Sora Agapia sau călugăria și căsătoria

CAPITOLUL I

SIMPTOMELE FURTUNEI

Pe la hiceputul lui Iuniu, anul salvării 1848, se afla superioră (starică) la monăstirea X.... maica Minodora; aristocată prin sânge și prin educațiune, cuvioasa Minodora era tipul fariseismului căllugăresc. Esteriornl seu modest și limbagiul seu miorluită ascundeau un sufflet orgolios, creat a domina pe cei slab ș-a subjuga pe cei tari; ascundea uă inimă plină de passinni violitiți și ardinți; ascundea în fine un resrvoiu nesecat de applicări bestiale.

Maica Minodora, ca de 40 de ani, era în monăstirea X.... un suveran despot, avînd gendarmeria sa, consiliul de miniștrii, poliția secretă, curtisanii săi, confidenta sa, buffonuliu său, coufessorul său, ș-uă orchestră complettă de dilettante; apoi venea uă turmă de sclavi, condusă c-uă vargă de fer poleită cu aur; în fine, avea și bastillia sa: fiind că un despot fără închisori este pisica fără gheare, este lupul fără dinți.

Agenții sei esecutori se compuneau din două cuvioase, de rassă maghiară, c-uă forță herculenă, anume maica Melania și maica Maximina, cu ajutorul cărora superioră pedepsia pe culpabili; consiliul de miniștrii se compunea de trei cuvioase, ca dela 40 -55 de ani, ș-anume maica Elisavetta, econom, maaica Pelagia, proinstarică, și maica Maximina, vară cu superioră, câte trelle devotate superiorei; cel puțin duoe din elle erau devotate în aparință, maica Elisavetta și maica Pelagia, aspirând amândouă la tronul Despotului, pe cari îll săpă pe subt ascuns; poliția secretă era compusă de două surori, anume sora Epraxia și sora Domnica, cari în apparință treceau de oropsite, spre a se putea însinua mai bine în secretele maicelor și surorilor bănuite ca rebelle, ca intrigante, ca libertine; curtisanii erau duoe căllugărițe, ipocrite ca superioră, Eudobia și Salomia; confidenta sau intima superiorei era uă cuvioasă anume Marta; buffonul său era uă soră anume Epifania, dotată cu mult spirită umoristicii; confessorul său era unii căllugării dela uă mănăstire vecină de cuvioși, anume Mitrofan, bărbaț verde, de și de 50 de ani, mai viguroasă însă decât un june de duoedeci de ani; acèstă fericită Mitrofan, amantul ascuns all cuvioasei superiore, mânca bunul mănăstirii, nefiind cu toate acèstea fidel superiore-i, cari însă îl adora, cu toate înfidelitățile selle, lucomia în amor fiind uă cestiune de temperament; musica se compunea de șepte cântărețe, din cari duoe surori ca tenore, duoe fete ca alte, și trei fete ca soprano, acèste cântărețe o desmierdau cu cântecele lor bisericești, și câte odată și mireneșci; în cazul din urmă, superioră asculta cântecile lumesci ascunsă într-uă cameră vecină; în fine bastillia sau închisorea acèstui Despot feminin era un beciu întunecos sub campanatoriu (clopotniță), alle căruia chei monstre le păstra însăși superioră; acolo închidea ea pe supușii sei rebelii, sau pe cei ce-și permitteau a imita scandalurile Despotului lor.

In momentul când începe istoria noastră, superioră se afla la masă, la lumina lampei; era încongiurat de confessor, de vara-sa și de confident, și servit de intimi și servi; ea satisfăcea de o dat suffletul prin fermecul musicei, inima prin vederea amantului, pîntecele prin mâncări și băuturi allese. Când musica încetta, începea rolul buffonului, care, prin rîssetele ce provoca, înlesnia digestiunea alimentelor grelle și inflammabile.

In mijlocul espansiunei inimei, esaltat de vină, de musică și de amor, se auzi clopotul portăressei cari anunț venirea unui oaspete.

„Maică Melanio, dute de vezi cine întrerumpe liniștea sântului locaș la acèstă oră înaintată a nopții? ordonă superioră unia din gendarmii sei.

Maica Melania eși; peste duoe minute intră repede, anunțând venirea prea Sînțitului archiereu Meletie, patronul exofficio all mănăstirii X....

Toți în Mănăstire fură în piciore. Superioră, însoțită de confessor și de cortegiul seu, coborî scara întru întâmpinarea Păstorului, în sgomotul campauelor ce urlau (clopotele) ș-all musicei cari întona imnul îu ușă la asemenea împrejurări; iar la lumina felinarelor, p-ântre duoă șiruri de cuvioase, de surori și de fete, dela etatea de 7 ani pînă la șepteziece, fericitul păstorii înainta, măreț ca un sultană în haremul seu; se înghesuia toată sufflarea monahică a săruta prea sînțita dreptă a prea sințitulul arhiereu, cari făcea să ploă benedicțiunea sa arhierescă peste cei juni ca si peste cei bătrâni, peste cei frumoși ca și peste cei urîți, peste cei frageți ca și peste cei ofiliți, după cum Creatorul revarsă ploea, căldura și lumina peste toate ființele, fără deoasebire de sexu și de religie. Ochii păstorului însă se opriau de preferință asupra cellor innocenți, urmând și întracèsta esemplul Salvatorului Hristos, cari încuragea pe copii Israeliților a veni împrejurul seu ca să-i binecuvîntese; deoasebirea între Vludica Hristos și Vludica Meletie era că acella promittea copiilor din Iudeea imperiul dreptății ș-all frăției, pe când acèsta promittea copillelor din mănăștirea X... imperiul favorelor arhiereșci, la cari inima vanitoasă a unei femei nu poate fi indifferentă..

In acèstă saltanat turcesc, ca se mă esprim în limba pittorescă a Orientalilor, prea sînțitul nostr archiereu intră în salla de priimire, pe cari creziu de prisoasă a o mai descrie, având a descrie fisicul și moralul păstorului.

Arhiereul Meletie era în felul seu ceea ce era în felul ei superioră Minodora: un Despot sacerdotal în toată puterea cuvântului; era corpulent și viguros, era sfemeat și luxurios; fața luă uă rodie, ochii galeși și plini de voluptate, vorba dulce, și forte affabil și amabil cu toți, mai alles cu toate; surîsul era etern pe busele selle de coralliu, iar din gura sa cădea numai consiliuri părintesci, din cari causă avea uă numeroasă clientell, fiind confessorul par excellence all damelor aristocrate. In fața lumii era modelul tuturor virtuților evangelice; pe subt ascuns însă era idolatr, căci presinta des offrande zeilor cellor mai influinți din mitologie: ast-fel, ell adora și pe Bacus, zeul vinului, și pe Jupiter, zeul forței ș-all violintei, și pe Ceres, zeea griului, și pe Venera, (și mai alles pe dânsa) zeița fiumusețci, a voluptății ș-a cochettăriei; și ca semnă de adorație all Venerei, micul angel, incrustată pe mânerul de aur all toiagului său păstorescă, avea forma lui Cupidon, fiul favorit all Afroditei, și fructul amorului incestios all Venerei cu Apollon, zeul poesiei și all armoniei, Venera fiind, cum se știe, soția legitimă, (din ordinul lui Joie) all monstruosului Vulcan, zeul ce făura lanțuri de sclavie pentru bieții muritori idolatrii.

Muiat in mătăssării grellc, și înfășurat în blanc rare, învîrtea niște mătănii lungi de clnhlibar, cu bobul cât oul de porumbiță; barba-i căruntă, învoită și făcută rotă pe un pept pe cari se vedea uă cruce de diamante, ’i da un aer de Pașă; răsturnat într-un fotolliu de catifea roș, și încongiurată de cortegiul seu propriu, și de cortegiul superiorei, fericitul nostru păstor semăna în adevăr unui Sultan în haremul seu.

La un semnă all superiorei, toate cuvioasele, surorile și fetele făcură mătanie ca unui Sânt, și-i sărutară prea sînțita dreptă, cerând binecuvântarea arhierescă, pe care, evlaviosul Vludică o dette din toată inima, respunzând cellor innocente cu un surrîs părintesc, și cellor frumoase cu uă strângere de mână affectuoasă...

In timpul acèsta, uă masă archicrescă era improvisată; prea sînțitul păstor trec în salla de mâncare, însoțit de adjutanții sei arhieresci, și de prea cuvioasa Minodora, cari era însoțită și Cuvioșia Sa de damele selle de onnore, fericite a putea servi pe prea sînțitul, spre a putea căpăta benediețiunea cari duce drept în Raiul fericirilor....

Fiind zi de postă, se înțellege că pe masă nu putea figura decât pesce strein, pesce prospăt, icre moi, caracatiță etc. înecate în olliu și lumâi; bucate cari, dinpreun cu vinuri vechi de Odobesci și Drăgășani, vechi dela 5 pînă la 15 ani, întăresc sistemul nervos, făcând pe om a lupta cu nevoile, cu grijile și cu ispitele, ș-ale învinge pe deplin.

După masă; Vludica trecu iar îu salla de priimire, luând cafcoa din preun cu abatessa.

— Ce vă adduce, prea sințite stăpâne, pe la noi, la asemenea oră neobicinuită? întrebă cu sfial superioră.

— E! maică! oftă pastorul, sorbind din cafea odată și de trei oi-i dintr-un ciubuc lung de iasomie, cu imomea de chihlibar d-uă valore mare. O să avem și pe la noi zaveră, ca în alte părți!

— Maica Domnului!... Suntem perduți! esclamă superioră, făcând de trei ori semnul crucei. Dar cum? Ce fel? Stăpânirea ce face? M. S. Vodă nu ia măsuri, cum a luat Măria Sa Vodă din Moldovă, să surghiunescă pe Zavragii?

— Vodă Bibescu nu este Vodă Sturza! Ș-apoi... Dumnezeu să mă ierte! ’mi e temă să nu fie aci coda Muscalului

— Maica Domnului! Este cu putință?!!

— Totul e cu putință la Domni și la Imperați! Dar ce e de îngrijat este că Zavcrgii au încercat să împusce azi dimineță pe Măria Sa Vodă.

— Domne apără și păzesce! esclamă maica Minodora, închinânduse mereu.

— A scăpat bietul Vodă ca prin urechile acului.

— Și ce e de făcut? Noi numai putem sta în țărră.

— Negreșit; și d-aceea am venit să-ți spuiu ca să te gătesci să pleci în Brașov, unde mă duc și eu.

— Maica Domnului! Ce mai veni pe biata țerră!!!

— Să lusăm țerra în voea Domnului, că ce o fi scris de sus în frunte ’l e pus.

— Maică fecioră! apărăne și ne păzesce, pe noi păcătoși.

— Găteștete în noaptea acèstă; strânge tot ce ai; și mâine, pe drum! Toți boierii simandîcoși au șters-o de mult la sănătoasă, sub pricinuire de holeră. Eu voiu pleca de dimineță; Sînția ta vei pleca peste două ore, zicând că te duci peste Olt la uă rudă a Sînției telle; lasă în locu-ți pe cea mai credincioasă și vrednică; să ne întâlnim la Câmpina, unde te așteptă....

„Acum mă duc să mă odinescu, fiind că sunt obbosit, Arată-mi camera mea de culcat

Maica Minodora condusse pe Vludica în camera de culcare, unde evlaviosul pastor, esaltat de vin și de amor, uită Zaveră în brațele evlavioasei superiore....

Aduoazi căllutoriau împreună, la uă distanță ore care, spre drumul Brașovului, la adăpost de ori ce eventualitate.

CAPITOLU II

SOARELE LIBERTĂȚII ȘI SOARELE AMORULUI

Maica Minodora, plecând, încredință toiagul păstoresc maicei Marta, confidenta sa, având grijă a libera della închisore duoe maici culpabile, ș-a împărți bani pe la celle colțate, recomandând locoțiitorei selle a se purta cu blândețe și largeță cu toate, spre a nu le împinge la revoltă, timpul fiind critic. Abia plecă, și economa mănăstirii, maica Lisaveta, încep prin intrigi și bani a prepara terrâmul spre a lua locul superiorei, la încept utii lucrând pe subt ascuns, ca Sobolii, iar după 11 Iuniu pe față, la lumina sorelui.

Maica Marta, superioră adinterim, avea de amică intimă pe sora Agapia, care, prin caracterul său blând, moravurile selle oneste, manierele selle plucute, știuse inspira affectie și stimă tuturor; superioră Minodora o affecționa cu deoasebire: căci confidenta abatessei, soră de cruce cu sora Agapia, o descria în ochii superiorei ca pe singura femee din monastire blândă, supusă, onestă, departe de ori-ce intrigă, și cu totul atașată superiorei.

Acestei amice intime, locoțiitorea de superioră îi descoperise secretele abatessei, locuil unde să trăsese, și celle ce aveau să se întâmple curând în România.

Sora Agapia din parte’ i citi uă epistol ce o priimise, cu uă zi înainte, dela fidanțatul ei, cari ’l anunța că peste câte-va zille revoluțiunea va isbucni la Islaz, și apoi în Bucuresci; și ’î promittea că, chiar în dioa învierii poporului, va veni sfi o smulgă din mănăstire, silind pe tata său a consimți la mărătișuri fiicei selle cu dânsulu.

Sora Agapia ’i respunsesse, prin trimisul din partea amantului, că întâlnirea lor să fie la cutare locu din dumbrava de lângă mănăstire, spre a nu fi văzută de căllugărice, pentru cuvinte ce i le va comunica verbal la întrevederea lor.

In fine, revoluțiunea isbucni în Bucuresci, la 11 Iuniu; cap mișcării chiemau la libertate pe toți cei în sufferință, și la frăție pe toți cei învrăjbiți prin Regulamentul impus de Ruși; proclamațiunea, făcută în numele poporului, vestia libertate tuturor classelor societății; ea fu ca uă schinteie electrică pentru toți; prin urmare și pentru acelle infortunate ființe cari trăiau în lanțurile prejudiciilor monahale.

Precum la căldura binefăcetore a sorelui de primăvară, insectele amorțite, asficsiate de gerul iernei, încep a sbîrnîi, și passerile a ciripi pe crăcile înverzite, și toate ființele vii, eșind din găurele lor, se desmorțesc la sore, și s-appropie pentru a procrea, urmând orbeșce legii Naturei; ast-fel maicele din mănăstirea X..., ținute pînă atunci sub jugul despotic all superiorei Minodora, unele mai tratate, altele torturate, scutturară în fine lanțul sclaviei, încurageate de Economa și de ospeții ce începură a frecuenta fără pudore zisa mănăstire, și din cari mulți erau în intrige amoroase cu celle june și frumoase.

Aduoazi după proclamarea Revoluțiunii în Bucuresci, curtea mănăstirii se umpl de trăsuri și de cai, aducând ospeți de ambele secse, cei mai mulți juni, toți cu cocarde tricolore; proclamațiunea Revoluțiunii fu citită în tinda Bisericei; strigăte de bucurie ș-aplaude de fericire făcură se resune pădurea vecină, unde fiecari maică sau soră rătăcia cu câte un june, ce trecea drept frate, văr sau amic.

Locoțiitorea de superioră nu cuteză a le face nici uă observațiune, temendu-se a nu fi mai tratată, din causa simpatiei selle pentru abatessa, ce era nesuferită la toate, afară de acellea pe cari le avea în d-apprope îngrijire.

A treazi, toate căllugărițele și surorile, unele esaltate de entusiasmul libertății, altele montate de intrigele Economei, altele revoltate de tirannia superiorei, se addunară în consiliu, formând Soborul, cum se zice; elle pronunțară cu mare maioritate căderea maicei Minodorei, și înlocuirea ei cu maica Econom, ca superioră.

Uă maică, cari sufferisse mai mult de la fosta superioră, ținu un discurs de occasiune, ce era comentariul art. 10 din Proclamațiune.

„Acest articol, zisse oratorul improvisat, vorbeșce despre allegerea dregătorilor de către cetățeni; dreptul ce are poporul întreg a allege pe Domnul țerrei, acell drepții urmesă a-l avea fie cari județu, fie cari plassă, fie cari comună, prin urmare fie cari chinovie, de a-și allege pe cârmuitorii lor; fiind că fără cărmă, vasul se înecă.

— Așa este! strigară în choră toate maicele și surorile.

— Dreptul de allegere a trecut dela preoți la mireni; fiind că, după pilda Sînților Apostoli, toți dregătorii Bisericei, dela Diaconii pînă la Vludica, erau alleși de Sobor...

— Așa este! repetă auditoriul ellectrisat.

— După esempl allegerii allegătorilor Bisericei, începură a se allege și dregătorii mireni, dela Vodă pînă la Pîrcălab; ei erau alleși numai pe căte un an; daca se purtau bine, erau alleși din nuou.

— Prea bine vorbeșce maica Sofronia! respunse uă voace din dunăre. Trăescă libertatea!

— Așa dar, și noi, maicele și surorile acèstei chinovii, nemai fiind mulțumite cu păstoria maicei Minodora, cari ne-a păstorit cu toiagii de feră....

— Așa este! Așa este! Jos Minodora! strigară mai multe voce.

— Eu sunt de părere a allege pe maica Elisaveta, economa noastră.„

Unele approbară, altele protestară; erau duoe partide, una cari voia de superioră pe econom, altele pe fosta superioră, pe cari o depărtasse arhiereul Meletie cu forța, fără motiv serios, pentru ca să o înlocuescă cu maica Minodora, favorita arhiereului.

Oratorul propusse a se forma două grupe; și numerănduse personele din fiecari grupă, econom avu mare maioritate.

Atunci maica Elisaveta fu ridicată pe brațele allegătorilor; și în strigări de vrednică este! intrară toate în Biserică, unde se făc ceremonia în us la assemenca împrejurări.

Nuoă Superioră, luând cârma, numi alt consiliu, alți dregători, altă confidenți; și fiind că țerra se afla în libertate complett, lusă și ea libertate deplină tuturor supușilor sei, remâind în vigore numai regulele privitore la rugăciuni și la alte deprinderi chinoviale, ce nu jicneau libertatea individual; astfel trei luni întregi fericitele maici și surori din monăstirea X.... putură zice că au trăit în Republică: căci cuvioasele puteau face tot ce le plucea, fără a se scandalisa nici bîltrânele, nici superioră, nici societatea, coprinsă de frigurile libertății absolute, ce o făcea indulgentă și indifferentă.

Sora Agapia nu participasse la allegerea superiorei cellei nuoe, prefăcendu-se că este ammalată, atât pentru amiciția către confidenta fostei abatesse, cum și pentru antipatia ce avea către nuoă superioră; cu toate acèstea, fiind-că toate o iubiau, nimeni nu o bănuia; și conservă afecția și încrederea tuturora.

La 14 Iuniu, Sora Agapia priimi visită amantului seu; ei se întâlniră în partea cea mai desă a dumbrăvei.

— El bine! Angelica mea! Ce gând ai? Si pentru ce âncho acèst misteru?

— Ascultă, Iancule. ’Mi al scris că, profitând de esaltația spiritelor în acèstă epocă de friguri revoluționare, vei forța pe tată-meu a consimți la însoțirea noastră. Ei bine! Acesta n-o priimesc. Ori cât de nedrept a fost tată-meu refusându-mi mâna ta, cu nu pot uita că e părintele meu, că i datores prin urmare respectul cuvcenit unui părinte. Destul de mâhnită este ell stând eu departe de dânsul, ș-aimenințându-l că mă căllugăresc; pînă în fine nu îmi va refusa mâna sa. Prin consângeni și amici, eu lucrez pentru al’ determina să-și dea consimțimentul. Daca într-adevăr mă iubesci, trebue se nu mă mâhnesci; să asceptăm ca timpul, despărțirea mea de tata și amicii noștrii se facă ceea ce dorim. Me cunosci cât sunt de hotărîtă; a lucra contra dorinței melle este a dovedi că m-am înșellat in allegerea ce am făcut

— Prea bine! Voiu mai aștepta, daca o voesci; cu toate că am putea trăi numai cu mijlocele melle proprii,

— Cu nici un preș, fără binecuvîntarea părintelui meu,

— Și chiar daca acèstă binecuvîntare s-ar prelungi zece ani d-aci înainte?

— Chiar atunci,

— Dar ce fel de amor este amorul D-le? întrebă ei cu supărare,

— Amorul angelilor, nu all bestiilor, i respuiise amanta p-acellaș ton,

— Dar omul nu este angel; este un amestic din spirit și materie,

— Spiritul trebue să domine materia,

— Este ușor în teorie, dar forte anevoe în aplicare,

— Cine vrea pote,

— Bărbatul differă de femee,

— Ai dreptate! Căci femeea iubeșce cu inima, și bărbatul iubeșce cu capul sau cu simțurile....

— Ce vrei să zici?

— Voiu să zică că femeea e superioră bărbatului în amoru, fiind capabil de sacrificii pe cari rari bărbați le pot face; și eu credeamă că esci din numărul acellor bărbați rari, ce făc escepțiune la regula general, „

Amantul încep a se primbla pe gânduri, supărată.

„Cât esci de nedreptul Ce puțin prequescit pe Angelica ta! continuă ea, c-uă voace dulce, spre a slubi effectul imputărilor ce-i făcusse. La sacrificiul meu d-a mă despărți de părintele meu, și d-a mă închide într-uă mănăstire, ce e un furnicară de intrige de tot felul, și acèsta numai ca să pot ajunge mai iute ținta dorită, t respunzi ast-fel la amorul meu? Cât ași fi de nefericită când ar fi să pierz ș-acèstă ultimă illusiune!

Amantul, mișcat d-acèste cuvinte, căzu la genuchii femeii ce adora, și sărutându-i mâinele ’i ceru iertare, cu lacremile în ochi.

— Te iertă, fiind că te iubesc.

Si ca dovadă, ea depusse uă sărutare pe fruntea amantului.

— Cel puțin dă-mi voie Angelica mea, a te vedea mai des.

— De duoe ori pe septămâuă, în acèstă loc și la acèstă oră.

— Și pentru ce nu în mănăstire?

— Fiind că nu voescii se fii cunoscută de nimeni din mănăstire.

— Și pentru ce?

— Eată pentru ce. Pentru că Revoluțiunea nu va putea dura în urma căderii Revoluțiunii din Franța; Rușii vor intra în țeră; toți cei ca tine vor fi persecutați, închiși, poate esilați. Daca pînă atunci tată-meu nu se va îinblînzi, al putea afla unii asil în mănăstire, strevestită; nu trebue dar a fi cunoscută de nimeni aici....

— Esci sublimă, Angelica mea! Și sunt mândr de a morul teu!

— Să ne despărțim, Iancule!

— Adio, angelul meu!

— Nu uita a-mi trimite ziarele celle mai interesante, spre a mă distra și eu în monotonia singurătății.

— Ți le voiu adduce însumi, angelul meu.

Se despărțiră, plângend amenduoi ca duoi copii.

Inturnând se melancolică la mănăstire, Sora Agapia zicea oftând:

„Ce fericiți sunt bărbații! Câte distracțiuni uă ei în societate, cari ’i facă a uita, cel puțin zioa, și mai alles în asemenea timpi, obiectul amorului lor; dar noi, femeile, suntem florile legate de pământ prin rădăcinele lor! Bărbații sunt flutturi!

Și cugetând ast-fel, se retăci in dumbravă, încep a cullege flori pentru dilectul seu, ș-a forma buchette pentru ell; apoi se ăștia subt un arbore, și improvisă uă poezie dictată d-amorul lui Ionell.

Agapia avea spiritul cultivată; avea încă talentul musicei ș-all poesiei; ș-acèste belle arte o despăgubia de monotonia vieței chinoviale și de dorul lui Ionell, cum numia ea pe amantul el, în momentele-i de melancolie.

Un flutture așezat p-uă flore îl inspiră următorea poesie.

Fluturirele și Horea.

Flutturele.

Împins de vânturi grelle Spre voi, o floricelle, Repaos n-afl eu;

Te rog, flore, mă lasă

Pe busa-ți voluptoasă Să gustă amorul teu.

Florea.

De și a ta solie E nestatornicie, Îmi place-all tău amor. Pe sânul meu de miere Să guști dulcea plucere, Te lasă t din sbor.

Apoi oftă, și țiisse lucrămând:

„Când ar ști ell câtă îll iubesc Și cât suffer eu când îll văz-pe ell sufferind! Nu! Bărbații nu sunt capabili d-asemenea sacrificii, cari semăna cu flaccera ce consumă olliul! Dar fericirea e fiiea durerii!

CAPITOLU III

PEDÉPSA CRIMEI

Sora Agapia se înturnă în chillia sa după appusul sorelui; earEtăcisse multe ore prin dumbravă și pe câmpu, singură cu dorul seu, făcend poesii și visuri de fericire.

Abia sosisse în chillie, unde repaoasa de ostenel și de emoțiuni, când uă soră intră repede.

— Soro Agapie! zice sora Evloghia, gâfâind, te caut prin tot locul....

— Ce este? întrebă sora Agapia cu mirare.

— More sora Evghenia, respunse aceea plângând.

— Ce-a pățit?

— Vei afla acolo... grăbesce... ’mie temă că n-o s-o apucăm cu viață.

Și plecă înainte; sora Agapia o urmesă în fugă.

Sosind în chillia sorei Evgheniei, găsi p-acèsta în agonia morții, culcată în așternută.

— Moru, sora mea! zise plângând infortunata; și sărutând mâna amicei selle, o strânse astfel încât Agapia scosse un țipet de durere.

— Of! iartă me! sunt în durerile nașterii... Morii, Agapio! Scapă me!... Ficți mil de mine!...

Nefericita țipa înfundată.

— Dumnezeule! Zi sse sora Agapia, cu lucrâmile în ochi.... Și nu mă pricep.... la asemenea lucruri... Să trimitem la maica Pahomia, cari e femee suffletescă; ea trebue să se pricepă la moșitii.

— Nu! Nimeni! Voiu se mor în mâinele teiie, Agapio. Ceaiu de mușețell cald, un de lemn și foc în sobă.

Sora Evloghia, ploșlujnica sufferindei, pregăti celle trebuincioase pentru moșitii.

— Dumnezeule! zicea sora Agapia uimită, învîrtinduse în chillie fără rost.

— Nu pierde cumpetult, Agapio... Of, ce dureri!....Ah! Miserabilul!... închide ușa... Stinge luminarea... Of!... Mor!... Aprinde candela... Vino încoa...

Biata femee se svîrcolca în spasmuri, scârșnia din dinți, băga plapuma în gură a nu se auzi țipetele înnăbușite; gemea înecată, ca boul sub cuțitul măceilarului; uă inimă de piatră s-ar fi muiată ca ceră la vederea unor asemenea torturi.

Servitorea addusse unt de lemn într-uă strachină.

— Ce să făcu? întrebă sora Agapia c-uă sublimă naivitate.

— Unge mâna dreptă în unt de lemn, și ajută, să iasă puiul de Năpârcă... Of!... Dacă n-oiu muri....

Timiditatea Agapiei, pudorea ci de vestal, sufferință pătimașe!, acell spectacol straniu și nuou pentru dânsa, o făcea atăt de stîngace, încât stângăcia ei causa dureri infortunatei; Evghenica o învăță să procedă cu attențiune, dar cu siguranță, în acèstă delicată și tot d-odată periculoasă operațiune.

Servitorea addusse ceiul de mușețcll, din cari pătimașa sorbi de câteva ori.

Peste trei ore de opintiri terribile, se aurii un țipet: mama era scăpată.

Copillul fu înfășurat într-un cerșefă, și băgată în-tr-uu scurteică îmblunită, iar improvisata moșă i tăiu buricul

— Of! zisse luuza încet... Am scăpat!.. Îți mulțumesc, sora mea!

Totul era scăpat, copill și mamă; dar copillul nu putea sta în chillie. După miezul nopții, luuza sili pe Agapia să plece, protestând că este ușurată pe deplin.

După plecarea Agapiei, mama cer să vază copillul; la vederea lui, ea scosse un țipat.

Sora Evloghia alergă speriată.

— Nu e nimic, zisse ea. Lasă copillul aci; add vin cu zahar; și vezi de trebă ta.

Sora Evloghia trec în cămăruța ce servia de bucătărie. Mama remasse singură cu copillul, cari dormia. Era băiat.

„Leit țal seu zisse ea, oftând. Monștrii nu trebue să trăescă... Negreșit, de va trăi, va face nenorocite atâtea ființe slabe, cum a făcut și tată seu; ce se nasce din pisică șoreci mănâncă....”

Si băgă mâna sub căpătâi, de unde scosse uă scrisore pe cari încep s-o citescă. D-odată încruntescă sprîncenele, scârșnesce din dinți, lassă scrisorea, și zice:

„Ca să potă sugruma pe Monstr cell mare, trebue să sugrum mai ântâi pe cell mic.”

Asemenea unei pantere cari sfâșie prada sa, ea înăbuși copillul subt uă perină de puf.... Ș-audi un gemmăt surd și lunecat; apoi nu se mai auzi nimic... Copillul era mort!

Mama scosse un țipăt de spaimă și de remorsă.

Sora Evloghia alergă iute la acèst țipăt.... Lăuza înnebunisse....

Sora Evlogia allergă spăimântată la sora Agapia, cari adormisse îmbrăcată. Băt în ușă, întăiu încet, apoi tare.

— Cine este? întrebă sora Agapia.

— Eu, sora Evloghia.

Ușa se deschisse.

— Ce este?

— Te rog, vino iute....

— Ce e?

— Copillul a murit, și sora Evghenia rîde mereu....

— Biata femee! zisse Agapia. Ce nenorocire!

Plecară iute amenduoe. Cum intră în chillia luuzei, sora Agapia se convinse pe deplin că era esaltată amica ei. Ea rîdea, și vorbia de nuntă, de luutari, de flori, de Nae, de toate, fără șir; apoi rîdea, rîdea mereu.

Sora Agapia plângea. Sora Evlogia plângea.

Peste o jumătate de oră, sora Evlogia zisse:

— Ce facem cu copillul?

— Nu știu! zisse sora Agapia oftând.

— Nu-l putem ține aci....

Apoi, gândinduse puțin, sora Evloghia adăogă:

„Șezi Dumneta aci; eu mă întorc îndată.

Luă copillul, și-l ascunse sub rasă.

— Unde-l duci? întrebă Agapia curioasă.

— Vei afla pe urmă.

Si eși repede pe ușă cu copillul sub subțioră.

In lipsa Evloghiei, sora Agapia se încercă a liniști pe infortunată. îndeșert! îudreptând-l căpătâiul, ea dette peste nișce scrisori; le luă, le citi, și înțelesse atunci tot sceretul.

Eată acelle scrisori.

1848, Maiu 30.

Nae,

Știu tot; am aflat de unde vine răcela ta, indifferința ta, cruzimea ta. Tu iubesc! pe alta, iubeșci pe Elisa A.... Ce am greșit de mai disprețuit astfel? N-am făcut oare pentru tine cell mai mare saciificiu ce uă femee poteface? Nu-ți am păstrat credință și respect? Nu m-am retras în acèstă mănăstire, după dorința ta, încredințâudu-mă că d-aci mai ușor putem a ne căsători? Refusatuți-am eu oare ceva din capricicle telle? Pentru ce dar m-aî trădat? Pentru ce m-ai disprețuit? Și în ce e mai superioră decât mine femeea pe cari m-ai schimbat? Oare safiul să fie causa acèstui schimbă de gust? Ai promis, ai jurat că o să mă scapi de tirannia unei mame vitrege, că o să mă faci consorta ta, îndată ce vei lua postul la cari aspiri. Postul l-ai luat, eu te am ascultat, nu-ți am refusat nimic; resplată unor astfel de sacrificii, cari este? A mă desonora, a mă schimba pe alta, cu mult mai inferioră; în fine, a mă părăsi, însărcinată! Peste uă lun voiu fi mamă. Ce deviu eu în monăstire cu copill? Vino cel puțin să ne înțellegem în privința locului unde trebue să mă ușurez, și în privința copillului unde trebue să-l dăm; fiind că nu voiu să aibă sorta cari am că au mai toți copii surorilor și maicelor, pe cari nenorociri poate c-alle melle le-au silit a să îngropa de vii în acèste morminte cari se numesc chinovii. Afl, Nae, că, de nu-i veni,’ sau de nu vei respunde cel puțin cum trebue să respundă un părinte conștiințioasă, să știi că sau eu mă ommoră, sau ommoră fructul unui monstru, ca să numai facă și ell în lume nenorociți ca mine. Nae, fie-ți mil de mine! Nae, fie-ți cel puțin mil de copilluiu teu!

Eugenia P......

Domnișoră,

Ai greșit adressa scrisorei, pe care-ți o înapoez. Nu te cunosc. Am auzit că eșci esaltată; epistola D-tale o dovedesce îndestul,

Nae M....

Abia terminasse Agapia citirea acèstor duoe epistole, și Evgehia intră în chillie.

— Copillul? întrebă Agapia curioasă,

— Acolo unde dorm toți copii....

— Unde?

— în helestcul monăstirii.

Agapia scosse un țipet.

CAPITOLU IV.

VICTIMA RESBUNATA.

La 16 Iuniu, Agapia se întâlni cu fidanțatul ei la locul convenit. Ea i narră celle întâmplate în chillia sorei Evghenia; Ionell fu atât de indignat de conduita miserabilului amant all infortunatei, încât hotărî s-o resbune, cu orî-ce mijloc, Agapia îll încuragiu la acèst fapt cavaleresc; îll rugă însă a nu se batte cu dănsul în duell, fiind că nu merita ași vărsa sângele pentru asemenea scellerat.

— Mortea nu e destul pentru asemenea miserabil; trebue uă resbunare cari să servă de esempl cellor ca densul; sunt de părere a publica epistola infortunatei și respunsul scelleratului, spre a-ll stigmatisa în public,

— Dar asemenea oameni, cari n-aă conștiință, potă ei avea amor propriu? Nu, Angelico; uă altă resbunare meditesă, demnă d-asemenea miserabil.

— Care?

— Mă voiu esplica când va fi a esecuta planul meu; te rog, nu insista mai mult; îți voiu comunica resultatul peste puțin. Dă-mi acelle scrisori; ți le voiu întorce după punerea în lucrare a planului ce meditessiu; infortunata Evghenie va fi resbunată.

— Păccat ca nu e cu mintea întregă, ca să se bucure și să-ți mulțumescă.

— Nici nu s-ar bucura, nici nu ’mi ar mulțumi, Angelico; din contra, m-ar blestema.

— Dar te înșel, Ionell! Cum crezi t c-ar mai putea compătimi ea de nenorocirea unui monstru?

— Te prefaci a nu cunosce inima femeii! Daca ea nu ș-a resbunată când a priimit acèst respuns disprețuitorii, crezut că s-ar bucura când ar fi vezut p-amantul ei în starea în cari ’l voiu adduce eu?

— Dar atunci ea nu ommora copillul, cari rechiema trăsurele tatălui seu.

— Dovază că l-a iubit, după părerea mea, pe monstrul acella, este că a înebunit îndată ce a văzut că a pierdut singura consolațiune a nenorocirii selle, acell copill all căruia amor putea înlocui amorul părintelui seu. Ia spu-ne-mi, angelul meu, t, cari mă iubeșci atât de mult, daca din fatalitate te-ași trăda, ai fi t în stare să mă ommori?

— Te-ași disprețui.

— Înțelleg acèsta; dar nu mai omrnorî; și când rivala ta ar ridica pumnalul asupra mea, ai stat indifferinte?

— Nu știu, respunse Angelica, surîdend.

— Ei bine! nu! Poetul, cari a scrisă următorele versuri, cunoștea bine inima femeii, cari zice, prin gura poetului:

Avere, rangă, chiar cerul, a mea ș-a lumii stimă,

Jertfitu-le-am pe toate; și de mai e vr-uă crimă,

Ași face-o pentru tine, ș-acum, uitată chiar!

Angelica suspină, ș-uă lacrimă streinei în ochii ei albaștrii.

„Infortunata Evghenie era într-un parocsism all nervelor, într-un moment de supremă durere, când a comis crima; odată comisă, mintea ei a sărit din scaunul seu, cum sare dopul împins de gazul șampaniei, cum sboră glongul împinsă de gazul silitrel combinat cu pucioasa. Și ca să te încredințezi, voiu face mat ântdiu uă încercare.

— Ce încercare?

— Îndată ce Infortunata va fi în stare să umble, înștiințeză-mă; te vei afla cu densa și cu confidenta ei în pădurea vecină, la zioa hotărîtă.

— Ce vrei să faci?

— Uă încercare: voiu să văz daca amorul i poate reda rațiunea.

— Crezi t acèsta?

— Să încercăm. Pînă atunci, îngrijeșce de dânsa... din parte-mi, voiu adduce aci pe scelleratul, spre a face cu ell încercarea.

— Sunt curioasă a vedea acèst fenomeiiu; pînă atunci, trimite și t un medic de încredere; infortunata, în starea în cari să afl, are mare nevos de ajutorul medical.

Amanții se îmbrățișară și se despărțiră.

Trec uă lună, în cari timp se petrecură multe lucruri stranii, și în Bucuresci și în mănăstirea X....

In Bucureșci, în câte va ore, la 19 Iuniu, guvernul Revolnționar fu arestat de Solomon, după ordinul Odobescului, acèsta introdus în guvern de Roasetti și Brătianu, pentru a se debarassa de Eliade și de Tell; și poporul libera pe liberatorii sei. Revoluțiunea, vergină la 9 și 11 Iuniu, fu pătată de sânge la 19 Iuniu.

Guvernul, cari nu put fi uccis cu ferul la 19 Iuniu, fu uccis cu ridicolul la 29 Iuniu, tot prin intrigele celor duoi ambițioși — invidioși; și pe când membrii guvernului, fugind la munți, ca nișce copii speriați de Joimăriță, erau arestați la Tîrgoviște, Căimăcămia de 24 ore a lui Bălenu și Herescu era resturnat tot prin manoperile lui Roasetti și Brătianu, acella însoțind pe Elliade în fugă, acèsta remâind în capital ca să restorne Căimăcămia, spre a deveni idolul poporului.

Venim la Mănăstirea X.... In aceeași zi de 29 Iuniu, când Căimăcămia terrorisa capitala cu biciul lui Căpitan Costache, cari să laudă că-l va îmbrăca in pieile de român, în mănăstirea......maica Marta, locoțiitorea legal de superioră, ajutată de călugărițele remise fidele superiorul Minodora, și de confesorul Mitrofanu cu vr-uă cîți-va căllugări reacționari, lega și închidea pe Maica Elisaveta, superioră improvisată de maicele rebelle, d-impreun cu capii rebelliunii, luând cârma păstoriei.

A duoazi, la 30 Iuniu, pe când poporal Capitalei, resculat de Firfiric, resturna Căimăcămia, și spărgea ferestele Herescului, căllugărițele rebelle, avînd în frunte pe maica Sofronia, capul revoltantelor, și cîți-va căllugări, amanți ai acèstora, restunau căimăcămia maiceu Marta, spărgea ferestrele chilliei selle, și o căutau s-o închidă; ea însă, prinzend de veste, fugisse strevestită; și însoțită de confidenta sa, hotărî să visitese unele schitturi și mănăstiri de maici din România, pînă va trece furtuna revoluționară.

Rebellele reinstallau în scaunul păstoresc pe maica Elisabetta, allesă de elle cu maioritate de voturi la 13 Iuniu.

Astfel Mănăstirea X,..., în timpul cellor trei luni de Revoluțiune, fu imaginea fidel a cellor ce se petreceau în Bucuresci.

Când Suleiman Pașa veni în Bucuresci la August ca să înființese Locotenenta domnescă, în bașa Regulamentului organic, un arhiereu, trimiș de Mitropolitul, se presinta în Mănăstirea X.... ca să înființese ordinea legal; dar rebellele, fiind în maioritate, și la cârma țerrei fiind tot capii Revoluțiunii, tot maica Elisabetta fu reallesă de suportară cu uă mare maioritate de voturi.

