Orașul bucuriei

Cum se petrecea, tam-nesam, pela 1900 și unde auzim pentru întâia oară numele eroului acestei povestiri

De cu seară începuse să plouă, toată noaptea plouase și fără contenire se înverșuna să cadă ploaia, în șiruii dese și groase, cenușii ca de cânepă. Mohorâta dimineață părea că n-are să mai vadă soarele.

Era în luna Martie. Abia se svântase pàmântul de topirea nămeților de zăpadă și iar se făcea no-roi și mocirlă. Străzile strâmte, nepietruite, cu mari ogrăzi brăzdate, ca și drumurile la țară, de roțile caselor, și cu maidane pline de gunoae și de ce-nușe, se făcură otrava de apă, — baltă neagră, mereu sporind.

Casele, unele cu fața la uliță, altele trase în curte, altele în fel și chip așezate, din verzi, din conaii, din ggalbene ori ca sineala, începuseră să se armene la coloare, sub stăruitoarea spălare, pătrunse de ploae.Și semănau și mai mult, în oglinda întunecată a apei, sporită eleșteu, scunde cum erau mai toate, multe acoperiei cu șindrilă. Ca niște șipote, încăpute în jgheaburi, așa curgeau burlanele acoperirișurilor de tinichea, cu acelaș sgomot care se făcea una în toată vechea mahala a Bucureștilor

In cârciuma lui Tase Dumbărău, vestită în suburbie, cu han de mas peste noapte și cu grajduri ìn lege, venise de pe la cinci dimineața șeful axizelor comunale dela bariera, din apropiere.

«Ho! c-om bea!» strigase șeful, după obicei, intrând în prăvălia de vinaț, pe când băeții crâșmei încă își frecau ochii înseilați de somn și nrdeprinși cu lumina cenușie. Axizarul se înfipsese în mijlocul încăperii largi cât o arie, se nitase peste mesele multe în dreapta și în stânga, mirat ca e singurul muștiriu; își bătuse cu putere înglodatele picioare de podele, se umflase în paltonu-i strâns pe trup și se plecase să-și tragă carâmbii lungi ai cismelor: hotărât să rămână. Pe când sta plecat, un șiroi de apă i se scurgea în dreptul nasului de pe ștrașiaa pălăriei.

— Du-te de’1 chiamă pe jupânu-tău! porunci vesel, bărbatul tânăr ca de treizeci de ani, scurt și rotofei ca un călugăraș.

— Vine-acu, domnule șef. E ’mbrăcat, e în han răspunseră într-un glas și tejghetarul, flăcău înalt, smead, frumos, om de credință al casei, și un băetan slăbănog, tare oacheș, cu o gură neliniștită ca un bot de epure.

— Mă Sgândârici! ia dă fuga la Ghiți măcelaru și spune-i să vie până aici! Ce, sânt nebuni? râse șeful, stau sub plapomă până acum? Eu cu cine să beau?

Sgândârici, băetanul, avea și ei simpatiile și antipatiile lui. Pe mulți din mușterii cârciumei îi ura, de le-ar fi dat vitriol în loc de țuica; dar pe «domnul Iancu», șeful axizelor, îl iubea or când. Deși gândul că va băga picioarele desculțe în noroi și-n apărie până la jumătatea fluerelor îi trecuse un fior rece prin spete, plăcerea pe care avea să i-o facă domnului lancu, aducându-i un tovarăș nimerit și vechi, îl făcu sa zâmbească tot, și, după primul cumpăt, să se repeadă pe ușe.

In așteptare, Oprișeanu privea prin geamul ușii doar o zări pe care-va trecând.. Drumul era pustiu; un salcâm cioturos, străvechi, în marginea drumu-lui, abia își clătina ramurile rășchirate, sub picul neobosit al ploii; ușile și ferestrele caselor stăteau închise, ca încleștate.

— Sărut mâna, domnule șef! răsună în tăcerea localului.

Iancu Oprișanu se întoarse îndelung, privind în tăcere cu prietenie, ca și cum ar fi gustat în gând șirul de sticle cu fel de fel de rachiuri colorate, orânduite pe tijgheaua lungă de stejar lucitor la culoarea lemnului de nuc, așternută cu tablă groasă de cositor, și-și înfundă privirea, înt-un târziu, spre locul de unde pornise vocea. Im răstimpul ăsta, avusese vreme să-și aducă aminte, după sunetu glasului, fără să-l vadă, pe cel care-i săruta mâna.

— Da pe unde intrași, Vasile?

— Am dormit la han, sus în pae, arătă Vasile dintr-o dată, cu mâna întinsă, și ușa prin care in-trase, dosnică, și podul în care dormise.

— Dă-i o țuică! hotărî șeful, și se întoarse iarăși către geamul din spre uliță.

— O mie de ani pace! se auzi îndată, altă voce, a jupânului, a lui Tase Dumbărău.

Înalt, spătos, gros, gras, cu pieptul aproape ca de femee, cu pântecele dolofan, cele trei trepte care urcau din cârciumă într-o cameră de petreceri, trosneau sub pasul bogatului hangiu.

Vasile se sculase în picioare, în colțul lui umbrit, pe când cei doi prieteni își scuturară dreapta cu tărie.

— Da unde-ai dormit astă noapte, craiule? îl întrebă Tase pe Iaucu.

— După ce am plecat de-aici; m-am dus întins acasă, răspunse Oprișanu, și am dormit tuștman. Pe la trei de către ziuă, m-a sculat segentul să cotesc patru vase ale lui Filipescu din Negrilești. Aștepta dela mierzul nopții în ploae, și sergentul știa că sunt un om milos până și cu țăranii...

— Da, îl întrerupse Dumbărău, și știai că mai ese ceva... (și hangiul făcu din degete, ca și cum ar număra arginți).

— De ce să nu iasă? Ba i-o fi dat și gardistului ceva, ca să mă scoale. Și le-am cotit după cuviință. Pe urmă, ce era să fac? Mi se făcuse dor de prăvălia dumitale. Ho! c-om! am zis, și când colo, boerul în așternut.

Lui Iancu nu-i venea totdeuna să-l tutuiască pe hangiu. Negustorul era om bogat, om sigur cu legături de seamă; avea ne neamuri sus puse.

Capul lui Ghiță măcelărul se ivi în ușe. Exclamații, drăcuiri, îmbrânceli și ghionți, toate de bucuria revederii, după numai o noapte de somn, ținură câteva minute între el și axizar. In colțul lui, Vasile râdea sfielnic, cu ochii strălucitori de nădejde.

Măcelarul nu venise cu mânile goale. Adusese învelite în șorțul lui alb, un mușchi de vaca întreg, abea desprins de pe coaste, fumegând de proaspăt, rumen ca floarea de mușcată, și alte doua bucăți de carne, bine știute măcelarilor: una nu-mită cureaua bărbierului și alta mierea ursului.

Tase făcu marile lui palme covată, iar măcelarul și șeful axizelor comunale, după ce desfăcură cârnea din fașa de pânză, o puseră cu dragoste în ele, și o petrecură cu ochi cucernici purtată sus aproape de gură, de amicul lor. Trebuia friptă numai decât, se înțelege.

Tase se întoarse repede, după ce dăduse poranci la bucătăria hanului. Oprișanu îmbrățise cu dragoste pe măcelar, hangiul îi strânse pe amândoi în brațele lui de urs, și le făcu vânt. Sgândârici se strecură printre bărbați vesel ca un șoarece care simte mirosul slăninii.

Nu bătuse ceasornicul cu cuc al hanului orele șapte, când în odaia din fund, anume pentru petreceri se așezară în jurul unei mari mese în patru colțuri: cârciumarul însuâi, șeful de axize, măcelarul Ghiță, delegat de mahala, agentul de percepție Stroe Bubuc, funcționarul dela prmărie Petrescu, archivarul de tribunal Săvescu și Gheorghief, cunoscut ca mare elector.

După unii dintre ei trimisese cârciumarul pe Sgândărici, ea să-i cheme; alții picaseră pe nemerite, în uralele sărbătorești ale tovarășilor. Bubuc, de pildă, abea scăpase dela alt chef, strajnic, în gura pieței Ghica, început de pe la patru seara, și care amenința să nu se mai isprăvească.

Funcționari ai Statului, măcelari, pescari, băcani, începuseră gustarea: mai întâiu câte o țuiculiță, în pofida îndrăcitei de ploi, și cheful se aprinsese pârjol. Bubuc fugise în cele din urmă, răzbit mai mult de somn decât de băutură, și mai ales fugărit de teama lui de totdeauna, ca să nu fie pus să plătească o parte din cheletuli.

Stroe Bubuc era știut de toți că bea, și bea mult și mânca vârtos în socoteala tuturora, fără să plătească măcar un chilogram de vin.

De altfel, în epoca aceasta, pela 1900, negustorii și funcționarii, lipsiți de opotrivă de cultură și de școàlă, petreceau în devălmășie; iar plata chefuri-lor o acopereau fără împotrivire cei cari aveau un pic de interes, negustorii. La început poate numai haina conțopistului, redingota lui neagră; mirosind cel mult a tutun, le impusese oamenilor acestora mai bogați, negustorilor.

Agentul de percepție, ca să se mai svânte, după cum spusese, intrase prin mai multe cârciume, până să vină în mahalaua lui. Pretutindeni dase peste pâlcuri de oameni tot așa de necăjiți și de îngrijorați. Popi, comisari, lume amestecată, își înecau supărarea într-o înțelegere frățească. Bubuc, întâlnit cu câțiva prieteni, fusese nevoit să mai ocolească, să nu vie întins spre casa lui, la care tot nu ajunsese. La Ochi Albi, la Ilie Buzatu, la Trei ochi de-odată, femei din lumea mare, se strecuraseră din casele lor, pe când bărbații le erau la cluburi, la joc de cărți; și petreceau cu tineret, cu avocați abea eșiți de pe băncile Facultății, cu viitorii țării ocârmuitori.

Până să se aducă fripturile, cinstiții oaspeți din cârciuma lui Tănase Dumbărău, daseră gata o tingire rămasă din ajun cu pește sărat, gătit cu usturoi. Când mirosul cărnurilor fripte, când aburul cald al fleicilor și al marelui mușchi ajunse sub nasurile oaspeților matinali, veselia și pofta de mâncare se înteți împătrit. Cuțite multe se întinseră din toate laturile mesei de-asupra marelui taler de lemn, pe care cărnurile pârjolite stăteau grămadă unele peste altele.

«Ho! c-om bea!» strigă vesel și de astădată axizarul, în sgomotul de râs, grăbit de pofta de mâncare, a bunilor tovarăși. Fiecare își aduse pe talerul mic și rotund de dinainte-i câte o halcă mustoasă, și fălcile începură să sdrobească cu ne-sațiu. Însuși Bubuc mânca, fărâma în măsele, mesteca una după alta bucățelele de mușchi sângeros și fraged, cureaua bărbierului, tare și dulce. Pentru a șaptea oară cârciumarul umplu paharele de câte o litră, cu vin porfiriu.

«Sângele Domnului»! rosti Petrescu, aidoma ca părintele Clondir, cu glasu-i răgușit de bețiv cu gâtlejul vecinic neodihnit. Paharele, vesele parcă și ele, roșii, pline până în ochi, se încununau pe de pe margini cu diademe albe, ce se fărâmau singure, fără sgomot, de-asupra porfirului.

Ciocniră cu toții și goliră litrele până în fund, și pe dată le umplură iarăș.

— In acelaș timp, tejghetarul cârciumei, tot din â-ceiaș carne, adusă de măcelarul Popa, se ospăta și eș. Își lua masa chiar pe tejghea și bea liniștit, ca un om al datoriei, din litrul de plumb, cu care măsura mușteriilor. Mai la oparte, Sgândaric da zor să isprăvească o bucată din, «mierea ursului»; și aproape râdea de bunătatea ei, de-atâtea ori simțită de altfel în meseria lui. Vasile, pripășitul, ronțăia într-un ungher, încet, după puteri, mulțumit cu rămășițele ce i se daseră de către băeți.

Către sfârșitul mesei, pe când fălcile se potoli-seră, urcă cele trei trepte, apăru în pragul ușii ce da în cârciumă și intră în camera oaspeților, o făptură cu torul de altă potrivă. Cu umerii aduși ca o cobiliță, un tânăr de douăzeci și patru de ani totuș, slab, palid, cu ochii mari și îndurerați, — așa era musafirul nepotrivit, și nepoftit de sigur. Mustața abea i se vădea. Tristul personaj era ud tot; apa îi trecuse prin pălărie și-i udase părul mare. Pardesiul lui decolorat, măsliniu odinioară, părea acum cenușiu. Deși trecuse dealungul cârciumei, unde mai stase un minut două ca să întrebe și să se scuture de ploae și de fiorii ei reci, încă îi mai curgeau șiroae subțiri de apă, peste ghete, din pardesiul și din pantalonii strânși de uzi ce erau pe pulpele lui sgribulite.

— Bună ziua! se sili el să rostească tare, și abea i se auzi vocea.

Frate-său, Iancu Oprișea0nu, nemulțumit mai întâi la vederea lui, strigă vesel: «Ho! c-om bea!», și cu alt glas, adaogă nnmai decât:

— Vino lângă mine. De ce dracu nu veniși mai de vreme? Dar tot a mai rămas! Așează-te de mănâncă.

Ceilalți meseni, ridicaseră capetele, fără gânduri multe, fără să aștepte să li se spună cine este, și-l priveau pe noul venit.

— Nu, nu mi-e foame. De dimineață, carne?

— E! făcu-fratele. Ești persoană delicată! Așa sunt poeții. Dumnealui e poet, se adresă el tovarășilor. Mi-e frate.

— N-ai face rău, tinere, să te hrănești mai bine, rosti solemn Popa, măcelarul. Mănâncă dimineața cârne ca mine și bea d-ăsta0! zise el ridicând paharu spre buzele-i groase.

Tot atunci, Tase Dumbărău glumi:

— Zău? e poet? Păi să-i facă o poezie mușchiului ăsta! Or mai bine vinului, că nu se isprăvește.

Un adânc dispreț încreți buzele nervoase ale flăcăului. Dar nimeni nu-l mai privea.

— Mănâncă! îl îndemnă iar frate-său mai mare, eu am terminat, stărui el, și îi trecu propria lui furculiță cu stânga, pe când cu dreapta își scotea tabacherea.

Mihai începu să îmbuce, întâi cu codire, apoi tot mai deprins, mai așezat. Când se trezi cu un pahar plin dinainte-i, îl goli pe jumătate, și fața lui luă o expresie de voe bună, de înviorare.

Lumea din juru-i, sătulă, începuse să discute.

— Tot vacă și iar vacă, par-că m-am săturat să mănânc, zicea Săvescu. Ia vezi, șefule! La acsize.. Niște pui de găină n-ar strica. Pentru noi, de! N-o să-i mâncăm la toamnă, ca țiganii, când o să fie zece gologani perechea.

— La toamnă, întrerupse măcelarul, să ne dai boboc pe varză, boboc de rață!

— Boboc pe varză! făcu Dumbărău.

— Boboc de rață pe varză călită! Christoase-Dumnezeule! ridică ochii spre tavan, Petrescu sentimental.

— A fost eri inspectorul nostru pela mine, lă-muri Iancu Oprișanu. Mă așteptam eu să vie. I-am pus la droșcă două perechi de curcani și trei de gâște. Mi-a pomenit și el de pui de găină; dar o să-l las să mai aștepte, o săptămână. Poimâne punem la frigare, cum mă vedeți și vă văd, pe puțin patru perechi de pui de găină crescuți în casă.

— Crescuți de tine? întrebă ironic, Bubuc.

— De țărani, răspunse fără să ia aminte acsizarul. E om de treabă inspectorul ăsta, ca și cellalt, ce să zic?

— Și are viitor, adaogă Bubuc. E nepotul primarului. Vezi de te poartă cu el ca o mireasă. Ești băiat deștept. Trimite-i niște țuică de Văleni.

Săvescu îl cunoștea și el.

— Ar fi fost consilier comunal. Fratele mâsi trăește cu nevasta ministrului de interne. Dar nu s-a putut. E nepotul primarului, și de! mai are primarul o rubedenie în consiliu. Dar ăsta cum e tânăr și după câte aud, ajunge departe de tot! O să-l vedem ca pe conu Matei Dumbărău!

— Nu-i chiamă pe toți Dumbărău! făcu hangiul, dar îi păru numai decât rău, și ca om cu politică înaltă, adaose: Se prea poate! Dacă e deștept!... Are guriță? E orator?

Ospățul matinal rămăsese acum numai la bău-tură. Toată lumea fuma, și fuma și oaspele cel nou și tânăr, Mihai Oprișanu.

Era aproape de nămezi și ploaia contenise. Eșiți de sub cotloane, cocoșii își trâmbițau cucurigul. Norii se risipiseră, lăsaseră să cadă o rază de soare în curtea hanului. Prin ușa care lega odaia cu cârciuma se vedea acum limpede două din cele șapte ferestre mari ale casei din curte, ale gospodăriei lui Dumbărău, despărțită de restul hanului printr-un gard scurt de zăbrele.

— Guță oratorul! se miră cu glas tare noul venit, care urmărea cu privirea, peste umărul lui frate-său, lupta luminii, în văzduhul de afară.

— Guță? E fiu-meu! Da, de unde-l cunoști? întrebă cârciumarul, și se mișcă din picioare până-n creștet, întârziind să se ridice de pe scaun, plin de mândrie și pătrunzând cu ochii pe tânărul ofilit.

— Dela Universitate...

Mâna puternică a lui Dumbărău se întinse peste pahare și strânse palma gălbejită a bănuitului student.

Într-o clipă, ridicai de pe scaun, deschise ușa și strigă pe fecioru-său.

Felurite expresii de respect, se citeau pe figurile comesenilor la intrarea lui Guță, în odaia de petrecere. Cuvântul scăpat lui Mihai Oprișanu, dase preț laudelor lui tată-său, adesea necrezute și îndurate cu sila de multe ori.

«Oratorul! auzi dumneata!» se gândeau tovarășii de petrecere ai cârciumarului, «va să zică, așa era poreclit în lumea studenților, băitul lui Dumbărău! Semăna conului Matei!»

Intrând pe ușe, oglindindu-se în ochii plini de iubire ai părintelui lui dintr-nceput Guță nu vă-zuse pe nimeni din cei de față. Când înțelese că era mai multă lume acolo și voi să dea bună ziua, dădu cu ochii de Mihai Qprișanu.

— Ce cauți aici, bardule? strigă el, vesel.

Fața palidă a tânărului se împurpură ușor.

— E fratele meu, să dădu falnic pe spate Iancu acsizarul.

Cu altă privire îl cinsteau acum pe «poet» toți comesenii.

— Iar n-ai de tutun? ii șopti la ureche Iancu.

Fratele mai mic dădu din cap.

— Pe-acasă ai mai fost? urmă fratele mai mare. Păcat că m-ai brodit iar fără parale. Ține cinci lei.

Și Iancu îi strecură, nu destul de dibaci ca să nu se observe, o piesă mare de argint.

Lumea s» ridicase dela masă, și sta roată în jurul lui Guță, care se gătea să plece, și parcă voia să găsească o clipă potrivită, ca să-i mai spună ceva celuilalt tânăr.

— Ne vedem des amândoi la facultate, rosti el tare.

— Să mergem împreună! se hotărî Mihai, și se ridică și el de pe scaun.

Mânile tuturora se grăbiră să strângă mâniie tinerilor, cari se alăturaseră.

Tase și Iancu eșiseră în curte, și’ i urmăriră, cu ochii până, cel pierdură în stradă. Bubuc găsise prilej să plece și el, prin cârciumă.

Destrămați, fugari, norii se risipiră, iar soarele, biruitor,îmbrăca în lumină nouă lumea largă.

— Hai să vedem, Iancule, plătești tu tot ce s-a băut, orî ești un încurcă lume?

— Afurisit să fie care n-o plăti, nene Tase! dădu acsizarul cu pumnul în masă.

— Stai că mai suntem și noi pe-aici, făcu Să-vescu, aprobat de Petrescu, și scotocindu-se în buzunare.

— Să mai aducă două kilograme! hotărî cârciumarul. Partea mea. Să le bem în cinstea tinerilor care au plecat.

— Să trăiască! răcni Gheorghìef, și să calce pe urmele conului Matei!

— Să trăiască! spuseră cu toții; ăștia sunt viitoru României.

De unde se va vedea că și cei săraci simt poezia vieții șl a naturii

Pe o saltea de pae, pusă de-a dreptul pe pământ în curte, sub cerul liber, sta întins Mihai Oprișanu, cu palmele una peste alta sub cap. Visa. Visa cu ochii deschiși peste măsură, cufunda: a-dânc în cerul înalt. Își uitase cu desăvârșire poziția lui orizontală și se ridicase până la stele, fără să le fi mărit: nu se gândea că sunt tărâmuri locuite ori pustii, sori imenși; nu se gândea la nimic precis, și privea totuș cu încordare.

«Fără pereche de frumos!» murmură el, la răs-timpuri, și clipea, înoind, fără să știe, puterea de-a privi mai departe.

E de necrezut cât de schimbată e priveliștea de sus, privită de pe spate, într-o noapte în care toate chiliile cerului sunt luminate, iar luna se înalță sfioasă într-un colț de firmament! Nenorociți sunt cei care caută vecinic numai în pământ și nu s-au afundat nici odată în nesfârșitul apelor și al cerurilor.

Unele stele i se păreau lui Oprișan galbene ca nuferii și fluide, altele argintii sau ca floarea reginei, și ar fi jurat de unele că sunt verzi ca heleștaele sub umbra sălciilor. Calea lactee, ca un nor spulberat, abia de avea atâta lumină câtă îi trebuia ca să se deslușească.

Se înălța el? ori se cobora ca o lacrimă ușoară ca fulgul, steaua Vega din constelația Lirei? Când se întrebă cu deamănuntul, când își destremă contemplarea, râse singur, aproape tare, și auzi îndată tusea bătrână a tatălui lui.

Un câine lătra departe,—cerul se risipi, se adună, se refăcu iarăș boltă, depărtată și streină. Umbra casei părintești mai scăzuse, casa, părea acum mai înală, luna se ridicase. Gutuii răsfrânți din ogradă iroseau o mireasmă slabă de primăvară, în aerul umed oleacă răcoritor. Florile roșioare de pe crengi primeau in păhărelele lor neclintite — împărtășania stropului de rouă binecuvântat.

Tusea bătrână îl readusese pe Mihai la legăturile lui cu lumea pământeană. Se culcase afară, prea de timpuriu, anume ca să i se pară că e singur.

Tată-său se dase jos din pat, în căutarea chibriturilor. Mihai îl auzea bâjbâind prin tinda în care unchiașul se culca de ani de zile singur. Moșneagul fuma și noaptea, între două somnuri. Se culca de-odată cu găinile cocoțate pe ramuri, în gutui. Pe când el, Mihai, își pierdea nopțile până pe la două, pe la trei, discutând, recitând, căinându-se de multe ori, tată-său, obosit de munca de peste zi, de dulgheria lui, se trudea pe un pumn de pae cocoloșite să doarmă, să se odihnească, doar va fi mai vrednic a doua zi.

Versurile, știa Mihai bine, că nu dau pâine; mizeria părinților îl mustra adesea, propria lui strâmtorare îl poticnea de mulți bolovani; îndurase până și umilința unor batjocuri cărora nu le pu-tuse răspunde, — și nu fusese totuș în stare să găsească o cale bătută vieții, să deprindă o meserie, să ia o profesiune. Lumea îl credea student, până și la universitate, poate chiar unii din profesori îl credeau student, și el abea avea patru clase de liceu Ce fel de poet, fără studii, fără carte? Și când se gândea că se prea poate să nu fie un adevărat poet! Poate că era și el un idiot, ca mulți alții de cari râdea, cu poftă și cu spirit, de altfel, adică un biet potrivitor de vorbe, îmbinător de fraze pustii și de rime. Care om vrednic de crezare se rostise asupra lui? Dacă ar fi fost chemat, sortit pentru sfânta poezie, nu s-ar fi ivit o întâmplate te miri cum și foarte firească totuș, să-i pue stihurile sub ochii unui atotputernic? Iar acesta, gândindu-se la ceeace ar putea pierde țara, prin lăsarea în sărăcie și disperare a poetului, să-l ia la el, să-i creeze o bursă ori o sinecură la Stat? De ce întâmplarea și omul nu se iveau? Cum se făcuse ca Taras Șevcenko să ajungă marele cântăreț al Ukrainei, sfântul Taras! din rob ce fusese? Se citea mai mult în Ukraina rusească decât în România? Epoca dela 48, în care oamenii politici și poeții guvernaseră țara și o înzestraseră cu tot ce avea și acuma bun, fusese o bazaconie, un vis al istoriei noastre?

Firește, poetul nu râvnea să guverneze lumea, dar nu voia ca lumea să-l osândească întunericu-lui și mizeriei, ignorându-l cu desăvârșire și ne-dându-i putința să trăiască prin cântecul lni!

La urma urmei poate că el, Oprișeanu, era o secătură, și ar fi făcut mai bine să-și pue capăt zilelor, ori, dacă viața face sa fie trăită ori cum, să se asvârle într-un negoț oarecare?

Negoț! care negoț? se întreba cu necaz, bietul tânăr. Ca să învârtești o afacere, cum se zice, trebuesc bani. Ca să intri la stăpân, nu te primește nimeni ucenic, odată ce-ai trecut de douăzeci de ani! Hotărât, toate ușile sunt închise, celui care de mic copil a ciocănit și-a șlefuit versuri. Mare nebunie!

Și ce să facă într-adevăr cu stihurile? Intră ele în gândurile și nevoia de toate zilele ale omului? I sunt necesare existenții lui? fericirii lui? Il învață ceva? îl povățuește? Furat-a poetul toată frumusețea de pe lume și a pus-o în leagănul rândurile scrise de el, așa încât omul, mergând ca printr-o beznă, dus numai de orbii lui ochi, să aibă numai decât trebuință de el de poet? Cerul în care m-am cufundat în noaptea asta,—se gândi Mihai,—cu nesațiu, cu fericire, uitând de toate suferințele, nu-l văd toți cei cari întâmplător l-au privit ca mine? Ba, mai mult decât atâta: nici celor cari l-au văzut, nici celor cari nu l-au văzut, eu n-ași fi în stare să le spun, în versuri încă! așa cum îl simțeam! Atunci? La ce sunt bun așa dar?

Nu era acum întâia oară când Mihai sângera, sfâșiat, de întrebările și de răspunsurile lui, fără cruțare. O adevărată suferință îndura bietul tânăr. Plapoma de iarnă, cu care se învelea, i se părea groasă, îl asuda; salteaua de pae scâșnea strivită de șoldurile lor osoase. Nu mai privea cerul, își luase privirea dela el, ca dela o amăgire, și, obosit, se gândea cu necaz că oricare bucurie i se întoarce în potrivă, că mustrările de cuget îl urmăresc până și în contemplare. Dela infinitul mare, coborâse la el, la infinitul mic. Cu grămada îi veneau în amintire poeziile scrise de el, dar scriitorul abea că le murmura primele rânduri, și le și izgonca. Nimic nu-i mai plăcea. Toate i se păreau goale de înțeles, veștede de frumuseți, fără nici o noimă.

Voi să-și întoarcă iarăș privirile uscate de insomnie către generosul cer înstelat. Fixă cu în cor-dare steaua Vega. Safirul ceresc i se păru că pică până la el, ca un șireag de lacrămi.

Voci morăcănoase, pline de răutate, se auzeau din casă. Glasurile, bine cunoscute lui, erau scăzute, stăpânite, hârâiau. Mihai ar fi vrut și n-ar fi vrut să le audă. Bătrânii lui părinți se certau. Moșneagul se dusese să-și aprindă țigara dela candelă, în odaia în care-i dormea soția. Era destul să se audă unul pe altul, cei doi soți, la olaltă de patruzeci de ani, și sfada începea. Vecinic aceleași lucruri își spuneau, cu aceleași ocări se înfruntau, era vădit că nu șe pot suferi, și trăiau împreună! Așa viețuiseră la olaltă și tot așa ar mai fi hălăduit o mie de ani!

Mihai știa că una din marile lor nemulțumiri era el. Nu-i pricepeau rostul pe lume. Om voinic, scăpat de armată, să nu muncească, să nu dea din mâni, cum ziceau ei, când ei la vârsta lui se că-sătoriseră, asta era cu adevărat pacostea lui Dumnezeu! Mihai, ce-i drept nu le mânca pâinea neagră și puțină, dar părinții tot nemulțumiți erau. Carte știau ei bine că nu învață, pentrucă nu urma la nici o școală; atunci ce făcea găliganul lor de băiat? Nu era hoț, nu era prost, vedeau bine, și părinții și mai încurcați, rămâneau.

Până să ațipească, Oprișan se gândi cu recunoștință înduioșată la unii din prietenii lui, cu care își făcea vacul! Când genele începură să i se apropie și să se împreune, el și se pornise să viseze.

Luna începuse să apună, când poetul adormi, zâmbind însfârșit, căci uitase, ca la vârsta ce o avea, mustrările aspre ale cugetului.

Ziua își albăstrea pânzele de cânepă, cocoșii începură a trâmbița zorile, carele grele se porneau pe drumurile prăfoase ale țării. Bucureștii începu-seră să aue ca un ghioc uriaș.

Unde-l cunoaștem, ca student, în lumea universității, pe nepotul lui Matei Dumbărău, fecior al procopsitului cârciumar Tase Dumbărău, și’ aflăm înclinările

Pe ușile veșnic deschise ale universității era un du-te vino fără de răgaz, în epoca examenului de primăvară, și-n ajunul ei. Junimea, viitorul țării, îngrijorată, nu mai avea astâmpăr. Forfota prin săli, prin culoare, scara nu se mai odihnea. Prietenii, care învățau împreună, nu se mai părăseau, nici pe băncile facultății. Domnișoarele studente dela litere și dela filozofie se rugau până și de necunoscuți să le sufle la o ananghie. Numele profesorilor umblau din gură în gură.

Furnicarul dela drept, sutele de viitori avocați și judecători, se aduna și se împrăștia în fierbere nepotolită, în marile săli, după cum se vestea că va veni cutare domn profesor, sau că nu poate veni

Erau studenți care nu se arătau decât la examene, alții veneau rar ca la biserică; unii, rozitoarele, nu lipsiseră o zi dela cursuri, oricât de nerodnice ar fi fost. Unii dintre profesori țineau, să-i vadă des pe elevi, alții habar n-aveau de mutrele lor. Studenții dela medicină și dela științe, priveau ca o pagubă reală o lipsi dela cursuri; cei dela drept se amestecau în toate sosurile: erau funcționari ai Statului, stâlpii de cafenele cât e ziua de lungă și noaptea până târziu, jucători de cărți în rând cu toți profesioniștii, și făceau zâmbre să joace roluri în politică.

Fierberea din universitate nu contenea decât în vacanțe. Multe din cursuri se țineau cu regularitate, ca și cum profesorii mai aveau ceva de sperat de pe urma strășniciei lor, deși unii din profesorii dela drept nu se arătau cu lunile tocmai aceștia erau miniștri, senatori, deputați cu vază.

Ziua fixată de el pentru examene, prea ocupatul profesor o uita, iar studenții, interesați să isprăvească, să plece pe-acasă sau în viligiatură, ori să se dea fără grije plăcerilor tinereții, îl căutau pe acasă, pe la clubul partidului, pe la alte cluburi, și-l găseau de multe ori, în puterea nopții, la Capșa, în cabină, sau la Flora, șapanizând.

Se întâmplă ca domnul profesor să se supere de urmărirea polițienească, și să-i trimeată la plimbare pe obraznicii elevi. Dar mai adesea îl înveselea prinderea asta ca cu arcanul, și râdeau, și tovarășele și tovarășii lui de petrecere. Era un prilej de veselie mai mult. Trăsura aștepta afară, adusă anume de băeți, alte birje se găseau repede ca să se urce în ele studenții clae peste grămadă, alt haz! și examenul se ținea, în pripă, și pentru puținii care îl găbuiseră pe domnul profesor.

Deosebirile de mijloace, de avere părintească, se simțeau până și între zidurile maturei școale. Feciorul marelui proprietar de Olt, Alexandru Tănăsescu, din adevărata familie Tănăsescu! nu putea fi prieten cu Gheorghe Săcure, băiatul pastramagiului din Slatina, bine cunoscut lui din copilărie, coleg de liceu. Tănăsescu era într-o funie cu Dumitrescu, fiul chiristigiului milionar din Piatra-Neamț. Matca, vechea obârșie nu se căutau. Luxul însă avea mare trecere. Legăturile dintre tineri se tăceau prin vizitarea acelorași localuri, prin chefurile cu aceleași femei, când nu se întâmpla să fie mai vechi, de-acasă, din familie.

Puține figuri triste pătau priveliștea de viață veselă, trainică, nepăsătoare, din facultate, în timpul cursurilor. Sălciile, pletoșii, visătorii și filozofii, în furnicarul neastâmpărat, gata să fredoneze ultimul cântec la modă, căpătau surâsul comunicativ al masei, iar când vre-unul din ei se retrăgea prin unghere, avea noimă: șoptea unei colege vorbe de dragoste.

Nici un copil, nici un bătrân, în tot amestecul acela fierbinte de tineret. Fetele, tocmai la vârsta când nici un cuvânt de iubire nu cade pe piatră; când nici o aluzie nu sboară neprinsă în plasa de fluturi; când chipul bărbatului e amănunțit până la migăleală; când fizicul, la care fetițele nici nu se gândesc, poate fi el singur simpatic sau antipatic; tocmai la etatea lor cea mai rodnică: fetele respiră acelaș văzduh învăpăiat de dorințe, la olaltă cu ei, cu bărbații potriviți lor, cu stăpânii visurilor lor trupești și sufletești, cu doriții sclavi ai cochetăriei lor!

Printre prelegerile savante, printre studiile grave, pe care trebuia să le asculte și să le inmagazineze lumea aceasta, părguită, sburdalnică prin firea ei, se înțelege că dragostea își făcea mendrele în toată voia, cu nesațiu.

Totuș, puține perechi unrversitare porneau până la oficiul stărei civile. Inrăurirea societății pătrundea pretutindeni. «Sdrobirea carierei» sunt cele mai tragice cuvinte, în facultate și sdrobirea aceasta înlătura toate piedicile, ori cât de dulci, ori cât de sentimentale! Junelui student îi trebue zestre, ca să parvie în orașul lui de provincie, ca să nu-i treacă înainte confrații, niște dobitoci, niște șarlarăni, spune el, și să poată ajunge în marile demnități sociale, care dau fericirea.

In de obște studentele sunt fete sărace, viitoare profesoare, biete lefegițe, când pot ocupa locuri în învățământ, când sunt și aci protejate. Studentul sărac, mai ales el, trebue să ia seama ca să nu se încurce, penttucă cine știe ce partidă norocoasă poate face, simpatic, cum crede el că este, și plin de talent!

