Cele șapte candeli. Pe catafalc

I. Din cuibul eremei

In anemia lui sufletească Andrei Cosmescu a găsit la umbra Bisericii un adăpost sigur de mîntuire. După trei ani de rătăcire pe la toate facultățile Universității urmează cursurile teologice nu atît în vederea unei cariere în erarhia eclesiastică, ci mai ales pentru disciplinarea sufletului său.

Convins câ un om superior se vede în opere, aleargă în drumul operei prea adevărate. Un fapt de virtute este fără îndoială un capo-d-operă și egalează o poemă; dar care-i virtutea supremă mai presus do ori-ce plăsmuire? își zice Andrei. Izolarea e poetică, dar nu este demnă. Nu, a lupta în mijlocul acestor dobitoace, a-i înfrînge, a birui oceanul josniciei lor, a-i înălța, a-i legiui, a-i domina, a-i înfrîna, iată rolul omului superior și misiunea pe care o bună ursită trebue să-i o încredințeze.

Pentru mîntuirea lui Andrei s-a smerit. In sufletul său a stins nebunul orgoliu, n zis plăcerii să tacă și uitării să-l cuprindă. Și orgoliul a tăcut și uitarea l-a cuprins. Umbrit subt cutele tăcerei sufletul său s-a curățit ca Zaebeu Vameșul cel iubitor de arginți.

— Ah, sfînta Fecioară! exclamă Andrei cugetînd la trecutul său fără prihană. Fecioara Va păzit, Fecioara l-a ocrotit, Fecioara l-a mîngîiat în multe clipe de jale.

Nu este Ea, poarta prin care bucuria va străluci, chemarea lui Adam, scaun al Împăratului, steaua prin care soarele s-arată? Dar închide-Ți ochii Mireasă nenunțită să nu vezi păcatele noastre; astupă-Ți urechile să n-auzi blestemele nostre; să nu simți suflarea nebuniei noastre, să nu Te scîrbești de scăderea noastră.

Și Sfîntă Fecioară, cunoștința cea necunoscută, îi vorbește iubitoare și maternă. Întîia oară a văzut-O tiecîn-du-Și umbra zîmbitoare dar tristă înaintea lui. Era după o lungă agonie sufletească. Imaculata purta în mînă o lampă asemenea unei stele a nopții și curînd a dispărut pe o scară de aur în palatele Sale de azur.

Cînd a văzut-O a doua oară Andrei O invocase în noaptea morții surorei sale. Avusese un vis viclean, în care demonul apărea plîngător pe flacăra păcatului. Azi păcatul e mort și diavolul s-a spulberat. Fecioara a veghiat mult timp la câpătîiul lui, o noapte întreagă, dar noaptea a fost mai lungă și el s-a rugat; s-a rugat prost dar și-a sfărîmat inima la poala Ei.

Iar aceste două evenimente i-au sfințit sufletul: dar aducerea aminte de ispite zburate și de săgeți viclene trezesc în el adesea temeri neînțelese și presupuneri blestemate. Ca hamauianca glăsui abia auzit, așa de încet și de încet:

— Isuse miluește-mă.

Și așteptînd mila Lui, Andrei își plecă fruntea pe masa modestă rumegînd al XI icos al Domnului:

— Ceia ce ești lumină adevărată dătătoare de lumina.

Și scoase o laudă ca un oftat al sufletului pe care tot-d-a-una o repeta în vremuri grele:

— Că Tu eșii unul siînt, unul Domnul Isus CristoS întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl...

Odinioară sufletul său era împodobit uu în purpură ci în dantele albe și broderia sa era de tot albă. Azi e îmbălsămat în flori triste, iar el, grădinarul cel mai jalnic le cultivă cu ardoare. Ah, sărmanele sale flori sufletești, istovite în candela durerii lui! Horbotă de tămîe, evlavia către Dumnezeu și nădejdea îl înalță mai presus de toate. Dar el suferă zdrobit de o durere supraumană și cum alta n-a mai fost. Nu și-a atins fruntea de antimismul mistic și ae află încă pe pragul luminei spirituale. El șovăește ca Durtal al admirabilui Huysmaus. Dar în jurul lui nu e o ființă bună și un suflet cutremurat de exuberanță mistică. Durtal își clădea castelele inimei pe temelia prietenilor săi. L-abbe Plomb și l-abbe Gévresin și buna M-me Bavoil nu pot fi printre Romîni, ortodocșii nu pot ava un cler desăvîrșit.... Doctrinele au același fond și Legea o una, își zice Andrei, dar clerul!.... Și visul Bisericii universale, al doctrinei neoortodoxe îl turmentă cu stăruință.

Cînd a întîlnit pe părintele Iacob, tînărul descoperi un duhovnic senin și un prieten adînc. În lungile lor conferințe, preotul și neofitul se regăseau pe același cîtnp de cugetare și desfășurau planuri de ideal. Și cînd Andrei și-a expus în cuvinte temătoare idea unei Biserici universale, preotul l-a ascultat în tăcere:

— O, reformă, reluă el, cum mai e cu putință azi? Cine îți va mai urma? Maria, Marta și Salomea sunt azi curtezane, ba curtezane cu alcov. Și ce Apostoli vei avea? Poeți anulați și mistici șarlatani. Vei găsi rafinați și tîlhari, Ana și Caiafa, dar copii naivi și buni, dar suflete topite de extaz, dar iubire curată, pură, credință exaltată nu, nu!...

— Așa dar, Părinte, o Biserică creștină sobornicească și apostolică să nu mai fie cu putință? O ceartă seculară să nu se stingă înaintea unei primejdii comune?

— Cine știe ce viat va bate veacul peste sfînta Biserică!... Cine știe ceva aduce Duhul neștiut!...

Și ca un inspirat reluă părintele Iacob încet, încet:

— Sărmană catedrală, zidurile tale sunt ruină, cele șenpte lumini din candelabru se sting, toaca se pierde și în pronaos numai cîntă cîntec de îngeri..

Părintele Iacob era un spirit luminat și lămurit în simbolică și mistică. Dar ceia cc făcea farmecul conversației sale era melancolia vagă care-i voala cuvintele, privirea lui elocventă de tristețe și glasul molatic și modest... Ca o cultură liberă dar severă, exclusiv din capo-d-opere, saturat de lecturi și de pietate, părea bătrîn la trei-zeci de ani, mai secat sufletește.

Care e toiagul credinței lui?... se întreabă Andrei. Și scrutător străbate într-o clipă toate subteranele propriului său suflet. Nimic, nimic, numai gînduri moarte și dureri duse, numai chiu și numai plîns. Și contemplă chipul preotului istovit în adevăr, dar luminat de acea siguranță stranie care îți face rău.

Preotul Iacob e văduv de trei ani și n-are copii; în străfundul sufletului său, fie-care fibră a sîngelui său, fie-care urmă a gîndului său, fie-care lumină a privirii, poartă marca ideală a exaltării sale mistice și vrednic tot-d-a-una În zile fără de păcat. Biserica sa e împodobită cu purpură și cu viason, stors din sîngerarea Mucenicilor celor din toată lumea; se odihnește cu sfinții, robul lui Dumnezeu, în așteptarea vieții fără de întristare și durere, în hlamida milei Tatălui ca unui singur îndurat. In sfințirea sufletului său, în curățirea trupului, în îndreptarea cugetului, în lămurirea gîndului el n-a șovăit și n-a putut șovăi o clipă. Și-a îngrădit simțurile dar n-avea mult necaz, privirele sale le-a împodobit cu slava Lui și trupului său îi dă hrană cerească în făgâduiala bunătăților ce vor să fie. L-au păzit sfinții Ingeri, Maica Domnului l-a luminat. Duhul sfînt l-a mîngîiat din tesaurul bunătăților Sale; din mierea iubirii Mielului sfînt a stors iubire... Neînfricat și neînfruntat este căci viața lui este întărită, de iubire biruită, de aceia care din cer au putere de biruință nebiruită. Andrei îl contemplă dar pe el se biruie. Cîtă trepidate și de cîte ori n-a alîrnat în gol.

De cîte ori desgustat ți de viață și de credință obosit nu s-a privit cu groază străin nu numai pe pâmînt, dar singur și în fața morții.

In părintele Iacob a găsit un sprijin; s-au împrietenit preotul și durerea și slujitorul Altarului a înțeles suferința acestui suflet și s-a oferit cu dragoste să-l ajute în mîntuirea sa. De păcate uu l-a întrebat și nu erau grele; l-a luat înaintea icoanei și Andrei a căzut la Precista prea mărind-O în înțelesul mîntuirii lui. Preotul a intonat cîntarea de laudă a Neprihănitei:

— Cea ce ești mai cinstită de cît Heruvimii și mai mărită fără de asemănare de cît Serafimii, care fără stricăciune pre Dumnezeu...

Apoi părintele lacov a deschis Paraclisul și i-a citit plîngătoarele irmoase ale Fecioarei și de răi vrăjmași, pentru slobozire din stricăciunea morții ca Adam și Eva. Andrei și-a răzimat capul de mîna preotului îngînînd abia:

— Părinte, Părinte!...

Iar preotul Iacob părea sf. loan Teologul, primind capul blînd de Dumnezeu cuvîntătorul, norul păgînilor cel pus asupra noastră să-l risipească.

Atunci a simțit Andrei o toropeală ideală cotropindu-i întregul său și pe sufletul lui căzînd ca o pînză do vrednicie. In noaptea aceia Maica Domnului i-a apărut pentru a treia oară; a văzut-O întreagă și lămurit, singură sfînta Fecioară, dar bună și blîndă. Era în falduri albe și pe cap cu zăbranic alb. A făcut asupra lui semnul întreit al crucei și din privirele Ei l-a zguduit bine cuvîntarea. Minunea a trecut și a doua zi s-a spovedit, dacă vrednic este și pocăință să facă; trei zile a postit, post sever cu pîine și apă și a citit rugăciuni.

Staturile părintelui Iacob înclină spre călugărie; însă

Părintele pricepe că n-a venit clipa cererei solemne și Andrei e încă înfiorat de lunga tăcere și de renunțare la tot și la toate. Și apoi în chinovii de cîte ori nu străbat ispitele diavolești și patimele degradate.

Andrei e un poet mai presus de toate, un suflet de poet sublim și el se pricepe. Odinioară l-a zis părintele Iacob, acest estet înamorat de iluzii și de sus pînă jos scăldat în esopul artei:

— Rămîi sublim și te izbăvește vestind lauda Domnului... Înalță pe altarul inimei tale jertfa Sa; scrie in numele Lui sempitern, pe aripa prea sfintei Biserici: scrie și vei primi prinosul mîntuirei tale.

Și Andrei e-a hotărît să dea grai melodiei interne care suspină în sufletul său. Cu gîndul artei, artei pure vrea să îmbrace mai presus de toate într-o formă lirică poezia biblică, psalmii, ceteniele și irmoasele. Dar cine le va citi, cine le va admira? Preoții? Preoții sunt răi, sunt ignoranți, nevrednici și corupți; monahii sunt corupți și mîrșavi; erarhia bisericească — infamie, nemernicie și scandal.

Și apoi unde va găsi el o catedrală pe care arta în zăbranic să se unească în același cîntec exaltat? Să încrusteze pe zidurile ei inspirațiile sale divine, să armonizeze sfînta Leturghie cu subtilitatea sufletelor moderne!... Nicăeri și nici o-dată!... In zadar bate calea Bisericilor din București. Același tip crucial și armenesc, aceiași monotonie și greutate a stilului, aceiași iconografie barbară și aceiași muzică orientală, molatică și nasală.

Și nicăeri slujba divină nu e conformă artei atrăgătoare și demne; preoții nu sunt pătrunși de ardoarea Verbului și n-au măreția solemnă cuvenită lor... Și străbate însetat de o formă pură întregul oraș și toate Bisericele, sf. Gheorghe, Oțetari, Kretzulescu, Biserica Albă, sf. Spiridon, Stravropoleos, Icoana, Popa Nau, sf. Vineri, Mitropolia, Doamna Bălașa; pretutindeni obscurantism, lipsă de gust și de originalitate în servicii.

Ah, și ce goale sunt Bisericele, ce părăsite sunt tot-d-a-una!... Cum răsună dureros glasul cîntărilor în singurătatea de templu.

— Nu mai vine lumea, părinte Iacob, nu mai vine la Biserică...

— Adevărat?... răspunse zîmbind preotul. Dar uude se duce lumea?

—Părinte, Părinte, ne pierdem; credința și iubirea se sting, lumea se stinge...

— Nu, nu se va stinge, nu trebue să se stingă reluă înflăcărat părintele Iacob; e adevărat Biserica trece printr-o criză, sfîșiată înăuntru, părăsită aproape de Stat... Dar în curînd va fi restabilită mai strălucitoare pe temelia ei.

— Cum Părinte, mai crezi în reînvierea Bisericei? Mai e posibilă o reînviere?... Nu, Biserica e pierdută, e pierdută... Ne trebue o reformă îndrăzneață astăzi.

—Da Biserica. Verbul nu e însă perdut, Treimea nu e perdută. Poate să sa ruineze lumea, poate să se spulbere pămîntul... Cînd nu vor mai fi zei falși, zice o dogmă cabalistică, Dumnezeu adevărat va străluci...

Și conversația alunecă pe povîrnișul reînvierei spirituale a norodului.

— Poate, dacă arta s-ar pune cu totul în serviciul Religiei!... Dacă s-ar îofiora Leturghia de poezie și de cîntec, dacă s-ar subtiliza și mai mult slujba divină, dacă arta clasică ar îmbrăca-o, n-ar putea dăinui Biserica încă și multă vreme, părinte Iacob? Nu s-ar produce o mișcare salubră în omenire?...

— Ah, să se schimbe tradiția? Aida de!... Poeții, înțeleg, poeții ce sunt ei, de cît soli ai Verbului! Poezia, fără îndoială, poezia și credința snnt canavana pe care claviază sufletele mari...

Dar ceia ce ne trebue e în primul rînd un cler savant șt conștient, e un personal priceput. Propaganda ortodoxă a rămas cu mult în urmă... Cea ce ne lipsește e viața, viața catolică. Nu cultivăm progresul, nu evangelizăm poporul în mijlocul mișcării literare, științifice și religioase.

Vezi, în al XVI veac cultura noastră nu era de cît un prisos al inimei. Azi unde mai avem măcar un diaconul Coresi, un popă Grigore din Măhaci?... Și această strălucită înflorire literară pioasă din veacul următor! Un Varlaam, uu Dosofteiu, Melhisedec, Silvestru ieromonahu, popa Ion din Vinți, Sava mitropolitul și atîți vlădici, preoți, ieromonahi, dascăli și sfintagereți, dornici de muncă cinstită, fără educație savantă, dar mai nobili prin exuberanța inimei lor! Azi nu mai sunt, nu mai pot fi! Și Woevozii patriarhi ce urme strălucite nu ne-au lăsat! Mînăstirele Dealului, Glavaciocul, mitropolia Tîrgoviștei, Curtea de Argeș, Bisericanii, Secul și Neamțul, Mislea, Ezerul, Rîșca, Slatina, Pîngărații, Plumbuita, Mărgineni, Radu-Vodă, Caiafa și cîte, cîte încă! Și e acolo artă adevărată, e meșteșug, gust, finețe; regulele ermineuticei, taina, credința sunt înflorite pe ori-ce ușă sculptată pe orice piatră tencuită, pe ori-ce icoană, pe ori-ce vas sacru.

Așa dar, Părinte, crezi că vremile trecute fosta-au mai fericite și mai bune?

— Mai fericite căci erau poete, mai bune căci erau copile... Evul mediu e frumos căci e poet; noi suntem pâmînt și monedă calpă, noi epigoni nevrednici.

— Dar noi n-am avut o atît de strălucită eflorescență sacră ca în Apus; la noi prea multă sălbătăcie a fost, prea multe zbuciumări politice...

— La noi mai mult chiar ca în Apus... Tocmai atîtea zbuciumări ne-au deschis porțile rezemnărei și Bisericei. Și apoi pămîntul țârii noastre e sacru. N-a propovăduit aici apostolul Andrei? N-a suferit laici martiriul sfinții Mercuriu și Sava împreună cu alți 70 de legionari? N-am avut pe sf. Nichita? Și care dintre Domnitorii noștri n-ar fi fost canonizat în Apus? Ștefan-cel-mare nu este stînca de credință vecinică, neobosită? Întocmirile salo pioase nu sunt și astă-zi martori fără pereche? Patru-zeci de Mînăstiri și Biserici și cîte danii și daruri și lavre! Neagoe Vodă, această fîntînă do credință, neofitul sfîatului Nifon, Brîncoveauu acest toiag renumit al credinței, Matei și Vasile n-ar figura cu drept cuvîut în canoanele Bisericei?

Și apoi cîți credincioși obscuri și adormiți și uitați de muită vreme nu zac prin vechile cimitire. Umbrele lor nu mai es, nu mai pot apare. Cîți artiști, cîți meșteri îndemînatici, lucrători harnici și activi, sculptori, zugrăvi, arhitecți și constructori. Vezi urmele lor în musee, în Mînăstiri, în vechi Biserici... Icoane, căndeli, potire, cădelniți cu lănțișuarc, sicrie pentru vase sfinte, cazane pentru botez și aiasmă, cutii pentru milostenie, chivoturi de argint... Nu e artă aceasta, nu e muncă, nu e frumusețe și îndemînare? Ba este și eram atunci artiști și poeți fără seamăn, tocmai fiind-că credeam cu stăruință și iubeam cu noblețe. Și ce aranjament superb îu ornarea și legarea cărților sfinte. Și cîți prelați adînc erudiți și nobili!... Antim Ivireanu, Amlilochie al Hotinului, poliglot, teolog matematic, filolog, Iacob Stamate, Beniamin Costache, Melchisedec! Apoi cîte pilde de jertfe ca a Doamnei Despina soția lui Neagoe!... Eu păcătosul și nevrednicul mă plec în fața trecutului și contemplu uimit, forța și vitalitatea acestei țări, credința și poezia ei. Poezia dusă căci toate acestea au apus în viforul vremilor și sunt moarte astă-zi.

Mult timp Andrei admiră acest spirit vast, profund și clar. Misticismul medieval, acele vremuri woevodale și de mărire domnească cum îl atrag și pe el!.. Parcă munții prizăriți prin vraja uitărei par împodobiți cu un nimb mai maestos, parcă toate cîmpiile noastre par mai albastre. Și el se visează poetul acelor vremuri, evocîndu-le din criptă, mai frumoase chiar prin depărtare și graiul șt portul și datinele de subt colb îi încîntă opera, opera binecuvîntată de Dumnezeu și nobilă prin iubirea de patrie. Dumnezeu și patria, spada și Crucea! Cavaler al sfintei Cruci se visează, dar neînvins prin cutezanța lui fulgerătoare, neînvins prin forța geniului său.

— În numele Unității întreite, pe cele nouă coruri îngerești, în numele fraților mei, cei neiubiți și triști, jur că-i voi mîntui, chiar cu a mea jertfă.

Și sublim se înalță Andrei strîngînd mina preotului care-i dă sărutarea de pace în numele sfintei Treimi.

II. Făcătoarea de minuni

În dimineața fragedă de Mai, Andrei așteaptă ceasul Leturghiei; curînd toaca încep gemîndu-și glasul de aramă.

Încet, încet și limpede curge: ding, dang, dang; clopotul răsună și ca un plînset se stinge înfiorat de tristețe, pe cînd lumea trace, trece valuri, veselă și tristă și umple piața de zgomot. Clopotul răsună și dangătul său se spulberă de indiferența ucigașă de pretutindeni. Lumea trece aferată și proastă și valuri după valuri; clopotul geme nebun cînd resemnat, cînd sonor ca un glas al disperărei: ding, dang, dang...

Ah, și acest dangăt lugubru îl pătrunde ca lacrimi de foc; fie-care sunet nu mai e plîns; e un bocet prelung, suprauman, sinistru de durere; e un graiu înălțător și zdrobitor, mai trist ca plînsul unei fecioare; înghiață în inima lui ca lacrămi pe sicriul iubit. Și clopotul se stinge într-un oftat prelung și sfîșietor; numai e limbă de aramă; o graiul durerii, crispează în apazm; nu armonie terestră, e cutremurul unui suflet care piere, glasul morții cel din urmă.

Ding, dang, ding — și lumea e aceiași: multă și brută; iar mai presus de dînsa sboară în văzduh ecoul acestui dangăt, mereu mai plînge. Lumea e aceiași și aceiași va fi; aceiași pretutindeni ba mai proastă și mai nebună. Ea nu mai ascultă glasul dureroasei chemări; ea nu mai pricepe tînguiosul apel. Trece Stupidă în indiferența ei.

Andrei trist și cu ochi fulgerători străbate mulțimea; el singur percepe chemarea Bisericii și sîngereaza în sufletul său cu amare lacrămi; încolo pretutindeni lumea trece fără să observe, fără să audă, fără să vadă, fiecare cu afacerile sale pline de bucurii și de necazuri.

Așa de pal își înclină capul în pămînt... In această zi era Duminică, ziua Domnului și de odihna, ba e zi de speculă mîrșavă pentru cei-l-alți. Si o revoltă surda îl cutremură acum. Ar striga înaintea acestui popor că e nebun, ar scuipa afacerile lui și, ar deșerta piața pentm a-i aduce să se închine. Înflăcărarea exaltării covîrșea în sufletul lui toiagul de apostol. Dar se rezemnează în colț și privește dus în zare și privește neînțeles și trist și fără grai. Tîrîndu-și pasul încet, rotindu-și iară-și ochii împrejur, topit de văpaia durerii ascunse intră în Biserică.

Se pironi lîngă un stîlp la icoane cu ochii în înalt. Privea amârît în jurul lui, cu gîndul departe, cu sufletul stins. Mai alb ca un cadavru părea asemeni durerii plăsmuite de un artist poet. Cu ochii mari, adînci subt arcadele a două sprîncene dese spinteca văzduhul; sinusul frontal îi brăzda adînc figura; gura expresivă forma un unghi puternic; curba nasală scobora lin pe față și linia figurei întregi se stingea în umbra gîtului bărbătesc; un zîmbet imperceptibil îi împînzea figura cu un idealism înalt. Pe fruntea înaltă, pe fruntea olimpiană cădeau două perdele de păr negru, ușor buclat. Din linii și curbe corecte se clădea corpul lui viguros dar eterat și nobil. Si cum sta în Biserica alături cu sf. Gheorghe învingătorul, pe calul înaripat zdrobind balaurul subt călcîi, copilul durerei îi părea frate.

Acele figuri de îngeri cu sexuri neprecise care alergau în mări de azur, zugrăvite naiv dar fără pretenții, acele figuri de mistici înotînd subt fumul de tămîe pe frontarul Bisericei, sfinții Prooroci, Mucenicii ortodocși, sfinții și cuvioșii Schimnici, slăbiți de post, galbeni la chip și cucernici, prindeau în mintea lui în sbor nebun, se perindau fantastic cu viața lor legendară, cu minunile și dumnezeirea lor. Cele patru sfinte Vineri ale Bisericii ortodoxe trezeau în el fiorul castității și inspirărei sfîntului Duh. Ispita sfîntului Antonie, viața mucenicului Haralambie, patimele lui Panfilie, ale martirei Agapia și ale tuturor Mucenicilor care s-au jertfit cu credință nestrămutată și iubire fără prihană, îl cutremurau de o dorință mai presus de care nu se putea birui.

Iar pe cînd diaconul miluia poporul și preoțiu binecuvîntători întonau cîntările Jertfei, Andrei cugeta fără să mai priceapă măreția solemnă de care era înconjurat. Nu pricepea, nu mai putea.

Se sfîrșea în urmă gînditor. La cîte n-au cugetat alții, la vremuri nevisate încă, la tot ce nu era plăcere și durere nu era, Andrei își înturna gîndul și fulgera din ochii mari săgeți scînteetoare.

In fața lui era poporul îngenunchiat la icoana Precistei, Icoana era făcătoare de minuni. Îmbrăcată în aur pe un soclu de aur, lemnul sfînt zugrăvit din vremuri adînci de cine știe care inspirat dumnezeesc, revărsa harul milei salo peste drept credincioșii suferinzi. Andrei cătă la ei acum întrebător parcă. Ce voiau și cine erau? Peste o sută de nenorociți, plîngători, cu fețele smerite, căzuți la pâmînt și în așteptarea milei sfinte. Șchiopi, ologi, paralitici, surzi, epileptici, muți, leproși, nebuni, orbi și întristați și necăjiți, credincioși adînc dar săraci peste măsură, zdrențuiți și mizerabili, din ochii stinși implorau o milă care nu întîrzia să vină, recoltau o speranță mai mult pentru slabele lor inimi. Cînd preotul se apropia de dînșii și îi atingea epitrahilul, fie-care se cutremura ca înfiorat de un foc din cer. Și ei veneau, veneau mereu, cu credință naivă, bună, smerită, divină; își purta fie-care obolul, fie-care își aprindea lumînărica în sfeșnic, fie-care își sfîrșea cel diu urmă ban pentru a cumpăra untdelemn, și prescură pentru Leturghie.

Cutia era plină și paracliserul păzea ordinea. O tavă primea oboiul Mirului, o alta alături pentru preoți, pentru diaconi alta, pentru servitori alta, toate, afară de cutia Bisericei. Și preoții priveau lacomi, iar tava se umplea peste măsură, era deșertată în Altar. În clipa aceia nn zornăit de aramă, de bani, murmurul poporului, gemetele celor bolnavi, plînsetul copiilor, cîntările preoților, ala corului, larma din afară, vuetul Bisericei se înălțau toate într-un vîlmășag amețitor și ciudat. Andrei îl ascultă și se pierde în vîltoarea lui mult timp.

Icoana făcuse nenumărate minuni, tămăduise multe boale. Legenda ei este una din cele mai frumoase. Un țăran care-și păștea oile în jurul unui stejar, vechi de zile, observa în fie-care noapte o stea misterioasa plutind în jurul acelui loc. Într-o noapte văzu flăcări izvorînd din crengile stejarului și zări icoana subt borangicul ei țesut din fire supțiri de foc. A doua-zi icoana se arătă plutind în aer, liberă de orice legătură și de orice sprijin. Ciobanul a chemat poporul și preoții satului. Un surdo-mut din naștere care s-a atins de dînsa și-a căpătat graiul chiar în acea clipă, orbii și-au reluat lumina ochilor și ologii au omblat. Au venit pieoți, s-a făcut sobor, s-au rînduit slujbe sfinte și cîntări și mare alaiu s-a adunat în jurul ei. Trei zile au citit și trei nopți s-au rugat, o sută opt-zeci de preoți, patru arhierei și chiar Mitropolitul...În sfîrșit după trei zile icoana s-a milostivat. Ea s-a clintit de sus și a pornit încet, încet pe drum. Preoții după ea și alaiul s-au ținut șirag. Icoana mergea neatinsă de nimeni, nesusținută, la o înălțime de un stînjen și îu urma ei alaiul; preoții citeau mereu rugăciunele, poporul se ruga, unii înfricoșați, alții curioși și mirați.

Icoana și-a ales singură acest locaș dumnezeesc; singură și-a tăiat drumul în spre el, singură s-a așezat unde este. Și țintuită la locul ei minunile nu mai aveau număr. Vestea s-a răspîudit în tot orașul, în toată țara. Și toți veneau, toți pătimașii și toți cei triști. Cei mai ușor bolnavi se vindecau chiar în umbra ei, alții se atingeau de obrăzarul sau de argintul său.

Odată o mamă văduvă își perdu copilul, singurul ei copil. Cînd era să-l îngroape l-au adus pentru slujit chiar îu această Biserică. Era o jale nespusă, văduva era înebunită de spaimă și de durere. Atîta plîns și atîta suferință storceau lucrămi pînă și preoților care slujeau. Pînă și lumînările din sfeșnic picurau în plîns. Atunci mama nebună căzu în genuchi la icoană; își frînse privirea în privirea ei, își topi inima de credință la poala ei. Și minunea s-a împlinit, faptul s-a păstrat în archive, toți au mărturisit de adevăr: mortul a înviat; asemeni feciorului Sunamitei înviorat de Eliseu. Iar minunea aceasta a covîrșit. Un bîlciu se făcu în jurul Bisericii, și preoții începură să speculeze, să pună taxe poporului suferind. Gătiră icoana în aur masiv, și un bogat îi dărui o salbă de anr. Dar un preot îi fură salba și-i puse una de galbeni falși. Sfînta nu l-a trăsnit. Nu l-a atins blestemul și răsbunarea Sa... Ci numai a plîns.

Icoana a plîns. Lacrămi s-au adunat în ochii Mamei Domnului, lacrămi sfinte picurau din lemnul icoanei și se prefăceau îndată în florochii îmbătătoare de miros și albe ca zăpada. O lună icoana a plîna și pe măsură ce lacrimile ei curgeau, curgea și puterea făcătoare de minuni. Au început slujbele, preoții s-au adunat, o lună de zile au ținut cîntările și lacrămile au încetat. Dar minuni nu se mai făceau; icoana nu mai avea putere. Lumea însă continua să vină; mulți se întorceau mîngîiați înapoi, mulți se întorceau acasă bine. Și cu vremea numărul celor credincioși scăzu la cîți-va săraci, credincioși în tot-d-a-una și în tot-d-a-una copii. Și ei erau încă speculați, pentru cea ce nu era, preoții încasau încă taxe pentru minuni ne mai săvîrșite; dar icoana rece nu mai plîngea și nu mai da semne de putere dumnezeiască. Înghețată în aurul ei se înălța mai presus de aceat popor jalnic îngenuchiat. Andrei îl fixează și clătește din cap. Il pricepe, e simplu și bun și își aduce hanul din urmă. Preoții îl primesc în numele lui Isus Cristos și în numele Lui devin bogați; și pe cînd Domnul nostru a pornit gol și sărac, ei strîng averi pe pămînt, averi trecătoare ca vîntul. Și cu toate astea subt gestul lor de ametist, subt fluidul radiat de cele trei degete împreunate în semn tainic, ca din balsamul apelor din Siloe, bolnavii sorbeau elixir de viață nouă. Și erau într-adevăr lucruri minunate. Acele ulcere care diformau rozînd cărnurile, acele sacuri de carne abia mișcînd, bolnavi în agonie, roși de sifilis și pelagruși, acele dureri și jalnice țipete ce se perindau mereu, mereu fără răgaz, se treceau, treceau... Un Lourdes amețitor, mai ciudat prin misticismul său mai adînc, mai trist prin sărăcia sa.

Cînd iată acum Archiereul eși în frontar în mare alaiu pontifical urmat de preoți, cu sfintele Daruri întonînd într-un cor cîntările de laudă ale sfintei Fecioare:

— Bucură-Te cea plină de darurii; bucură-Te livadă

ce mîntuirea odrăslești; bucură-Te corabia celor ce vor să se mîntuiască; bucură-Te mireasă nenunțită. Alliluia.

Poporul nemîngîiat, poporul prosternat, cei fără speranțe și cei cu speranțe, porniră în urma alaiului. Sfînta icoană mergea în frunte, purtată de Arhiereu, între doi diaconi, apoi preoții și în urmă poporul. Venea, venea, venea...

Instinctiv Andrei porni și el; în tinda Bisericei se opriră; doi preoți ridicară sfîntă icoană în sus dînd drum valurilor de bolnavi să treacă. Și cortegiul hidos, armata zdrențăroasă, cerșetorii, nebunii, epilepticii în spasme, hidrocefali cu ochi de topaz, idioate zîmbind din buze de batraciane, anchilosați, gutoși, diformi își purtară repulsiunea atroce, întonînd încet, cu evlavie rară, cutremurați de fiorul suprem al trecerii știutului Duh, al puterii Prea Sfintei:

— Maică prea curată, mîntuește-ne.

Si glasul Preoților tot mai ridicat, dascălii, corul, diaconii cu voci îngerești, continuau cîntăriie Sfintei:

— Bucură-Te pîntece al dumnezeeștei întrupări; Bucură-Te tăinuitoarea sfatului celui negrăit; Bucură-Te cea ce negrăită ai născut lumina; Bucruă-Te cea ce pe cunoștința înțelepților covîrșești.

Dar înainte de a trece pe subt icoană doi servitori ai Bisericii încasau taxa: o jumătate de leu, un leu și mai muit. Și bieții oameni dădeau, dădeau ca dragă inimă, cuceritori de slavă dumnezeiască, mai mult în ceruri de cît pe pămînt.

Zgomotul, banii, cortegiul, țipetele copiilor, cîntările, larma din năuntru, rîsetele celor nebuni, au prins capul lui Andrei în vîrtej. S-a oprit dincolo de preoți și n-a îndrăznit să calce pragul. Numai cînd șirul de bolnavi se sfîrși, porni și el cu alaiul înainte; ocoliră Biserica de trei ori, și mulțimea înebunită de minuni

și extaze urma icoanei sfinte. Era o tragedie uriașă, asemeni acelor șiruri de cenobiți și anachoreți îmbătați de misticism, care în primele veacuri ale creștinismului ae alungau pe malul Nilului și în jurul Tebaidei.

Toți erau cu lumînări aprinse, și se apropiau electrisați de masa archierească unde ’și primeau mir sfințit, ramuri verzi și stropi de aghiasmă. Și flăcări de biruință îi îmbărbătau, mulți plîngeau simțindu-se treziți la viață, alții rîdeau în smintită exaltare:

— Hosanna, hosanna.

Pe cînd preoții străbăteau văzduhul întonînd accente mari și axioane divine:

— Născătoare de Dumnezeu, nădejdea tuturor creștinilor acoperă, apără, păzește, pre cei ce nădăjduesc spre Tine...

Andrei privea fără să mai știe. De unde atîta credință în aceste umbre de corpuri? Aceste cărnuri putrezite, singure au mai rămas ca mari temple prin care vîntul sfîntului Duh bate cu putere; numai ele. Și privind cutia cu bană, clăti din cap... Ah, ce sunt și oamenii!... Iar preoții mai pricep ei ce fac? O, preoții... A rămas acolo pînă cînd toți au trecut, pînă cînd valul mizeriei s-a scurs, pînă cînd icoana singurată a rămas iar la locul ei. A auzit cum preoții se certau împărțind banii în Altar, a auzit cuvinte nedemne și s-a rugat și el Precistei. S-a rugat singurul poate fără prihană și fără cereri.

Pleca din Biserică mai adînc credincios, și mai mult îndoelnic.. Rătăci vreme multă pe străzile Capitalei, aiurat de cîte afla mereu, de cîte știa. Atîtea cîte văzuse, neprecise în mintea lui, se amestecau fantastic trezind viața nouă, se confundau cu toate în val vîrtej amețitor.

Cînd se întoarse acasă o copilă de vr-o șeapte-spre-zece ani îi eși înainte. Ea îl luă de mînă binișor și cu o duioșie de zînă rară îi vorbi și plînse. Marta, fata gazdei la care de trei ani se stabilise îi devenise soră, mai mult de cît soră. Frumoasă, de o frumusețe ciudată, totul părea într-însa poezie, numai ritm și numai cînt. Își îndreptă poemele ochilor ei spre tînărul îndurerat vorbindu-i mult, mult, în accente triste și neînțelese.

Marta pătrunsese în sufletul său nu atît cuceritoare, nu în iubirea lui; dar jalea clipelor sale de durere era adeseori mîngîiată de copila care îl înțelegea. Un suflet curat, fără prihană, poate mîndru și plin de orgoliu, Marta ura lumea și disprețuia pe bărbați. Nobilul regat al sufletului său nu păstra urma nici unei greșeli, nici o pată încrustată.

Cît de înalt părea Andrei și cît de bun! Purta încă sfîntul aer și tămîea credinței, pînza ne obositei eviavii zugrăvită pe chipul său încă de la Biserică. Alături de Marta această nuanță eșa mai mult în relief, se accentua cu mai multă delicateță.

— Ce tristă ești Marto; gura ta făurește un zîmbet duios, duios...

— O, Andrei, iubite!... gemu copila.

— Marto, ce ispită ai mai avut? De ce plîngi? De ce mai plîngi te întreb?... Cînd datoria ta e sa plîngi!

— Poete!...

— Spune-mi, Marto tot, deșartă-ți sufletul, dă-mi inima ta.

Trecură amîndoi în grădină; în foișul de liliac bătea vîntul mîngîetor, suspina ușor.

— Am fost la Biserică, Marto și am văzut minuni. Maica Domnului revărsa harul său peste, cei nevrednici.

Iar clopotul răsuna la fie-care minune, slăvind-O și trîmbințînd-O lumii întregi.

— Dar inimele noastre, cu toată ruga rămîn moarte. Focul ceresc si glasul Duhului să ce ocolească ast-fel? De ce?.

— Pentru că, cred eu Marto, încă uu suntem deplin întăriți, încă nu suntem desăvîrșiți...

— Dar cîte necazuri, Doamne și cîte renunțări!

— Nu ești tu cea mai nobilă dintre femei, o Marto? Sînii tei nu s-au topit, gura ta a grăit cuvinte sperjure vr-odată? Tu n-ai iubit, aibilo, și eu te prețuesc, n-ai zîmbit plăcerii, o, Hero și te admir, n-ai plîns de mîhnire pămînteascâ și te ador.

— Vorbește-mi, grăește-mi, poet neajuns, himera mea; de la tine datez și tu-mi ești totul, pe tine te înțeleg și ce mai vreau?

— Tu mă înțelegi și eu te iubesc fără păcat, sfînto Numele tău mi-e de două ori sfînt. Suntem excepțiu și ne unim prin punctele noastre de iruperfecție, prin tot ce brutele n-au și nu sunt.

Ne găsesc declamatori, ne găsesc nebuni; ce-mi pasă mie? Accente înalte pot înțelege ei?... Fie!...

N-avea teamă Marto, tu n-ai nimic comun cu cele-l’ alte femei; martiră și poetă tu urăști pe bărbați; ai dorit un prinț sau un poet și ai cîștigat un poet și un sfînt...

Și mi-am făurit dintr-însul gloria mea, diadema mea. Roabă ție, pe tine te ador, sfinte!...

Marta căz pe peptul lui lut; își îngropa capul în haina lui și Andrei se perdu în bogăția părului ei.

Copila în roche albă nu tresări de dor nebun; abia un fior ușor îi sărută în treacăt sînul stâng.

— Și cu toate astea, Marto, pe regatul inimii mele e lințoliu de ghiațăă. Asemeni unei Domnițe din apuse vremuri, tu ai venit să frîngi ghiața, să răpești lințoiul...

— Te iubesc pe tine care n-ai iubit, virgin și crin!... Dar în curăția ta, e forța ta, poete. Ți-aș zice: rămîi poet și nu iubi: pe fruntea ta nu admite de cît sărutul muzei și feelor din ape.

— O, tu ce ești curată ca muza!... Graiul tău e simfonie, privirea ta beție. Admiră-mă, Marto, fără teamă, iubește-mă fără patimi; n-avem noi geniu, n-avem frumusețe? Te-aș duce pe locuri înalte, unde brutele ce dorm în pat, femei și bărbați, femei cu țîțe și brute repulsive, nu se văd, nu pot pătrunde.

— Ce sancțiune mai splendidă pot dori?

— Adevărat nici una, nici odată... Sfinții îngeri ne vor lua lacrămile și împletindu-le în buchete de flori le vor depune la poala Tronului Celui prea înalt, vecinicul Părinte... Să ne rugăm o clipă, iubito, pentru curățirea noastră, pentru mîntuirea tuturor...

Și ei se rugară în liniște; Marta plînse în rugă; ochii ei ca escarbucle ardeau în văpăi de pară...

Cînd o îmbrățișă Andrei ea îl respinse ușor.

— Pentru mîntuirea ta, arhanghel sublim!...

— Pentru mîntnirea ta, fee neatinsă.

S-au rugat unul pentru altul la sfînta Fecioară din cer; ruga lor a fost auzită fără îndoială căci Marta își șterse ochii, ochii ei...

— Pricep drama sufletului tău, Marto. Tu rumegi visuri negre. Alungă-le din gînduri sumbre, de la tine din carnea ta...

— Glasul tău mă îmbată ca infinitul.

Și mult i-a vorbit Andrei, de viață, de moarte, de poezie, de iubire. Se înțelegeau cum alții nu se puteau.. Iar tîrziu, tîrziu, cînd pleoapele lor cădeau, cînd viselelor zburau, două cuvinte grăite în taină fură unite prin acolada unui nesfîrșit sărut:

— Sora mea!

— Frate!

De trei zile n-a întîluit pe părintele Iacob. Se simțea abătut și mic; avea nevoe de spovedit. Cu groază a observat în acest interval cîte-va clipe de îndoială, greșeli duse și glasuri viclene. Cu o noapte mai ’nainte a simțit diavolul ispitei săgetîndu-i inima. A auzit un miorlăit de pisică la fereastră și cînd a deschis-o uu era nimic; l‘a speriat un glas de cucuvea și doar vîntul se legăna în crengi; a văzut o insectă ciudată care se pironi pe masă și îl ardea cu ochii săi mici, sticloși și înghețați; și-a făcut creștinește cruce și toate ispitele bolnave au zburat. Dar în noaptea aceia o plăsmuire nebună l-a chinuit încă. O mînă de mort, rece, grozavă îi alunecă pe frunte înfiorîndu-i sufletul de spaimă. Andrei n-a țipat, n-a mai putut. S-a rugat numai către bunul înger de pază, ca în vremea sfintei lui copilării, cu aceiași rugă duioasă, naivă, dulce:

Sfinte Înger păzitor

Cu-a Ta raza nu mă trece,

Nu mă perde-n noaptea rece

Ca pe răi în răul lor.

Peste clipe obosite

Varsă-mi mirul milei Tale,

Poartă-mi gîndurile-n cale,

Mă ferește de ispite.

Îngrădește a mele gene,

Trupul iar îmi miluește,

Și-n iubire mă ferește

De săgețile viclene.

O, asupra mea veghiază

Cu-a Ta liniște ’nghețată,

Alb în haină fără pată

Sfinte Îngere de pază!

Iar Îngerul a venit ocrotindu-i restul nopții, somnul și visele lui. Și a avut un vis frumos. O albă floare se legăna în vînt și în floare era sufletul surorii sale, de multă vreme moartă. Și o pasăre mică a zburat din corola ei spre un isvor, isvorul speranței, care oglindea alături în adîncul lui cerul. A luat apă în ciocul ei și l-a stropit pe frunte. Când s-a deșteptat Andrei era mai puțin abătut. Accesele de misticism elegantizaseră și mai mult chipul său în melancolie dulce. Dar în dimineața asta ochii săi aveau văpăi ciudate ca nici-odată așa.