In fine, la 13 Septembrie, când Fuad-Pașa și Diuhamel înființară guvernul regulamentar, archiereul Meletie reînstalluși ell pe superioră Minodora; guvernul revoluționar fugi peste graniță, maica Elisavetta și maica Sofronie fugiră și elle la uă mănăstire de peste Milcov.

Dar să nu anticipăm asupra evenimentelor, și să venim la chestiune.

Sora Evghenia părăsise patul de luuzie; în toate zillele sora Agapia, însoțită de sora Evloghia, se primbla cu esaltata prin Dumbrava de lingă Monastire.

Dioa de 15 Iuliu fu fixată de Ionel pentru încercarea ce voia să facă cu esaltata. Ionel se împrietenisse cu Nae M.... amăgitorul Evgheniei; și devenisseră nedespărțiți; Nae nu părăsia un minut pe Ionel.

In zioa de 15 Iuliu, Ionel propusse lui Nae uă partidă de vînătore în pădurea de lîngă Monăstirea X..; Ionel, înțelles cu Agapia, fabrică uă epistol în cari acèsta anunța acelluia că infortunata sora Evghenie murisse din facere, din prcun cu copillul. După uă oră d-un simulacru de vînătore în pădure, detter peste Evghenia, Agapia și Evdochia, cari ședeau jos p-un covor; Evdochia cânta, Evghenia sta ca uă statuă de marmură, nesimțitore la tot ce o încongiura; Agapia sta tristă și pe gânduri.

La acèstă apparițiune, Nae remâne îmmărmurit, și-i cade pușca din mână.

— Este oare uă apparițiune? esclamă Nae la vederea fostei selle amante.

— Nu, i respunse Ionel. Este ea, cari trăiesce, dai cari e nebun din causa ta.

— Din causa mea?

— Negreșit... Din causa acèstui billet, ’i zisse Ionelu, arătându-i’ billetul ce l-am reprodus în capitolul precedent.

— Înțelleg totul! murmură Nae. coufusiată.

— Daca înțellegi, trebue să reparet acèstă crimă, fiind că e uă crimă ceea ce al făcut tu.

— Si cum? întrăbă criminalul confusiată.

— Să te silesci a-i reda judecata prin amor; casă se potă consola cu dânsa de pierderea copillulul.

— Copillul e mort?!!

— Mort!

— Așa dar acèsta scenă a fost plusmuită?

— Negreșit; trebue a repara reul făcut. Fii azi om, dupe ce ai fost ieri monstru. La lucru! Să încercăm! Amorul e un Dumnezeu, cari poate totul. Șezi lîngă dînsa, și, vorbesce-i de amor.

In timpul acèsta, infortunata privia lung pe amăgitorul ei, și surîdea: i lipsia cu totul memoria.

Nae se appropie de Evghenia, șez jos lingă dânsa, o luă de mănă, se uită în ochii ei, și încep ai vorbi:

— Eugenio, mă cunosci?

— Nu.

— Naică!!!

— Năică!

— Soră Evghenie, zisse sora Evloghia, este Năică all D tale.

— Năică al meu!!!

— Care te iubesce....

— Care mă iubesce!!!

— Si a venit să se cunune cu D-ta.

— Să se cunune cu mine?!!.. Ha! ha! ha! Fără luutari? Ha! ha! ha!

Scelleratul părea un condamnat la piciorele ghilotinei....

Infortunata, ai caria ochi semănau cu duoă sticle, nu făcea decâtă să repete mașinalmente vorbele amantului.

Acestă scenă ținu uă semi oră; nici uă schimbare în organismul mintal all infortunatei. Amorul nu putea nimic!

Șezură în pădure pînă înnoptă; atunci Ionell propusse amăgitorului a însoți în chillia ei pe victima cruzimei selle, ca acolo să mai facă uă ultimă încercare. Nae priimi, și intrară cu toți ndptea în chillia Evgheniei. Din norocire, nimeni nu veni să-i distragă din occupațiunea lor.

Șezură pînă la miețiul nopții; ori ce încercări fu deșartă.

Atunci Ionel hotărî a esecuta planul seu; momentul era favorabil.

Agapia, intima Martei, confidentă superiorei Minodora, cunoștea un loc în campanatoriu, cari avea un oblonu secretă, ce respundea drept într-una din despărțirile sutteranei, ce servia de închisore pentru culpabil cei mari.

Ionel se urcă cu Nae în campanatoriu, ca să se distreze, la vederea peisagiului, de emoțiunile causate de infortunata Evghenie. Abia Nae pusse piciorul pe oblon, și oblonul se lasă în joșii: miserabilul căzu pe paie într-uă adâncime de cinci stînjini. Se auzi un țipâtu; apoi nu se mai auzi nimic.

CAPITOLU V

AMORULU E SUFLETUL NATUREI

Maica Marta, locoțiitorea de superiori, pe cari revolta căllugărițelor o silisse se fugă, se indreptasse spre Brașovu, ca de acolo să se întorcă în țerră prin Moldova, dinpreun cu maica Minodora.

In druinul său visită mai multe schituri de maici; și impressiunele selle de căllutorie le comunica cu poștia sorel Agapiei, prin fidauțatul el.

Reproducem câte-va epistole d-alle maicii Marta către sora Agapia, relativă la subictul nostru.

Iuliu 15. 1848, Schitul O....

Soro Agapio

Eată duoe septămăni de când fuiu silită a părăsi mănăstirea. După cum ’ți-am promis la plecare, îți comunic suvenirile și impressiunele melle de căllutorie.

Îți scriu prima epistol din schitul O...., un schit, de maici, aședat sub Carpați, c-uă panoramă încântătore, ce nu o poate descrie decât penellul. Me voiu încerca ați da uă idee slabă despre Schitulețul acèsta, aședat pe coasta unul deliu pietros, accoperit de păduri. In văile este un sât de moșteni, cu case de piatră și de brazi, lemnele și varul fiind eftine p-aici; urletul unei gîrle repede ce curge într-uă albie de pietre, lutratul câinilor și cântecul cocoșilor întrerurapu singure tăcerea acèstor locuri romantice. In fața schitului, spre resărit, sunt delluri și munți, coronați de duoe corne de stânci, și îmbrăcați cu păduri; spre miază-zi, Muscelle accoperite cu flori, și văi p-ântre cari șerpuie pîrae cristatine pline de păstrăviori; spre miază-noapte, trâmba măruță a Carpaților, accoperiți cu neoă (zăpadă). Pe dellul de d-assupra bisericuței aceștia (negreșit cari a trebuit să fie uă capiște de idoli) să vede unii orășell pittorescu, și sate bogate, așezate toate la polle de Moville; Movillele sunt dominate de Mușcelle, Muscellele de Măgure, Măgurelle de Delluri, Dellurile de Munți, unii cu iarbă, alții cu brazi, alții goi alții îmbrobodiți cu marame albe; acèste amfiteatre, pe lângă cari amfiteatrele din Roma păgână păru nișce moșoroie pe lângă Bucegi, sunt dominate d-unii ceru albastru deschis, frumoșii ca cerulii de Italia de miazăzi.

Chiiliele maicelor sunt zidite pe coasta unui munte pietros și păduroșii; elle semănă cu niște cuiburi de păsseri; sub companatoriu murmură unii isvorii de apă rece, ce esse din piatră; bisericuța e dotată d-uă iconă vechie a maicei Domnului, cari se crede a fi zugrăvită de apostolulii lacovft, fratele Domnului; superioră este uă femee bine crescută ș-affabil, și se bucură d-uă bun reputație; ea a înfrumusețată acèst schit cari înaintea ei semăna un cătun cu bordee; în fine, maicele și surorile acèstui schit sunt simple și plucute ca acèste locuri

Vara acèst schituleță este Raiul pământecă. Ce aer curat! Ce apă rece și limpede! Ce vederi romantice! Ce moravuri patriarcale! Ce linisce!

Crede, Agapia, daca n-ași fi atașată atât de mult maici Minodorei, cari m-a crescută; daca iarna n-ar fi aici atât de aspră; daca în fine n-ar fi dorul de locul unde am născut ș-am crescut, crede, în schitulețul acèsta pittorescă ași dori să petrec restul vieței melle; aci, în acèstă pământă pietroasă, ași dori să putreâscă oasele melle!

Nu te mira dar, sora mea, daca cu toată simplitatea omenilor, cu toate moravurile lor patriarcale, afli și aci amorul; și mai înfocată poate decât pe la noi.

Maiu ânteiă, amorul e suffletul universului; apoi, acèste locuri poetice îți inspiră amorul: îl sorbi amorul în aerul acèsta plinii de viață în apa acèsta întăritore, în mirosul ti florilor după Muscelle din cari Albina face mierea cea mai suavă și profumătore; îll deșteptă amorul acèste panorame încântătore, pe cari le a avut negreșit în vedere aceie cari au descrisă Paradisul.

Acest schitulecu romantic, pe care-l compăru cu un cuib de rîndunelle, are și ell cronica lui scandaloasă; dar aci amorurile semănă cu locurile: urcușul anevoe, pogorîșul repede.

Intriga amoroasă ce-ți voiu descrie te va convinge că femeea e pretutindeni femee; că Dumnezeu n-a dat omului inima ca s-o îngrope de viă, fio chiar în asemenea locuri paradise; că stirpea, locul și educațiunea jocă un rol mare în istoria inimei omului.

Intre fetele cari făceau parte, acum câți-va ani, din cliorrul de muscă alin acèstui schitulecă, era una, anume sora Maria; uă figură de amor, pe cari vestmîntul negru o făcea mult mai frumoasă.

A fi frumoasă, ori unde, în societate ca și în chinovie, este a fi nenorocită; mai alles daca femeea frumoasă n-are educațiune solidă, n-are unfi Mentorii sinceră.

Sora Maria n-avea nici una nici alta; avea însă vanitatea de femee cari a perdut-o.

Intre cei ce frecventau schitul O.... era și Domnul D.... proprietar avut, cari avea uă proprietate chiar în apropierea acèstui chit

Ințellegi ce roll jocă înlesnirile în materie amoroasă.

A vedea p-acellaș om în toate zillele; a ști că omul acella este avut, binefăcută, galantonii, bon vivant, cum zece Francesul; ș-a fi uă fată fără esperiință, fără Mentor, și lipsită d-acelle nimicuri cari flattesă vanitatea unei femei, fie ea chiar căllugăriță, înțellegi, Agapio, că uă fată ca sora Maria urma și trebuia s-allunece pe priporul fatal.

Mama acèstei fete, sărăcind după urma unor procese, închină fata ei Maicei Domnului; superioră o încredința subt ascultarea unei maice ce era uă teleleică... Biata fată era de zece ani când intră în schiță; creștea cum crește magheranul în ollele maicelor după ferestre.

Domnul D.... se înțellesse cu maica ce servia fetei de Mentorii; și cu bani, cari Sunt ochii Dracului, ell amăgi pe Mentor; și prin Mentor, scosse din minți pe biata fată dar cu multă muncă, și dupe multă trecere de timp.

Maica Arghira, Mentorul fetei, nu încetta d-a luuda pe D. D...., că e frumoșii și bogată; ca ell nu caută de soție fată bogată, ci uă fecioră frumoasă; că daca Mariora ar fi fata sa, ar da-o de nevastă D-lui D....; că căllugăria e contra învățăturelor lui Hristos, cari a binecuvîntată nunta la Canna din Gallilea; că prin urmare uă femee trebue a se mărita ș-a face copil, urmând învățăturei lui Hristos, cari zice: creșteți și vă înmulțiți etc.

Altă dată maica Arghira i zicea:

„Ah! Mariuță! pentru cea dat Dumnezeu femeii urechi? Ca să auză musica; și inima, ca să guste iubirea; precum are gură, ca să bea și să mănânce toată ce-i cere stomahul; și nașă, ca să miroase florile. Ce proste sunt unele femei! Trece Norocul pe lângă elle, și elle întorcu capul! Dar sunt și femei cari allergă după Noroc, și Norocul le întorce spatele. Astfel este maica Eftihia, cari se topeșce de dragoste pentru coconul nostru, și ell....

— Și Coconul o iubeșce, mamă Arghiro?

— Nici nu ce gândeșce la ea, pentru că ell iubeșce pe......

— Pe cine, mamă? întrebă fata curioasă.

— Nu știu cine mă strigă afară!...

— Me duc să văz....

— Dutte de vezi, fata mea.

Maria eși.

Și D. D..., cari aștepta la ușă momentul favorabil, i pune în cap uă scurteică, o ia în brațe cum ia Doica copillul din legănă, și cobora cu ea de văile, pe din dos, șoptindu-i la ureche, ca s-o liniștescă;

„Sunt eu, Mariuță! Nu te speria! Vei fi soța mea!

Eu te iubescu.„

D. D.... era de 50 de ani; uă statură colossal ș-uă forță erculenă; biata fată era un copill de 15 ani....

Pe când crima se consuma în budoarul D. D.... Iuda numera în chillia ei prețuiri trădării: 20 galb.!!!..

A duoazi, D D.... pleca la altă proprietate cu amorașul seu, cari lepădă cullionul în gîrl, și îmbrăcă costuniul eleganții all unei dame de sallon.

Peste duoi anni, D. D...., săturată d-amorul Măriei, o îndestră, ș-o mărită după un amică....

Măriuța, alaltăieri promisă lui Hristos, ieri amanta D. D..., azi nevasta D. X... mâine devine întreținut tot a D. D..., neîncetând a fi soția D. D.....; iar după mortea D. D... ea devine întreținută unui consângine, tot în calitate de D-na X....

Am avut curiositatea a o cunoște: era o mască de carnavall.

Adio, Agapio! Cu espediția viitoare îți vuiu comunica altă intrigă, d-altă natură, cari aceea te va înveseli, fiind după gustul teu.

Comunică-mi și t, sora mea, celle ce se petrecă pe la noi; crezi t că păpușeriile din Bucuresci au să mai țiie multă?...

Tote orașele, schiturile, monăstirile, stabilimentele de băi, și din țerră și din Transilvania, gemă de boieri și de înavuțiți din Capital și din orașele de frunte, cari aă fugită de Holera-Revoluție.

Imbrățișețiu pe Ionell all teu în locul meu; și îți crez a deveni cât de curid soța lui.

Sora ta Marta.

CAPITOLU VI

ISPITA

20 Iuliu 1848.

Soră Agapie,

’Ți-am promisă, în epistola trecută uă altă istorioară adevărată. Crez că acèsta te va interesa mai mult, fiind eu în joc.

Tu știi, Agapio, că eu portă de cochetărie dolliul căllugăriei: prinde mult p-uă femee frumoasă vestmântul negru! Costumul a contribuit și ell ceva pentru mine la îmbrățișarea căllugăriei. Tu știi iar cât sunt de cochetl, în sensul onestă all cuvântului (fiind că femeea se nasce cochetă); adică îmi place ca vestmintele melle să fie bine croite, de bun stofă și curate; atârnă apoi dela, femee ași purta corpul și a ține capul cu mândrie și cochettărie, ași regula vorbele, surîsul și rîsul încât să producă effectul dorit, fără a deveni ridicul

Tocmai acèstă cochettărie poate ’mia creat uă difficultate, all căria desnodămâută mă îngrijesce. Agapio, am avut și eu duoe romanțe în viața mea, forte originale: unul cari mi s-a întâmplat în căllutoria acèsta, și celulalt ă cari îll știi. La plecarea mea repede d-acolo, am voit să vază mai ântâi un unchiu, retrasă la mănăstirea C.... Acolo un căllugăr straordinar să înamora de mine pînă la esaltație.

Peripețiile acèstei intrige sunt originale, ca și originalul meu adoratoră. Ell este fiu de nobil, avut, cult, dar escentric; retragerea sa la monăstire este uă probă de eșcentricitate. Ell își făc afară din monăstire uă căsuță cu câte va despărțiri, unde avea uă bibliothecă regal, și uă strungărie complet, variind între occupațiunea minții ș-a brațelor; iar diminețele și nopțile frumoase le petrecea în escursiuni pe marginea apelor, pe cresta movillelor, și mai alles prin păduri; aci Musa îll inspira; aci îmi făc ell și mie uă poesie; îți allutură uă copie, fiind de gustul teu.

Cum mă văz, îmi adressă parola, ca cum m-ar fi cunoscut din legăn.

— Daca nu mă înșell, îmi zisse ell, ațintându-me, vă cunoscu; flindcă v-am văzut de multe ori...

— Me iartă, părinte, i ziseiu; eu pentru prima oară am onnore a vă vedea.

— Cuvioșia ta, se pote; dar eu v-am văzut d-uă mie de ori...

— In ce locu? întrebaiu curios.

— In visurile mele! îmi respunse ell oftând; și ochii i se umplură de lacremi.

Îmțelesseiu îndată că am a face cu un original; avuiu imprudința a-l esalta și mai mult, împinsă de curiositate, și puțin și de vanitate.

O! Agapio! Câte femei nu ș-au pierdut sufletul prin acèste două slubiciuni alle inimel nostre! Raiul chiar nu I-a pierdut oare strebuna noastră Eva din causa curiosității ș-a vanității?

— Pote că mă semueșci cu vr-uă altă Musă? îll întrebaiu în ironie.

— Studiul a fost Musa mea tot d-auna; dar, ca om, am inimă; și inima mea a simțită și ea nevoea unei alte inime cari s-o înțellegă. El bine! îți jură pe toată ce are omul mai sacru, nici uă femee nu m-a impressionată ca cuvioșia ta; suffletul, cari are presimțirea, cari vede totul în somnul natural sau magnetic, te-a întâlnit în somnă înainte d-a te întâlni aevea; în fine, ești Musa mea, singura Musă cari mă consol și mă inspiră când sunt în fața operilor frumoase alle Naturei.

— Ori cari al femee, i zisseiu, ar putea fi flattată de celle ce spui d-ta; dar eu sunt miresa lui Hristos; și, daca nu mă înșell, și Cuvioșia ta esci-soldatul lui Hristos.

— Nu all lui Hristos eșci miresă, nici eu sunt soldatul lui Hristos; fiind că Hristos n-a zis nicăiri în Evangeliu un singur cuvănt despre căllugărie, nici Apostolii lui în cărțile lor, Pahomie și Antonie, anacreoți esaltați și ambițioși, ei sunt autorii acèstei instituțiuni fatale, cari a împedicat seculi întregi mersul civilisațiunii.

— Nu pot împărtăși ideile Cuvioșiei telle; dar îmi permit a vă întreba: daca nu crezi în ceea ce crez eu, pentru ce porți vestmântul acèsta?

— De gust, îmi respunse ell cu sânge rece.

— Așa dar nu eșcl?...

— Căllugăr? Quelle idee!

— Apoi eu sunt înlradevâr căllugăriță.

— Și ce face asta?

— Asta face că lucrurile eterogene nu se pot înfrăți, după legea Naturei ș-a Bisericei.

Originalul mă ațțintă cu un ochi scrutător; după câte-va minute de gândire, respunse:

— Escî o femee superioră, așa cum ’mi am închipuit eu Musa mea; D-ta poți hotărî de sorta mea.

— Nu vă înțelleg, Domnule.

— Mă esplic, daca îmi permiți, și fără reservă.

— Ascultă.

— Dacă o voesci, ascultă. Procedarea mea cu Domn-a făcută poate să trecă în ochii D-le de escentrică, de original, de esaltată. Tot ce esse din regul este escepțiune; și eu sunt uă escepțiune în societate. Puiu cestiunea francamente:

„Eșci sinceramente pentru căllugărie?

—Da.

— Din convincțiune?

— Da.

— Eu sunt sinceramente pentru căsătorie, și tot din convincțiune. Respect convingerea D-le; dar când te voiu convinge și cu Evangeliul și cu scrierile Apostolilor că callugăria este contra Naturei, că este uă monstruositate, atunci?

— Atunci voiu românea toată ceea ce sunt, nefiind putință a mă mărita

— Nici chiar când vei întâlni unăbărbată cari să facă totul ce vei voi D-ta?

— Eu am gusturi originale, i respunseiu în ironie; ș-apoi, bărbații promită totul înainte de căsătorie, pot face chiar totul fi înainte; dar după binecuvîntarea nunțial, ei devin Despoțî; fiind că astfel este educațiunea la noi, și fiind că et să crez superiori femeilor.

— Al sufferit, negreșit, din partea vr-unul bărbații; ș-al sufferit grofi, cum vezu.

— Chiar d-ar fie așa, mi se pare uă indiscrcțiune din partea D-tale a afla secretele melle.

— Vă crez scusele melle; ceea ce am zissz trebuia s-o cuget, nu s-o esprim; dar chiar acèsta ouă probă că amorul meu pentru D-ta a subjugat Rațiunea.

Apoi, să primb-u pe gânduri, și zisse oftând: „fatal moment! Ve cer scuse, sora mea; și vă rog a-mi permitte cel puțin să vă sărut mâna.”

Am crezut c-ar fi uă nedelicateță din parte-mi a-i refusa mâna; ell o sărută c-un transport de nebunie, ș-o strânse tare; eși apoi repede și tulburatfi, îndreptânduse spre pădure. Credem c-am scăpată cu atâta. A duoazi mă gătit de plecare, și ell își luă zioa bună. Sora sosilii la un schit de maici; dându-mă jos din trăsură, mă pomencsciu cu originalul meu, cari mă salută suritjând.

Remăsseiu încremenită.

— Dar D-ta aici? îll întreba fi curioasă.

— Me duc la Brașov, îmi respunse cu sânge rece.

Ințellesseiu gândiil șefi, și începuiu a mă îngriji, Evitaiu întâlnirea cu densulii; ell simți, și să dette affund pînă aduozi, când îll văzui plecând înaintea mea. Omul acèsta mă pusse pe gânduri; norocire că eram însoțită de maica Eevronia.

La amiazi, unde poposiu, îll întâlniri iarăși: era la un han; și din norocire, multă lume; îll evitaiu asemenea; ell înțellesse, și să dette asemenea affund. Ședem afară pe prispă, conversând cu Fevronia, când îll zăresc la uă terestră din față, dessinând portretul meu; mă prefăcuiu că nu-l văz; credeam că se va mulțumi numai cu imaginea mea.

Sera eram la unii oraș, unde am poposită la uă amică a maicei Minodora. Din fatalitate, ea era uă cunoștință a originaiului meu; mă pomeniu cu dânsul acolo. Se purtă cu toată cuviință, prefăcenduse că nu mă cunoșce; apoi să retrasse, după ce vorbi cu Doamna casei câte va minute în secretă.

Doamna casei addusse vorba de original; aflaiu dela dănsa că este un om straordinariă, forte învățată, forte avută, forte bine crescută, și cari s-a retrasă în monăstire tot din causa pentru cari mă trăsessem și eu: dccepțiunea amorului! Originalul mă interesa din ce în ce mai mult. Ell întrebasse pe amica mea daca mă cunoșce, și mai alles daca cunoșce causa adevărat a retragerii melle din societate; dar amica mea ’l respunse că nu știe nimic.

A duazi plecarăm.

La amiazi poposirăm cu toții la un hănișoră lângă nișce delluri romantice, p-între cari urla uă gîrl de munte. Mâncărăm împreun pe iarbă verde, subt umbra unul arbore: nu putem refusa invitarea originalului la masa sa.

— Ce trebuință aveți la Brașov? îll întrebaiu, când remăseiu singură cu originalul.

— Să întâlnescă pe maica Minodora.

— Care maica Minodora?

— Abatessa de la Monăstirea X...; căci la Brașov mergi și D-ta.

— Și de unde știi D-ta că eu mergă la Brașov?

— Și de la Brașov treci în Moldova, din preun cu maica Minodora, spre a visită unele monăstiri d-acolo.

— Și cine ți a spusă acèsta?

— Amorul, cari știe și poate totul.

— Serios vorbeșci?

—.Ce probă ceri ca să te încredințetl despre amorul meu către D-ta?

— Să numai mă urmăresci.

— C-uă singură condițiune: ca în schimbă pentru acèstă mare sacrificiu, să-mi dai și D-ta uă probă palpabil că mă vei iubi, ca soță, nu ca amantă, daca voeșci.

— Dar uiți că sunt căllugăriță?

— Dar D-ta uiți că sunt om?

— Dar din mii de femei, nu poți găsi una cari să te facă fencit?

— Numai una am găsit, cari eșci D ta.

— Și daca nu mă întâlniai?

— Sulfeream, cum am sufferit 10 ani, consolându-mă cu idealul meu.

— Consolute cu potretul meu.

— Coppia nu-mi e suificientă, îmi trebue originalul.

— Pe cari nu-l vei avea nici odată.

— De cari mă voiu bucura însă, vădendul, admirându-l, respirând aerul ce lespiră ell. Cine mă poate opri a admira, d-apprope sau de depar, un obiecta frumoas, un cap d-operă?...

— Te mulțumesc! cu atâta?

— E puțin; dar mai bine ceva de cât nimic.

— Și unde vrei s-ajungi?

— A deveni soțul D-le, daca nu vrei amant.

— Nici odată.

— Vom vedea.

— Uă sfidare?...

— Nu, ci sacrificiuri, cari te vor convinge de sinceritatea passiunii melle.

— Dar amorul trebue să fie reciprocă, ca și stima.

— E cu neputință ca uă femee ca D-ta să nu appreciese iubirea mea și devotamentul meu.

— Dar Biserica?... Dar maica Minodora?

— Vrei să zici capul Bisericei? Te va deslega Maica Minodora? Te va binecuvînta.

Rîseiu cu hohote.

— Ași vrea să văz acèstă minune.

— O vei vedea. Cine vrea pote. N-a zis oare Hristos că, cu unii grăunte de credință (apostolică) omul poate strămuta chiar munții?...

Originalul meu devenia din ce în ce maî interesantă.

Sera ne oprirăm îutr-un oraș sub munți, forte romantică, unde șezut uă zi ca să visites posițiile lui frumoase.

Aflându-mă p-o collină în fața orașului, de unde se destinde uă panoramă încântătore, mă pomeniiu cu originalul meu. Peste câteva minute, companiona mea mă lusă, subt unii pretestă frivol. Remăseiu iar singură cu originalul, cari crețiuiu că e înfelles cu companiona mea a mă scote din minți.

— Ei bine? soro, îmi zisse ell, spune daca Dumnezeu n-a făcut acèste locuri frumoase numai ca să se potă bucura omul de dînsele, mărind bunătatea lui părintescă?

— Cine te opreșce a te bucura de binefacerile lui Dumnezeu?

— Dumneta. Fiind că omul complet este bărbatul și femeea; și la etatea mă îmitrebue uă inimă de altă sex căria să’ i împărtășescă impreșsiuni, sensațiuni, emoțiuni. Inima femeii este lunetta prin cari bărbatul admiră frumusețele Naturei; și vice versa.

„Di un cuvânt, cuvântul magic te iubesc și vei vedea de ce sunt capabil.

— Daca n-ași fi ceea ce sunt, ași dori să te puiu la încercare.

— O poți face și fără acèsta. Ordonă...

— A te împușca, i zisseiu rîșlând.

— Bucuroasă; dar după ce mă vei iubi...

— Atunci poate n-ași pretinde acèsta.

— Pentru ce dar vrei să-mi ridic azi viața? Ca să scapi de mine? Atunci ommoră-mă singură.... Eată arma...

Și scosse un stillet de sub rassă.

— Esci într-adevăr original, i zisseiu.

— Sunt poetă, și te iubescu! Vrei uă probă?

— Ce probă?

— Ordonă a-ți improvisa uă poesie asupra ori cărui obiectă voieșci.

Curioasă ca uă femee, și voind a încerca talentul seu poetică, îll rugaiu a improvisa câte-va versuri pentru uă Miozotis (Nu mă uita) ce o pusessem la pept, culles după marginea apei.

Îndată originalul meu scosse portofoliulu, și improvisă următorea poesie:

Nu mă uita!

La Marta.

Floare favorită, Ieri erai nutrită Cu apa din nuori; Azi te-adăpi cu miere P-un sân de plucere Ce o sorbi prin flori. Flore mult iubită, Cât eșci fericită P-astă sân ângerescu! Credo, floricell, Ca azurul ii bell, Că te pismuescu. Dar, de altă parte, Eu plâng a ta soarte Căci din acei pori Esse un focă mare Ce consumă tare; Și mâine o să mori!... Amoroasă flore, Știi t de ce oare Mă topescu încet? Vlaga ’mi e attinsă De flaccări’ apprinsă Acelluias pept!

Bănuind că poate acelle versuri erau deja compuse pentru altă împrejurare, îll rugaiu a face uă strofă unui flutture ce se lussase p-uă flore în acell minut.

Îndată poetul meu improvisă următorea stroiă:

Un Fluture către uă flore.

Eu sunt flutur, t escî flore; Tu cu razele solare Și cu rooa te nutreșcli; Iar eu, vau tristă căllutoră, Petrecu viața tot în sbor; Vrei-t să m-adăposteșci?

— Acum, zisse ell, cum vrei să fie respunsul florei? Affirmativ sau negativ?

— Negativ, i respunseiu.

— Am înțelles!...

Eată ce zice un poetă francesă:

J-aime les tendres negatives;

Elles m-ont beaucoup reajoui,

Elles sont autant d-affirmatives:

Un Non dans sa bouche est un Oui.

— Nici uă regul fără escepțiune, i respunseiu.

— Vom vedea; dar nu uita că însăși platina, metalul cell mai tare, se topeșce la flaccărea focului.

Acum ascultă respunsnl negativ all floarei.

Floarea către Fluture.

Flutture, a ta solie Este nestatornicie: Tu din flore ’n flore sbori; Inima noastră curată Nu e pentru voi păstrată;

Dumi-te la alte flori.

— Bravo! zisseiu.

— Poetului, sau florei?

— La amânduoi.

— Mulțumim. Acum ascultă și respunsnl affirmativ all flutturelul.

— Nu e necessitate.

— Te rogă, fă-mi plucerea acèsta.

— Sunt satisfăcută cu respunsulti negativă.

— Nu însă eu; te rog, fii bun d-ascultă și respunsul affirmativ all flutturelui.

— Ei bine! Fă-ți gustulu.

— Negreșit, sunt în dreptul meu.

Fluttnrele către Flore.

Și de ce-mi împuți t oare Că eu sborii din flore ’n flore? N-ai decât a refusa.... Dar alin teu dulce magneții Mă attrage p-al teu pept: Căci eu sunt podoba ta.

Ințellegi, Agapio, cât e de periculoș omul acèsta ca să-mi facă și mai mare plucere, ell dessină panorama din fața noastră, și pe noi amînduoi, în vestminte de angeli, subt arborele unde ședeniu.

Mă grăbescu a termina uă intrigă determinată, și cari nu știu cum se va termina.

Originalul șede în satul dela pollele schitului de unde îți scriu; cu lunetta ell mă urmăreșce în tot locuiu îndată ce vede că mă depărtes de schit, îmi esse înainte; dar nu umbl nici uă dată singură, de și are aerul a nu mă cunoșce. Ași vrea să fiu uă passere ca să-mi piarză urma; crezi însă că atunci ar deveni și ell Șoim, și m-ar răpi din sboră. Omul acèsta ’mi a tulburat liniștea. Nu știu ce desnodăment va avea acèst amor fatal.

N-am nici un rînd dela tine. Cum stă revoluțiunea în monăstire? în țerră nu prea merge bine, pe cât aiuzu. A! d-am scăpa d-acèste păpușariu. Mi se pare uă seră de carnaval celle ce se petrecu azi în Bucuresci și în România.

Adio! Te îmbrățișezu cu inima.

A ta, soră de cruce.

Marta.

A propos. Uitam poesia care-mi a dat-n originalul la plecarea mea din monăstirea C.... Eată uă coppie:

La uă cuvioasă.

Femee ’ncântătoare, și dulce ca plucerea, Ce! din convincțiune căllugăriță eșci? Voeșci să scapi de grijă, să numai guști durere? Eu crez că glumesci, Soro; sau serios vorbeșci? Stiî-t c-acelle locuri, atâta de frumoase, In liniștea Naturei, la anni-ți de amor, Decât ocenul lumii sunt mai periculoase? Singurătatea arde un suffiet arzător. E greu, greu, Soro, jugul cell de căllugărie! Pe umerii tei fragzi să-l porți nu vei putea. Vezi t passărea ceea închisă-n colivie? Întreb-o de ce ore mereu suspină ea? Întrebă și p-acelle ființe gîrbovite, Pe cari bigotismul de viu le-a îngropat: Îți astă atmosferă sunt elle mulțumite, Când sângele înghiață în corpul ruinat? Natura nu voieșce ca într-uă monăstire Să te îngropi de viu ca într-un vid mormântă; Natura vrea din contra să guști dulcea plucere: Căci arbur ești cu fructe aici jos pre pământă..... Isus a sfințită taina cea de căsătorie: La Canna Isus nunta a binecuvîntată; Ell n-a zis nici uă vorbă despre căllugărie, Printrensa numai, Papa poporu a dominat. A! Soro, știi t ore la schiță cine se duce? Un peccătos, un trîntor, un hoțu, un ipocrit, Goniți poate din lumea în cari reu prodduce; Ș-apoi... O! câte crime în schituri să comit! Vezi t acelle cuiburi alle ipocrisiei? In scole, în spitalluri vor fi curând schimbate. Voi, trîntou, toți la arme sub stegul României. Si voi, o cuvioase, surori de caritate. Me crede, uă femee cu fața ta cerescă, Cu flaccera ce arde în îngerescul pept, Va fi în mănăstire ispită dlavolescă, Scoțând din minți, de sigur, chiar p-un anachorct. Nici ruga cea forțată, nici ruga ipocrită Nu potă fi primiite ca unii prinoasă curată; Ci ruga cari vine din inimă smerită, Căci n-are Creatorul nevoe d-avocată. Fugi, fugi, Soro iubită, din astă închisore; Cu mine vino-n lume; și îți voiu procura Tot ce doresce un suffletă c-all teu plină îlenfocare; Îți jură că te voiu face chiar Raiul a uita.

CAPITOLU VII

REPUBLICA VENEȚIEI TRANSPLANTATA IN UNELE MONASTIRI DE PESTE MILCOV

Monăstirea V.... 16 Aug. 1848.

Sora mea,

Nu-ți-am scris de mult, căci n-am avut occasiune; am să-ți spuiu multe, și nu știu de unde să încep. Voiu lusa să vorbesc ca tot-d-auna inima mea, cari nu e tocmai un bun conducător, dar sunt încredințată că cel puțin scrisorea acèsta nu se va retăci, fiind-că o trimitt cu întradins; alt-fel, nu m-ași espune a vedea publicate epistole de felul acèsta, și într-uă epocă de anarhie, când nimic nu să respectă, nici chiar altarele. A! Cum așteptă restaurațiunea, ca să-mi resbun de toți și de toate!..

Dar am dat-o prin tragică; și nu-mieste iertată a fi tristă, când gîndescu la câte am să-țrspuiă. Daca a avut ceva bun pentru mine Zaveră diu monăstire, este că m-a silit a căllutori fără voea mea; alt-fel nu speră c-ași fi putută vedea vr-odată ceea ce am veilut, nici n-ași fi fost fericită a întâlni pe originalul; meu.

Si voiu începe cu densul,

Cum-ți am spus, ell mă urmesă ca umura; și devine din ce în ce mai interesantă. ’Mi-a declarat curat că, înainte d-a mă vedea, ell nu purta rassa, și că ura din sufflet pe căllugări, numai fiind-că sunt prefăcuți, ca Fariseii; dar amorul ce-i am inspirată l-a făcută a lua rassa, ca să potă a s-appropia de mine fără greutate. ’Mi a declarat asemenea că va resturna cerul și pămentul pentru ca să devie soțul meu, aducând chiar carte dela patriarhie cari să mă deslege de legătura căllugăriei. Asemenea amoruri nu mai întâlneșci adi decât prin romanțuri!...

Am plecat dar cu Ariosto all meu dela schitul O....; și ca să ajungă la Brașovu, a trebuit să trecu prin locurile celle mai grelle, dar forte romantice. Am suit ș-am coborâtă o zi întregă dela schitul O.... pînă la frontieră, căllare și pe‘ jos; și potă zice mai mult pe jos, fără să simțu ostenela: fiind că, în lipsă de drum practicabil, ’mi era temă a nu-’mi frânge getul p-acelle locuri rîpoase și pietroase; și fiind că mă însoția poetul meu (vezi t, eu unu-i mai zicu originalulu), țiindu-mă de brațu la coborîșurile periculoase; căci delluri și munți le urcam căllare, iar trăsura cu boi ne urma.

Poetul și artistul meu mă făc să simțu acelle frumuseți grandioase cari într-adevăr probesă a tot putința și bunătatea Creatorului. Mă opriam adesea ca companionul meu (nu căllugărița cari mă însoțesce, căci ea remănea cu trăsura înapoi) ca să însemnese în albumulti său conturul și colorea munților, văilor, selbelor, gîrlelor, satelor, ferăstraelor, bisericilor, în fine all acellor peisage de cari vei remânea încântată vățiendule.

In espansiunea inimei nostre, artistul cuteză a mă săruta.... M-am prefăcută că mă revoltă contra unui asemenea act necalificabilu; ell lusând penellul (eram pe marginea Dâmboviței, cu apa ca cristalulu) improvisă acèsta strofă cu uă înlesnire de necrezut, și cu uă passiune a la Romeo.

Tu esci a mea Malvină, Si Ossian sunt eu: Tu dulcea mea lumină, Si eu toiagul teu.

L-am iertat, și ’l am dat mâna să ’mi o sărute,.. Putem face alt-fel?

In fine am sosit la Brașov. Aci, nici Maica nici Vludica! Plecasseră la băi la Elleopatacă. Ne-am oprită câte-va dille aci, apoi am pornit-o într-acolo.

Poetul meu rămasse în urmă, ca să viie a duoazi. Ne înțellessesserăm cum avea să ’și joace rolul: era să trecă d-un superiorii dela uă mănăstire din Bucovina, cari doria a visită monăstirile de maici și de părinți din Moldova. Își făcusse la Brașov vestminte de Mitropolită, și cumpărasse uă trăsură elegantă și comodă de drumă, pentru patru persone. Costumul îll metamorfoasasse cu totul; nu l-ar mai fi putută cunoșce nici chiar aceia cu cari viețuisse ell mulți ani la monăstirea C...

Părintele Macarie (așa se botetjă singură, iar Macarie însemnăsă fericitul) făc cunoștință în grădina băilor cu arhiereul Meletie, cu superioră Minodora, și cu nepota sa Marta; cei duol d-ânteiu se înamorară de spiritul seu, de cultura sa și de manierele selle, după cum cell d-all treilea se înamorasse de talentele sMle și de caracterul seu cavalerescă și original In ochii lumii, ș-al părinților mei, superiorul Macarie se purta ca sântul Pahomie, întemeietătorul ângerescului chip all căllugăriel; și devenisse nedespărțitul amică all Vludichel ș-all Starițel, (cari acèsta îl pusesse la ochi).

După câte-va zille de ședere la bal, plecarăm cu toții la Moldova, în trăsura părintelui Macarie, trasă de patru cai ungureșci, cari măncaă focă.

Visitarăm mai multe chinovii de maici și de părinți, între cari și mănăstirea cari portă numele teu. Azi ne aflum la faimoasa monăstire de maici cu numele V...

Auzissem despre acèstă chinovie, dar trebuia s-o văz ca să-mi făc uă idee completă..

Maicele de aci differă mult de alle nostre. Pe când la noi, fetele de boeru vinii poate la monăstire ca să se pocăescă, cele de la monăstirea V.... vinu ca să domnescă.

In celle mai multe familii nobile din Moldova, ca și la aristocrația englesă, auțiu că fiiul cell mare moșteneșce, d-impreun cu numele, averea părintescă; iar fetelor li să face uă parte ca zestre. Acellca cari crez că cu țiestrca lor nu pot trăi în societate după cum dorescii, intră într-una din acelle duoe monăstirî, ca Mirese alle lui Hristos, pro forma; iar în realitate, trăescii în toată libertatea și comoditatea, fără a li supărate de nimeni într-un nimic.

