Martirii

I

Primăvara anului 1824 venise din vreme, cu soare cald și cer senin.

Moș Costan deschise ușa grajdului și o împropti cu o piatră.

— Așa să stee acum, pân-o da iarba de păscut.

Juncanii, vaca și vițelul, patru capete, se întoarseră cu mulțumire spre lumină, și aerul curat năvăli, în luptă cu aburii groși din lăuntru.

Moș Costan le dete fân, bătu pe spate juncanii, desprinse un scaete din fruntea vacei, și se uită cu mulțămire la ugerul ei plin.

Puțini erau în satul lui, în țara Maramureșului, cu rost ca dânsul. Nevasta și flăcăul nu-i eșeau din vorbă.

Nu erau bogați, dar aveau pământ, îl lucrau cu hărnicie și trăiau cu îndestulare.

— Dacă ne ajută Dumnezeu, rodul ăst an îl putem vinde la toamnă, ăl din hambar ne ajunge, ce zici Catelino?

Bătrâna numai cât zise un; ajunge! și zâmbi. Că până să mântue urziala de in din spată, n-avea vreme de vorbă multă. Se apropiau Paștile și pauza mai trebuia și înnălbită.

— La iarnă, de o vrea cel de sus, îl însurăm pe Chiril.

— Să ne ajute Dumnezeu.

Și bătrâna zimbi din nou. Se vedea acum soacră mare, la nuntă, cu masă întinsă, lăutari voioși și peste un an cu un nepoțel frumos în brațe.

Se ridică din război înaltă, voinică, adună pânza pe cap și dând binețe moșului porni cu ea la vale.

Costan plecă și el în grajd să mai vadă de vite, să mai mângâe vițelul.

— Ce mai juncan la anul

Dar Dumnezeu a vrut altfel.

Cerul se întunecă. Vânturi aspre începură să bată din spre miază-noapte. Săptămâni întregi nu se văzu nici o fâșie albastră, nici un nouraș alb, pe întinsul întunecatul orizont.

Oamenii se uitau în sus cu grijă, clătinând din cap.

— Un războiu mare o să fie.

La poalele cerului se încinse o roșață vie.

— Ard suflete acolo... păcate grele... Holera, ciuma o să vină.

Și creștinii își făceau cruce.

— Dumnezeu, să ne aibă în paza lui!

Toată luna Aprilie trecu așa.

Țăranii arară pământul, îl semănară cu grăunțele cele mai frumoase; sudorile curgeau șiroae pe frunțile lor udând pământul uscat, căci din cer nici o picătură nu cădea.

Norii veneau, negri, mari ca niște balauri înspăimântători, se isbeau în capete, mugea cerul de groaza lor și se cutremura pământul, dar plecau apoi iarăși în acelaș joc rotitor, limpezind cerul, albastru.

Sămânța nu încolți.

Frumoasa, minunata lună Maiu, când toată natura e în floare, trecu și ea tristă și tăcută într-o așteptare încordată. Oamenii se uitau la pământ, la cer; cum de Cel de sus nu se îndură?

Nici un strop de ploae nu căzu.

Iunie — și apoi luna lui Cuptor veni ca un potop de foc cumplit, ce arse și pustii tot hotarul și apele cu izvoarele și frunzele și tufișurile și toate viețuitoarele.

Nu mai era nici un firicel de iarbă, râurile secară — păsările țipau, sburând departe... Vitele răgeau ca fiarele și mureau pe câmp.

Cânii urlau înfiorător.

Oamenii se adunau în curtea primăriei și se sfătuiau ce este de făcut.

— Urgia lui Dumnezeu.

Apoi porneau, în șiraguri nesfârșite, la biserică. Făcură daruri, pentru slujbe, și lumânări aprinseră la toate icoanele, și sfinții i-au scos în câmp și mă-tănii au făcut, sute și mii, închinați cu capetele goale în bătaia soarelui arzător... Au sărutat cu evlavie pământul fierbinte și l-au stropit cu apă sfințită și cu lacrimele lor. In zadar!

Paparude s-au pornit, din casă în casă, cântece tânguioase de copii, fetițe nevinovate de a căror rugă ascultă cel milostiv... Dar bătrânii se uitau cu jale la apa ce se arunca peste frunzele moarte și se risipea în zadar.

Câmpul se uscase tot, holdele dragi, unde altă-dată se legănau, în ondularea unei mări de aur, grânele frumoase, porumbul înalt cu frunzele late și verzi, erau acum o pulbere de pământ ars și pustiu.

Abia pe la sfârșitul lui August se îndură Cel de sus și trimise ploae. Târziul Pulberea albă se prefăcu în glod negru, dar din inima pământului nu răsări nimic.

II

Bătrânul Costan ședea pe prispă gânditor. Luleaua, altădată neclintită din gură, o ținea rece intre mâni. Cine se mai gândea acum la tutun!

Vitele îi răgeau de foame în grajd. Vițelul îi pierise.

Chiril era dus în oraș cu un sac de porumb, doar va găsi în schimb hluji sau paie pentru sărmanele dobitoace.

Bătrâna se sguli in prag și cosea o cămașă; dar ochii ei se închideau și lacrime mari ca boabele de mă-rgele picurau peste pânza albă de in.

O femee tânără, o nepoată de a ei, cu doi copilași ce i se țineau de fustă, veni să-i ceară o strachină de mălaiu. Numai o leacă, cât să facă o mămăliga. Până s-o întoarce bărbatul, căci era dus și el cu vitele în târg doar le-o putea vinde.

Catelina se sculă și-i dete o strachină de făină.

Dar abia se așeză la loc, veni iar o vecină. Galbenă, speriată, aducea un copil de un an, culcat pe brațe. Se jelui că de o săptămână n-a mâncat nimic... Nu mai au nici vite, nici tărâțe, nici coceni măcar! Bărbatul n-a lăsat-o să vină mai de grabă, căci, spunea el, de va da lelea Catelina la toți, în curând se va goli și la la ea hambarul... Dar acu — și arătă tremurând copilul — fețișoara lui frumoasă s-a uscat, e lipită de oase pielea, și gurița i s-a albit, nici să plângă nu mai poate, doar ochii cei negri, ce au rămas așa de mari în fundul orbitelor, și-i întoarce rugători.

— Dă-i lele Catelino, că moare copilul, moare de foame.

Catelina alergă iar la sacul cu făină.

— Dă-i, maică, dă-i fuga să mănânce! Cum să lași copilul să moară... să moară de foame! vai, Doamne...

Dar vaetul se încinse, se răspândi și tot mai tare, mai sfâșietor, mai învierșunat se tângui:

— Mor de foame!...

Foame... foame.... foame!.. Femei alergau înebunite pe uliți frângându-și mânile, smulgându-și părul... Copiii țipau in urma lor, galbeni, cu părul vâlvoi, cu trupșorul gol, uscat, plin de răni și de noroiu.

— Mamă... mamă...

Și mamele se întorceau, îi ridicau în brațe, îi sărutau în mângâieri nebune, desperate... Apoi rămâneau de veci cu gura căscată, lipită de trupșorul iubit, rece prin care nu mai svâcnea sângele.

Bărbații fugeau îngroziți. Nici unul nu rămânea în sat. Alergau prin împrejurimi, ca fiarele flămânde după pradă.

Unii se întorceau, dar puțini. Cei mai mulți nu se mai întorceau. Hotarele erau mari și multe și pretutindeni bântuise aceiași secetă, aceiași foamete.

Primarii satelor făcură jălbi la stăpânire. Dar stăpânirea străină, dușmană neamului românesc, nu răs-punse decât într-un târziu.

Răspunse cu răutate, nu cu milă și cu părintească îngrijire.

Reaminti nenorocitului popor, sângeroasele lui răsculări: numele lui Doja, pe ale în veci neuitaților Horia și Cloșca; și acum, ziceau slujbașii lui: Dumnezeu pedepsește poporul răsvrătit care ridicase mâna contra celor sus puși.

Românii plecară capetele. Osânda era rostită.

Nu erau căi ferate, nici telegraf, nici chiar poștă sau alte înlesniri de comunicație întinsă: mureau cu sutele, cu miile, cum mor urșii în văgăunele stâncilor, neștiuți de nimeni.

Bătrânul Costan albise ca oaia, și Catelina se făcuse scundă și puțintică din voinică ce fasese. Isprăviseră de mult hambarul.

Era iarnă. O iarnă aspră, căzuse zăpadă multă și se lăsase în ger cumplit.

In sat nu mai erau decât ici și colo câteva suflete; copii, femei și moșnegi.

Chiril singur, dintre flăcăi, ascultase până acum de rugăciunile mamei sale și nu plecase.

— Unde să pornești acu pe ger?... Unde să găsești de lucru?

Și bătrâna cobora în beciu, scormonea în adâncul pământului și tot mai găsea câte un morcov, câte un cartof veșted, putred pe jumătate... Apoi mai adunase Catelina frunze, flori de tei, de soc și tot felul de rădăcini, cari prindeau acu așa de bine.

Dar într-o zi Chiril nu mai putu răbda. Se sculă înnainte de-a se lumina de ziuă. Vorbi el ceva în murmur năbușit ca să n-auză bătrâna; apoi desprinse sumanul din cuiu, o straiță. căciula de oaie peste urehi și toiagul.

— Să mă așteptați cu bine, taică... mamă!...

Își desfăcu brațele, și maică-sa îi căzu la piept plângând.

— Rămâi cu bine, mamă... și lasă... o să mă întorc eu...

La marginea satului se opri: se uită îndărăt Ia casele pustii, îngropate în zăpadă, la holdele întinse, învelite, ca într-o pânză albă, strălucitoare de soare; — ce mormânt frumos, pământul!

Si s-a dus...

III

Șapte zile și șapte nopți, s-a tot dus Chiril fără să se mai uite îndărăt. Pretutindeni se întindea acelaș lințoiu de zăpadă, aceiași pustietate...

Din când în când nimerea în câte vr-un sat, intra în câte vr-o casă părăsită să-și mai odihneasă su-fletul înghețat. Își făcea foc la vatră, o fiertură caldă, din rădăcinile ce i le pusese mumă-sa în traistă. Apoi iar plecă grăbit, gonit de o fantomă hidoasă, un schelet enorm cu ghiare lungi și ascuțite întinse spre el, gata-gata să-l apuce, să-l înhațe...

Fantoma morțiii! Fantoma grozavă a foamei.

Într-o seară ajunse într-o pădure. Foamea îl chinuia, îl dobora. Se așeză pe o buturugă, și se gândi: ce ar fi dacă s-ar culca, cât e de lung, aci pe acest pat moale de mușchiu și frunze căzute?... In pădure era cald și ciudat, nu mai era zăpadă! Chiril își frecă fruntea și ochii. Oare nu visează?... In ce țară depărtată o fi? Fi-va în vr-una din acele țări minunate unde-i veșnică priimăvară? Sau e chiar raiul, pădurea aceasta frumoasă, cu copaci înalți și deși, unde nu-i vânt, nici fiare nu-s și nici o suflare rău-făcătoare? O privighetoare se auzi cântând. „E imnul îngerilor” își zise Chiril, apoi închise ochii și adormi...

Nu departe era o stână.

Un câine mare, ce dormise liniștit cu capul pe labe, sări deodată, ca lovit și începu să latre, întâi încet, apoi tot măi tare, mai stăruitor, sgârăind cu laba ușa colibei în care dormea baciul și ciobanul.

— Ia vezi, Petre, de ce bate Dulău, de nu mai are pace?

Ciobanul își luă toiagul într-o mână, iar într-alta pușca și eși afară. Era lună plină și un cer înstelat... Câinele îl apucă de suman și schiăună înetișor chemând. Petru se duse după el.

Ceva mai la vale, în pădure, întins jos, zări un om, căzut în nesimțire.

— Un om mort! strigă ciobanul, apoi șueră de chemare.

Dar Dulău se gudura lângă Chiril și-i lingea mâinele. Lucrul acesta schimbă numai decât părerea ciobanului. Se aplecă mai bine spre omul lungit în frunze, își lipi urechea de pieptul lui și-i auzi inima bătând. Ii pipăi capuul, brațele, tot trupul cel slab, pierit, dcte din cap, apoi îl ridică în brațe, ca fulgul de ușor și porni cu el spre stână.

Când își deschise ochii Chiril, baciul îi ținea fălcile descleștate și ciobanul îi picură cu o lingură lapte dulce în gură.

— Făcurăm o pomană cu tine, biet creștin, grăi baciul, dar spune acum de unde ești?

Chiril se uită cu blândețe la oamenii aceștia buni, dar nu răspunse. Graiul îi stătuse.

Abia se puse în picioare înspre primăvară.

Povesti atunci, cum plecase din spre Maramureș, unde eră foamete, să găsească de lucru și să se întoarcă apoi cu hrană la sărmanii lui părinți.

Baciul dete din cap.

— De lucru? Apoi nici pe aici nu prea este... Pământul e domnesc și-l lucră iobagii. Poate să treci dincolo de Orăștie, dela Deva in jos pe Mureș, acolo știu că-i țara mai slobodă și se duc și dela noi mulți de se întorc toamna cu bucate bune.

Chiril își luă rămas bun dela baciu, îi mulțămi pen-tru sfatul cel bun și pentru că i-a scăpat viața: Cel de sus să-i răsplătească!

Apoi o porni pe deal în jos. Ciobanul îl duse până dincolo de pădure; îi vârî un caș și un mălai în traistă și răzimat locului pe toiag îl petrecu cu ochii pân-ce se pierdu în zarea depărtată.

— Să umbli sănătos, creștine.

Și în ochii lui tineri, albaștri, luci ceva ca o lacrimă.

IV

Chiril coborî dealuri, trecu văi, păduri, până ce sosi la Mureș.

Se opri încremenit și își scoase căciula. Niciodată nu văzuse o apă așa mare.

Și ce lin curgea! Nici un vuet, nici o cădere zgomotoasă nu turbura liniștea solemnă a râului larg întins între malurile înalte, drepte,ca tăiate in piatră albă. Deasupra, cerul se întindea albastru, senin. Jur împrejur căt ținea zarea ’nainte dealungul râului, holde cu grâu verde, grâul răsărit, iarbă mare și verde. Verde! Ce demult e de când ochii lui Chirii nu văzuse atâta verde. Câmpul verde!

Se închină, se lăsă cu fața în jos, sărută pământul cu dragoste, cu dor, cu lacrămi calde și mari, lacrămi de credință și nădejde nețărmurită...

— O, Doamne, tu nu ne lași! Ajută Doamne, ajută, să găsesc de lucru cât mai degrabă, să mă întorc acasă la biet taica și maica...

Auzea parcă, în liniștea sfântă a pământului, șoptirile lor blânde, pline de evlavie și răbdare. Simțea strângerea în brațe a mamei, cea din urmă, și privirea ei duioasă înnecată în lacrămi.... Pironi ochii în de-părtare. Oare vor putea ei să rabde atâta? Ce-ar fi să se întoarcă acu chiar, cu bucățica de mălaiu și caș ce-i mai rămăsese in traistă? Să-i scape de moartea de foame.

Chiril sări în picioare ca ars de un fier roșu. Îndesă căciula și fugi înnainte.

Fantoma înfricoșată îl gonea din spate.

Șoptirile blânde se prefăcură în vaete, în scâncetul sfâșietor al morții.

’Nainte, ’nainte!

Mureșul se strâmtora între munți, păduri dese, se-culare, unde omul par-că numai acu de câteva zile, a pus piciorul. O răcoare dulce se răspândea între cer și pământ.

Chiril văzu de pe mal o plută ce cobora repede încărcată cu lemne de brad. Cum ar fi vrut să-i roage pe plutași să-l ia și pe el cu ei! Dar nu îndrăsni să le facă semn. Și poate nici nu l-au văzut, căci erau departe, și nu se uitau spre mal. Dar o luă la picior, până ce sosi, nu departe, într-un orășel mic, pe cari oamenii î-l numiră: Zam. Aici prinse Chiril vorbă cu lumea.

Erau români voioși, sprinteni, cu plete negre și rumeni la față, cum nu văzuse nici odată până atunci. Lucrau voinicește la scânduri, ciubere, albii și tot felul de lemnării, apoi plecau cu plutele încărcate în jos spre câmpie.

Chiril rămase uimit când unul dintre ei îi arătă banii și sacii de grâu și de porumb ce luase în schimbul lemnăriei.

— E bogăție acolo, îi spunea Pădureanul. Pământul e gras și rodește întotdeauna.

Peste câteva zile Chiril plutea pe o plută, pe Mureș, într-acolo unde-i bun pământul și cu belșug dăruește pe acela ce cu stăruitoare dragoste îl muncește.

Zilele erau calde, nopțile senine și plutașii cântau:

Mureș, Mureș apa lină, Floare în dalbină...

Munții și pădurile mari rămâneau departe și câmpul se întindea în dreapta tot mai larg, mai neted, mai mănos. In stânga dealuri mici se înșirau cu bogate vii și pomi roditori; livezi îmbelșugate de pomi, cu crengile plecate, pline de rod.

De-a lungul Mureșului, șoseaua bătută cu pietriș, ca lespedea albă, strălucea.

Aci, aci...

Plutașii se opriră.

— Aci-i Radna, cea cu biserica vestită unde maica Domnului face minuni... Dincolo Lipova, începe Banatul...

Chiril mulțămi plutașilor, apoi plecă înnainte.

La marginea unui sat o femeie îi eși cu cofa plină. Purta broboadă neagră, trasă peste ochi; dar de sub broboadă pelița albă și rumenă a feței și doi ochi negri străluceau viu, în focul tinereței.

— Noroc, drumețe!

Chiril uită să mulțumească.

— Cum îi zice satului ăstuia?

— Mândruloc!...

— Mândru!...

Se priviră în tăcere. Ea îi întinse cofa plină.

— Poate-i fi însetat.

— Mulțămim.

Femeia porni să plece, dar el o mai întrebă:

— Cum te chiamă?

— Anița.

Peste un an îi zicea „Anița lui Chiril”.

V

Anița râdea în gând, un râs gădălitor ce-i umfla pieptul și-i îmbujora obrajii, de câte ori își amintea de întâlnirea cea dintâiu, cu Chiril. Cum rămăsese el ca înfipt in pământ, cu ochii țintă in ochii ei.

— O fi pus cineva vrăji in calea noastră, îi zicea zvăpăiată, prinzându-l de mână.

Dar el își desfăcea încet mâna din mâna ei și se întorcea în altă parte, fără să zâmbească.

Munca câmpului era în toiul ei.

Pământurile Aniței, moștenite dela bărbat, rămăseseră anul trecut mare parte nelucrate. Cum ar fi putut ea, femeie singură, cu doi copilași în brațe, să-și mai vază și de arătură, de semănat și de toate câte trebuie la câmp? Peste holdele de grâu a crescut iarba; porumbul și via rămăseseră toate nesăpate, moara cea nouă de pe Mureș se oprise din pricina unor scânduri căzute din iaz... Pustiire și necaz în toate părțile.

Rudele Aniței o îndemnaseră să se mărite după un gospodar din sat, să-și ia ajutor, stăpân. Ea plânse, plânse. — și atât!

Dar norocul i-a scos în cale pe acest flăcău.

Și rudele, cum se porniseră alunei să murmure împo-triva „străinului”, au amuțit deodată, când au văzut cu ce râvnă și hărnicie se apucă Chiril de muncă.

In toamna dintâi a cules rodul de pe câmp — pometurile, via, fânul; avea fân pentru doi, trei ani. A îngropat apoi viia, a dres iazul dela moară, acoperișul grajdului, stricat rău în mai multe locuri; și când le-a văzut așa, toate în bună rănduială, a ieșit în mijlocul curții și s-a uitat în sus la cer. Cerul era limpede, albastru, dar în sufletul lui nor — întuneric.

Cum o să spună acum Aniței că el avea să plece, că trebuia să plece?

O să aibă ea destulă inimă să-l asculte, să-l înțe-leagă, că nu mai poate răbda dorul de părinți? Și gândul greu nu-l mai poate purta, că ei au putut să piară în vreme ce el lucra pe pământ străin și trăia în belșug departe de dânșii, de oasele lor, de mormântul lor... O să aibă ea destulă tărie și destulă dragoste să-l lase, și apoi să-l aștepte cu credință ca în Dumnezeu și în mântuirea sufletului nostru?

S-ar duce o clipă numai, doar să vază: mai trăesc ai lui? O mână de ajutor să le dee, o mână de grăunțe pentru acel pământ sărman, ars și pustiit, ce-l lăsase departe sub mormântul zăpezii... Oare înviiat-a câmpul? și holdele din coasta dealului, oare cine le-a semănat? De unde și cu ce sămânță?

Anița îl privea din fereastră, cum stătea el pe gânduri, întunecat.. Bătu în geam, apoi îi eși în cale cu brațele întinse, râzând. Două gropițe se făceau în obrajii rumeni și două șiruri de mărgele albe străluceau dintre buzele roșii.

— Vin’ la masă, că-i gata.

O pâne caldă, mare și albă, despoiată de coaja arsă, un castron plin cu tocană de puiu, abureau odaia cu un miros plăcut.

Chiril gusta, nițel câte nițel, până ce se pomenea mâncând cu pofta omului trudit și amânând hotărârea gândului tăinuit, pe altădată.

Dar altădată Anița îi cosea o cămașă și-l chema mereu să-i potrivească gulerul, pumnarii... Pregătea plăcinte de lăsatu secului... O vacă sta să fete, porcul trebuia tăiat de Crăciun. Cum o să strice bucuria Aniței?... Cum o să o lase singură cu atâtea necazuri?...

După Crăciun se lăsă ger, lemnele trebuiau tăiate, vitele îngrijite; iar primăvara, — o, cine nu știe câtă nevoie ie de brațe vânjoase, brațe muncitoare, primăvara, în jurul unei mari și bune gospodării?

Când văzu zăpada topită intrată în pământ și de sub umezeala lui neagră răsărind colțișorii de grâu și iarbă verde. Chiril își aruncă sumanul, își sumecă mânecile, apoi se repezi la lucru, ca un leu întărâtat ce simte sânge svâcnind în prada sa. Ară pământul apăsând cu putere coarnele plugului și-l despică în ogoare adânci și largi. Semăna, grebla, într-o zi cât alții în patru zile. Apoi își făcea cruce, cu ochii întorși la cer, cerând milă, îndurare și ajutor dela Cel de sus.

După aceia plecă la vie. O dezgropă, o legă, o săpă cel dintâiu dintre toți, cu aceiași râvnă arzătoare, cu aceiași credință reînoită în pământ și cer.

Bătrânii din Miniș și din Măndruuloc își clătinau capetele: oare toți vor fi așa oameni pe acolo prin țara Maramureșului?

Anița îl aștepta seara în portiță cu garafa plină de vinars, cu masa bună, întinsă în curte.

Sosise și vremea secerișului și secerătorii se întorceau veseli, cântând.

Se făcuse atâta grâu!

Spice mari, pline de rod, se aplecau grele, până în pământ, sub tăișul secerei.

Chiril umplu hambarele și podul casei se încovoia par-că sub povara belșugului...

— Acum, acum a sosit vremea, își zise Chiril în gând și chibzui întreg planul cum o să ducă acasă un car întreg, încărcat de grâne.

Cu ce bucurie o să-l vază părinții lui și tot satul îi va eși în cale cu mirare.

Se culcă pe pat cu fața în sus, cu capul înfierbântat, cu ochii mari deschiși.

Anița se aplecă spre el și-i șopti o veste...

Un fior cald trecu prin tot trupul lui, apoi închise ochii resemnat; acum tot mai mult ca oricând era legat aci.

In gând vedea încă pământul ars, țara lui pustiită, dar gemetele surde, vaetele asurzitoare se pierdeau tot mai mult în scâncetul stins al morții — în vecinicul întuneric al uitării...

Peste câteva luni Anița născu un băiat și-l botezară Stoe.

VI

Mititelul stătuse tot timpul ghemuit în cămașa-i lungă, ascuns după sobă. Cu obrajii înflăcărați de căldură, cu ochii mari, cu gurița întredeschisă, ca să poată auzi mai bine...

— Poftiți aci la masa mare... Doamne, ce-a trebuit să mai ajung!

Era glasul mă-sei ce se tânguia.

Au intrat notarul, primarul și alți doi oameni cu protocoalele mari și le-au întins pe masă. Notarul se așeză pe un scaun, iar femeia rămase în fața lui, ne-mișcată în rochia ei cernită, cu broboada neagră trasă peste ochi.

— Nu-i nimic, nevastă, acum așa-i legea, trebuie să scriem la carte tot ce a rămas dela bărbatul tău.

— Bietul Chiril!

— Dumnezeu să-l ierte!

La amintirea numelui Chiril, Anița se făcu galbenă ca de ceară și ochii i se umplură de lacrămi.

— Nu știu din ce i s-o fi tras... Că numai cât îl vedeam cum slăbește, se prăpădește, zi de zi, an cu an... Până când într-o seară, după ce cosise fânul din livadă, se culcă ostenit și nu se mai sculă...

— Păcat de el, om muncitor.

Notarul scoase de după ureche o până de gâscă și o înmuie într-o sticlă de cerneală.

— Ce avere a mai rămas afară de vie, bucate și acareturile casei?

Nimeni nu-i răspunse.

— Ce pământuri? Unde și câte pogoane?

Anița se uită la oameni și oamenii la dânsa.

— De ce nu răspundeți? întrebă notarul.

— Apoi, fiindcă Chiril al Aniței n-a avut pământ. A fost pribegit de pe alte locuri...

— Toată averea a fost rămas dela bărbatul cel dintâiu al Aniței, dela Dumitrie Culi...

— Copii au rămas dela Dumitrie Culi?

— Doi, sunt mărișori acum. Ii ține moșu lor. Culae bătrânul.

Notarul rămase câtva timp gânditor. Ceru din nou să i se spună unde și câte sunt pământurile, cât e de mare viia și celelalte bunuri cât prețuesc?

Le scrise pe toate în protocol, îl puse pe primar să adeverească cele spuse de oameni făcând cruci în loc de iscălituri și punând alături pecetea primăriei.

— Averea stăpânită până acum de tine, nevastă, și de bărbatul tău, e toată a copiilor rămași dela acela a cui a fost pământul. Tu nu mai ai nici un drept asupra averii, fiindcă ai fost măritată a doua oară.

Anița rămase aiurită.

— Chiril a dres moara, viia, pământurile... A muncit șapte ani...

— La averea altuia.

— Ce să-i faci?

— Sunt copiii tăi, Anițo.

Anița întinse mâinile și glasul îi tremura.

— Dar Stoe? Stoe, ochii și sufletul lui Chiril, lui ce-i rămâne?

— Nimic.

— Nimic? Din toată truda lui, din tot necazul tras din greu cu sudoarea feței, cu istovirea puterii și a vieții sufletului său?... Nimic?

