Voință

CAP. I

Un salonaș zugrăvit în albastru, cu mobile de lac alb și stofă Pompadour albastră. La un scriitor de lac alb, o tîneră fată cu talia sveltă mlădioasă, cu ovalul feței sfârșit în trăsături blânde, cu ochii mari căprii, luminători ai unei frunți gînditore și senine, scrie într-un memoriu, scrie iute, și din când în când pare că durerea îi încrețește fruntea.

În fața scriitorului stau alături doue portrete în mărime naturală: al unei femei de-o frumuseță delicată, atrăgătore, și al unui bărbat orbitor de frumos, cu o înfățișare de neînvinsă patimă.

De-odată ușa se deschide și-n cadrul ei apare statura unei femei naltă, sveltă, gătită cu adeverată artă.

De n-ar fi perul alb, cine-ar dice că-i bătrână! atât de întinsă ’i este fața, atât de luminoși sunt ochii mari — fioroși de negri! Grija și îndoiala par a-i îngreuia pasul.

Leliana se ridică de la scriitor, și c-un zîmbet silit vine înaintea mamei vitrege.

— De dimineță te-ai sculat, mamă! Îmi închipuiam că vei fi încă obosită după petrecerea de aseră.

— Nu sunt așa de obosită dupe cum îți închipui; doar numai... cu sufletul îndurerat, că tu — cu o adeverată îndărătnicie — nu voești să fii la petrecerile mele. Atât mă bucuram că voiu avea o fată mare în casa mea, ești aproape fata mea, erai mică, mică, de tot când m-am măritat cu tatăl teu.

— Nu trebue să te supere acesta, mai ales când știi cât de mult îmi place să stau de vorbă cu portretele dragilor mei morți. Aci pare că dobendesc puterea de a-mi stăpâni t6te pornirile rele. Cărților ce mă încunjră, le store știința de-a pricepe să fiu bună și iubitore. De ce voeșci să mă schimbi? Afară de acesta, de la mortea mamei, rar îmi e cu putință să cercetez balurile, petrecerile.

— Mai di că e și nenorocita dragoste ce de trei ani te chinueșce; nu voesci a te hotărî nici să iei. pe George, nici să sfarmi cu totul această legătură.

— Nu voiu lua pe George de și totul îmi pare negru și pustiu fără de el! Dar așa trebue să fie! Cum pot fi femeea unui om pe care nu-l voiu putea respecta, căci mă va înșela și minți vecinie?

— Când e așa de frumos, ușor uiți toate! Ore eu nu fac acelaș lucru? Ore bărbatul luat după mortea tatălui teu, nu face tot ca și George?

Ce expresie de desgust și ironie în fața Lelianei! Cu o vedită silă opri pe buze vorbele batjocoritore.

— Eu nu voi face ca tine mama. Voesc, și tot ce voesc pot face, ori-cât m-ar durea, dar așa va fi! Iar când durerea va cresce prea tare, pot găsi alinare plecând în streinătate; mai ales că acum sunt majoră.

— Mi-o reamintesci și ești în dreptul teu. Cu majoratul intri și în stăpânirea averei. Atunci însă eu voiu înceta de-a mai avea ceva. Cine scie ce mă așteaptă!

— Cum mamă, tata nu ți-a lăsat tot atât cât și mie?

— Da... dar...

— Pricep bine, aceea s-a dus, și acum e rândul averei mele... Vezi, uite un bărbat ca al teu, nu voiu lua nici-odată.

Mama-vitregă se apropie mai mult de Leliana, privind-o cu ochi sfioși și rugători, fără însă a putea spune ceva.

— Vez ceva neobicinuit la tine mamă. Ce ai, s-a întâmplat ceva? ai vre-un necaz spune!

Se lumineză fața betrânei.

— Uite dragă, bărbatul meu s-a lansat eri la Club.

Era un bancher putred de bogat între jucători...

— Căruia trăgea nădejde să-i ia cîte-va mii de lei, și a perdut el, nu-i așa mamă?

— Da, a pierdut 20 mii de franci.

— Felicitările mele domnului pentru cinstitele-i îndeletniciri?! Dar uitasem câ jocul de cărți e învoit de legile bunei cuviințe.

— Uiți în fața cui ești! Nu-ți în voesc să insulți bărbatul pe care-l iubesc! Uiți că trebue să fii ascultătore.

— Pare-că și pe tata îl iubeai?! Ascultătore ași fi dacă acum aș da banii cu care domnul să-și acopere vre-o necinste!

— Tocmai venisem să te rog să iscălesci învoiala cu care să ridic 20,000 fr. căci datoria de cărți, e datorie de onore, și ’n 24 de oare trebue plătită, alt-fel numele meu va fi necinstit.

Acum vocea mamei devenise blândă de necunoscut.

— Nu voiu da acești bani! Iar nimicul ce se numeșce bărbatul tău meargă și la pușcărie!

— Dar uiți că ești ca și fiica mea, și necinstea lui lovindu-mă te ajunge?!

— Eu fiica ta... fiica ta! — Câtă groază era în glasul ce spusese vorbele aceste! Dacă voiai să rămîn fiica ta, nu trebuia să te mai măriți după mortea tatei, ci să-i rămîi recunoscătore că te-a îmbogățit!

— El m-a îmbogățit? Dar am fost frumosă și-i era fală să mă ia de nevastă.

— O fală pe care a plătit-o cu zeci de mii de franci și pe care fiica lui o plătesce cu desgust și groză... căci mi-i groază de tine mamă, de ce faci... Ca încheere îți repet că nu voesc să iscălesc pentru acei douezeci mii de fr. și te rog să întrunesci consiliul de familie ca să pot intra în stăpînirea a-verei mele.

Ce palidă e vitregă! Buzele i se învinețesc, tre-mura, ochii îi sunt aproape fixi... nu mai poate zice nimic, și cu pas de lunatecă ese din casă.

În lungul și latul odăei, se uită Leliana, apoi îngenunche înaintea portretului de femee ce-i zîmbeșce cu o uimitoare realitate. Pare că în curând se va desprinde din prinsorile cadrului pentru a-i desmerda fruntea cu mâna-i albă și rece.

Câtă durere pe chipul Lelianei!

«De ce-a venit această femee — pe care m-a silit s-o numesc mamă — aci, în această odae, înaintea portretului tău «mamă» să ceară bani pentru a a-coperi necinstea «Nimicului» ei?!

Cum n-a simțit groază și remușcare! Cum de n-a roșit? Și eu, eu căreia-mi îngheață sângele când o ved, care i-ași biciui sufletul cu amintirea unor fapte — pe care crede că nu le știu — eu trebue să dorm sub acelaș acoperămînt cu ea, s-o aud, s-o văd! Ce să fac, mamă, martira mea mamă, să scap, de acest chin ce-mi otrăveșce toate minutele de bucurie! »

Așa gândeșce Leliana. Rugători și desnădejduiți ochii ei se întorc și se ațintesc pe portretul mamei; întinde mâinile ca pentru a o cuprinde, și lacrămi curg șiroe pe chipul făcut pentru zîmbete și fericire.

CAP. II

Leliana — stă resturnată într-un jilț — cu privirea perdută, străină de ori-ce, pe chip însă e zugrăvită o liniște adâncă o voință de neînvins.

Picturile, tapițeriile cărțile, nimicurile din ace-stă odae, îi fac cadru, sunt par-că o resfrengere a ființei, a idealului ei.

Se aude un vuet. Ușa se deschide, desinendu-se silueta unei femei ocheșe, subțiri, c-un nepotolit doar de viață, în toată ființa ei.

Ce puternic contrast între aceste doue femei!

Caterina... măritată decâțiva ani, și Leliana, prietene nedespărțite, cărora acostă deosebire de roluri nu le-a clintit întru nimic prietenia.

Tiptil, tiptil, Caterina se apropie de Leliana și—i acopere chipul cu micuțele ei mâini.

— Tu ești Caterino, îți cunosc desmerdarea, nu te-am auzit când ai intrat. Tocmai mă gândeam să vin la tine, să împărtășim o bucurie, bucurie ho-tărîtă în trei zile.

Intonația veselă a vorbelor contrasta cu energia durerosă de pe chip, din gesturi.

— Care-i bucuria ce voesci a-mi spune?

— Cum nu ghiciși? Gândesce bine Caterino... când erai d-șoră ca mine?! Aide... aide... Vezi? amintirile reînvie, ele te rumenesc, trăesci o viață întreagă într-o clipă! Ghiciși?

— Te măriți. Dar cu cine? Când te-ai hotărit?

— Îți amintesci de avocatul Andrei... care era la balul dat de vara mea trei zile în urmă?

— Cum să nu-mi amintesc!... Ba mai mult încă îmi reamintesc că tot timpul a fost nedespărțit de tine.

— Ei bine, eri, a treia zi, a venit să-mi ceară, mâna.

— Dar tu îl iubesci?

— Ei aș! principalul e că i-am spus și lui că nu-l iubesc. La ce i-aș fi mințit?? Stăi... stăi... i-am dat și circumstanțe ușurătore.

— Cum așa?

— De pildă când zici: «Timpul și purtarea d-tale vor aprinde dragostea în sufletul meu, voiu sci tot-deauna să-ți fiu tovarășă credinciosă». Ca o adeverată «Fin de siècle», tu mă aplauzi frenetic, nu-i așa Caterino?

— Ba de loc, te-nșeli. Mi se strînge sufletul de grijă când te sciu că iubesci de-atâția ani pe George, și acum cu atâta grabă te hotăresci a te mărita.

— Ascultă Caterino! Andrei mă iubesce, din toată ființa lui, din priviri, din gesturi, din vorbe, respiră, lealitatea, seriositatea... Acasta îmi va fi de ajuns.

— Dar de sufletul tău nu te îngrijeșci?

— Șciu să-mi fac datoria. Voiu căuta a-i lumina și ușura viața, îi voiu fi tovarășa neclintită, în griji ca și-n bine, în sărăcie ca și în bogăție. Datoria și noua vieță ce voiu duce vor face poate să dispară golul, durerea, desnădejdea, ce s-a întins pe suflet de cănd am intrat în luptă cu viața.

— Dar vechea ta iubire? Dar idealul de iubire pe care atâta timp ’l-ai desmerdat în închipuire, într-o minută îl sfarmi?

— Iubirea mea... car am luptat pentru ea! nu mai cred în iubire, nu mai cred în George, nu voiu să mai cred. Idealul? ce mult e de când l-am perdut! Cât n-aș da să mai retrăesc din pusderia de ilusii, din nimicurile de altă-dată, nimicuri ce-mi umpleau sufletul de bucurii, blânde, curate!

— Leliană, Leliană, aceea ce faci e o copilărie.

Voind, pășeșci spre o nouă desilusie, cauți să umpli un gol... să ucizi o durere... un ideal. Cauți să mințesci și vei chinui un nevinovat.

— E zadarnic aceea ce-mi spui. Hotărîrea mea îi luată, îmi cunosc bola și-i șciu leacul.

Îți mai aminteșci acea seară de bal de acum trei ani de zile când pentru prima dată ’mi-a fost prezentat George, cum o clipă adînc ne-am privit, neputîndu-ne nici saluta?! — În acea clipă s-a hotărât destinul meu.— Îți aminteșci cum ți-a cerut o panglică galbenă să-și pue la butonieră pentru a purta aceeași culore cu rochia mea?

— Și când brațul lui a cuprins talia ta, când, mlădioși lunecați în nescire, ritmic, duși de tainica musică a nepriceputei vostre dragoste... Valsul vostru mi s-a părut un vis, o întreagă poemă de dragoste. Mult timp nu v-am putut uita nici jocul, nici expresia de pe chipuri.

— Această curată și sfîntă amintire, trăesce și azi cu aceiași putere în sufletul meu. Nici o desilusie, nici o durere nu a putut-o umbri.

Dar atât am suferit din cauza femeilor rele, care s-au pus între mine și iubirea lui George, am su-ferit atâta din cauza nepotolitei lui patime pentru cărți, că acești trei ani nu au fost de cât alternative de dragoste și desgust. De la prima bănuială, bănuelile s-au ținut lanț. Când l-am vezut mi-am uitat bănuiala, apoi iar i-am analisat vorbele, gesturile, faptele... iar am suferit, iar mi-a fost frică să mă hotăresc a-l lua.

— Pe câți oameni, cari te cereau în căsătorie și te puteau face fericită, i-ai disprețuit!

— E drept Caterino! îmi pare rău de nedreptatea mea. Dar pentru mine nici avere, nici rang social, nimic n-a existat. Când ochii lui George, verzi, pătimași, luminoși se ridicau spre mine, când privirea lor mă învăluia în întregime... vedeam în ei o lume de bucurii vecinie tinere, vecinie netălmăcite, și simțiam puterea de-al aștepta, de a-l îndruma de-a suferi ori-ce mizerie.

Acum însă nu mai pot. Andrei îmi pare o ființă pe care să mă pot sprijini, și eu mă simt slabă une-ori.

Ți-am spus că-mi sciu boia — această nenorocită dragoste fără deslegare — leacul este căsătoria ce voesc a face. Datoria cu întregul cortej de îndatoriri mă va face să uit nenorocita-mi iubire. Mândria și voința mă vor face să-mi împlinesc datoria, respectul îmi va ținea loc de iubire... iar timpul va incenușa și șterge trecutul.

— E de mirat în ce scurt timp ai devenit o alta.

Me tem că ceva ascuns, mai puternic de cât ce spui tu, să nu fie la mijloc și, orbită, să te ducă la această nenorocită deslegare.

— Nu. Nu! De ce nu te gândesci că măritându-mă am dreptul să port catifele, dantele, mătăsuri, petre prețioase? Dreptul de-a eși singură în trăsură, de a fi anunțată D-na... și câte și mai câte drepturi și bucurii ce scapă azi memoriei mele... Tu nu le scii? Aceste vor ținea locul iubirei... aceste mă ademenesc.

— Vorbele aceste ușuratice cu intonația lor voiosă, cu expresia chipului teu, nu fac de cât să-mi întăriască bănuiala — că tu voesci să te măriți, că-ți e groază, că e ceva la mijloc. —

— Ajută-mă să-mi alin durerea, să-mi pun, bine, masca. Nu-mi mai scotoci în suflet, lasă-n a-morțirw dureri și amintiri. Îmi omori puterea, voința, și eu sunt singură..., eu sunt opera mea... în mine e puterea mea!!

— Ce aiurezi Leliana? Dar mama ta? Ea te va sprijini, te va călăuzi, căci te iubeșcw.

— Iubirea mamei mele... ha... ha... da... da... mă va călăuzi. Dar sunt mândră, puterea e în mine. Nu voiu sprijinul nimenui. Nici al mumei mele adeverate de-ar fi.

Trebue să șciu să mă înving... Me voiu învinge... mă voiu învinge! Tu nu vei spune nimic nimenui!

Dicând acestea iute se intorse spre Caterina, și cu ochii încărcați de dureri și amintiri, țintui în sufletul prietenei voința ei.

Hipnotisată Caterina zise: Nimic, nimic, voiu fi mută.

CAP. III

În acelaș salonaș albastru șade Leliana.

Fața ei liniștită de obiceiu, e întipărită de durere nebună. A făgăduit lui Andrei să-l ia, și nu-l iubeșce, iubeșce pe George. Pe el vecinic îl vede d-înaintea ochilor, își aduce aminte de toate vorbele, gesturile, privirile... le are în suflet, în cap.

Ce să facă? așa de singură se simte. Cui să încredințeze ast-fel de taine când în ele e vorba de dragul ei tată? Cu el închise în mormînt trebue să rămâe tainele vieței lui.

Nu s-a silit ea atunci să nu spue mamei vitrege, că scie tot, și să-i biciuiască sufletul cu durerosele amintiri, și acum... acum?

Va merge la martir cu chinuitorea-i iubire în suflet, va minți!

Dar de cât timp mințesce ea!! Ore de la moartea mamei ei — pentru ca lumea să nu scie nimic, să n-o umiliască cu ipocritele păreri de rău — nu a șezut ea, sub acelaș acoperămînt cu această mamă-vitregă pe care o urăsce, de care îi e groază!?

Dar George... Gcorge în care-și pusese tot visul, toată încrederea-i de copil, cum să-l uite ea acum, acum după atâta timp!

Să spue Caterinei... Să ceară de la ca sfat și asil?!

Se rostogolesc nebune aceste gândiri ăn creierul Lelianei.

Ca și cum ’iar fi invocat: Prietena și iubitul, Caterina și Gcorge se arată în cadrul ușei.

Se privesc adânc Leliana și George!!

Ea având în ochi întreaga-i poemă de dragoste. El, ispititor de frumos, cu ochi mari, verzi, lumi-noși și pătimași.

— Leliana, din gura ta vreu să aud — nu cred ce spune lumea — te măriți?

Se privesc lung, lacrămi curg șiroe pe obrajii lor.

El plânge că o perde, și Ea, că singură se perde.

Curajul pare că-i lipsesce, hotărîrea ei pare că e topită de ochii verzi, luminoși și pătimași.

Din prinsorile portretului din față, ochii mamei cată spre ea. Tata aceiași ochi verzi... și apoi câtă desnădejde n-au pus acești ochi în sufletul mamei...

Eu trebue să mă duc de-aici din casă...

...Nu! nu voiu cădea robă ispitei».

Așa gândeșce Leliana.

— Me mărit George, trebuia să te aștepți la asta.

Tu ai iubiri și slăbiciuni pe care nu mi-le poți jertfi, eu... Eu voiu avea o datorie.

— Nu-l iubesci? Me iubesci? Ascultă Leliana: de acum te voiu asculta nu voiu mai juca cărți, nici înșela, voiu isprăvi examenele și te voiu face fericită... fericită. Departe de ispitele lumei tu vei fi singura-mi lumină.

Iartă-mă și azi ca-n alte vremi, iartă-mă și nu te logodi.

Vădit suferia Leliana, îngrozitore luptă se-ncinsese în sufletul ei. Raționamentul, care-i amintea viața mamei ei, cu voința de a se feri singură de nenorociri prevăzute, și iubirea, chinuitorea iubire pen-tru acel ce întrupa în ființa lui visele cele mai luminose, cele mai eterice.

— Zadarnic George! de trei ani lupt cu tine, am voit să te schimb, să te fac altul. Dar femeile rele și jocul de cărți, vecinie au fost între tine și mine, mai puternice decât mine.

Bănuială după bănuială a urmat, ertare după ertare, așa au curs acești trei ani. Cum voeșci ca azi să te mai cred, când ca mâine din nou vei începe. Cum te voiu putea iubi, dacă nu te voiu respecta, dacă nu te voiu crede? Cum ne vom iubi vecinic când suntem așa de deosebiți?

— Leliana, Leliana, ai voit să mă arunci în noptea desfrâului, a patimelor înjositore și nepotolite!

Tu Crăiasă luminătore a vieței mele, tu visul curat al vieței de sbucium și ușurință, nu-mi lua lumina ochilor tei. Ei au fost farul meu în acești trei ani. Te-am înșelat dar nu te-am uitat, și am avut minute de căință. De-acum însă din ce în ce mai jos, și tot mai jos mă voiu coborî. Voiu trece din minciună în minciună, din rușine în rușine, din destrăbălare în destrăbălare.

Du-te! Măritate c-un altul! Fii fericită, fă-l fericit! Dar nu cum-va demonii remușcărci să-ți chinuiască sufletul vre-o dată. Adio fii fericită!

Fără să se uite-n urmă, deschise ușa, plecă.

Leliana se uită... pare că-l vede încă... și nu-i vine a crede că ca e aceea care-a vorbit cu George...și ce-a vorbit... ea nimic nu mai scie.

I-se îndoesc picioarele, cade, cu capul pe un scaun, și desnădăjduită plânge după frumosu-i vis de fecioară!

Într-un colț în picioare stă Caterina, și se gândeșce la tot ce-a auzit, ce-a vezut. I-se pare că visează... că spectatore a fost la vre-o representație de teatru și apoi de-odată pare că o prinde frica de voința Lelianei, căreia nici că-i pricepe înțelesul.

CAP. IV

Mirată, Caterina citesce și recitesce o scrisoare de la Leliana. O citesce pentru a-și adeveri că nu e halucinație, că-n adever Leliana i-a scris acele rânduri.

Iași, 15 Ianuar...

Dragă Caterino,

Mântuind de cetit acestă scrisore, ai să zici că e forte înșelătore ființa mea, aseră eram liniscită, fericită, și azi... azi.

Așa-i curiosa mea ființă, curioasă amestecătură ce se numesce prietena ta.

Nenorocitu-mi spirit de analisă, vine din nou să-mi tulbure liniscea pe care cu atâta voință căutasem să o clădesc.

Iată-mă la luptă cu mine, cu viața, cu cei ce mă înconjoră și — mai presus de toate — cu necunoscutul ce se numesce azi logodnicul meu, și care mâine, poimâne, va fi stăpânul vieței mele morale, intelectuale..., a vieței mele întregi.

Ce ironie, și cum îmi vine să râd!

Nedumerită, cu frică mă întreb ce va fi viitorul? Iau oare un complect neștiutor al firei mele, un stăpân ce-mi va impune voința și dorința lui?

Ne vom cunosce și înțelege ore-n deajuns, sau streini vom fi unul de altul?

Aș voi să simt, să cuget ca și tovarășul vieței inele, și din viețele nostre despărțite una singură să facem, căci din contopirea eurilor, resultă perfecta armonie, nestrămutata iubire.

Ori-cât te-ar iubi, dacă nu te înțelege și pricepe e zadarnic.

Rămâne, cred, un gol pe care timpul îl măresce. Ajungi o vreme când te miri că ai putut iubi o ființă ce-ți e acum pe deplin indiferentă; și nu scii, nu scii, nu voesci să scii că ai fost setos, că ai avut numai desmerdările ei, iar sufletele vostre au remas vecinic streine și au ajuns stinghere.

Am visat unirea, contopire, fi-va el ceea ce-am visat? Enigmă îmi pare ființa lui. Me căsnesc să o pricep, și atunci îmi năvălesc în suflet dureri și îndoueli.

Neputința aceasta de-a pătrunde în inima gândului și a simțirei lui, zăbrănicesce cu adâncă umbră închipuită-mi fericire, stăpânind întreaga fire cu frica de necunoscut.

Totuși n-aibi grijă Caterino. Tot curajul stors adâncelor suferinți, îl voiu întrebuința pentru a-mi ascunde îndoiala, desnădejdea... căci de ce să fie jignit — cu bănueli și îndoeli — acel ce cred că mă iubesce.

Am simțit nevoia de a mărturisi cui-va teme-rile, cred că acum voiu avea mai multă putere.

Aseră ți-am părut liniscită și fericită.

Așa am fost tot-dea-una înaintea marelor desnădejdi și dureri; iar cei din jurul meu tot-dea-una s-au-nșelat crezendu-mă mai fericită.

Vino pe la mine azi, sufletu-mi are nevoe de prietenia ta.

La revedere,

LELIEANA

«Ce putere, ce voință în sermaua mea Leliană, dar ce ascunde ea?» Așa se gândesce Caterina, mai cugetă și la ce ar face ca s-o scape, s-o facă, să renunțe la acestă căsătorie.

Îșî aduce aminte că poate mama ei vitregă va avea influența necesară, să o hotărască.

Într-o secundă-i luată hotărîrea de a se duce la mama vitregă a-i spune și arăta scrisorea, dar va scăpa pe prietena ce-i e mai scumpă ca o soră.

Iat-o ajunsă. Leliana, a cărei încăperi sunt în cea l-altă aripă a casei, n-a vezut-o.

D-na A. doritore de a părea cât mai frumosă și mai drăgălașă, o primesce cu zîmbetul pe buze, nebănuind neașteptatul motiv al acestei visite.

— Ce bine-mi pare draga mea că te văd venind, în afară de zilele de primire! Venirea ta aici pare o rază din ființa Lelianei care așa rar vine pe la noi.

Me gândeam că în curând se va mărita, și ce urâtă va părea casa și vieța fără ea!

Cu ce desmerdare în voce sunt spuse vorbele acestea! Cine ar crede că Leliana nu-i fata ei!!

— Contrar gândului dv. domnă, cred că Leliana nu iubesce pe Andrei și nu va voi să-l ia... de și pare a fi mulțumită de alegerea ei; dar cetiți și vedeți singură.

Gestul întăresce vorba, căci Caterina scote scrisorca pentru a o da d-nei A. care lacomă i-o smulge.

O citesce, și nu sciu ce bucurie îi acopere fața, pare că o grije i s-a luat de pe suflet.

— I-am spus cu Lilianei că e zadarnic, că nu va putea lua pe Andrei care-i mult mai bătrîn de cât ca, că nu-l va iubi cât timp iubesce pe George. Dar vecinic îmi spune că nu ia pe George din cauză că o înșeală, că jocă cărți. Dice că ea are voință și cât timp nu va voi să-l ia, nu-l va lua. Iat-o acum îndoindu-se și temendu-sc de Andrei, și asta tocmai din cauză că nu-l iubesce.

Scrisorea aceasta e o adevărată bucurie pentru mine, care credeam că are să sufere măritându-se contra aspirațiunilor, contra idealului ei.

Haidem amendoue la ea, să vedem poate o vom hotărî a nu face acest pas greșit.

— Tocmai la asta mă gândiam și eu, de aceea am venit la d-v Domnă.

— Trebue numai însciințată că venim, căci nu-i place să fie tulburată de la îndeletnicirile ei.

Cu câtă bucurie intră d-na A. în odaia Lelianei! totuși când își aruncă ochii pe cele doue portrete a căror mărime naturală dau iluzia realilăței, mu sciu ce fiori îi cutreera prin corp.

— Vino incoce Caterino și tu mamă să vă arăt minimele ce-n fie-care zi ’mi-aduce Andrei. Odaia mea a ajuns o adevărată seră, magasin, cofetărie.

Priviți brocartul acesta de un verde ce more cu crengile de spini rose, dar dantelele de Maligne — o spumă — și mărgăritarele celea ce frumos mă vor împodobi la baluri!

Ce veselă și fericită sunt!

— «In adevăr sunt prea fumoase, și menite a ispiti ori-ce ochiu și suflet femeesc, îi zise Caterina, privind-o țintă ca pentru a-i nega adevărul afirmațiunilor vesele, și a-i răscoli pînă-n adâncimi nepriceputul suflet.

— Stai de sigur până o veni și Andrei. Să vezi cum ne zăbovim amândoi cu planurile și nimicurile viitoarei noastre căsnicii. Nimicuri ce-mi umplu sufletul de o bucurie curată, luminoasă, ce-n veci nu am să mai întâlnesc.

— Și cu toată iscusita-ți veselie minți Leliana.

— Ce-ți dă dreptul acestor vorbe, mamă?

— Însuși scrisorea doveditore că această căsătorie îți displace. Ce îndemnuri te face să te măriți contra idealului tău?

Cu sufletul strâns pare-că de-o presimțită groază sau de nisce groznice amintiri, — începu să plângă — Ea femee bătrână.

Lacrimele îi curgeau șiroe, întigend cuc adinei dedurere în sufletul Lelianei, — al cărei chip devenise și mai palid, iar ochii străluciau a voință a-dâncă, a durere în veci nepotolită, în veci menită a-i otrăvi toate bucuriile.............................................................

— Zadarnic plângi mamă! Nu trebue să te dobore durerea. Eu singură îmi sunt de vină. Curiosa și schimbătorea mea ființă.

Tu de atâțea ani nu ai putut vedea ce curios a-mestec sunt: de ură și iubire, patimă și răceală, statornicie și nestatornicie, de realism și ideal?

Ideal, plăsmuire, țesătură eterică de dorinți în veci nepotolite. Ideal, pânză luminoasă, colb de ilusii peste dorinți abia presimțite!

Zadarnic il tot caut, zadarnic alerg, vecinic va fugi de mine, vecinic îl voi căuta.

Am analisat până acuma purtarea lui George, a-cum e rândul lui Andrei, el fiind logodnicul, și mâine poimâine din nou pe a lui George, de-ași ajunge să fiu logodnica lui.

Spiritul de îndoială îmi tulbură toate bucuriile, nu faptul că am iubit pe George.

Nu știi tu, mamă, că vecinic analisez, caut tălmăcirea tuturor vorbelor, gesturilor, acțiunilor?

Această nevoe de analisă mă făcu să răscolesc și-n sufletul lui Andrei.

Credeți-me, aceasta e pricina durerei și a îndoelei, nu căutați o alta!

În acest timp Caterina o privea din ce în ce tot mai adânc și i se umplea sufletul de groază și de uimire pentr-o așa voință.

Glasul dureros al Lelianei, voința ei de-a ascunde, un ce necunoscut, sgudui — poate pentru prima dată — chinuitor, sufletul vitregeimame.

Câte amintiri deșteptă acest răsunet de voce, și-câte remușcări apar în cortej!!

Ghicesce în Leliana o durere, un desgust ce-l tăinuesce.

Cu fața scăldată de lumina bucuriei, Leliana re-trăia în minutul acela întreaga-i viață.

Atunci a înțeles-o Caterina mai mult de cât de ani întregi de cînd o cunoscea.

— Leliano tu fugi de casa mea, mă urăsci și de aceea te măriți contra voinței, contra aspirațiuni-lor tale.

Dar nu te voi lăsa, ci zi chiar voi scrie lui Andrei că nu-l iubesci, că ai voit să te înșeli, și, că-ți e zadarnic.

Nu, nu te vei mărita!

Eu voiu avea — pentru tine — curajul și îndrăsneala de-a strica. Nu de geaba ești fata mea. Tăcere domni în odae... tăcere adâncă de moarte... tăcere grea de suferințe, de hotărîri desperate.

Și de odată glasul Lelianei vibra încărcat de suferinți.

— Ai voit mamă, ai voit să smulgi sufletului meu desnădejdea, desgustul, disprețul cu atâta grijă îmbrăcat în haina nepăsărei, a zâmbetului silit. Ai voit să adaog la nenumeratele-mi dureri, o durere nouă!... Durerea de-a nu-ți putea ascunde că nu te mai iubesc de la mortea mamei mele..căreia i-ai smuls bărbat... copil... avere, mințind — mie copilul ei — făcîndu-mă să cred în prefăcuta-ți iubire.

Acestă minciună a fost nu pentru a avea bărbatul, pentru iubire; ci banul lui cu care te-ai acoperit de un lux mincinos, cu care ț-ai făcut petreceri sgomotose care să-ți amuțescă glasul consciinței.

Privesce-o pe martira ta!

Ca jeratec să-ți cadă pe suflet privirea-i blândă, desnădăjduită! Picuri de jăratec să-ți cadă pe suflet amintirea de tot răul ce cu chibzuială de comediană—ai făcut.

Uitat-ai timpul când mama — de milă că erai săracă și fără părinți — te-a luat în casa ei; ca să te ocrotescă de mizerie și lacrămi?

Nu mult a trecut până ce cu o diavolescă chibzuială — bizuindu-te pe vrăjită-ți frumusețe — ai făcut planul să-i ei bărbatul.

Uite scrisorile, aici, sunt tote, toate pe rând. Îți amintesci? când mama a prins scrisorile vostre, cum te-a rugat să-i lași bărbatul, ce-i tatăl copilașu-lui ei, și pe care îl iubea mai mult ca ceea-ce în lume, zicendu-ți: «Ai frumusețe — cu prisos — îți dau avere, și ușor îți vei alege un alt barbat». Și tu, tu ce-ai făcut?

Ț-ai îndoit puterile fermecate, ai făcut pe tata, să părăsească nevasta — pe care o luase din dragoste — i-ai furat și copilul «pe mine» pentru ca lovitura să fie mai puternică, pentru ca nimic, nici-o legătură sfântă să nu-l mai întoarcă către femeea pe care o iubia încă — înainte ca tu să fi venit în casa ei.

Pleacă-ți genuchii înaintea acestui protret!

E martira?!

In acea minută, Leliana era judecător și răsbunător.

Pe fața albă de cadavru, ochii scânteiau măriți în orbitele lor, fulgerând ură și voință.

Totă suferința de ani întregi, tot vulcanul din sufletul ei, vărsa torente de vorbe ce ardeau. Era o altă Leliana...

— De ce m-ai furat de la mama, de ce m-ai silit să-ți zic mamă, de ce nu mă lăsai să mă duc pe la ea? Și... de ce mi-ai mințit, făcendu-mă să cred în iubirea ta??

Nici nu se recise bine tata, când tu ai făgăduit Nimicului, ce azi e bărbatul teu, să-l ei de soț.

In petreceri și desfrânări ai cheltuit ce ți-a lăsat tata, și o parte din averea mea.

Să-ți cânte într-una lăutarii pentru ca glasul cosciinței din tine să nu se mai audă!!

— Orbesce-te de lumini pentru ca să nu mai vezi privirea desnădăjduită — a mamei — căreia îi furaseși copilul.

Când acuma, jocă! Ți-ai împlinit dorințele! Tu săraca de eri, te-ai acoperit de dantele și pietre scumpe.

In această rochie ce porți, e banul mumei mele.

Nu-i auzi glasul??

Acum, ai voi să nu mă mărit nici eu, nu pentru că ți-i milă, sciind că iubesc pe un altul... ci... pentru-că... ca mâine bărbatul ce te-a luat pentru averea mea, te va lăsa când acea avere, nu va mai fi.

E greșită chibzuiala ta și a Nimicului teu. Ni-mic nu se poate pune între voința mea și mine. Nu mai cred în nimeni și nimic. Mi-e dor, mi-e drag de zuruitul sec dar ademenitor al banului. Iubirea e minciună, tu o scii, căci ai pățit-o! Ba-nul este tot.

El îndrumeză omenirea, drămuiesce iubirile, nasce artele și civilisațiile, cumperă sufletele.

De el nu mă voiu lipsi!

Nemișcată, îngenunchiată, umilită, și mai îmbătrânită, stătea D-na A. înaintea celor două portrete, pe care mortea le unise alăturându-le, ștergând cu vecinicia ei toate amintirile, toate durerile.

Ii vorbiau acele doue portrete, reînviind tot trecutul de minciuna și perfidie. Toate retrăiau în min-tea ei, din minutul când intrase săracă în acesta casă, pînă azi, azi când era a ei.

— Dupe ce — înainte de-a muri — mama mi-a spus tot, dându-mi și scrisorile vostre, mi-a zis «Să nu-ți resbuni Leliana, jură pe mormîntul ce mâine se deschide pentru a mă coperi pe vecie jură că-i vei erta păcatul, dar că te vei păzi de ea.

D-zeu să te păziască copila mea. Nu te lăsa robită de patimi, fii cinstită, fii dreptă, fii milosă, jură acesta și voiu muri liniștită.»

Am jurat. Te-a ertat această femee, căreia îi luaseși tot. Te-am păstrat și eu atâta timp, mințind, omorînd în mine cel din urmă doar de dreptate... dar azi nu mai pot.

Prefăcetoria ta a ajuns culmea, voesci a mă ne-noroci și pe mine, lăsându-mă săracă.

De-acum înainte ori-ce vei mai face, e zadarnic, nu vei isbuti căci voința mea e nestrămutată.

Tu mi-ai omorât cea din urmă ilusie...

— Iubirea pentru George — de-acum înainte plec în viață fără nici un sprijin altul, de cât voința și mândria mea, ducând în suflet îndoiala de toți și de tote. Îndoială, ce-mi va otrăvi ori-ce bucurie.

Nu mai căta să mă minți cu prefăcuta-ți dragoste, nici a-mi fiice reu, dar... nici să te temi de mine.

Jurămîntul făcut mamei mele, și amintirea dragostei cu care ai înconjurat copilăria mea, — dragoste în care credeam atunci, — e de ajuns să te ferescă de ori-ce rău și încă să stârnâscă mila-n sufletul meu, pentru remușcarea ta.

Lase-mă în linisce, să nu te mai văd cât-va timp, pentru-ca voința să-mi dea puterea d-a ascunde lu-mii — a cărei milă n-o pot suferi — tainele, păcatele, familiei mele.

Du-te!

Și s-a dus cu pas de nălucă, îndoită, îmbătrânită, iară vre-o vorbă, fără vre-un gest.

— De-atăta timp, zice Caterina, îmi ascunzi Le-liano taina ta! Cum de în atâția ani de prietenie nu m-ai crezut vrednică de încrederea ta?

— Iarte-mă că am tăinuit prieteniei tale, rana sufletului meu, am voit să nu scie nimenea să, țin jurămîntul făcut mamei.

— Cum de-ai putut trăi cu eî în casă, și încă să ascunzi de ochii lumei durerea și desgustul?!

— Crezi tu c-o urăsc în deajuns? Nu, în adâncul sufletului meu este o iubire tainică, pentru ca, este o amintire așa de blândă, așa de curată, de desmerdările ce-mi da, de grija ei când eram mică...

Pe ea o iubem mai mult de cât pe mama.

Mama era mai mult în străinătate, într-una bolnavă, perdută. Când venea la Iași prea puțin mă lăsa să vorbesc cu ea, și nici că mi-ar fi spus ceva mama înainte de-a muri.