Superiorele acellor duoă chinovii să pot compara cu Dogii Veneției, cari erau nișce păpuși în mâna acellor nobili all cărora guvernămentii a făcut gloria republicei venețiane. Asemenea cu acei nobili, maicele celle avute dela celle duoe schitturl dictesă legi, făc totulu; iar superiorele dispăru înaintea voinței lorii; daca escrcită puterea lor, o face numai cu maicele celle sărace, ce se pot numile bus peuple.

Ast-fel nobilele maici au casele lor, cari semănă a nișce palate; au trăsurele lor elegante, masa lor luxoasă, adoratorii lor officiall și officioșl, ordinari și straordinari; trăescii sans façon, cu totul indifferinte la critice; de și scandalul este în culme, în unele regiuni alle chinoviei Ce e drept, sunt frumoase, ca nișce țicități din paradisulii lui Moamet! Ce eleganță! Ce spiritii! Ce maniere aristocratice! Ce luxu! Ce viață asiatică! Unii bărbații, cât de tare să fie de ângero, cade în ispită, mai alles că unele din acèste sibarite provocă singure pe bărbați cu cochetăria, cu vorba, și chiar cu panna.

Părintele Macarie îmi dette câte va probe de fidelitate, arătându-mi câtteva bilete profumate și cu dantelle dela acelle Lorette căllugăreșci.

Eată uă mostră:

Frate în Hristos

Afl că ești din România de peste Milcov. N-am avut fericirea a visită monăstirile de maici și de părinți din țerra suroră. Legitima curiositate, ca femee, etă ce mă sileșce a procede poate contra bunei cuviințe. Ve rog respectuoșii, daca nu vă superați, a mă onora cu presința Cuvioșiel Vostre, spre a putea satisface uă legitimă dorință..... Sculând acèsta, curiositate, vă rogu, binecuvântați pe plecata sora voastră în Hristos

Madelena,

P. S. Purtătorul aceștia vă poate servi de conducător.

— Eu sunt de părere să te duci, i zisseiu.

— Cu D-ta, bucuroșii.

— Și pentru ce nu singură?

— Fiind că femeea lui Cesar nu trebue a fi nici bănuită măcar.

— Ei bine! vom merge împreună. Eu mă ducă înainte; peste un cartă d-oră vino și D-ta. Voescă a mă bucura de gelosiea rivalei melle. „

Si i dictaiu rolul ce avea să joce. Aflaiu pe Madelena într-un costumă profană, de budoară. își ceru scuse, sub pretestă că p-asemenea căldură vesmîntul albă este răcoritoră, iar cullionul e supcrătoră. Era într-un neglije complectă, și semăna Aspasia între filosofi și curtesanl. După mai multe întrebări și respunsuri banale, veni și părintele Macarie.

Afrodita era înamorată focă după Adonis all meu; ar fi voit să mă espediese, și n-avea cum. Ceru scuse a trece puțin în camera latteral, spre a-șl pune un vestmentă demnă de respectabil oaspete. Peste cinci minute appare în costumul ei de cuvioasă, cu mult mai frumoasă. Eram geloasă... Nu pierdemă nici un semnă, nici uă vorbă din celle ce schimba ea cu adoratorul meu, și vice versa.

Peste cinci minute, uă sorăservantă intră și anunță că maica Minodora caută pe maica Marta. Ințellesseiu stratagema, și făcuiu semnă părintelui Macarie să ine urmese.

Mă sculaiu să plecă, cerend scuse.

Părintele Macarie să scolă asemenea, cerend voie a conduce pe maica Marta.

— Ve mulțuinesc, părinte, i zisseiu; mă pot duce singură, cum am venit.

— Daca nu mă înșellu, zisse părintele, maica Minodora vă caută ca să mergeți, din preun cu Arhiereulu, să visitați monăstirea A.... Sunt invitații și eu a face parte din acèstă plucută escursiune; afară numai daca cuvioșia voastră nu simțiți plăcere a vă însoți și eu....

— Din contra; dar nu voiam să vă lipsescu de altă plucere, poate mai mare....

— Pe cuvioasa maica Madelena o pot vedea și altă dată; chiar de seră, daca permite....

— Cu cea mai mare plăcere; căci dorescii să am binecuvîntarea Sinției Vostre.

Ea ceru la plecări a-i săruta mâna, după cum o sărutasse la venire; atunci ca și acum o sărută după cum păcătoasa Madelena, patrona sa, săruta piciorele lui Hristosu.

Coborând scarra, eii și părintele pufnirăm de rîs, ast fel încât s-auză rivala mea.

Astă seră plecăm, Agapio, din acèstă Monăstire.

Maica Minodora este geloasă de amantul el, cari nu semănă cu all meii; căci, în celle șepte zille cât am stat în acèstă monăstire, sințitul nostru păstoru a trebuit să binecuvintese cel puțin șepte cuvioase, iertând ca Hristos peccatele la toate acèste Madelene....

Nici unii cuvântă n-am dela tine. Scrie-micu adducătorul, cari vine într-adins acolo pentru affaceri alle arhiereului. Ell ne va găsi la înturnare la monăstirea Nemțu, unde ne vom opri câte-va zlle.

Te îmbrățișezi din inimă Peste puțin sperii a ne vedea; fiind că afl din sorginte sigură ca Muscalii intră negreșit, împingând pe Turci înainte. Cât voi ii fi de fericită vezândute, și putând umili pe Zavergii din Bucureșci și din, monăstire.

Marta ta.

CAPITOLU VIII

OLIGARHIA, DEMOCRAȚIA ȘI DEMAGOGIA

Monăstirea X.... 20 Aug. 1848.

Sora mea Marta,

Celle două epistole alle tălle ’miau causat bucurie și întristare; bucurie, fiind că t eșci vesel și fericită în acelle locuri pe cari le-am visitat și eu în anii trecuți; întristare, pentru că îu tot locul femeea e jucăria bărbatului; căci daca schitulețul O... n-a fost scutit de scandalurile ce bântue chinoviele din Moldova; etă, soro, uă probă mai mult că celibatul monacalii, adică căllugăria, este contra Naturei ș-a Evangeliulul. Va veni timpul când, după emanciparea averilor administrate de căllugărl, se vor emancipa și căllugării, remâind schiturile și monăstirele ceea ce trebue să fie, ceea ce să zice c-ar fi fost la formarea lor: cetăți d-apărare, spitaluri, scoli, adăpostii pentru săraci și invalizi, cari, luptând pentru țerră, aii drepții a repausa în acell liman all religiei. Despre acèsta vom vorbi pe larg la întorcerea ta, după căderea Revoluțiunei, cari va fi învinsă peste puțin, din nenorocire.

Dic din nenorocire, fiind că omulii e creații pentru adevărft, adică pentru libertate; pentru acèsta s-aii sacrificat Moise, Socrat, Hristosii, Apostolii, și millione de martiri al Cruce! ș-al Științei; dar fariseii altarului s-aii înțellessii cu fariseii tronului, și aii parodiat principiele sacre din Evangeliu, sploatândule în folosulii lor ș-al unei minorități favorisată de sortă, cari se chiamă Oligarhiă... Roma Papilor înlocui Roma Cesarilor; Regii și împărații deveniră tributarii Papei. Luther lovește abusurile Papei celle scandaloase, și idolul din Vatican pierde prestigiulii; atunci un Spaniol ambițioșii, Loyola, să offeră a susține idolul, cu condițiune ca sectatorii săi să domine conștiințele, și prin conștiințe, lumea întregă. Oameni al progressului, ca Molliere, Voltaire și Rousseau în Francia, ca Schiller și Gothe in Germania, ca Shakespeare și Bacon în Anglia, ca Gallileu și Savonarole în Italia, aii preparat Revoluțiunea cea Mare, cari fu Evangeliul in spirit și ’n adevără, dupe cum Crist Ul propagasse prin parobole (pilde). Precum Constandin Cesarul scamotasse în Roma Evangeliul, ast-fel Napoleon scamotă în Franța principiele dela 1789; le presără cel puțin între popul subjugați cu sabia sa; astfel dar puterea Oligarhilor încep a slubi, fiind că poporul se lumina; la mortea lui Napoleon multe popore scuturară jugul appăsătorilor lor; Intre acèstea fură și Românii.

Apoi Revoluțiunea francesă dela 1830 încuragiu și mai mult poporele în pretențiunele lor legitime, făcend să tremure tiranii pe tronurile lor.

In fine, Revoluțiunele djn anul acèsta aii resturnat Oligarhia de pretutindeni cu toți idolii sel. Democrația ’l a luat locul Popdpelesunt petronu; dar cât vor sta? Puțin! Fiindcă conducătorii lor sunt egoiști, desbinați, inepți; și fiind că poporele nu sunt încă preparate pentru guvernul democraticii; și Românii, mai puțin decât alte popore cari aii secuii de esistință politică.

Eu consider mișcările revoluționare din România dela 1821 și 1848 ca uă epocă de însemdnțare a reformelor sociale și politice; semânța aruncată de Tudor aresărit îndată; semințele aruncate de Elliade îșl vor da fructele cei mult peste zece ani.

Daca poporele ar fi fost preparate, elle ’și ar fi dată, mâna, formând uă sacră allianță pentru a resiste Tiranilor lor; ceea ce nu se poate ași, se va putea mâine, când populii vor căpăta lumini și esperiință.

Antagonismul poporelor, fructă all innoranței, și lipsa de patriotismu classicu ca la Ellinu și la Romani, și corumpțiunea Introdusă d-odată cu civilisațiunea, și invidia unora, ambiția reu înțellesă a altora, interesele și privijegiele cellor favorisați pînă aci de sortă, în fine escesscle libertății: etă atâtea cause cari vor face a se amâna Revohițiunea, nu a se anula. Acțiunea (Revohițiunea) împinge omenirea cu trei pași înainte; Reacțiunea (Restaurațiunea) o împinge cu un pasă înapoi; ast-fel Progresul face duoe pași ]a fiecare sguduire politică saă social. Progressul este Dumnedeu; omul este raționabil și perfectibil; esperiinșa trecutului (istoria) este, un capital de cari nu profită tort, ce e drept ajută însă mult mersului omenirii spre ținta propusă, cari este ca popoarele să formese uă allianță federal pentru a paralisa alliang.e sacrilege ca cea dela 1815.

Ceea ce mă întristcsă este Demagogia, acèstă plagă social a timpilor moderni: ea a compromisă Rcvohițiunea cea Mare dela 1789; ea potedă azi cu sânge nobil nobihil pământ all Fraucici, legănul Egalității, (fără cari Libertatea e uă minciună, precum ambele sunt uă minciun fără Justiție); ea în fine, Demagogia, compromite și la noi așii, și va compromite poate și mâine, principicle sacre de dreptate și frățîe, scrise în capul proclamaținnii, dela Islazm, și pe cari Hristos ar binecuvînta-o, daca ar trăi.

In monotona liniște a monasticii unde trăescă, citescu regulată foiele publice de ații, de curiositate și de instrucțiune.

Duoe jurnale mai cu semă sunt azi cari trccă de luminători și conductori al poporului: este Pruncul Român, și Poporu Suverană; cellelalte, au appărut ș-au dispărut ca acelle flori cari dimineșa înflorcscă și sera să vestejescu; ca acelle insecte ce să nască când resare sorele, și moru când sorele appune. Din acèste cffcmeride alle publicității periozice, este una cari trebuia să esiste: este ziarul Reforma, ț din cari possed numai duoe No.... redactată de un.D. A. I. Crețiescu, și cari se vede că e omu sinccramente progresiștii și ce e rar, conștiințioasă. Ell se inspiră, ca și Elliade, din principiele sacre alle Evangeliulul ș-alle unor Apostoli ca Pavel; ast-fel că, în fruntea jurnalului seu, citescu acèste cuvinte alle sublimului Apostol Pavel:

„Libertatea este spiritul lui Dumnezeu; unde nu este libertate acolo nu e Dumnezeu.”

Apoi și limba Reformei este simpl și populară, materia e conformă cu împrejurările, ast-fel că scopul este ajunsă.

Îți trimit câteva No. din fie-cari din acèste trei organe de publicitate, ca se le appreciesi singură.

Poporul suveran este un țpară serioasă, cari respunde cu titlul și cu scopul ce ’și propune; clar având mulți redactori, cu differite gusturi și opiniunl, i lipsesce adesea unitatca de cugetare: un redactorii desapvobă azi ceea ce a zis iert colegul seu; alt-fel, e singurul organ de publicitate cari merită a fi citit, fiind instructivii.

Cât despre Pruncul Român, titlul nu poate scusă copilluriele, neconsecințele și mișelliele selle, pe cari le afli mai în toate numerile. Cum e părintele și copillulu.

Cu toate astea, precum furtunele și insectele veninate aii și elle missiunea lor providențial în Natură, asemenea și Demagogia este poate un reu trebuincios.

In privința Pruncului în cestiune, temă-mî e că, chiar când va deveni bărbații, va fi tot copilluros, tot neconsecinte; și ce e mai grav, de va românea ceea ce e azi, apoi mult reu poate face ell societății române!

Eram hotărîtă a nu face politică într-uă epistol ce avea de scopu a-ți anunța lucruri cu totul altele; dar m-ai provocată in epistolele telle, numind Zavergii pe aceia cari, cu sacrificiul vieței ș-all famillie!, au oprit uă Zaveră ca cea dela 1821, pe cari o cloceau Muscalii; ai numit apoi păpușării principiele sacre din proclamațiune, cum și propaganda făcută de juni p-între săteni și cellelalte classe desmoștenite.

Ințellegi, sora mea, că nu puteamu sta indifferentă la asemenea provocării.

Agapia.

CAPITOLU IX

MANTIA MONAHALA

Sora Agapia avea uă vară în Bucuresci, ca de 18 anni, căria îi intrasse în capă să se călugărescă; ca s-o lecuiască dar d-acèstă manie, cari p-atuncea era la modă, Agapia o Invită la Monăstirea X.... pentru țiillele de 24, 25 și 26 Augustă, când uă soră avea să se facă rasoforă, cândă uă rasoforă avea să îmbrace mantia călugărescă, iar uă căllugăriță mantia de schimnică, fiind patru grade de ierarchie monahal: soră, rasoforă, căllugăriță și schimnică.

Formalitățile întrebuințate la femei când să facă monahe să întrebuințedă și la bărbați, cu mici deoasebiri.

Când uă femeu, de ori ce condiție voesce a se călugări, nu poate intra într-uă chinovie decât cu voiea în scrisă a Mitropolitului seu a Episcopului local; ea nu este silită să-și schimbe numele, ci numai costumul, cari se compune dintr-un potcapiu mică, (în formă de tingirică) cari se numesce cullionă; dintr-uă maramă negră cu cari să îmbrobodesce, lăsănd numai chipul descoperită, și cari se numesce camilafcă; dintr-un antiriu de lână (sau rochie negră), dintrunbrîă de pieile, dintr-uă cruce atârnată la gâtă ș-ascunsă sub antiriă; și dintr-uă pereche de mătănii de lună c-uă sută de bobe. In timpă de iarnă, ea portă ș-uă scurteică lungă îmblunită; iar pe d-asupra acèstui costumă poate purta un fell de capotă largă de lână, în formă de rasă. Totă costumul eîn negru.

Acea soră este dată subt ascultarea unei călugărițe; daca acea soră este de condițiune, este considerată de maica ce-i servă de Mentoră ca uă fiică sufletescă; daca sora este uă femee din poporă e considerată ca servantă saă poslujnică.

Sora poate conserva numele de boteză; ea portă toate sarcinele unei călugărițe, afară de rugăciuni, cari le poate face pe jumătate de câtă uă căllugăriță.

Cu câteva zille înainte de zillele fixate pentru ceremonia facerii de rasoforă, de călugăriță și de schimnică, vara Agapiei se afla în Monăstirea X.....

In zioa de 21 August, sora ce voia să se facă rasoforă luă mai ântâi binecuvîntarca preotului, înainte d-a se începe liturghia, pe cândă se citescă Orele (cesurile). Sora se închină mai ântâi pe la toate iconele, făcând câte trei mătănii la fiecare; după terminarea lecturei Oreloru, preotul pusse epitrafirul și felonul, stândă înaintea ușeloră împărătesci (alle altarului); uă maică addusse pe soră înaintea preotului, pe când se citia câți-va psalmi și tropare; sora apoi îngenuchiă, și preotul îl citi duoe rugăciuni de mulțumire către D-deu, cari s-a milostivit în fine a scăpa pe roba sa de viața lumescă cea deșertă, chemânduo la assemenea cinstită făgăduință; și-l oră a trăi cu vrednicie în acèstă viață ingerescă, și a fi apărată de cursele Diavolului, pădindu-i Dumnezeu suffletul curat până la morte, și învrednicinduo a fi cassă sântă a lui Hristoasă. Preotul luă apoi forfecele, și tunse câte puțin păru din patru părți ale capului surorei, în formă de cruce; și zisse.

„Tunde-se roba lui Dumnezeu (Domnica) în numele tatălui, amin! Și all fiului, amin! Și all sântului spirită (duh) amin!”

Iar cântărețele zisseră de trei ori: Domne miluescc!

Apoi preotul îmbrăcă pe sora cu rassa, punăndu-i în capii potăpell și cămilafca; apoi citi încetii uă rugăciune prin cari chiămă darul sântului spirit assupra surorel.

Eată toată rândueala la facerea de rasoforă.

In zioa de 25 August veni rândul unei rasofore, anume Maria, ca să priimescă îngerescul chipu all mantiei, adică a se face călugăriță.

Mai ’nainte cu câte-va zille, superioră Monăstirei înstiințasse pe confessorul maicelorii de la Monăstirea vecină de bărbați, (sub patronagiul caria era pusă Monăstirea de maici X....) ca să viie să binecuvintese nunta acèstei surori cu Hristosu.

Rasofora Maria, pârjind pravila biseric în acelle i]ile, găti vestmintele trebuincioase, pe cari le înfășură într-uă legătură, și le dete maicei care-l servisse de Mentorii, în prețiioa ceremoniei, după Paveceroiță, ca să le depun înaintea iconel Mântuitorului.

Gândii se întâmpl mai multe rasofore să îmbrace mantia călugărăscă, vestmintele lorii se depun fiecare d-arândul pe la iconele celle mari.

La uă oră după miezul nopții, confessorul chiămă înaintea sa pe rasofora Maria cari voia a fi tunsă, si îl arătă Ce este căllugăria, cum se cade a petrece viața monahal întru înfrînare, suppuncre și ascultare; apoi binecuvîntânduo, îl recomandă priveghere în acea noapte, spre a se face demnă de mirele Hristos, prin rugăciune și spălare a corpului: ca și cu sufletul și cu corpul să fie curată pentru asemenea zi marce, când se face demnă a deveni mirăsa fiiului lui Dumnezeu.

La trei ore după miezul nopții, clopotul și toca vestiră începerea rugăciunii de dimineță (utrenia). Rasofora Maria se afla în biserică înaintea cellor-l-alte. După sfârșitul Utreniei, rasofora se întorse în chilia sa, se îmbrăcă cu cămașa de lână,,și se încălță cu ciorapii de iară, punândă pe umeri uă rassă. Apoi citi întrebările ce avea să-I facă confessorul, și respunsurile ce avea să dea la acelle întrebări, în fața u-șelor altarului, înainte d-a îmbrăca mantia căllugărâscă.

Când toca anunciu la 7 ore începerea serviciului numit Orele, și cari precede liturgia, rasofora Maria se afla în tinda bisericei, unde ascultă rugăciunea; cândfi încep citirea Orei a treea, rasofora intră în biserică, însoțită de confessor; și priimindă binecuvântarca superiorei, făc uă metanie mare înaintea ușel împărătesei; și sărută iconele celle mari și icona de la iconostasii, făcfind la fie-cari iconă câte trei metanii, duofi înainte de a săruta icona și una pe urmă. Venf apoi în mijlocul bissericel, făc iarăși trei metanii mari, și spre strane câte uă metanie, cerând iertare de la maici; dupe aceea’ se întorse iarăși în tinda bisericel, unde șed într-uă strană pînă după Vohodul cell mică allii sântei liturgii; iar dujrâ Vohod eclisiarha împărți luminări (în compta rasoforei) pe la toate maicele; iar confessorul, venind în tinda bissericei, desbrăcă pe rasofora de fcassa el, lussănduo numai în cămașă și în călțunf, cu capu golii și cu părul despletită; iar cântărețele cântară de trei ori troparul de la Catisma întâiea, în coprinderea următore:

„Bracele celle părintesci grăbesce a le deschide mie, „Mântuitorule; căci curvesce am cheltuit viața mea; și năzuindă la bogăția cea nesfârșită a indurărilor telle, nu trece cu vederea acum inima mea cea săracă; că ție, Domne, îți „strigă cu umilință: greșit-am, părinte, în ceră și înaintea ta!

Tote maicele și cântărețele se adunară în tinda bisericel, cu luminările aprinse; cofessorul luă pe rasofora sub mantia sa cea largă, încâtă, accoperindu-i toată corpulti, numai capu ise vedea; precedată de cântărețe, cari cântau troparul de mai sus, ell intră în biserică; la câți-va pași de la ușa bisericel, rasofora făc uă metanie mare, pe cari o repetă și când ajunse în mijlocul bisericei, înaintândă astfel sub mantia confessorulu! piuă la ușele altarului, unde era așternută joasă un covoră. Aci rasofora, făcândă uă cruce și uă metanie mare lingă marginea covorului, se întinse pe covovă, cu capul spre altară, cu fața la pămăntă, și cu mâinile întinse în formă de cruce. Attunci confessorul, atingănd capul rasoforel cu mâna dreptă, îi zisse:

„Scol-te; căci a vărjută D-zeu smerenia ta; și te îmbrățișețiă pe tine, cari te appropii de D-țieu cu inimă dreptă și cu sufletă curată.

Rasofora se scul în piciore, țiind mâinele cruciși; pe peptă; și preotul Îl zisse:

„Respunde cu frică la întrebările ce-ți facă, știindă că însuși Hristoasă, cu maica sa, cu îngerii și cu toți sânții sel, stau față nevățiuți, ș-ascultă răspunsurile ce vei da; și la a duoă înviere îți va respluti, nu după vorbe, ci după fapte.

După acèsta începură întrebările și respunsurile.

Întrebare. — Ce al venit, soro, căzând la sântul jertfelnică și la acèstă sântă adunare?

Respuns: — Poftescă viața cea pusnicescă, cinstite părinte.

— Pofteșci să te învredniceșci îngerescului chip, și să fii în răndă cu căllugărițele?

— Așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.

— Bun și fericit lucru al alles, însă de ’l vei și săvîrși; căci lucrurile celle bune cu ostenel să câștigă și cu durere să săvîrșescă.

„Din voea minții telle te appropii elitre Domnul?

— Așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.

— Nu de vr-uă nevoe sau silă?

— Nu, cinstite părinte.

— Remâne-vei în mănăstire în pusnicie pînă la sfîrșitul vieței telle?

— Așa, cu ajutorul lui Dumnedeu, cinstite părinte.

— Păditevei în curăție și smerenie?

— Așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.

— Păzi-vei, pînă la mortea ta, ascultarea către mai marele teu, și către toate surorele celle întru Hristos?

— Așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.

— Răbda-Vei toată scârba și greutatea vieței căllugăreșci pentru împărăția cerurilor?

— Așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.

Preotul i dette apoi învățătură (consiliu) cum să fie răbdătore, smerită, ’ascultătore etc, recomandândui cu deosibire ruga și postul, lepădarea de lume, de părinți, de frați, de toți aî sei, chiar de cinstirile și de bogățiele lumii aceștia....

— Acestea toate așa le mărturiseșci, în nădejdea puterii lui Dumnezeu, și te fitgădueșci să rabzi pînă la sfirșitul vieței telle?

— Așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.

Preotul citi uă rugăciune prin cari chiămă darulii lui Dumnezeu asupra Măriei, cari priiraisse numele de Damaschina; și-i oră a se învrednici să stea (după morte) cu mucenicele Tecla, Efprassia, Olimpiada și cellelalte întemeietore alle îngerescului chipu allfi căllugăriei, pentru femei.

Preotul pusse apoi cartea pe capul Damaschina și ’i mai citi și alte rugăciuni.

— Eată Hrîstos stă de față aici neveijutu; veți! că nimeni nu te silesce să vii la acèst chipu; văz că t de a ta bun voie poftesci logotna marelui și ângerescului chip.

— Așa, cinstite părinte, de bun voe.

Apoi i ordonă de trei oii a lua forfecile depusse pe Evangeliu, pe cari forfece Damaschina le dette preotului, sărutând de trei ori și forfecele și mâna preotului, cari taiu din capul ei câte puțin păr în formă de cruce, zicend:

— Sora noastră Damaschina își tunde părul capului, în numele tatălui, ș-alltî fiiului, ș-alltî sântului duhiî!

Cântărețele cântară de trei ori „Doamne milueșce.

Apucând apoi preotul mâneccle cămășei rasoforei, i zisse:

— Sora noastră Damaschina s-a îmbrăcată în cămașa veseliei, a sărăciei, a neagonisellei, în răbdare, nevoe și greutate; în numele tatălui, ș-all fiiului, ș-all sântului duh

Apoi binecuvîntă cămașa, ș-o dette rasoforei cari sărută și cămașa și mâna lui. Asemenea a urmat cu toate cellelalte vestminte.

Puindu-i crucea de gâtu. i țiissc să-și adducă aminte de patimele lui Hristos.

Luând antiriul, i zisse că să îmbracă în haina veseliei.

Luând brîulu, i zisse că ’și încinge mijlocul cu puterea adevărului, spre omorîrea trupului și înnoirea suffletului.

Luând paramanul i zisse că este logotna chipului îngerescu, spre înfrînarea și lepădarea tuturor poftelor trupeșei.

Luând rassa, i zisse că să îmbrăca în haina inînturii, în zaoa dreptății, spre a se feri de gândurile celle relle, avînd în minte numai gândul morții.

Luând mantia, i zisse că e mantia logodirii îngerescului chipu, îmbrăcămintea nestricăcioasă a curăției

Luând potcăpellui, i zisse că se accopere cu coifulu, nădejdea mântuirii.

Luând camilafca, i zisse că este logotna îngerescului chipu.

Luând călțunii, i zisse că este încălțămintea spre gătirea bunei vestiri a păcei.

Luând mătâniile, și zindule de crucea lorii, îi Qisse că este sabia cea duhovnicescă, cuvântul lui D-zeu spre rugă ciunea din tot minutulu, fiind datore a repeta, țiioa și noptea, cu gîndul și cu gura: „Domne, Isuse Christoase, fiiul lui D-zeu, mîntuește-mă pe mine păcătoasa!”

Luând crucea de botez, repetă cuvintele lui Hristos: „că cine va vrea să urmese lui, să se lepede de sine, și să ia crucea în spinare, și să viie dupe dânsul.

Preotul dete crucea rasoforei, cari o sărută și o ținu apoi în mâna dreptă.

Luând preotul apoi uă făclie aprinsă, repetă și aci cuvintele lui Hristos „că așa să luminese lumina voastră înaintea omenilor, ca văzând faptele vostre celle bune, să mărescă pe tată] ii vostru cell din ceruri.

Rasofora, priimind făclia, o ținu tot în mâna dreptă d-impreun cu crucea.

Preotul, binecuventând pe rasofora, zisse:

„Sora noastră Damaschina a luat adl logotna marelui și îngerescului chipu!”

Atunci confessorul, cari addussese pe rasofora sub mantia sa din tindă în biserică, o condusse într-uă strană; și după citirea Ecteniilor, se citi apostolul și evangeliul cari urmesă:

Cartea sântului Apostol Pavei către Efesseni.

„Frațiloru, întăriți-vă în Domnul, și întru puterea tăriei lui; îmbrăcați-vă întru toate cu armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împrotiva meșteșugiriloru Diavolului; că nu ne este noă lupta împrotiva trupului și a sângelui; ci împrotiva Căpeteniiloru, și a Domniiloru, și a Stăpîniriloru lumii întunereculul acèstui vecii; împrotiva Duhurdoru reutâții celloru do sub ceru. Pentru acèsta luați toate armele lui Dumnezeu ca să puteți sta împrotivă în zioa cea rea; și toate isprăvindule, să stați dreptă aceea încingendu-vă mijlocul vostru cu adeverulu, și îmbrăcând vă în zioa dreptății, și încălțându-vă piciorele spre gătirea Evangeliei păcii, preste toate luând pavăza credințil, cu cari veți putea stinge toate săgețile Viclenulul celle aprinse; și coiful mântuirii luați, și sabia duhului, cari este cuventul lui Dumnezeu.

Evangelia de la Matei.

„Dis-a Domnul: cela ce iubeșce pre tatăl s£u sau pre mamă-sa mai mult de cât pre mine, nu este vrednicii de mine; și cella ce iubeșce pre fecioră sau pe fată mai mulții de cât pe mine, nu este vrednicii de mine; și cella ce nu-și ia crucea saca să viie după mine, nu este vrednicii de mine. Veniți către mine toți cei osteniți și însărcinați, și eii vă voiu odihni pre voi; luați jugul meu, și vă învețați de la mine, că sunt blîndă și smeriții cu inima; și veți afla odihnă sufletelor vostre: că jugul meii este bun, și sarcina mea ușoră este.”

După acèsta rasofora, cari acum era monahă pe deplinii, se împărtăși cu Sântele taine; și după sfîrșirea liturgiei, i se dette în mâna stângă unii evangeliii, pecari împreun cu crucea o sărutară toate maicele și surorile, întrebându-o fie cari cum te chiamă? Și ea respuncjănd că se chiamă Damaschina; iar surorile respunseră:

„Să te mântueșci întru Domnul, soră; și te rogă și pentru noi.”

După citirea altoru rugăciuni, monaha, însoțită de confessor, se dusse la superiova, cu făclia aprinsă, spre a priimi binecuvântarea ei; superioră o povățui și ea cum să se facă vrednică de împărăția cerurilor, prin supunere, înfrînare și smerenie.

Intorcăndu-se la chilia sa, monaha Damaschina fu întîmpinată de maici și surori de etatea sa, cari purtau zăbranice la mână, și unele aveau batiste grelle de mătasse, dăruite de monaha, în locu de betelia întrebuințată la logotnă.

Monaha le dette apoi la toate dulceță, cofeturi și vutcă; și îmbrățișînd pe toate, remasse singură îu chilie, numai cu mirele Hristosu.

În timpul mesei, monaha Damaschina servi pe maici și pe surori; și după terminarea mesei, atunci mâncă și monaha singură.

Cinci zlle d-a rândul ea nu scosse vestmintele după dînsa, nici chiar în timpul somnului, occupându-se în acèstă timp numai cu citirea pravilei bisericești.

Aci să termină formele pentru priimiiea mantiei căllugăreșci, cunoscută sub numirea de chipul cell mic all îngerilor. Trecem acuma la chipul cell mare, sau la mantia schimnicescă.

In zioa de 26 August se făc ceremonia pentru schimnicia unei monahe anume Epistimia. Dupe ce-și mărturisi plecatele la confessoră, spre a deveni demnă de împărtășirea cu corpul și sângele lui Hristos, ea trecu prin toate acele formaiități întrebuințate pentru priimirea mantiei căllugăreșci, cu deossebirea următore: că veștmintele ei adduse de cu sera în biserică fură depuse la polele altarului; că la Utreuie se căută un canonu întradinsă pentru assemenea împrejurare, având de refrenu, la fie-cari strofă, acèste cuvinte semnificative:

„Sfîrșită bine iscusită dă-mi, Hristoase, mie cellei bine ispitite; că desbrăcarea veștmintelor monabel să făc în tinda bissericei, nu în chilie; că la întrebările făcute monahei fu și acèsta „daca se lepădă de lume și de celle ce suntă în lume după porunca lui D-zeu?” iar răspunsurile monahei fură întocmai ca acellea alle rasoforei; numai rugăciunile preotului se deoasebiră, fiind conforme cu împrejurarea, schimnicia fiind considerată ca un all duoilea botez; că antiriul de schimnicie este nedespicată înainte, îmbrăcându-l pe la capă; că între vestmintele schimnicei figuresă shima și analavul cari lipsescă simplei monahe; că canonele și pedepsele sunt îndoit mai grelle de câtă la uă monahă, căci schimonaha se consideră ca uă mârtă în acostă lume; în fine, șepte zile ea nu se poate desbrăcă de hainele selle.

CAPITOLU X

PRAVILA MONAHALA

— Ei bine, Eliso! zisse sora Agapia verișorei selle, cum ’ți se pare căllugăria?

— Îmi place, respunse Elisa; de și multe formaiități.

— N-ai vezut decât cununia, și chiar acèsta prescrie lucruri cu greu de împlinit, presupuind că căllugăria nu s-ar face înamte de 25 ani; fiindcă, ori câte-ar tortura carnea cu postul, cu munca și cu ruga, ea va reclama tributul ce e datore a da Naturei; și nimeni nu poate contraria nepedepsit legile Naturei, după cum îți voifi esplica acèsta la locul seu.

Voiu cerceta dar cari sunt sarcinele miresei lui Hristos; voiu esamina daca Hristos și Apostolii sei au fost pentru căllugărie; îți voiu arăta cu fapte tristele resultate alle căllugăriel și binefacerile căsătoriei; în fine voiu face istoricul căllugăriel, spre a vedea ce a putută da naștere acèstei instituțiuni, contrariu și Naturei, și Evangeliului, și Civilisațiunii.

Pentru surorile și monahele cari nu știu carte, saă nu pot merge în Biserică ca s-asculte pravila, ei le sunt datore a o citi singure cu metaniele, conformându-se Pravilei de la Sântul Munte. La „utrenie” 11 să petrecă, stândă în piciore, 30 de ațe de metanii, dicândă la fiesce cari grăunțe saă bobă all metaniei rugăciunea acèsta: „Domne, Isuse Hristoase, fiul lut Dumnezeu, miluește-mă pre mine păcătoasa”. In loc de Cașuri să petrecă 10 ațe. Pentru Vecernieu, 10 ațe. Pentru Pavecernița, alte 10 ațe.

Iară după așezămîntul și rânduiala ce se obiclnuesce în părțile Russiei, assemenea și în locurile acèstea, se urmețiă întracèstă chip:

Pentru Vecernie, de 100 ori rugăciunea „Domne, Isuse Christoase, fiul lui Duinnezeu, miluesce-mă pre mine păcătoasa;” și metanii mari 25. Pentru Pavecerniță, opt rugăciuni, și metanii 12.

„Pentru Paraclis, rugăciunea Precistei de 70 de ort, „Prea sărită stăpâna mea, fecioră Mărie, născătore de D-zeu, măntuesce-mă pre mine păcătoasa și metanii 12.

„Pentru Acatist, rugăciuni 200 și metanii 12.

„Pentru Canonul ângerul, opt rugăciuni și metanii 7.

„Pentru Canonul pocăinței rugăciuni 100 și metanii 25.

„Pentru Polunoșniță, rugăciuni 100 și metanii 25.

„Pentru Utrenie, rugăciuni 300 și metanii 8.

„Pentru tuspatru Cessurile, rugăciuni 200 si metanii 30

„Pentru Obedniță, rugăciuni 100 si metanii 10.

„Schimonahiile sunt îndatorate a face într-uă noapte 300 de metanii mari, dupe Sântul Calist și alți purtători de D-zeu părinți. (Vezi la Filocalie); iară în Sântul munte, 150 metanii mari, și 12 ațe ca închinăciune.

„Rasoforele și cei puși la cercări sunt datori să facă 100 de metanii, și 3 ațe ca închinăciuni, repetând la fie-cari grăunțe rugăciunea de mai sus; și închinându-se cu mâna pînă la pământ.

„Metanii mari nu se fac Duminica (și la prasnice mari), după canonul 20 al Soborului ântâiu, și can. 90 al Soborului all 6-lea, și can. 91 all marelui Vasilie 1. Nici după Paști, în prasnicul cellorii 50 țiille, dupe acellașfi canonii, si după Sântul Epifanie, Irineiu, si Augustin (vezi Epistolia către Ianuarie) si după Ieronim, Aihvrosie, AvVa Isaia si Sântul Callist.

„Iară închinăciunile celle ’cu mâna pînă li pământ nu se opresc nici odată.

Monahele cari știu carte, sau trebue să citescă în chilie celle ce să citescu și se cântă în Biserică, săii să mergă a asculta în Biserică toate acelle rugăciuni la timpulii prescrisă de Pravil.

Lu duoă ore după miezul nopții vara, iar iarna la 4 ore, approximativ, începe în Biserică rugăciunea de noaptea (Utrenia).

Monaha însărcinată cu toca ’anunță mai ântdiu prin tiagerea clopotului deșteptarea maicelor; apoi vine la fie-cari monahă, (daca elle nu sunt în mare numără) și zice la ușă: 5 pentru rugăciunile etc.; și sora sau monaha e datore a respunde din întru amin! Când nu respuude, clopotăresa repetă pentru rugăciunele; și când nici a treea oră nu respunde nimeni din chillie, aceea batte în ușă și în terestră, pînă deșteptă din somnii pe somnoroasa miresa săii fidanțată a lui Hristos

Se poate întâmpla ca nici la sgomotul ce face afară clopotăresa să nu respumză nimeni din chillie; atunci acèsta allergă a anunța pe superioră, cari poate lua ori-ce măsuri pentru a esplica misterulu.... Misterul nu se poate esplica naturalmente decât găsind mortă în chillie pe proprietara el, sau justificând monaha lipsa din chilie în timpul acella pentru uă necessitate imperioasă; afară din acèsta, misterul se esplica în prejudiciul onorei cellei cu chillia închisă; cu toate că surorile și monahele celle infidelle Mirelui iau măsuri, în asemenea cazuri, a lusa în chillie uă confidentă cari să respumză sacramentalul amin.

In monăstirile unde sunt peste cinci-zeci de monahe și monahi, clopotarul sau clopotăresa deșteptă pe cuvioase sau pe cuvioși cu toca de lemn, cu cari încungioră Biserica de trei ori, trecând și pe din-naintea chilielor.

Eată effectul ce a produs ântcia oară sorel Agapia acèstă deșteptare silită.

Absorbită în cugetări melancolice, ce i le deștepta localii unde se afla, ea ședea p-un scaun în pridvoru, cu capul rezimat pe mâna dreptă, putând vedea ș-auzi tot, fără a fi văzută. 3

Era la Aprilie. Noptea era întunecoasă și rece; câteva candelle luciau în Biserică; liniștea tristă a Monăstirii era întrerumptă numai de cobitorul bocet all unul Ciurezu, ce se lamenta pe marginea învăllitorei acellei Biserice. Monăstirea părea uă Necropolis (cetatea Morților), săii unii cimitiru întins; iar crucile și monumentele dupe la morminte păreau fantasmele din Don Juan.

D-uă dată licuresă prin curtea Monăstirii uă lumină, condusă d-uă umbră: era monaha cari se urca în campanatoriu cu felinarul; sunetul lugubru (jalnic) all campanei o umpl de fiori reci, ca vîntul din acea noapte; idei lugubre, ca sunnetul campanei, și ca mormintele ce o încongiurau, strebătură prin Mintea șea ca fulgerile prin nuorl, ca lumina acellui felinar ă în întunerecul nopții. Ea zise, fără voe: „Oare acèsta să fi fostă scopul Creatorului făcând pe omu, acèstă capii d-operă all Naturel? Ca să se îngrdpe de viii în acèste morminte? Dar daca toți omenii ar imita esemplul lui Pahomie și Antonie, ce ar deveni globul acèsta? Unu întinsă deșertă, locuită de animaie! Și cine ar glorifica atunci pe divinul maestru all acèstui sublimă candelabru, atârnată asupra capetelor nostre? Cine ar admira opera minunată a creațiunil, unde chiar firul de iarbă attestă puterea și bunătatea Creatorului?”