Guță Dumbărău, oratorul trupeș, mândru, frumos băiat după părerea studentelor, abia scăpase din două legături amoroase, necăsătorit. Doi ani încheiați se amestecase printre studenții dela litere și făcuse cunoștința tuturor fetelor. Nu-și neglijase dreptul, pentrucă avea destulă vreme de pierdut. Ca un cocoș privea în juru-i, sigur de frumusețea lui. Fetele îl urmăreau cu privirea, puține nu-l puteau suferi, mai toate ar fi stat de vorbă cu el, intrigate. Nici mal târziu, când una din ele, apoi alta, fuseseră înșelate și părăsite, nu-l ocoleau. Fie-care se credea mai iscusită, mai frumoasă, mai vrednică de statornicia bărbatului, decât colegeleamăgite. «E nepotul profesorului universitar, care o să fie ministru își spuneau una alteia, pentru a suta oară. Ce carieră splendidă o să-și croiască ăsta!»

Ori când ar fi vrut, Guță putea creia o societare a studenților, și face cu ea minuni. Acnm, el eșia din universitate, dar avea să- ămână tot în mediul studențimii un an întreg. Apoi, alte împrejurări, alți oameni, alte interese. Vizita pe unii din profesori, ea un om politic, în curând personaj. Înrudirea lui cu Matei Dumbărău era totdeauna folosită. Licența? ca și când ar fi avut-o în buzu-nar. Avea s-o ia magna cum laude și să dea o lovitură politică mare.

Unii din colegi căutau să-l precipite, ca să fie mai siguri, pe de-oparte de o mai strânsă legătură cu el, pe de altă parte că partidul politic pe care voiau să-l servească, va ține seama mâine, când nu vor mai fi pe bănci, de concursul lor. Avea să scornească ceva oratorul, ca să-i pună în evidență și să iacă din ei o falangă de preț. Guță le-o făgăduise. Partidul de la putere își împărțise de mult posturile, numai cu opoziția se mai putea cădea la tocmeală. In întrunirile lor mici, Guță vorbea mult, dar nu ca un prieten, ca la un sfat, ci se ridica pe scaun, pe când în juru-i se făcea tăcere. Adevărat orator! Băeții îl înconjurau ca pe adevăratul lor, șef, ca pe împărțitorul de mijloace de mâine, ca pe nepotul lui Matei Dumbărău, cel mai mare orator.

Aci facem cunoștința de aproape cu sora ministeriabilului Dumbărău, Maria Bugulescu, cu fiică-sa Aglaea, menită scenei

Mihail Oprișanu ciocăni la ușe, încet, și așteaptă cu stânjeneala aproape dureroasă, cu nerăbdarea și grija lui de totdeauna, când avea să treacă peste cercul cunoștințelor lui. Nu adăsta mult, și însăși vocea așteptată cu îndoială în inimă, strigă din lăuntral sălii: «intră», limpede.

Flăcăul își mai șterse odată picioarele de preș, aplecat, și intră, cu pălăria în mâna care deschidea ușa, cu dreapta gata sîo întindă.

Nu se înșelase: glasul Aglaei îl poftea să intre. Fata își scutură capul, ca să-și înlăture șuvițele de păr căzute pe frunte, și mâna ei nervoasă se întinse repede, și grabnic strânse mâna tânărului sfios. Mihai abia avusese vreme să-și privească prietena bine, să îngaime ceva, și se și afla în fața mamei ei.

Muma se numea încă Bugulescu, după numele bărbatului ei, tată bun al Aglaei, soț cu care era în proces de divorț de trei ani încheiați. Bărbat și soție primiseră amândoi să se despartă, din pricina vecinicei nepotriviri «de caracter», care divorțase patruzeci la sută din femeile Bucureștilor, de bărbații lor. Domnul Bugulescu lăsa din parte-i procesul să tărăgănească, pentrucă «pensia alimeitară» plătită de el cu regularitate, o ajuta mai ales pe fiică-sa, de care se despărțise cu părintească părere de rău. Și Aglaia ar fi rămas la el, dacă nu s-ar fi gândit că mâine poimâine taică-său se poate însura, și ea va avea de îndurat autoritatea unei mame vitrege. Pe de altă parte, fată cu judecată, se simțea mai slobodă cu măsa de cât cu tatăl ei și, într-adevăr, de cum i se divorțaseră părinții, dăduse examen și se înscrisese la Conservatorul de declamație. Era acum la sfârșitul anului al treilea.

Pe Mihai Oprișan, fata îl cunoscuse din reviste, ca nume, apoi, printr-un coleg de conservator, îi făcuse cunoștința printre alți începători în ale Artei.

Gazdele și mosafirul stătură două minute de vorbă toate trei în jurul mesei din mijlocul salonașului modest, apoi Aglaia trecu în odaia cea-laltă, de dormit, ca să se pieptene. Rămasă cu tânărul a cărui meserie o ignora, muma îl cerceta.

Pulpanele redingotei negre a lui Mihai atârnau în dreapta și în stânga scaunului obișnuit, de pae, ca două aripi fără viață. Căptușeala lor ciuruită pe jos cu desăvârșise, lăsa să se vadă, acolo unde găurile erau mai mari, o scamă neagră, iar pe alocuri părea mâncată mărunt și stăruitor de șoareci.

Cucoana Maria Bugulescu se uita nedumerită la mosafirul acesta, și se întreba pentru a zecea oară, ce-i poate folosi fie-si prietenia unui calic și stângaci ca acela. Gândul că fiica ei ar putea să se îndrăgostească să-și încurce măcar un crâmpei din viață, cu nevinovăție chiar, cu un asemenea pârlit, o înora și o făcea să nu-l poată disprețul sau să-l privească cu milă.

«Tinerețele sunt oarbe și nebune, se întuneca ea, și căuta să-l tragă de limbă pe Mihai. Băiatul răspundea întrebărilor fără umbră de bănuìală. Cucoana îl iscodea, dacă fie-sa e frumoasă, dacă are talent, dacă e bine văzută și ce crede el că va putea face Aglaia în viitor.

Abia își isprăvise doamna Bugulescu grosul anchetei, și Guță Dumbărău după două repezi ciocănituri la ușe, intră deadreptul în salonul la care bătuse, ca un obișnuit al casei. Cucoana gazdă văzu cu mirare, că Guță e prieten cu Oprișanu.

— Suntem neamuri noi, găsi ea cu cale să lămurească: tatăl lui Guță și cu mine, și cu Matei Dumbărău, de care cred că vei fi auzit, suntem frați și soră.

Lămurirea luase o greutate de pe inima lui Mihai. Văzându-l pe Dumbărău intrând ca la el acasă, acolo, la Aglaia, cu aerul lui de om sigur de el, bine înțolit, pieptos, puternic, poetul îngălbenise. Deși nu era îndrăgostit, fata îl plăcea mult, mai cu seamă pentru că-i recita versurile.

— N-ai mai venit pe la noi de o sută de ani! zise Aglaia.

— Nu știți câte am pe cap! La Universitate, la «Cercul nostru», — profesorii mă chiamă pela ei pe acasă: unde nu mă duc? De când am intrat în politică și noi studenții, avem conciliabule... cu șefiii politici de culoare, cu toți cronanii ăi mari. Eri am vorbit cu un șef de partid, ce credeți? O să dăm o lovitură!... val vârtej se duce guvernul!

Un domn bine cunoscut casei își făcu intrarea salutând ușor, zâmbind în dreapta și în stânga. Bătuse pe semne la ușe, dar nu auzise nimeni. Era Gheorghiet, cunoscut și lui Oprișan dela masa îmbelșugată din fundul cârciumei lui Dumbărău tatăl.

— Dacă răsturnă m guvernul, se adresă de astă dată Guță lui Gheorghiet, viitorul nostru, a vreo douăzeci de inși, e asigurat.

— Fără noi, domnule Guță, n-o să pupați putere! râse și făcu cu ochiul Măriei Bugulescu, noul venit. Cine vine la întruniri, dacă nu mahalaua adusă de mine și de alții ca mine? Când sunt manifestații, cine-și bagă pieptuî în baioneta dorobanțului: oratorii? dumneata domnule student, ori ăia săracii aduși de mine? și Gheorghief se bătu în piept.

— Foarte bine! Bate laba ’ncoace! făcu Dumbărău, în graiul lui Gheorghief. Parcă Statul n-are destule funcții bănoase și pentru noi și pentru voi? Să mergem mână ’n mână. Ce ceri dumneata? Știi cu cine vorbești?

— Conu Matei să trăiască! înțelese electorul.

— Slujba de intendent dela cimitirul Belu? Face cât o moșie, știu! își dădu ochii peste cap, oratorul. Vreai să fii inspector comunal? Vreai un spital ca să fii ici în centrul orașului, să n-ai grije de coșniță, de chiria casei, de lemne, de lumină, e! și că te altele, numai stomac și buzunar să ai! Carte ai, n-ai, nimeni nu te întreabă. E vorba de ce servicii ai adus partidului. Pe Stroe Bubuc, care face propagandă în mahala pentru ai noștri și păsuește lumea la bir, numai ca să vie la întrunirile noastre, o să-l înalțe la șef de percepție. Il împrumută unul de-ai noștri pe ipotecă, cu suma care trebue depusă la Finanțe, drept garanție, și-l face șef-perceptor! Il procopsește, pentru că și el își pune pielea în saramură. In doi ani ai să vezi cine e Bubuc!

— Da mai lăsați politica! se plictisi Aglaia.

— Știi pentru ce am venit la tine, Aglăițo?

— Spune.

— Dăm o serată, noi, «Cercul nostru» și vezi cum sunt eu? m-am gândit la tine, să ne dai concursul. Are să spue monoloage și Zapcu din Teatrul Național, așa că vei fi în tovărășie bună. Alege câteva bucăți... mai tari, vre-o trei.

Foarte frumos dm partea ta. Am să spun și o poezie de Oprișanu...

Mihai se înroși ca o fată. Voi să protesteze.

— Lasă, dragă, să te facem cunoscut! reteză Guță. Dacă nu ne-om servi prietenii... așa e viața...

— Știi că azi e ziua dumitale? îl întrebă Aglaia pe Oprișan.

— Cum, ziua mea? se sperie aproape scriitorul

— Astăzi împlinești douăzeci și patru de ani.

Oprișan se zăpăci de tot. Era adevărat. Împlinea chiar azi douzeci și patru de ani. Aglaia își amin-tea acum. îl întrebase odată, întâmplător, când e data nașterii lui... Și ea ținea minte, când nici el, și nimeni altul pe lume, nici prietenii, nici părinții, nu se gândiseră la ea. O mare bucurie simțea că i se urcă din inimă pe obraji, și ar fi dat o parte din viața lui, ca să nu i se citească pe chip! Cu capul plecat, zâmbind totuși îl zări pe Gheorghiet fâcându-i semne gazdei, muma Aglaei. Guță Dumbărău o amenință pe fată cu degetul.

— Ia vezi nu te juca cu focul! glumi vărul.

— Dumneata nu știai, și Aglăița mea știa! se cruci Maria.

Mihai se înfundase pe locul lui, cu desăvârșire. Intre mumă, Gheorghief, Dumbărău și Aglaia, era un schimb de priviri, pe care fata nu le mai putea îndura.

«Ia te uită, se gândi ea, și netotul ăsta de poet cum se pierde, cum nu mai e în stare să-și scoată nasul din podele! Să creadă lumea că e între noi cine știe ce!

— De ce vă mirați, de ce faceți atâta caz nepotrivit de un lucru de nimic? izbucni ea, supărată. Ziua nașterii mele este totdeauna sărbătoriră în casa noastră. Asta o știți. Primesc plocoane, felicitări. Aproape toți cei care mă cunosc o țin minte. Tot așa țin și eu minte pe a tatii, pe a mamei, pe a unchiului, pe a profesoarelor mele, și a-și ține-o minte și pe a dumitale, se răsti ea la Gheorghief, dacă mi-ai fi spus-o vre-odată. Și zilele de naștere ale prietenilor le știu. Mă mir de domnul Oprișan că nu o ține minte, de și a fost în stare să mi-o spue mie.

Mihai simți că-i ard urechile, ca bătute cu o nuia. Aglaia se însorsese împotriva lui, ca să scape de încurcătura pe care o iscase tot ea. Cum stătea aplecat adânc, covârșit de stângăcia și de nepriceperea lui de a eși la mal, zări un picior bărbătesc alunecând încet către altul femeesc, întins destul de tare. Ridică ochii, căutând fără să vrea, să nu afle tainele altora. Gheorghief și Maria se priveau țintă. Fața mumei încă arăta deziluzie și necaz, pentru cele auzite. Totuș, al ei era piciorul femeesc ce se apropia, se lipea și se împletea cu piciorul electorului Gheorghief, pe sub masă.

— Eu vă las! sări dela locul lui, Dumbărău. Vezi Aglaio să fii tare. Ziua reprezentației până acum n-a fost hotărâtă. Ți-o vestesc eu. Serata literară va fi urmată de bal. Ia vino să-ți spun ceva la ureche...

Amândoi intrară într-un ungher al casei, și ochii cari îi urmăriră o clipă se întoarseră, să se fixeze deasupra mesei.

— Nu te apuca să spui prostiile lui Oprișan. Individul ăsta, am aflat de curând, nici student nu e măcar. Ai vre-un interes? Fii fată deșteaptă! Dacă ai minte, ascultă ici: recită o poezie a vre-unui gazetar. Tu ai nevoe de reclamă. Și profesoarele tale și actorii din teatru, îi cunosc eu! altfel au să se uite la tine, când ți-or vedea nu-mele în gazetă, înotând în laude. Nu-i știi și pe ei cum umblă dtfpă ele?... Să știi să-ți faci treburile, fetițo! Nu-ți pune în cârcă un pachet de zdrențe, ca băiatul ăsta. Are sau n-are talent, n-o să-l scoatem noi la iveală, dacă nu are protecții și legături cu societatea, cu lumea vie, cu ziariștii și cu oamenii politici. Fii deșteaptă!

Dumbărău zâmbi în ochii vară-si, o bătu pe spate, se întoarse cu vioiciune, sărută mâna mă-tușe-si, dădu mâna în treacăt cu Gheorghief, și ca și cum ar fi vrut să afle dacă poetul are vre-o bănuială, strânse cu putere și îndelung palma slabă a nebănuitorului trubadur.

In ușa intredeschisă, viitorul om politic întoarse capul și spuse tare, căutându-se în buzunarul de sus al vestei:

— Mi-am uitat faimosul meu ceas de aur... Cred că-i acasă... Cât e ceasul?

Gheorghief se uită la ornic și rosti:

— La mine e cinci, dar nu cred să meargă bine. Domnule Oprișan, cât e la dumneata?

— Eu n-am ceasornic, răspunse foarte simplu cel întrebat.

Electorul săltă pe scaun:

— Cum? n-ai de loc ceasornic?

Un circuit de priviri făcu înconjurul omului fără ceas. Râzând, Guță închise ușa în urmă-i.

Și se făcu tăcere.

— Dumneata ai părinți? îl întrebă mai iârziu muma pe trubadur.

— Am și tată și mamă, răspunse el scurt, dornic să fie la zece kilometri departe de casa aceia.

«Ai! se gândea Maria, și nu-ți cârpește mă-ta redingota ceia de ocară!»

— Și dumneata n-ai nici o meserie, de nu-ți trebue ceasornic? îl încolți Gheorghief.

Ochii lui Mihai se cătrăniseră de ură. Abia se înfrâna să răspundă cu voce obișnuită.

— N-am nevoe. Nu sunt birjar, să-mi socotesc vremea pe ore.

— Dar nici data nașterii dumitale să n-o știi, s-a mai pomenit? un om cu carte!... se minună gazda.

— Bine c-o știe Aglaia... rânji Gheorgief.

— Va să zică nici părinții dumitale nu te-au felicitat astăzi!... se uimi prefăcută, muma. Numai tu, Aglăițo, mamă, duci grije tuturora!

— Ertați-mă că nu mai pot sta... se sculă poetul, încheindu-și pe nemerite haina.

Clocotea. «Dacă le-ași spune acuma, se întrebă el, să-și deslipească picioarele, ce s-ar întâmpla? Pretutindeni aceiași răutate și murdărie. Și Aglaia asta: o gâscă! Ce caut aici?»

Scaunele se dădură în lături; Gheorgief întinse mâna, iar Oprișan nu avu curajul să refuze nici una din palmele ce i se întinseră din toate părțile. Când eși în stradă, bardul înțelese că-i fusese cald; că înăbușă în încăperea nesuferită a salonului acelg.

Aci, în sfârșit, aflăm cum se cade, din amintirile lui Tase, cum de ajunsese frate-său Matei să se urce până la Minister, și cine și ce îi slujise de scară

Acsizele comunale fuseseră desființate...

Iancu Oprișan, șef de acsize, cel care veșnic striga: «Ho, c-om bea!» își pierduse postul, mă-nos, și cu mare greutate fusese numit agent de percepție. Bătrânii lui părinți fuseseră crâncen lo-viți prin paguba fiului. El era aproape singurul sprijin al casei. La el la barieră, la acsize, trimiteau bătrânii de câte două ori pe săptămână după merinde.

Cu banii, Iancu era mai sgârcit. Dar de-ale gurii trimetea prin oameni, când se potrivea: ouă, brânză, pastramă, pește, țuică și vin, și uneori chiar carne proaspătă, luată pe semne pe rachiu dela Gliiță măcelarul, bun prieten cu el, om se-rios și delegat al mahalalei.

In percepția comunală, Iancu deocamdată bâjbâia, începuse să ciupească, nu trăia numai cu scârba de leafă, primită dela perceptor, dar îl stingherea orașul, nu cuteza să-i ceară sau să-i ia orășanului, chiar când îi făcea o treabă, ca săteanu-lui, om supus, tăcut, fricos și fără neamuri ca fitecine în București.

Și apoi Iancu se învățase, la barieră, să bea toată ziua, de cum deschidea ochii, și mult. Cârciuma îi storcea, așa dar, de gologani. La acsize lua cu vadra din butoaele venite la taxare. Trebuia să învețe a bea pe socoteala altora; lucru tare potrivit cu meseria lui, dar pe care nu-l deprinsese. Bea și înainte vreme la crâșme pe banul lui, dar sațiul nu-l avea acolo. Parte din băutura de care trupul lui simțea adâncă nevoe, sațiul, o avusese la îndemână în șipuri, clondire, ulcioare, pe sub pat, pe o poliță, acolo în odăița dela acsize. Astăzi și pe aceasta trebue s-o cumpere, ca și pe cealaltă care ținea de chef, de cinste, băută în tovărășìa bunilor tovarăși: Ghiță delegatul mahalalei, Tase Dumbărău, Stroe Bubuc, agent de percepție la Stat, Petrescu dela Primărie, Săvescu, arhivarul de tri-bunal, și popa Clondir, drăguțul de el.

Pesemne că băutura din oraș nici nu era curată neprefăcută, ca aceia dela margini. Veselia ei se schimba în durere de cap, în amețeli și întristare. Dar, ca pe o amantă iubită cu tot focul tinereții, Iancu n-o lăsa. Pe de altă parte serviciul din oraș nu-l îngăduia beat, și fostul șef de acsise nu avea răgiz să se trezească, trecând din beție ’n beție, fără popas îndelungat.

Trei luni de zile dase din colț in colț, fără slujbă,, împrumutând dela unul și dela altul câte o carboavă de cinci lei, câte o piesă de doi. Începuse să fie refuzat. Rău și greu. Nevoia, de băutură și— o mulțumea din belșug. Norocul bețivului n-are seamăn. Umblând din cârciumă în cârciumă trebuia să găsească trei inși, ciocnind între ei, oameni cunoscuți, între cari să fie bine venit. Pe cine nu-l cinstise el? «Ho, c-om bea » strigase șeful ani de-a rândul în toate cârciumele Bucureștilor și poruncise din mână în mână, așa, să toarne — negustorul pentru toată lumea câtă era jn prăvălie. Care cârciumar din București nu-i cunoștea francii și nu băuse din cinstea lui? Găsit fără slujbă «de! se întâmplă omului!» avea credit, firește!

Dar dela o lună, negustorii, de băutură, înțelegând că tot, nu s-a căpătuit, pricepând că n-are nici o proțecția serioasă, care să-l vâre ’n pâine, și prin iscodiri, aflând chiar din gura lui că nu face nici un fel de politică, începuseră să se codească a-i da pe credit. Începură să arate tabelele bătute în fruntea tuturor magazinelor: «Creditul refuzat». Unii i-o retezară altfel: «Mai ai de plată, domnule Iancu! Vremurile sunt grele...» sau, mai prietenos: «Mai lasă-i și pe alții să plătească, șefule! că destul cinsteai pe toți nebunii! Sau dus dracului acsizele!»

Oameni deștepți și cu caracter, reflectă Iancu. silit să asemene oamenii între ei.

Și ar fi fost multă vreme fără căpătâi, și lumea ar fi început să-l ocolească, dacă întâmplarea nu-l făcea să cadă în șleahta conului Mișu, cel mai iubit om politic al Bucureștilor, cel pe care alegătorii bucureșteni: din Grozăvești, dela Obor, din câmpul Teilor, dela Filaret, din Tâbăcari, îl înțelegeau ca pe un frate, îl iubeau ca pe un părinte risipitor, se târau după el până la Floreasca și Ciurel, avocat de meserie, și totdeauna ales al Capitalei. Conu Mișu nu era la putere,—ai noștri erau în opoziție,—dar să-l căpătuiască pe Iancu, a fost în stare să se ducă cu el la unul din adversari, prieten de altfel, consilier comunal, și să-i spună, cu glasul lui dogit:

— «Dații băiatului ăsta o slujbă, că vă combate de vă rupe, de-l-oi lua eu pe mână. Pe ăsta bă! îl cunosc Bucureștii ca pe mine!»

Așa vorbise conu Mișu și Iancu a fost numit.

La acsize, pe bariera încredințată lui, Iancu O-prișanu fusese stăpân, neturburat decât de rarile inspecții la patru cinci zile, câte un minut două. La slujbă avea stăpân în toată legea. Pleca dimineața din percepție sub ochiul stăpânului, și ace-laș ochi cercetător îl primea seara, îi cerceta condicile și-l pătrundea scormonitor, până-n buzunare.

Cu Iancu tot se purta mai omenos, perceptorul, pentrucă îl cunoștea, pentru că și el băuse și se ospătase de multe ori pe socoteala «șefului» dela acsize; dar cu ceilalți: era un câine mops, și-l făcea albie de porci.

— «Ciupiți și voi, se rățoia perceptorul adesea, furios, slujbă fără picușuri nu se poate! dar lă-sați-mă și pe mine să trăesc! Nu-mi luați și pâinea copiilor mei! Am de plătit Statului, și dacă aface-rile grase tot voi le luați, Statul mă vinde, nu vrea să știe, el se despăgubește cu garanția mea, cu casele mele! Omul care m-a numit aici, are o mie de lei pe lună dela mine!» se destăinuia el, fără înconjur.

Numele celui care-l numise, nu era o taină pentru nimeni. Gică Ionescu, ajutorul de primar, făcuse toate numirile de perceptori comunali și primea câte o mie de lei, dela fiecare, lunar.

Suflet bun, ca toți bețivii, Iancu da dreptate și agenților și mai marelui. Dar când șe întâmpla să-i pice o afacere bună, uita să se gândească și la altul. Avea și el nevoi multe. Pe părinți, la care se mutase, de când eșise dela acsize, îi ajuta după putere. Acum el era stăpân în casa bătrână. Pe frate-său Mihai îl hotărâse se caute o slujbă, și l îngăduia în casă, unde aproape că nu mai era loc pentru el.

In cârciuma lui Tase Dumbarau, chefurile începuseră să se rărească tot mai mult. Mărginașii Bucureștilor nu mai petreceau unii cu alții în mahalaua lor, ci, atrași de centru, se îndrumau într-acolo. Cam de pe când își lepădaseră pantalonii creți, hainele cu ceaprazuri și bumbi de aramă și ghetele cu scârțâitori, cu tocuri înalte: ca să poată trece rândunica printre talpă și toc, cam de pe atunci începuseră să fie atrași de miezul ora-șului. Odată portul mitocănesc lepădat, veneau să se amestece cu «nemțeștii» pe cari îi ciornăgiseră ori de câte ori avuseseră prilej.

Întrunirile publice, la cari fuseseră aduși de comisari și agenți electorali, oratorii pe care îi admiraseră, le schimbaseră portul și le făcuse centrul Capitalei familiar. Muzica militară avusese și ea mare înrâurire. Lăutarii nu mai erau căutați, decât după ce apucau oamenii să se chefuiască. Atunci abia îi prindea nostalgia propriilor lor făpturi și chefuri de odinioară.

După sgomotoasa muzică militară, era în stare cetățeanul din Tirchilești să se ducă până la Luther sau la Bragadiru, în capătul căii Rahova, iar cel din Filaret până la Oppler. Pe de altă parte berea se împământenea și lua locul vinului patriarhal și național.

Cu desființarea acsizelor comunale, Tase Dumbărău pierduse și legăturile lui cu contrabandiștii de spirt!

«Și pe asta o s-o dreagă Matei, când o veni la putere!» se mângâiase el, cu nădejdea.

Dar frate-său mai mic îi spusese limpede că acsizele nu se vor reînfința, și îl sfătuise să cum-pere locuri virane, cât o putea de multe.

Așa gras, și greoi cum părea fără să fie, nea-dormit la pândă câ un lup flămând: ani de zile stătuse Tase asupra revărsaților București. De cum avea nevoe un proprietar de bani, cârciumarul Dumbărău era acolo, gata să-l împrumute. Iar la încheerea împrumutului, când proprietarul de case sau de locuri se lăsa tot în nădejdea banilor lui Tase, hangiul șiret se da la fund. Strâmtoratul proprietar se vedea nevoit să-l caute, să-i facă propuneri. Tase se lăsa greu. Vremurile se schimba-seră, nu mai erau prielnice orașului; seceta adusese mare sărăcie; țăranii mureau cu miile de foame. Statul le da porumb cala gâini, — și toată avuția țărei dela ei pornea. Să împrumute în asemenea timpuri nesigure, pe hipotecă, să cumpere, era adevărată nebunie, mai ales când el, Tase, mai avea pe umeri acareturi și locuri în București, neproducătoare de venit!

Văduvele, orfanii lăsați pe mâni nepricepute ori neputincioase, familiile numeroase și mizerabile se lăsau legate ferecate de hangiul cămătar, care trecea apoi de binefăcător.

In cercetarea hârtiilor, la încheerea ultimelor acte, Tase nu uita să alerge la Matei. Avea opt locuri virane în Capitală și trei clădiri.

«Ce om am să fac din fiu-meu, dacă mi-o merge după dibăcia mea» se înfiora, în visurile lui de părinte și de bogătaș, hangiul Dumbărău.

Ce-i drept, nu era totdeauna sigur de viitor. Câte odată, Tase vedea ca prin naagra pâclâ. Ha-nul nu mai mergea. Ani răi bântuiseră satele și țăranii mâncau pe drumuri, în căruțele lor neacoperite, când târguiau din oraș sau vindeau. Goale stăteau cămăruile hanului, iar în esle numai caii hangiului ronțăiau, pae și coceni de porumb, cumpărați de stăpân. Sâmbăta și Dumineca mai era puțin dever, dar nu se asemăna cu cel de odinioară. Cârciumile se înmulțiseră, așa că mirosul de fleici și de mititei tot mai plutea de-alungul străzilor, ca într-un oraș încăpățânat să trăiască din belșug, bine, crape de foame cei dela țară și piară lumea toată.

Venituri nemai având, multe, fiu-său cerând mereu de cheltuială, negustorul dase de fundul pungii.

«Daca lipsa dela sate se întinde pecingene până în București, ce fac eu cu casele și locurile cumpărate? Prețurile lor scad, venituri am puține, de cheltuit: nu pot să nu cheltuesc, tocmai acum când fecioru-meu e la mal... Eu: fără carte; fiu-meu fără bani; ce ne-om face? Numai la Matei mi-e nădejdea! El a prins rădăcină și se ține bine.

Și toată povestea lui Matei î se deslușa, pentru a suta oară, fratelui mai mare.

Matei, pentrucă se arătase destoinic la învățătură, fusese lăsat de părinți să învețe; pe când el, Tase legase șorțul verde dinainte și stase la teșgheaua părintească, în aceiaș crâșmă, astăzi a lui.

De multe ori Tase, slobozindu-se în pivniță ca o găleată în puț, ca să scoată turburelul cerut dela canea de bețivi, clipise în întunecimea beciului ca să șteargă din ochi arătarea lui Matei, a frate-lui care tocmai în răstimpul scurt al asvârlirii lui pe gârlici, trecuse prin curtea luminată, cu cărți la subțioară, ca un domn oarecare, ca un fecior de boer. Tase suferise în vremea aceia, dar fusese destul de cuminte ca să se învinuiască singur că ocolise școala, și să rămână la teșghea și la gura boloboacelor cu Drăgășani, cu Dealul Mare.

Aminteri, ce-i drept, da, Matei nu căutase nici odată să-l umilească. Moștenise și el chibzuiala părinților și, din clasa șasea de liceu, dădea lecții prin familii, destul de bine plătit pe atunci.

Ajuns student, se mutase cu totul la familia Mascuris, ai cărei copii îi dăscălea. Mare iscusință, și afurisită pătrundere avusese, la vârsta lui! De-acolo i se trăgea tot norocul! Iubit de boerul înfricoșat ca un copil al lui, ca un ginere, mâncând la olaltă în familia lui, purtat prin lume, dus de cupeul casei, recomandat ca urmaș — parcă: familia Dumbărău crezuse că-i fuge pământul de sub picioare, când veni vestea că Mascuris, fostul mi-nistru, a murit.

Și pe dată șoaptele veninoase începuseră... Domnul Mascuris murise după o boală prea scurtă. Se spunea că ar fi fost otrăvit de nevastă-sa, dornică să scape de el, ca să se mărite cu profesorul, om tânăr, ajuns în casa lor adevărat stăpân.

Bănuiala umblase multe drumuri, fusese și pela procuror, și mustise, ca vinul nou în doage slabe, și prin unele gazete.

Procurorul, care se întâmplase să fie numit toc-mai de Mascuris, pe când răposatul fusese ministru de justiție, nu cutezese să se miște, și luase acasă, s-o păstreze la el, pentru cine știe ce întâmplare, acuzația ticăloasă. Dacă ar fi dat-o la iveală, doamna Mascuris, înrudită prin neamurile ei cu toate familiile cârmuitoare ale țării de peste o sută de ani, depe timpul Fanarioților, l-ar fi svârlit pe dobitocul de procuror depe fotoliul lui din Capitală, cel puțin la Dorohoi.

Magistratul nu putea face altceva mai bun, de-cât să-i aratei onoratei doamne, după un timp, de-nunțurile ticăloase, în copie firește, ca un supus al ei umilit și care s-ar putea s-o roage într-o zi, ca să pună o vorbă de temei pentru avansarea lui.

Cei care scriseseră la gazetă, tăcuseră îndată și cu plăcere, când tânărul Matei Dumbărău, impozant cum era și despre care aflaseră că va să fie unul dintre oamenii noștri mari, veni să le facă cunoștința, și, ca o dovadă a viitoarelor lui mă-riri, le împărți putința unei vilegiaturi.

Pe vremea aceia, Tase nu-și mai vedea fratele de fel. Matei nu se abătuse pela casa părintească nici odată. Multă învățătură la care se înhămase îl ținea locului, și poate că și averea și afacerile răposatului Mascuris, tot el trebuia să le orându-iască. Tata și mama lui, mai aprinși acum de dragul deșteptului lor băiat decât oricând, pentrucă atâta cărturar și om legat cu lumea cea mare aveau și ei în neam, cutezau din când în când să treacă prin fața caselor mărețe, în cari hălăduia fiul lor. Sfielnici așteptau pela poartă bătrânii, doar s-o ivi vre-o slugă mai limbută, s?’o roage, cinstind-o la nevoe, ca să-l vestească pe domnul Matei, că tată-său, ori rnă-sa, vor sări vorbească.

Și e drept că domnul Matei se schimba la față, că-i poftea numai decât în casă, și că-i rugase să lase țărănia la oparte, și să sune de-adreptul la ușe ca toată lumea.

«E plin de griji și supărat foc! Par-că n-ar fi de vârsta lui, de douăzeci și ceva de ani... Are să se treacă repede!...» o auzea Tase pe maică-sa câinându se de fiul cel prețuit.

La douăzeci și cinci de ani, Matei avea barbă, și ai fi jurat că făcea tot ce putea ca să pară mai bătrân. Pe semne ca să se apropie, măcar la înfățișare, de vârsta d-nei Mascuris, care își lepădă vă-duvia tristă și-l luă de bărbat curînd curând după licență.

Firește că-l iubea pe Matei și avea de ce să-i fie recunoscătoare, fosta doamnă Mascuris. Cu două-zeci și cinci de ani îi fusese mai mare soțul; bătrân îl luase; și la șeaptezeci și cinci de ani abia se îndurase să-și dea sufletul. Și mai șoptea lumea de otrăvire, de omor! unchiașul îi încurcase viața, și acum deși împlinea cincizeci de ani, cucoana Aspazia voia să trăiască.

Tase o înțelegea de minune pe cucoană, și-i da dreptate, dar nu putea pricepe cum se putuse a-propia de ea Matei, și cum mu sta țurțure de ghiață sub aceiaș plapomă cu ea. O văzuse oare, frate-său mai mic, om învățat, pe scălâmba de ciocoaică, altfel decât el, Tase, care era un bădăran, un mitocan, un cârciumar? Toată ea: o maimuță neagră, gata să sară de ici colo, și cu trupul și cu ochii și cu gândul; un cap cât un pumn, cu un smoc de păr sărac, cât la o păpușe smulsă de copii, și spălăcit, eșit, mort; cu un ochi mai mic și altul mai mare, spionându-se parcă între ei, neliniștiți și înfundați; mâinile ei păreau împletite ca odgoanele, așa i se vede an vinele pe piele; bărbia întoarsă așteptànd sa se întâlnească cu vârful nasului coroiat mare și moale, și care, temându-se pe semne de întâlnire, stătea strâmb. Și numai melițând franțuzește și românește otova, așa o văzuse și auzise Tase Dumbărău.

Orfanii, râmași din căsătoria cu răposatul, fufă depărtați de casă, internați în școli de iezuiți. Noii căsătoriți plecaseră de îndată la Paris, de unde Matei avea să se întoarcă doctor în drept, precum îl cerea catedra de profesor dela Facultatea noastră de drept, care-l aștepta.

Il înduioșa pe Tase și acuma, lacrămile vărsate de bieții lui părinți, când l-au văzut pe Matei la Dacia, vorbind. Era prima cuvântare, pe care tânărul învățat venit din streinăte, o revărsa peste alegătorii Capitalei.

Vestitul bătăuș Olargiu, nenea Foloștină, popa Clondir, adusese lume bine ospătată, două zile ținută în țuicăreală și-n făgădueli, în stare să intre în baionete, de prin toate mahalalele. Cojile de se-mințe de dovleac și florea soarelui, cu care golanii și mai treceau vremea până să vorbeaacă oratorii, plouau din lojile înțesate să se prăvăle, de-asupra celor din sală.

Atâta lume nu mai văzuse Dacia. In sală era un zăduf și o duhoare de trup omenesc asudat, de-ai fi zis că se toarnă undeva pe aproape lumânări de seu.

Tănase parcă o vedea și-acuma pe maică-sa, cum își înfipsese mâinile ca niște căngi în spențerul bărbatului ei, și se târa căruța după telegar. Bă-trânul abia răzbea prin mulțimea strânsă umăr ia umăr, printre coatele dârje, care izbeau nemilostiv.

