Jidovul cămătar

I. IAȘII

Privind cu o aruncătură de oki, din somitatea dealului Repedea, acea grămădire de case și de edifice ce se ivesc întocmai ca niște stănci albe pe spinarea unui munticel din față-i, e peste putință d′a nu rămînea uimit de frumusețea tabloului p′a nu striga în estasul bucuriei: uite Iașii! uite Iașii!!

Spectaclul dar ce represintă privirea Iașilor de pe una din înălțimile din pregiuru-i este sublim.

Situat cum ziserăm pe spinarea unui deal mare și pe costișe, represintănd de odată atîtea stabilimente, domele cele falnice a le Metropolii, a le bisericei Trei-Sănți ferarși, a le Golii ș′ale Săntului Spiridon; arătăndu-se pe rănd toate locuințele boerești din strada cea mare de la Copău, din Sărărie și toată partea cea rădicată a tîrgului; — Păcurariu cu miile dale căsuțe și căte-va biserici, Podu-Lung, Tătărașii, acea parte unde se găsește scănteea cea vie de patriotism și naționalitate; marginile sale,- marginea despre Ciric, și în sus mai departe strălucind ca niște oglinzi lacurile, sau iazurile Metropolitului și Porogaia, pînă în malurile Prutului; spre partea din față Socola cu un seminariu și o biserică, toate grădinile și locuințele de vară care mărginesc într′o distanță de o jumătate poștiă, aleea cea mare care duce pînă în tîrg; monastirea Cetățuia și Frumoasa; — spre partea dreaptă plaiurile: niște munticei cu vii și cu hrame; spre partea stăngă Skitul lui-Tărîță, acel skit interesant cu venituri prea mari, căruia însuși faimoasa monastire Săntul Spiridon îi fu înkinată, — valea încăntătoare cu dumbrăvi și cu grădini a Socolei, și cu dealurile verzinde ce se leagă cu Cetățuia și cu Galata, toate acestea se arăt de odată ca într′o panoramă. Okii rămîn încăntați; spectaclul e cum zicerca o adevărată bucurie, privind cineva toate aceste posițiuni ce încongiură fosta reședință a Moldovei, de pe înălțimea munticelului Repedea.

Hei! buni mei amici! are să vă mulțămiască okii Iașii cu toate a le sale, acel pavagiu de granit din strada principale, căteva stabilimente și frumosul parc de la Copău; dar vă va face să vă cruciți ce o să vedeți și ce o să găsiți prin cartierele laterale și pe la margini. Necurățeniea o puteți socoti că e la culme; — glodăriea și mulțimea unei populații adunată din toate unghiurile Rusiei ș′ale Galiții, făcu să nu seamene mai mult acest oraș a un oraș botezat creștinește....

Nu vom lipsi d′a vorbi, între cele-l-alte edifice, și de palatul în care, mai ′nainte d′a se face Unirea Țerilor, erau concentrate toate ministeriile și tribunalele: un edificiu îndestul de mare și încăpător,cu o piață dinnainte-i în forma unui amfiteatru și cu o făntănă la mizloc.

Bucureștii are să fie umiliți dinaintea Iașilor, fiind că nu s′a găsit un cap să se gîndească: precum domnitorii ce′i numărăm de la înființarea regugulamentului și pănă astă-zi, împreună cu toți foștii D-nii miniștri și D-nii deputați ai obșteștilor adunări, să proiecteze edificarea unui asemenea palat, ca să scutească pe bieții locuitori, cari având vreun proces sau alte afaceri, d′a alerga pentru căutarea vre unei hărtii, sau cercetarea unui număr, de la o estremitate a orașului la alta, adică de la ministeriul din Lăuntru, de pe Podul Mogoșoaii, la ministeriul Justiției, lîngă grădina Cișmegiului; de la Arhivă, care e pe Podul Beilicului, la Culte, ce e lîngă Cișmegiu, de la Culte, la Comitetul Sanitar etc. La Iași toate ministeriile, tribunalele, arhiva statului și însuși camera se aflau concentrate într′un singur palat.

Vedem în Iași un stabiliment filantropic și care face eternelă memoriea domnitorului Grigorie Ghica; stabilimentul de naștere și de creșterea copiilor găsiți. Acest institut, împreună cu un oapiciu stabilit pentru oameni infirmi la monastirea Galata, se găsesc fundate din zilele acestui domnitor; și mai ales că cel d′întîiu fu așezat kiar în casele sale părintești și îl dotă din propriea sa stare... La Golia, și unde e casa apelor, de la care se împarte în toate direcțiunile stradelor orașului, se săsește un institut pentru cei alienați; numai din nenorocire, această monastire fiind înkinată, institutul e foarte rău întreținut... La Săntul Spiridon e un ospital colosal, din a le căruia venituri, oferite de Domnitori și de mai mulți paticulari pioși, subvenționează și alte ospitaluri de prin provincii, precum e cel de la Botoșani, de la Galați și altele. Iată cu ce scop s′au fundat Săntele monastiri la noi în țeară!.. Iașii asemnea nu e lipsot de căteva institute de educațiea junimei de, ambele secse; iar seminariul de la Socola a dat țerei o mulțime de bărbați celebri în cler.

Dar ceea ce găsim în Iași, osebit de Săntele locașe, sunt urme romane: ruina fortăreței Municipium Iassiorum, care era situată kiar pe locul unde e palatul depre care vorbirăm, o rămășiță demnă de tot respectul nostru.

Aici legiunea romană Iassiensis XIX fu staționată, în municipiul acesta, precum arată unii scriitori, și de la care orașul priimi numele, după învingerea Dacilor: — ei i s′a fost confieat privigerea și apărarea Daciei transalpine.

Inima dar ne bate dinaintea acestui monument antic; și okiul măsoară într′un nesațiu spațioasele strade a le Iașilor, așternute cu peatră cubică și lăturate cu canaluri pe de desubt. — Fie care din monumentele sale fie veki sau căt de nuoi, poartă numiri clasice.

Iașii fiind îndestul de populat, împărțit în cartierele de pe deal și cele de pe vale, se află muiat, spre partea de sud, de apa Bahluiul care în timpul primăverei, cănd se topesc ghețurile, sau de ploi multe, face prin inondarea sa o sumă de victime, iar în timpul verei seacă de tot Cursul său este cam mocirlos. Pe unde din apele sale se formează lacuri, se află acoperite de o mătase verde și care se face vătămătoare sănătății celor ce locuesc pe marginile sale. Luncile lui însă sînt foarte fertile și vara sînt acoperite de o pășune abondantă și cu nenumărate flori.

Grădinile desfătătoare publice a le Iașilor sînt situate peste apșoara Cacaina, în Tătărași și d′asupra dealului Galatei, spre Miroslava. De la Copău înainte, ca și pe coastele Socolei, se află nenumărate grădini și vii a le paticularilor, cu tot felul de edifice de fantasie și cu kioscuri orientale. Căți-va Nemți au cultivat unele din aceste locuri alese, formmănd pe dînsele alee de pădure, unde își vănd berea și puiul de găină prăjit într′un preț esagerat de scump.

La capătul stradei celei locuite de boeri este grădina publică, înkisă pe dinainte cu un grilagiu de fer, plantată cu o mulțime de pădure în lăuntru și un aleiu de teiuri în față-i, locul preumblării publicului, cu drumulețe așternute cu petriș, cu mai multe bănci pe care se repausă vizitatori săi, cu un ront în mijlocul său, unde se află rădicat un obelisc susținut de patru lei de peatră gigantesci, și cu niște tăblițe de fer pe care este o inscripțiu și inscripțiunea de pe dînsul, ne amintează două lucruri d′odată: înființarea regulamentuui organic în Principate, adus de armatele rusești, prin care clasa boierească fu acoperită cu o mulțime de privilegii, iar ceea a sătenilor fu și mai rău apăsată de căt după cum era înainte sub Domnii Fanarioți, și memorabila domnie a lui Mihai St..., cel ce făcu ca Moldova să fie astă-zi inundată de o sumă nenumărată de Jidovi.

Acesti lei de care se susține obeliscul, și care însemnează puterea, sînt spoiți în culoarea bronzului, dar ei fiind de o peatră moale începură a se măcina și a se surpa; tot atîta fu și durata regulamentui, în a căruia memorie sînt redicați!..

Apropou de jidovi? Să venim acu la dumnealor, să facem cunoștință ca cu niște ipokimeni care nu te lasă în pace îndată ce pui piciorul pe pămîntul Moldovii, sau ai intrat în cetatea Iașilor, pînă ce nu se vor informa bine cine ești și nu′ți va lua și cea ori unde te vei mai de pe urmă para din pozunar. Ori unde te vei găsi, la un han, la birt, la vre o casă particulară, sau kiar preumblăndu-te pe uliți, e peste poate să nu te provoace, sau cum am zice pe romănește să nu te bage în pungă cu tot felul de marfă, cu tot felul de mărunțișuri, cu tot felul de vorbe, cu bună dimineața, cu niște complimente lungi și codate; și pe lîngă acestea nu e îndestul a zice că tot comerciul se află numai în măinile dumnealor, dar apoi și cel mai trist lucru tot nutrimentul locuitorilor se precupețește de dînși; meșteșugari, industriea, producte și toți banii din țeară se eploatează numai și numai de această seamă de oameni. Nu te vei pune la masă undeva fără ca tot ce ți se servă să nu fie adus, vîndut, purtat, conservat, speculat, morfălit și pînă și pus pe taler dinaintea dumitale, de căt numai de către acesti domni ce′i descriseserăm. — Apoi sînt în stare să′ți ghiciască și cugetul, plăcerea, dorința, ce o vei avea; și poate că ori și ce lucru care ți s`ar părea altmintreri peste putință de împlinit, se poate prin dumnealor; ba pînă uneori și dreptatea, voind cineva a o dobîndi... Nu te vei găsi de e4 ore la Iași și jidanii de acolo aflară cine ești, cum te kiamă, pentru ce ai venit și căți bani ai cu tine. Poate amici mei, nu mă credeți ce vă spuiu? sau va fi vre unul din dumnea-voastră, lucru ce nu crez, care să zică că n′a văzut, că nu știe ce fel de lucru sînt Jidovii?

Nu ne este vorba aci de om, fiind că omul e tot-d′auna om, fie de ori ce rit sau de ori ce cult, dar de principiu, de educațiea sa, de simțimentele morale ce le are către conviețuitori săi, de usul dreptului în societate etc.

Așa dar mai ′nainte d′a descri costumul și felul traiului acestor domni, caută a vă arăta ș′aceasta că toate căte le face, din cele ce arătarăm, e numai ca să predomine prin puterea aurului, căruia se înkină ca lui Ehova. Să faceți dar cunoștință bine cu dumnealor, cu acești ipokimeni, cari par′ că ar fi frați de cruce cu o seamă de proprietari sau arendași de pe la noi, ce cred că Dumnezeu a făcut lumea numai pentru a ′ndestula nesațiu dumnealor de bani; ș′apoi cunoscăndu-i bine, rămîne la plăcerea dumnea-voastră, să′i iubiți, sau nu.—

Înkipuițivă, pentru că este proverbul că de la can se împute peștele.- sau să vă mai aduceți aminte de un alt proverb, că nu e nebun cine mănăncă șeapte pite dar e nebun cine le dă, cam avem a ne lega de capi!.. Însă aci vom începe dela capul dumnealor.— Ei port tot-d′auna o tikie care o ține pe creștet; sînt îmbrăcați cu halaturi lungi negre, poartă căciuli de plisă neagră și cu coade de samur pe de mărgini, cu capul ras ridike și numai cu căte-va vițe de păr, (perciunii pe la tămple ce atîrnă cărlionțați), cu pantalonii băgați în ciobote, mai de multe ori înglodate și scălciete, sau cu papuci și cu colțunii ridicați pînă la genuke, încinși peste mizloc cu un cordon negru lat, în formă de brîu, cu niște bărbi mai de multe ori nepeptănate și pline de căte ceva; — cam nu prea cu multă curățenie p′în casele dumnealor, și trăind ca sardelele căte trei și patru familii la un loc, adică într′o căsuță sau într′o cămară; cu o spuză de copii după kin și asemănare cu părinți lor, adică nespălați și nepremeniți; și femeile, de și parte nu urîte, caută să o măturisim, cu îmbrăcămintea însă ca ș′a soților dumnealor, deșănțată, îngălată și uitată de nepremenită, (facem escepțiune cu toate aceste cu persoanele bine crescute care iubesc curățeniea și profesez idei frumoase și nobile.. Fulgii de gîscă joacă un mare rol pe lîngă ființa dumnealor, că se văd pînă și pe capu-le și pe îmbrăcăminți. Ele poartă părul tăiat și umblă legate la cap, mai adese ori cu căte o legătură unsuroasă și înegrită, cu noroiul uscat pe îmbrăcăminți și pe încălțămintea lor. — Prea rar se întămplă ca acești cavaleri, sau damele dumnealor, să curățe de pe încălțăminte noroiul de toamnă pînă în primăvară, adică pînă se rupe de tot.

Cu toate acestea nu putem nega meritul ce le atribue o mare parte din domnii proprietari din Moldova, că acești înkinători ai lui Ehova ș′ai zeului Mercur, a desvoltat comerciul în această țeară; mai cu seamă când știm că în Moldova se află aproape atâtea fabrice de rachi căte sunt și școli!... Ai putea să inundezi tot Iașii și câteva târguri de cantitatea spirtului ce se găsește prin magazine și înkis în vase prea bune.

Bisericile de prin sateîn o mare parte a Moldovii, cad în ruine, iar velnițile (povernile în carese fabrică rakiu) întrece pompuositatea caselor răposatului A. V.....în care s′a înaugurat nuoua universitate, sau pe acelea a le ministrului St.. ce s′a vîndut pentru datorii și le a cumpărat statul, ca să facă în ele casarma gendarmilor.

Atît sînt de falnice și de mărețe privind de departe velnițele pe moșiile notabililor țerei, în care se fabrică cu o nespusă abondanță rakiu de bucate, cel adăogit cu oare care cantitate de vitriol.

Așa dar acesti domni, a cărora căutătură, pentru cei ce nu sînt deprinși a′i vedea în tot momentul, este tot-d′auna prepuitoare, au ajuns a fi pentru Moldova niște lipitori de care nu se mai poate scăpa... Preocupați fiind tot-d′auna cu specule, a vinde la mărfuri căt s-ar putea mai false pentru a le aduce mai mari căștiguri, adoratorii aurului cu scopul ce′l arătarăm,d′a predomni prin el, inemici ai totului, afară numai de aceea ce le ar da bani, — mirosind tot-d′auna a ceapă care e principala lor hrană, iconomi precăt sînt și activi, cumpliți în regimul vieții și gata d′a corumpe prin acest aur pe amploiați ca să le acopere crimele, lingușitori pînă la basețea cea mai ridicolă, dar mișei și vicleni pînă la mărșăvie, știură tot-d′auna a se însînui pe lîngă cei mari și a sugruma pe popor, prin spiritul lor comerciant. — Țipă pămîntul subt ei dde înșelătorie și răutate; — gata a pune mănă de la mănă, spre a aduna ori ce sume, de a-urși intrigi în folosul lor, sau a săvîrși vre o răsbunare asupra cuiva, dinaintea autorităților, prin tot felul de calomnii și țesături de felul acesta.

Jidovii, sau jidanii, cari dincoa de Milcov se numesc Ovrei, au ajuns a fi în Moldova, ca să nu esagerăm numărul lor, nu ca nisipul mării, nici cătă frunză și earbă e pe pămînt, dar foarte mulți pen tru ca să coprindă tot comerciul Moldovii, să înăbușiască această populațiune, făcănd de o potrivă victimele lor pe proprietari, pe țerani și pînă și pe amploiații guvernului.

Năvălind jidanii din toate părțile în Moldova,otărîră a preface această frumoasă țeară într′o Palestină; și mai ales se făcură stăpăni p′această capitală, pe care o coprinseră prin greutatea aurului, cum ar lua o armie o cetate cu asalt. Dar spre completarea gigantescului lor plan așteaptă toleranța dreptului politic pentru streini de ori ce rit și de ori ce cult, și atunci moșiile vor fi toate a le dumnealor; și din Moldova lesne vor năvăli și asupra părții de dincoa de Milcov, ca în niște țeri, surori unite, ca să facă peste tot ceea ce făcură în Moldova, și să facă și din București ceea ce făcură din Iași. Planul acesta e pus în lucrare cu multă vigoare. — Partea principală a Iașilor, și mai tot să zic, este proprietatea jidovilor. La București se luptă și cumpără pe nume skimbat, cele dintăi proprietăți care se găsesc de vînzare.

II. Fiica bancherului Asber

De la capătul stradei ce duce spre Sănta Vineri în piața cea de verdețuri, și pe unde sînt magazi nele de brînză, se face la dreapta o cotitură care scoate în strada către Veilic. Mai multe magazine mărginesc strada aceasta, avînd tarabe pe dinainte încărcate cu tot felul de mărunțișiuri de băcănie și căte-va cărcumi cu sticlele așezate în față de fel de fel de culoare, și în forme ca niște plosci rotocolite. Acolo, în răndul acestor magazine, se află niște case așezate, cu obloanele dela ferestre și cu ușile din față căptumite cu fer, cu un balconaș puțin redicat, susținut prin căteva coloane înegrite și pe dinainte cu un mic grilagiu de lemn. La întăia vedere nu se poate înțelege daca această casă este vre un magazin de mărfuri, sau e biuroul vre unui banker însemnat. — Nu e nici una, nici alta; dar e casa bankerului Așer, unde locuește cu familiea sa..

Peristilul acei case neavînd vre o eleganță, și păreții desbrăcați de tincuiala cea albă de pe d′asupra, fiind mai toată căzută de vekime și de bătaia ploilor și văzăndu-se colții de cărămizi romii și măcinate, n′ar deștepta nici un prepus că înlănutru s-ar găsi avuții colosale striase de un cap ingenios la specule, într′un curs de o jumătate secol, sau că ar domni acel luks ce numai amorul unui părinte pentru unica sa fiică Țl-ar produce, fără cea mai mică iconomie, încăt aurul și diamantele să nu fie înkise prin dulapuri sau scrine, ci numai aruncate pe mesele cele cu stofe d′aurite și pe ferestre, lîngă pernițele de velură roșie sau cafenie.

Ast-fel era casa bankerului Așer, acel om cunoscut de fie cine, că a jucat role mari în viața sa și numele lui făcuse resunet pînă și în cele dintîu capitale a le Europei. Înainte d′a se strămuta ministeriile din Iași și a se unifica camerile, și mai′nainte sub guvernele trecute, Așer fusese persoana cea mai însemnată în Iași; și ce ziseiu! poate cea mai renumită din Moldova. — Toată lumea, alți bankeri, cartoforii cei dintîi, toate doamnele mari, amploiații și foncționarii cei însemnați ai statului n′ar fi întălnit pe Așer fără a′l saluta cu un aer curtenitor; și se credeau prea fericiți daca priimeau din parte′i un surisu, spre răspuns la salutarea lor. Foncționarii d′un grad inferior, precum și primii amploiați ai poliții, se da de pe trotuar jos ca să-i facă loc cănd trecea el; și la un ministru el intra în ori ce timn, și kiar la o oră după meziul nopții, fără să fie anunțat și fără a′și scoate caloșii cei de gumilastic afară la antreu.

Să venim dar la casa sa din ulița despre Beilic și să urmărim pe bankerul Israilit în vastele sale apartamente,

Intrănd ca pe o poartă pe ușa principală ce da la uliță, ușa de intrare a vizitatorilor săi, cea pe care își căra lemnele, toată provisiunea casei și singură pe care putem zice că mai ajungea vre o căutătură a unui okiu strein în curte-i; căci alt-fel de giur împregiur se afla mărginită de niște păreți mari ce o înkidea ca într′o cetate; și această poartă aflănduse în tot timpul pe jumătate înkisă, treceai prin o săliță lungă care răspundea în curte, și în fund o terață pe dinaintea unui șir de apartamente, pe care se aflau depuse mai multe vase cu flori și plante esotice, arăta că acolo locuia bătrînul banker cu toată familiea lui.

În mica sa curticică doi oameni se găsia tăind neîncetat lemne cu ferăstrăul, iar un al treitea le căra cu brațul în beciu de desuptul caselor celor despre fața stradei; aceea ce îi servea de cămări pentru tot felul de provisiuni. Mai multe femei de deosebite etăți, și mai toate cu un fel de port, eșind din bucătăriea din capătul apartamentelor despre dreapta și mergănd cănd în casele desure față și cănd în cele despre fund, demonstra că bankerul avea mai multe servitoare; unele, cele mai mature, jidauce, iar cele mai june fete de romăni care vin de prin sate, sau kiar din marginea Iașilor și servesc pe la jidovi pentru a avea o simbrie mai bună. Un jidov bătrîn cu îmbrăcămintea trențoasă și cu pălăriea ruptă pe cap intra de două trei ori pe zi, cu două cofe în formă de puținele de stejar, atîrnate prin niște frînghii scurte de o cobiliță lată scobită, ce se așază bine pe grumazi, pline cu apă din făntăna de lîngă Sănta Vineri și mai de multe ori kiar de la Golia cănd este lipsă de apă, acesta era cărătorul de apă Buhur, care era tocmit cu anul d′a îndestula casa bankerului cu apă.

Sub serioasă căutătură a lui Așer păreau că toate lucrurile din curte se regulau oare cum: seara de vreme era totul potolit și a doua zi de dimineață activitatea reîncepea.

Bankerul, care din juniea sa și pînă la etatea în care se afla trăsăturile fisionomii sale regulate arăta un kip interesant, era unul din acei bătrîni cărora oamenii, după obiceiu lor d′a zice ceva pen tot individul, zicea și pentru el că se ținuse bine sau că a trăit bine în tinerețea lui.

Și cănd se afla în casă, ca și cănd umbla pe uliță, era tot-d′auna îmbrăcat cu o tunică lungă neagră de lînă, încins peste mizloc cu un brîu de mătase cu ciucuri lăsate pe la căpătîie, cu cisme lungi în picioare, de vacs, tot-d′auna lustruite, și mai de multe ori cu caloși de gumelastic, cănd ploua și se făcea pe stradă mîzgă; cu osebire numai că în casă rămînea având pe cap tikiea sa cea neagră de pluși, iar pe uliță adăoga peste aceasta pălăriea sa cea de castor cu mărginile late și mare la păr.

Un okiu plin de viață ca al lui și o frunte cu puține încrețituri caracterisa inteligință de care fusese el condus în ori ce întreprindere. Părul capului nu arăta îndestul numărul anilor săi, pentru că puține fire de păru avea albe. O barbă rătunză și netedă ce îi cădea pe pept însemna venerațiunea de care se bucura între coreligionari săi.

În fie ce sămbătă, căciula sa originală de blană de samur, cu care se înfățișea la sinogogă, costa mai bine de o sută galbeni; și prostirea cu care își învălea capul la înkinăciune, într′o formă ca un guler de mantie, era cusut cu flori de aur și lucrat cu mărgăritare. Nu s′-a văzut la Așer, aceea ce e un defect la ceilalți Israiliți, ca gulerul cămăși pe la la gît, sau bănțile de la mănici să fie vre o dată negre sau mototolite, ci tot-d′auna albe și bine netezite; asemenea și peptarele ce însemnează tablele lui Moisi, foarte curate, fasonate de atlas sau de o altă materie.

Mobilarea dar a apartamentelor sale se compunea din cananele și scaune îmbrăcate în marokin și în damască de mătăsărie; mese, paturi și garderoburi de nuc lustruite foarte frumos, stofe de diferite materii scumpe d′aurite așternute peste mesele cele rotunde, servicii de argint, luminagnice și candelabre lucrate ajur umplea casele acestuia.

Creștinii mai cu seamă, cănd venia la dănsul, trebuiea să rămîie uimiți de atîta strălucire și manieri de priimire; dulcețurile, cafeoa, ceaiuri și tot felul de licoruri aromate se servea la dînsul în tasuri de porselan de Cina și în pahare de cristal, pe tăvi și cu tot serviciu lor de cel mai bun argint suflat cu aur.

Așer cu toate acestea, sigur ca și în trecut despre viitorul său, Fortuna nu′l înșelase nici odată în toate socotelile și trebile ce le avusese cu boierii sau particolarii Moldovi, și d′aceea rar s′a ′ntămplat ca să′l vază cineva trist. Ocupănduse mai adese ori, într′un apartament lateral, unde ′și avea scriitoriul său cu toate condicuțile și catastișele încă de la 1833, de cănd făcuse comerciul cu mere murate și pînă ajunsese mare banker, se afla tot-d′auna în lucru adunănd la cifre și la nule; era îndeletnicit, șezănd pe un jăț mare, cu niște okelari legați cu aur, atîrnați pe nas, și petrecea cu okii teancurile de scrisori, întocmai ca un director de minister, care fiind dator a rezola în locul ministrului său, nu face aceasta mai nainte d′a citi bine fie ce hărtie.

Dar cănd vre odată, din causa căderei unei case din Londra sau de la Costantinopole, el perdea un milion și jumătate, asta îi făcea atîta căt ′l ar fi mușcat un purice.

Însă astă dată și el se afla preocupaut mai mult de căt tot-d′auna.— În preocupăciunea sa se mai adăoga și oare care tristețe: era triseu mai cu seamă de cănd priimise un bilet de la oare cine, un confrate al său, scriindu-i despre oare care skimbări în orănduiala lucrurilor în țeară, căt și despre oare care interese familiere.

Intră Lina fiica sa prea iubită, pe care nici odată nu o privea dă căt cu un surisu dulce al unui părinte pentru unicul său copil. Vorbele sale era către dînsa tot-d′auna tinere și cu un ce de desmerdare; dar acum și către ea se arătă serios și era foarte scurt la vorbă.

Fiica băgă aceasta de seamă dar se arătă ca cum n-ar înțelege.

Ea era aprirsă la față ca focul și din oki ei negri și mari, a cărora căutătură era neliniștită, înțelegea cineva o turburare ascunsă.

Lina mergea pe 19 ani. — Ea crescuse într′un institut de creștini. Mama sa, de și simplă și superstițioasă ca toate femeile coreligionare cu dînsa, n-ar fi putut face altminteri, în urma unor accidente petrecute în prunciea fetei; și pentru că ea a fost promis-o, silită de împregiurări d′a nu ș-o perde din viață, că p va da unui preot să o boteze în religiunea creștină; și pentru ca să nu o facă tocmai aceasta, ce se socotea un scandal în okii coreligionarilor cultului ei; sau pentru ca să fie numai pe jumătate călcat jiurămîntul ce ea făcuse, se mulțămise a lăsa pe fiica sa să urmeze cățiva ani, după ce se mai mărise, un curs de învățături și conoștința limbelor englese, francese și germane; ne mai socotind pe cea romănă, care pentru dînsa era lima patriei ș′a bisericei care a mîntuit-o.

Lina aduse aminte tătăni-său că era Vineri și, după obiceiu, o mulțime de săraci aștepta afară ajutorul ce li se da în fie ce săptămănă. Pentru că ea de cănd se făcuse mare, prin asistența sa lingă părinți ei, întrodusese fel de fel de obiceiuri în casă, neputănd a′i refuza căte o cerere de căte ori eșia la esamen premiantă; se făcuse lege de la un timp ca părintele ei să destine o mică parte din procentele ce lua de la împrumutați, ca să împărțiască Vinerea cerșetorilor și cerșetoarelor căte un argint.

Aceasta era una din nobilile preocupațiuni a le fiicei bankerului. Prin urmare lucsul întrodus pînă în gradul ce′l descriserăm în casa acestuia, împărțirea ajutoarelor la săraci, și pînă și curățeniea din casă, curățeniea în îmbrăcăminți, sau oare care îngrijire de toaletă, a purta tot-d′auna un guler alb curat ete. toate intrau în programul cerințelor fiicei sale, care predomnia în casă, prin spiritul ei și puterea farmecului ce avea asupră-le. Ast-fel amorul patern, sau femeea, înrîurează asupra spiritului unui părinte căt de fanatic sau căt de retrograd. Civilisațiunea omenirei și înnobilarea moravurilor celor dintîi populi sîntem datori la femei!..

Căt despre soțiea bankerului, Reveca, se înțelegea prea bine în a le casei.— Ea se îndeletnicia în acea zi, vineri, a umplea o ștucă tocată, și a lua de la fum niște pepți de gîscă făcuți batoc. Din partei ea lăsa pe fiica sa în pace să facă ce voia.

Așer, țiind întro′mănă scrisearea depre care menționarăm și de la care nu′și rădica okii, arătă cu ceelaltă o pungă în formă de săculeț de pînză groasă, și pe care sta imprimat cu pensula un No. 15.

Fiica luă cam cu greutate această pungă, pe jumătate plină de puișori Gfirfiricii, crucieri nemțești și două-zeceri-rusești, și eși. — El se uită după dînsa și suspină.— Șterse okii dup′aceea cu o batistă ce o scoase încetinel din pozunarde te; și ștergînd și sticlele okelarilor, o puse îndărăt, după ce o îndoi de vre o trei ori; și d′aci își continuă lectura și reflesiunile sale speculative și politice.

Stradele Iașilor părea triumfănd prin marea activitate ce desvălește populațiea sa. Nu era nici decum supus acelei potoliri și monotonii în care se găsește sămbăta. Vai de sufletul însă celor ce nu va îngriji ca să cumpere de vineri tot ce le trebuește, c′apoi sămbătă pace bună, poate prea bine și răbda de foame!.. Toate prăvăliile sunt înkise: nici păine, nici carne și de nici unele nu se găsește de vînzare. — așa dar stradele era umplute: par′că ferbea tot tîrgul, fiind vineri, zioa din urmă a săptămăni. — Magasinele din strada mare cu postavuri și tot felul de mărfuri de lucs, aduse din străinătate, erau deșkise, pe dinaintea cărora mai mulți neguțătoii Jidovi se aflau făcând planuri,îngrijați fiind că strămutăndu se recidența la București, ori să fie nevoiți a desface acele mărfuri pe prețuri foarte eftine. Zarafii postați din distanță în distanță, și mai ales pe la ungbiurile stradelor, cu căte un dulăpiuor cu geamuri d′asupra, în care se vedea niște cutii desrărțite cu deosibite feluri de monezi de argint și de aur întrînsele, kemau prin sunetul unor carboave veki,ce ne ′ncetat le vîntura în măini, pe cei care aveau nevoe de skimbat, cu condiție d′a lăsa jumătate sfanțih la galben, două-zeci parale la un irmilic, și cinci parale la sfanțih, și alte dăți și mai mult. — În toată Moldova comerciui fiind în măinele jidovilor, și ei fiind înțeleși între dănși, ori unde vei merge la vre un magasin să cumperi ceva, întăi ți arată pe zaraful d′alături sau din colțul uleței, să mergi ca să ți skimbe. Aceasta este un tact jidovesc!... P′în piețe, și mai ales la Tîrgul Cucului,se văd o mulțime de jidovi purtănd pe spinare înbrăcăminți veki de vînzare și încălțăminte cărpăcite; alții vînzănd poame într′un căruciorii ce′l trage cumăinele, femei, la o parte, cu ace, ață și fel de fel de mărunțișiuri; unul strigînd colea zemble! zemble!.. altul vinde must din pere uscate, altul lapte, altul se ceartă, altul tocmește o căruță cu lemne; femei și copii de jidovi încărcați cu gîște și cu cocoși mergănd sau viind de la haham ca să le taie și copii de creștini îi necăjește adresăndu-le tot felul de injurii; apoi uruitul trăsurelor, hodorogitura căruțelor celor lungi cu niște drugi groși, pe care sînt așezate butoaie cu bere sau cu spirt, sau saci cu făină; strigătul hamalilor aridicănd la mărfuri, al birjarilor și câte și mai câte, fac a se vedea tablouri cel mai ciudat și a se auzi atîta urlet și larmă încăt nu se mai poate înțelege nimeni. Cerșiturii și cerșitoarele, ființe nenorocite, fără osebire de naționalitate sau de cult, aleargă de la o ușă la alta ca să întinză măna. — Unii își aduc aminte că în strada spre Veilic, la căteva case de bankeri avuți milionari se împarte oare care ajutoare jidovilor săraci și mai ales celor bolnavi... Cei mai mulți dar se îndreptau cam spre acea stradă.

Splendită atunci și frumoasă, întocmai ca acele curtezane mărețe depre care ne vorbește biblia, fiica lui Așer se arătă în balconașul despre stradă, și cerșitorii începură a se apropiea de casa cu obloanele cum le descriseserăm.

Peptănată cu părul ridicat în sus și prins cu nișce agrafe de aur și cu mărgeane în formă de săgeți, îi desvălea tămplele cu multă grație; pe care numai niște șuvițe mititele se arătau cîrlionțate, atăt de supțirele și fine, precum numai penelul unui maestru mare ar fi putut însemna în portretul unei Estera.

Obrasul ei rotund ca un măr, disputănd cu fața alabatrului, un nas potrivit și o gură bine descrisă, oki ei mari negri, niște gene stufoase și o frunte desvălită, concurau în armonie d′a face pe juna Israilită căt de încăntătoare.

O talie nici mai mult nici mai puțin de căt care ar desvăli o etate ca a ei, lăsa as vedea tăietura unei marmure albă ca neaoa munțile, ast-fel taliea ei sveltă și mlădioasă, fiind îmbrăhată cu un capot alb și încinsă cu un cordon peste mizloc, se desvolta ca un crin; iar umeri ei bine crescuți, brațe rotunde și grăsulii sub o mănecă largă ce atîrna, și cu brățări la măini, erau asemeni răpitoare; căt și acele rotunzimi sferice ce se rădicau ușor și dulce pe sînul ei, acoperit de subțirea batistă cusută în fistonuri.

Ușoară, plină de vioiciune și de inteligență,căutătura okilor ei era imperioasă.— Ea însufla oare care respect celor ce se opreau d′a o privi; dar nu se părea a fi și crudă pentru o singură persoană care a iubit.

Cerșitorii, unul după altul, priimind din mănaei albă cum e cașul căte o monedă, se sîmția prea consolați atingănd degitile ei subțirele și lungi de tremurătoare lor mănă.

Toți o bine cuvînta depărtănduse.

Ea mai ales întreba pe cei bolnavi, sfătuiea și căina pe femeile sărace văduve ce țineau un prunc în brațele lor.

Nu osebia cătuși de puțin pe Creștin dintre Evreu; pe toți îi compătimea și tutulor le ar fi dat un același ajutor. — Pentru dănsa morala tutulor legilor și a cultelor se unifica dinaintea durerei și miseriilor întregei omeniri... Ea dar era o escepție care ar fi făcut să roșească însuși pe Creștini prin conduita ei, și era un îndemn pentru populul plin de prejudiț ca să se reformeze.

Lina încăntată de laude și de bine cuvîntări, se înturnă mulțămită de fapta sa umană; ea dispăru precum dispare un luceafăr care apoi iar o să se arate în okii atîtor ființe suferinde. Împărți pănă la unul toți banii ce i va avea asupra ei, și intră casă, unde găsi pe Avrum, vărul ei, ce o aștepta în salon, pe un jăg, lîngă o fereastră.

El intrase pe cănd dănsa se aflase ocupănduse de soartea celor nenorociți.

— Bunjur! verișioră Lino! îi zise el îndată ce o văzu intrănd.

— Bine veniși, vere! bine ai venit sănătos! ii răspunse Lina surizândă și mult grațioasă, și mai ales rîzănd de tonul prin care Avrum voea să se arate că e de modă.

Ea șezu aproape de dînsul și cu o dulce căutătură se uită lung precum voi să citească în cugetul său.

El întinse măna ca cum voia să se joace sau a învârti brățeaoa din măna ei lăsată alene pe jăț.

— Îmi plăceai mult, zise el, cănd te priveam ce făceai adiniaori cu acele femei sărace care te bine cuvînta; îmi plăcea să te auz numindu-le pe Ehova singurul Dumnezeu prea Putințe și părintele tutulor. — Tot în numele lui dar viu a′ți aduce nuvele plăcute...

Și fața Evreului păru a fi skimbată cănd pronunță aceste vorbe.

— Ce ai Avrum că te văz atît de skimbat? Ești ca păretele alb, fără o fărîmă de roșeață pe kipul tău? Ce nuvele zici că mi aduci?

— Taică-tău nu ți a zis nimic?.. Nu știi nimic?.. sau în adevăr numai acel profesor creștin care adesea ori te vede la Copău, sau în grădina Socoli, îți ocupă mintea și inima; zi Lino?..

Lina se făcu roșie dar se stăpâni d`a nu se trăda ea însăși prin turburarea ce ar fi arătat,- răspunse:

— Te știeam, Avrum, om cu judecată și n′ași fi așteptat să auz de la dumneata asemene vorbe.

— Ia să lăsăm astea, Lino; știi ce nuvele am să′ți spuiu, unkiumeu de la Cernoviți mă face moștenitor pe toată starea sa care se urcă la două-zeci de mii florini; îmi lasă niște case în oraș și o grădină mare de la margine; afară d′aceasta sunt foarte avut, îmi cunoști starea? așa dar vei consimți și tu ca ătă-ni-tău, de la care te am cerut în căsătorie.

— Avrum, Dumnezeu să′ți dea tot binele și fericirea ce vei dori-o, dar căt pentru mine, eu nu voi să mă mărit!

— Dar ce fel? nu vrei să mă iei? te vei înprotrivi tătă-ne-tău? Refuzi avere? refuzi fericirea ta?...

— Avrum, fericirea omului nu e tot-d′auna numai în avere, ci în împlinirea unui scop pe viitor.

Avrum mai întăi simțise estasul fericirei de un moment ce îl făcea să skimbe fețe, dar cănd auzi pe vara lui refuzăndu-i și măna și averea, o crezu că este nebună.

— Dar Lino! adăogă el, o să te măriți?..

— Drept să ți spuiu poate să mă mărit și poate nu, Dumnezeu o știe, însă pentru dumneata vei ne meri mult mai bine luănd pe Rahila fata lui Mehei băcanul, sau pe Debora fata giuvaergiului din ulița mare; pentru că ori care din ele te va iubi, vei fi înțeles de dînsele și vei putea a te uni; dar vezi eu, ideile mele, dorințele ce am, visurile mele de o fericire nu se potrivesc nici cu a le dumitale.... Vei crede că sînt o nebună, că sînt o smintită, că nu știu ce vorbesc și nu știu ce fac, am visurile mele, Avrum, și voesc să fiu sinceră către dumneata.

— Dar tată-tău voește și este hotărît ca să te mărite, replică Avrum, turburat de răspunsul care i ′l dete.

— Eu știm voința părinților încăt poate avea un drept ca părinte asupra mea, aceasta e una din cele zece învățături a le Profetului Sănt; dar vezi cănd ai ști istoriea copilăriei mele, îmi vei da dreptate. — Pînă la doi ani de la nașterea mea, eram suferindă de omorîtoarea patimă a copiilor... Mama mea și tată-meu desperați că vor mai avea pe fiica lor, și mai cu seamă că atunci ei plîngeau perderea unui fiu mai mare, ziseră sfășiind veșmintele de pe dănși, ce ne folosește aurul și toată avuțiea noastră fără astă copilă? cine se va găsi să o tămăduiască de răul ce o muncește, va lua o jumătate din aurul și averea noastră. Toți rabini, marele rabin de la Satagura, ce venise în treacăt de la Focșani pe la Bacău, mă văzu și ′și încercară puterea învățăturei lor; toți doctorii și moașele din Moldova nu putură face nimic ca să scape, pa fiica lui Așer. Mama mea, după îndemnul a cătorva cocoane Moldovene, hotărîră a merge cu mine la Bucovina și a cădea cu mine dinaintea Săntului Ioan din Suciava, ce se află în Metropoliea cea mare de acolo; pentru că, ziseră doamnele creștine, cine cade cu credință dinaintea acelui Sănt e peste putință ca rugăciunea sa să rămîie neascultată... Dar eu mă aflam mai mult între cei morți decăt între cei vii și nu erau singuri că vor putea ajunge cu mine pînă la Suciava. Tot tîrgul Bacăului, unde trăia părinți mei atunci, cunoștea starea cea tristă a lor. Atunci o femee din satul Leteea veni de spuse mamă-mi că preutul cel bătrîn al satului are darul minunilor cănd citește la pătimași. Părinți mei alergară la dînsul, se rugară de el, plănseră cu mine pe brațele lor, dar preutul le răspunse că nu poate să citească celor d′o altă credință. Părinți mei nu încetară d′a ′l ruga și el le răspunse: va împlini aceasta cănd vor consimți ca eu să priimesc botezul...

— A! cum s-ar fi putut aceasta! adăogă Avrum, ca cum își perdea mintea.

— O lume întreagă cunoaște acest adevăr!

— Lino, vezi, ai simpatie pentru creștini, din ceea ce înțeleseiu?

— Fără a desprețui vre odată credința părinților mei, am venerat biserica creștină și am ascultat cu plăcere de căte ori am auzit citind un preut dinnaintea altarului.

— Ai intrat dar și în biserică?

— O! de multe ori, și mai tot-d′auna în biserica celor Trei-Sfinți, unde este Sănta Paraskiva.

Avrum, auzind aceste vorbe, crezu de o cam dată că vara lui își rîdea de dînsul, și pentru care începuse a i se sbîrli perciunii de mănie, dar iarăși se liniști.

— Urmează înainte, adăogă el.

— Preutul, hotărît, zise că altminteri nu va putea să′mi citească molitfa de, însănătoșire. Tată-meu și mama mea răspunseră că ei sînt mai mult bătrîni și că ei primiind propunerea sa apoi trebue ca și ei să se leapede de credința străbunilor săi, lucru ce nu vor face nici odată; dar ei insistară mereu lîngă preut rugăndul, și mai adăogiră, că eu scăpănd de la moarte, ce nu prea credeau, fac giurămînt că mă vor lăsa la alegerea mea cănd voiu fi mare: nu se vor împrotivi daca eu voiu voi kiar să mă și botez..

Preutul fu mulțămit de astă promitere a mumă-mi și a tată-meu; dar însă el se temu de vre o răspundere, și zise că voește să aibă o hărtie de la protoiereul de Bacău. Acesta, ca om înțelept, scrise pe suplica ce i o dete părinți mei că: „cele sănte nu se spurcă.. ” o temă din săntele scripturi luată. După o luptă grea, după mai multe zile de alergătură, privind cu okii cum eu mă munciam și mă perdeam arzănd în niște flăcări de dureri, amorul de părinte, credința în acel preut bătrîn, făcură minuni, că în adevăr mie îmi fuse bine după ce îmi citi în trei rănduri și mă stropi cu apă sănțită. — Credința ta te va măntui! a zis învățătorul Iisus... În adevăr credința părinților mei mă scăpă de la moarte. —Vezi dar, Avrum, am dreptate sau nu, ca să am stimă pentru datinile Creștinilo și să venerez biserica lor?

Avrum rămăsese pe gînduri.

— Apoi, știi, eu am crescut alt-fel, am învățat în scoli, am citit istorice lumi, nu pot avea prejudiții; judec lucru precum este, dau dreptate cui o are; am citit istoriea populului celui ales de Dumnezeu, care e populul iuvreu, am citit înălțarea, suferințele și căderea lui... Pentru că greșiră părinți și străbuni noștri, noi azi suferim hula și desprețul populilor!.. Sfășierile, desbinarea, ura din trecut ne perdu patriea... Cărțile Profeților numesc nefericirea de care fuse bîntuit populul Iudei pentru rătăcirea lui! Ehova certă pe fii săi și cearta lui fuse teribilă!... După ce el rătăci umblănd lumea,fără azil și fără patrie, gonit din loc în loc, din țeară în țeară, veniră însfîrșit acești fii certați de cel Prea Înait, într′un loc unde populul creștin îi îmbrățișă și îi priimi... De ce dar astă isolare a populului Evreu cănd este îmbrățișat și priimit în țeară Romănilor?.. Moldova e patriea noastră celor care ne am născut în pămîntul ei, celor deprinși a se bucura numai de frumusețea cerului ei, celor care se înavuțese în mizlocul populului ei, celor ce iubesc pămîntul, munți și rîurile ei, celor ce se împărtășesc de toate bunurile ei, celor priimiți sub scutul legilor și al datinilor d′aici, celor deprinși a asculta musica și limba populului, celor ce se iubesc,celor ce îmbătrînesc și se înmormăntează aici, celor ce se roagă lui Ehova în pămîntul acesta; singurului Dumnezeu Prea Putințe și prea îndurător! Ei bine, Avrum, caută să fim drepți, caută să neluminăm!.. Creștini sînt trații noștri, țeară Romănilor este patriea noastră, să facem dar și noi ceva pentru ca să avem dreptul d′a ne bucura de numele acesta, — a avea o patrie!..

Juna Israilită părea inspirată cănd vorbea acestea Evreului care nu fusese deprins de căt a auzi precepte de fanatism, a ține ia costumul cel barbar și a se înkină aurului. — El nu zise mai mult o vorbă.

— Sînt măhnită, adăogă ea, că nu este ertat secsului meu d′a propune reforme, de a represintă națiunea în fața guvernului ș′a națiunei romănești, c′atunci ași dori să port un nume mare; ași vorbi celor bătrîni, ași sfătui junimea, ași intra în sinagoge cu scop de a îndrepta opiniunile, ași combate rătăcirea, ași biciui vițiul și toate năravurile scîrboase, ași căuta să luminez națiunea mea, ași disputa în multe puncte rătăcirile rabinilor, ca urmașii populului celui ales de Dumnezeu să merite titlul acesta! — Am citit mult, am răsfoit scrinturile și cărțile profeților, pentru ca să aflu adevărul; — am studieat precăt e permis secsului și anilor mei știința literaturei populilor veki și a celor moderni: am citit pe Chiller al Germanilor, pe D-na de Stael, pe Ghatobrian al Francesilor, pe damicela Stevar Englesă și pe alți poeți umani; am admirat caracterul eroic al femeilor celebre; — Ioana de Arc a aprins în sufletul meu simțimente de eroism; — femeei scriitoare, artiste însemnate, celebrități ale secolului în care trăim, — îmi inspirară mînea și mă făcură să invidiez soarta-le și să fiu geloasă de numele lor!.. Vezi dar, vezi că aurul nu este totul care face fericirea mea; aplecarea aceasta este prea înjositoare și nu se potrivește cu mine; un caracter nobil, o frumoasă purtare, idei generoase, compătimirea celui nenorocit, aplecarea către binele altuia iată religiunea omului cultivat! iată dorința și visurile mele de care sînt dominată!.. Nu ne potrivim dar Avrum, și ai fi prea nefericit cu mine...

Avrum rămăsese cu capul în jos, cănd intră Așer cel ce ascultase din apartamentul lateral o mare parte din vorbele Lini, și Reveca se ivi deskizănd ușa despre față.

Bătrînul rămăsese cu brațele încrucișate privind pe fiia-sa ce se sculase în sus dinainte-i și pe Avrum ce se afla ca înlemnit pe scaun.

Reveca luă cea dintăi vorbă, adresăndu-se către Avrum: Sabăt bun să aibi! bine ai venit la noi Avrum! să rămîi să cinăm cu toții la aprinsul luminilor.

Avrum tresări, ca cum s-ar fi deșteptat dintr′-un vis.

—Iertați-mă, voiu întărziea prea mult la rugăciune, și d′aceea nu vă pot făgădui...

Avrum fiind de tot turburat, nu priimi a rămînea la cină.

Așer zise către fiica sa: Știu ce cugeți tu Lino; sunt prea nemulțămit de vei rămînea în aste idei ciudate!.. Avrum ți a făcut cunoscută hotărîrea ce am ca el să fie alesul tău. Sabătul zilei de măine voesc să fie sărbătoarea logodirei tale... Nu ași crede că vrei să te împrotivești! Iată în astă scrisoare, un confrate al meu mă înștiințează de cele ce ești hotărîtă a face; toate dar le am aflat.S-ar putea oare ca Lina, fiica mea, să facă vre un pas în contra voinței părintelui ei?..

Așer ținea încă în măinile sale acea scrisoare ce a fost priimit-o, și care conținea interese de familie, cum mai arătarăm.

— Lina ca lovită de trăznet, auzind aceste căzu în genuke dinaintea tătă-ni-său.

Avrum văzănd pe bătrîn atît de hotărît, părea că reînsuflețește

Reveca începu a lăcrăma văzănd pe fiia-sa așa de turburată și vorbind către tătă-ni-său cu atîta determinare.

— Ești părintele meu, taică! Te iubesc și te știm prea mult, dar să nu mă silești la un pas ce nu voesc a′l face; nu mă mărit!..

Avrum iar înlemni auzind aceasta.

— Ce voești să faci? adăogă Așer, vei îmbătrîni ast-fel?..

— Rămîiu stăpănă pe alegerea ce voiu să fac, ca și pe consciință ce o am...

— Consciință ta se va conduce de voința mea; alt-fel n′am fiică! zise bătrînul prea supărat.

— Taică, ai făgăduit odată că îmi vei lăsa consciință și alegerea mea liberă!

Atunci Reveca își aduse aminte de starea fiicei sale cănd era să o pearză de bolnavă și ce promisese împreună cu bărbatu-său preotului celui bătrîn de la Leteea care a scăpat-o. — Începu a plănge și mai tare.

Așer mai voi să zică ceva, dar văzănd pe femeea lui că plănge se opri.

— Rădică-te! zise bankerul fiicei sale care îi îmbrățișase picioarele și nu înceta d′a ′l învinge prin căutătura ei cea rugătoare și mult dureroasă.

Lina adăogă: nu mă ridic de la picioarele tale pînă ce nu vei zice că nu mă vei sili la o alegere ce nu voesc eu!..

Pe cănd bătrînul banker și fiica sa se afla în această stare, se auzi de odată țipete și o larmă ca cum era foc în stradă. El eși numai de căt în halat și cu tikiea sa pe cap, și după el alerga și Avrum, ca să vază ce este; iar Lina, cu okii roșii și plini de lacrime, fu sprijinită pe pentul mamei sale ce nu înceta d′a o consola ș′a o re′ntoarce dela un fel de leșin în care ea căzuse.

După căte-va minute, bankerul și Avrum intrară în casă bătăndule peptul la amăndoi de o nespusă turburare; ei aduseră vestea că a dispărut fata arginarului din strada învecinată, pentru care se făcuse acea larmă, și toți jidovii merg cu grămada la poliție să ceară dreptate, ca să le descopere pe fur.

Așer își punea repede în camera laterală caloșii în picioare și luă iute pălăriea sa de castor pe cap, pentru a merge d′a dreptul și întins la ministru...

III. Teribilul Teraront

Poienele este la o poștie departe de Iași, în drumul spre Vaslui și Bărlad. Mai cu seamă căt ține șoseaoa, de la Movila lui Purcel și pînă în Iași, și căt ține valea Lohanul despre Huși, calea represintă posițiunile cele mai interesante: numai dealuri acoperite de codri și văi pitoresci, precum se vede pretutindeni în pămîntul Moldovi și al Bucovini. Asemeni nu vom lipsi d′a arăta că codru ce se începe de lîngă Poiene, și care ține pînă d′asupra Iașilor, la Repedea, este tot așa de defătător și periculos ca cel de la Strunga, dincolo de Tîrgul-Frumos, sau ca cel din susul Pascanilor la Moțca; iar autoritatea este silită să ție căte-va posturi de gendarmi, pentru paza și siguranța celor ce călătoresc p′acolo.

Din cănd în cănd niște bande de potlogari turbură pacea trecătorilor; și osebit că desbracă frumușel pe cine apucă p′în murgul serii, sau mai tărziu, și i ia tot ce are în pungă sau în kimir, apoi, prin reaoa dumnealor conduită, deteră naștere unui proverb ciudat și care este foarte cunoscut poporului și tîrgoveților din Moldova: — a fi bătut pe datorie... Însă jidovii cari cunosc bine acest proverb umblă tot-d′auna mulți într′o trăsură, să se încurageze unul pe altul, și cănd văd nevoia se pomenesc strigănd ghevalt! ce însemnează o luptă teribilă cu niște ast-fel de mișei, sau că se află fugind măncănd pămîntul... Și de căte ori de suflarea vîntului se mișcă frunza, sau ramurile copacilor, și li se pare că au să fie atacați, atunci să te ții!... arabagii ce sînt din connaționali neguțătorilor ce duce p′în trăsuri, dă bice cailor făcăndu-i a sbură ca vîntul; iar cănd sînt aproape să iasă din acel codru, încep cu toții a cănta, și viața revine pe fisionomiea lor ce mai nainte o avea perdută... Poienele prin urmare, care sînt la estremitatea codrului, și care cad pe proprietatea boerului V.... nu le putem zice nici un sat, nici vre un tîrg însemnat, ci un tîrgușor, adică o uliță de jidovi vînzănd vin,rakiu, păcură și căte ceva d′a le măncării; — mai sunt și vre o căteva locuințe, mai pe departe, de Moldoveni, și câteva bordeie de țigani meșteri făurari; fiind aci și poștiea, cea din urmă, cum arătarăm, spre Iași, tot cu numele acesta.

Neguțitorii dar din Poiene, cari se sfiesc în viața dumnealor de a face gîlceavă, sau să se ia cu cineva la bătaie, fac ce fac pe tăcute, numai alișverișul să le meargă bine; ș de aceea un simplu comisar e îndestul d′a menține ordinea aici; ș′acesta având cu sine numai un slujitor, servindu-se cu el, la deosebite cazuri, ca de o putere, spre a esecuta vre un ordin ce ar veni de la Iași.

Comisarul era un vekiu slumbaș polițienesc. — Un om scurt de talie, cu un obraz mare și cu părul creț, care începuse a cărunți; purtănd o șapcă cu cocardă d′asupra cozorocului și pe demărgini cu șnur roșu; umblănd c′o uniformă nu de tot veke: un surtuc, pantaloni și cisme de vacs în picioare.

Ori ce jidov l′întălnia negreșit îl saluta scoțănd căciula de blană dinnaintea lui pănă la pămînt, și îl curtenia adresăndu-i vorba; domniule comisar sluga dumitale!...

Dintre toți jidovii numai jupăn Ițic era mai adese ori vizitat de domnul acesta; pentru că ziceau uni alții că oule cele coapte ce le avea de vînzareși vinul cel alb care l′avea în pivniță erau prea gustoase...

Cancelariea sa, fiind necesitate d′a fi pusă în mijlocul tîrgului, și pentru că nimeni nu se găndise d′a construi într adins o casă, fusese nevoit să o ție în una din acele cărciumi, lîngă care se afla o cămăruță. — Aci se înfățișea cei ce aveau nevoe de vre o judecată, ci se primeau reclamații fruntau părțile interesate, și mai adese ori în prăvălie la jupăn Ițic se da hotărîrea; sau d′aci se înainta procesul la tribunalul din tărg. Așa dar jupăn Ițic și domnu comisar erau de o potrivă respectați în okii poporului; pentru că de multe ori, cănd domnu comisar nu prea înțelegea un lucru, veniea jupăn Ițic de și da părerea.

Tcmai în acea zi, vineri, era judecată în prăvăliea lui jupăn Ițic: două Pigance și un copil erau înfățișați dinaintea domnului comisar; pentru că mama copilului îl dedese de suflet cumnatei sale să îl crească, să ′l facă mare și să fie al ei de tot; și, după trecere de o lună și jumătate, femeea își luase seama și reclama luarea îndărăt a copilului de la cumnata sa. Domnul comisar opiniea...

Dinaintea ferestrelor acestei cancelarii se opri în stradă o trăsură ce părea că venia din provincie.Într′însa era o doamnă nu prea urîtă, dar nici atîta de jună ca să nu poată călători singură într′o trăsură, însoțită numai de o camerieră.

Ea avea obrazul și capul învăluit cu un ștergar de Borangic foarte supțire cu flori pe de mărgini și pe la căpătîie; cu jumătate mănuși de mătase negre în măinile sale, și cu o mantelă de mătăsărie, cu care era acoperită peste tot.

Cameriera ședea dinainte pe capră, îmbrăcată ca de drum, și cu o pălărie amazonă de paie pe cap.

Trăsura se opri la vocea sa strigănd vizitiului; iar un june ce se dete jos dintr′o brișcă care era venită de la Iași, se apropie de trăsură, puse un picior pe scaia din jos și începu să vorbească cu susnumita persoană.

Cameriera sa nici că lua aminte la cele ce ei vorbiră.

Junele acesta era Fratele-Andrei, Romăn de capacitate înaltă, un profesor din Iași, june care săvîrșise doctoratul la Verlia; el a fost trecut colegiul în Sibiiu, învățase teologia la Blaziu, pentru că fusese decis a îmbrățișea cariera clerică; și apoi, favorisat de soarte, urmă mai departe studiile sale în străinătate. El absolvise cursul de drept și devenise mai tîrziu doctor în litere: dar amici și confrați săi, și kiar după ce ei se re ′nturnă în Moldova, în pămîntul nașterii sale, îl numiră Fratele-Andrei, pentru ideile ce le avea; pentru că el da la toți această numire, ajutănd mi înbrățișănd pe fie care cu un simțiment de frățietate; ca să zicem așa el era kiar un Apostol.

Vestimintele sale era ca a le unui cleric. — Înbrăcat simplu dar cu multă îngrijire și curățenie, purta niște îmbrăcăminți lungi romănești: un suman de postav negru, pantaloni și cisme curate, și având o pălărie ușoară pe cap. — Taliea sa era interesantă, cu un kin dulce și cu oki căprui, un păr castaniu lăsat în bucle pe lîngă ureki, dănd aerului său, măreț și falnic, un caracter antic, și de un adevărat Romăn. — El vorbea rar dar se gîndia bine; gata a aduce ori ce fel de serviciu amicilor săi, nu se găsi vre o dată un om care să se plăngă de dînsul

El cunoștea pe cei mari ca și pe cei mici; era îndatoritor către toți, departe de pedantismul unora ce se cred geniuri și și permit o necuviință de a rîde de alții și a critica pe toată lumea...El da fie căruia ce este al său; și mai cu seamă nu era lingușitor către unii și un cumplit tiran către alții. — Fratele Andrei dar cu kipul acesta era iubit de toți.

Nu mai puțin pînă și femeile înțeleseseră capacitatea și meritile sale; și d′aceea nu se opreau d′ai confiea unele secrete ș′al consulta în diferite cazuri.

Sus zisa doamnă dar între altele, adăoga următoarele vorbe:

— Sînt vezi desperată!.. Am prepusuri asupra bărbatului meu că, după cele ce am auzit, el ′ș′a adus Idolul desfrînărilor lui, o fată de șeaispre zece ani, pe care o îmbrăcă într′o rasă călugărească, la Hangul, ca s′o ascunză de okii celor ce′l observă. Daca m′ași încredința despre aceasta, jiur pe Dumnezeu că eu însumi voiu pune foc și voiu preface zidurile acealea în ruine și în cenușă.

— Poate că nu e adevărat cele ce ai auzit, doamnă! răspunse Fratele-Andrei. Eu știu că soțul dumitale te iubește, te stimă, și n ași crede!..

—— O! da, am auzit-o de sigur și voesc a mă încredința, adăogă dînsa.