Luminile ce începeaă a licura pe la ferestrele zilielor ș-alle Bisericel, luminele felinarelor de prin curte și de prin coridore, lucind ca niște Licurici pe câmpie, în fine dialogurile cuvioaselor cari coboraă și urcaă scările și cari mișunaă prin curte, o deșteptară din meditațiunea șea. Am apoi următorul dialogă între uă monahă și preotul Bisericel:

— Aide mai iute, popo, c-așteptă maica Stariță în Biserică.

— Las’ s-aștepte; că și eu așteptă de multe ori.

— De ce naiba al întârziat atîta?

— Ce-ți passă ție?

— Nu te îndurai de preotessa....

— Cum nu te-ndurl t de cuviosul Arsenie...

— Vorbesce încet, popo, să nu te auză cineva.

— Ba ce! Parcă lumea nu știe...

— Fir’-ai alin Dracului de-țapă....

Acesta convinse pe Agapia și mai mult că totul este uă mască de fariseu, spre a amăgi pe cei crezuli și bigoți, fără însă a înșella pe Dumnezeu.

Ea coborî în Biserică cu Elisa. Uă cântăreță citea în mijlocul Bisericei, sau mai bine mormoia, fiind că nimeni nu înțellegea ce spune; iar parte din monahele mature și bătrâne, înfășurate în blane, ședeaă joasă în strane, dupe esemplul superiorei, și dormiaii; iar celle ce lipsiau dormiau în chillii, singure sau cu amicii lor....

Cântăreță cântă catisma XVII și troparele (Pololosnița); apoi citi Psalmii de noapte; apoi duoă catisme, fiind că nu era poștii; iar când e poștii, se citescu. câte patru pe zi; apoi citi canonele Sânților din Triod, din Octoih și din Mineiu, și cântarea lui Moise; apoi iar Psalmii (Falitiele); apoi rugăciunile cunoscute sub numele de cesulii I; în fine graiurile melle etc.

Rugăciunea de noapte (Utrenia) era terminată; se stinse câte va lumini ce ardeau, și uă suroră se dusse din strană în strană să deștepte pe maicele ce dormiau

— Regula acèsta nu-mi place, zisse Elisa.

— De ce?

— Ce fel! Să te scoli assudată din căldura așternutului, și să treci din atmosfera caldă a chilliei în atmosfera umedă a Bisericei, cu stomahul gollu, și să respiri fumul luminărilor și aerul umedu, este a contracta maiatii cronice, este a te sinnucide.

— Remâi dar în chillie....

— Așa voiu face, de va fi se remânu aci.

— Atunci nu-ți ajungi scopul, d-a te pocăi.

— Dar nu mă simții capabil....

— Uitat-ai legătura ce face monaba d-a tortura corpul pentpu ca să scape suffletulii de flaccerile Iadului?

— Încep a mă desillusiona de ângerescul chip.

— Prea de timpuriu! Dar acelle biete cântărețe cari în câți-va ani ofticesă?

— Acellea sunt nișce martire! Crezu însă că-și îngrijescîi sănătatea, luând dimineță bullion caldu, și ouă prospete, și...

— Te înșeli! Sunt oprite a lua ceva înainte de pâinea sințită (anaforă).

— Cine le opreșce a lua anaforă în chillie, înainte d-a merge în Biserică?

— Pravila monahal.

— Și cine le controlesă?

— Conștiința lor, și temmerea de scandal și de pdepsă....

— Grea sarcină!

— Și încă n-ai vezut tot.

„Redimarăm capul pe perină ca să repaoasăm puțin, când toaca anunță Cesurile: era despre zioă, și ploea cădea torrente. In chillie era așa de caldă! Pusserăm mașina de cafea, și luarămu câte uă tassă de cafea negră. Ne simțirăm regenerate. Coborîră in iar în Biserică, unde se cânta:

Cesul III (Auzi, Domne, dreptatea mea).

Cesul VI (Dumnezeule, întru numele tău mântuește-mă ).

Și alte rugăciuni ce se obiclnescii a se cânta dimineță

Eșind din Biserică, Elisa zisse:

— De câte ori o să mai mergem ații la Biserică?

— De alte trei ori, deoasebit de lectura de la masă și din chilie.

— Mult tocat, puțin mâncat.

„Ne culcarăm din nuou; dar furăm îndată sculate de tocă și de clopote, cari invitau pe cuvioase la liturgie

„In fine toca anunță și începerea liturgiel, cari ținu vr-uă trol ore; după eșirea din Biserică, merserăm să visităm pe superioră, cari ne binecuvîntă.

„Intre 10 și 11 ora toca chiema pe maici la trapezărie. Aci, la uă masă lungă, se aședară toate cuvioasele, după ierarhie și etate; iar superioră se pusse în capulii mesei; pe masă erau urzic-i, verdețuri, fructe, fasole și varză, murături și pâine negră, și câte va sticle cu vinii; iară în postul paștilor fasolea și varda sunt bucatele obicinuite.

„In zille de dulce, pot mânca și uoă, lapte, brințiu etc.; iar schimnicele numai Sâmbăta și Duminica pot mânca pește și unt de lemnu.

„Lângă superioră ședea la masă câte-va proestoase, adică fostesuperiore și fostecântărețe; apoi veneau cântărețele, ecclesiarha și arhontăresă; apoi schimnice, monahe, rasofore și surori: uă oaste întregă de cuvioase!

„Fiecari maică trebue a citi pe rând după uă catedră viețele sfinților, pe când cellelalte mănâncă. Fie cari maică și soră trebuie a servi, câte uă septămână, la bucătărie, la spallutorie, la biserică, la trapezărie. Observaiu că unele cuvioase de escmpl superioră, cântărece, proestoase și câte-va, numai attingeaă cu buzele bucatele după masă.

„Ori sunt sătule, zisseiu în gîndul meu, ori își păstresă stomahul pentru alte bucate în chillie.”

Într-adevăr, după masă, uă cântăreță mă invită în chillia sa.

— Nu-ți plac, Agapio, bucatele dela trapezerie, îmi zisse maica Chipriana; al cuvântă; mai alles în di de postă. Te-am invitată să prînziin împreună.

„Desebisse un dulapă mascată în părete, unde era uă băcăniu întregă; improvisă apoi uă masă cu icre mol, cu pește prospătă, cu sardelle de cutie, cu raci scordolea, cu dovleci prăjiți, cu fructe, cu caracatiță, toate înotând în lămăe și olliu; apoi vinuri negre și albe din țerră și din streinătate: era uă masă de Episcopă!

Dupe masă, luarămă cafeaoa; și maica Chipriana, apprinzând țigara, zisse, esaltată de vină:

— Așa trăim noi, soro Agapio, mai alles acellea cari prosluvim pe Domnul cu cântări în Biserică, Jioa și noaptea; de ne am ține de tîpică, am muri numai într-un ană.

— Dar confessorul? Dar arhiereul?

— El ne dăă esemplul, soro! Ce! crezi t sinți pe omenii aceștia? Mal lesne va intra funia corabie! pe urechile acului, de cât prea sințiț noștri! păstori în împărăția cerurilor! Ce-al zice t când ți-ași spune că sunt unii din acești păstori cari mănâncă claponi și beaă șampanie în septemâna patimelor?

— Este cu putință?!!

— Nu crezi? Te voiu face să vezi și minunea acèsta, daca vei mai sta pe la noi; fiind că știu că esci discretă

— Dar noaptea, când mergeți la Biserică, nu mâncați nimic?...

— Cell puțin eu, ca cântăreță, nu essă din chillie fără un uoă prâspătă și uă cafea cu lapte.

— Așa înțelleg, căci alt-fel n-ai mai putea cânta.

— Toate celle ce vezi și auzi prin Biserică, și pe la trapeză, sunt pentru ochii lumii.

— Dar alimentele vostre, mai alles olliul, vinul și peștele simt periculoase, fiind că apprindfi sângele; și v-ați legat înaintea altarului....

— Nici toate alle preotului, nici toate alle doctorului, sora mea Toate acellea sunt pentru cei proști, pour le bas peuple; nobilii, în toată locuiți, făc escepțiune. După sântă și tămâie.

— Ințellegu; dar n-alrespunsii la întrebarea mea: acelle alimente apprinz sângele....

— Ei bine! Ce făc ore Pompierii când s-apprindc uă casă?

— Dar atunci e mai logic a urma legilor Naturei.

— Azi e prea târziu; ș-apoi,... scandalul!

— E mai mare scandalul ce vezi aici, din toate punturile de vedere.

— Se pote; dar cine e de vină? Aceia cari dai esemplul; singuri ei ar putea împiedica răul; este însă dulce viața monahal, fiind scutită de grijele și necazurile vieței conjugale și sociale!

— Este dulce azi, când dispuneți de averile donatarilor; dar când le va încassa Statut?

— Unu călluger nu piere nici odată: orbul de la toți, și dela orbulii nimeni; ș-apol,’celle sărace vor munci, și atunci ca și azi; iar celle delicate și leneșe, fiind celle mai procopsite, vor domina pe celle lucrătore, și vor trăi ca trântorii din mierea albinelor. In fine, după mine viie potopulu. Ceea ce știu este că în viața asta este și Raiulii și ladulii; și în ori-ce condițiune ar pune Destinul pe om, ell trebue să-și satisfacă toate simțurile, toate gusturile, toate capricele....

— Cu ori-ce preț? Cu ori-ce mijloc?

— Cu mijloace cât se poate mai oneste, în apparință. Fabula ne spune că Vulpea a învinșii chiar pe Leu, fiind că e ipocrită. Ce alt e Diplomația cari guvernă lumea?

— Ești rătăcită, sora mea, după părerea mea.

— Chestiune de apprețiare. Nu uita, Agapio, cuvintele lui Hristos: Cine se crede fără greșal să dea cu piatra în păccătos.

Se auzi toaca. Erau patru ore. Toaca vestea începerea rugăciunii numită Vecernia, compusă din cesulu IX Psalmi, molifte, catisme, și celle ce urmesă dupe Domne stigatme

La apprinsul luminărilor, toca chema din noau pe maici la Pavercenică, întruă zi este cea mică, în alte zille e cea mare; iar în post se cântă amânduoe.

După eșirea din Biserică, superioră addun pe maici și pe surori și le citi urmetorul cuvent. Agapia si vara sa erau față.

Cuvent all sântului Vasile cell Mare.

Ce este chipul monahicesc, și cu ce se asemenă? Și ce trebue să păzescă, monahul daca voesce ca chipul lui sa se assemene cu chipul cell îngereșcu?

„Chipul și cinul monahicesc este uă stare a, Heruvimiloru cellor,cu ochi mulți, și a Serafimilor cellor cu aripi multe care neîncetată șboră și măresc pe Dumnezeu pil peste toate și a toată puternică, zicândă:

„Sfîntă! Sfîntă! Sfîntă! D-l Savaotă! Plin este ceru-și pământul de slava sie! Și precum îngerii nu aă nici uă lipire de lucrurile celle trecătore, așa și monahii trebue să potă aibă pici uă lipire cu patimă de nici un lucru ștripăcioasă și trecătoră (că celle lumești toate sunt trecătore și vremelnice); ci pururea să se grijescă de celle cerești, cari pici uă dptă nu pieră; să laude neîncetată pe Dumnedeu prin psajmiși prin cântări, zioa și noaptea, ca niște îngeri, în precum Heruvimi au ochi mulți, așa și monahii trebue să aibă toată ziua împrejurul sufletului, ca să privescă la îmnătățile celle gătite loră în vecul cell viitoru, la frumusețea Raiului, la împărăția Cerului, și să se ferescă despre oote plățile de cursele Viclenului vrăjmașă, cell ce caută ca un Leu cum să înghiță și să piardă sufletul. Și precum Șerafimii multe, așa și monahii trebue să aibă, aripi de jură împrejurul sufletului, ca să sbâre la înălțimea faptelor bune, să se apere de gîndurile și de eugenie celle urîte și spurcate, câte toată d-auna năvălescă asupra sufletului monahilor prin îndemnarea pismașulul. Ochii sufletului monahului este, fecioria prin cari poate să vază limpede pe Dumnezeu cât este de putință omului după cum îl văz Heruvimii; iar cei ce nu pot păstra fecioriei sau curăția, aceia nu sunt ca Heruvimii, aceia sunt ca, Dracii; că numai ei urăscu fecioria, și iubescu necurația. Aripile șufletului monahului sunt smerenia, supunerea, ascultarea, credința, necîrtirea dragostea, blîndețea, răbdarea, pastirea, privighierea, rugăciunea, prihănirea de sine și nerentatea; acèstea supt aripile spfietului monahilor; acèstea avendule monahii sunt ca piste Serafimii că acèstea pot monahii se șbore la înălțimea cerului, și se ajungă la scaunul împilatului Hristos, și să se indulceșcă de vederea lui, cântund si ei, și zicend: Sfânt! Sfânt!Șfintu! D-l Savaotu! Plin ește cerul și pământul de slava sa. Iar cari nu au acèstea nu sunt ca Serafimii, ci ca o passere cu aripile smulse ce așteptă din cesu în cesu se vile Uleul, pă o pvințiă și să o mănânce.

Cu ce voiu mai asemăna Chipul monahicesc? Monahul assemenea esta uă miresă și după aceea, logodită, fiind, așteptă, împodobindu-se ca venind Mirele să intre bucurându-se în cămarea cea de Mire, așa și monahul, fiind că s-au logodit cu Mirele, seu Hristos, trebue să aștepte împodobindu-se cu toate faptele celle bune, ca să intre dînsul în cămara cea de Mire care este împărăția cerulor, bucurându-se și veselindu-se accolo împreună cu ell în veci nespuse. Chipul monahicesc este și ca un allii duoilea,botez, că zice: „Câți în, Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați îmbrăcat ”. V-ați desbrăcat de omul cell vechi adică de păcat, și v-ați îmbrăcat în cell nou, adiecă în părăsire de dînsul, și în căință pentru dînsul în toate ceelaltă rămășiță a vieței vostre. Și să nu zică cineva, din voi că eu nu atâta am păcătuit, pind că nimenea nu ește fără’ fie păcat măcar, uă zi de ar fi din vieță lui; cu tot d-auna să se smerescă, zicend și cugețânduu că ește mai păcătos de cât toată zidirea. Monahul este uî fire silită; firea cere să mănânce să se sature; ell trebue împrotrivă să mănâce numai cât să-și ție vieața sa. Firea cere să bea să se sature, ell trebue să bea atâta cât să nu se sature, că se află și în băutură de apă beție, daca va bea cineva toată d-auna cu Îndestulare și să se sature. Firea cere să dorină, să se sature de somnii; ell poate să se îndestulese în duoă-zeci și patru de cesurl numai cu patru cesurl. Că s-aă aflată mulți din Cuvioșii părinții noștri, unii de nu mânca și nu bea trei dille, și câte uă septămână, alții și câte patru-zeci de zille (?) darul duhului sântă hrănindu-l și adăpându-î pe denșii, S-aă aflat încă unii de nu s-au culcată pe așternută în toată viața loră; alții dormiaă așa de puțină, încâtă dormiau prin scaune; alții când îl supera somnul, să lega cu frînghii de pâră, și cu multe fellurl de chipuri să luptau împrotiva somnului. Dela monahă să cere ca nici de cum să nn glumescă, saă să rîțiă, saă să grăiască cuvinte deșarte, saă să spuie minciuni, sau să vorbescă deșertăciuni, sau să oasăndescă, sau să clefetescă, sau să pîrască, sau să se întindă pînă și la pipăire, sau altele ca acèste, prin cari să depărtesă darul lui Dumnezeu dela densul, și scârbește pe duhul sântă; ci și de aude glume și rîsurl, să fugă, astupânduși urechile; întâlniri și vorbiri fără de țrebă cu tovarășii sei să nu aibă nici de cum; ci de se va întîmpla a se întâlni unul cu altul, cu smerenie plecându-se unul câtre altul, să trecă înainte; și de va fi mare nevoe și trebuință, atunci să vorbescă, iar altmiuterea nu: că din vorbe fără de trebă multe reutăți se nască, prin cari să vatămă sufletul lui; dela monahă, mânia, iuțimea, zavistia, pizma cu totul să lipsescă, știindă că din acèstea cade și în altele mai cumplite, și nici uă dată sufletul lui nu va fi curată, ci toată d-auna sângerată, și mintea întunecată, și de la Dumnetjeu depărtată. Monahul trebue, unde ’și-a tunsă perul, accolo să petrecă, pînă la sfîrșitul vieței sale, ori în monăstire, ori la schituri; să asculte întru toate pe starițul și povățuitorul săă; să-șl omore voea sa, să fie de câtă toți mai mică; să se socotescă ca un osândită, și ca un rescumpărată; să nu voescă să aibă haine bune și frumoase, ci toată celle mai proste; să nu iasă afară prin lume și printre oameni, decâtă atunci când îll va trimite mai marele săă. Să șeț în chilie ca într-un mormentă; să nu șecjă nici un minutăfără de lucru; cisaă să citescă, saă să lucreze cu mâinile, și lucrând cu mâinile, să nu umble cu mintea spulberândă încoace și încolo la lucruri necuvioase și nefolositore; ci să aibă în minte rugăciunea lui Isus, și pomenirea morgii, și judecata ce va să fie; să-șl adducă aminte de păcatele salle, și să plângă cu ferbinți lacrime; și de se va întâmpla să fie de familie, să nu se înalțe cu gândul său, știindă că unul este nemul nostru, stremoșul Adam; celloră bătrînl cinste să le dea; cu cei tineri să nu vorbescă fără de neocolită nevoe. Acestea toate, și altele mai multe, să ceru dela Monahii. Și când acèstea le va pății, cu adevărată porta chipu îngerescu și este îngerii în trup, și să va învrednici în ceta îngerilor, de unde au cădut îngerii aceia ce s-au făcută Draci.

„Ingeri pământești! Slugi alle lui Hristosu! Oastea împăratidul cellul fără de morte! Cum vă veți bucura! Cum vă veți veseli! Cum veți dănțui! Pentru acèsta, știind ce este chipul monahicesc și cu ce se assemănă, siliți-vă la nevoințele celle duhovnicești; defăimați pe toate alle lumii aceștia; treceți cu vederea slava ei și desfătarea; căștigațivă sufletă vitedă, ca să puteți sta bărbăteșce împrotiva curseloră Diavolului; că ne încetată are să vă ispitescă și să vă supere, căutândă cum să vă amăgecă și să vă înșelle, și să vă răpecă din ceta îngerescă, și să vă tragă la ceta sa; dar nu va putea, daca voi veți lua aminte și vă veți înarma cu armele celle înfocate alle lui Hristoasă, și veți bate răsboiu asupra lui; că în veci vă veți mângâia; întru nimică socotiți celle de aici, că visă și umbră este viașa acèsta; iar ceelaltă fără sfîrșită este, și plină de toate bucuriele și de fericirile.! Amin! respunseră maicele în choră; și sărutând mâna Superiorei, după ce făcură câte duoă mătănii, intrară prin chilliele lor, unele pe gânduri, altele revând.

CAPITOLU XI

CREDE ȘI NU CERCETA

Elisa, intrând în chillia Agapiei, se aruncă într-un fotoliu, și se pusse pe gânduri.

— Vrei t să analisăm puțin acelle întrebări și respunsuri, făcute cu occasia îmbrăcării mantiei căllugăreșci? întrebă Agapia pe vara sa.

— Cu plăcere; fiind că mare luptă este în sufletul meu, și dorescu a mă lumina.

— Hristos a dissă: lumina nu poate sta acopperită, ci trebue să luminese pe cei întunecați; cu toate acèstea, părinți al Bisericel, ca Marele Vasilie, alle căruia consiliuri ridicule le al audit, zicu: crede și nu cerceta; astfel că, îmbrăcând rassa, t vei renuncia nu numai la toate gusturile telle de femee și la poftele trupesci, dar chiar la inima ta de femee, chiar la raționamentul tău ca om; vei deveni un autemată, fără voință, în mâna ori cărui i va veni gustă să te insulte, să te umilescă, să te disprețe, să te batjocorescă chiar; că te-ai legat să dai ascultare, oarbă mai marelui teu, si tuturor surorilor telle.

Să presupunem că unui Vlădică sau unul confessor le vină gusturi cari ar attinge onnorea și demnitatea ta; de ’ți vei permite să-i convingi că ei sunt în retăcire, că t ai promis curată și smerită, că te-ai legat în fine înaintea altarului priimind rassa, a goni chiar gândurile celle relle, având în jurnal gendul morții, Vlădica sau confessul pot reespunde: „crede și nu cerceta; că ce-ți ordonă eu este pentru mântuire sufletului teu”...

Ei bine! Eliso?

— Să esiste oare, Agapio, assemenea miscrabill?

— Îți pot da marturi competesiți.

— Ași dori să întâlnesc asemenea Sânți....„

— Pentru ce?

— Pentru ca să facă cu unul din ei un esemplu....

— Vei fi tratată de nebună, și lumea te va crede astfel; căci mult timp încă cell slabă și simpl vor fi jucăria cellul tare și viclen, pînă cănd se va lumina poporul cu lumina evangelică.

— Și cine să-l luminese? Aceia ce au interesă a-l ține în întunericu?

— Nu; ci oameni ca aceia cari sunt pentru societate ceea ce este pentru noi acum acèstă luminare, ce ’și consumă olliul pentru ca să ne luminese pe noi, ca să nu ne dăm cu degitele în ochi; acei oameni însă au sorta ai ostolilor și martirilor Crucii!... Și ei strigă, după crucea lor, ca Hristos: iartă-le, o popolu, că suntii orbiți!...

Dar să venim la cestiune.

Pe cari autoritate își basesă legislatorul opera sa, pentru a da monahismului caracterul santităț?

Pe Apostolul Pavel și pe Hristos.

Ce elicea Pavei cetățenilor din Efessu? „îmbrăcați-vă cu armele lui Dumnezeu, cari sunt cuvântul lui Dumnedeu, adeverul și dreptatea, spre a putea învinge în zioa cea rea meșteșugirile Diavolului; căci lupta de azi luptă contra căpetenielor, și a Domnielor, și a stăpînirilor lumii întunerecului acèstui vezu; contra Duhurilor reutății cellor de sub ceru etc....

Mal lumurit se poate de cât acèsta? Despoții Romei, vezând că se derâmă temelia societății vechi, basată pe sclavia, prin propagarea principielor evangelice de dreptate și frăție de către apostolii lui Hristos, se coallisară toți, și începură acelle persecuțiuni (gone) terribile contra Creștinilor, de cari sunt pline viețele martirilor crucii.

Daca Apostolul Pavei vorbeșce în epistolia sa către Efessen lșide Duhurile reutății și de săgețile Veclenului, este că spirite înalte și poetice, ca discipuiul lui Christ și ca Platon, discipolul lui Socrate, ammestecau allegoria în discursurile lor, spre a putea astfel propaga mai mult timp adeverul. „Azi vă vorbescu în pilde, a zis Cristu; dar vor veni alți timpi când pi se va vorbi vou în spirit și în adeveru.”

Ei bine! Acelle cuvinte (Duhurile reutății și săgețile Viclenului,) fondatorii monahismului le au interpretat după scopul lor, în sens judaicu, spre a putea impune adepților lor cu niște autorități ca Pavei și ca Hristos; fără a se găndi, nerod! că Apostol erau însurați, și că în toate scrierile lor recomandai însurătorea, ca și Hristos în Evangel.

Venim la evangelistul Matei, cari pune în gura lui Hristos acèste cuvinte:

„Cell ce iubesce pe părinții și pe frații sei mai mult decât pe mine, cell ce iubesce uă fecioră mai mult de cât mine, și cella ce nu ia crucea ca să vie după mine, nu e demn acella de Hristosu; veniți dar la mine toți cei obbosiți și împovărați, și luați jugul meu, cari e ușure, și veniți după mine.”

Trebue să fie cineva un Fariseu, un Caiafa, ca să dea acèstor cuvinte altă interpretare decât cea următore, pe cari o aflum în toate discursurile lui Hristos: „Eu n-am propovăduit în pustie, ci între omeni, și de omenii am trăit; și am binecuvîntat pe copii și nunta; și am intrat în casa păcătosului ș-a leprosulul; ș-am tămăduit pe bolnavi; ș-am mângâiat pe cei în sufferingă; ș-am făgăduit împărăția dreptății cellor curați cu inima; ș-am recomandat tuturor iubire și frăție; și numai pe Farisei și pe Irozi am biciuit, căci unii sploatau poporul și alții speculau celle sânte; și d-aceea am fost pusă pe cruce între duoi îlhari; deci, cine voiesce a scăpa de robie, de Farisei, și de Iroz, acella să mă imitese, părăsind și părinți, și frați, și logotnică; și propovăzuind celle ce am propovăzuit eu, să moră pe cruce, cum am murit eu; căci numai cu sângele apostolilor și mucenicilor se vor dărâma Idolii, vor cădea Ironii, se vor smeri Fariseii, și vor peri aceia cari sugă sudorea muncitorului; numai atunci va fi uă turmă ș-unii păstor: toți omenii frați, cârmuiți! prin Dreptate. Eată împărăția cerului, promisă cellor ce-vor crede în mine și mă vor imita.

Daca temelia cade, casa cade; daca epistola lui Pavei către Efesseni, și daca Evangeliulii lui Matei, pe cari se basesă fondatorii monahismului, nu pot avea înțellesul ce le daii aceștia, apoi ce remâne din acèstă instituțiune?

Legătura monahului în fața altarului? Dar monahul emancipată poate respunde Fariseilor moderni:

„Am fost surprinșii, am fost amăgită; fiind că nimeni nu m-a luminată; fiind că n-am avut timpul a cugeta matur ca să vedă că promită impossibilul; fiind că numai un smintită, un ipocrită, saă un scopită, poate promite, cu jurământă, și sub pedepsă, a păzi fecioria dela 15 pînă la 40 de ani pentru femei, și dela 20 pînă la 50 pentru bărbați; prin urmare, trebue saă să moră în spasmuri, contrariind Natura, saă se calcă jurământul, deviind ipocrită.

Sau poate respunde Fariseilor:

„Am promis să trăescă în pustie, nu în lume; fiind că preotul m-a întrebat daca poftescă viața pusnic că; și fondatorii monahismului în pustiuri aă trăit, din preun cu adepții lor; și numai acolo, pote, trăind cu ierburi, ași putea lupta cu passiunele; dar nu le-ași putea învinge, cum ne assigură însuși acei părinți pusnici, cari să luptaă în visurile lor cu Ispitele.

In fine, se poate respunde Faiiseilor:

„Am promis totul, ce e drept, dar condițional; adică, cu ajutorul, lui Dumnezeu; deci Dumnezeu nu-mia ajutat a putea împlini celle promise; și sau trebue să aruncă rassa, și să mă întorcu în lume, spre a deveni cetățen și toată de famillie, cum prescrie Evangeliul și Natura; sau, remâind în chinovie, să mi se permiță totul, fie și sub masca fariseismului. Allegeți.”

Fiidă pe însuși Bossuet a putea eși din acèstă dilemmă.

Ș-apoi, căllugârul să legă a mânca postă, a purta vestminte de lînă (pînă chiar și cămașa), a se lepăda de toți al sel, și chiar de cinstirile și bogătiele lumii aceștia etc. Deci, Monahul emancipată ar putea întreba la rândul seu:

„Ce însemnesă oare acelle vestminte de mătasse alle capilor Bisericei ș-alle superiorilor de chinovii? Ce însemnesă acelle messe luxoase? Ce însemnesă acelle specule negustoreșci, opute de canone? Ce însemnesă acelle nepoțelle pe cari le mărită ei după ce le ingrijasce părinteșce....? Dar acei nepoți pentru cari au affecțiune de tată?.... Dar acelle carrete cu armăsari? Hristos a umblat tot pe jos; și când a intuit în Ierusalim, pentru a se urca pe cruce, era căllare pe asinii. Ce! mai mare este ucenicul decât dascălui, și Apostolul decât Dumnezeu?

„In fine, ce caută căllugărul în cinstirea și slava lume seci? Pentru cine strenge ell millionele? etc.”

Ași înțellege toate acèstea când Episcopii ar fi însurați, ca preoții, după cum aii și fost la începutul creștinismului; dar ca Monahi, cari s-au lepădat de toate alle lumii, și s-au legat a trăi în pustie, ca Pahomie, le este oare-iertat a face ceea ce făc? Nu; fiindcă dau esempl reu; și Hristosii, cari trebue a fi modelul lor, mai cu semă, a dat esemple cari l-aii deificat, esemple cari aii assigurat triumful libertății contra tiraniei, all dreptății contra arbitrarului.

Iertați fiți dar, și de oameni și de Dumnezeu, voi, monahi și monahe, cari jpeccătuiți, când capii voștri! vă daii esemple cari merită focalii ghelrneli! In societățile moderne, grație progresului, foculii infernului este publicitatea unor asemenea fapte scanduloase, cari pierd prestigiul religiunii; deci, un popul pruncii, fără religiune, este herra selbatecă în voea el.

Val voe, farisei și cărturari, cari strecurați țințarul și înghițiți cămilla, și cari nici voi nu voiți a intra în împărăția Cerului, nici pe cei ce vor să intre nu-l lusați! Amin țiicu voă! Vă veți lua platta voastră! „

După acèsta Agapia descoperi Elisei tot ce știa despre scandalurile monahilor, dela Vlădică pînă la opincă; apoi i zissse:

— Ei bine, Eliso, tot stărucșci a te face căllugăriță?

— Mai bine cusătoresă sau spălutoresă, mai bine soră de caritate, de cât monahă, înșcllând pe Dumnezeu și pe oameni, și deviind criminal, ba chiar ridicul: fiind că omul nu poate fi nici Heruvimii nici Serafimu, în sensul Sântului Vasde; omulu, fiind spiritîi și materie, trebue a da spiritului adeverulu, și materiei ceea ce o poate satisface, însă cu cumpetu. Eată legea Naturei! Eată spiritul hvaugelinlui!

CAPITOLU XII

LEGEA LUI DUMNEDEU

„Este un vechi manuscript, cell mai vecliiă, cari a servit de modela tuturor reformatorilor cellor mari, și chiar mie în Novum organum; se. chiaină Universulu, sau natura lucrurilor ș-a spiritului umanii, ” ijicea Bacon în dedicația acellel opere.

Unul din bărbații cari au propagat în lume adeverul în toată sinceritatea, este Volney, represintant all Franței în Revoluțiunea cea Mare dela 1789.

Acest adevărat, filosofu și istorica critică a esplicat principiele fisice de moral, dedase din organisarea omului ș-a Universului, în opera ce portă titlul legea natural.

In acèst Capitol dărnu una estiactă din acea importantă operă, pe cari o recomandăm bărbaților, dnpă cum recomandăm femeilor Educațiuuea mamelor de famillie, de Aime-Martin.

Cuvîntnl Natură are trei înțellesuri:

Universul sau lumea material,

Puterea ce însuffletesce si mișcă Universal,

Operațiile parțialle alle acellel puteri în fie cari ființă viă. în cagul ânteiu zicem: frumusețile Naturei.

In cazul all duoilea: tainele neînțellese alle Naturei.

In cazul all treilea: este uă enigmă natura omului. Natura dar este uă carte all căria autorii e Dumnezeu; este un laboratoriu de himie, unde professorul e Dumnezeu.

Legea Naturei este anterioră tuturor legilor, căci vine d-adreptul dela Dumnedeu; este comun la toți populii și la toți timpii; este invariabil și palpabil, consistând numai în fapte pe cari simțurile le coprinde și Mintea le înțellege; este raționabil, doctrina sa fiind conformă cu judecata omenescă; este justă, pedepsele fiind proporționate cu călcările legii; este tolerantă, fimd că consilie oamenilor, ca frați și egali, pacea și toleranța, chiar în rătăcire; este binefăcătore pentru toți, arătând tuturor mijlocele d-a fi mai buni și mai fericiți; In fine, acea lege singură este sufficientă a face pe oameni și mai buni și mai fericiți.

Principiale legel naturale, în rapportă cu omulu, se reducă la un precept fundamental: conservarea de sine.

Fericirea nu se poate considera decât ca un obiectă de luxă, ca un adaoasă la preceptul de conservare.

Durerea și plăcerea, acèste duoă geniuri păditore alle tuturor actelor omului, contribue la conservarea sa. Plăcerea nu poate fi considerată ca peccată, cum pretindă căllugării, când e regulată, când nu tinde a distruge viața și sănătatea, cari vinu dela Dumnezeu, după chiar mărturisirea fundatorilor monahismului. Așa dar plucerea se poate considera ca un stimulant alle viaței, precum durerea este uă respingere a morții.

Dar fiind că simțirile (les sensations) pot amăgi pe om, prin neștiință și patimă, urmețiă ca omul să cultivă spiritul și să moderese passiunele, fără cari este espusă a sufferi; pentru acèsta omul are nevoe de concursul semenilor sel, cu ca,re trăeșce în societate; iar sociabilitatea este pentru omu uă trebuință impusă de Natură, și pe cari o aflum în chiar organisarea sa. De esemplu, bărbatul se simte attras către femee, ca magnetul către feră; prin urmare, resultatul allianțel femeii cu bărbatul este famillia, iar societatea este suma tuturor famillielor, sau famillia cea mare; apoi omul fiind simțibilu, ell caută a împărtăși semenilor sei simțimintele selle de durere și de plucere; prin ajutorul semenilor sel, ell se poate conserva mai bine, respingând ori ce attacă din partea ori cărui inamică ce ar tinde a-I face reu.

Daca unii filosofi au considerat viața selbatecă ca uă stare de perfecțiune, acei filosofi au fost nișce spirite bizarre cari, de originalitate, de desgust pentru viciele societății, saă poate dintr-uă vanitate rănită, ’șl au formații din starea selbatecă idei himerice, în contrazicere chiar cu sistemulii lor despre perfecțiunea omului.

Filosofii este acella ce iubeșce sinceramente înțellepciunea, adică cari pune în lucrare toate legile Naturei; iar omulii în starea de selbatecii este un animaiii brut și reiî, ca ursul și ca maimuța; prin urmare, asemenea omii nu poate fi nici fericiți nici liberii, viața sa fiind amenințată pe toții minutul de inamici de tot felul.

Să nu se confunde conservarea de sine cu egoismulusati cu iubirea de sine, daca prin egoismu înțellegem aplicarea omului d-a face reii altuia; iubirea de sine este uă garanție pentru societate, fiind că făcend reii altuia știi bine că și altul are să-ți facă reu ție; prin urmare, te fereșci a face reiî.

Din principial conservării de sine decurgii ideile de bine și de reiî, de viciu și de virtute,de drepții și de nedrepții, de adevăriiși deretăcire, cari toate formesă bașa moralei omului, individual și socialii.

Așa, de esemplu, după legea natural, prin bine se înțellege tot ce tinde la conservarea și perfecționarea omului; iar reul e toții ce tinde la sufferință și distrugerea omului; prin urmare, cultivarea câmpului, fecunditatea femeii, ajutotorul făcut appropelui, se consideră ca fapte bune și plucute lui Dumnezeu, avend de scopii conservarea omului.

Virtutea, după legea Naturei, este practicarea faptelor folositore individului și societății; iar viciulii este practicarea faptelor vătămătore omului și societății.

Virtutea, ca și vi ciulii, are diiferite grade. De esemplu: a scăpa viața unul omîî este faptă mai virtuoasă decât a-l-scăpa averea; a scăpa viața la Z ece oameni e faptă mai virtuoasă decât a scăpa viața numai unul omu; a scăpa viața unul popol este mai meritoriu decât a scăpa viața la o sută de oameni; și a fi folositorii omenirii întregi este faptă mai plucută lui DumneZeii decât a fi folositorii unei națiuni; însă legea prescrie să îngrijim ânteiu de noi apoi de alții, și fără paguba noastră.

Asemenea și cu viciulu: a face refl la mai mulți omeni este mai mare cnniu sau peccată decât a face reu unul singură oină. Din foloasele și desavantagele ce resultă din practicarea virtuții sau a viciului, omul se poate feri de reu și face bine.

Virtuțile sunt de trei grade: individuale, domestice și sociale.

1. Celle individuale sunt cinci mai însemnate:

Științasau înțellepciunea și prudința (prevederea).

Temperanța, sau castitatea și cumpătarea.

Curagiuliu, sau forța corpului ș-a suffletului.

Activitatea, sau munca și întrebuințarea timpului.

Curăția, în privința corpului, a veștmintelor ș-a localului.

l.Prin știință saă instrucțiune omul își procură mijloace d-a trăi comodă și liberă, încât să potă zice cu filosoful din vechime: toată averea mea o portă cu mine. — Din contra, omul înnorantă, semănă cu orbul cari cade la tot passulu, și e jucăria tuturor.

Aci e locul a observa că prin săraci cu duhul, cărora Evangeliul le promite fericirea, nu se poate înțellege innoranții și imprudență; ci curăția inimei, innocența Columbei; căci Christ a fpsă: fiți proști ca porumbii, dar înțellepți ca șerpii.

2. Prin teinperanță se înțellege cumpătarea poftelor, ferinduse omul de abusă în mâncări și de băutură cari produce durere și morte; în caijnl acèsta, postul sau puțina mâncări se pot considera ca măsură higienica; când stomaiiul însă cere apă și pâine, a i le refusa, este o nebunie, un peccată contra legii naturei; fiind că lipsa de nutrimentă nasce dureri și morte; sinnuciderea subt ori-ce formâ este un peccată.

Trebue a da corpului pâinea, și suffletului adevărul.

In privitța înfiînării patimelor, omul trebue a se feri de escesuri în plucere, și ură, prin cavă vatămă și corpul și suffletul.

Nu poate fi însă virtute, după legea Naturei, fecioria absolută (celibatul) recomandată de pusnici, fiind vătămătore și omului si societății: căci daca toți ar imita pe pusnici, lumea ar fi locuită numai de animilc. Preceptul evangehcă creșteți și vă înmulțiți este coppiat după legea Naturei, cari prescrie că omul, ca și animaiele și vegetalele, trebue să se reproducă in semenii săi; d-accea a pus Creatorul în omtt, ca și în animaie, și chiar în vegetale, acell magneții cari attrage unii sexu către alții sexe, pentru reproducerea speciei și mănținerea echilibrului generalii.

Castitatea la femei este mai trebuincioasă decât la bărbați, elle fiind espuse la mai multe necuviințe, greutăți și nepluceri de cât bărbații, ca mame cel puțin; fără castitate elle se espun la scandaluri, la disprețu, la durere, la miserie și chiar la morte.

Însuși dorințele și cugetele, — înflucărând simțurile, și simțurile provocând actele, — sunt considerate, după legea Naturei, ca fapte vicioase.

Pudorea (roșința) este asemenea uă virtute considerată ca rușinea unor fapte ore-care, ea manține corpul și sufflctulii în deprinderile bunei ordine și conservării de sine.

Femeea cu rușine este stimată și căutată; pe când femeea prostituată e disprețuită, respinsă, în prada remorsulul ș-a înjosirii.

3. Curagiul este indispensabilii omului, fiind că prin-tr-ânsul poate respinge oppressiunea, apărându-șl averea, libertatea și viața.

Din contra, slubiciunea sau lașitatea se consideră ca viciurl; fiind că prin elle omulii devine sclavul cellul ce ar voi să-l umilescă sau să-l împilese; prin urmare omulii lașu este degradată și desprețuitu; cu toate că curagiul și forța sunt adessea effectul constituțiunii fisice ș-all temperamentului; însă, prin educațiune, elle se pot căpăta și fortifica.

4. Activitatea sau munca procură omului mijloace de esistință, ș-uă viață liberă și independintă, putând înfrunta ast-fel miseria și nenorocirea.

Din contra, lenea este unii viciu, cari nașce alte viciurl, precum, innoranța, desgustul de viață, intemperanta, lașitatea, etc.

Avuția în sine nu este nici viciu nici virtute; dela întrebuințarea ce face omulii cu avuția, ea este folositore sau vătămătore și omului și societății.

5. Curăția corpului, a veștmintelor ș-a localului influințeză mult asupra sănătății omului, și contribuie la fericirea lui; murdăria din contra este un viciu, ca și beția și lenea; și este uă causă de maiatii grave.

