Hoții și hagiul

CAPITUL I

ELEFTERICA

Balul de Joi seara, în zioa de sîntul Georgie,era un raiu pentru mine, era un isvor de veselie, pe care inima mea o simte atît de mult, dar vorbele mele sînt slabe ca s′o arate îndestul și ca s-o poată esprima.

Am văzut fericirea surîzând din ′naintea mea, strălucind ca în cer îngerii, avea talia sveltă și oki albaștri ca seninul cerului, învestită ca o columbă, fără nici o pată pe dînsa.

Ea era cea mai prațioasă și cea mai bine făcută din cîte a văzut oki mei.

Dar, eu, vai! era un copil, pe lîngă dînsa, căci, ori cînd dam s′o prinz, ori cînd vream să′i vorbesc, printr′un surîs al okilor ei, printr′o căutătură de foc, făcea peptul să′mi salte și vorbele mele erau înăbușite de bătăile inimei.

Eu, rătăciam, cu toate acestea, în haosul bucurii și urmăream fericirea ce am zărit′o descriindu-se din ’naintea ochilor mei.

Bucuriea și frumusețea surîzînd cu atîta tinerețe în oki ei: un suflet așa de curat ca al pruncilor cerești încoronează fruntea-i de cîte ori trandafirii cei albi și pomii formează buketuri împregiurul capului ei, și tîmplele′i cele aurii fac a se vedea cosițele împletite de însu′și mîna′i, astfel cum trebue să fie împodobită și frumoasă pentru cainima mea să fie rănită de dînsa.

′Ți am zis-o de mai multe ori că toate aceste podoabe ce′mi place atît de mult ca să le văz, suvenirul lor, atunci cînd tu lipsești, te înfrumusețează aevea din ′naintea mea și eu te iubesc, te iubesc cu patimă și delir!...

Astfel Costake isprăvi de scris și se gătea a înkide plicul ca să trimiță un bilet dulce la Lefterica fiica Hagiului.

El cu o zi mai ′nainte dănțase lîngă dînsa la balul ce′l dase părintele ei de zioa sîntului Georgie, zioa numelui său.

Cîte suspine tinere arzătoare ne poate înfățișa istoria fiecăruia amant mai mult sau mai puțin credincos, acela care a iubit vreodată în viața sa, daca numai istoriea amorului n-ar fi avut o soartă așa de tristă și daca amorezele nu′și ar skimbă amorezi, după cum o koketă caprițioasă își skimbă de mai multe ori toaleta pe fiecare zi.

Oare toată lumea să fie așa? Toți amanți au a se plînge în contra amantelor?... Oare femeile să fie cauza? Oare amorul nu mai esistă de fel? Să fie oare istoriea amorului numai în imaginație? cine ar putea oare să ne răspunză despre aceasta? Negreșit numai femeile, ca acelea ce le apropriează pe dînsele, cărora le este partea din cer: amorul, divinitatea, esistența și puterea lor. Amorul și femeile au dominat pămîntul, au răsturnat state, șia întors după voele pe cei mai mari oameni. La dînsele dar trebue să ne adresăm, ele ne va esplica această enigmă, care ocupă atît de mult capetele filosofilor de modă, cei înmănușați. Bărbații oare să fie sfinți?... ei care dau legi, care învinovățesc pe femei, și femeile care strigă în gura mare că ele sînt partea cea slabă, și femeea trebue după apostolul Pavel să urmeze bărbatului.Bărbatul iarăși, ca om, ca acel ce ține cîrma în mîna sa, care duce toate după voința sa, care este preot, profesor, ministr, ostaș, stăpîn pre toate, care trebue să dea întîiu esemplu, ce are el oare a ne răspunde?...

Bărbatul să fie causa? oare el trebue condamnat și nu femeea? Femeile își împlinesc numai datoriea, bărbatul poruncește, și cel ce ascultă trebue neapărat a se supune.

Se zice că mai mulți căsătoriți n′ar fi trăind bine cîtu′și de puțin în viața-le conjugală și domestică, am fost curios să știu de unde provine acest rău, mulți ′mi au spus că femeile!... Pardon, pardon, mă rog, nu învinovățiți pe femei, răspunse o damă care sta de față mai în zilele trecute,unde vorbiam cu domnul I. N. la grădina publicului, fiindcă, să știți dumneavoastră, la grădina publicului, între altele, se vorbește și despre amor, pentru că amorului îi place prea mult florile, dumbrăvi și apă, bateluri, muzică, și mai de multe ori obscuritatea, nu învinovățiți pe femei mai ′nainte de a judeca pe bărbați!... Vă aduc de esemplu pe o vară a mea, ce nu este de mult măritată, zise dama, și care este jună, frumoasă, simțitoare, împodobită cu toate darurile, în vîrstă ca de șaisprezece ani, a luat în căsătorie pe domnul M. B. om ca de patruzeci de ani și mai bine, care după ce a trăit în lume, fără să fie obstinat de vreuna din plăcerile acelea care înkide drumul la virtute, după ce mai întîiu s′a hîrșit, să zic așa, ca o roată de fiacru, sau, mai bine, a trecut prin foc și prin apă, a hotărît în cele din urmă ca spre a se pocăi de toate, să se tragă din lume cu o biată copilă care pînă în vîrstă de șaisprezece ani n′a cunoscut de cît doi oki ai mumesi, patru pereți ai kasi, și la biserică cînd mergea din Crăciun în Paști.

Înkipuiți-vă, această fecioară, care după ce s′a măritat, aștepta să intre în societate, să vază și ea ce este de văzut, să se bucure de mode, petreceri, care face unicul vis al fiecăriea femei, își văzu deodată visurile sale desființîndu-se, toate dorințele′i căzute, și condamnată d′a ședea înkisă, adică a se pocăi ea în locul bărbatului ei.

El pleacă de dimineața și se înnapoiază pe la mezul nopți, perde în cărți ș′apoi își scoate necazul pe nevastă, vine necăjit, obosit, posomorît și adesea ori răstindu-se ca un bătrîn colonel către subalternii săi; alte ori nu vorbește cîte trei zile, femeea lui trebue să tacă și ea, tace și sufere, ș-apoi tot femeile sînt culpabile, tot femeile sînt rele, bărbați sînt sfinți!...

Sfîrșesc de a mai descri cele ce mai zise și ceea ce avea de gînd să zică doamna T. A, plîngîndu-se în contra tutulor bărbaților din lume, arătînd că sunt amăgitori, că femeile sînt înșelate, că nu a mai rămas nimic care înnobilează pe om, arătînd că nu mai este statornicie, nu mai este amor, nu a rămas credință, și în vremea aceasta scoțînd un inel din degetu′i, d′asupra căruia era stampată emblema, credința, speranța și amor, spuse că întîia trebă cînd va merge acasă, o să arunce acest inel ce′l avea drept suvenire, gaj, al unui nenorocit amor!...

Amorul la țară se începe de pe la hore, la șezătoare, la clăci, la cîmp ș. c. l.

Flăcăi rîd cu fetele, glumesc, se joc, se văd, se iubesc; iar la oraș începe de la adunări, soarele, grădini, și mai adesea ori de la balul maske.

Balul maske, această iasmă care tîrăște cu sine în mijlocul saloanelor iluminate pe toată lumea travestită, în timpul carnavalului, face să sburde inimile junilor amorezați, căci acolo pot fi mai bine, acolo amantul găsește pe amanta sa subt un domino de mătase, cu o mască la oki de rețea, sau de pînză ceruită.

Ce de amuzații, ce de intrigi ne poate înfățișa balul maske, ce frumoasă viață, muzică, danț, caricaturi, bomouri, de multe ori se și ceartă, cîteodată se și bat: rivali ar′ ajunge la cuțite dacă polițiea n-ar fi p-aci p-aproape, pentru a ține liniștea generală.

Aici a văzut Costake pe Lefterica fata Hagiului.

Cum, Lefterica merge la bal maske? fiica Hagiului, pe care pînă în vîrstă de optsprezece ani n′a văzut-o soarele, nu s′a pogorît nici pînă la scară jos, fără a fi însoțită de muma ei, sau cel puțin de o slujnică credincioasă pe care o avea Hagiu în casă de cînd era holteiu. De unde această skimbare ca Hagi G.... să îngăduească mergerea fiicei sale la balul maske? Ce vreți, mă rog, biata copilă să nu vază și ea nimic, să nu știe ce este p′în lume? și ce a eșit dintr′aceasta? Balul maske nu este și el un loc ca toate locurile unde merge toată lumea? Nu merg femei frumoase, femei crescute bine, bine îmbrăcate? Toată lumea intră în mănuși glase, și damele cu colțuni de mătase și cu cipici de la Paris sau cel puțin de la Ioje. Cum Hagiu să nu se dea și el după lume? Ce, vrea să′și omoare fata d′a nu o lăsa să meargă la bal maske?

Toate damele galante s′ar uni de a protesta în contra Hagiului pentru o asemenea urmare.

Ba încă și mai mult, ele au catortosit ca să deskiză casa Hagiului care pînă aci o avea harem.

Din cînd în cînd juni cu fracuri de modă de la Franc și cu legături de la Barbulovici, parfumați cu parfumărie de la Lebel, cu cămăși cusute de la Mari, cu frezura făcută de Alfonso, cu botine de la Ginescu, și care țin adesea pe Nicolașcu virjaru, sau cel puțin vreunul, cel mai din urmă faeton adus de modă, pînă la zioa albă, se întrec care de care a da vizite, și a face partide de jocuri nevinovate în casa Hagiului, pentru care Hagiu ′ș′a mobilat în cele din urmă salonul său cu un gust foarte eskiz.

Cu această ocazie a venit și Costake, să′și depue prinosul la picioarele altarului, care diviniza pe fiica Hagiului și pe muma ei.

Fiți galanți junilor domnișori cînd vă înfățișați din ′naintea damelor de modă, căci cocoana Hagiica are atîta amabilitate, atîta indulgență în priimirea sa; dar Elefterica, însă, Elefterica este un înger; plină de grații și cu un spirit foarte rar, conversațiea sa a animat toată soțietatea cocoanelor de prin pregiur, cîte se adun serile la conversație!....

Văzutați vreodată una din capurile de operă ce a produs cele mai celebre geniuri ale antikități, marmura cea curată de la Paroc, și dalta în mîna lui Fidias, ne-a dat cea mai frumoasă Veneră, una din zeități ale căria templuri a fost cultivate totd′auna de către tinere fecioare; pentru că zeea ne înfrumusețează pe stăpîna protectoare a frumuseții și a grațiilor.

Albă, curată, fiecare trăsură a obrajilor ei întoană armoniea ce face pe muritori a o adora.

Oki ei anunță cu desăvîrșire focul cel mai sfințit și seninul ce înfățișează dulcea ei prunelă întrece pe acela al mări la răsăritul soarelui.

O grație însă mai mult care vine de la educație, aceea a creșterii celii bune în învățături, economie, și prințipul de a judeca lucrurile mai sănătos, ar fi adăogat pe lîngă fisionomiea sa cea de alabastru un interes și mai mare.

Dar despre toate acestea sînt părinți răspunzători, căci copii iau totd′auna esemplu din ceea ce văd la părinți lor.

Frumoasă vîrstă, frumoși ani la care trebue să ne gîndim totd′auna; nici o secundă nu trece fără a nu ne lăsa ceva de plîns pe urma ei.

Astfel juna fecioară, belă ca idealul maisterului antikități, pe lîngă sburdălnicie și dorință fără margini, înfățișa pe buzele′i rumenul bucurii și în oki ei se descriea sufletul cel vesel și nepătat încă de geniul corupții care s′a numit de oameni soțietății, esperiență și cunoștința despre toate.... Astfel era fiica Hagiului, fiica unui neguțător bogat, ceea ce făcea toată consolațiea și bucuriea anilor săi trecuți.

Cine este însă amantul ei care a suspinat de mai multe ori la picioarele ei, care a gemut și a suferit, deskizându′și inima din ′naintea ei, arătîndu-i focul de care este consumat, și minutele sale de fericire le-a perdut încă d′atunci cînd a văzut-o, de cînd ′i a jurat o eternă iubire, și d′aci înnainte nu′și găsea odihna de cît gîndindu-se la ea, gîndin-să la amorul ei, la nemărginita ei frumusețe, și dulcea armonie a vorbei sale de care era rănit peptul său.

Vai! el a suferit ș′aceea ce′l kinuea atît de mult era amorul, amorul fără care nimic n′ar fi, și acest orizont ar fi fără viață, soarele n-ar da lumina și pămîntul n-ar priimi vegetație prin roa dimineței, și pasările n′ar face concertele lor atît de dulci, privigătoarea n′ar însufleți dumbrăvile, și roza n′ar fi așa de frumoasă pe kiar gimpii ei cei înțepători.

Acesta era Costake, un orfan de părinți, crescut în casa bărbierului Tudor care ședea în hanul lui Filaret, unde mai în urmă s′a zidit teatrul cel nuou după podul Mogoșoaei.

II. Kiosk Hagiului

Soarele fiind la apusul său înfățișa un orizont aprins, și razele sale cele mai de pe urmă cădeau pe ferul cel alb d′asupra turnurilor mănăstiri Cotroceni.

Coloane de aburi veneau a se pogori de peste dealuri prin sălciile și aninii care umbresc mărginile Dîmboviți de la Bitan și pînă mai departe de Sîntul Lefterie.

Brotăcei și jirăniile tîrîtoare gonite din balta cea mare a Cișmegiului unde astăzi e grădina publică, își formez de cu seara concertele lor pe mărginile lacurilor de la cărămidării, și buha de noapte face a s′auzi țipetele ei pe dărămăturile murilor ce înfățișează un vekiu castel.

S′aud kiotele lucrătorilor de pe dealurile învecinate, ce se întorc pe la casele lor, viind grupe grupe de la vii.

Focurile încep a licări pe bătăturele cîtorva case locuite de plugari sîrbi, mărginași, iar în zile de sărbători și duminicile, fecioarele se văd, în costum național, purtînd un cordon roșu cu care sînt încinse peste mijloc, că pogor dealurile Spiri, în murgul serii, întorcîndu-se de pe la hore.

Mugetul vitelor și al vițeilor răspund oarecum la răsunetul ce se aude de departe, din mijlocul Bucureștiului.

Aici se bucură cineva de o dată și de viața țărănească a plugarului mărginaș cît și de tabloul ce înfățișează într′o întindere îndestul de mare numărul caselor și turnurile bisericilor din mijlocul orașului.

Hagiul singur, într′un kiosc înnalt, respira răcoarea serii fumînd din ciubucul său cel de cireș.

Nu scăpa din vedere nici una din aceste lucruri care au puterea d′a încînta privirea și auzul, nu uita nimic din cele ce ′mi putea înkipui că este mai departe de dealurile care se unesc cu orizontul acoperit de fum și de aburi serii.

Să′mi aduceți cafeaoa, zise el, bătînd în palme, și după un minut se înfățișă o femee bătrînă ca de cincizeci de ani și mai bine, aducînd pe o tăviță neagră un feligean așezat într′un zarf de argint în forma unui teas lucrat frumos.

Hagiul luă teasul.

Bătrîna rîdică cu un cleșe mic, cărbunele ce era mai stins pe luleaoa cea de pămînt ars din ciubucul Hagiului.

— Nu vezi, zise el, că s′a stins ciubucu!... dute de zii lui Nicolae băiatul să′mi umple alt ciubuc, și el lăsă pipa sa din mînă, puse un picior peste picior, își răsuci mustața, ca un holteiu de treizeci de ani, își încreți fruntea strîngîndu′și sprîncenile sale cele arcuite, căscă lung, după care scoase un sunet răgușit, își netezi barba și iar căscă.

Femeea mai ajunsese la jumătatea scări pogorîndu-se după porunca Hagiului ca să aducă alt ciubuc.

— N′auzi, zise Hagiul, Bălașo! femeea se înnapoe la ordinile stăpînului ei.

— Ce poruncești jupîne?

— S′a întors cocoana de la plimbare?

— Da, jupîne, a venit mai adineaori....

Hîm!... hîm!... și scoase tabakera sa din pozunar, luă o priză de tabac după care urmă mai multe strănutări și ′și scoace basmaoa sa cea cu vărgi albastre din pozunarul de la pantaloni, dar pe cînd biata femee stînd în picioare din ′naintea lui, cu mîinile la pept, să gătea a′i zice: să vă fie de bine jupîne, un afurisit de greer ce′l asurzea cu cîrîitul lui, cel neprecurmat, făcu neauzită urarea bietei bătrîne.

— Lefterica s′a desbrăcat de hainele cele nuoi cu care a eșit? bagă bine de seama Bălașo, fii purtătoare de grijă că ea le cam aruncă pe unde îi cam vine: tu ești răspunzătoare de hainele, albeturile, și kiar de fie-mea: deschideți okii bine să nu mai văz aruncate mătăsăriile de pe dînsa și capelele ei, ca mai deunăzi cînd potaea de cățel întindea cu labele un petec de horbotă de mătase. Ai auzit, d′acum nu mai întreb pe nimeni, decît pe tine! Destul mă cert cu nevasta de dimineața pînă seara pentru fel de fel de lucruri, nu mai voiu să mai am și bătaea asta de cap. Îngrijește′mi de casă, fă economie cît poți, pentru că am fată de măritat, mi s′a îngreoiat casa, trag necazuri cam multe și timpurile vezi-le cum sînt.

Ai zis lui Nicolae să′mi aducă un ciubuc?

— N′am avut cînd să′i zic pentru că mai kemat dumneata, răspunse bătrîna cu acea seriozitate a femeilor d′această vîrtsă, iar despre îngrijirea capelelor și economie, Lefterica este mare acum, trebue să se dedea ea singură cu economiea ca să știe s′o facă și la casa ei, mîine poimîine, daca va voi Dumnezeu. Eu am screscut-o, am făcut-o mare, numai să auz vorbă bună, și pe dumneata, jupîne, să te văz, mulțumit. Dar de la un timp încoace, să nu′ți fie cu supărare, ești cam cîrtitor, cam ciudat, bagi de seamă la toate lucrurile și cocoana jupîneasa ′are dreptate mititica, cînd se ceartă cu dumneata. Bărbați caută de alte treburi, au alte socoteli, alte griji, iar nu totd′auna ca dumneata, cum te ții de capul bietei copile, s′o înfruntezi pentru toate nimicurile și s′o faci totd′auna să plîngă, mititica mami. O oprești ca să se îmbrace de, după cum merge șartul de astăzi, ca să vezi dumneata, jupîne, acum numai este lumea ca altă dată, cînd negustori trăiau cum da Dumnezeu, acum este altă lume; și care este femeea aceea care să se lase ceva mai jos decît o cocoană!... Are dreptate cocoana jupîneasa, zău, are dreptate, că vrea să învețe pe Lefterica clavir, s′o învețe jocuri care au eșit acum, căci kitara o știe de rost; îi mai trebue ș-o sfranțuzească, că de, eu sînt bătrînă și îmi sfîrîe inima cînd văz lumea țiinduse de lucsus. Las′o în pace lasă pe mititica maiki să petreacă, să cînte, să rîză, să joace, să iasă la plimbare cu cocoana jupîneasa, să mergi și dumneata cu dumnealor, să vă opriți pe le hore cum făceau negustorii din vekime, cum ′i am apucat eu în copilăriea mea. Așa să faci jupîne, și cînd vine cocoane și boeri ca să petreacă la dumneavoastră, nu fugi numaidecît, după cum ′ți e obiceiul, că strici norocul fetii. Te înfundezi prin ăi vecini unde joacă cărți.... Nu stai și dumneata, să vezi ce coconași frumoși vin cu alte cocoane seara și peste zi la petrecere. Dumneata în loc să șezi să spui ceva, fugi ș′apoi te cerți cu cocoana jupîneasa. Mititica cocoana jupîneasa, cît a plîns că ai dat două palme Lefteriki căci s′a cerut să meargă la bal maske cu cocoana vistiereasa și pînă ′i ai dat voe ′i ai arătat dosul palmei.