Această doamnă era soțiea unui paticolar din familii de proprietari mari; și pentru că știea pe junele Andrei legat în relații de aproape cu bărbatul ei, voia să afle de la dînsul aceea ce o neodihnea și o făcea să răsufle numai răsbunare.

— Spune, domnule, așa să trezești? zise ea, spune ce știi?.. și căt pentru recunoștință din partea mea, își voiu fi într′o zi de mare ajutor la însoțirea dumitale cu fiica bankerului pe care știu că o iubești. — Poți să fii sigur de asta!..

Andrei rămăsese uimit de cele ce îi zise astă femeie. Oki săi păruseră strălucind de o lumin secretă ce o dă une ori speranța. Cautătura lui era dulce și lină. — Se uită la dînsa, și par′că voi a′i mulțămi cu toată inima fără a zice ceva. El se găsia într′un moment de transportare... Cu toate acestea îi mulțămi făcănd cu capul și luăndu-i încetinel o mănă pe care i o sărută.

— Nu crez, doamnă, ca să te amăgească soțul dumitale, adăogă Andrei, cu un ton de încredere, damei ce îl privea observăndul bine; cunosc pe domnul soțul dumitale și știu căt te iubește!.. Dar pentru ca să te pot asigura despre cele cezic, cănd vei merge dumneata la Hangul, mă vei găsi acolo pe mine.

— La Hangul dar! zise această doamnă cu toată espresiunea pasiunei sale, la Hangul!.. și după aceasta fii sigur de ceea ce am promis.

Se despărți luănduși zioa bună cu toată buna cuviință de la dînsa. —Trăsura și porni îndată. Iar el fiind că mergea să viziteze pe un proprietar a țeară, ce nu era departe d′aici, și căruia, pe lîngă alte trebi, îi aducea o scrisoare trimisă de la Paris de la fiul său, se gătia a se sui în brișcă ca să′și urmeze calea înainte.

Întălni din întămplare pe un oare care preotul Iconomu ce îi era cunoscut; skimbă și cu el căteva vorbe, din care causă întărzie.

Jidovii începuseră a se cam găti să aprindă n′în casele lor lumini multe de vineri seara spre sâmbătă, a pregăti ospățul ce ține pînă a doua zi seara, a pune ne mesele lor colaci spoiți cu ouă pe d′asupra, a aduce fertură de pasăre și de pește, a umple garafele cu vin și a spăla paharele pe dinlăuntru și pe dinafară; a se spăla însuși ei și a se skimbă în premeneli, pregătinduse a înkide prăvăliile ș′a nu mai vinde nimului nimic, nicii indigenilor, nici călătorilor; și într′un cuvănt a serbători zioa Domnului veselinduse cu bătrîni și cu tineri, cu femei și cu copii, căntănd psalmii Profeților, unul căte unul; și′ apoi ceea ce e mai mult, de ar fi perit pămîntul, sau s-arfi întămplat ori ce, s′a isprăvit, numai puneau măna pe nimic, nici pe foc, nici pe apă, nici pe cel mai neînsemnat obiect, afară de monetă!.. Cum am zice sînt uni cari din prea multă lăcomie îndrăsnesc a spurca zioa aceasta priimind bani de la creștini; sau ferească Dumnezeu, într′un caz de nenorocire, atunci sînt nevoiți a se apăra cu eroism, a sări toți pentru unul și unu pentru toți...

— Vezi frate, zise preutul amicului său cu care vorbea, ce minune o fi! numai vor fetele jidovilor să ia în căsătorie d′ai lor ele se lipsesc de avere, se leapădă de părinți lor și fug de trec la legea noastră!. Mai în spătămîna trecută mă aflaiu la Skitul Adam, cănd se botezară două inse, două surori, care apoi se și măritară dupe creștini! — erau frumoase amăndouă și amăndouă erau prea vesele.

Fratele Andrei crezu un moment că preotul știea ceva, și că făcea oare care alusie la dînsul, vorbindu′i d′acestea.

— Tot așa se poate întâmpla și cu fete de Romăni să se mărite dupe jidovi, zise Andrei. Nu sînt și ei oameni? nu pot fi soți buni? buni patrioți kiar?

— Așa e, dar ei nu vor să se înrudească cu streinii.. Amestecul lor cu ai noștri e numai căt privește interesul de a strănge aur: aur și iar aur, aur și argint!.. și d′aci vine că îi numește lumea lipitori...

— Cu kipul acesta ei vor rămănea pentru tot d′auna streini în Moldova, și nici odată nu vor fi patrioți adevărați... Cu toate însă, se întămplă ca uni să se însoare, să ia femei pămîntene...

— Negreșit, priimind botezul!..

Abia sfîrși preutul, și se auzi larmă la capătul cel din sus al tărgușorului.

Unii din jidovi grăbeau a înkide obloanele dughenilor, neștiind ce era, și căutănd a se asigura pentru Sabăt; dar larma creștea din ce în ce, și la strigătul hai!.. vai!.. alergară ei într′un suflet, lăsănd pe femei să pue obloanele și să înkidă ușile despre stradă.

Alergă și Fratele-Andrei la locul unde se făcea gălceava, despărțindu-se mai întăi de preut, care îi pohti seara bună și bună călătorie!..

Capătul din sus al tărgușorului e cel despre codru, adică despre Iași.

Două trăsuri era oprite acolo în mizlocul drumului, una fiind o birjă lipovenească, ceelaltă o araba cu jidovi.

Mai mulți înși strănși împregiur, jidovi și vre o doi trei indigeni, păreau ca niște feare ce se mâncau unele pe altele, atât erau de înverșunați, adresăndu-și injuriile cele mai provocatoare dintr′o parte și dintr′alta. Gurile le toca ca moara; și în atitudinea ce o aveau, cu pumnii încruntați, rădicați în sus și amenințănd, ar fi făcut pe cineva a crede că acolo era vărsare de sănge, adică că ar fi o bătaie de moarte.

Însă nu, ci era mai mare gălăgiea decăt fapta.

Doi dintre acești fii ai lui Moisi se puseseră înaintea cailor, ca să ție în loc pe un droșcar Rus cel ce călătoria cu trei cai înhămați alăturia, fiind el pe capră împreună cu un altul, iar înnăuntru în trăsură un bărbat și o tînără fată care ținea cu amăndouă măinile o batistă la obraz: femeea fiind galbenă ca turta de ceară, iar cel d′alături cu dînsa aprins precum ar fi un leu într′o cușcă de menagerie.

Toți se păreau că ′și făceau datoriea aici; dar nu se ucideau precum poate am fi crezut. — Birjarul însă anticonstituțional, nu se sfii de a croi peste capul și peste spinarea celor dinaintea cailor căteva din acele lovituri birjărești însoțite de injurii. Jidovii ce apucaseră de țineau caii de dărlogi, de tot în aceasta convenționali, arătau în gura mare că nu este cu lopata, dar e cu judecata; și că să întoarcă trăsura cu tot ce avea înnăuntru, pînă era mai de vreme, la Iași, pentru că a doua zi era sămbătă, și că acolo aveau să arate ei prin consulat ce penalitate merită o crimă ca aceea. — Arabagiul d′alături, dintre connaționalii celor sus descriși, afirma și dînsul în gura mare, împreună cu mușterii săi, că adevărat să se întoarne birja la Iași, și că au să vază cei dintr′însa ce li se cade pentru o asemnea faptă!.. Dar Rusul de colea, galantom, dete și arabagiului căteva de keltuială; și prin aceasta cu tot strigătul hai! vai!.. din partea celor bătuți, isbuti a face să se dea înlături cei puși dinaintea cailor, și biria merse căt-va, gonind caii în fuga mare.

După ce se depărtă o distanță, n′avu ce mai face; alți jidovi îi eșise înainte în mizlocul tîrgușorului, cari veniseră foarte mulți, și birjarul fu nevoit, împreună cu toți din trăsură, a se da jos.

Sosind și Fratele-Andrei, văzu plin de mirare că cel din birjă era Terapont, colegiul său din gimnasiu, iar tînăra fugitivă era kiar fiica arginarului,depre care se făcuse acea larmă, în strada despre Sănta Vineri. Cel mai înfocat însă dintre luptători,care însoțise pe consăngeni fetei, spre a o urmări, și din nenorocire luănd și mai multe bice din partea obrasnicului biriar, era Avrum, nenorocitul pe care îl văzurăm dinaintea Linii fetei bankerului; cărui ea i a refuzat limpede și verde măna sa.

Avrum se repezi cu măniea trăsnetului ca să smulgă pe Derbabel (așa se numea fiica arginarului sus zis) din măinile lui Terapont; ea fiind mai mult moartă, în urma celor întămplate.

Terapont care se amețise și nu știea la ce căpătîiu va eși lucrurile, se văzu amenințat de Avrum ce venia întins a′l îmbrănci și a lua pe Derbabel de lîngă sine.

Atins și oare cum de amorul propriu că era văzut de Andrei, cel ce sosise la cinci pași aproape de el și îl privi cu un fel de estas, Terapont se oțărî a′și lua inima în dinți și a ataca el ăntîi. — Răspunse lui Avrum cu o lovitură peste oki, încăt Jidovul văzu dinainte-i stele verzi și el ar fi făcut-o aceasta ori cărui ar fi mai cutezat a se apropiea de juna Evree, pe care jiurase a o apăra cu viața; și care în momentul acela era tremurăndă de spaimă și de rușine și se făcuse palidă ca moartă. Văzănd apoi că vine însuși părintele ei, un bătrîn cu părul cărunțit, și un al doilea, un jidov mai june, ce era ginerele său, ca să-i vorbească, și în adevăr să o ia de lîngă el, se opri d′a mai face ceva. — Păru că în acel moment mintea îl domnia.

Fratele-Andrei nu știea nici ce să zică, nici ce să facă și nici ce să crează în mizlocul acelor congecturi în care văzu prins pe colegiul său cel confruntat cu atîți jidovi; și ne știind ce raport esista între dînsul cu fiica arginarului, pe care o văzu se alăturea cu el, neștiind unde o ducea, cum și pentru ce, nu putu lua nici o parte, de căt a rămînea ca un simplu spectator.

Poate că se sfîrșia comediea numai cu atît daca nu se găsia arabagiul jidov ce cerea satisfacție de la birjarul lipovan, de loviturile bicelor ce i le didese și să aprinză din nuou cearta începută de la capătul codrului, unde ajunseseră cei ce urmăreau pe fugitivă Derbabel cu Terapont.

Arabagiul dar se luase de gît și de păr, ceva mai la o parte, cu biriarul. — După ce se repetă dar de căte va ori moi! blastamatule, de ce ai botut pe mine!. și sfîrșind cu mult sgomotosul și amenințătorul ghevalt! tăbărîră ca lăcustele pe capul birjarului rus, care, cu toate acestea, se lupta ca un zavod cu mai căini ce-l latră.... Desamețindu-se și acel care luase o palmă de la Terapont, se repezi cu un ciomag în măini, pe care îl rupse dela un gard, să′și facă o satistacție cum îi pohtia inima.

În adevăr Terapont priimi o lovitură în spate cum n-ar fi așteptat-o. — O scănteie de aci fu de ajuns pentru ca să dea foc la o mină ce ar fi răsturnat un munte.

Toți se găsiră încăerați în această bătaie, afară de Andrei, cel ce cunoștea bine pe Terapont, și nu găsia de lipsă ajutorul său, în acea bătaie jidovească. Comisarul care tocmai aștepta să′i vie slujitorul său de la tîrg, pe care îl trimisese să ducă acasă niște curci și gîște ce le priimise plocon mai de dimineață, de la niște neguțători jidovi, asemenea nu se putea amesteca în acest crater.

Numărul luptătorilor era cam poate de necrezut nepotrivit, dar vezi se cam întămplă ast-fel de lucruri p′în Moldova, trei să se bată cu cinci-zeci adică cinci-zeci de jidovi se băteau cu cei trei creștini: sau Terapont, bițiarul și un ajutor al său, un Ungur de la Sabovani, se lupta în contra jidovilor cu arabagiul veniți din fași, împreună cu toți jidovii neguțători de la Poiene, cari săriseră în ajutorul confraților lor.

Vă poate încredința despre aceasta însuși Fratele-Andrei ce fusese martur ocular.

Ni s′a întămplat a vedea un asemenea fenomen în Iași, unde jidovii kiar domnesc. La incendiul întămplat caselor lui Veldiman, aproape de S. Niculae cel Sărac, un gendarm ducea cu o mănă pe doi jidovi ce i ținea de ureki, ca să i pue să tragă la tulumbă, spre a stinge focul.

Terapont aci voise să′și arate toată capacitatea și virtutea sa atletică. El ținea în amăndouă măinile căte doi... Dar și el în cele după urmă căzu. — Pe cănd el se lupta cu acești patru, o femeie bătrînă, o jidaucă ce voi să răsbune desonoarea fiicei arginarului, se repezise ca o turbată asupra lui să-i scoață okii, și atunci el scăpănd pe doi antagonisti dintr′o mănă, acestia tăbărîră împreună cu alți nuoi sosiți pe cămpul resbelului, și isbutiră a′l pune jos, și unul dintre ei îi și puse genukiul pe pept. Numai rămăne îndoială că cu toată părerea de rău ce ar fi simțit-o Fratele Andrei, de astă catastrofă întămplată colegiului său de gimnaziu, Terapont le măncă bune... Patru Pigani însă dintr′un sat de peste dealuri armați cu căte un ciomăgel de lemn de corn, ce ei îl țineau cam ascuns la subțioară, și a cărora meserie era să intre regukat în codru și să șadă cam pînă la căntarea cocoșului, din întămplare tocmai sosiră. Văzănd ei că este într′amurg, și că poate rămăind un moment p′aci, le ar eși un căștig mai bun de căt mergănd în codru, se puseră cam în rînd și observau cu mirare pe luptători ce făceau mai multă larmă de căt două cete bune de ursari Pigani cari se bat cu ciomege lungi.

Avrum, îmbătat de bucurie că onoarea sa era oare cum reparată, văzănd pe Terapont răsturnat jos, și că apucase cel puțin să-i dea și el căte-va cu o mănă împumnată, crezu că și Țiganii sînt din numărul antagonistilor. — Se adresă dar către unul din ei cu injurii. Acela scoase ciomăgelul la ivială; și căteși patru țigani, cei îmbrăcați în pînze peticite, cu căciuli rupte de blană neagră, cu palasce pe după umeri acoperite cu bumbi galbeni și încinși cu căte o curea peste mizloc, oakeși, buzați, cu un păr lung sbîrlit, cu o căutătură sălbatică înfiorătoare, și sărind ca niște diavoli, se găsiră îndată prinși la bătaie, precum s-ar prinde cine-va în horă fără voea sa. — Însă Piganii loveau de moarte cu scurtele lor ciomege...

Socotind dar întunericimea serii, căci se înoptase bine, pulberea unei zile secetoase din luna lui Maie, acea mulțime furioasă trăsnind și fulgerănd; pocnirea ciomegelor și trosnirea parilor din toate părțile de pe la garduri, injurii, țipete, kilomane și urletul căinilor; căte-va capete sparte și măini frînte, făcea în adevăr spectaclul acesta un sabăt drăcesc...

Derbabel fusese dusă de bătrînul ei tată și de mătușa sa, cea care năvălise să scoață okii lui Terapont, și fu așezată într′un colț în fundul arabalei, unde ei o certa și o sfătuia părintește de greșala ce a fost făcut-o, că voise să fugă cu creștini. Fratele-Andrei, văzănd că lupta aceasta luase niște proporții cam spăimăntătoare, și că Terapont fusese așa de mult grămădit, căuta a aduce pacea prin vorba sa. Țiganii, bătănduse în parte cu Jidovii, nu uitară a face oare care manopere a le lor obicinuite în asemenea împrejurări. Pe cănd doi dintre ei loviau în dreapta și în stănga, ceilalți doi năvăliră la araba, în care se găsia fel de fel de lucruri. — Cei din fund nu prinseră de știre că Țiganii măturaseră un sac jumătate plin cu orz, niște dăsagi cu merinde și altele...

Arabagiul cel ce însuși provocase bătaia lovind cu biciul pe biriar, văzănd că Piganii îi ducea lucrurile de la căruță, începu a striga: Săriți! prindeți pe tălhari!.. Căți-va dintre Jidovi se repeziră să prinză pe cei doi, cănd Piganii cei rămași,se încercau să deshame un cal de la trăsura arabalei.

Însă ceea ce era curios, acești Pigani eșiseră ca din pămînt: nimeni nu i cunoștea din ce loc erau.

Cei care prin mulțimea numărului fuseseră învingători bătănd pe cei trei antagoniști, începură a se teme de casele și de prăvăliile lor. Mulți dar alergară să și apere domiciliul, mulțămindu-se pre căt făcuse. Biriarul Maftei, înțelegănd că Jidovii fug, voi pe de o parte a′și răsbuna, iar pe de alta să și vază de interes isbutind a lua pe fată înapoi, să o puie iară în droșcă. — El fusese tocmit șeapte galbeni pentru o călătorie pînă la Skitul Adam, și nu voia să i peardă.

Dar pe cănd el se gătia a lua ast-fel arabaoa cu asalt, puterea polițienească veni. — Fiind că sosise pînă atunci slujitorul comisarului, îl trimise să vadă ce este; și mai tărziu se arătă și însuși domnul comisar.

Jidovii se puseră împregiurul comisarului și începură în gura mare să′i spue cele intămplate; și fiind că biriarul era cam plin de sănge pe obraz,(de și lui nu i da măna să reclame, ca cel care fusese cam cu muska pe căciulă) se mulțumiră a numai pretinde nimica, ci a arăta că ei n au făcut nimica, dar că veniseră auzind larma în drum, și stătuseră ca niște simpli privitori.

Comisarul îi somă de vre o două ori să tacă toți, ca să vorbească cu unul sau cu doi, că alt-fel nu înțelegea nimic. Dar cănd o seamă din ei înceta, o altă seamă începea cu mai mare foc și cu o îndoită larmă.

Comisarul neputănd să scoață nimic, pentru că toți vorbiau, se hotărî să i lase Biavolului și să intre în cancelarie, unde vor veni cei care au să reclame ceva; dar zise slujitorului său să stea p′acolo, și să aducă de ureki pe cel care va cuteza a mai face vre o neorănduială.

Jidovii de aci, unii bătuți, alți ei bătăuși, începură a se potoli și a se duce fie care pe la casele lor.

Arabagiul nu se întorsese încă din goana Țiganilor care îi furase sacul cu orz ș′atîtea alte lucruri.

Argintarul, preocupat, cum arătarăm, împreună cu bătrîna jidaucă, în fundul arabalei, sfătuia pejuna Derbabel, să se lase în viitor d′o asemenea conduită, și că daca în adevăr va fi cu minte, vor adăoga două sute de de galbeni mai mult la zestrea ei, și o va da soție lui Avrum; dar într′acestea ei nu știură nimic ce se petrecuse afară de araba. Avrum, văzănd că se înoptase, hotărî să rămîie la Poiene și să petreacă a doua zi sabătul la jupăn Ițic.

Maftei se opri un moment d′a ′și esecuta planul pînă se va înțelege mai întăi cu Terapont.

Terapont, sculăndu-se în sus de cănd se iviseră Piganii pe teatru luptei, abia avu timp să′și scuture pantalonii și pălăriea de țărînă de pe jos și a′și netezi părul, apoi înaintănd spre Fratele Andrei, zise:

— Causa că am căzut a fost că mă strîngea o cioboțică, alt-fel m′ai fi văzut făcănd minuni; sînt în stare să mă bat eu singur cu toți acestia!..

— Unde mergeai cu fata ce o luaseși? întrebă Fratele Andrei.

Răspunse Terapont flegmatic:

— Să o întorc la adevărata credință, iubite frate

— Apoi pe urmă? adăogă Andrei.

— Pe urmă mă însurăm ca un om de caracter. — Ia′mi spune numai, că ești legist, legea o esclude de la partea ei părințiască, daca va trece la credința noastră?..

— Nici de cum, răspunse Fratele Andrei...

IV. Resbunarea femeei furiose

Particularul nu era unul dintre acei oameni care să se vadă rar în capitală sau în provinciile Moldovei. — Școală fanariotă, protecțiea consulară, atîtea privilegii de care se bucura sub regulament făcură dintr′însul o copie după o aristocrație cel puțin care se găsește la Sănt-i!...... — Afară de foloasele ce i le procura posițiunea sa de magnat, ocupănd cu drept de predilecțiune foncțiuni înalte etc., apoi să nu uităm a arăta că avea proprietăți destule, dominiuri întinse spre munți și în părțile despre Prut.

Spre a satisface curiositatea celor ce voesc a ști de unde cum și ce fel ăi veni în stăpănire aceste proprietăți e destul să descriem cu ce mizloc mulți la noi, avînd o mică moșioară între vecini răzăși, sau moșteni, ′ș′o înădiră cu cele alăturașe; și în curgere de căți-va ani, numai de la Regulament socotind, sforile de moșii, sau moșioarele, deveniră proprietăți de mii de fălci de pămînt în părțile muntenoase, sau pe lîngă albiile rîurilor.

De esempl, să ne înkipuim pe șoseaoa ce trece pe lîngă Tecuci, la o oare care distanță, zărește cineva edifice mari, alee de pomi și semănături frumoase.

A cui este moșiea asta? va întreba călătorul pe vre un țerean ce găsește în drum cu boii înjugați la car, sau pe jidovul orăndar, cărciumar, ce ese în poartă, sau stă dinaintea ușei cărciumei, ca să vadă cine trece..

— Este moșiea logofătului cutare...

Logofătul acela fusese prea bine cunoscut de toți Moldovenii și trecuse de un mare și însemnat patriot. —

Numele satului e oare cum ana! agic cu numele ce ′l purta sclavii din Moldo-Romănia. — Pămăntul d′aci, sau această periferie de loc, era mai′nainte precum se afla toată Peară Romănească și Moldova, moșie răzășiască, sau a locuitorilor d′acolo moșteni.

Răposatul marele logofăt, proprietar alăturaș cu numiții răzăși, mărită pe una din fiicele sale dupe un domn al căruia nume e necunoscut în calendarul Sănților, și nu prea seamănă că ar fi fost botezat în apele țerilor noastre; dar era un om precum arătarăm, cu iniluență mare, și oare cănd ar fi fost avut kiar frînele țerei în măinile lui. — Acela îi dete moșie de zestre locul ce ′l stăpănea între răzăși. De aci, ce se mai făcu și ce se mai drese, vă puteți imagina fără multă bătaie de cap care fu resultatul lucrurilor cu bieții răzăși... Destul că satul lor fu ruinat și li se dete un alt loc unde își făcură case, devenind puntași, adică cum se zice în parte dincoa de Milcov, clăcași... Locul pe care se afla mai ′nainte satul acum este transfăcut în grădina proprietarului, iar biserica satului, ruinată, și c′o înfățișare tristă, precum ar vedea cineva un tablou de devastațiuni și de miserii omenești, se află abandonată și espusă vederei fie căruia vizitator, rekemănd suvenire amărîte bieților locuitori; și ori căt de cultivată ar fi acea grădină, sau ori căte plăceri ar întămpina într′însa cel care o vizitează, se preface într′o lovire mortală la ăntîia căutătură de okiu, zărind ruina săntului locaș. — Voerul a clădit alăturea palate, case, florării și tot felul de lucruri, a keltuit mai multe mii de galbeni ca să edifice o poartă de stil gotic cu un turn d′asupra,spre a fi zărită de departe; iar căt pentru acestă biserică nu i păsă de cum, nu i fuse rușine și nu′l mustră consciință, făcănd dintr′însa un ce de lucs, un obiect de curiositate; dar care însă va atrage pe capul său și al copiilor săi blasfeme și anateme... Căt pentru locuitori asemnea puțin îi pasă; ei sînt astă-zi, socotind starea actuale a legilor și nenumăratele abusuri, servi sau vasali lui.— El le ordonă cum vrea, căt voește și la ori ce va voi, și ei caută să i se supue fără murmură. — În Moldova s′a întămplat kiar să se găsiască oameni morți de bătaia epistaților proprietarului, pentru vreo oare care neesactitate din parte-le la lucru boerescului...

Particularul însă ce nu se prea turbura de toate aceste lucruri, zicea că legea îi da atîtea drepturi, și că el caută să se bucure de dînsele.. Ceea ce însă era curios că pe lîngă atîtea venituri care îi venise unele din clironomii, de la oare care rudenii, altele adunate de ici și de colea, îi plăcea să se întituleze cu niște titluni ce nu se află în vekea datină a ierarhiei țerei noastre: se zicea că cumpărase o baronie streină... Pe de o parte răpitor precăt era și risipitor, pe de alta neîngrijitor și înkinat vițiurilor, lăsa prin slăbiciunea și nepăsarea lui ca toți să′l jefuiască; iar locuitorii de pe moșii să devie victime pe măinile lingușitorilor și a slugilor lui... Celtuelile sale nemăsurate îl făcu să fie mult dator, și mai ales pe la jidovii cămătari.Ca să vă faceți o idee de galantomiea sa în unele casuri, sau în ce kip ′și-a ricipit el starea, e destul a spune că soo galbeni îi era întru nimic d′a arunca unei cokete pentru un surîs amoros... Arătăndu-se căte odată om galantom și alte ori, mai cu seamă de sănd îi cam scăzuse mănăstirea, voind a trece de progresist, și că posede idei nobile și umane, n′avusese nici odată convicțiune de ceea ce făcea, sau o voință a lui statornică... Desele împrumutări de la jidovi și de la alți paticulari, nu numai că îl făcuse să se ruine și moșiile sale să fie ipotecate, dar îl făcu să se găsiască și încurcat în fel de fel de procese. — El avea nevoe tot-d′auna a se consulta cu advocați și a fi încongiurat de samsari, cari se găsesc într′un număr mare în capitală și priu tîrgurile de la provincii.

Cu toate acestea puțin se turbura el de ruina ce o vedea cu okii în fie care zi, destul că trăia cum era deprins și ′și skimbă amoresele pe fiecare zi

O armată de dulăi, sau lingușitori, pe lîngă dînsul, niște lakei de casă, femei bătrîne pe din afară,jidovi factori îi procura mizloacele d′a isbuti pretutindeni d′a′și îndeplini desfrînatele sale capricii.— O sumă de fete rămaseră perdute fiind seduite de aurul său, și unele femei sau și despărțit de bărbații lor....

Se zice însă că toate acestea le făcuse în timp pe cănd sta bine în starea sa...

Consoartea sa, acea doamnă pe care avurăm onoare d′a o vedea la Poiene stănd de vorbă cu amicul Andrei, simțise că bărbatul ei o desprețuește prin acele fapte; și ceva încă și mai mult, auzise că el căuta un mizloc să se despartă de dînsa ca să ia pe alta; și d′aceea ea medita o răsbunare, dar o răsbunare teribilă în contra celor ce ar fi cutezat să ia parte la acele planuri a le lui, adică d′a conspira în contra intereselor ei.

Căt despre dînsa, ca aceea ce se trăgea dintr′o familie notabilă a țerei, crescută, educată subt influența modei, nu i putem de o camdată imputa niscaiva mari necuviințe, de căt mai mult sau mai puțin acelea de care e dominat secsul; — este adevărat că nici numai era așa de jună ca să n′aibă maturitate de judecată, dar avusese și dînsa slăbiciunea ce s′a văzut pe la mai multe femei de posițiea sa, și care o apucase de la bărbatul ei, să joace mai în toate serile cărți, și de multe ori se întămplase să peardă căte trei și patru sute de galbeni pe noapte.— Cine însă fusese culpabil de aceasta?..

Ea într′un rănd văzănd pe Andrei că era legat în atîta strînsă relație cu bărbatul ei, crezuse că și el era unul dintre dulăii ce ′l încongiura, și pe care ea nu′i putea suferi; dar avu ocasiune îndată d′a se desamăgi; căci Andrei nu′l servise de căt în interese drepte, precum în căutarea proceselor ce le avea cu jidovii cămătari. — Ea dar mai în urmă îl stimă!..

Căt despre Jidovi într′un timp îi iubea foarte mult ca pe niște oameni deștenți ce îi servia cu abilitate în ori ce le lipsia; dar cănd văzu că starea li se duce cu împrumuturile cele mari, grămădind datorii peste datorii, și că procentele ce le plătea cămătarilor acestora se rădicaseră la o cifră de o jumătate venit anual, atunci cășună pe dînși cu oură ne′mpăcată, pentru că dănși le deskisese odată pungile ca mai tărziu să i facă a rămănea fără proprietăți și săraci

Cătră aceasta precum jidovii îi servise tot-d′auna în trebi de bani și de specule, tot ei se făcuseră și instrumentele de corumpțiune bărbatului ei; de aceea ea medita o răsbunare profundă asupra celor dintîi familii a le lor.

Și pentru că dînsa cunoștea pasiunea ce Andrei cerca pentru fiica lui Așer, care era cel dintîi creditor al bărbatului ei, și a căruia fiică sîmția tot asemeni pentru Andrei; apoi cum și angagease pe junele advocat ca s′o ajute în urmărirea ei despre bărbatul său, făgăduindu-i d′a′l ajuta și pe dînsul de a dobăndi măna acelei fecioare, nu se gîndia atîta la vre o faptă umană, căt voia a lovi pe bankerul jidov în ceea ce el avea mai scump...

Dar precum căte odată se întămplă că din mici lucruri se fac mari împregiurări, tot asemeni se întămplă că voind cineva să dea ascultare vocei pasiunilor sale, aduce un bun serviciu altora!..

Așer din greșală arătase într′o zi acestei doamne cele petrecute cu fiica sa, că nu voește să se mărite dupe un coreligionar, că este tot bolnăvicioasă,că a suferit mult cu dînsa de cănd era copilă; că a keltuit mult cu dînsa d′a i da o creștere ce se cere în timpi d′acum, că este capricioasă, nu voește să asculte și nu vrea să facă ce o învață el...

Particulară găsi atunci ocaziea cea mai bună îi promise d′a o lua la moșiea sa; să meargă cu dînsa la munți unde este principala preumblare vara, și această escursiune o va distra, ăi va face bine la sănătate.

Bankerul fiind desperat, o crezu și îi mulțămi de această bunătate

Fiica bankerului plecă dar cu sus arătata boereasă la moșiile sale, precum ar eși să se preumnle la vre o grădină.

În curănd ea cunoscu în această femee pe o patroană a sa ce de mult căutase să găsiască asemeni, și căriia îi desvăli simțimentele sale. — Ea luă prea voioasă cu dînsa drumul frumoaselor locuri de la monastirile Agapia și Varatecul. — În acest timp ea vizită, însoțită de maici călugărițe și de surori a le monastirilor, cele mai frumoase și cele mai pitoresci locuri — A admirat frumusețea naturei pe munți și pe dealuri, a stătut pe stănci ca să vază pădurile de brazi cu o înfățișare romantică; culegea cu bucurie mănukiurile de flori de pe poieni și se opria încăntată la marginea rîilețelor ce curg p′între stănci— Ea a vizitat căte-va monastiri, Sihăstria și Sicla, acel minunat locu unde Sănta Teodora a trăit mai mulți ani între stănci. A călătorit cu plutele pe Bistriță din poalele Ciahlăului pînă la Peatra, cea mai plăcută și cea mai delicioasă călătorie; și rămăind șease săptămăni la monastire, în societatea acelor religioase, susținută de sus numita boereasă, anunță pe părinți că se află prea bine în sănătate, dar că voește a îmbrățișa credința creștinilor, ne mai voind să vie acasă.

Bătrînul fuse lovit ca de un trăsnet auzind aceasta... Dar pentru că el a mai fost părăsit de un fiu care s′a botezat în timpul Metropolitului Beniamin, și care în cele din urmă ajunsese la gradul de căpitan în armata țerei, crezu un moment că așa e predestinată soartea fiilor săi. — Și cu toate că el era dintr′un punct de vedere măndru cu fiul său avusese un asemenea grad în oaste, dar fiind că în cele din urmă averea lui se urcase la o cifră foarte mare, ar fi preferat mai bine ca alesul fiicei sale să fie un coreligionar al său.

Și cu toate că el fusese hulit de bătrîni și de cei mai mulți jidovi, că a dat o asemenea creștere fiicei sale, pentru care părerea tutulor era să ourască, să o desfaime, să o blasfeme și că nici să se mai gîndească la dînsa desmoștenind-o, el însă nu se putu opri d′a n′o erta oare cum ș′a nu merge însuși la zioa ceremoniei ca să se încredințeze și să o mai vază.

Să lăsăm pe bătrînul banker la porțile monastirei în zioa cănd fiica sa se otărîse a priimi botezul, și să ne aruncăm privirile asupra acelor părți a Moldovei foarte interesante, căt și a vedea pe femeea paticularului la moșiea sa, în oare care distanță departe de Varaticul, domnind și puind lucrurile la cale într′un kip estraordinar și după o manieră a sa.

Vom nota că îndată ce aduse pe fiica bankerului la skitul Agapia, o lăsă sub inspecțiea stariței, care era o femeie îndestul de venerabilă.

Mergănd apoi la moșie, dete ordin, kiar în seara acelei zile, ca doi-spre-zece vînători să se afle armați, bine ekipați cu plumb și pulbere, cu pistoale la brîu și cu pușci la spinare; toți însă călări, să o însoțiască pînă sub munți la Hangul, că are să′și răsbune în contra conduitei bărbatului ei.— Voia să′l prindă acolo și să pue măna pe amoreaza sa cu care auzise se setrăsese. — Într′o singură noapte își pusese în minte să esecuteze toate acestea.

Veți ști că între altele femeea paticularului era deprinsă cu esercițiul armelor, trăgea prea bine la semn cu carabina și cu pistolul; adese ori se travestise bărbătește și încălica calul ca un cel mai bun călăreț.

Doi-spre-zece vînători călări, armați din creștet pînă în tălpi, în a cărora frunte se găsește o femeie furioasă, răsbunătoare, de care ei ascultă, și în urma promisiunilor de răsplătire ce ea le făcu daca se vor purta vitejește, ei giuraseră că sînt supuși pe viață sau pe moarte.

Teribila lor doamnă ordonă kelarului să dea acestor oameni căte un rakiu ca să poată suferi osteneala drumului, și fiind amețiți, înverșunați, de băutură, să nu simță cea mai mică îndurare la rugăciuni și la lacremi; ei să dărîme kiar zidul unei cetăți, să poarte foc și devastație pe locul unde dînsa le va ordona.

Pecară împreună cu doamna lor, ca o ceată căriia nimeni n-ar fi avut curagiul d′a se împrotivi.

Eșiseră din curtea cea mare boerească și căte-va detunări de arme fu semnalul plecării.

La aceste detunări tot satul se afla în picioare; însă pentru că locuitorii erau deprinși a auzi de multe ori la curtea boerului niște asemenea sunete, nu făcură de căt a se întreba între dînși, bărbații și femeile: — oare măria sa ce va mai fi voind să facă?..

Noaptea era înaintată, dar luna eșia tărziu. Întunericul ascunderea de dinaintea okilor călătorilor creștetul dealurilor pe unde erau să se suie, și văile deveniseră prea posomorîte de umbra copacilor stufoși. Numai stelele lucind pe bolta cerească da atîta lumină căt se putea zări o cărare pe d′asupra dealurilor pe unde călăreții noștri căutau a se sui în rănd. Această cărare scoate în drumul cel mare mult mai aproape. — Scutea mai bine de o jumătate poștie pentru a merge la locul destinat, cănd pe drumul cel obicnuit era mare încongiur.

Ei trecură pe dinaintea dealului Bălțătești formtificat la 18d, cănd o armată improvizată de volintiri, se gătea să se lupte cu cazacii și arnăuții lui Sturzia Vodă. — O istorie și aceasta ca toate altele ce s′a mai petrecut pe la noi!..

Traversănd un șes întins, o vale întunecoasă și urcănd coasta celui dintîi deal, nu auziră de căt clopotele la vite în cămpie și lătratul căinilor de la odăi, sau de la stîne.

Carul, cea mai frumoasă constelație, strălucind falnică pe cer, era steaoa după care ei se orienta cănd treceau prin mizlocul pădurilor de brazi ce acopere coastele munților și însuși dealurile.

Ajunși odată d′asupra dealului de lîngă Varatec, putură privi plini de entusiasm șesul dintre Neamțu și această monastire, la a căruia estremitate ei se găsiau. Mai multe cătune erau văzute prin oare care lumini niște focuri aprinse la marginea lor și cu copii p′înpregiur.

Buciumul prin care păstorii obicnuesc de a kema vitele, se auzia răsunănd din deal în vale și din vale în deal cu o nespusă putere de niște tonuri melancolice și pline de simțire. Tabloul ce represintă acest șes plin de varietăți, avea un aer imposant și părea că însuflețește și mai mult pe călători noștri. Peptul femeei bătea cu neastămpăr,și okiul ei avea din ce în ce o căutătură mai neliniștită. Nici osteneala, nici umiditatea și răceala ce se simte noaptea în munți, nici înfricoșătoarele locuri pe unde ea umbla, nici ori care alt pericol ce i s-ar fi putut întămpla, nu împuțina curagiul ei și nu i slăbea hotărîrea.

Trecu acest deal cu cea mai mare bărbăție și energie, scobori într′o valea pe unde curge o apă și pe care sînt așezate mai multe ferăstrae de tăiat scănduri. — La capătul văii sînt căteva case ce formează un sătuleț numit Metocul. — De la Metoc începu a urca renumitul Dealul-Doamnei, pe care se află păduri bătrîne foarte întunecoase de fagi și de brazi. Distanța acestui deal, pînă ajunge cineva la ceelaltă estremitate, abia într′o jumătate zi poate a o trece. Dar în căteva ore din noapte călătorii noștri merseseră foarte departe. Când se aflau pe culmea cea mai rădicată, văzură răsărind luna d′asupra Ciahlăului încoronat de cea mai imposantă și măreață frunte. Cerul de odată fu luminat de luna care pînă aci sta ascunsă după stănci.

Ciahlăul, clasicul și pitorescul Ciahlău! se arăta în fața lor ca o fortificațiune neînvinsă și care domină peste toată țeară... Mai înalt de căt toți munți Daciei, cu o mulțime de stănci, cu păduri posomorîte, cu ape ce șărpuesc p′ împregiuru′i, cu rîuri mari, cu atîtea rîpe ce′l ocolește părea liniștit și luminat de mai murte focuri de odată. Se vede că piscaiva călători sau vizitatori, de care ararea ori este lipsot, aprinseseră focuri pe dînsu, ce se vedeau de departe.

Această amazonă privind din o căutătură repede acest măreț tablou, scoase un suspin aducăndu′și aminte că poate bărbatul ei petrece acolo, unde sînt focurile acele grămădite.

Călăreții numai aveau mult pînă să scoboare la Hangul, de unde Ciahlăul era văzut și mai aproape.

Ei deteră binteni cailor să poată ajunge mai cu rănd. — Trecură valea, satul, biserica și casele liniate pe lîngă drum a le locuitorilor de la Hangu; și cănd se lumina bine de zioă, sosiră dinaintea skitului cu acest nume, în care se găsia numai căteva religioase cu superioara lor; având forma unui castel fortificat de curănd.

Ea arătă de departe oamenilor săi cu degitul: — Aceste case voesc să le prefaceți în cenușă!..Pe mișelul de bărbatu-meu îl voiu vedea acum!...

Și în furiea ei neîmblînzită, în ura ei cea mare, dănd ast-fel de ordine vînătorilor ce erau gata d′a o asculta, descălică dinaintea porților skitului, întocmai ca un Atila ajuns sub zidurile Romei.

Bătu în poartă cu cea mai mare iuțeală.

Poarta se deșkise și se arătă una dintre maici.

— Cine sînteți dumneavoastră?.. întrebă religioasa pe acești vînători, fără a vedea pe doamna lor. — Poftiți de intrați!.. Ori cine vine la noi este bine priimit. — Mă duc să kem și pe maica starița aici!.. Și călugărița dispăru.

Zicea în sine femeea particularului.

— Sub masca ipocrisii ascundeți voi faptele voastre!. Subt această infamă mască zace mișeliea și o sumă de nelegiuiri!.. Pănă cănd aceste ziduri vor mai fi încă omenirea nu va înceta d′a fi amăgită și prada voastră!.. Ascultați voinicilor, gătițivă armele c′avem de lucru aici!..

La aceste vorbe oki ei scînteiară și părură a înnota în sănge. — Fisionomiea ei luase ceva de selbatic, de care însuși acești oameni se cutremurară. — Ea își cercă pistoalele să vază în ce stare se găsesc și grință cu dinții... Ori cine ar fi văzut′o în acest moment nu ar fi numit′o de căt Femeea grozavă.

Spaima înghețase atunci inimile bietelor religioase care tocmai eșiseră din biserică și auziră că skitul este ocolit de hoți; ele nu putură crede de căt că ar fi hoți acești oameni opriți la porțile skitului.

Starița împreună cu două călugărițe otărîră d′a-eși afară, să arate că dînsele sînt sărace, că trăesc din mila lui Dumnezeu și a oamenilor, ca să nu le facă vre un rău.— Cele lalte alergară la clopote să le tragă, ca prin sunetul lor, prin strigări și larma ce o vor face, să dea un semnal locuitorilor din cel mai învecinat sat.

— Maică Prea curată! zise superioara skitului cănd eși în portiță și văzu pe femeia paticularului împreună cu toți acei oameni, ce norocire pentru noi smeritele, ca să vie Mironosița maicăi să ne cerceteze astăzi!.. Bine ai venit maică! bine ați venit, poftiți de intrați!..

Femeia paticularului uimită de lingușitoarele vorbe a le bătrînei nu putu un minut să nu′și ascundă furiea subt un aer liniștit, ș′a nu zîmbi bătrînei cu un surîs silit și plin de vestejire.

Spre răspuns ea întrebă pe călugăriță:

— Bărbatu-meu este aici?.. vine adese ori?..

— Da, îngerul maicăi, sîntem prea fericite cu dumnealui, răspunse superioara, de căte ori merge la vînătoare vine și pe la noi. Ce suflet bun! ce om!..

Cu tot tactul ce acea femeie voia să conserve pentru ca să poată descoperi pe culpabil, voind să se arate liniștită în fața superioarei, ăi venia însă să o apuce și să o strîngă de gît.

— Ce fel? el vine tot-d′auna aici și eu nu știu nimic? adăogă femeea paticularului. — Pe cine aveți în monastire?..

Superioara, cu o inimă deskisă și simplă, neînțelegănd ca de ce întrebă toate acestea, răspunde. Vre o șease maici bătrîne, din care trei sînt căzute de bătrînețe, alte cinci mai tinere de ascultare...

— O fată cam în vîstră de șeaptesprezece ani nu este aici? pe care a adus-o bărbatul meu?...întrebă particulară aprinsă la față și cu un ton prepuitor.

— Da, sufletul maicăi este la noi și avem îngrijire pentru dînsa, mititica mami!..

— Căte puțin, căte puțin voiu afla totul, zise în sine această mare boereasă. — Voiu să o văz numai de căt, adăogă ea către superioară.

— Poftiți înlăuntru, de ce stați afară?.. Poftiți că așa de dimineață este rece; daca aveți plăcere de vre o dulceață, de o cafea, poftiți!..iar puțin mai tărziu vom îngriji și de masă— Poate că va sosi și măria sa soțul dumitale ce nu este departe pe sub munții după vînat

Întocmai ca un general cănd se gîndește daca trebue să dea oștirei semnalul de asalt sau să stea încă, ea auzind că bărbatul ei se află p′în pregiurul Hangului, voi să adaste să vie și el, pentru ca să fie mai bine răsbunată pedepsind pe aste femei și prefăcănd în ruine acest skit subt oki lui...

— Să intrăm dar, zise oamenilor săi ce o urmară pînă la casele de priimire, arhondaricul, unde ea intră, și ei rămaseră afară ca niște ostași care așteaptă ordinul ducelui lor.

Cel dintîi pe care ea întălni înăuntru în skit fu fratele Andrei cel ce, auzind că sosise soțiea particularului, se sculă îndată din așternut unde dormia într′o kilie și eși spre a o întămpina. El a oprit pe călugărițe cănd voiau să tragă clopotele și a face larmă de a rădica satele din pregiur.

Fratele Andrei fusese la Durău, de unde plecase cu o zi mai ′nainte, și venise să aștepte pe astă doamnă, precum îi promisese, la Hangul.

El avusese ocazie să întâlnească pe bărbatul ei care se afla făcănd vînătoare sub Ciahlău; — îl anunță despre mișcarea ce voia consoartea sa să facă în contra skitului.

El a răspuns lui Andrei: — lasă că este o smintită!...

Particularul însă înștiințănduse de aceasta prin Fratele Andrei, lăsă vînători săi la Durău, cu socoteală că în zioa următoare să facă pregătire de bătaie în pădurea cea de fagi; și el porni repede în faptul dimineții ca să preîntămpine să nu facă femeea sa vre un scandal. — Într′o jumătate oră el ajunse și descălită la Hangul.

Andrei mai bine de o jumătate oră se aflase vorbind cu particulară; dar ea înțelegănd că toate vorbele lui era ca să o facă a se lăsa de scopul pentru care venise, și temănduse că va perde astă ocasiune, pe de o parte zise religioaselor să aducă dinaintea ei pe juna fată, iar pe de alta, răsbunarea înflăcărăndu′i capul, eși să dea ordine oamenilor săi să înceapă a da foc și a dărîma kiliile.

Maicele alergaseră cu toatele a cădea la picioarele ei plăngănd și rugănd′o în numele Fecioarei Prea Curate, să nu facă o asemenea faptă; și tot într′un timp trimiseră iute un om să înștiințeze pe particularul, să vie să le scape de o așa calamitate căzută pe capul lor.

Paticularul tocmai intra pe poarta monastirei.

Femeea înfurieată este mai mult de căt un tigru; în măniea sa nu se uită la nimic, — este capabilă de cele mai mari cruzimi.

Ea rămase estasieată văzănd pe bărbatu-i intrănd.

Particularul, un om blond cu imperial lung, cu o căciulă căzăciască pe cap și cu o îmbrăcăminte de fantasie de vară, cu botforti lungi și cu o biciușcă în mănă, s′adresă către femeea sa.

— Eleno ce cauți aici? te am fost lăsat la moșiea de la cămp?

Oameni ei stătură nemișcați cu oki la dînsa ca niște statue așezate în rănd. — Ea n′apucase încă a le da ordine.

Drept răspuns o ploaie de vorbe grosiere aruncă pe capul bărbatului ei.

— Paris! zise ea, ești un infam, că ți ai rîs tot-d-auna de mine! Socotești că eu n-am aflat urmările tale!.. Acum însă numai poți tăgădui că te am în măinile mele, împreună cu nerușinată ta amorează!..

— Ce spui Eleno! ce vorbe sînt acestea?

— Da, am aflat că ai adus aci în skit pe o fată... Nu cum va vei fi având în cuget să te și cununi cu dînsa?..

— Ascultă, Eleno, trebue să sfîrșim odată!

— Da, da să sfîrșim, și eu zic să sfîrșim; dar știu eu ce ′mi zici și ce vrei să înțelegi dumneata!.. răspunse înfuriata femeie.

Particularul turba auzind acestea; și oamenii și călugărițile rămăseseră înțeleniți privind o asemenea scenă. — Superioara venia cu Maria, protegiata paticularului, pe care îndată ce o văzu femeia sa, începu a răcni din toate puterile și a arăta cu degitul spre dînsa. Superioara temănduse a nu se întămpla junei copile vre un rău, o trase îndărăt cu măma.

— După ce că mi ai răsipit starea ce am avut-o, după ce că mi ai măncat zestrea, acum mă desprețuești pentru o bală nerușinată?.. adăogă femeia ajunsă la esasperație.

Particularul ne mai putănd suferi aceste injurii, oțărî în mintea sa a lua cea mai dupe urmă măsură.

— Cine ții a spus că am adus astă copilă aici? întrebă particularul.

— Vezi că nu m′a amăgit! răspunse femeia sa,vezi asta!..

— Cine dar? vorbește acum?

— Însuși samsarul dumitale,jidovul Avrum.

— Afurisit jidov! — Și apoi cugetă în sine particularul: Daca n′ași avea tot-d′auna nevoe de dînsu, i ași rupe lima din gură ca să nu mai poată vorbi. Apoi zise către femeea sa: — Ascultă Eleno, să ți arăt că zestrea ta este în ființă, pot să-ți număr baniiîn ori ce minut vei voi... N′am de căt să dau o poliță către Așer bankerul, și el îmi va da lu mii de galbeni.

— Să′l ia dracu și pe Așer cu toți tărtani lui! zisa ea în sine; dar de sigur că voiu fi răsbunată și în contra lui!..

— Să ne despărțim dar unul de altul, să scapi și tu de mine și eu de tine, iată totul în viitor! zise paticularul.

Femeia auzind aceasta rămase ca o statue de peatră; măinile și picioarele îi înghețase, lima îi amorțise în gură și locul se învîrtea împregiurul ei.

— Da, ne vom despărți, Eleno, cu binele, fără ceartă, fără huet, adăogă particularul. — Și daca voești kiar acum, acum îndată voiu trimete pe intendantul meu la Iași...

Elena, ca cum își perduse mintea de mănie, scoase un pistol pe care îi îndreptă în pentul ei, și zise drept cel de pe urmă răspuns: — daca atîta rămăne pentru mine, apoi dar să mor!.. Rămîi sănătos Paris!..

— Eleno!.. strigă paticularul încremenit.

Daca nu se întămpla ca Fratele-Andrei, cel ce fusese alături, să pue măna pe capătul pistolului, care îi mișcă direpțiunea, focul ar fi mers drept în peptul ei.

Pistolul detună în tot coprinsul monastirei și toți alergară cu țipete de pretutindeni.

Desperațiea la ea trecuse de culme; voia să moară!

Elena puse măna pe un al doilea pistol. Atunci Paris se repezi, o luă în brațele sale și ′i smulse arma din mănă.

Aceasta a fost o probă că în adevăr ea îl iubea, și toate căte le făcuse provinea numai din gelosie.

— Lasă-mă să mor! zise ea cu o față palidă și cu niște oki sfărșiți de durere.

— Nu vei muri, Eleno! adăogă Paris, cel ce și aduse îndată aminte de multe din faptele sale ce giustifica oare cum conduita și desperațiunea soții sale. — Vei trăi Elono, și mai fericită în viitor decăt pînă acum!..

Atunci Elena, care căzuse ca într′un fel de delir, deșkise okiul, se uită la soțul ei cu o căutătură suferindă și zise: — acea femeie! acea tănără fată este acolo!.. Și ea iarăși căzu ca într′un leșin, după ce arătă cu degitul spre partea din fund a monastirei.

Paris depărtă pe toți de pe lăngă dînsa, o duse pe brațele sale binișor în casă, și rugă și pe Andrei să i lase singuri.

Ordonă stareței să aducă pe Maria și apoi să se depărteze și dînsa.

Maria intră tremurănd în stanța unde era Elena și Paris. — Ea era timidă și belă ca o filoare. Căutătura okilor îi era senină și esprima inocența inimei ei. Învesmîntată cu îmbrăcăminți negre, ca o soră, trăsăturile fisionomiei ei nu erau lipsote de oare care delicateță. Grațiile păreau că împrumutaseră în unire acestei ființe farmecul unei femei renumite de frumusețe; și tocmai cu îmbrăcămintea ei simplă, îmbrobodită ast-fel cum era, făcea ca să resalte și mai mult aceste grații risipite pe kipul ei. Ea era numai un copil la etatea ei, și c′o talie ce numai atunci se desvolta, se legăna ca un lăstar verde la tulpina unui copaciu. Oki ei mari și frumoși semănau cu ai unei gazele din renumiții munți de la Moldova, că însuși paticularul cănd o văz rămase uimit — Ea sta la o parte ca un copil, fără a cuteza să zică o vorbă.

— Iată copila, Eleno! zise paticularul către femeia sa, arătănd pe Maria.

Elena care atuci se deșteptase, se uită cu mirare la dînsa și păru ca cum ar fi mișcată de oarecare interes, privind-o.

— O cunoști, Eleno? adăogă particularul...Te uită bine la dînsa, poate că trăsăturile fisionomii ei îți sînt cunoscute, — nu îți rekeamă ele oare care suvenire?. Ea este ce te făcu să vii aici furioasă și vindicativă?...

Vorbele acestea făcu pe Elena să se uite cu mai multă atențiune la juna fată, și zise. nu o cunosc!..

— Adu′ți aminte, Eleno, continuă paticularul, că și tu erai cu puțin mai mare de căt este dînsa cănd ne am luat. — Adu′ți aminte că pînă mamă-ta și tată-tău să binecuvinteze unirea noastră, cunoștința noastră era învekită!.. zile încununate de plăceri și de vise amoroase nu lipseau de a surîde pentru noi de căte ori rămăneam și petreceam împreună; nopțile erau luminate de stele și căntecul privigătoarei răsuna de o potrivă în inimile noastre, fiind numai amăndoi nopți întregi subt umbra teilor din grădina de lăngă Copău! — zilele și nopțile dar curseră ca undele unei ape și noi nu ne săturam de deliciul lor! — O zi însă dintre acestea veni ca o vijelie și ne făcu să căutăm un același adăpost,precum pasările s′ascund într′un același cuib... Resultatul plăcerilor și admirațiunei noastre n-ar fi fost condamnat de lume, și noi n′am fi avut de ce să ne temem, daca însoțirea noastră era mai dinainte bine cuvăntată de un preut... Tu deveniși mamă, Eleno, și teama d′a nu fi simțită greșala ta, te făcu să-ți dai copilul să ți′l crească streini, fără să te interesezi mai mult de soartea lui... După o trecere de doi ani abia puturăm să facem pe părintele tău ca să consimță și să hotărască zioa nunții noastre...Tu erai veselă și fericită, dar nu simțeai de loc amorul și durerea mamei, pentru că copilul tău fusese lepădat!.. Eu n′am făcut tot așa, Eleno!.. Tu n′ai mai vorbit nici de căt de rodul pîntecelui tău aruncat, dar eu ca să nu turbur liniștea ta, ca să nu te umilesc și să nu te fac a roși, fără să′ți zic nimic, am avut tot-d′auna un okiu luător aminte la soartea copilului nostru... Eu ți′l am păstrat pentru ca într′o zi să te bucuri văzăndu′l. O impulsiune a sufletului tău, un degit nevăzut, și pot zice însuși remușcarea ta neînțeleasă, te a adus pînă aici... Abia de puțin timp am fost încredințat soartea sau creșterea ei în măinile acestor religioase. — Iată dar pentru care scop sînt fundate monastirile și care este vocațiea lor pentru omenire, pentru nenorociți și pentru orfani!... Vezi Eleno pe fiica ta! iat′o!.. mbrățișaz′o!.. dar este nevoe să ții încă în secret întămplarea aceasta; destul că o știm numai noi, și tot ce vom putea să facem și să lucrăm să fie pentru viitorul copiilor noștri...

Elena rămăsese ca lovită de trăsnet. — Cemă pe fiică mai aproape de dînsa, o observă bine, și, înecată de lacrămi, căzu pe dînsa, fără a zice o vorbă, și o acoperi de sărutări.

Maicile, curioase să știe ce s′a întămplat cu sora Maria și soțiea paticularului, alergară la arhondaric unde, cu destulă mirare, văzură pe fiică cum era îmbrățișată de acea mare boereasă.

Fiica însăși nu știea ce să zică despre acea skimbare a lucrurilor, căci particularul și femeia sa vorbiseră într′o limă streină, de care ea n′avea nici cea mai mică idee. Ei însă își promiseseră d′a ține aceasta pentru tot-d′auna subt un oare care văl.

— Mai ești acum măhnită pe mine? întrebă particularul pe femeea sa, ce era ocupată de juna și frumoasa Maria.

— Nu, Paris, nu! Mulțămesc lui Dumnezeu și Săntei Gecioare că fuiu desamăgită.

Elena își aduse prea bine aminte de toate căte i le zisese soțul ei, și însuși cugetul îi spunea că vede dinaintea ei pe fie-sa. — Tate îngrigirile, toată luarea aminte pe viitor, ziseră ei în sine, va fi pentru dînsa din partea părinților ce eanu-i cunoaște. Pentru de o camdată însă hotărîră să o ia de la Hangul și să o depue la Varatecul, ca într′o monastire cu mai multe mizloace, și unde se află și o școală de fete

Nuorul supărărilor se risipise în acest moment;seninul păcei reintră în inimile celor de față. — Particularul ordonă stariței să gătească ospăț, și vînătorii să dea focuri de veselie căt va ține ospățul, în locul acelor pentru care fuseseră veniți...

Fratele Andrei la masă nu uită de a ruga pe această boereasă, d′a′și împlini promisiunea ce i o didese.

Elena cunoscănd în atitudinea lui Andrei pe mîntuitorul ei și scăparea onoarei soțului ei, îi promise că dorința lui în puține zile va fi împlinită; și îi spuse că pe fiica bankerului, plecănd împreună cu dînsa de la Iași, a fost lăsat′o subt îngrijirea superioarei de la Agapia.

Lui Andrei ăi veni să saie în sus de bucurie.

Particularul întrebă ce este, și consoartea sa îi spuse amănuntele.

Paris zise, scoțănd un mic portofoliu din pozunar, pe care îl deșkise și începu a ′l răsfoi, peste opt-spre-zece zile espiră terminul a două polițe de patru mii de galbeni ce sînt dator jidovului Așer. — El s′a asigurat în moșii. — Ori mă pot învoi cu dînsul, ori nu, și măcar de mi ar scoate moșia la vînzare, eu voiu să i botez fata în religiunea noastră. Așa dar, Andrei, daca este și voința ei precum este a ta, vă voiu cununa eu; voiu fi eu și Elena nașii voștri la amăndoi.

Andrei mulțămi din tot sufletul, și înkinară cu toții căte un pahar în sănătatea tutulor, iar vînătorii deteră salve de veselie încăt răsuna monastirea și văile de prin pregirn.

În adevăr, rupă trecere de 40 de zile, la skitul Agapia, era serbare măreață... Clopotele sunau vestind locuitorilor începerea săntei liturghii și după liturghie săvîrșirea unui botez... Candelele erau aprinse,luminile ardeau, tămîia se înălța cu devoțiune dinaintea altarului, și în binecuvîntări și căntări pioase se săvîrși Săntul Oficiu.

Juna Israilită, învestită cu vesminte albe, atinsă pînă la suflet, transportată de acele imnuri îngerești, aștepta în liniște strălucitoare priimirea săntului botez; căriia nașul ei îi puse numele cel care ′l avusese înainte, și care era și al consoartei sale.

După botez falnic și cu o mare ceremonie, se făcu pregătirea de nuntă.... Andrei și cu Lina fură însoțiți prin binecuvîntarea preutului, și după cununii merseră la moșiea paticularului ca să petreacă cele dintîi zile...

Bătrînul Așer scrisese de mai multe ori fiicei sale, pe cănd ea se afla la monastire, ca să nu le facă acel afront, lăsănd credința străbunitor săi pe care o păstrează neclintită de atîția secoli.... Lina priimise scrisorile tătîni-său ș′ale mame-si și ea le respunse cu multă politeță, descriindu-le căt este de fericită, și că ceea ce ea face este fapta seculului în care trezește...