Sărmana mamă! a voit să-mi păstreze sufletul curat de îndoeli.

Zadarnic i-a fost lupta, zadarnic umilința.

De când sciu totul, de când amintirile suferințelor făcute mamei îmi năvălesc în suflet, o urăsc!

De câte ori nu i-ași smulge inima și crierul pen-tru a-l arăta lumei, pentru a dovedi că minte, că vrea să-și mințescă sie însăși ucigând glasul consciinței!

Nu mai pot suferi atmosfera acesta de minciună și sforțare!

Me voiu sili să omor pătimașa iubire, ura, dorința de resbunare, glasul dreptăței. Me voiu apăra, voiii erta, dar trebue să mă duc, să nu-i mai ved, să nu mai mințesc într-una, să uit toate suferințele, toate umilirile.

Caterino... Caterino... sunt nopți când simt în mine pornirile unei criminale. Nu mai mă opri și tu dela acestă căsătorie!!

— Cum să nu cât a te opri, când tu singură te îndoesci, când ura și disperarea te duce oabă, și mi-i frică de tine, frică de acestă nouă minciună, cu care îți legătuesci viața. Ia sema Leliano, alta nu pot a-ți spune, căci voința ta e mai tare ca ori-ce, și mă umple de groază!

— Ai dreptate. Me îndoesc, mi-i groză, și totuși numai acolo văd scăparea... și mă duc cu ochii închiși, ori-ce-ar fi.

Ori-când aș fi fericită, amintirile acestor suferinți nu vor veni să-mi turbure liniștea?

Menită sunt durerei și îndoielei... mă îndoiesc de mine, de putința de a-mi stăpâni pătimașa ființă... și cum vrei să nu mă îndoesc de tot ce mă înconjoră, chiar când acele suferinți, acele împrejurări nu ar fi existat?

CAP. V

Salonașul Lelianei luminat de un singur lampa-der cu coperăment galben.

Îngânarea acesta de lumini și umbre, dă lucrurilor și tablourilor din odae o înfățișare sfîntă.

Un templu în care Leliana, zeița lui, se mișca — ca-n vis — scoțând rând pe rând din diferitele săltare ale micului scriitor, vrafuri de scrisori, de flori uscate, de panglicuțe, și un cact mare, în care stă scris: toate vorbele, toate întâmplările, toate bucuriile și durerile din ziua când a vezut pe George.

Peste câte-va zile va li logodna ei cu Andrei și până atunci are încă libertatea de-a sta de vorbă cu duiosele amintiri... apoi... apoi... va începe lungul chin.

Cui să se plângă? Pe-al cui umer să-și plece fruntea grea de gânduri? Cui dorul să și-l spue? În ce polă să-și afunde capul pentru ca ’n desmerdări să uite durerile și desnădejdele ce-o copleșesc?? Singură... Singură!

Scrisorile lui, scrisorile ei, toate sunt aci, la un loc. El i le-a dat pe toate nevoind ca ea să aibă grija ca nu cum-va ochiu strein să le citescă. Acesta-i cea întâi, aceea care a turburat sufletul de fecioră aceea ale cărei vorbe a ars-o zile întregi, cu înțelesul și neînțelesul lor. Recitesce una dupe alta toate scrisorile, grăesce florilor, le mai privesce, le mai desmerdă. Aceste flori ale căror petale sunt așa de veștede acum, și se desprind una de alta c-un foșnet așa de trist și ’nfiorat... ce comoră de bucurii i-a pus în suflet în clipa când El i le-a dat!!

Dar acest buchet, nu-i acela cu care a așteptat-o el atâtea oare până ce a venit, Ea, în sala de bal? Se vede în rochia albastră cu flori de Edelweis pe cap și la piept. Îl vede pe Gcorgc cu ochii verzi și pătimași, ușor și elegant cum îi prinde mijlocul, și se perd lunecând în neștire, ritmic duși de musica auzită, și de acea a sufletelor lor.

Ce serbătore a fost în sufletul ei atunci! Cu cât drag se oglindeu unul în ochii celui-l-alt.

Dar scrisorea acesta? E a ei, arc versuri. Trecuse un an de când se iubeau, și prima îndoela începuse să-i chinuiască sufletul. A voit să-l urască, să uite de el... dar nu poate și-i trimite nemeșteșugitele rânduri:

Mai mult decât vre-o data Pe tine azi iubesc In tine-i lumea totă, In ochiu-ți ce privesc. Și în zadar cătat-am Vre-odată a te urî Vecuri de-ar trece încă Eu tot te voiu iubi.

Fericirea revederii după primirea acestor versuri! Dar aici? Își mărturisesc impresiile de la teatru, cănd alături în stal (sub ocrotirea mamei vitrege) la Sidoli, ascultau pe Manolcasca în Denisa, și apoi se întorceau unul spre altul privindu-se lung, cu ochii încărcați de-o iubire ce părea pecetluită cu vecinicia!

Apoi, apoi amintirea acelei femei destrăbălate care din dușmănie a căutat să-i vrăjescă pe George al ei; pe urmă împăcarea cu desgustul, desilusiile și temerile la fie-care minută.

Vin... vin... în cortej amintirile!

Se cutremură Leliana, și fiori de frică și frig ii cutreeră prin corp.

Cum să iau pe Andrei, când pe George îl iubesc, când el e visul meu. Poate fiind eu lângă el nu va mai juca cărți și femeile rele nu vor mai putea să mi-l ea. Și cu toate astea mi-i frica de el! Ce să fac? George... George... dacă tu ai fi bun, dacă nu mi-ar fi groază de mâine, de filele acestea ce mă găsesc sub acelaș acoperămînt cu mama vitregă!

Întoarce ochii spre portretul mamei, căreia amestecul de umbre și lumini, îi dă o realitate și mai puternică.

Tote suferințele mamei copleșiră cu amintirea lor, duiosele amintiri a dragostei fiicei. Se gândi apoi la Andrei, simți ca o mângâiere la ideia că acest om o iubesce, pentru ea, se simți aproape întărită la ideea că va avea un sprijin în el, și că nu va mai fi așa singură... singură!

Lupta, în ea dragostea pentru George cu dorul de-a pleca din acea casă.

«Trebue să mă duc, să mă duc departe de-această casă. Adio, George... Adio, tu nu mă poți scăpa!

În tine nu mai am încredere. Te iubesc și totuși mi-e frică de tine.»

Gândesce acestea... și vraf strânge scrisori, panglicuțe, nimicuri. Merge, încet... încet... ca îndoită sub o durere mai presus de puterile ei. Plecă cu scrisori și flori, spre sobă; jertfa e prea marc, simte că nu va avea puterea să se despartă de ele, când, ele i-au arătat înțelesul vieței?

Se întorce înapoi, se opresce la mijlocul odăei, le strânge și mai tare la piept. Stă și se gândesce... le desmerdă ca pe un copil.

Un trăsnet o trezesce din visare. Îi pare că vede chipul mamei vitrege cu mincinosul zîmbet pe buze, cu minciuna din vorbe.

Se cutremură, pare că-i e frică, că nu va mai scăpa de ea.

Din nou se întorce spre sobă.

Limbi roșii, galbene, albastre danțeză fantastic. Topit, pe jumetate negru — cu ochi mari aprinși — cade câte-o bucată de lemn și se topesce și mai tare pe jăratecul de-ți ia ochii.

În genunchi se așeză dinaintea sobei.

Câteodată când para dă afară jucându-i lumini pe față. Ea, pare o preotesă idolatră, celebrând cine scie ce sacrificii îngrozitore, invocând spiritele stăpînitore ale pămentului și ale tăriei.

Jăratecul e nebun, cu ușurință va arde sufletul meu. În foc! voi prime vorbe de dragoste ce-ați tulburat și luminat cu înțelesul vieței sufletu-mi de feciorii. În foc! tot ce mi-a fost mai drag, mai sfînt pe lume. Cu voi împreună va arde tinerețea sufletului ș-a impresiilor mele.

Tote mă uimeau atunci, toate mi-au părut noi, aevea, luminose, și azi sufletu mi-e mort.

Ea! — călăul mamei — mi-a omorît visul. Ea, mi-a omorît credința. Adio tinerețea mea... cenușa voastră nu va mai putea grăi nimenui... a fost odată...

Așa se gândea Leliana aruncând scrisori, isvodul vieței, panglicuțe, flori, nimicuri! privindu-le cum fâlfâiau pătimaș în pară... apoi cenușă... mută... Nu plânge, nu rîde, ci înmărmurită privesce...

CAP. VI

Dupe câte-va zile se făcu logodna.

Leliana în o simplă rochie de postav alb decoltată și împodobită cu crengi de liliac alb natural, zîmbește fie-căruia cu o liniște de statue.

Ce întipărite de bucurie pe fața ei, așa de naturală că înșelă ochiul cel mai priceput!

Mama ei vitregă e mai tristă; totuși ea și bărbatul își jocă bine rolul, și lumea nu pricepe drama ce e în sufletele lor.

La una gândul că mâine banul cu care își cumpărase ilusia de dragoste — a bărbatului — nu va mai fi: la cea-l-altă gândul că iubesce pe George și va fi femeea lui Andrei.

Dar... buna cuviință pune masca zîmbetului silit și lumea nu pricepe nimic.

Musica cânta... nebunele zvârcoliri ale minții se mai amorțesc... șampania curge în pahare... luminile sunt orbitore... nu-i destul pentru a fi fericit?!

Andrei iubesce pe Leliana și-i fericit că un adeverat noroc l-a făcut să aibă dintr-o dată femeea ce iubesce... avere... rang social.

Nu scie ce să-i aducă, ce să-i spue.

Din ochii lui se varsă bucurie peste întrega a-dunare... vieța își urmeză cursul... Leliana va deveni poate o alta...

CAP. VII

Andrei e plecat de vre-o două săptămâni la familia lui departe-n orășelul O... în acest timp Le-liana îi scrie.

Maiu, 27...

Dragă Andrei,

Îmi zici să-ți scriu, spunendu-mi că de când ai plecat, eu te-am uitat. Voesc a-ți scrie, și nu sciu de voiu putea.

Nu pricep care e pricina..dar cu anevoe îmi încheg gândul.

Dacă sunt dăți când impresiile devin realitate prin puterea lor, aprinzend în mine o lume de simțiri și idei, sunt dăți când ași putea sta oare întregi fără să simt ori să gândesc.

De câte-va zile am ajuns în acestă stare; privesc fără a privi, ascult fără a pricepe, rîd fără a ride, și totuși am nevoe de vuet.

De multe ori sgomotul îmi dă un fei de buimăcelă, gândul stă pe loc, și pare că mă simt o-dihnită, întărită de acestă negândire.

Încerc a descose ce se petrece cu mine, care-i pricina acestei stări sufletești, și nu pricep. O pun — pe spetele — prea multei oboseli, a prea multelor dureri, și poate a vre-unui început de dragoste... cinescie!

De- multe ori mă ’ntreb cum denu ți-am găsit lipsuri, și să-mi rîd dede?

Nu-i crede doar că nu le ai? dar se vede nu-i scris să le văd încă.

Me întrebi de ți-am jertfit sciința?

Sciu așa de puțin, că. ani ar trebui să faci paradă de zisa-mi sciință.

Sciință e o prietenă pentru mine lângă care mi-am uitat durerea, care, mi-a dat cele mai frumose oare de liniște, o prietenă de la care am că-pătat curaj și puțină fericire.

Citind am uitat miseria lumescă, josnicia caracterului, lipsa unei iubiri așa cum am dorit și căutat, a unui creer care să mă pricepă, să mă sprijine.

În vieța mea am trăit fără a trăi, m-au iubit fără să știe a mă iubi.

Nu mi-am trăit adeverată vieță.

Nu am avut libertatea gândului tare, nici pe nimeni care să se intereseze de vieța sufletului meu.. Exteriorul fost-a el după legile convenționale? cui i-a păsat că-n mine e o altă vieță, alte nevoi morale, alte aspirații.

Deosebirea cea mare dintre mine și cei ce mă inconjoră, și independența înăscută în mine, a făcut din mine o mică revoluționară casnică.

Dacă acum m-am domolit, e... că i-am priceput zădărnicia!

Sunt doue ființi în mine. Nu cunosci decât pe a doua, aceea pe care deprinderea, cunoscerea de sine, și nevoile sociale au format-o. Nu sciu de ai dorul să cunosci ceva din ființa a doua.

Enigma cea mare pentru mine, stă în neputința de-a ști de voiu avea în tine un tovarăș al vieței mele morale, sau, un om a cărui nepricepere de firea mea, și egoism, va căuta să omoare ori-ce a-vînturi ori-ce ilusii.

Caută a mă pricepe, a nu fi strein de sufletul și creerul meu; căci neexistând nici o afinitate psichică între noi, fără de voe vom avea o vieță a noastră proprie plină de gânduri, de ilusii, de porniri ce străine vor fi celui l-alt.

Și cine ar fi de vină dacă prăpastia s-ar mări cu timpul!? dacă intimitatea și legătura întineritore ar lipsi, nepunend — înțelegerea creerilor — pecete a dragostei pămentesci.

Me iartă dacă mă las în voia gândurilor; aceste nu sunt îndatoriri ce-ți poruncesc, ele trebue să vie de la tine, căci alt-fel tot cade mască într-o clipă de uitare.

Făgăduindu-ți să-ți fiu tovarășă, mi-am luat o grea sarcină, căci îmi robesc mai mult sau mai puțin individualitatea. Aș voi să-mi lipsească chinuitorea părere de rău că nu te-am putut face fericit, cum și desnădejdea că zadarnic m-am strădănuit să fiu liniscită, fericită!

Din tot ce-am vezut în jurul meu, din tot ce am pătimit, am rămas cu încredințarea că numai potrivirea inteligențelor, vederilor, aspirațiunilor, pot să ne asigure puțină linisce. Poate e o chimeră și asta.... suferințele mi-au otrăvit sufletul cu îndoiala....................

La noi marea e liniscită...... dar pe mine mă sperie și prea adânca linisce.

E mai bine deci să te întorci cât mai iute.

La ravedere

Leliana

VIII

Cine scie dacă dorința Lelianei de-a contopi iubirea intelectuală în iubirea pămentcască, nu va fi o zadarnică sbuciumare!

Totuși credinciosă cinstei din firea ei, a căutat atât în diferitele întrevorbiri cât și prin scrisori, să infiltreze în sufletul și creerul lui Andrei principiile și nevoile firei ei.

Cu o voință neclintită, pare-că rubind sie însuși voințele celor-l-alți, Leliana isprăvi lupta cu Mama-vitregă, spulberându-le planurile, îndeplinind voința ei: căsătoria cu Andrei. Nunta se făcu acasă la părinții lui.

Locuiau într-un orășel perdut în munte, unde ne-grăitele frumuseți ale naturei, par menite a îmblânzi sufletele, urele și pismele; amintind că suntem nimic, ca mâine vom peri, și de ce să ne îndrumăm spre vecinicie, cu sufletul de ură și păcat încărcate!

O învioră primirea ce-i făcu noua ei familie

Pote la acesta s-a adăogit neîntrecutele farmece ale naturei conjurătore și binefacerile aerului de munte........................

In ziua de nunta, natura întreagă era în serbătore, — ca o glorie a acestei voințe — făgăduindu-i liniștea ce se resfrângea, se cobora din ploia de raze luminose, din gama de culori a florilor ce-i împodobea trăsura de mireasă, din albul rochiei, din diafana țesătură albă ce-o învăluea în întregime, pu-nendu-i pe față un nu sciu ce blând și luminos.

Florile naturale de lămâe și mirt ce-o împodobiau împresurând-o cu mirosul lor, glăsuiau curățenia acestui suflet, curat prin voință, prin puterea de-a ghici și pricepe mrejele vieței.

Ceva din bucuria ei se resfrângea pe fețele și-n sufletele tuturora.

Și nunta-i e o serbătore, o serbătoare a ochilor și a sufletelor.

Nedespărțita ei prietenă Caterina, o urmăresce cu ochii, pare că ar voi să-i disece gândirea.

— Ești fericită Leliană, Andrei te iubesce, din toată ființa lui resfiră încredere și dragoste.

Tu ca o liană te vei înlănțui de stejar, nu vei mai fi singură, vei renasce și timpul va șterge durerosele amintiri.

Chipul tău nu mai e înourat, te simt fericită. Plec în linisce înapoi la Iași sciindu-te în siguranță.

— Sunt fericită Caterino... fericită ca resboinicul după o învingere, dar dincolo deaceasta ce e? Fi-voiu vrednică a-mi îndeplini însărcinările luate? Se va fi sfârșit cu adancele-mi suferinți? Nu voiu mai vedea oare numai fețe mincinose ’n jurul meu? Cine scie! viitorul e tăinuit!

Să las toate aceste gânduri negre la o parte, și să râd ca voi toți...

De ce nu vrei, Caterino, să mergi la munte cu noi? Ar fi o plăcere nouă traiul acolo. Vom dormi în o casă de brad și mușchiu. Vom colinda munții, vom învăța de la ciobani meșteșugul de-a trăi o vieță mai simplă, de-a te mulțumi cu mai puțin și de-a nu-ți mai dedubla ființa și analisa atâta plăcerile și durerile.

Ce zici, nu te ispitesce așa viață?

— Nu mă ispitesce, căci mi-am lăsat acasă bărbatul și copiii — ei sunt lumea mea — afară de aceasta toți avem nevoe dea ne duce la băi așa că, cu toată bucuria ce-aș avea de-a fi cu tine și Andrei, îmi e peste putință.

— Ai dreptate Caterino, și esci fericită. Du-te în împărăția sfintelor tale bucurii.

IX

După câte-va săptămâni dela nuntă, Leliana cu Andrei și familia lui, plecară în muntele B... de lângă orășelul unde locuiau.

După cum a făgăduit Caterinei la plecare, Le-liana îi scrie urmetorea scrisore, care defineșce mai bine starea sufletească și încrederea ci în viitor:

Muntele B... Iulie 31, 1885.

Dragă Caterino,

Îți scriu din munte, stau pe malul rîului. Am reînviat, am renăscut, și acum când Ea — călăul meu și al mamei — nu e cu mine, mi se pare că din trecut uitate-s tote.

Influența naturei și a sprijinului ce simt în Andrei, m-a reînapoiat pe mine, mie.

Impresii prea puternice mă sguduiseră în timpul din urmă, turnând în suflet potop de îndocli și frică.

Acum pare că totul s-a limpezit. Liniștea reîn-tinerîndu-mă am căpătat tot curajul de-a lupta cu toate miseriile, de a mă oțeli înarmându-mă cu nepăsarea pentru toți cei ce caută a-mi surpa liniscea și fericirea ce cu atâta trudă și întrecere de voință mi-am dobândit.

Călătoria de eri cu minunatele tablouri ce s-a desfășurat nainte-mi... Munți ce par a atinge cerul, prăpăstii, guri enorme, gata a înghiți tot ce vre-mea, întâmplarea sau nechibzuința le-ar arunca, — ape cu glas de doar nestins, codrii întineriți,... m-au făcut să văd infinitul cu ochii gândirei.

Tote se prăvălesc, se sfarmă, se sfârșesc, și mai departe sub alte forme retrăesc.

Vezi Caterino! în fața acestei naturi ce vecinic întinerește; uiți bătrânețea sufletului, uiți pro-priele-ți dureri.

Dacă orașul cu miseriile, micimele și măscile lui te tulbură, te înrăutățește, îți sfarmă idealurile, smulge credințele, vestejesce speranțele.

...Fugi! vino în creerul munților. Vorbesce cu apele ce curg limpede ca un suflet de copil, cu munții ce se prăvălesc, cu brazi ce brațe vecinic tinere întind.

Aici îți curăți simțirea, înalți și lărgești vederile, uiți micimile lumesci, te uiți pe tine însuși.

În față, am pădurea cu bogata-i armonie de tonuri verzi, și vîrfurile ruginii ale munților. În vale limpedele rîu — șarpe de argint ce-a lene se încolăcește — printre pietrele ce timpul și vijelia le-a rostogolit.

Tote acestea îmi amintesc de căsuța cu brâul de apă limpede, de locul unde pentru prima dată am vestit lumina zilei, de bunica mea, detata, de mama, de tot ce un creer de copil a putut prinde. Senzații ce s-a pelacut n tablouri peste care timpul și suferințele, lumină fără seamăn a aruncat.

Bunuri trecute pe care le-am perdut, dar pe care le voiu recăpăta lângă bărbatul în care am întru-pat mamă, tată, frate... toate trecutele-mi iubiri.

Azi sunt ca renăscută, vie toți mișeii să mă în-frunte, nu am ură pentru ei, ci dispreț pentru mi-cimea lor de suflet!

Intre mine și mama-vitregă nu voiu să mai fie nimic,... din ce în ce mă voiu depărta deca ca de-o ființă streină.

M-am lăsat în voia stărei sufletesci vorbindu-ți numai de mine, neîntrebând nimic de tine.

Ce mai faci tu și ai tei? Cât mai stați la băi?

E multă lume anul acesta la Lacul-Sărat?

Tot așa căldură? Copiilor le priesc băile? Aș voi să vă văd pe toți, Andrei va avea în Eugen al tău un bun prieten.

Noi batem munții și stăm de vorbă cu ei lucru ce e forte prielnic sufletului, căci zi cu zi devin mai liniscită.

Această scrisoare nu e menită să plece azi, aștept ca vre-un păstor să cobore «în țară» ca să i-o dau:

Am scris-o însă azi, dacă nu cum-va aș putea zice: azi am stat de sfat cu mine și drept scrisore, ți-am trimes această sfătuire.

Alt-fel tot suflet curios sunt. Acum cine scie de-ți voi mai scrie până la întorcere. Tu, fii sigură însă că te iubesc ca și în trecut.

Prietena

LELIANA

Hotărîrea Lelianei — de-a rupe cu așa zisa-i familie după multe și multe neînțelegeri bănești — s-a îndeplinit. Poveste-i părea că a trăit odată îm-preună cu mama-vitregă, și numai rupend legăturile cu ea a putut reuși să fie mai mult sau mai puțin liniscită.

X

Vâjăe vântul a morte și pustiU, ometul scârțăe sub piciore. Biciuiți de frig, sgribuliți, trec rarii trecetori. In odaia cu storurile lăsate, focul prietenos, împrăștie o binefăcetore căldură. Toate lucru-rile din casă sunt scăldate în lumină blândă, tot pare-că te poftește să stai de sfat, înecând urâtul lungilor nopți în a dragostei zăbavă.

Pe-un scaun lung, Leliana — cu chipul mai întinerit — șade, brațele cruce sub cap, urmărind nu șciu ce vis duios... Zadarnic o poftesce cartea de lângă ea! s-o mai citească!... mai cu drag se în-toarce spre masa de lucru unde grămădite ’n neștire stau: albele cămășuțc, roșele peptărașe, albastrele bonețele. Unele bonețele stau drepte, umflate — pare-că un căpușor mic și drăguț ar fl acolo — altele, numai croite și însăilate.

Cu cât drag la Leliana în mână ultima bonețică pe care nu-i o oră de când a isprăvit-o. Mâna pumn se face, de de-asupra bonețică, ce mândru mai stă! cu câtă pricepere sunt așezate dantele și cordele! Ce umezi și evlavioși sunt ochii Lelianei! câta făgăduința de bucurii pentru sufletul ei se desprinde din acele nimicuri — haine păpușesci — ce o înconjoră.

Cu cât drag le răsfoesce și așază!

Nu simte singurătatea. Cartea... zadarnic o poftesce.... creerul ei străbate lumi noi... și pentru această călătorie, îi e de-ajuns sufletul.

Monoton ceasornicul sună șepte ore.

Andrei nu a venit încă, dar e deprinsă ea cu aceste întânzieri!

— Buna-seara Leliană!

— Dar ce-ai întârziat așa Andrei? uite privesce ce frumos stau boncțelele acestea!

— Cu bonețelele tale ai umplut mesele, până și pe scriitor. Na! deacum nici mai sciu ce e cu hârtiile mele; mă plictisesci cu peticite tale.

— Dar ce ești așa furios? abia ai intrat în odae, se vede că nu ți-a mers bine. De ce ai întârziat, nici că spui, unde ai fost?

— Unde să fiu? Cu prefectul, cu primarul și cei l-alți din partid, — peste-o săptămână încep alegerile, și dă! trebue să ne dăm toată osteneala ca nu cum-va să reușască oposiția. Pe lângă aceasta am hotărât cine să țină discursuri — mâine fixăm programul — e întrunire mare la Theatru, prefectul a zis ca eu să vorbesc.

Aceste sunt îndeletniciri seriose dar nu ca nimicurile cu care îți perzi tu vremea. Înainte mai citeai...

— Da! atunci spuneai că te uit pentru sciință. Cum vă schimbați de iute bărbații dupe însurătore nici nu mai sunteți de recunoscut. Vieța exterioră cu luptele și ambițiile ei fac din voi ființe streine noue.

— Sigur Leliana. La ce trăesce omul? să rămâe tot pe loc?! Bărbatul are nevoe de lupta aceasta cu lumea și împrejurările, asta-i adeveresce existența alt-fel nici nu ar pricepe viața.

— Poftim la masă.

Trecură amândoi în sala de mâncare. Ea gân-dîndu-se, că cu afacerile lui, bărbatul prea o lasă singură și nebăgată în seamă, și asta la câte-va luni după căsătorie. El, trăind deja bucuria alegerei și reușitei la «Deputăție».

Ce isbândă!

— Șcii? se însoră Radu Petrescu.

— Prietenul tău cel mai bun! Când și cu cine?

— Face o prostie la care nu mă așteptam...

— Cum așa? ce prostie să facă un barbar așa deștept după cum îmi spuneai tu?

— Ei ce, se însoră cu Constanța Stăncescu, o fată «săracă lipită;» cel puțin de ar avea protecție! atât doar că e deșteaptă și minune de frumosă. Închipuiți că a vezut-o la băi la Slănic — cu o mătușă a ei bogată — și de-atunci amorezat lulea, s-o ea și mai multe nu. Lucrul acesta nu l-aș fi făcut eu. De-ar fi avut protecție, mai înțeleg, asta-i mai bun și decât o zestre; ești sigur «de avansări». Dar așa, să-ți pui capul sănătos sub evanghelie!!

— Dar ziseși adineorea că e frumosă și desceaptă; asta nu-i destul? Va fi vrednică, sciind să chibzuiascâ ceea ce-ar aduce Radu. Câte fete bogate nu iau barbați sărăci, inferiori lor, și cu toate astea atunci nu zici că femeea a făcut prostie luăndu-l.

— Leneșilor dar tâziu mâncați! ziseră de-odată Caterina și Eugen bărbatul ei, intrând în sala de mâncare.

— Apoi Andrei cu alegerile lui de-acum are să vie la masă la mezunopții și atunci tot înbufnat.

— Ei, ori și cum (zise Eugen) un viitor «de-putat» se tratează mai cu respect.

— Nu-i așa Eugen? Da, Leliana vrea să priceapă acestea! mă rog Caterina e tot așa?

— Dar nici nu-i dau prilejul fiind-că mie nu-mi plac alegerile, parăzile aceste de discursuri chilometrice despre cinste, diplomații; mai bine stau acasă cu nevestica și copilașii mei.

— Bine că ați venit să vă povestesc din părerile bărbățelului meu. Radu Petrcscu se însoră și dragul de bărbat care, în parantesă — a luat o fată cu zestre bunicică — găsește că Radu face cea mai mare prostie fiind-că se însoră cu o fată săracă, iar «Femeile» nu fac prostii când se mărită cu bărbați săraci care le sunt dragi!

— D’ apoi Caterina și cu mine nu nc-am luat săraci, Andrei? slavă lui D-zeu vezi belșugul ce avem azi! Caterina frumosă și muncitore râdea când era mai greu; atunci mie îmi era rușine să fiu scârbit, și așa au mers trebile, treceam de necaz, și pe urmă singuri râdeam că ne speriasem degeaba.

— Dar v-am luat la vorbă și voue vi-i frig. Nu v-am dat nici un pahar de vin, vre-o prăjitură. Ione dă prăjituri de cele ce-am făcut azi! Gustă Caterina să vezi ce bune mi-au eșit.

— La gospodărie mă întreci. Tu te pricepi la toate și slugile tale merg ca o mașină, nici nu sciu când mai ai timp să le faci pe tote, mai ales că de... acum ți-i mai greu.

— Așa de dragă mi-i casa că, crede-mă nu simt nici o greutate.

— Cum «mon cher», cel puțin să aibă protecție, dar așa, curat belea pe cap; o leafă de împărțit la doi, crede-mă nu aș fi putut face ca Radu.

— Se vede că tu nu esci în stare să iubesci zise Leliana, care nu mai putu a mai tăcea când vezu că Andrei cu atâta aprindere stărue să dovedească că el nu ar fi făcut ca Radu.

— Dar asta-i iubire? N-o fi însemnând ca bărbatul să-și ia greutăți și belele pe cap.

— Pentru mine, Andrei, iubirea e atunci când sunt amândoui săraci, sau amândoi bogați, dar a când bărbatul nu se însoră de cât cu una bogată însemnă că se vinde și ea îl cumpără.

— Tu Eugen vecine visezi, păcat că nu s-a găsit și Leliana un bărbat visător ca tine.

— Lasă astea la o parte și spune-mi, m-ai fi luat de nu aveam avere? spune drept, crede-mă sunt curiosă, Andrei!

— De sigur că nu te-aș fi luat; cu ce eram sa te țin? Din avocatură câștigi dar nu tot-d-auna așa de mult. Când are și femeea zestre, atunci e mai bine, esci în societate cu lume mai bună, ai altă vază, și alte mulțumiri.

Ori-cât de frumosă ar fi o femee, de la o vreme te deprinzi cu frumusețea ei, și nu te hrănesci nici cu frumusețea nici cu inteligența.

— Cum să fie nevoe «de frumusețe» când cu atâta ușurință și fără nici o răspundere morală? găsesci «frumusețea» la nevasta prietenului, la vecina, sau mai departe... Ce e nevoe s-o ai în casă;

Banul... banul sună și strălucește.

Noroc de mine că am destui bani, căci alt-fel nu a-și fi avut cinstea să fiu femeea ta!

Eu însă, nu m-ași fi putut vinde, și nici că am putut înțelege iubirea în «Cadru de bancnote». De ce nu mi-ai lăsat ilusia, de-a mă crede iubită pen-tru mine, cel puțin până împlineam anul de cînd ne-am luat?

— Nu te supăra Leliana, eu văd viața prin prismă mai adeverată de cât tine, nu doar pentru avere te-am luat, și nu e căsătoria noastră în discuție ci, acea a lui Radu. Arată mai bine Caterinei bonețelele ce-ai fabricat azi.

La aceste vorbe fața Lelianei se înveseli, dar în suflet râmase o adincă urmă de durere și desilusie. Pare câ de-odată viața îi păru golă de înțeles. O cuprinde frica ca nu cum-va vechile bănueli și suferinți să nu vie a-i tulbura liniștea, Totuși arată cu drag Caterinei, zestrea «viitorului așteptat».

XI

Linisce domnea în aer; ultima sărutare ce sorele dăduse verdelui palid-bolnav al câmpiei; îi lăsase ca un văl de raze.

Frunze ruginii, galben-veșted, roș-pătimaș, se mișcă de ici colo duse de-un doar pribeag, sau cad ploe de pe copaci c-un foșnet lung, trist, înfiorat. Arborii în pătimașa lor dragoste și rodire își istovise ultimul pic de vieță.

Tăcere în natură.... în depărtări vîrfurile dealurilor se împinzeau în ceață, ca o umbră de ilusii peste un vis îndepărtat.

Departe-n tufe, cîntă nepăsătorul greer.

Casa-n fund — ca din povești — castel apare per-dută-n umbră de copaci.

Îndepărtat, un lătrat decâne..., un cobitor cântec de cucuvace...încă un scârțiit perdut... un ultim spasm al vieței ș-apoi toate se liniștesc.

Luna scaldă-n ploae de argint întreaga natură; vrăjite dorm tote: numai doar pe doar se chiamă și se pierd în vecinicie.

Doi ani trecuseră de la căsătoria Lelianei Era mai slabă și ochii erau de nepătruns. O fetiță frumosă și desceaptă umplea casa de lumină și haz, luăndu-i toate minutele de libertate.

Caterina și Eugen erau la ea în sara aceea.

Bărbații rămăseseră în casă, iar ele amendouă erau în grădină, stând pe scaune.

Cu mâinele pe genunchi, cu fața scăldată ’n lu-mină, Leliana uitase de Caterina, ascultând pare-că trista poveste de dragoste.

— Ce tristă-i viața Caterino! Cum îți îngropi, pe rând, pe rând, toate ilusiile ce odată ți-au luminat calea!

Vezi tu cele stele... ochi aprinși ce-nfiorați cad din cer? vecinicul dor, vecinica vapae, le-a stins pentru vecie...

Și ce-i vieța noastră de cât aprindere, și stingere de stele!

Tot tu ești cea de eri, nu-i alta care zîmbesce, glasul tău nu e străin, chipul tău e tot acela. Te pipăi, te vezi, tot tu ești... dar sufletul, e altul din ce în ce tot mai străin, din ce în ce tot mai stingher.

Unde-s luminosele visuri din vremile trecute?

Morte-s tote.

Viața — lupta această fără răgaz ‘cu tot ce e înconjurător, neputința de-ați întrupa real draga închipuire ce atât ai desmerdat, toate te sdrobesc pe tine «suflet păcătoși» ce trup a-i dat chimerei tale» ce glas ai dat dorului teu.

Și te simți slabă, slabă ca un copil acum când ai îmbătrînit.

— De ce vorbesci așa Leliana? Pari a avea o durere mare pe care mi-o tăinuesci. Nici că am putut bănui ceva la tine, în acești doi ani.

— A apus ultima-mi ilusie. Andrei e străin de sufletul meu, străin de nevoile lui.

Idealul, dragostea covîrșitore, ce uită de tot ce nu e ca, plăsmuire de nebun îi pare. Banul, rangul social, egoistele mulțumiri, iată tot ce are preț pentru el, iată tot, ce zice el că-i viața. Încolo tot e nebunie. Ca o fantomă rătăcesc, căci a murit în mine credința: că vom avea un dor, un gînd că ne vom contopi.

Pricepi tu golul din suflet? Pricepi tu că fără această contopire iubirea-i îți pare datorie.

Caterina rămase înmărmurită. Bănuia că timpul va aduce această lămurită deosebire, dat fiind natura cu totul diferită a Lelianei.

Dar văzândnepăsarea ei față de George, fostul și unicul ei iubit, o presupunea fericită, crezend că fericirei storcea Leliana puterea de-a înfrunta toate ispitele. În fața acestei isbucniri de dureri, Caterina, se speria. Trebuia să fi fost prea puternice pentru ca voluntara Leliana să nu le poată pune frîu. Ce să-i spună? Cum s-o mângâe? Nici că scia biata femee.

Leliana se sculase de la loc.

Curgea ființa ei ca o undă, pe aleele scăldate-n argintul nopței: — de odată se opri în fața Caterinei.

— Voința îmi zice: «Mergi înainte», mîndria îmi zice: «Râde! căci nu trebue ca nimeni să te umilească cu părerea-i de reu. Râde! căci mila celor de sufletu-ți nesciutor, e mai puternică otravă decât mărturisită bucurie pentru suferințele tale».

Deci, voiu râde Caterino. Am smuls vieței, înțelesul. Totu-i minciună, spoială, mirajuri a propriei nostre inteligenți.

Omul e aceia ce-l face gândul și dorul nostru.

Maramă strălucită asvârlim peste tot ce ne înconjoară, peste tot ce nu pricepem, peste tot ce dorim...

Când realitatea vieței îmi îneacă nepotolitul doar de ideal... mă întreb de ce m-aș plînge?? Bărbatul e bun, deștept, nevicios, mă iubesce așa cum pote... Ce nebunie! și totuși prăpastia cresce între noi!

Uită Caterino! Uită! tot ce ț-am spus!

E nebunie ce voiu uita și cu îndată ce această, ispititore frumuseță a nopței va dispărea din ochii mei. E nebunie a unui crier, a unei simțiri bolnave; pătimașe avîntări a unui suflet curios, spre o altă lume decât aceea în care trăesce. In zadarnic avent, lumea e alta de cât așa cum mi-am în-chipuit-o eu.

— Nu uita, Leliană, că n-ai iubit pe Andrei, că ai pus voința, nu dragostea în această căsnicie, nu uita că te îndoesci de tote, cum deci să nu ’l bănui și pe el!

— Prea bine îmi amintesci că nu l-am iubit... totuși după căsătorie, zi cu zi, a crescut iubirea mea, și zi cu zi a scăzut dragostea lui. Cu vorbe și fapte mi-a dovedit, că de nu eram bogată nu mă lua. Aceasta rănindu-me, fără voe mă depărtează de el. Ved interesul la mijloc, nu dragostea, și sufletul meu «de dragoste are nevoe». Haide să intrăm ]n casă. Am destulă voință pentru a-mi ascunde dure-rile, pentru a-mi face datoria. Copilul ce am e destulă răsplată, destulă bucurie.