III. Accente triste

Vai, așa de trist îl cheamă în urmă trecutul, dar sarbăd pentru el, sărmanul. În orașul de province viața-i se legăna între școală și mama lui, o femee bună și sfîntă. Păstra încă aducerea aminte a surorei sale care a murit; îi vizita acolo mormîntul adese-ori și regulat o pomenea la praznicele și parastasele orînduite.

Curat de trup și virgin de simțuri, pofta brutală cărnei nu se trezea în sufletul lui; visător ca toți adolescenții care sufăr, plîngea adesea în spre stele, fără să-și motiveze plînsul. Fără prieteni și fără camaraz, mai mult obscur în clasă era une-ori invidiat, ba chiar displăcut profesorilor săi; se simțeau stupizi subt privirea lui elocuentă și mîndră.

Trecea clasele de liceu cel diu urmă, cel mai rău, dar nu mediocru. Citea mult și ori-ce găsea și își frămînta mintea cu probleme mai presus de vîrsta lui. Frumos subt zăbranicul tristeței în care distincțiunea îmbracă adolescența, era plăcut de doamnele și fetele burgheze. Din privirele lor recolta doruri nepricepute de ei, strîngea zîmbete neînțelese.

Era cunoscut dar nu cunoștea pe nimeni; era iubit dar uu iubea pe nimeni; era urît și nu ura pe nimeni; era dușmănit și nu dușmănea. Și totuși cînd une-ori rătăcea tîrziu pe străzile calme, subt luna așa de limpede a orașului său, furios plîngea, noctambul singuratic, că nici o umbră nu-i ese în cale, că nici o floare nu-i cade din balcoane. De mîndrie și de orgoliu aștepta ca femeia să vină întîi la dînsul.

O singură dată a văzut silueta unei femei prin transparentul ferestrei și de atunci s-a înamorat de jimbre acest vizionar ireductibil. În ipacismul lui avea însă mîngîerea că nu este ca cei-l-alți, că nu seamănă colegilor lui. Numai plăsmuiri și himere, numai visuri și fantanzii îi populau orizontul inimei și-l fermecau în simfonii ideale.

Iubea de alt-fel o zînă; ideea unei zîne înamorate de puberi îl obseda adesea. O Silă din povești, o Cosînzeană, o zînă albă sau o paranimfă, înfiorîndu-i nevăzută genele cu sărutări discrete, se întruchipau într-o fermă neprecisă ca desen, numai vis: vae soli!

A pornit în câutarea ei, dar s-a izbit de Caribda infamă a brutei ucigașe de ideal. Și cînd a iubit cu plăsmuirea și sufletul său, visele toate l-au amăgit fugare în zborul lor. Din atîtea aduceri aminte Andrei cerne plînset și ușoare lacrămi,

Cînd a murit și mama lui durerea l-a paralizat; dar curînd și-o închipui din umbre și nobila doamnă venea încă ocrotindu-l înțeleaptă; îl legăna încă umbra ei în ori-ce noapte, se perdea în ochii ei tăcuți și stinși și morți.

Pe grai de crengi, din vînt, din plîns de ape și de flori depăna încă melodia iubirii lor, scumpelor moarte: mama și sora lui îl priveau duioase din cerul înstelat, din luna cu gene de argint.

Rămas singur adolescentul dezorientat se privi în oglinda vieții și se găsi imperfect. Cu acea intuiție a firei caste pricepu viața înainte de a o trăi, îi sorbi durerea înainte de a ’l atinge.

Întîia dorință ce ’l turbură fu să plece. Unde? Nu-i păsa dacă în altă parte va fi alt-fel, nu știa de va fi mai rău. Să plece! Provincialii îl stingeau violînd în el pornirea inimei nobile. Să plece! Disprețuia pe provinciali și nu’1 cunoștea; ei la rîndul lor îl urau și ’l insultau în treacăt. Să plece! Acești canibali orgiaci îl revoltau; îl strigau «poet» sau «nebun» în urmă și rîdeau de dînsul.

Ori unde și în altă parte. Să părăsească Ploești ignobil, Sodomă josnică de volteriani și stupizi. Ploești în care n-avea un prieten, în care nu cunoștea de cît cerul larg șî cimitirul.

Și cînd privea cerul său și acei nori adînci, plutitori, misterici, norii pribegi și fără țărm, dornic câta spre el și spre drumul veciniciei lor. Din voluptatea lor Îngerul destinului îl privea nemișcat și afectiv; apoi își ascundea chipul în mister și pierea purtîndu-i dorul și aspirația în regiuni cerești.

Adesea sta perdut la gară în urma trenului călător și acel gol lăsat în urmă și perspectiva întinderii îl amăgeau înșelîndu-l.

Bazarul provincial îi se pare infam; numai doruri meschine și vanități multe. Cetățenii aunt bețivi și funcționarii plămădesc crime. Arta prostituată: femei perdute sunt poete și poeții hoți. Cu acel sentiment de admirație naivă al prostimei, fetele iubesc idioți și cetățenii își construesc penații lor, genii familiari. Ei n-au de cît două gînduri: rumegă femeea și mîncarea. Mai prejos de mediocri, intoleranți și răi sunt dușmani;dușmani prin instinct ai rasei superioare, atacă, fără milă un spirit suprem; un om de geniu înebunește între ei sau moare.

Iubirea lor e dobitocească; e incest, adulter sau viol; ea există în familii, între rude chiar. Acolo înflorește vițiul și se fabrică declasate. Totul e pătat de vitriolul mîrșav; fetele sunt nebune, băeții stupizi.

Și Andrei se contempla singur în acest Caperuaum al durerii și tremură sufletul său; așteaptă focul sacru și pucioasa distrugăteare a hidoasei prostituții; Kiric eleison!

Adesea înfrigurat de o problemă rumegată și nedeslegată și-a întrebat sufletul de rostul atîtor dureri; și cea ce era hotărît să rămînă în sine problemă și pentru vecie îl tortura mai presus de toate; suferea sufletește și adînc, de cîte toate sunt așa și un alt-fel. Și surda revoltă care ’i ardea gîndul sfîrșea adeseori prin a-l învinge; o depresiune morală, o oboseală cerebrală și sufletească îl tîmpeau zilnic.

După moartea mamei sale intrase într-un pension; era în clasa din urmă a liceului, dar adînc dezgustat de acea ariditate sufletească unde parcă bătea vîntul Satanei. In pension Andrei se simțea și mai străin; băeții ignoranți și răi glumeau pe socoteala lui, ba adese-ori îl loveau. Promiscuitatea născuse acolo vițiu și prostia, ura, scandalul, invidia se împleteau pregătind vremelnic oameni înarmați și cetățeni demni. In atmosfera morală căzută pensioanele de băeți plesnesc de infamie; sodomia și onanismul întunecă algebra. In pensioanele de fete înflorește amorul impur, și plînge depravarea și tribadismul.

Cînd Sîmbăta seara directorul pensionului făcea bilanțul elevilor și exclama cu glasul răgușit și cu satisfacție:

— Andrei Cosmescu: latina 4; fizica 6; franceza 6 conduita 10—total: mediocru...

Andrei se revolta atunci apostrofîndu-l:

— Mediocri sunt elevii și profesorii; eu sunt execrabil, daca vrei...

Acolo niciodată nu se citea Evanghelia: în schimb marchizul de Sade își avea partizani hotărîți. Un coleg îi dăduse Nana de Zola și după ce l-a citit jumătate l-a aruncat:

— Dacă acesta e roman, ce sunt cele-l-alte?

Cînd internii se întorceau de la casele lor înebuniți de vițiu, își povesteau toate cunoștințele lor obscene. Aduceau fotografii scabroase și cărți pornografice.

In vacanță fetele din pensioanele Ploeștilor se deflorau și se credeau eroine de romane, iar eroul era de liceu stupid și trîndav, amețit de prieteni corupți. In vacanță fetele schimbau scrisori de amor cu ignarii din peneioane, verii și rudele lor și nu simțeau înjosirea și scîrba. Ei nu învățau carte și se credeau inteligenți, furau și se socoteau originali, umblau după eleve, servitoare și lucrătoare și erauu poeți. Surorile lor învățau rău și se socoteau artiste, făceau pictură și mîzgâleau versuri.

— Ah, ce mizerie, își zise Andrei, părăsind după două luni de chin pensionul...

Și acei profesori ploeșteni care-i dădeau lecții pentru a-i pune note ce răi și proști și meschini erau”...Andrei o mai duse printre dînșii restul anului purtând stînca lui Sisif. In Ploești profesorii izolați și canalii nu mai citesc, ba uită și ce știau din școală. Vițioși, fac politică și sunt cetățeni iar nu instructori. Ei nu cred în Dumnezeu și la Biserică nu se duc. Andrei îi vedea petrecînd nopțile în berării și în lupanare, plimbîndu-se dimineața și seara tot-d-a-una sau în cafenele jucînd table.

Și dacă îl zăreau noaptea uneori, a doua zi îl scoteau la lecție:

Nu știi, în loc să înveți te plimbi toată noaptea. Două ceasuri la rest...

El zâmbea primindu-și pedeapsa, și zîmbetul lui îi înfuria și mai mult.

— O, profesorii, profesorii în cetatea provincială!... exclama Andrei cu tristețe și cu setea răzbunării viitoare. Hotărît ca atunci cînd talentul lui va făuri opere să-și verse toată durerea, își potolea revolta care-i stingea glasul, strîngîndu-l în gîtlej.

Pentru aceasta îi observa în Ploești, unde jucau rol secundar. Acolo devin ramoliți, tîrîndu-și boala, mizeria vieții, ignoranța și stupiditatea. Corupți și farisei dau lecții de morală; sodomiști devin directori de ponsioane și depravează pe elevi; cei mai mulți sunt onaniști și sifilitici și cu voci răgușite și scîrboase predau lecții pe care nici ei nu le pricep. Mai ales străinii formează camarilă la Ploești, pun mîna pe fonduri și devin șnapani. Profesoarele ploeștene sunt depravate cu liceenii și geloase de elevele lor de la externat. Ele sunt bețive și fac literatură, vorbesc de artă și sunt stupide, în teorie matroane dar sunt prostituate, normaliste, multe sifilitice, bizantine și mistice pînă cînd porcii cu care însă fără excepție au avut relații clandestine se hotărăsc să le ia în căsătorie:

— Profesorii sunt demni de elevii lor...

Ah, daca Andrei ar fi fost cu cei-l-alți, daca ar fi putut dori ce doresc ci, daca ar fi putut să fie cinic, pervers și rău, dacă ar fi fost iubit și el, daca ar fi plîns da cîte ei sufăr, visa la cîte ei visează! Dacă ar fi putut să fie cea ce nu este, doar umbra, ecoul lui, numai partea tristă, pătimașă și repulsivă. Dacă!... Dar el e o excepție, crescut în lacrămi, visător de cîte nu sunt și plăsmuiri sunt, poet al himerei. Viața pentru el e o enigmă; enigma cărui sfinx, ce deslegare poate să aibă? Andrei e mai presus de toate o fire stranie, una din acele născute pentru opere și pe care un zeu vrăjmaș l-a ursit tăcerii.

În cătuarea idealului zîna concepută din reverie îi încînta poetizîndu-i nopțile. Ea vine la căpătîiul sau albă, în haină de fire de păeanjen și-l slăpînește cu priviri de ghiață. Ea nu dorește ce dorim noi, nu e geloasă, nu e curioasa și nu cere jurăminte și făgădueli la despărțire. N-are conturul definit, nici sexul clar, nici ochii preciși, nici grai. Tîțele ei sunt nevăzute și mîinele nu-i le strînge. Vaporoasă și fee, nu știe pe unde vine, nici pe unde pleacă; nu știe cum o chiamă și totuși este. În amurg-i aude chemarea în suspinul vîntului; noaptea-și simte fruntea atinsă de buze reci — sunt buzele sale; dar visuri erotice el nu are și nu-l tortură.

Ast-fel cînd vede pe străzile Ploeștilor pe liceeni cu profesoarele, pe profesori cu servitoarele, pe ofițeri cu burghezele Andrei se retrage tînguindu-se cu jale:

— O, sora mea, iubita mea ia-mă subt melodia pri- virii tale, în paza ta, o, tu!...

Din aceste observări se izolează ast-fel cu rizîcul de a cădea:

Două fete îl pîndesc trecînd regulat la nouă ceasuri dimineața și la două după prînz. Nu le-a privit nici odată și ele sunt înfuriate.

— Draga mea, zise una, frumosul cavaler e nebun?

— E vrăjitor sau e nebun.

Dar Andrei trece cu ochii în jos ca un Ecce homo și fetele ascunse după perdele admiră tristețea vagă împînzită pe chipul Cavalerului tristei figuri.

Ostenite însă de așteptare și rănite de indiferența lui s-au dat unor liceeni idioți. Iar Andrei trece consecvent și rece, mereu privind în jos.

La Biserică observă o pală blondă. Andrei își întrerupe meditarea religioasă și cată furiș la ea. Nemișcată și serioasă ea îi privește și în ochii expresivi plăsmuește o poemă. Profîtînd de lume îi strecoară un bilet scurt și rugător: „O, tu cari pari o excepție resemnează-te să te iubesc o clipă.” Dar adouazi liceenii și ofițerii îi aruncau în treacăt aluzii și șoapte, rîzînd de cuvintele scrisorii lui:

— Nu voi mai scrie nici-odată, își zise Andrei.

La examene liceenii cochetează cu fetele din pensioare. Cîți-va le vorbesc de „artă” și ele îi admiră și le zic „poeți”. Andrei e mai singur ca nică-eri și dezgustat privește în juru-i. Fetele stau în bănci, alături cu băeții, cu picioarele uniii lîngă alții, obscene și roșii, nerușinate: o ovreică sensuală și un tîmpit, fata unui băcan privindu-l cu dispreț, un „poet” și o „domnișoară” serios cucerită, colegiene discutînd intrigi și liceeni filozofi. In acest monopol de instrucție toți sunt ignari și Andrei își tîrăște visul fără a-și putea sfîrși nici anul.

Fetele depravate, lucrătoare sau servitoare, seduse îutîi și apoi părăsite, devin prostituate, mai întîi particulare și cad în bordeluri unde adesea rămîn și mor acolo stearse de sifilis la două-zeci de ani. Ele nu mai iubesc, nu mai trăesc pe pămînt. De cele mai multe ori nebune nu-și mai plîng frumusețea defunctă, nu mai fac selecție între cei căror se dă. Cu ochii vineți de orgie, cu rușinea moartă, fără suflet, hoațe, perverse și mincinoase, preferă pe militari, singura lor poezie.

Ele sunt speculate de proxenete criminale, sunt îngăduite de Stat, ba adese-ori patronate și taxate. Din ura nebună, din mizerie neagră, din chinuri amare, ele devin stupide, cele mai multe tîmpite din naștere și smintite.

La bordeluri se adună precupeții și țăranii; vin hoții, haimanalele, liceenii și pungașii; ei se îmbată și plămădesc hoții și pregătesc crime. In provincie burghezii vin Sîmbătă seara la bordeluri, își depun sămînța pe un teren steril și pleacă satisfăcuți pentru opt zile.

Fete de familii oneste devin curtezane și cad în urmă în lupanare; histerice scîrboase, multe antifizice mor curînd în atmosfera otrăvită de beții, pradă acelor gorili groaznici care le poaedă, le bat, le speculează și le înjură.

Andrei observă toate acestea cu amănuntul. Totuși simțurile lui și o curiositate nebiruită îl pîndeau. Visul zînei și iubirea ei, erau motive de poezie și de rezistență; însă fructul păcatului putea să înflorească și în sufletul său într-una din zile.

Fetele din pensioane erau fanfăroane și proaste. O clipă își opri sufletul asupra fetei unui colonel de cavalerie, un amestec de provincie și cîntec, de vițiu și virtute; dar surorile Paulei stupide, mama lor pretențioasă și insolentă l-au depărtat fără să le adreseze un cuvînt.

De cîtă-va vreme întîlnea o tînără croitoreasă, una din acele care ziua muncesc și petrec nopțile în bordeluri cu liceenii și ofițerii. Ea se roșea în tot-d-a-una la vederea lui Andrei și-i trimetea sărutări; însă de orgoliu Andrei nu-i vorbea.

Odată întîlnind-o însă singură pe bulevard a mers la dînsa; drăguța fată simțea neprihănitul suflet; dar proastă și coruptă voia să-l depraveze. Cînd Andrei și-a scos hainele, corpul lui de efeb o întrecea în gra-

ția formelor. Aprinsa depravată întrebuință tot aparatul de rafinărie pentru a-l ațîța: sărutări savante și gîdelări, mușcături și strigăte obscene. Își încolăci trupul său, în sărutări amintite, în strîngeri perdute; îi întărîta simțul cu țîțele ei pline și albe. Dar Andrei suferea mai mult și era trist; pentru întîia oară se simțea vulgar în patul în care se tăvăliseră atîți porci ignobili și mîrșavi.

Lucia căzu ostenită și adormi fără să reușească mai mult; părea o Evă moartă de plăceri. Andrei o privi multă vreme și își privi corpul gol înecat în miresme afrodiziace. Se sculă drept și nu mai atinse o Veneră nevrednică; sărutările și urmele dinților săi se încrustaseră ca pete pe obrazu-i pal.

Iar cînd la ziuă Lucia deschise ochii, Andrei tocmai trăgea ușa în urma lui, mustrat de cît dăduse pînă atunci, dar credincios iubitei lui abstracte și același virgin. Plecă înecat de zorile dimineții purpurii, spălîndu-și sărutările infame în apa lor vrăjită de teamă să nu-i piară scumpul vis, zîna albă.

În credința lui Andrei n-a simțit cumpăna îndoelii și cea ce refuză lumii dă credinței tot.

La Ploești sunt atei; cetățenii fură dar la sărbători merg la Biserică fără teamă; nevestele lor sunt adultere și merg la Biserică; fetele vițioase și tot se grijesc. Acolo sunt amante care se roagă pentru amanții lor, sunt dușmani care neavînd curajul să se răzbune fățiș, calomniază și critică, dau acatiste la Biserici. La Ploești se adună fetele și curtezanii, cu visuri de voluptate infamă înaintea Altarului și se privesc și se admiră cu priviri sacrilege. Copiști, funcționari, băeți de prăvălii, nebuni, burgheze înfumurate, croitorese și liceeni, se înlănțuesc în spermatoarea generală și se înțeleg. Andrei privește cu revoltă poporul nemernic pe care trăsnetele nu cad și subt care pămîntul nu se spintecă.

Un bal e mîrșav și totuși femeile și-l permit odată pe an cel puțin. A-și exhiba peptul și sînii, a-și expune brațele goale idioatelor priviri, a zbura cu acești monștri mirosind a tutun și parfumnri trezite, în vârtejul unui vals, ce poate fi mai ispititor? La bal jucătorii abia își rețin furia sexuală, femeile cad bete de voluptăți nepermise și castitatea fetelor e violată. Acolo părinții își denaturează copii, și bărbații își prostituiază nevestele îmbrăcînd visele lor în văpaia vițiului, în haine de gînduri nedemne.

Andrei scuipă trecînd noaptea pe subt ferestrele saloanelor luminate și pline de zgomot.

Cu toate acestea pe bulevard ofițerii și funcționarii orașului său natal îl îmbrîncesc și-l ridiculizează. El îi disprețuește și nu-i recunoaște, nu rîde de ei și nu-i insultă. Ce-i pasă lui de magistrați, de ofițeri de negustori, de pleava degradată a celor imbecili? La Ploești toți sunt la fel deosibiți doar în grad, toți merg la femei perdute, sunt apreciați și proști și scandaloși. Familia și incapacitatea îl paralizează iar neaverea îl îndobitocește. Ei se laudă cu femeile pe care le-au posedat sau cel puțin cred că cele pe care nu la-au avut cu gîndul au fost ale lor.

Ce cavalerEi sunt aceștia cu tesac, care fac curte la croitorese și stau în cazărmi? Ce poeți sunt aceștia care-și cîntă iubitele din mahalalele pe lire oribile? Ce slujbași sunt aceștia care au visuri, visuri să înainteze în grad și în leafă? Ei împart dreptatea și sunt nedrepți, pedepsesc crime și sunt mîrșavi, aplică morala și sunt depravați. Sunt aroganți și provocatori, căutați de pețitoare și dorm și mănîncă. Somnul, mîncarea și femea sunt toată activitatea lor, toate gândurile lor.

Sunt bogați și sunt făliți, parveniți, cu mintea închisă ori-cărei accepțiuni nobile; ei au secat tot izvorul estetic al sufletului, ei au deflorat tot ce e omenesc. Banul, banul!... Fură, se însoară și clădesc copii viitori șnapani. Nevestele burgheze sunt înfumurate și depravate, ducîndu-și traiul fad și stupid. In saloanele lor predomină idioția de culori și dau sărbători; se culcă tîrziu și se scoală de vreme, pentru a dormi iar în timpul zilei. Ah, ei nu se gîndesc că moartea îi pîndește, că secura ei neînvinsă îi abrogă! Ah, ei nu cugetă, nu visează! Retori de cafenele, bețivi și tîlhari, imbecili parveniți prin femei, sug bugetul țării și cîrmuesc țara, sunt demni în opoziție și fură la putere. Cu aerul lor protector și disprețuitor, cu priviri idioate și injectate, adese-ori sunt ucigași, corupți, canalii și cad jucăria femeilor perdute. Oameni cinstiți la Ploești sunt anosti, oameni morali nu există, demnități nu se găsesc; sunt scelerați adese-ori inconștienți.

Cînd Andrei vede pe slujbașii orașului său natal cultivînd nulitatea și vițiul, cînd observă pe polițiști furînd, pe profesori idioți, pe preoți bețivi și curvâri, pe femei denaturate, pe fecioare căzute, ura îl întunecă, dar da mîndrie se înalță mai presus de toate. In viața lor trivială, în controversele lor, în răutatea și lașitatea lor nu pătrunde, nu s-amestecă și îi ocolește. Dar indolența cu cara se supun șefilor, dar ușurința cu care vorbesc de rău, dar atîtea discordii și josncii, în cancelarii, în cazărmi, în pensioane, în lupanare pretutindeni pe unde ei se duc, pe unde ei se află, nobilează și mai mult sufletul său, îl eterează și mai mult.

Andrei își întoarce ochii minții de la priveliștea acestui bazar veșted care ucide visele și gîndal său. Nu poate fi magistrat, nici profesor, nici politician, nici advocat, nici negustor, nici ofițer; străin de dînșii, clătește din cap, clipind din ochi... Izolat nu se revoltă și nu mai strigă. Și totuși unde-i biciul de foc care să-i alunge din Templu? Cine va întreprinde marea cruciată în potriva lor? In zadar scrutează cu privirea minții stratul social. Nu vede nimic, ba se vede violat și umilit, cu inima ulcerată, cu sufletul mort. A spune profesorului că nu incarnează știința, magistratului că nu reprezintă dreptatea, primarului că n are virtuți civice, cine îndrăznește oare, cine are dreptul?

Pe toate acestea le-a plămădit în minte înainte de a se înscri la Universitate. Și a cătat refugiu în sînul Bisericii, la umbra ei ocrotitoare, prin al cărei glas Mîntuitorul i-a vorbit adesea și așa de dulce:

— Vino acum ia Mine; îți voi da pacea și adevărata libertate; ale Mele cuvinte sunt mai presus de sciința cărturarilor. Cuvintele Mele sunt duh și viață; ascultă-le în tăcere și primește-le cu umilință adîncă. Ferice de acela pe care îl învăț, Am învățat pe profeți și pe toți; dar mulți au fost surzi la glasul Meu. Eu snnt adevărul și-ți voi arăta ce e bun ce e plăcut.

Și Andrei a pornit pe urma lui încrezător în lumina vecinică, cu dorința de mîntuire adevărată și cu inima, sfîșiată. ’

Cu toate acestea în orașul înebunit de patimi printre cele patru-zeci de mii de brute care vagnerizau vițiul și pe ale căror gînduri clavia durerea, Andrei găsi cîte-va locuri unde visele lui se puteau împleti în tot calmul și fără frică de cei proști:

Cimitirul lîngă sora lui și mama lui adormite acolo este vizitat adesea de copilul cu chip de mistic, care le plăsmuește din nimic mereu. Printre săracii îngropați subt cruci de lemn, candelă dulce numai luna varsă lumină pe ele, numai vîntul și copilul plîng în concert. Un teiu își întinde umbra pe tristețea toată, clătinîndu-și crengile mîngîetoare și visătoare. Din graiul lui Andrei toarce grai; din plînsul lui forme albe. Și cînd toaca jalnică răsună vestind sosirea unui mort, Andrei își stinge gîndul în zborul ei, pe aripi vrăjite, mai presus de minte.

La biblioteca liceului își petrece vremea liberă. A găsit cărți, multe bune, și directorul i-a îngăduit să le citească. In rafturile prăfuite, neturburate în visul lor, trăesc atîtea gînduri, atîtea idei plăzmuite, geniale uneori. Cu toate astea Andrei se zbuciumă pe buchine: Sohar liber Kabbalac denudatae, Bethesdae de Ebersbacb, Thora în limba ebraică și operile lui Box torffii, Calepini, dumnezeescul Platon și Hommer, Virgiliu, Dante, Balzac și Goethe. Își făcuse uu catalog imens de cărți, pe care trebuia să le citească. — Proza modernă fără lirism și poezie, fără simțire și diformă îl repudiază. Adolescentul se simte între frații lui, acolo unde poate înțelege și fi înțeles, visînd pentru el clădiri mari ca și cultura-i universală și sigură.

La teatru Andrei merge regulat cînd trupele eratice de histrioni se abat prin Ploești. In locurile din urmă se delectează în corecta lui seriozitate, urmînd representația de piese înaintea atîtor snobi în artă și diletanți în toate. Actrițele sunt murdare, toate prostituate și actorii sunt lepădături. Cum poate avea un actor talent? se gîndește Andrei, cînd el nu face de cît să reproducă și nu creiază. Ca figurile de ipsos scoase după celebrele statui, actorii îmbracă haine tăiate de alții, mai mult sau mai puțin iscusiți și nu actor de geniu se anihilează într-o piesă proastă. Totuși ca la panoramă Andrei urmărește cu interes teatrul orașului său, unde se joacă piese abracadabrante și falșe. Burghezii le discută, își dau părerea lor, se ceartă și se bat în urmă. Ei critică și fac curte la actrițe. Nevestele lor au poluții nocturne iar fetele se depravează sau înebunesc, vorbesc exagerări ca actrițele și visează castele și războinici de carton.

Bulevardul plantat cu castani, bulevardul singuratic ziua și noaptea deșert, e străbătut în lung și în lat de acest visător de castelane.

Acolo Duminica a-adună cetățenii și vin micele burgheze; muzica militară cîntă și ei se sucesc fără grijă Acolo nu mai vin în zile de lucru și doar statuea și sergentul de stradă se întind în lenevia totală; atunci Andrei își dă drum viselor și neactivității sale. Acolo e luna și cerul albastru iar norii din spre munți se tae în spelunci; el e-alungă fantastici ca Voevozii în cursive argintate spre cine știe ca nuntă celestă. Acolo e gara, e pacea, e cerul, infinitul și eternitatea care-l stăpânesc în tot-d-a-una.

Și cînd noaptea une-ori burghezii și profesorii vin beți de la chefuri și răgesc obscenități, Andrei se revoltă ca de profanarea unui sanctuar.

Bulevardul, norii, norii poetici, cerul limpede, tăcerea, gara, trenul și castanii sunt singurii lui prieteni în orașul stupid.

El cunoaște toate pietrele dar nici un burghez.

Cînd sfîrșise liceul s-a împrietenit cu unul din acele chipuri stranii de efebi care mai apar rare ori astă-zi. O neînvinsă simpatie îl atrăgea spre dînsul și cînd i-a făcut cunoștință, Andrei s-a simțit fericit și mîndru. Androginul cu chip de femee și cu trup de bărbat, orbitor de frumos, îl obseda fără să știe de ce. Părea asemeni sfinților Îngeri, acelor Arhangheli în glorie și pară de foc, făurit el însu-și din duhul unui zeu. Andrei îl dase tot sufletul său și în extaze îl admira.

Visul rafinaților, arhitipul frumuseții, idealul moralei, plăsmuirea decadenților, hermafroditul era detestat de Ploeșteni și admirat de Audrei. Și cînd se plimbau împreună vorbind literatură și înterpretînd cuvintele Genesii: tzacar unekcbah braam vaiebaree otam vaikra... în care dumnezeiasca inspirație deslușește că întîiul om a fost hermafrodit, sau cînd citeau himnurile chaldaice înălțate zeilor androgini, lui Iștar Zarpanit și Nebo, cei doi îngeri transfigurați, disprețuiți de brute, se înlănțuiau în beția aceleia-și dureri.

Androginii și ginandrele, forme desăvîrșite și frumuseți nebune, chipuri ideale de amazoane și de efebi vecinic puberi, femei mai presus de femei, fără sîni și fără sexuri, bărbați mai presus de bărbați, care nu-și violează curăția, refrenau adesea în gîndul lui Audrei în accente de voluptate neauzită.

În societatea acestui prieten ca lîngă un semizeu Andrei își uita nenorocul, orașul și durerea și ca pe Thabor preschimbat avea cel puțin pe cine să admire.

III. Convingeri ciudate

Presupunerea unei căsătorii fiind ast-fel alungată din sufletul lui Andrei, tînărul era liniștit în pervazul castității sale. Căci el observase toată mizeria unei asemenea legături, care imobilizează o fire și supune o mîndrie.

Un om superior căsătorit este o anostie; trebue să-și prostitueze sau lira sau femeea. A avea copii pentru un geniu nimic nu poate fi mai ridicul; și cu toate că Lamartine și un Crebillon fils au fost admirați și fericiți din acest punct de vedere, imensa majoritate de celebrități au întîlnit infidele Xantipe. Asemenea un idiot ca și o femee judecă pe un om de geniu după propria sa natură și e dispus să-i acorde toată imperfecția sa pămîntească, numai forța și măreția sa, nu.

Vin copiii și grijile de tot felul care reclamă jertfe totale, afară dacă în chipul lui Rousseau, nu vor fi trimiși să rabde în depărtare. Apoi dacă femeea e frumoasă, ca ori-ce preoteasă a Mititei, nu va suferi să cadă pe planul al doilea, fie chiar înaintea unui om de geniu. Isprăvile tîrzii ale lui Goethe pot fi luate drept cazuri anormale și fără nici-o valoare în balanța dreptății, pentru a universaliza firea femeească. Iar cele cîte-va femei răslețe, care au fost în decursul vremii scriitoare, estete sau compozitoare, Sibila din Cumes, Safo și Erina, Aspazia, Caterina de Medicis, George Sand, au fost sau celebre curtezane sau androgine. Nu-

mai actrițele, aceste eterne doamne de Varens, se cred în drept să-și încingă fruntea cu bandeleta mistica, jertfindu-și puritatea în baldachinele violete, fără urmări serioase însă pentru lumina socială.

Provincia și în genere oamenii vulgari, contractează căsătorii pornite numai din interese comerciale; ei își subjugă apoi nevestele, care la rîndul lor îi istovesc de puteri moralmente și fizicește.

Funesta patimă care împinge pe femee și pe bărbat în mreaja căsătoriei, îi conduce la ocară și libertinaj care de alt-fel astă-zi cu atîta deplină libertate se practică pretutindeni. Prin urmare o căsătorie din toate punctele de vedere e condamnabilă pentru un om de geniu și toate rețetele din Physiologie du mariage rămîn problematice ca multe din zămislirele unui cap genial.

Căci dacă femeea se dă toată aceluia care se dă tot, un om de geniu nu poate prostitua partea lui sufletească și esențială. De aceia oamenii de geniu nu sunt iubiți. În împărăția lor sufletească femeile sunt degradate; de aci și hostilitatea intuitivă pe care femenismul o manifestează pentru spiritele de elită. Femeile nu judecă de cît prin prisma sentimentului; simțul lor bizantin aleargă după celebrități care le pot împodobi saloanele.

Să servești un geniu, să iubești un poet, un om superior o admisibil ba chiar impus. Dar ce scîrboasă e o femee care să dă brutei cu care doarme în pat. A fi rebel și mîndru femeea nu-ți permite. A servi artei și apoi Citerei femeea nu suferă. Ea e geloasă și bănuitoare, imperioasă și crudă. Între o natură estetică și între femee e o barieră înfrangibilă. Amorul lor e grotesc și ridicul: bărbatul e repulsiv și femea trivială. Solii destinului se închid în turnul lor de ivoriu și rămîn acolo înghețați și mîndri. Și acele femei care umblă pe stradă cu sîni obsceni și pătimași, îl indignează în tot-d-a-una.

Andrei legăna aceste convingeri sufletești cu toată poezia în care erau îmbrăcate. De cîte-va zile însă parcă ceva neobișnuit se petrecea pe socoteala sa în casa mătușei unde după plecarea lui din pension locuia și era îngrijit. Marea casă era gătită și scuturată în vederea apropiatei vizite a unei vechi prietene a mătușei care se întorcea de la Paris cu fică-sa, o domnișoară perfect educată și inteligentă. Pentru Andrei aceste lucruri nu aveau importanță cu toate că doamna Vioreanu insistase cu stăruința cînd i-a făcut cunoscut pomenită vizită:

— O domnișoară frumoasă și inteligentă Andrei!...

Cînd a sosit în sfîrșit doamna Damian cu fică-sa Eleonora, frumosul tînăr care tocmai își luase bacalaureatul nu-și putu stăpîni curiozitatea. O găsea plăcuță și bine educată.

Eleonora Damian nu avea însă avere și cei optsprezece ani ai săi, instrucția și frumusețea sa, compensau o dotă. Planurile celor două prietene erau limpezi: voiau să-i căsătorească ștampilînd ast-fel o prietenie nedesmințită și demnă de trei-zeci de ani. Andrei zîmbi la gîndul acestei hotărîri naive și sta de pază.

După vr-o trei zile Eleonora și Andrei se găsiră de odată singuri în salon. Atunci se legă între dînșii următorul dialog ciudat care fu pentru Andrei o învingere:

Ah, domnule Andrei, dar singurătatea asta în care ne aflăm!... Dumneata taci acum?... Tăcerea îmi face frică.

— Și mie, domnișoară, tăcerea mi-e soră.

— Ca toate astea ești tînăr și la vîrsta dumitale alții sunt atît de veseli și de zgomotoși!

— Alții da; eu nu.

— Ești orgolios se vede.

— Mai mult mîndru cred.

Mîndria îți va face mult rău; vezi, dacă vei iubi vr-odată...

— Ei atunci?

— Atunci?... se vede că n-ai iubit, poate tot pentru a nu te asemăna altora.

— Poate...

— Să presupunem, tinere, dar și judecă: vine o fată în casa d-tale, cu dorințele cele mai curate, cu intențiile cele mai nobile...

— Și?...

— Și nu îndrăsnește să ți le declare precis. Tot mîndria te-ar împedica să-i smulgi mărturisirea?

— Depinde.

— De ce poate?

— E frumoasă?

— Se zice.

— E bogată?

— Nu.

— E geniu?

— Geniu? Cine poate pretinde?

— Eu pretind. Să fie marchiza de Pompadour, să fie doamna de Genlis, cu plăcere! O Cleopatră, o regină, o Caterina II-a a Rusiei, da. Alt-fel?...

— Da... dar bani poți cîștiga.

— Cum?

— Foarte bine; moșii, păduri, comerț, funcții — cîte nu sunt?

— Îți mulțumesc. Vrei să muncesc, să fac avere ca burghezii?

— E nobil.

— E teribil; să presupunem că ai fi d-ta... Ești frumoasa, știu bine, și pînă a nu te cunoaște speram...

— Da? Ce anume?

— Ba încă eri cine-va te-a observat cînd te dezbrăcai, prin broasca ușii.

— Vai, ce stricat, exclamă pudica.

— Stricat eu?... Sunt virgin!...

Leonora scrîșni de necaz.

— Așa dar, cum nu te-aș dori? Daca ai fi bogată, dacă ai fi prințesă, daca ai fi geniu. Îmi trebuesc milioane; alt-fel de ce m-ași jertfi? Îmi trebue uu tovarăș puternic cum alta n-a mai fost. Vreau o noblețe, un motiv de poezie.

— Dar atunci femeea te cumpără, prin banii ei, prin geniul ei.

— Ei da. Mă cumpără, merit. Daca ași avea milioane ași cumpăra-o eu.

— Și iubirea n-are preț în fața d-tale, nu te stăpînește gîndul unui chip, unei adorate?

— Dar nu de lut. Eu nu vreau carnea ei, nici corpul ei. Acestea sunt moarte și trecătoare. Un an, zece și toate cad și vine ocara.

— Deci?

— Deci, fie un Arhanghel frumos și solemn, a Semiramis legendară, sau sfîntă și poetă, numai vis... Nu vreau copii, nu fac averi... Ce rol au cei proști atunci?

Și eu nu sunt nimic, zise dînsa tristă, nu pot inspira nici un madrigal, armoniza nici o coardă?

Nu ești nimic și totuși prea mult; eu însă vreau o suta de lire într-o singură coardă.

Leonora plîngea.

Nu mai plînge, o, Leonora Damian. Ești frumoasă și vei găsi în lumea ta un apreciator; te va iubi poate.... Vei găsi un poet, poet mediocru dar idealist. Gloria vieței să-i fii tu. Dar eu vreau o harpă neajunsă, doresc o liră eumolpidă. Unde le voi găsi, în ce lume slăvită, spune? Pentru toată lumea ești desăvîrșită cu frumusețea ta, cu bunătatea ta. Alungă-ți gîndul meu din suflet, eu nu nu pot fi al nimănui. Iubesc o Silă din povești, o fee cu pantofi de satin, nedeslușită, căreia am jurat să-i rămîn credincios cît mai mult. Pe fruntea mea sărutul ei înfloresce, în sufletul meu accentele ei se armonizează. Mă iartă, Leonora Damian, tu nu poți fi rănită. Aceea pe care o iubesc nu s-a născut și poate nu se va naște nici odată. Nici odată, auzi fecioară? Cu toate acestea sunt fericit în visul meu, în ideal.

— E o poezie!...

— E o nebunie genială, măreață; sunt pretențios. Ce vrei Leonora? Sunt o excepție și deci nu trebue să fiu nebun? Nebun în ce sens? Cum ne iau oamenii și ce înțeleg ei? Oh, oamenii, oamenii!... Nu mă voi însura și nevastă uu voi avea ca dînșii. Ca acei idoli din Mexic ale căror buze erau udate cu inimi sîngerînde, ast-fel copiii și nevasta sug sîngele bărbaților și sunt vivificați din carnea și creerii lor.

Și cu ochi uscați de lacrămi privea în umezii săi ochi. Ii luă mîna în mîna lui și grăi:

— Așa dar sunt sublim Leonora; și tu, tu mă vei împedica să fiu? Rămas bun, îi zise el strîngîudu-i mîna, să nu ne mai vedem. Pleacă de subt acoperămîntul ăsta, din orașul ăsta.

Leonora rușinată și tristă zîmbi apoi și încet răspunse:

— Nu Andrei, eu nu te înțeleg. În regiunile înalte în care plutești tu te vei perde. Rămas bun daca vrei ast-fel, eu nu-ți voiu mai sta în cale. Tu ești Uermes trismegistul și pe unde sbori înaintea mea se întunecă și mă doboară.

Dar deja Andrei n-o mai asculta; părăsise salonul fără să-i mai răspundă, fără s-o mai privească. Și după plecarea lor rămase același visător și gînditor.

V. Graiul tainic

Cu aceste convingeri Andrei a venit în București; puținul venit pe care i-l aducea o proprietate îu provincie îl scutea de grijile vieții; își clădise un trai conform cu principiile lui, o viață de misantrop cucernic.

Neavînd relațiuni cu nimeni, nu dorea să aibă de cît cu Dumnezeu și cu îngerii și ocolea cunoștința oamenilor. El a gonit din inima lui tonte zădărniciile care-l turmentau și nu mai vrea de cît înțelepciunea cerească. Căuta să fie mai perfect întru sufletul său pentru că, zicea el, Dumnezeu ne privește.

Tăria hotârîrilor cui-va este măsura progresului său; afectiv la glasul lor, acela care le părăsește o clipă face o greșală funestă. Dimineața Andrei își făurea hotărîrele, seara își cîntărea purtarea, cuvintele, faptele, gîndurile; scria, citea, se ruga și cugeta.

— Acela care aspiră la viața sufletească, îl îndemna părintele Iacob, trebue să se retragă din mulțime cu Isus Cristos. Nimeni nu se expune fără primejdii dacă nu-i place să rămînă ascuns, nimeni nu vorbește cu măsură dacă nu tace de bună voe; nimeni nu e sigur în locul d-întîi dacă nu caută pe cel din urmă, nimeni nu poruncește cu adevărat dacă nu știe să se supună.

Cu cît mai mult tăcerea și repaosul îl umbreau, cu atît pătrunde mai adînc în tainele credinței. Acele figuri iscusite, marele simboale antice din scriptură îl atrăgeau cu farmecul și vraja lor ascunsă. Citea Kabbala și sensul său ascuns îl poseda.

— Animalele lui Ezechiel, cugeta dînsul, nu figurează puterea cerească? Tarotul samaritean, citea în Kabbală reprezintă cele trei-zeci și două de căi ale veciniciei: zece numere și două-zeci și două de litere...

Acea figurație numerică a literilor ebraice, dă combinări de idei care urmează exact evoluțiunea numerilor. El o studiase cu adîncă știință și era versat în plăsmuirile idealiste ale rabinilor.

— Tu ești un hebraist viguros, îi zicea părintele Iacob, dar știința ta nu e fecundă. Bine înțeles lumina simboalelor ți-e încă ascunsă, dar cea ce e închis unui spirit rece și positiv are pentru tine licăriri nevăzute.

Preotul și Andrei, intrară cu vorba în simbolismul creștin.

— Și pentru că sunt un hebraist și exeget vreau să cuceresc această veche știință, ocultă lumină, sau cum zic rabinii schema hamphoraseh.

— Vei poseda toate forțele, vei concentra toate razele. Dar Logosul încarnat nu se poate alt-fel zări, nu se poate pricepe de cît adumbrit, însă ți se cerc un spirit pregătit. Nenorocire aceluia care îl batjocoresc cucerîndu-l, chiar raza lui îl arde ca haina Dejanirei, îl dogorăște fără milă.