Bătrînul și mama ei kiar a venit să o vază, și ea i a priimit foarte bine.

El vărsa lacrime și ea îl consola, căt și pe mama ei asemeni. Constanța ce ea a arătat în această împregiurare va rămînea esemplarie.

Așer a stătut la poarta monastirei Agapia pînă în momentul cînd a auzit că s-a săvîrșit toată procesiunea, și ea nu era mai mult de cultul în care el se înkină. Atuncia el plecă...

Plănse și se tîngui ca un om cănd perde pe un copil al său iubit.— Sămbăta și la zile de serbători nu se auzi mai mult în casa sa acele căntece de veselie ca mai ′nainte. În fața oamenilor se arăta par-că era liniștit, dar în fundui inimei sale cerca o amară durere. El se rugă și plănse pentru fiica sa căt timp ordonă legea veke de a se ruga și a purta doliu frați, părinții și fii-lor, pentru cei care au răposat...

V. Femeia cea frumosă

Bărladul posede mai mulți bărbați luminați și de inimă. — Societatea lui este mai mult romănească...

Femeile sînt frumoase și spirituale. — Cunoscurăm la Bărlad bărbați ce merită stimă și femei ce cată a fi adorate. Asemeni și Israiliți găsirăm oameni de omenie.

Locurile de prin pregiuru-i, sau mai bine zis ncongiurile sale, sînt grantioase. — Se află între două șiruri de dealuri, și cu o mulțime de mori de vînt, ca cum ar fi înkis între fortificații; iar văile sale sînt atît de pitoresci, atît de romantice încăt nu se poate sterge lesne din memoriea celui ce le a văzut odată.

Simila, acel sat în depărtare de ojumătate oră lîngă Bărlad, care fu proprietatea boerului N. U. înfrumusețat cu atîtea lucruri care mișcă inima și încăntă privirea cu o grădină bine cultivată, ocolită de tot felul de arburi și plopi înalți, cu uniaz foarte spațios, cămpii verzinde p′în pregiur acoperite cu o pășune aleasă și cu semănături abondante, — case de iconomie și de ședere alăturia cu grădina, și cu o biserică frumușel construită, al căriea hram e Săntul Constantin; unde odată pe an se adună toată populațiea, de serbătoarea aceasta, rămăind toată zioa, întinzănd mese, căptănd și petrecănd, — este locul cel mai preferat în timpul verii de preumblare... Dealurile ce se ridică în dreapta și în stînga cu culminile lor coronate pe ici, colo, de codri, sînt zărite în depărtare de o poștie din sus de către tîrgușorul Docolina. Turmele de oi care pasc și cirezile de vaci și boi ce se preumblă și s′aude răgind pe costișe, sunetele buciumelor ce se aud de pe dealuri și de prin văi, dulcele și melancolicele întonări a le fluerului de prin dumbrăvi și de pe lîngă marginile isvoarelor, de la păstori, se potrivesc prea mult cu inima cea voioasă și plină de simțiciune a junelui Romăn, sau a fecioarei care iubește a ′și încinge fruntea cu flori și cu rose, înspiră idei poetice, înfățișănd tabloul cel mai atingător și născănd o dulce și plăcută armonie...

Spre seară, se văd ici și colo pe marginea lacului cel mare, căte un om aruncănd undița pentru pește. luna luminoasă, răsărind plină, se rădică ca un taler de argint pe d′asupra Dealului-Mare — Ea vine a saluta natura cea măreață și armonisa cu liniștea serii.

Între Simila și estremitatea orașului se găsește spre stănga, grădina publică: un loc înkis cu plantație aleasă, cu drumulețe și cărări mărginite cu flori și cu arburi.

Toată societatea Bărladului acolo se preumblă duminicile și serbătorile pînă sub seară. — Doamnele învestite după cea din urmă modă și bărbații asemeni, merg grupe grupe prin aleiul cel de la mizloc, și mai adese ori aceste preumblări se fac însoțite de musică— În lunile Maie și Iunie aceste petreceri au un mai mare interes. Bărladul devine bulevardul plăcerilor, și un străin, petrecănd căte-va zile în el, vizitănd des această grădină, nu va pleca fără a i rămănea căte-va suvenire amoroase.

Bărladul însă nu fu lipsot și de un trecut strălucit. — Fapte istorice petrecute în meziul ev, depun o aureolă pe fruntea sa. Înstituțiunile sale erau a le unei republice, precum se mai află și pînă astă-zi o umbră în satele din Vrancia. — Ștefan cel mare încunună fruntea sa cu lauri repurtănd aci o strălucită victorie în contra Turcilor și Tătarilor, pe care el îi puse pe goană și îi făcu să′și afle mormîntul pe marginea acestui rîu. — Se văd și pînă astă-zi niște resturi a le unei lucrări antice militare, care se numește cetatea, dîngă gura văii, spre sudul orașului!. În anii din urmă Rușii așezară lagărul lor între șanțurile acestei rămășițe de antikitate. Căteva movile de o mărime gigantes că, spre partea de la sud a acestei oraș, negreșit pot fi socotite din numărul monumentelor care constată faptele eroilor Moldoveni.

În susul Bărladului, pe lunca acestei ape și alăturia cu liniea telegrafică, se face drumul spre Iași. Mergănd o poștie și mai bine pe partea din stănga a luncei, trecănd podul cel de peatră de lîngă Docolina, apoi apucănd spre dreapta, drumul cel mare ce duce pe sub dealuri, și trecănd căte-va sate, căte-va poiene și căte-va case de poștii, trei poștii departe de la Bărlad, se află Vasluiu, un tîrg situat pe fruntea unui deal.

Cu o populațiune aproape ca a Tecuciului, Vasluiu se bucură de o posițiune avantagioasă, de aer curat și apă bună. — Nu e lipsot și acest tîrg, precum sînt cele mai multe în Moldova, de căte-va case mari; stabilimente publice, o scoală primariă de băeți și de fete, și mai multe biserici.

Asemeni și Bărladul, având o populațiune de cinci-spre-zece mii locuitori, are mai multe stabilimente publice, precum un gimnaziu în care se predă mai multe limbi și științe, o scoală primariă de băeți și alta de fete, un ospital pentru bolnavi săraci și altele...

Dar să ne întoarcem la materiea noastră, să cercetăm pe mai mulți amici preocupați de atîtea lucruri iubite, de trebi, de soartea și viitorul națiunei, de moralitatea publică, de comerciu, de interese private, de amoruri și de fericirea vieții conjugale a doi de curănd luați.

Ceea ce ocupa mințile, ceea ce ațîța curiositatea și poate și gelosiea doamnelor june, ceea ce punea pe bărbații în mirare și îi făcea să se uite cu o căutătură plină de lăcomie, era presența tinerei măritate, ce se preumbla adesea ori, pe ulița cea mare și la grădină, într′o toaletă prea convenabilă măritatelor de curănd, și mergănd mult lipită de brațul consoartelui ei, pas la pas lîngă el; și dînsul cu o positură în adevăr cavalerească, ținănd peptul drept înainte, cu fruntea rădicată, cu o față veselă, și cu okii ațintiți în okii junei dale consoarte, îi suridea și i adresa mereu parola, ca cum ar fi voit să arate tutulor oamenilor căt erau ei de fericiți, precăt este dat omului de a fi.

Mulți doriau d′a le avea cunoștința.— Unii întreba despre dînși ca să afle cine sînt și de unde veniră; femeile ziceau între ele: ce frumoasă tînără! alți ziceau că el este vre un muntean, adică un voinic sau din Vrancia, sau de pe la Peatra, alții adăogau că′l cunoaște că ar fi fiul unui bătrîn volintir ce locuește la Odobești; și toți, mai mult sau mai puțin, ocupați de ast-fel de coniecturi, iubeau presența lor în acest tîrg, unde ei nu de mult veniseră.

În curănd casele adevăraților amici le era deșkise; pe la mese, la cumetrii, la serate de familii ei maniere și de conversațiea lor cea înțeleaptă.

El era frumos precum trebue să fi fost cel dîntîi om. — Ea era în destul de jună pentru o măritată abia de două săptămăni: albețea crinilor și rumenul roselor colora kipul ei.— Grațiile împrumutase în fie ce trăsătură a fisionomii omului și femeei a lor dulceață; okii lor scînteiau de raze de lumină, și simptatică și amorul lor îi apropiase mult, făcăndu′i a semăna amăndoi. — Egali în spirit căt și în cunoștințe, amăndoi erau compătimitori de nenorociți, privind în tot omul pe un frate și o soră a lor, și d′aci provenia cele-lalte, al cărora esemplu să fie folositor societății.

Așa dar acești însurăței, venind despre Neamțu în orașul Bărlad, căutaseră ca să găsiască pentru lunile de miere un loc desfătătoru și plăcut, iar pentru sufletul și educațiea lor o societate vergină în morsuri și datine.

La grădina publică depre care menționarăm, ei mergeau nu ca să observe atît moda streină, întrodusă în țeară noastră, Idolul ce ocupă mințile tutulor, dar veniau să întălniască pe amici și să răsufle aerul cel curat al zilei. Așa dar mai ′nainte d′a răsări soarele dimineața, ei se găsiau acolo și seara pănă după apus. Căntecul pasărilor, lumina soarelui, copacii cei stufoși, și aerul dulce îi făcea să vie pînă în zioă. — Tănăra femeie culegănd flori care cresc la un loc cu iarba acoperită cu rouă, își făcea din ele o cunună; iar soțu-i, încăntat de amorul ei, în mizlocul astei naturi strălucitoare, adora astă creațiune și pe consoartea sa, precum Adam, deșteptat în Edem, adoră pe Eva tovarășul vieții sale...

Într′o dimineață pe cănd ei se afla de mult preumblăndu-se pe sub bolțile aninilor și a le teilor înfloriți, intrară mai mulți bărbați în grădină, cei ce înaintară în aleea principală, se opriră în dreptul făntănei de la mizloc, cea ocolită de un grilagiu de fer și cu o salcie pletoasă dinaintea basinului, și se puseră pe o bancă ca să fumeze. Unul dintre ei, văzănd grupa ce se preumbla în fundul aleiului, se sculă din mizlocul companionilor săi și înaintă spre dînsa cu pași rari. Cei ce rămăseseră pe bancă fumau spuind glume și rîzănd.

Cătă mirare coprinse pe bărbatul ce se preumbla cu soața sa, cănd cunoscu în fisionomiea cea oakeșă și rotundă pe amicul și colegul său de gimnaziu.

Acesta scoțănd un strigăt de bucurie, se repezi la dînsul și se îmbrățișară amăndoi.

— Terapont!.

— Andrei! Andrei, d-ta ești?.. dar doamna?..

— Este Lina, consoartea mea, răspunse Andrei coprins de bucurie că′l văzu.

El recomandă cu multă politețe pe soața sa amicului său, precum și pe dînsul îl recomandă consoartei sale.

Terapont cel ce nu mai văzuse pe Andrei de cănd cu eventura cea tristă petrecută la Poiene, în seara sabătului, rămase uimit văzănd în consoartea sa, pe Lina, fiica bankerului din Iași.

— N′am știut nimic de însurătoarea ta, Frate Andrei? zise Terapont amicului său, doresc prea mult să știu amănuntele acestei istorii?

Andrei se apropie de Terapont și îi zise încetinel: — ne vom vedea după amiazi tot aci în grădină, mai ′nainte d′a se strînge lume, și ți le voiu spune toate.

— Prea bine! prea bine, iubite frate!.. Și ei se îmbrățișară din nuou, urănd fie care unul altu ia viață bună și cele dorite.

Merseră d-aci împreună spre făntănă unde se întălni cu cea-laltă companie de bărbați. Ei îi salutară cu cuviință; petrecură preumblăndu-se cu toții și se înturnară mai ′nainte d′a se face căldură, în oraș, cu otărîre d′a se întălni iarăși după amiazi.

Către orele patru, cănd începe a se potoli arșița cea mare a zilei, Fratele-Andrei și junele Terapont se găsiau singuri în grădină. Lina rămăsese în oraș în societate cu mai multe cocoane de bună condiție, cu care era să vie mai tărziu, așteptănd și pe consoartele ei, să vie ca să le însoțiască.

Andrei începu a vorbi și amicul său asculta cu luare aminte astă teorie, aflată prin esperiență, de starea socială în care ne găsim:

„Eram, Teraponte, un nenorocit student, silit d′a mă pune sub patronagiul unora și altora, a linguși pe profesori și pe ori care om avut, ca să pot supsista și să absolvesc un curs regukat.

„Căutaiu a mă înturna în patrie crezănd d′ai fi folositor prin serviciul meu, și să fac fericirea bătrînului meu tată, ce mă aștepta plin de dor, ca să mă întorn mai curănd din străinătate.

„Îmi măturisesc greșala, nu mai puțin precum fac toți cei ce cresc afară din Romănia, nu′mi plăcea nimic, nu mă puteam învoi cu felul traiului romănesc, și eram tot așa de străin despre datinile bătrîne a le țerei, precum ar fi un German; și pot să zic că aproape vorbeam stricat romănește,având neroziea și pedantismul celor mai mulți d′a vorbi cu Romănii, dinaintea femeilor ș′a copiilor, prin saloane ș′ori și unde, numai franțosește; ca cum limba romănă ne este interzisă; sau și când vorbeam Romănește cu Romănii nu mă lăsam de ridicola maimuțărie d′a zice bonjour în loc de bună dimineață sau bună zioa, bon soir în loc de bună seara, merea în loc de mulțămesc... Aceasta a ajuns o patimă generală de care națiunea în Moldova și în Muntenia suferă; este o corumpțiune ca și acea din timpul Fanarioților cănd n′auziai de căt grecismuri în tot locul, sau în timpul Rușilor la l828 și ′n alți timpi, cănd pînă și femeile se deprinseseră a zice sdraști și altele multe.

„Deșteptat mai tărziu, rușinat și desamăgit de mine însumi, cunoscănd rătăcirea mea, luănd de esempl pe Bucovineni, pe Transilvăneni, pe Bănățeni și pe Macedoneni cari zic: bună zioa, bună vremea, noapte bună, mulțămesc ete. lepădaiu pentru tot-d′auna din lima romănă asemenea galicismuri, și femeea mea făcu tot asemeni.

„Cănd am venit în țeară crezănd că sîntem într′un nuou regim guvernamental, că societatea noastră prosperă, că meritul se răsplătește, că virtutea are preț, avuiu ocasiunea a cunoaște din contra că lingușirea, ciocoismul și o mie de fleacuri sînt treptele pe care se înalță oamenii la căte un punct însemnat, de unde apoi joacă role... S′a văzut între conaționali noștri, oameni juni, progresiști și liberali că întorc spatele cănd intră la dînși vre un om a căruia condiție de naștere și avere nu este egală cu a lor. — Se vede că toate sînt o comedie în care intră și rolul liberalism și patriotism!.. Din contra egoismul e forte astă-zi la noi, precum a fost tot-d′auna!.. Vițiul și infamiea domnesc încă prin clase; neținerea de parolă, trădarea și sacrilegiul aduc căte odată favoare. — Toți sînt tirani și toți sînt sclavi; și spre a putea ca să fii susținut caută a te tîrî și a te face instrument... Asta o cere toți!..

„Cel dintîi serviciu care am voit a aduce patrii mele fu ca să priimesc un post de profesor, căci profesorul formează și luminează generații pregătind viitorul națiunei... dar căt de trist e văzănd cine-va această ingratitudine a societății către astă clasă eminentă a ei!.. Văzurăm cu destulă mîhnire pe profesori reduși la cea mai crudă miserie, espuși de a muri de foame, sau a se îngropa de datorii pe la cămătari și pe la niște simpli negustori pentru supsistență... — Vei găsi în Moldova profe sori ce nu′și priimesc salariul pe căte nouă și pe căte un-spre-zece luni... Această stare mă desperă și mă făcu de a renunța. — Întrigile, calomniea,capriciul vre unui ministru și nerăsplătirea mă opriră ca să mai alerg dupe vre un alt post, și rămăseiu în condițiea omului privat, de a trăi servind particularilor. Ca profesor p′în case private și pe la pensionate, ca advocat publicului putuiu să am multe cunoștințe și să am păine. Ca Romăn însă am iubit a servi interesele națiunei, ca creștin și ca om voiam a îndeplini datorii sacre de cetățian ce nu le puteam împlini rămăind singur și fără a avea într′o zi o familie. Am rugat cerul ca să mă lumineze și să mă conducă pe calea cea dreaptă, spre îndeplinirea scopului meu!..

„Văzuiu cu destulă durere națiunea sugrumată de Jidovi, de Greci și de Ciocoi!. Citiiu trecutul țerei ca să-mi pot imagina ce-va despre viitorul ei și nu găsiiu alt remediu de căt a lucra spre contopirea atîtor elemente în unul singur. Luminarea și deșteptarea poporului, căderea atîtor prejudiții nefolositoare, legi umane și purtătoare de dreptate, acestea sînt mizloacele d′a isbuti... Toți ce trăesc în Romănia, toți ce se înavuțesc, toți ce află îmbrățișarea națiunei, toți ce se apără sub scutul guvernului și al legilor pămăntului, cată a da ascultare, și legea să fie pentru toți una și sacră. — Prin lumină dar, prin civilisație și părăsirea prejudițiilor va veni într′o zi înfrățirea și contopirea atîtor elemente în cel endigen. Precum dar în aur se adaogă plumb sau aramă ca să devie mai perfect,tot așa și un element vekiu se întărește prin amestecu lui cu un altul primitiv și activ.

„Istoriea ne descrie că imperatorii cei mai ostili credinței bisericei creștine, părăsind într′o zi idolatrismul, deveniră cei dintîi apărători ai ei și cei mai înfocați îmbrățișători doctrinei Mîntuitorului, tot aceasta se întămplă și cu gintele. Romănii din toată Dacia, având o aceeași soarte și cercănd aceleași nenorociri, luptară lung timp și se luptă încă cu atîtea elemente ce′i împresoară și ′i supără; dar este observat că toate aceste elemente se amalgamă și se contopesc în cel romăn... Fiul Grecului, al Neamțului, Armeanului, Ruteanului și kiar al Jidovului născut educat și trăitor în țerile poastre este măndru d′a se numi într′o zi Romăn!..

„ Cine tăgăduește că în Principatele Unite căte-va somități ce făcură, în anii cei din urmă, fudulimea națiunei, în fața Europei, prin capacitatea și prin operile lor, nu se traseră din acea rămășiță huiduită și desprețuită a unui popor căzut?.. și cine iar va tăgădui că acele femei, consoarte stimabile a le cător va cetățeni respectați ș-a cărora conduită o putem numi esemplariă, ca mame bune și soațe oneste, nu se traseră din fiicele acestui popul?.. Conrumpțiea și desmoralisațiea, aduse mai mult de streini la noi, pătrunseră adînc în rărunkii societăți ș′a poporului, a corumpt și a cangrenat totul; făcu pe popul a călca în picioare costumul și datinile străbunilor lui, făcu pe femei a nesocoti simplitatea în portu și curățeniea în năravuri, virtutea în căsnicie și eroismul în nevoi: pentru că ce nu fac oamenii și femeile astă-zi pentru un mîrșav lucs, în care ei se înkină mai mult de căt lui Dumnezeu? — acela ce ne sărăcește, ne stinge și ne perde?.. caută dar ca iarăși prin streini să ne curățim de defecte, îmbrățișănd și priimind ceea ce ei au bun: adică lumina și energiea!.. Biserica, o maică săntă și generoasă priimește pe fie care fără osebire, și nici odată nu e tărziu pentru cei ce voesc a se pocăi; acestui esemplu vom urma și noi,vom deschide brațele celor ce vin cu sinceritate de a lua parte la banketul patrii!..

„Căutasem în sînul națiunei mele o consoarte bună și îndulcitoare suferințelor vieții, dar pentru că eu n′aveam încă un nume mare și o stare însemnată, măcar d-ar fi fost strînsă cu ori ce kip și cu ori ce mizloace, avuiu desavantagiul ca să perd căte-va partide, — am fost refuzat...

„Dar ceea ce căutam mai cu osebire și care e cel dintîu lucru pentru un om cult, este înaintea unei dote mari, o bună educație bazată pe esemple de virtute și de iconomie casnică...

„Din nenorocire cei mai mulți dintre părinți, în loc d′a îngriji de educațiea secsului, lasă pe fetele lor în ignoranță și desmoralisare, căutănd numai zestre a le strănge; și apoi cu ce mizloace, Dumnezeule! adesea ori pînă și cu prețiul desonoarei!...

Am văzut pe Lina fiica bankerului Așer, om avut și cu mizloace mari; dar nu mă uitaiu, mărturisesc în credință, la starea lui, căt la educațiea și bunele calități ce ea le poseda; și iarăși nu mă sfiiu d′a ′mi îndrepta căutăturile spre o familie despărțită cu totul de mine prin cultul ei, cănd eu eram încredințat că și dînsa, pentru fericirea și împăcarea cugetului ei, voia a fi consoartea unui om de caracter; și pentru că în istoriea pruncii sale biserica noastră făcuse o oare care minune, și ea,crescănd la un loc cu fiice creștine, a venerat biserica noastră precum ar fi venerat pe aceea a cultului ei, cu atîta mai lesne ne puturăm înțelege și ea deveni consoartea mea.

„Am cunoscut prea bine simțimentele Linei și d′aceea am iubit-o ca pe o soră. Ea se bucura de încrederea părinților ei d′a eși căte odată și singură, d′a merge în vre o casă bună, la pensionul unde își făcuse educațiee, și căte odată la biserica celor Trei Ierarși. — Am găsit-o de multe ori stănd nemișcată privind cu luare aminte portretul lui Vasile Lupu alăturia cu doamna și cu fiicele sale. — Ea părea studiindunoblețea și simțimentele mărinimoase a le acestei ilustre familii, deșkise în fisionomiea marelui Domnitor. — Une ori stănd îngenukiată dinaintea săntului altar, implora ajutorul Săntei Fecioare: și ceea ce este mai mult ea a însoțit pe amicele și camaradele ei de scoală, cu frumoasă lumănare de ceară, la Înviere. De multe ori cănd era zioa frumossă, într′o sărbătoare sau într′o duminică, o găsiam preumblănduse împreună cu mama ei la grădina Copăului sau la grădina Socola.. Astă grădină, de la Socola, ce seamănă astă-zi ca o ruină din fala și deșărtăciunea omenirei, a putut distra adesea ori mintea ei preocupată de cugetări. Acele palaturi ce la începutul întemeierii guvernămîntului lui Mihai S... conțineau atîta lucs ș′atîta trufie, în ele se skimbau atîtea note diplomatice și se elaborau atîtea proiecte cu deosebite scopuri și țintiri, pe terațele sale spațioase așternute cu asfalt și cu brasde, la umbra copacilor și lîngă murmura apelor ce isvorau ca niște cascade din loc în loc și se asvârliau în sus prin basine de peatră și ocolite de statue, de Sfincți de bronz și Sirene de marmură, se preumblau altă dată numai diplomați, miniștri, lakei, principese, dame de onoare și bankeri jidovi.... astă-zi abia se mai cunosc în fața pămîntului; coloanele sale sînt sfărîmate, Sirenele se află răsturnate și statuele sele ricipite; e un loc pustiu și sînguratic, servind de a deștepta simțimente șelancolice și iamoroase în inimile junilor amanți ce vin adese ori a se preumbla p′acolo. Lina iubea prea mult a se preumbla- în astă grădină; și mai ales de căte ori avea o rokie nuoă care îi venia bine, sau un șal fumos, pentru că știa că eu negreșit o să fiu, era locul cel mai favorit ca să se arate. — Eu eram nelipsot de la acele preumblări. — Noi ne înțelegeam prea bine, și nu era zi ca să nu o întălnesc, să n′o pot vedea și kiar a conversa mai multe ore cu dînsa. — Atîta și nimic mai mult...

„Părinți ei simțiră, dar tărziu, despre pasiunea ce predomnia inima iubitei lor fiice...

„Așer ar fi fost în stare să sacrifice mai mult de jumătate starea sa ca în locul meu să fi fost un alt cine-va care profesează cultul său. — El însă mă cunoștea foarte bine; și fiind că cunoștea caracul și simțimentele mele, și fiind că asemeni cunoștea și tăriea caracterului fiicei lui, nu se temea vre odată de nici un pericol,- crezănd că mai tărziu se vor nimici simpatiile noastre și va isbuti să înduplece pe Lina a priimi să se mărite cu un Israilit avut, în Moldova, sau în străinătate.

„Lina însă a spus-o curat în cele din urmă că numai perzănduși viața vor face cu dînsa ce vor voi; că ea îi stimă și îi iubește ca pe niște să rămîie liberă.

„Adevărat în aceasta eram eu culpabil, căci i am fost zis că o iubesc și i am jurat a face totul în viață pentru dînsa și pentru fericirea ei.

„Am ținut tot-d′auna la parolă; și, vezi, uită-te la dînsa, am avut un mare drept ca să țiu.— Eu n′am amăgit-o!..

Terapont ascultănd la amicul său ce ăi vorbia, întrebă:

Nu cumva ai furat-o de la părinți ei? — ai fugir cu dînsa?...

— Ferească Dumnezeu! Lina n-ar fi priimit.

Terapont lăsă capul în jos și după căte-va momente adăogă:

— Eu o pățiiu însă căt de bună cu jidovi de la Poiene!..

Fratele Andrei continuă:

— Tcmai esemplul fiicei arginarului și comediea petrecută la Poiene făcu ca Așer să peardă gustul de a terorisa sau a sili pe fiica sa mai departe la o alegere ce i o propusese. Cu toate acestea cată a mărturisi, lupta a fost grea și cine a fost învingător este biserica și națiunea!.. Nici protecții, nici ministr și însuși mulțimea aurului său nu putu ajuta ăe Așer dța opri pe fiica sa da păși la creștinism...

În acel moment o grupă de femei intrară pe poarta cea mare a grădinei și înaintară spre centru aleelor. — Orele erau înaintate și răcoarea spre seară începuse a domoli ușor arșița cea împovărătoare a zilei. — Grădina din ce în ce se umplea de lume și preumblătorii se dirigeau în deosebite direpțiuni pe sub ramurile stufoase a le arborilor.

Andrei abia termină pe jumătate narațiea sa și ca dintr′un instinct, își aruncă okii spre capătul aleelui unde zări pe consoartea sa în cercul doamne lor care o însoția.

El fuse surprins văzănd-o.

Se scuză lui Terapont și îi promise că la altă ocasiune ăi va spune restul.

Lina amoroasă și nerăbdătoare de întărzierea bărbatului ei, plecase cu amicile sale spre grădină ca să-l găsiască negreșit.

Ea strălucia de frumusețe și de grații dinaintea okilor lui, și cu un surîs de departe făcu semn consoartelui ei că avusese mare impaciență așteptăndu-l și că de ce întărziase?..

Andrei mulțămit de asta, grăbi pașii spre dînsa ca să i îmbrățișeze măinile și să o străngă la inimă-i. Nici strălucirea diamantului, nici frumusețea mărgăritarului nu egala cu dulcea căutătură a okilor ei negri; albețea zăpezi cănd cade ăntîi nu egala cu albețea măinilor ei grăsulii și cu degitile lungi. Călcătura ei ușoară, îmbrăcămintea ei simplă și cu mai mult gust; părul ei prea bine netezit, undoiat subt o pălărie numai cu o cordelă înkisă, făcea a eclipsi toaletele cele grele și lucsul doamnelor mari. — Rokiea ei de culoarea cămpului verde, și încinsă numai cu un cordon peste mizlocu-i, cu o pelerină ușoară și cu căte-va flori la peptu-i corăspundea prea mult cu anii ei și cu inocența zugrăvită pe fisionomiea sa.

Era atîta analogie între strălucirea florilor de la peptu-i și dulceața kipului ei, încăt fie cine care o întălnia nu se putea stăpăni d′a nu o admira ș′a nu o numi femeia cea frumoasă.

Toți rămăseseră încăntați de presența ei și d′a consoartelui ei în grădina publică.

Terapont, nerăbdător, opri un moment de braț pe Fratele-Andrei și′l întrebă în ce loc a priimit ea botezul și cine a fost nașul ei?

Andrei răspunse: o să afli și aceasta.

— Spune dar, iubite frate, vei rămănea multe zile la Bărlad? O să mai fim împreună?

— Am venit numai pentru câte-va zile că am avut niște interese. — aștept însă pînă va veni timpul cănd voiu putea să merg să văd muntele Ciahlău împreună cu Lina, și pe urmă mă voiu întuna pentru a mă duce la părinți.

— Căt îmi pare de rău că nu te pot însoți și eu! — stăruesc și socotesc să capăt un post de amploiat... zise colegul de gimnaziu al lui Andrei.

VI. Pelegrinagiul la muntele Ciahlău

Găsim două puncturi de unde ne putem îndrepta pașii spre a merge la Ciahlău, sau alt-fel zis, Pionu: pe la Peatra, sau pe la Neamțu.

De la Peatra, care e situată pe țermul stăng al Bistriței, se face o potecă pe marginea rîului p′între stănci și rîpe, pe unde numai pedestrii și călării se pot urca. — Într′acea parte se află monastirea Bistrița, celebră pentru posițiunea ce o are și în care se află mormîntul lui Alesandru cel Bun, vizitată de mulți Romăni care vin de a da tributul devoțiunei și respectului lor către acest mare bine făcător al patrii. — Ceva mai ′nainte e monastirea Bisericanii și puțin mai departe Păngărații: monastiri încongiurate de munți rîpoși, foarte tari, prin posițiunea unde se află situate.

Caii, prin desele lor călcături, făcură în acea parte în stănci niște urme și acel drum se numește Scăricica. Cei ce voesc a merge cu trăsura, și mai obicnuit cu carul cu boii, face un ocol pe la Dealul Doamnei, depre care arătarăm în capitul trecut. — Dealul acesta se numește ast-fel fiind că într′însul, și mai ales pe vârful lui, unde se găsește o cetate numită Palanca, fu refugiată Doamna Elena, soțiea lui Petru Rareși, în timpul nenorocirilor soțului ei...

Spre a merge de la Tîrgu-Neamțului la Ciahlău cată a trece muntele numit Petru-Vodă. Lăsănd la dreapta drumul ce duce spre monastirea Neamțu și mergănd spre vest, pe unde se trece de mai multe ori apșoarele Neamțu, Nemțișoru și Carpenu, prin mizlocul pădurei cei de stejari a călugărilor, la oare care depărtare între munți, se află satul Pipirigu în marginea unui rîuleț ce isvorește dinnaltul munte Aleoca; de aci, înfundăndu -se cine-va și mai înlăuntru munților, ajunge la un alt sat numit Puton,traversat de rîulețu cu acest nume; și după acesta, suind numitul munte Petru Vodă, de unde Ciahlău se arată cu toate strălucitoarele sale forme, se privește cea mai plăcută panoramă a munților cei mari. Scoborănd de pe Petru Vodă, dai în încăntătoarea vale Largu, ce este muiată de rîulețul cu acest nume, a le căruia mărgini foarte rădicate, sînt formate din stănci mari de peatră vînătă, și la o distanță ca de vre o două ore, se ′mpreună cu rîul Bistrița, unde se văd o mulțime de plute la marginea ei. În sus de acest rîu se află o poiană prea frum oasă dominată de Pion, pe care curge o apă Bistricoara, ce vine din Transilvania dinspre Borsec. În mizlocul acestei cămpii se află o stăncă în formă de turn ruinat. — Această stăncă se numește Peatra-Teului. În timpul verii trece cine-va Bistrița prin ape, iar cănd ea este prea mare atunci o trece mai pe la vale, pe podul de la Răpciuni. Pretutindeni în aceste locuri sălbateci se văd paesage răpitoare și niște skitulețe și colibi în care locuesc erimiți ce se hrănesc cu rădăcini și erburi. Cel mai însemnat dintre aceste skituri este Durău. Se fac dintr′acea parte iară două drumuri de a te urca pe Pion, unul pe la Răpciuni d′a dreptul, iar altul mai în sus despre Transilvania. Va prefera cine-va pe cel din urmă, ca cel mai lesnicios și mai important.

Înaintănd pe șesul cel acoperit de rîulețe, prin dumbrăvi și pe sub stănci între munți, va sosi la skitul Durău, de unde se uita drept în sus la culmea Ciahlăului, precum s′ar uita la cer.

Skitul Durău e o bisericuță nu de mult reconstruită și zugrăvită, — așternută cu peatră, ocolităcu kilii și în care locuesc căți-va părinți solitarii, cu o făntănă de peatră în mizlocul curții, cu grădinițe p′înpregiur de legumi și de pomi, și pe lîngă care curg două rîilețe cu undă răcoritoare și cristalină, formănd mici cascade pretutindeni, și al cărora murmur însuflețește toată această parte plină de melancolie și de frumusețe, nu′și va arunca va arunca cine-va o căutătură de oki pe toate aceste încongiuri și nu va asculta această armonie fără a fi mișcat de un simțiment pios. Aici vizitatorul, asemenea pelegrinului ce merge la Locurile Sănte de a se înkină, află în sînul liniștei ș′al singurătății sănțenia altarului pentru a aduce prinosul său către cer, și uimit de atîta strălucire a munților, lîngă viața cea simplă a monahului, uită pentru un minut demărtăciunea patimilor după care el aleargă în mizlocul mulțimei sociale... Privind și observănd mărirea naturei, mormintele cele tăcute și triste ale celor răposați, ne aduce aminte ce este omul și că el mult greșește pismuind pe aproapele său și grămădind numai pentru seama lui aurul ș′atîtea titluri prin care subjugă pe ceilalți.. Infine acești săraci monahi, în simpla viață ce o petrec și ′puținele mizloace ce au, dau un bun esemplu ce e dator a face călugărul cel înavuțit care a jurat dinaintea lui Dumnezeu de a săvîrși binleîn ori ce ocazie.Aici drumețul obosit de cale, un păstor la vite rătăcind în sînul munților, cei amenințați de vre o vijelie, cei bătuți de viscol iernei și amenințați de a fi îngropați în noianul zăpezilor, ori sfîșiat de feare, află ajutor în sînul acestei familii religioase și adăpost în simplele aceste kilii...

Durăul nu este dar una din acele monastiri cu dominuri, cu moșii sau alte venituri, ci numai un skituleț de căți-va părinți săhastri care trăesc din lucru măinilor și dau ospitalitate celor ce vin acolo.

La Durău dar se adună amatorii pelegrini ce voesc a vizita faimosul Pion.

Mai mulți bărbați și femei, călugări, călugărițe, surori, frați și plăeși merg împreună, pentru că cu căt numărul va fi mai mare, cu atîta călătoriea va fi mai plăcută.

Fratele Andrei și Lina cu mai mulți amici era din numărul prelegrinilor; — călugărițe de la Agapia și de la Varatecu însoțieau numeroasa companie pentru a se sui pe Pion.

Mai, mulți cai fură aduși spre a purta ș′a sui proviziunea d′a le măncări, pe spinare-le, și pentru a merge femeile călare. Bărbații, mai deprinși cu greutățile, mergeau pe jos. — Un bătrăn monah numit Ambrosie, om ai căruia peri căt și fisionomiea sa avea ceva de analogic cu înfățișeare munților, însoția această caravană.

Era încă de dimineață. — Soarele abia atunci răsărise.

Pecarea din skit, asemănănduse cu pornirea în espediție a unui regiment de volontari, făcea a răsuna munții de răcniri și kiote, iar căinii deprinși de a trăi pe lîngă părinții călugări, făceau serviciu lor de a merge înainte și a umplea pădurile de lătratul lor. Ciar și în plecarea aceasta, a atîtor călători cu fel de fel de costume și ricipiți pe potecile stăncilor, găsește cineva nenumărate nuanțe, nenumărate frumuseți de a descri un tablou artistic. Inimile junilor bătea cănd ei priveau munții, și impacienți de a ajunge mai curănd la culme, se ′ntrecea care de care a merge mai iute și tot într′un timp spuind glume plăcute.

Depărtăndu-se de la Durău se adînciră, mergănd pe lîngă cursul rîulețului Skitului, într′o pădure deasă de brazi și de fagi. — Apele acestui părîu sînt renumite de mulțimea păstrăvilor ce se găsesc în ele, isvorănd din înălțimea stăncilor lăturașe curgănd în cascade peste bolovanii de peatră și peste copacii cei groși căzuți de vijelii și de greutatea anilor. Înaintănd la o distanță ca de trei carturi de oră, ajunseră într′o fundătură a pădurilor și care se numește Fundu-Skitului, de unde se începe suișul pe munte. Mergănd mai ′nainte spre sud-est sosiră lîngă rîulețul numit Lamartin; mai în sus de acolo se află iar un rîuleț cu care acesta se împreună. — Rîulețul cel din urmă se numește Serafin. Pădurea aci este întunecoasă și locul foarte romantic. — Copaci numărănd mai mulți secoli înalță cu măndrie creștetul lor pînă la nuori și ramurile lor stufoase ascund lumina soarelui, asemănăndu-se ca cum ar intra, cineva într′o adîncime fără fund. Mai departe ce-va se deskhide o mică lumină: poiene verzinde și căteva colibi arată adăpostul a niscaiva păstori cu turmele de oi.

Numele rîulețului Serafin preocupă pe învățatul nostru Fratele-Andrei, și întrebă despre el pe călugăr.

Ambrosie șezu pe un copaciu și arătă cu degitul la apele rîulețului limpezi ca cristalul și curgănd cu un murmur ușurel; începu a zice, după un suspin ce scoase: — nu este așa de mult de cănd rîulețul acesta se numește ast-fel; el coprinde o istorie foarte tristă, ascultați-o daca aveți plăcere a o auzi.

Și toată societatea se opri împrejiurul călugărului care vorbind, își ștergea din cănd în cănd okii de lacrime.

— Numele rîulețului nu este așa de de mult, continuă el. — În timpul răsvrătirilor de la 1887, întămplănduse mari nenorociri la mai multe familii, mulți oameni rămaseră săraci, și o mulțime de ființe perdură pe ai sei cunoscuți sau rudenii. O femeie tănără atunci, necunoscută, cu o îmbrăcăminte neagră, veni de peste munți și se pripăși p′în aceste locuri selbateci; ea petrecea iarna prin adăpostul stăncilor, iar vara prin scorburile copacilor. Fără a ști cineva ce durere ascundea sufletul ei și pentru ce îmbrățișease astă vieață pusnicească, și mai ales că ea nu ședea tot-d′auna la un loc, ca să nu i se știe locuința, păstorii și părinți care o întălniea prin păduri, umblănd cu capul în jos, prinseseră oare care simțire de nenorocirile ei și îi lăsa de a le hranei în calea ei ca să le poată găsi. Ea era trasă la kip ca o umbră și avea asemăare cu cuvioasele... Fiind ea în cele din urmă rău bolnavă, din mărturisirea ce a făcut-o, arătă ce-va despre soartea ei, și d′atunci se numi Serafina. Ea se vede că venise din partea de dincolo de Milcov din Țeară Romănească. — Se înțelege că niscaiva nenorociri grele, sau niște suferințe a le inimei sale, o făcuseasă ajungă în așa stare de misantropie. Ea trăi în această stare împrejurul locurilor d′aici în timp de cinci, șease ani; și tot-d′auna venia de șădea în marginea acestui părîiaș, cel ce par′că răspundea prin murmura sa dulce și melancolică la durerile și suspinele sale.

Într′o zi se întămplă o catastrofă nenorocitei Serafina. — Era într′o zi de vară atunci. — Tocmai niște păstori, trecănd cu oile, auziră de departe țipete dureroase și niște gemete sfîșietoare. Ei alergară îndată spre acel loc. Dar ce întămplare, Dumnezeule! ei găsiră pe Serafina căzută cu fața la pămînt și inundată în sănge. Ea numai putea de durere... Starea în care ea se găsea mișcă prea mult inimile păstorilor. Nenorocita eșise de dimineață după cum îi era obiceiul, să culeagă minătărci prin pădure și a dat cu piciorul într′o cursă de fer pe care niște vînători o așezase pentru a prinde vulpi. Piciorul ei era sfărîmat de acel fer. Ea rămăsese în această stare mai o jumătate zi pînă a auzit-o acei păstori cari veniră în ajutorul ei. Săngele tot încă curgea; și ea galbenă sfîrșită și mai mult moartă, pentru întîia oară se rugă la om mai mult de căt iui Dumnezeu, să o rădice de acolo, și să o ducă lîngă rîulețul ei prea iubit.

În dureri și în gemete, abea ei putură a′i scoate piciorul din acea cursă. — O luară pe brațele lor și o scobori încetinel de pe stăncă pînă o aduse la acest rîuleț Păstorii spuseră că îndată ce ea bău din apă adormi pentru tot-d′auna. O cruce de lemn, vedeți-o!.. fu pusă la mormîntul ei lîngă acea stăncă. Sufletul ei află măntuire prin durerile și suferințele ei, și ea acum odihnește în locașul celor drepți...

Okii tutulor se întoarseră spre o stăncă care era învecinată, unde în adevăr zăriră o cruce de emn. — Aceasta era mormîntul Serafini.

— Părîiașul ei însă, continuă bătrînul, tot este. — El ne aduce aminte de petrecerea ei între noi, de nenorocirile omului și nimicul vieții lumei acestia!

Sfîrșind monahul, întinse măinile spre stăncă, făcu semnul cruci și se adresă către toți: — Înkinați-vă, fii mei, căci nimeni nu cunoaște ce fel îi va fi sfîrșitul!.. Să ne rugăm tot-d′auna celui Prea Înalt!

Cei mai mulți avură okii muiați de lacrime ascultănd la această dramă spusă de bătrînul monah. Toți imitară pe bătrîn făcănd semnul credinței; și între maicile de la Agapiea, în mizlocul cărora Lina petrecuse șease săptămăni, aflănduse și dînsa dinpreună cu soțul ei, precum o mai repetarăm, făcu și ea semnul crucei, ceea ce umplu de mulțămire pe toți competrecătorii și mai ales pe soțul ei Fratele Andrei.

De aci toți fură pe cai, și călăreții noștri luară drumu înainte, mergănd pe drumuri cotite, și urcănd ast-fel ca o oră și jumătate, pînă începură să vadă stănca Gardurile, lîngă Poenița, de unde isvorește o frumoasă cascadă, și d′acolo mai ′nainte se află Stînile, în coastele muntelui, — locul de întâlnire pentru păstori și unde ei mulg oile. — De acolo în sus începe suișul cel greu. Caii, deprinși a se urca pe stănci ca pe păreți, suiau înainte, purtănd pe șelele lor o însemnată povară; iar oamenii cei ce mergeau pe jos, căutară a pune niște colțari de fer la picioare, precum obicnuesc muntenii vânători, spre a putea învinge atîtea anevoințe și a se acăța la înălțime pe poteci strîmte, și pe la unele locuri foarte periculoase

Une ori suișul pe stănci e așa de repede încăt ar fi peste putință de praticat daca n-ar fi arborii și plantele de care să se poată cine-va apuca și a se sprijini; pe la alte locuri însă potecile se depărtează de sub umbra și ramurile copacilor, și nu rămîne de căt colțurile cremenii într′un suiș prea repede, în care loc cresc numai fragii și afinile, și pe unde e singurul kin sau loc de urcat.

Mai ]n sus se începe o rîpă în forma unei reovine, numită Sgiabul-Gardur. Ea este mărginită de stănci colosale de o formă conică. — Tot felul de colone și de piramizi sînt înfățișate vizitatorului pînă ce, după o cale îndestul de întinsă și anevoiosă, începe a ajunge la culme. Mai bine de 2000 de stăngeni este înălțimea muntelui care este văzut kiar de la Galați și une ori de pe Marea Neagră.

La acea înălțime, kiar în lunile cele mai călduroase, cată cine-va a îmbrăca cojocul. — Vînturile sînt foarte iuți și aerul de tot rece. Okiul însă rămăne uimit privind această măreață culme, care seamănă întocmai ca o coroană enormă pusă pe capul unui gigant...

Natura represintă un ce nemărginit de frumusețe și de strălucire d′asupra acestui munte... Geniul creațiunei vorbește aci omului într′o limă divină, desvălind dinaintea okilor săi mai mulți secoli ce trecură, și arătănd urmele lăsate de revoluțiile elementelor... Atîtea fenomene muntoase, adăncimea văilor, straturile pămîntului ce se deosibesc unele de altele prin calitatea și culoarea lor, stăncile scarpoase ce încoronează munții, rîpele și kiar apele profunde pe la unele locuri, afirmă catastrofe provenite prin deluvii sau prin irumpțiuni volcanice.

Atîți munți rădicăndu-se p′împregiurul Ciahlăului cu vârfurile vinete și albastre, căte odată ascunse sust un fum și nour, represintă spectacolul valurilor mării. Soarele se pare a fi mai măreț și cerul mai senin; iar răsăritul și apunerea soarelui precum și răsăritul lunei, formează niște tablouri ce însuși geniurilor celor mai eminente le ar fi cu anevoe să le descrie bine.— Nourii sînt prea aproape, și căte odată se lasă mai jos de vîrfurile sale cele în formă de cetăți fortificate. Prin văi și sub poalele sale une ori plouă iar la vârfu-i este senin și timpul cel mai frumos. — Trăsnetul lovind în una din acele stănci răsună cu cea mai mare putere și urletul său se repetă prin eco detunător.Cine însă ar fi în stare să descrie întunericul vijeliilor, viscolul și gerul iernei, troienii cei mari de zăpadă ce acoperă aceste vârfuri colosale, și primăvara cănd se topesc ghețurile repezind acele cascade cu care par′că ar voi să inundeze pămîntul întreg?.. Stăncele sale, pe vârfu-i, având deosebite forme și mărimi, cea mai neînsemnată dintre ele e de mărimea unui castel. Numirile lor kiar, date după împregiurări și în deosebiți timpi, au oare care analogie cu bizareriea formelor ce au.

Muntele acesta e clasic subt ori ce raport.Cavernele sale, grotele și stăncile lui serviră de refugiu populațiilor în timpi de resbeluri și în goanele lor de alți populi. Dacii, popul antic, îl aveau ca un loc divinisat, și pe culminile lui consacraseră locuințele zeilor.. Din timpi cei mai depărtați și pînă în zilele noastre el fu vizitat mereu de cei mai însemnați oameni; genegali, domnitori, bărbații celebri consultară pe erimiți, locuitori de aci, despre destinele țerei și despre destinele armatelor în resbelele ce le avură... În fine aici libertatea găsi un azil și religiunea templul ei!.. Domnitori țerei veniră unul căte unul de a′l vizita și metropoliții asemeni de a binecuvînta locurile, apele și pădurile sale. De giur împregiur, osebit de skitulețe, într-o distanță îndestul de mare, se află monumente glorioase de devoțiune și eroismul Romănilor, fundate și dotate de dînși cu scop de a întreține esemple umane... Colonii întregi de călugări și maici locuesc prin aceste sănte locașe și populează singuratecile și clacicile aceste tărîmuri; cei ce, comform săntei lor vocațiuni, au îndatorire de a da ospitalitate și a ușura durerea celor nenorociți...

De pe una din culminile Ciahlăului se văd toate aceste minuni a le naturei, toate aceste nenumărate și strălucitoare frumuseți, de care el este încongiurat. Bistrița ce vine din Bucovina și ocolește poalele lui, formează nenumărate cascade, țermurește cotune, văi pitoresci, rîpe și stănci de granit, pe lîngă care apele sale trec ca o umină a fulgerului. Peștii cei mai aleși se găsesc în cursul undelor sale limpezi cum e cristalul; și care din ce în ce apar crescănde rostogolindu-se peste bolovani și peste stăncile aruncate de timpi dinaintea ei. — Putașii și vînătorii sînt foarte îndemănateci de a înfrunta furiea apelor sale. Plutașii așezați d′asupra unor bîrne de kerestea sau catarte de corăbii, lipiți unu de altul și prinși cu cue de lemn de niște drugi, fac transporturi de lemnărie și de tot felul de provisiuni, trecănd și sburănd cu iuțeala săgeții peste aceste cataracte încăntătoare... În calea lor au a vizita Peatra și Bacău, orașe importante; trec pe dinaintea atîtor sate și cător va monastiri, pînă se depărtează și se perd într′un orisont vast și acoperit de ceață.

Toate aceste se pot privi de pe Ciahlău, toate se găsesc puse rând împregiuru lui...

Cine-va cată a rămînea mai multe zile și nopți de a studiea această înaltă și sublimă situațiune!..

Se găsește pe vîrful său spațios un mușkiu prea elastic ca de vre o palmă și jumătate de′nalt, și desemnat cu cele mai strălucitoare culoare ca cu un smalt, acoperind o mare parte a culminei, în care piciorul se adîncește ca într′un element licuid. De altă parte niște copăcei de o înălțime abia de patru palme, și care cresc aplecați la pămînt, formează singura pădure pe vârfu-i de tot, din care se improvizează colibile de pezut, și servesc de lemne pentru foc.— Ei au oare cum forma mirtului și dau o aromă delicioasă cănd ard. — Căt despre iarba de prin vălcele este un ce de admirat cum e desverde și cum florile, cu cele mai vii culoare și cu un profum dumnezeesc, așterne ca cu un covor aceste somități. Turmele de oi se preumblă pe culminile cele înalte și pasc în liniște pășunea profumată sub stăncile cele gigantesci, pe lîngă care se adăpostesc de uragane. — Laptele acolo de la oi sau la vaci e cel mai dulce și aducător de sănătate... Păstorii șăd prin colibi de frunză, cu căini alăturia, păzitori turmei; și fac a se auzi din tilince cele mai plăcute și cele mai amoroase căntece.. Însfîrșit varietatea tărîmului smaltul de care e acoperit, părîiașe curgănd ca diamantul, stăncile cu figuri mărețe, cerul senin d′asupra lor, căntecile armonioase disputănd cu murmura făntănilor, ne face a găsi în acel loc frumusețea Paradisului... Numai acolo omul răsuflă liber, acolo poate zice că se află locuința. Îngerilor!...

Fratele-Andrei zise strîngănd la inima sa măinile Linei:

— Căt sînt de fericit aflăndu-mă aici! O! strălucită Romănie! O! strălucită Moldovă!

Toată adunarea alerga grupe, grupe ricipite pe iarbă și pe poteci dintie, stănci, ca să admire frumusețea Paradisului, ca să privească cerul!..Caii nikezară ca cum și ei luau parte din bucuriea sburdalnică cu care se arătau stăpănii lor. Pasările, cănd se luminează cerul după o ploaie, sbor din loc în loc scoțănd sunete de serbare, așa și acești fii ai orașelor sburdau ca acele pasări pline de bucurie, aflănduse într′o regiune mai înaltă, răsuflănd acest aer viețuitor, și privind lumina cerului cu un mai mare entusiasm...

Ajungănd dar călători noștri la acel termin, de unde se poate privi toate acele rîpe spăimăntătoare așternute și înțesate de stănci și de brazi, și vîrful cel mai înalt al Pionului ce se numește Panaghia, cu destulă admirație găsiră curgănd din stăncă o făntănă cu o apă limpede și foarte rece, și care se numește făntăna Metropolitului. — Pe o poiană acolo tăbărîră și începură pregătirea de ospăț.— În față de piscul cel cu apă se află, spre răsărit,o peatră mare sub care se formează o cavă, și care este numită Peștera lui Ghedeon. — Se poate cine-va prea bine adăposti acolo în timp de ploaie.

Dinaintea unor focuri mari aprinse cu lemne de sniap (așa se numesc copăceii depre care vorbirăm, trupa vizitatorilor se așezase privind soarele cum scăpătase după stănci și nuorul cel de foc care învălia orisontele combinăndu-se cu flacăra cea răspăndită a focurilor de jos.

Uimiți de acest fenomen ce forma un nuou tablou pentru acești admiratori, uitaseră oboseala călătorii și par′că ar fi voit să se suie și mai departe d′asupra acelor stănci, spre a putea zări încă soarele care perise de la oki lor. Luna însă ca un alt fenomen, eșind de ceelaltă parte în forma unui corn de lumină, semn de lună nuoă, sau alt-fel crai nuou, a căriia vedere poporul o salută țiind o monetă în mănă și urează de prosperitate și de fericire...veni la răndu-i să încănte privirile acestora, cu raze de lumină care o încongiura de o aureolă...

Căte-va colibi fură îndată împrovisate de plăieși ce se urcaseră împreună cu vizitatorii Ciahlăului, și fură așezate în direpțiunea către care bătea vîntul, pentru ca să fie focurile adăpostite. O nespusă mulțămire, o mare activitate se vedea din partea tutulor. — Mămăligile ferbea în ceaune de tuciu, puii de găină se frigea în lungi frigări de lemn de brad, peștii săriau pe cărbuni, puținele cu lapte și cu brînză erau destupate, se pregătea o masă întinsă mare pentru acești admiratori și contămplatori ai Pionului.

Dar mai ′nainte d′a se începe ospățul de fie care atît de mult dorit, pentru că pe munte foamea din ce în ce se adaogă prin influența aerului ș′a apei, și un om mănăncă căt trei; pe cănd toți aștepta dar cu nerăbdare începerea ospățului, auziră despre partea opusă niște detunări de arme, și după căte-va momente o altă ceată de vizitatori venia spre direpțiunea focurilor.

Cu cătă mirare Andrei cunoscu, în fruntea celor ce vinea, pe particularul cu soața sa, cu alți amici și cu o mulțime de vînători ce aducea cu dînși fel de fel de vînaturi.

Îndată ce se apropiară uni de alții, se îmbrățișară scoțănd strigări de bucurie și otărîră de a petrece împreună acea noapte fără a dormi nici unul, pentru ca a doua zi să vază răsărirea soarelui, faptul dimineții și lumina ziorilor atît de admirabile, în lupta ce înfruămusețează îmbrăncind zioa pe noapte...

Obiceiul e ca cei ce rămăn noaptea pe Ciahlău să nu doarmă, ci să petreacă spuind istorii și fapte conservate de bătrîni, despre întămplările țerei...

Soțiea paticularului nu înceta d′a numi pe Lina iubita ei finișoară și mereu o străngea la inima sa.

Maria, a căriia naștere rămăsese încă un secret pentru dînsa, și socotind că această familie săvîrșește numai o faptă umană, îmbrățișănd-o ca pe fiica ei, venise și dînsa în numărul vizitatorilor.— Frumoasa și tănăra Maria!..

Lina mișcată de tinărețea Marii, comparăndu-și acoperi cu lacrime și cu sărutări; și în căt timp ținu escursiunile, nu se deslipi una de lîngă alta.

A doua zi și a treia zi toate stăncile, toate văile, toate potecuțile și toate părîiașele fură vizitate și cercetate pe rănd, și cu kipul acesta fu întreg muntele văzut.

Scoborănd spre partea la vest, într′un sîn al muntelui, trecănd pe lîngă stăncile ce au numiri prea bine cunoscute poporului, precum Peatra-de-tunată, Stratul-Vulturilor, Peatra-cu-apă și altele, ajunseră dinaintea stăncelor consacrate prin tradițiune fiicei nenorocitului rege al Dacilor... Dokia travestită ca o păstoriță, și cu oițile împregiuru-i, însuflă respect vizitatorilor; — prin influința geniului ei uimește pe păstori și pe vânători care se oprește în fața stăncei sale și se găcorește din rîulețul Alb, care curge la picioarele ei... Piciorul Săhastrului, iarăși o stăncă, colosală, se vede în dreptul ei. Brazi tineri și verzi, crescănd alăturia cu stăncele de acolo, și un mușkiu, asemenea minunat ca cel din vârful muntelui și o earbă cu flori, încongiură ca un templu bustul fetei de Împărat...Rîpele dinpregiuru-i sînt scarpoase încăt e prea anevoe d′a se scobori cine-va pe dînsele, și alte petre înkide locul, ca cum însuși natura sau soartea ar fi voit a o garanta sub apărarea tărîmului. Vîntul însă acolo suflă cu mai mare iuțeală și adesea ori valea și stăncile se află acoperite de un fel de boare.

O catastrofă întămplată pe la începutul seculului al opt-spre-zecelea, ne descrie istoricul Cantimir, făcu ca bustul acesta să sufere o isbire care îl sfărîmă pe jumătate, și tot atunci un skit de maice, ce se afla mai jos, se șterse de pe pămînt...

Bătrîpul Ambrosie arătă cu degitul o poiană dinaintea sa, unde fusese odată acel skit.

În noaptea Paștilor, cănd religioasele serbătoreau Învierea-Domnului, veni un cutremur mare ce căcu să se surpe o însemnată parte din coroana muntelui, și aceasta, prăvălinduse în nenumărate surpături pînă în fundul văii, lovi stănca Dokia și acoperi de tot skitul, dănd o nuouă formă tărîmului.

Această întămplare spuind-o Ambrosie umplu de înfiorare inimile vizitatorilor, făcăndu-i a rădica okii în sus ș′a observa culmea cea înaltă, care negreșit trebue să fie formată din vre o irumpțiune volcanică, în timpi foarte depărtați.

Conkidem dar această escursiune oprindu-ne un moment la picioarele Panaghii, vîrful cel mai înalt și care e spre partea de sud-vest. Acest vârf e prea anevoe de suit. Numai regele pasărilor, în falnicul său sbor, se poate opri cu niște ghiare ca de oțel și cu okiu de foc, pe vârful cremenii acestei stănci coronate. — Numai vulturul ajunge acolo unde omul nu se poate urca... Cei mai cutezători dintre vizitatori se încercară a se sui, precum un pelegrin s-ar sui pe piramidele Egiptului, dar pașii lor se opriră cam la jumătatea stănci. Acolo găsesc o toacă și icoana Maici Domnului, în al căriia nume e consacrată acea măreață culmine...Mai de multe ori de dimineața și peste zi ea se află ascunsă în nuori, iar cănd e de tot senin este strălucește de răsfrăngerea razelor apuinde, ca cum ar fi o stăncă de aur și de rubin...

Fratele-Andrei, mai ′nainte d′a se scobori cu toată numeroasa societate, reciti aceste căte-va strofe în onoarea țerei și a muntelui Ciahlău:

Ah! Romănia e mult frumoasă! Ah! că frumoasă e țeară mea! — Pe Ciahlău luce o stea luminoasă, Mărirea patrii privesk în ea!... Trecutul naște dulci suvenire! — Uimit Romănul și măndru stă Gîndind la țerei sale mărire, Și pentru care viața își dă! Aceste rîpe putea-vor spune, Păduri și rîuri cănd ar vorbi; Și acest munte ca o minune De căte căte n-ar pomeni?.. Bravur′antică, —săntă virtute, Din peptul nostru oare s-a stins? Vorbind de lupte — fapte trecute, De soartea țerii și ce n′e scris? Muntele falnic ne ar spune poate, Nemuritorul munte Ciahlău; Să ntrebe zeii de noi, de toate, De ne așteaptă bine sau rău... Dar falnic munte, cămpii străbune, Precum odată ați triumfat, Ca și′n vekime, viteji să sune Romănii, — facă un mare stat!.. Atunci Romănul cu bărbăție S′arate lumei un brațiu de fer; S′aducă țerei sale tărie, Să′i rîză steaoa în sus pe cer!.. Și ca ′n vekime strălucitoare Ciahlău!.. fama să′i adorăm, De frumusețea-i fermecătoare, Romănii măndri să ne arătăm!..