Aci Hagiul mai făcu o căscătură cît toate zilele și ′ncepu a mustra pe dădaca Lefteriki, de obrăzniciea ce are să′i vorbească așa de deskis.

— Altă dată, zise el, cînd ai ca să′mi vorbești ceva, ferește-te d′a′mi mai vorbi așa de lung. Dute d′aici în colo și zi lui Nicolae să′mi aprinză ciubucul.

Carnacsi! zise el supărat, auzind din nuou miorlăitul unor mîțe care veniră d′asupra învelișului, cu urlete și fel de fel de sunete hidoase. Carnacsi! la dracu să vă ia, și căuta să pue mîna pe ciubuc ca să le gonească, căci îi împuiase urekile cu atîtea miorlăituri și țipete, și văzînd că nu′l găsește, își aduse aminte că l′a luat Bălașa, să′l dea lui Nicolae.

— N′auziți voi, eșiți mai de grabă afară, aduceți′mi ciubucul și o prăjină! iar mîțele obraznice, fără a se sfii cîtu′și de puțin, își urmau concertele lor cele drăcești pe d′asupra învălitoarei kioscului, unde cugeta Hagiul în pace, cînd era prea ocupat cu interesele sale. Eșiți mai curînd, eșiți, veniți încoace, aduceți′mi pistoalele! Toate slugile eșiră ca niște șoareci din vizuine, rîndașul de la grajd eși cu tîrnul în mînă, căci tocmai măturase grajdiul ca să așterne cailor. Nicolae, uitase că avea ciubucul aprins în mînă, în care mai întîiu sufla cu buci umflate; alergă și el servinduse de ciubuc ca de un trunkiu de lemn,un băiat de prăvălie ′i pistoalele încărcate, toți alergau la strigătul Hagiului, socotind că a simțit hoți la caisele din grădină, și el văzînd aceasta se necăji și mai tare zicîndule: nemernicilor, n′auziți că nu mă pociu odihni din pricina diavolițelor de pisici, luați o prăjină mai curînd că m′a surzit! Toate slugile se întoarseră rîzând și adăogînd fel de fel de vorbe despre neroziea lor și strigarea Hagiului în gura mare, pentru atîta lucru. Se întîlniră cu cocoana Hagiica, care alerga să vază și ea ce este. Mîțele fugiră. Cocoana Hagiica găsește pe bărbatu-său mai turburat decît totd′auna, îi face fel de fel de împutări.

— Adu-ți aminte bărbate, zise ea, că avem fată de măritat și cu d′alde astea, ce le faci, sîntem de rîsul vecinilor, și al servitorilor, și toată lumea o să zică că ai înnebunit.

— Nevastă, ia carăte d′aici, nu mă necăji mai mult, ce vrei iar să te cerți cu mine? Nu știi că din zioa de Sîntul Georgie n′am vrut să′ți răspunz la nici o vorbă a ta. Dute de′ți caută de furcă și de argea, m′ai auzit o dată ce′ți spuiu.

Fiindcă vecini de prin pregiur, curioși despre cîte auziseră, se uita p′între crăpăturile scîndurilor de la uluci, și asculta cum se certa cocoana Hagiica, cu jupîn Hagiu, făcu ea mai cuminte de plecă, fără a′i mai răspunde ceva. Sgomotul se potoli. Nocolae aduse ciubucul Hagiului, și fiindcă Hagiu căuta să′și verse focu pe cineva, găsi cîrlir că nu era cărbunele bine așezat în mijlocul lulelii, și′i cîrni o palmă, ca să se învețe minte altă dată. Nicolae arătă spatele bombănind. Hagiul sorbea cu mare sete fumul din țeava ciubucului și la fiecare răsuflare, părea că scoate un lung suspin; văzîndu′l cineva astfel, ar′ fi zis că nu ′și a scos încă focul de necaz.

—Să vie Lefterica, n′auziți, kemați′mi încoace pe Lefterica să vie lîngă mine.

Lefterica, ascunzând cît mai curînd biletele priimite de la Costake în buzunarul șorțului ei cel de mătase, pentru că tocmai atunci citea, veni să șează lîngă taică-său.

O dulce suflare a zefirilor aducea cu sine răcoarea serii și mirosul crinului, al garoafei, precum și al altor flori, înbălsăma aerul cel răcoritor. Luna înnainta în mijlocul cerului cel luminos și umbrele nopți căzînd pe pămînt, d′a lungul obiectelor ce le copiea, făcea kioscul și mica grădină a Hagiului unul din acele palate magice în care spiritul amorului își alesese locașul și fiica Hagiului lîngă părintele ei se părea a fi regina încîntămîntului ce fermecă okiul muritorilor care a văzut-o.

III. CEI DOI NEKUNOSCUȚI

Cu ocaziea sărbătoarei zilei a Sînților Apostoli, alerga popolul din București de pe toate ulițile și mahalalele cele mai depărtate, ca să asiste la serbarea ce să făcea la capul podului Moroșoaei, căci Prințul era să vie pentru prima oară la grădina numită Kiselef. De mulțimea caleștilor și atîtea fiacre ce ocupă stradele noastre, se vedea rîdicîndu-se un nor de pulbere ce îngreoia atmosfera, și mulțimea de oameni aștepta venirea Prințului, pentru care era pregătit subt o tindă de pînză împodobită, toate cîte serveau spre celebrarea acestei sărbători. Muzica stabului ostășesc anima din cînd în cînd curagiul acelor care era mai obosiți. Un foc de artifiție sta pregătit în piramide și în tot felul de figuri formate cu gust și nu trebuea decît întunecimea serii pentru a se vedea strălucind în cifre de foc numele aceleia întru care s′a consfințit această grădină. Din mijlocul acestor spectatori ce erau răsipiți pe strada cea mare numită șoseaoa de la capul podului Mogoșoaei, precum și de prin pregiur, nu s′auzea de cît un singur glas, o singură veselie ce domnea tot coprinsul, era o singură părere, toți ziceau: frumos! frumos!

Numai un singur june care sta rezemat de o bancă mai departe, părea oarecum preocupat, el par′ că nu lua parte din această generală emulație. Totul pentru dînsul nu era decît singura sa idee în care sta meditînd, era surd la orice sunet și ori care frumusețe cît de răpitoare, pentru dînsul nu era decît mediocritate, de care nu se interesa. Țiindu′și bărbiea rezemată pe mîini da și mai mult să înțeleagă oricui că el se gîndește și se gîndește profund. Îmbrăcămintea sa îl dovedea că nu este unul dintre cei care contribuesc la altarul modelor; mai mult simplu, dar curat ne înfățișa pe un filosof, care subt nume că desprețuește toate, acopere lipsa și adevărul că trăește cum dă Dumnezeu. Acest bărbat cu o fisionomie picantă dar nu rece, era cum aș zice nici un bărbat frumos dar nici un om nesuferit. Oki săi cei negri dovedea îndestul focul inimei sale de care era încins. Avea obrazul rotund și trăsurile regulate, avea un semn în frunte ce arăta o rană vindecată, ca o tăetură de sabie. Cu părul capului negru, și în creștet ceva cam pleșuv. Fiecare aruncătură de okiu a sa, asupra mulțimei, nu esprima acea dulceață ce adresează un june galant amantei sale, nici acea mîndrie ce o au uni domnișori ce se încînt de ținerea talii sale, ori de biciușca cu care înnebunește pe o femee iubeață.

Oamenii de caracter gînditor, se zice că ar fi aceea care au iubit mai mult femeile, și în a cărora inimă simțimîntul ′și-a găsit un loc mai adînc. Oameni aceștiea, de mai multe ori tăcuți, ascund patimi foarte mari, și nu este nimeni care ar putea să profundeze în cugetele lor. Oameni cei mari pe care geniul și soarta ′i-a așezat la o culme mai înaltă, cei ce pot privi omenirea de la un punct mai interesant, se fac și mai mult folositori pentru omenire; unora ca aceia le sîntem datori atîtea descoperiri în științe și în arte.

Un amic adevărat prețuește mai mult decît o comoară, acest proverb atît de bine zis, ′l am putut cunoaște în orice ocazie. Nu putem tăgădui însă că acesta se găsește rar, foarte rar și trebue căutat, precum căuta Diogen, zioa, namezia mare, cu felinarul aprins un om. Găsindu′l cineva însă, nu se mai teme despre nici un rău. Un amic bun este, crepuscula care spune marinarilor unei corăbii, daca vijeliea de care au să se ferească, este aproape d′a isbucni sau va mai întîrziea: dar unde ′l vom găsi oare acest amic?....

Ei! ce faci aici! zise un glas la spatele junelui de care fu vorba, ce stai așa pe gînduri! și aici ești nemulțumit, cînd vezi împrejuru′ți atîta paradă pregătindu-se? Vezi ce de lume s′a adunat astăzi, uite cum vine ca norul din toate părțile! Vezi ce mare priveliște! Dar ce șezi așa retras de oameni?... mergem mai în lăuntru. Am să′ți spuiu lucruri care te interesează, mergem îți zic, și așa mergeau amîndoi ca niște cavaleri de Germaniea cu pași rari și cu peptul înnainte.

— Îmi trebue bani, zise cel mai june dintr′acești doi necunoscuți. Îmi trebuesc bani ca să mă pociu liniși, și să iau parte la bucuriea de care se împărtășesc ceilalți oameni. Îmi trebuesc bani, nu mai puțin, cinci sute de galbeni deocamdată, mai tîrziu ceva mai mulți.... cu bani faci totul, cu bani ești bine, prin bani ajungi a fi iubit, considerat, respectat, îmbrățișat și curtenit de toți: femeile, bărbații, cei bogați, cei săraci nu te părăsesc, nu te pun la uitare, pentru că ai bani, pentru că poți să le dai, să le dai, și niciodată să ′ții mai înnapoeze.... ești fratele lor, amicul lor cel bun, bani îmi trebue îți zic, și lasămă în pace! Omul acesta, despre care vorbirăm ceva mai ′nainte, era acela care profundase mai mult spiritul veacului în care trăim, junele acesta era cu totul neîmpăcat cu sine și cu soarta sa.

— Lefterica ′ți-a scris, întrebă celălalt cu un aer de încredere, junele tocmai atunci își ațintase privirea la una din trăsurile ce poseda mai multe frumoase, unde domnea cea briliantă toaletă de luks, în mijlocul cărora o damă ceva mai bătrînă, care se da cu socoteală că ar fi cel puțin vreo mătușă a vreuneia, sta deoparte cu celelalte.

— Nu mă mai întreba, răspunse junele deșteptîndu-se ca dintr′un vis, n′am ce să′ți răspunz.

— Astăzi oricare jună fecioară, adăugă celălalt, n′are decît un singur scop. Voește ca prin măritiș să′și facă un viitor. La întîia propunere ce′i faci, îți răspunde și ea prin o mie altele de care trebue să te sperii. De aceea bărbați pețitori, trebue mai întîiu să întrebe ca ce zestre are. Deskideți okii că totul e scerlatanie! unele vor ca scăpînd din jugul părinților să poată juca o mie de role ca măritată...

— Aceasta mă supără și mă face să mă gîndesc, răspunse junele ațîțat oarecum, aceasta mă intrigă, sînt gelos de spiritul ei, sînt gelos de cei ce o congioară. Părintele ei precum e știut, este un dobitoc, muma ei o koketă fără margini, m′am încredințat că are o zestre foarte considerabilă, pe temeiul zestri ce voiu priimi de la dînsa am apucat de m′am îngropat în datorii și nu știu de unde să le plătesc. Neguțătorii mă au la oki răi, creditorii, pînă una alta, îmi cam țin calea, toată speranța ′mi e la un preot ce ′mi e ca un tată....

— Lumea cealaltă te bîrfește, răspunse cel d′întîiu, ș′o să fii de rîsul tutulor pînă ′n sfîrșit.

— O! da, da, urmă junele, aprinzându-se din ce în ce și mai mult, sunt un nenorocit, îți zic, dar curagiul nu′l perz. Lefterica va fi poate a mea, o iubesc am iubit-o și voiu iubi-o; mă voiu sili a ține bine tîrgul, nu este vina mea însă daca va eși rău la văpsea.

Aceste vorbe după urmă fură pronunțate cu un fel de nepăsare, pe cînd în celelalte, mai sus arăta foc și pasiune.

— Nu cunoști încă bine lumea, zise celălalt, care pînă aci asculta țiindu′și mîinile în buzunarul pantalonilor săi cei strimți de o coloare cam roșcată, și rîdicîndu′și capul unde pînă acilea își avea oki ațintați în pămînt.

— Nu știi încă nimic. N′ai scuturat bine după mînică′ți praful de pe băngile școalei, ai să mai înveți încă cu toate că te-am dăscălit totd′auna. Mi te plîngi de bani, de amoreze, cauți credință, vrei să fii fericit!... tot eu trebue să′ți deskiz capul, poate vreodată îmi vei mulțumi. Vrei să ei pe Lefterica? lasă-te pe mine că voiu afla secretul prin care să deschidem casa cu bani Hagiului. Ei! multe am făcut eu în viața mea, și multe am văzut. De trei ori am eșit din ocnă pînă acum, de trei ori era să mă ducă la spînzurătoare! și zicînd aceste vorbe ar fi mai avut să spue încă, dar tăcu căci băgă de seamă că era ascultat de oarecine ce era prin pregiuru′i; după ce făcu o roată cu oki, tăcu.

— Hai să mergem, zise celălalt.

— Mai stăm că este să dea focul de artifiție.

— Ba nu, eu trebue să plec că mă așteaptă băeți mei în capul pieți.

— Ce dracu ′mi spui tu de băeții tăi și de piață, ce ai să faci în piață?

— Sănătate multă! Ce încă nu mă cunoști, se vede treaba!... lasă că ne om întîlni unde cu gîndul nu gîndești.

Și astfel acești doi necunoscuți împrieteniți dintr′o singură vedere numai, se despărțiră, unul rămîind pe loc iar celălalt luînd drumul și apucînd în orașul către bariera podului Mogoșoaei.

— Cum kiamă pe omul acesta frate, întrebă un neguțător, cu giubeoa lungă după portul cel fanariotic, care pre cît a ținut întrevorbirea acestor necunoscuți, auzise toate din fras în fras. Junele tocmai atunci își îndrepta pașii către lumea ce era grămădită, de unde eșia un hohot mare de rîs, fiindcă în aruncătură raketelor s′a suit cine știe cum, o bucată de lemn, în forma unui baston care a căzut în pălăriea unui neamț și ′i a îndesat-o pe frunte. Junele plecase și n′a auzit vorbele celui ce întreba. Luă vorba un alt bărbat care sta pe o bancă lîngă mai multe femei ce ședea în rînd.

— Nu știi cine este acesta? zise cel d′alături. Este un ovreiu botezat care se numește Stîngu. Un tîlhar de nu mai are margini. Un spion de cafenele, un cartofor de frunte, și un bețiv.

— Mă mir de unde și pînă unde acest june să′i aibă înclinarea, răspunse celălalt; văzuiu că vorbeau amîndoi, nu știu ce spuneau căci sporovăiră cam mult; pe june nu′l cunosc.

— Este un orfan, zise un altul care a fost crescut de către bietul răposatul bărbierul care ′mi a fost vecin atîți ani, Dumnezeu să′l erte! Nașterea acestui copil nu este încă bine descoperită. Este moștenitoriu al locului ce coprinde dărămăturile de lîngă Sinții Apostoli, este, precum zice povestea cîntecului, găsit din flori.

— Ce nenorocire pentru un june ce nu știe să′și aleagă soțietatea și oameni cu care se adună! Cele ce s′a mai întîmplat, vom povesti înnainte. Am aflat dintr′această conversație a bătrînului cel cu hainele lungi ce vorbea cu alți, că acest june cu caracterul oarecum gînditor, ceva posomorît, era Costake amantul Lefteriki, iar celălalt de care s′a despărțit, era căpeteniea pungașilor din Bucureștiu.

IV. KOSTAKE

Lectorul își poate imagina îndestul care este neînsemnatul caracter al acestui june despre care avem ceva a vorbi în această scriere.

Nu ne vom opri însă d′a descri oarecare amănunte fără care istoria sa nu are nici o importență. Se zice că el ar fi fost un june mai mult sau mai puțin ca toți ceilalți. Lumea este tot aceeași, a fost și va fi cît pămîntul. Educațiea care este un alt suflet al vieței, de cînd omul urmează ursitei sale, a făcut să se vază adese ori rădicîndusă din țărînă talentele cele mai ilustre. La sunetul de civilizație lumea întreagă a aplaudat și fiecare nație una după alta ș′a aprins torța din flacăra generală, și arătînd cu degetul către trecut îl vede cum se desființează ca ceara din ′naintea focului.

Bărbatul ca pe o putină urcînduse îmi rătăcește gîndirea asupra faptelor omenirei și se întrebă în sine plin de întristare: Dumnezeule acesta este progresul!.. Vai! cît de trist este pentru un june fără esperiență, fără un mentor, care să′i arate calea adevărului, de sine să se arunce din stîncă în stîncă, din mare în mare, unde valul vițiului îl poate lua repede. Vai, și iar vai! pentru acei părinți care neîngrijesc creșterea fiilor lor! dintr′aceasta mai tîrziu vin lacrămile ce curg de părere de rău, vine nenorocirea și mizeriea, pentru cei leneși și desfrînați, osînda și pedeapsa pentru acei care se unesc cu fii crimei.

Tîlharul și omucidul, din fundul temniților, strigă și blestemă: pe cine blestem ei oare? în contra cui se plîng pentru soarta-le daca nu în contra părinților ce ′i au născut, și în contra destinații lor. Deși răul, crima ′ș′a arătat capul dintru început, cei dintîiu fii ai lui Adam s′au ucis unul pe altul, cei dintîiu arhangeli au căzut pentru că s′au revoltat în contra lui Dumnezeu; și omul creștin, neapărat, se osîndește abătîndu-se de la evangelie. Astfel răul esemplu și adunarea cu oamenii cei vițioși dă de rîpă sufletele cele inocente ale junilor care rămîn făr′ de nici un povățuitor în mijlocul labirintului soțial.

Costake după ce mai întîiu a trecut prin multe, s′a fost alăturat pe lîngă un neguțător din piață, care aducea mărfuri streine, și a voit să fie neguțător, adevărat cariera cea mai sigură, pentru că negustorul onest nu pierde niciodată. Dar se vede că deodată cu eșirea polițelor la lumină, a eșit și arta d′a se înnavuți odată și bine, ș′apoi a face bancarota. Tăcem pentru că se va mîniea poate cineva numind aceasta, pentru că de, toți sîntem greșiți înaintea lui Dumnezeu.....

Omul născut pentru nenorociri ese din una și dă în alta, ocolește norocul cînd este să′l găsească și de sine, cu oki înkiși, merge unde′l trage ața. Amestecarea în tot felul de relații și înclinarea cu tot felul de oameni a depravat mai totud′auna pe acei ce sînt fără esperiență, și cine știe daca timpul și împregiurările îi poate corecta vreodată.

Am cunoscut pe junele Costake, pe la începutul anului 1846, un băiat prea de ispravă, părea că comerciul skimbase manierile sale apucate de mai ′nainte. El strînsese din economii acel capital ce trebue să′l aibă o calfă de prăvălie, pentru ca peste puțin să fie numit tovarăș cu stăpînu său. Mumele bătea în pinteni, care de care mai curînd să trimiță pețitoarea cu foi de zestre pentru fiicele lor ca să′l înginerească, și el totdauna refuza. Jupîn Tudor bărbierul se mîndrea că are un asemenea fecior, dar sărmanul om nu s′a bucurat mult căci într′acel timp și muri, din preună cu soțiea sa.

