente frumoase, neînțelegend în toată viața lor pentru ce trebue să și iubscă cine-va patria, familia, amicii, concetățenii, riqlend de cei ce și bat capul pentru binele omenirei sau al națiunei lor, atribuind progresului cele mai mici nemulțumiri ce li s-ar întîmpla, acești oameni și bat jocu de toți și de toate, și numai s-aibă ce mânca și cu ce să îmbrăca, nu le mai pasă de nimicu. Proverbul quare dice:,.mai aproape sunt dinții de quât părinți?’ invențiunea unuia dintr-acesti oameni.

Ecă o mică fotografia a noului personagiu ce vine pe scena acestui roman; n-amu spus mai multe despre dînsul temendu-ne să nu ostenim cititorii noștri cu minuțibse descrieri, dar numeral acestor dmenî, din nefericire, atât de mare la noi, în quât amu credut chă quâteva trăsure de condeiu sunt destule a arăta de cine 6 vorba aci.

Dar, spre a fi mai bine înțeles, écă ce întrebări adresăm cititorilor noștri.

Vădurăți vre odată oameni quari nu vor să părdă un ban sau o oră pentru binele țerei, pentru binele altuia? Intîlnituiați vr-o dată la vr-una din ședințele Camerei unde să află în jocu interesele țerei nbstre, viitorul ei? Aflatuiâți vr-o dată abonându-se la vr-un diar român, or și quare ar fi, sau citind vre o carte? citit-ați vre o dată numele lor pe vre o listă de contribuțiune în ajutorul unei familie scăpătate, în al celor inundați or pentru susținerea vre unui diar patrioticu, sau pentru or quare altă binefacere publică sau privată? Au-ditu-iați vr-o dată întrebând de sbrtea țerei, de speranțele ei, de vr-o nuvelă politică ce ar interesa țeră, afară numai de schimbările ministerelor de quari să interesă starea finanțelor lor? ei bine! ăcă pe cine voim să înțelegem prin TitaLQcrin, al quâruia numă nu vi-l spusesem încă, este adevărat, dar despre quare credem chă v-am-dat o mică idea.

Vom vedè mai la vale ce sunt capabili să facă nișce asemeni individi, quând lipsa de crescere și de moralitate pe de o parte, dorința de a și satisface vre o pasiune imperioasă pe de alta, nu mai lasă nici un frîu instinctului lor brutal.

— Te am căutat și a să ră, dise Titu Locrin dupe ce salută pe Danibal și și trase un scaun pen-a nu ’i să oferi.

— Nu mi a spus nimini, respanse Danibal.

— Nu face nimicu, am bune picioare de umblat, și, precum vedi, am venit astă-di. M-am grăbit să viu, urmă el peste un minut, temendu-mă să nu eși din casă, și să nu mi potu îndeplini o misiune, dupe cum diceți d-voastră.

— Și quare? întrebă Danibal.

— Alaltă sără la Operă mă vedu fixat de un binoclu, un frumos binoclu de scaiu lucrat cu aur; îndreptezu pe al meu qua să cunoscu cine să uita la mine cu atâta curiositate, și vedu pe princesa Argira, quare mi făcu un micu să mnu. Era ânteiul întractu, și cortina d-abia căduse, prin urmare aveam tot timpul să mă urcu pâne în lojea ei. Asta și făcui.

— Îndată ce mă vedu:

— „Amicul meu, mi dise, fă-mi gracia de a te întâlni cu D. Danibal și ai spune încă o dată chă îl rogu prè multu să via mâine sără la mine. Fă-l să înțelăgă, adause ea, chă ceea ce am să ’i spuiu c de cel mai mare interes pentru onoarea sa și poate și pentru fericirea sa.”

’I promisei, și astă-di venii, cum vedi, să mi împlinescu parola dată.

Eca dară misiunea cu quare ți spuneam chă e-ram însărcinat. Fă cum te vei pricepe, dar, dupe părerea mea, n-ar strica să ți mulțumesci curiositatea, mai ales chă frasea relativă la onera d-tale, m-a făcut multu ce cugetu. Daqua nu va fi vr-o indiscresiune din parte-mi, adause Titu Locrin, fii bun și spune-mi și mie, quând vei afla acest mister, ce lucru să fia quare amenință onoarea prd scumpului meu și bun amicu.

— Ea șcie, întrerupse Danibal cu toane.

— Dar nu ți trece prin minte nimicu?...

— Nici cel mai micu lucru.

— O dinidră șciu quând ve făceați ochi dulci amîndoi.

— Ș-apoi?

— Ș-apoi nu de mirare să ’i mai fi venit femeei un gustu din suvenire.

— Vorbesce mai încet.

— Ne aude cine-va? dise c-un glas misterios finul Locrin.

— Nu credu, dar ferela é bună, și pentru-ce să dăm motivu....

— Prè bine faci, respunse Locrin zărind o umbră lingă ușea camerei laterale; și eu nu vorbescu nici odată între nevasta mea despre suvenirile mele din trecut.

— Sau despre impresiunile presintelui, ripostă Danibal c-un aer mușcător.

— Ha! ha! ha! făcu Locrin sculându-se de pe scaun și trîntindu-se d-a lungul unei canapele, ce părea abia eșită din lucrătoria unui tapiser. Scii ce reu a-i făcut de te a-i însurat? adause el peste un minut micșorându-și glasul.

— Pentru-ce? pentruchă nu potu vagabonda cu tine pe stradele Bucurescilor și căsca gura pe la toate ferestrele!...

— De minune! ha! ha! ha! ha! ții minte quâte nopți umblam pene la dio!...

— Bine, bine întrerupea Danibal.

— Quând cu acea trăsură albastră blasonată cu coroană, replică Locrin.

— Așa! dise Danibal ținendu-și ochi ațîntați pe un micu obiectu pe quare ’i fărâmă cu vîrful unui cuțitașu pe o masă ce era dinaintea lui.

— Și quare trăsură venia în toate să rele la un-spre-dece oare să te iea din piața teatrului? urmă întrevorbitorul său.

— Tempi passati! dise Danibal.

— Quâți ani să fia de atunci? nu k de multu... să vedem....

— Sunt doi ani trecuți.

— Doi ani? quât é de quând te ai însurat?

— La maiu ce a trecut am împlinit anul, și acum suntem în octombre. Uu an și cinci luni.

— In luna lui maiu te ai însurat?

— Da.

— Frumoasă lună ți ai ales.

— Pentru-ce?

— E cea mai desfavorabile lună pentru căsătorie; nici una.n-a prosperat.

— și asta ai sciut-o?

— Așa să crede cel puçin. Vinerea trecută prândind la princesa Argira, — chăci în toate vinerile are obiceiu să dă masă es-amanților ei; — așa dară, ca unul ce am avut și eu onoarea a fi o dinidră pe lista ei cea profumată, fiind invitat între ceilalți invalizi ai amorului ei, la masă să făcu vorbă de unul, un vechiu militar; maiorul Viran, daqua îl cunosci?

— Prd bine.

— Să dicea de el chă nu trăesce bine cu ne-vastă-sa.

— Șciu chă é în intrigă c-un june oficer din statul maior....

— Căpitan Ornescu?

— Da.

— Așa, aproposito de el, susținea princesa chă nu é cu putință să nu să spargă asta casă mai curend sau mai târdiu.

„— Ce te face să presupui aceasta?” o întrebă unul din comeseni.

„— Uite ce mă tace, respunse ea, la Romani era oprit a să căsători cine-va în luna lui maiu, checî astă lună, quare și trăgea numele de la maior es sau membrii sănatului, era consacrată betrâneței; prin urmare între căsătoria și bătrânețe este necompatibilitate, desarmoniă?

Ecă ce audii de Ia dînsa. Nu ți să pare chă é quam pedante?

— Din contra, respunse Danibal, è o femeia de spirit, de bun gusta și cu destulă învățătură. Țiu minte în primele dile ale cunoscinței noastre, dupe ce să pusese la cale chă ne vom iubi,..

— Aproposito, întrerupse Locrin, v-ați înapoiat corespondințele amoroase?

— Nu. Pentru-ce astă întrebare?

— Pentru -chă șciu cum v-ăți desfăcut, și modul desfacerei mi ar da dreptul, mie unuia, să presupuiu din partea unei femei vre-o mică resbunare, sciindu-te însurat.

Danibal cugetă un minut.

— Bine, dise el ca cum și ar fi vorbit în sine.

— Urmeză, dise Locrin.

— Ascultă dară. A doa di dupe ce să pusese la cale chă ne vom iubi, primescu de la ea un bilet micu, ginții, profumat și dintelat; ’l deschidu și găsescu într-însul un frumos inel de rubin îngrădit cu diamante. La început mă revoltă astă purtare, și privii fapta ca un ce umilitor pentru demnitatea mea. Sângele mi să urcase în frunte de rușine și mă pregătiam a-i înapoia darul cel prețios; dar o idea mă opri un minut: vrui să citescu mai ânteiu ce mi scriea. ècă cu ce vorbe delicate și bine dise scusă ea astă faptă! „Ți trimitu acest rubin, scrisese ea, nu ca „o valdre, ci ca un talisman quare are proprietatea „de a te feri de vr-o înveainare, de a ți alunga „întristarea și a depărta cugetele rele de la tine. „Quând vei înceta d-a mă iubi sau ți s-ar întîmpla „vr-o nefericire să scii chă el și va schimba culbrea. „Poartă-l dară quât vei trăi, qua să ți fia dilele voioase „și inima înflăcărată de amorul meu, ca a acestui rubinu

— Și d-atunci, de quâte ori și a schimbat culorea rubinul d-tale?

— O dată, quând m-am însurat.

— CreDu chă acum și va păstra-o cel puçin.

— Acum îl portă nevastă-mea.

Locrin tăcu; mai privi un minut în ochii lui Danibal, apoi să sculă, să uită pe fer6stră, să mai învîrti prin casă, suflă între buze și să uită la ora sa.

— Quâte sunt? întrebă Danibal.

— Unul dupameadi. Te lasu și eu.

— Te duci?

— Am să făcu o visită într-un locu... Ia maior Viran. — Ascultă-me, adause el îndată, să nu spui cuiva chă ai aflat de la mine despre intriga nevestei lui Viran cu Ornescu. Te rogu!..

— Ce interes aș ave?..

— Nici unul, o șciu; dar poate din întâmplare...

— N-ai nici o grije.

Titu Locrin salută și dete să ésă pe ușe; dar înturnându-se îndată:

— Aproposito, dise, ce respuns să dau princesei, chăci așteaptă respunsul dumitale?

— Acela ce ți va plăce, Dise Danibal.

— Dar absurdu! spune-mi or într-un fel sau într-altul.

— Respundeî, daqua é așa, che... nu potu să viu.

— Prè bine. Adio.

CAP. VII

BILETUL

Danibal remâind singur, cugetă quâteva minute la invitarea ce’ i adusese Locrin din partea princesei Argira.

— Ce va fi având să mi vorb6scă? dise el în sine preumblându-se prin cameră cu pași neregulati, și oprindu-se adese înaintea unei idei ce ’i venia, idea quare ’i să părea chă arunca orequare lumină d-asu-pra acestui mister.

Dar adunând împrejurai toate suvenirile relative l-această parte a trecutului său:

— E curios, cugetă el, simțu ceva în inima mea quare mă respinge, quare mi strigă tare să nu mă ducu l-acea femeia, și, cu t6te astea, un minut nu trece și un altu glas mă îndemnă să mă ducu; dar această quare m-atrage fără resistință spre dînsa, é întocma cu căutătura șerpelui quare face pe broască să intre în gura lui, de și și vede peirea cu ochii. ècă dară chă nu șciu însu-mi ce otărîre să ieau... S-așteptăm pâne mâine...

Dar, ca cum s-ar fi vădut pe marginea unui a-bis pe quare să silia să ’l sară, Danibal să repedi la ferestră camerei laterale, a quari a ușă remăsese deschisă din neîngrijirea lui Titu Locrin, și să cerca s-a-jungă o chărtidră bine strînsă quare să înălța pe vîrful unei nuele.

În quâteva să cunde acea chărtiă fu în mâinele lui, dar, cu toată iuțdla ce o întrebuința qua să vacă de ce mână era condusă, nu ’i fu putință a vedă nimicu.

Ecă ce citi Danibal deschiclând acea chărtiă:

Doamna mea.

„Cugetul mă mustră a prelungi mai multu din „preună cu d-ta o patimă quare ne orbise pe amîn-„doi, cu toate deliciele ce mă făcuși să gustu. Am „dis chă mă mustră cugetul, chăci de quâte ori mă „întîlnescu cu sogiul d-tale, cată să mi țiu ochii plecați la pămînt, quând judecu quât de reu făcu unui „om quare mi a făcut multu bine. Mă vedu dară „nevoit a pune o dată capet astei fericiri criminale, „și ca bărbat, am luat eu inițiativa. Adio; consolă-te. „Nu te mai cerca să mă reții, chăci é deșertu: chiar „adi plecu la Paris pentru mai Mulți ani.

Amicul d-tale R*”

Danibal termină tremurând citirea acestui bilet; și șterse fruntea inundată de o suddre rece, ascunse în sînui fatala chărtiă și intră în camera femeei sale șovăind.

Quând ajunse în dreptul unei psichi și vedu palorea de pe figura sa, să spăimîntă; apoi puindu-și amendoă mâinele pe inimă spre a comprima violința bătăilor ei, să lăsă pe cel d-ânteiu scaun ce ’l găsi lîngă dînsul.

Din fericire Dalia scriea în minutul acela pe o mică masă chinesă, și nu putu observa paldrea sociului ei.

El nici chă o întrebă ce scriea, dar ea termi-nându-și lucrarea:

— Vedi tu? ’i dise, în locu să fiu mînioasă pentru caricatura ce ai suferit să să facă pe acel scumpu obiectu ce ’l am dar de la tine, eu ți am pregătit un imnu pentru cioa nascerei tale.

Dalia era una din rarele pianiste din Bucuresci.

Danibal nu ’i respunse nimicu, dar înălță asupra ei o privire ca aceea cu quare o victimă inocinte privesce în ochii asasinului ei, o căutătură quare imputa și tot o dată cerea o grația vană.

— Ce ai? îl întrebă femeia lui; te ve$u supărat; nu mi vorbesci nimicu; nu vrei să mi respuni...

— Vei respunde tu în locu-mi, dise în-fine Danibal quând simți paldrea sa cedând unui torent de sânge ce ’i să urcă în capu.

— Și ce vrei să ți respundu?

— Să mi respundi ce ai făcut cu cel mai prețios lucru pe quare ți ’l am încredințat; tu, pe quare te am făcut depositarea ondrei și a fericirei mele, spune-mi, cum le ai întrebuințat? Ce ai făcut cu aste doă lucruri cele mai sacre ale omului? Ce venin ai vărsat d-asupra fericirei mele, în quât nu mai am curagiul să gustu dintr-însa? ce suflare spurcată ai suflat d-asupra ondrei mele, în quât nu mai cutezu să m-aratu dioa în lume? Vorbesce.

— Înainte d-a ți respunde la ce mă întrebi, dise Dalia quare părea chă moscenise paldrea soçiului ei,

Fă bine și mi spune ce te alarmdză astufel pentru onoarea d-tale?

— Vei afla mai pe urmă, acum spune-mi ce te întreb.

— Onoarea d-tale, domnule, daqua di ci chă mi ai încredințat-o, cum cugeți chă aș pute abusa de o asemene încredere? Abia un an și cinci luni de quând ne amu hiat...

— Și?-

— Și țiu minte bine vorbele quari mi le ai Jis în dioa maritagiului nostru.

— Să vedem...

— „Deschide-ți inima, diceai tu, să depuiu într’ însă diamantul cel mai scumpu al coroanei unui om onestul

— Și tu?..

— Și eu am primit astu deposit sacru...

— Infocma cum primia Adriatica diamantul ținui doge din Venezia în dioa înălțării, quând fidanțatul ei venia pe Bucentaur și și arunca inelul în valurile acestei mări.

— Ce vrei să dici cu asta?

— Voiu să dicu chă și inima ta perfidă ca marea, șcie să păstreze onoarea unui om, ca dînsa diamatele dogilor.

— Danibal, de ce vorbesci așa! dise Dalia c-o voce ce să nevoiea s-o facă dureroasă.

— Or mă încelu și acum? respunse soçiul amărît; or vei elice și acum chă am năluci, chă visezu, chă... nu mai șciu în fine. — Așa! mi a plăcut un minut să crecju chă am fost amăgit, chă nu sciam ce făcu; gelosia să dice chă să uită cu microscopul,

quare ’i arată toate obiectele mai mari din ceea ce sunt în realitate, o primescu, dar qua să vadă cineva un lucru, or quât de mare sau or quât de micu, cată qua acel lucru să esiste, altu-fel n-ar vedă nimicu. poate dară chă altă dată vedeam lucrurile mai mari privindu-le cu ochii gelosiei, dar acum cine m-ar put£ încredința chă ceea ce vedu nu esistă nici în starea sa reale? Dar atunci ce aperare ar mai afla cineva în contra probelor quari vorbescu singure?..

— Probe! murmură Dalia prefăcând un aer de desprețu.

— Citesce, dise soçiul ei puindui sub ochi biletul ce ’l să im.

Dalia și preumblă privirile încremenite pe acea chărtiă cetind cu ochii cuprinsul ei.

— Nu înțelegu nimicu, dise ea cu cea mai perfectă inocință.

— Nu?

— M-aș pute jura chă n-am cea mai mică idea... sau, așteaptă, te aș pute încredința chă asta nu de quât o farsă, o pre frumoasă farsă, inventată...

— Inventată qua să m-addrmă, fâcendu-mă a crede chă ce a fost verde s-a uscat între dvostră, și astufel să puteți urma în bună pace...

— Nu te pripi: am vrut să dicu chă sciindu-te cineva gelos, a inventat o asemene farsă qua să petrecă gratis. Nu scii lumea cum e? Apoi mă prindu chă peste quâteva dile voiu descoperi a cui é să risdrea asta; par’ chă aș cunoasce mâna...

— Peste quâteva clile, te vei justifica, de vei pute, sau vei justifica resbunarea mea, dise Danibal eșind turbat din camera femeei sale.

CAP. VIII

PRINCESA ARGIRA

Princesa Argira Gr* ședea întrunuldin palatele ce să înalță cu mândria pe strada Mogoșoaiei, stradă disă aristocratică, chăci aci era locul de predilecțiune al capitalei unde locuia și unde locuesce și acum partea cea mai mare a nobilimei.

Dama pe quare o cităm aci era o femeia de trei-deci ani, de o talia de midlocu, quare escela prin multă sa albețe, frumosul ei mers și gustul luxului quare să vedea în portul ei. Pe lîngacestea, deliciosul și variatul spirit ce o distingea, și quare distinge în genere originea sa naționale, — clieci era una din dînele venite de pe malurile să nei, — făcea pe cineva să tr£că cu vederea unele din faptele diverse ale vieței ei, întîmplări galante de quari arare să p6te scuti cineva quare trăesce în unele cercuri ale societății noastre.

Princesa Argira era o femeia frumoasă, și ea o scia, curtesanii ei o complimenta tot-d-auna pentru spiritul și grația cu quare vorbia, și ea era sigură despre această, doă lucruri quari lingușescu vanitatea femeescă, doă armă ce pot asigura triumful or quărui om, și al ei făcea adese gelbse pe multe femei de asemeni merite quând să afla în midlocul lor, și mulți bărbați de litere găsia într-însa tot ce trebuia talentului lor pentru a să lumina cu bunul gustu, acea deitate pe quare pictura modernă o represintă printr-o femeia frumosă, grăsuliă, purtând o ghirlandă de flori și o faclă aprinsă, sau ținând un paner cu fructe și un curuiu, chăci să credea în timpii antici chă acâstă pasere prefera să mdră de quât să mănînce carne stricată.

Princesă Argira să afla într-o cameră din planul de jos, ședend pe un fotoliu și având la spatele ei o psicheă de lemnu de roșă. Costumul ei să mărginia într-o rochia de tafta albastră închisă garnită cu cantilie, o resiliă de catife de aceea-și culdre și cusută cu grupe de jeuri să mănate cu o grațioasă neregulă, un agrafa de safir la gît și o brățară asemenea la mâna stângă. Cu cea drăptă ținea o edițiune de luxu din romanul Elle et lui, pe quare o citia la lumina unei lampe mecanice sau lampe Cârcel.

Pe un altu fotoliu, nu departe de dînsa, sta resimat pe cotul dreptu Titu Locrin pe quare îl întâlnirăm ieri la D. Danibal, și quare aștepta surîdând c-un aer de triumfa observările princesei la ceea ce să presupune chă ’i a spus mai nainte.

— Cum să poate să faci astă nebunia, ’i dise princesă din dosul cărții cu quare și acoperia jumătătea inferidră a figurei sale.

Locrin rîdea ca o nespusă plăcere.

— Ești delicios, în credință, scumpul meu, urmă Argira. Acum ce vrei să ’i spuiu eu daqua va veni!... Ți a respuns chă vine?

— Respunsul să u era evasiva, dar poate să via, mai ales chă era vorba de onoarea lui amenințată...

— Are un caracter forte gelos; va avd vre un prepus pentru femeia sa... De ce nu ’l lăsai în pace pe bietul om?...

— Ești încă simțitore în privința lui, vedu eu...

— Ai dreptate; cu toate astea s-ar cădea să ’l urescu.

— Dar nu poți s-o faci, nu é așa?

— Nu să țin; quând ’l voiu vedd și voiu schimba quâteva vorbe cu dînsul... Asta depinde de maniera cu quare să va purta...

— Va să dică, daqua ’i ar veni idea să atingă vre una din cdrdele instrumentului cu quare ți cănta acum doi ani, te vei scula îndată să joci!

Locrin dise aste cuvinte redicându-se pe fotoliu din toată înălțimea bustului său.

-— Nebunule! să mărgini să respumjă Argira leșinând de rîs.

— Nebun, dar am ghicit mai bine de quât dece înțelepți.

— Te am făcut nebun, pentruchă nu scii ce vorbesci, amicul meu.

— Pentru-ce?

— Pentruchă de quând mă cunosci, m-ai vedut vre-o dată să mă întorcu la un amant pe quare ’l am părăsit? și eu am astă masimă chă daqua £ o nebunia să lase cineva un amant vechiu pentru altu nou, una mai mare să să întoarcă la cel d-ântâiu dupe ce ’l a lăsat.

— Așa dar pe această nu ’l ai lăsat, ci te a lăsat, și cu totul altu-ceva.

— Taci din gură! dise Argira roșind c-un aer de supărare, mă faci să dorescu a-l vedè astăsără. la mine qua să te făcu să vei ce sintimente mi va inspira.

Într-acel s moment ușa budoriului să deschise și un valet intrând anunciă pe D. Danibal.

Locrin să sculă ținând batista la gură și învîr-tindu-se în vîrful degitelor prin cameră.

— Ce să cătură ești! ’i dise princesa Argira, puind o cameliă roșia în perul ei. — pe domnului Danibal să m-astepte în salon, respunse valetului.

Locrin să dispunea să ăsă.

— Ține-l quât vei pute mai multu, cjise princesei, qua să ’i găsescu aci quând mă voiu înturna.

— Unde te duci?

— Viu îndată; trebue să mă caute unamicu în ora acăsta.

Princesa Argira primi salutarea lui Locrin, și mai aruncând o privire esaminatore în psichea sa, intră în salon.

CAP. IX

O VENDETĂ NEPRECUGETATÂ

— La ce s-atribuiu acestă ondre, domnule Danibal? dise princesa dupe ce salută pe visitatorul ei.

— Doamna mea, respunse această, daqua nu mă încelu, un amicu al d-tale a venit să mă însciințeze chă doamna princesa de G* mi a făcut onoarea a mă invita....

— Un amicu al meu! întrerupse princesa afectând un aer de mirare.

— D. Titu Locrin, respunse Danibal.

— Și ce a vrut să înțeldgă?

— Daqua mi aducu bine aminte, era vorba chă doamna princesa doria să comunice lui Danibal un săcret....

— Un secret?... ha! ha! ha! ha! făcu doamna de G*; un secret! urmă ea, minunat, domnule Danibal; dar d-ta cată să scii bine chă să cretele au u-rîtul gustu a comunica numai cu aceia quari șciu să le respecteze, și, din contra, fugu de aceia quari nu cruță puddrea lor.

Danibal și mușcă buzele.

— Atunci, dise el, luând otărîrea din urmă, doamna princesă va fi așa de bună a ine scusă daqua

am superat-o fără voia mea, și a primi salutările mele

— Supărată? pentru-ce ai crede chă ar pută să mă supere venirea d tale, întâmpină doamna Argira cu intensiune; tot ce mă miră este, adause ea, cum și a permis D. Locrin a inventa o fabulă de un așa urît gustu și pentru d-ta și pentru mine; asta nu ’i o voiu ertă nici o dată. Aproposito, urmă ea peste un minut, nu ți a spus ăre și motivul, voiu să dicu, nu ți a esplicat ca ce fel de să crețe aș avă să ți comunicu? Aș fi pră curiăsă să aflu.

— Nici de cum, cuvintele d-lui Locrin erau fărte simple, fărte scurte, fărte precise: „doamna princesa Argira de G*, a dis el, m-a însărcinat să ți spuiu chă doresce să te întîlnăsca...

— Atât?

— „Are să ți vorbăscă ceva,” mai adause D. Locrin.

— Și acel ceva?

— Acel ceva, doamna mea, é quare ne încurcă acum pe amîndoi; acel ceva è pe quare nu mi ’l a spus sau de quare nu mi aducu aminte.

— Prefăcutul! cugetă princesa Argira.

Apoi surîdând cu malițiă la o idea ce ’i veni: — Așa dară nu ți aduci aminte? dise ea.

— Nu, doamna mea.

— Fără îndoeală va fi vre un lucru de puçin prețu, daqua ’l ai uitat.

Danibal și simți capul înundat de sânge; alusiunea făcută la onărea sa, acea pîrghiă cu quare să să rvise Titu Locrin spre a reuși să ’l facă a veni la princesa de G*, această crudă alusiune, dicem, fusese așa de bine nemerită, și într-un țimpu pe quând

nici chă s-aștepta Ia dînsa, în quât suprindendu-l ’i amețise capul astufel, de nu găsi nici un respuns la adresa adversarei sale.

— Să lăsăm, urmă princesa Argira quare înțelese efectul mușcăturei sale dupe turbarea în quare să afla victima sa; să lăsăm cercetarea motivelor ce va fi avut D. Locrin de a te face să ți dai ostenela să vii într-o casă....

— Doamnă princesă!... întrerupse Danibal cu o mică mustrare de politețe.

— Nici de cum; șciu bine chă pentr-un om însurat, quare și iubesce soția și é gelos de dînsa, a o lăsa singură spre a veni să petreacă o oră cu o damă streină, quare să bucură încă de unele qualități, — acelea ce n-au fost încă vestejite de veninul calomnielor nimelui, — ar fi un sacrificiu, și cu atât mai mare, cu quât n-ar ave nici un scopu.

— Doamnă princesă, dise Danibal otărît a susțină lupta ce ’i să presinta, ai pronunciat o vorbă între cele ce mi ai făcut plăcerea a mi adresa, quare vorbă mi a dat să înțelegu quât de multu diferim amîndoi asupra înțelesului unui punctu forte esencial.

— Așa! și quare acel punctu, daqua mi erți astă curiositate?

— Asupra ceea ce însemnă punctul de ondre.

— Punctul de onore! dise princesa Argira surîSnd, așteptă, așteptă să mi aducu a minte... Bravo! vrei să scii, domnule Danibal, ce é punctul de ondre? este acea parte a scudului quare pusă între capu și fașă.

— Nu mă îndoiam, Doamnă mea, quât de profundă ești în terminii blasonului, dar ceea ce mă miră este chă scii să inventezi mai multe feluri de onori, dupe împrejurări....

— Suntem în progres, chăci afară de cele patru onori ale ceremoniei sacrului ce consista în patru ofrande aduse de patru să niori, adică un vas de argint suflat plin cu vin, o păine de argint, una de aur și trei-spre-dece monete de aur într-o pungă, ce să obicinuia în vechime, astă-i îconologia represintă această divinitate printr-un resbelator mândru și nobil, quare portă o cunună de palme, o cătușă de aur, brățare, și armat cu o lance și un scudu, pe quare è penelat un templu al Onbrei și altu al Virtuței cu devisa: Aci é ținta ce te aslâptă; și pe medalie k represintată prin figura unui om quare ține o pică în mâna dreptă și un cornu. iea aminte bine, un cornu de abondanță în cea stângă.

— Probă che....

— Probă chă esdeul Joie, quare era multu mai cu minte și fără prejudecățile idoloclastilor noștri de astă-di, în locu a avă orăre de Amaltea pentru c5r-nele să le, fiindui din contra recunoscător, pentruchă îl nutrise în copilăria sa, o puse între caprele cerului și dete nimfelor, ce avură îngrijire de copilăria sa, unul din cărnele ei, pe quare îl dotă cu darul de a produce tot ce ar dori aceste nimfe.

— Și quare va să dică!... îngână macinalminte Danibal.

— Quare va să dică, această Cesar al Olimpului păgân a vrut prin fapta sa s-arate chă cine-va cată să fia recunoscător către cine ’l nutresce, d-ar fi chiar și un cornu acela, și chă între diferitele puncte de onoare ce a creat imaginațiunea unui bărbat, cel mai ridicol é acela....

— Pe quare ’l uită o femeia în brațele acelui bărbat, întrerupse Danibal cu ironia.

— Sau un bărbat, dise cu acelaș ton domna Argira, quând vede perspectiva d-a estrage ambrosia și nectarul din cornul dat de Joie nimfelor săle.

— Doamnă princesă, prorupse Danibal cu o învederată indignare, vedu de quâteva minute chă spiritul d-tale, qua s-ajungă la un desnodâmînt ce și a propus, să retăcesce neotărît în nișce regiuni inisterioase spre a reveni armat cu nișce idei luate din vîntul turbat, de mi vei ertă astă espresiune; dar, dupe părerea mea, as tu midlocu fe de un așa urît gustu, și parabolile trase din nișce timpi așa de antici constituescu un anacronismu așa de condamnabil pentr-un spirit liber și curagios, în quât mă simțu dator a veni în ajutorul d-taie, procurându-ți înlesnirea d-a merge mai d-a dreptul l-acea țintă. Te întreba dară: ai vr-un interes a m-atinge unde credi chă mă ddre?

— Interes! nici unul, dise princesă ridând cu hohote.

— Vre o resbunare, atunci?

— Mai ales! să mi resbunu, pentru-ce? pentru chă ți să urîse cu binele, cu libertatea, cu independința, cu fericirea în-fine, și te ai dus să te însori cu cea d-ânteiu femeia quare ți a eșit înainte?

— Doamnă princesă, întrerupse Danibal atins, n-aș pute permite nimelui....

— Domnule Danibal, n-am cerut permisiunea nimelui....

Dar uiți chă sunt în casa d-tale...?

— într-adever, cată să respectăm legile ospitalității.

— Ale cuviinței, doamna mea; considerând tot o dată chă daqua n-ai nici urt motivu d-a vorbi ceea ce vrei să spui, nu să cade s-o faci, ear daqua ești convinsă de ceea ce dici, atunci fii cel puçin francă, spune tot ce scii, numesce lucrurile cu numele lor, și nu mă duce păne în Olimpu să mi arăți imagini simbolice, și nu te pune pe tripedul Pitiei să mi respundi vorbe equivoce din timpi treziți; fii clară cu prisos și fugi de cea mai mică umbră cu quare spiritele fricoase sau culpabili înfășdră cugetele lor, clieci, de mi vei permite și mie o parabole din antiquitate, preferu mai bine pe acele femei din Roma quari aprindea lampele lui Priape de la a noua oră a di-lei de quât acea săctă de călugărițe quari sunt condamnate a trăi în întunericu. Așa dară, daqua ți place vorbirea mea cea francă, și daqua ai ce-va să mi spui, fă o, ear de nu, permite-mi să mă retragu sub îm-presiunea quare mă va face a mă înfiora de quâte ori mi voiu aduce aminte de cea din urmă visită ce ți am făcut.

Ușa să deschise într-acel minut și un să rvu intră în salon aducend un să rviciu de ceaiu pentru doă persoane.

— Mulțumescu, dise Danibal să rvitorului quare ’i oferia o tasă de susdisa băutură.

— O dinioră ți plăcea, dise princesa.

— Nici acum nu mi desplace.

— Atunci, de ce ai refusat?

— Un altu motivu, îngână Danibal dupe ce a-runcă o privire asupra să răului.

— Lasă ceaiul pe masă, dise doamna Argira să rvului; și du-te să dici să mi pregătescă trăsura.

Servul eși.

Danibal cercă pentru a trea dră să plece sub noul pretestu ce ’i să înfățișă.

— Dar pari chă ședi pe cărbuni aprinși, scumpul meu, esclamă c-un aer de nepace doamna Argira; ar dice cineva, veden du-te, chă ești o pasere să lbatică pe quare abia o ține un copil legată cu ață. As-cultă-me, ședi coale și bă-ți ceaiul, o voescu; și, pentruchă credi poate chă ai avă vre un moțivu a te teme, atunci, Cesarele meu, ăcă, adause ea luând doă lingurițe de ceaiu din tasa luî Danibal. D5r nu vei crede poate chă posedu contra-veninul Borgie-lor cu quare să anulezu în urmă pe cel-ce ți să va fi turnat în astă băutură inocinte.

— Departe de mine astă idea, doamna mea, și, spre asigurarea d-tale, ăcă, respunse Danibal luând tasa din mâna princesei și începend a be dintr-însa. Temerea n-a fost aci, urmă el peste un minut, ci nu vream să mai prelungescu șederea mea dupe ce m-am încredințat chă toate cercările mele de a te face să mi spui motivul chemării mele, — chăci tot stăruescu a crede chă am fost invitat de d-ta aci,—chă aceste cercări, dicu, nu mi au reușit întru nimicu.

— Vrei să mă credi o dată în viața d-tale, domnule Danibal? dise princesa cu cel mai dulce glas.

—- Te am credut tot dauna, doamna mea; mi faci o nedreptate.

— Bine, fia. Așa dară, daqua vrei să mă credi, ți spuiu chă n-am avat cea mai mică idea chă ți s-a dis din parte-mi chă te asteptu, și chă venirea d-tale

a fost o adeverată suprisă pentru mine. Dar nu ți ascunsu chă vădendu-te am vrut să profitu de întâlnirea d-tale pentru qua să ți făcu un serviciu, făcend tot o dată pe al meu, ți o mărturisescu, însă, crede și această, mi a fost pră greu qua s-alegu frasile mele cu quari trebuia să mă să rvescu în revelirea ce eram să ți făcu.

— O revelire!

— Mă ărtă; și am fost nevoită, dupe cum pră bine ai observat-o, să bătu câmpii cu d-ta, cu speranța de a te apropia de idea mea iăr-a ți o spune din gură; n-am reușit, și nu è culpabil spiritul d-tale la quare m-am adresat cu încrederea ce tot dauna mi a inspirat-o, quât è de culpabil acel caracter de îndoeală ce ’l ai, chiar quând vedi bine cu ochii și ai avă cuvînt să fii încredințat de ceea ce vedi. Ești o ființă antipodă cu superstițioșii, quărora li să pare une ori chă vădu și ce nu esistă, d-ta te îndoesci și despre ceea să vedi; aștepți să ți dică cineva: „Domnule, rogă din parte-mi pe consărtea d-tale să nu mi răpăscă amantul, chăci mi voiu resbuna răpindui și eu masca de pe façiă.

Dicend aceste vorbe, princesa sună clopoțelul; o femeia intră.

— E trăsura gata, dise acăsta intrând.

— Nimine nu te întrebă, respunse domna Ar-gira. Dă-mi sticlișăra mea cu gazu de colo, adause ea.

— Nu ți è bine? dise Danibal dupe ce și frecă quâtva timpu fruntea spre a alunga o idea ce ’l muncia.

— O mică apăsare de inimă, respunse princesa, — Atunci ai trebuință de repaus.

— Ba nu; va trece.

— Dar cu toate astea...

— Cum vrei, dise doamna Argira; dar promite-mi chă vei uita tot ce am vorbit aci.

Danibal tăcu.

— Vrei să mi promiți? urmă doamna de Gr*.

— Nu, respunse Danibal.

— Nu?

— Nici o dată, adause el.

— Pentru-ce?

— Pentruchă nu voiu pută să mi țiu cuventul, și mi place să promitu numai ceea ce potu țină.

— Dar cel puçin promite-mi chă nu vei spune de la cine ai aflat acest lucru.

— Cu o condițiune.

— Quare?

— Să mi spui numele acelui quare a cutezat să concăpă o idea criminale în contra... fericirei d-tale.

— E târdiu, nu te va folosi nimicu.

— Ce vrei să dici?

— Chiar astă-di a plecat în streinătate.

Danibal și aduse a minte de biletul ce ’l suprinsese în ajun, în quare era vorba de o despărțire între o personă quare era să plece la Paris și aceea quăria era adresat biletul.

— Dar în-fine nu te supără nimicu să mi spui... și chiar ar fi un midlocu spre a mă convinge mai bine...

— A! ear ateul, cum să cunăsce! Astăptă dară, dise doamna Argira trecend în camera d-alături. Dar peste vr-o dece minute reintrând:

E de mirare, adause ea c-un aer îngrijat, păne

ieri dimineță esistă în necesarul meu. Cine să ’l fi luat d-acolo! dar cu toate astea nu e, și ’l am căutat astufel cum nu să poate mai bine.

— Ce lucru? întrebă Danibal.

— Un bilet, respunse această; un bilet de adio pentru plecarea la Paris a persoanei...

— Quare a subscris prin simpla inițiala R.?

— Ești dracu! dise doamna Argira c-un glas întunecos și trăgendu-se dinaintea întrevorbitoru-lui ei.

— Sunt acela pe quare mă vei, și ăcă biletul de quare ți vorbiam.

Doamna de Gr* făcu o mica esclamare de suprisă recunoscând biletul ce ’i ’l arătă Danibal. Acesta îl lăsă, convins astă dată chă era victima unei intrige condusă de Titu Locrin. Ceea ce ’l tortura însă era vorbele dise de princesa Argira, pe quar artista actriță sau geloasă femeia le sublimase pronun-ciându-le cu talentul ei convingător. Nu mai cercă prin urmare nici un pas în privința această, ci sperând mai multu în îndemânarea sa și în minimele ce le face quâte o dată timpul quând vine în ajutorul celor nedreptățiți, părăsi pe doamna Argira, quare în-tremându-se de micul ei atacu de nerve, și ceru scuse de la visitatorul ei pretestând chă avea să să ducă la o amică quăria, dicea ea, ’i promisese un locu în lojea sa la Operă.

Dar qua să lăsăm destul timpu lui Danibal a face descoperirea ce proiecta în privința nevestei sale, și a lumina spiritul să u cel îndoios la lumina adevărului ce-l căuta cu atâta scrupul, să ne întorcem privirile la un faptu ce să să vîrșia adoadi duminică în modesta locuință a preotesei Dimitrana, quare și mărita pe fiia-sa Lenuța cu ofițerul de gindarmi T. Ilianu, precum și vor fi aducend aminte cititorii noștri chă o a-nunciase domna Biloiu soçiului ei, façiă cu junele Amlet quare venise să caute acolo pe doamna Silvani, și cu noul să u amicu Pascal Torian, quare jurase a nu să mai despărți de interesantul june.

CAP. X

Soare cu ploaia

În fine dioa cea atât așteptată și cu atâta ne-pace dorită sosi pentru cei ce să căsătoria, pentru cei ce credea chă scopul însurătorei este de a face cineva nuntă mare, a și chiema amicii, consângenii, frații de cruce, frații de‘lapte, cunoscuții și chiar necunoscuți, într-un cuvînt a realisa dicetorea: veniți, înțelepților, să mâncați la masa nebunului.

Această di era o duminică, dupe cum să pusese la cale cu trei dile mai ’nainte, și să anunciase cu cel mai strelucitor sdre quare, printr-o favdre particulară pentru ț£ra noastră, face stațiunea tdmnei în România a fi cea mai preferabile din tote stațiunile anului și a rivalisa de multe ori cu primăvara, a-dese a triumfa prin frumusețe și tot-d-auna prin îndestulare.

Tote pregătirile de nuntă era făcute, și atât junii quât și muma din preună cu toți consângenii de aprdoe ai miresei și ai ginerelui aștepta în casa preotesei Dimitrana felicitările invitaților, qua d-aci să să ducă la biserică St. Alesandru pentru îndeplinirea formalității religioase.

Intre persoanele invitate, cele d-ânteiu quari veniră a să împărtăși de bucuria acelei familie fură D. și doamna Biloiu, acea demnă părechiă compusă de un porumbar și o cățelăroasă, pe quare îi cunoscurăm cu trei cjile mai ’nainte.

D. Andrei, sculându-se dis de dimineță, avu îngrijirea, dupe ce și visită porumbeii și le dete de mâncare și de băutură, și dupe ce mai înălță o dată pe iubiții lui cerceloiul, și inelarul, fluerându-le cu o neîntreruptă stăruință în tot timpul înălțării lor, și lovindu-se, în tot intervalul această, quând cu capul de unul din stîlpii șurei, quând dând cu picioarele pene în genuchi în lăcșorul unde să scălda și să adă-pa regimentele lui sburătore, avu îngrijirea, diserăm a să îmbrăca cu tot ce putu găsi mai curat sau mai presintabil, atât în fundul lăcjei sale quât și pe la bunii vecini quari ’i împrumuta adese quâte o haină de eșit în lume. Anteiul dar lucru ce ’l făcu demnul nuntaș fu de a și rade barba și fruntea, și a și peptena perul lins, aducendu-l pâne la cddele ochilor în dreptă și în stânga și redicând în sus partea de pe frunte ca o crestă de cocoșu. Dup’ acăsta și puse un fel de pantofi în picioare și o părechiă de pantaloni albaștri închiși cu crețuri din ainte, o jiletă de lână roșia cadrilată, o cravată ce avea pe dînsa toate culorile, un surtucu de postavu verde putredu, și în-fine o capiă sau șepcă cu fundul taler și cosorocul de pele lustrată; adăugind pe lîng’ aceste quâteva picăture de apă de lavantă într-o basma roșia de bunibacu, din quare lăsase un colțu să ăsă atîrnat dintr-unul din posunarele lui de la spate, și o frunză de rotundidră verde la încheetore în partea peptului.

Dupe ce să dichisi astufel Andrei Biloiu intră la nevastă-sa qua să vadă daqua era gata și ea.

Îngrijită femeia să afla tocoana ocupată de găt la ei, stând pe un scaun dinaintea unui spilcu legat cu chărtiă roșia quare lucia p-o masă în midlocul a o sută de cutiuțe, borcănele, sticlișdre, noduri de cârpe și un mucu de lumînare de să u aprinsă, la flacăra quăria înegria din quând în quând un ciobu de sticlă și c-un micu penel de bumbacu aduna bruma cea n6gră ce să forma d-asuprăi spre a o stremuta în lungul arcadelor ei sprâncenare și a suplini perul ce ’i lipsia; o spoială de dres albu și alta de rumendlă, quâteva murse, una pe nas și doă pe amîndoi grumajii, doă bucle streine aședate pe capu, pepți falși și șolduri asemenea false, puse pe la locurile lor respective, și de desubtul unui numer neterminabil de fuste scrobite și întărite printr-un malacovu cu cercuri de trestia, complecta partea ântâia a gătelei doamnei Biloiu. A doa parte consista într-o rochia negră de marcelin, o părechiă pantofi cu panglicele lor rescrucite d-asupra unor ciorapi cu găurele, un guler de horbotă ordinară și un șal de fulardu verde înflorat cu chefalare portocalie, d-asupra quăruia să înălța capul ei acoperit de un bonet ce să resfăța între o miiă de flori sperioase și mai multe cordele de culdrea ca arderea Moschei. Astufel înțoțonată și întindichiată, doamna Biloiu, dupe ce și trase în mâini mănușele de culdrea scorțișorei și turnă quâteva picăture de paciuli în batista ei de milino, luă brațiul bărbatului ei, quare în tot timpul gătelei femeei sale nu făcuse de quât a și visită de doă-deci de ori porumbăria, și a da cu petre în pisicele pe quari le suprindea făcend ochi dulci acelor scadroane împenișate, și plecă la nuntă urmată de toată haita cățeilor ei.

Ajungend la porta casei unde să primia visitele de felicitare, domna Biloiu lăsă braciul soçiului ei și să pregătia să intre, quând această zărind pe sdcra mare în capul scării:

— Viu și eu d-acuma, dise nevestei sale; m-a vedut preot6sa și nu șdde bine să mă întorcu.

Dar îndată ce să urcară pe scară și fură conduși într-un fel de salon într-adins înserbătorit pentru dioa aceea, preotsa Dimitrana să întorse către acei doi nuntași și plângend cu hohote:

— Trebue să fi audit? le dise ea; oh! Dumnedeul meu, copilița mea... Lenuța mamei...

— Ce? întrebă Andrei Biloiu.

— Ce s-a întîmplat? dise nevastă-sa.

Dar, nici una nici alta, mîhnita mumă cădu leșinată în brațele visitatorilor ei, abia respirând, abia putend articula nemuritorea ei frase.

— Copila mea! Lenuța mamei!

— Vino-ți în simțiri, vecină, diseră amîndoi soții frecândui nasul cu degitele lor și suflândui în ochi quând unul și quând altul.

— Unde é Lenuța, s-o vedem și noi? întrebă Andrei Biloiu.

— Lenuța mamei! dise ca dintr-o inimă sfâșiată durerd.sa femeia; fata mea... oh! la ce m-am născut, Ddmne! ce am trăit să vedu, sântulețule! oh! dilele mele amărîte! cum să mă desparțu eu de fetișdra mea, chă numai pe ea o am, chă numai una mi a dat Dumnezeu, și pe asta mi o iea, și de asta mă desparte!

— Dar pentru Dumnedeu, ce s-a întîmplat, mam’

preotăsă? întrebă pentru a decea dră Andrei Biloîu; dar nu vrei să ne spui nimicu; vino-ți în fire, nu fi așa puçină la inimă; spune-ne și noe ce ă, ce ați pățit, de nu să im noi.

— Ce să fia, ce să pățim?... N-am pățit nimicu, dar închipuiți-ve, să mărită Lenuța, să mărită puica mea, și o să remâiu fără ea. și plânsul să renoi.

— Ah! ah! ah! ah! începu să plângă doamna Biloiu, și amaândoă femeile ținându-se una pe alta de umeri, să privia ochi în ochi vărsând lacremă și legă-nându-se una spre alta, adesea lovindu-se în capete și făcend să urle casa de bocetele lor.

— Duceți-ve la dracu! dise în sine Andrei Biloiu, și să pregăti a să ăsă, quând să vedu întâmpinat de Lenuța quare intra să afle causa plânsetelor ce le audise din camera ei.

Lenuța, jună și furmoasă, pe quare costumul ei de mirăsă o făcea și mai încântătore, abia și terminase gătăla, abia și îmbrăcase rochia cea albă de tarlatan cu buchete de flori de portocal și și aședase petăla pe capu; abia avusese timpu s-asculte, cu ochii plecați și far-a respunde fidanțatului ei, complimentele ce’ i făcea această pentru gustul cu quare era gătită, abia și mușcă de doă ori buzele și și surîse în spilcu cu o cochetă mișcare din sprâncănă, și să ducea să vadă scena quare să întâmpla în salon; dar întâlnind pe Andrei Biloiu în sală și recunoscendu-l, biata fată, quare nu vrea să remâiămai prejos de mumă-sa în simțibilitate, îndată ce primi felicitările vecinului ei, începu și ea să plângă, să suspine, și în cele dupe urmă intră în salon unde era cele-alte doe femei qua să formeze un trio de bocete, quare de quare mai bine sau mai reu vocalisat.

In deșertu lumea începu să să grămădescă în încăperile acelei case pentru celebrarea cununielor Lenuței cu T. Ilianu; în deșertu lăutarii începură să cânte hora miresei dupe ce s-a cununat; în deșertu licorile culorate umplea paharele și cofeturele ploua prin casă, la or ce felicitare sdcra mare respundea printr-o ieremiadă și mirsa printr-o ștergere de ochi cu batista.

Intre acestea lumea umplea salonul ceremonial, parte invitată de familiele junilor căsătoriți și parte de nunii, D. maior Viran și soția sa, quare era și sora de lapte a miresei. Pîntre acea mulțimă a nuntașilor să zăria D. A. Biloiu și D. Pascal Torian, quari, la fiăquare intrare a sărvitorilor ce venia încărcați cu tave pline de cofeturi și licori, le eșia regulat înainte, unul în dreptă și altul în stânga, și ’i despoia de marfa lor în prejudiciul celor-alte persone, făcend pe o damă betrână, scurtă, groasă și înserbetorită ca o brezaiâ să să plângă neîncetat către vecinele ei pentru neomenia acestor oameni quari nu-i da și ei pas să iea o cofetură, uitând fără îndolă sau mai bine credând chă vecinele ei nu scia chă această femeia quare să plângea astufel avea ascunsă, sub scaunul pe quare ședea, o façiă de pernă plină de diferite cofeturi ce avusese îngrijirea a le lua mai din ainte.

Pascal Torian, dupe?e și umplu și el posunarele cu ce apucase să iea, și și udă gîtul mai de multe ori din tote felurile de licori și vinuri de Campăniâ, veni să și iea locul lîngă un june quare sta tăcut într-un colțu depărtat al salonului și părea chă nu lua parte la nici una din veseliele de quari să ocupa cea-altă lume. acest june era Amlet, quare neputend resista la îndemnurile ce ’i făcuse amicul său, fusese nevoit să ’l însoțoască la acea nuntă, unde, cum dserăm, nu sîmția să a mai mică plăcere.

Cu toate acestea nu era scopul de a găsi vre o plăcere quare făcu pe Amlet să cedeze la stăruitorea invitare a lui Pascal Torian, dar această îl făcuse să întrevadă drequare speranță, drequare reușire în proiectele misteriosului june, și dea pentru-ce această să lăsă să fia condus acolo.

Deci, speranța ce legăna spiritul lui Amlet era întîlnirea sa cu ginerele preotesei, T. Ilian, quare, cu trei Jile mai ’nainte, fusese trimis să redice pe văduva Silvani, și a să sili să afle de la dînsul să crețul acestei arestări și tot ce va sci despe această împrejurare.

Pascal Torian încredințase pe amicul să u chă el era capabil să smulgă acest săcret din gura acelui om, quare, în dioa nunței sale și cu capul aprins de vin, mai vîrtos, nu putea refusă acoastă mică grația amicilor săi.

Veni dară, cum diserăm, și s-așecjă lingă amicul său.

— Nu vrei să iei nimicu? dise el lui Amlet quare să strîngea să ’i facă puçin locu.

— Mulțumescu, respunse această.

— Ți am adus quâteva cofeturi; bine să mănînce cineva cofeturi de la nuntă... Cine șcie!..

— Ce?

— Pene la anul poate vom mânca și la nunta d-tale.

Junele roși pene în frunte.

— Mi ai promis ceva, Jise el peste un minut.

— Da, s-au pus toate la cale.

— Quând?

— Chiar acum, vei vedea.

— Dar unde? aci?

— Așteaptă, voiu reveni îndată, dise Pascal dând să să scdle.

— Ascultă-me, dise Amlet oprindu-l.

— Ce vrei?

— Vream... daqua ești și d-ta de părere...

— Spune.

— Sunt de idea chă aci nu é locu pentru asemene lucru.

— Pentru-ce?

— Lumea asta...

— Și cine a să scia ce vorbim?

— Cum vei deschide vorba?

— Asta nu te privesce. ai cunoscință lui?

— Nu.

— Ce fel? nu te am presintat?..

— N-ai făcut nimicu, și m-am mirat.

— Vorbesci sărios?

— Te asiguru.

— Nu é nimicu cu toate astea, lucrul să va îndrepta, ce nu s-a făcut să poate face.

Peste un minut Pascal Torian să înturnă și luând braciul amicului său, intră cu dînsul într-o cameră mai depărtată unde găsiră pe T. Ilianu quare să ocupa scoțând dintr-o ladă quâte va sticle de vinuri streine.

— Scumpul meu, ’î qlise Pascal intrând cel d-ân-teiu, am făcut o necuviință și viu s-o îndreptezu; am

uitat să ți presintu pe cel mai bun amicu al meu D. Amlet, de curând sosit de peste Carpați.

— D. T. Ilianu, adause el presintând pe această amicului său.

Amîndoi să strînseră de mână arătându-se încântați de cunoscință lor.

— Dar pentru qua să să rbăm și mai bine noua cunoscință, sunt de idea să bem una din aceste sticle negre în sănătatea noastră, urmă Pascal.

— Bucuros, respunse T. Ilianu pregătindu-se a satisface plăcerea amicilor să i.

— Iea-ți un scaun, dise Torian lui Amlet du-pe ce ședu pe unul lîngă masa cu vinurile. Apoi plecându-se la urechia lui Ilianu pe quând Amlet să dusese să și caute un scaun — é gros la cefă, adause el; și n-ar strica s-aduci o părechiă de cărți; ai avă midlocu să ți scoți cheltuiala nunței.

T. Ilianu surise c-un aer de inteligință, și respunse încet lui Torian să iea el acâstă inițiativă.

— In sănătatea ginerelui! dise Pascal înălțând un pahar de vin de Campania și călcând piciorul lui Amlet sub masă.

Trei pahare fură deșertate într-o clipă.

— Acum în sănătatea miresei! dise Ilianu respundând la sămnul ce’ i făcuse Pascal cu ochiul.

— Scii chă nu â de laudă vinul d-tale? dise Pascal umplend al treile rând de pahare.

— Ai dreptate, respunse Ilianu, é quam trezit vinul.

— Ce trezit! aș pută să beau dece sticle fără să simțu cel mai micu reu; par ’chă bei apăgelă; asta e un vin pentru copii. Cu toate acestea în sănătatea amicului nostru.

Amlet fu nevoit să be al treile pahar, dar avu îngrijirea să rdge pe amicul să u prin să mne a nu ’l mai sili să b6.

— Pentru d-ta n-am beut încă, dlise Ilianu pregătindu-se a turna din nou.

— să mai stăm puçin, observă Pascal; mai bine, eu unul aș juca ceva foițe qua să petrecem, și mai tărcjiu vom mai b6.

Cărțile fură îndată aduse și jocul să începu. T. Ilianu tăia bancul; dinaintea lui să vedea o sumă ca de vr-o doedeci galbeni. Pascal Torian pun ta pe cretă; Amlet privia cu cea mai mare neplăcere petrecerea quare ocupa pe cei doi jucători și la quare nu voiea să iea nici o parte, dar, dupe mai multe să mne ce ’i făcu amicul să u vrend a-l convinge chă această era nu midlocu sigur spre a ajunge la scopul ce și propuseseră, el scoase un monetar garnit cu vr-o doă sute imperiali și în mai puçin de dece minute, îi făcu să tr£că în posesiunea bancherului, T. Ilianu.

— să mai bem! strigă Pascal trîntind pe jos pontorcile să le; tornă să mi mai scoțu din capete. Quât mi ai luat? adause al adresându-se la bancher.

— Nu șciu, respunse această; vedi singur ce ai scris.

— Patru-deci și una de lire! dise Torian dupe ce făcu adițiunea cifrelor însemnate cu creta. Bine ți a mers astă-di, domnule ginerică.

— Mi ar fi mers binișor, observă T. Ilianu, daqua nu perdeam deunădi trei-sute galbeni,

Paharele începură oară a spuma, a să deșerta unul dupe altu și a ameți capetele băutorilor.

T. Ilianu, quare, pe lingă esaltarea în quare îl pusese beutura vinului adaugia pe acele ce’ i producea_ fericirea nunței sale și a câștigului de doă sute galbeni, simți mai multu efectul beției. Pascal Torian ca un esperi montat ce era în asemeni lucruri, credend momentul favorabil qua să și puia în lucrare scopul său, începu manopera în sințul următor:

— Aproposit-o, dise el lui T. Ilianu, alaltăeri pră de dimineță am venit să te cautu și nu erai a casă?

— Alaltăeri, cugetă T. Ilianu....

— Da, adoagă, dupe vijelia.

— Ah! da, într-adever, lipsiam d-a casă.

— Dar pentr-un om quare era să să însdre a trea di nu prè merg*e, scumpul meu, ceea ce te duseseși să faci, dise Torian privindu-l c-un surîs ironicii.

— Ce lucru?

— Lasă chă am aflat eu.

— Ești curios, spune ce ai aflat?

— La Bănăsa......

— Ce Bănesă? tronc Marico.

— Ei, deh, deh! chă nu ne aude nimini; nu șciu eu chă te ai dus la Bănăsa cu Falcă-prăjită să ve luați cel dupe urmă adio unul dela altu, pen-anu te însura?

— Vedi cum pecătuesci! esclamă T. Ilianu, și vorbesci, ca papagalul, ce ei fi audit de pe la unii alții.

— Pentru-ce, mă rogu?

— Pentru ce?

— Da.

— Pentruchă tocma în dioa aceea am avut ordin s-arestezu o femeia din strada Belvederei, pe quare am și redicat-o pe la ora șoase dimineță. Daqua vrei să ți dau și probe.

— N-am trebuință de probe, și nici un interes de arestații d-tale.

— Șciu, dar vorba vine.

— și ce a făcut acea femeia qua s-o arestezi?

— Ah! s-a aflat chă a sosit în capitală nu fiiu al ei revoluționar, quare nu să găsesce nicăire, și dupe cererea consulatului austriacă, s-a arestat muma qua s-o cerceteze.....

— S-o cerceteze consulatul!.

— Ba nu, poliția.

— și a declarat pe fiiu-său?

— La cea d-ânteiu cercetare nu declarase ni-micu; la a doa n-a vrut nici să respundă. Acum, mi să pare, dupe cum mi a spus temnicerul quare mi é cumnat, vor s-o trimiță peste graniță, quam așa un lucru.

Amlet tresări. Pascal vădând paldrea lui îl căl-că pe picior.

— Ce ne pasă! dise el cu sângele cel mai rece; eu șciu chă nunta d-tale m-a costat patru-deci și una de lire, și daqua nu mi vei mai da vre un pahar să beu, atunci mi iau căciula și ți dicu optu cu a brânzei.

— Numai cu un pahar vrei să te laudi? dise T. Ilianu.

— D-apoi bine chă nu ți oiu be toate sticlele, chă și ce s-a beut tot eu am redicat mai multă.

— Ce vorbă!

— Chiar așa! nu te vedeam eu chă abia puneai paharul la buză și-l lăsai jos, și chă c-un singur pahar ai făcut patru vivate?

— Așa, tocma precum Jici.

— Vrei să stai cu mine la beția? dise Pascal.

— Nu mă face! respunse T. Ilianu.

— O mică cercare: iea o sticlă și eu alta; să vedem cine o bea mai curend.

— La ordinul d-tale.

— La o parte, suflete, să nu te înecu! strigă Pascal deșertând ântâiul pahar din sticla cea nouă-Adversarul rîse și beu p-al său, pe urmă amaândoă sticlele fură deșertate, și alte doă începute. Dar în mijlocul astei neînfrînate beuture, Pascal Torian aruncă o căutătură mușcătore asupra adversarului să u și un rîs cu hohote sbucni din peptul lui.

— Ce rîdi iubitule? ’i dise Ilianu abia susținen-du-se pe scaun.

— Ha! ha! ha! ha! urmă această; vedi ce spuneam eu? acum ești numai bun de ginere. Ha! ha! ha! ha!

— Vrei să mai bem? vrei să mai suflu o sticlă, qua să vedi chă nici chă mi tună, nici chă mi fulgeră? dise T. Ilianu.

— Ba nu, respunse Pascal, quare nu să sîmția dispus să reîncepă un jocu al quăruia efectu îl resimția și el de vrojumătă de oră; nu voiu să mai bei, urmă el, ci voiu să te cerca daqua ești în stare să faci ceva fără qua să te cunosci chă ești amețit.

— Bunioară?

— Bunioară... să vedem... scrie ceva pe o chărtiă, dar să fia rândurile drepte, ear nu cărăuite și cu partea într-o căciulă. ai pută s-o faci?

— Dă-mi un peticu de chărtiă.

— Ține, dise Pascal, quare ochise mai din ainte locul unde să afla tot ce trebuia pentru scris; și ’i aduse o fdiă de chărtiă și un călimăre.

— Ce să scriu? întrebă Ilianu.

— Scrie... un cântecu; scii să scrii versuri?

— Dictează-mi altu ceva.

— Atunci ce să ți dictezu... Ah! scrie un bilet unui amicu. „Scumpul meu... Aducătorul acestuia poate intra... ai scris?

— Da.

„ — In camera unde să află...

— Unde să află...

„ — Femeia quare s-a arestat alalte-eri, chăci garantezi pentru el... semnăză.

— Bine, dise T. Ilianu dupe ce scrise ceea ce ’i să dictase. Acum citesce, adause el arătând lui Pascal acele rânduri scrise.

— Dă înqua să vedu, dise această întingând mâna să iea chărtiă.

— Asfăptă, mai așteaptă, respunse T. Ilianu eșind păne în ușă, dupe ce aruurcă asupra lui Amlet o căutătură furișată, căutătură din acele ce vorbescu mai bine în tăcerea lor de quât o miiă de cuvinte.

Nici Pascal Torian, nici amicul să u nu luară sdma la acea ochiadă să mnificativă a lui T. Ilianu, ci siguri de reușirea planului combinat de dînșii, quât și de starea de beția în quare credea pe omul lor, așteptară acea chărtiă în quare și resima speranța lor.

Peste un minut T. Ilianu să înturnă în camera unde era așteptat de acei doi comeseni, dar astă dată era însoțit de doi gindarmi.

— Laiați pe domnișorul de colo, dise el gindarmilor să i arătând pe Amlet, și duceți-l îndată la poliția; peste o jumâtă de oră voiu veni și eu să dau domnului prefectu cuvînt pentru această faptă.

Astă purtare fu așa de neașteptată, și iuț61a cu quare cei doi gindarmi esecutară ordinul ce li să de-țese așa de mare, înquât bietul june n-avu nici timpu a cugeta la vr-o aperare. El fu prin urmare luat în midlocul încremenirei în quare remase amicul să u Pascal și vr-o quâțiva din nuntașii quari veniseră să caute pe ginerele, ne sciind de vr-o oră ce să făcuse.

In deșertu Pascal Torian, dupe ce trecu ânteiul nor de amețdlă quare ’i întunecase vederea prin această strania urmare, protestă din toată puterea eloquinței ce o putu afla în momentul acela, îndeșertu aduse aminte lui T. Ilianu clie nefericitul Amlet, dupe îndemnul său, să lăsă să p£rdă doă sute galbeni numai qua să mulțumscă cupiditatea acestui om, quare, daqua scia să profite mai bine, dicea el, putea să să înavuț£scă de la dînsul, nimicu nu stremută otărîrea luată de acel om. Pascal să vedu dară nevoit a părăsi acea casă spre a cerea vre un altu midlocu de scăpare pentru amicul său. Dar dupe ce să depărtă ca la vr-o sută de pași el și aduse aminte chă într-o di Amlet ’i vorbise de un amicu al lui, un pre iubit amicu, pe quare îl cunoscuse în patria sa din coale de Carpați, și quare ședea în dosul grădinei Cișmegiului pe dlul ce o domină, într-o casă al quăria numer nu să soia daqua era 66 sau 99, chăci vijelia de deunădi lăsând numai cuiul din midlocul tăbliței pe quare era scris numeral, vîntul o întorcea quând într-un fel și quând într-altu.

Atunci, oprindu-se l-ac6stă idea, Pascal quare, cu tot caracterul să u cel craiu, avea un suflet bun și o inimă sințitore, alergă îndată să anuncie lui Danibal accidentul întîmplat amicului său.

CAP. XI

TEMNIȚA DE LA CURTEA ARSĂ

La 1774, Alesandru Ipsilanti, fiiu al lui Atanase Ipsilante, născut dintr-o familia greacă fanariotă, originară din Trebizonda, dreptu resplată pentru să rviciele ce făcuseră Porței membrii familiei sale, ca dragomani și medici ai Sultanului, căpătă favdrea de a fi numit domnu al Principatului României. acest domnu quare prin purtarea sa omenoasă, și spiritul să u guvernamental să distinsese 5re-cum între cei-alți fanarioți quari ținuseră în arendă atâția mari de ani frumoasa țâră a lui Mircea și Mihaiu Bravul, găsind palatul domnescu de la Cur tea-Vechia cădut în ruină din causa vechimei sale și a maltratării Rușilor pe quând cu ocuparea acestui principat de oștirile lor, pusese să ’i zidâscă un altu palat pe delul Spirei, dâl încom jurat de viele și grădinele cele mai frumoase, și quare, învecinat cu monastirea Miliai-Vodă, pute să presinte, pe lîngă frumusețea posițiunei sale, și un locu strategicu atât pentru siguranța Măriei Sale, quât și pentru aperarea orașului, daqua bunele mesure de prevedere ce tot dauna au lipsit astei nefericite țere, ar fi făcut qua acest locu să fia dotat cu întăririle ce

însă-și posițiunea sa strategică le-ar fi reclamat.

N-a fost însă nimicu din toate acestea, ci la 1775 palatul cel nou a fost ursit să peră de flăcările unui focu aprins dintr-un accident, ceea ce făcu să să nu-moască Curtea-Arsă.

Locu memorabil pentru bravura cu quare o mână de pompieri au ținut peptu la 1848 în contra unui numer de trei-deci de ori mai mare de Turci quar1 veniseră să ocupe țeră milităresce, în urma evenimentelor politice de atunci, Curtea-Arsa a să rvit multu timpu de casarmă pentru infanteria de garnisonă, și de vr-o quâtva timpu, ca temniță pentru condamnații de mai multe crimă sau delicte.

Aproape doă luni trecuseră de la epoca acestei dramă și măi p-atâtea din dioa arestării doanmei Silvani, quând nefericita mumă ne voind să declare nimicu d-lui Procuror al Curței apelative criminale în privința Aiului ei acusat de conspirator în principatul României, fu condamnată la încbisdrea temniței pe doi ani.

Într-una din încăperile acestei temnițe cea mai largă, cea mai întunecosă, cea mai umedă și necurată de quât tote cele-alte surore ale ei, ședea pe o rogojină vecliiă patru condamnați convorbind între dînși gură în gură, c-un aer misterios, c-o voce abia audită și ferîndu-se, la fiăquare vorbă ce și di-cea, de un al cincile personagiu quare zăcea în colțul cel mai depărtat și cel mai întunecos al acelei încăperi.

acest personagiu era o femeia, mai multu betrână de quât jună, quare sta cu façia întorsă către o parte a păretelui opusă cu locul unde sta la vorbă cei patru criminali, și să nevoiea sg înțelggă mi-steriosele lor convorbiri, ocupându-se într-acelaș timpu a susține pe genuchii ei capul cel adormit al unui june pe quare îl cunoascem pgne acum sub numele lui Amlet, și quare, pentru aceeaș crimă, îndura aceeaș asprimă a legilor ca și mumă-sa.

— Ia fă-te mai înqua, nea Soare, dise unul din cei patru condamnați adresându-se către personagiul ce purta astu nume; ci fă-te mai înqua s-audi ce basnu frumos ne spune Coman.

— Ce ’i teacă flgnca? ise S6re apropiându-se și cercându-și cu degitul pipa qua să vadă daqua arde. Ce mai ala bala, nea Comane, dupe cea lume? par’ chă dormiai, or ești visăros! par’ chă te vedu pe ronța ta belană quând dai desghinuri pîn crighina din dreptul Bolbdcei. Cum sta el pe o rînă, cu nasul sbîrlingat în sus, căutând erba ferului în vîrful copacilor, chă pe jos n-o mai găsia...

— Taci, me, chă nu g vorba d-aia acum, dise Coman.

— Dar de ce é vorba? nude cei doi peptenați quari venia într-o să ră cu patru în hățuri, de le eșiși înainte și te cercași să te faci buturugă la rdta carului!.. Firai al nevoilor, nea cumetre! Dii Coman și-l lasă! Ha! ha! ha! ha! Quănd s-a întunecat odată unul din marțafoi către dînsul și a început să să uiteponciși la el, țin’-te, băete! p-aci mi é drumul, numai o croi spre sdre resare ca un iepure de otar și peri ca o nălucă! și acum ce s-o mai fi lăudând către voi, quari nulcunoasceți? Ia spune-mi, vere Vîlcene, s‘audu și eu.

— Daqua așa, de ce nu stai s-asculți daqua te chiamă cineva să ți vorbească? disc Vîlcenu cu tone.

— Mâi! Te-ai aprins și tu ca praful de pușcă! ei écă, nu ve superați, am venit să mi spuneți, dar să ve fia cânticul frumos, chă nu ve dau nici o lescaiă.

— Bine, bine, te vei mulțumi, respunse Soare.

Apoi micșorându-și glasul:

— Vedi tu pe gagiica aia, dise el, quare să jeacă cu cânepa bidiviului ei?

— Și daqua o vedu?

— Ecă ce vrăjesce Coman: el dice chă a vedut cu ochii lui grubă(£) mare la dînsa, me! numai sgripsori(5} pitiți într-o purcică() ce o cărăuesce(7) de ochii noștri; să ne facem candriilă) și s-adormim pene ’i o veni și ei moșu Dumitru ș-apoi să ’i potrivim o pontorcă(10’) la pițigoiu(ll’).

— Ș-apoi?

— Ș-apoi quând o veni gagiul(12) cu merindele, o bună mardelățlo’), smulgei spalăvarza(l1) și caro(15)!

— Dar sticletele(16’)?

— Dar acele doă piciâre de porcu(17) ale gagiului?

— Firați de rîsul dracului tescari de cărăitori(l)!

Prin limbagiul călătorilor înțelegem ceea ce să dice în limba francesă ar got franșais, argot bokemien, etc.

Adică un fel de limbagiu convențional întrebuințat de clasea oamenilor suspecți spre a și comunica ideele sau proiectele, astufel în quât să nu fia înțeleși de aceia de quari să tem.

(1) femeia; (2) perul băiatului; (3) spune; (4) bani mulți; (5) galbeni; (6) lăcriță; (7) ascunde; (8) beți; (9) somnul; (10) cheia; (11) lacăt; (12) stăpînul și temnicerul; (13) bătaia; (14) sabia; (Io) fugi; (16) soldatul; (17) pistdle; (18) pungași de

murmură încet Vîlcănu; dar daqua ne ar mirosi corabangiadty?

— Aș! n-o vedi chă a și început a torce pișicez(20); și acum și ciurupuesce, ochișori(22’) în vis. Numai ochi de vulpe(23), mă! și fără albituri (2

— să fia a dracului! daqua n-am cel puçin busuiocu(25i) la brâu! dar și p-ala mi-l luară, lua-’i-ar unda Buzăului de crăcănat! pentr-un păcătos de barosanul să zăcu eu aci din dulcele tomnii și pen-acum.

— Poi cum! observă Sore; quând ar fi numai pentr-un barosan, n-ai fi stat aci, dar a fost ceva mai multișor, cumetrică!

— Ce a mai fost? chă nici chă ’l am mâncat, chă era într-o di de vineri quând nu să mânca dulce.

— Dar p-ăl de la quare ’l luași nu ’i ai dat cu să curea în capu, hai? de și n-ei fi mâncat vinerea, dar pe gagiu ai sciut să ’l pui bine!

— și d-aia mă țin aci cu pranga(2ty de picidre! piu! firar de rîs, păcătoșii!

— Nu te supăra, nea cumetre; facem ce amu vorbit?

— Faceți, me, cine vă stă în cale?

— D-apoi tu?

— Apoi... și eu eu voi, respunse Vîlcenu.

Dicend acestea quâte-și patru condamnați să retraseră în cea mai putincioasă depărtare și, întindendu-și corpurile pe o rogojină ce le sărvia de așternut, să prefăcură a dormi.

Atunci, văduva Silvani, quare nu perduse din ve-ho{i; (19) femeia: (20) a sforăi; (21) numără; (22) monetele; (23) galbeni; (24) bani de argint; (25) cuțitul; (2G) pantalonari; (27) curcan; (28) fere.

dere nici una din mișcările lor atât de prepuitore pentru înțelegerea ei, de și nu pricepuse mai nici unul din cuvintele lor, aplecându-se asupra capului ce ’l ținea pe genuchii ei:

— Dormi, Telma mea? întrebă cu cel mai dulce glas de mumă.

— Nu, mamă, respunse aceea către quare s-a-dresase domna Silvani.

— Cum te mai simți?

— mă simțu mai bine, scumpa mea mamă.

— Nu m-amăgesci?

— Cum poți să credi vre o dată!.. Dar ți ar fi prè ușor a te încredința însă-ți: pune mâna pe fruntea mea să vedi chă nu mai arde; pipăia mâna mea, simți quât é de recorită? Tot ce mi lipsesce ar fi aerul. să dice chă Dumnedeu quând a dat viață ânteiului om a făcut-o suflau dui în façiă, și prè adevărat: principiul vieței este aerul, și al morței nu é de quât lipsa acestui element, amaândoă căușele stau aci: un om mortu de ftisiă è ca o moră fără apă, un om quare more de apoplesiă è ca o mdră înecată.

— Fata mea, dise domna Silvani, te vedu dispusă a vorbi, asta é un să in nu bun, quare mă face să credu chă ești întremată. Erai prè esaltată, copila mea, de bucuria ce o simțiși revedendu-mă și prè impresionata de nararea întâmplărilor tele. Dar sunt cinci să ptemâni de quând n-ai mai fost în stare a mai vorbi nimicu, afară din prè puçinele vorbe ce le am audit din gura ta de vr-o doă trei dile; langdrea în quare ai zăcut nu ți permitea să esprimi altă vorbă în delirul tău de quât vorba de mamă, și un

numă pe quare nu ’l cunoscu, dar de quare nu voiu să te întreb acum.

Telma și plecă ochii la pămînt qua să nu i să vacă roșăța.

Doamna Silvani urmă:

— A.cum dară, dise ea, pentruchă te simți mai bine, ar fi timpu să mi esplici pentru ce ai hiat a-cestu costumu bărbate să u quare te espune la multe neajunsuri, și pentru ce stăruesci încă într-însul qua să suferi ceea ce n-ai fi suferit, fără îndoâlă, daqua nu ți venia idea d-a adopta un rol ce nu fe al să csului teu?

— Mamă, dise Telma mîngîind fruntea aceleia pe quare o numia astufel, și quare, în tot timpul a-stei convorbiri, o ținea cu amaândoă mâinele lipită de sinul ei; mamă, nu ți voiu ascunde nimicu, adause c-o voce turburată copila; ți am spus, dar ai uitat, chă un om, un strein emigrat în țeră noastră, quare meritase cea mai mare încredere a părintelui meu și quăruia mă încredințase el în minutul morții sale spre a m-aduce în bravele tele, acest om mă însoçise pretutindine pe unde credeam chă aș pute să ți aflu retragerea. Quâtva timpu retăcii dară cu dînsul, și ve-Jend chă nu era putință a descoperi locul în quare te aflai, puseserăm la cale a ne îndrepta către unul din orașele de la otarele României, de unde să putem urma cercetările noastre prin midldcele cunoscințelor ce avea acest om acolo. O fatalitate a vrut altu-fel, chăci, în minutul quând mai număram quâțiva pași pene la frontieră, calul meu speriându să de batista mea ce o fîlfîia vântul pe dinaintea ochilor lui, și quare purta încă să mne din sângele nefericitului meu părinte, a început să fugă cu cea mai neîmpăcată turbare pe acele deluri și văi în quât, fără idea protectorului meu, quare perdend toate speranțele de a-l opri trase cu o armă într-însul și ’l resturnă la pămînt, eram să fiu asvîrlită cu dînsul din preună în fundul unei prepastie fatale. Dar această faptă quare reușise a mă scăpa de ânteiul meu pericol, fu causa de a da peste altu de quare nimicu nu mă putu scăpa într-acele momente: quând mă sculai dupe căderea calului mă vecini împresurată de o bandă compusă de șepte individi, dintre quari cinci țerani din partea locului și doi jidani. Mi aruncai ochii dininstinctu în partea de unde așteptam pe amicul meu quare mă în-soția, un del ce să înălța între el și mine nu mă lăsa să ’l vedu. Atunci adresându-mă către individii ce să afla împrejurul meu, îi rugai în limba mea să mă întoarcă în locul unde m-aștepta cineva, un frate al meu, disei eu.

— „Nu credu chă să p6te una ca asta, mi respunse cel mai betrân din jidani.

— „Pentru ce? întrebai eu.

— „Pentruchă noi n-avem pasporte și nu putem trece frontiera.

— „Dai’ unde ne aflăm?

— „Pe pămîntul românescu.

— „Dar unde stau pichetele?

— „O ie! pichete nu să află p-aci: ele sunt departe.

— „Atunci lăsați-mă să mă ducu singură.

— „Asta nu să poate.

— „Nu să poate! disei în culmea mirării mele? și pentru ce să nu să poată? ce aveți a împărți cu mine?

— „Daqua te vom lăsa să te duci, dise cel mai

june din jidani, atunci ne vei denuncia autorităților chă amu vrut să trecem frontiera fără pasportu, și atunci nu ne ar merge bine.

— „Dar ce am eu să ve denunciu? nici chă ve cunoscu, nici chă aș ave vr-un interes s-o făcu.

— „Lasă chă seim noi; Mulți dintr-ai noștri au pățit-o, și n-amu vră s-o pățim și noi.

— „Atunci ce de făcut?

— „Tot ce să poate face este qua d-ta să remâi cu noi vr-o doă trei dile în locul unde ne aflăm, pene să vor întoree băeții noștri quari să ducu pene într-un sat cu brequare marfă, și quând vor reveni să ne spuiă chă marfa a ajuns sănătoasă și nedeochiată, atunci te lăsăm să te duci unde ți va plăce.

Aruncându-mi ochii asupra acelor cinci țărani pe quari îi numia jidanii băeții lor, îi vădui încărcați cu fedeleșe și cu diferite sticle pline cu lipitori vîrîte în glugă și în traistă. Nu era prin urmare midlocu a îndupleca pe acei oameni să și schimbe otârirea, de dre-se era vorba de compromiterea lor; vrui dară să cercu un altu midlocu.

— „Daqua este așa, disei eu, s-așteptăm aci qua să via acela quare ine însoțesce, și voiu remând cu voi pene veți crede chă é timpu să ne dați drumul.

— „Cine? mă întrebară de o dată amîndoi jidanii.

— „V-am mai spus, le respunsei eu, chă eram însoțită de un altu om, un consângen de aproape, și fâra quare să sciți che, or ce s-ar întîmpla, nu mă voiu supune la propunerile voastre.

Jidanii schimbară quâteva cuvinte între dînșii,

dar c-un glas așa de încet în quât n-audii nimica din ceea ce și diseră ei.

Un minut dup’ această, cel mai bătrân s-apropiă de mine și mi cjise cu aerul cel mai natural:

— „Daqua te om duce la persoana quare o aștepți ne promiți chă nu vei scoate vorbă către nimini despre ceea ce ai vestit aci?

— Ve promită.

— „Juri?

— „Juru.

— „Ei bine, dise el, daqua è așa vino cu noi.

Și făcend la stânga împrejur, luară o cale opusă cu aceea pe quare m-adusese calul meu înainte d-a fi ucis.

— „Dar unde mă duceți? întrebai eu temen-du-mă să nu pereiu urma amicului meu.

— „Nu vrei să te întîlnesci cu persoana de quare diceai chă erai însoțită? dise jidanul cel bătrân.

— „ei bine?

— „ei bine, temerea de a nu fi descoperiți în întreprinderea noastră a făcut pe asociații noștri quari era aședați într-o rîpă din vale a să asigura de a-micul d-tale pene vom strecura marfa noastră, și a-poi a ’i da drumul, precum aveam a minte să facem și cu d-ta.

— „și acum unde să află el?

— „E la locu sigur; vino și vei vede, respunse jidanul.

Mă dusei cu dinșii, nevoită fiind a crede în sinceritatea caiselor lor, dar luând o otărîre la întâmplare de a fi jucată de ei.

Ducerea noastră însă era pe jos, chăci nișce cai pe quari îi credusem chă sunt ai lor era cai o-menesci, quari păscea priponiți pe coasta unde mă întâlnisem cu acea haită de contrabandiști.

Mai bine d-o oră trecu dupe apusul sdrelui, quând mă vedui înfundată într-o pădure de unde nu să mai zăria nimicu și nu s-ar fi putut audi cel mai micu glas. Mii de cugete sinistre mi să învîrtia prin minte: aci credeam chă m-aflu în mâinele unor bandiți quari voiea să mă omdre qua să mejefuescă, aci £ră mi făceam idea chă umbla să ine d£ în mâinele autorităților ca p-o fugară; mă temeam de resbunarea Românilor quari aflaseră chă sunt Maghiară, mă îngrijiam de dilele amicului meu, a quăruia sdrte n-o sciam, și în-fi ne necasul chă am putut fi jucată de nișce jidani mă făcea să turbezu. mai cercasem qua-te-va întrebări relative la persoana pe quare voieam s-o întîlnescu, dar nu primiam altu respuns de quât chă îl aștepta să via cu cei-alți cama radi ai lor, quari vor fi retăcit drumul, dar chă să dusese unul din potecași să le arate calea cea dreptă și nu va întărdia d-a veni. noaptea era în puterea ei quând gardianii mei credându-mă adormită avură următorul dialogu între dînșii în jergul lor german și cu glasul cel mai misterios.

— „Isac, dise cel betrân către cel-altu, dormi? — „Nn dor mu, tată, respunse această.

— „Ecă ce dicu cu: să pornim băeții cu marfa astă șoară; înainte d-a să lumina de clio ei vor ajunge la satul lor; tu îi vei însoși acolo, ear eu și cu Ion. quare mai dibaciu de quât toți, vom remând cu fata asta pene să va face dioa.

— „Ce scopu ai cu dînsa? întrebă Isac.

— „Vorbesce mai încet. ècă scopul meu, ea e frumosă, cum o vedi; quând să va deștepta mâine, să via Ion să ne spuiă chă însoțitorul ei retăcind drumul s-a depărtat așa de multu, în quât ’i tdmă să să întoarcă să nu dd de pichetele române sau au-striace; chă vădând așa s-a dus la Bucuresci și chă o invită și pe dînsa să via acolo să ’l întîlnoască. mă pricepi!

— „Spune, spune, dise Isac.

— „Atunci mergu cu dînsa și cu Ion pene la marginea cea-altă a pădurei unde căruța noastră la cârciuma Radei, și, în locu s-o ducu la Bucuresci, o ducu la Giurgiu. mă pricepi?

— „Spune, adause Isac.

— „Acolo o dau cel puçin pe vr-o sută de galbeni Companiei noastre să crețe, și ea poate să prindă îndoit și mai multu de la Turcii de acindea Dunării, cum mai făcurăm și alte dăți. mă pricepi?

— „Și eu cum a să mă întorcu pe jos daqua vei lua căruța? dise Isac.

— „Ticăloșiile, ce oiu prinde pe ea împărțim jumătate și jumătate, mă pricepi?

— „Da, da, respunse Isac sculându-se pe jumătate; și în quât pentru întorcere, voiu lua calul băiatului Radei quare mi l-a dat d-atâte ori.

— „Vedi bine, tu nu re mâi pe jos, dise betrânul, și d-aci pene la cârciumă nu d mai multu de o jumătate postă, mai puçin, poate să fia a patra parte dintr-o postă; dar nu este, tu seu chă ai mai umblat; ții tot pe de vale, pe de vale, pen’ ajungi în bătătura Radei cărei umăresei. mă pricepi?

— „Bine, dar jumătate și jumătate, cum ai dîs!

— „Pe sufletul meu!

— „Voiu întreba pe Aron ce prețu ți a dat — „și pe Leib quare nu minte nici o dată. — „Se n-avem vorbă pe urmă?

— „Pră legea mea ți spuiu, și dicu deu... Scdlă dară să nu perdem timpul.

Atunci amîndoi jidanii să depărtară pene la o distanță unde să afla acei cinci țerani spre a și pune în lucrare proiectul lor. O jumătă de oră dupe plecarea lui Isac, quare fusese însărcinat cu esportarea lipitorilor prin potecașii ce 1 însoția, jidanul cel betrân să înturnă recomandând complicelui să u pe quare îl numia Ion a prevegliă de departe sdrtea bună sau rea ce trebuia să preside la întreprinderea lor și a veni îndată să ’l însciințeze despre cele ce s-ar fi întâmplat. In așteptarea această, el să vîrî, ca mai înainte, într-un sacu de pînză groasă adus pene pe d-asupra capului să u și, înghesuindu-se într-un tufișu ca într-un alcovu ascuns, nu mai suflă nimicu.

De la începutul convorbirei acelor doi jidani quari făcea în privința mea acele infamă proiecte, și pene în timpul esecutării a unei părți din aceste proiecte, nu perdui nici una din vorbele lor, nici cea mai mică din mișcările lor. vădându-mă așa amenințată de acei tîlhari cu îndoit caracter de contrabandiști și răpitori de femei, nu mi mai remânea. de quât doă midldce de scăpare; aceste midldce era estreme: aurul și ferul, cele mai sigure midldce de reușire de quând vocabularul lumei s-a înavuțit cu aceste doă pecătoase cuvinte: interesul și frica.

Convinsă de acest adevăr, făcui doi pași pen’ aproape de locul unde să ținea bătrânul jidan ascuns în sacul său, și scoțend din sînu-mi un mîcu junghiu ce ’l purtam nedespărțit de mine, detei acelui nelegiuit quâteva loviture și mă depărtai în pripă lăsându ’l în midlocul gemetelor agoniei sale. Atunci luai poteca pe quare venisem în ajunul astei scene. Dupe quăteva minute simții pe cineva la spatele meu; întunericul au mă lăsa să cunoscu de cine eram urmărită, o temere superstițioasă mă făcu să mă creu amenințată de umbra jidanului ucis, quare venia să mi căra resbunare, dar audind glasul aceluia quare s-afiase din întîmplare pe urmele mele și quare, re-cunoscendu-mă mă întrebă unde mă duceam, mi a-dusei aminte chă era acel Ion, pe quare bătrânul jidan îl însărcinase cu prevegherea transportului de contrabandă.

— „Tu ești, Ioane? disei eu.

— „Eu sunt, domnișdră; dar unde mergi așa singură? mă întrebă el.

— „Voiu să fugu, ’i respurisei fără multă ce-remoniă.

— „Dar ce face jupân Itzik?

— „Dormă pe sforăite.

— „Asta nu é bine, observă el; cată să te întorci. Daqua să va deștepta și va vede chă nu ești acolo, ce să ’i respundu eu?

— „N-ai să ’i respuncli nimicii, chăci vei veni cu mine, ’i disei ev..

— „Apoi pe urmă?

— „Ce vrei să dici?

— „Voiu să dicu chă fugind d-aci voiu perde partea mea din câștigul ce ’l așteaptăm de la negoțiul nostru.

— „Quât ți să cuvine, partea ta? îl întrebai.

— „Poate la vr-o patru-deci și mai bine de galbeni, dupe socoteala mea.

— „Ecă o sută, quare face mai multă de quât îndoit, disei eu puind în mâna lui un sul de galbeni în numer esactu; și daqua mă vei scoate d-aci pene la un locu de siguranță, ți voiu numera încă p-atâta.

Ion luă banii, îi numera în palmă silindu-se să să uite la fiăquare galben spre a să încredința chă nu era nisquariva monete false ce ’l ar fi tăcut să comită nebunia câinelui quare și lăsase bucățica din gură și alerga dupe umbra ei ce i să păruse mai mare.

— „Daqua vrei să te încredințezi mai bine chă nu te încelu cu bani falși, scapără, ’i disei eu, a-prinde o mână de gătejele de quari plină pădurea și așa poți vedă mai bine.

— „Ei, da! dise el clătind din capu, numai asta nu să poate; putem vorbi or quât de tare aci, nimini nu ne aude, dar qua s-aprindem focu, deu! nu șciu cine s-ar arde mai ânteiu! Urechia merge mai încet, chă é mai grea, ochii, de și sunt mai mici, dar sbdră mai departe.

Înțelesei frica lui și ’l lăsai să observe la lumina cea palidă a stelelor, una quâte una, toate monetele ce ’i detesem.

Dupe ce făcu această cercare și ascunse micul să u tesaur în t4sca lui ce o avea aședată sub brâu:

— „Unde vrei să te ducu acum? mă întrebă el.

— „Ascultă me, ’i disei, aș vr6 mai ânteiu să mi spui ce s-a făcut acela de quare eram însoțită eri quând m-am deșteptat între voi, dupe căderea calului meu? unde aș pute să ’l întîlnescu?

— „Un tînăr cu o chită cenușia, dise el, quare venîa călare și el mai pe departe?

— „Chiar el.

— „Apoi cată să fi apucat p-un altu drumu, pe drumul cel mare quare ’l scoate dreptu la vama românescă. Acum va fi departe. Mă temu de nu va fi ajuns la Breza, daqua va fi mers pen-acum.

— „Nu să poate: n-avea pasportu.

— „Atunci, va fi credut chă ’l scoate drumul p-aci qua să întîlnăscă pe domnișdra, chăci pe unde a venit domnișdra nu é drumu de cal, nu șciu cum a dat calul domnișorei p-aci, chă noi d-abia trecem cu piciorul.

— „S-a speriat, respunsei eu,jși d-aceea ’l a și ucis însoțitorul meu. Dar am audit, urmai eu, chă el s-ar fi a fi and în mâinele unora dintre voi, quari îl vegheză...

— Aș! întrerupse Ion rîdând.

— „Nu adevărat?

— „Dar, adevărat, quât é bunica fată mare. Dar cum disei, apucând pe drumul quare credea che-l va scote aci, a retăcit; să rele era aproape de apus, în locurile astea soarele cade numai ce ai clipit din ochi și să dă dupe muchia; daqua s-a întunecat, apoi nici chă a mai putut nerneri aci unde ne aflăm noi; pune și dălul quare te ascundea de dînsul, chăci ai că-dut cu calul în valea de din qudce, pare-mi-se?

— „Așa e, respunsei suspinând fără voia-mi, și mi urmai drumul ținendu-mă dupe pașii călăusului meu.

Quând să lumină de dio, mă vedui în bătătura unei cârciume, la polele unui munte, și o femeia rumenă și grasă cu quare stătu de vorbă Ion mă făcu

se înțelegu chă in-aflam la renumita cârciumă a Radei, despre quare audisem în ajun vorbind bătrânul jidan cu fiiu său.

Călăusul meu ceru de mâncare și vin și să puse cu aceea pe quare o numia cumătră sa, Rada cârciumăresa, să mănînce și să bă ca pentr-o căiătoriă lungă.

Nu vrui să ieau nici o parte la ospătarea lor, dar nu refusai o bucată de cașu proaspăt și o azimidră caldă ce mi să dete.

Ion mâncând vorbia cu Rada sa gură în gură, și la fiaquare vorbă ce ’i spunea ea, el să îngălbenia și deșerta quâte un pahar de vin.

Quând nu ’i mai remase nimicu de mâncat și de băut, să sculă de pe prispă, și, stergendu-și bubele cu mânica cămășei sale:

— „Rău s-aude! dise el uitându-se la mine.

— „Ce este? mă cercai să ’l întreb.

— „Ce să fia! respunse el, omul d-tale cu chita cenușia a sosit d-a sără la vamă, și ne a descoperit autorităților chă umblam să trecem otarul pe poteci ascunse, jefuind pe călători și luându-i cu noi pentru qua să nu ne descopere. poate chă a vrut să înțelegă pe domnișdra, unde ai fost oprită de cei doi jidani, adause el încrețindu-și fruntea c-un aer îngrijat.

— „Dar nu ți a spus, întrebai eu, ce s-a făcut omul su chita?

— Scia ’l păcatul, respunse călăusul meu supărat; dice chă umblă și el cu pichetașii dupe noi.

— „și acum ce ai a minte să faci? dLisei eu dup-un minut de cugetare.

— „Eu? respunse el cu otărîre, ddră nu m-oiu da în gura lupilor cu mâinele legate; domnișdra pote remând în bună pace; drumul é unul pene la Bucureșci, daqua mergi într-acolo; pentru mine, ale potecuțe înfundate mi or scăpa pelea cum mi au mai scăpat-o de atâtea ori pen-acum. Remâi dară sănătosă, domnișdră; daqua oiu mai ave dile ne om mai vede; dar unde să te cautu?

— „Dumnezeu va sci mai bine unde mă va conduce ursita, disei eu.

— „Bun é Dumnezeu, munte cu munte nu să poate întîlni, dar om cu om să poate vedă, respunse eL și dicend această despăru în pădurea ce să înălța la spatele cârciumei Radei.

Remâind singură statui să mă orientezu, să cugetu, să ieau drequare otărîre; nici una nu mă făcu să mă oprescu la ea: să plecu înainte, nu mă lăsa speranța de a mă întîlni cu amicul și protectorul meu, să remâiu acolo unde puteam să ’l aștepta, eu, o femeia singură și într’ un locu quare mi însufla mii de prepusuri și de temeri, și cine șcie ce pericol la quare puteam fi espusă, nu mi să părea de locu înțelepții. mă frămîntam dară cu aceste cugete îndoioase quând audii la spatele meu glasul unei femei chemându-me. mă întersei repede și vedui pe Rada cârciuinăresa.

— „Ce vrei? o întrebai quam superată de starea în quare m-aflam.

— „Intră mai bine în casă, domnișdră, să nu te ploue, clieci pldia é rece pe la noi, mi dise ea.

In tr-a dever, atunci simții chă ploua, atât de absorbită fusesem în quât nu simțisem picăturele cele reci quari mi curgea pe umerii goli.

Urmai dară acelei femei quare mă conduse

într-o cămăruță întunecoasă, dar de o curățiă muntenescă.

— „Locuesci singură? întrebai pe ospătăresa mea qua să legu oarequare convorbire cu ea.

— „Eu și cu sufletul meu, mi respunse ea.

— „N-ai fost nici o dată măritată? mi pari tîneră încă?

— „Ba am fost, ardă-l-ar focul de măritișu, chă mai bine nu mă mai mărităm.

— „Nu ți trăesce bărbatul?

— „Ba trăesce, dar...

— „Te a lăsat? o întrebai, vădând chă nu și termina frasea.

— „A trebuit să ne desparță biserica, respunse ea; nu mai era de trăit c-un astufel de om.

— „Era reu?

— „Ba, altu-fel. Era destul de bun.

— „Atunci de ce v-ați despărțit?

— „Pentruchă s-a iubit cu alta, respunse ea și ochii ’i să roșiră ca doi cărbuni de focu. Pentru chă nu era destul chă m-a schimbat pentru alta, dar a trebuit să pecătuescă și cu fiiămea, o fată de dece ani pe quare o aveam de la ânteiul meu barbat; ècă pentru ce ne a despărțit biserica.

Mă înfiorai de acestă descoperire, dar qua să urmezu convorbirea:

— „Și ce era omul d-tale? o întrebai.

— „Era preot, dise ea. Inchipuesce-ți, urmă în dată, un preot, un om sânt, s-ajungă a fi împins de necuratul 1’ asemene faptă nelegiuită!

— „Și ce canon ’i s-a dat?

— „’i s-a ras barba numai. A dovedit chă era betu.

— „Și acum ce face?

— „A trecut în țara turcoască, dupe cum am audit. Nu șciu ce a fi făcend p-acolo.

— „Dar fiia-ta?

— „Fiiămea a murit, și un fiiu ce mi a remas mă lasă tot singură.

— „Și acum numai ai dorință să te mai măriți?

— „Se ine ferescă Dumnezeu! mai bine trăescu cum mă vedi, cum potu, de adi pene mâine, cum mă va înveța soartea mea.

— „Nu ți a lăsat nici o avere?

— „A luat tot cu dînsul, nu mi a lăsat de quât o cădriță pe quare am pus-o colea în părete, și pe quare mi a dis să nu o dau nimelui, afară numai daqua să va înfățișa cineva de dincolo din Arde1 și va jura de trei ori în biserică sau înaintea icoanei maicei Domnului chă poartă numele aceluia quare scris în cadră.

— „Mă lași să vedu acea cadră! disei eu tresărind de o speranță nebună.

— „Bucuros, respunse ea luând cadra din părete și puind-o sub ochii mei.

— „Frate-meu! strigai eu în culmea suprinderei mele.

— „Cum îl chiamă? mă întrebă Rada.

— „Amlet, respunsei.

— „Și mai cum?

— „Silvani.

— „Juri înaintea maicei Domnului?

— „Cu cea mai curată consciință.

Jurai dară de trei ori chă Amlet Silvani é fratele meu, și îmbrățișai icoana cu toată recunoscința ce ’i o datoriam pentru daru ce mi ’1 făcuse.

— „Ține-o daqua așa, dise Rada dându-mi acea cadră.

Pusei mâna în portfoliul meu să vedu ce mi mai remăsese din micul tesaur ce aveam; abia mai număram vr-o sută doădsei imperiali și quâteva polițe a quărora valoare nu să urca la o miiă de galbeni. Impărții cu făcătorea mea de bine banii ce ’i aveam în numerariu și o rugai să mă lase singură quâteva minute spre a mă repausa.

Femeia eși mulțumindu-mi de dece ori pentru ceea ce ’i detesem, și eu remâind cu fotografia fratelui men, cercetam, una quâte una și cu plăcerea cea mai nespusă, trăsurele fisionomiei sale, pe quari le găsiați, tu și bietul tată-meu, așa de asemănate cu ale mele.

Dar pe quând m-ocupam cu privirea acelui obiectu atât de scumpu pentru mine, și în minutul quând ântâia mea suprisă trecând mi lăsă timpu a cugeta chă era bine să cercetezu pe acea femeia cum a venit în mâinile bărbatului ei astă fotografia. Ochii mei să opriră asupra unor litere însemnate în unghiul cel mai depărtat al cadrei; aste litere era așa de mici, în quât caracterele numite diamant în stilul tipograficii putea să rvi de titulă pe o carte tipărită cu ele; avui prin urmare multă anevoință a descifra cuvântul: „Desfă” pe quare ’l înțelegea acele litere. Să desfăcu dară cadra mă învăța frate-meu; neapărat trebuia să găsescu ascuns în acea legătură vre un să cret de mare însemnătate pentru dînsul, pentru mine, pentru familia noastră. Cu mâna tremurătore începui acea

lucrare destructivă, și dupe quâteva cercări detei într-adever peste o chărtiă strînsă în optu și scrisă pe quâte patru pagine. O desfășurai și citii următoarele:

Ploesci 1849 să demoare.

„Scumpii mei părinți sau scumpă suroră,

„Orquare din voi va citi aceste rânduri să și „aducă a minte de mine, de fiiul sau de fratele său, „quare gemă departe de voi în România, unde să du-„șese s-afle un refugiu fatal. Documentele averei n5-„stre pe quari am fost însărcinat de părintele meu „se le strecoru în țeră vecină să află îngropate sub „zidul despre m6diănoapte a monastirei Sinai, pe din „afară. Ele sunt aședate într-o lacriță de fer albu din „preună cu mai multe scule prețioase, și trei înscrise „respundend la suma de doă sute mii fiorini argint „plătite la Bucuresci, unul de optudeci mii, la bancherul creștin N* * A; al doile de șepte-deci mii „la H M, bancher israeiit, al treile de cinci-deci „mii, la N Ch*, bancher creștin.

„Ecă ce mă făcu să urmezu astufel.

„Sosind în Cronstadt, unul din amicii mei intimi „mi a făcut cunoscut chă eram urmărit de inemici1 „noștri; temendu-mă să nu cădu în mâinele lor am „plecat noaptea pe jos urmând poteci nestrebătute. „Quând am ajuns la sus clisa monastire fui prins de „nișce friguri ce m-au făcut să zăcu mai multe dile. „Frica de a nu muri înainte da asigura averea casei „noastre, m-a făcut s-o ascundu în locul ce v-am în-„semnat.

„Quâteva dile în urmă, quând mă credeam în „stare să mi urmezu călătoria la Bucuresci, veni o „altă întîmplare se puia o nouă pedică întreprind erei „mele. Un om quare, la mișcarea patriotică de la „48 din țara această, luase o parte activă din preună „cu cei-alți, și quare, tîrît numai de vîrtejul interesului personal, trecuse sub stindardul inemicilor patriei sale, vedendu-mă în tr acel locu la întorcerea sa „din Transilvania unde fusese trimis a spiona pe e-„migrații politici d-acolo, m-asemui c-unul din espa-„triații Români D. B., și dorind să facă un să rviciu „patriei sale, mă denunciă chă venisem să revoltu țe-„ra din nou. îndată ordinul arestării mele fu dat o-„fițerului de la punctul Broza, quare, cu toate protestările mele, nu vru să mă credă, ci mă și trimise „la Ploesci în primirea prefectului local spre a mă „cerceta. mai bine de o lună fui nevoit să stau închis la acel arestu și a suferi quâte unul și doă interogatori é pe di. Singurul însoțitor în arestul meu „aveam un preot, acusat și el pentru o crimă de qua-„re mă înfiorezu, dar pe quare nu mi vine s-o credu.

„Într-una din cjile aflând de l-acel om chă ’i să „detese libertatea și chă să gătia să plece în satul Les-„pedi de unde era, mi adusei a minte de o fotogra-„fia a mea pe quare o făcusem pentru voi; scrisei „dară aste rânduri și le ascunsei în legătura ei cu „îngrijire, făr’ a fi vădut de dînsul, și ’l rugai, să fa-„că or ce putință s-o d6 în primirea vre unuia din „membrii familiei mele, însemnâudui locul unde ar fi „putut să ve găsescă. Nu șciu daqua va fi urmat „astufel, dar daquaceste rânduri vor ajunge vre o „dată în mâinele voastre, aduceți-ve a minte de mine, „chăci în minutul această, un-spre-dece oare din noapte, „o trăsură cu patru cai și o escortă de casaci m-a„steptă la poarta arestului meu să mă ducă, nu să in „unde, poate în vr-o temniță, poate în Siberia, poate la moarte... Fiți sănătoși și nu uitați pe al vostru Amlet.”

— Ecă ce citii, scumpă mamă, dise Telma amestecându-și lacremele cu ale mumei sale.

— Urmează, urmează, dise domna Silvani, quare, cu toate lacremele ce versase părea mai multu o au-ditore rece, quare să interesa s-afle desnodămîntul a-celei istorie far’ a să areta chă compătimesce cu s6r-tea fiiului ei.

— Atunci, urmă Telma dupe ce înecă un suspin sincer în peptul ei, întorcăndu-mă la femeia quare mi detese acel talisman prețios, ’i făcui întrebări peste întrebări să mi spuiă tot ce mai putuse afla de la soçiul ei despre frate-meu, despre locul unde s-ar afla, despre sdrtea ce va fi avut; ni mi cu nu mai putui afla de la dînsa, și, cu inima îndoită, cu sufletul sfâșiat, plecai să viu în capitala asta, unde credeam, în numele dreptății sau al aurului, să potu descoperi ceva.

Într-acel minut doamna Silvani tresări ca cel ce descopere un șerpe sub pașii să i, apoi făcend să mnu fiieisei cu o mână să tacă, puse cea altă la gură și, întindend capul în partea păretelui despre stradă:

— Jucătorul de orgă! jucătorul de orgă! strigă ea ca o nebună, și cădu mai fără simțiri în brațele fiiei sale.

Într-adever, tocma în momentul acela s-audia de departe un jucător de orgă cântând o aria maghiară forte să mnificativă.

— Fia, chă ți ai trecut sărita, moșu Dumitre; unde ți o mai fi lucind ochii de nu mai tbree pisica astă

sâră! dise unul din cei patru bandiți vădându-și nimicită speranța d-a pută jefui pe doinna Silvani.

— Astă seră nu va s-audă cum latră cățelul pământului, cise altu.

— Stați, me, chă a’ luat paiul cu urechia, observă al treile quând vecju pe muma Telmei cădend leșinată în brațele fiieisei. N-o fi dat ortu popii!

— Ajuta-iar sân duminica de mâine, chă multă mi â dor de sgripsorii ei!

Dar atât acest dialoga, quât și întrebările ce făcea Telma mumiisei qua să ’i csplice ce însemna turburarea ei l-auirea jucătorului de orgă, fură întrerupte de sgomotul unei trăsure quare să opri dinainte ușei acelei încăperi.

Glasul unui om ce părea a da ordini s-audi a-prdpe de acea ușă, pe urmă umbletul repede al unui ostașu, pașii cei grei ai altuia quare s-apropia, apoi quâteva momente de așteptare tăcută și plină de ne-pace pentru cei întemnițați urmă dup’ acâstă, și în fine, de o dată cu venirea temnicerului, o cheia intră în broasca ușei, să întorse și deschidend-o, lăsă intrarea unui impiegat al direcțiunei închisorilor însoțit de un caporal de să rginți și de temnicer.

— Numerul 35 și 36! dise împiegatul.

Temnicerul invită pe văduva Silvani și pe Am-let a s-apropia.

— Sunteți liberi, dise împiegatul adresându-se către acei doi individi și arătând temnicerului ordinul în virtutea quăruia venise s-acdrde această libertate.

Gradații să dispunea să să bucure de libertatea ce li să redetese, quând temnicerul aplecându-se la urechia Impiegatului ’i spuse ceva în să cret.

— Bine! respunse această tare; îi vei conduce pe amândoi afară din temniță în localul ce Ie este destinat, pene vor înfățișa garanția pentru bunele lor purtări în viitor.

Dicend aceste vorbe, impiegatul eși, pen-a nu lăsa timpii celor doi graciați a să informa de la dînsul despre modul cel straniu al liberării lor. Atunci temnicerul adresându-se către denșii:

— Urmați-mi, le dise el.

— Unde? să cercă să întrebe văduva Silvani.

— Veți vede quând veți ajunge.

Dupe ce nefericiți! liberați eșiră dintr-acel infernu unde petrecuseră aproape doă luni de dile, temnicerul chiemă un gindarmu și încredințândui acele doă persoane în primire, șopti ceva la urechia lui și să depărta mândru de consciință cu quare și îndeplinise datoria»

CAP. XII

UNUL DIN DOI

Cea dupe urmă oră a dilei sunase dupe orlogîul bisericei Crețulescului, și noaptea începuse să cuprindă această parte a emisferului nostru ce să află așe-Jată la 44°, 25¹, 41¹¹ de lățimă septentrionale și 23°, 54¹, 13¹¹ de lungimă orientale, quând doamna Silvani și cu Amlet conduși de gindarmul ce urma dupe dânșii ajunseră în strada din dosul bisericei Ieni, de unde era s-apuce la drâpta qua să ésă în strada Pitar Moșu, locu unde era poate să se termine călătoria lor pedestră.

Un minut a trebuit doamnei Silvani spre a să orienta, cu tot întunericul ce ’i împedică vederea, și a înțelege mai din ainte unde avea a minte să ’i ducă conductorul lor. Atunci să înfioră, adăugind tremurul spaimei pe lîngal gerului ce domina în noaptea aceea.

