Matei Dumbărău

O anonimă și, ca urmare, cearta iscată între doi îndrăgostiți, precum și împăcarea.

Orfanii răposatului Mascuris, un băiat și o fată, depărtați dela căminul părintesc de către însăși mama lor, cu învoirea tatălui vitreg, turburau o-leacă, prin amintire, viața lui Matei Dumbărău.

Carol Mascuris, băiatul, se apropia de vârsta majorității, avea vre-o douăzeci de ani. Își isprăvise liceul într-un pension, la Iași, cu multe corigențe, repetențe, cu scandaluri repetate, înăbușite cu bani, și se înțelesese de-adreptul cu tutorele, (pentrucă cu maica-sa nu mai coresponda, știind-o cu mințile pierdute, și așteptând să se vindece), să urmeze iarna cursurile facultății de drept din Iași, unde avea mulți prieteni acum și unde avea să fie toată promoția clasei lui, iar vara s-o petreacă, fie la Plătăreasa, una din moșiile lor, fie la vre o stațiune balneară. Tutorele se ’nvoise să-i dea câte o mie de lei pe lună; pe care tânărul o ridica dela o bancă locală. In vacanțe, banca avea instrucțiuni să-i elibereze domnulni Carol Mascuris renta pentru patru luni de-odată.

Matei n-ar mai fi vrut să dea ochii cu fostul lui elev, cu acela dela care i se trăgea fericirea. Pe tânărul acela slab, deșirat, foarte oacheș, cu ochii afundați, în cari strălucea privirea maică-si, arzătoare și sălbatecă, Matei îl visa uneori noaptea, când ca pe o lighioană turbată, cu care trebuia să lupte, ca s-o isgonească sau s-o ucidă; când strâm-bându-se la el și amenințându-l de departe, ca un maimuțoi răutăcios.

Fata răposatului Mascuris, Elisabeta, nu-i da mari îngrijorări. Vestea că ea voește să se călugărească, în institutul catolìc în care primea educația, îi plăcuse părintelui vitreg. Dacă Elisabeta își dăruia, la vremea ei de majorat, partea ce i se cuvenea din averea familiei Mascuris, Matei avea cu cine sta de vorbă liniștit. Cu o instituție, care are felurite și multe interese ca să câștige prietenia unui atotputernic, o excelență se poate înțelege de mi-nune, chiar când e vorba de milioane de lei.

Catolicismul pescuise multe suflete candide în vâltoarea turbure a inconștienței românești, și totdeauna pe ale unor moștenitoare avute. Fastul ritului, orga, frumoasa cultură literară a pescuitorilor, confesionalul, în care tânăra virgină simte plăcerea pipăirii sufletului ei, cu o voluptate rafinată, senzuală, erau atâtea râme la undița nevăzută, în mânile catifelate și cu inel de ametist.

Din partea fetei, Matei era mai-liniștit. Cu Ca-rol însă, presimțea că va trebui să stea de vorbă. Și profesorul, care îndurase multe obrăsnicii elevului, într-o vreme când cel dintâi era un bieț fecior de cârciumar sărac, de pe la Obor, iar ce-lălalt odrazla bărbătească a unui ministru din neam de prinț, cu toată însemnătatea ce o dobândise în lume, se întoarse oarecum la starea în care îl cunoscuse mucosul acela de elev.

Nu se temuse și Aspasia, muma lui, că băiatul i-ar strica plăcerile căsătoriei? Pe fată pregătise, s-o îndepărteze, și numai gelozia, părerea căzută de odată în spiritul ei, că s-ar putea ca el s-o placă pe fie-ta, o hotărâse.

Vara trecuse. Concediul de odihnă ministerială Matei și-l petrecuse iără odihnă, când la Sinaia, când la Constanța, când la moșia lui din Balta, din pricina Margaretei.

Frumoasa cochetă nu prindea rădăcini nicăiri. Visa să câștige la cărți, la bulă, la ruletă, la căișori, sute de mii de lei, și o ghină îndrăcită o urmărea pretutindeni. Pasionatei jucătoare i se părea că banii lui Matei sunt vinovați, și-i făcea îndrăgostitului ministru zlle negre. Putea s-o mai certe, că pierde?

Une-ori bărbatului i se părea că e urât ca o cobe, ca ceva hidos și toate demnitățile pe cari le răpise pentru femeia iubită, prin cutezanța lui și prin averea lui Mascuris, nu le mai prețuia atunci. Își privea în oglindă cutele tot mai multe pe lângă ochi, și smulgea firele albe de păr răsărite în barba lui neagră. El care dorise să pară mai vrâsnic, ca să nu se deosebească prea izbitor de nevastă-sa Aspasia, și să dobândească mai cu-rând matura înfățișare a unui vrednic bărbat de Stat, ar fi voit acum să fie tânăr, mlădios, cuceritor. Ideia că și Margareta, bosumflată și ursuză cum se purta cu el, avea să-l strige într-o zi «parvenitule!» sfâșia inima lui Matei Dumbărău.

Nici priveliștea munților, nici lumina și frământarea valurilor n-o îmbiau la plimbări și la reverie pe Margareta Zizu. Nu deschidea ochii, nu se îmbrăca decât pentru cazinou. Diadema, cerceii și inelele scumpe, numai acolo puteau să-i dea întâetatea necesară orgoliului ei.

Valurile și munții! Ea se credea singură un spectacol, pe care-l îmbogățea cu fanfaronul dis-preț de bani cu care întindea și lățea cu mânușița ei strălucitoare de nestimate — câte două, câte cinci mii de lei, pe masa de joc. Și pierdea! Și râdea ca să i se vadă dinții mici și măcinători ca mărgăritarele.

Râdea la cazinou, pentru ca acasă, posomorâtă și rea, să poată cere încă douăzeci treizeci de mii de lei ghinionului ei de amant.

Atâtea pierderi bănești îl usturau pe Matei, și în mai multe dăți încercase să-și pună darul lui de convingere oratorică la întrebuințare, dar femeia cochetă și risipitoare se uimea dela primele cuvinte, și un dispreț de ciocoi scânteia în ochii ei de smaralde. Privirea asta n-o putea suferi fiul de cârciumar și, îndulcit, schimba tortul. In cele din urmă, lua trenul și-o sbughia în altă localitate.

Într-un rând, printre mulțimea capetelor spilcuite din jurul meselor ds joc, lui Matei i se păru că zărește o figură neplăcută. Un fior străbătu în taină persoana ministerială. Privi cu încordare vedenia și se strecură numai decât printre grupurile respectuoase, pe ușe. Cum ajunse la hotel, își pre-găti geamantanele de plecare. Il văzuse pe Carol Mascuris.

Fiul vitreg, își văsuse și el, de sigur, părintele. Pe un ministru, mai ales într-o sală de joc, deși i se ascunde importanța ce i se dă, ca într-un loc de egalitate socială fără pereche, îl vede toată lu-mea și-l simte prezent. Carol Mascuris avea prieteni și se înțelege că aceștia i-l arătaseră pe părintele lui, tachinându-l, sau din ipocrizie. Cine nu știa, din lumea asta de bogătași, de pierde-vară clevetitori, povestea căsătoriei lui Dumbărău?

Și ideia că nu fusese în mediul acela numai ministrul cutare, ci mai cu seamă o poveste piperată și un parvenit extraordinar, sângera inima și întuneca viața lui Matei. De adevăratele lui merite, caracudele neputincioase nu pomeneau, nu, de sigur. Și care dintre ei n-ar fi făcut la fel ca el, fără să fi fost în stare să i ticluiască lui Mascuris discursuri vrednice de nemurire?

De data asta, ministrul nu se mai duse într-un oraș de petrecere, ci, amărât cum era, plecă la moșie. Pe Margareta se văzu nevoit s-o lase acolo, singură, poate va toca mai puțini bani.

Nu sosise de patru zile la conacul boeresc, și dorul de Margareta îl prididi. Nepăsarea de părerea și de șoaptele lumii îl câștigase: când primi o scrisoare dela Sinaia! Scrisul de pe plic îi era necunoscut. O anonimă.

«De cum a-ți plecat dumneavoastră din Sinaia,

— i se spunea în epistolă, —

stricata de Margareta sa înhăitat cu fiul dumneavoastră vitreg. Veșnic sunt nedespărțiți; trăesc în aceiași odaie la hotel, și-l toacă și pe el ca și pe tată-său».

Scelerata anonimă putea să mintă, să scornească, dar cele ce spunea, i se păreau lui Matei că seamănă mai degrabă cu adevărul, decât cu o minciună. Deși epistola era negreșit trimeasă tot de o mizerabilă cocotă, pizmașe pe huzurul și luxul Margaretei, și Matei nu i se simțea îndatorat pentru pâră, el era sigur că nu minte.

Vreme îndelungată se gândise la tânărul acela, la pretențiile pe care le-ar fi putut avea, la răfuiala cumplită ce-o putea deslănțui, la scandalul nesuferit ce-i putea stârni în jurul lui.

Dumbărău luase multe măsuri: toate actele de vânzare, de cedare, de închiriere, erau semnate de tutorele minorilor, dar... ce nu putea face un om rău, care ar fi putut ce-i drept avea o îndoită avere, dacă maică-sa nu se mărita din nou, sau dacă se căsătorea cu un ins tot așa de bogat ca ea.

Matei pricepea cât de lesne poate fi arătat ca un despoetor. Ducerea la o casă de sănătate a soției, într-adevăr bolnavă, era mai legală decât toate ac-tele ticluite de el și iscălite de Mindìrescu, de omul de pae pe care-l puseseră Aspasia și el, tutore. Avocați îndemănateti și hotărâți, puteau să-l acuze de jaf, de hoție, puteau să-l zugrăvească în așa fel încât să fie nevoit să-și dea demisia din minister, până-i va răpune, sau va fi răpus.

Majoratul lui Carol se apropia, și poate că ar fi fost prielnic să stea de vorbă cu el, să se împrietenească, dar fusese destul să-i vadă capul, ca să fugă din locul în care se afla, să ia trenul și să se depărteze de tânărul om, cu poștii întregi.

Tânărul om! Oare merita turburătorul unei vieți așa de temeinic clădite, să se numească om? Și dacă, totuș, tocmai prin Margareta, care nu e proastă când poate să profite larg, s-ar putea lega cu ticălosul acela, ceva așa ca o amiciție, un fel de înțelegere? Lucruri și mai urâte se văzuseră. Lumea e plină de incesturi și de compensații... Și nici n-ar fi incest, ci o simplă murdărie mai mult în maidanul plin de scârnăvii al vieții de toate zi-lele. El era cu siguranță unul din oamenii cei mai curați, cei mai nepătați. Pâciulescu, colegul lui de minister, nu trăia cu două verișoare, în știrea lumii, iar acum de curând, sătul ca Faușt de Margareta, în căutarea frumuseții cu faimă eternă parcă, își luase de amantă pe vestita soție a gazetarului ar-delean Bubău? Și câți, din cei o sută două de cârmuitori ai țării, se puteau mândri cu virtuțile teologale? Și ce-ar fi însemnat virtuțile astea fără talent oratoric? Ca să guvernezi, ce-ți trebue alt-ceva decât guriță, poză și avere?

Miriștile întinse, foșnetul de rips și uneori larma de cascadă a porumbiștii, nu linișteau spiritul enervat și încărcat al lui Matei.

Trădătoarea și turburătoarea epistolă anonimă părea să spună că Margareta pozează în lumea, care firește câ-i cunoaște bine pe amândoi, și pe ea și pe Carol, ca o mumă vitregă și tânără, cochetând cu fiul ei, adolescent. Se făcea de sigur haz pe socoteala încornoratului «papa». Scrisoarea destăinuia că dorm în aceiaș cameră! Dar în lume, să fi avut oare tânăra pereche aerul a doi îndră+gostiți? Nu căutau măcar să salveze aparențele?

Mai putea el, Matei, să vină între ei, ca bine cunoscutul amant al femeii și ca tată al băiatului? Era vinovat, foarte vinovat, nu de alta, ci pentrucă se prea arătase în societate cu ea! Prea se arătase bărbatul unei cocote!