Scoborănd în fine iară pe urmele pe unde se urcaseră călători noștri, se′nturnară la Durău unde ospătară și rămaseră noaptea pînă a doua zi. Era hotărîre ca după ce Andrei și Lina vor însoți de aici pe religioase pînă la monastire, să mai meargă de a vizita oare care monumente ș′apoi a lua drumu spre Odobești...

Dar Lina aducăndu-și cu plăcere aminte cătă bună voință avusese către dănsa maica starița de la Agapia, pe care o iubea ca pe o mamă, de aceea voia să rămîe căte-va zile acolo cu dănsa, pănă ce Andrei se va înturna de unde avea să se ducă pentru oare care interese.

Particularul împreună cu soțiea lui, din zioa eventurei petrecute la Hangu, păreau că deveniseră cei mai buni consoți din lume.— Ei începuseră o viață nuoă. Căt pentru Maria hotărîseră că după ce va trece timpul vacanții, să o instaleze la școală de la Varatec. — Iar mama ei ce încă tăcea, nu înceta d′a se consulta cu tată său, particularul, de a i face oare care fond cu care să o doteze. — Săngele apă nu se face nici odată între mamă și copil!.. Însă ea blasfema pe Jidovi ca uni ce i a fost ruinat cu împrumutările și cu procentele ce le luaseră, din care causă nu le da măna a face prea mult pentru fiica lor, dar mai ales ea da Diavolilor pe samsarul care o făcuse să fie așa de furioasă pe bărbatul ei.

Plecănd dar cu toții de la Durău și mergănd tot cu kipul cu care au fost venit, ș′au întrunit cu toți voința de a se înturna pe la Dealul-Doamnei.

Așa femeile fiind așezate în niște care cu boi erau tot-d′auna înainte și umpleau aerul de căntecele lor, iar bărbații veniau în urma carelor.

Ei scoborîră Dealul-Doamnei și rămaseră la Metocu lui Balan, depre care mai vorbirăm, pentru a ospăta.— Oameni intrară acolo în birt, ce era o cărciumă întreținută de un Jidov.

Unul dintre cei ce însoția compania, zise către un confrate.

— Numai pe vârful Ciahlăului puturăm răsufla fără a vedea Jidovi cu okii; — uite-i în ce necurățenie trăesc și căt sînt de barbari!

În cărciumă se afla șezănd pe o lăvicioară un om cu o fisionomie mai mult selbatică, cu un păr lung lățos, cu o pălărie veke, a le căriia borduri erau petrecute cu niște sfori care le ținea în sus,cu un suman rupt pe dînsul și aproape fără opinci în picioare.

— Negreșit, adăogă cel de sus, că Jidovii a lăsat pe acest țereap fără pălărie în cap și fără opinci în picioare,.. Rakiul! blasfemată băutură a rakiului ucide și ticăloșește pe țeran!..

Pereanul făcu okii mari la dînsul și par′că ar fi voit a afirma cu un semn din cap că așa este.

Peranul eși afară lăsănd pe nuoii oașpi să se ospăteze și să vorbească ce vor voi:.

— Ași fi băut aicia vin bun romănesc, continuă acela, dar prin măinile Jidovilor, ca cum ar fi un blasfem, totul degenerează și totul se strică, pînă și vinul!..

Cu toate acestea să mergem, zise Fratele-Andrei celor lați camarazi a i lui, că uite carăle s-au depărtat prea mult; să nu mai stăm aici. — Paris și Elena ne așteaptă la moșie la dînși.

Eșiră din birtu lui Bălan trăsnind și bufnind, fiind nemulțămiți de necurățenia și tratarea ce o aflară la Jidovul orăndar, și plecară pe sub dealuri ca să treacă frumoasa și lunga vale rourată de ape, pe lîngă păduri.

La oare care distanță, Fratele-Andrei, împreună cu patru ai săi companioni, fură surprinși auzind o larmă și niște gemete spre partea opusă a dealului, în marginea codrului.

Andrei repezi calul într′acolo.

Aci găsiră pe un Jidov încăirat cu săteanul care fusese mai ′nainte în cărciumă; Jidovul însă era bătut măr și mototolit între rikiți, strigănd căt putea: talharii! talharii! săriți!..

— Stai, ludo, că am să te ucig! Tu mi ai dat rakiu cu rădăcinaă de mătrăgună de mă înebunise și eram să mor!.. zicea săteanul puind genukiul său cel greu pe peptul Jidovului, care cu o mănă ținea punga sa în dreptul inimei strînsă și cu cea-l-altă opria cuțitul d′a nu fi lovit de țeran.

— Cine e acolo!.. ce este acolo?.. întrebă Andrei cu o voce detunătoare.

Peranul văzănd că se apropie oameni, își puse binișor cuțitul în teacă, și Jidovul scăpat oare cum de sub genukiu lui, văzănd mai ales că vin cei trecători în ajutoru-i, striga și mai tare că are să meargă cu el la suprefector și că o să se judece la criminal, că a voit să i rădice viața și să′l jefuiască...

Plăiașul intimidat oare cum de apropierea atîtor oameni, apucă de′i mai dete un pumn în cap, care făcu pe Jidov să strige și mai tare.

— Măi blastamatule! ce ești tu, tălhar?... zise tare Paris, care, auzind larma, se înturnase, lăsănd pe soțiea sa în caru cu boii.

— Nu sînt tălhar, dar voesc a pedepsi pe o liftă spurcată care m′a jefuit pe mine și pe frați d′ai mei, mi a supt săngele și m′a făcut să nu mai fiu om!..

Paris cu destulă mirare văzu în Jidovul bătut pe samsarul său.

Andrei și mai înmirat, cunoscu în el pe Avrum care la Poiene își răsbunase în contra lui Terapont.

— Cocoane Paris! eu sînt! eu sînt Avrum, prea supusul dumitale slugă! samsarul dumitale! tâlharul acesta a voit să mă omoare!

Paticularul rămăsese înmărmurit, privind cănd la țeran ce se uita cu o căutătură și mai încruntată, și cănd la Jidov, cel ce se încuragease și prinsese la limă, având un aer atît de lingușitor dinaintea lui; dar își aduse aminte de intriga ce o țesuse între el și femeea sa cu fleacuri și cu minciuni, și în loc de a i da dreptate și a′l susține,răspunsului fu:

— Te știu jupăne că ești un șiret!.. spune ce te aduse p′aici?..

Avrum care nu se aștepta la un asemenea răspuns din partea paticularului, protectorul său de mai ′nainte, adăogă, am plecat prin sate să adun ceva marfă pentru iarmarocu de la Fălticeni...

— Da, vine prin sate la noi blastamatul acesta cu minciuni și înșelătorii!... îl întrerupse săteanul cu un ton hotărît, vrea să cumpere vite, pei și lînă pe nimica; apoi îmbie pe oameni cu rakiu dres de fură mințile oamenilor! — umblă tot-d′auna cu polobocelul lîngă el...

— Nu este adevărat! nu este adevărat! adăogă Avrum.

— Vedeți și dumneavoastră polobocelul care îl spărseiu eu!.. Spune, ludo! nu mă îmbiai pe mine să beau și să merg să îndemn pe oameni din sat?.. adăogă plăiașul către Jidov.

— De unde știi tu că avea rakiu dres? întrebă particularul.

— Am băut eu, din păcatele mele, de la dumnealui!.. îl cunosc încă de cănd ținea cărciuma de lîngă Treisarmale la Iași. — Cănd bei un păhar din acel rakiu dres perzi mintea! — înebunește omul și dă tot ce are pe sufletul lui!.. zise țeranu.

Andrei se uită lung la paticularul, care în mănia ce avea pentru Avrum, dete drept săteanului: — bine ai făcut aistui blastamat! — Îl cunosc eu pe dînsul!

— Cocone Paris! adăogă Avrum, dumneata mă știi! — Eu sînt neguțător... am făcut negustorie cu dumneata!..

— Da, am făcut neguțătorie că acum e să′mi vînză moșiile cu toba, zise paticularul în sine.

Fratele-Andrei, ca un adevărat constituționalist și convenționalist, luă vorba puindu-se ca intermediator între partizi.

— Precum de a se tolera Jidovilor sau ori căruia strein în țeară noastră de a săvîrși necuviințe și a abuza este nedrept, tot asemenea este nedrept ca fie care să′și facă singur satisfacere. Trebuesc legile și esecutori lor să pue pe fie care om la locul său, prin îndatoriri, și numai legea să pedepsiască pe cel ce se va abate... Jidovii se înavuțesc, ruînă pe Romăni și corumpe pe amploiați; culpa este a noastră! — Proprietari se servesc de ei spre a despoia pe țeran și le tolerează, dăndu-le hanuri și cărciume în arendă, să facă toate necuviințele și mișeliile în satele de pe moșiile lor...Săteanul este o victimă și n′află de nicăiri dreptate, pentru că și amploiații sînt mituiți, sînt corumpți prin banii lor — Pentru că Jidovul este cărciumar, păinar, măcelar și tot comerciul în măinile lui națiunea strigă; — țeranul se revoltă și în contra Jidovului și′n contra celui ce l-a adus în tîrguri și în sate ca să′l prade... Trebuesc dar legi care să prevază acest rău și să′l mărginească, și trebuesc oameni care să aplice legea fără părtinire pentru toți. — Altminteri sîntem în anarșie și nici de cum în progresul națiunei...

Avrum, scăpănd din măinile înfuriatului plăiaș, ar fi rămas mulțămit de discursu lui Andrei, daca nu′i ar fi cunoscut că el întorsese mintea verișoarei sale ce își părăsise credința părinților, pentru a deveni creștină.

Particularul nu fu de loc turburat pentru că samsarul său măncase trănteală de la săteanul muntean

Dar Avrum se consola, înghițind lacrimile și mănia în peptu lui, că va veni un timp cănd toți acestia vor ajunge la aman și el le va lua, împrumutăndu-i, o sută la sută procent...

VII. Dinaintea ruinelor cetății Nemțu

„Nu știu ce poate fi că n′ai venit de trei zile la locul unde te așteptam! — Mereu mă uitam spre Neamțu, eșiam în luncă și mă urcam pe movilă ca să te văz de departe.— Cămpul era așternut cu flori pe unde erai să treci, vîntul răcorea arșița zilei și umbra mesteacănilor era plină de șopte. Mereu puneam urekea s′auz cănd vei veni, ascultam cu luare aminte daca auziam pe cine-va căntănd prin pădure, — plesniam mereu din frunză ca să ′ți dau semn, stam uimită și inima îmi tremura de bucurie înkipuindu-mi că erai p′aproape; dar într′o ast-fel de stare kinuită, cu mintea tot la tine, așteptăndu-te, și văzănd că numai vii, începuiu a mă teme că oare n′am fost înșelată crezănd vorbele și acele jurăminte care mi le făceai?.. Răspunde daca ai cuvinte?.. spune ce te a oprit ca să vii?.. Ah! am plăns crezănd că m′ai amăgit, crezănd că nu mă mai iubești!.. Vezi, Grigore, cum îmi ard măinile și încolo sînt înghețată ca cum ași fi prinsă de friguri!.. Inima îmi bate tare și aproape că nu pot vorbi, pentru că te văzuiu de odată, fără să te aștept!..

Acestea le zicea Maria lui Grigore, pe care din întămplare îl întălnește la capătul punții, cănd vrea să trecă apa ce curge tocmai pe sub dealul unde e cetatea cea renumită.

Grigore rămăsese mărmurit dinaintea Marii pe care căuta a o reasigura, prin o dulce căutătură și surizăndu-i. — De aci ei îndreptăndu-se pe poiana cea verde, spre iazul morilor d′alături, Grigore zise:

— Nu Marioară! n′am putut să viu fiind că am fost reținut de trebi și kiar acum sînt în drum de a merge la iarmarocu de la Fălticeni... Reasigură-te și fii liniștită! Dar ia spunemi, ce întămplare făcu să ne întălnim tocmai aici dinaintea cetății lui Ștefan Vodă? — Unde mergi d′aici?..

— Veniam într′adins să te găsesc, zise Maria, să te întălnesc negreșit pentru că trecuseră atîtea zile și numai sosiai... Am plecat împreună cu maicile ce veniră pînă la tîrg și d′aci vom merge la monastire, fiind că ele au să ducă șaiacuri acolo- Maicile rămaseră ca să tîrguiască căte ce-va din piapă de la Neamțu pentru biserică. — Dar eu te văzuiu din capătul tîrgului că veniai despre Vînători și ți eșiiu înainte!..

— Ce rău îmi pare că n′o să fiu și eu la monastire! Ce o să fac? comitetul m′a însărcinat cu niște trebi, de a merge la Fălticeni că s′a început iarmarocul, dar îndată ce mă voiu înturna, ne vom revedea la Varatecu. —

— Mă amăgești încă Grigore? O să te ții de vorbă?.. Să crez?..

— Îți jur Mario că nu te amăgesc!.. adăogă Grigore cu multă afectație și întinzănd măinile de a o strînge la inima sa.

Maria înțelese din toate aceste mișcări că el se răcise de dînsa, și că toate căte i le zicea era numai vorbă să fie.

— Așa multă scoală n′am învățat ca tine, Grigore, adăogă Maria cu niște oki inundați de lacrime și c′o inimă care abea fiind atinsă de lumina amorului și începuse a suferi, abea știu să scriu și să citesc pe ceaslov, dar simț că amorul este o scoală care îmi deschide okii și mă face să știu mult. — Lucruri mari mă face el ca să le înțeleg!.. Amorul are o putere nespusă asupră-mi, legăturile lui sînt ca niște lanțuri. — Am perdut pacea și însuși mintea de cănd te am văzut și de cănd te am iubit. — Numai sînt stăpănă pe mine, nu pot avea o voință a mea ci numai a amorului; el mă luminează, el mă conduce, el îmi domină simțirea și numai de voința lui ascult!.. Cănd mă aflu singură, sau împreună cu mai multe maici și surori, cănd îmi fac rugăciunea de seară și de dimineață, ah! Dumnezeule! cănd mă aflu din ′naintea altarului sănt, mintea mea rătăcește, cugetările mele par′că sbor! — Ascultănd căntările îngerești, atîtea rugăciuni înfocate ce se înalță împreună cu tămîia din altar, sufletul meu este mișcat de dînsele auzind numai imnul iubirei și ruga cea înfocată a amorului!..Atîta de mult fiind subjugată! într′ast-fel de stare căzută și nenorocită! Grigore, mă tem că într′o zi voiu plănge cu amar greșala ce am făcut!..

— Eu te iubesc, Mario, nu te am amăgit!...

Să lăsăm un moment pe Maria ascultănd pe amantul ei care se silea a i vorbi în niște termini căutați într′adins d′a o convinge. — În fine ei se despărțiră după căte-va momente, ea luănd drum împreună cu niște călugărițe spre monastirea A-tot-Țiitorul (Neamțu) și el ducăndu-se iarmarocu de la Fălticeni. Dar în acel timp tocmai se afla cineva suindu se pe potecă pentru a merge pînă în culmea munticelului la măreața ruină, și fiind că se găsise prea aproape la piciorul dealului, putu să auză mai toată conversațiea acestor doi. — Acesta era Fratele-Andrei.

Mai ′nainte d′a vorbi însă depre clacicitatea trecutului Moldovenilor, imprimată pe muri cei înegriți și acoperiți cu mușkiu ai acestei cetăți, pe care Andrei voia a o vizita, e de nevoe să știm cine era acel Grigore și care fuseră antecedentele vieții sale,mai ′nainte d′a ′l vedea vorbind cu juna Maria, pe care și însăși ea nu le cunoștea...

Sînt mai bine de trei-zeci de ani cănd un jidov la Iași se făcu nevăzut cu o sumă de șease mii de galbeni asupra lui, și pînă astă-zi nici familiea sa,nici cunoscuți săi nu′l mai găsiră... Iată ce se zice că s′a întămplat cu acel jidov.

Un om de o condiție mare kemă a casă la dînsul pe jidov și îi zise daca îi poate găsi o sumă ca două-zeci de mii de galbeni aur, să i skimbe cu argint. Martur la aceasta era intendantul său cel ce umbla îmbrăcat arnăuțește, fiind-că fusese volintir la Ipsilant.

Negreșit intendantul și stănănul fuseseră înțeleși ei

Jidovul fiind-că era samsar care se bucura de credit mare în piață, adună de la bankeri numai cei șease mii de galbeni, cu care se duse la casa aceluia, cu scop d′a′i mai aduce încă de două ori atîta, după ce ăi va skimbă pe acesti dintîi. Atîta a fost pentru jidov și el a dispărut pentru tot-d′auna...Se zice că jidovul a fost sugrumat de cei doi, crezănd că el a adus deplin suma de două-zeci de mii de galbeni. Se zice iară că stăpănul și intendantul cercară multă remușcare de cuget căci săvîrșiseră crima numai pentru cei șease mii de galbeni, din care lua și intendantul o parte. Vre o doi trei țigani, sclavi pe timpurile d′atunci, veniră de rădicară corpul victimei și′l îngropară tărziu după miezul nopții. Pe țigani i a omorît puindu-i să curățe o privată la moșie, pe care îndemănatecul arnăut i a împușcat fără să știe nimeni. Nu rămăseseră dar de căt doi înși cari erau făptuitorii acestei nelegiuiri, stăpănul cu intendantul său. Acum căuta să peară unul din doi. — Avănd a se teme tot-d′auna un de altul, de a nu se descoperi într′o zi crima săvîrșită, se zice că stăpănul în curănd s′a scăpat de complicele său, ucigăndu-l cu însuși măna sa, dar nu e adevărat.

Acela, de multă remușcare, se trăsese în pustietate pentru a espia crima ș′a nu i se mai înfățișea atîtea ființe ucise ce mereu în toate zilele și-n toate nopțile îl kinuia.

Polițiea ′ș′a făcut datoriea pe timpul acela, și se zice că ajunsese și pînă la urekea mării sale disparițiunea jidovului, dar nu se putu afla criminalul...

Stăpănul ucigaș se zice că tărziu muri de insomnie, pe care zioa și noaptea căuta să ′l preumble niște cai și o trăsură pe strade ca să ′și găsiască liniștea.. Cat despre arnăutuintendant, după ce necercetat de nimeni, s-ar zice că mai tărziu venise de intrase în obștea de la monastirea Neamțul.- Acolo cei ce veniau nu se prea cerceta de unde sînt și cine sînt, destul era ca să fi avut blagoslovenia superiorului. Un frate mai mult în numerul cel mare care se afla acolo, nici că se lua seama de cine-va. Datoriea era numai să fie îmbrăcat cu o tunică de lînă neagră și să poarte o scufă asemeni pe cap, umblănd smerit cu okii tot-d′auna în pămînt, vorbind din pateric și dănd ascultare celor mai mari... Cu acest kip, după trecere de căți-va ani, se zice cu fostul intendant al boerului din Iași, de-venise monahul?... Prin stricta lui păzire a postului, prin ascultare și multe înkinăciuni ajunsese a fi numit cel mai cuvios dintre părinți și a fi cel mai iubit al iconomului.—

Monastirea Neamțului situată pe un șes mărginit de munți, cu o biserică centrală și cu alte căte-va împregiur, cu kilii mari de două caturi, cu o sumă de magasine de proviziuni și întărită aproape ca o cetate, număra p′afunci mai bine de o mie două sute călugări și frați. Venitul ei anual trecea de un milion și jumătate, care se consuma de cuvioșii părinți a da cuiva vreo socoteală și fără a întreține vre o scoală, vre un institut de a lumina națiunea, — de a educa junimea cea lipsotă de mizloace!..

Monastirile dar ajunseseră a nu mai fi un institut de bine faceri, de lumină și de măngăiere celor nenorociți.. Călugării, acei Apostoli, fii bisericei creștine, ajunseseră niște tirani cruzi, ocupațiea lor principală fiind d′a cutreera pe moșii, a lua imposite și a înpovăra pe sătean, ca proprietari și ca arendași. — Acestea se văzură cu o îndoită cruzime și cu o mai mare tiranie la monastirile zise înkinate!..

Iconomul dar era om care putea să împrumute pe cei dintîi bankeri din Iași. Căt despre favoritul său, pe care voia să ′l redice, pentru ca el să rămîie tot la locul său, adică tot-d′auna la iconomie, s′a auzit că a keltuit două-zeci de mii de galbeni în timpul Prea sănțitului Metropolit. — și mai că era p′-aci ca monahul ′I, să isbutească a se face stariț la Neamț, daca nu se întămpla să cază la o grea boală, de care s′a sfîrșit kinuindu-se foarte greu, cănd ′ș-a dat sufletul.

Acest om avusese un trecut prea vijelios în junețea sa. El se trăgea dintr′un sat de la Banat. — Părinți lui fuseseră de origină Slavă, și el a fost silit de a părăsi locul nașterii sale, fiind că avusese imbecilitatea să siluiască pe fiica unui locuitor, pentru care crimă legile austriace nu rămăn indeferente; și omul nostru a scăpat cu fuga trecănd granița în Peară-Romăniască și ′apoi în Moldova. De atunci umblănd prin fel de fel de locuri, trecănd din una în alta, luănd parte la revoluțiunea de la 1821, scăpănd în Bucovina și întorcăndu-se mai tărziu la Iași, găsi pe acel proprietar, unde intră ca intendantuarnăut... El nu se însurase nici odată, dar avusese un fiu cu o femeie romănă de la Rădăuți. — Recunoscu legitimănd pe copil de al lui; și pe cănd el se aflase mare și tare în monastire, nu lipsi de a aduce și pe fiul său pe lîngă dînsul,pe care îl învăță carte și i asigură un fond. — Acesta este Grigore, pe care il văzurăm vorbind cu Mariea...

Grigore trecuse de trei-zeci și șease de ani, dar în aparință arăta ca de două-zeci și patru. Inițiat în toate apucăturile și slăbiciunile celor de care fusese crescut, nu se înkină de căt zeului vițiurilor. Prin recomandarea tătă-ni-său, el mai fusese într′un rănd însurat, luănd în căsătorie pe fiica unui neguțitor onest, care îi deskisese un credit mare și îl pusese în focțiune, dar el săturăndu-se de femeea lui, o abandonă, și se înnădise cu alta, lăsănd-o nenorocită...

El era însă om frumos, cu o fisionomie rătundă și cu okii albastri. Avusese oare care rutină de a se întroduce p′în societate; cunoștea ce-va musică, nu cănta rău, și conversațiea lui nu era lipsită, pentru uni, deoare care gust, cănd spunea vorbe de rîs. — În saloane trecea de un domnișor de spirit, prin monastiri era socotit de un bărbat desghețat și cu înaltă capacitate.... Și într′un timp cănd arta plastografii de diplome și de polițe era cam înaintată la Iași, se zice că și el se deprinsese cu această artă, încăt imitase autografa tătăni-său și p′a iconomului cel ce ′l iubea foarte mult, fiind că zicea că îl taie capul la condeiu, aceea ce nu prea știea cest din urmă, și i încredințase toate trebile ce se atingeau de iconomie și a le sale particulare; de care însă junele cam abuzase, că tocase în curs de căți-va ani vre o cinci-spre-zece mii de galbeni... În timp căt el fusese amploiat, învățase căte ce-va din legile pămîntului și mai ales din șiretlicurile advocaților, și se recomanda de advocat în procese pe care mai de multe ori le perdea... Pe jidovi îi înșela zioa namezia mare, fiind că era mai șiret de căt dănși. — Pe lîngă boeri se arăta slugă prea plecată, și pe lîngă femei mare curtezan. — Înfine omul nostru, tip de ciocoiu, de care nu e sărăcie în țerile noastre, putem zice că jucă o oare care rolă.. dar în urmă îi venise ideea să părăsească lumea, să se înkiză în monastire de unde el odată eșise; dar nu cu intențiune de pietate, ci de a ajunge într′o zi iconom și stariț și mai tărziu poate la episcopat, prin bani... Însă veni guvernul care, i tăie pofta, de a se călugări, fiind că se luă veniturile monastirești din măinile călugărilor, și Grigore numai vedea mare procopseală în monastire... Și fiind că el era numai un rasofor, putănd să iasă ori cănd va voi din monastire, aceasta și oțărî să o facă...

Gașca dar a intrigilor ș-ța oposiției celei mari în țeară, ce se opera prin banii de la monastiri, s′a sfîrșit; dar rămase încă suvenirul acelei epoșe, și mai sînt poate capete care se găndesc sau se luptă ca să răstoarne lucrurile, să se mai întoarne iară timpi de mai nainte, care le venia prea bine la socoteală!.. — Întrigi prin urmare mai sînt și astăzi a le aspiraților pentru a domni!...

Dar ca să concidem, vorbind de antecedentele lui Grigore, nu putem tăcea ș-a nu vorbi de oare care galanterii de conduită pe la monastirile de prin prejiur de maici, unde se preumbla adese ori.

Este o potecă care conduce de la monastirea Neamțu către Agapia și kiar către Văratic ce vin în apropiere una de alta, peste munete, și care potecă fu blasfemată de părintele Metropolitul Vepiamin... Părinții călugărași însă temăndu-se doamne păzește d′a merge p′acea potecă, și măcar în mezul nopții, ei calcă căt pot mai p′alăturia, și din aceasta se zice că s-ar fi format o duplă potecă în dreapta și în stînga celii afurisite... Grigore și mai curagios, da d′a dreptul prin mizlocul rîurilor de la marginea pădurei de stejari, trecea dealul d′a curmezișu și ′și bătea joc de rîpe și de codri întunecoși, încăt în trei-zeci de minute era în stare să se afle de la Neamțu la Agapia, și ′ntr′o oră și ce-va mai mult, la Varatec...

Osebit d′aceasta el mergea de multe ori duminicile și sărbătorile și era cunoscut de toți ca un cal breaz. Nenorocita Maria, ce crescuse în sat lîngă Varatec, ′l a cunoscut și începuse a ′l iubi. Din acea causă particularul cel ce înțelesese pe ju skimbarea fiicei sale, otărîse a o duce la skitul Hangul, precum se știe, și mai pe urmă o mută la Monastirea Varatecu, ca să învețe carte și lucru...

Dar Maria nu era mai mult stăpănă pe sine precum declară ea însăși. Ea iubea pe Grigore ca pe cel dintîi pe care imaginațiea ei înfocată și amorul i-l înfățișase cu toate grațiile ce poate fermeca o inimă inocintă ca a ei. El însă nu o iubea, și se gătea d′a eși din monastirea Neamțul și a merge în Bucovina să se reînsoare.

Fratele-Andrei care auzise acea conversațiune, aflăndu-se, cum mai arătarăm, sub deal, la capătul cărăruei ce conduce pînă la cetățuie, cunoscănd cine este acest Grigore, mai ales că auzise de la cine-va toată istoriea petrecută cu tată-său și cu dînsul, și înțelegănd pericolul de care era amenințată soartea Marii, hotărî a anunța pe particularul precum și pe femeia sa, cărora le era dator cu o recunoscință...

Mergănd dar pe cotiturile dealului și cugetănd cum să ia trebile ca să scape pe Maria de nenorocire, fu surprins arătăndu-i-se d′odată dinaintea okilor săi măreața și memorabila ruină. —

Coloane de peatră mari acoperite cu earbă și cu mușkiu stau înșirate ca niște sentinele așezate de secoli, pe dinaintea cărora vizitatorul trece, mai′nainte d′a intra înlăuntru cetății

Găsește cine-va în fie-care părticică a acestor ruine un subiect d′a studiea clacicitatea și eroismul Romănilor de altă dată. — Fortereța e de o mărime îndestul de însemnată, aflăndu-se situată pe unul din dealurile de lîngă opidul Neamțu, mărginită de rîpe și de păduri. Are forma de un cuadrat lungăreț.— Este văzută foarte de departe, și ivirea ei înfățișază ce-va de gigantesc. Muri ei sînt de peatră, având o înălțime de căți-va stănjeni și o grosime aproape de un stănjen și jumătate; dar care acum sînt pe jumătate surpați. Despărțiturile din lăuntru-i arată locuințele calor cari apărau patriea și cari deteră un bun esemplu streinilor neamicilor țerei, cănd s′a întămplat să vie pînă aproape de porțile sale....

De pe înălțimea acestor muri, doamna Elena, mama lui Ștefan cel Mare, după ce pusese de înkisese porțile, cănd sosi fiul ei însoțit de un mic număr de oaste, perzănd bătăliea cu Turcii, și ceru să i deskhidă să intre, îi zise: „Întoarce-te, fiule, adună pe Romăni, însuflețește-i de luptă și scapă țeară de robie, și atunci vei intra în cetate să ți îmbrățișezi soțiea și copilul; altminteri mai bine să mori tu cu sabiea în mănă! — și daca soartea te va trăda apoi și mama ta însăși stă gata a muri în luptă! ” Atins pănă la suflet Ștefan Vodă, de vorbele mamei sale, se înturnă cu iuțiala fulgerului pe cămpul luptei, și adunănd ne Romănii cari erau risipiți, reîncepură bătăliea și rămaseră învingători...

Nu puțin cată să amintim și să lăudăm și curagiul, eroismul a lo plăieși, cari se apărară din această cetate, în contra armatei polone a lui Ioan Sobieski... Se cunoaște între cele lalte lucruri paraclisul unde mama și soțiea lui Ștefan vegbe și se rugă dinaintea icoanei Maicei Domnului, ca să ajute eroului Moldovenilor d′a învinge pe inemici...

Cităm dar aceste căte-va strofe, în onoarea măreței eroine și a bravurei fiului ei:

La ruinele Cetății-Nemțul.

Așa dar ruine sacre! monumentu voi păstrați De virtutea strămoșiască a viteazului bărbat! Acești codri, aste dealuri, trecănd ani nenumărați, Arăta-vor fama ′n care Moldoveni au triumfat, Peste horde de barbari! Astă apă care curge cristalină pe sub mal, Aste rîpe și cămpiea, monastirile în rănd Se ′nvălesc d′aureolă; — spun la lume triumfal Templu patrii că fuse!.. mai presus aridicănd Pe Ștefan de Domnii mari!.. Al mărirei ș′al virtuței monument strălucitor! Aici mama glorioasă îndemnă pe al ei fiu Cu pe amicul țeri ′n luptă de a fi învingător, Celor barbari să arate că Romănul este viu; Și atunci azil a i da!.. A lui Ștefan bărbăție c′o perduse un minut, Că armata-i sfărîmată răspăndită mi-ți fugea, D′a le mamei sale vorbe în tot corpu-i s′a născut; De triumf, de vitejie ca un leu atunci mugea Ș′a sa oaste aduna!.. Că de jeaf și de robie și de foc, de sănge mult Fumega Moldova toată, Mahomet o ′ngenukia.. De pe templuri crucea frăntă, — înlemni creștinu cult; Prin colibi, ca și′n palate, plăns și gemăt s′auzia, Goană, moarte, lacrimi kin!.. Monastiri fu pustiite, se roșise ori ce rîu De cadavre, de victime; de bătrîni, de fiii legați, Spăimăntată era țeară; — nu rămase vite, grîu, Toate pradă se luară, cu femei, copii, bărbați, O peire pe deplin... Pe Ștefan, eroul falnic, patru-zeci de bătălii Cununate ce purtase și trofeuri țeri adus, Pentru ′ntîi îl părăsește a sa Soarte, bravi fii Pentru ′ntîi fug cu rușine, ș′a Moldovi stea apus Sub un cer întunecat! — Căutănd Ștefan scăpare în cetatea de pe munți, El striga pe a sa mamă, pe soțiea lui kema Să i deskhidă porți să intre, la un loc a fi mai mulți; Că e ′nvins și că îl doare o grea plagă ce purta, Oastea sa s′a ′mprăștiat!.. Mama sa, Elena Doamna, a zis bravului Ștefan, De pe culmea de cetate unde falnic′ a stătut: „Cum? tu, fiule? în luptă numai ești viteaz Roman? Te întorci cu așa rușine și victori′ai perdut? Voiu mai bine mort să fii, De căt frunte rușinoasă prin o fugă să arăți!.. Mergi ș′adună a ta oaste! și te ′ntoarnă triumfănd!.. Scapă patriea de moarte! scapă sate și cetăți De păgăn și de cruzime, datoriea ta făcănd; Nu am fiu bătut să fii!..” A sa oaste mult puțină cătă ′n Neamțu ′l însoți, Romănași tot unul ș′unul luptători de Răsboeni, După Domnu lor pornește, după Domn la pași iuți Să adune, să întoarne răspăndiții Moldoveni, Iarăși armel a lua.— Să se ′nceapă iarăși lupta, să încerce soartea lor Să se bată vitejește cu cei Turci, cu cei Tătari, Țeară, patriea să scape, — frați, părinți de la omor, Pe Romăni să îi rădice — fiind bravi, măreți și tari Altă dată cum era!.. Ca tempesta cănd tăraște după dînsa nuor de foc, Ca un trăsnet care sboară și lovește detunănd: Un incendiu se lățește, devastănd un mare loc Și ′nainte totul surpă, — mai cu furie crescănd, Moldoveni pe Turci căzu. Dau lovire furioasă inemicului păgăn!.. Peară, națiea triumfă și ′ncunună pe Ștefan!.. Au aflat mormîntul iute, pe pămîntul cel romăn, Hordele și conkerantul. — Temerariul Sultan Vekea glorie perdu!..

Fratele Andrei preumblăndu-se de giur împregiurul fortăreței și urcăndu-se pe crestitul cel mai înalt al murului, măsură cu un okiu băgător de seamă șesul de peste dealuri ce se depărtează pînă sub munții Petrei, privi pe dinaintea cetății lunca pe care este situat satul vînătorii; oare cănd tabăra vînătorilor lui Ștefan cel Mare... acea vale rourată de apele oglinditoare care curg pe un prunt argintiu și cu un murmur dulce, opidul Neamțului, un orășel strîns între dealuri scarpoase și între apele care curg pe lîngă el. — Se vede un frumos edificiu la capătul său cel din sus: ospitatul zidit cu fonduri de la monastirea A-tot-șiitorul, precum și școală publică de băeți alături. — Văzu în fața acestui opid fabrica de postav a unui onorabil cetățean care în această privință nu prea este susținut de societatea romănă, și mai în sus e fabrica cea de rakiu, care consumă pe fie ce an căte-va mii d kile de orz, grîu și porumb pentru a le preface în ucigătoarea băutură a populului romăn; pe lîngă care jidovii se învărtesc vermuind. — Numărul acestor fabrice, sau după idiotismul indigenilor numite velnițe, este esorbitant în Moldova. — Tot dar ce este vătămător se susține în timpi d′acum de către paticulari și de către jidovi, dar ceea ce ar fi folositor pentru naționalitatea romănă nu prea atîta...Percurgănd cine-va toată Moldova, în fie ce distanță de o poștie sau două, află căte o velniță de unde rakiul curge zioa și noaptea, precum es isvoarele din stănci. Edificiul unora din aceste povarne este aproape de proporțiea academii sau a ospitalului ostășesc din București.

Tristă comparațiune făcănd cine-va analogie între faptele și zelul Romănilor din timpii trecuți cu acelea a le celor de astă-zi!.. Bătrînii eroii, boerii și kiar călugării altă dată se luptau pentru a susține edificiul naționalității și al binelui comun, a apăra țeară de vrăjmași și de ori ce rău, iar cei de acum, prin egoism, strică precăt pot vekile instituțiuni înlocuindu-le prin cele care ucide și desmoralisează națiunea, precum e comerciul ce ′l fac jidovii și proprietarii cu rakiu... prefăcănd duminicele și sărbătorile în niște zile de lucru, iar sămbăta, ținănd toate tîrgurile înkise. —

Andrei zări încă odată de pe acea înălțime monastirile edificate de bătrînii romăni și dotate cu atîtea venituri d′a se lăuda mărirea lui Dumnezeu întrînsele, d′a ușura, precum mai arătarăm, suferința celor infortunați, și a ține tare această națiune,propagănd și răspăndind din sînul lor lumini și cunoștințe pentru popul. — El văzu de acolo foarte claru monastirea Varatecul cu turnurile bisericilor și cu cupola sa de la poartă acoperită cu fer alb, acea grămădire de case ce seamănă ca un oraș; privi golul muntelui d′alături, subt a căruia aripă stă umbrită Agapia, iarăși ca un oraș, înkis de munți, — și precum Varatecul poartă nume după posițiunea locală, ar fi putut și Agapia să fie numită fernatecul; — așa dar la Agapia atmosfera fiind mai tot-d′auna rece și înfățișarea munților, a stăncelor, brazilor acoperiți de o deasă boare, este aspră, întocmai ca timpul apropierei iernei, șesul de la Varatec înfățițează în adevăr un temperament varatec. — Numărul maicelor la aceste două monastiri se urcă peste una mie. Căt bine ar aduce națiunei aceste ființe înkinate bisericei și pietății,cănd ele ar deveni instructoarele fetelor sărace a le populului din toată țeară, prin cunoștințile și cultura lor?..

Așa dar mulțămindu-și privirea, Fratele-Andrei, din somitatea murilor cetății, și inima lui fiind atinsă de cele mai nobile simțimente, după un lung studiu ce ′l făcuse între aceste rămășițe colosale, eși afară pentru a privi șanțul ce e împregiurul cetății, care se află umplut de dărămături. — Pe lîngă șanț, pe partea esterioară, se află o în grăditură cu gard de nuele ce ocoleșre cetatea de giur împregiur.— Sperăm că autoritatea în părinteasca sa bine voință va îngriji d′a se păstra aceste monumente care arată în viitor mărirea și fama Romănilor...

Andrei întălni acolo pe un militar cel ce se suise și dînsul ca amator d′a vizita urme glorioase străbune; care, după ce dete de căte-va ori ocol mărețelor ruini, se gătea d′a se scobori la vale.

— Bine te găsesc Jak! ce fericită întămplare ca să ne întălnim?.. zise Andrei militarului.

— A! Fratele-Andrei! militarul scoase o esclamație de bucurie văzănd pe Andrei cu care se cunoștea de la Iași, ce bine îmi pare! Vino să te înbruăunsișez!..

Și ei se luară în brațe răpiți de bucurie că se întălniră.

— Ce aer măreț! ce lucrare ingenioasă înfățișează ruina acestei fortărețe?.. Este o adevărată icoană a bravurei din timpi pe cănd strămoși noștri se luptau cu atîți inemici... Ce facem noi astă-zi.. ce fac Domnitorii și boerii de acum pentru a imortalisa numele lor?

— Da, fratele meu, această cetate este un odor prețios pentru istoriea patrii, e un adevărat monument de bravura și independința naționale!..

Pe cănd ei se scoborau de la cetate în vale, Andrei întrebă pe Jak:

— Ce împregiurare te aduse, militarule, pînă aici?..

— Părintele meu se află bolnav la Iași și m′a însărcinat să scoț o mie cinci sute de galbeni cu înscris de la... Datornicul se găsește în monastirea Neamțul, către care am de a mă adresa...

Să vedem înscrisul? adăogă Andrei ca unul ce, în cursul profesiunei sale de advocat, avusese ocasiune d′a cunoaște bine aceste afaceri.

După ce se uită un moment la înscris, observăndu-l cu multă atențiune, și mai ales pironindu-și căutătura la subsemnătură:

— Subsemnătura nu este a părintelui iconomul zise Fratele-Andrei, ci este făcută de un altul...

— Cum, este plastografă?

— Este kiar scrisoarea lui Grigore, zise în sine Andrei, apoi adresăndu-se la mijitar, s′a mai ivit și alte polițe care sînt date în criminal... Acela care a făcut astă subsemnătură contra-făcuse pînă și pecetiea starițului.

— Nu-mi pasă, iconomul cată să plătească banii!

— Știi că s′a luat averile monastirești din măinile călugărilor tocmai pentru că ei risipeau și speculau aceste fonduri?

— Așa dar voiu descoperi pe tălhar, și unde îl voiu găsi îl voiu străpunge cu astă spadă, daca nu va număra banii îndată.

Atunci Andrei se gîndi și mai mult la Maria pe care o văzuse plăngănd.

— Nu sînt două ore de cănd am întălnit pe datornicul dumitale mergănd la iarmarocul de la Fălticeni. Poate acum va fi aproape să ajungă.

Îl voiu găsi măcar și cănd ar căuta să s′ascundă într′o bortă de șearpe!..

— Bine, adăogă Fratele-Andrei, fiind că voesc și eu a vedea acest măreț tîrg care ține aproape o lună și jumătate, cel mai faimos din Moldova, te voiu însoți la Fălticeni.

— La Fălticeni dar ca să nu ne scape tălharul, tălharul și înșelătorul

— La Fălticeni vom merge! adăogă Fratele-Andrei.

VIII. Fălticenii

La oare care distanță de țermii rîului Moldova, față ′n față cu munții de la Baia, patru dealuri își împreună cappetele într-o singură vale, pe lîngă care se formează niște răscruci sînuase, și în una din acele înfundături isvoarele și apele strînse de ploi formară niște lacuri sau iazuri, — pe fruntea unui din aceste dealuri, se află situat renumitul Fălticenii.

Cu o populație în destul de număroasă, cu mai multe strade din care una principală este locuită de mai mulți paticulari onești, — cu case și cu diferite edifice publice, cu un număr de biserici și altele, nu putem zice de căt că Fălticenii merită de a fi vizitați de cei ce doresc a cunoaște aceste frumoase pămînturi. — La Fălticeni se găsește o inteligință recomandabilă, juni cultivați și femei plăcute! — Cartierele lui însă sînt locuite de jidovi ca și la Iași, ca la Tîrgul-Frumos și la Mihăileni, unde e vatra lor. — Căte-va sate din pregiur, aici își vând productele; și țeranii iau în skimb obiecte le trbuincoase de la tîrg, în locul celor ce aduc de vînzare, având tot-d′auna de a face cu populul sus descris, care putem zice mai că este în majoritate la număr.

La estremitatea sa de la Nord se începe intrarea într′un sat mare de căte va sute de familii mai mult moșteni, numit Rădășenii. — Populațiea acestui sat, ce e numai Romăni curați, se ocupă de cultura pămîntului și mai ales de aceea a grădinilor cu poame. Merele și perele cele mai bune es de acolo. — Rădășenii, situați pe costișe, represintă păduri întregi de arbori fructiferi; și satul conținănd niște case mai îngrijite, cu o biserică măreață în mijlocul său, se arată de departe călătorilor ce vin despre Bucovina, întocmai ca un oraș nuou.

Fălticenii, precum arătarăm, fiind situați între dealuri, nu se văd de căt cănd sosește cine-va de tot aproape. În fie ce an aci se face faimosul tîrg la 20 Iulie, săntul Pie, care ține aproape șease săptămăni. — Moldovenii numesc tîrgul de an iarmaroc, care este analog cu labrmarc al Nemților.

Iarmarocu dar de la Fălticeni e cel mai renumit din căte se fac pe fie ce an în țeară.

O sumă de neguțitori din toate părțile concură de a ′și desface aici mărfurile. Toți provincialii, proprietarii sau arendașii, cu această ocasie, vinde și cumpără; și o mulțime de comisionari tîrguesc kiar pentru străinătate fel de fel de producte din țeară.

În timpul iarmarocului mulțimea e așa de numeroasă încăt face un ciudat contrast cu ceea ce se află în alți timpi. Strada principale căt este de lungă numai are loc, mărginită pe de o parte și de alta de magasine cu mărfuri, pe care, cum arătarăm, le vinde mai mult jidovii. Spre partea de la vest, pe o poiană întinsă, este arangeat tîrgul cu tot felul de obiecte de manufactură și industrie, o mulțime de trăsuri de toate mărimile și de toate formele, fel de fel de obiecte de lemnărie, scîndurărie și lemne de construcțiuni, cai crescuți bine aduși din Ungaria și din Bucovina, — din precupeți, cărciumari și comedienți jucători pe funie și altele. De acolo spre dreapta și cam pe o coastă foarte largă este oborul de vite, adică erghelii de cai și cirezi de boi se aduc de vînzare, în întreg, sau capete în parte, Aci erghelegiul înfrînă aruncănd cu o mare adresă arcanul cel de păr de cal pe după grumaziul selbatecului cursier, căruia îi oprește răsuflarea, strîngăndu-l de gît, și el tîrăște după dînsul, în lupta și sbuciumarea lui, o mulțime de indivizi cari țin de un căpătîiu al arcanului, în care el este prins; asemeni și taurul robust și feroce, se luptă furios, aruncănd țărîna în sus cu cornul și cu picioarele, răgind din toată puterea ca un leu, pentru libertatea sa. Cumpărătorii se preumblă de colo pînă colo și cearcă pe animale, iar fii cămpiei, aduși în cirezi mari, acoperind spațiul unui întins ocol, așteaptă în arșița cea împovărătoare a zilei, ca să li se destine partea și locul unde au a merge... La capătul din jos al stradei principale se află depuse în cantități mari peile și lîna ce se esportează peste graniță. — Arabale jidovești mari cu căte patru cai depun sau încarcă aceste mărfuri; hamalii și lucrătorii, întocmai ca la un port de mare, umple la saci cu lînă și′i leagă cu fringbii în cruciși.

O nespusă activitate domnește pretutindeni o mare ferbere e în tot locul: — mulțimea oamenilor se aseamănă cu eșirea unui furnicar ce acoperă pămîntul — și de mulțimea carelor de transporturi un nuor se rădică de pulbere care acoperă tot orașul și marginile lui.

În acest timpu fie ce casă particulară, fie ce cămăruță de la hanuri se înkiriază pe un prețiu esorbitant. — Căt despre jidovi une ori se mulțămesc a eși din căsuțele lor și a rămănea cu femei, cu copii sub cer, numai ca să ia kirie pe dînsele. Fie ce unghi, fie ce gang de vre o casă sau de prăvălie devine un magasin de mărfuri de la Lipsca și une ori kiar de la Paris. Se zice că daraverea ce se face în cursul acestui tîrg se poate socoti de căte-va milioane. Fel de fel de contracte,fel de fel de skimburi se petrec aci în timpul iarmarocului; iar samsarii și cămătarii roiesc ca din pămînt și umblă mereu căutănd întocmai ca niște copoi pe oameni lor d′afaceri. — Toate monastirile din pregiur și toată țeară ca să zicem așa, tîrguește d′aci căte le sînt de lipsă. De prin Roșia,de prin Germania și din toată Polonia Austriacă se găsesc negoțitori de tot kipul și de tot felul și pînă și femei..—

Într′una din magasinele pieții, la șeapte ore de dimineață, pînă încă nu ′ncepuse ferberea în tîrg și aerul era ce-va mai curat, un jidov își făcea rugăciunea cu pănza pe cap, după obiceiu... În mizlocul magasinului se afla așezat un scriitoriu cu niște condicuțe, hărtie de scris, călimări și cum penile de drămuit galbeni. — În partea din fund era așezată lîngă părete o casetă de fer cu cinci încuietori, prea bine zăvorite, pe care numai măna proprietarului ei le putea deschide cu o singură keie ce o ținea tot-d′auna legată de o curea și pusă în sînu i. — În partea despre ușă și în dreptul ferestrelor era pusă o laviță, sau alt-fel să i zicem o canapea de lemn de biad, pe care șădea vizitatori săi, sau samsarii cari nu încetau de dimineață de cum se făcea zioă și pînă seara d′a intra ș′a eși, făcănd tot-d′auna larmă prin vorba lor cea aspră și sgomotoasă... Peste drum era o cofetărie cu mai multe bănci la față, pe care se repausă oameni de bună condiție și kiar femei cum se cade, ce veniau dimineața a lua dulcețuri sau pe sub seară pentru înghețată. Această cofetărie era numai bine așezată în fața bankerului sus arătat, sau ca cum jidovul căutase într′adins un magasin în fața cofetarului,arendașii, pe toți proprietarii, pe toți cartoforii și pe toate femeile ce frecantau cofetăriea; și cu acest kip zaraful putea studiea cine este în lipsă de bani, cine avea nevoe d′a se împrumuta, sau mai bine, el pîndea de acolo ca un dihor victimile sale, sau ca un păiajen ce încurcă în ițele sale prăzi pe care le suge pînă la măduhă. Jidovul dar ce nu sfîrșise d′a se înkină, și care din prea multă sa aplecare la trebă, recitia psalmii fără a înțelege nimic din ceea ce citia, sau citia să zică numai că citește, iar mintea îi umbla rătăcind, era Avrum pe care îl cunoașteți că pățise cam multe și avea multe focuri pe inima lui. El aștepta mai mult de căt sigur că era să vie timpul ca să poată răsufla, adică să vază pe toți inemici lui îngenukiați dinainte-i.. Așa dar după ce se înkină mai bine de o jumătate oră, plecănd mereu cu capul în jos și în sus, pînă văzuse că începuse a mișca oameni pe stradă, deslegă binișor cornul, în care stă coprinse cele zece porunci, din frunte, îl sărută, și′și lăsă de pe dînsul acea prostire pe care, împreună cu o carte mare, le înfășură și le puse la o parte.

El însă era de tot amețit de prea multe trebi din zioa trecută, și ca să se mai poată răcori scoase din pozonarul de lîngă sîn-i keia cea legată cu curea, căută cumpenile cu care își petrecea uneori drămuind galbenii; pe care daca găsia vre unul greu, îl făcea să fie mai ușor tăindu-l puțin pe demărgini sau băgăndu-l în apă tare, — și deșkise, oare cum mai rîzăndu-i buza și okii, caseta a le căriia zăvoare trosniră de mai multe ori. Într′însa se afla cutii pline cu galbeni și altă monetă. — Sunetul acestui aur, cănd îl vîntura de plăcere căte odată părea că i aducea viață... Nu ne îndoim că poate se vor fi găsind din scoborîtorii patriarhului Avram oameni ce nu sînt atît de mult înkinați aurului, și care poate profesează cele mai umane simțimente în afaceri cu lumea, dar unul ca acela n′are nici ca cum asemănare cu zaraful nostru Avrum!.. Osebit încă scripturile ordonă să urască cine-va pe inemici, și kiar este o virtute din partea aceluia ce se va lupta în contra-le și ăi va ucide; p′acești inemici ai lui Israel scripturile îi numește goi. Avrum cel ce din ignoranță, credea că tot cela ce nu numește pe Dumnezeu Ehova, este goi, uitase că goi va să zică inemici patrii; — el se deprinsese a blasfema tot-d′auna pe goi, și din această deprindere, fiind și cam din natură necăjicos, ar fi urmat a îndeplini litera scripturilor în contra tutulor celor care îl necăjia sau îl desprețuia... Dar fiind că nu se prea sîmția atîta în putere, probă de aceasta a fost întămplarea de la Poiene, el făcu jurămînt să nu mai interes, dănd niște lovituri mortale inemicilor săi...Așa dar el deskizănd casa cea de fer cu bani, i se părea că aude căntecul triumfului; sunetul zăvoarelor îl semăna cu trămbița de resbel; la lucirea aurului i se părea că vede strălucind căsci, scuturi și lăncile unei armate ce sta gata de a fi la ordinile sale; și samsarii ce mereu veniau și eșiau îi semăna ca niște ofițeri ce trebueau să conducă acele legioane de imperiali, ruble și ducați austriacești...

Tocmai în acel moment trecea pe stradă Andrei și juna sa consoarte, împreună cu paticularul Paris, nașu lor.

Avrum îmi rădică okii să vadă pe fereastră cine sînt acei din stradă.

El rămase ca cum i ar fi dat cine-va tutun pe la nas, sau ca cum înlemnise cu măna pe capacul casetei ce era jumătate deskisă, și cu okii țintiți la drum văzănd pe Lina alături cu Andrei și pe particularul, pe care îl ura de moarte, de cănd cu istoriea plăiașului de la Metocu lui Balan...

— Hai! blestemați să fiiți voi și fii voștri! murmură între dinți jidovul mănios, văzănd pe vară-sa convertită în creștină și pe toți cei d′alături cu dînsa. —

Ei se puseseră să șadă pe bănci dinaintea cofetării, iar Avrum îmi întoarse okii să nu i mai vadă.— Dar el lăsănd okii pe aurul ce sta grămădit în niște cutii de fer, fisionomiea lui luă un aer spăimăntător; își ținea pumni încruntați d′asupra casetei, grința cu dinții și se făcuse palid ca creta, și din cănd în cănd dănd într′o parte și ′n alta monetele, pe care le vîntura, urma blăstemul său cu mai mare foc;

— A! prin acest aur proprietarul va ajunge a tîrî dinainte-mi ca un sclav! prin acest aur tot-d′auna dreptatea o voiu avea eu!.. prin acest aur cumpăr pe Dumnezeu și pe sănți lui!.. Îmi voiu răsbuna dar în contra inemicilor mei căt îmi va plăcea, prin aurul acesta!.. Rîdeți voi și mă batjocoriți căt veți vrea, ziceți-mi jidove, tărtan și căte altele, dar eu vă voiu strivi cu puterea aurului, vă voiu fereca în niște lanțuri din care nu veți mai putea eși; vă voiu domni eu într′o zi pentru că voi sînteți mișei, fanfaroni și corumpți!.. Rîdeți voi și vă bucurați astă-zi, pentru că eu voiu rîde măine de slăbiciunea și de căderea voastră!.. Vă mai zic pentru a treia oară: să fiți blăstemați!..

Și pînă a nu sfîrși el acest blasfem, auzind la spatele lui deskizăndu-se ușa, lăsă repede în jos capacul casetei cu banii și se întoarse. — El îndată înghiți în peptul său furiea și veninul de care era aprins, și se arătă liniștit luănd oare cum un aer vesel șl curtenitor.

Această metamorfosă se trecu ca un fulger în okii și în fisionomiea lui.

Cel care intră pe ușă era Grigore care mai venise în zioa ceelaltă de vre o două ori la dînsul.— Dete bună dimineața intrănd și zaraful îi mulțămi surizăndu-i. Grigore scoase dintr′un portofoliu mic două polițe, una de o mie cinci sute de galbeni,alta de o mie pe care le înfățișă lui Avrum, propuindu-i a i le vinde cu un mare rabat; — Sînt de la o persoană cunoscută și prea sigură, adăogă el.

Avrum auzind de numele celui pe care privea polițile le ceru să se uite la ele.

Grigore i le-ntinse

Avrum le observă bine și surise din adăncul inimei sale, văzănd că e subsemnătura paticularului Paris.

— Bine, adăogă el, căt îmi lași la sută?

— Fie cinci-spre-zece, ori două-zeci, răspunse înfățișătorul cu polițile.

— Șease-zeci răspunse zaraful, și să priimești bani în irmiliki.

— A! nu se poate, jupăne! frigi lumina dumneata!..

— Hai! fie cinci zeci, și iai banii jumătate aur!

— Știi ce, jupăne, două-zeci și patru fie? și daca ai ceva bancnote că îmi trebuesc pentru Austriea.

— Cinci fiorini și cinci-zeci de creițari galbenu iei?

— Ba nu, adăogă cestălalt, galbenul are șease fiorini...

— Cănd cumperi marfă, — poftești rakiu?..alt-fel și eu trebue să kișlig...

Fiind că negoțul principal al lui Avrum fusese și era cărciumăritul, îl luă gura pe dinainte cu vorba de rakiu...

Prin urmare oameni noștri tocmiră, vorbiră pînă făcuseră spume la gură, încăt Grigore de urît se lăsă după zisa zarafului.

Avrum se mai gîndi să i scază și dintr′atîta, începu a pune înainte nevoi și prăpăstii, că e criză cum n′a mai fost nici odată de bani și altele multe, și că ′și a luat de seamă...

Grigore asemenea, spuind că este încurcat cu negoțiu, că îi trebue banii pentru un caz prea delicat, îl îtrebă: ce dai dumneata, jupăne

Avrum zise că el dă trei sute de galbeni pe amăndouă polițile.

Deteră în cele din urmă măna și Grigore își rădică banii predănd polițele ce erau cu nume deskis, și eși din magasinul lui Avrum.

De și jidovul tremura numărănd banii, dar se consola că are o armă la măna sa cu care să ′și răsbune în contra paticularului, căruia avea de gînd să i scoață și măselele, cănd se va împlini termenul pînă la care mai era numai cinci zile.

Particularul după ce se despărțise de Andrei și de Lina, plecă p′în piață, într′o cabrioletă care venise de ′l luase de la cofetărie, să meargă la vreun banker să găsiască două sute de de galbeni ca să ia o păreke de armăsari ce ăi văzuse și care i a fost plăcut prea mult. Andrei voise să i vorbească în oare care privință de soartea Marii, dar aceasta fiind un ce prea delicat, nu o putea face de față cu Lina. — Ei își ziseră să se întâlnească mai tărziu.

Particularul îi promise că îl așteaptă unde se vând caii.

Încă pe la orele unu și jumătate, paticularul se afla dinaintea grajdurilor sau a balaganelor de scănduri, unde o sumă de cai, de toate soiurile, frumoși la păr și de deosebite mărimi, se aflau espuși la vederea amatorilor.

Paris se afla vorbind cu unul din acei geambași neguțitori de cai, cel ce sta cu căciula în mănă dinaintea lui și nu ′l mai slăbea la fie ce vorbă numindu-l Euer excellenz, ekselenție și mărirea ta!.. Vorba lor era despre soiul cailor, care ce calitate și căți ani avea, — ce preț are cutare și cutare păreke, ș′ așa el nu înceta d′a vizita de colo pînă colo aceste grajduri improvizate.

În acest timp trecu Avrum p′acolo. El avea un aer ca cum măncase trînteală. — Particularul însă îndată ce îl văzu, îl opri în loc să ′i propue de suma de care avea nevoe.

Iată ce se întămplase cu Avrum mai ′nainte cu căte-va momente.

După ce el plăti polițile pe care le a fost cumpărat, ăi veni să iasă p′ în tîrg ca să vază cum mergea vînzarea vitelor.

Sosind la obor, dete de Buhur acel cărător de apă al lui Așer de la Iași, cel ce acum se făcuse neguțător de cai. — Se vede că Așer luase la vre un creditor acești cai, și ca să ajute pe vekiul său cărător de apă, îl trimise la iarmaroc. El adusese de vînzare o jumătate erghelie. Protoiereul local, avînd lipsă de o păreke de telegari tineri, începuse tocmeala pentru o păreke care se găsia în ergheliea numitului neguțător Buhur.

Pe cănd, după obiceiu, tîrgul se făcea cu vorbe și cu șirete mărgărite, protoiereul apucă de dete trei-zeci de galbeni pe părekea care îi convenia.

Buhur îi lăsase caii cu trei-zeci și cinci. Avrum dete peste dînși făcănd tocmeala, — și cu aerul unui neguțător cinstit, începu el a′i învoi.

Zise de vre o cinci-spre-zece ori zău prelegea lui că acești cai sînt eftini și că sînt înfricoșeați de buni...

Părintele protoiereu se ținea la prețiul care îl didese. — Jidovul îi mai lăsase un galben.

Avrum își sumese măinile pînă la cote și începu să ție o predică protoiereului, să nu se scumpească, să ia caii negreșit cu prețul cu care îi lasă negustorul, că nu găsește alți așa buni și cu asemenea prețiu...