Intrară în casă.

Lucrurile înconjurătore, prezența lui Andrei, care liniștit cetia «Jurnalul», urmărind cu patimă întîmplările politice; o readuseră la realitatea vieței.

— Credeam că nu mai veniți. Eugen a plecat zicend că tu Caterină știi pentru ce, că va veni mai tîrziu să te ia. Leliană, ia uităte la socoteala aceasta!

Iar a scăzut bonurile creditului Urban, așa că mâne cumper bonuri de vr-o câte-va mii de lei. Cum se vor rădica iar le vînd. Câștig ca și data cealaltă vr-o mie și mai bine de lei, fără ca să risc nimic. Ce ziceți? Nu-i bună și sigură negustoria aceasta.

— Forte bună Andrei, tu ai așa pricepere la a-ceasta.—

Un zîmbet, îl flutură pe buze; aceasta era viața... o pricepea bine, asta-i partea pozitivă și temeinică a vieței. Dacă Andrei ar fi luat parte egală și la viața ei «Intelectuală» poate că nu ar fi mai suferit atâta... dar așa...

Din pătișorul ci albastru, fetița cu bucle castanii cu ochii mari, verzi, luminoși, încărcați deo pripită pricepere, întinse mânuțele strigînd «Mamă, mamă». Leliana o ia în brațe, o ardică în sus, o copere de sărutări, o duce la Andrei.

Ea-i prinde cu mânuțele de gât.

Sfinți, ideali par amândoi în acea clipă, cu chipul acela micuț și dulce între ei.

Sfîntă legătură — între două ființi — legătură ce nu-mai prea mari suferinți o poate zdrobi.

— Nu-i așa Caterina că acesta-i adevărul vieței? când fetița e cu mine uit tot ce nu e ea.

Iubirea pentru dânsa e cea mai curată, cea mai puternică din toate iubirile ce am simțit. Ea-i viața, puterea, lumina și căldura.

— Și eu când mă uit la «Fetiță» uit bonuri, procese, și mă gîndesc numai cum aș putea împedeca tot reul, toate greutățile din calea ci, pentru ca să poată fi fericită... fericită.

De bărbați e mai ușor, au viața exterioră — plină de ambiții și lupte — care le umple tot golul și toate durerile cînd ele sunt.

Dar o femee... viața ei e numai interioră, chiar atunci când e slujbașă...

«Liniște», era întipărită în toate obiectele dinprejur, curățenie amănunțită, ordine mașinală, domnia în această casă, Liniște... Liniște. Cu putință era ca Leliana să fi spus acele vorbe desnădăjduite din grădină?

Aceasta judecă Caterina când îi privesce pe a-mendoi. Regândesce tot ce-a auzit, și nu-i vine a crede că prietena ei e alta de cât:

«Gospodina ce-și iubea copilul, casa, bărbatul, tot ce o încunjura, tot ce trăia în jurul ei. Liniștita, nepăsătorea la ori-ce dovadă de dragoste a altu-i bărbat.»

Acesta vedeau toți în Leliana, și plecând din casa ei cu sufletul liniștit ca de-o rouă bine-face-tore și nepricepută.

Totuși în Leliana erau doue ființi, doue naturi forte deslușite.

Dualismul acesta din ființa ei... la ce o predestina oare??

XII

Diua e frumosă, luminosă, ploe de aur cade potop. Tot e tîner, tot reînvie, tot chiamă la dragoste.

Simți nevoe de a nu minți, de-ați arăta sufle-tul gol, de-a râde, de-a cânta, de-a plăsmui lumi... din nimicuri.

Plutesce iubirea în aer, plutesce în îmbătătorele miresme a liliecilor din prejur.

Ce frumos e boschetul de lilieci albi și lila ce cu atâta duioșie își împletesc strugurii de flori.

In grădina — ispititore — fotele mari de trestie, te poltesc să stai de sfat.

Caterina, Leliana, Maria Crețescu și Elena Străinescu, stau de vorbă. Mai departe se văd jucân-du-se copilașii lor.

— Grădina ta întrece pe a mea, e mai multă artă, și uite cum în depărtări se văd împrejurimile Iașului. Aveți dreptate când tu și Eugen ziceți că cu anevoe părăsiți cuibușorul vostru.

— Dar nici tu Leliană nu te poți plânge de casă, și grădină.

Încep apoi a ciripi glasurile de femei, spunen-du-și tainele sufletului.

Crețeasca o blondă cu raze de soare în bogatu-i per, cu o întreagă poveste de dragoste în ochii verzi străjuiți de gene lungi, cu mersul ei de undă — ca din povești crăiasă — istorisesce cu un glas ciripitor, sfîrșitul «dragostei» pentru care jertfise cinste și liniște.

— Nu-l mai iubesc, am crezut, întîiu că-l voiu iubi mai mult, și-l iubiam, dar când am văzut că mă înșală cu toate babele, mi s-a făcut scîrbă de el, nu-l mai putem privi; într-o zi i-am spus că nu-l mai pot suferi și atita tot.

Dragostea Cristeascăi a ținut doui ani. Acum se isprăvise banal ca ori-ce dragoste ce-a avut drept temelie dorința dea umple un gol, creat, de lipsa îndeletnicirilor, și de ura pentru tot ce era artă, sciință.

— Cum ai putut uita așa degrabă? zise: Elena Străinescu, o frumoasă cu ochii mari cafenii, grăitori a un ce nepriceput de adînc, cu întreaga ființă respirând a patimă coverșitore, a voință neînvinsă a mândrie ce nu scie a se supune.

— Atât ț-a fost iubirea? Azi te văd zîmbind nostimului ofițeraș ce ca o adevărată fantomă te urmăresce din pas în pas!

Și eu am iubit, dar ce nebunie!!!

Când atâtea frumuseți sunt în artă, în sciință, când sub atâtea fețe se presintă viața — fie hidose, fie minunat de frumose — când de atâta dragoste și milă au nevoe cei ce ne înconjoră!

Ce nebunie să închidem inteligență, simțire în îngustimea amorului, să îndumnezeim un om a cărui calități prin prisma dragostei minunate le vedem!!

Acele calități, acea iubire care ne mângâe sufle-tul, ne luminează viața, nu sunt de cât un miragiu, sunt niște dorinți, a căror putere dă ziselor calități aparența realității.

Și nu pe omul real — cu micimile și păcatele lui — îl iubim, ci omul desmerdat al închipuirei.

Iubirea ce credem că simte pentru noi, e încă o închipuire, sau chiar un reflex a propriei noastre iubiri, a nemărginitului dor, de a fi iubite cu o putere egală dacă nu superioră dragostei nostre.

Cât suferim când ne-am trezit din visul nostru, când mirajul a dispărut?!

— Acestă putere, zise Caterina, de-a trăi numai din iubire, de-a reduce tot la ea, și de-a privi a-prope cu ură ceea-ce nu-i un reflex al acelei iubiri e inerent femeei.

Pentru dânsa puterea de-a trăi dintr-un moment unic, dintr-o singură simțire, copleșesce ori-ce interes.... de aceea sufere, sufere adânc când, idealul cade jos depe pedestalul rădicat de închipuirea ei. Tu Mărie ești ușoră, sau mai bine zis practică. Te arunci în vultorea vieței, crezend că mulțimea senzațiilor, fie ele cât de trecătore, vor șterge prima desilusie, umplându-i golul.

Nu-i trist? când în odae singura te trezești, când de sfat cu tine stai, când pricepi că ai voit să te înșeli, că a fost zadarnic și că la prima desilusie ai adăogat și pe cea a rușinei!!

Spune! spune Mărie, când în oglindă slăvești mi-nunata-ți frumusețe, când ochii pătimași chiamă un suflet să-i iubească, când sufletul întreg îl simți plin de iubire, nu-ți e silă de ochii dulci ce-ai făcut unui strein ce abia eri ai cunoscut... care te pângărește cu privirile, pe care nu-l iubesci, și to-tuși ai căzut!!

Câte n-ar scăpa de păcat, cînd ar asculta glasul consciinței, și nu voit l-ar ucide!

De-odată glasul Lelianei, se ridică vibrând de-o nețărmurită durere.

— Sunt femei care duc lăcătuită-n suflet, taina sfintei dragoste uitată, înșelată.

Zîmbetul, le flutură vecinic pe buze. Așa de a-tente, de interesate, cu atâta drag par de viață, atâta milă, atâta suferință trezește-n ele suferințele altora! ca un îndepărtat echou de suferinți încenușate. Nu ai crede că acel chip așa de liniștit, așa de fericit, tăinuesce cu voință și mîndrie o chinuitoare durere!

Acele femei sunt scăpate de rușine, dar duc în mijlocul ori-cărei isvoriri de fericire — mortea și, regretul cu ele.

Totuși... tot ele sunt mai fericite, nu au de ce roși, mîndria lor e scăpată, nu cad, nu au căzut. Mult timp nu s-a mai spus nimic, fie-care tălmăcia vorbele auzite, simțind creierul pătruns de lumina adevărului ce isvora din ele.

Frumoasa Mărie... suflet perdut prin nedestoinicia, viciurile și neglijența bărbatului său, de-veni tristă. Cinstea acelor trei femei, care și ele iubise, care și ele poate erau nefericite în căsnicie, îi rodea sufletul cu un început de ură, și cu multă părere de rău.

Dacă ca le-ar fi spus lor durerile ei, dacă ea le-ar fi întrebat ce să facă, dacă credința că ele vor fi gelose de triumfurile ei, nu i-ar fi amuțit glasul, poate azi ar fi mai liniscită.

— Ce golă-i viața fără aceste nimicuri! zise ca. Ele o umple, ele îmi amorțesc durerea când în vârtejul vieței inconscientă mă arunc!

Dar... aveți dreptate: Rușine și desgust mă prinde când sciu că am fost ușoră și că în iubire nu am avut ca țel iubirea, ci dorul de-a mă răsbună de disprețul bărbatului!!

Avea dreptate Leliana.

Fie-care din ele pusese în iubire, tot ce avea mai bun, mai sfînt. Dar cu cât un pas mai mult fac în calea vieței, cu atât ilusiile dispar. Iar omul iubit se arată îmbrăcat în haină asemănâtore celor-l-alți.

Vorbele Lelianei, prinos al unei adînci experiențe și observații, punendu-le față ’n față cu viața le dă curaj și desgust.

Curaj, — pentru a suferi viața ce n-o puteau schimba....

Desgust, — pentru acel nimic și tot al vieței «dragostea».

Sub durerosele impresii a amintirilor, le e peste putință să mai poată vorbi de banalitățile și intrigile zilei. Crețcasa și Străineasca pleacă, rămînînd numai Caterina cu Leliana.

— Gândurile și principiile ce ai te slujesc și sprijinesc Leliană, făcându-te a te feri de George ce atât ai iubit, și să desprețuesci umilind pe bietul Antonescu ce atât te-a iubit și care a trebuit să plece de-aici din pricina ta.

—Dar puterea ta care-i? de te face să fii modelul femeilor, de și e destulă vreme de când te-ai măritat?

— Puterea mea, e faptul că l-am luat pe Eugen din dragoste, că amândoi am dus greutățile vieței, și că pe zi pe zi dragostea noastră țimentată de — vremi și greutăți — se întăresce umplendu-mi tot sufletul și ne mai rămânând nici cât un punct loc pentru altul.

Dar cu tine nu e tot așa, sufletul tău e altul, tu nu mai iubesci pe Andrei, singură ai spus-o...

De-odată fetița Lelianei care alerga de ici colo, veni cu pestelcuța plină de crenguți, flori, fire de iarbă petale căzute și cu strigăte scurte de bucurie le aruncă peste mama ei.

Apoi de-odată se cațără pe brațe și zicînd: «Mamă mamă» îi prinde capul cu micuțele-i măini cope-rindu-l de scrutări.

Ce priveliște! Câtă fericire liniștită se resfiră din acest tablou! Cum s-a luminat chipul Lelianei de uimire și dragoste!!

— Acesta-i isvorul! zise ea, arâtend drăguțul îngeraș, unde ființa mea se adapă întărindu-și puterile pe care — barbaria și nedreptatea sortei — mi le-a slăbit. Uit că Andrei nu m-a iubit și nici m-ar fi luat în căsătorie de nu eram bogată. Uit pe George curatul și ’n veci nepângăritul vis de fecioră!!!

Când e vorba de Antonescu,?! desigur nu puteam face alt-fel de cât să-i spun: că chiar de nu aș iubi bărbatul, nu voi răpi fetiței mele, bucuria și fericirea de a fi sub ocrotirea mamei și a tatei sfătuindu-l în acelaș timp să nu caute a tulbura sufletul mamelor.

Afară de aceasta crede-mă Caterină nu l-am iubit și nici aș mai pricepe iubirea azi, după atâtea desilusii, și după ce «dragostea fetiței» umple tot golul din suflet.

— Ved bine, draga mea, că: In această iubire ai găsit tu puterea de-a renunța la tot, de-a vedea tot cu ochii limpezi și nepărtinitori ai analisei, de-a merge dreaptă pe drumul datoriei, resfirând raze luminoase de cinste și liniște în jurul teu.

Nu femeile ce sunt iubite și iubesc pe bărbații lor pot fi numite virtuoase când nu păcâtuesc, — ci «aceea care cu sufletul gol de dragoste, înfruntă viața, luptând din răsputeri».

Femei ca tine Leliana sunt sfinte!!

— Eu, — eu am destulă răsplată în dragostea copilului meu, și în faptul că Andrei nu e vicios, ci numai strein de sufletul meu. Nu-i el de vină dacă nu poate iubi de cât în «Cadru de bancnote». Cine e responsabil de tainicele puteri, rele sau bune ce dorm în el!! De atât doar poate fi răspunzetor ar fi putut să nu stăruiască cu atâta cruzime, că nu mă lua de nu eram bogată.

S-o scie numai el, și mie să-mi fi lăsat «ilusia» ce-mi era atât de priinciosă!

XIII

Cu cât privim cu ochii atenți tot ce e înconjurător, cu atât pricepem: că ceva fatal urmăresce pe cei tari.

Ca un crâncen răsboiu al vieței, contra celor ce — pretinzându-se puternici — caută a o înfrîna, mlădiind-o, robind-o voinței și firei lor.

O nouă, șireată lovitură pândea în umbră pe Leliana.

Era tare, era fericită, căci plină-i era viața de dragostea fetiței ei, plină de ilusii, de planuri — ce toate isvorau din această dragoste. Meningita, duse în zece zile la morment, ultimu-i vis, ultima-i nădejde.

Aceeași cameră care cu doui ani de zile în urmă era plină de strigăte de «Mamă», aceeași cameră care adăpostise în îngustimea ei atâta nădejde, li-niște și bucurie... azi coperiți îi sunt păreții de pînze negre.

În mijloc un catafalc cu un sicriu alb tot căptușit înăuntru, coperit în afară de roze albe.

Leliana — umbra celei din trecut — cu-n curaj de nepriceput, își pune în sicriu fetița. Nici o lacrimă pe obrazul pălit vestezit, de suferinți!

Perdută, înmărmurită stă apoi la capul morței!

Lumini fâlfăesc în aer, ca o ultimă învăpăiare a unui suflet ce more. Miresme triste îți vorbesc de-o viață ce s-a sfârșit.

Tristă-i casa, tristeță adâncă ce zili întregi o porți în suflet.

Tristeță celor care ș-a perdut, tot ce le era mai sfînt.

În nescire apoi pasul Lelianei lunecă prin casa. Se apropie de catafalc potrivind buclele castanii ce încunună fruntea de ceară, rece, a morței se întorce apoi spre copăceii de mirt și lămâi care își întind crăcile verzi făgăduitore de rod și viață. Iar se întorce spre sicriu, iar desmardă fruntea înghețată, și aiurită privesce la ochii ce s-a închis pen-tru vecie.

Privind-o, o grijă groznică te cuprinde, și ideea c-a înebunit, încet, încet își face loc în creer...

Nu mai e Leliana cea puternică.

In singurul și ultimul țipet scos — când cioclii scobqr în mormânt sicriul ce coprinde întreaga comoră — spun celor dimprejur mai mult de cât vorbele, mai mult de cât lacrimile.

Sărmanul Andrei lupta pentru a hrăpi morții pe Leliana.

XIV

Obiceiul ce avea Leliana de-a scrie într-un isvod zilnic toate stările ei sufletesci și l-a păstrat și după mortea fetiței.

25 Decembrie, 18..

Este o lună de zile de când a murit fericirea și bucuria mea. Te-ai dus fetița mea, te-ai dus, și zadarnic mai aștept glasul iubit să-mi zică: «Mamă». Zadarnic ochii mei te cată, zadarnic manile se-ntind spre a te cuprinde.

Dormi rece în mormântul tău de ghiață, ochii tei nu-i mai văd!

Casa e golă, nu mai răsună de râsul teu, de ciripitul vorbelor tale, nu mai e luminată de ochii tei.

Tu care cu zîmbetul, cu privirea mi-ai arătat drumul datoriei, a fericirei, a liniștei, tu pentru care nici o jertfă n-a fost destul de mare, tu fetița mea iubită, și ’n veci neuitată, de ce m-ai lăsat numai cu amintirile timpului fericit?

Nu sciai că ești bucuria și lumina mea?

Nimic ce sunt, nu am putut cunosce bola ta, nu am putut turna sângele meu în vinele tale!

În genunchi la pătișorul tău am stat, sdrobită te priveam coperindu-te de sărutări, voind să te încăldesc cu suflarea mea.

Eu te-am îmbricat, eu în sicriu te-am pus, n-am voit să se atingă mână streină de tine.

In visul meu arată-te! Cel puțin să am părerea că te-am simțit vie lângă mine.

Adio îngerul meu, lacrimile-mi întunecă vederea, numai pot scrie.

25 Decembrie, 18...

E ziua de Crăciun, zi de veselie pentru cea mai mare parte din omeni.

Dar tu te-ai dus, și dorul meu zadarnic te chiamă. în fie-care nopte te visez, tu ești vie lângă mine atunci, urechile te aud, ochii te ved, brațele-mi te strîng și mângăioșii tei ochi cu atâta drag și jale se uită spre mine!!

De trei nopți tot îmi zici: «Mamă ia-mă cu tine nu mă lăsa aici».

Acolo e race sufletul meu, casa ta e de mătase dar nu e sânul mamei tale care să te încâlziască, nu sunt desmerdările mamei și a tatei, nici neadormitele lor privigheri.

Scii tu cât de mult umplea-i viața noastră?

Câte proecte, câte vise, câte speranțe!!

Pătrunzetorul tău crier n-a putut pătrunde dorul sufletelor nostre.

Aș voi să te mai simt caldă în brațele mele, să-mi mai împresori gâtul cu micuțele mâini, să-mi mai zici: «Mamă, mamă».

12 lanuar

Simțire de mamă, simțire neîntrecută în putere și curățenie, pentru ce mi-a fost dat să-ți cunosc dulceața?

Pentru ca durerea să ajungă azi de neînvins?

De ce nu m-a lăsat Andrei să mă omor, de ce întâmplarea a făcut să mă surprindă, de ce nu s-a omorât cu mine când i-am zis?: «Andrei mai bine să murim, nu mai pot suferi lipsa îngerului nostru, la ce bun viața, când ca, lumina nostră, nu maj e?»

— «Unde-ți e voința, unde-ți e puterea. Leliana, nu mai ești tu cea din trecut!»

— Nu mai pot Andrei, sunt mică față cu durerea, nu mai pot îndepărta chipul dragei mele dinaintea ochilor, și amintirile vin torent. Totă simțirea, toată cugetarea mi-i plină de ea.

— Și pentru mine nu a mai rămas nici un colț în inima ta? Leliană, cu nu mai sunt nimic în viața ta? Nu mai voesci să trăesci pentru a-mi da curaj, pentru a-mi arăta și lumina drumul vieței?

— Te iubesc Andrei, dar fetița era întruparea sângelui și a camei mele. In ca m-am vezut o a doua eu, mai curată, mai puternică.

Ea mi-a explicat înțelesul vieței, ea mi-a dat curaj când suferințele și desnădejdile că — tu nu mă iubești — ploua ciur pe capul meu.

Cu un zîmbet mi-a omorît mândria, arătându-mi drumul datoriei.

Ea a fost sorele ce încălzindu-me, mi-a dat puterea de-a lupta, de-a înfrunta dușmanii ce răsăriau din tot colțul înaintea mea, voind să-mi hrăpiască ca și sărmanei mele mame: casă, bărbat, cinste.

Atunci am avut putere. Ea a închegat în ființa ei, toate puterile, toate voințele, toate ilusiile mele.

De ce nu mă duci cel puțin la mormântul ei, să stau de sfat cu ea, să plîng... poate voi recăpăta curaj.

8 lanuar

Iubita mea fetiță, am fost la mormîntul tău și te-am chemat, tu nu ne-ai auzit.

De-am da viața nostră, tu nu mai poți fi cu noi, și tot ce-am iubit mai mult în viață, tu idolul meu, ești un lut, a cărui delicate și frumose forme au perit.

Me îngrozesc când pricep că totul s-a sfârșit, că toată voința și inteligența mea a fost neputinciosă a mi te reda sfîntă comoră.

In zadar caut să râd, caut să mă amețesc, în ori-ce lac, în ori-ce zic tu îmi răsai!

Tatăl teu... aș dori să nu mai scie, dar nu mai pot mă încovoiu sub povara durerilor mele.

Chiamă-mă la tine, acolo va fi bine, căci tu ești acolo, toate vor fi strălucitore și luminose, căci tu le vei lumina............

Se îmbolnăvi sărmana Leliana, căci dacă uita o minută, era pentru a-și reaminti cu îndoită putere apoi. Andrei o înconjura de dragoste și milă ca pe un copil. Încet... încet prăpastia săpată de nedreptățile și nepriceperea lui de sufletul ei, — pare că dispărea, se umplea golul. Plecară pentru mult timp în streinătate. Rătăcind prin lumi streine, cu alte orizonturi înainte, Andrei credea să aprindă în sufletul Lelianei vechiul drag de artă și sciință nădăjduind de la deșteptarea acestui doar potolirea durerei.

Ei — milă-i era să-l lase singur în viață, și lupta pare-că pentr-o firmitură de bucurie, de liniște...

CAP. XV

Ani trecuseră la mijloc, undele uitărei alternând cu arzătorele flăcări a amintirei. Încet, încet, sănătatea ei sdrobită cu adânci efecte asupra creerului ce aproape pierduse puterea de-a înțelege și memoriza, reveni, și cu ea reveni vechea dragoste pen-tru sciință, pentru frumos. Începu a ceti; prisosul puterei ei de dragoste, punendu-l în întrevorbirea cu scrierile altora, și-n tot ce era viața și mediul ei. Întâmplător însă, era menită a nu putea împărtăși ființelor ce-o încunjurau, ideile și părerile ce-i isvorau în minte.

Instinctiv se feria deori-ce patimă — amestec de pricepere și frica necunoscutului.

Iubirea ei pentru Andrei devenia puternică de și liniștită, nu avea nimic din patima sbuciumată, dar era din ce în ce mai adâncă.

Greutățile și suferințele vieței, natura cinstită, leală, înțeleaptă a lui Andrei, forma și întăria zi cu zi legătura dintre ei, pecetluind-o pare-că cu vecinicia.

Își ertau acuma, unul altuia greșalele și neajunsurile. Andrei căutând a se ridica din ce în ce mai mult în sufletul și creerul Lelianei, ea căutând zi cu zi a-și domoli natura pătimașă, voluntară, după cum ea singură spunea:

— Sunt fericită, Caterino, atât cât poate fi curioșii mea fire, țesută din îndoială și credință, din patimă și voință, din o necontenită aventate spre un ce necunoscut, bănuit frumos... și mulțumirea cu viața de toate zilele.

Andrei e bun pentru mine, ambițios a se înălța tot mai mult în ochii mei. Afară de acesta când îl asemăn cu cei-l-alți bărbați, cea mai mare parte vicioși, lăsându-și femeile în părăsire, crede-mă îl văd și mai bun și mai credincios. Cine e de vină dacă inteligența lui se îndreptă în alte căi?!

Ore numai literații, artiștii... sunt deștepți și de valore, dar cei care sciu a mănui și spori ba-nul? dar cei care ne dau totc aceste nimicuri ale vieței ce atât ne satisfac, atât ne trebuesc... nu sunt ei oare tot așa de inteligenți??

Nu mă urmeză în aventările spre ideal, spre artă, e indiferent la ceea-ce citesc, dar nu mă o-presce, sunt liberă a-mi forma un cerc, din omeni în felul meu.

Libertatea ce-mi lasă, isvorâtă din o adâncă încredere, mă înalță mai mult de cât îți poți închipui. Cu cât judec mai bine, mai fără patimă, ne-înțelegerile ce câte-odată se ivesc între noi, mă gândesc că ele sunt de multe ori pricinuite de însuși natura mea.

Sunt violentă și atunci-s sălbatecă; vorbele durerose, curg ploe de jăratec, — și totuși el mi iartă, și totuși mă iubesce.

În întrevorbirile nostre, de multe ori las a se pricepe ideile ce am de noblețea nascerei. Nobleță ce nu mi-a adus alt bine decât adânci suferinți. Atunci, îi spun fără de milă că m-am scoborât până la el, negând toate minutele de devotament de dragoste din parte-i, punând cu o nepomenită cruzime pecetea interesului material și a rangului social, peste toate amintirile duiose.

Dacă cinstea, inerentă ființei lui, dacă simțul de dreptate se revoltă în el — reclamând dreptul de nobleță a sufletului, a caracterului — și cată a mă umili cu mici alusii, atunci a doua ființă ce e în mine «Barbara» cu ruginite idei de nobleță, uită tot ce e bun în sufletul ei, și vorbele cad potop pline de ură și insultă.

Tot el iartă întâi, făcendu-mă să roșesc de ne-dreptatea mea.

— Tot ce aud Leliana mi se pare de necrezut. Nu pari a fi ființa care să lovesci cu atâta cruzime, din contra, cred că voit te arăți mai în rău pentru a înălța pe Andrei în ochii mei — ori în sufletul tău este un simțimfent de adâncă recunoșcință pentru dragostea de care te-a înconjurat acum în urmă, căutând să te hrăpiască morței și desnădejdei. Afară de acesta cum se poate ca tu, care ești așa de stăpână pe tine, să nu te poți stăpâni și în sfezile tale cu el?

— Crezi tu Catcrino că omul poate sistematic, după voință regula toate vorbele, toate acțiunile, toate pornirile?

Este fondul ascuns moștenit dela strămoși, când bun, când reu, — care cere lumină, care vorbesce, se mișcă, gândesce.

Dacă am putea fi pe deplin stăpini pe noi, dacă nu am avea de luptat cu nici un «Demoniac» dacă... dacă... Dar suntem și de multe ori cei mai inteligenți, robi ai maturei noastre ascunse.

Azi m-am arătat ție în toată goliciunea păcatelor mele, de ce să nu le scii? De ce când mă vezi că sufer să bănuesci vecinie pe Andrei? Crezend că el mă face nefericită, și că-n mine e numai bunătate ingerescă și strălucite calități.

Prietenia ce ne leagă de atâta timp, o cred des-tul de puternică, ca să învingă, chiar atunci, când ființa mea adeverată, ți-ar părea cu totul deosebită de cea vezută de tine.

— Neclintită va rămânea prietenia mea, căci ceea-ce iubesc în tine este: sufletul, inteligența și voința ce ai, aceste calități nu vor putea fi nici-odată umbrite, întunecate, de minutele de violență, de care vorbesc».

XVI

Pâmentu-i rece, înghețat. Din vezduhul de un alb întunecat, molatici, fantastici, cad fulgii de zăpadă. Lumina se îngînă cu întunerecul.

Focul pâlpăe în sobă.

Flăcări roșii, albastru-palid, galben-deschis, s-a-prind și se sting ca ilusiile-n suflet.

Poetul Dionisie isprăvise nu de mult de recitat versuri din Rola (de Alfred de Musset) și-n aer plutesc dorinți ne țărmurite.... un nu sciu ce duios, ce-a cuprins întreaga fire.

Sufletele visează iubiri, eterice, nepângărite, care mai tare aprinde-n tine dorul de-un gând ce pe-al tău să scie, în care să te perzi, să te renasci.

Fețele luminate de focul din sobă, par chipuri dintr-o lume din basme.

Lămpile s-aprind și vraja dispare.

E «Fiweoclock» în toată realitatea lui, și salonele Caterinei azi sunt mai pline ca de obiceiu; totuși ei, pare a-i lipsi ceva.

Leliana nu e, Caterina, cu gândul o urmăresce, căutând a pricepe ce-o face să lipsască tocmai ca de care era aproape nedespărțită....

Ușa se deschide, și Leliana apare în rochie culorea toporașului cu o tocă asemenea.

Tocă și rochie armonisând perfect cu trăsăturile feței, contrastând melodios cu culorea castanie a perului, cu palorea feței ce nesimțit o înviora.

Mersul ei de undă liniscită, curgetore, aținti privirile tuturor.

Mult timp ai fi stat s-o privesci, umplendu-ți ochii de întipărirea ființei acesteia așa de asemănătore, și totuși așa deosebită de toate femeile ce-n acea zi populau salonele Caterinei.

Poetul Dionisie se ridică de la loc, nu sciu ce forță îndreptă privirea Lelianei asupra lui.

— Leliană, dă-mi voe: D-l Dionisie... poet.

D-le: Domna Leliana...

O minută își ațintesc privirile cercetătore unul asu-pra altuia... se salută, se așază fie-care la locul lui.

Nici-o vorbă nu-și mai spun tot timpul, dar pe fața Lelianei, nu sciu ce lumină netălmăcită se vede.

Convorbirea reîncepu — țintuindu-se asupra ar-telor — dusă cu multă căldură și colorit de Dionisie care recită și din versurile lui needitate.

Ce banal e complimentul făcut de Leliana! dar Caterinci îi pare echoul unui adine entusiasm!!

Se discută apoi, Eminescu și Alexandri... multe și mulți susțin pe Alexandri ca întîiul poet al țărei nostre.

— Nu! zice Leliana? Versul lui Eminescu e trăit, e cald, vibrează adânc întipărit de simțirea lui. L-ai auzit,și tot l-ai mai auzi, tot nou ți s-ar părea.

Femeea iubită, cântată de Eminescu, trăesce ispititore, frumosăminune, parc că se desprinde din cadrul închipuitei, pentru a se mișca, pentru a te înfiora cu atingeri de mâini moi, reci, parfumate.

Versul lui Alecsandri frumos ca formă, ca ritm, ca bogăție de comparații, e ceva ornamental ce-l admiri și treci, sufletul tot gol, tot mut rămâne.

Nu trecu mult și plecară toți rămânând numai: Leliana care-n sara ceea prânzesce cu Caterina.

— De unde pescuiși pe Dionisie? scrie sub vre-un pseudonim?

— Nu! fățiș voescc a înfrunta critica.

Leliana tăcu apoi. Mult timp nu-i fu Caterinei cu putință, a scoate o vorbă din gura ei.

Aceiași curioasă lumină îi schimba expresia feței înseninând-o... părea dusă cu gândul... deși trăia o viață intensă, plină de doruri și lumini nelămurite......

Ah bravo iată și Andrei!!

— Andrei, scii tu că Caterina ne-a dat azi la «Fiweoclock» pour bonnebouche assaisonnée de hoût goût», un poet ce ne-a recitat versuri cu o voce cald timbrată.

— Dar cum se numesce poetul acesta, uiți a o spune?

— Adeverat, sunt așa cu gândul la el, că i-am uitat numele, ajută-mă Caterină!

— Dionisie!!

— Ce zici Caterino? se va învoi oare să lumineze și salonul meu cu presența lui?

— Nu ai decât să-l privesci de câte-va ori mai dulce cu frumoșii tei ochi, zise Andrei.

— Bravo bărbat, mă învață să mă joc cu focul, dar dacă mă aprind?!

— Ei bine, atunci te vei stânge.

— Are dreptate Andrei, zise Eugen, cu o voință ca a ta, te poți ușor domoli.

— Dar dacă devine o patimă? atunci Andrei patinează.

— Te cunosc bine Leliana, nu mă tem de asta.

— Poftim la masă!

Șirul vorbei se întrerupse, pentru a începe apoi cu mai multă pornire. Leliana devenise mai comunicativă, și blind înțepa pe toți cu vorbele ei.

Era o bucurie s-o vezi, s-o auzi.

Andrei o sorbea cu ochii, căci acum — după atâția ani — zi cu zi îi devenea mai dragă.

În seara aceea părea un copil ce caută să se desmerde, să râdă, să înțepe pe toți.

După masă plecă să-și schimbe rochia, căci juca Bârseasca și era teatru de gală..............................

Când intrată în lojă își lepădă lunga mantie ar-gintie căptușită și împodobită cu Cacom, apărând în simplă rochie de postav rose, cu un buchet de violete naturale la piept, păru de-o orbitoare frumusețe de expresie.

Ochii o minută i se perd în întinsonle teatrului, căutând ceva.

Cortina se rădică.

Când trăesci și șuieri cu Magda, lumea exterioră, dispare.

La al doilea act mai mulți prieteni intră în lojă, intre care și poetul Dionisie.

— Domnule, bărbatul meu Andrei...

Andrei îți recomand pe noua mea cunoștință de azi, poetul Dionisie...

— D-l de sigur ne va face deosebită plăcere și cinste de a ne visita, mai ales că nevasta mea e o mare iubitore a frumosului și artelor, dorind de multe ori să se avinte în lumile ideale a marilor scriitori.

Dorință ce eu nu-i pot îndeplini prin faptul că atât îndeletnicirile, cât și cunoștințele mele în-dreptate în lumea cu totul reală, mă opresc a o urmări.

Cînd clienții intră și ese, când trebue să pledezi azi în penale, mâini în civile, nu ai timpul pentru alte-cele.

— Cum D-na iubeșce literatura și artele? azi erați aproape nepăsătore la desbateri.

— Cu puțina-mi inteligență, și cu puținele cunoscinți ce am, nu puteam să vă urmăresc în discuție domnul meu. Preferam să ascult, ca apoi rumegând cunoștințele prinse, să-mi pot forma proprii păreri.

In timpul acesta se aduc înghețate.

— Ia te uită, zice pictorul Stelian Cruțescu, sala în astă seară e minunat garnisită, atâtea femei frumose! numai cu prilejul acesta le poți strânge mănunchiu, și admira în toată splendorea lor. Sciți că e bine reprezentat Iașul! nici că credeam!

— Caută «mon cher» că perzi binoclu tot in-vârtindu-l atâta.

— Dar de Bârsasca ce poți zice? jocul ei te sgudue?

— Tot-deauna a jucat așa, chiar întâia oră când am vezut-o în «Medeea», dată în nemțesce, zile întregi m-a urmărit jocul și mimica ei.

— Are dreptate Leliana zice: Caterina, nici eu nu o mai pot uita.

Vorba devine apoi generală.

Cortina se rădică, sunt nevoiți a se dispărți cu un «la revedere».

XVII

26 Ianuar.

Sunt doue septămâni de când am făcut cunoscință cu poetul Dionisie. Eri a venit să ne facă visită.

Ce curioasă figură are! Amestec de vis și ironie care te face ca de multe ori să-ți fie frică de el.

Vorba și privirea lui, te hipnotisază, simți o forță superioră și fără voe te pleci!

Mi-a cetit o poemă: «Umbre și Lumini».

Versul e liber nemeșteșugit, de n-ar fi rima așa bogată și musicală, ai crede că e o proză.

«Luminile» e idealul vieței, cu sediu în imaginația nostră, care luptă cu «Umbrele» realitatea practică și de multe ori scârbosă, a vieței.

Vorba lui te învălue într-o atmosferă de idei așa luminose, că pe dată ce tace simți ca un gol.

Mi-a făgăduit să-mi aducă cărți, și să se ocupe cu deosebire de mine, îndrumându-mă la cetit.

Me simt aproape ușoră și veselă c-a venit, de mult nu am avut cu cine vorbi în felul vederilor și aspirațiunilor mele.

Andrei a fost așa de bucuros când i-am povestit visita lui. La revedere «isvod al vieței» pe alta zi voi scrie ce voi mai simți.

1 Februar.

Eri am cetit împreună cu Dionisie, poesiile Simbolistului Verlaine. Din totc nu-mi place de cțt: Avant que tu ne t-en ailles, Il pleure dans mon coeur, și Chanson d-automne. Când auzi

Les sanglots longs

Des violons

De l-automne

Blesse mon coeur

D-une langeur

Monotone

Pare-că ’n întrega natură se aude un bocet.