— Ți é frigu? o întrebă Amlet în limba sa.

— Ascultă, ’i dise mumă sa, scii unde mergem?

— Nu! pentru ce?

— Pentruchă vădu o nouă infamia în aparința graciării noastre.

— Ce vrei să dici?

— Voia să dicu chă ar trebui, făr-a perde un minut, să cugetăm cum vom scăpa din mâinele acestui om, chăci, de vom mai înainta quâțiva pași, va fi prè tărdiu.

— Esplică-te dară mai curând, dise Amlet spăimîntat.

— Nu è timpu de nici o esplicare, ci, ècă părerea mea: suntem tocma în respânte, apucă tu pe o stradă și eu pe alta, dar întrebuințăză toată iuțăla picioarelor tele; locul è quam desertu din causa timpului celui urît; el è singur; vădându-ne fugind către doă puncte opuse, va alerga să prindă pe una din doă, pe quând cea-altă va ave tot timpul să scape; or quare va reuși din noi a scăpa va îngriji în urmă pentru sortea celei-alte. Daqua voiu fi eu prinsă să scii chă am cădut în mâinele inemicului meu pe quare nu voiu să ’l numescu înaintea gardianului nostru. Daqua vom scăpa împreună, locul nostru de întîlnire să fia la amicul teii, D. Danibal. Așa dară, la revedere!

Dicend această, amândoi să puseră pe fugă; văduva Silvani apucă strada quare dă în podul Mogoșoaiei, Amlet făcu la stânga împrejur și recapitulă, într-un sens invers, calea ce o făcuse până în punctul de unde să înturnă.

Dupe cum o prevăduse văduva Silvani astufel să și întîmplă: gindarmul să lua în goana uneia, dar această fu chiar aceea ce inventase stratagema; urmărind însă prada sa, credinciosul gardian nu lipsi d-a striga din totă puterea peptului său:

— Puneți mâna pe dînsul! A apucat spre biserica Ienii! puneți mâna pe dînsul! Nu ’l lăsați să scape!

Dar vre-o doi trei trecători quari să aflaseră pe drumu audind această alarmă și vădând pe gindarmul fugind către un puctu opus cu acela pe quare îl numia, credură chă greșise numele stradei și, în locu d-a să îndrepta în cotro îi invita el, veniră dupe dînsul să ’i dă ajutor în partea spre quare îl vedea fugind.

Dupe mai puçin de doă minute de fugă desperată, gindarmul reuși să prindă pe fugara sa, și dupe dece aproape, nefericita captivă fu predată în mâinele asasinului soçiului ei, D. maior Orosin, quare resplătind cu liberalitate pe gindannu pentru ostenăla sa și promitândui un îndoit premiu daqua va descoperi pe cel-alt fugar, chiemă pe credinciosul seu Tetin și, ajutat de dînsul, legă brațele și gura victimei sale și luând-o într-o trăsură quare era într-adins pregătită, plecă cu dînsa și cu servitorul lui pe bariera Moșilor.

Se lăsăm pe doamna Silvani să meargă cu inima înghiețată de frică și de ger, cu întunericul nopții în ochii ei și cu sufletul plin dn întunecimea nesciinței despre sărtea quare o aștepta, și să întorcem luarea aminte a cititorilor la o epocă trecută, a quăria lacună credem chă é timpu a o umplă cu o dare de seamă atât de neapărată pentru curiositatea lor.

CAP. XIII

O PRIVIRE RETROSPECTIVĂ

Fără îndoeală și aduce cineva a minte chē inemicul familiei Silvani suprindând o scrisoare adresată de Amlet mumei sale prin servitorul lui Danibal, a pus mâna pe ea cu scopul infernal de a se servi de dînsa în planurile lui. Această scrisoare nu cuprindea altuceva de quât aceste vorbe:

„Mamă,

„Dupe ce te am urmărit pretutindine, abia astă-di „am aflat chă ești aci. Oarequari cuvinte, ce ți le voiu „esplica quând ne vom întîlni, nu mă értă să vin în „persoană, de și înțelegi quâtă nerăbdare am de a te „vedé. Vino să mă întîlnesci și să ți esplicu purtarea „mea; aducătorul acesteia te va conduce în locul unde „mă poți găsi. La revedere.” T. S.

Baronul Orosin citind aceste rânduri și recunoscând mâna quare le a însemnat, a conceput îndată satanica idea de a trimite această scrisoare printr-nn credincios al său însărcinându-l a conduce pe nefericita femeia în locuința lui unde să poată, fără nici o temere, să despoaie victima sa de singurul actu quare, dupe cum ne aducem a minte, îl compromitea așa de tare, chăci printr-însul să da pe façiă tdtă infamia sa. Făr-a perde dară nici un minut, chiar în sera întîlnirei sale cu văduva Silvani, întreprindētorul baron îndată ce să înturnă a casă vru să puia în lucrare proiectul său; dar scena în quare să aflase cu quâteva minute mai ’nainte, diferitele emoțiuni ce ’i turburară mințile, rescolirea atâtor suveniri sângeroasă și criminali îl amețiră așa de multu, în quât încredințasă acea scrisoare chiar lui Tetin însărcinându-’l s-o ducă doamnei Silvani, și uitând un moment chă acestu omu intrasă în casa ei quând venisă a ’l însciința despre sosirea trăsurei ce o aștepta. Astufel păcatul ne orbesce adesă în quât ne face sau să cădem în groapa ce o săpăm altora, or cel puçin, ne desjoacă planurile prin proprie le uoastre greșele, spre a nu reuși.

Doamna Silvani primind dară acea scrisoare din mâna lui Tetin fusese îndată cuprinsă de un prepus natural; quând citi însē cel dupe urmă rând și vădu de cine era să fia condusă în locul unde erá să găsească pe autorul acelei scrisori, prepusul ei devenisă o încredințare, și nici o îndoeală nu ’i mai remăsese despre noua infamia pe quare o întrebuința persecutorul ei în privința sa. Ce făcu doamna Silvani în urma acestei încredințări? ea ascunse scrisoarea și congediă pe Tetin quare, suprins el însu-și de stângăcia stăpînului seu și chiar de a sa propria, să dusă să împărtășească baronului resultatul cel tristu al greșelei lor.

Maiorul Orosin vădându-șī speranța perdută în această cale retăcită, luă alta nu mai puçin infamă de quât cea d-ânteiu, să duse s-acuse pe văduva Silvani chă a dat ospitalitate unui revoluționar, quare se dicea fiiu al ei și quare, din preună cu alți complici, al quărora nume nu ’l scia, avea a minte a organisa un complot spre a ocupa armia austriacă, ce se afla în țeară în virtutea arbitrarei convențiuni încheiate cu Poarta, și să lase timpii conaționalilor lor să facă o nouă resculare în Hungaria.

Această faptă avusese efectul prevădut; chiar a doa di de dimineață poliția capitalei a procedat la arestarea acusatei, quare fusese cercetată și invitată a mărturisi tot ce scia în privința acusării ce ’i se făcuse. Doamna Silvani, dupe cum scim, n-a declarat nimicu, ba încă a stăruit într-o tăcere obstinată; procesul ei a fost înaintat la o instanță mai înaltă și acusarea susținură de trei martori plătiți. Doamna Silvani fu condamnată deci la doi ani de întemnițare, și nu multu dup-aceasta, Amlet veni s-o însocească, precum ne aducem bine aminte, în urma scenei întîmplate la nunta lui Torna Ilianu, quare ’l trimisese la arestu în temeiul simplului prepus ce avusese despre dînsul, și în virtutea paterei mài absolute de quare se bucura poliția în acea epocă.

Scim asemenea chă devotatul Pascal Torian, quare, cu toată urîtă sa crescere și numele cel reu ce ’l avea în cercurile societăților celor bune, nu era despoiat de oarequari sintimente nobili și generoase pentru amicii lui, vădând chă nu ’i fu cu putință a scăpa pe Amlet de soartea ce ’l amenința, se dusese la Danibal sē ’i comunice această împrejurare și sē cerce împreună cu dînsul vre un midlocu de scăpare pentru nefericitul seu amicu. Deci Pascal Torian sosind în casa lui Danibal și negăsindu ’l, fu nevoit a raporta astă întâmplare doamnei Daliei, rugând-o sē stăruească pe lîngă sociul ei spre a face tot ce putea pentru mântuirea acelei nefericite victime. Doamna Dalia aflând arestarea lui Amlet, și sufletul ei simțitor consărvând încă urmele unor impresiuni particulare ce ’i însuflasă persoana de quare era vorba, vru să cerce efectul unei fapte de devotare pentru ființa pe quare, cu tot nesuccesul ei din ainte, nu ’i venia s-o uite așa de ușor. Atunci aducându-și a minte de influința ce avea asupra unui oarequare amicu al ei, amicu quare, prin relațiunile sele cu unele din curțile suverane represintate în România, ajunsese destul de putințe în țeară, trimise îndată să ’l însciințeze despre dorința ce avea de a-i vorbi, și prinveni să ’l înduplece a-i promite ertarea protegiatului ei.

Acesta omu era baronul Orosin.

Quâteva dile în urmă Dalia fusese fericită a comunica lui Amlet ertarea ce o căpătasă în favoarea lui, dar acesta refusă gracia ce ’i să acorda, declarând chă fără mumă-sa va preferi să remâiă în închisoare, cu toată oroarea ce dice Goethe chè ea inspiră atât eroului quât și fricosului.

Dalia aflând dară refusul lui Amlet și condițiunea ce ’i propunea, alergă din nou la midlocirea baronului. Maiorul Orosin înfăçișă această cerere înconjurată de mari greutăți, dar avu îngrijirea să lase midlocitoarei oarequare reservă de speranță.

Această reservă era, dupe cum pretinde cronica scandaloasă, qua amorul să sfărâme fearele captivului, ca deul cel mai putințe din Olimpu. Aceasta poate esplica acum stratagema întrebuințată de Titu Locrin spre a depărta d-a casă pe Danibal, făcându-l a crede chă princesa Argira avea să ’i comunice ceva antingător de onoarea sa, vrând să ferească printr-aceasta pe Dalia de supravegherea neadormitului ei Argus.

Or si cum, Dalia căpătase ertarea ambilor condamnați.

Baronul însē împlinindu-și promisiunea nu putea să și vadă perind singura speranță ce ’i mai remânea, de a cerca adică un midlocu estremu pentru a desarma pe doamna Silvani de actul fatal ce ’l avea in contra lui. Făcu dară astufel qua pe de o parte condamnații să fia liberați din închisoare, ear pe de alta, sub cuvînt de a li se da oarequari instrucțiuni, să ’i să trimiță în locuința sa înaintea liberării lor definitive.

Écă dară pentru ce, în locu a se lăsa graciaților facultatea a și lua fiăquare calea ce voiea, ei fură nevoiți a urma pe aceea pe quare voiea să îi conducă gardianul lor.

CAP. XIV

STRADA BELVEDEREI

Ântâiul cunoscut pe quare îl întîlni Amlet, îndată ce iuțeala fugei sale puse o distanță destul de respectabilă între dînsul și gardianul seu, fu Pascal Torian.

Pascal Torian tot-d-auna voios și plin de încredere în sine, chiar în midlocul calamităților de quari fusese adese ocolit, se ducea la un jocu de cărți cu speranța să și scoață din capete, dicea el, chăci în cursul a mai puçin de o lună câștigase, în quâteva rânduri, de la suma de trei sute galbeni până la șeasă mii, și neputând s-ajungă la scopul lui, de a realisa adică un capital de dece mii galbeni qua să poată trăi din interesele lui, perduse până la ultima lăscaiă din câștigul seu.

Vedând pe Amlet în momentul quând acesta se dispunea să treacă prin Pasagiul Român qua să ésă în strada grădinei, se puse înaintea lui și redicându-și bastonul orisontal până la înălțimea peptulul seu:

— Stăi pe locu! ’i dise c-o voce quare speriă pe fugitivul astufel, în quât îl făcu să se oprească fără voiăi.

— Tu ești? dise Amlet recunoscând pe serviabilul seu amicu.

— Cum mă vedi cu ochii verdi, respunse acesta. Ei, dar scăpași în-fine! Bine chă te vădui scăpat, adausă el mài într-acelaș timpu. Dar quând și cum ți a dat drumul?

Amlet spuse lui Pascal tot ce scim despre ertarea sa și a mumei sale din temniță, și cum soartea le pregătia o nouă captivitate, daqua stratagema inventată de mumă-sa nu reușia să ’l scape.

— Ce va să dică quând are cineva și quâte un Dumnedeu pe pămînt! observă Pascal. Pre legea mea daqu-am vădut mai mare iubire, mai multă devotare ca la femeia asta! Mă, dar è în stare să și dé și viața pentru tine, scii tu? Ești fericit, nene Amlet, să fiu al dracului daqua ți mințu, asta am vădut-o cu ochii...

— Ce lucru? întrebă Amlet mergând mereu înainte.

— Se face chă nu șcie! ei, nu mă omorî, prefăcutul meu! Ce? de mine vrei să te ascundi? ai și nemerit-o ca nuca în părete; par’ chă n-am vădut-o eu, quând află de la mine despre arestarea ta, chăci nu găsii pe bărbatu-seu a casă și fui nevoit să ’i spuiu ei, cu ce durere a audit astă noutate, cum ’i a perit façia, cum s-a sculat numai de quât și a scris quâteva rânduri nu șciu cui și le trimise prin nu șciu cine, și peste quâteva dile, écă te liberat numai și numai cu protecțiunea ei. Ce interes ar fi avut să facă atâtea și atâtea, daqua nu te ar fi iubit? Dar aproposito, unde te duci?

— Vino cu mine, am trebuință de un însoçitor, respunse Amlet făr’ a se turbura de ceea ce ’i spusese Pascal.

— Pe jos? pré bate vîntul rece.

— Putem lua o trăsură, suntem aproape de unde staționează ele. Dar écă una liberă, dise Amlet aruncându-se într-însa.

— Negreșit vr-o întîlnire cu aceea quare ne a liberat...

— Taci, scumpul meu, întrerupse Amlet; daqua è vorba de Dalia, ea è o nebună; și cu toată frumoasa faptă ce a făcut pentru mine, eu plângu pe bărbatu-seu chă a avut parte d-o astufel de femeia.

— Ai cuvînt, bietul omu, el merita o soarte mai bună; dar și tu ești ingrat, daqua nu recunosci serviciul acestei femei.

— Nici chă ți trece prin minte quâtă ură mi inspiră. Dar să lăsăm glumele: ia spune mi, ai mai vădut pe D. și doamna Biloiu? ’I amu puté găsi acasă? aș vré să intru puçin în camera unde a locuit mumă-mea, m-a însărcinat să puiu oarequare rândueală în lucrurile ei.

— Mă întrebi de nișce oameni pe quari nu ’i am mai vădut în viața mea, de quât în seara quând eramu éră împreună și la nunta fetei preotesei, fosta doamna Ilianu.

— Ai dis fosta, și acum nu mai trăesce cu bărbatu-seu?

— Aș! sunt quâte va dile de quând stau despărțiți. Închipuesce-ți acea fetică de doi-spre-dece ani abia, quare se bocia cu lacreme în dioa nunței sale, par’ chă și cobia singură! s-o vedi, frățioare, cum s-a deschis ca varza; nu-i mai plăcea să umble în birje, și ’i a trebuit faeton cu livrele. și a vrut să aibă loge la Operă, și casă deschisă, și să fia în visite cu case ce nu erau de nasul ei; în scurtu, în doă luni aproape s-a dus și zestre și ce bruma a mai avut bărbatu-său, ba încă ’l a vîrît și în datorie; și dupe ce a vădut chă nu mai avea nimicu ’l a și lăsat, și acum trăesce într-o margine a capitalei cu perdele roșie la ferestre.

— Mulți ani a trăit în doă luni obsărvă surîdând Amlet.

— Ai dreptate; dar écă-ne ajunși la D. Andrei Biloiu și scumpa sa jumătate. — Gătesce-ți urechile, chă ai să mai audi quâte în lună și în soare despre porumbeii și cățeii lor. Dar uite minune! adause el peste un minut: doamna Biloiu face și pe moașa, sau s-a mutat vre o moașă la dînsa. Vădu o tablă d-asupra porții.

— Nu è de mirare, biata femeia face ce poate qua să trăească.

Intrând în casă, ei fură suprinși vădând pe bătrâna proprietară învestită în doliu și dând cu cărțile în colțul patului unde se afla ședând.

— Bine te am găsit mam’ Anico, diseră într-acelaș timpu Amlet și Pascal Torian, salutând pe vechia lor cunoscință.

— Bine ați venit, domnilor, respunse doamna Biloiu strîngându-și cărțile și dregând colțul cerșeafului de pe pat.

— Dar numai singură? unde è D. Andrei? Amu vre să ’l vedem.

— E în pămînt, mamă; nu puteți să ’l vedeți, respunse văduva c-un suspin ce semăna mai multu o parodia de quât o durere.

— Ce vorbesci, mam’ Anico! dise Pascal c-o adevărată părere de reu.

— Așa, mamă, ’l am îngropat pe reposatul, Dumnedeu să ’l erte, de sunt acum șease săptămâni trecute; alaltăeri ’i am făcut parastasul; Domnul mă șcie cu quâtă greutate am putut să întîmpinu și astă chăltueală; chă vai! de o femeia quare trăesce fără umbră de bărbat în casă! quât să fia, un bărbat è altu-ceva de quât o femeia, asta am dis-o tot-d-auna, și reposatul, quând trăia, Dumnedeu să-i ușureze țărîna! cu toate nebuniele lui de mi a vîndut tot pentru qua să întrețiă păsărelele lui, biet, chăci atâta petrecere avea și el, dar tot, unde sciam chă era un fior de bărbat în casă, mai luptam și eu cu necasurile, ear cum a închis ochii, par’ chă mi a luat cu dînsul și bucățica de la gură...

— Și de ce a murit, mamă? întrebă Amlet cu o voce de compătimire.

— Vai! sufletul meu, de ce moare toată lumea! quare de una, quare de alta, toți trebue să murim quând nu ne mai remân dile de trăit. Bietului reposat de la nunta preotesei ’i s-a tras lui moartea...

— Pré era nuntă cu bocete, mama! observă Pascal.

— Apoi d-aia și au cobit pe sămne, chă nu s-a ales praful din nunta lor, Dumnedeu să mă erte! Biata fată, quând ei căuta, nu strica nimicu, puia mamei! el, ticălosul, a eșit un spurcat și jumătate, chă mă dau și eu dintr-una dintr-alta, dar fiindchă veni vorba, voiu să vă spuiu chă n-a avut parte biata copiliță, chă de tînără, era destul de tînără, de frumoasă, s-o sorbi într-o picătură de apă, de deșteptă o perdeai din ochi; parale avea, într-un cuvînt tot ce ’i trebuia qua să fia fericită, dar ce ’i faci, daqua n-are cineva parte să nemerească un bărbat bun! s-a bucurat la sabia quare o sdrăngănia pe ale petre, a vrut să fia ofiçereasă; acum, bine è chă n-are ce mânca?..

— A cheltuit tot, am audit, dise Pascal Torian.

— Aș! dupe ce ’i a mâncat, domnule, tot ce a avut, biata copilă! dupe ce ’i a vîndut și cerceii din urechi și inelușele de la degite, quând a vădut chă nu ’i mai remăsăsă nimicu să mai vîndâ, începusă s-o bată, biata copilă...

— Ce spui, mamă! dise cu mirare Amlet, è dar un monstru!

— Uite așa, domnișorule, se îmbăta și o bătea dioa și noaptea; venia dupe mediul nopții, despre dio, de la blestemățiele lui, o găsia adormită, și din somnu o lua de coadă și tăbăria pe ea: adoadi pleca d-a casă și nu ’i lăsa o lăscaiă de cheltueală, și biata nefericită, trecea dile întregi și nu punea nimicu în gura ei; hainele curgea strențe du pe dînsa și, timpu de érnă, dormia fără focu, domnișorii mei, daquați mai audit!...

— Și acum? dise Pascal.

— Acum veți fi audit, sunt quâteva dile de quând a gonit-o și d-a casă.

— Și trăesce cu mumă-sa?

— Aș! dar a vrut s-o primească? mai suflet spurcat ca și la femeia aia! fata ei, atâta copil ’i a dat Dumnedeu, și să nu vrea să ’i deschidă ușea quând o scia gonită de bărbatu-său și remasă pe drumuri!..

— Dar ce o făcea să fia așa de crudă cu fiia-sa? întrebă Pascal.

— Apoi ce să dici, domnule, și ea a quam greșit puçin de la început.

— Cine? preoteasa?

— Ba, fata, Lenuța, voiu să dicu.

— Și ce a făcut?

— Ce să facă, abia trecuse o septemână de la nuntă și ’i o făcu quât de bună bărbatului ei; o prinse cu domnul cela, cum ’i dice, quare umblă într-o trăsurică cu doă roate și c-un cal, par’ chă è o saca boerească...

— Dinicu Floriceanu? dise Torian.

— Ei! de ’i mai dice copia, nu șciu cui...

— Copia lui Don Juan.

— Tocma.

— Și el a scos-o din minți? întrebă Pascal.

— Ba și el și alți, chă nici ea nu era vr-o sculișoară, și destule a suferit bietul bărbatu-seu dupe urma ei; értă-mă una, értă-mă doă, ertă-mă noă pân-ajunsese de noă-deci și noă. Dar toate fură cum fură, ear cea dupe urmă fu mai cu coarne de quât toate, quând și vîrî coada cel cu sacaoa boerească, chăci dupe ce și a bătut jocu de ea, proasta! apoi o mai și fură dupe ale-alte toate.

— Floriceanu?

— Chiar el, chă n-avea cine; n-a mai fost în casă nimini de quât dînsul; el a adus-o de la teatru cu trăsura lui, bărbatu-seu era de rându în seara aceea; cum veni a casă, biata fată și scoase sculișoarele și le puse pe scrin, quând se duse pustiul de la dînsa, periră și sculele cu dînsul, par’ chă și pusăsă dracul coada pe ele: o braçară de diamante, o părechiă cercei de briliante, un inel de rubin pe quare ’i ’l detese nașă-sa, maioreasa a lui Viran, și doă șire de mărgăritari mài ca bobul de năut de mari; uite, toate au perit îndată ce s-a dus de lîngă ea, blestematul si neomenitul, chă n-am cum să ’i mai dicu.

— Nu mi spune mie de Dinicu Floriceanu, observă Pascal Torian, îl cunoscu ca p-un cal breazu, și nu è numai Lenuța quare a suferit de lungimea unghilor lui. Dar nu ne ai spus, mam’ Anico, despre reposatul, cum s-a întîmplat să moară așa pe neașteptate...

— Numai în trei dile, domnule, întrerupse oftând văduva Biloiu; nebolit și nezăcut, bietul creștin.

— Din ce ’i a venit?

— Din ce să ’i via, în seara cea de nuntă a stat și el de a mâncat cu toți la mașă, eu n-am vrut să stau, nu mi era bine, toată dioa să urci scări, să stai în picioare, să vedi de una, de alta, mi s-a tăiat midlocul, nedeprinsă de osteneala de la un timpu înqua, am plecat a casă să mi întindu oscioarele. Pas-mi-te el remâind singur, n-avea cine să ’l îngrijească, chă era quam lacomu, Dumnedeu să ’l erte! s-a alunecat la mâncare și la bere, în quât n-a stat putință să via pân’ a doa di a casă; quând veni era din nou cărănit, m-ain speriat quând l-am vădut; ’i disei să se culce până s-a mai tredi, dar vorbă să fia! așa cum era d-abia chă ’l ținea piciorele, grijea lui să meargă să și vadă porumbeii; quând colo, ce să vedi! și n-am fost sciut nimicu, păcatele mele! chă ’l aș fi pregătit pentru astă nefericire, o afurisită de pisică, nu șciu cum a găsit porumbarul deschis și ’i mânca, frățioare, doi porumbi, cei mai buni, pe quari îi iubia ca ochii din capu!

— Pe Cerceloiul!

— Și pe Inelarul!

— Ce întâmplare!

— Ucigă-o-ar toaca s-o ucigă, chă destul necas am avut! Asta fuse ca pe la eșirea din biserică; până l-ameadi, numai îl audii: „Capu, capu, și éră capu!” Îl culcai binișor pe pat, nu putu să doarmă, vinul quare ’l băuse ’i făcea greață; mi ceru sticla cu estractu de kirasao să miroase...

— Să bé, observă Pascal suridând fără voiăi.

— Ce să bé!...

— Kirasao è o licoare de beut, iar nu estractu de mirosit.

— Așa, ai dreptate, dise Anica Biloiu, vream să dicu sticla cu azbuke. ’I o detei și turnă ca la vr-o jumătate sticlă în batistă pe quare o ținu la nas până adormi. În noaptea aceea îl audii sforăind cum nu-l audisem de quând ’l am luat; ’i redicai capu mai sus și mă dusei să mă culcu. Adoa di quând vrusei să vedu cum era, îl găsii perdut și fără simțiri; nu mă mai cunoscea: alergai la doctor cum putui, venii cu dînsul, quând ’i pipăi vîna, el dete din capu și eși pe ușe; înțelesei chă nu ’i mai da multe dile. Vai de păcatele mele! numai ochii mei șciu quâte lacreme am versat! Dar nu mi ajungea atâta, a trebuit să mă ducu la preot să ’i ’l aducu qua să ’l grijească, și să n-ai, cum dicu, o lăscaiă frântă... Vai de dilișoarele mele! amare dile am fost ursită să trăescu!.. Scoa1ă-te noaptea târziu, dumi-te singură pe jos la popa Constantin, și ploua de se desfunda pămîntul! Daqu-am ajuns la popa cu vai cu chin, găsescu portița încuiată și lumînarea stinsă în casă, înțelesei chă dormia: „Mam-preoteasă! mam’ preoteasă!” strigai de doă-deci de ori bătănd în poartă; d-abia dupe o sută de strigări și de bătăi vădui capul preotesăi legat c-un tulpan albu eșind din fereastră și întrebând ca o turbată: „Cine dracu bate așa tare de ne a speriat somnul?” — Mam’ preoteasă, disei, fă bine și di părintelui să via până la mine să împărtășească pe bărbatu-meu, pân’ a nu ’i eși sufletul. Fii bună mam’ preoteșică, și să ți ția Dumnedeu în seamă. — „Cine ești? mă întrebă. — Eu sunt, mam’ preotesă, nu mă cunosci Anica lui Andrei Biloiu.” — Daqua ’i am spus cine sunt, numai a trîntit fereastra dicând: — Nu poate părintele să via; è ostenit și doarme. — „Dar pentru Dumnedeu!.. vrusei să mai strigu.”— Lăsați-ne în pace, la purtanicu! dar ce è părintele? argatul dumitale să umble noaptea pe astufel de timpu... — „Dar moare negrijit, săracan de mine!” — Călătoria bună! par’ chă îl oprim noi să moară?„ — Și închise fereastra cu iuțeală. D-aci înainte m-am mai cercat să mai strigu, să mă rogu, dar nu fu cu putință să mi mai respundă cineva, și a trebuit să mă depărtezu făr’ a sci unde să mă mai ducu. Vedeți, domnule, ce dile am apucat! asta è creștinătate? asta e omenire? creștini suntem or păgâni! dar nici la păgâni nu credu să fia așa! Ia să fi sciut chă eram mai cu dare de mână și chă eram să ’i plătescu ostenelă, cum era să și iea cartea și patrahirul și s-alerge cu toată ploaia și timpul cel urît!..

— Așa dară ce ai făcut? întrerupse Pascal Torian.

— Ce puteam să făcu, domnule! m-am întors a casă, și quând m-apropiai de patul reposatului îlgăsii îngheçiat.

— Murise?....

— Nemărturisit și neîmpărtășit, să ’i fia păcătele în sufletul preotului Constantin!

— Onoare clerului! Și în cele din urmă, cum ai făcut? dise Pascal.

— Adoadi mă dusei la altu; acum era vorba să ’i vedu de îmormîntare. Mă dusei la popa Ion de la biserica noastră; p-ăsta il găsii mai cu judecată și mai cu frica lui Dumnedeu. Daqua-i am spus ce am pățit cu cel d-ânteiu, și făcu crucea de mirare ce să mira: „Cum să poate una ca asta! dise popa Ion; dar și daqua n-are cineva să plătească în bani, tot nu ’l lasă sufletul să nu dé ceva unui biet preot quare trăesce cu îndurarea turmei sale. Bunioară, adause el, eu șciu chă reposatul ținea porumbei quând trăia, dumneata, parchă cresceai nișce căței d-âia frumoșii, mare lucru è să făcu îmormîntarea reposatului fără plată, și, în locu de bani, să mi dai quâteva părechi de porumbei jucători, vr-un cățeluș de cei buni, o scurteică îmblănită, măcar ceva, qua să fia pentru sufletul reposatului, și să chiamă chă tot ați chăltuit la îmormîntare...”— Ba lasă gluma, dise preoteasa lui popa Ion, quând eși el să și iea cartea de rugăciuni, am audit chă scii să faci nișce ape minunate de obrazu, te aș ruga să mi dai și mie o oca de apă de castraveți, și una de cea-altă. „ — Bine, disei, scăpați-mă d-a sta cu mortu ’n casă și vom vedé de ce vom face. A trebuit dară, dupe ce se făcu înmormîntarea să via popa Ion să mi facă catagrafia de quâte părechi de porumbei mai am, quâți căței, quâte scurteice și să ’i le dau pe toate pentru chăltueala înmormîntării.

— Și quât a costat astă cheltueala? întrebă Amlet.

— Doar’ qua să mi ’l iea din casă și să ’l puia în pămînt!..

— Dar lumînările, clopotele, groapa, și cele-alte? întrebă Pascal.

— Ce stai de vorbesci domnule! dar nu m-a pus de ’i am dat înscris asigurându ’l cu biata căscioara asta, chă ’i voiu plăti trei sute de lei pentru chăltuelele ce le a făcut!

— Aci quam avu dreptate, ce să ’i dici! observă Pascal.

— Așa è, nici eu nu dicu altu-fel; dar numai pentru osteneală să mă despoaie de atâte alte lucruri! asta è dreptu?

— Mamă, dise Amlet cu glasul cel mai compătimitor, mi pare foarte rău de ce ți s-a întîmplat, și rogu pe Dumnezeu să te bucure din altă parte. Acum însă aș vre să intru în casa unde locuia mumă-mea, pentru qua să ’i ducu un lucru de quare are trebuință...

— Adevărat, ce face doamna Silvani? a scăpat în cea dupe urmă de unde au dus-o păcatele, biata femeia?

— Da, mamă, și m-a trimis să ’i intru în casă qua să ’i ieau ceva, și tot de o dată să ți dau și banii aceștia ca o arvună din chiria anului fiitor.

Dicând acesta, Amlet puse în mâna doamnei Biloiu cinci-deci de galbeni înfășurați într-o chărtiă.

— Mare ajutor mi a făcut mama d-tale, domnișorule, dise Anica Biloiu calculând din ochi suma aurului ce primise. Dumnedeu să ’i poarte de grije cum m-a îngrijit pe mine d-atâte ori de quând o cunoscu, chă în locu de o chiria mi a dat dece pân-acum, și n-am cum să ’i mulțumescu, de quât rugând pe Dumnedeu s-o îndilească și s-o facă să și găsească pe fiia-sa pentru quare mi spunea adesăa chă-i să sfâșia sufletul de dorul ei. Dar t-ei fi grăbind, domnișorule, și eu te țiu cu vorba. Vrei să intri în casa mumei d-tale; ai chăia să deschidi?

— E la mine, respunse Amlet.

— Așa dară să ți luminezu...

— Nu è nici o nevoia, am tot ce mi trebue.

Amlet eși dupe ce dise aste vorbe și, intrând în camera unde locuise mumă-sa, scoase dintr-un cufărel un portfoliu ce cuprindea oarequare chărtiă pentru quare baronul Orosin era în stare să și dé toată averea sau o jumătate din viața sa spre a o avé. Terminând acestă afacere, Amlet închise ușa și veni să iea pe amicul său.

— Unde ne ducem? întrebă acesta pe Amlel vedându-l înturnat.

— Scumpul meu, dise Amlet, ți am spus chipul prin quare am scăpat din măinele gardianului, quare neapărat primise ordine secrete a ne duce la o altă captivitate, poate mai aspră de quât cea d-ântâiu. Acum scii chă trebue să îngrijescu de soartea mumei mele. Mă ducu prin urmare la locul ce ni ’l însemnarăm pentru întîlnire qua să mă încredințezu! daqu-a scăpat și ea, sau să cugetu la midloacele d-a o scăpa. Mai târdiu ne vom revedé, daqua doresci aceasta.

— Cum nu! din toată inima, respunse Pascal; iubitul nostru amicu,... aș vré să fiu tot d-auna împreună cu el. Dar o rugăciune aș avé să ți făcu, daqua nu te superi...

— Spune.

— Fii bun și mă împrumută cu vr-o trei-deci de galbeni, daqua poți; îndată ce mi or intra bani ți ’i aducu eu singur. Se poate?...

— Bucuros, dise Amlel numerândui suma cerută. Acum unde vrei să te lasu?

— Mă vei lăsa unde ți va fi mai la îndemână, în piața teatrului, daqua treci pe acolo.

— P-acolo mi è drumul.

Trăsura plecă cu iuțeala cerută de timpul cel friguros al ernei și de grăbirea comandată de închirietorii ei.

Tobele casarmei de cavaleriă sunaseră de multu diorile; văduva lui Andrei Biloiu, dupe ce numără mai de multe ori suma ce o primise de la Amlet și destinasă în mintea ei deferitele întrebuințări ce cugeta să facă din ea, se dispunea să se culce, quând de o dată preparativele ei fură întrerupte de sgomotul unei trăsure ce se opri în poartăi.

— Și a uitat poate ceva p-aci vre unul din ei cugetă ea, și acum vine să și îl iea.

Cugetând astufel, să sculă și aprinâend o lumînare începu să caute prin toate colțurile camerei obiectul uitat, quând ochii ei să opriră asupra unui baston de elefant cu măciuca de cornalină, pe quare Pascal Torian, distras de idea împrumutului ce avea a minte a propune amicului său, ’l a uitat în unghiul format lîngă masa doamnei Biloiu.

Aceasta se pregătia să ’l înapoieze celui ce venia să ’l reclame și pe quare acum îl audia bătând la ușea ei, quând deschidând se vădu pe neașteptate façiă în façiă c-un omu mascat ce ținea doă pistoale în mână și quare, dupe ce se încredință chă nu mai era nimine strein în acea cameră:

*

— D-ta ești moașa Anica? o întrebă c-un glas turburat.

— Eu sunt, respunse bătrâna spăimîntată de vederea acelor pistoale întinse către dînsa și de aerul misterios al acelui visitator. Dar ce vrea să dică...

cercă ea să întrebe căutând cu ochii un midlocu de

scăpare.

— Nici o vorbă! dise omul mascat, său ești moartă; vedi aste pistoale? sunt amendoă încărcate; la cel mai micu sgomot le deșertu în peptu-ți.

— Și ce vrei dară de la mine?

— Iea-ți tot ce ți trebue pentru moșit, și vino curând cu mine.

— Unde vrei să viu așa târdiu! săracan de mine! și unde să mi lasu casa singură? adause ea aducân-du-și a minte de banii ce era să ’i lasă departe de or ce îngrijire.

— Nu ți pasă de nimicu, vei fi resplătită cum se cade, numai nu întărdia și mi urmează mai de grabu.

Biata femeia și făcu pregătirile tremurând de spaimă și se dispunea să urmeze misteriosului personagiu, quând acesta, luminat ca d-o idea nouă:

— Stai, ’i dise, nu te mișca din locu.

Și scoțând o batistă ’i legă ochii ermeticesce; apoi, luând-o de mână și conducând-o la poartă unde îi aștepta trăsura, să urcară împreună într-însa.

— Întoarce! dise omul mascat cucerului.

Acesta întoarse.

Dupe mai multe întorsăture la dreapta și la stânga ce făcu trăsura sub comanda omului mascat, al quăruia plan era învederat de a desorienta pe nefericita femeia ce o conducea, ea se opri în-fine la o poartă. Se deteră jos, și tot cu ochii legați, ea se simți condusă, mai multu moartă de quât via, până în capul scării. Acolo fu lăsată pentr-un minut de conducătorul ei, quare descuind o cameră ce fusese închisă cu chăia, se înturnă și îmbrâncind pe încremenită moașă în întru, încuia ușa la locu și trase legătura de pe ochii ei.

Écă ce vădu ea sau ce ’i se păru a vedé în minutul quând ’i se redică vălul de pe ochi:

Pe un pat din fundu ea vădu o femeia a quăria façiă era mascată, dar quare gemea ca de nișce dureri de facere; în dreapta era o vatră largă în quare ardea un focu în toată puterea lui; restul tabloului nu atrase nici o luare a minte din partei.

— Moșesce această femeia, ’i dise omul mascat dupe ce ’i deslegă ochii; dar moșesce-o bine și curând; altu-fel vei respunde pentru or ce s-ar întîmpla.

Bătrâna se puse la lucru și în mai puçin de doă ore femeia cu mască născu un copil.

Moașa se dispunea să facă ceea ce scia chă era de trebuință la asemene împrejurare, quând glasul cel scurtu, dar otărîtor al omului mascat ’i opri braçiul înainte d-a face ceva.

— Nici o îngrijire pentru copil, ’i dise el; fă tot pentru mumă-sa.

— Dar copilul? îngână ea.

— Vedi acel focu?

— Vădu, respunse bătrâna perită.

— Îl vei arunca între flacărele lui.

— Pentru Dumnezeu! urlă moașa, ce mă înveți să făcu, domnule!

— Nici o vorbă! ar puté să ne audă cineva. Dar aruncă-l mai curând, sau...

Omul mascat întinse un pistol către dînsa și trase cocoșul.

— Ești o feară nelegiuită! și vei da seama lui Dumnezeu pentru ceea ce faci!

Dicând aceste vorbe, smulse copilul din scutecele în quari îl înfâșurase și, tremurând de spaimă, făcu ce ’i se dise.

Omul mascat nu ’i respunse nimicu, ci legândui ochii din nou, o reconduse jos, lăsând pe lehusă singură și într-o amețeală quare nu ’i permisese să vadă cruda scenă ce să întîmplase.

Ajungând la cea dupe urmă treaptă a scării, înainte d-a se urca în trăsură, bătrâna moașă și aduse a minte chă mâinele ei era încă pline de sângele nefericitei sale victime; trecând dară pe lîngă zidu șî le șterse iute pe dînsul, făcândui semnul unei cruci pe quare omul mascat nu o vedu din causa întunericului și a pripei cu quare se făcuse astă lucrare.

Dup-o oră aproape de mers, în quare timpu trăsura urma aceeaș tactică ca mai înainte qua să încurce căile femeei ce conducea și s-o facă să și peardă urma, omul mascat o lăsă a casă și despăru într-o clipă pân-a nu ’i lăsa timpu să vadă nici numărul trăsurei.

Adoadi quând Pascal Torian veni să și ceară bastonul pe quare ’l uitase acolo în ajun:

— Domnișorule, ’i dise Anica Biloiu, dupe ce ’i spuse cele întîmplate în noaptea aceea, fă-mi un bine, suflețelul meu, și du-mă cu trăsura d-tale până la piața birjilor cea mai apropiată, a de la St. Ion, qua să mi ieau una, chă n-am pe cine trimite, și pe jos nu sunt

în stare să mă ducu. Voiu să cautu casa unde mă duseră a seară; d-așu sci chă am să colindu tot orașul și de m-ar ține quât de scumpu chiria ce mi ar cere, dar asta n-o lasu jos, ferească Dumnedeu! Să via ca un tîlhar noaptea în casa mea, pe quând eram singură, să mi puia pistolul în peptu qua să mă facă să mă ducu de frică dupe el, și apoi, spurcatul și păgânul! să mă silească s-aruncu în focu un suflet de omu, un biet copilaș, domnule, ca un îngeraș de frumos!... Audi! audi! nu-l ar mai răbda pămîntul, or cine a fi, nelegiuitul! Du-mă, puișorule, pănă la birje, și ți oiu cunoasce astu bine quâte dile oiu mai avé.

Și păcătoasa femeia vorbind astufel, tremura din tot corpul, și scotea spume de turbare, plângea și blestemă cu focu.

— Să te ducu, mam’ Anico, dar ce ai a minte să faci? o întrebă Pascal Torian.

— Uite, cum spusei, domnule, respunse desperata femeia; am să umblu pretutindine, peste tot o-rașul, să mi arunca ochii ca uleul peste toate casăle, și îndată ce voiu da peste aceea ce am însemnat-o cu sângele de pe mâinele mele, am să întrebu p-în vecini quare va avé în scire cine șeade acolo, și atunci, nici una nici alta, mă ducu dreptu la poliția și arătu tot ce s-a întîmplat, și doară om avé legi și pentru astufel de nelegiuiri: dar de lăsat, nu-l lasu de mi ar pune gîtul sub roată.

— Ai toată dreptatea, dise Pascal Torian, și eu aș fi pré curios să aflu cine să fia acela quare a putut să facă așa crudime, cura nu s-a mai audit... Vino dară cu mine, mam’ Anico, să te lasu la birjea de la St Ion; dar te aș ruga să mi spui și mie tot ce vei descoperi; n-am astîmpăr pân’ oiu afla numele acelui ucigaș...

— Ți voiu spune tot, domnule; voiu spune la toată lumea; voiu striga în gura mare qua să scia toți; dar nici chă mă mai întorcu acasă; mi è frică să nu via nelegiuitul într-o ndpte să mi dé una în capu, chă è în stare să facă și asta. Pănă voiu găsi s-o dau cuiva cu chiria, mă ducu la preoteasa Dimitrana să stau quâteva dile acolo, și de nu va voi să mă primească, atunci mă ducu și eu la fiia-sa Lenuța quare s-a mutat pe lîngă Colțea, cum am audit. Vino dară peste vr-o trei dile să mă găsesci acolo daqua vrei să afli tot ce voiu descoperi.

Ajungând la piața birjelor de la St. Ion, Pascal Torian depuse pe Anica Biloiu într-o trăsură ce s-a-propiasă la invitarea lui, și amândoi plecară, unul la dreapta și altul la stânga, fiăquare unde îl chiema datoria sau trebuința sa.

CAP. XV

SEMNE DE VIJELIA

Cititorii noștri n-au uitat fără îndoeală chă acela ce stăruia încă să poarte numele de Amlet, vedendu-se scăpat din mâinele gardianului ce voiea să ’l ducă, atât pe dînsul quât și pe mumă-sa, într-un locu suspectu, dupe toate probabilitățile, s-a dus dreptu la casa unde locuise o dinioară doamna Silvani, spre a pune, dupe cum disese, oarequare rândueală în lucrurile ei, ear dupe cum è mai de crezut, qua să sustragă d-acolo actul acusator spre a nu cădé în mâinele baronului Orosin.

Dupe ce se despărți dară de Pascal Torian, de quare fusese însoçit din minutul quând se îndreptase spre locuința mumei sale, și până ce s-a înturnat de acolo, Amlet temându-se a nu fi descoperit de gardianul său sau de vre un camaradu d-ai lui, ear pe de altă parte având trebuință a reclama ajutorul cuiva în favoarea mumei sale, pe quare o credea, era mai multu de quât sigur, în mâinele cumplitului Orosin, cugetă quâteva minute ce să facă și către cine să se îndrepteze.

El era convins chă daqu-ar cere midlocirea lui Danibal nu ’i s-ar refusă-o; dar ce influință avea Danibal în țeară? quari era midloacele de quari să bucura? écă ce nu scia. Afară de asta, ducându-se la dînsul era să fia nevoit a da ochi cu femeia lui, pe quare începem a înțelege pentru ce nu putea s-o suferă. Ce se facă dară? O idea trecu repede prin minței, aceasta era de a se duce la baronul Orosin și a-i propune rescumpărarea mumei sale prin actul ce ’l interesa așa de multu și pe quare îl avea în mâinele sele, dar mumă sa nu ’i ar fi ertat nici o dată aceasta, și el scia pré bine chă ea ar fi primit mai bine să moară de quât să peardă o armă așa de prețioasă quare, și d-ar fi murit ea mai ’nainte d-a se puté servi cu dînsa, ar fi remas cel puçin de moștenire unuia din copii ei spre a îndestula o resbunare, quare din ce în ce devenia mai setoasă de sângele acelei fiare.

Toate cugetările acestea n-avură altu resultat de quât acela ce să întîmplă adesă în asemeni casuri: unde mintea nu șcie ce să otărească omul se iea dupe instinctul seu, ascultă glasul inimei sale, și inima lui Amlet îl atrăgea către Danibal, asta era singura sa speranță și poate singura cunoscință ce avea în capitala României, și pe quare s-ar fi putut resima mai multu.

Și îndreptă dară pașii către locuința acestui amicu.

Dar lucrurile ’i se părură cu totul schimbate în casa acestui omu quând intră la dînsul. Din iubitor de singurătate și de viață pacinică și contemplativă, Danibal, printr-o neînțeleasă prefacere, devenise cu totul altu: ținea casă deschisă, era înconjurat de mai mulți amici cu quari petrecea vorbind și glumind despre toate materiele fără deosebire, și chiar, de ne am încrede ochilor lui Amlet, dându-să fără cumpătare la băuture spirtoasă de quari era încărcată o masă împrejurul quăria ședea din preună cu amicii lui.

Nu era tot asemenea și cu Dalia, quare, din cochătă și nebunatică ce fusese, acum sta retrasă lîng-o fereastră, păzind cea mai profundă tăcere și neluând parte la veselia comună.

Amlet simți o săgeată de ghiaçiă chă ’i trecu prin inimă quând ochii lui pătrundători îmbrăçișară acestu tablou quare nu ’i cobia a bine.

— Bravo! dise Danibal vădând pe Amlet în minutul quând acesta s-apropiă de el; écă și fugarul nostru, quare mi promisese chă peste trei dile se va înturna să mi spuiă finele unei istorie de quare scia chă mă interesam așa de multu, și acum vine tocma peste doă luni!

— Dar vei fi aflat fără îndoeală unde am fost în aste doă luni, și neputința în quare am fost d-a veni? dise Amlet, cu jumătate glas.

— N-am aflat nimicu, respunse Danibal; ce ți s-a întîmplat? ședi colo și ne spune.

— Mai avem timpu, dise Amlet uitându-se împrejurul.

În minutul acela, Dalia se sculă de unde ședea, și, sub pretestu de a și schimba locul, trecu pe lîngă Amlet și ’i dise, făr’ a fi audită de altu cineva:

— Nefericitule, să nu vorbesci nimicu de façiă cu aceste persoane; mai ales feresce-te d-a spune lui Danibal cine te a scăpat.

Amlet nu respunse nimicu, dar nu scia ce să crează din ânteia parte a vorbelor Daliei.

Ușea se deschise de o dată și un omu cărunt de o talia de midlocu, brun și puçin păros, intră cu aerul cele mai mari familiarități.

— În-fine, écă și scumpul nostru Ferat, strigă Danibal sculându-se în picioare și venind înaintea noului sosit.

— Bună seară, dise acesta strîngând pe Danibal în braçe și întindând mâna Daliei. Sunt voios chă vă găsescu pe toți la un locu; așa mi place. Salutare, frate Comnine! Domnii mei, mă închinu. Dar

ce vădu! dați-mi voia să mă speriu: tot unul și unul! Ia, lăsați perdelele să nu ne vadă cineva d-afară, frățioare: ne ar lua chă ne amu adunat să complotăm aci!

— Ha! ha! ha! rîse Danibal. Se vede chă toți provincialii s-aseamănă în curagiu.

— Provincial, eu? n-am astă fericire; daquaș fi provincial, cel puçin nu mi s-ar disputa atunci origina română.

— Pentruchă ai avé un nume mai românescu de quât al meu, întrerupse Danibal cu ironia. Fiți dară voi mai Români cu numele; quât pentru mine, unii m-au și scos din rândul patrioților: Danibal nu mai è liberal, dicea oarequare deunădi. — Pentru ce? îl întrebă cineva.— Pentruchă nu mai scrie cu u scurtu, fu respunsul său.

— Minunată idea, disă Ferat.

— Cu toate astea è o idea, observă Danibal; ideile sunt și ele ca plantele, quari crescu dupe qualitatea locului unde se născu: grădinele producu flori și gunoaiele ciuperci.

— Veni vorba de idei, dise Ferat, să vă făcu să vă mirați de o trăsură de spirit a unui țeran de peste Oltu, unul din postașii mei quari mă conducea la Rîmnicul Vîlcei. înainte d-a ajunge la orașu și la o distanță puțin depărtată de dînsul, vădu chă se opresce trăsura de o dată, și unul din postași descălecând se nevoiea să și lege biciul quare desfăcându-se căduse jos. Într-acel timpu mi aruncu ochii din întâmplare asupra unui dél din stânga, d-asupra quăruia se înălța o biserică vechia cu quâteva încăperi, mai multu ruinate, și o campanilă pe quare timpul și posițiunea sa din marginea dealului o apleca spre vale. Curios, întreba pe poștașul meu cum se numesce acel locu.

— „D-ta cată să scii mai bine, mi respunse el aruncându-mi o căutătură oblică însoçită de un surîs ușor.

— „Cum vrei să șciu, ’i disei daqua n-am mai umblat pe aste locuri!

— „Dar cum! mă întrebă el cu mirare: unde erai la 48 quând toată țeară se sculase pentru drepturile ei? doară n-ei fi dat dosul din preună cu cei ce le puția astă mișcare?

— „Ba nu, ’i respunsei, dar p-atunci m-aflam în Bucuresci, unde lucram tot pentru mântuirea țerei împreună cu alții.

— „Dar cum umblați D-voastră să mântuiți țeară p-acolo? era și în partea locului vre o tabără ca p-aicea?

— „Acolo noi lucram cu pana, ’i disei.

— „Cu pana! murmură el dând din capu c-un aer batjocoritor; cu pana! écă pentru-ce lucrările D-voastre n-au nici un temeiu!

— „Pentru-ce? îl întrebai.

— „Pentruchă sunt ușoare și sbor ca pana, respunsă el. La noi n-a fost așa, urmă el; și daqua n-amu scos nimicu la cale, a fost chă eramu în neunire unii cu alții: d-voastră cu penele, noi cu carabinele, nu ne loviam, și lucrul a mers pe sponciu.

— „Ii! mă, la Troian! adausă el peste un minut încălecând și plesnind cu sete din biciu. Nu mai sunt dilele lui Magheru quare și ținea acum șeapte ani tabăra de panduri p-aici.

Apoi urmă cântând, și caii fugind în galopul cel mai mare:

„Ii, băete, la oraș, „Chă sunt ném de coconaș, „Și nu sunt pandur codrean „Cu mâna pe toroipan, „Călare p-un cal bălan, „Fără șé și fără frâu, „Dar cu sabia la brâu, „Dormind nopțile p-în grâu, „Dioa pândind la zăvoi „Să dau groaza pîn ciocoi, „Chă pré și bate jocu de noi.

O aprobare unanimă primi această anecdotă. Convorbirea se învîrti multu timpu asupra spiritului ironicu al țeranilor noștri și asupra caracterului lor belicos, susținând fiăquare disele sele cu esemple numeroase întîmpinate în călătoriele sale prin țeară.

— Aproposito de călătorie, dise unul din cercul acelei adunări adresându-să către Ferat, nu ne ai spus scopul călătoriei d-tale; și cu toate acestea mi se pare chă lipsesci de vr-o trei luni aproape.

— Scopul... îngână Ferat clătind din capu; m-am dus să făcu neguțătoria lui Nastratin-Hogea.

— Daqua nu mă încelu, dise altu, te ai dus să desfaci nișce cărți pe quari le-ai tipărit cu chăltueala...

— Cu chăltueala mea, întrerupse Ferat cu vioiciune.

— Fia, dise întrevorbitorul seu. Ei bine! ce ai făcut?

— Am făcut... chă m-am întors cu ele înapoi, afară de un număr de esemplare pe quari le am perdut-

— Pe drumu?

— Ba nu. Să vă spuiu să rîdeți, adică să rîdem de noi înși-ne quând ne vom cunoasce bine cine suntem. Închipuiți-vă chă tipărind cartea mea m-a costat mai bine de doă mii de lei; am depus cărțile pe la toate librăriele din capitală spre desfacere cu neauditul rabat de 20 la %; dupe șease luni mă ducu să strîngu banii ce credeam chă se vor fi adunat din vîndarea lor, qua să plătescu și eu cui eram dator, chăci mă împrumutasem qua să întîmpinu chăltuelele tiparului; dar ce să vedeți! în cursu de șease luni abia să vînduseră trei din cinci sute ce depusesem. Atunci mi am imaginat un altu midlocu de desfacere, și acesta dupe îndemnul mai multora quari mă încredința chă voiu reuși mai bine astufel. Trimisei dară pe la quâți amici aveam aci și prin județe quâte dece sau doedeci esemplare, rugându-’i să mi le desfacă și să oprească fiăquare quâte un esemplar gratis pe seama lor. Dupe alte șease luni am vrut să cercu resultatul cercării mele; m-adresai la fiăquare qua să mi respundă banii ce va fi strîns, chăci, din parte-le, numi ar fi respuns nici o dată. Dupe mai multe cereri repețite de sute de ori, cei mai mulți mi înapoiară cărțile nedesfăcute, având însă îngrijirea a opri pe aceea ce li se detese gratis. Cei din județe stăruiau a nu mi respunde nimicu, și fui prin urmare nevoit a chăltui din nou spre a ’i colinda pe la locurile lor respective. Sciți cu ce m-am ales? unul mi a respuns chă nu scia nimicu, chă nu primise nici o carte; al doile chă le a desfăcut, dar chă nu luase încă de la nimine nici o lăscaiă, chă spera să iea banii și chă mi ’i va trimite; al treile, chă le a împărțit pe toate gratis, astufel înțelegând chă ’i ani fost scris, și, în cele din urmă, dupe ce mai chăltuii o sumă de bani, abia mă întorsei cu o parte din cărțile mele nedesfăcute, unele citite și rupte, altele ca vai de ele.

— Cine vă pune să vă faceți toți autori? dise Danibal dând din umeri. Dați publicului ce vă cere daqua vreți să reușiți; dar voi vedeți soartea tutulor autorilor și stăruiți, ba și vă chăltuiți banii qua să vă faceți autori, dupe cum stăruia și și chăltuia averile până mai deunădi o clasă din societatea noastră pentru qua să se facă pitari și să scia chă au să moară cluceri, daqua nu ceva mai multu, și pentru qua nevestele lor să ésă mai ’nainte la mir...

’— Mi aduci a minte o întîmplare cu mirul, din cele mai comice, dise Ferat, pentruchă dintr-una sărim într’ alta. Cată să v-o spuiu qua să mai rîdeți. Dar v-o vîndu cum am cumpărat-o. Deunădi, în oarequare județu, și în oarequare biserică, într-o duminică, oarequare damă ducându-se la mir, de o dată se simte îmbrâncită pe la spate de altă damă quare ’i disputa tărâmul cu atâta înverșunare, în quât cea d-ântâiu vădându-se astufel tractată, a început să ’i dică o miiă de cuvinte înjurioase; în scurtu, lucrul a mers departe, și nici una din ele nevoind a ceda triumful celeilalte, au ajuns la bătaia. Bărbații lor intervin îndată, și fiăquare, qua să apere onoarea nevestei sale, începură a se bate și ei. Scandalul devenise atât de publicu înquât cel cu femeia mai insultată și ceru satisfacerea prin canalul legilor. Procesul s-a terminat plătind insultatul suma de vre-o cinci sute galbeni, mi se pare, insultătorului, quare fusese părtinit pentru deosebite privințe de quari se bucura ca înalta protegiat.

— Frumoasă istoria, într-adever, dise Danibal, dar ai uitat să ne spui cuvîntul pentru quare se luaseră la ceartă acele doă dame.

— Ai dreptate; acesta cuvînt a fost chă cea d-ânteiu, quare nu era de quât o simplă cetățeană, cutezase să se ducă la mir înaintea celei-alte al quăria bărbat era clucer mare.

— Ah! ah! era în dreptul ei, nobila damă, respunse Danibal rîdând; surda va fi cheltuit bărbatu-seu stăricica lui și să va fi dat tumba pe la miniștri qua să capete un rangu și să înainteze, qua s-ajungă în urmă nevastă-sa a se mirui dupe toate marțafoaicele cele neboerite! Nu è natural, adause el peste un minut, qua omul să fia ambițios, să vré să să deosebească de cei-alți, prin ce poate, prin ce ’i è dat de natură sau de soarte? unii se deosebescu prin talentele lor, alții prin avuție, prin fapte mari; quare prin frumusețe, quare prin spirit, etc.; ei bine, sunt oameni quari ar vre să se deosăbească și ei prin ceva; dar prin ce? bani a început să aibă toată lumea, de multe ori industrialii cei mai de jos au dis boerului celui mai mare: „te cumpăru de dece ori cu averea mea,” și boerul a tăcut, vădând chă avea dreptate; alte ori un țăran cu o talia uriașă a fost respuns proprietarului seu quare ’l amenința: „în ce te sumețesci de vrei să ți bați jocu de Român pe bună dreptate? te ieau numai c-un degit și te asvîrlu peste a muchia de colo!” și proprietarul a tușit de quâteva ori făcându-se chă n-aude, chăci mesurându-se din ochi cu dînsul și a cunoscut inferioritatea fisică. O altă dată un student luase, cum se dice, la trei parale pe unul din magnații noștri, în quât îl făcuse să ésă rușinat și să tacă neavând ce face. Cu ce dară ar puté să se deosebească o mare categoria de oameni, quari să vădu întrecuți în talente, în forță și în aur, dar quari cu toate aceste simtu neînfrînata trebuință, moștenescu neîmpăcata patimă de a să deosăbi, de a fi mai mari, cum dicu ei, de a domni peste cei-alți? au alergat la ranguri; au vedut chă oarequari legi impuse țerei escludea pe cei fără ranguri de drepturi politice, și deci sacrifiia tot spre a le căpăta: unul prin bani, altul prin înjosiri și umiliri, acesta prin trădări, acela prin sacrificiul onoarei femeei sale sau a fiiei sale, și făcură o posițiune în societate și se bucurară, după idea lor, de fericirea de a să deosebi între concetățenii lor. Întrebe cineva pe unii din cei ce și fac paradă cu decorațiunile ce le poartă: Ce sunt astea, domnilor, quari le purtați la gît? cine vi le a dat? ce servicie făcute patriei v-a făcut să le meritați? șciu chă în antiquitate în Atena și în Roma se cununa cu laure cei ce să însemna prin virtuțile și talentele lor, sau prin faptele lor glorioase, dar voi ce ați făcut qua s-aveți dreptul d-a purta aste semne de distincțiune? Respundeți! Dar ei nu vor respunde nimicu, sunt sigur, afară numai, cum disăi, chă și asta provine d-acolo chă nimelui uu ’i place să trăească în sfera în quare s-a născut, ci toți voiescu, să nevoiescu, și bat capul, să se distingă cu or ce prețu, cu or ce sacrificiu, fia quât de mare, quât de costător, quât de rușinos, numai să se distingă, să se distingă și mai multe nu. Dar întrebați-mă: amu puté oare să fim nișce cetățeni onești mulțumindu-ne să trăim cu munca noastră, făr’ a alerga dupe ambițiuni seci și derăpenătoare... Ce vorbă! de multe ori amu vré să muncim, dar munca ni se refusă; daqua te cerci să ceri un postu, ești un miserabil, un omu fără principie, quare desărtezi într-o tabără și vii într-alta; să ceri, nu ești făcut, și nici chă ți dă cineva; de avut n-ai nimicu; să speri ceva, nu ți è ertat, și trebue dar să peri sau cearcă-te să faci altu-fel, cearcă-te să faci ceea ce nu place societății sau legilor, numai pentru qua să te supui astei necesități imperioase a naturei, quare ți strigă necontenit chă trebue să trăesci, fia și cu or ce prețu, și să vedi atunci cum intervine societatea și cu legile ei, dar nu qua să te mîngîie în miseria ta, nu qua să ți dé vr-un ajutor, ci, qua să ți dé, una anatema ei, batjocura ei, și cele d-al doile, qua să ți arate temnița sau ocna! Fii bun, fii onestu, fii dreptu, fii virtuos, dar să mori de foame, dar să nu ceri nimicu, chăci atunci perdi prețul meritului tău; resplată è numai în cer, pedeapsa è și acolo și pe pămînt. Daqua virtutea se resplătesce în cer, pentru ce și păcatele nu se pedepsescu numai acolo? Dar nu, aci è numai pedeapsa fără resplată, acolo è și una și alta; tot-d-auna răul îndoit de quât binele.

Danibal vorbind astufel lăsa să se vadă o flacără ce-i aprindea ochii și ’i roșia façia; aceasta era flacăra unei esaltări în quare îl pusese oarequare împrejurare nefericită ce o vom afla mai la vale. Auditorii lui veadând focul cu quare vorbia și avîntul ce ’l mâna departe de cercul înțelepciunei în quare se vedea nevoit cineva a se ține în acea epocă, și temându-se de visită neașteptată a vre unui agent al poliției secrete, mai vîrtos chă toți cei ce forma adunarea lui Danibal în seara aceea era unul și unul, dupe espresiunea lui Ferat, otărîră să plece.

— Mai bine să schimbăm vorba, de quât să vă duceți d-acum, le dise Danibal înțelegând mișcarea lor. Stați, domnilor, chă nu è încă tărdiu, adausă el; sunt abia dece, și mi ați promis chă veți remâné până la miedul nopții. La dracu! v-am amețit cu diatribele mele fără timpu; dar mi voiu îndrepta greșeala; nu stricu eu cu toate acestea; am început să vădu lucrurile cum sunt, nu cum mi le figuram la început. Tot omul, în junețea sa, și crează în mintea lui o lume dupe capriciul și plăcerile sele, o lume în quare vede perspectiva realisării visului său fericit; dar vine timpul și schimbă tot; atunci fiăquare di smulge dintr-a-cea lume ideală quâte o floare, ’i rupe quâte o frundă, o despoaiă de quâte un arbure frumos, și nu lasă dintr-însa de quât un schelet uscat și urîcios: această este realitatea! Atunci bietul omu spăimîntat de aspectul cel nou sub quare ’i se arată lumea sa pe quare n-o mai cunoasce, remâne în sînul realității, primind de nevoia ceea ce desprețuia mai nainte, și mulțumin-du-se cu puçin, și une-ori cu nimica, el quare refusă și multul pentru imposibilul; cu deosăbire numai chă simte trebuința a suspina, a geme din quând în quând, chăci tot adevărul este aci: paserea quare cântă și are locuința mai sus de noi, șearpele quare mușcă è mai aproape de omu, și cu câtă anevoință scoatem aurul și mărgăritarul din fundul pământului sau al mărilor, cu atâta ușurință întîmpinăm în calea noastră tina, gunoiul, și tot felul de spini quari ne înghimpă, tot felul de plante rele quari ne înveninează. Am mai dis-o, răul è mai putințe de quât binele; poți să strici pré lesne, dar è anevoiă, de multe ori peste putință, a pune la locu ce ai stricat... Dar vedu chă n-am îndreptare astă seară, urmă el ștergându-și fruntea de sudoarea ce o inundase, și scopul pentru quare ne amu adunat a remas la o parte.

— Într-adevăr, ne ai promis să ne faci o confesiune, dise unul din comeseni.

— Aveți dorință s-o auriți? întrebă Danibal a-runcând o căutătură furișată asupra Daliei, quare și trăgea pe a sa în minutul acela.

— Suntem pré curioși s-o aflăm, respunse Ferat.

— Bine; dar vă puiu o condițiune.

— O primim! respunse un glas mai unanimu.

— S-o ascultați până la fine, și să nu lăsați pe nimine să ésă d-aci, or quare ar fi măcar.

— Quât pentru mine, dise Dalia cu oarequare amor-propriu atins, eu nu mă voiu mișca d-aci.

— Mi o promiți?

— Ți o promitu.

— Vei avé virtutea să stai façiă?..

— Și mai multu, te voiu ajuta acolo unde memoria te va părăsi.

— Mulțumescu; așa dară mă vei asculta în tăcere?

— Da, da, dise Dalia.

— Și noi! și noi! respunseră cei-alți făr’ a lua a minte la tonul cel amar cu quare respunse Dalia bărbatului ei.

— Pré bine, disă Danibal nevoindu-se a și strînge suvenirile.

Atunci restrîngându-se cercul împrejurul naratorului, acesta începu astufel.

CAR XVI

CONFESIUNEA

— Istoria ce v-am promis, adausă Danibal, è un episodu din viața mea; dar fiindchă presonagele ce vom întîlni într-însa sunt de carne și de oase și prin urmare trăescu ca și voi, să nu mă întrebați de numele lor, ci să vă mulțumiți cu simplele inițiali de D. R* D-na S* etc.

— Începe o dată, disă Ferat c-un aer de nepace, și ți promitem chă vom fi discreți.

— Așa dară, urmă Danibal, sunt doi ani aproape de quând într-o seară, pe la mijlocul anului 1850, urîn-du-mi-se cu singurătatea locuinței mele și cu tăcerea în quare trebuia să m-aflu în qualitatea mea de persoană isolată, mă dusei să mi schimbu regimul pentru quâteva ore la un amicu, la un cunoscut qua să dicu mai bine, și pe quare nu ’l vădusem de vr-o șease luni de dile. Pentru mirarea mea, amicul meu, D. R*, și pusese viața la rândueală, fără qua eu să fi avut cea mai mică idea despre asta; îl găsii însurat, și nevasta lui, una din cele mai frumoase Bucurescene, plină de junețe, de vioiciune și de un caracter voios, primia în casăi pe or cine voiea să ’i facă plăcerea d-a și petrece serele la dînsa, afară de acele ce le consacra pentru balul mascat, Operă, Teatrul național și săratele de danțu unde era invitată. Din întâmplare seara aceea era una din serele ei, și asta mă scutise d-a mi căuta petrecerea în vr-o altă casă. Remăsăi dară acolo încântat și încântând în privința cunoscinței mutuale ce făcurăm.

Doamna R* să ocupă de mine mai toată sera, mă făcu să ’i spuiu toate aventurele mele din timpul quând m-aflam emigrat peste Carpați; din partei, mi spuse c-o naivitate rară toate suferințele ei până să se căsătorescă cu bărbatu-seu, quari suferințe provenia din temerea ce o avea chă părinții ei nu să vor învoi cu astă unire, atât de dorită cu toate acestea din amendoă părțile. In-fine ea mi spusă și mi mai spuse o miiă de lucruri femeesci de quari nu mi mai aducu a minte.

Quâteva persoane quari mai veniră întrerupseră din fericire astă convorbire quare începuse a mă osteni. Lăsai locul meu unei dame quare stăruia să șeadă lîngă D-na R* și eu mă dusei să m-ocupu de bărbatu-seu. Îl găsii jucând concină c-un altu amicu al lui, și se părea așa de cufundat în jocul ce-l ocupa în quât nici chă mă zări quând m-apropiasem de dînsul. O altă grupă de bărbați sta pe lîngă un cămin aprins fumând și privind într-o stare espectantă, de mi veți ertă acestu cuvînt de cabinet. Damele formau toate un cercu împrejurul D-nei R* și convorbiau între ele despre modele ce erau la ordinea dilei, despre cărțile de bucătăria, despre visele nopții trecute și despre atacurile lor de nerve. Me vecdui dară singur în-tr-acea adunare numeroasă quare la început mi promisese o petrecere așa de plăcută, dar quare neținându-și cuvîntul ajunsese să mi desplacă astufel, în quât nu vedeam minutul d-a mă depărta d-acolo.

În-fine D-na R* înțelegând urîtul ce mă cuprinsese și vrând să mă distragă, mă invită să ieau parte la grupa din quare era și ea. M-apropiai qua să urmezu bunei cuviințe și nici de cum cu speranța de a mi schimba soartea din seara aceea.

Dar n-a fost astufel: soartea pe quare o acusam în sine-mi reservase pentru mine o mulțumire quare mă despăgubise de tot trecutul acelei sere. Una din damele de quari vorbii, dar pe quare abia o observasem în treacât, o fată de vr-o optu-spre-dece ani, al quâruia per negru și ochi negri ar fi făcut pe o Italiană să ’i vorbească în limba lui Dante, al quăria surîs ce ’i încreția rubinul dupe buză ar fi făcut un fluture să se lase cu toată încrederea asuprăi spre a-i sorbi roa ca dup-o roșă, a quăria căutătură ar fi făcut pe St. Antoniu să creadă chă satana a luat forma unui înger, acea fată, dicu, quare s-aflase din întîmplare în stânga mea, radioasă de frumusețe și de spirit, mândră de ea însă-și, plină de curagiul consciinței sale, să întoarse către mine și, numindu-me pe nume, mi dise aste vorbe:

— „N-ai aflat, domnule Danibal, cine a avut frumoasă inspirare să compuiă cânticul bravilor cruciați, un cânticu resbelicu, quare le va conduce pașii peste Dunăre?

— „Nu, domnișoară, ’i respunsei; n-am avut nici odată curiositatea să întrebu de numele poetului de quare è vorba; dar or quare ar fi, fără îndoeală cată să fia un mișel.

— „Negreșit, dise ea; și sunt sigură chă nu poate fi Român acela.

— „Și quând ar fi chiar, observai eu, n-ar puté fi însă un Român adevărat. Dar, adaugii îndată, pentruchă s-a deschis astă vorbă, dați-mi voia să vă întrebu și eu, daqua cunoasceți damele quari s-au însărcinat cu coaserea a cinci sute cămăși destinate qua să îmbrace pe alți atâția din acești vagabundi?

— „Mi a fost cu neputință să le aflu numele, respunsă ea; dar atâta șciu chă D-na S* s-a fost însărcinat cu croiăla; chă cumnată-sa, d-na I le a împărțit la mai multe din amicele ei qua să le coase; chă s-a format un comitet al eterieî, ai quăruia membri sunt DD. C, G și X, chă au dotat acestu comitet cu o casă quare se umple de bani în toate filele, chăci afară de D. A quare a depus într-însa 3,000 galbeni și de d-na M** quare a dat și ea 250, toți egumenii monastirilor închinate contribuescu din toate puterile lor qua să se poată arma braçele streinilor în țeară noastră astă-di contra amicilor săi și mâine în contra ei. Cum ți să pare starea asta de lucruri? adause ea cu o sinceră durere ce o esprima glasul ei pe quând vorbia.

— „Ar dice cine-va chă e demnă de o națiune deprinsă a purta jugul sclaviei și al supunerei pasive, disei eu; și cu toate acestea ce nedreaptă ar fi o asemene acusare pentru bieții Români quari au un trecut așa de glorios și plin de fapte strelucite!

— „Și quari chiar și în timpul de façiă au dat probe de cele mai nobili aspirări, de sintimentele cele mai patriotice, și acum cine șcie ce soarte așteaptă biata țeară!

— „Bietele țere, întrerupsei, chăci una și aceeaș soarte, bună sau rea, è scrisă pentru amândoă; și, fiindchă veni vorba de acesta, écă ce am citit de unădi în privința lor.

— „Primesci diare streine?

— „Nu, respunsei, acestea le citesce numai guvernul și DD. consuli, particularilor nu sunt tolerate; cu toate astea un amicu din Paris a reușit a mi trimite în doă rânduri quâte o broșură relativă la țerele noastre: într-una, quare è adresată Imperatului Napoleon III, și quare să crede chă è scrisă de contele Z*, vorbindu-să de reconstituirea regatului Poloniei, îndeamnă pe Austria să dé Galicia, și are îngrijirea a strecura minunata idea chă Cursul Duneri s-ar cuveni de faptu Austriei, vrând fără îndoeală să înțeleagă principatele române.

— „De sigur, dise ea.

— „În a doa broșură, urmai eu, quare è adresată Împăratului Austriei, și al quăria autor nu și a mascat numele...

— „Cine è autorul? mă întrebă ea.

— „D. Feline, respunsei. Așa dară în astă d-a doa broșură, autorul se esprimă lămurit, limpede, fără alusiuni; el è de părere chă pentru cedarea Galiciei, quare è cerută de imperioasa trebuință de a se reconstitui regatul polones, el propune, ca o compensare, anexarea la coroana Austriei a țerelor dunărene, quari ar fi fericite, dicea el, a să fusiona cu elementele acelui imperiu, al quăruia guvernu părintescu le ar face o soarte mai mulțumitoare de quât aceea în quare să află astă-di.

— „Dar marele publicistu întrebat-a oare daqua noi ne mulțumim cu soartea ce ne propune? Dar crede el oare chă noi nu vedem și nu cunoascem starea în quare s-află confrații noștri de peste Carpați qua să invidiam soartea lor? Dar așa è de ușor qua să otărească cineva la jugu sau la moarte o națiune de cinci milioane de oameni quari au sciut să se lupte pentru independința sa optu-spre-dece secoli făr’ a o perde un minut măcar, cu toate opintelele ce au făcut inemicii lor și în întru și afară qua să le o răpească? Dar è cineva quare să se îndoescă de ce pot Românii, sau să nu prevadă rolul cel mare ce au să joace într-o di în Orient doă-spre-dece milioane de Români pentru mândria stremoșilor lor și pentru lauda consângenilor lor de stirpe latină? Lasă-i să scriă, adause ea peste un minut c-o inspirare mài profetică, lasă-i să ne acuse, să ne încarce de defăimări și de feare, să ne facă să suferim jugul tiraniei din întru și al invasiunilor din afară; lasă-i să ne trimiță amicii și frații la Snagovu, la Kiev, la Bender și or unde, lasă-i să ne sugrume din toate părțile, să ne umilească în ochii noștri, să ne compromită în ochii streinilor, să tragă danțul bacantelor la umbra crucei pe quare a spîndurat țeară noastră, ca Țepeș quare să desfăta în aleele făcute de oameni trași în țeapă; lasă-i să lucreze pentru peirea noastră, lasă-i, noi nu vom peri, noi vom trăi spre gloria noastră și spre rușinea lor, ear ei să vor respândi pîn țerele streine și piciorul lor nu va mai cuteza să calce un pămînt pe quare s-au cercat să ’l vîndâ streinului pentru un prețu de Iudă. Dar mâine, sunt foarte sigură, mi vei da dreptate, quând ne vom mai vedé; cu toate chă aș dori să ne vedem quât de des, adause ea cu aerul cel mai încântător, qua s-am mulțumirea să convorbim despre o materia quare, sunt convinsă chă și pe d-ta te interesă ca și pe mine.

Promisei tot întrevorbitoarei mele pentru quare începusem a simți o stimă deosebită, un interes anevoiă de descris. Cunoscință unei femei așa de rare, așa de superioare în frumusețe, spirit și sintimente alese începuse a mi lucra sufletul cu atâta putere, în quât mă simții forte slabu qua să resistu la fermecul ei, foarte poetu qua să nu mă inspiru de o admirare entusiastă pentru dînsa, și în-fine foarte nefericit poate qua să nu mi devotezu inima unei ființe quare mi a probat quât era în stare să înțeleagă ce va să dică nefericirea și să compătimească cu dînsa.

Dar timpul quare trece așa de curând pentru oamenii cei fericiți arăta la un orlogiu dup-o masă mediul nopții trecut; mài toată lumea plecase, afară de aceea cu quare convobisăem, o mătușă a ei și de mine.

Me sculai să mă ducu; într-acel minut noua mea cunoscută și luase seara bună de la d-na R* și soçiul ei, și să pregătia să ésă cu aceea ce o însoția; pen’ a nu eși însă din casă, ea se întoarse către mine și salutându-mă se depărtă dupe ce mi a dis aste vorbe:

— „Domnule Danibal, am toată încrederea în d-ta.

— „Mă voiu sili s-o meritu tot-d-auna,’i respunsei eu, și ne despărțirăm.

Quând remăsei numai cu D. R* și soçia lui, acesta mi dise suridând:

— „Cum ți ai petrecut seara la noi?

— „Nu m-asceptam s-o petrecu astufel, ’i respunsei.

„Pentru-ce?

— „Pentruchă... ce să ți mai spuiu... aș fi dorit să remâiu cum eram mai ’nainte, să mă bucuru de liniscea în quare trăiam pân’ acum...

— „Și ce te a făcut s-o perdi? mă întrebă d-na R* c-un surîs răutăcios.

— „Nimicu, am vrut să glumescu, disei eu, fără qua să mi potu ascunde turburarea de ochii cei pătrundători ai acelei ce arăta o via plăcere a mi face aceste întrebări.

— „Voiu să șciu, urmă ea stremutând vorba pe un altu tărâm, aș vré să te intrebu, cum ți s-a părut domnișoara Stelaru?

— „Quare? întrebai eu, arătându-mă chă nu înțelegeam de cine era vorba.

— „Aceea cu quare ai convorbit politică toată seara.

— „Mi s-a părut o ființă răpitoare.

— „Așa è?

— „Asta è tot adevărul.

— „Și încă n-ai avut timpu s-o cunosci destul, observă d-na R*.

— „Nu mă îndoescu, disei eu.

— „Eu una aș ferici pe bărbatul quare ar lua-o, dise d-na R*.

— „Și eu sunt de părerea d-tale, respunsei.

— „Să te credu?

— „Pe onoarea mea.

— „Așa dară?..

— „Ce lucru?

— „Pré ’l ai luat repede! dise D. R*.

— „Pentru-ce? Nu facem de quât să vorbim, respunse soția lui.

— „Așa è, dar de unde scii ce se poate întîmpla?

— „Ce să se întîmple?

— „Ceea ce se întîmplă adese: pe quând noi facem asemeni întrebări d-lui...

— „Poate altu să facă tot așa celei-alte persoane.

— „Atunci è altu-ceva, dise soçiul mulțumindu-se cu acestu simplu respuns, și lăsând pe soçia sa să și urmeze conclusiunea, quare era chă eu iubiam pe d-ra Stelaru, chă ea nu mi ar refusă mâna și chă chiar de adoadi D-na R* să însărcina a mă propune familiei sale.

Mă întorsei a casă; în contra obiceiului meu, nu vrui nici să cinezu în seara aceea, nici să dormu toată noaptea; mă încuiai în camera mea qua să nu intre feciorul meu să mi turbure cugetările; eram obosit; de multe ori somnul mi îngreuia pleopele, dar de atâte ori îl depărtam, temendu-mă qua nu cumva alte vise să iea locul impresiunilor mele ce să învîrtia împrejurul acelei ființe quare absorbise de odată tot sufletul meu și toată mintea mea. Astufel un copil uită somnnu, uită mâncare, uită repaos, uită tot, qua să urmeze un fluturaș ale quărui culori frumoase ’i a atras de o dată vederea; fuge, fuge neîncetat dupe dînsul; è surdu la strigarea camarazilor lui, è orbu pentru or ce alte obiecte întîmpină în calea lui, și nu ’i vine să creadă chă ar mai puté fi altă fericire în lume, de quât posesiunea acelei insecte frumoase quare, pentru dînsul, è cucerirea lumei întregi.

Am iubit de multe ori în viață-mi, sau mă încelu, mi se pare chă n-am iubit nici odată, chăci nu mi aducu a minte să se fi întîmplat o astufel de schimbare în toată ființa mea. Nici o femeia n-a fost în stare să și așede așa de sus tronul în inima mea; nici o femeia nu mi a inspirat cugetări mai frumoase, simțiri mai nobili, trebuința de a fi tot d-auna un cetățén onestu și virtuos, dorința de a mă isola de toată lumea spre a trăi cu dînsa și pentru dînsa. Iubiam dară pentru ânteia oară, sau atunci începeam a cunoasce ce va să dică adevăratul amor..

Cu toate astea, écă ce mi să întîmplă: quând fui mai înaintat în informările ce luai despre dînsa, sinți, ca o luptă quare se declară quâteva dile d-a rândui între spiritul meu și inima mea.

Écă ce mi spunea inima:

„Iubesce-o; nu poți afla altă femeia mai demnă „de iubit; tu nu poți trăi far’ a iubi, și nu poți iubi „de quât pe dînsa.

„Ce è o inimă quare nu iubesce?

„Ea è scheletul unei inime, o inimă moartă, o cu-„pă deșeartă de fericire, o liră fără sunet, o coardă fă-„ră vibrare, o viață fără scopu.

„Să iubesci dară, chăci glasul ei cel dulce ți a-„duce a minte chă trăesci și chă vrei să trăesci qua „să ’l audi necontenit; chăci privirea ei fermecătoare „ți inspiră simțiri de religiune și de virtute; chăci su-„rîsul ei încântător è un balsam la mii de suferințe; „chăci atingerea mâinei sale è însuflețirea vieței celei „mai amorțite; chăci sărutarea ei e premiul visat de „un martir, è o idea despre paradis.

„Iubesce-o dară astufel qua de adi înainte să „ți iei dioa bună de la tot trecutul tău; qua de adi „înainte să ți verși sufletul în sufletul ei cum ai văr-„sa profumul într-un vas de diamante; qua de adi „înainte or ce altă femeia să fia o Canidiă pentru tine, „or ce plăcere streină de dînsa să fia streină de tine, „or ce aer nerespirat de gura ei să fia un aer înve-„ninat pentru tine, or ce lucru neatins de mâna ei să „fia de ghiaçiă pentru pipăirea ta.

„Ea și tot ea să ocupe vegherile tele; ea și tot „ea să fia dulcea arătare a viselor tele.

„Iubesce o dară astufel cum nici un bărbat n-a „iubit femeia mai iubită de quât dînsa...”

Écă ce respundea spiritul meu l-acestea toate:

„Tu ești fără stare, ea è asemenea. Ai un ca-„racter gelos, adică un caracter nefericit, quare face „imposibil or ce traiu bun între doi soci.

„Gelosia atinge amorul-propriu al unei femei, „chăci o degradă în ochii ei și ai lumei.

„Gelosia è o boală a spiritului.

„A avut dreptate cine a dis chă daqua din ge-„losiă ese amorul, precum din cenușe se face focu, „gelosia stinge amorul, precum cenușea stinge focul.

„Gelosia è un verme rodător pentru quare se gă-„sescu mai multe alimente în inima noastră, de quâte „leacuri găsim noi spre a ne vindeca de el.

„Sunt rari bărbații quare șciu să fia geloși, chăci „cei mai mulți nu șciu să trăească de quât prin inimă.

„Gelosia è o patimă urîtă, chăci face să roșească „pe acela ce o simte, și cuprinde în sine pedeapsa și „nefericirea celui ce o are.

„Ea și așeadă așa de tare tronul în inima noastră, „în quât nu mai è putință a o destrona, ba încă ne „face să credem chă è un instinctu de conservare dat „de Natură unor viețuitoare, ca păunii, cocoșii, tigrii, etc.

„Vai de cel ce è gelos, chăci acela va fi cel mai „nefericit, și de o miiă de ori vai acelui ce fiind ge-„los n-are cel pucin o avere mare qua să se puia l-a-„depostul ei, de quâte ori să vede amenințat în fericirea sa!

„Suflă dară lampa quare, astă dată, în locu să „te lumineze pe o cale sănătoasă, ți întunecă vederile „qua să ți ascundă priporul în quare vrei să te pre-„vălesci.

„Stinge dară flacăra, quare ți arde aripele liber „tății ca la silful smintit ce o atinge făr’ a-i cunoasce „efectul ei vătămător.

„Cunoasce mai bine societatea în quare trăesci, „pretinderile ei, cerințele ei, neputința de a remâné „cineva fidel gustului său până în cele din urmă, catastrofele ce se întîmplă pe toată dioa în căsătorie, „luxul, desfrâul, contactul cel pernicios, intriga, întreprinderile infame, cursăle întinsă în umbră, căința „în cele din urmă, quare nu va întârdia multu, chăci „è mai bine să nu aibă cineva nici un tesaur, de quât „să ’l peardă adoa di dupe ce ’l a avut.......”

Prin urmare spiritul meu, quare mă cunoscea așa de bine, mă îndemna să mă ferescu d-a aprinde vre o faclă acestei divinități pe al quăria vestimînt sunt brodați mii de ochi și de urechi, quare ține în mână un mănuchiu de spini și calcă pe altu, și quare are dreptu emblemă un cocoșu plin de mînia.

Inima mea și spiritul meu să despărțiră foarte nemulțumiți unul de altul. Inima mea nu respunse nimicu obiecțiunilor spiritului meu, dar tăcerea ei mă spăimîntă și mai multu. Spiritul meu, din partei, nu mai dise nimicu, și repausul acestor doi antagonisti mă făcu să cădu într-un somnu quare ținu pân-adoa-di.

Quând m-am desceptat eram puçin mai voios, dar ostenit ca dup-o luptă crâncenă, a quăria arenă fusesem eu, plăpândă mea ființă, scenă debilă ai quării actori sunt adese nișce uriași ce se luptă tot d-auna între dinșii și mài tot d-auna se surpă din preună cu ea.

Mă gătii să esu din casă, dar, astă dată, o mărturisescu, vrui să dau mai multă îngrijire gătelei mele, simții trebuința unei oarequare aparințe de luxu, de eleganță, de fanfaronadă chiar, arme triste la quari aleargă cineva qua să impuiă acolo unde prepune chă nu poate face efectu prin alte qualități morali. Mi să păru prin urmare chă nu era bine să mai umblu pe jos, și trimisei să mi aducă o trăsură. Intrai într-însa și mă dusei să vădu un amicu pe quare abia îl revădusem de doă ori de la înturnarea sa din streinătate.

D. P* era unul din acei ce luaseră parte la mișcarea națională de la 48; dupe ce a emigrat în timpu de cinci ani, se întoarse în patria sa pe quând creduse chă totul a reintrat în ceea ce se numia p-a-tunci în limbagiul cabinetelor ordine legală.

D. P* era de un caracter cu doă feçe, cum se dice în comun, supus unui entusiasmu fără margini de quâte ori afacerile inimei sale ’i mergea bine, mușcător de meseria, puçin quam ambițios, și prin urmare invidios; adese era desgustat de lume și de sine, chiar quând speranțele sele din ajun nu și ținea cuvîntul a doa-di dupe cum pretindea de la ele. Gata a da concurs cu or și cine și despre or ce, quând se întîmpla să peardă victoria pe quare să resima cu liniscea consciinței eroului, devenia neîndurat; atunci, vai! de bietul rival fericit! triumfătorul lui ar fi preferit de o miiă de ori să și peardă cununa meritată de quât s-o plătească cu prețul ce ’i impunea sarcasmele învinsului său, quare era în stare să facă dintr-însul un altu Christu rege al Iudeilor, aureola sa s-ar fi prefăcut într-o cunună de spini, sceptrul său într-o nuia de trestia, tronul său în spândurătoare.

*

Dar era plăcut bietul P*, și eu îl iubiam numai pentruchă mă făcea adese să rîdu din toată inima; altu-fel avea oarequari cunoscințe despre toate, era omu de spirit și scia să surîdă la timpu.

El și lua dejunul quând intrai la dînsul; mă invită să ’l împarțu cu el, ceea ce făcui, făr’ a avé însă cea mai mică plăcere de mâncat.

Dupe dejun începând convorbirea, cădurăm amîndoi, din întâmplare, întracceaș materia de vorbă; subiectul convorbirei noastre fu domnișoara Stelaru, a quăria cunoscință data pentru dînsul mai de multu. Astu nume pronunciat de o gură streină mi făcu o turburare, un neastîmpâr, un fel de gelosia potu dice: mi să părea chă altuia nu s-ar fi cădut să vorbească de ea cu atâta familiaritate; credui chă vădu o parte din speranțele mele vestedită chiar în midlocul primăvere; ce se desvoltă în sufletul meu; mă întristai și tăcui.

Convorbirea noastră reîncepu peste un minut tot despre aceeaș materia: atunci credui de cuviință a mi ascunde turburarea; amândoi esaltarăm meritele domnișoarei Stelaru; dar o umbră de gelosia, astă dată mai pronunciată, pătrunse așa de afund în inima mea, în quât, nemulțumit de astă descoperire quare învenina cele mai dulci năluciri ale vieței mele, mă prefăcui chă mă grăbescu și mă depărtai cu o săgeată rece în inimă.

O săptămână trecu astufel; eram împărțit între temere și speranță; adi mă legănam de cele mai încântătoare vise pentru viitorul meu, mâine le vedeam resturnate de intriga ce scia une ori spiritul meu a o strecura în inima mea, poate, vai! pentru binele ei!

Felurimi de planuri făceam dioa și noaptea qua s-aflu un pretestu bine scusat de a începe să mă în-

209

troducu în casa domnișdrei Stelaru quât de des, spre a pândi un minut priincios de a ’i descoperi pasiunea mea pentru dînsa. Nebun! în locu d-a mă depărta de focul quare m-amenința, căutam midloace să mă deprindu cu flacăra lui, credând chă voiu puté a mă juca în urmă cu acestu focu fără să m-ardă cum a ars pe atâția alții!

Cu toate acestea nu mi trecea încă nimicu prin minte; tablourile poetice pe quari mi le desemnasem la început în imaginațiunea mea înferbîntată trecând prin censura raționamentului meu, mi lăsaseră, după părerea mea, numai partea cea neofensivă din ele, astufel în quât nu mă mai temeam de oarbă călăusă a inimei mele, din minutul quând netedisem calea pe quare mă călătoriam, chăci totu ce doriam acum și de quare simțiam o simplă, dar neapărată trebuință pentru viața mea, era numai de a puté s-o vedu din quând în quând, a sta cu dînsa de vorbă, și aceasta tot-d-auna façiă cu martori; și astă trebuință nu mi se părea estraordinară, o puneam într-un rându cu aceea ce o simte cineva de a se duce quâte o dată la o preîmblare, la un teatru, la un amicu cu quare stă o oră de vorbă, cu astă diferință, mi închipuiam eu, chă o amică poate să inspire tot-d-auna idei mai frumoase și să facă mai plină de interes convorbirea cu dînsa.

Dile mai multe trecură astufel, fără să otărescu nimicu, fără să m-oprescu la nici unul din planurile ce făceam qua s-o întîlnescu, și fără cel puțin să mai cercu a mă duce acolo unde era probabil chă puteam s-o vădu, adică la doamna R*.

Într-o dimineață, era 13 augustu, feciorul meu in

tră și mi aduse un afișu colosal: să însciința publicul despre o serbare monstră ce proiecta întreprindătorul seratelor musicali, D. L. Wist, a o da în grădina Waremberg; era vorba de o iluminare estraordinară, de focuri de artificiu și de patru bande de musică: musica orchestrei, a statului-maior turcescu, a regimentului rusescu și o bandă de lăutari.

Luai otărîrea să mă ducu și eu în seara aceea; un instinctu mi spunea chă voiu întîlni pe domnișoara Stelaru acolo. Instinctul meu nu m-amăgi, o întîlnii într-adevăr, dar astă dată era însoçită de o altă femeia, jună și ea, dar pe quare n-o cunosceam, n-o vădusem încă, și d-un cavaler quare avându-și façia întoarsă către domnișoara Stelaru de quare s-arăta foarte preocupat, nu ’l putui cunoasce de o quam dată. Domnișoara Stelaru era plină de luare a minte la vorbele ce ’i spunea cavalerul ei, în quât nu mă zări quând trecu pe lîngă mine.

Simții chă mi se rupse ceva în inimă quând cugetai chă acel însoçitor al domnișoarei Stelaru putea să mi fia un rival fericit; vrui s-o urmărescu credând chă voiu face vr-o descoperire în privința asta, quând un strigăt freneticu, însoțit de aplaudările a aproape doă mii de asistanți quari umplea într-acea seară grădina lui Waremberg, mă distrase pentr’ un moment din midlocul tristelor mele cugetări; mă oprii să întrebu ce însemna acea manifestare de entusiasmu, în timpul îndoitei ocupări militare în quare s-afla țeară p-atunci; mi să respunsă chă publicul a vrut să facă o manifestare în favoarea Turcilor, numai în necasul oștirei ruse pe quare n-o putea suferi. Atunci avui ocasiunea să vedu acea manifestare quare în tărîtă rivalitatea Rușilor quând să făcură martori la atâte aplaudări și strigăte de bis cu quare o salutasă publicul; cum musica turcească esecută îndată imnul național de la 48, și junimea respunse c-un nou torent de aplaude quare întrece or ce putință d-a se descrie; cum musica rusescă, spre a merita și ea un semnu de aprobare din partea acelui publicu, a quăruia parțialitate nu și mai ascundea simpatiele pentru aceia ce ’i credea amici ai lor politici, și puse toate puterile de a esecută cele mai frumoase arie de opere, fără qua nici un glas din publicu să se redice în favoarea lor; cum Rușii, quari nu voiea a se crede bătuți, să duseră să pretindă de la prefectul poliției a îndatora pe publicu qua să aplaude și rausicei lor, și în cele din urmă, cum acesta le respunsă chă el n-a-vea nici un dreptu a impune publicului qua să urmeze contra sintimentelor lui, chă aceasta privia numai pe publicu qua s-aplaude pe artiștii quari ’i plăcu și să tacă în privința acelora ce nu pot să ’i atragă admirarea.

Dupe ce trecură aceste quâteva minute în quari să petrecusă scena ce vă spusei, și dupe ce se retraseră aceste im presiuni din mintea mea spre a lăsa locu ântâiei mele griji ce mă ocupa, mi făcui pas printre mulțime qua să regăsescu pe aceea quare mi detese așa de amari prepusuri pentru dînsa.

Lumea începusă éră a și mișca pașii, a vorbi, a ride, a se desfăta. Ỏrequare amicu, D. S*, vedân-du-mă veni dreptu la mine, și dându-mi braçiul și urmă preîmblarea însoçit de mine. Grupa quare mă preocupa trecu din nou pe din aintea noastră; inima mi tresări din nou în peptul meu; mi aruncai ochii în dreapta domnișoarei Stelaru, acelaș june o însoçia încă, convorbirea sa cu dînsa să părea tot așa de înflăcărată, amândoi semăna chă uitaseră locul în quare se afla și chă nu mai scia daqua mai avea lumea ochi pentru dînșii, eu însu-mi fui abia zărit, quând mă cercasem a o saluta, dar mi se păru chă ea se făcea chă nu mă vede, și tocma quând o mai întîlnii pentru a trea oară, fără qua să se fi schimbat nimicu în starea lor, mă întîmplai să ’i esu așa de bine în față, în quât a trebuit să mă vadă; atunci asceptă salutarea mea c-un aer surîdător, dar eu ’i o refusai astă dată, mulțumindu-mă numai a ’i arunca o căutătură quare în limba uriașilor s-ar traduce prin dicerea trăsnet, și mulțumindu-mă asemenea chă am putut cunoasce pe acela ce o însoçia: acesta era D. P*, amicul de quare vă vorbii.

Am vrut să esu din grădină, de și nu era încă târdiu, dar însoçitorul meu stărui să mai stau vr-o jumăta de oră cu dînsul promițând chă va pleca și el cu mine; ’i împlinii astă cerere, și amândoi aședându-ne pe o bancă de lîngă bufet aprinsărăm quâte o țigară de chărtiă.

Atunci vădând pentru a patra oară pe domnișoara Stelaru trecând alături cu noi, însoțită de amica ei și de neobositul cavaler quare n-o mai slăbia:

— „Ia vedi, mândrețe la ei! disei amicului meu abia înfrânându-mi necasul; toată seara nu s-au ocupat nici de frumusețea spectacolului nici de rivalitățile musicelor, de quât numai de plăcerea lor de a și spune focul unul altuia!

— „De cine è vorba? mă întrebă amicul meu.

213

— „De domnișoara Stelaru și D. P*, disei c-un aer de resbunare.

— „Asta è o istoria vechia, respunse el c-un surîs semnificativă quare mă intrigă.

Făcui mai multe întrebări amicului meu qua să mi spuiă tot ce scia în privința acelor doă persoane.

— „Fiindchă ții așa multu s-afli acesta săcret, dise el, ți-l voiu spune; dar pretindu să fii un ascultător cu sânge rece, și daqua simți vr-un interes pentru domnișoara Stelaru să n-o încriminezi pân’ a nu ți esplica în doă trei cuvinte astă pagine a trecutului ei.

’I promisei tot și el mi spuse chă într-adever domnișoara Stelaru simțise ântâiul amor pentru D. P*, quare fusese și el tot așa de pasionat pentru dînsa, dar chă părintele lui, quare era omu d-o mare avere, qua să oprească pe fiiu-seu d-a ajunge la o căsătoria cu o fată ce n-avea nici o stare, îl trimisese la Paris sub cuvînt d-a studia; chă acolo stând el quâțiva ani să înamorase dup-o Francesă pe quare o adusese în Bucuresci și o întreținea cu mari cheltuele; chă nu è de mirare qua revădând acum obiectul primului său amor, să ’i fi revenit idea de mai ’nainte despre o căsătoria cu dînsa, dar chă pe de o parte ea, quare cunoscea intriga dintre amantul ei și Francesă sa, și de alta părintele lui quare trăia încă, erau doă pedice quari nimicia astufel realisarea acestui proiectu, în quât n-ar trebui cineva nici să mai cugete l-aceasta.

Amicul meu termină adăugind chă timpul, quare este cel mai bun consolator, a pus vălul uitării d-asupra acestui amor ca o mână de cenușe d-asupra unui focu, pe quare amorul-propriu atins pe de o parte, calculul pe de alta, contribuescu a ’l stinge din ce în ce mai multu.

Puçin mulțumit de informarea ce mi dete amicul meu, eșii din grădină turbând de mînia și sfășiat de o gelosia feroasă. Vădându-mi toate speranțele sdrobite sub piciorul acelui rival pe quare urmam a-l crede fericit, simțiam trebuința de a ’l provoca și a ’i sorbi sângele cu setea unei fiare rănite. Dar ce dreptu aveam oare asupra ei? ea nu mă iubia; nu scia cel puțin daqua o iubiam eu; nici o dată cel mai micu semnu, un suspinu, o căutătură precugetată, nimicu, într-un cuvînt, nu mi a trădat inima în ochii ei. De ce să pretindu dară din partei un sintiment în schimbul quăruia ea nu scia să fi primit altu de la mine? De ce? am dis; écă de ce, fiindchă o iubiam, fiindchă omul quare iubesce cată să fia înțeles de femeia quare è iubită de dînsul, chăci amorul nu să spune, nu se deseamnă, nu se probează, ci se simte; numai semi-amorurile au trebuință de probe; un adevărat amor cea mai mare eloquință, chiar în tăcerea sa; el spune tot făr’ a spune nimicu, și n-are trebuință de culorile picturei qua să uimească ochii, de rimele poetului sau de notele musicei qua să fermece audul. Din momentul quând amorul se nasce în inima unui omu, înțeles mai ’nainte de femeia quare ’i ’l a inspirat, pe urmă de el însuș; ear vai de bietul amant quare, dup’ atâte silințe ce și a dat qua să probeze unei femei chă o iubesce, ’i să observă chă nu șcie să iubească! parchă amorul ar fi o sciință și nu ne amu născut din natură cu acestu sintiment!

Dar să lăsăm aceste reflesiuni la o parte: cine a primit de la natură darul simțibilității poate să înțeleagă dreptatea judecății mele; din contra, daqua cineva è făcut qua să nu înțeleagă aceste simple, dar adevărate cugetări, pentru dînsul or ce cercare de a-l convinge è fără efectu, chăci inima n-are trebuință de convingere.

Întorcându-mă a casă, atunci simții mai multu desamăgirea mea, atunci, pentru ânteia oară, vedui chă eram singur, și singurătatea mi arăta mai spăimîntătoare starea în quare m-aflam, chăci totul fiind liniscit împrejurul meu, mă făcea să simțu și mai cu putere bătăile inimei mele, vijelia quare viscolia într-însa. Cu toate acestea, lucru de neînțeles! adormii, și somnul meu ținu pân’ a doa-di l-ameadi neîntreruptu și fără vise.

Desceptându-mă simții o ferbințeală ca de friguri în tot corpul meu; capul mi ardea ca un cuptor aprins și nu mă puteam mișca de slabu ce eram. Mi aduseră un medicu. El nu mi dete nici o medicină, dar mi dise să esu la aer curat, să nu mă ocupu de quât de petreceri liniscite, să umblu multu pe jos și să mănîncu alimente substanțioase.

Adoadi pusei totul la cale pentru plecarea mea și întrebuințai cea mai mare pripire, necugetând așa multu la trebuința în quare se afla sănătatea mea, quât la idea de a mi resbuna depărtându-mă dintr-o capitală unde locuia aceea ce părea a mă desprețui pentru altu: atât de multu mi plăcea a crede chă femeia pe quare o iubiam cunoscea toată mărimea patimei ce mi inspirase și respundând l-amorul meu, și era s-o coste aflând depărtarea mea!

Ținta plecării mele însă nu era să fia departe de capitală: or și cum, speranța nu ne părăsesce pâne la cel din urmă pas al vieței noastre; mi alesei dară locul petrecerei mele pentru restulti mpului frumos pe quare mă mai puteam resima d-aci înainte, simpla locuință a unui țăran din satul Colintina quare è la marginea Bucurescilor.

Abia m-aședasem dară într-acel locaș țărănescu, în sînul naturei, unde, îndată ce trece cineva bariera, obiceiele, costumele, aerul, totul se schimbă, și de unde nu mai aude sgomotul cel neîntreruptu al trăsurelor și al celor 140,000 locuitori quari strigu necontenit qua să și arate trebuințele, aspirările, dorințele într-o monstruoasă gamă cromatică de mii de nuanțe de glasuri, începând de la basul cel mai profund și până la diapasonul cel mai putincios, abia, dicu, m-aședasem într-acea locuință liniscită și fericită, quând a treadi feciorul meu mi dete o scrisoare trimisă de la un amicu din Bucuresci; era de la D. P*. Écă ce mi scriea:

„Am aflat chă ai plecat; cunoscu ce te a făcut „să părăsesci capitala așa pe neasceptate. Nu mi a-„scunde nimicu; înțelegu chă un amor nebun te a-„mețesce de quâteva dile, și presupuiu quât trebue „să suferi, tu, quare nu trăesci de quât în amor. Pă-„rerea mea e chă ai face bine să te întorci, chăci credu „chă ai avé toate sorțile de a fi fericit. Écă ce am „audit-o dicând în privința ta eri quând eram la dîn-„sa: aflând, nu șciu de la cine, chă tu o iubesci cu „atâta patimă, ea dicea chă daqua un amor pasionat „scusă, o suferință, cum scii tu să suferi, espiă.

Așa dară D. P* nu mi è rival, cugetai eu dupe ce citii ceea ce mi scriea! așa dară ea poate să mă iubescă, și eu aș fi fericit într-o di să împarțu astă fericire cu ea. Și pentru ce nu! strigai de o dată transportat de o voioșiă nebună, a iubi oare è o crimă? chiar de amu iubi ce nu e și nu poate fi al nostru, este oare în mâna noastră să facem altu-fel? O!erte-mi moralitatea pentr’ un minut astu adevăr cutezător în favoarea naturei quare è aceeaș pretutindine. A iubi dară nu poate fi nici un păcat; aș puté fi cuprins chiar de un amor nelegitimu, quând o asămene nefericire ar cădé ca un trăsnet în inima mea; dar atunci suferu singur, suspinu numai pentru mine, mi împetrescu inima, o combatu, sau o deschidu la alte impresiuni, și timpul țese cu încetul vălul uitării d-asupra trecutului, și nimicu nu să mai vede dintr-însul, de quât numai quâteva urme perdute și neînțelese, urme reci și întunecoase ale unei patime quare, întocma ca o pasăre neîncetat gonită din cuibul ei, rare ori să întîmplă să să mai întoarcă de unde se vede cu atâta înverșunare alungată, sau unde găsesce o nouă moscenitoare mai tare de quât ea.

Cu toată însă plăcuta suprisă ce mi făcu astă nouă descoperire a posibilității de a fi fericit, și cu atâta generositate și abnegare anunciată de amicul meu, idea de a mă face mai dorit, mai prețios, mă făcu să mai prelungescu șederea mea într-acel locu plin de pace și de o miiă de alte fermece îndeșertu căutate în midlocul societății orașelor.

Și quare din voi n-a asceptat adese frumosul timpu al verei, timpul cel mai frumos al toamnei din țeară noastră, quare în privința celor alți timpi ai anului, ceea ce è crepusculul serei în privința orelor unei dile de vară, quare din voi, dicu, n-a asceptat adesă cu plăcere sosirea acestei stațiuni qua să ésă la câmpu să respire aerul sănătății și al mulțumirei, qua să uite pentru quâteva dile griji și superări, sgomotul și etichetele orașelor, și să puia la locu într-o lună viața pe quare a chăltuit-o în cele-alte un-spre-dece luni ale anului fără nici un folos, și adesă cu multă vătămare? Credându-me quât de sănătos deveniam în quâteva dile numai, quât de ferit trăiam de persecutările unui guvernu despoticu quare ne apăsa p-atunci, quât de apărat m-aflam în sînul singurătății de maltratările oștirilor streine quari turba de săte pentru sângele nostru și al fraților noștri, quari s-agăța adese de cel mai neînsemnat pretestu pentru qua să ne poată trimite în temnițe și în esiluri, sau să ne încarce cu cele mai crude insulte, n-ați fi invidiat mai bine traiul meu cel liniscit, cel asigurat în contra tutulor amenințărilor acestora, traiu cu adevărat cel mai fericit? Tăcere! Nu invidiați nimicu! în midlocul astei retrageri adepostite de or ce rău, în midlocul armoniei în quare începusem să trăescu cu consciință mea, în midlocul astei fericiri ce mă învăluise cu aripele ei bine-făcătoare, un focu ardea încă ascuns în îndoiturele cele mai afunde ale inimei mele; astu focu, în locu a să mistui și a să stinge cu încetul, să pregătia în tăcere pentru un incendiu otărîtor. Îndeșertu mă cercasem s-aducu o îmbunătățire la starea sănătății mele quând mă depărtasem de singurul leacu ce ar fi putut să mă facă sănătos; îndeșertu mă isolam prin crânguri qua să vînezu, sau mă preîmblam cu barca pe undele frumosului lacu al Colintinei, or mă înfundam în-fine în încântătoarea grădină a castelului ei, în aleia de tei, pretu tindeni, or unde mă duceam eram urmărit de figura ei,, sunetul glasului ei resună în audul meu, vorbele din scrisoarea amicului meu rescolia mințile mele și mă făcea să trecu din otărire în otărire, fără cu toate acestea să mă oprescu la nici una.

O dinioară făcusem quâteva versuri în viața mea, pe quari nu le șcie de quât eu și flacăra quăria le am sacrificat; am vrut să scriu și atunci ceva, dar nu mi fu putință să făcu un singur vers. Contrariat de musa rebelă, luai într-o di un peticu de chărtiă și scrisei următoarele rânduri:

„Veniți, poeților, să scriți voi, quari sciți să scriți „mai bine de quât mine; veniri să vă dictezu eu, qua-„re simțu mai multu de quât voi! Tablourile ce le „am desemnat pân’ acum sunt șterse de lacremele mele „și nu se cunoscu bine în așa stare, chăci eu nu potu „desemna fără să plângu.....”