Dar când Matei a ridicat fruntea și glasul din-tr-odată, mângâindu-și barba neagră, mă-sa a icnit ca de-o durere, bărbatu-său a izbit-o cu cotul ca să tacă, și în vârfurile picioarelor lor bătrâne, pe când șiruri de lacrimi le curgeau pe obraji: au ascultat! Nici în ziua de Vinerea Paștelor n-au ascultat ei vreodată, cu atâta evlavie.

Era vorba, în cuvântarea fiului lor, de tirania care trebue să piară, de soarele care gonește duhu-rile rele și de apropiata cădere a guvernului.

Viața curge printre amintiri și speranțe, ca o apă turbure pe sub sălcii. Tase își înlătura grijile, pe-rindându-și prin minte cele trecute, scotocind viața fratelui mai mic, ca unul care ar sta privind la fața apei trecătoare.

«Oare cum o fi trăind Matei, cu baba?» se întreba Tase. Ajunsese până la el svonul, cine știe de când călător, că răposatul Mascuris îndu-rase multe. Cu cravașa îl bătea sgripțoroaica pe marele om. Și Tase o vedea aidoma, desbrăcată, cu pielea neagră și creață pe ciolanele ei ca fusele, țâșnind în patul cu coroană princiară de-asupra căpătâiului, cu cravașa în mână, sărind călare pe moșneag, și începând a căra la lovituri, — urlând tot ea, ciufulită, sgâriată pe obraz, tot de mânile ei, pe când bătrânul, cu capul îngropat în perna de mătase, cu plapoma în fireturi de aur trasă pe cap, gemea! Ușile erau de multe ori deschise, slugile vedeau tot ce se petrece, — numai așa se aflase în lume. Nimeni însă nu avea voe și nu îndrăznea să să apropie, să pue mâna, să înlăture, să rostească un cuvânt. Când i se ura să mai lovească, femeia alerga ca o furtună prin odăi, arunca scaunele poleite în oglinzile de cleștar, mari de patru ori cât ușa; servitorii se ascundeau prin beciuri, și tot palatul, cu patru fețe, urla de răcnetele și de țipetele stăpânei smintite. In cele din urmă, cădea cu spumă Ia gură, cu pieptul svâcnind să se spargă, și, adormea în sleirea puterilor.

Ce înrâurire avusese femeia aceasta, cumplită, asupra dreptății ce stase în vre-o două rânduri în mâna lui Mascuris, nu se întrebase nici odată Tase Dumbărău. Dar se întrebase, firește, cum de nu divorțase răposatul de asemenea snamenie și pa-coste.

Mascuris, deși înrudit cu mai toți domnii fanarioți, ca și nevastă-sa cu care era văr de al doilea, avusese avere puțină și încurcată, față de șaizeci de mii de pogoane de pământ; zestrea scorpiei. Și oricât ar fi fost el de ciocoi, n-ar fi ajuns ministru, fără moșiile nevestei.

Marele palat Mascuris făcea și el parte din dota femeii. Numele lui vechi, tot grecesc, se pierduse acum, ce-i drept, dar fusese reședința unui strămoș al Aspaziei, domnitor român-fanariot.

Întrebările nasc câte odată unele din altele și bat în minte tot așa de stăruitor ca picăturile rare ale strașinei, dar necurmate, cari găuresc în cele din urmă piatra. Și Tase nu avea tihnă: «Cu prețul stricării vieții lui, de ce ținuse Mascuris să fie ministru?» se întreba de zor, hangiul. Ce dulceață fără asemănare avea sarcina aceia plină de bătae de cap și de răspundere, pentru ca un om învățat, deștept și de viță, ba și cu ceva chiag, să rabde bâtae până la sânge?

Și negustorul Dumbărău nu era în state să pri-ceapă.

«Și care va să zică, ajungea el cu gândul să se dumirească, față de alte întrebări ale lui, frate-meu Matei o să ajungă ministru! Iar pe urmele lui, pentrucă de numele părinților nu s-a lepădat, o să calce sus și fecioru-meu Guță!»

Prin căsătorie, Matei Dumbărău se rudea cu toți oamenii cei mari: cu Griboșteanu, vtce-pre-ședințele camerei, cu generalul Birlik io st ministru de război, cu Nacovescu, fost primar, cu Capodopol, membru Ia curtea de compturi, cu Pațaiani, în vre-o două rânduri ministru, — și cu cine, din-tre cei tari și mari nu se înrudea, ori nu se tutuia, pe franțuzește, ca unul de-al lor?

In afară de Guță, care fusese primul lor copil, Tase mai avea două fete. Amândouă, tot prin sprijinul lui Matei, erau bursiere.

Ajunseseră câteva cuvinte, mâzgălite la repezeală, către secretarul ministerului de instrucție, și copilele lui Tase fuseseră primite, fără acte de să-răcie, după care umblau golanii cu să-ptămânile pe la Primărie și tot nu izbuteau, — și iară notele mari, grozave, cerute de regulamentul lor.

Parcă fata Mariței, sora lor măritată cu un olar, Bugulescu, și divorțată, nu fusese primită actriță la Teatrul Național tot după o scrisoare a lui Matei?

Matei nu venea în casa lor, nici într-a soră-si, pe care o ținea departe de el pe cât putea, nici în fostul cămin părintesc, dar Tase, la câte o nevoe, când avea ceva de seamă de pus la cale, sau când i se părea că ar putea să fie uitat, se ducea la frate-său mai mic. Și se tutuiau, între patru ochi, ca pe vremuri.

Guță călca mai des casa unchiului. Flăcăul se pricepea să-l măgulească, și reușise să fie poftit de câteva ori la masă, și avusese parte să prânzească alături cu deputați, cu viitori miniștri.

Din partea băiatului, Tase era mai liniștit. Grija lui cea mai supărătoare, dar pe care o abătea din calea gândurilor, era fetele. El știa din bătrâni că o fată trebue căsătorită, iar Matei îl povățuise, cu o vorbă, în treacăt, ca omul cu o mie de treburi, să le îndrumeze către cariere. Și Tase se supusese, dar grijea nu-l slăbea.

Rău încolțit de gânduri și smăcinat, ședea uneori într-un scaun cu spată, moțăind parcă, vestitul hangiu, și nimeni nu bănuia, văzându-l pântecos, mare, știindu-l bogat: că sufere.

Tase tocmai fusese de curând pe la frate-său și acesta îi poruncise, nici una nici alta, ca să-l mute pe fiu-său, pe Guță, în centrul orașului. Tânărul, mai avea câteva zile și era avocat, avea să se înscrie în barou. Trebuia, spusese unchiul, să primească mosafiri de altă teapă și să-și pregătească viitorul.

Și bietul Tase nu cuteza să se gândească dea-dreptul la despărțirea lui de băiat. Inima de părinte a cârciumarului sângera, și lacrămi nobile, de duioșie, i se țeseau în gene.

Unde neprihănitul poet, de care mai fusese vorba, găsește o întrebuințare mai prielnică vieții, decât visul, și o leafă zilnică

Aglaia Bugulescu se schimbase mult, de când o cunoscuse, cu doi ani în urmă, Mihai. Tânărul se crezuse un timp îndrăgostit de ea; căuta s-o întâlnească, prindea toate prilejurile, dar adusese cumințenia să nu-i mărturisească nimic. Dacă i s-ar destăinuit, amorul lui propriu ar fi fost prins, și Mihai n-ar mai fl putut da înapoi.

Spovedaniile acestea, șoptite fără martori, de cum au încercat să sboare din casa sufletului nostru ne împresoară cu tot ce ni s-a părut pustiu atunci când le îngăimam: cu stelele, cu noaptea și cu vântul.

Nesigur poate, de întinderea iubirii lui, poetul se păstrase, tăcuse. Așa, toată desvoltarea până la floare, a dragostei, i se scuturase în suflet.

Și petalele căzuseră pe strune de mandolă, tainic, se făcuseră versuri.

Rămaseră prieteni. Fără s-o mai caute, lui Mihai îi plăcea s-o întâlnească. Acasă la ea însă nu se mai ducea. Umilințele îndurate în casa iubitei, fostei iubite, și picioarele înodate sub masă, îi dă-duseră o libertate mai mare, mai deplină, în jude-carea Aglaei și în conversația cu ea. Feciorelnică sfială, pe care o avusese în vorba și în purtarea lui cu fata dela Conservator, pierise, ca o ceață diafană.

Încet încet, tot ce auzise și-i rămăsese ca într-un fund de sac aruncat într-o cămară întunecată, des-pre fetele dela Conservator și despre actrițe, se a-dăogă la observațiile asupra Aglaei, tot mai schimbate. Într-adevăr, Aglaia cea sprințară, subțire ca trestia, copil înalt și sglobiu, făcuse piept obraznic, șoldurile i se da seră în lături, ochii îi dobândiseră o strălucire îndrăzneață, știutoare și uneori batjocoritoare. Gura ei umedă, rumenă, mereu împrospătată de neastâmpărul lăuntric, îmbia acum ca o piersică mușcată.

Mihai aflase că tatăl Aglaei, Bugulescu, olarul, nu mai da nici un ajutor femeii divorțate și fetei lui, că închisese olăria, în stare de faliment. Viitoarea actriță, se îmbrăca totuș din ce în ce mai bine. Gheorghief amantul mă-si, nu venise la putere: de unde dar se îmbrăcau tot mai luxos femeile amândouă, costumate la fel, prinse de-odată, ca de o furie, de beția luxului?

— Ce faci? Ce lucrezi? își opri mersul grăbit, tăindu-i calea, un domn, cu ochelari bine încălecați pe nas, clipind sub ei. ’

Mihai urmărea tocmai atunci cu ochii o trăsură în care Aglaia și maică-sa stăteau răsturnate picior peste picior, cu aerul femeilor cari au cucerit de curând Bucureștii. Fetei îi ședea bine: tânără de tot, frumoasă; maica-si însă nu i se potrivea, mai ales pentru că era mumă. După mai multe reflecții, tânărul, în urmărirea birjii, ajunsese să se întrebe când îi va veni și lui rândul să pue orânduială în viața lui fără căpătâi.

Pe omul care se prăvălise asupră-i îl cunoștea: înființase o gazetă, se numea Grünberg, și era te-mut de colegi și de oamenii politici.

— Am nevoe de un corector! adaogă directorul de ziar. Cunoști «Nepărtinirea?» O scriu eu toată.

Și înțelegând că Oprișeanu va primi să fie corector, urmă:

— Ai să traduci din gazetele franceze, am să-ți arăt eu ce, și ai sa încerci câte un articolaș literar: impresii, note. Am să te introduc la teatru... N-ai mai fost în gazetărie până acum... Așa se începe.

Omul grăbit nu stase locului. Il urnise, încet, și acum îl purta în pașii lui largi și zoriți către tipografia ziarului. Trecuseră printr-o sțradă îngustă și strâmtă, de parcă n-ar fi fost în București: nici un arbore, nici un luminiș. Imaginea străzii Polone, cu șirurile ei de copaci bătrâni pe marginea trotoarelor, trecu învăluită în regret pe dinaintea o-chilor lui Mihai, urmată, cine știe de ce, de vedenia limpede a mesei îmbelșugate din fundul cârciumei lui Dumbărău.

«Iancu o să se bucure».,, se gândi Mihai la frate-său, în legătură cu slujba ce i se oferea. Din ulița strâmtă, intrară într-un gang, sfârșit într-o curticică. O duhoare grețoasă se ridica din găurile unei guri de canal, în mijlocul ogrăzii, sporită de un miros de privată. Un biet arbore într-un ungher al curții, se strâmba avan, ca să-și încalece frunzișul peste acoperișul tipografiei.

Grünberg deschise o ușe cu geamuri, Mihai îl urmă. Alt miros, de cerneală, tipografică, de uleiuri și de leșie par-că, de cârpe ude, de aer stătut își de respirații multe, înora locul. Trancătul unei mașini hodorogite cu valțuri butucoase, astupa alte multe, sunete mai mici și glasurile omenești ale stupului de oameni din tipografie.

Pas cu pas, după Grünberg, Mihai se strecură printre regalele de litere, printre mașini și oameni in haine unsuroase, de-alungul imprimeriei, către o cămărue, în fundul fundului.

Noul corector înălțase de câteva ori capul ca să privească în juru-i. Geamuri sparte la ferestre; pânze de paiajen, atingând până aproape de creștetele capetelor; fețe veștejite, mâni schițând-în văzduh zboruri de albină; mâni mașinizate, trupuri înțepenite într-o atitudine.

Odaia, în care avea să corecteze, nu avea lu-mină destulă. Un bec de prăvălie, părea că vrea să împuște strâmtorata masa de brad, toată pă-tată de cerneală de scris și de unsoare.

— Știi ce este asta? arătă cu degetul, directorul, o pată mai mare. Sâmburescu Alin, fostul corector, mânca plăcintă pe masă. Am să iau eu din tipografie câteva coale albe, o să le prindem cu ținte de planșetă...

Un băetan intră cu corecturi.

— Apucă-te de lucru. Nu pleca din tipografie, decât după ce ai dat revizia și ai văzut ziarul pus în mașină. In privința plății, fii sigur de patru lei pe zi dela mine. Primești banii, după cum ai nevoe: la lună, la săptămână, la zi.

Și, prins iarăș de graba lui de totdeauna, di-rectorul-proprietar al «Nepărtinirii» se aruncase pe ușe, cu umărul drept înainte, ca un om veșnic deprins să se strecoare, iar nu să meargă pieptiș, — când își aduse aminte ceva, pe care-l și pierdu în gând. Stătu drept, bătând darabana cu două de-gete pe frunte.

Mihai se apucase de lucru. Slaba hârtie pe care i se dase corectura părea bășicată. Trebuia s-o preseze cu podul palmei, ca s-o poată citi. Grünberg îl urmărea. In cele din urmă, directorul scoase grabnic o piesă de doi lei din vestă, o puse pe masă cam sub cotul corectorului, și zise: «Mai trec eu peste un ceas!»... și fugi.

Când într-un târziu, Mihai isprăvi maldărul de corecturi, și ridicat de pe tarele scaun privi în tipografie, pe ușa deschisă: îl văzu pe director vorbind pe îndelete cu un domn scurt și gros, de sigur patronul imprimeriei.

Grünberg își sfârșise fuga la zece pași, stătuse tot timpul acolo în tipografie.

De unde se va vedea mai întâi cât sunt de folositori slâlpii puterii a patra din Stat, și mai apoi: de câtă energie este nevoe și ce hotărâri trebue să ducă la îndeplinire un om deștept?

In cea mai bogată suburbie a Capitalei, palatul Mascuris, numit odinioară Pațaiani, trona, larg în bază, împresurat de toate părțile de grădina lui. Așezat pe trei străzi, nelipit de nici o altă clădire, părea că-și datorează totul sieși, că domnește asupra sorții lui croite de domnul fanariot care-l zidise, că ascultă cu turlele-i medievale: visurile castanilor și teilor bătrâni, frământați de vântul lenevit în trecerea-i pe acolo.

Adevărat castel din evul mediu, cu turnuri crenelate și cu meterezuri, s-ar fi potrivit să culmineze un vârf stâncos de munte. Fusese reparat în două rânduri, dar arhitectura îi fusese cu sfințenie păstrată. Deasupra celor două porți uriașe, câte doi lei păzeau pe brânci coroana domnească, aurită ca și ei. Alți doi lei comați, cu aere omenești, străjuiau scările de piatră, largi cât un drum de care și felinarele, cu câte șase lumini, de lângă ei.

Biroul de lucru și sălile de primire ale lui Matei Dumbărău erau în aripa dreaptă. Acolo primea clientela politică, prietenii politici, adversarii cu cari de multe ori punea la cale unele lovituri și unele menajamente, ca și pe cei cari îi încredințau procesele lor.

Matei era unul din avocații cei mai prețuiți; de multe ori o frază a lui deslega un proces trăgănat douăzeci de ani prin toate Curțile de Apel din România. Dar mare interes trebuia sa aibă, ca să deslege asemenea proces.

Era la începutul eroii. Palatul își scria deslușit liniile frânte ale meterezurilor și dungile drepte ale turlelor lui patrate, pe cerul albastru. Grădina șe despodobise. Numai câțiva castani mai aveau frunze ruginite, roșii, scorojite, ca să le lase vântului tăios, din ziua aceia.

Pe poarta din dreapta casei, deschisă, automobile, trăsuri de casă, veniseră de dimineață și acum ședeau înșirate colan pe după castel, în așteptarea stăpânilor. Cam tot în acelaș timp, cu opreli până să intre pe poartă, măsurând casa domnească, plecând frunțile, pătrunsese în palat multă lume venită pe jos.

Guvernul avea să cadă. In două Duminici consecutive se ținuseră în Capitală, la Dacia și la Eforie, întruniri publice, cum nu mai apucaseră Bucureștii. Gazetele opoziției vorbeau de peste treizeci de mii de oameni: meseriași, funcționari și negustori, cari aplaudaseră discursurile oratorilor și înfieraseră ticăloșia guvernului reacționar și mișel. Întrunirile pe culori desăvârșiseră mișcarea. Oamenii opoziției, de trei ani fără slujbă, nu mai puteau răbda. Pe de altă parte, studenții, organizați mai întâi în societate, călăuziți de Guță și urmați de mulți avocați tineri și profesori, care năzuiau să capete demnități și posturi, după o întrunire viforoasă, porniseră cu manifestație pe calea Victoriei. Indârjiții voiau să vină la Palatul Regal și, opriți de pompieri, gata să-i ude, se duseseră la statuea lui Mihai Viteazul, ca să protesteze în numele națiunii batjocorite.

Guvernul trebuia să plece. Studenții destăinui-seră o trădare națională, de care guvernul nu se putea desvinovăți, tocmai pentru că nu știa cu de-săvârșire nimic. Marile lui culpe, putea să le des-bată, să le parfumeze și să le îmbrace în fel și chip, dar asupra trădării nu putea încerca nimic, nefiind adevărată, neexistând.

Cu toate astea, ar fi putut guverna mai departe dacă îndârjirea opoziției n-ar fi semănat atât de mult a disperare, și mai ales dacă în sânul guvernului ar fi fost armonie. Se iviseră însă neînțelegeri de tot soiul între membrii lui. Mulți dintre ministeriabili își pierduseră răbdarea și cereau o remaniere. Ministrul de interne se vedea amenințat să fie înlocuit de cel dela finanțe, care mânuise așa de bine fondurile, că își făcuse partizani chiar pe banca ministerială. Unul din marii demnitari ai Bisericii își dase poalele peste cap și trebuia caterisit, ca să nu isbucnească un scandal fără pereche. Dacă guvernul demisiona, chestia înaltului prelat aveau s-o deslege noii veniți la cârmă.

Era mai bine, așa dar, să plece guvernul pe chestia națională, pe care aveau s-o descurce cu istețime, aceiași oameni care îi pricinuiau căderea, interesați să revie la putere. Trădarea națională a-vea sa cadă repede în neant, să se topească și să curgă la canal, ca zăpada murdară de pe ulițele Capitalei.

In casa lui Matei Dumbărău se punea la cale noul guvern, de către cadrele mai noi ale partidului. Acasă la șeful partidului și la alte pașale erau alte sfătuiri, care toate trebuiau să se îmbine de pe o zi pe alta.

Draperii grele despărțeau odăile și nu lăsau cu-vântul să treăcă în altă încăpere. In camera orientală, căptușită cu groase covoare de Smirna și de Ispahan, în capătul unei otomane, cu cel mai liniștit aer din lume, Matei fuma o țigară fină, al cărui fum îl urmărea ca un visător, nepierzând din vedere nici un cuvânt din cele ce se rosteau și nici o privire.

In picioare, abia stăpânindu-și nervositatea, mi-roșindu-și din când în când degetele, — semn al senzualității, — un fost prefect al Capitalei, vor-bea unui bătrânel cu favorite, îngropat într-un jilț, despre cutezanța lui Bacorian, care făcea greutăți șefului, amenințând cu demisia din partid, înainte de alegeri, dacă nu-i va da lui portofoliul justiției.

— Și de ce ține la portofoliul justiției? întrebă domnul cu favorite aproape albe.

— Pentru că are doi cumnați unul la Casație și altul la Curtea de Apel din Craiova, și pentru că are vre-o cinci nepoți în magìstratură.

— Găsesc că e un cuvânt ca ori care altul! făcu bătrânelul din jilțul lui.

— Atunci Matei, eu, care suntem avocați, urmează să fim numiți la Finanțe, la Culte, la Lucrările Publice...

— Firește, zise alt domn, care părea chinuit de migrenă. Sunt de părere ca și la Ministerul de Război să se numească civili. Gheneralii sunt in-capabili... Nu vreau să vă spun că toți sunt jucători de cărți, că n-au nici o cultură, că să ne ferească Dumnezeu de un război; nu vreau să mă leg de vițiile lor, pentru că se poate foarte bine să fie lipsiți de ele ca și de calități, precum știți, — dar protestez in potriva militarilor, pentru că n-au partid, n-au oameni. Și apoi, cu sistemul ăsta de de a băga în politică, astăzi pe militari, mâine pe profesori, pomâine pe popi, trebuesc creiate încă zece ministere.

In tăcerea făcută, Matei spuse, în treacăt:

— Cine votează, poate pretinde să fie și ales... Ia-le dreptul de vot.

— Cine nu e orator, spuse din fundul camerei alt personaj, mai mult decât la deputăție nu poate pretinde.

— Este oratorul, izbucni domnul nervos care ședea în picioare, totdeauna un cârmuitor capabil? Ușurința, verva, frumusețea comparațiilor, căldură și promptitudinea vorbirii oratoriaști: sunt o chezășie de cinste, de caracter, de pricepere? Ia spuneți, domnilor?

Marea odae se umplu pe dată de hohote de râs. In sfârșit unul se demascase. Toți din toate părțile privindu-l țintă, ca să-l citească, răspundeau amicului supărat. Era văd t că trăsese nădejdea unui portofoliu și că fusese înștiințat că nu-l va avea.

Toată conversația lor fusese în limba franceză.

— Nu vezi că ești orator și tu! îi spune pe românește, gazda, prietenos.

Alături, în biroul lui Matei, gândindu-se unul la altul cu dispreț și ură, vreo trei gazetari, risipiți In trei colțuri ale camerei, așteptau să-i vorbească ministrului de mâine. Mai erau acolo doi profesori, unul care venise să ceară din vreme sprijin pentru a fi numit inspector în învățământul secundar; altul ca să fie reintegrat la catedra din care fusese alungat; mai erau trei avocați, pentru locuri în magistratură și poliție; o doamnă care venea să vorbească pentru fiul ei, ca să fie per-mutat la tribunalul din Capitală, ca procuror, — un popă, ca să fie numit revizor, și alții.

Alți inși adăstau în culoarul cu coloane de marmoră, cu uși sculptate migălos și artistic în lemn, pe canapele și în picioare; alții se prelingeau pe scara încăpătoare, și până în curte, bieți oameni cari nu îndrăzneau să atingă treptele strălucitoare; inși cari își spuneau în gând, pentru a suta oară, cu ochii în pământ, cererea lor.

Toată lumea asta era obișnuită cu așteptarea: pe la primărie, pe la ministere, pe la toți croncanii ăi mari; cum îi poreclise ea pe ajunși.

Pe neașteptate, Matei intră în biroul lui, în care se știa adăstat. Amicii politici, unii veniți să-l sondeze, alții să și-l facă aliat, toți să-l felicite firește, plecaseră.

Omul de Stat intrase în birou, cu privirea plecată, îngândurat și zorit. Dar după primul pas, repede își ridicase privirea, culesese în ea toate expresiile, înțelesese toate rangurile celor ce-l așteptau, aruncase unora câte o scântee de bunăvoință, pe când ei, nepoftiții mosafiri, se sculaseră în picioaie și se ploconeau strâmtorați.

— Intelectualitatea este foarte bine reprezentată! răspică Matei, și unuia din gazetari i se păru că ministrul e ironic pe socoteala preotului.

Zâmbetul ușor și repede pierit, care însoțise cuvintele ministrului, stărui câteva clipe pe fețele celor mai mulți.

Să începem mai întâi cu Prea Sfânta Biserică, glumi Dumbărău, și pofti cu un gest pe preot.

Părintele gros, gras, greoi, asmatic, stângaci, se zăpăci cu totul. In fața-i plină de păr până la ochi, privirea i se făcuse neroadă, sălbatică. Pletosu-i cap se bălăbănea în dreapta și în stânga, marii lui umeri jucau, se sbuciumau. O tuse îl sguduia, seacă, încăpățânata să rodească și neputincioasă. Cu o mână, cuviosul îl poftea el pe ministru să intre mai întâi, pe după draperiile date în lături, iar cu alta căuta cu disperare într-un buzunar cât un sac, doar și-o găs’ basmaua. Bietului om i se părea în minutul acela, că nici odată nu s-ar putea subția, după cum credea el că se cuvine, prin fața unui ministru. Mâna excelenței, susținând draperia obosea, iar popa juca pe loc, se bălăbănea ursește, tușea uscat, și comedia nu s-ar fi sfârșit, daca Dumbărău n-ar fi intrat el mai întâi în odaia otomană. Părintele se mai nemerise să și bâlbâe.

Din conversația cu el, foarte scurtă, Matei se întoarse în birou, vesel.

— Ce curioși sunt oamenii, vorbi el tare, ca între confidenți, nici n-am venit la putere, ministerul nu s-a format, și ei vor să intru în atribuțiunile altora.

Și ca să dea un crâmpei de lămurire mai mult, urmă:

— Un popă, ce poate să mă roage decât pentru o intervenție la culte?

Și zâmbindu-i lui Grümberg, care era acolo:

— Gazetarii îi voi păstra pentru desert.

Unul din profesori urmă invitației ministeriale; cel care fusese dat afară din învățământ. Omul venise anume din provincie să bată la multe uși, nu votase cu guvernul, spunea el, și ca să i se facă dreptate, era în stare să facă scandal. Cuvin-tele spuse față de el, de către Matei, în privința preotului, îi înlăturaseră jumătate din respectul cu care adăstase până atunci. Pricepuse că și aici venise de geaba. Trecu țanțoș prin fața ministerului, hotărât să nu pară prost, ca părintele.

In vremea asta, un scriitor și un doctor intrară rând pe rând în biurou. Necunoscându-se cu cei de față, și nici ei între ei, priveau pe pereți la tablouri.

Grünterg se apropie de scriitor, îl cunoștea:

— Este de Andreescu, intră în vorbă gazetarul. E mic tabloul ăsta, dar e bun. Bâlciul dela Râureni.

— Se pricepe și ’n Artă?

— N-are timp pentru ea. Are însă pe cineva, care-i face toate cumpărăturile astea. Pânza de colo e de Vermont, aia este de Pătrașcu. Are tab ouri de Grigorescu, de Luchian, de Verona, de Artachino... A voit să mai înoiască interiorul casei, rămas prea ursuz de pe vremea lui Mascuris.

— Și cine ziceți că i le cumpără? întrebă doctorul, care ascultase.

— Un om priceput, făcu Grünberg, — Pascu Apfelbaum.

Doctorul dădu din cap:

— Le ia cu un preț și le dă cu altul. Pretutindeni intermediari; nu putem scăpa de ei. Am o sfoară de moșie, bunicică; se puse la vorbă doctorul, cine credeți că-mi cumpără grâul, deși sunt moșii destule în apropiere, iar calea ferată e la douăzeci de kilometri? Samsari ovrei d-le!

— Sunt inteligenți, făcu gazetarul. De ce nu vi-l cumpără morile? De ce nu vindeți d-voastră de-a dreptul?

— Sunt medic, d-le. Mă pot ocupa de asta?

Matei intră iarăș în birou. Văzându-l pe doctor:

— Am vorbit! strigă amical gazda și-i întinse mâna. Ca și făcut. Deputat la colegiul al treilea de Ilfov. Adică deputat la sigur. S-a aranjat.

Și îndată, pe franțuzește, aproape îmbrățișindu-l:

— Mai ai ceva să-mi spui, scumpe doctore?

Medicul nu mai avea nimic de zis. Fericit, strângea cu amândouă mânile mâna prietenească a omului de Stat. Salută și pleacă. N-apucase să se recomande celor cu care vorbise.

— Viitor deputat? îndrăzni să întrebe unul din gazetari, care se gândea să scrie un volum de tipuri parlamentare, pe socoteala aleșilor națiunii.

— De Ilfov, confirmă gazda.

Rând pe rând se întreținea Matei în camera otomană cu lumea din birou, mereu sporită.

Scriitorul, individ roșcovan, cu o țăcălie de paraclisier, cu o șiretenie de vulpe în ochii lui galbeni, nu ceruse nimic lămurit. Venise la omul de Stat, ignorant cu desăvârșire în literatură, ca să fie solicitat la cine știe care demnități politice. Poza ca literat, tot așa cum în litere reușise să câștige teren, prin politică. I se promisese un scaun de deputat și avea să scoată o carte de snoave originale.

Reporterul dela «Mapamondul», după ce, într-o frază foarte sunătoare, felicitase atât pe noul mi-nistru cât și pe partidul care se onora cu așa de nemerită numire, îi vorbi excelenței despre însăși însemnătatea lui. Ziaristul asculta și reda, ținând seama de interesele oratorului, toate discursurile ținute la întruniri și în Parlament. Cu tot spațiul restrâns al unui ziar, cu religiozitate înșira el toate perlele de cugetare ale maeștrilor cuvântului; și tot lui îi stătea în putere să înlăture fraza malițioasă și răufăcătoare a unui adversar politic. Nu este oare de multe ori în interesul oratorului, nu de a-i retușa cuvântarea, ceeace ar fi o nelegiuire, ci de a omite unele fraze sau unele expresii, fie pentrucă au depășit intențiile vorbitorului; fie că publicul din sală este absolut altul, decât cel citi-tor!... Dar pentru toate lucrurile acestea, trebue, natural, ca ziaristul să-l cunoască bine pe orator să aibă cu el mici consfătuiri și, la nevoe, să-i aducă acasă, asta foarte repede, pentrucă ziarul nu putea aștepta, — copia discursului, așa cum a în-țeles-o devotatul gazetar.

Dumbărău îl înțelegea de minune pe distinsul intelectual.

— Îți mulțumesc din suflet, domnul meu, și fii sigur că sunt al dumitale, fără de rezerve. Treci zilele acestea pe la mine, obosește-te să mă vezi și consideră ceeace dorești să se înfăptuiască, fără îndoială ca realizat!

Secretarul de redacție al «Stindardului Național» informă pe ministru asupra sarcinei sale la gazetă:

— Tot ce se tipărește, trebue să treacă pe sub ochii mei. Pot șterge și pot schimba, după a mea părere, în afară de articolele directorului, în așa fel, o frază, încât în loc să vă acuze, de pildă, să bâzâe pe lângă urechea dumneavoastră ca o muscă nesupărătoare. Pot secri la rându-mi tot ce vreau. Mai mult: pot strecura un articol, dat de dumneavoastră, în gazeta mea, opoziție.

— Știu toate, cunosc toate astea, râdea excelența, încântată și amabilă. Să nu te îndoești de plăcerea pe care mi-o faci, ori de câte ori vei veni la mine, și ori de câte ori îți voi face un serviciu. Sunt la dispoziția d-tale, vino peste câteva zile. Știi, ca și mine, că guvernul încă n-a căzut. Sunteți încă la putere, râse iarăși Dumbărău, și își concedie omul, ca pe un vechi prieten.

Fie ca să-l înșele pe Grünberg asupra intențiilor venirii lui acolo; fie ca să-l micșoreze, secretarul de redacție al Stindarului, gazetă cu tiraj, adaogă trecând prin birou:

— Jurnalul nostru se deosebește de celelalte prin-tr-un colosal număr de cititori.

Gândindu-se la cauza ascunsă a acestui supliment de conversație, care nu avea nici o legătură cu restul, Matei, până să cugete, murmură destul de tare adevărul banal:

— Se citește puțin la noi...

Oprit în dreptul ușii, secretarul lămuri:

— Noi avem cititori și la țară:,

Plin de mulțumire excelența răspunse:

— Politicește, domnule, țara e un teren mort pentru noi...

Dădu din cap, și-l primi pe Grünberg.

Cu directorul Nepărtinirii se cunoștea mai de de-mult, Dumbărău, depe vremea când Grünberg scria, ca prin redactor la «Idealul», organ politic al unui adversar de marcă. Serviciile pe cari i le adusese lui Matei ziarul vrăjmaș, bine plătite, îi făcuseră prieteni. Grünberg știuse să-i atace cu o particulară violență, ca pe o mare personalitate precumpănitoare în partid, tocmai când alți ministeriabili erau pe acelaș plan cu el. Punerea în lu-mină, la timp, a unui adversar, din partea opoziției, întrece cu mult serviciile pe cari le poate realiza gazeta partidului «Nepărtinirea», care nu se desfăcea pe străzi, ca marile ziare, și abia era vă-zută la câteva chioșcuri din Calea Victoriei, era citită cu lăcomie de toți politicianii Stìlul, insinuările lui Grünberg, păreau delicioase oamenilor politici din cluburi și dela Capșa. Grünberg încasa, drept abonament, sume cu câte două trei zeruri. In gospodăria lui se măcinau dela treizeci până la șaizeci de mii de lei anual, deși mai totdeauna directorul era în goană turbată după bani și se muta din tipografie în tipografie, lăsând pretutindeni datorii.

Nimeni nu se pricepea cu mai multă dibăcie să profite cu mai mult belșug, ca el, de conversația avută cu doi adversari politici, sau a doi miniștri din acelaș departament, dela un ceas la altul, fără ca ei să poată a-și da seama că au scăpat mărturisiri sau taine. Cu o cultură generală bine legată, interesându-se de ori și ce, până și de literatura națională, într-o vreme în care toți oamenii politici nu citeau românește decât gazetele, și nu vor-beau decât franțuzește, păstrând limba țării pentru slugile lor și pentru parlament, (când țineau cuvântări): Grünberg era cel mai bun informator al multora dintre guvernanți, și singura lor legătură cu cei cârmuiți.

— Ai nrvoe de ceva bani? se grăbi și întrebe gazda.

— Mai întâi, excelență, sincerele mele felicitări...

Dumbărău îi dase mâna dreaptă, iar cu stânga scotea portofoliul din lăuntrul hainei.

— Ași vrea să stăm mult de vorbă, strânse mi-nistrul mâna jurnalistului, și o lăsă ca să numere numai decât cinci hârtii de câte o sută. Am o mie de chestiuni... să te întreb. Treci pe aici di-seară. Ași dori să cinăm împreună. Dacă însă nu sunt acasă la opt, nu mă aștepta și treci mâine... Neapărat. Avem de vorbit. Câtă lume a venit astăzi, și șeful mă așteaptă!...

Matei trecu în birou, împreună cu Grünberg, și cu aerul cel mai dezolat, cu ceasornicul în mână se scuză:

— Sunt neconsolat! Nu mai pot pierde nici un minut. Rog pe toată lumea să mă erte și să vină altă dată.

Vre-o patru avocați, un inginer, un architect, plecară capetele, salutând și se înroșiră.

Cu lumea plecată din birou, plecă și o parte din aceia cari adăstau în vestibul.