Bocește că a rămas despoiată de frumuseță și tinereții, văduviă de cântări... că totul a murit. Această poezie e numai suspine. Ca efect muzical, nici o poesie n-o întrece, e o durere fitră sfârșit. Aceste trei poesii pot fi luate ca mărgăritarele poesiei lirice franceze.

E o adeverată bucurie să-l auzi cetind pe Dionisie. Modulează versul în așa fel că ai crede o scrie de note armonice.

Dionisie mi-a explicat apoi școla Simbolistă vor-bindu-mi de Paul Verlaine, Ștefan Malarmé.. și alții care-mi dispar din minte.

Eu tac și ascult, nici nu discut până ce nu voiu pătrunde bine, ca să pot avea părerile mele.

Alt-fel aș avea aerul unui «pastichcur» și nici odată nu ți se poate desvolta și accentua individualitatea când te deprinzi a judeca numai prin prisma altora.

Din când în când se uita cu atâta stăruința la mine, aproape mă hipnotiza, îmi era frică.

Eram așa mișcată după ce-a isprăvit de cetit, trăiam o lume nouă, mă cutremurasem până ’n adâncimi, și nu m-am putut opri de-a nu-i spune: că aș voi să-l aud vecinic cetind, el mi-a respuns: că ar voi vecinic să mă vadă, și m-a privit așa de adânc, că acum chiar mă urmăresce acea privire cu intriga înfățișare a chipului lui. E un om la care mă gândesc fără de voe.

Tote aceste le cred însă curate plăceri intelectuale; afară de acesta toate desamăgirile vieței mele dinainte de căsătorie, m-a lecuit pe deplin de iubire.

Nu mai pot iubi și dori decât plăcerile curat intelectuale, restul mă intereseză prea puțin, mă feresc chiar de iubire, bănuind că-mi va aduce nenorocire.

20 Februar.

E atâta timp de când nu am scris în acest isvod.

Ce, sau cine m-a impedicat?

Am voit să nu-mi disec impresiile, temendu-mă că prin acestă cercetare să nu le întăresc mai mult. Totuși ca o idee fixă, acelaș gând, acelaș chip mă urmăresce vecinic. E curios că nu-mi pot stăpâni bucuria ce mă cuprinde, mă învălue — amorțind ori-ce alte dorinți sau interese — atunci când îl văd că vine.

Ori unde mă vede, cată de s-apropie de mine. In ori-ce salon; restul lumei dispare neservind decât de cadru discuțiilor și diferitelor nostre întrevorbiri.

E curios cum mă stăpânesce, cum îmi țintue în creer, fără a arăta c-o voesce, felul lui de a fi, de a simți, dea judeca.

Acestă puternică influență, e datorită cred perfectei asemănări dintre naturele nostre.

In timpul de la întâiu la douezeci Februar, am cetit împreună o mulțime de cărți însemnate care mi-a mărit, lărgit și schimbat cercul vederilor mele.

Me simt o alta, acum pare-că aș ajunge la de-plină desvălire a ființei mele, acum când sunt înconjurată de-acestă atmosferă de sciință și artă atât de necesară lirei mele.

Oh! dacă Andrei m-ar fi înconjurat de-o așa atmosferă! Dacă Andrei ar fi înțăles sufletul meu, de câte suferinți și desamăgiri nu aș fi fost ferită!!

Cu câtă putere și încredere am fi suit amândoi scara vieței spre bătrâneță, fără să fiu nevoită a avea o lume a mea proprie de idei și simțiri, un domeniu, unde Andrei nu poate intra; nu pentru că eu nu ’i-aș învoi, ci pcmru-că ființa lui vede altlel, simte alt-fel.

Numai când e vre-o grijă prea mare, vre-o greutate ce ne lovesce pe amândoi, atunci își arată su-fletul cu toate nădejdile și desnâdejdile. Când îl văd pe el, omul practic, așa slab înaintea realităței vieței, mă prinde mila și vorbele de îmbărbătare curg isvor din mintea mea.

Andrei începe a recăpăta curaj, reintrând din nou în domeniul vederilor și simțirei lui, unde nu-i loc pentru mine; — iar când eu îi spun felul meu dea fi, de a vedea, de a simți, râde de mine ca și-n trecut, prețuind totul drept copilării...

Plăcerea, bucuria ce simt când mă văd cu Dionisie, când îl văd pricepând fără ca să-i spun vederile și dorințele mele, — o tălmăcesc ca o neînvinsă nevoe a firei mele care se poate arăta și desvolta în toată libertatea.

XVIII

Încet, încet, pe nesimțite poetul devenise nelipsitul ospe al casei.

Andrei era bucuros că nevastă-sa a găsit prilejul a-și desvolta și cultiva pornirile-i intelectuale.

Multe zile Dionisie și Leliana le petreceau îm-preună desbătend chestii grele de literatură și filosofie, trăind o atmosferă de artă, de frumos, de dragoste. Ore întregi stă Leliana în biblioteca ei, rezemată cu capul de fotel, cu măinele cruciș pe brațe, vedit fermecată, robită de vorba lui Dionisie caldă, colorată, de geniala-i inteligență.

El, se simte atras către ca, ca de-o ființă ce adânc îl pricepe, cu îndoiții ochi ai inteligenței și dragostei care.... plutesce în jurul lor.

Se simte atras către ea, ca dc-o ființă a cărui suflet fuge de iubire, dar care va fi sguduit până-n adâncimi.

Acestă voită curățenie, îl farmecă într-atât, — că simte ca o îndoită glorie a fi iubit de ea, și a învinge voința ei de-a rămânea liniscită.

Totu-și în lungile lor disertații asupra dragostei un ce netălmăcit, l-a oprit încă a-i spune vorbe de iubire.

Ori unde se întâlnesc, instinctiv se apropie, și deși nu vorbesc de cât sciință, decât artă, totuși se simte — de cei din jurul lor — că se caută, că se pricep, că își lipsesc unul altuia.

Dionisie, cu deosebită grija se ocupa de creerul Lelianei, căutând fie a-i aduce cărți, fie încura-jând-o și dându-i încredere în ea, pentru a o face să lucreze. Și cetia Leliana cu un drag ce de mult nu se văzuse la ea.

Zi cu zi, fără să-și dea samă, iubirea dintre ei crescea fără însă ca vre-o alusie cât de mică să fi fost făcută.

Iubirea lor părea așa de curată, așa de sfîntă, că cu toată prietenia ce lega pe Caterina de Leliana, cu toată frica ce avea de vre-o nenorocire, nici-odată nu ar fi îndrăznit Caterina să-i alunece o vorbă de bănuială.

Sciind-o ființa iubitore până la patimă, în fie-care dată când se vedeau: hotărâtă era să-i zică, să-i limpeziască sufletul, și totuși vorba îngheța pe buze când se uita la chipul așa de liniscit, la ochii așa de limpezi și senini.

Lumina fericirei îi scălda fața, îi muia ochii, era însă lumina fericirei căreia consciință nu are nimic a-i bănui. Nici o umbră de-a sufletelor ce luptă pentru a ascunde. Lunile treceau cu repeziciune fără ca nimic să vie a le tulbura liniscea... erau fericiți și poate prea fericiți.

XIX

E luna lui Aprilie. O terasă mare termină în spre grădina — mare ca un parc — casa Lelianei. In depărtări, albe și strălucinde se văd turnurile Cetățuei Frumosei și înălțimele dealului Răpidea.

Pe terasă stă Caterina, Dionisie și Leliana.

Dionisie făgăduise să le citiscă o poemă a lui; de aceea a venit și Caterina care chiar «asista» din când în când, de multe ori cu bărbatul ei, la cetirile ce le făcea Dionisie.

Câte zile frumose nu au petrecut ei patru, îm-preună, uitând lumea întregă și trăind din viețele și ideile autorilor ce citeau................

Tăcuți privesc tustrei înaintea lor.....

In depărtări de un albastru adânc, ici colea aurit, se tac vîrfurile dealurilor înălbite de ploia de flori de pe copaci.

Potop cad raze de sore. Curge o lumină de aur, ș-o blândă căldură ce nesimțit tornă doar de viață în vine.

In față pajiștea verde — sclipitor, smălțată de pâlcuri de lăcrămidre, ce sfoisc își arată frageda față, de toporași ce cu atâta feciorie tăinuesc ne-grăita frumuseță sub smaragdul frunzelor, nimețând drept soli miresme îmbătătore.

Meri, peri, pruni, ce subțiri, lungi, uscate, întind brațe încărcate de buchete, albrumeniu, alb-de-ceară, sau rosepalid, palid ca un început de vis.

Pe ceriu prevestitore, lungi cârduri de cocore, drumul știut mergeau, grăind de veselie, lumină și căldură.

Din când în când se aude un: toc... toc al credinciosei berze ce cuibul nu și-l uită decât atunci când more!!

Tinereța, iubirea, plutea în aer, cuprindea firea, adormia ori-ce gând strein.

Perduți tustrei în nu știu ce visări tainice, renăscuți, priveau viața din jurul lor.

— Știți: zise Dionisie că-n fața acestei priveliști ani uitat să vă citesc poema ce-am scris aseră: «Iubire».

— Altul era titlul aceleia ce făgăduiseși a ceti.

— Ve voiu ceti și pe aceea dar mai târziu sau mai bine altă-dată.

Cu fața luminată ca de un vis frumos, cu glasul blind, duios timbrat, începu să-și citâscă frumosa poemă.

Un vis de dragoste unde, «Iubita» minune de frumuseță și inteligență, întorcea ochii spre ferestră, de frică ca el «Iubitul» să nu-i citescă patima adâncă coverșitore, de care-s ochii încărcați...

Nimic nu spune Leliana... privește orbă înainte și tace ascultând, de și s-a isprăvit musica dulce a sfintei dragoste.

Caterina o privesce în nedumerire, iar Dionisie s-ar fi închinat la ea ca la o iconă.

Nici unul din ei nu îndrăznese să se misce, de drag să nu o deștepte din visul de iubire ce i-a cuprins firea făcend-o să uite de ei amândoi.

Lui Dionisie... nu-i cere poema, nu-i zice ni-mic și ca doi streini se despărțesc, dar cu sufletele încărcate de-o orbitore patimă............

20 Aprilie

E târziu, a trecut de miezul nopții... abia de câte-va minute sunt intorsă din grădină.

Am stat lungită pe banca de sub merul din fund. Petale mirositore, au plouat peste mine, albeța lor cam rumenie; Îmbătându-mă de blândele miresme, am visat visuri nebune... am auzit muzica dulce a glasului lui Dionisie... acelaș glas ce-a cetit «Iubire», acelaș chip scăldat de vis, ce mă urmăresce de atâta timp.

Cât de adânc m-a privit după ce ș-a cetit poema! Eu nu m-am uitat la el... îmi era frică să nu ce-tiască taina ochilor... am simțit și ca o frică de ceva nou... de-o durere presimțită, care mi-a țintuit voința, mi-a amorțit puterea de-a judeca, de-a vorbi.

Nici o dorință în acele minute. Ochii priviau înainte fără ca să sciu de văd ceva... un glas dulce ce mă sguduisc până-n adâncimi se auzia încă, duios... duios timbrat.

Nu i-am cerut poema, nici mi-a venit în gând să o cer. El se dusese... și eu îl vedeam, il au-ziam încă.

Nu sciu cât o fi fost de când plecase el și Caterina. Era târziu... sorele încet... încet cobora spre apus... depărtările se-npânziau în ceță. Am simțit ceva umed pe mână... m-am trezit din visul ce mă cuprinsese, lacrămi curgeau șir de pe obraz lunecând pe mână.

A trebuit să mă scol de la loc... nu a trecut mult și veni și Andrei mirându-se că Dionisie nu a rămas ca deobiceiu la masă.

Simțul fricei... mi-a pus minciuna în gură și am îndrugat nu sciu ce pricini.

După masă el a plecat de-acasă, și eu am avut libertatea de-a rătăci fără grijă prin grădină. La masă fiind; am urît pe Andrei cu o furie nebună, dorind ca nu sciu ce împrejurări să-l facă a se duce în altă parte, a dispărea din viața mea, să-mi tapet libertatea... de-a iubi... fără grijă, fără remușcare... apoi... apoi mi-a fost rușine de gîndul meu, de mine și milă de el.

Me înșel, de-atâta timp, tăgăduindu-mi că iubesc pe Dionisie... punend totul pe sema mulțumiri-lor intelectuale, neluptând pentru a mă feri de-a-cestă iubire... ci mergend înainte cu o voită înconsciență... și azi... azi ce voiu face?

Pentru întîia oră de-atâtea luni, mă întreb ce voiu face?!

De ce Andrei n-a priceput că ne vom iubi?

De ce n-a căutat el să mă feriască dcacestă iubire. De ce s-a învoit ca Dionisie să vie așa de des? Dar dacă s-ar fi împotrivit... oare nu tot pe el i-aș fi găsit de vină? nu m-aș fi împotrivit voinței lui găsind fel de fel de argumente.

Nu Andrei e de vină că m-a încins iubirea.

Sufletul mi-a fost slab.... am crezut că nu voiu mai iubi, că sunt destul de tare, că sunt o intelectuală cu sufletul sterp..... și acum, acum iubesc....

In trecutul meu, la începutul căsătoriei mele, nu am cel puțin amintirea unei iubiri nebune care să mă fi aruncat în brațele lui Andrei, amintire care să-mi pue în suflet și firea întregă destul foc... foc care să lupte și să topiască focul ce s-a aprins acum!!

Amintirea acelei dragoste, mi-ar da poate puterea dc-a lupta.... dar așa... suferința.... desnădejdea... minciuna.

Prin feretra deschisă intră până la mine, mi-resme de lăcrămiore și toporași.... în depărtări se zăresc vîrfurile delurilor împânzite în ceță, și-n alba lumină a lunei... ce-și plouă razele peste întriga fire.

Amorțite dorm tote, numai dorul meu treză mă ține. Cum aș vra ca Dionisie să fie acuma aicea! Cum aș striga... te iubesc, te iubesc... Echoul vorbelor până la el s-ar duce.... inima lui ar bate mai tare... și fericirea i-ar lumina îndoit fața.

Ce face el acum? De sigur scrie versuri, sau stă nemișcat, fără vre-un alt gând, alt drag decât de mine!! Când zice Leliana, ce dulce pare acest nume în gura lui... Șir de șopte de dragoste, o atingere... ca de aripi care mă cutreeră cu o negrăită dulceță.

Ce doar mi-i de tine! De ce nu încerc a lupta!

Nici că am puterea azi... s-a topit...

Trebue să sting luminarea, să mă culc... dar pute-voi dormi?!

21 Aprilie.

Dionisie, nu a venit azi. Am primit de la el o scrisoare în care spunea că fiind bolnav nu poate veni, rugându-mă să nu mă super și să las pe mâine cetirea versurilor lui Guyau.

Împreună cu scrisorea era un buchet de liliac alb de seră și violete de Parma.

Mi-am afundat fața în aceste flori, era ceva de la el, ceva din ființa lui. I-am răspuns banal, spu-nendu-i că ’l aștept și că-i doresc însănătoșirea.

De ce am mințit scriind aceste rânduri banale.... când vorbele de dragoste mă ardeau?...

De ce nu am plecat să mă duc să-l văd când, țipa acestă dorință în mine??

Alt-fel suntem, și alt-fel ne arătăm. Grija de ce va zice lumea, ne țintue pornirile reale, imprumu-tându-ne masca minciunei. Și ne mișcăm într-o lume protivnică pornirilor și nevoilor nostre.

Iubesc eu pe Andrei? E luptă oare într-aceste iubiri? Nu... stau lângă Andrei, cu Andrei din deprindere.... îl iubesc frățesce, liniștit.... nu-mi umple sufletul de bucurii de care să-mi fie frică, de uimiri care să amorțiască ori-ce alte dorinți sau ilusii.

Nu simt gol în jurul meu când nu e, nici să lumină — casa — ca de sore... când intră.

Voința mea nu-i robită lui, roba dragostei eterne... mă mișc liber... fără griji... fără dureri, fără bucurii, fără dorinți...

După ce-am răspuns lui Dionisie; a venit Caterina și Eugen călare pe la mine, și m-a luat să mergem la preumblare.

Ne-am suit spre Copou, și am trecut de toate vilele....

Aerul era plin de miresme, de fum de lucruri arse, de iarbă tîneră...

Galopam nebunește; pare-că în acestă amețitore mișcare, simțem un adeverat bine.

Tote treceu pe dinaintea ochilor, cu o iuțelă nebună, îmi uitam gândurile... mă ademenia primejdia... o căutam chiar, din nevoia de-a lupta cu ceva.

Me depărtasem cu totul de Eugen și Caterina care descâlicase și șezînd lungiți pe iarbă, bucuroși de-a fi singuri, având în suflet o intregă lume de iubire.

Nu am voit să stau lângă ei, uram în acea mi-nută fericirea lor... o uram, căci nu în căsnicie lângă bărbat... îmi mai găseam cu acuma fericirea. Fugise demine pînă și liniștea din alte vremi... și alergam, alergam nebună pe câmpi, voind să uit chipul ce mă urmăria... voind să uit durerile și remușcările.

Când m-am întors din nebunul galop, Caterina și Eugen îngrijorați plecase în drumul meu.

Am liniștit calul, și-ncet... încet ne-am coborât la vale.

Iașul își desfășora poesia frumuseților sale învăluite în aur și albastru. Străluciau sclipind în sore crucile bisericilor și acoperemintele caselor.

Câtă bucurie și tinerețe în tot ce mă înconjura! De ce tot îmi glăsuia a liniște și bucurie când su-fletul era așa strein de ele, și nu le pricepea glasul ca-n alte vremi?!

Fugisem atâta timp de iubire!!

Dar voiu lupta... voiu fugi de Dionisie, mă voiu duce departe!!

Nu am uitat eu pe George? Nu a plecat el din orașul acesta pentru ca să nu mai mă vadă? Fecio-reasca-mi iubire nu am hărăzit-o uitărei? Și nici că aș fi avut curajul să fac alt-fel. Atunci îmi trăia fetița, ea era tot pentru mine.

Dar azi... azi... plâng și mă îndoi sub greutatea ce mă apasă... Cui să spun cât mă dore? De Caterina mi-i rușine a-i mărturisi slăbiciunea, cu care mă credeam așa de tare, așa de stăpână.

De ce crierele și pornirile nostre atât s-au asemănat? De ce-am simțit atâta bucurie de-a pătrunde în sufletul și inteligența lui Dionisie... când sunt măritată... hotărâtă unor anumite îndatoriri... când nu mă pot abate din drum.

Dionisie, Dionisie, dă-mi liniștea, uită-me, dute în drumul teu... aibi tu curaj pentru mine... dute, dute departe, tot mai departe, nu trebue, nu trebue să te iubesc.

XX

Grele draperii își desfășâră bogăția de tonuri verzi contrastând cu palidul lila al pereților odăei.

Într-un colț dintr-un cadru, zîmbetul trist, visător, aiurând de dragoste pătimașă a Ofeliei — pe marginea lacului — devine realitate.

S-ar zice că trăesce, că curend se va desprinde din prinsorile cadrului, pentru a ne da «Rosmarin și viorele».

Într-o parte un scaun făcut din îngânări de lilaviolet și lilapalid. Desupra un coș cu plante sălbatice, amestecate cu rose; roș-aprins, albe, rosemurind.

Mai departe alte scaune, canapele, făcute din stofe cu colori delicate.

Revărșite stau cărțile pe masa de lucru și-n biblioteci.

Pe-o măsuță mică, o artistică cupă de porcelan de Saxa, de-o neînchipuită delicateță; unde câte-va rose purpurii povestesc tîneră lor dragoste, crengilor de liliac de un lila șters, pe margini dungile de un început de ruginiu.

Pe toate o radiare a luminei din odae le întinereșce ca o ultima desmerdare, ca o ultimă nădejde.

Lampaderul cu roșul «abat-jour» împrăscie o «Lumină de vis» când ispititore pătimașă, când palidă ca o nesimțită îngânare a unui vis ce se ’n-trupeză.

De liliac miresme plutesc în casă.

Pare-că totul e cuprins în îngustimea păreților odăei; nici umbră de-o viață de-o simțire exterioră.

În lunga-i rochie de odae, de-un verde șters ca al frunzelor ce mor, Leliana, cu fruntea înțeleptă, împodobită de doue unde de per castaniu, urmăresce visul înaripat, ascultă încă glasul lui Dionisie, glasul duios ce-a spus:

«Ce que l-homme ici bas appelle le geanie,

C-est le besoin d-aimer — hors de la tout est vain».

Versuri cu care isprăvesce Alfred de Musset închinarea către Malibran.

Rezemat de-un capet al bibliotecei, Dionisie o privesce lung, înduioșat.

Fața-i când se întunecă de umbra renunțărei, a sacrificiului ce va păstra liniștea prietenei lui, când se lumină de visul de dragoste atâta timp, și cu atâta voință tăinuit.

Se gândeșce: pentru-ce l-a silit Andrei să vină din nou în casa lui? Nu i-a spus el că-i bolnav, că nu poate veni, că va veni mai târziu! zadarnic a fost; Andrei l-a zorit să meargă cu ori-ce preț.

Nu i-a putut spune că o iubesce, că nu poate potoli focul acesta... Iată-l venit... pradă dragostei nebune.

Tac toate ’n jurul lor... a murit intrega lume, trăesc numai ei, robiți de nebuna dragoste ce zadarnic să omoare a cătat..............

— Leliana, de luni întregi cânt acest nume.

De atâta timp întind mâinele spre tine rază de lumină, ce-ai pus în suflet dorul, sfîntul doar a vecinicei dragoste!

Nu voiu să te neliniștesc, în genunchi voiu să respir din atmosfera de curățenie, de liniște de ideal ce te învălue. De atâta timp ești singura-mi mângâere. De-atâta timp pentr-o lacrimă ce cădea din ochii tei pe versurile mele, pentru lumina ce-ți scaldă fața când le citeai, am stat nopți întregi, căutând a smulge crierului, versul ce te-ar uimi, versul ce-ar adeveri profeția ta că sunt un geniu!!

Tu mi-ai dat puterea tainică ce-a închegat gândirea, învâlind-o în haina simțirei calde, trăite.

Ca iconă luminosă răsfrânge-ți razele peste mine. Nu-mi lua puținul ce mi-ai dat, când un nenoroc m-a făcut să te întâlnesc în cale, să văd că vecinie te-aș fi iubit.... că vecinie mi-ai fi luminat viața... și totuși ce departe sunt de tine.

Stingher rătăcesc prin lume, fără vre-o iubire alta și fără putința de a te uita,... căci ori-ce văd ești tu, ori-ce aud e glasul teu........

Nimic în ființa Lelianei, — tot un tremurat mai iute a genelor.... doar palorea din ce în ce mai pronunțată a chipului, arătau că ca era aevea, că nu era «eterică plăsmuire» a închipuirei lui Dionisie.

— Vorbesce... vorbesce Dionisie.

Ce blând răsună glasul tău!... duios ciripit, a vremilor de demult — dragoste.

Cântă, cântă înainte!! melodia acesta negrăit de dulce, adorme durerile.... desamăgirile.

Cântă pentru ca glasul tăinuit al îndoelei, din firea mea... să nu se mai audă!

Ce luminosă-i viața! Cum strălucesc stele, cuc de-argint pe bolta senină... și-n depărtări vezi tu îmbrăcată-n flori și-n pânze diafane? E fericirea... ne chiamă... Ascultă!! Auzi tu glasul ei ce duios e? Ca de copil vorbire.

Me iubesci.... mă iubesci....

Ore de cât timp aceste vorbe tăinuit cântă-n su-fletul meu?! Ochiu strein n-a priceput, urechi streine n-au auzit.

Iubirea aceasta e singurul punct luminos spre care-n în nescire se-ndreptă pasul meu.

Atâta timp te-am purtat în suflet, atâta timp te-am desmerdat în închipuire, întrupare ce neaevea mi-ai părut.

De-odată în cale mi-ai răsărit — tu geniu luminos ce porți în tine, comori de frumuseță, de artă, de lumină.

Tu geniu, al cărui vers duios, cald, sgudue su-fletul până-n adâncimi, tu chip peste care o lumină fără samăn se resfrânge.

Din prima zi când te-am vezut, un nu sciu ce mi-a cântat în suflet. Robită am ascultat... n-am priceput... și nici am căutat să pricep... așa blând și duios era.... nici am căutat să lupt.... ș-aceasta a fost iubirea.

— Haide literaților, lăsați cetitul, mai aduceți-ve aminte și de mine, zise Andrei care neașteptat intră în bibliotecă.

— Sunt măritată!!

— Ce însemneză acestă vorbă, Leliană?

— Nimic, dragul meu, e refrenul unor versuri ce nu de mult am cetit.

Împrejurările vieței, întrunesc sub masca prieteniei — la masa familiei — pe acei doi omeni. Viața și puterea de-a minți îi fac să-și zîmbâscă unul altuia, să se indatoriască... și cine scie de nu să urăsc de morte, de nu se vor ucide mâini când se vor sci că iubesc pe-aceiași femee.

— In astă-sară nu voiu putea să vă țin tovărășie, sunt peste măsură de ocupat, am niște procese mari și grele, dosare multe de studiat. Câtă jale e în vocea lui Andrei!!

Dionisie observă acesta și tresare. Leliana, care are pe chip o lumină ce-o face mai dorită, mai drăgălașă... e cu totul streină dece se petrece în jurul ei.

— In astă-sară voiu ruga pe domna să mă erte, dar am făgăduit la câți-va prieteni să nu lipsesc dintre ei, și trebue să mă țin de cuvent.

Nici aș putea pretinde să-mi dai tot timpul liber, rămânendu-ți cu totul recunoscctoare, de tot ce faci pentru mine.

XXI

In biroul de-o eleganță seriosă și alesă, Andrei se lungesce pe una din canapelele depele de Cordua.

Masca cade de pe obraz, și chipul se întipăresce de-o adâncă desnădejde.

El e acest de-acum? Câte cesuri a trecut de la auzul mărturisirei de dragoste a Lelianei către Dionisie?! Ce întâmplare l-a dus pe el cu atâta taină spre biblioteca ei? Cum de-a putut răbda să nu le zică nimic?

...Singur se miră de puterea ce l-a țintuit, singur nu pricepe de ce numai, așa jale, l-a cuprins!

Ce gonă nebună de idei, de simțiri, de-amintiri! În ce scurtă vreme o viață întregă de liniște, a dispărut rostogolindu-se în prăpastia durerei!

Își aduce aminte de primii ani ai căsătoriei.

Care-s sentimentele ce l-a mânat spre acestă ființă!

Fost-a oare iubirea pătimașe, orbă, gata de cele mai mari jertfe, și de cele mai mari uri? Nu!! nu a iubit pe Leliana de cât așa cum se iubesc toate femeile, care pe lângă avere și rang social, întîmplător aduc și frumuseță.

Inteligența ei l-a mulțumit întru atât cât vedea câ-i formezâ cadru deosebit pricinuind jalusii ce-lor-l-alți bărbați, care-și vedeau nevestele, intferiore Lelianei.

Sufletul cu entusiasmul din el, i s-a părut ceva bolnav, ceva copilăresc, și ș-a râs de el cu prisosință ori de cîte-ori avea prilej: iar «Voința ei» i s-a părut vorbă învățată de prin cărți. O femee să aibă voință!... Aș! Câte femeia cunoscut el! Toate trec prin perioda acesta de voință, și apoi...

Anii de căsnicie au trecut mulți la numer!!

Femeea acesta ce i s-a părut asemânătore celor-l-alte, pe nesimțite s-a arătat o alta.

Inteligența și cultura ei, din ce în ce ’i-a impus admirația, și respectul. Câte sfaturi nu i-a dat ea! Ce orizonte largi de pricepere și simțire nu a des-chis ea creerului lui! Cu câtă dibăcie l-a făcut pe el omul realităților să nu mai pue atât preț pe nimicurile aceste demărire și mulțumiri sociale!

«Da, da și ori de câte-ori o grijă mare m-a cuprins, îndoială sau vre-o desnădeje, Leliana mi-a dat curajul. Ea cu vorbele-i calde de încredere în inteligența mea, de ironie că de frică măresc grija, ea cu vorbele: Cine știe a voi și lupta înfrînge tot, nu trebue să te lași robit de viață și împrejurări, ci atât cât îți stă prin putere să ți le robesci». Ea, Leliana mea, mi-a dat curaj și încredere, m-a împins pe nesimțite făcendu-mă să ajung aici.

După ce-am priceput-o mi-a fost rușine să mă dau înapoi înaintea vre-unei piedici, și am luptat înainte muncind ca să mă înalț tot mai mult, tot mai sus, în sufletul ei.

Acum, acum când cu voința ci, pe nesimțite m-a adus aici, Leliana nu mai mă iubesce, iubesce pe Dionisie. Eu te-am perdut, eu care m-am înstrăinat de sufletul, de idealele tale aventări, eu care n-am luat parte la viața ta intelectuală. De ce nu am dat și eu acelaș interes nevoilor sufletului tău, de ce nu te-am putut asculta cu răbdare de câte-ori în minutele de înflăcărare colindai lumi streine mie, de ce nu m-am putut aventa cu tine, în lumile tale, pentru ca loc pentru altul să nu fie???

Ani au trecut până ce te-am priceput, și tu nu te-ai descurajat.

Orb ce-am fost, am avut lângă mine comora de simțire, de voință și inteligență, și azi, azi când văd că sufletul tău se duce spre cel ce te pricepe, spre cel ce are aceiași viață, aceleași aspirații ca și tine, sufletu-mi se strânge de desnădejde. Ce pot face? E târziu, e târziu!! Dacă Leliana a spus acele vorbe, e că iubesce, că nu mai poate lupta.

Aceste gânduri cutreeră crierul lui Andrei, unele le spune tare, pare-că ar respunde cui-va.

Se luptă ’n el ideea de-a se ucide. La ce bun viața acum când e bătrîn, când întipărirea lăsată în întrega-i ființă de acesta femee e prea puternică ca s o poată uita sau înlocui? La ce bun viața când nu mai are nici un scop? Aceia care ’n ființa ei era: Voința, ambiția, fericirea, de la el ochii s-a întors! La ce bun să câte a se mai înălța când cea care, cu privirea și vorbele-i aprobatore, admirătore, resplătia zilele de muncă, ș-a întors ochii de la el spre un altul cu care o înrudesce aceleași vederi, aceleași avîntări.

Mortea va amorți, va șterge toate durerile și des-nădejdile. Cine scie dacă el mort, Leliana nu-l va iubi înainte!!

Ce ogoetore e ideea de-a fi iubit de Leliana fie și după morte!!

Bucurie cu traiu de-o clipită!!

Dar dacă Leliana care are așa voință, care nu a căzut nici-odată, care cu atâta putere ș-a ucis iubirea pentru George, fostul ei logodnic, care a mers vecinic dreptă pe drumul cinstei, va avea și de astă-dată aceiași voință?!

Dacă odată trecute primele minute de exaltare, voința de-a fi cinstită, ambiția de-a fi de-asupra pornirilor va învinge iubirea?

Dacă mila de-a nu-l lăsa singur pe el, Andrei, care e mai bătrân de cât ea, va opri-o la mijloc de drum, va învinge iubirea?

De ce să se omoare? De ce să nu aibă el curajul de-a aștepta și răbda, cum ea a avut curajul de-al schimba în parte din ceea-ce-a fost??

Cine scie câte zili de bucurie senină mai sunt încă pentru el?!!

Speranța acesta pare a prinde rădăcini, și departe.... departe fuge gândul de-a se omorî... de-a lăsa liber drum unui potrivnic... «Nu!! Nu!» Râde singur de-acestă minută de slăbiciune.

Mortea e nebunie, curaj, curaj, cine scie!!

Dar bate cine-va la ușă.

— Intră!

— A adus o telegramă pentru Dv. zice feciorul.

E chemat grabnic la Bucuresci, o afacere mare care poate să aducă 10 sau 15 mii de fr. câștig.

— Ione, după ce-i duce recipisa să te întorci, înapoi.

In acestă telegramă e scăparea!

Silit să plece la Bucureșci cu cel întâiu tren, mu va avea timp de tălmăcire cu Leliana, și cine scie dacă la întorcere nu va găsi liniștea în casa lui?

— Ascultă Ione! mâine diminăță, eu trebue să plec la Bucurcsci, tu fă-mi giamandanele, și pune-tot ce trebue pentru 15 zile. Cuconița s-a culcat?

— Da, de mult.

Se mai preumblă în lungul și latul odăei, ușurarea ce simțise la primirea depeșei, acum pare-că dispare, îndoiala și jalea își întind din nou pustiul, peste sufletul lui.

Dacă Leliana fiind liberă în lipsa lui, se va lăsa, cu totul pradă dragostei și va pleca cu Dionisie, lăsând în urma ei departe, tot ce drag i-a fost, odată?!

Trece și retrece acestă idee prin capul lui, fără putința unei deslegări, fără ivirea unei speranțe cât de mici, doveditore că această plecare nu s-ar putea îndeplini.

Vede el bine, cât e de mic, cât e de nimic față de Dionisie! Vede el bine că Leliana trebue să-l iubiască prea mult, dacă cu voința ei nu a putut potoli acesta dragoste.

De atâtea luni, de când petrec împreună citind și discutând, s-au priceput adânc și poate fără voe s-au iubit.

Cine poate domoli o așa dragoste?

De-atâta timp Leliana era o alta, mai frumosă, mai vie mai deșteptă. Un element nou intrase în viața ei și i-o adusese la deplina desvălire.

Era o așa armonie în ființa ei! el neobservatorul și totuși fusese lovit de schimbările din ea.

Ideile, simțirile, viața ei intrigă, chiar felul ei de-a fi în casă; tot se prefăcuse.

Dionisie crease-n jurul ei o atmosferă, care a făcut din Leliana o ființă nouă.

Crâmpee de vorbe, de priviri, de gesturi, vin vârtej în mintea lui Andrei.

Ideia de dragoste nebună pătimașă din partea Lelianei, către Dionisie se întăresce din ce în ce mai mult în crierul lui, gonind departe, departe speranța că nu-l va părăsi... și că vor mai fi încă zile bune.

Ce nopte de desnădejde! Ce visuri îngrozitore, ce fantome se perindă dinaintea ochilor!

Vede pe Leliana albă, rece, înghețată, cu ochii închiși pentru vecie, și el ucigătorul care a avut curajul să înfigă pumnalul în acestă ființă alesă, se plecă spre ea să vadă de nu cum-va mortă chiar, buzele ei șoptesc numele lui Dionisie. Il podidește plinsul... ce gonă nebună de idei și hotărîri! pare că țesta s-ar sfărîma ca să se lărgescă, pe toate să le poată cuprinde... și își strînge capul în mâini voind să potoliască, voind să opriască în loc șivoiul de foc!

Dar dacă Dionisie ar muri? dacă l-ar omorî pentru ca ea să nu-l mai vadă... să nu-l mai audă... cine scie de nu l-ar uita!!

Apoi se vede pe el mort, și pe ei amendoui fericiți... un ris sălbatec ese fără de voe din gâtul lui, și turbat arată pumnii unor fantasme amenințătore...

Petrece așa până aproape de plecare. I-a fost peste putință să se ducă a se culca...

Să dormă în aceiași odae cu Leliana?... îi e frică de el, de nebunele idei... cine scie de nu o va o-morî? și pe urmă... pe urmă ce va face fără Le-liana, luminosa Leliana, care i-a arătat calea curajului și a voinței?

E ziua mare, trebue să plece la Bucuresci. Intră grăbit la ea... toată dragostea și încrederea trecutu-lui i s-a ivit în suflet, când o minută ș-a aruncat ochii pe chipul de copil — mai palid ca de obiceiu — ce dorme cu mâinele sub cap. Liniștea acesta nu a curățenie și forță grăesce??

Se plecă ș-o sărută... ca se trezesce.

El îi îndrugă pricina plecărei lui. Ea-l privesce mirată cu-n zîmbet ce-i lumineză întriga față.

Plecă, ducând în sufletul lui strâns de dureri și îndoeli, amintirea acelui chip, acelui zîmbet.

Plecă încredințând întâmplărei și voinței Lelianei, grija bucuriei și liniștei lui, se simte mai în siguranță de cât dacă el singur ar lucra.

XXII

— Caterino, scii că aseră Dionisie mi-a mărturisit dragostea lui?

— Am prevezut, și totuși nu mă asceptam.

— Nu te uita speriată creezend cinescie ce, dar nici nu crede că am rămas nesimțitore?

Trufașa ce s-a crezut stăpână pe ea și alții, trufașa ce s-a crezut stăpînă pe intreaga-i fire... pri-vesce-o azi slabă înaintea ta, mărturisindu-ți ne-țărmurita-i iubire pentru acel ce atât l-a așteptat, și așa târziu l-a găsit...

E târziu, căci viața-mi merge cu pași repezi spre apus, e târziu, căci nu pot călca în piciore iubirea lui Andrei.