Lipii astu peticu de chărtiă de un arbure. Cine șcie în ce mâini va fi cădut, și daqua vre un ochiu se va fi oprit vr-o dată pe ea!

Dar astea toate nu mai putea să mă facă a prelungi șederea mea departe de capitală. Într-o di dară, o oră pân’ a nu apune soarele, disei un lungu adio acelui poetiou locu quare mi detese asilul, și mă întorsei în Bucuresci.

Nu țiu minte unde mă duceam dupe ce sosii în capitală: eram cu inima plină de un sintiment straniu; mintea mi era așa de preocupată, în quât nu ’i mai remânea nici un locu pentru memoria quare să ocupă de present; atâta șciu numai chă retăcind quâtva timpu și fără vr-un scopu otărît pe stradele Bucurescilor, întîlnii pe amicul meu D. P*. Acesta cum me vedu să opri înaintea mea, și luându-mă de mână:

— „Ți ai terminat cura? mă întrebă cu surîsul său răutăcios; or n-ai mai putut suferi să fii departe de dînsa?

— „Crede ce vei voi, ’i respunsei eu; dar nu mai puteam întârdia dupe citirea celor ce mi ai scris.

— „Bine ai făcut chă ai venit, urmă el; ai s-o faci fericită, și credu chă și tu nu vei fi căit. Du-te astă seară la d-na R*, adause el; m-a însărcinat să te invitu; o vei găsi acolo.

— „Unde te duci? ’i disei vădându-’l chă să depărta.

— „Eu am alte păcate, mi respunse, și să făcu nevădut.

Mi îndreptai dară pașii către locuința d-nei R*, quare nu era depărtată de a domnișoarei Stelaru, chăci adese se duceau singure și pe jos de la una până la alta. Noaptea era înaintată și fără lună; abia quâteva stele luptându se cu norii se vedea ici și colea pe cer, și vîntul sufla măturând frundele uscate de pe jos în midlocul tăcerei ce domnia în singuratică stradă ce traversam în minutul acela.

Abia făcui o sută de pași qua să esu în strada Gracielor, quând un țipet spăimîntător s-aude la spatele meu; mă întorsei îndată, și ce vedui? un soldat rus, beatu fără îndoeală, alerga din tètă puterea picioarelor sele dup-o fată quare, vrend să fugă de urmărirea lui, prinveni a intra într-o casă ce se afla în trecerea ei: acolo ședea o văduvă pe quare o cunoscusem altă dată; soldatul vedend chă era să-i scape fata, avu cutezarea să pătrundă până în interiorul acelei case qua să puia mâna pe prada sa; stăpîna casăi spăimîntată de intrarea fără veste a acelei fete urmărită de acel barbar soldat, începu să strige ajutor. Atunci, făr’ a perde un minut, sălbaticul ostașu se repede asupra văduvei și ’i înfige vîrful spadei sale în peptu; victima cade îndată plină de sânge, și eu, quare intrai un minut în urmă atras de curiositatea crimei ce o prevădusem, întîlnii pe acel călău fugind pe scară speriat de fapta sa; quând vrui să mă încredințezu mai bine despre crima comisă și despre persoana urmărită cu atâta înverșunare, aflai chă astă fată era domnișoara Stelaru quare se ducea la d-na R* în seara aceea, pe jos și singură ca o vecină ce se duce la o altă vecină. Cerui s-o vădu, și servitoarea văduvei rănite mă duse într-o cameră d-alăturiunde o găsii stând ascunsă și tremurând de frica persecutorului ei.

Quând mă vădu, mi luă braçiul plângând și mă rugă s-o ducu a casă, dar îndată ce se vădu în brațele mătușei sale și pân’ a nu mă lăsa să intru dupe dînsa, mi ceru ca o graçiă să mă ducu a da ajutorul de quare ar avé trebuință văduva înjunghiată, și tot o dată a însciința despre aceasta pe comandantele orașului.

Adoa di mă grăbii să raportezu domnișoarei Stelarul re sulta tul însărcinării ce mi detese.

— „Văduva a scăpat de pericol, ’i disei eu; doi medici pe quari ’i am adus a seară qua s-o vadă m-au asigurat despre aceasta; ear în quât pentru comandante, el era la teatru quând alții, înaintea mea, îl însciințară despre fapta criminală a soldatului; el însă remase nepăsător până la finalul spectacolului. Astă-di nici chă să mai vorbesce de ceea ce s-a întâmplat, și nici o cercetare la faciă locului nu se va face, dupe cum mă încredințară.

Domnișoara Stelaru era singură quând mă dusesem să ’i dau socoteală despre misiunea cu quare mă însărcinase. Spaima din ajun nu ’i trecusă încă de tot, și eu eram acolo qua s-o încurajezu, qua să ’i dau la fiăquare pătrar de oră medicina ce ’i să recomandasă, qua să ’i țiu de vrît până la înturnarea mătușei sale a casă. Quând veni aceasta, era patru ore dupameadi; mă dusesem la un-spre-dece dimineața, era prin urmare cinci ore de quând ședeam cu dînsa! Orele dulci așa trecu de iute! Quând suntem în vre o nefericire, fatalitatea pare chă întârdiă cursul lor qua să prelungească și mai multu suferințele noastre. Orele dulci fug pré curând, par’ chă ar avé spaimă de noi, chă amu voi să le facem să sté pe locu, pe quând ele au misiunea de sus a alerga mereu.

A trebuit dară să plecu dupe venirea bătrânei sale mătușe: era și timpu; mă sculai prin urmare și mi luai dioa bună de la dînsa, dupe ce mă făcu să ’i promitu de doă ori chă nu voiu prelungi momentul d-a reveni s-o vădu.

Cum să prelungescu acel moment, cugetam eu, fără să prelungescu și suferințele mele fiind departe de dînsa! Dar n-aș mai fi putut trăi o di fără s-o vădu, un minut, fără să cugetu la ea; astufel legase viața mea de a ei! astufel pămîntul a atras și a fixat luna la dînsul, scoțènd-o din calea ei vagabundă în quare să învîrtia, și d-atunci ea nu ’l mai părăsesce, și d-atunci să întoarce regulat împrejurui, primind de la soare lumina qua s-o dă lui în orele quând el ’i refusă pe a sa; dar ca luna, eram un corpu fără suflet și fără viață, eram un schelet ca al ăstui satelit, quare se mișcă numai din mișcarea corpului ce ’l tîresce dupe dînsul, quare viază numai prin viața lui, quare strelucesce numai pentru dînsul.

Acum dați-mi voia să rupu quâteva pagini din astă istoria, fiind pline numai de nișce amănunte de un interes curat personal pentru mine, pagini din quari, daqu-ar trebui să păstrezu o mică suvenire, voiu dice în treacăt chă nu cuprindu altu-ceva de quât vreo quâteva luni de o viață plină de ilusiuni dulci quari mă făcea mai fericit de quât toată lumea, de și unii mi dicea în rarele ori quând mă vedeau chă eram bolnavu, chă pătimiam de astă fericire.

Dar toate au un termin pe acestu pămînt, și beția acestei fericiri în quare m-aflam trebuia să se trezească o dată.

Astă floare quare s-aplecase cu atâta bunătate pe fruntea mea qua să mi fermece simțurile cu profumul ei, trebuia să se vestedească o dată.

Astă barcă ce mă făcuse să plutescu pe undele cele mai senine ale vieței, trebuia să se spargă de stânci.

Astă sté luminoasă quare mă conducea prin câmpiele cele mai înverdite trebuia să peară în negura norilor, poate pentru tot-d-auna.

Dar ce me făcuse să meri tu astă soarte? nu șciu-atâta șciu numai chă într-o di ea mă uitase cu totul și nu și mai aducea a minte nici de promiterile ei, nici de amorul meu.

Este adevărat chă nu e mai amară moarte de quât aceea ce face pe cineva să moară, încă trăind, în suvenirea altora. Ne place să nu ne uite ființa pe quare o iubim, qua viețuind în memoria ei să putem viețui și în inima ei, sau ne place qua, dupe ce amu fost alungați din inima ei, s-aflăm cel puçin ospitalitate în aducerea ei a minte.

A mai cerca s-atingu o inima qaare mă făcuse să cunoscu toată asprimea ei neîmpăcată, tot caracterul ei egoistu, am credut chă ar fi fost un pas deșertu ba încă umilitor, aș fi semănat c-un rege destronat de un popor ingrat, quare vine a implora graçia de la dînsul, sau cu cerșetorul quare stăruesce să bată la o ușe de unde a fost îmbrâncit; tot ce mi veni să făcu a fost de a mă depărta éră din capitală, a mă duce din nou să trăescu quâtva timpu la țeară, în singurătate, spre a puté sonda mai bine inima mea daqua ceea ce o ocupa acum era un sintiment de amor sau de resbunare.

Nimine nu și poate cunoasce mai bine inima de quât în singurătate, în midlocul naturei, acolo unde nimicu nu ’l distrage din cugetările sele, chăci nimicu nu-i uimesce vederea, audul, mintea; acolo unde spiritul è liber, unde ochiul, făr’ a se opri pe vr-un obiectu de curiositate, chăci pentru cine se află în midlocul naturei nu è nimicu quare să ’i ațîțe curiositatea ce o are în orașe, atâtu de multu se află cineva a casă aflându-se în sînul naturei! unde ochiul, am dis, făr’ a se opri pe nici un obiectu de curiositate, poate să urmeze quât de departe distanța nemărginită pe quare și măsoară cugetarea.

Dar la ce eram să cugetu mai ântâiu? vai! nimine nu poate, în materia de amor, să urmeze cugetarea cea mai predomnitoare făr’ a să ține de o miiă alte cugetări secundare în aparință, neapărate însă despre însemnătatea lor.

Dar ânteia mea cugetare, sau cea d-ântâiu otărîre ce făcusăm a trea di dupe ce mă isolasem de lume, a fost de a mă înturna, de a înșira într-o lungă scrisoare situațiunea mea și a asceptă respunsul desertoarei mele. Făcui dară astă scrisoare de quare vă scutescu răbdarea, dar pe quare avui îngrijirea a o sigila c-un bulin emblematicu: astă emblemă quare era a credinței și a devotării, era un câine legat în lanțuri dându-și ultimul suspin din preună cu inima sa smulsă din peptui și pusă între dinții bietului animal de mâna unui copil.

A trecut o săptămână, a trecut o lună, au trecut șăse, și nici un respuns n-am primit de la dînsa, cu toate chă ne vedeam adese la d-na R*, quare aflând întâmplarea mea compătimisă ca adevărată soră de mi ar fi fost.

într-o seară ducându-mă la D-na R* să petrecu quâteva ore în adunarea ce se făcea la dînsa, o aflai singură; ea ședea p-o canapé ținend înmâna o carte deschisă.

— „Ce citesci? o întrebai eu.

— „Citi am poesiele lui Bolintineanu, respunse ea.”

— „Așa dară te întrerupu?

— „Ba nu, toată dioa m-am ocupat cu lectura; astă-di am fost quam leneșă, adause ea suridend, n-am putut să făcu nimicu, de și n-am dormit toată noaptea.

— „Nu ți a fost bine?

— „Ba... da, îngână ea, dar n-am avut somnu... să vedi ce mi s-a întâmplat: a seară, dupe ce te ai dus de la noi, era o lună așa de frumoasă, cerul era așa de senin și recoarea așa de plăcută dupe căldura ce m-a chinuit toată dioa, în quât am eșit în balcon, m-am aședat p-un scaun să mă bucuru de acea poesia quare domnia în natură, și s-ascultu șoptele aerului quare mi spunea în minutele acele nișce lucruri... necunoscute pentru mine! Inchipuesce-ți, Danibal, urmă ea, m-a luat somnul în starea aceea. Abia mi am închis ochii și te visam pe tine, nu țiu minte cum, dar pe quând te visam, nișce afurisiți de lăutari trecea pe sub ferestrele mele și m-au sculat în cânticele lor. ’I am blestemat de o miiă de ori chă m-au desceptat într-un minut... în quât musica lor m-a suprins așa de slabă și fără apărare... Dar să lăsăm săcăturele astea, spune-mi, ai vădut astă-di pe domnișoara Stelaru pe unde-va?

— „Nu!..

— „Nici în treacăt?

— „Nici. Scii bine chă am otărît să n-o mai vedu.

— „Curios caracter la fata asta! dise d-na R* părând a cugeta.

-— „Asta o privisce pe dînsa.

— „Negreșit, dar să te refusă dupe un an aproape, și pentru-ce? pentruchă nu șciu cine aîncredințat-o chă ești un omu așa de gelos...

— „Ce? asta è cuvîntul refusului ei? întrupsăi eu.

— „Nu ți am spus deunădi convorbirea ce am avut-o cu dînsa?

— „Ai dreptate, disei, uitasem.

— „În locu să înțeleagă, dise d-na R*, chă gelosia unui bărbat onestu și delicat, è scutul cel mai apărător pentr-o femeia quare are să lupte adese în contra nenumăratelor loviri ce ’i vin din afară, s-ar cuveni oare să se plângă de un sintiment ce ar proba mai multă iubire, mai multu interes pentru dînsa? În genere, o femeia, quât de virtuoasă fia măcar, e slabă fără sprijinul interesat al unui bărbat. În quâte pericole nu se află espusă o biată femeia fiind jună și frumoasă, quând depărtată de asistarea soçiului ei, quând să află înconjurată de mii de curtesani, poate mai plăcuți, mai eleganți, mai înavuțiți de quât dînsul; quând e lăsată singură în midlocul unui salon plin de luxu și de strelucire, plin de profumu și de musică, unde să află de multe ori amețită de atâte laude ce ’i se adresă de pretutindine, de atâte declarări înfocate ce le aude în dreapta sau în stânga ei, de atâte intrige ce ’i se fac de cei ce au interes a înegri pe bietul bărbat cu scopu de a da mai multă strelucire și mai multu merit curtesanului! O femeia se încea1ă, urmă d-na R*, daqua crede chă è în stare să resiste în contra atacurilor îndreptate cu atâta arte din partea împresurătorilor ei, și mai vîrtos quând a făcut nerozia de a permite unui altu bărbat să treacă marginea cuviinței în quare trebuia să ’l ția. Asămenea è o faptă smintită din partea or quării femei a redică în ochii streinilor vălul modestiei în purtarea sau în vorba ei, în gătea1a sau în posa ei: asemene unei cetăți quare ar dice unei armate streine ce o împresoară: „Vrei cucerirea mea? Écă partea în quare sunt mai slabă, p-aci mă poți învinge!” Într-un cuvînt, mai adause ea, è o tristă desamăgire pentru cineva quare și făcuse cele mai frumoase idei despre o femeia, să se descepte de o dată chă acea femeia nu è de quât....

— „Ceea ce a fost Meroe cea divină, dupe ce ’i s-a smuls masca: a remas fermecătoarea Canidia, întrerupsei eu.

— „Așa e chă toate raționamentele acestea n-au nici o valoare pentr-o inimă quare iubesce? dise d-na R* privindu-mă c-un aer reutăcios.

— „Este adevărat, respunsei eu, chă pentru cine iubesce or ce logică de asemene natură è rece și fără efectu; dar daqualusiunea d-tale mă privesce pe mine, am onoarea să respundu chă nu mi o ieau de locu asupră-mi.

— „Vrei dară să mă faci să credu chă nu mai simți nimicu pentru domnișoara Stelaru?

— „Ba nu, nu potu dice chă nu simțu nimicu, dar ceea ce simțu nu mai è amor.

— „E un sintiment de resbunare, nu è așa?

— „Poate.

— „Dar resbunarea în materia de amor nu è oare sinonimă cu amorul?

— „Nu șciu; se poate s-aibi dreptate.

— „Dar quând ar veni domnișoara Stelaru să ți dică mâine: Domnule: „am fost într-o eroare despre „d-ta; am fost victima unei intrige infame; m-am con-„vins despre inocința d-tale, și ca o probă chă te „iubescu, écă mâna mea!” atunci ce ai face?

— „Atunci aș primi acea mână și aș uita totu.

— „Ce spui! dise d-na R* c-un aer quare mă făcu să citescu în sufletul ei aceste vorbe: Fii sigur chă acesta nu să va face, pe quât voiu trăi eu.”

Mă înfiorai de idea asta, daqu-ar fi fost așa precum mi să păruse; dar judecând în urmă chă d-na R* n-avea nici un interes să cugete astufel și chă nimicu nu m-autorisa până în momentul acela d-a presupune un asemene lucru, depărtai de la mine acea idea fatală.

Orlogiul sună un-spre dece ore; oarequare temere ce nu o înțelegeam atunci mă făcu să părăsescu pe d-na R*, înainte d-a veni bărbatul ei să mă găsescă singur cu dînsa. Era ânteia oară în quare simții astă necuviință. Mi luai dară seara bună și plecai.

Sosind acasă stătui să mi aducu a minte de toate vorbele ce le avusesem cu amica mea, chiar prepusul ce rai trecuse un minut prin minte mi reveni, astă dată apropiându-să mai multu de oarequare probabilitate și găsind în spiritul meu o mai bună primire. Dar ce mi vorbia oare inima în minutul acela? să fia cu putință? o iubiam?.. Da. Dar cu ce fel de amor?.. O, asta nu se poate!.. Mi era frică de mine însu mi!.. Să vedem... de ce mi plăcea să mă ducu în toate serele la dînsa?.. De ce nu puteam suferi să treacă o singură di fără s-o vedu?.. De ce mi rechiemam una quâte una, toate vorbele ei, recapitulam în mintea mea, una quâte una, toate împrejurările din quari puteam trage consequințe ce făcea să mi bată inima!. Așa, tu o iubesci, inimă, disei eu; ți foarte mulțumescu, și tu me lași, minte, în prada astei inime quare m-a perdut de atâte ori, vă foarte mulțumescu l-amândoă!. Dar nu, cugetai peste un minut; mă voiu lupta astă dată în contra unui amor nelegitimu; astă dată mi voiu bate jocu de tine, patimă oarbă și nedemnă! Nu e încă nici un pericol; ea poate nici chă viseză!.. Ce m-a făcut să presupuiu cu atâta ușurință?.. Voiu esamina cu mai multă luare a minte purtarea ei în privința mea, și sunt sigur chă voiu reuși să mă convingu despre inocința ei.

Adormii în midlocul acestor reflesiuni.

Quâteva dile trecură făr-a me duce la d-na R*; pe de o parte vream să cercu ce efectu va produce într-însa nevenirea mea în curs de vr-o săptămână cel puțin, pe de alta, cum am mai dis-o, începusem a vedé mai limpede în consciință mea, quând era vorba să desceptu vre un prepus bărbatului în contra nevestei sale.

Într-o di, era pe la dece ore trecute înaintea ameadului, audu bătând în ușe: disei să intre: era D. S* quare venise să mă vadă?

D. S* era fratele d-nei R*, de quare uitasem să vă spuiu; el era un june ca de trei-deci de ani; omu d-o onoare cercată, de un caracter tare, cu nișce sintimente nobili și pline de generositate, instruit, devotat căușei naționale și amicilor lui, dar dominat de nișce idei esclusive, de nișce opiniuni particulare, de un cultu pentru amorul patriei, astufel în quât făcea adese admirarea celor ce ’l cunoscea și atrăgea stima tutulor quari îl scia numai din nume.

Quând intră la mine, D. S* mă găsi scriind

— „Te întrerupu, mi dise el vădându-me chă mi strîngeam chărtiele qua să le închidu în masă.

— „Ba nu, ’i disei; asta e obiceiul meu să nu stau neocupat quând sunt singur.

— „Nu te am vădut de multu.

— „Bine ai făcut chă ai venit.

— „Te vădu quam preocupat, mi dise el peste un minut; quam tristu, quam... nu șciu cum; nu ți s-au întors toți boii a casă?

— „Ce ți pasă; ședi colo și fumează.

— „Ai dis: ce mi pasă! nu trebue să mi pese de amicii mei?

— „N-am vrut să dicu aceasta, dar, și quând aș fi cum disei, ce ai puté să mi faci?

— „Asfufel înțelegi d-ta amicia? nu sciam; așa dară să mi ieau pălăria și să mă ducu, daqua eu, quare me credu amicul d-tale, nu potu face nimicu pentru d-ta.

— „Ședi chă nu te mănâncă nimine, și fă ceea ce fac amicii în dioa de adi: iea o dulceață, cere o café, fă-ți o țigară, și spune din gură ce te vei pricepe. Ce vrei să faci mai multu de quât atât?

— „Mi pari foarte schimbat de la un timpu înqua..

— „Se poate.

— „Aveai opiniuni mai frumoase despre un sintiment așa de sublimu ca al amiciei.

— „Le am și acum.

— „Cu toate astea diseși chă un amicu nu poate să facă nimicu pentru amicii sei.

— „Susțiu ceea ce am dis.

— „Esplică-te.

— „Mă voiu esplica la timpu.

— „Ba nu, acum îndată.

— „O pretindi?

— „Da.

— „Bucuros; dar mai înainte mi vei respunde la o întrebare.

— „Ce întrebare?

— „Ce ți pasă; o întrebare foarte simplă.

— „Bine.

— „Mi promiți.

— „Bine, bine; spune.

— „Ce înțelegi quând dici chă un omu poate să facă ceva pentru amicii sei?

— „Of! mi ai scos sufletul!

— „Respunde-mi ai promis.

— „Ințelegu chă poate, chă è dator să ’l ajute la toate nevoiele lui.

— „Ține aci: am nevoia de o sută de mii de galbeni, mi ’i poți da?

— „Daqua ’i aș avé...

— „Daqua, se înțelege.

— „Ți ’i aș da.

— „Ce fel? s-aibi o sută de mii de galbeni, și s-am trebuință de ei, mi ’i ai da pe toați? Mă értă, scumpul meu, dar nu te credu; și qua să poți face acesta ar trebui să fii nu Christu sau un nebun; așa dară Christi nu mai esistă în săcolul nostru, și numi vine să ți făcu complimentul d-a te crede un astufel de nebun.

— „În-fine nu numai acestu midlocu qua să și arate cineva amicia, devotamentul seu...

— „Mai sunt și altele, o șciu, dar nu în faptă, mai multu ne putem ajuta cu vorba, cu o intervenire morale, cu... Bunioară, asceptă, mi vine o altă idea, o idea cutezătoare, este adevărat, dar nu trebue să te mire, am dis o idea.

— „Fia, spune o.

— „Ei bine, scumpul meu, iubescu pe femeia ta, dar o iubescu astufel chă mi perdu mințile pentru ea, chă aș puté să moru fără dînsa; daqua mi ești amicu și vrei să faci un sacrificiu pentsu mine, lasă-o s-o ieau eu de sociă; vei scăpa viața mea și poate și pe a ei daqua mă va iubi. Te ai învoi?

— „Nu sunt însurat qua să potu a ți respunde, dar credu chă n-aș pute-o face, pentruchă e un ce absurdu, și écă pentru-ce: daqua mi aș lăsa femeia pentruchă o iubesci tu, mâine s-ar afla poate altu quare s-o iubească și el și pentru quare ar trebui s-o lași și tu, și urmând tot astufel, biata femeia n-ar mai fi ceea ce a lăsat-o natura să fia, ceea ce a voit dreptatea s-o facă, ci ar fi un simplu obiectu quare ar trece din mână în mână dupe capriciul celor ce ea ar avé nefericirea să le placă.

— „Afli cuvinte destul de tari qua să mă convingi chă nu poți să faci ceea ce ți aș cere, și cu toate acestea stăruesci chă un amicu poate face tot pentru amicii sei. Să uităm acestu esemplu și să venim la altele: să ți spuiu doă fapte quari s-au întîmplat sub ochii mai. Oare-cine avă trebuință neapărată de o sumă de bani, ghicesce de quâtă..? de doi galbeni! Cu acești bani voiea nefericitul să scape o familia întreagă pe quare o purta în spinare și quare muria de foame. S-a adresat la unul din amicii Iui, omu cu stare și quare profesa cea mai prelucitoare credință de devotare amicale. Amicul d-tale ’i refusă astă binefacere, sub nu șciu ce pretestu. Peste doă dile acelaș amicu a numărat unui omu, de façiă cu mine, cincizeci de galbeni, cu condițiunea, de a să duce într-o seară la o damă bătrână despoiat cum ’l a făcut mumă-sa. Ce dici despre aceasta?

— „Dicu chă esemplul è bine inventat, și nimicu mai multu.

— „Ți ’l garantezu pe onoarea mea. Ascultă și altu: Oarequare june otărîse să moară, pentru qua să și scape onoarea, chăci era dator doă deci de galbeni și n-avea să ’i plătească: „Daqua ești otărît să mori, ’i dise un omu cu destulă dare de mână, du-te mai bine în Italia să mori luptându-te sub Carol Albertu pentru causa confraților noștri Italiani — „N-am midloace, chă m-aș duce,” ’i respunse acesta.— „Dă-mi parola chă te duci, și ți număru acum cinci-deci de galbeni,, ’i dise el. Ce dici dară despre un omu quare era mai dispus să dé o sumă mai multu de quât îndoită spre a încuragea moartea, de quât să de mai puçin de jumătate spre a scăpa viața și onoarea unui concetățén?

— „Dicu chă poate s-aibi dreptate în casurile ce mi le ai adus de esămple, dar stăruescu a mai dice și acum chă un amicu poate face multu, pré multu pentru amicii sei, și ți adaugu, spre mai bună încredințare chă eu am venit într’ adins qua să ți făcu un serviciu.

— „Mie? dar n-am trebuință de nimicu.

— „Te înceli; o, cugetă bine! consciință ta, inima ta, onoarea ta chiar sunt foarte amenințate în momentul quând ți vorbescu. Un mare pericol te înconjoară.

— „Și vii să mă scapi?

— „Da.

— „Ești sigur chă vei reuși?

— „Da, ți dicu; afară numai de nu te vei lăsa să te scapu.

— „Atunci esplică-te.

— „Iubesci, nu este așa?

— „Eu? nu iubescu pe nimine; cel puçin cu amor.

— „Să te credu?

— „Mă juru.

— „Atunci ești iubit.

— „E altu ceva. Dar de cine? nu șciu nimicu.

— „Ascultă-mă, amicul meu, vedi quât de francu sunt cu tine; pretindu să fii și tu către mine tot așa; mi o promiți?

— „Tot d-auna ai fost un omu cavalerescu, și cu astufel de oameni n-am sciut să mă portu altu-fel.

— „Ei bine dară, ascultă-mă: soră-mea te iubesce.

— „Soră-ta!..

— „Poate chă n-ai simțit încă nimicu, poate chă nu cunosci încă pasiunea ei, dar nu è mai puçin adevărat chă ea te iubesce, chă sufere de la un timpu înqua sănătatea ei, chă slăbesce din di în di astufel în quât familia ei a început a se îngriji pentru dînsa. Și ascultă-mă, nu te credu așa simplu cum vrei să treci în ochii mei, nu credu, chă n-ai înțeles aceasta: toată lumea a început s-o simță și chiar să vorbească; o vedi chă nu ’i mai place să ésă din casă, sciind chă tu vii în toate dilele și preferindu-te peste or ce altă petrecere; la teatru, tu ești nelipsit în lojea ei; adese ți cere braçiul s-o conduci la vecinele ei, la amicele ei mai de aproape; quând se întoarce a casă è însoțită de tine; quând nu vii într-o o di, adoadi trimite să vadă ce ai, sau te invită la masa ei; quând te îmbolnăvesci, vine singură ’să te caute; quând să întâmplă vre o persoană să cuteze a vorbi ceva de tine, ea se face focu și te apără ca un scut viețuitor... Dar mi se pare chă sunt destule quâte ți am înșirat; ți repetu chă te iubesce, chă sufere pentru tine, chă starea ei ne îngrijesce pe toți... Nu mi respundi?

— „Ce vrei să ți respundu? te ascultu; spune.

— „A, într’ adevăr, vrei să ți spuiu serviciul ce ți am promis; écă dară acel serviciu: te juru pe onoarea acestei femei, pe liniscea ei, pe a ta chiar, a nu te mai duce în casa ei. Află un pretestu oarequare și depărtează-te de la dînsa; astu fel vei scăpa numele ei, casa ei de scandalul ce plană asuprăi, și nu vei fi causa vr-unei nefericiri pentr-o femeia quare è măritată și muma unui copil.

— „Ți foarte mulțumescu pentru serviciul ce vii să mi faci! Voi nu sciți să vindecați gangrena da quât tăind partea gangrenată sau omorînd corpul întregu; ardeți o casă qua să stirpiți șoaricii dintr-însa! Nu voiu serviciele nimelui: tu vrei să te servesci pe tine făcându-mă a crede chă mi faci mie acestu serviciu.

— „Ce remâne dară de făcut?

— „Ceea ce aș dori mai ânteiu este de a puté să te credu, dar pentruchă mi cu neputință aceasta, aș vré să întrebu inima mea, într-un moment quând o voiu afla dispusă a mi respunde, daqua simte și ea până într-acestu gradu spăimîntătoarea patimă pe quare a sciut s-o inspire fără voia mea și a ei.

— „Pe urmă?

— „Pe urmă să mă cercu a le vindeca pe amândoă; însă nu prin midlocul ce mi ai propus, nu să stingu focul cu oceanul, qua scăpând de ardere să dăm peste înecăciune, ci cu timpul, cu artea, cu răbdarea cu ceea ce ne vor înveța împrejurările quari sunt adese mai înțelepte și mai binevădătoare de quât noi.

— „Și de nu vei reuși? mă întrebă D. S* cu tonul cel mai dureros.

— „Nu credu, disei eu.

— „Dar să presupunem?...

— „Atunci cine va cuteza să scape doă fire de érbă pe quari le a luat torentul în repeziciunea sa, făr-a și pericula viața? Cine va cerca să smulgă din-tr-o flacără doă crâmpee de chărtiă, făr’ a și arde mâna? Cine va fi așa de nebun, înquât să voeacă a opri cu braçiul său bomba quare și a luat avîntul!

— „Și écă tocma ce vream să preîntîmpinu, daqua va mai fi timpu!

— „Te temi dară să nu fi ajuns lucrul pân-acolo?

— „Mă temu, chăci șciu ce va să dică amorul unei femei oneste, quând s-a încredut orbesce într-în-sul! E un focu surdu quare arde pe sub ascuns, ca focul ce se întreține sub derămăture dup-un incendiu, și nu se vede, și nu ’l ajunge apa qua să ’l stingă, nici vîntul qua să consume mai iute obiectul quare ’l alimentează, ci trebue să sbucnească cu atât mai spăimîntător cu quât è cu neputință a-l opri în sorgintea sa. E ca un verme neadormit și nesățios pe quare nici o arte medicală nu ’l poate smulge din inima ce o râde, fără a se pericula și bietul omu ce ’l poartă în sînui; e în fine ca vestimîntul quare a prins flacăra pe corpul unei fecioare, și cu quare trebue să ardă și ea din preună, chăci pudoarea nu o lasă să scape espuindu-și goliciunea la vederea oamenilor.

— „Destul, disei; credu chă amu vorbit destule în aceasta materia; nu voiu să mai audu mimicu; ți promitu să făcu tot pentru astă femeia, dar voiu să ne despărțim amici ca altă dată. Ado mâna înqua.

— „Mă temu chă ceea ce vei face nu va fi tocma ceea ce s-ar cuveni să faci! Tu o iubesci, neferitule!.. nu mă întrerupe; șciu chă ai o inimă nobilă, dar șciu asemene chă inima ta se prinde lesne, cade orbesce... și o dată condus de dînsa...

— „Cum poți să dici chă o iubescu, quând scii bine chă inima mea e încă plină de amorul unei alte ființe, pe quare timpul și retușul ei n-au putut a mă face s-o uitu pân-acum...

— „Te lasu, întrerupse D. S* dar iea a minte chă ne vom revedé curând. Țiu minte ce mi ai promis, nu uita nici tu ce ești dator.

Remâind singur, cugetai puçin ce să făcu, ce cale să ieau qua să esu la ținta ce mi propusesem și să împlinescu ceea ce promisesem amicului meu.

Eșii de o quam dată din casă, dar făr-a mă oțărî unde să mă ducu. Din întîmplare întîlnescu pe D. P* quare se ducea iute c-un sul de chărtie la subțioară: era în epoca aceea impiegat la ministerul din întru.

— „Unde te duci așa pripit? îl întrebai.

— „A! bine chă te am întîlnit, dise el; veniam la tine. Ascultă-mă, urmă el, poți să vii un moment până la mine? am trebuință de concursul teu la o lucrare cu quare m-a însărcinat ministrul; è de mare urgință.

— „Aideți, disei, și eu am să ți vorbescu ceva.

Ajungând a casă la D. P*:

— „Fă bine, mi dise el, și conpune o suplică în limba francesă dupe notele ce le vedi în chărtia aceasta.

— „Ce lucru è?

— „Este o suplică pe quare va s-o trimiță ministrul către Carul Rusiei. Închipuesce-ți chă bunul bătrân nu mai poate trăi de quâteva dile din causa fricei ce ’i inspiră I. E. capul revolutuțiunei de la 48; nu mai doarme, nu mănîncă, n-are nici un astîmper, chăci dioa și noaptea nu vede în ochii lui de quât fantasma marelui revoluționar și programa lui: aci ’i se pare, chă se repede cu doă gure de căpcăun qua să înghiță toate moșiele boeresci din țeară; aci îl vede sub figura lui Țepeș înălțând țepe pe toate stradele qua să tragă la țeapă pe toți boerii, în quât bietul omu vădând răul quare ’l amenință să ’l omoare sau să ’l nebunească s-a vădut nevoit qua printr-această suplică să roage cu lacremi ferbinți și cu genuchi plecate pe împăratul Rusiei qua să se îndure de bătrânețile lui și să ’l scape de acestu strigoiu, trimițând un ordin președintelui Republicei frânsese qua să prindă pe acel inemicu neîmpăcat și să ’l dé pe mâinele sbirilor sei qua să ’l trimiță în fundul Siberiei, și astufel bietul boer să poată avé somnu și trăi în sînul fericirei lumesci pe quare ’i a garantat-o M. S. Împăratul. Ai înțeles?

— „Bine, disei neputându-mi opri rîsul ce mi produsese frica bătrânului ministru.

Compusei dară acea suplică și o detei D-lui P*, quare citind-o să pregăti să plece.

— „Értă-mă, dise el, viu îndată; mă ducu să ’i o ducu a casă, la șease și jumătate sunt aci. Fără adio. Ascultă-mă, adause el întorcându-se, să m-ascepți negreșit, chăci am să ți spuiu ceva d-un mare interes pentru tine.

’I promisei, și el să dusă.

Atunci mă nevoii îndeșertu să ghicescu ce ar avé să mi spuiă, quare era acel mare interes ce mă privia. Mi aruncai ochii asupra unei pindule, ea arăta șeapte făr-un pătrar; încă trei pătrare și eram să aflu misterul ce mă intriga.

In minutul acela audii nișce pași sfiicioși urcând scara; s-apropriară cu multă fereală, să opriră vr-o doă minute la ușe, pe urmă o bătaia ușoară făcu să sune ușea. Nu făcui nici o mișcare; dar audind repetindu-să bătaia mă sculai, curios, s-o deschidu.

Un omu ca de vr-o patru-deci și cinci de ani se opri în pragu ținând ușa cu mâna; era quam brun și avea un portu de călător.

— „D-ta ești D... dise numele amicului meu.

— „Nu, domnule, ’i respunsei eu.

— „Ba d-ta ești, dise el; lasă chă te cunoscu.

Dicând aceasta închise ușea și întoarse cheia pe din întru.

Mă uitai la el cu mirare, nesciind ce scopu avea aceasta măsură de fereală.

— „Ședi lîngă mine, mi dise el aședându-se p-o canapé.

Mă pusei lîngă dînsul.

— „Cu cine am onoare să vorbescu? îl întrebai.

— „D. conte S*, respunse el; dar d-ta mă cunosci pré bine. Am venit să te întrebu ce se mai dice de mine? Șciu chă ești la putere acum; ministrul mi spunea chă are mare încredere în d-ta; numai Directorul te privesce quam poncișu... Să vedi, asta mi s-a întîmplat și mie dupe ce m-am întors de la Londra...

— „Ai fost pentru cură? îl întrebai.

— „Vorbă să fia! Am făcut, ce è dreptu, și cură destul de bună, am luat sare purgativă de Epsom. Epsomul è un orașu în depărtare de 22 chilometre de Londra, în comitatul Surrey. Are ape minerali, descoperite încă de la 1613, și în toți anii să fac curse de cai minunate. Dar aproposito, a întrebat Fuad Efendi de mine? seie chă am venit?

— „Pentru-ce? disei eu.

— „Pentruchă de frica lor, adică a Turcilor, voiu să dicu, am fost nevoit să stau la barieră cinci-spre-dece dile; nu cutezam să intru în capitală qua să nu mă omoare...

— „Dar ce au Turcii cu d-ta?

— „St! tăcere pentru Dumnedeu să nu ne audă! Audi ce au cu mine! dar vor să și resbune pentru quâte rele le am făcut; dar puçină vătămare am adus politicei lor în tot timpul quât am stat în Londra?..

— „Nu sciam aceasta, disei eu.

— „Vedi bine! vedi bine! N-ai citit diarele englese să vedi chă am publicat acolo memorandul ce ’l detesem lordului Palmerston într-una din întrevederile ce le aveam adese cu dînsul? Aide de!.. Apoi de ce am stat cinci-spre-dece dile la barieră! Am respuns celor ce mă invita să intru: Nu voiu intra în capitală de quât escortat de o gardă îndestulătoare de casaci. Fără aceasta mi aș pericula capul, chăci Turcii mi o cocu! Și astă-di intrai escortat dupe cum cerusem, și dupe ce mă asigurară chă Rușii m-au luat sub protecțiunea lor și mi au garantat viața...

— „Cum ți a plăcut Londra? întrerupsei.

— „Pré bine, foarte bine; respunse el, scoțând o tabletă din sinui pe quare citia: E o capitală ce n-are asemănare... Ce are să facă!.. Londinum, Augusta Trinobantium; è în comitatul Middlesex, pe Tamisa, 69 chilometre de la îmbucătura acestui rîu. Aproape 100 chilometre pătrate suprafaçiă; peste 2,000,000 locuitori!.. nu è glumă; 165,000 case, 9,000 de strade, 125 biserice; 120 capele anglicane, 40 temple de alte culte chrestine; 6 sinagoge; 41 curți de justițiă; 13 teatre; 14 închisori. E împărțită în șease părți principali: în centru è Cetatea (City), parte antică a orașului; dar trebuie să scii chă n-are ziduri de locu împrejur; aci è scaunul comerciului; la Ost, Westminsterul și West-End, quartierul Curței, al lumei celei frumoase, al administrațiunilor, al parlamentului; la Est, vine Eass- End; aci è scaunul comerciului maritimu; la Sud, e Southwark, scaunul marinei ca și cel d-ântâiu, precum și al manufacturelor; la Nordu, è quartierul Nordului, acesta è de tot modernu în quare să cuprind mai multe sate. Orașul e luminat cu gazu seara, toate stradele; cele mai frumoase strade sunt Piccadilly, Oxford, Pall-Mall, Tottenham-Court-Road, Portland, Regent-s— Street, — acolo am ședut doă-deci de dile, — Ștrand, New-Bond, Holboru și mai multe. Despre monumente, ai mai ânteiu catedrala St. Paul, abația Westminsterului, St. Ștefan, St. Martin, St. George, St. Ion Evangelistul; palatul archiepiscopului de Cantorbery; Turnul Londrei quare a ars la 1841; palatele St. James, Buckingham, Whitehall, Carlton-House; Tesaurul, Banca, Bursa, Noua-Monetă, Guildhall, Ospelul Duanelor, (Custom house), Somer-set-House, Escisul, Ospelul Companiei Indielor orientali; Colosseum, Pantheonul; Institutul Londrei, Museul engles, Universitatea, King-s—College, Athenaeum-Club, Opera Italiană, teatrele de la Drury-Lane, Coven-Garden și Hay-Market; Diorama; spitalele de la Bedlam, St. Bartolomeu, New-Foundling și Guy; cele doă închisori de la Coldbathfield și Newgate, penitențiarul de la Millbank; o mulțime de aședăminte pentru învățătură: King-s-college, quare è al doile dupe Universitate, seminar anglican; Cresham- College pentru sciințe; șease alte colegie numite schools; șease spre-dece scoale de dreptu numite inus; scoale medicali, militare, de desemnu și de pictură, de arți și meserie; o mulțime de societăți savante, ca societatea regală din Londra, Academia regală de pictură, noul Institut din Londra, Societățile Linneannă, de mineralogiă, de Zoologiă, de horticultura, de astronomiă, de matematice, de geografiă, societatea asiatică, etc.; optu-spre-dece bibliotece (Cottoniana, Regis, etc,) musee, galerie, colecțiuni diferite, mai vîrtos British Museum. Patru-deci de diare quotidiane, aprope la cincizeci foi hebdomadare și doă sute patru-deci reculegeri periodice. Dup-aceea să vedi piețele cu grădine în centru, numite squares, o mulțime; mai ales să vedi între dînsele Grosvenor, Portman, Berkeley, St. James, Hanover, Manchester, Cavendish; să vedi puntea Waterloo, Westminster, Black-Friars, Soutwark și puntea nouă a Londrei; să vedi tunelul, o galeriă suterană făcută sub Tamisa: minunate docks pentru primirea vaselor și marfelor; grădine publice sau parcuri, Hyde-Park, St. James, Vauxhall, Regent-s-Park, Green-Park, grădina zoologică. Apoi să vedi industria! să vedi comerciu! să vedi vase pe mare, să te sperii! să te miri de acea Londră quare, în timpul Romanilor, era numai un orășel, pe quare Erkenwin o făcusă residință quând a fundat regatul Essexului; quare abia sub Alfredu devenise capitală a toată Englitera, quare la 1258 fusese bîntuită de o foamete estraordinară, quare la 1665 perduse 100,000 persoane din-tr-o epidemiă, și un an în urmă 30,000 case dintr-un focu spăimîntător; s-o vedi, dicu renăscând în urmă din ruinele ei mai streineită și mai frumoasă ca nici o dată, și să dici chă Englesii nu sunt oameni, ci sunt altă aia! — Ai fost la Londra? A! bine dici, chă nu te am vedut. — Păcat însă chă n-ai putut să cunosci pe Palmerston! Cu toate chă n-aveai cum să faci cunoscință lui, trebuia să fii recomandat, și ce recomandat! de bărbați de credit mare. Dar fia; vream să dicu ce omu politicu! cum cunoscea țeară noastră și trebuințele ei! cum te asculta quând vreai să ’i esplici ceva! Țiu minte într-o seară, vorbiam de clasea noastră boerească din țeară și ’i spuneam chă nici o clase n-a profitat țerei noastre mai multu de quât boerii; a fost de părerea mea: — Ai dreptate, mi dise, nici o clase n-a profitat de țeară d-voastră mai multu de quât boerii.

— „De țeară?.. întrebai cercându-mă să stingu un surîs de pe buză.

— „A vrut să dică țerei, respunsă el; scii chă Englesii nu vorbescu bine limbele streine.

A trebuit să mă mulțumescu cu acestu respuns. D. L* urmă.

— „Într-o altă seară, dise el, amicul nostru lordul Palmerston mi făcu o întrebare curioasă: „Daqua „vre una din puterile quari au făcut de atâte ori în-„vasiuni în Principatele d-voastre, s-ar cerca vre o „dată să via ca amică a poporului, cum a venit alte „dăți ca amică a d-voastre, ce ar face într-o asemene „împrejurare boerii, quari au desprețuit tot-d-auna o-„casiunea d-a câștiga simpatiele poporului?

— „Am stat mai multu timpu să cugetu ce respuns să dau la o așa curioasă întrebare, dise D. L*; dar într’ acelaș minut fu întreruptu de venirea amicului meu.

Să lăsăm pe D. L* să cugete la respunsul ce era să ’l dé întrevorbitorului seu în numele clasei, al quăria să făcuse apărător de voia bună, și să ne ocupăm de amicul nostru a quăruia intrare neasceptată făcu pe D. L* să tresară, să se scoale repede și să treacă într-o altă cameră strigând: trădare! trădare! m-au dat în mâinele Turcilor!

— „Ce este? ce va să dică asta? întrebă D. P*.

Vrui să ’i esplicu, dar recunoscând îndată pe D. L* și sciind starea de smintire în quare să afla, să duse să ’l asigure chă n-avea să se teamă de nici un pericul, fiindchă Turcii nu intra în casa lui, și, afară de acesta, avea un căpitan rus în quartier quare putea să ’l apere în cas de vr-o amenințare din partea vre unui Turcu.

D. L* se stîmpără, să credu l-adepostul temerilor de quari fusese speriat, dar vădându-mă un minut în urmă alături cu sosia al meu!

— „Cine este d-lui? dise el arătând cu degitul spre mine.

— „E un amicu, respunse D. P*; n-ai să te temi de nimicu; daqua ’i ai încredințat vre un săcret, fii sigur cha nu va eși vorbă de la dînsul.

— „Nu ’i am spus încă nimicu; de și îl luasăm dreptu d-ta... Venisem să te întrebu, chăci am audit chă ești bine cu secretarul lui Fuad Efendi, și mi am închipuit chă trebue să scii și d-ta.

— „Ce lucru? întrebă D. P*.

— „Am aflat chă a venit ordinul Sultanului qua să se tragă oștirea peste Dunere, și vream să te rogu să mi spui daqua este adevărat; mi ai face o mare îndatorire.

— „Pen’ acum nu șciu nimicu, respunsă D. P*; dar quând voiu afla, fii sigur chă viu eu însu-mi să ți aducu această nuvelă, quare șciu chă te va încânta.

— „Te rogu, pré multu te rogu!.. Scii unde ședu? dise D. L* sculându-se să plece.

— „Da; cine nu șcie casa d-tale?

— „Așa; vei fi bun... Daqua vom reuși în planul nostru, atunci fii sigur chă nu vei fi uitat. Avem toată speranța să mai ținem oștirea rusească pentr-un timpu nedeterminat, poate și pentru tot-d-auna daqua vrea D-deu, chăci nu mai è de trăit cu frica revoluționarilor quari ne amenință pe tot minutul să ne iea moșiele și viața... Avem a minte să împlem Siberia cu ei qua să liniscim țeară quare e amenințată; numai de Turci să scăpăm o dată; dar sperăm, sperăm, și Englesii au să și schimbe și ei politica o dată, asta am înțeles-o dintr-un articol din Dally-News... Dar te țiu cu ușa deschisă, și acum seara è quam recoare... mă găsesci tot-d-auna între dece și unul dupe doă-spre-dece. Adio... Nu te supăra, am doi casaci cu mine la trăsură, și lacheul meu è armat cu doă pistoale.

Quând audii urnitul trăsurei quare ducea pe D. L* departe de locuința unde m-aflam, credui chă o petră să redică de pe peptul meu, chă o ceață se resipi de pe mințile mele.

— „Bine chă s-a dus! strigă D. P*.

— „Dar eu chă ședu cu dînsul de o oră și jumătate! M-a amețit făcăndu-mi descrierea Londrei cu de amănuntul, și inițiându-mă în toate misterele conferințelor politice ce le a avut cu lordul Palmerston pentru causa lor boerească. Of! simțu trebuință să ieau puçin aer; daqua n-ai de lucru aideți să eșim unde-va. E o lună ca dioa, amu face o preîmblare frumoasă și amu vorbi despre ale noastre făr’ a ne teme de vr-un nou visitator să ne întrerupă.

Idea mea fu primită; îndată ce eșirăm din curte. D. P* mi dete braçiul.

— „Ce aveai să mi spui? dise el.

’I spusei toată întîmplarea cu fratele d-nei R*, quare venise să mi facă mărturisirea cea strania privitoare la soră-sa, și ’l întrebai cum ’i se părea această urmare, și daqua scia ceva quare să legitimiteze prepusurile D-lui S*.

Amicul meu surîse.

— „Nu șciu ce să ți spuiu, mi dise el; aș vré să vă vedu pe amândoi în contactu, să v-audu vorbind, qua să potu judeca cine din doi are dreptate: el quare seamănă a te acusa pentru prepusul ce ’l are pentru tine, or tu quare vrei să te aperi.

— „Ai un simțu destul de bun qua să te încredințezi prin ochii tei, respunsei eu; și aș dori din tot sufletul să via ocasiunea d-a ne întîlni cu toții la d-na R*...

— „Ești dară otărît să te mai duci la dînsa? mă întrerupse amicul meu.

— „Pentru-ce nu?

— „Ce fel? dupe quâte ți a vorbit fratele ei!..

— „Quând ar trebui să fiu responsabil de tot ce ar prepune cineva pentru mine, fără nici un temeiu!

— „Dar te a rugat să nu mai intri în casa ei, qua s-o feresci de un scandal...

— „Nu ’i am promis aceasta; ceea ce-i am promis a fost altu-ceva, și voiu să mi țiu cuvântul, pentruchă numai astufel credu chă aș puté reuși mai bine.

— „Atunci, daqua doresci ocasiunea de a ne vedé împreună în casa d-nei R*, ea nu è departe, dise amicul meu.

— „Ce vrei să dici?

— „Mâine è dioa ei.

— „Șciu.

— „Are o adunare numeroasă; musică, danțu, mai șciu și eu...

— „Ei bine?

— „Ei bine, m-a însărcinat să te invitu din partei.

— „Dar bărbatu-seu?

— „Și el asemenea. Te vei duce?

— „Mă voiu duce.

— „Vei petrece mai bine de quât toți.

— „Ce scii?

— „Negreșit, toată lumea să va ocupa de tine, mai vîrtos trei persoane, sunt foarte sigur, chă au să se ocupe.

— „Quare? întrebai.

— „D-na R*, fără nici o indoea1ă, daqua è adevărat chă te iubesce.

— „Daqua!...

— „Daqua, am dis.

— „Al doile?

— „Al doile D. S*, pentru qua să se lumineze mai bine în prepusul său.

— „Și pe urmă?

— „Pe urmă domnișoara Stelaru quare va fi geloasă, daqua prepusul D-lui S* va strebate până în spiritul ei.

— Éră daqua!..

— „Se înțelege.

— „Atunci la revedere pe mâine, disăi amicului meu, și ne despărțirăm.

Adoa di, optu oare și jumătate seara, cerui să mi aducă o trăsură; vream să mă ducu la adunarea d-nei R*; mă grăbiam să o vădu, să citescu în ochii ei, să pătrundu în inima ei, dar vream tot o dată să mai sondezu și p-a mea. — De ce să nu mai asceptu? cugetai eu; è încă timpu până să vor aduna; simțu chă inima mea nu să pripesce de locu; asta è un semnu bun. Pusei mâna la inimă, o aflai liniscită; bătea ca tot-d-auna, regulat; dar cu toate acestea mi să uria și a casă, și plecai.

Quând intrai în casa d-nei R*, salonul era cu toate acestea plin de persoanele invitate, strelucitor de lumină și de tot luxul serbătorescu. Printre acele persoane zării pe domnișoara Stelaru într-un simplu costumu de salon, dar a quăruia eleganță și combinare de nuanțe bine alese făcea să bată la ochiu mai multu grația și junețea frumuseței sale; alături cu dînsa, pe un fotoliu ce semăna într’ adins așezat, sta D. S convorbind cu ea și silindu-se, dupe toate aparințele a o interesa în cele ce ’i spunea. D. P sta în picioare la spatele d-nei R pe quare o făcea din quând în quând să surîdă cu stilul revistei sale critice ce o întindea asupra unor persoane din adunare; în-fine D. R făcea primirile cavalerilor quari credând chă urmeză dupe tonul cel mai bun, au obiceiul de a veni, în adunările unde sunt invitați, quât de târziu le este cu putință. Dupe schimbarea quâtor va vorbe cerute de buna-cuviință în asemeni împrejurări, mă duei să salutu pe domnișoara Stelaru și să strîngu mâna d-lui S*. Acesta cum mă vădu apropiându-mă de dînsul se sculă și, dându-mi braçiul, mă invită într-o cameră laterale sub cuvînt chă avea să mi vorbească.

Quând ne vădurăm singuri:

— „Bine ai făcut chă ai venit, mi dise el; écă o idea fericită la quare m-am oprit eri cugetând acasă dupe ce ne despărțirăm: Să nu încetezi încă d-a veni aci; din contra, vino mai des, și chiar de astă seară află ocasiunea d-a vorbi cu soră-mea fără marturi; ești destul de capabil să înțelegi din vorbele sau din purtarea ei daqua ceea ce ți am spus adevărat, daqua ochirea mea è dreaptă; ai puté chiar să provoci lucrul din parte-ți: è vorba de o cercare, și mai è vorba de un serviciu pe quare ți ’l ceru și stăruescu cu dreptul meu de amicu să mi ’l faci.

Promisei d-lui S* să făcu ceea ce mi cerea; către acestea era și scopul meu de a mi mulțumi curiositatea, chăci din toate curiositățile aceasta è cea mai pretențioasă, cere mai multă pripă de a se satisface și promite mai multu satisfăcătorului ei.

Pe quând dară compuneam în mintea mea planul atacului, D. S*, quare mă lăsase de quâteva minute qua s-am timpu fără îndoeală a pune în lucrare acestu plan, se întoarse ținând la un braçiu pe domnișoara Stelaru și la altu o altă damă, aceea quare o însoçia la grădina lui Waremberg în seara de 13 augustu pe quând cu pompa di festa. D. S conduse damele sele în a trea încăpere quare era camera de culcare d-nei R**. El era voios, întreprinzător și să silia să convingă pe acele doă dame despre adevărul celor ce le spusese.

Trecând pe lîngă mine, D. S* mă invită să fiu de partida sa; îl urmai fără să șciu încă ce voiea să facă. Écă despre ce era vorba: D. S venia să facă esperiința jocului mesei; ceru dară o măscioară, puse pe cele doă dame s-o atingă cu vîrful degitelor lor, dupe ce le făcu să și scoață mănușele și inelele, să puse și el la o altă lăture și mă invită și pe mine să făcu asemenea. Dupe quâteva minute, D. S** credând chă masa era destul de magnetisată, ’i ordonă să se redice. Masa să redică.

— „Ce voiți s-o întrebăm? dise D. S* adresându-se către damele sele.

— „Or ce vei voi, respunseră ele.

D. S* cugetă un minut; apoi, oprindu-se la cea d-ânteiu idea ce părea chă ’i veni din întîmplare;

— „Ah! dise el, spune, masă, numele aceleia pe quare o iubesce D. Danibal.

— „Ânteia literă.

Masa bătu de trei-spre dece ori.

— „Înseamnă pe M, dise D. S* unuia din asistanți.

— „Adoa literă.

Masa bătu o dată.

— „Înseamă pe A.

— „A trea literă.

Masa bătu de optu spre-dece ori.

— „Înseamnă pe R.

— „A patra literă»

Masa bătu de nouă ori; pe urmă mai bătu o dată, și în fine numele eșit era Maria.

D. S* părăsi masa surîdând, dar nevoindu-se a și ascunde surîsul de mine.

— „Acum credeți, doamnelor mele? dise el: nu

252

v-am spus chă masa să magnetisează și chă respunde la or ce întrebare ’i se face! Écă proba.

— „Dar proba chă ceea ce a respuns masa astă dată è un adever, quare este? disei eu cu nepace.

— „E destulă probă; dise domnișoara Stelaru, chă masa a întărit prevederile oamenilor.

— „Asemeni arme n-au nici o putere încontra consciinței mele, donmișoară.

— „Ce vrei să dici? dise domnișoara Stelaru vădându-se numai cu mine în adoa cameră unde trecuse qua să reintre în salon.

— „Voiu să dicu,’i respunsei, chă aceea pe quare o iubescu nu poartă numele ce ’l spuse masa; și chă nimine mai multu de quât d-ta...

— „De ce stăruesci întru a mă face să credu chă nu è așa? mă întrerupse ea; de ce nu vrei să fii francu și să spui chă o iubesci, de quât să te ascundi de cineva quare, scii bine, chă nu te va intriga nici o dată qua să ți strice fericirea?

— „O șciu, domnișoară, pré bine; șciu chă ai dori să mă vedi fericit, nu nai să nu contribui nimicu la fericirea mea; dar ceea ce nu scii d-ta este chă nu voiescu și nu voiu primi nici o dată o fericire quare să nu via dela d-ta.

— „Quât te prindea o dată să mi vorbesci astu fel! dise domnișoara Stelaru cu glasul îngerului quare va descepta tot trecutul într-o clipire de ochiu.

— „Și acum? disei cu îndoeală.

— „Acum... respunse ea, acum ce speri de la mine?

— „Mă întrebi ce speru? ’i respunsei; nu speru nimicu; voiu numai să mă lași să te iubescu; voiu să mi miți qua să ți dau inima mea, viața mea, sufletul meu, și dreptu resplată voiu să mă lași să te vedu, să te vedu în toate dilele, să șciu chă ești fericită, chă nu mă uresci, și nimicu mai multu. Poți a mi acorda ceea ce ți ceru? ’

— „Te mulțumesci cu atâta?

— „Quând vei vedé chă meritu mai multu vei pune singură cununa speranței mele.

— „Și quând voiu vedé din contra?..

— „Și quând mă vei vedé ingrat mi vei refusă și puținul quare ți ceru.

— „Fia! dise domnișoara Stelaru întindându-mi mâna, pe quare o strângeam într-a mea cu cea mai divină simțire, quând D. S* traversând camera în quare ne aflamu spre a și face pas în salon veni să ne desfacă mâinele c-un aer ce mi se păru mai multu de quât familiar.

— „Lăsați-mă să trecu, pentru Dumnedeu! dise D. S* nevoindu se s-ascundă în ipocrisia unui surîs un fel de turbare întunecoasă quare mă spăimîntă.

Domnișoara Stelaru trecu în salon; un cavaler o invită la danțu, și o vădui îndată despărând în rondul cel magicu al valsului, aci mascându-mi figura ei, aci éră arâtându-mi-o, de ai fi dis chă vedi o lună quând ascundându-se într-un nor, quând eșind éră dintr-însul qua să și dé lumina ei ochilor ce o asceaptă cu nepace.

D. S* se opri un minut în pragul ușei salonului unde stam și eu.

— „Nu ți place danțul? mi dise el.

— „Mi plăcea o dinioară, ’i respunsei.

— „Acum umbli dupe positivu, nu è așa?

— „Poate și dup-o chimeră. -

— „Une-ori chimerele intră în dominiul positivului, dise D. S*, quând șcie cineva s-aibă tactul trebuitor, precum și or ce idea positivă devine o adevărată chimeră quând nu șcie cineva cum să urmeze.

— „Să poate, disei eu.

— „Aproposito, dise D. S*, mi promiți chă mi vei spune astă-seară chiar resultatul descoperirei ce vei face?

— „Ce descoperire? întrebai eu.

— „Bravo! așa lesne uiți!

— „Ai dreptate disei, ți am promis chă voiu provoca mărturisirea unui simtiment din partea surorei d-tale, despre quare ai avut un prepus...

— „Mai multu de quât un prepus, acum, astă seară, întrerupse D. S*.

— „Mă spăimînți, ’i disei.

— „Eu însu-mi sunt foarte spăimîntat, respunse D. S* suspinând greu; dar vom vedé, mi ai promis, să mă încredu în parola ta de onoare?

— „Să fii sigur, ’i disei.

— „Bine; écă-o venind aci; te lasu cu dînsa; observă toate nuanțele fisionomiei sale, toate modulările glasului său; cântăresce toate cuvintele ei; ai destul spirit pentru aceasta.

Dicându-mi acestea se duse.

D-na R* intră în camera unde m-aflam; sub pretestul de a și drege conciura la o psicheă luminată de doă candelabre, ea remase quâteva minute împreună cu mine.

— „Ai danțat multu? o întrebai eu.

— „N-am danțat de locu, respunse ea.

— „Cum è cu putință! și ți place așa de multu să danți!

— „Am refusat pe toată lumea quari venise să me invite; n-am fost dispusă de danțu astă seară.

— „Bine chă s-a întîmplat să nu te invitu și eu, m-ai fi refusat și pe mine, disei eu.

— „Ai crede aceasta? dise d-na R* c-un glas nespus.

— „Pentru-ce nu?

— „Ești serios quând cugeți astufel?

— „Vrei să cugetu altu-fel?

— „Nu șciu, respunde-mi.

— „Ce vrei să ți respundu?

— „La ceea ce te am întrebat, daqua nu cunosci... daqua n-ai înțeles chă șciu să făcu escepțiune între persoanele quari merită amicia mea.

— „Aș vré o probă, quât de mică, pe quare să mă întemeezu.

— „Vedi cine è dincolo, dise d-na R* cu glas încet; mi s-a părut chă am audit nișce pași.

Trecui în camera laterală, nu putui să vedu pe nimine; era întunericu; cineva stinsese lumînările, dar o ușă quare respundea în sala d-afară mi se păru chă o audii închidându-se atunci. Întorsei cheia și me înturnai lingă d-na R*. Ea și termina găteala în momentul quând intram și se dispunea să intre în salon.

— „Te duci? ’i disei cu mirare.

— „Mi è frică să nu ne găsească domnișoara Stelaru aci pe amândoi, și...

— „Și?.. disei eu.

— „Și m-ar blestema, poate.

— „Să te blesteme!

*

— „St! făcu ea îndată; nu șciu cine se cearcă să deschidă ușa de colo; lasă-mă să mă ducu.

— „Un minut, disei apucândui braciul; mai stăi un minut, nu è nimine.

— „Lasă-me! lasă-mă, daqua iubesci pe Dumnezeu! Bărbatu-meu să uită dreptu la mine; quând ’i ar veni idea să via aci, sau quând ne ar observa eșind amândoi d-aci!.. Dar écă-’l! Eși pe ușa quare ai încuiat-o, să nu mă perdi.

Ea dise și intră îndată în salon. Eu trecui dincolo qua să esu prin sală, quând lumina ce pătrundea de dinquoaci mă făcu să vădu pe d-ra Stelaru stând în prenumbră în rochia ei cea albă, palidă ca o fantasmă și arătându-mi un șir de dinți din quari pica veninul unui sarcasmu satanicu.

Mă prefăcui chă n-o vedu, de și eram spăimîntat ca un asasin de umbra victimei sale; atât de mustrat eram de cuget, cu tot fondul inocinței mele. Vrusei să trecu înainte, dar glasul d-rei Stelaru resună în audul meu ca glasul judelui supremu rechiemându-ne păcatele din viață: acestu glas mi imputa ultimele cuvinte ce m-audise dicându-i-le:

„Și quând mă vei vedé ingrat, mi vei refusă și puçinul quare ți ceru.”

Eșii făr’ a-i respunde nimicu.

Întorcându-mă în salon intrai p-o ușă într-acelaș timpu quând d-ra Stelaru intra pe alta. Ea surîsă vedându-mă. M-apropiai de ea și aședându-mă p-un fotoliu d-alături:

— „Șciu bine, domnișoară, ’i disei, chă ai destul spirit, și probă è chă de quâte ori m-am cercat a te combate pe tărâmul acesta m-ai învins; am vrut să mă luptu cu inima în contra spiritului d-tale; dar îndeșertu: spiritul omoară inima; lupta noastră dară s-a terminat, ți a remas triumful, mie mi a remas pacea consciinței.

Abia terminai astă din urmă vorbă; quând D. S* venind lîngă mine mi dise c-un glas misterios:

— „Ei bine?..

— „Ei bine!’i respunsei, astufel qua să fiu audit și de d-ra Stelaru; sora d-tale è o cochetă inițiată în intrigele d-tale, quare ai vrut să ațîți asupra mea ura unei persoane de quare te interesai, chăci ai făcut-o să creadă chă eu iubescu pe d-na R*.

— „Domnule! vru să m-amenințe D. S*.

— „Nici un Domnule, disei; ați vrut să jucați o comediă și vă trebuia să plătescu eu cheltuelele reresintării; vă întorcu moneta așa precum am primit-o și mi rîdu de toate stratagemele ce ați întrebuințat în privința mea.

— „Bine! pré bine! respunse D. S* depărtându-se cu façia văluită într-un nor de turbare.

Remăsei singur cu d-ra Stelaru; ea se sculă și făcendu-mi semnu să viu dupe dînsa, intră într-o cameră din partea cea-altă a salonului.

Eșii în sala cea din afară și traversând doă alte camere singuratice, intrai într-aceea unde m-asceptă d-ra Stelaru.

Atunci ea mă făcu să ’i esplicu motivul resimtimentului meu.

’I spusei toată intriga urdită cu atâta arte în privința ei și a mea, și scopul acestei intrige quare nu era altu de quât qua să recească inima ei de mine și a o face prin urmare a să încăldi la flacăra ce ’i reservase D. S*.

Quând se încredință de acestu adavăr, d-ra Stelara puse mâna pe gura ei qua să comprime un strigăt de mirare ce ’i causă astă descoperire.

— „Vino mâine la noi, mi dise ea dupe ce ’i trecu ântâia întipărire a celor audite, și despăru în mulțimea ce se mișca în salon.

Eșii d-acolo spre a mă duce a casă. Nu țiu minte ce simțiam într-acele minute, dar quând ajunsei la locuința mea, și dupe ce încetară luptele diferitelor emoțiuni quari se combătuseră în inima mea, într-un moment de repaus al simțurilor mele, quare e ca un fel de armisticiu între simtimentele ce se ciocnescu uneori spre a și disputa triumful, spiritul meu, ca un jude aspru și neîmpăcat, începu a mi imputa mii de greșele, a mi deschide mai bine ochii viitorului și a arunca mii de sarcasme crude în contra inimei mele.

Vai! ce era culpabilă ea pentru toate astea! Ce ar fi putut să împace sângele meu quare ferbea ca o lavă în vinele mele, o iinaginațiune întinsă și impresionabilă, o simțibilitate estremă în contra quăria nu puteam nimicu! De ce ni s-au dat ochi quari se amăgia lesne, audu quare să încânta de glasuri fermecătoare, pipăire quare se electrisa și chiar de memoria unei atingeri plăcute! Ce poate rațiunea în contra naturei? cunosceam cu toate astea răul, dar nu mă puteam feri de dînsul; cunosceam binele, dar nu mi era putință să ’l făcu; astufel nefericitul quare se îneacă șcie pré bine chă valul îl înghite, chă limanul poate să ’l scape, dar ce poate astă sciință în-contra valului? ce poate să facă spre a ajunge la liman? — Nimicu! — respundea inima mea din afundimile dominiului ei, și avea dreptate; avea dreptate, dicu, chăci chiar a doa di, uitând tot ce mă făcuse să suferu femeia pe quare o iubi am, înfruntând tot pericolul ce m-amenința prin redesceptarea unui amor ce mă îmbrância spre dînsa, a doa di dupe ânteia bătaia a diorilor de seară mă dusei la dînsa plin de curagiul de a mi rîde de or ce logică m-ar fi îndemnat a mă depărta de ea.

Sosind la d ra Stelaru, o aflai într-o cameră depărtată quare da în grădină printr-o ușă cu fereastră respundând d-asupra unui micu balcon cu o scărișoară. D-ra Stelaru ședea pe un scăunel dinaintea pianului ei pe quare îl făcea să tremure sub degitele ei conduse a lene de un simtiment de melancolia poetică. Totul contribuia a o înfățișa astufel: purta o rochia negră de mătase și peptui era prins de un acu de rubin sub quare se legăna un mărgăritar ca o lacremă ce stă să pice dintr-un ochiu roșit de plâns; perul ei în neîngrijire reproducea linele undulări ale vîntului quare abia cuteza să intre pe o fereastră deschisă qua să absoarbă profumul buclelor sele în lipsa profumului florilor de quari toamna è atât de avară!

Vă scutescu de un dialogu, cel mai încântător poate, quare-l am avut cu d ra Stelaru; mă voiu mărgini numai a vă spune chă în urma atâtor intrige quari veniseră până la un timpu să verse veninul lor în leagănul născântei noastre fericiri, d-ra Stelaru remase așa de tare dominată de amorul meu, înquât ascultând toate cuvintele mele de scusă pentru ceea ce numise ea, în retăcirea ei, ingratitudine din parte-mi, trădare în privința ei, ea plânsă astufel, chă numai o inimă de peatră ar fi fost quare să n-alerge îndată a s-arunca la picioarele ei.

Cu toate acestea nu făcui nici o mișcare; un simtiment straniu, vă mărturisescu, mă făcea să mă bucuru un moment de triumful meu; eram ca sclavul quare ține sub piciorui cadavrul stăpînului său de la quare suferise mii de torture.

D-ra Stelara vădând nepăsarea mea, indiferință mea cea rece, nu mi impută nimicu; dar peste un minut, urmând ca dintr-un simtiment de inspirare. se puse a esecută din piano imnul național de la 48, cu atâta focu, cu atâta entusiasmu, cu atâta pasiune, înquât ne mai putând resista la efectul fermecător al acelei melodie eroice, recunoscui din nou superioritatea acelei ce trebuia să mă domine pentru tot d-auna.

Țineam încă în brațele mele ființă regăsită dup’ atâta căutare, stăm cu dînsa lîng-o fereastră de unde luna privia fericirea noastră, eramu amândoi ca adormiți în pacea consciinței și în repausul inimelor noastre, quând detunarea unui pistol îndreptat spre noi ne desceptă de o dată; abia avurăm timpu a tresări din locu quând o a doa detunare se făcu audită, dar astă dată surdă și îndată năbușită.

Ne aruncarăm îndată în grădină qua să descoperim causa acelei fapte, și dupe puçină căutare pașii noștri fură împedicați de corpul D-lui S* scăldat în sânge și zăcând într-un tufișu întunecos.

D. S* ne recunoscu îndată ce ne vădu. Cercetândui rana, descoperii chă nu era în pericol: iuțeala cu quare voise să se sinucigă îl făcu să nu nemerească locul către quare îndreptase glonțul: în locu de inimă, el fu atins la estrenitatea unei coaste din stânga făr’ a se ataca osul.

Trimiserăm îndată dupe medicu; D. S* vădându-l chă vine se întoars către noi și ne dise în secret:

— „Lăsați-mă să moru; è pentru binele vostru; de voiu scăpa cu viață, nu mai respundu de a voastră, sau cel puçin nu voiu respunde de fericirea voastră.

D-ra Stelaru recomandă medicului pe D. S*, quare, quâteva minute în urmă, fu transportat în locuința sa și quâteva dile dup-acestă întîmplare, fu în stare a eși din casă.

Dece dile dupe împăcarea mea cu d-ra Stelaru, amicii mei veniră să mă salute pentru unirea mea cu dînsa.

Eram fericit; sunt puțini ani de atunci. Întrebați-mă și acum daqua fericirea mea è tot aceea, dulce și neturburată ca la început: vă voiu respunde chă nu: pretutindine și tot-d-auna întîmpinu urmele pașilor înveninați ai aceluia quare m-amenințase pe quând era încă plin de sângele versat de mâna sa. Figura D-lui S* sarbedă și uscată, cu ochii înfundați, dar aprinși de un focu turbat ca ai unui strigoiu, cu părul netuns și spârlit, cu buzele vinete și deschise, cu dinții însetați de resbunare, è aci înaintea mea, quând mă desteptu din somnu, quând mă culcu să dormu, quând voiu să lucredu, quând sunt singur și cugetu la soartea mea, quând mă ducu în lume să mă desfetezu. Ce mă vrea el? Ce are cu mine? Ce ’i am făcut eu? Nu șciu; ceea ce șciu e-ste, cum v-am spus, chă tot ce suferu dupe urma lui, prin intrigele sele, din resbunarea sa cu quare mă urmăresce dioa și noaptea mâna sa nevădută și ascunsă de or ce ochiu, chăci din dioa în quare a vrut să se sinucigă și până acum nimine nu ’l a mai vădut și nu ’i a audit de nume; în ce umbră stă ascuns, cu ce arte misterioasă îndreptează asupra mea lovirile sele, nu potu cunoasce, nu înțelegu.

Abia terminase Danibal aceste din urmă cuvinte quând sgomotul unui rîs satanicu s-audi la ușa salonului quare da în sala de intrare.

— E rîsul lui! strigă Danibal înfiorat. Îl audirăți? el este. O, astă dată nu mi va scăpa, vă juru pe onoarea mea.

Dicând aceasta, și arma mâna c-un pumnal și repedindu-se spre ușă eși ca un turbat. Rîsul cel satanicu se mai audi prelungindu-se în depărtare; toți amicii lui Danibal să luară dupe dînsul împinși de o curiositate naturală, însu-și Amlet eși dupe dînșii, cu toate invitările ce ’i făcuse Dalia de a remâné și a nu lua parte la ceea cenumia ea o nebunia a bărbatu-seu, o idea fixă de quare era adesea cuprins.

CAP. XVII

ION CRESTINATUL

Dupe deșertele cercări ce făcu Amlet de a găsi urma lui Dauibal quare să luase, cum scim, dupe neîmpăcatul său persecutor cu scopu de a se mântui de dînsul prin tristul ajutor al pumnalului său, să afla încă retăcind pe stradele nemărginitei capitale, quând, într-una din aceste strade, aceea quare comunică mai de aproape cu suburbiul Silvestru, și unde bietul retăcitor fu suprins de a opta oră a dilei fără să scia încă nici unde se ducea nici unde trebuia să și îndrepte pașii, să vedu de odată oprit în calea sa de una din birjele quare pe acea oră au obiceiul a eși spre a se aședa în locul stațiunei lor.

Birjarul quare conducea acea trăsură era un omu ca de vre o trei-deci și optu de ani, ai quăruia ochi crăpui, păr castaniu și mustață subțire din preună cu cele-alte trăsure ale fisionomiei sale rechiema lui Amlet o suvenire confusă din trecut; dar audind glasul său quând oprindu-se ’i adresă salutarea de politețe, Amlet și aduse îndată a minte de acela ce sta înaintea sa și quare îl privia cu aerul simpatiei celei mai afectuoase.

— Tu ești, Crestinate? ’i dise Amlet cu acea naturală bucuria pe quare o simțim tot-d-auna quând întîlnim într-o țeară streină o persoană cunoscută din țeară noastră.

— Eu sunt, domnișoară... domnișorule, dise Ion Crestinatul; mă értă chă nu șciu cum să ți dicu; dar de ce și a schimbat portul domnișoara? Aproape eram să nu te mai cunoscu.

— Să lăsăm asta la o parte, dise Amlet; spune-mi, de multu ești aci?

— Sunt de la 50, domnișoară, de la 1850 am venit și m-am aședat aci. Domnișoara șcie bine, daqua și aduce a minte, de quând ne amu despărțit de la cârciuma Radei; d-atunci am mai pribegit quâteva luni prin munții de la otarele noastre, chăci nu cutezam nici să mă întorcu înapoi nici să mergu înainte de frica ce mia însuflat-o cârciumăreasa Rada, quare spunea chă s-a dovedit cum umblamu noi să ducem marfa noastră... mă pricepe domnișoara...

— Șciu, șciu; și d-atunci?..

— Și d-atunci, să trăească domnișoara, cu banii ce mi ’i ai dat și cu ce am mai avut eu, daqua am intrat în țeară și am vădut chă nu mă supără nimine m-am apucat și am cumpărat trăsura asta, mi am luat cai, și mi am făcut o birje cu quare mi țiu viața acum.

— Câștigi pe quât ți ajunge să trăesci?

— Cum dă Dumnedeu; aș puté să câștigu și mai multu, dar am avut cheltuele multe, și necasuri destule. Quând am cumpărat trăsura asta, nu era nouă chă nu mi da mâna să plătescu o sută doă-deci și o sută cinci-deci de galbeni; am luat una mai purtată și am cheltuit să mi o prefăcu mai peste tot. Quând am luat-o de la ferar, d-abia am umblat o di cu ea; a doa di poliția m-a înhățat cu birje cu tot și m-a închis. Am stat quâteva dile la arestu de surda; cheltueala mergea la patru cai fără ca să scoțu un ban pe quât timpu am stat la popreală.

— Și pentru ce ai fost închis?

— Pentru ce... pentruchă ferarul quare mi a prefăcut-o sau acela quare a văpsit-o din nou, a scris pe tăblia de la spate o figură, o femeia cu ochii legați și cu o cumpănă în mână. S-a dis chă astă femeia însemna Dreptatea, și poate pentruchă dreptatea era alungată pe atunci din țeară și nu era plăcută nimelui, d-aceea m-a pus la arestu. S-a cercetat, s-a chiemat zugravul să mărturisească adevărul cu ce scopu a făcut acea figură, și în urmă dovedindu-se chă n-a făcut-o cu vr-un cuget rău, mi a dat drumul, dar mi a șters figura de pe tăblia. Nu trecu multu dupe aceea, quând altă nevoia! Cumpărasem o părechiă de cai de la un Turcu; caii erau negri amândoi; quând ’i am pus la trăsură, m-am dus până la obor să mi cumpăru nișce orzu, și era o ploaia de vărsa cu galeata; până să mă întorcu a casă, unul din cai, din negru se făcu albu pe la capu și la picioare; înțelesei chă era negrit și mă dusei de grabă la Turcu să ’i dau caii înapoi și să mi ceru banii. Turcul rîsă quând mă vădu, și în locu să mă despăgubească mă trimise să mi cautu dreptatea la un boer, Dinicu Floriceanu, dicând chă și el ’l a cumpărat de la dînsul dreptu cal negru, chă după trei dile tot dintr-o ploaia, ’i albiseră ca și la mine picioarele și capul, și chă dreptatea la quare reclamase apărând pe D. Dinicu Floriceanu ca persoană privilegiată, s-a mărginit a da Turcului voia să și negrească calul or de quâte ori ’i va plăcé. — Dar nu vrea domnișoara să facă puçină preîmblare? Acum nu sunt prins; tocma deseară am să mă ducu la D. maior, pe la dece din noapte. Placă-ți, domnișoară; adi è di mai frumoasă; numai pe jos è quam urît, chă s-a desghețat și nu poți umbla de tină.

— Unde vrei să mă ducu? dise Amlet cu îndoeală.

— Dar măcar să ducu pe domnișoara a casă. Unde șeade domnișoara?

— Eu?

— Ei.

— Nu șciu; n-am nici un locu otărît de ședere.

— Nu mai spune! doară vei să rîdi de mine! Dar unde să ducea acum domnișoara?

— Mă duceam... nici eu nu șciu unde mă duceam; sunt streină, nu cunoscu mài pe nimine; umblu și eu retăcită de colo până colo, fără să șciu astă-di unde am să dormu deseară. Nu doară chă n-aș avé cu ce plăti o locuință...

— Nu, dar!.. chă șciu eu chă domnișoara are de unde plăti.

— Dar sunt nevoită să mai trăescu încă ascunsă de ochii oamenilor și ferită de căutările lor. Am suferit multe de quând nu ne amu mai vădut, și acum cine șcie ce are să mi să mai întîmple.

— Dău, domnișoară, bine a dis cine a dis: aci e bună țeară și rea tocmeală! chă așa mergu lucrurile pe aci, quât nu mai è de trăit. Acum audu éră chă să face altă tocmeală mai bună; chă, dău, è și de lipsă.

În minutul acela o trăsură trecu pe lângă cei doi convorbitori; Ion Crestinatu puse mâna pe pălăria sa rotundă qua să salute persoana din acea trăsură quare trecu repede.

— Asta è maiorul la quare sunt tocmit să mă ducu în toate nopțile, dise Ion Crestinatu.

Amlet îngălbeni recunoscând pe baronul Orosin.

— Și unde îl duci? întrebă el.

— Ducis-ar la corbii! chă mă face să degeru quât è noaptea de mare. Până mai deunădi să ducea la cărți, la alte petreceri, șciu și eu; dar acolo mai era de Dumnedeu, chă lăsam trăsura în curte și eu intram în vr-o cămăruță de feciori și mă încăldiam; acum mă duce dincolo de obor, departe, și mă ține până la medul nopții; stau în frigu și mă plouă, și mă bate vîntul, și el șeade de vorbă cu o bătrână, pe quare o ține închisă acolo, dracu șcie! și are un păditor la ușă de n-o lasă nici să sufle afară din casă.

— Și de quând è închisă acea femeia acolo? întrebă Amlet al quăruia ochiu luci de speranță ca o fereastră prin quare a pătruns o radă de soare.

— Nu șciu, domnișoară, de quând poate să fia, chăci eu m-am dus a seară pentru ântâia oară, și tot n-aș fi vădut nimicu, dar am vrut să mi cautu un locu de adepostit, chă era tare ger astă noapte, și ocolind casa am vădut o lumină într-un beciu afundu; am crezut chă ședu niscaiva feciori acolo și m-am plecat să mă uitu, quând, pe cine să vădu! era D. maior și cu bătrâna, și amândoi se certa și éră să mai certa; nu șciu ce dracu or fi avut amândoi, chă nu s-audia nici o vorbă! Atunci și eu m-am întors la caii mei și ’l am asceptat până a plecat.

— Creștinate, cunosci numărul acelei case?

— Atâta reu! cine s-a uitat la număr, credeam chă mi scăpăra ochii de ger.

— Ascultă-mă daca è așa.

— Ascultu, domnișoară.

— La quâte te duci deseară să iei pe maiorul?

— Quam pe la dece, mi a dis.

— Poți să mă duci mai ânteiu pe mine și să mă lași acolo, și pe urmă să vii să iei pe maiorul?

— Dar de ce să nu potu, domnișoară? La quâte să viu să te ieau?

— Pe la optu.

— Chă è destul timpu până la dece! Dar unde să găsescu pe domnișoara?

— Viu eu să te ieau; în ce piață să te cautu?

— La mitropoliă.

— Ce număr ai?

— Patru sute doi.

— Să m-ascepți negreșit, vei fi bine resplătit.

— Să n-aibă grije domnișoara, numai să via sănătoasă.

— La optu.

— Punctu la optu, repeți Ion Creștinatu plesnind din biciu și depărtându-se.

Făr’ a perde un minut, devotatul fiiu sau devotată fiică, se duse să întîlnească pe Pascal Torian de la amicia quăruia spera tot ajutorul pentru ceea ce proiecta.

Dar unde să ’1 găsească? de quând îl cunoscea și până într-acel minut el n-aflase încă locuința aceluia quare ’i mărturisise o simpatiă așa de mare și ’i se devotase c-o iubire mai multu de quât frățească.

Pupe ce retăcise dară mai multe ore pe stradele Bucurescilor cu speranța d-a întîlni pe acela de quare avea atâta nevoia în minutul acela, un instinctu ’i spusă să ia strada Concordiei, unde audise adese pe D. Torian dicândui chă avea mai multe afaceri. Lăsând dară strada Lipscanilor unde se afla în acel minut, apucă la stânga și să lăsă de vale până la poarta ospelului ce poartă frumosul nume al Concordiei, luat de la diarul Concordia, precum ospelul Patria luase pe al său de la diarul Patria.

Ajungând dară la poarta ospelului Concordia, Amlet să adresă la ușier și ’l întrebă de Pascal Torian.

— Nu șeade aci, respunse ușierul, dar vine tot-d-auna la un domnu quare șeade la ânteiul plan, unde se adună în toate serele pentru jocu de cărți.

— Fă bine de te urcă să vedi: poate să fia aci, și aș avé mare trebuință să ’i vorbescu.

— E de prisos, dise ușierul, nu sunt cinci minute de quând ’l am vădut eșind, era într-o birje, și quând a eșit a dis birjarului să ’l ducă în dosul gradinei Publice.

— Pe mine mă caută! cugetă Amlet.

— Dar daqua voiesce domnul, să mi lase o cartă și să mi spuiă unde să via D. Pascal qua să vă găsească.

— Atunci spunei, te rogu, să fia la șeapte ore aci în cașin, și eu viu să-l întîlnescu.

— Bucuros, domnule.

— Ține pentru qua să ți aduci a minte.

Și Amlet strecură un galben în mâna ușierului și se depărtă pân’ a nu ’i lăsa timpu nici măcar să ’i mulțumească pentru liberalitatea sa.

Să lăsăm pe Amlet a se întîlni cu D. Pascal Torian, a ’i comunica planul său, quare, dupe cum bine se înțelege, nu era altu de quât cum să scape pe mumă-sa din ghiarele răpitorului ei, prin ajutorul ce ’l spera de la dînsul și de la credinciosul Ion Crestinatu, și să venim la d-na Silvani quare, dupe cum scim, zăcea într-o supămîntă ascunsă, într-o căsuță singuratică și depărtată de la Obor și sub paza sceleratului Tetin, pe quare îl lăsase acolo stăpînu-seu gardian al nefericitei sale victime.

CAP. XVIII

CREDINCIOSUL SERVITOR

Era șease ore trecute dup’ ameadi quând, Tetin, dupe ordinul ce ’l avea de la baronul Orosin, se duse să inspecteze interiorul supămîntei în quare să afla văduva Silvani și a se încredința cu ochii lui chă nu era nimicu schimbat din disposițiunile luate în privința acelei nefericite femei. Această inspectare era îndatorat s-o facă de patru ori în două-deci și patru de ore, afară de cașul quare ar fi reclamat o visită estraordinară din partei!

Îndată ce deschise ușa cea cu doă lacăte încuiată a acelei supămînte, un gemet tristu și slăbit de suferințe veni să și stingă sunetul în audul fidelului gardian.

— Ce vrei? dise acesta către femeia de la quare venia acel glas plângător.

— Mi è foame, dise ea abia putând articula această simplă frase.

— N-am ce să ți dau, respunse Tetin: abia mi ajunge pentru mine.

— Dar pentru Dumnedeu! nu mă lăsați să moru.

— Ce vrei să făcu? nu cum-va mi ar da cineva fără bani un codru de pâine?

— Ține moneta aceasta și adu-mi ceva mai curând.

Tetin luă galbenul din mâna bătrânei și veni peste doă minute cu a opta parte dintr-o pâine.

— Écă tot ce putui căpăta, dise el.

Dar într-o clipire de ochiu bucata de pâine fu mâncată ca de o feară turbată de foame.

— Mi è săte, dise peste un minut d-na Silvani întindând o altă moneta lui Tetin; adu-mi puçin vin, te rogu; quât de puçin; apa quare mi ai dat-o astă-di, era turbure și mirosia.

Tetin eși și să întoarse îndată c-un păhăruțu de vin.

— Ce ți mai este acum? o întrebă el c-un surîs batjocoritor.

— Acum mi è frigu; fă-mi puçin focu și ți ’l voiu plăti quât de scumpu.

— Quât pentru focu, s-avem ertăciune, respunse Tetin; mâncarea și băutura nu se vede, dar focul, quând va veni D. maior și va simți căldură aci, șciu chă d-ta nu mă vei scăpa de mînia sa.

— Quât ți plătesce maiorul qua să mă ții în iadul acesta?

— Asta nu te privesce, dise Tetin.

— Dar or quât ți ar plăti, el nu va puté să te înavuțească, și eu quând te aș înavuți chiar, asta n-ar sminti quât de puçin averea mea.

— Să poate.

— Te ai îndoi să alegi?

— Nu m-am îndoit quând mi am vîndut sufletul baronului.

— Și pentru quât ’l ai vîndut?

— Ți am mai spus: asta nu te privesce.

Doamna Silvani vădu chă avea a face c-un omu netractabil, renunciă dară la or ce cercare de a și rescumpera printr-însul libertatea, și frăgând d-asupra capului ei o veliuță cu quare era acoperită, să cercă să sustragă de la crudul ei gardian vederile sele și membrii ei amorțiți de la asprimea gerului ce o împresura.

Tetin o lăsă într-această stare quând eși de la dînsa voios chă ’i mersese bine negociul și în dioa aceea, chăci ordinile ce avea de la maiorul Orosin, ’i interdicea de a se atinge de cel mai micu lucru al captivei sale. Către acestea uruitul unei trăsure ce s-audise trecând și oprindu-se nu departe de acel locu făcuse pe credinciosul servitor să creadă chă venia baronul, de și ora nu era aceea pe quare o fixasă el pentru visetele sele de noapte. Încuind dară amândoă lacătele, dupe ce luă cu dînsul o mică lampă cu quare se luminase, Tetin reintră în camera sa asceptând pe stăpînu-său qua să primească de la dînsul none ordine în privința nefericitei captive ce ’i o încredințase.

Mai multe ore trecură astufel fără qua trăsura pe quare o audise trecând să aducă acolo persoana asceptată, quând pentru a doa oară, era pe la dece trecute, aceeaș trăsură, recunoscută dupe sunetul roatelor ei și dupe mersul cailor, veni să se oprească la doă-deci de pași de la acea locuință. Nu mai era nici o îndoeală, acesta era baronul Orosin; Tetin nu se încelase, era el în ființă.

Dându-se jos din trăsură, maiorul intră mai ântâiu, dupe obiceiul său, în camera fidelului servitor, se informă despre toate, pe urmă ’i ordonă să ’i deschidă încăperea suterană si să se retragă dupe ce va lăsa acolo o lampă de lumina quăria avea trebuință.

Dupe terminarea acestor preparative, maiorul Orosin intră în-fine în urîcioasa încăpere a captivei sale. În momentul acela ea dormia sau se prefăcea chă doarme, învelită peste tot cu velința sa învechită dupe cum spuserăm mai sus. Sgomotul pe quare ’l făcu baronul intrând, quâteva tușiri intenționate ce urmară dup’ acesta, nimicu nu făcu pe nefericita femeia, quare stăruia a se ținé liniscită de frică sau de frigu, a se mișca din locui.

În cele din urmă, baronul împins de un sintiment de nepace, s-apropiă de culcușul de paie unde zăcea d-na Silvani și mișcând-o încetinel:

— Scoală-te, ’i dise el; am să ți vorbescu.

D-na Silvani nu se sculă.

Maiorul atunci eși până în ușă și chiemă pe credinciosul seu servitor.

Tetin intră.

— Nu face nici un sgomot, ’i dise stăpînu-seu c-un glas misterios, o vedi chă doarme.

Dup’ aceea aplecându se la urechia lui, ’i șopti quâteva minute ceea ce vom audi mai la vale.

— Pré bine, dise Tetin depărtându-se până în unghiul opus al suteranei.

— Tetine, dise maiorul încet, dar astufel qua să poată fi audit de aceea pe quare o prepunea chă nu doarme; Tetine, ce ai făcut cu fata pe quare am prins-o stravestită în costumul ei bărbătescu.

— Am dat-o în mâna poliției dupe cum mi ai ordonat.

— Și acum?

— Acum, dupe încredințarea ofiçerului de gindarmi, D. Toma Ilianu, cată să fi trecut otarele, chăci fusese înaintată comandantelui austriacu.

— Ești sigur?

— D. maior se poate asigura prin D. prefectu al poliției chă s-a făcut întocma dupe cum am dis.

— Pré bine; ești un omu fără prețu. Acum ce scii despre fiiul bătrânei, quare s-a descoperit chă a intrat în țeară fără pasportu și făcea pe jucătorul de orgă?

— V-am spus eri, mi se pare, întîmplarea acestui june.

— Mi ai spus ceva, este adevărat, dar nu mi aducu a minte; am atâtea în capul meu.

— Precum vă spuneam eri vă repetu și acum chă în ajunul liberării din temniță a acestor doă femei, fiiul bătrânei venise cu orga sa să cânte la spatele temniței; scopul lui era qua s-adune mai multă lume împrejurui, și mai vîrtos dintre conaționalii lui, quari atrași fără îndoeală de fermecul cânticului ce ’l esecută...

— Așa, cânta imnul lui Racoți.

— Tocma, și chiar acesta era scopul său, cum disei, qua prin melodia ăstui cânticu s-atragă quâțiva Maghiari împrejurui, quărora le făcuse cunoscut acestu semnal, și prin ajutorul lor să facă o năvălire asupra temniței qua să scape pe mumă-sa și pe suroră-sa.

— Ah! ah! făcu maiorul rîdând.

— Dar lucrul a eșit alt-fel, dupe cum sciți: o patrulă austriacă audind acel imnu revoluționar veni să puia mâna pe jucătorul de orgă; el și cu amicii lui cercară o deșeartă resistință, săbiele fură trase îndată din partea Austriacilor și lumea ce fusese grămădită cunoscând ferocitatea lor din alte împrejurări trecute, începu să împle aerul cu strigăte spăimîntătoare. L-aceste strigări ofiçerul român, quare era de serviciu la temniță, trimise șease soldați a restabili ordinea; ei se încăerară cu soldații austriaci din quare uciseră doi și răniră șease; ofițerul român cădu scăldat în sânge, și fără bravura soldaților români, atitudinea amenințătoare a mulțimei și venirea prefectului poliției quare puse la regulă acea înverșunată bandă, conflictul era să aibă urmări pré sărioase. Cu toate acestea, precum sciți, printre cei ce atacară patrula austriacă, cel ce s-a espus mai multu a fost jucătorul de orgă, quare primind o lovitură de baionetă dreptu la inimă, nu se șcie daqua va fi scăpat cu dile.

— Bine, dise baronul Orosin, foarte bine. Acum mai am o întrebare să ți făcu, și la quare voiu să mi respundi tot adevărul.

— Asceptu ordinul D-voastre.

— Spune-mi daqu-ai dat ceva de mâncare acestei femei pe quare am încredințat-o îngrijirilor tele.

— N-a mâncat nimica, respunse Tetin quam cu îndoeală.

— Nu minți?

— Nu mințu, domnule maior.

— Nici de beut?

— Nici.

— Sau vr-un lemnu de încăldit?..

— D. Maior se poate încredința chă aci è mai frigu de quât într-un mormînt.

— Ticălosule! strigă maiorul c-un glas înfuriat, asta ți am ordonat să faci?

Un degit pus pe gura baronului impuse tăcere lui Tetin quare se pregătia să se justifice.

— Domnule maior, îngână devotatul servitor, se poate să nu fi înțeles bine ordinile cerni ați dat, dar mă juru...

— Destul; n-ei fi înțeles, se poate; dar écă încă o dată ți spuiu, și acum vai ție! de nu mă vei înțelege.

— Ascultu, domnule maior.

— Ai să duci pe nobila damă într-o încăpere curată, bine mobilată și călduroasă.

— Înțelegu.

— De nu vei avé alta ’i vei da pe a ta.

— Pré bine.

— Dimineața, prindu și seara ai să pui la ordinile ei o masă îndestulată și aleasă.

— Am înțeles.

— D-na Silvani va remâné aci quât-i va plăcé, pe urmă va fi liberă a se duce unde va voi, și tu ’i vei esecută ordinile ca cel mai supus dintre servitorii ei. Ai audit?

— Am audit.

— Chiar daqua va avé trebuință de bani, vei alerga îndată să mi spui suma de quare va avé trebuință qua să ’i o înaintedu la minut. Mă pricepi?

— Da, domnule maior.

— Voiu să împacu sufletul meu cu sufletul acestei femei; chăci acum nu mi mai remâne nici un cuvînt de ură pentru dînsa: a suferit ca un martir, a perdut tot ce a avut ca un al doile Iov, și singura mîngîere ce ’i mai remăsese, doi copii pentru quari era în stare să și dé amândoă luminele ochilor, acesti copii au perit și ei.

— E de plâns biata femeia!

— Este adevărat; cu toate acestea aș dori soartea ei, daqu’ aș puté fi conațional cu dînsa într-acestu moment.

— Ce s-a întîmplat?

— Tăcere! dise maiorul prefăcând un aer misterios: Ungaria profitând de ființa în principate a unei părți însămnate din armata austriacă, s-a revoltat, și a reușit a sfărâma pe inemicii lor. Acum toate diarele de pretiitindine salută pe Ungaria independinte.

— Ce ai dis? urlă vocea d-nei Silvani quare, l-această audire, sări dreptu în picioare împinsă d-o esaltare fără frâu.

— Am dis, respunse maiorul trăgându-se cu doi pași înapoi dinaintea acelei femei ca dinaintea unei fantasme amenințătoare; am dis chă țeară voastră, în minutul în quare ți vorbescu, destinde stindarele sele pe d-asupra câmpielor unde au triumfat o dinioară Arpad și Atila, și chă eu aș fi mândru, aș avé de onoare a fi unul din cetățenii acestei țere în quare ești născută; și quare este așa de bravă, așa de eroică...

— Adevărat?

— Foarte adevărat, mă poți crede pe cuvînt.

— Ha! ha! ha! ha! rîse d-na Silvani rostogolindu-și ochii mai multu ca o idiotă de quât ca o entuziastă.

Maiorul Orosin schimbă o căutătură semnificativă cu Tetin.

Acesta și întoarsă façia spre a și ascunde ilaritatea în quare îl pusese comica atitudine a d-nei Silvani.

Ea urmă:

— Și ai fi mândru de a fi născut într-o țeară cu mine? așa ai dis?

— Da, respunse maiorul.

— Ha! ha! ha! ha! făcu din nou d na Silvani. Ei bine adu mâna înqua.

Baronul ’i întinse mâna cu îndoeală. D-na Silvani o strânse cu putere într-a sa și trăgându-’l într-un unghiu depărtat al suteranei:

— Ascultă-mă, ’i dise, voiu să ți făcu o mărturisire pe quare nu ți am făcut-o încă, pentruchă mă temeam de fiia mea și de fiiul meu; dar te-am audit dicând adinioară chă Telma a fost înaintată comandantelai spre a o trece peste otare și chă Amlet, jucătorul de orgă, a cădut într-o luptă cu o bandă austriacă; ce mi pasă, patria mea è liberă; să trăească Ungaria! acum potu danța cerdașul fără teamă și să mi în deplinescu dorințele dupe cum mi a fi voia... Da, écă ce voieam să ți spuiu; iea bine a minte la vorbele mele: tu ai să ajungi Domnu; da, Domnu în țeară asta, și curând; nu vor trece multe dile și Românii te vor saluta de Domnu al lor, pe tine, mă értă, pe domnia ta. M-ai înțeles?

— Dar însă... vru să dică maiorul.

— Ai dis ceva?

— Am dis dar însă...

— Ai dis dar însă? bine ai făcut. Acum écă ce ți propuiu.

— Vorbesce.

— Voiu să ți propuiu mâna mea, voiu să ți fiu soçia; soçia unui Domnu, într alte cuvinte o Doamnă, voiu să fiu doamna ta. Te învoesci?

— Bine, dise maiorul surîdând.

— Așa, sciam chă ai să primesci; dar quând să otărîm dioa de nuntă?

— Numai astă seară nu.

— Nu?

— Nici mâine.

— Nici?

— Poate nici poimâine.

— Dar quând? dar quând? întrebă d-na Silvani c-un glas plin de nepace.

— Singură ești quare scii quând, respunse baronul.

— Eu?

— Da.

— Eu voiu acum îndată, mă înțelegi? chiar într-acestu minut, sau de nu, atunci nu mai voiescu nici o dată.

— Ascultă-mă, dise maiorul dupe puçină cugetare. Este timpu să ne scutim unul pe altu de estravaganțele noastre; este timpu în-fine să înțelegi odată ceea ce voiescu de la d-ta, adu-ți aminte bine, chăci pân-a nu mi restitui oarequare lucru pe quare stăruesci să ’l ții în mâinele d-tale, și quare fiind al meu mi să cuvine numai mie a ’l avé, pân’ atunci, dicu, nu voiu face nimicu, și din parte-ți, nu vei face de quât a atrage asupră-ți și mai multu și din ce în ce mai cu asprime, ura mea de ale quării consequințe credu chă te ai încredințat mai multu de quât trebuia.

Voiu s-o cercu, cugetă maiorul Qrosin; voiu să mă convingu despre efectul ce a produs asuprăi intriga ce mi am imaginat și de la quare asceptu resultatul cel mai favoritor.

Apoi frecându-și mâinele ca un bancher quare trăgându-și bilanțul a remas încântat de starea socotelelor sele, maiorul Orosin se apropiă din nou de captiva sa quare sta nemișcată în picioare ca statua sclaviei:

-— Me prindu chă nu m-ai înțeles, ’i dise el; mă prindu chă ai uitat tot ce s-a vorbit aci astă seară; dar qua să spălu consciință mea de or ce respundere ar cădé asuprăi, sunt dator a ți repeți una quâte una tot ceea ce s-a dis aci, precum și a ți aduce a minte unele fapte pe quari asemenea se vede chă le ai uitat. Numai atunci, adică numai dupe ce mă vei cunoasce mai bine, potu primi mâna pe quare mi ai oferit-o adinioară. Așa dară ascultă-mă.

Și baronul venind până la cea mai apropiată distanță de d-na Silvani, ’i dise cu glasul cel mai încet putincios:

— Mă cunosci bine? eu sunt quare am omorît pe bărbatu-tău, colonelul Oros Silvani, într-o seară quând venise în căutarea fiiei sale într-una din pădurile Turdei. Ai înțeles?

Doamna Silvani nu respunse nimicu.

Maiorul Orosin urmă.

— Eu sunt quare am făcut să te țiiă doă luni în temniță din preună cu fiia-ta Telma, de unde tot eu v-am scos qua să vă dau în urmă în mâinele inemicilor voștri qua să vă peardă pe amândoă. M-ai înțeles?

Doamna Silvani păstră aceeaș tăcere.

Maiorul urmă:

— Eu sunt quare, îndată ce m-am asigurat de voi, și vădând chă mi lipsesce al treile și singur remas membru al familiei voastre, voiu să dicu de fiiul tău, ’i am scris îndată din parte ți qua să via aci, și îndată ce am aflat chă a sosit, am pus să ’i facă cunoscut întemnițarea ta și a fiiei tale, și sacrificiul ce-i cereai de a te scăpa și pe tine și pe surorăsa cu or ce prețu. Devotatul fiiu a format planul de a se face jucător de orgă, și înțelegendu-se cu mai mulți din compatrioții lui aflați în Bucuresci, dupe desbaterea ce a avut-o cu dînșii în privința midloacelor de a vă scăpa, s-a oprit la idea de a veni să cânte într-o di cu orga sa în dosul temniței: acesta era să fia semnalul spre a aduna poporul împrejurui, și pe complicii lui asemenea, quari strîngându-se toți, să năvălească asupra temniței și sforțând-o să vă scape. Ei bine! eu am sciut tot și am însciințat pe comandantele austriacu, quare a trimis îndată o patrulă la façia locului spre a împedică fapta. Patrula sosind s-a încăerat cu quâțiva soldați Romani; fiiu-tău a vrut să iea parte activă într’ acestu conflictu și a fost ucis. Eu dară te am făcut să nu mai aibi nici un copil din doi ce avéi. M-ai înțeles?

D-na Silvani nu dise nimicu.

Maiorul urmă:

-— Acum nu mi mai remâne de quât să ți spuiu ceea ce cugetu să mai făcu pentru tine. Écă dară otărîrea mea: dupe ce te voiu lăsa aci să tremuri de frigu fără focu, să leșini de foame și să te frigi de sete încă quâteva dile, apoi voiu pune să te stremute în Institutul nebunilor, pentru quare am și luat autorisarea de la locul cuvenit. Astufel dară vei deveni peste puțin rîsul și batjocura lumei, tu quare ai fost o dată...

Maiorul n-avu timpu a și termina frasea; nefericita femeia, quare de mai bine d-o oră fusăsă jucăria machinăriilor infernali ale baronului Orosin, și quare, precum ne aducem a minte, detese quâteva simptome de smintire, efectu foarte natural al diferitelor emoțiuni ce o turburaseră, al atâtor suferințe prin quari trecuse și al neputinței d-a resista la cea dupe urmă lovire prin quare trebuia să se reverse cupa acum împlută, lăsându-se în toată voia furiei sale, luă repede, în lipsa altei arme, lampa quare ardea liniscită pe pămîntul acelei suterane și o sparse într-o clipă în capul încremenitului maior, făcând să s-audă o rugire ca de un tigru sângerat.

Lampa spărgându-se lăsă suterană în întunericul cel mai complectu; vîntul mugia afară cu nișce gemete înfiorătoare; printre aceste gemete se audi un glas ce resufla mînia și resbunarea, glas foarte cunoscut baronului Orosin. Acestu glas, ca al judelui supremu în judecată cea din urmă, făcu să s-audă aceste cuvinte:

„Scurtă è bucuria reilor; remușcarea lor è până la moarte!”

Glasul se stinse în sgomotul unei trăsure ce se depărta rostogolindu-și roatele pe calea cea gloduroasă și înghieçată ce respundea dintr-acea strădișoară înfundată în strada cea mare quare duce la bariera Moșilor,

Maiorul Orosin, spăimîntat de cuvintele ce le audise, întrevădu îndată soartea ce ’l amenința; începu dară mai ântâiu să strige de quâteva ori pe credinciosul său Tetin din toată puterea peptului său, dar nimine nu respunse l-această chiemare. Era dară singur, părăsit în midlocul întunericului, într-acea ruină depărtată de or ce locuință omenească, în voia vânturilor de érnă quari sufla prin toate găurile ce semăna făcute întrădins de mâna timpului pentru păcatele lui.

Dar astă idea,- or quât de spăimîntătoare ’i se păru la început, peri îndată ce si aduse a minte chă în cele din urmă nimicu nu ’l amenința până într-un asemene gradu, pe quând, de și părăsit într-o depărtare d-o oră poate de capitală, de și era trecut de mediul nopții, de și, el înțelesese bine, victima lui scăpând din ghiarelei, prin aurul de quare dispunea încă din neprevederea lui, ar fi cumpărat pe conducătorul birjei sale al quăria sunet ’l a recunoscut quând se depărta, cel puçin acel iadu în quare se afla de o dată părăsit avea o ușă, și nici un cerber nu putea fi pus de cineva qua să ’i păzească intrarea. Și armă dară inima cu curagiul de quare avea trebuință și, măsurând cu minteai distanța ce ’l despărția de cea mai apropiată barieră a capitalei, quare nu putea fi mai departe de quât d-o oră și jumătate, începu a căuta pe pipăite ușa cea mântuitoare.

Se dice chă cine bate ’i se va deschide, dar astă dată nu fu așa pentru bietul maior, quare dupe mai multe ocoale ce detese acelei suterane, nemerind în-fine ușa, o află tot așa de bine încuiată ca în timpul captivității d-nei Silvani, cu singura diferință chă atunci n-avea de quât să ordone și amândoă lacătele ei uriașe se spunea îndată voinței sale, pe quând acum striga, se ruga, promitea toată averea sa, fără qua nimine să ’l audă, fără qua nici un glas să respundă la al său.

Nu mai era nici o îndoeală: el era închis acolo de o mână nevădută, o mână resbunătoare, și, ce è mai tristu, de o mână așa pe puçin asceptată în momentul quând se credea ajuns în culmea triumfului său și cununat de cel mai sigur succes.

Dar această mână nevădută, n-avem trebuință a spune chă era a fiiului devotat sau a fiiei devotate quare, cu ajutorul cel puternicu al unui omu ce întâmplarea ’i ’l scosăsă înainte și de quare ne vom ocupa mai târdiu, venind să înfrunte or ce pericol spre a scăpa pe acea nefericită mumă, a nemerit tocma momentul quând d-na Silvani, în desperarea sa, spărgând lampa în capul tiranului său, a înlesnit mântuitorilor ei, prin întunericul ce ’l făcusă, midlocul cel mai sigur d-a o smulge din acel infernu.