Acele pietre scumpe care străluceau de subt pînza simboalelor în grai hieratic, îi umpleau sufletul de voluptate mistică descoperindu-se înaintea lui cu nesfîrșite sensuri; o orchestrație de un savant misticism, lapidară mistică, o zoologie și botanică mistică, o arhitectură mistică, închise privirelor înguste se dilatau pentru el căpătînd înțelesuri multe. Părintele Iacob cu răbdare îi făcea educația.

— După cum în Talmud și îu Kabbală, firul tainci și alegoria se împletesc în simboale adînci, precum coarnele lui Moise, figurează belșugul, trompeta Verbului și cuvîntul inefabil al Genezei, tot ast-fel în creștinism simbolismul a fost introdus cu multă prudență. Să luam pietrele, numai pietrele cîte sensuri nu pot avea; fie-care reprezintă o taină, întrupează un simbol. Bruno d-Asty un catolic savant și bine inspirat a stabilit următoarea corelație simbolistă între pietre: iaspul reprezintă pe Mîntuitorul; smaraigdul viața Lui; crizopraza, bunele opere; diamantul sufletele nestrămutate: sardonixul caritatea; hiacintul discreția sfinților; berilul scripturile; crisolitul înțelepciunea; ametistul copiii și fecioarele.

Și această corelație nu e o nebunie, o plăsmuire fără sens; ea e stoarsă din îusușirele fie-cărei pietre, e zămislită cu știință și după mulți ani de trudă și meditare. Dar nu numai în scuzul lui Bruno d-Asty se poate simboliza; papa Inocențiu atribue pietrelor un sens tainic deosibit: calcedonia ar reprezintă umilința, topazul castitatea; crizopraza înțelepciunea. Iar M-me Felicia d-Ayzac stabilește următoarea ermineutică sacră: ametistul reprezintă pe Zabulon și pe apostolul Matei; calcedonia pe Iosif și pe sf. Iacob; iaspul pe Gad și pe sf. Petre; sardul pe Rubin și pe Bartolomeiu; safirul pe Neflali și pe sf. Andrei; berilul pe Beniamin și pe sf. Toma. Tot așa și Conrad de Haimbonrg: iaspul credința sfintei Fecioare; calcedoua caritatea sa; smaralgdul curățenia; sardonixul viața sa feciorească etc. În această privință celebrul roman: La cathedrale a lui Huysmans e un bogat izvor; toată înflorirea mistică și subt toate cutele e adunată acolo.

— La ortodocși, răspunse Andrei, nu e nici o operă modernă savantă în misticism.

— Nu și totuși sensul tainic e și mai accentuat; nu numai la slujba divină ci chiar și în manifestarea credinței.

Se așezară înaintea Bisericei și părintele Iacob încep:

— Vezi acest grup cu cupole în care sunt clădite toate Bisericele noastre, el demarcă arta bizantină de cea romană. Observă detaliele încadrate în largile sale diviziuni și aceste linii dominante ce produc o impresie atît de simplă. În total forma Bisericei e simbolul Crucii pe care Mîntuitorul a pătimit; cele două nefe laterale reprezintă brațele sale. Acest tip plămădit în veacul XII împrumută planurile sale architecturei bizantine.

— Mai întîi însă, prin întîele veacuri cred, taina era și mai bogată.

— Ba chiar acele vremuri grele sunt izvorul nesecat al simbolismului creștin. Canoanele apostolice, Paul de Nola, Prudențiu, Eusebiu de Cesareea și Grigore ne-au lăsat interesante descrieri ale întîelor Temple: nefa e desemnată subt figura mistică a unui vas; barca lui Petre e condusă de Isus Cristos; se află în mijlocul valurilor care lovesc nezdruncinata-i soliditate; amintirele Calvarului sunt figurate subt forma Crucii latine sau grecești; precum și fîntînele sacrate prin care neofitul se introducea la viață. Pe ferestrele catacombelor crucea se ivește subt toate chipurile, columbele nevinovete sorb sîngele Mielului din cupa eucharistică, vița și spicul se îmbrățișează.

— Să luăm, Părinte, deosibitele piese arhitecturale...Coloanele bolții mijlocii de pildă, ce sens pot să aibă după simbolică ortodoxă?

— După numărul lor pot avea diferite înțelesuri: două coloane reprezintă cele două testamente, cele două

Biserici, Sinagoga și Biserica; trei e numărul Troiței; patru coloane reprezintă pe cei patru Evangheliști, stîlpii credinței; două-spre-zece pe cei doi-spre-zece Ucenici.

— Dar cupolele?

— Cupolele imitează bolta cerească și aspirația spre Dumnezeu; iconostasul ilumiuat de căndeli îți dă o clipă de iluzie și de extaz; trei porți ale Altarului reprezintă Treimea dintre care cea din mijloc, poarta împărătească e simbolul Tatălui; lumina pătrunde în Biserică prin două ferestre cum în suflete pătrunde prin cele două porți ale Scripturei; candelabrul cu mai multe ramuri reprezintă diferitele cărți sacre.

— Ce sens are această eternă și de pretutindeni zugrăveală, părinte Iacob?

— Pentru aceasta zugravii ortodocși se servesc de tractatul de pictură al muntelui Athos, publicat și în franțuzește de Didron și Paul Durand, atribuit lui Denis de Agrafa. După regulele acestui tractat, în adîncimea domelor principale trebue să domnească Isus Cristos a-tot-puternicul, nimbat cu aur; în vîrful tavanului arhivoltele arcadelor sunt împodobite cu chipul sfinților Episcopi.

Erminentica cere ca în cele trei cupole să domnească Maria fecioara cu copilul în brațe, cu semnul binecuvîntării și în stînga Evanghelia; în cupola sudică se află Mîntuitorul pe un fond albastru constelat; subt Pantocratorul binecnvîntînd se zugrăvesc Profeții și în laturile cupolelor Evanghelistii cu animalele lor. În sfîrșit formele Bisericii, cupolele, crucile, clopotele toate au însemnarea lor aparte.

Apoi intrară amîndoi în Biserică și părintele Iacob începu să-i explice rînduiala arhitecturală:

— De obiceiu, reluă savantul Preot, templele se construesc pe un loc înalt în chipul Templului din Ierusalim care a fost clădit pe colina Moriah; Altarul se așează la Răsărit, vechi obiceiu oriental; naosul se împarte în trei nefe în care se află: amvonul, solea, corurile și iconostasul. Obiectele Altarului au toate o însemnare curioasă. Sfînta Masă se face din lemn ca Crucea Mântuitorului; ea reprezintă tronul lui Dumnezeu și pe ea se află: cămașa care figurează giulgiul Mîutuitorului; inditiul mărirea Împăratului ceresc, ilitoriul, lințoliul lui Iosif din Arimateia; antimismul și artoforiul adică chivotul, care e mormîntul lui Dumnezeu în sfîrșit Crucea care e simbolul mîntuirii și Evangbelia care reprezintă pe Isus Cristos. Cele-l-alte obiecte ale Altarului sunt în sens simbolic: baldachinul e mormîntul; locurile de sus și sintronurile reprezintă tronul ceresc; proscomidia sau jertfelnicul e peștera în care s-a născut Isus Cristos.

— Crucea în sine trebue să aibă un înțeles tainic deosibit...

— O Cruce ca să corespundă regulelor ortodoxe trebue să poseadă: titlul I. C. R. I; apoi lemnul de subt picioare. Are în zugrăvire pe: Maica Domnului și pe sf. Ioan Teologul, pe cei doi ostași, un cap de mort și două oase încrucișate — capul lui Adam; în sfîrșit chipul celor patru Evangheliști cu dobitoacele emblematice: omul, leul, vițelul și vulturul.

— Recunosc, zise Andrei ingeniozitatea acestor interpretări; dar în actele sfinte, în diferitele semne exterioare ale cultului nu se ascund și multe fantazii sau extravaganțe fără valoare mistică?

Nimic mai greșit; totul e precizat perfect în Biserica noastră. În cea din urmă regulă a ei, în cea mai neînsemnată odă, în cel mai ușor act săvîrșit, e o adîncă taină, se întrupează supranaturalul.

Părintele Iacob se opri o clipă; privi chipul copilului sufletesc și zîmbi ciudat; dar repede continuă firul conversației:

— Să luăm pozițiunea pe care un creștin trebue s-o păstreze în vremea serviciului: de obiceiu creștinii se întorc în rugăciuni spre Răsărit; dar Răsăritul e Isus Cristos, e raiul, e isvorul luminei; ridicarea mîinelor spre cer e aspirația spre Dumnezeu; înclinarea capetelor și curbarea corpului e evlavia către Ființa supremă; metania însemnează smerenia înaintea lui Dumnezeu; genuflecția figurează căderea omului prin păcat și ridicarea lui prin iubirea de Dumnezeu. Ce vrei mai curat, mai logic, mai perfect?

— Și în actele preotului?

— Cea mai mică mișcare a preotului e rînduită cu știință severă. Cînd împreună preotul degetele pentru semnul mistic al binecuvîntării se arată Treimea persoanelor dumnezeești; forma pe care o figurează cele două degete e simbolul veciniciei; cînd cădește cu tămîe însemnează respectul către demnitatea împărătească, evlavia către Dumnezeu, jertfa sa. Tămîea e nădejdea și la diferite slujbe are taina sa: cădirea simbolică închipuește pe sf. Duh care se purta peste prăpăstii în vremea creațiunei.

Apoi continuă părintele Iacob, arătîndu-i vestmintele sale preoțești:

— Chiar și îmbrăcămintea persoanelor sacrate are taina sa anume: diaconii au un stihar, care plăsmuește tunica lui Aron, de culoare albă închipuind curăția; orarul e semnnl aripelor îngerești și chiar e încrustat cu cuvintele cîntării serafice; mînicuțele par a fi legăturile mîinelor lui Crist. Pe lingă acestea preotul mai îmbracă și o cingătoare adică puterea care întărește pe sfințitul servitor sau brîul cu care s-a încins Is. Hs. la spălarea picioarelor Ucenicilor; epitrahilul e revărsarea harului, e jugul cel plăcut al lui Cristos; felonul e închipuirea patimelor Mîntuitorului. In sfîrșit podoaba arhierească în toată pompa sa figurează următoarele taine: sacosul e hlamida lui Is. Hs., încheiat cu clopoței adică vestirea evangelică; omoforul e oaea rătăcită sau neamul cel căzut; mitra mărirea și autoritatea servitorilor Altarului, cununa de spini sau măhrama de pe capul său la înmormîntare; panaghia sau engolpionul și Crucea sunt semne că Archiereul trebue pururea să aibă înaintea sa pe Domnul, epigonatul e sabia spirituală, mantia înariparea îngerilor; pe ea se află două table ale Legei și două Testamente precum și patru rînduri de șiret, care închipuesc rîurile de învățătură curse din ele; cîrja reprezintă autoritatea păstorească; capetele de șerpi înțelepciunea, iar vulturul este episcopia, lumina și învățătura, înălțimea și curățenia învățăturii.

— E straniu, straniu; și vasele sfinte simbolizează ceva?

— Toate aproape: discul e simbolul eslei în care s-a născut Cristos; în vremea proscomidiei și pe sf. Masă e patul pe care corpul Domnului a fost gătit spre înmormîntare; steluța e steaua magilor; acoperămintele sau aerele sunt suflarea Duhului care umbrește sfintele Daruri; puse însă pe sf. Daruri însemnează înmormîntarea Mîntuitorului; la proscomidie acoperâmintele arată scuticele pruncești ale lui Is. Hs.; ripidele sunt chipurile îngerești cu șase aripi sau prezența spiritelor cerești, sfiiciunea și uimirea lor; lingurița e cleștele cu care buzele profetului Isaia au fost scăpate de atingerea unui cărbune; copia e sulița cu care s-a împuns coasta Domnului și buretele e buretele cu oțet, cădelnița e corpul Mîntuitorului.

Apoi toate tainele Botezul, Preoția, Nunta, Mirul, Eucharistia, Maslul sunt clădite pe o întreagă liturgie mistică. Pînă și numărul icoanelor, chiar și lanțurile cădelnițelor au însemnarea lor aparte în simbolismul ortodox.

— E exagerarea simbolismului.

— Ba încă diluînd sensul atîtor închipuiri picturale, creștinii în vremile de persecuție au făurit curioase simboale de credința; cic au rămas pînă azi îu Biserică și le găsim perpetuate mai ales la țară de sărmanii preoțî naivi care le-au primit așea și le aplică cu sfințenie. Ast-fel Dumnezeu e uneori închipuit ca o mînă ce ese din nouri adică ni s-arată numai în opere; alte ori ca o mînă ce ține cununa pe capetele sfinților simbolizînd răsplata virtuții. Isus Cristos e arătat subt forma nimbului cu semnul Crucii sau în chipul lui Moise; răstignirea Sa prin jertfa lui Isac; sfărîmînd porțile iadului în chipul lui Samson; ca bunul păstor e zugrăvit ca un miel; și tot ast-fel cu atributele sale care au simbolul lor aparte; peștele care se întîmpină adesea îu vechile Biserici e cuvîntul grecesc ihtis (pește), care e compus din inițialele grecești ale titlurilor lui Cristos, anume Isus Cristos fiul lui Dumnezeu Mîntuitorul. Porumbelul și limbele de foc zugrăvesc pe sf. Duh. Persoanele treimice sunt represintate prin triunghiul echilateral sau prin arătarea a trei Îngeri la stejarul Mambri. Îngerii se zugrăvesc subt formă omenească, înaripați, tineri, frumoși, avînd cădelniță și sabie, adică mînie divină, balanță, adică dreptate, trestie de aur sau toiag care e cuvioșie, haină albă nevinovăție, cingătoare pregătire și împodobită cu pietre scumpe adică cu virtuți îngerești. Ele sunt sculptate în toate actele sfinte, în sărutarea frățească, duhul iubirii și al unirei; în ecteniele monotone care sunt mai mult refrennl pietății și umilinței sufletești; în cele nouă ode ale canoanelor adică erarhia cerească; în trisaghiul serafic și așa mai departe.

— Dar în vechiul Testament, părinte Iacob cum se clasifică simboalele și unde se afirmă?

— Unde se afirmă? Pretutindeni. Vechiul Testament nu e anunțarea celui nou? Dumnezeescul epitalam al Cîntării Cîntărilor nu arată unirea lui Cristos cu a Bisericii? Isaia e atît de limpede în cît e numit chiar Evangelistul vechiului Testament. Și cîte încă!

— Cîntarea Cîntărilor această scandaloasă poemă!... Ce are de comun cu credința?

— Volterianii susțin asta, dar nu e o plăsmuire mistică mai minunată, mai limpede. E o figură a unirei lui Cristos cu Biserica după cum am spus, e o poema a înțelepciunei eterne, e o scriere curat spiritualistă. Personagiile, rînd pe rînd rege și regină, păstor și păstoriță îmbracă prin anticipare trăsăturile pe care noul Testament le-a dat Mîntuitorului și Bisericei. De alt-fel întreg vechiul Testament e plin de figuri și simboale. Acolo Mîntuitorul se află cînd subt trăsăturile bunului Păstor, cînd e tovarășul care bate și așteaptă la poartă sau fulgerul care apare în aceiași clipă la cele două capete ale pămîntului, cînd e vița ale cărei ramuri sunt Ucenicii. Nu mai vorbesc de noul Testament, de genul său parabolic, de Apocalipsul mistic.

— Daca s-ar cunoaște toate acestea, Părinte, din atîtea lacrămi semănate, cîte spice de credință nu s-ar culege în sfîntă Biserică.

— Dar, fiule, nu toate spicele sunt pline. Cum graiul omenesc s-ar putea manifesta în mințele tîrzii și înghețate? Ce rod ar putea să dea cele amuțite? Și cele necurate cum ar primi ce‘i vrednic?

Andrei simțea lămurire în mintea lui pentru cîte probleme erau și taine închise; simțea un fac șt o lumină arzîndu-i păcatul și pîrjolindu-i patima.

— Cînd a venit Cel ce a adus smerită jndecată, sfîrși părintele Iacob, ca să judece pe smeriții pâmîntului, lumea era în așteptarea Lui; fusese simbolic prezis de multă vreme. Dar duhul lui Dumnezeu în vremea aceia la Isaia, la Michea, la Daniel nu se putea arăta alt-fel. În graiul omenesc și imperfect cele foarte sfinte nu pot de cît să fie învăluite în zăbranicul tainei; cei proști nu vor înțelege și cei smintiți vor rîde de aceste lucruri, dar ei sunt proști și smintiți și împărăția cerurilor le e închisă.

VI. Ispite viclene

Marta se schimbase ca vrăjită de varga magică. Așa de tristă în ochii ei nu mai frîngea patimi; numai cînt ceresc si armonie. Așa de albă părea asemeni suferinței și nu mai pricepea trecutul. Înaintea ei se deschidea o perspectivă mai întinsă, se arcada un adînc mal albastru, din fie-care culme, din fie-care apus de soare poet.

Cînd sta la fereastră visătoare de viața ei d-întîi, de iubirea ei din urmă, cînd își îngropa capul în palme și-i perlau printre degete picături de lacrămi fine, își simțea inima rănită de un fior, cutremurată de un dor. Într-atîta o fire supremă poate influența spiritele alese.

Era o fire stranie, ca un înger între cei nevrednici. Citise prin romane de fugi plăsmuite și viteji războinici și se vedea iubită de un războinic fără protivnic; visa la poala ei topindu-se regate întinse și coroane masive. În școală se găsea mai presus de colegele sale și nu pricepea ce era de comun între ea și micele burgheze ipocrite și vițioase. Își privea umbra zămislită din nimic pe păreți seara sau în grădină în amurg și dorea umbre. Adese-ori cu ochii înecați în umbra vag conturată își clădea un cavaler himeric căruia ar fi vrut să-i închine jurămintele și inima sa. Unei fete nu i-ar fi putut spune; dar unui nobil tînăr da.

Iubea pe mama sa cum putea mai mult. Tatăl său fusese căpitan în armată și făcuse războiul de unde s a întors rănit și a trebuit să părăsească armata cu singura pensie pe care i-o asigurase războiul și anii serviți. Curînd după ce peste cîți-va ani i se născuse Marta dînsul muri lăsîndu-le numai pensia și o casă din venitul cărora mama și copila trăeau liniștite. Marta n-avea zestre și nu se pregătise pentru vr-o carieră. Ast-fel perspectiva unei căsătorii în condițiuni fericite era legală doar de conduita și reputațiunea sa excelentă.

In școală n-avea camarade și nu scria versuri pe caete; mai mult visuri albastre ca adîucul. Îi se păreau profanare acele șoapte triviale ale fotelor burgheze care-și povesteau aventurile din vacanță și-și citeau scrisori proaste de la liceeni. Mîndră, frumoasă, visătoare de umbre și serioasă, Marta avea un farmec negrăit în bunătatea sa rară, în priviri o văpae duioasă tot-d-a-una.

Nici odată Andrei nu i-a vorbit de iubire în termeni preciși; din poezia glasului său și din vibrațiile neajunse ale sale, pentru respectul inspirat de tînărul neînțeles, copila îl adora ca pe un preot și ca pe un sfînt. Cum nu mai iubise, la șeaptesprezece ani visele și poezia sunt nesfîrșite.

Andrei îi inspirase iubirea de Dumnezeu și semăna în sufletul ei rodul vecinic al curăției și pudoarei neprihănite; îi recomanda cărți de studiu iar neofita îi întrecea așteptările. Cu zel nebun ajunse să-i fie un tovarăș viselor și martor durerii. Pe înalta lui frunte, în unghiul gurei lui, în ochii lui umbriți ca două bolți nesecate, din zîmbetul lui amar pricepea că suferă. Și cu rara bunătate a sufletelor înalte se stingea de jale.

Ședeau seara adese-ori în lungă tăcere, în grădină sau la umbra lămpei și citeau cînd rugăciunele lui Gaston Phebus comte de Foix, cînd imitația lui Isus Cristos de Gerson, cînd poetica și mîngăetoarea Gesaubuch, o viață de studii și de exaltare, de lirism și cîntec urmată de voluptăți nesfîrșite și regăsite nică-eri. In estetismul lor admirabil păreau doi cîntăreți magici. Andrei eterniza in sufletul ei înflorirea admirabilă a operelor de geniu, nimicindu-i aproape întregul cortegiu pasional.

— Cîmpul poeziei este nemărginit îi spunea dînsul, priveliștea sa e glorioasă și maestoasă, scena sa e elocventă de ideal. Fie entuziast sau volterian omul se simte cutremurat subt vibrațiunile admirabile ale unei poezii de mare artă; exuberanța sa sufletească se unește cu melodia delicată sau cu trompeta zguduitoare, refrenînd ast-fel într-un duo muzical și exaltat, înaltele valuri sufletești care rîurează...

— Și o strîngea mîngăetor la peptul său:

— Marto, îi zicea poetul-preot, să fim curați, sa rămînem virgini; corpul tău curat să rămînă așa; să nu-și piardă mîna ta rubinul fie-cărui deget; să nu-și stingă glasul tău armonia fie-cărei perle.

Copila cu respect grăia sublimă în vraja unui vis:

— O, tu care n-ai pereche, tu care mă admiri; nu ești umbra mea, Voevodul mult dorit?

Și Andrei o binecuvînta în numele Treimei adorate; iar casta copilă adormea veghiafă de Îngeri albi, neprihăniți ca dînsa. Cînd zdrobită de dureri neînțelese, de dureri cerești copila își înmormînta capul în peptul lui:

— Fratele meu, plîngea ea, poetul îi da sărutarea de pace și-i alunga ori-ce dor.

Dacă un demon incub îi chinuia nopțile cu vedenii păgîne a dona-zi se spovedea lui Andrei și citea rugăciuni. Durerea, ruga, studiul, iubirea neînțeleasă și aspirația spre etern, zugrăvise pe figura ei o tristețe

nesfîrșită. Și în sufletul ei melancolia admirabilă suspina tot-d-a-una într-un concert straniu, un cîntec al morții

Ah, dacă aș fi o stea, o floare măcar, zicea ea poetului, cînd tu ai fi gînditor șt trist, ași coborî din înalt p-un șir de raze mîngîetoare.

Andrei zîmbea trist:

— Poetă, nu ești și așa stea între stele? Cît timp vei fi curată, cît timp vei fi creștină, cît timp trupul tău nu se va atinge de păcat, tu vei rămîne ast-fel de cît ori-ce stea mai lămurită, mai curată de cît ori-ce floare.

Și înaintea copilei se deschidea viața de mînăstire. Ajung unele clipe pentru a stinge tot trupescul mîrșav; cînd cine-va a gustat din nectarul unui suflet fără păcat ori-ce relație cu imbecilii i se pare profanare și rușine. A gustat cine-va din fructul delicat al estetismului, restul lumei îl izbește neplăcut și-l enervează tot-d-a-una. Leagănă cine-va gîndul morții fără teamă și ideea îl obsedează apoi mai mult. Asemeni pentru Marta nimic afară de sfera subtilei poezii, nimeni afară de nobilul poet, nu mai aveau valoare. Se hotârîse să fie lira de pe care el va zmulge accente cnm n-au mai fost. Pentru dînsa două drumuri se așterneau vrăjite amîndouă ca ispita: imperiul morții și mînăstirea. Moartea rece o amăgea chemătoare adeseori: cînd sta la geam cu ochii perduți în adînc, teiul vechi de subt fereastră intona melodii așa, așa de jalnice, așa de ciudate. Din notele lui funebre se torceau lăcrămi; crengile lui sunau a coarde peste care vîntul, incomparabil artist, murea cu arcușul de violă. De viața mînăstirească n-avea idee; dar rugăciunea, credința și iubirea ei adîncă ar fi învins totul.

Odată un luceafăr s-a coborît din cer în odaea ei, frumos ca un zeu; rece subt văpaia înghețată a privirilor lui, alba copilă înmărmurită tăcu de dor nebun:

— Ce liră mai frumoasă ca sufletul tău vrei să acordezi, îi zise el; sărutarea creștină să-ți parfumeze gura doar, numai accente armonioase să vibreze în sufletul tău.

Și luceafărul a perit; ea l-a simțit că nu este, că e o plăsmuire a minții sale numai; glasul lui nu l-a cunoscut; privirea lui nu a știut-o; dar minunea a impresionat-o și mai mult.

Rămasă goală la oglindă și superbă de paloare se privi în adînc.

În chip de sfîntă, cu părul șerpuind în valuri negre, îi boltea fruntea mai largă în orizontală. Pe ochii ei cădeau pleoapele voluptoase. Gura ei, gura de egipteancă crispa într-un unghi de durere. Liniile figurei se voalau atingîndu-se în arcuri convexe. Dungate de creion vinule ușoare îi filigranau în broderie marmura corpului, se estompau pe un fond de verdură. Formele corecte impuneau cu armonia lor impecabilă, se plămădeau într-o simetrie ideală. Din curbe arcadate se întrona ca pe soclu o sculptură de Pradier, o formă ciudată în seara asta subt vioriul lămpei. Curba ebraică a nasului, aspectul ei de Susană ertată, de Sulamită mistică, sînii ei virgini, corecți în rotunziune, armonia carnei albe, fără pată, acea muzică de luptate, de nebunie și orbire întonată de parfumul ei de iubirea ei, amețiră o clipă capul copilei nepîngărite. De ce, ce dor o sbuciumă? Își frînse mijlocul în ritm închise ochii în spazm nebun, își prinse sînii de văpăi și albă, puțin moartă se privi în fioroșii ochi, adînc, mereu.

Vai! Un glas nepătruns îi turbura auzul, o privire nevăzută îi stingea ochii, o vrajă neștiută îi moleșa trupul; asemeni neofitelor îmbătate de otrăvuri ce-și fac stagiul la bătrîne vrăjitoare și sunt amante lui Satan ce doarme în pat la ele în chip de șearpe, de laur sau de mînz. Bruna Evp ispitită de atît dor amăgitor rămase în extaze. Din priviri drepte ochii ei aruncau săgeți, săgetau cu îndrăsneală văzduhul. Căzu și se înalță de trei ori mai superbă; și iar cătă în oglindă. De data asta văz limpede; ispita se prinse într-un vîrtej, într-o horă porniră visele ei și mintea ei. Satan însu-și pervers, rău, fioros ca un Înger constelat o pironi. O pironi multă vreme surîzînd ca un ascuțit de spadă. Un nimb stins îi îmbogățea fruntea și zîmbetul lui era șters ca frigul. Acea tristețe mortală ce-i împînzea figura de căzut, acea durere peste fire, de orgoliu neînvins, de mîndrie smintită în care se topea el, zeul adîncului, zeul sinistru îl amăra frumusețea trufașă, ucigătoare. Coroană de lacrămi uscate împodobea fruntea lui Lucifer și picuri de sînge curgeau dintr-însa în această noapte de Valpurgis. El le sorbea ca un deliciu de nepentes și din furia blestemelor ce-l urmăreau tîra în urma lui glorie. Cînd își întinse mîinele spre ea din oglindă, două aripi negre îi se desprinseră pe umeri fîlfîind ca două umbre ale ursitei mai presus de el. Nebuna copilă mereu îl privea și voluptatea lui neagră de durere și suferință cum alta n-a mai putut fi o topea în plîns. Satan își înălță fruntea frumos ca păcatul, ca nesfîrșitul.

Fereastra era deschisă și din noaptea fără pată numai stolele priveau, martori fără teamă, această dramă mută. Ele picurau une-ori în lacrămi, sîngerați din lumea lor în jurul copilei, ba intonau o melodie cerească. Grădina iară-și respira și seva sa distilata în aerul sticlos pătrundea adormitoare în odae; un mut madrigal durerii. O clipă numai și copila ar fi căzut jertfă; o clipă s-a legănat pe malul adîncului: o clipă n-a mai știut de dînsa chiar. Numai Lucifuge îi vorbea din priviri mute acordînd accente magice:

— Eu suut Archanghel al desfrînării, Înger de plăceri blestemate, rege al voluptăților visate. O, intră în regatul meu și-ți voi da friguri noi și mari senzații.

Și plîngea liturghia neagră, noaptea de sabat grozavă, cînd copila se trezi din delirul și spazmul ei. Cu mare spaimă se privi în realitate deplină. Își lăsă moleșită sînii săltînd încă in salturi; își acoperi pudoarea trupului vînăt încă de strîns histeric; își stinse ochii de cristal deschiși, așa de mari. Oglinda căzu ca blestemul în țăndări jos iar icoana Precistei luminată de candeli se desluși în umbra odăei.

Marfa o privi cu umilință, mai tristă ca o Magdalenă reînviată și își aduse aminte de orbire și de păcat; căzu subt privirea ei binecuvîntătoare, cu fruntea la pămînt, amețită de cîte erau dureri, înfiorată de plăsmuiri ispititoare:

— Mă perd înaintea Ta; nu mă privi o Mamă, Mamă... nu mă privi în păcate. Nevrednică sunt și pradă ispitei, nevrednică de iubirea Ta.

Mater Dolorosa o privea tăcută în pervazul ei, cu ochi supranaturali. Din tăcerea ei Marta torcea curaj, din privirea ei, ertare. Și un alb înger cu șease aripi bătînd aerul ușor, căzu la creștetul ei păzind-o de atîtea rele. Curînd adormi în prada durerii, veghiată de chiar Prea sfînta ocrotitoare și fără urmă de păcate, ea goni greșala din jurul ei, îi îmbrăcă visele în har și pe inima-i frîntă stropi flori; flori de nevinovăție albă îi îmbăta gura și somnul adînc. Doar o cobitoare în depărtare abia mai ofta ea un ecou necurat, cu glasu-i răgușit:

— Uhu...uhu...hu...hu.

Și se rumpe în adînca noapte mai fioros și mai adînc:

— Uhu, uhu, uhu...

Dar în somnul copilei îi apăru prințul ideal spre care suspină adese-ori cu visele ei pătimașe, vrăjitul poet mistic, umblă imposibilă și neexistentă adorată de fecioară cam în aceste rîuri melodioase:

Aproape sau departe, în tot-d-a-una te invoc, pe tine te ador, vrăjitor neajuns și necromant, poet și copil, al durerii amant, o, vrăjitor

Tu ești foarte sfînt, mereu foarte nobil, foarte înalt și stingher; tu n-ai zîmbit și n-ai plîns ci rece ai rămas și dureri ai înfruntat, fără teamă de păcat, o, vrăjitor.

Te chiamă fecioarele în somn Leandru duios, faimos Voevod; aezii te plîng în grai de flori, din crengi împletite, subt vint adormite, cînd simt respirarea ta de vrăjitor, o, vrăjitor.

Te cheamă fecioarele în somn de și nu te cunosc; tu plutești mai presus de ele subt nimbul tău, în extazul lor, stăpînul lor și cu ochi de diamant să zîmbești începi, o, tu ce le pricepi, o, vrăjitor.

Cum nu poți să te porți printre noi! Lumea ta vrăjită, imposibilul, tăcerea și taina cum pot fi aduse și degradate? Rămîi fără pereche; nobil tot-d-a-una, tot-d-a-una umbră, o, vrăjitor.

Uh, e așa de dulce să ți se servească; să-ți servească devotată o fecioară cu mîini diafane, cu glas de argint; căci ești mai curat și de cît ele mai bun, mai măreț și mai puternic, sublim ideal, o, vrăjitor.

Dar, vai, tot-d-a-una rămîi vedenie numai, din reverie zămislită, pe lire închipuită. Și așa departe cum îți depeni firul viselor fugare ochii tăi sunt azur și nestîrșit de ape. Ca oglinzi în care se despletesc poeme nebune, ochii tăi de geniu voalați în extaz, mă înghiață și mă ard cînd asupra-mi se topesc cu iubire sau cu ură, o, vrăjitor.

Te desprinzi frumos și alb în haină albă din raza lunei, cînd luna fermecată îmi sărută pleoapele liniștită pe la geamuri; atunci te arăți numai, tainic și pribeag, dar rece și mort, de ce așa mort, o, umbră din povești, etern vrăjitor?

Și pe cînd se petreceau acestea, în odaea de alături Andrei iar nu putuse dormi; un demon sucuh îi polua visele. Se plăzmui ca o viziune, în chipul Martei goală, cu sînii voluptoși de patimi; îi cuprinse trupul în brațe de foc, oftînd de plâceri nebune; îi înecă gura în comoara părului ei; se întinse goală pe trupul lui cutremurîndu-l în fior nespus de plăcere și de rîs. Abia mai sălta subt spazm, abia mai putea respira. Cînd însă pricepu ispita Andrei se sculă fulgerător; scuipînd și făcîndu-și cruce la icoane grăia rugăciuni cu lacrămi în ochii beți de voluptatea biruinței.

Și n-a mai dormit; a deschis Scriptura și s-a rugat multă vreme. Privi cerul în adîncul lui, cerul de vară înfășînd Bucureștii ea scutecele unui copil. Evoca din el chipul mamei lui, graiul sorei lui; așa de trist cum n-a mai fost; plînse. Și atunci o stea se desprinse din văzduh, evolua cu lungi zigzaguri de scîntei și căzu în mare. În locul ei golul rămase potolit, tihnit, topit... Iar mai presus de gol Orionut, Lira, Pleiadele, Carul mare își purtau legea în mările nebuloase, înghețau în albastrul fluid al nopții. Iar luna, romb de argint po fond de atlaz, ae alunga cu ochii închiși jumătate, pe vastele întinderi. In atmosfera de cristal umbre de brumă viorie atîrnau în plete despletite; grădina dormea subt cascada izvoarelor eterne înflorite asupra-i, legănîndu-și foișul ca tremurul unei fecioare în somn de iubire.

Andrei părăsi odaea și din grădină eși în strada liniștită, tăcută ca cerul. Singur în revărsat de zori, mai presus de întreaga Gomoră, nu-l mai atingeau păcatele. Singur pășea pe trotuarul indecis. In curba de involuție a gîndurilor lui, în adîncul sufletului viscolit de exaltare, în acel cutremur pe care liniștea nu se așternea, pe care mormîntul nu sa închega, el, Ugolin în turnul său, însetat de cîte nu sunt, chemă moartea cu limanul său nesfîrșit. Se privi la gîndul morții cu o groază nebună.

Dar curînd și repede își smulse plăsmuirea și asupra ei mai băteau visele lui ca fecioarele troene plîngătoare în umbre pe ruinele distrusei cetăți. Atunci intona următoarea reverie de iubire mistică smulsă de pe harpa idealului său:

Admirabilă și fee, fără contur, numai ritm și numai cînt, tu te întrupezi în visuri de adolescenți, jalnici copii de șeaisprezece ani ce n-au iubit și dornici sunt, de tine dornici fee vrăjitoare, o vrăjitoare.

Încîntătoare cînd apari încadrată în pervaz, lîngă pat tăcută, tu veghezi durerea lor, tristețea lor. Și totuși nici odată nu te lași pradă poftei lor; ai muri în spazm și strîns tu ce te stingi fără prihană. Sieglindă și sfîntă, magică Vohema, o tu, tu vrăjitoare.

Nebună de stele cauți genii să-ți depui sărutul pe alba lor frunte; ce-i între tine și femee? Neatinsă și melodie tot-d-a-una, numai vis tremurător, tu ești fee vrăjitoare, stăpînă pe cîntec în nopți de poezie, o, vrăjitoare

Ah, cînd apari liniștită și atragi vreme multă privirea lor spre tine, înghețați și mirați te contemplă prințesă fără castele, regină fără coroane, dar orbitoare în plutirea ta, în tot-d-a-una prea slăvită, o, vrăjitoare.

Al gurei coraliu s-a topit în așteptare și sînii tăi curați au rămas; cu peptul drept, sora Jocondei, marii tăi ochi negri îi verși pe căpătîiu-mi în nopți de plînset, zînă parnimfă cu flori coronată, vrăjitoare.

Te ador în extaze idol din Herbauge, Paulă sau Floră, sfîntă prin durere, prin plînset divină, cînd îți alungi alba umbră în haină lungă pe heleștee, trezind din somn nenuferii. Ești tu sau duhul tău, o, vrăjitoare?

Și cînd simt în peptu‘mi castitatea murind de voluptăți născute, te cobori din crengi, din raze și așa tîrzie și melodic tot suspini: nu, o, nu.

O, te ador, incomparabilă doamna, fără prihană fee, în togă auree, întreagă iubire vrăjitoare.

VII. Poezie

— Zmei năzdrăvani și domnițe din povești joacă în beția viselor mele Marto. Nu te-au fermecat și pe tine vrăjitele vremuri duse, cu logofeți fantastici și spătari cu buzdugane, nebiruiți și ca vulturii ageri?...zise Andrei luîndu-i capul pe pept și închizîndu-i genele în mîngăetor sărut.

— Dar oare-i poetul nobil în stare să le prindă în toată măreața lor elegie?

— N-a apărut pînă acum. Poeții noștri Marto... dar ce poet avem noi? Eminescu? Talent defunct, mart sifilitic. Alexandri? Apus cu vremea lui. Eliade, Sibleanu, Cîrlova, marele Bolinlineanu? Dar astă-zi? Poeții noștri beau și sunt imorali, sifilitici, hoți, agramați... Ei zac copiști prin ministere și n-au curajul să muncească și blestemă un public care, foarte drept, nu-i apreciază... Ei nu pricep poezia morții, nici poezia vieții și lirele lor sunt de carton. Cîntă pentru parale, tac pentru parale, se calomniază și se fac de rîs unii pe alții, scriu neghiobii frivole și stupidități umoristice, cu aceiași inspirație ca și poeme grave. Dar de beție, de poezie, de ignoranță și de femei nu se lasă. Daca s-ar emascula poate lirele lor ar fi mai curate.

— Nu mai profana paradisul nostru Andrei, cu aceste căzături incapabile; sunt demni de femeile care-i admiră, de prostituatele și studentele venerice, de mamele și surorile care uu se scîrbesc de stigmatul rușinei ce poartă fii și frații lor... Sunt derbedei săraci și mizerabili, incapabili să muncească, să fie onești, să iubească, să creadă.

— Să-i lăsăm dar, scumpă ființă, care-mi pricepi gîndurile înainte de a-ți le tîlmăci. Dar, Marto, cînd rămîn atîtea comori îngropate, atît aur nedeslușit din pămîntul său, sufletul se îndoliază și inima strigă. Povestea atîtor falnice ruine și mîndre cetăți unde este încrustată? Maeatoșii Carpați, cu pădurile și apele lor, cu piticii și uriașii lor, cu legendele și bazmele și balaurii vărsători de pietre scumpe cine-i a cîntat? Vechile case cu ceardacuri putrezite, adîncele mînăstiri cu porți în stînci ferecate, baladele atîtor boeri, atîtor viteji și haiduci, de cine sunt poetizate, pe unde și cînd? Ei le disprețuesc...

— Dar nu sunt în stare de cît să-și orbească meschina lor persoană cu versuri pe care nimeni nu le apreciază; dar ci se cred genii...

— He, fără suferință, fără necazuri fără ideal!.. Da, genii!... Genii la gazete?... Idioții!...

— Andrei, nu sunt o Domniță și tu un Voevod? Un mîndru copil de casă de pe vremea lui Matei Basarab călare pe un sirep înflăcărat?

— Și totuși Marto, ce frumos e să ne construim un palat cu pridvoare boerești, în munți, unde mugește vîntul prin hornuri și pădurile înduioșează.

— Acolo, acolo...

— Vezi tu, ce frumoasă e istoria prin poezie!...În Biblie apocrifele sunt străveziul zăbranic în care adevărul istoric, dumnezeese și omenesc e îmbrăcat cu artă. Să luăm apocrifele noului Testament relative la nașterea Domnului nostru Isus Cristos; știi ce spun apocrifele?

Și Andrei deschise o mică ediție latinească a Evangelielor apocrife.

În aceiași vreme un glas dureros se auzi afară și un monoton bocet de flașnetă îl însoțea. O cerșetoare cu doi copii în zdrențe lira în urmă oarba mizerie și putrezimea aa. Slabă de necazuri și veștedă, cu un grai de moartă abia mai îngîna un cîntec însoțindu-l de o melodie seacă:

Suntem vătărnate

suntem degerate

și vîntul prin oase ne bate

cu... cu palme uscate

tra ra ra tra ra ta ra...

Facevă-ți pomană

de biata sărmană

e vifor afară și ploae

și foamea amară ne-nmoae,

Domnul v-ajute

sfîntul Niculae...

Ultimul accent al glasului său răgușit se stinse într-un horcăit hidos; Marta și Andrei o priveau tăcuți de la fereastră. Un popă trecu pe lîngă dînsa, dar întoarse capul cu dispreț, și cerșetoarea îi mulțumi tînguios.

— Dacă el nu dă la săraci!... zise Marta.

— Preoții sunt ucigași; ei sting în suflete ori-ce credință.

— Atunci cum să mai crezi?...

— Preoții și Biserica nu sunt același lucru; ei sunt Câini și holacaustele lor îi poartă în iad.

— Un preot și un poet, ce frumoasă noțiune, ce nobilă legătură!... cugetă Marta.

Aruncară cîți-va gologani cerșetoarei care le mulțumi în jelania sa sfîșietoare:

... Domnul v-ajute

sfîntul Niculae...

Pe cînd răgușita flașnetă își da duhul în ecouri sălbatece. O clipă rămaseră subt impresiunea acestui tablou și avalanșele de gînduri îi troeneau. Dar Marta reveni mai întîi:

— Era vorba de legendele apocrife. Gînditor Andrei deschise cartea și îngînă:

— Să citim... să citim: iată o povește înduioșătoare și minunată extrasă din cărțile rabinice ascunse relative la viața Mîntuitorului: Precum fecioara Maria deveni mamă fără prihană și despre neliniștea lui Iosif.

„—... În vremea aceia Mariam eșind să scoață apă, „un tînăr de o mare frumusețe o ajunse lîngă fîntînă „și îi grăi:

„— Bucură-te cea plină de har.

„Mariam se turbură și se ascunse repede în casă, „dar acolo îl regăsi și o salută încă zicîndu-i:

„— Nu teme de nimic, sunt un Înger al Domnului și El e care mă trimite către Tine.

„Dar jidanii în răutatea lor pretinseră că acesta fu un soldat numit Panther și că mai multe zile reveni să vadă pe Mariam la dînsa.

„Șase luni după aceia losif reveni la Nazaret și fu uimit văzînd că Fecioara era îngreunată.

„El o întrebă cum i s-a întîmplat acest lucru și răspunse plîngînd:

„— Nu mi-am călcat făgâduelile și nu sunt necredincioasă nici înaintea lui Dumnezeu nici înaintea ta.

„Iosif știa bine că nu o atinsese și nu-și însușea nici nn drept asupra-i pentru că ea îl alesese numai ca pe un tovarăș și ca pe un paznic.