Margareta nu era altceva decât o cocotă! Trebuia să se fi gândit de mult la lucrul ăsta! Tot așa o prețuia și lumea. Atât mai bine că se întâmplase ca acum să fie prea mult în tovărășia fiului lui vitreg, om cu avere personală, stăpân desăvârșit pe gusturile lui, major ca mâine, treaba lor! a amândorora! Da!

Dacă n-ar fi iubit-o însă pe netrebnica asta, ce simplă, comună și vrednică de snoavă ar fi fost întâmplarea! Dar omul îndrăgostit suferea. Margareta era întâia lui iubire, și cheltuise un furgon de bani pentru capricioasă asta!

Să-i telegrafieze Margaretei: Vino București sau vino Constanța? și să se ducă și el acolo? Răutăcioasa și perfida, cap la cap cu Carol Mascuris, ar fi citit depeșa într-un hohot de râs excitant. Și la ceasurile în care el ar fi așteptat-o, cu nădejdea va veni, sau disperat, afurisita ar fi petrecut sardanapalic cu celălalt. N-ar fi venit! Perversitatea ei, așa de dulce în amor, o silea să nu se supue nici odată, să nu facă nici un act de bunătate!

Și ochii ministrului, înfiorat de amintiri senzuale scumpe și de răutatea iubitei lui, înotau în lacrămi, ridicându-se spre cerul vast de țară, de deasupra conacului boeresc.

Nu mai era tânăr, și-și prăpădise tinerețele în brațele vijelioase și.negre ale Aspasiei. Femeia, aceasta lacomă, trecută, isterică, «domnița», cum îi ziceau slugile, căzuse asupra lui ca o panteră devoratoare. Aprinsă dintru început întodeauna, toată mișcarea ei părea sfâșiere, brutalitate, jaf. Dar turbarea cu care marea și respectabila cucoană îl prăvălise, văpăile cari îl dogoriseră din ochii, din nările, din gura ei smăcinătoare, gata să se strâmbe într-o parte de pasiune, îl tăcuseră bărbat. Și ce bucurie sălbatecă avusese femeia aceia, și cum le-șinase aproape, ca iar să geamă și să scrâșnească! Și tinerețea lui nevinovată răspunsese ardoarei pacimei aceleia: cu putere, din curiozitate,din condescedențâ, apoi din obișnuință și din amintirea primelor zile.

Când înțelesese ce viitor strălucit îi sta la îndemână, prin dragostea cu care îl împresura Mascuris ca pe un urmaș al lui, când îi scria discursurile cari îl făcuseră ilustru în lumea politică pe bătrânul ministru, Matei era sătul și scârbit de le-gătura lui cu Aspasia, — dar planul de-a o lua de soție, fusese cel mai fericit plan din viața lui.

Deși zilele se micșoraseră simțitor, cu greu trecuseră douăzeci și patru de ceasuri dela primirea anonimei. Omul energic, hotărât în toate cum-penele, venise la gara îndepărtată de conac, cu un ceas mai nainte de ora în care trenul trebuia să sosească, să stea un minut și să plece.

N-avea gazete, nu-și luase nici o carte cu el, și în stația pustie numai țârâitul telegrafului și al unui greere, undeva în pereții crăpați ai clădirii, dădeau viață pustietății. Nesfârșită părea câmpia în toate laturile scundei stațiuni. Șinele lucii păreau că duc la infinit, și Matei obosea și i se părea că îmbătrânește, numai privindu-le. Se plimba pe peronul de-o șchioapă al gării, își troznea gâtul încordat, și mereu îi cădea privirea pe liniile strălucitoare, ca să alunece cu ochii departe pe ele, departe, zadarnic, să ostenească și să se enerveze.

«E un început de neurastenie! își zise el. Poate că nu; poate că nu e decât neodihna mea, cășunată de supărare».

Și gândul că Margareta îi poate provoca atâta turburare, îl îngrijoră. O iubea aș dar, serios, profund? Era aceasta semn de tinerețe, sau de ramolisment? Tinerețe sau nu, n-ar fi fost până și în interesai ei, s-o lase, fie chiar lui Carol Mascuris? De ce nu? Și să n-o mai vadă? Ea putea căuta alt bărbat, pe care să-l iubească. Parcă el n-ar fi găsit oricâte metrese? Câte femei, unele chiar măritate, câte vădane și domnișoare veniseră în cabinetul lui cu ochi dulci și decoltate scandalos? Înlocuirea Margaretei se putea realiza ușor, despărțirea de ea însă era anevoioasă.

Chiar acum în așteptarea trenului, unde plănuia el să se ducă? Pe cine dorea să vadă? Și ce aștepta, ca un bolnav, să se întâmple? Nădăjduia să se convingă, nerodul! că anonima fusese mincinoasă. Avea de gând, va să zică, să se ducă la Sinaia, să tragă, natural, la hotelul lui obișnuit și să se urce în apartamentul știut, despărțit printr-o ușe deschisă de camtra Margaretei...

Trenul sosi, în sfârșit! Valiza ministerială, geamantanele, fură urcate în vagonul de clasa întâi, de însuși șeful stației, care tot timpul, cu capul descoperit, aștepta un cuvânt ele mulțumire, un zâmbet grațios. Dar excelența se urcase în neștire și, primit cu plecăciuni adânci de către doi domni senatori, gata să părăsească compartimentul, ca să-l lase singur, vorbea franțuzește.

Șeful de tren, încunoștiințat, nu da ordin de plecare. Credea că nrnistrul mai are pe cineva, care nu se urcase în vagon. Șeful de tren întrebă pe șeful de stație. Pentru un ministru, un tren poate să mai întârzie câteva minute. Locomotiva se puse în mișcare, vagoanele se întreciocnirâ și Matei, în tovărășia celor doi senatori, pe cari îi oprise lângă el, discuta posibilitatea unei revoluții în Albania.

Cei trei oameni politici nu prea aveau ce să-și spună. Senatorii nu făceau parte dintre cârmuitorii partidului, ci din așa numiții mameluci. Conductorul venise și controlase permisul ministerial. Trecuse apoi în celelalte cabine și se apucase să spună cine se urcase în tren.

Trenul alerga într-un gând. O tânără doamnă, micuță, rotofee ca o păpușe, învelită pe cap cu voaluri de călătorie, prin care însă răsbăteau sclipirile diamantelor din urechi, se așeză la fereastra din co idor, din dreptul cabinei în care se afla ministrul. Vântul îi flutura voalul, și-i pătrundea în păr. Ea întorcea capul, și ochii ei, îmâmplător firește, se oglindeau în ochii excelenței și se căutau parcă. Ca o undrea de aur pornea săgeată câte o privire provocatoare din ochii micei și catifelatei blonde.

Babalâcii din compartimentul lui Matei își șoptiră ceva și plecară din cabină, ușor, strecurându-se ca și cum ei ar fi avut de pus la cale ceva tainic.

Femeiușcă era tare drăguță, după părerea lor, iar ministrul observase și el și se uitase țintă la ea de vre-o trei ori. Trebuia să-l lase singur; om delicat, el nu spusese nimic, dar se putea să le poarte pică. Blondina îi privi, recunoscătoare.

Care om nu are impresia, vagă la suprafață dar adâncă în inima plină de speranțe nebune, că dis-tanța pe care trenul, gâfâind, spintecând văzduhul, tăind zările, rupând dela pământ și repezindu-i înapoi, ca în trecut: arbori, stâlpi de telegraf de-părtați; care om nu are impresia, călătorind fără tamilie firește, că distanța pe care trenul o îmbucă, o absoarbe, îl depărtează de partea monotonă a vieții lui, de plictiseala acelorași senzații, acelorași bunuri și a acelorași nemulțumiri, și că îl va pune în mijlocul altei vieți; altor împrejurări, și îl va împrospăta până la senzația că este alt om?

Printre destinele necunoscute, enigmatice, din lanțul de vagoane săltărețe și fugare pe întinsul pământului, iluzia noastră își caută perechea și o găsește, pentru un ceas, pentru o zi, mai lesne ca ori unde.

Plin de nădejdea clipei, amantul trădat al Margaretei Zizu, de cum plecară moșnegii, după ce-și privi într-o oglindă cravata și fața, netezindu-și cinstita barbă, se sculă de pe canapeaua-i ’moale. Necunoscuta sccțându și capul pe fereastră, vântul îi desprinsese din pieptănătură o șuviță de păr, i-o răvășise pe obraz și ea, râzând, întorsese iarăș capul spre Matei. Ii ardea de joacă.

— Ce fericit ași fi să-mi permiteți să vă așez eu șuvița la loc, se sculase în picioare ministrul în ușa cabinei, și se înclină.

— Da? râse și mai voios cocheta, și dinții ei, ca ai Margaretei, îi rumeneau și mai focos gurița mică, poftitoare.

Și fără șovăire, ea întinse mâna ministrului:

— Sunteți d-l Matei Dumbărău?

Excelența se închină iarăș, și ținând strâns mânușița încredințată lui cu atâta voe bună:

— Poftiți! poftiți! o invită el în colivia lui goală.

«E ca o păpușe! gândea el, pipăind-o cu ochii. Așa de bine e făcută, ștrengărița, că nici nu poartă corset. Frumoasă aventură! In tren e totdeauna mai plăcut o cunoștință nouă...»

Micuța cochetă era soția unui director din mi-nisterul lui. Matei îl cunoștea bine: un hoț fără pereche. Nimeni nu era în stare ca el să strecoare ministrului o hârtie, la iscălit. Semnatarul dobândea sau nu ceia ce cerea. Statul pierdea sau se făcea de batjocoră, numai directorul abil câștiga, la sigur. Scumpele bijuterii ale nevestisi erau poate rodul; dulcilor ei obide; iar două mari perechi de case în Capitală, stăteau mărturie că directorul învârtea afaceri minunate. Dar nu era în obiceiul pământului, să se cerceteze isvorul avuțiilor fiecăruia. Pe de altă parte, ministrul, ca toți precursorii lui, nu se putea lipsi de cunoștințele birocratice ale potlogarului, pentru că miniștrii purcedeau toți din baroul avocaților.

Matei pierdu o mare parte din plăcerea cuceririi amoroase, când află a cui nevastă este mititica femee. In schimb, fu mai hotărât și mai îndrăzneț, dela început. Cu întâia ocazie avea să-i dea bărbatului o indemnizație mai mare. Închise ușa și lăsă perdelele, după ce-l rugase cu glasul ridicat, ci să se audă, pe conductor, să deschidă fereastra cabinei lui, pentru aer!

Într-un târziu, ea îi sguse:

— Mai este un director de minister în acelaș vagon cu noi.

— Cum, ești cu bărbatu-tău aici?

— Ași, nu! el a plecat mai de mult la București. Directorul ăsta, dela Domenii, e cu dactilografa din minister cu care trăește el. Ce porc! întreține vre-o patru dactilografe de acolo... e o halima!

— Și sunt singuri și ei? întrebă curios ministrul.

— Da. I-a dat el un bacșiș controlorului și i-au închis acolo, ca să nu-i mai deranjeze nimeni. Trenul, balansarea asta, sunt excitante.

«Aventura» lui Dumbărău se ducea la București. Matei se hotărâse să se ducă la Sinaia.

Când coborâ în gara celei mai cochete localități de munte din țară, inima redeșteptată, îi bătea de neliniște. La hotel, portarul îl primi ca întotdeauna, ca și cum nimic nu se întâmplase. Nu întrebaseră de el, de cât persoane politice, ale căror cărți de vizită il așteptau sus, în apartament.

In camerele lui, aceiaș ordine, pretutindeni, nici o fundă căzută la întâmplare, nici o spelcă, nici o jartieră; patul odihnea în aceleași cuverturi întinse. Ușa camerei Margaretei, în comunicație cu apartamentul, era închisă. Atâtea semne bune,.. parcă!

Stătu să se spele, să se schimbe, să se odihnească. Sună apoi și porunci servitoarei s-o vestească pe domnișoara Zizu că el a venit, și că dorește să i vorbească puțin.