Un faliment neașteptat urmat în Constantinopol, făcu s′auză pînă la noi tînguirea celor ce pierdeau. Domnu G. C., pierdea ca la trei mii de galbeni în polițe și sineturi. Această pagubă a trebuit să mîhnească și pe Kostake, căci dintr′aceasta stăpînul său Domnu G. C. a început să dea îndărăt. Dar el atunci nu se ocupa decît de pasiunea inimei sale, nu se gîndea decît la fericirea că Hagiul avînd numai o singură fiică, poate, va isbuti pînă în cele din urmă să′l înduplece să ′i o dea în căsătorie și să′l facă moștenitor. Hagiul însă după o făgăduială dată mai demult aștepta peste puțin să sosească nepotul unui alt vestit neguțător din țara sa, prin care spera ca să se încuscreze cu cel mai vestit toptangiu de unt-de-lemnuri, un neguțător foarte bogat, și cu care vrînd să lege mai de aproape relațiile sale în credet și comerciu, a hotărît să dea mîna Elefteriki, junelui său nepot care trebuea să vie într′adins, și Hagiul trebuea săi iasă la Giurgiu spre întîmpinare′i.

Costake care încă din copilărie-i fusese de un caracter foarte sburdalnic, nestatornic, toate vițiurile căuta încet încet să corumpă pentru totd′auna inima sa, dar însă, atunci, cînd privea cineva într′însul un om prea corupt, ceea ce putem zice peire sau moarte pentru un orfan, a văzut pe Lefterica fiica Hagiului, care era atît de frumoasă încît dintr′acel minut a hotărît să părăsească pentru totd′auna drumul vițiului, și uitîndu-se la dînsa întocmai ca la o stea strălucitoare care′i lumina calea la tot ceea ce e măreț și frumos, a iubit-o așa de mult încît ea deveni pentru el acea putere care′l povățuia întru tot.

De mai multe ori la picioare′i îi jurase că o va iubi pînă la mormînt și fiindcă și ea îl iubea într′adevăr, nu′i rămînea decît aceea c′a hotărît, adică, prin purtarea cea mai aleasă, prin activitatea cea mai rară și prin economie să′și facă un capital, în puterea cărui, în cele din urmă să′i ceară mîna de la părinți ei. Însă fatalul faliment urmat în anii cei mai din urmă de către o casă care a stins lumea pînă la hotarele cele mai depărtate ale continentului, se împrotivi deocamdată dorințelor sale. Hagiul era în ajunul d′a se ruina și el, și pentru acesta voea să se lege în legături de sînge cu neguțătorul carele fusese odinioară bostangiu la palatul împărătesc la Țarigrad, și d′aproape cunoscut cu neamul și rudele sale în țara sa.

Costake o iubea cu căldură și cu pasiune, el îi scriea adeseori, și ea îi răspundea cu tinerețe. El trecea de multe ori, călare pe subt balconul caselor Hagiului și ea eșia cu cea mai aleasă koketărie ca să fie văzută. De ce oare inimile ce se iubesc bat ca printr′un presimțimînt neînțeles cînd este aproape să se întîlnească doi amanți? De ce oki fecioarei, a cării inimă se știe vinovată, nu poate suferi focul okilor care o privesc cu nesațiu, căci trebue să′i lase în jos. Însă roșața obrajilor ei, îi vădește simțimentul care o înflăcărează și bătaea inimei care o stăpînește. Într′un cuvînt lumea, precum este făcută ea, începuse a băga de seamă și vestea s′a întins p′între vecini și p′în toată lumea că Costake și Lefterica se iubesc, se iubesc ca doi nebuni!...

V. STÎNGU CĂPETENIEA PUNGAȘILOR

Era odinioară, demult, la capătul pieței celii mari, unde se vindea carnea și verdețurile p′atunci, o mică prăvălioară de pacele și gogoși prăjite în uleiu, tot felul de băuturi și mîncări pentru slugi și meșteri, se găsea aci. Un oare care kir Panait sau kir Antonake, nu se știe prea bine care era adevăratul nume al acestui baș tractirgiu, cîrcumar, în această tavernă; de nație sîrb, ori armean, neguțător care ′și învîrtea bine alișverișul, începînd de pînă în zioă, dimineața, și țiind pînă seara, pentru un rînd de oameni, și mai ales de multe ori pe la miezul nopți pentru un alt rînd, care se numesc pungași sau copii dracului.

Căpeteniea acestor hoți, se numea Stîngu. Mai mulți proprietari și mahalagii ar fi putut spune p′atunci despre felul mai sus zis al acestor hoți, din al cărora furtișag numai țineau găinele p′în cotețuri sau pe arbori de prin bătături, cît și precupeți din piață, ce′i prindea spărgînd carăle cu cireși sau pe la măcelării cînd tăiau punga oamenilor din sîn, sau cel puțin cînd ștergeau basmalele de prin buzunare....

Tîlhari sau hoți, împărțindu-se în mai multe rămuri, dintre care scoțînd haiduci care es la drumuri de prin păduri, mai sînt potlogari, cari sînt furi de cai, și pungași care se preumbla odată prin ulițele Bucureștiului, mai sînt și furi de cele sfinte, și plastografi.

Tîlhari cei de frunte au hrănit în sînu-le o sumă de credulități, superstiții, vrăjitorii, descîntece și dresuri. Căpeteniea dar a pungașilor p′atunci, într′acest loc înkina paharele cu toți subalterni săi în prăvălioara cea de pacele și gogoși.

Pe la miezul nopți și mai tîrziu erau cu toți adunați, și stau împregiurul căpetenii lor, povestind ceea ce li s′a întîmplat cu o zi mai nainte, și tot d′odată, fiecare pe unde a ochit mai din vreme ceva nuoi prăzi. Kir Panait, George, Antonake, sau mai bine, cum se numea tractirgiu sus numit, asculta la dînși cu mare plăcere și mai ales că fiecare era dator să lase zeciuială și cinciuială, alișverișul ce′l făcea în prăvălie. Noaptea, prin urmare, aci, se povesteau spaimele vrăjitorești, și se împărțiau prăzile de hoție, toate acestea pînă la zioă, cînd începea a se lumina, și ca umbrele trebuia să se strecoare fieștecare unde era orînduit de către căpeteniea lor; parte din acești hoți călca noaptea pe unde okia de cu zioa, parte dintre dînși fura cîte odată și zioa.

Această căpetenie a lor, a căruia viață e încărcată de tot felul de crime, se zicea că a fost odinioară ovreiu, care în urmă s′a botezat.

Oameni cei de geniu, de multe ori, dintr′o greșală a naturei, sau din reaoa direcție din pruncie, din lipea de educație, sau răul esemplu al părinților, sau din destinațiea vreunei stele neînțelese, devin oameni cei mai pericoloși ai soțietăți...

Acest om ce a praticat mai multe meserii, dintre care scerlataniea era cea de frunte: făcător de bani calpi, retăzător de galbeni prin pregiur, contra factor de polițe, plastograf a tot felul de hîrtii și acte, cînd se zicea cumpărător de mărfuri din piață ca neguțător de la provinție, cînd îl găseai skimbător de bani, cînd orb cerșător, milog tîrîndu-se pe la ușile celor mari, cînd strigînd p′în tribunale, cerînd dreptatea, în contra unor jefuitori care ′i au răpit starea părintească, aci vrăjmașul cel mai neîmpăcat al unor judecători, pentru că și acesta, din întîmplare învățase cîteva articole din pravilă, cu care le arăta colții cînd îl judeca strîmb. Îmbrăcămintea lui era variabilă întocmai ca timpul, cînd îl întîlneai în haine orientale, ca neguțător de cai, venit din Turcia, cînd în cele de modă nemțești sau franțozești, cînd îl găseai deghizat într′un baron, de multe ori în haine călugărești, și ca cerșetor cîteodată cînd căuta să se întroducă în vreo casă, dar mai adesea ori purta o șapcă soioasă, un frac rupt și pantaloni strîmți, cu încălțămintea scîlciată, uneori cisme de vacs, alteori botine de lac, dar însă rupte.

Aerul, taliea și espresiea okilor săi, însemna un om foarte întreprinzător la toate și prea de curagiu. Vorbele lui tot a mare, lăudăros peste măsură, și cîte le zicea, cele mai multe mincuni. Armat mai totd′auna de un cuțit ce′l purta la piciorul stîng, și cu un talisman ce′l purta într′un baer la gît. Foarte ipocrit p′între neguțători, se înkina mult cînd trecea pe din naintea vreunei biserici, și se jura pe numele lui Dumnezeu cînd îl întrebai de cîte ceva. Însemnat precum e omul de care trebue să fugi, avea părul roșu, și stîngaciu în apucăturile sale, din care motiv s′a și numit Stîngu hoțu, avea zîmbetul pe buze cînd se întîlnea cu cineva, gata a deschide întîiu vorba la toți; întîiul lucru era să zică că i s′a întîmplat pagube mari, din a cărora crize a rămas sărac, și mai totd′auna zicea că așteaptă un răspuns de la cineva ca să înceapă o mare treabă.

Cu timp făr′ de timp, la loc făr′ de loc, intra în vorbă cu ori și cine, și cu cel cunoscut și cu cel necunoscut, măsluea bine cărțile, juca biliartul, table și altele; și cînd sta de vorbă cu cineva numea mai multe persoane mari ca să arate că este în relație cu dînsele.

Adeseori cînd mergea pe drum iute, era cu un bețișor în mînă, alte ori cînd umbla mai încet, scotea niște mătănii din pozunar ce′i petrecea pe degete boabele. Nu scăpa spectacol, grădină și orice loc public unde să nu fie și el: acesta era caracterul principal al lui Stîngu căpeteniea pungașilor.

Oarecare neorîndueli și keltueli peste măsură a făcut ca Costake să keltuiască tot. Ba încă să se și îndatoreze. Dintr′o asemenea împregiurare făcînd cunoștință cu mai mulți, și fiind în relații cu fel de fel de oameni, îl văzurăm în cele din urmă vorbind cu omul mai sus descris. De unde se ′ncepu cunoștința cu dînsul vom arăta-o mai în urmă.

Este un proverb care zice: pînă nu′ți pui în plug cu romînul nu′l cunoști cine este.....

Dar ce fel? Costake, amantul Lefteriki, un june neguțător, un prăvălieaș, trebuea să′și piarză rostul socotelilor sale? Neguțătorul niciodată nu keltuește mai mult decît ceea ce cîștigă, numai dobînda din bani, iar capitalul trebue să rămîe neclintit întocmai ca apa oceanului și a mărilor. O cunoștință, o relație neconvenabilă pentru un june, va să zică a se demasca în oki acelora ce′l credeau drept altfel.

Spune′mi cu cine te aduni să′ți spuiu cine ești, este o zicătoare, îndestul de dreaptă, și ′n care nimic n′ar fi fost mai sînt de cît ceea ce zice, și n′ar putea să se zîcă altfel pentru ca să fie întocmai așa.

Însă zicătoarea n′a pus și pecetiea în fruntea fiecăror acelora de care trebue cineva să se ferească. Astă iasmă, lingușirea, fiică a mincunei și a ipocrisiei, îți ascunde pe un satană subt un obraz dulce, și acopere vicleniea și răutatea cu făgădueli și vorbe frumoase, ș′afară de acestea mai este încă o zicătoare care ne ′nvață, ce ai să tragi este scris în frunte ′ți.

Costake, adesea, de cîte ori se despărțea de fiica Hagiului își simțea inima apăsată de o mie de supărări și n′avea cui să ′i le arate, și ar′ fi socotit că cerul se pogoară întru mîngîerea sa găsind inima vreunui om deskisă gata a priimi destăinuirea durerilor sale; și una singură, care′l ocupa mai mult, era amorul pentru fiica Hagiului.

Marele faliment din a căruia cauză a scăzut casa de comerciu în care își depusese rodul economiei sale, de cîțiva ani, a fost un trăsnet pentru dînsul, el însă a căutat a se lupta, pe de o parte cu desavantagele viitorului său, și pe de alta cu amorul: nu′i rămînea în cele din urmă decît să alerge la arme streine, și aceste arme erau bani ce căuta să ia cu împrumutare pentru ca să învîrtească un comerciu mare. Din întîmplare Stîngul i se înfățișează ca trimis din partea unui zaraf foarte însemnat, zicîndu′i că′l împrumută să′i dea însă un proțent de douăzeci și cinci la sută.

VI. COCOANA HAGIKA

Hagiul după ce a vorbit îndestul de mult cu fiica sa, făcîndu′i cunoscute cele ce se proecta în cauza măritișului ei, ce era să se săvîrșească pe curînd, îi spuse că are să plece după o zi sau doă pînă la Giurgiu spre întîmpinarea ginerului cel ce trebuea să vie pe drum. N′a uitat să′i vorbească despre fericirea care o așteaptă, luînd în căsătorie pe fiul celui mai înavuțit neguțător din Scutari, iar, încît despre frumusețe, vîrstă și dispozițiea educației sale, nu s′a vorbit nimic; îi repetă de mai multe ori că este bogat și într′aceasta îi stă toată fericirea. Lefterica nu răspundea părintelui decît printr′un adînc suspin, i se umplea oki de lacrăme ce le ascundea cu mare îngrijire ca să nu fie văzută de căte Hagiu. Și luna înnaintînd d′asupra cerului, era aproape de apus, și un nor trecînd repede pe din ′naintea ei o ascunse înnainte d-a apune, de la oki celor care o priveau, bucurîndu-su de frumusețea și liniștea nopți. Hagiul văzînd că se ′ntunecă lumina, zise fiicei sale că trebue să se pogoare din kiosc, căci a întîrzieat prea mult.

Bine, taică, răspunse Lefterica cu un glas înnecat de durere, și apucă pe Hagiu de braț și merseră să găsească pe cocoana Hagiica, pe care o găsiră dînd cu cărțile de necaz, pentru că era foc supărată pe bărbată-său, mai ales de cînd a auzit ca o să dea pe fie-sa după cine știe ce loază de strein, pe care nu l-a văzut niciodată, nici nu ′l cunoștea cine este.

Avea dreptate cocoana Hagiica să se certe cu bărbată-său, că prea era cu barda de brîu și nu vrea să′i asculte dorul de mumă; despărțind-o astfel de unica lor fiică, aceea pe care a crescut-o și a iubit-o ca pe Dumnezeu.

Hagiica nu băgase de seamă înclinațiea ce Lefterica avea pentru Costake, și afară de aceasta, mîndră fiind de frumusețea și talentele fiicei lor, nici nu vrea să înțeleagă că un neguțător le o cere în căsătorie. Credea după ceea ce′i vorbise prietenă bună, că o să′i găsească de ginere pe un oare cine, om mare, care să aibă măcar rangul de pitar daca nu mai mult. Ș′apoi să vedeți că cocoana Hagiica nu era o femee care să nu știe să se poarte, sau așa de proastă care să nu cunoască lumea, sau lumea să n′o cunoască pe dumneaei, și pentru asta da în cărți ca să vază norocul fetii,și fiindcă cărțile nu′i arăta precum dorea, hotărîse ca a doua zi să meargă din preună cu Bălașa la o cărturăreasă ce ședea în Broșteni, la care mai fusese încă odată, pentru că oare cine îi pîrîse pe kir Hagiu despre un nu știu ce, și dumneaei fiind cam zuleară, s′a asigurat mai în urmă că Hagiu, bărbatăsău, își perduse mintea după o marșandă la care cocoana Hagiica își făcuse un bonet și feți o pălărie.

De atunci n′a mai fost pace în casa cocoanei Hagiiki, și ceea ce a oprit-o poate d′a nu se judeca tocmai la bătrînețe în consistorie, era unica lor fiică, pentru ca să nu′i strice norocirea. Cocoana Hagiica prepunea că Hagiu vrea să depărteze într′adins pe fiica-le din casă, dîndu-o după un venetic, și dintr′aceasta nu prepunea vreun lucru bun, pentru că cocoana Hagiica știea ce plătește ita bărbată-său. Dar, oricum, norocirea Lefteriki o creda asigurată, daca o va mărita după un amploiat, un om mare, de, și cu rang, după cum îi spusese o prietenă a sa; atunci cocoana Hagiica va eși din taraful neguțătoresc, și se poate lesne umbri pe lîngă nobleța ginere-său și va trăi ca o mumă aproape de copii, lîngă ginere boer și fiica sa cocoană, iar încît despre Hagiu, își va lua seama mai tîrziu, și va întreba pe celelalte prietene cum trebue să urmeze.

Am zis că Hagiu nu vorbea de o lună cu femeea sa pe care o ținea de smintită și nu vrea să se consulte în trebile măritișului fiicei lor, și pentru că ce vrea să facă, trebuea numai el să știe, duse pe fiică-sa lîngă nevastă, și se întoarse ca să se culce în iatacu′i, unde nici visele nu′l prindea îndată ce înkidea okii pînă a doua zi la cinci ore de dimineață, cînd se scula.

Lefterica mai mult moartă de mîhnire, se socotea foarte nenorocită că trezește, și se ruga în fundul inimei sale lui Dumnezeu, ca să îmblînzească pe părinți, să le dea gîndul cel bun, să mai lungească termenul căsătorii ei. O Dumnezeule! și pe cine vrea kir Hagiu să′i dea de bărbat? Cine o să fie acela căruia îi va înkina inima și credința, omul acela pe care îl va numi soțul ei, de la care atîrnă viitorul și fericirea ei? A uita pe Costake cărui încă de mai din nainte′i a sacrifiat inima! Astă idee, Dumnezeule! o muncea cu kinuri grele, și de durere își simțea inima strivită, speranța o părăsise cu totul, peptul îi sălta cu iuțime, capul ′i se aprindea și tîmplele ei svîcnea ca și cînd moartea venia să o scape din toate nenorocirile. Singura femee căria ′i a descoperit secretele sale era Bălașa, doica care a crescut-o, amica și muma ei, la dînsa alergă aruncîndu′i-se în brațe, spuindu′și păsul, arătîndu′i toată durerea și de la dînsa cerînd ajutor.

VII. ÎNTREVEDEREA

Costake era în ajunul d′a lua cinci sute de galbeni cu împrumutare de la un banker cu proțent de doăzeci și cinci la sută, nu s-a uitat că tocmeala era cu totul jidovească, îi părea bine că a găsit bani, și socotind că din zestrea ce′i va aduce fiica Hagiului, sau cel puțin prin specule, va plăti cît mai îndată și se va desface de jidanu.

— E prea mult, jupîne, aceea ce ceri la sută, zise Costake către împrumutătorul său.

— Numai așa îmi dă mîna ca să împrumut, altfel, țiu mai bine argintul și aurul în casă: Frate, frate, brînza e pe bani!

Și învoeala fu făcută, și a doa zi, Costake, trebuea între un-spre-zece și două-spre-zece, să priimească bani. Abia ′și a luat adio de la ovreiu și se gătea să meargă să vază pe Lefterîca, pentru că Bălașa îi mijlocea o întrevedere în prezența ei cu fiica Hagiului.

Nu trecu un minut după plecarea ovreiului, și un om a căruia înfățișare anunța ceva de misterios, veni să′l întrerupă din cugetare′i.

— Este prea tîrziu, zise streinul, aceea ce proectezi să faci. Nici bani, nici stăruința nu te pot ajuta, Hagiul pleacă mîine pînă în zioă la Giurgiu, spre întîmpinarea ginerului fiicei sale, și peste o lună Lefterica va fi măritată.

— Cum se poate!

— Le-am auzit kiar din gura unuia dintre băeți mei cei credincoși, care ′i culegea caisele din grădină și′i da peste uluci afară oalele cu florile cele scumpe, pe cînd Hagiu sta de vorbă cu fiica sa în kiosc.

— Tu ești un satană, răspunse Costake.