Eată pentru ce multe religiuni vechi și nuoă ordonă spăluri regulate, și purificări prin afumături aromatice, pentru conservarea sănătății.

II. Virtuțile domestice.

Prin elle se înțellege practicarea faptelor folositore familliei; ș-acelle virtuți sunt: economia, amorul părintescă, amorulii conjugal, amorul de fiu, amorul de frate, și împlinirea datorielor de stăpână și servă.

Asemenea virtuți, neavcnd nevoe de esplicare, trecem înainte.

III. Virtuțile sociale.

Principiul fundamental all ori cării societăți este justiția, (dreptatea) cari coprinde în sine pe toate cellelalte virtuți sociale; precum, caritatea, umanitatea, probitatea, amorul de patrie, sinceritatea, generositatea, simplitatea moravurilor ș-a modestiei; toate acèstea sunt coprinsc în axioma: nu face altuia ce nu vei să-ți facă altul ție; iar acèstă axiom se poate considera ca definițiunea justiției.

Attributele justiției sunt egalitatea, libertatea și proprietatea.

Toți omenii, avend acelleași simțuri și facultăți, mai mult saă mai puțin desvoltate, aă prin urmare dreptă egal la viață și la toate avantagele societății; pentru acèst cuvcntă omenii, fiind egali înaintea Creatorului, urmedă a fi egali și înaintea legilor, încât numai meritul și virtutea să primede.

In privința Libertății, toți oameni possedând acelleași simțuri și facultăți, cu cari se pot servi fără ajutorul cellor-lalți, sunt din natura lor născuți liberi și independenți; iar cell mai forte n-are dreptă a apăsa pe cell mai slabă; căci este a abusa de forța sa; și ceilalți sunt în drept a împiedica acell abustt de forță,.

Proprietatea sau averea urmesă a fi asemenea respectată; căci omulu, fiind domnii absolut pe persona sa, urmesă a se bucura în pace și de productnl muncei selle.

Caritatea (iubirea appropeluî) are de bașă reciprocitatea: faci bine, afli bine; faci reu, așteptate la reu.

Caritatea differă de iustiție în acèsta: că cea din urmă înțellegc a nu face altuia reulii ce nu voieșci a ți-l face altul; iar cea d-ânteiii se întinde mai departe, zicând: fă altuia binele ce vrei se-ti facă ție altulu.

Caritatea ordonă iertarea injuriilor, pecât însă iertarea nu vatămă conservarea de sine. Astfelu, de esemplu, preceptul din evangeliii d-a întorce fața spre a priimi ș-a duoă palmă, după ce ai mai priimit uă palmă, este contrariu legii Naturei; de unde se înțellege că n-a putut fi recomandat de Isus, cavă în Evangeliii n-a făcut decât a copia legea Naturei.

Într-adever, acell precept, contrariu sentimentelor omeneșci, și oppusîî ori carii idei de iustiție, încuragesă pe cei rei prin nepedepsire, înjosseșcc pe cei buni prin scrvitudine, lasă pe oameni în voca tiranici, și conține semența dissoluțiunii societății. Apoi acell precepttt fatal este contrariu chiar preceptului d-a iubi p-appropele ca pe sine; prin ellii nu s-ajunge scopul d-a se iubi oamenii ca frați, fiind considerați ca fii ai lui Dumnezeu, cari e personnificarea iustiție! ș-a bunătății.

Leiniosina (pomana) este și ea uă virtute, când prin-tr-ânsa nu se încuragesă lenea.

Probitatea e asemenea uă virtute, când e fundată pe respectul reciprocă all pcrsonelor ș-all interesselor.

Hoția din contra e un viciu, fiind că proprietatea altuia trebue respectată, și fiind ca a fura pe altul este a-i da dreptultt a fura și elin p-acella cari ’lii despoie; astfel că făcând reu altuia, omulii își face refl lui însuși.

Fiind că dorința nașce fapta, pofta d-a lua cineva ceea ce nu e al său este considerată ca un peccatu.

Ommorul este un peccat, și cell mai mare; omulii ce attacă, este espus a fi attacat, cu dreptul de legitimă apărare; dacă uccidi pe adversară, dai drept membrilor din acea famillic, sau amicilor mortului, sau legilor societății, a te omniorî și ci pe tine, cu dreptul de represaliu; căci altfel viața omului n-ar mai fi în siguranță.

Roul făcută se poate repara numai îinpoind cellui ce ’i ai făcută reul un bine proporționalii; iar nici de cum prin rugăciuni, posturi, mortificări, sau jertfe adduse li Dumnezeu; pentru cuvântul că toate acèstea sunt streine faptei ce trebue a fi reparată; adică, nu prin rugăciuni poți da înapoi hicrul furat, nici onorea răpită, nici viața ridicată; prin urmare, asemenea mijloace sunt uă depravație a moralei, prin cari se încuragcsă delictulii si crima; sunt fapta omului viciosii, nu a lui Dumnezeu.

Sinceritatea este asemenea uă virtute; minciuna, viclenia, sperjurul născu neîncrederea, certa, ura, resbunarea și alte relle ce tindă la distru erea individului ș-a societății; pe când buna credință însuffl încrederea, concordia, pacea și alte bunuri folositore individului si societății.

Legea natural prescrie asemeneablîndcțea și modestia; căci asprimea și fanfaronada înstreinesă inimele și le revoltă; iar orgolliul și vanitatea rănescă amorul propriii, și deșteptă geloși a, ce caută a-și resbuna.

Simplitatea moravurilor împuțiuesă trebuințele, neodilina și ambiția oarbă; ea face pe omu a se mulțumi cu ce are, ș-a fi fericită cu puțin; iar unul poporii i assigură îmbilșugarea Și prosperitatea.

Viciul contrariu acèstei virtuți este cupiditatea (lucomia de bani) și luxulti (rissipa); omul cari ’și crează trebuince de prisosii devine sclavii all lor, și caută a și le procura cu mijloace cari ducii la deconsiderare și la pierderea libertății ș-a pieței.

Aplicată la uă națiune, luxul produce în mare acelleași triste nenorociri ce produce în mică: căci Statul devine sclavă prin împrumutul!, și se ruinesă prin bancrută.

Prin patrie se înțellege uă communitate de cetățeni, legați între ei prin simțiminte frățesci și prin trebuințe reciproce; forțele lor parțiale întrunite făc forța comun saă tăria societății; este caritatea întinsă la uă națiune întingă; prin urinare, fiind că caritatea se susține prin iusticie, nici un membru allii societății nu poate ti ăi cu paguba celluîlalt; căci de consumă mai mult decât produce săii possede, se înțellege că usurpă averea altuia prin di crite mijloce; atunci principiulii de dreptate este călcată, echilibrul social este ruinptu; și unde nu e echilibru, este anarli e sau tiranie; și acèsta justifică revolta.

Așa dar adeverul e lumina, este viața, este fericirea; și nu ’l poate afla omul decât în legile Naturel, cari în rsumat sunt:

Ordinea, adică armonia intre fisică și moral, între spirit și materie. între individă și conectivitate. A desîntregi pe om este ’l înjosi; dă corpulul tot ce-i priiesce, și suffletulul moralitatea și instrucțiunea.

Simțimeutul de Deitate, înnăscută în suffletul omului, este hinetta prin cari elin vede pe Creatorul în operile selle; iar suffletul e templul lui Dumnetjeu.

Sociabilitatea și perfectibilitatea genului umanu, o probesă geniurl ca Moise, Platon, Socrate, Fenelon, Gallileu, Hristos. Pe omul perfectă îl afli numai în culmea civilisațiunii zice Aime-Martin.

Legea perfectibilității conține alte duoe legi importante: aplicarea omului către tot ce e mai frumoasă, și aflarea adevărului în toată ce e mai frumoasă.

Amoral de patrie îll aflum, într-un gradă inferiorii, chiar la plante și ai imaie, cunoscut aci prin instinctul de localitate.

Amorul de umanitate. Filosofii antichității, zice Eraclite, căutau adeverul în lumea cea mică, adică în interesele, passiunile și prejudiciele lor, în famillie și în cetate; Christă, Fenelon, Newton, l-au căutat în lumea cea mare, în Univers, în interesele suffletulul ș-alle omenirii.

Amorul, ce este viața Universului, îll aflum pretutindeni, dela prima pînă la ultima trepta a creațiunii, modificânduse cu matteria, și îndeinduse cu spiritul, zice Aime-Martin, acèstă apostol sublimă all adevărului.

Amorul matern, născut în sînul sufferințel, face p-un Coriolan a zice „că iubeșce gloria pentru bucuria ce știe că causesă mamei selle.

Din acèste legi fundamentale nască mulțime de legi secundare, precum:

Amiciția.

Amorul conjugal.

Munca, de unde derivă proprietatea.

Libertatea.

Acția și Reacția.

Viața și Moartea etc.

Asemenea, din unitatea de Dumnezeu derivă, ca radele din sore:

Unitatea nemului omenescă.

Căderea castelor.

Desființarea sclaviei.

Drepturile cetățenului, subordinate la drepturile omului.

Libertatea Conștiinței etc.

Toate acèste adevăruri, necunoscute de cei vechi, sunt în armonie cu legile Naturei.

CAPITOLU XIII

LEGEA LUI HRISTOS

In acèst Capitol ne propunem a dovedi că atât Decalogul lui Moise, cum și morala evangelică, sunt coppii fidele după legea Naturel.

Cine nu cunosce celle dece precepte alle lui Moise, scrise pe table de piatră în muntele Sinai? Comparate cu principiele din legea natural, le aflum întocmai cu celle coprinse în acell cozice divinii, Este chiar voința lui Dumnezeu, cari zice: fă bine si fereștete de reu.

A adora un singurii Dumnezeu în operile selle, nu în chipuri cioplite; a nu jura în numele lui Dumnezeu, ci a spune adevărul, fără viclenie; a respecta dioa de repaoasă și pe născătorii sci; a respecta în fine vieță, averea și onorea apropelui: toate acèstea le aflum în legea natural

Instituțiunele lui Moise desființau sclavia și sacrificiele umane; făceau pe omeni egali înaintea lui Savaot; condamnau resbell offensiviî, arătând clemență către prisonnieri, cari puteau fi liberi după șepte ani de serviciu; iar cellor ce refusau a fi liberi, li se pătrundea urechile, ca să fie cunoscuți că aii preferat servitudinea pe lângă libertate; în fine, pământul făgăduinței fu împărțită d-uă potrivă între fii lui Israel. Dela Moise pînă la Samuel, Israiu fu guvernată cu legi democratice; și când Israil voi s-abzice la dreptul seu suverană, Dumnedeu i dette Tirani ca să-l pedepsescă; de atunci Decalogul fus ca moțat, și degenera în cozice de sclavie.

Asemenea iustituțiuni formară uă societate nuoe, cari difterea de toate celle din vechime; cum și poeți și oratori sacrii (profeți), cari eclipsiră prin sublimul lor pe toți poeții și oratorii păgâuismului.

Asemenea institufiunl ș-asemenea scriitori trebuiau se producă un om straordinară, un organisatoră all unei societăți, mai-perfectă decât a lui Moise.

Acestă omidealu, acèstă Messia, anunțată de profeți, și cari era chiemată a pune temellia unul Ierusalimăideal, personnifică în sine bunul și frumoasul; ell se numi Logos (cuventul) conceput de spiritul Adevărului în sînul unei Vergine, cu inimă castă, cu bune moravuri, plină de sanctitate și de piețe te. Eată prima lovire ce se poate da celibatului sacerdotalii și monahalii, prin însăși nașterea lui Hristosu.

Venim acum la morala lui Hristos; și constatăm din capul locului că, pe când ceilalți reformatori puneau în imaginație sanctuarul religiunii lor, pe când ei adressaii capului doctrina lor, Hristos adressă inimei pe a sa; în inimă pusse ell sanctuarulii divinei selle morale, inima fiind sorgintea amorului, (suffietu-u totului) pe cari fundatorii monahismului i-au proscrișii cu scopii de dominare, după cum Moise proscrissesse adulterinii cu scop de moralitate. Pe când ceilalți reformatori susțineau pe cei avuți și privelegiați, Hrisstos apăra pe cei săraci și nenorociți, sdrobind astfel jugul după grumazii poporelor, ș-assigurând generațiunelor viitore dreptatea prin frăție, și libertatea prin caritate (dragoste).

Și în ce epocă se arată Hristosu? Roma în ghearrele lui Tiberie, adorații ca unii Deu de unii popul depravată; omenirea, unii bazară de sclavi; națiunelc, în prada unei soldățesc! arrogante; drepturile omului disprețuite; un popor-despot având numai drepturi și privilegieri, și omenirea întregă, subt un jugă de feru, având numai datorii; în fine, corrumpțiunea în culme, sclavia în culme, tirannia în culme; și fiiul unul teslară din Nazaret, numai cu 12 pescari simplii și cu câte va femei, dărămâ colossul romană; prin ce minune?

Cu amorul de Dumncțieu și de oameni! Și ce e de mirare, zice Aime-Martin, învățată în dogmele urel ș-alle fanatismului, în ideile înguste de seminție privilegiată, de popovalles, în locul Dumnedeulul de mânie din Biblie, și în locul Dumnedeulul esclusivu all lui Avraam, Hristos arată pe Dumnedeu părinte all tuturor, și pe oameni frați între dânșii. Astfel, leg a materiei brute din Biblie (răsbunarea) este înlocuită în Evangeliu cu amorul, cari este legea suffletul nemuritoru.

Hristos conservă din Biblie tot ce crez că este conformă cu legea Naturei, cu interesele omenirii, cu principiele Justiției; combăt însă tot ce era barbară, tot ce vătăma interessele omului s-alle societății.

„N-am venit să strică legea lui Moise, ci se o complectesă,” zicea Hristos„. Și ca se-și ajungă scopul, se sacrifică însuși pentru oameni, lasândule din vîrful crucei acèstă sacru legată: „Numai Adeverul vă poate face liberi și fericiți.‘ -

In Cozicele Evangelică n-afli decât ceea ce am vezut în Cozicele Naturei; unde preceptul contrazice legea natural, acolo e mâna omului, acolo sunt passiunele și interesele. In lipsă de țipară, cuvintele lui Hristos să tipăriră în memoria apostolilor... Hristos și apostolii erau preocupați a propaga, nu a scrie morala divină; precum strebunii noștrii eraă preocupați a lupta pentru lege și moșie, iar nu a scrie istoria acellor lupte naționale.

După mulți ani, unii din apostoli încercară a scrie viața lui Hristoasă și învățăturele selle; dar acelle sacre învățăture fură desnaturate; apoi veniră errorile copiștilor; apoi fariseii timpului, după scamotarea creștinismului de Cesar, înțelleși cu Episcopii Romei, întrodusseră cu grămada în Evangeliu parabole și precepte contrare ideilor de iusticie și sentimentelor de umanitate, ce respiră în restul discursurilor Salvatorului.

Ca să fie înțelles de poporă, Hristoasă vorbia limba lui; și dulcea lui moral, eșită din inimă, mergea la inimă; și toți îl ascultau cu iubire și respectă; iar după mortea lui, mii de adepți se urcară pe Cruce, mii de martiri deveniră prada herrelor sălbatice, mii de creștini trecură prin focă și sabie, ca prin sânge să facă a triumfa doctrina lui Hristos.

Și când gîndesce cineva la modul cum aă applicat în urmă căllugării acea dulce și sânta moral, nu afl termeni destul de energici a-l stigmatisa după cum merită. Oare Evangeliul a ordonat acelle lungi resbellc de secte? Acelle persecuțiuni terribile contra Ereticilor? Acelle cruciate sângerdse contra arianismului, maniheismului, protestantismului, islamismului, etc? Dar acelle associațiuni sacrilege de căllugări, Dominicani, Tesuiții etc.? Dar acelle esterminărî cu grammada a populilor din America? Dar Dragonadele? Dar Sânta-Bartelemie? Dar inchisițiunea?

Citiți celle din urmă cuvinte alle lui Hristos către Apostolii sei la Cinna cea de Agape, în cari Salvatorul își deschide mima pe deplin, esplicăndule pe fașă scopulii doctrinei selle, și aratăndule triumful definitivă all spiritului contra materiei, all Dreptății contra Arbitrarului, al Libertății contra Despotismului. Comparați acelle divine cuvinte cu faptele acellora cari sploatesă încă celle sînte; și spuneți daca acei trîntori și șerpi al Societăți! nu merită tot blamul; spuneți daca asemenea instituțiuni nu sunt uă anomaiie în secolul XIX?

Desbinarea între Papa și Patriarliul a folosit cu toate astea Românilor, căci ei au putut ast-fel conserva în puritatea lor și morala, și dogma, și obiceiurile, și virtuțile primitivă alle Creștinismului; au putut ast-fel scăpa de resbellele de religiune, și mai alles de lesuițî; au putut conserva căsătoria preoților, și instituțiunile democratice, basatepe instituțiunele liberale alle lui Moise; ș-acelle moravuri patriarcale, ce făc admirarea cellor ce știri a le apprecia.

Nu putem termina mai bine acèst capitol decât cu un estractă din morala divină a Salvatorului, sub formă de poesie, publicată de suscrisul la 1858 în collecția de poesii Lyra; o trecem aici, cu oare cari modificări, pentru complettarea subiectului, încredințată că ne va ține comptă de acèsta cel puțin acelle ființe a cărora causă o apărăm.

Cina Domnului

I.

In prezioa morții Christ la masă sta, Și l-ai sei discipuli vorbia ell așa: „Frații mei de cruce, pînă când mai sînt V-ro câte-va ore cu voi pre pământu, Ascultați cuvîntul ce l-am priimit Del-all meu părinte, cari m-a iubit. Amici, voi cunoașteți conduita mea, Precum și morala, și inima mea; Elle nu respiră decât caritate. Amorul de oameni și de zeitate. Aceeași moral și voi propagați; In numele crucii pe toți botezați; Crucea, astăzi semnul cell de umilire, Fi-va pentru oameni a lor mîntuire. Missiunea voastră veritatea fie; Iar de visa voastră, dreptate, frăție.

Aruncați sămînța cari eu v-am dat; N-ascundeți nici unul cerescul talant: Căci amar acellui ce-l va specula, Sau care-l va vinde, sau îll va ’ngropa! Într-o zi acella va fi întrebată De posteritate pentru-all seu talant; Mergeți, fără pungă, fără ’ncălțăminte: Căci vă portă grijă bunul meu părinte. Cell ce îngrijaște de passeri și miei Putea-va se uite p-apostolii mei? Creatorul însuși vă va inspira: D-elocvența voastră toți se vor mira. Și când Babilone voi abandonați, După ’ncălțăminte praful scuturați: Ca nici însuși praful din Sodorna lor Se nu profaneze all vostru picioră. „Ca mine de Demoni veți fi ispitiți: De alle lor curse nu vă amăgiți; Însuși tronul hunii daca vi l-ar da, Pentru veritate îll veți refusa, „Iar când pentru mine veți fi restigniți, Sau ucciși cu pietre, sau ferestruiți, Pe uccigătorii voștri să-l iertați; Pentru ei ca mine și voi vă rugați. Numai prin credință, numai prin amoru, Se realiseasă turma ș-un păstor.

Turma e omenirea; păstorul, dreptatea; Iară adeverul este deitatea. Cuvintele melle se vor împlini, Chiar când Domnii lumii toți le-ar resboi. Secolul în cari astăzi viețuim In allegorie cere se vorbim, Ca morala sântă se o propagăm; Si cu toate astea chiar vorbind așa, Să mă prinză ’n vorbă Fariseii vor; Căci am dat pe fașă hoțiile lor. Dar veni-va timpul când morala mea, Va fi propagată tare și pe față; Si atunci căldura ei cea de viață Va înviia morții, orbii vor vedea, Vor auzi surzii, muții vor striga. Atunci omul peste Scorpii va călca. „Încă un consiliu să vă mai dat eu: Ocoliți în caile pe omul cell reu. — Și cum sa l cunoștem? — După chipul seu: In față se vede omul buuu sau reu; Sau e lupu, sau vulpe, sau e miel curatu; Omulu cell reu este un omu însemnatu. Lupul se cunoște după perii sei, Și șarpele iarăși după clopoțel. Arborul se vede dup-a salle fructe, Și oamenii după faptele trecute. — Dar cum poate otfiul ca se fie reu, Când ell portă chipul all lui Dumnezeu? — Din duou elemente omulu e creatu: Din materia brută și spirit curatu. Spiritul e angelu; matteria, lutt, Combinate ambe de cell Nevezutu. Angelul în bestii este esilat Pentru curățirea de primul păcat Când pe om cultura nu îll lumineadă, Omul e o herră: bestia dominesă; Cănd omul e însă bine luminează, Angelul domină: omul e Socrat — Ce devine omul dupe a lui morte? — Se metamorfoasă fie-cari parte: Lutul lut devine, cum s-a și produsă, Și se descompune precum s-a compusă; Iar spiritul sacru alți omeni vieză; Operile salle Genii nuol formeză. Lampă-a Omenirii, omul se sfîrșește Ca făcliea cari lucind se topește. — Flamma, olliu, scama, ce se face ore? — Totul se transformă, și nimic nu more. — Dar cine apprinde focul omenescă? — Cella ce inflammă focul cell cerescă. Focul umană însă trebuie susținut, Ca în cămină focul din lemne făcut. — Ce sunt alle globuri, alle stele mii, Ce lucescă pe ceruri ca niște făclii? — Sunt și elle globuri ca a noastră terră, Și fiește cari cu-a lui atmosferă, Cu plantă, animale, conforme cu ea. In acelle globuri noi ne vom vedea! Căci Spiritul, liberă d-a lui închisore, Subt o formă nouă și neperitore, Va vedea obiecte ce nici o ființă Nu poate să vază decât cu credință. Passerea închisă vede toată prin grillă; Neputând să sboare, biata Filomillă Cântă toată zioa pînă înnoaptează; Dar deschide-l ușa și o libereză, Sboră Flomilla, s-a pierdut în nuor; Suffletul dar liberă e passerea ’n sbor. „Cât passărea șede ’n colivia sa, Passerea aceea trebue-a cănta; Pînă cănd în barcă pilotul va fi, Pilotul acela cată a pluti; Pînă când în lampă olliul va sta, Candela aceea cată-a lumina. In acèstă lume Omu e trecătoră; Iar lumea acèsta, visă amăgitorul Corpul este barca; sufletul, pilotul; Viața e oceanul, mormîntul e portul Ioan, prea iubitul lui Isus Hristos, Îll întrebă atuncia, cu ton respectoasă; — Cine-ți a spus astea, o Issusul meu? — Legile Naturei, ce sunt Dumnezeu. Plante, animaie, tot ce ați vâzut, Numai pentru omeni Domnul le-a făcut; Iar pe omu, s-admire p-al său Dumnezeu, Și ca să ajute pe semenul seu. Natura ne zice;” omenii sunt frați, Avînd tot unii suffletă și un începutu; Ințelleptul fie cărma cellor-l-alți. Tata Omenirii e cell Nevezut, Ce prin acell Sore pe toți încălzește, Și prin astă terră pe toți i nutrește; Iar cellu ce voește a fi Domnitorii, Acella să fie servul tuturor. „Tot a făcut bine Părintele meu, Chiar acelle lucruri ce se creză un reu; Vînturi și insecte curăț-atmosfera, Mortea și potopul regeneră terra; Și chiar din omide, ce rodă alle flori, Esă frumoșii flutturi, flutturi tricolori; Și veninul însuși, ce produce morte, In ori-ce remediu are și ell parte, In Natură este armonie ’n toate! — De ce nu esistă și ’n societate? — Lupta între duoă principe contrare Produce acèstă desordine mare; Dar chiar astă luptă trebue să fie: Căci dintr-însa naște sacra armonie. Ast-fel doă gazuri împrotivitore Producă alte gazuri d-effecte contrare Răul vine numai de la Farisei, Ce sunt între omeni ca lupii ’ntre miel; Dar și Fariseui este necessară: Căci împinge iute al Reformei carru. Roșa fără spine nici un prețu nu are, Grâul nu ressare fără de sudore; Omul prețuește și mai mult plăcerea, Dupe ce deșartă cupa cu durerea. „Morala mea simpl se poate coprinde Numai în acèste căte-va cuvinte:

„Ce ție nu-ți place

„Altuia nu face.”

Praticând acăsta, omul pe pământii Un angel devine, un profet, un sânt. Nu mă plîngă atâta d-acei Farisei, Căt mă plîngu de unul din confrații mei! Chiar între voi este unii omu însemnată, Care la Caiafa astăzi m-a trădat. — Cine e acella? Care dintre noi? — Nu îl spuiu pe nume, îl cunoșteți vol.„ Atunci unul l-altul curioși cătată, Ș-asupra lui Iuda toți ochii fixară. — Si de ce te vinde? — Căci e unii omu reu; — Căci ell nu se teme de cugetul seu! — Si pe cât te vinde? — Pe trei-zeci de bani. — Il cunoștem, Doamne. — Dacă mă iubiți, Aici al său nume nu îl pomeniți. Adeveru zicu voe, nu peste doi anni, Peste duoe zille se va spînzura: Cugetul lui însuși îllu va sugruma. Nu e nici o faptă fără de resplată; In făcu se aruncă vița cea uscată... „Mortea mea e însă forte necessară: Triumful Dreptății mortea mea prepară. Nașterea și mortea ori cării ființe Scrise sunt de mâna sacrei Provedințe. Precum ploea care, cădând pre pământu, Holdele smălted cu grîne și flori, In lumea moral sângele cell sântu Desvoltă în umbră germii creatori. Arborulu Dreptății când s-o întări, Toți tirannii lumii nu-l mai pot sdrobi. „Eu îllu iert p-acella cari m-a trădat: Făru dânsul poate n-așî fi triumfat! Adesea in lume cellu mai mare bine Dela inamicul cell mai cruzu ne vine. Sulița și crucea, și stema de spine, Alreol sacru fi-vor pentru mine; Astă alreol va împrăștia Barbaria, cari pe omu degrada. Dar forte mult sânge are a se vărsa Pînă când Dreptatea se potă trona! — Și nu e putință ca se scapi de morte? Tu ești necessariu în societate: Unii profeții ca tine cât bine nu face La poporulu cari în jugu de ferii dace! — Totă picătura de sânge d-all meu Va produce ’n lume câte un Nazareu. — De ce trebuință, toți vom muri noi, Ca să scăpăm lumea de Șerpi și Strigoi. — E legea Naturei; trebue să morii! Ce! n-ași putea ore să mă încongioru Cu-n million poate de bravi veterani? Dar în lupta brută, peste căți-va anul Perzu poate procesul care-l apără eu; In lupta moral, triumfu e al meu! Însă, n-aveți temă, Roma va cădea, Si Idoliilumii se vor sfărîma. Cu pacea ș-amorul în lume am venit, Voescu să moru ast-fel precum am trăit. Crucea mea, mai tare ca mii legione, In curînd sdrobi-va Templuri, Babilone; Si Tiranii lumii vor fi sfărîmați. Iar pe trădătorul și voi să-l iertați. Fiți uniți ca frații, și să vă amați. Numai prin credință și sacrul amoru Să realisez turma ș-umi păstorii: Pacea -și Dreptatea între populi frați. „Rupeți toți din pâine, și beți din astă vinu, Le mai zisse âncă maestrul divinii; Căci acèstă pâine corpul întăresce, Și âniina vinul o înveselesce: Elle sunt simbolul muncii cei sințite; Căci munca procură zilille fericite. Beai! pentru triumful tău, sântă dreptate, Isvoră d-avuție și de libertate. — Amin! răspundă veseli discipolii toți. Cază Babilona cu ai sei despoți. Dup-aste cuvinte se făc tăcere. Atunci Petru Simon zisse cu durere: — Cu tine, Isuse, voescii a muri; Si pîno pe cruce a te însoți. — Adevăru zicu ție, pîno n-o cânta De trei ori cocoșul, te vei lepăda De fiul Măriei; dar te vei căi, Si a tar căință te va mântui. Petre allu lui Sinionu, pe credința ta Templul mîntuirii îll voiu ridica; Însă ca și tine ai tei următori Renegavor crucea pîno de trei ori. Domnia ta, Petre, atunci va ’nceta: Roma anticristă se va dărîma; Si atuncia vine rîndul lui Ion: Domnia dreptăți, popul sovranu. Atuncia viața va fi Paradis! In cartea Naturei ast-fel este scris.

La aste cuvinte Iuda oftă, Iar Isus la densul cu mil cătă. Petru se armasse cu unii cuțit lat, Si ficsa pe-Iuda c-unii ochi fluccărat. Iacov, ca și Petru, îl amenința Cu unii ochi de vultur cari fulgera, Ioan rezimasse frunteal de amor Pe sânul cell sacr al lui Salvator. Scariotul însă sperios căta, Ș-o pungă sub masă strîngea-n măna sa. Isus, după Cinna cea nemuritore, Spăl la Apostoli ale lor piciore. Vineri Salvatorul fu crucificaț; Tot Vineri Iuda s-a și spînzurat; Iar peste trei zille Christ a înviat; Si de toți în lume Zeu fu proclamat!

CAPITOLU XIV

VINULU NUOU ’N VASE MUCEDE

Unu discipul all Apostolilor descrie viața primilor creștini în modul următor:

„Ei nu formesă unii poporii deoasebitii, nici nu aii uă cetate a lor proprie; ci sunt respândiți peste tot globul, pînă chiar și la Barbari, respectând obiceiurile poporelor în mijlocul! cărora viețuescu; formesă însă între dânșii uă societate guvernată de nișce legi admirabile, și cu uă moral la cari n-ar fi creUut nici odată cineva că oamenii ar putea ajunge. Ei se consideră aici jos ca nișce oaspeți trecători. Se însoră ca și cel-l-alți oameni. Masa lor este comună, dar patul nupțialii este cu multă sințenie respectată. Se suppun legilor unde trăescu, dar prin sințenia moravurilor lor întrecu înțellepciunea legilor. Iubesc pe toți oamenii, și toți oamenii i persecută; făc binele, și suut pedepsiți canișce reu făcători; calomniați și torturați, ei respund cu amoru la ură, cu binecuvîutări la insulte, cu iertare la torture; de și toți i gonesci și ’l chinuescu, nimeni însă nu poate justifica ura sa, nici gona ce le face.

Daca oamenii simplii, daca instrumentele Tiranniel nu ’și puteau da semă de gona ce făceai primilor creștini, Despoții din Roma și din toată lumea păgînă știau bine ce făcu-Doctrina lui Hristos desființa sclaviea; și p-atunci erau zece sclavi contra unul omu liberii; a distruge dar sclavia era a distruge munca, fiind că sclavii erau și plugari și meseriași, Apoi sclavul în vechime era un obiectă, un instrumentă de mimcă, all căruia suffletă și corpă apparținea Domnului seu. Creștinismul rizicasse pe sclavii la demnitatea de om liberă.

Apoi doctrina lui Hristos proclama egalitatea înaintea legilor ș-a averilor, prin egalitatea înaintea lui Dumnezeu.

„Cine are duoă cămăși, să dea una cellui ce n-are deloc, zisesse Hristos.

„Dați din prisos cellor săraci, zicea Apostolul Pavel; ca sărăcia lor să fie ușurată din îmbilșugarea voastră, și ast-fel totul se fie redus la egalitate; mai alles că muncitorul trebue cell d-ântâiu să se bucure de fructul muncei selle.

Și tot Pavel, acèst mare revoluționară comuniștii, zicea: „Cine vine la credința lui Hristosu? Puțini înțellepți, prea puțini putinți, și forte puțini nobili și avuți; de aceea Mîntuitorul a zis că bogății nu vor intra în împărăția Cerurilor. ”

De aci vine comunitatea de averi la primii creștini; de aci vine concursul ce da Apostolilor cei desmoșteniți de către legile barbare alle vechilor legislatori.

Eată causa adevărată a persecuțiunii creștinilor din partea putinților lumii vechi. Pe când oamenii trecutului, oamenii privelegielor ș-al avuțiclor nedrepte, uniaă toate forțele lor pentru resistință, oamenii viitorului, oamenii împillați și nedreptățiți, făceu appell la toate energiele sacrificiului, allergând la moi te ca poporul romanii la spectacolul din amfiteatre, unde herrele sălbatice făceau să curgă gîrle de sânge de martiri. Mormântul devenisse pentru creștini un altaru; Mortea, uă miresă plină de attracțiuni; Crucea, uă decorațiune; și numele de Creștină, mai glorioasă de cât numele de cetățenă romană. Citiți viețele sînților, acèst martirologiu de devotament și abnegare, ca să vă puteți face uă idee de passiunea pentru moițe a primilor creștini, convinși că, numai imitând pe divinul regeneratoră, sclavia va fi anulată și tirania învinsă.

In fine, vallurile acèstui ocănă de sânge se urcă pînă la tronul Cesarilor; atunci unul din acești Cesari dette lui Hristos sărutarea Iudei. Politeismul în agonie, ca să scape de morte, regeneresă dogmele selle în Crestinismu; prin acèstă fusiune, Creștinismul este compromisă, iar Politeismul este salvată; de și între Hristos și Joiie, întreprincipiele societății romane s-alle Evangeliului, era un abisă. A trebuit cinci-spre-zece secuii de lacrămi, de dureri și de sânge de martiri ca să se astupe acell abis.

Hristos prevăzusse fatala fusiune, când zicea că vinul nuou se strică în vase mucede; într-adevăr, vechile instituțiuni autoritare înăbușiră instituțiuncle egalitare din Evangeliu; bucata de materie nuoă a creștinismului, cusută la vechia togă a societății romane, urma să provoace rumperea vestmântului.

Nu Paganismul învinsă s-a transformat în Crestinismă, ci Creștinismul vingătoră se transformă îu interesele și privilegiele societății romane: fenomenu straniii, ce l-am vățiut re-petându-se în Franța după 1793 și 1848, și în România după 1859.

„Una din adevăratele cause alle învingerii Creștinismului vingătoră, zice Esquiros în nemuritorea sa operă Martirii Libertății, este uesufficiența Creștinismului ca doctrină social. Biserica lui Hristos în fața Templului lui Joiie fusesse pînă la Constandin (numit de popi cell Mare) uă sublimă negațiune: negațiune a măritișului ș-a famillie! (celibatul); uegațiune a proprietății (clostrul); negațiune a industriei (mortificarea). Cu asemenea elemente nu se guvernă uă societate. Ast-fel, primul strigătă all Creștinismului, urcată pe tronulii Cesarilor păgeni, a fost un strigătă de indignare, ca al lui Pilat: ’

„Îmi spăl mâinele de toate nedreptățile comise pro pămentă în numele meu; nu! împărăția mea nu o poate forma asemenea oameni ș-asemenea instituțiuui ”

„A duoă causă de neputință a Bisericei d-a modifica societatea romană, a fost allianța între Putere și Libertate. Cu organe de-resistință nu poți servi Mișcarea: vinul nuoă se strică în vase mucede. Ună altoiu regeneratoru într-un corpă cangrenată devine steril.

„Dar este uă fatalitate ca doctrinele persecutate să se arunce în brațele Puterii persecutorii, ca într-un loc de scăpare; potă căștiga liniștea, pierdă însă prestigiul și influința. Pot domni, dar sunt guvernate.

„Nu trebuia dar ca Creștinismul să înlocuiască vechea religie a Statului; trebuia să dea aceștia lovirea de grație; trebuia să sfîrșască odată cu Statul roman; trebuia Creștinismul să reîncepă societatea pe basele egalității și libertății, urcând pe tronă Justiția.

„A trebuit să vie Barbarii ca cu sângele lor, maturită la umbra selbelor vergine, se regenerese Creștinismul; căci doctrinele june au attracțiune către stirpele june.

„Într-adever, stirpea romană, în cari elementulii pelasgică predomina, era uă stirpe egoistă și cutropitore, cari a sugt populii învinși pînă la măduva oaselor; acea stirpe avea ca simbol caracteristică all puterii, uă passere de pradă, Vulturul; sătul de spolliele lumii întregi, ea se îmbătasse In victoria sa; iar viermele corumpțiunii ’i rodea inima.

„In astă stare de paralisie o surprindă Barbarii; ei năvălescu ca nișce stolluri de vulturi cărând p-un om în letargia beției. Roma, îmbuibată de aurul și sângele a sute de stirpe streine, scotte atunci un țipetă de spaimă, Barbarii! Barbarii! strigă ea.

„Dar cine erau acei barbari? Erau și ei omeni, ș-aduceau cu ei ellementele unei nouă civilisațiuni; veneau să regenerese săngele societății romane, ce cădea în dissoluțiune. Acell desordină putea fi finele unei lumi nuoe; dar acei barbari adducă descoperiri nuoe, în arte și industrie, și libertăți nouă, politice și religioase.

„Ce alt fură Cartesiu și Rousseau pentru societatea francesă? Ce alt fu Lutber pentru Papismu? Ce a!t fu Robespierre pentru feudalism? Nișce barbari ai progressului. Dar socialiștii de la 1848? Barbari și ei, cari, prin forța principielor, voiaă să stabilese suveranitatea dreptului populară.

„Acești nuoi barbari vor schimba fața societății moderne, precum strebunii lor aă schimbat fața lumii păgâne, puind egalitatea în locul privilegiului, și creditul în locul sploatăril, precum vechii barbari au pus Creștinismul în locul peilor mincinoși.

„Se întâmpl cu societățile sau cu umanitatea ceea ce se întâmpl cu globul, cari s-a format prin cataclisme successive. Când uă stirpe îmbătrinită este să moră, se ridică uă stirpe nuoe, cari continue Civilisațiunca, în urma unor mari sguduiri, politice și sociale; apoi totul intră în ordine, remâind din acelle mari bulversmente numai viața cari pregressă, numai configurarea lucrurilor ce se termină.

Remâne ca lectorul să compare acèst tablou, relativiu la fusiunea a duoe principii contrarii, și la lupta partidelor ș-a stirpelor cellor bătrîne cu celle june, se compare zic acèst tablou cu celle petrecute în Francia la 1848, la 1852 și la 1870, și cu celle petrecute în România la 1848, la 1859 și de atunci încoa, profitând de experiința istoriei.

CAPITOLU XV

EFECTELE CELIBATULUI

Suspendăm pentru puțin studiul începutii la Capitolul XII, ca să continuăm interesanta corespondință dintre Marta și Agapia. Acesta priimisse dela amica sa mai multe epistole de odată, din cari reproducem pe celle mai picante.

Monăstirea A.... 1848 Aug. 20.

Sora mea!

Pînă a nu priimi epistola ta, în cari aperi cu atâta elocință Democrația și pe capii mișcării nostre regeneratorii, eu eram deja convertită în religia ta politică; ș-acèstă convertire o sunt datoră părintelui Macarie, căruia nu-i a trebuit mult timpă și multă trudă pentru acèstă; fiind că ell a devenit idolul inimel melle.

Eu nu mă voiu occupa cu politica, avend de comunicat lucruri cari interesesă tagma noastră căllugărescă.

Îți descriu în acèsta tristele effecte alic celibatului monahal.

Am fost se visitesă rlillele trecute un stabilimentă de smintiți, unde amjemu că sunt ființe esaltate din causa celibatului, împins la estremitate.

Dotați d-un temperamentă viguroasă și ardinte, și siliți a îmbrăca rassa de decepțiune, de ambițiune sau de fanatismă acei esaltați aă voit a imita pe cenobiții din deșertele Thebaidei; absoluta lor înfrînare a produsă desordine spăimentătore în organismul genitalii și mintalii, ce sunt în strînsă legătură.

Este ceva desgustătoru și înfiorătorii a vedea transporturile delirante și gesturile obsene alle cellor possedați d-asemenea alterațiuni mintale, allii cărora resultat este mai tot d-auna mortea în celle mai spăimântătore convulsiuni.