Dar domnișoara Zizu se mutase în alt hotel, și sluga întrebă dacă domnul ministru voește să se trimeată după dânsa. Matei spusese deocamdată «nu».

Matei se plimba, în seara zilei aceleia, cu inima secată, în parcul feeric al Sinaei, nerăspunzând cu nimic, ca un bolnav, frumuseții statornice și mărețe din juru i. Fantasticul avuz își țesea paianjenișul luminos pe fondul sumbru al brazilor: coloane de templu sever și gigantic. Miresme sănătoase și grele de pietate umezeau aerul înfrățit cu răcoarea insinuantă. Munții își scriau pe ceruri piscurile lor îndrăznețe. Oamenii păreau mici, și chipurile lor se ștergeau palide, printre munții așa de temeinic așezați, uriași, într-o culoare. Până și măestritele clădiri păreau mărunte.

Ca o gânganie rătăcită călca aleele ministrul. Scrâșnetul nisipului strivit de ghetele lui îl supăra, și nimic nu era în stare să-l mângâe, să-l facă să cugete măcar. Nelămurit, neștiind limpede ce năzuește, se rostogoli încet, ca un ghem colțuros pe o masă. Când se dumirea, privea lung, întins, trăgea cu urechea. Erau multe perechi, răvășite ici și colo. Se temea să nu-l oprească cineva și să înfiripe obișnuita și searbădă conversație.

Socoti că e vremea cinei; își aduse aminte că a mâncat puțin într-un restaurant de gară, și se bucură oare cum că avea ce face.

In marele restaurant, luminat ca un crin sub soare, puține mese erau ocupate. Peste putință însă să mănânce singur. Lumea flămânzită de vreme de aerul de munte, de excursiuni și de lipsa de preocupări, începuse să sosească la cină...

Inși care i se credeau prieteni excelenței, dar care nu-i citeau în suflet, se alăturară mesei lui solitare. Și ce neînsemnate lucruri mai scoteau la iveală! Noroc că le spuneau în franțuzește, aminteri, în ’limba țării, ce copilărești ar fi părut!

Către sfâșitul cinei, într-un grup de două «Colagii», apăru în restaurant și Margareta. Cu o privire, tânăra femee împresură tot localul și-l văzu pe Dumbărău. Ministrul o privea pe sub sprincene. Ce eleganță voluptoasă imprima femeia asta până și nemișcării ei, și cum se vedea că e sveltă și nebună! Cocheta stătu un răstimp nehotărâtă, apoi se rupse din parchetul pe care se fixase, și veni întins.

— Când ai sosit? întrebă ea, voioasă parcă.

— Acum un ceas două, cu trenul de seară.

Cei doi tovarăși de cină ai ministrului îi priveau. Margareta se așeză. Ei tocmai își isprăviseră, masa, ca și Dumbărău.

— Te voi aștepta să mănânci, spuse Matei.

Cei doi amici plătiră cina lor, și plecară.

Plecaseră oare, pentru că își sfârșiseră cina? se întreba Matei, sau pentru că știu că trebue să urmeze o explicație între arranți?

Era pentru întâia oară când cuteza s-o însoțească în văzul lumii, într-un restaurant. Căzut pe gânduri, omul își privea iubita, îi privea buzele sorbind cu o senzuală plăcere oul nebătut bine din bulion, îmbucând capetele moi ale sparanghelului. Și simțea că o iubește, ori ce s-ar întâmpla, ori ce i-ar face, că-l stăpânește cu nazurile ei, cu voluptatea, cu perversitatea ei capricioasă. Avea să în-genunche, să primească toate condițiile creaturii acesteia rele, dacă ea avea de pus condiții, dacă clocise cine știe ce cereri.

— Ai mare poftă de mâncare, observă el.

— Da, nu mi-ai stricat-o, precum vezi! își arată dinții Margareta.

— Vrei să spui că mi se datorește mie? plăcerii că mă vezi?

— Te-ai purtat ca un mișel! ca un măgar! Ai plecat fără nici o explicație.

— Ți-am spus că mă duc la moșie... stărui bărbatul, împăciuitor. Era nevoe de prezența mea a-colo. La moșie, însemnează oare că m-am dus la petrecere? Voiai să mergi și tu?

— Avocat! rosti cu dispreț femeia, și adunân-du-și șervetul îl trânti ghemuit pe masă.

— Lumea ne privește! șopti Matei.... Stăpâ-nește-te, fii cuminte! Ai venit la masa mea, cum era să te izgonesc? Mă dai în vileag, sunt ministru, nu mi-e permis... O să ai destulă vreme, în odaia noastră, să mă cicălești și să te înfurii.

— Dar de unde pot ști eu, că ai fost la moșie?

— Am la mine o dovadă!..dădu din cap îndrăgostitul, și-și pipăi buzunarul. Dar haidem! eu înainte, tu după mine, la zece pași te aștept.

Lumea din restaurant, nepăsătoare parcă, mâncând, discutând, nu scăpase nici o privire schimbată între cei doi amanți. Dovada lui Matei era anonima adresată lui și primită la moșie.

Ministrul salută în dreapta și în stânga, împărțind strângeri de mână, afectuos și senin.

Se întâlniră afară, pe o alee; nimeni nu-i privea.

— Să ne plimbăm, până vom găsi un loc singuratec, ca să-mi arăți dovada, pe care aveai aerul c-o ai în buzunar.

Vremea cinei nu se terminase; lumea se în- drepta în pâlcuri spre marele restaurant. Perechea saluta, când se întâmpla să fie surprinsă, zâmbind grațios, continuu. Parcul se golise. Lumina electrică lumina ca ziua.

Așezându-se pe o bancă, protejată de un boschet, Margareta întinse mâna și Matei, înțelegând-o, îi înmână scrisoarea primită la țară.

Toată epistola avea cinci rânduri. Fără s-o lase din mână, Margareta se dădu pe spate, și un hohot de râs o ținu răsturnată câteva minute, pe spătarul băncii. Apoi, răsgândindu-se:

— Adorabili sunteți, și tu și corespondenta ta! Frumoase scrisori primești domnule ministru Dumbărău! Îți scrie, de sigur, cineva din familie, o inimă îngrijorată de soarta averii tale! Poate că ai pus-o chiar tu la cutia poștei, fițuica asta, când ai plecat din Sinaia. Eu nu știam unde ești, și cucoana asta, pentru că este un scris de femee... era informată!

— Indiferent! indiferent,.. întrerupea Matei, abia stăpânindu-se. Răspunde mai bine la cele ce mi se destăinuesc; răspunde la acuzații.

— Adu-ți aminte, domnule ministru, că ai stârnit în viața ta murdară bănueli mai gravei! Se spunea că l-ai otrăvit pe Mascuris, ca să-i răpești femeia și averea!.. Averea!

Matei se repezise la gura și la gâtul ei. Cu o mână o sugruma, cu alta o înăbușea ca să nu strige.

— Mizerabilo! taci! taci!

Dacă ar fi strâns-o cu amândouă mânile numai -de beregată, cu accinș putere nervoasă, tot atât timp, ar fi ucis-o. Femeia își încleștase degetele de coatele lui, neputincioasă. Sufocând, răsturnată pe spate, cu fața albă ca varul, femeea credea că va muri. Marile ei smaralde strălucitoare se întorseseră și piereau sub pleoapele de sus, când bărbătul, îndușmănit, dar cu auzul încordat și cu atenția veșnic trează ca la un om de stat, auzi un pas strivind nisipul prin apropiere. Își luă mâna din gâtul ibovnicei, ascultă. Cu regret și temere lăsă să-i cadă brațul mânii care astupase gura mizerabilei.

— Nu știi ce meriți! borborosi el, și se reașeză, înfrânându-și respirația grăbită, alături de perechea lui.

Aspirând puternic, roșie la față acum, cu ochii scăpărători, femeia dârje nu contenea:

— Se vede că ești ucigaș! Vrei să mă omori. Până azi nu ți-ai dat arama pe față! șuera ea.

— Taci! șopti bărbatul, totuș recunoscător, pentrucă ea nu țipa și nu mai vorbea tare.

Umbrele munților, ca grele hlamide de catifea neagră, cădeau în trene lungi în văi. Voci omenești depărtate se stingeau în tăcere.

Sfredelindu-se pe locul ei, cumplit de enervată, Margareta se întoarse către Matei:

— Sunt nevasta ta? Ce drept ai asupra mea? întrebă dânsa. N-ai să mă închizi în casa de nebuni, pe mine! La bătae îți voi răspunde cu bătae și cu un picior în spate. Nu ți-am cerut nici odată și nici n-am vrut să-ți fiu nevastă. Eu n-am vrut! să știi! Mi-ai cumpărat o casă, un bordei păcătos, și-ndrăznești să cugeți că m-ai cumpărat! câ-ți sunt roabă pe veci! A, secătură spurcată! hoț ordinar! Scoală-te de-aici!

Și femeia se repezi, ea de astădată, cu mânile căngi, cu unghiile-i ascuțite în obrazul bărbos al ministrului.

— Margareto! vino-ți în fire! Ai înebunit? căuta să-i coboare tonul și să o potolească nefericitul amant.

Apucată de ambele brațe, fu nevoită să renunțe la sgârăieturile pe cari le și văzuse, cu închipuirea, pe fața lui. Stătu ìn picioare, cu o mână în șold, lămuritoare:

— Eu, știe toată lumea cine sunt. O cocotă! o putoare! da! Știu și eu asta, și nu cer mai multă stimă decât mi se cuvine. Sunt însă o femeie frumoasă, voluptoasă, —și calitățile astea au fost totdeauna prețuite. Voi, țapi păroși, urangutani, vă târâți poști întregi după noi, ca să ne îmbăiați cu admirația și cu dragostea voastră! Pe unul ca tine, l-aș izgoni dela poartă, dacă a-și avea eu însumi averea care mi-ar trebui pentru întreținerea frumuseții și a gusturilor mele. Mă vând. Scump, pentrucă merit și ptntrucă așa vreau! Sunt o femee pierdută, și n-ascund. Dar tu? Cine ești tu? De unde ești tu așa de bogat, ca să mă cumperi și să ajungi ministru? Fecior de cârciumar sărac, te-ai strecurat în casa lui Mascuris, un fanariot bogat, pe care trebuia să-l urăști, și te-ai gudurat pe lângă el, până l-ai ucis și i-ai luat femeia și avutul!

— Ești nebună! se sculă în picioare Matei, de pe banca pe care stase tot mai îngrămădit de învinuiri. Cine ți-a umplut capul cu toate grozăviile astea?

— Nu cine crezi tu! râse nervos femeia înverșunată. De Carol Mascuris, de el te temi! Le știam toate, de demult, și te răbdam. Sunt lucruri cunoscute de toată lumea. Nu ți le-am înșirat până azi... La ce bun? Dar când ai avut neobrăzarea să îmi arăți o scrisoare anonimă, în care stă negru pe alb «îl toacă și pe el (adică pe Carol Mascuris) ca pe tată-său», (adică pe tine) n-am mai găsit nici o înfrânare în sufletul meu, nimic nu m-a mai oprit să-ți spun tot ce-mi sta pe inimă.

Sperând să poată face pace, Matei rosti cu solemnitate:

— Îți jur pe onoarea mea, pe tot ce am mai scum, că scrisoarea asta, nenorocită și stupidă, am primit o la țară, și că nu știu dela cine a pornit. Nu ți-ași fi arătat-o, dacă nu mi-ai fi cerut o dovadă că am fost în adevăr la moșie. Iar dacă ași fi bănuit că o să te supere în așa hal clevetirea unei prietene de-ale tale, pizmuitoare de sigur, îți dau cuvântul meu de ministru...

Aci, Margareta, care-l asculta, râse batjocoritor, dar Matei urmă să se jure:

—... că nu ți-ași fi arătat-o. Văd că ai fi îndurat mai lesne bănuiala că am altă amantă, decât...

Pași mulți se apropiau. Ciripituri franțuzești, voci femenine ajungeau până la ei. Perechea sbuciumată tăcu. Margareta se muncea s-o ghicească pe f meea pizmașe’, care trimisese anonima. O concurență? Ar fi voit s-o înlăture, visa să-i ia locul...