„Cu toate acestea sufletul lui fu întristat și n-o mai întrebă, dar se gîndea să o gonească.

„Într-o noapte pe cînd adormise cu acest gînd, o mînă îl atinse și un glas îi vorbi. Deschizînd atunci ochii văzu același Înger care se arătase Mariamei:

„— Părinte Iosif, îi zise el, ai făgăduit să păzești pe Mariam, de ce vrei să o părăsești cînd ea are mai multă trebuință de un tată și de un tovarăș?

„Ea nu e a ta; tu ești al ei; de ce vrei să o părăsești?

„Ai făgăduit să acoperi tainele pudoarei sale; ai lăsat-o fecioară și o regăsești aproape mamă, Cinstește-o mereu ca pe fecioară și apără-o ca pe mamă...

Andrei se opri: înaintea Martei povestea îi apărea mai delicioasă; dar copila curioasă peste măsură, îi prinse mîna rugîndu-l să continue; o lacrămă îi picură din ochi:

„... Pentru ce ai goni copilul pe al cărui tată nu-l cunoști? Nu știi tu că tot-d-a-una tatăl unui copil e Dumnezeu?

„Iubește-l dar din pricina Mariei care s-a încredințat ție și păzește-l pentru Dumnezeu, tatăl său. Ast-fel veți scăpa toți de răutatea oamenilor și casa ta binecuvîntată va fi.

„Iosif rumega aceste cuvinte în tot restul nopții și venind dimineața, regăsi pe Mariam și îi zise:

„— Iartă-mă căci te-am rușinat, eu tatăl tău; sunt tovarăș ție și te-am făcut să plîngi. Mă gîndeam să te gonesc cînd ai fi devenit mamă; dar cine te-ar fi primit dacă bătrînul Iosif te gonește?

„Mariam îi răspunse:

„— Fii binecuvîntat pentru că vecinicul adevăr a vorbit prin inima ta. Ai fi putut să mă necinstești și n-ai făcut-o; numele tău fi-va venerabil.

„Și cînd neamurile viitoare mă vor chema prea fericita Maria, ele te vor numi Iosif cel drept; Fiul lui Dumnezeu îți va zice tală pentru că asemenea ești lui Dumnezeu care e drept și bun și te va călăuzi în ziua din urmă pentru că ai fost credincios paznic nașterii sale.”

Cînd Audrei sfîrși legenda logodnica lui cu ochii plecați pe jumătatea părea asemeni sfintei Hannali în minunile sale. El îi vorbi adînc, îi vorbi de Kabbală și de Talmud, de cărțile rabinice mai ales, din care smulsese legenda de mai sus.

— Vezi Marto, jidovii au păstrat multe taine, dar Kabbala creștină, le-a denaturat. Există o carte Sefer Toldos Iesu și o alta Maase Talui care sunt pline de blesteme continuate în Nizzachon și demascate de vastul spirit al lui El. Lévi.

— În imperiul tău, grăi Marta admirîndu-l, ca Lazăr cel flămînd sufletul meu se cufundă și nu se mai satură.

— Și totuși cîte imperfecții nu remarc cu mare spaimă, înaintea părintelui Iacob mă simt umilit și știința mea de prisos. Și totuși aștept făgăduința noului Nicodim, cea fără necazuri și fără dureri. Dar spre lumina ei ce drum lung nu-i de străbătut, cît plîns. Asemeni jidanului blestemat caut mîntuire în adîncuri nestrăbătute și nu găsesc și mă tot perd. Blestemat sunt și fără pace, cu inima neliniștită și vecinic înșelat de ideal. Și de presupun ca l-am cuprins, amăgirea se stinge și iarăși port vasul Danaidelor. Sunt corabia fantomă pe mări întunecoase.

— Mergi, a zis jidovul Aasverus, reciti Andrei cartea sa. Mergi a zis lui Crist doborît de cruce.

— Mergi, a răspuns Mîntuitorul pînă cînd reveni-voi și-ți voi spune: odihnă! De atunci Aasverus face înconjurul lumii și în toți anii spre Paște revine la locul unde a fost casa sa blestemată pentru a vedea de nu întîlnește pe Isus.

VIII. Glasul temerar

Spiritele supreme sunt torturate în tot-d-a-una de problema precizării morale a inimei lor și a aproapelui. Visători în tot-d-a-una de o deslegare statornică a enigmei ei o caută în aspirația spre ideal. Cu această convingere adîncă iau lira, instrument de martir și în strofe apoteotice consacră imnuri unui ideal nedeslușit ca o zînă, fără relief și melancolie..

Ei caută castelane izgonite din palat, sunt cavaleri ai plăsmuirei și în nopți singuratice își chiamă visul în grai de catifea, de și veacul nostru nu mai moare în cîntarea Mormîntului sfînt și sfîntului Graal. Mistice fecioare de șeaisprezece ani care-și simt castitatea stingîndu-se la pieptul incubilor, frîng pe lira lor accente mistuite în poezie tristă și chiar în durere. Simțul lor cel puber voluptuozînd drama, rafinează accentele lirei subt poezia credinței. Din norii melodici ai iubitei sfîșiați pe gînduri ca dantele albe, presară pe sicrie flori rupte din sera rară a sufletelor lor. Ei plîng adesea în nopți tîrzii himera viorie a freneziei, fecioare imaculate subt valuri de artă la șeaisprezece ani. Marea lege sexuală ce atrage în vîrtej zămislit două ființe una către alta, legea abrogată numai în pămînt, încetează pentru dînșii doina ei amară, plînsu-i fioros. Ca Prometeu în lanțuri și ros de turmente, astfel se sbuciumă în păcatul vieții, în epopea și jalea sa.

Poetizând forma și nimicind carnea în extaze lungi, întrupează fantazii scăldate în credință și nobile prin ea. Cîți artiști nu mor în lipsă de mare talent, artiști mediocri dar vizionari cu ori ce preț. Ce opere de virtute n-ar plăzmui dacă estetismul credinței le-ar parfuma iubirea. Fetele din ponsioane cochete la zece ani, deflorate la cincisprezece ar deveni sfinte încadrate dacă subt făclia artei ne-ar vedea așa cum suntem, mai vecini de brute. În umbra nopților de vară subt voluptatea înserării n-ar mai căta dornice spre stele întrebînd de al lui nume. Visătoare de ideal ca tin zăbranic nins pe alba lor frunte n-ar permite sărutărilor brutale să le profaneze. Și cu ochii lor naivi și dornici de ținuturi înstelate ar popula înghețatele sfere ca stele sclipitoare. Poezia, arta, credința lămuresc drumul spre două sinteze depărtate: geniu și virtute.

Ast-fel de visuri torcea gîndul preotului Iacob în această Duminică. Se anunțase predica sa și multă lume ținea să fie de față. Andrei și Marta luaseră loc deja de dimineață. Slujba își urma firul incomparabil subt muzica cerească a părintelui Iacob. Clerici, teologi, profesori, femei și cărturari erau pătrunși de solemnitatea acestei sărbători dumnezeești. Cînd Preotul trecu prin mulțime spre a-și lua locul în amvon încetară de odată toate. Corul, dascălii, freamătul lumei, vuetul își isprăviră refrenul. In tăcerea absolută Preotul își formulă ast-fel visele, cu glasul sculptat într-o siguranță stranie:

Surori și frați creștini,

Pornim îmbărbătați de sacra convingere în izbînda finală a Patriei și sfintei Cruci și lăsăm pe ale noastre gînduri un văl de artă, nobilă din credința și iubirea

prin care nădăjduim să trezim în conștiințele romînești concepția moralei perfecte. Ortodoxismul al cărui drapel îl desfășurăm ne adumbrește subt cutele sale admirabile.

Vă salut pe cei care v-ați adunat aici și vă dau o binecuvîntare apostolică deschizîndu-vă porțile inimei mele. Invocînd iubirea voastră vă salut în numele Tatălui și al Fiului și al sfîntului Duh carele de la Tatăl purcede.

Trăim într-adevăr în niște vremuri foarte dureroase. Antecrist a venit cu foc și blesteme. Un viscol de tristețe s-a deslănțuit asupra țării noastre nimicind parcă toate aspirațiunile idealiste ale generațiunilor trecute. Acea sete de ideal care aduna sub cutele libertății naționale luminoasa tinerime a Patriei s-a stins în sufletele unor urmași nevrednici suflată parcă de un destin vrășmaș.

Zdruncinarea etnică a noroadelor pare că ne-a prins în vîrtejul său închizînd pleoapele inimei noastre pe entuziasmul nobil din care intonam odinioară cîntec de viață și de rodnice plăsmuiri. Marile vremuri voevodale stau înaintea noastră pilde neîntrecute și foarte sfinte. Le cumpănim în Sanhedrinul nostru și nu e vrednic. Atîtea jertfe gem în mormintele uitării ridicînd în clipe albe cu gesturi plîngătoare ruinile care înfășoară țara dezolată.

Pe ruine de catedrale aleargă norii nobili ducînd parcă în depărtări glorioase nostalgia cîtorva inimi însetate de o viață îngerească și fără prihană. Sfînta Cruce subt a cărei umbră se eterniza credința și fanfara vitează a strămoșilor astăzi e detronată de spirite înghețate și frivole.

Regimul politic și ateismul mîrșav au dat prilej multor șnapani, impudici de moral, cinici si perverși să-și însușească ursitele Patriei noastre. Arta, Crucea, spada, chintezența inteligenței, moralei și mîndriei unei națiuni au fost îngropate în noaptea ce domnește pe inimile noastre.

Necredința și insulta domnesc astăzi pe sanctuarele nude în vremuri era puritate mîndră și cavalereasca; idealul. Și cum poate învinge o țară fără ideal, cum putem noi fără credință să păstrăm dreapta cumpănă în balanța morală și intelectuală. Adînc dureros s-a frînt această cumpănă violînd sentimentele norodului în manifestarea lor cea mai înaltă. O promiscuitate de falși cugetători, minți de o savantă perversitate, membrii ai Academiei, cărturari fără opere și fără lectori, șarlatani, poeți fără lire, femei desfrânate, politicieni și proxeneți ai unei arte falșe și absurde!

«Dă-mi biciul Tău Doamne să-Ți golesc Templul ca «un Archanghel ce răzbună josnicia și ura nevrednică. «Slab cruciat încing spada întru apărarea frenetică a celor două mari supra-umane sinteze: geniu și virtute».

Biserica cutremurată repercutează ecoul cuvintelor Preotului care într-o melodie adîncă îmbracă sufletele în spaimă și curaj. Părea asemeni marelui Tancred din sfintele războae care pe pămîntul Ierusalimului e proclamat în poezie de Torquato Tasso un Ajax sau un Diomede, mai nobil prin causa pentru care lupta. Părea asemeni rusboinicului Iehosauh care d-asupra Gabaonului a oprit soarele în loc. O clipă privește adunarea țintuită sub gestu-i magic și apoi continuă rar și vrăjit:

În această atmosferă de revoltă ne înălțăm cu accente de noblețe. Propunîndu-ne ca himeră traducerea plastică a idealului vom pregătii toaleta morală a întregei țări. Plînsul elocinte al Patriei trezind în noi entuziasmul mîntuirei sale depline, ne unim solemn inimele în aceiași poemi exaltată și le logodim durerii. Prin graiul știutului Verb desfășurăm drapelul nostru mai presus de veacul XX. Poate vom cădea, vom fi de rîs și goniți vom fi. Reformele sunt avorturi ce rare ori durează. Dar aspirația noastră, dar flacăra adevărului vor rămîne; vor râmîne înfiorate chiar subt un văl de tragedie și prin aceasta mai impunătoare; neootodoxismul e mîndria noastră; neoortodoxismul, virtutea și geniul sunt idealul nostru; mai presus de ori-ce egalitate consacrăm erarhia, mai presus de ori-ce drepturi regalitatea. Regele e cîrma, regele e pilotul, regele e mirele Patriei și rolul său e dumnezeesc. Pe al său sceptru picură flori de aprobare duhovnicească. Nu regii sunt răi, poporul e imperfect; poporul e un asasin de genii și stinge lampa ori-cărei virtuți sublime de artă.

Iată în punctele sale cele mai generale priveliștea frescei pe care vom zugrăvi plăsmuirile noastre de virtute îmbrăcate în neoortodoxism. Salutăm în tinerimea subtilă, viitorul Patriei, acvila care poartă pe umeri un Ganimede antic; salutăm în veacul nou slava Patriei umilite; salutăm întronarea sfintei Biserici pe piedestalul credinței noastre și cu adîncă evlavie ne prosternăm frunțile, primind binecuvîntarea sa.

Pe altar jertfim inimile noastre întru a sa murire. Ca pe o prințesă izgonită din palat o luăm subt ale noastre scuturi și războinici îndrăzneți îi recucerim gloria veche cu spada voinței infailibile depunînd-o ca trofeu de izbîndă la picioarele prea sfintei mirese.

După acest preludiu Preotul binecuvîntă poporul, stilul, siguranța glasului, elocința fluctuoasă ne mai auzită, adîncimea cugetărei și forma de eleganță excesivă, ațîțase curiositatea auditorilor în cel mai înalt grad. Apoi intră în fondul doctrinei veștejind păcatele mortale comise de toți.

Surorile și frații mei.

Ași avea cuvînt poate să vă urăsc; multele voastre slăbiciuni, deșertăciunile voastre, icoana necredinței și trufiei voastre îmi sîngerează mai mult inima de cît mă revoltă. Se spune că printre voi domnește nerușinarea, că ori-ce geniu vă detestă și nu-l recunoașteți, că gomoreeni și nedrepți ați încrustat vițiu pe frontonul sufletelor voastre și depravarea vă stâpînește gîndul și frumusețea.

Dintre păcatele mortale pe cele mai multe le comiteți în cogitații infame, pe cele mai grave în exaltări sexuale.

Cîtă vreme nu știți să rămîneți curați și îngeri păcătniți grav și de multe ori și pretutindeni. La glasul poeziei sacrilege de voluptăți nebune în care e îmbrăcată concepția iubirei moderne voi stingeți cîntecul nobil al virtuții.

Surorile mele, voi poluați omenirea și spulberați națiunea, sunteți orgolioase și deșarte. Voi ocoliți arca sfîntă și limanul credinței și sfînta Biserică nu mai are nici un preț, nebune, pentru voi. Ochii voștri adînci și mari ce răsfrîng atîtea himere au fost ei hotărîți să nască numai beție funestă? Ale voastre pale mîini și zîmbetul oare nu plăzmuesc de cît ură și putrede patimi? Să fiți voi în veci motiv de scandale, Pandore viclene? Cum, numai nulitatea prețuește înaintea voastră?

Ați părăsit obiceiul firesc cu bărbatul și vă manustuprați; aveți raporturi mîrșave între voi chiar. Fecioarele voastre, denaturate mame, perpetuiază același erotism; nepulînd fi genii ați devenit perverse, sfinte neputînd rămîne ați devenit corupte. În secretul inimei

voastre plămădiți păcate și turburarea nu v-apasă, remușcarea n-o simțiți.

Tînguiți-vă putrezimea corpului; gemeți subt domnia cărnei.

Atît de puțin dornice de a vă mortifica; atît de zbuciumate de cele nedemne.

Atît de puțin veghindu-vă simțul; atît de amăgite de plăsmuiri zadarnice.

Atît de iubitoare de lume; atît de disprețuitoare de voi înșivă.

Atît de înclinate la rîs și risipă; atît de greu vărsînd lacrimi.

Atît de gata de a vă da lenei; atît de îngrozite de viața austeră

Atît de curioase, atît de protivnice umilinței.

Atît de lacome de a avea mult, atît de puțin darnice, atît de arzătoare de a reține totul.

Dar cu cît privirea sufletului e curată și intențiunea sa e dreaptă, cu atît vă zbuciumă vîntul mai anevoe. De ce atît de lesne sucombați subt ori ce viscol?

Ca fecioarele neînțelepte lăsați să se stingă candela vigilenței voastre și ajungeți fragile și rele ca blestemul.

Ah, dacă ați ști sfîrșitul! Sfîrșitul e umeda groapă, temnița de veci. Dar mai presus încă e judecata dreptății supremem, la ajungerea căreia cei care rîd se vor înfrica și cei plînși vor purta diademe din perlele lacrămilor lor. Și Îngerii albi, buni, zîmbitori, Îngerii sfinți și aripați vă vor despărți după cumpăna faptelor fie-căruia în pragul eternității. Fie-care își va căta locul și nu-l va regăsi. Și nu va mai fi nici rîs, nici plîns ci durere sau bucurie fără sfîrșit.

Aci se opri predica și refrenul celor din urmă cuvinte răsuna încă în sufletele adunării. Lumea porni binecuvîntată încă odată de către Preot fie-care ducîndu-și povara mizeriei sale, durerea, păcatul și greșalele făptuite. Doamnele eșau turburi, în toalete bogate, cu priviri erotice ca tot-d-a-una, puțin înjosite. Fără îndoială mulți erau nemulțumiți de cuvintele fulgerătoare ale preotului Iacob și le comentau defavorabil. Glasul temerar care ridica vălul așternut peste lumea lor de patimi îi ardea ca o palmă de ghiață. Așa ceva nu au mai auzit ei. Nimeni n-a mai îndrăznit.

Multe au venit acolo ca la un teatru, actrițe fără scene, curtezane nedemne. Subt amvonul înflăcărat torceau gînduri decăzute, roteau priviri înjosite și cochete. Ele au venit să vadă un om și să asculte un talent. Nu puteau înțelege magia durerii care stingea inima Preotului; nu puteau pătrunde opera și cuvîntul. Acea strălucire de lirism banvilian le suna în urechi plăcut ca un ecou hieratic. Astfel în cît cuvîntarea părintelui Iacov a provocat mai multe comentarii de cît convertiri.

Andrei și Marta în liniștea totală a sufletelor lor, au simțit văpaia ciudatului suflet și de cît toți mai mult s-au ucis de plîns. Cuvintele inspirate ca picuri de jeratic le fermecau exaltarea mistică și se simțeau Archangheli în fluidul curat al atmosferei lor. Porniră pe graiul sfînt în dulce aiurare ale lor visuri.

— Știi tu Andrei, pe cînd vorbea Părintele am văzut un nimb de aur în jurul frunței lui? Mi s-a părut o clipă că doi Îngeri îi umbreau capul cu mari flori albe.

Andrei o privi mirat.

— Nu este el un sfînt?

În sfîrșit lumea trecu toată. Biserica tăcu și părintele Iacob întîmpină ciudat zîmbitor pe cei doi neofiți:

— Am avut de luptat astăzi, zise dînsul. Totuși, știu, mi-am făcut mai urniți dușmani. Din murmurul lor am stors ură și clevetiri.

— Ah, ce sublim erai Părinte, întrerupse Marta.

— Eram sublim da, da; nu eu ci acel care vorbea prin gura mea. Cu toate acestea-mi ași fi smuls nimbul de pe frunte d-ar fi picurat o clipă acele cuvinte în sufletul lor.

— Noi însă te-am admirat, noi te-am adorat. Rușine cugetărilor secrete care nu ți s-au supus Părinte, zise înflăcărat Andrei.

Ețiră cîte-și trei; preotul Iacob era bine dispus și nu așa de jalnic. Le vorbea cu entuziasm, le vorbea cu mîndrie.

— Părinte, zise Andrei, de sfînta Maria voim să ne mîntuim, să postim, să ne spovedim.

— Atunci săptămîna aceasta...

Andrei nu mai răspunse; o lacrimă doar îi sclipi pe gene și își luă repede rămas bun.

— În pace, zise Preotul învăluindu-i în priviri iubitoare.

IX. Sunt lacrymae rerum

Păriotele Iacob își călăuzi pașii spre Mitropolie și ocoli dealul. Porni pe bulevard îndreptîndu-se spre mizerabila stradă a Egalităței, unde o sfîntă datorie îl chema. Erau aproape două ceasuri după prînz și poporul mîrșav care locuia acolo se deștepta abia acum după nopțile stinse în infamie.

Un șir de case mici fără lumină și fără aer se țineau pe amîndouă laturile uliței în care nu se aventurează nici o persoană cinstită. Era tăcere acum căci vietățile care locuesc acolo abia noaptea mai dau semne de existența lor pătimașe. Preotul mergea repede și trist privea toațe aceatea. El ținea subt braț potirul cu sfînta grijanie și odăjdiile. Chemat, supremul curaj, la patul unei muribunde din tagma aceator prostituate, Părintele vrednic tot-d-auna a găsit motiv de a înălța și a afirma cuvîntul evangalic și acolo unde lumina nu poate pătrunde.

Înaintea unui lupanar înegrit și dărăpănat, două fete văzîndu-l începură să-i strige pe urmă:

— Părinte, părințele.

Altele îi aruncau coji de nuci sparte și urlau în cîntece obscene. Dintr-o cîrciumâ cu obloanele lăsate auzea strigări desperate și glasuri răgușite de bețivi; acolo era mai mult cu forța de o canalie de stradă o fată de vr-o cincisprezece ani, unde avea să servească de pradă nouă cliențiior. Un miros de ceapă, de putrezime, de noroi îmbîcsea umeda atmosfera tot-d-auna acolo, o plutire de oroare și de respingere înveșmînta toate acele... Și Părintele șovăi dureros înaintea grelei priveliști; dar curînd își reveni și înaintă spre casa arătată cu inima strînsă de jale și cu sufletul mort.

Proxeneta îl întâmpină pe prag: un monstru de vr-o patruzeci de ani, scurtă, de o grăsime bolnavă și infectă; pe chipul ei vițiul trecut și vitriolul șancrelor lăsase urme neșterse; în oclii ei nu mai vibra nimic omenesc și cinstit; doar nesfîrșita șiretenie, prostie, perfidie și răutate. Cînd intră Preotul în acea groapă sepulcrală un derbedeu cu mostăți mari și sbîrlite dormea tolănit în pat. Abia își scoase capul din așternut, cătă indiferent la Preot și se retrase în plapuma soioasă nepăsător. O liniște funebră domnea și Preotul fu invitat să stea o clipă în «salon». Proxeneta aleargă să pregătească vizita lui.

Îl purtă apoi printr-un gang friguros și întunecos și înaintea unei mansarde se opriră într-un coridor. Mai multe glasuri ascuțite străbătură din năutru. Un șir de chilii, construite primitiv din scînduri ca cuscile pentru crini se legau pe lîngă pereți; ele serveau pentru orgiile de noapte. Preotul fu călăuzit într-o odăiță neagră. Oh, ce mizerie și lipsă și durere îl întîmpină acolo! Un pat cu o saltea din care curgea lîna pe margini si subt plapuma sdrențuită și peticată un corp omenesc își mai mișca din cînd în cînd membrele:

— De mult e bolnavă? întrebă Preotul.

— De trei zile a căzut așa, dar chiar ea a cerut preotul acum vr-o două ceasuri.

— Cine este? N-are părinți n-are rude?

— Părinți?... Hei!... Tatăl ei e la Ocnele mari de

doisprezece ani; mă-sa a murit de mult. I-au mai rămas rude, da, oameni cu stare în provincie.

— Dar cum o lăsați așa? Nu i-ați înștiințat? Se poate s-o părăsească în balul ăsta?

— Ba i-am chemat și abea au trimis cinci lei ca să-și cumpere tămîe au răspuns dînșii.

— Ce hotentoți! Îngînă Preotul.

— Hei Margo, îi strigă proxeneta, mai știi tu? Cățeaua cum tace! Margo, Margo...

Dar nemernica nu mai mișca; doar peptul îi sălta rar; se vedea că e în agonie. Preotul aduse lampa lîngă dînsul căci alta lumină n-avea odaea. Obrazul galben, scufundat cu fălcile eșite ca la stîrvuri îi da înfățișarea unui bulgăre de carne diformă, părul murdar în șuvițe aspre, neîngrijit îi cădea pe frunte; își împreunase mîinele de schelet pe sînii putreziți. În jurul ei se răspîndea miros de hoit și de latrină.

— Margo, Margo, îi strigă proxeneta.

Dar preotul o opri.

— Las-o, îi zise dînsul.

Cern tămîe și aprinse mirodenii într-un hîrb; afumă în jurul ei și pe sufletul Magdalenii lăsă mîngîerea bine-cuvîntărei adorate; îmbracă odăjdiile și rosti ruga; apoi iar afumă cu tămîe și implorînd ertarea celei perdute rosti crîmpeiul din sf. Scriptură «al fiului prea curvar» și-i întinse lingurița cu împărtășanie.

O sforțare supremă, o crispare ne mai pomenită făcu Margo; holbă ochii perduți în orbite și căscă gura iar Preotul îi introduse cuminicătură. Și cîntă iar ruga de ertare și rosti «Miluește-mă Dumnezeule...» fără să mai privească în jurul lui. Părea un sfînt și mai înalt prin contrastul puternic; glasul lui era cîntecul lebedei.

In această vreme cele-l-alte prostituate se adunaseră la ușe și eu o evlavie sfiicioasă priveau scena teribilă. Preotul se întoarse și le zări; vr-o zece fete cu chipuri sulemenite, monstruoase aproape, cu priviri stupide. Priveau Preotul cu o frică instinctivă și se fereau să-l atingă cu nevrednicul lor trup. Părintele Iacob lăsă apoi pe sufletul celei ce-și da duhul pentru cea din urmă oară tămîe rară și flăcări de cărbuni arzători intonînd rugăciunea:

— Spre împărtășirea sfințeniilor Tale cum voi îndrăzni nevrednica? Că de voi tinde spre Tine a mă apropia împreună cu cei nevrednici, haina mă vădește că nu este de cină și osîndă voi pricinui mult păcătosului meu suflet...

Cer apoi un vas cu apă; întinse un așternut curat pe masă și aprinzînd luminări de ceară părintele Iacob se întoarse spre turma celor perdute și ridicîndu-și mîinele spre cor grăi asupra lor rugi sfinte. Ele tăceau topite de groază, înebunite de spaimă și de sacrilej, ele tăceau cu smerenie cuvioasă pe chipul lor putred, ele tăceau acum umilite și supuse, mai toate cu lacrămi solemne în gene, lacrămi isvorîte din adîncul suspinului.

— Ca un foc facă-se mie și ca o lumină trupul Tău și sîngele cel prea scump Mîntuitorul meu arzînd păcatul și pîrjolind spinii patimelor.

Ele plîngeau înjosite, nevrednice prihănite. Ca niște căudeli ofilite de suflarea păcatului subt vîntul pătimaș și orbitor, asemeni păreau veștejite și izgonite de lume, de lumea care le sorbea sîngeroase plăceri și voluptatea vieții. Iar pe cînd preotul Iacob citea, dînsele căzură în genunchi. Nu nădâjduiau în ertarea lor și n-o pricepeau, dar se simțeau bine pentru întîia oară și le durea trecutul. Vai, au fost și ele copile odată și au crezut în Dumnezeu atunci și le iubea mama lor. Plîngeau subt puterea rugaciunei, mureau subt vraja cîntărei. Căci ce nu pot acestea? Prin rugăciuni s-au spulberat zidurile Ierihonului după cum a căzut împietrirea inimei lor.

Luă Părintele vasul cu apă, suflă pe suprafața lui, îl bine cuvîntă și stropi fruntea căzutelor curățindu-le o clipă în numele Troiței adevărate. Ca înaintea celui ce a dat milostenie leprosului ele se umiliră și mai mult. Apoi le vorbi cu blîndețe, le mîngîe și se întoarse spre Margo căreia îi dădu o ultimă binecuvîntare. Atunci o sărmană prostituată își smulse trandafirul din pept și îl așeză pe inima care a încetat și nu mai iubește, pe sufletul cel revenit prin nardul ertărei și esopul milei nesfîrșite.

— Săraca Margo...

Le binecuvîntă pe toate cu Isus Cristos. Căci oile cele căzute au nevoe de păstor și cei bolnavi de medic. Ce ’i păsa de haina lui, de sfințenia lui. Cele sfinte nu se spurcă zis-a apostolul Pavel și Preotul era demn, înjosind scandalul și strigînd ispita. Sărmanele femei lipsite de iubire și greșite în viață și-au făcut din greșală otravă și moarte și rușinea le urmărește. Sunt izbite de cei care le plătesc, sunt ocara femeilor toate; și cîte nu sunt mai otrăvite? Cum au îndrăzneala să ia întîi piatra și să le lovească? Dar răutatea ce nu poate și unde nu lovește ura?

— Ierusalime, Ierusalime, cel ce omori pe profeți și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine!... strigă Părintele Iacob cu revoltă, căutînd să pătrundă acest pătimaș București. Oraș turbat, oraș arzător, oraș care nu ceri de cît plăceri! Ai tăi nu cad nici subt sabie, nici morți nu sunt în războae. O, zidurile tale sîngerează în lacrămi și pietrele strigă și amar se revoltă!

O clipă se opri iar în coridor. In odăile de scînduri două prostituate gemeau în voluptăți perverse și nu veniseră ca cele-l-alte în jurul bolnavei. Se zăreau printre scînduri înlănțuite goale în spazme nepermise și blestemate de Biserică. Strigătele lor triviale, ca în ospățurile lui Tigelinus pe halta Agripei, îl rușinară adînc și adînc îl răniră. Își aduse atunci aminte de armata creștină cuceritoare cu multe jetfe, cînd în jurul Tirului și Sidonului cruciații erau mușcați de reptile otrăvite. Li se recomanda de către indigeni un bizar leac care după spusa unui cronicar, Gauthier Viânisauf era: vir percusus sine mora coiret cum muliere, cum viris mulier. Și ar părea că aceeași otravă erotică bîntue întreaga lume.

In sala unde dormea amantul proxenetei fu iar oprit de zgomot. Vagabondul se sculase și cu sticla ca rachi în mînă mormăia cuvinte degradate. Proxeneta se căsnea să’1 oprească; dar el bea otrava arzătoare și spumegînd turba. Atunci ea îl lovi cu piciorul în pîntece și căz peste cap cu sticla în mînă. Și încep să verse sînge. Abia mai gemea ca un urs rănit, cu mustățile scîrboase și murdărite, pe cînd două prostituate se luptau să ‘l urca iar în pat.

Plecă Părintele; mușterii de toată mîna, mitocani gătiți începură să înece strada; soldați beți veneau în cete și pungași, liceeni cu țigări în gură, hoți și pușcăriași care-l priveau cu ochi de criminali și rîdeau pe urma lui. Părintele își iuți mersul ca să scape de aluziile lor. Atunci pricepu parcă. De o pînză îi se dezbrăcară ochii; pricepu... Pe atunci el era mic și avea și el o soră. De tatăl său n-a știut și a murit mama sa. Dar sora lui unde era? Unde? Un graiu viclean îi spunea că aceia pe care a bine-cuvîntat-o și ertat-o era chiar sora lui. Pierdut și trăsnit rămase. Voi să revină și să o plîngă, să-i scoată chipul și să-l așeze în sufletul lui. Nimic!...Numai gînduri îl torturau și-l zminteau fără să le deslușească de tot. Și nu mai plînse. Își umbri jalea, își stinse durerea; blesteme n-a stors gurei sale: chipul lui a rămas mut și amețită mintea lui; îmbrăcă trecutul întreg în apele ertării și se umili zdrobindu-se fără păcate. Fără iubire în tot-d-auna și de răi lovit. Ah, își înalță fruntea cu biruință ideală asupra sa și mai presus de toți. Iar astlel porni.

Și acasă își vărsă ca Isaia cenușe pe cap zărind moartea prin nobila sa prismă.

X. Săgețile vițiului

...Alexe Leoveanu o privi batjocoritor.

— Cum mai crezi domnișoară în Dumnezeu? E o rușine pentru un om cult și pentru veacul nostru să se mai susțină asemenea elucubrații.

— Elucubrații le numești d-ta?

— Și prostii, eresuri, simplism, ignoranță.

—Domnule Leoveanu, d-ta nu crezi și nu simți trebuință. In ce crezi atunci?

Leoveanu surîse iar.

— Întîi în frumusețea, în zîmbetul și cruzimea domnișoarei Marta...

— Te rog fii serios.

— Al doilea cred în ignoranța sau șarlataniemul preoților...

— Convin.

— In nevropatia celor care-l mai susțin. Vrei să-mi formulez un credo? Biserica mea e lumea; persoanele treimei mele sunt cunoscutele banul, amorul, gloria; o Marta e pentru mine pămîntul făgăduit. Cred în lume domnișoară, în dracu dacă vrei.

— E grozav... Și poezia, arta?

— Poezia, arta?... Prostii!... Ce folos aduc ele omenirei? Poeții nu fac drumuri de fier, preoții nu inventează baloane, arta nu folosește nimic, nu poate nimic.

Vai, domnule Leoveauu, graiul d-tale e sacrilej.

Dar pentru Dumnezeu!...

— Să lăsăm pe Dumnezeu.

— Nu simți cîndva nevoe de o mîngîere, nu suferi și d-ta, nu cugeți?

— N-am vreme să sufer și să cuget.

— Se vede.

— Dar nu împedică să fiu mare artist, să am templele mele, teoriele mele; de pildă, înaintea d-tale ce suflet nu s-ar topi? Bine înțeles sunt și eu poet, dar d-ta d-șoară ești și poetă?

— Pardon...

— Te vei mărita vr-odată? Ce păreri ai despre bărbați?

— Dumneata m-ai desgustat de bărbați.

— Te-ai supărat d-șoară Marto?

— Nu, dar ai o privire care nu-mi convine și cuvintele d-tale nu le pot primi.

— Însă suntem singuri d-șoară; mama d-tale nu e acasă, poetul slăbănog de dincolo e dus și d-ta intonezi accente voluptoase, accente arzătoare.

Marta neliniștită îl privi.

— Ești sublimă.

— Domnule Leoveauu, tocmai, mama nu e acasă. Ce doriți să-i spun cînd va veni?

— Că n-am fost p-aici, bine înțeles, că ești frumoasa d-șoară și adorabilă și ai mîini delicate și un glas, și priviri de voluptate nebună...

— Ce însemnează acestea?

— Ce însemnează? îi zise el cu elociață;... că de cînd te-am văzut te-am iubit și te-am dorit, că am înțeles că suntem făcuți unul pentru altul, că trebue în sfîrșit să fii a mea.

Marta se simțea dezarmată; îsaiutea acestui stricat râmase uimită o clipă disprețul și ura îi paralizară gîndul dar chipul lui Andrei îi trec repede prin față și cînd Leoveanu îndrăzni să o atingă ea strigă:

— Aceste cuvinte poți să le spui unei prostituate, eși...

El tot mai șovăi.

— Eși, strigă ea, sau chem lumea.

Leoveanu se opri: rînji.

— Mă dai afară? Oh... oh... ai să mă iubeși odată; vom vedea.

Pleacă rîzînd și clinchetul metalic, batjocoritor al rîsului său înfiora sala în chip ciudat.

Leoveanu se întorsese de la Paris de vro două luni. Se cunoșteau din copilărie; tatăl Martei fusese camarad de arme cu al lui Leoveanu.

Generalul Leoveanu era bătrîn și avea slăbiciunele sale; Alexe învățase rău și în urmă plecase la Paris unde de vro cinci ani n-a putut să-și ea nici un titl. In casa părintelui său destrăbălarea și vițiul oficial îl perduseră; era cinic și ușurel. Ca mai toți Romînii care calcă pragul străinătății își perd capul. Deveni corupt în lipsă de altă ocupație, ba otrava modernă îl învinse cu totul; devenii stupr în acel mediu infam.

Cînd după ani întors în țară, acum mai nebun și mai rău și întălni la doamna Nestor, mătușa lui pe Marta candidă și superbă, demonul mîrșav îl cuprinse. Se introduse repede pe lîngă dînsa și căpătă învoiala sa le viziteze; mama sa îl primea ca pe un copil mai mult în casă.

Venise de trei ori în urmă dar nici odată nu putuse râmîne singur cu Marta; cînd întîmplarea hotărî ca asta-zi mama sa să nu fie acasă, Alexe se bucură ca de o izbîndă. Pătrunse înăuntru cu aerul lui de siguranșă și de pretenție obraznică, răsucindu-și mustața castanie și clipind semnificativ pe subt gene.

Ăși potrivi pe buze un zîmbet indecis de sarcasm și tristețe, de modestie și pofte multe și legă ast-fel o conversație cu Marta care nu-l putea pricepe. In tonul lui de batjocură, în glasul lui schilod amestecat prostește cu franțuzisine seci și fără înțeles, secătura vorbea despre toate cu acea șubredă competință a celor lipsiți de solidă instrucție. Parisul de alt-fel trimete îu țară o mulțime de probe filistene, modelate după chipul celor mai periculoase pilde ale sale. Ii cunoști după îmbrăcămintea curioasă, după vorba goală de înțeles și multă.

Leoveanu era un tip cunoscut ca stricat printre camarazii săi, într-o anume lume trecînd însă drept geniu. Mama sa îl încuraja la prostii dîndu-i bani și susținîndu-l înaintea tuturor. Tatăl său se extazia auzindu-l vorbind așa de frumos și așa de mult. Sora sa îl adora. Pentru ai casei Alexe era un înger fără pală căruia-i se puteau scuza toate greșalele ca unui tînăr plictisit de școală și saturat de lecturi. Așa în lumea burgheză mamele, mai ales, privesc succesele frivole ale tinerelor progenituri ca adevărate acte de eroism și în prostia lor se mîndresc cu ele. Dar Alexe mai avea un admirator; era d-na Nestor, sora mamei lui la care mergea adesea și care în lipsă de moștenitori era lingușită de acest nepot drăguț. Cu o iubire mai mult de cît părintească, mătușa își făurise din cavalerul depravărei un idol adorat căruia nu-i ar fi putut refuza nici o cerere. Alexe înțelese slăbiciunea bătrnei și o specula în toată regula.....

Moștenitor a două averi, galant, iubit, dorit, tînărul Leoveanu ce nevoe mai avea de carte? Nu era el viitor ministru, nu era d-adreptul membru în academie, om cu situație înaltă și cu greutate? Averea sa putea susține o clădire atît de îndrăzneață.

Însă orgoliul și vanitatea îi stăpîneau sufetul, singurele calități triste care ’l mai distingeau. Acel refuz strălucit al Martei unit cu disprețul admirabil pe care i-l arăta, groaza pe care copila castă o simțea prin intuiție la vederea acestui monstr îl înebuniră de ură. Învățat cu izbînzi sigure în lumea grizetelor, hotârît să domnească fără contraziceri, era rănit de atitudinea copilei și în perversă-i minte făuri îndată un plan infernal de reușită și răzbunare; un plan de răzbunare nebună, de ură neroniană și de pofte sadice satisfăcute pe corpul copilei; aceste grentăți pe care le întîmpina mereu mai mult, erau mai provocatoare de estetism, îi se păreau mai frumoase cu îndrăzneala lor. Ar fi găsit în sora lui un instrument demn de el și supus; dar se temea de gelozia ei și nu vrea să o atingă,

In cariera lui de stricat cînd inocențele așa de rar se ivesc, a profitat de însă-și soră-sa pentru a o deprava. Domnișoara Evantia Leoveanu, distila în vinele sale histeria, din pension tribadă și sufletește seacă. Un popor de viții sufice suspina în ea, îi ardea peptul și sînii în nopți perverse. Alexe însuși a deflorat-o inițiind-o in cutele cele mai scîrboase ale misterelor lubrice. Și nebuna soră, Pantesilee dureroasă, avea pentru Alexe o admirație pasională și o iubire mai presus de puterea minței. Stricată la culme și perversă, fura chiar bani pentru a-i da fratelui său, care îi vînduse nu numai bijuteria și trusoul, dar era în stare să o joace în cărți cu prietenii săi. Rămăsese din păcat și sacrilej însărcinată, însă fratele său i-a distrus în pîntece fructul blestemat. Ca o amețită îl dorea mereu și nu mai istovea eflorescența savantă de vițiu.

Evantia și Marta au fost colege de școala; dar între cele două fete a existat tot-d-a-una o prăpastie de aversiune adîncă. Una vestală prihănită și aprinsă ca Rubria, mîrșavă de patimi ca Mesalina, ca Herodiada infama, cea l-altă pală și nevinovată ca sfînta Vineri. Una simțiudu-și josnicia sufletească și incapacitatea intelectuală, cea l-altă mîndră și bună, curată mereu și mereu fără pată. Andrei le armoniza ca pe două plante ți le clasa în mintea lui: Evantia O iarbă pucioasă desgustătoare, Marta crin pe ale cărui petale n-a sîngerat o umbră. Simțea deosibirea și simțea inocența, o dorea cum putea o pasiune de vremuri închisă.

XI. Demență?

Nu se mai întoarse acasă; rătăci vreme multă pe calea Victoriei, apoi luă o trăsură și plecă la șosea. Era distrat și sufletul său însetat de senzații; le dorea și ar fi sfărîmat totul acum.

Voia să petreacă și plecă în căutarea prietenilor săi de orgie. Tocmai veniseră din Paris mai mulți din cunoscuții săi. Jean Andronic și Mănescu, două canalii care, ca și el, n-au făcut nimic acolo; Visarion un viitor ministr de externe, obraznic, galant și cavaler; Ionel Armaștu, bunul său prieten, pe care nu l-a putut vedea de și era de o săptămînă în București; Frasau întors din Veneția, toți prieteni buni și gentili bieți. Alexe voia să inaugureze dînsul vacanța; trebuiau însă parale și enervat cum era în ziua asta ar fi cheltuit o lume întreagă. Tatăl său nu-i mai da acum; îi achitase polițe de trei-zeci de mii de lei cu cîieva zile mai ’nainte și pe mătușa sa nu voia să o indispue de și doamna Nestor i-ar fi dat. Nimic mai de valoare nu mai avea de vîndut și era încă dator zeci de mii de lei.

După o jumătate de ora însă reuși să capete cîte-va mii de lei pentru care dăd unui jidan o poliță de peste cinci-zeci de mii. Se hotărî să-și fixeze planul nopții de mai ’nainte; era încă incapabil de emoțiune și de neliniște. Norocul îl făc să întîlneaecă tocmai atunci un alt prieten, un poet bizar. Împreună plecară în recrutarea celor-l-alți. Alexe Leoveanu desfășură planul celei mai ciudate orgii și la 12 ore fix intră în sala luminată. O pregătiseră în formă de capelă și îmbrăcaseră pereții în postav negr; în mijlocul mesei se înălța un coșciug extravagant și miresme de mort îmbrăcau demența. Lumînări ardeau în candelabrele din care veselia îndrăzneață și neagra nuanță se amestecau în aceiași culoare. Iar pe treptele catafalcului sticlele cu vin, talerile cu mîncare, mezelurile, dezertul căpătau înfățișarea unor resturi de parastas. Din lampadare fumegînde parfumuri se topeau în cute cenușii.