Anița se lăsă pe un scaun cu fața între mâini...

Notarul își adună protocoalele.

— Rămâi cu bine, nevastă, și lasă, e bun Dumnezeu!

Oamenii deteră din cap.

— De ce ți-ai legat și tu capul cu un străin... Dumnezeu să-l ierte!

Apoi ieșiră.

Anița sări și încuie ușa.

Își smulse broboada din cap și părul și pieptarul de pe piept și pumnarii dela cămașă, și mâinile și le frânse... Putea să se bocească acum în voie, n-o mai auzea nimeni, n-o mai jeluia nimeni. Se trânti pe pat cu capul în pernă.

Copiii cei mari se înstrăinaseră de ea. Nu mai avea pe nimeni...

Stoe eși încet de după sobă și puse mâna pe brațul ei.

— Maică...

Ea sări din pat, îl ridică în brațe și-l purtă prin casă strângându-l la piept și sărutându-l cu înfocare.

— Stoe, Stoe, dragul mamii. noi n-avem nimic, nimic...

,Nici o bucățică de pământ!

Mititelul își lăsă capul pe pieptul ei, prinse a plânge și el. Dar în căpșorul lui înfierbântat începu a vui o moară, vântul legăna holdele de porumb și lanurile de grâu cu spicul de aur și livezile înflorite și pomii cei frumoși din grădină...

Cum? toate astea nu-s ale lui? Cine o să i le ia? Prin ce minune? Nu înțelegea copilul.

Nu i s-a spus de atâtea ori că toate-s dela Dumnezeu? Cum o să vină el de sus, să le ridice de aci, să le dea fraților și să le zică: na, tot e al vostru și al lui Stoe nu-i nimic. Cum? El mâine n-o să se mai joace prin ogradă, n-o să mai mângâie vițeii? și bucățica de pământ cine avea să i-o scoată de sub picioare?...

Gândurile astea îl amețiră și căpșorul mic se lăsă tot mai greu pe pieptul mamei înapoind blajin și încrezător mângâierile ei, până ce adormiră amândoi.

In ziua următoare Anița adună toate hainele băiatului, le curăți și le spălă frumos în apa lină și albă a Mureșului, apoi se îmbrăcă și ea de sărbătoare, zise să pună caii la trăsură și o porni spre oraș.

Stoe se cuibări în poala ei și cu instinctul copiilor deștepți îi șopti drăgăstos:

Du-mă, mamă, du-mă la școală.

VII

Slăbuț și mititel, Stoe se oprise lângă ușă învârtind căciula între mâni, în vreme ce mumă-sa se înțelegea cu d-nu învățător.

Pricepuse atâta femeia, din ceea ce-i spusese învățătorul, jumătate pe ungurește, jumătate pe românește, că Stoe fusese primit, dar că n-avea să-l mai cheme Stoe al lui Chiril, că, zicea învățătorul, „asta nume nu frumos”, ci-l botezase cu un nume unguresc pe care dânsa îl și uitase din clipa ce-l auzise.

Se isprăvise cu înscrierea și Anița tot mai sta locului. Ce mai voia? Învățătorul se uita la ea lung, întrebător. Într-un târziu, Anița se hotărî. Cu vorbe îngânate, cu ochii în pământ, se rugă frumos de d-nu învățător să aibă răbdare cu Stoe, până o pricepe limba, să nu-l bată de nu va ști ceva, căci destul l-a pedepsit Dumnezeu când i-a luat pe tatăl său...

Învățătorul își netezi barba albă, tremură puțin din cap, apoi se uită spre ușa de unde copiii începură a da năvală în școală.

Anița eși. Dar afară trebui să se razime de zidul ce împrejmuia clădirea, atât i se făcu de întuneric naintea ochilor. Oare bine va fi?

— In străini... Stoc al mamii.

Ii găsise o gazdă, o femeie bună, ceva rudă depărtată cu dânsa. Dar lelița Maria nu avusese niciodată copii. Ști-va ea cum să-l îmbrace să nu răcească, seara să-l spele pe picioare, să-i așeze perna la căpătâiu, mâinile la rugăciune și cum să-l îmbiie la mâncare, copilul plăpând din fire?

Fi-va el destul de cuminte să nu se dee biruit de dorul de acasă? Și dacă s-o bolnăvi copilul și-o veni noaptea sufletul lui Chiril, să-și vadă odorul, și l-o găsi singur, înfrigurat și prăpădit, nu s-o gândi tată-său să-l ia cu el in lumea cealaltă unde poate-i mai bine și mai lesne decât aci?

— In străini... O, Doamne, ce să fac, ce să fac?...

Se târî pe lângă zid și se așeză pe un buștean, căci picioarele n-o purtau mai departe. Cu capul plecat pe genunchi se gândi: n-ar fi oare mai bine să se întoarcă de pe acum, să ia copilul în brațe, să-l ducă acasă, acasă...

Dar Stoe n-avea casă... Frații lui vitregi, întărâtați de rude, dușmăneau copilul „pribeagului”, îl băteau, și-l goneau, la orice vorbă, să se ducă acolo în țara lui, de unde a venit tată-său și acolo să-și caute dreptul și pământul... Dar unde? Unde să plece ea atâta drum, să treacă atâta pământ și apă, până în fundul Maramureșului?... Și dacă totuși ar încerca? Cum venise Chiril, plutind pe Mureș? Dar dacă ar găsi și ea o luntre, dincolo de Radna, și niște oameni buni cari să o ia, să-și ducă copilul orfan în țara lui, în pământul lui?

Anița se ridică, își șterse ochii și se întoarse spre școală.

Da, da, avea să-și ia copilul, să-i spună că-i găsise o cale mai bună și mai temeinică spre noroc decât școala... Pământul, pământul strămoșesc cu apele lui, cu fântânile lui și cu isvoarele lui de belșug și de fericire...

Ii vede în gând, cum îi tot vorbise Chiril de ei, pe moș Costan cu barba-i lungă, pe lelea Catelina cu brațele deschise primind pe nora și nepotul lor...

Un zgomot de vijelie ca roiul de aibine ce ese din știubeiu: eșeau copiii din școală, chiotind, râzând, asvârlind mingile peste capete și rostogolindu-se sburdalnici, veseli prin pajiștea verde din curte.

Unde o fi Stoe? Iată-l ținându-se de gât cu unul, ceva mai mare decât dânsul. Ochii îi străluceau de mulțămire.

— Uite, mamă, Ilie.

Anița îi mângâie pe obraz, pe amândoi.

— V-ați găsit tovarăși...

Ilie, oacheș și vioi, răspunse numai decât:

— El n-are tată, eu n-am mamă.

Stoe continuă:

— Și ne-am prins frați de cruce.

Pe Anița o înecă iar plânsul.

— Să trăiți, să creșteți mari, dragii mei...

In poartă, bătrânul dascăl o bătu peste umăr:

— Bun, bun băiat al dumitale...

Și continuă iar în graiul lui împiestrițat, făgăduind că o să scoată din el om, „domn mare fi din el”.

Din clipa aceea, Anița se împăca cu gândul străinătății.

Nu se mai duse să caute luntre ca sa plece în țara lui Chiril. Prinse de mână băiatul și îl duse la gazdă. Ii potrivi frumos patul cu velință aleasă, adusă de acasă, cu pernă de puf și cearceafuri albe ca zăpada. Ii arătă hăînișoarele curate, așezate în ladă, traista cu merinde, îl sărută pe frunte, lung, apăsat, fierbinte, cum îi era sufletul și privirea, dornică de ochișorii lui limpezi, de fețișoara lui albă și de gurița lui întotdeauna zâmbitoare...

Apoi s-a dus acasă.

Stoe rămase în poartă, până ce se perdu căruța în colbul gros al șoselei și până ce se limpezi apoi orizontul din nou: o manta întinsă, verzue, cu un guler alb și pete mari mohorâte cari se făceau din ce în a mai negre... In dreapta, dealurile cu vii i se păreau niște căciuli enorme și căsuțele cu geamuri străluci-toare tot atâtea ochiuri misterioase, pline de taine... Cine o fi șezând acolo? Ce de case! Aștepta să iasă caii cu aripi, zmeii, ca în basme, când lelița Maria îl trezi și-l chemă să se culce.

Nu-i ridică perna la căpătâi și nu-l puse să zici rugăciunea. Dar copilul se vârî cu capul sub plapumă și se întâlni în gând cu Ilie, — alergară împreună până sus, sus pe dealuri, aproape de Dumnezeu...

Acolo, dascălul bătrân, cu barba albă, îl scoase la o tablă mare și-l puse să facă cu creta linii drepte și să numere: unu, doi, trei, patru... Copii cântau în cor, un cântec frumos, din care n-a înțeles nimic. Dar un cuvânt i-a rămas întipărit în suflet și-l repeta mereu: Iezus, Iezus!

Patul începu să se clatine și Stoe plutea prin văzduh departe, departe, sus, tot mai sus, și pământul se pierdu sub picioarele lui...

VIII

Era într-o Vineri, zi de târg, la Arad. Larma și îmbulzeala orașului amețiseră cu totul pe Anița.

Începuse toamna, zilele urâte. O ceață deasă învăluia într-o umezeală nesănătoasă casele cu caturi, mohorâte, și stradele întortochiate, negre de noroi și pavate cu niște bolovani enormi, de cari biata femeie se împiedica mereu.

Stoe mergea alături de ea, îngândurat, călcând tot în vârful pietrelor.

— Unde să o găsim, Doamne, în atâta lume? oftă ea în cele din urmă, desnădăjduită.

— Pe cine, mamă?

— Ulița Pescărească. Zice că-i nainte, drept lângă Mureș. Dar eu aci nu mai văd Mureșul?

Și se opri aiurită in mijlocul unei piețe imense, pline cu vite, cu căruțe de grâne, lemnării și tot felul de legume și pometuri.

— Aci te pierzi mai rău ca într-un pustiu, oftă Anița.

Într-un târziu, ca din pământ, iată în sfârșit Ilie! Râzând de zăpăceala lor îi duse în ulița Pescărească, unde găzise gazdă.

Lelea Sida, gazda, nu semăna nici ea cu lelița Maria, cum nu semăna nimic aici cu cele din Ghioroc.

Gălăgioasă și grasă, cu ochii mici, privirea ascuțită, puse mâinile pe șoldurile-i late strânse într-un șorț albastru, ce miroseaa a pește și porni înainte ca să le arate paturile. In odaia din față erau șase, iar în cea din curte patru paturi. Anița stătu să aleagă unul pentru Stoe, și pipăia salteaua cât e de moale, cu amândouă mânile, în vreme ce Ilie, singur, lăsat de capul lui își alesese patul și acum își rânduia desagii și lădița cu cărțile sub pat. Stoe ceru patul de lângă al lui, și Anița cu inima strânsă de grije se întoarse la han ca să-i aducă și ea lucrurile.

Totul i se părea acum iar greu, neînchipuit de greu... Cum o să răsbată băiatul prin atâtea căi întunecate?

La gimnaziu, directorul, un popă catolic înalt, încruntat, în haina-i lungă neagră, îi privi peste umăr. Cine erau acești copii de olàhi, îndrăzneți, cari veneau de acolo din satele lor, în țundrele lor, și cutezau acum și ei să bată la poarta templului științei?

Se urcă pe catedră, ca un suveran pe tronul lui, și examină hârtiile pe cari Anița le întinsese cu mâinile tremurătoare.. Certificatele erau eminente, iscălite de un învățător ungur și numele băeților ungurite... Nu puteau fi respinși.

Cu prețul câtorva năfrămi de mătasă, din vremuri bune, și al câtorva valuri de pânză subțire de in, cu meșteșug țesute, Anița cumpără lui Stoe haine negre.

Ilie însă rămase în țundra lui.

Nici o fibră nu se mișcă în fața lui ca de bronz, când apăru în clasă, între chiotele colegilor unguri cari începură să strige la dânsul: „olàh, țundraș olàh”!

Stoe mai simțitor, albise ca varul.

Dar profesorul intră și ascultară cu evlavie cea dintăiu lecție din latinește...

... In desagi aveau fasole, brânză, slănină, și Lelea Sida le gătea de mâncare pentru doi zloți pe lună.

Seara, după ce-și făceau temele, amândoi la aceiași lumănărică de seu, eșeau la plimbare.

Felinarele rare arătau orașul obscur, misterios; și totuși măreț părea în mintea lor. Stoe se gândea la Veneția, despre care citise câteva file căzute dintr-un roman. Casele mohorâte, închise și tăcute dimprejur, piața enormă și biserica Minorităților, alături cu clădirea sinistră unde-și trăiau închiși călugării viața lor tăinuită, enigmatică, și sunetul pătrurizător al ceasornicului din turn ce bătea regulat, sonor, ora și sfertul, în tăcerea ca de mormânt a pieței deșerte — erau pentru dânsul icoane și glasuri ca dintr-o altă lume.

Din când în când câte un trecător trecea pe dinaintea celor doi prieteni, întorcând capul cu mirare la dânșii. Apoi grupuri de tineri veseli și fetițe ce se duceau la școala de dans și al căror râs vioiu deștepta în sufletul lui Stoe un ecou melancolic, până se perdea în tăcerea rece, grea și monotonă! a nopții...

La intervale rare, se auzea strigătul prelung, tărăgănat, cavernos, al paznicului de noapte și lovitura puternică a toiagului de caldarâm:

— Păziți de foc și de apă!

— Opt a bătut ceasul!

O figură subțire, mlădioasă, învelită toată într-un șal purpuriu se strecură pe lângă Stoc și-i atinse puțin umărul.

Copilul se strânse mai tare de brațul tovarășului său.

— Haidem acasă.

Acolo nu se mai auzeâa decât murmurul lin al Mureșului în jurul plutelor goale, legănate de țărm...

Câte o stea, stelele mari, răzbeau printre nori și licăreau pe întinderea abia încrețită a apei; abia se zăriau căsuțele mărginașe, podul și siluetele turnurilor cetății de peste mal. O fortăreață puternică era acolo, cu parapete înalte, șanțuri adânci, porți nebiruite. Ce păzesc ele? Pentru cine sunt făcute?

Stoe își aduse aminte de câte auzise despre cătanele prinse cu funia de prin păduri, ținute în lanțuri, bătute cu vergi peste trupurile goale, până la sânge...

Ilie îi povestea de războaie cu turcit, de popoare păgâne, de romani, de daci, longobarzi, avari, huni și unguri, lucruri pe cari nu le învățase la școală, dar le știa el dela alții.

...Stoe asculta fără să clipească.

— Pentru ei sunt făcute dar șanțurile

— D-apoi!

— Și când o să mai vină?

— Cine?

— Barbarii.

Ilie râse cu superioritate.

— De unde să mai vină, dacă sunt aci. Nu înțelegi? Din toți barbarii aceia, s-au făcut unguri.

Stoe rămase cuprins de groază.

— Și sfinții părinți?

— Nu; ei sunt creștini, au făcut biserici ca la Roma, și vorbesc latinește.

Rămăseră muți. Ochii obosiți li se închideau peste întinderea fumurie a malurilor deșarte și mintea li se pierdea în probleme nepătrunse.

IX

Înnalt, cu capul plecat, cu umerii lăți aduși puțin înnainte, Ilie se ridică în bancă.

Toate privirile se îndreptară spre el.

Nimeni din toți cei cari dimpreună cu el terminau liceul nu răspunse cu atâta căldură și pătrundere. Ochii lui mari, negri, luceau ca de foc magnetic, și călugării, solemni în ținuta lor de sărbătoare, își încrețeau frunțile. Il cunoștea, fiecare in parte, și-i puneau cele mai grele întrebări.

Ilie Crișanu — Körösi Ileș, cum îl numeau ei, — rămase biruitor. Limpede, elocvent, desfășura problebele cele mai încurcate, temele cele mai complicate. Profesorul de latină întărâtat, îl contrazicea într-una. Ilie nu ripostă, dar la o întorsătură fericită a frazei, reveni asupra acelor controverse și atunci răspunsul lui nu mai fu examenul unui elev, fu o prelegere, o conferință întreagă rostită într-o limbă aleasă, cu o voce sonoră ce umplu sala de răsunet. Cită la sfârșit câteva versuri din Orațiu și stârni o adevărată furtună.

Dintr-un colț al sălei se auzi un: bravo, puternic.

Murmure de admirație acoperite de altele de ciudă întrerupseră pentru un moment ordinea disciplinară, altădată cu sfințenie respectată.

— Cine-i acel „olah”?

— De ce portă țundră?

— Copil de slugă! E nemai auzit!...

Conții și baronii se uitau cu grije la fiii lor, cu toții strâmtorați și rușinați în hainele lor de catifea cu șireturi bogate.

Directorul învârtea nervos pana-i de gâscă între de-gete, ceru silențium, apoi rostindu-și cuvântul de închidere pentru ziua aceea, se ridica.

Peste trei zile, aceiași sală vuia de bucurie. Elevii își luau certificatele.

Ilie rămase o clipă ca un stâlp de piatră, și sprâncenile lui groase se încruntară... Fusese clasificat printre cei mediocri. Și Stoe, care învățase zi și noapte alături de dânsul, cu acelaș zel, luase o notă încă și mai slabă....

Mai puternic decât toți, Ilie își făcu loc prin mulime. Stoe se lipi de el și eșiră. Doi frați Popovici din Miniș și Ciurea, nepotul episcopului, îl strigară pe nume, ungurește, și-l opriră ca să-i spună că trebuie să protesteze, să meargă până la împăratul... Ilie dete din umeri, strânse pe Stoe de braț și o luară înainte, fără să-i mai asculte.

Acasă Ilie se trânti pe pat cu palmele peste frunte, în vreme ce Stoe se plimba prin casă într-un sbucium chinuitor. Mintea lui nu putea să coprindă, pentru ce atâta cruzime? Se gândea în sufletul lui la toată ocara, la asupririle și nedreptățile îndurate în toți acești ani lungi și istovitori de muncă și de răbbare. Pentru ce? Noi să suferim înfrângeri, rușine, umilire... Ei să-și bată joc de talentele noastre, de mintea și de silințele noastre...

Se lăsă pe pat lângă Ilie, cu capul peste pieptul lui și izbucni în lacrămi.

Ilie sări în sus tulburat, eșit din fire.

— Ce faci tu?...

Il ridică și-l privi în față aspru.

— Păcat. Te credeam mai cu inimă. Păcat de vremea pierdută cu tine.... Știi ce-ți zic eu ție, Stoe?

Stoc își șterse lacrămile și se uită întrebător Ia dânsul.

— Mâine când o veni mumă-ta să te ia acasă, desbracă hainele astea, ia-ți iar țundra și du-te la stâna lui frate-tău de-i păzește oile... Mult mai bine va fi acolo, decât pe calea pe care ai pornit.

— Și tu?

Ilie râse, un râs superior, sigur de sine.

— Eu, eu nu plâng... Pe mine nu mă sperie ei...

Făcu câți-va pași în jos și în sus, apoi oprindu-se din nou în fața lui Stoe, îl privi fix și-i zise încet, ca și când i-ar fi descoperit o taină mare:

— Ai văzut tu acolo, toată adunătura aceea de maimuțoi îmbrăcați în șireturi și cu pinteni?... Să știi dela mine, mă, că la toți aceia o să le punem noi odată piciorul pe grumaji...

Stoe se uită speriat împrejur. Dar nu era nimeni. Lelea Sida căută de zor un pește viu care o lovise peste mână și apoi îi scăpase prin tindă. Băeții chefuiau în curte la o masă.

Ilie se aplecă sub pat și își scoase lădița cu cărțile.

— Vezi tu aici... Am găsit astea, care-s scrise aice de mine, la un băiat din seminariu într-o carte, o istorie veche, abia i-am ghicit slovele, scrisă de unu Șincai... Ungurii l-au prigonit, l-au omorât, dar el a scris! Și acum o să știm și noi cine suntem...

— Cine?

— Urmașii marilor romani, domnii și stâpânitorii lumii. Suntem noi, Stoe. Tu și eu și toți în a căror vine curge sânge de român. Traian ne-a adus din Roma și ne-a făcut domni peste, țările astea biruind pe Daci... Ungurii nu ne învață istorie adevărată Stoe, ca să nu ne deșteptăm că ei ne-au furat țara și ne-au jefuit. Ei umblă acum să ne răpună în chinuri, storcând picătură cu picătură sângele din noi... Tu nu știi ce vor ei!

Ilie împătură și reașeză cu sfințenie filele de hârtie pe cari le ținuse până acum ridicate în mână; apoi scoase altele... Era o archivă întreagă de ziare, reviste și broșuri tipărite unele la Brașov, altele chiar în țară.... Cum au ajuns ele până la Ilie? Stoe nu îndrăzni să întrebe, atât de mare și minunat i se părea în acest moment omul acesta, care fusese până ieri tovarășul lui de școală și de suferințe.

Gazete, cărți, broșuri, — românești! — Unele tipărite chiar cu litere latine, pe cari le putea citi și le înțelegea.

Dar ce înțelegea, Doamnei Ilie spusese adevărul: Românii nu erau un popor mic, nenorocit, ca țiganii sau ca ovreii, după cum erau batojcoriți, — ei sunt un neam mare, vechi, și glorios, care nu trebue să se lase, care trebue să lupte, să învingă, să fărâme lanțurile... Erau acolo îndemnuri la o nouă reînviere pentru români, fierberi de idei mântuitoare... Povestiri de vitejii străbune, cântece și imnuri pline de iubire și slăvire de neam, înflăcărate de o pasiune puternică, înălțătoare, în cari focul clocotea ca într-un vulcan ce aruncă scântei, gata să izbucnească în flăcări vii, atotcuprinzătoare...

Ilie veghea în picioare și Stoe citea...

Anița îi găsi dimineața cu ochii deschiși, înflăcărați, cu boabe mari de nădușeală pe frunte.

X

Ca o melodie divină de fanfare cerești răsunau în sufletul lui cântecile și poveștile din acele cărți și broșuri, grămădite pe masa din naintea lor. Nici nu observă pe mumă-sa care se apropiase cu sfială de dânsul. Mintea lui plutea în alte împărății, peste valuri luminoase.

Anița ridică, speriată, șuvițele de păr umed de pe fruntea lui albă, îl pipăi de nu arde cumva... Și privi cu teamă, și cu o iubire nemărginită, în ochii lui mari, duși de pe lumea asta.

— Stoc, dragu mamii, ție nu ți-e bine...

El o depărtă încetișor.

— N-am nimic, mamă... Du-te numai acasă și la-să-mă fără nici o grijă.

Anița rămase încremenită.

— Tu nu vii cu mine?...

Glasul ei tremură și din privirea-i pătrunzătoare grăia atâta grijă, atâta durere adâncă, încât Stoc șovăi o clipă. Ar fi vrut să o cuprindă în brațe, pe mama lui iubită, să-i sărute mâna... Dar o putere mai mare îl ținu țintuit, cu ochii la umerii nalți ai lui Ilie.

— Nu mă duc, mamă. Nu pot... nu mai sunt copil.

Anița își plecă trist capul.

Doisprezece ani a trăit cu sufletul întreg cuprins de clipa asta... Doisprezece ani a muncit zi și noapte să-l vază aci, ajuns om, „domn!...” Doisprezece ani a bătut drumurile, de multe ori pe jos, cu desagii grei în spate aducând merinde și câte ceva de vânzare ca să scoată bani pentru el... Și acum când se gândise să-și găsească copilul vesel, trecut peste greu, să-l strângă la inima ei plină de bucurie, să-i poftească noroc, viitor mare... să-l ducă acasă în triumf și să-l arate pe la rude, cât a crescut de înalt, subțire, frumos, învățat, — îl găsește trudit, schimbat. Spoise prin casă, făcuse plăcinte. Paștile n-ar așa de sfinte!

...Și acum se întorcea singură, ghemuită pe un mă-nunchiu de paie, în fundul căruței, unde era să fie așezată lada lui cea nouă, vopsită cu flori de crini galbeni și albi. Ce jale sfâșietoare!... Nu mai avea copil!

Căruțașul da biciu a lene cailor amorțiți de promoroaca rece a toamnei, roatele se cufundau adânc în noroiul negru de pe șoseaua întinsă dealungul Mureșului tulbure și mare; Anița se uită tristă peste hotarele ne-mărginite. Unde o să-și găsească pământul, sălașul de adăpost în lume, copilul ei pribeag, deslipit de ai lui?...

— Stoe... Stoc al mamei, îngână năbușindu-și glasul, pe când lacrămi mari îi cădeau pe față...

L-a pierdut!... L-a pierdut, pentru totdeauna!

XI

Stoe în adevăr nu se mai gândea la mama sa. Emoțiuni noi și puternice ii luaseră sufletul în stăpânire.

Se strânse cu evlavie de Ilie și așteptă cu nerăbdare un cuvânt din gura lui.

Ilie îi zâmbi triumfător.

— E, ai văzut. Mai plângi?

— Nu. Dar totuși nu înțeleg cum o să-i stăpânim? Ei sunt mulți, puternici, bogați; noi, săraci și puțini.

Ilie îl lăsă de braț ridicându-și mâinile mari și osoase spre cer.

— Christos a fost singur și cu un cuvânt a mântuit lumea. Noi avem brațe, sufletul curat și inima tare. Noi îi vom zdrobi Stoe, îi vom zdrobi și vom scoate pământul nostru din mâinile lor... N-auzi cum s-a trezit lumea și cum toți strigă și cer: dreptate! Dreptate vrem și noi. Nu mai vrem jug, slugărnicie, temnițe fără judecată. Libertate vrem, libertate! mă, știi tu ce-i libertatea?

Il apucă pe Stoe și îl zgudui cu putere.

— Vrei tu să vii cu mine?

— Unde?

Stoe se uită cu grije împrejur.

— Să-ți arăt țară de chin și de ocară. Voi aci pe Mureș aveți sate libere, trăiți bine. — vino tu la noi și pe Crișuri, prin Ardeal, prin Maramureș, pe a-colo de unde a venit tată-tău pierit de foame după o bucată de pâine. Vino să vezi români puși în jug, în brazdă, flămânzi, zdrențăroși și bătuți până ce sângele țâșnește din trupurile lor... Sânge român, Stoe, sânge curat, sânge sfânt!... Să vezi ce-i robia, jalea pe pământ...

„Liberi, liberi vrem să fim, umăr lângă umăr, coasă lângă coasă... Hai de-ți răsbună pe moșii tăi, cari au murit de foame!

Își strânse pumnii întinși înainte.

Stoe, alb ca varul, il apucă de un braț și îngână:

— Mă duc.

— Soarele și cerul al nostru să fie! vântul și ploile, de ne-or bate, din ogorul cu trudă semănat, rodul al nostru să fie!