O ceată de viligiaturiști, apoi alta și altele tre-cură. Parcul se popula. Lumea revenea dela cină, limbută, voioasă.

— Haidem, murmură Dumbărău, si în acelaș pas de pereche, se porniră către castelul Peleș, în sus, căutând umbra și singurătatea.

— Margareto!.. spuse cu glas scăzut, așezat, ministrul, și tăcu un răstimp. Tor ce s-a putut. imagina mai grozav și mai hidos, despre mine, ai strâns eu premeditare, și mi ai aruncat astăzi în față. îmi pierdusem cumpătul, ascultându-te. Nimeni pe lume nu mă putea răni mai ușor decât tine, și nimeui nu era mai dator să-mi fie mângâere și alinare. Pentru mine n-ai fost o cocotă, de vreme ce te-am iubit. Copil răsfățat, nerecunoscător! Ai pierdut poate la joc, și ai rămas datoare... Iț i trebue o sumă mai mare de bani. Aveai la îndemână o mie de feluri în cari să mi o ceri, tu așa de frumoasă și de cu grije iubită.

Acum femeia tăcea. Asculta și se gândea mai ales, cu încordare, la cine putuse să trimeată anonima.

Din când în când, el întorcea capul, ținut în piept în mersul lor domol, și o privea. O vedea, tot mai potolită, îi trecuse furia. Cuteză s-o ia de braț, să-i simtă șoldul rotund și cărnos, alături, la tot pasul.

— Mi-ai spus vorbe grele și nedrepte. Purtatu-m-am cu tine în așa fel, ca să fii îndreptățită să-mi spui «fecior de câtciumar»? Chiar acum, gândeș-te-te bine, n-am dat eu dovadă de stăpânire și de bună creștere? Da, e drept, tata a fost cârcîumar, — dar ce om cuviincios era, cinstit și măsurat! Nici o cărămidă din hanul lui de mahala, nici un strop din vinul vândut de el, într-o jumătate de veac, na fost de furat! Cu adevărat că vinul din cârciuma lui Dumbărău putea să slujească la împărtășanie! M-am răznit, ce-i drept, de timpuriu, de casa lui curată. Dar el m-a îndrumat pe calea învățăturii! Am săvârșit greșeli, mari! da! Te ’ntreb însă, (de ce-ași fi ipocrit cu tine?) știi sau nu că eu sunt unul dintre oratorii cei mai de seamă, și că un partid n-are alte podoabe mai mari și mai strălucitoare ca oratorii, pentrucă fără ei nu vine la putere? Și te mai întreb: fost-a mai meritos Mascuris, Mascaragachis, Pațachinas și toți grecoteii, și toți boerii noștri, vitregi cu neamul, decât sunt eu? Eu, cel puțin, sunt român verde, îmi reprezint nația cu toate cusururile ei, cu dragostea și slăbiciunea de femei, de eleganță și de voluptate, de pe urma cărora tu profiți atâta. Nu te ’nvinuesc! Nu te supăra iar. Și încă ceva. Eu muncesc și acum, ca totdeauna. Fără trudă nu m-ași fi ridicat, și Mascuris, ale cărui cuvântări eu i le scriam, iar el le învăța papagalicește, mi-a deschis calea spre măriri, în semn de recunoștință. Omul ăsta nu deschisese gura, decât la cursurile de universitate, unde recita pe de rost din cărți, și numai mulțumită mie, către sfârșitul vieții lui, era să fie ales șef al partidului. înțelegi tu? A murit de bătrânețe, la șaptezeci de ani, și se găsesc caraghioși care să spună că a sucombat otrăvit! De mine!

Margareta par-că nu mai era aceiaș. Tăcea, răspundea monosilabic. In rătăcirea lor pe căi singuratice, ajunseră la un pod, sub care, cu vuet se prăvăleau apele unei gârle de munte. Spumegaiul limpede al râului precipitat înflorea alb în umbra nopții, în adâncul malurilor.

— Și nu suntem în stare să ne bucurăm de frumusețea și de confortul Sinaei. E atâta liniște și ne aruncăm în prăpăstii ca apele astea. Din discuția asta însă, m-am ales cu o idee, am luat o hotărâre. Am să divorțez de nevastă-mea: pe te-meiul turburării nervilor ei și a vieții nesuferite ce-mi tace. Și atunci, înțelegi, scap de copiii și de averea lui Mascuris, avut care avea epitropia lui, tutorele lui, numit de familia lor!

— Copiii ăștia, se interesă Margareta eșind din muțenia ei, au averea lor, va să zică!

— Firește că da! Tot ce a rămas dela tatăl lor n-a putut fi de nimeni dosit sau atins. Starea răposatului a intrat în mâna familiei lui, care a instituit o tutelă. Carol Mascuris al tău..’.

— De ce ești rău? îl întrerupse Margareta.

El o stânse de mână, își petrecu unul câte unul degetele printre degetele ei, care i resistau plăcut, îndelungat.

— Carol va fi bogat, din ziua în care va fi major.

Hotărât, certații se împăcaseră. Obosiți, după fierberea și furia lor, se întoarseră împreună la hotel. Apartamentul ministerial îi primi cu aceiaș ordine și capete de servitori plecate. Dar camera care fusese a Margaretei, și care era despărțită nu-mai printr-o ușe de apartamentul lui Matei, tot închisă rămăsese. Un necunoscut se mutase acolo. Când află întâmplarea, Margareta râse ca în vremurile ei cele bune.

— Tot aici era să dorm! Să lăsăm, Matei, aparențele pe mâine.

Cât s-a petrecut de bine la balul nunții lui Guță Dumbărău cu d-șoara Clotilda Agnagnastopol

Abea fuseseră culese ultimele gutui și pere târzii, frunzișurile copacilor dăinuiau roșii, uscate, și rărite pe unde soarele bătuse mai din plin, și un frig, frate cu gerul, se lăsă într-o noapt asupra Capitalei, în primele zile ale lui Octombrie. Frunzele începură să pice, ca tăiate din codiță. Pomii, scuturați de hachițele unui vânt cu toane, numai la răstimpuri dârz, sub cerul scund, întunecat, ne-păsător, păreau că se lasă despoiați cu nepăsare, de podoabele lor învechite, sumbre.

Lumea, neștiutoare de ce se petrecuse în noaptea aceia, eșise de acasă după treburi, la funcții, în pardesiuri de toamnă Și, pentru că superstiția că: nu e bine să te întorci din drum, dăiuește, ca toate eresurile, oamenii grăbeau pasul, îngrijorați, nemulțumiți. Prea de vreme venise iarna, multe planuri năruise și sporea cheltuelile.

Pe la orele zece, un soare necunoscut, ca o lună săracă, o rotocoalâ gălbue, privi bolnav Bucureștii, și pieri de grabă, înbolmojită, în vata murdară a norilor. Ca un adio batjocoritor șuera în bătaia vântului, tot mai ridicat, pui de Crivăț.

Oare va ninge? se întrebau bucureștenii. Mulți din cei sărmani, nu puseseră murături, nu se aprovizionaseră cu varză și, cartofi, și așteptaseră să dea peste vre-un car cu lemne mai eftine. Cei cu copii mici trebuiau să facă foc în cămine, chiar în ziua aceia. Mulți așteptaseră să se mute de Sf. Dumitru, ca să cumpere lemne la noua locuință, să nu fie nevoie să le transporte și pe ele, plătind căratul scump, ca în zilele de mutare. Dar multele haine de iarnă, dela ciorapul de lână al copilului trimis la școală, până la paltonul tatii și, firește, la manșonul mamei! Și chiar dacă vremea avea să se îmbuneze la loc, prețurile, tuturor lucrurilor apucau să se urce și nu se mai coborau!

In de obște bucureștenii nu fac economii, trăesc din belșug, trecând totdeauna peste cât au, îm-prumutându-se, și sunt prinși de împrejurări nepregătiți. Până și cârmuitorii sunt neprevăzători... cu avutul țării! Sporurile bugetare sunt irosite ca și veniturile ordinare, ca și cum ele ar fi o chezășie că mâine țara va fi și mai mănoasă ca azi:. Marile venituri ale petrolului, neașteptate, ploae de aur, n-au lăsat în cassa Statului nici un stoc metalic, vădit purces din ele; nu se văd nicăiri institutele de binefacere și de cultură, înălțate dege urma lor. Puținii români îmbogățiți ca proprie-tari sau ca explotaron, ori sunt aceiași bogătași din agricultură, ori sunt ajunși iarăș la sapa dela care plecaseră, cu deosebire că odinioară săpau țarinele lor. Veniturile petroliștilor au scumpit traiul. Veniturile Statului, din petrol, au îngroșat și mai mult clasa diformă a funcționarilor, cărora Statul nu le-a putut spori lefurile, față de scumpetea vieții. Pe de altă paate, umflarea massei de funcționari n-a avut nici scuza protejerii elementului cult și civilizator al țării acesteia, fostă provincie turcească și tarapana fanariotă. In mijlocul ei trebuia să înflorească amorul de știință, literatură națională și artă. Din potrivă. Massa a covârșit profesorimea, avocații, până și studențimea, și s-a re-vărsat până și asupra scriitorilor, moralmente. Nici zece la sută din funcționarii noștri n-au în casa lor bibliotecă. Deși mai toți au diplome de bacalauriat și de știință, nu cheltuesc douăzeci de lei pe an pentru cartea patriei, românească, nu cunosc pictura, sculptura, nu iau parte la audiții muzicale, decât la chefurile lor dese. Și totuș, nimeni nu agonisește, iar săracul, după pilda bogatului, e plin de gusturi, cărora nu le rezistă, și de lene orientală.

Va veni o zi când nu se va mai găsi petrol în pământ. Totul seacă. Se gândește cineva să creeze o industrie, care să rămână, cu banii din comoara găsită din păcură?

Ca un furnicar risipit se zorea lumea pe străzile Capitalei. După amiazi începură să iasă la iveală paltoanele, cafenelele se umplură, pe când primii fulgi de zăpadă pluteau nehotărâți către pământ. Stelele de omăt, calde la culoare și reci pe mâna întinsă bucuros să le primească, se topeau pe palmă, pe obraji, pe haine, pe țărână. Dar cu lăsarea nopții timpurie, vântul se oțeri, se înstăpâni pe orașul Bucuriei, în care intrai numai ca o iscoadă, și fulgi mari, mulți, puzderie, începură să cadă hotărâți, să acopere pământul și să dea culoarea lor feluritelor fețe, de case, de arbori, ale Bucureștilor.

Tocmai în ziua aceia, Guță Dumbărău părea mai o upat ca totdeauna. De cinci ori trecuse pe calea Victoriei, oprindu-se mult pela cele mai de seamă magazine și, vădit, cu treburile încă nesfârșite, abia la început, pleca în sborul muscalului în strada Lipscani, în piața Chica, pe Smârdan, ca iar să se ducă cine știe unde. Părea sigur că depe trotuare, din cafenele, din ferestrele caselor, e ur-mărit cu atenție, și, împlinit și frumușel cum era, își netezea mustăcioara, își arcuta sprânceana serioasă și sta cu atitudine pe pernele moi ale trăsurii. Nu se lă a cufundat, pradă gândurilor, ci stătea gița să ia cuvântul în ori și ce chestiuni, cu un zâmbet de succes sigur pe buzele-i roșii, de om tânăr și sănătos.

Țot așa, de sigur, avea să stea și la fotograf, pe la care îl rugase tată-său să se ducă împreună cu mireasa, ca să aibă și el, Tase, în fruntea casei, portretul fiului lui.

Guță se însura, și căsătoria lui avea să se săvârșească în seara zilei aceleia, la biserica Domnița Bâlașa. După oficiere, cea mai aleasă lume a Capitalei avea să l vizteze chiar acasă la el, unde se pregătise un bal și șampanie. Naș avea să fie însuși Iorgu Bolohan, șeful partidului, carele singur se îmbiase.