Să lăsăm acum într-însul pe păcălitul baron și să ne întoarcem la o altă scenă ce să petrecea în casa D-lui Danibal quâteva dile dupe ce a despărut dintr-însa spre a urmări, dupe cum disese, strigoiul său neîmpăcat de quare se credea tot-d-auna și cu atâta asprime persecutat.

CAP. XIX

AMOR ȘI AUR

Dup-o asceptare de mai multe dile, Dalia vădând chă sociul ei nu mai venia, și credându-se în-fine părăsită de dînsul, de și nu făcuse nici un pas, nici o cercare spre a descoperi retragerea sa, sau a se încredința chă nu trebuia să mai spere nimicu în privința reîntrunirei sale cu Danibal, vădându-se dară scăpată de un jugu ce devenise nesuferit pentru dînsa, Dalia să detesă cu totul dupe voia plăcerilor și a petrecerilor de la quari, dicea ea, era în dreptu să ceară mînghîerea unei femei părăsite.

Érna era încă în culmea asprimei sale, și puçinele dile de carnaval ce mai remăseseră, Dalia nu voiea să le vadă trecând cu indiferință, fără qua să tragă din ele un profit, sub toată resărva bunelor cuviințe și a moralității nevătămate, dupe cum pretinde cea mai mare parte a publicului.

Optu oare bătuseră quând Dalia, dupe ce se înserbători cu tot ce avea mai elegant, mai frescu, mai >de bunu gustu, mai modernu, dupe ce a făcut mai de multe ori revista gătelei sale prin desele și pline de esperiință ochiade aruncate din quând în quând asupra unei psichee, în façia quăria stătuse mai multu de doă ore, să aședă pe un fotoliu al quăruia spate se afla în vecinătate c-un cămin bine aprovisionat cu focu, și aștepta cu multă nepace și cu un neastîmpăr învederat visită unui omu quare ’i o promisese chiar în dimineața acelei dile.

Persoana asceptată încă de la începutul înserării veni abia pe la nouă ore; sosirea sa resipi norii îndoelei în quare să afla biata femeia.

Acestu omu era maiorul Orosin.

— Bună seară, domnule baron, dise Dalia spre a respunde salutării acestuia. În fine te vădu sănătos și scăpat ca prin minune de pericolul quare te amenința. Sunt foarte voioasă chă ai putut înfrunta furia fantasmelor între quari ai fost nevoit să locuesci în oarequare suterană fără lumină și fără aer. Dar mi închipuescu ce temere cată să fi simțit în singurătatea acelui locu spăimîntător și cu nișce oaspeți, a quărora vedere singură înghiaçiă sângele în vinele unui omu... Ce înfiorător lucru! Bietul baron!.. Dar trage-ți un fotoliu mai lîngă focu; salonul è quam rece... Credu chă nu mă vei fi luând și pe mine dreptu vre una din fantasmele cu quari ai petrecut atâte dile; așa è? Uită-te în façia mea și spune-mi daqua am cea mai mică asemănare cu compania ce ți a ținut de urît pene mai de-ună-di.

— Doamna mea, aerul de bucuria ce ’l vedi respândit pe façia mea poate mărturisi în favoarea unui omu, quare a fost scos din iadu spre a veni să locuească în paradis din preună cu îngerii sei.

— Mulțumescu. Acum ședi colo și spune-mi mai ânteiu ce Proserpină te ai dus să smulgi din iadul unde ai călătorit, și cum, dupe ce ai stat închis și ferecat, nesciut de nimine și fără nici un ajutor de nicăire, ai putut să faci pe amicii d-tale a se bucura revădându-te în starea cea mai de dorit?

— Nu mă îndoiam, doamna mea, chă amicii mei vor împărtăși simtimentele ce le am pentru dînșii.

— Adevărat? Ai avut tot-d-auna meritul, domnule baron, d-a sci s-alegi vorbe galante pentru sexul frumos în genere...

— Și pentru d-ta în particular, întrerupse maiorul.

— Așa dară? dise Dalia dup-o cochetă înclinare de capu.

— Aventura mea?

— Mă interesă pré multu; adică voiu să dicu interesă curiositatea mea.

— Dar cu toate acestea mi ai dat să înțelegu chă o cunosci, dupe quâte spuneai adinioară.

— Am audit ceva, este adevărat, dar un ce foarte imperfectu...o parte numai.

— Bunioară?

— Chă adică... Nu voiu să prejudicu nimicu și nici chă presupuiu chă tot ce să vorbi a împrejurul meu despre acestu subiectu este sau ar puté fi adevărat; ceea ce mi a venit numai să credu a fost chă...

— Chă?..

— Cum chă ai vrut... chă ți a plăcut să imiți pe oarequare împărat din antiquitate, voiu să dicu pe Comodu, Țepeșul Romei în felul său, și ai inventat fiare sălbatice spre a avé gloria chă le ai ucis.

— Asta ai vrut să credi, doamna mea?

— Ți o mărturisescu.

— Și prin urmare erai sigură chă voiu învinge fiarele mele și nu vei întârdia de a mă revedé?

— Poate.

— De nu mă vei fi credut mai bine sfâșiat de ele!

— Ba nu, biletul d-tale pe quare ’l am primit adi dimineață m-a încredințat chă trăesci încă, cu toate acestea...

— Cu toate acestea nu te asceptai la venirea mea, sau chă nu o doriai de locu?

— Nu voiu să dicu tocma aceasta; dar felul introducerei d-tale mi ar da oarequare dreptu să credu chă ceea ce te a făcut să vii nu è altu de quât chă ai promis. Și apoi, fără egoismu, mă mustru singură sciind chă eu sunt causa pentru quare ți întrerupi alte mulțumiri, ce nu dateadă de multu și pe quari am avut probe chă le ai preferit mai bine de quât... să ți perdi timpul cu mine, quare...

— Quare nu mai è dispusă a mă face fericit.

— Fericit! cum poți să dici vorba asta! omul quare și află fericirea și fuge neîncetat de ea! fericire, aceea quare ți surîde cu atâta bunătate și pe quare o refusi cu atâta desprețu! Încă o dată, cum poți vorbi astu fel, d-ta quare n-ai fost nici o dată în stare să înțelegi valoarea acestui cuvînt!

— Mi se pare, doamna mea, chă nu è tocma memoria d-tale quare ar avé dreptul la lingușirea cuiva, ceea ce mă face să credu chă memoria è astufel ursită qua să și aducă a minte mai multu de relele ce sufere de quât de vre un bine...

— De minune! dise Dalia ridând c-un aer de triumfu și bătând în palme ca o nebună. Așa dară, dupe idea d-tale, daqua sunt oameni quari uită binele ce-l au primit de la cineva, sunt alți quari și îl aduc a minte și nu roșescu de a ’l spune în façia cui ’l au făcut.

— Mă értă, doamna mea, dar n-am vrut să dicu tocma aceasta...

— O, nu, domnule, scusele nu și au locul aci; vorbele d-tale au fost așa de lămurite, înquât or ce ai mai adăugi nu te mai poate îndrepta în ochii mei... Ridi, nu è așa?.. Ai dreptate.

— Dalio...

— Me értă, domnule, dar te înceli daqua credi chă o asemene purtare ar puté trece fără qua să lase vre o urmă neplăcută dupe dînsa.

— Ești serioasă quând vorbesci astufel?

— Pré serioasă.

— Atunci nu înțelegu altu-ceva de quât chă ai dori o desfacere între noi, și nimicu mai multu. Daqua ți am ghicit cugetul, apoi spune-mi qua să șciu.

— Singur ai provocat astă desfacere, de se va întâmpla. Dar să lăsăm asta pentru altă dată, sau daqua vrei să mai stâruescu în această materia ți voiu aduce și eu a minte chă nu è ântâia oară chă suferu din parte-ți nișce alusiuni ce nu le meritu. Vedi cum îndulcescu amărăciunea purtării d-tale?

— Mulțumescu, doamna mea.

— Și chă de multe ori, și chiar façiă cu altă lume, a trebuit să mă prefăcu chă nu luam asupra mea alusiunile d-tale mușcătoare, pe quari alta le ar fi făcut să fia scumpu plătite.

— Sunt foarte sigur.

— Așa dară, de ce nu vrei mai bine să fii o dată francu? sunt atâte maniere qua s-ajungă cineva la scopul ce și a propus.

— Și acele maniere, doamna mea, ai puté să mi le spui?

— Doresci să le afli?

— Pentru curiositate numai.

— Stenfi, sunt abia de doă-deci de ani, și ești îndoit de quât mine; ai cutrierat, cum mi spuneai o dată, peste șeapte țeri și șeapte mări; ai scos apă din peatră fără bageta lui Moise și ai întors pămîntul fără să ți se dé în cer locușorul cerut de Archimede; toate ți le am credut quâte mi le ai spus, dar nu te pune cu o femeia quare te a prins chă îmblai s-o înceli... Șciu, dupe cum să esprimă poporul, și quâte fire ai pe capu.

— Să vedem, scumpa mea, ce mai scii?

— Vrei să ți spuiu tot ce șciu?

— Aș dori într’ adevăr...

— Și nu ți trece prin minte?..

— Nu, mă juru.

— Ești nesuferit.

— Asta vreai să mi spui?

— Bine faci chă ești voios! de ce n-am și eu caracterul d-tale, aș fi mai fericită!

— Fericită! cum poți, doamna mea, să dici vorba asta!

— Taci, taci! nu te prinde de locu a imita vorbele altora, d ta quare ai vrut cu or ce prețu să treci de original.

— Ei bine, scumpa mea, dise maiorul îndulcindu-și tonul și apropiându-se de fotoliul Daliei; ei bine, nu înțelegi nimicu din toate astea?

— Ce să înțelegu?

— Nu înțelegi chă am venit într-adins c-un oarequare scopu ascuns, și quare n-a fost altu, de quât să te făcu să te superi puçin, să te aprindi, qua în urmă să te roșesci? Quând ai sci ce bine te prinde quând ești roșia! Și roeele, qua să să rumenească n-au trebuință de vînt, de ploaia, de puçină vijelia? Acum dară chă mi am mulțumit un micu capriciu, écă-mă éră la picioarele tele, asceptându ți ordinile spre a mi face din ele religiunea mea. Spune-mi ce vrei? ai trebuință de amorul meu? lasă-mă să te iubescu; ai nevoia de aurul meu? lasă-mă să ’l cheltuescu pentru plăcerile tele ca resipitorul ce ar merita cununa modelului între resipitori. Vorbesce.

— O! bărbații! bărbații! dise cu durere Dalia, abia atingând pe amantul ei îngenuchiat înaintei cu privirea ei amorțită. O! bărbații! repeți ea dup’ un minut; ți place să ’i audi vorbind, și te temi să ’i credi; te simți fericită vădându-i la picioarele tele, dar te cutremuri închipuindu-ți chă mâine sau quât de curând rolurile se vor schimba, și, de unde ’l privesci ca o suverană pe sclavul ei favorit, mâine poate să fii nevoită a cădé tu la picioarele lui, cercându-te în deșertu a căuta în ochii lui graçia pe quare tu adi ești mândră chă poți a o da!.. Fia! adăugi ea dup-o scurtă tăcere; pré bine, Stenfi; mi ai oferit doă lucruri, doă năluci suverane, al quărora fermecu atrage or ce femeia qua s-o peardă mai târdiu, precum strelucirea luminei atrage tot-d-auna pe silful cel încredător, făcându-l să se prevălească și să peară în flacăra ei mistuitoare; așa dară ți declaru chă am trebuință de amândoă lucrurile prețioase pe quari mi le oferi. Mai ânteiu mi trebue amorul tău: voiu să mă iubesci multu, audi tu? nu voiu să mă mai faci să te asceptu aci în deșertu, stând singură între patru pereți și sciindu-te în sînul altor petreceri din quari eu nu ieau nici o parte, sau, și daqua ieau, aceea este partea gelosiei și a invidiei ce remâne de la ospețul fericiților pentru qua să fia culeasă de ceata nedreptățiților de soarte sau de oameni. Al doile, am trebuință și de... midloace spre a puté trăi; bărbatu-meu, cum scii poate, m-a părăsit de quâteva dile, făr’ a mi face cunoscută causa acestei purtări și fără qua să șciu unde s-a dus și de s-a făcut. Astea toate te pot convinge quât de multu mă fac să depindu de tine. Șciu bine chă nu è acesta limbagiul unei femei către amantul ei, dar è limbagiul cel natural al inimei, poți singur să înțelegi.

— Dalio, n-ai nevoia de atâta eloquință qua să convingi un omu quare è convins numai de amorul tău; dar qua să potu realisa pe deplin dorința ta, quare è și a mea, o singură favoare ți ceru, aceasta è d-a mi lăsa timpul trebuitor până voiu împlini un faptu foarte neapărat esistinței mele, chăci de la acestu faptu depinde onoarea mea, viața mea, acea viață pe quare voiu s-o destinu adorării tale. Ceru dară să mi lași acestu timpu, quare va fi scurtu, te asiguru, și fără de quare...

— Fără de quare nu ți va fi cu putință a mai urma intriga d-tale cu oarequare fiia a unei d-na Silvani, acea streină pripășită aci în țeară de quâtva timpu, quare te a amețit de nu mai scii ce faci. Nu è așa?

— Ți o mărturisescu.

— Așa dară nu te ascundi! ai brutala franchețe d-a mi spune în façiă chă prepusul ce ’l am avut despre o rivală fericită este adevărat?

— Ba nu; n-am dis aceasta, și nici chă mi a trecut prin minte chă ai puté crede vre o dată o altă femeia demnă de a ți răpi tronul ce ’l ai aședat în inima mea; dar aceea pe quare ai vrut s-o credi de rivală è inemica mea de moarte, ea și cu toată familia mea ține în mâna lor firele dilelor mele, și n-are de quât să facă o mișcare, l-acea mișcare voiu fi perdut. Din fericire însă aceasta nu să poate face acum îndată; astă-di o mână de fer ține închisă acea gură turbată și nu o lasă să verse d-asupra capului meu lava quare va sbucni de sigur, îndată ce va despăré pedică de quare è ținută în respectu. Din parte-mi, nu potu să făcu nimicu de façiă pentru apărarea mea: o altă mână fatală mă ține legat în locu și pe mine; astufel înquât amendoi temându-ne unul de alta, suntem nevoiți a căuta ușa mântuirei noastre acolo unde calea è bătută de paîii intrigei ascunse, și, roșescu a o spune, de chiar pașii cei negri ai trădării.

Într-una din aceste cercări quare credeam chă mi va ceda pasul triumfului, și quare era să fia cea din urmă cercare, eram, cum scii sau cum nu scii, să plătescu cu capul meu neprevederea mea; am cădut însu-mi în cursa ce o întinsăsăm altora, pentru gloria acestei masime evangelice. Aceasta ți esplică acum călătoria ce mi ai imputat chă am făcut-o în iadu qua să ieau dintr-însul, o nouă Proserpină. Acea Proserpină era viața mea; dar quând credeam să esu din iadu cu dînsa, doi cerberi de fer aședați la ușă de mâna inemicului meu mi au disputat eșirea astufel, înquât doă-deci și patru de ore pe quari le am petrecut în acea blestemată suterană, asficsiat de lipsa aerului, degerat de frigu și fără speranță de scăpare, am credut chă m-aflam încă de viu închis în mormîntul ce singur mi ’l am căutat.

Cele doă-deci și patru ore de tortură se mai prelungiră încă, și cu ele suferințele mele, quând, pe neasceptate, un gemet înfundat și dureros veni să mă descepte din amorțirea mea; tresării de spaimă sau de o speranță nebună, nu țiu minte să ți spuiu, și apropiându-mă de ușa închisoarei mele, pusei urechia s-asceptu repețirea acelui gemet, cu inima sfâșiată de neastâmpăr și tremurând de nesciința în quare m-aflam. Mai multu d-o oră trecu astufel: peptul meu resună într-acea tăcere de bătăile cele iuți ale inimei mele; eram ca un criminal ce asceaptă să ’i se citească sentința pe quare consciință sa îl face s-o întrevadă foarte aspră pentru dînsul. După trecerea acestei ore, quare singură prețuia quât un an, chăci fiăquare secundă dintr-însa o număram cu sfâșierile sufletului meu, dupe trecerea acestei ore, disei, acelaș gemet se făcu din nou audit, dar astă dată mai înțeles, mai limpede și mai prelungit. O bucuria trecu iute ca un fulger pe din aintea ochilor mei și mi turbură mințile recunoscând glasul lui Tetin.

— „Deschide-mi, Tetine, mai curând, ’i strigai eu.

— „Ah! domnule maior, respunse el abia putând să pronuncie aceste vorbe.

— „Ce ai, Tetine? îl întrebai cu oare quare temere.

— „Nu potu să mă mișcu din locu.

— „Nu poți să te misci! dar pentru ce?

— „Mă junghiară tâlharii... sunt rănit în peptu... mi a curs un mar de sânge.

— „Bietul omu!.. Ascultă, Tetine, cearcă-te, cum vei puté, să te târesci până afară și să strigi vre un trecător, să via să ne ajute, qua să nu perim amândoi aci.

Atunci nefericitul servitor să sculă qua să îndeplinească ordinul meu; din locul unde m-aflam îl audii târându-se cu multă anevoință, gemând de durerile sele și oprindu-se la fiăquare treaptă a scării ce se nevoiea s-o urce.

Era încă întunericu și mai trebuia până să se lumineze de dio; nici un sgomot nu turbura tăcerea mormîntală quare domnia împrejurul meu, de quât acela ce ’1 făcea vîntul viscolind d-asupra temniței în quare m-aflam.

Mai multu de doă ore trecură astufel, quând în-fine sgomotul unor pași grei ce descindea scara mă făcu să înțelegu chă ajutorul cel cu atâta neastâmpăr asceptat sosise pentru mine.

Într-adevăr, un omu se opri ’la ușa infernului meu; quâteva loviri de secure ce urmară îndată, dup-aceasta făcură acea ușă blestemată a se supune voinței mântuitorului meu.

În-fine écă-mă scăpat. Resuflam de quâteva secunde aerul cel plăcut al libertății, quând aducându-mi a minte de servitorul meu, întrebai pe acela ce venise să mă scape.

— „Unde è feciorul quare te a trimis aici?

— „Nu poate să via, mi respunse el; d-abia s-a târât până la mine și mi a arătat locul unde să viu, și a cădut îndată pe schînduri de slăbit ce era.

— „Și acum ce face?

—- „’L am lăsat în îngrijirea unei bătrâne ce șeade la noi de quâteva dile.

Un prepus trecu îndată prin mintea mea.

— „Cine è bătrâna de quare vorbesci? cum o chiamă? întrebai eu.

— „E o moașă; ’i dice moașa Anica; altu-fel nu șciu cum ’i a mai fi dicând.

— „E din țeară, sau è streină? adăugii.

— „E Română d-aci din Bucuresci; nu è nici o streină.

— „Ai puté să mi arăți unde ședi? disei eu dupe quâteva minute de cugetare.

— „Să ți arătu casa mea?

— „Da.

— „Acum nu se poate, domnule, respunse el.

— „Dici chă nu se poate?

— „Nu, domnule.

— „Și pentru ce?

— „Pentruchă... nu mă ducu a casă... Adi è di de obor, și am și eu quâteceva de făcut.

— „Bine! disei; atunci du-te de ți vedi de interese.

El se duse.

Îndată ce se depărtă, eu îl urmării quât colo qua să vădu unde intră; prepusul meu crescuse din ce în ce mai multu, și dorința d-a cunoasce adevărul ce mă interesa așa de aproape mă făcea să înfruntu tot pericolul la quare mă espunea viscolul ce nu încetase încă.

La o distanță de vr-o cinci sute pași de la locul unde mă despărțisem de liberatorul meu, începui să întrevădu mulțimea trăsurelor și a oamenilor ce se întîlnia într-acea di de tîrgu qua să și îndestuleze trebuințele unii prin alți. Omul meu se ducea dreptu înainte, făr’ a și întoarce capul să vadă daqua era urmărit de mine; din parte-mi, mă feriam quât putém de a ’i da cel mai micu prepus despre aceasta, și amândoi urmamu calea noastră neîntreruptă de vr-o jumăta de oră, quând, pe neasceptate și spre mirarea mea pentru astă nepăsare, vădui pe acel omu intrând într-o curte, în fundul quăria să afla o căsuță simplă, dar d-o aparință foarte curată și frescă. Însemnai îndată numărul ei și mi îndreptai pașii spre capitală.

CAP. XX

CINE SĂ FIA OaRE?

Chiar într-acea seară pusei la cale să dau în urma descoperirei ce voieam să făcu.

— Și ce interes aveai să afli cine era bătrâna aceea? întrebă Dalia.

— Ai dreptate, dise maiorul; nu ți am esplicat prepusul meu. Bătrâna de quare mă întrebi am credut pentr-un minut chă era acea ființă de trei ori blestemată, quare scăpase din mâinele mele și acum prepuneam chă și va fi căutat adăpostirea sub acoperămîntul acelui omu.

— Ce idea!

— Ar fi fost oare cu neputință?..

— Ba nu; urmează.

— Mă dusei dară chiar în seara aceea qua să mă încredințezu daqua prepusul’ meu era întemeiat, dar astă dată avui îngrijirea de a mă căpătui cu o perechiă de pistoale încărcate pentru or ce împrejurare.

— Cui clipescu ochii în soare îi închide și la stele, observă Dalia suridând cu o ușoară ironia.

— Se vede chă așa trebue să se întîmple.

— În-fine?

— În-fine sosind la poarta căsuței unde credusem chă locuia liberatorul meu, vrui a mă informa despre acea bătrână quare conlocuia cu dînsul și pentru quare avusesem prepusul meu.

— Pe cine cauți? mă întrebă un glas quare mi se păru chă venia de la spatele meu.

— Mă întorsei îndată qua să vedu pe cel ce mi adresă aste vorbe, și, pentru cea mai mare suprisă a mea, vedui o figură palidă și vestejită, cu ochii în fundul capului și mărginiți de un cearcăn vînăt, cu perul vîlvoiu și c-un vestimînt lungu pe dînsul de o culoare cenușiă. Astă figură s-arătase la o fereastră, cea mai depărtată a acelei cășcioare la quare stăm cu spatele întors într-acel minut.

Recunoscănd glasul ce mi vorbise dupe figura ce o vădusem, alergai îndată la fereastră unde apărusă și quare nu era multu redicată de la pămînt qua să dau cunoscință acelei persoane așa de cunoscută. Mișcarea mea nu reuși; apropiându-mă de locul acela, figura despăru; un minut în urmă audii înce-

301

putulu unui blestemu din gurăi și sgomotul unei ușe ce se trînti dupe dînsul mă împedică d-a ’i audi finalul.

— Dar cine era acel omu?

— Asta è întrebarea.

— Ce fel? mi se pare chă aiurezi!

— Pentru ce?

— Dar pe quât țiu minte, spuneai chă era o persoană cunoscută...

— Am dis aceasta?

— Ești minunat!

— Da, ai dreptate, dise maiorul aducându-și a minte; cu toate astea...

— Ce vrei să dici?

— Dalio, nu te grăbi să afli... te rogu...

— Bravo atunci nu trebuia să mi ațîți curiozitatea, domnule!

— Ai o miiă de cuvinte... dar curiositatea unei femei, precum scii, a făcut pe ântâiul omu să peardă paradisul.

— Asta è vechiu ca și cartea unde ai citit-o. Ei bine, Stenfi?

— Ei bine, Dalio, ți voiu spune tot ce vrei s-afli de la mine, dar jură-mi mai ântâiu chă mi vei ține secretul, chăci daquacel omu va afla chă îl scii de la mine, el e capabil...

— Să te omoare.

— Ceea ce n-aș dori să se întîmple, ți o mărturisescu.

— Așa dară?

— Așa dară acel omu nu è nici mai multu nici mai puțin de quât D. Danibal.

— Bărbatu-meu! esclamă Dalia cu o mirare anevoiă de descris.

— Însu-și el.

— Dar nu înțelegu, urmă încremenită femeia, de quând această pasiune a putut să ’1 smintească până întrastu punctu, înquât el, cel mai consciințios, cel mai onestu...

— Sciam pré bine, întrerupse maiorul, chă nu vei înțelege aceasta, și prin urmare sunt gata a ți esplica tot. D. Danibal, dupe cum m-am informat destul de bine, întreține o femeia, o streină quare è venită aci în țeară de quâtva timpu de peste Carpați. Această femeia sau această fată, pentru cuvinte cunoscute de dînsa, stărue a purta un costumu ce nu è al secsului ei, poate spre a ascunde mai bine misterul în quare învălue pasiunea sociului d-tale pentru dînsa și a ei pentru D. Danibal. Amorul lor è cu atât mai puternicu, chă datează din timpul pe quând consoartele d-tale să afla emigrat peste Carpați în urma mișcării de la 48. Nu cunoscu mai multu origina cunoscinței quare a apropiat pe acești doi inși unul de altu, dar atâta șciu chă ei se iubescu, chă fata e avută în țeară ei, chă, în minutul în quare ți vorbescu, ei formează planul de a se strecora de ochii aceleia, quare ar avé tot dreptul de a nimici planul lor, qua să treacă Dunerea și să și iea cea mai favorabile cale către Elvezia, unde să se poată bucura de amorul lor și de averea ce speră s-o moscenească.

Renunciăm la or ce descriere a întipărirei produse asupra Daliei prin descoperirea ce ’i făcuse maiorul Orosin; ne mărginim numai a arăta în treacăt chă desamăgirea în quare a cădut biata femeia, quând a aflat chă soçiul ei, pe quare, de și nu ’l mai iubia ca mai înainte, dar de quare voiea să fia mereu iubită, chă soçiul ei, dicu, pe quare credea adi mâine chă ’l va revedé înturnat în sînul penaților lui, și chă poate cu timpul, armonia și buna înțelegere s-ar restabili între ei, chă soçiul ei în-fine dup-atâta amor ce ’i a probat s-o părăsească sub cel d-ântâiu pretestu, pentru qua să se espatrieze de bună voia și să se ducă a trăi în oarequare colțu de pămînt depărtat de patria sa, de familia sa, din preună cu o streină și quare ’i a fost ei rivală încă pân’ a nu să însoçi cu el și ’i va fi și d-acum înainte pe quât va mai trăi.

— Stenfi! Stenfi! dise sau mai bine strigă ea cu cea mai adevărată durere; multu răn mi ai făcut, fără să vrei poate, prin descoperirea ce mi ai făcut. Ar fi fostu multu mai bine daqua nu veniai astă seară, sau... nu săin ce să mai dicu...

— Daho, mă értă,... întrerupse baronul sculându-se și prefăcându-se forte câit de ceea ce făcuse; dar, precum scii...

— Nu è nimicu, Stenfi; nu strici d-ta; daqua n-aș fi stăruit eu, poate nu mi ai fi spus nimicu. Dar ascultă-mă... O! încetează cu scusele.. Fă-mi un bine...

— N-ai de quât să ordoni.

— Dă-mi trăsura d-tale; cucerul cată să cunoască locul unde dici chă să adăpostescu acei doi...

— Fără îndoeală, întrerupse maiorul.

— Ei bine! voiu să mă ducu să ’i suprindu, și întîmplă-se or ce s-ar întîmpla în urmă.

— Astă seară? întrebă Orosin c-un aer de mirare prefăcută.

— Da.

— Însă nu judeci, doamna mea...

— Ce să judecu?

— Chă è cu neputință ceea ce cugeți să faci.

— Într-adevăr, n-am cugetat chă ar fi cu neputință, dar, și chiar așa, voiu să mergu înaintea neputinței... voiu... în-fine ești dispus să mi faci binele ce ți ceru?

— Nici o îndoeală; dispune de toată ființa mea, n-ai de quât să voiesci...

— Pré bine; atunci mă vei asceptă aci? întrebă Dalia pregâtindu-se.

— Voiu face tot ce mi vei dice.

— Asceaptăme dară aci; cine șcie de nu voiu avé trebuința cea mai mare de ajutorul unui amicu, și poate cea din urmă trebuință, adăugi ea mușcându-și buzele cu amărăciune.

— Nu te voiu așa, Dalio, dise maiorul luând una din mâinele acelei femei și aducănd-o la gura sa. Mai ânteiu n-aș vré să te vedu așa puçină la inimă, pe quând s-ar cuveni să treci mai cu mândria peste tot ce s-ar cerca să ți o umilească; al doilea, aș avé și eu dreptul a ți aduce a minte chă în qualitatea mea de amant nu pot suferi a mă vedd sacrificat rivalului meu, cu toate datoriele ce te leagă cu dînsul.

— Stenfi, dise Dalia suspinând, quând m-ai iubi ca dînsul, sau quând ’l aș iubi cum te iubescu pe tine, aș puté fi o criminală fericită sau o femeia onestă. Dar minutele trecu. La revedere.

CAP. XXI

UN TALISMAN

Quând remase baronul singur: — Biată femeia! dise el, ai dreptate să dici ce ai dis. Dar din nefericire, acum è târdiu qua să se mai poată ceea ce visează capulu teu esaltat!... Dar... dar, eram aproape să uitu motivul pentru care am venit aci... Într-adevăr să profităm de aste puçine minute... Sunt dece și jumătate; avem timpu. O jumăta de oră până să se ducă, încă p-atâta qua să se întoarcă, quât va sta să caute pe bărbatu-său, pe care mă juru chă nu-l va găsi unde am îndreptat-o; și apoi cucerul meu cu quare m-am înțeles mai din ainte, toate acestea ne vor produce doă ore bune. Avem dară tot timpul. Ce dice scrisoarea impiegatului poliției din Viena?..

Și baronul scoțând din portfoliul său o scrisoare strînsă cu aceeaș îngrijire cu care se păstrează în ordinar polițele de o mare valoare, citi ceea ce urmează:

„Scumpul meu baron!

„Vei face un mare serviciu unei persoane quare „singură are dreptul la moscenirea averei remasă de „la reposatul colonel Oros Silvani. Acestu serviciu „consistă întru a pune mâna pe un document virtutea quăruia va susține dreptul susdisei mosceniri. „Documentul de quare è vorba se află încredințat în „mâinele unui Român, fost emigrat politicu în statul „Austriei; numele acestuia è Liviu Danibal; locue-„sce în dealul grădinei Cișmegiului; și această chărtiă o „vei găsi pusă într-un micu portfoliu roșu de marochin, „quare se închide cu o cheiță de aur ce e legată de „dînsul. Reușind, vei avea dreptul la recunoscința „moscenitoarei quare prin ajutorul d-tale va intra în „posesiunea giustei sale averi ce să urcă la peste un „milion de fiorini, și pe quare è în risicu d-a o per-„de din lipsa acelui document escamotat de aliți.

„Se asceaptă tot de la zelul și dibăcia cu care vei „proceda

„Servul și amicul d-tale... etc.”

Dupe ce reciti aste rânduri, maiorul Orosin stătu un minut să se orienteze în privința modului cu quare ar proceda în descoperirea talismanului ce ’i se cerea. Se uită dară împrejurui qua să se încredințeze chă era singur; apoi, dupe ce a ascultat la toate ușele ce respundea într-acea încăpere și a vădut chă nu era spionat de nimine, întoarse cheile și începu să scotocească în dreapta și în stânga cu o iuțeală și o îndemânare din cele mai de mirat.

Cu toate acestea, minunata activitate dezvoltată de maiorul Orosin în acea întreprindere nu-i reuși întru nimicu, și scumpul talisman pe quare îl căuta cu atâta talent pe quâta ’i era dorința de mare, stăruia mereu a se ascunde de ochii lui. Perdând dară toată speranța pe tărâmul în quare să afla, pătrunse iute ca un fulger în a doa cameră, apoi în a trea și în cele din urmă într-o mică încăpere quare fusese o dată cabinetul de studiu al lui Danibal, lăsându pretutindine urmele celor mai minuțioase căutări.

Dar în midlocul stăruitoarelor lui silințe, și într-un moment pe quând atâte cercâri deșerte începură a-l despera asrufel, în quât de dece ori ’i venise idea să se lepede de întreprinderea sa, sau cel puçin s-o amâne pentru o di mai fericită, întîmplarea a vrut, (chăci întîmplarea poate adese și va puté tot d-auna ce u-a putut mintea sau voința omenească) întîmplarea dară a vrut qua într-un moment în quare maiorul, desperat de a ajunge la resultatul cel dorit al căutărilor sele, să nevoiea să scoață una din cheile, cu quari venise aprovisionat, din cutia unei mese de scris pe quare o scotocise cu un minut mai ’nainte, acea cutia, ne putând resista la forța cu quare fusese trasă, eși din locul ei si ochii baronului întîlniră în fundul ei, remas descoperit, un obiect quare nu ’i mai lăsă nici o îndoeală despre identitatea sa.

Acestu obiectu era portfoliul cel roșu; chăița de aur se afla atîrnată de el; maiorul îl deschise tremurându de bucuria; căută prin toate despărțiturele lui și găsi într-un colțu, cel mai ascuns, o chărtioară pe quare desfășurând-o citi ceea ce urmează:

P. M. S.

SPRE APUS

PATRU PAȘI DEPARTE DE ZIDU.

TREI PALME AFUNDIME

AIBI ÎN DRÉPTA

BRADUL CEL USCAT.

— Bine! dise maiorul, de și cu un ton de nemulțumire; de o quam dată să dereticăm lucrurile în casă, și apoi vom vedé daqua acestu tesaur va puté sta multu timpu ascuns în misterul cu quare ’i place a se înfășura... Duce-mă-voiu oare, sau să asceptu înturnarea Daliei? prin ea aș putea afla tot... Dar ea cată să fia focu pe mine quând va vedé chă am amăgit-o trimițând-o dupe icre verdi... Ba nu, è mai înțeleptu să ocolescu furia unei femei încetate, și dupe trecerea acestei furtune voiu veni să puiu în lucrare planul meu.

Dupe ce făcu aceste reflesiuni, baronul se pregătia să ésă, quând Dalia să urca pe scară repede și grăbindu-se a apuca înaintea unei alte persoane de quare era însoçită.

Maiorul Orosin se dete îndată dupe ușa salei de intrare spre a nu fi vedut.

O secundă dupe intrarea acelor doi veniți, baronul descinse scara în doă săriture și se urcă în trăsura sa.

— Să fia cu putință! dise el în sine dupe ce să depărtă; D. S* din preună cu Dalia! și ea îl aduce în casa ei pe quând scia chă eu eram la dînsa asceptând-o! curioasă femeia!

CAP. XXXV

MARIANA

De la nouă ore dimineata saloanele maiorului Viran erau pline de lume, consângeni, amici, cunoscuți si necunoscuți, quari veniseră să și iea dioa buna de la nefericita femeia ce zăcea pe patul morții.

Mulți din acei triști vizitatori nu să învoiau încă să creadă chă Mariana era moartă, ba unora li să părea încă via, dar scufundată într-un somnu profundu, din quare asceptau s-o vadă peste puҫin desceptându-se: atât de ușure au cătat să fia pașii morții pe acea floare plăpândă, atât de puҫină suflare a întrebuințat vȇntul quare culcase la pămȇnt acea érbă delicată! culoarea vieței n-avusese încă timpu să se șteargă de pe faҫia ei, și coralul buzelor seale nu să învinețise încă de genrul morții!

Cu toate acestea ea era moartă; nimicu n-o mai putea întoarce la viață: nici plânsetele copiilor îngenuchiați la capul ei, la picioarele ei, pe peptul ei, nici durerea cea profundă ce să vedea săpată pe figura soҫiului ci, nici suspinele cele sincere ce ’i adresa toată lumea ce o afla împrejurul ei. Acea frumusețe perise în punctul cel mai plăcut al aurorei ce încununase anii ei tineri; vocea ei cea dulce, quare inspirase atâta simpatiă celor ce o audiseră pe quând era încă în viață, să stinsese pentru tot d-auna; acea ființă plămădită într-o simțibilitate copilărească, dotată cu o rară estetică și distinsă printr-un caracter așa mărețu și nobil, trecuse pragul eternității si și țesea cu încetul sudanul uitării d-asupra ei. Noi nu o vom uita însă, chăci poetul, mai multu de quât un soҫiu, mai multu de quât un frate, mai multu de quât o mumă chiar, are misiunea d-a eternisa memoria în scrierile lui; poesia quare cântă pe strepăsați poate nemuri suvenirea lor mai multu de quât lacremele ce curgu astădi și să svȇntă mâine! Dar să lăsăm lucrurile a și urma cursul lor, noi quari nu putem să schimbăm o literă sau o virgulă din ceea ce e scris pe paginele vieței noastre, și să admirăm acea înaltă inteligință quare a avut o îngrijire așa de binefăcătoare pentru omenire, quând ’i a dat uitarea ca un balsam pentru relele trecutului și speranța ca un scut pentru luptele viitorului, înquât or de quâte ori omul și întoarce privirile înapoi, nu ’i place să vadă de quăt cadrele cele mai surîdătoare in quari și a reflectat sufletul său, și quând cugetă să pătrundă prin ceața ce ’i ascunde viața sa fiitoare, nimicu rău și nici un pericol ce asceaptă pe omenii quari să retăcescu prin mări necunoscute și stincoase nu sunt posibili pentru el, și de și a vădut mulți perind în asemeni căi, pentru dȇnsul înse nu va fi de quât senin și pace, bucuria și fericire.

Cu toate acestea era o suvenire tristă, o suvenire dureroasă remasă după moartea Marianei în sufletul soҫiului ei; el și aducea a minte de răul cel mai mare pe quare îl poate face o femeia bărbatului ei; acestu rău e pe quare îl produce infidelitatea, și consoartea maiorului fusese culpabilă înaintea soҫiului ei de această crimă, singura pată quare întina fruntea cea mai curată, singura urdoare quare vestezia frumusețea cea mai aprobată de gustul societății noastre.

Mariana iubise un june locotenent din statul-maior, a quaruia curte n-o căutase, al quăruia amor nu ’l dorise, precum nu dorise în viața ei nici un amor nelegitimu, dar a quăruia cuuoscință o făcuse din întâmplare, mai multă din fatalitate, amu puté dice.

Cată s-o mărturisim pentru rușinea moralității și a crescerei noastre, chă adunările rău alese și seratele danțante răpescu pe fiăquare an o parte din femeile noastre cele mai june, cele mai frumoase; viața este espusă la toți periculii ce face cortegiul morții; inima remâne fără nici o aperare încontra atâtor curse ce ’i se întindu de pretutindine; d-o vom lăsa singură, în voia ei și departe de influința cea binefăcetoare a rațiunei, ea ne va conduce, fără nici o îndoeală, la o peire sigură, altu-fel dicȇnd, la desonoare, la disolusiunea familiei, la o moarte prematură.

Astufel se întâmplase cu nefericita femeia: un pecât, o fatalitate, cum am mai dis-o, o adusese o dată la o serată ce o da o vară a ei; lumea era multă și aleasă in seara aceea, costumele feerice, musica încântătoare, toate provocau danțul, plăcerea, fericirea: sunt momente în quari inima omenească e deschisă la vȇntul cel înveninat ce vine să ’i sufle mii de cuvinte fermecătoare quari o amețescu, o încântă, o măgulescu spre a o perde în urmă, precum sunt une-ori porii corpului deschiși la vȇntul quare vine să ’i recorească căldura quare la ’nceput se arată plăcut, dar quare pătrundȇnd într-însul ’i aduce receală, boală și adesea moartea; amăndouă casurile se întîmplă în urma ferbințelei ce ne coprinde; inima asudă și ea ca și corpul; è înțeleptu cine evită tocul de or ce natură.

Într-unul din aceste mòmente, ore rele, ore nefaste se aflase Mariana quând locotenentul de stat-maior, Ornescu, june ardinte, figură plăcută, spirit profumat, ’i se presintă pentru prima oară spre a-i face cunoșcința. Mariana n-avusese timpu să și ascundă impresiunea ce ’i produse această cunoșcință și ’i făcu primirea cea mai frumoasă; junele și văduse imaginea in cristalul ochilor acelei femei și, fericit chă a putut găsi un fotografu quare, făr-a fi lingușitor, îl pȇnăla așa de frumos, aflase o plăcere nespusă a se reflecta mereu în acel spilcu magicu. El fusese cavalerul preferit, dȇnsa trecea de regina balului, amȇndoi danțaseră împreună mai toată seara, amȇndoi și comunicaseră ideile și partea cea putincioasă a simtimentelor sufletului lor în tot timpul ce nu danțaseră și pe quând cea — altă lume să ameția în vîrtejul danțelor și al intrigelor ce o privia.

Mariana după ce plecă, de la serata verișoarei sale (și în toată calea ce făcuse pȇn-a casă, cugetând la evenimentul ce venise să restoarne toată esistința ei cea pacinică și liniștită, prevădȇnd cu mintea ei cea dreaptă o parte din tristele consequințe ce era să tragă după sine un amor quare provenia dintr-un simplu capriciu de gustu, făr-a fi basat pe nici o necesitate logică, și promise chă nu va mai vedé pe curtesanul ei, chă, spre a fugi ocasiunile de a da ochi cu dȇnsul, să va închide în casă pentru quâteva dile, și qua să scuse și mai bine internatul ei, să prefăcuse chă suferia de oare quare indisposițiune femeească.

Se înceală foarte multu o femeia, quare, după ce a făcut imprudința de a asculta vorbele cele tinere, frasile cele dulci pe quari un amant, cel mai simplu chiar, scia să le dé cu atâta arte la adresa inimei ce voesce s-o captive! să înceală amar femeia quare crede chă ’i è permis a asculta tot ce ’i să dice, a respunde la toate adresele ăst-fel cum să nu și compromiță spiritul, a privi diferitele pose, toate variațiunile ce suferă figura unui curtesan, a atinge mâna sa, braciul său, a surîde la toate nerodiele ce le spune sub etichetă de vorbe de spirit, a aplauda gusturile seale, a nu ’i refusă orequari propuneri ce n-au aparință vătămătoare, si, în-fine, a da dreptul fiăquăruia de a ’i face toate laudele putincioase pentru găteala ei, pentru gustul ei, pentru spiritul ei, pentru frumusețea ei; să inceală de tot, daqua crede chă astea toate nu fac nici un rău, sau vrea să se lase a se incela; ast-fel dară Mariana n-a putut să și ția nici una din promiterile ce și le detese, și chiar de a trea di a început să revadă pe amantul ei.

Ei să revădură de atâte și atâte ori, în quât ajunseseră a să convinge chă a nu se mai vedé ar fi un ce peste putință, un ce absurdu.

Amorul cel mai periculos nu è acela de quare fuge cine-va, cu toate quâte s-au dis în privința lui, amorul cel mai periculos è acela de quare nu se teme omul, de efectele quăruia n-are nici o consciință, de quare ne apropiăm adese ca de o curiositate sau de un obiectu de petrecere inocinte

Dar lucrul ajunsese unde căta firesce s-ajungă. Soҫiul Marianei, după mai multe prepuse ce concepu despre această intrigă se convinse pȇnă în cele din urmă de fatala realitate.

Nefericitul sociu nu ’i era destul chă și perduse toată fericirea, chă și văduse sfărâmat tot viitorul seu, toate speranțele seale, dar trebuia, spre culmea desperării sale, să sufere și deriderile, sarcasmele, alusiunile cele mai umilitoare ale rivalului seu, de quăte ori se întȇmpla să dé ochi cu el pe undeva. De o sută de ori ’i venise idea să ’l provoace într-un duel de moarte, dar o logică ce s-ar păré poate strania societății dise civilisată, îl făcuse a nu face nici un asemenea pas. Să temea poate de moarte? Ce idea! quare barbat, — afară de quăteva escepțiuni monstruose, — quare bărbat, quare și a iubit cu sinceritate femeia, quare a primit o crescere mai distinsă, în vinele quăruia curge un sânge de o qualitate moscenească, quând se vede trădat cu atâta neomenia de obiectul adorării sale, quare perde într-un minut toată perspectiva viitorului seu și se vede nevoit să reprobe cele mai dulci suveniri ale trecutului din quare și adapase fericirea, ca dintr-un vas ce află chă a fost spurcat, quare bărbat, umilit, degradat în ochii tutulor, ar mai ține la viața sa ca la o cătușă ce roade gîtul unui sclavu! Dar precum sclavul, de și și uresce acea legătură de fer quare ’i ține legat de condițiunea cea mai infamantă din lume, cu toate acestea speră se sfărâme capul tiranului său cu însăși acea cătușă, asemenea un omu quare portă pe fruntea sa semnul rușinei celei mai infame, ține să mai trăească, spre a și resbuna în contra trădătorilor sei. Un duel în asemenea casu, am mai dis-o, è ceea ce ar esplica proverbul: «Dupe moarte și spȇndurătoare* quând insultatul poate fi și omorît, și trădătorul să aibă un îndoit triumfu.

Condus dară d-o asemenea logica,* maiorul Viran nu făcu nimicu in privința satisfacerei ce ar fi fost în dreptu s-o ceară de la rivalul său; abia avu quâteva momente de esplicare cu femeia sa, după quari nu mai zisese nimicu, de quât și îndoise presidiul de noapte și aginții salariați de dio.

Cu toate acestea Mariana simțise cea mai sfășietoare remușcare in fundul inimei sale; ea închisese ochii, cum se dice, și otărîse să nu mai vadă pe nimine, să n-audă nici pronunciându-se numele aceluia pe quare î1 adora încă. Sunt femei quari, de și alunecă fără să vré într-un asemenea abis, dar nu întârdiă d-a și veni îndată în fire, d-a recunoasce cu sinceritate eroarea lor, d-a avé oroare de ceea ce au făcut și a se îndrepta îndată pe calea din quare s-abătuseră; dar quând o femeia a comis o asemene crimă, și in locu d’ a să căi, în locu a și mărturisi singură chă a făcut rău, în locu a fi recunoscătoare pentru generositatea acelora quari ’i értă ântȇia greșeală, o vedi, din contra, chă è tristă, supărată, nefericită, pentru — chă nu mai poate dispune de libertate spre a urma înainte rolul ei de prostituită, atunci, oh! atunci...

Mariana, mustrată de cuget pentru fapta sa și purtând în sînul ei fructul cel prohibit al amorului ei, cădu la așternut; pe de o parte acesta fusese pretestul qua să poată să sté în casă și să nu vadă pe nimine, ear pe de alta, qua să poată cugeta, în liniscea singurătății, ce ’i remânea de făcut și ce cale căta s-apuce pe viitor. Calea dară pe quare să otărîse fără stremutare s-o apuce era calea firească la quare ne scoate adesea asemeni urmări necugetate, asemeni fapte smintite; ea proiectate să moară: un pas rău aduce după sine mai multe pasuri rele. — Écă dară cum cugetase Mariana să puia în lucrare proectul ei fatal. Ea trimise să ’i aducă o moașă, moașa ei de casă în quare avea toată încrederea. Cum o vedu, moașa o făcu să înțelegă chă starea in quare să afla o compromitca in ochii soҫiului ei și în ai societății, ast-fel în quât să vedea nevoită să și plece capul înaintea fatalității quare cerea neaperat să lepede copilul, quare ar veni mâine s-o acuse ca p-o criminală de infidelitate și s-atragă pe capui toată greutatea unei responsabilități amare; cu modul acesta, cugetase ea, nu s-ar strica nici căsătoria lor, și s-ar înlătura și or ce scandal de quare familia ei n-avea de o quam data nici un prepus, dar quare eșind la lumină ar da ocasiune sociului ei a și deprinde toată asprimea caracterului său cu drept întărîtat.

În-fine moașa convingându-se de nefericirea Marianei, ’i prescrise beutura cea omorîtoare cerută de acea fatală necesitate. Mariana să credu un moment fericită vedȇndu-se posesoare acelei băuture; punȇnd măna pe dȇnsa ea o beu de uă dată: nimine nu șcie daqua Mariana urmase ast-fel din vre o eroare, nețiind minte dosa și modul administrării, sau daqua o făcuse într-adins cu scop d-a se sinucide. Adevărul este chă după puҫine dile de suferințe, și fără cel puҫin s-aibă timpu a inspira cea mai mică umbră falsă sociului ei despre inocința sa, Mariana deveni victimă a unei nebunie quare căta să tragă după sine alta și în-fine s-ajungă pȇnă la moarte, singurul refugiu al unor femei fără judecată, quari cred chă prin moarte vor reuși să și atragă simpatiele celor ce remân după dȇnsele și să stoarcă uă lacremă din ochii celor ce ’i au ultragiat trăind — Dar să ertăm pe cei ce nu mai sunt.

Deja preoții rostiau rugăciunea morților la capul ei; ultimul adio ’i s-a adresat din toate părțile și in midlocul torțelor funebre, in sunetul clopotelor lugubre și al unei bande militare quare împlea aerul cu cea mai plângătoare melodia, ușa eternității să deschidea qua să primească sufletul cel mai căit, quare părăsise un corp din cele mai frumoase ce s-au vădut.

CAP. XXXVI

MORI TU, SAU MURIM AMȆNDOI?

Clopotele nu încetaseră încă d-a acoperi capitala cu sunetul lor de doliu; musica funebră tot să audia în depărtare quând, pe una din ușele remase deschise în casa maiorului neconsolat, intră repede un oficer de stat-maior; acesta era locotenentul Ornescu. Cu faҫia palidă și brăzdată de lacreme, cu figura sperioasă și selbatică, s-apropiă de fotoliul maiorului stergȇndu-și fruntea de sudorile ce o inundaseră. Maiorul și ținea capul cu amȇndoă mâinele rezimate pe o masă, ochii lui erau înfipți în pămȇnt și mintea lui retăcită îl purta departe de presința streinului quare venise să ’l caute.

Cu toate acestea locotenentul punȇndu-se în faҫia lui dise c-o voce tremurătoare, pe quare să nevoiea s-o facă aspră și împuitoare.

— Ce însemnează aceasta, domnule maior?

Maiorul și redică ochii, dar vedȇnd figura celui ce ’i adresase aceste vorbe și întoarse capul, ca cum ar fi căutat vr-un midlocu d-a se ascunde de vederea acelui omu.

— Nu ți întoarce ochii îndeșertu, adause locotenentul clătind diu capu; uită-te la mine și spune-mi daqua este adevărat chă ți ai omorît soҫia, precum să dice.

Maiorul se înfioră, crîșni dinții cu turbare și concentrând tot sufletul său în ochi se mărgini a ’1 aținta în tăcere.

— Vrei să mi arăți chă tăcerea ți è respunsul! urmă locotenentul c-un sarcasmu amar. Bine! acum sum dator să ți mai spuiu chă unul din noi doi cată să se convingă chă è de prisos în lume, poate chiar și amȇndoi. Mă înțelegi.

— Vii să mi propui un duel? dise în — fine maiorul c-o voce seacă și fără cel mai micu timbru omenescu.

— E tot ce ne mai remâne de făcut, respunse locotenentul.

— Vrei să mă omori, sau vrei să ți cauți moartea?

— Cum va decide destinul.

— Destinul! numesci destin quând vii singur să cadi asupra cuțitului meu sau să mi înfigi pe al tău! Dar oare cine ești, quare ți iei un asemene dreptu asupra dilelor mele? Cine ești tu quare, dupe-ce mi ai răpit amorul soҫiei mele, după ce mi ai veștezit onoarea, după ce ai făcut să moară muma copiilor mei, vii acum armat încontra vieței mele și mi propui a mă face victima ta sau călăul tău? Cine sunteți voi pe quari nici o lege nu vă condamnă quând veniți s-aduceți turburarea și desonoarea în sînul familielor liniscite și oneste, quari trăiți din traiul nostru, ve adăpați din sângele nostru, pentru qua s-aveți dreptul să rîdeți de noi pentru plăcerea unei societăți quare v-aplaudă astă di și pe quare o veți batjocori mâine la rôndul ei! Cine sunteți voi pentru quari autoritatea è mută, neputincioasă, tolerantă, nepăsătoare, și pentru quare cuvânt ea condamnă pe un biet săracu quare fură o pâine qua s-astîmpere foamea copiilor sei, și nu vă trăsnesce pe voi quari ne furați fericirea, quari ne spargeți casele, quari ne stigmatisați cu sigiliul batjocurei voastre, pentru qua să vă îndepliniți o plăcere efemeră, un capriciu de nimicu? cine v-a dat acestu privilegiu qua s-aduceți cele mai mari calamități pe capetele noastre, și cu toate acestea să fiți neatinși și nesupărați și de legi, și de biserică, și de societate, și de nimine? și cu toate aceste, spre culmea crudimei, și qua să pui vîrfu barbariei tale, vii să mi impuți moartea sociei mele, mie! ha!... Ornescule, nu ți vine să te mărturisești ca autor al acestei catastrofe! Dar credi chă ți vei satisface pe d-întregul dorința, nevoia d-a mă vedé și pe mine perind din lume... ei bine! voiu muri și eu, dar nu de mâna ta, nici de a mea, nici de a altuia, voiu muri quând degitul Celui ce m-a creat me va arăta morții dicendui chă è timpu să mă înapoieze de unde am venit; voiu muri, chăci am început să urescu lumea în quare nu mai găsescu ceea ce mă ținea de ea; voiu muri pentru — chă dȇnsa, quare a părăsit pămȇntul unde tu mai esisti, mă chiamă să viu lȇnge ea, acolo unde trădarea nu va mai puté să turbure fericirea a doi soҫi ce s-au iubit în viață și quari vor urma cu a să iubi și in eternitate... Audi? audi tu glasul ei quare mă chiamă? vedi tu sufletul ei cel albu plutind pe d-asupra acelui nor daurit de radele soarelui? îl vedi tu cum s-apleacă spre mine să mi surîdă? Nu vedi nimicu din toate astea? Așa, ție nu ți è dat să le vedi, chăci tu ești un strein pentru ea; sufletul ei nu te a iubit, de quât numai quât s-afla încă sub influința corpului ei quare suferise un minut efectul magnetismului tău; acum acestu suflet desfăcȇndu-se de materia, nu și mai aduce aminte de tine, car corpul ei cel culpabil îl lasă vermilor pămȇntului, conlocuitori cu tine. Du-te să ’l mai încăldesci în braҫele tele; du-te să împedici prin puterea ta magnetică putrezirea sa. Du-te, eu voiu muri, chăci, fără dȇnsa, viața nu mai è viață pentru mine.

Maiorul, era învederat, să perdea din ce în ce mai multu în delirul durerei sale; trăsurele fisionomiei sale represintau quând statua Estasei quând pe a Amărăciunei: aci să înălța pȇnă dincolo de ceruri cu convingerea unui martir quare asceaptă lovitura de graciă qua să se potă urca în paradis, aci să lasă în jos, în jos pȇnă în țărȇua realității, și atunci vădȇndu-se cu ochii lui de omu și simți amȇndoi ochii împluți de lacreme. Maiorul plângea pentru ântȇia oară după perderea consoartei sale; locotenentul Ornescu îl lăsă să plângă în voia, plânse și el, apoi înturnându-și privirea pretutindine și vădȇnd deșertul ce ’i se păru a domni împrejurui și aduse a minte de ilusiunile ce și făcuse rivalul său și se înfioră, setea de resbunare ’i aprinse peptul și mai multu, și adresând din nou către maior aceste cuvinte mușcătoare:

— Și ești sigur, ’i dise el, chă femeia d-tale te a iubit?

— Daqu-ar fi iubit pe altu, era să fia a lui, respunse maiorul c-un aer întunecat.

— Și de unde scii chă... n-a fost a aceluia pe quare ’l a iubit sau a aceluia quare a iubit-o? chă nu s-a dat lui? chă ți a fost fidelă?

— Acel altu să poate linguși acum, quând ea nu mai trăesce, cu idea ce vrea să dé lumei despre esistința unui amor...

— Acel altu, întrerupse locotenentul, ar puté să dé probe învederate despre ceea ce dice.

— N-am nevoia să le șciu.

— Nu è aceasta fotografia ei? o cunosci? nu è acesta părul ei? privesce ’l; nu è mâna ei quare a scris aceste rȇnduri? citesce.

Și locotenentul, far’ a ținé în seamă refusul maiorului de a vedé acele probe, puse sub ochii lui acele trei obiecte quari acusau pe nefericita lui soҫiă.

Maiorul să sculă repede și părăsindu-și fotoliul, puse mâna pe un cuțit de vănătoare și făcu quâțiva pași spre camera în quare locuise Mariana pȇnă în ajunul acelei dile.

— Unde te duci? îl întrebă locotenentul Ornescu tăindui drumul; nu scii chă ea nu mai este? écă unde s-ar cuveni să lovesci daqu’ ai vr-o sete de a ți resbuna.

Și și desfăcu sînul înaintea turbatului fer quare arma braҫiul maiorului.

Acesta să opri în locu, se uita mai ântȇiu perdut l-acela ce ’i adresase aceste cuvinte, apoi surîdȇnd c-un surîs desprețuitor ’i întinse pumnalul dicȇndui:

— Ține, daqua doresci cu adeverat să mori.

— Mi o dai aceasta armă?

— Fă ce vrei cu dȇnsa.

— Ad-o înqua.

— Iea-o, dar se mi promiți chă mi vei lăsa acel pat d-acolo nesupărat și neturburat de vederea ta, numai pentru trei dile; acesta é patul ei nupțial... Mi o promiți?

— Ai dreptul să dispui de casa d-tale și de lucrurile d-tale.

— Ei bine! ți dau și eu dreptul să dispui de această armă, afară din casa mea.

Locotenentul smulse cuțitul din mâna maiorului și eși repede din camera lui și din curtea acelei case. Maiorul să duse șovăind pȇnă la patul de quare fuse vorba, și înălță ochii către imaginea sântei fecioare quare să afla atîrnată la capul patului și făcȇnd semnul crucei:

— Fia voia ta! murmură din gură, și să ghemui într-un colțu al patului ascundȇndu-și capul în gluga mantalei sale militare, cu faҫia întoarsă la părete și în midlocul întunericului nopții ce înaintase.

CAP. XXXVII

SOaRTEA ARE FAVOaRE PENTRU UNII, DISGRACIĂ PENTRU ALȚI

Mai multe dile trecură după trista întîmplare quare aruncă doliul în casa maiorului Viran, quând neimângîiatul soҫiu să găsi în patul ce și alesese de zăcere neînsuflețit și rece, far’ a și schimba pusă ce și luase și fără qua nici unul dintr-ai casei, copii sau servitori, consângeni sau amici ce ’l vizitaseră în timpul zacerei sale, să fi audit o singură vorbă din gurăi sau cel mai micu gemet de suferință fisică sau morale.

Quât pentru D. Ornescu, el fu mai fericit, chăci putu să uite și să se console, cum uită și se consolă toți amanții quari nu și alegu de patria paginile romanelor sau scenele dramelor, afară de cei ce să intîmplă să moară din causa vre unei complicări de patime cronice ce dateasă mai de multu, după cum o pretinde spiritul cel mușcător al secolului, și afară, putem adăugi, de unele femei quari nu au întru nimica să înghiță un acu, să iea sticlă pisata sau semințele Venerei spre a și da moartea, dar și acesta nu din causa perderei vre unui amant sau soҫiu, ci una vrȇnd să și resbune în-contra bărbatului quare n-a vrut s-o ducă la vr-o serată dantantă, alta qua să facă în necasu unui craiu de tobă, pentru chă a cădut cu vorbe dulci și gând la gând cu picior de jos de ghindă; quare, pentru chă nu să poate întîlni lesne cu regele cel nelegitim al inimei sale, și quare, pentru chă... în-fine, pentru chă n-are tesaure nesecabili spre a și puté satisface toate gusturile și toate capriciele pe quari imaginațiunea femeească ultra egoistă și ultra vanitoasă le creasă neîncetat.

Dar, qua să revenim la subiectul nostru, repetim chă puҫine dile după moartea Marianei și a soiҫiului ei, într-una din dilele tinoase și recoroase ale primăverei, vechia noastră cunoscință, Anica lui Biloiu, trecea singură pe jos strada Radu-Vodă și să îndrepta spre suburbia Tabacilor, quând o trăsură cu doi cai vineți rotați ’i tăiă drumul tocma în momentul quând bătrână umbla să cotească bisericuța St. Tănase ce să înalță pe o movilă în faҫia monastiei Radu-Vodă. Anica lui Bilioiu făcuse atâta cale de la locuința sa din strada Belvederei și pȇnă s-ajungă acolo, și acum speriată de caii ce ’i eșiseră înainte pe neasceptate, să simți de odată coprinsă d-o astufel de spaimă, chă ’i peri toată puterea și cădu la picioarele cailor; dar bunul lor instictu îi făcu să sté în locu, inquât cel ce se afla în trăsura, vădȇnd întîmplarea, avu timpu să sară jos și să dé ajutor nefericitei femei.

Proprietarul trăsurei era un omu ca de vre o trei-deci de ani aproape, de o statură marțială, arătos mai multu de quât frumos, de o fisionomia francă și părea de o putere atletică. Vădȇndu-l, Anica lui Biloiu vru să scoață un strigăt, dar un simtiment de îndoeală o făcu îndată să tacă; din contra, acela quare venise să ’i dé ajutorul său apropiându-se de dȇnsa ’i dise cu tonul celei mai intime familiarități:

— Te ai lovit doară pe unde-va, mam’ Anico?

— Ba, dete Dumnedeu de nu mi s-a întîmplat nimicu, respunse bătrâna deschidȇndu-și ochii mari asupra acelui omu.

— Doară nu mă mai cunosci acum, mam’ Anico, adause acesta peste un minut. Așa è chă m-am schimbat! cum dici?

— Par’ chă te aș cundsce, dar nu pré m-ajută aducerea aminte; păcătoasele de betrăneți nu vin nici o dată singure... ba le mai ajută și necasurile și supărările... Dar, daqua nu mă încelu...

— D-apoi uitat-ai pe Ion Creștinat? întrerupse cel ce și da numele acesta.

— Lasă-me pecatelor! or vrei să rîdi de mine?.... Poate...șciu și eu? poate ei fi semănând cu dȇnsul, dar d-ta ești un domnu mare...

’— Ba su’ chiar eu cu ochi și cu sprîncene, mam’ Anico; Dumnedeu a vrut și cu mine de m-am ajuns și eu.

— Bine a făcut Dumnedeu să te ajute, chă ai fost tot d-auna un bun suflet de omu; dar pe mine, pecătoasa și amărîtan de mine! Dumnedeu să vede chă m-a uitat de și a tras mâna de la mine; nici eu n-am spȇndurat pe tata sau pe mama, dar ce folos! am ajuns în sapă de lemnu; am tot tricat ce am avut; nici quât negru sub unghiă nu mi a remas; o biată căscioară, și aia mi o vȇndură, mamă! și daqua mai ședu întrȇnsa, è chă ține cu chiria una din încăperile ei un biet păcătos ca și mine, și eu ședu la dȇnsul qua se-i ingrijescu d-o fertură, de un măturat, un spălat, și îmbucu și eu cu el ce dă Dumnedeu. ia ca vai de capu meu!

— Dar ți o fi plătind și vre o simbria.

— Da, simbria! quâte trei-deci de dile pe lună.

— Atunci cum ai intrat la el?...

— Cum să intru! m-a adus cu șosele, cu momele, chă è bun de gură, și eu, proastă, m-am luat după gura lui; chă daqua n-am mai avut ce face, m-am otărît într-o luni dimineață să me ducu în tîrgul Cucului să intru în vr-o casă, quând, din păcatele mele, mi a eșit el înainte; numai îl vedui venind la mine și întrebându-me ce chăltuescu pe lună pentru chiria casei, mâncare, spelătura, lemne și alte trebuincioase; ’i spusei; atunci el mi dise: ”—De ce nu vii mai bine la mine, bătrâno? să ți dau casă, să ți dau de mâncare, lemne, apă, săpun, tot ce ți trebue, fără qua să plătesci nici o lăscaiă. Ai, ce dici? „ Mă uitai la dȇnsul și judecai cu miutea mea a seacă, chă tot è o mare economia pentru mine qua să fiu scutită de atâta chăltueală și în cea după urmă cine m-ar vedé și m-ar cunoasce să nu mi dică chă am ajuns bucătăreasă sau spealătoreasă, chă am fost și eu o dată cu casa mea și cu dichisurile mele! hai-hac!... Așa dară primii și mă dusei cu dȇnsul. Écă-me din nou aședata în căscioara mea! dar mi veni să plângu quând me vădui în casa mea ca într-o casă streină. Atunci el să întoarse către mine și îmi dise: ” — Acum să ți spuiu, bătrâno, ce ai să faci.»— «Ce să făcu? îl întrebai eu.« — quând ți ei ferbe ceva qua să mănînci, să fia pentru amȇndoi; quând ți ei deretica patul, să deretici și p-al meu; quând ți ei spăla rufele, să speli și p-ale mele. Quât pentru focu, făcȇndu-l pentru d-ta me încădescu și eu, chăci ședem amȇndoi într-un locu. Precum vedi, nu te puiu la vr-o osteneală pentru mine, ci făcȇnd toate ale casei pentru d-ta, ieau și eu parte la ele.«— «Di mai bine chă m-ai bagat bucătăreasă, femeia în casă și spălătoaresă, ’i respunsei eu; doară chă nu mi plătesci nici o simbria»

— Și acum unde te duceai? întrebă Ion Creștinat vrȇnd să curme o convorbire quare începuse a ’l monotonisa.

— Unde me duceam?... Oh! quând ai fi bun să mi dai ajutorul d-tale! închipuesce-ți chă o ducu într-o superare, adi scapu de un necasu, mâine dau peste altu...

— Ce ți s-a întîmplat?

— Pe quând ședea la mine fratele tînerului... îl cunosci d-ta, acel strein pe dincolo...

— Amlet?

— Așa, dar nu el, fratele lui; a stat și el quâteva luni cu chiria în casa mea și tot d-auna mi a plătit dreptul meu pȇnă la o para; dar quând fu câștul după urmă, n-a mai avut putere bietul creștin să mi-l răspundă; așa, qua să nu mă lase neplătită, mutându-se de la mine mi a lăsat un câine de vănatoare dreptu plată. Am fost nevoită să ’l primescu; ba chiar adoa di venise un Italian de la teatru quare vrea să mi ’l cumpere. mă invoescu cu dȇnsul să mi dé trei sute de lei și remăsese să via astă-di să aducă banii; quând, caută câinele, câinele nicăiri. Bré! întreabă în dreapta în stînga, du-te pe la vecini, aleargă într-un suflet la vătaful Șerban, mi era chă mi ’l o fi prins să mi-l omoare; nu è și nu è. Eram să me întorcu a casă cu inima sfâșiată de necasu; quând écă un biet băiat quare mă cunoasce de quând trăia reposatul, ’i a vȇndut de multe ori porumbei jucători... — Ce ai, mam’ Anico, de te vedu supărată „mi dise el; ’i spusei.”— Nu ’l mai căuta p-aci, urmă băiatul; daqua vrei să-l găsesci du-te In Tabaci, chă am vădut ast-dimineață pe Tetin, feciorul maiorului, quare ’i a dat o bucată de pâine, și a plecat cu el qua să ’l dé pîn turbaceala; ’l am și întîlnit acolo și mai erau și alți câini mulți, pe quari îi asceptă aceași soar-te.„ Mulțumii băiatului și detei fuga să întîmpinu răul quare va fi asceptând pe bietul câine. Dumnedeu te a scos înaintea mea! quând ai avé atâta bunătate pentru mine!...... ce să făcu eu singură, o biată femeia bătrână și neputincioasă, cu nișce spȇndurați ca aceia?

— Și unde să află locul de quare vorbesci!

— Nu è departe d-aci; daqua om merge împreună, eu cunoscu toate cotiturele p-aci...

— Urca-te în trăsură, daqua è așa.

— Ba nu, urcă-te d-ta, eu viu pe jos.

— Ce vorbă, mam-Anico! Doară nu mi o cădè nasul daqua oiu ședé alături cu d-ta. Oare daqua m-am ajuns, pentruchă așa a vrut Dumnedeu, bine è să mi o ieau asupra-mi, qua să făcu pe voia dracului?

— Tot bun și plin de omenia cum te am cunoscut, dise bătrâna femeia urcându-se în trăsură și luând locul ce ’i însemnase Ion Creștinat. după aceea trăsura plecă cu iuțeala cailor ei ce părea nerăbdători de a să pune pe fugă.

CAP. XXXVIII

PENTRU CE SE DAU CÂINII PRIN TURBĂCÉLĂ

Românii moscenind tradițiunile strebunilor lor păstrează încă multe din ele; jocurile numite capitoline, instituite în onorea lui Joie, fiindchă apărase Capitolul pe quând era împresurat de Gali să ține și pȇnă în dioa de adi; aceasta ceremonia să făcea onorând gâscele quari, simțind apropierea soldaților lui Brenus, deteseră alarma prin strigătul lor, astufel înquât mica garnisonă de Romani retrasă în Capitol avu timpu a se apăra și a scăpa locul retragerei lor, și bătȇnd câinii quari adormind un somnu greu neîngrijiseră a ’i însciința prin lătratul lor despre pericolul ce ’i amenința.

Într-o di quam anologă, poporul român și face o plăcere a prinde un număr oarequare de câini și a le face diferite torture, menite mai multu a ațita rîsul spectatorilor, quari află tot d-auna o petrecere nespusă într-un asemene spectacol.

Scena descrisă mai la vale ne poate da o idea despre această ceremonia.

Trei lemne lungi, puse în forma unui p cirilicu sau a unei spȇndurători antice, să înălțau în centrul unor curți întinse și desgrădite; de midlocul lemnului ce era pus în curmediși peste cele doă picioare ce-l susținea să vedea atȇrnând o funia lungă, redicată de vr-un stînjin de la pămȇnt; de căpătâiul acestei funie era legat un câine cu capul în jos; mai multă lume să afla adunată împrejurul nefericitului animal și asceptă, plină de o voioasă curiositate, să vadă terminându-se lucrarea resucirei acelei funie, pe quare unul din acei teribili actori o învȇrtia într-o parte pȇnă la estrema posibilitate; funia ajungȇnd l-această estremitate să lăsa în voia ei și desfășurându-se atunci din ce în ce mai repede, bietul animal să învȇrtia fără voia facȇndu-și fel de fel de violințe qua să scape și urlând ca un turbat de amețeala ce ’i producea teribilul jocu la quare era espus.

Chiar într-acestu moment sosise Anica lui Biloiu însoҫită de Ion Creștinat. Vederea câinelui ei quare suferia această maltratare neomenoasă o făcu să înfrunte or ce pericol la quare să espunea și a să vîrî printr-acea mulțime de selbatici curioși, spre a să apropia de scena de quare vorbirăm.

— Pandur! Pandur! asta este; écă bietul câine de quare ți spuneam, striga bătrâna adresându-se către protectorul ei.

— Dați pace câinelui, tâlharilor! dise acesta către cei ce împresurau mai de aproape pe nefericitul animal.

— Cine o mai fi și ala de să pune judecător fără leafa pentru câinii omenesci? să întrebară unii din călăii câinelui rîdȇnd.

— Ei! domnule! ăl cu barba roșcovana pusă în proțapu ca un ștergar de țapu, ia cară-te d-aci, să nu ți făcu o tobă din spinare să ’i s-audă bătaia tocma în țeară nemțescă de unde ai venit, audause altul.

Mulțimea rîse cu hohote.

— Nerușinaților, daqua nu veți da drumul câinelui vă făcu să ’l plătiți quât nu face pelea voastră, dise Creștinat cu amenințare.

— Pelea noastră!... eu n-am tor pe a mea, dar nici a ta nu mă ține vr-o chăltueala: de nu ne vei da pace, nici eu nici tu nu vom remâné cu ea sănătoasă.

Într-acestu minut unul din mulțime, cel mai cutezător din toți, să dispunea să repete jocul învȇrtirei câinelui, qua să satisfacă dorința publicului manifestată prin stăruitoarelei îndemne, quând, mai iute de quât cugetarea, Ion Creștinat să repede c-un cuțitas deschis și tăiă sfoara de quare era Pandur legat. Câinele vădȇndu-se liber să refugia îndată la picioarele betrânci sale stăpîne, quare luându-l după sine să urcă cu el în trăsura lui Ion Creștinat; acesta voi s-o urmeze, dar, apucat fiind de doi inși, cei mai arțăgoși din gloată, fu nevoit a alerga la midloacele estreme spre a scapa de ghiarele acelor selbatici; luă dară pe unul din ei în braҫele lui de fer și asvȇrlindu-l peste cel-altu îi lungi pe amȇndoi la pămȇnt, cinci pași departe de el. Lucrul nu să termină aci; alți trei să repedu înjurând și amenințând, și, în midlocul sberetelor asurditoare a doă femei quari să bociau la capul celor doi căduți, ca cum ’i ar fi aflat morți sau răniți, și începu a și juca bâtele cercându-se a ’l lovi din toate părțile. Ion Creștinat, quare era uul din cei mai renumiți ciomăgași dintre Mocanii din quari făcuse o dată parte, avu oarequare greutate pȇnă se smulgă ciomagul unuia din adversarii lui; îndată însă ce să vădu posesor al acelei arme quare distinge pe Românii mocani, începu lupta de atacu și apărare cu acea sciută îndemânare ce face adese pe unul singur a înfrunta doădeci de năvălitori, a ’i pune pe fugă chiar, fără qua aceștia să ’l potă atinge quâtuși de puҫin cu bâta sau cu cuțitul lor. Ast-fel se întîmplă și în această împrejurare; adversarii lui Ion Creștinat să îmulțiseră din ce în ce dar curagiul său, foarța sa erculeană și dibăcia cu quare mânuia ciomagul au sciut să reducă numărul lor așa de multu și cu atâta iuțeală, înquât, dup-o resistință de mai puҫin de o jumăta de oră, ne mai fiind cine să țiă peptu cu dȇnsul, el părăsi câmpul de luptă triumfător și veni să se urce în trăsura sa unde îl asceptă bătrâna sa protegiată și câinele pe quare îl scăpase cu atâta bravură.

Trăsura plecă urmând direcțiunea mai jos însemnată: după suburbia Tabacilor, strada Radu-Vodă, strada St. Ecaterina, strada Bibescu-Vodă, strada Craiovei, strada francesă, strada Mogoșoiei, strada Belvederei. Aproape de estremitatea acesteia din urmă, trăsura să opri dinaintea unei căscioare pe quare n-au uitat-o cititorii noștri.

— Unde suntem aci? întrebă Ion Creștinat.

— Dar nu ți mai aduci aminte de fosta mea locuința? dise Anica lui Biloiu.

— Așa, ai dreptate. Și acum tot întrȇnsa locuesci?

— Nu ți am spus chă ședu c-un fel de stăpîn quare me ține de quâteva dile...

— Dăn, ai dreptate... păcătoșii cu quari m-am luat la ceartă m-au făcut să uitu. Așa, mă bucur chă am putut să ți făcu un micu bine...

— Și eu n-am cu ce să ți mulțumescu chă ți ai pus viața pentru un câine.

— Ce am făcut, am făcut pentru d-ta; și d-ta ai puté face pentru mine ceva... Ascultă-mă, ai pe cineva în casă? aș vré să ți vorbescu.

— Aideți în întru, chă nu è nimine. Aș! el vine quând apune soarele și să culcă îndată, qua să nu ardă lumînare.

— Să intrăm dară.

CAP. XXXIX

UN AVAR, MODEL NOU

Bătrâna conduse pe însoțitorul ei într-o cămăruță din fundul curței.

Creștinat vedu o mare prefacere în interiorul acelei încăperi, pe quare, cu toată neaverea sa, cu toată minoria sa, putem dice, Anica lui Biloiu o ținuse într-o stare destul de bună și de curată pe quând s-afla încă proprietară a căsuței sale. Acum nu se vedea altă mobilă, de quât un pat de lemnu necioplit c-un braҫiu de paie d-asupra și o pătură vechia în locu de așcernut, fără nici o pernă și nici un căpătȇiu, nici un scaun, de quât o masă albă cu trei picioare de lemnu, și în locul celui d-al patrule picior, quâteva bucăți de cărămidă puse una peste alta pȇnă la înălțimea mesei, quare era apropiată de pat cu scopu, fără îndoeală, de a servi patul în locu de scaun la nevoia. Qua să complectăm mobilarea aceléi miserabili încăperi vom adăugi o cofă de apă și o cană verde de pămȇnt pusă pe o strachină roșia tot de pămȇnt.

— Cine dracu poate trăi în ticăloșia asta! dise Ion Creștinat scăpărând qua să și aprindă o frumoasă pipă de spumă ce o avusese spȇndurată de un nasture al paltonului său untdelemniu închis.

Permite-mi-se de a scuti pe neputincioasa bătrână de a mulțumi curiositatea aceluia ce ’i făcuse astă întrebare, și a luă noi sarcina de a da cititorilor informările ce ar dori s-aibă despre persoana ce locuia acolo.

Persoana dară quare ședea cu chiria în fosta căsuță a bătrânei Biloiu se numia Până Doian.

Până Doian! écă un nume ce bate în prosaismu; se poate, dar cuvȇntul pentru quare n-am ales un altu nume mai meritos pentr-un roman este chă chiar personagiul cel adevărat, originalul aceluia de uă tractează acestu capitol n-are un nume mai puҫin prosaicu de quât acesta, ba încă el însuș e o ființă din cele mai prosaice quari au esistat pȇn’ acum între spirituoșii fii ai Dunerei, și daqua, cu toate acestea, ’i am dat oarequare parte activă în această istoria a fost chă am aflat întrȇnsul un interes demnu de luarea a minte a cititorilor noștri.

Și cum n-ar merita deosebita lor luare a minte un personagiu a quăraia originalitate de caracter è, amu puté dice, unică în felul ei?

Dar, în-fine, cine este acestu Până Doian? ce lucru să fia el qua să insufle un așa mare interes?.. El?... è un omu de carne și de oase ca orquare altu, a fost un împiegat inferior la prefectura poliției capitalei, è un avar în toată puterea cuvȇntului, și écă în cele din urmă ceea ce ’l distinge de toți semenii sei.

Dar un avar nu è un caracter nou, veți dice, și, după Arpagonul lui Moliere, cine a mai cutesat a crea sau descrie un asemene caracter, făr-a trage după sine consequințele plagiatului? A crea, nu într-adevăr, dar a descrie, écă ce ne amu cercat a face în spaҫiul acestui capitol, și cu atâta mai multă siguranță, chă avarul nostru è, cum am dis-o mai sus, un tipu în felul său, chăci nu è avar numai pentru sine, pe seama sa, dar, ceea ce è mai curios, mai de mirat, este chă el simte această patimă și în privința celor-alți de asemenea ca și pentru dȇnsul.

Écă pe scurtu o aruncătură de ochiu asupra acestui personagiu; dialogul ce urmează ne va da o mai întinsă lumină despre orequari particularități curioase ale eroului nostru.

— Și cine dracu poate trăi în ticăloșia asta! fuse-se întrebarea lui Ion Creștinat, la quare ne amu cercat să respundem quâteva vorbe, qua să poată înțelege cineva ca ce fel de omu ar fi în stare de a locui într-o așa miseria.

— Precum vădu, nu pré te afli în sînul lui moșu Abraam în locuința asta! adause Ion Creștinat.

— Ce să făcu, Ionică..., mă oartă, domnule Creștinat... sau cum să ți mai dicu acum, nu șciu...

— Nu face nimicu; dar daqua ți è mai bine pe plăcu, di-mi Cristian. Am făcut și eu ca lumea, mi am schimbat numele îndată ce mi s-a schimbat soartea.

— Ce vrei dară să făcu, domnule Cristian? unde să mă ducu și cine să m-ajute, pe mine quare nu mai sum bună de nimicu, nici chiar să me mișcu din locu, quând vin de m-apucă afurisitele de junghiuri în picioare...

— Atunci credu chă remâi și nemâncată — cine să ți fearbă?...

— O! bătute-ar sănătatea să te bată! dar daqua nu glumesci, apoi vrei să rîdi poate!

— De ce, mam’ Anico?

— De ce... Apoi în alte dile ce mănîncu? am ce pune la focu qua să făcu vr-o fertură? afară de o coajă de pâine uscată, mai îmbucu într-o di și într-o noapte?

— Dar domnișorul cu quare ședi?

— Ardă-’l ar focul! dar unde ’l am vădut vr-o dată cumpărând o bucățică de carne, un cârnat, o legumă sau vr-un lemnu măcar! quât a fost frigul de mare, toată érna dormia fără focu; une-ori quând era pré rebegit de ger, numai se scula pȇnă in dio și să ducea pe malul ghîrlei spre St. Elefteriu, apoi nu trecea multu și să întorcea cu o chîrpă plină de surcelușe, bețisoare, crăculițe, coceni de porumbu, tot ce putea găsi pe mal și le păstra de făcea une-ori focul de dimineață quând nu mai era frigul de suferit. Alte-ori venia a casă cu o mulțime de cuie vechi adunate după ploaia; are un sacu plin de cuie rupte și alte bucățele de fer găsit. Cumpără pâine tot rece, chăci o iea cu prețu scădut, și dintr-o pâine mâncăm amȇndoi oa săptămână; pâine și apă, nimicu mai multu. Deunădi s-a întîmplat și o istoria: peste drum de noi, mai la vale puҫin, s-a deschis un birtu; el să întorcea de la cancelariă, chă è éră la poliția; trecȇnd pe la birtu și aruncându și ochii pe fereastră, zăresce pe unul din cunoscuții lui quare mânca, omul, la o masă; ce o fi mâncat el șcie, chă o dată începu ăsta să ’i bată în fereastră; eu stam în poartă și mă uitam; peste un minut vădu pe cineva eșind din birtu și cum vedu pe al meu, numai scoase un țipet și intră éră în întru trîntind ușa după dȇnsul; al meu ’i făcu la fereastră cu degitul ca un fel d-amenințare și veni a casă: «— Ce avuseși cu bietul omu? îl întrebai quând să mai apropiă.„ — Așa, vedi bine; are nas să mănînce la birtu, un biet scriitoraș ca el cu optudeci de lei pe lună! dise el supărat. Dar ’i voiu arăta eu cum să respectează banul, și o plecă éră. Ei bine, ce ți închipuesci! alergă din nou la fereastră birtului și începu să strige în gura mare: « — Eși afară! eși afară! chă spargu toate ochiurile de la fereastră! Eși, ți dicu, chă te pândescu pȇnă la dio și nu te mai scapă nici dracu din ghiarele mele.

— E un nebun! dise Ion Cristian cugetând.

— ’I lipsesce o doagă și o sâmbătă, luar-ar departe d-ăstu locu.

— Pe urmă?

— Pe urmă... s-a dus bietul creștin, a eșit pe din dos și trecȇnd p-aci qua să să ducă a casă — șede mai în dél —se opri’ în poartă să mă întrebe daqua s-a întors smintitul — așa ’i dicea «Nu s-a întors,’i respunsei; dar ce a avut cu d-ta?„—Ce să aibă, mamă! dise bietul băiat; săptămâna trecută ’l am întîlnit în piața teatrului; vream să mă ducu și eu o dată într-un an să vădu pe Baba Hîrca; toți mi o lăuda, și eu n-apucasem s-o vădu nici odată. Cum mă intîlnii cu el, d-odată ’i trecu prin minte chă vream să mă ducu la teatru: «— Unde mergi? mă întrebă uitându-se la mine, parchă ar fi vrut să mă mănînce cu ochii! nu vrusei să ’i spuiu adevărul, dar ’i tăiai o minciună chă m-a chiemat directorul poliției a casă qua să ’i lucrezu nișce chărtie, „—Bine! dise, dar stătu în locu și mă urmă cu ochii; eu mă strecurai pîntre mulțimea trăsurelor și vream să esu pe din dosul teatrului pȇnă s-o duce dracului d-acolo; quând să intru in teatru pe partea stângă, mă zări, ucigă-l toaca și să repedi la mine cu bastonul în aer să mă spargă, -- „A! ticălosule! strigă în urmă quând vădu chă ’i am scăpat, vrei să ți bați jocu de bani risipindu-i după petreceri! teatru ți mai trebuia, mână spartă ce ești! Asceaptă-mă chă nu m ăvoiu mișca d-aci pȇnă vei eși d-acolo, și atunci te oiu învăța eu să ți mai arunci banii pe ghîrlă.” A trebuit să esu cu mulțimea a mare și s-o ieau pe altă parte făcȇnd îndoit drumu, qua să nu dau ochi cu dȇnsul. Astufel de îndrăcit nici chă am mai vădut! chă pentru el, nu chăltuesce nici o lăscaiă, nici chiar pentru cea mai mare trebuință.

— „Dar ce dracu să chăltuescă! disei eu; cine șcie de quâte ori pe an mai vede paraoa în ochi!

— „El?

— „D-apoi?

— „Te înceli, mamă! Aida-de! caută-l să vedi chă poartă la dȇnsul, lipită de pele, o legătură cu vr-o optu sute de galbeni întrensa.

— „Nu moa nebuni!

— „Cum te vădu și mă vădi. Uite, a strîns para cu para pȇnă a ajuns la suma asta...”

— Voiu să ți spuiu, adause bătrâna femeia, chă nu mi s-a întîmplat sa vădu un omu mai cumplit, să ’i fia necasu și pe banii streini quând să chăltuescu; nu è destul chă cu un așa capital să ’l vèdi chă moare de foame și de frigu, și s-ajungu și eu, din păcatele mele, pe astufel de mâini.

— Écă tocma ce aveam să ți vorbescu, dise Cristian; lasă, dracului cocioaba asta din preună cu cociorobul quare șeade în ea și vino la mine. Eu am casă destul de mare, destul de încăpătoare; acum m-am și însurat în carnavalul ăsta, și soҫia mea are novoiă de o femeia credincioasă cum ești d-ta.

— Și di, te ai însurat, domnule Cristian? dar pe cine ai luat?

— Pe fata cea mai mică a d-nei Păunei Vătreanu.

— Pe Patana?

— Chiar așa.

— Dar rogu-te, s-a mai măritat vre una din ele?

— S-a măritat cea marc.

— Tilica?

— Antilica; a luat pe doctorul Mirian Roscol, adause Cristian rîdȇnd.

— Nu me omorî!

— Nici de cum, ți am spus tot adevărul

— Și a lăsat el pe Didina! el quare o iubia ca un nebun, de dicea chă daqua n-o lua pe ea nici chă să mai însoară să iea pe alta...

— Credi chă o iubia după cum voiea s-arate? lui nu ’i era aminte de quât să puia mâna pe starea ei; e numai interesul quare vorbesce în inima lui; și daqu-a vădut chă Didina nu ’l vrea cu nici un chipu și a întors ochii către cea mare; ea n-a refusat partida și într-o săptămână s-a cununat cu ea și a și plecat în Constantinopole pentru tot d-auna.

— Dar biata Didina, a remas cu mumă-sa... Biata cocoana Păunica! cum aș dori s-o vădu...

— N-o mai dori, mam’ Anico, biata femeia, sunt dece dile adi...

— Or a murit! întrerupse bătrâna c-o suprisă dureroasă.

—S-a dus sermana! Dumnedeu s-o erte! chiar puҫine dile după măritișul fetelor ei... într-o noapte s-a culcat cu o durere de capu nespusă și pȇn-a doa di un atacu de apoplesiă a răpit-o din sînul familiei... Dar să le lăsăm acum, quând vei veni la noi vei afla aceste amănunte. Bun! urmă Cristian uitându-se la orlogiul său, écă cinci trecute. Așa dară, mam’ Anico, nu mi ai respuns daqua primești propunerea ce ți am făcut.

— Să viu la D-voastră?

— Așa.

— Viu chiar acum daqua vrei; nu sîn datoare nimului nimicu; de ce să nu viu.

— Atunci urcă-te în trăsură.

— Un minut, domnule Cristian, să mi ieau o legăturică. Pandur, ține aci! adause bătrâna dând câinelui să ția în gură o legătură de cîrpeturi. Biata Păunică! urmă ea; dar nu mi ai spus ce s-a făcut Didina, unde șeade?

— Șeade cu noi. Dar și eu uitasem să te întrebu ceva. Voiu să mi spui unde aș puté găsi pe tînerul quare locuia o dinioară în casa d-tale, quare avea o mumă bătrână și quam pătimașiă...

— Streinul quare è de dincolo?

— Chiar așa.

— Șeade cu frate său, acela quare mi a dat pe Pandur, quând n-avu să mi mai plătească chiria.

— Ei bine! dar în ce locu șeade?

— Cum să spuiu... daqua scii la Cuibul cu Barza...

— Șciu. Departe de biserică?

Nu pré departe; cum te lași de vale, pe mâna dreaptă, o căsuță verde cu doă ferestre.

— Înțelegu, înțelegu.

— Scii casa?

— O quam șciu, adică o potu nemeri lesne. Aideți acum.

— Cum vii despre biserică...

— Bine, bine. Aideți!

Și trăsura să depărtă ducend cu sine pe Cristian și pe Anica lui Biloiu, quare să tot uita să vadă daqua Pandur purta mereu mica ei gardarobă ce o ținea în gură.

CAP. XL

PRIVIRI RETROSPECTIVE

Locuința în quare ședea Ion Cristian, (quăruia ’i vom da de aci înainte numele ce ’i a plăcut să și il iea după prefacerea soarte sale, cum dicea el,) era o casă din suburbia Radu-Vodă, cu doă planuri și o frumoasă grădină în fundu.

Ion Cristian, graciă întreprindătoarei sale inteligințe și a probității cu quare s-a purtat în tot d-auna către cei ce îl întrebuințaseră la or’ ce întreprindere de vre un negociu, a putut în puҫin timpu să și facă o avere independintă, și din simplu Ion Creștinat, quare fusese o dinioară încurcat într-o compania de jidani contrabandiști, faptă a quăria memoria o condamna și acum, a devenit D. Ion Cristian capitalistu de vr-o doă deci mii galbeni, avere a sa propria, afară de aceea ce ’i adusese nevastă-sa la nunta ei și quare putea să facă mai multu de șese mii galbeni valoare totală.

Mai ântȇiu îngrijitor la o-moșia de vr-o 650 clăcași, de unde ’i să da doă mii cinci sute lei pe an; cu acestu capitalaș și cu vr-o trei mii lei ce ’i avusese mai ’nainte, întreprindȇnd pe seama lui diferite specule pe acea moșia, fu ajutat de soarte a să alege în puҫin timpu cu o sută cinci-deci de chile de grâu de ântȇia qualitate. Realisând aceste producte într-o sumă rotundă do noă sute galbeni, Ion Creștinat întreprinse pe dată o că lătoriă prin quâteva sate, cele mai putincios apropiata de schela Brăilei și arvuni producte pentr-o valoare de dece ori suma de quare dispunea. Ager și nestătut, plin de midloace și de o pricepere de or ce cercare, în mai puҫin de o lună de dile el vendu toate productele arvunite cu un beneficiu de cinci-deci la sută, quare, după quantitatea prinsă de dȇnsul, căta să ’i producă profit curat, ceva ca la optu mii de galbeni.

Cu o parte din acestu capital el luă în arendă moșia D-nei Vătreanu unde șciu să și crească averea așa de repede, ear cea altă parte o avea vîrîtă în negoҫiu de vite ce le trimitea în Austria și în Turcia, negoҫiu ce tot d-auna îl favorisa și quare, era sigur, dicea el, chă ’l va face curȇnd a rivalisa cu cei d-ânteiu capitaliști din Bucuresci.

Femeia lui Cristian, bună menageră și închinată nu mai bărbatului ei și casei ce o administra, se ocupa în acel moment la cusătura unui frumos tapet de masă lucrat a leasă. Soră-sa Didina sta alături cu dȇnsa și urmma cu ochii undreaoa pe quare Patana o făcea să apară și să despară cu atâta iuțeală în câmpul cel înflorit pe quare înșira lânurile ei culorate; amȇndoă surorile erau în costumu de doliu după moartea mumei lor.

— De ce a fi întârdiat cumnatul? întrebă Didina pe soră sa.

— Oh! quând ar reuși să găsească pe afurisita de zigancă, aș suferi trei dile nemâncată, respunse Patana.

— Cum credi chă va puté să dé peste ea! cine șcie de n-o fi trecut în țeară turcescă.

— Nu credu să fi avut timpu: sunt ordine date pe toată linia Dunărei cu semnalementele ei, și după sciințele ce avem, încă nu s-a arătat la nici un punctu.

— Ei bine! fă-mă să înțelegu, surioară, cum să nu scim noi pȇn’ acum chă nevasta lui Mitu...

— Taci, daqua mă iubesci, surioară, nu potu să mai audu astu lucru. Mai ântȇiu nu să scied e sigur nici acum; tot ce dă un oarequare prepus este chă după moartea lui Mitu și a Siei, s-a găsit între lucrurile lor o chărtiă; era o scrisoare scrisă de mâna reposatei mame; ea scriea lui fiiu-său, un moment pȇn-a nu și da sufletul, chă aceste trei morți au provenit din causa unei zigance a nume Sanda.

— Ba, eu am audit altu-fel, dise Didina, chă după moartea reposatei s-a găsit un epitafu scris de dȇnsa și lăsat să se puia pe peatra mormântului în quare sunt quâte trei îngropați.

— Și ce fel de epitafu era acela?

— Să vedu daqua mi aducu aminte... stăi... da, așa scriea: Aci zace muma și fiul, bărbatul și nevasta, fratele și suroră, bunica și soacra și mai nu șciu cum.

Patana și lăsă lucrul qua să și stergă doă lacreme de pe ochi, Didina o imită; după cinci minute de tăcere ea dise către soră sa suspinând:

— Patano, ce bine ai făcut tu de nu te ai dus să ’l vedi quând s-au găsit morți quâte trei!... Vai! și acum mi aducu a minte și mă cutremur’!

— Erau urîți?

— Ce să ți spuiu, surioară! închipuesce-ți nișce figure vinete și selbatice...

— Asficsiați de cărbuni... și să nu fia cineva sigur de adevăr!

— Ce fel?

— Așa; unii dicu chă din greșeală, chă, adică, fiind, frigu în noaptea aceea, Mitu a pus capacele qua să ția căldura în casă și a uitat să stingă focul; alții vor să presupuiă— și asta e părerea mamei — chă Sia, quare nu dormia pe quând reposata făcea lui Mitu acea fatală descoperire, trăgȇnd cu urechia la vorbele lor și încredin ându-se chă ceea ce prepusese era un adevăr și voind să scape de torturele ce ’i făcea mustrarea ei de cuget a pândit pe Mitu pȇnă ’l a vedut adormit și a pus singură ea capacele după ce împlu soba de lemne.

— Dar mama cum s-a găsit între ei pe urmă?

— Mama... nu scii? vedȇnd adoadi chă nu venise Mitu să o iea de la îmormȇntarea Marianei, după terminarea paradei cum fusese vorba, s-a dus la ei...

— Ai dreptate, întrerupse Didina, focul nu să stinsese încă, și camera fiind închisă a trăsnit-o mirosul, în quât a cădut îndată pe spate amețită, și pȇn’ adoadi s-a dus și ea, Dumnezeu să ’i ușureze suflețelul!

amȇndoe surorile plângeau încă în tăcere quând ușa să deschise și lăsă intrarea lui Ion Cristian quare, precum scim, venia din preună cu Anica lui Biloiu spre a o stabili în casa lui, în sînul familiei sale, ce avea așa mare nevoia de serviciele ei, după cum să va vedé mai târziu.

CAP. XLI

FAMILIA SILVANI

A doa-di după instalarea bătrânei servitoare, și pȇn-a nu cere încă de la dȇnsa serviciul pentru quare o adusese în casă, Ion Cristian și aduse aminte de familia Silvani, quăria să afla așa de devotat, cum avurăm ocasiunea să vedem în trecut, și se pregăti să se ducă, după informările ce ’i să deteseră, a și vedé pe vechii sei amici de quari împrejurările ce supraveniseră în viața sa îl depărtaseră quât va timpu fără voia lui.

Era pe la optu ore aproape quând în căscioara cea verde din valea suburbiei Cuibul cu Barza, amȇndoi frații Amlet și Telma, erau aședați lȇng-o masă de lemnu albu și și vorbiau cu oarequare fereală, întorcȇndu-și adese capul către un pat din fundul camerei, pe quare se afla adormită o femeia, quare, după figura ei uscățivă și spițelată, după faciă ei brună și fruntea ei încruntată, să putea lesne recunosce de muma celor doi juni, d-na Amfistela Silvani.

— Amlet, dise Telma adresându-se către fratele ei, ții minte, Amlet, de quâte ori mi ai promis să mi spui întîmplările tele, de quând te au răpit casacii din temnița de la Ploesci și pȇne în dioa quând te a întors Dumnedeu în sinul surorei tale și al mumei noastre? Sum curioasă să șciu daqu-ai suferit mai multu de quât noi, adică de quât mine și de quât mama.

— Vei fi mulțumită, surioara mea, dar cu o condițiune.

— Fia, spune-o.

— Să mi esplici și tu motivul quare te face să stăruesci într-acestu costum strein sexului tău, mai ales acum quând noi toți te scim cine ești, și quând, chiar cea ce scusă pȇnă mai de-ună-di fantasia ta nebună, astă-di nu mai esistă, după cum singură ai mărturisit-o facia cu mama și cu mine.

— Asta am dis!...murmură Telma.

— Ce ai vrut să dici?

— Ți voiu esplica tot

— Atât mai bine. Să vedem.

— Speru încă.

— Nebună! ce mai speri de la un omu însurat și quare și iubesce nevasta ca un fermecat.

—Dar ea nu-l iubesce, și asta întreține încă speranța mea.

— Maiorul Orosin nu să mai duce de mult pe la dȇnsa; să dice chă de quând a prins-o cu D. Stroescu, el nici chă vrea să ’i mai audă de nume.

— Dar după sinuciderea lui Stroescu relațiunile au reînceput între amȇndoi amanții cu turbarea ce urmează tot d-auna în asemenea casu.

— Ilusiuni din cele mai nebune: Danibal nu să depărtează un pas de lȇngă dȇnsa, nu se absentează un minut d-acasă; ce crede chă ar puté un amant incontra unei asemene apărări fanatice? nimicu de quât se va descuragia, daqua nu să va fi descuragiat pȇnacum, atât el quât și or quare altu s-ar încerca să facă curte acelei femei ast-fel păzită de un cerber neadormit și nestătut ca Danibal.

— Ai fi avut dreptate poate, daqua nu să întîmpla ceea ce s-a întîmplat de-ună-di în această căsătoria, ceva quare a venit să dé acestei uniri lovirea după urmă sau lovirea de graciă cum să dice în vocabularul călăilor.

— Ce lucru? nu șciu.

— Șciu eu și ți voiu spune îndată.

— Sum curios să aflu.

— Este aproape o lună de dile de quând muma Daliei s-a întors de la o călătoria ce o făcuse în streinătate pentru căutarea sănătății sale. Chiar in dioa sosirei sale în capitală, ea s-a dus îndată să și vadă pe fiia-sa. Dalia simțindu-se în braҫele mumei sale a început să se plângă do crudimile soҫiului, de sclavia în quare o ținea, de maltratările ce ’i făcea, și a vărsat lacreme cu prisos în sînul părintescu. Muma și a permis să facă ginerelui ei mustrările ce ’i plăcuse să creadă chă era în dreptu a i le face, și ca mai toate mumele din țeară aceasta quari vor să și vadă fiicele fericite cu or ce prețu, a luat pe Dalia sub protecțiunea ei. Din momentul acela, ea venia mai în toate dilele să iea pe fiia-sa qua s-o plimbe sau s-o ducă pe la adunări, procurându-i astfel toate petrecerile putincioase.

Într-o seară Dalia primesce un bilet prin care D-na B*, una din ilustrațiunile țerei dise aristocratice, o invita să iea ceaiul la dȇnsa unde era și altă lume adunată în seara aceea.

Era într-o duminică; Dalia face cunoscut bărbatului ei chă nu putea să refuse o asemenea invitare, ce era venită mai ales din partea unei dame dintr-o clasă așa de înaltă; bărbatu-său ’i respunde chă nu voia să audă de aceasta și chă daqua dȇnsa, nevastă-sa, avea vre o dorință de a petrece în seara aceea, el ’i propunea să via cu dȇnsul la teatru unde putea afla mai multă mulțumire de quât bȇnd o tasă de ceaiu într-o compania de patru cinci persoane și conversând cu ele mode sau cine șcie ce frivolități nesăbuite. Dalia ese plângȇnd din cabinetul sociului ei și făr’ a perde un minut, scrie mumei sale rugând-o să via cu trăsura ei qua s-o iea chiar în contra voinței lui bărbatu-său; ast-fel se și făcu. Dalia să pune in trăsură cu muma sa și pleacă amȇndoă pân’ a nu prinde de veste Danibal despre plecarea ei.

Muma Daliei lasă pe fiia-sa la D-na B* unde fusese invitată, și ea să duce a casă, făr’ a ordona cucerului să via să reiea pe Dalia de unde o lăsase și s-o întoarcă a casă.

Danibal află de la un servitor al lui chă Dalia eșise, dar află acesta pe la dece ore de noapte. Turbând de mânie și indignat în contra soacrei sale, quare să pusese cu tot dinadinsul să semene discordia în casa lui încuragiând păcătoasele aplecări ale fiicei sale, nu la a pas rațiunei să ’l domine, ci, cedând primului său instinctu se duce dreptu la D-na B* unde era sigur chă va găsi pe nevastă-sa.

Pentru marea sa mirare, intrând în curtea D-nei B*, află de la oamenii ei din casă chă doamna lor din preună cu vr-o încă alte trei, între quari era și soҫia lui, plecase de vr-o oră la o moșia a D-nei B ce era depărtată de capitală cale ca de vr-o jumătate de postă. Danibal cu toate stăruințele lui nu putu afla mai multu de la acei oameni, și plecând iute d-acolo, s-aruncă în cea d-ânteiu trăsură publică ce ’i eși înainte și să îndreptă către bariera de la strada Craiovei. Ajungȇnd acolo află de la căpitanul barierei, după întrebările ce ’i făcu, chă D-na B** cu o altă d-nă într-o trăsură și încă doă doamne în altă trăsură, asceptaseră vr-o jumătate de oră afară din barieră venirea a doă alte trăsure în quari să aflau patru tineri, dintre quari declarase el chă n-a cunoscut pe altu de quât numai pe Titu Locrin.

Danibal mulțumi căpitanului de barieră pentru informările ce ’i detese și luă iute calea Găescilor, pe șoseaoa quăria să afla moșia d-nei B*.

Pȇn’ a nu s-apropia de casa proprietarei, Danibal se dete jos din trăsură, găsi un flăcău din sat, ’i dete quâteva monede de argint și ’l luă cu dȇnsul qua să ’i arate pe unde ar puté intra în curtea proprietarei făr’ fi vădut de nimine. Junele ’i arătă grădina. O parte din grădină era mărginită de șosea, pe marginea quăria se înălța uu pavilion chines; călăusul condusese pe Danibal spre partea aceea; amȇndoi săriră șanțul plântat cu arbori și se îndreptară către pavilion. Dar acestu locu nu se păru favorabil lui Danibal pentru scopurile lui; după ce stătu dară quâteva minute spre a se orienta mai bine, congedia pe conductorul său recomandândui o tăcere resplătită.

Era întunericu; luna resăria pré târziu și norii nu lăsa să se vadă nici o sté pe cer; numai ferestrele de jos ale salonului d-nei B* să vedeau singure luminând printre crăcile uscate, dar dese ale diferitelor plantațiuni ce s-aflau între casă și pavilion. Vȇntul sufla din quând în quând cu furia și, măturând uscăturele de pe pămȇnt, producea efectul unor fantasme quari fugiau de apropierea unui omu sau de lumina ce o întîlniau la a cele ferestre în retăcirea lor. Danibal cercă să facă quâțiva pași înainte; apropiându-se de casă, ’i se păru a audi un sunet de musică, apoi quâteva glasuri omenesci și in cele din urmă rîsul cel desfrînat al Daliei; inima ’i se strînse și stătu un minut în locu; dar un chiot ascuțit și urmat de mai multe hohote de rîs îl desceptă ca din somnu și ’l făcu a s-apropia mai mult de casă și a se opri la una din ferestrele ei; nici o perdé nu era lăsată și ochii lui Danibal putură vedé tot ce se petrecea într-acea casă. Écă ce vădu el: patru dame și patru cavaleri stau împrejurul unei mese, mâncau și beau și goliau sticlele de vin pe neresuflate; o bandă de lăutari cântau din gură și din instrumentele lor la ușa salonlui și primiau quând un pahar de viu cu quâțiva galbeni in fund, quând un pahar de vin vărsat in ochi, ceea ce făcea pe spectatori să dé quâte un chiot de voioșiă. Întîmplarea făcuse qua Dalia să se afle ședȇnd cu spatele spre fereastra la quare privia soҫiul ei și Danibal nu o putea vedé bine, dar putea vedé pe cavalerul ei din faҫiă, quare arunca întrȇnsa cu bucățele de miezu de pâine și primia și el de la dȇnsa o parte din aceste bombe ce le a adoptat Amorul în arsenalul său, de quând moda nu ’i mai permite întrebuințarea săgetelor cu quari vulnera mai bine o dinioară.

Danibal recunoscu în cavalerul Daliei pe fostul amant al Lenuței sau es-doamnei de A*, Dinicu Floriceanu, cei alți trei erau Titu Locrin, D. Z și Alesandru Foscu, proprietar mare; ear damele, afară de proprietară și de Dalia, una era Lenuța și alta d-na P**, femeia unui bancher din Bucuresci.

Cu toate acestea Danibal se încelase credȇnd chă Dinicu Floriceanu era amantul femeei sale; acesta făcea de multu curte d-nei P*, cu quare se afla în relațiuni foarte intime; Lenuța avea de curtesan pe Alesandru Foscu; d-na B făcea ochi dulci lui Z** și Dalia respundea la ai lui Titu Locrin.

Către acestea vinul, căldura și voluptatea quari ardeau în inimele comesenilor ca trei urne înflăcărate de un focu sodomicu, la flacăra quăruia se lumina acea pompă de feste dată de bacanții și bacantele Bucureștilor ajunseră în culme, astu fel înquât toți părăsiră masa și se sculară șovăind a se aședa pe scaunele și pe canapelele de lȇngă ferestre. Scena începuse a lâncezi, quând d-na B* se sculă repede de pe fotoliul ei qua se puia în lucrare o idea nouă ce ’i inspirase beția vinului și a plăcerei. Ea ordonă să se redice masa, să se încuie ușele toate și să nu intre nimine făr’ a fi chămat, ear lăutarii să esecute din instrumente și să cânte din gură cânticele cele mai obsene, pe quari le a creat spiritul invidiei spre a satirisa și parodia talentul quare ’i lipsesce.

Esecutându-se ordinile d-nei B*, ea veni pe urmă și lăsă toate perdelele ferestrelor, făr’ a să îngriji a le închide ermeticesce pe toate. Danibal trecu la a doa fereastră unde remăsese un colțu redicat și de unde putea vedé tot așa de bine ca mai ’nainte.

— „Se trăescă plăcerea! strigă d-na B* adresându-se către compania ei,

— „Și libertatea quare-i dă viață! adause Dinicu Floriceanu.