Curînd oaspeții începură să sosească. Liana Teodoru și Silvia, două surori războinice, învingătoare la beții, pășiră cu mare zgomot, aduse de Jean și Armașu, apoi veni Mănescu, un satir zîmbitor; exact și cei l-alți își făcură apariția. Peste un ceas societatea era perfectă.

— Mai lipsesc două locuri ca să fim doisprezece, deci cu noroc.

— Să facem socoteala; Alexe și Liana odată; apoi Jean, Silvia și Armașu — sunt cinci; Mănescu e al șeaselea; Laura, Frasan și Adolf nu sunt nouă? Dar Jean și Mănescu cu cine sunt?

— Lipsesc prin urmare trei, zise Armașu. Mai e vr-un invitat?

— Nu; Jean nu și-a adus idila, nici Frasan.

În aceiași vreme se iviră alte două astre: Aneta și Viorica aduse de un Alceu cu părul negru, lung, unduios. Compania izbucni în aplauze. O mai desăvîrșită isbîndă nu se putea.

— Suntem doisprezece, doisprezece Apostoli și un Crist mîntuitorul, zise ALexe.

— Și ucenice, întrerupse Aneta.

— Dar ne trebuie muzică: se poate ast-fel? întreabă Adolf.

— Lăutarii, lăutarii!

Chelnerii introduseră lăutari. Veselia era neîntreruptă și liniștită. Curînd însă tonul și căldura începură să se ridice.

— Doisprezece apostoli, înumără-i tu Lili.

— Să începem cu mine. Ce sunt eu? Una; Alexe și Liana, doi, o treime; Jean, Silvia și Artuașu, șease: Mănescu un septenar: Laura și Frasan sunt nouă. Aneta împlinește decada. Mai rămîn cei trei Viorica, Adolf...

— Baldovin ce mai face arta? întrebă Mănescu.

— E albă și virgină.

— Dar sufletul tău?

— Geniu dar șnapan.

— Lili e pală, Aneta pare amorezată, Viorica moartă, strigă Frasan.

— Și Adonis un sfincs.

— Cine e oedipul meu?

— Vai, tu n-ai soluție, răspunseră fetele.

— Mă resemnez în pahar.

Și șampania curgea. Adonis era femeninul Baldovin, critic, literat emerit și parfumat. Adolf își clătina lira. Mănescu devenise roșu, Armașu, Jean se tot perdeau.

Chelnerii aduseră atunci un...monstrum horendum, informe, ingens. Era un vițel care ținea în gură un cartof.

— Doamnele mele, strigă Leoveanu și nobilii mei domni!... Luați din acest cîine grandios, luați amicii mei din cadavrul fript.

Silvia încep să cînte ca cocoșii.

— Cutcucu...cut...curigu...cut...cut...

— Ha, ha, ha, ho he, oh, oh...oh începu sala. Elucubrațiile continuau pe același ton.

— Nu vedeți că am două capete? zise poetul... Sunt mitropolitul Dosofteiu și Socrate.

— Poate că te înșeli, zise Liana scoțînd limba.

— Dar tu nu te înșeli crud te lupți cu Venus de Medicis?

Și societatea trăncănea, glumea, rîdea, comitea mii de absurdități.

Violonul țipa, arcușurile scîrțîiau, țambalele și basul urlau și toată scena se despera pe măsură ce șampania inunda masa. De odată un tapaj se făcu la ușe și o oribilă confuziune se produse.

Pătrunse, ca o surpriză rezervată de Alexe, o trupă de saltimbauci, o nebună îmbrăcată în haine extravagante, flașnetari, pitici și cocoșați. Un șchiop sări pe masă șt în mijlocul dezordinei obștești se apucă să ție un interminabil discurs. Și atunci Jean începu să plîngă, Alexe să strige, Lili să miorlăe, Adonis se vîrî subt masă, Frasan lătra. Dar mai presus de șuerături, zbîrnîituri, zornăit și harmalae un zbieret puternic de măgar stăpîni o clipă adunarea. O armată dc monștri, urlători gorili, cimpanzei, urangutangi.

Fetele abia își mai veghiau candela. Discuția cădea din aiurare în aiurare, din divagație în elucubrație. Alexe devenea din ce în ce mai caprițios. Luă un pahar închină pentru Satan și-l sparse apoi, își tăe puțin mîna și-i curse sîngele. Pică într-un pahar sînge și Lili bău. s

Două ceasuri după miezul nopții. Deja hainele curgeau în dezordine pe acele corpuri și trupa de saltimbanci părăsi sala.

— La pămînt ori-ce veștmînt, strigă Adolf.

Viorica, Mânescu, Adolf tot mai rezistau; Viorica se așeză la pian așa goală și trivială, cîntă instinctiv o compoziție de Belliul și se întrerupse în urletul celor do bizari. Mortificată îi privi prostituata, ei discutau lucruri serioase.

— Mi-am pus în gînd că sunt un măgar, zicea Mănescu.

— Cred; și eu sunt o solniță răspunse dînsa aruncînd în tavan pantoful de marochin.

— De ce fabrică?

— S.G.D.G.

— Iar eu o lămîe, susținea Silvia Teodoru. Mîncați-mă.

Aneta și Jean luară un cuțit:

— Atunci să te tăem.

Dar Silvia îi respunse cu un gest indecent și aiura în obscenități:

— Toți sînteți beți amicii mei, nici unul, nu știți, strigă Alese cu amărăciune. Eu sînt vaca multicoloră; ați auzit voi de aceasta?

— Cum de nu, răspunse Liana.

— Taci; eu sînt vaca multicoloră, zise el abia înghițind paharul. Capul meu e un sfinx; trupul meu e butoiul lui Diogeue, picioarele mele sunt toiagul lui Aron și varga lui Moise.

— Minți, nu e adevărat, întrerupse Mânescu.

— Ba e.

— Ba nu e.

— Ba nu e.

— Nu e... da... da... nu e...

— Uraaa... uraaa...

Și lăutarii strigau ura, sticlele pocneau, fetele cu glasuri ascuțite spuneau prostii și necuviințe. începură un vals obscen și nuditatea amețită se întunecă o clipa; Mănescu tăc. Dar apoi orgia încep cu mai multă vigoare. Aiexe pălmui un chelner și rupse în fâșii rochea Lianei; aceasta încep să strige dar îi închise gura cu două sute de lei. Adonis grav bea înainte. Adoli căz subt masa peste Viorica și se căsnea fără succes. Armașu câta pe Silvia și nu nemerea de cît în Jean; se îmbrățișară amîndoi. Mănescu sărută pe Frasan și acesta pe Laura. Aneta cea cu ochii verzi moțăia pe scaun. Lăutarii plecaseră deja după ce Armașu spărese o sticlă cu șampanie în capul unuia din ei. De odată se auzi un țipăt strident; Liana era tîrîtă, de părul blond de către Lili care în vremea chefului fu posedată de Alexe. Alexe se sculă împleticindu-se și cîte-și trei se rostogoliră pe covor aducînd peste ei o garafa cu apă. Viorica se sui pe masă și începu să asvîrle tot pe jos. Frasan și Mănescu erau înlănțuiți într-un spazm pederastic și atîta carne întărită la rîndu-i în femei pasiunea lezbică. Armașu mușcă din carnea Silvei și îi răni sînii cu dinții. Ea nu mai Putea să țipe și nu mai țipa. Nebunul o chinuia flagelînd-o și în urmă o excita lingîndu-i tălpile picioarelor purtîndu-și limba printre degetele ei. Singur Adonis liniștit și zîmbitor, clătinîndu-se însă bine fură un pumn de napoleoni din buzunarul lui Alexe și înainte ca acesta să se desmeticească părăsi hotelul. Și orgia se întinse pînă la ziuă în spazme nespuse; în depravări demente aiurau voluptățile infernale.

Surorile Teodoru rînjeau cu înfățișare de cățele lihnite și țîțele lor tot mai sîngerau în salturi subt puterea hiperesteziei genezice. Beția și orbirea nebună stăpîneau pe toți. Ei se potoliră o clipă doar, însă scîrba și oroarea n-o simțeau; vrednici de osînda morții.

Și atunci poetul infernal și cu Alexe concepută o nebunie și mai grozavă. Culcară pe Silvia in pielea goală pe o masă înălțată în chip de altar; o așezară între mari luminări aprinse. Alexe îmbrăcă veștminte sacerdotale și rîndui în juru-i amețită adunare; încep să cînte un himn funebr, o divagație cu amintiri din Beetoven și din doinele romînești, încep să slujească o leturghie neagră ca preoții vrăjitori la sabat.

Atinse pîntecele marmorean al prostituatei, care nemișcată în superba-i putrezime goală ședea ast-fel și tot asculta mereu. O ploae de lumini electrice, de flăcări de magneziu, de văpăi ordinare, roșii, albastre, galbene le ardea privirele ca fugarele umbre fosforescente ale cimitirelor. Ca vibrații de hidrogen o muzică de clopoței aeriani le gîdila nervii cu tremurări ușoare. Cei treisprezece nerușinați sărbătătoreau sabatul. Alexe se arată în mijlocul lor ca într-o lampă magică, asemeni lui Satan cu lungă coadă neagră și cu trei coarne, eșind dintr-un joben. Rîdea, făcea mascarade de saltimbanc, alerga cu capul în jos și cu picioarele în sus și sărută pe femei în părțile rușinoase; repulsive și în pielea goală începură să salte și ele, să se tăvălească rîzînd, țipînd, urlînd în parodiile cele mai provocatoare.

Silvia sta pe împrovizatu-i altar beată, fără să mai miște. Un pahar cu șampanie era potir și Alexe îi scălda în presupusa cuminicătură toate formele însetate și viscolite de vițiu. Iar într-un colț un chelner bătrîn mai lăcrăma; era tatăl nevinovatei Silvia care era hotărît să sîngereze înaintea cruzimei nebune, pe jertfa moartă jumătate; el își privea copila culcată, prostituată și perdută, copila pe care însu-și o tortura căreia acolo îi zicea «Doamnă» și «Stăpînă». Se apropie tîrziu de dînsa apoi; îi acoperi trupul cu un șervet și îi sprijini capul mirosind a duhoare infectă, a vin și a depravare; pe inima înghețată a bețivei își depuse lacrămile-i de căință, Sperjurii în această totală abrutizare ar fi băut tot, ar fi băut sînge și ar fi înghițit menstruația acelor triste creaturi, în care sufletul murea; mureau și ele, mureau.

Pe jos risipă de haine, de trupuri goale, picioare peste picioare, cald de cărnuri, brațe peste țîțe arse de vițiu, plete despletite în valuri și sînge, vin, vărsătură; pretutindeni dezgust. Lămpile închise pe jumătate înfiorau și mai mult noaptea. Iar asupra tuturor un vînt de ură și de blesteme se desprindea din graiul neauzit al unui zeu: mane, lechel, fares. Și noaptea și-a sfârîmat creerii negri peste cei orgiaci și ajunseră zorile roșii de oroarea hidoasă, de iadul spurcat. Dar curînd rușinea le îmbrăcă privind pe fereastra lor; ele cernură lacrămi și fiecare picur de rouă se închegă în fir de mărgăritar duios și curat ca și fecioara zilei cea fără prihană.

XII. În penumbră

Rubinul Eleaser citea adînc la masa lui; cînd intrară părintele Iacob și Andrei, bătrînul jidov se sculă cu respect. Își potrivi ochelarii pe nasul curbat și cu un zîmbet de cîine îi invită să șeadă. Cărți răvășite și hîrtii pline cu verseturi ebraice, resturi de mîncare și murdărie pretutindeni, erau mai stranii subt lumina gălbue a faclielor de ceară. Cu scufia pe cap și în picioare cu papuci roși, rabbi Eleaser părea un vrăjitor nebun.

Se cunoștea cu părintele Iacob de multă vreme, încă de cînd acesta era student la facultatea teologică.

— Tocmai citeam, încep el într-un graiu cu o pronunțată intonație de jargon, citeam Poarta sanctității și Poarta morții, din Sohar, ediția rabinului Naftali Hirtz. Sunt învățături de o splendoare morală. Din al șeaselea titl al Luminei Legei mă impresionează aceste două dogme: Dacă cineva se culcă cu soția sa pînă la lumina zilei în pielea goală, copiii născuți dintr-o asemenea copulație sunt posedați de duhul necurat și sunt epileptici; sau Strigii și Lilith intră în ei și îi ucide. Mai departe văd că vremea copulației e noaptea sabatică pe cînd Gog și Magog sunt adormiți. În această carte adîncă mintea ți se cufundă ca într-un ocean.

— Da, răspunse părintele Iacob, Kabbala e lumina, e spiritul legei, e cheia vieții. Sunt prinse toate clipele psichologiei universale și femeile ar găși bogate rîuri de estetism. Cînd copila de treisprezece ani își vede țîțele răsărind, cînd se contemplă noaptea și gîdelări simte neprecise furnicîndu-i prin țîțe, cînd Naemah, demonul sucub al Kabbalei își frînge licoarea în corpurile adolescente, trezite la viață sexuală cu întîele apariții de virilitate, cu afirmarea organelor sexuale, numai studiile adînci și nespusa lor voluptate pot cumpăni păcatele nocturne. Atunci doi Îngeri se așează lîngă dînsa: Îngerul bun și ispita depravării.Pe care să-l urmeze adolescenta fără experiență?

— Cred, zise poetul Andrei și am motive, că arta psichologică prinzînd aceste clipe ar putea să făurească opere nemuritoare. Atîtea drame se petrec în sufletele fecioarelor prin dormitoarele pensioanelor de fete, în paturile cu alcovuri bătute de argintul lunei, pretutindeni pe unde puberii se leagănă...

— Asmodeu, reluă în urmă rabinul, acest demon nemernic al norodului iudeu, Asmodeu cu Ghehena aprinsă, ține și chinue lumea în ghiarele pătimașe. Patima sexuală, posesiunea femeei și dorința femeei de bărbat întunecă lumea.

— Un om ordinar fără femee nu poate trăi, zise Andrei.

— Cu toate că sufletele create sunt androgine, răspunse rabinul.

— Dacă n-ar fi credința în viața viitoare, reluă Andrei, cum am putea noi, naturile estetice să purtăm secrețiunea atîtor greșeli, atîtor pofte nedemne, atîtor scîrboase patimi.

— Să fim zize Eleazer ca acele spirite care planează în chipul acvilelor pe aerul solidificat subt picioarele lor, atît de ușoare și de eterice sunt. Să fim sefiroți

și efanini, în imperiul luminei ca Binah, Aralim și Satariel. Din coarnele lui Moise lumina să ne îmbrace.

Jidanul scuipă cu desgust și rîse iar; iar ochii lui roteau două săbii fumegînde subt genele-i ninse.

— Vorbește-ne din Quabbalah, te vom admira, îi zise Preotul: îți aduc un neofit virgin de pofte și straniu; vrei să-i fii învățător? În lumea ordinară e nebun, în graiul nostru geniu.

Rabhi îi arse fața cu privirile sale.

— Din Sifra de Zeniutha vreți să vă citesc, din Hidra Rabba, din Sefer Iezir din Zohar sau din Pneumatica?

Întrebător răsfoia buchinele lui și citi atunci acest crîmpei, citi cu glasul răgușit și înecat de flegmă:...ședea bietul Simeon și se tînguia zicînd: vai, dacă aș descoperi, vai, dacă n-ași descoperi! Și tovarășii care erau acolo tăceau.

— Din Hidra Rabba vrem și vorbește-ne fără teamă rabbi.

— Dar pedeapsa e grozavă. Și apoi... apoi... Vedeți? Din atîtea lumini ce voi alege? Căci în kabbalah e toată esența, e lumina adîncă, intactă, neviolată, neprihănită. Ea se continuă peste Îngerii cei buni și peste cei răi, peste natură, preexistență, raportul cu muerea și Mesia...Cum voi descoperi, cum voi descoperi însă? Iubiții mei, o, ai mei, am văzut în noaptea asta venind în oglindă o umbră albă; era mama mea moartă de zece ani, simțit-am horcăitul sufletului sau zburînd, am auzit pocnituri ca bocet mare; iar oglinda s-a aprins, s-a acoperit șl s-a descoperit. Apoi a venit la mine un om necunoscut, în haină albă și tăcut ca luna; și-a aplecat urechia și a ascultat vreme multă la broasca ușii; am deschis și l-am văzut fugind ca umbra în miezul nopții și am plîns.— Deschis-am cartea și am dat citire cărții: despre starea de după moarte, despre raiu, despre gehenna, despre învierea morților despre virtuți și despre viții...

— Rabbi, Rabbi, ce este acest tractat atît de vechi Despre suflete? întrebă Andrei, întrerupîndu-l din expansiunea sa mistică.

— E cartea prea fericitului Moșeh Korduero; propune multe teze kabbalistice în ce privește spiritele elementare.

— Ce sunt spiritele elementare, Rabbi, sfinte?

— Sunt cele patru principii de care ne învață cartea, ast-fel numite: Tiferet spiritul, Ghedulah apa, Gheburah focul, Malchuth pâmîntul. În ce privește spiritele superioare adînc grăește a patrusprezecea figură din a patra parte a cărții Zohar; acolo sa înumără sborul Îngerilor, Sefiroții și Serafimiv; Îngerii sunt, zise el: Jehuel, Rafael, Cherubiel, Șemuel, Zadkiel, Tarșiș Chalmal, Metaton, Usiel, Chasmiel, Zephanah, Micael. Sunt Sefiroții; Keter, Chochmab, Binach, Daath, Cliefed, Gheburah, Tiferet, Nezach, Zod, Malchuth, Serafimii Ofaninir, Cherubinii, Bene-Elohim.

— Dar lumina cea mare?

— Voi lumina lumea ieziratică, pe cea aziatică, zece cercuri celeste, grădinele Edenului, lacrămile, Dudaimii și Mandragorii și muntele Abarim în care e îngropat Moise.

Luînd dar din Dogmata kabbalistă, Poarta cerurilor în care e infinitul și grandiosul, cel dintîi și ce perfect astfel numit acolo Aen-Sof, să trecem la cel creat și cel imperfect, Adam Kadmon sau microcosmul de subt influențele siderale și telurice. Tot în Dogmala sunt numerele Tetragramului clasificate de Abraham Cohen Iriri care radiază lumina lor inefabilă.— Literile Tetragramului ard mintea omenească: iod, întîea lui literă însemnează unitatatea, neîmpărțibilă și neîmpăițită; he, însemnează ens, care e compus din esență; vav e viața adică emanația și mișcarea; he cea din urmă e icoana și asemănarea minții:

Împreună desenează unitatea, esența, bunătatea și adevărul, însemnează patru cauze finală, eficientă, formală și materială; sunt creatorul zămislit mai nainte d-a fi presupuse spiritele, mai presus de emanațiuni, eternul:

DUMNEZEU

Despre El zohar ne vorbește căci mai ’nainte d-a fi creiat o formă El era, mai nainte d-a se fi produs un chip El era; fără formă și fără chip. De aceea este oprit de a-L reprezintă prin vr-o imagine, nici chiar printr-un punct, nici chiar printr-o literă. Numească-se El, Elieh, Ieh, Iehovah, Elobim, Elohei, Tsabaoth, Șadai numele său rămîne taină. În alfabetul kabbalistic pe care se intervetește rîndul literilor numele Său e necuprins.

În vremea aceasta părintele Iacob răsfoia Idra Rabba; dăd tocmai peste alegoricul început și citi cu glas tare întrerupîndu-l:

— Istku same kala vearkubataz... Tăcură și un glas se auzi. Ce glas? Era zborul ceresc care se aduna pentru ca să asculte. Rabbi Șimeon se bucură și zise: am auzit cuvîntul tău și m-am temut. Iar eu am grăit despre Dumnezeu.

— Ce ne arăți despre Sefiroți, Rabbi, întrebă Andrei. Care o Legea?

— Ei sunt temelia Kabbalei, grăi Rabbinul pe același ton mistic... Zece sefiroți, zece și nu unsprezece. Ei n-au sfîrșit nici în trecut, nici în viitor, nici în bine, nici în rău, nici în înălțime, nici în adîncime, nici în răsărit, nici în apus, nici în miază noapte, nici în miază zi.

— Prin ce se poate porunci puterilor firești? Kabbaliștii nu întrebuințează graiul numeric pentru a sinteza ideile?

— Prin teurgie, prin rugăciuni, prin jertfe putem într-adevăr influența planurile astrale. Teurgul are calități prin har cîștigate, fie prin reincarnație voluntară, fie prin ori-ce alt mijloc. Subt graiul său, subt ruga sa, boala, moartea chiar șovâesc și se opresc, mintea omenească poate fi schimbată și chipurile astrale pot fi schimbate. Aceste chipuri văd producîndu-se profeții în planul astral și ori-ce profeție poate fi ast-fel anihilată prin acțiunea teurgică; dar legea hotărăște că teurgul nu poate nimic asupra sa și asupra alor săi. Boale cumplite, răni și ulcere dispar în cîte-va clipe subt puterea unui teurg. Vindecarea e cu atît mai fulgerătoare cu cît cei care o solicită au suferit mai ’nainte și au făcut mai mult bine în jurul lor. E oprit îusă teurgului să vindece pe copiii unui milionar egoist. Vreme și depărtare nu mai există pentru dînsul; poate să lucreze din București în Craiova ca și dintr-o stradă în alta; dar e oprit să fie numiți direct cei care au ast-fel de puteri și tăcere caută dînșii mai presus de toate. În ce privește puterile naturei și erarhia numerică e de observat că cele douăzeci și două de litere luînd o formă și o figură, amestecîndu-se și combinîndu-se în diferite chipuri au dat prilej lui Dumnezeu să facă sufletul și tot ce e făcut și tot ce a fost și fi-vor. Sunt trei numere consacrate: trei, șapte, douăsprezece.

— Trei e numărul eternității, sunt cele trei laturi ale triunghiului, răspunse părintele Iacob.

— Trei e talerul meritului, întrerupse profetul modern, e cumpăna nevinovăției, acul legei care hotărăște între unul și altul. Șeapte reprezintă planetele, zilele și nopțile săptămînei, porțile tropului: ochii, urechile, nările și nasul; e numărul întîmplărilor fericite și nefericite ale vieței. Douăsprezece sunt semnele zodiacale, sunt douăsprezece membre principale ale corpului, sunt douăsprezece atribute ale naturii noastre.

— Văd aici despre inima Universului, unde e dragonul ceresc, despre Adam-Kadmon prototipul omului ceresc, omul impecabil.

— Kabbalah analizează fie-care din liniile literilor și găsește lumini noi; dar despre Pneumatică vă voi grăi în altă vreme.

— Bine Înțeles, zise părintele Iacob, legea nu e literală; ar fi cea mai mare dintre nerozii să se susțină ast-fel; mai sus chiar de lege e lumina care o înviază. Poporul nu crede, vulgul rîde și izbește; el nu vede sensul ascuns. Pare asemeni muerelor zmintite și depravate care nu văd într-un bărbat de cît haina și carnea.

— Cu un cuvînt, întrebă Andrei, sinteza ocultă care poate fi?

— E triunitatea: corpul material, corpul astral și spiritul vecinic. Corpul astral îndoit polarizat unește partea fizică cu cea materială. Viața animică prin care se deosebesc femeile și viața intelectuală a bărbaților, feminitatea adică complimentarea bărbatului în accepțiune psichologică și anatomică, se perfecționează amîndouă într-o dublă polaritate. Prin fluidul astral putem făuris partea practică, adică telepatia, mediumnitatea, hipnosa adîncă, magia. Prin fluidul astral putem zări la distanță, putem controla afirmările revolațiunilor religioase, starea și transformarea spiritelor după moarte în evoluțiunea lor. Ast-fel sunt concepțiunile egiptene în „Pribegirea sufletelor”; din „Cartea morților” ast-fel au rămas în teorie și s-au perfecționat. Prin științele miraculoase ne putem făuri un moral mai precis. Suferințelor celor care se sinucid, teoria reincarnărei, scutesc pe neofit de asemenea gînduri, pe tema lor poeții au brodat atîtea desvoltări încîntătoare.

Andrei era versat în goeție, în chiromanție; studiase moartea fizică a spiritului; viziunea directă și intuițiunea se desvoltau progresiv și intrase în drumul misterelor. El îi asculta cu adîncă evlavie; glasul celor doi profeți îl străbăteau, îl cutremurau și îl ardeau cu vibrații de entuziasm.

Atunci Rabinul aprinse patru luminări de ceară; desfășură un sul de hîrtie și încep cu grai plîngător și tânguitor:

— Am lucrat două-zeci de ani, iată: Cele șeapte candeli; e cîntecul magic al Îngerilor sandolfoni, al celor nouă coruri îngerești. E alegoria îngerului Dumah care a acuzat pe David pentru Batșeba.

Rabinul dăd citire lucrării sale înaintea celor doi oaspeți uimiți; verseturile ebraice cu armonia lor bizară erau însuflețite de fie-care frumusețe nebună mai mult, de fie-care armonie mistică mai mult:

Ard șeapte căndeli albe în magica grădină

în regiuni spirale, acolo e lumina

lumina unde nu e;

vai lacrămi delicate de ce-mi încîntă geana?

Se întreba de Poarta sanctității, se vedea trecut în lumea ieziratică iarăși embrion în testiculul său și se renăștea din subtilități necunoscute. În toga de nouri își simțea sufletul androgin. Contempla Keter, Chochmah și Binah la picioarele columnei și poemes murea în acorduri exaltate:

...Primit-am cheea ce-ntrupează șease

și deschis-am poarta,

dar vai acelui ce deschis-a poarta.

Acesta-i arborul cu șeapte semințe

acesta-i arborul cu șeapte columne

acesta-i arborul cu patru licăriri

ce se-ntorc în patru vînturi.

Vorbea despre Ain-Sof, despre Arcana arcanelor, despre Tetragram și Arborele sefirotic, dar ascunse cuvîntul inefabil:

Cui mă veți asemăna, cui asemeni sunt

plin e pămîntul de gloria mea

lîngă întiea ceata îngerească

stau veșted pe norii de aur

și din caliciul binecuvîntării

revărs miresme

Copil fiind lăudat-am pe morți

mai mult ca pe cei vii

eram ingenios si îndrăzneț...

Dar poema ne mai văzută, melodia supraumană era condamnată să rămînă pentru tot-d-auna în întuneric.

— Lumea nu e vrednică; și ascunse vor râmîne Cele șeapte căndeli.

Cîte-va picuri de sînge erau încrustate pe masa jidanului; el le privi cu ochii lacomi și ochii lui vărsau puteri de granit.

— Domnii mei, nemurire și fericire nu se poate, femee și perfecțiune iarăși nu, iubire și știință adîncă nu, o, nu. Renunță ucenice la femei, la fericire, la iubire, zise lui Andrei dînsul. Și atunci din sîngele fecioarei celei d-întîi care te va iubi vei făuri elixir de viață eternă, îți vei prelungi zilele fără sfîrșit.

Și figura veștedului jidov se descompuse cu încetul; în locul flacărei din a lui privire licări o văpae de iad — ca în privirele Medeei pe urma lui Iason. Rămase fără suflet și fără gest; luă o cutie de oțel și deachizînd-o flăcări lichide izbucniră. Ca pe o salamandră vrăjită curgea focul pe capul vrăjitorului fără să-l violeze; era un foc magic fără căldură și fără putere de mistuire...

XIII. Noapte mistică

Rămasă singură în neliniștea ei Marta enervată rețin încă vreme multă rîsul ascuțit și sonor; o îngheța ca un glas de cobe. Cînd a venit Andrei îi eși înainte zîmbitoare dureros. Apoi își îngropa ca de obiceiu capul în haina lui și lăcrămă perle. Andrei îi respectă durerea și așteptă explicația. Marta desmeticindu-se îi povesti totul și cum a fost. Așa de trist, tăcut primi poetul vestea și nu-i răspunse întîi.

— Ce zici Andrei?... îl întrebă dînsa.

— Nimic astăzi nu-ți pot spune.

— Dar daca va mai veni? E atît de grozav.

— Să nu-l primești, bine înțeles.

— Și mama?...

— Să pretextezi o indispoziție, ceva în sfirșit ca să nu-l mai vezi.

— Și cu toate astea mi-e frică Andrei; parcă o nenorocire ne amenință.

— Ce poate fi, zise el gînditor.

Se întoarse și mama ei și luară masa înpreună. Dînsei nu-i-au spus întîmplarea, dar Marta era tristă și Andrei fie ca s-o distreze, fie pentr sufletul lui îi propuse să meargă la șosea în seara asta. Se învoiră.

Andrei parcă era ros de un gînd. A tăcut pînă la șosea și nu a plîns; a privit luna și a cătat la Marta în urmă lung. O întreba din priviri mereu. Șoseaua era singuratică în August; doar cîte-va perechi de amurezați obsceni, studente și rîadași, prostituate răslețe și pungași mai turburau solemnitatea visării sale.

Se odihniră puțin pe o bancă aproape de rondul al doilea; alba lună le ajunse în ochi și ei o priviră în aceiași clipă, mult o priviră:

— Acolo sus mai fi-vor patimi? întrebă Marta.

— Vai, astrul e steril și pare atît de bun!

— Andrei, vrei să mergem mai departe? E atît de dulce cîmpul!

— Vrei tu?

Porniră spre Băneasa; porniră singuratici ca două umbre. Se priveau pentru întîia oară cu acea voluptate cerească pe care iubirea fără prihană o trezește în suflete; se simțeau buni și nobili în atmosfera curată a înaltei nopți. Departe vuetul adormit al orașului murea nedeslușit ca răsuflarea unui uriaș culcat:

— Auzi t Marto acest tnurmur? Această frămîntare nebună pricepi tu că se va stinge? Că seva stinge fără urmă, că va trece pentru veci?

Ea nu-i răspunse; se temea să nu rumpă vraja nespusă înfiorată de muzica graiului său. Și au tăcut multă vreme împreună; și au tăcut mult. Ascultau cîmpul și tăcerea, firul melodic al greerilor tors de plînsul lor; departe din heleșteul de la marginea orașului tremura orchestra sonoră de broaște, îmbrăcînd aerul în armonia cîmpenească a nopților noastre; fînul cosit murea în valuri de miresme delicioase. O noapte sfîntă, sfîntă din șoapte, din crengi ce cîntă.

—Oh, Marto!... E poate cea din urmă noapte pe care o petrecem ast-fel.

Cea din urmă?

—Și cea mai sfîntă; paste cîte-va zile va trebui să zic rămas bun tuturor patimelor și lumei toate; sfîntul Sinod mi-a admis cererea de a intra în tagma monahicească; era visul meu d-întîi, potolirea inimei și umilința sufletului.

Așa de pală Marta își opri jalea; îi strînse mîna și nu picură lacrămi:

— Îți voi râmîne logodnică iubite, voi fi a ta soră; corpul meu nu va fi atins și păcatul nu mă va înjosi; sărutări brutale nu voi răpi, nici admirare.

Și îi cătă în ochi, în ochii lui fîntîni de cîntec. Abia îi răspunse el în ton tînguitor:

— Mă călăuzesc la groapă, îmi aștern drumul morții; dar mă răpune gîndul tău, dorul tău.

— O, vorbește-mi mult, vorbește-mi de toate; poet neajuns, semizeu fantastic. Am închinat ție fecioria și jalea mea, frumusețea mea. Sublimă sunt și t ești sfînt. Nu sunt tot-d-auna visătoare de umbre, de himeră beată?

Tristă apoi:

— Iubite...

— Marto, zise poetul, să facem această clipă fără egal, să ne înălțăm mai presus de lumea în care n-am trăit și am plîns, pe care n-am știut-o și ne-a lovit. Vai!...

— Cînd te-am cunoscut ce eram eu? Dar o suferință negrăită și prin aceasta mai adîncă ne-a legat. Mă simțeam de ocară și umilă, eu care n-am iubit.

— O, Marto.

— Și, cînd iubisem doar ce nu era t mi-ai zis poetă. Că dorisem visători de legende t mi-ai spus sublimă. Că plîngeam coroane perdute și castele albe m-ai găsit perfectă. Că uram mulțimea brută și singură și dușmănită eram, asemeni ție m-ai potrivit și soră ți-am fost.

— Adeseori, Marto, m-am întrebat de rostul durerii mele; adeseori m-am căit de viața. Cînd te-am regăsit, sora mea, am rumegat și mai mult acest gînd. Ți-aduci aminte de versurile lui Leopardi:

„un tempo stesso Amore e Morte

Ingenero la sorte...”

Și acel strălucit sfîrșit din Triumful morții al lui-d Annnzio îți mai cîntă în suflet? Pe mine mă stăpînesc și de gîndul lor nu mă pot scutura.

— Ce vrei t să spui?

— Că strania filozofie a morții unită cu iubirea subt un văl de artă mă înfioară adeseori înaintea ta.

— Poete... și crezi t că eu n-ași vrea?

— Dar nu Marto; principiile mele creștinești și filozofia mai nobilă al cărei adept sunt nu-mi îngădue asemenea gînduri. Ele sunt păcate, păcate mortale. Doamne!...Aș fi blestemat de Biserică pentru care mă lupt și mă jertfesc.

— Sfinte!

— Acelea-și gînduri legănam aseară; eram trist și voiam să mor. Și cum stam ast-fel Cristos se ivi înaintea mea, în haina albă, emblema nebuniei, cu fruntea coronată de spini sîngerînzi.

— Frate, îmi zise El de ce vrei să mori?

— Pentru că am zărit cerul și pămîntul e acum amar.

— Dar eu m-am coborît din cer pentru a suferi pe pămînt.

— Însă Tu ești Fiul lui Dumnezeu.

— Și am vrut să fiu Fiul omului.

Am făcut și am înțeles totul.

— Să trăim, dar cum putem și așa departe unul de altul, zise Marta.

— Nu mai plînge tu, știu că suferi, nu mai plînge tu, cea mai bună. Vezi tu? Și la urmă tot nu vom pătrunde enigma. Ce e moartea, ce e viața, ce e steaua, mă întreb ca Zaratastra. Dar acolo vor adormi orice patimi și moartă fi-va iubirea, graiul invidiei se va stinge și cei ce ne-au urît nu ne vor mai urî. Nu Marto. Căci groapa le acoperă, se așterne cu voluptatea sa inertă, cu imensa-i noapte și peste cei răi și peste cei buni și peste cei proști și peste cei nebuni. Așa spun cărțile sfinte și așa găsim în toate sistemele; pînă și în învățăturile lui Neagoe către fiul său.

Și Andrei jalnic zîmbitor continuă luîndu-i mijlocul:

— Frumoasă soră, nobilă Marto, ce sunt toate acestea înaintea veciniciei! Aceste mari palate și orașe, opere de geniu și construcții de ciclopi! Vecinicia le domnește și le întunecă Marto. Ce e pămîntul și cerul ce e? Mai presus se așterne vecinicia fără capăt și fără grai, distrugerea și lumina în veci una și neoprită ca un torent. O, sora mea. Nu mai fii tu tristă, nici veselă nu mai fii, nu mai plînge. Să fim supraumani, regină tu.

Astfel grăind și poetizînd noaptea ajunseră înaintea ruinelor de la Mogoșoaea. Luna le scălda în zăpadă, cutremurînd singurătatea fără capăt care domnea acolo.

Le contemplau dînșii; se așezară pe o margine de fereastră și priveau mereu duși în zări și fără țărm cu ale lor, visuri. Un zgomot surd birui calmul, despletindu-se din adînc. Era trenul care se apropia spre Mogoșoaea; uruitul lui greu, forma lui nedeslușită, toate, alergau fantastic desprinse din scuticele nopții. Venea mereu, venea așa de aproape, trec în sbor greu răsuflînd și sonor, încolăcit ca un balaur înfuriat, rotind văpăi de flăcări. Trec. Și zgomotul lui muri cu încetul. Cel din urmă șuerat depărtat mai tremură în văzduh, un ultim ecou și nu mai fu.

Tabloul în solemnă liniște, impresionabil prin contrast le zgudui sufletele. Și cînd toate trecură, cînd nimic numai vibra în tăcerea vastă, cînd luna își închise chipul subt mahrama de aur a unul nor, cei doi copii în extaze își rostiră două cuvinte, prăfuite de polenul crinilor:

— Fratele meu.

— Zînă neatinsă.

Iar cîmpul blond, lacul în departe ocolit cu argint suspinau și grăiau ușor. In spre el își topiră ochii, zămislind castele ideale din cristalul său, cu podoabe magice de flori cerești urzite din raze.

Era un rămas bun strălucit, sărbătorit și funebr; pluteau cei doi copii ca într-o vrajă mistică, el plecînd să-și tae drumul morții, ea în urmă să-i plîngă dorul.

Și plecară; încet, încîntați de stele, de stelele nopții adînci, țîșnite pe fluidul cer ca puncte luminoase. Trecură pe lîngă lac și ele tainic mureau în valuri. Atunci se desprinse din vîrful ruinei lătrat sinistr, lătrat pustiu de cobe vrăjită:

— Vil, vau, vil vau, vil vau...

Marta se înfioară la auzul lui; se lipi de peptul sfîntului, subt adăpostul siguranței lui; se lipi acolo, cu ochii umezi, gînditori în stele, asemeni ilustrei Paula adormită lîngă Bethleem cu sfîntul Ieronim. El îi grăi atunci în stihuri nobile și obscure; într-o poemă bizară ca sufletu-i bizar, smulsă din el:

PRO CORONA

Din florile buzelor tale ai stors

doar zîznbete roșii

de sîngele celor care-au căzut

iubindu-te.

Și ochii tăi două izvoare de cîntec

ca flăcări smerite ’n extaze

ah, marii ochi negri se ’nehiagă ’n regate

Cosînzeană.

Nu ești tu Archanghel cu aripi albastre

pe umeri în volburi plutind,

ci pală ca proaspătul omăt

din Paros mi-apari.

Tu zînă ai fost din povești sonore

tu fost-ai doar vis

sau armoniasă pe soclu ești numai

o, Cosînzeană.

În marmura rece te-nbracă

tunica ei aspră

și aspra durere îți mistue sînii

din căndeli ce fumegă ’n lacrămi.

Dar tu ești, o, ești tot-d-auna

cu duhul tristeței

a basmelor umbră ’n zăbranic

O, Cosînzeană.

Perversele zîmbete-ti fulgeră ochii

în voluptăți severe

o, tu ce n-ai gustat plăcerea

fără amor.

Și coardele lirei din sufletul tău

elegii serbează

ca mine poetă, o sora mea, soră

O, Cosînzeană.

O, Cosînzeană tu ești azi învinsă.

și totuși ne atingi;

troenele roșii pe fine cosițe

subt daltă ’nghețate ne-nghiață.

Subt pașii tăi oare

ce ’mbraci tu trufașo, pe cine eterno

cutremuri?... Ființă de piatră

o, sfinx enigmatic te-ador

o, Cosînzeană.

Și cînd sfîrși aceasă lirică rapsodie, Marta fu înecată de un val de lacrămi. Și Andrei plînse. Ea își ascunse ochii în haina poetului; își plîngeau durerea, amețindu-și lacrămile. Ca Charlotta pe sînul lui Verter, își simțea chipul ars de ochii lui, gura arsă de gura lui; Ea nu mai spuse nimic, ei nu-și mai vorbiră vreme multă. Doar Marta mai ofta cu jale, încet, abia auzit, ca noaptea să nu știe, ca visul să nu moară.

Andrei însă reveni la gîndul său și ridicîndu-și cutezătoarea frunte întrebă văzduhul cu recea solemnitate a unui mort eșit din groapă.

— O, înbărbătează-mă cu graiul tău și mă mustră, acea domniță care-și tîngue durerea, că bărbatul său nobilul cavaler a părăsit cîmpul cruciaților. Vino cu mine la nesfîrșita luptă Marto și vei fi slăvită ca Florina dispărută ca Suenon în singurătățile Palestinei.

Iar abia mai răspunse dînsa amețită:

— Încet, încet... poete, o zeu! Smulge-mi nervii și fă-ți coarde lirei, fă-mi inima și-ți odihnește sîngerata imimă...

XIV. Cuvinte întunecoase

— Marto, Marto, continuă Andrei, în ochii tăi citesc o poemă tristă, în cotele frunții tale se zugrăvesc prevestiri. Sunt legi neînfrînte, dureri ce vor veni și bucurii ocolite. Sunt, Marto, în viața omului fapte de a căror sorginte habar n-avem. Cei vechi aveau idei mai lămurite în privința tuturor fenomenelor inițiale; ei porneau de la principii netăgăduite, mai presus de minte și de observație; ei recunoscuseră tot dreptul acelei adînci inspirații de care oamenii de geniu sunt străbătuți. Ce păcat că știința veche, zămislită pe dogme neînvinse e astăzi perdută. Iscusința pitoniței din Endor și cărțile sibilei din Cume sunt astăzi enigme. In magia neagră, în magia alba, în toată mantica sunt adevăruri sublime, găsim frumuseți suprafirești ca și izvorul lor. In cele douăzeci și două de arcane ale Egiptului păstrate de Jamblic de Chaicis, cîtă filozofie nobilă și ce sistem sigur și vîrtos. Și în Quabbalah cîte învățături curioase, cîte lumini dumnezeești. Ce nu ne păstrează înghețatele statui și piramidele înpietrite, sfincșii cu gînduri sfîșiate în imensitatea potolită. Am fost azi cu părintele Iacob la un maestr kabbalist și am aflat mistere, învățături multe, dumnezeești.

— Vorbește-mi așa de adînc și așa de frumos. Imbrățișează-mă iubite și mă inițiază; în văpaia cuvintelor tale sunt embleme nesfîrșite și slăvită poezie.

— Pentru inițiare ai nevoe de evocație, adică de a reconstitui atmosfera în care au trăit morții. Îți trebue supunere complectă unui maestru nevăzut dintre filozofii hermetici; trebue să obții o impresiune corectă a înfățișării sale externe. Alt-fel e o lege inflexibilă: inițiatul ucide pe inițiator. Dar îți pot descoperi opera în cuvinte temătoare și subtile, sinteza tablourilor oculte din cei vechi. In veacul modern se produc mișcări reacționare în inteligența și concepția sa filozofică. La Chaklel, acest popor obscur magia era dusă la exuberanță și incantațiile ajungeau să tămăduiască orice boala, să gonească orice spirit nevăzut. Ea s-a continuat sub haine creștine în tot evul mediu și Sabatul nopților clasice, Walpurgis în ce privește vrăjitoria, precum și atîtea luminoase probleme hermetice au grăit omenirei în glas adînc. Acele ruguri care au transformat atîți nebuni și nebune, posedate sau epileptice în cenușe au fumegat pînă în veacul al XVIII, cînd s-au stins cu totul.