Viitoarea soție se numea Clotilda. Răposatul ei părinte, Spirache Agnagnastopol, fusese un om politic, nu dimre cei mai fericiți, fusese numai prefect de județ, dar o mână de fier. Când se făceau alegeri sub el, opoziția trebuia să renunțe la candidaturi.

Cloti da era nepoată de a treia spiță, a șefului, a boeiului Iorgu Bolohan, și se ’nrudea mai de aproape cu frații Pațachinas, cu Ovanezian din Constanța și cu nevasta lui Ganciu din Balta, adversar poitic.

Guță făcuse o partidă bună. Fata nu era fru-moasă, avea un an mai mult decât el vârstă; iar zestrea ei toată era o moșioarâ în județul Târcăuți și o vie pe deal, tot pământul ca la nouă mii de pogoane. Mai avea și întemeiate, speranțe de moștenire. Nu avea casă în București, în schimb avea relații cu aristocrația, iar nașul avea să le fie ca un părinte protector. Apoi, în Tarcăuți, se ivise un loc de senator, prin moarte, și Bolohan îl hotărâse pe deputatul județului, Alexandru Cristei, să se aleagă din nou, la Senat, ca să poată pătrunde în Cameră tânărul oritor Dumbărău, despre care avea să se vorbească, și care ca și unchiu-său, avea să fie fala parlamentului.

La nouă seara avea să se oficieze în giuvaerul de biserică Domnița Bălașa, cununia isbânditorului tânăr. Matile croitorese din Capitală, cusătoresele, manicuiiștii, coafeztle, știau despre importantul eveniment; aristocrații, primiseră invitații; gazetele o anunțaseră.

Athanase Dumbărău fusese văzut și dumnealui în trăsură pe calea Victoriei, drept ca un trunchi pe pernele vehiculului, cu palmele-i cuprinzătoare pe genuchii despicați furcă, trecând cu ochii ca cu grapa peste trotuare, doar l-o vedea vreun consilier comunal. Cu ei se răfuia el, și-n visele-i de noapte. In ciuda lor dase el, om sărac, bătându-l pe spate, unui reportei afurisit, două hârtii de gate douăzeci de lei, ca să scrie la gazetă pe larg despre cununie, și să nu care cumva să uite numele nașului.

Nouă și jumătate erau ceasurile când nașul și mirele coborâră din cupeu și urcată printre mulțimea strânsă și afară pe treptele bisericii. Sfântul locaș se dovedea a fi prea mic, pentru nunta unei atât de însemnate perechi.

Nașa, în cupeu cu mireasa, sosise cu un minut două mai apoi și fură primite după tradiție cu buchete de flori în pragul bisericii.

Murmure de admirație, ploconeli, zâmbete, semne ușoare din evantai, întâmpinau fericita pereche, care înainta în foșnet de trenă, urmată pe dată de grupul de vestale și satiri moderni, al domnișoarelor de onoare și al cavalerilor. Zamfira, sora mai mare a ginerelui, emoționată, dar fără să facă greșeli, fericită, era printre vestale.

Arhiereul Silvestru Bâltățeanu avea să împreune în fața altarului cucernicele făpturi.

Mirosul de smirnă și de tămâie leșinase, bătut de parfumele tari, ridicate până-n slava turlei din vestmintele înaltei societăți.

Muma ginerului se silea din răsputeri să stea dreaptă, «ca să se vadă că este mândră de fiu-său și de bărbată-său!» precum i se spusese. Biata bătrână, mereu încovoiată la miile de treburi ale casei, obosea stând țeapănă de dreaptă. Sudori multe o podideau, și ea nu-și luase decât o batistă, și aceia subțire, potrivită cu împrejurarea simandicoasă.

Tase se descheiase cu luare aminte la fracul, pe care-i venea mereu să-l închee, ca să i se vadă pe vestă lanțul gros, de aur, de mare propnetar.

Păuna, sora mai mică a ginerelui, și din timiditate și pentrucă se găsea ofensată de nebâgarea ei în seamă, se amesteca în mulțimea care n-o cunoștea, în rochița ei albă, care-l costase destul pe hangiu

Matei, fără nevastă și aci, era trist, plin de amintirea propriei lui cununii, tot la Domnița Bălașa încheiată, și pe care acum avea s-o desfacă, în sfârșit.

Nașul, nașa, de-a dreapta și de-a stânga mirelui și a miresei, așteptau să fie serviți cu ceremonia ce se pregătea în altar.

Dulcea limbă franceză sgomota ca într-o prisacă, în biserica prea plină. Se vorbea despre noile scandaluri, despre cancanurile politice în legătură cu adulterele și încuscririle, despre teatru, despre luxul marilor cocote.

«Nici nu se poate să te îmbiaci decât ca ele, ca să poți fi în lume; ca să ai partea ta de fericire!» mărturisea o blondă fată unei brunete mă-runte, care spunea că: «nu-și aduce toaleta decât direct dela Paris, pentrucă metresa lui Jorj se îmbracă la croitoreasa care fusese mai ’nainte a ei». Doamna Ivănescu, într-un grup, îl întreba pe Stoicescu, directorul vămilor: «Nu ți se pare că mireasa are ceva în nas? Stă așa... nu știu cum... Pun rămășag că are o nară înfundată». Pe domnul Ivănescu îl tachina soția unui secretar de minister: «.Mă mir că n-ai venit și aici cu copoii dumitale. Nu te pricepi decât să vânezi. Când ai să te hotărăști să-mi faci curte serios?»

Slujba religioasă începuse. Conversațiile nu încetaseră.

«E drăguț mirele, nu-i așa?» întreba o cucoană voluminoasă pe alta uscată și tină. «Câți băeți, ur-mă tot ea, trebue să fie în corul ăsta! Auzi, ce glasuri frumoase... — Nu sunt din lumea noastră!» făcu oacheșa.— Eh! tot una! Eu una mă topesc după tenori.... Să nu crezi înși că am avut parte de vreunul!»

Arhiereul, solemn, binecuvânta. Corul bisericesc înălța și scădea cântarea, după tipic. Ici colo, conversații încolțeau tare. «Cum îți place arhiereul? Se zice că are patru copii... »

Guță era fără cusur. Ii ședea bine și cu pirostriile pe cap. Se simțea în rol. Mireasa, bățoasă, cu gâtul înțepenit, nărea mereu supărată de ceva în fundul nasului. Ai fi zis că tânăra fată strănutase luni întregi, din clipă-n clipă, și că acum o păsuise beteșugul, dar că ea se temea să n-o prindă din nou. Hotărât că trebuia să strănute odată, și cât mai curând, silabisindu și numele de familie cu tărie: Ag! nag! na! stopol! în sfârșit, și să fie iatăș păsuită o vreme.

Muma ei, (Clotilda Agnagnastopol era de demult orlană de tată) o privea în reverie și se uimea vă-dit, de câte ori căzându-i privir.a pe ginere, înțelegea că tânărul acela, ca o poză de frumos, va fi bărbatul fie-si, drăguța de ea!

Acasă la Guță Dumbârău, unde avea să purceadă nunta, în cupeuri, automobile și trăsuri, încăperile burlacului își schimbaseră înfățișarea, cu desăvârșire. Biroul de avocătură se făcuse salon, fiind odaia cea mai spațioasă, iar mobila îi sburase de-ocamdatâ în pod. Vestibulul primea pe covoare noi și cu pretențiuni de seră pe invitații noi-lor căsătoriți. Ușile, prin care vestibulul corespundea cu camerele, în fund și ’n dreapta, fuseseră scoase, iar în locul lor draperii ușoare lăsau aerul să circule și muzica să străbată. Casa, cu numai șase încăperi, în afară de bucătărie și atenanțe, pusese cinci la dispoziția mosafirilor.

Un mare număr de invitați nu fusese poftit și-a-casă. Pe de altă parte mulți nu veniseră la biserică, fie pentrucă serviciul divin îi plictisea, fie pentru-că nu voiau să arate de două ori aceiași toaletă, amenințată într-o înghesuială posibilă la biserică, fie pentrucă voiau să cineze acasă obișnuit, și-apoi, cu veselia sătulului, să danseze și să filtreze.

Candelabre colosale de cristal, cu gaz aerian, cu becuri nenumărate, iluminau serbarea. Lămâi, portorali, rodii, mascau colțurile camerelor, plante tropicale înflorite sufereau căldura sobelor de te-racotă, acum nealimentate, dar încinse de cu ziuă, dogoritoare. Pe o estradă, în odaia din mijlocul clădirii, banda cea mai vestită de lăutari, da brânci lumii să se ’nvârteascâ până la amețire, pe parchetul lunecos.

După ce noii căsătoriți, părinții lor și nașii fură, ca și la eșirea din biserică, felicitați de unii din mosafiri: sărutându-i pe frunte, pe mireasă și pe mire, doamna și domnul Raluca și Iorgu Bolohan se retraseră. Dopurile primelor sticle de șampanie săriseră, chelnerii, anume angajați pentru noaptea aceia, serviseră după cuviință; bufetul era la dis-poziția tuturora și dansul începu.

Matei Dumbărău, în înțelepciunea lui plină de tact, socotise că nu trebuie să-și urmeze nepotul și acasă, la bal. Bătrânii imitară pilda cumpănitu-lui șef de partid Bolohan, și plecară. Nu toți. Unii, crezuți tineri, de ei, rămaseră la dans, să-l vadă.

Mireasa făcu un tur de vals cu ginerele, domnișoarele de onoare profitară de exemplu, privite de toată lumea.

Apoi, adevăratele perechi, acelea care se pândeau de departe, se încălziseră privindu-se, se apropiară ca dorințele, se îmbrățișară și alunecară pe parchet.

Undele valsului scuturaseră de povară trupurile și le purta ușoare, asemenea penajurilor albe, penelor de pasărea paradisului și croselor scumpe din coifurile, turnurile și artisticele fantasmagorii de păr depe capetele femeilor, nepâsătoare de acum, îmbătate de cântec.

Condurii din piciorușele femeilor săltau ca ne-buni, porumbei albi, îndrăgostiți, printre corbii pantofilor dc lac ai bărbaților cu caro dansau. Oacheșe, blonde, smede, fine și trupeșe, toate ispitele și tot felul de frumusețe femeiască erau de față, ca într-un paradis al voluptăților.

De cum obosea o pereche, sau se încălzea prea tare, trecea la bufet.

Se bea mult, toată lumea golea cupele revărsate, învoalte. Neatinse rămâneau siropurile, pe când șampania, vinul Bordeaux, de Malaga, de Chianti, de Cotnari, gâlgâiau voioase până și ’n mânile de floare albă ale fetelor, lacome ’n seara aceia de tot ce e oprit. Brâu și câțiva care beau și din răutate, ca să-l coste scump pe mire balul nunții.

Găsești de toate la bufetul ăsta! spunea frumosul ofițer Burcan, care făcuse prostia să ia o fată fără dotă, soției senatorului Picinschi. Și, zărindu-l pe Guță, glâsui: — Numai mititeii lipsesc.

Camerele se înfierbântau. Ca să se răcorească, perechile dădeau mereu câte o raită pela bufet, apropiau de buze, cu sufletele ivite la ferestrele ochilor, potirele cu șampanie spumegândă, înțepătoare, și le sorbeau cu deliciul dorinței din privirea lor senzuală.

Pe la miezul nopții însă nu se mai putea dansa în.nici una din încăperi. Veniseră pe semne toți cei poftiți, și care fuseseră invitați fără să se țină socoteala de neîncâperea localului. Oameni politici,de afaceri, din finanțe, din diplomație, nesuferiții lui Tase tovarăși din consiliul comunal, și tot tineretul ciocoesc, care avea să ocupe mari demnități, se amestecau cu lumea temeiască, și mai nu-meroasă.

Nici un bărbat nu sta lângă soția lui, nici o fiică lângă părirți. Puțini dintre mosafiri se găseau strâmtorați, stingheri, în învălmășala petrecerii. Toți erau încălziți, și fiecare simțea în spatele său concav o convexitate căre i dogorea. Subțirile dan-tele de Bruxelles, de Chantilly, care acopereau trădător puțina parte neînvăluită a sânilor femcești, aproape întregi la vedere, le-ar fi aruncat bucuroase depe ele, Evele înfierbânt te.