Toată ziua rătăciră în jurul fortăreței și prin pădurea mare dela marginea orașului, tăcuți și adânciți în gânduri.

Seara se întoarseră acasă.

Ilie încuie ușa, închise ferestrele, apoi începu să-și adune desagii.

— Să plecăm, chiar de acu, pe jos, flămânzi, desculți, cum vom putea, numai să plecăm... Aci suntem închiși ca într-o cușcă de fier, între fiare.. Ungurii ne-au cotropit. Vor acum să nimicească toată puterea nemților, să se facă ei stăpânii fără frâu peste țara întreagă și Ardealul tot al lor să fie... Cu cine să lupți aci! Văzduhul e plin de otrava lor, un chibrit și se aprinde, ca praful de pușca. Ai văzut băeți de ai noștri, Mihailovici, Popovici, Ciurea, cum își băteau pieptul cu pumnii, că vor și ei o Ungarie mare și liberă? Mișeii!

Își strânse cărțile într-o curea.

Stoe se uită în toate părțile: oare mumă-sa plecase în adevăr? Sărmana lui mamă... De ce n-o fi luat și lada cea mare? Scoase câteva lucruri din ea și începu să se gătească și el de drum.

Ilie îi aruncă o țundră veche și o pereche de opinci, aproape rupte.

— Imbracă-te cu astea. Și nu te codi, de vrei să vii cu mine. Nu mai ești domnișor!

Cu căciulele trase peste ochi se strecurară încet printre străzile adormite.

Paznicul de noapte îi zări, doi Crișeni cu desagii pe umeri, cum se duceau cu pași domoli, liniștiți, fără să mai privească împrejur; cine ar fi putut să-i bănuiască tulburători ai păcii și aducători de primejdii peste atâtea vieți de oameni și cetăți?...

In mijlocul pieții mari, acolo unde ceasornicul din turnul bisericei în liniștea netulburată de afară bătea ora nouă, îndărătul zidurilor mișunau sute și mii de studenți, tineri, burghezi și nobili, din toate păturile și din toate părțile ținutului, ca într-o împărăție de furnici, clădeau cetăți de aur, îndrăznețe visuri de glorie și mărire; în avântări aprinse gesticulau și strigau, după glasul întregei lumi: Libertatea! Neatârnarea!

Păreții se sguduiau de țipetele lor: Jos neamțul! Trăiască libertatea!...

Târziu noaptea Stoe ostenit se așeză pe un buștean. Capul îi era greu și ochii i se închideau, după două nopți de nedormire. Ilie își scoase țundra și i-o puse căpătâi.

Luna răsărise pe un cer albastru, senin.

Rezemat de un toiag, Ilie privea înainte spre zarea depărtată murmurând:

— In Ardeal... acolo... în Ardeal!

XII

Umbre negre de furtună se întindeau pretutindeni peste șesuri, plaiuri și văi. Copacii se îndoiau de vânt și întunecată era umbra lor.

Călare pe caii lor mici, pe jos, în grupuri de trei-patru, treceau inimoșii, nepăsători de uragan. Cu fața încruntată, cu ochii înflăcărați, alergau fără să grăiască, fără să se mai uite îndărăt.

Coase și topoare ascuțite luceau sub aripile țundrelor negre ce fâlfăiau în vânt ca flamuri sinistre.

Cei slabi se ascundeau prin desișuri. Copii, femei și moșnegi rătăceau și gemeau prin păduri.

Ce-i tigrul, fiara cea mai grozavă, pe lângă ura omenească deslănțuită de îngrădirea rațiunei și a mi-lei?... Nimic. Ura omenească! Numai ea știe să născocească în chibzuiri infernale chinuri, torturi rafinate, neînchipuite de mintea mărginită a fiarei.

De două luni tribunalele se sânge se înființaseră aproape în toate orașele din Ardeal.

Nu era încă uitată răscoala lui Horia. Stafia reînvia, tot așa de grozavă, și cei cărora se arăta din nou, amenințătoare, se năpustiră să o sugrume.

Mii de oameni fură uciși. Sate întregi pustiite. Bătrâni, femei, copii măcelăriți in mijlocul drumului, arși de vii în case, tăiați și chinuiți cu o cruzime înfiorătoare, cu setea neînfrântă a urii, a răzbunării nepotolite, ce se încingea ca o sabie înroșită de sânge de la un capăt până la cel-lalt al țărei.

Cine putea să țină piept înfricoșatului flagel?

O ură și mai înverșunată. Tot atât de aprinsă, dar mai adâncă, mai aprigă, mai desperată. Ura asupritului, ura grămădită și năbușită de veacuri, ura leului încătușat, focul închis într-o temniță fără aer. A isbucnit. O portiță s-a deschis, o zare a năvălit și a izbucnit.

Zadarnic căutau să-l mai înăbușe, să-l stingă în sânge, acest foc! Nu se mai stăngea — sângele nu-l mai înăbușe, — îl nutrește!

In flăcări vii, mistuitoare, cuprinsă era întreaga zare; râulețe răcoritoare, apele limpezi, se roșiră de sânge.

In clocotul urilor deslănțuite răsuna cuvântul răzbunător: Sânge! Sângele botează libertatea, sângele spală rușinea, sângele cald ce se varsă în lacuri, în șiroaie mari, numai în el se poate înecă trufia și cutezarea desfrânată a dușmanului neîmpăcat. Moarte! Moartea numai va ucide gurile veninoaase cari n-au fost făcute în lume de cât pentru ocara și blestemul neamului prigonit. Moartea! Numai ea va scoate biciul și ștreangul din mânile nelegiuite ale asupritorului. Moartea!

Moarte dar? Moarte tuturor cari au o picătură din acel sânge blestemat! Moarte femeilor, cari pot să mai nască! Moarte copiilor, să piară sămânța! Moarte bătrânilor, căci ei sunt urzitorii urgiei. Ei sunt călăii cei mari, cari din truda și din viețele noastre, în trândăvie și belșug și-au îmbâcsit vinele lor cu sânge vânăt plin de otravă, și apoi puterea lui au descărcat-o în lovituri crude și hohote de râs diavolesc de jalea și durerea noastră!

Nu-i îndurare! Nu-i așteptarea îngerului păcii, cu priviri senine. îmbietoare de noroc, — ie flamura ne-agră a morții, în zarea înroșită de foc și de sânge, stindard de glorie și de triumf, înălțat între răcnete de izbândă, între țipete înfiorătoare.

Numai in munți, Avram lancu stătea senin, gata cu moții lui, pe cari ungurii nu îndrăzniseră încă să-i atace. Dar în celelalte părți ale țării, unde fierul și focul pustiau, în zadar s-ar fi încercat chiar condu-cătorii și tribunii, să înfrâneze deslănțuirea răzbunării.

Cum? temnițele gem de părinții și de frații noștri, de preoții, și de fruntașii satelor, și noi să stăm cu mânile încrucișate? Cum? temnițele se golesc și se umplu șanțurile cu trupurile celor împușcați și crăcite copacilor se îndoaie sub trupurile celor spânzurați, — părinții, frații, căpeteniile noastre. — și noi...

Dar cine-i mai poate ținea? Cine-i mai poate opri?...

XIII

Vin Crișenii!

Strigătul răsună ca trâmbița ceasului de apoi în mijlocul pieței, unde mulțimea era adunată în fața tribunalului de sânge.

— Vin Crișenii!

Când acest strigăt pătrunse în sala judecății, judecătorii îngălbeniră și săriră in picioare. In fața lor a-cuzatul, un preot voinic, cu fruntea largă, cu plete negre ondulate și barba lungă, senin și resemnat își aștepta osânda. Nici caznele crude și nici moartea cea mai grozavă ce-i stă în față sigură, inevitabilă, nu putură să scoată din gura lui încleștată, un cuvânt de mărturisire.

Unde erau tovarășii lui, ceilalți capi ai răscoalei? Ce legături avea Iancu și prin ce minune răsbeau scrisorile lui printre cetele românești?

Preotul răspunse ridicând mâinile spre cer: — Numai Cel de sus știe, și El binecuvintează răscoala dreaptă a Românilor...

Nu mai puteau să rabde.

Strigătele de afară se ridicau din ce în ce mai înverșunate. Iar cei dinlăuntru pierzându-și capul urlau:

— Foc! Dați foc închisoarei!

Femeile judecătorilor năvăliră în sală, îngrozite, cu părul despletit, cu copii strânși în brațe, scoțând țipete nearticulate.

— Vin! Să fugim... ascundeți...

Falnica figură a preotului se îndreptă într-o așteptare încordată.

— In foc!... în foc aruncați-l și pe el!

Sbirii îl apucară și-l tărâră spre ușă.

Nori de fum și limbi de flăcări eșiau pe ferestrele pivnițelor închisoarei.

Dar în acelaș timp un vuet sălbatic cutremura întreaga atmosferă.

Clădirea se zgudui puternic; se auziră ropote de arme, apoi trosniri de scânduri sfărâmate...

Un cap întins înainte pe niște umeri drepți și lăți, se ridică deasupra tuturor, și două brațe puternice se întinseră ocrotitoare, peste trupul preotului, doborât la pământ.

Sute de topoare și furci de fier se învârtiră strălucind, se repeziră și isbiră fără milă...

Era Ilie Crișanu, în fruntea unei cete adunate de prin Zarand. Alături de el, Stoe, alb ca varul, stă îngrozit.

Un lac de sânge umplu sala.

Peste grămada de trupuri, un băețaș de trei ani, se strângea de pieptul mamei sale, încleștând mânușițele după gâtul ei roșu de sânge și silindu-se să ridice trupul muribundei dintre cele-l-alte cadavre.

Stoe opri brațul care voi să-l lovească.

— Nu da... îngână el strângând la sân capul blond al copilului, în vreme ce Ilie deslega lanțurile tribunului chinuit, în ajutorul căruia alergau acum pe ușă căpeteniile cetelor muntenești.

— Spargeți toate ușile temnițelor, în fund prin pimniți mai sunt de-ai noștri...

„Focul mutați-l pe la casele dușmanilor... Ei să ardă de vii, nu ai noștri!

— Pustiire peste orașe, biserici și tribunalele lor... Ardă cum ard strigoii cei necurați!

Invălmășeala se încinse prin toate orașele, în toată țara și în bubuitul focului, între gemetele morții, se ridicau blesteme, urgia neamurilor și a lui Dumnezeu.

— Stârpiți-i de pe fața pământului! urla ura înfricoșată.

— Ne-a venit și nouă rândul, scrâșnea între dinți râsbunarea fără de milă.

Și numai un singur nume trecea ca o suflare potolitoare peste urgia de sânge și foc: Iancu!

Avram lancu scăpă de moarte pe copii și femei: Avram Iancu oprea pârjolul, uciderea fără de lege. Buciumul lui de chemare la oaste, răsuna prelung, cutremurător, cu glas puternic și sfânt.

— La luptă, lupta dreaptă, piept la piept, armă la armă! Ei cu săbii și puști de oțel, noi cu topoare, tunuri de stejar. Ei vor moarte, noi vrem viață!

Ardealul să trăiască!

Ardealul nostru!

O flamură albă ridicată din glodul frământat cu sânge. Porumbel ce-și fălfăe aripele in văzduhuri luminoase: libertatea Ardealului!

Nu mai sunt viețile noastre în primejdie, jugul umilitor care zdrobea umerii noștri sărmani cădea sfărâmat, uitat, în fata morții sufletești care ne amenința acum: peirea țârei noastre.

Și cum trecea puhoiul de armată ungurească să cotropească Ardealul, alergau cetele române spre întâmpinarea lui între Munții Apuseni.

XIV

Constantin Mureșanu, învățător în Șilinghia, tocmai terminase desenul unei btoderii frumoase, lucru pe care nevastă-sa îl urmărise, cu capul plecat peste umărul lui, cu cel mai viu interes.

— Vei ști să-l coși?

Ea trecu mâna-i mică, din cale afară albă, prin părul lui mătăsos și-i zâmbi galeș, dojenitor. Înaltă, subțire și mlădioasă, cu pelița feței delicată, ca petala de crin, nu semăna de loc a femeie trăită la țară.

— E foarte greu desenul, insistă el.

Antonia luă pânza din mâinile lui, apoi deschise un sertar de unde scoase la iveală o batistă așa de fin lucrată, încât ar fi putut face podoaba celei mai alese vitrine.

— Dar pe asta cine a cusut-o?

EI prinse batista și o flutură mai în lumină, examinând cusătura grea și migăloasă.

— Admirabil! Ești o artistă!

O strânse în brațe și-i sărută obrajii delicați ce se roșiseră de bucurie.

— Mai am și altele.

Deșertă scrinul: pânzeturi fine, tulpanurile cele mai subțiri, tot așa de frumos lucrate.

— Ce bogăție! Ce comoară!

Și din nou o strânse în brațe ridicând-o pe sus ca în triumf.

— De ce nu le porți?

Ea se opri înaintea leagănului micuț, așezat între cele două paturi cu așternuturi înalte. Și el a înțeles că toate acele lucruri scumpe se păstrau pentru ea, ființa mică, ce dormea acolo, cufundată în puf, fericită, mângâiată de iubirea lor duioasă.

— I-ai dat să sugă?

— Cum nu, la pieptul meu a adormit. Și au rămas amândoi ținându-se de mână, privind gurița mică ce se mișca inconștient prin somn.

O liniște adâncă domnea în odaia mare, albă, și prin perdelele de rețea străbătea raza slabă a soarelui apunător.

Oare ce visează copilița mică? In căpșorul ei gingaș încape oare o gândire fie cât de mică?

El își aduse aminte de gândurile lut de copil, de visurile lui atât de dragi și atât de depărtate acum... Unde erau câmpiile lui de aur, bogate și întinse și mult mai strălucitoare decât acel vârf pleșuv de deal ce se zărea strâns între verdele pădurii sub poleiala ultimă a soarelui, ce iată, se ascundea... Și Antonia îl simți cum se ducea iubitul ei și se pierdea de lângă ea.

Amândoi oftară.

Catia de ce n-o fi venind cu lumânarea?

Drept răspuns cineva bătu cu putere în ușă și o deschise cu bruschețe.

Antonia scoase un țipat și Stoe sări ca isbit de frica unei primejdii.

In prag, cu brațele întinse, apăru un uriaș. O manta neagră și lungă îl învăluia până jos și o pălărie largă trasă peste niște ochi fulgerători îi da o înfățișare sinistră.

Stoe duse mâna spre pușca din cui.

— Ce dracu, strigă noul venit, sperioși mai sunteți! Stoe, nu mă mai cunoști?

— Ilie!

Nici odată nu s-a mai auzit un strigăt de bucurie mai viu, mai însuflețit.

— Tu ești Ilie? Iile! Trăești Ilie? N-ai rămas împușcat, mort pe câmpia Aiudului?... Doamne, în adevăr ești tu? Și ești viu?

Il pipăia dealungul trupului, peste frunte, ochi și păr... Și-l săruta, aproape plângând, strângându-l în brațe cu pornirea unui copil bun și simțitor.

— Vezi bine că sunt eu. Cum? Mă credeai mort? De aceea n-ai mai căutat să afli știri despre mine?

— Da, Ilie, așa te-am crezut, așa mi s-a spus că ai căzut lovit în piept și te-au înmormântat în groapa comună cu insurgenții unguri.

— Aș fi ieșit și mort de acolo!

Își scoase mantaua și o aruncă pe un scaun, în vreme ce Antonia eși timidă, apoi se întoarse curând cu lumânare aprinsă ce-i tremura în mână. Ilie o privi o clipă, codiș, apoi se întoarse din nou spre Stoe.

— N-a fost decât o rană mică, pe care singur am legat-o cu o fâșie de pânză din mâneca cămășii... Apoi am pornit cu oamenii spre Abrud... Tu n-ai fost la Abrud, Stoe!

— Am rămas bolnav, zdrobit după ce te pierdusem prin învălmășeală. Un crișan m-a ridicat în trăsură și m-a adus într-aci. După ce mă întremasem, voiam să întorc la mama...

— Dar ai rămas, înfundat aci, în mijlocul pădurii, neștiutde nimeni și ne mai știind nimic de vechii tăi tovarăși de luptă...

Stoe se roși.

— Am zăcut de lingoare, luni întregi, colo în casa aceea din vale, o vezi?...

Ilie se uită pe fereastră și văzu o casă mare, cu turnulețe și coșuri negre, căzute în ruină, unde la un singur geam mai era lumină.

— Cine șade acolo?

— O soră mai mare a nevestei mele, — văduvă, o sfântă! Ea mi-a scăpat viața...

— Înțeleg. Și tu te-ai crezut dator să rămâi al lor.

— Sunt învățător.

— Știu. Înveți buchile șase copii... Dar nu pentru asta te-am purtat eu prin foc, te-am strâns în brațe și ți-am încălzit sufletul la flacăra dumnezeiască, ce aprinsă trebue să stea în toate inimile românești!...

Stoe își lăsă ochii în jos sub privirea de vultur a preitenului său.

Suntem în vreme de pace acum.

Ilie bătu din mâini și râse cu un așa hohot, încât Antonia, speriată, își luă fetița din leagăn și ieși din odaie.

— Pace! Unde vezi tu pacea? Poate aci intre păreții casei tale. Dar și aici mă îndoesc. Nevasta ta e unguroaică.

— Nu! E din o veche familie polonă...

— Ungurizată. E tot una. Și nu te-a numit încă olah sălbatic, olah sdrănțos?... Așteaptă. La prima voastră ceartă ocările astea o să cază ca trăsnete peste capul tău. Nenorocitule! Nu te-ai gândit că în ochii ei albaștri cari te privesc azi blajin, cu milă, ca mâine se va trezi fudulia blestemată de popor asiatic, păgân, și suliți otrăvite vor răsări din adâncul lor?

— Vorbești, fiindcă n-ai iubit și nu cunoști amorul.

— Unde v-ați cununat?

Stoc ezită să răspundă.

— La o biserică papistașă, negreșit?

— Acasă, dar un popă catolic ne-a cununat...

— Poftim! Te-ai și catolicit!... Și eu mă gândeam la tine ca la cel mai credincios ostaș al meu!

Sări de pe scaun și se plimbă de câteva ori în sus și în jos prin casă. Apoi deodată se opri înaintea lui Stoe, și-i zise poruncitor:

— Trebuie să vii cu mine!

— Unde?

— In Zarand. Nu te speria. E vreme de pace, cum ai zis, nimeni nu te va spânzura. Sunt numit de Maiestatea Sa Împăratul prefect al comitatului, și-mi trebuesc oameni acolo. Vreau să reclădesc puterea noastră în acel colț de țară sfâșiată, arsă și pustiită de nelegiuiți. Vreau să arăt o pildă fruntașilor noștri, cum să țină pieptul în lupta ce reîncepe, mult mai aprigă și mai grea acum decât atunci când aveam coase, topoare și furci de fier în mână... Îmi trebuesc oameni de inimă, Stoe, oameni tari, gata la orice jertfă.

Stoe simți cum casa se învârtea cu dânsul.

Prefect al unui comitat, vechiul său tovarăș, pe când el! — cât de departe rămăseseră unul de altul!

Își prinse capul între mâini și se pierdu în gânduri.

Antonia ne mai auzind vorbă în casă intră sfioasă, și așternu masa cu o față albă ca zăpada.

Apoi veni Catia, sora cea sfântă, care dintr-o extremă bunătate, făcea pe menajera însurățeilor, veni și fetița ei Amalia, o copiliță de zece ani, uimitor de frumoasă, zglobie și deșteaptă. Și toate alergară și se învârtiră împrejurul gospodăriei ca să pregătească oaspelui: o masă bună, o odae caldă cu pat curat și bun, unde să se odihnească după osteneala drumului; căci deși străinul stătuse toată seara ursuz, fără să vorbească cu ele, totuși așa se cădea, cu belșug și cu tihnă să-l găzduiască pe un vechiu camarad al stăpânului casei.

Tocmai noaptea târziu Antonia se deșteptă din somn și-l văzu pe Stoe nu în patul de alături, iubitor și blând ca altădată, ci plimbăndu-se agitat prin curtea umedă și albă de rouă nopții și de lumina lunei.

Antonia alergă la el înspăimântată — și plângând îi îmbrățișă genunchii.

— Stoe, dragă Stoe, ce s-a întâmplat?

El o ridică și-i răspunse cu voce adâncă, par-că din altă lume:

— Nimic, Antonio, dar ne ducem, trebue să ne ducem....

— Unde, Stoe, unde?

— In Zarand...

XV

In tăcere Antonia își adună comoara de broderii scumpe și le așeză într-o cutie mare de scânduri. Pregăti fetiței ciorapi de lână și o hăinuță blănită, ca să nu răcească în lungul drum...

Apoi rămase cu fruntea lipită de fereastră de unde se vedea casa cea înegrită cu turnulețele căzute în ruină, curtea mare și cărările albe de sub pomii stufoși, sub a căror umbră se desfătase copilăria ei...

Aci a fost alintată și a trăit apoi zile lungi de spaimă, pierzând tată, frate, — rămasă singură cu surorile ei, tot așa de triste ca și dânsa... Aci l-a zărit întâia oară pe Stoe. Un chip de mort adus pe brațe dintr-o căruță învelită cu rogojină ce se oprise la poartă. Cum au țipat ele întâi crezând că e fratele lor, și cum au primit apoi pe bietul tânăr străin, bolnav, și l-au îngrijit luni de-a rândul...

Icoane vii se întrupau sub ochii ei și se schimbau, pe rând, în raze și umbră, până când într-o zi se luminară toate în soare, în raiul unei fericiri nevisate...

Își întoarse ochii, înmuiați în lacrămi, dela fereastră la toate colțurile odăei. Tdate fuseseră așezate aci pentru o fericire senină, neturburată... Toate rămâneau acum aci....

Catia se îngrijea; cum ducă vaca cu vițelul mic, fără ca laptele să sufere scădere? Hotărî că trebuia mulsă de trei ori pe zi cât ținea drumul. Puii și găinele dimpreună cu cuibarele lor, trebuiau așezate în căruțe închise. Mobilele și vasele învelite în paie și rogojini ca să nu se strice nimic pe drum. Lucru mare, pentru cine nu s-a mutat niciodată în viață!

Eră o zi umedă de Octomvrie. Vântul scutură copacii despoiați și adună în grămezi frunzele roșcate, așternute pe marginea drumului.

Amalia, în rochița-i scurtă, roșie, cu părul resfirat de vânt străngea de zor dintre brazde semințele florilor uscate.

Apoi plecară. Un lung convoi de care și în urmă o trăsură veche, cu un coș enorm. Stoe era mâhnit în gândul lui; cum ele nu voiseră să lase nimic acolo din vechiul calabalâc! Trăsura era gata, caii abia puteau să o ducă. Roatele se înglodau adânc în noroiul șoselei desfundate. Dealurile veneau dese, din ce în ce mai mari.

Inoptară la Iosășel.

Antonia se însufleți. Avusese o prietenă bună aci, fiica proprietarului și acum zări lumină la curtea lor.

— Stoe, să oprim la ei, Stoe...

Dar când ajunseră aproape, Antonia nu mai cunoscu casa. O clădire simplă, ferestre comune... Alături, castelul mândru era o ruină arsă, pustie și sinistră...

O clipă se priviră în tăcere. Apoi Stoe porunci vizitiului să tragă la hanul din apropiere.

In fata lor se înălța un pod mare de abia isprăvit. Valurile Crișului, repezi, spumegoase, izbeau vuind în stâlpii groși de piatră.

Aci zăceau oasele tribunului martir, căzut jertfă trădării dela Abrud... Spânzurat de o salcie, colo jos la marginea râului frumos, muri prefectul Buteanu. Crișul mugește și-l plânge. De aci în colo fiecare piatra e stropită cu sânge.

Stâncile din Baltele stau ca sentinele uriașe, păzitoare de cete sfinte, parc-ă ar vrea să spună: până aci! Uriașe brațe cuprind ocrotitoare malul Crișului. și numai cu primejdie poți trece prin strâmtoarea lor.

E granița Ungariei. Începe Zarandul!

Stoc ridică șalul Antoniei căzut în noroi. De ce o fi așa de tristă? Copilița, de ce mai plânge? Catia ce uită îngrijată în ochii iui, parcă l-ar fi întrebat de primejdii ascunse, ce nu se pot tălmăci.

— Nu mai e departe acuma. Vom sosi cu ziua...

Eșau din Gura-Văii prin valea Tăcășelelor, lungă și pustie. Câte de trei ceasuri fără urmă de sat, arături, livezi, nimic ce ar da semn de viață, de existență omenească. Numai un dăngănit de clopot, surd, abia deslușit lovea din când în când auzul călătorilor adânciți în monotonia văii fioroase. Mici turme de porci pășteau pășunea săracă și râmau pământul galben, mlăștinos. In dreapta și în stânga se întindeau tufișuri nepătrunse, de arini și păduri râpoase de sălcii, cu rădăcinele spălate de ape, răsturnate și prăbușite în prăpăstii adânci.

Vântul șuera din ce în ce mai aspru și Antonia în zadar mai ținea fetița la sânul ei desfăcuut, căci n-o mai putea liniști.

Un car rămase departe, întârziat de celelalte. Se rupsese învelitoarea dela cușca păsărilor și găinele zburau speriate spre desișuri. Catia și Amalia alergară prin mlaștini șl pe râpă să le prinză...

Dar iată un drum se făcea la stânga; la răspântie câțiva țărani, strânși în țundre lungi și negre, își desvelesc capetele și se apropie cu sfială de trăsură:

— Dumnezeu v-a adus la noi Domnule! Dacă v-a trimes Ilie Crișan, apoi cu toții știm că de ai noștri sunteți. Și așa să trăiți!

Stoe își desvăli și el capul și dete mâna cu țâranii.

Apoi aceștia desprinseră caii osteniți, și umăr la umăr îi ridicară trăsura din noroi și o duseră sus în deal, — acasă la dânsul.

Într-o coastă lutoasă, un spațiu deșert, chip de curte, fără grădini... O casă mică cu streșini joase fără cămări, șoproene, grajduri și cotețe...

Un pustiu larg în mijlocul căruia se opriră carele încărcate. Catia stătea ca înfiptă în noroiul cleios, privind cu desnădejde împrejur la dealurile, de cari se vedea înconjurată ca de niște ziduri nestrăbătute...

— Doamne!

Antonia nu găsea nici un loc potrivit pentru cele două paturi nalte de cireș lustruit, să le așeze frumos unul lângă altul!... Umblă rătăcită prin cele două odăițe strâmte și când în sfârșit i se desveli deodată toată mizeria nouei existente, căzu ghemuită pe o saltea frângăndu-și mâinile, și isbucni într-un plâns sfâșietor...

Stoe puse mâna mângâietor peste capul ei blond, pe când mintea lui cuprinse întreg satul acesta mare și pitoresc, țăranii blânzi cari se trezeau acum din din robia grea și chinuitoare.