Vorbesc de magia albă deci de formulele hermetice ale divinației, de interpretările orfice, de horoscopie și kabbală. Toate acestea se baseaza pe acea intuiție din mărețile extaze din Enneadele lui Plotin, cînd poți contempla Absolutul și Inefabilul. Ceea-ce e statornic e influența siderală și fluidul prin care putem deveni malefici sau simpatici. Astrologia judiciară e de o putere neînchipuită. Cerul ziceau cei vechi, e o carte unde zac închise toată istoria și ursita pămîntului. Henric III și Heuric IV și Caterina de Medicis țineau în mare cinste această știință. Cazurile lui Cagliostro și ale lui Petru cerșetorul sunt clasice. Faust își datorește origina. Pentru stabilirea horoscopului se cere o cultură hermetică savantă; trebue să pricepi zodiacul și cîrmuirele lunare sau solare ale zilei, ale săptămînei, ale lunei, ale anului. Ast-fel consultînd horoscopul tău am găsit semne triste și preziceri dureroase.

— Ce dureri mă amenință, ce suferințe?

— Tot ce va fi nu se poate birui Marto. Spre luna luminată din cer și pe pămînt de vei căta, de ai purta mațe de ariciu sau mînă de om mort la răspîntii, adevărul se va împlini și va eși. După tablele horoscopice te amenință căderea, ambiția, dorința și moartea. Ești născută în Decemvrie, deci ai susceptibilități slabe și delicate, geniu subtil și o figură destul de plăcută.

Andrei îi luă mîna stîngă și îi câtă în palmă, la lumina desăvîrșită a lunei, în tăcerea vastă. Părea un vrăjitor ce cată în stele chipuri năzdrăvane și pe fetele umbrelor.

— Așa dar, continuă dânsul, sufletește ești perfect înzestrată: ai calități nobile și exaltări sublime.

— După ce cunoști? întrebă Marta.

— Vezi această linie de legătură a mîinei? Ea e dublă, vie și colorată. Dar în aceiași vreme e tăiată de trei raici linii perpendiculare. Știi ce înseamnă? E trădarea, e prevestirea unei mari și ucigătoare insulte. Și acel care te va trăda ți-e cunoscut, rudă sau prieten după cum văd în aceste mici linii ce se sting în rădăcina degetului mare. O, dacă linia care ’ți străbate palma începînd de la linia articulară s-ar fi oprit la baza degetului din mijloc. Ar fi fost semn de mare cinste și de fericire. Dar ea se oprește în rădăcina degetului mic și prevestește nenorociri. Tot din această linie observ o infinitate de mici linii care-ți brăzdează palma. Vei face o călătorie așa de lungă cum n-am mai văzut! Ah, ce călătorie, relua cu groază Audrei. Linia ta articulară e tăiată în mijloc prin două mici linii transversale și viguroase. Să fie călătoria ta vecinică, întrebă el cu sudoarea pe frunte?

Il privea Marta cu spaimă și nu mai zîmbea; iar Andrei cată spre cer pătrunzător; o adîncă tulburare îi înecă sufletul. Totuși reluă rar și inspirat:

— Să conjurăm astrele? Poate sunt amăgit. Să luăm linia vieții, aceasta care începe în capul mîinei, între arătător și degetul mare: are înfățișarea unei crengi cu multe ramuri dar toate întoarse; nu prevestește nimic bun; apoi e întreruptă, sfărîmată. Cîte-va puncte roșii pe dînsa ce pot anunța? Vițiu, desfrînare, nerușinare? Nu se poate. Aici nu mai știu, zise el, ascunzînd parcă înaintea ei o prezicere prea brutala. Și iată un cerc și o cruce pe linia vieții, în sfîrșitul ei. Nu sunt semne bune.

— Andrei se opri o clipă înfiorindu-i fruntea subt glasul buzelor sale. Pe banca unde se așezaseră, în jurul lor era atîta lună, atît de multă și liniște tîrzie. Marta căzută înaintea lui, perdută îl admira mai mult cu spaimă și iubire.

— Să mai continuăm?

— Spune-mi Andrei tot, tot fără ocol. Mă amenință nenorociri, mi-ai grăit; pe tine te cred și te admir.

— Să luăm linia spiritului, linia asta care izvorăște în rădăcina degetului mare și-ți tae palma în două murind în mijlocul bazei palmei. E dreaptă, frumoasă, colorată; tot semne bune. Nu e curbată, nici în zigzaguri, nici largă profundă ca la prostituate. Dar o mica cruce pe mijiocul ei mă îngheață. Linia fericirei e iarăși dreaptă, fără ramuri, netedă. Crucea care adoarme pe dînsa anunță calități fericite, sufletești mai ales. Dar unghiul pe care îl formează cu linia spiritului nu prevestește de cît necazuri și mîhinire. O, iubito! Linia norocului e pală, arată castitatea și pudoarea ta. E însă Voalată ca la androgini.

— Ce sunt androginii? întrebă Marta.

— Îți voi lămuri apoi. Să trecem acum la proeminențele din palma ta. O vezi pe aceasta de la rădăcina degetului mare care se întinde pînă la linia vieții? E muntele lui Venus. Tăiată de linii transversale ea poartă mai multe cruci: caracter pios, cucernic, mizantrop. Muntele lui Jupiter de la rădăcina arătătorului e neted și plăcut colorat: semn de virtute. Dar o linie curbă ce înconjoară arătătorul e negru semn, semn de doliu. Muntele lui Saturn îți prezice neliniște, tăcere, sterilitate. Muntele Soarelui e plin de mici linii, formînd crucea sfîntului Andrei: moderație, prevedere. Muntele lui Mercur de la rădăcina degetului mic, unit, fără crestături, de opotrivă colorat, probează firea ta, statornicia, inima, modestia ta, rușinea și virtutea. Aceste două linii ce formează un unghi de desuptul articulațiunei a doua a degetului mic arată iubirea de studiu, zelul și noblețea ta. Muntele Lunei ce s-așterne de la linia fericirei pînă la capătul liniei spiritului, tare colorat și aprins e un semn de tristețe, un spirit abătut și o fire melancolică. Restul mîinei numit muntele lui Marte, de la linia spiritului, pînă la baza liniei articulare e plin de semne cobitoare: adînci crestături și curioase proeminențe, curbe și unghiuri unele roșii, altele livide. Vei avea Marto un sfîrșit nefast, o moarte glorioasă și rușinoasă. Semne multe, unele funebre, altele bune găsesc și În articulațiile degetelor, în forma unghiilor, în aceste pete constelate.

Și tot vorbind își topea ochii ei mari străluciții ochi ca diamantele în lună. Și tot atunci se opri înaintea lor o umbră albă. Să fi fost Raziel, îngerul misterelor? El scrise pe pămînt două nume: Andrei-Marta și le uni printr-o acoladă trasă cu unghia. Apoi zbură în imensitate fără să mai câte în regiunile pămîntului.

— Să fiu de ocară și de rușine Marto, Să mint eu dar mari nenorociri te amenință. Să te păzeșt copilă, să te veghezi, să te ascunzi. Piară pămînatul și răutatea lui.

— Ce e androgin?

— Androgin e o ființă neprecisă, bărbat și femee tot-d-odată, cum numai în statuea lui Policles din Atena găsim o formă ciudată. E un chip ideal în care viața pasională numai există, în care erotismul e mort și moartă e durerea parcă. O concepție obsedantă pentru savanți e un motiv de studiu, pentru lumea ordinară un motiv de rîs; rîde ca de o elucubrație. Am fost odată în intimitatea unui androgin care azi a părăsit țara și poate nu va reveni. Era obiect de scandal în orașul mîrșav.

Se făcuse aproape ziuă; stelele se schimbaseră cu totul în revoluțiunea nocturnă; licăreau mai luminoase în atmosfera de cristal. Cocoșii mai trezeau accentele nopții cu visătoare glasuri. Plecară bătuți de gînduri și scăldați în vasta noapte. Și în liniștea imensă înghețată pretutindeni, în singurătatea și în poezia ninsă ca valuri de omăt păreau doi îngeri curioși și atentivi ce își au ascuns aripele albe subt zăbranicul ușor pentru a vizita în zbor maestos și liniștit putrezită cetate.

— Să te ia în paza lor geniile pămîntului, îi ură poetul mistic și o înbărbătă.

Iar luna îi urmări încă, înmuiată în sînge, încununată de norii răzleți care se alungau, crispau, mureau. Și în limpezimea fugară, se așterneau ca în jurul unui cap de meduză; iar șiroaele de tăcere îngropau ținuturi și azur, chipuri nestatornice, cîmpii, cîmpii de argint și orașul mort în inima nopții pe care stelele doar își mai picurau privirele triste. El știa lucrur sumbre pe care nimeni nu îndrăznea să le știe și pe care buzele sale de ceară le intona negru. Ea afla ce nu mai știa alta. El îi zdrobea gîndurile subt viscolul minței sale, subt tremurul inimei înpovărate și triste. Și amîndoi erau stăpîni pe mistere iar viața lor poezie era.

XV. Amăgire și smerenie

La schitul Ghighiu putea fi mai aproape de cele mai scumpe aduceri aminte ale lui, de mormîntul mamei și sorei lui care erau îngropate la cimitirul din marginea Ploeștilor. Le vizita adese ori și plîngea mult.

Sta în pridvorul chiliei sale acum în costumul de rasofor care-i da o înfățișare și mai sumbra. Privea șirul de plopi care se așterneau pe două laturi, irosiți în amurgul de Octomvrie, prin care un vînt abia clătinător mai trecea doinind. De acolo zarea era mărginită doar de bărăgane curgînd, șiruri ondulate de un blond cenușiu, unele după altele. Vapori în direcția Ploeștilor se estompau pînă în norii uriași, liliachii. Abia se mai zăreau turnuri și clopotnițe sclipind iar Carpații abia ghiciți prin zări albastre închideau depărtarea ca perdele de bronz. Ca mari lințolii mureau holdele. Pe toate le privea călugărul Dionis tăcut și perdut.

Petrecuse noaptea singur în Biserica rugîndu-se de mîntuire din văpaea Geliennei grozav. Dorise moartea cu ardoare și fusese zbuciumat de vedenii multe. Cum Biserica era adormită în tăcere, în noaptea fără lună cuviosul lăcrăma mereu la graiul vîntului. Atunci nu deschise poarta Altarului și auzi oftări acoperite. Un om îmbrăcat în negru, cu aripi albe pe umeri, un om ciudat se ivi în poarta împărătească. Tăcea privind Biserica. Apoi singur ca o stafie aprinse făcliele. Și o procesiune trecu prin fața lui, ingeri, sfinți, demoni și îl torturară dureros pînă cînd clopotul din turn sfîșie noaptea.

In clipa aceasta evocă noaptea mîntuirei lui. Îi veniră lacrimi la gîndul mamei lui, la gîndul sorei lui, suspina la visul Martei, își simțea sufletul neatins în acest sfînt și blagoslovit locaș. Îi căz lacrămi pe mica Psaltire, veche ediție din 1710 și iar îngînă de pe slova cirilică:

— Puneți inimele voastre într puterea Lui și împărțiți casele Lui ca să povestiți la alt neam.. Că acesta iaste Dumnezeul nostr...

Se auzi clopotul dogit atunci și cuvioșii se înșirară spre Biserică unii după alții și cu regulă la priveghere. El porni iarăși instinctiv, se așeză lîngă analog visător încă, visător de cîte nu mai sunt.

Invocînd milostenia dnmnezeiască Andrei intrase în tagma călugărească și totuși nedumerit era. In zadar glasu-i sfînt și ruga alungau ispitele și goneau pe necurați. Ei veneau în chipuri de femei goale și-i torturau; simțea brațe arzătoare și voluptate de țîțe, parfum de femee și strîns histeric. Așa străin și fără sora avea, nevoie de o iubire mai curată și fără păcat. O iubea pe Marta cu patima pe care o răscolește desnădejdea și o trezește furia. Ah, a crezut multe și a venit la schit. Încredințat că dînsa era un Înger în chip de fată poate era chiar sufletul surorei sale căruia Maica Domnului i-a îngăduit să se închege din păcat numai pentru el, o chema mereu tînguios.

Întreba văzduhul cu stele în ochii lui adînci și mari; din graiul plopilor trosniți de jale asculta pribege glasuri, era sufletul mamei sale care gemea pe notele lui întrupat subt coaja lemnului. Și se închina.

Sunt trei luni de cînd e la mînăstire. Atunci a fost zi de mare nevoe și primejdii l-au abătut. Părintele Iacob a fost însă de față în toată vremea ceremoniei solemne a tunderii. Precis, bob lîngă bob își cerne acea zprin vise. După ispita și controlul său, cînd egumenul i-a tăiat părul în chipul crucei se simțea are de răceala ferului și cîntările îl secară. Inbrăcat în rasă și camelaucă, în haine de păr întunecate, apăsarea și umilința sufletească al căror simbol erau l-au deprimat întîi. A veghiat cu Părintele la icoane și din adîncul Scripturilor valuri de înțelepciune sfîntă îl străbăteau preamiloase.

— O, numai sîngera Andrei, nu sta la cumpănă: căci zice sf. Iacob că bărbatul îndoelnic la suflet nestatornic în căile sale este.

Împreună s-au rugat, au intonat rugă de adîncă umilință.

— Doamne, Tu știi ce e mai bine; să se facă voia Ta, Să fie dorința Ta cînd vrei și cum vrei. După cum e bine pentru slava Ta. In orice loc și pretutindeni fă din mine tot Doamne. Căci în mîna Ta sunt și gata să-Ți slujesc.

Și el asculta cu dor.

— Nu haina, nu tunderea au putere; e schimbarea obiceiurilor, toată mortificarea patimelor cari fac pe călugăr. Ești chemat să slujești nu să domnești, să suspini nu să te bucuri, vrednic ucenic.

Iar elocința Părintelui Iacob isvora ca dintr-o fîntînă fără dund în graiu fermecător:

—Ia pildă de la sfinții Părinți, Andrei. Ce suntem înaintea lor! Ei au slujit nestrămutat Domnului în foame și în sete, în frig și în goliciune, în muncă și în osteneală, în post, în rugăciune, în prigoniri și primejdii. Cine poate urma sfinților Ucenici, Mucenicilor, Fecioarelor? Și-au vrăjmășit sufletul în lumea asta pentru a cîștiga vecinicia. Ce viață de renunțare, de singurătate, ce ispite. Cîte dușmanii viclene, cîte rugi și înfrînare sublimă, zel și ardoare! Oh! Ei n-au avut nici demnități, nici averi, nici prieteni, nici mărire, nici neamuri. Erau săraci de bunuri dar bogați în duh și slavă cerească.

Andrei îi culegea cuvintele ca mierea delicată. Fie-care cuvînt era pic de jeratic; fie-care val grăit era sabie fumegîndă de lacrămi înflorite. A doua zi a mers senin și lămurit, pășind în Biserică plin de siguranță neturburată sub cele șeaizeci de priviri îndreptate asupra lui. Cuviosul Ambrozie, egumenul mînăstirei, l-a primit la Liturghie afară din Templu, unde Andrei după rînduiala monahicească a rămas în pridvor neîncins, descălțat și descoperit. Acest act era expresia hotărîrei lui de a părăsi lucrurile ce nu se împăcau cu chemarea de călugăr. Cînd păși pragul templului corul puternic întonă:

— Brațele părintești deschide-le mie.

Iar egumenul din Altar:

— Veniți la mine toți cei osteniți și încărcați de păcate.

Căzu în genunchi și egumenul îi puse pe cap cartea rugîndu-se înpreună cu toți cei din Biserică să-l îngrădească prin puterea sf. Duh și să-i dea răbdare. De trei ori i-a cerut foarfecele și le-a aruncat de trei ori; în cele din urmă îi le duse cu umilință și îi sărută dreapta.

Inbrăcă noul său costum de schimnic luă tunica, paramanul, culionul, sandalele și mătăniele; îi se încredința crucea și se făcu obicinuita sărutare frățească și apolisul. In portul negru se găsea mai potolit. Mai liniștit și mai înalt. Inteligența desrobită pătrunse îu zbor toată făgăduința vieței noi. Călugării erau umiliți, oameni simpli și buni. Cîtă deosebire între dînșii și cei de la Sfînta Mitropolie. Acolo ignoranța, depravarea și prostia se împletesc în buchet cu bîrfirea, zavistia și ura; pungași sunt diaconi și nemernici schimnici. Aici încetase aberația; erau călugări nobili de pietate și culți iar printre dînșii Andrei, avea oare cum cunună de mucenic.

In amiaza acelei zile părintele Iacob, ieromonahul Teofan și duhovnicul mînăstirei, părintele Iustin s-au adunat în chilia lui Andrei. Părintele Iacob Îi dicta sfaturile sale însoțindu-le de glume nevinovate:

— Frate, cuvioase părinte Dionis, ce mare ești și frumos în rasă! O, cum ești de olilit. Bunul, sfîntul Antonie cel mare, Simeon stilitul sau Pacumie nu puteau fi mai desăvîrșiți.

— Ah, și cred că în lipsa Sfinției tale voi întîmpina multe greutăți.

— Ce? Viața ta va fi plină de virtuți și departe de toți; n-ai grijă. Trebue să te examinezi, să te încerci, să te întrebi sufletește în fie-care clipă. Ca un războinic semeț să te întrarmezi în potriva vicleanului.

— Sunt trei rînduri de păcate mai ales, asupra cărora insist duhovnicește, zise părintele Iustin: păcatele făptuite în potriva lui Dumnezeu, în potriva aproapelui și în potriva lui însu-și.

— Naintea lui Dumnezeu ce păcate poate săvîrși un schimnic? întrebă Dionis.

— Religia, caritatea, nădejdea și credința pot rima patru rînduri de păcate cînd sunt necultivate. In contra credinței: îndoială, curiozitate, vise, superstiție, batjocură. In potriva nădejdii: neîncrederea în milostenia lui Dumnezeu, presumția, dezgustul, desperarea. In contra carității sunt: murmurul contra divinității, rezistența la inspirațiunile bune, neglijența. In contra religiei în sfîrșit: desconsiderarea pietății, rugăciunei, liturghiei, penitentei...

— O, Dumnezeule! Și în contra aproapelui cu ce se poate păcătui?

— Aici sunt iarăși patru rînduri de păcate; prin cugetare, prin cuvinte, prin fapte și prin neglijență. Și anume: prin cugetarea sunt judecățile îndrăznețe, disprețul aproapelui, invidia, ura, răzbunarea. Prin cuvinte: calomnia, bîrfirea grăită, auzită, neînpedicată, defăimarea, batjocura, disprețul, relele sfaturi, lingușirea, aprobarea răului, declarații false, blesteme. Prin neglijență: întîrziere în a repara greșelile, în a se înpăca lipsa de la datorie.

— Și al treilea?

— Iar al treilea rînd e săvîrșit de om din greșelile contra lui însuși. Sunt: orgoliul, avariția, invidia, necurățenia, lăcomia, mînia. A se crede pe sine însuși, a se trufi cătînd onorori, înșelînd lumea prin ipocrizie sau prin modeslic prefăcută e păcat, păcat mortal. A nu face milostenie după putință, a se neliniști de viitor sunt pacate. A avea dezgust de cei-l-alți, a se bucura de răul lor, a le dori nefericire sunt mari păcate.

Și apoi reluă părintele Iacob:

— Vezi fiul meu, toate acestea trebuesc rumegate, ocolite; sa te scuturi de văpaia lor, în calea lor să nu pășești și vei avea liniște, vei obține viața de veci.

O liniște se răpuse atunci.

— Dai acestea, reluă părintele Iacob, trebuesc observate și de profani. După cum s-a stabilit la sinodul din Tarent șease dispozițiuni sunt trebuincioase celor care voesc să primească mîntuire: să aibă credință, să se teamă de mînia dumnezeiască, să nădăjduiască în mila Domnului nostru Isus Cristos, să aibă dragoste, să ocolească păcatele, să aibă voință sinceră de a-și schimba viața și de a păzi poruncile lui Dumnezeu.

— Cît de bine înzestrați sunt catolicii prin cunoscutele lor Breviaire și Misael romains, care sunt de o putere nesfîrșită, continuă ieromonahul Teofan. Acele versuri evangelice care înalță sufletul creștin și au o influență de adîncă edificare asupra inimelor înflorite de har!...

Și el citi o mică poezie creștină din frontispiciul Breviarului de Tours, în care se numărau cu naivitate faptele unui bun creștin, faptele de pocăință, de nădejde, de adorare, de dorință și refrena fără frica de canoane ca un sperjur între cei nevrednici:

Vexilla Regis prodeunt

Fulget Crucis mysterium

Qua vita mortem pertulit

Et morte vitam protulit.

XVI. Discuție dogmatică

In salonul stăreției se adunară cu toții: părintele Iacob, cuviosul Ambrozie, părintele Iustin, fratele Dionis și Teofan. Părintele Iacob,fusese coleg în seminar cu starițul Ambrozie; dar cel d-întîi a plecat apoi în Tubingen și în Paris unde și-a desâvîrșit cultura teologică. Ambrozie se preoțise întîi, dar după moartea diaconesei a intrat în călugărie. Preot cult și inteligent ridicase mînăstirea moralmente și îngrijise admirabil de bunurile sale.

Un miros de gutui așezate pe la ferestre, de sulfină și de ceai se alunga prin casă. Icoana sfîntului Nicolae al Lichiei și a sfîutului Vasilie, înbrăcate în argint, se topeau discret subt mîngîerea candelei aprinse. Părinții erau veseli și vorbeau tare; glumeau bunii oameni asemeni unor sfinți adunați în raiu la sfatul drepților. Fratele Dionis în haina sa nouă, sumbră, cu privirea sa adîncă, zîmbea grav și moderat. Teofan gras, apoplectic, cu mișcări repezi și cu rîsul larg distra sărmana adunare. Un frate aduse cu stîngăcie tava cu cafele și discuția se aprinse.

— Vedeți aceste costumuri chiar, zicea părintele Iacob... Credeți că n-au fost hotârîte cu regulă aspră?

— Ce taine reprezintă? întrebă Ambrozie.

— In hieroglifica sanctificată, în elocința simbolistă, ele amintesc slujitorului Bisericei mereu misiunea sa.

Tunica sau cămașa de păr e simbolul făgăduinței de voc pentru sărăcie. Paramanul e amintirea neîncetată despre primirea jugului celui bun al lui Cristos, cu înfrînarea tuturor poftelor și dorințelor trupești. Rasa ie vestmînt de bucurie pentru că se dă întru amintirea făgăduinței de ascultare care conduce la viața vecinică... Dar poate acestea vă plictisesc, frați iubiți?

— Nici de cum Părinte, interesul lor ne captivă, zise Ambrozie.

— Cureaua de piele precum cureaua purtată de Ioan Botezătorul în pustii, e încingerea cu puterea adevărului, onoare a trupului și reînoire sufletească. Paliul sau mantia e logodna chipului mare și îngeresc; ea e puterea lui Dumnezeu care acoperă pe călugăr, e înaripărea îngerilor. Cuculionul e coiful speranței de izbăvire. Sandalele sunt gâtirea Evangheliei păcei și în sfîrșit mătăniele sunt considerate ca spadă sufletească, petrecere permanentă în rugăciuni.

— Dar sensul tainic e mai precis la Romani, reluă Părintele Iustin.

— Legile simbolice sunt eterne și universale. Semnul mistic al binecuvîntării la catolici e închipuit prin împreunarea celor trei degete ale oficiantului adică sfînta Troiță. La noi însă tema se încurcă: se încrucișează degetul mare pe al patrulea deget așa în cît al doilea, arătătorul, rămîne întins și al treilea e puțin îndoit în cît formează monograma numelui lui Isus, I. C.; al doilea deget rămînînd întins arată pe iota; al cincilea puțin curbat formează anagrama cuvîntului H. C.

— Acestea, încep Iustin, sunt la urmă tot plăsmuiri poetice. Ce-or fi putut hotărî o asemenea interpretare?

— Mărginirea minței noastre, Părinte. Putem noi, cuprinde marele taine? Nu, și cu toate astea sunt înăscute în noi prin intuiție le constatăm existența...

— Taina rămîne nepătrunsă.

— Ba prizărită cn chipul sfinților Îngeri umbrit de azurul aripelor ușoare.

— Dar taina lui Dumnezeu cine o poate cuprinde, reluă Ambrosie, fără să rătăcească?

— Atributele sale ne sunt cunoscute însă. Că e o unitate întreită, Ființă în trei hipostaze e netăgăduit. Și de nu se poate defini Dumnezeu se poate constata, pricepe în mod tăcut. Căci ființa mărginită nu poate cuprinde pe cea nemărginită, cel josnic pe cel sublim, cel muritor pe cel etern, cel rău pe cel bun. Nu...

— Așa dar în dogmatică ce atribute are Dumnezeu?

O, sunt multe. Vezi Părinte!... Scripturile și tradiția sf. Părinți mărturisesc că Dumnezeu n-a primit viața și isvor de viață este. E lumină fără de lumină. E inteligența supremă. E voință și putere. Spada Sa e înțelepciunea.

— Dar însușirile Sale?

— A-tot știutor în present, în trecut în viitor. E a-tot-înțelept, nesmintit și nepătruns, Taină mai presus de taină.. Lege mai presus de legi. Voința lui e liberă, adevărată, dreaptă. E morala supremă, e dreptatea supremă. Și tractatele de teologie dogmatică îi acordă însușiri supreme și le dilată. In Lecțiunile de teologie ortodoxă ale lui Silvestru Konliabka, ale lui Teofan Proeopovici și ale scolasticilor chiar, care utilizau dialectica, le găsim clasate și ordonate.

— Multe sunt aberații care smintesc fondul doctrinei; dogma se speculează...

— Da, dar altele incarnează istorii întregi scrise după chei oculte. In Scripturi revelația e incrustată în fie-care literă și găsim cele mai bogate rîuri de inspirație. Despre Dumnezeu aflăm că el e în toate și în afară de toate. Că exista și nicăeri nu este. Că e nemărginit, independent, neînvins, vecinic, neschimbabil și atotputernic. El e cel dîntîi și cel din urmă, alfa și omega, exclamă Apocalipsul mistic.

— Treimea, — ce înțelege sfinția ta prin această taină?

— Ce pot eu să știu, mărginitul: că Dumnezeu e unul în trei hipostaze, după simbolul lui Ion Taumaturgul, o știți!... Cum zice fericitul: Fiu adevărat din Dumnezeu adevărat, nevăzut din Cel nevăzut, nestricat din Cel nestricat, nemuritor din Cel nemuritor, etern diu Cel vecinic. Și iată cum definește el Treimea: Treimea e desâvîrșită, ne despărțită și neîmpărțită în slavă, vecinicie și stăpînire: nu e nimic creat, nici mai prejos în Treime oare să nu fi fost mai nainte și să nu fi venit mai pe urmă. Vedeți sfințiți Părinți? Revelația Treimei e adîncă, e în Kabbală, în Maimonide chiar; în Sepher Iedzir, adică în Cartea facerei, Dumnezeu este unul, descoperit în Treime, în cei trei seferi ai săi.

— Cu toate astea zise Ambrozie, dogma Treimei a fost discutată; în vechime, în primele erezii, începînd cu Simon magul, Praxea, Noet, Sabelius, Paul Samosateanul, Marcel de Ancira și Fotiu..

— Mai adaugă Părinte și printre noi pe Bogomilt, mai departe pe Paulicani și Valdenzi. Din nefericire temelia clădirei creștine a fost discutată cu îndrăzneala nebună de eretici. Dar cea ce e important, continuă Iacob este taina egalității și consubstanțialității persoanelor divine. Ereticii care s-au încercat să le izbească s-au spulberat de argumentele sf. Grigore Teologul, Vasile cel mare, Ilariu și Augustin. Ceriuțiu, Ebionițiu, Carpocrat, Teodot și Artemon care pretindeau lucruri atît de contrarii dogmelor s-au stins în vîut. Numai Arin condamnat în sinodul ecumenic din 325 a dat mai mult de lucru. El pretindea că Cuvîntul sau fiul lui Dumnezeu există în timp, înaintea tuturor lucrurilor. Zămislit din nimic, cu toate că în urmă Dnmnezeu a creat prin el toate.

— Prin urmare ce însușiri atribui Fiului?

— Fiul e dumnezeesc voi zice și eu cu marii doctori, asemenea Tatălui cu toată desăvîrșirea lui Dumnezeu și anume: creator, providențial, puternic, stăpîn a toate, rege al regilor, domn al domnilor. Și sfîntul Duh cu cele șeapte atribute ale Sale, înpreună cu Tatăl și cu Fiul, chintezențiază deci credința catolică, ortodoxă în toată puritatea sa. Urmînd așa dar cu Atnnasie cel mare ne vom forma un Simbol mistic mai perfect și mai sigur. Dumnezeu e în trei persoane și trei persoane într-unul Dumnezeu sunt, fără a se confunda, fără a se separa substanța. Căci alta este persoana Tatălui, alta a Fiului și alta a sfîntului Duh. Dar dumnezeirea Lor a una, slava Lor deopotrivă, mărirea Lor eternă. Necreat e Tatăl, necreat e Fiul, necreat e sfîntul Duh. Imens e Tatăl, imens e Fiul, imens e sfîntul Duh. Vecinic e Tatăl, vecinic Fiul, vecinic sfîntul Duh. Și sunt un singur Etern; nici trei necreați, nici trei imenși, dar un singur Necreat și unul singur Imens. A tot puternici sunt Tatăl și Fiul și sf. Duh; dar nu sunt trei ci unul singur. Tatăl e Dumnezeu, Fiul e Dumnezeu, sfîntul Duh e Dumnezeu. Și nu sunt trei domni ci un singur Domn. Așa în cît Tatăl și Fiul și sfîntul Duh sunt Dumnezeu: dar nu sunt trei Dumnezei ci unul singur. Căci după cum adevărul creștin ne obligă să mărturisim că fie care persoană în particular este Dumnezeu și Domn, ast-fel credința catolică ne oprește de a susține trei zei sau trei domni.

— Ah, frumos și perfect. Cu toate astea, Atanasie cel mare nu mărturisește credința catolică orientală...

— El spune; Tatăl n-a fost făcut, nici creat, nici zămislit în vre-un chip; tot așa și Fiul și sfîntul Duh. Ci Fiul decurge de la Tatăl, iar sfîntul Duh de la Tatăl și de la Fiul.

— Și în această Treime nu e nici unul mai vechi, nici mai puțin vechi, nici mai mare, nici mai mic; sed totae tres personae coeternae sibi sunt et coaequales. În cît subt toate privințele, după cum s-a apus trebue adorată Unitatea în Treime și Treimea în Unitate. Apoi mărturisește și incarnația mîntuitorului nostru Isus Cristos, care nu numai Dumnezeu este ci Dumnezeu și om; Dumnezeu fiind plămădit mai ’nainte de veacuri din substanța Tatălui; om fiind născut în vremuri din substanța unei mame. Dumnezeu desâvîrșit, om desăvîrșit, avînd un suflet rațional și o carne omenească. Asemenea Tatălui în dumnezeire, mai prejos de el ca om. Și cu toate că e Dumnezeu și om nu sunt două ființe, ci un singur Isus Cristos. E unul, nu prin schimbarea dumnezeirei în om, ci prin unirea omului cu dumnezeirea; unul în sfîrșit nu prin amestecarea naturilor, ci prin unitatea persoanelor. Și sfîrșește în chipul Simbolului niceoconstantinopolitan, pe care îl mărturisește și Biserica noastră: căci după cum sufletul și carnea nu făuresc de cît un singur om, ast-fel Dumnezeu și om sunt un singur Isus Cristos. Care a pătimit pentru a noastră mîntuire și s-a coborît în iad și în a treia zi a înviat din morți. Și s-a suit la ceruri și șade d-a dreapta Tatălui de unde va să vie să judice pe vii și pe morți. La venirea căruia toți oamenii trebue să învieze cu propriile lor corpuri și să-și dea socoteala de faptele lor. Și cei care vor fi făcut binele vor merge în viața de veci, iar cei care vor fi făcut răul vor fi aruncați în focul de veci, Ilaee est fides catholica...

— Da, dar e o erezie, întrerupse Teofan, strecută în acest Simbol prin purcederea sfîntului Duh.

— E dogmă, eternizată din ambiție nebună, chiar fără multă valoare doctrinară.

Și discuția căzu din religie în poezie; de la Treima la erarhia cerească, la spiritele necorporale, la suflete. Părinții erau veseli și tristețea gonită din sufletele lor.

— Vedeți sfințiți Părinți, zise Teofan, pentru întîia oară răsună o asemenea discuție într-o comunitate creștină romînă. Priviți acești preoți, josnici misionari ai Verbului. Ce sunt dînșii? Șnapani, clăditori de copii, hoți, bețivi. Ei nu pricep nimic, nu citesc de loc. Trufași, de o indiferență criminală pentru fapte ideale, inimele lor nu sîngerează de răul aproapelui, graiul lor nu se stinge de necazul altora. Miniștrii Altarului, cuvioși frați, călăuzele sufleteși, reprezentanții dreptății, moralei, păcei, sunt cerșetori nevrednici, înapoi cu civilizația și cu inteligența. Atîta corupție ridică o mînă blestemată spre sfîntul Altar și ajung sperjuri. Se alunga zvonuri crunte; se spune de episcopi hoți și simonieni, se zice că printre monahi bîntue vițiul lui Onan, că maicele fac copii și îi îngroapă de vii. Și autoritățile lovesc în curate și neatinse opere de morală, ocrotind vițiul mîrșav. Marele pontifice nu-și sfîșie de jale hamida. El tace și nu predică cruciata morală și nu se sfiește să patroneze insulte pe numele lui Crist. El, oh... Propovăduitori nu știu să vorbească; scriitori n-au talente; catiheți nu știu să învețe. In seminare e vițiu și prostie. Au familii și griji și copii; cum mai pot sluji Domnului? Vai, preoții, preoții. Ei violează sfîntul Altar, ei ne insultă și bîrfesc pe Dumnezeu. Moarte lor, sunt vrednici de moarte: răul pe care îl fac n-are pereche.

O pauză lungă se răpuse între dînșii; și abia tîrziu părintele Iacob interveni:

— Ai dreptate Teofan. Dar ce-i de vină Biserica ortodoxă? Ah, cum s-au dus toate! Operile moderne sunt departe de a ajunge pe cete vechi. Atunci inspirația și geniul luminau cadrul impozant al credinței; azi inspirația a dispărut; n-a mai rămas de cît o imitație seacă și rece fără să atingă inima.

— Da, preoții sunt răi, răspunse Teofan; dar credința strămoșească și tradiția trebue respectate.

— Fie, credința ortodoxă, grăi noul monah Dionis, însă în materie de literatură ortodoxă suntem anulați. O indolență mai ucigașe și o lipsă de respect mai vădită pentru sfînta Biserică nici nu se poate plazmui. Lipsa de publicații morale și nulitatea cîtorva scriitori care s-au aventurat pe terenul publicării sau propagandei ortodoxe cumpănesc în inimile noastre cu accente dureroase.

Călugărul Dionis se înflăcăra Și elocința lui înflori într-un pîrîu vrăjit:

— Otrava care mistue țara noastră și scăderea jos nică în care ne aflăm sunt pornite tocmai din moartea idealismului vremilor duse. Închis în cercul său refractar oricărei mișcări intelectuale și morale, în rolul său negativ de involuție, clerul ortodox e mort. Pe cînd clerul romano-catolic poseda în sînul său membri viguroși și talente excepționale, la noi domnește obscurantismul și nedeatoinicia cea mai deplină. Dacă avem oameni capabili și persoane sigure de știința lor aceștia își îneacă fondul și cunoștințele într-o hartă fără disciplină.

Un scriitor se caracterizează mai întîi prin tehnica sa, iar aceasta are nevoe de urbanitate și preciziune. O singură operă să mi s-arate în limba romînă, o singură lucrare datorită unei persoane bisericești; care sa poată fi citită pînă la sfirșit. Acea clădire arhitectonică a stilului flaubertian sau melodică și clară ca în Bossuet, acea eleganță cuceritoare și simțire duioasa care trebue să parfumeze o operă bisericească, sufletesscă sau morală, care se adresează în primul rînd inimei, par-a fi desconsiderate cu cea mai mare încăpățînare da către scribii noștri bisericești.

Închipuindu-și că păstrează sanctitatea neviolată a pietății și cucerniciei își făuresc expresia idealități într-o haină abracadabrantă și necitibilă. Ast-fel cu cărțile liturgice, ast-fel cu cele de pietate absolută, ast-fel cu revistele bisericești, ast-fel pretutindeni unde un prelat are să-și formuleze o idee, să-și afirme o ambiție. Un stil greoi, slavonit sau grecizat, inversiuni protrivnice limbei noastre, frazare zadarnică și obositoare. Pe cînd adevărata limbă romînească, frumoasă întotdeauna verde și viguroasă în etern, zace închisă în poezia populară, adormită pe lirele sale. Ce să mai vorbim de limba omiletică! Dar cultura exclusivă a clerului nostru, dar sălbăticia sa austeră în aceste vremuri de modern estetism și de plastică rafinărie.

Se aduse din nou cafea și dulceață. In aceiași vreme adunarea se reînsufleți cu părinții Mateos și Cosama, iarăși călugări inteligeuți și puțin artiști. Mateos era un bun tenor și ținea recordul cîntârilor bisericești, Cosama un zugrav de talent. Părinții insistată re lîngă Mateos să cînte ceva și acesta nu se lăsă a fi mult rugat. Începu să cînte un himn al sfintei Fecioare, cu o tonalitate doriană, de o optime bemolizată. Părinții îi ascultară în tăcere sorbindu-și cafelele cu tact și Mateos cînta mereu, ca nu personaj hieratic, dînd glasului său accente tot mai înalte.

Și au stat ast-fel discutînd vreme multă. Curînd toaca se auzi în dimineața răsunătoare și plecară. Cosama ținea un felinar luminînd calea; din toate părțile curgeau călugării ca siluete nelămurite bîjbîind prin noapte. Clopotul își frîngea pietatea ungătoare asupra lor cutremura zarea moartă, înbrăcînd în lacrămi holdele. Rar, arar toaca își înălța la rîndu-i picăturile melodioase în același concert, într-un zbor fantastic: ding-dang-alang-lung-laug-aug...

Lumînările în sfeșnice, căndelile ațipite pe altar, cîntarile, păreau ca niște slujbe din vremile d-întîi ale creștinismului în negre catacombe. Părintele Iacob esamină în această vreme Biserica. Zugrăveala nouă și simplă, era în genere proporțională. Pe frontar radiau scîntei: Moise între Daniel și Aron, Ilie între Habacuc și Eliaseu, Ieremia între Osea și Sofonia, David între Nahum și Solomon, Isaia între Aggeu și Amon, Iona între Iob și Ioel. Apoi pe de lături erau scene din Scriptură, sfînta Cină, înmulțirea pîinelor, parabolele, corbul purtînd mîncarea lui Ilie, Habacuc purtînd lui Daniel la groapa cu lei, judecata din urmă și iadul.

XVII. Viscolul durerii

El nu i-a spus unde se duce și părintele Iacob n-a îndrăznit. De atîta vreme îl aștepta copila crezînd că este la Ploești pentru regularea afacerilor sale. O singură scrisoare a primit de la Andrei în care-i spunea că va sta mai mult aici, multă vreme în ori-ce caz. Acest vag în care se înfășură o turmenta mereu. Mereu plîngea.

In această Duminecă, doamna Nestor veni cu trăsura să o ia la șosea. Citise pînă atunci un roman, un roman în manuscris,rămas de la Andrei: îl recitise în geniala sa măreție și îl înțelesese. Cugeta tocmai asupra subiectului bizar și esteticei sale înflorite. Eroina era amorezată de un efeb, care se zămislea noaptea din nimic și venea în patul ei cu delirul resfirat pe chipu-i de marmură. El pierea dimineața și, subtilă împudică îl plîngea. Asemeni se găsea Marta purtînd iubirea sfîntului, neprihănit în abstinența lui, în vocația lui delicioasă. Eroul era Voevodul, bărbatul Cefizei, care plecase de multă vreme în războae crunte. Și nobila domniță ostenită de așteptare și duioase iubiri, frivola Cefiza, deveni coruptă. Aprinse lumini în ceardacuri și puse muzicanți în turnuri. Veneau nobili boeri, vornici, logofeți și spătari. Erau beții, voluptăți nebune și danț. Danțau femei mîndre și domnițe, danțau femei sperjure în plăceri smintite și atît danțau!

Era bal într-o seară și Cefiza nebună de păcate și voluptăți infame. Efebul îi apăru iar, aevea acum, cu liră ciudată smulgînd din corzi melodii vrăjite. Și el cînta, așa cînta!... Jucau domnițele fermecate, perdute parcă în amețeală — jucau și efebul magic tot suspina, mereu cînta. Dar cînd miezul nopței băt în turn, cînd cocoșii, crainici ai nopții, prevestiră cu al lor glas, saloanele luminate amuțiră și tăcură, muzici și lumini. Nici răcnet nu s-a auzit, nici vaete nebune. Doar robii văzură zburînd în aer forme diafane subt nimbul de flăcări, rînd pe rînd în haos. Și în fruntea lor pierea în văzduh Cefiza cu o coroană de sînge pe frunte-i. Efebul fusese dracul însu-și. Iar femeile blestemate au mai rămas doar în balade și doar palatul se mai înălța etern și colosal. Și în clipa cînd intra doamna Nestor tocmai sfîrșise finalul:

«...Un măreț palat mort, cu porți de aramă ferecate în marmură. Înalte turnuri negre î1 domină și ferestrele-i arcate sunt întunecate tot-d-auna. Un lac cu apă moartă îl adoarme în străfundn-i. Spelunei sfioase zac înecate îu somnul etern. Eterne ca și umbra, vaste grădini și dumbrăvi ideale îl înconjoară. Și vîntul nu aleargă în crengi, graiul vesel nu s-aude, lumina nu s-aprinde. Tăcută și mohorîtă e ziua lui, aceiași e noaptea tot-d-auna. Prin lungi coridoare e liniște de mii de ani. Ciudate statui au încremenit în pacea lor. Și arare ori forme albe mai apar pe poteci umile, arare-ori mai tae în mers de strigoi imensitatea liniștei, Se plimbă tăcute....»