Să-i spun că nu-l mai iubesc azi, când de ani întregi, — ca un răsboinic ce nu poate primi să fie învins — am cătat să torn în acest suflet iubirea pentru a trezi pe-a lui, când am cătat să-l mrejesc, să-l învălui într-o atmosferă în afară de care să nu mai poată trăi...

Din minutul în care am vezut că nu sunt iubită, așa cum ființa mea credea că merită, nu am cătat decât să robesc mic acesta voință, să fac să isbucncască pătimașă acestă iubire, și să vadă în mine o femee fără de care viața lui nu ar mai putea exista. Eu, rîzendu-mi deslăbiciunea lui înaintea greutăților vieței, l-am învățat să-și robiască lui viața și greutățile, nu ele pe el.

Azi când Andrei are o orbă încredere în mine, și îmi lasă toată libertatea, neînvoind, o umbră debănuială să lunece-n crierul lui, azi când acest om mai bătrân decât mine, nu mai poate închega nici o speranță, nici un vis, când am reușit aproape a turna în vinele lui voința mea; — cu nepăsare să-i zic: «adio, am făcut aceia ce voiam, atât și nimic mai mult! Du-te, iubesc pe un altul, el e visul desmerdat al crcerului meu, el se potrivcsce în porniri și ideal cu mine. Tu, du-te!! ai de la mine priceperea de-a lupta și învinge, învață de la mine, o femee, arta de a te stăpîni.

Nimic nu mai mă legă de tine, căci în lupta ce am dus pentru a te face să mă prețuesci și iubesci, a fost o mândrie ce mi-am satisfăcut»...

Spune tu Caterino! care mă cunosci, care scii cum de ani întregi m-am învins, spune tu de pot face acesta, de nu mă va urmări ca o vecinică fantomă amintirea lui, aruncând zăbralnic dedurere peste toate minutele de bucurie??

Unde-i lumina care să-mi arate drumul pe carp trebue să merg, fără ca-n urma mea să seamăn chinuri și lacrămi??

Nu pot suferi durerea altora, mi-i milă de tot ce-i pătimaș, de tot ce-i robit vednicci suferinți. Unde ești fetița mea? Trezesce-te! scola-te din mormântul rece, pentru a da putere mamei tale, pen-tru a-i zice: «Tu mamă ai avut puterea de-a învinge: simțire, mândrie, tot ce s-a revoltat în tine de nedreptățile sortei.

Spinos e drumul datoriei, dar e drept și luminos, consciință nu minte, fruntea nu se plecă, ai avut putere odată a merge pe îngusta cărare, mergi înainte!»

Da, copil iubit, cea mai curată, și mai sfîntă iubire a vieței mele, când mâinile îți înodai în jur de gât, când buzele tale «mamă» șoptiau, am avut putere a omorî: mândrie, simțire, tot ce-a fost bun și sfînt în mine, căci tu erai idealul luminos, ce mi-a arătat drumul vieței. Pentru ca lumina ta să mă învălue vecinic, nimic nu era prea mult, nimic nu era prea greu. Dar azi... azi casa-i goală, zadarnic te chem. Puterea mea se sfarmă de-o iubire, ce nesciut mi-a cuprins întreaga fire.

Sunt slabă, sufletul mi se sdrobesce de durere, când văd că am fi putut uni viețele, și lacrămile, când văd că acest vis, ar fi putut deveni realitate

— Leliană, de un ceas ascult alături vorbele tale, căzend pic de jeratec pe sufletul meu. Eu, Dionisie, nu vreau să te văd îndoită sub povora durerilor tale, nu, căci ele adânc răsună în sufletul meu.

Deiță ’n templul sufletului meu, fi-vei vecinic, ori-ce aș vedea, ori-ce aș auzi.

Tu, în gând, tu, în simțire.

M-am hotărît, mă duc în depărtări cu dorul meu, la ce să facem rău, când binele așa rar îl putem face?!

Fii liniștită, fii curată, fii luminosă. Nu plânge. Rădică fruntea sus! Nu ești făcută pentru a te pleca, mergi dreptă pe drumul vieței.

Iubirea curată, ce port în suflet, pote-mi va lu-mina de-ajuns calea, și încă mă va face să îndrăgesc viața.

Versurile mele vor ajunge până la tine, vei sci că trăesc, ele-ți vor spune dorul și jalea mea.

Vei plânge cetindu-le, în depărtări și eu voi plânge de nenorocul că te-am vezut, de nenorocul că trebue să te pierd.

Rămâi curată sfîntă femee... nu plânge, lacrimile tale ard sufletul meu.

Să mai mă uit în acestă odae să duc în crierul meu icona acestei lumini de vis, să duc în crierul meu chipul tău drag.

Miresă a sufletului meu, tu vei trăi vecinic în versul ce numai dorul de tine îl va închega.

Adio Leliană, să nu apuc ’n crierul teu, amintirea acestei sfinte iubiri.

— Dionisie... Dionisie nu te du.

Zadarnic fu.

A gol răsunară clampele ușei, răsunet de morte în sufletul Lelianei, ce sbuciumată plânge-n hohot. Totă voința ei se dusese, nimic nu mai trăia în ea decât chipul lui Dionisie, nimic nu mai auzia decât glasul lui desnădăjduit.

Viața, iubirea, se juca cu acestă femee, așa de stăpână, așa de voluntară.

Zadarnic fugise de iubire, iubirea o sfărîma fără de milă!

XXIII

Leliana e bolnavă. Caterina însciințată veni în-tr-o fugă. Ferbintele cap al Lelianei îi acopere cu ghiață, înfășurând tot corpul în comprese.

Bătrinul Doctor al casei, veni îndată și aprobă toate preîntîmpinările luate.

Se tem de meningita, și trebue luptat din resputeri pentru a o îndepărta.

Leliana sguduită de tremure, cu ochii închiși, când tinde brațele în deșert, când încrucișate le strânge la piept. Din când în când, zice Dionisie... Dionisie... Andrei... pustiu... pustiu... apoi tace... și corpul i se sgudue ca de spasmuri.

Compresele se schimba cu repeziciune, căci ferbințela... cresce. Suferia sărmana Leliană, suferia adânc în corpul și sufletul ei.

Dionisie a plecat imediat, fără să se scic unde, depărtări căutând a pune între el și ca.

Doctorul ce de copilă ocunoscea, sciind în parte toate nenorocirile ce cu îndărătnicie o urmărise, o iubea ca pe un copil al lui.

Neadormit o păzi toată noptea, administrându-i cu o mașinală punctualitate, toate liniștitorele ne-cesare, pentru a stăvili bola în repedele-i curs.

După patru zile Leliana aprope-și reveni în fire. Blând și lung se uita la toți, nu prindea înțelesul celor întâmplate, pare-că firul cugetărei se rupsese.

Unde-i Andrei Ifu prima ei întrebare; apoi să-ruta mâna bătrînului doctor care cu o blândeță ca de tată îi desmerdă fruntea și lacrămi picură din ochi.

Se uită lung, cu înțeles la Caterina și Eugen, care pe rând veghiase împreună cu doctorul, în timpul acestor patru nopți.

Devotamentul acestor trei ființe, o redădea vieței, suferinței.

De Dionisie n-a întrebat nimic.

După câte-va zile Leliena primi o scrisoare de la Andrei în care-i spune, că deși interesele pentru care a plecat la Bucuresci, merg bine, totuși e ne-voit să stea încă 15—20 zile în Bucuresci. Leliana a fost mai veselă în acea zi.

A zecea zi s-a sculat din pat, slabă, palidă, cu ochii boltiți de suferinți.

Se îndeletnici cu toate nimicurile casei, gândin-du-se la toți și la tote.

Încet, încet revenia la viață, pare că o tăinuită speranță, o tăinuită credință nu o lăsa să dispară.

În fine, aproape după o lună sosi și Andrei. Când vezu pe Leliana așa de slabă, și-i povesti bola, s-a supărat că nu i-a scris, căci toate erau nimicuri pe lângă sănătatea dragei lui Leliane.

Curgeau lacrămi pe obrajii dogoriți de bolă a sărmanei femei, privirea era tristă, perdută.

— Sărmane Andrei, nu-ți fie frică, vom pleca la băi, și acolo voiu recăpăta sănătatea perdută.

In adever ei amendoi, Caterina, Eugen și copiii au plecat împreună la băi și de-acolo la țară la Caterina.

Leliana pare că nu se putea despărți de buna ei prietenă.

După doue luni s-a reîntors la Iași.

Zilele treceau lungi, obositore, pentru Leliana care-n acest timp nu mai ceti aproape nimic.

In neștire, cu ochii deschiși privea în depărtări, tresărind la ori-ce sosit de scrisori.

Dar... nu venia nimic de la Dionisie... tăcea... lunile treceau... iarna se apropiea și cu ea amintirile isvorau pătimașe, ucigătore de suflet.

XXIV

În lungul și latul bibliotccci... se preumblă Le-liana.

În ochii aprinși de frigurile iubirei, trec fulgerătore lumini de energie.

Într-un colț, pe un fotel, șcde Caterina — ființa cu sufletul vecinic plin de drag pentru bărbatul ei cu chipul de-o tinereță copilărească — și privesce cu ochii în lacrămi pe prietena ce-i umple sufletul de lumină când o vede, și pentru care totuși nu poate nimic face.

De și sunt așa apropriate în vederi și simțiri, totuși inconșcicnța vieței le-a îndrumat pe cărări așa deosebite; una merge fără piedici pe drumul datoriei și liniștei, alta... luptă, se frămîntă, se sbate nebunesce, contra iubirei ce-a abătut-o din drum.

Totuși sunt prietene, căci adânca pricepere, puternica iubire, mătură nepotrivirile.

— Caterina, nu găsesci că-i nebunie să-ți închini viața întregă unui om?

Nu găsesci că-i nebunie și-l ridici sus, cînd el singur n-o voesce?

Ce cauți cu pătimașa iubire ce te sdrobesce când el n-a vezut în tine, de cât iubirea unei clipe, prilej de-aș uita oboseda și desgustul vieței.

Ha... ha... ce nebunie... tu zile și nopți întregi visezi deci. Întinzi mâinele să-l cuprinzi... îl vezi în ori-ce loc... îl auzi în ori-ce minută... ești orbă pentru tot ce nu e el... Ț-a zis adio... și cine scie de n-a spus și alteia, tot ce-ți spusese ție.

Să mă trezesc, să-mi scutur nervii obosiți, să ucid mortea și golul din suflet!!

Au doră nu m-am așteptat că mă va uita?!

Cum? tot ce e frumos în viață, sciința, binele făcut, natura, nimic nu mai mă mișcă?

A murit copilul meu, sângele meu, creațiunea mea, și încă am uitat.

Viața a avut încă interes pentru mine, nu eram așa stingheră; și azi, azi plâng ca un copil, azi nopțile și zilele, îmi sunt chin, dorul mă arde.

Am întrupat realitate dintr-o chimeră, am dat suflet unor vorbe ce atâtea le-au atuzit.

L-am desmerdat în închipuire, l-am adorat în neștire ca pe un zeu; gata să-i fiu robă, rpba vecinicei dragoste!

Tainic glas cânta în suflet, neclintită îl ascultam... uitat-am de toți și de tote, uitatu-m-am pe mine, și tot ce era puterea mea! Tot ce mi-a spus am crezut, căci tot ce-mi spunea îmi părea sfnt.

Fericită eram să-l ascult, să-l ved.

Dile întregi mi-a cântat în suflet musica vorbelor lui, zile întregi m-a ars și mă arde focul privirilor lui...

A zis că fuge de mine, fuge că nu mă poate avea vecinic lângă el, am plâns, și am crezut vorbelor lui.

Numai frica unei crime ce fără de voe făceam, m-a țintuit în drum. Frica că cu voință luam viața unui om, și că suferințele lui, vor fi vecinică fantomă, ce și ultima clipă de linisce îmi va hrăpi.

Iar el s-a dus departe.... departe.... Lumi întregi puind între mine și el; fără să voiască a sci că voit omoră o ființă ce n-are altă vină, de cât de a crede vorbelor lui.

Nimic, nimic de șase luni, nici-o vorbă... nici un semn că mai sunt ceva pentru el.

De-aș fi o ființă ușoră, mi-aș uita poate durerea.... dar nu pot, mi-i silă să-mi înjosesc sufletul cu sfînta-i iubire.

Mai bine suferința vecinică, de cât acestă degradare. Zadarnic te pretinzi deștept, zadarnic lumi voesci a stăpâni! Esci nimic! prada neînfrânsei naturi, prada patimilor nebune, și a vecinicei suferinți!

— Nu cum-va îl judeci cu patimă Leliana?

Nu-ți poți închipui că și el poate sufere, poate e bolnav? Nu vezi tu că de câte-ori judecăm pe alții greșim? căci le împrumutăm propriele nostre stări și judecăți?

Tu care nu credeai în bărbați, tu care nici odată nu te-ai lăsat robită, și vecinic ai găsit fie-căruia lipsuri care să-ți slăbiască dragostea? Cum de după șase luni de deplină tăcere din parte-i îl iubesci încă cu aceiași patimă?

— Nu vorbi așa Caterino. Altă dată îmi râdeam de dragoste, căci în vorbele fie-cărui bărbat, nu vedeam întipărită de cât credința: că cu ei nu se poate lupta nimeni, că trebue să cazi.

Ființei răsboinice din mine, îi plăcea să-i «desfidă»; bătendu-și joc de mulți din ei.

Afară de acesta, parte din bărbați îți fac chiar scârbă, căci n-au priceperea a-și masca înjositorele lor porniri.

Sila acesta de iubire, credința ce avem că nu voi mai iubi, că sunt destul de puternică, m-a făcut poate așa deslabă acum.

Pe lângă acesta așa curat m-a iubit Dionisie.... îmi părea că sunt copila de 18 ani, pe care nu te poți opri a nu o îndrăgi, dar pe care un nu sciu ce curat și ideal ce — se desprinde din în-treaga-i fire — te face să nu-i spui vorba care i-ar tulbura sufletul, care-ar aduce o umbră pe luminosa frunte.

Așa m-a iubit Dionisie, simțeam că sunt în su-fletul, în ființa lui.

Ochii noștri se căutau, dar privirile afundându-se sufletul se umplea de nu sciu ce putere senină, de nu sciu ce drag de viață, care lumina, aurea toate lucrurile din jur; și care totuși nu-mi dădea nici o clipă de tulburare, nici o minută de grijă sau de frică.

Era serbătore când intra el în casă, o lume întregă de bucurii îmi năpădia în suflet la un vers cetit de el, la o laudă a lui, când discutam, sau lucram la ceva.

Me simțiam așa de fericită... așa liniștită îmi era consciință!

Ani întregi m-aș fi mulțumit să-l ved, să-l ascult! Tu nu pricepi acestă iubire?

Îți par poate o bolnavă? Totuși, draga mea, nu-mai curățenia acestei iubiri, numai faptul că-n-nescire mi-a cuprins intriga fire, fiice ca și azi să trăiască-n sufletul meu, fiice ca și azi să-mi fie singura lumină dătătore de viață, singurul isvor unde se adapă sufletu-mi setos de bucurii, de fericiri neasămănâtore — cu tot ce-am vezut, cu tot ce-am simțit până acuma!!

Când peri albi vor împodobi fruntea netedă o dată, amintirea acestei dragoste va pune încă destulă bucurie ’n suflet, fâcîndu-mă să uit anii de îndoeli și luptă, făcend să nu-mi pară rău că am trăit.

M-a uitat?! Ore nu în fie-care început e și sfârșitul?

Așa e viața, ne pândesce ’n umbră bătendu-și joc de hotârîrile, de ilusiile, de simțirile nostre!

— Cum de nu te gândesci și la Andrei? Nu-ți închipui că acestă deplină uitare de Dionisie e voită? Se poate când cu atâta drag îl privia, în 6 luni să nu întrebe odată de el?

De-odată intrară în casă mai multe prietene.

— Ce mai faci Leliana? Nu te mai gândesci la noi. Drăguța Leliana, nu ne mai deschide salonele nici mai apare în ale nostre.

— Ve înșelați, dragele mele, Iarna abia a început, — avem tot timpul.

Unde s-a perdut poetul Dionisie? zise Anicuța... la acestă vorbă buzele-i deveniră mai subțiri și ochii mai sticloși.

— «Apropos», începură de-odată tote—așa-i că... ce e cu poetul? Un veac de când nu l-am vezut.

Era nelipsit din casa ta Leliana, cum de nu-l mai vedem acum??

— Sciți dragele mele, că dacă poetul ar putea să vă audă, ar rămânea cu totul mirat de interesul vostru, și ’n nedumerire nesciind pe care din voi să iubiască; — căci pe lângă strălucitele vostre calități fisice și morale, adăogați iubirea pentru el!

Acum ca să vă liniștesc; «eu prietena lui» vă pot asigura întâi: Că-i voi transmite durerea și dorul vostru că nu l-ați vezut de-atâta timp. In ceea ce privesce persona lui; vă pot spune că că-lătoresce în țări streine, strengend și îmbogățind cu sensații de lumi necunoscute, materialul necesar Romanelor și Dramelor cu care în curend ne va uimi.

Când cine-va e literat, e poet, trebue să vadă lumea sub diferitele-i fețe, să simțiască, să trăiască, să-și sature creer și suflet, de tot ce e frumos, de tot ce e artă.

Se începu apoi vorba de modă, de baluri, de diferitele intrigi din oraș în fine de toate acele nimicuri așa de însemnate pentru cea mai mare parte din femei lipsite de cultură, sau cu o cultură așa de pospăită că nu-i în stare să le schimbe sau să le lărgiască cercul vederilor.

Ca corbi de pradă s-au aruncat asupra Lelianei, pe care o urau — din cauza veditei ei superiorități — crezend că poate o vor vedea umilită sau descurajată deplecarea lui Dionisie.

Au plecat de la ea cu îndoită durere: încredințarea că-n adever era iubită de Dionisie, și că zadarnic căutase să-și sature ochii de tristeța și umilirea ei, ele erau umilitele.

— Vezi Caterină când îmi aduc aminte cum le-am apărat și ertat totdeauna pătimașele și schimbătorele lor «capriciuri» cum totdeauna m-am făcut mică înaintea lor, pentru a nu le da prilej să mă urască, — mi-i scârbă când le văd azi — suflete așa veninose.

XXV

In biblioteca Lelianci se aprinsese «Lampaderul cu roșul abat-jour». Aceiași «Lumină de vis» — ca un răsărit de lună plină în tomnă — care de-atâtea ori luminase chipul lui Dionisie, care-de-atâtea ori îndoise misterios» iubire ce plutia în aer, ce-i învăluia în întregime fără ca ei s-o priceapă.... era și acum....

In semiobscurul acesta, lucrurile păreau neaevea, fantome a unei vieți trăite, a unei vieți ce adânc glăsuia din fie-care carte, din fie-care ce.

Leliana stă lungită pe scaunul lung, Caterina o privesce.

— Nu sciu dece amintirea de Dionisie, m-a cu-prins de-odată așa de puternic. Îl am dinaintea o-chilor, îi văd gestul, îi simt ființa, îi aud musica glasului.

— Nu te mai cunosc Leliană. Cum în tine a murit pentru vecie ființa mândră ce nu scia ce-i a fi învinsă??

— Zadarnic Caterină!... nu mai pot lupta «Lu-mina acesta de vis» cu semiobscuiul ei, îmi dă realitatea ființei lui Dionisie.

Me simt cu el alături, în comunicație directă cu el, ca cum impalpabil sufletul lui m-ar urmări.....

Feciorul aduse de-odată mai multe scrisori.

Luă la întâmplare una dintrensele, o desfăcu.

Câte-va pansele picară din ea, cu aceste singure cuvinte «Ești artistă» Dionisie. Era dată din Dresda.

Un resort o ridicase ’n piciore la venirea fecior-ului. Când desfăcu scrisorea, când vezu panselele.... un fior îi cutreeră corpul, păli.... amuți cu panselele în mână strânse la piept.

Nu-i fu cu putință să mai spue o vorbă, numai ochii erau plini de-o lumină adâncă, străluciau măriți.

Era fericită.... o negrăită fericire îi cuprinsese firea....

Insciință pe Andrei că-i bolnavă și nu poate prânzi.....................

Adouazi când se duse la Caterina — era o alta: Lumina, viața era în față. Mișcările mai vii, și din gest din vorbă nu sciu ce drag de viață și nădejde se resfiră.

— O lume întregă de bucurii se deschide crierului meu. O musică tainică cântă ’n mine dragostea lui Dionisie.

Lucrurile îmi par mai frumose, ziua mai senină.

Nu sciu ce duioșie mi-a cuprins firea. Aș voi să pot avea puterea să ușurez durerile tuturora, să le pun speranța și dragostea ’n suflet... căci acesta-i puterea de luptă.

Dionisie mă iubesce. Din nețărmurite depărtări trecut-au peste mări, munți, prăpăstii echoul glasului lui, pentru a-mi spune vorbele «Ești artistă» care cuprinde o lume ’ntregă desperanțe, de credinți, de dragoste ce-a pus în mine.

Lumile noui ce-a vezut, impresiile, sensațiile ce-a trăit n-a umbrit intru nimic, dragostea-i pentru mine.

Luminosa-i amintire, a pus serbătore ’n sufletul meu, și drag de tot ce-i era drag și lui.

Voi ceti din nou... ființa lui va răsări dina-inte-mi din tot ce voi face, din tot ce voi gândi. Retrăivoi viața trecută cu speranța luminosă că tot mă iubesce.

Ori-cât de îndepărtat, ori-cât de perdut e pentru mine, sufletul meu e al lui; și ceea cc-i dau, nu e o nedreptate făcută nimănui, căci e sufletul priceput de el, și care-l pricepe pe el. E creerul pe care el l-a îndrumat în lumile de artă și frumos, și carc-l vede, îl simte, în tot ce citesce, în tot ce pricepe.

Această iubire trăesce-n mine, e puterea mea.

Și............

In adever Leliana începu a ceti cu patimă.

Voit se afunda în lumea acesta de inimos pentru a uita luminosă întrupare ce atât de târziu i se ară-tase-n cale.

Petreceri, lume, tot era străin de ea, și din zi în zi se adância în cotitul ce-i lua apropie toate orele.

Când îi zică Caterina: de ce cetesce atâta, nu vede că-i face rău ocupația acesta peste măsură??

Ea-i răspundea:

«Când va veni Dionisie și-l voi asculta, trebue să-l pricep, mai bine; trebue ca lumea lui de gânduri să fie a mea.

Nu vreau să fiu streină de nici un gând al lui. Trebue să mă înalț ca să-l pot pricepe.

Nu vezi tu că sunt nimic pe lângă el».

Acest gând, acest doar o făcea din ce în ce tot mai străină de Andrei, căruia îi era apope oprit să intre în bibliotecă.

XXVI

Ori-cât de strein a-i fi fost de Leliana și Andrei — îndată ce sciai ce-a fost viața lor, ce e — și vedeai pe Andrei așa de trist, pe Leliana așa de îndepărtată cu gândul; o jale te cuprindea câ «Viața» nu-i păstrase nici pe ei.

Pe ea mai ales care atât luptase pentru a se în-frânge, pentru a depărta ori-ce gând strein care-ar săpa adâncă prăpastie între ea și bărbat; trezind în sufletul ei, sentimentul de asemănare ce-ar fi umbrit ființa lui Andrei.

Se strădănuia Andrei din resputeri s-o facă a iubi viața, petrecerile, dar nu reușia. Într-o zi își perdu răbdarea și-i zise:

— De ce te-ai retras din lume, e tot aceia din trecut?

— Nu mai pot suferi minciuna și prefăcătoria femeilor ce mă ’nconjoră. Ele sunt streine de îndeletnicirile mele, și nu fac de cât să vorbiască nimicuri, sau să critice. Cum vreai să mă înțeleg cu ele? Sunt fericită cu cărțile mele și sătulă de crilicite lor. Vreai să încep din nou perzendu-mi timpul cu nimicuri?

— Leliană, tu vecinic pare că-mi ascunzi ceva? pare-că ești urmărită de-un gând, de-un vis tainic, ce se resfrânge-n privire, făcend-o streină la tot ce e conjurător. Din purtarea-ți către mine,respiră o voință puternică, ca și cum ar fi o minciună convențională.

De ce să nu fim perfect uniți??

— Acesta-i urmărit tu în anii ce-au trecut?

Andrei, ești tu sincer cu tine, sau mai bine zis cu mine? Ore-n acestă întârziată dorință de-a fi uniți, nu e un răsunet, o tainică grijă ca să nu dispari cu totul din viața mea? Nu e oare un ascuns egoism, voința acesta de-a fi stăpân pe gândirea și simțirea unei femei de care străin erai în alte vremi?

Ore nu însuși felul nostru de-a fi e diametral opus? Tu omul practic care cauți și ceri vieței toate mulțumirile de aparență, tu omul materialist care reduci totul la ban, sau poate îl pui ca pricină a tuturor acțiunilor tale!...

Tu inteligența sănătosă și de actualitate care nu iubesci sciința fiind-că luminează necunoscutul de care esci înconjurat, ci o iubesci pentru practicele-i rezultate.

Tu simțirea care te mulțumesci cu nimic, care comoră de bucurii faci din tot; nu mă pricepi pe mine, pe mine bolnava care vecinic mă avânt după un ideal ce-mi fuge, care mă analisez, și care-mi cunosc bucuriile și suferințele, patimile și calitățile.

Me asculți când îți spun câte ceva din ce citesc dar nu mă urmăresci, nu-ți iai sborul împreună cu mine în lumile frumosului, a adeverului.

E o simplă bună-cuviință în ascultarea ta.

Pricep și atuncia fac.... închizendu-mă în cercul simțirei și a visurilor mele, devenindu-ți din ce în ce tet mai streină.

Tu ai pus la baza iubirei, iubirea pămentescă, cu am pus deplina legătură dintre suflete, contopirea eurilor într-un singur gând, într-un singur dor.

E o chimeră, e o nebunie, și totuși nu pot alt-fel.

Sufletul fără devoe ți se duce acolo, unde scii că gândului tău respunde un gând prieten, acolo unde ceva din propria-ți fire se restrânge. Din asemănarea gândurilor cse desăvârșita apropiere a sufletelor.

Nu-mi cere să-ți spun intriga mea gândire.

Dacă nu ț-o spun o fac din umanitate.

Ai suferi de gândul meu străin.... și suferința altora dore de multe-ori mai tare pe cel ce-o pricinuesce.... e tăinuita consciință, ce-i aduce ca o remușcare.

Să primim viața așa cum e.

M-am răsvrătit și eu la începutul căsniciei, sbu-ciumându-me, dar zadarnic.

Viața-i despotă în inconsciiența ei.

Și de cerci să te împotrivesci, nu faci de cât să te sdrobesci. Fii înțelept Andrei! pricepe viața, și ușureză-ți durerea cu acestă adâncă pricepere!

Andrei, nu mai zise nimic: nici a-i fi putut spune de era sau nu pătruns de adeverul ziselor Lelianei.

Părea crudă, totuși când te gândiai la tot ce suferise, la tot ce făcuse pentru casa ei, era firesc ca azi să aibă libertatea de-a visa liniscită, a ceti, a trăi așa cum înțelegea, fără a se neliniști de nimeni.

XXVII

— Mi-i greu Caterină de viață, silă de tot ce ved, ce aud, ce fac.

Viața mea e o minciună, căci de cu zi și pănă-n sară, tot ce fac e silit, tot ce vorbesc e falș.

Datoria e o mască, toată eu sunt o minciună. Intrega mea ființă se răsvrătesce, voesc să sfărm aceste legături, ce sunt potrivnice ființei, potrivnice sufletului, potrivnice tuturor pornirilor mele!

Clocotesce-n vine patima!

E o minciună acestă neliniște din față, din gest, din vorbă.

Tote fibrele ființei mele sunt pline de el, stăpânite de dorul nebun, de acel ce rătăcesce departe în țeri streine, depărtat de-aceea a cărei ființă s-a contopit renăscendu-se într-a lui.

Câte-odată dragostea pentru Dionisie, îmi umple sufletul de melodii, atunci am răbdare, nu urăsc pe nimeni, îl aștept cu încredere, lucrurile îmi par mai frumose, sorele mai senin, citesc mai cu ușurință. Dar acestea sunt numai fulgere de liniște, ce mă odihnesc puțin.

Apoi șivoiul patimei pornescc furios, sdrobind tot în cale-i, disprețuind, înjosind tot.

Ved numai interes și înjosire în tot ce mă înconjoră, rîsuri fiorose, spasmotice, sub fie-care zîm-bet blând, minciună și socotelă în cea mai neînsemnată vorbă, în cea mai mică faptă.

Când retrăesc viața-mi plină dedoruri furiose, de înfrânări, dedesilusii, de desgust, de minciună, atunci mă urăsc, urăsc pretinsa-mi inteligență, simțire, lealitate, milă, voință, mă văd lașa și de nimic!!!

Ce mică, ce mărginită sunt înaintea întâmplărilor ce mă sdrobesc! Mică de tot înaintea dragostei ce-mi arde firea, ce-mi omoră, ori-ce interes, ori-ce doar de viață, și căreia nu-i pot da un curs mai potolit.............

Numai spuse apoi nimic. Tăcu, îi fu peste putință Caterinei să mai scotă o vorbă din gura ei.

Cât de iute o schimbase împrejurările! Iată de ce se ferea Leliana de fostele-i prietene.

Sufletului ei, plin de Dionisie, îi era peste putință masca necontenită. Ar fi înebunit, acum pricepea Caterina.

Se simțea aceasta din sila ce-și făcea a se ascunde de Andrei, de multe ori nu reușia, și atunci era mai slăbită, mai aiurată.

XXVIII

Trecuse câte-va zile de la pătimașa mărturisire. Caterina văzândcă Leliana nu vine pe la ea, pricepând că-i era peste putință să iasă din atmosfera casei care-i amintea pe Dionisie, — de-a face ori-ce o îndepărtă de el, deînchipuita-i comunicație cu sufletul lui — s-a grăbit a se duce la ca.

O găsi în bibliotecă, perdută, cu ochii afundați de desnădejde.

— Ce e Leliana?

— Privesce, privesce Caterină. Dionisie e perdut. Cu voie liberă se duce la morte. Voescc pentru vecie să se despartă de mine, demine, ce nu am îndrăsnâla de-a mărturisi bărbatului meu că nu-l mai iubesc și a mă duce la cel spre care-n neștire se ’ndreptă gând, simțire.

Îl iubesc Caterino cum n-am iubit pe lume, el e visul desmerdat al aiurărei de fecioră, în el văd comorile visate.

Ascultă scrisorea, lui și vei judeca singură.

Fiume, 11 Noembre.

Leliană!!

Marea-i furiosă. Toți călătorii s-au retras nevoind să plece, fiindu-le frică. A rămas numai căpitanul, eu și oamenii lui. Vieța-mi pare o ironie, o ușoră atingere de-aripi. Vieța-i goală, pustie de înțăles, căci tu lipsesci, tu spre care se înalță sufletul meu. Dacă voi muri, sufletul e al tău și numai al tău ca și-n vieță.

Tot sunt perdut pentru tine... ne despart legile sociale.

Mai bine mortea care va adormi, va potoli poate acest doar nebun, acestă desnădejde că nu-mi poți lumina pe veci viața.

Adio Leliană, păstrezi amintirea celui ce te-a purtat în gînd și suflet, ca pe singurul doar dătă-tor de lumină!

DIONISIE

— Poate l-a înghițit valurile, pole din el nu mai e nimic, și eu nemernica n-am avut curajul a sfărîma legile sociale, eu, pe care o stupidă milă m-a reținut lingă Andrei, — iată-mă acum nevoită a zîmbi, a-mi ascunde desnădejdea, a suferi desmerdarea lui Andrei, desmerdare ce mă umilesce și Înjosesce, — azi cînd sufletul meu e al lui Dionisie.

Măritată, măritată, ce ironie să fii a unui om de care ființa ta se depărtează, căci drag îți e un altul, drag ca raza de sore după zili de întuneric.

Lasă-mă să mă duc, nu voi să mai stau în a-cestă casă.

Departe... departe... să nu mai simt nimic din trecut... și dacă Dionisie o fi murit, cum crezi că mai mă pot uita la Andrei?

Pentru el, și din cauza lui, l-am omorît.

N-am priceput că voit se ducea la morte, puind nețărmurite lumi între mine și el.

De-odată căzu în genunchi, împreună mâinele și se rugă.

Isbucni apoi în plâns, toată energia ei se perduse, și plângea, plângea nebună.

Se apropia ora venirei lui Andrei și Caterina nu pricepe ce trebue să facă, ce trebue să-i spună, pentru a o aduce la realitatea vieței, pe calea datoriilor de soție!

De-odată se ridică liniștită: Nu te uita așa lung și speriat la mine Caterină!!

— Ce mă crezi o femee asemănătore celorl-alte?

Crezi că samen celor ce cad azi cu unul, și mâine când nici bine n-a plecat acela, se dau altuia, zi-când că-n vultorea vieței pătimașe își vor uita iubirea!?

Nu, nu samen lor. Iubirea mea e mortea!

De-aceea fugiam de iubire. Nimeni și nimic nu poate umplea locul lui Dionisie, nimic nu mă va sili să trăesc atunci când voi sci că el a murit!

Acum privesce-mă! Îmi așez perul.... potrivesc chipul.... zîmbesc.... nu-i urmă dedurere pe față...

Dar ochii... ochii sunt ai lui Dionisie, pe el îl văd pe întinsul mărei.

Dacă vaporul se cufundă?! vai menfior, mă în-spăimântă curajul meu.... mi-i frică Caterino.... și mi-i frig.... e înghețul morții.

De-odată s-aude clopotul.

Leliana tresare.

— E Andrei, curaj! liniscită trebue să plec fruntea la sărutarea bărbatului meu... Nu-i dreptul lui... nu-i port numele?

Du-te! du-te Caterină, lasă-mă să joc singură comedia acesta a liniscei. Mi-i rușine să mint față, de tine. Du-te, nu-ți fie frică!

— Ce faci Leliană? Lasă cărțile. Haide să prânzim.

— Să mergem, dragul meu, tocmai pe tine te asceptam nesciind de ce întârzii.

Ce mai e cu politica? Ce mai fac la Cameră? Guvernul tot nu se schimbă?

— Ia nimicuri, fată dragă, se jocă de-a dimisia. Ar da-o și le e frică să nu le o primiască.

Dar tu îmi pari supurată, plânsă, și eu nici câte vezusem.

— Nu-i nimic Andrei!

Romanul ce-am cetit, m-a făcut să plâng la urmă, și tu scii ce impresionabilă sunt.

Din cauza acesta, se vede mă dore capul.

Așa că voi fi nevoită a mă culca mai devreme.

Tu du-te dragul meu! ai interese și nu poți lipsi. Nici nu e bine pentru tine să te culci așa de vreme.

XXIX

Mirată, ascultă Caterina povestirea Lelianei.

— Cu o forță colosală căreia zadarnic cercăm a ne împotrivi, viața sau mai bine împrejurările își urmâză cursul; sfărîmendu-ne fără consciință, fără părere de reu.

Asară la masă după ce-ai plecat tu, am căutat să rîd și să ascund lui Andrei, mortea din suflet.

Ce fantome am vezut toată noptea! și cum a apăsat pe ființa mea, acestă minciună, acestă ne-putință de-am trăi durerea și iubirea!

Pote asta a fost tainica putere — care azi dimineță la nouile și stăruitorele lui întrebări: că ce am de sunt așa de tristă, mustrându-mă că de ce îi tăinuesc, m-a făcut cu o inconsciență, și o putere de care mă minunez azi, să-i răspund: «Iubesc pe un altul, fără voia mea, și fără putința de a-mi omorî iubirea. Dă-mi libertatea, căci nu mai pot minți».

Răsună aceste vorbe urechilor mele.

Nu le-am priceput înțelesul, și nici m-am gîndit la răul ce făcem, sau la urmările ce-ar fi putut decurge.

Asceptam respunsul, crezend sau mai bine dorind libertatea.

— Ai făcut tu acesta Leliana?

Ascultă nu s-a isprăvit încă!

Ne pretindem a cunoște oamenii, le punem în gură răspunsuri, le imputăm judecăți și stări psichice, care nu sunt de cât ale nostre, și pe care ei nu le pot avea, nu le au, nu le vor avea.

Asceptam alt respuns, altă scenă de la Andrei.

Liniscit mi-a răspuns: «Trebue să mă iubeșci, acesta e datoria ta, așa ai făcut până acum» La auzul acestor vorbe, o nețărmurită tristeță m-a cu-prins, tristeța minciunei vieței mele, zadarnicul strigăt și doar de libertate, zadarnica sbuciumare a sentimentului de lealitate.