— Satana nu domnește atîta întindere, zise Stîngul cel vestit, pre cît poate domni geniul meu. Este un geniu legat de destinațiea mea, care trebue să′mi înfățișeze totd′auna prezentul în toată întinderea′i, și să′mi prezică viitorul. Te părăsesc în mila celui ce totul poate, și cînd vei avea trebuință de un sprijinitor, gîndește-te la mine, și eu mă însărcinez foarte bucuros cu lada sau dăsagi cu bani Hagiului, oricît de grei vor fi, pe cînd dumneata vei da brațul fiicei sale, vrînd să o luați la sănătoasa ca să scăpați de bătrîn. Eu vă voesc binele și acesta e singurul sfat ce vi′l dau, ai înțeles. Și Stîngul se făcu nevăzut fără să așepte vreun răspuns, o vorbă măcar din gura celui către care vorbea.

Nu, nu se poate!.... e totul ci′a zis în sine Costake.

Luna nu scăpătase încă de pe cer, norii se prămădiseră către apus, și suflarea vîntului înfiora frunzele copacilor. O ușoară armonie întrerupea tăcerea nopții celii mai plăcute din luna lui Iunie. Cîntecul privigătoarei făcea și mai dulce melancolica înfățișare a nopții și par′că plîngerile ei, din rămurile cele stufoase, îndulcea oare cum durerea celor c′o ascultau. Umbrele copacilor plecate în jos erau întrerupte de slabele raze ale lunii și arcadele cele lungi de viță boldită și a tot felul de arbori, precum acasiea, aninul, cireșul și alunul, ascundeau în sînul lor șopta celor ce nu se îndurau de atîta frumusețe a nopții, și luna singură era martură la cîte ziceau ei. Noaptea înnaintînd din ce în ce tîra după dînsa și somnul ce îngreoează okiul muncitorului adormit poate la tulpina vreunui nuc, sau a vreunei sălcii plîngătoare. Cine dar este acela care să vegeze pînă la ora aceasta atît de înaintată, ca să privească la cursul lunei și cugetările să′i fie tot așa de melancolice precum e norul care trece din cînd în cînd prin fața ei? Singură Lefterica și cu doica ei cea bătrînă! juna fecioară, pe cînd părinți ei dormeau, era în privdorul cel de la drum, de unde nu′i trebuea de cît cîțiva pași ca să se pogoare în grădinița cea cu kioscul de vară, și în care loc priimea cîteodată, de față cu bătrîna sa companionă, pe amorezul ei și aceasta, mai ales noaptea pentru că zioa prea rar călca picior de om în casa Hagiului.

— Uite-l, uite-l! zise tînăra fecioară către bătrîna cea d′alături, vine el, îi cunosc mersul, ah! Dumnezeule, nu știu de ce′mi tremură inima pentru că′l văz, nici o-dată n′am simțit-o aceasta atît de tare ca în astă seară!

— Ai dreptate răspunse bătrîna femee, uitînduse la Lefterica, care era palidă întocmai par′că era moartă, și′i tremura glasul cînd pronunța numele lui. Este el într′adevăr, și ar′ trebui să înceteze pentru totd′auna vizita aceasta de noapte, căci daca va simți taică-tău, atunci să′ți gătești numai mormîntul mai dinnainte. Rău faci fata mea, rău faci că te lași orbește în această patimă a amorului! Eu pentru că tu am iubit m′am lăsat după voea ta, și am făcut mare greșală, dar acum iarăși pentru că te iubesc, voiu să te apăr de o nenorocire, poate, și care e cea mai mare din viață′ți. Nu te mai gîndi la copilăreasca′ți nebunie, nu te mai gîndi la acela după care părinți tăi nu vor ca să te dea. Peste puțin, gineritle tău cel ales de către taicătău o să sosească, și nu vei putea să te abați din′naintea voinți taică-tău. Iubita mea, Lefterico, nu te arunca orbește în nenorocire, căci cînd odată vei fi pătată din ′naintea părinților tăi ș′a lumi întregi, vei perde tot ceea ce ai avut mai scump în viață′ți. Atunci vei fi pe jumătate moartă, și fără să poți a lua în căsătorie pe acela care′l iubești,fără voea părinților tăi, vei fi dată cu d′asila, legată de brațul unui alt bărbat mai aspru decît piatra și mai crud decît durerea′ți, ș′acela te va tîrî dup′a sa voe, și tu ce o să faci! Părintele tău nu te va auzi, nu va voi să te asculte, vei fi depărtată, în cine știe care țară și eu voiu plîge atunci, iubita mea, pentru că eu te am crescut pînă te ai făcut așa mare. Fii draga mea și înțeleaptă precum ești de frumoasă.

Și abia sfîrșind acestea doica ei, juna fecioară începu a lăcrăma, dar nu încetă iarăși d′a o ruga spuindu′și pasiunea și durerea ce o consumă, și că trebue cel puțin pentru a din urmă oară să′i zică adio.

Luna era să sfințească și nu rămînea decît noptoasa lucire a stelelor ce le rămînea marture și care trebuea să lumineze cel dupe urmă adio a doi amorezați.

Lefterica mai mult tîrîtă fără voea bătrînei ce o survegea de aproape, se pogori ca să iasă înnaintea lui Costake, și acesta îngenunkind la picioarele ei, îi săruta cu căldură mîinile, abia cutezînd să o strîngă la peptu′i. Luna mai fu martură un minut să privească transportul în care se găseau acești amanți, cei ce rămaseră încremeniți unul în brațele altuia, fără a′și zice o vorbă măcar.

— Nu mă mai iubești, Lefterico, începu să zică junele, care după ce ′i a sărutat mîna, apropiind-o cu căldură de inima sa, se opri un minut ca să se uite drept în oki ei, ca și cînd ar′fi vrut să observeze dacă inima′i este tot aceeași ca mai′nainte, nu mă mai iubești Lefterico, tu nu mai suferi în lipsa mea, precum îmi ziceai altădată, nu simți cît te iubește cel ce′ți jură credința și kiar viiața sa!

O! taci, răspunse Lefterica, nu′mi împuta aceasta, nu mă certa fără ca să fiu culpabilă. Dumnezeu singur′mi este martur despre suferințele mele, și cît pătimesc. Vai! cît sînt de nenorocită! cît am să mă plîng și tu mă cerți.

— O! pardon, scumpa mea, pardon daca te am supărat cu aceasta! Dar, Leftero, amorul și geloziea sînt două simțimente care se răsboesc în mine mai tare de cît toate elementele, mai iute și decît focul kiar. Numai eu știu cît te iubesc, și daca tu ai voi, calcă în picioare oricare legăminte te ține, universul e îndestul de întins p-ntru ca să putem trăi amîndoi, și după moarte un acelaș mormînt să ne unească. Uite, Leftero, amorul meu este atît de tare încît de multe ori ajunge o nebunie, eu însu′mi rîz de mine, rîz însu′mi de aceea ce proectez în fiecare minut, mintea îmi perz cu totul, și aș dori par′că să′mi răsbun, văz par′că sîngele curgînd din ′naintea mea și par′că mă lupt pînă la sînge ca să te apăr pe tine. Un nu știu ce, care presimțiment îmi zice că pentru mine se deskide o lume nuoă de nenorociri, și cînd mă gîndesc la tine, turbez de mînie și de durere, și îmi zic, atunci, daca Leftera m′ar′ iubi cu amorul unei femei de curagiu.... O! nebun ce sînt, abia sînt lîngă tine, țiu mîinile tale strînse într′ale mele, privesc oki tăi cei dulci și luminoși ca smarandul, frumoasele tale cosițe împregiurul capului tău împretindu-se cu atîta grație, și să mă mai gîndesc la moarte! Cine este mai fericit decît acela care poate să te vază un minut. Oh! te iubesc! te iubesc Lefterica mea!

Juna fecioară, cu oki lăsați în jos sta în nemișcare, și pe cînd rumeneala din obrajii ei lua o coloare foarte vie, urcîndu-i-se sîngele spre ai aprinde obrazul, mîinele îi erau îngețate și tremurînde între ale amantului ei. Ar′ fi căzut moartă în brațele lui Costake daca frica că va deștepta pe tată-său, n′ar′ fi oprit-o, aceea cu care s′a luptat atît de mult.

Ușoara suflare a zefirilor, făcea să se mișce frunzele de prin ′pregiur, și luna apuind cu totul abia mai lăsa să se vază cele de pe urmă raze pe d′asupra arborilor.

— Ah! Dumnezeule, zise Bălașa, taică-tău este deșteptat, Eleftero, sîntem perdute amîndouă, și apucînd pe Leftera de umeri căuta s′o tragă din′naintea lui Costake, dar ea fiind cu totul înmărmurită nu știea ce face, și sta nemișcată și rece ca marmura.

— Lefterico! Lefterico, fata mea! Lefterico, taică-tău s′a deșteptat.

— Să fugim! vino după mine răspunse Costake.

— Lefterico, aide să intri în casă.

— Sînt la picioarele tale, Lefterico, m′ascultă, te rog din toată inima!

— Vino sus pînă nu te vede taică-tău, ești perdută, zise Bălașa plină de spaimă.

Și Costake vrînd să întinză o pungă în mîna Bălași, aceasta speriată că va eși stăpînă-său dupe obiceiu′i afară, ca să repire aerul de dimineață, nici că vedea ce face amantul stăpînei sale.

— Să mergem maica mea, cît mai curînd, răspunse Lefterica către doică.

— Nu te duce, vino după mine, încoaci ne e drumul!...

— Vai! ce ne facem, taică-tău a eșit afară, să ne ferim, să nu ne vază, pînă va trece din′naintea ferestelor tale.

— Întîmplese ce s′o întîmpla, încoace ne e drumul! zise Costake, arătînd cu degetul locul cel desgrădit, din fundul grădini, pentru că tocmai atunci Hagiu făcea o împrejmuire nuoă.

— Ah! taica ne a văzut, sînt nenorocită pentru toată viața.

Astă dată nu plec fără tine, și kiar sfîrșind zilele la picioarele tale.

Nicolae! Nicolae! s′auzi Hagiul strigînd, cel ce eșise cu ciubucu aprins în ușa de la balcon și uitîndu-se să vază daca mai e mult pînă la zioă pentru că avea să se gătească de călătorie.

Nicolae nu mai răspundea încă, și Bălașa ce se credea perdută nu îndrăsnea să facă un pas ca să keme pe fecior, să nu se bage de seamă că Lefterika lipsește din odaea de culcare, și întorcându-se către juna fiică ce tremura pentru că știea cine este Hagiu.

— Vezi ci′ ai făcut, zise Bălașa, nu mai ascultat pe mine, și iată acum!...

Kostake îi impunea tăcere, pe cînd cu o mînă apuca pe Lefterica de mijloc, și căutînd cu oki să se îndrepteze spre eșirea de prin fundul grădini.

Hagiu mai strigă încă odată și Lefterica tocmai era să scoață un țipăt, pe care ′l înăbuși dădaca-sa puindu′i mîna la gură.

— Te-a auzit, și sîntem perdute, sîntem perdute, vai de mine!... zise bătrîna femee, mușcîndu′și mîinile, și făcînd jurămînt în sine că niciodată nu se va lua după mînea cea copilărească a Lefteriki.

Un mare sgomot s′auzi tot de odată în mijlocul uliței, între care un țipăt de femee deștepta auzul vecinilor de prin împregiur.

— Foc! foc! săriți s′a aprins, arde!...

Și un fum neguros acoperi într′un minut curtea Hagiului, și Hagiu speriat, strigă încă odată pe Nicolae, care, abea s′a trezit din somn și ′i a răspuns.

Un urlet mare tîrziu după mezul nopți creștea din toate părțile ca și cînd venia un potop, sau s′apropia cutremurul pămîntului. Alergară vecini și mulțimea oamenilor care se deșteptară ′la răsunetul alarmei, și uruitul instrumentelor nu întîrzie a se auzi de departe, ceea ce venia spre a domoli furiea elementului cel pericolos.

Oare, în împregiurările acestor turburări mari, cine era acel ce sta în fundul grădini, care rămăsese neclintit cîte-va minute, ca și cînd ar′fi pîndit într′adins, în întunerecul cel des al rămurilor celor stufoase, și care la lumina cea fantastică a focului, ce nu era departe, semăna ca o statue de aramă; făcu să s′auză un glas cu totul satanic.

— P′aici vă este drumul!... acum e vremea să pui mîna pe sipetul cel cu galbeni al Hagiului....

Lefterica între acestea scoase un țipăt, pe care taică-său nu′l auzi din cauza alarmei, și rămase ca moartă în brațele amantului ei.

VIII. GAZDA HOȚILOR

Cocoana Hagiica, precum am mai zis, era supărată pe bărbatu-său încît, daca era ceva mai tînără Hagiul nu vrea s′o ′ntrebe și pe dînsa la tot ce-făcea și ceea c′avea de gînd să facă. Trebue cu toate acestea să dăm dreptate cocoanei Hagiiki pentru că toată lumea era cu un foc iar dumneaei cu două. Pentru că de cînd cocoanele de prin vecinătate a început a deschide casa Hagiului, au început totd′o-dată a și cam face băgări de seamă boneturilor și mobilelor din casă că nu prea erau de modă. Multe dintre prietenile dumneai, a certat-o că de ce să se lase pînă într′atîta și nu caută să′și facă un fel de apă care netezește și îndulcește prea mult pelița obrazului pentru că nu e doară bătrînă trecută, și cocoana Hagiica era hotărîtă să însărcineze pe jupîneasa Bălașa cu treaba aceasta.

Oh! lume, lume mult ești vrăjmașă și tirană, încît nedreptățirile tale abia le poate coprinde mintea unui muritor. Și par′că nu sîntem toți muritori! sau par′că intră cuiva ceva în pungă de tot se leagă uni alții de biata cocoana Hagiica, zicîndu′i că este bătrînă, și koketă în ridicol.

După ce aduserăți moda doamnelor marșande, și făcurăți pe cocoana Hagiica să′și cumpere o pălărie pe care a pus-o o dată de gura prietenelor cu care își consulta dumneaei gustul și a eșit la grădina Castrișoaei, apoi făcurăți pe cîțiva domnișori tineri să′i zică că′i stă rococo pe cap. Fie că și dumneaei în necazul tutulor a hotărît ca în lipsa Hagiului să′și facă alta la care o s′adaoge și pene, și atunci, să vedem c′o să mai ziceți, pentru că dumneaei nu face toate acestea din punga nimului, ci kiar cu banii ce′i avea puși la o parte din economii.

Dar pe lîngă aceasta, kir Hagiu va zăbovi poate cam mult în călătoriea c′o va face, și′n acest timp cine are dreptul să′i ia seama, afară numai de cocoanele de prin vecinătate, și mai ales că dumneae nu ′și a tîrguit măcar un cap de ață din tîrg, fără ca să întrebe mai întîiu și pe dumnealor.

Ne cerem dar voe de la domni lectori, ca să lăsăm pe cocoana Hagiica în pace, pentru că de ne va auzi dumneaei, nu ne spălăm cu toată apa din gîrlă. Mai ales că dumneaei când vrea să-mi verse focul aleargă pe la bobărese și pe la fermecătorese și daca vă ține curelile poftiți de mai ziceți ceva de dumneaei.

Abia s′a potolit focul ivit despre zioă lîngă casa Hagiului, unde a ars un grajdiu cu doi cai, un șopron, ș′o clae de fîn, care, toate acestea, luară foc din ticăloșiea vizitiului, de aceea domnilor proprietari băgați de seamă cînd luați vizitiu, întrebați′l mai întîiu daca nu e bețiv!

Pentru acesta mulțumită pasnicilor și oamenilor de la intrument că Hagiul n′ar fi făcut un pas de lîngă casă′i pînă ce nu s′a asigurat că focul era stins de tot. În urmă voea să plece la drum însoțit de credincosul său Nicolae, și recomandînd casa și mai ales supravegerea fiicei sale jupînesi Bălași, care ș′aceasta nu puțin îi era devuată.

Dar era ceva cam trist, luînd catastrofa incendiului ca un semn rău în ajunul călătoriei sale la Giurgiu, pentru că Hagiul credea în prejudiții și avea cuvînt căci a văzut multe în viața sa.

Spaima despre oarecare hoții întîmplate da de vorbă p′între unii alți, care n′au de lucru și le place s′auză toate și să le știe toate, și′ncornorează lucrurile făcînd din țînțar armăsar, și din purice cămilă. Dar toate acestea, precum am mai zis, a făcut ca autoritatea să ia măsurile cele mai de aproape.

Între acestea, doi oameni dintre popolul de jos găsinduse într′o cîrciumă unde striga să le aducă mereu vin, rachi și iar vin.

— Bea, măi frate, zise unul dintre dînși, în sănătatea boerului nostru și′n aceea a măritișului fiicei sale, căci peste o lună o să facă o nuntă de cele mari, o nuntă, uite, să se ducă vestea, și′mi pare mult bine că o să iau bacșiș, apoi o să bem, o să bem, măre, pîn′om da cu căciula după cîîni.

— Îndată, îndată, răspunse cîrciumarul, kir Panait, un om gras și scurt ca un burduf de unt de lemn, îmbrăcat cu nădragii săi cei largi, avînd pulpele picioarelor goale pînă la genuki, cu o pereke de iminei rupți în picioare, și cu un cauc verde pe cap.

Pe cînd cei doi băutori își vedeau de băutură, intră un al treilea, care era un om roșcat la față, și după îmbrăcămintea sa semăna a neguțător de pei, acesta s′apropie de kir Panait, îi șopti ceva la ureke și eși îndată, aruncînd una din acele căutături asupra celor doi confrați, ce beau și se kefuiau între dînși, încît ar′ fi zis cineva că le ia seama într′adins ca să′i cunoască cînd ′i o mai întîlni vreodată.

— Cine era ăsta care eși și se uita așa de ciudat asupra noastră, măi verișcane, ce dracu, te cunoaște doară pe tine, întrebă unul dintre cei doi pe celălalt care încremenise ducînd paharul la gură.

— Si! făcu celălalt înpuind tăcere tovarășului său, celui care ′i făcuse întrebarea, si!... să nu te auză cumva că te-ai șters de pe lume.

— Ce dracu, n′o fi oare Stîngul hoțu ăl de umblă cu cuțitul în cismă, pe care potera îl caută pretutindeni să′l prinză, și care, ca draku, cînd îl cauți în Focșani este în Brăila?

— Și la focul d′alaltăeri, măi, s′a prins o sumă de pungași, hoți afurisiți, măre, ucenici d′ai lui Stîngu ăl vestit, care veniseră să stingă și s′a prins cu argintării și cu fel de fel de scule de furat.

— Înkinăte, măre, ca de ucigăl crucea, zise celălalt, scuipîndu′și în sîn, și făcură amîndoi semnul cruci ca și cînd văzuseră pe dracu.

Nu trecu mult pînă ce mai băură ăști doi frați de cruce, și plecară ca doi oameni buni, și cînd ajunseră în capul uliței, de unde erau să se despărțească, mergînd fiecare pe la casa sa, se întîlniră cu dorobanți poliții și cu un subcomisar care mergeau să calce cîrcuma și să rădice pe cîrciumarul de unde plecaseră.

Panait cîrcumarul fu înkis, prăvăliea sa pecetluită, și pe care mai în urmă a dărămat-o de la sfat, pentru că era o șandrama veke și pericoloasă. S′a găsit într′însa o sumă de lucruri furate, dintre care partea cea mai mare s′a perdut îngropate fiind p′în pămînt. Dîndu-se kir Panait în judecată ca gasză de hoți, a mărturisit pe Stîngu, căpeteniea lor, și dîndu′i toate planurile pe față, îndată s′a și trimis să′l prinză, dar nu s′a putut găsi nicăeri.