Leuret assigură că numerul smintirilor de ambe sexe, cșiți d prin monăstirl, este spăimentător. Doctoral Matineu narresă, în opera sa Studii clinice despre femee, multe eseniple despre fete ce sufferiau de nymphomanie, ca resultat all esaltăr religioase.

Pînă la revoluțiunea cea Mare dela 1789, mai în toate monăstirile se lua sânge regulat și dela femei și dela bărbați, spre a paralisa boldul Satanei; deoasebit de siropuri de nympliea, d-agnus castus, de luptuci etc. ce luau căllugării regulat pentru acellași sfîrșită; apoi și nutrimentul!! lor era debibilitantă; dar toate acèstea erau simple palliativă pentru nișce indivizi dotați cu unii temperament amoras și în toată vigorea juneței.

Medicii cari s-aă occupat special cu tratarea unor asemenea mai assigură că femeile cu intelligință slabă, și cu idei falșe despre religiune, fiu chiar cu moravuri severe, în timpul accesului fatal pronunță vorbe de cari ar roși în starea normaiă, și comiții acte cari fac contrastii cu conduita lor corectă.

Acesta a dat naștere proverbului francesă: clostrul și’ confessionalul sunt legănul hysteriei ș-all nymphomaniei.

Căllugării cu asemenea temperamente pot remânea ei fideli angajamentului lor de eternă feciorie?

Ce ar fi făcut într-uă monăstire bărbați ca împăratul Proclus, despre cari se zice că era dotată c-uă forță straordinară de reproducere?

Ce ar fi făcut în monăstirl acelle celebre curtisane din Ellada, precum Melița, Cottyto, Pliylenis, Phrynea și Elephantida? Și celle din Roma imperiului, precum Faustina, Poppeea, Agrippina, Nectimena, Valeria, Tarpeea, și mai alles Semiramis? în fine, loanna de Neapole și Lucreția Borgia, cari preînnoită în meșliul av orgiele sângerânde alle Messalinel? Vezi în dicționarul de biografii faptele acèstor femei.

Câte femei nu sunt oare si prin monăstirile nostre, cari, din causa unui asemenea temperam ent, sunt silite a contraria Natura, sau a comite crime?

Nu este așa că consiliul dat de sântul Vasilie este ridicol, când se adressesă cel puțin la ființe cu asemenea temperamente?

Părintele Macarie a fost invitat în zillele acèstea la unii monah, cari sufferia de satyriasis. Somnule i era plinii de visuri erotice; deșteptă, era obbosit; fața era roșie și gura spumată; ochiulii înflaccerat, și în prada unui foc consumator; vorbele și gesturile lui indecente; semăna unii damnat din infernul lui Dante pe cari setea îll torturesă. Bigoții crez c-asemenea nenorociți sunt posședați de spiritul răului.

„Îll chinuesțe Diavolului zicea gardianul. Monahul acella era d-unii temperamente biliososanguin; și pînă la etatea de 30 de ani fusesse fără prihană; atunci fu atacat de acea fatal maiatie; și cu toate moliftele sântului Vasile, muri în spasmuri.

Uă monahă dela monăstirea A...., model de virtute, suflarerea de nymphomanie, tot din causa celibatului. Simtomele erați înstristarea, plînsul și singurătatea. Era pallidă și sufferindă. In presința bărbaților ea perdea pudorea de femee, fiind că perdea rațiunea; în urma unor cuvinte și gesturi indecente, remănea într-uă estasă voluptuoasă, cu gura deschisă, cu ochiul înflaccerat, cu fața schimbată, eu resufflarea înecată... După trecerea accesului, se rușina atât de mult de celle ce i se spunea că făcea în neștiință, încât se închidea în chillie, și plângea ore întregi de ciudă și de rușine. Medicina și esperiința încredințesă că remediul eficace (buruena de lecu) pentru asemenea maiat este numai căsătoria. Sute de femei Și de bărbați, affectațf d-acelle triste maiatii, s-au tămăduit pe de plin prin influința amorului.

Pe monaha în cestiune, anume Elpida, părintele Macarie o lecui d-acea bol recomandându-i ca medicii unii evlaviosii Monahii... Peste zece zille maica Elpida, mulțumită monahului Sotiru, nu mai avu acell acceu periodic. Maica Elpida se convinse că Raiul din acèstă lume o poate despăgubi prea bine de Raiulii din ceelaltă lume. Spaima unor asemenea maiatii silesce pe multe cuvioase, foarte caste, ca să imitese pe maica Elpida.

„Ații ne-am convinsă pe de plin, zice doctorul Lachaise, că distrugerea monăstirilor de căllugări din Franța a fost una din marele binefaceri ale regenerațiunii nostre politice. Istoria va nota într-uă zi, ca resultată all adevăratei filosofii, acea mare epocă dela 1789 ce încliisse catacombele umanității. Sgomotulii ciocanelor industriale a înlocuit cântecele lugubre și gemmetele sacre; pe locul unde lângețieaă odată nenorociți secuestrați de societate de bun voe, sute de lucrători trăescti azi cu munca lor, în toată comoditatea. Franția are ații mai puține chinovii, dar are mai multe atelliere. Daca Religiunea a pierdut uă monăstire, în schimbă societatea are uă manufactură importantă, ridicată pe localul acellei monăstiri, și cari face se crescă prosperitatea național și bunul traiii individual. Care ordine de lucruri e de preferat? Cea vechia, saă cea nuoe? Regrete ipocriții timpul trecută; dorescă Despoții întorcerea unor instituțiuni contrarii fericirii omului, și pe cari epoca noastră e mîndră că le a distrusă, pentru tot deuna, pentru fericirea omenirii și gloria lui Dumnezeu.”

Nemuritorul J. J. Rousseau era de părere că celibatul offensă natura, falcificănd destinația omului.

Voltaire zicea că jurămăntul d-a pății fecioria în toată viața era culmea fățăriei.

Luther zicea apologiștilor celibatului:

„Stă ore în puterea mea a nu fi om? Nu; prin urmare, trebue să am uă femee, amorul fiind neapărat trebuincioasă, ca pâinea și ca apa. Omul trebue să remâie om; căci a întrebuința voiea liberă ce ’i a dat-o Dumnezeu spre a contraria voința Naturei, este nebunie saă blasfemă.

Eu ași fi observat sântului Vasili:

Ori ce ființă, careun tubă digestivă, trebuesă mănânce? Negreșit; mâncând, trebue să digere? Negreșit. Prea sinția ta pretinzi că nu trebue să mănânce ’omul; sau daca mănâncă că nu trebue să digere.

Nu știu ce ar fi putut respunde patriarhul părinților Bisericei; dar ceea ce e positiv este că omul, daca mănâncă, trebue să digere.

Montaigne (un filosofu frances) zicea:

„Ce reu face omului acțiunea genital, atât de natural și necessariă, încât să fie proscrisă și blasfcmată de sobore și de unii din părinții Bisericei? Cuvintele ommor, fură, trădare, adulterin, etc. sunt permise a se pronunța; și actul cari dă viață omului, se fie proscrisă, ba chiar amenințată cu flaccările Iadului? O falșa castitate! O ipocrisie!”

Dar nu numai profanii, dar și părinți al Bisericei au combătut celibatul.

Sântul Pafnucie susținea în conciliul (soborulu) dela Niceea „că căsătoria, nu celibatulu, este faptă de castitate (curăție), plucută lui Dumnezeu.

Sântul Grigorie din Nazianța numesce căsătoria „vița nemului omenescu, sprijinul viețel, centrul pietății.

Sântul Augustin chiar a făcut uă scriere despre foloasele căsătoriei.

Sântul Ignatie în rugăciunele selle cerea de la Dumnezeu ca să-l așeze în ceru la piciorele femeilor măritate.

Sântul Hrisostom zicea că presința lui Hristos la nunta din Canna, și binecuvîntarea acellei nunți, față cu mamă-sa și cu discipolii sei, a avut de scopă ridicarea acèstei sacre instituțiuni; mai alles că pe cei mai mulți Apostoli Hristos ’i allesesse într-adins dintre cei însurați.

Sântul Clement din Alexandria zicea poporului: „omul însurată, fie mirenu, fie preot, acclla numai va vedea fața Domnului; însă să fie credincios nevestei, și să facă copil.

Mulți alți părinți luminați al Bisericei s-aă pronunțat contra celibatului, considerând căsătoria ca actul cell mai sântă all vieței omenesci

Cu altă occasiune vom mai vorbi despre acèsta

Celibatul ar fi possibilu, când cei destinați pentru căllugărie ar fi sau bătrîni, sau supuși mai ântăiu operațiunii păzitorilor de la Serraiurile din Asia...

Montesquieu, în interesanta lui operă Lettres peraannes, ce a făcut atâta vîlvă la apparițiunea sa, în epistola (LXXXII, pune în gura Persanului Rica acèste cuvinte:

„De și Frances, iubite Ibbei, sunt forte vorbitori, am văzut însă între dânșii un fel de Derviși (căllugări) forte tăcuți, numiți Chartreux. Se zice c-acești Derviși ș-ar fi tăind limba, când îmbrăcă rassa. Ar fi de dorit ca toți Dervișii din lume să-i imitese în totul ce professiunea lor le ordonă ca de prisos.

Tot Marele Montesquieu, în epistola LVII, pune în gura lui Usbecu Persanul următorele cuvinte către Rliedi, amicul seu:

„In Francia Dervișii făc jurăment, când intră în monăstire, înaintea lui Maomet al lor, că vor fi în toată viața lor suppuți, săraci și fără prihana (ca Eunucii noștri!). Numai supunerea e pe deplin pălită; despre sărăcie, te assigură că n-o păQesce nici un Dervlu; te lasă să judeci daca poate pății fecioria!

„Ori cât de avuți să fie acei Derviși, ei tot săraci se numescă; și către toți strigă că săraci sunt. Gloriosul nostru Sultan s-ar lepăda mai ușor de mărețele și sublimele selle titluri, decât acei Derviși de avuțiile lor; fiind că tocmai titlul de săraci i face bogat!.

„Mai deunăzi m-am dusă de curiositate se visitesă uă monăstire de asemenea Derviși.

„Fuiu întâmpinată de unul cu părul albă, care, după ce-mi arătă toate, mă în vită apoi în grădină.

— Ce occupație ai? îll întrebaiu.

— Sunt Cazuistă, îmi respunse ell, mulțumită de întrebarea mea.

— Cazuistă?!! Azi auzu vorba asta ântăia oră.

— Ce fel! Nu știi D-ta ce este un Cazuistă?

— Nu știu.

— Ascutlt dar să-ți spuiu eu. Sunt duoe felluri de peccate; păccate de morte, și păccate ușore; cu celle d-âuteiu nu intră omul în Raiu; celle d-all duoilea, de și offensă pe Dumnezeu, nu lipsescă însă pe om de fericirea ângerilor; deci, tot meșteșugul Cazuistilor stă în a bine deoasebi celle duoe felluri de peccate; ast-fel toată lumea, afară de libertini, (cari nu crcdă nici în Dumnezeu nici în Diavolii) alergă la noi ca să le deslușim fellul peccatelor, spre a nu pierde Raiul; căci mai toți voră să intre în Haiti, cât mai ei-ținu s-ar putea, fie chiar cei din urmă, fie chiar după tisele Raiului, numai să intre în Raiă... Noi, cum vezi, le dam billete de intrare în Raiu; și trăim și noi cu mila acellor evlavmșicreștini.

— Trăiți binișor, cum vcdă; nu vă puteți plânge....

— Cum dă Dumnezeu! Dar mai e ceva?

— Ce mai este?

— Fapta nu face crima, ci cunoștința acelluia cari o face. Cell ce face un peccat, creând că nu e peccat, acella poate fi împecat cu cugetul lui; prin urmare, fiind mulțime de fapte echivoace (cu duoe înțellesun), numai un Cazuist poate specifica gradul lor de culpabilitate. Cum vezi, arta noastră e delicată, ca și conștiința omului.

— Elastică, vrei să zici.

— Nu, ci plină de meșteșugiri teologice...

— In țerra la noi, i respunseiu, Papa al nostru ar pune în țepă pe cei ca voi, fiind că înșellați pe Allah(Dumnezeu).

„Ulii salutaiă; și plecaiu fără a aștepta respunsul acellui șarlatan. ”

Noi, Agapio, suntem feriți de Casuist și de lesuiți; dar nu e mai puțin adevărată că mai toți căllugării, de ori ce tagmă și din verice parte de lume, semăna uuul cu altul, parcă ar fi învățată tot la uă scol.

Nu e așa câ mult s-a schimbată Marta ta? Nu e așa că m-am făcut eretică? Cine e de vină? Acella cari a dat omului judecata saă făclia Rațiunii, cari lumină catacombele retăcirelor produse de spiritele bolnavă sau viclene. In mine minunea acèsta a făcuto Amorul, pe cari tot Dumnezeu l-a pusă în inima omului; și de preferință, în inima femeii.

Adio, Agapio! Iubește-mă pe jumătate cât te iubesc eu. In a duoă epistol mă voiu occupa special de Agape,

La revedere! D-astă dată nu cu ura, ci cu iubirea; nu cu gona, ci cu blândețea; nu cu resbunarea, ci cu iertarea, conform legii lui Dumnezeu ș-a lui Hristos, ți conform sântei proclamațiuni de la 9 Iuniu, anul salvării 1848.

Maria ta.

CAPITOLU XVI

Monăstirea A.... 1848 Aug. 30.

Sora mea,

Regretă că sunt așa departe de tine; pe toată zioa ași avea sfiția comunică dup-aici inipressiunl și suvenire plucute. Priimeșci cell puțin regulat epistolele melle? Am luat toate măsurile pentru acèsta. Dela tine n-am decât uă singură epistol; cari să fie causa? Temmerea a nu se rătăci epistolele? Nu împărtășescu tcnimerea ta. Dar, fie! Peste puțin sperii a scăpa de corespondință, comunicându-ți veibal celle ce am vezut în căllutoria mea.

Una din celle mai frappante impressiuni pentru toți este viața ce petrecu cuvioasele dela monăstirele V.... și A...., și cuvioșii dela unele monăstiri ca N....

Nu face cineva un paști fără a nu întâlni trăsuri, cu câte unii callu, cu câte duol cal, și chiar cu câte patru cai, și celle mai multe cu clopoțel; cine crezi t că sunt în acelle trăsurii în celle cu unii call, ved-i uneori și Jidani; în celle mai multe însă sunt maici, ca cuvioasa Madelena, (despre cari ’ți am vorbit în epistola dela 16 corent) cu țigaretta în gură, și mănând caii, ca nișce Jocliey englești. Unde mergu în toate zillele acelle cuvioaseamazone? Să ia aeră, să admire Natura, să priimescă binccuvintări dela cuvioși, de cari sunt pline dumbrăvile dupe câmpii, sau pădurele dupe vîrful dellurilor și munților. Ieri am assistatii la unii spectacolti straniu. Părintele Macarie îmi propusse uă primblare pe muntele pittorescii F...., apprope de monăstirea de bărbați N....

Trebue să știi, Agapio, că acèsta monăstire N..., vecină cu monăstirea de maici A...., de unde-ți scriu, e despărțită d-acèsta printr-uă dumbravă în formă de allee; când cuvioșii se ducii la tîrgul N......, ei se întâlnescu cu cuvioasele, fără voca lor, fiind uă singură caile ce duce la tîrgul N.... și dela monăstirea A.... și dela monăstirea V....

Dar nu numai pe șoasea, dar și pe stradele Tîrgului, la tot passul în fine, oaspeții dela celle duoă chinovii se întălnescii, attrași d-unii magnetismă irresistibil.

Într-uă di m-aflam într-uă prăvăllie cu maica Minodora; aruncându-miochii din întâmplare p-uă fercstră, văzu într-uă cameră d-alluturi duoe Mironosițe, în brațele a duoi profani. Cum mă răniră, trasseră perdellele rîzând.

Părintele Macarie aflasse dela un monah că, pe vîrful muntelui F...coronat d-uă frumoasă pădure, avea să se facă uă agape. Vorba agape vine dela cuvîntul ellen auzi;, cari însemnăsă amor (ca și numele teu, Agapio) iar la plural ayonai.

Agape se numiau, în timp primitiv al Bisericei, ospețurile în comun ce precedați sânta communiune (sânta împărtășire). Agapele rechiemaii Cinna Domnului, cunoscută în Biserica noastră sub numele de Cinna cea de taină, adică ultimul îi ospețu all lui Hristoasă cu discipulii sei, în cari ell le esplică scopul doctrinei selle. Alții crez că acèstă obiceiu ar fi împrumutat dela păgînl.

Aceste agape le întrebuințesă și adl frații Moravi, cu cântări și rugăciuni, la zille solemnelle; frații Moravi sunt uă sectă de căllugărl în Occident. Dela ei se vede c-au trecut agapele la unii din frații noștri căllugări din România.

Numele acèsta de agape l-au purtat și duol Papi, unul allesă la 535, urmașul lui Ioan II, sub numele de Agapet I; altul sub numele de Agapet II, alles la 946, urmașul lui Martin III.

La ospețele numite agape, mâncau la început și bărbați și femei, în fine oameni de toate condițiunele, ca somnii de iubire frățescă între creștini. Fie cari contribuia, la acelle agape, dupe puterea sa; iar cei săraci mâncau în contulii cellor avuți.

Era obicciu la început ca oaspeții să-șl dea sărutarea de pace înainte și după mâncare, fără dcosibire de sexu; iar la masă ședeau resturnați pe paturi, ca Romanii și Ellen.

Acesta fu uă armă pentru inamicii Creștinismului, cari accusară pe creștini de oameni desfrînați. Creștinii cu moravuri elastice, stigmatisați de apostolii Petru ca doctoii falși, cum și creștinii influințați de Patriei, ce aveau interesă a desconsidera nuoă sectă, (pentru cuvinte ce t le cunosc! forte bine) justificară acelle accusațiuni, prefăcend agapele în lupanare.

Apostol ordonară atunci înlocuirea paturilor cu lavițe, iar sărutarea să se dea numai între persone d-acellașu sexă.

Abusul continuând, concilliul dm Cartagena a desființat agapele în anul 397.

Scusă, Agapio, acèste digressiunl, indispensabile pentru înțellegerea subiectului.

In dioa hotărîtă pentru ospețul ce avea să se facă pe vîrful muntelui F...., părintele Macarie și cu mine, însoțiți de duoi servitori fideli și discrcți, cari purtau și ei costum de monah, avînd pe sub rase câte va arme de focu, ne ascunserăin în pădure, apprope deloculuunde avea să fie ospățul, și de unde putem vedea și auzi totul fără a fi văzuți.

Masa era pe iarbă, și servită de duoe monahe, confidente alle acellor oaspeți de ambe-sexe. Pe masă erau duoi mici fiipți, duoe vase pline cu uoe roșii, patru urciore pîntecosc cu vinu de câte zece ani, șese cupe de câte uă litră, duoe vase cu salată de păpădie, și șese tallere de lemnă, cu câte uă furculiță și un cuțit fie care; iar împrejurul mesei, ședeu resturnați pe covore trei cuvioși și trei cuvioase, între cari erau trei cunoștințe d-alle nostre: maica Madelena dela monăstirea V... maica Elpida dela monăstirea A.. și părintele Sotiru dela monăstirea N....

— A!!! șopti la urechea mea iubitul meu Adonis....

Ingiuta Elpida! Tigratul Sotiru! Eu le procurii fericirile Baiului, pline lipsesc de fericirile agapei!.. Înțelleg pe Madelena, dar ei!..

— Taci! i soptiu la ureche... Se auzim ce vorbescu..

Fie cari inimoșii sta lîngă cuvioasa lui; ei îmbucau uă dată, beau de duoe ori, și se sărutau de trei ori. Erau cu capetele golle și în toată comoditatea.

— Toarnă, agapeta mea! striga cuviosulti Sotiru către cuvioasa Elpida.

Și Elpida umplia cupa fericitului Sotiru (salvatorul el) cari zicea:

„Acesta este sângele meu, cari pentru tine, Elpido, se varsă, spre fericirea noastră de veci.

— Amin! strigau celle-lalte perechi, ciocnind și cupele și buzele, în acellas timp.

— Varsă și mie, agapeta mea! striga către Madelena un monah anume Adam, viguros ca primul om eșit din mâna Creatorului, și căruia i se putea applica acèst vers al lui Boileau:

Et de l-eau dans son vin n-a jamais su l-usage. Care pe romînesce se poate traduce liber: „Nu cunoștea gustul apei.

Cei-lalți patru monahi repetară celle zise de Adam și de Sotiru; iar agapetele lor imitară pe Elpida și pe Madelena.

Fiind că pronunțarăm numele de agapete, treime să stil, Agapio, (poate nu știi) că acèst nume de agapetă derivă dela hellenul âyanerre și la plural âyanrer și însemnesă prea iubită. Biserica primitivă da acèst nume feciorelor cari ser viau pe preoții însurați. Asemenea feciore erau tolerate de soțelele preoților în căminul domesticii; dar acèst obiceitt, ca și sărutatul de la agape, a degenerat, încât mai toate acelle Vestale perdură focul sacru.....

După oprirea preoților catolici d-a se mai însura, agapetele fură tolerate ca seivitore; dar scandalul continuând, și Vestalele devenind Matrone, fură opriți preoții a mai avea agapete.

Mai mulți sânți, precum Ciprian, leronim și alții au fulgerat contra asemenea desor dine după amvonul Bisericilor; cu tdte fulgerile lor însă-obiceiul s-a menținut,unii zicu pînă în secolul VI, alții pînă la 1139, când s-a anulat de soborul de la Latran.

Venim la agapetele din muntele F...

Dupe ce agapetele se esaltară de vin începură a cânta. Ce crezi t că cântară? Acsione? Heruvice? Sfinte Dumnezeule? Nici de cum. Ce dar?

Mai ântâi cântă Madelena:

Adică! ce vezuiu, Colea ’n del la Călmățuiu? Fată mare, moș bătrân, Cerând fetei mer din sân!

Apoi cântă Sotir:

Tornă vin, tornă pelin, Și să bem paharul plin!

Apoi cuvioșî și cuvioase cântară în choru Marșul libertății:

Aideți, frați, într-uă unire, Țerra noastră e ’n peire: Aste ziduri și palate Unde zac mii de păccate, Aideți să le dărâmăm!

D-uă dată s-auziră patru pocnete de arme; apoi, chiote, țipete, vaete,.....

Alte patru pocnete făcură se resune munții.

Cuvioșî și cuvioase dispărură în pădure, cu capetele golle și numai în antirie.......

Iar noi eșirăm din ascunzătore, și occuparăm locul lor la masa de agape.

Ah! Agapio! Rîsul ce am rîs atunci l-oiu spune și Morților.

Las pana; căci m-a înecat rîsul.....

La revedere!

Salutare și frăție!

Marta ta.

CAPITOLU XVII

SBURATORULU

Monăstirea A..., 1848. Sept. 5.

Sora mea,

Îți voiu descrie în acèstă epistol effectele lectureî unor cări bisericești asupra spiritului novicelor d prin mouăstiri.

Cunosci espressiunele nccuviincioase din rugăciunea pentru cuininicătură; cunoști asemenea espressiunele amoroase din cântarea cântărilor a lui Soloinon.

Asemenea lecture, înflaccărând imaginația novicelor, înflaccără tot d-uă dată și sângele lor apprindetoru; apoi curiositatea, atât de natural la femei și la copil, împinge p-acelle novice a cunoșce actele corespundatore acelor cuvinte nccuviincioase.

Eată un esemplu:

A duoă zi după farsa din muntele F...., unde părintele Macarie a vu originala idee a mânca agapele destinate pentru alții, fuiu invitată d-uă maică în chillia sa. De când mă afl în monăstirea A.... ajutată de știința medical a părintelui Macarie, am lecuita multe ființe afectate de differite matani.

Maica Varvara era mătușa si Mentorul unei surore anume Zoo, frumoasă ca Luna, si înotate ca de 16 am; ea sufferea de maiatia de cari suflece mai toate fetele la etatea el, suffirea de lipitură.

Intrând în chilie, gasiiu pe Zoe culcată; fața ei era uă flacceră; și corpulu, asemenea. Lângă ea era uă carte deschisă, Currieiul de ambe-Sexe, unde era reprodusă cântarea cântărilor.

Ochii mei se opriră, pe urmetorcle strofe din acea voluptuoasă poesie, cari a trebuit să aprinză multe inime de vergine ca a sorei Zoe.

Le coppics, mai mult pentru limba cea frumoasă a hii Eliade, cari limbă face acell epitalam mult mai interesantt

Miresa

Me întrodusse Mirele meu în thalamul seu; trage-mă după tine, și voiu veni în urmele tele...

Sărută-mă cu sărutarea gurii telle, căci mă înfioră appropierea ta.

Stânga mă fie sub capul meu, și dreptă lui să mă îmbrătișede.

Te-am condus în casa mamei melle. Acolo ’ți ai descoperit inima ta, acolo ’ți am promis că te voiu adăpa din mustzl rodielor melle....

Căci tare ca mortea este amorul, și crudă ca infernul este gelosia.

Dimineță ne vom scula, și vom intra în grădina mea, cu cari am venit dela maica mea; și vom vedea daca rodiile sunt în flore, daca florile sunt a da fructe.

Acolo voiu da eu ție rodiele melle, amoruiile melle, toate câte am conservat, dilectulul meu....

Mirele.

Cât esți de frumoasă, suriora mea Mirăsa! O! cât esci de frumoasă!

Ochii tei, ochii columbei; frumoas! ca seninul cerului ce se reflettă în sorgintele limpezi.

Cosițele telle, ca collanul de aură din prejurul grumazilor tei.

Dinții tăi ca uă turmă de agnelle (oițe) albe, ce se resuie dela scăldătore; toate perechi, toate gemene, nici una nu lipseșce.

Ca uă bendă de pui pură buzele telle, ca rodia fața ta, și pe d-asupra mai are aceea ce se ascunde într-ânsa.

Gătul tău ca un turnă de avoriu. Țîțele telle ca duoi pui gememi de dorcadă.

Buricul tău ca uă cupă rotundă, plină de licorea ambrosici...

Pentețele tău ca uă collină sacră, plină de grîu și de crini.

Statura ta e asemenea palmiferulul.

Sui-mă voiu în palmiferu, și voiu cullege fructele lui.

O! Cât e de frumoasă sânul teu, suriora m a a Miresă! Carmenii tăi îmbată ca nectarul! Țîțele tale, ambrosie ceresca.

Resuflarea ta, aromele de vieță. Fagure distilă busele tale, suriora mea; miere și lapte limba ta.

Grădină închisă al fost, dilecta mea, perfecta mea, adorabila mea; grădină închisă, fontăna sigilată.

Miresei.

Vile Dilectul meu în grădina mea, rupă sigiliul fontănei.... Culegă și guste din fructele ei..,

Eu domiam în casa născătorul melle, și inima mea veghia. Auzit vocea Dilcctului meu la ușă.

— „Deschide, suriora mea, adorabila mea, a mea columbă și a mea perfectă; pentru că capul meu e plină de roă, și perii mei de umedul nopții

— „Spolliatu-m-am de vestminte; cum să făc a mă revesti? ’Mi am spălat și recorit piciorele, cum să mai atingă parchetele?”

Dilectul meu întinse, mâna prin deschizătura ușci, și le-runchii mei se turburară la sunetul țîțînelor, la appropierea resuflurii lui,

Me sculaiu a deschide Dilcctului meu. Smirnă se distil din măinele selle, și degitile melle se âmplură de smirnă.

Desebisseiu încuietorea ușeî la Dilectul meu. Ell ânse nu mai era; s — retrassesse, așteptând zio nunții nostre, spre a mă introduce în thalanmisău.

Rugâi pe maica Varvara se mă lase singură cu nepotă-sa.

— Le ce sufferi, copilla mea? întrebaiu pe Zoe cu blândețe.

— Nici eu nu știu, maică....

— Dar, bine, ce te dore? Vorbeșce fără sfial; cu te potă lecui, cum ai vezut c-am lecuit pe maica Elpida, pe cari o muncia zicând-l toca; cum am lecuit pe maica Agripina, cavă se unflasse cât un butoiă; cum am lecuit pe sora Dabila, cari ardea ca uă flacceră...

— Vezi maică, cam tot ast-fel de bol am și c.

Și fata începu a descrie simptomele boiler; tocmai bollei Florichei din Sburătorul, acea frumoasă balladă a lui Eliade dela 1844.

Coppiind câte va strofe din acea balladă, vei înțellege îndată sufferință Zoi, și vei ghici si lecul ei.

„Vezi, mamă, ce mă dore? Că peptul mi se batte: Mulțimi de vinețelle pe sânu mi se ivescu; Unu focu s-apprinde ’n mine, răcori mă iau la spate; Îmi ard buzele, mamă; obrazi-mi să păllescu. „Ah! inima-mi svîcnesce, și sboră dela mine,... Îmi cere.....nu ’și ce ’mi cere.... și nu știu ce ’i ași da... Și cald și rece, uite, că ’mi furnică prin vine; In brațe n-am nimica, și parcă am ceva.... „Ia pune mâna, mamă, pe frunte,.. Ce sudore! Obrazii... unul arde, și altul ’mi a răcit; Un nod collea m-apucă, ici costa rev mă doare; In corp uă pirotel de tot m-a stăpânit.”

— Ia spuneml, fata mea, i ziseiu; noaptea,în vis, văz vr-un ânger frumoas?

— O! da! Mal alles când citescu cântarea cântărilor.

— Și daca ai vedea p-acellir ânger, cunoște-l-al?

— Cum nu?

— Și ce-ți spune ângerul?

— Îmi vorbeșce cum vorbeșce Mirele către Miresă din cântarea cântărilor.

— Numai atât?

— Ba mă și mă chinueșce... Ș-a duoazi mă scol obosită, tristă; și pleng...

— Numai cântarea cântărilor te ușureză?

— Așa!... Maica Varvara a întrebat pe mușu popa, cari a zis că e Uccigă-l toca cari mă ispitesce, ca pe sfinții părinți în pustie; dar d-alde baba Necșa a zis că e Sburătorul, cari se lasă noaptea pe coșii...

— Dar t ce crezi că e, fata mea?

— Știu și eu, maică! respunse candida copill, devenind roșie ca foculu, plecând ochii în jos, și oftând.

Cât ’mî era de milă De biata copillă!

— Daca ai vrea să m-asculți, i zisseiu eu, te-al lecui îndată.

— Mă lecuescî?!... zisse fata cu bucurie.

— Negreșit; dar trebue să faci ce-țî ol zice eu.

— Făcu, maică, toții ce-mi-î zice.

— Spune-mi dar, fata mea, ângerul pe cari ’l vezi în vis semănă cu vr-unul din oamenii pe cari ’i vezi aevea?

Fata se roși, și lasă ochii în jos.

— Nu știu, zisse ea cu sfial.

— Va să zică, n-ai încredere în mine? Eu sunt nepota Vlădichei Meletie, care, ca arhiereu, are puterea dela Vlădica Hristos a deslega păccatele oamenilor.... Vorbeșce fără sfial...

In minutul acèsta un diacon all archiereulul Meletie mă căuta din partea maiceî Minodora.

La revederea diaconului, sora Zoe scosse un țipăt, fără voea ei...; apoi plecă ochii în jos, și deveni pallidă ca Mortea.

Mă uitaiu la diacon: negreșit ell era Sburatorul!

Lecul era găsit. Zoe era soră, prin urmare se putea mărita; diaconul asemenea se putea însura; trebuia numai binecuvîntarea Archiereului, cari n-a făcut multe dificultăți; dar căsătoria nu se poate face aici; s-a hotărît a se face la Bucuresci.

Ast-fel fu scăpată biata Zoe de Sburătorul, pe cari imaginațiunea poporului îl descrie ast-fel, prin pana poetului.

Balaur de lumină cu coda ’nflucărată, Și pietre nestimate lucind pe ell ca foc; Spun, soro, c-ar fi june, cu dragoste curată; Dar lipsa d-a lui dragoste!... Departe de astă loc! „Pîndeșce, bată-l Crucea! și ’n somnu collea mi-ți vine, Ca brad un flucăiandr, și trasă ca prin inell: Bălaiu, cu perul d-aur; dar slabele lui vine N-au nici un pic de sânge...; ș-un naș ca vai de ell. O! biata fetișora! ’Mi-e mill de Florica! Cum o fi chinuind-o!... Vezi, d-aea a slăbit, Si s-a păliit copilla! Ce bine a zis bunica Să fugă fata mare de focul de iubit; Că ’ncepe de visesă; și visu ’n lipitură Începe a se preface; și lipitura ’n Smeu; Si ce-l mai faci pe urmă? Că nici descânlătură, Nici rugi nu te mai scapă... Ferescă Dumnezeu!

Adio, Agapio! Si la revedere!

Marta ta!

CAPITOLU XVIII

CONFESSIONALUL

Este timp, credem, a ne occupa și de sora Agapia, despre cari am dis numai duoe cuvinte în Capitolul II. într-a-devăr, lectorul nu știe despre densa alt decât că părintele ei se oppunea la însoțirea sa cu loucul; și că, întrimu moment do despirare, ea intră în monăstirea X...., nu spre a se căllugări, ci a forța cu modul acèsta pe tată său ci să consimtă la însoțirea sa cu allesul inimei selle.

Pentru ce cuvînte însă tată său se oppunea la acèstă însoțire atât do potrivită? Eată ce avem a cerceta în acèstă capitol.

Părintele Agapiei era un fost boeru de classa II, anume Paliarnicnl Gheorghe Căpățînă; un omu bigot, avar, reacționar și despot în casa lui. Însurat a duoă oară, Agapia era singurul copill din prima lui căsătorie, remâind orfană de mamă când era numai de cinci ani. Mamă sa vitregă anume Maria, uă femee rea și ambițioasă, se silea prin toate mijlocele a împinge pe Agapia la căliugăric, ca se remâie toată averea Agapiei copiilor el, un băiat ș-uă fată. Pe d-ta parte, boerul era do uimită de coafessoral seu, un că-lugăr, anume Iov, dela monăstirca C...., forte ipocrită. Printrensul Maria să silea a răci pe tată de copila sa, interpretând ducerea fetei la monăstire ca un act de rebelliune și de rispeczu către părintele seu; pe d-altă parte, Ionell nu știusse menaja nici pe părintele Agapiei, contrariându-l în ideile selle religioase și politice, nici pe mama vitregă a Agapiei, a le caria planuri le demascasse soțului ei, nici pe confessorul fiitorului său sociu, pe care-l compara cu Tartuf, combătând pe față căllugăria; astfel înamorații noștrii aveau trei inamici puținii, coalisați contra fericiiii lor, și numai duoi alliați, devotați, pe Elisa, vara Agapiei, și pe mama Elisei, cu cari acèsta lectorul a făcută cunoștință în capitolul IX.

Revoluțiunca dela 9 Iuniu 1848 contribuisse a revolta și mai mult pe boerul Căpățîna contra lui Ionell. Acesta jucă, în acel timp, rollul de propagandiștii și de publicistă, îndreptând săgețile selle sarcastice mai alles contra Reacționarilor încăpățînati, și contra Căllugărilor ipocriți; cu toată influința moral ce Agapia avea asupra lui Ionel-u, acèsta era necorrigibil în asemenea materie, urândă din instinct și din convingere și pe farisei și pe rusolatrii.

In mai multe rânduri mătușa Agapiei și vară sa, (de cari avea slubiciune părintele Agapiei) se silisscră a muia inima acèstuia, spre a-l face a consimți la căsătoria înamoraților; Căpățînă însă era încăpățînată ca un assinu; căci nevasta lui și confesorul prefecusscră inima lui de părinte într-o lespede de piatră, rece și nesimțitore la toate cuvintele înfocate și clocinte alle Elisei ș-alle mamei selle.

In mai multe rînduri Agapia cădusse la genuchii tată-seu, rugendu-l cu lacrimii a-i da cei pucin binecuvântarea, lipsindu-se de zestre; dar tată-seu, întărîtat de nevastă și de confessoră contra lui Ionell, refusa sistematic ceierea el, știind că numai ast-fel își putea resbuna contra ereticului și zavergiului, cum nmnia ell pe Ionell; la rendul seu, acèsta îl numia tonbatera și muscălit, negreșit nu în fașă, clar păreții au urechi; ș-apoi Maria și Iov spuneau lui Căpățină atâtea infamii despre Ionell, în cât părintele Agapiei făcusse jurămănt că nici odată nu va consimți la asemenea căsătorie, prin cari ar intra sufletul lui în focul Iadului.

Din corespondinșa Elisei cu Agapia, în chestia de fașă, reproducem uă epistol cari resumă gradul de ură a-l lui Căpățină contra lui Ionell, și gradul de simpatie allii Elisei ș-all mame-si pentru Agapia.

Bucuresci 8 Sept. 1848.

Verișoră,

Azi tată-tău a mâncat la noi, zioa de azi fiind, cum știi, zioa onomastică a mamei. Mamă-ta vitregă a refusat invitarea, sub pretestii că suferă de migrenă (durere de capă); adevărul însă este că ea nu poate sufieri pe mama, știind cât te iubeșce ea.

Dupe masă, mama addusse vorba despre căsătoria ta. Eu eram în camera vecină, de unde vedemu și audiam tot.

— Azi sunt 18 ani, cumnate, zisse mama, de când s-a născut Agapia, pe cari soră-mea o iubia atât de mult! Dumneta erăși o iubiai mult, penă în anul trecută... Răcela acèsta între părinte și copill nu poate veni de cât de la Diavolul!

— Negreșit, respunse tată-teu; fiind-că Diavolul a scos înaintea Agapiei pe ereticul și zavragiul ălla de Ionell, pe cari ’l urască ca Mortea; ș-apoi Dumneel ’I sare țandăra, și plecă la căllugărie. Căllutorie spâncenată! A vărsat laptele în pîsatu. Bine este acolo Agapia; tot ’l plucea ei cartea și cântecul; să se facă miresa lui Hristos; căci miresa Zavergiulul și Ereticului nici o dată nu va fi, cât oiu trăi eu; fiind că nu le dau blagoslovenia mea; anatema să fie!...

— Vai de mine, cumnate! Ce faci?

— Daca s-or cununa fără voea mea, anatema să fie! A! când ai sci cât urăscă pe ereticul ăll,. cari ’mia scos fata din minți!....

— Crezi ca n-ai cuvânt, cumnate, a urî atâta p-acèstă junne.

— N-am cuvânt să urăscă p-acella cari lauda în fața mea pe Voltaire? Care zice că căluigăria este fapta unor capete bolnave, ca al sântului Pahomie? Care zice că spovedania este fapta de spionare? Care zice că Muscalii sunt calmuci? Care este pentru desrobirea țiganilor și împroprietărirea sătenilor? îll urăscu ca Mortea.

— Așa sunt junii, cumnate! Cum poți pretinde D-ta ca vîrtejul Revoluțiunii, cari a întors capetele la boeri mari, să nu întorcă și unul june, crescută în ideile timpului seu? Cu vîrsta ’l va veni și mintea; ș-apoi, fata nu cere de câtă binecuvântarea D-tale de părinte, lipsindu-se de zestre.

— Negreșit, fiind că șcie că zestrea este a răpoasatei; și pravila ’l o va da, daca o va cere prin judecată.

— Apoi atunci ar putea-o face și fără bine-cuvântarea Dumitale.

— S-o facă; cine o opresce?

— Respectul către părintele seu, frica de Dumnezeu, rușinea de omeni, mustrarea cugetului; fiind că fata e bine născută și bine crescută; ea semăna în toate cu repoasata soră-mea, Dumnezeu s-o ierte!....„

Ș-uă lacrimă streinei în ochii mamei.