Viața își urmeză nepăsătore cursul și și-l va urma înainte, făcendu-mă să îngrămădesc minciună peste minciună, rușine peste rușine. Azi înainte de-a veni la tine, uitându-mă la Andrei, mi-a părut așa de trist, — o desnădejde și mai mare m-a cuprins atunci, o părere de rău de ceea-ce am făcut, și pare că un doar de a tăgădui toate zisele care de sigur i-a pricinuit atâta durere. Gânduri nebune de umilire, de devotament, de neîntrerupte jertfe se rostogolind furiose gonindu-se în creier.

— Te ascult Leliană, și pare că nu-mi vine a crede că tu ai putut face acesta. De ce nu i-ai mărturisit dragostea pentru Dionisie la început, după ce-ai văzut că v-a fost peste putință tăinuirea??

— Tu crezi Caterina că-n mărturisirea mea de azi dimineță a fost vre-o voință?

Nu! aceste vorbe au isbucnit, fără ca chiar să le pricep înțelesul. Acum îmi vine a crede că acestă mărturisire, va face mai mult rău mic de cât lui Andrei; căci a avut curajul a-mi pretinde să merg mâine seră la bal.

— Și tu desigur ai refuzat să-l asculți.

— Numai în fabule găsesci dureri care omora sau înebunesc. Natura noastră nu are capacitate de cât pentru mijlociu, loviturile cele mai aspre, nu ne produc de cât ușore sgârieturi.

Miseriile alunecă și cad de pe noi, passiunele nostre au durata unei clipe.

Dovadă e că: lui Andrei i-am spus că nu-l mai iubesc, și el a rămas tot cel dinainte, — gândindu-se la baluri — iar eu nu sciu dacă Dionisie mai trăesce și cu toate astea uite... mă mișc, rîd, vorbesc și mâine sară voi merge la bal.

Cu toate astea iubesc pe Dionisie!!

De ce atâta minciună în viața mea? De ce la pornirea-mi leală drept răspuns, am avut: amintirea datoriei??

Ce? oare sunt turnată ’n bronz, săpată-n marmură, ori sunt o păpușe? Oare ’n mine nu e nici simțire? Nu sunt stăpână pe gândul, — pe ființa mea?

Să merg înainte orbă, să-mi omor ori-ce porniri, ori-ce nevoi sufletesci, căci așa o vra obiceiu-rile și întocmirile sociale!

La ce bun atunci toate declamările de libertate, de drepturi, când ele nu sunt de cât o aparență, când înjugate suntem la legi create depatimile sociale, și de instinctiva putere de minciună și aparență ce e în noi?

Când văd egoismul cu care Andrei voesce a mă sfărîma, făcendu-mă să figurez în bal cu sufletul mort, îndurerat: când mă întreb de e aevea, sau a fost vis, halucinație mărturisirea că — nu mâi iubesc pe Andrei — mă înfrisoșez și mă desgust!

Ce putere, ce simțire tainică cârmuește pe acest om?

Eu îmi chinuesc sufletul cu părerea de rău pentru mărturisirea făcută, și el nu are nici duioșia, de a nu-mi impune, a voit o durere mai mult?

Dacă mă revolt? Dacă nu vreu să merg? și nici voesc a mai trăi cu el?

— Uiți Leliana că aceleași întocmiri de care te plângea-i mai adineoră, îți impun să nu te desparți de bărbatul tău decât în anumite condiții, pe care legea în ocrotitorea ei bunătate le-a prevezut.

Ai vre-una din acele condiții?

— Nu, nu am nici una.

— Nu-ți remâne atunci de cât să fii tot mări-tată, sau să părăsesci casa, supuindu-te scandalului și clevetirilor umilitore, ce potop vor cădea asupra ta. Nu crede că vei fi păstrată de vre-una din prietenele tale?

— De ce atunci întind mâna și primesc în casa, lor, pe acele cărora bărbatul le servesce drept «perdea» sau drept «mijloc de traiu» și care trec din greșală ’n greșală fără tristeță, fără remușcare?

— Ești copilă Leliana! cum vrai tu când multe din femei trăesc acestă îndoită viață să-și tăgăduiască și înfiereze purtarea lor, prin aprobarea deschisei tale purtări?

Iar bărbații, ce drept răsplată a tăcutei aprobări, au o largă parte de bucurii, cum voesci să nu fie contra ta, — când pe unul ai ales, lovind în egoismul tuturora??

Te vor desprețui, sărmano, bârfindu-ți curajul!

— Deci, deslegarea pentru mine, e minciuna, minciuna neîntreruptă ce ucide credințele, ce o-moră cele mai sfinte porniri.

Deslegarea e, că mâine voiu pune tot gustul, și priceperea ce am, în a mă găti, în a fi cât mai simplă în gătela mea, ca simplicitatea contrastând să-mi dea relief.

Balul e câmpul de bătălie a femeei, și cea mai curată chiar, își uită curățenia în acestă înciumată atmosferă de resboiu.

E o chimeră pentru care voesci a învinge, căci nimeni nu-ți place din sala de bal, totuși o voesci. De mică te-a învățat — dublându-ți instinctul — că numai acestă victorie îți e lăsată ție. Ești pă-pușa care trebue să robesci cu frumuseța; acesta e singura-ți armă, singura-ți resbunare. Să-ți fie sclavi, să te dorescă acei ce vor să te robescă. Câtă minciună! Câtă rușine!

— Totuși nici una din noi Leliană, nu avem curajul a sfărima obiceiuri, ce de multe ori, și la multe din noi, ne măgulesce deșărtăciunea.

— Ore însuși eu, care acum îți vorbesc cu atâta desgust de bal,... dacă aș sci că Dionisie e la bal nu bucurosă aș căuta să merg, dorind să înving pe tote? Ai dreptate Caterino, răul e în noi, e-n pornirile nostre............

Se ținu de cuvent. A doua sără fu la bal, într-o minunată rochie, albastră, dulce ca o mângâere, ce-i făcea chipul mai alb, perul mai castaniu.

Vezend-o zîmbind liniștită, adânc stăpână pe-ea, cine ar fi crezut că ’n acel suflet e disperarea?

Caterina se apropie de ea, neputendu-se stăpâni de-a o întreba: ce putere îi dă acel chip vesel cu care se arăta în bal?

— Nu pot suferi mila altuia, și acesta nu din pricina unei nesocotite mândrii, ci find-că sunt încredințată că sub părerea de rău din vorbe — pen-tru suferința ta — se ascunde o tăinuită și de multe ori abia mascată bucurie.

Și de aceea cu o putere — ce are la bază răutatea poate — îmi ascund intimul ființei, durerile și descurajările sub masca vecinicului zîmbet, a vccinicei liniște.

Nu pot suferi mila nimănui, căci e falșă.

Simțirea adevăratei păreri de reii pentru suferința ta, — când există — o simți ca un ce fluid impalpabil, de multe orineîmbrăcat în haina vorbei acel «ce» te înrudeșce cu ființa ce sufere pentru tine; căci în privire, într-un gest al ei, ai citit mai mult, de cât în potopul de vorbe. In colo e, curiositate sau falșitate.

Am crezut că venind la bal, voiu reuși a omorî pentru câte-va ore, gândul chinuitor.

Am crezut că veselia tuturor mă va coprinde, și individualitatea mea va dispărea.

Dar când văd perechile lunecând ritmic, ca duse de un doar de-ndrăgostire, când văd veselia și indiferența tuturor, o jale adâncă mă cuprinde; — fă-cută din durerea că nu pot avea lângă mine pe cel ce iubesc, și din sentimentul că de și căutăm a coprinde omenirea întregă în dragostea nostră, de și din ce în ce se hotărăsce și «accentuează» mai mult sentimentul de umanitate, — totuși om de om, e din ce în ce tot mai departe, tot mai strein.

XXX

— După ce am venit acasă de la bal, în tăcerea odăei, și-n aparenta libertate, masca a căzut, și am plâns lacrămi amare și fierbinți care m-au zdrobit, care mi-a omorît ori-ce credință, ori-ce nădejde.

Și azi mă vezi slabă ca un copil cu nevoia unei dragoste părintesci, unde să-mi ușurez durerea, și-n mângâeri să găsesc puterea de a lupta... de-a fi bună... de-a mă gândi la durerea altora mai mult decât la a mea.

Dicend așa: se sculă de la locul ei, se puse pe un scăunel la piciorele Caterinei, și afundându-și capul în polele ei, plânse ca un copil.

— Caterino! Caterino! grija veciniei cu întreba-rea că ce va face Andrei când eu nu aș mai fi lângă el, și cu frica că va ajunge nenorocit, mă țintuesce la mijloc de drum, departe de acel pe care fără voia mea îl iubesc.

Sentimentul că ascund ceva de Andrei, că nu mai sunt cu sufletul limpede din trecut, îmi dă nopți și zili chinuitore. De aceea cresce nevoia de a fi singură, a nu fi silită să mințesc.

Me sbat într-un cerc din ce în ce mai îngust, nesciind cum voiu eși, ce voiu face.

De odată i se aduse mal multe scrisori.

— Uite una cu mărci din Italia, zise Caterina.

O luă. Era de la Florența. Dionisie o insciința că a scăpat de morte și superstițios cum e, își închipue că e poate o prevestire de fericire!

O ruga să-i scrie, să lucreze, să citescă.

Lacrămi curgeu, picuri, picuri pe obrazii și mai păliți ca de obiceiu... Durerea aesta așa de mută, așa de nobilă sgudui pe Caterina.

— De ce nu ai nădăjdui și tu Leliana? Vezi mortea ți l-a păstrat. Când iubirea voastră e așa de puternica, așa de curată, așa de neasemănată, când aveți atâta voință născută și mărită de potrivirea gândurilor a sufletelor?!

— Îndoială e în mine Caterino; țelul meu de a simți, de a pricepe și concepe viața, e călăul, ce-mi ucide toate credințele, toate aventările! Nu vezi că între mine și el sunt: mări, munți, prăpăstii, atâtea sensații noui, și atâtea tresăriri de bucurie înaintea frumosului, neasemănatului — oare nu se poate înveli în zăbralnic de uitare, amintirea de mine??

În mijlocul atâtor frumuseți, sguduit de sensații numerose și furtunose, rămâne-va vre-un locușor cât de mic pentru mine??

O noua durere și îndoială la atâtea altele.

Me simt așa de bătrână, așa deobosită în a-cestă minută, creerul mi-i amorțit de atâtea lupte!

Să mergem dragă Caterină să ne preumblăm departe... să nu fii nevoită a vorbi, nici a vedea chipuri streine. Poate mișcarea acesta va da alt curs ideilor și puțină energie simțirei.

XXXI

De a doua zi chiar Leliana începu a citi cu patimă.

Ore ’ntregi nu puteai schimba o vorbă cu ca. Se înconjurase decărți, respira o atmosferă de sciință și artă. Panselele puse în o ramă mică, erau atârnate la mijlocul biblioteci.

Analisa tot ce citia, discuta, critica cu o libertate de spirit ce n-ar fi bănuit o furtunosă stare sufletescă.

În timpul acesta scrisorile dintre ca și Dionisie se schimbau regulat.

În una din ele Dionisie îi vorbia descriindu-i cu colori așa de vii, așa de trăite, fericirea ce-ar putea fi, dacă ea ar fi liberă, liberă a-și uni lacrimile, sufletele, viețele, a scrie și citi împreună.

Câte n-ar scrie ei! lucruri ce-ar uimi lumea, care n-ar ști că iubirea le-a dat acel geniu.

Părea ne aevea acestă iubire, și te cuprindea frica de nu sciu ce deslegare.

Leliana străbătuse suferinți ucigătore, cu o e-nergie sălbatecă, cu o voință neînvinsă de a-și robi viața și a-i storce silit bucuria sau liniscea. Acum însă, era cu totul alta, — de și ochilor străini părea tot fericita, tot voluntara.

De cât-va timp, arăta Caterinei numai scrisorile lui Dionisie, fără a spune vre-o vorbă.

Pe Andrei nu-l pricepea nimeni, nu te puteai dumeri, ce-l făcea așa de nepăsător. Pare-că nu el fusese omul, căruia Leliana într-un nesocotit avânt de cinste, îi spusese că nu-l mai iubcsce!!

Egoismul oare? îl făcea nedestoinic a se jertfi pentru fericirea Lelianci — plătindu-i credința de ani întregi — sau în adever o iubea așa de mult, că ideea de-a fi fără ea, adăogată la încrederea ce-i insufla cinstea ei, îl făcea să pară nesimțitor la spusele și alusiile ci de-o altă iubire?!

De multe ori Leliana nu-l putea vedea, spunând Caterinei:

— Vederea lui Andrei mă omoră, căci glasul consciinței, nu-l pot de loc adormi.

Aș voi să iubiască pe-o alta, să-l sciu fericit, ca să am și cu libertatea de-a fi fericită, — fără ca bănuiala de suferința lui să mă chinuiască. Mi-i milă de el, mai ales cînd nu pot fi stăpînă a-i ascunde adeverată-mi stare sufletâscă; și totuși, mi-i ciudă de ce nu pricepe jertfa, de ce nu are energia de-ami lăsa singur libertatea.

— Acesta, nu o ascepta Leliana.

Ori-care ar fi sentimentul pricinuitor — a stărei morale a lui Andrei, — nu ascepta de la un bărbat acest spirit de jertfă. Afară de acesta, se poate ca el să-și închipue, că dragostea ta e o simplă copilărie care va trece; și atunci te vei reîntorce la el.

— Ce departe-i de adever!! Cu câtă anevoie ne pătrundem sufletele, ori-cât am sta împreună!! Iubirea mea pentru Dionisie o copilărie?!

Când din prag, mă uit, voind să intru în odaia unde stăm acum; un nu sciu ce sfânt îmi cuprinde firea! Pare-că țintuită stau pe loc, și respir din atmosfera acestui templu al iubirei sfinte, neaevea.

Țintuită stau pe loc, căci aud glasul duios al lui Dionisie, văd chipul lui muiat în vrăjită lumină, simt ființa lui, dorul, iubirea-i desprinzendu-se din fie-care lucru, din fie-care carte, din miresmele ce plutesc în aer... răsărindu-mi înainte, luminosă, orbitore.

Tote lucrurile glăsuesc dragostea lui.

Un nu sciu ce mi se coboră ’n suflet, duios, sfînt, neauzit.... Ca o rugăciune de copil ce-n nescire își împreună mâinele ridicând glas și ochi spre cel a tot puternic!

Cântă iubirea ’n mine, ca o străveche de demult poveste, și însu-și cu îmi par ca din basme...

Pe aripi nevezute mă ridic de-asupra omenirei întregi, cu sufletul plin de sfîntul păcat, — ce-mi dă înțălesul vieței.

Glasul consciinței, adorme atunci,... și de ce ar vorbi când nimic pământesce nu-i în acestă iubire; iubire ce cuprinde deplina reînviere a unui suflet prin altul, prin altul ce-i e complimentul și echoul.

De-aceea stau în acestă odae, unde intrarea unui străin, îmi pare pângărire.

Aicea sunt eu, stăpână pe gândul, pe simțirea mea.

Minunatele cărți ce citesc, îmi sunt ca o continuare a ființei lui Dionisie, care stă devorbă cu mine. Nesciutor defirea mea Andrei își închipue poate că timpul va încenușa-o... acestă iubire, nu e din acelea care se uită în vârtejul amețitor al vieței. Plăcerile din trecut, azi nu mai au înțăles pentru mine, și dacă sunt tot activă, dacă viața își urmeză regulatu-i curs; — este că ființa-mi, lămurit, s-a dispărțit în doue — o parte a datoriei, aceea o cunosc toți. Al doilea, tăinuita pricepută numai de tine statornica mea prietenă, căci potrivirea ideilor, a gusturilor, a educației, puternic ne-a înfrățit.

Ca și tine nu pot pricepe, și nici voesc a căuta să pricep pe Andrei. Lupt înainte, lupt câte-odată cu un curaj nebun, nădăjduind fericirea, alte-ori mă îndoesc sub greutatea vieței. Sub biciul durerei, puterea de pricepere se-ndoesce și atunci le văd toate așa de limpede... Îmi disec simțirea, disec împrejurările... prevăd tot viitorul.

Îndoiala, singura moștenire de la tatăl meu, moștenire îndoită de împrejurările prin care am trecut, se întinde peste suflet... nu mai cred în nimeni și în nimic, căci egoismul tuturor m-a omorît.

Intrând Andrei în odae, Leliana își întrerupse mărturisirea. Se înciudă când îl vezu în prinsorile ușei și chipul se întristă îndoit.

Începu să-i vorbescă de teatru, de opera ce-a venit și pentru care luase o lojă.

— Nu-i așa, vei veni și tu cu noi Caterina! am luat o lojă. Nu sciu ce să mai fac dor, a-și smulge pe Leliana atmosferei acesteia de neîntrerupt lucru care atât a slăbit-o.

Îți trebue și petreceri, draga mea, zicend aceste, se apropie s-o sărute.

Nu sciu ce fulgere trecură prin ochii Lelianei, chipul acoperindu-i-se de ironic și desgust.

— Ai uitat că sciința e vechea mea dragoste, că de la începutul căsniciei ț-am mărturisit-o? Atunci te temeai chiar să nu precumpăniască dragostea pentru tine.

— Și vezi că am avut dreptate?

Nevestica îmi șede oare ’ntregi de vorbă cu Taine, Guyau, Musset, Fouillé... și mai sciu eu care, uitând că are un bărbat, care cu atâta drag asceptă o vorbă de la ea!

— Nu crede câ nu voesc a vorbi cu tine, și de aceea stau închisă citind.

E o nechibzuință ideile aceste ce-ți cutreeră creerul. Eu mă amestec în procesele tale, vin eu să te tulbur când cercetezi vre-un dosar. De ce când tu ai acestă libertate, eu să nu o am fără că tu să te plângi?

Dacă pe tine nu te intereseză cititul meu, și pe mine pledoariile tale, cine e de vină? Trebuea să ei o advocată.

— Eu nu mă plâng că te-am luat pe tine Le-liană, dar tu te plângi că nu ai luat un poet.

Era prima limpede înțepătură.

— Drept e Andrei că un poet m-ar fi priceput mai bine ca tine, nu s-ar fi plâns că stau prea mult să citesc, căci ar fi cetit și el cu mine.

Andrei, nu mai zise nimic și eși din odae.

Pricepea bine iubirea Lelianei, și voit nu-i dădea răgaz, acoperindu-se de nepăsare.

Pricinile ce-l împingeau orb înainte, nepricepute au rămas chiar de Leliana, care zilnic îl vedea, îl studia.

— Vezi Caterină că avem dreptate când spunem că egoismul tuturor m-a omorît?

Azi când Andrei scie bine că propria-i purtare l-a îndepărtat de sufletul meu, lăsând un gol — ce timpului și împrejurărilor era dat să-l umple —; azi, după ce-a avut și are femeea, doresce sufletul, pe care n-a căutat nici dorit să-l aibă vre-odată.

Dar acum sufletul e al altuia, și cum se poate îl scia al lui. Egoismul se revoltă și nu poate primi acest furt..... E o datorie.... scrie la carte.... femeea nici în gând nu are drept să iubescă, de cât pe D-l și stăpânul ei; chiar de străin ar fi stăpânul, de nevoile și aventurile ei.

Câte-odată îmi zic cu e mișelie a mă lăsa doborîtă de împrejurări, că trebue să lupt cu viața, că trebue a-mi ajunge scopul, că e rușine ca tu om inteligent, să fii slab ca un copil... Atunci nervii se încerdeză a resboiu, gata a înfrunta totul, plină, de credință.

Alte-ori sunt sătulă a mai lupta cu mine.

Căzută în prestație, un adeverat animal străin de spațiu, de timp.

Atunci doresc mortea, mortea care ar pune capăt tuturor suferințelor, tuturor sbuciumelor... văd numai sicrie, simt înghețul morței... Cu privirea pierdută, cu liniștea pe față, îmi regulez toate interesele, prevăd tote, asist la punerea mea în sicriu, și la ultima lopată de țărină, svîrlită de-o inconscientă mână.

Și ce-i pasă lumei, că o ființă lipsită de noroc s-a stins pentru vecie, și cine-și va aminti c-am fost și ce-am fost?!

Nimic din mine nu va mai rămâne, și zadarnic am luptat,... viața, mai puternică de cât mine, m-a sdrobit.

Nu mai am curaj, nu mai mă interesăză nimic, ce mai ascept de la viață?

Puterea de-a lupta, de care eram atât de mândră,... s-a dus... sciința și frumosul care mă mângâia în minutele grele ale vieței — străine îmi par — căci pe el nu-l pot uita. Vecinic e înaintea mea, de e zi, de e nopte. Vecinie îl ved, îl aud, îl simțesc.

Întrega fire robită de el, nu-și poate găsi o clipă de răgaz.

XXXII

— Ține Caterino scrisorea asta de la Dionisie... spune, dacă pusă între iubirea unuia, și poate egoismul celui-l-alt, mai pot gândi, mai pot nădăjdui ceva? Sunt mortă pentru viață, duc în sufletul meu un gol, o jale, un desgust, o vecinică ne-mulțumire de mine și de alții.

Pe zi, pe zi, devin mai rea, mai disprețuitore.

Me închid în cotitul meu, cu mai multă nevoe de singurătate, casa mea devine din ce în ce mai singuratică.

Nu mai cred în nimeni, Egoismul tuturora a omorît tot ce era bun și sfînt în mine; dragostea deviață, dorul debine, de artă, de frumos.

In fața fie-căruia văd o mască, în spusele vostre o minciună... energia dispare... mândria și voința.. o poveste.

Îmi analisez acțiunile, vorbele, mișcările. Am vise chinuitore... dorinți pătimașe... minute de nebună revoltă... apoi mă prinde un doar de liniște, adâncă.

Să nu mai văd pe nimeni, să n-aud pe nimeni, să nu sciu nimic.

Un doar de câmpii întinse, de păduri întunecose, de culorea verde ce-mi liniștesce sufletul... și de tăcere complectă. Ființa omenescă îmi face reu.

— Me sperie starea ta Leliana.

Trebue să te hotărăsci. Du-te spre cel ce iubesci fără să-ți pară rău de Andrei... de rang și poate de lume.

La ce bun să te mai chinuesci atât, să îngrămădesci minciună peste minciună, durere peste durere. Du-te! dragostea să-ți ție loc de tot și tote. De nu poți face acesta, atunci nu iubesci... De ce vecinic tălmăciri ce-ți slăbesc credința, ce-ți dau îndoiala? Încă odată îți repet, de iubesci lasă tote, mergi înainte spre cel ce te chinmă.

— Ai dreptate, Caterino. Aiurez ca un om bolnav, nu asculta. Vorbele mele de dragoste... exclamații falșe sunt. Nu! nu crede, nu-l iubesc... nu-i pot jertfi — strălucitu-mi rang...— nu vezi cum mă înalț? Me orbesce lumina strălucirei mele... Eu, un vierme, un nimic... Cum de am ajuns așa sus??

Sunt o Fantoșă... și oare sârma — interesului de rang — nu mă mișcă în cutare sau cutare direcție??

Știi tu care ar fi deslegarea acestei enigme ce se numesce iubirea mea? Vino aproape de tot să n-audă nimeni!

«Un chez nous» unde femeea se întâlnesce pe zi cu amantul; iar seara strălucitore, senină, curată — la brațul bărbatului — apare ’n salone... la teatru. Posiția socială nu-i jertfită. Lumea... lumea se plecă înainte-ți când sus ești pe scara rangurilor.

Dar dacă «El», mai tînăr de cât tine, doritor e mai târziu, de-un suflet tîner ca al lui?

Și acum tot eu îți răspund... el bine atunci «Le chez nous» devine «Un chez nous» cu un altul.

«Ca să fii mai fericită Vei iubi a doua oară».

Dicea în gustatele lui versuri înțepătorul A. Cuza. Și când după părerea ta sunt așa de sus, am desigur, «inferiori» gata să m-asculte... E orbitore lumina rangurilor! Schimbarea e practică... și aici e fericirea!

Eu, eu aiurez după «iubirea eternă, neperitore» gata de jertfe, după iubirea pe care nici o amintire, de dureri pricinuite, nici griji, nici păreri de reu, nimic nu vine s-o tulbure.

Iubirea curată,... curata iubire d-întâiu.

Dici să mă duc. Crezi că-mi pare rău de starea mea socială, crezi că-mi pare rău de casa ce-aș lăsa și unde fie-care lucru, portă pecetea inteligenței și a simțire! mele?!

Nu Caterina! cunosce-mă și prețuesce-mă cel puțin tu!

Ia-mi anii petrecuți împreună cu Andrei!

Ia-mi amintirile și grijile ce ne-a legat!

Ia-mi credința că nu va fi nenorocit când nu voi mai fi! Ia-mi îndoiala că Dionisie mai târziu când voi fi bâtrână nu se va câi că m-a iubit!... Ia-mi toate aceste și lasă-mi sufletul «curat de fecioră» și atunci zi: «Du-te». Nimic, nici o umbră, nici o bănuială, nimic nu m-ar mai țintui!

De ce, tu prietena mea, nu mă creezi ca din senin o alta, tu care mă iubesci și mă cunosci, fără a mă cunosce.

— Iartă-mă Leliană că te-am bănuit, dar când privesc și înțeleg tot ce e în jurul meu, tu îmi pari o ființă curiosă.

— Ai dreptate, curiosă, căci nu iubesc pe bărbat și totuși mă gândesc la suferința lui, mai mult de cât la a mea, iubesc pe Dionisie, și totuși îl jertfesc.

Ce-ai face tu sau o alta când a-ți fi în locul meu?

— Multe din noi ar părăsi casa scăpând de astă neîntreruptă minciună.

— Problema, drept e că ar fi resolvită, dar oare și aici nu ar fi minciuna?

Nu aș fi femeea văduvă care cu adânca-i expe-riență de viață, nu mai voesce să se mărite; dar iubesce pe un om, îl iubesce unic, și nu poate potoli dorința de a-l avea lângă ea. Iubirea lor e așa de tăinuită, statornicia o face așa de sfîntă, că te simți mai înălțată, mai ușurată lângă o așa dragoste, de cât lingă paravanul căsniciei, care ascunde de multe ori, minciunile, falșitățile, degradările cele mai îngrozitore.

Prietena ta Caterino, nu va fi nici acestă vă-duviă... deci divorțata. După cât îmi stă prin putere a judeca și încheea, nici odată Andrei nu va voi să se divorțeze de mine; ci cu aerul acesta de nepăsare, de nebănuială, mă va duce înainte, căutând a face, tot ce l-ar putea apropia de mine, de gândul, de sufletul meu.

Judecă numai atât: Cum de nu s-a răsvrătit, mândria și dragostea lui, când cu atâta liniște i-am spus că nu-l mai iubesc?

Pote că prea marea iubire pentru tine l-a orbit făcendu-i de necrezut bănuiala că tu ai putea iubi pe un altul.

— Să admit zisele tale pentru întâele minute.

Dar oare când față de tine i-am spus: că fără voe sufletele s-apropie unde gândurile sunt una? Dar oare când se uită și vede aceste pansele cu vorbele «Ești artistă» dedesupt, cum de nu pricepe că sunt de la Dionisie, că iubirea-mi pentru Dionisie e un cult?

— Tu singură i-ai spus atunci: «Fii înțelept».

— Și ce puteam spune alta? Ore poți face rău unui om când ai consciință că îl faci?

— Poate că nu ai destulă voință a te depărta de Andrei, poate că mărești singură răul ce crezi că i-ar pricinui durerea ta?

— Te înșeli. Am voință! Ea clocotește ’n mine — a răsboiu — Aș înfrunta lumea întregă, aș munci neîntrerupt, pentru a-mi câștiga viața dacă -nu aș avea îndestularea asigurată.

Singură aș fi în stare să duc lupta cu mine, cu lumea, cu sorta.

Ore de la cinci-spre-zece ani de când m-am simțit singură, de când am priceput toate tainele vieței mele de familie, toate durerile și umilirile mâniei mele, nu am avut eu — copila visătore care creea o lume de bucurii dintr-un zîmbet, dintr-o privire— puterea și voința de a lupta cu mine, cu sorta, cu mrejele vieței?

Nu sunt eu opera mea, a voinței a putinței mele inteligente?

Aceiași putere o am și azi, e strămoșescul doar al răsboinicilor care după atâtea sute de ani încă glăsueșce ’n mine. Sciu a voi, sciu ce vrau, mă pricep prea bine pe mine!

Dar nu pot face reu. Vecinic mă gândesc că Andrei din cauza mea ar deveni nenorocit. Iubi-rea-mi pentru Dionisie ar fi un chin, căci — simt bine — în clipele de bucurie, ca o fantomă Andrei se va arăta înaintea-mi.

Azi nu mai sunt copila din trecut, atunci... inconsciența, maramă strălucitore arunca peste viață.

Azi, când experiența m-a făcut să văd că totul e o noțiune, azi, când sciu că zadarnic am iubit pe tata, pe frate, pe neamuri, că ei s-au iubit pe ei, egoismul, plăcerile, passiunile lor, omorând con-’scient în mine toată tinerețea, toată încrederea, azi nu mai cred în nimic, mă tem de egoismul tuturor.

Me tem: ca acestă iubire ce coprinde viața întregă pentru mine de-acum înainte, să nu se întorcă contra mea la bătrânețe.

— Te temi că Dionisie nu te-ar mai iubi?

Dar nu vezi că din versurile, din scrisele lui, nu respira de cât vecinica îndrăgostire?

Nu ai dreptul să te ’ndoesci deel, când cu atâta nobleță s-a depărtat de tine, voind ca cu prețul vieței lui, să-ți pătreze puțină liniște. Suferințele, adânci, luptele, îndoelele de cei chiar care aveau menirea a te iubi și îndruma, ți-a otrăvit ființa omorându-ți încrederea și tinerețea. Îndoiala aceea o arunci azi peste sufletele tuturor.

— Nu pentru azi mă îndoesc de Dionisie, iubirea lui, e singura-mi lumină, singura putere, singura credință... Sciu că iubesce ’n mine simțirea și inteligența mai mult decât chipul. Dar mâine, când sufletul lui așa de tîner va în-tîlni în cale-i o ființă care să întrunâscă toate calitățile, mâine când deprinderea va face să nu mai fiu idealul luminos! nu va suferi și el aceea ce sufer cu azi, neputendu-se hotărî, a mă lăsa, de și nu m-ar mai iubi.

Ce voiu face eu atunci? Căci nu poți zice că nu voiu pricepe schimbarea lui, chiar neaveind alți ochi de cât pe cei ai iubirei!

— Ei bine, atunci tu cu sufletul teu, gata de jertfe, te vei retrage singură, lăsîndu-i fericirea fără remușcare.

— Și la bătrînețe drept mângâ3re voiu avea a-mintirea teului făcut lui Andrei, și durerea ucigătore, că cel în care am pus viața ’ntregă iubesce pe o alta... Casa golă, pustie, fără nimeni îh ochii cui să citesci disperarea că te duci din viață, fără mici o lacrimă pe morment.

Singurătatea acesta ce o preved, puterea acesta de a mă analisa și prevedea viitorul, mă ucide.

— Pentru tine nu-i deci nici o scăpare? aproape toți și toate au partea lor de bucurii.

— Și eu nimic. Datoria... arta și sciința pote-mi va da puțină liniște.

Trăind cu alții, cu gîndirea celor ce au simțit și trăit, voiu pricepe mai bine viața.

Făcend bine, ertând și tălmăcind greșalele tuturor voiu putea încă să par liniscită.

Afară de acesta, crezi tu că putem spune cu siguranță ceea-ce vom face? Viața, împrejurările, nu-și rîd oare de jurăminte, de simțiri, de hotărîri??

Luptă, luptă înainte, adevărul vieței nu trebue să te opriască pe loc... dar nici nu poți a nu recunosce «adeverirea» tristului adevăr «Viața».

XXXIII

Necontenit se gândia Caterina la ce-ar putea face pentru Leliana, doar ar scăpa-o de starea asta chinuitore...

Leliana scria, cetia neîntrerupt, își începuse cura de linisce, se preumbla în fie-care zi, spunând că nu se poate lipsi de aer. Cu Andrei era mult mai bună, și îl asculta cu drag când povestea ceva, se silea să fie mai puțin absentă, mai puțin tristă, mai liniscită.

Rari prieteni veneau s-o vadă, poate mulți din ei căutând a pătrunde taina acestei retrageri voite. Nimeni însă nu reușia a bănui ceva.

În fața lumei devenia indiferentă și banală, cu o umbră de neinteresare pentru nimicurile vieței, umbră ce desigur trecea neobservată.

Era vădit însă, că lumea o obosia, avea și dreptate.

Ea trăia acum numai cu sciința și amintirile ei, tot ce-i venia nou din afară, o speria și plictisia. Suferia și totuși nu mai vorbia de Dionisie.

Își scriau regulat, Caterina citia scrisorile lor, și la atât se mărginea sciința ei de sufletul Lelianei. Caterina o observa și pricepea că voia să o înșele, să se înșele.

Trecuse luni dezile, toate păreau așa deliniscite.. Andrei credea că cura lui de nepăsare, adusese liniștea Lelianei, întorcend-o spre el.

Leliana dovedia că scie a voi, iar Andrei adeveria gândirile și spusele ci, că zadarnic căutăm a pătrunde gândurile și sufletele altora. Ele ne scapă și nu facem de cât le împrumutăm stări analoge cu ale nostre.

Prietena Lelianei, bănuia însă că ace-stă linisce voită ascunde tulburări adânci, furiose, și pe ne-simțite încolțea în creerul «prietenei Caterina» ideia de-a o scăpa.

Într-o zi după o seră petrecută în deplină li-niște, în vorbiri interesante, când Andrei admirase spiritul Lelianei, și poate în el se întărea hotărîrea că această prețiosă femee nu trebue pierdută, când Caterina și Eugen au plecat cu încredințarea că Le-liana poate reușise a se liniști, o găsesce a doua-zi plângând, cu o scrisoare dinainte. Era scrisul lui Dionisie care-i spunea: că e așa de singur, și de ce atâta nenoroc în viață? De ce nu vine Leliana, crăiasa lui, să-i mângâe fruntea, să-i lumineze casa cu ființa ei, și atunci, odaia săracă, palat îi va părea.

El a plâns mult, a scris, a trăit, și acum viața pare că se duce din el. Nici o rază de sore, nu-i lumineză odaia. Viața e așa tristă și pustie. Zadarnic în-tinde mâinele spre ca, ca-i departe, departe, departe.

De atâta timp mă silesc să potolesc acestă iubire, lucrez neîncetat, înfrigurat, crezend că în artă, în sciință, voiu găsi uitarea.

Dar când las cărțile de-oparte, când încetez de-a mai scrie,... amintirile și dorul năvălesc potop, ar-zend tot în drumul lor, și iubirea mea devine furtunosă, curiosă.

Câte-odată aș voi ca din depărtări nețărmurite, să ajungă pân’ la mine, glasul lui,... «dueto» de dureri, de aspirațiuni înmormîntate, și limpedea, cristalina, voiosa aventare spre un ideal nou, luminos, ce-i umple sufletul de mirajuri ademenitore ce i se revarsă pe față, prefăcendu-se într-o vrăjită lumină, într-o netălmăcită înfățișare.

Atunci aș vrea să mă perd, să mă sfârșesc în ființa lui, individualitatea mea dispare, în suflet am ceva de idolatru.

M-aș închina lui, — ca un vechiu barbar — mul-țumindu-mă cu o privire, cu un zîmbet, cu o vorbă... ani întregi aș ascepta acea privire, și zili întregi mi-ar lumina sufletul... atunci mă simt mai liniscită.

Alte dăți însă iubirea mea devine pătimașe.

Prin vine curge focul, puterea ființelor ce se contopesc, uitând tot ce se mișcă tot ce viază, spațiul și timpul!!

Iubirea devine atunci barbară. Domolit de voință, inteligență și cultură, tăinuitul «cu» se trezește cu o furie nepomenită, și aș sfărma tot în mână, aș călca tot în piciore, aș reduce tot la nimic, aș îmbucătăți chiar ființa iubită pentru a o purta în suflet, lipsită de ori-ce lumină, de ori-ce ochi care ar putea să-mi ia o firmitură din ea!!

Îmi zic: destul cu chinul, nu mai pot, nimeni pentru mine, nu s-a jertfit așa; fie ce-o fi.

Lumile să dispară, vremile în loc să se opriască, numai el și eu să fim de-apururi, veacuri să fim îndrăgostiți.

Pricepi tu această iubire ce tornă foc în sînge, ce te cutreeră din tălpi până ’n cap, și pe care to-tuși trebue să o stăpânesci.

Dacă deprinderea de-a mă potoli, o ascunde o-chilor lumei, lasă totuși în firea ’ntregă, desgust, disperare și o nețărmurită nevoe de a fi bună cu toți, de a erta păcatele tuturor.

Le ved, le pricep pe ale mele proprii, mă simt pâcătosă, pătimașă, cu toată liniscea ce-mi reflectă chipul, cu toată pretinsa-mi inteligență și cultură.

Dacă azi mă vezi plângend, e că nu mai mă pot stăpini.