Însfîrșit după o vorbă lungă, după ce se luară de căte-va ori de mănă și iară se lăsară, se făcu tîrgul pe trei-zeci și doi și jumătate ducați.

Un cal se afla prins și era legat de un căpăstru. Celălalt era în ergbelie și părea a fi mai selbatec.

După tocmeală, priimind și arvună de la cumpărător, Buhur zise erghelegiului să arunce arcanul. Avrum numai înceta d′a lăuda gustul protoiereului și calitatea cea bună a cailor.

Erghelegiul care umbla călare pe un călușel, cu o mulțime de cojoace și țoale pe spinare-i, începu a strănge arcanul învîrtindu′l ca niște colace pe după măini, și aruncăndu′l cu multă adresă, sbură în sus și se fermă într′un okiu mare d′asupra cailor ce fugeau speriați în toate direpțiile, dar cănd căzu jos căzu tocmai pe după gîtul aceluia pe carevoiau a ′l prinde. Animalul se lupta cu o putere gigantescă. — Era în stare să tîrască cu dînsul tot iarmarocul Fălticenilor. Erghelegiul sări jos de pe cal țiind bine pe dupe mizlocul său căpătîiul arcanului, și toți cei de prin pregiur puseseră îndată măinile să ție de arcan. Dar din greșeală erghe legiul scăpănd arcanul din măini și calul fugind,robustu tare, aruncănd mereu cu picioarele dinapoi și țipănd ca un copil, fiind prins de gît, și cu căt el trăgea, cu căt se lupta să scape, cu atîta mai mult okiul fringhiei celei groase îl străngea de gît și ′i oprea răsuflarea, Avrum ca să ajute confratelui său, pentru care vorbise căt i se uscase gîtlejul, avu nenorocirea să rămîe singur, și fu tîrît prin spini, țiind singur arcanul pe brînci; de care fu tăvălit p′în pulbere, cum ar tăvăli cine-va un pește p′în făină, încăt pantalonii i se sfășiase de tot pe la genuke și pe dinapoi... Această scenă făcu pe toți să rîză, pe erghelegiu, pe protoiereu și toți căți se aflau împregiur, pentru care Avrum se supărase foc. — Pînă să alerge erghelegiul să apuce pe cal de oki și de coamă, Avrum o păți căt de bună încăt dete Diavolului pe Buhur cărătorul de apă, atunci neguțitor, cu toți cai lui și cu toată negustoriea-i, dimpreună cu toți cei ce rîdeau!..

Sculăndu-se Avrum din țărînă ca vai de el, în rîsul celor dinpregiur și în kilomanele copiilor, căută să ′și învălească siăbiciunea, căci, cu respect, nădragi îi era rupți de tot... și puind măna la cap văzu că pălăriea cu tikiea sa din creștet nu este. Căciula i se ducea învîrtinduse pe coastă la vale. Dete dosu iute ca să o prindă. — Cătă nenorocire însă pentru junele nostru zaraf căci pe cănd umbla ca un nebun, cu capul ras ridike, cu perciuni tăvăliți p′în pulbere și cu nădragi sfîșieți, alergănd să prindă căciula cu tikiea-i, se întălni cu tănăra Leiba și cu tatăl ei, pe care el o ceruse în căsătorie.

Împresiunea ce el făcu, în astă stare, junei Israilite fu grozavă. Ea se făcu roșie în căt pacă i se aprindea obrazii. Spiritul junelor Istrailire de la Fălticeni numai poate fi înjugat de prejudiții sau de a rămănea indeferent la gustul unui oare care bonton. — Femeile și fetele escelează în toalete, și multe au priimit kiar o bună educație... Avrum trecu pe lîngă dînsa nerădicănd oki asupra ei, ca cum n-ar fi fost cunoscut-o nici odată. — Juna fată, precum e secsul care nu poate suferi tot ce nu e poetic, care nu poate iubi tot ce nu e roze, frumusețe, gust, amor, și armonie, înfățișă o căutătură nemulțămită care zicea multe lucruri și că din minutu acela este otărîtă a nu ′l mai lua de bărbat... El păruse dinaintea okilor ei grețos, deșănțat, kiar un monstru. Bătrînul ei tată, ca om potolit și cu cunoștință de lume, voi să acopere lucrurile prin vorbă, însă ea îl rugă daca se va putea să nu ′l mai priimească p′în casă

Așa dar Avrum trecuse pe lîngă ei cu oki în jos, fără a le zice o vorbă, și țiind cu o mănă pulpana gherocului ca să i acopere multe lucruri, mai ales că începuse a se zări prin ruptura pantalonilor o părticică din cămașa sa neagră ca păcura, de care nu se premenise de căte-va săptămăni.

Această întămplare a fost pentru el o calamitate!.. Plecă dar de acolo necăjit, după ce își prinse căciula și o puse pe cap, căutănd căt mai îngrabă să se depărteze, să scape de tristul acel spectaclu. Atunci el fu văzut de particularul, cel ce se părea că tocmai avea nevoe de el.

Puțin îi păsa paticularului daca jidovul, mai ținea minte de scena și injuriile ce i le zisese cu două-zeci de zile înainte.

— Jidove! îi vorbi acesta, am nevoie de două sute d de galbeni, poți să mă împrumuți? îți voiu da cinci-zeci profit; — în soroc de o lună.

Particularul cu cea mai mare nepăsare promitea procente căt de mari numai să găsiască cine să ′l împrumute...

Avrum uită acum întămplarea petrecută cu unminut îndărăt, și se puse a cugeta bine ce să răspundă.

— Hai! acum e timpul, zise el în sine, să ′i aduc aminte că peste puține zile ăi voiu înfățișa polițile al cărora termin espiră.

— Coconule Paris! dumneata ai să′mi plătești două mii cinci sute de galbeni pe polițe, mai dau și aceste două sute de de galbeni care le ceri, numai să am de la dumneata kișlig o sută la sută!..

— Ce spui tu jidove, ai înebunit? De unde ai tu polițe de la mine? întrebă Paris flegmatic.

— Nu te săpăra coconule Paris! — cunoști iscălitura matale?

— Le ai asuprăți? adăogă Paris.

Negreșit!.. răspunse Avrum.

Și el scoase cu mare aprindere polițile ce le avea înkise într′un portofoliu, pe care le arătă lui Paris.

Particularul luă polițile în mănă, se uită la ele sbîrci puțin din nas, se uită bine la subsemnăturăciti data de pe dînsele, apoi scoțînd un memorial din pozunaru-i, pe care îl răsfoi iute: — ține, zise el, o să găsești pe Dracu cu polițile astea! — A fost și la Așer, unkiu-tău din Iași, cine-va cu dînsele, dar el le a răspins că sînt plastografe. De le vei arăta unde-va, te bag în criminal!...

— Vai! cocopule Paris! am numărat bani pentru ele, zou! pre legea me!..

— Lasă acum asta, îmi trebue două sute de galbeni că am să cumpăr o păreke de armăsari prea efteni și buni.

— Zou! pre legea me! am numărat banile mele!.. adăogă zaraful făcănduse palid la față ca mort. — Vai! banile mele!.. și cănd zise aceste vorbe se învîrti pămîntul în loc cu dînsul și căzu jos viindu-i amețeală.

Neguțitorul de cai puse măna pe el ca să′l ție văzănd că cade, și strigă numai de căt un fecior să i aducă o cofă cu apă rece să i toarne pe cap; dar paticularul își întoarse spatele și se depărtă cu cea mai mare nepăsare.

Deșteptăndu-se Avrum din această amețiială ce îi venise ca un fel de atac, plecă repede să afle unde este gasda acelui Grigore care ăi vînduse polițile. Prin samsarii jidovi nu îi fu greu d′a afla.

Mergănd la dînsul nu ′l găsi acasă, dar văzu așteptănd la ușa lui pe o jună fată îmbrăcată într′o rasă. Cătă mirare coprinse pe jidov recunoscănd în fisionomiea acestei fete pe Maria, fiica particularului.

Avrum hotărî să denunțe poliției pe acel om ca pe un tîlhar, ca pe un plastograf.

Plecă dar repede să găsiască pe Altă avocatul, să se consulte cu el cum să pipăe lucru. — Dete Diavolilor în inima lui, pe cănd se ducea, pe particularul, pe vară-sa Lina și pe bărbatul ei, a cărora vedere de dimineață îi ațîțase prea mult măniea și-l făcu, într-un moment, de orbire să numere banii, numai cu scop de răsbunare, fără a ști ce făcea; — și de și numărase numai a cincia parte din suma coprinsă în polițe, era destul de mulți bani ca să simță o așa mare pagubă... Pentru ăntîi în viața lui s′a întămplat să fie el înșelat. — Se consola însă că va face și n aceasta ce a făcut cu altele multe ca să nu peardă..

De aci vine zicătoarea că jidovul și kiar cănd îl vezi perzănd el căștigă. — Dă una și ia o sută!..

În o parte a orașului, cam spre sud, se află o casă veke de o formă orientală, nu departe de biserica Săntu Pie, patronul iarmarocului.... La fața acestor case este pusă o insemnie veke: Hotel de Moldavie.

Mai multe camere, cu o curticică și cu un grajdiu vekiu de scănduri și cam plecat la o parte, sînt de închirait pentru pasageri cari mereu se skimbă căt timp ține iarmarocul.

La intrata dar în acest birt se afla Maria șezănd tristă pe o laviță. — Ea era perdută în cugetări, oprinduse ca să se repause un moment de osteniala ce o simțise. Toți streini cari intrau și eșiau de prin apartamentele lor nu treceau pe lîngă dînsa fără să le atragă băgarea de seamă, sau fără a vedea cu mirare pe această suroră eșită din monastire.

În timpul acestui tîrg, fiind lume prea multă, nu se face atîta băgare de seamă cine de unde e și cum a venit.

Copila însă avea oki roșii ca cum vărsase lacrime; — de și kinul ei încă departe de a fi vestejt prin arzătoarea suflare a suferințelor, inima ei ascundea dureri ce și le potolia numai plăngănd. Fiind ea în această stare, văzu de la ușa din fund că intră un om a căruia fisionomie îi era prea bine cunoscută, dar portul său îi era strein; ea rămase surprinsă și estasiată; inima-i în acel moment bătu..

Acest om era Grigore, cel ce lepădase de pe dînsul rasa frățiorului din monastire și ′și cumpărase din piață cele șai elegante rănduri de învestmîntări. — El avea înfățișarea unui baron.

Maria scoase un țipăt fără voea ei.

El fu oprit un minut dinainte-i coprins de un estas văzănd-o, dar temăndu-se să nu ′l observe cine-va din cei care ocupau acele camere, trecu înainte, arătănd ca cum n-ar cunoaște-o.

Maria deskizănd okii încă odată de a ′l privi bine, păru că îi trecu un fer rece prin inimă. Se luă după el pentru a ′l ajunge, dar puterile o părăsi și căzu jos.

Grigore eșind în curtea birtului zise vizitiului său să gătească caii, să pue hamurile pe ei, că după o jumătate oră vor pleca la drum.

Maria abea se tîrîse pînă la ușa din față pentru a ′l mai privi încă odată cănd va eși.

Grigore intră în camăra ce o ținea cu kirie d′alături, și apoi eși să keme pe birtășiță, care era o femeie groasă și cam cicălitoare, să ′i facă socoteala și să se desfacă de la han.

Birtășița tocmai lipsea atunci. El plecă să iasă pe poarta despre stradă. La poartă erau grămădite din întămplare niște cărițe cu fîn care baricadase e;irea din curte. Fu dar silit să se-ntoarne iarăși prin săliță, unde Maria îl aștepta. Fără voea lui căută atunci să se oprească dinaintea ei și să o întrebe.

— Mărio! nu te conoșteam cum stai gemuită pe acea lăvicioară ascunsă la întuneric! — dar cum sa′ întămplat să vii, Mario?

— Văz Grigore! înțeleg acu care unde e și ce om ai fost! — Trebueam să știu aceasta atunci cănd jurai pe Dumnezeu și pe tot ce ai scump în lume!.. răspunse Maria aprinsă la față și înecată de suspine.

— Mario nu fii nebună! adăogă Grigore, de unde să mi fi trecut prin minte că tu vei veni la Fălticeni! Spune cu cine ai venit, și ce trebă ai avut aci?.. Ești venită cu niscaiva maici?

— Am venit numai pentru ca să te întălnesc: am venit singură, răspunse Maria.

— Singură ai venit de la Neamțu?

— Am venit cu maicile peste munți pănă la monastirea Rîșca. — De acolo știind că Fălticenii sînt aproape, am plecat singură și pe drum am întălnit niște căruțe cu fîn, cu care am venit pînă aici...

— Nenorocită Mario! zise el.

— Bine ai zis, sînt neporocită că m ai făcut să fiu așa! adăogă Maria cu mai mare durere.

— Ei bine acum, Mario?

— Acum pentru că te am văzut și m′am încredințat, voiu merge să ′mi curm zilele aruncăndu-să în iazul ce-l am văzut cănd intraiu în oraș.

— Mario, ce zici? adăogă Grigore făcănd niște oki mari.

— Atîta rămîne pentru mine!.. răspunse juna fată desperată.

Grigore temănduse de vre un scandal, înțelegănd pînă la ce grad mergea nebuniea sau desperațiea ei zise:

— Liniștește-te, și tragete mai la o parte să nu auză lumea ce zici...

— Pentru ca să nu auză lumea și poate o să te învinovățească, voiu tăcea și voiu muri fără ca ca nici numele meu să fie cunoscut...

— Mario te iubesc!

— Așa, mi ai mai zis, și pentru că te am ascultat am astă-zi a plănge ș′a mă căi...

— De ce Mario?

— De ce, nu pot să spuiu. — Inima ta o știe!..

Gregore întunecă fruntea și ′și posomori sprîncenile ca cum un nour s-ar fi risipit în fisionomiea și ′n inima lui.

— Te iubesc Mario și voiu face tot-d′auna totul pentru fericirea ta! Pedepsească-mă cerul daca cugetările mele fură de alt-fel.

— Maria se uită lung la dînsul și auzind acestea i se păru că în adevăr cele ce ′i zicea sînt adevărate, că vorbele lui ar fi espresiunea unei inime sincere, și că toți cei ce o informase rău despre dînsul voesc numai a o amăgi. Ea îi surise dar cu acel suris argelic, încăt par′că, într′un moment,inima lui Grigore fu atinsă.

— Grigore! adăogă ea, vezi am făcut jertfe pentru tine! am nesocotit depărtarea, am învins obositoarea cale, mi ași fi dat și kiar viața pentru tine! — am venit ca o nebună ca să te revăz!...pace nu-mi mai rămăsese!... Amorul e Dumnezeul meu!...

Bucuriea și consolarea de un minut a junei Marii părea că o strămutase în ceruri.

Un militar se oprise în fața lor. — Acesta era Jak care, după informările ce luase, venise a întreba de Grigore la otel, și vizitiul din curte i ′l a fost arătat.

— Domnule, pe dumneata te caut de cinci zile!.. se adresă acesta către Grigore. Grigore îi răspunse cu politețe.

— Ce trebă aveți dompule cu mine? întrebă Grigore.

— Viu de la monastire de la Neamțu și d′acolo ți am luat urma- Cestiea e de niște sineturi subsemnate de dumneata în locul părintelui iconomul, pentru bani ce i ai redicat de la tată-meu... Pățești, domnule, banii, sau nu?..

— Adevărat eram secretarul iconomului, și ori ce act atingător de interese se scriea de mine, dar subsemnătura este a iconomului... Cu toate acestea banii mi se pare că sînt răspunși!..

Grigore căuta să scape de acest Jac, că după căte-va momente era să se urce în trăsură se plece.

— Domnule te dau în măinile poliții! adăogă Jak, este constatat..

Maria auzind acestea rămase încremenită.

— Daca ai ce-va să reclami de la mine, răspunse Grigore, ușile tribunalului vă sînt deșkise...

— Dar eu îți rup urekile, adăogă Jak înfurieat, plătești bani, sau nu?...

— Kiar acum în momentul acesta? întrebă Grigore pe Jak.

— Vorbă lungă nu voiu să fac cu un mișel ca tine! Am a lat ce fel de om ești și cu cine am de aface!..

— Cel puțin îmi veți lăsa un timp să mă gîndesc, să caut îni nventar, să ′mi aduc aminte, adăogă Grigore.

— Dumneata vei merge ăntîi să dai un garant la poliție că nu vei fugi, și apoi să vorbim.

Maria auzind acestea, niște sudori reci o trecea unele după altele.

— Puteți, domnule, daca socotiți că aveți vre un drept.

— Bine dar!

Și Jak eși să meargă a îndeplini oare care forme pentru arestarea acestui om.

Grigore zise Marii: — Îngerul meu așeaptă aci că mă întorn numai de căt!.. și el turburat și aprins se depărtă.

Maria rămase pe loc ca înlemnită, fără a putea profera o vorbă.

Grigore zise vizitiului în curte ca într′o clipeală de oki să fie caii puși la trăsură, pe de altă parte se scobori la bucătărie, de unde kemă pe stăpăna hanului afară. — Îi puse în mănă zece galbeni.— Poftim pentru zece zile kiriea cameri mele și a grajdiului, mai poftim și pentru slugi încă trei sferturi de irmilic, acum puteți înkiriea altuia camera mea. Pînă dete bani femeei, caii fură puși la trăsură și vizitiul stătea pe capră. El se urcă în trăsură, și fiind că pe ulița cea mare era prea multă lume grămădită, zise vizitiului să apuce prin o uliță de la margine...

Stăpăna hanului îi zise de trei ori foarte mulțămesc și ′i pohti călătorie bună.

Cănd eșia pe poartă, tocmai se întălni față în față cu particularul și cu Andrei ce erau într-o trăsură.. — Acesta îi descriea nenorocirea ce amenința pe fiica sa cea abandonată dintr′o monastire în alta,fără însă a ști că ea se afla în Fălticeni.

Grigore cum ăi văzu de departe își învăli fața cu o parte a mantalei.

Iată-l! iată-l mișelu cum își acoperă fața să nu fie cunoscut!.. zise Andrei către paticularul și arătănd cu degitul la trăsura ce apucase de eșise din han și se depărtase ca la vre o căți va stănjeni.

— Nu′mi spuseși mai îndată să ți′l iau jos din trăsură, să puiu să′i dea bice ca la un mojic, adăogă particularul.

În acestea trăsura lui Grigore dispăru ca fulgerul. — Nenorocita Maria putu să aștepte mult și bine pe acela căruia îi sacrificase inima.

După o jumătate oră Lac, Andrei și paticularul intrară la acel birt, pe ușa din față. Maria aștepta înțelenită ca o statue, neștiind în cotr′o să apuce și ce să facă, adăstănd încă pe Grigore ce-i promisese că o să vie.

— Mario! a! copila mea! zise paticularul în sine, văzănd pe Maria stănd la ușa otelului, ce cauți tu Mario? cum se poate să fii aici?..

În acest moment tabloul dureroasei miserii omenești îi isbise privirea....

Maria numai știu ce să răspundă văzănd pe particularul, pe care îl cunoștea de patronul ei, de stăpănul ei. — Se făcu roșie și lăsă capul în jos.

Paris rămase lîngă dînsa de a o cerceta, pe cănd Lac și Andrei se duseseră să întrebe de Grigore.

— Mario nu răspunzi? cu cine ai venit?.. repetă încă odată particularul, cel ce în fun ′ul inimei începuse a simți durerea și remușcarea unui părinte ce a fost abandonat pe fiica sa, din care causă o putea vedea ca și perdută... Părinți! mai nainte de toate voi sînteți răspunzători dinaintea lui Dumnezeu de soartea și de viitorul fiilor voștri! Vă va întreba vocea inimei voastre, ați împlinit sănta datorie ce vă impune religiea și amorul vostru patern? N′ați mințit dinaintea lui Dumnezeu și naturei?... Făcut-ați voi ce-va bun pentru acesri copii, sau însuși voi le ați săpat mormîntul, tărăndu-i la degradare, la perzare prin pasiuni, prin viciul și multă vosstră corumpțiune?..

Particularul simți lovirea trăsnetului pe capul său rekemănd toate acestea în mintea sa. — Koprins dar de rușine și umilit dinaintea lui kiar, încetă d′a o mai întreba și îi zise să vie cu dînsul

În acel moment căți-va juni, fii de părinți notabili din Moldova, eșiau împreună cu căte-va femei din una din camerile birtului, unde petrecuseră noaptea și keltuise cu ele mai multe sute de galbeni. Ele erau niște fete venite pe timpul iarmarocului, din Galiția, june și îndestul de frumușele... Ei erau beți morți, cu părul vălvoiu în cap, cu pălăriile turtite pe o ureke și cu îmbrăcămintea desmățată... Vorbele ce eșia din gurile lor era tot ce e mai degradator, tot ce e mai scandalos... Băutura, femeile,jocul de cărți îi făcuse să semene ca niște sălbateci... și ceea ce era mai trist că mulți dintre acești juni învățaseră în străinătate, adică părinți lor keltuiseră mari sume de bani pentru a face din ei oameni cum se cade; ei se numiau floarea inteliginței, sau viitorul țerei!.. Unul era îmbrăcat c′o bluză de vară și ținea în mănă un biciu de cai, altul purta un paltou negru și era îmbumbat ca cum era iarna. — Ei ziceau că veniseră la iarmaroc să cumpere sau să vîndă cai, să facă trebi de negoț, să vîndă grîu, păpușoiu sau spirt; însă cu toate acestea nici unui nu scăpase fără a face datorii ș′a se împrumuta pe la jidovi, dănd polițe cu patru-zeci la sută procent.

Particularul, văzăndu-i că trec pe lîngă dînsul și încep a rîde de el, pentru că ′l vedea vorbind cu Maria, își întoarse capul să nu′i vadă. Unii erau kiar dintre cunoștințele lui.

Ei începuseră a rîde tare și a′l provoca, zicăndu-i că ș′a adus amoreasa la Fălticeni.

— Tacă-vă gura canalia! replică Paris celor ce rîdea de dînsul.

Cel care era învesmîntat cu bluză și cu un biciu în mănă, și care zicea că se trage din una din cele mai notabile familii a le țerei, se opri să ceară cuvănt lui Paris, daca și pe el îl insultă împreună cu toți cei-lalți cari se trăgeau din niște familii obscure, și cu care numai la tîrgul Fălticenilor se afl în relațiuni; cănd în alt loc și-n alt timp, și mai ales sub regimul guvernelor trecute, îi maltratase și le didese palme: dar astă-zi subt un regim constituționale de libertate și egalitate putea merge cu dănși numai la Fălticeni, în una din camerile Hotel de Molduuie, să petreacă o noapte cu căte-va femei...

— Paris, cred că nu vei zice și de mine ceea ce pronunțași?.. Te respect pentru că ești Paris, iar alt-fel am fi avut de a face amăndoi!.. adăogă junele fiu de boer ofensat.

— Tată-tău colonelul... nu crez că te a învățat să te tăvălești prin cărciume într′o asemenea stare!.. răspunse paticularul furios, — dar el lăcrămă din inimă văzănd și pe fie-sa tăvălită asemeni; — și el continuă ca un nobil provocat și ca un părinte nenorocit. — De ce nu′ți căutai de cale! de ce vorbești cănd nu știi! de ce batjocurești fără să te gîndești!.. Asta este principiul ce ți′l a însuflat părintele șl dascăli tăi?.. Cănd ai fi fost și tu un tată, cănd ai fi cercat durerea d′a vedea pe copilul tău căzut și desmoralisat, cănd ai fi avut nenorocirea d′a vedea pe fiul tău că se perde și nu poți a′i întinde măna să ′l scapi, pentru că niște suptilități, la care ținemu mai mult de căt la copil și la săngele nostru, ne oprește; pentru că perdurăm morala care o avea oameni mai ′nainte și ne făcurăm sclavi corumpțiunii!.. pentru că batjocurim săntele noastre datorii de cetățeni și de părinți; pentru că făcurăm tot-d′auna ce ne a șoptit streinul și înșine noi ne numirăm străini prin purtarea ce o avurăm, ca nobili către noi și către popul!... Așa dar cănd ai fi fost un tată și ai fi știut căt sufer în momentul acesta, cănd ai fi putut în momentul acesta să′mi citești inima, atunci ți ași răspunde la întrebarea ce mi o faci, dar fiind că ești numai un copil, îți zic să te depărtezi. — Lasă-mă!..

Și cele mai amari cugetări sfărîma peptu lui!...

— Paris, îmi vei da socoteală de astă insultă și te provoc la duel.

Paris luănd pe Maria lîngă sine, pe care o strîngea căt putea la sînul său:

— Îți voiu răspunde ca unui copil dănduți o palmă și pe urmă mă voiu esplica cu tată-tău...

În acest moment coconașul fiind că fusese părăsit de tovarăși săi, cei ce văzănd că se îngroșa gluma eșiseră și se depărtaseră în strază, zise mai mult cu gura jumătate: — ne vom bate!..

Particularul îi întoarse spatele fără a voi să′i răspundă.

Jak tocmai venia împreună cu Andrei care căutase pe omu lor și aflară că el s′a dus de tot de la birt.

Mișelul a plecat și a trecut granița! — zise Jak plin de mănie, fiind că am aflat de la poliție că ′ș′a scos pașaport...

— Negreșit, adăogă Andrei, a plecat azi la unsprezece ore, cănd ′l am întălnit cu trăsura.

Maria auzind pe Jak, pe care îl văzuse certăndu-se cu Grigone, a înțeles de cine vorbește:

— Ah! îmi vine să mor! mor!.. repetă ea de două trei ori, și căzu leșinată...

— Mario! Mario, ce ai? ce ți a venit?.. Paris o redică pe brațele sale.

Toți rămaseră înmărmuriți de astă întămplare, afară de Andrei care știea ce-va din împregiurările ei... El puse măna să ajute pe Maria ca și Paris, cănd ea rămăsese ca o peatră în măinile lor.

— Ce este? ce este? întrebă Jak pe Andrei cel ce îi arătă făcăndu-i semn că e o fată nenorocită.

— Sărman copil! nenorocit tată!.. murmură Paris care în inima sa n′avea a împuta de căt lui nenorocirea Marii.

Junile coconaș eșise în ușa din stradă, plesni de vre o două ori cu biciu și cu o voce răgușită adăogă: — Daca, Paris, nu mi vei da satisfacție apoi te voiu aștepta în uliță la cofetărie și acolo vom vorbi!

Paris ca eșit din minți.

— Canalia! te duci, ori nu?..

— Lasă-mă, unkiule, că ăi voiu da eu satisfacție domnișorului aistuia!..

Jak eși, însă nu cu scop de a se ocupa de junele fecior de boer, care cu toate acestea o luase la picior, dar ca să cerceteze de cel care îi datoria...

Pe cănd Paris, împreună mai cu jumătate din numărul pasagerilor și cu birtășița, se ocupau ca să întoarcă la viață pe Maria, Andrei alergase să aducă un doctor și pe Lina, ca să ajute pe Maria, pe care o duseseră și o așezară kiar în camera în care fusese mai ′nainte Grigore.

În curte se făcuse o larmă mare ca cum se aprinsese tot hanul. — Uni dintre pasageri alergară să vază ce e, și întrebăndu-se între dînți cine este această copilă, de care nobilul particular se ocupa atîta de mult, ei înțeleseră și se cam lăți vorba că e kiar fiica lui.

Larma însă de afară le ocupă mințile.

Cătă mirare coprinse pe paticularu cănd văzu pe Avrum, împreună cu alți doi trei jidovi, că aducea în curtea hanului trăsura lui Grigore.

Jak se afla numai în ușa despre stradă a otelului și birtășița alergă să i spue că omul pe care îl căutase îl aducea jidovii cu trăsura și cu tot bagagiul său înapoi.

Jak trase sabiea pe jumătate, hotărît în acel moment de furie să′l depintece în două, ca pe un tălhar ce i măncase atîți bani, și plecă cu pași repezi spre curtea otelului ca să′l găsiască.

Particularul ocupat încă de Maria, cel ce nu i prea părea bine că jidovii întorsese pe un om ce i făcuse atît rău, și fiind că numele său amestecat în această circumstanță sunase cam mult la ureki, se temu că lumea nu e așa neroadă să nu înțeleagă, și scandalul era aproape să se resfrîngă pe persoana lui... El isbuti d′a o întoarc la viață, făcănd-o a se deștepta. Maria deșkise okii și se văzu veghiată de particularul, pe care ea nu′l știea de tatăl ei.

— Mario, spune ce ai? cum ai venit, cine te a adus pînă aici?.. întrebă particularul pe fie-sa.

Maria întrocănd okii de vre o două ori împregiurul camerii, lăcrămă și zise cu cel mai profund suspin și cu o voce stinsă de tot. — Ah! mor!... voesc a mă înturna la monastire de unde nu voiu eși mai mult!...

Paticularul sta cu okii ațintiți la dînsa, fără a cuteza să se determine, fără a cuteza să arate ce cugeta.

În acest timp sosi și doctorul cu Andrei și cu Lina, pe care îi lăsă să vază și să îngrijească de Maria.

Afară, Avrum striga în gura mare: — plastografie ai făcut tâlharule! tâlharule!.. să merge la poliție și altele multete... și umblănd de colo pînă colo ca un nebun, voi să intre în camera unde fusese Grigore mai ′nainte, și acolo rămase cu gura căscată și cu okii spăriați, găsind pe paticularul cu toți cei-l-alți și cu Maria.

— Ce cauți? ai adus cele două sute de de galbeni de care ți am vorbit astă-zi? îi zise particularul, oprindul în ușă și cu un ton aristocratic.

— Am adus pe tâlharul care a făcut plastografiea!.. răspunse Avrum.

— Dracu să te ia! adăogă Paris zarafului, și i întoarse spatele.

Avrum se trase îndărăt.

Trăsura lui Grigore era în curtea otelului. Dar Avrum crezănd că ar fi mai bine să fie și un om polițienesc față cănd va da jos pe prinsul său, tocmai din întămplare văzu trecănd pe uliță un gendarm care mergea cu o condicuță la subțioară. Alergă să′l keme, iar la mizlocul sălii se împedică de birtășiță și de Jak care tocmai își punea sabiea în teacă.

— Pardon! pardon!.. strigă Avrum...

— Ai înebunit jidove! zice Jak, văzăndu-l că aleargă ca eșit din minți și striga pe gendarm în gura mare.

În curte rămăseseră doi samsari ca să păziască pe Grigore. — Grigore se didese binișor jos din trăsură și intră alăturea cu grajdiu, unde se afla destinat locul pentru oare care trebuințe...

Avrum și toți cei-l alți și cu gendarmul kemat din drum, intrară în curte, căutară în trăsură, în grajdiu și pretutindeni, dar nu aflară pe cel care îl căutau. Avrum rămase și mai rău cu gura căscată și ′cu buzele umflate, uităndu-se la trăsura ce n′avea mai nimic într′însa și care era o nadișancă ce era luată cu kirie. Vizitiul era proprietarul ei.

Grigore găsind din dosul grajdurilor două scănduri scoase, eșise pe acolo cum ar fi eșit pe poarta cea mare a otelului; și având asupra sa un kimir plin cu aur, cu care era încins pe sub cămașă, un pașaport în toată regula și vizat de poliție, se aruncă într′o araba jidovească ce trecu p′acolo din întămplare și care mergea la Bucovina. După trei carturi de oră de la eșirea sa din Fălticeni, trecu granița la Cornu-Lunci în Bucovina și de acolo se dirige spre Rădăuți.

Paticularul căt fu de supărat, asistănd la această scenă, nu se putu opri d′a nu rîde.— Lui Jak îi zise să se liniștească că are el mizloace să facă pe călugăr de a i număra banii.

Acum aștepta să audă părerea doctorului despre Maria, și apoi să se gătească a părăsi iarmarocu de la Fălticeni, fiind că huetul depre căte se întămplaseră nu îi convenia.

Avrum, desperat că n′avea cel puțin o armă ca să′și poată răsbuna vre odată, se gîndi de a da și cele două sute de galbeni care i le ceruse particularul. El plecă ca vîntul să se ducă la cantoriul său,de unde se înturnă îndată.

Paticularul trecuse într′o cameră deosebită. — Se preumbla cu pași rari și cugeta la starea și împregiurările sale.

— Am adus cocopule Paris două sute de de galbeni care i ați cerut, numai te rog să am înscris bun și sigur de la dumneata... zise Avrum intrănd pe ușă cu căciula în mănă, și peptul bătăndui că venise prea iute.

— Căt să punem procentul? întrebă Paris pe Avrum.

— Nici un procent, răspunse Avrum.

Particularul se miră și cugetă ce drăcie va mai fi voind să facă jidovul.

— Ai înebunit, zise el, să mi dai tu mie bani fără să mi ei dobăndă? Pentru ce îi dai?

— Nu vii dau cu dobîndă, dar ca să mi dai mata cu arendă rateșul de pe moșiea dumitale de la Trotuș, aproape de Tîrgul-Ocni, ca să fiu mai aproape de Odobești, că voiu să fac speculă cu vinuri de la Odobești și de la Panciu, adăogă Avrum întinzănd dinaintea paticularului cei două sute de galbeni, înfășurați cu hărtie vînătă, făcuți două fișecuri.

Particularul stătu un moment la gînduri aducănduși aminte că femeea sa ura prea mult pe jidovul acesta, dar iarămi cuget el în sine, — cănd ea va vedea frumoșii cai ce ăi voiu aduce, nu va mai zice nimic.

— Bine dar, fie...

Avrum mulțămind paticularului, și înșirănd un pomelnic de laude cum că cu toți caută să trăim un cu altul, că și el vrea să mănănce o păine pe urma unui boer ca dănsul, și Dumnezeu să i dăruiască sănătate și bani mulți... în inima sa îl blestemă de cinci-spre-zece ori, și hotărî ca în locul celor trei sute de galbeni ce didese pentru polițele lui, să ia trei mii din spinarea locuitorilor de pe moșiea-i...

Doctorul veni să vorbească particularului.

Cum este fetei? întrebă Paris.

Doctorul, cu oare care aer curtenitor, îi zise că nu este periclu, dar îi mai spuse ce-va pentru care un bărbat de inimă, un părinte adevărat, un părinte cum trebue i ar fi venit să′și trîntească un pistol în cap. — Maria era în drum de a deveni mamă...

Trist oare cum și nemulțămit paticularul, și aducăndu-și aminte de cele ce i spusese Andrei, că auzise convorbirea cea de la capătul cărăruei sub poalele dealului cetății Neamțului, zise în sine:

— Copila mea perdută!...

IX. Scene de lipitorile satelor din Moldova

Între Tîrgul-Ocnei și Bacău găsește cine-va apa Trotușul, un rîu foarte interesat curgănd p-între munți și traversănd căte-va cămpii pînă ce se aruncă în apele Siretului. El curge pe un prunt mare și revărsat. —

Sînt căteva vaduri unde se află poduri așezate pe pilastri groși de lemn de stejear și cu podele d′asupra de lemn de brad. Călătorii mergănd în deosebite direpțiuni trec pe acele poduri plătind căte ce-va. Podurile se dau cu arendă la jidovi, precum se dau hanurile și cărciumile. Pe țermul stăng al apei, un han mare sau rateș se află postat în fața drumurilor. Podul fiind proprietăresc se dă odată cu cărciuma în arendă.— drumul sării, al păcurii, gazurile, spirturile și lemnăriea de la munte trece p′acolo.

Aici este moșiea paticularului...

Satul fiind aproape, duminicile și serbătorile se adună țeranii pentru a petrece bănd rakiu de dimineața și pînă seara, și flăcăii cu fetele danțănd la sunetul unor țigani viorari cu tobă și cu dairea. Sătenii se strîng prea de dimineață la băut, mai′nainte d′a se ′ncepe sănta liturgbie la biserică, iar după ce ese de la biserică vine și însuși preutul satului între dînși.— Atunci se face beție cum nu s′a mai văzut, încăt cănd se sparge adunarea și pleacă fie care să se ducă acasă, nu știe pe ce drum să apuce și nici în cătrău i e casa. Numai a doua zi jupăn Avrum orăndarul și cu jupăn Buhur tovarășul său, avea obiceiu de le spunea de pe catastih ce a băut fie care în zioa ceelaltă și căt au să plătească... Mai cu seamă de cănd luă orănda rateșului ș′a podului nuoii orăndari ce i arătarăm, jupăn Avrum cu jupăn Buhur, da oamenilor căt se poate de mult pe datorie rakiu la velnițe, de bucate, ca să tragă din toate părțile oameni acolo, să facă mare vînzare... Și proprietarului îi pare bine că i se mărește venitul, fiind căutare la cărciuma sa de pe moșie. — Ajunge dar din aceasta în Moldova, ca prin sate și în tot locul să se simtă numai mirosul cel grețos al rakiului preparat, precum se simte la porturi de mare putoarea catranului... Osebit încă și ori pentru ce le ar aduce sătenii,jidovii priimesc bucuroși a le da de băut...

Jupăn Avrum și cu jupăn Buhur sînt gata de a face ori ce sacrificii numai ca oameni să nu fie cumva lipsiți de băutura rakiului, și kiar copilul din fașă să sugă țîța mame-si împreună cu rakiu. — Jupăn Avrum, ca și jupăn Ițic de la Poiene și ca jupăn Herșcu de la Mihăileni și alți mulți jupănei,a desvoltat gustul băuturei la popor ca și în Galițiea, de unde veniră dumnealor în Moldova... Dar fiind aci vorbă numai de jupăn Avrum și de soțul său, cată să arătăm că făcuse comerciu mare, cu toate căte i se întămplase și căte le pățise; și după ce Buhur văndu la Fălticeni caii cu care venise acolo, îl primi de tovarăș la rateșul de la Trotuș. Avrum însă mai făcea și alte comerciuri, precum ′l am mai văzut și ′l vom mai vedea... Cu toate acestea lui Avrum i se părea că locuitorii de la Trotuș sînt nevoiași și voea să ′i deștepte, să i ducă la progres, adică a bea rakiul cu ocaoa ca apa, și d′aceea îngrijise d′a avea ocale cu fundul îndoit, adică cu două funduri... Infine Avrum și cu Buhur ajunseseră să fie oameni mai mari de căt însuși particularul pe moșiera sa.

Avrum însă știea că datoriile ce le avea particularul o să i sufle într′o zi moșiea și cine știe în a le cui măini va intra; de aceea jerpelea pămăntul...

Dar sătenii se trecuseră cu atîta beție încăt și ei se luaseră de gînduri. — Nu le mai rămăsese ferească Dumnezeu p′în bătătura caselor vre o gîscă, o găină sau un puiu de găină, toate împreună cu laptele, ouăle și untu la vaci și de la oi se duc pentru rakiu la jupăn orăndarul...

S′a întămplat în acel timp ca vre o căte-va familii de săteni să se strămute din ținutul Neamțu aici în ținutul Bacăului, cum fac uni oameni cari skimbă locul ca să ′și cerce norocul... Între acestia era unu și Ion plăiașul, cel care pisăgise bine pe jupăn Avrum la Metocu-lui-Balan... Dar pe lîngă aceea că jupăn Avrum n-ar fi voit odată cu capul să-și mai aducă aminte de asemenea întămplări, apoi și Ion se skimbase de tot; nu ′l mai cunoștea lesne kiar confrați săi din sat. — Fața lui arăta un ce selbatec, nasul i se romise și se cam bubase, părul îi era și mai rău înlățat și ne peptănat, în loc de pălărie, ca mai ′nainte, acu purta o căciulă neagră de oae flocoasă; opinci numai avea de fel, nădragii i se rupsese de tot, îmbrăcămintea lui era trențoasă și cu un cuvînt ajunsese la cea mai desăvărșită ticăloșie. Pe urmă mereu aflănduse la lucru boerescului, timpul cel mai bun petrecăndu-l la roboturi, desgustat și descurageat de greutăți ce i se grămădea pe cap, el își găsia fericirea de a fi beat, de a nu mai simți nimic pe lumea asta, și pentru care se trăsese dintre o parte a țerei ca să vie la alta, unde găsi și mai rău. — Din ce în ce mergăndu-i din rău în mai rău, desolarea bietului țeran ajunsese la culme. I se întămplă o mare nenorocire: perdu pe cel mai iubit băiat care îl avusese...

Plănse săracul Ion, se boci, își rupse părul din can și ′și sfășie veșmintele de pe el, pentru că copilașul său era mort întins pe scîndură în mica sa căsuță, și ceea ce era mai trist nici n′avea cu ce să ′l redice, cu ce să ′l ducă la groapă!.. Nenorocirea nu întrebă pe om cănd este să vie și nici nu i dă de știre! — Apoi ce ar putea face un biet om cănd ar și ști de sosirea ei?.. Ion se afla în acea stare de plăns și nici un suflet de om nu veni să ′l consoale. Pe urmă el voiea să se împrumute, dar de la cine?.. Cine să ′l împrumute pe el?.. creștini locuitori romăni aproape că n′aveau nici cenușă în vatră... Numai jupăn Avrum orăndar are bani. Acum daca el va voi să ′l împrumute?

Avrum însă nu ′l cunoștea nici de cum, căci în puțin timp cum ziserăm, el se skimbase foarte mult. Voi dar să ′și încerce norocul la jupăn Avrum și plecă la el cu lacrimile pe obraz.

Ion se opri la pragul rateșului.

Tocmai din întămplare la rateș veniseră din zioa ceelaltă căți-va jidovi de la Tîrgul-Ocni, împreună cu orăndaru de la Măinești, cu jupăn Ițic de la Poiene și cu jupăn Moișe de la Iași, cu Șlaim fiul său, un băiat de opt-spre-zece ani.

— Balabustă! strigă Avrum, femeei lui Buhur, să scoți o cană de vîn să tratăm pe confrați noștri de plecare.

Ruhala făcu. —

Toți jidovii stau împregiur pe scaune de lemn în cărciumă.

Moișe cu o căciulă de un cot de ′naltă, cu barba roșie și rară și cu perciunii lungi atîrnănd pe lîngă ureki, cu un halat negru plin de tină, cu papucii în picioare cărpăciți, spunea și iar spunea par-că numai sfîrșia, încăt făcuse spume la gură, dănd mereu din măini și din cap, plăngăndu-se către toată adunarea că lucrurile nu merg bine, că nu e kișlig precum era șai ′nainte, că a început toți să se facă samsari și negustori; că boeri s′au făcut compliți și ciudați, numai risipește la bani după cum le era obiceiu, că ar trebui lucrurile kipzuite și socotite într′aceasta; că ar trebui să facă cu toți contribuție, să se mai dea ce-va bani pe ici pe colo, să mai ungă osiea, căci altminterea o să ajungă descendenți faimoșilor bankeri să fie de o potrivă cu Moldovenii, adică săraci și mofluzi...

— Da, da, răspunse jupăn Ițic de la Poiene, se cade să dăm ajutor celor Israiliți cari descid magasine și se pun lîngă băcani Greci, sau comercianți Moldoveni, ca să i dărapene! — să le dea măna să vînză marfa cu cici-spre-zece la sută mai jos. — Cu kipul acesta nici un creștin să numai facă comerciu..

— Pe barba și pe mustețile mele! adăogă Moișe, pot să zic că nici odată Moldovenii nu vor fi în stare să facă ce facem noi Israiliți.

— A! replică Herșcu cel șașiu, dar apoi Moldovenii sînt datori să lucre pămăntul și să bea la rakiu, căci la din împrotivă unde mergem noi?..de la cine o să ne înavuțim?..

— Prea bine, prea bine, urmă Iosif.

— Adevărat! adevărat!.. strigară de odată lipitorile satelor din Moldova, făcănd atîta larmă ca cum se certau.

Ion, auzind larma, nu cuteză să intre pînă se vor mai potoli și să se împrăștie gloata, ca să rămîe Avrum singur de a ′l ruga să ′l împrumute.

— Dar auziți minune! zise Moișe, Muntenii de dincolo de Milcov, au făcut o lege prin care ne esclude de la dreptul de a ține hanuri la drumuri, cărciume pe la sate, și de a vinde cele de măncare în București și pretutindenea?..

— Vai! răspunse Îțic speriat de aceasta, s′ar putea un asemenea barbarism din partea Romănilor?

— Ei zice că noi sîntem barbari, răspunse de colea Avrum.

— Ei bine daca e așa cată să facem un munte de galbeni, adăogă Herșc ca să sfărîmăm acea lege.

— Ah! unde e acum un Mihal-Vodă!.. Sîntem datori să sărutăm pămîntul cănd trecem pe dinaintea porților Socoli sau pe lîngă palatul său de la Iași... căci el mult ne a ajutat. — Atunci era un vac de aur pentru Evrei!

— Lasă, lasă, adăogă Avrum, avem noi frați și acolo...

— Dar uite, continuă Iosii, jidovi din țeară Muntenească sînt perduți, ei se fac Romăni!..

— Ha! o idee! zise Moișe, sînt și acolo boeri proprietari ruinați, — este și acolo de cei care-și’ ar vinde sufletul Diavolului pentru bani!..

— Hai! bravusu! răspunse Avrum, să strămutăm o parte din capitalurile noastre la București!..

— Hei! mișelul de Șlaim! cum este el mare, daca nu era un mișel și stricat ca fii Moldovenilor, îl trimiteam pe el acolo, zise Moișe.

— Pe fiul dumitale? pe Șlaim? întrebă Herșcu cu Peiloc, ce ședeau mai la o parte și fumau din niște pipe urgurești.

— Negreșit mișelu de fiul meu, știți ce a făcut?..

— Ca ce? întrebară bătrîni samsari.

— A voit să se boteze, să treacă la creștini. Mănăncă ca un dobitoc tot ce e tref, ba încă am auzit că a măncat și carne de porc...

— Cum așa! cum așa! esclamară jidovi cu bărbile sbîrlite și cu perciuni vilvoiu, pe care se vedea căte un fulg de gîscă, a voit să facă el așa?.. Dar dumneata nu vei lăsa lucrurile cum a făcut nebunul de Așer, că a lăsat pe fiica sa în voea ei?..

— Așa, adăogă Moișe, și d′aceea ′l am adus să ′l las la confratele Avrum, să ′l înstreinez d′acasă; să i taiu toate mizloacele; uite să mi ′l instruiți, să mi ′l gîtuiți, să mi ′l kinuiți, să ′l puneți la lucru, să stea toată zioa cu oki la soare, să alerge ca un argat, ca să se pocăiască de relele ce a făcut.

Șlaim, un ovreiaș ca de optăsprezece ani, cu capul tuns ridike și numai scări pe la ceafă, cu puțini perciuni lăsați dinaintea urekilor, cu un spențer de flanelă vînătă, cu o pălărioară neagră țuguiată, căruia îi juca oki în cap; însă băiat spirtors și dievolos, asculta din tinda cărciumei cele ce zicea tată-său despre dînsul.

— Șlaim!! strigă Moișe pe fiul său.

Șlaim intră și se puse la o parte stănd cu okii în pămînt.

— Dar el este băiat mare! ar fi om să învîrtească negustorie, adăogară jidovii ce se sculară de pe scaune.

Moișe adresănduse către fiul său:

— Ca să ′ți aduci aminte de vorbele mele, casă te îveți minte și să asculți, na! ține!.. paf! pur!să asculți de a cum înaite ce ți va zice Avrum.

Și Șlaim șiimi două palme peste obraz, încăt bietului june îi scăpără okii rămăind înțelenit și făcăndu-i-se obrazu roșu pînă la ureki.

— Să ′ți aduci aminte de vorbele mele ți le dau aceste, zise Moișe fiului său, și apoi întrocăndu-i spatele cu cea mai mare nepăsare, zise camarazilor săi: să mergem acu la Tîrgul-Ocnei, să fim acolo pînă de seară, adăogă el bărboșilor Israiliți.

— Cișlig să dea Dumnezeu! răspunseră ceilalți cu o voce răgușită și tare.

— Amin! adăogă Avrum cel ce luase un ton de bărbat mare, preumblăndu-se de colo pînă colo, țiind într′o mănă un ciubucel de salbă-moale, iar cealaltă mănă țiind-o la spate.

Șlaim fiind în astă stare rușinat și umilit, oțărî că îndată ce va pleca tată-său cu ceilalți jidovi, să o șteargă la sănătoasa drept la București,sau la Focșeani, să intre la vre un boer să s′ascundă de tată-său, să nu ′l mai poată găsi; cum am zice cu alte vorbe, Șlaim luă palmele, dar și el le cocea turta la toți.

Înfine jidovii plecară pe jos spre Tîrgul Okni. Moișe mergea în fruntea lor răsfrîngănd pulpana halatului din dărăt, și ardicănd atîta pulbere cu papuci lui cei mari, ca cum ar merge o turmă de oi pe drumul cel mare.

Șlaim alergă îndată la vatră, afară din cărciumă, fără să fie văzut de Avrum și de Ruhăla, și luănd o mănă de cenușe, eși afară de o aruncă pe urma jidovilor cari se depărtau vorbind tare și rădicănd un nuor de colb pe urma lor, — apoi el iară se ′nturnă în cărciumă.

Atunci bietul Ion, care așteptase afară, găsi timp de intră, cu fața muiată în lacrime; — dănd cu okii de junele Șlaim întrebă: Coconul nu e?

— Care cocon? întrebă Șlaim.

— Coconu orăndaru d′aici de la cărciumă, răspunse nenorocitul Ion.

— Jupănu Avrum? adăogă Șlaim.

— Da, zise Ion.

Junele Șlaim, căt fusese de supărat, nu se putu opri d′a nu bufni de rîs, și eși să keme pe Avrum.

Avrum tocmai era afară să întrebe pe balabusta lui Buhur cănd vine bărbatu-său să ′l trimită la Tîrgu-Ocni cu gîște să le taie rabinul.

Ruhala arătă pe Șlaim.

— Bine zici, adăogă Avrum, și se înturnă în cărciumă. — Acolo găsi pe Ion:

— Ce vrei? întrebă Avrum cu un obraz serios.

— Jupăne! zise Ion umilit.

— Ce vrei moi?.. adăogă orăndarul.

— Jupăne, am venit să ți faci pomană!...

— Pomană! întrebă Avrum întărîtat ca și cum i ar fi luat cine-va lădița cu bani, dute la Dracu pentru pomană!..

— Nu, jupăne, nu te supăra, continuă Ion, știi că am și eu niște boișori, am căte o gîsculiță, vre un puiu de găină.

— Să′ți dau rakiu vrei?..

— Nu jupăne! nu coconule! răspunse Ion încurcat, voind a atinge inima sau a ambiționa pe jupăn orăndarul, mi a murit băiatul!.. Și el începu a plănge cănd zise acestea.

— Ce ′mi pasă mie daca a murit băiatu al tău!..

— Să mă împrumuți jupănele cu un irmilic ca să′l scoț din casă, că n′am, păcatele mele, nici o lescaie! Ș′apoi de că și eu am niște vitișoare!.. ți′l voiu plăti omenește!..

Auzind vorbele aceste, Avrum tresări oare cum, își aduse aminte de el; — îl recunoscu.

— Tu ești Ion ala?.. întrebă Avrum cu niște oki mari.

— Da, jupănele, nenorocitul de mine!..

Ion cu această ocasie venise în lațul sau în ghiara antagonistului său. — Dar întocmai pentru că îmi aduse aminte că îi datora o răsplătire de conduita lui de la Metocu-lui Balan, oțărî să′l împrumute.

— Îmi dai kezași? îl întrebă Avrum.

— Dar cum Dumnezeu! să te gîndești că o să mă bucur eu la dumneata pentru atîta lucru!

— Bine, bine balde lvane!... pentru kit soroc?

— Ia o să mă duc în zilele astea, după ce voiu îngropa copilul, la oraș cu niște var, și ′ndată îți voiu aduce înapoi, numai așa mă rog matale să faci bunătatea asta!..

— Bine balde lvane, să ți dau un irmiliki să mi dai doi!..

Pereanul se scărpină în cap auzind ca să dea doi irmilici dentru unul. — Nu e cam mult, jupănele?..

— Nu sînt bani, balde lvane! nu mi dă măna alt-fel... Mergi la altul daca vrei!..

Bietului Ion îi ardea inima și par′ că ′l înghiția pămăntul de supărare cănd se gîndea că fiul său este mort a casă și n-are cu ce să ′l îngroape.

— Fie jupănele...

Avrum scoase o pungă de pele din sîn, în care avea mai multe feluri de monetă, scoase un icosar pe care îl alese și văzănd că e argint curat, îl puse îndărăt în pungă, pe care o legă la gură cu o curea și o băgă în pozunar.

Ion văzu aceasta și suspină.

Orăndarul cămătar adăogă: să ′mi dai doi irmiliki pentru soroc de o săptămănă...

Ion simțind cuțitul la os zise: — Bine dragă jupănele!

Avrum deșkise cecmegeaoa și căută un icosar care semăna ca o potcoavă de cal, ars, tocit și bortit în două locuri.

— Țime, dar să aduci doi irmiliki peste patru zile soroc! Și tot de odată deșkise un terfelog în care scriea.

Ion luă în măini irmilicul, se uită la el și ′l băgă în pungă suspinănd.

El își mai aduse aminte că i mai trebuesc cinci șease luminărele de ceară și puțină tămîie.

— Jupăne, zise el jidovului cel ce încă scriea, mai fă bine cu căte-va lumănărele de ceară și cu puțină tămîie.

— Să′ți dau luminară și temuie, iară doi irmiliki daca vrei? — doi irmiliki și cu doi irmiliki sînt patru irmiliki... auzi, am scris la catastif că îmi ești dator patru irmiliki. — Peste patru zile să plătești patru irmiliki, adică doi și cu doi irmiliki; daca va trece mai mult de o săptămănă atunci sa plătești de doa ori atît!..

După ce Ion luă icosarul și luminările, plecă mulțămind jidovului de bunătate. Nu se depărtă ca zece pași și auzi că′l strigă înapoi.— El se înturnă.

— Ce poftești jupănele?

— Îmi ești dator doi și doi irmiliki, vezi este prea mult, balde lvane! nu mi ai dat kezași?

— Da, jupănele, tot satul mă cunoaște, am și eu ce-va vitișoare, îți voiu plăti cinstit.

— Nu, balde Ivane, este prea mult patru irmiliki! zise jidovul cămătar.

— Nu te teme jupănele că voiu plăti.

— Știi ce, balde Ivane, mai bine să plătești acu un irmiliki să rămîi numai trei dator, destul e să rămîi trei irmiliki dator!..

Bietul Ion, amețit de atîta vorbă ′și cu grijea la copilul său cel mort acasă, scoase irmilicu și′l dete înapoi jidovului, fără a ști ce face, și plecă înainte.

El făcu toată orănduială după datine să-și înmormînteze copilașul; duse puțin grîu la moară pentru ca să facă colaci, ferse de colivă, tăie o oaie ca să împarță de pomană, kemă pe preut să citească mortului, și ciopli singur din scînduri de brad sicriașul. Toace acestea le făcu el singur împreună cu femeea lui care numai înceta de a plănge ș′a se boci, căntănd cănd plăngea după cum era obiceiul Romanilor antici...

Cănd să redice pe mort, Ion ′ș′ aduse aminte că didese jidovului înapoi irmilicul ce ′l luase, și nu avea cu ce să plătească preutului. Alergă într-un suflet pînă la rateș.

— Jupănele dar ce îmi făcuși? zise el jidovului, fă bine de ′mi dă irmilicu că mi ′l ai luat și n′am cu ce plăti preutului și dascălului, fă bunătate așa să trezești!

— Vrei un irmiliki? întrebă Avrum pe nenorocitul Ion, să ′mi dai iară doi!..

Și după ce scoase de sub cecmegea catastihul de scrise iar doi irmilici la partita lui Ion, trase cutiea și i dete un irmilic. — Acum ești dator cinci irmiliki, balde lvane, întîi trei și acum doi...

Ion în starea în care se găsia supărat ca vai de el, nu′i mai ardea să stea să facă socoteală, ba nici n′auzise ce spunea jidovul, luă iute irmilicu fără a zice o vorbă și p′aci îi fuse drumu, — alergă într′un suflet pentru că′l aștepta acasă o mulțime de oameni cu mortul.

Șlaim văzuse cu okii toată istoriea împrumutării ce Avrum făcuse lui Ion. Avrum îi zise: vezi negustorie? așa să te înveți să fii negustor!.. d′aceea te a adus la mine unkiu Moișe! — Să te gătești acum să mergi cu gîște și cu găini să le taie hahamul. Pîne un sorocoveț să plătești căte cinci parale de fie ce pasăre, — mai sîntem datori din săptămăna trecută, să lași tot sfanțihu acolo. Hai! pleacă! și vezi deschide okii să te înveți să fii negustor!.. zise cu un ton imperatif Avrum junelui jidov. Șlaim fu încărcat cu gîște și cu tot felul de pasări luate de la săteni pe rakiu, și porni cu le la drum, luănd și un codru de păine cu el.

La oare care distanță este rădicată o cruce de peatră în mizlocul cămpiei. Se zice că această cruce e redicată în memoriea unui căpitan rus ce muri în bătaie cu Bem. Bem cu două batalioane de infanterie romăni de la Oradia-Mare, cu vre o două companii de Săcui, cu trei escadroane de cavalerie Virtemberg husari, (între care o mare parte sînt Romăni de la Mara-Murăși și din comitatu Satu-Mare) și cu o baterie de artilerie avu audacea de a ataca pe Ruși la Grozești și avu cu dănși o bătălie generală la Filipești, aproape de Onești. Avrum spunea că Bem a fost bătut și trupele sale fură sfărîmate de strilikiri Muscali; CAvrum avusese soartea să însoțiască armata rusă cu markitănie de vînzare și fusese luat prins împreună cu Moișe și cu un oare care Rozental din București, de Unguri, și fură duși pînă la hotarele Ungarii, dar cu toate astea locuitorii de la Onești spun din contra că Rușii fuseră bătuți și patru bucăți de artilerie ce le avusese la Onești, fură demontate de faimosul general, încăt fură nevoiți, a le lega cu frînghii și abea putură să le tîrască...

Înfine acea cruce fu plăntată în memoriea unui căpitan căzut în luptă...

Șlaim, sosind dinaintea acelui monument, se puse jos să se repause. După ce stătu căt va, îi veni o idee: — Cănd ași tăia eu găinile și gîștele astea și ași pune paralele în pungă?.. O! minunată idee! zise în sine Șlaim. Și el se dete la spatele monumentuui, după ce se uită bine într′o parte ′și ′n alta, ca să vadă daca vine cine-va, scoase o custură de cuțit ce o avea în pozunar și începu a cresta bietele pasări la ceafă. Voiu zice că am fost la haham cu ele!.. cugetă în sine junele ovreiaș. Din întămplare Buhur, viind despre Ocne și abătănduse pe la un sat unde era orăndar un nepot al său, tocmai scotea capul dintr′o rovină ca să iasă la drum. Ajungănd în dreptul crucei de peatră dete de Șlaim ce era cu cuțitul în măini plin de sănge și bietele pasări încă bătănduse.

Șlaim se făcu galben la față. — O sfeclise de tot bietul Șlaim, pentru că Buhur era tovarășu lui Avrum.

— Ce faci tu acolo? îl întrebă Buhur.

— Uite... mă trimise jupăn Avrum să taiu gîștele astea la haham...