Un biet ovreiu, care îl curgere de mai mulți ani s-a speculat p′afară prin județe ca neguțător mămular, cel ce vindea tot felul de mărunțișuri, și în cele din urmă făcînd un capital îndestul de potrivit pe seama lui, da bani cu împrumutare. Acesta a perit.

Cercetîndu-se însă pre cît s′a putut despre acest om, se da cu socoteala că o fi eșit iarăși p′afară, dar mulți zicea că ′l ar fi văzut puindu-se într′o birjă cu Stîngu hoțu cel ce pînă atunci nu prea era cunoscut de către toți.

Dintr′aceasta, dar, după călcarea cuibului hoțesc, înkiderea și mărturisirea lui kir Panait, s′a înțeles că hoți pe lîngă alte lucruri făceau și oameni nevăzuți. Dreptatea însă n′a întîrzieat a descoperi și aceea ce s-a urmat mai tîrziu.

Hagiul auzind vorbindu-se despre aceste hoții, îi venia să′și sfîșie hainele de necaz, și a poruncit ca în toate nopțile să fie poarta bine înkisă cu șapte lacăte, și dintr′aceasta, n′a mai cutezat nimeni să mai dea vizite noaptea pe la kioscul din grădina sa.

Stan vizitiul său, eșind noaptea afară, a văzut că cine-va da ocol p′în pregiurul casei și a grajdului unde ținea Hagiul cîțiva cai de speculă, foarte frumoși și scumpi, aduși din țara Ungurească. Vrînd bietul om să pue mîna pe el, acela scoase un cuțit ce′l făcu să lucească pe din ′nainte′i la lumina stelelor. Cîtă spaimă! ce văd oki lui oare, după ce se freacă bine la oki ca nu cumva să fie vreun vis.... era omul pe care′l a fost văzut că intrase ș′a șoptit cîrciumarului Panait, atunci cînd bea cu fratele său cel de cruce. Stan vizitiul pînă să strige, acela s′a făcut nevăzut întocmai ca o umbră....

IX. Omul lui Dumnezeu

Dintr′o întîmplare neprevăzută Hagiul a amînat călătoriea sa ca s′o facă ceva mai tîrziu, fiindcă Lefterica era bolnavă și spre a cării însănătoșire, după ce a kemat pe mai mulți doctori, n′a încetat d′a face și dănii pe la biserici și a kemat în mai multe rînduri pe preotul Ioakim ca să′i citească... Acest preot a cărui înfățișare avea ceva de sințit în sine, pe lîngă darul ce ′i s′a dat, avea acea blîndețe venerabilă a unui om bătrîn ca de șaizeci de ani și mai bine, cu părul capului său alb, cu o barbă subțire ca mătasea ce′i cădea pînă pe pept, și îmbrăcat cu totul în simplitate și curățeniea cea mai remarcabilă. Vorbele sale aveau acea însușire cerească, unind pe lîngă seriozitatea anilor săi o dulceață prin care ușura durerea celor ce suferea. Sunetul vocei sale, avea acea putere misterioasă căci de îndată ce-l auzea cineva vorbind, nu se îndura să se deslipească de lîngă dînsul, și ca un balsam mîngăetor da sufletelor celor bolnave sințenie și însănătoșire.

El număra în cursul anilor săi atîtea împregiurări și prefaceri, ce a întîmpinat în viață′i cît și ce a văzut în aceea a poporanilor pe care ′i păstorea. Și lăsînd la o parte lacrămile ce a vărsat pentru o soție pe care Dumnezeu a fost kemat-o la sine de vreo douăzeci și cinci de ani, și perderea a doi fii ce se duseră în țări streine și despre care nu aflase încă nimic pînă în cele din urmă, apoi nu puțin se întrista și de aceea că fii creștinătăți sînt abătuți de la cuvîntul lui Dumnezeu. Nu înceta în minutele sale cele de rugăciune a mulțumi lui Dumnezeu de ceea ce a perdut și se ruga întru ertarea păcatelor celor greșiți. Singura mîngîere a sa era atunci cînd putea să alerge întru ajutorul cuiva și prin sîntele sale vorbe să răspîndească pacea în tot locul. Zioa și noaptea se îndeletnicea întru citirea sîntei scribturi, și viața sa era foarte cumpătată, biciuind cu puterea cuvîntului, neorînduelile dintre creștini. Și oriunde întîmpina pe vreunul cel ce era abătut de la adevărata credință, îi punea înainte o temă din evangelie prin care îl făcea să înțeleagă, iar cînd vedea nedreptățire pre pămînt, zicea cu acea inspirație profetică a psalmurilor profetului împărat: „Nu așa necredincioșilor, nu așa!... și o cerească lumină scînteea din focul okilor săi ce se răspîndea peste toată fruntea sa cea mare și plină de seninătate, și vorbele sale avînd asprimea învățătorului și mărirea pontifilor, curgea din buzele sale, cele ce niciodată n′au bîrfit împrotiva lui Dumnezeu, și s′auzea în vorbele sale o elocuență de adevărat preot și martir!...

Lefterica ascultîndul, d′atîtea ori a vărsat lacrăme pre cît inima ei era atinsă, și căința d′atîtea ori s′a pogorît în sufletu′i de cîte ori nevinovățiea și curățeniea fecioarei se încorona prin vorbele sale cu coroana îngerilor. Îngenukiată fiind d′atîtea ori la picioarele bătrînului preot cerea ertare de cîte ori ′și aducea aminte că ne ascultînd de vocea datoriei sinte a dat ascultare patimei sale de care era kinuită atît de mult.

— Părintele meu, zicea ea către sîntul om, seara și dimineața, în toată rugăciunea mea, n′am uitat d′a mă ruga lui Dumnezeu pentru ertarea păcatelor, pentru viața și sănătatea părinților mei, și pentru întreaga fericire a tot neamului omenesc, și după această rugăciune am simțit inima-mi liniștindu-se din suferințe, sufletul meu că se împărtășea de acea curată speranță și bucurie, de care am fost lipsită numai atunci cînd am scăpat din gîndirea-′mi pe taica și pe maica. Am fost greșită, părintele meu, căci nu m′am gîndit în tot minutul la dînșii.

— Da, fiică, îi răspundea preotul, una din cele mai sinte porunci a le lui Dumnezeu este să cinstești pe tată-tău și pe mumă-ta și c. l. l. t....

Preotul cel ce pătrundea în cugetele cele mai secrete ale unui suflet bolnav; nu puțin a înțeles de unde isvora durerea și suferința fecioarei, și ca omul lui Dumnezeu a hotărît să întîlnească pe Hagiul părintele ei să′i vorbească.

Fără ca Lefterica să pomenească vre o dată numele acelui pentru care pătimea, confesorul ei îi surprinse pe jumătate secretul.

Hagiul și femeea sa în astă împregiurare înțelegeau și nu prea înțelegeau aceea ce preotul voia să le zică prin cuvinte îndestul de tari, că juniea e acea vîrstă cînd patimile se răsboesc cu nevinovățiea, și părinți sînt datori a o priverea d′aproape...Însuși Dumnezeu nu voește ca un părinte să fie tiran, nici oarba patimă să învingă pe fii săi. Prin aceasta le da să înțeleagă ca ce măsuri trebueau să aibă întru scăparea și mîntuirea fiicei lor.

Hagiica învinovățea pe bărbată-său ca unul ce era prea aspru și nedrept, Hagiul zicea că desele adunări cu o societate așa de stricată ca aceea de care era tot-d′auna încungiurați, a produs neliniștea și toate turburările din casă-le, și peste puțin are să le pue un sfîrșit.

— Să dea Dumnezeu! murmura încet bătrîna Bălașa, care ascultînd de multe ori cum se certa Hagiul cu Hagiica, și care cunoștea secretul suferinței Lefteriki, înțelegea un sfîrșit măritișul junei focioare cu acela pe care ea îl iubea. Însă nu cuteza să′și dea și ea părerea din ′naintea stăpînu-său, căci Hagiul o cam scosese de la inimă, și cam mirosise ceva pentru fiică-sa, mai ales din acea noapte cînd era în vecinătate foc, cînd zicea că auzind sgomotul afară și văzînd prin ferestre flacăra și fumul eșise cu Lefterica din casă și dintr′asta a leșinat lîngă kioscul din grădină. Hagiul deși nu era d′al de ăia care cred lesne toate, însă tăcu pentru că n′a voit s′ațîțe din nuou gîlceava. De, Dumnezeu să ne erte, uni asigură că era un alt motiv pentru care Lefterica a fost atît timp bolnavă, dar noi să zicem că din spaima focului. Pentru aceasta a fost de trebuință ca Hagiul să mai amîne călătoriea sa la Giurgiu. Cocoana Hagiica ca una ce ′și vedea de focșorul dumneaei, îi venea să turbeze de mînie că nu pleca bărbată-său o dată să′și poruncească mai curînd capela cea de modă cu care avea de gînd să iasă la vizită!

X. Ajutor, ajutor strigă femeea neguțătorului

Douăzeci și cinci la sută proțent, ′mi a cerut ovreiul de dăunăzi! zicea în sine Costake, cel ce se plimba cu pași rari în apartamentul său. Și cu toate astea ′mi a făgăduit că vine a doua zi să′i dau în priimire drept asigurare hîrtiile locului de lîngă Sinți Apostoli și să′mi numere bani. Iată, a trecut d′atunci trei săptămîni și nimeni nu s′a arătat pe la mine! Un ce satanic și misterios îmi îmfățișa presența celui om care ′mi a vorbit că e omul pieți, și pe care, cu toate acestea, nu′l știu nici pînă acum cine este. Ast om care după fisionomia′i trebue să fie sau un mare speculant, ca acela ce știe să răspunză despre toate a le interesului, sau un mare șiret!.. ′mi a adus în casă pe un ovreiu, împrumutător de bani, care′mi cerea un proțent atît de neauzit, și ′n urmă n′a mai venit de loc, trebue dar ca să fi fost amîndoi!.. sau cine știe pentru ce veniseră ei la mine!

Dar afară de acestea toate, este un secret ce′l caut de mult să′l descoper și pînă acum nu′i am putut da de căpătîiu, pe acesta se înfășură o sumă de lucruri misterioase. Ș′aceea ce mă interesează mai mult, este secretul nașterii mele: un secret, pentru care un părinte nenorocit varsă lacrăme, și un fiu fără nume keamă îndeșert numele maici sale, pe care n′a cunoscut′o nici o dată. O! Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! în cîte rînduri nenorocirea și disperațiea m′a mînat pînă în punctul d′a blestema, și iarăși nenorocirea și sacrele sfătuiri ale sințitului și pietosului preot m′a oprit, și m′a învățat să binecuvintez. Domnul să fie lăudat și poate, într′o zi, cine știe, daca acea mînă care m′a reînpins, nu′mi va întinde iarăși ajutorul ei. Cînd într′o zi acea femee care ′și întoarce fața de la crimă, mă va numi fiul ei, un părinte care ′mi va deschide brațele, acel om, acea ființă care îngrijește în secret d′a mea esistență, care mă face moștenitor pe oarecare venituri fără ai cunoaște, putînd o dată să′l privesc în față, s′auz o singură vorbă din buzele sale, voiu cădea la picioarele sale udîndu′i genunki cu lacrăme de recunoștință, și nu voiu întîrziea cît mai îndată a′i cere ertare, ertarea fiului celui reîmpins!...

Lectorul e curios poate să afle împregiurările acestor amărunte pe care o damă considerabilă l ea încredințat numai confesorului ei, și dintr′aceasta, se poale lesne înțelege, după moștenirea ce a asigurat-o pe subt mînă junelui orfan, muma lui trebuea să fi fost cel puțin, ori femeea unui prezident, sau aceea a unui mare banker, pe care împregiurări de familie n′a ertat′o să se arate, și înnecînd dorul de mumă, să treacă pe lîngă dînsul ca o streină generoasă, damă protectoare, ceea ce pe de o parte n′a uitat a îngriji tot de o dată de soarta fiului ei.

Hagiul cel ce înțelegea prea puțin ce va să zică afecțiunea a două inimi fragete, se gîndea prea puțin la pericolul ce amenința soara fiicei sale, și cu toate acestea daca ′l ar′fi încredințat cineva că fiica sa face un pas mai mult afară din ordinele ce′i prescriea el, poate o ar′fi.... cîtă ne îndurare! și cu toate acestea Hagiul era așa, pentru că în juniea sa a fost om de arme, și mai cu seamă că la popoli din Orient geloziea unui părinte pentru femeea și fi′ca sa se urcă pînă la esagerație.

Afară de aceasta, Hagiul, precum mai ziserăm în capiturile de mai ′nainte, spera că zestrea fiicei sale intrînd în mîna nepotului celui vestit neguțător de afară, va lega din nuou relațiile sale comerțiale, și ′și va putea regula socotelile casei sale pe un credit mult mai mare decît acel ce′l avu pînă aci. Preotul Ioakim ′i a vorbit multe întru acesta, arătîndu′i că toate sînt deșertăciuni și că un părinte e răspunzător din-naintea lui Dumnezeu despre soara fiilor săi. Cerul a legat simpatie între om și om, și ar′fi un păcat neertat ca să strice cineva această orînduială de căire natură, a amesteca interesul și iubirea de argint în treburi finte, și a rupe cele mai strînse legături a le inimei unei fiice atît de fragetă pentru mîrșavul interes. Preotul Ioakim ca omu lui Dumnezeu, vrea să aducă pacea între fii pămîntului, și precum îi e poruncit să combată totdauna nedreptul, ′i a vorbit atîtea pe de departe, încît Hagiul le a înțeles poate pe jumătate, iar acesta posomorîndu-′și cîteodată sprîncenile, arunca înpregiurui cîte una din acele căutături sălbatice de mînie, și preotul fără a se sfii urma a′i zice și a′l sfătui moralicește.

Hagiul tăcea învins fiind de către preot, dar nu răspundea nimica pentru că unul singur era prințipul și morala sa: bani, bani și iar bani!...

Într′acestea, se înfățișă înpărțitorul scrisorilor de la poștie cu un plic în mînă′i. Hagiul de′ndată ce′l văzu, crezînd că coprinde niscaiva bani ai săi, scoase din pozonaru′i punga și după ce șterse p′în mînă′i mai tot ce avea în pungă și se gîndi mult, abia îl lăsă inima să dea un ban celui ce′i aducea plicul. Înpărțitorul de scrisori eși. Hagiul deșkise plicul, citi, și începu a′și mușca buzele și a′și freca fruntea. Aci era treaba despre o poliță care ′i o trimitea conrespondentul său din Constantinopole ceea ce privea pe obrazul D. I. C. neguțător din piață, și căruia Hagiul fiind dator o sumă de bani, vrea să lase treaba pentru mai tîrziu, de aceea o puse la o parte între alte hîrtii ce le purta totdauna asupr′ăi.

Sînt două dureri simțibile și poate cele dintîiu pre pămînt, aceea a unui copil cînd se desparte de muma lui, și a doi amanți cînd trebue a se despărți un de altul!...

Costake trebuea să se desfacă de Bucureștiu, să iasă afară, să ia o moșie oare-care.... Trebuea însă totdeodată să se și hotărască a uita pe Lefterica, fiind că amorul începuse a fi o adevărată nenorocire pentru dînsul.

De a seduiza iarăși pe o jună fiică atît de nevinovată precît și de plăpîndă, a o răni din brațele părinților ei, va să zică a fura vasele cele sințite din altarul unei biserici. O! gîndițivă bine cei ce vă hotărîți a face un asemenea pas, gîndițivă cîte nenorociri tîrîți după voi deodată cu ducerea unei ființe inocente în drumul perzări. Mumelor băgați de seamă ca nu mai tîrziu fiica-vă să vă blesteme, aceea ce va suferi nenorociri grele și se va tăvăli în desonore!...

Starea cea morală a lui Costake precum și propriile sale interese cerea un alt orizont pentru dînsul, o skimbare oare-care în viață′i, un amic căruia să′i deșkiză inima și căruia să′i încredințeze pasiunea și suferințele sale, căci începuse a se dispera, fiindcă Hagiul era prea îndărătnic, și fiindcă prea bunul preot, către care s′a fost încrezut, n′a putut pînă în cele din urmă să înduplece pe omul cel înkinat banilor.

De la un timp încoaci, cea mai mare pasiune a sa, pe lîngă trebile de comerciu, cele întreprinsese, și pentru care a căutat să ia bani cu împrumutare, era o nuouă plăcere, prin care se respiră aerul cel curat al cîmpului și a străbate pădurile fără a cerca un minut măcar urîtul monotoniei: aceasta era vînătoarea, un nuou amor pe lîngă care voia să dea trecutul în uitare și la care se ducea mai adesea ori însoțit de niște streini amatori pentru acesta, alte ori, singur, se depărta pe malul vreunei ape mergînd în susul sau în curgerea ei, sau prin mijlocul vre unei păduri depărtate, gata să întinză tot felul de curse micelor viețuitoare. De multe ori se depărta de capitală cîte o poștie și două pe jos, uitînd osteneala și kiar suferința sa, vînînd cu mai mare plăcere hiarăle făcătoare de rău.

Se zicea într′aceste împregiurări că o ceată de hoți se țin în pădurea de la Gostinari, pădure foarte întinsă într′un loc prea sălbatec dincolo de apa Argeșului, care este în drumul Giurgiului. Spaima că satele de prin pregiur, sînt bîntuite s′a întins până în ocolurile cele mai depărtate. Toate acestea însă n′a oprit pe kir Hagiu d′a pleca la drum, și mai ales că avea și alte trebi de isprăvit care cereau neapărat mergerea sa la Giurgiu. Cunoscuți și amici săi nu uitară d′al saluta la plecare′i zicîndu′i: cinstit socru ș. c. l. l. t.

Hagiul sărută pe frunte pe Lefterica care era încă bolnavă de friguri, și tată-său ca să o mîngîe îi zicea, că așa sînt fetele cînd s′apropie să se mărite. Puse în cele din urmă un picior pe scara căruți, și rezemîndu′și puterea pe două pistoale ce le avea la brîu, într-un sileag numai în argint, pe un iatagan și o pușcă de cînd cu cîrjalii, se urcă într′o căruță ce era învelită cu arar de păr de capră; Nicolae băiatul făcu și el asemenea pe kikiță din ′nainte, șezu alăturea cu vizitiul cel ce mîna trei cai în rînd.

Ajută Doamne! și iată Hagiul porni cam pe la amiazi, în drumul Purgiului... Lefterica ce avea okii roșii de mult plîns, s′a rădicat din patu′i să se uite pe fereastră afară, și văzînd că tată-său se depărtează, scoase un țipăt și căzu leșinată.

Un minut de îndurare vă cer pentru tînăra Lefterica, a căriea inimă era tot asemenea de sfîșiată pre cît a părintelui ei era de înpetrită, și nemlădietoare. Ea s′ar fi rugat poate la cer, dar n′a ′ndrăsnit în contra părinților ei. Destul că ea a plîns pre cît nu este ertat unei bolnave. A gemut în tăcere singură și fără a se mai gîndi la dînsa, ar′ fi kemat un nume în ajutoru′i, un singur nume, dar nu cuteza, sau și daca vreodată s′a încrezut cuiva, a fost numai Bălași, muma ei de lapte, aceea ce compătimea la durerea′i, căci și a cunoscut durerea, și numai ea singură ar′ fi ertat junei fecioare greșala d′a iubi.

Mai mult simțibilă de cît tot-d′auna, mai tăcută de cît altă dată, rece ca frigul morți, și inima-i arzândă, frigurile o apuca din nuou, o gălbeneală se răspîndea peste toată fisionomiea ei ce′i ducea okii în fundul capului, și o grabnică prefacere s′a văzut în oki′i. Părintele Lefteriki, părintele ei! vin de privește pe fiica ta și lasă hotărîrea ce ai, căci cine știe daca peste puțin o vei mai regăsi!... Dar nici un semn de îmblînzire, nici o speranță de înturnarea Hagiului, cel ce′și urma de sigur călătoria sa înainte.