N-aveau biserică, nici școală, și abia acum li se spunea: sunteți oameni!

Câte avea să facă, — și era dator să facă — pentru dânșii!...

XVI

In revărsatul zorilor Stoe se sculă să-și vază de aproape noua sa reședință.

Ploaia contenise și vântul risipi norii de pe cer. Deasupra colinelor încă verzi și a codrului îngălbenit, muntele Moma își arăta coama albită într-o noapte.

Stoe potrivi o perdea la fereastră, Antonia să nu fie turburată de lumina zilei in somnul ei adânc, după atâta oboseală, apoi încet eși în curte.

Catie era p-afară. In disperarea ei nemărginită că n-avea unde să-și închidă vaca, nici vițelul, se a-pucase să improvizeze un grajd, din șopronul care despărțea la mijloc curtea noului notar de acea a proprietaruluui Ribay.

Cu mâinile ei albe și slabe, nedeprinse La astfel de muncă, aduna de prin curte scânduri și bârne risipite prin noroi și-l învăța pe vizitiu cum să le așeze și să le prindă în cuie.

Cu încetul curtea se umplu ca un târg și buna femee fu scutită de munca mai grea.

Câțiva săteni de ispravă se repeziră în ajutor și într-un suflet ridicară grajdul și-l acoperiră cu paie și cu hluji. Apoi fruntașii se așezară în rânduri, pe dinaintea pridvorului și așteptau in liniște deschiderea sfatului sătesc.

Stoe se uită la fetele lor galbene și supte, la pletele aceste negre căzute lungi peste umeri, frunte și peste ochii cei întunecați.

Ii recunoscu îndată. Aceștia erau Crișenii, Crișenii lui Horia, Zarandenii Iancului.

Scăpați din jugul robiei, de primejdia furcilor, min-tea lor părea cuprinsă de oboseala unui vis urât, din care nu s-au risipit încă de tot vedeniile înfricoșate.

In toiul revoluției, tribunii le vorbiseră de libertate, egalitate și drepturi. Dar în bubuitul urci înverșunate împotriva asupritorului neîndurat, cuvintele fălfăiau ca tăișul coaselor, cu flacăra focului, în care trebuia să piară cu orice preț dușmanul, dimpreună cu toată suferința și obida umilitului norod.

Focul s-a potolit. Libertatea scumpă era aci. Poporul ascultase din gura unui amploiat neamț, cum că el nu mai este iobagiu de acum, slugă pe viață, ci om liber, stăpân pe soarta lui, pe averea și pe toată vremea lui. Liber!

Ascultă poporul și luă aminte vestea asta mare, apoi porni fiecare spre coliba lui, ca ocnașul ținut o viață la întuneric apoi slobozit orb, cu puterile istovite.

Și totuși o licărire de lumină răsărea din acest haos greu de străbătut: Poporului i se trimeteau oameni cari stăteau de vorbă cu dânsul și arătau interes de soarta lui.

Stoe simți de sub privirea ochilor întunecați, sufletele pline de grija viitorului, îndreptate spre dânsul.

Trebui să-și adune toată puterea, să-și stăpânească cuvintele prea pornite ce-i eșau fără voie din inimă i se opreau în gâtlej.

Vom face... vom vedea cum o fi mai bine.

Obidiții, martirii chinuiți, aceștia erau. Deslegați însfârșit de robia trupului aci, încredințați grijei lui. Suflete pline de răni, trecuți peste primejdia morții, într-o lungă, migăloasă și grea reconvalescență... Și cu teamă se întrebă: fi-va oare destul de tare să-i vin-dece, să-i ocrotească, atunci când singur purta în sufletul lui atâtea temeri și îndoeli?...

XVII

Antonia se sculase palidă și cu dureri înțepătoare deasupra coastei.

Se înveli cu un tartan și eși în pridvor cu fetița, la sân.

Amalia, tot în rochița-i de vară, nepăsătoare de vântul rece, desfăcea cu zel lăzile din mijlocul curței. Bucurie mare avu când printre vase își regăsi păpușa și cărțile cu poezii: nimic nu se perduse! Erau acum toate iarăși în lumină.

Nu-și putea închipui pentru ce mama ei, mătușa și chiar nenea Stoe erau așa de posomorâți? Călătoria fusese fermecătoare, cu văile acele adânci, vuetul apelor, înălțimea stâncilor și miile de culori ce se desfășurară sub priveliștea ochilor deodată.

Iarba verde, frunzișul galben, pădurea roșcată, norii surìi, cerul albastru auriu și argintiu. Dar câte feluri de verde, galben, roșu și auriul Nimeni n-ar putea să spună!

Și ce frumos era și aci.

Odăile, adevărat că erau prea mici. Lucrurile trebuiau grămădite în șopron căci nu încăpuseră nici pe jumătate. Dar în schimb ce mare era curtea și ce mândre dealuri împrejmuiau vederea largă peste care ochiul liber putea să alerge în voie dela înălțimi uimitoare până la adâncimile văilor misterioase și atâta de dragi. Amalia se bucură mai ales de vârful munților unde căzuse zăpada.

— Zăpada-i așa de albă...

atâta știuse să îngâne când mătușa sa o întrebă de ce se bucură așa de venirea iernei.

— Iarna-i frig și-i viscol și-i urâtă iarna!...

Sufletul copilei, o miraculoasă oglindă, unde toate se răsfrângeau în frumusețe, nu înțelegea și nu putea să cuprindă noțiunea urâtului. Ochii ei cercetători pretutindeni descopereau ceva îmbucurător. In fundul curții, peste întinderea neagră a noroiului cleios, zări un tufiș de măceș cu fructele lui roșii. Într-o clipă alergă să le culeagă.

Iar când se întoarse cu șorțulețul plin, fu o adevărată explozie de bucurie.

Dincolo în curtea din vecini zărise un băețaș, ca de șapte ani, adunând castanele căzute pe jos. Era îmbrăcat în haine de catifea albastră și avea părul auriu, buclat, ochii albaștri, fața albă, curată și așa de frumoasă, cum nu mai văzuse Amalia alt copil în lume. Atâta s‘a tot uitat la el, până ce copilul se apropie de gard și îi răspunse că îl cheamă Bela; și îi dete și ei castane. Apoi îi mai spuse că doamna acea căruntă, care ședea acolo în cerdac, într-un jeț acoperit cu blănuri, era bunica. El n-avea nici tată, nici mamă, numai pe bunica. Așa de cuminte și frumos spunea băiatul: că el o ascultă pe bunica. Și drept dovadă, când doamna cea bătrână îi făcu semn, fugi la dânsa și i-o arătă pe Amalia care se urcase pe o buturugă ca să poată vorbi cu băiatul. Doamna cea bătrână zâmbi și dete băiețașului cel frumos, să-i ducă un trandafir alb.

Amalia puse trandafirul în apă și Antonia prinse a se mângâia puțin. Petalele acele albe, crescute subțiri și delicate în ultima căldură a toamnei, simbolizau prietenia nobilei bătrâne, care nu mai putea să umble, dar despre a cărei bunătate se vorbea departe în ținu-tul acela.

XVIII

Cea dintăiu Duminecă fu consacrată acestei cunoștințe.

Stoe se simțea strămtorat puțin de ordinul de zi pri-mit dela Ilie; nici-o prietenie cu ei. Dar nu putu rezistă stâruințelor femeilor, și se duse și el.

Curtea rămasă d-nei Ribay era tot așa de vastă și pustie ca și acea ruptă din ea pentru casa satului. Grajdurile depărtate nu mai adăposteau cai frumoși și vite din belșug. Hambarele erau goale, cu ușile deschise, trântite de vânt, și toată viața intensă și sgomotoasă de odinioară dispăruse.

Ceva mai sus, ruinele unui castel pustiit de flăcări străjueau sinistru asupra liniștei de jos. Glasul cucuvaelor sălășluite acolo părea a spune: noi am rămas stăpâne aci, pentru totdeauna.

Niciodată viața castelelor nu va mai reînvia cum a fost. Distruse erau, bine și pentru totdeauna, te-meliile feudalismului.

D-na Ribay se ridică în jețul ei și făcu chiar doi pași înnainte când zări familia noului notar intrând la ea.

Femeile se îmbrățișară și isbucniră în lacrămi. Atâta fusese de mare fiorul pustietății și dorul prieteniei. Dar nimeni nu vorbi despre asta. Rănile erau vii și se fereau să le atingă. Fiecare își simțea durerea și o înțelegea pe cealaltă fără destăinuiri.

Oamenii din sat îi povestiseră lui Stoe despre fioroasele cruzimi ale fostului proprietar, căpitanul Ribay. Cum întindea pe bieții iobagi legați în lanțuri peste un puț părăsit din fundul grădinei, pe o scândură în-gustă, și-i bătea acolo până țâșnea sângele din trupurile lor. Unul s-a svârcolit odată, a căzut în adâncimea apei, și legat cum era n-a mai putut eși; l-au l-au scos pandurii: mort.

In revoluție au pierit toți trei băeții lui Ribay, iar el întors acasă singur, zdrobit și căit, fu ucis lângă nevasta sa. Poate chiar pe locul unde stătea acum scaunul lui Stoe.

Nimeni nu vorbi de cele trecute, cum nu se vorbește în naufragiu când cei scăpați apucă pe câte o scândurică din mijlocul dezastrului cumplit.

Sfioasă, bătrâna întrebă pe Stoe despre noua organizare a țărei și dacă se prevedea pentru viitor o pace mai îndelungată? Ochii ei căutau îngrijați spre ușa odăei vecine, de unde se auzea glasul micului Bela.

— Viitorul nepoților noștri, șopti cu o voce tremurătoare.

Stoe îi arătă, în linii generale, stăruințele gvuernului din Viena pentru menținerea liniștei și severele măsuri prin care se restabilea ordinea și buna stare a patriei.

Bătrâna îl asculta silindu-se să înțeleagă ceva, cu mintea încordată asupra lumei noi, a cărei perspectivă numai cu greu o putea cuprinde.

Deodată ușa se deschise cu zgomot și cu un coif de hârtie pe cap, cu o sabie de lemn în mână, apăru micul Bela. Se opri înnaintea oaspeților și deschise ochii mari asupra lor. Stoe tresări. Unde mai văzuse el acești ochi mari de copil curagios?

Ca prin minunea unui cinematograf i se arătă tabloul viu;

Sala judecății din Aiud plină de sânge și trupuri ciopârțite, și dintre svârcolirea fioroasă a morții, capul acesta blond ridicându-se viu, cu gândul mântuirui în ochii lui albaștri...

Singurul vlăstar al unei familii stinse. Micul urmaș al îndârjiților dușmani: un copil frumos cu fruntea ne-tedă și albă, acesta era.

Stoe fără să vrea întinse mânile spre el și-l așeză pe genunchi; mângâindu-i părul mătăsos îl întrebă dacă știe să citescaă.

Copilul se uită în fața lui cu o mândrie ofensată.

— Cum nu, doar sunt mare.

Sări de pe genunchii lui Stoe, dispăru în camera vecină, apoi se întoarse cu un teanc de cărți ungurești și le arătă: comorile lui.

Bătrâna zâmbea

— In serile lungi de iarnă citim împreună.

Numai cu aritmetica merge mai greu.

— Bunica nu știe să facă înmulțirea.

Stoe strânse la piept obrajii rumeni ai copilului, făgăduind că are să-l învețe el aritmetica.

Din ziua aceea moștenitorul castelului pustiit venea zilnic în casa notarului român și o prietenie intimă se legă între cele două familii.

Stoe cutreeră cele cinci sate cari se țineau de cercul notariatului său.

El singur alegea locul și desena planul școalelor. Instruia pe câte un flăcău știutor de carte în meșteșugul dăscăliei, și până la alegerea altuia mai iscusit, îl punea pe acesta să adune copiii din sat, să-i învețe abecedarul și cântece românești.

Seara se întorcea ostenit, dar mulțămit in sufletul lui.

Poporul împlinea poruncile lui cu o supunere oarbă, înduioșătoare.

Fără să-și mai sărute copila și uitând să zică o vorbă de mângăere Antoniei, se strângea în plapumă, gândindu-se la întregul plan de reorganizare al lui Ilie și murmură:

Cincizeci de ani de-am putea lucra neturburați! cincizeci de ani...

Și adormea într-un vis frumos.

XIX

Antonia își îmbrobodi copila într-un șal și o puse în brațele dascălului Lucaci să o ducă și pe ea ia școală.

Zăpada întinsă peste vale, ca o față albă de mătasă cu ape argintate, turnul nou al bisericii, geamurile și pereții albi ai școalei străluceau toate orbitoare. Irma închise ochii neputând suporta atâta lumină.

Era o fetiță slăbuță, anemică și blândă, abia de patru ani. Obosi curând, tot uitându-se atentă la literile mari de pe pereți, și adormi.

Dar în sat se svoni cu bucurie vestea că și domnișoara cea micuță a d-lui notărăș umblă la școală, și elevii dascălului Lucaci se sporiră din ziua aceea.

— Generație nouă! își zicea Stoe plin de bucurie în sufletul lui.

Copii recitau cu însuflețire poezii patriotice și cântau în cor imnul slăvit „Deșteaptă-te române”.

Bătrânii grămădiți în tindă, cu capetele în ușă, ascultau aiuriți, ne înțelegând bine de nu-i un vis ce are să dispară?...

Realitatea îi deșteptă în adevăr prea curând. Abia zece ani trecură în reculegerea aceasta rodnică și iarăși se cutremură clădirea speranțelor frumoase.

Curentele pornite împotriva pajurei cu două capete, ce oricum era ocrotirea lor, nu le puteau opri, nici cu poezii, nici cu invocarea geniilor naționale.

Ilie Crișan veni să-l vestească pe Stroe despre noile primejdii.

Il găsi în grădină altuind trandafiri. Curtea cea pustie nu mai era de recunoscut. Mâini harnice o preschimbaseră într-o grădină cu pomi roditori, plini de floare acum.

Își lăsase trăsura jos la han și venea singur, neștiut de nimeni, prefectul temut.

Il prinse de umeri pe Stoe și-l găsi prea slab pentru un soldat viteaz.

— Aerul de aci nu-ți priește.

Stoe se uită în ochii lui sugestivi, cu vechea adorare.

— Mie da. Dar Antonia tușește.

— Nevasta ta?

O căută cu ochii și o zări aplecată pe cusătură la fereastră, slăbită tare, și galbenă ca de ceară.

— Ce are?

— Nostalgie. Mereu i-e dor de câmp, de o atmosferă mai dulce... Nu-i place Zarandul, oamenii de aci. O, cât am suferit eu de atunci...

Și prinși de braț, trecură în bătaia florilor de măr, și se așezară subt un tânăr umbrar de hamei.

Stoe își deschise inima vechiului său prieten. Cât de greu era când după muncă și griji grele nu mai găsea la tovarășa vieței sale aceeași iubire jertfitoare și înțelegătoare în toate adâncile cute ale sufletului.

— Am și eu nostalgii pe care nu mi le pot împlini. N-am văzut pe mama mea decând am ieșit din școală. Mi se sfâșie inima de dorul ei, dar rabd, căci nu se poate altfel. Suntem legați aci, eu îmi cunosc datoria; dar ea nu poate simți ca mine, în zadar am încercat să deștept în sufletul ei interes și iubire pentru neamul meu.

— Ce ți-am spus? Unguroaică! Ura și disprețul sădit de veacuri în sufletul ei, vrei tu să le covârșești într-o clipă?

— Iubirea dintre două suflete credeam...

— Se isbește de un zid mult mai puternic de cum l-ai văzut tu, filosof naiv. Sunteți paseri călătoare să plutiți numai prin văzduhuri luminoase, fără ploi și vânturi? Vezi, nu; sunteți oameni. Tu român și ea, unguroaică. Dușmani de moarte, pururea neîmpăcați. Degeaba te uiți așa disperat la mine. Unul dintre voi trebuie să piară, tu sau ea. Alături în pace nu puteți trăi. E un blestem al întunericului veacurilor și se transmite prin moștenire din generație în generație... fii blajin și slab, căci moleșirea asta ne-a adus în halul de umilire de unde abia nițel ne-am ridicat fruntea. Popor iubitor de pace și poezii, adevărată turmă creștină, bună de pus în jug. Destul a fost! Ne-am trezit și vom lupta până la ultima suflare. Alun-gă-ți melancolia, căci ea slăbește sufletul și nouă ne trebuesc bărbați. Inimi de fier și brațe de oțel! Mă asculți tu, mă?

Stoe își ridică privirea dusă, în fața adversarului său.

— Te ascult, Ilie. Sunt român și-mi iubesc neamul tot așa de mult cum îl iubești și tu.

— Il cunoști acum. Ai văzut ce popor? Frumos, entusiast, înțelept, și mai ușor de condus decât orice alt popor din lume. L-ai înțeles pe Iancu? O, dacă toți românii, cari azi îl plâng, l-ar fi înțeles! Inimi de ceară, în loc să-l jelească, — să-i calce pe urmă! Un martir! Zeci și sute de mii și nu ajung! Stindardul trebue smuls din mână in mână și ținut sus. până va fi un singur braț care să-l mai ție. Așa înțeleg eu lupta. Numai așa putem să-l măntuim neamul nostru de peire. Dușmanul e și el aprig.

— Intrarăm iar în foc.

— Austria se bate cu italienii. Flăcăii noștri sunt chemați sub steagul împărătesc. Mulți se vor duce, căci mai ales regimentele românești o să fie svârlite în foc. Tu adună-i pe toți de prin satele tale și spu-ne-le să se lupte vitejește. Un braț, un picior de vor lăsă pe acolo, să nu plângă, îi vom purta noi pe brațe, dacă se întorc învingători... Și acum te las. Școlile ți le-am văzut și-mi plac. Dar morții să nu-i mai lași să-i îngroape în curtea bisericei. Departe undeva mai jos de sat.

Strânse mâna lui Stoe și plecă. O dâră de lumină lăsă în urma lui, ca și curcubeul răsărit dintre nori.

Antonia eși și se încleștă de brațul lui Stoe tremurând, clănțănind de friguri.

— I-ai spus?... Plecăm? când plecăm? Stoe, dragă Stoe...

El o prinse în brațe și-i sărută obrajii aprinși.

Fără voie cuvintele lui Ilie se repetară în sufletul lui.

— Eu sau ea?

Apoi mângâind-o peste părul bălai îngână:

— Vom pleca, negreșit.

Și două lacrămi se iviră în ochii lui

XX

Toamna, deodată cu frunzele, se duse Antonia sin-gură.

Irma cea mică se miră pentru ce plânge lumea așa tare.

A murit.

A durut-o pieptul, tușea o înneca, gemea și su-ferea așa de greu. Mătușa Catia o ridică între perini multe și ea totuși într-una se văeta. Fetiței îi era așa de milă și frică, și nu știa ce ar fi dat să poată ușura durerea mamei.

Și acum i-a trecut.

Albă și frumoasă e mama, culcată pe o masă albă, gătită cu broderiile acele scumpe, la cari lucraseră atâta mânușițele ei străvezii. Toate s-au liniștit așa de frumos. Curtea e plină de trăsuri și oaspeți mulți au venit din împrejurime.

Pentru ce femeile plâng? De atâtea ori i s-a vorbit de raiu, încât firesc i se părea că mama a plecat acolo unde-i bine, nu trebuie să mai sufere și unde ne vom duce și noi cu toții...

Numai a doua, a treia zi, când a văzut că și tata plânge și că ei tot nu s-au dus încă acolo unde-i mama, a izbucnit și ea în bocete sfâșietoare.

Ilie n-a venit la înmormântare.

Catia îl ținea de rău.

— Omul acela negru, e spiritul rău al casei.

Stoe nu răspundea nimic.

Avea în sufletul lui o stimă tot așa de mare pentru cumnata-sa care-i ținea locul de mamă, câtă venerație simțea pentru eroicul său prieten.

Femeia aceasta era acum singurul sprijin al casei și Stoe se deprinsese așa de mult cu stăpânirea ei, încât n-ar fi putut trăi fără ea.

In anul 1777 când Polonia în sfârșit căzuse sdrobită și cele trei mari puteri împărțiseră pământul ei, — toți acei nobili cari purtau o picătură de speranță în sufletul lor și prea multă mândrie ca să-și plece capetele sub jugul străin — luaseră drumul pribegiei. Dintre aceștia mulți veniră în Ungaria.

Cazimir Ostrovsky se așezase în comitatul Aradului, într-un sat mic, cu o poziție deosebit de roman-tică, ascuns între mici dealuri și păduri: Șilinghia.

Aci se născură șase copii, trei fete și trei bâeți.

Catia, cea mai mare dintre toți, de mică stăpânea casa întreagă.

Nu era înnălță, dar frumos făcută. Ochii ei căprii, cuminți, se uitau drept de sub genele lungi, și gura-i mică și cărnoasă arare ori zâmbea. O mândrie severă se desprindea din toată ființa ei.

Era numai de 15 ani când își dete inima unui tânăr turist venit din sudul Ungariei și poposit pentru o zi la castelul din Șilinghia. Peste puțin tânărul, atras de farmecul nebiruit al copilei, se întoarse și o ceru în căsătorie. Se cununară, fără nici o pregătire și copila plecă cu acel necunoscut în zgomotul protestărilor rudelor și al tânguirilor părintești.

Trecu însă un an și familia Ostrovsky abia avusese vreme să se încredințele despre starea bună socială și morală a ginerelui lor, când iată într-o seară pe vreme de viscol și cumplită iarnă, o sanie săracă se oprește la poarta castelului, cu o singură lădiță de lemn, și din sanie coboară tânăra nevastă, în doliu, cu vălul lung de văduvie.

Un țipăt de spaimă din partea surorilor și brațele deschise ale tatălui ei primiră pe Catia in casa părintească.

— A murit? Când? Cum? Și pentru ce?

Întrebări la cari ea nu răspundea decât vag, încurcat, cu o spaimă și durere așa de sfâșietoare în privirea-i rătăcită, fața-i galbenă și schimbată, încât bătrânul Ostrovsky presupuse numai decât o mare nenorocire.

Fără să mai întrebe nimic pe fiica sa porni la drum, să caute localitatea unde o dusese bărbatul ei.

Era un sat mare, în comitatul Bihorului, cu strade largi și case mici, acoperite cu stuf. Proprietarul Vajda Mikloș, de o nobilime veche, despre care legenda spunea că fusese de obârșie român și așa de bogat, încât își aprindea pipa cu hârtiile de un zlot, murise lovit de apoplexie, la masa de joc, după ce risipise o bună parte din avuțiile sale, iar cei nouă băeți ai lui împărțiseră ce mai rămăsese, între dânșii, care cura apucase.

Celui mai mic, Imre, ginerele lui Ostrovsky, nu-i revenise decât câteva hectare de pământ, o moară stricată pe albia Crișului repede și casa fostului îngrijitor al moșiei, modestă locuință pentru el și tânăra lui soție.

Cazimìr Ostrovskg nu-și putu stăpâni emoția când trecu pragul acestei case. In pridvorul larg găsi cișmele pline de noroi ale fostului lor stăpân, așa cum se întorsese dela vânătoare, lângă cisme pușca, proptită de perete. In sofragerie farfurii cu rămășițe de bucate și fărimituri de pâine pe fața de masă, nestrânsă. Hainele Catiei, atârnate în cuer, și urmele corpului ei în puful unuia dintre paturi care rămăsase desfăcut, așa cum îl lăsase ea... Aci trăise dar copila lui iubită... Aci se frănse sufletul ei mândru și așa de încrezător în norocul ce-i eșise în cale.

O servitoare bătrână îi povesti de fericirea tinerilor, de cum se înțelegeau de frumos amândoi, până în ziua aceea când d-nu Imre a plecat prin stuf după rațe.

— Uite, ici a stat el când s-au despărțit, s-au strâns în brațe, s-au sărutat lung și apăsat și doamna cea tânără atâta s-a tot uitat în urma lui, și când am văzut că i să umplu ochii de lacrimi mă apucase o jale și era să fug să-l chem pe d. Imrea înapoi. Nu știu de ce nu m-am dus!

„Seara l-au adus doi oameni. împușcat în pieptZ mort.

„Când l-a văzut d-na Catia așa, numai că și-a rupt hainele cele frumoase de pe trup ș‘a început să se bocească de ți se rupea inima de mila ei. Au venit frații domnului toți; unul dintre ei, domnu Gaspar, de semăna grozav cu cel mort, prinse milă mare de biată doamnă Catia. La înmormântare o ridicase în brațe ca pe un copil.

„Dar ea a stat ca dusă, zile de-arândul nu luă nimic în gură. D-nu Gaspar nu mai plecase de aci. In genunchi se rugă și-i sărută mânile și mai că plângea și el de focul ei...

„Într-o dimineață până în zori aud zgomot în casă și văd pe d-na Catia îmbrăcată de drum cu rochia neagră. Caut pe d-nu Gaspar, dar nu mai era nicăieri în casă... D-na Catia umblă frământată și am auzit-o zicând tare: Nici odată! Nici odată!

„M-a trimes în sat să-i aduc o sanie și a plecat.

Baba își făc ucruce ridicând ochii către cer:

— Dumnezeu cel bun să-i fi ușurat sufletul...

Bătrânul Ostrovsky se întoarse la Șilinghia tot așa de nedumerit cum plecase. Din povestirea babei și din spusele fraților Vajda, deslușit a înțeles că ginerele său fugind prin stuf după rațe a căzut cu pieptul în propria sa pușcă și alicele i-au intrat drept în inimă. Accident ce se poate întâmplă vânătorului prea pasionat și nebăgător de seamă.

Dar fuga Catiei din casa răposatului ei bărbat, starea ei extrem de tulburată, oțățârea refuzului de a da vr-o lămurire, — umpleau de bănueli stranii su-fletul bătrânului.

Când preotul catolic fu chemat pentru botezul unei fetițe, Catia se apropie de el tremurând și roșindu-se, poate întâia și ultima oară în viață; — cu vorbe îngânate, șovăitoare, rugă pe sfântul părinte să-i acorde întâia spovedanie.

Bătrânul Ostrovsky fugi în fundul grădinii; Antonia și Clara, surorile mai mici, umblau în vârful degetelor prin odăile cele mai depărtate. Aveau până și ele o bănuială vagă, că acolo în camera aceea încuiată, se deschidea o rană adâncă, și dacă nu există leac vindecător pentru ea, trebuia cel puțin acoperită, cu tăcere și sfânta iertare...

Nimeni nu-și lipi urechea de ușă să asculte plânsul spasmodic, înăbușit acolo și vocea blândă, ecoul deslegărei de sus...

Lin putu eși Catia cu sufletul ușurat fără ca cineva să se fi mirat de adâncimea brazdei săpată pe fruntea ei de șaptesprezece ani, sub povara acestui ceas.