— Așa! zise Buhur cu niște oki mari, care văzănd nelegiuirea săvîrșită de junele ovreiaș, îi veni să ′i smulgă toți perciuni din cap, însă tăcu până îl va aduce înapoi la rateș: — Bine dar, să mergi îndărăt... aidem înapoi!..

Șlaim, cam cu inima în doi peți, luă gîștele și găinile ce încă nu muriseră, pe spate, și plecă înainte. Buhur venia pe urma lui.

Cănd sosiră la rateș, Buhur începu să ′și sfîșie veșmintele de pe el spuind grozava nelegiuire ce făcuse Șlaim. Avrum sări să ia pe Șlaim în palme, acoperindul de injurii. Șlaim se lupta cu Avrum căt putea să se apere. Buhur și balabusta Ruhăla luară căte un lemn; dar el fiind mai tare se apăra în contra tutulor.

Avrum după ce văzu că nu merge trebă cum socotise, începu să ′l judece fiind că nu putu să ′l bată.

— Ce ai făcut mișelule? ce ai făcut nelegiuitule?.. zise Avrum nelegiuitului Șlaim.

— Am fost!.. am!.. la hazam... gîștele!..

Șlaim fiind că n′avu încătrău, că o feștelise de tot, căută să spue adevărul, — dar o încurcă pînă ce îi veni în minte cum să cîrpească minciuna: — pasărilor le a venit un rău ca din senin, zise el, și eu m′am temut să nu moară... era prea strîns legate de picioare!..

— Spurcatule! ai făcut o nelegiuire să le tai tu!.. Ai voit să ne spurci pe noi pe toți?.. nu ți a fost frică de okiul celui Prea-Înalt...

— Ba nu, zise Șlaim scărpinănduse în cap, — Le am tăiat să fie de vînzare pentru creștini care mănăncă...

— A! mișelule! a! blastamatule! adăogă Avrum cu Buhur și cu Ruhala, aruncănd pe dînsul o ploaie de injurii.

Din întămplare Moișe și toată ceata ovreiască se întorcea de la satul din josul rateșului, nu departe de acolo, și venia să dea lui Avrum o nuoă idee de negoț ce le venise in cap, să meargă vre unul din ei la București să înkirieze o casă unde-va ca să ție întrînsa marfă și să meargă din casă în casă, și mai ales la familiile Moldovenilor strămutați acolo, să le procure tot felul de mărfuri de consumație, cu prețul mai jos de căt cum se găsește la băcani sau la precupeți romăni, și cu kipul acesta vor brava însuși legea ce îi oprește... Îțic zicea iară că un confrate al său îi scrise cu telegraful de la București că este un post la municipalitate, care n-ar trebui să le scape și că va merge el să ′l priimească, adică d′a omori căini cu hapuri prin capitală, și unde nu va fi mizloc să scoață căini afară din curți, să se urce pe porți mi peste zaplazuri ca să arunce hapurile otrăvite...

Ei intrănd cu toți în rateși tocmai deteră de Avrum cănd judeca pe Șlaim. Tăbărîră cu toți pe bietul june, îl puseră la pămînt: Îțic de la Poiene îl ținea de picioare, Avrum de cap și Moișe îi căra de nemilostivite cu un ciomag, încăt bietul june sbera din toată puterea și se svârcolea ca un șearpe sub măinile lor.. După ce bietul june fu bine bătut, abia scăpănd de la tortură, o rupse d′a fuga cu capul gol și ca vai de el. Buhur se repezi să ′l prindă să ′l aducă iarăși dinaintea tribunalului Iudeu, dar Șlaim al nostru, iute de picior ca o căprioară, să te ții băiete! nici cu căini nu ′l ar mai fi ajuns... Fiind că el n′avusese răvaș de drum ca să poată merge la București, cum îi era în cuget, și fiind că coreligionari săi îl maltratase, căuta să găsiască vre un sprijin pe lîngă bunii romăni.— El se dirigiă spre tactul subprefecturei locale.

Ion, după două zile, merse la tîrgu Bacău de vînduse o căruță cu var ce ′l avusese pregătit, și îndată ce se înturnă a casă veni la jupăn Avrum să-și plătească datoriea.

— Bine te am găsit jupănele! veniiu să ți plătesc banii cu care m′ai împrumutat.

— Bine ai venit balde lvane! ce? ai bani acum?..

— Poftim, jupăne, un irmilic care mi ′l ai dat cănd am îngropat copilul, acum să mi spui căte parale este tămîia și luminările, o fi vre un șfert sau o jumătate irmilic?..

Avrum luă icosarul din măna lui Ion și ′l puse în cutiea cecmegeli, pe urmă zise: ai fost dator cinci irmiliki; ai plătit unul, rămîne sa plătești încă patru irmiliki, uite sînt scrise la catastit...

— Ce zici jupăne? adăogă țerapul uimit, de unde mi ai dat dumneata mie cinci irmilici?.. ferească Dumnezeu jupănele! aduți aminte jupănele că mi ai dat numai un irmilic, și apoi mai este tămîia și opt lumănărele de ceară, de celea care sînt atîrnate colo sus...

— Nu se poate catastifu este dovadă că ești dator cinci irmiliki, uite este scris!..

— Zici dumneata zău că mi ai dat mie acei bani? Iaca sînt trei zile cănd am venit la dumneata și ′mi dedeși un irmilic, tot satul știe, cum Dumnezeu se făcură cinci, ori patru?.. Na, iaca îți mai dau o jumătate pentru tămîie și pentru luminărele.

— Lasă sucmanu din spate, balde lvane, daca nu plătești patru irmiliki.

— Jupăne este păcat de Dumnezeu! căt mi ai dat și eu îți înapoiau... Vezi bine că și sa întîmplat și mie o nenorocire, fii și dumneata mai creștin!.. ține și pentru tămîie o jumătate irmilic, na!.. și Dumnezeu să ′ți dea bine și sănătate! Ion puse pe tarabă o jumătate icosar. Acum rămîi sănătos!

— Balde Ivane! numără aici patru irmiliki ori lasă sumanul din spinare zalog.

Ion se ținu să nu facă, gîlciavă, dar văzănd că jidovul cămătar întinse măna să i ia sumanul din spinare, se înfurie.

— Lasă jupăne sucmanu că ți am plătit cinstit!

— Nu, trebue să plătești patru irmiliki, moi!..urmă jidovul puind măna pe spinarea Romănului.

— Nu pune măna pe mine jupăne, că mă dai de primejdie!

— Plătește bani, moi!.. strigă încă odată Avrum aprins.

— Ți am plătit!.. Nu ți am plătit cinstitit?.. zise Ion mai liniștit.

Avrum smulse pe jumătate sumanu din spinarea Romănului.

— Jidove! te taiu cu toporul de vei îndrăsni mai mult!

— Moi tu ești talharu!..

— Ți am plătit cinstit, ce mai vrei cu mine?..

— Eu iau sumanu tău, desbracă curînd sumanu!..

— Lipitori afurisite!.. zise Ion furios, jidovi răi fără de suflet! sugeți săngele creștinului și ′l băgați în păcate! te taiu acu cu toporz daca vei pune măna pe mine!.. Și Ion scoase un toporaș ce ′l purta pe sub cojoc înfipt la cingătoare, și voi să iasă afară din cărciumă.

— Tâlharule! desbracă sumanu daca nu plătești patru irmiliki!..

Cămătarul se făcu că nu vede jumătatea de icosar ce Ion i o pusese pe tarabă.

— Tu ești talhar, moi! ai voit sa omori pe mine la drum, vii acum și la dugheana meu!.. și repetănd căte-va blasfeme ce Ion nu le înțelegea, se repezi asupra lui.

Ion îi dete un brînci de merse d′a rostocol pînă în fundul cărciumei, unde se opri de un poloboc cu rakiu.

— Gnevalt! strigă Avrum și Buhur cu balabusta și cu vre o doi jidovi ce alergaseră să pue măna pe Ion. Ion fu silit să se apere, și din întămplare îi căzuse sumanu din spate pe care îl înhăță Buhur și se duse cu el în cărciumă. Dar Romănul în desperație, ca un om ce ar fi tîrît de valurile unei ape furioase, sau ca acel ce se hotăraște să intre într′o casă care arde să scoață vre un copil, el se repezi în mizlocul jidovilor, și eși apoi dintre ei cu sumanu în mănă, plin de sănge și sgîriat pe obraz, cu care apoi se depărtă spre casă.El spuse tutulor sătenilor întămplarea cu orăndarul...

Avrum supărat, furios, își puse ciobotele de grab și′și luă căciula de blană pe cap și zise lui Buhur să pue șaoa pe un cal ce ′l avea îngrajdiu de pripas, să se ducă cu catastihul la suprefectură, și măcar de ar keltui ori căt acolo, să învețe minte pe asemenea țerani mișei. — El avea oare care tact în asemenea împregiurări, căuta mai ăntîiu să dea okii cu subprefectorul în parte, adică de a vorbi ce-va cu el singur între patru oki...

El mergănd la suprefectură găsi pe Șlaim stănd afară. Avrum cum îl văzu îl acoperi de înjurături și intră repede în cancelarie să găsiască pe suprefector, să′l informeze rău de Șlaim, să′l înkidă, să′l pedepsiască ca pe un mișel.

Avrum însă rămase înlemnit pe pragul cancelarii suprefecturei fiind că lipsia suprefectorul.

— Ce vrei jupăne? întrebă ajutorul de suprefect: un june care scriea la o masă, intră înlăuntru!

Avrum înaintă cu o față curtenitoare, cu căciula de blană în măini și cu catastihul.

— Ce e jupăne? ce ai?

— Am datorii să scoț, — un talhar de țaran mi este dator patru irmiliki și tagaduește!

— Este cu bună seamă dator, jupăne? ai înscris?

— Uite este la mine catastif care dovedește, este scris acolo!..

— Bine, jupăne, unde îți este hărtiea? să dai hărtie, zise ajutorul suprefectului.

— Domnu suprefector, mă rog, nu este acasă?..

— Nu, jupăne, se află dus pînă la Bacău, dar nu face nimic să dai dumneata hărtie și să kemăm pe datornic aici...

Avrum rădicănd okii și uitănduse în fisionomiea amploiatului mai bine, simți prin vinele sale furnicănd niște fiori reci; i se păru că okii ′l înșeală, că nu vede bine. El recunoscu în fisionomiea acestui amploiat pe antagonistu lui de la Poiene, — pe Terapont.

Însă încet, încet luă suflet jupăn orăndar, pentru că amploiatul nu′și skimbă de loc aerul și nu arătă că′l ar cunoaște: — O să aveți bunătate să trimiteți îndată ca să′l aducă?

— Fă petițiea, jupăne, lasă-o aici și vino măine de dimineață.

Un logofețel care de căte ori trecea pe la rateșul lui Avrum era tratat cu căte un pahar de rakiu îi scrise îndată petițiunea în care zicea că Ion plăiașul îi tăgăduește bani ce i e dator, că i a violat ′domiciliul sărind cu un topor să ucidă pe mai mulți neguțători de la rateș ete, care petiție o și dete ajutorului de subprefect.

— Să vii măine, jupăne, că vei găsi pe țeran aici.

— Mă rog matale, adăogă Avrum, acela e un talhar care a necinstit po mine, să dam la el bice, mă rog, să batem pe el că a necinslit po mine, po negustor!..

— Lăsă, jupăne, nu ne învăța dumneata ce să facem...

Avrum hotărî să nu lase să i scape nici cea mai mică ocazie.

A doa zi Ion fu confruntat cu cămătarul său la suprefectură, dar Avrum se încercă a intra mai ′nainte la Terapont ca să vorbească ce-va, după obiceiu, între patru oki, însă nu prea eși mulțămit.

Terapont era un june studios, ce nu prea avusese deprinderea acelui obiceiu a se mitui de jidovi, pe care esperiență îl corigease de multe defecte, El ținea prea mult la opinie, și voia în postul său a fi un om drept și imparțial, să nu asuprească pe nimeni ș′a se conforma întru tot legilor. — Nu voea ca lumea să′i împute vre odată despre o greșeală ce a făcut-o, ca june, cănd rănise pe fata unui Israilit, că de aceea el îi urăște și părinește pe Romăni; el ar fi dat dreptate și kiar inemicilor lui daca o avea.

Dar el însă era cam fisionomist; înțelegea după oki, după vorbe, după manieri pe culpabil și pe omul drept...

Terapont întrebă pe Ion plăiașu cel ce venise și sta cu capul gol dinaintea sa, după ce îi citise reclamațiea dată de Avrum:

— Spune, ești dator acesti bani, si apoi ai mers acolo să ucizi oameni, să faci rele?

— Da, da am marturi pentru acesta! răspunse Avrum pripit și aprins ca tot cela ce acuză pe un altul.

— Nu te întreb pe dumneata, jupăne, lasă′l pe Ion să răspunză, zise amploiatul cu un aer serios și întrocăndu-se către sătean.

— Ai priimit de la dumnealui banii pe reclamă? ești dator?..

— Ferească Dumnezeu coconașule! să n′apuc să mă mișc din loc daca sînt dator eu o para la dumnealui.

— Este scris la catastif, mă rog!.. adăogă Avrum, arătănd terfelogul ce îl ținea în mănă.

— Coconașule, așa să ′ți facă Dumnezeu parte de viață și de fericire! ascultă: am îngropat un copil al meu, sînt cinci zile astă-zi, și n-am fost rugat de dumnealui jupăn negustoru de colea, să facă pomană că n′aveam cu ce să plătesc preutului și dascălului; să mă împrumute cu un irmilic, pe care il am dat eri înapoi; și am mai luat de la dumnealui, uite, opt luminărele de ceară din dugheană și puțină tămîie, ce mi le pusese și pe cestea o jumătate irmilic, care i-am plătit tot eri.— Nu știu ferească Dumnezeu mai mult la sufletul meu!.. Uite am îngropat copilașul, sînt creștin, să n′am parte de lumina okilor, să n apuc să mă mișc d′aici daca nu spuiu adevărul!..

Ion arăta în nevinovăție și cu tot focul unui om cu consciință, aceea ce se întămplase.

— Numai un irmilic ai luat, omule? întrebă ajutorul suprefectorului, ș′apoi ce, s′a mai auzit vre odată opt luminărele de ceară și puțină tămîie, o jumătate irmilic?..

Avrum cel ce pînă aci își făcuse idee să vînză pentru datorie oi, boi ce va găsi la Ion, întinse iară amploiatului catastihu său, afirmănd în gura mare cele ce reclama.

— Lasă jupăne să răspundă Ion și apoi să spui dumneata. — Ai marturi creștine? poți să dovedești?.

— Ma rog este negustorie asta! eu plătesc arendă la rateși, am dat bani la el!,. adăogă Avrum cam nemulțămit de kipul cum procedase ajutorul suprefectorului. — Mai bine s ar fi înțeles cu însuși suprefectul daca era acasă.

— Este martur kiar om de legea dumnealor, care a fost de față cănd îmi dete un irmilic și tămîia cu luminărele i le am plătit.

Avrum îmi aduse aminte că văzuse pe Șlaim afară și că în adevăr el a fost față cănd împrumutase pe săteanul. — Se temu dar ca să nu cum-va să dea el dovadă.

— Este un mișel acala! este un ticălosule!.. adăogă Avrum pripit la vorbă.

— Ia arată după catastif ce ai dat lui Ion? ia să vedem! Terapont se adresă către Avrum.

Jidovul cămătar replică că Ion îi e dator și că daca va perde de la el și va perde și de la alții, atunci sărăcește și cu ce va plăti orănda de două sute de galbeni pe an, care i a numărat proprietarului? — Nu mai puțin cănd zicea Avrum acestea ofta și pentru cei trei sute de galbeni care îi luase Grigore...

Fie jupăne că este prea mult, adăogă Terapont, să iei cinci sute la sută, adică cinci irmilici pentru un irmilic... — Unde ți e dovada creștine?

Ion eși afară și kemă în lăuntru pe Șlaim care măturisi în fața autorității și ′n fața a cătorva săteni, cari veniseră într′adins acolo, cele ce știea, din a căruia declarație și din arătările săteanului se încredințară toți de ființa adevărului.

Avrum îndată ce dete cu okii de Șlaim nu se putu stăpăni d′a i adresa injurii în lima evreogermană și acela răspunzăndu-i-le înapoi, făcură atîta gălăgie, încăt amploiatul fu nevoit să i someze de trei ori la tăcere și pe urmă a′i da afară din cancelarie.

— Dute creștine sănătos acasă, și d′aci înainte să te ferești ca de foc d′a mai lua bani cu împrumut de la jidovul cămătar...

Avrum văzăndu-se într′acest kip căzut, perzănd procesul, hotărî a merge la acău ca să ridice acolo cu purcel cu cățel pe toți jidovii, și cu o halalae mare, să ceară destituirea acelui amploiat care l a nedreptățit.—

Aflănduse, precum mai arătarăm, mai mulți săteni cari veniseră la suprefectură să susție pe Ion,acum se ′nturnau mulțămiți la casele lor: — acestia spuseră celor l′alți săteni, cari așteptau cu nerăbdare să afle resultatu lui Ion cu orăndaru, că a căștigat dreptatea. — Sătenii supărați pe cărciumar că îi încărca tot-d′auna la băutură și îi lăsase aproape în pănzele albe, luăndule căte o sută la sută și mai mult camătă, se adunaseră în mizlocul satului, ca cum făceau sobor.

Iar Avrum cel ce mai întărziase după niște treburi, încălicănd necăjit calul, cu catastifu la supțioară, luă drumu înapoi spre rateși și căta, fiind drumu p′acolo, să treacă kiar prin mizlocul acelui sat. — Din întămplare tocmai trecănd și un țigan călare pe deșelate, într′o parte a satului, fusese un rău augur pentru Avrum. Romănul precum la făcut Dumnezeu, îi place să aibă de vorbă și să rîdă căte odată!..

Nu putem spune de sigur daca țiganului sau orăndarului ce venia într′un suflet, stănd rău și cam cocoșat pe cal, începură sătenii a da kiote și a huidui, încăt de la un capăt al satului pînă la altul, călărețul nostru fu petrecut cu alaiu. — Avrum, crezănd că lui i se adresa acestea, dete Diavolilor și negustoriea lui și tot. — hotărî după aceasta în cugetu-i, să ia un rateși la Drăceni, aproape de monastirea Slatina, ca, daca nu va mai putea să ție casă bună cu locuitori de la Trotuș, să aibă un alt punct unde să se strămute...

X. Bacău, Odobeștii si Drăcenii

Bacău e un prea frumos oraș luăndul din punct de vedere ca posițiune și importanță comercială.

Spre partea de la Est și Sud este ocolit de apa Bistrița care, curgănd pe un prunt petros, poartă undele dale cristaline și îndestul de profunde într′o însemnată lățime și formînd mai multe ramure. Nenumărate plute pe fie care zi, încărcate cu grîne și lemnărie, trec unele după altele cu iuțeala săgeții, la vale spre Galați. Spre partea de la Nord este mărginit de o frumoasă cămpie, unde se fac arăturile și semănăturile cetățenilor.— Puțin mai departe cămpiea aceasta se mărginește de un șir de dealuri, a le cărora vârfuri seamănă cu niște monticule. — Dealul e plin de varietăți, coprinde căte-va sate și o mulțime de vii cu grădini, numit Călugăra. Spre sud, orașu-l este învecinat cu satul Leteea și de Bistrița, precum mai arătarăm. Malurile Bistriței se văd de departe redicănduse ca niște fortificații; sunt mărginite de nenumărate sălcii, plute și tot felul de arburi. După ce trece cine-va pe podul cel lung peste rîu, și care nu se află tocmai în prea bună stare, urcănd și scoborănd un deal, dincolo de malurile apei, se află un șes romantic pe care curge Siretul, în vekime numit Agarus, ce curge din Bucovina de lîngă Șipot: acel rîu atît de renumit, martorul faptelor strălucite din Moldo-Romănia... Nenumărate dumbrăvi, pajiște plăcute, sate, codri, colnice și tot felul de varietăți, represintă cele mai plăcute paesage acolo. Între aceste se numără Săucești, proprietatea fiului lui Ion Sturzia cel dintîi Domn Romăn, după revoluțiunea de la 1821, precum în Țeară-Romănească fu Gregore Ghica, a cărora memorie e lăudată de toți Romănii; mai ales că ei decretară depărtarea din țeară a călugărilor greci, ceea ce fu un prelud de emanciparea monastirilor zise înkinate... Săuceștii e situat sub coasta dealului stăng despre Bistriță; coprinde un număr de case și ′n marginea din vale a satului are o frumoasă biserică, construită de peatră și de cărămidă.

Semănăturile de tot felul de producte și pășunea vitelor este renumită pe șesurile rîului Siretul. Cursul său seamănă prea mult cu al Argeșului și cu al Oltului, ce poartă pe spinarea undelor sale toate avuțiile cele însemnate a le țerei, făcănd a rodi cămpiile ș′a se întări codrii.

Bacăul se afla într′un fel de pregătire de priimirea unui ministru care se aștepta să treacă prin el. — Gendarmeriea sta gata în uniformă, ulițile erau măturate; cancelariile, prefectura, tribunalul, toate erau îngrijiate pentru niscaiva investigații.

Tribunalul și prefectura de Bacău se află alăturate una de alta, tot subt un același acoperim.

În partea despre față se întinde o piață; acolo se află tot-d′auna niște puține pline cu apă, pentru cazuri de foc, iar în dos sînt grajdurile pentru caii gendarmerii; fiind tot aci arestul pentru criminali și casarma gendarmilor.

Se știe că în Bacău se găsesc multe lucruri bune, precum e școală publică de băeți și esternatul de fete... Populațiea fiind numeroasă, ca ș′a Bărladului, se află mulți bărbați stimabili, multe procese de pledat la tribunal și mulți advocați.

Fratele Andrei, cen ce sosise de două-zile cu Lina, în acest oraș, trecănd spre a merge la părinți ca să i cerceteze, se duse să viziteze tribunalul. — Tocmai în acea zi se cerceta procesul dintre enitropi stării răposatului Pavlake, care a lăsat prin testament, să se fundeze un ospital în orașul Bacău, cu procatorii fiicei adoptive a răposatului, cei ce se luptau cu fel de fel de argumente să dărîme legatul testatorului, pretestănd o clauză, că răposatul n′a lăsat legitimatul fiicei sale. Cu toate acestea se află două testamente, unul mai vekiu și altul din anii mai din urmă, care amăndouă sînt conforme și arată lămurit că dorința testatorului este d′a se funda un ospital în orașul Bacău, iar fiicei sale adoptive îi lasă o moșie pentru supsistență, cu condiție d′a nu o vinde ș′a nu o pune nici odată emanet; adăogănd testamentul, că aceasta e ca să nu rămîie dînsa, precum s′a văzut mai multe esemple, în sărăcie și în ruină...

Oamen de legi, advocați erudiți și veki amploiați, desbăteau această kestiune, care a devenit prin opiniunea publică, o kestiune națională. Uni, pretindeau că după legi se poate strica testamentul, fiind că testatorul n′a lăsat legitimatul, partea ce se dă orfanii, alții susțineau că legitimatul este coprins în acea moșie numită, și că clausa d′a nu o vinde ș′a nu o pune emanet este o prevedere a răposatului ca să nu rămînă orfana într′o zi lipsotă de păine... Însă în general opiniunea publică era să nu se strice testamentul răposatului Pavel, fiind că el a înkinat starea sa națiunei, în folosul săracilor, în ajutorul și căutarea celor nenorociți...

Pe cănd se petrecea cercetarea acestui faimos proces, cu mirarea tutulor se văzu grămădindu-se la prefectură o mulțime de oameni Romăni și jidovi, ca cum ar fi fost un fel de manifestare.

Romănii alergaseră să vadă pe un vestitfur de cai, al căruia nume nu este strein populului, sau că un asemnea nume se află scris pe converta unor cărți publicate din Iași și din București... Nu era un om care să nu zică atunci că i a perit un cal, o iapă, sau mai mulți cai.— Polițaiu local prinsese pe acest faimos geambaș și ′l arestase la prefectură, unde, precum ziserăm, oameni se strînseseră să ′l vadă... Iar jidovii, în a cărora frunte se afla Avrum, veniseră să susție protestarea în contra amploiatului de la suprefectură, care nu lăsase orăndarului de la Trotuși dreptul d′a jefui pe locuitori, precum mai făcuse. Partizani lui Avrum strigau în gura mare cerănd destituirea kiar a suprefectorului de la sus zisul ocol; și alții cereau darea îi judecată a amploiatului, ajutorului său. Jidovii veniseră cum arătarăm, cu cățel cu purcel și cu toată halalaia, încăt ar fi crezut cine-va că este o mișcare publică în țeară.

Prefectorul care era un om bătrîn, puțin energic, temănduse să nu fie acuzat de opiniunea publică, hotărî depărtarea din foncțiune a lui Terapont, ca să liniștească pe jidovi.

Cu altă ocasiune iarăși el îl recomandă ministrului, și Terapont fuse instituit la o suprefectură de plaiu, în districtul Peatra.

Terapont auzind aceasta, alergă îndată la Bacău.

Avrum mulțămit că a depărtat din post pe un om din a căruia causă n-ar fi pututut să ia cinci irmilici pentru unu de la săteni. ăi venia să sară în cer de bucurie. — Cei-l′alți jidovi asemenea făceau paraă de aceasta. — Avrum din întămplare întălni pe Andrei cel ce se înturna de la tribunal.

El făcu lui Andrei lungi complimente și ′l în trebă de sănătatea soții sale. Andrei fu coprins de mirare.

— Am să fac o rugăciune la dumneata! adăogă Avrum.

— Ce este, ia spune?..

— Voesc să te însărcinez pe dumneata ca să ′mi scoți trei sute de galbeni care mi a luat tălharul cela de la Fălticeni, și să ′i împărțim apoi pe din două.

— Ai dovezi? poți să constatezi faptul? întrebă Andrei.

— Sînt oameni care priimesc să jure, numai să le plătesc căte ce-va...

Andrei se scuză că nu are timp.

Terapont, viind în Bacău întîlnește și el pe Avrum.

Jidovul cum îl văzu, începu a-i râde în nas, că a perdut postu pentru el.

— Jupăne, gătește-te de criminal; eu am dovezi oameni bătrîni, oameni de credință, cănd ai venit să ′mi dai zece galbeni ca să te las să jefuești pe bieți locuitori...

— Zou! adăogă Avrum cam îngrijeat, auzind pe Terapont prea serios vorbindu-i, era oameni la dumneata? zou! n′am vozut!

— Ce ți spun eu, ei era într′o odaie alăturată; oameni bătrîni și cunoscuți de oameni drepți, care au ascultat tot ce ziceai.

— Cocoane! adăogă Avrum descurageat, nu face așa un lucru!..

— Jidove, pentru blăstămățiile tale o să fii dat peste graniță, o să fii gonit din Moldova.

— Ei bine dar să ne împăcăm, să facem amîndoi pace, zise Avrum.

— Dar cum vrei să facem pace?

— Am să iau trei sute de galbeni de la unu care m′a înșelat, ții dăruiesc matale jumătate, daca vei merge să ′i scoți de la el...

— Ne cunoaștem noi mai de mult, jupăne, nu ′mi trebuesc bani tăi!.. Îți zic numai așa vei scăpa de mine, numai așa vei scăpa să nu fii dat peste graniță, daca vei înceta d′a mai jefui pe locuitori, și cănd te vei lăsa d′a vinde rakiu... Altminteri, aduți aminte, jidove, că am niște hărtii la mine prin care te pot încrimina ori cănd!

Avrum începu a cam cugeta serios și rămase îngrijeat de aceasta; atîta numai că tot era el hotărît să lase rateșul de la Trotuși și d′aceea nu i ar fi fost greu kiar de a spăla putina d′acolo...

Terapont s′a strămutat la suprefectura de la Peatra. El se tot ținea de cele ce apucase, a divolga abuzurile și toate nelegiuirile ce se comit prin Moldova.

Tîrgul Peatra e un oraș frumos, situat la o posițiune romantică, cu aer curat, ape prea bune și un loc minunat de traiu!.. Bistrița ce curge p′alături, cum am mai arătat, și munții ce i descriserăm, dau atîta interes, conțin atîtea plăceri încăt îl poate cine-va numi unul dintre orașele cele rari care se găsesc în poalele Alpilor țerei noastre. Mergănd între munți este Dorna: un loc muntenos, renumit ca și Ciahlău. Dorna ține o parte de pămîntul Moldovi și o parte de Bucovina. Locurile, apele, munții și pădurile de brazi merită a fi descrise în volume întregi. Cea mai frumoasă origine de coloniile Romei se păstră acolo... Femeile sînt de o frumusețe răpitoare, oameni deștepți, bine făcuți, robuști, au înfățișarea unor eroi. Dar căt de trist e, Dumnezeule! d′a vedea cine-va aceste pămînturi clacice și oameni aceia frumoși, întocmai ca niște brazi, că se pradă de niște barbari, veniți să se înavuțiască din pădurile țerei și din sudoarea Romănului... Ca cum ar fi un blestem toate bunurile țerei acesteia să fie numai pe măinile streinilor!.. Vre o căți-va Turci speculanți, cari au venit și s′au așezat în locurile acestea, (se înțelege în Șarul Dorna, partea Moldovii) eploatează într′un kip barbar și degradator pe bieți locuitori săraci, jefuiți, stiviți de ghiarele lor. — Totul ce produce pămîntul și natura acolo este numai pentru dînși!.. Ei și numai ei esportează toată lemnăriea din munții Moldovi pentru Turcia.(Acestea sînt plutele care trec ne′ncetat pe dinaintea Petri ș′a Bacăului Cu măna pe pistol și pe iatagan kiar astă-zi ei face pe locuitor a tremura și calcă în picioare legi și autorități... Arbitri și nesățioși de bani, ca grecotei și ca jidanii, cu suflet negru și mîrșav, a umilit pe săteanul romăn, încăt a făcut un sclav din el... Femeile cele mai frumoase deveniră prostituatele lor... Ce săvîrșesc acești păgăni acolo este o grozăvie de care tot omul de inimă se înfioară și se revoltă, tot Romănul roșește și se cutremură!..

Ei asemenea împrumută bani pe la locuitori ca să le lucreze lemnăriea de cu iarna și să o transpoarte pe plute vara; dar prin încurcătura camătării, prin abus și tot felul de amenințare locuitorii sînt cu desăvîrșire îngenukiați și legați de voința acestora...

Sătenii de mai multe ori au reclamat în contra acestor usurpatori, dar autoritatea rămase tot-d′auna surdă la plăngerea lor și ei sînt tot prada acelor barbari.

Terapont, ca foncționar și ca om de inimă, aflănd de aceasta, turba și căuta un prilejiu d′a putea el să pue un capăt răului acesta.

Înfine de multă apăsare locuitorii munților reclamară cu toate mizloacele ce le avură...

Terapont fu numit de D. ministru ca să meargă să cerceteze, să constate faptele acelora, și să proceadă la darea lor în judecată.

Terapont, merse la fața locului cu un procuror; dar la venirea lor acolo Turcii îi amenințară cu arme, ne vrănd a arăta supunere.

Terapont raportă aceasta dinpreună cu procurorul. — Un ordin ministerial veni, ca suprefectura să esecuteze pe acești ne-subordinați.

Turcii și pentru a doua oară răspunseră cu armele în măini.

Atunci Torapont, ajutat de un mic număr de gendarmi și de plăieși, se repezi ca un nebun asupra acestor rebeli, și după o luptă crăncenă, Turcii fură legați cot la cot, cum se zice pe romănește cobză; — otărîrea lui era, în urma unui asemenea delict din parte-le, să i răfuiască aci pe loc de socotelile ce mai aveau cu locuitorii, și trimițîndu-i sub un convoiu și în feară pe toți pînă la Iași, acolo legea să esecute dreptatea, și mișeii, tălhari acestia, să fie dați peste graniță afară din țearră.

Torapont lucra ca un Romăn și cum se cădea să facă un bărbat de inimă.

Însă cu multă durere și mîhnire fu silit a′i deslega și a le da drumul, în urma unui ordin ministerial, care sosi îndată după aceea.

Terapont par că și perdea mintea de aceasta și hotărî a′și da dimisiunea din foncțiune... ne mai putănd servi subt un ast-fel de regim, subt un asemenea guvern!..

Ne oprim un moment cu Terapont ca să neînturnăm la amicul nostru Andrei, pe care îl lăsaserăm la Bacău; de unde, după puține zile, luă drumu spre Odobești; mergând pe șoseaua cea frumoasă, trecănd prin Agiud și prin Domnești și apucănd spre dreapta, pe sub dealurile cele acoperite cu vii, pe la Panciu, pînă se duseră acasă...

Andrei și Lina ajunseră la Odobești cam la finele lui August, într′o zi pe după amiazi.

Îl prinse mare mirare, intrănd în tîrg, că află toată populațiunea resculată, ca cum ar fi într′o revoluțiune...

Creștinii alergau din toate părțile să protesteze dinaintea prefectorului de Putna, care venise ad-hoc, că ei nu priimesc ferească Dumnezeu! să se mai taie carne de îndestularea orașului de către jidovii...

Odobeștii este un tîrguleț aproape de Focșani, între dealuri de vii, renumit pentru vinul cel bun care se face acolo; cu o populație de căte-va mii suflete, Romăni, Greci, Armeni și jidovi.

Dar ceea ce era curios că însuși o parte de Ovrei protestau, în unire cu toată populațiea, în contra obiceiului d′a se tăia carnea de îndestularea tîrgului de către jidovi.

Jidovii ce protestau, o făceau pentru că e prea scumpă carnea lor. — Creștinii erau indignați....

Coptraccii jidovi de altă parte scoaseră contractul dat de vistierie ce′l avea la măna lor și care le da dreptul acesta... Iată aproape coprinderea articulului al ă-lea din acest contract: „Nici o vită din cele mari sau mici, să nu se taie, spre îndestularea tîrgului, fără a trece prin cuțitul hahamului.” Ei strigau în gura mare ținănd în măini sus zisul contract, că ei au numărat galbeni mulți ca să aibă acest drepturile și că nu vor permite nici odată creștinilor să taie osebit carne pentru seama lor, ci să mănînce aceea ce rămîne de la dînși, adică partea cea de dindărăt la vită.

Aceasta este o dovadă ce fel guvernul trecut făcea să se respecte dreptatea și autonomiea Romănilor, că erau îndatorați, în țeară lor, să mănînce ce le da jidovii...

Creștinii în unanimitatei, bătrîni, juni, femeile stăpănite de bigotism și de devoțiune în datine religioase, preoții, oameni cărunți și pînă și copii declarau că ei nu priimesc carnea cea tăiată de jidovi, că mai bine prefer cu toți a numai mănca carne, de căt a o lua tăiată de cuțitul hahamului...Populațiea era foarte turburată; cazul era cu totul greu, — Prefectorul de Putna consimția din inimă la reclamarea Romănilor și le zicea că au dreptate; dar lucru curios, că în această împregiurare și jidovi aveau dreptate, în virtutea contractului dat de vistieriea de la Iași.

Cel care ținea contractul era Avrum, împreună cu alți. — El avea dreptatea, el era tare și mare!..Prefectorul se sili a potoli rescularea aceasta și de aci merse să viziteze Vrancia și să asiste la pornirea unui număr de oameni armați ce Vrăncenii promiseseră a da țerei, și cari erau destinați de a merge să păziască castelul de la ocnă, cănd toată oastea regukată se reunia în lagărul de la Floresti.

Vrancia se numește acea parte a Carpaților pe unde apele Putna, Milcovul și altele curge. De la această parte, și unde mai cu seamă Milcovul începe a ′întinde albiea sa, se începe hotarul ce despărția, din nenorocire, mai′nainte, Țeară-Romănească de Moldova. Sub poalele dar acestor munți, sau mai bine pe malurile Putnei, ce este aproape de Odo bești, se află și pînă azi ruinele cetății Crăciuna ce o avea Moldovad espre Țeară-Romănească. Șirul dar al munților cei înalți care se văd, mergănd cine-va spre Focșani, — cu o măreață înfățișare, care se întind precăt nu i poate coprinde okiul, conținănd în sînu lor mai bine de trei-zeci de sate, locuite de acei renumiți fii ai munților, este Vrancia, și locuitori ei se numesc Vrănceni!.. Cele mai romantice posițiuni represintă aspectul dealurilor și al munților. — Măgurile situate pe d′asupra dealurilor,stăncile rîpoase care se văd de departe disputănd cu nuorii ce învălește vârfurile munților, sînt pline de o sublimă frumusețe. Nenumărate pîraie, nenumărați codri de brazi acoperă coastele lor și căte-va gîrle îndestul de măricele curg prin fundul văilor și pe prunturi de nisip. Aerul este acolo foarte curat și apele dulci cristaline și rouroase..

Aceasta este Vrancia cea renumită în timpi trecuți, pe cănd țeară își păstra neatîrnarea, prin puterea armelor. Locuitorii din Vrancia sînt buni vînători, lucrători de pămînt și păstori. Legile lor erau a le unei republice, precum mai repetarăm, ca ceea de la Bărlad. Dar se vede în anii din urmă co rumpțiunea nu i a putut ocoli și pe dînși... Înfluența boerului proprietar, influința jidovului cu cămătăriea, cu rakiu lui blasfemat, a făcut pe mulți să-mi vîndă din proprietățile lor și a deveni clăcași pe moșie boerească... Cu toate acestea Vrăncenii sînt renumiți de bravura lor, și ei promiseră a da guvernului trei sute de oameni volintiri. — Li s′a făcut însă cunoscut că numai o sută sînt trebuincioși, iar cei-l′alți să rămîe la casele lor.

Cătă mirare coprinse pe D. prefector văzănd în volintiri cei armați cu sinețe lungi, numai oameni bătrîni și uni diformi.

— Acestia sînt Vrăncenii? întrebă el.

— Am venit noi în locul flăcăilor noștri, răspunseră oameni... Junii, flăcăii umpluseseră codri fiind că uni alți făceau propagandă că stăpănirea de aceea îi kiamă ca să′i ducă in foc, că greutățile pe viitor, făcăndu-se unirea țerilor, vor fi și mai mari, că Romănul va fi rob și altele multe...

Iată cum intrigile și corumpțiunea perde pe o națiune!.. cum vorbele și lucrarea celor rău voitori rătăci pe acești Vrănceni, alt-fel bravi și curagioși; cari în loc de a alerga junimea, bravii la kemarea patrii, lăsară să vie niște bieți bătrîni slabi și neputincioși!..

În contra cui dar avem a ne plănge de aceasta? Cine a adus lucrurile ca poporul să fie victima intrigilor și a desmoralisațiunei? Negreșit cei care a voit ca poporul să nu se lumineze, spre a′l eploata... Cei mari, cei de la putere, proprietarii, stîlpi țerei, capi biserici erau datori de a lumina poporul pentru binile și fericirea națiunei, cu nemărginitele mizloace care le are țeară...zise Andrei-Fratele această anomalie de lucruri împregiurul locului nașterii sale: — O belă și glorioasă Moldovă! O! belă șl glorioasă Romănie! un suspin de durere cată a eși din peptul fie cărula om văzănd soartea ta!.. Cel ce trece pe marginea rîurilor, prin sînul munților, al cămpiilor, al tîrgurilor și al satelor tale cată a plănge, privind starea în care te lăsă îngîurirea streină!.. Căt de umilită e starea la care te reduse inimici tăi, pe lîngă starea de mărire din trecut; cu atît mai trist că însuși fii tăi sînt din numărul inemicilor tăi!..

Înfine nuoii însurăței, aflară la Odobești pe părintele lor, un răzăș boer de neam, ce șădea la casa sa, în marginea viilor, ocupat fiind de munca cămpului, de cultura viilor, de grădinărie, de vite și de toate căte trebuesc omului, spre a′l face independent.

Moșidiaconu (așa se numi de popor părintele lui Andrei, fiind că era om bisericos ce se înkină mult) deșkise brațele văzănd pe copii săi, săltă de bucurie cu toată bătrînețea și nu știea cum să i priimească mai bine.

— Bine ați venit, dragi mei! bine ați venit la casa părintească! Dumnezeu să vă dăruiască ani îndelungați și să trăiți bine; să aveți bine cuvîntarea sa, și eu din partemi asemeni vă bine cuvîntez!...

Fratele-Andrei și Lina îmbrățișară pe respectabilul lor părinte, care era bătrîn cu capul alb, vesmîntat romănește, cu o frunte măreață și cu oki vii plin de inteligință, numindu-l cu multă pătrundere și simțiciune părintele lor.

Lina află un părinte bun în părintele iubitului ei soț...

Bătrînul mult timp nu voi a i lăsa de lîngă dînsul, fiind că el era singur, că de vre o cinci-spre-zece ani răposase mama lui Andrei.

Cu o viață rustică, în plăcerile vieții de la țeară, lingă vitișoare, sub ramurile copacilor, departe de griji și de supărări, în sînul nevinovăției ș′al adevăratului amor de patrie și de religiune, Lina și Andrei gustară momente de fericire, momente atît de dorite de tinerețe și de iubire!

— Ascultați, fii mei, eu încă am fost ca voi, să dea Dumnezeu să trăiți și voi anii ce i am trăit eu, ca să vedeți și pe fii voștri precum vă văz eu!.. Am văzut și am petrecut multe, am slujitțării în multe rînduri; am fost catană ca să apăr neamul nostru și altele!.. Așa dar, fii mei, ca să aveți desăvîrșită bine cuvîntarea mea, caută să mergeți amăndoi, fii mei, la acea monastire unde este mormîntat Ștefan Vodă Domnu Moldovi cel Mare, la S. Monastire la Putna; să mergeți să îngenukiați la mormîntu lui, să sărutați peatra sub care zace oasele și țărîna lui, să vă ungeți cu săntul mir de la acea monastire și de la Săntul Ion de la Suciava, să mergeți să vedeți tot pămîntul Bucovini, frumoasa și iubita țeară care fu ruptă din țeară Moldovi; unde trăiră părinți și strămoși noștri, să umblați sănătoși p′acolo și să vă înturnați iară sănătoși, voiu ruga pe Dumnezeu! Acel Domn, fiul meu și fiica mea, fu mîntuitorul Romănilor; el zidi multe monastiri și numai umbra lui săntă, numele său și aducerea de căte fapte a săvîrșit, mai ține această țeară de la care aflară har și milă atîți străini care trăesc aci... Blestem este, fii mei, pre capul aceluia care nu va cunoaște acest adevăr!.. Daca nu erau acei Domni, Domnul Ștefan, Domnul Bogdan, Domnu Petru și alții, noi de mult numai aveam țeară!.. și toți acești străini care se hrănesc aici, cată să binecuvinteze memoriea lor, împreună cu creștini, cu toți Romănii!.. căci cine știe ce neamuri barbare cotropeau pămîntul țerei noastre!..

„Așa dar, fii mei, de la Dumnezeu am cu ce trăi și veți avea și voi, pentru că țeară noastră este mare, întinsă și blagoslovită de Dumnezeu!... Mergerea voastră însă la S. monastire Putna, care este zidită de Ștefan Vodă, și unde se afă el mormîntat, se va socoti pentru voi și pentru fie ce Romăn Locul cel Sănt de înkinare!

„Veți rămănea de o cam′dată lîngă mine să mă bucur de voi, să mă împărtășesc de fericirea voastră văzîndu-vă că trăiți bine, cu cinste și cu dreptate, și în cealaltă vară veți merge să vă înkinați și pentru mine la acele locuri sănte!.. să vă înkinați și să vă rugați de îndreptarea relelor în țeară!..

Într′acestea bătrînul întindea măinile sale ca să binecuvinteze pe fii săi ce se afla îngenukiați unul de o parte și altul de alta. Lina era prea mulțămită și Andrei asemeni...

Toți vecinii și cunoscuții bătrînului veniră să ia parte la bucuriea sa... Copii danțau în bătătura curții ținănd în măinile lor stălpări verzi, grijile și supărările se depărtaseră de tot, în acel timp, de locuința Moșdiaconului...

Nu trecuse un an cănd Andrei și Lina plecaseră ca să îndeplinească voința părintelui lor. Bătrînul Romăn, după ce petrecu aproape toată iarna cu fiul său și cu nora sa, despărțindu-se, vărsa lacrime, și străngăndu-i p′amăndoi la peptul său, nu înceta d′a′i bine cuvînta.

Și fiind că Terapont scrisese amicilor săi că de Skimbarea-la-Față, 6 August, se va afla la monastirea Slatina, care e tocmai la granița Bucovinei, ei voiră ca să vaă pe amicu lor și să asiste de zioa hramului la acea monastire.

Trecănd ei pe la Iași și unde rămăseseră vre o deuăzeci de zile, Lina întălnia în toate zilele pe mama ei care asemeni nu înceta d′a vărsa lacrime și a o strînge pe brațele sale de căte ori o vedea, pentru că dinaintea naturei și amorului matern toate religiunile au o singură morală și o singură țintă!.. Pe tată-său nu ′l văzuse, fiind că el lipsia de la Iași.

Călătorind pe frumosul timp al verii dela Iași prin Tîrgu-Frumos, prin Cotnari, locul cel renumit cu ruine romane și cu vii ′și iară prin Fălticeni, nu se putură opri d′a nu vedea Baia, unde se esploata în timpul de de-mult fer și argint, cu nenumărate ruine astă-zi, cu biserici din timpi lui Ștefan Vodă și mai de ′nainte, cu case și palate veki, a cărora urmă abia se mai poate cunoaște în mizlocul cămpii de arături; și monastirea Rîșca, care e peste deal alături, precum și skitul Răsboeni la vale de Târgu-Neamțului...

Sosiră la Slatina, la acea monastire care pentru posițiunea ei, pentru construcțiunea sa cea tare, — situată între doi munți acoperiți cu păduri enorme de brazi, și cu o apșoară care curge p′alături este unică: fundată de Alesandru Lăpușneanu. — Avură nulțămirea să se afle în mizlocul unei numeroase societăți ce venise pentru zioa acestei sărbători.

Monastirea Slatina, ca și Rîșca, este o kinovie cu un număr de călugări.

Așa dar de Skimbarea-la-gață, care e zioa patrona Săntului locaș, amici noștri se găsiră în mizlocul unui păpor adunat de prin sate și din tîrguri, din satele de prin munți și kiar din Bocuvina, de la Valea Sacă și de prin văile de la Gura Humorului.

Slatina este lipită de hotarul dintre Moldova cu Bucovina, și locuitori despre o parte și despre alta, cei mai mulți fiind consăngeni, cumetri, cuscri, cumnați sau veri, n′au de căt a păși un șănțuleț, precum era cel dintre Moldova cu Țeară Romănească, pentru ca familiile să ′și dea îmbrățișare și a veni să depue înkinăciunea lor la săntele locașuri, unde sănt înmormîntați părinții și străbunii lor...

Andrei, Lina și Terapont asistară la solemnela ceremonie căt ținu, săntul oficiu de preoți numeroși și în mizlocul lor aflănduse SS. arhereul Calinic. Fu o măreață serbare care atingea pînă la lacrimi inimile poporului ce asculta în genuke săntele vorbe a le evangbelii și imnurile de laudă Domnului...Biserica era de tot plină, tinda asemeni, curtea și pînă p′afară pe poeni, sau pînă în marginea pădurilor se afla numeroși înkinători....

Bătrîni, juni, femei, copii învesmîntați cu vestminte albe, și fiicele cu flori la cap; bătrînii cu capetele albite de ani și cei tineri cu niște căutături vii, cu plete lungi și cu îmbrăcămintea toată de lînă, cu niște pălării negre sau cu căciuli de oaie țiindu-le în mănă, asistau toți uimiți și cu kipurile lor vesele, luminate de oare care speranță ce dă credința... — Auzul clopotelor, căntările și binecuvîntările ce le ascultau înlăuntrul săntului locaș, rostite de miniștri lui Dumnezeu, umpleau inimile lor de lumină și de consolație...

După săvîrșirea Săntei liturghii, rămăind toată zioa ușile bisericei deșkise pentru înkinători, nu încetau d′a intra și a eși rănduri, rănduri, aducănd fie care prinosul său la săntul altar; aceasta fu repetată, tot cu aceleași solemnități, și a doua zi, pomeninduse numele fundatorilor și donatorilor cu multă devoțiune și cu adînc respect. — A doua zi fu parastasul pentru ctitori..

La timpul prănzului un ospăț mare fu pregătit pentru toți vizitatorii și pentru părinți, — Anagnostii, cuparii și căntăreții concurau de a face prasnicul strălucit, după cum e obiceiul...

Grupe de țerani se afla adunați în curtea monastirei, care de care mirănduse mai mult de cele ce vedeau. Unii strănși în tinda din afară a bisericei priveau fericirile Paradisului promise celor ce săvîrșesc fapte bune în viața lor, și muncile Iadului pentru cei ce săvîrșesc fapte rele,..

— Fiule, te uită, zicea un bătrîn unui băiețel, arătănd cu degitul la Infern, acolo e focul Gheenii, Valea Plângerii și scrîșnirea dinților! — Vezi cum se kinuesc și cum ard păcătoșii în Iad!.. Acolo bogatul nemilostiv se sfășie de turbarea setei, boerii, împărații și domnitori cei răi se pedepsesc pentru nelegiuirile lor, lacomul de argint, femeea păcătoasă, cel ce se bucură de nedreptățirea altuia, cel ce înșeală, cel ce jură strîmb, cel ce ucide, cel ce vatămă pe aproapele său, toți ard în focul vecnic al Gheenii, unde i aruncă Diavoli și îi kinuește cu furci și cu frigări arse.. bețiea, fiule, desfrînarea, lenevirea, pisma, măndriea, lăcomiea și altele multe se pedepsesc, uite, acolo!.. Acel om care nu se teme de Dumnezeu, acel care vinde țeară fără cuget și fără simțire!.. acel care se dă de partea răilor, a vrăimașilor, judecătorul ce ia mită și nu judecă drept, călugărul care nu urmează după cum îi scrie canonul și cu un cuvînt nu este păcat pe lume care să nu se pedepsească în viața aceasta și ′n ceelaltă... Uite, fiule, ce groază și ce cutremur!.. ce kin pe toți aceia! cum ard și se muncesc ei!..

Omul care vorbea acestea și esplica fiului său Infernul descris de sublimul Dante, zugrăvit pe păreții din afară ai bisericei, pentru morala fie căruia, era un păstor de la oi care venise ca toți ceilalți, de zioa hramului, la Sănta monastire Slatina.

Băiatul privea cu luare aminte și cu un fel de înfiorare toate aceste. — Niște femei asemeni care era strînse în grupă se apropiară de cel care vorbea și priveau și dînsele cu groază kinuirea păcătoșilor, pe cănd altele arătau cu degitul la Paradis, unde se veseliau și se fericeau cei Drepți...

Aci erau arătate cele două puncte mari, cele două cumpene estreme destinate pentru eternitate de a cumpeni fapta omului. — Durerea și moartea pentru vițioși, viața și fericirea pentru cei ce practică virtutea... în fine Infernul și Paradisul!..

Terapont, Andrei și Lina erau nelipsiți de pretutindeni, se împărtășeau de lumina și morala bisericei, se împărtășeau de bucuriea sau de înfiorarea celor ce se afla dinaintea locașului dumnezeesc, ca dinaintea unui tribunal sănt... Apoi merseră de cercetară cele din pregiurul monastirei precum grădini și altele: admirau frumusețea naturei în tot locul. Vederea munților ce se lănțuesc în fața acestui locaș sănțit, cu pădurile, cu ferăsrtae și cu apa care curge p′acolo lăsată ca o pînză de argint la vale, — o sumă de lucruri ne′nsemnate, o mulțime de căruțe cu poame de la Rădășeni și care stau dinaintea porților, precum și mulțimea oamenilor ce percurgeau ca un torept în sus și în jos valea toate distra mintea lor.

— Unde se duc acești oameni și astă mulțime de fete? întrebă Lina pe Andrei.

— Să mergem la Drăceni că este iarmaroc de zioa hramului bisericei, zise Terapont amicilor săi.

Ei se gătiră de a merge la Drăceni, încătrău se dirigea mulțimea cea de oameni.

Terapont fu oprit în poarta monastirei de un june bine îmbrăcat și care, îndată ce îl văzu, îi făcu o mulțime de complimente.

Terapont, cu cea mai mare mirare, cunoscu în fisionomiea acestuia pe protegeatul său cănd se aflase amploiat la suprefectura din districtu Bacăului — ovreiașul care venise de ceruse reazemul său și după datorie nu i ′l a fost refuzat....— Șlaim se botezase la monastirea Rîșca, fiindu-i naș un preut de la Fălticeni, cel ce i pusese numele Iancu, adică Ion, și fiind că el n′avea încă barbă și mustăți, îl surnumise uni alți Ioniță Spînu.

— Ce mai faci? cum mai treăești Ioane? îl întrebă Terapont cu afabilitate.

— Învăț la seminarul de la monastirea Neamțul; am găsit creștini oameni de omenie care mă ajută...

— Să trezești! să treăești, ziseră de odată vre o doi trei oameni cari se afla acolo, împreună cu Terapont care îl strînse de mănă

De aci plecară cu toții la Drăceni, ce e în depărtare de o jumătate oră.

Între șirul a doi munți, în fața unei stănci de o peatră vînătă c′ o înălțime colosală, pe o poiană în marginea rîulețului, se află un han la drum și cu căte-va căsuțe de țigani locuitori. — Acolo e Drăcenii.

Dinaintea hanului vre o două trei magbernițe de scînduri sau corturi de o pînză veke groasă, căte-va căruțe cu pește sau cu poame, vre o doi trei jidovi vînzănd ață, ace și puțină pînză, forma un fel de iarmaroc. O horă mare ca să zicem așa, se afla grămădită pe acea poiană în bătătură, dinaintea cărciumei. Cu toate acestea, după cele ce se petrecea acolo, după cele ce erau văzute, nu semăna a un loc unde danță și se veselesc oamenii, dar se părea a fi un loc de perzare, locul unui danț dievolesc, sau însuși Iadul!..

Într′o colbărie ce ′ți îneca sufletul, grupe de oameni, flăcăi, bărbați maturi, femei și fete erau îmbrățișați căte doi și căte trei, cu niște sticle în măinile lor, unele pline, altele numai jumătate cu rakiu, din care mereu bea, fiind aprinși la față și având niște căutături fioroase, cu okii turburați și răgind ca niște feară; ei se aflau strînși în brațe și săltau în loc, fără tact și fără nici o mlădiere. Între dănși doi musicanți, unul bătănd într′o tobă și altul suflănd într′o trîmbiță trebuea să pue în mișcare cetele cele perdute de beție... Departe de acele danțuri romănești, departe de dulceața fluerului, sau a cimpoiului ce se aude prin sate cănd se adună fetele și flăcăii și danță dinaintea părinților,a rudelor și a cunoscuților, aci era ce-va mai mult de căt barbar; acei cari danțau numai cunoștea nimic pe lume, nu înțelegea și numai sîmția nimic, fiind că toți erau înverșunați de băutura cea blasfemată!.. Unii dintre săteni se tăvăleau pe prispa cărciumei în cea mai mare degradare, alți se țineau cu o mănă de inimă și cu ceelaltă ducea tremurănd sticla cu rakiu la gură, din care bănd se scutura cu groază. — Unul gemea făcănd spume la gură și da okii peste cap ca cum era, îndrăcit. — O biată femeie, o mamă cu pruncu în brațele ei, se legăna să cadă și copilul ei leșinase plăngănd și țipănd. — Într′o parte o fiică se afla lungită pe pămînt ca moartă de multă băutură, cu florile de la capu-i vestejite și mototolite, și un om cu un kip aprins, cu okii învăpăiați, care nu se credea să fie fost un frate sau o rudenie, se lupta să o tîrască din mizlocul mulțimei.. De lături, la un căpătîiu al mulțimei, unui om, de multă beție, se aprinsese rakîul în pentru-i, se tăvălia n-în țărînă și se svârcolea ca un șearpe, suflănd greu și răcnind ca un urs: iar o femeie care era soața lui, îi căsca gura și îi storcia urmă de cal pe gît, pentru ca să stingă flacăra rakiului. — Fiind el cu fața învinețită, cu okii stinși duși în fundul capului, puțin îi mai trebuea ca să ′și dea sufletul... Oameni de diferite condițiuni privia toate aceste cu indiferință, iar jidovul orăndar, cu alți doi trei de ajutor, intra și eșia cu ocalele pline să vadă unde e lipsă de rakiu și care om n′are de băut..— Un sătean în bețiea lui cerănd să i mai aducă un cinzec, jidovul îi numea îndată ocaoa în mănă cu cinci-zeci de dramuri întrînsa. — Omul perdut, mort beat, numai știea nici ce cerea, nici ce îi da și nici ce bea, destul că după ce bea dintr′însa striga: — jupăne! nați tinikeaoa încolo!.. Jidovul alerga de ′i lua ocaoa din mănă, și după ce îi repeta de vre o două trei ori că să ție minte căt a băut, apoi kema căte un alt sătean zicăndu-i să fie martur că ′i-a mai adus o oka de rakiu, care a băut o și ′i dă ocaoa seacă îndărăt... Și multe multe asemenea lucruri îngrozitoare petrecănduse acolo, în acel loc de perzare și de scrîșnirea dinților, făcu pe Andrei a ′și întuneca fruntea și pe Lina d′ași întoarce fața să numai vază aceste spectacule... Dar jupăn orăndarul, văzănd că venise doi scriitori de la suprefectura al căriia tact este aproape la satul Mălin, stănd la o parte împreună cu vre o doi gendarmi și privind, nu uită d′a ′și face datoriea a eși cu o sticlă în mănă, cu două pahare pe o farfurie și cu căte va bucățele de păine, și adresănduse către ei, îi îmbie, turnăndu-le în pahare, să bea. Scriitori acestia luară fie care căte unul din acele pahare, și urănd să fie de bine și căștig să dea Dumnezeu!.. duseră paharele la gură, și după ce băură luară și căte o bucățică de păine de pe taler; — apoi orăndarul dete osebit de băut și gendarmilor.

Terapont văzănd spectaculu cel înfiorător și pe acei amploiați așa de miserabili că se scoboară pînă la aceea de a fi și ei părtași din băutura cu care se sinucidea națiunea; și încă auzind pe jidov spuind acestora că el caută să desfacă în cele trei patru zile cel puțin pînă la o sută cinci-zeci de vedre rakiu, rămase înmărmurit, însă se îngrozi și mai tare și par′că ăi veni nebunie cănd văzu în jidovul orăndar pe Avrum cămătarul de la Trotuși.

— Ți am făcut cunoscut, jupăne, zise Terapont, ca un om ce compătimind pe bieți locuitori și ne mai știind cu ce kip să i scape din acea stare,opri pe jidov, ți am făcut cunoscut să te lași de meseria asta, sau daca nu vrei, gătește-te de a fi dat peste graniță!..

Avrum cu aerul său ironic și făr să arate vreo turburare, răspunse lui Terapont:

— Daca nu voiu fi eu, va veni un altul care va vinde aici rakiu în locul meu! așa dar eu nu sînt vinovat ci însuși dumnea-voastră!.. Faceți odată o lege; fiți dumnea-voastră mai leali și cu mai multă inimă, iubiți-vă mai bine națiunea și patriea, și noi jidovi vom pleca capui!..