Cînd a intrat muma Lefteriki și cu bătrîna îngrijitoare în apartamentul ei, o găsiră cu capul între perne pe care le udase cu lacrămile ei. Atunci mumă-sa cunoscînd rătăcirea′i a lăsat de′ndată proiectele vanității sale, ca una ce′și hrănea capul cu fel de fel de visări, și care sălbăticise atît de mult pe bărbatul ei, dar însă era prea tîrziu, și acum însuși căința și părerea-i de rău ar′fi fost nefolositoare pentru că bărbată-său plecase mai mult de gura ei.

— Lefterico, fata mea!... fu singura vorbă ce scoase ea, și bătrîna Bălașa își ștergea okii de lacrăme văzînd pe stăpînă-sa cea jună, îngețată și cu okii stinși.

Cînd viața se luptă cu moartea s′a văzut adesea ori un nor descriindu-se pe fruntea acelui care e gata a o părăsi, și numai pulsul bătînd cu mai mare agitație pînă ce încetează și acesta cu totul: atunci okii înotînd ca într′o ceață, bolnavul abia mai poate deosebi și cunoaște pe cei ce sînt împregiuru′i, cît și abia poate înțelege vocea celor ce′i zice pe nume.

— Ajutor, ajutor, striga femeea neguțătorului, și bătrînul preot nu întîrzie d′a se arăta în pragul uși celor ce′l kemase. Lefterica atunci nu era decît pe jumătate în viață!...

XI. CĂLCAREA HOȚILOR

— Stăpîne, rău făcurăm că nu rămăserăm să mînem în satul vecin, zise Stan vizitiu, pentru că pădurea ține cam mult și iată un nor de ploae s′arată despre miază-zi.

— Nicolae! să′mi aprinzi un ciubuk, zice Hagiul, cel ce căuta pe cer după spusa vizitiului său, să vază daca mai e mult pînă seara, și văzînd că vijeliea nu era departe ca să turbure orizontul, ceea ce și începu a mișca cu putere frunzele copacilor ce fîșieau împregiuru-i și a ridica vîrtejuri de pulbere înaintea cailor. Mînă mai iute Stane! să ajungem la conac și mîine de prînz să intrăm în Giurgiu.

Nicolae cel ce mai întîiu se scărpină în cap, făcu ce făcu de aprinse ciubuku, scăpărînd într′o iască, căci avea asupră-i toate dikisele pentru ciubuk ce le ținea într-o pungă de bășică de bou, îl dete în mîna Hagiului și șez iarăși pe kikița căruți de din nainte.

Hagiul ședea cu picioarele încrucișate, după modul oriental, pe două perine de lînă ce i le așezase jupîneasa Bălașa d′acasă, și țiind cu o mînă țeava ciubucului său pe o fereastră a căruți afară, fuma cu multă plăcere, gîndindu-se ca ce o să facă mai întîiu cînd va ajunge în sus-numitul oraș, și cum o să îmbrruăsișeze cu părintească dragoste pe fiitorul său ginere, cel ce după cum luase știință trebuea să sosească cu vaporul peste cinci șase zile.

Ast-fel, fumînd și gîndindu-se la soara fiicei sale, se mîngîea în sine că ′i va da de ginere pe cel mai lăudat nepot al lui kir Mavrioti, neguțător toptangiu, bogat peste măsură, cu nume mare, și cu credit prin toate țările. Ast-fel omul aprins de a sa dorință își formează ca copii mii și sute de înkipuiri, care′i servesc drept un orizont, și în care visurile sale se scald ca într′un ocean. Deșertăciunea deșertăciunilor este omul și cugetările lui sînt asemenea deșertăciuni: toate sînt deșertăciuni! a zis Sîntul Ioan, și zisa aceasta este tot așa de mare ca și mărirea cuvintelor sale asupra omului cînd intră în mormînt! Acolo se perd și se uit toate, și cele ce ambiționează omul în viață precum: mîndriea, egoismul, iubirea de argint, lăcomeia d′a hrăpi avutul altuia, într′un cuvînt toate patimile și vițiurile cîte se încuibez în om, și de care, adesea, ori e mai stăpînit decît d-a sa religie și icoana creatorului său, sînt deșertăciuni, și sufletul Hagiului plana în mijlocul acestor lucruri trecătoare, și care per întocmai ca fumul în bătaea vîntului. Cu toate acestea un lucru îl cam mîhnea, și′acesta era, că nici o dată n′a cunoscut pe nuoul său oaspe și ginere. — Nu știu daca va place Lefteriki, zicea el în sine, daca dispozițiile sale naturale sînt recomandabile și′l face să merite a fi iubit!... Oricum, adăugă el, odată că este fiul celui mai bogat neguțător trebue negreșit cineva să′l iubească!...

Vîntul ce pînă aci sufla cu iuțime fu întrerupt de o repede ploae cu piatră, care opri pe cei mai mulți călători d′a porni din locul unde erau poposiți, și numai Hagiul se găsea în mijlocul păduri, zorind cît mai iute ca să ajungă la sat. Ploaea a încetat după cîteva minute, ceea ce înunda văgașele care îngreoiau oare cum roatele trăsuri, și pentru care Stan vizitiu era silit să dea des bice cailor.

S′auzi o șuerătură d′alăturea drumului, după care răspunse, par′că printr′un semn, o altă șuerătură din partea ceea-l-altă a drumului. Hagiul strigă vizitiului său să mîe mai iute.

— Ce dracu au cai de sforăe par′că ar′fi simțit lupu p′aci p′aproape, zise Stan vizitiu cel ce da mereu bice și cai o rupseră d′a fuga.

— Dar ce s′a′ntîmplat, măi, de se opresc cai! întrebă Hagiul pe vizitiul său, cel ce din fundul căruți nu vedea prea bine afară, căci perdelele din-nainte erau trase pentru ploae, și întinzînduse să le tragă, ce spaimă!... văzu că doi oameni cu pălăriile trase pe oki țineau de dîrlogii cailor.

— Dați-vă ′n lături, bre! n′auziți voi, ori vă trimeț pe ceea lume, zise cel din lăuntru căruți.

— Nu vă fie cu supărare boerule, răspunse unul dintre cei doi, cel ce era mai drăcos din toată ceata, noi sîntem niște oameni păcătoși, și să nu vă pae rău, trebue să ne dai ceva de keltuială. Și pe cînd acesta vorbea ast-fel către Hagiu, cel ce′i venia să turbeze de necaz, un altul, care după fisionomie′i nu semăna de loc a creștin, eșia dintr′o parte a păduri și înainta în dreptu trăsuri, armat da o măciucă ce era țintuită de giur împregiur, și pe cînd Hagiu nici una nici două, puse mîna pe un pistol care ′l îndreptă asupra celui ce sta în-naintea cailor și cai speriinduse începură să sae între șleauri, și deteră căruța ceva îndărăt, pădurea răsuna de bubuitul armei care n′avu nici un resultat de cît un eco în depărtare ce se grăbea a răspunde acelui care ataca întîiu. Hagiul văzînd că es din toate părțile ca furnicile o mulțime de oameni de felul celor ce se iviră întîiu, înțelese că hoți ′l a împregiurat. Nocolae feciorul văzînd aceasta, începu să tremure de frică și′i veni de o dată s′o rupă d′a fuga în tufe. Stan vizitiu se făcu galben ca turta de ceară recunoscînd în cel ce ținea de dărlogii cailor pe omul misterios pe care ′l văzuse în cîrciuma lui kir Panait și după aceea ’l a mai văzut în puterea nopții dînd ocol ca o stafie p′înpregiurul casei și a grajdiului stăpînă-său, de ′ndată ce s′a încredințat că este el, îi veni să′i adreseze un pomelnic de înjurături, dar văzînd că trebă nu era așa prea pe lesne, nu încetă d′a ′și face cruce și a ′și scuipa în sîn, precum făcuse o dinioară cu acel frate de cruce cînd bea în cîrcuma lui kir Panait.

Hagiul sau că a vrut într′adins să sperie pe noi săi amici, sau într′adevăr mîna′i tremurase, căci focul mersese în vînt. Dar văzînd însă că adversarul său rămîne neclintit în locu′i, fără să se dea un pas îndărăt, vru de grav să pue mîna și pe celă-l-alt pistol, pentru că lunga lui pușcă nu′i servea la nimica în astă încurcătură. Și văzînd că cel ce eșise de ceea-l-altă parte a păduri venise prea aproape de dînsul, trase iataganul afară din teacă și la întîia ațintire a okilor, eși pe jumătate afară pe fereastră, aduse iataganul să despintece ′n două pe cel ce acum era în drept fereastră, acesta puse ciomarul d′asupra capului țiindu-se în paradă, în care lovind iataganul făcu o adîncă crestătură. Văzînd aceasta Hagiul, trase și al doilea pistol cu al căruia trosnet făcu să răsune pădurea pînă la marginile cele mai depărtate. Hoțul răspunse și el printr′o armă de foc care făcu să șuere glonțul pe la urekea Hagiului. Hagiul sări jos din căruță căutînd de grav să′și încarce pistoalele și hoți ’l încongiurară de toate părțile; iataganul numai în mîna cea ageră a Hagiului ținea în distanță de doi pași pe luptători, care nu′i lăsa să se apropie prea mult de drumețul neguțător.

— Dăte prins, lasă cuțitoaea din mînă, zise unul dintre tîlhari, și nu′ți vom face nimica. Bani numai ne trebue, dumneata ești îndestul de avut, fă-ne și noă parte din ceea ce ai asupră-ți și te vom lăsa să mergi.

Hagiu avea într′adevăr ca la cinci mii de lei bani asupră′i ce′i ținea într′un kimir, cu care era încins peste mijloc, și cu care trebuea să plătească o datorie, al căriia termen se împlinea atunci. Dar Hagiul ca acela ce ′ș′ar′ fi dat mai bine sufletul de cît banii, se lupta bărbătește ca unul ce era deprins din copilărie cu răsboiul, și ca acela ce′și luase inima în dinți și în numele Domnului se așezase în dreptul unui copaciu mînuind cu cea mai mare agerime oțelul cel tăios și zicea:

— Cîinilor ce sînteți voi, tîlharilor afurisiți de Dumnezeu și de lumea întreagă, cîîni o să vă mănînce aici pe loc de nu vă veți trage cît mai îndată din ′naintea mea. Blestemaților, și cîinilor spurcați! Dracul să vă ia cu tot neamul vostru; să muriți în ocnă și în temnițe!...

Și ′ntre acestea, unul dintre ei, fiind cel mai îndrăsneț se repezi pe de la spatele Hagiului cu un alt fel de ciomar ci′avea în vîrfu-i un toporaș de alamă, și cînd era să lovească pe Hagiul în cap, acesta îi retezi mîna și căzu mort la tulpina stejarului. Spaima se răspîndi deocamdată între hoți ce se deteră cu trei pași mai îndărăt, cînd alți scotoceau p′în lăuntrul căruți și cărau în niște mari desagi șai tot ce găsiră mai bun; o deșertaseră de tot. Iar Stan vizitiu cel ce lăsase de mult hățurile cailor din mîinile sale, puse mîna pe un topor ce′l avusese în căruță și se lupta din putere împrotiva celui care se ținea înaintea cailor, iar cei doi ce descărcau căruța vrură în urmă să deshame și cai ca să′i ducă mai înlăuntru păduri unde ′ș′ aveau tăbărîrea așezată, subt un copaciu mare stufos și încogiurat de tufe, ca să nu fie așa de lesne descoperiți. Alți trei hoți armați de pușci cu baionete păzeau bivoacul cel încărcat cu tot felul de prăzi, arme, scule, și ′n tr′altele, un ovreiu ce′l duceau cu dînși din loc în loc, cel ce′l aveau ca prizonier și se tocmeau cu el drept cîte sute de galbeni să se desrobească din mîna-le.

Nicolae băiatul ca unu ce nu putea să fie martur din ′naintea unui asemenea răsboiu, de mult se făcuse nevăzut căci o rupsese d′a fuga prin pădure, de la cea dintîiu descărcătură de armă.

Soarele era de o sucliță pînă la scăpătat și lupta era crîncenă între cei doi luptători cei ce erau în contra a șapte opt vrăjmași.

Stan vizitiu făcea minuni cu toporul în mîini ce nu lăsa pe hoți ca să depărteze cai de lîngă căruță, iar Hagiul deși luase cîteva lovituri de comege peste braț, se ținea încă bine și amenința spaima asupra hoților; țiind însă iataganul între dinți, isbuti pînă în cele din urmă a încărca încă odată pistoalele, și făcînd încă de doă ori să răsune pădurea cu trăsnetele sale, culcă încă unul dintre tîlhari la pămînt. Însă precum lupii sînt înverșunați căzînd unul sau doi dintr′o haită, astfel se repeziră cei ce rămaseră pe picioare și Hagiul deconcertîndu-se, perzând ceva din puterea-i, și ei deodată strigînd cu toții biruință, abia bietul bătrîn apucă de scoase un lung gemăt și fu răsturnat la pămînt înundînd pămîntul cu sîngele său. Unul dintre tîlhari sta cu genukiu pus d′asupra peptului său, altul se gătea să′i scoață oki, și alți doi îl desbrăcau pînă la cămașă. Prin urmare kimirul ce′l avea încărcat cu bani i s′a luat, și care de care se gătea a′i face moartea mai lungă și mai dureroasă prin fel de fel de insulte și skingiuri neomenoase.

Nu trebuea mult și′n adevăr că Hagiul nu′și ar′ mai fi revăzut casa și familiea, daca niște vînători, care auzind răsunetul armelor precum și gemetele, n′ar′fi alergat cît mai îngrabă într′acolo unde era masacru. Din norocire ei se apropiauă și Hagiul luptîndu-se încă precît putea subt povara acestor nelegiuiți, striga: Hoții!... hoții!... săriți oameni buni! hoți! hoți! săriți!...

Cei ce veniră în ajutorul său întîia trebă a fost să încarce armele. Doi dintre acești hoți, cei ce sta mai d′o parte de pîndă, deteră de știre celor-l-alți, care crezînd că ′i a călcat potera, lăsară victima-le din mîini și văzînduse pe neașteptate amenițari, deteră ei întîiu atac

Cei dintîiu răspunseră cu un rînd de focuri,cei d′ai doilea, văzînd că lucru e prea serios, se puseră în poziție de bătae, iar doi dintre dînși rădicară de jos pe acei căzuți, dintre care unul era mort iar celă-l-alt numai rănit. Focurile celor ce țineau defensiva răspundeau în contra celor ce veniseră din nuou ca să se bată. Unii dintre dînșii încărcau armele, iar alții făceau foc, și în cele din urmă vînătorii veniți în ajutorul Hagiului, cîștigînd cîmpul de bătae: înaintară pînă unde țineau pe Hagiu prins, și acesta viindu′și cu totul în simțiri, după atîta luptă și amețeală, recunoscu pe Costake în fruntea celor ce se băteau pentru dînsul, iar Costake recunoscînd pe părintele amantei sale, în acela pe care ′l scosese din mîna hoților, alergă îndată în ajutoru′i, rupîndu′și hainele după el ca să′l lege la răni, și pînă a nu apuca ca Hagiul să′l numească fiul său, veni din întîmplare un glonț ce′l pătrunse în șale, iar cei-l-alți tovarăși gonind pe hoți, înaintară pînă unde le era cuibul tăbărît; aci mai trebuiră să se bată cu cei ce păzeau bivoacul, tocmai în momentul cînd s′auzea cele mai de pe urmă gemete ale unui muribond...

O biată familie de țăran, o mumă cu trei copii dintre care pe unul-l avea la țîță, ajunsese din întîmplare, de pe drum, tocmai în locul unde era lupta; copii începură a țipa și muma-le speriată nu putea să oprească vitele ce goneau ca de streke. Femeea văzînd peste ce măcelărie a dat, vru să întoarcă în locul, carul se răsturnă, copii țipă ca din țeapă și mai tare, biata muma lor disperată căuta să′i facă să tacă și ca o nebună ne știind unde se găsește îi strîngea pe toți pe lîngă dînsa, se văita, se lovea cu pumnii în can și gemea ca o leoaică apărîndu′și copii. Dumnezeule! nu poate fi un tablou mai dureros de văzut de cît acesta, o mumă cu trei copii în mijlocul acestui spectacol atît de înfiorător....

Sîngele era vărsat în tot locul și moartea se zugrăvea cu co loarele iadului pe fisionomiile îngețate ale celor căzuți. Praful de pușcă mirosea încă de departe și vrăjmășiea era încleștată în inima tutulor.

Costake aprins din bătae nu băgase de seamă că este rănit, înaintă și el după ai săi, cînd aci hoți aruncîndu-se pe cai, luînd cu dînșii cadaverul tovarășului lor cel mort și mai ales pe cel rănit; mai deteră up rînd de focuri și se făcură nevăzuți.

Costake ajungînd aci în locul unde s′auzi acel gemăt al unui om care′și da din urma respirație, recunoscu plin de spaima cea mai înfiorătoare, pe ovreiul care ′i ceruse proțent de două-zeci și cinci la sută, și pe care nu ′l a mai fost văzut din seara aceea cînd îi zicea ca a doua zi să′i numere bani.

Ovreiul era vînăt, sugrumat cu o curea de rît, iar cel rănit, cel ce abia se putea ține pe cal între cei-l-alți hoți, era Stîngu, care într′adins a fost ținut calea Hagiului din preună cu alți tovarăși ai lui o ceată de hoți!...

XII. POLIȚA RĂPUSĂ

Autoritatea locală fu înștiințată fără întîrziere, satele de prin pregiur fură rădicate, care, din preună cu subcîrmuirea, tistii, dorobanți, vătășei ș. c. l., goniră pe acești tălhari care au jefuit cu un kip așa de neomenos pe kir hagiu. Parte dintre dînși s′au prins îndată, parte mai tîrziu, iar cîți au apucat d′au trecut Dunărea dincolo, nu′i a mai prins pînă astăzi. Totul însă ce știm e că hagiul nu′și a priimit încă înapoi bani și sculele ce i s′a furat. Așa dar urmînd înainte împregiurările cîte se ating de persoana hagiului și a lui Costake, de îndată ce se isprăvi bătaea, fiind că cam înoptase hagiul își legă printr′o basma de după gît, mîna dreaptă care era mai mult lovită, își legă cu niște petice capul ce era plin de sînge, și văzînd că Stan era încă p′în pregiurul cailor ce-i scăpase din giarele hoților cu toporul său în mîi ni; îi zise să înhame mai degrab și după ce repetă de mai multe ori numele sfintei prea curate, drept mulțumire că a scăpat cu zile ca să′și mai revază familiea, și pînă n′apucă să mulțumească celor ce veniră în ajutorul său, întrebă de Nicolae băiatul unde este. Stan care în intervalul acestei scene abea a putut să′și apere capul nu′i avea de știre ce se făcuse.

— Unde e Nicolae! întrebă hagiul, ce s′a făcut Nicolae?

— Măi! Nicolae mă!... începu să dea kiote ăl Stan al nostru, cu spetele ca de pandur și cu glasul ca d′un bucium, dar Nicolae nu se vedea nicăeri, și tocmai cînd Hagiul se gătea a zice Dumnezeu să′l erte că poate l′o fi omorît hoții, se pomeniră cu el că scoate capul din ăl tuferiș ca un șoarece dintre scînduri, galben ca turta de ceară, tremurînd, și cu okii cît pumnu, plin de lacrăme, socotind că Hagiul era mort, împușcat, fript, mai știea și el ce să crează, căci îl văzuse cînd l′a năvălit atîți hoți din a căror giară, ce e drept, puțină speranță ar′ fi rămas daca din întîmplare nu venia acei oameni buni spre ajutoru′i.