Atunci... Dar,scumpul meu frate, condamnă, daqua vrei, miserabilă licență quăria acele ființe păcătoase ’i deteseră sântul nume de libertate, și ertă-mi mie pe aceea pe quare mă vedu nevoită a o lua qua să descriu toată scena infernală ce se petrecu în urmă în acel lupanar improvisat.

— Spune tot, surioara mea, făr’ a omite nimicu; nu è culpabil cel ce spune păcatele altuia, culpabil è cel ce le face.

— Atunci, urmă Telma plecându-și ochii la pămȇnt, poate qua să se ferească de a vedé roșața ce ’i acoperia faҫia, atunci, dicu, toți, atât bărbați quât și femei, lepădară vestimintele lor pȇnă la pele, și fia quare cavaler luând quâte o damă, începură să danțe cancanul cel mai desfrânat.

— Ce oroare!

— După cancan începu valsul; fiăquare cavaler uă quâte o damă și după ce danța cu ea, cădeau amȇndoi de amețela vinului și a esceselor.

— Și în toate astea ce făcea Danibal?

— Ceea ce umbla să facă era ceva spăimȇntător daqua soartea n-ar fi pus altu fel la cale. Danibal avu idea cea funestă să dé focu acelei case de prostituțiuni, și, armat c-un pumnal, s-amenințe pe cine s-ar fi cercat să ésă dintrȇnsa.

— Nebunia! ce era să facă încontra atâtor oameni și a servitorilor proprietarei!

— Am dis-o și eu.

— În-fine?

— îÎnfine o întîmplare veni să-i schimbe tot planul. Dinicu Floriceanu, quare cu toată beția lui, mai conservase puҫină consciință de ceea ce făcea sau umbla să facă, nu vru să-i scape această ocasiune, făr’ a trage dintrȇnsa profitul la quare să deprinsese dintr-un învățu contractat din copilăriăi. El și amintise chă Dalia venise la acea petrecere decorată cu quâteva scule de petre scumpe, și, profitând de amețeala în quare veduse pe toți căduți, să șterse binișor dintre ei și făcȇndu-se a și căuta țigărele lăsate într-unul din posunarele lui, reuși să facă puiul de giol ce ’l proiectase. O brățară de briliante, o perechiă de cercei și un șir de coral gros de cea mai preferită qualitate cădură în mâna industriosului cavaler, quare, spre a și le asigura mai bine, trecu într-o cameră laterală, deschise o fereastră, sări în curte și căută un locu favorabil qua să le încredințeze discresiunei sale. Ce se întîmplă! Dalia quare cunoscea multe din antecedentele acelui omu, îndată ce ’l vădu scotocind prin lucrurile ei, quari toate se afla grămădite într-unul și acelaș locu, pe urmă vădȇndu-l chă trece în altă cameră, nu se mai îndoi de adevăr și se luă după dȇnsul. Ea ’1 ajunse tocma în momentul quând el să lăsa pe fereastră și uitând starea ei de goliciune și frigul ce domnia, eși după dȇnsul alergând prin toată curtea qua să ’l prindă.

Într-acel moment dă cu ochii de soҫiul ei. Danibal sta în umbră ca o fantasmă ucigașă, cu ochii înflăcărați, cu dinții descoperiți, cu mâna pe arma sa; Dalia scoate un strigăt și cade leșinată în braҫele bărbatului ei. Quâteva minute trecură pȇnă qua ea să și via in fire și el să otărească ce trebuia să facă. Să dice chă numai perspectiva unei resbunări, atât în contra ei quât și in contra rivalului seu de ocasiune quáre și asceptă prada din minut in minut, chă numai idea de a nu lăsa nici pe unu nici pe altu să se bucure de criminalele lor dorințe, decisese pe Danibal să și iea soҫia chiar în starea de goliciune complectă în quare se aflase, și să o puie în trăsură cu dȇnsul qua s-o readucă a casă.

— Ce idea de resbunare!

— Nu o credi?

— Nu.

— Dar ce credi?

— Credu... ceea ce mă face Danibal să credu despre dȇnsul, credu chă e simțualistu: vederea unei femei în starea Daliei è o turbare pentru un bărbat; idea chă acea femeia, quare era a lui, era peste un minut să fia a altuia, e culmea turbării amestecată cu o gelosia în gradul cel mai cumplit; nereușirea rivalului prin accidentul supravenit și căderea acelei femei în braҫele acelui bărbat è un delir în superlativu.

— Taci! taci! îl întrerupse soră-sa punȇndu-i mâna la gura.

— Am tăcut, dar vedi chă am avut dreptate quând ți am spus chă nu mai ai nici un cuvânt locigu de a mai stărui in strevestirea asta necuviincioasă sexului tău?

— Mulțumesce-te dară chă ai dreptate, respunse copila suspinănd.

— Bine, urmează.

— Nu mai șciu nimicu.

— Serios?

— Vrei să mă jur?

— Ba nu, te cred.

— Acum ți è rôndul să mi spui și tu ceea ce ascept să aflu de la tine.

— Așa, ai dreptate, dise Amlet. Écă dară ceea ce ți va mulțumi curiositatea; citesce acestu pachet de scrisori; le scrisesem cu scopu d-a vi le trimite, ție sau mamei, și neavȇnd nici un midlocu d-a le face să prinviă pȇnă la voi, le am păstrat, nici eu nu mai șciu pentru ce, poate qua să-ți servească ție în momentul acesta.

Și Amlet scoase dintr-un portofoliu mare un pachet de scrisori pe quare îl dete surorei sale.

În minutul acela bătrâna Silvani să făcu chă să desceaptă.

— Telma, dise ea, te juru să nu le citesci fără mine, chăci și eu am dreptul să fiu inițiată în ceea ce domnișorul frate tău a vrut să facă un mister pentru muma sa.

— Nu mă încrimina, mamă, daqua am vrut să condamnu uitării un trecut quare mi umple sufletul de fiori.

— Bine, bine, Amlet, să lăsăm aceasta, și spune-mi ce speranță mai ai despre soartea noastră? vădu chă totul ce am avut s-a perdut; ieri mi ai adus trista nuveală chă tesaurul nostiu de la Sinaia a fost descoperit de nișce bandiți, quari au fost cu toate acestea prinși de autoritățile locali, dar quari au mărturisit procurorului la interogatoriul ce le făcuse, chă au fost și ei jefuiți de nișce soldați austriaci ce le eșiseră in cale; o descepțiune; astă seară Telma mi a făcut cunoscut chă un boer usurar de la quare avea să iea o sumă de bani cu poliță, quând să duse la dȇnsul să ’i ceară banii, el ’i luă chărtia din mână și o înghiți qua să despară or ce probă de daravere între el și casa noastră, și dete afară din casă pe biata fată; a doa descepțiune. Mai remăsese o speranță pentru noi, și aceasta era în bunul nostru amicu Ion Creștinat, ale quăruia merite D-deu le-a resplătit; dar interesele lui să vede, îl țin departe de noi, înquât è mult de quând nu ’l am vădut și nici chă șcie unde ne aflăm mutați; écă și această speranță nimicită! Acum ce ne mai remâne de făcut? și cum vom duce esistința, quând nici pentru dioa de mâine n-avem o lescaiă pentru o bucățică de păine!

D-na Silvani oftă cu durere, copii ei plecară ochii la pămȇnt.

Într-acel minut s-audi o bătaia la ușă.

— Cine este! întrebă Amlet.

— Oameni buni, respmise cineva d-afară.

— Intră! repeți fiiul D-nei Silvani.

— Écă-me, eu, sînt. dise noul venit intrând.

— Cristian! D. Cristian! esclamară muma și copii; D-deu tot nu ne-a lăsat.

CAP. XLII

TESAURUL

— Urezu sănătate, dise Cristian aședându-se pe scaunul ce ’i oferise Amlet.

— E timpu de quănd nu ne am vedut, domnule Cristian, și te doriamu cu toți, atât pentru d-ta quât și pentru noi, dise d-na Silvani luând o posa cuviincioasă pe patul ei. Ai vre o nuvelă bună să ne dai?

— Nuvela! să vedem, poate chă să va afla vreuna quare să vă placă»

— Adeverat?

— Așa credu.

— Ce spui, domnule Cristian!

— De bună seamă.

— Tesaurul!!! întrebară amȇndoi fii cu muma din preună.

— Tesaurul! Ei, nu ’i am lăsat să-l pape, chă pré era mare și le strica stomachul. Dar a fost p-aci p-aci să ’l facă puiu de giol bandiții maiorului; ear eu am fost acolo și am oprit broasca de a intra în gura șerpelui. Lasă pe mine!

— Bunul Cristian! dise bătrâna Silvani cu o sinceră efusiune de inimă, mare serviciu ne ai făcut!

— Doamnă bună, respunse Cristian luând mâna bătrânei și sărutând-o cu respectu, tot ce am făcut a fost pentru domnișoara Telma, quare are un suflet îngerescu și quare a suferit așa de multu.

— Nici o dată nu voiu uita pe veghetorul de noapte. Nu ți am spus, mamă, chă s-a făcut veghetor de noapte numai qua să mă vegheze pe mine și să poată descoperi tot ce mă privia d-aproape.

— Dumnezeu nu lasă pe oamenii cu astufel de suflet, dise bătrâna.

— Dar spune-ne o dată, domnule Cristian, dise Amlet, cum ai făcut de ai scăpat averea noastră; spune cu de amănuntul daqua nu te grăbesci să ne lași de acum; suntem foarte curioși să scim și noi.

— S-apoi credu pré bine chă este așa.

— Așa dară?

— Așa dară cunoasceți bine cele trecute și n-am nevoia să vă mai spuiu...chă baronul primise o scrisoare de la Viena, quare ’i scriea despre această avere; chă, spre a afla locul în quare era ascunsă, căta să puia mâna pe un portfoliu roșu în quare era însemnarea cu amănuntul despre acel locu și quare portfoliu să afla în mâinele D-lui Danibal, după cum să vede, lăsat în păstrarei de domnișoara Telma..

Copila roși; dar peste un minut:

— Așa è, dise ea; eram singură, streină, nu cunosceam pe nimine de quât pe dȇnsul, cui eram să mă incredu pȇnă să potu afla o ocasiune favorabilă?...

— Bine, bine, Telma, dise d-na Silvani, ai făcut ce ai vrut. Urmează, domnule Cristian.

— Chă, am dis, urmă Cristian, acel portfoliu se afla la D Danibal; chă baronul, qua să ’l poată cănta, a profitat de lipsa acestuia d-acasă și a încelat pe nevastă-sa făcȇnd-o să creadă chă soҫiul ei petrecea cu altă femeia; chă ducȇndu-se Dalia să ’l suprindă, baronul a scotocit pân’ a dat de telismanul căutat; chă pe urmă a însărcinat pe credinciosul seu Tetin a-i găsi oameni Întreprindători și de încredere qua să se ducă la locul arătat și să desgroape tesaurul, și cele-alte și cele-alte.

— Astea le scim. Zise Amlet, chăci tot d-ta ni le ai spus.

— Bun! acum ceea ce nu sciți este, 1° ca ce siguranță avea baronul chă servitorul lui și bandiții pe quari ’i a pus în complotul lui erau să ’i aducă tesaurul, ear nu, punȇnd mâna pe atâta bănet, să dică: „P-aci ne è drumul!” și c-o minciună românească să treacă în țeară ungurească, și pas’ de ’i mai prinde pe urmă. 2° ceea ce nu mai sciți este ce am făcut și ce am dres, cu subsemnatul mai jos subscris. chăci sus n-am avut locu, qua să le tragu condee la toți și să le deochiu planurile, și să le încurcu căile ca la baba oarba?

— Așa, într-adevăr; écă ce vrem să scim, diseră auditorii lui Cristian.

— Mai ântȇiu cată să vă spuiu chă îndată ce-am simțit planul baronului, adică îndată ce luând locul veghetorului de noapte din colțul unde stă taraba Mirei, și trăsei cu urechia la tocmelele dintre Tetin cu bandiții ce ’i găsise acolo, chiar în noaptea aceea mă strecurai cum putui în casa baronului și ascundȇndu-mă după perdelele patului său, stătui ghemuit și abia trăgȇndu-mi sufletul pȇnă să lumină de dio. Bun! Écă intră cineva în întru; cine era? Tetin; el venise să dé baronului socoteală despre ceea ce pusese la cale. Acum écă ce ’i audii vorbind pe amȇndoi.

— „Ce ai făcut? întrebă baronul

— „Am găsit pe cine mi a trebuit, respunse Tetin.

— „Ce fel de oameni?

— „Tot unul și unul; d-ăi quari dă cu barda in Dumnedeu; n-aveți grije pentru asta.

Baronul tăcu; ce vede chă cugeta ceva în mintea lui.

— „Bine! îngână el peste un minut; dar ce tocmeală ai avut cu dȇnșii?

— „Tocmeala a fost asta: ei trei și cu mine patru și cu un al cincile, pe quare n-am vrut să ’l numescu, să împărțim în cinci părți tot ce vom găsi.

— „Cum! urlă baronul ca un nebun; să m-alegu numai cu a cincea parte! Ești un vȇndător!

— „Domnule maior, n-am dis chă vom împărți cu adevărat, asta a fost o vorbă între mine și între ei; altu-fel cum puteam să ’i făcu să mi dé ajutorul lor la o asemene întreprindere? Remâne în urmă să le dam ceea ce...

— „Și cum credi chă ’i vei încela? întrerupse baronul.

— „ Asta nu è vr-un lucru greu.

— „Dar să vedem.

— „ Pe urmă îi voiu îmbăta pe quâte trei la cea d-ântȇiu cârciumă ce vom întîlni și în midlocul somnului lor...

— „Păcătos plan ți ai făcut! întrerupse din nou baronul.

— „Domnule maior! lasă pe mine chă ’i adormu numai c-o litrișoară de vin, de nu să mai desceaptă quât lumea.

— „Taci, smintitule, să nu te audă cineva.

— „Am tăcut.

În minutul acela s-audiră nișce pași în camera d-alături; baronul să întoarse repede la o masă de scris și luând o chărtioară strînsă ca un sul o dete lui Tetin adăugîndui încet:

— „Ține acești dece galbeni pentru cheltueala drumului, plecați mai curȇnd; eu voiu porni mâine după voi și v-asceptu chiar la monastire. Ține și însemnarea locului qua să nu greșiți și să perdeți multu timpu cu căutările voastre. Quând voiu înțelege chă è timpu voiu veni în ajutorul vostru.

Servitorul se uita pe însemnarea dată de stăpînu-seu și nu se depărta încă.

— „Dar, într-adevăr, adause baronul, tu nu scii să citesci latinesce; și luând un condeiu scrise pe o chărtiă traducerea acelei însemnări repetînd fiăquare cuvȇnt cu vîrful buzelor:

P. M. S.

Spre apus,

patru pași departe de zidu.

Trei palme afundime.

Aibi în dreapta

Bradul cel uscat.

Tetin eși din casă; baronul scoase capul pe ușă qua să vadă cine venise la dȇnsul, quând audi aceste vorbe: — „Suntem gata. —„Plecați mai iute” dise baronul către cei ce făcură să s-audă vorbele de mai sus, și pașii se depărtară.

Baronul reintră, să duse la o ferăstră qua să vadă pe acei oameni eșind, și dup-un minut aproapo:

— „Mai ântȇiu aurarii, dise el, și pe urmă ferarii!

Nu putui scoate nici un înțeles din aceste cuvinte, dar ceea se adause el în urmă vorbind în sine mă făcu să pricepu fatalul plan ce ’l proiectase.

— »Cu modul acesta, cugetă baronul măsurând distanța camerei sale cu pași calculați, cu modul acesta nu vor puté ei să me încele, quând ar cugeta s-o facă. Șese oameni armați purtând uniforma naționalității lui Amlet, vor pândi ascunși înturnarea vănătorilor aurului căutat, le vor eși înainte, le vor impune cu armele lor, îi vor ucide și le vor răpi tesaurul. Va merge sgomotul chă nișce soldați unguri au descoperit acel tesaur și ’l au luat: unii vor spune chă au jefuit monastirea; alții vor crede cum le va plăcé; numele meu va fi scăpat cu averea din preună; așa, cu averea, chăci eu voiu fi cu acești din urmă, și ei nu vor cuteza să înfrunte uniforma mea. Către acestea, am un acu și pentru cojocul lor qua să făcu să peară or ce urmă de prepus ce m-ar vătăma.«

E de prisos să vă mai esplicu ceea ce proiecta baronul in privința acestor din urmă nefericiți, chăci bine înțelegeți cu quâte victime îmbla să se înavuțească cu o avere ce nu era a lui.

Acum ce mi remânea de făcut! Asceptai plecarea lui d-acasă qua să potu eși și eu din ascundătoarea mea.

În-fine să duse, și eu, puҫin după dȇnsul, făr’ a lăsa cel mai micu prepus în urma mea.

Ajungȇnd a casă, statui quâteva minute să mi adun mințile și să cugetu bine pȇn’ a nu mă pune p-o cale; chă nu sunt toate căile bune, nici toate sigure pe quari le urmează unii oameni! cale cotită, parchă te ar face să credi chă è menită a te feri de vr-o întîmplare rea, ascundȇndu-te de ochii ce te pândescu, dar tot pentru acestu cuvȇnt nici tu nu poți vedé pe cel ce te pândescu și poți cădé mai ușor in ghiara lui; calea gloduroasă ți fărâmă carul; calea ce merge pe văi și pe dealuri pare a fi mai frumoasă la vedere, dar è adese plină de pericoli; unde sunt multe inegalități, acolo è și resturnișiu; din toate, calea dreaptă è mai bună, chăci è mai scurtă și mai sigură, chăci poți vedé dreptu înainte unde te duci și ce ai să strebați; asta è dară calea ce mi alesesem; n-am întrebuințat nici o cale cotișă, nici un midlocu pedișu, nici o intrigă de dramă, ci tot ce am făcut a fost de a lua eu mine doi oameni de credință, bine armați și otăriți a mi da toată ascultarea și tot ajutorul de quare aveam nevoia, doară chă le am pus pe spinare un fel de uniformă vechia ce o luasem de la nișce jidani vȇndători de vechiture pentru or ce întîmplare; numiți aceasta stratagemă, numiți o intrigă sau cum veți voi, dar mai târdiu am vădut quâtă dreptate am avut bătând pe baronul cu armele sele, și écă cum. Am fost nevoit să mi făcu toate pregătirile de quari am avut nevoia; oamenii baronului mă întrecuseră dară cu o di și jumătate, afara chă ei, după cum vedui în urmă, croind-o peste câmpuri și peste muchi scurtaseră drumul cu încă o di aproape și afară de timpul ce mi trebuia pȇnă s-ajungu la Sinaia, ceea ce făcu chă, pe drumul dintre Câmpina și Breaza, întîlnii oștea baronului întoarsă de la căutarea tunsurei sale de aur.

Soarele scăpătase de vr-o cinci minute, și eu pusei caii pe fugă, qua să nu lasu timpu briganților din ceata lui Tetin să tragă tot profitul întunericului în favoarea lor. Écă-mă la o cârciumă singuratică de din colo de Breaza; se întunecase de tot; oamenii mei pe quari îi aveam cu mine în trăsură fură de părere să stăm puҫin qua să mai resufle caii; într-adevăr, bietele mîrțoage începuseră să sté de greutatea drumului; oprii dară trăsura și disei unuia din ei s-aducă o oca de vin pentru noi toți; omul meu să întoarse fără vin dicȇnd chă n-a găsit nici cârciumar nici cârciumăreasă, fără numai un strein pe quare îl vădu pe la spate tȇrȇnd un sacu mare pȇnă la marginea unui pripor și lăsându-l să cadă în abis; el vru să mi mai spuiă ce văduse, dar eu, pătruns d-o idea repede, nu ’i mai detei pas să urmeze, ci, dându-mă jos din trăsură, mă dusei spre cârciumă, ferindu-mă quât puteam de a fi vădut de cineva. Ajungȇnd acolo, mi aruncai ochii pe fereastră, o luminare ardea într-un colțu, dar nu lumina nici o ființă omenească qua s-o potu vedé; pusei urechia, nici un sgomot nu s-audia; m-alăturai de ușă, nu vădui pe nimine; dar peste un minut audind pașii unui omu quari s-apropria, m-ascunsei iute dup’ acea ușă și mi ținui resufiarea qua să nu fiu descoperit și să potu vedé ceea ce era să se mai întîmple.

— Ei bine! dise d-na Silvani quare manifestase mai multă curiositate.

— Ei bine! respunse Cristian, persana pe quare o vădui intrând era un omu de o talia înaltă, mustăҫios și cu o figură sebatică; purta un costuma mitocănescu și părea de o putere estraordinară. De doă ori mi veni să mă repedu la el și să ’i puiu pistolul în peptu, daqua s-ar fi cercat, a și întrebuința cuțitul cel mare cu quare era armat, dar cugetând chă n-aș fi reușit cu violința, am asceptat să vădu ce desnodămȇnt lua ăcea scenă misterioasă quare mă intrigase. Făcui pré bine, chăci, intrând în cârciumă, acel omu chemă cu un glas încet pe un camarad al său pe quare îl numia Radu.

— «Mă, Radule! dise el; unde ești, mă? Al dracului, s-a pus să scurgă butea toată!

— „Nu striga, mă! respunse cel ce purta acestu nume făr-a eși de unde părea a fi ascuns.

— „Dar unde te ai pitit, afurisitule? Uite al dracului, chă nu ese la lumină! Uo!!!

— «Vîlcene! dise Radu ca din fundul pămȇntului.

— „Ce è, mă?

— «Singur ești?

— „Dar cu cine să fiu, păcătosule? am venit cu potera sau cu vr-o căprăriă de dorobanți! scoate capu din vadră și adu-mi și mie una să mă spelu pe ochii gîtlejului, chă nu te mai vădu de setos ce sînt.

L-aceste vorbe vădui ușa vinăriei redicându-se încetinel, și un capu îndesat în fundul unei căciule din oaiă neagră apăru pȇnă la midlocul ușei deschise și se uită sperios împrejurui.

— „Nu mai è nimine strein? dise el.

— „Firai de rîsul dracului! eși mai curȇnd cu omor, chă mi s-a lipit limba de cerul gurei!

Radu eși de tot.

— „Ai pus bine pe ciocoiul? întrebă el.

— „Du-te să ’l vedi cum îl spală Prahova în fundul priporului, respunse Vîlceanu.

Înțelesei chă era vorba de Tetin.

— „Dar cărciumăreasa nu s-a mai întors? mai întrebă Radu.

— «Rada?

— »Ci ea?

— „S-o bată stelele! chă n-oiu mai asceptă-o se via qua să mi dè de băut

Și dicȇnd aceste vorbe, deșertă ocaoa mai pe nere suflate.

— „Bé ce-ei mai bé și ai s-o ștergem, dise Radu, mie nu s-ce mi puté astă-seară p-aci.

— „Ai nebunit? amu venit trei și vrei să ne întoarcem doi?

— „Ba venirăm patru, daqua è vorba! Dar de ce dici?

— „D-apoi Soare, capu secu!

— „Oh! firar al dracului de băiatul Radei! parchă mi spune inima ce mi spune!

— „Băiatul Radei, fiiul soacrii sei, rîse Vilceanu turnându-și singur un litroiu de vin. Bé, mă și tu pȇn’ or veni ei; cată să pice acu; ce credi tu chă numai quât te ștergi la mustață să îngroapă un bănet ca ăl de’1 scoaserăm de la Sinaia? hei! hei! dar numai pȇnă puserăm bine pe ciocoiul ce ’l prinserăm cu burienele lui îndrăcite pîn vinul nostru, și pȇnă mă nimerii să ’l dau în primirea dracului, tot a trecut mai bine de doă-deci de minute. Hai?

Într-acestu timpu s-audi un glas femeescu cântând în dosul cârciumei; glasul s-apropia din ce in ce mai multu și în cele din urmă Rada intră singură în cârciumă.

— „Unde è nea Soare? întreba Radu Tudor.

— Écă și nentu Soare! respunse Vilceanu quare văduse venirea camaradului; ce mai ala bala, mă, după a lume? ‘1 ați îngropat pe reposatul?

— »’L amu îngropat, Dumnedeu se-l erte!

— „Bine, mă? să nu dé dracu sau poapa peste el?

— „Doră n-o fi dracu mai al dracului de quât noi! I’ am săpat groapa de patru palme și l-am pus între cei doi nuci din vale, amu pus pe d-asupra un buștén de o jumătá de stînjin de lungu și quât mine de gros; dup’ acea ’l amu afurisit să nu ’l găsească de quât cine o tăia peste el un cocoșu negru și o avé gura plină cu apă nencepută.

— »Bine, mă! să ne fia păcatele ertate și vămile plătite, chă și eu ’l am îngropat pe al meu dândui cu piciorul pȇnă in fundul priponului din dos, să ’i poarte dracu sâmbetele, chă îmbla să ne încele pe toți, să ne adoarmă cu buruenele ce vrea să mi le puia în vin, mânca-l ar vermii! Dar cum ’i simții apucăturele nu ’l mai lăsai să se laude cu spiҫeria lui, fleonc! ’i vîrîi cuțitui pȇnă ’n prăsele de n-a dis nici cr!

Într-acestu minut Radu Tudor eși pȇnă in bătătură; Vîlceanu ceruse de mâncare, Rada cărciumăreasa punea masa qua să ospeteze pe oaspeții ei, quând Radu Tudor să întoarse s-aducă alarma intre confrații lui.

— Ce este, mă? întrebă Vîlceanu.

— „Ce è, nu è bine, respunse Radu.

— „Ai vădut pe cineva?

— »Am vădut șease soldați venind înqua cu pas iute, ear la marginea drumului stă o căruță cu patru cai și doi oameni armați întrȇnsa, quari să tot uită spre noi.

— »Să ne abatem din calea vîrtejului. Remăi sănătoasă, cumetriă! îngrijesce de suflețelul reposatului ca o bună creștină și părtașă la moscenire. Mâine poté să ne mai vedem. Peste muchi, mă, chă n-a mai încolțit secu de codru.

Dicȇnd așa, Vilceanu eși pe ușa cărciumei din dos urmat de cei-alți doi bandiți; atunci profitând de momentul în quare Rada însoҫise pe Sore pȇnă in fundul bătăturei qua să și iea dioa buni de la el, eșii din ascundătoarea mea și îndreptându-mă spre trăsură. me întîlnii facia in faҫiă cu ceata celor șease soldați a quarora vedere alarmase pe Radu Tudor.

Quând m-apropiai de ei, mă coprinse mirarea recunoscȇnd pe baronul nostru între ei. El avea costumul sau mai bine dicȇnd uniforma celorlalți și venia pe jos cu ei, nu putui înțelege bine nevoia acestei măsure și schimbarea celor proiectate de baron, dar, qua se scapu obiectul întreprinderilor mele de ghiara acelor bandiți,le detei de lucru însciințând ceata baronului chă nișce huganți quari se înturnau de la monastirea Sinaia, dupe cum îi audii vorbind între dȇnșii din întîmplare, făr-a fi vădut de ei, nu sunt cinci minute de quând simțind apropierea lor și temȇndu-se de dȇnșii nu șciu pentru quare cuvȇnt au apucat pe acea muchia ce să vedea in dreapta lor.

— „Quâți erau? mă întrebă baronul.

— „Erau trei, ’i respunsei făr’ a mă arăta chăi ’l recunoscu.

— „Nu se poate, dise el; cată să fi fost patru.

— „Dar ’i audi dicȇnd de un al patrule, a nume Tetin pe quare ’1 ar fi ucis, fiindchă simțiseră chă îmbla să îi incele.

Baronul spumă de turbare.

— „Ei sunt! ei sunt! dise el. Și pe unde dici chă au apucat?

— „Pe acea muchia din dreptă; abia sunt cinci minute.

— „Bine; ți mulțumescu pentruchă mi ai spus. Dar acum puté-vei să mi faci un serviciu? vei fi resplătit cum nu ți trece prin minte.

— „La rôndul meu, ți mulțumescu și eu, dar n-am nevoia de resplată. Daqua è vorba a te însoҫi în goana lor, mi este cu neputință, chăci mă grăbescu s-ajungu în noaptea asta la Ploesci unde am mâine o înfățișare la tribunal, pe quare o voiu perde de nu mă voiu afla, la timpu acolo, ear de aveți nevoia de ajutor ve dau acești doi oameni ai mei, quari au arme bune și sunt de un curagiu cercat.

Baronul mă prinse în braҫe mulțumindu-mi de o sută de ori; eu disei oamenilor mei să ’l însocească adaugîndu-le la urechiă chă pȇnă în dio să via să mă găsească la cârciuma Radei, unde aveam a minte să petrecu noaptea aceea. Dup-aceasta ne despărțirăm.

Remâind singur, mă pusei in trăsura și disei cuierului să tragă la cârciumă.

Rada ne eși înainte.

— Seara bună, cumetrică, ’i disei cum o vedui

Ea să uită lungu la mine și după ce ’i se limpedi vederea prin aducerea a minte a fizionomiei mele:

— „Cumetre Ioane. d-ta ești? dise ea.

— „D-apoi cine? Nu mă mai cunosceai?

™ „Eram aproape să nu te mai cunoscu. De quând nu te am vădut!...

— „Ai dreptate, sunt vr-o quâțiva anișori. Dar ia spune, mâncați-aș ochișorii, voiu să mâiu astă noapte, la tine; ai fîn și greunțe pentru cai?

— „S-o găsi ce s-o găsi.

— „Dar pentru mine ai ceva de mâncare? nu mănîncu multu, doară să mi astȇmperu fomea, numai vin bun d-ai avé.

— „Vin de dealul Mare.

— „Se trăesci, cumetrică. Vedi mai înainte de cai și pe urmă de mine: ântȇiu să ne incălțam picioarele și apoi să ne punem căciula pe capu. Așa, cumetrică! Acum ședi colea și mânîncă cu mine, chăci singur nu potu mânca. Bea și tu în sănătatea mea. Așa. Acum bea și însănătatea nevestei mele

— „Te ai însurat?

— „Așa am făcut, cumetrică, mi am pus viața la rôndueală; am găsit o fată de casă bună și cu lovele destul de bunicele, am vădut chă potu să făcu sat cu ea și am luat-o. — În sănătatea ta, cumetrico! — Peste quâteva luni am să fiu și eu tată.

— „Să ți ajute Dumnedeu!

— „Să mi ajute, dar scii chă vinul ți è quam trezit. Scoate și tu un vin mai rece să mi recorescu sufletul, chă doară ți ’l oiu plăti pe netocmite. Ai, cumetrică, să poate?

— „Ce nu să poate pe lumea asta! dise ea sculându-se și luând luminarea de pe masă.

Biata femeia avea dreptate; și cu toate acestea era așa aproape de adevărul massimei sale, chă nici ar fi credut vr-o dată să ghicească așa dreptu!

În-fine descinse treptele ce conduceau în vinăriă; eu mă luai după dȇnsa pretestând chă mi era urît să stau singur fără luminare. Rada adăugind quâteva pahare de vin, pe quari le deșertase cu mine, pe lȇng’ acele ce băuse cu bandiții ei, abia se ținea pe picioare; este adevărat chă nu puҫin contribuise întru a o doborî osteneala ce și detese cu ascunderea tesaurului furat, ce îl îngropase cale de un pătrar de fugă de cal, urcând și coborînd locurile cele mai grele de strebătut, pe un vânt rece al unei nopți de primăvară, quare pentru regiunile muntoase nu diferă de érnă de quât prin numele lunei în quare ne aflam.

— Scii ce, cumetrică? disei Radei pe quând scotea vinul din bute, mi a venit un gustu să béu vinul chiar aci: é mai adăpostu; aci nici vântul nu bate și vinul è mai rece. Mai toarna-mi; cumetrică. În sănătatea ochilor tei! Bé și tu, încă unul, cumetrica. Oh! par’ chă să ’nvȇrtesce locul cu mine! Cine dracu m-a pus se mă însor! bine trăiau alt’ dată cu tine! Hai! tiu, chă tot am să mai béu daqua mi ei ține și tu de urît. Împle colea, chă oiu să dau dracului pe popa quare m-a cununat! împle și p-al teu, fă! Așa! În sănătatea merișoarelor quari le porți în sîu! Așa. Acum stăi să ți spuiu un basmu, Răduța, quare să ți placa și ție; pune capul colea pe genuchii mei și asculta.

Atunci începui să ’i spuiu o istoria lunga și monotonă, quare nu întardiă de a și arăta minunatul său efectu.

Într-adevăr, Rada dormia pe sforăite; ’i pusei capul p-un cojocu ce ’l găsii sub mână, mă sculai din locu și părăsii acea supamȇntă umedă și întunecoasa.

Quând eșii afara, vedui chă lumina de dio; atunci me întorsei la ușa vinariei și încuind-o cu cheia, trăsei ușa cârciumei și disei cucerului meu să înhame caii la trăsură.

Abia fură caii înhămați, quând écă cei doi oameni ai mei veniau de peste muchia și se îndreptau spre cârciumă. Le eșii înainte și aflai de la dȇnșii chă mergȇnd în goana acelor bandiți, dup-o cale de doă ore aproape, îi întîlniră prinși de o ceată de dorobanți având în capul lor pe ajutorul suprefecturei de la plaiul Ialomiței, unde voiseră să trecă și pe quari bandiți îi luase dreptu alți ce făcuseră un omor asupra persoanei unui preot dintr-un sat apropiat. Destul chă pentr-o crimă sau alta, blestemății căduseră în mâinele autorității, ear baronul să întoarse a casă din preună cu gonacii lui desperat chă nu putuse reuși, cu toată combinarea planului ce și făcuse.

Lăsai dară dreptatea lui Dumnedeu și a oamenilor să se îndeplinească după marea înțelepciune a unuia și după putința celor-alți, și me dusei din preună cu omenii mei să desgropu aurul ascuns de acei briganți. N-avui nevoia de multă muncă de a descoperi locul ales pentru ascunderea bietului tesaur: semnele puse d-asupra acelui locu mi erau cunoscute, chăci le audisem chiar din gura lor: țineam minte valea din dos, între doi nuci un bușten gros pus d-asupra; pămȇntul era încă nou; lucrarăm cu iuțeală și cu multă ușurință; transportarăm totul în trăsură, așezarăm semnul la locu qua să nu să cunoască nimicu și mă dusei înaintea plecării mele d-acolo să descuiu ușa vinăriei în quare zăcea ca o captivă nefericita cârciumareasă.

Altă minune a trebuit să mai descoperu.

Quând detei să intru în cârciuma, ușa nefiind bine închisă, remasere data de perete; un câine simțind sgomotul ce ’l făcui intrând, eși de sub pat qua să fugă pe ușa; trecȇnd pe lȇnge mine, il vedui ținȇnd în gură o bucată de cărne, a quăruia culoare și forma mă înfiora; mă uitai mai cu luare a minte și ce vedui! o mână de omu pe jumătate roasă de dinții câinelui! mi aruncai ochii sub pat și atunci me încredințai și mai bine de adever...

— Ce lucru? întrebară frații amȇndoi.

— Era cadavrul unei femei de curȇnd asasinate.

— Du-te încolo, domnule Cristian, vrei să împli istoria descoperirei tesaurului nostru cu minuni din o mia și una de nopți, dise bătrâna Silvani.

— Nici de cum, doamnă bună, mă potu jura pe onoare chă è precum v-am spus.

— Și ce ai făcut atunci? întreba Amlet.

— Eu n-aș fi făcut nimicu, chăci ce puteam să făcu? dar provedința quare poate toate a făcut ea mai bine de quât mine.

— Așa, dise d-na Silvani suspinând.

— Pe quând dară stam la îndoeală despre ce aveam de făcut, o căruță cu doi cai albi trecea pe drumul cel mare; cum o vădui ’i făcui semnu să se oprească; trăsura stătu; mă dusei spre ea; vădui întrȇnsa doi oameni; la început mi să părură necunoscuți, dar uitându-me mai bine la ei, mi adusei aminte chă era D. Stroe Cescu și Lică Cescu, tatăl și fiiul. Se întorceau amendoi de la Cronstadt, dup-o vȇndare de porci ce făcură acolo, și să îndreptau spre Ploesci qua să se duca in capitală. Quând le spusei cea ce descoperii în acea blestemată cârciumă, bătrânul Cescu și făcu crucea și scuipă în sîn, apoi dându-se jos din căruță, intrarăm cu toți în cârciumă, făr’ a ne arăta chă aveam cel mai micu prepus despre nimica. Rada eșise din suterană ei și punea la rôndueală instrumentele beției, quari să aflau risipite după băutura din ajun. Ea nu manifesta nici o suprisa pentru-che dormise în vinăria, și părea chă nu și aducea a minte de cele petrecute de cu seara.

— Să ne dai ceva de mâncare, dise Stroe intrând.

— „N-am nimicu de postu, respunse Rada.

— „Fă-ne ceva de dulce.

— „Adi, mercuri și postul mare!

— „Ce ți pasă ție!

— „Atunci, o friptura pe grătar, altu ceva n-am de o quam data, dise cârcimăreasa.

— „Dă-ne ce n-ei da, chă nu te veadu de foame.

Rada să întoarse cu spatele spre noi armată c-un cuțit de bucătăria și plecându-se sub pat cu toată fereala putincioasă, și vîrî mâinele de sub și lucră astufel, chă nici unul din quâți eramu acolo nu putu să vadă cel mai micu lucru.

Cu toate acestea ea să sculă cu o bucată de carne tăiată de la coapsă, și ținând-o acoperită cu palma ei cea stângă făcu quâțiva pași spre vatră.

— „Ce fel de carne ne dai? întrebă bătrânul Cescu.

— „De porcu, dise Rada îngălbenind puҫin.

— „E oare curat locul în quare o ții?

— „Vai de mine! dar mai curat să poate!

— „Stăi să vădu și eu, adause Stroe îndreptându-se către pat.

Rada lăsă să ’i pice carnea din mână și să resimă de privită.

Bătrânul Cescu trase o albiă de sub pat în quare să vedea un capu de femeia, și restul corpului, fără un braҫiu și carnea de pe picioare.

Ne înfiorarăm toți quâți fuserăm acolo.

— «Nelegiuito! strigă D. Stroe punȇndu-i un pistol în peptu, spune pe cine ai omorît sau mi încarcu sufletul cu tine!

Păcătoasa tăcea, dar ochii ei să retăciau de la cadavru la pistolul ce ’l vedea îndreptat asuprăi.

— „Nu vrei să spui? urmă Stroe întindȇnd cocoșul.

— „Spuiu tot, murmură ea, dar numai d-tale.

— „Pré bine, vom remâné singuri.

„Tată, dise Lică. vedi să nu pați ceva d-ei remâné singur cu ea în casă.

Rada ’i aruncă o căutătură ca un fulger.

— „Taci din gură, bré! chă nu mă speriu eu d-o femeia.

Eșirăm toți.

Dupe cinci minute bătrânul Cescu veni să mă întîlnească.

— „Ce ai aflat? îl întrebai.

— „Ceea ce am aflat mi a redicat părul măciucă, dise Stroe. Ți ar fi trecut prin minte o astufel de nelegiuire?

— „Dar ce lucru?

— „Iadul è pe pămȇnt; să nu ’l mai căutăm aiurea; aci în lume unde trăim è și raiul și iadul Dumnedeule, értă-mi păcatele, daqua păcătuescu!—Mi a mărturisit tot, ardă o ar focul din cer!....

— „Che, adică?...

— „Hm! écă pentru ce am vrut să ți vorbescu în particular: scii ce mi a propus, afurisita?

— „Ce lucru?

— »Va să ne cumpere tăcerea cu o cofă plină de aur. Cum ți se pare?

Începui să rîdu.

— „De ce rîdi? mă întrebă Stroe. Nu è așa chă vrea să ne amăgească? De unde atâta aur la o biată cârciumăreasa din fundul munților! Eu n-am vrut s-o credu; scii ce mi a respuns? „Lasă-mă să mă depărtezu pentru o jumăta de oră numai, și daqua n-oiu veni cu banii, puteți să faceți ce veți voi cu mine.”

— „Vrea să fugă, nu o înțelegi? ’i disei.

— „Așa credu și eu.

— „Dar în cele din urmă ce ți a spus?

— „Ah! ai dreptate; mi a mărturisit chă ea a omorît-o cu mâna ei, chă să iubia cu bărbatu-seu și n-avea pas nici putință să și satisfacă o patimă quare o domina cu atâta putere, numai pentruchă simțise fiia-sa.

— „Fiia-sa! fiia-sa! întrerupsei eu în culmea mirării, ai dis fiia-sa, domnule Stroe, or mi s-a părut?

— «Așa, frățioare, respunse bătrânul făcȇndu-și crucea; Îndrăcita a ucis sângele ei pentru...

— Daqua respecți pe Dumnedeu, taci, dise betrână Silvani c-o înfiorare, parchă ar fi trecut umbra morții pe dinaintea ochilor ei.

Cristian tăcu. Amlet vădȇnd pe mumă sa prada a spăimȇntătoarei intimpăriri ce ’i făcuse atea narare, ’i propuse să ésă împreună și să se ducă cu toți 4 visită pe d-na Cristian spre a o felicita pentru căsătoria ei. D-na Silvani pretestă o durere de capu și să scusă pentru sera aceea. Amlet eși cu Cristian quare îi invitase a intra in posesiunea averei sale. Telma remăsese să resfoiească pachetul de scrisori ce-l primise cu atâta plăcere de la frate-seu.

Dar, pȇn’ a nu încheia capitolul de faҫiă, ne credem datori a termina relatarea lui Cristian, întreruptă de bătrâna Silvani, în privința cadavrului descoperit în cârciuma Radei.

Ceea ce voiea dară Cristian s-adauge era chă bătrânul Stroe Cescu, a quăruia tăcere să cercase Rada s-o cumpere cu aur, nu se înduplecă l-aceasta infama propunere, ci, ducându-se la cea mai de aproape autoritate denunciă crima. Culpabila fu prinsă și nevoită a mărturisi chă, după îndemnul dracului, disese ea, înamorându-se după ginere-seu Soare și intimpinând in fiia-sa cea mai mare pedică la amorul lor, a făcut într-o noapte să despară din lume această pedică superătoare; chă din causa îmulțirei căletorilor quari trăseseră la cârciuma ei neavȇnd timpu a imormȇnta cadavrul victimei sale, avisase la un altu midlocu, adică de a ospăta cu din carnea ei pe toți trecătorii ce ’i ar fi cerut de mâncare; chă, de și era beată quând făcuse această crimă, dar tot quând și a venit mai târdiu în simțiri, jurase înaintea icoanei maicei Domnului chă, afară de mercurile și vinerile de peste tot anul și afară de toate posturile legei noastre, să mai postească și toate lunele d-aci înainte, să dé patru-deci de sărăndare, să facă o biserică, să mărite trei fete și să scoață nouă condamnați de la închisori, ear pȇnă la anul, de la data faptei sale, să se tragă la o monastire spre mântuirea sufletului ei de păcatele ce a făcut în orbirea tinereților ei; dar chă toate acestea nu o putură scăpa de rigoarea legilor, și Rada fu judecată și condamnată la Ocnă pe viață.

Écă ce era s-adauge Cristian spre terminarea narării sale.

CAP. XLIII

DANIBAL

Cunoasceți acum pe Danibal?

Ați făcut cunoșcință bună cu dȇnsul? Sciți o parte din trecutul lui? o altă parte din suferințele lui? putut-a el să vă inițiese destul în ideile lui, în principiele lui, în simtimentele lui? Credeți chă semnalementele fisice și morali cu quari ne amu cercat a schița pe eroul nostru nu sunt de ajuns de a vă face să ’l cunoasceți mai bine, spre a puté aprecia pȇnă la dreapta sa valoare tot ce a pus Dumnedeu bun sau rău întrȇnsul? Ei bine! écă-ne dispuși a complecta îndoita sa fotografia, și daqua nici acum nu vom reuși a ’l penela cu toată artea cerută, ne vom convinge chă adesea è mai greu a imita de quât a crea.

Cu toate acestea să ne facem datoria adăugind chă abia în etate de trei-deci de ani, cum amu arătat într-unul din capitalii precedinți, Danibal părea cu cinci sau șease ani mai bătrân, așa de profunde erau urmele suferințelor morali ce trecuseră pe fruntea sa, frunte pe quare multe din cele mai frumoase femei ale Bucurescilor puseseră o dinioară cununa amorului și a preferinței lor.

Cu toate acestea nu era greu de vădut chă timpul quare ștersese o mare parte din frumusețea și vioiciunea acestui bărbat, a respectat încă multe semne învederate din acea frumusețe; el poseda încă cu mândria un păr negru, puvҫin încrețit și lucios, quare contrasta cu ochii lui, a quărora culoare se perdea între verde și albastru; o frunte deschisă și de albețea marmurei; o gură, deși nu pré mică, dar ale quăria buze rumene luau într-un minut o sută de forme diferite, după diferitele emosiuni ce veniau să le inspire, astufel în quât un spirit licențios vorbind o dată despre dȇnsul, a dis chă buzele lui erau cugetătoare; nișce trăsure nobili și mișcătoare ce se luminau sau să întunecau după seninul sau vijelia ce trecea prin sufletul său, neîncetat în luptă și neîncetat în visare; îndoita armonia a căutăturei sale dulci ce se resfrângea pe toată fisionomia sa și a vocei sale quare făcea să înflorească pe buzai cel mai încântător surîs. Toate aceste daruri ale unei nature generoase și părtinitoare el le poseda încă, făr’ a se preocupa quât de puҫin de ele.

Se intîmpla însă adesea chă acea fisionomia radioasă la soarele mulțumirei, acea armonia quare resună din fundul sufletului său și să respândia ca un profumu împrejurui, acea blândețe angelică și quașicopilărească ce era revărsată în toată ființa sa, remășițe ale celor după urmă dile din primăvara inimei sale, să prefăceau într-o vijelia spăimȇntătoare de quâte ori vre o patimă selbatică venia să ’l rescolească; atunci fruntea ’i se acoperia de norii cei mai negri, in ochii lui șerpuia fulgerul cel mai fioros, sufletul lui devenia un vulcan în quare ferbea o lavă aprinsă, vocea lui era o imitațiune a tunetului, și numai espresiunea trăsurelor lui turbate era destulă qua s-aplece ochii celui mai nefricos omu.

S-ar încela cu toate acestea cel ce ar fi crezut chă Danibal, astufel vădut, era un omu rău; nu, el nu cunoscea răutatea, de quât, echou viu al durerei sau al plăcerei de quare să impresiona une ori mai multu de quât or quare altu, lăsa quând pe una quând pe alta să vorbească cu putere întrȇnsul limbagiul lor cel natural și neprefăcut.

Ca omu publicu, Danibal sacrificase adesea posițiunea sa pentru dorința de a remâné onestu; era patriot dintr-un simtiment de religiune pentru țeară sa și profesa principiele unui liberalismu înțeleptu și neafectat, fără sgomotul și fanfaronanda celor ce ’l profesă pentru vre o popularitate calculată, spre a ajunge printrȇnsul la scopurile lor personali.

Ca omu al vieței intime, el și închinase toată fericirea în adorarea femeei sale și în dorința de a face binele, servind pe unii cu bani, pe alții cu consiliele sele, și pe toți cu ce putea.

Geniul său cel straniu să afla într-o activitate mereu productivă; suferințele lui îl făcuseră visător, și era o voce întrȇnsul quare i cerca realisarea viselor sele, chăci el să deprinsese să vadă unele lucruri p-o faҫiă cu totul nouă și necunoscută de alți oameni; scia de multe ori să descopere defecte acolo unde alți ar fi descoperit vre un merit și vice-versa, și de quâte ori întîmpina quâte o ușă închisă în calea lui, el tot d-auna afla o cheia spre a o deschide.

Danibal ședea in camera sa, în noua locuință unde să mutase de curând pe calea Craiovei, și era împresurat de quâțiva amici quari veniseră să și iea ceaiul la dȇnsul. între acești amici să afla D. Ferat, poetul Odofice, Comnin și alți.

— „Ce să dice pîn lume? ce mai nou sciți? fură întrebările ce și adresară amicii lui Danibal îndată ce să vădură adunați la un locu.

Danibal nu vorbia nimicu, dar învȇrtia între degitele lui o scrisoare sigilată pe quare și ațintia privirile triste, dar pe quare nu cuteza încă s-o deschidă.

— Suntem tocma în epoca noutăților, dise Comnin; se vorbescu multe, să proiectă destule și ne aflăm în ajunul unei ere noue pentru țeară.

Comnin vorbia sub impresiunile epocei, atunci quând diarele de pretutindine anunciau triumful armatelor aliate în Crimea și întrețineau speranțele Românilor cu cele mai frumoase perspective pentru viitorul patriei lor.

— Scim ce scriu fiarele, întrerupse Ferat pe Comnin quare începuse a ’i citi un articol din Independința Belgică relativu la România; spune-mi numai daqua scii ceea ce vom face a doa-di după ce ni să va recunoasce autonomia nostră, și vom remâné stăpîni în casa noastră; cum avem s-o dereticăm, ce ziduri să ’i înălțăm qua s-o ferim de călcarea oamenilor rei ce ar veni să ne prade, și ce ușă să deschidem amicilor și bine voitorilor noștri, cu quari avem nevoia a ne întîlni, a ne consulta, a ne întrajuta.

Părerea mea, de me veți întreba, urmă Ferat, este chă cu quât vom deschide mai multe uși, cu atâta mai mare număr de amici vor puté intra în casa noastră, și cu quât le vom închide ușile, cu atâta ei ne vor părăsi și, o dată remași singuri, nu șciu ce amu puté face!

— Acum să vedem și părerea d-voastră, domnilor? — Eu nu șciu ce uși ai vrut să înțelegi, respunse un omu cărunt, gras și quare n-ascundea nici una din patentele clasei privilegiate din quare făcea parte; afară numai daqua voiesci să faci alusiune la libertate; dar, după părerea mea, a da cineva de odată toată sau pré multă libertate unui popor quare s-a deprins cu sclavia, și pe quare, c-un pistol in mână îl va puté conduce or cine unde ’i va plăcé, mi să pare o faptă impolitică și vătemătoare.

— Faci nedreptate Românilor, credȇndui astufel, întrerupse Ferat. Să vă spuiu o istoria, o anecdotă, să dicu mai bine.

La o înconjurare a palatului domnescu pe quând cu Matei Basarabu, Domnitorul întrebă pe marele său armașu, Radu Vărzaru, ce însemna acea rescoală.

— „Aceasta înseamnă, Măria Ta, respunse marele armașu, chă poporul s-a resculat în contra vistierului, quare a scumpit pâinea și carnea, și ’i cere capul; dar nu te îngriji, Măria Ta, de un popor simplu și desarmat; n-am de quât să deșertu un pistol încărcat numai cu érbă, și gloata se va risipi Îndată.

— „Credi? dise domnitorul surîdȇnd.

— „Mai multu de quât sigur, Măria Ta; eu cunoscu poporul român.

— „Fă-o dară.

Pistolul fu deșertat, dar, în locu de a spăimȇnta pe acea mulțime, ea să înverșună și mai multu și petrundȇnd pȇne chiar in ântâia sală a palatului, strigă cu stăruință se ’i se dé cutezătorul quare, în locu de a ’i face vr-o dreptate, s-a cercat să ’i verse sângele.

Nici un midlocu întrebuințat spre a stȇmpăra turbarea acelor fiare nu reuși. Atunci Domnitorul vădȇnd chă să îngroșa gluma:

— „Du-te și fă mai bună cunoșcință cu poporul român, dise armașului dandu-l în judecata lui.

Dar în-fine să mai ascultăm și altă părere. Rôndul d-tale, domnule Odofice; ca fiiu al Muselor române cum ți ar plăcé oare se cânți patria română, quând vei fi liber d-a o cânta?

— Ca fiiu al Muselor cosmopolite, ear nu numai române, elementul meu è acolo unde è luxul și magul ficința: lira mea resună în palate mărețe, coardele ei de aur sunt mai melodioase și sunetul lor mai plăcut,quând s-amestecă cu rîsetele voioase ale banchetelor somptuoase musa mea rece și indiferință la aspectul cel urîcios al miseriei sau al simplității, să inspiră mai bine de subiecte trase din viața principilor sau a patricianilor ce ’l înconjoară, chăci lumina soarelui è mai via și mai strelucitoare de quât mucul de lumînare al săracului quare è înecat de umbrele întunericului ce-l copleșeascu...

— Te am înțeles, te am înțeles, întrerupse Ferat surîdȇnd; vrei să dici cu alte cuvinte chă regimul aristocrației è acela quare convine musei d-tale, și numai l-a d-tale, chăci amu face nedreptate celor alți poeți daqua îi vom crede necapabili de nișce principie mai nobili, de nișce simtimente mai frumoase. Fia s-ascultăm înainte.

— E vorba de formă sau de fondu? întrebă Comnin.

— E vorba de amȇndoă, daqua ți place; è vorbă de tot.

— Atunci dați-mi, daqua puteți, țeară din timpul lui Mihaiu Bravul și mă mulțumescu.

— Vrei un altu Călugăreni qua să te strelucesti întro asemene gloria militară, sau doresci un al doilé Mihaiu Bravu, quare să împarță campoducilor lui pămȇntul moșnenilor?

— N-ai dis chă è vorba de doă lucruri!

— Bravo! mi place farsa; s-o însemnăm cu toate acestea; și acum observați chă daqua amu avé în mijlocul nostru un omu din cler, un negociant și o opincă, s-aru mai adăugi încă trei păreri, tot așa de diferite între ele ca și cele ce le culeseram pȇn’ acum. Dar, ce vădu! urmă Ferat întorcȇndu-se către Danibal quare nu părăsise încă scrisoarea ce o ținea în mână, fără însă a cerca să vadă coprinderca ei. Értă-mă, frate Danibal, dar vădu chă singur tari și nu dici nimica, și cu toate acestea îi fi avȇnd și d-ta o părere quare să fia a d-tale propria, lovească-se sau nu cu ale noastre, dar pe quare vei bine-voi se ne o comunici și noă.

— Părerea mea! murmură Danibal, și ce ați înțeles de veți afla ce cugetu eu în materia de quare tractați? și ce valoare poate avé părerea unui omu quând nu è în posițiune de a opune în lucrare?

— Mă értă, domnule Danibal, dar quând aru dice toți așa...

— Quând aru dice toți așa, întrerupse Danibal cu vioiciune, atunci ar remâné să triumfe părerea sau mai bine voința celui sau celor ce să află in putere de a o face!

— Bine è? te întrebu.

— E mai bine de quât a fi de o suta de ori întrebat și nici o dată ascultat, sau și daqua nu è mai bine, e tot așa de supărător pentru țeară întreagă ca și pentr-un individu în parte. Ascultă-mă, ascultați-mă toți quari v-aflați aci facia. Me credeți oare așa de rece, așa de nepăsător quând è vorba pentru țeară mea și pentru binele ei? vă trece prin minte și ați puté crede chă am lăsat să treacă ocasiunea în quare aș fi putut face vr-un serviciu țerei mele, și n-am voit să ’i ’l făcu?

— Nu credem asta și n-amu credut-o nici o dată din partea lui Danibal, diseră auditorii sei mai în una nimitate.

— Și ați credut adevărul credȇnd astufel, respun să Danibal. Écă, mi aducu aminte de quâte ori m-am cercat să plătescu tributul ce ’l datoarescu patriei, ce mi s-a respuns? mai adese mi s-a refusat; pentru-ce? odată chă contribuiam cu o sumă pré mare, ceea ce scandalisa pe alți contribuitori; altă dată chă dam pré puҫin, eri chă nu era moneda cerută de patria aceea ce oferiam; astă-di chă țeară nu putea să primească de quât de la aceia ce sunt înscriși în tabela ei oficialé, și altele asemeni. Nu è destul, am vădut chă adesea bărbații quari au fost însărcinați a ne face legi, au fost foarte rar fericiți de a dice chă au reușit să dé țerei legile ce i trebuiau, drepte la cumpănă, esacte la measură și con forme cu cele presupuse în mandatele ce le aveau sau căta să le aibă de la națiune. Am vedut legi inspirate de pasiune, dictate de ignoranță, impuse de vr-un interes ascuns; Am vădut asemenea chă de multe ori o eroare, o culpă mică, adesea inocința chiar, sunt condamnate de unele legi, și alte ori adevărata crimă, răul real, faptul quare coprinde în sine o greutate mare pentru a ne scio se dé fia quărui lucru dreapta sa valoare. erau adesea necondamnate, tolerare chiar, și am dis: écă ce va să dică a ucide bivolii cu nueoa și muscele cu secura! i éră am mai dis: Ce amu fost datori să suferim pentru plăcerea sau nesciința altora! Ce au fost unii datori a peri in miseriá, a și vedé poate talentul ucis de apatia unei societăți blasate și de persecuțiunea unui guvernu antinațional! pentru ce se lasă virtutea să cadă în tina unde să îngroapă viciul și nici o lege să fia quare s-o scape! Pentru-ce încrederea a fost ucisă mai tot d-auna, astufel înquât un pătimaș să se teamă de medicul său să nu ’l omore din nedibăciă. un săracu să n-aibă un credit pe munca lui asigurată la un bancher, un păcătos să nu mai creadă în Dumnedeu nemai credȇnd în preoții bisericei sale, un popor să nu să încreadă în guvernu, un guvernu să nu se încreadă în poporul său, un bărbat să nu se încreadă în femeia sa, un stăpîn în servitorii sei, etc. etc, etc! De unde vine această neîncredere ucigașă și paralisatoare, și pentru ce nu vine o lege s-o lovească cu aceași armă cu quare a ucis ea încrederea cea bine făcătoare și dătătoare de viață și de fericire! Descins-a oare un legiuitor pȇne în regiunile unde trăesce mulțimea, minoritatea poporului? urcatu-s-a pȇnă în acelea unde locuesce floarea, minoritatea acestui popor, qua să tragă cu urechia și să cunoască mai bine quari sunt nevoile și trebuințele acestui popor, quari sunt aspirările sele logice și dorințele lui legitime? Ținut-a el socoteală de tot ce să dice și se vorbesce în lume despre cutare sau cutare lege, despre cutare sau cutare aședămȇnt, cum sunt ele privite, cum să primescu. cum să critică, de multe ori cu o logică sănătoasa. c-un simțu destul de bun. astufel qua adunând părerile unora și altora să înțelege acelea quari să vor găsi bune și drepte, practice și posibili, să fia încredințat chă la elaborarea unei legi ce va eși din mâna sa n-a predomnit de quât equitatea, utilitatea, prevederea și garanția ce è în dreptu fiăquare cetățén s-o prețindă de la legi!

Șciu toți oamenii să dé tot d-auna adevărata in terpretare unui cuvȇnt, unui simplu cuvȇnt, dar de la quare cuvȇnt depinde adesea soartea unui omu ca și a unui stat! De esemplu, bună e libertatea, chiar și quând devine o armă de atacu în mâna cui-va, și rea è ceea ce numim tiraniă, chiar și quând să face un scut de apărare? Poate — să numi tiraniă o ușă încuiată de frica tîlharilor și a făcetorilor de rele, nișce ziduri înălțate de temerea inemicilor, nișce șanțuri săpate pentru a feri o grădină de vitele vătematoare, pedică inventată pentru a nu lăsa o trăsură să se prevălească în vale? Poate — să numi libertate dreptul de a călca cine-va o măsură luată pentru garantarea liniscei și a ordinei publice?

„Daqua è ceva quare me omoară, dicea odată oare-cine, è chă toată lumea vrea s-aibă dreptate. Quând amorul patriei mi inspiră binele ce ’i datorescu, și voiu să ’i ’l făcu din toată inima și din toată convicțiunea, nu voiu s-aibă nici un omu dreptate înaintea mea!”

Cum vi să pare această logică?

— Daqua să caută scopul, ear nu midloacele, atunci è o logică, respunse Ferat.

— Așa, è o logică, urmă Danibal, dar din nefericirea omenirei, nu toate logicele au patenta aprobării din partea guvernanților sau din partea publicului, precum sunt și mulți oameni destul de bravi, destul de tari, dar n-au dreptul să porte uniforma unui ostașu, chiar de ar fi cel mai fricos și cel mai necapabil de arma ce ’i s-a dat. Nu è o logică aceea quare face pe pudoare să ceară o lege penală pentru scandalul ce o face a roși pe toată dioa aspectul copiilor de Zigani ce îmblă despoiați pe strade, vederea voamenilor ce să scaldă în gârlă fără sfială de a se espune în toată goliciunea lor in ochii femeilor oneste ce se întîmplă să treacă pe din aintea lor, vorbele nerușinate, înjurăturele, cânticele obscene ce se cântă în audul acelei pudori de femei sau de copii ce și compromit crescerea sub ademeni impresiuni abiecte, vederea tablourilor ce represintă scene și pose bacanali? Nu è o logică aceea ce ne face să cerem de a se supune la o penalitate aceia ce se vădu îmblând beți pe strade, sărind și chiuind și făcȇnd mii de necuviințe pentru batjocura și degradarea demnității de omu? Nu è logică quând pretinde cine-va nu numai netolerarea prostituirei și a adulterului, ci și rigoarea legilor pentru asemeni culpe, din quari se născu cele mai mari nefericiri pentru omenire? Pe de altă parte, n-ar fi logică legea de încuragiare ce ar pretinde-o talentul, virtutea munca? Șciu mai din ainte chă mi veți respunde da, și eu respundu ca D-vostră, dar cercă-te să le propui locului cuvenit, sau cel puҫin să propagi aceste idei și o, miiă alte de natura aceasta sau de or quare altă natură te vor numi nebun, visător, utopistu, absurdu și mai cine șcie cum.

— Este foarte adevărat chă scepticismul ne face pesimiști, observă Comnin.

— Dar è pesimismul quare face să nască scepticismul, replică Danibal; deprinderea de a vedé toate lucrurile tot d-auna în rău, ne face a ne îndoi de tot, de a nu mai crede nimicu, de a despera chiar...

— Ba nu, ba nu, frate Danibal, întrerupse Ferat; a te îndoi de present, a nu crede întrȇnsul, è permis să o dici, să o și simți chiar, dar a despera de viitorul unei țere quare, de și a trecut prin mii de fasi nefericite, pȇnă în cele din urmă, ajutată de steoa ei cea bună, a scăpat ca o bravă, asta nu o permitu nimului și dă-mi voia de a nu te crede quând o dici.

— Fiu binecuvȇntată buza quare a pronunciat a ceste cuvinte și inima quare le simte! Și mie mi place să credu în steaoa cea bună a României, chăci n-am dequât să deschidu paginele istoriei spre a mă convinge de acestu adevăr, și n-am de quât să rechiemu în memoria mea fapte întîmplate în dilele mele spre a mi închide gura singur cu mâna mea; astufel și eu speru în steaoa ei și numai în steaoa ei; ceea ce me desperă însă nu è acesta, nu è steaoa țerei mele, sunt oamenii ce o locuescu, fii ei, cum amu dice; ei și numai ei sunt quare mă fac a mă îndoi și a me despera. Nu vedeți pȇnă la lucrurile cele mai mici și neînsemnătoare cu quâtă eloquință vin să susțiă acestu adevăr fatal? Să ne uităm pucin împrejurul nostru, în faciă noastră, pe d-asupra noastră, sub picioarele noastre; să ne mărginim a cerceta quâteva punturi numai, cele mai esențiali, din viața quare o trăim cei mai mulți pe aceasta părticică a pamȇntu lui ce o numim patria noastră; să ne luăm pe noi de esemplu. și ca noi sunt cei mai mulți locuitori din orașe; să restrîngem cercul, spre a puté face analisea mai ușoară, și să vorbim de categoria noastră în locul în quare ne aflăm, adică în capitala ce e menită a deveni într-o di capitala României-Unite, cum să speră. Să vedem cine suntem și cum trăim. Mai ântȇiu d-ta, dom nule Ferat, quare ești un bărbat bine crescut, dotat cu simtimente frumoase, onest și instruit; ai muncit din copilăria qua să înveți carte, cum să esprimă vulgul; te ai ocupat vr-o doi-spre-dece ani mereu cu a înavuți literatura română cu o mulțime de scrieri; ai cheltuit O sumă de bani qua să le publici; cine ți le a cumpărat? nimine; quâți bani ai scos pe ele? nici a decea parte; cine te consideră sau apreciază meritul d-tale? guvernul? te lasă să mori de foame; publicul? te iea în rîs, sau, cel mai multu, nu să ocupă de d-ta; în resumat, ți ai perdut junețea, ai ajuns omu de patru-deci de ani trecuți, ți ai chăltuit timpul îndeșertu și nu ți remâne, ca perspectivă pentru bătrânețe, un venit de dece lei pe lună sau un asil filantropicu qua să nu peri de foame în sînul avutei țere in quare te ai născut. Să venim la d-ta, domnule Comnine. Ai fost un împiegat bun, activu, onestu, devotat guvernului, nu cercetezu ce fel de guvernu, dar ’i ai fost credincios si așa să cădea să fii. te au ținut într-un postu șease luni, s-a schimbat ministerul, te a scos ca p-o măsea stricată, értă-mi espresiunea; ai stat trei ani fără funcțiune; a venit altu minister, te ai rugat, te ai căciulit, ți a dat un post peste Oltu, doă-spre-dece poște departe de capitală; te a ținut acolo doă luni, te a mutat la Brăila, doă-deci și trei departe de unde te aflai; ai căutat să primesci; abia te ai aședat acolo, te a ridicat și d-aci și te trimite la Pitesci, șeapte-spre-dece poște de unde crai; te ai plâns, te a dat afară, acum tai câinilor frundă, și daqua nu mai aveai puҫină stăricică, n-ai fi avut cu ce plăti datoriele cu quari te ai ales pentru cheltuelele ce te au costat atâte stremutări fără nici o necesitate, fără nici un cuvȇnt. —

D-ta, domnule Vădene, ai fost un comerciant onorabil, quare ai făcut comercial de vr-o cinci-spre-dece ani în capitala noastră, ești Român și pe lȇnge această titulă adaugi pe aceea de a avé mai multe qualități frumoase; ai contribuit cu alți din preună din clasea D-voastră pentru trimiterea unui june Român în streinătate. spre a și face studiele acolo; ai ajutat o parte din emigranții politici conaționali ai d-tale și ai noștri, quari muriau de foame in Transilvania și o parte din ei quari să retăciau prin Paris; la or ce contribuțiune patriotică te am vădut, cum să dice, tu capul foaiei sau alături cu sumele cele mai mari. Ei bine! unde ți e capitalul? undo ți è magazinul înavuție cu o marfa de dece sau doă spre dece mii de galbeni? Ai perdut tot și nu mai ai nimicu; pentru-ce? pentru chă consumatorii d-tale cei mari și făcea provisiunile lor din magazinul d-tale pe credit, și pȇnă în cele din urmă nu ți au plătit nimicu, și d-ta te ai adresat la legi și ai cerut ajutorul lor, și legile au lăsat nasul în jos îndată ce au vădut chă erau trimise s-atace persoane ce să diceau privilegiate și apărate prin urmare de acțiunea lor. Dar în-fine, sunt numai astea? è vre un termin unde să ne putem opri? è ceva pe quare să punem ochii și să dicem: asta cel puҫin è bine! quare è acel bine? să’1 vedem; sunt oare stradele noastre strâmbe, strîmte și întortochiate, pavate cu petre de rîuri, pe quari le pui adi și esu mâine, și se fărămă, și nu ți presintă de quât gropi, pulbere și noroaie; quând îmbli pe jos ți blestemi soartea, quând mergi în trăsură, te deșeală, ți musci limba din gura sau ți sare căciula din capu: quând întîlnesci quâte un strein de curȇnd sosit, ți è rușine să vadă in ce miseria trăim, în ce stare primitivă ne aflăm: iei un palat, colo o baracă derîmată, mai încolo un locu mocirlos și verde într-o grădina quare s-a făcut cu sume mari, și quare în așa curȇnd timpu e în pericol să cadă în ruină; mai departe o piață publică unde se vȇndu lăgume vestedite și poame necoapte, unde carnea și pescele infectă aerul de nu poți trece fàră să ți ții nasul; ici câini morți qua ri să lasă quâte trei dile pe strade in midlocul verei, din colo bălți quari nu se mai usucă nici o dată; pâinea scumpă, carnea scumpă, cu toată abondanța în quare ne aflăm; legumele aduse de țerani, cumpărate de precupeți, ni se vȇndu cu îndoit prețu: cumpărăm o jumătate de stînjin de lemne dreptu unul întregu; tot negociul țerei în mâinile streinilor, toate speculile în mâinelele jidanilor de quari suntem inundați; de vei călători prin țeară, ești în pericol să te îneci prin rîuri pe quari le treci fără poduri sau se te mănînce lupii érna sau să te jefuească și să te maltratese făcătorii de rele; de ți vei căuta fericirea in cásătoriă, ai să ți plângi soartea quât vei trăi, chăci nu e nimicu respectat la noi, nici chiar căminul cel sacru al familiei, nici legile, nici biserica, nici însu-și Dumnedeu.

— Suntem încă departe de adevărata civilisațiune, observă Ferat suspinând.

— Suntem și vom fi încă pentru multu timpu, chăci nu mi se lasă midloacele d-a ne civilisa, adause Comnin.

— Tiranul quare vrea să împedice civilisațiunea în statul seu, face imprudințu sitlului, quare vrȇnd să stingă lumina se pîrlesce pe sine, dise Danibal întindȇnd din nou mâna pe scrisoarea ce era încă sigilată.

În momentul acela un servu intră aducȇnd o tavă încărcată cu quteva tase de ceiu»

— Serviți-vă, scumpii mei, dise Danibal, și ertați-me pentru cinci minute, pȇnă voiu respunde la scrisoarea ce o vedeți în mâna mea.

Dicȇnd acesta, Danibal trecu in camera sa de culcare.

CAP. XLIV

SCRISOaREA

Écă ce citi Danibal după ce deschise în-fine scrisoarea ce o primise în momentul quând începură să ’i via amicii.

„Livi)”

„Nu șciu ce vei fi cugetând sau ce vei fi proiectând în minutul de facia, cu toate chă sum convinsă chă, „dupe atâte esplicări ce amu avut împreună și după informările ce ți s-au dat, te ai încredințat îndestul despre căința mea și mustrarea mea de cuget. Mă credu „însă datoare și simțu o mare nevoia de a ți scrie ceea „ce fatalitatea nu mi mai permite d-aci înainte de a ți „spune din gură ca altă dată. Află dară, nu numai chă „sum căită pȇnă în suflet de purtarea mea către tine, „dar chă nu mi voiu ertă nici o dată astă purtare quare „poate să dé or și cui măcar dreptul de a mi fărâma „capul cu petre; și daqua vedi chă nu o făcu eu însă „mi, mi am cuvintele mele, singurele cuvinte poate ce le „am avut în viața mea!... Cunoscu quât de orbită am „fost de a patimă nebună și fără judecată, și quât de „mare rău ți am făcut ție, quare te ai nevoit din toate „puterile a mă face fericită: dar ce mi folosescu acum „mustrările și lacremele mele, suferințele și desperările „mele! Cine mă crede daqua suferu, pe cine’1 doare da „qua plângu smulgȇndu-mi părul din capu! Quare mână generoasă mi să va întinde qua să me scape din braҫele desperării mele dicȇndu-mi:

— „Tu quare mă vei iubi d-aci înainte cu sinceritate; tu quare mi vei sacrifica plăcerile tele, mulțumirile tele, viitorul teu; tu quare te vei uita la mine ca „la un soare, tu quare vei fi mai fericită la picioarele mele „de quât o împerăteasa pe tronul ei, écă mâna mea pe „quare tremuri d-a o strînge la buzele tele și a o uda cu lacremele căinței tale, ea te értă și ți promite uitarea nebunielor tele din trecut.”

„Vedi în ce mi ar sta fericirea acum? Vedi ce speranță oarbă me mai ține în viață, și cu quâtă fericire „aș termina această viață miserabilă sciind chă moru ertată de tine!

„Oh! dar din parte-mi fii ertat pentru quâte suferu și eu acum! Nu meritu să ți vorbescu de mine, „o șciu; nu meritu să ți întîlnescu ochii quând întîmplarea m-ar aduce vre o dată faҫia în faҫiă cu tine, „Nu ți mai întina dară memoria cu o pecătoasă ca mine; nu mai suferi s-audi numele meu resunând la urechia ta; sfărâmă or ce obiectu ai în casă, quare să „ți aducă a minte de mine; uită-mă cu spiritul ca și „cu inima; pune să sânțească or ce lucru scii chă a fost „atins de mâna mea de Iudă; urașce-mă, desprețuesce-„mă, dar értăme, și nu mă mai vedé în ochii-ți!

„Am dis să nu me mai vedi în ochii-ți, dar fiindchă suntem nevoiți a ne despărți pentru tot d-auna, „értă-mă să-ți mai spuiu doă cuvinte înaintea acestei „fatale despărțiri. Te am iubit cu credința unui sclavu „supus și devotat; te am iubit cu gelosia turbată a unui Maur quare și resbună și moare, și daqua mai trăescu, cuvȇntul è chă resbunarea mea n-a avut altu efectu de quât amara mea remușcare. Așa, resbunarea „mea singură m-a perdut, chăci daqu-am cădut din datoriele mele către tine, a fost adoadi după ce m-am «încredințat chă sunt trădată de tine pentru amica ta, «quare să întrodusese în casa noastră strevestită în portu „bărbătescu, pentru a se puté ascunde și mai bine de ochii nevestei tale......

— Ce vrea să dică! esclamă Danibal în culmea mirării sale. Să fia cu putință!... Telma!... Oh! nu nu! asta è o finețe, o gelosia prefăcută sub quare a vrut să adepostească perfidia ei. Să vedem ce mai dice.

„Cu toate acestea inima mea, or quât de vulnerată „fia, è inima unei femei quare a fost a ta, și cu toată „turbarea ce o simte de quâte ori și aduce a minte de „insulta ce a suferit-o, ea nu te poate uita și nu se poate despărți de tine, și daqua vre o dată... Ba nu, ba „nu! nici o dată, nici o dată! daqua ai puҫină mândria, „puҫină demnitate, uită o miserabilă quare... oh! quare te iubesce................................................

„Dalia ”

Danibal remase quâteva minute în picioare ascundȇndu-și fruntea și ochii cu mâna sa stângă, pe quând cea dreaptă în quare ținea scrisoarea o avea lăsată în jos.

O miiă de cugete ’i traversară mintea, o miiă de otărîri să succedară una după alta, fără qua nici una din ele să ’l poată fixa, quând, cedând unui simtiment de indignare, luă scrisoarea cu amȇndoă mâinele și sfâșiând-o o aruncă astufel in flacăra căminului seu.

Abia făcu trei pași dup-a ceea qua să ésă din camera sa, quând o altă idea îl mai ținu în locu.

Această idea fu de a scrie un bilet și d-a ’l espedia la adresa lui Amlet Silvani. Scopul acestei misive era de a se încredința daqua era adevărat chă acela ce trecuse în ochii lui dreptu fiiul d-nei Silvani era însăși Telma, după cum ’i spusese Dalia în scrisoarea ei, și nu era vre o stratagemă inventată de soҫia lui prin quare a voit poate să justifice ceea ce numia ea dreapta ei resbunare, spre a să scusă oare-cum în ochii bărbatului ei, pe quare voise să ’l constitue causă a abaterei sale.

Amlet primind biletul lui Danibal înțelese îndată chă adevărata adresă era a surorei sale, ear nu a lui; și următorul dialogu se ținu intre amȇndoi frați.

— Ce va fi avend să ți vorbească Danibal? întrebă Amlet pe Telma.

— Fără îndoeală vrea să ’l desfăcu de o datoria, nișce bani ce mi împrumutase, acum șease luni, la o trebuință ce aveam, și pe quari n-am putut încă a-i plăti, respunse Telma.

— Ce te face să presupui aceasta!

— Ceea ce mă face să credu așa, e chă peste cinci șease dile pleacă în streinătate...

— Adevărat? întrerupse Amlet ne cugetând a masca oarequare satisfacere ce se trădă prin tonul întrebării sale.

— Da, respunse Telma, și pentru mai mulți ani, adause ea c-un aer descuragiat.

— Singur? întrebă Amlet.

— Ba nu.

— Se duce cu nevastă-sa?

— Așa.

— Va să dică se află în buni termini amȇndoi?

— Se vede, murmură Telma distractă.

— Și ce ai a minte să faci? dise Amlet după o scurtă tăcere.

— Eu?

— Da.

— Pentru-ce mă întrebi?

— Așa... adică voiu să înțelegu daque te vei duce să ’l vedi după invitarea ce ți a făcut sau nu?

— Nici eu nu șciu; cuviința însă ar cere să mă ducu. Quare è părerea ta?

— Eu aș dice să nu te duci.

— Pentru ce?

— Pentruchă... să nu credă chă o faci de interes, qua să ți plătească ce ți è dator...

— Nu m-ai înțeles, întrerupse Telma mulțumită de eroarea ce comisese frate-său.

— Ce fel!

— Așa; nu mi è dator el, ci eu ’i datoarescu lui banii ce mi ’i a împrumutat, și astufel credu chă ducȇndu-mă aș depărta de la el or ce idea urîtă ’i ar causa refusul meu de a mă duce.

— Atunci è altu ceva, dise Amlet cu tonul celui ce se simte bătut pe terȇmul ales de dȇnsul.

Convorbirea remase aci; Amlet tăcu quâtva timpu, dupe quare eși din casă lăsând pe soră-sa scufundată în diferite cugete ce nu 1ă cunoscuse încă.

Înturnându-se a casă, frate său o găsi plânsă cu ochii roșii, dar să prefăcu a nu observa nimicu și nu ’i mai făcu nici o întrebare. Bătrâna Silvani eșise la o vecină a ei. Începuse a însera, era a doa-di după primirea biletului ce ’i trimisese Danibal.

Telma să pregătia să ésă: Amlet vedea aceste pregătiri și nu dicea încă nimicu, dar quând veni ea să ’l îmbrățișeze pentru plecarea ei, o sărută pe frunte și luând-o de amȇndoă mâinele:

— Unde te duci, Telma? o întrebă el.

Telma avu greutate să respundă.

— Te duci la el? adăugi Amlet.

— Cată să vedu ce are să-mi dică, respunse Telma cu anevoință.

— Dar n-ascepți să via ântȇiu mama?

— Voiu trece mai nainte pe la dȇnsa.

— Și nu vrei cel puҫin să te însoțească frate-tău?

— Nu, Amlet, mulțumescu; mai bine ședi cu mama să nu remâiă de tot singură.

Tonul cu quare Telma disese aceste cuvinte din urmă și melancolia ce să vedea respândită pe toată faҫia ei nu augurau de bine fratelui ei, quare se nevoiea din toată puterea sa să pătrundă prin ochii surorei sale cugetul ce ’l ascundea poate de dȇnsul; pe de altă parte, ne aflând de cuviință a o contraria, o lăsă să se ducă, dar, îndată ce o vedu depărtându-se puҫin, vru s-o urmărească astufel qua să nu fia vedut de dȇnsa.

Amlet era să pâșeasca pragul ușei quând o chârtioară strînsă cu îngrijire și quare se afla cădută lȇngă ușă ’i atrase privirile. El o luă îndată, o deschise și vădu într-acea chârtioară un bilet scris de o mână tremurată. Biletul coprindea liniele următoare.

„Domnule Amlet,

„Plecu în Italia pentru mai mulți ani, dar, qua să „nu lasu nici un regret în dărătul meu, te rogu să vii „mâine seară la șeapte ore la mine, calea Craiovei unde mă „scii chă locuescu, chăci dorescu s-am ultima esplicare „cu d-ta într-o afacere quare ți è cunoscută. ”

D. *

După cum o bine vădut, biletul era al lui Danibal, dar nu da mai multă lumină îndoelei ce o sîmția Amlet de quât vorbele ce le audise de la soră-sa.

Astufel se decise a pune în lucrare proiectul său de urmărire.

CAP. XLV

O TRĂSURĂ DE DIPLOMAȚIĂ

Ne întoarcem la Dalia.

Astuțioasa femeia vădȇnd chă scrisorea ei nu făcuse nici un efectu asupra soҫiului ei quare, precum scim, nu voise nici să ’i respundă măcar doă vorbe, fia chiar și de refus, ear pe de altă parte calculile ei combinate cu ale mumei sale neertândui a remâné fără bărbat espusă la vorbele lumei și la rîsul ei, alergă la una din acele fineți ce fac adesea fala acestor femei, făcȇndu-le să credă chă sunt superioare bărbaților, pentru chă dȇnșii sunt mândri de a întrebuința aceste arme înjositoare. Ea trimise dară un unchiu al ei, omu avut și influint, să propuiă din partei, soҫiului ei chă daqua stăruia în otărîrea lui de a numai trăi cu nevastă-sa, atunci să primească a și da între dȇnșii un înscris de desfacere, pentru qua să poată, dȇnsa, în virtutea acestui aședămȇnt, să și ceară divorciul și a se mărita de al doile, mai ales chă ’i s-a și presintat un partit destul de bun și pe quare nu voiea să ’l refuse. Danibal respunse chă ’i trebuia quâtva timpu spre a cugeta cum era mai bine de făcut.

— Nu è timpu de amânat, dise unchiul Daliei; acela quare voiesce să iea pe nepoată-mea nu poate întărdia; el è din Moldova și mâine va să se întoarcă; s-a întîmplat să vadă pe Dalia, ’i a plăcut, chăci, ce e dreptu, altu-fel è plăcută fată. Cum dicu, se vădură, să plăcură și se și ajunseră din cuvinte. Nu cere nici stare, nici nimicu; el are cu ce să trăească, măcar s-am și eu ce are el, doă spre-dece mii de galbeni venit din moșie! Cu toate acestea el mai e în vorbă, după cum spunea, cu o fată din Roman, și daqua nu va termina cu Dalia in doe trei dile, atunci va fi nevoit să iea pe cea-altă. Așa dară ești destul de cu minte și cu judecată qua să nu te faci causa stricării unei căsătorie pe quare nu ți convine a o urma din parte-ți. Dă-mi cuvȇntul d-tale și spune-mi quând să viu cu nepoată-mea qua să terminăm amicalmente această afacere.

— Și daqua nu voiu fi dispus a o termina după cum este placul D-voastre? dise Danibal.

— Atunci.... vom alerga la protecțiunea legilor.

— Puteți s-o faceți.

— Ce vre să dici? chă nu ți pasă de legi?

— Ba nu, asta ai dis-o d-ta, nu eu.

— Ascultă-mă, domnule Danibal, eu nu înțelegu alta, de quât chă vrei să cicălesci pe nevastă-ta, împins de un simtiment de resbunare în privința ei, pentru chă n-a putut să te facă fericit pȇnă în gradul ce vei fi pretins de la dȇnsa....

— Hm! făcu Danibal.

— Ce vrei să înțelegi?

— Nimicu, urmeză.

— Bine, să urmezu; și nu ți a plăcut să judici chă ceea ce pretindem de la alți suntem datori și noi să facem pentru ei, altu-fel ar fi o pretensiune egoistă, absurdă, nedreptă, tiranică.

— Bine, pré bine pen’ aci.

— Daqua è bine, apoi cum ai crezut d-ta chă ți a fost permis să faci ceea ce ai vrut să condamni în femeia d-tale?

— Nu te înțelegu.

— Nu! ai uitat chă n-ai avut o nevastă neroadă quare să nu fi simțit intriga de bal mascat sau de teatru, daqua ți place mai bine, și în misterul quării intrige ascundeai sau credeai chă ascunzi amorul d-tale cu o fată maghiară, quare, strevestită în costum bărbătescu, putea să ți intre în casă, să eșiți împreună și să nu vă scia nimine?

— Ba nu, într-adevăr, n-am uitat chă nevastă-mea are un oarequare fel de vicleniă pe quare femeile de această categoria le place să o numească spirit și, cu ajutorul quăruia a inventat ceea ce te a făcut să credi și pe d-ta și pe alți, pentru qua să ’i dați dreptate quând veți afla frumoasele d-ei purtări.

— Acum Dumnezeu să le aleagă mai bine, dise unchiul Daliei, unul le aruncă în spinarea altuia, ceea ce mă face să credu mai bine chă nu è altu nimicu între voi, de quât o neînțelegere născută dintr-un esces de gelosia, quare tot d-auna orbesce pe oameni...

— Nu tot d-auna îi orbesce, întrerupse Danibal, Argus vedea mai bine cu sutele lui de ochi, și Argus nu è altu de quât păunul quare era simbolul gelosiei și pentru aceasta, paserea iubită a Junei, dea cea mai geloasă din Olimpu.

— Cu toate acestea susțiu, replică unchiul Daliei, chă gelosia ne orbesce făcȇndu-ne să vedem și ceea ce nu esistă.

— Eu credu chă è mai bine să vadă cineva și ceea ce nu este, de quât să nu vadă și ceea ce este, afără numai quând va oțărî cineva să închidă ochii și să nu mai vadă nici albă nici neagră.

— Eh! suspină unchiul, șciu chă è bine cine poate să fia mai filosofu!... Dar în-fine, qua să revenim la vorba noastră, adause bătrânul diplomat sculându-se în picioare, cată să otărîm într-un fel: or ți iei nevasta îndărăt și vă lăsați de nișce copilărie ce ar face pe or cine să rîdă, sau vă desfaceți între voi, ceea ce credu chă è și mai bine pentru amȇndoi; altu midlocu nu găsescu putincios, omenesce vorbind.

— Nu?

— Mă crede chă eu, unul, nu găsescu altu.

— Ei bine, să ți spuiu eu unul pe quare semeni chă ’l ai uitat.

— Quare? despărțirea bisericească? asta o sciam și eu, dar această nu è cu putință.

— Pentru-ce?

— Pentruchă... hei... nu veți puté bașa cererea pe vr-unul din casurile prevădute de legile bisericei.

— Dar daqua!...

— Atunci mă închinu. Dar atunci fă-o cel puҫin, chăci nu mai poate dura lucrul astufel.

— Na vădu nici un zor.

— Nu vedi nici unul! dar îl vădu eu; ți am spus, mi se pare, chă nepoată-mea nu poate remâné nemăritată, și chă eu nu voescu să perdu partitul ce ’i s-a presintat.

— Și quând ar trebui să ți respundu cu toată franchețea, scii ce aș spune la vorba asta?

— Ce?

— Aș respunde chă asta nu mă privesce.

— Ce ți pasă, într-alte cuvinte, nu vrei să dici asta?

— Ai ghicit-o, è chiar cum ai dis, și permite-mi să ți repetu, ce mi pasă de soartea ce va avé nepoata d-tale; ce mi pasă de fericirea sau nefericirea unei femei quare și a rîs de mine; ce mi pasă de amenințările ce mi ați face, pe quând șciu chă mâine aș puté s-aducu in familia d-voastre scandalul cel mai mare cu probele ce le am despre infidelitățile și desfrȇnatele purtări ale protegiatei d-tale!

— Ții dară s-o declari înaintea legilor? vrei să se desonorese famila ei întreagă? dar atunci cum ar numi lumea pe un om quare lovesce o familie cu desonoarea?

— Cum vrei să se numească?

— Poate fi om cu onoare acela ce aduce o desonoare altuia? te întrebu.

— Vrei să glumesci punând questiuuca p-un asemenea tărȇm: cel ce omoară pe altu è or ce ți va plăcé, dar numai mortu nu poți să ’i dici chă este; asemenea și cel ce redică onoarea cui-va, merită poate un altu nume, ear nu acela de desonorat, pentru cuvȇntul chă nu poate fi cineva și activu și pasivu în acelaș timpu.

— Așa dară stăruesci în refusul d-tale? dise unchiul după ce făcu quâțiva pași prin cameră.

— Așa mă învață interesele de o quam dată.

— Interesele! mă prindu chă nu ți le cunosci bine, daqua è vorba de interese.

— Ce te face să credi astufel?

— Ce mă face? vrei să ți spuiu?

— Spune, să mă convingu și eu.

— N-ai dat de-ună-di unuia din aceia pe quari îi credi chă ți sunt amici, nu ’i ai dat toți banii ce ai avut, toată starea d-tale în quare era și aceea a nepoatei mele, vr-o patru mii de galbeni peste tot, nu ’i ai dat lui cu împrumutare și ți a dat o poliță cu girul unui bancher din piață? Așa è, sau nu è așa?

— Ei bine, e așa; pe urmă?

— Ai căutat să vedi daqua mai ai acea poliță?

— Ba nu, dar trebue să esiste unde am pus-o.

— Ia caut-o și pe urmă să vorbesci.

— Danibal căută, scotoci, rescoli toate chărtiele lui în deșertu; polița nu mai esistă nicăiri.

— Ei bine! întrebă unchiul c-un micu surîs de triumfu.

— Ai avut dreptate, respunse Danibal.

— Cu toate acestea nu te îngriji, ea è la bun locu unde se află.

— S-ar puté?....

— E în mâinele nevestei tale.

— Nu mă îndoescu din partei; è capabile de or ce.

— Scopul scusă midloacele, nu scii? a vrut să te aibă la mână, și aceasta ți va proba chă ea ține la d-ta mai multu de quât amicii d-tale, în quari te încredi orbesce și quari ți vin în casă qua să ți fure vorbe și a doa di să le denunțe poliției pentru qua să te peadă.

— Calomnia! dise Danibal c-un aer desprețuitor.

— Așa? Atunci mă nevoiesci să ți spuiu tot, să dau pe faҫiă ceea ce m-ai făcut a mă interesa să tăcu, pentru qua să mi resbunu și eu de purtarea ce ai avut-o către mine.

— Spune ce vei voi, sunt dispus s-ascultu tot.

— Biue daqua è așa; dar atunci ar trebui să nu ne întrerupă nimine, chăci ceea ce am de spus è de o mare importanță.

— N-avem de quât să încuiăm ușa cu cheia, respunse Danibal sculându-se să puia în lucrare ceea ce disese.

Dar în momentul quând se dispunea să puia mâna pe cheia, ușa se deschise și un oficer al poliției intră în cameră.

— D. Danibal! dise oficerul.

— Eu sum, respunse Danibal c-un aer neturburat.

— D. prefectu al poliției vă invită a casă la d-lui.

— Mă voiu duce, dise Danibal’

— Mi a ordonat să mergem împreună, adause oficerul poliției.

— Atunci di mai bine chă ți a ordonat să mă ridici!

— Chiar așa mi s-a ordonat

— Bine; asceaptă-mă dară puҫin să mă gătescu.

— Domnule Iliene, dise unchiul adresându-se către oficerul poliției, mi să pare chă mă cunosci?

— Cum să nu vă cunoscu? respunse Toma Ilianu încinându-se înaintea bătrânului boer.

— Fiindchă dară mă cunosci, fă bunătatea și spune d-lui prefectu chă D Danibal să află sub protecțiunea mea, pentru quare eu garantesu chă va veni la poliția or quând va fi cerut, ear quât pentru acum, nu se poate, chăci am o afacere foarte importantă cu d-lui. M-ai înțeles, domnule Iliene?

— Am înțeles.

— Ascultă-mă, spune domnului prefectu mai bine așa, chă viu eu ȇnsu-mi la d-lui peste o oră să ’i esplicu tot.

— Pré bine, respunse oficerul poliției și se dispuse să esă, dar, asupra unui semn ce ’i făcu bătrânul diplomat, în locu să esă pe ușă, se strecură după paravȇntul ce masca un pat ce se afla după ușă. Remâne bine înțeles chă toate acestea se făcură în timpul pe quând Danibal trecuse într-o cameră laterală spre a și face pregătirea pentru visită polițienească.

Unchiul avu fericirea să anunțe lui Danibal serviciul ce ’i făcuse, și întorcȇnd ȇnsu-și chăia de la ușă veni să șeadă lȇngă nepotu-său cu cel mai mare aer de satisfacere..

— Acum să vorbim, domnule nepoate, și ascultă-mă cu sânge rece pȇnă voiu spune tot ce am de spus.

— M-am promis auditor pasivu.

— Nu voiu pasivu, din contra, avem să discutăm împreună pȇnă ne vom ajunge din cuvinte. Ai vădut chă or ce ți am spus n-am mințit; ai înțeles, mi să pare, chă ți portu interesul ca pentru ȇnsu-și fiiul meu, poate și mai multu, și vei vedé îndată pentru-ce; mai ântȇiu pentru chă ești omu de capacitate, ești omu de onoare, nutresci cele mai frumoase simtimente pentru biata țărișoara asta, quare a avut o miiă de păcate și să vede chă nu și le a espiat încă pe toate, și pe urmă ți mai portu interesul și te stimesu pentruchă... dar nu ți spuiu acum vorba aceasta, o lasu mai târdiu. Acum ți mai spuiu chă aș dori din tot sufletul să te vădu împăcat cu nevastă-ta, dar daqua nu să poate, nu mă mai cercu să făcu nici un pas în privința asta, de quât ți dicu numai: deschide-ți ochii bine qua nu cum-va un capriciu de cea mai după urmă însemnătate să via a te vătăma într-un interes multu mai mare, și cu atât mai mare, chă nu va fi numai interesul tău, ci și al nostru tutulor, și al acestei țere pe quare sum sigur chă o iubesci mai pré sus de or ce.

— Unchiule, me uimesci. Cine sum eu și ce aș puté face pentru țeară mea, pe quând, ai vădut singur cu ochii d-tale, chă fără protecțiunea ce mi ai dat, eram să fiu tărît la poliția ca cel mai mare criminal convins de crima ce a comis. Țeară dară nu è a mea și nu e a poporului, ea è a d-voastre, quari sunteți cei mari și cei putinți ai epocei.

— Nu vorbi așa, mai ales d-ta, quare scii și cunosci pré bine ce viitor asceaptă această țeară, pentru quare semeni chă ți ai perdut toate speranțele d-a o vedé fericită. Ai aflat disposițiunile cele frumoase ale celor șepte puteri în privința patriei noastre.

— Le șciu.

— Autonomia ei ’i să va recunoasce, privilegiele și rangurile vor cădé, aristocrația nu va mai esistă, arbitrariul și abusul de or ce natură vor înceta, spre a și da locul dreptății, libertății și egalității...

— Scii, unchiule, chă mi să pare a visa audindu-te vorbind astufel?

— Să pote, scumpul meu, dar înțelepciunea ne învață quând a ne purta cum n-è vorba, quând a vorbi cum n-è portul.

— Acum te înțelegu mai bine.

— Și eu nu m-ascundu de locu; dar ce vrei să facem noi, aceștia, pe quari ne numiți cei mari și cei putinți ai țerei, quând veți veni mâine voi la putere și noi nu vom mai avé nimicu din fosta noastră mărire, din vechia noastră strelucire, nici chiar dreptul de a ne puté numi între bunii voștri concetățeni, quari vor veni să ne impute mii de păcate, mii de abusuri, trădări, apăsări și cine mai șcie ce!

— Eh! dar pȇn’ atunci veți mai avé încă timpu a vă înavuți și a nu mai avé nevoia de noi, desculții, spre a ne cere un codru de pâine.

— Mulți au urît avuția, dar gloria nici unul.

— În-fine?

— În-fine, écă de ce este vorba; sci unde ne aflăm și cunosci unde avem s-ajugem, dar qua s-ajungem mai curȇnd unde dorim, ne trebuescu midloace, fără de quari nu vom reuși, sau vor reuși alți, ear nu noi. Iea a minte la ce voiu să spuiu.

Și prefăcutul unchiu s-aplecă quât putu la urechia lui Danibal și micșorându-și vocea:

— Scii ce să urdesce în cercurile cele înalte? dise el; nu scii; ei bine, șciu eu: soartea quare se pregătesce țerei nu place tutulor, și spre a desjuga planul Europei în privința ei, vor să proavoce o nouă invasiune în țeară prin resturnarea tronului, și armele cu quari vor să se serve sunt acelea ce le au găsit în concesiunile acordate de Domnitor supușilor austriaci din țeară. Să citesci raportul prefecturei de Ilfovu din 7 februare No. 1120, prin quare să plânge la minister, chă în cele mai multe părți din județul său, mai vîrtos la Oltenița și Negoesci, aceste concesiuni au produs un efect pré scandalos, fiind-che cei mai mulți săteni și au procurat patente austriace și nu mai vor a să supune regulelor stabilite pentru locuitorii țerei. Acești săteni erau veniți în țeară de dece și cinci-spre-dece ani, unii chiar de trei-deci, sunt însurați cu pămȇntene și înscriși în roluri cu cei-alți contribuabili.

Acum să lăsam chă răul să întinde și poate să se lățească peste toată țeră, în quât să ne fia amenințată naționalitatea, dar, qua să se întâmpine și cel-altu rău, al vre unei invasiuni întîmplătoare, partitul cel mai înțeleptu è otărît să și alegă sau să ceră un altu Domnu, quare negreșit urmând o altă politică, ar scăpa țeară de pericolul în quare să află. Dar è singur și isolat acestu partit, și fără ajutorul națiunei nu va puté face nimicu. D-ta ai toată influința ce ți a dat-o patriotismul d-tale ce e sciut de toți; ai amici, cunoscuți destui, ai puté să interesesi pe aceia din bărbații de la 48 quari se află în țeră, și toți cu toți să scăpăm patria de domnia tiranului ei.

Danibal să sculă și începu să se preîmble prin cameră c-un aer de nemulțumire pe quare nici chă se cercă să ’l ascundă.

— Nu dici nimica, nepoate, urmă unchiul; nu ți dai nici o părere, d-ta quare scii multe și de quare avem așa de mare trebuință in momentul de faҫiă; taci și nu dici nici albă nici neagră?

Și pe cine vreți să mai alegeți de Domnu? întrebă Danibal.

— Or pe cine, și orquare să fia, tot n-ar fi capabil să facă ce a făcut acesta.

— Scii ce? eu, unul, daqua m-aru alege pe mine, făcu o suposițiune, dar daqua m-ar alege pe mine, adoadi aș jupui pe toți alegătorii mei.

— Dreptu recunoștință, poate? întrebă bătrânul unei unchiu cu gura căscată de mirare.

— Ba, dreptu învățăment, qua să le taiu gustul d-a și schimba Domnii cum și schimbă cineva rufele. Quând ai face adunarea tutulor Domnilor ce-i a avut țeară românească și sora ei Moldova în mai puҫin de cinci secoli, ai vedé chă amu puté face dintrȇnșii o oștire de Domnitori, pe quare s-o comande Ștefan cel Mare și Mihaiu Bravul, puși amȇndoi sub ordinile lui Mircea cel Bătrân. Écă părerea mea, unchiule, și daqua ți să va păré strania atribue aceasta la straniele întimpăriri de quari m-aflu dominat.

— Omu curios! ’i plăcu unchiului să cugete. Ei bine! nepoate, dise apoi tare, se vede chă n-am avut parte de cuvânt astă di la d-ta; dar fiindchă è așa, promite-mi cel puҫin chă nu vei scoate nici o vorbă din quâte spuserăm astă seară.

— E tot ce ți potu promite, respunse Danibal.

— Dar să nu faci nici ca bărbierul lui Midas, quare neputȇnd să ția secretul făcuse o gaură în pămȇnt, și de quâte ori voiea să resufle, punea gura la gaură și ’i spunea secretul urechilor bietului Midas.

— Fii sigur, unchiule, chăci nici eu nu sum bărbier nici d-ta nu ești rege.

Unchiul gustă gluma și rîse; mai făcu cinci șese pași prin casă, apoi și luă dioa bună qua să plece.

— Te duci, unchiule? dise Danibal.

— Vrei să te puiu în dreapta?

— Ba nu, eu apucu pe altă parte.

— Atunci te lasu sănătos.

Pe urmă revenind pȇnă în midlocul camerei:

— Nepoate, mi am adus a minte, adause el; mă lași să scriu o scrisoare la d-ta?

— Dispune după placul d-tale, numai să mă erți daqua mă grăbescu să esu.

— Nu te îngriji de mine, mi adusei a minte, cum am dis, chă astă-di am să scriu la Iași printr-o persoană quare pleacă mâine de dimineață și, unde ședu eu, è pré departe qua la șeapte ore să ’i trimițu scrisoarea, după cum ne a fost vorba.

— Quâte sunt la d-ta?

— Șeapte făr’ un pătrar.

— La mine fără doă-deci. La revedere, unchiule.

— Să vii sănătos.

CAP. XLVI

UNCHIUL DALIEI

Nu ne vom cerca să facem ritratul acestui personagiu, credȇnd mai de trebuință a ne ocupa puҫin de moralul acelui omu de quât de fisicul său; vom spune numai în treacăt chă despre fisicu, unchiul Daliei, D. Alesandru F*. era de o talia de midlocu, cu o burtă rotundă ca numărul 5, avea un nas roșu și țuguiat ca numărul 4 și avea spatele quam boltit ca numerul 3; cititorii noștri se vor adresa, daqua vor voi, la doctorul Gali sau Lavater, spre a complecta fisionomia acestui subiectu, despre quare nu vom adăugi de quât o mică descriere a caracterului său.

D. Alesandru F*, es-ministru din regimul regulamentar, proprietar mare și rusolatru înverșunat, și făcuse studiele la Paris, adică învățase să vorbească limba francesă și să chăltuescă quâteva mii de galbeni în petrecerile desfrȇnate, quari fac gloria celor mai mulți foști feciori de boeri din fosta țeară-românească, moșia Domnilor dup-atunci și a boerilor de pȇnă mai de ună-di.

Astuțios, limbut, încăpățînat, încrezător în midlocele ce ’i procura ceea ce numia el espreriință sau o îndelungată practică ce o căpătase în afacerile publice, D. F* să lingușia chă n-a fost lucru la quare să nu fi reușit îndată ce s-ar fi interesat la această reușie. Acum, retras din serviciu și calculându-și viitorul după cei cinci-deci și șease de ani trăiți, și concentrase tot cultul în templul plăcerilor ce le căuta în intrigele sele amoroase. Să dicea unchiu al Daliei, dar nu era în realitate de quât un văr al doile al tatălui ei vitrigu, quare nu mai esistă. Frumusețea și graciele Daliei îl captivaseră pȇnă într-atâta, chă nu ’i remăsese midlocu neîntrebuințat spre a ’i face cucerirea. Cocheta femeia vedȇndu-se alungată de soҫiul ei, pe quare, cu toate nebuniele ei și infidelitățile ce ’i făcuse, ea îl iubia cedând unui capriciu straniu al inimei sale, și atât acestu cuvȇnt, quât și idea de a remâné lăsată de bărbatu-său făcȇnd-o să dorească o împăcare cu el, profitase de imperiul ei asupra bătrânului înamorat și ’i pusese condițiunea sine qua non a împărtășirei amorului său, refacerea casei sale stricate.

Écă pentru ce vădurăm pe D. F* venind la Danibal armat de toate stratagemele ce și imaginase, pentru a ’l puté îndupleca să și reiea nevasta, sau să-l perdă mai bine qua să scape de el.

Dar una din aceste stratageme fusese, ca o reservă, în casu d-a nu reuși prin eloquința atâtor vorbe ce-i spusese, complicitatea oficerului de poliția, pe quare sciuse a ’l interesa în complotul său prin farmecul promisiunilor ce ’i detese. Toma Ilianu, depărtat din postul său pentru motive de esces de putere și ’alte abusuri flagrante, bătea stradele de quâteva luni de dile și urca scările persoanelor influinți pentru a face să și recapete postul. Una din aceste persoane visitate și implorate de dȇnsul fusese și D. F*; el ’i promisese postul solicitat, dar spre a ’l căpăta, ’i adăugise chă trebuia să ’l merite, și spre a ’l merita, trebuia să facă un serviciu statului quare să ’l recomande mai bine și să ’l facă a uita trecutul său; așa dară, ce altu serviciu mai mare putea face el guvernului, de quât arătându-se capabil a descoperi un complot ce se urdesce în contra lui, sau denunciândui cel puҫin pe cineva quare ’i è ostil și vătămător prin faptă sau vorbă. Danibal fusese omul ce ’l însemnase D. F essbirului polițienescu. Toma Ilianu conservase încă vechia sa uniformă de oficer al poliției; D. F arȇtândui midlocul de a să face plăcut guvernului îl pusese să via din partea prefectului poliției a invita pe Danibal la prefectură, credȇnd chă Danibal, quare era spirit independint și de un caracter mândru, s-ar opune l-această chămare; sbirul avusese ordin să ’l iea cu forța, écă ocasiunea d-a face să se nască un scandal: Danibal va opune forța la forță, și ar fi avut de martor pe D. F chă un funcționar publicu purtând uniforma postului său a fost bătut, maltratrat de un individu. pentruchă venise să și îndeplinească datoria cu quare fusese însărcinat. Pentru Danibal această faptă ar ave nișce consequințe foarte urîte, și D. F** era singurul omu quare ar fi putut să ’l scape de pericolul ce ’l amenința, dar pentru qua să ’i promiță protecțiunea sa era să ’i puia condițiunile sele.

Pe de altă parte, Toma Ilianu quare, precum vedem, nu era de quât un instrument orbu întrebuințat numai pentru a servi interesul d-lui F*, pe quând credea chă servia pe al său propriu, fusese amăgit de D. F* chă intrând în casa lui Danibal va avé ocasiunea să descopere chă el complota cu amicii sei pentru resturnarea tronului, și chă numai la întîmplare d-a nu nemeri oamenii suspecți la dȇnsul sau vr-un altu indiciu quare să ’1 autorise a ‘1 denuncia ca complotistu, numai atunci să și scuse călcarea domiciliară cu ordinul ce ar fi dis chă are de la prefectul poliției de a ’l aresta, astufel qua nereușind într-una să le remâiă cea-altă prospectivă.

Toma Ilian urmând dară după instrucțiunile ce ’i fuseseră date, nu să putu mira îndestul quând, în contra celor puse la cale mai dinainte, vedu pe D. F* chă luase făҫiși sub protecțiunea sa pe Danibal, și cu toate acestea ’i făcu lui, lui Toma Ilianu, semnu să s-ascundă după patul unde sta încă fără să înțealegă trebuința acestei noue mesure, de quât atunci, quând începuse s-audă subiectele provocătoare ce ’i deschisese bătrânul diplomat.

Danibal plecă d-acasă, D. F* pretestă chă avea să scriă la Iași, chiar în seara aceea, pentru qua să poată remâné cu complicele său.

— Nu făcurăm nimicu. dise acesta eșind din ascundătoarea lui.

— Nu trebue să ne desperăm, dise D. F*, quare avisase la un midlocu mai sigur, acela de a ’l perde, și quare ’i surîdea mai bine de quât de a ’l reuni cu nevasta-sa.

— Să șciu chă nu mă lasu nici mortu, dar tot trebue să făcu ceva, respunse sbirul.

— Aideți să nu ne găsească aci, și ți voiu spune ce ai de făcut.

— Ba să nu mă duc încă, daqua voiți, s-ascultați și părerea mea.

— Să vedem.

— Faceți ’i d-voastră o scrisoare cu adresa în toată forma; acea scrisoare să fia ca un respuns la o altă scrisoare primită de la dȇnsul; să se coprindă în acea scrisoare tot ce ’l ar puté compromite în materia politică; eu voia sta aci ascuns, și, în minutul quând va citi o...