Și muzica viorilor suspina mereu, chema perechile la beția dansului și a iubirii, deși nu se mai putea dansa.

Amestecul parfumelor, întâi plăcut și ciudat, acum degenerase într-un miros aproape de duhoare.

Miresmele fuseseră răpuse de odoarea subțioare-lor asudate, și un miros de plăcere consumată, se ’nteția cu cât apropierea dintre trupuri era mai strânsă, mai nepermisă.

Era cald! In zadar împăunatele evantaiuri, cari în unele mâni renunțaseră să se mai legene, se sbăteau. Nu numai în sânii lor, ci în tot corpul, simțeau femeile dospirea care crește aloaturile lângă cuptoare; iar bărbații se pătrundeau prin ele de aceleași senzații.

Puțini se îndurau să se rupă din intimitatea și căldura mokșitoare. Numai când somnul duse pela ochii celor mai în vârstă penelul lui muiat în miere, începu să se rărească mulțimea, valsul își redobândi înțelesul lui de joc, dar farmecul pierise și lumea era obosită.

Gazetele partidului anunțară a doua zi, la loc de cinste, căsătoria lui George Dumbărău și petre-cerea nunții din casele lui.

Unde nepoata face o vizită unchiului ministru, iar mai apoi e vorba de acelaș poet

Teatrele Bucureștilor erau pline în fiecare seară, de când o direcție inteligentă, de oameni trăiți în frământarea Capitalei, înlăturase dramele și tragediile sângeroase, grave și pedante, și alcătuise un repertoriu modern. Adulterul, în toate împrejurările psihologice, in cea mai înaltă societate, pasiona lojile și stalurile, iar galeria melodramelor fusese răpită și ea de noua cultură.

Aglaia Bugulescu ajunsese la glorie prin suspinele ei de nefericită amantă, de pasionată dorință, ca și prin eleganța corpului ei, bine și după ultima modă înveșmântat, veșnic stârnind admirația sălii cu o etolă, cu o brățară, cu o diademă, cu o dantelă, cu o mantilă. Ascuțitele tocuri ale pantofilor ei de păpușe, mulți senatori le simțeau cu voluptate și durere, ca virginele, călcând pe inima lor de Cleopatră nesățioasă de emoții.

Publicul o prețuia, fusese cucerit, dar teatrul avea și alte valori artistice de scos la iveală. Actrițele, unele mai vechi pe scenă, altele tot așa de risipitoare de senzații, de lux și de frumusețe trupească, suferiseră monopolul rolurilor de amoreză ca pe o nedreptate.

Artemiza, camarada Aglaei, aceia căreia îi răpise ea, fără precugetare, pe Mascaragachis, avea în sfârșit un ministru de amant. Tirania Aglaei se sfârșise. N-aveau s-o mai vadă spectatorii ih piesele cu adulter, singurele care făceau serie și umpleau lojile și stalurile. Toaletele ei n-aveau să mai fie văzute decât în muscal, la sosea și între culise. Marele galantar al scenei își trăsese obloanele pentru ea. Pentru toată stagiunea nu i se încredințaseră decât două roluri, dintre care unul într-o piesă românească, în versuri. Piesa românească de un necunoscut, Mihail Oprișanu, se putea foarte bine să nu se joace de fel, iar cea streină să nu facă serie, pentrucă era plină de morală, ca un popă spân.

Primejduită în tot ce avea ea mai scump, cu ambiția sgândărită până la sânge, Aglaia suferea cumplit. Sbuciumul ei sufletesc fusese așa de încordat, că actrița se gândise la toate armele posibile celor dezarmați. Pe noul ei amant îl prăvălise în mijlocul relațiilor lui sociale, dela care trebuia să stoarcă protecție pentru ea în teatru. Se duse ea însăș, blajină, gata să se lipească și să miaune la picioarele directorului de teatru, și-l rugase s-o ocrotească. Refuzase ea vreun rol? Nu fusese la dispoziția directorului în toate împrejurările? I se ceruse ceva și se arătase nesupusă? Nu fusese aplaudată la scenă deschisă, de atâtea ori, chiar de loji? N-o cunoșteau și pe ea miniștrii? Nu avea toalete, după ultimul jurnal, nearătaie încă la rampă, de zeci dc mii de lei? Cum rămâneau, toaletele ei? Știa oare domnul director că ea, după mumă, se numea Dumbărău, pentrucă ministrul Matei Dumbăru era fratele mă-si? Pe cine trebuia să-l înduplece ea, dacă nu pe directorul ei, ca să-i facă dreptate, ca să n-o pedepsească fără vre-o vină și în disproporție cu aprecierile lumii? Inlocuitoarea ei avea să joace mai bine? era mai frumoasă și mai elegantă? avia mai mult talent? Nu i se recunoșteau nici sacrificiile bănești făcute, când ar fi putut pune banii deoparte și să se îmbogățească? Își da cineva seamă cât chcltuise ea, pentru succesele ei, care se revărsastrâ și asupra teatrului?

Aproape tot aceleași întrebări neliniștite le purtase Aglaia și la cei câțiva membri din comiret, cari se interesau de mersul instituției, prinzându i ca de pulpana hainei, pe unde putuse, pela ei acasă, pe culoarele de labirint ale teatrului.

I se răspunsese cu blândețe și potrivit cochetăriei ei, că este una din forțele teatrului, de care se ține seama, și care va fi chemată să se reafirme, ori de câte ori va fi nevoe de un element puternic. Dar fusese prea mult încercată și înpovărată în toată sesiunea, și publicul ar fi început să simtă monotonia variatului ei talent. Oare teatrul avea numai o femee, căreia putea să-i încridințeze rolurile prime? Ce nemulțumiri clocoteau printre artiste! Mai mult spirit de camaraderie nu strica. Un an de mai mulră odihnă, cu mai mult studiu teoretic ca de obicei, întărește, cizelează un talent adevărat, și scena câștigă, iar publicul își variază gustul, amenințat să se anehdozeze. Veșnic aceiaș artistă, acelaș glas silit să se moduleze la infinit! Avea resurse bogate, fără îndoială! și direcția se gândise să i încredințeze roluri de altă natură, mai superioară, ca să i sporească fondul artistic si să i adaoge o glorie mai mult. Nu era adevărat așa dar că fusese înlăturată, pentru că din capul locului fusese o nedreplate, față de cele-lalte colege, să i se încredințeze numai ei toate rolurile principale, cu succes, din piesele moderne. Acum nedreptatea se repara. Ii părea foarte bine directorului de înrudirea ei cu domnul ministru Dumbărău, dar, nu-i așa? domnul ministru nu se amesteca în teatru, cu alți domni de pe banca ministerială. Ori cum, el avea să studieze din nou chestiunea și dacă se va mai putea laie ceva...

Aglaia înțelese că de-adreptul cu directorul și cu comitetul teatral nu-i nimic de făcut. Bărbații din teatru, actorii, către care se plânse, nu puteau nimic, dădeau din umeri, însuși Tulpin, care îi ajutase să pătrundă în teatru, o asculta mut, cei mai mulți parcă se bucurau de zâzania femeiască.

Artemisa, înlocuitoarea ei, care ii cunoștea tot sbuciumul, care era informată asupra tuturor stăruințelor Aglaei, o sfida cu măreție. Alte două camarade, care suferiseră monopolul ei, fierbeau acum împntriva nouei tiranii. Personajiile mai mărunte se împărțiseră în tabere, se ciorovăiau pentru dreptatea uneia sau a celeilalte.

Într-o zi, Aglaia simți atât de jicnitor oțelul privirii adversarei, încât își pierdu cumpătul și se repezi s-o pălmuiască. Până să se hotărască ea, Artemisa îi întoarse spatele. Aglaia nu-și opri avântul, avea s-o lovească pe la spate. Înaltă, puternică, tovarășa se întoarse dintr-odată ca un lup. Palma agresoarei se strânse pumn, brațul i se întinse și pumnul se înfundă în obrazul dușmanei, în nas și în buza de sus. Un răcnet străbătu culisele, și artista lovită se lăsă toată asupra celei care o isbise cu putere. Era într-o oră din preajma repetiției. Până să intervină alți artiști, ca să le despartă, pălăriile amândorora, (căci abia sosiseră actrițele), erau pe scânduri, cocoloșite, bluzele fuseserăsfâșiate, fețele lor drese cu artă: sgâriăte. Batjocorindu-se, gâfâind, strângând din dinți, se trudeau să se răstoarne una pe alta. Aglaia, mai slabă, fu întoarsă la un moment de umăr, un toc dela gheata ei, prins într-o bortă, se rupse, și actrița se răsuci și căzu pe podele. Peste trupul ei însă, apăsat cu putere de mânile vânjoase ale dușmancii, picau ici colo stropi de sânge, din nasul sângerat de prima lovitură a Aglaei.

Rivalele fură despărțite, certate de tovarăși; repetiția trebuia să se înceapă, direcția dacă afla, avea să le pedepsească. Amândouă se înfundară în cabinele lor, împresurate de prietene.

Aglaia făurea une ori, în așternut, neputând să doarmă, planuri de ucigașe. Ar fi vrut să-și otrăvească înlocuiioarea.

Cum ar fi putut pune mâna, se întreba ea, în chinurile insomniei și urii, pe licorile, pe par-fumurile minunate, din care e de ajuns un strop sau odoarea lor, ca să dea moarte? Toate cri-mele din romanele senzaționale citite în prima adolesceuță și le aducea aminte.

Nu le putea mărturisi nimănuia gândurile ei, care, ce-i drept, n-o mai pășteau ziua în amiaza mare. Bomboanele, prăjiturile, mâncarea otrăvită, cu cari, sub masca unei prietenii prefăcute, foarte posibile în insomnia ei, își îmbia rivala, n-o mai preocupau, ca și fiolele de parfum asasin, pe cari reușea să i le trimeată printr-un comisionar.

Disperată de lipsa de căi spre țintă, Aglaia visa să-i răpească vrășmașei pe ministrul acela care o proteja. Dar protectorul Artemisei nu se arăta nicăieri, nu călca în teatru și prin localurile de pe-trecere nocturnă. Putea Aglaia să se ducă la el acasă? Putea să i se înfățișeze omului necunoscut și să-i spună verde că amanta lui nu merită să joace roluri atât de însemnate, și că rolurile acelea i se cuveneau, ei? Sub ce pretext avea să-l vadă și cum avea să ajungă la ceiace o durea pe ea? Să se bizue pe splendoarea celor mai de preț și mai decoltate toalete și pe frumusețea ei, pălită acum din pricina supărărilor? Poate că «genul» ei de femeie nici nu-i plăcea ministrului, de vreme ce-și luase de metresă o matahală, ca mizerabila ei rivală! Mascaragachis! Mascaragachis! suspina Aglaia, nu te-am știut prețui! Prin tine ara ajuns, și cum nu te mai am, am fost detronată ca regina Stuart!

La nenea Matei, se ’nțelege că nepoata se gândise dintr-un început. Dar pe ei, pe Bugulești, îi ținuse la distanță fratele mă-si. Aglaia nu-și aducea aminte să fi stat de vorbă cu ea, familiar, să fi fost în copilăria ei mângâiată pe păr, sărutată de unchiul acesta așa de ocupat și de ferit de atingerea cu neamurile. Par-că ceilalți Dumbărăi puseseră mâna pe el și-l țineau strâns, cu gelozie. Tase și Guță își făceau de sigur treburile cu el. Muma Aglaei abea ’l văzuse de două ori, de când era ministru, și Matei îi spusese să vorbească tot-deauna cu Guță ori cu Tase, pentrucă el n-avea vreme.

Tase, de când divorțase soră-sa, nu mai voia să audă de ei, de nebuna, cum spunea el, care s-a lăsat de bărbat, ca să aibă mai mulți, și și-a făcut fata actoriță, măscărici!

Până și Guță, din prietenos cum se arătase tot-deauna, la nunta lui nu-i poftise decât la biserică, unde ele, Maria și Aglaia, nici nu luseseră, de ciudă.