În scurt, Hagiul turburat, aprins, zăpăcit de cele ce′i s′a ′ntîmplat, ori mulțumi celor care se bătuse pentru el, ori ′ș′a luat zioa bună de la dînși ori ba, își văzu de drum înainte, ca să ajungă mai degrab la sat. Abia se depărtă o bucată de loc, și′și aduse aminte că a uitat în locul unde a fost păvălit hoți pe dînsul, o tașcă de pele în care era legate niște contracte și alte hîrtii precum și polița ce nu de mult o priimise de la Constandinopol, care, toate acestea, le păstrase în pozonarul de la pept al hainelor sale.

Hagiul s′ar fi întors însu′și în apoi la locul de unde a plecat, dar fiind că cele ce se petrecuse cu două ore mai ′nainte îi aducea înfiorare, nu vrea să mai vază locul cel de bătae unde a fost să′și piarză viața, și mai ales că satul nu era departe de unde ajunsese, zise lui Stan ca să încalece iute pe un cal, să se întoarcă în apoi, să caute tașca perdută și daca ′i o va aduce, să știe atunci că îi dă o sută de lei bakșiș cînd vor fi acasă.

O! bani! bani! ce nu faceți voi cînd e vorba d′a vă cîștiga!...

Stan sbură ca fulgerul la locul unde a fost trimis, Hagiul o luă pe jos pînă la sat pentru că avea cunoscut bun pe arendașul moșii d′a locurea, pe care îl găsi la curtea sa, cel ce ′l și priimi cu destulă părere de bine că a scăpat cu viață după cele ce ′i a povestit.

Nicolae rămase cu căruța în drum pînă ce se va ′ntoarce Stan.

Stan ajunsese și căuta cu mare entusiasm acul doamnei cu ′n fir roșu în carul cu fîn: răscoli de giur înpregiur, întrebă pe trecători daca n′au găsit cumva această tașcă cu hîrtii. Toată stăruința ′i a fost în deșert, căci nimeni nu′i a putu răspunde nimic. Și bietul Stan, ca un Stan trebuea să se întoarcă înapoi la stăpînă-său făr-de nici o veste bună.

Într′acestea, vînători se întorceau îndărăt după ce goniseră cît-va pe hoți, și erau p′acolea, cei ce ′n urmă se și ′ntâlniră cu subtcîrmuitorul local și ′i deteră relație despre semnele și numărul hoților.

Costake cel ce venia după dînși, suferind duderea ranelor sale, ce începuse a′l cam kinui din cauza răceli, întîlni pe Stan și recunosc într′însul pe credincosul serv al părintelui Lefteriki, rupse îndată o foae de hîrtie din portofoliul ce ′l avea asupră′i și scrise următoarele linii cu un craion, adresate către Hagiu.

Domnului Domn ș. c. l.

Bă cer ertare că iau îndrăsneala să vă scriu. Nu că doară voesc prin aceasta să vă aduc aminte c′am făcut ceva pentru dumneavoastră, sau că aștept să′mi mulțumiți vre odată, nu, ci numai voesc să esprim mulțumirea ce o simț în mine, și pentru care am bine cuvîntat cerul că m′a trimis la timp cînd omul cel mai venerabil avea trebuință de brațul meu.

Cine știe daca cerul nu va uni într′o zi aceste simțimente atît de sincere cu părinteasca dumneavoastră iubire, și cine știe iarăși daca acela pe care l a′ți nesocotit odinioară nu îi veți întinde însuși mîna și′l veți numi fiu-vă.

Aș avea mult să vă vorbesc ca să arăt îndestul recunosștința-mi: fiu din popor, orfan,nenorocit, întocmai ca fiul cel întors la căință după ce a răsipit totul în desfrînare, și părintele său îl îmbrruăsețează puindu′i inel în degetu′i, dîndu′i îmbrăcăminte, și pentru care a înjungiat vițelul cel gras, ast-fel, asemenea acestui fiu în brațele părintelui său, mulțumesc cerului d′atîtea ori că′mi înfumsițează un părinte respectabil, pentru care inima mea simte atîta bucurie și recunoștință.

Vă mulțumesc d′atîtea ori pentru toate, dînd laudă lui Dumnezeu pentru ajutoru′i, și de azi înnainte mă socotesc fericit a mă numi întru tot fiul și supusul dumneavoastră, a vă numi părintele și stăpînul meu.

Cu tot respectul ș. l. t.

C. C.

Destul de trist și nemulțumit despre efectul călătoriei sale, Hagiul s′a întors după cîte-va zile în sînul familiei sale și spunea la toți cu destulă aprindere cele ce i s′a fost întîmplat, și zicea în gura mare că în toată viața nu va mai pleca în călătorie marția și vineri.

Stan v′zitiul ara încă și mai trist căci n′a putut să descopere nicăeri tașca cu hîrtiile stăpînă-său, și dintr′aceasta nu prea era sigur daca biletul ce ′i′l adusese din partea cavalerului cel ce se luptase în contra hoților, era îndestul ca să′i dea suta de lei ce′i o făgăduise la întoarcere.

Cu toate acastea Hagiul cum a putut s′a întors din mila Domnului în Bucureștiu. Mai multe zile n′a eșit din cas′ afară și nu vrea să dea bună dimineața nimului, afară numai de părintele Ioakim care nu înceta mai în toate zilele să vie să′l vază și să′l mîngîe prin cuvintele sale.

Dar în cele din urmă pe lîngă alte persoane care veniră să′i deșkiză cît mai curînd ușa era și doamna V. V. ceea ce vizită în mai multe rînduri pe neguțătorul și ′i a vorbit pentru o poliță despre care îi scrisese vară-sa din Constandinopol. Doamna T. A, ce nu de mult se măritase la Galați și a luat în căsătorie pe un particolar dinGreciea, cu care se zicea că ar′fi tratat o negoțiație de amor într′o curgere de două-zeci și mai bine de ani pînă ce în cele din urmă, desfăcînduse de oare-care greutăți ale familii sale, a curățit păcatul prin căsătorie, și soțul ei cel ce avea mai multe corăbii ce pleca din Dunăre pe Mediterania, cîștigase mult în cursul anilor aceștia de comerciu, și hotărîseră ca să meargă să trăiască în țările de jos. Doamna T. A. despre care mai avurăm vorbă în capitul cel dintîiu, trebuea cu ori ce ocazie să scrie varei sale, și doamna N. V. venia după scrisoarea var-si să priimească de la kir agiu banii poliți în numărătoare, ce se suiau la suma de una mie galbeni, și pentru care Hagiul era răspunzător, fiind polița întărită prin forme, și pentru acăriia priimire Hagiul a fost dat înscris. În aste împregiurări Hagiul se bătea cu mîinele în cap și nu îndrăsnea să mărturisească adevărul sus numitei persoane, ci o amîna cu vorba dintr-o zi pînă într′alta. Pentru acesta Hagiul era foarte supărat și numai el știea cît la costat călătoria sa la Purgu, căci negăsindu-se acea poliță și nepriimind în locu′i pînă la termin o secondă sau o terție trebuea s′o răspunză din kiar casa sa și se stingea din fața pămîntului cu zestrea fiicei sale cu tot.

De multă amețeală și necaz, neștiind ce face,kema pe vizitiul său pe care îl întreba daca a căutat bine prin locul unde a fost perdut tașca cu hîrtiile, acesta îi răspundea cu mîhnirea zugrăvită pe obrazu′i.

— Nu s′a putut găsi stăpîne, polița e perdută din preună cu cele-l-alte hîrtii!...

Suma acestor bani trebuea în cele din urmă să o priimească Costake, puțina sumă sau capital ce aceste două dame îndestul de înavute contribueau pentru junele orfan. Una însă dintre acestea era adevărata lui mumă!...

XIII. CERCETORUL

După osteneală se cere un repaos, după luptă încetare de arme cu retragere sau învingere. Răniți merg la spital, bravurile învingătorilor se trec în registre pentru ca mai în urmă să li se dea răsplătire. Ostașul cel ce se ′ntoarce la vatra sa, spune plin de trufie despre cele ce ′i s′a întîmplat, și cei ce stau în prejuru′i ascult cu gurile căscate pentru că tutulor oamenilor le plac minunile. Și pentru că în toate zilele se întîmplă cîte una pre pămînt, nu ne vom abate și noi de la datoria-ne de romanțier spre a da la lumină cu de amăruntul toate minunile cîte se ating de evenimentele eroului nostru Hagiu, cel ce a suferit ca un martir, și care avea cuvînt să zică în gura mare că nu va mai pleca la drum Marțea și Vinerea.

Dar înainte de a descri acestea, să ne aruncamu o căutătură de ochi asupra junelui Costake care precum e cunoscut, era amantul Lefteriki fiica Hagiului. Îl văzurăm ca printr′o minune c′a venit în ajutorul bătrînului cînd hoții voiau să′i ridice viața, îl privirăm cu cîtă spaimă a văzut din naintea okilor săi pe omul ′care ′i a cerut duoă-zeci și cinci la sută proțent că era strîns de rît, s′a luptat ca un brav ajutat de trei patru camarazi ai săi în contra a vre o doi-spre-zece hoți pînă ce ′i a pus pe goană, scoțînd pe Hagiul din giarele lor întocmai ca din gura șarpelui pe o biată broască. Și uni și alți erau răniți și uni și alți erau învingători pentru că nici uni nici alți nu făcură prizonieri, iar cei ce se aruncaseră pe cai cît clipa de okiu nu făcură de cît o retiradă, pentru ca să′și răsbune mai tîrziu. Dar între altele, să nu ne mirăm că junele nostru adora pe nobila sa damă precum odinioară cavalerii Spanioli acoperiți subt armura-le de oțel invoca numele vre unei damicele cînd înfruntau moartea dinnaintea focului Grenadi: ast-fel și junele nostru pre cît a ținut lupta nu încetase d′a se tot gîndi la aceea pentru a cării singura căutătură de okiu, sau un suris al buzelor ei ′și ar fi dat viața.

Ast-fel, visurile cele de amor ale unui june îmbătat de suvenirele amentei sale îi îmfruămusețează aevea în tot locul pe aceea care o iubește; și′n mijlocul răsboaelor ostașul e inimat de ambițiea ca deosebindu-se dintre cei-l-alți să poată cîștiga laurul spre a′l depune mai în urmă la picioarele ființei pentru care hrănește atîtea tlusii și amor!

Dar Lefterica era departe d′aci ca să ′ncununeze ea însăși cu a ei mînă pe bravul nostru cavaler, precum încorona odinioară damele ce încongiurau curtea Isabeli pe eroi și cavaleri ce se înturnau învingători după asalt.

Aci nu e vorba depre un răsboiu ca ș′acela în contra Maurilor, sau al protestanților în contra papistilor, ci o simplă escarmușă, o vînătoare să zic așa, în care Costake a făcut minuni în contra a cîți-va hoți de codru!

Costake era cu toate acestea rănit, și cînd cine-va e rănit de un glonț sau de o tăetură de sabie, durerea nu spune daca inimici erau două-sute de mii sau doi-spre-zece, de o potrivă un rănit trebue să se caute îndată.

Esperiență în asemenea împregiurări nu ne a dat alte preservative mai salutarii de cît un bun pahar de rakiu și o felie de pîine, iar în cît despre plesure e prea pe lesne: ne adresăm la domni și doamnele ce bine voesc în asemenea cazuri să ofereze petice de olandă purtată, și crez că nu se va găsi nici unul să refuzeze acest ajutor uman. Dar Costake fiind că era departe ca să găsească un asemenea ajutor în mijlocul păduri, a căutat să se lege la rană cu ceea ci′avut asupră′i, și dinpreună cu camarazi săi ce nu′l a părăsit în astă împregiurare, veniră cu toți pînă la Cîrcuma Albă aproape de Bucureștiu, unde rămaseră noaptea după două zile în urma lovirei cu hoți. Aci poposiră cu toți de pe drum, și seara la lumănare fiind strînși împregiurul unei mese, unde cîrciumăreasa și cu un băețel, cei ce serveau oaspeții cu d′ale mîncări și băutură, rămăseseră cu gurile căscate și uitaseră căldarea cu mămăliga pe foc ascultînd la cele ce povesteau ei. Cîrciumarul cel ce pînă aci fusese cine știe unde după niște trebi, intră și el unde erau strînși oaspeți săi și aduse vestea că hoții s′au prins de către subcîrmuirea locală și că a doua zi era să′i treacă p′acolo ca să′i ducă la Bucureștiu. Unii dintre vînători aveau curiositatea ca să′i mai vază încă daca ′i cunoaște sau ba.

Pe cînd se urmau acestea toate, Costake eșise pîn′ afară, uitîndu-se la lumina luni care ′i înfățișa o mulțime de lucruri plăcute, uitînd pentru un minut durerea ce′i cauza rana dintre șale. Îi venia la braț cu Lefterica în grădina Hagiului pe o noapte tot așa de frumoasă și plăcută ca și′aceasta.

I se părea că aude de departe glasul pasnicului de poapte: Cine e acolo! om bun, răspundea par′că un alt glas al vre-unui călător ce′și vedea de drum și grăbea să ajungă cît mai curînd în capitală pentru că orele erau numai zece și jumătate.

Un cersător nu întîrzie d′a se ivi la pragul cîrcumei, cel ce cerea găsduire și o bucată de pîine, și cu toate că niște asemenea oameni cînd se arăt noaptea sînt suspecți. Costake cel ce era preocupat în cugetările sale, nu-i venia să se rîndească la una ca asta, și văzînd omenirea suferitoare, scoase punga ca să′i dea ceva, acela se apropie cu mîna întinsă. Dar ce căutătură de okiu era aceea ce streinul cerșetor aruncă asupra celui care vrea să′l ajute? Costake fiind preocupat ca să găsească un ban nici că băga de seamă cine era acela ce′i cerșa și pentru ce ținea pumnul lipit de cingătoare′i.

— A! te am găsit!... zise omul cel degizat în cerșetor.

— Ce vrei tu? întrebă Costake, cine ești, de unde vii?

— Sî! răspunse cerșetorul care făcu o roată cu okii împregiuru-i, ca și cînd ar′ fi căutat să vază daca nu l′a auzit cine-va. O vorbă să nu scoți că uite... si!...

— Cine te a trimis, spune îndată, sau de unde nu, ești în mîinele mele, zise Costake cel ce fiind deprins ca țiganul cu scînteele nu se mai temea de nici un rău.

— Nu striga c′apoi te căești!

— Mizerabile! zise Costake, cel ce simți un jungiu la rana din șale. Ia apropiete la lumină să te văz cine ești. Ce vrei?

— Nu voiu să′ți zic mai mult de cît poate c′oiu muri ca să nu′mi răsbun!

— În contra cui? ce răsbunare?..

Și hoțul în aste împregiurări, stînd cu pumnul drept pe mănurile cuțitului ce-l ținea la cingătoare′i, se uita țintă în okii lui Costake și grința din dinți.

— O vorbă să nu scoți că te mănînc de viu, zise cel ce căuta să tragă pe Costake ceva mai d′o parte de din ′naintea cîrcumei.

— Dracul să te ia, zise Costake, aprinzându-se și mai tare, ești un tălhar, un blestemat.

— ′Ți am spus odată, de mult, că o să ne mai întîlnim unde nu′ți va trece p′în gînd!...

Și pînă a nu sfîrși acestea, Costake se gătea a′l da tutulor răilor și a se trage din ′naintea lui, pentru că astă convorbire i se făcu neplăcută, dar cel ce era degizat îi împlîntă cuțitul în pîntece: din norocire numai că fiind peste mijloc încins cu un brîu de curea căptușit cu lînă pe din lăuntru, nu intră de cît vîrful cuțitului, și nu′i făcu de cît o rană ușoară.

— Săriți! săriți, ajutor!.. strigă Costake țiindu-se cu o mînă de pîntece și cu ceea-l-altă luptîndu-se ca să ție pe hoț în loc. Dar pînă să iasă tovarăși lui Costake cei ce beau la masă cînd ascultau la cîrcumar despre cele ce spunea că hoții sînt prinși și altele, găsiră pe camaradu lor lungit pe pămînt și cu mîna sîngerată țiindu-se de pîntece.

Îl rădicară degrab, și ′i deteră tot ajutorul trebuincos, și căutînd pretutindeni pe ucigător acela de mult se făcuse nevăzut.

Ideea că a fost iarăși Stîngu cel afurisit înfioră pe toți, iar cărcumarul nu încetă dintr′acea seară d′a′și pune toporul la căpătîiu temîndu-se că ′l va călca hoții.

Costake susținut de către ai săi, viindu′și în simțiri după un moment de convulsie, povesti camarazilor săi dintru început cum i s′a fost înfățișat omul cel misterios, și cum fără a′l cunoaște cine era s′a pomenit cu el că′i vorbește despre interesele sale, ′i a numit persoane cunoscute ca să lege d′aproape relație cu dînsul și în cele din urmă ′i a fost propus că ′i recomană un banker ovreiu spre a′i de bani cu împrumutare.... Și sfîrșind acestea: — Stăi! zise unul dintre tovarăși lui, acesta este un hoț foarte cunoscut și despre care am mai auzit vorbindu-se, afară de aceasta ′mi a furat și mie un cazan de aramă pe care l′a fost uitat slujnica cași noaptea în curte, și despre care cercetîndu-se de către comisiea locală s′a găsit pe lîngă alte lucruri de furat într′o cîrcumă de lîngă piață.

Costake după ce isprăvi cele de spus, și camarazi săi ascultau plini de mirare la dînsul, și după ce se pomeni cu un fel de înfiorare numele vestitului hoț, de care mai ales cărcumăreasa d′aci începu să tremure și da zor bărbatu-său să dea o roată p′afară, junele cu un fel de nepăsare zise: a trebuit și asta s′o pățesc!... Oaspeții d′aci nu așteptară să vază trecînd hoții cei prinși, și unul dintre ei avînd o brașoveancă cu doi cai, cum se crăpă de zioă înhămă caii și porniră cîte′și patru vînători de la cărciumă mai sus zisă. Costake după ce a ajuns a casă n′a eșit mai bine de două luni căutîndu-se cu doctori și cu babe pînă ce se văzu sănătos. Într′acest timp n′a putut să vază pe Hagiu nici să scrie amantei sale.

XIV. AGURIDA MIERE

Povestea cîntecului zice: nu e tot-d′auna pentru cine se gătește ci pentru cine se nemerește, mai este și alta, care zice: nu e după cum vrea omul ci după cum vrea Domnul. Așa merg toate lucrurile pre pămînt ș′așa trebuea să meargă și lucrurile Hagiului.

Mai ziserăm că Hagiul în aste împregiurări era mai preocupat și mai gînditor de cît tot-d′auna. De cîte ori ′ș aducea aminte de scena cea tragică prin care trecuse în călătoriea-i, d′atîtea ori sîmția dîndu′i cuțite prin inimă durerea loviturilor ce luase, dar nu perdea nici odată din gîndire figura junelui cel ce s′a luptat pentru dînsul în contra hoților...

Își făcea mai mult singur spaimă ca lupul de coada sa! Se credea că e cu totul încurcat în proțes cu personale mai sus numite, cele ce, în puterea actelor ce aveau, precum și după avizul ce sus numita damă priimise de la varăsa din Constandinopol, se cerea neapărat ca Hagiul să răspunză banii, ca unul ce era incas răspunzător. Prin urmare avocații a căror esistență le e tribunalele și tot felul de proțese, s′ar fi găsit zece și o sută care să se însărcineze pentru mai sus numita damă ca să încurce pe kir Hagiu. Pentru aceea, dar și Hagiu, ca unul, ce nu cunoștea bine legile poliței era tot pe gînduri cum o să scape de istoria asta, sau de răspunderea banilor, și afară de aceasta, fiind că era încurcat și cu neguțătorul p′al cărui obraz privea trasatul poliței avîndu′i a plăti o sumă mare de bani cu înscris și al căruia termen s′apropiea, nu e de mirare ca și acela să fi aruncat la o parte scrisoarea cea din Constandinopol cu care ne apărat se înștiința-se despre plătirea poliți.