— Aș! aș! făcu D. F* quare nu gustă idea complicelui său.

— Atunci, cum remâne? întrebă acesta.

— Cum remâne? Remâne să te silesci mai bine a pune mâna pe chârtiele acestuia; nevastă-sa mi spusese despre o corespondință a lui cu emigrații din Paris. De vei puté să pui mâna pe aceste documente, fii sigur chă libertatea lui e compromisă, poate și mai multu de quât atât. Eram să propuiu un altu plan, dar să facem mai ântȇiu această cercare. Eu nu potu să remâiu aci, chăci bine pricepi rolul pe quare voia și să cuvine să ’l jocu în toată intriga aceasta; prin urmare nu perde timpu d-a ți face căutările trebuitoare, pȇn-a nu apuca să se întoarcă. N-ai să te temi nici din partea servitorilor lui; mai ântȇiu el n-are de quât un singur fecior, și pentru el voiu însărcina pe al meu să ’l tragă d-a casă în vre una din cârciumele Bucureștilor, quari sunt bune și ele pentru ceva. La înîmplare de a fi suprins...

— Apoi n-am și eu braҫe destul de țepene! respunse essbirul.

— Ține-le pentru alte împrejurări... Na, vedi de ’1 adoarme mai bine, cum vei sti... Dar audu pe cineva urcându-se; remâi îndărăt sau ascunde-te.

Și D. F*, după ce dete o chărtioară strînsă în forma unui pachet de farmaciă, să făcu nevedut pe ușa quare da în sala d-afară.

CAP. XLVII

PANDUR

Toma Ilianu înțelese chă în pachetul ce ’i detese D. F* se afla un narcoticu oarequare, și se grăbi a ’l amesteca cu apa dintr-un vasu colorat din quare Danibal obicinuia să bé noaptea. Dup-aceea neavȇnd timpu a și căuta o ascundătoare mai sigură, trecu provizoriu în locul unde se pitise și mai ’nainte, pȇne să vadă ce ’i remânea de făcut.

Ușa se deschise și doi inși intrară în casă.

Aceștia era Telma, strevestită tot în costumul bărbătescu, și Cristian, însoҫit de Pandur, câinele ce ’l luase de la Anica lui Biloiu dreptu prețul ce o costase, și quare, din momentul ce se vădu liberat din torturele turbăcitorilor, nu se mai deslipi de lȇngă mântuitorul său.

Fratele Telmei eșind să urmărească pe soră-sa, întîlni pe Cristian quare venia la dȇnsul și, temȇndu-se pentru ea mai multu din instinctu de quât din vreo prevedere, rugase pe Cristian să o însoҫească.

Écă pentru-ce îl vădurăm pe amȇndoi intrând în acelaș timpu la Danibal.

— Unde te duceai? îl întrebă Telma.

— Me duceam la D-voastră, dar vădȇndu-te chă ai apucat înqua, m-am luat după d-ta și abia te am ajuna quând intrai în curte.

Delicatețea nu ertă pe Cristian să facă vre o întrebare indiscretă Telmei, de și el cunoscea foarte bine pasiunea ce sfâșia de multu inima copilei.

— Amicul nostru se vede chă nu e a casă, se mărgini Cristian să dică.

— Nu credu chă va întârdia de a veni, respunse Telma, chăci am avut de eri vorbă cu dȇnsul să ne întîlnim pentru oarequari desfaceri de datorie ce amu avut între noi, fiindchă è vorba să plece mâine în streinătate.

Telma și întoarse capul qua să nu ’i se vadă paloarea ce ’i coprinse faҫia dicȇnd aceste din urmă vorbe.

Cristian se ocupă de câinele său. pe quare îl făcea să se culce la picioarele lui și nu observă tristețea Telmei.

O pindulă sună optu ore.

— Nu è cu putință! dise Telma; nu credeam să fia mai multu de șeapte.

— Ba sunt trecute de optu, dise Cristian uitându-se la orlogiul său. Dar, o idea! adause el îndată.

— Ce idea?

— Mă prindu chă șciu unde è Danibal acum, și nu è departe de noi; daqua ai vré să mergem împreună, e numai a trea casă d-aci, la amicul său Ferat cu quare pune țeară la rôndueală.

— Cum credi chă aș puté să mă ducu într-o casă necunoscută, observă Telma. Ceea ce ar fi mai bine è de a mi face acestu micu serviciu, ducȇndu-te să ’i spui chă am venit și ’l asceptu aci.

— Ai dreptate, ai o miiă de dreptăți; Écă, mă ducu sburând. Pandur! să stai aci!

Telma remase singură și și plecă fruntea pe mânai resimată de o masă. O miiă de cugete contrarie unul cu altul ’i traversa mintea; o miiă de simtimente diferite se rescula în inima ei. Astă întrevedere cu acela pe quare îl iubia ca de atâția ani, fără qua el s-o scia, era să fia cea după urmă poate. Aci ’i venia să s-arunce în braҫele lui și să și smulgă masca de la ochi, aci éră amorul lui pentru nevastă-sa se desemna în suvenirea ei cu nișce-culori așa de vie, înquât se sîmția descuragiată în midlocul unei otărîri luate. Pe de altă parte ea scia chă, după scandalul cel din urmă, Danibal alungase pe femeia sa din casa lui, dar de quâte ori nu s-au repetit asemeni scene în quari tot amorul a triumfat pȇnă în cele din urmă!

Dar pe quând aceste cugete triste strebăteau sufletul nefericitei copile și înclinau fruntea ei sub dureroasa lor greutate, Toma Ilianu, quare prinveni e a pune narcoticul seu într-o carafă de apă ce o aflase pe o mescioară de lȇnge patul unde stătuse ascuns, nu mai cugeta acum de quât cum să fugă d-acolo, pȇn’ a nu fi espus de a fi descoperit și a perde astufel tot fructul ce sera să ’l culeagă după curagioasa sa întreprindere. Este adeverat chă el să îngrijise la timpu a scoate cheia de la ușa ce da în sală și a o ascunde cu scopu, fără îndoeală, de a și menagea intrarea putincioasă în momentul ce ’l ar crede favorabil pentru invasiunea sa nopturnă; nu ’i remânea de quât să s-asigure și de cheia de la săla și a se retrage la oparte asceptând efectul beuturei bine făcătoare. Profitând dară de momentul în quare Telma era absorbită de cugetările ei ce o ocupau, el se strecură binișor și făr’ a fi observat de nimine, și despăru ca o umbră nevăzută și nesimțită.

Era și timpu, chăci, doă minute după plecarea es oficerului polițienescu, Danibal intră din preună cu Cristian și cu câinele acestuia.

— Salutare, Amlet, dise Danibal întindȇnd mâna aceluia pe quare îl numia astufel.

Telma se sculă în picioare qua să salute pe Danibal, dar era palidă și întunecoasă ca o lampă quând se stinge.

— Ai venit la invitarea mea, adause Danibal, și nu mi faci nici imputarea ce o meritu, pentruchă te am făcut să vii la mine, pe quând se cădea s-o făcu eu; è multă amabilitate din partea invitatului și puҫină delicatețe din partea invitatorului. Ședi, amicul meu, iea-ți locul, domnule Cristian, și să stăm puҫin de vorbă qua să ne treacă timpul. Écă ce mi spuse un amicu chă ’i s-a întîmplat de-ună-di; ascultați și să rîdeți daqua veți voi, chăci și eu am rîs la început, dar mai în urmă cugetând mai bine, mi a perit gustul de rîs. În-fine, amicul meu quare è însurat văduse de la un timpu înquoace o foarte mare înclinare din partea unuia din cunoscuții lui, quare voiea să treacă de amicu al său, și nu scia la ce s-o atribuească; lumea vorbia p-afară ce ’i plăcea lumei să vorbească, chă adică noul amicu nu era altu ceva de quât o amică a amicului meu, quare luase această mască spre a se puté feri de ochii soҫiei amicului meu, quare, din partei, nu credea alta de quât chă amicul său era un curtesan al nevestei sale, a quăria inimă se jurase să o cucerească cu or ce prețu. Împărțit între aceste doă suposițiuni, amicul meu oțărî să rupă vălul îndoelei sale și să pătrundă pȇnă la adevăr. Spre acestu scopu, invită într-o seară pe acel amicu în casa sa și nu ’l mai lăsă să ésă pȇn’ a nu ’i proba adevăratul său sexu.

Danibal tăcu aci; Cristian, quare în tot timpul narării lui Danibal nu făcuse de quât a și preîmbla ochii de la dȇnsul pȇnă la Telma și de la ea pȇnă la Danibal:

— Și ce a mai făcut dup-aceea? întrebă el neputȇndu-și stȇmpera curiositatea.

— Ce a mai făcut? dise Danibal ațintându-și ochii asupra Telmei, quare schimba mii de fețe, ceea ce a mai făcut am să vă spuiu peste trei dile cel multu.

— Pentru ce nu acum?

—D-ta mi ai făcut această întrebare, Domnule Cristian?

— Așa.

— Aș fi voit să mi o facă Amlet.

Lovitura era decisivă și nu lăsa nici o îndoeală, nici chiar eticheta unei alusiuni. Telma se sculă din locu, făcu trei pași prin cameră, apoi să întoarse la locul ei șovăind, apoi se resimă cu spatele de un fotoliu și în cele din urmă cădu pe el mai fără simțiri. Danibal urmăria toate efectele produse de vorbele lui făr’ a se mișca din locu. Singur Cristian nu refusă ajutorul său ce ’l datoria acelei ființe pe quare o vedea suferind.

— Puҫină apă! unde ții apa? dise el retăcindu-și pașii în dreapta și în stânga.

— Caută lȇnge patul meu, respunse Danibal disimulând cea mai mare neturburare.

Într-acestu moment, câinele lui Cristian, quare pân’ aci nu făcuse de quât a dormi lungit în midlocul camerei, simțind pașii stăpînului său, se ridică în picioare și urmări toate mișcările lui făr’ a perde nici una din vedere, dar quând vădu pe Cristian apropiându-se de patul lȇngă quare se afla cana cu apă pusă pe mescioara ce o cunoascem, se repezi la dȇnsul și începu să latre cu toată furia putincioasă.

— Pandur! strigă Cristian, nu vrei să mi dai pace?

Îndeșertu, în locu a se supune l-această chiemarea stăpînului său, credinciosul câine ’i apucă mânica cu dinții, o lăsă éră, începu să latre din nou și, prin toate midloacele ce ’i erau date, se cerca să împedice apropierea beuturei fatale de gura fostei sale stăpîne.

Cristian vădȇnd stăruitoarea opunere a câinelui său, quare nu ’l lăsa nici s-atingă vasul cu apa ce ’i inspirase atâta temere, îl îmbrânci cu piciorul și bietul animal se rostocoli pȇnă la cea-altă margine a camerei. Atunci, simțindu-se liber un minut și voind să profite de această libertate, împlu un pahar de apă și ’l aduse Telmei quare se desceptase puҫin de sgomotul ce ’l făcuse Pandur. Abia copila și aplecase buzele pe paharul ce-i presintase Cristian, quând îl simți d-o dată lovit cu putere și cădut la picioarele ei. Danibal și Cristian să uitară unul la altul quând vedură chă Pandur era quare se repedise ca fulgerul și trîntise paharul din mâna aceleia ce îmbla să bé dintrȇnsul.

— Asta înseamnă ceva! dise Danibal; să vedem pȇnă unde merge instinctul câinelui.

Și se sculă să se ducă spre patul său, dar pȇn’ a nu se apropia de el, Pandur resturnase mescioara și cu dȇnsa și cana de apă quare cădȇnd se sparse în patru bucăți.

— E de mirare! dise Cristian vădȇnd această din urmă faptă a câinelui său; nu mi s-a întîmplat pȇn’ acum să vădu la dȇnsul asemene urmare.

— Ce să fia oare! dise Danibal uitându-se cu o nedescrisă curiositate la fărămăturele canei sale de apă.

— Neapărat chă aceasta înseamnă o simptomă de turbare; câinii turbați sau qnari sunt în ajunul de a turba sunt afectați de idrofobiă, și frica lor de apă îi face adesea să comită asemeni fapte. Altu-ceva nu înțelegu, dise Cristian. Dar fiind astufel, adause el peste un minut, cată negreșit să luăm măsure în privința ta, domnișorule Pandur.

— Să nu v-atingeți de dȇnsul, strigă Telma, quare și venise acum în fire. Câinele nu è turbat; eu quare îl cunoscu pré bine vă potu garanta pentru dȇnsul. Aci, Pandur! vino la mine!

Pandur veni la glasul ce ’l chiemă manifestând o miiă de semne de bucuria pentru privințele ce avu Telma pentru dînsul.

— Câinele è sănătos, dise ea, și, de probă, să mi s-aducă o altă apă și veți vedé.

Danibal aduse apă dintr-o altă cameră și o dete în mâna lui Cristian, quare îl întâmpină în pragul ușei. Telma o primi de l-acesta și o puse la gură uitându-se la câine qua să vadă ce făcea. Câinele nu se mișcă din locu.

— Vedeți ce vă spuneam, dise Telma, chă bietul animal n-are nimicu? de quât, luați seama bine, domnule Danibal, cu d-ta vorbescu.

— Te ascultu.

— Iea seama bine, purtarea lui Pandur poate inspira multe prepuse...

— Ce è, nu è lucru curat, întrerupse Cristian. Ce credi, d-le Danibal?

— Să poate; va fi pus cine-va vre un venin sau vre un narcoticu în apă, cine-va quare se interesă a să mă omoare sau să m-adoarmă.

— Și nu ’l poți ghici quare să fia acela? se cercă să întrebe Telma.

— Vre unul quare în dosul unei buze surîdătoare șcie s-ascundă un dinte mușcător, cum sunt mulți, respunse Danibal subliniând aceste vorbe.

Pentru a doa oară Țelma cătă să și aplece ochii dinaintea crudelor alusiuni ale lui Danibal. O tăcere profundă urmă îndată dup-aceasta; Cristian, cu amăndoă mâinele puse pe bastonul său ce părea înfiptu în parchete și cu bărbia lipită de pumnii mâinelor sele, semăna chă vrea să ția în locu, cu ochii lui ațintați în jos, o idea pe quare abia o prinsese și voiea mereu să-i fugă: această idea era de a lua de mână pe Telma și a pleca a casă cu dȇnsa, spre a o sustrage de cursele ce părea chă ’i să întindeau de către Danibal. Acesta ședea pe un scaun cu picioarele întinse unul peste altul, cu braҫele încrucișate pe peptu și cu ochii în tavan, selbatici și preocupați, ca cel ce asceaptă să vadă o cometă cădȇnd pe pămȇnt. Telma, cu cotul resimat de spatele fotoliului său și cu partea dreaptă a fruntei sale lăsată pe mănăi, preîmbla o căutătură vagă și nesigură de la sfărămăturele canei cu apa înveninată pȇnă la devotatul căine, quare sta la picioarele ei într-o posă gardiană și se uita din quând în quând la Cristian qua să înțeleagă tăcerea lui cea tristă.

Mai multu de jumătá de oră trecu astufel, quând, după ce a părut chă și a netedit bine calea, Cristian se sculă din locui dicȇnd:

— Aideți, Pandur!

Telma se uită la dȇnsul făr-a sci ce să otarească.

— Te duci? dise Danibal c-un aer rece.

— Ne ducem, respunse Cristian.

— Ai dreptate, ai venit cu minunatul d-tale Pandur, pentru quare păstrezu toată recunoștința mea, dar, uitasem chă ai venit cu el.

— Eu și cu amicul meu din faҫiă, dise Cristian.

Telma se sculă în picioare, dar făcu aceasta cu oarequare îndoeală.

— Ce va să dică asta! mă lăsați toți! Dar mai ântȇiu, scumpul meu, adause al adresându-se către acela ce ’l lua dreptu Amlet, d-ta cată să mai remâi, știi bine chă avem de vorbit împreună.

— De vorbit? întrebă Cristian.

— Eh da; pentru ce astă întrebare.

— Pentruchă veți puté vorbi și acum faҫiă cu mine, chăci, credu, n-aveți să mă spânzurați qua să vă feriți de mine.

— Domnule Cristian, dă-mi voia să nu înțelegu ce înseamnă această măsură din partea d-tale.

— Quare măsură?

— Aceea ce a pretinde s-asiști la convorbirile mele cu amicul meu.

— Amicul d-tale, dă-mi voia, domnule Danibal, să fia și amicul meu.

— Nici o dată n-am cugetat să făcu un monopol din amicia nimelui, respunse Danibal c-un ton înțepat: dar în această împrejurare, fiindchă am să descurcu o afacere de onoare cu amicul meu, înțelegi pré bine chă nu voiu, chă nu se cade s-avem pe nimine de martor în confidințele noastre.

— Un al treile amicu poate fi tot d-auna de folos în astufel de casuri, observă, Cristian.

— Domnule, nu mă cunoscu dator să primescu lecțiunea nimelui quând nu o ceru eu ȇnsu-mi, și prin urmare...

— Să esu afară, nu è așa?

— Nu te grăbi, domnule! și prin urmare, am vrut să dicu, nu te cerca să depărtezi din casa mea pe cineva de quare am atâta nevoia ca și el demine.

— Și eu ți respundu, domnule, chă nu voiu eși d-aci fără persoană cu quare am venit și chă, daqu’ aveți ceva de vorbit sau de descurcat împreună, puteți s-o faceți faҫiă și cu mine, ear altu-fel, nu! Asta è otărîrea mea.

— Mă faci să ridu, deu! — Dar mai ântȇiu, cine ți a dat acestu dreptu de protector asupra unei persoane quare n-are nevoia de protecțiunea cuiva? afară numai daqua nu va fi cerut, cu un minut înainte d-a intra la mine, protecțiunea unui amicu încontra altui amicu, dar și atunci o asemene urmare nu spune în favoarea cui a făcut-o nici quât ar puté a o scusă.

— Domnule Cristian, dise Telma atinsă puҫin în amorul său propriu; domnule Cristian, mă vădu în datoria de a lua partida domnului Danibal, aducȇndu-mi a minte chă într-adevăr amicul meu m-a invitat să viu astă seară la șeapte ore pentru o esplicare ce o cere do la mine și pe quare voiu, stărcescu să ’i o dau. Quât pentru mine, nu mă ferescu nici cum de a-i da or de esplicare va voi, chiar de faҫiă cu d-ta sau cu toată lumea: nu potu ȇnsă să nu respectesu cuvintele ce le vă fi avȇnd D. Danibal de a voi qua această esplicare să se facă fără martori, ci între patru ochi; de acea te rogu să te incredi în dreptatea mea și în midloacele ce mi le a dat Dumnezeu pentru apărarea ei, și să m’ ascepți în sînul familiei mele pȇnă mă voiu întoarce a casă.

— Atunci, dise Cristian pregătindu-se să esă, te voiu asceptă unde voiu crede de cuviință. — Pandur! remâi aci. Or ce se va întîmpla, să mă însciințesi prin lătratul tău.

— Mă face éră să ridu! Dise Danibal după plecarea lui Cristian. Cu toate acestea nu potu să nu-i laudu interesul ce ți poartă, precum și d-ta vei aproba îndată pe al meu sau îl vei defăima pentru tot dauna. Acum dară între noi, scumpul meu. Ședi colo și m-ascultă. Dar mai ântȇiu, un lucru să mi spui, cel mai esențial din toate, și n-ai să te feresci de nimine, suntem singuri, numai noi; or quare ar fi adevărul, ce ’l asceptu să mi-l spui, ți dau parola mea chă nu te vei căi nici o dată chă mi-l ai spus. Spune-mi dară cum trebue să te numescu, sau mai bine, cum vrei să ți citescu numele, de la stânga spre dreapta or de la dreptă spre stânga?

— Nu te înțelegu! dise Telma roșindu-se ca flacăra.

— Adevărat dici chă nu mă înțelegi?

— Ți am spus...

— Ei bine, întrerupse Danibal, atunci mă făcu mai înțeles și te întrebu: quare ți è numele cel adevărat?

— Nu-l scii? respunse Telma turburată.

— Ceea ce șciu nu mă îndestuleasă, ci aceea quare aș vré să șciu mi ar îndestula curiositatea.

— Curiositatea! însemnă Telma în mintea ei cu o până de ghiaciă. — Nu ți am spus nici o dată cum mă chiamă? dise copila cu mișcare.

— Mi ai spus un nume quare seamănă cu altu, a trebuit să te credu; acum voiu să mi mai spui o dată, dar voiu să mi spui astufel cum să poțu a te mai crede și pe viitor.

— Și ce te ar face să nu mă mai credi?

— Idea chă mi ascunzi adevărul.

— Asta?

— Ce alta?

— Danibal, ți repetu chă nu înțelegu nici acum quare ți è adevăratul... scopu, ce te face... a mă questiona...

— Adevăratul scopu îl voiu spune adevăratului personagiu cu quare voiu vorbi; pȇn’ atunci, nesciind cu cine am a face, nu șciu... nu potu să spuiu mai multu nimicu. Dar è deșertu s-amâni sau să întârdieși respunsul ce ți ceru: ți am scris chă peste puҫin plecu în streinătate, poate pentru tot d-auna, și aș dori să șciu, aș voi să cunoscu daqua prepusul meu è întemeiat pe o umbră măcar de adevăr, chăci, în asemene casu, n-aș mai întreprinde o călătoria quare m-ar costa timpu și chăltueală fără nici o speranță...

— Speranță, ai dis? întrerupse Telma cugetând puҫin la ceea ce dicea.

— Fără îndoeală... Vrei să ți esplicu ce înțelegu prin vorba asta? doresci să scii quare è speranța ce mă va face a mă espatria pentru cine șcie quât timpu din țeară mea, dintre amicii mei? Ei bine! speranța mea este de a descoperi în vre un colțu al patriei mele, al lumei întregi, o ființă quare, precum ți am mai spus, a fost dată de murindul ei părinte sub protecțiunea mea, quare ființă è adi perdută dintr-o fatalitate crudă, și la quare nu încetesu d-a visa di și noapte, în tot momentul, chăci prin descoperirea ei aș face trei alte ființe fericite: o mumă orfană și neconsolată, un frate quare mia mărturit de atâte ori quât o iubesce și, în fine... Dar tu suferi! de ce ți peri faҫia?...

— N-am nimicu, spune, spune.

— Ți am spus, acum ți rôndul să mi spui...

— Așa dară ești determinat să pleci?

— Bine vedi chă trebue s-o făcu.

— Si ce fel... voiu să dicu, cum vei puté să întreprinzi o călătoria quare va avé de scopu căutarea nefericitei mele surore, daqua vei fi însoҫit...

— De cine?

— De... acea femeia...

— Femeia mea?

— Da.

— Va să dică nu scii nimicu?

— Nu! ce lucru?

— Femeia mea è moartă.

— Moartă!

— E moartă pentru mine.

— Ah!

— Ce vrei să dici?

— Nimicu.

— Credi poate chă voiu mai săruta mâna quare m-a pălmuit?

— Ba nu...

— Dar ce? chă voiu fi dispus a ertă în toată viața mea? Ai vré să glumesci poate credȇnd chă aș mai puté trăi în paradisul unui demon și n-aș preferi infernul locuit de îngeri?

— Ba nu, nici aceasta nu voiu să credu, nu voiu să credu nimicu din toate astea; ce potu fi eu în afacerile voastre domestrice, ceea ce am fost pȇnacum, pȇnă eri, o ființă quare ardea după amicia ta, pe quând tu n-aveai pentru acea biată ființă de quât cele mai negre prepuse și pe quare o încărcai adesea cu cea mai amară calomnia! nu è așa? tot răul quare ți ’l a făcut femeia ta s-a servit cu mine qua să ți ’l facă! ți aduci a minte? eu, quare mi aș fi dat și viața pentru tine, te am trădat, te am desonorat, te am făcut cel mai nefericit, ai uitat? Acum mă chemi pentr-o esplicare ce vrei s-o aibi cu mine, mi anunți chă vei pleca pentru tot d-auna, ai vré să scii cine sînt, dup-o cunoștință de șeapte ani, dup-atâte probe de devotament ce ți am arătat, dup-atâte încredințări ce ți am dat prin tot ce mi a stat în mână s-o făcu, încă vălul quare m-ascundea de inima ta, de ochii tei, de presimțirea ta, de spiritul tău, n-a cădut după mine, qua să te facă să mă cunosci cine sînt și pentru-ce, cu tot răul quare mi ’l ai făcut, fără să vrei negreșit, nu mă potu depărta de la tine un pas, fără să simțu imensitatea chă să înalță ca o fantasmă a desperării între noi, și nu te vedu un minut, fără să credu chă în acel minut è pusă eternitatea unde dorința cea mai mare perde sborul în deșertu, făr’ a o puté strebate nici o dată! Vrei să scii cine sînt? dar aceasta mă jurasem să ți o spuiu numai în minutul cel supremu în care sufletul meu ar fi eșit îndată după descoperirea acestui mister. Cine sînt? sînt acea quare nu mai mi aducu a minte de țărȇna tatălui meu, daqua mai are nevoia de a fi udată de lacremele mele; nu mai mi aducu a minte de o mumă tristă și persecutată, quare are nevoia de a părăsi această țeară, qua să scape de un inemicu înverșunat quare ’i a jurat peirea pentru qua să și asigure viața și onoarea; quare nu mai mi aducu a minte chă mai am un frate, o patria și o datoria pentru o fericire posibilă la quare aș puté s-aspiru; în-fine sînt aceea quare te iubesce c-un amor pe quare nici ea nu ’l înțelege, pe quare însă-și îl dezaprobă, poate cu judecata ei, dar de quare inima ei nu se poate depărta, făr’ a și compromite esistința ei atât de fatal legată de a ta.

— Tu ești dară, Telma! strigă Danibal luândui amȇndoă mâinele într-ale sele; tu ești ființa pe quare o căuta inima mea pretutindine, quare o cerea de la toate femeile, pe quare un instinctu neînțeles mă făcea s-o iubescu fără s-am nici o speranță d-a o mai vedé! Tu ești Telma pe quare te am cules orfană din braҫele murindului tău părinte quare te încredințase protecțiunei mele, pe quând se pregătia să treacă pragul eternității; și tu te ai ținut ascunsă de mine atâta timpu, sunt șeapte ani acum, și cu tote acestea m-ai vădut tristu, nefericit, desperat, și nu mi ai întins mâna să mă scapi, și în midlocul suferințelor celor crude quari sbucima plăpândă mea ființă, n-ai voit să mi surîdi cu rada cu quare surîde soarele celor amenințați de negura tempestelor ci m-ai lăsat să suferu, să mă torturesu, s-ajungu poate pȇnă la cea din urmă treaptă a desperării mele, și atunci... atunci?...

— Am făcut mai multu de quât s-a cuvenit să făcu, întrerupse Telma; ți am dat amicia mea, o amicia devotată, sinceră, neinteresată, și tu m-ai calomniat chă mă interesam de femeia ta; m-am retras qua să nu ți stricu fericirea și poate chă, cine șcie, daqua nu mi venise de atâte ori idea cea estremă, idea cea din urmă cu quare un desperat încheiă cariera vieței sale.

— Nebună! dar nu era mai logicu să dici o vorbă amicului tău, o vorbă ca aceea ce ai dis-o acum...

— Erai însurat. Oh! trecutul!...

— Lasă trecutul în pace, el è mortu, mortu pentru tot d-auna, mortu pentru qua să și dé locul unui viitor plin de delicie, pe quari cerul le trimite uneori spre a compensa acel trecut trăit în suferințe și în dureri nespuse. Eh bine! amica mea, tu ești încă tristă și mi pari preocupată. Nu! departe de noi aceste cugete negre, quând ne asceaptă cea mai mare fericire pe amȇndoi; uită tot, chăci eu nu mai mi aducu a minte de nimicu. Vedi tu? pentru mine viața începe de astă-di, m-am născut numai de quâteva minute și nu m-am născut de quât pentru tine și numai pentru tine; tu ești steaoa quare mă va conduce de aci înainte, tu ești soarele quare mă va lumina, tu ești în-fine Telma mea după quare am suspinat ca un strein ce i è dor de patria sa quând se află retăcit pe termurile cuceritorilor lui, sau ca omul quare suspină pe pămȇnt după cerul din quare să află alungat.

Atunci amȇndoă resuflările lor se confundaseră într-o îmbrățișare strînsă și nedespărțită. Telma lăsa părul ei negru și scurtu tăiat să înduese pe umerul amantului ei, quare o sorbia cu privirea; talma, quare ’i ascunsese pȇnaci sexul, cădȇnd de pe unul din umerii ei, descoperia bustul ei femeescu învestit într-un corsagiu negru de mătase strîns pȇnă la gâtul ei, quare era împresurat de un guler rotundu albu ca foaia crinului, înquât, cine ar fl vădut-o astufel costumată, n-ar fi ghicit chă picioarele ei ce se perdeau în îndoiturele talmei sale cu quare erau acoperite, diferiau de picioarele unei femei prin lungile bot-forte de lacu în quari erau vîrîte.

— Te credi mai fericit acum? întrebă Telma pe Danibal.

— Am uitat ce è fericirea, dise acesta; dar ce șciu è chă nu mi aș schimba soartea cu nici a unui înger din cer.

— Credi chă va dura ea toată viața?

— Oh! da, chăci, din minutul quând va înceta ea, eu nu voiu mai fi.

Dar daqua vei avé mai multe dile de quât ea?

— Ah! taci! De ce cobesci așa?

— Nu eu.

— Dar cine?

— Voiu să dicu chă n-am avut a minte să cobescu, dar nu șciu quare presimțire...

— Oh! lasă aceste idei făcătorilor de romane sau de drame, quari nu mai șciu cum să se facă interesanți...

— Livi! Livi! întrerupse Telma tremurând din tot corpul ei.

— Dumnedeule! ce ți s-a întîmplat! de ce ți bate peptul așa tare? Vrei ceva?

— Da, da, murmură ea c-un glas mai stins.

— Ce vrei? vorbesce.

— Iea-mă d-aci.

— Unde?

— Or unde vei voi; dar du-mă mai curȇnd; nu perde nici un minut, daqua vrei să ne cruți pe amȇndoi de alte nefericiri ce ne asceaptă.

— Aideți, aideți, daqua è așa. Vrei a casă la tine?

— Oh! nu încă! încă nu! Ți voiu spune quând va fi timpul. Acum du-mă altu unde-va, or unde, dar să fugim, să fugim mai curȇnd d-aci.

Danibal să sculă și luând pe Telma de braҫiu făcu quâțiva pași spre ușă.

— La o parte, Pandur! Dise el câinelui quare sta culcat lȇngă ușa pe quare voiea să ésă Danibal cu Telma.

Câinele nu se mișcă din locu.

— Pandur! scoală d-acolo! repeți acelaș glas.

Nici o mișcare.

Danibal dete o lovitură tare câinelui.

Pandur începu să latre, făr-a și lăsa postul și făr’ a înceta din lătrat cu capul întors spre ușă.

In-fine așa se deschise și Cristian trecu pragul repede.

— Ce mai è, Pandur? Dise el câinelui quare se spărgea în lătrat; ai vr-o presimțire?

— Are o presimțire contraria cu a mea, dise Telma; pentru mine e ceva quare mi dice să plecu, și pentru el instinctul îl îndeamnă să nu mă lase să esu.

— Daqua è vorba de instinctu, apoi câinele nu se inceală nici o dată, observă Cristian; și aci cată să fia vr-o drăcia. Să vedem, dați-mi o lumînare; voiu să scotocescu pretutindine.

Cristian eși cu o lumînare aprinsă; câinele se luă după dȇnsul lătrând și mirosind copoesce, quând de o dată se opri într-un colțu întunecos de sub scară unde și îndoi lătratul. Cristian s-apropriă d-acel locu, dar lumînarea ’i fu stinsă în mână de suflarea unui omu pe quare nu-l putu vede.

— Cine è acolo! strigă Cristian.

Nimine nu respunse.

— Încă o dată, cine è acolo! sau tragu cu pistolul.

Aceeași tăcere.

— Taci, Pandur! aci, Pandur! Tăcere!

Danibal veni în capul scării și se dispunea să descingă treptele, quănd fu întrerupt de glasul lui Cristian.

— Ai dis ceva, domnule Cristian? întrebă Danibal oprindu-se în locu.

— Ți am cerut o lumînare aprinsă, chăci asta mi s-a stins.

Danibal reurcă scara.

— Nu chiema pe nimine în ajutor, dise atunci un glas din umbră, sau ești perdut!

— Cine ești? întrebă Cristian.

— Întrerupe venirea celui ce ’l ai chemat daqua vrei să ți spuiu.

Cristian făcu semnu lui Danibal pe quare-l văduse în capul scării și el se retrase.

— Écă-ne singuri acum, dise Cristian.

— Tine-ți câinele daqua ’l ai plătit scumpu, dise glasul.

— Pandur! vino lȇngă mine.

Câinele se supuse.

— Ei bine?

— Ce lucru?

— Vrei să mi spui acum cine ești?

— Cine sînt?

— Ei da!

— Sînt un... delegat al poliției...

— Un spion! întrerupse Cristian.

— St! să nu te audă cineva.

— Și ce cauți aci?

—Nu înțelegi?

— Nici de cum.

— Amicul d-tale quare șeade aci è foarte compromis, daqua se va descopeir chă a dat ospitalitatea, măcar pentr-un minut, unui strein quare è de dincolo, din Ungaria, și quare è implicat într-un complot ce s-a dat astă-di pe faҫiă de către agenții Statelor vecine. Acestu strein è o streină, o femeia, quare trăesce strevestită în portu bărbătescu, pentru a să puté masca mai bine, dar, cum spusei, s-a descoperit tot misterul, și poliția, pȇn’ a nu pune mâna pe acestu din urmă membru al complotului, a vrut să se asigure prin mine daqua amicul d-tale de sus è sau nu amestecat în crima pentru quare legea va lovi mâine pe cei-alți, ceea ce am putut constata, chăci de vr-o jumătá de oră de quând m-aflu aci, am vădut și audit ceea ce trebuia să vădu și s-audu.

— Și ce ți remâne de făcut?

— Hm! Vedi fluerașul acesta din mâna mea?

— Nu ’l vădu, è întunericu.

— Bine chă nu ’l vedi, dar îl vei audi daqua ți place.

— Pe urmă?

— Hei! vrei să te faci american; fia, dar de vei voi, asceptă să vedi ce se va întîmpla quând voiu fluera.

— Mi chă n-ei fluera!

— Mi chă oiu fluera!

— Ba mi chă nu te oiu lăsa!

— Mi chă te oiu umfla pe tine din preună cu cei de sus, quând m-oiu vedé între doedeci de gindarmi!

— Vom vedé, dise Cristian întorcându-și spatele.

— Să nu faci un pas, sau nu mai respundu de nimicu, dise glasul din umbră.

— Pandur! pe el! strigă Cristian.

Câinele, l-această chemare, sări în peptul nefericitului es-ofițer polițienescu Toma Ilianu, chăci bine înțelegu lectorii noștri chă acesta era quare sta ascuns și medita în umbră mii de proiecte pentru perderea sau intimidarea aceluia, pentru quare era să fia bine resplătit. De o dată corpul unui omu cădȇnd pe scînduri isbi ausul lui Cristian quare se trase îndărăt cu trei pași; un strigăt dureros urmă dup-acea cădere; Cristian rechemă câinele său, dar abia putu printr-o mare stăruință să ’l facă a și părăsi prada. Toma Ilianu se sculă abia tărȇndu-se către ușă, dar pân-a nu se depărta, jură cea mai amară resbunare încontra lui Cristian și amicilor lui de sus.

Cristian să urcă să spuiă lui Danibal și Telmei evenimentul ce ’l nararăm.

— Să fugim, să fugim! dise Telma, să fugim pȇnă mai este timpu.

Dar biata copilă n-avu timpu nici să și termine vorba, quând sala d-afară resună de pașii mai multor oameni ce se urcau pe scară.

— Infamul! și a ținut cuvȇntul, dise Cristian.

— Veniți după mine, dise Danibal trecȇnd înainte și deschidȇnd o ușă d-alături.

— Unde ne duci! întrebă Cristian

— În florăria mea.

— Daqua credi chă è vr-o ascundătoare sigură o florăriă, grăbiți-vă a ajunge mai curȇnd la ea, eu voiu remăné aci să primescu visitele ce vă sosescu, qua să vădu ce aș puté face pentru scăparea voastră.

Ba nu, dise Danibal, daqua vrei să faci ceva pentru scăparea noastră, această o poți face mai bine ducȇndu-te să întîlnesci din parte-mi pe unchiul nevestei mele și să ’i dai un bilet ce ți ’1 voiu arunca pe fereastră.

Cristian se repedi pe ușă făr’ a și arunca ochii asupra persoanelor ce intrau în camera din quare eșise.

CAP. XLVIII,

UN NEBUN MAI CU MINTE DE QUÂT DOI ÎNȚELEPȚI

Strada pe quare muncipalitatea capitalei a parodiat-o cu numirea de strada Gracielor poate pentruchă è una din cele mai disgracioase strade ale capitalei, într-o casă de aparință modestă, dar confortabilă în interiorul ei locuia vechia noastră cunoscință, Titu Locrin, quare sw mutase aci cu puҫine dile in urma plecări la Paris a ântȇiului ei locatar și quăruia o lăsase amicul său, așa mobilată cum o avea el spre a locui intrȇnsa pȇnă la informarea sa din streinătate.

Era pe la optu ore și jumătate; doă lampe și alte doă candelabre cu quâte cinci lumînări și revărsau lumină în micul salon tapițat cu roșu și galbenu în quare Titu Locrin, întins a lene pe o canapé de nucu cu damasca de culoarea scorțisoarei cu flori ca paiul, fuma din restul unui casadores și respundea la rîsul amicului său nedespărțit, Pascal Torian, pe quare îl făcea să rîdă o a trea persoană ce sta mai departe pe un scaun ținȇnd o chârtiă în mâna, pe quare semăna chă o citia și a quăria citire o întrerupea, pentru qua să facă locu ilarității ce o producea auditorilor lui.

Această a trea persoană era ceea ce unile spirite periculoase, eșite dintr-o categoria anonimă a societății noasstre s-au învoit a ’i da numirea de nebun, nu pentru chă è într-adevăr astufel, ci pentruchă lor le place să creadă aceasta qua s-aibă dreptul să rîdă de o asemene ființă păcătoasă și să se laude în lume chă ei au fost capabili a o nebuni prin dibăcia lor esclusivă. Cu toate acestea nefericitul quare se vede lovit de trăsnetul acestui epitet degradator, departe d-a se formalisa, de quâte ori se vede astufel arătat cu degitul, el începe din acel moment a pune data unei ere favoroase pentru dȇnsul și a și crede asigurat viitorul pe această cale comodă quare ’i surîde prin mii de esemple trecute și contimporane.

Nebunul de quare ne ocupăm aci era un tînăr ca de vr-o doă-deci și optu de ani, de o statură de midlocu, ochi căprui, părul castaniu deschis și de nișce forme delicate; numele ce ’i se dau prin societăți erau diferite: unii ’i diceau Sărsăilă, alții Brînză-’n-bete, Filfison, Gudurică, etc; acesta din urmă era acela ce ’i da Titu Locrin și Pascal Torian mai de preferință.

— Mai di-le o dată, Gudurică, dise Titu după ce leșină de rîs dinpreună cu amicul său Pascal.

—D-apoi cum! am făcut bătăture la limbă de aseară și pȇnacum, respunse Gudurică cercȇndu-se să puia chârtia în sînui.

— Să nu te duci, mă, chă te iea dracu! dise Pascal repedindu-se și apucând pe nebunul de mănică.

— Ei lucru ciorilor ca asta! vreți să mi scoateți sufletul! quând vă spuiu chă mi s-a uscat cerul gurei de nemăncat și nebăut de eri la prânzu... Lasă-mă, chă mă ducu să dau grăunțe stomacului și să mi stropescu gîtlejul. Lasă-mă, dău, chă viu mai târdiu, fiindchă sînt leșinat de foame ca un ogar la vănătoare...

— Ia nu ’l lăsa să se ducă! Ce? de mâncare è vorba lipsitule? stăi chă te îndopu pȇnă ei dice chă nu ești tu. — Lăstune! — ia sună, Pascale. Așa. Acum fă-te înqua, păcătosule! umblai să fugi, ei? firai cu coarne! N-am eu să ți dau de mâncare să ți faci burta tobă, și să bei pȇnă te or găsi năvîrliele! Ah! Lăstune, adu o mescioară aci cu trei talere și dă-ne ceva să mâncăm... Ascultă mă, scoate și vr-o trei sticle de Medoc. Aidi curȇnd. — Te mulțumesci, Filfisoane? — Bine. Acum scoate chărtia din sîn și citesce, chă te umflă gaia.

— Ei, păcatele mele!

— Carnacsi! o liră pentru osteneala ta.

— Să ’i vădu faҫia.

— Na-ți-o și bagă-ți-o în ochi.

— Și de la mine încă una, dise Pascal aruncându-i moneda promisă.

— Tu să ’i dai doă, ticălosule; ai luat a seară cinci sute și eu am perdut o sută, firar cartea dracului! Mi è teamă chă ear furu luleaoa și astă-seară! De quâte ori perdu voiu să mi înecu supărarea în beutură.

— Ce spui, mă! daqua è așa, nu mă lasu nici eu mai jos.

Și adresându-se către feciorul quare intra cu preparativele ospățului cerut:

— Lăstune, dise Torian, pune-te în birjea mea și mergi s-aduci pe Marinică cu banda lui. Dar mai iute, băete!

— Un minut, un minitu dise Titu sărind pe canapé și dând fuga după fecior.

Și ținȇnd pe servitorul său de umer ’i șopti ceva la urechiă.

Lăstun să depărtă făcȇnd din capu un gestu de intilegință.

— Să mă îngropi, scumpul meu! dise Pascal luând pe amicul său în braҫe.

— Ce è, mă?

— Ha! ha! ha! ha! daqua mă iubesci, or vrei să

— te feresci de mine!

— De tine! audi idea!

— La cine ai trimis? să vedem.

— La Cotoiu.

— Și la mai cine?

— La vecina ei.

— Vecina ei! daqua mă iubesci. N-o șciu.

— N-o scii!...

— Nu, să fiu al dracului.

— Lina, mă!.,. Blonda!...

— Ah! Mazurca!

— Ce masurcă, mă! Nu ți aduci tu a minte, a de la Icoană, quând fuserăm pe ploaia aia de astă toamnă...

— Da, da, da, da! Dolfa! Lina ’i dice? Nu sciam, dar fia pe gustul tău și să bem în sănătatea ei!

— Și eu într-a lui Cotoiu!

— Și eu într-a amȇndurora, dise nebunul golind doă pahare unul după altu.

— Să trăesci, idole quât cioara în par! Mai crapă unul și desleagă-ți limba.

— Hm! hm! făcu Gudurică.

— Carnacsi.

— Lăsă-’l să și dreagă glasul.

— Ei bine: te ascultăm.

Nebunul desfășură chărtia, și începu să citească.

— Lista persoanelor de qualități, citi Gudurică.

— Numărul I! dise Titu.

— Numărul 1, repeți Gudurică, D. Sugativescu, nobil, avere mare: dejună între doă burgonie și prândesce între patru. De dimineață pȇnă seară umblă pe doă cărări și quând să culcă nu è nici o dată treazu.

— Ha! hal ha! ha! făcură amăndoi comesenii.

— Numărul II, adăugi nebunul, D-na Resturnica, damă onestă; și ține copii la mahala! se scoală la unspredece! pȇnă la ameadi abia să freacă cu șuliman și cu rumeneala, cu risticu pe la sprîncene, după ce se unge cu oue clocite pe obrazu ca o maionesă stricată; la unul è gata pentru dejun; la doă ese la visite; mănîncă la cinci, la șeapte, vara, ese la șosé; la optu se duce la teatru; la un-spre-dece, noaptea, primesce la ceaiu. N-are de quât trei amanți, un locotenent de cavaleriă, un căpitan de artileriă și un aspirant la directoria ministerului afacerilor streine, afară de bărbatu-său.

— Ha! ha! hal ha! Di nainte, să vedem numărul III, dise Titu turnându-și un pahar de vin.

— Numărul III, D. Codiceanu, președinte de tribunal omu integru; stă la tocmeală cu amȇndoă părțile ce are să le judece și iea bani de la amȇndoă, fără să ’i întoarcă nici celui ce perde; și a cumpărat postul cu doă sute de lire și vinde dreptatea cu or ce prețu sunător; crede chă meritul unui magistrat stă în a purta ochelari și trage carot dintr-o tabacheră de aur suflată cu argint de China. — Mă dor ochii, nu mai vădu, adaugi Gudurică inchidȇndu-și ochii.

— Carnacsi! Numrul IV dise Titu.

-— Numărul IV, dise nebunul, D-na Verigeasca, tinerică de cinci-deci și optu de anișori; cochetă și luxoasă; făcătoare de bine către toți cei ce n-au asil pentru adepostirea amorului lor; iea bani de la clienții ei spre a ’i da acelora ce ’i prinde amoresi.

— Asta te privesce pe tine, Titule, dise Pascal rîdȇnd.

— Da te dracului, să nu te audă Linița, chă mi faci neajuns cu ea. Numărul V, Gudurică.

— Numărul V, D. Policescu, neguțător sigur, dă giruri cu plată, se împrumută cu optu la sută și împrumută cu trei-deci. In dilele trecute activul lui era de cinci milioane și pasivul de trei, cu toate acestea a dat faliment; creditorii lui n-au luat nici doă-deci la sută.

— Destul, destul ăjunge, întrerupse Titu, chă sosescu lăutarii.

— Destul, destul, ajunge, chăci nu mai am putere, etc, cântară lăutarii îndată ce au sosit.

— Altu ceva cum-va? întrebă Locrin pe feciorul quare intră cel din urmă in casă.

Acestă ’i șopti ceva la urechiă.

— Să intre în casă; ce stau dincolo? asceaptă vr-o invitare formală?

Doă femei tinere, încă frumoase și d-o eleganță pasabilă intrară cu oarequare sfială.

—Bine ați venit, turturelelor; strigă Titu venindu-le Înainte

— Mânca-v-ar neică fripte! dise Pascal luând în braҫe quând pe una quând pe alta.

— Vreți să mâncați ceva, mațe flămânde? dar păcat chă n-a mai remas nimicu: daqua ne faceți să v-asceptăm d-a seară și pȇnacum, cine strică! Cotoiu, foame-ți è ție? nu è așa chă ești mâncată și băută ca o burtă de egumen? Cu toate astea daquați vré să luați quâte un ceaiu, n-aveți de’ quât să vă puneți pofta ’n cuiu, chă nu mai è nici cu ce și stropi măseaoa un șoarice; dar vin am să vă îndopu pȇnă v-o lua dracu pe amȇndoă, să trăească proprietarul lor quare a plecat la Paris și mi a dat voia să nu m-atingu de nici una din dicocturile lui, afară de casu de boală; deci pătimind de o sete nestinsă, din patru sute de sticle negre ce am găsit în spiceria lui din fundul casei, abia m-am gargarisit cu doă sute cinci-deci și optu pȇnacum, și ’i am mai lăsat încă o sută patru deci și optu qua să le găsească, la întoarcerea lui, înflate de voi, mânca-v-aș ochișorii de pisică.

— Ertați-’l, dise Pascal: nu vorbesce el...

— L-am vădut cum am intrat pe ușă, întrerupse Cotoiu.

— Și ce fel ți am părut? întrebă Titu luând pe Cotoiu în braҫe.

—Eh! Eh! vorbiai cu dușii după lume.

— Aoleo! luați-o din aintea mea, chă o sorbu dintr-o înghițitură. Al dracului Floriceanu quare te a scos la lumină... Fă, Lino, dar tu? ia spune-mi cum ți a venit quând te a lăsat al tău pe jos la Băneasa pe la medul nopții, după ce tea bătut și ți a luat toate sculele? Ia spune-mi, fă, nu fii a dracului! Ia taci, Marinică, s-audu ce spune. Lino, daqua mă iubesci, spune-mi să șciu și eu...

—Iea lasă-mă în pace, dise Lina

— Să mă îngropi, fă! nu te las daqua nu mi ei spune. Ei bine?...

— Astîmpăre-te.

—- Audi acolo na! să m-astîmpăru după ce mi ei spune, dar pȇnă nu mi vei mulțumi curiositatea... Na, daqua mi vei spune, să scii chă ți făcu o rochia de alpaga cu poalele lungi ca o coadă de păun ploată.

j— Hm! a să te ții de vorbă la St. Asceaptă?

— Ține-mă, Doamne! uite cum rîde, parchă vrea să mă momească cu trei dinți puși de mai de ună-di pe quari ’i a plătit cu dracu s-o iea. Linișoara neni, cum se supără ea și cum se roșesce ca o gutuiă coaptă! Vino, fă, chă ți dau și sufletul din mine în quare nu credu și părticica mea din ceruri pe quare n-a s-o vădu. Ah de ce n-am o stare, numai pentru voi, și mai ales numai pentru tine, să te țiu în leagăn de mătase și să ți dau să mănînci numai creeri de canar și oue de Papagal! Bravo! mi plăcu și mie, Ei bine, ce vreai să mi spui... Așa? te a luat să te plimbe la Băneasa... Ce di era?... Ci spune, fă! și daqua v-ați dus, v-ați dat pe urmă jos din trăsură... Așa, fă?

— Ei, așa!

— Bravo, să trăesci! pe urmă? Ai, fă? și te a bătut? Ah! ești nesuferită! — Și cum ți a dis!

— Să ’i dică popa la urechiă! respunse Lina. Ia, mi a luat toate sculele pe quari mi le detese și după ce m-a bătut, batular mînia lui Dumnedeu! m-a lăsat singură pe jos în midlocul pădurei, trecut de medul nopții, și s-a pus în birje, și, mână, birjar! s-a dus la dracu să ’l iea! și am fost silită să mă întorcu pe jos, pȇnă la Icoană unde mi è casa, ia, ca vai de păcatele mele! Astă comediă mi a făcut pré scumpul d-tale amicu, mânca-l ai friptu!

— Dar ce aveai să mai faci amor și cu dracul daqu-ai vădut chă el chăltuiă cu tine de se stingea, bietul omu! Nu sunteți voi păcătoase și neomenite? Ai fugi d-aci, chă ești o desfrȇnătură. Quând aș avé o putere aș pune să vă radă capul la toate, qua să vă cunoască lumea și să fugă de voi. — Cotoiașu, nene, de ce n-ai semănat tu cu aste ființe fără credință și fără... Ah!... vino la mine, chă am să te lasu moscenitoare pe ce bruma va remâné după mine, și quât oiu trăi voiu să împarțu cu tine toate necasurile mele. Cotoiașu, frumoasa mea! Diceți, mă! cântă, Marinică! de descofeală, mă, chă astă seară m-am însurat pentru a noua-sută nouă-deci și noua oară! Daqua mă iubiți, priviți-ne pe amȇndoi!

Și Titu luând pe Cotoiu de gut danța cu dȇnsa la sunetul lăutarilor.

Între acestea Gudurică, resimat de spatele scaunului său și cu picioarele întinse pe un altu scaun, sforăia ca un vițel culcat între doă clăi de fȇn.

— Mă, Titule, dise Pascal Torian, scii ce ar fi frumos acum? să intre o dată fără veste amanta ta și să te găseasă în starea în quare te afli. Ce aș mai rîde, Titule, pre legea mea!

— Bîz! s-o vădu chă vine și las-o pe mâna mea, s-o învățu eu cum să trateze amor cu cine nu è de nasul ei, respunse Titu trîntindu-se pe o canapé alături ca aceea pe quare o numia Cotoiu. Apoi întorcȇndu-se către dȇnsa și luând-o de bărbia:

— Așa è chă mă vei scăpa tu, fetică, din ghiarele ei, daqua ’i o trăsni vr-o plesnaiă să via p-aci?

— Ba, aia è vorbă! nu m-amestecați pe mine în intrigele voastre.

— Ce? vrei să mă lași și tu, afurisito? Aidi, cară-te d-aci! — Stăi pe locu, chă a să mi fia dor de tine, Cotoiaș, mânca-ți-aș ochii de sticlă! Iea-mă în braҫele tele: așa, fă! of! să moru! — Dă-ne vin, îndrăcitule! ce casei gura ca un nătărău la nori!.... Ai! ce ai dis?... Cine è mă? Ia vedi cine è; di chă nu è nimine a casă... M-am topit!!!

CAP. XLVIV

UN SCANDAL

O damă îmbrobodită c-un capișon albu de lână intră în casă.

Faҫia ei nu se putea vedé bine, dar se înțelegea chă era o femeia jună și, după mai multe semne, se putea dice chă era chiar frumoasă.

Ea părea înfuriată, și se nevoia în deșertu a se conține, chăci, abia ajunsă în faҫia lui Titu Locrin, și făcȇndu-se vădută numai de el:

— Mă cunosci? ’i dise c-o voce tremurătoare dar abia audită.

— Mi se pare, respunse Titu desconcertat; daqua nu mă încelu... Didina noastră?...

— Din fericire nu ți ai perdut memoria.

— Mă credu pré fericit pentru visită asta, îngână Titu. — Ține-mă de spate, Gotoiaș chă mă iea gaia de ochi, șopti la urechia acesteia din urmă.

— Nu è vorba de fericirea d-tale, dise Didina, chăci ea era.

— Ah! altă vorbă, respunse Titu; dar despre ce è vorba!

— E vorba, domnule, să mi spui ce să credu despre amorul d-tale cu astă femeia?

— Amor! ha! ha! ha! ha! făcu Locrin.

— Ai dreptate, d-ta și cu amorul sunteți doă estremități, și ferice cine nu crede în amorul d-tale.

— Cine în amor nu crede

N-ar mai călca érbă verde, dise Titu.

Didina clăti din capu.

— Bine! cunoscu cu cine am a face dise ea; dar aș vré să șciu numai ce însemnează asta?

— Și eu aș vré să șciu ce însemnează asta, să vii să mă întrerupi, pe quând petreceam așa de bine!

— Mă értă, domnișorule, daqua ți am întrerupt petrecerea d-tale cea frumoasă; écă-mă dispusă a te lăsa pentru tot-d-a-una să petreci cum ți va plăcé; dar am credut de datoria mea să făcu acestu pas, pentruqua să terminăm o dată între noi ceea ce bine vedi chă è cu neputință a mai dura, chăci pentru mine, una, de m-ei polei cu aur, nu mă vei face să mai consimțu a mi da mâna și inima unui omu, quare ’i place să trăească o astu fel de viață desfrȇnată! să ți fia în scire.

— Cotoiaș, nene, fii lȇngă mine, chă acum mă înhață de păr, șopti Titu.

— Acum dară, adio pentru tot-d-auna, adăugi Didina vrȇnd a se depărta.

— Adio, n-am cuvinte, respunse Titu făcȇnd o înclinare de midlocu profundă.

— Nu mă speriu, domnule, de bravadele d-tale, dise Didina cu desprețu; nici să credi, te rogu, chă nu să poate afla și pentru mine cineva quare să voească a primi mâna mea cu aceeași fericire cu quare ’i aș da-o.

— Nu mă îndoescu nici de cum, dise Titu. Așa è Cotoiaș, chă noi nu ne îndoim nici de cum chă o dată și o dată s-ar găsi...

— E găsit gata, întrerupse Didina roșia de mânia.

— D. Lică Cescu! Îl cunoascem. Nu è așa chă îl cunoascem, doamnă de la Cotoinburg?

— Miserabile! dise între buze Didina.

— Foarte mulțumescu. Ai să mă împrumuți cu dece galbeni, chă n-am cu ce plăti lăutarii, Didinico? și ți ’i dau îndată ce m-oiu însura.

L-aceste cuvinte dise cu tonul celei mai amare batjocure, Didina ne mai avȇnd ce să dică, scuipă în faҫia lui Titu și să depărtă îndată.

— A să iea pe calicu de Cescu! strigă Locrin stergȇndu-și ochii de scuipatul înfuriatei sale amante.

— Și ce cu asta? întrebă Pascal abia ținȇndu-și rîsul.

— Ce cu asta! apoi daqua o fi să ți vorbescu de treazu è altu ceva, chăci bine vedi chă spuma dracului cu quare mi a uns fruntea m-a trezit numai quât am clipit din ochi; așa dară vorbind pe treziă, n-am cel mai micu gustu să mă stricu cu ea și să perdu ca un nătărău perspectiva unei averi de cinci mii de galbeni, ce ’i simțu d-acum sunându-mi prin posunare.

— Și pe quari ai dori să ’i spȇnduri.

— Mai ântȇiu de gâtul creditorilor mei, quari s-au mulțit de la un timpu înqua ca frunda și ca érbă, și pe urmă de al acestor creștine, ființe plămădite cu lapte și cu miere pentru plăcerea cui șcie să prețuească meritele lor necontestate quari au ajuns de notorietate publică. Astufel dicȇnd, mă ducu să tragu un condeiu rivalului nostru quare umblă să ne lege la gardu pe noi, eșiți cu diplomă din scoala lumei dibace. — Pascale, plătesce tu lăutarii pentru mine și trage trei palme nebunului quare sforăe ca un porcu p-ale doă scaune. Dăi-le să le simță, daqua mă iubesci. — Adio, suflețelelor, mă ducu și mă întorcu. Ah! te ai sculat, Gudurică? Vino cu mine, lipsitule, chă am nevoia de ajutorul tău.

CAP. L

NEBUNUL

A ucide pretutindine principiul vieței morale, a introduce pe acela al unei morți lente, dar sigure, a persecuta tot ce è bun, onestu, virtuos, patrioticu, capabil, a încuragia, din contra, tot viciul: trădarea, ipocrisia, inoranta, servilismul, tot ce è mai rău într-o societate, écă ce s-a nevoit influința streină să facă cu quațiva ani înainte în țeară noastră, și acesta è midlocul cel mai sigur de a perde o națiune și a o cuceri la cea d-ântȇiu ocasiune favorabilă.

Această influință fatală demoralisând și paralisând o societate încă fragetă și încă lipsită de esperiință și de maturitate, a lăsat cea mai periculoasă gangrenă într-un corpu quăruia nu putea să ’i dé lovirea de moarte ce se părea așa de necesariă politicei sale destructoare. Ce a resultat din acesta? A resultat chă corupțiunea întindȇndu-se din ce în ce peste toate clasele și peste toate condițiunile bietei țere, bărbații cei distinși prin capacitatea și moralitatea lor, femeile cele oneste și virtuoase, vădȇndu-se părăsiți, luați în derîdere, persecutați și adese peritori de foame, au fost nevoiți a alerga la singurele midloace ce le mai erau lăsate pentru a puté trăi, a fi considerați și a gusta și ei din bunurile ce le erau pîn-aci interdise. Astufel, oameni fără căpătâiu, fără nici un midlocu onestu de viețuire, parasiții sau lingăii, după denumirea vulgară, aceia quari favorisau plăcerile cele infame ale protectorilor lor, acei ce serviau ambițiunile lor, lingușitorii, spionii, femeile prostitute, damele cochete, bătrânele midlocitoare, etc, etc; au luat locul oamenilor și femeilor quari erau pȇnă la un timpu gloria patriei și fala familiei.

Una din carierile cele mai umilitoare și degrădătoare pentru omenire è și aceea de nebun, quare avea atâta trecere la noi; nebun de bună voia, nebun de meseria, de profesiune, nebun din calcul, chăci această stare asigura cuiva esistința sa și ’l apăra mai tot d-auna de rigoarea legilor quând se intîmpla să greșească încontra lor.

Astufel vedem adesea într-o grădină necultivată și părăsită buruenele cele vătămătoare înecând florile cele frumoase și plantele cele binefăcătoare, spinii și scăeții astupând cărările, șerpii și viperele prăsindu-se și făcȇnd nesigură și periculoasă șederea oamenilor între ei.

Nebunul de quare vorbirăm în capitolul trecut și de quare ne vom ocupa mai cu de amănuntul în cel de faҫiă, era unul din această categoria, și écă în ce modu deveni astufel. Fiiu al unui pescar quare murise fără stare și fără nevastă, abia număra doi-spre-dece ani în dioa quând remăsese orfan de tată-său. Singur consângen ce ’i mai remăsese era o bunică, muma tatălui său, și quare ’l luase îndată după mortea fiului ei sub îngrijirea ei.

Băiatul, quare se numia Ionel în casa părintească, avusese nefericirea, qua să dicu așa, să urmeze in colegiul național de la St. Sava pȇnă la a patra clasă de umanități, ear după încetarea din viață a părintelui său ne mai avȇnd nici un îndemna pentru a și complecta cursul colegial, bietul orfan se părăsise în voia întâmplării și în speranțele încealătoare ale trândăviei.

O nefericire a mai fost pentru Ionel, chă pe quând urma în colegiu contractase oarequari relațiuni de amicia cu vr-o doi trei fii din familiele aristocratice ale țerei cu quari fusese conscolar și cu quari, graҫiă unei stăricele ce ’i remăsese de la bunică-sa la moartea ei întâmplată cinci ani dup-a tatălui său, a mai putut fi împreună pe oarequare picior de egalitate pe quât timpu a ținut fondurile ce le moscenise. Veni ȇnsă o di în quare ne mai avȇnd nici o lăscaiă, nici o meseria, nici un reasimu, junele Ionel, quare se deprinsese cu traiul bun și cu plăcerile farnientelui, fu nevoit a se agăța de ultima scîndură ce mai remâne unui naufragiat de felul lui, și quare era voioasă carieră a nebunilor epocei, carieră ușoară, comodă și plină de perspective frumoase, chăci la început nu trebue neofitului de quât puҫin talent de a inspira auditorilor sei interesul despre sine prin glumele ce șcie să le spuiă, prin păcăliturele adresate încontr’ acelora ce se află într-o tabără opusă cu protectorii lui, sau prin activitatea curagiului ce ’l desvoltă în afaceri întreprinse incontra victimelor femeesci. O dată pus p-un asemene tărȇm, cineva ajunge așa departe și s-apropriă așa de multu de fatala țintă pe quare n-a putut s-o prevadă bipe la început, în quât maioritatea cunoscuților acestui nefericit se acordă firesce a ’i vota titula de nebun patentat.

Astufel ajunsese pȇnă în cele din urma personagiul quare face obiectul capitolului de facia. El era dară pus la serviciul or-cui ar fi avut nevoia de dȇnsul; de la unul suferia o palmă, pentru qua să capete un prându la Hugues sau la Lazar; făcea o tumbă altuia pentr-o café cu lapte la Fialcowscki; al treilea îl trimitea să sărute o damă quare trecea pe stradă, pentr-un galben ce ’i promitea; al patrule ’i da doă ore de birje la șosé pentr-un strănutat ce ’i recomanda la urechia unui bătrân trecător, și așa mai încolo. Să se fi adresat la acești risipitori de bani pentru așa păcătoase plăceri, foamea, frigul sau or quare altă nevoia omenească, și n-ar fi aflat liberalitatea sau îndurarea ce o afla glumele acestor oameni, quari revoltă pudoarea și bunul simțu or de quâte ori licința le tolerează.

Dar să revenim la subiectul nostru.

Titu Locrin eșind din preună cu nebunul, al quăruia ajutor ’i ’l invocase pentru planul ce ’1 proiecta, întîlni o trăsură publică, o opri și s-aruncă în ea invitând pe Gudurică alături cu dȇnsul.

— Și acum? întrebă nebunul după ce se aședă în trăsură și și întinse picioarele pȇnă la midlocul caprei.

— Tacă-ți fleoanca, dise Titul. — La dreapta! adăugi el adresându-se către birjar.

— Nu putem trece, è podul stricat, dise birjarul.

— Atunci scoate-ne tu pe unde vei sci, strada Arcului.

— In Armeni?

— Ei, da!

Cucerul luă direcțiunea arătată și peste optu minute se opri, dup-un al doile ordin, dinaintea unei case modeste a quăria poartă era închisă și ferestrele întunecoase.

— Nu è a casă, bătut-ar stelele! — Întoarce, birjar!

— Dar pe cine căutai? întrebă Gudurică.

— Pe rivalul meu, nu înțelegi, lipsitule?

Nebunul și mușcă buzele și tăcu.

Era pe la dece ore; lumea eșia de la biserică chăci uitarăm să spunem chă dioa aceea era vinerea mare; lumea se întorcea a casă cu lumînările aprinse; mai multe trăsure publice se încrucișau sau se întorceau pe strade purtând vre o quâțiva din junii noștri numiți de vulgu tineri de vaniliă, quare in asemeni ocasiuni, se pun quâte trei și patru într-o birje și se ducu din biserică în biserică și de multe ori joaia mare la doă-spre-dece biserice, qua s-audă în fiăquare quâte o evangeliă sau să vadă, mai bine, în ele diferite ritrate de femei sau să întîlnească pe aceea pe quare o caută. Clopotele resunau încă pe la unele biserice depărtate și cerul se arăta mai întunecos de mulțimea flacărelor ce se produceau de mii de lumînări ce se mișcau sub el. De o dată Titu dise cucerului să sté, și el se dete iute din trăsură invitând pe Gudurică să via după el. Doi inși erau înaintea lor, unul mai bătrân și altu mai tînăr, amȇndoi cu luminările aprinse eșind dintr-o biserică apropiată. Titu se ținu după dȇnșii, fără să dică nici o vorbă, ci ascultând la ceea ce și vorbiau între ele aste doă persoane.

— Și cum s-a făcut agurida miere? întrebă cel mai bătrân pe cel-altu.

— Poate chă a vrut Dumnedeu și cu mine, respunse cei mai june; nu sunt cinci minute de quând trimise după mine să mă chieme și mi esprimă otărîrea ei.

— Încailea de nu s-ar întoarce pȇnă mâine, să vădu împlinită o dată și dorința asta; dar mi è temă chă éră....

— Ba nu, tată, întrerupse cel altu, de astă dată te potu încredința chă lucrul è sigur; ș-apoi ce a mai remas? doară mâine, sâmbătă, poimâine, duminică, ne vei binecuvînta cununiele.

— Să trăiți, fătul meu, și Dumnedeu să vă fericească! — Dar rogu-te,..

— Ce lucru?

— Nimicu, vream să întrebu... dar nu è timpul...

— Ei bine! ce vreai să mă Întrebi?

— O secătură... acum ce ți mai pasă.

— Ci fia, spune.

— Vream să șciu cum s-a lepădat ea de pețitorul ei cel-altu, pentru quare arăta atâta înclinare la început.

— De Titu, vrei să dici?

— Ei, Titu, Mitu, ce ne pasă cum îl chiamă.

— Pentru asta s-ar cuveni să mi faci mie un compliment, tată.

— Țineți-mă chă m-a apucat colica la ceafă! murmură Titu la spatele aceluia ce disese aceste vorbe.

În momentul acela Stroe Cescu și cu fiiul său ajunseră pȇnă în unghiul stradei Francese; Lică și întrerupse mersul, și tată-său înțelegȇndui cugetul:

— Ce? éră te mai duci și astă seară? dise el.

— Numai pentru quâteva minute; m-a făcut să ’i promitu chă după biserică mă voiu duce éră; nu șciu ce are să mi mai spuiă.

— Bre! al dracului! șopti Titu la spatele lui, scii chă s-a quam îngroșat gluma!

Și, lăsând pe Lică a să depărta vre o cinci-deci de pași, să luă după el cu pas iute. Apoi quând îl ajunse:

— Cu plecăciune, fericitule! ’i dise.

— Bună seară, îngână acesta; dar unde te duci?

— Unde mă ducu? frumoasă întrebare! Mă ducu unde m-asceaptă, unde mi è inima ipotecată și sufletul în deposit. Dar d-ta?

— Și eu tot quam în doaga d-tale m-aflu.

— In doaga mea! bravo! unde șeade Dulcinea d-tale? Să vedem.

— Asta è un lucru quare nu să poate spune, respunse Lică nevoindu-se să surîdă.

— A ba! dise Titu, ești din timpul lui Noe, scumpul meu, și nu vrei să ții seamă de progres; dar eu nu sînt așa; bunioară de mă vei întreba pe mine, eu ți spuiu curat și fără nici o ceremonia chă a mea șeade pe la Radu-Vodă. Écă.

— La Radu-Vodă! dise Lică cu mirare.

— Tocma! la reposatul întru fericire Radu-Vodă. Vrei să șcii și cum o chiamă?

— M-ai îndatora să mi spui

— O chiamă Didina.

— Ce fel! esclamă Lică în culmea mirării sale, credeam chă astă intrigă è stinsă de multu.

— Stinsă! dulce vorbesci, iubite! N-a fost nici o dată mai aprinsă de quât acum. Audi stinsă! Ha! ha! ha! ha! ha! ha!

— Cine é acolo! strigă un veghetor de noapte aproape de urechia lui Titu.

— Carnacsi! firai al dracului, chă m-ai speriat.

— Nu înjura, domnule! dise veghetorul.

— Mi se pare chă te mănîncă spinarea și o să ți croescu quâteva bastoane, daqua nu vei tăcé, adăugi Titu.

Veghetorul nu mai dise nimicu.

— Să venim la ce vorbiamu, dise Lică c-un aer îngrijat.

— Cum va fi plăcerea d-tale.

— Spuneai..

— Așa.

— Chă ce?

— Chă... Scii chă am uitat, iubitule? să fia al dracului ăl cu cine è acolo! — Ți aduci aminte tu, Gudurică, ce spuneam adinioară?

— Vorbiai de Didina chă a venit astă seară să ți facă o scenă a casă, ca un altu final din al doile actu din Lucia, respunse nebunul.

— Ai audit? dise Titu cu îngânfare.

— A venit astă seară la d-ta? Întrebă Lică c-un punctu de mirare.

— Ei da, și de o miiă de ori da.

— Didina?

— Însă-și ea, Didina cu ochi și cu sprîncene.

— În persoană?

— Ba mia trimis fotografia ei și eu am credut chă è ea! Nu vrei să mă credi? ce interes aș avé să mințu?

— Atunci mă faci să ți spuiu și eu ceea ce voieam să ți ascundu; dar pentruchă s-a purtat astufel, nu mai mă țiu obligat a respecta nici un secret ce ar privi-o, și ți spuiu curat tot adevărul chă nu è o jumătá de oră sau trei pătrare de quând m-a chiemat a casă a dȇnsa și mi a făcut cunoscut chă consimte în-fine să mi dé mâna, cu condițiunea ȇnsă qua a doa-di după cununiă să plecăm din țeară pentru vr-o doi trei ani, pretestând chă-i è dor pré multu de soră-sa quare trăesce la Viena cu bărbatu său și quare a rugat-o de atâtea ori să via pentru quâtva timpu să petreacă cu dȇnsa. Asta este adevărul și ’l mărturisescu în cuget curat.

— Ce vorbesci tu, Lică? dise Titu cu un ton prefăcut.

— Mă juru pe ce am mai scumpu, respunse acesta.

— Bine chă mi ai spus! Dumnedeu te a scos înaintea mea, frățioare! Bré!!! de ce pericol m-ai scăpat! — Scii ce nebunia eram să făcu? Pune-ți în minte chă peste vre o doă sau trei dile umblam să mi puiu pirostiele pe capu și să mi închidu lumea cu o păcătoasă ca ea! și pentru ce? daqua mă v-ei întreba, pentru frumuțea ei? o pupă-lapte? dar mă roagă alta mai frumoasă cu o miiă de părți quând aș vré; pentru spiritul ei? scii tu ce înțelegu unele femei prin spirit: quând pot să te păcălească, să rîdă de tine, să ți tragă condee, să te lege la gardu, asta numescu ele spirit; dar ce însemnează spiritul fără judecată, fără inteligință, fără bunul simțu? n-ar fi ca un corpu fără sănătate, fără putere, fără tactu? Am dis-o tot d-auna și esperiința mi a probat-o adesea, chă de quât o oca de spirit femeescu mai bine un dram de bun simțu bărbătescu; cu spiritul lor femeile cădu mai tot d-auna în cele mai mari erori, pe quând un bărbat condus de bunul său simțu, quând îl are, scapă de or ce nevoia și è în stare a lupta în contra or quărui pericol ce ’l ar amenința. Dacă unii oameni numescu spirit acela ce ’l inspiră dracul unei femei pentru qua s-o peardă, apoi nu è mai preferabilă intiligința conservatoare ce ne o dă Dumnedeu și quare ne feresce de a da in gropi ca orbeții? N-am dară nici o nevoia de spiritul cel grețos al Didinei d-tale, și de oare-ce a vrut să rîdă și de mine și de tine, eu, unul, ’i puiu crucea de astă seară, și de quăt să ieau o nevastă cu împrejurări, quare măine să mi puia coarne quât toate filele de mari, mai bine remâiu neînsurat să ’i dau eu probe de coarne. Ce țtici tu?

— Și eu dicu tot așa, respunse Lică cu amărăciune.

— Te lepedi de satana?

— Mă leapădu.

— Și îl scuipi pre el?

— Da.

— Vino să te sărutu; acum cunoscu chă ești un omu de onoare, un omu bravu. Dar unde mai mergem? Aideți îndărăt. Quâte ore ai? Al meu 1’am trimis la spitalul St-lor fără de argint.

— Sunt un-spre-dece, dise Lică uitându-se la ora sa.

— Numai? Ce dracu! credeam chă va fi mai târdiu. Ce să ne facem noi pȇnă la ora de culcare!...... Ah! o idea; aideți pe la mine să luăm și pe Pascal și să ne ducem cu toți la cărturăreasa din Dealul Spiri. Am audit chă è minunată, mă! Lumea curge la dȇnsa dioa și noaptea de è de speriat. Tu, daqua vrei, pune-o să ți dé cu cărțile, eu voiu sta la pândă să vedem n-oiu pune mâna pe vr-una d-ale cu spiritul ca Didina noastră ce vin p-acolo!

Lică Cescu, de și foarte amărît de perderea ce o suferise, dar, împins de curiositatea tutulor amanților nefericiți de a cunoasce soartea pasiunei lor, primi propunerea și quâte-și trei, luând împreună cu ei și pe Pascal Torian, pe quare îl întîlniră în drumul lor, să duseră la Sanda cărturăreasa, quare locuia în Dealul Spirii într-o căscioară ce se afla la poalele grădinei ce se numesce Capra.

CAP. LI.

ANTICAMERA UNEI CĂRTURĂRESE

La poalele grădinei ce să numește Capra, să afla o căscioară vechia cu doă încăperi și un fel de curticică îngrădită în dosul casei și fără nici o îngrăditură în faҫia. Aci ședea pe atunci o zigancă renumită pentru datul cărților, quare atrăgea la dȇnsa lumea din capitală, curioasă de a și afla viitorul.

Or quare bărbat avea vre un prepus despre fidelitatea femei sale, or quare amantă să vedea părăsită de amantul ei, fetele quari aveau dorința să să mărite, nulți tineri quari vȇnau quẚte o bătrână înavuțită, împrocesații quari voieau să scia mai din ainte soartea procesului lor, speculanții quari să aventurau în întreprinderi însemnate, postulanții quari puneau în lucrare intrigele micelor cabinete de directori și capi de secțiuni pentru căpătarea vre unui postu lucrativu*, ear mai pre sus de toți cei interesați de amorurile lor, veniau dioa și noaptea să plătească tributul ignoranței și credulității lor, pe quare Sanda ziginca scia s-o întrețiă cu rarul ei talent ce nu o înșelase nici o dată. Și într-adevăr, numai ignoranța, lipsa de crescere sunt quari împingu pe o mare parte din societatea noastră a da credăment absurdelor preziceri ale cărților. Am vădut femei quari află o mare distracțiune, după disa lor, dându-și cu cărțile dioa și noaptea; noi nu fericim pe bărbații ce au asemeni neveste și pe părinții quari au tolerat fiielor lor usul acesta. Un bărbat ar fi in dreptu a avé or ce prepus pentru fidelitatea femeiei sale quând o suprinde cu foițele în mână, înșirându-le dianintei și întrebând oracolul lor în afaceri de inimă. Cunoscu mai multe persoane quari au avut bunul simțu a rupe proiectul lor de căsătoria, numai pentru cuvȇntu chă au suprins pe fidanțatele lor dându-și cu cărțile, și aceasta fără qua cel puțin să fia scusată prin interesul ce ’i ar fi inspirat vre o afecțiune pentru fiitorul lor soҫiu.

Părăsiți acestu învăț uricios, femei june și frumose, quare vă degradă în ochii acelora chiar, pentru quari ’l ați contractat, și mărginiți-vă’ in adevărata putere a graҫielor ce vi le dă junețea și frumusețea, al quărora farmecu e destul a vă garanta durata triumfului vostru. Luați a minte chă deprinderea dării cu cărțile è împresurată de ideea uriciunei și a betrâneței ce le atribuim femeilor de această categoria!

Întrerupă aci mica mea lecțiune de morală, temȇndu-mă nu desgustu pe aceia ce nu pot fi atinși de dȇnsa și reieau rolul de narator.

Am dis dară mai sus chă locuința Sandei cărturăresei era împărțită în doă încăperi: într-una ședea ea și primia numai persoanele ce nu voieau să li să dé cu cărțile de faҫia altora, și a doa încăpere servia de anticamera clientelei sale quare venia a o visită.

Erau un-spre-dece și jumătate de noapte quând Titu Locrin, Pascal Torian si Lică Cescu, însoțiți de Gudurică, nebunul, intrară îm locuința cărturăresei quare n-adormise încă.

— Ei! mamă Sandă! strigă Titu intrând cel d-ântȇiu, astă seara să vede chă nu ți a mers bine cu negociul. Nu vădu pe nimine aci.

— Urletul Colței, mamă, respunse o femeia ca de patru-deci de ani, de o talia de midlocu, delicată, cu o faҫiă brună palidă și cu doi ochi negri, plini de focu și umbriți de gene lungi si de sprincene lungi și groase. Aceasta era Sanda ziganca.

— Dă-ne zigări, aramino, dise Pascal trîntindu-se pe un pat cu cerșéf albu.

— Dă-mi un pahar de apă, zigăncușo, dise Titu.

— Adu-mi o până să mi curățu zigareta, dise nebunul.

— Pe toți v-audu cerȇnd quȇte ceva, numai d-lui tace și nu cere nimicu, dise Sanda fâcȇnd alusiune la Lică.

— Pentruchă el are să ți ceară mai multu de quât toți noi, respunse Titu. Nu è așa, Licuță?

— Și ce a fi avȇnd să mi ceară? dise Sanda.

— Ce-l doare, biet, și pe el, respunse Titu. Mai ânteiu să i dai lui de însurătoare, daqua are să iea pe cine iubesce, o damă smeadă și quam spițelată: pe urmă să dai creștinului quare stă colo întins pe pat și caută în tavan vre o nouă favorită, quare se’1 facă să puia mâna pe quâteva miișoare de galbeni, cu quari va să întreprindă o călătoria in Italia pentru plăcerea d-a trece in streinătate de conte Pascalini de la Tori, și să ’i spui daqua și va vedé visul cu ochii, sau daqua are să moară visànd danpicioarele la basmul lui cu cucoșul roșu; apoi să dai păcătosului quare și a astupat zigareta și face proiecte de unde să șteargă alta qua s-o puia în locul aceștia, și să ’i spui daqua ordinul de cavaler de Malta ’i va sosi adi mâine, după cum ’i a promis ambasadorul României din Bucuresci, Escelința sa general Negru; și în cele din urmă, să binevoiesci să dai și pentru subsemnatul și să ’i faci cunoscut, din înalta sciință drăcească ce ți a remas de moscenire, daqua nemuritoarea sa gîscă, ce ’i dice și Ocna părăsită, o amantă înflăcărată de amor pentru subsemnatul quare iubesce ochii ei de vulpe, chăci cei adevărați ochi natura și bătrânețile ’i a prefăcut în doi solzi de crapu pe quari nu cutează să ’i arate în publicu fără ochelari, pentru qua să nu să deoachie, să spui, dicu, subsemnatului daqua poate fi încredințat chă ’i va trage condeele de la quari depinde îmbunătățirea finanҫelor sele, sau va mai fi purtat cu vorba ca un copil ce cere luna și ’i să promite spre a-i împăca plânsul. Écă dară ce amu venit să cerem de la gingașa ta măestriă.

— Apoi?...... să cercă să dică cărturăresa.

— Ce? or n-ai gustu astă seară să ți amestici foițele?

— Dar n-o fi păcat astă-di? dise ziganca.

— Păcat! te ai călugărit or ai nebunit?

— Nu è Vinerea mare? lumea merge la biserică și să închină, chă o dată într-un an, și eu stau să dau cu cărțile, nu mă trăsnesce Dumnedeu?

— Dar quând ai mai vădut trăsnet în luna lui marte! M-ai umplut de filipesci! venim atâta cale la picioarele d-tale, pentru qua să ne închidi ușa în nas ca la nișce cerșetori ce vin să fure. Credi chă amu venit să te punem la osteneală fără să ți plătim? Pascalică, scoate o liră pentru noi toți, qua să nu creadă...

— E de prisos, întrerupse Sanda, săptămâna mare nu puiu mâna pe carte de m-ar polei de sus pȇnă jos.

— Scii chă mă indrăcesce fermecătoarea asta! dise Titu sculându-se din loct.

— Las-o și aideți încolo, dise Pascal.

— Ba, nici de-cum. Mă voiu duce după ce mi va împlini dorința, altu-fel nu mă ducu d-aci — Vrei, fă, să mi da cu cărțile? cu binele ți dicu.

— Nu poțu, domnule, să mă tai în bucăți, chă m’ am jurat să nu puiu mâna pe carte săptămâna asta.

— Mi chă te-oiu face eu să pui! dise Titu venind pȇnă în faҫia ei și privind-o cu inteligință.

— Pe mine!

— Pe tine!

— Aș!

— Ce spui!

— Nu să poate.

— Serios?

— Chiar așa.

— Să vedem daqua é vorba așa, dise Titu punèndu-și mâinele în posunar cu un aer de triumfu.

— Ce să vedi? întrebă Sanda cu o privire curioasă.

— Ce să vădu? voiu să vădu daqua nu te oiu face să te supui de frică; daqua nu ți mai aduci aminte de cine te a scăpat din ghiarele unui jidan, quăruia erai datoare o sumă de bani, ca la vr-o sută de galbeni, ce ți-i numărase pentru o fată ce v-ați învoit să i dai: acea fată pe quare ’i o lăudai de frumoasă și pe quare era să o vȇndă jidanul d-tale unui pașă de peste Dunăre pentru o sumă de bani mai mare; ai luat banii jidanului și nu te ai putut ținè de cuvȇnt să-i dai fata învoită; jidanul te amenința să te denunțe legilor pămȇntene chă tu-ai prepus acestu traficu infam, tu nu mai aveai banii să-i întorci și ai alergat la mine, quare te cunosceam, qua să te scapu; eu matfam in fonduri ți scii cu ce condițiune te am împrumutat? qua să mi ipotecesi pe fiia-ta, chăci nu aveai cu ce să m-asiguri; mi ai promis și eu te am credut, ți am plătit datoria către jidan, dar pe mine m-ai încelat, chăci a trea di ai venit să me minți chă fiia-ta a murit. Acum ți aduci a minte? Ai, leică Sandă, vrei să ți aduci a minte, or te faci chă ai uitat?

— Ce spui, mă Titule? tu vorbesci de quând cu Deii Algeriei sau din timpul lui Pasvandoglu! cum să poate în dilele noastre să mai audă cine-va de fete vȇndute la Turci, voiu să dicu de fetele României libere; dar ceea ce credu mai bine è chă v-ați vorbit poate să me mistificați pe mine sau pe cine-va din noi, ear nu chă è vre un adevăr în ceea ce spuseși.

Pascal vorbind astufel începuse a măsura cu pași repezi și neregulați îngusta cămăruță in quare să afla, și esprima oarequare nemulțumire pentru ceea ce creduse el chă era o mistificare creată în privința sa.

— Nu te pripi, scumpul meu, ’i dise Titu: asceaptă puҫin qua să vedi daqua voiu să mistificu pe cineva sau să vedi daqua spuiu adevărul. Vorbesce tu, Sando, am mințit sau nu.

— N ai mințit, respunse ziganca schimbată la faҫiă.

— Am plătit eu pentru tine o sută de galbeni jidanului Itzic?

— Ai plătit.

— Mi ai promis să mi aduci pe fiia-ta dreptu ipotecă pȇnă mi vei plăti banii?

— Ziganii acum sunt emancipați și nu să mai pot nici vinde nici ipotecă, întrerupse Pascal.

— Ai nemerit-o ca nuca în perete, dise Titu; cum ți vorbescu eu și cum mă înțelegi tu! Eu-i cerusem ipotecă inimei, nu a persoanei.

— Așa é, făi? întrebă Titu.

— Așa é, domnule.

— Nu m-ai incelat tu chă ți a murit a treadi fata și m-ai lăsat fără nici o asigurare pentru acei bani?

— Nu, respunse Sanda.

— Ce fel, nu?

— Ți am spus chă fiiămea era moartă, și acesta era un adevăr; prin urmare n-am mințit.

—Dar nu ți vorbescu de atunci, ci mai inqua, mai inqua, quand s-a mărit cea-altă fată.

— Quare altă fată? îngână Sanda.

— Sia, păcătoaso, Sia!

— Taci! taci! răcni ziganca c-o voce de nebună.

L-aceste vorbe, Lică Cescu s-apropiă pe nesimțite de convorbitori și asceptă cu luare a minte urmarea descoperirei ce părea chă-l interesa.

— De ce mi diseși să tăcu, fă? întrebă Titu micșorându-și vocea.

— Pentruchă... nu poțu să ți spuiu acum nimicu, respunse Sanda tremurând. Dar daqua vrei săți dau cu cărțile, aideți să trecem dincolo; dar numai d-tale ți dau, nu poțu să mi calcu jurămȇntul pentru toți.

— Ce mi pasă să cei-alți; dă-mi numai mie daqua vrei.

Amȇndoi trecură în camera laterală, închidȇnd ușa după dȇnșii.

— Al dracului Titu! cum reuși el s-o înduplece qua să ’i facă pe voia! dise Pascal.

Dup-aceea vădȇnd pe Lică cu urechia lipită de ușă și nevoindu-se să asculte pe cei de dincolo:

— Titule! strigă el, vorbiți mai încet, chă Lică trage cu urechia la ușă!

Lică să făcu chă să supără și să strecură din casă.

Puține minute în urmă Titu eși singur din încăperea d-alături; faҫia lui esprima o mulțumire învederată, și aruncându-se pe pat lȇngă amicul său Pascal:

— Să nu mai mi dici pe nume, dise el, daqua n-oiu cheltui o sută de galbeni pentru qua să vă făcu să petreceți într-o seară cum n-ați mai petrecut, daqua însă să va realisa ceea ce mi a predis ticălosa de zigancă.

— Ce spui tu, vericule? esclamă Pascal. Și ce lucru ți a predis?

— Asta nu te privesce.

— Și quând, nentule? ia fă-ne să ne bucurăm. Gudurică a început d-acum să se gudure la idea asta. Nu ’l vedi cum să rățoesce pe scaun ca o pisică ce se dă în leagăn.— Titule, mă, n-audi ce dicu eu?

— Ce è? spune, chăci è timpu să mă ducu.

— Écă ce este; quând te făcuși așa al dracului? nu ne spui și noă?

— Pentru-ce?

— Pentruchă te vădui adinioară cum ai supus voinței tale pe acea neînduplecată femeia cu nișce cuvinte magice cu quari ai sciut s-o ameninți, înquât ai speriat pe biata muiere cu terosismul tău înfășurat în palavrele ce ’i le tăiai... Scii chă m-ai minunat de nu potu să mi viu în fire? M-ai făcut să mi aducu a minte de o împrejurare...

— Stăi să ți spuiu eu daqua è așa, întrerupse Titu.

— Lasă-mă să vorbescu, cercă să urmeze Pascal.

— Ai răbdare...

— Numai quâteva cuvinte...

— S-audi o istorioară...

— Să te făcu să rîdi, mă!...

— Ci ascultă...

— Daqua mă iubesci...

— Nu mi tăia vorba...

— Să mă îngropi, Titule...

— Să n-ai parte de mine...

— Eu am început mai ântȇiu...

— Carnacsi! ascultă, chă mă ducu...

— Ei écă, spune, daqua ții așa multu...

— Ascultați, mă, să rîdeți. Tu cată să cunosci pe Catinca Drideanca?

— O cunoscu, respunse Pascal.

— O damă cum să cade, nu è așa? de familia bună, onestă pȇnă la un timpu, frumoasă, daqua vrei, o sută de qualități, afară de spirit, chă è quam frundă verde nucă seacă.

— Ei bine?

— Ei bine! am vădut-o de trei patru ori la teatru și, ți mărturisescu păcatul, mi a quam amețit creerii și m-am pus să ’i făcu curte. Dăi în sus, dăi în jos, umblă, alergă, scriei bilete peste bilete, trimitei vorbe, mai dulci, mai înfocate, mai însoțite cu quâte un dar. cu quâte un buchet de flori, nimicu și tot nimicu și nu m-alesesem cu nimica.

Stăi daqua è așa! disei eu atunci; nu te oiu lăsa eu să remâi de soare nevădută, de vȇnt nebătută și de gura mea nesărutată. Să trăească terorismul! frica păzesce pepenii. Ce am făcut? iea o birje, du-te la Bănesa, opresce-te la pavilionul din mijlocul pădurei și scrie pe părete la adresa cocoanei cele ce veți fi vădut însemnate cu craion roșu.

— Pe schița unei femei goale!... Tu le ai scris? întrebă Pascal.

— Subsemnatul cu mânușița sa.

— Bate-te să te bată! Dar ce ți a făcut biata femeia?

— Mi a refusat curtea.

— A primit p-a altuia?

— Ce mi pasă mie! E un cuvânt qua să me refuse pe mine?

— Frumoasă logică! în-fine?

— În-fine, nu trecură multe dile quând un amicu al ei și al meu, quare cunoscea pe autorul satirei, să duse la dȇnsa și ’i spuse ceea ce văduse desemnat și scris pe unul din păreții pavilionului de la Bănesa. Iubita îngălbeni îndată și începu să tremure și să-l roage să ’i facă cel mai mare serviciu de a să duce, quât de curend, să șteargă caricatura și vorbele ce să atingeau de dȇnsa. Amicul ’i făcu acestu serviciu, dar peste trei dile el reveni să-i arate chă aceeași caricatură s-a renoit, și acum vorbele scrise pe dȇnsa erau și mai grosave de quât în ântȇia oară, adăugindui tot odată chă cel ce le a scris s-a jurat să le repete din ce în ce mai încornorate, de quâte ori va vedé chă o altă mână le va face să despară. Întroseară intră feciorul in casă și mi aduce un bilet din partea unei cunoștințe, mi dise el; il deschidu și citescu următoarele vorbe.

«Titule,

«La unul după mediul nopții să te afli la al doilea rondu din grădina șoselei.»

Biletul nu era subsemnat de nici un nume; cu toate acestea înțelesei, și la ora fixată mă dusei la locul întîlnirei.

Nu era nici nu suflet de om, afară de o singură birje; m-apropiu de ea, era dȇnsa; ’i dau mâna qua să se dé din trăsură și o luai la braҫiu qua să ne plimbăm prin alea.

„— Ce ai cu mine? mi dise ea; ce ți am făcut, de vrei să me espui la rîsul hunei?

„— Dar eu ce ți am făcut, ’i respunsei, qua să suferu de amorul tău...

„— Bine, bine, Titule, respunse ea; jură-mi chă vei face să înceteze persecutarea ta, și écă-me în mâinile tele.

’I jurai tot ce mi a cerut și ea și a ținut cuvȇntul, dar m-a făcut să ’i făcu un altu jurămȇnt și mai mare, chă d-aci înainte nici să mai cuget la ea, chăci de aș amenința-o cu cel mai mare reu n-ar mai consimți nici o dată a mă mai întîlni fără martori.

— Păcătoasa! parchă mi è necasu mie de ea, de ce să fia așa toantă, dise Pascal.

— Dar ce era să facă?

— Cum, ce era să facă?

— Așa.

— Să ti fost eu în locul ei și vedeai d-ta ce eram să ți făcu!

— Di chă ești în locul ei, ce erai să faci?

— Écă-ce eram să făcu: eram să ți scriu după cum ți a scris și ea, dar pe de altă parte, eram să viu cu bărbatu-meu, se-l țiu ascuns în vr-un tufișu, și îndată ce te vedeam apropiându-te de mine ’i făceam un semn să esă, și vedeai atunci pe dracu!

— Și pe urmă mai scăpa de caricaturale și satirele pe quari eram să ’i le inchinu cu plecăciune în toate filele?

— Te pândiam cu martori în pădure, și îndată ce te prindeam te trîntiam în criminal.

— Apoi de! nu s-a întîmplat așa.

— Nu s-a întîmplat, pentru chă ai avut a face cu o toantă.

— Daqua n-ar fi și femei toante în lume, apoi ce amu fi făcut noi, o seamă de oameni?

— Di așa mai bine.

— Ha! ha! ha! rîse Titu. Acum spune-mi și tu ce vreai să mi spui adinioară.

— Să ți spuiu, de și nu seamănă cu aventura ta.

— Seamănă, nu seamănă, spune acum. Dar asceptă numai puҫin să mai dau de cheltueală nebunului, chă nu șciu ce are astă seară de tot doarme pretutindine.

Dicȇnd acesta, Titu să înoatrse în partea unde dormia Gudurică și trăgȇndui o palmă cu toată puterea sa, îl făcu să cadă de spaimă cu scaunul în midlocul camerei.

Nebunul remase doă minute întins pe scînduri, rîse fără voia lui, apoi sculându-se suspină in petto și s-aședă éră pe scaunul ce ’l redică în picioare.

— Așa dară, ce spuneai, Pascale? dise Titu după ce rîse de căderea nebunului.

— Vream să ți spuiu o anecdotă aproposito de terorismul tău, dar d-un alt caracter.

— Mai nobil.

— Daqua nu mai nobil, dar mai sincer.

— Să vedem.

— Mai ânteiu spune-mi daqu-ai observat astă seară ceva la Didina?

— Nu; ce lucru?

— Un semnu la buza de jos?

— Ce fel de semnu?

— O mușcătură de dinți omenesci?

— Să me vedi mortu, ia spune-mi; n-am vădut nimicu.

— Aide de!

— Ei bine?

— Filifisonul d-tale de Lică, sunt vr-o trei dile, desperat d-a să vede tot d-auna refusat de Dulcinica lui...

— De Didina?

— Apoi cum!

— Așa?

— Să duce la dȇnsa și, dup-o esplicare călduroasă ce avu cu ea, vădȇnd chă nu pute s-o facă de a renunța la tine, să repede asuprăi și-i apucă gura su dinții, — din greșeli, chăci voiea s-o apuce de nas qua să ’i ’l scoață din rădăcină, — și ’i rupe buza de jos... Dar cum de n-ai vădut-o, frățioare!

— Pre legea mea... Eh! pe urmă?

— Pe urmă ’i dise cu tonul celei mai adevărate satisfaceri: „Acum mărită-te cu altu, daqua ți da mâna”, și eși pe ușă mulțumit de espedientul său.

— Audi, ticălosul! Dar quând oiu judeca bine, scoață-și ochii, nu voiu să șciu; daqua să va realisa ceea ce mi a precis cărturăreasa, și asta o credu cum te vădu și mă vedi, chăci ne aflăm în negociațiuni despre vendarea pădurei scumpei mele înamorate, apoi scapu de toată datoria ce o portu in spinare de trei ani de dile, și tot mi mai remâne să tocu pȇnă la primăvera fiitoare; pȇnatunci, doar o crăpa cotoroanța de bunică-mea, quare s-a născut de quând cu Nemții cu coadă și ar vré să ’i lase fără nici o codiță, chă-i iubesce ca sarea in ochi — Dar, ce vădu! unul după mediul nopții! Aideți să lăsăm pe creștina s-asculte cățelul pământului. — Și mie nu mi é somnu quât de puҫin; ce o să mă făcu pȇnă mâne!

— Să te duci la dracu! dise Pascal, m-ai făcut să mi perdu seara pe nimicu.

—Te am făcut să ți ții banii quari ’i ai luat în cărți a sȇră, altu-fel erai să remâi éră ififliu, după obiceiul tău — Eu mă ducu să mănincu o friptură la Lazar, vii și tu?

— Poți să crăpi și singur, eu mă ducu să mi mai cercu soartea

— Să ți fia asul de pică într-ajutor! — Ai, Gudurică, să ti dau ție un taler de lins, daqua vei intra după mine dându-te peste capu din ușă.

CAP. LII

URECHIA TÎRGULUI

Didina ședea lȇngă soră-sa Patana și și făcea colții dinaintea unei oglinde de palisandru; d-na Cristian asceptă cu ochii în fereastră înturnarea bărbatu-său quare nu mai venise încă, de și erau cinci ore și un pătrar și el promisese să se întoarcă la unul; Anica lui Biloiu sta lȇngă focu pe un scăunel și și freca genuchiul cel drepru la flacăra ce ardea în cămin, quând s-audi o trăsură intrând în curte.

— Vine bărbatu-tău? întrebă Didina pe soră-sa vădȇnd-o înălțându-se pe fereastră qua să distingă pe cine venia.

— Ba nu, surioară, respunse d-na Cristian, è o damă, dar n-am putut s-o vădu bine.

— Ce spui, Patano! Aleargă să nu fia vr-o streină să mă găsească nepeptenată.

D-na Cristian să disposa să ésă înaintea nouei sosite, quând reconoscȇnd pe visitatoarea ei:

— Aici, aici, mamă Tițo. Ertă-mă chă te primescu în camera de culcare, chăci în salon n-a, lăsat să facă focu astă-di.

—Lisați salonul în pace, dise măm’ Tița intrând. Sărutu ochii, adaugi ea peste un moment. Ce mai faceți, mamă? nu v-am vădut de multu; dar cum mai petreceți? Dar ce? bărbățelul nu ți è a casă?

— Uite, mam’ Tițo, îl asceptu de adi dimineață și vădu chă n-a mai venit încă.

— Aoleo! s-o fi perdut, mamă, pîn ăști București mari! — Tocma! — quând fuse, Doamne! — doă dile înainte de Florii... un biet copil ca de vr-o cinci anișori, al unei vădane de peste drum de unde ședu eu, il trimisese mumă-sa pȇnă la băcaniă să ’i cumpere nu șciu ce lucru, și după ce sa dus, bietul băețel! dus a remas pȇnă in dioa de adi. Ce ’l a mai căutat păcătoasa de mumă-sa! parchă a intrat în pămȇnt, suflețelul meu! Să dice chă ’1 ar fi vădut cârciumarul din colțu, chă ’1 oprise în drum un păgân de jidan și ‘i ar fi dat stafide și năut prăjit qua să via cu dȇnsul, dracu șcie unde. Copilul, ca copil, să luă după spurcatul de jidan și pas-mi-te ’i o fi luat săngele, după cum să dice chă fac unii dintrȇnșii, chă nu s-a mai vădut nici jidan, nici copil. Să vedi pe mumă-sa cum și smulge perul din capu și aleargă pe la poliția in toate dilele sberând ca o nebună, vai de ea, sărăcuță! și toate surda și fără folos! Am plâns și eu adinioară cu ea din preună și me quam doare capul. De ce mi dici, fetică, să mi aducă un pahar de apă.

— Numai de quât. S-aducă dulceață, mam’ Anico, dise Patana. Bei și o café, mam’ Tițo?

— Beau daqua mi ei da. Cine cere nu pere, dar nici nume bun n-are, adause Urechia Tîrgului rîdȇnd. Dar tu, copiliță, n ai venit să me săruți, nu mi spui nimicu! Unde ai să te duci de ți faci colțișorii?

— Nicăire, mamă Tițo; m-am sculat tardiu astă-di și n-am avut timpu să mă peptenu încă. Astă noapte m-au cercat éră frigurile și n-am putut să dormu toată noaptea.

— Frigurile! ardăle-ar focul! pȇnă s-o mai invăra, mamă, și atunci las’ chă ți făcu eu o doctoriă să nu te mai prindă quât or fi ele friguri pe lume.

— Ce doctorii, mămușoară? întrebă Didina.

— Apoi cum să ți spuiu, fata mea; è o floare ce-i dice sporișiu; la rădăcina ei să găsesce un cărbunel; îl iei și ’l pisezi bine, il amestici cu puҫină apă și o iei quând ei simți chă te înfiorează. S-o faci de doă trei ori și nu mai dici friguri quât ei trăi.

Eca na! adause Urechia Tîrgului vădȇnd pe Anica lui Biloiu servindui dulceața și cafeaoa; dar ce cauți aci, mam’ Anico? Ai eșit de la... parchă unde mi spuneai chă intraseși mai de-ună-di?

— Am făcut și sat pe unde am fost, respunse Anica clătind din capu.

— Biata femeia! Dar cu durerea de picior cum o mai duci? cu reumatismul de quare suferiai?

— Mi a mai dat astă-di doctorul nișce hapuri o mi a dis să le ieau mereu, mereu, pȇnă quând va trece durerea de sine.

— Bravo doctor! scii ch a namerit-o mai bine așa? Dar mai doctoroaiă sînt eu de quât dȇnsul. Țiu minte, e vr-o săptămână de dile, venise la mine biata preoteasa Dumitrana, săraca mumă amărîtă! Ve spuiu ma pe urmă; ’i venise rău, rău, rău, și din asta o apucase un sughițu, a ținut-o de la prându pȇnă la toacă și n-o lăsa nici de cum; ’i am dat un pahar de apă cu doă furculițe de fer întrȇnsa, și cum a înghițit de nouă ori ’i a trecut, par’ chă ’i a luat cine-va sughițul cu mâna!

— Așa făcea și fostul meu stăpeu, dise Anica lui Biloiu, de quât în locu de furculițe, chă n-avea nici una, punea în apă quâteva cuie ruginite, și ’i trecea numai quât inghiția de nouă ori.

— Și cum s-a îndurat stăpȇnu-tău să te lase? nu te am întrebat încă, mam’ Anico, dise Didina.

— Despre dȇnsul, nu m-ar fi lăsat, mamă! dar ’l am lăsat eu, altu-fel mai scăpam de el?

— Și pentru ce? nu ți a plăcut la el? întrebă Tița.

— Placă-’l Verdeșul! Apoi chiar în dimineță dilei quând a venit Domnul de m-a luat de la dȇnsul, îl vădui chă vine la mine și mi dice: — „Vrei, mamă, să ți dau d-tale un sacu de cuie, de quât să le mai dau altuia, și d-ta să ții cheltueala casei numai pentr-o lună de dile?”

Me uitai la dȇnsul cu mirare. — „Cum să făcu una ca asta!” ’i disei abia ținȇndu-mi rîsul.

r— Daqua vrei, respunse el; eu nu te silescu, remâne la voința d-tale, să mi respundi daqua vrei sau nu. „

— Eu ’i respunsei chă nu voiu.

— Bine! dise el, daqua nu vrei, du-te la dracu!„ Ați mai audit astufel de lipsit!

— întradevȇr chă nu. Dar cum ’i dicea oare, chă ’i am uitat numele. Are un nume strein, dise Tița.

— Până Doian.

— Așa să trăesci!

— De ce me întrebași?

— Scii chă a murit?

— Așa!

— A murit!!!

— ’L ar fi găsit gușterul, chă toată érna n-a făcut de doă ori focu in casa lui.

— Ba nu, despre asta putea să mai trăească el, chăci așa să deprinsese din copilăria, dar a fost o altă împrejurare quare ’l a trimis pe a lume.

— Ce fel de împrejurare?

— Apoi astă-di am să ve spuiu despre trei morți; să începu ânteiu cu a ăstui păcătos. De-ună-di, chiar în noaptea de vinerea mare, după eșirea de la biserică, unul, daqua îl cunoasceți, ’i dice Titu și mai nu șciu cum.

— Titu Locrin, întrerupse Patana.

— Așa, fata mea; să dice chă eșia despre dio de la un birtu din podu Mogoșoaiei din prenuă cu nebunul de i dice Gudurică, și numai o croiră amȇndoi de vale spre grădină după niscaiva crailicuri, să înțelege. Astu Până plecase d-a casă de dimineață, cum amu dice spre sămbăta mare, nu șciu după ce trebuință, dău! chă întîlnindu-l ăști doi craidoni și sciindu-l pe semne chă purta banii ce bruma avea la dȇnsul, unii dicu chă ’i avea legați împrejurul piciorului dreptu; or si cum, ei să vede chă sciau asta, chă îndată ce ’1 vădură quam in dreptul grădinei Cișmegiului, Titu pune pe nebunul și-i iea căciula din capu și o șterge in grădină. Vădȇnd chă ’1 lasă cu capul gol, Până dă fuga după nebun qua să ’i o iea inderăt: Titu să ținea după el mai pe departe; nebunul s-ascunde într-un tufișu; Până intră după el și începe să se lupte pentru tichia lui, Dumnedeu să‘l erte săracu! chă ma făcut să rîdu.

— Ei! dise Didina.

— Atunci sare Titu, și amȇndoi tabără pe bietul pȇcătos și ’i fură banii toți și o stergu la sănătoasa!

-— Dar nu putea să strige nefericitul, să ’l audă cineva să ’l ajute, dise Patana.

— Pe cine să strige?

— Nu era nimine desceptu?

— Nimini! nimini!

— Și așa?

— Așa, quând vădu ticălosul, vai de el! chă ’i furară toți banii a început să fugă în dreapta și în stânga strigând și sberând chă ’l au furat, ’l au jefuit, resună pămȇntul de sberetele lui! Surda fură toate, veni a casă abia trăgȇndu-și sufletul de supărare, de osteneală, vorbă è! și doară chă a trecut pragul ușei, cum intră in casă, numai ’i s-a tăiat inima și acolo a remas. A doua di n-avea cu ce să ’l îngroape; o damă streină, princesa Argira, trecȇnd p-acolo și aflând întâmplarea de la un fecior pe quare îl avusese in casă, a scos și a dat doă-deci de galbeni, și așa s-au urnit preoții să ’i facă înmormȇntarea.

— Săracu! și cine mai spuneai chă a mai murit? dise Patana.

— Da, biata creștină! respunse Tița, preoteasa Dumitrana, sunt dece dile astă-di de quând au îngropat-o.

— Nu è vr-o mare perdere, era bătrână, observă Didina.

— Așa è, copila mea, dar quând moare cineva de inimă rea ca dȇnsa...

— Dar ce ’i s-a întîmplat? întrebă Patana.

— Oh! să nu dé Dumnezeu la nici un creștin! dise Urechia Tîrgului. Ia, mumă nefericită quare a avut multe păcate să tragă de la Dumnezeu!

— Nu cum-va Lenuța?... vru să dică Didina cu neastîmpăr.

— S-a dus biata fată!

— Ce spui, mamă Tițo! diseră amȇndoă! suroarele de o dată.

— Așa, copilele mele! Dar cum n-ați sciut-o pȇn’ acum?

— De unde eram s-o scim, nu ne am vădut cu ea, de sunt acum o mulțime de dile.

— Și din ce, mamă Tițo? întrebă Didina.