Aglaia se gândise mult la trecerea și la puterea pe cari le avea un coșcogeamite ministru, față de un director de teatru, demnitate care se vedea limpede că are să scadă mereu. Pe Matei ea îl văzuse de câteva ori printre spectatori. Ministrul o binoclase chiar, și părea că o urmărește cu bunăvoință și satisfacție. Jocul ei o interesase, și el, excelența, se gândise de sigur că artista aceia e ruda lui. Totuș, plecarea capului, înaintea unei rubedenii, i se părea mai grea decât alte umilințe. Și Aglaia o amâna, socotind că încercarea aceasta o să fie cea din urmă, iar acum când rămăsese numai la ea, se temea s-o trimeată ’n foc, tocmai pentrucă cu ea i sar fi isprăvit toate iluziile.

Vrăjmașa Aglaei jucase în vremea asta în două roluri principale, și dela întâiul reușise și ea să câștige publicul. Avea talent.

Disperarea Aglaei n-avea margini. Trăsese nădejde că va fi nevoe de ea, că publicul n-are să aplaude, că are să golească sălile, nemai văzân-du-și idolul la rampă, că nimeni nu-i poate lua locul în rolurile de amantă, de pasiune, de femee înșelată sau înșelătoare. Dar și adversara ei trecea dela frivolitate la patimă, ba chiar gazetele, în care sperase mult înlăturată, găseau că s-a făcut un progres, că uniformitatea a dispărut.

Hotărât, Aglaia trebuia să încerce și pe lângă unchi, reabilitatea ei în teatru. Ajunsese să creadă că era și în interesul lui, ca să nu fie călcată în picioare și, înbărbătată, plină de raționamente și de dreptatea cauzei, se decisese să-l vadă. Știa bine în ce toaletă avea să-l viziteze, la ce oră, și ce figură să prezinte privirii ministeriale la început; își auzea primele cuvinte, își cunoștea perfect modulările de.glas și schimbările de întățișare prin care avea să treacă, argumentând.

Maică-sa, căreia i se destăinuise, o aprobase, ca o femee neștiutoare, pierdută și ea de nenorocirea fetei ei. Căderea de pe acoperișul casei lor, a soldatului acela nătâng, le purta ghină. Și ea, Maria Dumbărău,—căci se divorțase deplin de Bugulescu bărbatu-său, — pierdea la cărți ca un agiamiu, și dacă n-ar mai fi călcat-o prietenii pe picior, cine știe cât ar fi pierdut! Noua casă, cu două intrări, nu le fusese cu noroc! Bietul Masearagachis! dela moartea lui relele se țineau lanț! Fie-i țărâna ușoară!

In preajma vizitei la minister, Aglaia, preocupată cum era, îl întrebă la întâmplare și pe Jorj, dacă găsește cu cale să se ducă la unchiu-său. Jorj o îndemnase în zeci de rânduri, plictisit de nervii ei, să se ducă la Matei Dumbărău, om foarte gentil, ireproșabil cu femeile. Și într-un moment de inspirație, Jorj spuse:

— Știi tu ce-ar trebui să faci? Să-l ameninți la urma-urmelor că eși din teatru, că-ți faci o trupă, careva juca în București, și că vei pune pe afiș așa: Aglaia Bugulescu-Dumbărău! Pricepi? Te asigur că asta are să-l usture tare!

— Mizerabile! îl trăzni Aglaia. Murdărio! Crezi tu că arta compromite? Hai? ce crezi?

— Nu m-ai înțeles! nu m-ai înțeles! Nu cred deloc; dar ca amenințare.....

— Crezi că ar fi o fală pentru mine numele ăsta Dumbărău, nume de cotigă de gunoi?

— Te superi prostește. Dă-mi pace atunci. Treaba ta. Te asigur însă că dacă i-ai spune așa, l-ai hotărâ să intervină în favoarea ta, cu siguranță!

In cele câteva clipe de când fusese aruncată în capul ei — ideia numelui fermentase. Aglaia zâmbi:

— Știi ea nu ești idiot? Tu ești pur și simplu rgenial, caraghiosule!

Amanții se împăcară. Jorj șuera. Aglaia, înfluențată, se gândea mereu, deși vag, la cum va fi la uncliiu-său, îngâna cu voce cântecul șuerat de Jorj:

« Non je ne marche pas!....»

— Ascultă Jorj, se întrerupse ea; fără să-ți treacă prin minte că m-ai putea retuza, pentrucă nici odată nu m-am gândit să-ți cer așa ceva, trebue neapărat să-mi pui mâine la dispoziție trăsura ta de casă. Nu pregeta de loc: trebue! Mâine te scoli mai de dimineață, și vii aici la ora zece fără un sfert. Tu rămâi aici, în așteptarea mea, eu plec cu trăsura ta, ridic coșul, firește, și ți-o aduc înapoi, imediat ce scap de vizita asta, la Dumbărău! Înțelegi tu, canalie mică: pentru ca să fiu sigură de primire, nu voi da servitorului lui nici un nume. Sluga vede trăsura de casă, eleganța mea, hermina, îi spune boerului, — și sunt cu siguranță primită.

— Și la cât trebue să mă scol? se înspăimântă Jorj.

— E! la cel mult zece dimineața, să fii aici.

A doua zi, cupeul de casă al noilor căsătoriți pătrundea în curtea pavată și strălucitoare a palatului Mascuris, și se oprea la scara cu lei gigantici.

Un servitor în livrea, aruncând cu dispreț gardistului dela poartă o privire, deschidea cu înlesni-re cupeul, cu capul plecat:

— Nu-ți spun numele meu, ciripi Aglaia. Spune domnului avocat că o doamnă voește să-i vorbească.

Servitorul se înțepeni oleacă, ținând ușa cupeu-lui deschisă, culese cu ochii lui, fără păreri la supra-față, tot interiorul trăsurii, făcu o scurtă reverență, închise ușor ușa și plecă.

Când i se spuse lui Dumbărău că o doamnă, venită în cupeu de casă, voește să-i vorbească, dar că n-a voit să-și destăinuiască numele către lacheu, el nu se putu stăpâni și întrebă:

— Cum era doamna?

— Foarte frumoasă excelență! Cu blană de hermină...

— S-o poftești în camera de alături, arătă Matei spre odaia orientală.

Aventurile galante sunt dese în viața de mi-nistru. Compania profitabilă în multe feluri, a excelențelor, e căutată.

Aglaia îl găsi pe Dumbărău citind pe divan cu atențiune. Intrarea ei, fără sgomot, pentrucă păstrase hermina peste umeri, iar rochiile ei opresate nu puteau susura cu graiul mătăsii, se putea să nu fie auzită. Ministrul, care o aștepta, zărise, firește, imagina sveltă, pătrunzând în camera orien tală. Cu multă ușurință, după câteva clipe, se ridică din afundatul divan, și întrebă cu politețe:

— Cu ce vă pot servi?

— Excelență, grăi limpede Aglaia, nu știu mai întâi dacă mă cunoașteți.

Vorbeau franțuzește. Matei o privi îndelung.

— Cred că vă cunosc.... Sunt sigur... Nu știu însă de unde. O mie de scuze... Amintiți-mi..,

— Artista Aglaia Bugulescu!

— A, da! da! da! se ’nveseli ministrul. Poftim ia loc, ia loc! Da ce frumoasă ești!

Și ministrul voia s-o vadă bine, se da doi pași la dreapta, doi la stânga.

— E prea cald! îmi dați voie! făcu Aglaia, și scoase mantaua de hermină și o așeză pe un fotoliu.

— Așa, așa! aproba ministrul și trecuse s-o vadă din spate, apoi iar se așeză în fața ei, în cercetare, mulțumit, voios.

— Excelență! murmură Aglaia, protestând par-că în potriva înaltei admirații.

— Ești mai excelentă dumneata! glumi Dumbărău, puțin meșter la glume de obicei. O, da! da! da! O, da! da! și o bătu amical pe moalele de după spare.

— Sunt foarte nenorocită! suspină actrița.

— Cum așa? cum așa? E cu putință? Cu asemenea grații? asemenea corp? și ministrul o luă de mijloc, ca s-o așeze alături de el pe divan.

Aglaia se temuse de o posibilă sfiiciune, de morga ministerială, sau, de o indignare a ei, ce-i drept nepotrivită, acum vedea bine. De câte ori se gândise la vizita asta mântuitoare, și o isgonise din minte! Și ce prietenos, amoros chiar, se purta unchiul acesta! Alături, ca unui duhovnic mon-den, ea-i destăinui toate mizeriile din teatru și toată nedreptatea ce i se făcea, ei, care jucase, o văzuse și el, cu talent, cu iscusință, în toalete princiare! Și toate astea pentrucă adversara ei avea de amant un ministru!

— Vezi, dacă-ai fi metresa mea, glumi excelența, ce avantagii ai avea? și o apucă ușor de obraz.

— Dar sunt ruda dumitale, rudă de aproape.

— Vezi bine că n-ajunge...

— Pot adăoga la numele meu pe afiș, pe al mamei, să mă numesc Bugulescu-Dumbărău.

— Ești deșteaptă, văd, hoțoaico! zâmbi ministrul. N-are să fie nevoe însă. Voi interveni. Dar se mai poate? Cred că e târziu. Repertoriul teatrului este, nu-i așa? aranjat tot, pe tot anul ăsta, așa că numai anul viitor se poate interveni cu succes, cu temei, cu rost. Dacă a și interveni acum, când toate rolurile sunt încredințate rivalei tale, când ea le știe pe de rost, cum trebue, iar tu nu le știi, ași face un lucru zadarnic și prin ur-mare un lucru care mi-ar compromite intervenția mea de ministru. Ce rău îmi pare!...

— Nu excelență, nu-i așa! protestă Aglaia, sfâșiată de durere de astădată, cu tot succesul ei, ea femee, pe lângă el, pierit. E adevărat că rolurile ei nu le mai pot lua, și pentrucă s-ar face scandal. Dar sunt piese de anul trecut în care am jucat eu, și cari ar putea să fie reluate cu succes.

— Piese de anul trecut? întrebă ministrul gân-dîndu-se că nepoată-sa ar putea foarte lesne să-și adaoge numele de Dumbărău pe afișe.

— Piese cu succes sigur, încă o stagiune.

— Și câte vreai să joci?

— Măcar cinci.

— Bine. Cinci. Am să-l văd chiar astăzi pe director. Cinci din repertoriul anului trecut, în care domnișoara Bugulescu avea succes. Dar fii veselă, păpușe! se-ntoarse ministrul spre ea, însă nu-i mai petrecu brațul peste talie. Cu lacrimi în ochi! o dojeni el. Numai pe scenă să plângi! Joci loarte bine, știu, complimentele mele!

Și ministrul se sculă de pe locu-i, dând sfârșit convorbirii.

Acasă la ea, Jorj o aștepta făcându-și unghiile. Aglaia reușise. Vestea cea bună pătrunsese până la apartamentul mumei. Artemisa nu avea să fie înlăturată, dar scena n-avea să fie monopolul ei, cum fusese al Aglaei. Inverșunatei rivale i se tăiase un-ghișoara. Numai ea, Aglaia, fusese în stare să țină toate rolurile prime și să nu împartă aplauzele publicului cu altă femee.

Maria Dumbărău așteptase pe ghinipi întoarcerea fetei. Închipuindu-și cam ce se petrecea acasă la frate-său, Marița îl ocărâse și se înduioșase dela minut la minut. Ii svâcneau tâmplele și pusese felii de cartofi de jur împrejurul capului, într-un fel de bandaj. întinsese de trei ori cărțile de dat.

Noroc cu ele, căci nu-i spuseseră rău. Acum nu se mai sătura s-o descoasă pe Aglaia, dacă a fost primită bine dela început, dacă palatul era ne mai pomenit pe dinăuntru; dacă Matei arăta mai bătrân; dacă mai zărise pe cineva pe acolo; dacă el s-a uitat după ea pe fereastră, ca s-o vadă că a venit în cupeu de casă; dacă i-a sărutat mâna; dacă și-a dat în petec și cu ea, cu nepoată-sa, ca un măre crai ce era și, în sfârșit, dacă spera Aglaia să se țină de cuvânt dumnealui, care rușine să-i fie! era fratele ei dintriun tată și o mamă, și după ce că nu venise odată s-o vadă, nici nu întrebase de ea.