Lucrurile erau foarte amestecate și Hagiu ar′ fi dat bucuros zece ani din viața sa numai să iasă odată din grijea asta.

Era silit să scrie înapoi pentru o secondă poliță, să dea protesturi, să facă arătare autorității despre cele ce i s′a întîmplat, dar iarăși pentru că Hagiu era om care nu′l prea tăia capul, și s′aprindea prea lesne se temea el însuși de sine să nu încurce mai rău trebile. A căutat să se asigureze prin forme, cerînd oare-care dovezi de pe la oameni în ce chip ′i s′a furat hîrtiile, dar cei mai mulți însă zicea că Hagiu e un șiret, și că toate le făcea într′adins căutînd un pretecst să dea faliment. Hotări iarăși să publice și să făgăduiască un dar celui ce ′i va găsi hîrtiile ce le a perdut.

Era amețit cu totul, neodihnit, turburat mai mult de cît tot-d′auna. Borba era de pagube peste parube, își vedea ca într′un vis căderea și ruinarea cu okii, credea că e p′aproape d′ași perde creditul din piață, și a i se desființa asoțiațiea cu cele-l-alte case de comerciu, și prin aceasta tot-de-odată și viitorul fiicei sale... sau, să zicem mai bine, nu știea ce să răspunză neguțătorului cu care vrea să se încuscreze, dînd pe fiică sa după un nepot al lui.

Treaba mergea rău, ba rău de tot. Și se vedea silit în cele din urmă să scrie pentru amănarea logodirei fiicei sale, din cauza că nu putea să răspunză zestrea ce o însemnase într′o foae pe care o și trimisese la Constandinopol. Afară de aceasta se tot mira că în loc d′a veni ginere-său, pentru care și mersese spre întîmpinare′i la Purgu, a priimit numai un răspuns prin care îl înștiința să facă toată gătirea și să mai adaoge încă o sumă de bani pe lîngă aceea ce o însemnase; pentru care Hagiul altă dată s′ar fi supărat foc, însă acum înrițea la noduri pentru că era timpul d′așa!...

Vizitele doamnei M. V. din ce în ce se făceau mai dese. Junele Costake, eroul resboiului, în a le căruia interese Hagiul era încurcat, nu de mult îi ceruse în căsătorie mîna fiicei sale, dar acesta′i o refuzase pentru ideile ce le avea p′atunci. Astă dată însă fiind între stingere și rușine, între recunoștință și îndatorare, ar fi prefirat cu toate acestea... Dar ori cum, trebuea să aștepte să se consulteze mai întîiu cu preotul Ioakim, surnumit omul lui Dumnezeu!

Preotul nu întîrzie d′a se arăta după obiceiu, ca tot-d′auna, la dorințele Hagiului. El se înfățișă țiind în mîinile sale o hîrtie ce era adresată către Hagiu. Acesta plin de nerăbdare vru să ia scrisoarea s′o deskiză. Preotul îl opri pentru un moment, țiindu′i un discurs prin care îl făcu să înțeleagă toate împregiurările și însărcinarea pentru care era venit. Ce renede skimbare pentru Hagiu și toată familiea sa, care pînă aci era mai mult întristată! Cerul par′că abătînd nori din toate razele cele îndurătoare a le universului după o vijelie noroasă. În ast moment ear′ fi trebuit ca pasările să facă a s′auzi mai dulci concertele lor asupra celor amorezați, garoafa și florile cele mirositoare a le toamnei și a le primăverii să esaleze cu mai multă putere mirosul cel îmbălsămitor și vîntul să nu sufle de cît pentru a mișca rămurile copacilor pe căldura verii, cerul să lumineze fie-care zi pentru ca să aducă viața și fericirea celor care erau lipsiți de dînsa!...

Această hîrtie venia de la conrespondentul său prin care ′i recomanda pe nepotul său și într′altele creditul și afecțiunea cea mai întinsă. Hagiul citi scrisoarea pînă la sfîrșit și simți că inima sa era atinsă de un ce neînțeles. De odată par′că o greutate i s′a rădicat după pept care ′i făcea respirațiea mai liberă; și totul era nebun de bucurie.

— Ce fel? este cu putință să fie el!... zise bătrînul neguțător uimit tot-de odată de cele ce′i scriea bunul său amic, acel cu care dorea atît timp ca să se lege cu legături de sînge.

Preotul se văzu silit a povesti în puține cuvinte împregiurările cum doamna. A. oprită de către familiea sa n′a luat în căsătorie de cît după o curgere de mai mulți ani pe acela care a cerut-o încă de cînd era în vîrstă de patru-spre-zece ani, și acesta era adevăratul frate cu conrespondentul său ce′i scriea în ast minut; și prin urmare săvîrșind legătura căsătorii lor la Galați, numai de șase luni, unde D. T. A, se găsea din întîmplare, după aceea au și plecat să trăiască în streinătate. Mai ′nainte de toate, aceștia trebuiră să asigureze la o casă din Costantinopol suma de bani pentru întreținerea fiului lor cel depărtat de mic, pentru oki lumi și a familiei Doamnei T. A.: așa dar el era nepotul sus numitului conrespondent.

Astă dată Hagiul ′și a văzut visul cu oki! Scrisoarea cea de față precum și cele-l-alte amărunturi skimbă lucrurile ca timpul cel frumos după o vijelie rea. O mare veselie nu întîrzie cu iuțimea fulgerului a se respîndi pe fisionomiile tutulor. Mai ales Lefterica care în curgere de trei luni avusese friguri omorîtoare nu le mai avu din acel minut. Într′un glas de bucurie mulțumiră toți lui Dumnezeu și prea bunului preot cel ce adusese pacea și fericirea în toate inimile din casa Hagiului. Vecini mai cu seamă și toți cunoscuții felicitară pe părintele Lefteriki; și pînă în cele din urmă s′a văzut că suferința în nenorociri, e numai o cercare a celui de sus, iar urmarea în virtute și abaterea din calea vițiului, se răsplătește cu coroana drepților în cer și pre pămînt.

Cocoana Hagiica și bărbată-său din acel minut hotărîră a′și da amîndoi mîna ca doi soți de trebă, și lăsară pentru tot-d′auna stravaganțele și neroziea d′a se tot certa pentru fleacuri și a fi tot-d′auna mînioși unul pe altul.

Dar cine este acest june frumos și cu veseliea descrisă pe frunte′i, acest june cu manierele cele mai nobile și pe care văzîndul Lefterica nu scoase de cît un țipăt de bucurie? Lefterica care atunci tocmai se sculase din patu′i în care zăcuse mai bine de trei luni, fiind încă slabă și palidă la față după atîtea friguri, sîngele fecioarei luă de odată acea prefacere ce o duse la viață și la veselie. Ea văzu încă odată plină de fericire la picioarele ei pe acela care ′l iubea, și pentru care a vărsat atîtea lacrăme de întrîstare. Acesta era Costake, ginerile ei cel mulțumit și fericit că o poate strînge la peptul său fără a se sfii și fără a′i fi oprit d′a o numi scumpa și iubita sa. Lefterica cu obraji aprinși de coloarea timidității și stăpînită de acea rușine virginală ca să nu vădească dinaintea părinților ei îndestul bucuriea și simțiciunea, își lăsa okii în jos care o făcea de o mie de ori mai frumoasă în oki amantului ei, iar Costake după ce dete mîna bătrînului Hagiu, se întoarse să mulțumească bătrînului preot, precum și Doamnei M. V. aceea c′a alergat îndestul pentru dînsul, singura sa rudenie și martoră la țeremoniea cununiilor săvîrșite în biserica Sîntului Spiridon de lîngă podul gîrli.

Costake mulțumi din toată inima maicii sale și părintelui său, pentru care ardea de dorință ca să′i îmbrruățițeze și să le priimească binecuvîntarea. Le scrise prin cele mai dulci frase de iubire și recunoștință, și mai ales unkiului său îi mulțumea de atîtea ori pentru neașteptata fericire ce ′i a fost pregătit-o.

În scurt, amorul și virtutea a triumfat în inimile junilor amanți precît îndemnul la rău al spiritelor celor necurate s′a luptat ca să′i conrupă.

Bălașa, femeea credincioasă din casa Hagiului par′că era strămutată în cer de bucurie și se uita juni logodiți ca la doi porumbei.

N′a trecut zece zile după aceste împregiurări și Stînrul hoțu fiind prins, înainte d′a intra pentru a patra oară în temniță, a mărturisit că el a fost luat tașca cu hîrtiile Hagiului, în care s′a găsit și polița ce Hagiu o răpusese și al căria termin pînă a nu sosi o secondă ne fiind trecut, coprindea mica stare a lui Costake, aceea ce unind-o lîngă zestrea ce Hagiul da fiicei sale, era îndestul ca să urmeze pentru tot-d-auna carira sa pe care nici odată n′a vrut s′o skimbe cu slujbe: aceasta era comerciul.

Uitarăm să spupem și aceasta că Stan vizitiul în loc de a priimi una sută de lei ce Hagiul ′i a fost făgăduit la întoarcere, ′i a mai dat încă cinci-zeci pe d′asupra pentru credința sa cea statornică și nenumăratele serviții.

Hagiul răpit fiind de bucurie, a pus de a săpat la un drum un puț cu o apă minunată spre aducerea aminte a acestor toate. Aici călătorii însetați se opresc de se răcoresc și bine cuvintează pe părintele Lefteriki, pe acel ce a scos isvorul limpede ca cristalul din sînul pămîntului spre înlesnirea și ajutorința oamenilor: adevărat obiceiul țări, cel ce e rezemat pe cuvîntul evangelii: „Faceți bine aproapelui vostru și răsplata voastră mare va fi în cer!....”

XV. CRIMINALII

Am socotit de o mare necesitate s′arăt lectorilor mei care era causa ce făcea ca sus-numitul hoț să se ție ne ′ncetat de urmele bătrînului Hagiu și a le junelui Costake. Aceasta o știea mai bine de cît toți kir Panait cărcumarul, ca acela cu care era în relațiea cea mai de aproape, sau mai bine precum ′i am putea numi confrați, tovarăși, aceea ce era unul era și celă-l-alt: care de care mai viclean și nici unul mai de laudă după cum va urma mai la vale. Acest Panait cărciumarul ce se pripășise p′aici cam de vre-o cinci-spre-zece ani și mai bine, după cele ci′am putut afla, se zice că era d′o bună familie, a fost oare cînd însurat și cu copii în țara sa. El purta cu sine prejudițiile și ideile veacului său. Cei crescuți în părțile Orientului încă de mici deprinzându-se a asculta tot-d′auna la fabuloase, precum despre strigoi, stafii, fel de fel de credulități și superstiții, nu mai nu-ți n cred că sunt o sumă de comori îngropate în pămînt, zic că scot flacără ce licărește în vălvătae de foc și se arată călătorilor și mai ales acelora cari sînt ursiți să le găsească. Prin urmare și Panait ca unuia ce i s′a fost întipărit în cap astă idee că o să găsească odată comoară și se va înbogăți fără ca să mai muncească, a și plecat din țara sa auzind că la noi sînt o mulțime de comori ce nu ne sînt încă cunoscute și n′are cine să le desgroape. Rezemat numai pe astă idee, ′ș′a lăsat casa și familiea, și luînd ceva bani cu sine, veni întîiu la Brăila de unde în urmă a trecut la Focșani, a călătorit prin toată Moldavia, prin Romîniea mică și apoi a venit în Bucureștiu. N′a încetat însă pretutindeni pe unde a fost umblat d′a′și face operațiile sale, ast-fel precum am zis, căutînd la comori și servindu-se de fermece și vrăjitorii pe la drumurile cele mari, pe unde vedea vre o cruce de piatră, zicînd că aceasta este semn, unde găsea vre o ruină pe marginea apelor, pe la cîte un stejar stufos, și pe la morminte unde vedea vre o mică zidărie sau vre un stîln de piatră. În acest timp de neprecurmate cercetări și căutînd mereu la comori, s′a cunoscut cu Stîngu cel ce venia de către hotarele Galiții de unde era gonit și făcea scamatorii prin sate și orășele, și așa ăști doi oameni făcură cunoștință și se lipiră unul de altul par′ că i ar′ fi fost crescut aceeași șumă. În scrt, kir Panait după ce a perdut mult puținu ce avusese, servindu-se cu sînge de cocoș negr, cu oase de broască legată într′o oală nuoă și omorîtă într′un furnicar, și altele o sumă de fleacuri, care nu′i ajutară decît a perde cîți va ani îndeșert, sfredelind pămîntul pretutindeni unde ajungea și si pînd în mai multe locuri d′a surda, Stîngu nu mai puțin ′ia fost mîna cea dreaptă în astă a sa întreprindere, făcînd scamatorii cu cărțile și făcînd să piară bani din mînă′i și alte o sumă de lucruri cu care punea în mirare pe bieții lăcuitori, dar toate le a fost îndeșert, că cu toată scamatoriea cea jidovească a lui Stîngu și fermecele lui kir Panait comoara nu s′a arătat nici unuia nici altuia. Viind mai în urmă în Bucureștiu, hotărîră să se lase de căutatul comorilor, să întreprinză alt-ceva, și așa unul dintre acești doi camarazi a intrat marker la o cafenea și celălalt vindea bragă cu donița pe uliți. Stîngu se arăta mai spirtuos în drăcii și mai îndemînatec la toate lucrurile, dar kir Panait mai mult a pisică blîndă, era ceva econom și strîngînd para cu para isbuti d′a deschide după altele o prăvălioară unde vindea băuturi spirtoase, gogoși și pacele, iar Stîngu lăsînduse de treaba markerului s′a fost făcut căpeteniea pungașilor, și a hoților precum îl văzurăm pînă în cele din urmă cînd veni să′și răsbune fiind degizat în haine de cerșetor. De aci în urmă fiind că cea mai mare parte dintr′ai săi s′au fost predat în mîinile stăpînirei, și el rămîind singur, pe de o parte cercînd oare care anevoințe căci era împușcat la umăru stîng, tot-mi a mai călcat niște călători de la care a luat ce a găsit, a isbit prin niște sate cînd oamenii erau la munca cîmpului și găsind pe o biată femee bătrînă a skinguit-o de moarte ca să spue unde ′i sînt bani, pe urmă, a mers la un skit de maice, se înțelege treaba, ca să mai ia ceva de keltuială, și să se caute la umer unde era rănit, după aceea ar′ fi avut niște planuri mult mai satanice decît cele pînă aci. Dar toate i s′a înfundat căci îndată după aceasta, precum este o zicătoare, că tirva nu duce de multe ori la apă, arătîndu-se la un tîrg ce se face dumineca în sus către Pitești, aci cu toate dievoliile și scamatoriile lui a căzut prins.

Kir Panait, gasda hoților, n′a avut o șoară mai bună, și a trebuit el însu′și să dea de față printr′-un tacrir formal, cine erau ei, care le ara scopul și mai ales despre toate cele îptîmplate Hagiului. Kir Panait precum este știut, întîiu a căutat comori și negăsindu-le, după aceea a alergat după potcoave de cai morți, rădicînd niște vinuri și spirturi de la kir Hagiu, ca unu ce avea vii, și vrînd să le ia pe credit, Hagiul ′i a cerut prețurile îndoite, și dintr′aceasta începînd geloziea și dușmăniile între ei, Panait de necaz ′i a pus pe Stîngu tovarășul său în capu′i ca să′l jefuiască pînă la cămașă. N′au perdut ocaziea d′a descoperi și amorul ce junele Costake avea pentru fiica Hagiului. Hoțu căută să lingușească pe junele orfan în kipul mai sus arătat sub de rizat ca omul pieței, și acesta precum se întîmplă adesea ori între oameni, neștiind cu cine și cu ce fel de om avea a face i se încrez, dar mai tîrziu auzind de întocmai ca de foc și de otravă. Stîngul îndemnat fiind de către gasda sa a spionat și urmărea pe Hagiu ca pe unul ce′l avea tot-d′auna rîscă grasă.

El a știut că Hagiu o să călătorească și într′adins ′l a fost așteptat în mijlocul păduri. Panait ca toți cei ce se înfrățesc cu hoții avea alt cuget de cît acela ce′l arăta tovarășului său. Ce e drept, ei se făgăduiau între dînși a păzi o frățietate sinceră, și a împărți pe din două ceea ce va aduce Stîngu și cu ai săi din furtișaruri, dar Panait se gîndea în tot kipul cum va face să′l dea odată în cap și să ia el singur ceea c′aveau de împărțit. Panait a știut la plecarea Hagiului pe drum pînă și ce hîrtiuță neînsemnată avea în pozunaru′i și nu uită a vorbi Stîngului despre polița ce aflase că nu de mult o priimise din Constandinopol și care tăia la una mie galbeni.

Sfîrșitul acestor doi mizerabili este cunoscut de către cei mai mulți pînă astăzi. Cir Panait ca gasză de hoți și găsindu-se făr′ de căpătîiu, după ce a fost mult timp înkis, s′a trimis în urmă peste graniță, pe care Pașa de la Șiștov ′l a spînzurat, pentru că, precum s′a fost dovedit, ′ș-a ucis pe tată-său, pe mumă-sa, nevasta și copii, și apoi a plecat să caute comori, tot-d′auna însă cu numele skimbat. Stîngu, care a fost prins iarăși prin trădarea gasdei sale, a fost judecat și osîndit după legi, și în scurt timp, de ne este ertat să zicem Dumnezeu să′l erte, a murit în temniță de o moarte grabnică și fără ca să arate cel mai mic semn de căință sau să ceară preot la ora morții sale.

Pot spune cei ce ′l a văzut fiind mort, care e soara criminalului la moarte-i..... Așezat pe două scînduri de brad în mijlocul curții temnițelor de la Sîntu Antonie, doi coți de pînză era aruncată peste cadaverul său și cîți-va cărbuni pe o bucată de cărămidă d′asupra căria fumega puțină tămîe, și o lumînărică de ceară ce era pusă la capu′i, împlinea toată pregătirea țeremonială a unui mort, și împregiuru′i cîți-va criminali carii au ucis și au furat, erau cu fiarele de picioare și stînd cu căciulele în mîini priveau cînd preotul citind a le mortului mijlocea către Dumnezeu ertarea păcatelor celui greșit în lumea aceasta și în cea-l-altă! O! Dumnezeule! îndurătorule Dumnezeu! ce este omul și cît de deșarte sînt faptele lui! Beniți oameni, fii ai egoismului și ai corupții, veniți de priviți pe omul cînd este mort, vedeți pe criminalul cel ce a săvîrșit atîtea și atîtea crime, veniți de ′l ve-vedeți și va fi îndestul!....

Am stat și m′am gîndit și deșteptîndu-mă prin sunetul cel plîngător al aramei, am auzit dinpreună cu alți trecători de prin ulițile învecinate că trage clopotul biserici de la Sîntul Antonie pentru ca să rădice un mort. Cine oare a cutezat să verse o lacrămă pentru un criminal, sau iarăși cine a putut sta cu inima piatră, ca marmura de rece, să nu lăcrămeze sau să nu zică celui nenorocit muritor: Dumnezeu să′l erte!...

Tatăl cel din ceruri va judeca pe toți la eternelul tribunal cînd cei drepți vor ședea d′a dreapta și cei păcătoși d′a stînga și vor fi despărțiți, după zisa Mîntuitorului Iisus Hristos, precum despărțește ciobanul caprele de oile sale!

În sfîrșit, îndată clopotul tăcu, cocoșul bătu din aripi, cîinii urla din piață și Stîngu a intrat în mormînt!....

FINITU