Un fecior, venit la timp, aștepta ordine.

— Dacă mai este lume pe-aici, spune-i să mă erte și să plece.

Și Dumbărău privi în curte.

— Dar oamenii aceia ce vor? Parcă-ar fi de-ai poliției... Întreabă-i.

Matei simți că-l doare capul. Ziua fusese prea plină. Să fi aflat amicii lui politici ce i se petrece în casă, ce bucurie pe ei! Și gazetarii!: ce haită de lupi hămesiți, și trebuia s-o hrănească, la infinit, cu pâinea bunăvoinței lui, cu carnea avutului lui! Marea proprietate, chemată și îndreptățită să guverneze, era mâncată de paraziți. Dacă n-ar fi avut pe mână bugetul, ar mai fi putut, guverna? Și nu există o familie bogată, în România, fără putregai. Clasa burgheză creiată de Ion C. Brătianu, se îmbogățise, se aristocrizase, fără să lase în locu-i alta, o burghezie românească. Acum clasa burgheză, pătura mijlocie, aceia care putea să fie puntea de trecere între țărănimea săracă și aristocrația latifundiară, era mai toată alcătuită de nații streine. Cum se putea împrospăta și întări cu sânge nou, aristocrația puțină, prea atotputernică, abuzivă, incestuoasă și cu mentalitate streină, vitregă?

Dumbărău nu se simțea în stare să raționeze, și se putea să aibă în ziua aceia absolută nevoe de teoria aceasta, frământată de mai multe ori în capul lui... Da, se putea Doamne ferește, să aibă nevoe de ea. Dacă vre-unul din colegi i-ar fi contestat dreptul la portofoliu, în discuție generală, pentru motivul că nu e aristocrat, Matei avea teoria gata și s-ar fi văzut nevoit să creeze o stângă democratică în partid. Ah! de n-ar fi fost nevoe de așa ceva! Avea trebuință de liniște, de siguranță, de prestigiu, căci mari supărări îi dădeau ocol, ca vulturii hrăpăreți hoiturilor.

Servitorul se ’ntoarse:

— Conașule, lampagiul nostru, ăla care aprinde felinarele pe strada noastră, ar vrea să vă roage să-l numiți odăiaș la un minister. Și mai e unul, a fost ajutor de grădinar la noi. Asta spune că postul de grădinarșef al Cișmigiului nu e dat nimănuia, că au fost prea mulți cu protecții mari...

Altă slugă, intendentul palatului Mascuris, intră pe ușe.

— Ce se mai întâmplă? Doctorul a plecat? îl întrebă Matei pe noul venit, cu sprâncenele că-zute pe ploape, palid de-odată.

Domnița doarme; domnul doctor a spus că nu pleacă decât odată cu dumneaei. Vrea chiar dum-nealui s-o predea...

— Cum ați făcut?

— A fost foarte greu. Ne-a mușcat, se rupea din mâinile noastre; voia să vie aici și să strige vorba aceia, pe care o strigă mereu. Până a adormit și când dormea, o șoptea.

Vorba aceia o auzise, o știa Matei: «parvenitule»! Scorpia aflase că el are o amantă, și ìnebunise cu desăvârșire. Crezuse că poate să învieze vremurile cravașei. După o săptămână de mocneală și de ocări șuerate isbucnise ca pe timpul răposatului Mascuris. Năvălise cu vechea cravașe în pumn asupra patului, urlând să spargă tavanul: «parvenitule!» Dar Matei nu se lăsase bătut. Chemase slugile, care nici ele n-o puteau șuferi, și ele, din ordinul lui, o legaseră.

Bărbatul adusese medici, oameni devotați partidului și mai cu seamă lui, și-i hotărâseră soarta.

Avea s-o interneze într-o casă de sănătate. Dar, ca s-o poată smulge din căminul ei, fusese bătălie cumplită. A fost nevoe să i se toarne un narcotic pe gât. Numai adormită puteau s-o transporte, străbătând orașul în trăsură închisă. Și ca să-i toarne băutura, printre fălcile încleșt te și mugitoare, hotărâte să sfâșie mâna ce se întindea spre ea, unul dintre servitori fu nevoit s-o strângă de beregată sălbatic, până crezuse că o sugrumă. Ochii înverșunatei femei eșiseră din afundăturile lor și, în sfârșit, cu un scrâșnet mai întâi, gura se căscase, după aer. Odată gura descleștată, aceiaș mână care o strângea de gât, i se înfipsese sub umerii obrazului, ca o menghinea, interpunând carnea feței între măsele. Doctorul, care era de față, se vârâse la timp, suplu ca o reptilă, pe sub coatele biruitorului, și deșertase licoarea adormitoare. Domnița icnise neputincioasă, se smucise cu ultima putere, crezând poate că e otrăvită; dar era prea târziu: luase doctoria.

Soțul o găsi așezată pe dormeză, cu picioarele pe căpătâiul înalt, cu capul afundat, ca de șarpe în căutarea unei ascunzători, așa cum rămăsese în ultima svârcolire. Rochia i se sucise pe trup și jumătate din fluerele picioarelor stăteau desgolite. Un sân negru vânăt, cu sfârcul ca bătut și putred, sărise și eșise prin deschizătura de sus a bluzei, prin decol eul strâmbat. Umerii obrajilor, ca de mort, spărgeau pielea. Corpul trudit, istovit, zăcea tot. In odae, medicul și numai un servitor: o cameristă, așteptau.

— Cât îți datorez, dragă doctore! oftă Matei.

— S-o ducem, nu-i așa? întrebă medicul.

— Cât mai curând.

Doctorul deschise ușa, și trei servitori, cari a-dăstau afară, intrară în cameră.

— Cred că v-ați purtat omenește cu doamna!... voi bărbatul să rostească și se păstră.

Opt brațe o ridicară pe adormită, cu luare a-minte, și o scoaseră pe ușe. Matei și doctorul urmară convoiul îmbulzit. Trebuia să treacă prin vestibul, pentru că trăsura aștepta în dreptul eșirii a-celeia. Servitorii toți știau că nimeni nu trebue lăsat să pătrundă în palat. Totuș, când trecură printre coloanele vestibulului, Matei văzu un om înaintând drept către biroul lui. Doctorul spuse:

— Excelență, vedeți-vă de treburi.

Și mai încet:

— Chiar eu voi instala-o în casa de sănătate.

Mosafirul nedorit, nepotrivit, se întoarse și văzu tot ciudatul convoi. Era Guță. Matei se desprinse de lângă doctor. Servitorii cu bolnava în brațe, tocmai coborau treptele. Văzându-l pe nepotu-său, Matei întinse brațele și se lăsă pe umerii tânărului, care văzuse totul:

— Ce nenorocit sunt! strigă el, tânguios.

Guță, înlemnit, nu știa ce să creadă, ce să spună. I se părea că unchiu-său plânge. Plânge pe u-merii lui!

— Ce este? ce s-a întâmplat? borborosi tânărul, cu inima strânsă, presimțind cea mai mare nenorocire.

— Toate nenorocirile!

— Gazeta de astăzi... bâigui zăpăcit nepotul. N-ai să fi ministru? întrebă el, îngrozit, abea a-vând putere să susțină corpul greu al unchiului.

Aglaia, actrița de care mai pomenim, nepoata lui Matei Dumbărău, află despre mama ei, lucruri pe care le bănuia poate, și se hotărăște să stoarcă dela amantul ei o sumă de bani mai însemnată

Cu cât seara cuprindea mai tare orașul și zările se apropiau, omătul căpăta o scânteere mai dulce, iar fie-care arbore părea tot mai mult un buchet alb, uriaș. Sub copitele cailor, pământul înghețat duduia, trăsura luneca ușoară pe roțile tăcute de cauciuc, și în sborul ei, stârnitor de vânt. Aglaei i s-ar fi părut că poate fi svârlită jos, dacă nu s-ar fi împins necontenit cu spatele în pernele moi. Hermina, caldă ca o subțioară în jurul gâtului, i se învolbura și o gâdila sfios și dulce pe sub bărbie.

In fuga năprasnică, pe șoseaua netedă, copacii, înșiruiți simetric pe margini, așa de repede treceau unul după altul, că i se părea Aglaei că dacă ar fi avut un baston, l-ar fi putut suna pe ei, ca pe un gard de zăbrele.

— Mână mai încet, muscal! porunci ea, prinsă de nevoia unei visări mai închegate.

Felinarele electrice se aprinseseră. Ca într-un bunget de pădure se înfundau unele din aleele șoselei. Lumina înghesuie întunericul printre pomii depărtați. Albul zăpezii, sub felinare, lumina și el. Ce-rul, întrecut în podoabe, eclipsat, fără stele, nu-mai el părea trist, de catifea, sumbră, întins peste lume.

— O feerie de argint! murmură Aglaia. Care poet a spus-o asta? se întrebă ea. Poate bietul O-prișanu! Ce talent avea... și are de sigur!... Dacă ar fi fost femee, astăzi printr-unul, mâine printr-al-tul pentru un fleac de dragoste, cedând inteligent, unde ar fi ajuns!...

Și lupta ei, cum o numea ea, cu arta și cu viața, îi trecu pe dinainte, în imagini. Era în ajunul examenului de anul al treilea, hotărâtor. Odată examenul trecut, dacă nu era primită în Teatrul Național, îi rămânea să se angajeze într-o trupă de provincie, să colinde țara, vecinic cu boccele în spinare, cerșind pela micile autorități din județe desfacerea biletelor, primind curtea polițailor, dormind pela hotelele de rangul al treilea, în cel mai bun caz în tovărășia impresariului, mai statornic în gusturi, sau a prefectului, (deputații și senatorii fiind, se înțelege, toți la București). Mizerabilul trai al actorilor de provincie îl aflase Aglaia din tânguirile unei trupe răznite odată în Capitală, și cu care, întâmplător, debutase ea, la Dacia. A! traiul! asta îl știau toate elevele conservatorului de declamație și, ca să nu-l ducă, ce n-ar fi fost în stare să facă!

Unchiul Matei încă nu ajunsese ministru. To-tuși reușise să capete dela el un bilet de recomandație către unul dintre membrii comitetului teatral. Ca să-l poată obține, mă-sa alergase la fra-tele ei, la hangiu, — pentrucă pe ea Matei nu voia s-o cunoască, — și, în sfârșit, Guță, drăguț ca în-totdeauna, și pentru că-l recomandase unei prietene căreia îi făcea curte, i-l adusese.

Dar ciocoiul din Comitet nu se prea amesteca în hotărârile comitetului, și-apoi care altă fată nu avea două trei recomandații? Disperată, așa dar, vedea Aglaia apropiindu-se examenul. Mai erau două zile. Ca un instinct o mâna mereu către teatru, pela care tot se mai abăteau câțiva actori, deși stagiunea se terminase.

Fusese inspirată în ziua aceia. Fără să știe de ce, cu un adio în inimă-i descurajată, urcase scara, trecuse prin coridoare, printre decorurile multe, vechi, aruncate, și pătrunse până pe lângă scenă. I se păruse că nu e nimeni în juru-i. Se uită în dreapta și ’n stânga, i se deprinseseră ochii cu întunericul de zi al scenei.

Și de-odată înțelese că mai este cineva acolo. Întorsese capul, și-l văzu, la zece pași depărtare, pe Tulpin, unul din actorii de temelie ai teatrului, profesor la conservator, unul din cei care hărăzeau destinele.

De multe ori o îngrămădise Tulpin pe culoarele înguste ale conservatorului, dar ochii lui reci o fixaseră numai, și profesorul trecuse mai departe, ca după o glumă de care nu avea să țină nici odată seamă.

Tulpin râdea... Și de-odată fata auzise prin vă-jiitul urechilor:

«Vrei să-mi vezi cabina?» și înțelesese că marele actor o chiamă.

Ce noroc avusese! Mai erau două zile până la examen. Eleve tot așa de bune ca ea, mult mai protejate unele, treceau prin aceleași friguri de așteptare. Și l-a urmat pe Tulpin în cabina lui. Nimeni nu-i văzuse. De cum pășise către el, din locul în care stase nedumerită, pricepuse că un ceas hotărâtor a sunat în viața ei. Pe bărbatul care-i vorbea șuerând la urechea ei, cu flăcări pe buze, după ce o petrecuse în cabina lui meschină, cuprinsă de mijloc, ea nu-l mai vedea ca odinioară: o mască cenușie, boțită pe un maxilar rotund de gras ce era. Cum anume îl văzuse? n-ar fi putut spune! Pe o masă erau boeli actoricești... și o vestă de arlechin... și un țilindru clac. Și canapeaua...

«Ai să fii aici, actriță, ca mine; pe onoarea mea! Eu am să-ți dau replica totdeauna» suflă el, în neastâmpărul și graba cari îl prididiseră.

O pată roșie, mică, rămăsese pe canapea, mărturie. Ștergându-și sudoarea depe frunte și depe ceafă, aplecat cu interes asupra urmei, cabotinul, când totul se terminase, spusese râzând:

— E ca o pată de fard...

Neașteptatul protector se ținuse de cuvânt: o susținuse din răsputeri și reușise s-o aducă-n teatru.

In alte două rânduri, când o poftise la el acasă, reușise s-o strecoare pe Aglaea în două piese, primite în repertoriu tot mulțumită trecerii lui. Actorul fusese cinstit cu desăvârșire față de ea; își plătise totdeauna gusturile! Aglaia trebuia să-i fie recunoascătoare, cu atât mai mult cu cât, ca adânc cunoscător al lumii ce era, Tulpin nu-i strâmtorase libertatea, cu o iubire nesăbuită, cu gelozie și cu povețe. Uneori, parcă nici n-ar fi cunoscut-o, așa trecea pe lângă ea de nepăsător.

Și norocul din noroc purcede. Printre craii tineri și bătrâni, care se amestecau printre culise cu actrițele și cu actorii, senatorul arhimilionar Mascaragachis, cum era miop, luând-o drept alta, mai elegantă, mai «ansată», Artemisa, o sărutase pe gât, pe Aglaia.

Pe semne că Artemisa nu se înfiora sub să-rutare, prea obișnuită cu bărbații. Milionarul se prinsese din clipa aceia, și Aglaia îl purta și-l lăsa acum, ca pe mănușa ei.

Cu multele toalete, cu blănurile scumpe și cu nestimatele, spori și însemnătatea ei pe scenă. Cine, mai cuviincios decât ea, putea să joace o marchiză? Pe când înainte nu îndrăznea să ceară un rol, acum era solicitată. Avea cu ce să-l susție și avea și prieteni. In teatru nu este de ajuns, ca femee, să ai talent. Fără o bogată garderobă nu poți juca, decât în rarile piese în cari personagiile sunt în haine de rând. Și nici în piesele acestea, în acelaș rând de vestminte nu poți înfrunta spectatorii, lacomi de decolteuri, de fast, de mode, de veșnica premeneală.

Cu toată distanța, firă durere și remușcare str-bătută, dintre existența ei îngrijorată și mizera și belșugul desfătător în care viețuia, Aglaiei i se părea că fericirea ei are un vierme, ca mărul domnesc rumen. Nu avea nici o supărare. Toate voile și capriciile i se îndeplineau, ca lui Aladin din povestea lămpei fermecate. Până și maică-sa începuse să-l depărteze pe Gheorghief al ei și că-pătase gusturi mai aristocratice, — acum avea un căpitan. Mascaragachis îi umplea pantofii cu lacrămi, când ea, iritată de dragostea lui neputincioasă, trecea din dormitor în altă cameră, sau se culca, înbufnată, pe canapeaua dela picioarele patului comun. Avea șaizeci de mii de lei, puși pe nu-mele ei și un teren viran pe bulevardul Pake.

Și totuși ca o diziluzie aproape de desgust, îi umbla vag prin spirit.

O birje muscălească, cu vestitul Mișca pe capră, venea val vârtej pe sosea. Trăsura ținea burduful ridicat. Când fu în dreptul ei, Aglaia privi în lăuntrul birjii, la perechea ce se vădea de departe.

«Unchiul Matei! se miră ea. Cu afurisita de Margareta Zisu! Avea în urechi perechia de soli-tari, cumpărați de el, în ziua în care a venit la putere, — urmă nepoata să judece. Și-a dus ne-vasta la balamuc, și petrece! Ce sgripțoroaică de femee și nevastă-sa. Prea bătrână pentru el. Tine-rețea...»

Și Aglaia înțelese pricina mâhnirii ei. Mascaragachis era gârbov de bătrân. Privind corpul ei tânăr, când, ea, nepăsătoare, se desbrăcă nenorocitul avea extazuri de admirație desgustătoare. Ca un om de ceară pus la dogoarea unui cuptor: liniile feței lui cădeau; carnea depe umerii obrajilor i se topea; sârma care-i ținea falca de jos se deslega și nu mai avea putere să se țină încheiată, brațele bătrânului atârnau; genunchii moi, se sprijineau între ei; tot omul stătea gata să curgă în hainele lui ca o piftie. Ochii, tâmpiți, nu aveau puterea să exprime rugămintea și admirația, care-i trecuseră o clipă prin cap.

«Tu n-ai iubit...» își aduse aminte Aglaia un, crâmpei de vers. Amintirea lui Tulpin nu putea s-o mângâe. Cei doi trei bărbați, pe cari în treacăt îi mai cunoscuse, ca și cei care îi ținuseră calea, nu-i fuseseră dragi. Trebuia să-l placă, cel puțin, pe omul care ar fi iubit-o. Un amant, așa dar!

Un amant. Un om gelos: adică mai mult ros de egoism decât de iubire. Un acaparator nesățios și fără milă, cum îl zugrăvea Ecaterina, prietena ei, pe amantul care n-o mai părăsea de doi ani și i se ținea de pași, ca umbra! Un stăpân, căruia să-i dai socoteala de clipele tale, de banii tăi, de luxul tău, de gândurile cari acum te fac să zâmbești și acum te întunecă; de căldura cu care ai jucat cutare rol, de ochiada aruncată ție, pe scenă, dintr-o lojc.

«Păstrează-ți inima, dragă; îi spusese Ecaterina; nici cel mai cumplit dușman al tău nu e în stare să te chinuiască într-un an, cât te canonește un amant, într-un ceas. Mijloacele lui sunt multe, ne-numărate, și tu te faci mai simțitoare ca vârful limbii. Și-i suferi la nesfârșit, ori și ce, pentru că-l iubești, cu cât e mai furtunos, mai schimbă-tor, mai îndărătnic și pentru că ai nevoe de el, ca peștele de apă. Ți se pare une-ori, în toiul suferințelor, în clipa în care te sângeră, că dacă ar pleca atunci, n-ai mai putea trăi!»

Aglaia își aducea aminte că și atunci când o ascultase, fusese adânc impresionată de jelaniile E-caterinei, și că ar fi vrut să-l vadă pe amantul prietenei ei.

De ce-ar fi vrut să-l vadă, abia acum își da seama: chinurile Ecaterinei, deși o spăimântaseră, îi plăcuseră totuș, cum le plac fricoșilor poveștile cu stafii.

Roțile trăsurii se învârteau acum pe asfaltul Căii Victoriei. In coliviile lor de sticlă, luminile felinarelor păreau canari galbeni, de aur, luminoși.

Gândul că Mascaragachis o aștepta, ‘posomorâ privirea frumoasei artiste și-i încruntă sprâncenele. Căuta să se gândească la lucruri plăcute, își văzu aevea casa, de curând împodobită, mereu sporită, și îi zâmbi ca unei viziuni dragi.

Mascaragachis o aștepta, de sigur ca să cineze împreună, și apoi să meargă la vre un spectacol. Știa că ea nu joacă în seara aceia. Bătrânul cuteza s-o plimbe pretutindeni, se fălea cu ea, ca și cum ar fi fost dovada că tot mai e tânăr căzătura.

Și o idee stranie îi trecu prin cap:

«Dacă ar muri lângă mine, în casa mea? se înfiora ea. Să mă trezesc într-o dimineață cu el mort în pat, țeapăn!...» își mări spaima, Aglaia.

Două trei pălării tari o salutaseră, și ea le răspunsese, urmărită mereu de închipuita priveliște a mortului, sgârcit, rece, în patul ei. Se încăpățâna să priceapă ce ar face cu insul care, ori cum, avea altă casă, avea familia lui. Cum avea să transporte cadavrul acasă la el: mai nainte sau după înștiințarea autorităților? In cămașe de noapte? sau să-l îmbrace mai întâi? Să-i pue pantalonii pe picioa-rele țepene, să-l țină copăcel, să-i desfacă brațele și să-i petreacă haina?... Și odată îmbrăcat, n-ar fi fost mai bine să-l întindă frumos pe trotoar, cât de departe de casă?

Ce smintită sunt, îngăimă ea, și opri trăsura în fața unui magazin. Coborâ, patronul magazinului o zări, și veni până la ușe întru întâmpinarea ei, salutând cu tot bustul, până la pământ.

— N-am venit să cumpăr, se dumeri ea. A, da! iată ce te rog. Știi că sunt clienta dumitale. Să trimeți mâine la mine cu un cont falș, se înțelege, de douăsprezece mii de lei.

— Mă rog, da, cu plăcere. Înțeleg, nouă nu ne datoriți decât o bagatelă, câteva sute de lei.

— Poftim, acelea le achit chiar acum.

— Nu, ertați, ertați-mă, lăsați...

— Trimiteți mâine la ora nouă dimineața. Bărbații deschid greu punga. La revedere.

Negrele vedenii pieriseră și Aglaia aproape mulțumită de întorsătura pe care o dase gândurilor ei, iarăși în trăsură, se îndreptă spre casă. Avea să-l stoarcă pe moșneag de sute de mii de lei, repede, pentrucă se hotărâse să se cotorosească de el.

«Ce suntem noi, femeile astea, decât niște jucării, niște unelte de plăcere, pe cari ciocoii, tineri și bătrâni, înfumurați, vițioși, putrezi, maniaci, antipatici, le uzează până la ruină? Nu sunt eu un fel de balamuc și de sanatoriu pentru prăpăditul de Mascaragachis? Familia lui, și chiar nevastă-sa, despre care se știe că trăește cu tânărul Griboșteanu, care o toacă, nu-mi datorează recunoștință? Ce s-ar face cu el, când i-ar lipsi jucăria care sunt eu? Făcut-a ceva, ca să mi-l răpească? Nu știe și gi-nere-său, și nu m-a întrebat, trecând pe lângă mine tocmai când puneam o mie de lei pe roșu la cazinou: «Ce-ți face junele, pardon babacu?...» Și ce prost și ginere-său, și-n ce palate trăește, și din câte moșii suge și nu se mai satură!»

Când trăsura se opri în dreptul porții, Aglaia, văzându-și casa luminată la toate ferestrele, își aduse aminte că-i făgăduise lui Mascaragachis, că va fi de vreme acasă. Nu sună la scara principală, unde ar fi venit camerista să-i descihdă, ci dădu pe din dos, ca să treacă prin apartamentul mă-s, așezat lângă bucătărie.

Când să intre prin ușa tindei de din dos, se izbi piept în piept cu un individ, îmbrăcat nemțește de altfel, cu pălăria tare. Necunoscutul bolborosi un bună seara, nepregătit, și se scurse pe lângă ea, repede.

In odaia mă-si, Gheorghief, în picioare, iar maică-sa, încruntată, pe scaun, la un colț de masă, se ciondăniseră parcă.

— Cine era domnul care a trecut acum?.. întrebă fiica.

— Tocmai asta întrebam și eu! se legănă țanțoș pe picioare, Gheorghief. Și dacă dumneata, că ești fiica dumneaei, se chiamă, nu știi, ce ai să zici când ți-oi spune eu că l-am găsit aici pe individul ăla? că este comisarul circumscripției și că se afla desbrăcat?...

— Nu l-ai găsit desbrăcat! protestă Maria Bugulescu.

— Era numai în vesfă; haina era pusă colo arătă cu amândouă mânile Gheorghief, și se clătina pe picioare. Și s-a îmbrăcat, sub ochii mei, urmă el, amărât stăpânindu-și furia, și a plecat când dumneaei i a făcut cu ochiul să se care. Cucoană!...

— Ești beati Nu știi ce vorbești! Față cu fie-mea asemenea cuvinte... Se cunoaște că vii dela alegeri! se indignă, roșie, Marița. Știi, se adresă ea fie-si, azi au fost ultimile alegeri de deputați... Matei...

Aglaia nu mai asculta și eși pe ușe. Trebuia să vadă ce e cu Mascaragachis. Omul aștepta poate de mult.

Într-adevăr, bătrânul, în culmea plictiselii și înfricoșat și de larma de voci aspre ce străbătuseră până la el, deschisese o carte ilustrată, și privea ca un copil la poze.

— Bine c-ai venit! o primi el. Era să mor de urât!... Dar ce sfadă se aude?

— A, nimic! Niște veri de-ai mamei și-au adus aminte de lucruri vechi, petrecute odinioară. Nu știi cum sunt neamurile?

— Veri de-ai tăi? Va să zică rude cu ministrul, cu Matei Dumbărău? Mi-ar fi plăcut să-i cunosc. Aș fi tare onorat. Știi că nu-l cunosc pe noul ministru? Cu Mascuris eram foarte bine. Ori și ce afacere o aveam, eram sigur de reușită, pe vre-mea lui. Voiam odată să scot niște pământ din mânile țăranilor. Voiam să unesc două petice bune de moșie la olaltă, și mă împiedicam de o țarină de-a lor. Mi i-a gonit pe țopârlani de-acolo... Veri ca ministrul l... Mama ta făcea bine să-i aducă aici! nu se mai luau la harță, și abea aveam și eu cu cine să-mi perd vremea.

— Nu sunt oameni de condiția ta socială... desluși cu bunăvoință Aglaia, supărată pe mă-sa și trăgând mereu cu urechea.

Cearta de sub acelaș acoperământ se întețea.

— Păcat că sunteți neam de ministru! urla bețivanul gelos. De aia nu vrea să știe de voi! Actorițe... asta sunteți!

Glasul femeei nu se auzea. Ea vorbea încet, blajin, ca doar se va scoborî și vocea iabrașului.

— Mă insulți în partid, Marițo! răcnea el.

Și mai apoi.

— Eu și altul ca mine facem întrunirile și alegerile. Fără mine și fără altul ca mine, nu venea frate-tău la putere. De nu l-oi da afară din pâine pe comisar, cu toată legea lor a nouă!.. se lăuda furiosul.

Mastaragachis nu auzea ce spune amantul tras pe sfoară, dar sgomotul îl turbura totuș:

— Ce vrea, frate? o întrebă el pe Aglaia, pricepând că un singur om face toată zarva. N-ar fi bine să-i dăm ceva? Să-i dăm ceva ban? Cred că s-ar potoli.

— Fugi de-acolo, să nu-ți aprinzi pae-n cap!

— E așa de mândru? E un prost, va să zică?

— Nu e mândru, e cam beat; și apoi te pomenești că se nărăvește.

— Eu zic să-i dăm. Nu știi ce mi s-a întâmplat odată mie, acum vre-o douăzeci și cinci de ani. Mă găseam din întâmplare la Bacău. La Bacău sau la Iași, nu mai știu. Orașele astea le confund totdeauna. Și ce să vezi, polițaiului i se năzărise, așa era tot ca ăsta puțin cam beat, și mă poftește la poliție. Ii păream suspect. I-am spus că voi fi deputat, că rudele mele așa și pe dincolo. Pace! Scot și-i dau o bumașcă de o sută de lei. Ce să vezi, nu mai scăpăm de el! Prietenie la toartă! M-a luat la Caffe Chantant, și ce crezi, frate dragă? m-a recomandat uneia de-acolo, amanta lui, și voia cu tot dinadinsul, mă înțelegi? cu amanta lui! eu! Bine înțeles că în vremea asta eu comandăm la șampanie!.. Și însuși antreprenorul venea să ne servească, din respect pentru polițai, stăpânul lui! N-ai idee ce josnici sunt oamenii ăștia, ca să adune bani! Și ce dracul fac cu banii la urmă, dacă nu sunt nobili și galantomi?.. Și atâta a băut în onoarea mea, polițaiul care voise să mă închidă—îi fusesem antipatic la început, — că l-am lăsat sub masă, beat mort, când m-am dus cu ea, cu metreasa lui și cu încă una, sus, la hotel. Se petrece bine și în provincie... Păcat că snnt oameni ordinari. M-am ales c-o boală!...

Dar ce facem, frate dragă, cu vărul matale? îi dăm eeva?

Tocmai se auzea un sgomot de ușe trântită.

— S-a isprăvit! răsuflă ușurată Aglaia. Și ca să arate că lucrul n-o îngrijorase de loc, începu să cânte și să-și schimbe toaleta.

In seara aceia cinau la Iordache, în cameră se-parată. Așa voia Aglaia, pentru că acolo pregătea ea o scenă iscusită, pentru vestirea sumei de douăsprezece mii de lei, bani ce trebuia absolut să-i numere Mascaragachis a doua zi.

Aci este iarăș vorba de poet, și de fratele lui, și ne supără vorbăria și sângele rău pe care și-l face singur, un naiv

Meșteșugul strângerii dărilor de către comună, cu folos și pentru el, îl deprinsese bine Iancu O-prișanu. Pe contribuabilul încăpățânat, care nu știe «să miște din urechi», când agentul fiscului, cu vorbe dulci pe de o parte și cu semne vădite din ochi și din degete îl îmbie, iar pe de alta îl deslușa că-i poate face boclucul, pe catâri cu alte cuvinte, Iancu îi «executa»

Avea totdeauna la îndemână, la un colț apropiat de stradă, așa ca să se zărească și să nu se prea vadă, pe dorobanțul percepției, cu darabana de gât, cu ciocănelele înfipte în curea, cartușe colosale și sigure de țintă.

Și groaznic o mai bătea toba, împelițatul de dorobanț, când era de serviciu cu Iancu. Avea și de ce. Fostul acsizar nu-l lăsa flămând și însetat mai ales, când îl lua cu el.

La răsbubuitul tobei se simțea mahalaua fier-bând și înghețând, ca într-o lingoare. Câte o pildă de astea căuta s-o dea răilor platnici, la fiecare săptămână, omul care-și pătrunsese meseria.

Blestemele nu-l mai săgetau, bocetele nu-l mai înduioșau și știa să silabisească în disperările cu părul vâlvoi și cu ochii holbați, ca părintele Clondir în ceaslovul lui.

— Statul cu ce să-și hrănească funcționarii? striga Iancu, încruntat după cuviință. «Trage-i băete!» se întorcea el către toboșar, care asvârlea din ciocane, îndârjit.

De cele mai multe ori, omul nevoiaș se repezea prin vecini, înfiorați și ei, ca un vârtej, și aducea o parte din dajdie, sau atâta cu cât să împace pe agentul de percepție. Și reprezentația se sfârșia cu împăcăciune.

Era mai jalnic când datornicul Statului sau al Comunei nu avea de la cine să împrumute, și se vedea nevoit să-și lase lucrurile, scumpe lui, că-rate afară din casă, îngrămădite buluc în drum, duse la vre-o piață din apropiere, ca să fie vândute. Atunci se întâmpla des ca nevoiașul să se răsvrătească, să se repeadă adică la oamenii stăpânirii cu pumnii ridicați, cu toporul în mâni.

Bietului om răsvrătit i se păruse totdeauna birul o năpaste și cu armata două. Ceri făcuse lui Statul sau Comuna, ca să vie să-i ceară și la urmă să-i ia cu sila, ori cu puterea, avutul lui? Ii dădea de lucru? Ii lumina casa și ulița? Ii pietruia ograda și drumul? El muncea cu brațele pe unde apuca stâlcita colibă și strada lui zăceau în bezna întunericului; iar pe drumurile bătute în de obște de el, rând pe rând mocirla și praful îl înglodau și-l orbeau.

Iancu Oprișan își făcea datoria lui din plin. Și dacă se întâmpla să dea peste oameni de înțeles, nu peste zurbagii, pe care să-i ducă și pe la secție, să le mai dea de lucru și comisarilor, se împăca și cu cinci lei, — dați lui.

Era mai mulțumit așa, firește; el nu era rău din fire. I-ar fi plăcut să trăiască cu toată lumea în bună înțelegere. Percepția nu pierdea, sorocul se amâna, doar arât. Nevoiașul avea să plătească o-dată și odată, nu putea să lase ca să! se vândă, în cele din urmă, bordeiul pentru bir.

Negustorii, oameni mai frecați cu lumea. israiliți cu frica în sân, nu prea ajungeau până la bătaia tobei, deși erau mai des încolțiți de agent și mursicați. -

Vorba lui Rosenberg, manufacturistul, trecuse din gură în gură în suburbia încreditițată lui Iancu, și avea să colinde, de sigur, pe la toate sutele de neguțători ovrei din Capitală:

«Nu pentru că suntem fricoși dăm «șpagă», dar nu vrem să ne punem rău cu autoritățile; un pu-rice de pe gâtul domnului epistat, ustură mai rău, când sare pe mine, și suge mai al dracului, decât un frate de al lui crescut la soția mea!»

In general, nimeni nu-și plătește darea la data ei, la termen, de cât silit. Dacă funcționarilor, de Əxemplu, li s-ar număra lefurile, fără să li se ceară dovada că au plătit dările, nici unul dintre ei nu s-ar simți dator să le plătească, și ar găsi zeci de mijloace ca să încalce legea. Bogații: moșieri, proprietari urbani, fabricanți, negustori, pun toată greutatea și trecerea lor în joc, ca să fie cât mai puțin impuși, amână plățile dărilor cât pot de mult; și un biet Iancu Gprișan, nu le poate bate darabana, firește, pentru că ar sbura din slujbă cu ea în cârcă.

Cu tot stăvilarul atâtor greutăți, veniturile țării, ca apa curgătoare a unui rău, se varsă bine pe deasupra parapetului de lemn, nu stă, și multe mori și până de mai devale de zăgaz se învârtesc și macină și dau zor. Iar prin crăpăturile împăpurite ale stăvilarului, țâșnesc stropi și pentrii funcționarii veniturilor.

Iancu învățase meseria cea nouă, dar nu se desbărase de băutură. Nu bea mai mult ca odinioară, dar îl picnea mai lesne beția. La barieră mai avea vreme să tragă un pui de somn, după un fleac de chef. Aici, toată ziua era într-o alergătură și dela o cârciumă la alta. «Ho, c-om bea!» striga el, de cum intra, și aruncând hârțoagele dela subțioară și pălăria pe o masă, poruncea.

Când își da la o parte părul depe frunee boltită frumos, semăna cu frate-său, poetul, lucru de care nu știa să fie mândru. «Ho, c-om bea!» mai ră-sufla Iancu odată, așezat pe scaun, cu sticla dinainte, gata să toarne în atâta pahare câți inși se aflau în clipa aceia de față.

Toate până la o vreme. Într-o zi i se înfundă. Pierdu o condică.

Când se trezi fără hârțoaga încredințată lui, bătu toate crâșmele, întreba pe unul și pe altul, din prieteni și din contribuabili, în zadar!

Perceptorul șef, și așa nu era mulțumit de el. Tot respectul avut pentru un egal, pentru un fost șef de acsize, se spulberă.

— S-a mai pomenit? spumega el. Am să te bag ia pușcărie!

— Am furat-o? Ce era să fac cu ea? S-o găsi!..

— Ți-am făcut raport de dare afară din slujbă, să știi!