—Din păcatele tinereților, mamă; quâte mor pe toată dioa, din nebunia capului lor! și reposata, Dumnedeu s-o erte! daqua avea minte, era să mai trăească mulți ani, chă de sănătoasă era mai sănătoasă de quât mine, grasă și rumenă ca o rodiă; bărbat avea, ba încă doi bărbați, chă a fost de doă ori măritată; dar a fost qua să amărească pe biata mumă-sa, o femeia bătrână și c-un picior in mormȇnt. S-a dus și ea, săraca, de durerea fii-sei, de și nu mai trăia împreună cu ea, dar quând audi chă ’i era așa rău, n-a mai putut să ția, ce să dici! muma e tot mumă; s-a dus la ea cu doctor, cu doctorie, cu îngrijiri, dar surda fură toate.

— Dar nu ne ai spus, întrerupse Patana, de ce a murit biata Lenuța?

— Din junghiu; cu vr-o trei patru dile mai ’nainte s-a dus la o adunare cu lăutari, ei ’i plăcea jocul pré multu; a jucat și éră a mai jucat toată seara penă n-a mai putut; ostenită, plină de sudoare, înferbîntată, a luat o înghețată și s-a dus s-o mănînce într-un colțu al salonului; nu s-a mulțumit cu atâta, ba s-apucă să mai crape și fereastra lengă quare ședea. ’I a tot dis unii alții să s-astȇmpere, să nu glumească cu viața, aș! ascultă ele pe cine-va? capul lor ce le învață, încolo poate să urle toată lumea, nu vor să scia de nimicu. Ei bine! n-a trebuit multă ceremonia, omul è tare ca o peatră și plăpând ca un ou; pȇnă să viii a casă a și trîntito la așcernut: n-a zăcut de quât trei dile, nu ’i au folosit nici lipitori nici nimicu; a patra di pe la ameadi a și murit, și a doa di ’i am vădut convoiul quând treceam pîn Lipscani. Nici un cunoscut nu era după dȇnsa, vre unul din bărbații cu quari a trăit, vie unul din quâți au iubit-o, nimine! biata mumă-sa quare putea singură s-o insoaҫească, și ea și da sufletul pe patul morții cum ’l a și dat puțin in urmă.

— Biata Lenuța! suspină Didina. Cine ar fi credut!

— Quât pe quând o vădurăm pentru cea după urma oară? dise Patana stergȇndu-și o lacrimă de pe ochi.

— Nu țiu minte să ți spuiu, mi să pare quam vr-o luna de dile quând furăm la teatru de să da Prapăsciele Buurescilor... A venit ea in lojea noastră... era într-o grenadină albastră și c-o scurteicuță albă cu pufu, nu ți aduci aminte?

—Ba așa, ai dreptate, și ce bine o prindea găteala de capu!

— Ce fel de găteală, n-avea o torsadă de catifea solferino semănată cu mărgăritari?

—Firar murgele! dise Patana.

— Ba chiar mărgăritari, adu-ți aminte chă ne spunea chă era o suprisă ce ’i făcuse unul quare o cerea de nevastă, n a vrut să ne spuiă numele.

— Ce vorbesci, soro! eu am vădut-o pȇn-a nu să mărita cu găteala asta, o avea de la Toma Ilianu quând era in vorbă cu dȇnsul, și șciu bine chă era cu mărgele albe.

— Asta é alta, Patano, crede-mă chă șciu ce spuiu eu...

— Ia lăsați disputele focului încolo, întrerupse Tița, n-am venit qua să v-audu certându-vă, ha! ha! ha! să nu ve supărați daqua vă dicu așa, eu vă sînt ca o mumă; las să mai vorbim și altele, ceva mai de bucuria, mai de... șciu și eu...

— Mai spune-ne, mama Tițo, vr-o noutate, chă d-ta scii multe, dise Didina.

— Am sacul plin de noutăți, nu è așa? surda mi dice mie Urechia Tîrgului?

— Ha! ha! ha! ha! rîseră fetele.

— Ce rîdeți? nu mi șciu eu numele? Așa, vedi bine, noutățile la mine curgu cu carul, și tot mai am de spus ceva, dar p-a mai bună am lăsat-o la urmă.

— Ce lucru, mamă? dise Didina cu nepace.

— Ce este vei vedé acum; de d-ta e vorba.

— De mine?

— Chiar așa.

— De bine or de reu?

— Ba, de bine! de rele să te ferească Dumnedeu, fata mea!

— Atunci spune-mi.

— Să ți spuiu, dar să nu mă faci să mi perdu vorbele în deșertu.

— Am înțeles, dise Didina plecându-și ochii.

— Așa e chă m-ai înțeles? să ți mai spuiu acum?

— Cum vei voi.

— Ei bine! ce ai otărît cu Lică? bietul băiat va să aibă un răspuns sigur, și de mă vei întreba și pe mine, eu ți aș dice, fata mea, să nu mai umbli după altu, chă è destul de bun tînȇr, cu toate chă nu pré m-are la stomachu pe mine, nu șciu ce ’i am făcut, dar asta n-are să facă nimicu. Uite, adidimineață a venit la mine și m-a rugat, și mi a sărutat amȇndoă mâinele, qua să viu să ți vorbescu și mai multe nu. Chă, dău, nu înțelegu de ce nu faceți o dată într-un fel, or așa, or altminterea, să vă sciți și unul și altul într-un fel.

— Ei de ce ’i mai spui? dise Patana; nu ’l a chemat să via, nu ’i a vorbit, nu ’i a otărît? dar unde ’l asceptă pentru duminica trecută, in dioa de Pasce, écă adi mercuri și nu să mai vede. Cine ’i strică?

— Așa è, fata mea, dar scii intriga ce ’i a făcut păcătosul de Titu, și n-a mai cutezat să via.

— Or și ce fel de intrigă, era dator să via să se înțeleagă cu soră-mea, cu mine, dar nu, unde ’l asceptam, să nu mai dé atâtea dile pe la noi.

— Ce s-a făcut s-a făcut, să vedem acum ce vom face. Să ’i spuiu să via? să ’i dau vr-o încredințare?

— Întreabă pe soră-mea.

— Ce dici, Didino? — Nu ofta, ci spune-mi or albă or neagră.

— Daqua mai ține la dorința asta!...

— De ținut, mai încape îndoeală! mai ales chă, după cum spunea el, are să vă spuiă despre descoperirea unei zigance de quare dicea chă vă interesați casa toată așa de multu. Ce istoria să fia? chă n-a vrut să mi spuiă mai multu.

— De Sanda ziganca! esclamă Patana.

— Așa mi pare.

— Bravo! unde dicea chă să află?

— În Dealu Spirii.

— Pote vrea să dică de cărturăreasa? dise Didina.

— Nu credu să fia ea; cine șcie... Dar or și cum...

— E chiar ea ȇnsă-și! întrerupse Cristian intrând repede pe ușă.

— Cum ai venit, fără să te vădu? stau de adi dimineață la ferestră asceptându-te, dise Patana venind înaintea soҫiului ei.

— Scumpa mea, am întărdieat, dar am fost bravu astă-di în întreprinderile mele. Bună dioa, mamă Tițo, mă értă; dar de ce te grăbesci să pleci? poate unde am venit eu?

— Ba să nu credi asta, dar aveam o însărcinare în privința unei persoane și mă duceam s-o îndeplinescu.

— În privința unei persoane ce să numesce D. Lică Cescu, pré iubitul nostru cumnățel, nu è așa? întrerupse Cristian.

— Ba așa, chiar așa; respunse Urechia Tîrgului.

— Daqua è pentru acèsta, apoi poți ședè, mamă Tițo, să luăm supa împreună; chăci clientul d-tale s-a înțeles cu mine despre toate, și eu fiind sigur chă scumpa mea cumnățică nu mă va refusă, au pus la cale cu dȇnsul qua duminică ce vine să avem o serbătore în familia, chăci am dis cu mintea mea: o femeia e mai bine să iea pe bărbatul quare u iubesce de quât pe acela pe quare ’l iubesce ea. Așa dară sărută-mă, Didino, qua să me încredințezi chă ai aprobat fapta mea.

Didina dete lui Cristian sărutarea de aprobare.

— Așa! Acum să ne aducă la masă, chă nu mai potu de fome.

— Masa e gata! dise un servu intrând.

— Atât mai bine. Aideți, dise Cristian.

— Ce ai descoperit? întrebă Patana pe soҫiul ei quare remase în urmă.

— Lucruri de quari ai să te sperii, dise Cristian. Dar, te rogu, nu mă întreba în defaciă cu alți streini.

— Nu, nu! Dai’ quând vom remâne singuri să mi promiți chă mi vei spune fără amânare.

— Promis să ți fia. Aideți, chă ne asceptă.

CAP. LIII

ZIGANII

Zigani, boemiani, gitanos, gypsies sau egyptieni, tătari. zigeuuer, ciganos, zincali sau romîșali, ècă diferitele numiri ce a primit de la mai multe națiuni din Europa și de la el insuși acestu popor de nomadi și de vagabondi.

Multe s-au dis despre originea lor și despre epoca venirei lor in Europa. Unii pretindu chă ei au emigrat din Egipet după stabilirea Perșilor în patria lor cucerită de către Cambyse; alții dicu chă sunt din India, descendinți ai Cinganilor. Locuitorii malurilor ludușului, alungați de năvălirea lui Tamerlan; aci chă sunt creștini ce să întorceau din locurile sănte: aci èră chă sunt nișce penitinți, quari au fost condamnați a umbla șepte ani fără repaos, pentru espiarea păcatelor lor,etc. Una din aceste păreri e susținută de locotenentul Patinger in caltioria sa la Belucistan pe fruntaria Persiei; el ne spune chă la îmbucătura rîului Indus a descoperit un popor ce să numia Zigani, și quare e cu totul în asemănare cu ziganii noștri despre tipu, costume și moravuri. Gramatica lor è orientală și sèmănă prè multu cu dialectul indian. El îi crede mai cu sèmă din rasa Panilor, cea mai abiectă din totă India, quare să nutresce cu carne via și cu mortăciuni, trăind depărtați de societatea Indianilor și priviți cu ură de către dȇnșii, etc. Astufel dară, după sus-disul scriitor, acestu popor ne mai putend suferi crudimile Mongolilor, in mâinele quărora îl lăsase Tamerlan înturcendu-se la Samarcanda după cucerirea Industanului pe la începutul celui d-al XIV secol, să vădu nevoit a și părăsi patria și a să respândi în mai multe părți ale Europei.

Pretutindine, dice țestul din quare estragem aceste notițe, bărbații se distingeau prin fur și femeile prin vrăjitoria. Sortea lor a diferit ȇnsă numai în Rusia, unde Cateriua fu cea d-ânteiu quare cugetă a face din-tr-ȇnșii cetățeni ruși, checi la 1768 ea decretă un regulament prin quare să punea îndatorire totulor ziganilor a înveța o meseria, a și investi copii și a ’i trimite la scolă, numindu-i țărani noui. Dar aceste disposițiuni avură puҫin resultat, și mai târdiu, la 1773, asprele măsure ce să luaseară în privința lor, de a ’î obliga adică a primi religiunea creștină, fură de asemenea deșerte, pȇnă quând la 1782, loset II a prinvenit mai bine a ’î civilisa în Ungaria, Transilvania și Banat.

Venirea zigandor in România să pote stima anterioră lui Negru-Radu Basarabii, chăci într-o diată a acestui Domnu să fiice chă el lasă monastirei din Câmpu-Lung, intre altele, și doă suflete de zigani pentru sufletul său.

Se crede asemenea chă la anul 334, acestu popor, sub Visu-Maro, regele lor, originar din insula Vis-mar în Baltica, și sub numele de lasvendes sau Vendali, s-a stabilit în Dacia septentrională, primind quând numirea de Astinguri, Asdinguri și Athingani. quari nu sunt alți de quât Zinguri remași credincioși lui Dinzino, fiiul lui Attila, și pe quari Italienii ii numescu Zingari.

Idea dară chă Sigani sunt descendinți din lasvendes și să numescu Iasigans pare a fi fundată.

Acesti Iascs, după părerea istoricului ce-l citarăm, aflau așezați in Dacia pe timpul cucerirci sale de Traian, quare, dreptu resplâtire pentru serviciele lor in resbelul ce ’l avusese incomra Dacilor, le acordă cere rea de a și funda un municipiu, pe quare îl numiră municipium lasiorum și quare este fosta capitală a Moldaviei.

Ceea ce ne autoiisă ȇnsă mai multu a crede chă acestu popor, quare locuesce intre noi de atâția secoli. sc trage din streuioși Egiptianilor, este tipul ce stă într-o necontestată asemănare intre aceia și ziganii nostr de vatră. Autorul acestei scrieri a avut ocasiunea să încredințeze prin chiar ochii sei de acestu adevăr quând la 1843 vădu o moiniă adusă aci din Egipet de un Grecu quare profesa medicina practică D. Patriciu fu să multu timpu in Alesandria și avu fericirea a însănătoși pe vite regele Egipetului de o maladiă oarequare; recunoscătorul principe ’i propuse a ’i fixa plata curei ce ’i făcuse, și medicul său ’i ceru, pentru osteneala sa, voia să iea o momiă dintr-una din piramidele Egipetului, ceea ce nu ’i se relusă. D. Patriciu trăise quâtva timpu in România pȇn-a nu se aventura pentru țeară Nilului, și credȇnd in simtimentele patriotice ale fostului pe acel timpu Domnitor, veni dreptu in Bucurcsci și propuse vȇndarea momiei sale pentru moscul Național dreptu una miiă galbeni; prețul păru forte mară și musesul nostru perdu ocasiunea d-a să înavuți cu acestă curiositate antică și multu importantă pentru noi. Credem de prisos a face o descriere minuțioasă a astei momie, quare să conserva încă in totă întregimea sa după doă deci și cinci de secoli și mai bine, ne mărginim numai a esprima mirarea nostră quând vădurăm acea asemănare de tipu identică, putem dice, între momia de quare ne fu vorba și aceea a unui zigan de vatră fruntea mică, buza de sus rotundă și puҫin umflată, părule quare era aședat într-o cutioră de fer albu, negru, scurtu și încrețit, faҫia cărnei brună și roșatică, bărbia mică și și quam adusă, cine n-ar fi dis, vădȇnd acea momiă, chă vede cadavrul unui zigan din Romănia!

Lăsăm celor competinți sarcina de a desvoltă în locul cuvenit originea acestui popor, quare pentru denșii ar ti cu adevărat obiectul unui studiu serios și demna de un interes istorica, quât pentru noi, nu ne vom ocupa de quât de sortea ce avură acești miserabili în țăra nostră în tristele condițiuni in quari ii pusese sclavagiul pȇnă in epoca emancipării lor ce a avut locu abia in dilele nostre sub domniele lui Grigoare Ghica în Moldova și Barba Știrbei în țeară-Românească. Vom cita de esemplu întîmplările a doi juni nefericiți quari au fost victimele amorului de quare crudimea sortei lor nu le permisese să se bucure. Vom avé ocasiunea să vedem quât de neputinciose erau chiar legile în privința acestor iloți taxați in societatea in quare să aflau ca nișce obiecte și tratați cu mai putină umanitate de quât vitele lăsate in îngrijirea lor.

Sanda era o fată de optu-spre-dece ani, născută tot într-o di cu stapȇnă-sa, d-na Păuna Vătreanu, și amȇndoă ceea ce se dice suroare de lapte, chăci au fost crescute împreuna de bătrâna Maria, muma Sandei, încetată de multu din viață in dioa quând fiia-sa împlinise al optu-spre-decilea an.

Sanda era puҫin resărită la stat, brunetă, ochi negri, mari și plini de un focu dulce și viu tot o dată păr lung și negru ca pana corbului, gură mică, buze rumene și dinți albi quari fac fala totulor ziganilor, și mai ales a aceleia pe quare o descriem aci. Pe lȇnă graҫiele ei fisice, Sanda adăugia cu mare succes o voce dulce, sonoră și plină de pasiune, în quât rar se întimpla qua vre unul din trecători să nu se oprăscă în locu qua s-o asculte, quând cânta vre una din ai ele doine dulci și patetice prin quare fiii Oltului șciu să și esprime durerea așa de bine; dar atunci toți vecinii deschideau erestrele lor qua s-asculte, privind lumina lunei în nopțile senine de vară, pe cântăreți pasionată quare ii scula din somnu, smulgea suspine din sinul lor și ii ținea adesea descepți penă la dio cu sufletul plutind într-un ocean de farmecu și de delicte. Atunci Radu, un june de doă-deci și patru de ani, plin de frumusețea rasei sale, de vioiciune și de virtute, dar sclavu al unei care aristocratice ce se afla in vecinătate cu a d-nei Vătreanu, proprietara frumușei Sandei, răpit de graҫielc junei copile pe quare avusese ocasiuiua a o vedé în tote dilele în trecerea sa pe la locuința ei, a dis: „Să șciu chă mi voiu perde capul, dar Sanda va fi a mea!”

Aprope de scolă de înotat ce esistă încă p-atuici, într-un locu pitorescu împresurat de o mulțime de grădine udate de Dâmbovița, îmfrumusețat, pe de o parte, de Delul Cotrocenilor, o frumosă monastire quare servă acum de palat de vară Domnitorilor, de altă parte de Fontâna numită a Brâncovenesei și de biserica St. Elefteriu. intru-un locu mai singuraticu de pe malul gurlei mărginite de amendoă părțile de sălcii deși si pletoși, de o verdeață naturală întinsă, plină de umbră și de recoare. unde dimineță si seara privighetorile fermecau ausul cu cântecele lor, unde pasul trecătorului se audia rar sunând p-acnlo, afară numai quând venia quâte o dată să se scalde in vre un locu retras al Dâmboviței, or a și ascunde amorul sau poesia dinpreună cu cine inspira sufletul lui cu vre una din aceste pasiuni surore, într-o di de vară forte călduroasă, doă femei, june amȇndoă și ameudoă frumose de diferite frumuseți, lăsându-și trăsura in oarequare depărtare se scăldau in gurla sub umbra sălciilor ce și muiau crăcile in apă împrejurul lor: aceste femei erau Păuna Vătrenu, de curȇnd măritată, și Sanda ziganca, sclava ei.

Păuna se afla pe jumătate in apă, balanțnndu-se ușor pe suprafața ei cu plăcerea ce o dă recoarea uimi corpu ce a suferit multu de efectele căldurei unei dile ardătoare; coma ei cea castania cădea de amȇudoă părțile pe sinul ei albu și pe umerii ei de marmură, ca doi șerpi încolăciți pe o lebădă ce plutesce pe un lacu; facial era aprinsa de roșeța, și picăturele de apa curgeau de pe ea cum ar curge picăturele de pioiă de pe o roșă dc Bengal.

Puҫin mai departe de dȇnsa, Sanda se scălda și ea ferindu-se quăt putea de ochii junei sale stăpăne, dar aflând un locu destul de ascuns, naiva copilă începu să cânte, uitând un minut chă nu era singură spre a și permite acesta libertate. D-na Vătrenu ’i ordonă a înceta din cântare, chăci se temea, dicea ea, să n-o audă ciueva și să via într-acolo, pȇn-a nu ave timpu a să feri de vederea indiscretului atras de glasul fetei; Sanda n-audia ceea ce ’i se recomandase și și urmă cânticul înainte. Păuna, quare era de un caracter iritabil, să supără îndată și dise sclavei sale să ’i aducă cerșeful pia să esă din gurlă. Sanda s-apropiă de mal qua sȇ de stăpȇnei sale ceea ce i ceruse, dar un pas strâmbu făcend-o s-alunice și voind a și relua equilibrul cerșaful ’i scăpă din mână și cursul il tîrî departe de ea. Cerșeful era de cea mai fină batistă, și trebuința ce avea Păuna de dȇnsul il făcea și mai prețios in împrejurarea aceea; Sanda, nefericita ființă, quare cunoscea binc natura cea supărăciosă și sucită a Păunei, să uită un moment nedecisă la scumpul obiectu ce să depărta pe undele fugătoare și tremura de frica sortei ce o asceptă. O căutătură încruntată a Păunei fusse de ajuns qua să facă pe biata copila a s-arunca orbesce in midlocul apei unde gurla era mai afundă, și făr-a cugeta chă nu scia de locu să inote, să lăsă să o ducă cursul încotro credea s-ajuugă blestematul de cerșefu ce să ducea mereu înainte. Dar cu quât înainta, apa credea mai mare, și in quăteva secunde Sanda despăru sub dȇnsa, in quât Păuna, cu totă părerea de rău ce simți la idea chă a fost causa înecării acelei nefericite ființe, dar credend che tot ar mai fi timpu și putință de a o scăpa, pe de o parte se îmbrăcă singură cum putu, eră pe de alta. urcându-se in trăsură, lăsă pe arnăutul ei, însciiuțâudu’1 despre pericolul in quare să afla Sanda și recomandândui să facă ce va pute pentru scăparea ei.

Sanda plutia fără simțire pe d-asupra undei, al quaria curs o ducea in voia lui, quâud lovind-o de trunchii arborilor înaintați adesea pȇnă în midlocul apei, quâud lăsăud-o agățată de vr-uu mărăcine de quare ’i se îucurca pentru un minut lungul ei păr stufos împletit in doă code legate la spate cu o pandlică roșul, culoarea cea de predilecțiune a rasei sale. Nici o ființă omenească nu să întîmplase să trecă pe acele maluri singuratice, și ele semănau a ti ursite să devia mormenrul nefericitei copile ce se sacrifica pentru devotamentul ce ’i impunea starea ei cea mizerabilă de sclavă; quâteva păserele quari săltaseară cântând totă dioa pe un arboare, cel mai apropiat de locul unde craca unui sălciu, întinsă mai multu in apă, cercase indeșertu să oprească un moment pe biata înecată, încetaseară din căutarea lor qua să privească pe acea nefericită ființă; sîmțiau ele vre o durere pentru copila quare să îneca, sau se temeau de vr-o stratagemă inventată de omeni cu scopu de a le face lor vre un rău? acesta o șcie numai cel ce le a creat și pote vede mai bine de qnât noi în inimele creaturelor sele.

Dar n-a fost scris pe semne să peră d-o astufel de morte aceea ce nu să mai lupta cu valul ce o tȇra, ci, în mijlocul liniscei ce domnia împrejurul copilei, linele și tăcute unde ale Dămboviței de o dată începură a spuma, a se îmbrânci spre maluri în cercuri multiple și a prevesti, prin urletul lor cel selbaticu, sosirea unui o-mu ce să lupta cu ele pentru qua să ajungă mai curȇnd pe aceea ce venia s-o scape.

Acesta era Marin, arnăutul d-nei Vătrenu.

E de multu de quând acestu suflet ardetor și pasionat să lăsase a să impresiona de frumusețea Sandei și de darurile ei, dar ea il apostrofase tot d-auna prin refusul cel constant ce ’i ’l arăta mereu. Naivul amant suspina, dar nu să descuragia, sperând chă o dinioră, quând ea va mai cresce și ’i să va mai coce mintea, va ajunge în stare a aprețui amorul lui, pe quare acum i il refusă din neesperiință și simplitate, și, basănde-se pe acesta speranță, Marin nu înceta d-a să purta în privința copilei cu toată galanteria și cu toate prevenințele unui omu quare iubesce și speră.

E forte ușor dară să înțelegi ciueva cu quâtă ardoare turbată s-a aruncat el în incelătoarele unde ale Dimbuviței, pentru qua să scape viața aceleia pe quare o iubia, și de la quare credea chă va ave dreptul să spere cel puțin un suris binevoitor, o strîngere de mână recunoscătoare pentru binele ce ’i a făcut.

Sanda fu smulsă din valurile amenințătoare, nu fără greutate; corpul ei fu întins pe erbă rece și mai iară simțiri; Marin nu să putu opri d-a admira pentru prima oară acele forme minunate espuse cu atâta farmecu ochilor sei nesățioși d-a le contempla; vederea ’i să turbură, o amețelă ’i întunecă creerii ș începu să tremure din tot corpul ca un afâră din sine idea ense chă datoria sa cea principale era d-a rechiema viața în acel corpu atât de frumos și plin pe voluptate, atât de june și atât de iubit de dȇnsul, îl făcu să depărtese din mintea lui neînvinsa sa dorință d-a ’i privi; făcu dară mai ânteiu îngrijirile necesarie pentru scoterea apei pe quare o înghițise nefericita copilă, apoi descoperind intrensa urme mai învederate de viață, o îmbrăcă îndată și, profitând de noptea quare sosise, puse pe umeri acea prețioasă sarcină și veni cu ea a casă.

Mulțumită îngrijirilor și doctorielor de quari fu împresurată, Sanda fu însănătoșită după optu dile de zăcere.

Dar uitarăm pe Radu.

Bietul băiat, informându-se de cele petrecute, și mai ales coprins de o dreptă geloșii quând află chă Sanda fu răpită din gurlă de Marin arnăutul, al quăruia amor îl cunoscea mai dinainte. Radu și bătu capul cu amendoi pumnii și să grăbi a avisa la mijlocul cel mai nemerit de a se unii mai curȇnd cu femeia iubirei sale.

Ecă mijlocul ce ’i să păru lui mai bun din toate: să duse la Săpenul său, D. F*, unchiu al Daliei, p-a-tunci june de modă și lion împelițat.

,, — Ce vrei, Radule? ’i dise D. F* vădȇndu-l.

,, — Stăpâne, Dumnezeu să te îndildscă și să ți facă parte de ce t-ei ruga de el, dar fă-mi și mie un bine, și ’l voiu cunosce pȇnă mi oiu închide ochii; fă-mă și pe mine fericit, și ți voiu fi cel mai credincios din toți supușii d-tale, să intru in focu și în mare pentru d-ta, numai să nu me lași la ce te rogu, și ți sărutu mâinele și picioarele.

Și Radu ingenuchiă si începu să sărute piciflrele stăpȇnului său cu o efusiune anevoiă de descris.

„ — Ce ai pățit, ma? ce ți s-a întîmplat? Destul, scolă-te o dată și spune-mi ce vrei, ’i dise D. F*.

„ — Voiu să mă însori cu o fată din vecini, dise Radu cu ochii plecați la pămȇnt și întro atitudine umilitoare.

„ — Asta d tot? întrebă D. F* suridȇnd.

„ — Asta, stăpene; așa me rogu d-tale...

, — Și quare fată? A cui este?

„ — A boerului quare șede in colțu peste drumu de spiҫeriă.

„ — A lui Vătrenu?

, — A d-lui, să trăesci, adică a cucânei d-lui.

„ — Nu face nimicu. Și tata te vrea și ea?

,, — Mȇ vrea, să trăesci.

, — Și vrei să vă cnunu?

„ — De! eu seiu cum ar fi mai bine!

,, — Eca na! dar cine să scia daqua nu tu! Spune.

,, — Apoi... dise Radu scărpinându-se in capu.

,, — Ei bine! vorbasce, ce vrei să făcu eu?

„ — Eu aș dice să vorbesci mai bine cu stăpȇnăsa, chăci, pe cum am audit, umblă s-o de după un arnăut quare e in curte la d-ei. și daqua o face una ca asta, atunci, uite! mi puiu și cu strengul de quât, dar nu potu suferi s-o vădu chă e a altuia, dise Radu înecat de lacreme.

„ — Ce spui tu, mă! ei face vr-o drăcia! mai scii minune ca asta? dracii n-are de lucru. Si e frumosă, mă?

„ — Frumoasă. să trăesci, stăpâne.

„ — Bine, Radule, Și tu vrei să ți vedi mai curȇnd visul cu ochii?

„ — Apoi, asta e vorba mea, să te duci la stăpȇna sa și s-o ceri pentru mine.

.. — A să vre ea să să desparți de dȇnsa?

,, — De ce să nu vrea? Nu vă iubiți amăndoi? dise Radu c-un micu suris malicios,

„ — Taci din gură, nerușinatulel De unde scii ta chă Păunica mă iubesce?

„ — Dar cum să nu șciu! Nu ți trimite tot da-una borcane cu dulceță, pome de la grădină, Hori și quâte cusăture frumose la dioa d-tale?

„ — Dar n-are bărbat, păcătosule?

„ — Daqua are, și a închis lumea cu el?

„ — Atunci și nevastă-ta quând te o lua, să nu și închidă lumea cu tine, ci să mai aiunice și pe?

„ — La noi nu e ca la d-vostră; noi quând ne luam ne mărginim in ceea ce ne am ales după inima nostră și ne a dat Dumnezeu...

„ — Destul, întrerupse D. F*. Acum du-te și mă lasă in pace; mâine voiu pune o vorba pentru tine și credu chă te oiu căpătui in dilele mele

Radu eși mulțumit.

D. F*. quare iubia pe sclavul său și voiea să ’l facă fericit, să duse chiar a doa-di la d-na Vătrenu și ceru mâna Sandei pentru Radu. Păuna consimțind la acestă unire, dioa cununielor fu fixată pentru duminica fiitoare.

Sanda intră in sala de jos a casei d-lui F*, unde mai multă lume era adunată spre a asista la nunta ei; ea purta un costumu țerănescu complectu pe quare ’i 1 dăruise stapȇna-sa: o ia albă de borangicu cusută cu fluturași de aur și cu mătăsuri roșie, un vîlnicu vișiniu cu marginile de jos galbene ’i încingea talia, împrejurul quăria să increția, și ’i cădea penă la pieioare, împrejurul quărora să desvoltă in cute largi ușor umflate; în pieioare purta doi condurii roșii cusuți cu flori de tir galben; un breu de mărgelușe cusute pe șirețele albastre ’i cădea pe pole la doă distanțe inegali; doă brățare simple ca doă toile ’i împresurau amendoă brațele; perul ei era împărțit in mai multe codițe împletite cu pandlicele roșie și unite la spate; gutui ei să înălța înconjurat de o salba de monede antice de argint dintre cele găsite in pămȇntul României; din aceleși monete erau tăcuți și cerceii ei cei lungi quari ’i aternau la urechi. Afară de acestu costumu quare făcea din Sanda o Asfarteă creștină invidiată de tote femeile ce ’i stau pin prejur, ea purta o lungă petelă și o floare de lămeiu, amendoă dăruite de stăpâna-sa și remase de la nunta ei.

Radu nu era mai puțin frumos in costumul său dăruit de D. F* pentru solemnitatea acelei dile.

Amȇndoi junii asceptau în sală sosirea D-lui F** și a d-nei Vătrenu quari erau să ’i cunune; toate cele-alte necesarie la o nuntă erau pregătite: preoți, luminări, cununie, dulceță. cofeturi, lăutări și invitați. De o dată ușa cea mare să deschide și un sub-comisar de roșu intră pe neasceptate, quare apropiându-se de Sanda o invită să ’i urmeze.

,, — Ce va să dică? întrebă Radu in culmea mirării sale accentate de o mare dose de durere.

„ — Va să dică, respunse omul poliției, chă are să fia arestată pentru o brățară de briliante pe quare a furat-o de la o vecină a stăpenei sale, pe quând fusese trimisă a seră pentru nu șciu quare trebuință; a intrat in casă și, negăsind pe nimine, a pus mâna și a furat brățara.

,, — Dar, pentru Dumnezeu! stăi să spuiu cucomilui... cercă Radu să dică.

„ — Nu e de trebuință, întrerupse sub-comisarul. Vino mai curȇnd! adăugi el adresăndu-se către Sanda, pe quare o scose afară imbrâncind-o cu brutalitatea ce făcea caracterul epocei.

E cu neputință a să descrie desperarea ce simți nefericitul Radu vățȇndu-și cele mai dulci ilusiuni nimicite într-o clipire, în urma evenimentului ce veni să ’i răpesca cu atâta barbariă obiectul cel mai necesariu al vieței sale; intervenirea stăpânului său, mișcat de durerosele sele lacreme, și chiar a d-lui și d-nei Vătrenu ce să arătară cu atâta interes în privința sclavei lor, pe quare o iubiau amȇndoi c-o afecțiune părintescă, nu avu nici un efcctu, și totă intluința lor nu putu sminti întru nimicu influința d-nei de G*, consortea principelui de G*, quare ceruse de la autorități arestarea nefericitei copile și constringerea ci pȇnă va da pe faҫiă preciosul obiectu, pentru fund quăruia fusese acusată.

Era cu adevărat culpabilă Sanda de crima ce ’i să imputa? sau era pe nedreptu acusată de combinarea unor împrejurări fatali?

Ecă cum s-a întîmplat acesta nefericire.

Cititorii noștri și aducu aminte chă arnăutul d-nei Vătrenu pasionat de frumusețea Sandei, pe quare avȇnd mai tărdiu ocasiunea a o scăpa din valurile Dâmboviței ce amenințaseară dilele ei, nu numai chă o iubise și mai multu, dar credȇnd a ave dreptul asupra recunoscințci sale ’i ceruse de mai multe ori mâna de la stăpena-sa. D-na Vătremu ’i dat tot dauna respunsul ce ’l dau unele mume ce nu vor să și mărite fetele fără consimtimentul lor:,,Du-te și te înțelege cu fata, și daqua va fi cu plăcerea ei, atunci vă voiu cununa eu ȇnsă-mi.„ Dar Sanda stăruind mereu in amorul ei pentru Radu și in ura ce o sîmția pentru arnăut, îl apostrofase neîncetat prin refusul ei. Nefericitul suspinătur asceptând pȇnă la un timpu vre o prefacere a inimei crudei sale iubite in favorea lui, nu făcuse de quât a și îndoi prevenințele către dânsa cu speranța acesta, ear quând vădu sosind dioa decisivă quare venia să stingă cea după urmă speranță în sufletul său, atunci otărîse a face ultima cercare, a întrebuința ultimul mijlocu prin quare o inima naufragiată crede chă ’i e permis a s-apropia de inima quare fuge de dȇnsa, Acestu midlocu dară fusese de a profita de mergerea Sandei în casa unde o trimisese stăpȇnă-sa și a veni îndată după dȇnsa, și după ce să infonnă chă d-na princesa de G*, pe quare ea venise s-o caute, să afla la masă, el intră în casă, unde găsind una din brățarele princesei lăsată pe o masă o sustrase cu iuțelă și să făcu nevădut. lăsănd să să creda chă adevăratul fur al obiectului prețios era Sanda, pe quare o văzuse unul din servitorii casei cu quare vorbise ea.

Cu acestu modu amantul să credea posesor al talismanului ce ar fi sforțat pe nefericita fată a ceda amorului său, sau de frica condamnării ce ar fi espus-o a suferi o îndelungată închisoare, or de a torturelor ce să făceau p-atunci bieților arestați criminali; să duse dară la arestul poliției unde prinveni să ’i vorbescă in secret si a-i face propunerea sa de capitulare

Sanda să înfioră in faҫia acestei infamie și preferi închisoarea cu tote torturele și maltratările ei.

Arnăutul vădȇnd și acestă speranță nimicită, să îndrăcise și mai multu, dar nu să ținuse încă bătut. În orbirea pasimiei sale, și imaginase a veni la stăpȇnă-sa și a ’i cere o audiință secretă, dicȇndui chă avea să ‘i comunice un ce de mare însemnătate. D-na Vătrenn îl ascultă, și el ’i dise cu aerul cel mai bine prefăcut chă D. de F* a promis să rescumpere libertatea Sandei cu prețul onoarei ce ’i a jurat ea să-i sacrifice, si dreptu proba adevărului ’i a adăugit arnăutul chă pȇnă in sera aceea, sau cel multu pȇn’ adoadi, Sanda va ti ertată și liberă, chăci D de F*. qna să și potă ține cuvântul, s-a dus și a cumpărat o brățară asemenea cu cea furată și a trimis-o printr-un necunoscut princesei, ceea ce intrigantul arnăut avuse îngrijirea de a face mai dinainte qua să nu esă de minciună. D-na Vătrenn și mușcă buzele aflând acestă descoperire, dar avu bunul simțu a respunde chă ea u-avea nici un interes de stăpenul lui Radu, și puțin-i păsa de prețul quare să propusese pentru liberarea arestatei.

Lucrul să făcu după cum fusese combinat de spiritul intrigei ce caracterisă pe Grecii din Turcia, quărora li să da numele de arnăuți după portul lor mai multu de qnât după naționalitate. D-na Vătrenu să condusese chă arnăutul ei nu o mințise, quând a doa di văduse pe Sanda întorși ca casă și atlase de la amica ei chă brățara perdută ’i să adusese de un necunoscut cu o di mai ’nainte.

Din minutul acestei întimplări, d-na Vătrenu numai putu suferi pe sclava ei; ceea ce făcu mai ânteiu fu de a ’i lua înderet toate darurile ce ’i le făcuse pentru nuntă, apoi a ’i căuta in toate dilele quâte un pretestu de a pune s-o bată, a o lăsa nemâncată, a o ține în fere quâte doă-deci și patru de oare și in cele din urmă a nu mai voi s-o mărite, chăci otărise, dicea ea, s-o vȇndă qua să scape de dȇnsa.

Sanda, desperată d-a deveni soҫia aceluia ce ’l iubia și temendu-se să n-ajungă pe mâna altui stapăn și mai barbar pote, să duse într-o seară plângȇnd și cădu la picioarele d-nei Vătnenu.

,, — Ce vrei, cioră? o întrebă acesta.

,, — Am venit să te rogu să mă erți daqua ți am stricat ceva, respunse Sanda ingenuchiată, cu laremele pe ochi și sărutând picioarele d-nei Vătrenu.

,, — Nu te mai voiu în casa mea, aramino! Am otărit să te vȇndu, spurcăciunea dracului, qua să scapu de o ciordică îngălată ca tine. Aidi, eși afară! adause Păuna sculându-se din locu.

,, — Și în quât m-ai vinde? cuteză să întrebe Sanda.

„ — Te dau pe ce oiu găsi, numai să te duci dracului d-aci.

„ — Atunci dă-mi voia să mă rescumpăru eu.

„ — Așa? adu-mi doă-deci și cinci de galbeni și, călătoria sprincenată.

„ — De seară ți ’i aducu, dise ziganca eșind din camera stăpenei sale.

Ecă ocasiunea să mai deplângem societatea în quare trăim, să blestemam moravurile ei, midlocele ei de corupțiune, ale quaria fructe amare nici le prevedem nici chă luăm măsure d-a le face a înceta cel puțin pe viitor. Dar nu; in acesta semănăm cu cel ce să inglodesce în tină si quare simte o plăcere drăcescă a lăsa și pe cel ce ’l urmeză a păți ca dansul. —„ De ce numai eu? dice femeia quare sa incelat de a și sacrifica onorea pentru cine a amâgit-o chă o iubesce: de ce numai eu să fiu arătată cu degitul in lume, și împrejurul meu să fia altele quari să primescă aprobări pentru buna lor purtare? În mijlocul atâtor femei cununate cu aureola virtuței, împresurate de aplaude și de stime profunde, nu voiu apleca singură fruntea mea pătată și încinsă cu trista cunună de spini; daqua nu să mai pite să finea densele, apoi fia ele ca mine, și quând nu va mai ti distincțiunea meritului, va remâne qua celei mai frumose să se de merul de aur.” Astufel dicu și furii, astufel prevaricatorii, astufel friponii, bețivii și cei însemnați de or ce fel de viciu, și din minutul quând cugetă astufel, să nevoescu din toată puterea lor a tȇri în mocirla in quare să vădu căduti pe toți aceia ce intră in măinele lor. Și legile stau mute și tară nici un efectu, și societatea privesce cu ochi indifermți, sa-i quând face ceva, acesta e qua să rîdă de nefericitele victime ce le vede câdȇnd in cursa adi una, mame alta, poimâine tote.............

Sanda eșind din camera stăpȇuei sale să duse la o baba din vecinătate qua să consulte oracolul ei; acesta ’i dete cu bobii și, în locu d-a respunde la întrebările fetei, ea i spunea ceea ce să interesa a ’i spune. De ce să interesa ea? să interesa de un spiҫer din colțul stradei, quare să înamorase pentru frumusețea Sandei și quare promisece babei o liră turcească daqua va îndupleca-o a ceda dorinței sale.

,, — E un craiu de verde, quare ți cade faҫiă in faҫiă, ’i dicea baba. Ecă cum cade... cu bani mulți... cu bucurii,... pe drumu de seară... Te iubesce, de nu mai vede pe alta in ochi. Dar și tu par’ chă te alături cu inima de el! Daqua o ti cine șciu eu, e ca un sore de frumos; să ’l vedi și ’i cadi in unghi; să fia fioare, să ’l pui la urechiă, să fia măr, să ’1 porți în sin...

„ — Nu mi pasă, respunse Sanda quare ’i ardea de altu; dă-mi de cine voiu eu.

Baba dete încă o dată și spuse copilei chă totă pedică sta in nișce bani, din lipsa quărora nu să pute face nimica, și ’i observă chă craiul de verde cu quare căzuse facia in fațiă ar da atâția bani spre a să pute rescumpăra, și d-aci ’nainte unirea ei cu Radu e asigurată. Sanda să afunda in cugete diferite; inima ei să lupta cu ele, dar fu învinsă sau invingetoare, chă e tot una pentru o inimă in asemene casu. Astufel ea oțărî a să vinde pentru doă-deci și cinci de galbeni, spre a să rescumpera în urmă tot cu acelaș prețu.

În sera aceea Sanda numără d-nei Vătrenu suma convenitii pentru rescureperarea ei; d-na Vătrenu lua banii și dete un înscris Sandei, prin quare o declara liberă, dar cu condițiune d-a nu mai remâne in capitală, și cu penalitatea de închisdre, daqua in doă deci și patru de oare nu să va conforma condițiunei coprinse in chărtia ce ’i a dat-o la mână.

Voiosă, dar preocupată ore-cum de grijea ce ’i causa greoa condițiune impusă prin înscrisul ce ’i dete stăpenă-sa. Sanda sărută mâna d-nei Vătrenu și deschise ușa să esă, quând să vădu faҫiă în fațiă cu arnăutul quare întoarcend-o de umeri o readuse înapoi dinaintea stăpânei sale.

,, — Vădu chă ’i dați drumul! dise arnăutul adresăndu-se către d-na Vătrenu.

Faҫia lui era palidă ca de ceră și glasul ’i tremura de o mișcare profundă.

„ — De ce astă întrebare? dise Păuna.

,, — Pentruchă voiu să mi făcu datoria de a vă aduce la cunoștință, chă banii cu quari s-a rescumpărat ea sunt din vȇndarea, precum să vede, a serviciului de argint quare a perit adidimineță din sala de mâncare, și neapărat chă ea cată să ’l fi luat, chăci n-avea de unde găsi acestă sumă, daqua nu furând și vȇndȇnd cum a făcut.

,, — Ce ai să respundi, cioră?

„ — N-am furat nimicu, dise Sanda plângȇnd.

„ — Unde e argintăria?

„ — Nu șciu, n-a fost in semă mea.

,, — N-a fost în semă ta! Bine; atunci să ’i să de cincizeci de nuele până va mărturisi, și pe lȇngă asta ’i să iea și înscrisul ce ’i am dat. Aidi!

Copila cercă să mai dică ceva intre suspinele ce o predidiseară, dar d-na Vătrenu era neîmpăcată, ordinul ei nerevocabil, și biata victimă fu terîtă in locul esecutării

Dintr-acea di sortea bietei sclave începuse a să înreutăți din ce in ce mai multu; nu era tortura pe quare să nu ti suferit-o: adi săngele ei curgea sub doă-sute de nuele ce i să aplica fără îndurare, mâine era pusă in fere si cu doă corne pe eapu într-o supămȇntă umedă și întunecoasă, unde zăcea quâte patru-deci și optu de oare nebăută și uemăncată; alte ori ’i ungeau tot corpul cu miere și să lăsa, cu mâinele și cu picidrele legate, espusă, in goliciunea ei naturală, in arșița soarelui de vară și mâncată de toate muscele pe quari le atrăgea mierea de pe dȇnsa. D-na Vătrenu nu să mulțumise cu atâta, ci o trimisese din quând in quând faimosului comisar de roșu din acel timpu, atât dc renumit pentrn invenținnile sele inquisitorie, quare, spre a face pe nefericita sa victimă a mărturisi clic ea furase argintăria peritâ, nu cruțase nici una din tortiirele ce le aplica adese acusaților de asemeni fapte quari i cădeau in mână: ouă copte la subțiori, țepe de trestia pintrc unghi, porumhu sub genuclii, place de fer ars sub talpele piciorclor, mâncare de pesce sărat, fără să ’i să de apă de beut doă-deci și patru de oare, etc. etc. etc; astufel in quât, ceea ce să intimplă mai tot d-atina cu acesti nefericiți de la quari tortura smulge o declarare forțată, Sanda fu nevoită a mărturisi chă ea a furat, chă ea era culpabilă dar chă acea argintăria o vȇndu-se pentru prețul rescumpărării sale, unui jidan quare a și plecat in Turcia. Poliția căută pe jidan după semnele date de Sanda, dar negăsindu-l in capitală s-a mulțumit pe atâta.

Dar d-na Vătreuu nu se împăcă încă ea avea să cumplinească in contra nefericitei sale sclave o îndoită resbunare, aceea de rivale, dupe cum să credea, și a doa resbunare pentru furul ce suferise de la deasa și acum constatat prin propria sa declarare. Sanda fu data judecății și condamnată la doi ani de închisore, nu conformu legilor, ci in puterea influenței d-lui F* pe quare amanta sa il întrebuințase ca organ al resbunării sale, după împlinirea acestui termin, Sanda eși cu o cupilă de un an și trei luni, pe quare o născuse in închisoare, mutual sacrificiului pudorei sale cu quare creduse să și rescumpere libertatea de la proprietara ei.

Cel puҫin acum deplânsă copilă credea chă și a espiat toate păcatele și chă acela pe quare il iubia și pentru quare suferise o miiă de martire era să ’i fia dat n-asceptă dură de quât momentul intrunirei sale cu el qua să uite tot trecutul ei de suferințe. Dar d-na Vătrerm, in prevedere chă Radu, quare cimoscea intriga sa cu D. F*, o va denuncia socului ei, pentru qua să resbune pe Sanda de quâte pățise de la dȇnsa, midlucise mai dinainte către adoratorul ei să depărteze iar sclavul său la una din moșiele lui de peste Oltu de unde să ii aibă voia a să înturna fără ordinul săpȇnului său, quare, din partei, spre a să asigura și mai bine chă esilatul său n-ar face nici o cercare să reviă in capitală pe furiși, il făcuse să credă chă Sanda era condamnată a Ocnă pentru dece ani. Astufel d-na Vătreanu urma amorul ei la adepostul or quării temeri din partea singurului omu quare fusese în confidița amantelui; quât pentru Sanda, a doa-di chiar după împlinirea tenimiului condamnării sale, abia intorsă in curtea stăpȇnci sale, ea tu trimisă la institutul de nebuni de la Mărcuța după ce fu despărțită de copila ei, pe quare d-na Vătrenu o oprise la densa, in virtutea legei quare da proprietarului unui sclavu dreptul asupra copiilor născuți dintrensul.

Doi-spre-dece ani trecură astufel; d-na Vătrenu remăsese văduva de soҫiul ei și părăsită, mai de multu de amantul ei, quare intracestu interval conjugase de vr-o doă-deci de ori pote verbul a iubi dinaintea altur femei: ea să retrăsese la o moșia a ei pentru mai mulți ani lăsănd întrun pensionat trei fete ce le avusese de la sotiul ei, și luând cu dȇnsa un fiiu pe quare il făcuse cu D. F*.

Dar Sanda prinvenise să scape din institutul de nebuni intru nopte, amăgind pe gardiani chă scia farmece să i inlemnească numai cu un semnu; Radu fusese rechemat de stapȇnu-său, quare ’i promisese să ’l cunune cu Sanda, îndată ce va descoperi locul in quare să arta ascunsă, dândui voia a o căuta el ȇnsu-și or pe unde va sci.

In midlocul lacului de la Colintina e o insulidra pe quare să vădu încă nișce derămăture; locul e deșertu și nelocuit; o singură femeia bătrâna trăia acolo de quâtva timpu, dar nu se scia nici epoca in quare venise nici motivele ce o făcuseară să părăsească lumea pentru acea locuință tristă și monotonă; ȇnsiși locuitorii satului ce să află aședat pe unul din malurile lacului, n-aveau cea mai mică cunoscință despre ființa vre unui omu in acel locu.

Era pe la nouă oare trecute din nopte in luna lui septembre, quând o mulțime din locuitorii satului Colintina să vădu grămădită pe malul cel mai redicat al lacului privind cu o curiositate strania la un focu ce ardea in insulă și ascultând vocea unei femei ce resună cu spaimă în ausul lor.

,, — Ce să fia! să întrebau sătenii cu mirare.

a — Cine să fi pus focul iu acele derămăture!

„ — Audu o femeia quare strigă și cere ajutor diceau alții.

„ — Ia vă puneți in luntre și vă duceți să vedeți ce e, diceau muierele.

„ — Dia! dar nu vedeți voi chă lungea mică nu mai e unde a fost adidimineță, dise unul din săteni.

„ — Va fi luat-o cine s-a dus cu ea qua să de focu acolo unde arde, dise altu.

„ — Să ne punem in iuntrea mare, diseră, doi flăcăi ce să arătau mai bărbați dintre toți.

Acesta idei tu adoptată, și într o clipă vr-o trei pescari luându-și vîslele, să repețiiă din preuuâ cu cei alți doi juni să s-arunce în luntrea cea mare. Dar în momentul d-a intra intrensa, altul, apucând mai naintea lor, se dispunea să puia luntrea in mișcare.

„ — Cine ești? întrebară pescarii pe acel streiu pe quare nimine dintrȇnșii nu ’l cunoscea.

„ — Ce vă pasă cine sint, respunse necunoscutul: daqua vreți, veniți cu mine; eu mă ducu să dau ajutor acelei păcătose pe quare o arde focul acolo.

„ — Și noi tot întracolo vream să ne ducem.

,, — Aideți dară împreună.

Quâte cinci să puseară îu luntre din pretinâ cu streinul și începură mișcarea vislelor cu o putere ce ’i depărta îndată de mal. Luntrea începu a s-apropia de malul opus, quând necunoscutul ce să află intrȇnsa scose un țipet înfiorător.

,, — Ce ai, măi creștine, de țipi așa? îl întrebă unul din însoțitorii lui.

,, — Daqua nu mă iucelu, se streinul.. ia vedeți voi mai bine, colea departe, în stânga nostră, nu e o luntre quare fuge pe apă iute ca un șerpe...

„ — Ba este, dise un pescar.

,, — Nu e o femeia adormita sau leșinată aceea quare să vede întinsă în luntre cu capul aternat afară..!

„ — Așa e, respunse al doilea pescar.

,, — Nu e un omu îmbrăcat în roșu quare mână luntrea de o face să sbore...Ah! e aruăutul! afurisitul de aruăut!

„ — El e, respunse unul din vîslași; pare a fi u arnăut..

,, — Oh’ Saudo! strigă Radu, chăci el era; oh! Sando, bine mi spunea sufletul chă glasul quare s-audia țipând era al tău! Fraților, acum chă ani ajuns unde amu vrut să venim, remăneți voi să stingeți focul quare vădu chă tot mai arde, pe mine lăsați-mă să mă ducu să scapu pe acea biată ființa din ghiarele răpitorului ei.

„ — Du-te cu Dumnedeu! diseară luntrașii surîdȇndu-și unii către alți.

Atunci Radu strebȇtend într-o clipă malurile iusulioarei ți alegȇnd punctul de plecare ce i să păru mai scurtu, s-aruncă in apă și, ajutat de sciință sa și de curagiul ce-l dă amorul, eși îndată tocma la polele aleei cu tei.

Dar adese toate sforțele unui omu sunt fără efectu iu contra unui riu ce apuca mai ’nainte, și bietul Radu sosise in ajutorul răpitei sale amante quâteva minute după ce întreprinde tonii aruăut ajunsese cu luntrea sa la marginea lacului unde voia să esă; acolo depuind într-o trăsură ce ’1 asceptă pe Sanda încă leșinată de spaima ce-i causase focul pus într-adins de răpitorul ei, lua îndată direcțiunea către moșia d-nei Vătrenu și desparu pe drumul quare trece alături cu dumbrava Bătiesei.

Radu stătu să resufle și să storca apa quare udase hainele sele, apoi cugetând un minut în sine, să opri la o idea pe quare să grăbi a o pune în lucrare. Luna lumina plină pe cer in midlocul unui senin neiutreruptu de cel mai micu norișor; era ora în quare locuiorii câmpului să afla scufundați de multu in a doa parte a somnului lor; nimicu nu s-audia pe acea liniscită câmpiă, de quât clopotul vitelor quari pasceau in tăcere și quâte un lâtiat de câine audit din depărtare. Radu făcu quâțiva pași în dreptă, in stânga, înainte, pȇnă zări un cal priponit quare păscea la orequare distanță; pentru or ce întîmplare, Radu să căpuise c-un cuțit lungu pe quare îl purta la sine; vădȇnd dară acel cal singur și nepăzit de nimeni, s-apropiă de el, ’i tăia sfora de la piciorc și aruncându-se pe dansul, o croi peste câmpii in fuga cea mai putinciosă a calului său.

La marginea cringului de la Merii Nanii, quare semăna a fi o mică prefaҫiă puțin depărtată a întinsei păduri cunoscută sub numirea de Pădurea Vlăsiei, atât de renumită pentru nenumăratele brigandage și oinornri comise o dinioră intrȇnsa, la marginea dară a susdisulni crîngu, într-un locu mascat de mărăcini înalți si deși, să vedea stând la adăpostu o căruță cu doi cai negri și un cucer purtat țărănesce, quare dormita pe capră cu capul înfundat într-o căciulă largă de oiă negră; Radu, la vederea acelei trăsure, simți tot săngele său năvălind în inima sa și o tremurătură ’i coprinde tot corpul; nu să mai îndoi chă era căruța cu quare blestematul de arnăut răpise pe Sanda lui, abia descoperită dup-atâția ani de despărțire; deascălică dară îndată și, legându-și calul de cel d-ântȇiu arboare ce ’i fu mai la îndemână, apropia de trăsură filr’ a tace nici un sgomot; nimine nu era intrensa!

,, — Urgiă cerească! strigă el: să fia cu putință qua ea să se fi înțeles cu câinele de arnăut qua să și bată jocu de iubirea mea și de suferințele mele! Dar nu o credu; pote chă e altu cine-va cu trăsura. Să vedem.

Și apropiândn-se de cucerul adormit îl atinse binișor de umer

„ — Măi vere, i dise el, ia ascultă ce voiu să ți dicu.

Cucerul să desceptă.

,, — Ce vrei? întrebă el.

,, — Ceea ce aș vre este chă, daqua nu ți ar ti cu supărare, să mă iei și pe mine in codirla căruței d-tale și să mă lași la cel d-ântȇiu sat ce ți va fi in drumu, chă umblu de a sără retâcit și nu pre cunoscu locurile bine, eră pentru binele ce mi ve face ți voiu plăti. Ce ești mulțumit să ți dau?

,, — Nu potu, creștine, să te ieau, respunse cucerul somnoros căruța nu e a mea.

„ — Dar a cui e? întrebă Radu.

.. — A unui arnăut, nu șciu cum ’i dice, chă sînt numai de doă dile la dȇnsul.

,. — Dar unde să duce?

„ — La o moșia, nu tocma departe d-aci.

„ — Și unde e stipȇnu-tău?

„ — Sa dus, pare-mi-se, pin ăl crîng să se plimbe. și mi a dis să ’l asceptu aci pȇnă s-o întorce.

,, — Singur e?

„ — Ba mai e cu o femeia.

„ — Și ca s-a dus cu el?

„ — S-a dus; nu pre vrea să se ducă, dar al dracului de arnăut ’i apus iataganul in peptu, și biata creștină n-a avut ce să facă. Pe cum vădu eu, nu e lucru curat aci, și nu șciu cine dracu m-a pus să intru la un astufel dc spurcat: mi o face vrun neajuns și mie, să mi putredesca oscidrele in a Ocnă, mâncat-ar pămȇutul! chă nici chă mai stau de mâine încolo la dȇnsul, să mi de marea cu sarea! — Dar ecă ’i chă viu amȇndoi! a-dause cucerul îndreptându-și caii.

,, — Ascultă-me, vericule. dise Radu încet, eu vădu chă ești omul lui Dumnedeu, să nu spui chă mai întîlnit sau chă ai vorbit ceva cu mine, așa mă rogu d-tale!

„ — Ce am eu să spinu!

Laccste vorbe arnăutul sapropiu ținând pe Sanda de git și ajutândui să se urce in trăsură: dar deodată să simți lovit in costa dreptă de cuțitul lui Radu quare s-ascunsese după căruță înaintea apropiarii rivalului său.

,, — Mori, păgânule! i striga el, mori qua să rasplătesci nelegiuirile tele și suferințele quari mai făcut să suferu.

Radu să dispunea să de o a doa lovitură arnăutului, dar acesta, pe quare cea d-ântȇiu li atinsese ușor numai și fura nici un efectu periculos, să întorse iute ca un tigru turbat și, înfigȇnd in inima refericitului Radu iataganul său pȇnă la mâner. il lăsă lungit la pământ și fără suflare.

În combinarea fatale a acestei întîmplări a fost qua Sanda să nu recunoscu glasul amantelui ei și se nu vadă figura asasinatului, pe quare arnăntul avu presința de spirit a ’l înfăҫișa aceleia ce ’i ceruse informări despre acel eveniment, chă era un tâlhar quare venise să ’i jefuească și să i omore. Tocma după sosirea ei la moșia stăpânei sale. Păuna Vătrenu, nefericita femeia să încredință din spusa cucerului ce ’i adusese acolo, chă victima acelui nelegiuit amant nu era de quât Radu, svȇnturatul ei amant, quare și perduse viața pentru iubirea ei, de quare sufletul lui era plin pȇnă in momentul quând părăsise lumea din preună cu dȇnsa.

Dar timpul aduce uitarea, și uitarea consolă de perderea unei ființe ce amu iubit, ȇnsă setea resbunării nu se stinge lesne pentru relele ce suferim, și inima Sandei. quare nu mai bătea de amorul celui ce nu mai esisata, era încă plină de turbare incontracelora de la quari suferise atâtea nefericiri nespuse; ea ardea încet ca o lava ascunsă quare asceptă momentul sbucnirei sale și, spre a și masca și mai bine sinistra ei dorință, să prefăcea resignată cu totul la voințele ce ’i să impuneau de către acei ce guvernau sortea ei. Cea d-ânteiu voință dară a stăpenei sale, îndată ce recăzu in posesiunea ei. fu de a să manta cu anăutul quare o iubia și quare spre a merita acestă favoare a d-nei Vatrenu, făcuse, pentru dȇnsa tot ce pote face un servitor credincios și devotat in curs de mai mulți ani în quari o servise. Sanda primi unirea impusă de stăpenă-sa, si dioa nunței fu fixată pentru a doa-di, duminică.

Dioa acceptata sosi; mai multă lume fu invitată din partea d-nei Vătienu. quare țînea să iaca o nuntă strclucită fidelului ei servitor. Cununieie fură serbate, mai ântȇiu în biserica satului, d-aci toți nuntașii trebuia să via in casa proprietarei unde îi aștepta o masă și lăutari, quari erau sȇ dirige danțul junilor și pe urmă al eeloralți amatori quârora lise promisese o serată danțantă.

Anulatul, în culmea fericirei sale, și ne mai posedându-se de bucuria, băuse atâta vin și atâtea spiritose, înquât nu mai scia ce face de betu.

Lăutarii cântau; invitații danțau in salonul d-net Vătrenu; nuntașii chiuiau în midlocul curței bȇnd și mâncând; Sanda încă fragetă și frumoși in costumul ei de mire să, dar palidă și tristă, sta pe o bancă, între doă alte femei matoare, și privia cu nepăsare la adunarea cea voioasă quare semăna a uita lumea pentru plăcerile ce le gusta in acele momente.

Dar bucuria nu ținu multu; un accident tristu supraveni qua s-o turbure și să respândescă toată acea mulțime, ca o turmă de oi în midlocul quăria a apărat un lupu pe neasceptate.

Ce s-a întîmplat?

La spatele casei proprietarei să afla o vale puҫin repede; pe acea vale era o livede de pruni; un copil de vr-o optu uni al unei dame din amicele d-nei Vătrenu, quare venise la invitarea ce ’i să făcuse, să depărtase pȇnă in fondul acelei văi spre a culege prunele cădute lin pomi; un câine dintr-o curte învecinată, simțind apropierea copilului strein de gardul ce mărginia acea curte, sărise dinquoce și amenința să sfășie pe bietul copil quare plângea și striga de spaima in quare să afla; muma copilului vădȇnd pericolul in quare era espus fiiu-său, a scos un țipăt de mumă; țipătul resună pȇnă in ausul d-nei Vătrenu și de aci pȇnă la urechia arnăutului, el alergă într-o cupă qua să scape pe copil de înverșunatul câine ce nu să depărta nici de cum de prada sa; arnăutul scose iataganul său și vrănd să sară un pirlezu qua să s-arumc mai curȇm asupra câinelui, făcu un pas strâmbu și cădu cu peptul în vîrful cuțitului său. Mai urniți săteni alergară într acel timpu in ajutorul copilului quare fu scăpat, dar arnâutul pătruns de ferul cel ascuțit al iataganului său, zăcea scăldat in sănge și nu mai putu pronunța alte cuvinte, de quât:

„ — Mi a fost scris să moru și eu tot de ferul cu quare am omorît pe bietul creștin!

Se dice chă in momentul quând să informă de mortea acelui miserabil, Sanda a surîs și și a făcut trei cruci, fără să dică nimicu din gura ei, pe quare părea chă o avea legată toată dioa aceea.

Astufel a scăpat nefericita temeiă de odiosa ființă, quare fusese pentru dȇnsa un șir de lacreme și de suferințe, dar a scăpat cu prețul vieței aceluia pe quare il iubise așa de multu!

Un an dup-acestă întîmplare Sanda născu un copil.

Noul născut era un băiat, quare, o lună după nascerea sa, muri din neingrijirea mumei ce nu putea să ’l vadă in ochii ei. In acea epocă să întîmplase, mai tot într-un timpu, nascerea Siei. nefericita copilă a d-nei Vâtrenu, născută dintr-o fatalitate cum vădurăm mai sus, și pe quare o încredințase mumă-sa îngrijirilor Sandei după plecarea ei de la moșia pentru căutarea fiiului ei Mitu, despărut puҫin in urma congediării fetei din casă a d-nei Vătrenu pentru motivele ce le cunoscu cititorii noștri.

Lăsăm urmarea acestei intimplari în sarcina D. Cristian, quare, cu ocasiunea descoperirei ce făcuse Sandei zigaueei, atât de multu dorită de familia d-nei Vătrenu pentru trebuința ce avea de a cunosce adevărul privitor la nascerea Siei, promisese nevestei sale a o iniția in misterul lor.

CAP. LVI

CABINETUL D. CRISTIAN

După masă. D. Cristian intră cu soҫia sa in camera lui de lucrare. Acesta era o mică încăpere pătrată, tapițată cu verde, cu mobila de pele de aceea-ți culoare și o mică bibliotecă compusă de tote cărțile române, de la aceea quare să crede a ti ânteia carte scrisă în acestă limbă și tipărită la Brașovu la 1580. Trei ani înaintea suirei pe tron a lui Petru III Cercel și quare era o carte de predice imprimată cu litere cirilice de judele Kresstel Lucatsch, un luteran, si pȇnă la cărțile apărute in timpul ce face epoca acestei scrieri.

Dar dintre tote producerile geniului român. cele mai de prediiecțiune pentru D. Cristian erau perele poetice, pe quari avusese ingeniosul gustu a le înșira după ordinea alfabetică a numelor autorilor lor; astufel putea citi cine-va, începend de la stânga spre drepa, acesta ordine precum urnuză:

Alexandrescu, — Bolintinenu.— Crețenu. — Dăscălescu. — Ernescu. — Fundescu — Georgescu— Heliade.— Ilariu. — Kirlova. — Lăzărescu. — Murășanu.— Negruți. — Orășanu. — Pan — Rosetti — Sion. — Tăut — Ulpianu. — Văcărescu. — Zanfirescu, quari formau alfabetul poeților români; și un micu suplement de numele acelora ce să găsiau repetînd literele mai sus espnse și quari făcea urmarea alfabetului, precum. Alexandri. — Aricescu. — Asaki. — Bolliar — B* — Cătină. — Grandea. — etc.

Pereții din dreptă și stânga bibliotecei arau decorați cu ritratele Domnitorilor: Matei Basarabu și Vasile Lupu, cei d-ântȇiu înființători ai tipografiei in Țeră-Românească și Moldova, cei d-ânteiu quari au dotat patria lor cu un codu de legi și cu traducțiunea cărților bisericesci în limba română, doi bărbați ce să păreau a ave uu singur suflet, un acelaș spirit și acele-și aspirațiuni pentru binele țerelor ce erau chemați a le guverna. Alături cu Matei Basarabu sta Petru III Cercel, principele-poet, quare vorbia doă-spre-dece limbe și făcea versuri in limba italiana după mărturia lui Stefano Guazzo în Dialogurile sele italiane, imprimate la Venezia în 1586 și 1604. Alături cu Vasile Lupu era doă ritrate unul ai lui Demctriu Cantemir și altu al lui Antiochu Cantemir, cel d-ântȇiu, quare cunoscea uns-pre-dece limbe vechi și none. și quare a scris Istoria mărirei și a căderei imperiului otoman în limba latină, tradusă in limba englesă după manuscrisul original, de Nic Tyndal, Londra, 1734, și în limba francesă, după versiunea anglă, de Jonquieres, la 1743, și sistema regiunei maometane in limba germană la Petresburgu in 1722; etc. cel d-al doile quare a scris o poemă despre czarul Petru cel Mare. mai multe satire, etc.

Cei-alți pereți erau plini de ritratcla Domnior eroi Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihaiu Bravul, Radu VII de la Afumați, etc; cei doi Neroui români erau puși unul lȇngă altu Vladu-Țepeș și Alexandru Lăpușnenu: diferite ritrate de haiduci renunuți, ca Tunsu, Jianu, Corbea, Cudrenu, Grusea, și aiți, decorau peretele asupia quăruia privia ritratul lui Tudor Vladimirescu pus dasupra ușei quare da in sală.

Mai multe alte tabele represintând diferite costume naționale ale mai multor epoce istorice, formau o grupa piramidală pe cel din urmă perete al cabinetului esteticului Cristiau. Aci se vedea o ziganca pitonisă încostumată într-o rochia roșia, pe d-asupra rochiei un fel de tunică albastra închisă, mai scurtă de quăt rochia ce să arata garnifă, cu caseture de fir de aur; cu ia plină de băuișori cusuți unul peste altul ca o za do solzi de pesce, cu un colet împrejurul gutului de semne cabalistice, cu capul legat c-un turban particular, pe quare zăcea un fel de talismian de perusele, și cu picioarele încălțate cu nișce sandali de o formă bizară. Un altu tabel reprezintă un boer bătrâu din secolul XlV, purtând o chivera de chîrșiă nȇgră pe capu cu pene albe și lungi un vestimȇnt cu măninele aruncate pe spate cădȇnd pȇnă la glesne, vestimentul era de lână negră și lasă pȇnă din jos de genuchi; pantaloni largi pȇuă la genuchi ear de la genuchi în jos strimți; opince legate pȇnă la geunchi, și un brȇn de lână țesut și adus de multe ori împrejurul midlocului. În dreptă acestui: tabel era altu infăҫișând o femeia dacă înlașurata în rochia ei lungă cu mânice, încinsă cu brȇu și c-un văl albu pe capu ce părea forte lung, astufel cum să vede acestu costumu săpat pe colona lui Traian la Roma, in memoria victoriei ce o repurtase asupra Dacilor. În stânga era desemnul unui copil din casa sau gardă domnească din timpii eroici ai României, purtând un costumu semipoion, avend la spate arcul de argint și tolba cu săgetele domnești și in mâna dreptă stindarul domnescu, micu de un cot, de mătase roșia și d-o forma pătrată avȇnd pe o parte pe St. George și pe alta vulturul ținȇnd crucea in gură; doă alte prapure bicoloare, de forma limbei, unul roșu cu albastru și altu albastru cu galben, stau resimate lȇngă dȇnsul.

Quâteva alte tabele represintau costumele vechilor dorobanți cu cepchenele lor civite, cu pasmanterie albe, cu peptul plin de frânghii, cu beretele lor de chîrșiă decorate cu pȇnă negre, sau uniformele Seimenilor încostumați in roșu cu fir galben, cu pantaloni albaștri, cu berete cu fundul galben și cu pȇnă venji.

Dar ceea ce mai cu semă putea atrage luarea a minte a spectatorilor era un micu ritrat ce represintă o femeia jună și frumoasă, un fel de Silfida, quare purta o salba de licurici împrejurul gâtului, cercei de cocăse la urechi și un fel de tunică făcută de frunte de nucu; pȇptul, bravele și picioarele erau gole, părul ei negru ca și ochii ei, cădea in desordine, o parte pe sinul ei și alta pe spate; ea sta pe pragul unei grote și privia luna quare începea să resară plină d-asupra unei stânce de pe quare curgea in vale multe cascade spumose, pe quari radele lunei le dauria cu lumina lor argintia. Juna femeii părea într-o estasă de beatitudine in faҫia măreței scene ce se desvălia in tăcere înaintea ei; licuricii din quari era compusă salba ei luciau in umbra cea intunecdsă quare acoperia o parte a sînului ei; faciă ei era plină de palida lumină a lunei; posa ei presinta o pudoare instinctivă, dar puҫin îngrijită. Din josul ritratului era scris cu litere mari: Sora-Serei

Puțin mai la vale o mâna adăugise următoarele vorbe in litere mici:

,, Am promis să te resbunu, scumpă mamă.’’

Cine era acela quare a însemnat aceste cuvinte? A cui mumă era femeia represintată acolo? quare mină artistică a fost desemnată? Cum a ajuns ritratul in mâna posesorului său? lăsăm păgînilor fiitoare a desveli acestu mister totul ce ne supriude de o quam dată este oarequare analogiă ce descoperim intre acea femeia, quare să vedea retrasă din lume in urma, neapărat, vr-unei catastrofe ce va ii trecut prin sufletul ei, și bătrâna femeia ce să părea asemenea esilata de bună voia in insuliora de la Colintiua, și a quăna esistință am pătrun-s-o in momentul quând locul ei de retragere fusese predat focului, la ocasinnea răpirei Sandei zigance de rivalul nefericitului Radu.

Dar e timpu să lăsăm pe D. Cnstian să spuiă soҫiei sale ceea ce ea ardea s-afle de la dansul in privința descoperirilor ce disese chă a făcut.

Amândoi soҫii s-aședară pe quâte un scaun, cu faҫia intorsă către grupa tabelelor, de quari vorbirăm mai sus, și D. Cristian luând mâna nevestei sale într-alese-le și bătendui de mai multe ori in palmă c-un simtiment ce ține locu intre frăgedinie și satisfacere:

— Am fost dibaciu. forte dibacu astă-di, dise el.

— Și cum? Întrebă Patana cu nepace.

— Da. multu dibaciu: vei vede cum. Să începem mai ânteriu cu ziganca Sanda, quare credu chă te interesă mai multu.

— Fără îndoălă Dici dară chă ai descoperit e?

— Ecă cum curge istoria ce vrei s-o adi. Sunt mai bine de trei-spre-dece ani de quând socrămea a născut o tată, quăria i detese numele Sia; cum și ce fel s-a născut acea copilă, nani nevoii să ți spuiu chăci o scii.

— Tocma despre acesta aș vre să ine încredințezi! bine. 31se d-na Cristian suspinând

— Bun! Sia dară născendu-se și mumă-sa avend mart nevoii a veni in capitală pentru quâteva dile, făcuse la moșia, socrămea, cum scii, a lăsat copila în îngrijirea Sandei zigance. quare era făcută de curând și al quăria copil murise cu puține dile mai naite.

— Șeni, dise d-na Cristian cu tonul unei esperiințe dureruse.

— Scii? bine. Ce tăcu Sanda d-tale după ce primi copila iu îngrijirea ei? o scii și asta, ea să făcu ne-văduta cu copii cu tot; vremi să și resbune incontra stupinei salt, de la quare țiice chă ’i s-au tras tute nefericirile ce le a suferit iu viața ei trecută, ea desparte pe muma de copil și. din preună cu tiiă-sa, o fată ca dc vr o dece anișori, să duce să trăească o viață ascunsă in curtea bisericei evangelice reformate, a quăria comunitate începe da la anul 1690—1692, pe quând partizanii principelui Racoți și atiară scăparea in România quare fu zidită la 1821 in timpul domniei lui Suțu; Sanda trăi trei ani deplini in serviciul și sub protecțiunea fostului pe atunci păstor; la încetarea din viață a acestuia, ea fu nevoită a și căuta asîlu) tot ia streini, pe quari regimul consular din acea epocă ii protegia imontra dreptului pământenilor; Sanda primi dani să intre ca femeia in casa eu o mică simbrii la păstorii bisimei evangelice luterane, a quăria comunitate și pretinde tradițiunea de la anul 1550, de și probele autentice nu i dau esistința anteriura anului 1726 și quăria s-a dat privilegiu pentru libera esercitare a credinței sale abia la 1751 de către Grrgoare II Ghica-Domnu după Înlocuirea acestui pastor prin altu, ce fu numit doi ani în unul, Sanda intra in qualitate de spelătoaresa la spitalul Colței...

— Al quăruia turnu mărețu fu construit de soldații lui Carol XII, pe quând ornaseară in România, după perderea bătăliei de la Pultava la 1609, și quare sa derimat pe jumătate de cutremurul de la 1802, adaugă și acesta, întrerupse d-na Cristian suridend.

— Ei bine! ci bine! dise sociul ei, voiu fi mai scurtu pe quât să pote.

— Așa dară?

— Așa, cum dicu, după vre un au apropo de quândașezase Sanda în serviciul Spitalului de la Colțea, soră-ta Sia să făcuse de șese anișori și era de o frumusețe rară de vedut. Întru o di ‘răcită ziganca admirând acea frumusețe îngerescă a copilei și aducendu și aminte de tot ce suferise dȇnsa de la muma acelei ființe orfane, începu să și încrunte sprincenele ca dinaintea unui ospe urîcios; dar peste un minut, treceudui o idea ca un fulger prin norii ce i negurau mintea, ea scose un ris satanic și luă pe fată in bracele ei.

Era o di de serbătore într-un după prânzii; copila era bine îngrijită, Sanda o purta curat și o gătise cu ce avea mai frumos; ea eși cu fata in brațe și statu sub porta arcată a mărețului turnu să privească lumea quare trecea. Stătu astu fel pȇnă ce însera; de o dată, ecă un jidan oprindu-se sub portă, s-apropia de Sanda și începu s-o întrebe daqua cunoscea vr-o femeia quare se voiească a intra in casă după copii.

’— Nu cunuscu nici una, respunse Sanda, dar ai d-tale sunt copii?

r — Ba nu, ai fratelui meu, dise jidanul.

, — D-ta n ai copii? întreba ziganca.

„ — N am nici unul.

r — Pe semne che nu ți plăcu?

„ — Ba mi plăcu, dar daqua n-am?....,.

, — Să ți dau eu unul, dise Sanda rîdend.

„ — Ce se făcu cu el? dise jidanul prefăcendu-și bucuria spre a nu să trăda.

„ — D-vostră ve trebuescu quâte o dată copii d ai noștri; aveți ce să făceți cu ei.

„ — Al d-tale e asta? întrebă jidanul arătând la Sia quare sta in piciore lȇngă Sanda

— Ba nu, vai de mine! quând ar fi al meu, ți 1’aș da eu?

— Al cui e?

n — Al lui Dumnedeu, n are nici mumă nici tata. L’ am găsit la o ușă de biserică.

Fata, in tot timpul acestei convorbiri să ținea cu mâna de rochia aceleia, pe quare se deprinsese a o numi mamă, și tremura ca o porumbiță pe quare o incolțesce un erete.

Jidanul cugetă puțin in sine, apoi să uită in dreptă și in stânga: lumea să rărise și noptea înaintase întunecoasă iară luna și fără stele Jidanul mai cugetă puțin, apoi făcu un pus spre a să depărta.

— Nu facem tîrgul? il întrebă ziganca.

-— Jidanul să întorse.

—Ce fel de tîrgu? întrebă el.

— Ce mi dai pe copila asta? dise ea la urechia jidanului..

— Ce să ți dau? Eu nu șciu... Ce mi trebue mie copil?

— Atunci ți o dau pe nimicu, scapă-me de ca, checi nu mi dă mâna să mai am și grijea ei, dise Sanda intindend brațele spre copilă, quare o ținea cu amendoe mâinele de rochia umplend-o cu lacremele din ochii ei.

Jidanul mai aruncă imprejurni o căutătură îngrijată și vedend singurătatea quare începuse a domni pe strade din causa oarei târdie, smulse pe copila spaimentată și înecată de lacreme si, astupândui gura cu palma dreptei sale, o luă in brațe și să făcu nevădut cu pașii repedi ai unui criminal ce fuge de frica giustiției.

— Afurisita zigancă! suspina d-na Cristian.

— Șepte ani de dile nu să scia nimicu despre sortea ce avu copila in mâinele posesorului ei; in intervalul acesta, Sanda schimbase mai mulți stăpeni; unul din-tra cestia fusese un Moldovean, locuitor din Botușan, orașu quare și trage numele de la Bathus Khan, succesorul lui Ginghis Han și stabilise reședința in Moldova pe locul unde să află acesta orașu. Sanda a trebuit să urmeze din preună cu fiia-sa noului ei stăpân, quare o dusese in orașul seu natal. Puține dile după sosirea ei acolo, ea intelni într-o sera pe strada o fată ca de vr-o trei-spre-dece ani, de o frumusețe strelucită dar de o delicatețe maladivă și de o melancolie estremă; copila era singură, într-un pontu simplu, cu tot gerul cel aspru al ernei quare începuse mai de timpuriu in anul acela; ea ținea la subțiori o legătura de borfe și să ducea repede, temendu-se de indiscreții pe quari ii vedea trecend pe strade.

Cu tote acestea, quând să vădu facia în facia cu Sanda, copila stătu in locu ca din instinctu, și uitând tot să ar ti putut să i năsprească inima in contra ei:

— Mamă! strigă ea adresăndu-se către aceea pe quare din deprindere o numia astutel.

— Sio! tu ești! murmură Sanda schimbându-se la faciă.

— Eu sint: me vedi cum am ajuns?

Si copila puindu-și mâna la ochi, începu se plângă cu lacreme.

„ — Dar unde te duciai așa iute? întrebă ziganca.

, — Nu șciu nici eu, respunse Sia.

„ — Și cum de nu scii? Ce ai colo in legătură?

„ — Quâteva premenele, tot ce am după sufletul meu.

— Si dici chă nu șcii unde te duci?

„ — De unde să șciu, sînt fugită.

— Dar unde ai fost pen-acum?

„— Tot la păgânul de jidan la quare m-ai dat.

Sanda si întorse ochii cu oarequare mustrare de cuget.

„ — Și n a vrut să te mai ția? întrebă ea.

„ — Ba, n-am vrut eu să mai stau, respunse copila plecându-și ochii.

„ — Dar pentru ce?

„— Pentru ce... pentru che... nu mai potu se ducu viața quare am trăit-o pen-acum la el.

« — Te bătea? te ținea nemâncată? ce ți făcea?

— Ce mi făcea... me da pe la unii și pe la alți pentru bani. La început m-a incelat chă era unul quare vrea se me iea de nevastă, și eu trebuia să me dau lui, făcendu-me să credu chă așa să obicinuesce quând cineva e in vorbă de căsătoria; pe urmă quând vedi chă acela quare credeam chă me va lua nu mai vine pe la mine, mi a scos pe altu tot cu asemenea amăgire; lăsată și de acesta, a trebuit să primescu pe un al treilea, și așa mai încolo; atunci înțelesei rolul cel pecatos ce me făcea păgânul să-l jocu în casa lui și nu mai vrusei se primescu pe nimine. „Daqua nu te mai supui voințelor mele, mi dise jidanul, nu mai ești fata mea.” Fata lui!... Din dioa aceea mi a luat toate hainele cele bune, pe quari mi le făcuse tot pentru scopul lui cel ticălos, și n-a mai vrut se me primescă la masa lui, nu mi a lasat de quât doe trei premenele, pe quari le vedi in legătură asta, și me pusese să ședu într-o bucătăria părăsită, fără focu și mulțumindu-me cu un codricel de pâine uscată pe di. M-aș fi mărginit și într-asta sorte ticălose, numai se me fi lăsat in pace. Dar nu! Vedend chă n-o mai scotea la cale cu mine ca mai nainte, asta seară vine și mi propune chă daqua nu voiu se mai primescu pe vre unul din streini, quari veniau se cheltuească sume de bani pentru mine, daqua n-am înțeles chă toate acelea le făcea el pentru qua să fiu bine îmbrăcată și trăită ca o domnă mare, atunci urmeză să fiu a lui, și el va intimpina trebuințele mele pe viitor, qua se nu mi lipsescă cel mai micu lucru, și daqua il voiu refusă și pe dȇnsul, atunci are el midloce qua să mi facă să me supuiu și fără voia mea.

Te lasu să judeci, adause Sia încă plângend, daqua o asemene stare mai era de suferit și daqua mi mai rămânea altu ceva de făcut, de quât să mi ieau lumea in capu și să me duc unde me va lumina Dumnedeu.

— Vino să ședi cu mine, dise Sanda dup-un minut de cugetare.

— Du-me unde scii, mamă, respunse Sia, numai să scapu de urîciosul jidan de quare voiu să fugu.

— Vei scăpa curend, replica ziganca intorcenduse cu copila împreună. Mâine sau poimâine, dicea stăpenumeu chă ne ducem eră la București pentru quâteva luni.

Și amendoe se duseară la locuința ce și o împărțiseară împreună.

Într-adever, a doa-di, luni, stăpenul Sandei și făcu preparativele pentru plecarea sa la București, după cum o anunciase, dar dioa plecării fu fixată pentru marți. În ajunul acelei dile Sanda ținu cu Sia următorul dialogu:

„— Nu ți pare rău chă te duci d-aci, Sio?

„ — Oh! nu, respunse Sia cun fel de înfiorare; n are ce să mi placa într-acestu iadu; numai un lucru me iugrijesce, adause fata roșindu-se și plecându-și capul pe peptu într-o atitudine preocupata.

„ — Ce te îngrijesce? întrebă ziganca.

„ — Nu știu cum să făcu să mi iau copilul de la doica, se nu remâiă singur aci fără mine.

— Ai copil! ptiu! bruscă! Și mare e?

„ — De vro patru luni.

„ — Și unde îl ai?

— La o femeia din vecinătate. Aș vre se-l ieau, dar îmi e temă de blestematul de jidan să nu me prindă... ’

— Firai de rîsul dracului! audi ce ’i mai trebuia ei! Vino de mi arată unde ți e copilul să mergem amendoe...

Sia scose un suspin.

„ — Mergi? ’i dise Sanda.

n — Aideți, respunse copila eșind dupe zigaucă.

Doica la quare și avea Sia copilul, era o femeia blonda ca de vr-o treideci de ani, quare avea o îndoielnică meseria, adică de a spăla rufe cu bucata a casă la dȇnsa și a cresce copii seraci cu laptele ei pentru modicul prețu ce ’i să oferia. Ea ședea la spatele casei unde locuia răpitorul Siei, avend o curte despărțită de nișce uluce vechi și sparte in mai multe locuri în momentul quând Sanda și cu Sia s-apropiau de locuința teracei la quare și avea copilul, ea sta de vorbă in portă c-un soldat de venituri; dar din quând in quând să întorcea în curte qua să de cu petre in câinele ei, pe quare îl ținea de reu qua să încetese din turbatul schilat. Nimicu de prepus nu trecea prin mintea femeei, quare părea încântata de cuvintele desfătătore ce i le spunea vânătorul ei. P-atunci sosi și Sia din preună cu ziganca.

„ — Mamă Leno, dise Sia. am venit să mi ieau copilul; mâine plecu la Bucuresci și nu voiu să-l lasu singur aci.

„ — Bine, dise doica, numai să fii in starea de-l îndestula, checi e quam mâncăcios, și d-ta ai pucin lapte; ești încă crudă...

„ — Asta e grija mea, respunse Sia. Și unde-i copilul?

„ — Dorme; me ducu să ’l aducu.

Doica intră in casă, dar peste un minut ca să întorse cu faciă perită și smulgendu-și perul de desperare.

— Ce e? pentru Dumnedeu! ce este? întrebă Sia tremurând de un presimtiment sinistru.

b — Copilul! copilul! murmură doica alergând și căutând in dreptă și în stânga ca o nebună.

— Ce vrea să dică! dise Sia înmărmurită.

„ — Nu e nicăire! și cu toate acestea il lăsasem colo in legăn, dormia ca un melușel; și acum nu e!

B — Ce tot spui, îndrăcito! unde mi e copilul, che ți scoț ochii din capu!

— Omorăme! ica-mi sufletul, dar nu șciu ce s-a făcut: l’ am lăsat adormit in legen, și dabia am venit pȇnă in portă, nu sunt cinci minute; cine să 1 iea! nu să pute... Cine ce a avut cu el... Dar stai! stai...

„ — Ia vedi de ce tot latră câinele la uluce, dise Sanda.

— Adevărat! ai dreptate. — Turcule! ce e, băete? De ce latri tu? A intrat cineva păci?... Ce vădu! un baston! Al cui se fia! asta e un semnu! A venit cineva fără indoălă de mi a furat copilașul!

„ — Afurisitule de jidan! el este, esclamă Sia recunoscând bastonul răpitorului ei.

Si dicend așa trecu peste ulucele sparte in curtea vecină, ca o tigrdică înfuriată quare și vede puiul în mâinele vânătorului. Sanda să luă după Sia mai multu împinsă de curiositate de quăt de vfun interes real; doica veni după dânsa urmată de amantul ci.

Sia bătend in ușa jidanului o găsi încuiată, și ferestrele intunecdse probati absința vre unei ființe omenești in acea casa Ea să repedi după casă;i să opri la o nuca ferestruiă fereați, de unde să zăria o lumină și unde 1 urcai, credinciosul câine, stâtu sC latre din totă puterea ce i o da devotamentul său.

De o dată Sia, după ce șt a aruncat ochii in interiorul acelei supamente, câdu iu bracele doicei sale scoțând un țipet sfoșietoi Ea si reĂmoscuse copilul bietul ei copilaș, ținut de doi jidani, d-astipra unui vasu mare de metal din quare curgea săngele lui din ințepăturele ce i făceau vr o doi trei alți jidani, quari il împungeau cu nișce andrele lungi du fer iu tdte părțile corpului său.

și pote imagina cineva durerea mumei In acestu spectacol înfiorător! Îndată ce șt veni puciu in simțiri. ea reveni ia usa scării și. cu ajutorul ostașului, quare era un omu de o putere rara, spargem! ușa intra repede in sală, și ajunguud piue în fundul ei unde era ușa supamentei, in quare să petrecea cruda scena de quare vorbirăm mai sus. o încuia pe din afara cu cheia și alerga îndată să insciințeze politia despre cele petrecute.

O cercetare polițienescă să făcu la tăria locului si o instrucțiune criminale urma după acesta; cu toate acestea jidanii fura absolvați. Faptul, deși constatat, sa interpretat ca întâmplat dintrun simplu accident, uhu adică copilul uidusu pe terestră supaineniei și să înțepase in nișce cuie aflate din întâmplare in locul căderei sale. — autorii crimei trecuseară de calomniați de superstițiunea ce domina poporul cel simplu și neînvețat.

Permită-ne lectorii noștri a întrerupe un minut mirațiunea personagiului de mai sus și a spune doe cvinte in materia quare face obiectul principal al capitolului de facia.

Deci, obiectul principal al acestui capitol este, precum să pote ușor înțelege, de a să șcie daqua într adever crima ce să imputa adesea evreilor, aceea adică de a răpi copii de creștini și a i tortura spre a le lua săngele de quare au nevoia pentru oarequari necesități ale religiunei lor. Daqua acesta crimă, dicem, este basată pe vre un adever sau cel puțin pe vr-o probabilitate. Să vedem ce ne spune presa de vr-o șeideci de ani inqua in privința acesta: quăt pentru credința ce o arc auto-i ul acestei scrieri, negăsind cu cale a da o întinsă desvoltare acestei materie, quare ar face obiectul unei opere osebite, el și reservă a oesprima mai pe larguintro sciere ce o va publica peste puțin sub titula de Arhivele sangerose ale României.

Ecă dară ce a publicat presa in diferite epoce și localități.

Un renumit iudaistu, Drae, in diatriba sa publicată cu quâțiva ani înainte, să declară posesor al unui manuscris al Talmutului scris in limba ebraică pe o membrană, și in quare să coprinde lămurit chă jidanii au nevoia de săngele creștinilor pentru oarequari necesități religiose. El vorbesce într un modu așa de positivu, inquât face apel la orquare israelit să vațlă manuscrisul și se conteste, daqua va pute, adevărul acestor dise.

„La 1803, un israelit rabin, inițiat in toate misterele ritului, a primit botesul crestinescu; făcendu-se și mrmachu sub numele de Neofit, a publicat o carte, in quare, intre altele, raportă mai multe obiceie atribuite foștilor sei coareligionari. La paginea 14 a scrierei sale, sub rubrica: „Schimbarea rclitfiunei ei,reilorl‘1 mo tuuhul Neofit să esprima în urmâtoarele cuvinte:

„Serbătorea ce o țin evreii pe la patra spre-dece ale lunei Adar (febrnarc), spre amintirea lui Mardoceu și a Esteroi, quari i au liberat din mâinele lui Aman, iuți acesta serbătore pe quare ei o numescu Purim, du-pe ce omora evreii un creștin în locul lui Aman, rabinul face nișce asime de o forma triunghiulară, in quari puni’ și piu, in sănge dintr-al creștinului ucis și le trimite in urmă tutolor evreilor, și ei, unul altuia, la toți amicii lor și insuși creștinilor. Acesta trimitere să numesce de ci sloiah munca, etc.” Ense in paginea 35 din aceea-și carte să coprinde: „Ensi1 la Parcele evreilor, quare urmesă puține dilc după serbătorea Pnrim, ei prindu copii nuci, pe quari ii torturesă spre comemorarea torturelor lui Christu și asemenea, pentru-che Christu și a conservat virginitatea...” și in paginoa 30 chă „evreii fac acele asime triunghiulare și amestecate cu sănge crestinescu spre deriderea creștinilor, elitei credit in santa treime...”

Pe lunge citațiunile dc mai sus, mai aducem mărturia 1) M. L. Ryper, quare a publicat in V randa o carte tractând mai pe largii despre evrei, și quare susține, prin eseinple istorice, vărsarea de sănge crestinescu ce li sp atribue.

Ecă ce dlice accstu scriitor.

„Istoria ne arată pe evrei astufel precum ni-i a arătat Evangeliul. Acțiunile lor religiose sunt anateme incontra numelui lui Christu, incontra orquărui îl omora și il sănțesce. Ei au compus o carte de injurâture incontra creștinilor și misterelor lor, fără a escepta nici sănta Eucharistiă. Liturghia lor ii învață un fel de blasfemie, pe quari sunt daturi a le proiitmciit de quâte ori trecu pe la biserice și alte sănte așezăminte, erau contra ciuntirilor și locurilor de hnormîntare ale creștinilor ei învață osebite injurărure publică o carte coprindetoare de rugăciunile lor, in quare să atiă o pagine alba: quând ajung facestă pagine, dicu pe din afara nișce rugăciuni, quari cuprindă blasfeme incontra lui Christu.

„Amintind aceste fapte, pe quari le raportă istoria, nu voiu să constata chă sinagogele civilisatc le observă intocma chiar ți astă-di: nu susțin din cseniple chă ui și ce rabin mare intru ții determinată, iea un cotfșu și jertfindu-i împrejurul tipului său, il ucide, il tăiă bucăți și 1 aruncă afara, pe urmă ese din casă si blestema pe cel d-ânteiu creștin quare i ese înainte, dicend: „Dumnedeu să le facă ca pe acesta cocoșu.” Nu incredițezii ca alți chă orquare rabin intimpinând la salutarea unui creștin, ținte in sine: Dumnedeu să te perdă„. Dar ceea ce e sigur este chă nici o ronduelă a vre unei sinagoge nu proscrie sau condamnă acestea și să înțelege chă in timpii și în în locurile unde ele să îndepliniau credincios, au ațâțat terorea poporelor creștine.

„Episcopii diu secolul VI fura nevoit» a interzice evreilor da să se mai preîmbla pe strada in filele Bascilor. Dar precum sunt fricoși evreii, de-asemenea sunt in stare s-o iea m gut, chJci, îndată ce vădu vre un pericol, ei și schimba religiuuea. Cărțile lor auprevădut acesta, dându-le voia a să mesteca in serbătorile creștinilor și a ave mai multe daraveri cu dânșii, „checi, dice rabinul Ascher, altu-fel ne espunem, de vom ti in separatismu cu ei ” Pe lenge acestea li să permite chiar a îmbrățișa cristianismul sau islamismul, numai șaibă intima decisiuue de a muri in sinul sinagogei.

Ecă cum autorul scrierei Himerica și shiayoya descrie martirul unui copil prins de evrei-în 1452, la Savona s-a fost prins un copil în etate de doi ani a nume Verper; după ce fu pus gol pe d-asupra unui vas, unul din asistanți il ținea de capuși doi de mu inele lui întinse in forma unei cruci. Alți aduseară lănci de fer ascuțite și înțepară iu mai multe locuri bietul topii, al quăruia sănge curgea șiroie in vasu. Uneori quând victima putea să sufere, martirul să prelungia mai multe oare, prin urmare o lașa să mai resutie și era începea din nou abominabila lor lucrare cu luarea săngelui. Martirul nefericitului Verper ținu trei dile, fâcendui-se cele mai mari torture, legândud, bâtendu’1 cu nuiele, pȇnă quând il deferă morții. Înțepăturile lui erau uenumerate și turturele ce le suferise inspiră orquarui omu cea mai mare groasă.*

£că o scurta revista ce o estragein din unii publiciști sau scriitori ce sau nevoit a argumenta. pe quât le a stat cu putință, asupra acestei materie. Quât despre noi, precum am dis-o mai sus, crezând chă uu e locul cuvenit aci a ne promincm categoricii, ne reservăm, precum asemenea am promis-o, a tracta acestu subiecții într-o deosebită scriere si Cl1 tutu seriositatea ce o merită., mai ales in ajunul erei celei none quare a fost promisă acestui popor Cir quare ar li cusc părerea noștri, o declaram mai din ainte, ea nu va ti in prejudiciul adeverului, quare câtă a interesa atât pecii enții noștri quât ți pe adversarii lor.

Lăsăm pe B. Cristian a și urma narațiunea.

— Nefericită Sia sa vede* nevoită cu tote acestea renunta la or ce pretensiune de muma lovita in ceea ce avusese mai scumpii; a doa-di, cu inima sfâșiată, neconsolată copila a părăsit Botoșanii din preunăa cu Sanda și a insocit pe stăpânul ei in călătoria sa intru Bucuresci.

Doă luni trecuseară după sosirea Siei in capitală, când Sanda ne mai voind a urma pe stăpânul ei in diferitele căletorie ce i impunea meseria lui de speculant a întreprinde adesea, imbrăcișa profesiunea de cărurăresa, și aședă intru căscioiu din zigăniă sub Mitropoliă. Sia locuia cu dȇnsa, dar pentru întreținerea ei, era datoare a contribui ajutând pe fata zigancei de quâte ori nu putea să prididesia lucrul ce ’i să comanda de clientela Sandei; acestu lucru consista in cusatine de chirpeturi femeesci, la quari Sia se aplicase cu multu succes.

Într-o di, Sanda primește visită unui jidan; acesta venia de la Botoșani și o căutase, dicea el, de dece dile pen-a dat peste ea; el era fratele aceluia quare răpise pe Sia și venia din partea fratelui său se propuia Sandei o transacțiune in privința Siei: ci era autorisat a i oferi suma de o sută de galbeni qua să ’i de pe fată in posesiunea lui cu condiținuea de a i o preda la Brăila. Și el să obliga la cheituela drumului pen-acolo și înapoi, eră banii îi numără pe toți înainte.

Învoela fu făcură intre ameudoă părțile; a doa-di Sanda făcu cunoscut Siei chă murind un unchiu al ei la Brăila, să vedea nevoită a să duce să moscenească averea sa quare era bunicică. Jidanul trecea de un căletor quare să tocmise cu acelaș birjar pentru simplul cuvent de economia.

Sosind la Brăila, ziganca trase dreptu la locuința jidanului care conduse pe amendoe femeile; chiar in noptea aceea Sanda să înturnă in capitală, lăsănd pe Sia singură in casa jidanului, încredințând-o chă să afla într-un ospel.

Cel dânteiu omu pe quare 1 vedu soră-ta, adoadi după plecare zigancei, fu jidanul Itzic, fostul ei răpitor și frate al aceluia quare o cumperase de la Sanda. Sia scose un țipet recunoscend pe uriciosul ei posesor de altă dată, si cădu fără simțiri pe pragul ușei ce să deschise. Era nopte și cerul și ascundea stelele ca in noptea quând copila fusese răpită pentru ânteia ora. Când să desceptâ din amorțirea ei, se vedu întinsă pe o canape roșia învechită și in faciă unui Turcu betrân quare o ecsamina cu o curiositate sforțată. Turcul părea de un rangu inaltu și forte avut; la urmnătoarele cuvinte ce ’i tot spunea jidanul cu jumătate glas, Turcul clăti din capu c-un aer de desprețu, să întorse cu spatele către locul unde zăcea Sia și eși pe ușă respundend jidanului chă semi-luna, după ce che nu dură multu, nici nu lumineză, și el prefera o lună plină quare ține mai o nopte întregă și, pe lenge asta, e in stare să sature ochii de lumină. Fără îndoălă, el făcea alusiune la slăbiciunea cea diafană a Siei.

Jidanul vedend speranța sa caută in ceea ce văduse a realisa din văndarea Siei, a întreprinde o călătoria la Constantinopole, unde să bucura de perspectiva de a pute lua un prețu mare pe sclava sa. In intervalul acesta, Mitu, frate-tău, vedend pe Sia, ’i plăcu și să înamoră de dȇnsa. Junii să înțeleseară intre denșii, si, într-o nopte, pe quând jidanul să afla dus după afacerile sele, Sia fugi din casa lui și se cunună cu Mitu. Jidanul descoperind fuga Siei vine la Bncuresci și apucă pe Sanda se i plătească suma ce i o numărase pentru dȇnsa, amenințând o chă o va denuncia legilor chă a vrut să i văndă pe fiia-sa. Sanda cheltuise banii; in desperarea ei, să duce la Titu Locrin, quare o cnuoscea atât pe ea quât și pe amendoă fetele ce le veduse adesea la dȇnsa. Îl rogă s-o scape din impasul in quare se afla și, la propunerea ce ’i face acesta, după ce plăti datoria ei, ea primesce a ’i da în ostagine pe fiia-sa, in locul Siei pe quare o ceruse el.

CAP. LIV

SORA SEREI

D. Cristian sună.

Un servu intră.

— Adu pe ziganca in casă, ’i dise D. Cristian.

— Peste un minut Sanda să află din aintea D-lui Cristian și a soției sale.

— Tu ești nelegiuite! d-na Cristian.

— Ertăme! striga ziganca cădend cu faciă la păment.

— Să te ertu? șcii ce ți s-ar cade mai bine de quât a te ertă?

— Spendurăme, dar am suferit, am fost mărturisită fără îndurare, fără nici un pecât de Dumnezeu.

— Dar ți ai resplătit ca o șerpoica, ți ai resbunat mai multu de quât să cuvenia. Nelegiuito!

— Or quate m a orbit pecatul să făcu, n au putut încă să vindice inima mea quare săngera încă de durere.

— Ce dici! Nu cum-va inima ta spurcată mai doresce pui de șerpi pe quari îi inveninesi pentru cineva din noi!

— Fereascămâ Dumnezeu de una ca asta! Am făcut reu pentru reu, checi setea nu era mare, și altu-fel nu să putea stinge. Acum ceea te mi rămâne de făcut âdame trage din lume; ine duc u la călugărie: dar mai nainte aș vre, aș dori din tot sutietul a ajuta pe o biata creștină, pecătosa ca și mine, pe quare am cunoscut o într-un locu unde me dusesem i de cei ce me goniseară in totă viața mea. O femeia mai multu matoră, dar quare e fruimosă, quare a suferit și ea mii și sute, nefericita! Acum nu mai are mei o bucurii pe lume; arde numai se vadă pe fiiu-seu, un băiat pe quare ’l a pierdut de mulți ani, vrea să mai vadă o dată și apoi se și închidă ochii, și e streini intre streini, singură si ascunsă de n-o vede nici sorele.

— Șuii cum o chiamă? întrerupse Cristian cu o mișcare involuntariă.

— Nu mi a spus nici o dată numele ei, respunse Sanda

— Să i vedi chipul, l ai cunosce?

— Pote chă 1 aș cunosce. Șciu și eu!

— Uită-te bine la cadra acesta.

Și Cristian duse pe ziganca la cadra quare represintu pe Silfida cu salba de licurici.

— Ea! ea ’! strigă Sanda cu o suprisă esaltata.

— Asta e? o cunosci bine? vru să se asigure Cristian.

— E leita, de și aci să arată mai tenerâ; dar e chiar ea... Uite sprincenele ei îmbinate, ochii ei codați și negri, cu chipul quam prelungu, fruntea micșdră. și pârul, pfnd cu quare te ai pute înveli peste tot ca In-tr o manta largă! Altu-fel, numai chă aci să erată mai uult- g Li dar acum să portă într un fel de rasă castania și e legată la capu c-un tcstcmcl negru de ’i ascunde fruntea...

— Destul, destul: ea e mumă-mea! întrerupse Cristian.

— Mumă-ta! nu mi ai spus nici o data chă ai mamă, dise Patana.

— Na fost încă timpul de a ți spune, dar uită chă a sosit. Acum, adause Cristian adresăndu-se către Sanda, acum Dumnezeu ți va ertă tote păcatele și noi asemenea, daqua îmi vei spune unde să află acesta femeia, cum as pute-o întîlni. In ce locu dici eh? ai cunoscut-o?

-- La Colintina, într-un locu quare e înconjurat de apă; dar acum nu mai e acolo, de quând a aio focul...

— Focul! ce focii? Spune tot cum sa întîmplat; spune, dile vei fi bine resplătită, eră de nu!...

— Ba spuiu tot ce șciu, che și eu aș vre fin de vr-un ajutor in asta împrejurare. Biata femeia! numai eu știu ce e dorul de mumă.

— Ei bine?

— Apoi daqu-am fugit din casa nebunilor unde mă trimiseseară, unde seine ducu* unde senii ascundu capul să nu mai de peștii mine! Tot căutând cu mintea mea, ajungu pi ne in malul lacului de la Colintina. Acolo mă și apucase d-Oil! stând pe mal să mai resuflu, v ui acel locu ocolit de apă. Eci, cu cu mintea mea, ecă un locu bun de cui dracii să-i de in minte chă aș ti cu ascunsă acolo! Otarii dară să mii tragu in partea aceea, făr a mc îngriji daqiiaț ave ce mânca in singurătatea unde vream să nrn ducu. Atunci vădui o luntrișora la picidrcle mele, intrai in ea și, cu totc chă mi sciam seina cum s-o făcu să plutească, detei de quâteva ori din lopată și ecăme ajunsă la malul de peste drum.

— Nu ți a vorbit nimicu? întrebă Cristian.

— Ba după ce vețhi chg nu mai cântam și mf uitam la dȇnsa cu mirare, ea mi dise c-un glas pe quare d-abia ’l ain audit:

— Ești o femeia?

— Da. ’i respunsei.

„ — Ce cauți aci?

— Voiu să m-ascundu.

„ — De cine? de el?

— De quare, el? o întrebai.

— De acela pe quare ’l ai iubit.

— Oh! nu; voiu să m-ascundu de cei quari nu me lasă se fiu fericită cu cine ’l iubescu.

— Dar îl iubesci?

— Ca lumina ochilor mei.

— Minți! ești o mincinosă, dise ea privindu-nift t ti despreț».

„— De unde scii chă minții? Nu me cunosci bine.

„ — Nu te cunoscut nu te cunoscut. Daqua o femeii nu cunosce pe o așa femeii, cine s-o cunoscă mai bine! — Ai vr-un copil? o întrebă in ură.

„ — Am, ’i dise.

„ — îl iubesci?

— Îl iubescu.

„ — Multu îl iubesci? spune dreptu’

„ — Nu toana așa multu.

„ — Nu! Ah! atunci te credi che iubesci pe celaltu, pe amantul tău sau bărbat, ce ți este. Si eu am avut un copil și ’1 am iubit mai multu de quât or ce pe lume, dar numai pe el îl puteam iubi așa tare, eră pe cel-altu il incelam chă ’1 iubescu, pen£ quând m-a nțeles, și din minutul acela m-a părăsit, a fugit de la mine și s-i. făcut nevețiut. Eu am remas singură numai cu copilul meu. La început nu mi să părea greu fără dȇnsul, și mulțumiam Ini Dumnezeii chă mi dăruise un copil quare umplea sufletul meu ca cu o lumină ce-rească; dai mai tardin. mărindu-sc copilul, m-a lăsat și s-a dus in lume, și eu am rema să plăngu depărtarea Ini ani îndelungați și e tiu mustrată de cuget, che n-am sciut me prețuescu iubirea aceluia, quare fusese pentru mine ceea ce c luna pentru sdre..,Dar la ce să ți spuiu ție toate astea, și încă mai multe quari sunt de spus! Poți să ine reunesci cu copilul meo? șeii unde I potu afla? îl chiamă Remusat, nu șciu daqua mai e frumos, dar e plin de inimă și d-o natură voioși. Daqua poți-l descoperi, ți dau... Oh! dar nu mi au lasat nimicu bandiții!

Și diceud așa, a pus mâna pe frunte și s-a resimat de zidii. Mâni dus huige dȇnsa, ani stropite ru apași am ținut-o in brațe pȇnă și a venit in fire. Atunci sorele începuse a să înălța pe cer, și ea vededu-l:

— Aideți, dise, nu intru, să nu no vadă cineva chă suntem aci: pe leugS asta ni am și jurat să nu vădu sorele pen’ a nu vede pe fiiu-meu.

Intrând in suplimenta ei, ședură pe un pătucu acoperit cu o scorță cu fețe multe; altu ceva nu mai avea in casă, de quât o cană de pâinent cn quare lua apă din lacu.

„ — Ce mănânci? o întrebai

„ — Pesmeți niuiați în apă, respunse ea. Vrei să mănânci? vedi sub pat, spre partea unde scdi, pune mana și ia ditr-un sacu quare e tocma la piciorele tele muiat in apa din cană și mâni nea; altu ceva n-am să ti dau.

— Nu vroi să mâncăm amenda??