Terapont n′avu ce să mai răspunză știind că jidovii sunt mai mult niște instrumente prin care cei mari eploatează pe popor, — adică sînt uni dintre Romăni și mai răi de căt kiar jidovi!...

El rămase înlemnit aproape fără viață văzănd atîta degradare la care e căzut populul cănd nu este condus de buni povățuitori și de legi păzite cu strictețe. — Poporul desmoralisat, patriea umilită și îngenukiată, a fost o calamitate pentru Romăni, de cănd perdu țeară pe Principi ei cei mari și buni,suferind toate, nenorocirile în curs de doi seculi sub Fanarioți, sub ciocoi și în cele din urmă sub jidovi!..

Căt de trist pentru un om de inimă văzănd de o parte biserica, viața și lumina, și de cea-l-altă parte alături cărciumăriea cea mai grozavă, desmoralisarea și perzarea națiunii!.. Atîta indiferență din partea celor ce trecea p′acolo, se opriau un minut, priveau și treceau înainte, era o dovadă mai mult că nu se găsia măcar un om care să se gîndească de a se pune margini acestui rău... ba încă ne vine a crede că toți conspiră în contra vieții populului romăn și că băuturile spirtoase la care penesimțite îl deprinse așa de mult, băutura rakiului,a rakiului amestecat cu vitriol, fu cea mai de pe urmă disposițiune luată din partea inimicilor Romănului, de a-i perde, de a′l degenera cu totul!.. Azi cea mai mare parte din popul suferă și e atacat la pept, și generațiea viitoare nu va fi de căt niște fii slabi și neputincoși — Cel puțin daca vom putea să isbutim a pune răului un hotar; daca vom putea scăpa copilul din fașă; daca vom putea scăpa generațiunea viitoare!...

Într′acestea soarele scăpătase d′asupra stăncei ce părea că era d-aurită. Apusul era frumos și splendit lăsănd o lucire d′o lumină roșietică pe vârful munților și d′asupra stăncei celii scarpoase.

Alăturia cu stănca se întindea o poeniță acoperită de o pășune verde. Niște oi pășteau acolo. De la acea poiană, ca și de pe stăncă, se zăriau domele bisericei Slatina, copacii, livezi și coamele munților. La lumina razelor apuinde se. afla un păstor îngenukiat, cu fiul său alături; — băiețelul căruia de dimineață tată-său îi esplicase dinaintea ușei biserici pedepsele ce așteaptă pe tirani, pe trădători și pe desmoralisați!..

Ei se rugau amăndoi. — Bătrînul cu un okiu plin de adorație, cu măinile împreunate și cu fața către cer nu uită d′a se ruga în fundul inimei sale să scape națiunea și patriea de nenorociri; să o scape de la peire!.. — La lumina ta, Doamne! la lumina ta, adăogă el, să încălzim inimile noastre și să întărim sufletele noastre!..

Ar fi zis cine-va privind aceste tablouri că de o parte vedea Paradisul, pentru cei inocenți și de cea-l altă parte Infernul și damnați lui!..

Se ′nturnară amici noștri cu inimile sdrobite pînă la monastire, unde fură ospitaliați.

Kiar a doua zi Fratele-Andrei și Lina se aflau pe drum călătorind; intrănd ei în Bucovina pe la punctul Nemerceni, se dirigeară spre Suciava.

XI. Suciava

Salutăm frumoasa țeară care fuse despărțită de Moldova, precum ar despărți cine-va un lăstar de tulpina unui arbure! — Bucovina, care în timpii mai ’nainte de l775, cănd se luă de Austria, prin un tratat cu Turcia, fără ca aceasta să aibă dreptul de a o înstreina, a fost o parte -a țerei noastre, ca și Basarabiea... Grigorie Ghica, Domnul țerii, a protestat puinduși capul său la perzare, de această nedreptate făcută Romănilor... Ea e abondantă de avuții, cu cămpii fertile, cu păduri enorme, cu rîuri ce o ornează de toate părțile, cu munți falnici și cu mine de tot felul isvornăd din sînul lor.

Ea se hotăraște despre nord cu Galiția și cu o parte de rîul Nistru, despre vest cu Ungariea și cu Transilvania, despre est o parte cu Rusia ș′o parte cu Moldova, și despre sud cu Moldova.

Munți ei care îi coprinde o mare parte despre vest, sunt munții Carpați, în al cărora sîn se găsesc păduri clacice de brazi și de fagi, de la care ea își priimi numele Bucovina... au poene rourate de gîrîe și acoperite de o pășune aleasă, înfățișănd pretutindeni priviri pitoresci cu drumuri și cu șosele pe dînși; munți aci sînt renumiți de frumusețe satelor, a băilor, a stabilimentelor, și mai ales de monastirile pompuase și sacre ce sînt pe poalele lor, ce arăt mărirea faptelor a celor pioși eroi despre care menționarăm... Cei mai însemnați munți ai Bucovinei sînt Rarăul, Djumalăul, Caldu și Oușor; cele mai înalte pitoresci vârfuri sînt: Cercera, Lucina,Camena și Lucinsca. Rîurile principale care o rourează sînt Nistru care isvorește din munți Galiții și curge prin o parte a ei, Prutul care isvorește tot din Carpați Galiții, a le căruia inundări sînt cam supărătoare pe la unele locuri, Siretul ce isvorește din munți Bucovini de lîngă Șipot, și mai sînt și alte rîuri precum Cerămoșu, Moldova, Bistrița și Dorna, afară de o mulțime de rîulețe și de păraie în toate părțile.

Țeară întreagă este așternută cu drumuri bine construite și cu șosele. Orașele, opiduri și pînă și comunele sătești sînt prea bine regulate. — Păduri, pacuri, grădini și multe altele se află bine întreținute de guvern sau de proprietari. În Bucovina se află căte-va mine de unde se eploatează precum fer la lacobeni, la Posiorita și la Fundul Moldovi se scoate aramă, de la Dorna și din apele Bistriței se scoate aur, argint și plumb la Cîrlibaba, la Cacica sare și cărbuni. — La Vașcăuți pe Cerămoșu se află o fabrică de hîrtie, la Crasna o sticlărie, la tîrgul Seret se fabrică mobile de casă și la Rădăuți căruțe bune... Monastirile doaate de pioși Romăni cu dominiuri se țin în arendă de guvern, care a făcut pe dînsele ferme modele de cultura cailor și a vitelor cornute, și de tot felul de semănături; și prin o bună administrație, prin iconomie, lipsind cu desăvîrșire abuzu-l și măncătoriile, forul clerical al acestor monastiri numără mai bine de nouă milioane, din a le căruia procente se subvenționează scoli, și institute, precum și se salariază preoții.

Orașele sînt importante pentru comerciu. — Linii de drumuri mari leagă comunicațiea cu cele dintîi orașe a le Galiții, a le Transelvanii și a le Moldovi cu Orientul. Cea mai mare parte de vite pentru Germaniea, cumpărate din Moldova și din Țeară-Romănească, pe aici se face transportu lor. Mărfurile asemeni de la Lipsca p′aici se aduc pentru tîrgurile din Moldova.

Cămpiile, munții și marginile sale sînt pline de monumente și de urme istorice.. Lupte crăncene ale Moldovenilor cu populii năvălitori fu causa principală de înălțarea acestor monumente...

Nu sîntem noi dar cel întîi care am căutat a cănta renumitul pămînt care odată fu locuit de Daci și nici nu sîntem noi cel întîi ce venim a saluta țeară apărată cu atîta bravură de Dragoși, Alesandru cel Bun și Ștefan cel Mare, fundatorii instituțiunilor naționale, apărători patrii și creștinismului!.. cei ce înavuțiră Peară cu atîtea monastiri fundate de dînși!.. nu sîntem noi cel întîi care ne încovăiem genukiul la mormintele sacre, precum sînt cele de la Suceava, de la Rădăuți, de la Voloveț și de la Putna!.. mormintele eroilor Moldovii, ce reclamă de la tot adevăratul Romăn și de la tot patriotul adevărat bine cuvîntări și laude, împreună cu tămîierea ce va merge pînă la fericitele lor locașe! dar ca un fiu al patrii, respectănd cenușa părinților săi și invocănd la umbrele strămoșilor fericirea patrii, nu puturăm un moment a ne opri fără a contămpla cu amor toate aceste monumente în care privim urmele Romănilor celebri ș′-a nu cere în memoriea lor însuflețirea și deșteptarea urmașilor Romănilor actuali!.. Așa dar, în fața acestei țeri despărțite de mama ei Moldova, în fața monumentelor și a populații ei, ne oprim astă-zi pașii, contamplăm totul ce ne isbește vederile și întrebăm ce s a făcut fama faptelor săvîrșite de străbuni noștri?... Numai monumentele ne răspunde; ele par-că ne vorbesc la a loru înfățișeare, fiind mărețe și numeroase!.. Așa dar la ele ne adresăm; limba lor o vom asculta!. —

Să însoțim pe Fratele Andrei la Suciava, care e de la Nemerceni două stații în sus.

Suciava, vekea capitală a Moldovi, astă-zi redusă într′un mic tîrguleț din Bucovina, se găsește situată pe spinarea unui deal, aproape de apa ce poartă același nume și care face încăt-va graniță între Moldova și Bucovina. Despre est pi nord se lasă pe lîngă dînsa o vale întinsă semănată ici și colea cu căte va sate. Peste rîul Suciava, pe partea Moldovi, se vede între niște dealuri satul Burdujeni, iar pe pămîntul Bucovini, spre est-nord, Monastirea Dragomirna: un măreț edificiu de stil bizantin și gotik, zidită la 1611, de Metropolitu Moldovi Atanase Crimca; iar spre partea de la Nord este satul Skei, locul nașteri lui Petru Rareși, Domnul Moldovi.

Pînă a nu strămuta Ștefan cel Mare reședința d′aici, Suciava număra la vre o patru-zeci de biserici, și avea mai bine de o mie șease sute case.

Astă-zi e, cum arătarăm, numai un tînguleț cu un număr de case, cu căte-va biserici frumoase, cu un gimnaziu național, în care cată a se preda științe în lima romănă, cu vekea catedrală, Metropoliea țerii, cu căte-va biserici veki și cu o mulțime de ruini, precum sînt cele de la Baia. — Suciava dar posede multe monumente demne de a fi vizitate.— Mai cu seamă cetatea de apărare,care s′a ilustrat prin o mulțime de fapte în trecut, stă încă și astă-zi, alăturia cu orașul; aceea ce, de și în ruine, nu mai puțin este orgolioasă și falnică de a spune generațiunilor fiitoare bravura și resbelele Romănilor repurtate în contra inemicilor țerei lor... Ea este situată pe crestitul unei rîpe, tocmai în fața metropolii, de unde ea odată domina tot orașul. — Are forma unui esagon, cu murii de peatră de o grosime ca cea de la Cetatea Neamțul, cu un șanț profund care s′a acoperit de surpături; iar spre fața orașului rîpă unindu-se într′una cu murul ei, formmează o înălțime colosală, din fundul văii pînă în vârfu-i. Între alte despărțituri înăuntru ei, se cunoaște bine stanța paraclisului, sau capela, unde, spre altar, se vede în fresco zugrăviea Maicei Domnului cu Pruncul în brațe și alți Sănți. În fundul văii, sau mai bine la picioarele ei, curge rîul care în timpi cei veki era mai profund, și d′acolo, ne spune tradițiunea, că se întindea niște poduri de pei de bivol, prin care fortereța comunica, peste acea rîpă, cu biserica Mirăuți, o biserică prea veke, precum e Săntu Dumitru de la Craiova, și care stă tocmai în dreptu-i, pe partea orașului.

Edificiul metropoliei, iarăși un monument vekiu, atrage mirarea vizitatorilor, și care pentru soliditatea construcțiunii, pentru arhitectura ce o are, pentru frumusețea artei este unică în felul ei. La metropoliea din Suciava se găsesc lucruri care sînt neînțelese de maistri și de arhitecții din zilele noastre... Aceasta e o dovadă că Romănii pe acei timpi erau înaintați în arta de construcțiuni.— Edificiul acesta poate ocupa mult mintea arhitecților de astăzi, cari mai nu înțeleg secretul ce poseda meșterii și arhitecții de atunci... O Acest Săntu locaș, Sănta Metropolie este fundată de Bogdan Vodă fiu lui Ștefan cel Mare; un monument venerabil în care se află depuse relicvele S. Joan de la Suceava, Patronul țerei, vizitată de toți streini călători și de pămînteni; — este situată spre partea de sud a orașului. Biserica e de stil bisantin, măreață, ingeniosă și foarte încăpătoare, care e mai tot-d′auna plină de înkinători veniți de prin toate părțile Bucovinei ș′ale imperiului întreg. Întrînsa se laudă numele Domnului și se face săntul oficiu în lima romănă. Căt despre stil, despre zugrăvie, de frumusețea catapitesmei ș′a icoanelor, de soliditatea cupolii și de simetriea formei ei, cată a lăuda zelul acelor Romăni cari au dat concursu lor construind-o.

Are o întindere în destul de spațioasă; largă șiîncăpătoare, este potrivită cu înălțimea ce posede. Mult gust, multă frumusețe, odoare scumpe de ar gint lucrate cu flori ajur se vede pretutindeni încătrău se uită cine-va. Într′o lature spre dreapta, în interiorul ei, se află un pavilion cu opt stălpi sculptați cu fel de fel de flori și d′auriți, cu dranerii de mătăsărie și ornate cu ciucuri de fir, în care se găsesc depuse relicuele S. Ioan, într′un sicriu îmbrăcat cu argint și cu stofe scumpe. În fața pavilionului este atîrnat pe păreți un cadru cu portretul Metropolitului Dosotei, acel metrogolit Romăn lăudat în istorie despre simțimentele sale și operile sale eclesiastice. Icoanele împărătești cu oare care arginturi la coroane și la măini sînt zugrăvite de un pur bizantin. zugrăveala păreților în frescu și aproape ștearsă de mulțimea anilor, se asemănă întocmai ca acea de la monastirea Cozia de peste Olt, ca acea dela Curtea de Argeși, sau cu a unei biserici, Adormirea, de la Baia.

Păreții din afară au fost peste tot acoperiți cu zugrăvie, represintănd cele mai alese scene din viețile Sănților, dar din nefericire numai spre partea de sud se mai găsește o mare parte conservată în starea primitivă. Această pictură, clasică în felul ei, se aseamănă așa de mult cu cea de pe păreții din afară ai bisericei, Adormirea, de la Baia, ca cum ar fi lucrată d′o aceeași mănă de maistru. Pardoseala ei pe din lăuntru e d′o peatră vînătă pătrată.Spre stănga se găsește un mic anvon așezat pe doi pilastri de peatră sculptați, și în mizlocul ei se află atîrnănd doi policandri de alamă: unul mare spre altar și altul mic spre ușă.

Înscrințisnea dîn frontispinis e aea următoare:

„Prin voința Tatălui și sporirea Fiului și săvîrșirea Sfăntului Duh au voit bine credincosul și iubitorul în Hristos Io. Bogdan Voevod cu mila lui Dumnezeu Domn pămîntului Moldovi a zidi biserica Metropolii Suciavii unde este hramul marelui Mucenic și purtătorul de biruință George și au început a zidi în anul 7022 (1514) dar nau ajuns de a săvîrși, iar fiul său Io. Ștefan V. V. din mila lui Dumnezeu Domn pămîntului Moldovii de sub ferestre în sus au zidit și au săvîrșit-o la anul 7030, în luna lui Noemvrie 6 întru al șeaselea an al domnii sale, și s′a sfințit de măna Prea o sfinții sale. Metropolitului Cir Teoctist.”

Înscripțiunea de sub portretul Metropolitului Dosotei:

„Dosotei Mitropolitul „Moldovii. Acesta au dus moaștele Sf. Mare Mucenic Ioan Novii la Jolkva la anul 1886 unde au stătut până la anul 1783. Sf. Ioan din cetatea Trapezunta născut și au pătimit munci în cetatea Alba în Basarabia, la anul 1332 S′au adus la Moldova în orașul Suciava de la cetatea Albă, la anul 1402”.

Sănțenia altarului, credința înkinătorilor, miracolii ce adesea ori s′a văzut de la acestSănt, Patronul Perii, face ca o populuție numeroasă, fără osebire de cult, să umple largile sale tinde și mizlocul ei, cei ce vin a implora ajutor în nevoile și supărările ce le cearcă. Aci pe Evreu îl vedem′ alăturea cu shismatic și cu creștinul Ortodocs rugăndu-se de opotrivă, îngenukind din naintea altarului și adorănd un același Domnezeu... Preotul neîncetat se roagă și rugăciunile lui, din ′naintea capului Săntelor Relicue, deșteaptă speranța și măngîerea unei mame care imploră însănătoșirea fiului ce de mult timp zace, unui frate pentru fratele lui suferind, unui soț pentru soția lui, unui fiu pentru părinți lui și unei fecioare ce asemuni se prosterne și în ruga ei ferbinte, invoacă clemența cerească de a avea un soț bun mărităndu-se... Toți aci se roagă pentru supărările și lipsile ce simt și toți așteaptă, adorănd pe Sănt, clemența și ajutorul său...

Andrei și Lina intrănd înăuntru Săntului. Locaș, fiind duminică după Sskimbarea-la-Față, fuseră pătrunși de un simțiment profund de devoțiune.

Sănta liturghie se oficiea cu atîta solemnitate încăt toți rămăseseră uimiți. Bine cuvîntarea preutului cu tămîierea la care tot omul pleacă capul, cu candelele și lumini nenumărate aprinse, cu imnurile de laudă de mai multe voce căntate, însemna o serbare măreață, de care se împărtășia o mare parte din locuitori Suceavi.

Osebit de aceasta unii veniseră într′adins căci în acea zi solemnelă era să se facă strigare pentru a doua oară de maritagiul fiicei unui neguțitor, onest, care răposase de doi ani și a lăsat doi copii orfani, un băiat ce mergea pe două-zeci și opt de ani, iar fiica pe nouă-spre-zece.

Juneile se kema Leon, servise în armata austriacă și a eșit cu gradul de căpitan pentru meritele sale; sora sa se numea Glikeria, și dupe asistința epitropilor, ea fu datoare a promite rudeniilor sale că primește a da măna unui pețitor care o ceruse.

Leon lipsia la Cernăuți care e capitala Bucovini, iar Glikeria, pentru că ședea în casa unui bunu al ei, om în etate trecut de Sa ani, la Suciava, se afla în acea zi la biserica Săntul George, vekea Metropolie a Moldovii; unde încăt timp a ținut săntul oflciu ea mereu a stat îngenukiată dinaintea pavilionului sănt, rugănduse în inima ei.

Glikeria era dotată cu o frumoasă talie, avea un kip dulce mi un aer atrăgător. Oki ei avea fermecul unei frumuseți romane. De și părul capului îi era negru, dar fața i era albă ke neaoa. — Învesmîntată de moda zilei, nu puțin koketă pre căt se vedea că era pioasă, se deosibea oare cum prin lucsul toalatei de multe june fiici cari asista, în acea dimineață, la religioasa ceremonie. Glikeria priimise oare care educație, vorbea bine lima germană, slavonă și înțelegea puțin lima italiană. Ea avea o bunimoară dotă și poate că mulți dintre juni de o bună condiție s-ar fi crezut fericiți de a priimi măna ei. În asemenea împregiurări recomandațiile se fac prin alții, fără ca nici o parte sau alta să fie sigure daca spiritile celor ce se însoțesc se potrivesc. Cu toate acestea Glikeria era promisă, toată lumea știea: amicile ei o salutase de fericire pentru viitorul ei, numai după obiceiu se cerea să se strige la biserică de maritagiul ei și în puține zile în urmă era să se deciză zioa munți.

În această duminică făcănduse strigarea a doa,de zioa Săntei Gecioare era să se strige ș′a treia oară, Dar acum dînsa se afla profundată în rugăciune în kipul următor:

— Sănte Ioane! Mare Mucenic George și toți Sănții părinți! rog îndurarea voastră, luminați-mă și ′mi fiți în ajutor! Maică Prea curată și Isuse Hristoase! daca acest om ce voește a uni soartea mea cu a lui e un om vîrtos, cu un suflet și un caracter bun apoi vă rog ajutațimă ca să se săvîrșească această legătură; iar daca nu, de va fi un om corumpt și rău, apoi atunci facă-se minune prin puterea Voastră, ca eu să fiu scăpată de dînsul!..

Glikeria profera în cugetul ei această rugăciune la care era profundată și un șiroiu de lacrime inunda rumeni ei obrazi.

Sănta ceremonie fu terminată, și pe cănd adunarea era aproape de a eși se auzi numele ei strigăndu-se din preună cu al pețitului ei.

Mulți nu făceau atîta băgare de seamă la aceasta, fiind-că pe mire nu′l cunoștea, iar căt pentru Glikeria ar fi răspuns toți cu onoarea și cu stările lor.

Andrei auzind numele aceluia, remase cam pe gînduri; ar fi voit prea mult să știe cine era el.

Preutul dete bine cuvîntare de eșire. Grupe, grupe oameni și femei învesmîntați de sărbătoare, familii numeroase, eșiau în rănd și în ușa templului se salutau, după cum erau datinile bătrîne.

Eși și Andrei împreună cu Lina care numai puțin strălucia de frumusețe.

În tinda bisericei, ei auziră pe un bărbat ce da brațiul tinerei fiice care, încăt timp a ținut săntul oficiu, nu s′a fost mișcat de lîngă sicriul Săntelor relicue: — Vino scumpa mea Glikerie! Mult te ai rugat astă-zi!..

— M′am rugat din toată inima, Grigore, m′am rugat azi!... răspunse tînăra lui promisă.

— Grigore!... zise în sine Andrei, încurcat pentru un moment pînă să-și rekeme bine memoria, A! infamul! el e acela care a făcut pe Maria să fie perdută? a! infamul!... repetă el de căte-va ori și fisionomiea lui fu așa de întunecată că Lina a putut să′l opserve.

— Ce ai? întrebă dînsa.

— Nimic, nimic! răspunse el soții sale.

E de nevoe să dăm căte-va deslușiri lectorului despre cele petrecute cu Grigore pînă aci, de cănd a fost trecut în Bucovina; de la scăparea lui din măna jidovilor de la Fălticeni.

Sînt căți-va aghenți care în nume de Ortodocsie face trebile streinilor ce vatămă căte odată interesele naționalității romăne. Acestia recunosc un cap de la care priimesc ordine și instrucțiui...

De acest fel de aghenți, să nu ne fie cu supărare, se găsesc mulți și în Moldoromănia; ei vorbesc mult de puterea pentru care fac propagandă și alte ori ajung a fi obrasnici....

Grigore eșit de la un loc... unde o mare parte sînt părinți ruși, nu rămase și el de tot strein de acea propaganză și nu fu așa de prost să nu știe că pentru aghenți ce i numirăm sănt destinate oare care sume de bani care se varsă.

Daca nu prea înțelegeți dumneavoastră ca ce interes va fi având acea putere d′a lucra cu aghenți săi pretutindeni unde e țeară romănească și unde se află Romăni, e tot interesul care îl avură puterile cănd despărți Bucovina de Moldova; și de Basarabiea, și la luuu cănd se luă Principatele amanet de la Turcia, cu nume ca să ajute Ortodocsiea....

Aghenții sînt de diferite grade și uni kiar se bucură de posițiuni înalte...

Străbuni noștri cănd lăsară atîtea venituri monastirilor pentru lauda lui Dumnezeu și pentru faceri de bine, nu se gîndiră nici de cum că aceste însemnate venituri vor trece peste graniță și Romănii vor fi prada aghenților sus descriși....

Grigore precum știți era bun de gură și îi plăcea prea mult paralele; el bătu pe la toate ușile, se strînse la pept dinaintea tutulor acelora de la care socotea că va trage profit; — punea mai de multe ori urekea unde erau strînși trei Romăni să asculte ce vorbesc ei.... Romănii în Bucovina sînt oameni de inimă; grație fondului clerical ce le a asigurat Ștefan Vodă și alții, se află mulți bărbați care se luminară prin școlile ce le au în Cernăuți, în Suciava și ′n mai multe sate; și mai cu seamă de la 1848, ei deveniră cei mai înfocați patrioți Romăni... Aghenții dar și spioni perdură mult dinaintea lor, și Grigore care fu îndată supsonat că arfi spion între dînși, numai făcu trebă mare; dar ei urmă căt se putu meseriea lingușitorilor pe dinaintea celor mari, celor de la putere...

Într′o zi Prea Sănțitul P.. zise unui profesor de lima romănă din gimnaziu de la Suciava, care cerea neapărat să se formeze o bibliotecă de scrieri romănești pentru studiul junilor învățăcei: — „Ce vrei cu multă romăneasca ta?... ori vrei să spargi părerii cu dînsa?....

Tot așa zicea și în București într-o zi un doctor bătrîn care mai de multe ori a fost la putere, cănd se afla efor la scoale: — Ce trebue preutului în Romănia să fie învățat? destul este să știe a citi și a scrie... ș′adăogă că numai unui popul ca al Grecii i se cade să aibă preuți învățați....

În Bucovina din contra lumina nu lipsește pentru teologi și pentru toată tirerimea, dar cursu în limba romănă este ce-va mărginit prin scoli.. din această considerațiune și altele Prea Sănțitul Episcop îi scăpase acele vorbe profesorului romăn de la Suciava....

Un boer însă romăn îi observă îndată Prea Sănțitului, pentru care acesta remase fără a mai zice o vorbă: — Prea Sănțite! ești ales de Romăni ca să susții edificiul națiopalității și din fondurile fericiților noștri strămoși neamul nostru să se cultive în lima Romănă.... Adu′ți aminte Prea Sănțite că fondurile clericale sînt lăsate de Romăni!....

Atunci Prea Sănțitul Episcop zise că ce va face cu profesori germani cari ocupă catedrele? și cănd profesori romăni nu avem, națiunea este înapoi?

— Nu, Prea Sănțite, răspunse cu inimă boerul, avem destui tineri romăni care au absolvit științe și au depus doctoratul cu succes; avem mulți juni Romăni la Viena....

Prea Sănțitul lăsă capui în jos și tăcu....

Să ne înturnăm iar la Grigore pentru care ne fu vorba, el se amesteca mai mult p′între niște Greci și Ruși de care era înconjurat Eniscopul, pentru că Romănii nu′l prea putea suferi...

Dar ca să vă faceți o idee de lupta ce e între acești antagoniști cu romănismul, înkipuiți vă că la Iași se află un arhereu numit. Su-și-cu-Pan. Intrănd la dănsul în vara trecută doi juni călători, un profesor și un elev la teologie, și care doriau să′l viziteze, auzind că este din Bucovina; el fără a le da pas ca juni învățați să zică vre o vorbă:

— Ce fel de port e acesta cu care voi sînteți îmbrăcați?.... întrebă el pe profesor și pe student ce erau vesmîntați cu suman romănesc de postav negru și cu pantaloni de lînă albă.

— E costum nacional. Prea Sănțite, răspunseră D. Lătinescu și D. Lupi în mirați de această întrebare a sacerdotului.

— Afară dar să eșiți de la mine!... strigă el beților juni cari nu știea cu ce s′a făcut culpabili dinaintea sa.

Căt ne pare însă bine și e frumos de a vedea într′o țeară diferiți populi că trăesc în armonie și se iubesc, asemenea dorim ca populu slav din Bucovina să fraternise cu populu Romăn și capii bisericei, cu toată Ortodocsiea de care sint însuflați, să nu apese pe Romăni ci de o potrivă cel puțin cu cultura care concură de a se face limbilor străine și streinilor, să se cultive și lima Romănă și să fie și Romănii susținuți....

Grigore dar neputănd pînă însfîrșit să isbutească să joace rolă mare pe lîngă aghenți cari îi numirăm, pentru că Romănii s′au deșteptat și cer azi drepturile lor, apoi el se hotărî să se însoare, singura țintă fiindu-i de aduna cu ori ce preț și cu ori ce mizloace căt de mulți bani.—

Așa dar el aflănd de la unu pînă la altul că Glikeria posede ce-va fonduri de la părinți ei, făcu ce făcu de′i ceru măna și era în ajutorul căsătorii sale cu dînsa.

Duminică dar la zece August cum ziserăm fu strigarea lor pentru a doua oară la metropolia din Suciava, cănd se afla față și Andrei.

Văzănd pe Andrei în biserică, pe care el îl cunoscuse la Iași, se temu ca nu cum-va să zică vre o vorbă, să nu transpire că el a mai fost însurat și că nu era despărțit bisericește de soțiea lui dintîi. Căt ținuse dar liturghiea și pănă se săvîrși formalitatea strigării pentru Glikeria și pentru el, s′a fost tras într′un unghi al bisericei, de unde nu scăpa pe Andrei cu o căutătură a okiului ficsă la ori ce mișcare a lui.

După ce eși dir biserică dănd brațiul pețitei sale, abia o duse pînă acasă la dînsa, și îi spuse că are să meargă pînă la Cernăuți pentru niște trebi relative la maritagiul lor.

Glikeria se uită lung la dînsul cu acea căutătură dulce a femei și′l întrebă: — „ multe zile vei rămînea acolo? cănd o să vii îndărăt?..

Grigore care avea destulă rutină cum să se poarte către secsu, se puse îngenuki dinaintea ei ca să o uimească prin fel de fel de vorbe promităndui că înainte de îu a le lunei va fi înapoiat, și repetăndui de vre o două trei ori Glikeria mea! frumoasa mea Glikeria!... îi sărută măna cănd ea se lupta a′l ridica de dinaintea ei de jos.

— Dar nu o să fii astă-zi la zăbavă? îl întrebă ea cu un kip vesel.

— Nu. răspunse el ca, întunecat la kin, dar te rog nici tu să nu te duci, să nu mergi nicăiri d′acasă, nici măcar pînă la Zampca.

— Dar de Sănta Maria negreșit să vii că vom merge cu moșu la Putna la monastire, că așa îi e obiceiul. O să vii negreșit?. îl întrebă dînsa.

Grigore încurcat neștiind ce să otărască:

— Socotesc că voi fi pînă atunci... Dar ține bine minte să nu mergi la zăbavă care o dă domni ofițeri și foncționari Nemți!... Adio! zise el și plecă lăsănd pe Glikeria cam pe gînduri.

Nu știm daca plecarea sa la Cernăuți cu atîta grabă nu era de aceea să scape de oki lui Andrei din Suciava; și oprind pe fidanțata sa să nu meargă la zăbavă, nu era tot pentru ca nu din întămplare să se facă ce-va vorbă despre dînsul. — El avea obiceiu d′a umbla ca pe sub pămînt, să nu′l prea vadă lumea.

În acea zi era în Suciava două petreceri mai preferabile. Una sub zidurile cetății pe frumosul șes pruntos din marginea rîului Suciava și ceelaltă la monastirea Zampca.

Pe șesul rîului pregătiseră foncționari austriaci un cort mare ocolit cu brazi aduși de lîngă monastirea Dragomirna, cu mai multe lăviți și canapele înlăuntru, cu covoare așternute pe d′asupra pruntului, cu lămpi și policandre; pregătiseră asemeni și un bufet, de și prea modest, dar în care să se găsiască în destul de mîncare și de băut pentru in vitați.

— Această pregătire se făcuse mai, cu seamă tde zioa nașteri suveranului lor, și pentru că cornul se aflase pregătit, voiră repede încă odată acea petrecere, care după idiotismul populului se numește Zăbavă.. Sărbătoarea aceasta se începea de pe la orele șease, cănd se potolește căldura zilei, și ținea pînă după meziul nopții. Nicolae lăutarul, vestitul viorar ce umblă îmbrăcat cu antiriu, încins cu taclit peste mizloc și cu un fes roșu în creștitu capului sub șeapcă, avea să însuflețească serata prin artisticile a corduri a le vioarei sale ș′a le întregei sale bande de lăutari țigani. Nicolae a fost admirat de mulți virtoși pentru geniul său muzical.

De aceea în acea zi nu era casă în care femeile cele frumoase și damicelile cele modiste și grațioase să nu se ocupe călcănd la fuste sau a și pune zulufi în papilote pregătindu-se de toaletă, pentru că simțimentalele arii din Trovatore și Rigoleto avea ca să le distreze și nemuritorul vals de Straus era să le facă a sbură ca o pasăre pe brațele junilor cavaleri.

Ceelaltă petrecere era la Lampca, o monastire la capătul de la Nord al orașului încongiurată de un șeanț militar îșpreguru-i care se pretinde că ar fi lucrat din timpul cănd loan Sobieski făcu o incursiune în Moldova, și fu nevoit să se fortifice în Zampca, ca să se poată apăra în contra Tătarilor ce veniau despre Bugeac ca să ′l lovească.

Zampca în timpi veki a fost o biserică grecorăsăriteană, dovadă este că în stanța paraclisului din turnu de la poartă, se cunoaște și astă-zi urmele unui altar și zugrăviea în frescu a Maici Domnului și cu inscripție romănească; astă-zi e prefăcută în templu Nestorian al Armenilor. La zece August Armenii țin un fel de sărbătoare. Ei vin în mulțime numeroasă la Zampca. — Zampca este situată pe creștetul unui deal și e încongiurată de rîpe spre partea rîului Suciava. Sub poalele ei sînt o sumă de grădini și satul Skeii cade tocmai în față cu dînsa; peste apa Suciava se vede precum mai repetarăm dealurile Moldovii și monastirea Dragomirna, care este la oare care distanță lîngă Suciava.

Fratele Andrei și Lina merseră să vadă Zampca.

Pe la orele șease începănd a se potoli marea căldură, pe dealuri adiind o ușoară suflare de vînt, nu se mai putea cine-va sătura de plăcerea ce da mirosul pomilor din grădini și de privirea paesagelor ce se înfățișeau din ′naintea okilor: șesurile, dealurile, monastiri și satele depărtate din fața Suciavei.

Surprinderea fu nemărginită pentru Andrei și pentru Lina cănd pe unu din coinicile dealului văzu pe un june ce sta cu obrazul între pumni, șezănd pe pămînt; era Terapont de care cu puține zile mai′nainte se despărțise de la Slatina.

Terapont ședea în acest kip și era cufundat în cugetări; el avea un aer trist

Ei se îmbrățișeară cu aceeași afecțiune și cercară aceeași fericire găsindu-se, ca și cănd se văzură la Bărlad, în grădina publică.

— Ce făceai tu acolo singur? întrebă Andrei pe Terapont cănd Lina se scoborîse puțin mai la vale ca să adune garoafele și cimbru selbatec din earbă.

— Îmi vine să mă împușc, iubite frate! răspunse Terapont cu un aer de o profundă ′nemulțămire.

Lui Andrei îi veni a crede cî amicul său se cam smintise și voi să l ia cu binișor. Dar înțelese îndată că aci era vre o kestiune de amor.

— Ce este frate? Spune ce s′a întămplat?.. Spune întîi de unde vii?..

— De la monastirea Dagomirna, răspunse Terapont.

— De la monastirea Dragomirna?.. întrebă cu mirare Andrei, dar ce ai căutat acolo?..

— Pentru ca să te fac să înțelegi, răspunse Terapont, caută să ți spuiu de la început.

— Te ascult, adăogă colegiu său de gimnaziu.

— Locul nașteri mele e Vasluiu. Părinți mei mă avură numai pe mine și mă iubeau ca soarele. A treia casă în vecinătate cu noi, trăia un Grec care după ce făcuse specule și ținuse moșii în arendă, având nenorocirea să peardă mai în urmă, se trăsese cu familea sa in Vasluiu, unde trăia cum putea de azi pînă mîine. El avusese o fată cu care am fost copilărit împreună și se kema Aretia. Ei bine încă de cănd era fiica acestuia de zece ani arăta că într′o zi era să fie una din cele mai rari frumuseți; avea albețea crinului și oki azurii, avea un spirit estraordinar și numai era o a doua ca dînsa în tot orașul. Daca anii copilării țin întăiul loc în memoriea și ′n suvenirile noastre, eu nu putuiu uita nici odată pe aceea cu care petrecuiu ani pruncii, o! Dumnezeule! anii noștri de bucurie și de fericire!..

Eu mergeam pe al doi-spre-zece-lea an și ea abia împlinise zece cănd ne despărțirăm unu de altul. Pe mine tată meu mă trimise, după cererea unkiului meu, să învăț la Sibiu. Părinți Aretii se strămutară după puțin timp de la Vaslui la Suciava, unde făcea comerciu. La Sibiiu, tu știi că eram împreună, mergeam pe al șeapte-lea an și ′mi mai trebuea un an ca să săvîrșesc colegiul. Trista nuvelă de moartea tată-meu mă făcu să plec îndată pentru a mă înturna a casă. Precăt plănseiu pe tată-meu că murise, tot așa de amar simțiiu și lipsa Aretii. Nu era om, nu era călător ce venia despre părțile Bucovinei să nu întreb, să nu cercetez de dînsa. Înfine mă informaiu că părinți ei să aflau în bună stare și că Aretia era sănătoasă, că fusese în acel timp într′un institut de educație la Cernăuți și că după ce șezuse cinci ani acolo se înturnase acasă.

O! îmi ziceam eu, cine știe își mai aduce aminte Aretia de mine? mă mai iubește ea ca în copilărie?...

Mamă-mea mă silia să mă întorn la Sibiiu să-mi termin cursul. Eu o rugaiu ferbinte să′mi dea voe de a mă duce la gimnaziul de la Suciava.

Abia putuiu îndupleca pe mama-mea ca să consimță cu mine și eu ca vîntul porniiu spre pămîntul Bucovini. zioa și noaptea am mers la drum într′o cărucoară de poștie, fără să mă repaus unde-va,fără să cerc osteneală, fără să mănănc și fără să înkiz okii, răpit de bucuriea ce o simțiam că voi revedea pe Aretia. Trecuiu ca fulgerul prin Iași,prin Tîrgu-Frumos, nu știu cănd fuseiu la Ruginoasa, cănd traversaiu Pascanii și merseiu pe dinaintea Cristeștilor și a Fălticenilor lăsăndu-i îndată în urmă. Făcuiu numai două zile pe drum și mă aflaiu la Suciava, unde trăseiu la Metropolie, — ca la o monastire a noastră, ce și astă-zi se subvenționează de Moldova...

Căt despre altele îngrigiiu nu îngrigiiu, dar de Aretia fu cel ăntîi lucru să cercetez. Aflaiu îndată unde ședea; kiar a doua-zi mă duseiu să o văz. Tată-său și mamă-sa îndată ce mă vuzură deskiseră brațele de a mă înbrățișa ca pe un copil al lor, mai ales că nu mă văzuseră atît timp și ei iubiseră așa de mult pe părinți mei.

Cănd intraiu să văz pe Aretia, ea se sculă de pe o canapea; și unde așteptam să sară în sus de bucurie, să vie să mă întrebe de căte și căte din copilărie, ea se făcu îndată nevăzută trecănd într′o altă cameră și reveni puțin în urmă gătită în mare toaletă. Intrănd, ea salută cu politețe și șezu pe un scaun, rece și indiferință ca cum nu m-ar fi mai văzut nici odată.

Eu cu toate acestea vorbiam cu tată-său spuindu-i că tată-meu murise, pentru care îi părea mult rău, și i arătaiu că scopul meu era să intru a desăvîrși curs de învățătură. El mă îndemnă să merg la Cernăuți, pentru că acolo era un colegiu mare.

O! Dumnezeule! aceasta era o lovire de trăsnet pentru mine. Să mă depărtez de dînsa cănd abia o revăzusem!.. dar ceea ce era mai mult, ceea ce era mai greu, fusese răciala și indiferință ei cănd intraiu mi mă văzu.

— Aretio, iată Terapont, fiul vecinului nostru preaiubit.

Aretia se sculă în sus, complimentă și cu un suris de Angel vorbi, dar prea puțin; — apoi șezu.

— Oare nu mă mai cunoaște?... îmi ziseiu eu.

Înfine plecaiu după ce stătui puțin.

Dar cu căt ea se arătă indeferintă, cu toată răceala ei, cu tot puținul interes ce arătă de venirea mea, eu fuiu și mai mult decis de a o iubi și a muri pentru dînsa.

Ca să scurtez istoria, puțin mă mai ocupauiu de studiile mele; Aretiea era visul, idealul și toată ocupațiea mea. Mă gîndeam la dînsa în tot minutul, credeam că nu voiu putea trăi fără dînsa. O! Dumnezeule eram fericit cu toate astea!

Trei săptămăni de la sosirea mea în Suciavaștii ce s′a întămplat?.. zise Terapont lui Andrei, cu o vivacitate de care era mișcat sufletul său.

— Ca ce? întrebă cu mare interes Andrei.

— A înmormîntat-o uite, colo, la monastirea aceia, la Dragomirna! adăogă Terapont cu o voce stinsă, ca un om ce suferă și e înecat de suspine.

— Ce fel! scoase o esclamare Andrei.

— A înmormăntat-o!.. Ea a murit dintr′orăceală.

— Ei bine? adăogă Andrei.

— Ei bine, răspunse Terapont, eu am înebunit și nu știu mai mutt nimic ce s′a petrecut.

— Cel puțin ea te a iubit?

— O! da, am fost încredințat, ea m′a iubit!.. Acea răceală a ei, acea, indeferință care a arătat-o ăntîi a fost pentru ca mai în urmă să se lege între mine și dînsa cele mai dulci legături, ce! mai înfocat amor; am însoțit-o cu toate acestea pînă la mormănt și s′a isprăvit totul!..

— Ai părăsit după aceea curănd Suciava?, întrebă Andrei.

— După un an, răspunde Terapont. Am rămas, ca să consol pe părinți ei, un an aici în Suciava.

— Apoi ai venit la Iași? continuă Andrei.

— Singura femeie care semăna cu dănsa, care avea întocmai aerul, trăsăturile, tot portretul, okii și statura ei era fiica arginarului din ulița Sănta Vineri...

— Apropou de Derebabel ce s′a făcut? curioasă comedie și atunci la Poiene! adăogă Andrei.

— Nu mai voiu să mi aduc aminte; îți zic, îmi perdusem mintea... Ea s′a măritat!

— Ei bine Teraponte caută să te însori: nu veiface și tu precum făcuse acel căpitan de la Bărlad, care pentru toată viața lui plăngea pe hîrca amantei sale ce o ținea înkisă într′un garderob la el.

— Și eu m′amgîndit ast-fel, adăogă Terapont și tocmai d′aceea am venit aici.

— Ai venit să te însori? îl întrebă Andrei cu mirare.

— Uite cum, zise Terapont, după ce ați plecat voi de la Slatina, știi că era lume multă strînsă acolo; am văzut două femei, una tînără și alta bătrînă ce ziceau că merg la Bucovina...

Am întrebat daca cea mai tînără era măritată și mi s′a zis că nu. Ei bine aerul ei dulce și melancolic, oki ei senini, vorba ei grațioasă m′a interesat mult și am crezut că numai această ființă ar putea sterge din sufletul meu amarul tristelor mele suvenire.

— Cunoști pe această femeie? ai vorbit cu dînsa, crezi?..

— Am vorbit prea bine, am văzut-o precum te văz; nu mai mă puteam sătura de presința ei...

— Cine e? unde e dînsa?

— Nici eu nu știu, adăogă, Terapont. Ea a plecat pentru Bucovina fără s′apuc să o ′ntreb.— M′am luat după urmă-le, am venit la Cornu Lunci și mi s′a zis că au luat drumu Suciavei, ca să se ducă la Dragomirna. Eu am fost pînă la Dragomirna și mă înturnaiu la Suciava fără ca să le găsesc, fără să aflu unde sînt.

— Ciudat lucru! zise în sine Andrei.. Ai bani de ajuns Terapont?

— Eu?.. Fratele meu, un amploiat cu consciință nici odată nu face bani, răspunse Terapont.

— Nu e nimic, am eu, am eu! adăogă Andrei, să vii dar cu noi, să facem escursiuni împreună.

— Numai așa, zise Terapont, mă voiu lăsa de scopul de a′mi trînti un glonț în cap.

— Lina venise lîngă bărbatul ei cu un frumos buket în măini de flori de cămp ce le adunase.

Fiind-că se cam înserase și lumea se răsipise din pregiurul zampkei, plecară și cei trei amici spre oraș. Trecănd pe o cărare de lîngă grădinile ce înfrumusețează coastele despre rîul Suciava, fură surprinși auzind o arie ce o cănta un june German amantei sale.

Într′o dumvravă de pomi, cu o fîneață verde ca mătasea, junele German stănd la o masă așezată între pomi, cănta faimoasa serenadă, a căriia musică e compusă de un maestru celebru.

Cam într′ast-fel era sensul vorbelor:

Ai diamante în uitătură, Ai oki negri, oki îngerești Ai frumusețe peste măsură; Iubite, spune ce mai dorești? C′un okiu prea dulce vorbești în mine; În peptu-mi doru îl potolești: — Sînt fericită numai cu tine, Iubite, spune ce mai dorești? Dar fericirea atît dorită Este aceea că mă iubești; O dulce soră să ți fiu numită; Iubite, spune ce mai dorești? Dureri ascunse de suferință Numai tu singur mi le ghicești; Îți jur iubire, îți jur credință: Iubite, spune ce mai dorești?

Junele cănta cu o voce suavă de care răsuna valea, iar juna sa amantă mult simțimentală, plăngea stănd rezemată de umerul lui...

XII. Banchetul la Gernocti, apoi S. monastire Putna

Nu trecuse două-zeci și patru ore de cănd amici noștri sosiseră la Cernoviți și toți Romănii, profesorii, studenți, preoți, seminariștii și mai mulți boeri proprietari le deskiseseră brațele de ai priimi cu afabilitate... Din toate părțile curgeau invitațiuni și vizitele numai încetau..— În mizlocul acelor familii lăudabile, ei se aflau ca în sînul familii lor. Adoua zi fuseră învitați la un ospăț mare, ce un proprietar îl didese de botezul unui fiu al său născut.

Cată să amintim lectorului că șoseaoa ce leagă Suciava cu Cernăuți prin tîrgul Seret, e cea mai frumoasă D Locurile ce o mărginește le putem numi ca o grădină. Aceasta e meritul unei bune administrări.... Cănd sosește cine-va aproape de Cernăuți, prin mizlocul acelor dumbrăvi întinerite și cu nenumărate paesage, mintea este răpită de înfățișarea caselor celor de vară cu grădinile de pe la margini, și acele aleuri de plopi într′o distanță de milă și mai mult; de unde apoi în sus începe orașul a arăta una căte una domele bisericelor și locuințele; — văzănduse mai ăntîi catedrala cea nuoă cu cupolile mari roșii, apoi celelalte edificiuri și mulțimea caselor pînă în căpătîiul unui munticel numit Pețina, ce e încoronat de resturile unei formterețe romane.... Cernăuții fiind situat pe un deal foarte rădicat, zărindu-se prea de departe acea aglomerare pitorescă de case și de alee ce formează ăntîiul plan al tabloului său, arta și gustul pare că a concurat îndestul împreună cu natura, pentru a′l face de o frumusețe rară, fiind situat aproape de țermii Prutului.

Cu niște strade largi care sînt ornate de șiruri de case înalte cu mai multe etage, cu magasine’ de tot felul de mărfuri la față, pe dinaintea cărora se întinde un trotuar de lespezi de granit, bine conservat, măturat tot-d′auna și fără să se știe vre o dată ce va să zică noroiul pe dînsele, cu mai multe piețe, cu stabilimente mari publice; casele avînd o nuoă arhitectură și conservănd o simetrie unele cu altele, cu paratonere d′asupra edificiurilor și pe domele bisericilor, vede cine-va construcțiunea unui oraș nuou după un oare care sistem și regulă. Piețile și edificiurile sale seamănă cu a le unui oraș european, ce nu e lipsot și de importanță comercială.... Între edificiurile publice se deosebește catedrala, o biserică nuouă edificată în curgere de căți-va ani: catedrala episcopatului bisericei răsăritene neunită ce ′ș′are reședința aici. Căte-va stabilimente ce înfățișază Cernăuți sînt: spitaluri, casarme, casa municipalității, un colegiu în care se predă mai multe limbi și științe, o scoală națională pentru lima romănă pregătitoare pentru juni elevi, un seminariu în care se predă înalta teologie și altele... Romănii pe lîngă acestea au fundat cu consimțimentul guverpului un club național numit. Reuniunea de leptură Romănă.... Aceasta se află stabilită în niște case mari în mizlocul pieței, în față de biserica catolică. Lauă acelor buni patrioți ce au luat inițiativa, laudă secsului frumos al căruia concurs fu considerabil prin tot felul de oferte pentru Reuniunea Romănă de leptură la altarul naționalității romăne!... Doamnele Bucovinei din toate părțile înavuțiră acest stabiliment cu volume prețioase pentru biblioteca lui; mobilele și tot fondul necesariu pentru întreținerea sa s′a adunat de dînsele prin colecte... Toți Romănii locuitori aici, sau trecători pe la Cernăuți, au de o sacră datorie, de a vizita acest așezămînt. Aci se împart cunoșitințe și se comunică ideile: aci se încălzesc inimele de focul patrii și de amorul naționalității, aci se sting urile și certele cu alți populi: — aci se fac toți frați și se iubesc, pentru că unde e lumină pere discordia, cade prejudițiul, moare minciuna, trăind numai adevărul și dreptatea!... Felicităm de aceasta pe frații noștri Romăni din Bucovina, din Cernăuți, din toate tîrgurile și din toate satele: proprietari, preoți parohi de toate stările și de toate condițiunile, foncționari, teologii, studenții, doamnele romăne, secsul ce merită a fi iubit și a dorat, cari au luat inițiativa, au conlucrat, au contribuit și contribuesc încă la întreținerea și desvoltarea unui asemenea institut!... Afe toți Romănii din Moldo-Romănia și de pretutindeni de o asemenea faptă, și urmeze esemplul Romănilor din Bucovina, în toate politiile și ′n toate tîrgulețele unde ei locuesc!.....

Așa dar la Reuniunea Romănă, pe lîngă o bibliotecă formată de autori clacici și toate operile romăne, se găsesc și toate foile periodice și ziarele romăne.

Cernăuții înfățișază spre partea Prutului, către Est, cea mai pitorescă privire. Rîul Prutu curgănd liniștit pe un șes măreț refletă în niște unde de cristal toată acea parte unde casele, ca niște stănci se ridică unele mai sus decăt altele și sînt încărcate cu grădini. Spre partea de la Nord, Pețina se vede ca o diademă așezată pe fruntea sa. Resturile ruinelor seamănă cu acelea de la Severin. Dominarea Romei întinzăndu-se pînă peste Nistru,lăsase aici un punct fortificat de a veghea asupra popoarelor năvălitoare... Și numele Pețina este al vre unui comandate Roman sau al vre unui cetățian: Cesina, după care fu numit acest punct fortificat în antikitate...

Spre partea de la Sud e mărginit de grădina publică: o plantație nuoă, îndestul de întinsă pe un șes, și ocolită cu alee de arburi.

Mahalalele Calișanca și Clocucca nu sînt lipsite de oare care însemnătate pentru grădinile ce se găsesc la Cernăuți, și pădurea Horecea, care se găsește în oare care distanță la marginea sa, este locul de petrecere al locuitorilor.

Tîrgușorul Satagura care eîntr′o distanță de o milă peste Prut și Cernauca puțin mai departe, merită de a fi vizitate; în cel dîntîi se află reședința capului sinagoge israilite, în cealalt, fiind un loc foarte romantic și prea bine cultivat, locuește familiea ilustrilor Romăni Urmuzaki..... fiind aceastaproprietatea a.

Cei trei amici trecănd pe dinaintea grădinei publice, de a merge la prănsul unde erau poftiți, intrară pe poarta de la capătul grădinei ca să iasă pe poarta de la celălalt capăt, traversănd′o.

Cănd erau pe la mizlocul ei, șezură pe o bancă ca să se repause. Iarba și florile esalau un profum dulce și o lină suflare de vînt abia înfiora frunzele arborilor.

Andrei nu înceta de a glumi cu Terapont atingăndul cu vorba. Terapont aci glumeț, aci serios își da cuvintele sale. Însă ei vorbeau să nu auză Lina.

— Te a rîs cine-va care te a auzit spuind causa desperări tale, Terapont, zise fratele Andrei.

— De întămplarea cu fiica arginarului de la Iași? întrebă Terapont.

— Nu, răspunse Andrei, dar că iubești pe o femeie care nu o cunoști încă.

— Am iubit-o și o iubesc pentru că ființa ei unia acele calități ce iubesc ca să le aibă femeia visurilor mele; pentru că înfățișarea ei arăta oare care analogie între mine și dînsa; pentru că cei nenorociți se unesc în su tet și în ideiă.

— Eu am compătimit prea mult tinerețea suferindă, am voit a sterge lacrimile ei, am voit a face să înceteze nefericirile ei!.. Ei bine, Andrei, din căt am înțeles, astă ființă era tot așa de nefericită ca mine!...

— Dar nu știi bine cine e? unde se află ea? m′ași prinde că nici nu știi cum o kiamă?....

— Caută să aflu, caută să o găsesc!... adăogă Terapont.

Îndată după aceasta ei plecară. La poarta din căpătîiul grădinei o trăsură îi aștepta. Se urcară întrînsa și după căte-va minute sosiră la sus zisul proprietar.

Acolo se afla pregătit un umbrariu în mizlocul curții, încongiurat de frunză, de glaste cu flori înăuntru și cu căte-va kanale de șezut. Casele proprietarului acesta coprindea mai multe apartamente cu o sală mare la mizloc, prea bine mobilate, cu oglinzi mari, cu mai multe tablouri ce represintă portretele străbunilor și a le părinților lui, cu mai multe lucruri de artă și instrumente musicale, se aflau pline de bărbați și de femei veniți să′l felicite pentru nașterea și botezul unui fiu născutu. El era un om cum se cade și consoartea sa o femeie foarte amabilă, a căriia presență înspira viața, respectu și bucuria numeroșilor săi oaspi.

Bucuriea aceasta fu și mai mare cănd sosi și priimi în mizlocul lor pe Moldovenii frații lor care veniră a lua parte la acest mare banket.

Andrei și Terapont fu înbrățișați cu cea mai vie căldură de proprietar și de mulțimea bărbaților oașpi; iar consoartea acestuia și junele femei, cu o strălucitoare toaletă, luară pe Lina de o conduse în cercu lor, și o acoperi de politețe.

Aduparea aceasta era de Romăni cu soațele, cu fii și cu fiicele lor.

Erau și vre-o doi streini între dînșii, bărbați inteliginți.

Acei preoți venerabili vesmîntați cu o reverendă neagră înkisă pe dinainte cu un rănd de bumbi negri, încinși peste mizloc cu un cordon de mătase negru și cu o cataramă ca o pafta mare, lucrată în flori ajur; cu niște frunți mărețe, cu barbe respectabile, și cu un păr netezit pe cap, cu niște pălării rotunde: bărbați luminați, oameni de litere, Romăni de inimă, conducătorii poporului, predomnia societatea... Soațele lor asemeni dotate de inteligință și o frumusețe clasică, cu fii și și fiicele lor, într-o cea mai mare ținere de bună cuviință, orna cercurile adunării ca niște grațioase roze de luna lui Maie. Clericii asemenea, juni cari au absolvit cursu de filosofie și înalta teologie, pretendenți a se sfinți de preoți pentru parohiile din tîrguri și din țeară întreagă; juni curați la kin, cu niște oki vii pătrunzători, concurau prin delicateță și prin maniere frumoase de a complace... Mai erau și mulți amploiați.

Între aceste se începu recomandațiile. Domnul casei, fiind de datoria sa, recomană pe noi oaspi întregei societăți, și iarăși recomană unu cîte unul, pe toți bărbații și pe toate doamnele, lui Andrei și Lini și lui Terapont, pentru a le căștiga cunoștința. Însă oaspii nu se aflară toți față în momentul cănd se făcură recomandațiile, mai era unii care se preumblau în grădinile cele vaste a le acestui proprietar, fiind ocolită toată curtea sa cu pomi roditori, cu locuri de legumi și cu puțină vie, și alții se aflau șezănd sub frunzariul cel numirăm, dinaintea caselor; unii dar lipsia dintre ei...

Fiind că dintr′un obiceiu împrumutat de la Slavi în Bucovina pronumirile termină prin un vici, precum Ioanovici, Popovici, Dumitrovici, Andrievici și altele, noi vom înagoia împrumutatul vici domnilor Slavi, și vom adopta pe romănul escu și anu, și vom numi pe romănește pe toți acești respectabili romăni, adică: Ionescsu, Popescu, Procopescu, Dumitrescu, Andreescu, Piescu, Sbiereanu, Veldianu etc.

Așa dar se termină recomandarea oaspilor de D, proprietar și de doamna sa. Intrară apoi cu toți într′un apartament de priimire, foarte bine mobilat.

Aci se încep conversațiunea, discuțiuni și mai pe urmă se făcu musică. Doamna proprietarului se așeză la un pianoforte, după dînsa urmă și alte damicele, și veni și răndul Linii de a distra societatea prin întonarea a mai multor arii alese din opere și terminănd prin Rugăciunea unei fecioare.

Andrei nu perdu ocasiea d′a atinge iară pe Terapont la slăbiciunea sa: — Nu cum-va, iubite Teraponte, ai găsit aici pe doamna visurilor tale?..

— Cugetul îmi zice că o voiu găsi negreșit, răspunse Terapoat înfățișănd de o dată un aer și rîzînd și serios.

Îndată se auzi anunțind: poftiți la masă! Masa este servită!.. zise proprietarul numeroșilor săi oaspi.

Masa era așezată în sală, pe care se afla servicii pentru trei-zeci de persoane, iar pentru cei ce nu aveau loc în sală se așternuse încă o masă afară sub umbrar; și de acolo, fiind ușile intrării deșkise, puteau prea bine să se vadă unii cu alții și a participa la toasturi și la urări.

Toți luară loc. Nuoii oaspi fură așezați în frunte. — Șezănd în rănd femei și bărbați, fisionomiile și costumele conmesenilor armonisau. — Nu lipsia aci d′a se vedea cămașa cea romănească cusută cu altițe și înfrumusețată cu fir și cu fluturi de argint lîngă rokiea cea de mătăsărie a femeei de modă; nu lipsiau flori la capul fecioarei și bani atîrnănd la gît, și erau tot așa de frumoase și plăcute ca și cele ce purtau toalete francese. Doamnele cele măritate aveau capul învălit sau cu o ușoară răția sau cu o năframă prinsă cu flori de mărgăritar, și cu coraliuri. Între bărbați asemeni, lîngă preoții și teologii învesmîntați cu negru, se mai vedea căte unu din acei romăni cu port original: cu cămașa cu mănicile largi, și cusută cu arniciu pe la mînecă și pe lîngă guler cu o dulguliță, ca o tunică romană; cu suman negru, cu cioarici albi și cu cisme pe d′asupra.