Copila cea mică fu înscrisă în registrele bisericei catolice din Buteni cu numele: Amalia Ostrovșkiy. Pen-tru toată lumea însă, judecător fără de milă, după povața și deslegarea sfântului părinte, ea trebuia să poarte numele de Vajda.

Catia se reculese pe deplin. Își regăsi locul în casa părintească unde în lipsa ei toate merseseră în risipire. Și până la sfârșit neclintită a stat la cămin, cu frânele gospodăriei în mâinile ei mici și albe, de pe cari s-au șters pentru totdeauna urmele sărutărilor de dragoste pătimașe.

Când o cunoscu Stoe, Catia avea treizeci de ani. Tânără și frumoasă ca o fecioară, rece și cumpătată ca o femeie de șaizeci.

Lozinca ei era: răbdare și muncă. Și neclintită a rămas sub loviturile tuturor nenorocirilor, cari au căzut ca grindina peste capul ei.

O boală crudă îi răpi pe tatăl ei, revoluția frații, averea. Rămase in ruină cu surorile ei. Amândouă slabe, fără multă voință. Pe Clara o mărită la Arad, după un om bogat care o răsfăța în risipă, dar după câțiva ani muri lâsându-i trei copii și mizeria. Acum broda pentru alții ca să poată trăi. I-o trimisese pe Amalia ca mângâere și ajutor. Și iată Antonia, blânda și plăpândă ei surioară, cea mai iubită dintre toți, a închis și ea ochii cei albaștri, pentru a căror zămbire senină bucuroasă și-ar fi dat toată puterea brațelor și a sufletului ei.

Singură a rămas cu un om străin...

Dar Stoe se lega de ea cu o prietenie ce covârșea orice legătură de sânge și amor. Se trezi ca dintr-un vis, și se sperie. Desperarea ce-l cuprinse la gândul că ea ar putea’ să-l părăsească acum, fu poate mai puternică decàt chiar durerea ce simți la moartea soției sale.

Catia ședea aproape de el, ținând pe Irma în brațe. Simți gândul lui și-i răspunse cu un glas înecat, tremurător de emoție:

— Stoe, ai putea tu să o iei pe Amalia?

XXI

Niciodată vrăjire n-a străbătut cu mai multă putere un suflet omenesc. Niciodată soție credincioasă n-a fost mai curând uitată și o iubire veche așa repede preschimbată.

Amalia!

Frunzele toamnei, sunt flori de primăvară. Palidul apus de soare, răsărit viu de lumini, care trezește inima amorțită, răscolește sufletul și-l înaripează cu triumf.

Amalia!

Copila aceea, minunată, senină ca lumina, veselă ca râsul, sănătoasă ca aerul curat,, frumoasă ca regina florilor.

Viața însăși, în floare. Și Catia îl mai întrebase timidă din prag:

— Vrei tu să o iei?

Umilit cerșetor, vrei tu bogăția lui Cresus? Vrei tu comori, nestimate prețioase?

Inimă de răni plină, vrei tu vindecare, ca să mai poți simți dulcea plăcere a iubirii, fără de care în lume nimica nu-i?

Vrei tu ființa ei de spumă, obrajii rumeni, ochii aceia din cari nu poți prinde culoarea cenușie, neagră sau albastră, căci ea se schimbă după lumina ce se reflectează în strălucirea lor, umedă și fascinatoare?...

Amalia!

Dar Stroe abia acum simțea lămurit, cât o iubise în totdeauna.

Frumusețea ei fu lumina ce-l orbise din ziua dintâiu când deschisese ochii, după o lungă boală, colo, în casa aceea, la poalele pădurei, pe lângă care trecea în drum simțindu-și inima bătând cu neastâmpăr. Copilița aceea de nouă, zece ani, cu ciripitul ei dulce, melodios, plin de căldură și poezie. — da, ea a fost fermecătoarea vieței lui.

De când plecase ea din Aciuva, fusese un an lung, mohorât, în care nu mai avusese putere pentru nimic.

Iar acum, reînviau toate speranțele amorțite în sufletul lui de douăzeci și șapte de ani.

Era noapte când sosi la Arad, după două zile de drum.

Paznicii adăpostiți prin ungherele întunecoase, îl luară la ochi și-l urmăriră de cum intră în oraș și trecu încet de-a lungul pieței mari, în pasul cailor obosiți.

Orașul i se păru tot așa de tăcut și misterios ca odinioară când însuflețit de îmbărbătarea lui Ilie își părăsise mama și tot ce avusese aci, ca să alerge în ajutorul fraților săi din Ardeal. Tot aceleași case mari, cu întunecoase caturi, unde de după storurile bine închise se zăreau totuși licăriri de lumini tăinuite și de sub bolta porților zăvorite se auzeau parcă șoptiri, frământarea unei vieți oprite, sugrumate acolo între zidurile negre.

Trecători singurateci, cu pași grăbiți, se strecurau, unul câte unul, fără zgomot, pe vechiul pavaj, plin de noroi, în pâcla deasă a toamnei, și după o slabă ciocănitură, dispăreau sub acele porți boltite...

Suflete îndurerate, cari purtau și ele doliu acum. A-jutisese rob stăpânul falnic, neînduralul asupritor. Ge-mea acum și el, închis și încătușat în vizuina lui, unde nu putea decât să plângă și să blesteme și să implore soarta în ajutor.

Aveau și ei, fiecare câte un părinte, frate sau fiu, mort pe câmpul luptei, fără izbândă. Ud era încă pământul pieței mari de sângele celor treisprezece generali uciși în fața norodului care își idolatriza martirii. Ungurii jurau răzbunare.

Pustii erau cârciumele, deșarte cafenelele și închise teatrele lor. Nu se mai auzeau cântece, nici lăutari, și toată viața aceea spontanee, înflăcărată, era înfundată în inima lor, ca un foc ascuns sub cenușe.

Stoe bătu de trei ori în poartă până când Clara, sora Catiei, trezită din somn și numâi cu greu recu-noscându-l, eși să-i deschidă.

Amalia scoase întâiu un țipăt de uimire și bucurie. Iar când văzu vălul negru la pălăria lui Stoe, rămase o clipă încremenită, ne-ndrăznind să întrebe nimic. După ce a înțeles, figura mătușei iubite veni să o cuprindă în brațe și buzele ei reci de ceară se lipiră în-tr-o sărutare lungă și apăsată pe obrajii ei... Sărutarea de adio.

— Vei veni acasă, cu mine, îngână Stoe cu o privire așa de caldă în cât sufletul copilei se cutremură ca de o atingere magnetică.

„Dorința mamei tale e, să vii, adause tremurător, cercând în uimirea ochilor ei raza luminoasă a vieței lui întregi. O clipă de șovăire de ar fi zărit acolo, s-ar fi prăbușit fără speranță toată închipuirea visului frumos. Dar nu, ochii copilei erau senini și din adâncimea lor mângâetoare un zâmbet înțelegător se ivi, pe când cu glasul dulce, limpede și hotărât răspunse:

— Dacă mama vrea, — mă duc!

Atât de puternic era pentru dânsa cuvântul „mama’’! Atât de nemărginită bunătatea ei îngerească, în cât nici o lacrimă nu vărsă când se desfăcu din vrăjirea unei lumi, ce, iată, de mâine încolo n-avea să mai existe pentru dânsa... Nici râsul tovarășelor din școala de dans, nici farmecul luminelor din oraș și nici acel cap de copil nebunatic, care se înclinose o clipă pătimaș pe umărul ei și a cărui apăsare Amalia o simțea necontenit, pe umăr și pe suflet, — n-are să mai fie acolo în depărtarea aceea rece și pustie... Părerea de rău se coborî adânc în sufletul ei, și se închise acolo ca într-un mormânt, unde nimeni din lume n-avea să o vadă, nici s-o simtă vr-odată...

Nu era oare datoria ei de copilă bună să se supună destinului și să nu ceară nimic pentru sine, ce ar fi putut pricinui supărări altora?

Amalia își luă rămas bun dela verii și mătușa ei, a-poi aruncând o ultimă privire duioasă la casa unde petrecuse cea mai fericită epocă a vieței sale, epoca adolescenței — se așeză în trăsură, alături de Stoe care nu-i era nici tată, nici frate, nici iubitul ei, și totuși supusă lui se simți de acum pentru totdeauna...

XXII

O liniște de mormânt stăpânea orașul. Zorile dimineței strălucitoare topiau pâcla nopții, și poleiau cu aur tunurile fortăreței peste întinderea lucie a Mureșului. Dar în lumina lor, ușile prăvâliilor rămâneau închise șl vânzătoarele de lapte, cu cotigele lăsate în poartă întârziau sub bolțile zăvorite în urma lor... Doar ici, colo, câte un cap zburlit de femeie ridica colțul storului dela fereastră și se uita curioasă la trăsura solitară care trecea uruitoare peste caldarâmul bolovănos.

O așteptare încordată se citea din toate fețele: Vin sau nu vin, mântuitorii acestei liniști de moarte?

Se dase ultimele lupte în războiul cu Italienii, și Austria eșise zdrobită.

Cu iuțeala fulgerului străbătu vestea.

Insurgenții conduși de un viteaz general și inspirați de geniul marelui Kossuth se vor întoarce la o nouă luptă, mai aprigă, mai aprinsă și mai înverșunată, până la desăvârșita izbândă a libertății. Visul republicei adorate reapăru din nou, plutitor prin valuri de foc luminoase.

Vis îndrăzneț născut din învăpăierea unei clipe, repede spulberat.

„Neamțul” veghia necontenit, strângând armele și înăbușind orice mișcare revoluționară.

In dimineața aceea se svonise că până și mănăstirea Minoriților fusese răscolită. Sfinții părinți perchiziționați, aruncați în temnițe și conspiratorii găsiți praf și arme ascunse prin subterane și prin celulele lor, ferecați în lanțuri, chinuiți ca pe vremea Inquistției.

Sfârșitul lumei n-ar fi produs o panică mai grozavă...

Patrule înarmate circulau prin străzile pustii, oprin-du-se la câte o poartă zăvorită și Lovind în ea cu un sunet lugubru:

— In numele legii!....

Amalia se strânse mai aproape de Stoe șoptind înspăimântată.

— Pe toți îi duce la închisoare, mulți sunt omorâți fără judecată.

Auzise de întâmplări zguduitoare și acum le vedea aievea trecând pe dinaintea ochilor, toate scenele acele de teroare și asuprire fără de milă. Sufletul ei înfiorat își reaminti prietenii, îi căuta, și din chaosul zaverei îi râsări un chip drag.

— Bela! Unde o fi?

Ca prin minunea unei întâmplări vrăjite o umbră de om se desprinse din ceața unei halucinații și-i răs-punse:

— Mali, Mali... Bade Stoe!...

Sprinten, ca arătarea unei clipe, sări în trăsură, își aruncă pe umăr sumanul vizitiului schimbându-și in pripă și pălăria de pâslă cu căciula lui, apucă hățurile și dete bice cailor...

După ce eșiră din oraș departe pe câmpia Pănadului, se întoarse, se preschimbă și începu să vorbească,regăsindu-și graiul:

— Abia am scăpat! Un tovarăș avea o pilă mică ascunsă în buzunarul vestei... Am lucrat harnici toată noaptea. Gratiile dela fereastră noroc că erau pe jumătate mâncate de rugină.

„Am stat cinci zile închiși în pivniță, două sute de băeți, cu pâine, apă și cu paie umede în loc de pat....

„Am cântat imnul lui Kossuth! Nemții mureau de ciudă... Eu trebuia să scap, am aci proclamări și manuscrise pe cari nu le-aș da pentru viața mea!...

Își desveli buzunarele pline de hârtii. Cu sete, cu triumf le strânse la piept, pe când ochii lui albaștri se umplură de o mândrie caldă și cutezătoare.

— Aci e viața, viitorul și fala Ungariei!

Stoe tresari ca lovit în inimă.

Fără voe făcu un gest ca și când ar fi vrut să o-prească, să întoarcă trăsura, și o clipă îl stăpâni gândul că ar trebui smulse și arse aceste hârtii în cari nebunaticul copil simțea viața, viitorul și fala neamului său. Și cari poate nu vor folosi, decât pentru noi de-zastre și nenorociri fără de nume.

Dar iarăși se stăpâni: ce puteau să însemne câteva poezii, îndemnuri și proclamări republicane în cumpăna eternei legi a puterilor stăpânitoare peste oapeni și națiuni?

Birui-vor în cele din urmă ei sau birui-vom noi? Unde o fi viață mai multă, hărnicie și perseverare. Sau că o națiune mai puternică decât noi amândouă, cari ne istovim în ură, veni-va într-o zi să ne cotropească, să ne preschimbe într-o nouă rasă, necunoscută de nimeni azi. Cine știe?

Un vierme ce se târăște pe jos e strivit de piciorul unui trecător, fără să bănuiască măcar de unde i-a venit peirea. Omida se preface în fluture și fluturele piere după ce a zburat o clipă din floare în floare...

Dintr-un izvor de munte crește pârăiașul, și râurile multe, cu adânci și puternice unde se varsă în mări.

Cine ar putea să ne spună de nu va fi odată lumea o singură cotropitoare, veșnică și imensă mare, cu valuri uriașe fără țărm și fără de hotare? Și poate apoi iarăși vor răsări din adâncul mării cel nedestăinuit; stânci ascuțite, fărâmătoare de valuri și corăbii, omorătoare și mântuitoare de vieți zbuciumate, în fața cărora veșnic nedumeriți vom sta și mici și fără de putere ne vom simți...

In largul pustiu al Ineului soarele se pierdu în po-jarul unui cer roșu, înflăcărat, uimitor de frumos, și înspăimântător în acelaș timp.

Oare stăpânului caprițios, de când tot varsă asupra noastră razele lui fierbinți, ascunzându-și și iarăși ară-tându-ne comorile lui, nu-i va veni odată firea întoarsă să prăbușească peste noi întreg focul lui?

Stoe apucă mâna Amaliei și o lipi de buzele lui într-o sărutare fără de sfârșit, pe când copila trezită din spaima aceloraș gânduri, se lupta să-și rețină lacrimile ascunse și strânse bine în inima ei.

Africa! Suntem în Africa! strigă Bela cu fața întoarsă, extasiată de priveliștea neasemănată.

XXIII

Irma alergă să deschiză poarta. Ochișorii ei negri vărsau valuri de bucurie și dragoste peste grumajii Amaliei de cari se ținea atârnată cu amândouă mâinile....

Catia își măsură copila cu un zâmbet de mulțămire și numai târziu, noaptea, după ce Amalia adormise într-un somn adânc, se sculă, se așeză pe dunga patului și o contemplă lung, apăsându-și din când în când buzele pe obrazul plin și rumen al copilei.

— Orfană, îți dau un adăpost, un soț și un părinte. Dumnezeu să te ajute pentru supunerea și ascultarea ta!

Își împreună mânile, se lăsă în genunchi murmurând rugăciunea pentru lumina sufletelor de fecioară, în pragul sfintelor îndatoriri, lăsate pentru ele dela cel de sus.

Binecuvântată rugă!

Dis de dimineață, Amalia adună rochițele Irmei, cari se rupseseră mult dela plecarea ei, le peteci, le nădi, și le așeză iarăș frumos la locul lor. Simțirea de mamă îi cuprinse sufletul și găsi firesc că nimeni în lume afară de ea n-ar fi putut-o înlocui pe cea moartă. Dragă-i era casa, curtea cu păsările, grădina cu pomii și trandafirii ei. Amintirea orașului părăsit se perdu în curând, cum se pierde căldura soarelui într-un lac cu profunzimile lui reci, fără de flori și rod.

Fantazia bogată a tinereței prindea bucurie din nimic își făurea viitorul, îmbelșugat în frumuseți, câmp larg cu lanuri verzi, înflorite, lumini țâșnitoare ca într-un feeric roman și splendida poezie.

Stoe îi făgăduia raiul și ea îl vedea, îl aștepta să vie. Ii plăceau romanele și poeziile. Pe marii poeți unguri îi știa pe din afară. Întreg volumul lui Kisfaludy îl recita Irmei pe când se plimbau amândouă pe cărările gradinei sau în serile lungi de iarnă, când coseau împreună cu mama ei, care o asculta iertătoare, cu zâmbetul ei rece ca un lacăt închis peste toate bătăile inimei...

Stoe juca șah cu dascălul Lucaci, și Bela venea din când în când ca o furtună de vară, aducea lânărică de pe vârful Momei și buchete mari de păiș alb subțire ca fuiorul de in. Ridica în brațe pe Irma care se lipea de pieptul lui și se uită în ochii lui ca la cer. Ii plăcea vânătoarea, avea mână sigură, împușcă în clipă că-prioara și pasărea din zbor. Dar dn-a Ribay bătrâna plângea mereu, îngrijorată de soarta nepotului ei.

Moșia strămoșească, rodnică odinioară, când munca silnică a iobagiilor scotea rod și din pietri, aproape nimic nu producea acum. Eliminat din școală din pri-cina pornirilor sale revoluționare, orfan, fără rude, fără ajutor de nicăiri, mândrul urmaș al familiei Ribay purta hainele cârpite în coate, și nepricepându-se de loc la gospodărie era amenințat, după moartea bătrânei, sa rămână plin de datorii, in ușa dezastrului desăvârșit. Sărmana femeie se jelui lui Stoe și-l ruga să vorbească cu prefectul dacă n-ar putea fi pus Bela într-o mică slujbă la comitat?

Ilie îl primi pe Stoe cu vechea prietenie. Își clădise în Baia-de-Criș, o casă încăpătoare, un mic otel gratuit și cazino în acelaș timp, unde slujbașii și prietenii lui din provincie se găzduiau ca la ei acasă, iar cei din loc se adunau seara să citească gazete și să discute dimpreună cu șeful, afacerile lor politice.

Stoe venea rar și era bine văzut în cercul acesta; modest, delicat, cu aerul lui de poet și filosof, băiatul Aniței lui Chiril din Mândruloc știa să se facă stimat din obscurul său colțișor. Cu deosebire îl iubea viceprefectul Munteanu, om de cultură superioară, poate prea rafinată pentru mediul rustic în care trăia. Fin și frumos ca un heruvim, doctor în drept dela Viena, nu prea se împăca cu felul exuberant și despotic al lui Ilie. Cu toate aceste era nelipsit din casă, cași protonotarul lonaș, advocatul Pop și ceilalți admiratori și necondiționat supuși ai prefectului.

După ce au rămas singuri, Ilie îl scutură de umeri și-l strânse în brațe pe vechiul său camarad de școală.

— Ce mai faci? Te-ai însurat iar? Bine ai făcut. Fata asta mi-a plăcut mie de când era mică, am văzut-o și eu pe acolo. Frumoasă fată, plină de viață, harnică, nu-i anemică, străină și fudulă cum fusese cealaltă.

Stoe se roși și îngână o scuză stângace pentru sărmana Antonia. Apoi începu să spună pentru ce venise, ocolind pe departe, și susținând nu tocmai elocvent ce-rerea de slujbă a tânărului Ribay.

Ilie șezu lângă el pe scaun și-l țintui cu o privire adâncă și aprinsă.

— Stoe, tu ori ești naiv, ori... Nu vreau să-ți spun pe nume! Dar cât vei trăi să nu-mi mai vorbești de acel pui de năpârcă! Știu că l-ai scăpat dela moarte, l-ai învățat carte, i-ai înlesnit fuga din închisoare când polițiștii din Arad îl urmăreau să-l prindă cu proclamările lui Kossuth în buzunar. Și tot tu l-ai sfătuit să stea ascuns la Aciuva până când procesul revoluției neisbutite să se termine. Știu toate...

— Mama lui bătrână...

— Cine se înduioșează de lacrămi de babă, ajunge în halul lor. Slab fără de voință, o cârpă de mototolit fie cum...

Stoe se lupta cu sine ca să poată să rămână calm.

— Păcat de tine. Ai lucrat frumos în anii ăștia. Ai tradus evanghelia aceea sârbească pentru bisericile noastre într-o limbă frumoasă românească și articolele ce le-ai scris în „Federațiunea” sunt bune, le citim cu drag aci în casina noastră și eu sunt și mândru de tine; dar nu știu ce tot ai tu cu ei? In loc să-i zdrobești unde poți, prinzi dragoste, prietenie, milă ca o femeia...

— Eu nu cred că treube să-i urâm...

— Până la moarte! Un pas slab ne pierde. Să se ducă în jos, dincolo de Tisa. Fără de milă să-i stârpim de aci din țara noastră; să stăpânim noi Ardealul...

— Numai de am isbuti așa deodată. Suntem puțini și... Oare cu toții ne facem datoria? Pretorul nostru dă bani cu camătă, patruzeci la sută ia dela oamenii lipsiți, notarul din Lazuri joacă cărți cât e săptămâna la birtul mare din Halmagiu. Popescu al tău, care zici că e, cel mai bun român și în foc ar sări pentru binele națiunei, zile întregi stă în cârciumă și oamenii din satele lui umblă rătăciți, de colo până colo neștiind cum să-și scoată necazurile la cale.

Ilie râmase pe gânduri, întristat.

— Ii dau afară!

— Și pe cine pui in locul lor?

— Aduc tineri din Banat, din josul Ardealului, caut unde voiu găsi, oameni cinstiți și muncitori, unul ca unul. Vreau ca Zarandul să fie un zid peste care să nu răzbată ungurimea în inima Ardealului...

O femeie tânără intră în casă și aduse vin pe o tavă. Stoe o privi mirat. Era cea dintâiu femeie în casa lui Ilie. Până acum prefectul se servise numai de bărbați. Ilie o urmări din ochi până ce ea eși pe ușă legănându-se mlădioasă cu oareșcare cocehtărie. Nimeni nu atinse vinul.

— Dar aceea ce-mi spui tu e grav. Pretorul Lăți dă bani cu camătă?

— Eu cred că nu-i singur care s-a apucat de negustoria aceasta. Cercetează și vei afla încă multe în țara ta dragă, pe care ai dori așa de mult să o ții curată, ferită de toate păcatele. Nu te-ai întrebat nici odată de unde și-a făcut notarul Oanea, în așa vreme scurtă, casa aceea frumoasă de zid pe ulița mare din Halmagiu?

— De unde?

— Cercetează. Și curăță Zarandul de oameni cari pot să ne piarză puterea și să te piarză și pe tine...

Ilie tresări și își încruntă sprâncenele îmbinate într-o căutătură sălbatică...

— Pe mine?

— Tu nu urmărești de cât revendicări naționale și preocuparea asta te face să nu vezi decât un singur dușman: Ungurul. Cutez poate prea mult când îți spun, că întocmai cum n-au izbutit ei să ne cucerească pe noi prin terorizare, tot așa nu vom isbuti nici noi să-i speriem alungând de aici, de pe moșia lor, pe cââiva tineri strâmtorați cum e Ribay Bela și alții ca el.

Ilie clătină din cap cu îndârjire.

— Nu! Și nu! Ar trebui să-mi iau lumea în cap. Tu poți vorbi așa, că n-ai fost la Abrud, unde s-a să-vârșit cea mai crudă și cea mai mârșavă trădare din toate câte își poate aminti istoria... Tu n-ai stat apoi ani de zile între ei cum am stat eu la Cluj și la Pesta, unde i-am pătruns până in măduva firei lor deșartă, turbată, fanfaronă și mărginită... Să dăm mâna cu ei? Nu. Ar fi să ne molipsim de la dânșii. Nu-mi mai vorbi de ei, Stoe. Mai bine spune-mi nu ți s-a urât la Aciuva? Aș vrea să te am mai aproape.

Stoe tresări.

— Unde mai aproape?

— De exemplu, în locul pretorului Lăți din Halmagiu. Ce zici?

Stoe se gândi la Amalia, apoi la Catia despre care știa că are o adevărată oroare de ori ce strămutare.

— Nu știu; să vedem ce vor zice și femeile.

Ilie râse sarcastic.

— Așa-i; Ia tine femeile sunt stăpâne.

Râsul acesta îl urmări pe Stoe până acasă și îl chinui oare cumva.

In poartă îl așteptă Amalia și cu nerăbdare îl întrebă dacă dobândise ceva pentru Bela. Bătrâna Ribay se târî in cârja ei, până la el. Până și Catia, atât de procupată cu așezarea cloștelor, se opri o clipă cu ouăle alese în poală și-l privi întrebător.

Greu îi veni să spună adevărul. După aceea urmă un murmur ca o prevestire de furtună de lacrămi...

Peste câteva zile îi sosi decretul de pretor cu strămutarea la Halmagiu. Fu o consternare generală.

D-na Ribay fu silită să stee în pat câte-va zile. Catia plângea în ascuns, iar mica Irma tot împache-tându-și păpușa, pisica și toate ale ei, își sparse vasele, pisica o zgârie și fu un vaet... Dascălul Lucaci veni să ajute la mutat, sugrumat de un nod în gât la gândul cât de pustiu o să rămână satul...

Amalia regretă piersicii în floare. Oare la Halmagiu găsi-va ea o grădină așa de frumoasă? Și farmecul munților din prejur fi-va acolo așa de aproape de inima ei? In schimb Stoe îi spunea că își va găsi prietene în Halmagiu. Sunt baluri, petreceri, ba uneori vin actori din țară de dau câte o reprezentație, în sala birtului mare și atunci ea va avea ocaziei să audă limba curată românească, așa sonoră și dulce cum nu mai e alta pe lume. A zărit el la Ilie pe masă o foaie de curând apărută „Aurora”, și are să i-o aboneze Amaliei, ca să citească și ea românește. Să nu-i poată zice nimeni că nu-i româncă adevărată.

Amalie se bucură de toate astea și totuși, privind în ochii mamei sale, o presimțire vagă, neliniștitoare îi cuprinse sufletul.

XXIV

Intre Crișul alb și muntele Găina, cu piezișe coborâturi din coastă, într-o vale adâncă, largă, deschisă dinspre răsărit, tăiată de ape limpezi, cu maluri verzi, cu holde bătute de soare, cu livezi îmbelșugate, se răsfață orășelul Halmagiu.

Străzile sunt largi, frumos croite și piața mare te uimește În fiecare Sâmbătă de unde-i așa de bogată?... Femeile poartă fuste albe brodate, largi și scrobite, se sulimenesc și calcă mărunt în vârful cizmulifelor roșii cu tocuri subțiri și Înalte. Altfel ca În celelalte ținuturi din Zarand, moravurile sunt aci ușoare, svăpăiate, adeseaori pătimașe peste măsură. Te uiți la maiestatea munților dinprejur și te miri pentru ce stejarii nu împrumută nimic din puterea liniștei lor ne-înfrânte sufletelor cari se zbuciumă la poalele lor.