— N-am nevoe de slujba dumitale! se rățoi mândru fostul șef. /

— Să nici nu mai dai pe-aici! liotărâ perceptorul.

Condica perdută fu adusă la o săptămână, de un călugăr. Monahul petrecuse și el într-unul din depozitele de vinuri colindate de Iancu, îl băuse, ca toată, lumea, pe agent, iar când fostul șef de acsize plecase uitându-și registrul prețios, — omul bisericii îl luase, îl ascunsese în sutana lui și plecase. Prea cuviosul monah cercetase condica, îi cântărise însemnătatea în sihăstria neprihănită a chiliei lui dela Cernica — cu gând că ar putea-o vinde cui-va. In cele din urmă o adusese la percepție, de unde însă nu primi nimic, luat repede și înfricoșat cu raderea bărbii, de către iscusitul perceptorî

Condica fusese găsită, dar Oprișanu își pierduse slujba. Prevăzător nu fusese: nu agonisise ceva bani. Dragostea de băutură nu i se stricase. Ca un fel de rușine îl ținea departe de fosta lui suburbie. Părinții lui nu aveau după ce bea apă. Frate-său, la care nu s-ar fi aplecat, abia avea pentru el, din cei patru lei pe zi, cu care era plătit la gazetă. Străbătând Bucureștii, căzu într-o zi în ceata conului Mișu. Cu ăsta încaltea nu pierea omul de sete.

Era dimineața. In coada cetei se luase ca un scai și un odăiaș de minister, în uniforma lui, cu chipiu pe cap, târâș grăpiș. Conu Mișu mergea în cap, mahmur din ajun, privindu-și la răstimpuri, cu bunătate «damblagii» cum le spunea el. La fie care colț de uliță intrau unul după altul, șeful întâi, ceilalți, împreună cu Iancu Oprișanu, la întâmplare, odăiașul în coadă.

Pentru că era dimineața, «ca să se dreagă», beau coniacuri, în păhărele mici, cu câte o fărâmă de zahăr înăuntru. Plătea conu Mișu. Nimănuia din șleahtă nu-i trecea prin cap că ar putea plăti el, când erau cu cel mai popular om al Bucureștilor, cu conu Mișu.

La un timp, odăiașului se păru că poate face un pas înainte, spre șeful care sta rezemat de tejgheaua negustorului, privind, vag în păhărel.

— Să trăești, coane Mișule! răcni servitorulr plin de umilință. Dumneata ești tata-al nostru! Să vezi ce este: am un proces și mi-a spus adineaure dela dumneata de acasă, că acum chiar te duci la tribunal. M-a dat în judecată un hoț de chiriaș, care nu voia să-mi plătească chiria, și vă-zând eu așa, într-o zi, când el era la lucru și ne-vastă-sa era dusă și ea, că e spălătoreasă, i-am vândut din lucruri, ca să-mi iau dreptul meu.

— Pușcăria te mănâncă, damblagiule! se dădu pe spate conu Mlșu. Intri tu în casa omului, când nu e el acasă, bă?

Odăiașul se tăcuse mic, îngenunchiase aproape, și umerii i se tot apropiau de-asupra pieptului.

— Am venit la dumneata, coane Mișule, sărut mâna! scânci el.

— Norocul tău, c-ai venit la mine, damblagiule! Te scap, bă! Dar cât dai tu? Eu nu sunt avpcat fără onorariu, băiatule!

— Cât ziceți și dumneavoastră!... Ca un om sărac ce sunt...

— Să intri casa omului, când el nu era acasă? Da ce erai tu, procuror mă? Mă! ai noroc cu mine. Să-mi dai puțin mă, trei piese, cincisprezece lei.

— Dau chiar acu! Dau...

— Nu! îl opri conu Mișu. După ce ți-oi câștiga procesul. Să te achite Judecata; să scapi de gros!

Odăiașul înțelese și se dădu iarăși la spatele altora. Hăiticul tot, din cârciumă în cârciumă, ajunse la tribunal. Erau orele unsprezece.

Conu Mișu intra din secție în secție, sta cât sta și iarăși își arăta damblagiilor lui vecinicu-i lăgănat, ochii înotând, într-un fel de duioșie de om băut. Ceata se muta mereu, așa, ca să nu se piardă de stăpân.

Într-un rând conu Mișu răsări împreună cu odăiașul în uniformă. Fusese și cel din urmă proces al avocatului elector.

— Scoate banii băete! sughiță apărătorul, împresurat îndată de damblagii. Te-am scăpat! Ai văzut? Fără mine pușcăria te mânca!

Impricinatul avea banii în palmă. Ii scosese din sala de ședință, de unde pricepuse din ochiadele judecătorilor că e achitat, și din șoaptele lor, cu capetele plecate unul spre altul, într-o înțelegere, totdeodată supuși, prietenos și batjocoritori. Apărătorul sughițase la fiecare trei cuvinte. Mulțumit așa dar, îi întinse el avocatului, una peste alta, cele trei piese cerute și, având treburi pe semne, stătea gata să plece.

— Stai, că nu-i așa! Care va să zică trei piese! le arătă conu Mișu, în degete. Se le împărțim, damblagiule! Stai! una e a mea, una e a ta, și a treia s-o bem!

Și ceata, râzând, unii, cei mai treji cu ochii înlăcrămați de bunătatea conului Mișu, o porni la alte cârciume.

Asemenea fapte povestite ca parabolele din om în om, încununau capul deputatului care se clătina veșnic pe picioare, cu un nimb luminos, văzut limpede de mulțimea nevoiașe.

Gâtlejul nu i se usca de focul băuturii, dar mâncarea îi lipsea câte odată lui Iancu Oprișanu. Noroc că bețivul nu prea știe ce e foamea și o pofeclește fudulie.

Aceiași oameni cari arunca: pe tejgheaua cârciumarului hârtiile de douăzeci, cu nepăsare și dispreț, dacă Iancu îi lua de-o parte, ca să le șoptească la ureche o vorbuliță: «dă-mi nene doi lei împrumut...» după ce se pupaseră ca bețivii, aceiași oameni găseau în mintea lor împăenjenilă de alcool un motiv oarecare, și refuzau împrumutul.

Tot acasă, la nevoiașii lui părinți, își potolea foamea, oropsitul. Tată-său, în lipsă de lucru, luase capra la spinare și câștiga cu tăiatul lemnelor, uneori. Frate-său lăsa bătrânei mame și el un leu doi, după cum putea rupe dela gazetă.

Vrednică de zugrăvit era masa lor. Toți patru în jurul unei mese de brad, în bordeiul pocâltit: tatăl, ca un mamut păros, cu mădularele mari, ciotoroase, cu ochi cari păreau că nu pot privi decât în pereți și în pământ, scormonitori totuș, înciudați și neîncrezători; cu mâni butucoase, noduroase ca el tot; muma, de culoarea aramii vechi stafie uscată, slabă, gata să se frângă, atât de știrbă că buzele-i intrau în gură și păreau strânse în gingii, — o mucenică din icoanele străvechi, afumate; Iancu, fostul șef la acsize, rumen tot de buhăeals beției, încă frumos, cu privirea stinsă, aproape îndobitocită a oamenilor învinși de patima lor, patimă lipsită dela o vreme de plăcere, ajunsă nevoe poruncitoare; și în sfârșit, poetul, plăpând ca un vârf de creangă nouă, străveziu, cu privirea nedumerită și plină de întrebări sfioase, turtit, teșit, scofâlcit ca un mănunchi înalt de trestii firave, singur în drumul furtunii.

O lampă acățată de un cui în perete, suferea parcă arzând, pâlpâia, asuda aidoma ca stăpânul colibei, ca bătrânul Oprișan, care gâfâia și nădușa tot timpul mesei.

Lumina săracă, neîndrăzneață, a lămpii, făcea ca umbrele unora din capete să cadă asupra mesei. Lumina bătând din spatele moșneagului, făcea ca umbra hârcii lui să cadă asupra castronului în care întingeau toți cei patru. Și cum castronul era a-dânc, și cuprinsul lui nu se vedea limpede, umbra, lumina și mâncarea se învălmășau ciudat, hidos. Poetului i se părea une-ori că întinge înfr-un craniu.Înfiorat privea în jurul lui. Lumina galbenă și bolnavă lăsa colțurile scundei încăperi, năbușitoare ca un cavou, pline de draperiile negre și clătinate ale întunericului. Omul tăcea. Astma bătrânului râcâia tăcerea ca o ghiară neputincioasă. Numai dacă Iancu pliscăia, mâncând cu poftă, scăpăra o notă de viață în cuprinsul posomorât.

Cât dorise Mihai să se depărteze de căminul părintesc, care simțea că-l vestejește! Adânca deosebire dintre el și părinții lui îl durea și îi mustra cugetul, fără s-o poată micșora. Pe ei nu-i pu-tea schimba, pe Əl de-asemenea.

Ei nu-l pricepeau, nu-l iubeau, îl răbdau numai, ca pe un copil vitreg, care mâine poimâine, cine știe? poate va aduce mai mult câștig casei. Nu numai atât, — ei urau la copilul lor, tot ce i se părea lui că are mai de preț.

Mânile lui delicate, erau pentru ei chezășia că n-are să câștige nici odată destul; fața lui trasă, visătoare, n-o alegeau cu plăcere dintre chipurile de oameni dragi, ci din potrivă, le trezea în minte, ca ceva ursuz, un simțământ de respingere și de împotrivire.

Mulțumiri drăcești încălzeau pe bătrâni când găseau câte o carte. Fața uscatei mucenice sta plecată, stăruitoare ca setea lui Iancu de băutură, asupra focului care mistuia hârțoaga lui fiu-său Mihai, găbuită de ea.

Întâi cartea par-că voia să se mistue toată deodată. Se împresura în văpăi mari, ardea cu vâlvoare; apoi flăcările se potoleau; foile de pe de-asupra se mișcau ca vii; coperta mai groasă se scoroja, se încovoia cu geamăt slab.

Răbdătoare, muma poetului aștepta. Știa bine că nu s-a isprăvit. Buchisea cu cleștele, întorcea și desfăcea în sobă foile cărții, tot mai scrumite, în sfârșit nimicite.

Dar ura lor instinctivă, dreaptă la ei, pentru schimbătoarea lumii, pentru aceia care-i pusese la fundal societății, nu-l înrâurea pe fiu.

«Oare când oi tipări și eu un volum?» se întreba Mihai. Caetele lui treceau din prieten în prieten, și tot mai mult era tineretul care-l saluta adânc, îl cuprindea cu ochii mari, sfioși. Revistele luaseră obicei să-i publice versurile pe prima pagină. Nu se mai putea îndoi că e poet.

Guță Dumbărău, poreclit oratorul, nepotul mi-nistrului, îl întâlnise pe stradă, îl oprise și-l poftea pe la el. Ii citea regulat, spusese el, frumoasele producții, cu toată munca lui uriașe, ca debutant în avocatură și în viață politică. Guță se înscrisese în partidul lui unchiu-său.

Spicuia de ici de colo vorbe bune, încurajeri, dat părerea cea veche dăinuia și creștea. I se părea și acum lui Mihai, că lumea are alte gânduri decât ale lui, și că plăcerile fără prihană, ale versului, i sunt cu desăvârșire streine ei. Silința ajungerii cât mai sus, cât mai de grabă și cu orice preț, lua mintea și toate clipele celor cari până mai eri alaităeri visau, citeau, se împrtășau la o viață luminată, idealistă.

Avea dreptate Topolog, prietenul lui bun, când spunea:

— «Este seva mai presus de poezie? Știm cu toții că nu. Cărțile ce ni se pun în mâni la școală, cărturarii și cârmuitorii: sunt de aceiaș părere. Străzile orașelor sunt botezate cu numele poeților, li se ridică statui. Ei bine, ce fel de țară e Ro-mânia noastră, în care poetul nu poate dobândi în schimbul a tot ce e recunoscut ca mai presus de orice, în schimbul poeziei, nici belșugul în care huzurește un comisar de poliție? Și milogii depe ulițele noastre câștigă. Ce-ar fi ca un adevărat poet să se așeze la o răspântie umblată și să înceapă a cerși? Cui, te întreb, ar trebui să-i fie rușine, poetului sau ministrului școalelor și tuturor ocârmuitorilor, de toate culorile politice?».

Când îl auzea vorbind așa pe Mircea Topolog, poetului i se părea că e alt om. Călca și privea mândru în jurul lui și spunea versuri, ca dela o tribună. Dar de cum rămânea singur, cobora la păreri mai umile. Se vedea un biet preot al unei vechi și înlăturate religii, rămasă cu foarte puțini credincioși. Trebuia să predice în bisericuțe ruinate, aproape într-ascuns, să-și facă datoria față de el, de Artă și de ei, sărmanii credincioși neademeniți de marile catedrale ale halelor și ale restaurantelor. Puținii aceia, veniți la el, poate că erau cei mai buni, cei mai aleși fii ai pământului.. Pentru frații aceștia, necunoscuți, puțini, simț a că trăește poetul. Pentru făpturile acestea, al căror limpede ritm sufletesc nu fusese schimbat în larma de piață, conrupt de sunetul banilor, își împletea el strofele, ca o Consânzeană cosițele-i de aur.

«Ce sunt șcrabele din picioarele tale? se revolta Mircea Topolog, prietenul și binefăcătorul lui de totdeauna. Nu vezi că umbli pe lângă ghete, calci prin ele? De ce te încâpăținezi? Vreai să dea o pneumonie peste tine? De ce să am eu trei perechi, și tu nici una?» Și prietenul trântea o pereche din ghetele lui la picioarele amicului și, încruntat, sta înainte-i până când le încalța. «Îți vin!» se bucura Topolog. «Deși n-am mintea ta, la picioare semănăm leit!» și râdea cu hohote, pe când Mihai ținea ochii în podele.

Și cât de bine îi înțelegea stihurile, Mircea ăsta! El dacă le-ar fi scris, și nu le-ar fi găsit atât de mature și de pline. Și era natural să fie așa, găsea el, căci dacă n-ar fi fost întrecut, depășit în așteptările lui, mulțumirea i-ar fi fost mediocră.

De altfel, imaginea, prietenului acesta inimos, nu părăsea nici odată singurătatea în care scria, în ceasurile rodnice, trubadurul. De nu l-ar fi citit nimeni, Mihai știa că are un cititor, pe care nu l-ar fi schimbat pentru lumea toată. Și când se întâmpla ca să publice, iar poezia lui să fie așezată în fruntea revistei, Oprișan se bucura, gân-dîndu-se la mulțumirea lui Mircea, carele el cel dintâi remarcase frumusețile acelei poezii.

Dar cu tot neprețuitul avut al prieteniei, bardul suferea. Mizeria, ignoranța, nedreptatea, brutalitatea și obraznicul belșug din Capitală, din orașul acesta plin de grădini și dăruit cu cea mai strălucitoare lumină, se revărsau deavalma în el, și-i băteau inima și mintea una de alta nemilostiv. Chemarea lui de cântăreț, de îmbinător de sunete și de culori, amestecate cu o lacrimă curată, nu-l putea asurzi cu desăvârșire, în scandalul de toată ziua, în vuetul de hală, de zarafie hoțească, de tribunal despoetor, de chihotiri isterice și de hohote de satisfacție bestială. Candida și sfânta singurătate a poetului se turbura, se prihănea tot mai mult, iar rodirile poeziei se schimbau; în fructe amare, în care rumenul semăna cu sângele.

Un cerc de scriitori îl pofti la înfăptuirea unei reviste literare, săptămânale: «Prisaca». Aveau să fie cu toții șase: doi poeți, trei prozatori si un critic. înjghebarea avea sorți de izbândă, pențrucă găsise un editor.

Măgulit, Mihai primi din dopa vorbe tovărășia; sfatuiri zilnice începură, în vremea ce i-o lăsa liberă gazeta lui Griinherg și, în zece zile, «Prisaca» apăru. Primul număr se desfăcu în șase mii de foi: succes deplin. Ziarele, bine plătite de către editor, îi făcuseră «Prisăcii» o reclamă ca pentru cremele și săpunurile de toaletă. Afișe mari fuse-seră lipite alături de «Murdăria este oprită»; afișe mici se împărțiseră pe Calea Victoriei și pe strada Lipscani, pela ceasurile patru, când forfotea lumea.

Oprișan își văzu numele tipărit, obsedând luarea aminte a concetățenilor, alături de numele unora din miniștri, nume imprimate pe afișe uitate de pe când pomeniții erau în opoziție și țineau întruniri pentru răsturnarea guvernului.

Da, începea să fie cunoscut! Topolog își freca mâinile de bucurie, ca un copil. Editorul Prisăcii, om foarte bogat, voia să editeze și cărți. Manuscrisul prozatorului Tatulescu era la tipar și cartea trebuia să vadă lumina întrio săptămână. Planuri mari, de viață intensă, frământau micul cere de scriitori. Fără întârziere trebuia să apară și versurile lui Oprișan. Editorul îi spusese să se pregătească. Bani? nu putea să-i dea mai mult de 300 de lei. Poezia nu avea căutarea prozei.

— Numai 300 de lei! pentru ani întregi de muncă intelectuală, se sbârlise Topolog. Care o-bidă omenească, elementară, nu e mai mult plătită? O mârțoagă șchioapă îi mănâncă unui sacagiu mai mult de 300 de lei în doi ani, cât ți-a trebuit ție, Oprișan, ca să scrii visurile tale! Un volum... Dar dă-i-l! ce vrei să-i faci? Să nu te jicnească însă. Amorul tău propriu, foarte desvoltat, și pe drept, de creator, să nu sufere cumva... Vei avea un volum! gândește-te! Visul tău se împlinește! Ai putea avea două, ai material! se încălzea prietenul. Tipărește mereu! Te vei im-pune cu siguranță! Și, atunci..»

Și căutând să pătrundă viitorul, cercetând în gându-i lumea în care poetul avea dreptul să se impună, și mijoacele, după o îndelungată cugetare, Topolog râse nervos, plin de neputință, de deziluzie:

«Tot nimic, dragă Mihai! Dacă nu te foci gazetar, dacă nu vei scrie articole fulgerătoare, și nu vei învăța să perii hainele politicianilor, tot nimic! Sărăcia se va ține de tine, ca scaiul de oae. Și-o să îmbătrânești și tu, și-o să-i ceri vieții mai mult decât astăzi, când fără nume glorios și băețandru te poți strecura printre automobile, privind peste ele, la norii veșnic răscoliți de uraganele din cer; și frăgezimea ta o să se scuture ca florile salcâmilor, și ai să urăști înveninat viața, oamenii și pana ta de aur, care te-a ademenit și te-a înșelat. Tipărește-ți volumul, totuș! Dar nu pune mare preț pe succesul lui, pentrucă succesul lui moral cu cât va fi mai mare, va fi în disproporție cu mizeria ta, și va revărsa peste jicnirile suferite de sărăcie o lumină crudă, nemiloasă».

Neprețuitul Mircea nu era bogat. Era și el lefegiu. 300 de lei pe lună, atât venit avea.

«A, dece nu sunt eu bogat! se câina el. Am merge în Italia, Mihai, te-ași plimba prin Veneția; am sta în furnicarul Parisului numai trei luni de zile, și ne-am întoarce aici, se înțelege! Ca nimeni altul, scriitorul e legat ferecat de țara lui. Numai în graiul ei poate să cânte poetul. Țărani, meseriași, pot să-și lase patria: lucrul lor nu are naționalitate. Oamenii bogați se pot expatria. Bogații nici nu sunt Români, — prea ni-i mică țara și ignorantă, socot dumnealor. A! să nu crezi, că sunt Francezi, pentrucă îi auzi sclifosindu-se franțuzește. N-au nici o naționalitate: pur și simplu. Ei nu ne cunosc din literatura noastră, din care ne ar putea cunoaște, nu sunt crescuți în tradițiile patriei bune sau rele, asta e altceva! Sunt dați de copii pe mâna guvernantelor, ca să nu vorbească românește. Iar când sunt mari, oameni, când ne gavernează ca înaintea unor slugi hoațe, vorbesc altă limbă. Ei nu cugetă în limba patriei: gândește-te! Și cum n-ar fi așa, când spița lor e din Fanar. Se pot exaptria! Chiar ceilalți artiști, semenii voștri: muzicanții, pictorii, sculptorii, ar-chitecții, potsă-și desfășoare, și în Parisul, iubit de noi toți ca și la Beilin, creațiunile, talentul lor. Dar voi, scriitorii, nu vă puteți înstreina. Așa, că, de voi ar trebui să îngrijească mai întâi o națiune, pentrucă voi sunteți însuși sufletul ei, care n-o poate trăda, Tipăreșteți volumul! închee prietenul.

«Dacă aș fi legiuitor, mai spune Mircea Topolog, aș opri’ prin lege câte o sută de lei anual, tuturor celor hrăniți de Stat și celor cari au afaceri cu el, pentru, cartea românească. Aș sili pe întunecatul de funcționar să părăsească jocul de cărți, întins peste toată România, ca bacșișul și hatârul, cele două moșteniri turcești. Tipărește-ți volumul!»

Și, într-o bună zi, în ferestrele necercetâte de cât de autori, ale librăriilor, se zări o carte cu coperta albă «Tuberoze». Ia seara zilei aceleia, Topolog, în tovărășia autorului, îmbrăcat în haine nouă de sus și până jos, și-a băut o bună parte din leafă.

Aci ne găsim între doi oameni, fără seamăn de isteți, încât nu știm pe care să-l admirăm mai ne-cumpătat

Cum aleargă suveica printre firele întinse la țesutul prânzei, dcla un capăt la altul, așa alergase Guță Dumbărău printre studenții de ispravă și printre oamenii politici ai opoziției, vreme de patru săptămâni.

Întrunirile publice ale studențimii fuseseră tot atât de vijelioase ca cele de partid, și sălile gemuseră de înghesuială, pline, firește, cu tot aceiași oameni. Cei cu cari studenții își daseră mâna, nu-i lăsaseră să se facă de ocară.

Trădarea națională, scornită chiar de Guță, fusese o idee vrednică să fie răsplătită cu un mi-nister. Comitetul executiv al partidului înmărmurise de admirație, iar șeful se pătrunsese de valoarea ei. Gazetele partidului o aruncasetă asupra guvernului, ca pe un blestem.

Matei Dumbărău se temuse la un moment de prea marele succes al scorniturii. Putea să pară impus la minister de tămbălăul mucoșilor. Inrâuririle din afară de partid sunt ținute minte de credincioșii steagului, și răzbunate. Și Matei voia să fie ministrul partidului și al. șefului.

— Ce te-ai gândit să ceri, Guță dragă, pentru serviciile aduse de tine partidului? îl întrebă un-chiul, într-o după amiaza.

Erau numai amândoi, în camera orientală a palatului Mascuris, îngropați în divanuri acoperite cu covoare de Persia, tăcuseră mult, și fiecare se gândise:

«Ce-mi poate cere nepotu-meu ăsta, acum eșit în lume? Sunt curios să văd: are pretențiile unui nepot de ministru, sau ale unui fecior de cârciuciumar?» se întreba Matei.

Iar Guță se trudea:

«Acum să te văd, parveriitule! te lepezi de neamuri, ori te ìngrădești cu ele și ți le faci partizani?»

— Știi, nene Matei, începu dulce tânărul nepot, că tata stăpânește în București vre-o opt nouă locuri virane...

— Chiar eu l-am sfătuit să le cumpere.

— Foarte bine ai făcut. Din prevedere, de sigur. Dar l-au costat bani, și el n-are milioane. Hanul nu mai merge, comerțul tot se trage în centrul orașului, și suntem de părere să-l lase, să-l treacă altuia. N-ai fi supărat cred, dacă fratele dumitale n-ar mai fi hangiu.

— Cu asta și-a făcut averea! spuse cu glas moale gazda, și se așeză mai bine în divan.

— Să vândă locurile la particulari, deși prețurile lor s-au mai ridicat, ar însemna să aștepte... până când? Nu mă îndoesc că dumneata i-ai înlesni prin primărie vinderea unuia din locuri, dar pentru mii multe, ți-ar fi greu: sunt atâția consilieri, cari n-au căutat să fie numiți de dorul lelii, au interese, au de vânzare și ei, locuri, case... De ce nu și-ar face tata singur treburile? Cu alte cuvinte: crezi că i-ar sta rău să fie consilier comunal? Nu face parte, din cel mai însemnat, politicește, negoț al Capitalei? Cred că toți debitanții de spirtoase ar vedea cu ochi buni numirea unuia dintre ai dor. L-ași pune pe tata să înființeze o societate a negustorilor de băuturi, și te las să-ți închipui ce influență ar avea el acolo, ca membru al consiliului comunal, și ce înrâurire ar avea, asupra populației din Capitală, o societate de cârciumari. Și apoi tata e om, să mă crezi! Și mai este ceva: are două fete, surorile mele, nepoatele dumitale; cum le poate mărita un cârciumar, te întreb, și cum le po te căsători un consilier? Pe urmă, ia gândește-te ce neprețuit lucru e să ai în consiliul primăriei, nu un spion, nu un partizan, ci pe fratele dumitale!

Matei râdea. Tase, unul din părinții orașului, îmbiăcat în frac, cu mamelele lui femeești, gata să scoată, prin decolteul vestii de frac, pieptul scrobit al cămășii... Fratele mai mic, îl vedea parcă. Dar, nu era drept că toate alegerile și de comună și cele parlamentare, erau în cârciumă și de către cârciumari făcute? Dacă societatea aceia se înfăptuia, nu câștiga partidul o forță ne mai pomenită, în stare să aleagă chiar în opoziție?

Pe de altă parte, Matei era intrigat să afle ce năzuia nepotu-său, pentru el însuși. Propunerea lui Guță privitoare la Tase, îi convenea.

Privind în vârful ghetelor sale, ministrul întrebă:

— Dar poate el să lege un discurs cât de mic, așa... Sunt prilejuri când...

— Se învață. L-am descusut eu și-i cu o c. I-am vorbit. A fost tare nostim, voi să-și înveselească, unchiul tânărul nepot. L-am pus în fața oglinzii și i-am suflat, ca la teatru, o cuvântare... O spune destul de sforă tor. Pentru împrejurările de care: vorbeai, i-ași scrie eu discursul și tata, fii sigur că l-ar învăța pe de rost. Are aplecare. E Dumbărău! Da. Ei, ce zici?

— Vii să-mi spui un lucru de atâta însemnătate cam târziu. Nici nu-ți închipui câți s-au cernut în sita consiliului comunal, până să rămână cei care trebue să rămână, cei care trebue să figureze. Se înțelege că am și eu drept la numirea unui consilier, a unui om devotat mie, dar ăsta este ca ș;inumit. Cu toate astea, vezi? fie că o să-i trag: chiulul devotatului meu, fie că voi reuși ă ara încă un loc, înlăturând pe nu știu cine, mă prind să-l numesc pe Tase, pentru că ideia mi se pare bună. Foarte bună chiar, și te felicit pentru ea.. Cred că voi reuși, dar sigur, sigur nu sunt. Și acunm haide sp ne-mi, mîai făcut foarte curioa, ce dorești pentru tine?

Și aducându-și aminte că Guță îl surprinsese pe când priveghea la transportarea nefestisi spre casa de sănătate, și îi știa toate mărunțișurile, îl opri cu un gest pe tânăr, și vorbi tot de el:

— Vreai să te ocupi de toate procesele mele?

— Minunat! sări dela locul lui, Guță, foarte mulțumit și cele două apropiate rubedeni se îmbrățișară și se sărutară.

— Să nu-ți pară lucru ușor, Guță, îi atrase luarea aminte unchiul, nepotului radios, reașezân-du-se pe scaune amândoi, Lipsa ta de experiență mă poate costa mult, prea mult chiar. Nu sunt totdeauna ministru, și-n opoziție avocătura îmi produce cât un minister. Asta nu ți-ași erta-o nici odată. Sunt procese pe care le am dela răposatul Mascuris: adevărate moșii, cu câștiguri regulate, nepieritoare. Ne prezentăm înaintea instanțelor judecătorești de câte două trei ori pe an, și sau noi sau partea adversă, ai cărei avocați au aceleași interese, după obișnuita retorică, impresionată! găsim motive de amânare, în interesul clienților noștri. Pe judecători, firește, îi avem aici! (și excelența își arată buzunarul hainei, în care ținea bancnotele). Pricepi? trebue să faci așa încât interesul clientului să pară evident... Mi-e teamă să nu-mi dai gata procesele întrun an! Consultă-mă, așa dar, pe mine, și consultă-te și cu avocații părții adverse, colegii noștri. Și fii discret! Ce vorbești cu mine, nimeni să nu știe!

— Fii sigur! întări Guță, și toată înfățișarea lui jura. Nu sunt în stare de nici o ușurință. Cum am condus-o de divaci șleahta de canalii a studențiior! Și i-am mulțumit pe toți. Le dați câte-va slujbe licențiaților, iar dintre studenți, semănați vre-o patru în sinecure pe la prefecturi, pela poli-ția secretă. Unul dintre miniștri a fost, pe când era student, timp de doi ani trecut în registrul primăriei ca măturător.

— Il știu! zâmbi mulțumit excelența. Este și acum cel mai pârlit dintre noi... Are nevoe de mijloace mărunte... S-a însurat prost...

Guță urmă:

— N-am să fac o formă judiciară, fără să te ìntreb. Nici ce știu n-am să uzez. Și n-am să fiu așa de găgăuță, ca să întreb pe alții, dându-mi neștiința și tainele pe față.

Ca doi tovarăși, fără multe cuvinte și strângeri de mână, așa se despărțiră cei doi politiciani, prezentul și viitorul țării.

Guță venise cu trăsura, și-o oprise dinaintea porții măestrit lucrate a palatului ministerial. Bir-jarul adormise, așteptând.

— Întoarce și mână! porunci tânărul avocat.

Deși era iarnă, zile ca de primăvară binecuvântau Bucureștii. Numai prin fundul curților, în movile mici, mai dăinuia zăpada, neatinsă de soare și ne pătrunsă de vântul de April. Castanii, cu mugurii îmboboșați, pregătiți pe ramuri, nu se încredeau în vremelnica primăvară, cunoscând pasămite păsurile vremii. Vrăbiile se svârleau în stoluri din garduri în garduri, în mahalaua veche, pe drumurile căreia birja de piață juca pe arcuri, hurducată, legănându-l pe Guță și visurile lui.

Faimoasa cârciumă, îmbelșugată, voioasă și patriarhală, de odinioară, nu mai părea că fumegă de sațiu, și trecătorii, în vesminte nemțești mai toți, o puteau ocoli, ba chiar puteau să treacă pe lângă ușa ei, ca pe lângă o vărărie. Ce-i diept, o părăsise și inima stăpânului ei.

Și acum, când își aștepta nerăbdător feciorul, Tase nu se înfipsese în ușa cârșmei, ci în poarta ca de casa obișnuită, a hanului. Răschirat, cu mânile la spate, tălmăcea norii de praf zăriți pe departe, când în sfârșit își desluși fiul.

Sărutându-l cu privirea, pe viitorul consilier comunal, Guță strigă sărind din trăsură și plătind:

— Nouăzeci la sută siguranță!

Dumbărău tatăl, nu părea așa de mulțumit:

— Și dece mai cârmește? Când tu l-ai adus la putere!...

— Nu, tăticule, are dreptate. Ia-m spus cam târziu. Câți nu vor să fie consilieri, și la câți nu le-or fi promis și el și alții... de!

— Și dacă nu m-o face? se încăpățână Tase,

— Sunt în stare să-l silesc să te aleagă deputat.

— In locul tău! fugi d-acolo!

— O să-mi dea toate, procesele lui pe mână. Să nu-ți închipui că am să-l ameninț. Am să-l silesc cu purtarea mea bună, cu meritele mele pe de-oparte, iar pe de alta cu interesul ce-l are ca frate-său, tot Dumbărău, să se ridice. Dumneata să fii gata. Cu cârciuma cum ai să aranjezi?

Tată și fiu intrară în casă. Fata cea mare, era și ea de față. Broda. Când auzise de predarea cârciumii, tresîrise, mânile i se opriseră din lucru, dar nu înălțase capul. Asculta. Cei doi n-o priveau.

Tase își ridică pantalonii pe pântece, se așeză pe un scaun și începu:

— M-am gândit mult și bine. Hanul și câr/ciuma i le dau tejghetarului. Ticluim așa, un moft de act: mărfurile să-i fie vândute, firma de-ase-menea, adică să aibă chiar îndatorìrea s-o schimbe, să dea jos numele meu și să-l pue pe al lui; iar casele să-i fie închiriate pe trei ani. Partea în care locuim noi, să rămâe a mea. Băiatul ăsta a crescut aici la mine... E cinstit, e muncitor. Cât timp oi trăi eu, are să-mi fie slugă plecată, asta s-o știi. Dacă ași aduce pe altul aicea, m-ar împiedica... Am fi doi stăpâni într-o curte. Zăbrelele astea nu prea despart casa mea de han, și uluci înalte, ca la muscali, n-aș face pentru nimic în lume. N-am mai avea grădiniță, zorele. Și grădina de

după casă rămâne a mea. Anton are opt mii de lei la mine. Drept să-ți spun, nu mi-e la îndemână să i-i dau. Așa rămân banii la mine, pentru băuturile ce i le vând și drept chirie, iar prăvălia merge ca și înainte vreme.

Îmbujorată la față, fata cea mare a lui Tase Dumbărău, de optsprezece ani, asculta.

— Găsesc că te-ai gândit foarte bine, tăticule! se rosti Guță, și se ridică să plece.

Avea multe de făcut.

— Nu-i spui nimic, soră-ti? îl opri Tase pe fiu-său.

— Așa zău, dragă Zamfirițo, ce ai de gând? o întrebă dulce pe soră-sa, fratele mai mare.

Fata plecase capul pe brodărie.

— Nu mai vrea să învețe și pace! tună părintele. Ași bate-o, ași lua-o de coade! dar mi-e rușine de învățătura ei de până acum. Ce zici tu, Guță? Poate să rămâe așa? Zice că să-i aduc pian în casă? Da, dacă o să fie tată-său consilier comunal, îi cumpăr; dar asta e altceva! De ce să nu-și sfârșească toată învățătura?

— Ce te-a scârbit pe tine de carte? o întrebă domol Guță, apropiindu-se de soră-sa.

— S-a schimbat directoarea, se busumflă Zamfira, tot cu nasul în brodărie. Și asta nouă zice că eu sunt fată de oameni bogați, și mă persecută.

— Ce zici? întrebă Tase pe fecioru-său. Să i-o facem cucoanei directoare? Vreai să-i spui tu lui Matei... ha? ori nu face?

Fata prinsese curaj:

— E o mâncare mizerabilă, o murdărie!... și fel de fel de maniace sunt printre profesoare și printre pedagoage, urmă fata să se plângă.

— Pierzi anul ăsta... reflectă Guță, cu glas scăzut. Dar fetele la urma urmei, cu măritișul... Las-o tată! Așa sunt lucrurile omenești, împletite cu necazurile. Atâta supărare să ai. E și prea mare pentru școală... La un caz: o să dea examen în particular, unde n-are nevoe să știe. Pe cine nu cunoaștem noi, și cine n-o să aibă interes de prietenia noastră? N-o chiamă și pe ea Zamfirița Dumbărău?