Iubirea ce ți-am arătat că uit atâta vreme, se răsbună asupra mea. Aș vra să mă duc, să văd pe Dionisie, să-l ascult, să-mi umplu ochii și sufletul deci.

M-am ferit de tot ce-ar putea trezi amintiri, porniri de dragoste în mine. Numai sciință am citit, și totuși glasul din mine nu-l pot amuți.

O frică mă cuprinde, când văd că puterea mi se strecoră printre degete; o forță necunoscută mă duce, dar unde, zadarnic mă trudesc să aflu!!

— Ștergeți lacrimile Leliană, nu trebuc să plîngi.

Ți-am adus L-Intrus a lui d-Annunzio, trăesce cu el, silesce-te a-l ceti și pe urmă ’l vom discuta.

Nu ai nevoe să te obosesci, căci e ușoră de în-țeles, fiind trăită pînă în cele mai mici amănunțimi.

Eu mă duc, azi e ziua de primire a d-nei A, și am făgăduit să nu lipsesc.

De astă dată Caterina mințea. Prea multă asemănare era între sufletele lor, prea mult o iubea, pentru ca cu amintirea durerei ei, să se ducă a pe-trece în altă parte; lăsând-o singură când atâta ne-voe avea de-a fi încuragiată!

Știind-o iubitore de tot ce e frumos, era însă aproape sigură că d-Annunzio o va ademeni, și pen-tru cât-va timp, suferind cu alții, durerea ei se va mai potoli. Lucru ce desigur nu s-ar fi întâmplat de-ar fi rămas cu ea și ar fi vorbit vecinie de ace-laș și acelaș lucru.

— Dar ce, așa de iute te-ai întors acasă? Întrebă Eugen pe Caterina, tocmai mă hotărîsem a veni mai târziu să te iau, se vede că nici nu ai fost la d-na A.? Leliana nu a voit să meargă? Ce ești așa tristă și gânditore.

— Leliana mă sperie, azi am găsit-o într-o stare îngrozitore de iubire pătimașă; pare că mă prind fiori. Nu mi-am închipuit că Leliana ar putea iubi în așa fel, m-am înșelat, și ne-a înșelat pe toți cu liniștea din față, din mișcări. Pare o statue când o vezi, toată viața ei e interioră, și nu mă pricep cum poate așa de bine ascunde de ochii lumii!

— Cum se pote, ce-a pricinuit acestă stare? Aseră chiar părea așa de liniscită, n-ai vezut ce lămurit nc-a explicat pe Guyau și principiile lui estetice? Așa se desprinsese de lumea exterioară, de toate nimicurile vieței, că fără de voe, ne adâncise pe toți, până și pe Andrei în lumea-i de artă și filosofic. Cine ar putea zice că femeia acesta — care se adapă numai la isvorele sciinței și artei ar putea, ascunde o patimă.

Iubirea ei, îmi pare ceva mistic. Căci ce iubesce ea? Un om sau un crier o simțire ce bănuesce ’n el?

— Nu e timp de analizat logica sau nelogica iubirei acesteia, am găsit-o într-o stare ce mă ingrozesce și trebue ca noi, prietenii ei, să lucrăm pentru a o scăpa.

Trebue ca tu să vorbesci cu Andrei, să-l silesci a se hotărî s-o lase liberă. Ea nu va cere libertatea, și e păcat s-o vezi chinuindu-se zi cu zi. Ea nu-mai poate iubi pe Andrei. Lăsând la o parte deosebirea de vrestă și vederi; este amintirea că însuși, el i-a mărturisit că nu ar fi luat-o de nu avea, rangul social, și averea ce are.

Densa care n-a priceput iubirea, de interes, dânsa destoinică în a se jertfi, nu poate pricepe felul acesta de-a iubi al lui Andrei. Chiar amorul ei propriu a fost adânc jignit, când s-a vezut tîneră, frumosă,•desceptă și cu toate astea un om ca Andrei, să nu fie în stare a o iubi pentru aceste minunate calități.

Tot ce face pentru densul e din exces de datorie, fiind-că își închipue că el o iubesce acuma, că-i este trebuinciosă, că ar fi nenorocit de l-ar lăsa, și tot ce face, e din milă, și numai din milă.

— Ascultă-mă Caterino! cum ț-am mai spus de atâtea ori, Andrei a sciut de la început, de acestă iubire; sigur de sufletul Lelianei, pricepe bine că sufere, dar el care nu poate iubi în așa fel, își închipue că e o stare bolnăviciosă care va trece, și că mila pentru densul va ucide dragostea. De câte ori am căutat să vorbesc cu el de Leliana, a încunjurat discuția mulțumindu-se numai a-mi spune că:

«E bolnavă Leliana, cetitul o obosesce peste mă-sură și nu-i cu putință s-o fac să mai lase cărțile, zadarnic îi spun că ar trebui să se preumble, să mai petrecă, aș, nu-i cu putință».

După acestă formulă, schimbă subiectul și vorbele mele îngheță pe buze. Voiu aprinde ura lui contra mea, căci nu-mi va erta că eu sunt iubit de tine.

Mai bine caută a-i zice tu singură. Voi amândoue sunteți prietene de copile, e lămurit interesul și dragostea ce ai de-a nu vedea pe Leliana suferindă. Eu, dacă aș putea să mă prefac că nici bănuesc ceva..

— Drept e, posiția ta e forte grea. Dar ce zici dacă l-ași pofti până la noi, și să-i spun lămurit fără de încunjur, ce vra cu dânsa? Până când acest egoism? De ce n-a iubit-o la început, când ea își pusese-n el și fetiță toată dragostea și nădejdea, de ce-a căutat s-o depărteze de el, acum e prea târziu. Dacă Dionisie cel puțin nu i-ar scrie așa scrisori de foc, timpul ar încenușa amintirile duiose, și s-ar mai liniști; dar așa, s-o fi vezut azi cu câtă sălbăticie spunea că: «Lumile să dispară, vremile în loc să se oprâscă, numai el și eu să fim dea-pururi, veacuri să ne iubim». Nu mai era nici vocea Lelianei, cu timbrul dulce, țintuitor de voinți, era ceva sec, selbatic, o voce care pare-că venia din adâncul pământului...

Am să-i scriu chiar acum, un bilet lui Andrei, îl poftesc la noi, și-i voiu spune fără încunjur.

— Scii care are să fie rezultatul? Nimic.

Cu cât bărbatul se va sci mai neiubit, cu atât nevoia ce-i în el — de-a lupta și învinge îi stârnesce nu iubirea, ci voința de a se face iubit. Andrei nu va renunța de bună voe la Leliana.

O femee ar disprețui și s-ar depărta, de un bărbat ce n-o iubesce, acesta e mândria ei.

Mândria bărbatului, e de-a face pe femee să-l iubiască, și pentru acesta întrebuințeză ori-ce mijloce până își ajunge la scop, chiar se și umilesce. Pe urmă, se întâmplă de multe ori că, el o umilesce ș-o disprețuesce îndoit.

Bărbatul nu primeșce să fie învins, ci numai să învingă și să atace, acesta-i în însuși constituția lui organică.

— Vra să zică după tine, ar fi să las toate baltă, să nu scriu, să nu-i spun nimic.

— Ba nu, scrie ca să nu-ți faci ție însu-ți mustrări că n-ai lucrat pentru liniștea prietenei taie.

Caterina scrie și poftește pe Andrei la ea. Aștep-tându-l o muncesc gândurile, îndoelile, dorința de a face puțin bine prietenei ei. Așa-i bate inima, pare că de dânsa ar fi vorba; câte-odată o prinde mila și de Andrei, îi pare rău că fără voia ei are să-i pricinuiască reu, dar ce să-i facă!

— Uite-l vine, par-că mi-am pierdut tot curajul, tu depărteză-te Eugen...

— Bună ziua Andrei, ce mai faci? Ce face Le-liana? De sigur te vei fi mirat că ’ț-am scris pof-tindu-te la noi, și acum nu vezi pe Eugen acasă. Dar el a fost nevoit să plece, tocmai era în vorbă să vîndă câte-va vagone de grâu.

Afară de acesta dorim să-ți vorbesc numai eu singură, și chiar fără nici o introducere.

— Scii că iubesc pe Leliana mai mult ca o soră, am vezut-o tot-d-a-una mândră și stăpână pe ea, în fața ori-cărei suferinți; dar azi o văd slabă, perdută, cu o durere ce-o mistue încet, dar sigur.

Întrebatu-te-ai care-i pricina ce-a adus pe Leliana în starea asta?

Simți tu în sufletul tău de bărbat puterea iie a te jertfi pentru ea, pentru fericirea ei?

— Nu mai vorbi Caterino, și nu mai face nici o încheere.

Din sara întâi când ș-a mărturisit unul altuia iubirea, eu am sciut. Întâmplător a fost să fiu în salonașul de alături cu biblioteca ei; fără voia lor, și a mea, vorbele de dragoste, au ajuns până la urechea mea, pe urmă când am intrat în bibliotecă; expresia fețelor lor și vorbele Lelianei: «Sunt măritată», mi-a spus mult și destul. Cu voință am plecat la Bucurcsci; căci în noptea mărturisirei, am umblat în lungul și latul cabinetului luptând: cu amintirile trecutului nostru, cu iubirea ce-mi năpădia în suflet cu îndoită putere acum, luptând cu chinuitorea părere de rău că ’n alte vremi nu i-am priceput sufletul și cu ideia de-a mă omorî lăsând-o liberă.

Am fost poate mișel în acea minută. Gândul însă de-a nu o mai vedea acum când o iubiam așa de mult, mi-a ucis curajul.

M-am hotărit să plec la Bucurcsci chiar în dimineța următoare, zicendu-mi că, dacă-n urma mea Leliana va pleca cu Dionisie... viața mea e sfărmată... dacă nu... tot voi nădăjdui reîntorcerea ei. Pe urmă, când i-am vezut pe amândoi așa stăpini, așa de tari, un respect, o dragoste sfîntă, mi-a cu-prins sufletul pentru ei. De și urăsc pe Dionisie, dar nu pot să nu-l admir!!

Să renunț însă la Leliana... să nu mai respir aceeași atmosferă de cinste și voință, să fiu lipsit pentru vecie de lumina ochilor, deblândeța desmerdărilor ei... și acesta s-o fac voluntar... îmi e peste putință.

Ea mi-a dat curajul în grele împrejurări ale vieței; cu vorbele-i de încredere în inteligența în energia mea, m-a făcut să-mi fie rușine a mă arăta alt-fel.

Mi-am pus toate silințele să ajung ce ea vedea în mine... azi sunt bătrân.. urma lăsată de ca în suflet, — e adâncă și luminosă— nu mai am curajul și puterea a închega noi speranțe, noui visuri.

Sciu bine că tu îmi ceri s-o las liberă!

E liberă!... pricep bine că n-o pot face fericită... pricep și zi cu zi mai bine, că e zadarnic! Intre ea și mine e vecinie chipul lui Dionisie, ori-ce ar face, ori-ce ar zice.

Nenorocit de va pleca, încet, încet, mă voi idioți... nu voiu lucra pentru a mă înălța... Nu aș avea pentru cine...

Pote nu voiu avea curajul să-mi pun capet vieței... cine scie ce simțiri mișelesci sau nobile, tăinute stau în adâncul omului! Pân ’acum am avut puterea de-a ascunde.

Când o vedeam zîmbindu-mi sau vorbindu-mi cu interes și drag.... nu sciu câtă bucurie îmi năpădia în suflet!!

Îmi ziceam: a început să-l uite.... amintirile o legă de mine... o vor îndepărta de el.

Dar erau fulgere ce-o clipă lumina întuncrecul nopții de vijelie și potop. Cum mă durea când o vedeam din nou închisă în biblioteca ci, străină de viață, străină de tot.

Te-ntrebi cum de scund că iubesce pe un altul, mîndria nu se revoftâ-n mine.... cum de nu-i zic nimic?

Făcendu-i reu, bănuind-o, zicendu-i vorbe grele, reuși-voi a-i câștiga dragostea? Nu!... atunci se va depărta mai iute și mai sigur de mine.

Ideea acestei depărtări mă umple de groază!

Dar dacă ea te-a îndatorit să mi-o spui, dacă e voința ei de-a se duce... atunci spune-i că e liberă, că nu mă voi împotrivi.

Lacrimile curgeu șiroie pe obrajii lui Andrei!

Ore-n fața acestei dureri mai putea Caterina urma vorbele începute?

— Spune, Caterină, spune drept, ți-a spus Le-liana să-mi spui mie?

Să lupta-n Caterina dorința fericirei prietenei ei, și mila de suferința lui Andrei. Scăpa-va pe vre-unul, mințind, sau îi afundă pentru vecie în prăpastia desnădejdei?

— Nu, Andrei, Leliana nu scie nimic, am găsit-o bolnavă și forte desnădăjduită.

Spunendu-i că mă duc la un «fiwe-o-clock» la D-na A... am lăsat-o singură hotărîtâ să-ți vorbesc.

— Me duc nu mai pot sta de sfat cu tine, spune-i: dacă vra poate pleca.

Ce miserabilă și nedreptă-i viața! De ce-a trebuit ca tocmai asupra acestei case să se abată ne-norocirea? De ce nu au putut răminea linisciți luptând numai cu grijele și greutățile vieței?

De ce la acesta s-a adaos și lupta cu sufletele lor? De ce nu prevedem viitorul nostru sau a ce-lor ce iubim, pentru a le abate sau a ne abate din drum durerea și disperarea!

De ce întâmplarea i-a unit pe amândoi buni dacă sufletele și nevoile lor sunt așa dedeosebite, și nu se pot pe deplin contopi!

Cu cât curaj, cu câtă încredere și voință a căutat Caterina întrevorbirea cu Andrei, cu câtă des-nădejde și părere de rău era acum!!

XXXIV

Obosită, aproape bolnavă, Leliana stă lungită pe-o canapea, în sala de mâncare. Din profil îl vede pe Andrei, care mănîncă singur, înghițind silit, pe când lacrămile curg liniștit dar neîntrerupt pe obrajii a-dînc întipăriți de-o idiotă desnădejde. Gândescc la ce i-a spus Caterina!

Ce întunecate-i par lucrurile înconjurătore! Pare că s-a perdut înțălesul lor din alte vremuri... și-n mintea lui aiurită, uitându-se la locul gol de lângă el... perde noțiunea presenței Lelianei... îi pare că nu mai e!

— Leliana... Leliana, casa-i golă fără tine!

Trezită din visare, Leliana sare în piciore.

— Ce e Andrei? Plângi, ce-i cu tine?

El se întorce. Cu glasul slab, încărcat de îndoeli, desnădejdi și speranțe, o întrebă:

— Tu vrei să te duci? Iubesci pe-un altul, tot nu-mi venia să cred. Me gândesc când nu vei mai fi, mi s-a părut că nu mai ești. Încărcată de iubire, de dureri, de nădejde, privirea se întorce spre ca cerșind o umbră de dragoste!

— Cât aș da Andrei ca acestă iubire ce nu ț-am putut tăinui să nu fi existat. Aș voi să fiu din nou liniștita din trecut! Dragi să-mi fie tote, să mai pun preț și pe nimicurile vieței.

Ce rău am făcut pentru ca durerea să mă urmăriască cu atâta îndărătnicie! Nu am jertfit des-tul suferinței, încredințându-i tinerețea mea?!

Tristă-i viața! La durerea mea se mai adaogă și remușcarea de-a te vedea nenorocit prin mine, plângend din pricina mea.

— Nu! nu Andrei, nu te voi lăsa singur. Ved limpede ce te asceptă,... ce mă asceptă. Voiu potoli iubirea. Timpul va amorți poate surda nădejde. Aibi curaj!! Ne vom sprijini la bătrînețe unul pe altul, — întăriți că am putut lupta cu noi — apropiați prin amintiri, prin jertfele ce-am făcut, pentru a păstra unul altuia puțină linisce, puțină iubire.

Aibi milă de mine, cum am eu detine, și nu uita că acestă iubire, a fost mai presus de pute-rea mea.

— Stîntă femee! tot-d-a-una, de la tine, am învățat puterea și voința... sunt bărbat... dar mai slab ca un copil.

— Voiu avea curaj pentru tine și pentru mine.

Nu voesc să mă p-ec vieței!! trebue ca ea să se plece mie! Alt fel e o ironie credința că sunt inteligentă și învățată.

Câți n-au suferit mai mult ca mine... și totuși nu s-au gârbovit. Dreptă înaintei umilința nu e pentru mine.

E pentru cei ce nu sciu a voi, ce de toiag au vecinic nevoe. Dar eu care de la 15 ani lupt și mă înfrîng.

Nu! nu Andrei, n-ai frica.... liniscesce-te, am putere pentru amîndoi.

Ca un copil căruia îi adormi durerile cu o bonbonă, cu o desmerdarc, Andrei aproape se ’nsenină; orb pentru desnădejdea din ochii Lelianei, a cărei luciri de friguri aproape te frigeau.

De unde căpătase ea acestă putere? cui samănă? Mamei ei, bună, blândă, răbdătore.... tatălui ei, care nu avea altă lege și alt drag de cît covîrșitorele-i patimi... mai departe... cine scie ce străbun retrăia întrînsa, sau poate din fatalele și multele contopiri de rase, eșise acestă bolnavă, și totuși sănătosă ființă, acestă pătimașă, și totuși voluntară lemee?!

Ce-o așteptă? Pute-va învinge? Cine știe! Ore viața nu-și face gustul în a robi pe cei puternici? Ce să facă cu cei slabi? Aceia dinainte-i sunt robiți!

XXXV

— Ai cetit l-Intrus? Ce părere ai?

— Îți sunt recunoscetore, Caterino, pentru că mi-ai împrumutat acestă minunată carte.

In opera lui Gabriele d-Annunzio nu e de ad-mirat nici gîndirea, nici execuția, ci minunatul temperament artistic; cel mai rar poate pe care Italia l-a cunoscut de la Leopardi. In acestă natură superioră, doue calități îmi par visibile. Puterea tragicului și simțul frumosului. Mai cu samă în scenele de passiune a întrecut limitele posibilului, porțile vieței.

Asemănate cu ale lui, toate romanele de dragoste, par monotone, fără culori.

Nu-mi pot închipui că natura omencscă fără a se desorganisa poate simți ceva mai presus.

El e pe limita extremă care desparte viața de nebunie.....

— Scii tu Leliană că criticii Italiani asemănă l-In-trus cu Crime et Chatiment a lui Dostoiewsky.

— Ce.deosebire când, citesci aceste, minunate pagini, de-acele tot minunate ale întunecatului analist rus.

Dor o simplă chestie de formă să fi indus în erore pe critică.

Ceea ce-mi place mai mult, este că cu tot «Verismul» lui, toate scenele de-o nepomenită violență, nu sunt nici-odată displăcute; fiind-că până în crimă și groză, D-Annunzio păstreză simțul și respectul frumuseței. Se întrece în a crcea în jurul tipurilor sale, o atmosferă superiori de frumuseți.. D-Annunzio, cosmopolit de spirit și cultură, uman, profund uman, aparține tuturor timpurilor și tuturor țărilor, nepăstrînd din calitatea-i de Italian de cât cultul adânc al frumosului și frumuseței, care pare un farmec mai mult.

De și cunoscem le Triomphe de la Mort, l-En-fant de la Volupré, cetind — l-Intrus, dându-mi a-cestă carte tocmai în minutele de desnădejde, fă-cendu-mă să simt cu Tulio, mi ai ușurat poate durerea.

E drept, am uitat că de-acum înainte, viața mea devine adevărată tragedie, căci am făgăduit să-mi omor dragostea, și stau pe veci lângă Andrei. Acesta fiind mai presus de puterile mele, — îmi par mie însu-mi un erou al vremurilor de demult.

Simțul de umanitate, îmi poruncesce acestă nouă jertfă.

Când îmi amintesc că voit am luat acestă hotărîre, recunosc că puterea de sacrificiu e înăscută în mine, totuși mi-i groază de viață. Dacă ca Elisabeta Browning m-aș întreba și eu care-i scopul vieței? Dragostea, arta, sau sciința, care dintre aceste trei trebue să dea pas celei-l-alte? Eu îmi respund:

«Datoria și mila de alții, lepădarea de tot ce drag și sfănt îmi e».

Acesta-i scopul vieței mele, de acum înainte, am făgăduit și trebue s-o fac.

Dar dacă acest vulcan, iubirea, va isbucni ar-zând tot în cale-i? Cum eu nu mai am dreptul la viață, la iubire? În sufletul meu tot e mort? Ce mă țintue lângă Andrei? Copiii? Nu. Starea materială? Nu am eu îndeajuns cu ce trăi? Nu-mele? Ore al meu nu-mi deschide toate ușile? o stupidă milă și credința că așa cum e, e creațiunea mea, că are nevoe de sprijinul meu.

Copilării... prilej de-a mă chinui, delicatețe de analisă a sufletului nostru modern, de care ar rîde strămoșele nostre, — frumose îndrăgostite — ce călcau în piciore, tot ce nu era dragostea lor.

Și ce-mi folosesce că mă resvrătesc, că pricep mai bine ca ele, dreptul ce-am la viață??!

In nesciința lor erau fericite și liniscite.

Noi, în neîntreruptă tălmăcire a tuturor stărilor nostre sufletesci, în neîntreruptă trudă de-a pătrunde viitorul, de-a tălmăci totul, ne istovim puterea de dragoste, ne istovim puterea de acțiune.

Și inteligentele, rafinatele, cultele femei a actualități, încetând a fi râbele bărbatului, a dragostei, se încovoe mai mult, sub robia propriului lor spirit, care le otrâvesce toate bucuriile, aruncând peste ele voiul lucrurilor sciutc, vălul iubirei ce analisezi, și de care te îndoesci!

Ele sîmțiau și voiau, noi pricepem și ne îndoim.

Ce doar mi-i de simplicitatea femeei trecutului, simplicitate care-i dădea linisc3a și poate fericirea.

— Crezi tu oare că totc femeele moderne gândesc, simțesc ca tine?

— Sciu că nu.

De câte-ori gândindu-mă la cutare, sau cutare caz asămănător mic, m-am întrebat de nu sunt un produs bolnav al societăței actuale; de nu sunt menită nebuniei, sau idioției?

— Cum, tu Leliană, femeea simțitore, voluntară, menită idioției!

— Nu crede că glumesc, toate actele mele sunt acte nenaturale. Totă puterea coverșitore — de traiu pătimaș, de sorbire a vieței, până la ultima picătură — fără grijă de femee, de copii, ce-a fost în tatăl meu, s-a prefăcut în mine, într-o extraordinară putere de-a voi, de-a lupta cu pro-priele-mi porniri, de-a mi le învinge, simțind o glorie din acestă nenaturală învingere.

Când echilibrul se va perde prin tocirea acestei puteri — de care abusez cu voință — nu văd alt sfârșit de cât idioție, ori nebunie!?

— Dar dacă Dionisie te chiamă la el, dacă viața lui e în primejdie, dacă dorul de tine ucide în el glasul datoriei închipuite, atunci ce faci? De ce ț-ai luat într-o clipă, însărcinări ce poți plăti cu viața??

— Viața, Caterină, e o comedie, noi o emblemă, un resultat al percepției. A suferi e încă o realitate, pot muri și azi și mâine, și atunci cînd nu voi mai putea lupta, sfârșitul îl pricepi!

Nu Dionisie trebue să te ’ngrijască, ci lupta ce o duc cu mine, acesta trebue să te sperie, dacă în adever mă iubesci.

Trebue să te întrebi dintre Andrei și mine, cine iubesce mai mult? El, care nu se poate jertfi, sau eu, care cu zîmbetul pe buze, mi-am luat sarcina de-a mă lepăda de singura-mi și cea din urmă a mea îndrăgostire.

Dintre Dionisie și mine cine iubește mai mult?

Dionisie, care voit stă departe de mine,umplen-du-și sufletul de sensații numerose, de tablouri diferite, de artă, de frumos, care scrie versuri, care trăesce o viață de artist; ori cu, care-mi sbucium sufletul, îmi iau puterea de a închega un rând în luptele aceste neîntrerupte, — ca să nu-l mai văd resărind înainte-mi din fie care colț, din fie-care lucru.

Pe tine nu te sperie acest puternic egoism, care formeză temelia sufletului bărbătesc?

— Ai dreptate, nici-odată o femee pentru a-și înmulți plăcerile, nevoile ei culturale, nu ar avea puterea a se îndepărta de omul ce iubesce.

— Și aici este un dar, Caterină!

Amorul bărbatului, este doar o manifestare, un miragiu al sensurilor. Amorul femeei este un — doar de dragoste nesecat — și înnăscut, ce îmbrăcă, mii de forme de la nascere până la morte.

Ea iubesce tot ce-o înconjoră, tot ce-o impresioneză cu aceiași putere ca și pe bărbat mai târziu.

Iubirea e în ea și se restrânge în tot ce face.

Rare-ori găsesci iubirea la femei sintetizată nu mai în dorinți, și de-o găsesci e o bolnavă.

De câte-ori nu aș voi să plec cu tine departe în călătorii! În schimbarea acesta de tablouri, de sensații, de impresii — mă gândesc — că aș căpăta poate puterea de-a uita, că ne mai luptând pentru a-mi potoli și ascunde iubirea, m-aș deprinde cu ea ca cu o stare bolnăviciosă, care cu timpul mi-ar otrăvi atât bucuriile.

M-aș reîntorce cu noui puteri de luptă, sufletul mi s-ar liniști și nu aș mai vedea viața așa înegrită.

— Ascultă Leliană! De ce nu scrii un Roman?

Nu ai dorul de glorie?

— Când eram de 14 ani nu mă gîndiam de cât să ajung o vestită scriitore; atunci ori-ce vers scrieam îmi plăcea, îmi părea o minune. Acum nu mai mă mulțumesce nimic din ce scriu. Nu găsesc în scrisele mele adeverul, frumosul ce-ar uimi lumea... așa că visul de glorie nu mai mă ademenesce de loc.

Totuși, primesc propunerea ta. Dar dacă și acesta nu mi-ar aduce liniscea, dacă scriind un roman, nu ași face de cât să-l trăesc până în cele mai mici amănunțimi cu îndoită intensitate?!

— De vei avea puterea să-ți sintetisezi simțirea dându-i forma sculpturală și căldură, cred că ești scăpată; căci, îmi pare peste putință ca ’n sufletul tău să nu nască dragostea de creațiunea ta, care să prccumpăniască pe cealaltă.

Iubirea ta exteriorisându-se în haina vorbei, acțiunea năuntrică — focul nepotolit — se va mai potoli. Îți vei închipui poate că e o alta nu tu eroina romanului tău! vei suferi cât vei scrie și cine scie apoi de nu te vei mai linisci găsind o bucurie în frumosul ce-i fi creat.

Trebue însă să te odihnesci cât-va timp.

Vino pe la petreceri, poate spectacolul schimbat prin faptul că e străin de simțirea ta, te va odihni schimbându-ți drumul gândirei.

— Devii marele meu Doctor, liniscitor de suflete. Am să te ascult ca un copil... un copil mare... și ce mult e de când am fost copilă!!

XXXVI

— Câte-odată pare-că simt în mine o mare schimbare, pare-că mă deslipesc de viața exterioră, și trăesc o viață interioră, a mea proprie, unde nu-i loc nici pentru Andrei nici pentru Dionisie.

Amintirea simțirilor trecute, a speranțelor, a desnădejdilor, a suferințelor pricinuite altora, cu cortejul lor de remușcări, pare că dispare, se perde într-un întuneric din care nu vor mai eși.

Atunci uit și trăesc viața unei ființe noui care n-a suferit, nici chinuit pe alții. O viață unde nu-i loc pentru nici-o dragoste, pentru nici o îndoială, o viață plină de dragostea a tot ce-i frumos, a tot ce-i artă, gândire. Trăind cu cugetările și simți-rile altora, mă simt aproape fericită, liniscită.

Cu putere se desceaptă atunci în mine dorința unei linisce depline, unei vieți în care să uit toate suferințele toate desilusiile ce de multe-ori cad în picuri de jăratec pe sufletul meu. Cât mi-i de doar atuncea de căsuța unde m-am născut, căsuța cu brâul de apă limpede, cristalină, a riușorului din vale, cu ar-monica de tonuri verzi a pădurei din ftiță.

Nu-ți poți închipui cum îmi liniscesce durerile și desilusiile culorca verde. Iar albastrul cerului sau al mărei nu sciu ce filtru dătător debucurii îmi pare.

De multe-ori simt ca o nevoe dea bea culorea albastră.

Seninătatea acesta ce-mi cuprinde sufletul făcen-du-mă ușoră, diafană, poleindu-mi toate lucru-rile conjurătore, nu ține mult, și din nou amintirea a tot ce e, a tot ce-a fost, mă lasă mai sdrobită, mai desgustată.

Zi cu zi, simt că ar trebui să plec de-aicea, să pun nețărmurite depărtări între mine și amintiri.

Numai așa îmi închipui că aș putea începe o viață nouă, unde totul ar avea curățenia și strălucirea primelor impresii.

Așa povestesce Leliana, așezată pe un scăunaș mic la picioarele Caterinei, cu cotele pe genunchi, cu privirea perdută, îndepărtată, retrăind — cu toată voința protivnică — retrăind picătură cu picătură amintirile, durerile, luptele, zadarnicile zvîrcoliri.

— Credeam că lumea și petrecerile îți va risipi durerile, credeam că ți le va putea ușura.

— Dacă lumea în care am reintrat după sfatul tău Caterină, ar avea aceleași nevoi, aceleași dorinți, aceleași porniri ca și mine, sau cel puțin a-propiate; de sigur m-ar odihni mult comerțul cu ea.

Dar așa, tot ce e fondul adevărat, nevoile întime ale creerului meu, trebue să le ascund pentru a trăi o viață caraghioasă, făcută din nimicuri și păpușării, unde nu-i loc pentru o gândire mai înaltă, pentru o simțire mai alesă.

De voiu căuta să-mi arăt ideile, par o pedantă. Trebue să mă asemăn lor, căci arătându-le «propriul» ființei mele; vor fi luate drept nebunii tot ce-mi e mai drag, mai scump.

Vezi dar că trebue să trăesc cu lumea o viață falșă care mă obosesce. Iar viața ce o duc — singuratică pradă durerilor și amintirilor — mă îmbătrinesce.

— De ce nu-mi mai arăți scrisorile de la Dionisie??

— Ce să-ți arăt când e atâta timp de când nu am primit nimic?!

— Ore nu cum-va să-i fi scris Andrei?

— Nu, draga mea, chiar în timpul când ura contra lanțului ce mă lega de el a fost mai puternică, nici odată nu am putut să-l bănuesc așa de înjosit ca să ajungă a cere de la un alt bărbat — protivnicul lui — milă.

Mândria e poate singurul punct de apropiere între noi.

— Se poate ca Dionisie să bănuiască că nu i-ai jertfi pe Andrei, și de aceea tace.

— Să te întreb un lucru Caterino. Ai putea să stai atâta timp departe de ființa pe care zici că o vezi răsărindu-ți înainte din fie-care marmoră, din fie-care tablou, din tot ce vezi frumos?

— E drept că nu aș putea, dar noi femeile punem iubirea înaintea a tot. Dragostea poate să facă din noi, femeile cele mai rele, sau cele mai bune.

— Nu-i drept! cum adică, eu să devin o femee rea, desfrânată, să caut uitarea în cea întîiu intrigă, cu cel întîiu om ce mi-ar plăcea, cât de puțin, fiind-că Dionisie nu m-ar mai iubi? Dar atunci ar însemna că sunt o femee setosă de schimbare, «o isterică», alt-fel cum se poate ca o iubire puternică să o murdăresci, trecend cu voință la alta?

Ai desnădejdea iubirei disprețuite, uitate, dar nu te poți arunca în brațele desfrânărei!

Andrei care acum intra ori-când voia în biblioteca Lelianei, intră și de astă dată, aducându-i un buchet de violete de Parma.

O mișcă acestă atențiune rcspectuosă, aproape umilă; căci era sfios cu ca, neîndrăsnind să-i pre-tindă mai multă dragoste, de cât însuși Leliana îi hărâzia.

— Câtă bucurie! mi-ai făcut Andrei cu aceste flori! Îmi par — simbolul — renascerei la o viață nouă.

Se uită, la ea, sfios, cu ochii în lacrămi.

Pare că nu-i venia a crede vorbelor auzite, pline de un adânc înțeles.

— Ce n-aș face eu, dragă Leliana, ca să te văd mai puțin tristă, mai liniscită.

De multe ori mă mustră conscința că am pri-mit cu atâta bucurie, legătuirea ta de-a rămâne lângă mine, sprijinindu-mă până la morte.

Eu nu te-am priceput, nu te-am pătruns la începutul căsătoriei, nici mai târziu. Mi-ai părut se-mănătore tuturor, am fost nedrept de multe ori față de tine. Azi nu sciu ce-aș face ca să-ți îndepărtez toate grijile, toate îndoelile toate greutățile. Nu sciu ce minune ascept care să-ți ca toată neliniscea vieței, și să mi te dea iar, fericita și senina din vremile trecute.

— Nu-mi vorbi Andrei de trecut! Îmbracă-ți în zăbralnic de uitare tot ce-a fost; căci alt-fel îmi iai puterea de a răbda, de a căuta să devin mai liniscită.

Viața e o tăinuită dospire de materii necurate, să n-o scormonim în adâncimi.

Sfârșitul e în tote, nu te poți gândi la ziua de mâine fără ca fără voe să nu te gândesci și la timpul când ochii orbi vor fi pentru lumină.

Se va sfîrși și acestă suferință și acestă nelinisce, ca toate ce de atâția ani mă urmăresc.

Voiu ajunge ca eu, acesta de azi, să-mi par străină, și străin să-mi pară tot ce m-a înconjurat, tot ce drag mi-a fost odată.

— Cu cât vremea trece și întîmplări — streine de noi, de și poate asemănătore nouă— îmi cadrezâ în relief mai puternic, voința și bunătatea ta Le-liană, cu atât te admir mai mult, și simt adâncă nevoe de a-ți mărturisi admirația mea.

— Faci rău Andrei! acest sentiment de există, tăi-nuește-l; pentru ca nu cum-va eu să ajung a mă crede nevinovata, de toate chinurile ce fam pricinuit.

— Admirația mea e meritată, și numai gândin-du-mă la un caz petrecut aseră, văd cât de deosebită, de depărtată, ești de toate!

Domnul G. a părăsit pe nevastă-sa căci a sur-prins-o cu tînerul S...

Cum?! exclamară amendoue, dar nu sunt doue septămâni, de când a plecat cel pe care-l iubia de doui ani.

— Pentru mine, zise Leliana, acesta-i o femee perdută. Ea va trece din necinste în necinste, până ce sentimentul pudorei — tocit — îi va arăta drept logică acostă purtare: care nu-ți produce de cât desgust și milă.

— Ore nu cum-va suntem nedrepte cu ea Le-liană?

— Nu! zise Andrei. Leliana are dreptate, iubirea adevărată — când există — nu așa ușor se uită.

Sufletele alese nu caută uitarea în desfrâu.

Desfrânarea aduce rușinea, nu uitarea.

Chiar bărbații pentru care aceste schimbări sunt lucruri naturale, totuși când iubesc adevărat, nu pot cuprinde în brațele lor, coperinde sărutări altă femee de cât «Iubita». Simt un desgust numai în-chipuindu-și că ar putea-o înșela cu gândul.

— Dar aceste cazuri de care vorbeșci tu Andrei, cu atâta încredințare, îmi par adeverate minuni!

— De ce? aceste sunt lucruri simțite de mine.

— Se pote, dar mie ’mi pare că-n bărbat e înăscut darul, de-a jura la cât mai multe femei «iubire vecinică» de fapt nici pe una nu iubesce. Bunul plac e lege. Nu are timp a se gândi serios la dragoste când viața-i așa de plină pentru el!

Dor... se va gândi mai mult, va poetisa iubita, va avea nopți de sbucium, atunci când femeea dorită nu-l va iubi. Odată iubit, femeea aceea e sămănătore tuturor, și fără a se gândi — la sufletul ce-a crezut în vorbele spuse, dovezile date — va trece înainte.

Drept încheere: ce va țipa pe toate cărările sau o va turna în versuri marmoreene e că:

«Femeea e ușoră și schimbătore».

— Sunt excepții sau mai bine cazuri deosebite de studiat la noi ca și la voi, Leliană.

— E drept, Andrei, dar în acelaș timp văd că cea mai rodnică emancipare a femeei ar fi: — îndreptarea activităței ei morale pe alt drum de cât al iubirei — mai ales în cazul când copiii lipsesc. Căci multe femei tăinuit în sufletul lor, au calități, au puteri pe care le amorțesce, le întunecă acest zis amor; — calități care puse în activitate, ar da rode, folositore femeei ca și bărbatului.