Din inundarea deasă a văilor rămân lacuri mari, verzi, prin curțile întinse ale caselor. Broaștele întonează seara cântece lugubre și frigurile de baltă nu se mai stâng. Și de aci poate graba nervoasă de a trăi, de a stoarce vieței clipa de bucurie ce li se îngădue între suferință și moarte...

La o parte de oraș, curtea boerească a conților Bethlen rămăsese pustie după revoluție. Aci se oferi lui Stoe să-și instaleze subprefectura, și tot acolo să-i fie locuința. Măsurând odăile mari, înalte, cu uși largi masive de stejar, coridoarele boltite, zidurile groase cu dulapuri încăpătoare, un fior de bucurie îl coprinse. Ce bine se va simți Amalia aci! Eși prin curtea fâră de hotară, unde în fund se zăreau dărâmăturile capelei catolice distrusă până la criptă, se uită la grajduri, șoproane și cotinețe, și se gândi la gospodăria Catiei, ce rost bun va găsi la toate aci; apoi fu bun bucuros să primească oferta administratorului, care avea însărcinarea asta chiar de la stăpânul său, asigurând pe domnul solgăbirău că groful Albert nu va mai veni nici odată să locuiască la Halmagiu.

Moții omorâseră pe mama lui, sărmana contesă, care se ascunsese în podul cu fân și fusese luată de acolo în vârful lăncilor, în furia poporului, care nu mai cunoștea margini... Pustiiseră castelul cel nou, clădit pentru contele cel tânăr în ajunul însurătoarei, vila de la viile din Hălmăgel, capela din mijlocul curții, — nu pentru că groful bătrân ar fi fost om rău și crud, din potrivă; dar un urmaș ale unei familii ungurești odinioară domnitoare în Ardeal nu putea să fie mai cruțat de căt ceilalți. Conții Bethlen mai aveau însă moșii și sus în nordul Transilvaniei, în jurul Dejului, și acolo petrecea de acum verile groful Albert când se întorcea din străinătate.

Stoe puse să se spoiască albe zidurile mohorâte, să se taie iarba plină de scaeți care crescuse până și prin-tre scări, apoi se întoarse la Aciuva cu inima strânsă ca de o mare grijă.

Catia țesuse de zor ciorapii, așezase rufele toate, căci vecinele din orășele trag cu ochiul până și prin dulapuri, cu deosebire Hălmăjencele... Acum aduna sitele și ciururile stricate de prin șură, ca să așeze cloștele fără ca ouăle să se strice cu mutarea...

Când dete cu ochii de Stoe îngălbeni, atât îi era de speriată privirea.

— Unde-i Amalia?

O căutară prin grădină, prin toate odăile și o găsiră în s fârșit în cămară, zgulită pe o lâdiță, mută, uităndu-se cu ochii mari, strălucitori, în vag....

Stoe căzu la genunchii ei și-i săruta mâinile cu o fulgerare de spaimă fără nume.

Ea-i răspunse într-un geamăt.

— Mi-e rău!

Dar ochii ei înflăcărați, plini de viață, parcă râdeau de tânguirea asta. Catia și Stoe schimbară o privire de înțelegere. Pe fața lui se arătă bucuria unei bănueli, pe când ea îi făcu semn surâzând sfios:

— Da... Dar așa curând?!...

Stoe își ridică iubita în brațe cu o expansiune de bucurie nesfârșită...

Peste câteva ceasuri femeile din jurul patului îl vestiră: E băiat! Fără voie se gândi la povestea cocostârcului, așa pe nesimțite îi venise cel mic.

Amalia nu‘l vedea pe Stoe... Cu ochii închiși, trezită într-o clipă din înfiorarea chinului nebănuit, cu mâna dreaptă pe creștetul micului, trecea dintr-o lume într-alta, ca un nor scăldat în bătaia blândă a soarelui din zori... Aproape nu bănuise, de cât vag, ca ceva tare depărtat, ce are să vie odată, cine știe când, maternitatea ei. Lunile trecuseră în sbor. Sprintenă, u-șoară, în sănătatea-i viguroasă, fu o surprindere zgudui-toare; aproape ca o catastrofă o izbiră primele clipe de chinuri asemuitoare cu moartea... Așa se naște dar o viață! Aci lângă ea, prin ea, o viață nouă, un suflet de om, al ei, cu totul al ei! Rupt din trup și legat de inimă mult mai puternic acum de cum fusese înainte de a-l naște... Ce taină sublimă se desfășură minței și o umplea de o voluptate divină.

Deschise ochii la Stoe și-i păru străin, puțin, omul care se preocupa de dânsa în clipa asta, așa de mare, așa de sfântă! Ce era ea, el? Unelte fără de preț pe lângă suflarea vrăjită ce tremura plăpândă ca arătarea unei scânteieri de lumini mântuitoare în pâcla întunericului nelămurit... Viața lor de acum? Material dur, cărămidă și var, pentru adâpostirea suflețelului fraged de colo, peste căpșorul căruia se îngână credința, iubirea și speranța într-o aureolă ce umplea mica odae toată cu razele ei țâșnitoare în eterne, feerice frumuseți.

Il ridică la sân, ferindu-l de atingerea altor mâini, cu o teamă nedeslușită în privirea-i ca de pe altă lume: fi-va oare om în lume să înțeleagă revărsarea asta de simțire? Amorul ei nemărginit.

Apoi încet prinse mâna lui Stoe cerându-i par-că milă, ocrotire, și-i înapoie sărutarea, cum ar întinde după hrană ciocul pasărea ce-și adăpostește sub aripi puișorii golași...

XXV

Ce nume să-i dăm?

— Am ales două, încă de mult... Elemer sau Geza, îngână Amalia galeș, fără să observe tulburarea lui Stoe.

— Sunt cele mai frumoase dintre toate...

Irma fusese botezată tot la dorința mamei sale cu acest nume. Dar din ziua aceea Stoe îi zicea: Irina, și nu-i vorbea decât românește. Explică apoi Amaliei că nu-i putea da copilului nici unul din numele alese de ea; îl rugase pe Ilie să-i fie naș și acesta îi spusese de mai ’nainte că-l va boteza Traian.

— Trăian!... Bietele femei abia puteau să-l rostească, deprinse cu intonarea ungurească a cuvintelor, și ochii Amaliei se umplură de lacrămi... Știa dela Stoe că acesta era numele împăratului care adusese pe români în Dacia... Dar mult mai aproape de sufletul ei erau eroii duioaselor romanțe și legende ale lui Kisfaludy... Purtând acest nume, micuțul ei va fi urât de toți prietenii de altădată și despărțit pentru tot-deauna de lumea visurilor trecute, unde cu drag îl reașezase pe odorul ei, ca la un adăpost sigur și cald. Pe când aci, în lumea asta nouă? Nu știa, nu vedea nimic deslușit...

Mutarea la Halmagiu se făcu cu aceeaș greutate ca și acea din Șilinghia. Carele lungi înșirate, cu bagajul casei grămădit în ele, legat cu frânghii, — un lung convoiu ce da fiorul trist al ruinei... Gătită de drum, Amalia se uita la odăile goale cu jalea rândunicei silită să-și părăsească cuibul... Alergă în grădină, îmbrățișă tufișele de iasomie, sărută florile, vorbi cu merii, cu persicii ei dragi, semănați chiar de mâna ei, îmbrățișa cu privirea înlăcrămată toată întinderea în floare a raiului iubit. Pe când Stoe urcat în trăsură le așteptă nerăbdător. Catia plângea în hohote în brațele Doamnei Ribay, abia putu să le adune lângă dânsul.

In Halmagiu, altă dezolare. Odăile, curtea până și bucătăria, toate erau prea mari. Paturile de cireș se perdeau în imensitatea pereților care cereau tablouri, draperii, perdele multe...

— Nu-i casă de om sărac, se tânguia Catia obosită de drumul lung până la cuibarele găinilor din fundul curții. Fusese mult, mult mai bine la Aciuva!

Il înconjurau pe Stoe cu plânsori și cereau, amândouă, să se întoarcă la Aciuva. Chinuite de nostalgia omului deprins la o viață îngustă, se înduioșau la amintirea celui mai mic lucru pe care îl lăsaseră acolo și nu-l mai regăseau aci.

Numai cu greu isbuti bietul om să le arată că reîntoarcerea era peste putință. Le rugă să aibă răbdare; toate vor fi bune și aci... Căută o altă casă, căci Catia nu se putea împăca mai ales cu bisericuța dărăpănată din mijlocul curții. Spiritele nunților, cu oasele și ca-petele scoase din cavou și risipite prin curte, îi umblau noaptea fără odihnă prin castel... Le auzea deschizând pe la miezul nopții, obloanele zăvorite, le vedea trecând în pânze albe de-a lungul odăilor fără de sfârșit... Slăbită, încovoiată de nesomn, nu mai putea să muncească așa ca altă dată. Stoe suferea când o auzea dimineața din ușa coridorului, cu glasul stins:

— Iovane, lase afară vițeile!

Cum n-o putuse el învăța să rostească bine românește!

Până acum nu-l jignise acest lucru, dar de acum casa lui avea să fie una dintre acele deschise pentru întreaga elită românească din Zarand....

Amalia înțelese repede noua ei situație. Citea cu zel „Aurora” și alte mici opere românești, cu sufletul des-chis, setos de a-și regăsi aci lumea ei pierdută.

Și o prindea, câte odată, dragă, luminoasă, din farmecul limbei, din ce în ce mai mlădioasă pentru dânsa, din frumusețea unei poezii, din izvorul tinereței sale.

Il primi pe Ilie la botezul copilului și-l numiră Traian, între entuziaste manifestări ale prietenilor din Baia de Criș. Nu se putu mira în destul ce bun și prietenos se făcuse Ilie. Chiar mâna i-a sărutat-o! Retrași seara, într-un colț de canapea, i se plânse intim de urâtul vieței singuratice și-i mărturisi că s-ar însura și el dacă s-ar mai găsi o fată vrednică și bună cum era dânsa...

Amalia se roși. Dar coborând în conștiința ei curată își mărturisi că așa este; era bun sufletul ei. Se uită o clipă cu milă la omul acesta negru, aspru, de care se temuse până acum. Mocnesc dar și în inima lui simțiri adânci, omenești. Un cămin, o ființă aproape, nedespărțită, jertfindu-se lui.... Își opri ochii la umerii lui lăți, la gâtul robust, la brațele acele enorme, fără încovoieri gingașe, și nu găsi nici o fată, dintre toate câte cunoștea ea, potrivită lui. Poate el îi ghicise gândul, căci încruntând sprincenele groase peste ochii întunecați, adaose ca un refren:

— Nu-i nici una. Fetele de seama mea sunt cu târnele la sfărâmat pietrișul, sau că n-au mântuit încă de plug...

întoarse vorba la glume, se adunară la masă și închinară pentru cel nou botezat, pentru Traian.

Veniră și cei trei notari din cercul subprefecturei Halmagiului, dimpreună cu nevestele lor.

Aduseră plocon: un butoiaș de vin roșu, curcan, purcel gras și mere frumoase.

Nevasta lui Popescu prinse a râde de cum intră pe ușe. Sulemenită cu alb și cu roșu, fata unui opincar cu dare de mână, nu-și putea stăpâni bucuria de-a se găsi între oameni așa de seamă. Bărbatul ei, înțepenit pe scaun, se uita la ea pieziș cu ochii lui mari și bulbucați.

Avea obiceiul să-l ia noaptea dela cârciumă. El îi trântea de cap sticlele, o târa de coadă, îi zdrobea trupul în bătăi... Zăcea femeea în pat o zi, două, apoi se scula făcând haz de vânătâile brațelor ca niște tulipe albastre.

— Așa m-a fost soarta. Dar nu pot sta acasă să plâng ca o femeie proastă ori să-l las să-și piarză slujba... Copii n-am?

Și o lua iar dela început. Ii plăcea să se gătească cu maci roșii la pălărie și cu panglici in părul ei negru, ca pana corbului. Ii plăcea lumea, casa rânduită și-și ascundea copiii ori de câte ori presimțea furtuna, învățându-i să fie liniștiți, să stea frumos până-i trece lui taica... Plângea, juca, râdea cu ei, de gât.

Cristea din Lazuri, cu înfățișarea visătoare, simpatică, n-o bătea pe nevasta sa. In schimb își juca banii la cărți. Plăpândă și frumoasă ca un trandafir alb din umbră, sărmana femee se ofilea, cu ochii mereu plini de lacrămi, de jalea celor cinci copii, desculți, rău nu-triți, mereu prinși de friguri....

Soții Oanea n-aveau nici un copil. Înalți, frumoși ca două statui antice, se mișcau, vorbeau, zâmbeau cu măsură. Ai fi crezut că sunt frați. Tineri amândoi, trăiau retrași, înțeleși, sgârciți peste măsură. Seara stăteau la întuneric să nu strice lumânările. Țineau toate posturile și adunau ban cu ban, camăta carnetelor, tăinuindu-și starea, cum tăinuiesc făcătorii de rele păcatele lor cele mari...

XXV

Amalia se simți străină în lumea asta și nu se îm-prieteni decât cu d-na Lăți, văduva antecesorului lui Stoe, lovit de apoplexie la vestea destituirii sale. D-na Lăți nu purta nici o bănuială noului solgăbirău, dimpotrivă, se insinuă cu tot felul de amabilități la familia lui și plângând în intervale, cu hohote sbuciumate, moartea fără de veste a soțului, își păstra obrajii rumeni și toată vigoarea trupului ei țeapăn, voinic și, mai înalt decât al tuturor femeilor înalte din Halmagiu... Vorbea mult, expansiv și acaparant. Fiică de protopop fruntaș, cu titlu de nobleță, instruită la călugărițele din Sibiu, sfătui pe Amalia nici să nu se ducă la cele trei notărese, și la nici una din familiile românești din Halmagiu.

— Românii sunt inculți. Nu se ocupă de nimic mai înalt, mai frumos... Vino la d-na Cisar, e o femeie fină.

D-na Cisar era soția administratorului grofesc. Și aceste două doamne formau elita din Halmagiu. Altfel decât româncele, d-na Cisar citea cât e ziua. Avea opt copii. Casă primitoare. O duzină de servitori cari lucrau, furau după poftă. Ea nu se interesa de nimic. Își aranja părul frumos în bucle, se îmbrăca foarte corect, în totdeauna în negru, și citea cât e ziua, lungită pe sofa. Vorbea lin, moale, anemică și slabă. Copiii nu țineau seamă nici de supărările, nici de leșinurile ei. Când făceau o poznă mai strajnică, tatăl lor se înfuria și îi bătea cu o frânghie înmuiată în apă... După ce se linișteau țipetele, ea își lega fruntea cu oțet aromatic. Fetele ei Ilona și Erji, între opt și zece ani, umblau după cuiburi de păsări cu rochile sfâșiate, pe când ea, nepăsătoare de toate, iarna lângă sobă, vara cu storurile lăsate, citea, citea romane peste romane.

Amalia nu putea să o sufere, și se mutară din apropierea lor.

Dar nici în noua casă nu fu bine. Vadul morii curgea sub ferestre; adesea creștea apa mare, se re-vărsa inundând zidurile. Irina trecea puntea la școală. Într-o zi alunecă pe poleiu, căzu sub ghiață și o scoaseră la moară, aproape moartă... Amalia îngrozită, ceru lui Stoe să se mute și de aici.

Găsiră casa protopopului Iorgovan, rămasă și asta goală după ce o dramă familiară mult mai sfâșietoare decât acele petrecute în revoluție, pustiise locuitorii din ea.

Leana, fosta „găzdoaie” și acum văduva protopopului, venise de mai multe ori plângând la Stoe, să-l roage să vină să șadă în „casele cele mari”. Ea, cu cei trei copii mititei locuia în cele scunde, alături. Nu cerea nici o chirie, doar birul să-l plătească Stoe, numai să nu stea casa pustie, cuib pentru strigoi”.

„Casele cele mari” erau clădite în formă de vilă, răzemate în față pe o coastă, cu subsol în partea curții deasupra cu o verandă largă, deschisă la miază noapte și apus, spre munții depărtați ai Abrudului...

Priveliștea frumoasă prinse sufletul Amaliei. Leana, vorbăreață, îi arătă odăile încâpățoare, cu ferestre gotice și ochiuri mărunte, „numai zece creițari unul, de-l sparg copiii cu vr-o piatră”. Pereți erau zugrăviți, podelele cernite, lucruri nevăzute până acum în Halmagiu.

Se așezară aci pe zece ani.

Catia murmură la început contra scărilor de piatră prea drepte, și tocmai treisprezece la număr. Si în grădina prea mică erau mai mulți măceși și tufe de soc decât pomi roditori și loc pentru legume. Dar la urmă nici nu mai avu vreme să se gândească la astea.

Tot la optsprezece luni, îi sosea câte un nepot sau nepoată. Pregătirile pentru primire, apoi îngrijirea lor, umpleau în destul viața celor două femei.

Amalia obosită uneori de țipetele neastâmpărate, pierdea răbdarea, pe când mama ei, reîntinerită, îi a-dormea în cântece, ea, care niciodată nu cântase! Ii o-crotea în brațe și-i acoperea în cutele largi ale poalei, pe toți în jurul ei, iar Amalia rămânea cu nuielușa ridicată în mână, cu o înduioșare ascunsă în suflet, pizmuindu-și copiii. Pe ea n-o iubise așa! Pentru ce?....

Nu-și mai recunoștea pe mama sa. O știuse severă, înghețată, cum sunt zilele de iarnă, luminate ici colo de câte o rază rece de soare. Și acum o vedea caldă, pătimașă, sărutând lung și apăsat obrăjorii rumeni ai copiilor, pe când din adâncimea ochilor ei cuminți inunda, ca după un zăgaz rupt, iubirea cea mai sfântă, atotputernică.

Cu deosebire iubea pe Livia, fetița venită după Traian, o culcă cu dânsa, o învăță poezii pe cari fetita cerea să le citească și ea singură... Urmărea textul cu degetul, descifra literile și la patru ani se pomeniră cu ea citind istorioare din cartea copiilor mai mari.

XXVII

Crăciunul venea cu bogăția lui de bucurii neșterse. De obiceiu Stoe și Amaiia plecau la Arad și se întorceau de acolo cu acele vrăjite comori de frumuseți des-pre cari copiii credeau că sunt aduse de îngeri de-a dreptul din cer.

Poposiră la Șilinghia, unde Amaiia își îmbrățișă o clipă copilăria în sărutările de bucurie ale unei prie-tine modeste, rămasă fată și care o fericea cu expanziune.

— Mali, Mali, ce noroc ai avut tu!... Și tot rumenă cum erai când ne jucam în fâneață... Și ai cinci copii?!

In Arad, ocupați cu târgueli, Amalia abia avu timp să-și vadă o verișoară bogată, cu câțiva ani mai mare, ce-i fusese protectoare în școala de lucru și de dans, tare dragă. Verișoara făcea parte din aristocrația un-gurească. Bogată, blândă și frumoasă, rămânea nemăritată, ca multe din clasa ei poate numai dintr-un simțimânt prea evlavios... Se miră și ea de copiii Amaliei, de numele lor ciudate, apoi de faptul că putea trăi acolo în sălbătăcia aceea, între Moți!

— Adevărat e că au păr pe limbă?... Nu ți-e frică? Amaila îi povesti că Moții sunt oamenii cei mai buni, supuși și credincioși. Se adunau în jurul ei toți din casă și ascultau ca la basme, curioși și neîncrezători...

Ochii lui Stoe fugeau pe Mureș în jos... Cum s-ar duce o clipă, să-și vază mama, îmbătrânită cu dorul de el, arzător în suflet... Întâlni un om în mijlocul târgului, ce-i reaminti trăsăturile ei. Il opri:

— Nu ești din Mândruloc?

— Ba de acolo.

Și se priviră în adâncul ochilor.

— Cum te cheamă?

— Mihai al Cutii.

Era chiar fratele lui. Stoe îl coprinse în brațe și-l sărută aproape plângând de bucurie.

— Ce face mama?

Mihai oftă odată din greu.

— A murit...

Stoe se încleștă în brațul fratelui său înăbușind un geamăt de durere.

— Mama, mama mea...

Lacrămi îi picau pe față fără să le simtă.

— Tot de tine a vorbit până în ceasul din urină... Ți-a făcut și o scrisoare.

Mihai scoase din mâneca șubei un plic ros și învechit..

Dar Stoe nu vedea slovele dascălului din Mândruloc, ci chipul mamei lui palid, și sufletul ei tremurător în agonia ultimei suferinți fără de vindecare de acuma...

Se simți împovărat de un păcat mare. De ce nesocotise chemările ei duioase, zicându-și mereu că mai avea vreme? Și cu cât mai târziu, cu atât mai mare va fi bucuria revederii... Uitase omul, că viața nu-i veșnică și o ființă iubită nu trebue lăsată departe, în așteptare. N-avusese decât cinci zeci de ani. Sănătoasă în putere, de ce n-a mai trăit? Dorul, vierme ce roade copacul viu din rădăcină. Nu-i destul că la crescut? El și-a luat zborul în lume, ca pasărea după ce-i cresc aripile. Oare pasările nu se mai întorc niciodată lângă mama lor după ce au învățat să sboare? Când se adună în cârduri, nu-i oare o singură și aceeași familie?

Atât de nemernică să fie viața, încăt nu suntem datori cu nimic celor cari ne-au dat-o, cu osteneli și jertfe ne-au susținut-o în vârsta aceea fragedă, când fără îndoială am fi pierit lipsiți de îngrijirea lor?

Remușcări crude îl munceau. Luă pe Amalia și plecară în căruța lui Mihai, la Mândruloc. Ingenuncbiară la mormântul Aniței, în rugăciuni. Ii cumpărară o cruce de piatră, și o împodobiră cu flori din ghiveciuri. Stoe se culcă în patul ei, o văzu noaptea în vis, mâhnită; și pe când Amalia dormea senină, înconjurată de binecuvântarea iertătoare a moartei, pe care n-o cunoscuse, în sufletul lui se tânguia regretul, sfâșietor de trist, și nu voia să-l ierte.

XXVIII

Se întoarseră abia după o săptămână la Halmagiu și pentru întâia oară în viață Stoe nu-și putu îmbrățișa copiii cu aceeaș bucurie fără de margini ca până acum...

Un uruit de trăsuri, semănător cu tunetele cerului, se auzi în curte și trezi pe Stoe din melancolia gândurilor, în cari se adâncise așa de mult. Era toamnă, seara; ridică storul dela fereastră și văzu mirat trei trăsuri pline de negrețe.

Recunoscu pe Ilie, la felinarul trăsurii, între tovarășii lui nedespărțiți, cu un cap mai înalt decât toți.

— Ei, nu v-ați culcat? Bucuroși de oaspeți? Ai loc pentru toți, ori ne ducem la birtu ăl mare? strigă el din scări.

Stoe îl asigură, zâmbind, că dacă n-or fi paturi destule, sunt hluji și paie curate, și tot e mai bine decât la han. Ii pofti în casă. Femeile alergară după rândul ospățului. Ilie se uită scrutător în ochii vechiului său prieten.

— Ce faci? Știi de ce am venit? Nu știi, nu știi, nimic. Stai în casă cu muierile, cu copiii, nu citești gazete, nu știi nimic!

Stoc îl privea nedumerit. In adevăr de o săptămână nu citise nici o gazetă.

O tristeță vădită se așternu pe fața aspră a lui Ilie:

— Am pierdut războiul. Prusienii ne-au prăpădit... In curând vor sosi flăcăii noștri ciuntiți, ca vai de ei, și mulți vor rămânea acolo de veci... Trebuie să pregătim poporul... Trimite numai decât vătășeii tăi din sat în sat să adunăm creștinii, căci mâine mă tern să nu ne sosească vești și mai rele.

Un „ura!” puternic, prelung și cutremător, eșit din mii de glasuri, tăia atmosfera rece, plină de ceață a dimineței și se înălță peste marea de capele descoperite, agitate ca valurile negre al primejdiei....

Curtea imensă a subprefecturii abia încăpea lumea adunată.

Ilie Crișan, urmat de prietenii săi, cari se întrețineau cu fruntașii, eși în mijlocul adunării, ceru să vorbească și clocotul, înfierbântat, isbucnit în strigăte „Să trăească! se potoli ca prin farmec.

Poporul ascultă vorba tribunului și strânge în ini-mă lui fiecare mângâere, fiecare făgăduială și povață sfântă, ocrotitoare de rău.

„Austria pierde al doilea război de când ungurii, neobosiți în stăruința lor, caută din toate puterile să înfrângă puterea ei și să pună iarăși stăpânire peste vetrele noastre, apărate acum douăzeci de ani, cu a-tâta vărsare de sânge... Și între capetele desvelite aci multe vor jeli iar, plângând moartea feciorilor căzuți mai eri, în luptele cu Prusienii...

„Dar grija zilei de mâne înăbușe jalea cea mai sfâșietoare. Viața își cere drepturile ei. Dela izvorul mic, ce de abia răsare ca o dâră subțire din stâncă, până la răul mare, puternic și năvalnic în albia lui largă, apa curge.

„Își face vad în lume omul harnic, înțelept și cu credință în puterea lui. Numai cei slăbănogi își pleacă capul la nevoi și plâng în zadar. Omul întreg nu se teme de primejdii, ci le înfruntă și vede lumină, ca vulturul, și în bezna întunericului.

„Ungurii au cerut împăratului unirea Ardealului cu Ungaria, ca să poată avea ei o țară mai mare, mai puternică și să o cârmuiască singuri”...

Un murmur de protestări, cum e cutremurul, ca un uragan eșit din adâncul pământului, opri cuvântarea tribunului. Numele lui Iancu, Horia, se amestecau cu strigăte înăbușite: Nu! Odată cu capul, asta n-o vrem noi!

Ilie îi potoli, cu vorbe chibzuite le arătă că în zadar ne-am mai opune noi, o mână de oameni, îm-potriva hotărârei unei mari împărății. „Unirea s-a făcut. Pământul pe care stăm acum nu se mai cheamă Ardeal, ci țară Ungurească”.

Se făcu un minut de tăcere solemnă. Capetele agitate se închinară adânc peste piepturi. Și nici un graiu nu se mai auzi, doar ici colo câte un suspin, asemănător cu agonia.

Bătrânii se resfirau, se așezau pe câte o piatra, cu frunțile între palme, pierduți în reveria tristă a viitorului iarăș întunecat.

— Pentru ce s-a luptat Iancu? Pentru ce s-au mai aprins și măcelărit orașele și satele noastre?...