— Eu mănincu numai dimineță, am și mâncat asta-di și pe urma me culcu și dorm, ș-apoi me scolu îndată ce scapătă surele, și pȇnă la dio desceptă.

„ — și ce faci quând ești descepta?

„— Quând nu e lună, cuget u. visezu; quând e luna, canin.

„ — Și ce visezi?

— Ce ți pași țiu? Eu visezu pentru mine, vmezu pentru ai mei... Dar daqua vrei să dormi, culcă-te aci U-tige mine, chă mie mi e somnii, e timpul in quare donuu, precum ți am spus.

Îndată dup-aceste vorbe, ca adormi, și cu, ncavend ce tace, adormii și cu lȇngă dânsa. Mc deșteptai după scăpătatul sdrelui de sgomotul ce ’l auii împrejurul nieuznie sculai să vedu; ce este, quând biata creștinase numi ia să grămădească petre peste petre in gura intrării locuinței mistre, parclie ar fi vrut să se apere de quare umbla se intre cu sila.

— Bandiții! dise ea c-un glas tremurat și plin de necasii mau descoperit și aci și vin sănii iea țisutul; altu ceva mi a remas?

— Oh! nu te speria,’i disei eu, pe mine me caută; pentru mine vin nu pentru d-ta. Dar vedi de me scapă, de vei pute.

— Nu ți pasă. mi respimse ea, astupând intrarea cu o petră mâi pe jumătate quât ea de mare și c-o putere quare me lăsase încremenită

Într-adever, de intrat nu putu nimiuc intra, dar. ce folos! nu trecu multu, și d-o dați ne desceptari quare ne înconjura din tute părțile: im diavol, quare înă gonia de multu și quare descoperise locul unde m-ascunsesem, vățlciid chă nu ora putință să intre dupu mine, pusese stufu în ușă ți la ferestre ți le detese fucu. Frica focului nn era atât de mare, quât era fumul quare ne îneca; astufel furăm nevoite a eși de hună voia, și înainte de a sosi ajutorul unor săteni de pe mal quari vcnian să stingă focul, cu cădui m mâi-nele aceluia ce venise me nlpească. și biata femeia remâind singură și descoperită in ascundetme ci, dise vorbe pe quari le țiu minte bine: „D-ați înainte călugăria sau inortea!

Ecă tot ce șciu despre femeia de quare m-ați întrebat.

— Bine! dise Cristian; furtc bine. Acum. Săndico, să ți șterg vămile și si1 te uite toate relele daqua t-ei duce să afli pe acea femeia, unde ei sci or unde vei sci, ține bani îndestui. Daqua ai nevoia de bani: du-te, și de mi vei îndeplini dorința, te făcu fericita, ine jurii pe sănta cruce qua să me credi.

Și dicend aceste vorbe, Cristian puse in mâna zigancei un monetar plin de aur.

— Ce faci, amicul meu? întrebă d-na Cristian intindend mâna c-u mișcare involuntarii qua să rețiă brațiul sociului ei.

— Taci, scumpa mea, șopti acesta la urechia sociei sale; daqua voiu descoperi pe aceea quare portă sacrul nume de mumă pentru mine, atunci nascerca mea va înceta d-a mai ti pentru tine un ce problematicii, atunci sociul ton va imă]ța fruntea sa mândră înaintea sociei sale ’i va întinde mâna cu mai multă siguranță, chfici acea frunte va li cununată de o titulâ pompoasă și acea mână va ti posesdre a unui măreț u tesaui Înse tăcere și înțelepciune: am numai daqua.

— Me ducu, dise ziganca făcend o mișcare spre a eși din casă, numai tiți buni și diceți omenilor din curte să ine lase se esu nesuperata.

— Patano, dise Cristian, da ordinile cuvenite qua s$ lase pe femeia in pace

D-na Cristian eși urmată dc Sanda, lăsănd pe sociul ei scufundat in redessiunile sele.

CAP. LV

URMAREA CAPITOLULUI XLVII

Se lăsăm pe Sanda ziganca a sc ocupa cu căutarea femeei, pentru quare Cristian manifestase un interes așa de viu, și s? revenim la Danibal, de quare ne despărțirăm tocma in momentul quănd să dispunea sascumjă pe Telma in florăria sa, pentru qna s-o feresc, să înțelege de ochii indiscreților ce ’i sosiau.

Așa dară Danibal, dupe ce depuse tesaurul sun într-o cameră pe quare o transformase într-un fel de grădină de ernă plină de flori, de păsări căntatoare quari sburau libere pe arborii de portocali și do lemei, ți du-pe ce o ascunsese înti-un fol do ascum,ietare improvisată de doă piramide cu flori în unghiul cel mai depărtat, al grăimei sale, să dispunea să esă. Quând să vedu facia in facia cu Toma Ilianu în pragul ușei ce respundea în salon.

— În numele vieței tale, ascultă-mi! dise Toma Ilianu.

— Cine ești? întrebă Danibal.

— Nu me cunosci?

— Nu; dar orcine vei fi, ce vrei?

— Voiu să mi dai putină ascultare; v vorba de o-noarea d-tale, de fericirea d-tate. doă lucruri Ia quari di pre multu si quari amendoă sunt in pericol. Nu potu ți spuiu mai multu acum. Ai arme?

— Ce să faci cu ele? n-ei vre să mi deșerți corpul de suflet sau punga de bani?

— Dumnedculc! aur am cu ce să traescu, și viața ta mi e de prisos ca viața unei rondunele. Dar nu ți imputu nimicii, cheii te cunoscu, Respunde-mi la ce te am întrebat făr’ a intârdiia.

Ascepceme aci, dise Danibal trecend intri-o altă cameră.

— Te asceptu, dur adu-ți aminte chă n avem timpu de Întârziat.

— Ecame, dise Dauibal revenind cu o perechii de pistole.

— Să cșim dară.

— Unde me duci?

— Acolo unde vei pute smulge masca acelora ce să dicu amicii d-tale, și unde ți vei resbuna, daqua vei voi, de aceea ce să dicea femeia d-tale.

— Du-te la dracu, daqua ai venit pentru atâta lucru; u-am uici nu amicii și nici chă voiu să am, și înquât pentru femeia, ea nu mai e a mea.

— Este cu putință să vorbesci astufel! dise Toma lliunu cu o mirare prefăcută. Dar un; cată să gluinesci, sau nu e Danibal quare vorbesce astufel. Dr și cum tuse, eu mi făcu datoria să apelam la simtimentele d-tale de onore și a nu te lăsa fără să vii se iei actu de trădare ce ți să face.

Și zicend așa, Toma Ilianu apucă brațiul lui Danibal ’i să cercă să ’l facă a veni dupe dȇnsul.

— Vrei să me duci cu sforța! dise Danibal retrăgendu să c-un pas înapoi.

— Așa, așa; ți am spus, voia se te resbunu și fac voia-ți.

— — Ei bine! destulă glumă: lasă-me in pace.

— Hi! nu; trebue să vii; indeșertu te vei cerca să iernii.

— Ei! nu! dicu o dată, și dc o iniiă de ori uu! Vrei să înțelegi?

— Atunci dară ești un miserabil. un omu fără »-nfire și fără inimă, disc Toma Ilianu depărtându-se și trăgend ușa după dȇnsul.

În momentul acela s-audi o detonare de pistol. Danibal, csasperat de insultele ce le suferise dc la ticălosul de Ilianu. trăsese asupra lui, dar glonțul pistolului pătrunsese ușa făr-a atinge pe nimine.

De o dată ușa salonului fu deschisă și patru veghetori de nopte intrară urinați de Toma Ilianu.

— Ați vădut? dise Ilianu adresăndu-se către ucei patru omeni: am enit se-i vorbescti ceva din partea d-lui prefecții al poliției, și el a tras in mine cn pistolul să me omore. Luați-’l dară și ’I duceți la poliția unde ve voiu însoți și cn îndată.

— Păcătoșilor, să nu matingeți. chici cel ce va lutesa a apropia do mine va fi mortu îndată.

Nici unul din unenii lui Toma Ilianu nu să mișcă din locu.

— Așa? dise Ilianu turbând dc mânii, atunci voi stați aci se-l pășiți să nu fugă, și eu mf ducu să Ins ciînțezu pe 11 prefecții al politiei, quare va sci.

— Nici un pas! dise Danibal, sau nu mai respundu de nimicu.

— Bine! observa Toma Ilianu, vom române aci quât timpn va ave d-lui plăcerea ne țiă. Dar vom scăpa o data, și atunci...

— Ia stăi! ia stai, domnișorule, dise Danibal apropiându-se de ofițerul polițienescu; daqua nu me incelu, mi se pare che vrei să in ameninți; nu eașa? Dar cine ești d-ta qua se vii să m-ameninți in casa mea. și cine ți a dat dreptul s£ vn să faci acesta? Ești,... ce ești? ce dici qua să porți acestu restu de uniformă a postului e ai ocupat o data.și din quare ai fost scos pentru mita purtare ce ai avut o? Ai vrut s-abuscsi de credulitatea acestor omeni simpli, quari, vețitnduin-tr-acestu portu falșii, te au credut si te au insolit qua să veniți să constatați împreuna, ce lucru? st vedem; ce am făcut? ce ați descoperit? Vorbesce! Vrei să te duci la poliția să denuucii, ce lucru? as fi turius s£ a-tlu, si pe urmă ți promitu să ve dau drumul la toți se denunciați or ce ve va place Așa dară spune, vorbește.

— Ai vrut să me omori! disc Toma Ilianu.

— Minți! am vrut să te amenințu; daqua as fi avut a minte șr făcu ceea ce dici, te aș fi atins precum atingu flacăra acelei luminări.

Și diieml așa, Danibal trase cu cel-altu pistol asupra unicei luminări ce ardea p‘o masă la țiece pași distanța și o stinse într-o clipire.

Căci n-e drumul! dise Toma Ilianu repedi”du-se pe ușă din preună cu complicii lui.

— S au dus! atât mai bine! ții să Danibal. Acum

la rondul nostru! — Dar. nn s-u puiuț, dw a intrat ciueva pe ușă prolituud de intunencu? — S-aprindem luminarea. Așa! Acum la tine, scumpă Telma; vom pirați acesta locuința pentru tot dauna, și cine sde* Dar, ce sedii1 ușa încuiată pe din intru! Ah! tu ești, । ristian! pe unde ai intrat?

— Pe unde să intra Dai-, tăcere! du face nici un zgomot, sau vei perdi tot.

— Ce vrei să dici?

— Nevastă-ta e aci.

— rude aci?

— Nu vorbi tare. In tioraria ta.

— Dar Telma?

— Ea casă la mamă-sa

— Cum? cine a luat o d-acolo?

— Eu.

— D-ta’

— Vreai s-o lasu într-un locu unde venia se s-a-si unda femeia d-tale?

— Și ce vrea car la ce a venit?

— să ți cerii ertare; st trama itnpreunil cu suriul ei.

— Ertare! Din momentul quând am descoperit pe ceaaltâ quare ine iubește, mi e cu neputință a mai trăi cu aceea de la quare am suferit atâte insulte. O voiu ertă numai pe patul morții.

— Ei bine! di uliu turma in momentul din urmă al vieței mele, Dalia intrând in salon și rădend in genuchi inaiiitea bărbatului ei Ertă-me pen a nu muri, chiici simții chă viața mi să stinge, me parăsesee din mi-uut in miuut: și cu tute astea venisem sunătusă și mi era torte bine quând am intrat in casa ta; dar se vede...

— Pentru-ce mi ai făcut acestă întrebare?

— Pentruchd... Asceptă; da: am audit do? uși deschqirndu-se de o dată pe quând veniseși d-ta și pe quând era încă intuncricu in casă. Eră pentru ce te am întrebat.

--Se vede eu? într-acel moment, profitând de intunericu, a intrat sceleratul qua sa și piuă în lucrare proiectul său infamii, dise Cristian.

— Acum, nu seim daqua ceea ce a pus în acostă băutură e vre un venin mortal sau numai uu simplu narcoticii, având de scopu a adormi pe mine, și apute în urmă se mi caute prin casă, cu speranța d-a descoperi vre un ce cu quare s? m? compromită! Or și cum, me ducu se dejocu planurile incmicilor mei, făcfind să despară cea mai mică armă cu quare s-ar pute in contra mea.

— E forte frumos; dar nu ți perde timpul stând aci; nu snm eu de ajuns?

— Da Criptica: ești un bravii prin devotamentul ce I ai pentru amicii d-tale. și daqua ceva quare me face se te iubescu mai multu, interesul cel mare pe quare îl por ți pentru l-elma.

— Oh! așa este. Nu sein ce putere ine lâgil așa strins cu sortea acestei copile, dar scut chA pentru dȇnsa mi aș da trei părți din partea mea și dot din viață qua ’o vedi fericita.

— N-ai nevoia să faci nici un sacrinnu de aur sau de viață; daqua, precum mi a prohato de ajuns, fericirea acestei copile stil intru a ti adorată de cel ce ii iubesce, apoi fii sigur chă fericirea ei a început am minutul quând nu a permis a i închină tot amorul meu. tnla idolatrarea ce o merită de la mine.

— Așa dani simți chă vei pute sa iubesci!

— Am simțit acesta mai de multu, acum nu mai e vorba de o simplă umțiro, ci de o pasiune quare și e-sercită asupra mea un imperiu pntinte, o nedisputată de nici o altă putere lumesca.

— Dar ce vei face cu femeia acesta?

— Ea nu mai e de multu a mea.

— Cu toate acestea...

— Formalitatea quare ne unesce?

— Cată să țineai semă de ea.

— O femeia quare și dă corpul unuia, inima altuia, și nare pentru bărbatul ei de quăt desprețu, de quăt ură. de quăt derîdere. a mai cugeta vr-o dată seinvâce în favoarea ei nișce formalități batjocorite chiar de dȇnsa, ar fi o pretensiune ca aceea le a voi cineva să lege doi lei unul de coda altuia, cu o cordă subțire, și a pune din aintea fiăquăruia dintrenși. ia o distanță respectivă, quâte un animal quare să i insulte sau se le întărite plăcerea de a-i sfășia. Cu tote acestea, dicu și eu ca d-ta. voiu ave recurs la îndeplinirea formelor cuvenite, spre a ti in regulă.

— Și ce motive vei propune pentru susținerea dreptății d-tale?

— Motivul cel inai capital din tdte. adulterul.

— Dar ai probe legali a infăcișa?

— Am coarespondința ei amordsă; quare probă mai învederată de quăt acesta

— Nu e adevărat ceea ce dici, Livi! strigă Dalia desceptăndu-se și sculăndu-se dreptu in picioare.

Danibal și Cristian să traserd inderfit cu trei pași ațintând ochii lor sperioși asupra aceleia ce discse aceste cuvinte.

— Nu A adeverat ceea ce ai dis, urmă ea; n ai nici coarespondința d a mea. nici un peticuțu de chărtiă, nici o probă legah incoiitra mea; n-ai de quăt prepusuri, de quat calomnie, de quăt do acusari uefoiidato pe vr-un «dever. daqua ai acea coarespund ință, arat-o s-o vațlăamicul d-tale quare a fost pute dispus se te cercă pe 1ui pnt; dar nu vei av5 nimic; de arătat, indeșertu cauți pretutindinc, nu vei găsi nimicii; piobele d-tale au despărut spre a,i da locul la ale mele, checi nu fără scopu am venit și te am făcut să credi chă am fost Înveninată sau amorțită ci qua de ocasiunea de a descoperi ceea ce am descoperit, Am audit dară cu urechile mele pasiunea ce te domină și quare vrea să mă alunge pe mine din inima ta. in quare ai înălțat alteia altarul amorului tău; le am amjit acestea, nu singură, eu, ci încă doi martori quari ascăptă afară semnalul meu spre a intra. Dar aceea pentru quare îmbli să mă sacrifici nu va fi a ta, ți o juru și, daqua vrei să mă creoli, cercetăsă și vei vedă chă ea nu să află în sinul familiei ei, ci dusă acolo unde am pus eu la cale mai din ainte, spre a fi peste puțin trimisă peste fruntaria din preună cu cei-alți emigrați conaționali și consăngeni ai ei, ce să află acum în mamele inemicilor lor și cel ce a contribuit prin ajutorul său activu și indemănaticu la acesta, a fost Domnul amicul d-tale de facia.

— Eu! dise Cristian în culmea indignării.

— D-ta! nu ești D. Cristian?

— Eu însu-mi.

— N-ai eșit d-ta dintr-acestă casă, nu sunt doă orc, împreună cu o femeia încostumată într-un portu ce nu ă al sexului ei?

— Așa.

— Acea femeia nu ă de quare fu vorba?

— Însă ea

— Nu v-a întilnit o trăsura în quare să afla un omu ascuns?.... la o distantă de vr-o cinci-deci de pași de casa acesta.

— Da.

— Nu s-a oprit trăsura îndată ce s-a apropiat de voi?

— Bine.

— Ai dat pe acea femeii iu primirea acelui uimi, quare sa făcut îutr-o clipă nevădut cu dȇnsa din preuuă?

— Așa

— Ei biue! acel omu, nu scii cine era?

— Era tratele ei.

— Minți! era baronul Orosiu, inemicul ei de morte, și al familiei ei. quare. sub apariuța fratelui ei, a luat-o in trăsură, și pȇnă mâiue pe la acesta oară, fruntaria imperiului vecin o va despărți pentru tot d-auna de cei ce să credeau fericiți lepge dȇnsa.

— Și ai putut îmbrățișa o astufel de otarîre crudă făr’ a te înfiora. făr a te teme de nici o mustrare de cuget cel puțin? dise Cristian.

— Te ai temut d-ta quând mi ai servit de complice?

— Eu? complicele d tale!

— D-ta quare vorbesci.

— Ești... o miserabilă!

— Ah! țipă Dalia cu voce pe quare să nevoia o face demnă de strigetul desperării.

L-acâstă strigare ușa să deschise iu sgumot și D F* însoțit dc Toma Ilianu și de doi1 alte persoane aduse într adins de unchiul Daliei, să vâțiură intrând in camera unde să petrecea scena de mai sus.

— Domnilor, vă ieau de martori ai insultei ce am suferit o dc la unul din amicii soțiului meu, dise Dalia adresăndu-se către acei ce intrară.

— Complectcsă-ți acusarea domni, dise Danibal.

— N-am ce să complectezu, respunse Dalia.

— Ai acusat pe amicul meu, dar ai uitat scopul cel principal pentru quare ai venit a fost de a mă acuș» pe mine.

— Ai auțjit ce a dis bărbatu-tău? șopti D. F* la urechi a Daliei.

— Lăsați-mă chă mi perdu mințile, respunse acesta pe acelaș ton.

— Curidsă femeiăl

— Domnă, dise Danibal, ți am adus a minte chS aveai s6 spui ceva persdnelor pe quari le ai rugat a ți servi de martori, checi aveai se te plângi de mine pentru infidelitățile ce ți am făcut; grăbesce-te a le comunica scopul pentru quare le ai invitat, chei sum nevoit a părăsi peste un minut casa în quare ne aflăm amândoi.

— Nai să respnndi nimicu, Dalio, la provocarea ce ți să face? Dice D. F*.

— Am să respundu chă m-am încelat, chă am fost ren informată, respunse Dalia întorcându-și fația ți plecându-și fruntea pe mână.

— Atunci am să vorbescu eu, dise Danibal, și vă mulțumesca, Domnilor, pentru ocasiunea ce mi ați dat de a vă vodă adunați între mine și acestă femelă, pe quare o declam înaintea D-vostre de adulteră către soțiul ei, de o femeia prosntută înaintea opiniunei publice. Luați acîu. vă rogn, de defăimarea ce ’i făcu, chăci voiu a mă servi de acăstâ armă spre a mă desface de dȇnsa. Quând voiu fi chemat înaintea giustiției bisericesci voiu susține aedstă defăimare cu toate probele cerute. Domnilor, primiți salutările mole. D-le Cristian, aideți unde ne asceptă datoria nostră.

CAP. LVI

SERBAREA MOȘILOR

Dupe tradițiune vechia, pe care o vom esplica nidutn, Rumânii țin pe fiecare an, în luna lui maiu sărbătoarea numită a Moșilor, in ipiare poporul cumpera luminări de ceru, ule, cote, străchini’, etc, și le împarte pentru sufletele inerților lor. Acestu obiceiu fiind lu tetă țeră și dincndii-se cu fidelitate întruna din sămbetele lunci ce ară taram mai sus, e de prisos să mai căutăm originea acestei serbări, de quâi acolo de unde au moscenit-o Românii din premii cu alte tradițiuni ce să conservă încă de la cuceritorii lor, adică in serbarea a-mtlog-l ce a esistat la Roma, după cum a avut fericirea observa înaintea nostru cu multă logica autorul articolului intitulat Sermioarea Moșilor și publicul în unul din diarele române sub onorabila semnătură deAL Zoh. Așa dară acesta serbare era aceea ce *e nmnia Compt-Wia, ținută la 2 maiu, și In quare să făceau sacrificii leităților numite Lire sau umbrele moților, stremoșilor. Or ce altă origine ar mai voi cineva să de acestui nsu absurdă, arbitrara și depărtată de or ce logică sănătosă.

Era dară într-o joie de Moși, ții de solemnitate,in quare prefectul poliției fac0 imvitârile sole persdnelor ce crede de cuviință pentru Cortu, uu fel de pavilion improvisat ad-hoc pe o înălțime de brazde vcrdi. iinfru musețat cu culorile țerei, mobilat cu eleganță, cu luxu chiar, impeuișat cu stindarde tricoloare, având la oarequare distanță piramide sau arbori făcuți de ole și ulcidre, de cofițe ți stegulețe, precedat de o alea sau mai multe de brai și animat de musice și de gătekde cele frumose ale dar dur. Bufeturi gratis pentru cei invitați, focuii artificiali hoare de țeram și țărance, danțiiri de călușari imiuind răpirea Sabinelor, nimicii nu lipsesce pentru a tace acea fii una din cele mai vojdse sărbători pe quare toate cinele o gintă ca petrecere si ca curiositate.

Mii de trasure să învlrtescu sau staționesă spre a asculta musica. spre a privi Cortul sau spre a să privi intre ele, mii de obiecte sunt espuse pre vânzare, începend de la modestele producțiuni ale industriei naționali și penii la articolile de hixu quari ne vin din stremătate, t6te ar ti in stare a contribui contingentul nu-milei lor pentru fondarea unui dicționar măi complecta

Pe quând clasile avute să ocupă cu preimblarea cu admirarea, cu căutarea persoanelor cu quari s-au vorbit a să iutîlnl cu cumpărătorii dc diferite lucruri de quari au sau n-au trebuință, poporul singur înțelegând viața mai bine de quât toți, mănîncă, bea danță ehiuesce, nepăsător de banii ce ’i sboră din tească și de grijile ce I asceptă mâne.

Dar dm preună cu acele cântice esecntate de sute de musice diferite și cu acele chiote ascuțite quari pâtrundu aerul prin mii de gurc turbate, vin să s-amesti-ee strigările a o mulțime de vendători ambulanți quari să vâră printre omeni, și făcu locu printre trăsure sau ședu în ușa umbrarului lor chemând pe cumpărători din totă puterea peptului lor.

Aceste strigări sunt quam cele urmtoare

„— Friptii și rumeniții! — (Ei! asculta! doi fără peie și una la doă)! — Braga dulce și acrișoră! — Braga rece! cine bea de dor ’i trece! Ai braga Imn! — Lămâi și portocale! Portocala și paraoa! — ( Blz) 1 — Covricei cu zaliar! Rahat cu apă rece! Alune prăjite, trei d-un gologan! Conici, siimți calde! — Turte dulci! turtițe. im le lăsați! îughecntii! — Bidinele de spoit!)— Dulce și rece șerbețelu ia! — Cu ouPco-sonă-u! coasănacel cu oue’ — Iaurtul iaurtu! căimftcel! — Liap dulci», lapte! — Floricele bune! ele. eic. etc

— Mișcă mai ’nainte, birjar! strigă unul dintr-o birje elegante adresăndu-se cucerului său.

— Unde să tragu! nu e locu, respirase acesta.

— Puțin, mă! doi pași mai narate; voiu să vorbescu cu domnul quare ă înaintea ndstră.

Birjarul întrebuința tbtă iuțea lui strigând unuia: Păsesce! altuia La o parte! clunuiud în diepta, rctră-găndu-se înapoi și întiue reușind cu multă anevoință a s-apropia puțin de trăsura ce staționa înaintea trăsurei sale.

— Bună dioa, Comnine! dise cel cu birja elegant?, celui ce I apropiase și quare sta întro birje pficătdsă cu do? mirțoge spetite.

--- Bravo, Ferate! tu ești? respunse Comnin, dându-se jos din trăsură și urcându-se într ă amicului său.

— Dar unde ai găsit acestu faeton minunat?

— El m a găsit pe mine, și d-aceea nici chă ’l mai țiu; bine eh? te vădui. frățioare; daqua vrei, plătescu și eu partea mea și vom țină amendoi birja ta.

— Voiu ti cu tine p nă la nou? si jumătate, da-qu?. ții să fim împreună.

— Și pe urmă?

— Pe urmă mă ducu. suni chemat la o adunare.

— Unde?

— Unde am să danțu ppnă mi oiu sparge botinele.

— Măre! Ce ai pățit?

— Ce se patu?

— Tu să danți!

— Și ce lucru curios gâsesci iu asta?

— Ba fdrte curios încă.

— Și pentru-ce?

— Pentruchă te sciam altu fel.

— C om mr Miai? nusantropu?

— Ba. misodanțu.

— Ei ’ sa schimbat boerul.

— Apoi asta pune-nii. Și ce te a ficat site schimbi așa?

— Pote umul remiiă la un gusta de qnând sa niscai și pȇnă va muri?

— Așa te înțelegu.. Dar ia veddi! daca na incelu, nu e fata Planei Vatreon aceea quare sta la dreptă nustrt întrun faeton albastru cu cai morgi?

— Ba e ea și cu bărbate-său

— S-a măritat?

— A dat Dumnezeu

— Și cu cine?

— Cu tiiul lui Stroe Cescut un nătărtu; dar să hce che e gros la cefă.

— Atunci nu o fericescu daqua a luat ud bărbat nătărău.

— Din contra, femeile sunt fencite quând ioau asemeni bărbați. Dar pe cine ai salutat?

— O damă, ce ti pasă!

— Hm! și nu mi spui!

— Ți am spus.

— Dar acesta mister?......

— Am vrut să te intrigii, nu ă nici un mister; * nevasta lui Danibal.

— Fosta.

— Ce? nu mai trăescu împreună?

— Nici asta nu o scii?

__ De unde s-o șciu! am fost atâta timpu polară Și cum? ia spune-mi.

— Pră simplu, a lâsat-o.

— Și causa?

— Ai putl sfi mă întrebi la îmulțit

— Dar cea mai principali?

— Cea mai principali i chi ’l încela, pini* quând s-a convins omul de farsele ce ’i juca, și din momentul acela.. Bună dioa, frate Odoficel Apropiă-te sine vedem mai bine. Bre! bre! de quând nu ne amu vfidut! Unde ai stat ascuns pin acum? Te ascunzi de noi și faci la versuri mereu, nu i așa?

— E un an de quând n-am mai făcut nici un puin de versu măcar! Ce lucru te ar mai puți inspira cu censura asta!

— Ai dieptate.

— Mai de-ună-di mi ducu si mi ieau de la censură un manuscris ce ’l detesem de astă erna. D. Censor mi 1 inapoiesă într-o stare, quare m-a făcut si plângu de necasu: pune-ți in minte chi mi ștersese, nimicu mai multu, de quât vr-o quâteva rime numai; ce eram se făcu cu versurile mele fără capu sau fără coda! Am aruncat și eu scrierea în focu și m-am ales cu atâta.

— Și ce fel de rime ți a șters?

— Rimasem teatru cu lotru, dramă cu infamă, literatură cu lătrătură, progres cu interes, căsătoria cu nebunia, scâlă cu golă. curte cu turte, amor cu sbor, patriotisme cu egoismu, și alte asemenea. Astea s-afl părut d-lui Censor chă provdcă la rescdlă, la anarchiă, la resturnare, și a tras pe d-asnpra cu pana sa ucigătore.

— Și a făcut datoria de călău.

— S o mai facă cu alți, chici pentru mine, unul, nu mi voiu mai compromite musa lăsftnd-o in ghiare-le sele.

— Dar ce parte ai avut tu’ Mai de-ună-di erai coarector la un ziar, și te a dat afara, pentru chă mulțimea greșelelor de tipar să repeta pe totft țlloa in tdte nnmerile diarului. Audi d-ta! in locu de oroufiicw avea organicu, în locu de robu, orbu, în lucii opera, o para; litre îu locu de litere, omoare in locu de owdre, împărțit îu locu de hnpețil, archont ohgiu adică ologiă de boeri, in locu de archonlotogiă. și o miiă de quari nu mai iui aducu aminte.

Odofice tăcu doi pași spre a să depărta.

— Te duci? ’i dise Ferat.

— Me ducu, respunse el; m-asceptă un amicu cu quare voiu să puiu la cale fundarea unui diar politico-literaro-comercial.

— Ferice de abonați! ce vei ave! murmură Ferat intre buze.

— Să duse iufine! dise Comnin.

— S-a dus se afle un capu de tanr qua să rime-se proiectul său de aur. Dar noi nu ne mai mișcăm d-aci?

— înde să ne ducem? mai bine ce stăm?

— Fără indoălă 1 do unde ara pute privi mai bine dama cu nigeriana albă, quare nu și iea ochii de la noi!

— Intradever, incepuseși si mi spui ceva atingă-tor de despărțirea lui Dambal cu nevasta sa.

— Te Interesezi?

— Puțin... Nu atât cu mima quât cu cnriositatea — Oh! inima! Mergi pre departe.

— Dar pănă va descoperi mina ce o caută..,

— Fu pe pace, nu ’i a trebuit multu penă s-o descopere.

— Și cine ă amantul ei?

— Financiarul el?

— Fia.

— Unchiul ei.

— Mi nebunesci! Un unchiu...

— Un unchiu cu numele, in realitate nu i 6 nimicu.

— Atunci cată să hă D. F*l

— Un smintit, quare ’i place să facă tdte cu sciînța diplomației, după cum crede el, și s-ajungă la scopul ce șî propune prin mițildce pedise, ca acel copil quare, vrănd să ’i să de rasol ia masă, ceruse puțină sare, spre a săra respunsese el tatălui său, rasolul ce ’i să va da. A Întrebuințat o mulțime de stratageme, a înodat o intrigă teatrală, a complotat cu alți complici, qua s-ajungă la desnodămăntul quare și avea esistința înaintea giganticului proiecte ce formase

— Un nebun! îl cunoscu.

— Acum ’i s a promis portfoliul de ministru.

— Nu mă mini de locu: In cetatea șdncilor. liliecii trecu de păsări. Dar amicul Danibal?

— Ea acea oară pote de quâud îl cautu, și nu potu da peste el; nimine nu șcie ce sa făcut.

— Ce va să dică asta’ Și nai făcut nimicn spre a-i da in urmă?

— Ce vrei se mai făcu! M-am dus a casă la dănsul de atâtea ori; un singur fecior quare ’I avea șăde să ’i păsăscă lucrurile din casă; diee chă nu ’I a văut

de vr-o septămânâ; m-am dus la toți amicii lui și cunoscuți, nimine nu șcie nimicii; m-am dus chiar la poliția qua să vădu daqua va ti eșit din capitală, nu să vede trecut nicăire...

— La Cristian ai cercetat?

— Doră pe dânsul nu ’l am întrebat. Dar astă sări...

— Acolo ești chemat?

— Da.

— Iea-mă și pe mine. îl cunoscu.

— Nu să pdte. întrerupse Ferat.

—De ce nu să pdte? Nu merit pdte acdstă o-noare?

— Nu trebue să te ibrmalisesi; aci nu e vorba de ondre și de neondre, ci de un secret pe quare mi ’l a încredințat numai mie: pdte, daqua te ar li vddut și pe tine, nu s-ar ti îndoit d-a ți ’l împărtăși tot așa ca și mic.

— Nu înțeleg un secret unde vor fi dame de danțat.

— Ha! ha! ha’ ha! mi place prd multu idea d-tale!

— De ce rițh?

— Pentruchd creții chă unde sunt dame, bărbații nu pot ave nimicii secret de ele, sau chă s-ascepte să și le dd pe laiă neaveud a să teme de ele.

— Quare vânt ți aduce aceste idei! par chă vrei sc prinții pesce întro pădure!

— Dar ce ai vrut sg dici atunci?

— Trebuia si me întrebi ’nainte de ami respunde ca baba surda.

— Ei biue! vădu chă te ai supărat, pentruehă am vrut să gluinescu. dar un te am credul așa de susceptil, și ecăme gata a ți cere scuae. Ești satisfăcut?

— Cum vei voi.

— Ce fel, cum voiu voi 1

— Așa, daqua creții chă cu atâta să pdte satisface cineva...

— Astufel înțelegu. checi nu mi vine să credu chă ai ave nevoie de săngele meu spre întregă d-tale îndestulare.

— Oh! săngele teii! Ce vrei se făcu cu săngele teu? Nu scii chă săngele pătâsă mana cui il varsă și me laudu chă n am făcut pâ)f acum o faptă quare să mă pătese. Pe lengacestea, sum Român, și n astă qualnate, voiu sfi crețiu chă am destui bun simțu, pentru qua să mi armesu brațiul incontra unui amit-u, pentru o bagatelă; să lăsăm aceste estravaganțe pentru ferele unde moravurile bune sau role, fiind ajunse pre de-, parte, escesul să află oare-cum efectul lor natural. Quât pentru mine, să nu te ascepți nici o dată chă te voiu provoca la duel, pentru chă ți a plăcut să ridi de mine, dar voiu căuta ocasinuea să făcu și au tot așa, și să rldu pentru ceva quare șciu ch? are să te doră pre multu.

— Birjar, mâna mai ’nainte, să vedem și noi focurile de artificiu.— Și dici chă ai să m atingi unde să mă dâră?

— Așa am dis, rcspunse Commn surind.

— De o qnam dată nu me doare nici capul, dise Ferat, afară numai daqua vei mina să mă ții in sfera acestor impresiuni turburi hi quare ți piace a ocupa spiritul meu.

— Bine, scumpul meu, fia după cum croi

— Comnine, tu cată să scii ceva quare mă privesce, quare m‘ a+îuge de apropo, dar nu vrei si mi spui; și cu toate acestea nu petu să nu recunoscu interesul ce mi ai purtat in tot timpul pe quât amu fost amici împreună...

— Și acum nu mai suntem? întrerupse Comnin.

— Nu vrei să mai fim, după cum vedu.

— Te înceli.

— Nu mă încelu de ’om: mi ai ds ch5 ai sS iiiji de mine pentru ceva quare are sg mă dori pre multu, repeta vorbele d-tale; mi ai dat să ințelegu chă cunosci un secret atiugetor, fără indoălă, de onoarea meai de reputațiunea mea, și nu vrei să mi ’I spui: iu costă dară amicia nostră?

— Și după ce ți von «pune cescu, numi vei face, oare tot acesta întrebare: „iu ce stă amicia nostră vii să mi spui tocma acum chă onărea mea e vătemată, in locu de a mi o spune pe quând era iacă timpu a prever: răul?,,

— Va să tjică tu sciai mai din ainte răul quare m amenința, și cu toate acestea...

— Și cu toate acestea nu puteam să dcschitfugura.

— Ce mână ți o ținea indusă?

-- Mână! Oh! o mână quare ține tetă esistința mea, o mână pe quare o aduni, chăci c mâna unei femei...

— Or te ai mai însurat do quând du ne am vedut! întrerupse Forat.

Ba nu, dar m-nm împăcat cu nevastă-mea.

— Aiuresi! Dar nu mi spuneai singur chd nevastă ta nu mai eaistă de multu, die a’ peidul-o sau te a

perdut, In-fire chă nu v-oți mai veut de un mar de timpu Împreună?

— Așa ți am spus, dar acum sunt patru țlHe de qnând sdrtea m-a reunit cu ca. Este adevărat chă ea era perdută pentru miuo, sunt ani de quând o părăsisem p.atru nebunicîo melc, și in tot timpul acesta ca n-a Încetat d-a mă căuta pretutindinc, făr-a me pîne descoperi, chăci mi schimbasem portul, numele, părul și tot ce ar fi putut a mc tace recunoscut de ea, pentru qua să potu trăi cu o femeii pe quare o iubiam, pentru quare ca era geldsă și quare, o lună de la data amorului nostru, m-a lisat pentru un căpitan rusii de la husari cu quare fugise, dar quare perise quătcva ile iu urmă in rcsbelul de la Ciimca.

— N-am mai vedut-o.

— Minți! dise Irat c’ un surîs de familiaritate.

— De ce dici che a mințit?

— Pcntruche chiar astâdi tu ai vorbit cu ca.

— Eu? ’

— Ba cu.

— Și undo am vmbit cu ca? cine m-a vî\h»t?

— Scii chă e târdiu!.

— Atunci duue Jpuminc acasă, sC uu remâiu pe jos.

— Dar birja ta?

— Acum spune-mi, mai avem timpu pănă g’ ajungem acasă.

— Vrei să ți spuiu de unde șciu chă ai vorbit cu es amauta d-tale?

— Da, mă îndatoarezi se mi spui.

— O șciu de la nevastă-ta.

— De la nevastă-mea!

— Dar ea de unde pâte sci?...

— Întreb-o, asta o privesce pe dănsa.

— Ș-apoi mă mini, ce a avut să ți spuiăție!..

— A vrut să fugă d-o asemene esplicare cu sociul el, chăci, ca femeia cu minte, a prevăzut la ce resultat urît era s-o conducă...

— Era supărată quând ți o spunea.

— Nici de cum; ba încă o spunea ridând:

Comnin și lăsă capul să cadă sub greutatea refiesiunilor ce ’i produseară vorbele lui Ferat, și nu mai dise nimicu- Dar ceea ce cugeta el era spăimentătur; și i-magiua indiferință cu quare o femtiă spune unui strein o infidelitate a bărbatului ei, și acestă nepăsare îl făcea să credă chă ea și ocupa inima c-un altu amor, de oare ce nu să turbura sciind pe bărbatu său Ia intrigă cu alta. Comnin dară rescolia toate midlucele inteligințci sale, spre a afla modul cel mai uemerit de a să convinge de adevăr.

El și eduseaminte chă să cercase, cuquâteva minute mai înainte, a descepta curiozitatea amicului său, spniudui chă avea să ’i comunice tiu secret atingător de onoarea sa, și chă Ferat, In lucu da manifesta un interes forte natural de a stărui să afle acel secret quare II priva așa de aprdpe, el să arătase așa de rece, Iu quât ’i să păru chă nici chă voiea să scia de cele ce ’l făcuse el să lntrevlă.

— E de neînțeles! cugetă Comnin în sine; să n aibă cea mai mică curiositate să mă întrebe, quftnd era vorba de ondrea lui!

Dar îndată ce trăsura să opri, din ordinul lui Ferat, la porta locuinței lui Comnin, strada St, Apostoli, și în momentul quâud Comnin întindea mâna qua să ’și iea diua bună de la amicul său, acesta, tnapoiudui salutarea:

— Într-adevăr, țiise el, spuneai odinioră chă aveai să mi comunici ceva de marc importanță pentru mine, și ai uitat să mi spui.

Așa este, respunse Comnin, dar nici tu nu m-ai întrebat.

— Scă, te întrebu acum; daqua n-ai multu de dis, spune-mi qnât să pote mai scnrtu, chăci mă grăbescu, precum sen.

— Să ți spuiu, daqua ă așa; dar mai ’uainte de tote să mi juri chă nu vei scote vorbă.

— Ți o juru; spune.

— Singur te duci la adunarea lui Cristian?

— Suntem invitați amândoi, adică din preună cu nevastă-mea.

— Credi chfi te va însoți?

— Nu șciu, dar mi a promis-o.

— Mi indoăscu.

— chă mi a promis să via?

— Ba, chă te va însoți.

— De unde ești sigur?

— Să va face indispusă, spre a avă motivu de a remăne a catu.

— Și pe urmă?

— Pe urmă va eși qua să să dacă într-altu loca?

— Unde?

— Acolo unde o ascăptă amantul ei, mi să pare căpitan Oruescu.

— Locotenentul.

— Sa făcut căpitan tn filele trecute.

— Și ce mi pasă mie daqua nu va voi să mă In-soț.ăscă! Daqua ea mi preferă pe altu, 6 chă și eu preferii pe alta; nu trebue să fim drepți? Sein de multu chă ea nu mă mai iubesce, dar in locu să mi făcu inimă rea, ceea ce mi ar fi ruinat sănătatea și mi ar fi vătămat fcriciepa, am iubit și eu pe alta, și văț)u chă nn merge mai bine așa. Tu n-ai fi făcut ca mine?

— Eu n-aș ave filosofia ta conservatoare.

— Dar ai ave poesia qiiare te ar fi ucis p6te. Pentru nune, găscscu chă 4 mai bine așa, de quăt să te închini în numele unei femei, pe quare s-o creții chă e săntă și quare să ți puiâ cornițdre fără qua să ți rrecă prin minte.

— Dar daqua femeia pe quare o preferi nevestei tale ți ar face tot asemenea?

— Nu credu.

— Pentru ce să nu crei?

— Mai ântăiu, pentnichă ă măritată, ți al doilea, pentruehă mă iubesce, după cum mi a probat-o, chăci trăia despărțită de bărbatuseă și eu am stăruit de s-a împăcat cu el, ceea ce m-a ascultat, de și nu ’i putea suferi să ’l vaă In ochi.

— Numele ei! urlă Comnin apucând pe Ferat de brațiu cu o putere convulsivă.

— Numele ei vrei să ’l afli? dise Forat cu sănge rec*

— Da, Minele acelei mlserahîle.

— Derona Comnin! Vei chă ii-am secret deține?

— Madina!

— Ea, Madina Dar me mini cum n-ai sciut-o, chfci ea mi a spus adesea chg va face tot qua afli tu acestă intrigă, fiindchă altu-fel nu să crede destul de resbunată de rfiul ce ’i-l ai făcut părăsind-o pentru alta

— Eu, sfi șciu desonoarea mea și se tăcu! Voma vedd daqua voiu tăie și acum, dupfi ce m-ai Încredințat cu gura ta propria de trădarea ce mi să face.

Comnin să depărta îndată ca un înfuriat, lăsănd pe Ferat ași urma calea înainte spre locuința sacu aerul celei mai depline returburări pe fația sa.

CAP. LVII

COFETĂRIA FIALCOWSKI

Stabilimentul quare pirtă aceșt i nume f nn frimm ocal sitiiit pe străin ce nurcii) sce poți teatrului, In-tr-o pășiți înc fote av.itita-i cetnerciului, tumlcha cei mai mulți quari să dicu una la teatru, să oprcscu aci qua s-asceptc oia intrării; acei ce sc ducu iaca la grădina Cismcg.’ilm, timd mdb mvoiți a trece pe dtu a-iuțea cofetăriei lui Fiakow ki, cea mu mare parte stau quâteva momente aci cum tifle san, qna.id să intorcu de la grădină, mulți petrecu acolo restul verei penf pc la vi-ce sau duC-sprc- ecc din rmpte; asemenea ți mulți alți qnaii caută uiijc,i nu găsestii, au obiceiul sfi asceple la l’ trecerea sau intiirnarca biijei de quare aii nevoia, m, Ui-I ne, locatarii din Pasagiul rumân quare să dl 1 l i spatele acestu stabiliment, sunt măi toți tubutan cum al colită ici stoțiisc De unde resultă ih î imprc?orul slăbiciunii și fnco interesele destul de bine cu piblicid, pe quare șcie se ’l mulțumesca cu gaslui, eleganța ți duna qualiuc aobiectelor ce să pot afla ‘ot-d-auna în cofetăria sa; astufel, și publicul quare șcie s-apreiesc meritul celor ce 1 servi după plăcerea sa, nu încetei d-a concura din țâțe părțile capitalei, cele mai depăitatc chiar, spre a veni erna, dc la noufi oare dimiueța, și vara, de la optu, și a pune pe servitorii stabilimentului într u mișcare continuă pintru a ’i servi cafele cu lapte, ciocolate, ceinri, prăjit u; e, licori, captivi ne, duleețe, bombone, glasele, fructe zaharate, creme sau fnndaute, etc, etc, etc.

Dar mai multă de qnât atracțiunea acestor obiecte devenite și ele ca o necesitate pentru luxul gustului, e un altu motivu quare face pe publici! sau o pai te din publicu a veni regulat o dată sau de duâ ori țiioa și sera in accstu local, pentru quare adesea di ncglige interesele, intârdiă ora incrgerei la postul re ocupă și lasă alte petreceri pentru plăcerea da să găsi împreună cu quățiva amici -au cunoscuți împrejurul unei mese pe quare no p.răsestu. de quât promit gmhi-și a reveni a doa-di sp.e a urma ceea ce an făcut astă-di. Acesta este plăcerea sau, qua va zicu mai bine, pasiunea de a vorbi despre Maccri-e altora, a face critica operei italianc, a teatrului național, a face în fine politică.

Se luăm in revistă qufiteva grnpe de omeni quari tmpresoră mai multe mese, ți s-ascultâm fiăquare secțiune despre ce vorbește, ce subicctu de discuțiune îi preocupă.

Se ne apropiam do cea d-ântâiu m-isă quare să presintă ochilor nubtri, drepții înainte, in fația nșei pe qnare intrarăm.

Aci să vMu trei persdne, voiu scuti pe cititori dc amcnuntele dcscrierei caracteristice! fisice a acestor individe, voiu mărgini arătând in trecut chfi unul, quare cărunt, și qnnre semenă a fi de rr-o țelfled și dnd de ani trecuți, vechia nostră cunoștință. Stroe Cesiu; cei-alți doi quari semănă puțin mai tineri de quât dansul, sunt necunoscuți; quâtctrei au un porîu nepretențios și puțin presentabi pentru un locu publicu; dar mițlldcele lor și tilosofia pe quare semeni a o profesa ii scusă despre aresta, și noi nu ne vom permite nici o observare de etiqnetâ.

Ce vorbescu ei?

— Dar setu che plouă! dise unul din cei neconoscuți.

— Așa, măi frate! toată nopticica a plouat, ți vădu che nu vrea încă se ste, respunse Stroe Cescu.

— Eu, potu qtiftud s-ujungu l-acestă circiumă vorberscă, cum i d-vu unii, am vedut ș-am pățit

— Da, disc Stroe Cescn, te vedu plin de sus până jos; par-che te ai tăvălit pin noroiu.

— Ba che chiar! Cum se scapi neumplut cu putință dupe ce te nămolesci pȇnă in genuchi, apoi birjarii! îi reții che trecu iute pe lângă tine, și tocma atunci dă bice cailor, qua se sară, se te stropească și se te facă ca p-un porcu. Nu mai e de Dumnedeu. Pe urmă, pe unde se dai pe unde se ți faci locul calea ă strimtă, trăsurele trecu înșirate, par-che vr-o paradă; ici care de lemne, colo quâte un car de fin stricat în mijlocul drumului, mai din colo o căruță cu patru cai ți astupă drumul; vânătorii de pe strade, lumea cea multă, quare te inghesue, te îmbrâucesce, ți dispută marginea, ți trage și quăte o înjurătură... Pene scapi site duci unde ți arde s-ajungi, blestemi minutul In quare ai eșit din casă!

— Nu, nici o regulă, nici o văndu; parchă suntem într-o de barbari, In timpii cei mai primitivi ai omeuirei. Dar, ce se dici’ daqua nu capu, vai de piciore

— Și ce me prinde mirare, dise Stroe Cescu, sorbind din cafe cu sgorootul ce ’l tăcu gastronomii cei bătrânii, ce me prinde mai multă mirare che... uite, stau și mă uita quâte o data la trăsurele quari trecu flioa și noptea pretutindiue, să le vedi, ardă-le-ar focul de madame, cbâ nu șciu cum le aș dice mai bine, le vedi clifi să furlandisescu în rochile lor de imitase și de catifele. În pâlăriele lor cu flori sau cu pene, intindichiate, ințoțonate, parchâ stau gata să sară din trăsură și să înhațe pe cineva la danțu! Nici chă le tună, nici chă le fulgeră! Bărbații umblă pe jos, pin norme, d-lor să plimbă ia faeton; bărbații să ducu la postul lor, la stabilimentul lor, după interesele casei lor, d-lor să ducu la șose, la visite, la dracu seleiea; săra, bietul oărbat să mulțumesce să s-adune cn doă trei cunoștințe, să iacă o partidă de cărți, sau să ste de vorbă pȇnă pe la vr-o țlcce, țlece și jumătate, d-ei nu ’i place se și alegă o petrecere nevătiinătorc, o adunare de femei cum să cade, o vedi turbată după polă, dupe valsuri, qua să mi ți o strîngă iu brațe ofițerii, s-o invertească intruii picior și se i facă curte, qua să potă cși la lumină cu ce o pute smulge de la unii și de la alții,

— Șapoi, replică cel ce nu vorbise încă pânnci, ș-apoi, cutesă, daqua te țiu meșii, se i dici ceva sau s-o ții de rău pentru viața desfrânată ce i place să trecă, și să vedi leșinuri și istericale, se vedi planșete chă vrei so omori, cha vrei s-o ții închisă iu casă ca un tiran, și altele multe.

Acuma să vedeți d-vdstră, dise Stroe Cescu, pe qnare ararăm ocaslnnea să cunoscem quâti mâncărime de vorbă avea, cbiaru și unde nu să cuvenia să vorbăscă, să vedeți d-vostră ce să Intimplă cu fiiumcu, quare s-a însurat d’ vr-o lună de dile. Eu, ca părinte, mi am făcut datoria să i spuin coă nu face bine să să însăre; mai ântăiu chă fiinmeu nu mai in ântăia sa junețe, nu dâră cbă asta ’l ar fi putut vătăma în ceva, dar nu trebue să uităm chă trăim in țeră Românăscă, unde prejudecățile n-au perit fucă și unde depravarea ă încă in culmea ei; al doilea, pentru cbă fata pe quare umbla s-o ita și pe quare a și luat-o pentru pecatele lui, era o cochetă d-alea ceți jdcă pe taler, quare nu șcie ce ă bucătăria, ce menagiul, ce e grijea casei, ce ă de datona unei femei măritate, ci nu să ocupa de quât, cum făcea ocbi diminăța, să mi ste la oglindă penă la prentu, să și facă colții, să de cu felurimi de ape pe obrazu, cu pomade, cu o miiă de drăcie, pe urmă să și ica cocoua dejunul, după dejun, să să puia pe lectură de romanțe, săra să joce tontoroiul saustmărgă la teatru; țfioa să nu ’i scape șoasăoa; qnănd o invita cineva la vr-o serată de danțe, la vr-o nuntă, la vr-o masă, nu să putea să nu să ducă o dală măcar, quănd să ducea la grădin 1, trebuia să fia împresurată d-u escortă de cavaleri; quănd și permitea cineva să i scriă vr-un bilet de amor, credea chă c datoare să ’i rcspunțlă, chăci aiiufel era să treci cbă nu era de bun ton.

In scurtu, D. fiiunieu nu m-a ascultat și a luat-o; să ’i fia de bine! Dar aș dori să ’1 întrebe cineva acum, cum ’i vine cu insurătorca?

— Credu chă ’i va fi venit acru, disc unul din convorbitorii lui Stroe Ccscu.

— Acra! di mai bine amar, frtțidre; d’ mai bine amar într-o luni de dile, bInii quari ’i a adus nevastă-sa, vre o cinci mii de galbeni, s-au cheltuit pe faetone, pe cupele, pe armăsari, pe livrele, pc mobilă de palisandru, pe loji ’a Operă și la teatrul Național,pe... pe... pe...*o miiă și o sută de flecuri, și acum umblă cu polițe pin piață să se împrumute și nu ’i dă nimine o lăscaiă. Ecă ce va se a să însura cineva in țeră Românesc! și c-o femeia quare vrea se trăcscă numai pentru dȇnsa!...

Aideți mai departe, la o altă masă.

Cine sunt personele quari o inconjdră?

Sunt patru la numer.

Unul înaltu și uscftțivu, cu favoritele rase, c-un micu imperial și o mustăcidră subțire, cu perul cărunt, dar c-un aer cochet, ceea ce probesă chd tot-i mai place să stăruească în cuceriri amordse, în pretensiuui de curtesan.

E un esfulcționar

Al doilea un omu de o talia de midlocn, mal multu gros, brunet, cu pCrui crețu. cu fația qiiam spână ți c-un portu elegant și pretențios: lanțul de aur cu brelocuri de prețu ’i atîrnă penfi ia genuchi, degetele iui sunt pline de inele de petre scumpe, la peptu și la mânicele cămășei portă tot d-auoa nasturi de petre scumpe; baston zigaretă tabacneră. toate la ci sunt de valdre; erna umblă cu blană de samur, vara cu blusă albă pe quare o schimbă In tdte flilele.

E nn usurar

Al treilea b nn omu scurtu, biondu, cu fruntea mare și pleșuvă; să p6rtă asemenea cu destulă eleganță.

E un bancher falit.

Al patrulea un omă brun, gros, vorbesce tare.

Se animsă, e sgomotos, rlde mul tu quând ’i să pare ch6 dice ceva de spirit, și crede ch6 șcie și quând tu în cer.

E un esmilitar înaltu, acum pensionar.

Se ’i audim vorbind.

— Streinii măntucă pâinea Românului, țjise cel din urmii personagiu; am dis-o tot dauna și voi rldeați de mine, checi nu m credeați. Acum a sosit timpul se mi dați dreptate, fiind-che le vedeți cu ochii; oștirea A plină de streini: Nemți, Prusiani, Unguri, Greci. Armeni, Bulgari, etc; nu minister să n-aibft quâte un impiegat sau mai mulți streini; de vă veți arunca ochii mai departe, aveți sfi vedeți medici streini, spiceri streini, ingiueri, meseriași de tote meseriele, artiști: arenitecți, pictori, musici. in-fine mai toate profesirnile libe răii in mâna streinilor; ce mai remflne pentru Români, cha vin la vorba d-vostră, clifi Românii n’ alergă de quât dupe posturi, fără de quari nu sunt capabili se trădscă; ce mai remâne dară bietului Român pentru ași scdte pâinea din tote filele. Negoțiul cel micu în mâna jidanilor; agricultura și negoțiul cel mare al grânelor în mâna Grecilor, profesiunile liberali în mâna Nemților. Mai sunt, veți dice, întreprinderile șoselelor și o sută alte contracte cu Statul de unde ar putd profita cineva; dar și aci streinul arc tot d-anna Ântâiul pas: jidanii să vedă în tdte și reușescu mai bine de quât toți, Ară Românii umflă din buze în țara lor sau sunt ne-voiți a s-apuca de ce ’i va lumina Dumnedu pentru qua să nu peră defome. Quând amu avd un guvernu părintesc o, quare sa fia cu doi pentru binele publicu și sA cunoscă unde stau adevăratele rane ale poporului, ar mai penuite, ar mai suferi o as tu-fel de stare de lucruri?

— Picu și eu cu d-ta, tfise bancherul falit adre-săudu-se la personagiul cel inaltu și uscățivu quare țiisese aceste vorbe; dar cum ai vră să Iacă un guvernu qua să mulțumească pe toți? soarele quare e sore și nu pute încălzi pe toți.

— Nu ă vorba aia, observă elegantul usurar scuturând cenușa de zigară quare picase pe pantalonii sei; un bun guveruu și patriotica acela quare, mai-nainte de toate, îngrijesce de sortea poporului său, să nu ’l lase să perft pe drumuri, ci să ’i dă mițlloce de a pută trăi cu munca sa, cu sudoarea a, ără nu să ’i iea bucățica de la gură și s-o de unui strein venetica, quare vine și să înavuțesce din spinarea nostră și apoi plecă încolo de nu ’1 inai vedi, ba încă rîde și de tine, di-c4nd chă a găsit o țeră orbă și sat fără câini. Daqua nu ue va îngriji guvernul, cum să ne îngrijească? noi?

— Dar ce? m-ai vrc să ți de guvernul să uiăninci, ca la copii? dise csbancherul.

— Oh! lăsați-le, daqua mă iubiți! dise cel inaltu și uscâțivu; voi nu înțelegeți luci urile cum trebue să mergi; mai bine să le lăsăm încurcate.

— Șciu chă muscele nu făcu miere, rcspunse falitul, și chă nu ue ă dat noă să orgauisăm țeră, dar vorbim și noi ce ne tăiă capul. D-ta quare csti mai competent iu asemenea matei ia, de ce nu ți dai părerea...

— Și ce a înțeles dându-și părerea? disc usurarvl elegant; nu cum va ă cineva să ne asculte și să piuă in lucrare părerile nostrc Quând aș ave o putere, u-aș mai sta să dau la păreri, ci aș puue tdto la cale quâte sunt pentru fericirea țerei mele.

— Și cum?

— Cum? las, atnncia să vedeți, acum ce sg Înțelegeți numai din vorbe.

— Ia stap, mii frate, și nu ve certați, la dracul dise es-militarul pensionar. Stați sfi vg spuiu eu. — Băiete! adu-mi o anisetă! — Ce ne era vorba? nu pentru streinii chă muuincă pâinea Românului? Daci plecarăm.

— Așa.

— A! bine. Acum se vfi spuiu o istorii qua sfi vedeți de unde a eșit vorba asta. De-ună-ții m-am dus la palat să vedu pe Caimacamul, quare m£ iubesce prâ multu și nu pdte o di fără să mă vadă.

Elegantul usurar și cu es-bancherul schimbări o căutătură semmncativă împreună.

— Ducendu-in acolo, urmă esmilitatul. erani numai eu și cu Măria sa. V?du chă m5 Întrebă o dată

„— Colonel, nai vre să mai intri tn oștire?

— Nu, Măria Ta, ’i respunsci.

— Pentru-ce?

— Pentruchă destul chă am servit trei deci de ani și apoi, ce perspectivă mai am? am ajuns penă in gradul în quare m-aflu și sum mulțumit; mai multu ce aș pute sfi me făcu?

„ — Atunci vedu che n-ai cunoștință de viitorul pe quare il asceptă țeră.

„ — Sein, Măria Ta, che vorba do o roorgnnisare lu quare va intra tircsrc și mărirea oștirii; chămânidu-se cadrele ostirci, să vor deschide mai multe posturi de capi de regimente, de generali de brigade și de corpuri potc, dar mie nu mi mai surîde nimica; mi om plătit tributul de treideci de ani de scrridu, și acum singura mulțumire ce mi române este de a trăi restul vieței liniștit și fără grije...

— Bueurându-te de doS mii lei pe lună ce ți! aduce pensiunea, întrerupse elegantul usurar c-un surîs ironicu.

— Precum dici, replici es-militarul. Așa, cnm spusei. câ ce mi respnnse Măria Sa la cele ce ’i disei:„ — D-vostră nu faceți alta de quât ne siliți să alergăm la streini, de quâte ori avem nevoii de concursul lor, checi țiuta nu vă este alu de quât s-apucați o pensiune bună și rotundă, și pe urmă nu vă mai prinde cineva quând sunteți trebuincioși.

— Se trăiesci, Măria Ta! ’i respunsei, și permite-ne In filele Măriei Tale se profităm și noi de buna voi ’ițâ a Măriei Tale! Ha! ha! ha! ha! ha! ha!

— ’I vine bine să rițiă! observă usurarul elegant.

— Biată țeră! suspină persona cea Înaltă și uscățivă resturnându-și capul pe spatele fotoliului seu, Să mi aducă o ciocolată cu doi pesmeți de Prcsbu g I adau-se el îndată. Hai! biată țerăl împărțitu-și-au bunurile tele și pe tronul tău au pus sorțu!

Es-militarul și aplecă fruntea și tăcu.

Usurarul elegant aduna cu degetele lui fărămiturele de cornuri la un loca și clătia diu capu c-uu suria iuteliginte.

— Este adevărat, dise es-bancherul aruncându-și privirile în drăpta și in stânga cu drequare ferela, este adevărat chă banii publici să quam delapidesă fără nici un scrupul, dar, ia să stăm puțintel strâmba și să judecăm dreptu, și, quât despre acesta, judecata mea s-ar căde s o priviți dreptă, checi nu m-am inspirat de vr-un interes personal; m-aflu iu deplină imparțialitate, fiindchă n-am fost și nici chă voift fi nici odată funcționar publica. £că dară ce s-ar puce face pentru funcționari, fără qua statui să perțjă un ban, și fără qua dreptul funcționarilor la o resplată ce ar meri ta-o serriciele lor aă să atingă quâtu-și de puțin..

— Vrei să dici de proiectul sau propunerea făcută in acestă privință de Danibal? întrerupse es-militarul.

Tocma, respunse es-bancherul. Nu ți să pare ide cea mai ncmerită?

— Ce proiectil? spuneți-mi-l și mie, dise es-func-ționarul.

Ecă in ce consistă acestă proiectu, dise es-bancherul Danibal propune o casă de retragere, ’i s-ar pută da orquare altă numire. Acestă casă să fia sub auspiciele guvernului și administrată de funcționari numiți de guvernu. Fiăquărui funcționar ’i să va reține din salariu său quâte pr. la ieu pe lună; pe fiăquare luni, acești bani să vor vărsa tn casa de retragere și să vor da cu o dobiudă de dece la sută cu asigurare Îndestulătoare. Astă-fel, luând de esemplu serviciul unui scriitor quare are salariu de 300 lei pe lună, socotind reținerea sa de 5/i oo? quare într-un an face suma de 450, acestă capital peste un an. din preună cu dobîndă sa legală și cu reținerea anului al doilea, dă cifra de 945 lei; In al treilea an dă cifra de 1,489 lei, In al patrulea an cifra ajunge la 1489 și In al cincilea la 2,745 lei, (vă scutescu de fracțiuni). Supoasănd acum chă acel scriitor, după cinci ani de serviciu, Înaintat tntr-un post quare ’i dă un salariu de 450 lei pe lună, calculând reținerea sa anuală, quare £ de 675 lei, adăugind-o la capitalul ce ’l are din anii trecuți, adică la suma de lei 2,745 și cu dobîndă ei, acdstă adăugire va produce cifra de Iei 3694. Astă sumă peste un an, sau în al șaptelea an de serviciu, va ajunge la cifra de lei 4,728, în al optulea an la cifra de lei5886, în al noulea an. la cifra de lei 7,147, în al Zecelea an, la cifra de lei 8,536. Admițând eră cbă dup-un serviciu de dece ani, funcționarul a putut ajunge la un salariu de 800 lei pe lună; făcând socotela reținerei și dobîndei sale anuale după modul mai sus arătat, ar avă prin urmare In al un-spre-țlfcelea an al serviciului său un capital de lei 10,589; în al doi-spre-țtecelea an, a-cestu capital va fi de lei 12,847, în al trei-spre-țlecelea an va fi de lei 15,331, în al patru-spre-țlecelca an, va fi de lei 18,064; in al cinci-spre-țlecelca an, va fi de lei 21,070. Acum primind chă, după cinci-spre-dece ani de serviciu, un funcționar ar merita un salariu, cel puțin de una miiă lei pe lună, și urmând conformu cu calculul de mai sns, vom avă pentru dânsul, în al șăi-spre-decelea an, un capital de iei 24,677; în al șâpte-spre-decelea an, un capital de lei 28,644; în al optu-spre-decelea an, capitalul va fi de lei 33,008, in al nouăsprezecelea an, de lei 37,808. Dup un serviciu de doă-deci de ani, vom îmbunătăți salariul funcționarului fă-cându-l de o miiă cinci sute lei pe lună; vom urma cu acelaș calcul ca mai ’nainte și vom avă pentru al doă deci și unulea an, suma de lei 49,646; pentru al doă-deci și doilea an, suma de lei 56,860; pentru al doă-deci și treilea an, suma de lei 64,796; pentru al doă-deci și patrulea an, suma de lei 73,525. Adică, după cinci ani de serviciu, funcționarul cel micu va ave un capital de lei 2,745; după dece anb va dispune de un capital de lei 8,536 după cinci-spre-dece, de un capital de lei 21,070; după doă-deci, de un capital de lei, 43,088, și, In fine, dupe un serviciu de doedeci și patru de ani, să va bucura de un fondu de Li 4,796, pe quare va fi în dreptu a și il primi, daqua vavoi, asănd o a decea parte casei pentru specele de administrare și altele, sau primind numai venitul din suma acesta, fără a decea parte, ce va remână în casă.

După părerea mea adause es-bancherul, ecă o lege quare, quând ar esistă, ar ușura budgetul statului cu quâteva milione pe fiăquare an, și pe lângă acdsta, ar fi și mai dicptă și mai leală în privința funcționarilor, checi mulți dintr-ânșii plătescu quâte patru parale la leu, fără qua să să pdtă bucura vre o dată de beneficiul ce li să cuvine: quare, n-a împlinit etatea cerută de legi, quare, n-a făcut încă serviciul prevăzut de aceea-și lege, și altele multe. O asemene măsură propune Danibal și în privința servitorilor, în privința lucrătorilor de or ce categoria, a profesiunilor liberali, a dmenilor de litere, etc.

Nu mă îndoăscu chă părerea D-vostră este, ca și a mea, în favârea prepunerei ce v-am espus-o.

— Și la ce ar pute servi părerea nostră, chiar și a d-tale măcar și a tutulor Românilor, dise es-funcționa-rul părăsindu-și lot ul ce ’1 ocupa; cine suntem noi și ce suntem, pentru qua să ția cineva în să mă părerea nostră sau o sută de propuneri, cele mai frumdse, ce le ar face unul și altul!

— Dar va veni un timpu quând să va ține în să-mă după cum sperăm.

— Fără indodlă, dise elegantul usurar; și acel timpu nu va întârzia.

— Sfi v-auțlă Dumnezeu!

Convorbirea să mută pe un altu tărâmu, pe quare aflând ui fără vr-un mare interes, piăsim acea masă apra ne apropia de alta, peste drum de aceea, unde rîsetele cele dese și sgomotdse ne întărită mai multu curiositatea.

Aci vedem cinci individ stând împrejurul unei mese încărcate de zigări stinse, de cenușe, de peticele rupte din diare sau înștiințări, și de pahare odinidră pline de canuri sau cafele cu lapte.

Vo șese inși, afară din cei ce ocupau masa, să a-tiau la spatele celor d-ânteiu, lungindu-și fiăquare grebenul. spre a să apropia și mai multu de cei ce vorbiau și spuneau quât le lua gura lucruri ce făceau pe auditorii lor s6 rîză.

Cine erau acele cinci persoane?

Pascal Torian;

Titu Locrin;

Dinicu Floricdnu;

Gudurică și,

Toma Dianu.

Patru din ele ascultau cu o voidsă luare aminte la cele ce le spunea Titu întrecendu-se in ris cu auditorii lui.

— Ia spune-mi, Titule, ch6 eu n am înțeles, tu făceai curte nevestei lui Cnmnin, or... Aci n-amauditcnm spuneai, întrebă Pascal apropiându-și scaunul de al lui Locrin.

— Uite, mă, dise acesta, dar se nu me mai întrebi, che me abțiu.

— înainte, s-audim.

— Sunt trei, patru dile de quând am descoperite intrigă minunată: lancu Ferat face curte nevestei lui Comnin și el e amoaresat după nevasta lui Ferat. Pâne a seară nu să știa unu pe altu. A seară, nu șciu cum și ce tel, Ferat a făcut pe Comnin se înțslggft chă no fericit despre nevastă-sa; acesta a susținut, la rbndul său, chă nici Ferat n-avea cel mai micu dreptu a să linguși de asemeni ilusiuni în privința scumpei sale soțiure, și s au despărțit amendoi forte contrariati de acesta trist descoperire.

— Și, tu de unde le ai aliat astea tdte? Întreb! Pascal.

— De la birjarul quare ’i a adus de la Moși și quare a audit tute vorbele lor. Să vedu, a seră m-am dus la șose pe la dece oare, asceptam pe cineva quare m-a făcut se numfiru stelele printre fumul de patru zi-gări ce le fumasem asceptând iu deșerta. Neavând de lucru, intru lu vorbă cu birjarul meu despre Moși, despre Cortu și altelea asemenea; dintr-una lutralta, ajunse să mi spui! ceea ce vă spusei și eu. Atuncia, mi a venit idaa, se jocu o farsă domnișorilor, quari nu să mulțumiau cu femeile lor, ci și căuta tiăquare fericirea in brațele femeei celui-altu.

— Ei bine?

— Ei bine! m-apucu și eu și scriu dog bilete, a-dresatc amfendofi la fețele DD-lor Ferat și Comnin. Co-prinderea lor era astufel:

. Domnule,

,Dupe esplicarea ce amu avut a seară împreună, In-„țelegi bine chg unul din noi cată să plătesc! cu preșul săngelui său insulta făcută ondrei celui altu. Te as-„ceptu dară mâine la noă oare diminăța in dosul ziduiilor Cimitirului de la fosta grădina lui Belu. Vino cu „martorii d-tale și cu armele ce ți vei alege; pai mei li „vei găsi la locul arătat mai sus. ”

— Ei??? dise Pasca îndreptând u-se pe scaunul său.

— Adoa di, astâdi, mă trîntescu într-o birje, mă ducu la amăndoă scumpete lor jumătăți și le spuiu unde s-au dus bărbații lor și ce au aminte să facă.

— Ele?... întrebă Pascal ndend.

— Ele s-an pus amăndoă într-o trăsură, după cum le învățai eu să facă, și s-au dus într-o ciipă să su-prindă pe soții lor asupra faptei; eră eu mă ducu și ieau o bandă de lăutari și mă ieau după ele. Quând sosii la locul otărît pentru duel, Comniu să pusese în gardă în contra adversarului său, quare pipăia tăișul săbiei sale qua să să încredințeze chă nu era de lemnu; quâte patru martori erați așezați d-o parte și de alta, gata să dă semnalul. D-o dată să întărseară cu toții să vadă ce însemna sgomutul ce ’l audiseară; ce să vadă! femeile lor înainte spre dănșil leșinând de Tis, eu eram între ele și după noi veniafl lăutarii cântând: Aolică! nucă secă, Neică la Craiova plecă).

— Ha! ha! hal ha! rîseară auditorii lui Titu.

— Iu urmă? întrebă Dinicu Floricenu luând de gît pe Titu.

— In urmă, au rîs și ei, și e-au împăcat, și ne am întors cu toți a casă la Comnin unde am mâncat cofeturi de la nunta lui Danibal.

— S-a însurat?... voiu să didu s-a despărțit de nevasta lui d-ânteiu? Întrebă Floricânu.

— Â sără a și luat a doua.

— Pe cine?

— O streină.

— O s-ajungem să nu mai găsim neveste în țeră noatră, observă Floricenu; așa de rare sunt cele bune la

noi, înqnât reții pe cei mai mulți alergând la streine quând vor să să însdre.

— Ce strică ele, scumpul meu? Tocma tu quare ești însurat vorbesci așa?

— Dar ciuestrică? Hahamul?

— Strică părinții quari le dă astufel de crescere, quari le îmvață cu luxul și le permite să bată balurile și teatrele, quari primescu tineri în casa lor, quari le împle capul cu fumuri de noblețe, le pune în fairndsele nostre pensionate, unde învață o milă de drăcii una de la alta; quari le lasă să citească romanțe, etc, etc. etc.

— Of! penă s-ajungi la etc., mi ai scos sufletul!

— Mă, Păscălică, am să ți spuiu ceva ție.

— Ți-am spus eu mai nainte, ise Floricdnu.

— Primesci? întrebă Titu.

— Să ți respunsă Dinicu, dise Pascal.

— Și pe qcănd a remas?

— Aideți la mine a casă, dise Dinicu; acolo le vom pune la cale mai bine.

— Aideți, daqua e așa. Luăm și pe Gudurică?

— Dăl dracului! ce să facem cu el?

— Dați-mă, dise nebunul, chă pe voi nici el nu vă primesce.

— Gudurică, să te găsescfi a casă la mine, dise Titu.

— Aideți! aideți! chă e unul dupamedi.

CAPU LVIII

MUSTRAREA DE CUGET

De trei dile maiorul Orosin zăcea în ascernut și nu primia pc ni mi ne să ’l vaă, afară de medicul său și un servu credincios, quare înlocuise pe Tetin după asasinarea sa.

— Domnul baron să află forte ren, și nu p6te primi pe nimine, respundea servul la toți aceia ce veniau să ’l vadă.

A trea ții, quare dioa ce ocupă spațiul acestui capitol, medicul declarase chă nu mai are nici o speranță despre scăparea maiorului, adăugind chă din flioa aceea va înceta d-a mai veni în deșertu.

Nimine nu scia de ce pătimia baronul, și medicul nu o spusese nimelui.

Peste nopte, era medul nopții trecut, maiorul des-ceptându-se din litargia sa, să nevoi se sune un clopoțel ce ’l avea pe o mescidră lângă dânsul, qua să chieme pe servul se. Slăbiciunea lui era așa de mare, in quăt clopoțelul ’i cădu îndată din măuă păn’ a nu apuca să ’I sune. Cu tdte acestea servul desceptându-se din sotnnu la acesta sgomot, alergă în camera moribondului și apropiându-se de patul se, asceptă ordinile sele.

Baronul și întorse capul spre dansul și ’l privi quâteva secunde cu o luare aminte copilăreseă.

— Mi s-a părut chă Domnul a vrut să sune, dise servul.

— Așa este, dise maiorul.

— Să mai aducu hapurile de ghiaciă?

— Nu.

— Compresele?

Maiorul clăti din capu.

— Ordonă ceva Domnul?

— Da.

— Ce ordonă?

Baronul tăcu.

Vr-o doă-deci de minute trecură astufel; servul asceptă încă în picidre să primească vre un ordin; maiorul și retăcia ochii în tavan făr’ a ’i pute fixa nicăiri; tăcerea cea mai profundă domina în totă camera, quând de o dată luminarea, quare ajunsese la finele ei, dete o lumină via, apoi să stinse și lăsă împrejurul cel mai mare întunericu

Într-acel moment baronul scdse un țipet înfiorător și plin de durere.

— Aprinde! aprinde mai curând luminarea dise el.

Servul aprinse o altă luminare.

— Nu mai potu suferi întunericul, urmă maiorul cu o voce mal stinsă. De quând ’l am omorît și pe acesta... Oh! dar ce stau să spuiul... Potu fi oare eu culpabil? El m-a provocat la un duel de morte... A cătat să mă bătu; sortea a vrut să și pârtjă el viața, dar eu n-am perdut nimicu? o perdere de viață egalăsă perderea quare am suferit eu?

— Petre!

— Auiju I țiise servul.

— Așa chă e frumdsă?

— Cine, Domnule?

— Fata bătrânei quare închisă jos sub casă.

— Te uiți la ea ca la un soare.

— Ai dreptate. In junețea ei. am iubit pe mumă-sa, și ea era frumdsă in dilde ei. dar era măritată și ținea la bărbatul ei, quare nu o mai iubia cu toate acestea. Mai târziu s-a întâmplat... o fatalitate... băr-bătu-săfl a murit asasinat, și de atunci ea n-a putut să mă mai sufere. Eu am urmărit-o pretutindine, în deșertu ba îucă găsind nișce acte quari mă compromitea mi a amenințat viața, ondrea; am urît-o și eu; dar pe qund credeam chă am scăpat de iufluința ei drăcăscă, ea pusese totul în lucrare qua să mă părții; atunci am dis: de quăt să mă porții tu pe mine, mai bine te voiu perde eu pe tine! De doă ori a fost in mina mea; puteam să mă scapu lesne de dânsa, dar ce mă folosia s-o curățu, daqua chftrtiele de quari mă temeam să aflau încă în mâi-nele familiei sale! Am credut dară mai bine s-o țiu închisă, torturată, qua s-o nevoiescu să via la o învoelă cu mine; n-a stat cu putință! consăngenii ei, amicii ei au venit și au scăpat o de unde o aveam esilată și ascunsă de ochii omenilor. De ună-di, ce să întemplă? prin-tr-un fost ofițer de poliția aflu chă fiia-sa era în casa unuia ce ’i dice Danibal; nu mi a spus lămurit ceea ce căuta la dânsul, dar, după quăte șciu din trecut, ea era orbită de amorul lui și pdte acăsta va fi ftcut-o să să ducă la dȇnsul, ce ue pasă! dar spionul meu adăugi chă nevasta lui Danibal, quare era lăsată de dânsul, vema să aibă cea după urmă esplicare cu soțiul ei și chă Telma — așa o chiamă pe tata bătrânei — să vedea nevoită să fuga pe scara din dos, fratele ei era s-o întîmpine într-o birje la quâțiva pași departe de casă, qua s-o îea și s-o ducă în sinul familiei sale. Îndată ce mă infonnesu de acăsta, alergu, ieau o birje, esu înaintea fugarei, era intunericu, eu eramu in costumu civil, m-a luatu dreptu fratele ei și s-a urcatu in trăsura mea quare a venit sburând pân’ a casă. Aci, cum scil, tu ml ai ajutat și am dat-o jos din trăsură leșinată de spaimă, de suprisă. A doua ții fratele ei, quare aflase de la Danibal și acesta de la femeia sa chă soră-sa să afla la mine, vine să mă provdce. El era însoțit de soțiul Daliei, quare să disputa pentru preferință la duel; tra-seară la sorții și sdrtea a decis să mă bată cu Amlet. Duelul era să bă de mdrte. Ne amu dus Împreună în pădurea Bănesel, abia să crăpa de dio, Danibal ne servia de martor la amândoi; ne amti bătut cu sabia. Pe când ne băteam, Danibal săpa grdpa pentru unul din noi; întâmplarea a vrut să fia pentru cel-alte. Danibal ’l a îngropat eu mâinele sele, a vărsat quâteva lacreme pe mormântul săli pe quare a aruncat quâteva floricele selbatice culese din pădure, și a plecat cu o șuviță de per tăiată din capul amicului său, dar pe mine m-a lăsat pe jos nevrând să mă iea în trăsura cu quare venise. Quând am ajuns a casă, Telma nu mai era; Danibal venise In lipsa mea s-o iea d-aci.

— Domnul șcie, dise servul îngânând, chă venind aci, D. Danibal mi a spus chă D. a cădut in duel, și prin urmare domnișora trebuia să să întorcă a casă.

— Scifl, sciii. Acum, ecă la ce te am chemat.

— Ascultă, domnule baron

— Ține cheia asta ți deschide necesarul nnfi cel mare, quare e pe masa dintre ferestre; redică pai t a de d-asupra cu totul; snb dȇnsa e o chărtia legată cu o cordelă albastră. Ad-o aci. — Asta e. — — Închide necesarul la locQ și asceptă ordinile mele.

Baronul luă chărtia din mâna servului ți citi cu mintea cele următoare:

„Angelino,

„Nu voiu să morii mai uainte d a ți descoperi un,iu ster ce te privesco forte de aprope și te interesă mai multu de or ce pe lume. Și cum să nu te interese „așa de multu, quând e vorba de fiiu-tău, adică de ceea „ce o mumă are mai scumpii, mai dulce, mai sacru pe ipăment! Și tu ești diutr acele mume, quare ai dat cea „mal necombătută proba despre amorul ce-l ai avu tu „pentru fiiutfiu, chirci pentru dȇnsul al sacrificat pe „amantul tău quare te a iubit, mai presus de siuv. și „acum ai sacrificat lumea lipsindu-ti de ea pentru a pute „plânge iu singurătate pe acel fiiu quare ți a despârut „din copilăria lui, in.a il doaresci făral pute vede.

„El bine! de și uitat și sacrificat de tine, viu să ți „făcu, in momentul quând simții porta eternității necuno-„scute deschidându-se pentru mine, viiu, dicu, să ți făcu „cunoscut cine e fiiti-tău ți unde este el.

„Am atlat dc vr-o trei dib chă o zigama, quare „cunoscea dm întâmplare locul tău de retragere, a venit „se te caute din partea unuia a nume Cristian quare, „în temeiul unei fotografie ce să afla iu posesiunea lui. „nu șciu cum, te reclama ca pe muma sa Nu! ri-„stian nu e fiiu-tău! tu nu ești muma lui! Feresce-te,de a ți da inima unui fiiu itreiu in prejudiciul tiiulni „ten adevărat. Fiiul tău, de și il uremii, dar înaintea „adevărului, ura mea să «simte destul de umilita, in quât „nu mă opresen de a ți spune chă acel liiti ctc și să „numesce Liviu Dauibal.

„Dar de unde acostă eroare, acești coufusiune?

„Voia să ți esplicu

„Fostul teu soțiu avea un copil, abia de quteva Juni, făcut cu o Maghiară nobile, d-na Amfistela Silvani nevasta colonelului Oros Silvani. Bărbatul fiind, forte gelos și femeia temendu-se de a aduce acostă „probi despre infidelitatea ei, pe quare nu putea s-o „ascundă in faciă timpului de un au și mai bine, En „quare soțiul ei a fost nevoit a sta depărtat de dânsa, „a încredințat copilul îngrijirilor amantului ei; acesta „devenind soțiul tău peste puțin timpu, a înlocuit co-„pilul tău. mai de aceea-și erate, cu copilul sfu, și a trimis pe al tău ia Bueuresci cu unul din servitorii săi „cel mai de credință, a nume Petre. Acestu copil e Da-„nibal de quare ți am vorbit mai sus.

„Soțiul tău nu mai trăesce de multu, averea sa.quare â forte mare, â lăsată prin testament în bună „regulă sub îngrijirea a trei tutori, dmeni de bună cre-„dință, spre a o da fiiului sthi, quând va ajunge în maioritate și va presinta titulele de recunoscere; ace-„ste titule consistă in biletul său de botezu quare portă „numele Remusat Vmtiliaa, cu data dela 1828 auguste „G, și o medalia de aur, avend pe de o parte imțialile,R V și pe de alta data 1828, augustu 6.

„Numele celor trei tutori sunt Ion Albescu, negu-„țător onorabil, Teodor Augustian, proprietar mare, și „Dinei Radu asemenea, domiciliați în capitală.

„Acum che te am pus pe calea luminclor ce ți „sunt așa de necesarie, dă-mi voia să moru în tâtft pa-„cea consciinței. Dumnedc să ți erte rătăcirile în faverea suferințelor ce ai avut; rogă-’l să mi erte și mie „pecatele, climei moru luând in mormântul mea un secret cu quare voii să mă ingropu.

Orogin

Baronul întinse sciisdrea și o dete servului să‘i puia un bulin; dup-aceea ’i recomandă s-o ducă îndată la adresa sa și să via cu respunsul din parte-i.

Acestă adresă era către D-na Angelina Vintlliau, strada Radu-Vodă, casa D-lui Ion Cristian.

Servul plecă îndată, lăsănd O pe baronul singur și scufundat oră în somnolința sa letargică ce-l domina de quâteva dde.

Cinci minute după plecarea servului in misiunea dată de baronul Orosin, ușa camerei acestuia să deschise c-o mișcare sfiicldsă și trei inși intrară mascați și armați cu quâte doă pistole fii quare.

Baronul dormia, și la intrarea acelor trei persdne, quari veniau la doă oare după medul nopții să-i calce casa, nu dete nici un semn de simțire, astufel cavalerii de industria avură tot repaosul a căuta, a scotoci, a deschide pretutindine și a să încărca cu tot ce li să păru mai prețios iu bani, și in scule pe quari le găsiră în posesiunea nefericitului baron.

Aceste trei persone erau Titu Locrin, Dineu Floricenu și Pascal Torian, quâte-și trei abia ținâdu-se pe picioare de fumul beției quare le ameția creerii.

De o dată, ca dintr-o presimțire miraculos baronul să desceptă din soinnu-i, să scoli pe jumătate in sus și înțelegând relele intențiuni ale acelora ce i vtiju împrejurul său, scose un strigăt chemându-și omenii în ajutor.

Atunci unul din briganți să repede asupră-i și a-rătându-i pistolele, ’i recomandă tăcerea ca singură mântuire ce-i remănea.

Baronul stătu nepăsător înaintea armelor ce-l amenințau și să cercă să strige din nou; in deșerta, chci gura lui să află îndată închisă de mâna cea nervdsă a lui Titu, quare îl sugruma qua să stingă or ce sunet Intrensa.

Cei-alți eșiră din preună eu prada lor, Titu remase cel din urmă qua se să lupte încă cu victima sa, quare semăna din ce in ce mai dispusă se-și vândă viața cu cel mai mare prețu putincios.

Quâteva minute trecură astufeld, quând baronul simțindu-se pârăsitt de toate puterile săle, renuncift la or-ce cercare de scăpare și cădu pe spate făr-a ma pute pronunța un cuvânt.

Titu profita de acestft moment, suflă luminarea și htcuind ușa pe din afara, luă cheia și să fileu ne edut.

Baronul vfțlndu-se remas singur, în mijlocul unui lntunericu.ee să presinta imagiunei sale debile, locuit de fantasme ucigetore. de demoni eșiți din infern spre a veni să 1 torturese, să cercă să se târască pene la ușa spre a eși afară din acel locu de supliciu, dar găsind ușa încuiată. începu să strige din tută puterea ce mai remăsese in peptul său, și iutracele țipete selbatice pe quari le smulge durerea desperărei, cftdu cu fa-ia la pământ rece și neînsuflețit.

într-acestă stare ‘I a găsit servul său qiiând na întors se-i aducă respunsul ce ’l asceptă de la aceea ce era să primscă cea mai importante descoperire ce ’i făcea. Dar servui aflând ușa încuiat ii și ncaudind nici un semnu de viață in interiorul camerei unde lăsase pe baronul, dete a larma în curte: toți omeni in serviciul maiorului alergară la apelul ce li s fă u, sfărâmară ușa și intrând ci luminări aprinse, nu aflară uin fostul lor stăpîn de qmit un cadavru rece, a quărnia facia vSnetă ți contract it de convulsiuni, mârturisia cea mal crudă agonia in care să termină viața aceluia quarc, cu qua-te-va momente mai nninte, presimțindu-șt mortea, adăogisc in scrisoarea ce o trimitea Angelinel, acestă frasă solemnă: „Moru luând in mormântulmeă un secret cu quare voiu să me îngrop, pentru tot-d-auna.”

CAP. LIX

DESNODĂMÎNTUL

Dece orc bătea la orologiul de la Rărăț.ia, quând un june înfășurat într-un ronda negru și ros de vechime traversa strada Nopții isolată și tăcută pe acea oară. Pași, lui erați mGnunți și rari, capul său plecat pe pept pe quare și avea amendofi brațele încrucișate și din quare să vedea eșind mai multe foi de chărtiă scrise și strlnse in formă de sul.

Aprope de estremitatea stradei ce numirăm mai sus, să afla o căsuță, o cociobă mai bine dicănd după cspresiunea poporului, care avea numai o ferăstră și o ușă ce da in stradă și una și alta. Junele să opri dinaintea acelei uși, să aplecă până la pământ, trase de sub pragul el o cheia quare fusese ascunsă la spatele unei petre, deschise ușa și intra in întru.

Patru pereți despoiați de or ce altă mobilă afară de un pat de kmnu ascernut cu paiă, o mesuță albă și un scaun fără spate, presinta tot interiorul acelei locuințe quare, pe lâng’ acGsta, era brăzdată de ploi» ce cursese adesea pe pereții ei și afumată de fumul clminului și de al tutunului ce să fumase de ațâți ani în-tr-ânsa.

Intrând, junele trase un fosfor și aprinse un mucn de spermanțetu ce era înfiptu într-un cuiu bătut in un colțu al mesei pe de desubtu, apoi scose manuscrisul siu din sin, îi privi un minut clătind din capu și îndată dup-aceea cedând unui sintiment de o decisiune neclintită, apropii manuscrisul de flacăra luminării și il ținu astufel pȇnă când îl prefăcu in cenușe, fără a scăpa ni-micu dintrensul, de quât singura parte pe quare o ținuse intre degitele seie și pe quare era scrisă titula ce o detesc scrierei sale.

Acești titulă era: „Majoritatea mică și minoritatea mare, scriere politică spre a servi camera fiitoare din Bucurtsci.

Nereușirea de a fi putut tracta cu vr-un editor, pre a ’i publica opera, cată neaperat să fi fost motivul quare 11 silise s-o condamne flăcărilor, neantului, și cu tdte acestea el pusese toate speranțele sele In acea reușire, checi, pe lengă numele ce crede să și facă, spera să profite și de 6requare mică sumă de bani, a-tat de necesarii esistințel sale, quare, din i în ții ajungea să fia mai amenințată de fome și desondrc; chăci proprietarul ’i scotea sufletul pentru chiria casei neplătită de nn an și jumătate aprope, ceea ce făcea cala vr-o sută doedeci lei, — și să jurase chă ’l va da afară din casă și ’l va închide la poliții; băcanul din colțul stradei ’i trimitea în toate filele contul de patru-deci și doi iei creditați pentru un pătrar de pâine pe ții și 50 dr. de biliițla albă; femeia quare 11 spla, ’i făcea scene peste acene în toate diminețele la ușa sa pentru șese lei și 10 pr. datoriți de trei luni de dde pentru quâteva bucăți de rufe spălate In apă rece, fără săpun și fără scrobălâ, și călcate cu ferul recit de la alte rufe

Și cu tdte acestea el era onestu și forte esactu la plată quand era dator; dar de la un t-țnpu inqua numai avea nici un midlocu, și speranțele lui d-a mai găsi lecțiuni de limba română, îl Încetaseară de mai bine de un an de ile.

Era dară tristu, melancolicu, desperat, și, in al doue-deci și doilea an al etăț sale, părcachă trăise tut traiul ee ’i fusese destinat, și părea desgustat până la amărăciune de cel ce ’i mai remânea să trăiască.

Cugeta dară che in țeră in quare trăia, și quare era țeră lui, să aflau omeni cu decimi de mii, cu sutimi de mii de galbeni, și nu să găsia nici unul să ’I cheme, să ’i facă vruo ajutor, să ’l scape din impasul in quare s-afla, de amenințările crucilor săi creditori quari să juraseară să ’l Închina la poliția, se ’l da afarfl, din casă, qua s6 remâii pe drumuri, să I bată, să ’i facă vro rușine quănd î1 vor întilni în vre-un locu publicu. și altele asemenea. Cugeta ch,;, daqua sar presinta la vre unul din cei ce și aruncă banii cu miiele de galbeni in luxuri, in desfrănări, și le-ar descrie starea de miseria în quare să afla, ei ar pune fără indoâlă se ’l da afară, și sar Întorce a casă cu o descepțiune mai multu și cu fruntea roșită de acâstă insultă nouă. Visa chă vre o mână a provediuței să va întinde dintr-un eolțn al casei sale sau pe ferâstra sa, și aceea deschidendu-se, ar face să curgă pentru dânsul o sumă de bani cu quari să și plătâscă datoriele. din quari să mai pdtă trăi quâtva timpu. Visa chă statul ar avânevoiă de servietele sele, pc quari le ar îndeplini cu credință și consciință și ’i ar oferi un postu, quât de micu, che vre o casă de comerciu, vre un proprietar de moșia, ’l-ar chema și ’i ar promite să ’i plătească munca cn un prețu quât de modestii, numai să potă trăi cu sudorile lui și să și scoți pâinea de toate filele cu onestitatea și probitatea de quare să sîmția capabil.

De o dată tristul june și redică fruntea sa de siA greutatea unor cugete negre, și îndreptesă lungul său per castaniu dându-’l pe spate, să uită împrejurul spre a să încredința chă e desceptu, apoi să păru fermecat de o impresiune viii ce ’i venia din afară. Acestă impresiune ’i fu produsă dmrr o musică ce s amjia de la uns din casele învecinate. Junele deschise terestră qua să de mai multă libertate acelei musice, quare abia pătrunde timidă și confusă în auriul sen.

Luna strelucia in tdtâ maiestatea sa amordsa pe ub cer senin semănat de quâteva stele, quari schinteia departe de regina lor. Aerul era lin, atmosfera curată și plină de visări poetice. Un suspin de trei ori re-petit sbură din peptul nefericitului june, și doă lacreme-Inngi curseară dintre genele lui, ca doă unde de rouă ce să strecor;! dintr-un mușchiu și alunecă pe o petră ce o cununa.

Pentru-ce acel suspin pentru-ce aceste lacreme?

Pentru chă iu fația casei unde locuia el să afla » copilă, fata unul neguțatăr cu stare, o tată de vr-o șepte-spre-dece ani, un înger pămentcscu de frumusețe ți bunătate, la quare visase el adese ca un martir la paradisul ce ’l speră, pe quare o iubise cu inima și cm spiritul, cu quare vorbise de multe ori fără martori, ți ’l jurase amorul Iul, constanța lui, viața lui întregi, Cutoate astea el și aduse aminte chă a doa-di ea era a să mărite cu altu, cu unul pe quare ’i ’l impusese pirlntele el, fără voia el, fără mulțumirea el, dar quare mai târziu, peste mai puțin de șese luni, era să ’I mă-nînce totă averea și s-o lase pe drum uri, pentr-o altă fcmeiă pe quare o iubea înainte de căsătoria sa. și era să încurce într-acelaș timpu pe socru-seu într-o speculă, quare era s-atragă du pe sine un faliment.

Dar ea să mărită, și in sera acea avea ceea ce să un-mesce bal de fete, și acela pe quare îl lua era un om de patru-deci de ani, quare trăise pena ’aci o viață desfrânată, o viață de cărți și de orgiă continuă, și ’l era preferit lui, quare, cum am dis, era un om oneștii, plin de inteiigiuță și de cele mai frumose principie, quare era in Hoarea junețel sale, quare era de un fisicu plăcut, dar quare pentru tută nefericirea sa era numai seracii și nimicii mai multu.

Orele trecură triste și grele; era unul după inelul nopții: luna apusese pe cer și lampele să stinseseară in salonul de peste drum; musica și sgbmotul tăcuseară, și întunericul ce luă locul iuminei și al veseliei, nu de-părtă ochi tristului amant, quare sta nemișcat la terestră sa și ’I retăcia pe toate ferestrele acelei scumpe case. Ce voiea el să vadă? ce mal spera el nimicu; cu toate acestea o putere neînvinsă, un fermec misterios îl ținea legat in locu și nu putea să facă altuiel. Nu putea de quăt să suspine, de quăt să plângă, de quăt să și rechieme ca înfiorare în minte starea lui cea desperată, viața lui cea miserabil, viitorul cel urlcios quare ’1 asceptă.

Am uitat să spunem chă junele de quare vorbirăm era poetul supranumit de gura sarcastică a c-o cetățenilor lui, Odotice saă făcător de ode, dar al quărnia nume adevărat era Sat-Ilar.

Aurora începuse să albâscă cerul, spre a pregăti calea sdrelul, quare s-anuoda pe orisont printro lumină roșatică, ce ’l precede în filele senine de vară; dar de vr-o quâteva minute un om, quare trecea pe stradă și Rărise la terestră deschisă capul junelui lăsat pe spate și într-o stare de imobilitate, să oprise puțin la ferestră, și încredințându-se de adormirea aceluia pe quare îl pnvia, să strecură îndată în interiorul casei, făcu quâțlva pași fără sgomot spre terestră, o închise binișor, a-pol intorcândn-se la ușă, o încuia pe din întru și veni să să oprească în fația aceluia quare nu detese încă nici un semnă de simțire.

Acestu om părea ca de vr-o patru-deci de ani, de o talia de miijlocu, de o constituțiune forte avea o barbă d*. î și ascuțită prin quare să vedeau lucind quâteva lire albe; o frunte înaltă și pleșuvă, un nas întors în sus și nișce ochi vii și pătrunâtori ca ai vulturului, quând stă să s-arunce asupra unei prade ce o intilnesce; portul lui era compus de o pălăria rotundă negră, cu mărginite late, de un spențer negru pe d-asupra quăruia să vedea o blusă cenușiă de lână, și de nișce pantaloni untdelemnil ce să predeaft pe jumătate în botforții lui cei lungi de lacu, quari să inălțaă penâ la genuchi.

Sat-Uar era într-acel moment de o patere rece și infiiorătoare; frunteai încrețită și buzele Iul strînse, probau starea de tulburare in quare să afla; ainendouâ brațele Iul blau atârnate în aer, și pârul lui cel lungii atingea masa de quare și resimase partea dreptă a spatelui său.

— Ecâ cel mai bun subiectu1 cugetă streinul după ce contemplă quâteva secunde pe junele adormit.

Lectorii noștri ințelegu p6te cha au a face c-un magneți sor.

Atunci magnetisorul ’i In A amăidouă mâinile, ’I st rin -se degetele cele mari In degetele lui coarespondente, ’i le ținu quatva timpu astufel, apoi le lasă binișor In jos ți începu munipularea sa magnetică asupra capului. După ce termină acăstă lucrare, își inhpse ochii io ochii cel adormiți ai subiectului său, și încruntă sprincenele, ți luând o poasă imperativă înaintea lui, ’i făcu aceste întrebări:

, — Scii cum mă chiamă pe mine?

, — Da, flise junele.

. — Cum?

— Fra Nimor.

„— M-ai cunoscut vr-o dată?

Nu.

.— Nici din vedere?

, — Nici.

, — Bine — Acum spune-mi ce simți quândălună?

— „Nu șciu.

— „Voiu să mi spui!

— „Cugeta, nu simțu; m-absorbu, mă redicu...

— „Minții adinioră ai plâns pe quand era încă luna pe cer; fația ta brăsdată mi probesă acestu adevăr.

— „Pentru ăntăia dră mi s-a întâmplat.

— „Bine. — Poți să mi spui viitorul?

— „Voiu respunde la ce mă vel întreba.

— „Cum să te cretfu?

— „Întrebă-mă despre lucruri de quari ești sigur mai ântăiu.

— „Bine. —- Spune-mi pe cine cunoști?

— „Cuuoscu mai multă lume.

— „Ai cunoscut un june maghiar a nume Amlet Silvani?

— „Da.

— „Ce face el în momentulu acesta?

— „E mortu.

— „Cam?

— „Într-un duel.

— Cine ’l a plâns mai mulții?

— Amicul sen Liviu Danibal și un câine a nume Pandur, quare un minut după căderea s-a, sa dus plângând până la mormântul său unde și a dat suflarea.

— „Ce tace fosta nevastă a lui Danibal?

— „A părăsit capitala spre a Însoți un strein avut. quare a dus-o in patria lui, și peste (Jece dile a lăsat-o văduvă..Acum ă ’nchisă de moscenitorii amantului ei, pentru qua să mărturisească o pane a averei sale ce nu să găsesce și quare nu să va găsi nici odată Sortea ei va ti din cele mai triste

— „Ce face Ferat și amicul său Gomnin?

— „Și au lăsat amândoi nevestele, pentru qua să să insdre d al doilea prin schimbu, chăcl fiăquare din-tr-ânșii iubia pe femeia celui-altu. Dup acesta amândoi nefericiții și au prins nevestele tot cu cei d-ânteiu bărbați, și acum le au lăsat de tot. AstĂ-di ne ma: având ce mânca s-au făcut femei publice.

— „Bine. Acum să ml spui ce au aminte să tacă Românii după Cunvențiunea ce li s-a dat de cele șopte puteri europeane? — Nu mi rcspundi? — Nu vrei să mi respundi?

— „Lasă-mă!..

— „Vorbesce!

— „In numele cerului; lasă-mă quâteva minute; mă simțu rău, forte răfl...

Și dise aceste vorbe c-un glas stins țibia audit; paldrea lui crescuse in gradul cel mai mare, ca pa merea unui torturat de un strigoii!. Era-Nimor scd-se orologiul sfiu și immâră doue-deci minute de răpaos subiectului șeii. după trecerea acestui timpii s-apropiă eră de adormitul june și, cutând la dânsul cu tut focul ce-i licâra ochii:

— „Acum respunde-mi la ce te am întrebat! dise el.

— „Am uitat ce in-ai întrebat, murmură Satllar.

— „Se mi spui tot ce să va iutAmpla in țeră ta după era uuoă în quare va intra; de ce fapte vor ti Românii capabil: și daca vor reuși ei să și aducă patria acolo unde au visat adesea amicii lor cei adevorați?

—..Destinul a voit, și a cătat să Hă! — Joie a adunat pe toți deii și semideii si fii in Olimpii si le a dis: -Sunteți liberi să trăiți cum ve va plice: alege-ți-vfi tiăquare calcare vfi va conveni nml binc!u — El a dis și toți țleii s-a° respândit îndată prin văile si de-hirile sacrului Olimpii, cântând și danțâml de bui urift. A doa ții panică marc: Zefirul a luat funcțiunile lui Eol și a suflat pen a crâpat; Apolon și a dat lira lui Vulcan și a primit ui schimbii de la dânsul ciocanul și nicovala: unul scotea sunete descordante, colftaltă făcea focuri de artificiu in locu de trăsnete: Joie a ris. Cerber a luat locul Iul Cupidon și acesta a remas gardian al Iadului; de atunci a început Iadul sfi să impk* de tot felul de omeni venițl din lume, și să esă toți demonii pe pămentu fără nici un control, era tricefalul iudcplinitor al funcțiunilor (leului iubirei, săgeta pentru finquare ce venia să i cerii ajutorul quate trei diferite inime de odată; Joie a ris. Satirul deveni putințe, și astftfel toți muritorii, buni și rei, fură espuși ridicolului; Joie a ris. Neptun și cu Pluton fmblafl s? și schimbe imperiul rondul lor, Diana să făcuse curtesană și Venera luase rolul de pitonisă în templul Iui A polon, ără Momul cerea pentru dânsul imperiul aerului, cel ce era mal presus de Olimpu.

Pigmeii să făcură corifei; Saturnu începu să mănince 6meni mari, în locu de copii; Mercur luă pe semăi o sută de atribuțiuni și să făcu fac-totum al Olimpului. Bacantele luară locul Muselor, eră Minerva dormia pe o stâncă depărtată. Tdte începură să mergă pe dos. dar atuuci Joie să sculă și apărând in tută maiestatea sa divină în midlocul Șeilor și semițieilor soi, le a tfis: —,Ecă ce sunteți capabili să faceți singuri lăsați în voia vostră! precum nu e dat fiăquărea din voi să să călătoaresc! în Corintu, astufel nu e dat fiăquăruia din voi st guvernați Olimpul ca Joie. Joie dară singur va împărați, eră voi ’i veți da ascultarea vostră! „ — De atunci lucrurile să puseară eră în starea normală, și Olimpul a redevenit locașul in eternii respectat și adorat.

— „Lasă accstti limbagiu apocalipticu, dise Fra Ni-mor cu mînia, și vorbesce-mi limba muritorilor qua să te înțelcgu Spune-mi dară: Piomânii reuși-vor a să face o națiune mire, o națiune tare și respectată: da, or nu?

— „Pate. daqua vor voi. „Respunde deslușit’.

— „Au t»te midldcele pentru acesta, mițlldce imense colosali; tesaurul esistă, nu române de quât a ’l săpa...

— „Da or nu! răcni Fra-Nimor cu turbarea impaciințel.

— „Ah!... îndurare!... scdlă-mă!... deascăptă-mă”. un minut.. nu mi...

Și bietul june să vircolia pc scaunul său.făcându-și sforțe deșerte qua să șcape de influința magnetismu

lui ce ’1 domină cu atita putere; peptnl lui sălta, ca cum ar fi coprins singur tot sufletul lui ce n-avca locu într-Ăn-sul, și o tremurătură convulsivă contracta toți mușchii corpului sCu!

Fra Nimor să uită eră la orologiul s6u, apoi pronunciând intre dinții soi quâte va cuvinte de nemulțumire!

— El bine! te voiu scula îndată, ise el. dar spune-mi numai un lucru: Unde șede o fată Maghiară ce să numesce Telma Silvani.

— Strada Speranței, într-o casă galbenă.

Fra Nimor însemnă pe o tabletă. Pe urmă deschise fercstra și lăsă s6 intre aerul cel recoros al dimineței, apoi veni in faia adormitului june și, manipulând asnprăi inti-un sens negativii, il liberă de fluidul magneticu îndată și 11 puse pe picidre.

Mai mult de doe oare au trebuit lui Satllar penă să și via în fire, atât de amețit, atât de slăbit fuse-e; după trecerea acestui timpii, și quând începu să să recunoscă puciu, cel dânteiu simțiment al lui fu mirarea ce ’i causă presiuța acelui strein cu quare să vedu facia iu facia.

— Dormiai quând am venit, ’l dise el, și n-am vrut să ți stricu somnul.

— Mă ertă, domnule, dise Satllar, dar nu mi a-ducu aminte să fi avut vre o dată ondrea...

— De a me cunosce, întrerupse Fra-Nimor; nu md indoăscu ehă pentru prima oară mă vcțji înainte d-talc și in locuința d-tale; dir ne vom cunrtsce de aci înainte; am venit după recomandarea unuia din amicii d-tale; de multu căutam o persouă intiliguită și ouestă, de quare am mare nevoia în întreprinderile mele. Așa dară, fără multe preliminare, pnmesei propunerile mele? o miiă de lei pe lună, casă și masă, contractul va fi de o quam dată pentru un an, pe urmă voiu îmbunătăți condițiuniie după esperiința ce voiu face.

— Primescu cu plăcere, respunse Satllar, dar na uit ai spus ce serviciu am să făcu pentru plata ce voiesci se tui o ten.

— Al dreptate, vet fi iusărcinat cu oarequare corespondințe cerute de întreprinderile mele, atât. in țeră quât ți in streinătate. vei avea a face quâteva curse din quând in quând in orațu numai, și, într-un cuvânt, vei fi secretarul meu intimu.

Satllar cugetă un minut.

— Daqua nu me amăgesce spiritul meu, paFdie ai ave aerul d-a te îndoi? in asemenea casu ai libera alegere să decizi or cum vei crede cbe e mai bine pentru d-ta.

— Nu e tocmindoăla quare mă preocupă, dise Satllar, dar adi dori să cuuoscu, daqua să pute, numele an iui auiicu quare m a recomandat la d-ta.

— Numele pe ca c voii aci să ’l afli, dise Fra-Niumr sențenti o tableta și uitându-se pe ea, este Liviu I ibal.

— Dau b.il! dise ni mii are Satll.r, dar mc cu-u-e așa de puțin in quât...

— Asta nu me preesce, întrerupse pentru a doa ora Fra-Niihor, Dmiibul e o persună onorabile și pentru mine e garanții indestulature; in privința d-talc, mi e de mirare, qua el să ti avut prealabili iiifoi mări quari au fost, cum să vede, in avantagiul recomandatului său. Așa dară, primești sen refusi oferta mea?

— I-rimescu, respunse Sat-Iliat.

— âtunci vino cu mine.

En minut, dise junele uitându-se împrejurui.

— Ce mai este?

— Suni ceva dator la vre o trei patru persoane quari mau creditat adesea la trebuințele ce am avut.

— Ei bine! ține și refuesce-ț dai averile, daqua e așa, și pe urmă vino să mă găsescl la otelul Patriei No. 38. La revedere Te asceptu intre patru și cinci.

Fra-Nimur puse in mâna lui Satlar un monetar plin cu aur, și plecă cu pași Înceți și cu ochii ațintați ca dup-o idea fixă.

FINE