„A! crede, cumnate! Adesea veză în visă pe soră-mea, în vestminte albe de ângeră; și ’mizice, plângând:

„Sora mea, nu potă afla odihnă și liniște acolo unde sunt, vezând lacrimele Agapiei, cari le varsă dioa și noaptea înaintea icdnel maicei Domnului, pentru ca să luminese Dumnezeu pe tată-seu a-i da bine-cuvântarea, iertând-o, daca va fi greșit; căci nu poate fi greșal daca ea voesce a lua de soță p-acella ce l-a alles inima sa! E mai mare păccată înaintea lui Dumnezeu ura părintelui pentru un copill cari nu cerc de la părintele seu de cât să-l facă fericită... Spune fostului meu soță că mama vitregă a Agapiei nu-lândesce bine; căci îll întărită contra Agapiei, ca să potă remânea zestrea mea copiilor el..... Apoi acèstă faptă poate fi plăcută lui Dumnezeu?

Spune fostului meu soț să se spovedescă la un arhiereu; și va vedea ce peccat face mâhnind sufletirl meu, și nenorocind pe copillul meu ș-al lui! Eată ce-ini zice adesea sora mea în visurile mele; și pene adi n-am voit să ’ți sptiiă, ca să nu te întristezi!

Tată tău își șterse uă lacrimă, și oftă.

— Dar pentru ce Agapia e așa de încăpățînată, în cât să nu vrea să facă voința mea? Crede, cumnată, că zavergiul ălla de zindl ’m-i e urît ca Mortea; în cât mai bine ași voi să morii, de cât să-l numescu fiul meu. Fiul meu? I-aceliu eretic? Nici o dată!

Și se scul, primblendu-su prin casă superat.

— Cum ar putea îndrepta Ionell greșafa sa?

— Nu șciu; dar ’mi e nesuferit ca Mortea; ș-apoi și părintele duhovnicul m-a făcut să înțellegu, cu sânta scriptură în mână, că ar fi mare peccat a da fato dupe un eretic; că atunci suffletiil meu s-ar prăji în vecii vecilor îu flucările Iadului, cu Arie și cu toți ereticii; și are dreptate părintele duhovnicul!

— N-ai consultată, cumnate, și vr-un arhiereu?

— Tot ca duhovnicu o să-mi vorbescă și Arhiereulu.

— Încercă, ca să fii împeccată cu cugetulu, și ca să împlinesci dorința repoiatei, cari neîncetat în visurile molie mă rogă cu lacrămi să faci acèstă încercare.

— S-o făcu! Voiu întreba pe părintele duhovnicul cari arhiereu e mai evlaviosu?

— Eu crez că ar fi bun Sânția Sa părintele arhiereu Meletie, duhovnicu ă tutulor boerilor cellor ifiari, și forte cuvioasă și evlavioasă.

— Așa am auzit; dar nu e aici acum.

— Se va întorce curând; fiind că adi sau mâine Revoluționarii vor fi închiși saă goniți,...

— Să dea Dumnezeu! Atunci facă ziafet mare! Atunci poate iertă pe eretfcul de Ionell, daca se va umil înaintea Muscalilor, cerendu-le iertare; daca va face pentru protectorul nostru, prea sluvitul împărată Nicolae, stihuri de laudă, cum a făcut pentru Ehade, văzâa-l-ași în furc că el este capul răutăților, ell, cu Tell și cu Magheru, cari n-aveau ce pierde ridicând bairacul.

— Dar în Revoluțiune aii intrat și boieri mari, ca Goleșci, Filipeșci, Crcțuleșci, Ghiculesci, Voincșci, Roaseți, cari au și țigani și boierii mari..

— Nișce smintiți toți...

— Dar chiar Elliad, Tell și Magheru au pus în jocu viața și famillia, mai scumpe de cât averea și boeriile.

— Negreșit, ca să se facă Domni si Miniștrii; dar cum văzu eu, te al molepsit și d-ta, cumnată, dela zavergiul de Ionell.

— Nu l-am văzut pe la mine dela sântul Vasile; și daca ar fi despre ell, nu te ași mai îndemna eu la acèsta căsătorie; îmi este de biata fată cari ’l iubeșce, și ea crede că iar face evlavios dupe cum doreșci d-ta....

— N-am nădejde să vedii așa minune!

— Cumnate, la sfîrșitul lunei este sorocul a desgropa oasele repoasatci mame, fiind că sunt tocmai șepte ani de când a chiemat-o Dumnezeu; să chiemăm pe arhiereul Meletie..

— Ingrijașce Dumneta de toate, și port eu toată cheltuela.„

Ei bine, Agapio! Vezi t ce poate un confessor asupra unul bigotă ca unchiu-meu? Părintele Iov semănă mult cu Tartuful; și îmi vine în gend acèste versuri din sublima comedie a Marelui Mollière:

„Ton pere est devenu conune un hornme hâbeaté,

Depuis que de Tartufe on le voit entâté;

Enfin il en est fou; c-est son tout, son hearos;

Il l-admire à tous coups, le cite à tous propos;

Ses moindres actions lui semblent des miracles,

Et tous les mots qu-il dit sont pour lui des oracles„

Și acèstea:

Et que si son Tartufe est pour lui si charmant,

Il le peut épouser sans nul empâchement.„

Rolurile nostre în chestia de față șemănă cu celle din Tartuful lui Molliere; preparu Unchiului uă șceuă ca scena V din actul IV din acea comedie, daca confessorul ne va dejuca planul.

Ințellegi, verișoră, că totul atârnă dela arhiereul Meletie: scrie Martel să vie îndată. Turcii sunt lengă Capital; și cum vor intra în Bucuresci, Muscalii trec și ei Milcovul. Revoluțiunarii se gătesch de plecare. E uă fierbere grozavă! Se vorbesce de focu, de sânge, de zaveră... Noi plecăm ații la Passerea, pîno va trece furtuna. S-amzim de bine!

Apropo. Mi-ai promis a-mi descrie originea și fasele Monahismului. Ascept respunsul teu la Passărea.

Vara ta devotată,

Elisa.

CAPITOLU XIX

ORIGINEA ȘI FASELE MONAHISMULUI

Monăstirea X... Sept. 20 1848.

Eliso,

Îți mulțumescu și ție și mătușă-mi’ pentru silințele ce puneți d-a întorce pe tată-meu din retăcirea în cari l-a addus intrigele confessorul! ș-alle consortei selle. Dea Domnul să reușiți, pentru binele tuturor!

Azi am scris Martel, descriind trista stare a țărreî, prin căderea Revoluțiunii, împrăștierea capilor mișcării, resbunarea Boerilor, și uă îndoită invasiune. Nefastă zi ziioa de 13 Septembre!

Reacțiunea din societate s-a resimțita și în Monăstirea unde mă aflu. Maica Elisavetta, nuoă superioră, dinpreun cu maica Sofronia, capul revoltantelor, au fugit ieri spre a evita resbunarea maicei Minodorel. Părintele Mitrofan, confessorul monăstiril, din ordinul acrhiereulul Meletie, a venit afli să restabilesc ordinea legal, instalând provisoriu ca superioră pe maica Maximina, varainaicei Minodora. Tote maicele și surorile s-au supus, fără murmură, neputând face altfel. Sper că, prin mijlocirea Martei, voiu putea reuși a face să nu suffere nici una din maicele celle compromise prin revolta de la 13 Iuniu.

Crede, Eliso, sunt ‘desgustată de intrigele și scandalurile duprin monăstiri. Al putut cunoște câte-va în scurtul timp allii șederii telle aici; ceea ce nu puțin a contribuită a te desgusta de căllugărie.

Profită de occasiune a-ți descrie originea monahismului și differitele fașe prin cari a trecut, atât în Occident cum și în Orient.

Legănul acèstei instituțiuni este India, unde, cu mulți secuii înaintea Creștinismului, aflum pe Gymnosofisti, numiți astfel din causa nudității lor; căci purtau, în loc de vestminte, coajă de arbure ce le accoperea numai jumătate corpulu. Gimnosofist erau împărțiți în trei secte: Bramani, Sărmani și Hylobieni, trăind mai mult prin peșteri și păduri, spre a se putea bucura în liniște de viața contemplativă. Doctrina lor conținea esistința unui Dumnezeu eternii, nemurirea și transmigrarea suffletelor; de unde Grecii adoptară dogma lor despre metempsilioasă.

Pe Gimnosofist aflum și în Africa, vieuzind singurateci într-uă insul din mijlocul Nilului; din ei aii mai remas, ca sămânța, Marabuții din Algeria.

Gustulii vieței liniștite și contemplativă a trecut din India la Evrei. în Persia, în Arabia, în Palestina, era de mult respândită ideea că, a se lipsi omulii de toate plucerile vieței, ș-a se pocăi de greșellele trecute, era singurulti mijlocii a-și attrage favorele Șeilor.

La Evrei primulii pusnicii a fost Enohil. Dupe ellii găsim pe Ilie fugind de corumpția lui Israil, și retragânduse pe țermurile Iordanului cu câți va discipuli. Esemplul lui Ilie îll imită loan Botezătorul. însuși Hristos, ca să impuie mai mult vulgului, a imitat pe Moise, trăgânduse 40 de dille în pustie. Nazareenii în parte se consacrau lui Iehova. în timpul lui Hristos, în Palestina și în Egypet înfloria sectă Essenienilor, a caria disciplină a împrumutat-o căllugării din Thebaida.

Temmerea de Barbari, corumpțiunea moravurilor creștine, flaccările iadului, duceța vieței liniștite și contemplative, persecuțiunele contra Creștinilor, siliră pe unii din propagatorii zeloși al Creștinismului a se retrage în pustiuri, spre a reînoi acolo uă societate mai perfectă,

Primul eremit fu un sântul Pavei (nu Apostolul) cari se retrasse în Thebaida, către anul 259, fugind de gona împăratului Decie; ell trăi într-uă peșteră 114 ani, nutrinduse numai cu curmaie.

Pavel eremitul avu de imitatorii pe Antonie, cari avu și ell mulți imitatori.

In mijlocul secolului allii patrulea, Pahomie adun în Tabenna (în Egypetul de sus) cinci zeci de mii de pocăitori, ce locuiau în șepte mii de colibe. (De aci vine deosibirea între chinoviți, căllugări ce trăescu împreună, și pusnicî, căllugări ce trăescii singuri) Pahomie i supusse pe toți unei regule commune. Așa dar Pahomie și Antonie sunt întemetorii monahismului.

La anul 306 Ilarion întemeiu monahismul în Palestina, de unde se întinse apoi în tot Orientul.

Sântul Vasile întocmi un regulament pentru căllugări, cari este și all în vigore la chinoviele din Orient.

La anul 340 Sântul Atanasie, publicând în Italia viața sântului Antonie, deșteptă în Occident gustul vieței monahale. Pe la finele secolului IV, monahismulii fu introdus în în Gallia de Sântul Martin. Sântul Benedict, la începutul secolului VI, impusse unii nuoii Regulament căllugărilor cunoscuți sub numele de Benedictini. Astfel să înființară, în differite epoce, numeroasele ordine religioase, începănd dela nebunia cea mai sublimă pîno la cell mai din urmă gradă allii îndobitocirii și înjosinl. Voind a deveni sânul, pusnicii îșl chinuiau corpul cu cruzime, devenind astfel nișce bestii. Acesta nu putea fi scopulii Creatorului, dând omului uă tovărășiță; nici scopul lui Hristos, a căria moral nu respiră decât iubirea appropelul.

Unii apologistl al Monahismului, ca să justifice assassinatul corpului, susținu că materialismul cinicii all Romanilor, când depravația ajunscsse în culme, a silitii pe primii pusnici a tortura corpul, prin înfr iarea poftelor bestiale; ca ast-fel să facă a predomina spiritul asupra materiei, preparând prin acèsta erra emancipării suffletulul.

El uită însă că prin acèsta pusnicii anulau opera creațiunii; că lupta între celle duoă părți alle ființei nostre este necessară, este un merit; căci armonia lor este înțellepciune, iar desbinarea lor e nebunie și morte. Omul trebue a regula passiunele, nu a le nimici; căci perfecțiunea ideal, separată de simțuri, este impossibil.

Singurătatea, postul, ruga, cclibatulu, nu fură destul pentru dânșii a deveni sânți; căci chinoviții inventară chinnuri nuoe; astfel, în viețele Sînților, vedem p-un Simon Stîlpnicul viețuind treizeci de ani în vîrful unul stîlpu; pe luiian Sabbabtt trăind numai cu tărrâțe; pe Eusebie trăind închisă într-un tuanu fără ferestre etc.

Assemenca nebunii le aflum din nenorocire chiar la bărbați geniali, ca sântul Ieronim și sântul Augustin, cari aii însă momente de înțellepciune. Astfel, cell d-ânteiu, după ce recomandă celibatul ca ideahil perfecțiunii, apoi recunosce singur că „Evangeliulii nu face uă lege din celibatu; „pentru că trebue se fie crudii omulii cari împiedică celle „mai dulci înclinări alle Naturei, voind a imita pe angell, și „osândind astfel fapta lui Dumnezeu ”

Trei secoll episcopii, preoții și diaconii fură însurați, și nu făceau parte din tagma căllugărăscă; preoții eraii chiar opriți a se face căllugăre, dupe cum ne assigură sântul Grigorie în epistolele selle.

Prima măsură privitore la celibatul preoților și diaconilor este luată de soborul din Elvira (305); dar acèstă măsură nu se put applica decât în provincia unde să ținusse soborul.

Soborulti dela Niceea opri acèstă măsură, îngăduind episcopilor și preoților, însurați înaintea hirotoniei, a viețui cu soțiele lor.

Întrebarea daca ei se puteau însura și după hirotonie, s-a desbătut în multe sobore. Soborul din Ânger respunse affirmativ, cell din Nicea negativ. Gestiunea remasse nehotărîtă și mare numără de preoți și episcopi trăiau ca întrecut cu sociele lor; iar cei neînsurați fură îngăduiți, a ține în casă femei numite fyaaril (prea iubite), surori spirituale. Natura însă își rîde d-asemenea măsuri; și Agapetele devenit mame; și cănd sântul Hristos mă voi să silescă pe preoți a le goni, Agapettele sculară clerul din Constantinopole contra sântului Hrisostom, disprețuiră anatemele soborelor, și se mănținură pînă în seculul al XIII.

Chinoviții din Thebaida, inundănd în fine orașele și satele, întrodusseră în societate gustul celibatului, cari deveni una din condițiunile neapărate alle pravilei monahale; iar Papa Siricie uă făc într-adins pentru acèsta lege.

Cleruluprotestă energică contraacellellegi; și mulți preoți continuară a viețui cu sociele lor. Papa’ Innocentie I întări decretul lui Siricie; iar urmașii acèstor Papi îl întinseră ș-asupra diaconilor.

Sub Papa Grigorie VII, cunoscută sub numele de Hildebrand, Papismul ajunse în culmea puterii, scoțând și numind pe Regi și împărați. Papa Grigorie VII desființă cu totul căsătoria preoților; căci nu putea întemea bine Papismul decât formând uă oaste din căllugări, cari, fără neveste și copil, erau legați strîns de interesele Papilor; pe când preoții însurați, fiind lipiți de famillie, sunt legați de societate.

Cu toate astea, clerul se opusse energic la acea măsură a lui Hildebrand; și la soborul din Erfor trată măsura acèsta de eresie, ajungând disputa pînă la bătae.

Soborul din Constantinopole (692),înallutrei-spre-zeecelea canon, condamnă celibatul ca contrariu Naturei, Evangeliului, Apostolilor și vechiei discipline a Bisericei creștine. In fine, pîno în secolul XVI, preoții din Occidentă se însurau, cu toate anatemele Papilor ș-alle Soborelor.

Eată, Eliso, pe scurt originea Monahismului saă a celibatului; mobilul a fost ideea, de perfecțiune și ideea de dominare.

Papa Victoru II, voind a pune un frîu neorînduelelor scandaloase d prin Chinovii, a provocat uă conspirație de căllugări; un subdiacon i vărsă în Potir vin otrăvit; dar cugetul îl trădă; și muri sub securea gelatului, mărturisind crima.

Papa Clement XIV, cari a desființat compania lesuiților la 21 luliu 1773, a fost înveninată d-un lesuit, s-a murit peste puțin.

Pierre Damien, Episcop italian în secolnl XI, într-uă operă despre moravurile ecclesiastice, desvălluie lucruri îngrozitore despre scandalurile și crimele ce nasce celibatul.

Cu altă occaziune îți voiu dovedi că căllugării sunt inamici al libertății și naționalității, prin urmare ai civilisațiunii.

Adio, Eliso! Și comunică-mi mai des tot ce știi că mă intereseză.

Vara ta devotată

Agapia

CAPITOLU XX

LEGEA PROGRESULUI

Monastirea X.. 1848 Sept. 25.

Iubită Elisă,

Profiit devenirea maicei Epraxiei la Passărea, ca să-mi împlinescu promissiunea dată în precedenta epistolă: că adică monahismul este uă piedică chiar pentru civilisațiune; și pentru acèsta n-ai de cât să compari serviciile ce au addusii preoții însurați în Orient, și în parte, la Bulgari, la Greci și la Români, în timpi de revoluțiuni și de lupte naționale, cu preoții neînsurați și cu călugării duprin chinovii din Occident, și în parte, în Italia, Francia și Spania.

De aceea am convingerea că tată-meu, când va cunoște prin sine faptele călugărilor celle scandaloase, se va indigna ca ori ce inimă onestă, ce se vede jucăria unul șarlatanii; și atunci tot respectul seu, toată evlavia sa, o va concentra asupra preoților de miru, cari, cel puțin, ca cetățeni și părinți de famillie, însuffl încredere și respectă; și daca nu sunt la înălțimea inissiunii lor, culpa este a Capilor Bisericei, ce au interes a-i ține în întunerec, spre a întrebuința ca instrumente passivă pentru scopurile lor de dominare. Învățăturile din seminare sunt elle ore ceea ce trebue să fie? Nu! Cunoscă professori cari se expun luminândă pe seminarist, nu cu lumina întunecoasă și absurdă a teologiei, cari li se impune a o preda, ci cu lumina salutaric a evangeliulul. Numai când preoții de miră vor fi bine luminați, și bine plătiți, și împrăștiat în toate satele, atunci numai se va putea zice că poporul e luminat; atunci Despotismul, civil și monacal, va fi învinsă; atunci Libertatea va triumfa; atunci România va fi fericită.

De și monahismul în Orient n-a fost uă plagă pentru omenire, ca în Occidentă, unde sunt congregațiuni ca alle lesuiților, Casuistilor, etc. (în cari chiar Despotismul civil a găsită un sprijină) nu este mai puțin adevărat că monahismul în genere represiut sistemul absolutistă. Pentru căllugări, chinoviele sunt idealul societăților bine organisate; și daca ei ar avea puterea, ar organisa societatea după modelul chinovielor „uă republică de automate, guvernate d-uă aristocrație de rochii negre, cum zice un scriitoră eminent.

In Orient nu s-a pierdut din vedere principiul din Evangeliu că împărăția lui Hristos nu este din lumea acăsta; dar și în Orient, ca în Occident, littera cari ommoră a înlocuit spiritul cari dă viață.

Bărbați competinți, în toate țătrile luminate, aă descrisă istoria instituțiunelor monastice din Asia și din Europa.

Ei spun cum trîndăvirea și superstițiile, fructă all innoranței, au înlocuită ideile și simțimintele generoase alle Creștinismului. Azi nu mai aflum cel puțin zehil și convingerea primilor anacorți, din cari mulți fură missionari respectabili în propagarea principielor cvangelice.

In Occident, ca în Orient, monahismul a fost uă piedică chiar pentru progressul agriculturel. Compare cineva statele protestante, (Prussia, Anglia, Statele-Unite.) cu statele catolice, (Irlanda, Italia, Spania): pe când în acellea înfloreșce și agricultură, și commerciu, și industrie, acèstea din urmă păru condamnate la sterpiciune, la miserie, la morte. In România, din norocire, căllugării n-au avut influința cellor din alte State; fiind că Românii sunt un poporii essențialmente agricolii; și agricultura moralisesă un popul.

In privința patriotismului, căllugării din România, ca și cei din Italia și Spania,nu pot avea alte interese de cât alle streinilor, cari le assigură veniturile proprietăților cu cari strămoșii noștrii evlavioși au dotat monăstirile, cu un scopă cu totul patriotică și filantropică; monăstirile fură destinate pentru nenorociți, orfani și pătimași, în fine pentru ajutorul cellor ce sacrificau averea, viața și famillia pentru creștinătate și naționalitate; elle aă devenit ații cuiburi de lenevii e, de depravație, de servilisină, de tot felul de crime. S-a întâmplată să visites multe închisori d-alle Statului, de dincolo și de dincoa de Milcov; și amă aflat mulțime de căllugări, condamnați pentru fură, incestă, oimnoră, și mai allcs pentru crima de sodomie și de violare a verginității... Cei cu bani afl totd-a-una mijloc de scăpare, cândă comită assenienea crime, forte obicinuite prin monăstirî; cei săraci singuri suffere pedepsa.

De câte ori România a fost bântuită de oștiri streine, căllugării au fost instrumentele celle mai servile alle cutropitorului contra intereselor țărreî, contribuind cu bani și cu spionagiu pentru mănținerea sclaviei ș-a privilegielor,

Chisseleff pussesse la caile a se vărsa în Vistieria țărreî cell puțin a treea parte din veniturile monăstirilor închinate; dar cabinetul de la Petersburg, favorisând pe căllugări, a annulat acea măsură.

Va veni timpul ca averile acèstor monăstirî să le incassese Statul; dar nu e mai puțin adevărat că mii de brațe, nefolositore societății, vor sta mult timp încă paralisate în acelle catacombe, numite chinovii; nu e mai puțin adevărată că acelle brage ar profita industriei, cornerciului și agriculturei căci din 24 mii. pogone și mai bine ce formesă territoriul României, o parte din trei este necultivată iar din vr-uă ziece mii de căllugări și căllugărice, ce urmeză a se afla în toate schiturile și monastirile din ambele țărrî surori duoe din trei părți cei pucin sunt nefolositore societății.

Chiar secularisându-se acelle averi, Statul urmesă a întreține pe acei trântori, fiind că ori ce reformă nu poate fi radical; ei bine! budgetul Statului se va încărca și atunci cei pugin cu trei millione și jumetate lei; adaogă că Mitropoliții, Episcopii, Egumenii, etc. vor avea lefuri; și, presupuind că Mitropolitul ar avea numai o sută de mii de lei pe anii, Episcopul cinci-zeci de mii, Egumenul de la 12 pînă la 24 mii, n-ar fi ore acèsta unii furii făcut societății? Cine nu șcie că arhierei ca Naum, arhimandriți ca Filotei, egumeni ca Cotrocenul și ca Raduliotul, au zeciuri de mii de galbeni? Cei mai săraci din arhimandriți și arhierei nu se poate să n-aibă câte-va mii de galbeni, de cari în genere profită bastarzii sau nepoții lor, sau cei ce pun mâna mai ântâi pe acei bani....

Eu crez că patrafirulii le-ar fi de ajuns acellor cuvioși păstori, voind a se a conforma jurământului lor d-a nu strânge bani, ci a-și assigura comori de venerație în memoria oinenilor, prin fapte evangelice.

Nici uă regul însă fără escepție. Sunt și păstori demni de stijna, precum este Ioanichie (Evantias) Iosif (Nanaescu).........., și alții ce nu-miadducii acum aminte....

Este nedrept ca Statul să năpăstuescă clerul românii pentru a îngrășa pe trîntori.... Daca muncitorii sunt albinele stupului socialii, ce alt sunt căllugării decât trântori, cari mănâncă d-a gata mierea albinelor?

Ce folos adducii ei societății? Nici un folos; pe când preotul de mirii, considerații numai ca cetățenii și tată de famillie, nu poate da cei pugin esemplele scandaloase ce le daii căllugării; și când preotul se va lumina cum trebuea fi luminiță, atunci preotul va fi pentru cetățeni ceea ce erau apostolii pentru primi creștini, ceea ce erau șefii familiilor patriacale: model de virtuți domestice și sociale, și balsam pentru snfferinzi.

’Mi e temă însă mult că, chiar improprietărindu-se plugarii, preoții de sate să nu remâie proletari, daca vom avea nenorocirea ca emanciparea muncei silite să se proclame de guvernă, cum s-a făcut în mai multe state civilisate, în urma unor mari sguduiri politice sau sociale. De or fi atunci la guvernă oameni cari să facă concessiuni proprietății, saă cari să tragă foloase din dictatură, principiele sacre de egalitate și emancipare se, vor parodia; ast-fel că plugarul va deveni sclavă all învoelilor cu proprietarii, nedându-i-se destul pămînt pentru nutrimentul famliiei ș-all vitelor; iar preoții, a cărora esistință le-o assigură ații Regulamentul, vor românea poate proletari, daca nu ci cel puțin copii lor, presupuind că preoții s-ar bucura în viață de usufructul pământului accordată Bisericilor ca destre; daca și acell pământă nu va fi illusoriu...

Viitorul României atârnă dela soluțiunea ce se va da acèstei cestiuni vitale.

Eu crez că și România, ca alte Staturi, când se va pune pe calica progressului, va desființa căllngăria. Cap Bisericei urmeză a fi însurați, ca primii Episcopi creștini; se va convoca un Soboru pentru acèst sfîrșit; și vor participa la acell soboră represintanții clerului din Dacia traiană ș-aureliană, Biserica română fiind autocefal; acell soboră va îndrepta multe retăciri și absurdități, întrodusse în Biserică de interesse și passiuni, și de differite considerațiuni politice.

Căllugării bătrâni se vor putea adăposti în monăstiri pînă la mortea lor; iar monastirile se vor preface în fabrice, în scoli, în spitaluri; și cu produsul acellor fabrice se vor întreține și scolele și spitalele, și bătrânețea și nenorocirea, ce se vor adeposti în acelle monăstiri.

Căllugării juni vor umplea cadrele oștirii, sau vor apuca cornele plugului, saă vor deveni negustori și meseriași; în fine, vor deveni folositori societății. Căllugărițele vor deveni îngrijitore pe la spitaluri, professorițe în scollele săteșci, etc., însă după ce se vor mărita; Statal le poate veni atunci în ajutoră pentru asemenea nobil sfîrșit.

— Ce visuri frumoase! vei zice-tu. Dar lupta între materie și spirit? Dar cupiditatea? Dar innoranța?

Daca crezi în progres, nu poți tăgădui că acea luptă este necessară; căci prin luptă se susține și microcosmul și macrocosmul, și pînă în fine spiritul va domina materia; apoi trecutul îmi arată viitoiul. Daca omul e sociabil și perfectibil, omenirea înaintesă; uă descoperire naște pe alta; luminele științelor, întinzându-se prin ajutorul pressei, al scolelor, all aburului ș-al ellectricitații, negura neștiinței, adică a superstițielor, se va rissipi; sorele adevărului, odată pe orizontal unei Națiuni, utopia devine realitate.

Compară omenirea din ’naintea lui Moise cu omenirea după Hristos; și omenirea din-naintea Reformei lui Luther cu omenirea dela Revolutiunca cea Mare; și omenirea dela 1789 cu cea dela 1848; și spune daca poate dispera omul de triumful Adevărului asupra Minciunei, all Libertății asupra Tiraniei, all Materiei asupra Spiritului?

Venim la România. Compară România din timpul Fanarioților cu România de la 1830; și România dela 1830 cu România dela 1848; și spune daca progresul nu e mare; apoi Europa olficial și democratică, luminată despre România de către cap de azi ai Revoluțiunii nostre, aruncați în emigrație de furtuna Reacțiunii, nu crezi t că ne va scăpa de protectoratul fatal all Czarului, cari ne sugrumă? Scăpați de Ruși, cum am convingerea, România nu va preface ea în legi principiele sacre din programul Revoluțiunii? Negreșit; și încet, încet, vom ajunge la....

A fi încorporați într-o zi cu Russia sau cu Austria, vei zice tu.

Dar ce te face a crede acèsta?

Tenmierea proponderanței Demagogiei în România; și în Europa, temmerca proponderanței pangermanismului unit poate cu panslavismul...

Ei bine! contra acèstui coșmar (joimăriță) îți oppuiu iarăși Progressul, adică Democrația. Daca adevărult sau libertatea e sorele, apoi tirania sau minciuna este nuor, este furtuna, este potopul, cari curăță atmosferra și regenera globul; apoi Muscalii ca oameni sunt perfictibili; și cu cât pressiunea va fi mai mare cu atât splosiunea va fi mai terribil. Peste 50 ani, Europa va fi democratică. Acesta este convingerea mea intimă.

Vei zice poate cu Thoma Apostolul: pînănu voiu vedea, nu voiu crede. Și eu îți respund cu Hristos: Ochi ai, și nu vezi; Minte ai, și nu înțellegi, când știința te lumineză, când legea Naturei îți ordonă, când istoria te assigură.

Salutare!

Agapia,

CAPITOLU XXI

UNU VICARU ALU LUI HISTOSU

Boerul Căpățînă, cari nu făcea nimic fără să consulte mai ântâi pe confessorul seu, i comunicasse ceea ce ’i spusesse mama Elisei despre visurile selle.

Monahul lovu înțellese gândul mătușei Agapiei, și respunse:

— Poți consulta un arhiereii, ca să te încredințezi pe deplin că și arhiereul va fi tot de părerea mea, că nu trebue a da fata după un eretic... Cât pentru arhierul Meletie, eu nu sunt de părere a ’l cere povața; pentru că acèst arhiereu nu âmbl în căile Domnului, cum ^ice David.

— Eșci sigur de ceea ce spui?

— Crede-mă, boerule, că acèstii arhiereu a scosii din minți multe fiice de spovedanie; multe scandaluri a făcut prin monăstiri, mai alles la monăstirea de maici X..., unde și are uă fată făcută cu starița Minodora; uă fată cari azi e căllugăriță tot la acea monăstire, anume Marta, și cari semănă cu arhiereul ca duoă picături de apă. Acea fată e crescută în pensionată și e procopsită ca Agapia; a îmbrăcat rassa de focul unui amores care, după ce a amăgito, s-a însurat; și fiind că l-a iubită prea mult, ea s-a făcut miresă lui Hristos, îndemnând-o mult la acèsta mamă-sa Minodora,

— Și eu cari credemăpe arhiereul Meletie un sfînt!

— Sfîntă ași putea numi pe arhiereul Naum, cari face fapte crestineșci, dând la săraci tot ce agoniseșce, fără să știe stângace face dreptă lui. Ca duhovnicii all multoră creștini evlavioș, am aflat dela fii mei sufleteșci pomenele ce face acell sfinții arhiereu!

— Daca e așa, părinte, apoi fă bine sinția ta și ’î vorbeșce pentru mine; rogă-l din parte-mi să ’mi dea voie a ’i cere povața sa arhierescă....

— Fii liniștită, boerule, i respunse confessorul.

Cine era arhiereul Naum, pe cari monahul Iov Ul făcea sântă?

Bulgar de nație, ell intrasse în monăstirea C... ca monahă, dupe revoluțiunea dela 1821, prin ajutorul unui unchi iu all seu, om bigotă și original, (ținusse vr-o trei zeci de ani cușciugul seu în podul casei).

Ca monah, ell fu botezat Naum; și ajunse curând arhondar; ca arhondar, făc cunoștință cu mulți boerii și cu multe cuconele mari, ce visitau des p-atunci monăstirea C....; și stiusse îndatora pe toți cei influințî; căci pe cei mici îi îndopa cu borșă, chiar în septămână luminată; iar pe boeri și pe cocone i cinstea cu tot ce avea mai bun în chellarul din monăstirea C....mai alles cu pește prospet din heleșteu, peștele fiind bine hrănit în asemenee heleștee...

Economul Naum îndatora în fine pe boeri cu duhul blândețelor, și pe cocone, cu milostenia....; dând unora punga și altora inima; iar ell prin acèsta își pregătia protecțiunî pentru a ajunge acolo unde viseză toți căllugării, la slavă și la comori.... Daca n-ajungă toți căllugării Arhimandriți, saă Arhierei, saă Episcop!, saă Mitrepoliți, este că nu toți știu grămmădi aurul cum l-aă grămădită repoasatul Pilotei, fostul Episcop de Buzeu, și fostul Econom îainte de 48 all Episcopiei de Rîmnică, după cum credă cei îndrept.

Din arhontar la monăstirea C... monahul Naum, contra canonelor Bisericei (cari ordonă ca călugărul să stea acolo unde ’și are închinată metania) ajunse econom la uă Monastire peste Olt; aci avu occasiune a face mulți bani în timpul acella când averile călugăresci erau cârmuite de căllugări.

In calitate de economii, monahul Naum produsse un mare scandal într-uă familie de boerii cu influință de peste Olt, scoțând din minți pe sora capului acelei familii; dar cu bani, accoperi scandalul; și protectorul seu, Mitropolitul Neofită, îl făc arhimandrit, dându-l lustruit! care-l lipsia; în fine în timpulii domnirillui Vodă Bibescu, arhimandritul Naum ajunse arhiereu, și i se dette ca zestre o monastire din cele mai bănoase din România.

In calitate de archiereu, ell addun multe călhigărițe și surori, din celle mai frumoase, după la mai multe mănăstiri, și formă unii schiță de maici, dându-l numele uneia din favoritele selle. Schitul acella deveni haremul seu, unde petrecea câte uă lun după intorcerea de la băl, fortificații de apele minerale; deoasebit că-l visită regulat pe fie cari lună.

Fără sfial și rușine, acell păstorii bisericesc (când visită vara haremul seu) ședea subt unii umbrară, in mijlocul gradinei; surorile și maicele îl pieptenau și ’l mângăiaii; iar ell le binecuventa...

Cât despre milostenii, etă cum înțellegea lei mosina evlaviosul nostru arhiereu.

Uă femee nenorocită, mamă a patru copii mărunți, îll aștepta într-o di ia scarra palatului șeii arhierescă. Când aihiereul se dette jos din carret, luat de subțiori de duol băeți cari ’l serviau, femeea căd în genuchi cu copii sei, reclamând ajutorul prea sânțitului arhiereu.

Cu câtă credeți c-a ajutată Vlădica Naum pe nenorocita femee?

Cu uă monettă de zece parale!...

Indignată, cochil Vlădichel (vizitiul) scosse un sfanțihu și ’l aruncă femeii, cu acèste cuvinte:

„Ține, coconă, un sfanții de la mine; ș-arini că firfiricul căllugărul; căci banii căllugăresci sunt blestemați de sobore!”

In aceeași zi, arhiereul Naum dăruia 400 galb. sociei unul directorii de pensionată, în schimbă pentru uă sărutare; căci mai mult nu putea depune cuviosul ca offrandă pe altarul Venerii....

Tot în aceeași zi, evlaviosul arhiereu cerceta ștatul Monăstirii, unde mai toți, servitori ai altarului, și căllugări, și dascăli, iscăliaă pentru jumătate lefa ce priimeu.

Acesta este arhiereul cari punea la schitul său favorit pe cuvioase să-i cânte cântece de doră; dar oppria în Biserice chorrul de musică vocall, compusă de copiile (de la șepte până la 12 ani) a cărora cântare angelică înălța suffletul la Dumnezeu; îll opria, sub afurisanie, picând că este contra canonelor ca femeile să cânte în Bisericele de miră.

Acesta este arhiereul care, măritând uă nepotă după un professoră, i promisse duoă mii galb. zestre; dar nu-i dette nici uă para. La Basci, uneori, trimettea câte zece sau ciuci-spre-zece galb. ca dară copiilor acellei nepoate

Acesta este arhiereul, tipul sensualismulul și servilismului, cari n-a trăit de cât pentru sine; și la mortea sa a lusat 600 mii de galb. de cari profitară duol nepoți, în cari avea încredere fără a imita cel puțin pe Hrisauu, cari mărita fetele sărace......

Confessorul boerulul Căpățină era amică intimă cu arhiereul Naum, amânduol avându-șl închinată metania la mănăstirea C....; amenduol possedând acelleași viciuri: ipocrisia, -lucomia, libertinagiul... Iovă se destăinui lui Naum, însemnându-i rolul ce avea să joace în privința fiiulul seu suffletescă.

Boerul Căpățînă fu presiutată de confessorul sau la arhiereul Naum; acèsta, în o zi, i citi într-uă carte, cari zicea că o are de la Patriarhie, că e peccată de morte a face un părinte ginere p-un eretică; că suffletul acell părinte va arde cu Arie în focul Ghehenel; că soborele afunsescătoate a-semnea căsătorii între crescinl cu eretici; în fine, arhiereul termină: „Afurisită este acella cari se alliadă cu ereticii, afurisită de 318 sființi părinți dela Nikea; și de mine, vicarul lui Hristoasă!”

Immărmurită d-acèste cuvinte, boerul cășl în genuchl ca trăsnită; și tremurând ca un condamnată, ceru iertare și binecuventare dela Vicarul lui Hristos, promițând că va fi următorii Sântei Scripturi.

— Binecuvîntat să fii, daca vei păț canonele sfinților părinți!

— Amin! respunse boerulu, sărutând dreptă sînțitului păstor, cu respectul cu cari bigoții sărută moștele sântului Dimitrie Bogoslovul.

CAPITOLU XXII

TARAFULU DEMASCATU

Mama Elisei, aflând dela cumnat seu celle petrecute cu arhiereul Naum, remasse îmmărmurită. Ori ce speranță era pierdută! Elisa veni atunci în ajutorul mame selle.

Unchiul Elisei avea de servantă uă fată cari iubia mult pe Agapia, fiind și botezată de mama aceștia. Elisa afl dela fată că unii om venea uneori după miezul nopții pe ușa din dosii a grădinel; și că bănuind cine să fie acell om,... pînzisse și să încredințasse.

Elisa comunică mame-si planulii seu, și mama Elisei invită pe cumnat seu la dânsa acasă.

— Dragă cumnate, i zisse ea, am să-ți descoper uă taină; dar mai ântâi să-mi făgăduesci pe ce al mai scump că nu vei spune nimenui taina ce-ți voiu descoperi.

— Îți făgăduesc pe mântuirea suffletulul meu.

— Sunt mulțumită. Acum, ascultă. Nevasta Dumitale nu-ți este credincioasă....

— Nevasta mea?!! strigă boerul furios.

— Dumneaei.

— Marghiolița?

— Dumneaei.

— Acea femee bisericoasă?....

— Ea.

— Este cu putință?!! Și de unde -știi?

— Vrei să te încredințezi cu ochii dumitale?

— Negreșit.... Și cine este acella?..

— Asta nu-ți-o pot spune; vei vedea singurii cu ochii Dumitale.

— Când?

— Ori când vei voi.

— Și unde?

— Chiar în cassa D-tale.

— Turbezi!....

— Liniștește-te, și ascultă. Fă-te că pleci pentru câte-va zille; plecă chiar arJI, și dutte pînă la țigăneșci; cum va însera, întorce te drept aici la mine. Apoi, la miezul nopții, intră în grădină, pe ușa grădinel din dos, avend grijă să faci uă cheie ca să nu dai prepus; și acolo vei fi înștiințată.

— Și cine-mi va da de știre?

— Toate le vei afla atunci.

— Stau pe mărăcini.... Marghiolița să mfi înșalle? Pe mine, cari am luat-o numai cu rochița, și pe cari o iubesc?

— Și când vei afla pe cine te schimbă!

— Și nu poți să-mi spui acum?

— Nu pot.

— De ce nu?

— Fiind că așa m-am legat cu acella cari ’mia descoperit taina.

— Plec...

— Fă-te că nu știi nimic; femeea șiretă înțellege pe bărbații dupe ochi. Dute drept la Herasca, tocmeșce uă birjă, și plecă chiar așii, sub pricinuite că eșci trimiș de Caimacanul la Buzn pentru pricini politice.

— Așa o să fac; și mâine seră sunt aici....

— Și ce al de gând a face daca te vei încredința de adever?

— Nu știu.... Voiu vedea atunci.

— Eu sunt de părere că mâine seră, când te vei întorce, să dai de știre unul subcomissar, unul protopop și la duoi martori de încredere.

— Destul. Așa voiu face.

— Dar păzesce taina.

— Am înțelles.

— Nimenui nu te destăinui, nici chiar duhovnicului; mai alles lui să nu-i spui, daca vrei să.....

— Nu cumva?!!