Tinerii au rămas să ia seama de cum spunea mai departe mai marele lor, că: „Împăratul nu ne-a dat totuși de tot pe mâna dușmanilor noștri. Noi legi s-au făcut, deopotrivă de bune pentru toate națiunile din împărăție. Ungurii nu vor cârmui singuri, ci vom avea și noi românii loc în sfatul țării. Poporul de jos va avea dreptul să-și aleagă el slujbașii, dela cei mai mici până la cei mai mari din comitat, și tot el va alege și pe acei sfetnici cari vor hotărî mai departe asupra vieței lui. Nu vom mai fi stăpâniți, ci vom fi singuri noi stăpâni pe traiul și avutul nostru”.

In liniștea profundă a mulțimei, oamenii tăceau semne celor depărtați să se apropie și să asculte.

„Dela destoinicia noastră se hotărăște dar binele ori răul viitorului. Dacă ne alegem slujbași buni, oameni de sfat pricepuți și treji, vom trece cu binele peste greu. Iar de nu, și mai ales de vom asculta ademenirile streinului, și îl vom alege pe el să ne poarte de grijă, vai de capul nostru va fi! Slănina în grija pisicei”.

— Alegem pe cine ne spui d-ta! strigă un fruntaș Hălmăgean. Și sute de voci îl îngânară într-un răsunet:

— Trăiască Ilie Crișanu, părintele, capul nostru! Pe el îl trimitem în sfatul țării!

In vreme ce Amalia întindea o plăcintă lungă pe masa mare din sala de mâncare, feciorul număra farfuriile, Catia îngrijia, să nu se ardă curcanii, servitoarele pisau zahăr, migdale, și d-na Lăți făcea rețeta unei înghețate, — jos pe banca din fața casei, pe din afară liniștită, se așeză, sosind în pași rari și domoli, un drumeț ostenit.

Își scoase pălăria pleoștită din cap, sumanul rupt îl dete la o parte, se șterse de nădușeală cu mâneca cămășii înnegrite, peste fruntea lată, peste oasele pieptului gol și apoi rămase privind in vag, cu ochii rătăciți în alte lumi.

Cine era? Dacă l-ai fi întrebat, nu-ți răspundea. De unde vine, unde se duce?

— Din noapte, în noapte! — ar fi oftat, trecând cu mâna-i de ceară peste firele părului rărit, răsucind gânditor, cu o melancolie sfâșietoare, mustața galbenă și albă... Apoi „mă duc iar” ar fi încheiat cu tine vorba, ca să nu-l mai chinuești cu întrebări.

Dar nu l-a supărat nimeni.

Când s-a întors Ilie Crișanu cu ai lui l-au găsit adormit, învelit cu sumanul rupt, cu o piatră la căpătâi.

— Iancu!

L-au privit cu jale. Apoi l-au ridicat binișor în brațe, l-au adus în casă într-un pat bun și cald unde s-a deșteptat abia înspre seară, liniștit și cu o blândețe tristă în ochii lui albaștri, cari nu mai vedeau realitatea.

S-a lăsat îmbăiat și îmbrăcat ca un copil. A stat la masă și a mâncat cu poftă. A băut vin, cu încetul cu-prins de o veselie dulce, a luat pe Livia în brațe, ș-a întrebat-o dacă vrea să-i cânte din fluer.

Își căută fluerul rămas în suman, și începu o doină tristă. Puse copila jos, se ridică în picioare, inspirat ca de o lumină. Iancu cel frumos, înalt și drept, bătea tac-tul cu piciorul și cânta cu însuflețirea ce-i da viața reîntoarsă din mormânt.

Ilie îl strângea în brațe, Stoe îi săruta mâinile plângând, pe când ceilalți, nebuni de bucurie, intonară cântecul lui din războiu, cu eroicul refren:

„Iancule mare, Viteazule tare, Cu noi să fii, Tu însoțește Și însuflețește Pe ai tăi fii”.

Hotărâră să nu-l mai lase pribeag.

— Geniul românesc, cei mai curat de sub soare!

Dar când să-l ia dimineața cu ei, Iancu își lepădase hainele cele bune, îmbrăcând iar sumanul lui, și cu fluerul de cioban în brâu își reluase drumul pribegiei iarăși prin păduri, drumul lui fără de sfârșit...

XXIX

Multă vreme Stoe nu se putu desmetici din impresia puternică a zilelor din urmă.

Muncit de grija celor ce aveau să vină, își frământa mintea cu tot felul de planuri asupra situațiunii în care se găseau acum iarăși românii, sub cârmuirea ungurească.

Descoperirea făcută de Ilie poporului cu atâta avântat optimism, cum că dela el depinde viitorul senin sau tulburat, — îi umplea sufletul de înflăcărare și de teamă in acelaș timp.

Dela el; dela el?...

Să-și aleagă slujbașii vrednici, pricepuți, cari să-l conducă pe o cale atât de limpede și dreaptă încât dușmanii să nu găsească nici un nod de deslegat, nici o vină de înlăturat. Dar unde erau oamenii aceștia? Se gândi la notarii lui cari zilnic făceau mici abateri de la lege și pe cari cu toată stăruința de frate nu putea să-i deprindă la o viață sobră, liniștită, unde să nu aibă în vedere decât ordinea și impecabilul bun mers al administrației publice. Se gândi la satele învecinate, pe Criș în jos, unde țăranii începură a cu-prinde ceva, din pomărit, din pământurile recâștigate, unde proprietarii unguri alungați în revoluție, arendau acum moșiilor lor micilor cămătari jidovi, cari se încuibau aproape în fiecare sat, ridicând prăvălii și crâșme noi, îmbiind poporul cu vițiul alcoolului și de aci cu tot desfrâul vieții omenești.

Singur să-și croiască soarta? Așa spuneau noile legi constituționale.

Fi-vor ei destul de tari ca să reziste tentațiunilor cu momeli ale emisarilor unguri prefăcuți acum în cei mai buni prieteni ai poporului, vorbind în limba lor și cerând să fie aleși în câte o mică slujbă comunală?...

Amalia se apropie de el și se uită întristată în ochii lui tulburi.

— Nu știu, Stoe, dar am început să mă tem și eu, ca odinioară biata Antonia... De câte ori vine cineva în casa noastră, tu te înstrăinezi și nu-ți mai pasă de noi.

Cu privirea ochilor ei, ca apa limpede din lacuri, învălui capetele copilașilor din jurul mesei rotunde, până la degetele mă-sei pierdute printre strălucirea repede a cârligelor dela ciorap.

— Îți faci gânduri în zadar, șopti el.

— Traian, trebue dus la gimnaziu, Livia la un institut. Pe Irina...

Stoe tresări.

— Irina?.... Ce-i cu Irina?

Tânăra fată se sculă dela masă, înaltă, subțire, cu o sfială nedeslușită în mișcări, se apropie de ușă. Ochii ei mari, negri, scânteetori de pasiune și de o bunătate umilă în acelaș timp, implorau în zadar iertarea mamei vitrege.

— Trebue s-o mărităm.

— O cere cineva?... Cine?

O roșeață vie se întinse peste obrajii slăbuți ai copilei, și cu o privire de care fierul s-ar fi topit dis-păru în coridor.

— Tu nu ghicești? Bela.

Stoc sări din jeț.

— Ribag? Ribay Bela? Unde s-au revăzut? Când a fost aci?

— S-a întors de la Pesta de trei zile... De trei zile, în fiecare zi venea pe la noi. Tu nici nu știi, ai ajuns oaspe acasă la tine... Dar asta nu trebue să te sur-prinzi; Irina de nucă îl adora și să gândea la el ca la singurul ei idol... Bela o iubește.

Se făcu o clipă de tăcere adâncă. Până și Lenica cea de cinci ani își întoarse capul. Ce o fi minunea aceea, pe care mama ei o pronunțase cu atâta apăsare vrăjită; iubește! Ceva la fel cu imaginea îngerului care aduce pomul de Crăciun.... Nu se vede și totuși se simte, par-că un fâlfâit de aripă albă, moale, caldă, umple casa, pe lângă pervaz, prin ferestrele închise, la broasca ușii, subțire, nevăzut se face, apoi ese și sboară iar la cer...

— Și tu nu-mi spui nimic?

— Abia te-am prins pentru o vorbă. I-o dai?... Nu-i fata mea și n-am nici un drept asupra ei, dar dacă ar trăi Antonia...

Fu o isbucnire de furie, aproape un răcnet.

— Nu trăiește! Și e bine că nu trăește!... Nu, nu, nu! Eu nu-mi mărit fata după un ungur.

Copiii se strânseră în poala bunichii și ea îi duse să-i culce. Amalia rămase înmărmurită.

Ura asta violentă, nebănuită până acum, în sufle-tul blând al lui Stoe, o ameți, ca o lovitură de ciocan în tâmplă.

In omul cel mai bun doarme așa dar o fiară ascunsă și n‘ai de cât să atingi învelitoarea cea adâncă pentru ca ea să se deștepte urlând, gata să sfâșie, să omoare...

Cu gâtlejul strâns, Amalia abia putu să îngâne:

— Stoe... Stoe...

Din inima lui țâșnea amarul amintirilor copilăriei, toate mizeriile suferite, până la bunicii lui din Maramureș, lăsați pradă morții de foame.

— Tu știi că sunt român curat, și totuși crezi că ași putea să fiu un trădător de neam?... Să-mi dau copilul, trup din trupul meu, sângele meu, unui ungur al că-rui tată a sugrumat, a omorât frați de-ai mei?

Se plimba cu pași iuți prin casă și abia într-un târziu băgă de seamă cum se înclinase capul ei frumos ca o floare bătută de brumă. Șe așeză lângă ea.

— Ai vorbit tu cu el? Și Irina ce zice?

Amalia își ridică ochii plini de lacrămi.

— Dacă urăști așa de tare ungurii, pentru ce ai dus fata la Arad unde n-a învățat decât ungurește și unde s-a înfiltrat în sufletul ei, ca odinioară în al meu, dragostea de poezii și eroi unguri, firește că și de acei tineri și în viață. Tu știi că Bela e poet și e un mic erou?

Stoe se gândea că în adevăr ar fi fost mult mai bine să-și fi crescut fata la Sibiu, dar îi fusese la îndemână Aradul. Omul trage la locuri cunoscute.

— Ce fel de erou?

A învățat singur dreptul. A făcut examenele și a luat licența la Pesta.

„Poate să fie avocat, procuror, chiar și vițișpan! Academia din Pesta i-a premiat un volum de versuri.. Uite aci.

Amalia scoase din sertarul măsuței de cusut un volumaș de versuri, cu o mică și naivă dedicație pentru Irina:

„Roza-i, în lumea florilor, cea mai prețuită. In lumea fetelor ești tu, a mea iubită”.

Stoe învârti cartea potolit puțin, aproape un zâmbet îi gâdâli buzele.

— Copilării!

Apoi deveni iar serios.

— Irina îl iubește?

— Nebună! Nu doarme, nu mănâncă, moare...

Un zgomot neobișnuit se auzi de afară ca un fâșăit de frunze, îngânate de vântul toamnei... Stoe deschise ușa.

O doamnă străină, învelită în șaluri de mătase, urcă scările ajutată de Irina, vorbind fetei cuvinte între-rupte, întrebări, monosilabe.

— Bătrâna! murmură Stoe.

— Ribay nèni, strigă Amalia deschizându-i brațele amândouă cu o pornire de dragoste adevărată — Ribay nèni!

Se vindecase aproape. Fața-i albă strălucea ca fildeșul și părul ca argintul.

Năvăliră în casă Catia și copiii în cămășuțele lor de noapte și bătrâna îi sărută pe rând:

— Asta care-i?

— Victoria, Lenica, Sabin. Traian și asta e Livia.

O copiliță de zece ani, leită Amalia, doar mai de-licată, se apropie din prag și sărută mâna bătrânei cu o duioșie caldă ce se lipi de inima ei și o făcu să tresară ținându-și ochii albaștri o clipă nedeslipiți de acest chip de îngeraș, mai deosebit decât toți cei din jurul ei.

Amalia îi trimise iar la culcare, ajută D-nei Ribay să-și scoată șalurile, șoșonii, îngriji de odaie caldă, cu pat bun, în vreme ce Irma aduse cafeaua cu lapte și omleta, gătită într-un adevărat farmec de iuțeală.

După ce Catia liniști copiii, se așeză și ea lângă D-na Ribag privind-o cu adorare.

— Singura noastră prietenă, singura.

Și o lacrimă îi picură din ochi.

Stoe se simți strâmtorat și găsind un prilej se strecură afară.

In poartă se întâlni cu Bela.

Se împlinise copilul într-un bărbat voinic; mai mult sumet decât supus îl întâmpină.

— Salut, bade Stoe!

Și-i întinse mâna cu un zâmbet ademenitor, ca o capcană deschisă...

— Bună seara, răspunse Stoe rece, abia atingând mâna frumoasă a tânărului, albă, ca de femeie.

Apoi grăbit, ca pentru sine, adause:

— Am puțin de lucru în oraș, mă întorc pe urmă

Își iuți pașii spre birtul mare unde din gang auzi vocea răgușită a lui Popescu:

— Nu ne trebue constituție... Nu ne trebue alegeri... Să rămânem cum am fost!

Un pumn dat în masă, ciocniri de pahare și deasupra lor cântecul lăutarilor reîncepu cu putere...

Stoe deschise ușa încăperii plină de fum și o clipă de tăcere se făcu în mijlocul gălăgiei.

XXX

Oricât de preocupat ar fi fost Stoe, nu putea să nu observe turburarea ce a produs apariția lui asupra ce-tățenilor adunați aci.

Popescu amuți. Oanea se ridică în picioare acoperind cu talia lui înaltă flacăra tremurătoare a lumânării de seu. In clipa ce Stoe se silea, în acest semiîntuneric să deslușească fețele tuturor, în celălalt colț al mesei Cristea strânse repede cărțile, își netezi pletele înădușite peste o frunte frumoasă, plăti ce perduse și se apropie de ceilalți.

Cu toți păreau a-l întreba:

— Ce s-a întâmplat?

Ce minune îl aducea pe superiorul lor la „birtul mare” unde nu venia altădată decât silit de vreo împrejurare cu totul extraordinară? Se pune la cale iarăș vreo adunare mare, se anunță iar vreo schimbare în țară sau că arde undeva în oraș?

Stoe le dete bună seara prietenește, apoi ca nici-odată ceru birtașului un scaun, încă o lumânare, se așeză și se uită cu luare aminte împrejur.

Toată notabilitatea Halmagiului era adunată aci. Până și D-nul Cisar, adâncit într-o partidă de șah, roșu la față ca și vinul dinaintea lui, își încălzia sufletul aci la câte un cântec al lăutarilor.

— Petreceți... Petreceți înainte, le zise Stoc, jenat par-că de tăcerea ce se făcuse dela intrarea lui. Vorbiți, cântați înainte... Am venit numai să vă mai văd, să mai schimbăm o vorbă, două, împreună...

Popescu, mai îndrăsneț, făcu semn birlașului să mai aducă vin și umplu paharele.

— Să auzim dar, ce-i noutatea pe ziua de azi... Da, asta-i, să mai știm și noi, hotărârea mai marilor de sus, că tot n-am înțeles bine...

— Ți-am auzit glasul, îi răspunse Stoe zâmbind. Nu vă trebue constituție, alegeri, să rămânem cum am fost.

— Așa-i, așa...

— E ca și când ai zice că nu mai vrei mâini și picioare, ci niște fașe, scutice și brațele maicii tale.

Popescu holbă ochii, pe când ceilalți își îngesuiau capetele în jurul lumânărilor.

— Cum, adică, nu a fost bine mai nainte?

— In brațele nemților. Ba da. Cine n-are mamă bună se alipește și de cea vitrigă... Dar vezi, vitriga în drum ne lasă. Se împacă cu dușmanul și ne vinde.

— Dar nu ne dăm vânduți! se auziră acum mai multe voci deodată. Nu ne dăm, odată cu capul.

— Capul ne trebue, răspunse iarăși zâmbind Stoe cu un aer pașnic. Ei ne-au vândut deocamdată ungurilor. Așa au crezut că se cuvine intereselor Împărăției; capul dar să nu ni-l mai perdem acum în zadar. Ce le pasă nemților de noi? Ia niște valuri peste cari corabia lor trebue să treacă biruitoare. Să plecăm umărul, cum se pleacă valul, dar mintea să n-o mai pierdem.

Cristea își netezi părul cu mâna dreaptă, care tremură puțin, și își strânse scaunul mai aproape de Stoe. Iar Oanea, tot în picioare, înalt și rece. întrebă:

— Pe când s-au hotărât alegerile?

— Peste două luni, răspunse Stoe după ce înăbuși un oftat lung, ca de o grea grije.

Peste două luni comitatul Zarandului, țară ungurească, cum ajunsese acum întreg Ardealul, avea să trimeată doi deputați în parlamentul din Pesta. Tot atunci avea să fie schimbată fața întregului Imperiu.

Cu greu, dar totuși au înțeles cei adunați în „birtul mare” importanța acestui moment din viața neamului nostru.

Lăutarii încheind cântecul într-o tăcere adâncă, întinseră pălăriile după „creițari”, apoi eșiră încet, ca din casa unui bolnav adormit.

— Am prins mijlocul, își zise Stoe târziu noaptea, după ce golise câteva sticle de vin în tovărășia oame-nilor săi. Știu acum în ce chip se pătrunde în inima lor... Trebue să stai cu ei, să răzbești prin ceața minții lor, cu încetul, cu stăruință!

Binecuvântată și rodnică stăruință...

Triumful se întinde ca un soare fierbinte grămădind speranțele în inimi, inundând în ploae de aplauze, ne-sfârșite orale, cari cutremurau Zarandul ca o furtună de bucurii deslănțuite.

Reîncepu iarăși, cu o putere ca niciodată, cântecul lăutarilor. Slobozi acum! Slobozi de robia iobăgiei, slobozi de „beamterii” nemți, plictisitori și nesuferiți, scăpați de primejdia subjugării ungurești ce-i amenințase iarăși înspăimântătoare, toată suflarea românească, dela Baltele până la Deva respiră o clipă, ușoară ca pornirea unei pasări, înaripată într-un sbor tânăr și avântat. Ilie Crișanu și Ion Munteanu, în dieta Un-gariei, alături de alți deputați români, aleși cu însuflețire de popor, țineau cu îndârjire la drepturile câștigate ale națiunei, școalele, biserica, folosirea liberă a limbii în comitatele românești...

Ardealul, țară Ungurească? Haida de! Cu numele!

Prefect în Zarand fu numit un român. Bătrân, înțelept și cu vază, cerut de Ilie Crișanu. Slujbașii din comitat, români, subprefecții români până la unul. Nici un notar la sate, nici măcar un scriitoraș, nu încăpuse ungur.

Beamterii nemți retrași din slujbe, cu mica lor pensie, dacă nu plecau, își învățau copiii românește.

Micii proprietari unguri, porecliți in batjocură: nobili de „șapte pruni”, se închideau în livezile lor, tăcuți și sombri, înecând în suflet dorul lor de răsbunare... Largul era al nostru.

O clipă de izbândă în veacul asupririlor umilitoare. O clipă de lumină în bezna temniței spălată cu sânge. O cât de bine face sufletului amorțit! Fluture ce sboară în soare fără grije de apus. Lăsați-l să sburde în jocuri, să soarbă nectarul clipei, căci e scurtă clipa!

In casa lui Stoe oaspeții se perândau într-una și veselia își făcea șatră uneori fâlfâind pânzele ei albe in săltărețe cânturi, până în rumeneala zorilor. Amalia apucată în vâltoarea asta, petrecea și ea. Dar nu din toată inima.

XXXI

In odaia copiilor adormiți, Catia pe un scăunel lângă sobă, cârpind rufele, veghia. Și ofta.

Alături în patul din fund, ferit de curente, dormea Irina. Din ce în ce mai slăbită, cu obrajii rumeniți de friguri, copila șoptea în vis câte un cuvânt duios, ca suspinul frunzei ce se pleacă în văjăirea vântului rece, prea crud pentru firele vieței sale subțiri...

S-a dus Bela, și de un an întreg nu s-a mai auzit nimic de el.

Rănită până în suflet, d-na Ribay, care se bucurase tare că Irina avea să-i fie noră, s-a întors la Aciuva, umilită din cale afară de refuzul lui Stoe. De atunci Catia nu mai are nici o prietenă și tresare de câte ori îi lovește auzul suspinul copilei...

Își aduce aminte cum iubise și ea odată. Numai odată.

Iubirea-i ca viața, odată te naști, odată iubești. Cele-lalte simțiri sunt amăgiri neroade și Dumnezeu să te ferească de ispita lor!

Din odăile depărtate se auzea zgomotul, cântecul, glumele și râsul... Dar nu pătrundea nimic din căldura veseliei în viața ei, o biserică tăcută unde doarme moartă bucuria tuturor plăcerilor trecute... Numai regretul învie uneori și ghiara remușcărei, care nici odată nu iartă, mai rupe și acum fășii vii din inima ei...

Cu ce ziduri groase trebue să fie împrejmuită viața omenească, să n-o poată atinge nici odată ispita păcatului care pătrunde în suflet ca un hoț viclean, pe nesimțite! Cât de tari trebue să fie credințele sfinte, ca nimeni să nu poată atinge legile lor curate! Din ce miazme otrăvitoare se naște oare în sufletul omenesc desfrâul patimilor deșarte, vâltoarea de primejdii pen-tru liniștea, pacea și sănătatea atâtor vieți, conrupte într-o clină slabă, nebăgătoare de seamă?... Pierderea iubirii, singura putere mare și luminoasă, busola vieței, asta e și primejdia ei.

O simte și o știe bătrâna, de când își înmormântase și ea iubirea, și din clipa aceea slabă, nebăgătoare de seamă, când pierduse pentru totdeauna și mângâierea ultimă a durerii: curata slăvire a amintirilor sfinte...

Se tulburase firea ei întreagă atunci, și nu mai putea să aleagă din ea, ce-i rău și ce-i bun.

Câțiva ani in urmă, după ce rămăsese singură stă-până în castelul din Șilinghia, mai venise odată el, omul ce o pierduse astfel. Amalia era de șapte ani atunci, se jucă în curte; începusă să plângă când străinul o prinsese numai decât în brațe, în sărutări nebune, cari miroseau a vin și a tutun... Catia și-a închis copila în casă. Iar pe străin l-a oprit pe scara cea dintâi.

— Să-i dăm nume copilei... Ne cununăm. Mă duc la Papa....

Dar ca îi tăiase vorba, arătând spre trăsura oprită la poartă, cu o ladă săracă, la fel cu acea în care îi pusese odinioară bătrâna servitoare din Bihor câte ceva din rufele ei...

De atunci o viață de om s-a scurs, și de nimic din toate câte s-au petrecut în sufletul ei n-a vrut să mai știe. Pe Amalia a ferit-o, a izbutit s-o poată feri, de focul patimilor nenorocite... Dar pe acest vlăstar plăpând, ce geme colo în pătceanul ei alb, mototolit și umed de nădușala suferinței, cine și cum să-l poată scăpa?

O bătae slabă în ușă o făcu să se cutremure de spaimă. Acum la miezul nopții?... De necrezut. Bătaia se auzi din nou însoțită de astă dată de o chemare abia șoptită:

— Câți nèni!....

Sări de pe scaun și fu izbită în prag de fulgerarea a doi ochi albaștri, plini de focul dorului învăpăiat.

— Vreau s-o văd, Câți nèni, vreau s-o văd... Am auzit că-i bolnavă, moare, Irina mea, floarea sufletului meu...

Un țipăt de bucurie, ca țipătul păsării scăpata din ochirea glonțului:

— Bela!

Și două brațe subțiri cuprind un cap fierbinte într-o strângere încleștată...

XXXII

In Camera din Pesta fierberea era în culme.

Are cuvântul un tânăr deputat de curând ales în parlamentul țării.

Când apăru la tribună, în jocul razelor luminei de sus din cupola înaltă cu ochiuri strălucitoare, părea el însuși o rază din soare, atât de frumoși îi luceau ochii albaștri și părul auriu inelat împrejurul obrajilor albi ca spuma albă a norilor.

Un murmur de simpatie îl primi și toți îi șopteau numele cu drag:

— Ribay!... Ribay Bela!

Ar fi putut vorbi oricum și orice, acest tânăr, aprobarea plutea dinainte în gândul tuturor. Legenda de cuceritor îl făcuse celebru.

Desveli amănunțit, ca un cunoscător cu adâncă pătrundere, situațiunea politică a unuia dintre cele mai importante ținuturi românești.

Era vorba de șfășierea Zarandului și anexarea lui la județele vecine unde românii nu erau așa compacți.

„...In undele Crișului alb, limpezi ca lacrimele copiilor nevinovați, stă înecată gloria falnică a tutulor străduințelor națiunii maghiare de a uni țările ei într-un corp puternic, cu acelaș suflet încrezător în viitor, în visul ei măreț, împlinirea căruia e singura chezășie a statului și a vieței noastre de-apururi și în totdeauna. Și nu Crișul e de vină. Pe malurile lui nisipoase crește înalt porumbul și grâul are destul soare ca să se coacă. N-am avut însă până acum destulă tărie sufletească să înfrânăm un element primejdios care se întinde, prinde ghimpi și rădăcini, întocmai ca planta acea spinoasă, distrugătoare, a cărei sămânță au adus-o Rușii în țara noastră în cozile cailor și au presărat-o ca un blestem peste holdele Ungariei mănoase... Ideia Daco-roma-nismului. Nicăiri pe toată întinderea țării ideia asta nu prinde rădăcini și viață ca aci în Zarand. Nicăiri ca în acest ținut nefericit n-a fost chinuit Maghiarul. Ars și pustiit în revoluția lui Horia, ucis cu lancea și înfrânt de Moți la patruzeci și opt, sugrumat și umilit în timpul de față, când triumful politicei noastre a cucerit așa de splendidă izbândă... Crede oare parlamentul țării mele, că nu vom avea putere a înfrâna și a smulge din rădăcină planta asta primejdioasă? N-a sosit oare ceasul răfuelii definitive cu eroii nefastului Iancu?...”

O liniște ca de mormânt se făcu o clipă în sala mare legiuitoare. Atât cât s-ar ridica o respirație de om sau paloșul lucitor în mâna călăului, scânteierea urei din sute de ochi îndreptați asupra figurilor de piatră a celor doi deputați ai Zarandului...

Apoi uraganul erupse în strigăte:

— Jos Zarandul, jos!... Afară cu ei, afară, afară!

Ceasul răfuelii sosise într-o clipă.

Deasupra alarmei tumultului, glasul puternic al lui Ilie Crișanu răsuna ca un clopot prevestitor de catastrofă...

— O să vedeți iar foc, pârjol și Crișul cel limpede, roșu de sânge...

— Mai avem! Mai avem! Și-l vărsăm până la ultima picătură pentru țară, pentru ideia sfântă a națiunei! Il vărsăm pentru Ungaria cea mare unită, pentru Dumnezeul Ungariei noastre. Jos valahii, jos acei cari vor peirea Ungariei, jos, jos!...