Și tânărul plecă râzând, vesel cad împăcase pe tată-său cu soră-sa. Se ducea acum acasă la el. Se mutase din căminul părintesc, în centrul ora-șului. Ținea casă mare, îl costase mulți bani pe tată-său: chiria și mobila de lux, în patru ca-mere spațioase. Oftase hangiul, toată zestrea fetelor i se dusese, dar socotea că banii cheltuiți, sunt ca dați cu camătă mare și sigură.

Une ori îi venea așa ca un dor năpraznic lui Tase, și deși știa că fiu-său nu e în ceasul acela acasă, părintele trecea pe dinaintea locuinței fiului și-i citea tăblița bătută în zid: «George A. Dumbărău, avocat», de departe, dela colțul răspântiei, și-apoi și de-aproape, de pe trotoarul de vizavi.

Nu făcuse zece pași fecioru-său, și Tase eși după el, în curte.

— Guță!

Tânărul, ajuns în drum, se întoarse. Părintele se apropie.

— Dar de deputăția ta nu-mi spuseși nimic... grăi Tase.

— Uite ce e, zâmbi tânărul: el ministru, dumneata consilier comunal, eu deputat, toate odată, prea mulți Dumbărăi!

— El a spus așa? își pironi fiul, Tase.

— Nu, eu. Dacă făceam politică la cataramă și noi amândoi, treacă meargă, dar așa ar însemna că el, din creditul lui, ne numește pe toți! Nu e sănătos. S-ar isca dușmănii. Dar dacă tocmai pe mine, care am adus servicii directe partidului, nu mă alege acum și dacă nici nu se pomenește de mine: partidul și șeful lui se vor simți datori să mă aleagă la primul prilej ivit. Acum nici nu vreau să dau ochii cu șeful, anume ca să mă uite. Vreau să-mi rămână dator. Și la cea dintâi ocazie, de cum s-o face o vacanță, prin moartea sau de-misia unui deputat, numit prefect, mă înființez.

— Prea sunteți subțiri! se schimonosi Tase. Dacă îți trage chiulul sub cuvânt că mi s-a dat mie slujba de consilier?...

— Fii pe pace. Elementele tinere, ca mine, au cătare. Opoziția pe care am înjurat-o atâta când era la guvern și i-am scornit ponosul că a trădat țara, îmi dă posturi de trei mii de lei acum! și mă alege deputat când vine la putere, pe socoteala ei! Și nu cheltuesc eu nici o centimă! Toate astea le știu ai noștri.

De data asta se despărțiră, și gloriosul Guță se depărta cu pași mari.

Zamfira îl urmărise pe tată-său cu ochii. Il vă-zuse deschizând portița de zăbrele, intrând în curtea hanului, eșind pe trotuar și oprindu-se acolo, ca să stea de vorbă cu Guță.

Întors cu spatele, cum ședea, Tase, înalt, gros,, revărsat cum era, îl acoperea cu desăvârșire pe Guță, care-i vorbea în față, apropiat; așa că nici tatăl, nici fiul nu vedeau în curte.

Zamfira păși ușor, deschise și ea portița de zăbrele, mereu uitându-se, când la cei doi bărbați de pe trotuar, când spre bucătăria din fund, în care mă-sa trebăluia. Fafa se strecură în odaia din fundul cârcimei, în odaia chefurilor. Anton tejghetarul era acolo, o aștepta.

— Ce este? întrebă flăcăul, numai din ochi și se încovoae ca să asculte mai aproape de gura fetei.

— A fost vorba de tine! spuse ea, dreaptă, învăpăiată de vestea cea bună, și întorcând mereu cipul spre poarta mare de ogradă.

— Puico! răsuflă cald tânărul, și ochii lui se catifelară ca panselele negre.

Capul lui Sgândărici răsări iscoditor depe treptele ce urcau din cârciumă în odaia de taină. Gura ascuțită a băiatului, ca un botișor juca, parcă-i curăța dinții pe din față, și un râs al figurii îl maimuțea cu totul.

Zamfira îl arătă cu privirea, dar tejghetarul făcu din cap semn că «nu» și spuse aproape tare:

— O să-l fac tejghetar, dacă...

— De asta a fost vorba, șueră fata, amenințându-l în semn de prietenie pe Sgândărici, care se dădu la fund, pe trepte. O să rămâi tu stăpân, urmă Zamfira. O să fii mereu aici, Antoane, și eu n-o să mai mă duc la școală. S-a isprăvit!

— Nu mai spune! se izbi flăcăul cu palma peste frunte.

— Poate să dau vreun examen, dar nu cred...

— Tot o să mai dai! se întristă Anton.

— Nu cred. Și o să fim amândoi aci. O să ne vedem prin ferestre toată ziua. Vezi de-ți mai fă de lucru prin curte...

— Puico! se însufleți tânărul și ochii lui scăpărau. Dacă o să vrei să vii odată noaptea... Nu știi... Decât așa viață!

— Au isprăvit! tresări fata. Tata se întoarce în casă. Cum es eu de aici? Ce să-i spui că anm căutat?

— E, n-o să te întrebe. Nu e prăvălia lui?

— Du-te la tejghea, tu. Mi-e frică să nu vie aici.

Tânărul se supuse. Luă mâna fetei, o strânse lung, plecă ținând-o în mâna lui, cât putu de mult, întinzându-se dela treapta din urmă a scării. Fata se smulse în cele din urmă și eși în curte.

Tase, pe care casa parcă nu-l mai putea cuprinde, îmbulzit de gânduri, de planurile uriașe ce le în—făptuia, tocmai scotea un scaun în curte, în primăvara timpurie și încă rece, când o văzu pe fie-sa eșind din crâșmă.

Și ce o fi cătat ea acolo? se întrebă el, și nu-și mai răspunse, și uită, ca să se gândească nelămurita mai departe, la cele ce aveau să vie pentru propășirea neamului Dumbărău.

Pentru a-și vedea singuri chipul cei care izbuteau la alegeri odinioară, și pentru a le răscoli și împrospăta plăcutele amintiri

Balta, capitala județului B^lta, oraș mic, răvășit între codrii Neagău și câmpii cu pământ negru, era în fierberea alegerilor de deputăție.

Ca ea, toată țara avea să aleagă oameni cinstiți, muncitori, drepți și mintoși, care îi cunoșteau ne-voile și slăbiciunile, și erau în stare să jertfească vremea lor pentru binele patriei.

Trădarea națională, care trântise guvernul, acum nu mai avea nici o trecere. De altminteri, ce le-ar fi păsat Băltenilor de un lucru care nu-i păgubea deadreptul pe ei? Interesele județului și ale Comunei, adică ale fiecăruia din ei, erau în joc, și ele cereau ca Matei Dumbărău, candidatul guvernului, să iasă în alegeri, pentrucă era ministru, adică în stare să împartă slujbe, subvenții și gheliruri. Și câte afaceri nu se puteau face prin mijlocirea lui!

In două rânduri se votase în consiliul comunal canalizarea orașului, și banii fuseseră împărțiți între consilieri. Pavarea urbei, aducerea apei dela munte, câte nu se putea vota și câți bani nu puteaa să-și î npartă cei chemați să conducă trebile!

Ce le-ar fi putut da Băltenilor candidații opoziției, dacă ar fi făcut neghiobia să-i aleagă? Ar fi pălăvrăgit în parlament, așa ca să se scrie la Monitorul Oficial, pentrucă ei tot nu aveau nici o putere și nici o trecere.

Băltenii, ca toată țara, erau veșnic guvernamentali. Cu toate acestea oamenii nu s-ar fi îngrămă-dit la vot dacă prin bani, fâgădueli, rugăminți încărcate de amenințări, n-ar fi umblat din casă în casă agenții electorali și comisarii, până la un timp, iar la apropierea sorocului însușii candidații, plini de umilință, gudurându-se și pupând mânile tuturor femeilor de alegători.

In sfârșit venea și crâncena zi de alegeri. Crâncenă zi, pentrucă și atunci când candidatul guvernamental ar să se aleagă, cu siguranță, lucrurile, nu trebuiau să se petreacă fără zaveră, tămbălău, ca un lucrn de nimic. Atunci, n-ar fi fost nevoe de poliție, nici de agenți electorali! Oamenii ăștia ar fi rămas pe din afară. Și poate că nici candidatul n-ar fi fost mulțumit cu o alegere... albă!

A, vremurile când se vărsa din belșug sânge pentru reușita unui candidat, aveau o măreția, față de care timpul de față era o decădere. Acum a-proape că se desființau și faimoasele telegrame de protestare la rege. In schimb, articolele de gazetă aceleași rămăseseră, puteau să fie scoase din rafturi și retipărite. Altfel cum sar fi dovedit că lumea se sbuciumă, că ideile se ciocnesc, și că lumina, scapără.

Într-un orășel așa de mic ca Balta, cheltuise patru cinci mii de lei. Și nu era mult. Cheltuia cu gazetarii de zece ori mai mult anual! In schimb pe temeiul voturilor, câte avea de înfăptuit? Pusese la cale, cu colegul dela Lucrările Publice, o linie de drum de fier, care să traverseze moșia, lui, din județ, din Balta, și înființarea unei gări? la cinci metri depărtare de conacul boeresc.

Moșia asța i-o făcuse vânzătoare, nevastă-sa Aspasia, cu câtă greutate! după ce îi demonstrase în ajunul nunții lor, că-el nu are nici un viitor po-l tic, dacă nu stăpânește un petec de pământ în țară, și că copii ei au să-l lase pe drumuri, de cum vor ajunge la majorat.

Moșia făcuse parte din averea ei, din zestrea, adusă de Aspasia lui Mascuris. Bun petec de pământ! o halcă de douăzeci de mii de pogoane, glie grasă și neagră ca brazdele din grădină.

Tot atunci, tot înaintea nunți lor la oficiul] stării civile, Aspasia trecuse pe numele lui, palatul Mascuris, moștenit dela strămoșii ei.

Și Lucrările Publice aveau să-i plătească omenește fâșia tăiată de drumul de fier, și pentru holdele amenințate să se aprindă de scânteele locomotivelor.

Avea multe de făcut Matei!... Cu colegul dela Domenii convenise lesne să facă un schimb de terenuri: Dumbărău avea o pădure de sălcii și arini, un codru putred, într-o mlaștină broscărească. O dobândise drept onorariu într-un proces de moștenire, câștigat prin iscusința și greutatea lui.

Ministerul de Domenii avea altă pădure, de goruni, învecinată cu moșia lui Dumbărău. Schimbul între locuri lusese pus la cale de către Miniștri, oameni de înțelegere, culți, și avea să se facă. Administrația Statului nu aducea nici o îmbunătățire pământurilor ei, așa că țara câștiga. Dumbărău avea să ridice valoarea pădurii, prin exploatare.

Cu toate că știa că se va alege în Balta, județul averii lui, noul ministru era emoționat. Venise să asiste în sala de vot, alături de magistrați, la descoperirea scrutinului. Se simțea dinăuntru înghesuiala de afară, enervarea, frecarea dintre oameni. Voci grele, răgușite, se înălțau și scădeau în mârâială de câine colțos. Agenții opoziției, rămași fără slujbe, la miluiala șefilor și la agoniseala strânsă din picușuri, se împingeau cu ai guvernului. Dobre Ganciu, adversarul lui Matei, fusese prefectul județului, cunoștea pe toată lumea, împărțise multe favoi uri până mai eri și cheltuise mult și acum cu prilejul alegerilor. Ganciu chemase pe cetățenii alegători la el acasă și le vorbise așa, fiecăruia în parte:

«Vezi hârtia asta de douăzeci, e a ta. Na jumătate din ea ție și jumătatea astălaltă o păstrez eu, ca să ți-o dau după alegeri. Tot așa cum n-am eu ce face cu jumătățile astea de poli, rămase la mine, nici voi n-aveți ce face cu ale voastre. Dacă mă votați, mă aleg; daca mă aleg, vă plătesc!»

Alegătorii înțeleseră fraza scurtă și de om supărat; totuși, Dobre, Ganciu căzu:

Când se află rezultatul votului, cei aleși precum și primarul cel nou al orașului, la braț, eșiră în stradă, din localul de școală, unde se făcuse alegerea. Cei care votaseră, în.cele mai bune haine ale lor, în fel de fel de redingote, ori prea scurte ori prea lungi, decolorate de soare, începură să cânte «Deșteaptă-te Române». Pălăriile agenților electorali și a câtorva inși care nădăjduiau să fie numiți în primărie sau la poliție, mici funcționari, se ridicară și se scuturară în aer, cu un ura! să trăiască! tare, inegal; răcnet care scotea mărul lui Adam peste gulerele scrobite. Ochi holbați, crunți, imbecili, zbanghii, ceacâri, se încăpățânau să privească țintă și să aducă spre ei privirile alesului, ridicat în sfârșit pe brațe la eșirea din curtea școalei.

Apoi lăutarii încurcară cântecul, copleșiți de mulțime. Glasuri de oameni beți, disperați că nu au fost văzuți, se slobozeau în larma cântecului, a viorilor cârâitoare. Primarul, noul ales (care era ministru), alte personalități mari, toate se luaseră de astă dată cu nădejde la braț și porniră pe sin-gura stradă pavată cu piatră cubică a orașului. Mulțimea pestriță, în neorânduială, îi urma, lăutarii de-asemenea: cântând «Deșteaptă-te Române».

Pe trotoare, negustorii își scoteau pălăriile, coborâți din ușile prăvăliilor, în care așteptaseră; salutau cucernic pe învingători.

Ferhat Amagorian, mare negustor de pielărie, eșise din fundul magazinului dela comptuar, și cu capul descoperit, privea cortegiul, cu respect.

Din magazinul de coloniale și băuturi spirtoase, al transilvăneanului Stere Buchilar, pășise în stradă și sta grămadă pe trotoar toată intelectualitatea urbei, toți profesorii micului gimnaziu, revizorul școlar și directorii școalelor primare, strânși de astă dată mai mulți ca de obicei la «Isvorul idei-lor», cum porecliseră ei depoul de spirtoase. Directorul gimnaziului, venit de patru ceasuri la cârciumă, își ștergea cu îacăpățânare ochelarii, cari nu mai voiau să-l slujească. Alți doi profesori și revizorul cu care băuseră dintru început susțineau: care privazul ușii, care peretele Isvorului ideilor prea darnic în ziua aceia. Pe marginea trotoarului nu cutezase să se înfigă decât Spiridon Popovici, profesorul de latină, dar și el se clătina, amenința să cadă în plină manifestație, parcă luat de nasul lui roșu, mare, de către o mână nevăzută.^

Din toate magazinele eșise câte cineva să privească, numai frizeria era închisă: mai mulți opozanți de marcă se ìncuiaseră acolo-și priveau din năuntru, nevăzuți, de după perdele.

Din singura librărie sadea a orașului eșise pa-tronul, Samuel Marcus, și un omuleț cu ochelari, contabilul depoului de cherestea, I. Katz, izraelit și el. Omulețul avea, ca nimeni altul, la subțioară, o carte românească, atunci apărută. Venise s-o cumpere, și manifestația îi prinsese acolo.

Ici strânsă, colo răvășită, ceata se îndruma după căpeteniile din fruntea ei, pe sub ochii lumii, către locuința lui Matei, în ural ele bețivănești, aruncate la întâmplare peste cântecul țiganilor.

Trandafir Mățaru, omul de nădejde al guvernului, în județ, cel care se considera oarecum ca părintele manifestației, dase la vre-o trei din amicii iui porunca să izgonească dulăii, să-i vâre prin străzile lăturalnice. Parcă toți câinii prăfuitei urbe ar fi fost opozanți, așa se adunaseră și urlau îndârjiți, stârniți și asmuțiți de naiul sfredelitor al lăutarului Buză Friptă.

Prins și de un braț și de altul, ca persoană principala ce era, de alt deputat, de primar, Matei nu putea măcar să-și scarmene barba, ca să mai cheltuiască din nervozitate. O nemulțumire. o greață, îi înobila ființa. Figurile din gloata care-l aclama și-l petrecea dela locul izbândei spre casă, insultaseră gustul lui, ori cum mai aristocratic. Gulerul scrobit al cămășii lui îl supăra. Nădușeala i-l muíase, și omul îl simțea în jurul gâtului scofâlcit, ud și fierbinte.

«Oare primarul și celălalt, care mă țin ca pe un hoț lângă ei, petrec în ceasul ăsta?» se întreba el. «li gâdilă uralele plebei cu asemenea mutre? Gând vor pieri obiceiurile astea, oamenii ăștia și politica asta?» se întrebă nobilul, care pentru a treia oară în viață îndura o alegere.

Și penttucă te înverșuna să meargă fără să se gândească, își plimba privirea pe vârfurile pomilor, pe acoperișurile caselor. Era să se împiedice de o pisică moartă, aruncată poate de opoz ție în calea lor, sări peste ea și, cătând spre trotuar, i se păru că vede o față altfel cunoscută. O fetiță îl privea mirată, cu ochii ca de porțelan.

«Cum seamănă fetița aceia cu Elisaheta!» cugetă el. «Ce-o fi făcând bietul copil», urmă el să se gândească la fata răposatului Mascuris, al cărei tată vitreg era. Mi se pare că m-a văzut odată, prea apropiat de maică-sa... își aduse aminte noul ales. Nu mai are mamă, nu mai are tată, e lăsată pe mâna călugărițelor... Copii lui Mascuris! Aproape prinți! Sunt oare cum copiii mei... Ar fi de făcut ceva și pentru ei».

Un ura puternic, de astă dată ca la o comandă, isbucni din piepturile amicilor politici ai ministrului. Ajunseseră la casa lui.

Casa din Balta, a lui Matei, avea un singur rând, era acoperită cu olane, și primitoare ca un bunic. Porțile se deschiseseră ca pentru care și lăsaseră să se vadă, un butoi mare de trei sute de vedre, așezat între patru mari mese de brad, semănate între patru părți ale curții.

Alte urale vibrară, pe când personalitățile ìntrau să se odihnească și să discute în vechea locuință boereascâ...

In acest capitol vedem mai de aproape chipul șefului unuia din partide, și avem fericirea să nu ne depărtăm de societatea plăcută a familiei Dumbărău

Șeful partidului, primul ministru Iorgu Bolohan, era un bătrân boer puțin vorbăreț, zâmbitor de altfel, viclean și simplu ca un stariț. Urechea lui păroasă, fără grabă dar totdeauna se apleca până la gura oricărui devotat al partidului. In afară însă de partid nu sta cu nimeni de vorbă decât cu tronul, al cărui sfetnic fusese de mai multe ori.

Nimic nu-l uimea, nu-l enerva, nu-l prăvălea spre hotărîri imediate și retezătoare. Răsgândirea, amânarea, erau o bună parte din iscusința șefului venerat. Subtilitățile, nuanțele, argumentele multe și noi, cu cari miniștrii sau alți împuterniciți ai partidului cătau să copleșească uneori mintea și voința șiretului moșneag, șeful le ghicea în chibzuință lui elementară, și el știa să pună la vedere adevăratul interes, ascuns sub vorbele avocățești.

Guvernele, când ai noștri veneau la putere, le întocmea în așa fel, ca nici unul din miniștri să nu se simtă înrădăcinat pe locul ce i se dase. Avocatul cel mai temut nu era numit la Justiție; inginerului nu i se da Lucrările Publice; profesorul nu era numit la Instrucțiune. Foști miniștri erau ținuți pe din afară, pentru ca râvna venirii la putere să nu se cheltuiască în guvernare. Pe de altă parte trebuia ori când să aibă la îndemână o nouă formațiune ministerială, când opoziția ar fi compromis pe vre-unul din membri cabinetului, mai înainte de-a voi el să plece dela putere.

Averea și darul oratoric erau cele două merite în mare cinste la el. Boerul Iorgu Bolohan avea moșii în toată țara și i se părea că ele îi dădeau dreptul la guvernare și la președenția partidului.

Pe Matei Dumbărău, șeful îl cunoștea depe când trăia răposatul Mascuris, care i-l recomandase ca pe unul din cei mai meritoși tineri dela drept. «Va fi cel mai mare orator al României!» se rostise «Grecul» cum era poreclit răposatul. Și Matei fusese înscris în partid, și i se daseră toate prilejurile ca să vorbească, să se facă cunoscut.

Iorgu Bolohan obișnuia din tinerețe să se scoale din pat pela unsprezece dimineața. Lumina și sgomotul orașului îl trezeau mai de vreme; de două trei ori intra servitorul lui cu ziare și cu scrisori, aduse prin oameni, venite cu poșta, și i le așeza pe plapumă, dar Iorgu cel mult pela orele zece începea să le desfacă și să citească.

Nimeni nu pătrundea în dormitorul marelui sfetnic, decât doi miniștri și primarul Capitalei. Toți acești trei își datorau măririle de-adreptul lui, nu pentrucă nu avuseseră merite, dar pentrucă ar fi fost de ajuns ca șeful, atunci când ar fi fost vorba de ei, să fi spus un cuvânt, un epitet, și ca la o sută de alți partizani s-ar fi simțit făcând un pas înainte către idealul lor. Dar partizanii aceștia Bolohan știa bine, nu meritau mai mult, și mai ales nu puteau să-i fie șefului și partidului mai devotați: ca Dumbărău de pildă.

De ce să-l înfiereze, să-l pecetluiască bunăoară cu vorba «parvenit», când Dumbărău era orator, ca nimeni altul și ar fi descălțat, la nevoe, și ghetele șefului?

Când Bolohan se gândea la Matei, la cum reușise tânărul să se strecoare în familia Mascuris, la orbeala răposatului, ori poate învoiala acestuia, — ca să aibă liniște cu Aspasia, nevastă-sa; — la milioanele dobândite așa de isteț, și la cei doi copii ai răposatului, care aveau să piardă pe puțin jumătate din starea lor; când se gândea la toate astea, premierul simțea că-l iubește pe potlogarul lui de coleg de cabinet, și că n-a dat o demnitate așa de precupețită unui om de nimic, unui prost.

Matei Dumbărău venea des la șeful lui acasă, înainte de unsprezece, anume ca să-l găsească în așternut. Ce putea să-i grăiască în orele acelea, nu-i putea strecura în altele. Un porțelan îl privea uneori cu lăuntrul lui galben, martor al destăinuirilor ministeriale și al lucrăturilor de mare însemnătate. Deși nu erau de aceiași vârstă, iar prieteni nu erau, Bolohan na se stânjenea de neorânduiala dormitorului și a lui, și, aducându-și pe semne aminte că răposatul Mascuris era mai bătrân decât el, se da jos din pat fără sfială.

Alegerile generale se sfârșiseră. Guvernul lăsase dinadins, ca de obicei, să pătrundă în parlament șefii opoziții, ca să se poată discuta, ține discursuri și vota... frumos. Era nevoe ca viața parlamentară să aibă și la noi o înfățișare europenească. Aminteri toate legile, de altfel inaplicabile într-o țară de analfabeți, de miluiți și de latifundiari, puteau să fie votate, fără un glas în potriva lor.

Consiliile comunale se aleseseră, de asemenea, iar Atanase Dumbărău, mare proprietar urban, ne-gustor, intrase în sfatul primeriei Orașului București. Îmbrăcat în vestminte negre, în redingotă lungă, cu cozi care umblau neobosite, se lipeau și se deslipeau de pulpele picioarelor lui la fiecare pas, părea mai trist vestitul hangiu.

Se temea poate că nu-și va putea trece ușor locurile virane, apucat de ambiția de-a le arăta el, cârciumar dela Obor, hoților îmbogoțiți pe spatele Primăriei, tovarășilor lui din consiliu, cât de cinstit este un negustor fără carte, un român verde ca el! Se temea Tase Dumbărău de virtutea lui.

Număra zilele; trecuseră două tiei săptămâni de când era consilier, și nu vânduse nici unul din locurile lui virane; iar pe de altă parte nu aflase nici o potlogărie, cu siguranță făptuită, a vre-unuia din colegii lui. Și i se părea că nici odată nu va afla nimic din ceiace se petrece cu fondurile comunei.

Intre domnii aceia cu ifose, tare i-ar fi plăcut hangiului să fie cinstit, ca să se simtă cu ceva mai presus de ei. Deștepți, de neam, învățați, pehlivani, așa i se păreau toți. Dacă ar fi avut el o leacă de învățătură, urât i ar fi surchidit! Așa, ce putea face? Le răbda îngânfarea, suferea în inimă și locurile nu le vindea!

Era frate bun cu unul din miniștri, și consilierii parcă nu știau. Numai doi se purtau mai plecați cu el, un moșneag care adormea regulat în timpul ședințelor, și un zaraf fost căzut în faliment și închis odinioară, sub un guvern al opoziției.

Cu Matei nu era chip să vorbească la larg, așa ca un consiliu comunal, stâlp al partidului și părinte al Capitalei. Fratele mai mic parcă fusese ministru de când lumea.

Două trei cuvinte, și se apleca spre el:

«Dacă ai să-mi spui ceva, transmite-mi prin Guță. Mă văd cu el în fiecare zi».

Asta-l umilea! Se înțelege că fiu-său era om învățat și că avea să-i întreacă pe toți în deșteptă-dune; dar el, Tase, nu prețuia nimic?

Și amărâtul hangiu se răzbuna pe consilieri, stând îmbufnat în scaun, într-o tăcere posacă și adâncă.

«Lasă-i să creadă, chibzuia Tase, că tot ce trăncănesc ei, adun și duc cu mine la ăi mai mari, la miniștri»

Guță nu eșa din vorba unchiului. Marile procese se desbăteau la înaltele Curți și se amânau după tipic. Atotputernicia ministrului trecea asupra tână—rului avocat. Începuse să i se ducă vestea, și alte procese, mari și mici, le luase de-adreptul el.

Dar Guță voia să se amestece și în viața politică. Aștepta o vacanță de deputat, ca să se aleagă. Fusese la șeful partidului și aranjase. Președintele consiliului de miniștri nu uitase serviciile aduse de fostul student, cauzei, și nu se temea de prea mulți Dumbărăi în ocârmuire. Tânărul îi plăcea și tamneseam, șeful bătrân îl sfătui să se însoare, și-i tăgădui că-l va cununa.

In ziua aceia, Tase, răsturnat să rupă fotoliul, aruncase asupra mesei lungi a consiliului comunal cel mai mut și mai formidabil dintre disprețuri.

Tot din mândrie și din pricina unei conștiințe prea simțitoare, Tase îngăduise Zamfirei să nu se întoarcă la școala de oameni săraci, și aștepta să se închee anul școlar, ca nici pe fata mai mică să n-o mai trimeată acolo. Un consilier comunal, ne-gustor și mare proprietar, cu vază și temei, să-și învețe copii cu ajutorința Statului, nu se potrivea!

Zamfira câștigase și ea depe urma venirii la putere a unchiului Matei, și feric t era și Anton tejghetarul din hanul lui Dumbărău.

Numai biata Marița Bugulescu, lăstărită din aceiaș tulpină fericită, ca o soră mașteră și urgisită, nu simțea că i-a venit fratele la putere și că este alături de Vodă.

Fata ei, Aglaia, de asemenea trebuia să cucerească singură, cu grațiile și trupul ei, zilnicul cozonac de actriță. Dovedise talent și tot mai multe roluri i se încredințase, mai ales de când unul dintre membri virili ai comitetului teatral făcuse cunoștință cu Mascaragachis, și-l vizita acasă la Âglaia, sperând să-i viziteze și în lipsă.

Mai toți electorii partidului se căpătuiseră. Stroe Butuc, băutorul domnesc, cel care se, strecura la chefuri cu un minut mai nainte de plată, era să fie tras pe sfoară. Fostului agent de urmărire la fisc i se făgăduise șefia unei percepții și depunerea garanției necesare de către unul din croncanii cei mari ai partidului. Bubuc dase dovadă de curaj și de sacrificii fiind în slujbă la Stat, făcuse propagandă pentru opoziție și fusese la o vreme chiar dat afară din pâine. Ajuns la putere, croncanul se făcea că nu-l mai cunoaște. Partidul îi oferea lui Bubuc slujba de perceptor, dar îi cerea garanția bănească. Noroc că el însuși avea zece mii de lei agonisiți. Și lui Stroe Bubuc i se dădu circumscripția 49.

Cu venirea la putere a unui nou guvern, Margareta Zizu nu se alesese numai cu o pereche de cercei splendizi și cu demnitatea de amantă a unui ministru. Frumoasa cocotă nu era încă proprietăreasă în București, ea care trăise cu prințul Rovine, cu amândoi frații Pațachinas și cu un ambasador rus.

Într-o lună, Matei fu silit să-i cumpere o casă în strada Olimpului, mlcă, (o bombonieră: spuneau femeile Bucureștilor), cu grădiniță, ca toate casele Capitalei, și cu un grajd în fund. Cai, trăsură, vizitiu, îngroșară cheltuelile Margaretei.

Ca să respire mireasma sănătoasă și izgonitoare de griji, așa de prielnică vieții unui ministru împovărat de sarcinile multe ale țării și ale partidului, Matei fusese nevoit să plătească mereu. Su-ferise prea mult, și trupește și sufletește, alături de scorpia lui de nevastă. Soarta care i-o hărăzise, îl răzbuna în sfârșit!

Margareta Zizu era neprețuită. Veselia, nebuniile tinerei femei, lăsau mute și stângace pe cele mai vii și mai fermecătoare semene ale sale.

Nu avea încă Matei cincisprezece zile de ministeriat, și nebuna de Margareta, după un chef monstru, în tovărășia lui, se înțelege, și a altor trei perechi de cheflii din înalta aristocrație; (după ce, venind dela sosea, unde petrecuseră, tăcură ocolul statuei lui Matei Viteazul de câteva ori, în trăsură, ca să-i facă pe cai să verse, ca unul dintre convivi; neasemănata femeiușcă sărise grilajul și naiba știe cum! se urcase alături de eroul națiunii, de Mihai Viteazul, călare!

Gluma, îndrăzneala și sprintenia Margaretei înveseliseră pe ministru și-l păstrase voios câteva zile.

Cine știe dacă substanțialul, și logicul discurs, ticluit de Matei Dumbărău cu prilejul închiderii scurtei sesiuni parlamentare din anul acela, nu se datora în bună parte străjuirii, spre vindecare, într-o casă de sănătate, a nevestei oratorului și dulcei și sănătoasei atmosfere din alcovul perversei Margarete?

Suferințele unei actrițe, temerile ei, nenorocirea ce o poate lovi pre-cum și cuvenita mântuire, iar mai apoi o poveste obișnuită în fond, cu un soldat și un căpitan sau viceversa

Chiriașii din grădina semănată cu case a Bucureștilor, sunt nărăviți să se mute la fiecare sfânt Gheorghe și sfânt Dumitru.

Cel drept, casele sunt în de obște urâte, rău împărțite, negcspodărești, cu odăi scunde, strâmte și strâmbe. Egrasia urcă pe ziduri, ca edera. Pivnițele își înalță mirosul de gropi jilave, în toate încăperile locuite. Subțirii pereți vibrează la bătaia crivățului, se lasă pătrunși de ger, și amenință, să șe nărue, când un car cu fierărie se hurducă pe drumul plin de gropi.

Chiriașul care pleacă dintr-o casă umedă, se mută în altă, bortelită de șoareci. Cel care a fugit de șobolani, găsește un sălaș încuibat de ploșnițe, lăsat de altul, care va da peste gândaci cu nemiluita!

Noua locuință are vecinic alte cusururi. O proprietăreasă turbată sau zănatecă; o cârciumă des-chisă toată noaptea alături sau dedesupt; o droae de copii smintiți, un maidan de gunoae vizavi, un proprietar amploiat la tribunal sau polițist.

S-ar părea că orașul mult fericitului cioban Bucur se îndreaptă, se înfrumusețează, ca să merite porecla de orașul Bucuriei, dată de veselul conu Mișu. De n-ar pierde obiceiul grădinilor în preajma casei, singura și marea lui originalitate, față de stilizatele capitale europene.

Dela obârșia ei, numeroasa familie Dumbărău se trezise în casă habnică. Dintre toți urmașii, numai Maria Rugulescu rămăsese chiriașe. Zestrea ei, dată în bani și giuvaricale, fusese pusă în negoțul de olărie, de fostu-i bărbat, care de asemenea nu avea proprietăți. Și Maria ofta, se înțelege, de dorul u-nei gospodării, a ei din temelii până în vârful acoperișului.

Și tot oftând, se muta la un an, la doi, doar va găsi o casă după plac.

In preajma Sfântului Gheorghe, Maria pusese ochii pe o clădire, care da în două străzi și avea două intrări, minunată pentru ea și pentru fie-sa.

Mariei, femee plină de putere și de dorințe, fru-moasă încă și încrezută, nu-i venee bine să știe și fie-sa ce face și desface. Nu avea prea multă dragoste pentru taină, dar nici să-și facă fata comptabilul ei, nuri priia. Cu două intrări, pe două străzi, Aglaia nu mai putea afla tot ce se petrece în casa mumei.

Dar, pentrucă nici ea n-ar fi putut afla la tot ceasul cine intră și cine ese dela fie-sa, pregeta. Paguba ar fi fost mare, și Maria stătu mult la cum-pănă. Dar nu avea ce face. Tot așa cum fie-sa n-avea să poată afla ce se petrece Ia ea ceas cu ceas, nici ea, mama ei, nu mai putea sări la fereastră, sau întredeschide ușa, ca să tragă cu urechea sau să zărească.

N-avusese vreme să se gândească mult la ispititoarea locuință, și Maria o vede într-o bună zi cu tablă la poartă: «De vânzare și de închiriat».

S-o cumpere! Aglaia, fie-sa, avea ca la o sută de mii de lei, bani peșin. Casa putea să coste mai mult. Aveau să întrebe și să se tocmească. La ni-mic nu sunt prețuri fixe în București.

Pe fie-sa credea s-o convingă lesne. Aglaia ținea să fie proprietăreasă, și stăpânea tot în nădejdea asta, un teren viran pe bulevardul Pake. Casa de vânzare era într-un cartier bun, curat, asfaltat, pentrucă ședea pe ea un consilier comunal. Ar fi putut locui în ea și nenea Matei. Ibovnica lui mi avea o casă mai grozavă. Așa dar, puteau să se grăbească. Avea grădină, porți de fier, opt ferestre la stradă, opt!

In două zile, pline de aceiași discuție, mumă și fiică să hotărâră. Maria aflase prețul: o sută douăzeci de mii de lei, ultimul preț.

Aglaia nu avea atâția bani. Ar fi trebuit să-și vândă locul. Vânzarea locului cerea timp, iar sfântul Gheorghe era aproape. Puteau scăpa casa din mână.

Pentru un lucru atât de însemnat, negreșit că trebuia ca Mascaragachis să-și arate mărinimia. Era bogat putred și neam de ciocoi. Amândouă femeile fără să-și mărturisească la început, sperau s-o plătească el singur, așa, de odată, iar banii Aglaei să rămână neatinși.

După o cercetare a casei, din beci până în pod, se învoiră cu proprietarul, ca s-o ia deocamdată cu chirie, iar după cel mult o lună de locuire, cu-noscând-o mai bine, s-o cumpere, sau să rămână chiriași.

Proprietarul nu avea drept să negocieze cu alt-cineva, până într-o lună; iar chiriașul avea să scadă chiria plătită devenind proprietar.

Mascaragachis fusese plimbat și el prin încăperile casei dorite, și amândouă femeile căutaseră să-l intereseze.