— Nu știu; dar daca vrei să prinzi Vulpea în cursă, ține taina ascunsă în inima D-tale.

— Prea bine! Prea bine!

Boerul plecă înfuriată; și urmă în tocmai consiliul cumnatei selle.

In noaptea urmetore, la unsprezece ore, boerul se afla în grădina locuinței selle cu martorii însemnați mai sus. Catinca, servitorea cari descoperisse Elisei secretul, veni în grădină s-anunțe pe boerul că pâteveni; însă singură. Martorii așteptară în salonă pînă le veni rîndul să atteste faptul.

Camera de culcată a nevestei nu era lipită de camera sa de culcare; boerul nostr intră numii în ciorapi, se uită pe gaura broștel, și văz pe cuviosul Iov, confessorul seu, în așternutul ă nevestei selle....

Fu apprope a scotte un țipetă era să-l viie dambla; dar îșl făccu curaz.

— De ne ar vedea boerul în starea astă! Jicea cuviosul rîțiând.

— Nici nu bănueșce! Și cum ar bănui, ell, un om așa de suffletescă, că chiar duhovnicul seu se fie amoredul nevestei lui?

Și amanții rîdeau, și să giugiuleau ca duoi porumbei.

— Ascultă, Marghiolită, zisse cuviosul dupe câte-va minute de tăcere; am isbutită, prin arhiereul Naum, cari pe lângă Meletie este un Drac pe lengă un ângeru, am isbutită în planul nostru; dar nu e destul atâta. Daca Agapia, cari iubesce pe amantul ei, va lua de bărbată pe Ionnel iară binecuvîntarea tată-seu? Dacă reclamă ea zestrea mame-si prin canalul judecății? Atunci averea el, de cari credeam să ne bucurăm noi, ne scapă din mână.

— Ce e de făcută?

— Trebue să dăm pe ereticul pe mâna Muscalilor, ca să-l trimiză în Siberia, ca p-un sa vergin cari a îndrăsnit să înjure prin gazette pe împăratul Nicolae; atunci Agapia de sigurii se va căllugări; și averea ei va fi a noastră.

— Dar dacă Ionel! scapă cu fuga? Și, după încettarea urtunei, daca se întornă în țerra?

— Atunci.... Vom vedea....

— Eu nu văz alt mijloc mai sigur decât a scăpa de Agapia....

— Ințellegu.... Ai dreptate....

— Și ce vei face pentru acèsta?

— Am uă fiică de spovedanie în monăstirea X.... uă femee bigotă, ca dobitocului nostr, cari va face totul ce-l voiu zice eu.

— Și ce vei face?

— Eșci curioasă ca moșa Eva, cari a pierdut Raiul.

— N-ai încredere în mine?

— Ba am, dar eșci femee....

— Ți am dat destule dovezi că știu să păstrez și alte secrete mai mari.

— Așa este; dar.... nici eii nu știu cum voiu face; vei afla atunci.

— Așa dar nu mă iubeșci?

— Nu te iubesc eu pe tine? Dar nu oare pentru tine ’mi am băgat suffletul în foc?

— Nu-mi spuiu?

— Ei bine! Voiu da Agapiei uă beutură ca să dormă somnul Drepților.... Eșci mulțumită?

— Nu pe deplin.

— Ce mai vrei încă?

— Să-mi dai și mie acea băutură

— Pentru ce?

— Îmi trebue mie...

— Ia semă, femee....

Boerul numai put răbda; făc semnă martorilor cari așteptau nerăbdători în salon... Mărturii veniră încet, și se uitară pe rînd pe gaura broștei; apoi boerul, cari avea cheiea dela ușă, o deschisse repede; și d-odată intrară toți în cameră, unde găsiră pe înamorați lipiți unul de altul.

Trăsnetul căzu peste dânșii la acèsta vedere neașteptată. Nevasta leșină. Căllugărul își accoperi fața.

Atunci comissarul încheiu procesul verbal, pe care-l iscăliră toți martorii; după plecarea martorilor, boerul ordonă la trei servitori ce așteptaă afară ca să lege pe căllugăr; și dupe ce îll legă, irasse barba, îll bătt strașnică, ș îll închisse pînă adoazi în pimniză.

Aduoazi îll dette pe mâna Justiției, cari ’l băgă în pușcărie.

Tot a duoazi boerul da pe portă afară și pe miserabila lui de femee, oprind cei duoi copii cari nu puteu fi culpabili de crima mamei lor.

Din minutul acella, boerul Căpățînă își luă duhovnică un preotă mirenă, bătrână, blestemând tagma căllugărescă.

Acum trebuia să scape și de afurisania arhiereului Naum. Elisa, înțellesă cu Ionell, promisse că va fi deslegată de acea afurisenie de însuși Patriarhal.

Pentru acèst sfîrșită, se înțelleseră cu arhiereul Meletie, care, printr-un amică all seu dela Patriarhie, căpătă uă carte de iertare, în coprinderea următore:

Antim, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop all Constantinopolei, Romei cellei nuou, și patriarh ecumenic (all toată pământului).

Smerenia Nostră, din darul, harul și stăpânirea prea Sf. și de viață începătorului duhă, ce s-a dată de câtre Mântuitorul nostru Isus Hristos dumnezcescilor și sființilor lui ucenic și apostoli, ca se lege și să deslege pâccatele omenilor, zicând lor: „luați duh sfânt; cărora veți ierta pâccatele, se vor ierta lor; și cărora le veți ținea, ținute vor „fi; și câte veți lega și veți deslega pre pământ, vor fi leagate și deslegate în ceruri. Della aceia, trecând darul sfânt și la Noi, ca uă moștenire, iertămă pe acèstă fiu suffletescă, Gheorghe Căpățînă, la câte și ell ca om a greșită, și lui Dumnezeu a păcătuit, cu cuvîntul, cu lucrul, cu gîndul, cu voință, sau fără voință, și întru toate simțirile lui; și sau sub blestemul arhiereului a căzut, ori a tatălui său, sau a mamei selle, sau însuși pe sine s-a anematisat, sau jurămîntul ș-a călcat, sau la alte ore-cari pcecate ca om dupe, deossebite vremi s-a alunecat; și acèstea duhovniceștilor părinți le a mărturisit, și canonul de la dâns din inimă l-a primit, și a-l împlini l-a voit. Deci, din învinovățirea și legătura tuturor acèstora, îl deslegăm; și îl slobodim, și-l iertăm prin a tot puternica stăpînire și darii al lui Dumnezeu, cum și închinatului duh. Asscinenca și pentru câte din uitare a lusat a se spovedi, și acellca toate să i le ierte lui milostivul Dumneazeu, pentru însuși a sa iubire de omeni. Cu rugăciunile blagoslovitei, slăvitei stăpânei nostre de Dumnezeu Născătore, și pururea fecioră Maria; alle Sf. sluvitului și întru tot lăudatului apostol și evangelistulul Marcu, ș-alle tuturor sfinților. Amin

CAPITOLU XXIII

PĂSTORII TURMEI LUI HRISTOSU

In dependințele caselor, odată proprietate a fostului Ban Mihalake Ghica, și cari au servit de palat provisoritt și lui Alexandru Vodă Ghica, în acelle dependince de lengă podul gîrlei, strada Mihal-Vodă, între anii 1848 și 1854, era un restaurant (birt); și allături cu restaurantul acella era un stabilimente de binefacere.

Intreprinzătorul restaurantului se numia Nicolae C... iar directrița stabilimentului se numia Uța C....

Pe lingă camerile publice, restaurantul avea și camere secrete, unde prînzeu sau cinau adese ori păstori ai Bisericei, bărbați infideli socielor lor, și studenți cu aparințe de moralitate.

In stabilimentul zisu de binefacere locuiau surori de caritate, nu de acellea cari dau ajutor sufeerinzilor prin spitaluri, ci de acellea cari vindecă ranele lui Cupidonu; și la unele și la altele, Beranger le deschide porțile Raiului, după cum ne assigură într-uă poesie a sa întitulată: Les deux soeurs de charité.

Reproducem uă strofă din acea poesie pentru convingerea cellor necredincioși.

Entrez, entrez, ô tendres femmes!

Reapond le portier des élus

La charité remplit vos âmes;

Mon Dieu n-exige rien de plus.

On est admis dans son empire,

Pourvu qu-on ait seaché des pleurs,

Sous la couronne d martyre,

Ou sous des couronnes de fleurs.

Restaurantul in cestiune prospera, sau din causa binecuvântărilor păstorilor bisericesci cari ’lu visitau adesea, spie a face ci-une de agape ca celle ce am descris într-unul din capitolele precedente; sau din causa stabilimentului vecină, al cărora oaspeți, attrăgeu pe trecători ca nișce sirene; satt din causa unei musice delicioase ce s-atucia câte odată într-una din camerele vecine; astfel că toate simțurile fiind flattate în acelle încăperi, attracțiunea era irresistibil; așa dar toate acèste căușe unite contribuau ca restaurantul lui Nicolae să fie frecuentat, și prin urmare să prospere; pe lângă restaurante se înțellege că prospera și stabilimentul otel, unul si fiind complementul cellullalt.

In restaurantul acella dar se afla adunați, în noaptea de 6 Decembrie annul 1848, zioa onomastică a împăratului Nicolae Pavlovici, mai mulțî păstori bisericesci: arhierei, protosingheli și arhimandriți, între cari arhiereul Meletie și arhiereul Naum, cu cari lectorul a făcut cunoștință.

Intre acești păstori era un singur miren, un professor de theologie, cari numai theolog nu era. Cu toată ura ce-i insuffla rassa, și cu toate satirele ce făcea căllugărilor, cu panna și cu gura, ell era sufferit de căllugări: fiind căscia toate secretele lor, fiind că era glumeț, fiind că numia lucrurile cu adevâratul lor nume, fără a se sfii căt de pugin daca persona căria adressa gluma sau critica era Vlădică sau Ban.

La masă erau 12 oaspeți, în memoria cellor 12 Apostoli. între alte feluri de bucate, se addusse pe masă rasol de clapon cu hren, și hrenul cu unt-de-lemn, ca să-i dea gust de melci; limbă de vacă cu capere, iepure cu mășline, varză acră cu carne de porc, friptură de mușchi și de iepure; apoi duoe plucinte mari, una cu carne ș-alta cu brânză; apoi migdale și stafide, struguri și mere; îu fine, 12 clondire mari cu vin de Drăgășani, cari de câte trei ori, fie cari clondir, s-a umplut și s-adesertat in interval de trei ore cât a ținut masa.

Professorul de theologie, cu uă memorie a la Mitridat, avea mania recitării versurilor, nu alle selle propr, ci alle altora, și mai alles versuri de la Boileau și de la Molliere. Când fumul vinului încep a se urca în creeri, ș-a întuneca sorele rațiunii, theologul se simți inspirat.

— Ascultați! le zisse theologul, ridicând mâna.

— Tăcere! strigă arhiereul Meletie, cari ținea loc de președinte, ca mai bătrânii.

Se făc tăcere și theologul încep a declama:

Loin d bruit cependant les chanoines à table

Immolent trențe mets à leur faim indomptable.

Leur appeatit fougueux, par l-objet excité,

Parcourt tous les recoins d-un monstrueux pâté.

Par le sei irritant la soif est allumée;

— Dascăle, îll întrerumpse u Nicanor; noi nu știm franțozeșce; vorbesce românesce, ca să înțellegem toți.

— Să ’ți esplic eu, frate, zisse arhimandritul Dionisie, ce voia să trecă de procopsit.

„Este descrierea unei mese de cântăreți și căllugări francesi, dela 1674; versurile ce le-a recitat dascălul însemnesă:

„Că, departe de sgomotul orașului, mulți cuvioși ședeu împregiurul unei mese, pe cari se aflau trei-zeci de felluri de bucate, cari însă tot nu puteau allinau fomea lor....

— Bre! esclamă arhimandritul Nicanor; flumânzi mai erau acei frați în Hristosu!...

— Nu mă ’ntrerumpe, cuviosule; căci pierz șirul ideilor, zisse Dionisie.

— Are cuvântă Dionisie, strigă theologul, cu uă supărare prefăcută; și trebuia să-ți respunză cu Molliere în Tartuf:

Cessez de m-interrompre, et songez à vous taire,

Sans mettre votre nez ou vous n-avez que faire.

Care pe românesce va să zică:

Nu ’ți vîrî lingura unde nu-ți fierbe oala;

Și tacă ’ți gura, moră stricată.,

— Bravo! Dascăle!... strigară toți, rîzând, și ciocnind cupele, pe cari le deșărtară in butoiele pântecelor lor.

— Tăcere! strigă președintele.

Se făc tăcere, și Dionisie continuă:

„Iar pofta de mâncări a acellor cuvioși era și mai mult ntărrîtată de uă plăcintă monstruoasă, adică mare, mare cât...

— Cât ișlicul boerilor tombateriști.....țiise theologul cu seriositate.

Si rîsetele, unite cu applaudele, intrerumpseră din nuoă tăcerea.

— Prea bine! Prea bine! zisse Dionisie. — In fine, continuă ell, bucatele celle sărate înflăcărară setea cuvioșilor.... „

Si acum dascălul să ne spuie cu ce au stins settea acei cuvioși?

— Cu ce alt de câtă cu sângele Domnului? observă Nicanor, cari era limbut.

— Tăcere! zisse președintele... Urmeză, Dascăle.....

— C-uă condițiune, respunse acèsta.

— Care? întrebă Meletie.

— Să numai mă ’ntrerumpă nimeni; cât pentru traducerea versurilor, să se însărcinese cei ce șciu limba francesă a le traduce la urechea cellor agrammati...

— Prea bine! strigară toți, rîtjănd.

Theologul continuă, cu uă seriositate comică:

Le prelat, le premier, pour honorer la troupe,

D-un vin pur et vermeil il fait remplir sa coupe;

Il l-avale d-un trăit, et chacun l-imitant,

Cei ce înțelleam limba francesă rîsseră cu hohote. Dionisie se plecă la urechea lui Nicanor, Dometie la urechea lui Galaction, Meletie la urechea lui Naum, ca să le traducă versurile; și rîsseră și cei agrammati ca și cei procopsiți.

— Acum să vi descriu figura prelatului in cestiune, zisse theologul.

La jeunesse en sa fleur brille sur son visage:

Son menton sur son sein descend à double étage;

Et son corps, ramassé dans sa courte grosseur,

Fait geamir les coussins sous sa molle épaisseur.

Eată și professiunea de credință a prelatului:

Quiconque est riche est tout: sans sagesse il est sage

Il a, sans rien savoir, la science en partage:

Il a l-esprit, le cœur, le mearite, le rang,

La vert, la valeur, la dignité, le sang.

Il est aimé des grands, il est cheari des belles:

Jamais surintendant ne trouva de cruelles

După ce să săturară toți de rîs, theologul zisse:

„Si să nu credeți, prea sânțiți păstori, că vă făc uă imputare din slubiciunea voastră pentru sexul frumoas: căcî însuși Tartuf mărturisesce către nevasta bărbatului, pe cari îll spovedea, picând nevestei acèste cuvinte:

L-amour qui nous attache aux beautés éternelles

N-étouffe pas en nous l-amour des temporelles:

Nos sens facilement peuvent être charmés

Des ouvrages parfaits que le ciel a formés

Je sais qu-un tel discours de moi pârâit étrange;

Mais, Madame, après tont, je ne suis pas un ange.„

— Trăescă Dascălul! strigară toți, umplând cupele și deșertându-le pe neresuflate.

— Trăescă Boileau și Molliere! respunse theologul, cari au demascat pe Tartuf

Si theologul deșertă și eliu cupa sa cu vin.

— Da! Da! Sunt’ m omeni, nu îngeri; și o vom dovedi chiar acum..., zisse archiereul Naum.„

Făcu apoi un gest semnificativii, și eși afară...

— Bun suces, strigară din întru un din messenî.

Peste zece minute, Naum se întorcea cu fața înflăcărată...

Toți, afară de theologul și de Meletie, eșiră și intrară după exemplul archiereulul Naum.

Cell din urmă din toți fu u Ierotel; dar ell nu se întorse curând.....

— Ce Dracu a pățit Jerotei? întrebă Meletie....

Ușa unde erau ospeții se crăpă pucin; și un cap de femee appăr... Era Uța, directrița stabilimentului de binefacere.

— Părintele Ierotei se afl în mare încurcătură... Veniți de ’l descurcați mai iute, zisse Uța...

Si Uța dispăru.

— A pățito Ierotei! zisse Naum, patronul lui.

Atunci s-auzi afară sgomot, și se deosibiau acèste cuvinte:

— Vrem să intrăm! ziceau mai multe voace de bărbați.

— Cu sila nu puteți intra! respundea uă voace de femee.

— Plătim și noi, ca cel-l-alți.....

— Nu se pote.

— Ba se poate.. Spargem ușa..

— Nu spargeți ușa, că chiem Poliția.

Cuvioșii deveniră triști și îngrijați.... In fine, Meletie rumpse tăcerea....

— Dutte, dascăle, de vezi cine face acell sgomot? și pune la reson pe obrasnici.„

Theologul, ambiționat, se armesă cu cuțitul cu cari să tăiasse plăcinta, și esse afară.

Se văz față în față cu patru Crai (libertini) cari voiau să sforțese ușa camerei unde erau trei surori de caritate, încununate cu flori. Aci intrasseră toți cuvioșii, cari dispărusseră câte zece său cinci-spre-zece minute din salla de mâncare; aci se afla și Ierotei, cari împingea în ușă pe din întru cu umerul, pe când directrița stabilimentului ținea ușa pe din afară, oprind pe assaltatori a intra în întru.

Dascălul de theologie, după ce adressă berbanților în limba grecă uă ploie de injurii, să reperji furios într-înșii cu cuțitul. Berbanții, crezând c-aă a face c-un Grecii apelpisit, o tuliră toți d-a fugă....

Mulțumită curagiului prefăcut all theologului, și mai alles vinului cari ’l esaltasse, Ierotei scăpă de bătae, și păstorii Bisericei scăpară de scandal.

Când Ierotei intră în salla de mâncare, fu întâmpinată cu hohote de rîsă și cu sarcasmuri,

— Te-a ajuns, cuviosule, blestemul preotului căruia ’i ai luat 1500 galbeni, zisse theologul lui Ierotei.

— Spune-ne și noă istoria cu preotul, zisseră câți-va.

— Ascultați.

„Ierotei a fost trimis acum câți-va ani de Mitropolitul ca să instalese un egumen la monăstirea A.... Acolo afl că predecessorul nuolui egumen lăsasse la mortea sa 3000 galbeni unui monah ce ’l servisse. Ierotei se îmbrăcă, în vestminte de Arhiereu, și ordonă s-adducă pe monahalii.

— In genuchi, afurisitule! strigă improvisatul arhiereu....

— Protestes! strigă Ierotei. Nu e adeverat.

— Vei protesta pe urmă. Ascultați, cinstiți părinți.

„Bietul monah, bigot, cade spăimentat în genuchi; și erotei i citesce rugăciunele de afurisanie...

— Acum spune tot ce te-oiu întreba, i zisse Ierotei.

— Tot, prea sfinte stăpâne, tot ce voiu ști.

— Unde sunt 3000 galbeni ai răpoasatului Arhiereu?

— Nu 3000 galbeni, prea sfinte stăpâne; ci numai 1500 galbeni; sunt la mine, dați de repoasatul Vlădica în păstrarea mea.

— Addu-i curând, afurisitule! Acei bani sunt pentru săraci, nu pentru tine.

Monahal addusse banii, și Ierotei i pusse în buzunar ca să-i dea present sexului frumoas.

— Protestes, zisse Ierotei.... Minciună!

— Nu este părintele Ierotei autorul acèstei fapte, zisse arhiereul Naumil; este arhiereul Silivestr, acell călluger însemnat, acell russolatr cari trage nădejde de Episcop.

— Puțin ne passă persona, fapta s-a commisii, zisse theologul; și s-a commisii d-un arhiereu, d-un păstoru allii turmei lui Hristos.

— Destul! strigă președintele, lovind paharulii cu cuțitul. Ridic parola oratorului.

— Me supuiu convențiunii, nu însă capriciului. Acum, D-le președinte, bine voieșce te rog a-mi da parola în altă chestiune, cari crez că va fi priimită de toți.

— Ai parola, dar ține-te de parol....

— Negreșit. Cunoșteți toți Oda către împeratul Nicoae Pavlovici, făcută d-un poet mișell?

— Da, da! O știm! respunseră toți.

Arhiereul Naum scoase uă hărtie tipărită și poleită, și citi cu voace tare:

Auguste, cari ai nume Biruință de norod Dat de Dumnezeu la lume; Esci întreg al lui isvodu.

— Destul! strigă theologulu, o cunoștem; și poetul cari a fucut-o, de va fi acella cari se crede, este ocara familliei ș-a nemulul său

— I face onnore, respunse arhiereul Naum; fiind că împăratul Nicolae este protectorul Românilor ș-all creștinilor.

— Părintele arhiereu Naum, observă theologul cu ironie, trage nădejdea Mitropolit; și va ajunge de sigur, fiind că are bani, și mai alles noroc; deci, fabulistul Alexandrescu zice, cu drept cuvent:

De cât multă minte, știi! că e mai bine Să ai tot d-auna u dramă de noroc.

— Bravo, dascăle! strigară unii dintre cei indepcdenți.

— Opinia publică însă este de opiniune contrarie; și dtă cum respunde opinia publică printr-uă parodie a acellei Ode. îmi dați voie să v-o citesc?

— Citeșce, citeșce! strigară câți-va.

Și theologull încep să declame:

Anticristule barbare, Subjugator de norod, Aruncat chiar din tartare, Escî întreg al lui isvod...

Abia citi prima strofă,și președintele i ridică parolă....; theologul continua citirea, și președintele zise, lovind tare paharnici cu cuțitul:

— Ridici! ședința!

— Să plecăm! zisse aihiereul Naum; căci nebunul acèsta ne dă de bellea.

— Să plecăm! zisseră toți, sculându-se.

Theologul se pusse pe rîs.

— Daca știam că o să ni se întâmple astă seră ceea ce ni s-a întâmplat, zisse Naum, vă poftim mai bine la schitul meu...., unde am fi petrecut de minune cu cuvioasele nostre.

— Pe viitor așa vom face! zisse Dionisie.

— Corb la Corb nu-și scote ochii. Prea bine! observă teologul; dar cu ce drept mă faci nebun, prea cinstite părinte?

— Fiind că esci nebun, ș-o să te trimit la Balamuc.

— Îți voiu respunde cu Boileau:

Et tel y fait l-habile, et nous trăite de fous, Qui, sous le nom de sage, est le plus fou de tous.

Care se traduce astfel:

Mai nebun e cell ce să crede înțellept, și cari nu e decât un Fariseu.

Pe când păstorii eșiau pe ușă, theologulii le zisse c-uă voace tare:

„Vai, voe! Fariseilor! cari stricurați țîntarul și înghițit cămilla! Veți mai intra voi în împerăția cerurilor când voiu intra eu în tagma voastră!

Abia plecasseră, și s-auzi afară un sgomot; erau cei patru Crai goniți de theologul, însoțiți de alți șese, cari năvăleau cu strigăte în salla unde cinasseră căllugării, hotărîți a face scandal.

— Ne-au scăpat din mână! zisseră ei i dar nu vor scăpa și de gura noastră.

Și plecară înfuriați.

Duoi marturi assistasseră nevezuți la celle descrise, ascunși după perdeoa ferestrei unei camere vecine: erau boerul Căpățînă și fiitorul său ginere Ioncll, pe cari ’l iertasse socr seu.

Inștiințate de arhiereul Meletie despre ospăqul din acea seră, Ionell rugă pe socru șeii a-l însoți la un locu unde avea să vază lucruri minunate; își poate închipui lectorul cât de mare a trebuit să fie mirarea și indignarea boerulu-i la vederea unui asemenea scandal.

— El bine! tată, îll întrebă Ionell, cum ți se pare?

— Totă evlavia am pierdut-o!...

— De căllugări, negreșit; căci pe celle sânte nu le spurcă faptele Fariseilor.

— A avut dreptate Hristos să, gonescă pe Farisei cu biciul din templul lui Solomon; cel puțin, daca nu sunt îngeri sau sânt, să fie omeni cu rușine...., lucrând astfel ca stânga să nu știe ce face dreptă; fiind că sunt Cap Bisericei, fiind că sunt păstorii turmei lui Hristos, și dau pildă rea oilor ce le păstorescu; d-aceea au pierdut cei mai mulți evlavia către celle sinte!„

A duoazi, 7 Decembrie 1848, cu toată censura și cu toți spionii muscălesci, circula din mănă în măna uă satiră contra arhiereului Naum, pe cari Craiu îl bănuiau să fi fost închis în camera, pe cari voiau s-o ia cu assalt în sera trecută; și ce era mai gravu, affirmau acei Crai în satira lor că l-ar fi prins; și că voind a-i rade barba, arhiereul ar fi plătită barba sa cu patru mii de galbeni... Scopul berbanților era a desconsidera p-acell arhiereu ca să nu se facă Mitropolit, după cum se auzia; de și Vodă Știrbei nu prea ținea ell cont de opinia publică; și făcea ceea ce-i dicta interesul și politica sa machiavelică.

Reproducem strofele celle mai picante din acea satiră, ce purta titlul de Circulara unui Arhiereu către mari și mici in tagma căllugărescă:

M-adresses in fine la tagma întregă, Voi ce purtați plette, bărbi și haină negră; Cari nu știți carte, cum nu știu nici eu, Dar cari în lume hondrăniți mereu; Căci sunteți chiemații puterii divine, Capii sîntei nostre Biserici creștine, Dar nu și alles cei dumnezeesci, Povățuitorii obștei creștinesci. Voe, lupi, șopîrle, gușteri și balauri, Ipocriți căllugări, tăurei și tauri, Vi se dă de știre printracèst pitac Tuturor acellor ce ca mine făc, Că d-acu-’nainte semă să luați, La femei cochette să nu vă mai dați. (Când aveți haremuri) căci dați de bellea; O pățiți ca mine, vai de barba mea; Duoe oca de aur, galbeni ferecați, Plutiiu sfînta-mi harbă ce-mi-o respectați... Căci nu era vorbă ceva de cârmită, Când-ți arăta briciul, luciu ș-ascuțit. Plesnea-mi de turbare, muriam de necaz; Dar cum eși în lume ca Vlădică rasă? De aceea etă vă blagoslovesc, Și ca capu all vostru vă povățuescu: Când vedeți natura că nu vă dă pace, Plecați pe la schituri, pe unde vă place... Ca să scăpați barba; căci vestea s-a dus Când s-o ști în lume d-un Vlădică tuns.

CAPITOLU XXIV

INELLULU NUPȚIALU

In zioa de 8 Ianuariu 1849 trei nunți boeresci și una țărrănescă se făceați la uă moșie de lîngă Bucuresci a boerului Căpățînă.

Catmca, fata din casă a acèstui boer, cu cari lectorul a făcut cunoștință în Capitolul XXII, se mărita in acea zi cu logofetul Ion, isprăinni cellul după acea moșie; căci și Catinca era tot din acell sat, fata unui biet săten scăpătata.

Trecem peste orația ce se obiclnuesce la asemenea nunți și cari rechiamă timp primitivi ai Romanilor: scumpe și plăcute obiceiuri ce s-au conservat, p-îutre atâtea furtuni politice, din preuuă cu limbă, cu costume, și cu atâtea alte deprinderi, ce attestă originea noastră.

Veniri d-adreptul la cunănia Mirilor săteni, pe cari o descrim de preferință, ca mai pittorescă.

In zioa nunței, collucerii călluri cu bradul verde, cu pistole și cu steguri tricolore, cu collaci și cu ploșci de vină atârnate de gâtă sau de oblîncul cailor, precedau două caze mari, cu câte patru boi, al le cărora corne sunt vara ornate cu flori de câmp. Într-unul din acelle două carre era Miresa cu flori la capii și în costumul național, atât de pitorescă; însoțită de mamă-sa, de bunică-sa și de socra mare; în cell lalt carru erau părinții Miriloră cu betrîmllor, moși cu barbe albe, de la 80—90 de anni trecuți. Flăcăi, mândrii ca bradul ce purtau, și în mizlocul lor Mirele cu flore la căciul, încurau micii lor cal focoși împrejurul cellor două trăsure. In fine, un cimpoierti, un diblarii șî cobzarii mergeau înaintea trăsurelor, cântândă din gură și din instrumente cântecul ce se obicinueșce la assenienea împregiurare:

Bine șede doi cu doi; Și noi, puică, amenduoi!

Flucăii și colacerii descurcau pistolele lor, chiuind de-ți împuia auzul.

Astă-fel ajunseră Mirii și nuntașii la Biserica din sătul M...., uă bisericuță de lemn, cari rechiema locașurile sânte din timp primitiv al creștinării acèstora terrâmuri, binecuventate de Dumneițcă. Mirii șofară în Biseriță înaintea unei mese pusă sub policandr; câte un sfeșnic mare de lemn, cu făclii aprinse, erau la dreptă și la stânga mesei. Pe masă era crucea, evangeliul, cununiele și paharul cu vină.

Un păstor venerabil, a căruia consortă occupapriniul locă în stranele destinate pentru femei, încep serviciul logodnei, ș-apoi al cunăniei.

Mai înteiu, luă inelele Mirilor, duoe inele simple ca și templu, ca și omenii acelloră locuri: obiceiu trecută de la Evrei la Romani, și de la Romani la Români; aceia purtau inelel în mâna dreptă, si aceștia îl porfă in mâna stângă Ast-fel îl portă pînă azi strănepoții lui Romulus. Romanii la începută purtau toți inele de feră; însuși triumfătorii, d-asupra capului cărora țineau lictorii uă coronă de aură, purtau în deget inellul de feră. -

In memoria acèstui obiceiu, chiar în timpul lui Plinie naturalistul, bărbatul didea nevestei selle, în zioa măritișului, unti inel de feră, simpl si fără piatră; in timpițiă lui Tertulian, inellul era de aura sari de argint; iar inelul nupțial (annulus uuptialis) să lăsa după morte acelluia cari se desemna ca moștenitorii sau successor

Dând uașilor făclii apprinse, păstorul binecuvântă de trei ori capetele Mirilor; și tămâind apoi după, obicciu, citi rugăciunea prin cari se chiamă binecuvîntarea lui Dumnezeu asupra Mirilor.

Păstorul luă apoi inellul bărbatului cu cari făc cruce pe chipul acèstuia, și zisse de trei ori:

„Logodescă-se robul lui Dumnezeu Ion cu roba lui Dumnezeu Ecaterina; în numele tatălui, ș-all fiiului, ș-all sântului spirit; acum și pururea și în veci de veci; amin!

Si dând inellul nașului, acèsta îll pusse în mâna dreptă a mirelui.

Assemenea se urmă și cu inellul Miressei, puindu-l nașa în degetul finei.

Dupe aceea nașul schimbă inellele, dând Miresei p-all Mirelui, și Mirelui p-all Miressei.

„Prin inell, zisse preotul, s-adatului Iosif domnia Egiptului; prin inuell s-a mărit Daniil în Babilonia; prin inell s-a arătată adeverul Tamariei; prin inell în fine părintele cerescă s-a îndurat către fiiul seu (omenirea) ziecâdă: „dați „inell în dreptă lui (simbolul puterii), și junghiat vițelul „cell grasă (simbolul abonlanței), și mâncândă să se vesclescă toți.

După terminarea serviciului cunăniei, pe cari toți îl cunoscu, și este de piisoasă a mai obosi cu acèsta pe lectoră, pastoral ținu Mirilor următorea orație, cari se obicinucște mai cu semă pe la sate:

„Mirilor, ați aizit ce esce și sântul apostol Pavel, și săntul apostol Ion, fratele Domnului: că omul nu poate trăi singură în lume; și d-aceea Dumnezeu ’i-a făcută lui întradinsă soție, luată din costa lui; omul e dator s-o iubescă, ca însuși trupul seu, fidcdă amânduoi un trup; iar nevasta să cinstescă pe bărbat, bărbarul ziind ’i loc de frate mai mare și de părinte; plecându-se muerea bărbatului, cum se plecă Biserica lui Christos; iar ceea ce zice apostolul Pavei că femeea sa se temă de bărbat, nu se pote. Înțelege că bărbatul să-șî bată sau să-și necinstescă nevasta; căci nici Hristos nu batte Biserica, nici oimul nu batte trupul seu, ci-l hrănesce și-îți îngrijasce Apostolul Pavei a înțelles că femeea să cinstescă pe bărbat, cum a cinstitei ca fată pe părinții ei; și d-aceea zice Pavel: că și bărbatul și femeea lasă pe părinții lor, și să lipescu umil de altul, ca pruncul de sînul mamei, ca Hristos de Biserică; și odată împreunați după lege, cum sunteți voi acum, nimeni nu mai poate să-l desparță, nici însuși Mitropolitul

„Vedeți, creștinilor, voi, cari stat martori la acèsta însoțire, că Hristos, binecuventând din preun cu ucenicii lui și cu maică-sa nunta de la Canna Gallilei, și începând minunele lui din zioa aceea, a voit să arate prin acèsta că bărbatul trebue să se însoțesce cu femeea, ce ’și alles la vremea hotărîtă de Dnmnezeu, spre a se îmmulți omeni pre păraînt, și a-l stăpîni pe elin, făcend pămentul roditor cu sudorea frunții; căci cu munca trebue să câștige omul hrana, iar nu cerșind de pomană, ca orbii sa îi ca călugării, cari trăesc ca trîntorii cu mierea al-or; iar căllugării nu trăesc după lege, ci împrotiva legii; fiind că și apostol au fost însurați, și Episcopii, și preoții, si diaconii au fost însurați, atât la Ortodocși cum și la Papistași, pină la desbinarca Papei de Patriarhul; d-atunci capii Bisericei appusului au hotărît ca se fie preoții neînsurați, ca să potă Papa să-l aibă ca pe niște militari; căci holteii merg în foc oibesce, nelusând în urma lor nevastă și copii; iar preoții de Biserica appusulul au rămas tot însurați; și d-aceea s-a păstrat țerra Românescă pînă azi: fiind că în vechime, sub Domni ca Mircea Vodă și Mihal Vitezul, când Tătarii și Turcii călcau țerra, preotul lua crucea într-uă mână, și spata în alta, și mergea de se lupta pentru cruce și pentru moșie; căci și preotul are țarrina lui, și nevasta lui, și copii lui, cum că și muncitorii, și tîrgoveții, și Boerii; și îl dâre inima de holda lui, și de casa lui, și de copii lui, și de nevasta lui.

„Iar căllugăria a înființată nișce pusnici leneși, cari le venia mai bine să șeză cu burta la sore, decât să muncescă; le venia bine a mânca d-a gata, ca trântorii mierea albinelor; și au amăgit pe cei proști cu focul Iadului; casă le dea averile lor, desmoștenind pe copii lor, sub cuvînt ca să se roge căllugării la Dumnezeu pentru cei păccătoși; când Hristos a fost că ruga omului să fie tatăl Nostru, și să iubim pe apropele ca pe Hristos, și să facem bine chiar cellor ce ne făc reu.

„Apoi, fraților, ce caută căllugărul în lume? Ducă-se în pust, unde au trăit pusnicii; trăescă acolo cu burueni și cu lăcuste; iar nu în orașu, cu tot ce e mai bun pe lume, fără să fie folositorii omenilor. Daca ar face toți oamenii ce fac căllugării, trăind singuri și fără femei, apoi pămentul s-ar pustii. Căci și hearrele pădurelor, și paserile cerului, și pescii din Mare, și gîngăniele d prin iarbă, și chiar florile, toate vietățile de sub ceru și din apa, după pământ și de sub pămâut, se însoțesc la timpul lor, celle de un fell cu celle de altă fell; și să îmmulțesc, și măresc toate în limba lor puterea și bunătatea lui Dumnezeu!

„De aceea, frațiloru, cei ce s-au sculat acum trei luni cu stegul dreptății ș-all frăției, cerând toate câte le știți, aceia apostoli ai lui Hriscos sunt! Si binecuvântat fie’ numele lor în veci!

— Amin! zisseră cei de față.

„Și voi asemenea, cari ați fost martori la acèstă însoțire, fiți binecuvîntați!..

— Amin!

In timpul acèsta, mulți din flăcăi și fete învîrteu hora în curtea Bisericei, descurcând armele lor, și strigând:

Trăescă Mirii!

Iar când vezură flăcăii duoe căllugărițe, cari venisseră și elle la nuntă, învitate de Agapia, le strigară flăcăii:

„— Aide, măicuțelor, lepădă-ți haina negră, și puneți la ureche flori de miresă; c-ați auzit ce a zis moșu Popa; și veniți să jucăm și să cântăm împreună:

Bine șede duoi cu duoi; Si noi, puică, amânduoi!

Si rîsseră toți cei de față.

Iar bietele maici, lăcrămând, ziceau în gândul lor:

„Au cuvânt bieții creștini! căci căllugăria nu e după legea lui Hristos ș-a lui Moise; iar noe să ne ierte Dumnezeu păccatele; căci ne am deșteptat în chinovie legate prin jurăment; și, fără voea noastră, am călcată jurămentul; căci omul e om; și Dumnezeu a zisă:

„Creșteți și vă îmmulțiți.”

ÎNCHEIERE

In aceeași zi, 8 Ianuariu 1849, și tot la acea biserică, se cununau:

Agapia cu Ionell, Marta cu Macarie, Elisa cu Iulian.

Iulian fusesse și ell căllugeră; și în timpul Revoluțiunii aruncasse rassa și se făcusse professore; însă numai rasa o lepădasse, iar năravul toată de căllugăru, căci era un intrigant și un ipocrit de prima ordine; dar Elisa avea slăbiciune de ell, fiind că deschisese ochii pe densul...

Macarie, cari era forte avută, cum să știe, îmjestră pe Elisa assigurându-l dota într-un immobil.

Superioră Minodora murisse; și Marta put lepăda și ea rassa, cu binecuvântarea arhiereului Meletie, cari se știe că era părintele el.

Iulian și Tonnel scăpasseră de persecuția boerilor și a căllugărilor prin influinza boerului Căpățînă, cari ținea de casa Caimacanului dup-atunci.

Mulți din revoluționarii cei mai compromiși aflasseră adepostă în monăstirile de maici și de părinți; numai în monăstirca X, unde Minodora fussesse superioră, se adăpostisseră vr-uă zece: amantele lor i țineau ascunși în chilliele lor, hrănindu-l ca penișce gâșce, și îngrijindu-i ca pe nișce copii; pentru cari și amații lor se arătară forte recunoscători, depuind un chiar viața lor ca offrandă pe altarul Venerei....

Cei mai juni, ca să desfide pe persecutori, și ca se facă hazu, erau îmbrăcat în vestminte de surori și de maici, si treceau ca consângiiu al amantelor lor.

Însuși Ioneliu a stat și ell vr-uă zece zille în acea monăstire în costum de suroră; nu însă in chillia Agapiei, ci a unei bătrene, confidenta aceștia; iar Agapia a știut a-l ține în respect, stremutâudu-se în chillia Martei,

Astfel erau p-atunci obiceiurile căllugărilor; astăzi s-au schimbat mult, încât am putea zice că cuvioși și cuvioase, daca nu sunt ângeli, sunt oameni, cel puțin....

Ne remâne a zice câte-va vorbe despre amăgitorul in fortunatel Evghenia, cu cari lectorul a făcut cunoștință în Capitolul III.

Când se dusse Ionell în noaptea a doua ca să ’l cobore mâncarea în închisorea lui (ce era un puț de piatră unde se assigura averea monăstirii, în timp critic) află pe nenorocitul mort: își sfărămasse capul d-o piatră, în căderea sa.

Nenorocita Evghenie a murit esaltată.

Agapia și Marta, amice intime de pensionată, trăescă și azi fericite cu bărbații lor; iar biata Elisa a fostă silită a se despărți de bărbatul ei, omu intrigantă, geloasă și brutal.

Fine