Pumnii încleștați se agitară în aer amenințători și tumultul crescu înfricoșat.

Președintele fu silit să suspende ședința și să pună apărare cu arma in jurul deputaților români.

In zadar mai răsună în ziua următoare vocea mișcată și argintie a lui Ion Munteanu, cellalt deputat al Zarandului, un cuvânt blând și înțelept, care pătrunse o clipă toate inimile și potoli pe cele mai înverșunat pornite, propovăduind libertatea sfântă a popoarelor, drepturile firești, pacea roditoare, temeiul fericirii ș-a propășirii tuturor. Înduioșarea sau chibzuirea ținură doar o clipă, apoi iară sc ridică tumultos glasul urei înfierbântate, și proeclul lui Ribay, proectul desființării Zarandului, se votă cu puterea neîndurată a majorității.

XXXIII

In tăcerea nopții de Martie, capătul lanțului ce îm-piedică roata la coborâșul iute din Șortoc, zuruia supărător în auzul simțitor al celor doi călători adânciți în mantalele lor, negre ca și gândurile lor.

Jos orașul se întindea întunecat și numai stelele luminau ici colo câte un acoperiș mai răsărit și turnul bisericei alb și sclipitor...

Soseau fără să fie așteptați ca altădată, cu alaiul orașului, întreg luminat, împodobit cu steaguri și acoperit cu flori pe tot lungul stradelor. Nimeni nu vestise poporul. Și chiar Stoe sperase că desbaterile din Cameră vor lua, în cele din urmă, un alt sfârșit.

Amalia, îndemnată de d-na Lăți, stăruise ca Stoe să pună la cale o serbare cum nu se poate mai frumoasă în onoarea celor doi deputați.

Casele erau să fie împodobite cu scoarțe, cu steaguri, și fetițele din școală îmbrăcate în alb, cu panglici tricolore la umăr și cu ramuri verzi în mâni să cânte la întâmpinare imnul românesc.... Se tocmise muzica dela Abrud, vestită lucru mare, în tot Ardealul. Seara un bai de elită în sala de sus a birtului mare.

Chiar și Irina se învoioșase la gândul balului... Ce bine-i să te lași purtată așa în valurile muzicei!.. te ridică, te duci în neștire, nici nu mai simți că ești pe pământ, că te doare, că ești din carne și din oase. Un fulg ce-l poartă vântul. Adio dor și jale, fulgul sboară ușor, fără de gânduri!...

Și iat-o acum că stă iar abătută copila și ca plumbul de greu se lasă grija tristă peste gingașul chip; slăbuțele brațe și piciorușele sprintene se încovoiau sub greutatea asta crudă.

In odaia vecină cei doi deputați și tatăl ei se sfătuiau severi și triști, — vorbeau de prigoniri, închisori, moarte și lupte grele, fără de nume... Poate iarăși o nouă revoluție unde se omoară om pe om, se aruncă în flăcări, de vii,femei și copii?...

O înfiorare de ghiață îi străbătu trupul întreg până la oase... Vai, frățiorii ei dragi, și surioarele alintate, unde să le ascundă, cum să-i ridice pe toți în brațe și să fugă — să fugă departe de aceste îngrozitoare primejdii?...

Amalia trecu prin odaie, cu ochii înroșiți de lacrămi și-i spuse răstit, ca niciodată până acum, să nu-și piarză vremea așa, fără de niciun lucru. Mâine poimâine nu va mai fi „fată da solgăbirău” și vor trebui să trăiască, poate cu toții din lucrul mâinilor...

Se ridică atunci șovăind, prinse o broderie, cu o icoană mai puțin spăimântătoare înnaintea ochilor... Lucrul mâinilor? Dar îi fusese drag întotdeauna. Moștenise dela mama ei talentul și pasiunea pentru el și era fericită decâte ori o lăsau în pace să lucreze.... Pentru ce să-i spună vorba așa de aspru?... Nu se poate oare să nu fie atinsă inima ei bună, dar așa de simțitoare ca o rană deschisă care sângerează la cea mai mică atingere?...

Oamenii sănătoși nu se gândesc la asta... Ce rău e să ai o așa inimă. Cum doare, în adânc..

Un țipăt ascuțit ce veni de afară din partea scărilor o făcu să-și curme respirația și bătăile inimei îndurerate.

Cu pârul vâlvoi de groază, galben și abia de re-cunoscut, Gili, băetanul ca de zece ani al notarului Popescu năvăli în casă scoțând țipete întrerupte:

— Mama... mama... Vai, moare, moare mama... Și-a tăiat gâtul, cu briciul...

Catia luă copilul să-l spele cu apă rece și-i dete să bea lapte. Stoe alergă la Popescu, pe când Ilie Crișan se ridică din jeț galben ca de ceară, încovoiat din spate:

— L-am strâns să-și facă socotelile... Nevastă-sa, pe semne, le știe mai bine decât el.

Rămase stâlp în mijlocul odăii cu privirea despicând pământul, cu mâinele cruce peste piept.

— A început!...

Munteanu se cutremură în toată firea lui de filosof pașnic.. Avea și el o nevastă mândră, ambițioasă și opt copiii.

Ceru trăsura lui Stoe și plecă, chiar în noaptea aceea, în goana cailor, acasă la Baia-de-Criș.

Ilie coborî în urma lui; descleștându-și bravele în-tr-un gest larg par-că ar fi vrut să dărâme lumea, murmură:

—Potopul!

XXXIV

StoE se întoarse abătut, cu sufletul înnăbușit de jalea ce-l cuprinsese la cele văzute...

Popescu își smulgea părul, se bătea cu pumnii în cap, lângă trupul închegat în sânge al nevestei sale. Copiii rupeau hainele de pe mama lor, in opintiri să o ridice, țipau și o rugau sfâșietor să se scoale. Și acum nenorocitul om venea năuc, în capul gol, să-i spuie lui Stoe că nu datoră decât trei sute de florini și avea să-și vândă casa și să pună banii la loc înainte de a veni „domnii cei noi” cari de sigur aveau să-l scoată din slujbă chiar și nevinovat de ar fi fost să fie.

Stoe își deschise sertarul și din teancul florinilor adunați acolo în anii lui de muncă, dete trei sute nenorocitului om, aiurit de atâta mărinimie și chiar neîn-țelegând-o bine.

— Pune-i la loc, că o să te închidă, îi șopti Stoe îndesând în mâna-i tremurătoare hârtiile: — și nu-ți lăsă copiii pe drumuri, muritori de foame.

Vorbele din urmă le rosti poruncitor, cu o asprime arzătoare ce îi izbi sufletul notarului, îl deschise ca atingerea unui ascuțiș înroșit în foc și-i lumină prăpastia îngrozitoare în care căzuse.

— Du-te, du-te...

Aproape îl îmbrânci pe scări în jos, în vreme ce Amalia îl petrecea din coridor cu o privire plină de mânie și dispreț.

— Slăbiciuni omenești, dragă, și par-că îl înțeleg. Șase copii, toți mici, leafă mică, spera să se mărească...

— Și beția...

— Da. Asta-i e slăbiciunea...

— De neertat.

— Nu. Sunt firi expansive cari nu găsesc cheagul sufletesc al vieței, de obiceiu oameni prea buni... Fantazia lor aprinsă consumă tot ce găsește vrednic in lume și nu-i ajunge. Ii trebuie hrană, hrană, ațățare, ațâțare, lumină, lumină și fiindcă n-o poate avea, viața, lumea, nu dau atâta cât e necesară simțirii lui, trebuie să-și îmbete mintea bolnăvită care poate s-ar prăbuși fără acest leac al inconștienței ce se întinde ca un văl trandafiriu, alb sau întunecat, dar în totdeauna împăciuitor peste cruda realitate. Vezi tu, Amalio, cel mai nenorocit popor e și cel mai bețiv. Suferința își cere morfina.

Amalia își încruntă sprâncenele, frumos arcuite peste ochii albaștri, care de câteva zile căpătaseră o adâncime întunecată.

Stoe citea par-că în sufletul ei.

— Nu dragă, nu... Fii cu minte. Vezi de copii. Livia e palidă de câteva zile...

— O prind frigurile.

— Dă-i pelin, izmă... Irinei dă-i untură de pește, că iar o aud tușind... Pe Traian o să-l duc la gimnaziul din Brad. Să-i pregătiți rufe. Bine că avem un gimnaziu aci aproape... Cel puțin ațâță ne-a rămas, ne rămâne...

O sărută pe frunte, apoi eși în stradă limpezind cu o voință luminoasă ceața mohorâtă ce i se lăsase pe suflet.

— Nu, nu... Nu se poate ca ei să ne sugrume așa pe toți, și pe cei fără nici o vină. Sunt legi, legile lor, cari nu se pot calca și cari ne vor apăra la primejdii, își zise în gând.

Apoi își îndreptă pașii în spre casa lui Cristea, al doilea notar al cercului său, pe care îl știa asemenea puțin încurcat cu socotelile dărilor comunale.

Il găsi galben, cu ochii roșii, în mijlocul vrafurilor de registre prăfuite, pe care le răsfoia oftând din greu și lângă el într-un pat sărăcăcios, scheletul viu al unui copilaș de șapte ani, paralizat cu totul de chinul frigurilor. Întinderea curții toată, aproape o jumătate pogon, era cuprinsă de apă, un lac verde, care nicio-dată nu seca și din fundul căruia, o împărăție vastă a broaștelor, răsuna în cor lugubru tristul lor cântec.

— Ce te faci? îl întrebă Stoe punând mâna pe umărul lui și privindu-l în ochii tulburi, cu bunăvoință.

— Nu știu limba, îngână Cristea, și o să mă dea afară...

— Dar socotelile? Noua organizație a țării cere cheltuială multă și aci stăpânii vor fi fără milă cu noi. Dările trebue încasate și cele încasate înaintate percepției.

— Asta făceam acu, bolborosi Cristea arătând registrele.

— Să le facem împreună, ca să nu greșim.

Fu un ceas întreg de panică.

Lui Cristea îi lipseau o mie de fiorini!

Stoe îl dojeni părintește.

— De câte ori ți-am spus: bagă de seamă că aci nu-i lucru de glumă, și ți-am arătat cum. Acu nu mai știi ce-ai încasat, ce-ai cheltuit... Ce o să te faci?

Rămase o clipă impetrit, apoi căzând cu fața pe genunchi isbucni în hohot de plâns.... Copilul bolnav, îngrozit de așa lucru nemai văzut, începu să țipe și el; intră femeea înspăimântată și în urma ei patru, cinci capete palide și tot așa de înfiorate.

Nu închise ochii Stoe întreaga noapte.

Cum ar putea înlătură atâta mizerie?

O remușcare crudă începu să-l sfâșie. Ribay Bela ar fi devenit el oare un dușman așa de aprig al stărilor din Zarand dacă i-o dădea pe Irina și nu-l gonea cu mânie în noaptea aceea hotărâtoare, când îl găsise în genunchi, plecat lângă patul copilei bolnave?

Nu. Ar fi putut face din el un prieten, un mijlocitor al păcei roditoare, până la vremuri mai bune. Pe când așa...

Zarandul fu despicat în două, ca un tânăr trup viu în care sufletul renăscut n-avusese vreme să se purifice, să se împuternicească... Bradul, Țebea și Baia-de-Criș până la Vața se alipiră de Hunedoara, Halmagiul, Aciuva și toată valea Tăcășelelor până la Baltele de Arad, unde vice comite, conducător a tot puternic, fu ales însuși operatorul sfâșierii Ribay Bela.

Dimineața, un comisar de jandarmi unguri, călare, trimis al vicecomitetului din Arad, aduse actele scrise în ungurește ale disolvării tuturor consilielor comunale și fixării noilor alegeri, cu dispoziția severă a folosirii exclusive a limbii ungurești în toate actele legale... „Nici primari ai satelor nu vor putea fi aceia cari nu cunosc limba statului. Notarii vor fi obligați, a face un examen pentru care li se acordă un termen de șease luni”.

Stoe iscăli de primirea actelor.,

— Nu scris bine, îi ripostă trufaș comisarul, și-i explică, în limba lui, că trebuia iscălit Szilàrd și nu Constantin, căci așa era trecută și adresa d-lui solgăbirău, în registru.

Stoe, fără de voie, își strânse pumnii și-i răspunse ca din scrâșnirea dinților:

— Un nume am și pe acela, îl iscălesc.

Dar comisarul rase cu guma iscălitura românească și stărui cu încăpățânare pentru cea ungurească.

— Cine nu vrea să fie ungur, să nu mai fie solgăbirou... Așa poruncit Măria sa alișpanul cel nou.

Stoe își dete demisia.

Dezastrul era acum complet.

Zarandul fu asediat cu miliție ca pe vremea lui Horia. Țăranii chinuiți, încărcați cu noi și noi biruri, aduși la alegeri cu amenințări.

Ilie se închise în casa lui din Baia de Criș, împrejmuită cu ziduri de piatră, întunecat ca un cioclu, și de acolo făcea să răsune răcnetul lui de leu rănit încătușat în zăbrele:

— Omorâți-vă mai bine copiii și nevestele, spân-zurați-vă de sălciile înșirate de-a lungul Crișului, cei cari n-aveți putere în voi să înfruntați bătaia de joc, dar nu vă dați Satanei... Găndiți-vă la cei patruzeci de mii de români uciși, arși și spânzurați în revoluție. La sufletul lui Horia și la inima cea vitează a lui Iancu, pierdută pentru voi, și nu vă dați. Stați la vetrele voastre acasă. Hrăniți-vă cu ciupercile din pădure și cu mierea mesteacănului, dacă dușmanii vă iau porumbul pentru dare... Feriți-vă de Ignatz și de Moritz, întoarceți fața la soare când vă bate din ușa cârciumei mirosul de vinars.... In mânile voastre e puterea. Poporul e stăpânul țărilor în lumea de azi, și poporul de aci e român. E român și cel din Arad și cel din Uniedoara, și cei mulți sunt tari... Trezească-se picătura de sânge ce a rămas curată în vinele renegatului, ca diamantul ales din masa putredă și arsă. Prefacă-se în cenușe scrumul, iasă la iveală și râsbune-și soarta umlită picătura aceea curată închisă în grămădirea întunecoasă; lumineze orbiților o mândră rază de soare...

Așa răsună furtunatic glasul Tribunului. Așa scria fulgerătoare articole, în gazeta românească din Budapesta.

Dar cine avea puterea să-l mai asculte?

XXXV

Ceata tristă a toamnei se lăsase peste cea din urmă dimineață de Septembrie și raza soarelui abia pătrundea prin valul umed, ca zânibirea unui ochiu viu, înecat în lacrămi.

Amalia se ridică din așternut cu obrajii albi de nesomn, se uită împrejurul ei; iarăș altul, străin...

Stoe ca să-l scape pe Cristea îi cumpărase casa dinpreunâ cu câteva pogoane de arătură și acum se încercau să întemeieze aci o nouă existență.

Aci... înfiorată de umezeala ceței și a lacului, Amalia intră iar în casă, unde dormeau încă toți ai ei... Pereții erau încovoiați, scorojiți, și se gândi că avea să-i dreagă, să-i spoiască, să aducă viață în toate colțurile moarte. Stoe îi făgăduise să umple lacul cu dărâmăturile castelului din față, și nădejdea străbătu o clipă în sufletul ei înspăimântat, ca dâra razei de sus.

In vârful degetelor trecu pe lângă paturile copiilor și cu inima plină de grijă ascultă respirația fiecăruia și iarăș se înfiora: obrajii Liviei erau aprinși, capul îi ardea și gemetele înăbușite eșeau din pieptul fetiței cuprinsă de fierbințeală. Doamne! abia se vindecase copila, și acum boala reîncepea, cu îndoită putere.

Sabin și Lenica deschiseră niște ochi rătăciți ca de spaima morții; galbeni, cu buzele vinete, dințișorii li se sbăteau clănțănind... Amalia privi aiurit ăspre patul mamei sale și un țipăt de groază îi umflă pieptul...

Mâna Catiei atârna țeapănă pe dunga patului, capul întins, căzut la oparte, cu ochii deschiși rugători, cu buzele întredeschise.

Amalia cuprinse în brațe trupul înlemnit, îl rezemă de perini, fără să dea drumul țipătului înăbușit. Numai lacrămile curgeau în șiroaie line, bogate, sfinte...

— Mama... mamă, îi șopti desvelindu-i pieptul. Cine? De ce? și-i sărută inima rece încremenită pe veci.

Mâhnirea înfundată acolo, fără de graiu, fără de scăpare, ca otrava cea mai puternică, fără de leac, ea te-a ucis. Da. N-ai putut să mai lupți, să mai pri-vești nenorocirea, primejdia în față; ți s-a rupt inima și ai plecat, m-ai lăsat singură...

Capetele copiilor se ridicară atente la suspinele mamei lor... Irina se opri lângă pat ca o umbră cu cearcănele ochilor mari, adâncite și negre, isbucni într-o tusa nepotolită, până când sângele o năvăli pe nări...

Veni degrabă d-na Lăți prinzând de veste, și alte trei patru femei, bătrâne doctorese, cu leacuri și încercări de reînviere, zadarnice.

Stoe se deșteptă la sgomotul neobișnuit în clipa când femeile apucară trupul moartei și-l duceau să-i facă găteala cea din urmă. Rămase încremenit, pe când Amalia îl privea mută, sfâșiată, arătând spre odaia copiilor bolnavi și făcându-i semn de tăcere.

Dar el nu se putu stăpâni. Își strânse tâmplele între mâini, covârșit de un chin sufletesc ce-i săpase puterile zi de zi, de luni întregi, se îndoi ca și copacul frământat de vijelie, într-un geamăt din adânc...

Cu o mână încleștată în păru-i inelat, cu alta strân-găndu-și fălcile ca să-și înăbușe glasul, cu întreaga conștiință a slăbiciunei sale, Stoe își plângea pietina cea mai devotată, cea mai lipsită de egoism ființă din lume.

Pentruce murise? Cum de murise ea, care părea eternă, ca aerul, apa și iubirea...

Două brațe mici, fierbinți, îi coprinseră gâtul... In vremea ce Amalia reținea în pat pe Irina. Livia pe jumătate în delir, fugi în brațele lui tată-său și își lipi buzele ca focul de obrajii lui umezi.

— Tată...

Apoi se uitară amândoi, cu capetele împreunate, la catafalcul alb ridicat în fața lor, la trăsurile bunicii, frumoase, liniștite și iertătoare, cum fusese în totdeauna.

— O să mor și eu, șopti copila cu o expresie de melancolie adâncă, culcându-se pe umărul lui Stoe.

— Nu dragă, tu nu, nu...

— Dacă suntem nenorociți.....

Suspinul copilei despică inima lui Stoe și-l făcu să răcnească de durere.

— Ahl nu. sufletul meu!

O strânse la piept, copila lui dragă, cea mai dragă dintre toate... O reașează în pat, apoi uitând moartea Catiei, plin de spaimă alergă la doctor, la farmacie.

O primejdie, mult mai grozavă decât toate cele-lalte, îl amenința acum și-l făcea să tremure m toată ființa lui.

Cu două, trei zile înainte se credea tare, gata să înfrunte orice greutăți: să muncească la câmp, să su-porte orice înfrângeri, umiliri, orice, fără vaet. Dar încercarea asta, o Doamne, trecea peste puterile lui. Viața copiilor, viața Liviei, pentru care și-ar fi arun-cât-o de o mie de ori pe a sa, nu doamne, nu, asta era prea mult, prea mult...

Doctorul văzu copiii. Se sperie de paloarea Irinei și se opri îngrijorat la Livia. Se știa de chinină, dar nu de miazmele otrăvitoare ale lacului. Certă copiii că de-a bună seamă or fi mâncat iar din fructele prunului ce-și îmbia crengile încărcate de rod, colo în fund deasupra lacului. De acolo erau cu toții bolnavii... Sărmanul prun! Sărmanii copii!

Doamna Lăți veni iar cu consolări nesfârșite.

— Să nu-ți plângi morții și pe cei vii să nu-i fericești! — Ai văzut pe Oanea? L-au dus legat, pe când el cu dinții își ținea cartea ungurească, urlând cuvinte pe cari nimeni nu le înțelegea. Și nevasta, lui șade închisă, desbrâcată, despletită, până o înebuni și ea... Sodoma, Gomora. Toate-s în zadar. Dacă vrea Dumnezeu să-i ia, e mai bine pănă-s mici. Cucoana de alături n-a crescut cinci? A venit cu ei tocmai din Moldova, i-a crescut până Ia Universitate, apoi i-a înmormântat, pe rând, unul câte unul, de cum i se întorceau acasă... Cântecul broaștelor cobește a rău. Cum ai putea să le faci să tacă?...

Fraza din urmă o spuse zâmbind, aproape în glumă dar Stoe n-o mai auzi.

In aceeași noapte porni spre Baia-de-Criș și pământul se clătină în urma lui.

Se strânse de brațul lui Ilie, galben, înfrigurat:

— Spune-mi tu, unde să mă duc, să-mi scap copiii?

—Du-te, oftă llie, lăsând capul greu, încărunțit prea de vreme, peste pieptul lui osos. Du-te... Numai Dumnezeu a făcut lumea din nimic; noi la urma urmelor, văd că tot numai oameni suntem... Unde?... Mai în-trebi?... Ai copii, și nu vrei sări îngropi aci. Treci Carpații. E și acolo o țară care se luptă să-și scoată pământul de sub jugul străinilor. Și poate să fie lupta mai ușoară...

Ochii lui Stoe se luminară ca de o vedenie.

— In România?

— Să rămâi român. E nevoe mare de oameni și acolo...

Odinioară când se pierduse de lângă prietenul său în focul Aiudului, în revoluție, Stoe mai avusese o clipă visul plecărei în țară...

— Îți dau niște hârtii, o scrisoare, ca să poți răzbi.

Ilie se sculă de pe scaun, căută prin sertare, scrise o scrisoare unui prieten din țară. Apoi se opriră față în față, ochi în ochi, cu o privire lungă, înduioșată.

— Tu ce faci? întrebă Stoe cu glas tremurător.

— Rămân cu steagul în mână. Din rănile mele nu curge sânge... Aud că vor să mă arunce în temniță, prea îmi sunt vorbele tăioase... Să vie... Ii aștept. Îmi vor legă mâinile cu lanțuri și vor mai născoci torturi... A venit iar rândul lor... Dar nu te gândi acu la mine. Vezi de ai tăi. Te las...

Stoe cuprinse în brațe pe vechiul tovarăș iubit, și o jale sfâșietoare îl stăpâni.

— Rămân cu Dumnezeu.

— Pleacă, îi zise scurt Ilie, pe când două lacrămi îi luceau în ochii mari sticloși.

Poate cele dintâi lacrămi în viața lui de om.

XXXVI

Soarele răsărise cald peste holdele pustii, albite de brumă.

O trăsură grea, cu un cort mare de piele, se opri pe marginea coastei Șortocului, împrăștiind vrăbiile adunate În tufișurile despoiate de frunză.

Stoe ajută Amaliei să se coboare, luă În brațe pe Lenica, fulgușor slăbit de boală. Victoria și Sabin duceau pe brațe trei cununi de tufăiiele în toate culorile, și numai Traian mulțămit peste măsură de plecarea asta, nu se îndură să-și părăsească locul de lângă vizitiu și hățurile din mână.

Amatia o luă grăbită înnainte pe cărăruia de lut umed, prin pajiștea plină de apă... Cu inima deschisă, setoasă, prinzând în brațe sufletul rătăcit printre movile, drag, nedespărțit, uitând pe ceilalți, se prăbuși peste mormântul cel mai mic și cel mai proaspăt dintre toate.

— Livio, mamă... cum o să te las?...

Strânse în brațe pământul și trupșorul scump, umed și rece, învie de văpaia puternică a durerei, vorbește, plânge și se roagă:

— Ia-mă, nu mă lăsă... De ce vă duceți voi așa departe... Și unde? Când nu cunosc drumul și nici lu-mină nu-i, cum o să vin la tine în noaptea oarbă, să mă alipesc de pieptul tău? Mamă... mamă, ce crud e să mori, cum doare și ce chin m-a sfâșiat, când s-a rupt sufletul din trupul meu. Ia-mă în brațele tale calde, mamă, nu mă lăsa...

Și Amalia strânge în brațe cu înfocare lutul rece, trupul copilului ei cel mai drag și bun, și simte aievea chinul, geamătul ei sfâșiat...

— Dragă, îi șopti Stoe, dragă, stăpânește-te...

Pe când în sufletul lui abia stăpânit, durerea se bocia cu aceeaș năprasnică putere ca și vijelia ce întunecă cerul, nemiloasă pentru toate florile depe pământ...

Cei trei copilași în jurul mormintelor păreau a întrebă cu lacrămi: Doamne, dar noi nu suntem ai voștri?

Și cele două morminte de alături: Catia și Irina, erau oare și ele uitate?

Moartea pusese de mult mâna ei rece peste fruntea tristă a Irinei. Din clipa când i se desfășurase minții toată nenorocirea ajutată, dacă nu pricinuită, de amorul ei pentru Bela, se rupsese ceva din inima simțitoare a copilei și nu mai fii scăpare pentru ea:

Catia plecase, poate într-adins, să fie scutită de a-ceste dureri.

Livia însă, cu cât mai mică, cu atât mai scumpă, o floare albă a speranței unde soarta nu însemnase încă nici un răboj cu negru, dulce dimineață a primăverei unde furtuna rea pe neașteptate vine și rupe bobocul cel mai ales din tulpina vieței plină de sevă și dumnezeiască putere, — de moartea ei nimeni nu se putea mângâia.

Victoria și Sabin așezară cununile pe cele trei mor-minte. Lenica începu să plângă și se ceru iar în brațele tatălui ei. Amalia se ridică și porniră cu toții spre trăsura care așteptă in coastă.

— Adio, adio!...

Lacrămi mari picurau pe obrajii tuturor.

Stoe se întoarse cu fața spre vale, de unde coșurile caselor se ridicau spre zare fumegând.

Acolo, mormântul cel mare... O țară, un neam întreg, rămâne în urmă, în scâncetul dureros al agoniei.

— Adio, Ardeal frumos, Ardeal iubit, ție tine-rețea, sufletul mi-am dat, unde le voi regăsi?

Cu toții plângeau în hohot.

Numai Traian, croind cercuri mari din biciu. urmă-rea cu bucurie tropotul cailor grăbiți și visa în gândul lui o împărăție minunată ca din poveste, cu lanuri bogate, munți de aur,, livezi cu flori vorbitoare, iar el se plimba cu „coif de aur lucitor” vorbind cu vulturii de pe stânci:

Căci român sunt în putere Și român ’n veci nu piere...