Infine masa era ocolită de conmeseni, și felurile de măncări de post și de carne începură a se servi. Pe lîngă bob, fasole, varză și altele pentru cei ce posteau, nu lipsia și pește proaspăt din Prut, și renumitul nemțesc anghimoht de pasăre, și pui fripți cu compot de mere, pentru cei ce nu posteau. Învîrtita și plăcintele cu poame se confundau cu minunatul strudl, fără care Nemții nu pot daca nu vor avea cel puțin de doue ori pe septămănă la mesele lor. Cănd fu la poame, tot ce produce luna lui August de eskis și mai gustos se servi la această, masă. Vinurile, fiind că Bucovina nu produce, ne fiindu-i temperamentul climatului favorabil pentru acesta, avea vin de Odobești, de Cotnari și de Ardeal. — Tot vinuri romănești, care de care mai gustuase și mai bune.

Ospățul începîndu-se cu ce va înainte de aprinsul luminărilor, a durat pînă după miezul nopții. Către sfîrșit o bandă din Cernăuți veni ca să ilustreze prin acordul instrumentelor ei serata și banketul.

Mai ales musica venise să înferbînte, capetele de toasturi ce înkinau unul după altul; și mai tărziu fiind nevoe ca femeile să lase pe bărbați singuri, ele se retrăsăseră într-un deosebit apartament, unde și formară îndată partite de cadril și de hori naționale.

Bărbații rămăind nemișcați la masă, și trăgănd în sală și pe cei cari măncaseră la masa de sub umbrar, se constituiseră într′o adunare națională, după toate regulile și după toate formele. Pe proprietar îl alesese de președinte al camerei; se numise pe lîngă acesta un vice președinte și doi secretari. De aci s a votat depre kipul cum să se proceadă desbaterile și toasturile, în tot ce privește binele și fericirea romănilor... Întîi s′a găsit de cuviință să se cănte de toți în cor, stănd în picioare cu frunțile rădicate și cu paharăle pline în măni:

„Deșteaptă-te Romăne din somnu cel de moarte, „În care tu adînciră barbarii de tirani...

Căntecul acesta s′a căntat de două ori, acompaniat fiind de toată banda instrumentală și de piano forțele d′alături, care a făcut atîta răsunet, precum ar face un Te Deum triumfal căntat în catedrala Romei... Femeile însoțiră pe bărbați la aceasta; și între cinci-zeci și mai bine de voce ce se într′uniau, escelau căți-va basiști absoluți, căți-va tenori și soprani. Pe urmă s′a hotărît de toată camera a ține fie-care căte un discurs, și toți a înkină cu paharăle pline cănd se va termina. — Discursurile însă să privească mai mult înflorirea Romănilor și interesele patriei lor...

Toți erau veseli, toți erau mulțămiți, afară de un singur om, care se afla tras la celălalt căpătîi al meșii, cel ce având unaer posomorît, cu o căutătură întunecată, părea că era nemulțămit că se găsește la acest banket; ca cum pe el bu′l interesa aceasta, și pentru care căuta numai un moment favorabil se poată să se retragă...

Fratele Andrei rămase uimit cănd l′a văzut, și dînsul tot asemeni înmărmuri de presința lui Andrei.— Acesta fu Grigore, aflăndu-se în numărul conmesenilor.

Pe la orele unsprezece cănd discuțiile erau înfocate, cănd fir-care căuta să esceleze prin vorba și erudițiunea sa, sosirea unui nuou oaspe întrerupse pentru un moment ordinea.

Președintele priimi, emind în ușa sălii, pe un june cu o fisionomie măreață, și care părea a fi mult brav. — Leon! Leon! s′auziră mai multe voce de o dată.— Dar de ce așa tărziu, domnule? întrebă domnul casei.

— N′am putut să viu că am alergat pentru trebi de familie. ”.. sora mea precum știți, se va mărita pe curănd și am o supărare, zise Leon fără a putea să zărească de odată din mizlocul mulțimei pe nețitorul Glikerii, care în acele momente era distract.

— Ai o supărare, Leon?.. întrebară mai mulți conmeseni.

— Da, amici mei, am o supărare, și numai pentru complăcerea voastră veniiu...

— Aici să fim toți veseli, adăogă domnul casei.

Așa dar Leon intră la rănd cu cei-lalți, și discuțiunile întrerupte pentru un minut urmară înainte cursu lor cu cel mai mare tact și cu cea mai aprinsă vervă.

Întîi s′a vorbit de împroprietărirea țeranilor în Moldo-Romănia, căci ei ca niște Romăni, și cari toți sînt proprietari, se interesară de soartea întregei națiuni: însă, adăogară ei, nu cu kipul cum s′a proiectat de Comisiunea Centrale de la Focșani, nici după legea ce a votat-o camera, ci cu un kip avantagios pentru națiune... și care în adevăr să corespună articolului scris în convențiune: Îmbunătățirea soartei țeranilor!

— Da, da, să se înproprietărească sătenii, să fie precum era în timpi lui Radu Negru, ai lui Dragoși și ′n timpi celor Romăni mari care au rădicat țeară la demnitate; și ei să păstreze aceste pămînturi, să le apere cu săngele lor!.. ziseră cu o singură voce toți Romănii.

La această kestiune mulți cerură voea de la președinte de a vorbi și toți susținură cu cea mai mare căldură dreptul de îmbunătățirea soartei țeranilor, și paharăle tutulor se rădicară în sus cu sgomot, urănd în fericirea tutulor sătenilor Romăni..

Andreescu ceru parola și președintele i′o acordă. — Paharăle din nuou se-umplură; toți se afla în picioare și Andreescu vorbi:

— Daca o mare parte din pămîntul Bucovinii se află astăzi în măinile streinilor, greșala a fost a Romănilor, pentru că ei ′l a vindut acelora... Să înkinăm dar un toast pentru luminarea și deșteptarea Romănilor, se nu mai vîndă la strein pămîntul în care au trăit părinții și străbunii lor, ci să și′l ție pentru sine și pentru copii!..

— Adevărat! adevărat! înkinară toți și ziseră cu o voce: pentru luminarea și deșteptarea Romănilor d-a nu mai vinde pămînturile lor la streini!..

După aceea aduseră pe tapet cestiunea lărgirei censului electoral în Moldo-Romănia.

Sbiereanu rădică un toast: să se bucure de acest drept toți profesorii, toată inteligință, profesiunile libere, și toți literatorii căți au lucrat și au contribuit cu operile lor la înălțarea edificiului naționalității romăne!..

Piescu înkină de îmbunătățirea soartei clerului Romăn în toată Romănia.

Leon, ca unul ce fusăse ostaș, înkină în sănătatea oastei Romănești și în gloria stindardelor ei.

Alții înkinară pentru școală cea romănească din Suciava; de scoli romănești prin toate satele, și de episcop romăn asupra bisericei grecorăsăritene în Bucovina.

Un toast s′a rădicat în contra abuzului de părtinire, adică în contra nepotismului, despre partea celor ce dă unor preoți parohii prea avantagioase, iar altora nu le dă nici căt le trebue ca să trăiască.

Un alt toast fu în contra propagandei ce caută a suci mințile adevăraților patrioți...

La aceasta o voce s′a auzit de la celălalt capăt al conmesenilor: — Să nu mai atingem ast-fel de coarde, domnilor! Sunt delicate aceste trebi, ne va compromite pe toți! Eu mă tem...

— Domnule președinte, strigă adunarea toată, ziceți domnului d′acolo să tacă, domnu d′acolo să fie pus la regulă!..

Acea voce era a lui Grigore care da a înțelege că el nu poate sta într′un loc unde se blama o autoritate de la care aștepta avantage în viitor.

Un lucru curios, s-a observat că Leon n-a voit nici okii să ′i redice cănd Grigore vorbi. — Acea sta însemna că el avea ce-va pe inimă-i...

Grigore se aprinsese, voi să respundă, dar toată adunarea îl făcu să′și lege gura.

— Să tacă domnul d′acolo! să tacă!.. ziseră toți.

Unii alții observară că nuoii oașpi nu înkinară nici un toast. — Să înkinați și dumneavoastră,domnilor!

Terapont se rădică cu un pahar în mănă.

Andrei crezu că Terapont va înkină pentru secsu frumos care îl preocupase prea mult în timpul acela.

— Cerul să ajute, zise Terapont, să scape Moldo-Romănia de lipitori care corumpe și îngenuke națiunea!..

— Bravo!.. bravo!.. se auziră mai multe voce cu aplaude.

Andrei la răndul său se rădică cu un pahar și paharele celor-lalți se reumplură.

Grigore, văzănd că okii lui Andrei nu se rădicaseră de la dînsul de cănd propunerea sa fu respinsă, se aprinse la față, și ca cum își eșise din sine, sau ca cu uitase că buna cuviință trebue neapărat păzită în asemenea împregiurări, crezu că ei va numi în mizlocul adupării faptele ce știea în socoteala lui... În asemenea caz ar fi voit mai bine moartea să′i vie. El făcu să scînteie, la raza luminilor, ascuțișul unui pumnal ce′l ținu între pumni, și okii lui nici nu clipiră uităndu-se țintă la Andrei.

— Beau acest pahar, zise Andrei, pentru fericirea tutulor Romănilor! pentru numele și gloriea strămoșilor! pentru triumful virtuții și căderea vițiului, în țeriie romăne!..

Căt ținu această urare, okii lui Grigore păreau că înnotară în sănge; el răsuflă auzind numai atîta din gura lui Andrei. Acele mărșăvii căte el săvîrșise îi îngreuie consciință, precum cel ce moare vede dinaintea okilor păcatele săvîrșite în viața sa... După aceasta se furișă p′ între conmeseni; îndată și dispăru din sală.—

Procopescu, luă vorba adresăndu-se către societate: domnilor! să facem loc secsului ca să înkine!

Să înkine și doamnele! zise președintele, sau domnul casei.

Doamnele atunci lipsiau din sală. O deputațiune fu numită din partea adunării să meargă să keme pe doamnele din apartamentele laterale. Doamnele veniră.

Lina fu însărcinată cu cel ăntîi toast din partea secsului: — În sănătatea tutulor! zise ea, pentru lumina, virtutea și respectul femeii!... pentru sănătatea înțelepciunea și darul omului! pentru căderea prejudiciilor, pentru traiul în armonie și civilisarea populilor, pentru binele neamului omenesc!!.

Și toate paharlee se rădicară în sus și urările se auziră într′o singură voce în acordul și răsunetul mucicei care esecuta din sala de dinainte a intrării.

Un om bătrîn atunci cu fruntea radioasă, cu un păr alb, cu o fisionomie prelungă, cu o statură de militar bătrîn, semănănd a un soldat din timpul lui Napoleon cel mare: — să′mi dați voe, domnilor, pentru că auziiu pe doamna în urarea dumisale că a amintit pentru binele neamului omenesc, să înkin și eu pentru binele și fericirea patrii mele. Am voe, domnilor?.

— Priimit! priimit! prea bine! este priimit!.. se auziră mai multe voce a le conmesenilor.

— Pentru reconstituirea statului patrii mele... pentru Polonia înkin, domnilor!..

— Pentru Polonia! strigară toți, trăiască Polonia!!.

— Polonia, repetă bătrînul ai căruia oki începură a lăcrăma, a fost un stat mare care a luptat pentru crestinătate ca și Romănii!.. Să lăsăm oare care deferențe și lupte petrecute în timpii trecuți cu vecini ei, defecte a acelor timpi de înapoiere, Polonia ca și Romănia să ia rangul lor și să trăiască în bună înțelegere!.. Eu sînt Polon, dar iubesc pe Romăni, pentru că am găsit ospitalitate și îmbrățișarea lor!

Toasturile se repetară unul după altul pînă după meziul nopții și pînă la zioă, cănd din voința camerii s′a căntat iarăși în cor cu toată banda: „Deșteaptă-te Romăne șcl.

În acest interval președintele se adiesă către Leon: — N′ai urat, Leon, și pentru măritișul sorei dumitale; mirele ei era aici, unde e el? să înkinăm!..

Junii precum și oameni maturi umplură paharele și le redicară în sus.

— Unde este mirele? unde este mirele? întrebară ei. Cel ce va lipso de la ospăț o să fie pus la ștreaf.

Grigore de mult se făcuse nevăzut din sală; toți fură siliți a ura numai pentru Leon și pentru soră-sa Glikeria.

Între acestea nuoii oașpi se scuzară către adunare cerănd să le acoarde voea să se retragă, pentru că a doua zi erau călători la Putna. Adunarea le a acordat aceasta pentru dînșii; iar cei ce rămaseră, începură discuțiuni și mai înfocate pînă la zioa albă...

Andrei, Terapont și Lina zăriră trecănd în trăsură, pe șoseaoa cea mărginită de plopi a Cernăuților, arătănduse la o margine a orisontelui sprînceana cea galbenă și romietecă a ziorilor. După căte-va momente se opriră dinaintea porților la Para de aur (ospătăriea unde ei trăseseră.)

Lina rămăsese în apartamentul ei să se repause. Andrei și Terapont eșiră pe uliță pe cănd lumea nu începuse a umbla, sau ca să zicem mai bine pînă cănd încă nu se luminase de tot.

Ei voiau să se ducă pentru ca să anunțe unui căruțaș gătirea lor de drum.

Trecănd pe ulița mare în jos, adică pe dinaintea caselor municipalității, unde se află caraula a căți-va soldați, mergănd pe trotuarul magasinelor din fața pieței în care se vîndu fructeie și tot felul de legume, și lăsînduse la vale pe lîngă biserica catolică, auziră spre parte opusă, unde este un pasagiu, skimbăndu-se oare care vorbe între doi inși... Ei se opriră să asculte.

Acolo era un om care se luase de păr cu un altul. — Iată ce zicea unu dintre ei:

— Vrei să dai cu binele banii ce′mi ai luat pe niște polițe de nici o valoare, sau nu? Daca nu vrei atunci e rău de Dumneata!.. Eu am martur pe un banker om de caracter, la care ai mers cu polițile astea, ei dovedește. Am aflat prin frați noștri d′aici tot ce ai făcut și încă ce faci, de cănd ai plecat de la Moldova. Știu că vrei să te însori, știu pe cine ei și de cine ești recomandat!... Daca numeri bani la mine fii sănătos, eu te las în pace; dar daca nu numeri banii, eu te trag la judecată nunta dumitale se strică, toți o să afle viața și istoriile dumitale. — Eu cunosc pe laitenantu Leon, o să te spuiu la el, o să te spuiu la toată lumea; voiu reclama la guvernator!..

— Jidove afurisit, taci! tu vrei să mă perzi pe mine?... zise celălalt jidovului care ăi vrăjea cele sus descrise.

— De ce ai furat po mine? de ce m′ai înșelat cu banile mele?. adăogă jidovul aprins.

— Te ucig ca pe un căine daca vei zice unde-va o vorbă!.. răspunse acela care îndată și înhăță pe antagonistul său de gît ca să′l sugrume; uite, așa te ucig eu!..

— Ghevalt! vai!.. auvaht!.. auvaht!.. strigă el de vre o două ori către carauia care se vedea preumblănduse dinaintea casei muncipale.

Acela însă crezănd la lumina cea îngănată a ziorilor că vedea apropierea soldaților la apropierea lui Andrei și cu Terapont, temăndu-se să nu cadă în măinile iustiție, voi să se scuture de jidov, care însă își încleștase măinile bine pe dînsul; atunci trase stiletul de la cingătoare și′l plăntă asupra jidovului pe care îl lasă lungit la pămînt și plin de sănge... El de aci se făcuse nevăzut ca o nălucă în umbra și în întunecimea nopții.

Andrei și Terapont cănd înțeleseră vorbele: săriți! ajutor! ajutor!.. alergară cu pași repezi la locul crimei. În acel moment alergă și un om al poliții care a auzit. — Rădicară ei victima de jos: era un om vânăt la față, cu okii duși în fundul capului stinși ca cum nu mai avea viață, cu peptul și brațul inundat de sănge care curse la vale pînă pe încălțăminte și pe pămînt. Acesta fuse lovit la brațul drept cănd voise să se apere. Șaga însă nu era nici de cum periculoasă; cuțitul se oprise în vata cea groasă a halatului său negru și fusese numai sdrelit la carne. — Spaima însă de vederea cuțitului și a săngelui său curgănd îl făcuse pe bietu om să leșine și să rămîie ca mort.... După ce îl rădicară de jos, sosind în acel timp și alți oameni, dăndu-i cu toți ajutor, el deșkise okii, scoase cuțitul din căptușala măneci cum arătarăm, și legăndu-se cu basma la acel braț, spuse în gura mare celor de față întămplarea cu ucigașul său.

Oameni însă îl cercetară, îl pipăiră, îl întrebară și văzănd că e secătură goală, că nu are aproape nimic, se depărtară împreună cu omul poliții, care mergea să′și dea raport după datorie; iar ceilalți oameni i adresară injurii, zicănd că jidovul pentru vre o drăcie a lui s′a înțepat singur.

— Ce ai căutat aici de la Drăceni, Iudo?.. zise Terapont lui Avrum care își readună simțirile.

El însă tremura ca varga și′i venia una după alta sfîrșeli...

— Am venit... să caut... o clironomie de la un unkiu al meu... care a trăit aici... zise jidovul.

— Te a blestemat rău țeranii pe care i ai stins cu înșelătorii și cu camăta!..

— Mă rog să fiți dumneavoastră dovaă ce a făcut cu mine tăcharu acela Grigore!..

— A! am înțeles: cartoforii, plastografii, spionii, lingăii, înșelătorii sfîrșesc prin a ucide!.. zise p′între dinți fratele Andrei.

Fie care merse de aci să′și vază de trebă pentru că se făcuse zioă bine. — Avrum se duse să reclame.

Andrei dedese ordine din cealaltă zi ospelierului său să i găsească o căruță și cu cai buni, pentru a merge la Putna.

Trăsura venise.

El lăsă o parte din bagagiul său în camera ce o avea înkiriată la Para de aur, căci era să se întoarcă iar p′acolo.

Andrei și Lina se urcară în trăsură, iar Terapont rămase încă în Cernăuți, că voia să se mai întălnească cu camarazii săi de studii.

Diriginduse trăsura pe șeseaoa despre Vest ce formează o linie dreaptă mărginită de șanțuri lărgulețe și adînci, după ce ei lăsară înapoi orașul, căte-va grădini de iconomie și căte-va sate, trecănd și vre o două dealuri, ajunseră la tîrgulețul Storojineț, unde rămaseră peste noapte.

Un boer proprietar, care i a fost priimit în casa sa, nu voia să i lase nici a doua-zi să plece.

Storojinețu e important pentru stabilimentul de băi ce′l are, situat fiind în marginea rîului Siretul.

Adoua zi, 14 August, plecară din Storojineț pe un timp d′o minunată frumusețe; dar după ce trecură prin romanticile păduri de pe dealurile învecinate și trecură niște șesuri acoperite d′o aleasă agricultură, cănd fură la Crauna un nuor de ploaie îi ținu în loc la un birt nemțesc, mai bine de trei ore. Plecară suind cam cu anevoință dealurile unu după altul care scoate la Vicov. Vicovu înfuăusțișază niște alee de plopi ca și cele de lîngă Cernăuți. Acolo sînt grajdurile împărătești, unde se cultivă cai de origine bună. De la Vicov înainte pe șosea este Strajea; de la Strajea traversară un rîu și apucară pe sub șirul unor munți. Locul din ce în ce arătăndu-se mai selbatic cu drumuri în mai multe direpțiuni, cocișul rătăci calea. Era de tot noapte cu întunerec spăimăntător și niște fulgere anunța apropierea unei vijălii mari. Orele înaintaseră cătră meziul nopții și călătorii noștri nu știau unde sînt. Tunetul urla cu sălbătăcie și la lumina fulgerului erau arătate niște stănci scarpoase și niște copaci groși sfărîmați de trăsnet. Drumul din ce în ce se îngusta și văile răsuna de murmura apelor, fără ca călători să poată vedea înainte de căt o pînză de neguri. Ei începuseră a se îngrijea-ar fi voit să se opriască unde-va, să întălnească vre un om, pe vre un păstor pe care să ′l întrebe, dar era foarte tărziu și părțile acelea sînt nelocuite. Trecură pe lîngă o rînă în care era să se profundeze, daca nu ar fi zărit-o la lumina fulgerului. În întunericul nopții întălniră un om călare trecănd pe lîngă dînși cu o iuțială ca a fulgerului. — Ei voiră să ′l întrebe. Strigară din toate puterile: — unde merge drumu acesta?... Călărețul sbură pe lîngă ei fără a ′și întoarce capul și fără a le răspunde..

Intrară într′o vale pe care curge o apă p′între niște bolovani de peatră și p′între niște copaci trunkiați. Ce-va mai ′nainte auziră lătratul unor căini. Inima le bătu de bucurie. — Se dirigeară într′acolo unde au auzit căini. — Zăriră lucind un focșor și auziră guri de oameni cari vorbeau. Acolo era niște ferăstrae de scînduri..— Întrebară p′acei oameni și ei spuseră că au rătăcit calea, dar că monastirea Putna nu era departe... Ei luară de călăuză pe unu din acei oameni; se înturnară înapoi și eșiră în drum de unde apoi sosiră la Putna. Putna se văzu într′o fundătură între munți, iluminată de pretutindeni de focuri și de făclii. — Monastirea se afla în privighere; biserica și kiliile fiind pline cu o numeroasă societate de vizitatori veniți de zioa hramului bisericei. — Auzirea clopotului între munți dete de știre călătorilor noștri că au sosit.

Bătură la porțile monastirei. — O voce din lăuntru întrebă cine e? După ce spuseră cine sînt, le deșkise.

Abia intrară pe porțile monastirei și ploaia căzu în torente de urla munții. Andrei și Lina îndată ce sosiră merseră în biserică care era plină de oameni. Cătă mirare îi coprinse cănd văzură lîngă strana din stănga pe o călugăriță de la Varatec,o faimoasă căntăreață ce venise să esceleze prin deosebitul ei talent și vocea sa plăcută, de această sărbătoare, și lîngă dînsa se afla Maria.

Maria la Putna în Bucovina? ziseră de odată în șinele Andrei și Lina.

Monastirea Putna situată într′o oare care distanță spre Nord de la Rădăuți, între doi munți și curgănd p′alăturia o apșoară, seamănă prea mult prin construcțiunea sa și prin localitate cu monastirea Slatina. Ea este ocolită de un mur înalt și având de giuri împregiuru-i ferestrui de metereze. În vekime era fortificată ca o cetate. Toate monastirile construite sub poalele munților înfățișază o linie întinsă de cetăți, precum de la Putna în jos e Sucevița, Rădăuții, Moldovița, Humora, Slatina, Rîșca, Neamțu, Bisericanii, Pîngărații, Bistrița, Răsboenii și altele.....

Putna având un număr de călugări destinați pentru serviciile bisericei și de a da ospitalitate că lătorilor, înfățișază tot ce poate mulțămi vederea și a însuffa pietate. Un rănd de case ca niște palate mărginește partea sa despre Vest; despre Nord și Sud are asemeni căte un rănd de kilii așezate și cu grădinițe pe dinainte-le. Spre poartă e cloponița, o construcțiune de o înălțime potrivită în care se află mai multe clopote de deosebite mări și unu care e de o mărime monstruasă se numește Buga.....

Tradițiunea ne arată despre fundarea acestei monastiri, că Domn Ștefan aflăndu-se în resbel cu inemici patrii, a venit să consulte despre soartea armelor pe un irimit numit Daniil, cel ce locuia într′o grotă aproape unde este ea astă-zi construită. Primitul Daniil priimi cu bucurie pe Domnitoru Ștefan și îi spuse că va fi învingător asupra inemicilor, dar după ce va săvîrși resbelul să zidească o biserică cu hramu numelui Maicei Domului. Această împregiurare dete naștere fundațiunei monastirei Putna. Locul sau grotă unde a locuit irimitul Daniil se cunoaște și se vizitează kiar astă-zi de amatori.

Biserica Putni, de o circonferință precum ar fi biserica monastini Cozia și întocmai după modelul ce ′l are și biserica mr. Slatina; muri ei se află sprijiniți de căte trei coloane de peatră, de amăndouă laturile, ce o întărește. Înălțimea ei este potrivită cu întinderea și lărgimea ce o are; catapiteasma ei e măreață și strălucitoare... zugrăviea păreților în frescu, sculptura de care e înavuțită, florile d′aurite ce încongiură icoanele prăznicare și crucea cea mare de la Pantocrator e tot ce putem numi clasic. — Icoanele împărătești cu arginturi pe la coroane și pe la mănile Sănților, candele de argint și tot felul de odoare săpate ajur, vesmintării veki cusute cu fir, cu mătăsuri și cu mărgăritare: aere, filoane și aitele, lucrate kiar de măinile Doamnelor și domnițelor ctitore manuscripte precioase, între care se găsește o evanghelie copiată kiar de măna lui Ștefan Vodă, fel de fel de obiecte dăguite săntului altar, și kiar mormintele ctitorale cele de peatră sculptate cu artă, toate dovedesc civilisațiunea și istoria unui popul care s′a luptat pentru crestinătate și pentru civilisațiune....

Înlăuntru bisericei se află opt morminte care atrag devoțiunea vizitatorilor, deșteptănd în inimile lor respect pentru fericita memorie acelor ce odihnesc acolo..... Aceste morminte fiind patru la mizlocul bisericei, căte două lipite la un loc și în față unele de altele, spre partea dreaptă și spre partea stăngă, se află niște firide boltite de peatră, înlăuntru cărora se văd petrele sapolcrale, de o marmură curată albă, cu inscripțiune pe dînsele în limba slavonă, și având împregiuri-le cornișuri de flori ajur, și altele asemenea mai spre tindă

Celebrarea celor Sănte săvîrșindu-se de zioa hramului bisericei în splendoare și mare pompă; mintea înkinătoriler era încăntată d′acele imnuri ce atingeau inimile și înălța sufletele pînă la cer. S′a văzut bărbați și femei de deosebite rituri asistănd și adorănd cu acea căldură pe Prea Sănta Fecioară, în acest templu, Patroana tutulor creștinilor....Doamne și bărbați Poloni și Germani se înkinau și aduceau tributul devoțiunei lor împreună cu Romănii, dinaintea altarului săntului locaș. — Poporul, tot după cum s′a văzut la celalte monastiri, concura viind în numeroasă mulțime: ne ′ncetat eșiau și intrau grupe de familii romăne și de toate națiunele ce locuesc în Bucovina, și care nu sînt streini de cultul bisericei răsăritene...

Două portrete a le lui Ștefan Vodă, unul conservat din timpi cănd el a domnit, zugrăvit pe pînză cu oliu, aflăndu-se pus în lăuntru bisericei pe părete d′asupra mormîntului din dreapta, spre altar, iar altul, copiet mai nuou, fiind depus în sala de măncare, înfățișază, unind mărirea cu pietatea și eroismul cu înțelepciunea, pe marele bărbat, a căruia virtute nu i o putu nega și însuși inemici lui.

A doua zi — 16 August, precum e obiceiul se făcu parastasul la morminte cu colivi, cu numeroși preoți, cu făclii aprinse, cu căntări, cu clopotele resunănd și cu tot ceremonialul. Okii tutulor erau muiați de lacrime auzind acele căntări de laudă,de glorie și de eternă memorie prea feriților răposați...

Nu se poate descrie entusiasmul Moldovenilor și al tutulor Romănilor cari se aflau de față. — Cei mai mulți erau îngenukiați la morminte și plăngeau...

Aceste morminte, sunt acum căți-va ani, s′au desgropat și s′a găsit în ele căte-va resturi care se păstrează cu multă venerație... Acele obiecte găsite în mormîntul lui Ștefan Vodă și ′n al Doamnelor care sînt alăturia, pprecum o diademă a Roamnei, niște bumbi de argint și altele, face pe Romăni și pe streini să alerge în toți anii, de zioa aceasta, spre a le vedea. — Amorul de patrie, respectut pentru tot ce e sacru, scînteia eroismului, înflăcărarea pentru tot ce e patriotic și regenerator decurg toate de la aceste Sănte locașe, din scînteia sacră ce lasă mormintele lor.

Așa dar monastirea Putna, în care se găsește repausănd cenușa acestui mare erou, acestui mare bine-făcător al patriei, e cea dăntîi care, ca și biserica Volovețu, unde se află mormîntat Dragoși, întîiul Domn și fundatorul Principatului Moldovii, va fi tot-d′auna cu plăcere vizitată de toți Romănii...

Oprindu ne de la aceasta un moment, cată, spre completarea materiei ce am tratat, să dăm aci lectorului oare-care deslușiri desare cele ce s′a fost petrecut cu o zi îndărăt, asupra unui personagiu pe care îl văzurăm disparănd din strada principală, la Cernăuți.

Grigore, precum se știe, promisese fidanțatei sale la Suciava, că mai nainte de T a-le lunei se va înturna ca să meargă cu dînsa și cu moșul ei la această monastire. Reținăndul oare-care trebi, daca nu niscaiva intrige, el întărziase la Cernăuți,așteptănd pe un oare-care personagiu misterios și important, care lipsia de acolo... Nu știm de unde pănă unde, de cine și prin cine, fu el întredus în casa bietului bătrîn, moșu Glikerii; și negreșit că tot de vre unul d′ai clicei acelia, fu întrodus și în casa proprietarului care didese ospățul... Poate că și presința lui acolo fusese cu intențiune d′a aduce un serviciu acelui personagiu, căruia îi cerșătorise favoarea. Dar lucrurile acolo merseseră cam departe cu discuțiunile ce el nu le putea suferi, precum nu poate suferi soboli lumina.

Personagiu acela era capul propagandei ce o mai numirăm în capitul precedent; care lucra ne-ncetat prin toate mizloacele, și prin fel de fel de oameni, să facă pe Romăni a crede că puterea Parului... plană tot-d′auna asupra lor ș′asupra creștinilor ortodocși din Orient, ca una și numai una singură de la care s′așteaptă mîntuirea tutulor...

Grigore fusese crescut pentru o așa trebă, în monastirea Neamțul, dar el pînă acum era numai un aspirant ca să se împărtășiască de acea onoare. El căuta de o cam-dată cu ori ce preț să se bucure de credit pe lîngă acel personagiu...

Posițiunea lui dar, precum vedeți, nu′l ierta să stea indiferent, și să aprobe cele ce se zicea despre regenerarea și de viitorul Romănilor; fiind că interesul propagandei și a corifeilor ei este să nu se prea vorbească de aceasta; să nu se prea deștepte Romănii, să nu prinză ei putere și altele... De interesul acestei partide, este să se strice ori ce monument, să se strice și să peară ori ce act care dovedește că Romănii a fost odată o națiune puternică... Așa dar Grigore, înțelegeți dumneavoastră, era angageat să meargă să dea raport depre căte auzise vorbindu-se; de aceea și plecase mai ′nainte d′a se termina banketul. Vederea acelor Moldoveni acolo nu mai puțin contribuise la retragerea lui!

El venise pe jos pănă în stradele Cernăuților, distanța ne fiind așa mare, de la moșioara acelui proprietar unde se didese banketul.

Din fatalitate, cănd se ingîna zioa cu noaptea, precum i e cunoscut lectorului, îi eși înainte jidovul, căruia îi luase trei sute de galbeni pe niște polițe de nici o valoare.

Grigore fără măcar să viseze de una ca aceasta, se văzu de o dată prins în capcană, întălnindu-se cu Avrum care venise la Cernăuți într′adins pentru el, și′l căuta. Se vede din aceasta că nu e minciună zicătoarea: nu face, că ți se face!..

Jidovul era furios; ar fi fost în stare să′l, tîrască dinaintea iustiției și din aceasta s-ar fi divolgat ș′alte multe infamii ce le făcuse. Toace aspirațiunile lui atunci s-ar fi stins întocmai ca un vis; — el care se lupta și ′ș-ar fi dat măna însuși cu Satan pentru bani și pentru a sta la putere!.. Voi dar să se scape pentru tot-d′auna d′acest jidov.

Daca Mueiu Scevola, acel june Roman, își pusese măna pe jăratec pentru că n′a nemerit să lovească pe un- tiran inemicul patriei sale, el asemeni ’ș-ar fi pedepsit această mănă că a lovit foarte nesigur pe antagonistul său cel periculos. Aceasta se întămplă căte odată și unor tirani cari vor să sfășie, cu sforța ce o are în măinile lor, pe niște săraci supuși cei ce le cere socoteală de faptele și de conduita lor...

Grigore, după ce plăntă cuțitul cum știm, în șealele bietului jidov și se făcuse nevăzut, putu lesne să aflle că lovitura nu era mortală, și că îl căuta pe toate drumurile și pe toate potecile gendarmii să′l prindă.

Acum causa sa era perdută, și toate aspirațiunile lui nimicite!...

Stătu de se gîndi ce să facă și ce drum s′apuce, după o așa întămplare. Cel puțin să poată pentru un curs de timp să nu fie în Bucovina. Îi veni în minte că ar putea să se ducă în Rusia, să treacă de un monah refugit; mai ales că călugării din Neamțu protestară tot-d′auna ori ce fapt al guvernului Romăn, puindu-se subt egida rusească..

Mai cugetă la însurătoarea sa, își aduse aminte de promisiunile ce didese Glikerii și moșului ei, se kibzui, să învârti cu mintea mereu, dar nimic nu găsi mai nemerit de căt să trecă în Basarabia pe la Boian.

Tot nu voi însă, să nu se espue, trecănd în Rusia fără a lua măcar o scrisoare de recomandație de la un călugăr care este măna și urekea dreaptă lîngă Episcop...

Află că acela se dusese la monastirea Sucevița și poate că de zioa hramului va merge la Putna. El luă dar drumu spre a se duce la Sucevița ca să găsiască pe protectorul său acolo, să i se confeseze de toate cele ce a făcut și să implore protecțiunea sa.

El trecu într′o cărucioară iute pe la Rădăuți care e situat pe un șes întins, și d′acolo se dirige către Sucevița. În Rădăuți se află biserica vekei episcopii a Moldavii, fundată de Alesandru cel Bun... Sucevița are un frumos edificiu, fiind o monastire cu căți-va părinți, situată sub niște poale de munți. — Acolo se află mormîntate cenușele lui Ieremia și Simeon Movilă. Domnii Moldovii. Grigore nu găsi acolo pe acel care îl căuta.— Ne fiind singur a sta Sucevița, plecă către Putna. Cănd sosi la Putna întrebă pe un părinte de la metocul monastirei, daca Arhimandritul a venit de zioa hramului. Acel părințel îi răspunse că n′a venit încă Grigore nu știea ce să′și mai înkipuiască despre protectorul său. Dar fiind că venise pănă în marginea monastirei Putna, căută să intre înlăuntru. De multele cugetări ce îi frămîntase capul par′că era lipsit de minte. El se afla atunci într′o posițiune cum nu mai fusese nici o dată!

De la Sucevița el venise călare și calul îl lăsă la grajdiu afară din curtea monastirei. Intrănd pe poarta monastirei, tocmai sosise o căruță de afară; și i s′a părut că vede într′însa pe cineva care semăna cu Glikeria. Fu și mai mult turburat aducănduși aminte că ′ș′a călcat parola, și că ea l′a așteptat cu impeciență.

Era tocmai la timpul prănsului cănd sosi el, și părinții împreună cu vizitatorii se aflau în trapezărie. Pînă dar să se încredințeze daca în adevăr a venit Glikeria acolo cu moșul ei, precum ea îi zisese, sau nu, e! intră pe șirul apartamentelor care se găsesc situate spre dreapta bisericei.

Bătu din întămplare la o ușă. O voce îi răspunse din păuntru... El era palid la față, inima îi bătea și un presimțiment neînțeles îi turmenta toată ființa.

După ce îi răspunse acea voce, el intră în lăuntru...

Rămase înmărmurit fără a putea zice o vorbă văzănd în acea cameră după ce deskhise ușa, pe Maria: acea Maria pe care el o trădase, sau a zice mai bine pe care o maltratase...

— Ce văz? Dumnezeule! ce întîmplare? zise el după ce stătu căt-va fără a putea vorbi, Mario! Mario!.....

Maria stătu nemișcată în mizlocul stanței, care de și la început skimbă fețe văzăndul, luă apoi un aer serios și ′și posomori fruntea. — Ea nu putu zice nimic.

Tot ce putem aminti despre Maria este că suvenirul ce îi rămăsese pentru Grigore, cu toate că ea odată îl iubise atît de mult, era întocmai ca suvenirul unei catastrofe ce se întămplă fie căruia om odată în viața sa, la care nu se gîndește fără a se înfiora. — Maria însă de atunci avusese o conduită esemplarie. Ea a fost instalată în monastirea Varstecul, nu cu scop de a se călugări, dar cu scop de a găsi liniștire pentru sufletul ei bolnav și a se întări prin lumina educațiunei. Ea ceruse voea superioarei acelei monastiri precum și de la părintele ei paticularul, ca să meargă împreună cu o călugăriță bătrînă la mai multe monastiri din Bucovina. Particularul știind că fini săi Andrei și Lina asemenea se găsiau duși în Bucovina, le scrise cu postiea în kestiunea Marii, dar scrisoarea a fost întărziat pe drum și nu o primiseră încă pînă la plecarea lor din Cernăuți.

— Ce voești, domnule? zise în cele din urmă Maria lui Grigore cel ce par′că căuta a întrerupe tăcerea uitănduse uimit la dînsa dar nu cuteza a vorbi.

— Oh! Dumnezeule! adogă el aruncăndu se la picioarele ei, bine că te am găsit să ′ți cer ertare Mario, să cer iertare de căte ți am greșit!.. Știu că vinovat dinaintea ta, dar iară știu că ai un suflet bun, și o inimă nobilă,- aștept iertarea ta!...

— Mi ai greșit mie, dumneata? Eu nu te cunosc, nu te am văzut nici odată!.. Și ea voi să se retragă în apartamentul lateral, prin o ușă, de la stănga.

— Nu pleca ast-fel, Mario! Tu ai dreptate să fii supărată pe ming; ai dreptate, dar eu am simțit remușcare de ceea ce am făcut... Sudletul meu este căit, inima mea plănge, remușcarea o simț violintă astă-zi de fapta mea de eri!.... Mario, daca ai voi să plecăm amăndoi înapoi la Moldova, ah! Mario, m′ași înkină ție ca unui Dumnezeu!.... Uite căt pentru Bucovina și pentru oameni ei n′ași voi nici să′mi mai aduc aminte!..

Nu știm daca Maria a simțit vre o mișcare în inima ei auzind încă odată vorbele lui Grigore, dar în posițiunea în care ea se găsia era datoare a nu da nici o ascultare unui om care a fost amăgăit-o..... Ea se temea prea mult de bătrîna călugăriță cu care fusese venită.

— Adăți aminte! adăți aminte!... fu tot răspunsul ei, scoală-te și eși d′aici!

Grigore întălnind-o după un an și mai bine de cănd o abandonase, văzănd-o atît de jună și atît de dulce, p′ale căriia buse, cu toată seriositatea kipului ei, părea că vedea un suris angelic, răspăndind prin dulceața vorbelor o suavă armonie, prin căutătura ei pietatea și amor, ar fi voit daca i ar fi mai stat prin putință să sacrifice tot pentru dînsa, să repare acel miserabic trecut...

— Numai pe tine te-am iubit Mario! numai la tine m am gîndit tot-d′auna: nimic nu e în lume care să prețuiască ca ființa ta!...

Maria, cu toată reaoa purtarea lui pentru care o alta ′l ar fi blasfemat, se simți pentru un moment atinsă de simțimentul compătimirei. Ea îi surise voind a′l rădica de jos. Când ea apropie măinile ei delicate de brațiul lui părea că esala profumul florilor de care el se îmbăta..

— Oh! Mario căt te iubesc!

— Adăți aminte! adăți aminte!... repetă ea încă odată.

Dar în acel moment ușa de la săliță se deșkise, Maria scoase un țipăt și sbură, prin ușa de la mizloc, în camera laterală.

Glikeria și fratele ei se presintară.

— Intră, Glikerio, zise Leon sorisi, aici sîntem la monastire, aici e casa tutulor.

Grigore aflăndu-se în fața fidanțatei sale și a cumnatului său într′o ast-fel de situațiune, ar fi preferat de zece ori mai bine să moară.

— A! ha! domnule, dumneata ești aici și sora mea te aștepta la Suciava?.. Ce nu știi că în puține zile se va termina cununiile și însoțirea dumneavoastră?..

— Așa! așa!.. răspunse Grigore făcăndu-se roșu la față și okii în capu-i se turburase, ce mereu îi avea ațintiți către ușa pe unde se retrăsese Maria.

Leon se repezi și′l apucă de un brațiu:

— Miserabile! ești prins acum!.. Toate faptele tale sînt divolgate... Infame! te ai întrodus în casa bunului meu, ai cerut măna sori-mi, ai eșit cu dînsa în lume, la biserică și la preumblare fără să spui, fără să′ți aduci aminte că ești însurat, domnule! — că nevasta dumitale treăește abandonată la Iași, că ai părăsit-o, fără nici un motiv și fără ca să fii bisericește despărțit de dînsa!.. Ai înșelat lumea, ai mințit bisericei, ai spionat, ai furat, ai făcut plastografii, ai lovit cu pumnalul ca ucigaș și altele multe... Iustiția dar își va face datoriea cu un ast-fel de mișel; dar pînă atunci voesc o reparație la onoarea familii mele, auzi!..

Grigore la aceste vorve își ascunse fața între măini, și voind a eși din acea cameră, deskhise din întămplare ușa depre camera laterală.

Maria tocmai aflăndu-se în pragul ușei unde asculta, rămăind ușa deskisă, putu să să se vază față în față cu Glikeria... Amăndouă rămaseră uimite uităndu-se una la alta, și ca cum înțelegeau că omul acesta e un criminal ce merita desprețu lor, era ce-va care le spunea că amăndouă au fost înșelate de căte ori el luase de martur numele lu Dumnezeu dinaintea lor.

Nu știm daca ele s′a urît în inima lor una pe alta, dar în acel moment amăndouă invocară în cugetu-le numele Săntei Fecioare...

Glikeria zise fratelui ei: — Destul atîta, Leone! Dumnezeu a voit ca lucrurile să fie date pe față.

Leon dănd brațul surori sale și eșind, zise lui Grigore care înlemnise ca o statue: — Nu te încerca să fugi că iustițiea e pe urmă-ți. — Toate granițile sînt înkise ca criminalul să nu poată scăpa.—

Dar mai nainte de toate îmi trebue o reparație pentru onoarea familii, ai auzit!.. o reparație de sănfe îmi trebue, caută să mi o dai, kiar acu îndată te voiu căuta!..

— Ce o să mă fac! ce o să mă fac, Dumnezeule!.. zicea Grigore umilit.

Maria ca cum era satisfăcută de ajuns despre conduita lui trecută, și mai mult turburată de căte le auzi de el în acest moment, singura simțire de amor de ură, sau de compătimire ce rămase în sufletul ei, fu de a′i arăta o ușă pe unde să iasă.

— P′aci poți să eși, p′aici poți să eși!.. îi zise ea, aprinsă la față și c′o căutătură de tot serioasă....

— Ah! ești un Angel!... îi zise el întorcîndu-se către dînsa și luptănduse a′i lîmbrățișa măinile, cănd ea se retrăgea căt putea.

— Kiar acum îndată te voiu căuta!.. se auzi o voce de afară.

Grigore eși repede și alergă îndată la grajdiu unde își înșelă calul cu care venise.

Omul însă dominat de pasiuni în desperațiea sa fiind o feară, prin vicii și fatalitate sălbătăcindu-se și stingăndu-se în el ori ce simțiment nobile, deviind mai vindicativ și mai crud de căt hiena, răsbunarea nu găsește la el margini; așa dar și Grigore predestinat de la naștere, aruncăndu-se cu totul la desfrînare și pășind gradat de la corumpțiune la astuție, de la înșelătorie la trădare, de la dorința de a predomni la setea de a vărsa sănge; de la infamie la ucidere, și de la acestea la alte crime mai mari, el nu căuta acum de căt a ucide și d′a vedea pe toți inemici lui perind, ca să fie cu desăvîrșire învingător.... Pe cănd dar el, acest Grigore, ce nu mai credea nici în Dumpezeu nici în Satan, care își bătuse joc de biserică, de omenire, de amor și de ori ce princip sacru, într′un moment de o nebunie estremă, o putere fatală, o influință satanică însoțită de o șoptă infernală, îi zise să rămîe pînă în amurg și, ajutat de întunericul nopții, să dea foc la kiliile monastirei să peară acolo pînă la cel din urmă din antagonisti lui... Pe de o parte își dresă calul, înkingănd bine șeaoa pe el, și ′l trase mai la o parte, de unde să′l găsească lesne cănd va fi să plece, pe de alta armăndu-se cu niște tăciuni aprinși, cănd lumea se pregătea să meargă la privegbere, isbuti să intre în monastire, iarăși prin locul pe unde eșise din kilii, și d′acolo pătrunzănd în cloponiță să arunce focu... Leon îl întămpină în ușa cloponiței, dar el aruncă focul spre kilii fără a produce nici un efect. — Ce ai voit să faci cu focu? de ce țineai în mănă tăciuni aprinșii?

Grigore în cea mai de pe urmă desperare îi răspunse:

— Pentru că am voit să dau foc să ardeți voi împreună cu mine în aceste kilii...

Leon strigă: ajutor!.. ajutor! și se aruncă asupră-i ca să ′l prindă. Pînă să alerge părinții sau vizitatorii, spre a pune măna pe el și a ′l da în măinile iustiției, Grigore adunăndu-și toate puterile se luptă ca un Diavol să scage din Măinile lui Leon, și cănd fu trei pași înapoi, scoase iute un pistol din pozunaru-i, îl descărcă și zise: — „Iată reparațiea de sănge ce ai cerut-o de la mine!” Grigore sări pe fereastra cea din jos a cloponiței afară din curtea monastirei...

Mulțimea vizitatorilor și părinții monastirei auzind descărcătura armei veniseră cu facle aprinse, și unii kiar se armaseră. Leon era împușcat la un picior. El se ținu cu măna pe partea unde se simți că este lovit...

Leon cugetănd spontaniu, într′un moment, pentru ca să nu pue nici de cum în joc numele sorisi, tăcu de Grigore... El zise celor ce ′l întrebau că niște tălhari se încercaseră a da foc monastirei și că prinzănd pe unul dintre ei, în luptă acela a tras cu pistolu și l′a nemerit în picior.

Astă împregiurare puse toată monastirea în picioare, porțile se înkise, și fu bine străjuită pînă a doua zi.

Ce s′a întămplat cu Grigore nu mai știm; destul că în meziul nopții, pe un întuneric de moarte, într′o vijelie de peire și la lumina fulgerilor, el s′a întălnit cu trăsura lui Andrei cănd rătăcise calea.

Tunetele și vijeliea n′a contenit pînă a doua zi la ziea jumătate. Torentele mărise atît de muit rîurile încăt copaci bătrăni îi desrădăcinase și îi purtase pe spinarea undelor turbure și înfuriate. Trăsnetul a fost lovit de căte-va ori în acea noapte în stănci și în arburi, de caze a detunat munții și monastirea Putna.

Oamenii, cei vizitatori pii înkinători precum merg pelegrini la locurile Sănte, adăugau răgăciunea lor ardinte către cel A-tot-Putințe, ca să înceteze acea sguduire a elementelor care se luptau atît de tare între dînsele, înspirănd groază și cutremur în inimile tutulor.

A doua zi, după liturghie, a venit știre că vijeliea produsese multe nenorociri, că s′a rănus oameni și vite. Între altele se vorbea că un om călare spăriindu-i-se calul de sclipirea fulgerului ce i a trecut pe dinaintea okilor, a fost dat într′o rîpă, și că a doua zi ′l a găsit locuitorii mai mult fără suflet.

După ce a stătut vijeliea sosiră la monastire iarăși o mulțime de vizitatori, precum și căți-va dintre acei ce se aflaseră la banketul de la Cernăuți, împreună cu Terapont. Ori cine sosia acolo căuta să intre ăntîi în biserică. Toate casele, kiliile, trapeza și pînă p′ afară din monastire era plin de lume; mai multă de căt ori cănd, care venise să asiste la hramul bisericei și la pomenirea Prea fericiților ctitori Ștefan Vodă cu toți ai săi...

Terapont îndată ce eși din biserică și putu vorbi lui Andrei îi zise:

— Vezi că găsiiu pe aceea care o iubesc?..

Andrei și Lina rămaseră înmirați.

Aceea pe care Terapont o recunoscu și o arătă, belă, suavă ca o floare, era Maria!..

CONCLUSIUNE

Așer venia de la Satagura, unde avusese mai multe întrevorbiri cu marele rabin; el devenise un fel de filosof, după căte le văzuse și le încercase. — El se întălnise cu Andrei și cu Lina în căte-va rănduri la Cernăuți, pe la începutul lui Septembre.

Andrei ocupa tot apartamentul la Para de aur.

El trimisese pe Terapont ca să cerceteze la ospitalul de civili al orașului ce s′a mai făcut cu acel Grigore, daca mai dă semne de viață sau a murit.

Grigore fusese găsit de locuitorii satelor cu capul sfărîmat și cu un picior frînt, în una din rîpele dintre stănci a le Bucovinii; pe care bieții oameni îl aduseră îndată și′l așezară la ospitalul din Cernăuți. De și în Bucovina drumurile, precum arătarăm, se află în bună stare, și toate locurile unde se formează vre o rîpă, se găsesc lăturate de niște pălimari de lemne groase, ca călătorii în ori ce timp să fie siguri, Grigore însă, în fuga sa de noapte, lăsase drumu cel mare, și căutase să traverseze munții pentru a eși în Transilvania. — Apucase dar prin niște locuri cu totul nepracticabile. Speriindu-i-se calul, care nu prea era învățat bine cu călăriea, într′un timp vijălios ca acela, de nenumerate tunete și fulgere, el fu asvîrlit în una din stănci, unde rămase ca mort, pînă cănd adouazi îl găsi locuitorii.

Andrei dar pe la începutul lui Septembre priimise o scrisoare de la Moldova. Era scrisoarea ce particularul Paris i o trimisese scriindu-i despre Maria. Iată ce coprindea această epistolă:

„Iubite Andrei, vei vedea pe Maria în Bucovina la Cernăuți și la monastirea Putna. Caută să fii pentru dînsa un frate și părintele ei. De și astăzi, cum veniră lucrurile, eu sunt ruinat, datoriile ce am se urcă la o cifră ce nu o poate acoperi toată starea mea; — la această culme de cădere se află la noi astă-zi cea mai mare parte dintre proprietari...am apucat de am asigurat două mii cinci sute de galbeni zestrea Marii, ca găsindu-se vre un june bun, vre un june cu simțimente frumoase, să se mărite. Dintre toți copii mei, pentru Maria am avut compătimire; și pentru că un părinte e responsabil dinaintea lui kiar de soartea fiicei sale, n′am voit ca dînsa să rămîe pe drumuri... Vei zice Linei să fie pentru Maria o mamă, precum fu nevasta mea pentru dînsa... Priimiți amăndoi salutările mele.”

Terapont veni ș′aduse știre că omul despre care Andrei voește a cerceta murise din zioa trecută, și peste o′ oră îl va duce la mormîntare.

Andrei strînse epistola între măini și rămase un minut fără a zice o vorbă. Maria se afla cu Lina în camera laterală făcănduși înkinăciunea, stănd îngenukiată dinaintea icoanei Maicii Domnului.

Terapont, cu aerul său original, aminti lui Andrei să scrie părinților Marii că el voește negreșit a o lua în căsătorie. El nu știea însă nimic despre epistola ce Andrei, o ținea în măinile sale.

— Ei bine, adăogă Andrei cu un ton serios, cunoști bine pe aceea ce ți-o alegi de consoarte?

— Mai întrebi? zise Terapont, ea este un Angel de candoare, e femeia cea mai pură; ea negreșit se roagă în momentul acesta; auz kiar vocea ei ca o armonie cerească!..

Andrei voia cu sinceritate a împlini o datorie de amic.

Ei se traseră puțin la o parte și Andrei zise încet:

— Ea este mamă de un copil!..

Terapont întunecă fruntea: aceasta îl tulbură; însă după, căte-va mpmente de cugetări răspunsă lui fu hotărît.

— Trăește, te întreb, părintele copilui?

— Nu, de sigur, nu.

— Daca e așa, ea va fi femeia mea.

— De ce dar ai întrebat dacă trăește părintele copilului ei?

— Ca el să-mi ia răsulata de ce a amăgăit-o; — m-ași fi bătut cu el și l-ași fi omorît!...

În stradă trecea pe dinaintea ospătării un Romăn numit Arbure. — Acesta se trăgea dintr′o origină veke a Moldovii. El întăîni din întămplare pe Așer ce venia de la Satagura, pe Moișe cel ce preșidase consiliurile la rateșu de la Trotuși, și pe Avrum care era legat la mănă. — El nu se vindecase încă bine. Arbure fiind că îi cuneștea pe căteși trei de la Iași, se opri cănd ei vorbeau — El le înțelegea limbagiu.

— Tot-d′auna ți-am zis că ai făcut rău, Așer, adăogă Moișe, ai căicat macsimile religii noastre! Iată care sînt ordinile prin care ne administrăni casta și familiile noastre; să facem bine aproanelui nostru și nici de cum celui de o altă giptă, să împrumutăm pe fratele nostru fără a lua de la dînsul camătă, dar străinului să luăm ori căt de multău întrebă pe rabin, Așer, și el totuașa îți va spune; să mărginim într′o linie cu totul a gintei și castei noastre, căsniciile, încuscririle și îngudirile noastre ca capitalurile noastre să nu treacă nici de cum la alții... iar tu, Așer, ai făcut fău îți zică ai făcut prea rău!.. Tu ești bănuit de bătrînii cei respectabili ai credinței noastre că ai renegat basele religiunei, că te unești cu cei care vor să ne aducă reforme, să ne strice portul și vekile datini...

— De ce așa, Moișe? Întrebă Așer bankerul.

— Uite de ce, continuă Moișe cu entusiasm, nu-ți scrisesem eu acuma este un an, căte-ga luni, căte-va săptămăni și căte-va zile? și′n scrisoarea mea, kiar scrisoarea iscălită de mine Moiște, cum mă vezi, îți scrieam să′ți măriți fata cu Avrum, care a dat dovezi că e conservator obiceiurilor ovreești, mare speculant, zaraf de frunte și vestit cămătar?...

— Nu s′a putut aceasta, răspunse Așer flegmatic: fiica mea n′a voit.

— Ce? repetă Moișe și mai aprins; trebuea să o strîngi de gît daca nu te asculta!.. Lacă că din molătatea dumitale ea a trecut la o altă credință,dar apoi mai găsești și plăcere să te duci pe la dînsa? să o mai numești fiica ta?..

Avrum care sta trist delături afirmă dănd din cap.

— Ce eram să fac? adăogă Așer.

— Eu ți am scris; scrisoarea mea o priimiseși prin care te înștiințar că o grozavă vijelie, un răstimp vine în casa ta... Erai dator ca un tată să pedepsești pe copilul tău, să′l kinuești, să′l terorezi, să′l pui la regulă!..

— Ai făcut aceasta cu Șlaim fiul tău, ce ai zise Așer lui Moișe.

Moișe lăsă un moment capul în jos.

— Mișelu de Șlaim! zise Avrum, s′a făcut creștin, n este mai mult dintre ai noștri, el e ca ști Lina de o altă religiune.

Ascultați, zise Așer cu un ton măreț, toate religiunile, ați auzit, toate religiunile au una ș-aeași țintă: d′a învăța pe oameni cum să fiefericiți!..

Arbure care asculta aceste, înțelese că și între Israiliți, precum sînt între toate clasele, se găsesc capete retrograde fanatice și capete progresiste, le zise:

— Daca voi, Evreii, voiți a trăi bine cu Romănii, fie care cu consciință și cu credința sa neatinsă, faceți-vă oameni de trebă; încetați de la blestemății, încetați de a mai prăda țeară!. căci daca nu, vă vor face să fiți siliți să dispăreți într′o zi din Moldova....

În acest moment un cortegiu funebru trecu pe uliță și după obiceiu se oprise. — Un preut și un sicriu învălit cu postav negru, urmat de căți-va oameni, forma acest cortegiu. Ere o zi nuoruasă începuse puțin a nicura de ploaie.

Campana cu plăngătorul ei supet anunța tutulor trecerea unui om din viață.

Locuitorii și streinii alergară să se uite. Cele mai multe dintre ferestrele din fața stradei se deskiseseră. — Andrei și Terapont eșiseră în poartă cu capetele desvălite, și ceilalți priveau de la ferestre în stradă. Ei întrebară cine a murit? Aflară că aceasta era mormîntarea lui Grigore.

Atunci ori cine va fi văzut pe Maria lăcrămănd ar fi zis că lacrimile ei isvoresc din suvenirul unei vanități, dar nu, ea plăngea greșala și imprudința ei trecută; ea întoarse capul ca cum vederea acestui cortegiu o făcea să se cutremure... perderea cununei verginale pentru ori care fiică este perderea cea mai simțitoare!..

Avrum măhnit că s′a spălat pe măini pentru tot-d′auna de cei trei sute de galbeni ai lui de la Grigore, înfățișă un kin și mai ciudat; dar adevărul este că el luase de o sută de ori pe nedrept mai mult de la locuitori...

Fiind-că însă după moarte se judecă și să prețuesc faptele omului, să cercetăm acum pe cine a costat perderea unui om ca Grigore? Maria îl desprețuise, Efikeria se rugase dinaintea relicvelor lui Sănt Ioan ca daca el nu va fiom vîrtos, Maica Domnului să o scape de măritișul cu dînsu. Leon era mai mulțămit d′a purta un glonț în pulpele sale de căt daca s-ar fi întămplat ca sora sa să fi fost infortunată.... fosta lui soție îl blasfema la Iași, toți creditori săi, toți pe căți el înșel se, pe căți trădase și kiar Avrum precum știm, nu îl bine cuvînta, afară numai de clica acelor cărora el fusese instrument d′a persecuta pe Romăni. — Tirania adese ori se servește de niște asemenea individe!...

Andrei cunoscănd toată viața celui răposat și afacerea lui cu Avrum:

— Acum sînteți cuit, zise Andrei Eureului celui trist.

— De căte ori văz ki duce pe un om la groană, zise Avrum, îmi aduce aminte de tată meu, inima șea săngeră!..

— Cine a fost tată-tău, Avrum, și ce s′a în tămalat cu el?

Avrum răspunse lăcrămănd: Tată meu a dispărut, sînt acum trei-zeci și un de ani la Iași, fără să știm cel puțin daca ela murit, unde i e mormîntul...

Andrei se înfioră și rămase ca mort cănd află că Avrum este fiul acelui jidov pe care îl omorîsetă având asupra sa 6000 galbeni...

Spectaclul era aci spăimăntător; răsplata a fost funestă și părea că e de ajuns... Față în față. putură a se mai vedea fii a doi oameni care în cum pănă lui Dumnezeu, după toate religiunile și după toate moralele lumei, avea d′a cere unul altuia dreptate pentru o crimă...

Avrum era fiul victimei care a moștenit ură și răsbunare!.. Cel ce mergea la groapă era fiul urmașului care a moștenit blasfem!..

FINE