— Ce crezi? o întrebă Maria într-o zi după a-junul sfântului Gheorghe, pe fie-sa, o să vrea să plătească moșnegària ta până la un ban?

Muma nu mai putuse răbda, își dăduse pe față tăinuita speranță.

— Nu cred, murmură Aglaia, și un fior rece o străbătu, și numai decât, iritată, înțepenită, spulberând cu ochii vedenia hidioasă care o înfiorase.

— Dacă n-o plăti tot... dar și dacă o plăti mamă, am să-l arunc afară, cu un picior în spate. Nu-l mai pot suferi! Nu știi ce senzații ìngrozitoare mă chinuesc lângă omul ăsta! Mi-a intrat în cap că va muri lângă mine, în patul meu.

Muma îngălbenise, își împreunase mâinile ca la rugăciune, se rezemase de o masa, ca să nu cadă, și asculta cu ochii măriți de groază, transfigurată, tragică. Aglaia, ca bolnavă de friguri, aiura parcă:

— Un om de galantar. Când pui degetul și a-peși în carnea lui, degetul se scufundă, și-l tragi îngrozită, ca nu cumva să-i spargă pielea și să iasă puroi. Un putregai. Pe lângă buze, mi se pare u-neori dimineața că are mușiță. Și se întinde, ne-norocitul, să mă sărute. Miroase a hoit... Nu cunoaștem duhoarea stârvurilor, dar sunt sigură că este așa!

— Să-l lași dracului, Aglăițo! Fă-l să-ți cum-pere casa și dă-l! Numai tat-tău e vinovat că n-ai coliba ta! Să-ți spun drept: eu mă miram de multe ori cum poți tu să trăești cu un hodorog ca el! Eu, că sunt mai în vârstă, și nu l-aș fi luat. Gă-sește-ți unul mai potrivit. Măcar ca unchiu-tău Matei. Cum l-a găsit pe el, Margareta nebuna?

Spăimântată, îndurerată și înduioșată, Maria simțea că i-ar ceda fie-si, chiar pe căpitanul ei.

— Vezi de nu strica tot... După ce ai suferit atâta... Poartă-te bine cu el...

— Mă port, suspină Aglaia, și trecu în altă încăpere, gânditoare.

Era dimineața. Bătrânul amorez Mascaragachis plecase legănat de muscalul obișnuit să-l ia de-acolo și să-l duca la familia lui. Înapoi la actriță; îndrăgostitul venea de obicei în amurg.

Aglaia rostogolea planuri peste planuri, aștep-tându-l în seara zilei aceleia. Dar Mascaragachis nu se arăta. Lipsi, și ca nici odată nu trimise niciun bilețel dulce, lămuritor.

Aglaia plecă la teatru; avea un rol de jucat în noapte aceia.

Întoarsă dela teatru, nu-și găsi ibovnicul acasă. Obosită, enervată, ar fi vrut să se culce, dar cel mai mic sgomot, rătăcit în noaptea de afară, o făcea să tresară.

Vedenia bătrânului i se năzărea în toate colțurile. Desfăcuse patul, tânăra femee, și nu îndrăznea să intre în așternut.

«Cu el mi-era frică; dar nici singură nu sunt în stare să trăiesc»? se miră ea.

Uruitul trăsurilor, pe departe, îi acorda atenția, și Aglaia aștepta, spera să se apropie, iar sgomotul se depărta și mai mult, pierea și alt usuit de roată învia, se apropia, ca să se depărteze

Când se făcea tăcere deplină, auzul i se încorda și mai desnădăjduit lacom de larmăt, ca unei făpturi de viață.

Motanul casei dormea fără să toarcă, și se sculă atent la o vreme, dintr-o dată cu ochi sclipitori, se întinse, se cocoșe și mieună lung, fără pricină.

Aglaia sună. Își aduse aminte că dăduse ordin servitoarei să nu-și facă patul nici odată,până n-o știe pe ea culcată. Sluga, iseteață, mirată și ea de nevenirea «domnului», părea gânditoare.

— Mama doarme? întrebă Aglaia.

Camerista se gândi o clipă; și-aduse aminte că cucoana mare primise pe căpitan, și că văzuse lampa stinsă în itacul ei.

— Doarme cucoana mare, zisa ea.

Actrița se decidea iute.

— Ai să dormi și tu aici. Pe canapeaua asta. Fă-ți pregătirile tale de culcare.

Camerista aștepta să se culce întâi stăpână-sa, să stingă apoi lămpița cu gaz aerian, ca să aprindă obișnuita vegheză și să se aștearnă și ea somnului.

Canapeaua era așezată la un cap al patului, în partea de către picioare. Căpătâiul patului ei a la perete. Din crivat, Aglaia nu-și vedea camerista, culcată pe canapea.

Se culcară. Vremea se depăna încet, pustie, ca un șes fără dealuri, sub o privire obosită. Stăpâna nu putea dormi, închidea ochii, îi deschidea, — zadarnic! Și nici un sgomot nu mai tăia vremea pâsloasă, tăcerea grea.

Sluga, care schimbase patul, căuta să se întoarcă rar, pe locul nedeprins oaselor ei. Aglaia se răsucea, se lățea, se strângea; pleoapele i se îngreuiau, și iarăș se simțea fără somn.

Deși era singură în patul larg de două mari persoane, fără să vrea și să știe, se ferea să atingă.. pe cine? Se întreba pe cine, și tresărea. Înțelegea că moșneagul nu-i lângă ea, și deși nu se stingherise, vre-odată de trupul lui, se ferea tocmai acum când lipsea.

«Nu trebuia să mă culc în pat»! cugetă ea într-un târziu. «Pe canapea n-aș fi avut, nici o neliniște».

In cele din urmă se hotorî:

— Tudoro! strigă ea, dormi? Uite ce m-am gândit... Nu pot dormi în pat, singură. Culcă-te tu aici, și am să dorm eu pe canapea.

Abea-i scăpaseră vorbele din gură, și-i păruse rău. Ce frică stupidă! Și s-o culce pe servitoare pe căpătâiul ci, și să doarmă ea în locul servitoarei! Dar acum se făcuse. Cuvintele îi scăpaseră. Tudora, nemulțumită, de sigur, sau poate râzând pe înfundate de actorițele astea nebune, sta gata s-o înlocuiască.

Abia în zorii zilei adormi Aglaia, ascultând prin ațipeală cântecul cocoșilor și larma de ghioc uriaș a Capitalei.

Dimineața, la unsprezece, se trezi ghemuită în fundul canapelei, cu spatele gol, lipit de speteaza patului. Maică-sa venise s-o întrebe ce se întâmplase, dece Mascaragachis nu venise ca de obicei.

Muma iscodise pe Tudora, și aflase cele pe-trecute..

— Dacă nici astăzi n-o veni, cum putem noi afla ce s-a întâmplat? întrebă atotștiutoarea mamă.

Aglaia dormise așa de rău, încât îl ura și pentru asta pe bătrân.

— Tot vreau să mă descotorosesc de el... aruncă ca cuvintele.

— — Nu era vremea. Mai trebuia păstrat. După el, puteai să ți iai unul și de douăzeci de ani. De altfel, tu știi că eu nu mă amestec... Așa mamă ca mine, n-am pereche! Nu te-am dăscălit nici odată. Ai făcut ce-ai vrut. Numai odată mi-a fos frică, cu poetul ăla sdrențăros...

Ciuda fetei pe Mascaragachis și pe insomnia ei, o făcură sa-l apere pe Oprișanu.

— Poetul cela, cum zici, era singurul om cin-stit și idealist, pe care îl cunosc. Acum trebue să fie fericit, și a tipărit poeziile, poate-l iubește vre-o iată... Prea ești interesată mamă.

— Om cinstit! parcă noi nu suntem cinstite? se întunecă muma.

Până la amiază nu mai era mult. După prânz, Aglaia avea de furcă la teatru; se repeta.

In amurg, întorcându-se acasă, actrița o văzu pe maică-sa cu o batistă în mână, cu ochii ca șterși de mai multe ori de lacrămi.

Intâiu nu pricepu ce s-ar fi putut întâmpla. De pe scaunul, pe care avea aerul că a căzut doborâtă, muma se sculă cu silință și ducând îndată batista la ochi, hohoti:

— Cât am plâns! cât am plâns! A murit Mascaragachis! Ți s-au dus sprijinul și căsuțele tale! Mândreața mea de fată, podoaba mea, n-ai avut noroc! O să mă prăpădesc! Eu sunt vinovată! Nu te-am născut într-o zi bună! Era într-o Vineri, măicuță! Of! de ce-oi fi eu așa de simți-toare?

Și pieptul voluptos al cucoanei mari sărea la fiece suspin.

Servitorii casei, cu mutre de ocazie, priveau tăcuți la stăpânul lor, la Aglaia, pătrunzător, sub cozorocul tristeței. Oare avea să le dea drumul? Mai liniștită părea camerista, care fusese și la Mița Tămbălău în serviciu. Ea cunoștea puterea domnișoarelor acestora și credința ce le păstrează ele amanților...

Aglaia păli Ochii ei, cu cearcăne din pricina ne-somnului din ajun, se mai măriseră și se tintuiseră în gol. Un zâmbet șters, de uimire, îi subția buzele. Așa dar, n-avea să-l mai vadă. Plecase dimineața, abea putând ține drept capul pe pernele trăsurii. Dădea din cap, fără voe, își lua adio dela viață, fără nici un presentiment. Moșneagul plănuia s-o plimbe în gondole, la Veneția. Săracul Mascaragachis!

— Și cășcioarele tale! se tângui Maria.

— O să ne mutăm în ele, și sper să și le cumpărăm...

Mama se ridică de pe scaun, și-și îmbrățișă fiica. Servitorii eșiseră unul câte unul, toți trei.

— Nu plânge, frumoaso! Tu ești cuminte și ai să știi ce faci!

Aglaia nu plângea. Ochii îi ardeau, uscați. Privea adânc, în vag, căutând un fir călăuzitor, în singurătatea care începea. La răstimpuri, imagina bătrânului, culcat în sicriu, cu pleoapele pecetluite pe ochii afundați, răsărea înainte-i, cu făclii mari, luminoase în jurul coșciugului, încărcat de flori.

— Dar bine că n-a murit la tine, cum te așteptai... o mângâe muma. Nu ne putem duce la înmormântarea lui, nu-i așa? Are familie, nevastă, copii... Să se scoale el și să nu te vazip pe tine, ce-ar zice? Ce înmormântare pompoasă o să aibă!

— A fost președintele Senatului! rosti Aglaia, cu oarecare mândrie.

— Te pomenești c-o s-o aibă și muzică militară!... Ia să vedem ce spune în jurnal.

Și Marița Bugulescu deschise «Mapamondul», căută mult, până să găsească.

— Iaca! strigă ea.

Și după ce citi singură, pentrucă Aglaia părra posacă, îi spuse pe scurt ce găsise mai interesant.

— «Din partea guvernului, va vorbi unul din miniștri, d-l Matei Dumbărău!»

— Și tu să nu fii de față! se supără ea. Tu, care ai fost ca un copil al lui; care i-ai fost mai mult decât familia; că ai fost mângăerea și dragostea lui!

Pe altă pagină, Maria citi numele neamurilor răposatului:

— E rudă cu Vorobescu, cu Pațachinas, cu Bolohan, cu generalul Berlik, ăla care se zice că trăește cu soră-sa! Cu ce boer mare ai trăit, A-glăițo, porumbița mamei!

Representațiile teeatrale nu se curmaseră însă, în semn de doliu, pentru dispariția din viață a foztului președinte de senat. Aglaia avea de lucru mai mult decât ori când. Actrița îndoliată trebuia să nu pară că e măcar îngrijorată. Acrele compătimiri ale suratelor ar fi durut-o mai vârtos decât moartea amantului milionar. Ea avea să găsească curând alt ibovnic, tot așa de darnic, și mai tânăr de sigur. Mascaragachis se putea să-i moară în crivat, și să fie nevoită, ea, să anunțe autoritățile și familia lui. Se putea să fie învinovățită de otrăvire! Ce nu se putea în asemenea nenorocită întâmplare!

Amicul răposatului, domnul din comitetul teatral care s-ar fi cuvenit s-o întâmpine sau să vină acasă cu două trei cuvinte de mângâere și de speranță, nu se înfățișa!

Mascaragachis fusese înmormântat în elogiile partidelor alăturate prietenește pe marginea gropii un ceas, și-n plânsetul admirabil înfrânt al văduvei și al orfanilor lui bogați.

Nimeni nu se gândise la amanta răposatului: ultimul și singurul lui bine, al cărei nume de altfel nu era scris pe nici una din panglicele nu-meroasele coroane, mărețe.

Cu o mare mulțumire privea noul intendent al cimitirului, unul din stâlpii alegerilor, bogata înmormântare socotind să se aleagă cu cel puțin una mie de lei, câștig pentru el, din vânzarea coroanelor acelora, înapoi, în piață.

Bunele prietene ale Aglaei, înțelese între ele, și fiecare aparte, o prinseseră odată pe tânăra văduvită la strâmtoare, între culise, și o întrebaseră asupra răposatului Mascaragachis.

— Nu mai trăiam cu el de-o săptămână... Il lăsasem! se pricepu Aglaia să mintă.

— Să știi că numai tu îl țineai în viață, pe căzătura aia! trânti una din tovarășe. Moșnegăriile astea numai din tinerețea proastelor de fete se țin copăcel pe picioare. Al meu se scaldă cu mine în bae, știi, intră cu mine de-odată, și până și un-ghiile și le curăță cu uneltele mele!...

Culisele se mai primeniseră cu vremea. Tipi noi, cu monoclu, rași de mustăți, cu mânile veșnic la spate, cu cărare până la ceafă, căutaseră cunoștința actrițelor.

Tipii, trei la număr, fuseseră trimiși doi la Paris, unul la Roma, cu misiune diplomatică. N-aveau carieră, erau nobili scăpătați și, ca să poată vedea străinătatea și să aibă de cheltuială, rubedeniile lor îi trimiseseră în sarcina Statului, pe lângă ambasade.

Acum erau bogați, doi din ei moșteniseră, unul se însură bine, lua de soție pe fata unui mare fabricant burghez din Romània, cunoscută de el la Paris.

Pe viitorul ginere al fabricantului, bogat, în preajma nunții, Aglaie îl cunoștea. Diplomatul nu scăpa un prilej ca să-i strecoare cuvinte de măgulire.

Actrița îl privi într-o seară într-un anume fel, și tânărul o pofti să supeze în noaptea aceia împreună.

Mutra lui neînsuflețită cu o mască, ochii lui fără. expresie, cărarea brăzdată până la ceafă, nu-i plăceau Aglaei, dar, ori și cum, era tânăr diplomatul ca de patruzeci de ani, vorbea franțuzește, și abia știa limba română. Era vădit un aristocrat. In tovărășia lui, atrița putea fi pizmuită, și asta cântărește greu pentru o femee simțitoare. Zestrea pe care avea să pună mâna nu era mai mică de un milion, și mai era și nepotul lui Bolohan, primul ministru.

Pe de altă parte, sf. Gheorghe era ca și venit, familia Buguleseu trebuia să se mute în locuința pe care visa s-o cumpere de veci.

Ideia că va împărți cu o fată mare, fată cu ur milion zestre, dragostea unui bărbat, o îmbia pe femeie și o înveselea.

Deocamdată însă era hotărâtă să-și pună toate economiile în cumpărarea casei alese; iar dacă nu putea ciupi ceva dela noul ei amant, pe care încă nu-l putea trage de hățuri după dorință și nevoe, avea să împrumute o sumă de bani, ipotecând locul viran din bulevardul Pache.

Atâta se gândise Maria Buguleseu la casa pe două străzi, cu două intrări, dintre care una pen-tru ea, încât și pe căpitan și pe comisar, și până și pe Gheorghief, care tot se mai abătuse odată pe la ea, îi iscodise: dacă nu i-ar putea da sau numai împrumuta câteva zeci de mii de lei.

Pe semne însă că Maria Buguleseu era din a-mantele, mai fericite poate, care trebue să cheltuiască ele, mai de grabă, cu iubiții lor. Un singur lucru putu dobândi dela căpitan. Cu atâta putea și ea veni în ajutorul fie-si. Căpitanul avea să trimeată în zorii zilei de mutare trei furgoane mi-litărești și vre-o șase ostași adevărați, nu marțafoi de ordonanțe. Mutatul n-avea să coste nici un ban. Caii regimentului aveau să tragă mai abitir ca mârțoagele flămânde ale căruțașilor; soldații nu cutezau să fure un capăt de ață, și aveau să umble cu scaunele și cu oglinzele ca cu sfintele moaște dela Mitropolie. Căpitanul, el însuși, avea să supravegheze mutatul.

Intre timp, casa dorită se golise. Cheile fură aduse noului chiriaș. Mufatul, în înțelegere cu că-pitanul, avea să înceapă a doua zi, în zori.

Zis și făcut. Ciripeau somnoroase păsărelele în ce-nușiul crepusculului, așteptând aurora pe marginile cuiburilor, când grelele care ale regimentului se opreau înaintea locuinței cu subsol a Aglaei.

Artista dormea și se încăpățâna să doarmă, cu cât bocăneala de cisme căznești era mai în preajma iatacului ei.

Uruit de mobile trase în silă, fără mila parchetului, ciocănel! de piroane, pe cari Marița, muma, nu voia să le lase plocon altuia, și necontenitul boncănit de cisme, de bocanci, umpleau casa, în care, pe ferestrele deschise, intra și larma de afară.

Iatacul Aglaei avea să fie ultima odae strânsă și mutată. Actrița se culcase târziu, ca de obicei, și trebuia lăsată să se odihnească.

Ca argintul viu, așa era căpitanul când în stradă la încărcatul furgoanelor, când în subsol, când în iatacul Mariței Bugulescu, abia sculată din așternu-tul cald; când în salon, când în sufragerie. Dă-duse o raită și pela noua locuința. Până la zece tăcuseră două transporturi. Acum erau la al treilea. Cafeaua cu lapte o sorbiseră în picioare. Afară de lucrurile din dormitorul actriței, numai bucătăria rămăsese nedescuibată. Motanul Aglaei se prelinse printre picioarele căpitanului, miorlăind descurajat.

Pisicile nu pricep mutatul. Ele rămân credincioase casei, nu stăpânului. Cu un ciucure roșu la gât, mâța domnișoarei, cum spuneau slugile casei, toate duse la moua locuință, călca tristă.

Căpitanul voi să-l găbuiască, dar dobitocul neînțelegător iuți mersul și eși pe ușe.

— Gheorghe, ți-l dau în păstrare! se întoarse căpitanul, spre unul din Boldiți, care tocmai in-trase.

Ostașul se repezi după motan, să-l prindă. Sălbătăciunea țâșni pe sală și, de a fua, urcă treptele podului. Căpitanul eși să vadă ce făcuse soldatul.

Gheorghe însă lăsase pisica să se ducă, văzând că n-o poate prinde. Furios, căpitanul îi luă pe soldat de spate și-l repezi către scara podului:

— Te tai, idiotule! Să-mi aduci acuși cotoiul!

— Acușa! bătu ofițerul din picior, pe când soldatul cu boabe de sudoare pe frunte, de mult cârat, își izbea cișmele greoae pe trepte.

Pe când căpitanul aștepta în josul scării, Gheorghe se urcase pe casă. Năzdrăvanul de motan eșise prin gura podului pe acoperiș.

Să lase pisica și să vie iarâș la căpitan, ca să-i spună că n’ o poate prinde, nu i se părea soldatului că i s-ar putea încuviințt.

Aglaia auzi, trezită în sfârșit, pașii necăjiți din pod.

Gheorghe se suise pe acoperiș. Motanul întoarse capul șr-l privea. Nu era pe semne deprins ani-malul cu oameni pe casă. Acolo el singur stăpânea. Ostașului i se păru că-n doi pași buni îl poate prinde. «Pisu! Pisu!» chemă el, și-i făcea din degete. Acoperișul nu era de pricină, era drept ca o podea, puteai dănțui pe el.

Când să întindă mâna după cotoi, jigodia se sperie parcă și fugi drept, săgeată. Soldatul nu mai avea vreme de pierdut, dacă nu-l ajungea, putea să-l piardă. Se luă după el.

Dar acoperișul nu era tot drept, orizontal ca masa. Gheorghe călcase în neștire pe partea înclinată mult, de către uliță, adânc.

Cișmele lui grele, avântul pe care și-l luase în repejune, nedeprinderea lui, îl împinseră, ca dela spate, ca un brânci pe un povârniș de ghiață, cu, pași mari, repezi, nestăpânit.

Pricepând ce i se întâmplă, văzând golul în care se prăbușea, gura omului se deschise, de spaimă, într-un strigăt aproape neomenesc: ă ă ă ă ă!

Talpa cismei i se prinse o clipă, — omului venit înt-un peș — în șgheabul din jurul acoperișului, și asta-l aduse pe o coastă, în gol.

Militarul veni prin aer ca un butuc aruncat de sus în jos. Strigătul lui încetase în trecerea prin spațiu, scurtă de altfel. Omul se izbi cumplit în tâmplă, de furgonul militar, de dinaintea casei. Se isprăvise cu el!

Gheorghe Topuz, luat la sorți ca să slujească țării, s-o apere pe ea, mama noastră cu prețulneînsemnatei lui vieți își împlinise menirea.

Nu fusese dus la război, să aștepte cu îngrijorare în inimă, până a da ochii vrăjmașul patriei sfinte, în noroi, în viscol, săptămâni, luni, flămând și însetat. Nu fusese trecut peste hotarele peste care bat visurile noastre cu aripi de vultur, deși tăcem și numai cântecele noastre și ale lot se îmbrățișază și plâng ca frații despărțiți. «Revendicări naționale!» «Ideal național!» Gheorghe nu știa ce sunt vorbele astea!

Pe Gheorghe Topuz, când l-au adus la oaste, l-a înghioldit ca pe o vită, sergentul care-i a-dunase pe toți flăcăii satelor. Înjurat și bătut a fost veșnic, și nimeni nu i-a spus cu dragoste, cu suflet de frate, de ce-i robit el și de ce-i ținut departe de taica și de maica, de sat și de Maria, trei ani încheiați. Și nu s-a gândit nimeni să-i grăiască dulce omului răpit dela cămin fără pri-cină dreaptă, nu s-a gândit să-i vorbească cu șart, ca să înțeleagă și el ceva.

Gheorghe nu învățase carte. Poate că în școală i-ar fi spus dascălul, pentru că popa nu le spune, că el, prostul de el, e dintr-un neam mare și bogat, și că neamul ăsta, obârșit din cel mai iscusit și frumos neam de pe lume, e rupt astăzi în trei, și că, fie ce o fi, măcar de ne-am prăpădi cu toții, trebue să fim odată la olaltă.

Cine știe? poate că dacă le știa toate astea, Gheorghe Topuz ar fi venit cu mâinile goale la domnul căpitan, și i-ar fi spus verde să alerge singur după motanii târfelor. Și Gheorghe s-ar fi întors, frumos ca soarele pentru muma care l-a născut, în satul lui pocâltit.

Zgomotul căderii unui om de pe casă pe dalele trotoarului, fiorul care străbate, când se întâmplă o nenorocire căuzașe de moarte, din om în om, pătrunse în casă și-i dădu ocol locuinței, ca un vârtej. Lumea se strângea în jurul mortului. Fluerâturi haiducești se auzeau. Din trei pași, căpitanul fu în strada, dădu în lături pe cine-i sta în cale, și văzu trupul culcat pe-o coastă, cu tâmpla odihnită pe muchea trotoarului. Văzu sânge și pricepu.

Sângele de care înjurase totdeauna la cazarmă, când îl văzu acuma, țâșnit cu creerii sub tâmpla lui Gheorghe Topuz, închegându-se, îl sgudui din cisme până sub capelă.

— Sângele mă-si! râcni el, scrâșnind, mare pacoste! Ce-i de făcut?

Ridică ochii spre cer domnul căpitan, și se gândi crâncen. Marița Bugulescu, ajunsă lângă el își astupa gura plină de strigăte, de bocete, cu dantelele mânicilor ușoarei și străveziei bluze cu care era îmbrăcată.

Aglaia deschisese fereastra, așa nevopsită cum era, cu buzele nedrese, și privise un timp idioțită, galbenă de spaimă.

Gheorghe Topuz habar n-avea de toată strădania lor, se răcea treptat pe lespezile marginei trotoarului. Caii regimentului întorceau capul din când în când, și nu culegeau nimic în ochii lor veșnic aceiași, din toață priveliștea de frământare omenească zadarnică! Ceilalți soldați, posomorâți, nu se uitau la nimeni sub frunte ci fie care în pieptul lui parcă, unde se bătea inima a plânset și a blestem, și stuchiau la răstimpuri amarul de foae de pelin ce le venea pe limbă.

Sergentul de strada zărise de departe, chipiul domnului căpitan, crezuse că e vreun scandal cu ofițerul, și întorcând spatele și iuțind pasul se afundase în suburbia lui.

— Să cadă el! Ce câta pe casă? Parcă a fost orb, rosti căpitanul, smulgându-se din locul în care înțepenise. Puneți mâna soldați să-l așezăm într-un furgon! Trebue dus la spitalul militar.

Două furgoane erau în fața casei. Unul era gol. Soldații ridicară stârvul tovarășului lor, tot posomorâți, dar supuși, și încet, ca și cum ar fi putut să-l deștepte pe Gheorghe, și-l așezară în car.

— O pătură, ceva... să-l acoperim... ceru căpitanul.

Maria Bugulescu se repezi pe poartă și aduse repede o pătură militară, cu matricola de regiment pe ea.

— Asta? făcu ofițerul. Apoi gândindu-se matur: Da, e bună.

Întinseră țolul peste hoit, până la bărbie.

— Puneți-i-l peste față, să nu se vadă...

— Să-i dau o pernuță? tresări Maria, și o aduse îndată din curtea răvășită, plină de boarfe.

Un birjar, cu trăsura goală, se oprise să vadă și el cele întâmplate. Depe capră, vedea bine. Lumea forfotea în jurul carului și al căpitanului. Depe mortul, acoperit sub velință acum, către povârnitul acoperiș al clădirii, ochii se plimbau îngrijorați și se opreau întrebător asupra căpitanului. Dar nimeni nu crâcni.

Ofițerul se urcă în trăsura goală și spuse soldatului care era vizitiul furgonului cu mortul, să mâne. Car și trăsură aveau să meargă împreună până la un colț prielnic, și apoi căpitanul avea să lase mortul în urmă și el singur să se ducă la spitalul militar, ca să vestească, după cum se chibzuise, întâmplarea.

Trei din soldați și un furgon rămăseseră locului să isprăvească mutatul. Lumea se risipea. Lespezile pătate de sânge fuseseră spălate; nu mai era nici o urmă de nenorocire.

Gardistul străzii fusese găsit și adus de către oameni, dar mortul fusese ridicat și omul însărcinat cu ordinea, dăduse fuga după domnul comisar.

Comisarul, înțelegând cele întâmplate, partea de vinovăție a căpitanului și pentru cine adusese ofițerul soldați și furgoane militare, se trezi deodată om al datoriei!

Ficățiu la față, spumegând de turbare, răcnea la gardist:

— «Și pentru ce nu lîai ținut aici, măgarule, ca să anchetez faptul? Hai?

— Am aflat târziu, trăiți, domnule comisar.

— Ai aflat târziu? Nu erai la post? Când asemenea nenorociri se întâmplă, unde sunteți?

Maria Bugulescu asculta din curte, îngrozită, vorbele comisarului. Înțelese dreapta lor pricină și, curagioasă, strigă printre zăbrele:

— Mitică! vino-ncoa Mitică, să-ți spun!

Comisarul n-ar fi vrut să dea luare aminte Mariței, dar lumea din juru-i i-o arăta mereu, ca și cum femeia ar fi putut da o deslușire folositoare cercetărilor dreptății.

— Madam, fu silit să se întoarcă spre ea, ca să-i vorbească, puteți servi ancheta cu vre-o informație?

Văzând-o însă, cât era de înfuriat; Mitică se mai potoli. Fața lui luă o expresie, mai întâi de gândire, apoi de mulțumire. Tot încruntat însă, deși buzele și luminile ochilor îl trădau, comisarul intră pe poartă. In curte, Maria se grăbi să-l ìntâmpine, și amândoi intrară pe din dos, în casă.

— Să-ți fie rușine! strigă de astădată Mitică.

— Ași putea să te bag în pușcărie, legată fedeleș, cu căpitanul tău cu tot! Ai văzut cum te pedepsește Dumnezeu, pentru că mă înșeli ca pe un copil nevinovat? Să mă înșeli pe mine, Marițo? Dar ce-ți aduce și ce-ți face el, mai mult decât Mi-tică, cum îmi ziceai? Ia spune! Pentru că are frigare? Nu mi-am belit obrazul pe la toți ne-gustorii din suburbia mea, de ți-am adus mătăsuri, matipolonuri, dantele? Fie-ta, că e actriță și trăia cu un arhimilionar, are ea albiturile și zorzoanele tale?

Pe când Mitică o dojenea așa, pe Maria Bugulescu, căpitanul ajunsese la spital și aranjase.

Gheorghe Topuz se urcase pe cazarmă, el știa de ce, poate după vreun smeu, ca copiii, și căzuse de-acolo. Murise după cum se putea constata, și atât. Când îl puseseră în furgon, credeau că e numai leșinat. Dovada spuselor sale, scrisă, trecută pe sub ochii superiorilor, cu mărturii de soldați, avea să fie adusă în curând. Și-atâta tot.

De unde se va vedea că adevărata iubire n-a pierit de pe lume și că-și mai face mendrele, pe la mahala.

De cum se împrimăvărează, altă lumină se re-varsă asupra Bucureștilor, albă, înviorătoare, îmblânzită în tăria ei de albăstrimea adâncă a cerurilor. De cum se desmorțește, multele grădini, pământul curților trezit și el printre pietre, încep să miroasă a strat de flori. Cu primele păsări întoarse la cuiburi, mugurii crapă, cresc frunzele, copacilor și florile pomilor. Mireasma și frumusețea caișilor, a piersicilor, a merilor înfloriți, este ca primul dar de logodnă, în bucuria de nunta fericită și de tânără pereche a naturii.

Apoi, obișnuiți cu primăvara, siguri de statornicirea ei, Bucureștenii așteaptă înflorirea liliacului. Mii de tufe de liliac sunt în București. Peste mormântul lui Bucur și ale celorlalți întemeetori, ciobani necunoscuți la mame și la chip, al căror lut e printre noi, vântul lunii lui Prier poartă în valuri mireasma dulce a liliacului.

De cum începe să se scuture floarea violetă, ciuturoși, moșnegi unii, mii de salcâmi, binecuvintează cu mâni pline, cu ciorchini mulți, drumurile strâmbe și prăfoase, curțile întinse. Par-fumul pătrunde în încăperi până la căpătâiul bolnavilor și al unchiașilor. Dragostea clipei de-acum, se împletește cu amintirea și cu regretul.

Florile se grăbesc și ele să răsară. E în toiul primăverii. Trandafirii înalță osanale, clinii de-a-semenea cântă; teii înfloresc!

Să mai fie pe lume o țară așa de împodobită, darnică și dulce, ca patria noastră?

Mahalaua în care Tase Dumbărău sălășluia era și ea cinstită cu harurile primăverii. Pe la porțile lor, mahalagii stăteau până seara târziu, în răcoarea parfumată, în lumina lunii.

Cei cari simțeau mai adânc hatul ceresc, erau Zamfira și Anton. Prilej ca să vorbească nu aveau ziua, decât rar, dar se vedeau necontenit, fără ca să priceapă cineva că se văd și cu ce ochi se văd, și ce-și spun când se privesc.

Înapoia hanului, Tase avea o grădină de pomi roditori și cu câteva straturi de zarzavat. Când li se ura cu grăunțele risipite prin curtea hanului, cloștile își duceau puii în grădină, mai toată ziua singuratică. Acolo râcâiau în taină găinile, și acolo dormeau prin crengi, și de-acolo Anton și Sgândărici auzeau cântatul cocoșului, ceasornicul dimineții.

Casa mai avea o grădiniță, îngustă, de flori, din stradă până în iund la bucătărie. O perdea de zorele se țesea cu vremea până la acoperiș, trasă pe sfori de zăbrele care despărțeau gospodăria de curtea umblată și pietruită a hanului.

Acum zorelele n-apucaseră să treacă peste gard, și Zamfira, eșită zilnic în grădiniță, pătrnndea cu ochii până la tejgheaua din cârciumă. Când Anton se putea vântura prin curte, căuta să-i șoptească, să-i sufle câte o vorbă:

— Vii diseară?

Răspunsurile fetei le știa dinainte. «Dacă n-o ploua; dacă n-o bate vânt, dacă nu s-o culca tata de vreme» răspundea Zamfira.

Când Tase se culca de vreme, dormea ușor, îl trezea și mersul pisicii prin casă. Se temea și de maică-sa, fata, dar muma dormea noaptea tot-deauna, și i se părea Zamfirei că ea n-o poate bănui.

Anton se îndrăgostise de fata jupânului, treptat. Ani dearândul o văzuse copilă, măruntă, râzând, cântând, amestecându-se cu viața hanului; intrând în cârciumă ca un ram de cireș înflorit. Anton, un băetan și el, se simțise mai de grabă însăși fetița aceia, de cât ori care alt ins din forfoteala cârciumei.

Când Zrmfira începu să lipsească, oprită la, școală, flăcăul începu să-i sufere lipsa. De câte ori școlărița venea acasă, dornică de tot ce era cămirc părintesc, vorbindu-i cu plăcere și lui, Anton se simțea mai legat de han, și se simțea mai dornic de ceva necunoscut, după plecarea ei. Când îi veni timpul să priceapă deslușit ce e dragostea, tejghetarul n-o visa de cât pe fata jupânului.

Zamfira n-apucase să-și întruchipeze, ca toate fetele, din fragedă vârstă, omul pe care-l va iubi, și el și fusese la îndemâna inimii ei.

Citise în ochii lui devotamentul fierbinte și sinceritatea feciorelnică, nu cu mintea, înclinată spre îndoială, ci cu nevoia de ele, a sufletului. Ori și care mediu omenesc, până și școala, strecoară și răsădește în noi cunoașterea aprofundată a minciunii. Devotamentul și sinceritatea de pe chipul lui Anton, Zamfira pricepuse că sunt dragoste a-devărată, fără învățător. Pe de altă parte, Anton era un flăcău frumos în lege. Când se îmbrăca, sărbătoarea și Duminica, în haine nemțești, unii dintre mușterii îi spuneau fără să vrea: «domnule Antoane»; iar fetele, care-și făceau drum anume pentru el la crâșmă, numărau de două ori și-l rugau și pe el să mai numere odată, restul dela hârtia de douăzeci de lei, care le tremura în mână.

Tânărul, care fusese silit să priceapă că e frumos, din omagiul atâtor fete, avusese odată curajul să șuere un cuvânt de iubire la urechea, tot mai aplecată spre el, a fetei jupânului.

Lucrul se întâmplase cu prilejul unui cântec. Fata-l cântase după gardul de zorele, și An fon nu-l auzise bine. Când domnișoara venise prin cârciumă șl nimeni nu-l vedea, Anton întrebase:

— Ce cântai azi dimineață, așa de frumos, domnișoară?