Educațiunea cum se face azi la noi, cu cele două trăsături generale adică: Educațiunea de salon (lustruire cu anumite vederi) și educațiunea bărbătescă cu de multe ori un lustru de cultură ce face femeea pedantă, cu libertăți bărbătesci, refractară îndatoririlor ce natura i le-a dat, i le-a pus în însuși conformația ei fisică; omorînd cu voință în ea — tot farmecul poesiei și duioșiei — ce atăt mângâe și întâresce în minutele grele ale vieței. In cazul întâi «Păpușă» în al doilea «bărbat greșit». Educația acesta o găsesc singură pricinuitore a tuturor suferințelor, tuturor mizeriilor vieței.

— Și tu uiți că Andrei și alți bărbați ca Andrei au făcut legile în nepotolitul doar de-a ne robi!?

— Crede-mă că n-au făcut alta decât să înhame pe mulți din ei, la jugul necinstei și al întregului cortej de mizerii. Căci femeia, crezindu-se robită, cu prisosință umilesce sub masca supunerii pe cel ce caută a o crede inferioră sau sclavă.

Eu iubesc femeia independentă, cu individualitatea pronunțată, care nu face cutare sau cutare lucru de frică, ci fiind-că sentimentul de umanitate îi im-pune, a nu jigni ori necinsti pe cel ce l-a luat drept tovarăș.

Când ideea acesta de dreptă tovărășie, ajutată de-o educație temeinică care să dea femeei consciință și mîndria rolului și a îndatoririlor ei — îmbogățindu-i și lărgindu-i vederile cu cunoscinți folositore — va exista; cred că atunci căsnicia ar fi mai fericită, din cauza, sporului de respect mutual și sinceritate.

Cel slab, n-ar beneficia prin șiretelic de cel tare a cărei inteligență îmbrățișdză orizonte mai largi, și nu se poate opri la nimicuri.

— Vorba e însă că, cădem dintr-o extremitate în alta, și căutând a îndruma Educația și Instrucția nostră, nu facem de cât să copiem legi streine, neapropiate nici gradului de desvoltare a poporului, nici caracterului lui etnic.

— Ore aceiași! zise Leliana, e menirea organică a femeei ca și a bărbatului? Aceiași e conformația lor phisică? Deosebirea e limpede și mare.

Cum se face atunci că Instrucția și Educația nu diferesc întru nimic, când stările lor psichice, de-ducție a celei phisice și menirile lor, sunt așa de deosebite? Ore acestă asemănare a Educației și Instrucției,nu le falșifică caracterul, pornirile, creând producțiuni bolnave, fără țel, fără ideal.

Dar noi avem aerul de a discuta stări și legi ce sunt însuși inima organisației nostre sociale.

Aceste legi, cu stările causale lor, trebuesc des-bătute fir cu fir și de colectivitate. Părerile nostre ne par drepte, aevea cât timp fenomene exteriore sau păreri străine nu vin să le nege realitatea.

Devenim prea filosofi noi trei, și mă simt prea obosită, aș voi să mă odihnesc.

— Ce-ai zice Leliană dacă am merge la pădure?

— Tu ce zici Caterină?

— Eu zic că dacă pădurea nu ne mai umple sufletele ca barbarilor noștri strămoși de mister și frică... totuși nu sciu ce extaz îți lasă ’n fire, acea vecinică putere de a trăi, a muri, a învia; miile de flori ce cresc la rădăcina arborilor, îmi par mii de vieți omenesci.

— Bravo, suntem toți de acord!!

— Minunat Andrei, manifestațiile omului interior vor fi complecte. Musica, glasul nostru interior, de sceptat de fenomenele exteriore... în depărtări ră-suna-va echoul bucuriilor sau durerilor nostre.

Poesia... imaginele și sentimentele ce va trezi în noi admirația naturei... și nimica, care de sigur nu va lipsi, când admirația cu starea suflctâscă conrespunzătore va fi prea puternică. Iată-ne adeverați Greci, trecuți însă prin filtrul modern al gândirei lui Wagner.

XXXVII

Mult timp nu a venit scrisori de la Dionisie. Ori de câte-ori Caterina vorbea cu Leliana de acestă îndelungată tăcere, cu un aer de supunere orbă a unui ce determinat, Leliana răspundea:

— Dacă aș fi bărbat, de sigur aș semăna cu Dionisie. Crezi că el e stăpîn pe sufletul, pe crierul lui? Impresii exteriore de frumuseță, de inteligență, a stârnit în el senzații puternice, care pe nesimțite se prefac în dorinți, dorinți care-l ard, cărora nu se poate împotrivi.

In acestă plină activitate a puterilor psichice, cum voesci să fie loc în crierul lui pentru un gând în-depărtat, spre îndepărtata, de care ’l desparte mări, munți și prăpăstiosele legi sociale?

Amintirile se depart, tot mai în umbră, tot mai în umbră... și apoi nu sânt aproape doui ani de cînd ține dragostea acesta!?

E menită sfârșitului, și nu stă în voia lui, ori cât ar lupta ca să facă alt-fel.

Ori de cîte ori treceu intervale mari între scrisori, am bănuit și priceput lupta. Tot-d-a-una mi-am zis că e peste putință să iubescă fără timpi de uitare — ca mine. — Eu nu pot sintetiza în mine toate frumusețile, toate idealurile, toate ispitele, toate dorințele pentru el, — așa ca toate sensațiile venite, de la lumea exterioră să nu se prefacă în puteri și idei cari să ’l îndepărteze de mine.

Ore pentru noi chiar, care intrăm în rândul comun al muritorilor, nu trezesce, frumosul și adeverul, senzații și sentimente care întunecă tot ce ne preocupa o secundă mai înainte?

Cum vrei tu ca el, înaintea unei femei frumose, sau descepte să nu rămâe uimit; când vede opera de artă, idealul de frumuseță ori inteligență — visat — real înaintea lui. Uimirea se preface în idee, lăsând în crier, o adâncă urmă de entusiazm și «drag», drag, ce fără voe ne coprinde firea înaintea frumosului, — frumos intelectual, sau frumos plastic. —

Prin noutatea și puterea ei, ideea-sentiment, nouă, ocupă primul plan în crier, lăsând, fără de voe, în umbră adâncă, ideile-sentiment de pe planurile din urmă.

Puterea, acelei noui idei-sentiment, o calculam după intervalul mai mult sau mai puțin lung din-tre scrisori. Tot-d-auna am asccptat cu bucurie, — bucurie ce văd lipsită de ori-ce pic de mândrie, dar care nu e mai puțin adevărată — trecerea intervalului.

Instinctiv bănuiam că se va deprinde și cu acea nouă, idee-sentiment, care nu-i va mai părea nouă, că se va umbri, va trece pe planul al douilea, pen-tru ca umbrita mea ființă prin faptul că trăesce impalpabil numai în crier, să apară iar pe planul de lumină, cu cortejul de amintiri, de iubiri.

Intervalele acestea de tăcere de care ț-am vorbit însuși Dionisie nu a căutat să le tălmăcească; ci le privea ca naturale, fiind sigur ca și eu le voiu privi tot așa.

Vra să, zică, după logica ta Leliană, primesci uitarea lui Dionisie, o dovedesci... și ca atare poți a ț-o aplica și ție... adică poți și tu iubi pe un altul, cât-va timp de-ar mai trece.

— Zadarnic m-aș înfuria contra ta Caterino, că după atâta îndelungată prietenie, tot nu poți pricepe firea mea! Sciu că gândul și sufletul omului, e al lui și numai al lui și nici o putere din lume, nu ne poate da acestă stăpânire.

Eu nu mă voiu arunca în altă dragoste, fiind-că adevărata și vecinica dragoste e întemeiată pe «perfecta comuniune dintre spirit și suflet» care a crescut și îmbătrînit cu mine, n-am întâlnit-o adeverită de cât azi.

Dionisie fiind singurul om care a întrupat în inteligența și simțirea lui, tot idealul meu.

Acest ideal, n-a fost numai un vis chimerie ce nu ți-l explici poate ’n deajuns, ci o idee care m-a urmărit vecinic, care-am căutat s-o realisez în tot ce-am făcut, în tot ce-am văzut, în tot ce-am priceput.

Împrejurări fatale m-au urmărit, depărtându-mă din ce în ce mai mult, de putința de a-mi îndeplini idealul. Însă în mijlocul tuturor durerilor și deznădejdilor, — dorul -dorul de a-l întâlni vre-o dată mi-a aurit de multe, multe ori calea c-o licărire delumină slabă, dar ispititore.

Odată ce acest ideal, atâta timp purtat în gând și simțire, crescut și îmbătrânit cu mine, s-a adeverit, e cu neputință aproape să-l gonesc din crier și acesta ț-o spun din experiență, nu din hypotesă.

Inteligența lui Dionisie întru atât m-a robit: că vorba, gestul, glasul lui s-au repercutat adânc în ființa mea; și ori-câtă voință pun pentru a fugi de acestă «hypnotisare la distanță» e zadarnic,... urma e adâncă.

Intervalele de liniște sau mai bine zis de amorțială, sunt urmate de zile, de nopți, de săptămâni de neliniște și aiurelă.

Falșul în închipuirea mea a fost, că nu am priceput, deplina deosebire dintre iubirea femeei și a bărbatului, deosebire pricinuită de temperament, de organism, mai bine zis de natură. Deosebire pricinuitore a celor mai mari suferinți și umiliri, pentru femee.

Acestă adâncă dar târzie pricepere de azi, mi-a omorât visul, de care am nevoe pentru a-mi adeveri mie însu-mi că trăesc, și chiar pentru a trăi.

Mai mult încă, întârziată pricepere, m-a făcut să-mi zic că, cine știe dacă având un bărbat care să se potrivească pe deplin în gusturi și înclinări cu mine; nu am fi ajuns să ne urîm, și să dorim idealizând, tocmai contrarul de ce avem?!

Variația e o putere, o stare sufletescă înăscută în noi.

Poetisezi tot aceea ce e departe de tine, și apoi în viața de toate zilele plină de neprevăzute ciocniri: omul cel mai ideal, se poate îmbrăca în haine mohorîte — dar încă cel care nu întrupa idealul vi-sat, cel care n-a sintetizat universu ’ntreg în ființa lui — atunci când te-ai hotărit să-ți fie tovarăș!

Nenorocirea e, că nu pricepem viața, că toate mirajurile ne ademenesc într-atât că le luăm drept realitate.

Când am ajuns să ne pătrundem de contrar, prea multe suferinți ne-au otrăvit sufletul, lăsând drept urmă o durere ce zadarnic căutăm a învinge, și o nelămurită aventare spre un mai bine, care să nu fie ziua de azi... așa îmbătrînim, și atunci e prea, tîrzie înțelepciunea.

Bine nu ne mai poate aduce; și dacă prisosul acesta de înțelepciune, căutăm a ’l dărui sub formă de sfaturi tineretului, e zadarnic.... și ei, ca noi, sunt plini de entusiasm și căldură. Viața curge iute și puternică în vinele lor, mirajurile fiind strălucitore, ademenitore, stau de luptă cu sfaturile venite de la noi, mai puternice fiind... înving.

La bătrânețe ajung și ei a ne crede, tot așa cum și noi — numai atunci — am crezut pe bătrânii noștri sfătuitori.

— Toate aceste teorii filosofice scose din cărțile ce-ai cetit, și la care cu prisosință te-ai adăpat, te fac să renunți cu atâta ușurință la dragostea lui Dionisie??

— Toate aceste teorii ce-mi reproșezi, Caterino, sunt produsul propriei mele experienți.

Adânc am cetit în mine și viață, de atâția ani de când sufer și gîndesc!

Cetind scrise de alții propriele-mi deducțiuni, nu am făcut de cât să mă asigur mai mult de adeverul lor.

Ore dacă ’n aparență nu aș renunța la dragostea lui Dionisie, căutând a-i scrie, a-i vorbi de dragostea mea, adică pe departe cerșind pe-a lui, reuși-voi ca Dionisie să mă iubescă în adever?

De m-ar iubi, mi-ar scri, de nu mă iubesce atunci scrisorea mea i-ar produce: ori milă pentru iubirea mea, ori remușcare că o iubire ce-mi hărăzise veci-nică, a dat-o alteia. In primul caz consciință «mi-cinei mele», în al doilea caz consciință «micinei lui» ar da drept rezultat sigur, ura.

Sfârșitul acestei dragoste, ar fi mâine dacă nu azi.

De aceea stau liniștită, dar cu mortea în suflet, căci am iubit în acest om geniul și sufletul — bănuit, mai mult ca ori-ce. Omul m-a lăsat streină, am crezut vecinică acestă iubire, și adânc mă dore ruinarea visului meu, dar trebue să rabd, căci mila în iubire n-o pot concepe!

Mai bine uitarea complectă, de cât acestă dragoste de milă, care-i cea mai îngrozitore umilință pentru cine o pricepe, o simte.

Mulțumirea — cu mila în iubire — cred că pre-supune sensualitatea la baza ei, și sunt naturi poate care nu pot lupta contra acestei boli.

Iubirea mea însă a fost ideală, plină de admirație, coprinzendu-mi viața intregă... și nu pot să cerșesc... de aceea tac.

XXXVIII

Roma...

Leliană!

Îți scriu din Pincio, aici am stat toată ziua, am visat, am dorit.

A plouat peste mine razele de sore căzend potop dintr-un cer albastru-luminos, ca îmbrăcat în colb de petre prețiose. Aleele erau pline de sore. Roșele de bengal, delicate, undoiose trimes-au până la mine miresme ispititore. Păsările, vesel mă atingeau în treacăt cu aripile, glăsuindu-mi cu ciripitul lor, o intrigă poveste de dragoste.

Pincio este poesia, poesia amintirilor Romei la-tine, poesia naturei, a florilor, a boschetelor întunecose, unde fie-care frunză îți vorbcsce de-o speranță, de-un vis, de-o durere.

De pe acestă terasă plină de poesia dulce, melancolică, a tot ce e înconjurător, am dorit: ca la Roma să te aduc pentru ca de pe Pincio, în fața sorelui care apune după Dumnezeiasca cupolă, să-ți spun că te iubesc... Acum sorele a apus, aerul e plin de lumini liliacee.

Câmpia Romană e îmbrăcată într-o mantie de culori ce nicăeri pe lume nu se găsesce.

In mijlocul acestei poesii dorul de tine m-a cu-prins mai puternic, mai chinuitor. Minută cu mi-nută am trăit toate amintirile din trecut... apoi de o dată mi-ai răsărit visătore, luminosă.... cu ochii încărcați de negrăite doruri.

Învăluită de o ideală lumină, pare că mă chemai... am căzut în genunchi, am întins miinile spre tine... dar tu încet, încet... tot mai luminosă, tot mai ideală, ai dispărut.... raze împrăsciind în juru-ți... Zadarnic te-am chemat!!

O lume ’ntregă ne desparte.... aripi mi-aș pune ca mai iute s-ajung la tine.

Nu mai pot sta departe, e destul martirul, simt nevoia, a respira acelaș aer ca și tine, a te sorbi cu privirea, a asculta glasul blând, spunendu-mi ne-pricepută-i dragoste.

Me reîntorc... voesc să te ved.... Câte o dată mi-i frică să nu mor aici, departe de ochii ce tânguitori cătau spre mine.

Ori ce-ar fi, dar să mă sciu aproape de tine... nu mai pot potoli dorul ce mi-a năvălit în suflet, ce mi-a cuprins întrega fire.

Fără să vreau, tot zic Leliană... Leliană... ca o dulce mângâere.

Te ved, te-aud, ești aproape de mine, și totuși mi-i frică să te coprind... visuinea va dispărea... ideală mea Leliană speriată se va înălța în lumi streine mie.

In doue trei zile plec, în zece cel mult ne vom vedea. Fiori mă cuprind când mă gândesc să te ved, să văd pe adeverată-mi Leliană.

In fie-care zi îți voi scrie, e singurul mijloc pen-tru a prelungi și crede realitate, neînchipuitul de frumos al dragostei vis.

Te iubesc Leliană, cum n-am iubit încă.... ești singura-mi dragoste.... nu ’ți fie frică.... nu mai pot tăcea.... nu mai pot sta departe.

La revedere,

DIONISIE

— Și eu Caterină credem că Dionisie m-a uitat!

Ca ’n extaz privea nainte-i, privirea devenise mai luminosă, ochii, păreau mai mari în orbitele lor. Nu sciu ce vis luminos Îi flutura pe față... și s-a-prindeau mai luminoși ochii, și se rumeneau obrazii, iar buzele încet... încet, se deschideau ca pentru a șopti un nume.

Brațele fără voe se ’nlănțuiau.

Acestă iubire ce de-atâta timp îi coprinsesc firea, când furiosă, pătimașă, omorînd tot în cale-i, uitând tot ce nu era ea; când blândă, feciorelnică, ca o îngânare de zori, ca o ultimă sărutare de raze a sorelui în apus.

Făgăduințele, voințele, luptele, înfrânările, toate dispăreu într-un vis aurit, ce-i coprinsese întrega fire, ce-i amuțise ori-ce glas străin dragostei Ei.

— «Cedinciosă» te-am asceptat, ochii mei alt chip n-au vezut, urechile mele alt glas n-a ascultat, buzele mele alt nume n-a șoptit.

Cobori! încet... încet... desprinde-te din razele ce te ’mpresor! vino... aprope... mai aprope.

Leliana te asceapta... și mâinile ce-n neștire în nopțile de sbucium se-ntindeau sfiose, spre tine, se-ntind și azi.

Iconă de lumină ce de-apururi mi-ai luminat întunericul vieței ș-a minței din ceasul în care te-am vezut... desprinde-te din cercul de stele! Răsai aevea înaintea mea, cum înainte mi-ai răsărit din ori-ce colț de stradă, din ori-ce ungher al odăei.

Ca și atunci când mi-ai povestit dragostea, mi-resme de liliac plutesc în casă, și trandafirii glăsuesc tînăra lor dragoste.

Am uitat toate chinurile, toate îndoclile, toate des-nădejdile au dispărut.

Pe-o lume nouă, plină de bine, de frumos, de dragoste, unde nu-i loc pentru ură, pentru pismă, pentru minciună, unde toți se iubesc... o lume, creată de noi, pentru noi.

Leliana, ca din povești miresă, în haină albă de fecioră, Leliana ta, renăscuta Leliana, creată de tine, purtând pe cap cunună de sulfină, cu brațele încărcate de flori de liliac... te-asceaptă... și flori de liliac ți-a presurat în cale, fluturi — albi, credincioși pagi... te-așceaptă ușa într-o parte s-o dee, să intri tu stăpânul vieței ș-al sufletului meu».

De-odată se ’ntorse spre Caterina.

— Vine Dionisie... tu știi?

— Gonește fantomele acelea! le vezi? E și Andrei între ele... spune-i... spune-i să se ducă... spunc-i că Dionisie a venit și pe raze de sore ne-am ardicat spre-o lume nouă, unde nu-i loc pentru el.

Spunc-i Caterină, că nu sunt tot acea Leliana, legăturile nostre au murit cu cea veche.

Eu sunt o alta, plăsmuirea lui Dionisie, a lui, și numai a lui.

Și de va stărui să vie la mine, nu-l lăsa, spune-i că am murit... sau nu, spune-i că nu mai pot minți, că nu mai pot voi, că am uitat de toate legăturile, și că m-am dus, m-am dus cu Dionisie.

Să nu plîngă, la ce folos durerea cînd nimic nu poți schimba din ce trcbuc să fie... Lacrimile sunt arma celor slabi.

Aiura sărmana Leliană. Venirea lui Dionisie, umplea de frică sufletul Caterinei, pare-că nu sciu ce fantome pătate de sânge se arătau nainte-i.

Pare-că vedea pe Leliana nebună, pe Andrei și Dionisie mort.

A doua-zi primi o altă scrisâore, și așa se curmară câte-va zile pătimașele scrisori.

Apoi de-odată tăcu...

De sigur a plecat, zicea Leliana, păstrând acelaș chip de vis, cu ochii încărcați de frigurile asceptărei.

Zi pe zi, săptămînă pe săptămînă, luna pe luna, urmă.

Tăcere complectă, tăcere chinuitore, ce pare că te umplea de frică.

Ce puteai crede? Luni trecuse și Dionisie nu mai venia.

Drumul nu ținea așa de mult și nici îți puteai închipui că cu sufletul ars de flăcările dragostei — ce povestea în scrisori — s-ar fi putut opri în alte orașe să le vadă, sau că oprindu-se nu i-ar fi scris.

XXXIX

Cu un vraf de scrisori în juru-i,... unele desfăcute, altele încă în plicuri, Lcliana citesce, citesce cu atenție.

Încet, încet Catcrina care a intrat fără s-o simtă în odae, se duce pe după spate ș-o coprinde de gît..

Tresare și pălesce.

— Tu ești Caterino?

— Ce te-ai apucat să rccitcsci aceste scrisori?

Nu vezi că de două luni tu nu mai gîndesci, nu mai voesci, nu mai lucrezi nimic?

Nu vezi că inteligența pare-că dispare de când frigurile asceptării lui Dionisie te-au cuprins? De ce cauți a-ți mări durerea.

— Nu voesc a o mări, ci cât să membăt de miresmele de iubire ce isvorăsc «potop» din aceste scrisori. Să mă pătrund până-n adîncul ființei mele, pînă în cea din urmă fibră, cea din urmă moleculă, de credință în «Iubirea lui» ca să nu fie nici cât,, un punct, loc pentru îndoială.

Vreau să retrăesc minută cu minută tot trecutul acestor doui ani de zile.

Să-nviu toate durerile, toate speranțele, toate bucuriile ce mi-au coprins firea, la fie-care scrisore. Să mă adăp piuă la saturație, să fac strînsură bogată, covirșitore de bogată de credință în iubire care să poată lupta cu «îndoiala» ce iar voescc a se ivi.

Cântați vorbe sfinte de dragoste! Adormiți-mă pentru vecie în neîntrecut de armoniosa voastră melodie, cântați sufletului sbuciumat, de îndoială și analisă.

Spuneți-mi ca în trecut, că Dionisie mă iubesce, cum n-a iubit nimic pe lume, că sunt iubirea lui d-întăi și visul lui din urmă.

Spuneți-mi că-i nebunie, halucinație pismașă îndoiala ce voesce a-mi cuprinde sufletul, ce-mi ucide credința.

Nimeni nu m-a iubit ca el, nimeni ca el n-a priceput și prețuit tot ce era bun în mine. El m-a înălțat, el mi-a dat putere, mi-a dat mândrie și curaj pentru a lucra.

Iubirea lui e o forță, un filtru de care simte nevoe firea mea, pentru a spera, a visa, a închega. Din iubirea lui se adapă puterea mea intelectuală, când ea îmi va lipsi, voiu mai putea oare lucra?

Nu tot el era cel care-a scris aceste rînduri?

Unde-i iubirea din aceste scrisori?

Apus-a ea pentru vecie, și eu zadarnic o mai chem?

Vino! nesecat isvor de bucurii, vino! și-mi adapă sufletul!! Zadarnic cere ca să te uit, uitarea e în morte.

Dacă lutul din mine, Caterino, se va sfărmă sub greutatea atâtor dureri și desnădejdi, aceste scrisori — care-au fost singura-mi comoră de bucurii — să mi le pui sub cap.

Sufletul desrobit de toate păcătosele dorinți, va mai retrăi poate din curatele bucurii.

Le vei găsi așezate rând pe rând, așa cum le-am primit.

Nu au dată pe ele, care să-mi ajute a le clasa; dar le sciu pe de rost, așa cum a urmat una alteia.

E destul să le pipăi, pentru ca în cortej suferinți și amintiri... să reînvie.

O speranță ucisă... sau o durere nouă... le sciu pe tote, le-am trăit citindu-le atât cât le poate trăi o natură împătimită aproape de nebunie.

M-au sdrobit și înviat luându-mi încetul cu încetul, toată liniștea și — nepăsarea — care era puterea mea în apriga luptă cu viața.

— Unde-i Andrei, Leliana? este o lună de când îmi tot spune Eugen că-l vede jucând cărți ca un nebun.

Lumea care scie ce viață regulată ducea, se miră că acum nu dă greș de la club, se miră și șoptesce. Ascultă-mă Leliana! acest Dionisie e rușinea și peirea ta, te duce ca cu o baghetă magică spre prăpastie. E destul o vorbă, un nimic de la el, ca să-ți uiți de voință, de îndatoririle tale, de inteligența, de ființa ta intrigă.

De ce nu judeci că dacă Dionisie te-ar iubi așa, cum îți scrie, n-ar trece două luni fără ca să scii ceva de el, ci azi ar fi aici?

Afară de acesta să-ți mai spun ceva.

Dar nu cum-va prietenia ta să slăbiasa, să dis-pară...

Ori ce-ar fi însă... cea mai mare dovadă de dragoste ce-ți pot da, este a căuta să te smulg de pe marginea prăpastiei unde te vei prăvăli... de voiu tăcea.

Ascultă bine, și nu o lua ca intrigă din parte-mi. Te rog făgăduesce să-mi spui cinstit, de mă vei crede intrigantă, și te vei depărta cu groază de mine.

Prietenia ce ne legă de la vîrsta de 10 ani, poate va putea lupta cu nenorocita-ți dragoste.

— Spune Caterino! ori-ce ar fi, am curajul a asculta. Voiu rămînea în tot-d-auna femeea de-o sinceritate bolnavă, ți ori-ce voiu simți — după ce vei sfîrși de spus ce-ai auzit de Dionisie — îți voiu spune fără înconjur.

— Aseră luându-se Eugen de vorbă la club, cu unii și alții, Dumitrescu, magistratul pe care-l cunosci și care abia s-a întors de la Berlin, spunea că a văzut pe Dionisie la Berlin cu o damă din țară pe care o cunosce și el. Acesta tocmai an când îți spunea că plCcă fiind-că nu te poate avea vecinie lingă el.

Afară de acesta Dumitrescu a mai spus, că sunt câte-va luni de când acea nenorocită s-a întors în țară. Nu ia spus numele și a zis că nu-i din Iași.

Vre-o nenorocita care a crezut vorbelor lui, tot așa cum credeai și tu. Doue nenorocite ce veți forma: «Materie, creațiuni pentru vre-una din dramele lui, și vă veți rccundscc pe scenă».

Oh, sărmana mea Leliană, singurul lucru ce te-a scăpat de rușine și de vileagul lumii este: «Voința ta și mila de Andrei». Alt-fel, cu sufletul ce-ți cu-nosc după ce se adăoga și rușinea la suferința ta, durerea te-ar fi ucis.

— Mai bine era de muriam, de cât să aud azi că acel pe care i-am îndumnezeit, în a cărui iubire am crezut, m-a înșelat, mințindu-mi în chipul cel mai ordinar.

Nu te urăsc Caterino. Cel puțin, simțul de prietenie nu a fost strivit de dragostea pentru acest om. Îți mulțumesc că cauți a mă mîntui.

Drept e, sufer îngrozitor, nu mă îmbolnăvesc, puterile phisice... luptă, dar în mine psichicul... e ucis.

Tot e gol... pustiu de înțăles în jurul meu, nu am drag: nici de casă, nici de carte, nici de haină, nici de lucru.

Tote mă obosesc și mă întristeză: ziua ca și noptea, sorele ca și norii, toate trec pe lângă mine, fără glas, fără lumină.

Pe Andrei sunt zile, când nu-l pot suferi, când vederea lui mă apasă, când îl urăsc, și idei, pătimașe de reu, lunecă prin crier. Bunătatea și mila înăscută în mine, depărtâză ideile rele, căci alt-fel cine scie, dacă azi nu aș fi în temniță. Mi-a fost groază de iubire și presimțirea s-a adeverit.

Deodată intră și Eugen care venise să ia pe Caterina, nebănuind că nevasta lui, a și spus Lelianei, cele aflate de la club.

Când se uită Leliana la amendoi, și-i vede cu cât drag încă, se privesc unul pe altul, câtă bucurie au de-a se revedea după câte-va cesuri de despărțire; nu mai poate înfrâna nevoia ce au nervii de a-și descărca în lacrămi prea multă întărtare, și începe, a plânge în hohot ca un copil.

— Ce-i cu Leliana? De ce plânge tocmai acum când m-a vezut și pe mine intrând?

Plânge că i-am spus cele auzite de tine eri la club.

— Și pentru acestă plângi tu Leliana? Tu cea voluntară? tu care știai a robi pe alții și a-ți robi pornirile?? Ești de necunoscut.

— Plâng liniștea perdută, plâng durerea pricinuită lui Andrei, plâng idealu-mi pângărit, plâng că am fost jucăria unui om de nimic!

— Draga mea! mulțumesce-te că am auzit și știm totul pentru a te putea feri de noui nenorociri, de noui rușini, și pentru ca să poți aduce liniștea în sufletul lui Andrei. Șterge-ți ochii, ara-tă-te: «Mândra și neînvinsă» ce cunosc de-atâta vreme. Trebue să lupți! Ce să faci dacă ai fost menită durerei??

XXXX

— Bine ai făcut că veniși Caterină, mă gîndiam tocmai la tine. Azi diminiță am primit o scrisorE de la Dionisie. Plicul e tot de la Roma.

Nu am voit s-o citesc. De-aseră am gândit în-tr-una; am voit ca nimic exterior să vie a mă influența.

Deschise scrisorea, o ceti cu luare-de-semă... și o ironie adâncă i se întipări pe față... o mai ceti și reciti, apoi își îndreptă ochii spre Caterina... ochi încărcați de o mândrie ce-ți amuțea ori-ce vorbă de milă sau mângîere.

— Citește-o și tu Caterină!

Dicend acestea începu a rîde.

După ce Caterina îi ceti, neasceptatul cuprins, se uită la ea.

Stetea nemișcată. Cât de nepătrunsă părea, cât de neasceptată a fost hotărîrea luată... te cutremuri când gândesci.

— S-a isprăvit, zadarnic am visat, zadarnic am luptat, realitatea vieței a fost mai puternică de cât mine!

Dar nu mă plec vieței, mândria din mine s-a trezit mai puternică ca ori-când!

Dionisie cel care acum doue luni, îmi spunea că în curînd ne vom vedea, că nu mai are curajul a rătăci departe de mine, că vrea să mă vadă să mă audă, să-și sature ochi și suflet privindu-me... azi după atâta timp de-o voită tăcere, îmi scrie spunendu-mi:

«Sunt fericit și liniscit aicea, nu mai gândesc nici că nu ești lângă mine, nici că poate nu am să te mai ved, lasă-me, sunt fericit... nu mai mă întorc în țară».

Și nu s-a isprăvit aicea scrisorea. Pe fața a doua este-o poesie închinată unei femei brune, poezie ce lumineză pe deplin starea sufletului lui.

Femeea acesta din versurile de pe a doua față, e de marmoră caldă, trăesce, se mișcă.

Perul ei negru de vent desprins... ochii mari, umezi, pătimași... mânele ce se ’ntind se prind, se-nlănțuesc... acesta femee trăesce, e aevea.

Aproprierea ei de Dionisie, i-a pus în suflet, o lume întregă de dorinți, care azi plutesc în întuneric în crier, și mâine inel se vor prinde, dorință pe dorință a chema, năzuințele nebune în ceață încă... se vor desprinde luminose... și orbitorea lumină învăluindu-l tot... în depărtări întunecose, — amintirea de mine—se va peide.

Că m-a iubit?.. poveste de-o străină gură spusă.

— Ce vei face? Ce-ai să-i răspunzi? Te-aș sfătui să te mai gândeșci!

Gândirea nu mi-ar folosi la nimic!

Ii voi scrie: «Îmi plac genunchii, îmi întind mâinele spre tine. Adâncă-mi e iubirea. Îți cerșesc, o rază cel puțin de milă și dragoste, din ochii tei spre mine să mai cadă. Acel puțin îmi va da puterea să trăesc. Viața-i golă de înțăles... tote-s pustii... tote-s nimicuri când iubirea ta sufletul nu mi-ar mai încălzi.

Intorce-ți ochii spre mine! să-i văd ca-n vremi trecute, încărcați de sfânta dragoste. Robă-ți voiu fi... dar spune ca atunci cu glas duios că sunt unica pentru tine...

— Ce te uiți așa mirată Caterină? Ori ți-i su-fletul robit de milă pentru umilitorea-mi iubire?

Tăinuesce-ți mila nu o cheltui în zadar, o vei întrebuința cu prisosință pentru o alta.

Nu sunt din stofa celor ce cerșesc mila!

Nu sciu a mă pleca!

Nu ai priceput ironia din vorbele și glasul meu!

Ai crezut poate că umilă la genunchii lui mă voiu pleca, cerșindu-i mila, iubirea? Nu am ce face cu iubirea lui, azi când nu-i mai cuprinde sufletul în întregime! Când în acel crier pe care m-am crezut stăpână... domnesce un alt chip... nu voiu ca mila de durerea mea, să-l facă a-mi minți, spunendu-mi silit vorbe de dragoste, ce n-ar fi de cât o alcătuire de vorbe gole.

Întregul meu suflet a fost al luî Dionisie. Nu am trăit, nu am gândit de cât prin el.

Chipul lui mi-a răsărit înainte, din ori-ce colț de stradă, din ori-ce ungher al odăei, din ori-ce carte luam în mână.

Se desprindea luminos tăindu-se pe albastrul ce-rului din zilele cu sore, sau pe albul înstelat al nopților cu lună.

O secundă gândul de el nu m-a părăsit. Dragostea acesta și cu credința-n ea, m-a orbit până a uita că și Andrei are un suflet, că nu am dreptul a călca în piciore dragostea lui, a deveni orbă la pustiul ce se ’ntindea peste suflet, când cu fapte și vorbe, îi dovediam că iubesc pe Dionisie. Azi când acest om din care făcusem un Zeu, îmi mărturisește — de și ocolit poate — iubirea-i pentru o alta... azi eu să nu am puterea a mă desrobi de-o iubire țesută de acum înainte din milă și minciună?!

Nu! nu sciu a mă tîrî, ceea-ce e al meu, trebue să fie al meu și numai al meu!... alt-fel ni-mic... mai bine ura.

Cine a iubit ca mine, clădind o lume întregă de bucurii dintr-o vorbă, dintr-o privire, când ca mine străină și disprețuitore a fost pentru tot ce nu era «Iubitul» ce nu era de la «Iubitul» aceia nu iartă, nici nu cerșesce, aceea urăsce.

Mi-i frică de tine Leliană. Curajul acesta neaevea, e un «Maximum» al voinței tale... ca mîine va urma orba ucigătorea desnădejde.

— S-ar zice că tu prietena mea mă cunosci de eri! Știi doar că nici o dată nu am fost păpușa care se plecă vieței, omenirei!

«Sciu a lupta cu mine, acesta iar nu o uita.

Dar nici nu crede că altei intrige voi storce puterea de a suferi... acesta m-ar murdări.

Am crezut iubirea vecinică atunci când crierele se pricep, când ființa ta trăește cu toate vibrațiunile, entusiasmele, bucuriile în alta... așa a fost iubirea noastră... dar chimeră a fost vecinicia ei... ani crezut adever o simplă închipuire.

Uitasem că bărbatul în iubirea-i făcută din mi-rajurile simțurilor; doresce, iubesce, sfarmă și trece.

Uitasem că și Dionisie e tot bărbat.

Închipuirea mea, plăsmuise un ce eteric făcut: din ideal, din geniu, din frumos... fără dorinți ce trebuesc îndeplinite.

Am crezut că vorbele pline de-o iubire așa curată... nu pot în nescire ascunde așa dorinți tot așa de pătimașe ca și a celor cari — nefiind geniali — nu pot avea darul de-a te învălui în luminoasa atmosferă.

Vecinicia acesta în iubire, vecinicie ce atât am visat și desmerdat, nu există nu a existat, nu va exista.

In vorba de dragoste a fie-cărui bărbat, m-am deprins, de azi înainte, a vedea și neînlăturata uitare.

Conscientă fiind de acesta nu mă voiu mai înșela.

Mâine voiu scrie lui Dionisie oferindu-i prietenia mea, prietenie de artist, la artistă. Deslănțuindu-l în acelaș timp de credința că: iubirea-i către mine e o datorie.

Datoria e: bulă de ilusii ce voit aruncăm peste-o lume de minciună!

— Dar tu, sărmana mea Leliană, ce te vei face? Vibrânda ta ființă, vulcanul ce clocotesce ’n vinele tale, și pe care zadarnic câți a ’l domoli... nu te va sdrobi?!

— Voiu iubi... arta, sciința, frumosul, omenirea întreagă păcătoasă și pătimașă!

Prisosul ce nu voiu putea domoli, din vulcanul năuntric, se va preface în forță.

Forța ce voiu întrebuința descriind dragostele și suferințele altora; și așa voiu uita poate pe ale mele proprii.

Arta va fi deci de azi înainte unica-mi dragoste ca va încălzi sufletul, turnându-i putere, turnân-du-i viață.

Voința m-a îndrumat până azi, voința de azi înainte va potoli iubirea, turnând ura pentru acel ce m-a mințit.

1902, Dorohoiu.