Se îmbrăcă repede și se ivi mai frumoasa, dar solemnă. Șoseaua era tristă și Octomvrie îi devastase întreaga podoabă. Șiruri lungi de frunze moarte dormeau la pămînt sau tot mai picurau leneșe de pe crengi. In jalea ei Marta le urmărea cu un zîmbet ceresc. Norii, șerpii marilor, se încolăceau în văzduh; văzduhul era prăfuit în cenușe ca în poemele eroice și croncanitoare își resfrîugeau cobea tînguioasă. Alergau în neastîmpăr și lăcrămau pe lămpile electrice, se alergau și dispăreau. Revedea acele locuri ale nopții mistice, își aduse aminte de accentele ideale cînd a plîns cu Andrei.

Câte-va trăsuri închise urmau greu și cînd frigul se înteți rămaseră aproape singure. Așa tăcută era și adincă Marta. Cu ghiața pe sufletul ei abia mai răspundea întrebărilor doamnei Nestor; apoi încep să plîngă nemotivat. In zadar o întreba buna femee, Marta zîmbea:

— Am plîns? Nu, nu...

— Ți-e frig Marto? Vrei să ne întoarcem? De ce plângi?

— Nimic, nimic, doamnă Nestor...

Și porniră spre casă. Un cîrd de ciori le-au urmat încă pînă în capul podului, tot urlând și tînguind.

— Parcă sunt cioclii după un mort.

— Ce gânduri!,„

N-a mai voit s-o lase acasă, atît era da tristă. Și dorul îi îneca sufletul ca luntrașul în luntre cu Maria egipteanca.

Abia sosi acasă și vântul și ploaea deasă începură să bată în ferestre. Doamna Nestor se căznea să o distreze și era bună dînsa. Luară masa împreună și o rețin acolo. Distrată abea răspundea întrebărilor banale, abea ’și mai deslușea răspunsurile. Tremura.

Pe la zece Marta trec în odaea ce-i fusese pregătită. Cu inima strânsa de jale ca în casă străină, abea rămase siugură și își ascunse capul în pernă. In psalmii vîntnlui se cutremurau himnuri funebre.

In odaia cocheta se amețea tăcerea subt muzica depărtată și surda. Se simțea bine în dantelăria bogata a patului și adormi lesne. Albastre visuri îi legănau pleoapele și sufletul, curgean în inima-i duioasa și o răpeau. Evocă chipul poetului din penumbra moartă, măreț pe aripele fantaziei așa cum l-a iubit în seara din urmă.

Numai graiul vîntului îi striga la ferestre parc-ar fi vrut să spună, mereu să spună ceva. Nu-și mai desluși visele din toropeala somnolenței care-i îneca întregul gînd. Pricepea parcă drama și ar fi fugit. In clipe de durere presimțim nenorocirea nouă și o așteptăm. O ghicea Marta perdelată prin necunoscut.

Dar două ceasuri după ce adormi un zgomot acoperit se făcu în odaea ei. In aceiași clipă veioza tresări ca atinsă de un duh tainic. Pe pragul odăei se ivi înfricoșat ca un mort Alexe Leoveanu.

Doamna Nestor îl chemase de cu vreme; chemase și pe Evantia la masă crezînd că într-o societate mai numeroasă Marta va fi mai distrată. Însă fie vremea rea, fie lenea opriră pe Evantia să vină. Leoveanu nu era acasă și cînd găsi biletul mătușei sale, plecă îndată. Dar atît doamna Nestor cît și Marta erau deja culcate. Cînd află de la servitoare că Marta este acolo un fulger pervers îi săgetă mintea. Se opri gînditor cu o speranță și îndoială. Rănitul de altă dată, orgoliosul nebun, simțea acum voluptatea răzbunării, siguranța unei izbînde, văpaia poftelor brutale.

Spuse servitoarei să nu facă nici un zgomot de venirea lui și se strecură ușor pînă în camera Martei. El cunoștea toată dispoziția casei, știa că zgomotul n-ar putea să fie auzit de doamna Nestor. Și se hotărî. Cînd deschise ușa cu priviri de hienă furioasă, vagul răsapîndit de veioză îl înecă. Se apropie de pat ca un nou stăpîn al unui regat mai puternic; păgîn zîmbea ca un demon trufaș la vederea prăzei. Covorul îi topea zgomotul pașilor; râmase lîngă pat în contemplare multă vreme.

Nici odată nu simțise senzația violului, nu cucerise ceva cu puterea; avusese totul fără rezistență și fără dorință iar cînd eșa din patul mîrșavelor sale femei se simțea dezgustat. Astfel înaintea ficei lui Ietfeu era nevrednic; o clipă de remușcare îi murmură în suflet. Voi să plece și locului tîmpit rămase. In această vreme Marta își scoase brațul din înveliș; plapuma înlăturată îi descoperea picioarele pe jumătate; în salturi se legănau sînii săi, cu un ritm parfumat la fiecare răsuflare. Și așa de frumoasă cu părul în chip de glorie în jurul frunței, cu voluptăți infinite de menadă nebună și de Venera din ape, corpul său era arzător înecat în spazme și bătut de dorinți. De doruri veștede și putrezite pe care o educație pioasă și o convingere poetică le adormea în sufletul său.

Leoveanu se dezbrăcă. Și gol era frumos ca un Antinous zeificat, îi ardeau ochii în voluptăți roșii. Și tot mai rezista încă.

Un demon stupru îi fulgeră prin minte, spazme de Lămîi și de necrofil, de sadism și masohism, tot convoiul depravărei rafinate și secate în lupanarele parisului. Ele îl provocau arzătoare înaintea acestei marmuri calde. Obscen își lipi gura moartă de viții pe gura ei și senzația fumegîndă îl făc să tremure. Și o cuprinsese în brațe furios amețind-o în văpaia de sărutări.....

Sărmane Andrei perdut în chilia ta, îți rumegi la ceasul ăsta gîndurile și lăcrămezi poate pe cartea de rugă... In neagra liniște a nopții poate aiurări desperate auzi din graiul vîntului, mor tainele depărtării în fereastra ta!...

Și în întunericul mîngîiat numai de candela pală în cristalul său, în această odae martora grozavei tragedii, cum izbucnește un vulcan, cum țîșnește un cîntec, sublim ca o poemă a iubirei zmintite, Leoveanu făuri cea mai căzută voluptate, voluptatea pe care nimeni n-a îndrăznit să dorească. Această unire bolnavă părea ca voește să cîștige totul. Voia să păteze crinul sîngerîndu-i corola și l-a pătat. Răpea de pe buzele ei sărutări mortale cum arhanghelul Gabriel păcătuia cu Maica Domnului, cum îi sorbea sărutările de columbă.

Carne, carne smintită, văpac cumplită, carne arsă de dorință! Care-i himnul tău, durerea ta și taina ta? Himnul tău e mort și durerea ta moartă; dar graiul tău îngropat luminează mereu încă, dar graiul tău statornic ne cîrmuește mintea încă și sufletul tot-d-auna.

Căzu jertfa înebunită de spaimă, fără să-i dea socoteală și fără să priceapă toată orbirea nopții. Un viol tragic, un viol al inocenței, al curăției și al iubirei se înecă în patru ziduri; patru ziduri sorbiră strigări de spaimă și delir și spazm, adăpostiră o Dircee creștină subt o dramă grozavă. Și nu strigară de durere și nu căzură în țăndări la pămînt.

Cum Marta leșinase ast-fel a stat noaptea întreaga, plînsa ca o moartă de aduceri aminte.

Plin de sîngele candid Alexe Leoveanu plecă dar cu pofte mai aprinse și cu dorinți de friguri. Se opri în stradă amețit și s-ar fi întors înapoi însă-i era teamă de scandale acum. Din acele clipe trecute în furie simțurile lui rafinate n-au simțit ambrozia toată, nu s-au înecat în toată voluptatea lor depravată. Trecuse miezul nopții și rătăcea încă pe stradă puțin nebun, dar minunat de efecte.

Abia întors acasă în odaea lui frumoasa și parfumată și dureri de nevropat îl înecară. Din fluxul hiateriei lor, din graiul lor, mintea lui torcea noi voluptăți și spazme multe

Porni iar din casă și din grădină se întoarse în odaea sorei sale. O privea jalnic și nu-i putea vorbi; o privea trist și trist mereu ca ghiața.

— Pari un mort Alexe; asemeni cui?... vezi ca acest neghiob palid.

Și-i arată un crucifix de fildeș care era pe măsuța lui de noapte.

— De unde vii la ceasul ăsta! In ce orgie te-ai ruinat încă?

— Nicăeri Evantio; dar vremea tînguirei a sosit; hai să plîngem, o, sunt nevrednic.

— Nedemn? Ce sunt toate acestea? Nu, cumva ai de gînd să te pocăești?

El o privi stupid.

— Evantio noi suntem păcătoși și nimic sfînt n-avem.

— Ce înțelept!

— Și nu credem în nimic și nu suferim; nu suntem, noi cei d-întîi și cei din urmă?

— Dar de la ce academie vii, frumos stoic?

Sunt rău, sunt perfid, sunt căzut și cîine pribeag; mi e groază de mine și aș vrea să sufăr. O, tu....

Și putredul decavat se simțea umil; își îngropa capul în plapuma Evantiei și nu-i vorbi multă vreme. Estet depravant Alexe era un cavaler al răutății cumplite și al mizeriei omenești; dar în străfundul sufletului său erau accente de poezie liberă și flăcări de cîntec.

— Ce ți s-a întîmplat Alexe? Ce ai? Ai perdut la cărți se vede, sau ești beat.

El nu voi să-i răspundă; ofta numai și îngînă:

— O soră, soră perdută.

Ii fumegă apoi gura pe țîțele ei.

— Alexe, dar tu știi cît te iubesc, lumina mea! Fii rău sau josnic, criminal sau blestemat; eu te iubesc așa ca Popea, ca Actea și a ta voi fi.

Iar sînii săi mari, voluptoși, pulpele sale de albeață satanică, cu dungi de azur, tremurătoare de orice atingere, gura sa voluptoasă, deschisă acum în delir, mîinele sale crispate în accese de nimfomană, în exaltarea genezică, transformaseră ființa pustie de virtute într-o bacantă orgiacă, într-o Circee moarta de vițiu.

Alexe rîdea fioros; Evantia rîdea în brațele lui; și rîdeau amîndoi, doi blestemați.

— O fugi, o, fugi nebuno, aprinsă carne; sîngele tău e otravă și glasul tău mîngîioasă desmerdare și durere; fugi...

Așa vorbi el și plecă; fugi trîntind ușa în uramă, lăsînd-o goală, cu ochii dilatați ca hidra din Lerna, drepți și trezi în noapte. Goală rămase Evantia ca adamiții în toată frumusețea ei tristă; se cerea pradă plăcerii; își îndoi picioarele și cutele pielei sale vibrau de beții; părul despletit îi curgea fantastic, înmuiat în sudoare; parfum cald, de femee, de voluptate și de iubire izvora dintr-însa. S-ar fi dat și ar fi grăit strîngerii în brațe; ar fi strîns o lume toată, numai trupuri, carne și bărbați. Organele genitale o ardeau cu mîinile crispate între pulpe ast-fel căz, gem, tăc...

Și izvora lumina zilei din taina răsăritului; încet se desprindea din suflarea urieșilor vîntul craiul domnitor, zguduind fereastra.

Ca o bătrînă, moleșită se scula Evantia din pat tîrziu și pe covorul moale picioarele-i albe alunecau întrezărite în întregul lor prin transparența câmășei Și-i curgea pârul într-o dezordine de lunatică; tot îi mai vibrau sînii nepotoliți;.

O clipă amețită privi în jurul ei, cu liniștea morții urmată acceselor de listerie; coutemplă crucifixul de pe masă, lăsîudu-și adînca voluptate a privirii pe chipul Mîutuitorului; cu mîna stingă sprijînindu-se de gheridonul încrustat cu palisandru, apucă sfîntul lemn în dreapta-i sacrilege și îl duse la buzele sale; îl iemuie în sărutarea-i nebună; într-o sărutare ce ar fi cuprins toată lumea; îl înecă în iubirea turbure dăruiudu-i accente mistice din vinovăție, își amețea gura sîngerînd pe gura mai rece a lui Crist și așa rămase într-o înfățișare de fantomă și nebună crescută din umbre. Își aduse aminte de Safe și de elegia sa zmintita curemurîudu-și simțurile în bătae de parfumurV exaltate.

Numai tîrziu părăsi sfîntul simbol și luă în picioare niște șoșoni iar pe d-asupra un palton și plecă nebună, nebună cu dor de văpae otrăvită.

XVIII. Calvar

Cînd după două zile de aiurare și delir Marta se privi în oglindă, își găsi chipul mai alb ca ceara mai pal ca aurora ernei. Intre cărțile ei își simțea duioșia tîguioasă, sufletul perdut și era neliniștită. Luă un roman și nu ’1 deschise, o carte de rugăciuni și o asvîrli; privea afară și nu vedea.

Se frămînta mistuită fără să-și poată fixa gîndul. Ar fi dorit să fie aici Audrei, numai lui să-i spună, după expresia reginei enigmatice de Șeba, tot ce avea pe inimă.

Își îndreptă gîndul spre Andrei, își concentra sufletul în jurul lui și îl plînse dornic. Cu părul ei ca femea căzută cu parfumuri i-ar fi șters plînsul, legănîndu-i durerea; dar din glasul lui ar fi tors mistuitoare speranțe. Ah, ar fi stors speranțe.

In aceiași clipă toaca de la Biserică tae liniște cu rîuri de pietate; toaca de lemn și clopotul de acioae străbat surde în astă seară; era a doua zi sf. Dumitru și Marta se închină. Căz la icoane rugătoare? Nu ocrotește sfinț Dumitru pe fecioarele sărmane? Invocă iar pe Maica Domnului plîngînd. Suferea cum n-a mai fost aspră durere și fără graiu nobila copilă.

Și atît s-a rugat cu dor cătînd în ochii ei, cît n-a mai plîns. Reluă o scrisoare după masă și nu mai îndrăsni s-o deschidă. Căz la pămînt ca moartă și gem; un ceas a stat așa și mai mult. Se sculă tîrziu, în sufletul ei cu tot dorul apus.

Oh, nevrednica de mine, Doamne!

Și iar citi scrisoarea, iar și de multe ori cu lacrămi mari ca picuri de perle.

Zînă foarte nobilă,

Îți aduc vești dureroase prin carte depărtată și te doresc în palatul sufletului meu, pe tine sora mea, tu care ’mi ești mai mult decît soră. Dac-ași fi voevod războinic aș sosi pe lac albastr biruind adîncul și răpindu-te pentru mine numai, floare minunată, ca preț, de războire; dacă mi-ar fi îngăduit ți-ași încorona glorioasa frunte în diadema neajunsă a viselor mele, din inima mea; dacă n-ași fi sfînt aș rumpe din cor de lire cuvinte sonore prin care renumită te-ași face în patru vînturi.

Te ador în tăcere asemeni nopții tainei mele, asemeni durerii prin cîntec mai frumoasă. Și gloria mea și scopul și izbînda vieții mele tu ai fost. Iubirea ta îmi parfumează îndelung sufletul și mă ucide jalea ta. Ca Abelard mistuit de dorinți am poetizat iubirea în depărtare și înaintea Altarului căruia mă închin am adus-o jertfă mai scumpă de cît viața mea. Adevărul evangelic refreneaza, ecouri azi în sufletul meu și umilit mă simt.

... Trei zile înainte de plecarea mea la mînăstire eram bătut de patimi. Visam încă fee din umbre și plîngeam cîte nu sunt; adoram dureri ascunse și chinuri apuse.

Îți aduci aminte de prietenul meu sculptorul Giacomo? Era un maestr estet și adesea evocam cu dînsul mistere în casa bătrînului rabin Eleazer. Ți-am vorbit de grupul său de marmură înfățișînd doi efebi înlănțuiți în vraja unui erotic sărut. Admiram acest grup de plastică ideală, mă înfiora măreția artei și oftam în madrigale. Am stat în ziua aceia topit în contemplare, în singurătatea atelierului său, purtîndu-mi ochii din marmură în marmură, din Frinee în Mesalină. Și cum mă oprisem înaintea unei Artemize incomparabile începui să grăesc în beție voluptoasă poema mea neprosodică Pro corona pe care am întonato împreună în noaptea de adio. Tîrziu, după ce o recitai, cînd crinii aerului sfînt nu mai vibrau, cu ochii mereu în ochii nemișcați și straii, cu mîngîerea leneșe înfiorată pe trupul Artemidei goale, două brațe de marmură calde se înpletiră după gîtul meu. Artemiza se desprinsese din piedestalul său și recile-i săruturi înpetrite curgeau pe sufletu-mi ca fulgii păsărei stimfale. Mă ardeau ochii ei aprinși, văpaea brațelor ei, muream mereu în agonia voluptății.

Și în zadar căutam să mă scutur din spazmul iubirei zmintite; nu-mi mai puteam da seamă și îmi aiura capul. Magia necuprinsă a cutremurării, acest vis fără pereche de taină și adînc, poezia acestor clipe de parfum vrăjit mă transportaseră în valsul norilor melodici ai copilei Hele.

Giacomo nu era acolo și doar statuele lui zîmbeau liniștite, prinzîudu-se în mintea mea în hore nebune și danțuri obscene ca jertfele negre ale lui don Juan de Marana. Mă socoteam purtat într-o scena ideală, zămislită din vrăjile lui Eleaser. Am închis ochii multă vreme în raiul de hașiș, legănînd ca răii lumei ideale, evocînd valkirii din curcubee...

Cînd m-am trezit eram căzut și sîngerînd înțelesei totul. Evantia Leoveauu goală, adormias alături înecată în voluptățile răpite; pe buzele ei tot mai răsuna pulberea virginității mele, pe pulpele ei sîngele pubertății.

Cum să-ți explic taina?

Evantia Leoveann, sora mizerabilului care ți-a făcut propuneri lubrice, venea adesea în atelierul sculptorului și în toată goliciunea servea, nerușinata, drept model Artemizelor și prostituatelor clasice. In beția mea luasem modelul drept plastică marmură și într-o reverie estetică am perdut comoara virginității mele, singura bogăție a poeziei mele. Fusesem violat fără știință, ucigător de pasionalitate. Auzi tu Marto? Din clipa aceia nu mai eram virgin.

Din clipa aceea alba fee a nopților mele a zburat, dorinți blestemate m-au cuprins, spazme revoltate răcneau în peptu-mi. Păcatul, păcatul mă chinuia și eram nevrednic cu atîtea spaime înaintea ta. Mîntuirea mea și roza cruciferă erau compromise.

Ca Pandora, motiv de scandale Evantia Leoveann m-a perdut întunecîndu-mi gloria cerească. Am fugit cu groază și furie de lîngă dînsa și am blestemat-o plîngînd. In lacrimi ași fi înflorit ca martirul pustnic toiagul veșted; ca Grni ucigașul legendar m-am căit de greșeli. Iar așa murdar am venit în pacea mînâstirei, aici cătînd liniște doar...

— Sunt, vai, un motiv de durere pentru el, eu care nu mai merit, își grăi Marta? Cu ce drept mai turbur o existență sfîntă? Cum mai pot privi în ochii lui?

Și femeea, copila violată sîngeră încă la gîndul incestului. Era pîngărită, erau pîngăriți. Logodiți durerii, ca o Heloisă fără păcat, Hero și Leandru!

— Nu, zise Marta, s-a isprăvit... Nu este moartea apa lustrală, țărmul leteean? Din vîrtejul morții voi sorbi elexir magic, rece fi-voi curata, cu aceiași cunună de fecioară, de mireasă.

Și se plecă iar la icoane în genunchi:

— Maica Domnului, Maică fecioară, Maică prea curată!... Inima mea nu va mai clipi... Te odihnește inimă înaintea Ei și ertare primește. Iartă, o, Tu ce știi să erți și mă mîntuește. Și-l mîntnește, Maică! Iartă-l în imperiul Tău, în lumina Ta, Stăpîna lumei!

Dar abia tăc, încleștîndu-și gura pe durerea ei. In delirul aprins grăia ce nu trebuia. Și a deschis fereastra. Privi în adîncul cerului fără nici o stea și greu ca plumbul. Privi înaintea ei; crengi desperate plîngeau în zborul vîntului, sunau ca oasele scheletelor din Fingal. Vîntul ofta aci ca un copil, aci ca în suflet păgîn zdrobit de durere. Era plîns în toate și în toate era tristețe nemăsurată ca și în sufletul ei, ca și pe gîndui ei.

A stat la fereastră mult cu setea stranie a morții, a stat mereu și ar fi stat așa. Se dezbrăcă în vîntul geros, nămețit și surd și vîntul îi lovea peptul ucigaș.

In grădină era întuneric; nici pasărea morții nu mai cînta. Un zbucium nebun îi îngheța și ardea sufletul își pironi coatele de pervaz și fruntea în palme astfel vreme multă, multă vreme. Ca ochi sticloși, străbătea văzduhul. Ce privea așa mereu? Naintea ei se deslușeau icoane, se alungau chipuri multe.

Rîse și plînse. Și plînse vîntul tînguindu-i jalea înpreună. Gerul negru și zăpada îl loveau peptul, înghețînd-o și întristînd-o. Cu ochi de nebună era grozavă, atît de goală în frigul nespus al nopții.

Abia tîrziu a plecat de la fereastră. Luă un manuscris de versuri și plîngătoare grăi:

O pasăre tîrzie cu penele mestre

Venit-a la ferestre;

Fu solul morții negre sau poate neagra moarte

Cea tristă, tristă foarte?

Și cum spre cer azi noapte plîngeam în lacrimi grele

Căz o stea din stele;

O mama mea prea bună, steluța lucitoare

De ce căz în mare?

— Și steaua mea și steaua mea!.. Ce zeu vrășmaș îi stinge lumina? Dar eu ce sunt?

Și căz așa, așa de tristă privind. Se admiră o clipă în oglindă goală și despletită, frumoasă și nobilă ca o poemă, ca Lucreția victimă.

— Sunt frumoasă, sunt sublimă, striga în delir; frumoasă și sufăr. Doamne, cît sufer!...

Apoi o lungă tăcere urmă, o lungă durere.

— Războinic, te rumpe din slava ta și vino; vino, o, tu, neînvins. Arată-mi chipul, sub privirea ta mă arde... Hai... ha... ha. Don Juan, Don Juan!...

Mai mult moartă, în turbarea amețelei, își îndoia mijlocul desperată fără firul Arianei în labirintul sufletului său.

Astfel amețită, pe pragul nebuniei a stat multă vreme: în frigul morței cu ochii holbați în tavan ca o epileptică în acces, măreață ca Desdemona în clipa supremă. O vrăjeau viziunile dar lesne le uită.

Cîntă apoi privind în noapte, un cînt aerian, ușor nebunesc, supțire și iar rîse și iar plînse. Și cîntară cu ea toate, iar vînt la ferestre îi doinea din glasul foișului melodii funebre. Cu mîini străvezii își prinse capul și pe arsa-i frunte valuri de aer ca ghiața, vînt și spic de zăpadă s-alergau cu sărutările morții.

Și moartea a sărutat-o. Ea nu s-a mai sculat. A douazi a găsit-o mama ei în delir. Frizia galopantă se declarase deja și un sfîrșit neînlăturabil se mai prelungea. Ii se învinețiră buzele încet, îi putreziră, pleoapele roze; gura ei n-a mai întonat cuvintele dulci sau vorbe aspre; n-a mai blestemat pe nimeni și n-a mai plîns; răzbunare n-a cerut sîngelui său. Numai uneori ca la apropierea lui Ucigă-l-toaca se trezea din pat chemînd rătăcită:

— E el, ah, el!.. Nu, o, nu-l lăsați voi... ai mei...o!...

Și din toată încoerența un singur cuvînt se mai potolea pe buzele-i stinse:

— Andrei, Andrei!..

Iar după trei săptămîni o stea căz în valori și cocoșul morții cîntă pe casă. Marta zbură la frații și surorile sale, iar sufletu-i purtat în văzduh pe aripile aurite ale îngerașilor nevînovați, purta pălmi de slavă și sarcini de flori albe, ușurința faptelor sale bune, care aveau să-l fi ținute în seamă la cumpăna judecății cerești.

Și înainte de a muri avu o clipă de luciditate stranie. Se spovedi părintelui Iacob și primi sfînta împărtășanie. Preotul-i a dat curaj, i-a vorbit de Dumnezeu și de poezia sferelor, iar Marta îi săruta mîinele. O lacrămă doar ’i a închegat în colțul genelor la clipa morții; un zîmbet ideal îi inblînzi chipul; o lumină o înbărbătă din tremurarea poeziei.

„O, eu voi veghea asupra ta, scria dînsa poetului, ori de cîte ori îmi va fi îngăduit. Și în nopți albe mă voi arăta ție, aeriană și ușoară pe norii fantastic buclați. Sau voi râspîndi miresme cerești pe durerea ta. Și cînd vei plînge, buzele mele îți vor îndulci amărîta frunte. Pînă cînd îndurarea ne va uni pe alte tărîmuri; și atunci logodnici eterni pe măguri cerești vom fi”.

Călugărul era jalnic în noaptea asta. El nu putea dormi. Il tortura gîndul Martei depărtate și dorinți din nou îi viscoleau în suflet.

El nu știa grozava dramă încă; dar arătări albe veneau înaintea lui. Ca acele plăsmuiri ale Maicei Domnului care-l slăpîneau în altă vreme Dionis văz înaintea lui pe Marta în chip alb. Se opri înaintea lui cu ochi uimitor de triști și alergă să o prindă; dar umbra se stinse întinzînd două miini spre el, pe cînd ochii ei aveau expresii de nesfîrșită durere și dor...

Și cînd a primit vestea morții se trezi ca Lazăr din morți și căz de jale mare cu fața la pămînt.

XIX. Pe catafalc

S-a închis cu părintele Iacob înăuntru, a plîns la capul moartei o clipă. I-a udat fruntea în lacrămi, în pietre scumpe arzătoare.

Catafalcul era așezat în mijlocul casei; platfondul era zugrăvit cu scene mistice, Învierea morților.

El singur a luat moarta din pat gătită cum era, ca o mireasă a umbrelor, a puso frumos în raclă, cu mîinele la pept, ’i a umplut gura și nările cu arome.

Cadavrul inert și frumos, tăcut, de cît marmura mai rece, nu zîmbea, nici trist nu mai era. Iar cum sfînta domnea pe catafalc, rafinată prin noblețea morții, ca o Zenobie în lanțuri, cu fața străvezie, cu ochii cercuiți de cercuri vinete, numai grăia nici durerii, nici bucuriei. Ci țeapănă, cu ochii închiși subt pleoape violete, cu fruntea de onix, cu mîini străvezii de iasp, sculptate cu plăci de chihlibar, părea o druidă pe un dolmen de straje, în somnul grozav. Cu marmura înghețată pe gura ei, între flori, subt cutremurul străveziu de lumină, era chipul suferinței plăsmuite din duhul unui poet ca o zeiță păgînă dusă la mormînt în cîntările de veselie ale unui popor cu altă credință.

Astfel o privi nebun călugărul cu ochi de spaimă. Un răgnet grozav ca sunet de tunet îi arse graiul. Orbiri de furie îi fulgerau în ochi cu mare spaimă și își plesni chipul galben în palme. Apoi căz înaintea ei, pe mîinele ei își sîngeră buzele, își ameți trupul, sculîndu-se înfricoșat ca blestemul.

Aprinse apoi cilindrii de facle albe în sfeșnice: trei rînduri la capul ei, trei rîuduri la picioare. Aștern flori pe catafalc, flori albe și multe și de mormînt.

— Flori... flori... Marto... flori... scrîșnea desperat, săpîndu-și peptul cu unghiile...

Și rămase astfel cu capul între genunchi, stins lîngă catafalc — catafalcul creștin, dincolo de mizerii și de necazuri.

— Părinte Iacob, iată mireasa mea, logodnica mea.

Să fie nuntă azi, nuntă cum n-a mai fost, nuntă cruntă de crai și voevozi.

Și Preotul se învoi; simțea tînguirea inimei lui, o pricepea. Ii dăd întîi binecuvîntare și ertare.

Monahul mai cer cununi, flori și mirodenii; cădelniță singură, topind în aerul morții tămîe și smirnă multă; iar Marta le primea, neajunsă Corisandră.

Fumul se înălța, lumînările sfîrîiau arzînd, în altă odae plîngeau ai casei, rudele țipau, călugărul Dionis în rîs și plîns, în hohot dement.

— Flori de jale și de omăt, flori de mormînt.

Numai preotul Iacob, frumos ca liniștea eternă, alb ca luna albă, măreț ca o tragedie încep să citească. Nu slujbă de mort, nici rugăciuni de vecinicie; încep slujba nunței; cîntări de nuntă întona ca argintul topit, cînta din graiu domol.

Subt vraja cîntării sfinte călugărul tăc. Prinse mîna moartei în mîna lui, drept lîngă ea, între sfeșnice mai înalt pe treptele de catafalc; își plecă fruntea pe ghiața lor. Înainte părintele Iacob slujea ca mîngîerea.

Ah, această nunta la care crainici nu erau și nu era rîset! Numai plîns și lacrămi, nuntă fioroasă și frumoasă cum n-a mai fost alta!

Se înseră; pe cer eșiră stele plîngîand; prin fereastra deschisă curgeau lacrămi; ele priveau, martori muți și luminoși.

— Să vie munții, munții, munții, mai scrîșni Andrei; acolo iubito... departe de ei... în păduri, în păduri...

Slujba își urma drumul statornic; solemn citea preotul și graiul său, în funebră atmosferă de fum, de tâmîe, de lumină lugubră, veselia atroce, hosanalele exaltate, căpătau înfățișări fantastice, bizare, ecouri de subterane...

Frigul morții, singurătatea, miresmele, groaza treziră în sfîrșit în ochii lui Andrei mari buchete de lacrămi. Andrei întinse obrăzarul și subt cutele lui se adăposti cu adormită: doi nuntași morți.

Și vestala în liniștea ei măreață primea ardoarea acestui suflet bătut de furtună. Mireasă fără pată, în frumusețea ei neatinsă, în poezia morții mai sublimă, ea impunea și subt priveliștea sa solemnă spulbera inimele ca o regină învinsă ce moare biruind. Graiul său era mut și ochiul său închis subt pleoape; frînta-i inimă de fecioară nu mai bătea în calde ritmuri subt haina sa; accente nu mai vibrau din elocința ei; asemeni marmurei visele-i cădeau de lături irosite; bătuți erau de uitare și de izvoarele eterne.

Atunci Părintele îi binecuvîntă în chip întreit cu luminări aprinse însemnînd curăția vieții lor și lamina barului. In liniștea tînguioasă cădelnițează în forma crucei, alungind nevrednicia și pata între ei strecurate; citi ectenia mare cerînd binecuvîntarea dumnezeiască; aminti căsătoria lui Iacob și a Rebecei ca pildă de fericire și de castitate. Apoi luă inelul din degetul lui Dionise și îl puse în mîna moartei; Însă inelul ei și-l puse în degetul lui; desăvîrși astfel nestrămutata vecinicie a legăturei lor, îi logodi astfel subt cununa morții, rugîudu-se lui Dumnezeu de întărirea logodnei și grăi ectenia:

— Milueștenc pre noi Dumnezeule.

Călugărul tăcea pal, slab, lung, cu fălcile scofîlcite; ochii lui săreau din orbite, adînci în văzduh; cădeau tenebroși cînd pe chipul Martei, cînd cătau spre părintele Iacob, cînd urmau pale de smirna în agonie.

Cu cădelnița în mînâ părintele Iacob citi un psalm, invocînd, după regulă, binecuvîntarea Domnului și porni la săvîrșirea nunței. Luă cununiile moartei și le puse pe capul lor, pronunțînd:

— Cu slava și cu cinste încununează-i pe dînșii.

Și pe cînd citea din Evanghelie și din Apostol această clipă a nemai pomenitei nunți fu cumplită. Cu cununiile pe cap Andrei își lipi fruntea de galbena ei frunte; își îngropa buzele în gura ei; își înecă ochii în ochii ei; îi cuprinse trupul inert în dantele albe și rămase nemișcat și pustiit de jale lungă, vreme multă.

Un val de tămîie și zmirnă se răpuse asupra lor. O clipă tăc neagra poezie. Le respectă liniștea. Dar Marta nu mai privea din ochi subt pleoape, gura ei sta închisă și trupul său fără tremurări de spazm.

Ușor îi despărți Preotul. Călugărul se desmetici și strigă brutal;

— Ce vreți?

Dar tăc iarăși. Din nou Preotul puse mîna moartei în mîna lui, unind pe mire și pe mireasă cu opitrahilul în semn că s-au logodit într Cristos. Și îi cedă fără teama soția, precum bărbatul prin mîinile Preotului își primește femeea de la însă-și Biserica. Ii uni ast-fel și cîtnă cu glas arzător și sublim:

— lsaia dănțuește.

Prea mări creștineasca taină a întruparei Fiului lui Dumnezeu și aminti solemn binecuvîntarea dumnezeiasca a nunței:

— Slavă Ție, Cristoase, Dumuezeule...

Picurau picuri de sudoare pe deschisă frunte a Preotului; închise cartea și dăd celor căsătoriți binecuvîntarea sa. Au tăcut apoi cu toți. Cu jale mare oftă Părintele de mila celui zdrobit și călugărul Dionis întins lîngă moartă, nu mai putea cugeta omenește, ofilitul. Raze de minte apuse erau în ochii lui, ca în ochii moartei.

Ce liniște desăvîrșită era în jurul celor trei, liniște oarbă ca în așteptarea unui eveniment nefast. O lumînare de ceară căz din sfeșnic; zgomotul său prelung stăpîni tăcerea o singură clipă. In colo noapte afară, în nâuntr cobe pustie, jale pretutindeni.

Preotul căz atunci obosit și zdrobit. Își luă potcapiul îngropîndu-și chipul în palme; privi și el liniștit pe ultima treaptă a catafalcului.

Av o vedenie apocaliptică. Părea că un Înger sfînt cu aripi întinse, se plimbă în văzduh, pe un cîmp negr, într-o noapte vastă; în imensa liniște îl chema glasul li nespus; iar el n-a îndrăznit să-i răspundă. Și iar a trecut vreme. Se arătă un nor ca un fulger învăluit în haină de văpaie albastră și o mînă eși din flăcări arătîndu-i un vas de jeratic. Iar dînsul ca Ezechiel mîncă jeratic și se umpl de duh sfînt.

Atunci porni în cele patr vînturi strigînd noroadelor cu mare glas:

— Sfîrșitul, sfîrșitul se apropie.

Și apoi iar mai văz dînsul un nor în regiunile lui Hesperus pe care pluteau Marta și Andrei în haine albe, duși în vînturi de miresme; Copila zîmbea în paradisul său ușor ca un vis de Șiraz. Purpură și slavă îi îmbătau și asculta legănat de cadelniți sfinte. Iar Marta din cerul extrazelor cătă spre el nesfîrșit de dureros și îi grăi, în glas de înger, abia auzit de urechile sufletului:

— Veghiază-l și în clipele nopții și ziua toată...

Iar cînd se trezi în aceiași liniște amurgită din noapte, cu sufletul înviorat în armonii delicate, în jurul lui văz tabloul și durerea statornică. Pe catafalcul negr era o lume toată; nu era moartă o copilă ci o raclă uriașă zăcea pe un grozav auto-d-a-fé, cu o lume întreagă, ideală; un mormînt adînc peste mari comori.

Dionis sta tîmpit tot acolo. Preotul îl privi și punîndu-i mîna pe umeri, îl strigă odată, de trei ori:

— Cucernice!

O, ce ochi avea el! Dar cătă la Preot fără să răspundă în vag și în neștire. Era iluminat de văpăi ciudate; firul minței sale urma umbre albe din văzduh.

Era o vedenie știută; un rîu de mirezme cerești izvorau mereu în jurul lui; vînt ușor porni din grădină și-i ajunse la ureche plin de dulci oftări; își simți pe frunte, oh, fericire supremă, buze imateriale ca doi fulgi de sînge. Și Părintele Iacob era perdut și el era perdut. Cînd însă frigul nopții depline risipi arătările, Dionis cu graiu estatic îl întrebă:

— Ai văzut?.,.

— Da, răspunse Preotul.

— Nebuni

Sunau lanțurile de la cădelniți jalnice; mama Martei, doamna Nestor, cîte-va vecine veniseră la slujbă. Părintele Iacob, Dionis, dascălul de la Biserică, un cor de fete în alb se așezară în jurul răposatei subt liniștea-i de piatră. Mama sz era lung leșinată; în durerea ei simplă dar crudă, buna femee nu mai avea margini

Două bocitoare bătrîne ședeau pe prag; un coș cu luminări, bazmale și colivă așteptau afară; patr fetițe țineau făclii de ceară în mîini, ast-fel gătite în horbotă albă; și toți răspîndiseră flori albe din belșug pe chipul moartei, pe raclă și pe catafalc. Mirosul ciudat al florilor de mort în melodia lor era așa de dulce.

Așteptau cu toții în jale lungă începutul slujbei. Cerul era de plumb, ernatic și amenințător. Goi salcîmii se jeleau în tînguit, din crengi duioase cu vuet. Și în vecini un cîine încep să urle depărtat: au, au, au, au...

In aceiași vreme clopotele de la Biserică răsunară; în dangul lor mereu risipit, trăgeau fantastice să moară, își chemau solul mai curînd; gemeau, de jale foarte mard și urlau, adormeau și se perdeau. Totul părea că bocește, totul încununa în lacrămi tragica nuntă.

Andrei, cu capul înmormîntat în palme, sprijinit pe genuchi sta, ast-fel înaintea moartei; noțiunea vremii și durerea stinse erau pentru dînsul; numai preotul Iacob privea trist în jurul lui, clătinînd din cap.

Ah, iată albul dric, tras de doi cai, îmbrăcați în alb; uruitul lui răsuna ca plînsul pe trotuar și pătrunse inimele celor din casă; femeile începură să plîngă cu hohot, clopotul, nebun, dăngănea la Biserică, și gemea fără să mai contenească, ca un apel desperat.

Părintele se pregăti atunci de slujbă; îmbrăcă odăjdiile și își potrivi glasul; dar trist era cît nu putea vorbi; și tot privea ticăit înprejur. Mai mult în oftări întona: „sfinte Dumnezeule” și „alliluia”; și iar rămase nedumirit. Dar apoi încep abia și stins; și citi psalmul și catisma fericirei omului care a umblat în legea Domnului.

La întîia «veșnica pomenire» lăcrăma bietul Preot; însă își urma acum cu rînduială slujba fantastică, într-un cor ideal din graiul cântăreților și al părintelui Iacob. Ii dădură sărutarea de ertare pe cînd Preotul citea canoanele și stihurile înmormîntării compuse de Ion Damaschin și de Teofan cel mare.

In urmă o ridicară pe sus cioclii și o așezară pe dric. Călugărul luă loc cu părintele Iacob, întîi, apoi venea dricul. Și porniră încet și porniră la pas.

XX. Mînia dumnezeiască

...Și era încă dimineață iar frigul orbitor. Lucrătorii murdari, în zdrențe și tîmpiți alergau gheboși; prostituate se iveau de prin hotelurile unde au dormit noaptea. Evabtia părea vrăjită. Se opri înaintea Bisericei cu dor de rugă și de lacrămi. Simțea oare rușinea durerii sale? Totuși înainta cu jale multă spre casa Preotului și băt în ușe.

Părintele Radu sta singur de cînd îi murise preoteasă. Cu chipul inberb și pervers, de cucernicie ipocrita avea în mahala fanatici admiratori și exaltați dușmani; era sfînt și criminal. Se spuneau pe socoteala sa multe lucruri; se zicea că falsifică hîrtii de bancă și timbre și prepară otrăvuri; vindea la femei dresuri, sulimane, făcea fermece și da în cărți. Cu toate acestea autoritatea kiriarhică nu se interesa de dînsul și nimeni nu-l turbura în practicele sale infame.

Evantia așteptă o clipă; dar curînd Preotul se ivi în cămașă cu antiriul pe umeri și somnoros. La vederea Evantiel surprinderea îl făc să tresară.

La ceasul ăsta?

Nu-ți convine?

Poftim.... intră... intră.

Și o introduse înăuntru. In odaea mică patul în neregulă se arătă privirei sale. Alături icoana și candela, iar pe părete un «Ierusalim» în pervaz.

— Domnișoara...

— Părinte Radu îți mai aduci aminte?

— Ce anume?

— Dar suferința mea e negrăită!

— Și?... întrebă el.

— Părinte., oh.. Părinte.

Și izbucni în hohot; căz lîngă pat în genuchi, își îngropă capul acolo și plînse.

Preotul o privea rece; era sperjur. O spovedea adesea dar ignorant și mai rău de cît fin, pricepea mai mult suferințele fizice de cît pe cele morale. Cînd era copilă Evantia îi spunea multe, tot ce-i trecea prin minte și ce făcuse și ce nu făcuse, în clipele sale de spovedanie. Ii povestea de jocurile sale noaptea în pension „d-a bărbatul și femeea”, de relațiile sale mîrșave, de fetele cu care dormea în pat.

Preotul Radu era duhovnicul pensionului și la spovedanie le ațîța prin întrebări nerușinate. De atunci a cunoscut pe Evantia și relațiunile lor deveniseră cu timpul foarte dese; în firea sa arzătoare drama creștin, bigotismul și superstiția se amestecau cu erotismul cel mai smintit.

O ascultă îu dimineața asta ca în tot-d-a-una, cu chipul cuvios și fantastic, ca un părinte, ca un amant. Abia-i grăia dînsul și ea îi tot spunea și de cîte sunt și de cîte au fost dureri.

— Dă-mi binecuvîntare și ertare Părinte; sunt infamă.

— Suferi?

— Sufăr. O, cît sufer!

— Plîngi dar,

Și ea plînse cu lacrămi virgine. Dar un zîmbet înfiora chipul Preotului. Ii puse mîna pe umeri, flăcără în străfundul ochilor misterios:

— Cîte păcate ai?

— Păcate rele și vrăjmașe.

— Și nu poți lupta împotriva vicleanului? Ce ai făcut ca să birui?

— M-am lăsat pradă nevoei.

— Și cu toate astea ți-am dat legea: ucide-ți păcatul.

— Cum?

— Prin păcat.

Evautia își plecă fruntea; știa ce însemnează aceste cuvinte ale Preotului; îi luă mîna și o duse la buzele sale.

— Oh, Părinte, Părinte!...