— Cântecul, sau eu cântam frumos? înâdi vorba ea.

— Tot ce vine dela dumneata e frumos! rosti senin Anton, și se înroși.

Dar, ca să nu scape prilejul bun, zise iar:

— Așa era:

«De m-ai iubi, mi-ai împlini visarea... Ce-mi leagănă viața neîncetat...»

— Nu cântam pentru dumneata, cântam pentru mine, glumi ea, și ochii ei îl cercetau șiret.

Anton îngălbeni, din roșu ce se făcuse. Plin de mâhnire, stătu drept în fața fetei și buza-i tremura deasupra bărbiei. In clipa aceea, Zamfira văzu cât e de frumos, și-i păru rău. Simți că i se strânge inima și că mințise. I se păru că fusese rea, fără cuvânt.

— Și cine ai vrea să te iubească pe dumneata? întrebă flăcăul, abia auzindu-se ce spune, înroșin-du-se iarăș.

Lumea părea că îi uitase cu desăvârșire; nimeni nu stingherea taina și nici un sgomot nu ajungea până la ei. Se priviră ’n ochi adânc, cât o veșnicie. In neștire, ca să vindece răul făcut, fata întinsese mâna, o ținuse câtva în văzduh, poate mult, poate puțin, ei n-ar fi putut spune cât, și Anton, cu două lacrime venite ’n ochi, o apucase, o strânsese. Apoi, glasul lui Tase răsunase pe undeva, și fata fugise.

In aceiaș zi, peste un ceas, Zamfira cânta după zorele, anume pentru el, iărăndoială:

«De m-ai iubi...»

Când putu să se arate, Anton dădu din cap, în semn că da, o iubește, iar fata înțelesese și răspunsese, pe actiaș arie:

«Mi-ași da viața pentru un sărutat»!

Colegele ei își făceau visuri mai mari de omul iubit, firește; dar nici una din absolvente nu se întâmplase să se mărite cu visul ei. Multe îmbătrâneau fete, altele luaseră în căsătorie funcționari săraci, de carieră, oameni pe cari ele îi ajutau să ducă un trai mai omenesc. Poveștile lor veneau până la urechile elevelor din institut.

Anton era tejghetar. Avea așa dar să fie cârciumar, hangiu. Tatăl ei, al Zamfirei, ce era? și totuș avea să ajungă consilier comunal și era frate cu un ministru. Planul lui Tase, de-a lăsa cârciuma iui Anton, fusese împărtășit în familie, și fata lui cea mare îl auzise. Un băiat frumos ca Anton, socotea Zamfira, n-avea nici el să rămâe la tejghea. Avea să-l facă de sigur pe Sgândărici tejghetar, iar el, îmboldit și de ea, avea să ajungă cel puțin ca tată-său, consilier. Fata visa să-i scoată din maha și să-l aducă în centru. Nu știa bine pentru care negoț, nu se gândea la negustorie, dar bănuia că propășirea lui Anton al ei e sigură și de toate felurile. Primul amor împodobește fără precupeție și n-are nevoe de ansamblu.

Să mai învețe, viitoarea soție a lui Anton, nu mai voia. Odată ce se hotărâse să se mărite, cu ce-i mai trebuia chinul învățăturii? Avea să fie gospodină. Și-apoi zău, ce căutase ea în rândul atâtor fete sărace? Facă-se ele învățătoare; Zamfira își orânduise viitorul și viața.

Întoarsă acasă, în potriva părinților, căuta să-și dea cât de mult de lucru mânilor și să-l vadă cât de des pe Antonică. Se legase de el, cu tărie, cu credință. Băiatul avea douăzeci și cinci de ani, ea optsprezece: mai potrivită pereche!

Se întâlneau de câte ori puteau, la miezul nopții, în grădina de pomi și de zarzavat dela spatele hanului.

Fata se dădea jos din patul înfierbântat de așteptare, cu mișcări domoale. Patul trosnea. «Unde te duci?» o întreba uneori soră-sa, trezită, după ce venise și ea dela institut. «Afară» murmura Zamfira, nemulțumită, și tot încet se îmbrăca, își vâra picioarele în colțuni de bumbac, moi ca laba pisicii. Ușa nu scârțâia, dar fiarele broaștei, blestemata de clanță, dădeau de veste că umblă cineva la ele.

Iar Tase, prin horcăitul lui, în odaia de alături, nu auzea; ca și bătrâna, obosită de treburile casei. Câinele, ținut ziua în grădină, iar noaptea adus de straje curții, se gudura, sburda, sgarda și lanțul i se băteau; dar, odată afară, Zamfira trecea ca a părere, se strecura în grădină.

Anton era nelipsit. Ii lua întâi mâna între mânile lui, apoi se lipeau unul de altul cele două trupuri tinere, neprihănite, și îmbrățișați, așa, strâns, îndelung, închideau ochii la răstimpuri, amețiți de binele nebun, aproape de suferință, ce li se părea că are să-i topească odată.

Fiecare dintre ei se simțea ca de ceară, și-l simțea pe celălalt ca un cuptor, a cărui dogoare e dulce, adâncă, pătrunzătoare până la oase și ucigător de bună.

Florile din pomii grădinii se scuturaseră de mult, cireșile se pârguiseră, se culeseseră, perele se coceau, și iubirea lor tot în floare, tot copilărească, sporea în dorință, fierbea. Se nemeriseră amândoi fricoși. Ea se temea trupește, pe el alte griji îl măcinau. Totuș, tot mai vinovați, își făgăduiau pe a doua zi marele curaj și temuta plăcere.

Din pricina nopților nedormite, rumenul din obrajii Zamfirei începu să se treacă. Maică-sa băgase de seamă, și-i spusese lui Tase că fetei pasămite, îi arde de măritiș. Dar consilierul comunal, mai mult de cât ori când, avea griji și supărări. Fata era încă prea. tânără. Nu se mai măritau fe-tele ca pe vremea lui. Zestrea ei abia se punea la cale. Zamfira era pe semne supărată și ea din pricina școalei, i se spusese că e fată de oameni bogați și o rușinaseră. Hangiul se gândea să înfăptuiască o societate a cârciumarilor. Doar n-avea să-și dea fata după Anton, spusese el odată, fără să știe ceva, scos din pepeni de nevastă-sa.

Fostul tejghetar, acum negustor, stăpân el însuși, pălise și el. Noroc că veneau căldurile mari ale verii, când în lipsă de mușterii, negustorul mai poate ațipi, tras de somn, de zăpușeală. «Dormi peste zi vre-o două ceasuri» își sfătuia îndrăgostitul iubite.

Fericita pereche urma să se întâlnească nezăticnită, în nopțile liniștite și călduțe, sub strașina frunzelor din grădina singuratică. Nu-i simțise nimeni. Poate numai Sgândărici știa. Dar el tăcea molcom, bucurat ca un diavol binevoitor. Primejdia care-i împresura nestrămutată, le ațâța și ea dorința de întâlnire și-i da un farmec de beție.

Pentru ei părea că este cerul luminat de stele și de lună; pentru ei stelele își păstrau văpaia cât a unei candele depărtate, iar luna nu se făcea soare desvăluitor. Nici pentru electorii veniți la putere, nici pentru noii miniștri, nici pentru bogătașii cari își plăteau plăcerile, nici chiar pentru Tase, nu erau Bucureștii, ca pentru ei orașul Bucuriei!

Revărsata grădină, semănată cu case, își grămădise parcă toate grădinile ei tainice, în spatele hanului din mahala, pentru fericirea unei singure perechi omenești.

Descrierea unei vijelii și începuturile sfioase ale unui amor

Ziua fusese cumplit de caldă. De pe la opt dimineața soarele dogorea, iar pe măsură ce se înălța în lumea lui albastră, frigea vietățile pământului. Razele lui nu mai păreau prietenoase, uitai că-l aștepteseși în Ghenarie ca pe un mântuitor, ca pe Dumnezeul paradisului dintâi al lui Adam, și căutai umbra întunecoasă.

Pământul crăpa, răsadurile se uscau până la colbuire; florile vestejite, se plecau pe tulpini, istovite; asudați ca-n friguri, mâhniți ca peștii fără apă, oamenii pășeau greu, copleșiți, desgustați. Și frunzele copacilor stufoși, în văzduhul încremenit și fierbinte, se-ncovoiau pe nesimțite.

Un oftat uriaș simțeai că va să se ridice din toată natura, din toată viața, când pârjolul arșiței o va răpune.

Numai buruenile maidanurilor: cucuta, măse—larița, lipanul, pâlămida, mătrăguna și scaiul, creșteau, și mirosul lor vâscos se împrăștia printre maldările de gunoae încinse. Pelinul, isma ți mușețelul, amestecate cu ele, piereau de istov, pe când florile netrebnice, ca lighioanele hâde, sporeau.

Din când în când stropitoarele primăriei se încercau să răcorească străzile mai însemnate ale orașului și acelea în cari locuiau marii demnitari. Ca un fum se înălța aburul de pe caldarâmul încins, după fiecare stropit.

Lacul Cișmigiului seca și el, ca Floreasca și Mogoșoaia, unde se ducea lumea la scaldă. Dâmbovița scăzuse, de i se vedea fundul mocirlos. Ca o cădelniță, de sigur, abureau sub cer Bucureștii, văzuți de undeva de departe, de sus.

Pașii trecătorilor lăsau urme în asfalt, ca și copitele potcovite ale cailor. Acoperi știrile de tinichea, izgoneau pe cei din puținele mansarde ale Capitalei.

Erau însă oameni, adevărați copii ai Bucureștilor, cari sufereau cu oarecare voluptate clocotul din capul lor, asudatul și simțimântul de dospire din carnea lor. Poate nu erau în stare să-ți vorbească cu plăcere, în seara zilei în care înduraseră căldura, despre dulcile senzații; dar își aduceau aminte cu drag de ele, urgisind viscolul, zloata, iarna și gerul.

Puțina lume, nevoiașe mai ales, strecurându-se prin umbra caselor, stârnea praful străzilor mărginașe. Funcționarii comerciali trimiși cu trebnri pe la vamă, pe la poștă, pe la puținii clienți rămași în Capitală ca să le ducă acasă pachetele de cumpărături, luate la ore bune de răcoare, — își târau umbra scurtă pe ulițe.

Negustorii retrași în comptoare, prin fundurile prăvăliilor cu podelele stropite mereu, trăgeau în piept, ca băutorii de opium, aburul ce se ridica nemijlocit din scândurile ude.

Mulți din locuitorii Capitalei plecaseră la băi, la munte, la câmp. Ministerele acordau concedii de câte o lună tuturor funcționarilor lor și, pe deasupra, bilete de călătorie cu drumul de fier, gratuit. Ademeniți de bilete, de concediu, deși lipsiți de bani, amploiații, împrumutând, vânzân-du-și unii tot ce avuseseră, afară de hainele de vară, firește, să grăbeau să plece. Nu-și vindeau de pildă cărțile, pentru că nu aveau altele de cât cele de joc, cu cari plecau în buzunar, gata să joace și pe drum, în vagonul trenului.

Intreaga viață a Bucureștilor încetenise. Până și înveninatele ziare se potoliseră, zăceau ca șarpele Boa sătul; iar gazetarii rămași în Capitală așteptau să vină cei plecați în concediu, ca să plece ei, după sistemul funcționăresc.

Mihai Oprișanu, singurul redactor și corectorul Nepărtinirii, ne mai punând la socoteală pe Grünberg, directorul foaei, care da articolele prime și unele notițe piperate și bănoase nici vorbă că era la postul lui.

Cum puteau doi oameni să înfăptuiască zilnic câte o gazetă? Foarte ușor: cu foarfeca. Tăiau telegramele, tăiau informațiile altor jurnale, tăiau o nuvelă sau un studiu, cu urmările lui, minumate, și cu puținul lor adaos alcătuiau un ziar, ales ca un buchet.

Cumplita căldură, nici seara nu contenia. O toropeală sumbră apăsa. Zăduful ar fi trebuit să a-ducă ploae, și nici un nor nu se zărea, cât un clăbuc de fum măcar, în tot cuprinsul cerului.

Abea cu venirea nopții vârfurile plopilor începură să se legene ușor, și adierea se lăsa până la frunzele roșii din creștetele scunzilor caiși. Vântu1 subțire și moale strecurat prin frunzișurile arborilor dogoriți toată ziua, pleca din grădină în grădină, sărutat cu un suspin de ușurare și de dor.

Mihai Oprișanu, pe o bancă din Cișmigiu, asculta susurul tainic, ca mărturisiri, și se simțea și el cu ulmii și castanii înviorându-se. Îndurase mare silnicie clocotul zilei aceleia, a zecea zi de căldură tropicală. Migăloasa muncă de corector, numai Duminica întreruptă, veșnic aceiaș, stearpă pentru minte și stârpitoare, ocupație în care numai ochii sunt atenți, necontenit atenți, și o părticică a minții neînsemnată: îl săturase și-l scârbise.

Nemulțumiri adânci se ridicară asupră-i, ca norii așteptați, în ziua aceia pe cerul Bucureștilor, și poetul, micșorat, îngrozit aproape de mărimea lor diformă, se simțise vlăguit, fărâmat. Parcă sufletul lui căzuse, ca o verigă de plumb fărâmată, din lanțul de aur al stelelor, munților, lacurilor, arborilor, florilor și oamenilor, lanț în care trăise aninat și el, fără să vrea, fără să ceară, fără să știe. Fără preț, negru, lucru stricat, dăruit cu mobilitate, nevrednic să se privească într-o oglindă, așa i se părea că este; și se îndura pe sineși ca pe ceva rânced în gură. Nici imboldul adâncirii senzațiilor nu încolțea ca de obicei, în starea aceasta de părăginire totală.

In halul ăsta se târâse până în Cișmigiu, și zăcea aproape pe o bancă, fără să aștepte, fără să dorească, odihnindu-se încet, limpezindu-se în ne-știre. Prima adiere de noapte, trecu peste el fără să-l atingă.

Amurgise. Plecase cu fuioarele de aur, minuna-tul țesător al luminii. Adierea plăpândă stăruia. Lesne uitătorii trandafiri, flori de foc și-i, galbeni și roșii, înduraseră soarele, și acum își lăsau miresmele în cutele undelor vântului.

Mihai începuse, în neștire, să asculte susurul arborilor, freamătul de spovedanie tălmăcit de poeți. Luceafărul deschisese ferestruia depărtatei lui chilii. Omul cotropit de oboseală și de monotonie, des-gustat, se mișcă pe locu-i tare, își plimbă ochii în juru-i, până la cerul semănat cu stele de opal.

Pe departe se aprindeau focuri, flăcări ciudate, tresăriri de văpae mai mult; se înălțau și piereau în beznă.

Plopii începură să se clatine cu vuet. Frunzișurile lor se frământau. Parfumul trandafirilor, năvalnic ca un adio, venea cu bătaia de vânt tot mai întețită, pe banca singuratecă a poetului. Po-vestea plopilor, prevestirea lor, străbătuse grădina; și acuma toți arborii se întrebau aplecându-se unui spre altul și o repetau.

Mihai asculta: Ce pagini de carte frumoasă citea! Un bubuit depărtai, surd încă, tăinuit, pre-lung, se auzise ca departe din zare. Dintr-acolo se urca cu repeziciune, întunecând lumea, se desbolovănea, se întindea, negru vânăt, un nor, ca un balaur năpraznic. Ca niște șerpi nevăzuți tre-cură prin nisipul grădinii, hârșiindu-l, stârnind tot praful din el. Copacii vâjiau desnădăjduiți. Pași zoriți scrâșniră prin alee, umbre de perechi se văzură trecând în toate părțile, în fugă, spre porți, spre căminuri, de sigur. Bătea vântul, se pornea vijelie.

Mihai se uitase pe bancă, lacom de priveliște. Vântul își pornise pleznele, undele și valurile, de la apus la răsărit, din pământ până-n cer, de la fața de lespede netedă a lacului adormit între țărmuri, până la stelele stinse de suflarea lui.

Freamăte, vaete, craune, vaere, geamăte, mugete, despicări, vâjiit, prăbușiri și sfâșieri, umpleau ghiocul imens al lumii, întreagă în stăpânirea năvalnicului vânt de vijelie.

Norii se bulbucau, se prăvăleau, alunecau unii peste alții, în cerul desființat. Totul părea cu putință. Copacii păreau că se vor rupe dela pământ, și vor porni așa, întregi, drepți, torțe uriașe, purtate de nevăzutele mâni ale furtunii.

Incărcături grele de fier se descărcau în nori, ca pe o boltă răsunătoare. Părea un arsenal drăcesc tot cerul, gata să coboare. Troznete, trăznete, bubuit, sfârâit de fiare înroșite, răzbubuituri, se a-mestecau înfrățite. Care grele, cu late obezi de fier, treceau lung pe deasupra norilor, ca pe nn pod, fărâmând în cale stâncile de cremene, isvorâtoare de văpăi.

Pregătirea diavolească, din neagra întunecime de sus, părea că se sfârșește. Fulgere de aur, pârae vii, tresăreau tot mai des și repede piereau în vălmășagul nepătruns. Un trăznet amuțitor trecu rin carapacea de sus, despică lumea ca pe o catapeteasmă de templu, lumină orbitor văzduhul, și se înfipse ca un junghi, în pământul urgisit, undeva, în câmpie.

Apoi, o tăcere de o clipă. Un vâjiit, un foșnet, ceva neașteptat, o ploae în linii drepte țesea văz-duhul, căzând asupra pământului.

Furtuna stătuse; se întorsese în ploae binecuvântată. Plopii se clătineau sub bătaea de vânt udă, argintii în lumina felinarelor electrice. Suferitoarele frunze se desdoiau. Rar, câte un fulger, înseila cerul nevăzut, destăinuit de el.

Mihai dase fuga în pavilionul din mijloul Cișmigiului, când ploaia îl prididise. Era ud, dar nu luase aminte, urmărind cu nesațiu râmele de lu-mină răsărite și pierite în brazdele frământate ale norilor și șirurile ploii, cari cânta pentru el.

Descurajarea, desgustul, neprețuirea de sine, cari îl striviseră în ziua aceia, parcă nu se pomeniseră. Priveliștea flrii sub furtună îi plăcuse fără sațiu.

Acum, ploaia devenise monotonă, numai răpăiala ei pe acoperișul pavilionului dăinuia, și cântecul sghiaburilor.

Bardul simți că-i e foame. Își aduse aminte că abia gustase ceva la prânz, că seara nu mâncase. Așteptă răbdător să poată pleca. In pavilion mai erau câteva perechi de oameni adăpostiți. O tânără fată, care parcă nu avea pe nimeni acolo, îi atrăgea dela o vreme privirea. IIlprivea și ea des, ca și cum l-ar cunoaște, și i-ar părea rău că el nu-și aduce aminte de unde.

Nu-și vedeau bine fețele. Lumina electrică din apropiere, era destul de depărtată. Multe din feli-nare nu ardeau. Schimbând locurile mereu, și ei și ea, cei doi tineri ajunseră unul lângă aliul. Mihai era timid. Fata zâmbi în cele din urmă și-l întrebă curajoasă:

— Nu ești dumneata domnul Mihai Oprișanu?

— Ba da, domnișoară; se grăbi el, încurcat.

Și pentrucă fata îi întinsese mâna, el i-o luă și fără să aminte i-o strânse.

— Așa sunt poeții! dădu din cap fata. Pe ei toată lumea îi cunoaște, iar ei nu cunosc pe nimeni.

— Vai, domnișoară, făcu el, cu sinceră părere de rău, și necăjit pentrucă nu-și aducea aminte de unde se cunosc.

Și greșala credinței ei, că poeții sunt prețuiți și cunoscuți de societate, îl întristă, dar îl apropie sufletește de ea. N-o vedea bine la față, dar glasul ei limpede, cunoscut și necunoscut, așfeptat și surprinzător, trezise toată evlavia și dorința lui de iubire.

Ar fi vrut s-o facă să vorbească, și nu știa cum. Darabana de pe acoperiș n-o mai auzea. In jghiaburi apa gâlgâia și cădea șipot cu putere la pământ. Ploua liniștit.

— Ce vijelie a fost și ce ploae! rosti fata, în tăcerea dintre ei.

— Foarte frumoasă!

— Așa ți s-a părut dumitale! se miră ea. Într-o poezie a dumitale e vorba de vânt și de ploae; și ce tristă e poezia aceia! Și spui totuș că furtuna de azi a fost frumoasă, ca de-o bucurie. Unde erai, când s-a deslănțuit?

— La trei pași, colo pe bancă, arătă el. Dar dumneata?

— Adevărat, făcu ea bănuitoare. Ai dreptate; e destul de târziu! Mă întrebi ce căutam eu la ora asta, poate să fie unsprezece, în Cișmigiu? Eram acasă la niște prietene, și când am văzut că se deslănțue vijelia, n-am mai așteptat pe tatăl lor, ca să mă conducă, (mai ales că bătrânul ar fi riscat să-l apuce ploaia, și ce ploae! la întoarcere), și am plecat în goana mare. Intârziasem însă, și furtuna m-a prins aici. Stăm prin cartierul Isvorului. Nu prevedeam c-o să plouă așa curând. Dar am făcut cunoștința dumitale. Tot am câștigat. Ne-am mai cunoscut noi, puțin, prin Aglaia Bugulescu. E mult de-atunci.

— Prin Aglaia? N-am mai văzut-o de mult! Dar știu ce face: are mari succese ’n teatru.

— Și în lume, adaogă necunoscuta, zâmbind.

Nasul mic, sumes o leacă, ștrengăresc, ochii sclipitori, bărbia rotundă și scurtă a necunoscutei, veneau la răstimpuri în bătaia luminii electrice, iar umbra pălării de vară cu borduri potrivite, vădea și mai bine drăgălășia chipului zâmbitor al fetei.

— A încetat să plouă. Dacă am pleca? întrebă ea.

— Haidem domnișoară, făcu el, și fără altă îngăduire, se porni s-o petreacă acasă.

Dmmul era ud, bâltos. Luminile se ’mulțeau privindu-se în băltoage. Poarta grădinii era aproape. Perechea mergea cât de încet putea. Și merse mult, vorbind, ciripind, ca două vechi cunoștințe bune. Când Mihai înțelese că e aproape de casa ei, din regretul cu care pășia fata:

— Cum te chiamă, domnișoară? întrebă el, fără să se mai scuze că nu știa.

— Fiorica Georgescu, spuse ea simplu, ca și cum numai așa era natural să se numească.

El îi culese numele în auz, ca pe un adevăr. Fața trandafirie, petalină a copilei, răspundea mi-nunat la numele ei de botez. Se opriră. Ea ajunsese acasă. Căminul părintesc al fetei nu se vedea din stradă, din pricina unor uluci mari, și-a doi salcâmi stufoși, de după poartă.

Fiorica întinse voinicește mâna.

— Domnișoară Floare, murmură el, și drept răspuns la gingășia ce-o pusese fără știre în vorbele lui, își simți mâna dată fetei, strânsă cu prietenie.

— Domnișoară Floare, repeta Mihai, s-aștept o vijelie ca să te mai văd? Ce faci d-ta? Pe unde te găsești?

Și până să răspundă ea, își aminti și grăi tot el:

-- E drept că nici eu nu sunt liber ca aerul. In fiecare zi lucrez până la cinci după amiazi, la o gazetă. Dar acum sunt zilele lungi, de la cinci...

— Bine, zise ea, de acord. Nu e alt loc mai bun ca Cișmigiul. Și dacă se întâmplă să nu vin, pentrucă mă prinde acasă vre-o prietenă, ai ce face în grădină; te recreezi de munca dumitalƏ și visezi în tihnă. Nu-i așa?

Și fata se despărți, hotărâtă să curme conversația.

— Mai bine să vii... se aplecă el pe poarta prin care fata pătrunsese.

— La revedere! se auzi mai de departe și încet.

Rămas singur, lui Mihai nu i se păru că e stingher. Avea atâtea iluzii! atunci semănate, pe loc răsărite, crescute, adunate, făcute snop toate, un lan întreg! ca la vârsta lui. «Ce fericită zi!» se gândea poetul. După frumusețea fără seamăn a furtunii, după cascada de ploae, măreață în pregătirea ei, — zorile unei iubiri, un chip trandafiriu care caută să se oglindească în ochii tăi, un cap frumos, Care crede în lăuntrul lui, sincer, cu tărie, că poetul Oprișanu e o persoanalitate! Păcat că Mircea nu era în București! Mihai s-ar fi dus la el acasă, l-ar fi sculat din așternut și l-ar fi ținut de vorbă toată noaptea. Ce prieten și Topolog ăsta! Fără pereche-pe lume! Avea, așa dar, Mi-hai, tot ce poate fi mai bun pe lumea asta: un amor, un prieten ca, nimeni altul, și talent!

Vesel călca prin băltoacele strânse pe trotoare, poetul. Apa intra prin talpa subțirică, în ghiață, dar el nu lua aminte. Tinerețea, dragostea și prietenia când sunt la olaltă, în acelaș suflet, nu cu-nosc amărăciuni și scârbe. Un cântec vechi îi ve-nea pe buze, ca un refren, pentru gândurile lui de fericire. Ocolise mult, mersese la întâmplare, obosea.

Prin niște ulițe întunecate, ridicând capul, văzu luna și i se păru, printre fumul norilor care o împresurau, că e o cădelniță minunată, din care s-au risipit în juru-i norii. Comparația îl bucură mult. Ținu ochii către cer: vălătuci de nor călătoreau zorit, se destrămau, se amestecau, și luna părea că alunecă și ea. Cele de jos, mărunte, trecătoare, păreau stabilite și statornice, pe când sus era goană ca in poveștile cu srnei, în nesfârșit.

Oprișan nu-și mai lua ochii dela cer. I se părea că mii de ani ar privi, ca un pisc de munte, spectacolul frământării de sus, din scena fără de margini a, cerului. Patimile noastre, gândi el, în ce strâmtoare se svârcolesc!

La un timp se împiedică. înțelese că e singurul drumeț prin apăria depe ulițe. Apa-i fleoșcăia în ghete. Ca un miorlăit scâncea undeva. Înțelese că în pântecele lui. Ii chiorăiau mațele. Ah, ce mizerie! borborosi omul. Și își aduse aminte că nu mâncase, și chipul Florichii i se limpezi în minte. Ii zâmbi se din încovăiat ce mersese se îndreptă, călca mai cu putere.

Alt chiorăit, ca întrîo flașnetă hodorogitâ, ceru pâine. Și foamea de om, de vită, se înstăpâni pe toată făptura lui. Pășea îngenunchiat, răsuflarea-i slăbise, compasul picioarelor se întindea cu greu, frânt, istovit.

Unde-ași putea mânca la ora asta? se întrebă el. Până acasă tot mai avea drum de bătut, și nici acolo nu era, și nici nu putea cere de mâncare. Stănică, își aduse el aminte de un cârciumăraș, ți-nea deschis până către ziuă. Coti o stradă, traversă o răspântie, și văzu un geam de prăvălie luminat slab. Simți că i se taie picioarele. Aproape se rezemă de ușa dughenii lui Stănică. Un singur ins mai era acolo, la o masă. Ca prăbușit pe scaun, așa stătea insul și moțăia.

Mihai îl cunoscu pe dată: era frate-său mai mare, Iancu. Se apropie de masa lui, i se așeză în față. La sgomotul făcut cu deschiderea ușii, un băetan se trezise și privise cu ochii mari, însă somnoroși, pe neașteptatul muștiriu. Iancu însă, în ațipeala dulce, care-l coprinsese pe scaun, nu auzea și nu vedea nimic.

— Iancule! făcu Mihai.

Dar fratele mai mare nu auzea.

— Băete! se adresă apoi trubadurul flămând, băetanului. Ce aveți de mâncare?

— De mâncare? acu? și căuta să-și aducă a-minte, scărpinându-se cumplit, întâi în cap, apoi pe spinare, ca urzicat tot.

Capul băiatului, întors pe spate, își pus bărbia în piept, a cugetare adâncă.

— Avem fasole sleită și murături în oțet... Vechi... și păine.

Mihai se căutase cu temere în buzunar. Gândul că poate n-are nici un gologan îl săgetase. De câte ori avea de plătit se înfiorași se căuta bine. Avea însă un leu și jumătate. Grünberg nu-i dăduse în ziua aceia decât trei lei, deși plătea zilnic.

— Acu.

Cu adusul farfuriilor, cu răbufneala scaunelor de prisos, înlăturate din jurul mesei, de către băetan, Iancu se deșteptă.

— Tu ești mă! se uimi el. Da de unde răsăriși?

Și privind ospățul de om’ sărac ce se întinsese pe masă:

— Ce, și ție ți-e foame? se întinse el.

— Hai să mâncăm amândoi. Băete! mai dă-ne o furculiță și un sfert de pâine.

Privind mizeria din juru-i, mâncarea de cerșetor dinaintea lui, lacrămi sărate tresăriri în ochii bietului Mihai. Și vorbele spuse odată de Topolog, îi picurară în amintire, ca silabisite:

«Dacă, hoinărind prin lume, vei vedea vreodată pe un ministru mâncând mizerabil, ca un om sărman, ai avea cuvânt să zici: ferice de țara lui! Și ași putea să-ți spun pe larg dece, chiar când ministrul s-ar întâmpla să fie un avar. Dar unde vei vedea un poet așezat la o masă de tavernă, mâncând ca un hamal, nu te sfii dragă și spune: stupidă țara!»

Dar foamea nu-i da, răgaz lui Mihai să se înduioșeze mai mult asupra destinului lui. Deschisese gura lacom, de animal hămesit. Frate-său de asemenea clefăia, lihchea. O duhoare de scânduri nespălate, de mâncare jicnită și de grăsimi arse pe tuciul sobei, se învălmășea cu altele: de basamac, de săcărică, de tescovină și de tutun mahorcă.

Frații mâncau. Iancu îndesa în el dumicați întregi, în neștire, fără să simtă, fără să gândească la ceva. Mihai mulțumea cererea dobitocului din pântece, poruncitoare. «Oare nu m-oi în bolnăvi?» se întrebă el, cu temerea oamenilor aproape de boală. Când mai în silă, când mai pripit, ca să isprăvească odată și să iasă la aerul curat de după ploae, omul îmbuca mai ales pâine goală, pentrucă fasolea era puțină.

— Da ceva vinișor nu plătești tu? întrebă frate-său, văzând că masa se sfârșește așa, uscată.

— Am bani puțini, se scuză fratele mai mic.

— Dacă tu nu beai, crezi că altul?...

Băiatul, iarăș ațipit, se trezise acum [’i venea hotărât să primească plata și să închidă magazinul. Mihai se întoarse către el, și-i spuse:

— Dă un pahar cu vin, un singur pahar!

Băiatului nu-i venea să se clintească. Privi spre ușa din fund, pe unde putea răsări pe neașteptate stăpânu-său. Apoi păru că-și amintește. Își târa pașii spre tejghea, scurse din vre-o două căni într-un pahar de o litră, și-i făcu rost lui Iancu de băutură.

Însetat, fostul șef de acsize spuse «să trăești frate!» și duse paharul la gură, îl răsturnă și nu-l puse pe masă decât golit.

Mulțumit în morocâneala lui, băeatul trăgea cu ochiul la oblonul pe care avea să-l tragă, și se vedea de sigur smulgându l depe mosorul lui și lipindu-l, pleoapă închisă, de cerceveaua de jos.

— A fost și țuică în vinul ăsta, mă! făcu lancu, întocmai ca conul Mișu, electorul cel mai popular din capitală.

Frații plecară. După câțiva pași, Mihai băgă de seamă că frate-său se clatină rău, și-l luă la braț. In dugheana întunecoasă nu văzuse că e beat, îl crezuse’ covârșit de supărarea lipsei lui de slujbă și de foame. Și presupusa durere a fratelui îi strânsese tot timpul mesei inima, înlăturând în mare parte senzațiile mirosului rău de cârciumă.

Frații dormeau în aceiaș odăiță, iarna și când nu se putea dormi afară, sub cerul liber. Venit câte odată mai de vreme acasă, Mihai se culca, adormea și, după un pui de somn, i se întâmpla să se trezească năbușind, strivit pe piept ca de un dușman, răpus, în aerul îmbâcsit de suflarea fratelui, totdeauna beat. Era nevoe să deschidă fereastra, ca să mai împrospăteze încăperea scundă și strâmtă.

La cel mai mic sgomot, bătrânul astmatic, cu somnul destrămat, se deștepta în tinda lui, răsucea o țigară și se ducea s-o aprindă vecinic la candela de deasupra căpătâiului neveste-si. Și vechea hârâială de câini despărțiți printr-un garej, începea! Todeauna aceleași dojeni își aruncau, aceleași ocări, aceleași oferiri de oameni neputincioși, răi, cârcotași.

Iată, ăsta sunt eu, fiu al oamenilor ăstora și fratele bețivului care horăe lângă mine! Ce pot pretinde în lumea asta?»

Publicarea versurilor lui în volum nu schimbasenimic în viața poetului. Il îmbărbătase o vreme, îl făcuse să aștepte, nu știa bine ce, cu mult mai multă și puternică speranță.

Numai în căminul părintesc se ridicase, ca o vâlvoare de spirt aprins în înftmeric, o lumină orbitoare de uimire, când Mihai îi întinsese mamei o hârtie de o sută. Glumea nepricopsitul ei de băiat? era în adevăr o hârtie de o sută? Și nu era falșe? Iar moșneagul se plecase și el asupra țidulei albastre. Doară nu era încă nebun să-i înșele! Și o nădejde mare coprinsese spiritul bătrânei mame. Cine știe? poate că el acum, cest de-al doilea fecior s-a căpătuit, și-o începe el să fie sprijinul tare al casei. Ea înțelesese că fiul ei cel dintâi e pierdut cu desăvârșire, că beția n-o să-l mai slăbească, și că slujbă ca la acsize n-are să mai apuce. Pătima beției, o știa din multele văzute, numai moartea o tămăduește.

«Tuberozele, versuri de Mihail Oprișan», deși apăruseră multe dintre ele în capul revistelor, se perdură în sgomotul luptelor politice.

«Păcat că te-ai născut în România! spunea Mircea Topolog. Dacă patria ta ar fi Franța, suferințele tale ar avea o noimă, pentru că ar avea un sfârșit, după multă muncă. Ai dobândi odată și odată și pâinea și gloria ce ți se cuvin! Dar la noi? Dela spiritul oamenilor noștri până la cel francez, este aceiaș depărtare ca între Păcală și Pierrot».

Ajunseseră acasă frații, ca o pereche de bețivi, la braț. Intrară în cămăruia lor, Mihai deschise fereastra care da în curte. Frate-său, borborosind, se desbrăcă încet, mașinal. Nici un nor nu mai rătăcea pe cer. Nestimatele tăriei privegheau în noaptea răcorită, înaltă și proaspătă. «La ceasul ăsta, Floarea trebue să doarmă... se gândi Mihai, cu o-chii spre astre. Și ce o fi visând?» se întrebă el.

In odaia de alături, ciondăneala străveche dintre bătrâni începuse. Iancu adormise, cu pantalonii pe el, întins în pat peste plapuma sfâșiată și veche, și horăia cumplit. In sunetul de râșniță stricată, Mihai nu se simțea îndemnat să se culce, și adormi într-un târziu la fereastră, cu capul odihnit pe coate, ca pe o masă de tavernă.