— Învață-te să-ți disprețuești carnea, reluă dînsul imperios; prin plăcere să-ți nimicești plăcerea; prin plînset plînsul.

Apoi mîrșav grăi cu intonații vrăjite.

—De ce nu m-ai ascultat o, fica a Sionului. In lumea ta cum vei găsi pace? Rămîi cn mine, alîături de corpul meu consacrat; prin corpul meu, prin graiul sacrosanct te înalță;

Dar dînsa nu i mai răspunse. Deja nu mai era în stare să cugete. Se lăsă numai amețită alături. Alături stăt multă vreme și Preotul făcu o rugăciune de ertare. Și-i întonă rugăciunea în accente divine, în auzul ei. Astfet au rămas, ast-fel au tăcut. Un amestec sacrilej de cele sfinte și nevrednice de cuvinte dumnezești și obscene se alunga prin odaie subt tremurat de căndeli în agonie. Și candela se stinse.

Preotul Radu închise ușa, trase perdelele și aproape în întuneric la lumina focului ce fîlfîia în soba rămase gol cu pletele pe gît, urît ca un Tiberiu cu chipul nerușinat, înbrobonat de sifilis.

Ah, durerile nopții, nopții... O umezime otrăvită, chinuri atroce o ucideau ca in poema lui Fracastor. Ulcere mari se iviră pe chipul ei, răni enorme îi săpau ochii și pustule îi se iviră pe trup. Sifilide maculoase apărură, îi se perfora nasul, gura, vălul palatin.

Alexe Leoveanu își privea surora înecată în văpăile durerii. O privea tăcut și singur cu dînsa, cum lupta cu vitriolul rușinoasei morți. Cu furie sifilisul ce-i infectase sîngele, izbucnise pe corpul delicat al prostituatei și nu mai putea dînsa birui. Alexe era trist.

— Sărmană zmintită, exclamă el.

Și îi sclipiră fulgere de filantropie; un grai de milă îi se topi surd în suflet. Privi revolverul pe care îl ținea în mînă, privi perdută ființă, stinsă lîngă el. Și nu s-a mai opus ispitei. N-a ma cugetat. El însuși trase ucigînd durerea inimei și rana, suflînd zbuciumarea, stingînd păcatul.

Șî daca au plîns-o ai săi, moartea nebunei fu o ușurare. Cum se smeresc dureri în frigul morții, orbirea și vițiul, nebunia, boala, suferința căzură. Alexe era mînjit de sîngele ei; dar remușcare nu putea avea și nici chinuri; nu era criminalul mustrat, ba încă mîngîiat.

Rudele au aruncat tăcere asupra întregei afaceri și au pregătit în liniște înmormîotarea.

A pornit-o la groapă, au închis și bătut cu ținte capacul coșciugului pentru a nu-l mai deschide nici o dată.

.... Și ast-fel, ast-fel mergea la groapă cu carul negr. Preotul Radu în frunte își ducea jertfa blagoslovind-o. Alexe Leoveanu, cîți-va prieteni și ai casei urmau tăcuți.

Un dric negr solul eternității.

Străbăt convoiul străzile în liniște; trec prin dos însă; o luă pe strada Carol, prin calea Rahovei iar cînd să urce movila întîlni un alt car funebru.

Un car alb, cu fete și în frunte cu doi clerici. Două morți dușmane, două frînte suferințe.

Alexe privi și tremură. In cap Dionis îl recunosc, îl sdrobi în ură, în blesteme...

Și atunci cele două convoiuri se uniră, mergînd la pas în jale cumplită. Mai repede porni dricul Evantiei și în urma lui amenințător, alb, dricul castității tot venea și îl gonea. Se înălța ca un spectr sîngerînd. Și carul urca, și urcau amândouă, se așterneau drumului: unul trist și unul jalnic, unul negr și unul alb. Tăcut era clldîntîi și în cîntări de slavă cel din urmă. Flori pe cel din urmă, pustiu pe cel d-întîi. Iubire și jale pe unul, rușine, blesteme și insulte pe altul. Tăcere în jurul celui d-întîi, numai lacrămi și poezie în urmă. Numai cînt în urmă. Preotul Iacob uimit tăcea, corul intona accente sublime, sfîșiind plînsul pretutindeni.

Iar așa se opriră la poarta cimitirului și cioclii luară raclele pe sus; două gropi alături săpate le așteptau, morminte vrăjmașe de ură. Dar nu! Aceiași ertare se frînse asupra ei și asupra lor, din gestul preotului Iacob, binecuvîntînd ambele sicrie, din văpaia sufletelor.

Subt flamuri albe au dus corpurile și glasul Sfinte Dumnezeule și psalmii îngropării; apoi catisma fericirei oamenilor care au umblat în calea Domnului și stihurile de aliluia, întrerupând prin ecteniile mici canonul morților cu refrenul:

— Odihnește Doamne sufletele roabelor Tale adormite.

Condacul, icoanele odelor, înălțate la groapă se solemnizau din ce în ce mai mult. Se întonă rugăciunea de ertare, se cîntară prosomiile, stihurile de înduioșare și veșnica pomenire, apoi cioclii lăsară în mormînt sicriele pe cînd pe corpurile adormite se turna untu-de-lemn ca asupra unui călător care ar trece vămile.

Și pămîntul gemea înghițind sicriul Martei, bulgării plîngeau izbind în lemn; dar în urmă se încinse mai presus de el, se încleșta ca o boltă nepătrunsă de unde nu s-or mai ivi lacrămi, nici bucurie.

Și vîntul cînta și vîntul bocea în graiu prelung înfiorînd foișuri veștede și frunze moarte în cutremur, risipindu-și tînguirea pe cruci pleșuve și morminte ofilite:

— Vuun... vuuuuu.

Tîrziu numai.... Preotul Radu nu s-a mai văzut; el dispăruse deja la vederea părintelui Iacob. Toți plecaseră și numai preotul Iacob și Dionis mai stau lîngă gropi. In aceiași vreme un om rătăcind, cu priviri drepte, cu fălcile încleștate se arătă de după o cruce....

— Pe înfrînarea mea, grăi Dionis, pe cele nouă coruri îngerești, blestemat....

— Taci, îi zise însă părintele Iacob, nu vezi că e nebun?

In adevăr Alexe Leoveanu își umpluse gura cu pămînt proaspăt răscolit din mormîntul Martei și spumega fără minți.

Și cum tot priveau ast-fel ucigătoarea scena, rabinul Eleaser care urmase cortegiul victimei se ivi la groapa și între cele două morminte, grăi domol, cu accente stranii. El grăi în vînt înflorind aerul și înserarea, zîmbitor și negr. Grai:

Ah, toate acestea amurgesc curînd. Marile cimitire sunt Panleoano de viții și de durere de infamie și crime; acele cruci sărmane și cavouri bogate, temple ce se înalță sinistre încă în cetăți pustii, sunt martori veciniei ai neputinței și orbirei. Acolo în cimitire sunt lumi după lumi, dureri după dureri înghițite și plăceri apuse, frumuseți închise în frigul morții și răutăți și patimi ce nu vor mai plînge. Sunt lire ce nu vor mai sîngera; iubiri ce în necropole căzute vor sta; numai viermii își împlinesc misiunea în cărnuri putrezite; distrugerea răpește focul din priviri și detronează în făgaș și slava și nimbul. Și aducerile aminte moarte la pămînt se mai înalță în nopți de ocară, ca bruma pe mormintele ce rîd peste patimi căzute în adîncul lor. Aici dorul, invidia, urs și orgoliul și speranța s-au închis ca în castele negre; fecioare frumoase odinioară au devenit cărnuri infecte și desgustătoare; amanți ce au strălucit zac de batjocură; învingătorii de eri, mari generali în războae și regi puternici, sunt aici cîini ce nu mai pot lătra, trîntiți grămadă de o mînă infinit mai puternică, de o răzbunare inexorabilă. Și răutatea nu se stinge și răzbunarea e vecinic nouă; noi crime se slăvesc și alte răutăți izbucnesc pentru a se smeri în pintenul deschis ca o gură mereu largă, mereu grozavă. Albaștri și frumoși ori cum ar fi ochii, ochii se închid subt pleoape mari și mici diformi sau străluciți trec istoviți. Genii și nebuni, trîntori și miniștri, sceptici și filozofi — tot una, tot una....

Aceiași uitare îi înghite pe toți, îi spulberă și îi nimicește fără milă. Ce e admirarea omenirei toate, ce poate sta în calea morții? Arhanghelul nebiruit cu spada de flăcări sosește în clipa supremă și le curmă goana. Și nici poezia, nici ura, nici bogăția, nici suferința nu scapa. Moartea, moartea e stăpînă, e absolută suverană în mersul său amețitor; ea distruge statui împetrite de veacuri, ruinează palate de mii de ani; piramide de ți-ai clădi pe mormînt, mormîntul tău se va prăbuși în mări adînci. Pe povîrnișul vieții se alungă, zbuciumați trăesc, plîng și țipă; imperiul negr îndoliază inimile însă; crainicul eternității te răpește fără să-ți mai bată la ușe, fără să mai știi.

XXI. Vedenii

Părintele Iacob își lăsă obosit chipul în palme:

Ah, l-am scăpat, l-am scăpat... Doamne, fie slava Ta Stăpîne, ma iartă, Doamne! Dă mie pacea Ta!

Își trec pe din-nainte vremuri sfadnice; se gîndea la Dionis, la durerea lui din armă, la acest suflet viscolit, șovăind între credință și afurisanie, în urmă-i gonaș nebun fiind Satana.

Preotul a veghiat asupra lui, a întărit inelul credinței, a păzit încă văpaea Bisericei și a mîntuit un suflet. Ce voluptate mai adîncă pentru dînsul! Cînd I-a simțit șovăind a știut să-l susțină, cînd gura lui a blestemat i a închis gura, cînd îndoiala l-a chinuit a știut să-i fie cumpănă de credință. Preotul oftează de jalea sărmanului suflet și o lacrămă sfîntă îi înflorește, în priviri.

—Mila Ta Doamne e negrăită.

Dar era mîndr de cucerirea sa. Ca viteazul Tancred din sfintele războae care în glorioase aventuri și-a pus echerul să jure că nimănui nu va spune, părintele Iacob cu izbînda sa, neștiiut de nimeni era nobil și mai curat.

Și gîndurile îl năpădiră. Se văz copil orfan și din fori pomenit pe lîngă casa bătrînului arhiereu Neofit cu sora sa perdută de multă vreme. El n-a știut ce e iubirea, nici mîngîerea și n-a suferit la văpaea ei. Coborît în adîncul credinței în valurile sale s-a luminat. Se retrăi studentul de altă dată cu planuri visate dar cu puține mijloace. Se spunea că era fructul păcatului, că tatăl său fusese însu-și bătrânul Arhiereu și că un incest îi preluda nașterea. Bunul Părinte era istovit, acum și așa de jalnic.

In ziua următoare era Duminică; după slujbă se sui în Amvon și rosti următoarea predică asupra Milei dumnezeești fără sfîrșit:

Surori și frați creștini,

In rîul graiului sfîntului apostol Ioan găsim aceste cuvinte: vă dau pacea mea, vă las pacea mea, nu în chipul lumei. Pentru a căpăta însă pacea creștină, trebue să-ți curbezi întîi voința, stingînd viața pasională, mereu în drumul desăvîrșirei. In vremuri turburi subt valul ispitei, subt norii durerii, o lumină de bucurie strălucește: Isus și viața creștină. Și cînd rele gînduri te abat, atunci: vine dezgustul vieței și dorință morței în Isus Cristos; atunci: vezi că o siguranță perfectă, o plină pace nu sunt pe lume. Pe drumul durerii au trecut toți sfinții, prin jocul ispitei a zburat inima lor, prin sabia credinței aau biruit. Dar noi cîți învingem, nevrednici?

Subt nevoi și scîrbe, subt răi vrăjmași și primejdii nu trebue să cădem. Cel ce are putere ne va mîntui. Cei fără prihană ne vor păzi. Cald ajutor vom avea în clătinarea noastră la Domnul nădăjduind, isvorul milei și scăparea lumei. Bogăția harului și rîul darului roorează smeritul suflet, ca armă de mîntuire, se încrucișează pe cei fără putere și dezamăgiți și nebunește perduți în deșert.

Razim de credință și sprijin de pace numai în Dumnezeu și în viața creștină găsim, numai în singurătate și opera Sa.

Mai mult de cît însănătate, frumusețe, cinste, slavă; mai mult de cît în putere și demnități; mai mult de cît în știință, spirit, bogății, arte; mai mult de cît în plăceri și bucurii, în renumue și laude, în speranțe și făgăduinți; mai mult în sfârșit de cît în îngeri și în archangheli; mai mult de cît în tot ce nu este Dumnezeu.

Căci Dumnezeu este nesfîrșit de bun, singur prea înalt, prea puternic; singur are să dea totul; singur dă mîngîere; singur e frumusețea și toată iubirea. Slava Sa e mai presus de slavă; mărirea Sa mai presus de mărire; legea Sa mai presus de lege. Ca mireasa din Cîntare la primirea cerescului mire să îngenunchiăm în beția divină: Mult iubitul este al meu și eu sunt a lui.

Laudă dar și slavă Ție, o, Tată prea înalt; fie ca sufletul nostr, ca gura noastră, ca toate făpturile împreună să te laude și să Te prea mărească în vecii vecilor. Fie.

Într-un tîrziu abia Preotul luă brațul lui Dionis; plecară amîndoi grăind încet.

Trist era călugărul și spăimîntător la cbip.

— Ce ai de gînd să faci acum?

— Sfinția ta, nu pricepi? Mă întorc la mînăstire. Ce ași mai căuta între oameni! N-am îndurat destule?

— A, te-ai hotărît?

— Șovăeam eri; îmi ardea sufletul răzbunarea și o sete de glorie nebuna mă cuprinsese. După înmormîntare...

— Știam lucrul.

— Părinte, e mare păcat? Voiam să fiu rău, pervers, căzut. Să mă asvîrl în valul vieții, să sorb mizeriile ei, să plîng de cîte plîng toți. Dar sfinția ta mi-ai fost scut.

— Nu-mi am făcut de cît datoria.

— M-ai sprijinit Părinte, părintele meu. Mi-ai dat lumina vieții. Ce drum frumos și verde mi se deschide acum.

Părintele tăe convorbirea.

— De ocamdată să mergem la masă, vei pleca mîine.

— Și nu voi mai veni nici odată în București, grăi trist.

In vremea mesii convorbiră încet, părintele Iacob căutînd să ocolească tot ce l-ar fi sîngerat.

— Voi veni o lună pe an, zise dînsul, la mînăstire...

Dionis privi chipul iluminat al sfîntului:

— Dar... mai tîrziu, zicea visător.

Și cu ochii în zare tăia un viitor vag.

— Mă voi retrage... da... mai tîrziu...

— De ce mai zăbovești?

— Ah, de ce? Dar rolul meu nu e încă sfîrșit...

Și privea în ochii călugărului iar de subt genele lui izvorau mîngîieri ca din adierea unui evantai de pene parfumate.

— Nu înțelegi t? Cînd am pornit în lume n-am avut și eu planuri? Ce am făcut însă pentr Biserică? Ce jertfă? Îți aduci aminte de marea reformă care te chinuia la început?

— Da, Părinte, o reformă în Biserică, o Biserică universală, apostolică, o turmă numai și un păstor.

— Ei bine, crezi ca nu m-a agitat și nu mă agită și pe mine opera? Opera care va cere jertfe oare?

Dar lucrez, lucrez mereu și voi lucra pînă în clipa din urmă la clădirea ideală pe care sper să o întronez. Vai, nenorocitele dogme, rău înțelese de clerici nevrednici. Ce splendid ar fi strălucit creștinismul dacă atîtea tulburări interne nu l-ar fi frămîntat.

— Dar Părinte, dintr-o țară mică și necunoscută, cum va putea porni o răzvrătire concepută pe un plan atît de vast?

— Ce era norodul ebreu, alesul Domnului? Iordanul nu e Dunărea și Genesaretul nu e Marea Neagră și totuși Verbul s-a incarnat acolo. Nu noroadele, nu gințile decid.

Nimeni nu știe unde suflă Duhul.

— Și care snut planurile sfinției tale?

— Care? Planurile mele sunt nedefinite încă, dar poate prea mari pentr mine. Însă anunț, Dionis, continuă preotul în extaze, în opt-zeci de ani nu va mai rămîne piatră pe piatră din toată putrezita noastră clădire socială și morală. Va sosi un trimis al Duhului care va zidi catredrală universală și ortodoxă. Va veni un geniu care va purta steagul creștinismului d-alungul pe pămînt și peste mare. Va veni un războinic fără pereche, o lumină cum n-a mai fost, poate el însuși zeu. Va veni în curînd și fără îndoială, simt parfumul lui antemergător, sufl divin care-i așterne drumul. El va distruge congregațiile și misiunile străine, cuiburi de infamie; va stinge ipocrizia și filistenismul în sînge subt spada-i de arhanghel; va șterge și certurile nebune pe tema transubstanțiațiunei, a lui filioque, a infailibilității sau a Imaculatei concepții.

Va merge și mai departe. Și atunci: vai vouă celor nevrednici, vai vouă celor curvari, vai vouă celor nebuni! Blestem, blestem vouă.

— Dar unde va apare, în ce parte, de unde va porniți?

—Cine știe! Dar simt în mine o chemare triumfală; voi eși în lume în curînd, predicînd venirea lui, anunțînd zguduirea lumei, transformarea ei. Atunci, cuvioase, rolul tău va fi nemăsurat...

— Părinte, însă nu ne vor auzi; vor rîde imbecilii, proștii vor rîde.

— Vor rîde... Dar vom produce o mișcare la adăpostul togei regale; vom aprinde în acea zi teribilă un astr fantastic care va radia aur și fulgere pretutindeni. Va răsuna cu glas înfricoșat trompeta evangelică. O voință infailibilă nu se birue. Nemernicii, speculanții, șnapanii, preoții mîrșavi, ignarii vor rîde, ne vor lovi chiar. Dar vai lor, vai! Nu, Dionis, mai presus chiar de regi suntem noi. Rolul lor e pămîntesc și lesne se spulberă; rolul crucei e însă etern. Ea tae hotarul vieții cu izbîndă și dincolo de moarte.

— Ce măreț ești în graiul sfinției tale!

— Ah, nu pricepi t, zise Preotul, mișcîndu-și părul cu degetele în rîuri? Poezia și durerea te-au eternizat. Subt porunca mea vei fi un general neajuns în războiu duhovnicesc. Dar mai așteaptă copile, copil de două-zeci de ani și neofit admiral. Edificarea ta nu e încă sigură; voința ta nu e nestrămutată.

Și fruntea acestui vizionar se limpezi; fulgerile de vervă și mînie ee topiră. Numai Andrei visător ca tot-d-a-una îl contempla; se simțea și mai mare; mai presus de lume și mai nobil. Mari planuri îi se așterneau în orizonturi limpezi.

— Însă pentr aceasta, cuvioase Părinte îți trebue încă răbdare. Numai noi am apune în vrăjmășia absolută, între clerici stupizi. Avem însă un prinț de geniu și foarte ordox; el va domni, va domni odată cu noi spre slava acestei țări și spre lumina sfintei Biserici; e micul prinț Carol II care întrupează geniul romîn și cutezanță de dac, trimis al lui Zamolxe în tămîea lui Crist....

— Fapte, fapte, mi-e dor de fapte.

— Vei intra în curînd în fapte; în loc de a iubi infinitul vei iubi pe cei căzuți. Domnul era mai mare ca noi și sufletul Său mai înalt în armonii eterne. Și totuși viața Lui s-a strecurat printre suferinzi și femei căzute. A ta poezie a fost vis și vorbe, îți trebue poezia faptelor, poezia martirilor.

— Vai, Părinte, atîtea mîhniri m-au abătut...

— Și cînd toate astrele, continuă Preotul vor intra în conjuncțiunea punctului Aries, atunci visul nostr va fi aevea.

Le curgeau cuvintele ca sărutări de crini; și fie-care vorbă părea înaripată în zbor delicat.

— Un an, un an, grăi Dionis... Dar în al meu suflet tînguirea și plînsul astei țări se jelesc mai mult. O, eu sunt țărînă putredă și risipă goală. Dar țara, sărmana Romînie!...

Cu lacrămi rămase în ochi; și îi picurau în cristale albe.

— Oh, ai dreptate, înorat îl complectă Preotul, țara e zguduită; pe holdele sale cresc fiori obrocite. Măestrii nu mai sunt, maeștri nu avem. Numai jalea se tălmăcește une-ori în triste accente. Și rîndueli drepte n-avem; numai dureri și gemete răsună. Am fost vînduți și puhoi de pleavă străină. Viu venetici și din Apus și din Miază-noapte și din Transilvania și din Bucovina; aici iau slujbe și ne împilează; iar de frații lor aminte nu-și aduc. Și pînă în sfințit de soare se trudesc țăranii și neogoiți mor; iar mănoase ogoare pustii rămîn. Și mii de nevoiași cad pămîntului și se-nbrîncesc; îi urmăresc păcate mari și din străbuni prea multe. Ah, îmi sîngerează inima și mă revoltă, spaima, nedreptatea și urgia! Biruințe duse s-au șters de pe stîlpi și pietrele praf pe morminte sunt. Dar veni-va vremea cînd paloșul va sorbi beție din sîngele lor. Cînd duhul inteligenței se va fi răspîndit pe pămînt, va veni vremea, ca spiritul Evangheliei să fie lumină noroadelor...

Apoi iar grăi într-un tîrziu părintele Iacob cu ochii pe brazdele zilei:

— Atunci principiul puterii va fi rațiune, cum a zis din început sfîntul Ion. Cristos se va renaște în toate zilele, nu simbolic pe altare, ci în adevăr și incarnat pe-ntreg pămîntul. Cum a zis că cel mai mic dintre noi este El, nașterea ori-cărui copil va fi atunci sărbătoare; ori-ce om va fi un Crist; nu va mai fi sărac, flămînd, izgonit, fără casă și copii, urmărit și răstignit; va fi în belșug de toate și tată și soț; va domni și va erta ura și prigoana.

Căci într-o zi toate noroadele nu vor fi de cît un norod, toate tronurile un singur tron; iar pe acest tron va sta un drept cu duhul lui Crist, însu-și Crist, cum toți putem să fim El, cînd El e în noi. Stingînd desfrînarea va înlătura durerea; toți vor avea dreptul și mijloace de a face bine; nimeni nu se va corupe. Pedeapsa va fi înlocuită cu igiena morală, iar vinovății vor fi bolnavi și vindecați. Atunci fecioarele nebune vor avea oleu în căndeli iar cînd vor veni să bată de nu va voi mirele să le primească, fecioarele înțelepte le vor întinde mîna și le vor introduce.

A doua zi de dimineață încă, într-un vagon de clasa treia călugărul Dionis părăsi Capitala luînd drumul Ploeștilor. La fereastră nemișcat cu ochii trezi în tomnatica zare, privea solemn ca un taumaturg la jertfă.

Trenul alerga ocolind orașul care se întindea negr. Cînd îl perd aproape din vedere, cînd încă Bucureștii își mai desenau umbrele prin perdeaua de brumă cenușie a dimineții, un fulger îi arse ochii. Dar curînd expresia chipului său se schimbă în mare scîrbă și intonă în gînd următorul:

XXII. Final

Din profunda complexitate a vieții răsar oamenii de geniu mai presus de forme și mai presus de vremuri. Ei singuri mai abat asupra noroadelor lumini de viață nouă trezind entuziasm și probleme care n-au mai fost. In existența sibarită oamenii de geniu sunt incomparabili; ei nu iau parte la festinul vieții, ci sunt dați afară ca niște excepții. Adesea oamenii de geniu par singuratici și în divorț cu societatea și brutele sale.

Ca aezii legendari care în Tracia subt măguri olimpiene împleteau din lire orfice îniîele buchete de poezie, oamenii de geniu pregătesc generațiile viitoare și anunță popoarelor evenimente ce au să fie. Ei merg înainte și locuesc în anticamera viitorului care cu preciziune lămurită se deslușește îu mintea lor. Aspirația și bucuria, durerea și întristarea, emoțiile puternice și exa1tarea vie sunt motivele lor de creațiune, accentele încrustate în plăzmuirile lor picturale și arhitectonice. Sufletele lor zbuciumate se traduc în opere care nobilează ce e bun și covîrșesc ce e josnic, nuanțează și colorează manifestările sufletești, le închiagă în întrupări limpezi, în oglinzi pentru toată lumea.

Frămîntările unei națiuni și fluxul său fantastic zămislesc opere de o adîncime și de o mare libertate. Sonora plastică a marilor poeți, îmbrățișează o cronică eternă și vie; pe harpele cîntăreților se plămădesc popoarele cu al lor caracter și ca principiul lor de viață. Istoria sboară în nesiguranță și documentele pot lipsi; operile lor închiagă însă documentele subt haina vrăjitei rapsodii, le păzesc ca pe trofee în templul înflorirei și le prezintă veacuri apoi, plăcute sau dureroase, eterne și universale.

Ele sunt solida temelie a virtuților unei națiuni, sunt tînguirea durerilor sau zîmbetul nemistuit al puterii sale. Sorgintea lor e adîncul inimei, bogăția lor e libera fantazie, vremea plăzmuirei lor în clipe de mîhire sau de isprăvi faimoase. Ele se leagănă și se urzesc din cărți și din firea vie și elocinte înaintea privirii, natura cu singurățile sale imense, cu pădurile sale maestoase, cu apele sale melodioase, cu cerul său cristalin. Rîuri de forme cadențate se coboară pe ghitară și înalță pe un om de geniu mai presus de durere și de femei.

Prin ce proces misterios se ajunge la creațiunile unor asemenea opere, ce se produce în adîncul cerebral al unui geniu, care coarde ale sufletului său vibrează pe liră, acestea sunt de domeniul esteticei psichologice sau mai precis rămîn în taina hipogeelor unui geniu în tot-d-a-una enigmatice pentru cei profani și nici odată lămurite de siguranța științifică. Acele elucubrații care lămuresc fondul inițial al unui geniu prin logaritmi și axioame, rămîn elucubrații și în tot-d-a-una neresolvate.

O sinteză de intuiție adîncă nestatornicită de legi, dar tradusă în fapte strălucite și izbitoare, caracterizează pe rarii misionari ai ursiteii; puterea lor e infailibilă și lumina lor trufașă nu înclină. E acel duh tainic despre care Platon ne vorbește în frumosul dialog Ion, atît de frumos în cît pare a fi apocrif.

Pe cînd ei încearcă suferințe ideale, brutele sunt izbite în vălmășagul vieții de ori-ce valuri și fluctuoasele lor inimi așa de lesne șovăesc. E o societate anormala pe înaltul căreia s-a ridicat clădirea modernă a țării, noastre în special și care nu va întîrzia să sucombe.

Oamenii vulgari suut stăpîniți de mari patimi și viața lor ideală e moartă. Ei nu trăesc de cît prin femei. Fizismul ca un mare păcat îneacă în ei ori-ce exuberanță ideală, ori-ce armonie cerească. Ba ei mai trăesc și pentru mîncare căreia ’i jertfesc cea mai mare parte a activității vieții lor scurte. Acea ridiculă exaltare care atrage pe bărbați și pe femei unii către alții, acea mărșavă patimă care împreună pe bărbat și pe femee de la 16 ani în sus, acea priveliște dezgustătoare pe care ne-o oferă bărbații bătrîni și femeile mature care aleargă încă pe rîurile lui Priap, toate acestea sunt păcatele mortale ale omenirei, care întunecă marea turmă și o lasă atît de mult în urma progresului. Ei nu pricep să acorde lire perfecte, ele nu înțeleg accente sublime, ci urăsc și ele li se supun oarbe, ei eunt nebuni și ele îi ascultă, ei sunt stupizi, lași, perverși și răi și ele sunt amantele lor; ele admiră toată imperfecția lor pămîutească și le îugădue totul.

Femeile între ele se urăsc, bărbații între ei se războesc, dar între femeile și bărbații vulgari o simpatie scîrboasă distruge lanțul urei toate și întregei dureri. Și dacă se unesc cu inelul căsătoriei astă-zi, unii altora își spun durerile lor, își spovedesc sufletele atinse în orgia vieții, vieții lor amare. Pe străzi femeile și bărbații vulgari îți arunca priviri amețite, se îneacă în beții dorite, și păcătuesc cu gîndul și cînd pot cu fapta. Priviți acele cete stupide de tineri bine îmbrăcați și bogați, acele valuri de femei frumoase care îi tîrăsc în urma lor; ei rumegă vițiul și sunt prostituați: alte întinsuri mai albastre ei nu privesc și nu mai pot privi. O femee pentru, un cadavr mișcător ajunge ucigașe; gelozia și iubirea se prăvălesc în sufletul ei. Un bărbat mai brutal și mai rău, egoist și lacom, omoară sau se omoară, cînd femeea lui înșeală. El vrea să dicteze prin puterea lui, prin frumusețea lui, prin banii lui.

Marele Balzac această oglindă adîncă a lumii perfecte și imperfecte a zugrăvit tot ridicolul uuei căsătorii în stil modern. De ce toate sunt nefericite și avortează sub banal? Soții își descoperă reciproc lipsurile, josnicia și prostia. — Oamenii vulgari sunt adesea poeți și devin genii pentru femei; ei sunt literați și cultivă pasiunea; ei sunt oameni de știință și au trecere înaintea lor. Dar marii poeți n-au admiratoare, marii literați nu sunt pasionali, nu sunt savanții amanți de carnaval în căutarea damei cu pantofi de satin.

Auzi adese-ori în societate vorbind de băeți buni și fete bune. Sunt tîmpiți, funcționari liniștiți în lumea burgheză sau băcani parveniți; în lumea mare nostimi bogătași, moștenitori și decăzuți. O adunare de bărbați sau numai de femei lesne devine anosta; lor le trebuesc senzații, glume perfide și flecării ușoare; mintea lor nu se poate spulbera de muncă onestă; nici odată o cugetare viguroasă sau un cuvînt mai frumos nu vei întîlni la dînsul. Bogați și bogate, săraci și sărace, mici și mari, prostituate, funcționari, hoți, derbedei, studente, servitoare, ofițeri, ei sunt vulgari, ei ajung miniștri; comandă războae și dețin puterea; ei sunt morți sufletește dar se admiră reciproc și se susțin la primejdii, strigă ca hotentoții cînd sunt fulgerați de un glas temerar și se unesc în cor. In cele două sute de mii de bestii ale Bucureștilor cari mănîncă, dorm, muncesc, cheltuesc sau se iubesc, n-a sunat nici odaia o harpă cerească, nu s-a acordat un accent de poezie nobilă, fie de durere. Ei au poeții lor nemernici ca și ei, ei au artiștii lor proști ca și ei, se adună între ei și trăesc pînă cînd cimitirul și uitarea îi înghit fără umbră de speranțe. Ei trec valuri, valuri și pe nod, necazurile lor se sting și plăcerile le întunecă frunțile.

Și în nopțile foarte albastre de vară, cînd marea liră a naturei cascadează accente neajunse, ei dorm sau în chip de amanți rătăcesc ca noctambuli prin locuri solitare. Dar vai, și în acele clipe stupizii au erecțiuni și creerul lor ejaculează prostii, profanînd singurătatea, singura fără pată, singura măreață. Oamenii vulgari sunt curioși; viața altora îi interesează mai mult de cît mizeria lor; îi caută imperfecții, inventează calomnii și croesc minciuni; ei critică și înjură, înjură mai ales în urmă, cînd sunt fără putere înaintea adversarului, invidiază și sunt obraznici, fanfaroni și pretențioși și din toate cată rîs, numai rîs și veselie. Dă-le mascarade și ’ți vor fi recnnoscători; dă-le petreceri sîngeroase și furtunoase și ei vin nebuni; aduceți femei, băutură și muzici. Se îngrămădesc la zece Maiu, și femeile lor vin smintite cu gîuduri obscene, admiră armata și nu simt meschinăria și înjosirea lor. Curioși, vițioși, răi, proști, obscuri, ucigași, hoți, oamenii vulgari sunt respingători pentru un spirit suprem, ba încă ei nu i recunosc nici-odată. Și daca ’și simt une-ori nevrednicia pătimașă rîd de dînsul prin gazete umoristice, leșină de rîs în aplauzele turmei degradate, critică pretutindeni, insultă tot și murdăresc tot.

Poporul, poporul, laș înaintea puterii, arogant și zmintit cînd parvine, poporul muncit de patimi, de ură, de nefericiri, de sifilis și patimi sexuale, sufocă un om superior. Revoltele sale ridicole, pretențiile sale absurde, ura ascunsă și ferocitatea dezlănțuită la ocaziuni îl îneacă într-o lumină desperantă. El amestecă mizeria neagră cu voluptatea repulsivă; în mijlocul său înflorește un Babel de infamii și în chiar orgia de voluptăți și crime caută uitare mîhnirei sale. I1 bîntue adulterul și incestul, violul pederastia și sifilisul. Fetele demente. Ah, unde-i preotul care să tune glasul sfânt?

Și ei trec, oamenii vulgari, se alungă pe drumul morții, cadavre avortate: mamele sunt proxenetele propriilor lor fiice; părinții își idiotizează proprii copii. Femeile stricate, nimfomanele de obiceiu, cer drepturi politice și se ocupă cu lucrări bărbătești; ele fac versuri, oribile, sunt jurnaliste aproape zmintite. Funcționare, telegrafiste, copiste, profesoare, studente sub masca slujbei, adăpostite de foame se depravează și mai mult.

Împreunarea bărbatului cu femeea e o problemă adîncă de psichologie inițială; de aici rîurează rele, vițiuri cumplite și mîrșave patimi. Lucrătoarele, servitoarele, studentele, animalele, prostituatele se împreună zilnic, își dezvelesc organele sexuale înaintea porcilor depravați și trec din corp în corp, din pat în pat. Acele infuzorii care noaptea infectează străzile, lucrătoarele și liceenii, studentele și ofițerii, prostituatele și sifiliticii, acele canaluri ale scîrboasei brute, izvoare de miazme și de maladii veneriene sunt vrednice de moarte și de atrocitatea chinuluiâi. Oamenii vulgari regretă viața în clipa morții, nemulțumiți în tot-d-a-una de prezent, convinși mereu că au un rol pe pămînt: rolul de a face copii idioți, de a otrăvi atmosfera în care se zvîrcolesc și rumegă răutăți meschine.

Ei sunt trîntori întreținuți de femei bătrîne, ei sunt atei și ajaug acelerați, incarnează în tot-d-a-una vițiul și păcătuesc cînd pot. In adîncul lor bate vîntul jalnic și devin hoți și pușcăriași. Își cresc fetele și băeții într-o promiscuitate funesta; frații își deflorează de obiceii surorile, ba părinții cretini; sunt mame care ’și inițiază băeții chiar pe corpul lor în misterele alcovului. Incestul și crima îi paște pe toți, incestul în fapte, în gînduri, în priviri. Sodomiști și masturbanți se strecurară prin viață cu gîndul zilei de mîine. Ei strîng averi, își clădesc palate somptuoase, singura tor glorie, mănîncă și dorm. Femeile lor au amanți, soții au amante; sunt soți care ’și prostituiază soțiile chiar. Ridiculi în viața zilnică, ei sunt ridiculi pretutindeni: la plimbare, la teatr, la berării, la petreceri, cînd rîd, cînd plîng. Familiștii merg seara la localuri publice, asculta muzica militară sau orchestra spartă, dau sărbări familiare la zile onomastice, la botezuri și nașteri, petrec și se înbată cînd se însoară.

Fetele lor au amanți une-ori sau prieteni ai casei, idioți, pociți, inerți, se duc la băi și se deflorează prin grădini. Diformele cărnuri ca eroi din dramele lui Volen își poartă nebunia și se veștejesc. Băeții lor au raporturi cu servitoarele; ei se prepară la virtuți civice și se înobilează în patrioți.

Ajung mizerabili și obsceni; în ei se Oglindește mizeria întreagă și refrenează tot cortegiul pasional. Fără voință ei cad prea lesne. Și aceste hetaire, escremente ale firii, care ’și plimbă orgia despletită în muscal, se poartă mîndre în contenplarea brutelor. La ce trăesc ele Frinee neetornizate, Trifere, Lais? Oamenii vulgari le întrețin din zestrea nevestelor și moștenirea părinților. Ei ridică și îngaduesc lupanare glorioase ca în Is și Gomora, procreează infamii și dîntr-o căzută își făuresc Voheme sau Yull devorante.

Și ast-fel vine, vine, vine mulțimea oarbă; ei nu pot sa aibă poeți de geniu: un poet între ei e cerșetor, își sfarmă acentele lirei sau intonează melodii de jale lungă. Ei nu pot avea preoți, preoții sunt insultați. Poeții lor sunt nulități, stupizi; artiștii lor sunt actori, scamatori, danțatori pe funii; preoții lor sunt bețivi, răi, ignoranți, preacurvari. Ei așteaptă ca nu om de geniu să piară în pămînt, pentru a-i acorda lauri palizi. Căci dacă ’i urăști se svîrcolesc; dacă ești indiferent te insultă; te vreau ca și ei josuic și murdar.

Unde un crîmpeiu de credință nu răsare, unde lira evangelică nu suspină, în mijlocul lor credința e superstiție și ocară: fetele se închină ca să se poată mărita, face copii și fi fericite; bărbații se roagă să fie ajutați în comerțul lor, în hoțit și crime. Ca acei Vasilache de la panorame populare, oamenii consacrați deci, genii și artiștii trec ca paiațele, îi îngroapă cu pompă, cu muzici și armate; îi amuzează puterea le impune și amețește zgomotul.

E blestemată lumea ca popoarele lui Hamon și Moab zămislite din incestul ficelor lui Lot cu tatăl lor.

Și Dionis ridicol chiar în micimea lui, neputincios și perdut într-un vagon de clasa treia, izbucnind în văpaia revoltei își încleștă pumnii cu amenințare. Privi cu spaimă în jurul lui; lume multă, muncitori mirosind a ceapă, țărani beți și ucigași cu ochi injectați în sînge. O larmă barbară umplea vagonul, biruia uruitul roților și scrîșnirea ferăriilor. Lîngă el tușea o muncioare roasă de oftică; un alunar se ciorăvoea și un cerșetor căruia doi derbedei îi rupseră piciorul de lemn urla și se sbătea. O atmosferă puturoasă de cizme și scuipat se așterne ucigătoare pe concertul de glasuri răgușite și dobitocești. Sărmanul monah în capul căruia se întorcea discordantă priveliștea lumei, părea asemeni unui pitic din bazine care vrea să-și cucerească un nesfîrșit colos enigmatic. Era într-însul un aer tragic care îți provoca spaimă și fior de rîs.

Iar trenul mergea mereu mai departe de izvorul de pățim, se așternea cîmpulni spre munți înainte, spre munții albaștri neprihăniți.

— Ah, își zise călugărul părăsind Capitala, cum voi mai putea trăi! Fără cugetare.... dar fără inima mea, cum? Nopți enorme de iubire ași fi intonat și nu voi mai avea. Voi săruta chipuri albe și urme de umbre, dar sărutările mele vor fi amare; vor fi sărutări de lacrâmi; simt bine că nu voi mai putea trăi ast-fel...

Și iar privi afară: parcă plîngea pe cîmpie și sîrmele telegrafului păreau nemețite de perle, ca plicur de lapte.

— Ochii mei sunt virgini de cînd te-am știut. Și cea ce un altul a avut eu n-am putut să contempl?...

Iar ca și cînd din iubirea lui exaltată ’i ar fi venit o nebunie simțea liane calde în jurul gîtului său. Și rîse călugărul unei arătări.

Deja întîele măguri ale Carpaților se iveau din bruma vagă ca palate de azur, se apropiau cu păduri și ape. Sate trecea în mersul lui, fugar în nesfîrșit și fără odihnă cu mintea lui. Prahova ca un șearpe mușca mereu adîncul. Se încolăcea adînc în zare.

Și atunci...

Și atunci înțelese clipele durerii lui. Ii fulgerară prin minte vremuri duse de mii de ani, albastre și brune; le evocă magic. Se întrecea în vederi ne mai văzute încă; era în cer de extaze, arhanghel cu aripi de aur pe umeri. Divin își purta nemurirea pe imensități. Hosanale picurau în jurul lui pe culmi adînci. Și erau acolo mii de vecii, frumuseți nestimate. Le stăpînea fantastic cu sceptr în mînă și cu spadă de flăcări, ca un idol pe volbură, din stea în stea, din gol în gol. Pe frunte purta glorie și nimb de nemurire, iar slava lui pe talazuri, în prunduri de oglinzi, cu nisip de perle. In sloiuri de cristal își tăiase peșteri, troenit de liniștea văpăilor de ghiață.

Parfum ceresc îl învăluia întotdauna și mai presus de el în rîuri albe. Vrajă scumpă pretutindeni și cununi de flori ideale adormeau pe fruntea-i de arhanghel.

Nici durere, nici ură, nici lacrămi n-avea în ochi. Tăcuseră în el toate: plăceri, bucurii, extaze, reverii, vise și speranțe. Dorinți nu-l torturau, în gură n-avea cuvinte de mîhnire. Viscole de rele, primejdii, necazuri nu se urzeau în jurul lui. Avea statui în temple pâmîntești și era adorat în ode și cîntări. Cosițele de arhanghel îi cădeau în valuri vînturate; iar daca o lacrămă îi curgea se topea în piatră scumpă. Pe stînci de mărgean, în goluri mărețe, în palate de alabastr își gonea singurătatea; ca un monarh aprinsese lumini pe vaste povîrnișuri și umbre de corăbii alergau pe lacuri cu apa moartă.

Apoi întuneric adînc....

S-a pomenit — abia mai ’și aduce aminte — în haină de lut, cu slava moartă. Urît și rău nu mai avea sceptr, nici miresme da ambră nu-i mal îmbătau pașii. Rob păcatelor îl biruia durerea și vrăjmășia, se tînguia și sîngera. Și atît de multe necazuri și primejdii îndura.

Atunci stoarse din ochii lui plîns. Pe rana sufletului său îngînă o rugă. Își ameți sufletul în voluptatea ei și grăi:

„Lumină întreită și nevăzută Putere, mai presus de Tronuri îți porți legea biruinței. Voia Ta fie Doamne în veac și în neam. Precum am greșit, de m-am trufit, de m-am orbit. Și nu mă stinge în negrul lutului. Nici mie nu căta Doamne, Doamne... Jertfă mie numai, o, nu. Slavă”...

Maiu 1897 — Iunie 1901

— SFÎRȘIT —