Legătura dela cap, cu cartofi, și-o luase Marița Dumbărău, de cum auzise vestea cea bună. Se întâmplase să fie tocmai Sâmbătă în ziua aceea, iar Marțea, Joia și Sâmbăta, în apartamentul ei, unde era bună stăpână, se întindea în zilele acestea anumite, câte un joc de cărți de pomină! Coana Marița juca și ea, pierdea uneori, dar pe de altă parte câștiga, și încă mult, cu caniota. Era în stare să ducă ea singură, pe banii ei, gospodăria mare a casei. Ofițeri, funcționari, firește, nelipsiții avocați, profesori, până și medici, aveau destulă vreme ca să joace până la ziuă, delă nouă seara, și destule sute de lei, ca să le piardă în jocul de cărți. Azi câștiga cel care pierduse alaltăeri, ca să piardă mâine și mai mult decât câștigase. Lunar pierdeau cu toții, afară de pungașii de meserie, de măslui torii și de acei înțeleși între ei să și facă semne, strecurați printre judecători. Șarlatanii aceștia aveau deamintiri profesiuni onorabile. Până și un general de mare neam! fusese pălmuit la jocul de cărți, pentru că trișase. Cei cari câștigau regulat erau numai și numai caniota, în casele particularilor, cluburile și cafenelele.

Chiar în săptămâna ce urmă, Aglaia jucă într-una din piesele îngropate sub noul repertoriu. Matei se ținuse de cuvânt și izbândise.

Mulțumită, Aglaia se trudea să priceapă dacă trebuia sau nu, îndată ori mai târziu, să se ducă să-i mulțumească unchiului. Pregeta. Unchiul ăsta era prea vielean și un pofticios nelegiuit. Și mai cu seamă de altceva se temea nepoata: se prea putea ca lacheul lui Matei Dumbărău să fi primit dela stăpânu-său ordine, ca să n-o mai primească și să-i spună o minciună oarecare. Atunci Matei n-avusese încotro, nu știuse cu cine va da ochii și se pregătise pentru o aventură galantă.

Zilele treceau în nehotărâre, grăbită nu era, și uita cu desăvârșire de mulțumirile acelea de re-cunoștință, când, în preajma mesei, întt-o bună zi, Aglaia se pomeni cu o pereche de mosafiri: Guță Dumbărău, și în urma lui, binișor îmbrăcat, cu pălăria în mână depe treptele puține ale întrării, cu părul dat pe spate, cu fruntea senină și cu aerul de om turburat oleacă: Mihail Oprișanu.

Inima Aglaei se împrospătă ca o cameră multă vreme închisă, cu aerul de dimineață limpede al adolescenței. Simțea pentru amândoi bucurii deosebite, și era preocupată în acelaș timp de întrebările: de ce au venit, și cum se face că au venir împreună? O întâmplare? cu scop ascuns? Văru-său poate voia să-și dreagă mojicia: n-o chemase la nunta lui, decât la biserică.

— Să-ți fie rușine, Guță! Nu ne-ai poftit în casa ta, la balul nunții tale!

— A fost o mizerie, dragă! se scuză el. Nu mi-am putut închipui că o să vie toată lumea, și neinvitatâ, pe onoarea mea! ca la bâlci! Știi ce-era? Stăteam ca sardelele. Nu se dansa, nu se pu-tea respira. Ca să se deschidă ferestrele, însemna să ne înbolnăvim cu toții. Se nemerise o zi ge-roasă, deși era la începutul lui Octombrie. Să-mi mulțumești, că nu te-am chemat.

— Mersi! se ploconi Aglaia.

— Pe prietenii mei cei mai buni, urmă Guță, i-am scutit de corvada asta! S-a băut mult, era prea cald; s-a bârfit mult, — atâta tot.

— Și-ai venit să te scuzi? întrebă Aglaia.

— Cu tine, verișoara și prietena mea, nu-i ne-voe de mofturi. Am venit pentru amicul nostru Oprișanu. Are o piesă la voi, la teatru, nu-i așa? Și tu joci rolul principal. Piesa e într-un act, dar e în versuri, de sigur sublime, ca de el. Se va juca anul ăsta, ori nu? De asta am venit la tine, amândoi. I-am dat lui Oprișan o întâlnire, ca să-l aduc aici. Singur n-ar fi venit.... rușinos și desinteresat cum e!....

— Adică de ce nai fi venit singur, Mihai? se uită în ochii bardului, actrița. Ai prietene mai bune acum?

Mihai se înroșise și protesta fără vorbe.

Dumbărău vorbi iar:

— Eu am să vă las numai de cât. Am o mie de afaceri. Puneți la cale ce-i de făcut cu piesa.

— Da, Mihai, se bucură sincer Aglaia. Tu n-ai treburi. Rămâi cu mine, te opresc la masă, iar dacă ai piesa la tine, o citim după siestă.

— Vezi că n-o am... făcu mâhnit poetul.

Aglaia râse cu hohote:

— Și dacă n-o ai, o să stăm de vorbă. De când nu ne-am mai văzut!

Deosebirea dintre poetul stângaci și actrița înzestrată cu toate abilitățile, înveseli și pe Guță. Secretarul lui Matei Dumbărău urmărea însă alte lucruri.

— Se svonise printre artiști și prin publicul care se interesează de tine, că ai să intri într-o formație nouă de trupă, rosti avocatul.

— Nu! da de unde? A, da, dacă nu aranjăm, cine știe, poate. Dar am fost la... uncliiu, și s-a făcut.

—Ai fost la el? Nu mi-a spus. Va să zică nu-mele tău nu părăsește afișul. Toată lumea se întreba, ce-i cu Bugulescu? ce-i cu Bugulescu? Nu-mele tău e mai celebru decât al oricui. Pe cine îl cunoaște lumea, ca pe tine?

— Nu mi ai văzut numele pe afișe?

— Atâta vreme nu l-am văzut, că nu le mai citesc. Credeam că ți-ai schimbat numele. S-o fi măritat, îmi ziceam. Un milion să-ți asigure băr-bătu-tău și tot să ți-l păstrezi!

— Fii tu sigur, Guță, că nu l-ași schimba, or cum l-ar chema!.. A, mi separe că pricep ce vreai să afli! Ticăloși sunteți! Te-a trimis el, domnul ministru, ca să mă iscodești, până vei afla, dacă pun ori nu numele mamei, al vostru! Guță!

— Ce tot spui tu? Nu ’nțeleg nimic! se pre-făcu vărul. Vezi de fă ceva pentru piesa lui Oprișan. Poetul ăsta e o glorie românească. Dacă ar fi încurajat, ar seri piese de câte patru cinci acte. Eu. mă duc, — la revedere.

Și revenind la Oprișin, Guță îi întinse un carnet:

— Scrie mi ici adresa ta; se poate să am odată nevoe..... cine știe?

Veselia Aglaei pieri o vreme. « Ce măgari! » își zise ea, petrecându-l pe Guță până la scară. In-torcându-se însă, dispoziția îi reveni, tânăra femee se lumină. « Ce-mi pasă? Mi-am făcut treburile cu ei! N-am nevoe de numele lor: Dumbărău! »

Oprișan rămăsese. Actrița sună, veni o servitoare, Aglaia-i șopti la ureche:

— Spune mamei că astăzi, deși nu vine Jorj, mănânc fără dânsa. Am un mosafir din teatru. -Și pune masa numai decât.

— Știi, dragă Mihai, începu ea, apropiindu-se cu scaun cu tot de fotoliul pe care sta copleșit el, că numai gândindu-mă la tine, dar numai la tine, mă înviorez cu adevărat? Mi se împrospătează inima, ca florile de rouă. Amintirea ta e plină de tinerețe și e duioasă. E! dragă Mihai! lumea e rea, e haină! O lupți și o smăcinare tot timpul. Simt că dacă te-ași vedea în fiecare zi, m-ași înbuna și eu; și ași privi cu mai multă seninătate și faptele și oamenii și natura...

— Un om care e așa de puțin comunicativ ca mine..... făcu Mihai. Mă mir!.. Ce sunt eu tot, dacă nu un biet caet de versuri, care se poate să nu ție la mine ’n buzunar?...

— Uite ce frumoase și atingătoare lucruri spui!

— Ași! Voi toți vă rostiți mult mai adânc și mai coprinzător. Spusele voastre es din cunoaște-rea vieții, sunt pline de seva ei, pe când eu... ciripesc...

— Nu te cârti! nu te micșora! Toată lumea vrea să pară mai mult decât este, se umflă, se acață, și tu te înjosești.

Genuchii ei îi atingeau pe ai lui. Ea se plecase, vorbindu-i, și decolteul ei de dimineață îngăduia să se vadă sânii rotunzi, deslușiți, tineri. Poetul fusese nevoit să stea răsturnat pe spate. Dacă s-ar fi plecat ca ea, peste proprii lui genuchi, ar fi fost cap lângă cap cu frumoasa actriță. Strâmtorat, dar nu fără plăcere, Mihai o asculta pe vechea lui prietenă, pe aceia pe care crezuse odinioară c-o iubește.

— Carăția și sinceritatea ta n-au pereche! spuse ca, cu coatele sprijinite pe genuchi și cu mânile împreunate pe ei. tot plecată înainte, adânc. Sub vorbele tale, știe bine cineva că nu pândește nici un gând ascuns, nici un spion. Grija ta cea mare, când vorbești, o să spui exact cugetarea ce ți-se închiagă ’n minte, exact și frumos. Grija lor, e să nu cumva să ghicești ce cugetă. Dar hai la masă, trebue să-ți fie foame.

Și râzând dulce, Aglaia își puse palma pe mâna lui, strângând-o încet, întârziind gestul de multă prietenie. Un fior cald trecu prin inima nehotărâtă și fericită a tânărului. Privirea lui resfira părul, cugeta pe buzele ei rumene, se adâncea în umbra ușoarelor dantele care lăsau pieptul pătimaș descoperit, și se opri pe mâna ei, fierbinte acum. Un smarald mare, un mărgăritar ca o lacrimă, își îngânau luminile pe degetele subțiri ale fetei și, cao reacțiune, i se trezi în minte, lui Mihai, și scăpă cuvintele:

— Cât trebue să te coste inelele astea!

Și adaogă în gându-i, cu inima de astădată. streină și mâhnită: «moralmente mai ales!»

Trecură în sufragerie.

— Și casa asta e a mea! voi să-l bucure Aglaia.

— Da? Frumoasă casă.

Aglaia înțelese ceva din tristețea subită a ciudatului ei mosafir. «li pare rău că sunt așa de bogată! Ce am eu, e o întreagă avuție pentru el! se gândea ea, mâncând. El crede că toată lumea trebue să trăiască așa, ca fluturii, și să moară ca ei. Ajungeam în teatru ceva, cu bluzele de stambă și cu ghete scâlciate? E așa de nerod, ca odată ce a pătruns în casa asta mare, să nu bănuiască măcar că am un amic?...»

— Îmi pare rău, grăi actrița, că s-a întâmplat să vii tocmai azi, când amicul meu nu-i acasă. Știi, am un amant, care e foarte bine, e un om inteligent, cu care ți-ar fi plăcut să stai de vorbă. El mi-a făcut tot ce vezi. Trăim într-o armonie desăvârșită.

Minciuni peste minciuni. Casa fusese plătită cu cei o sută de mii de lei, economiile ei, așa nu-mite, și Aglaia iscălise pentru restul de bani polițe fără scadență. Își pusese locul din bulevardul Pache în vânzare, și trata tocmai atunci vinderea lui. Noul ei amant nu-i da decât două mii de lei pe lună. Iar cât despre armonie, se și băteau uneori. Aglaia nu-și putea suferi ibovnicul, mai pretențios, mai înfumurat ca Mascaragachis, și-l ținea de vreme rea.

Trubadurul, după întâele îmbucături de mâncare bine gătită, cu unt, se înfometâ avan. Pofta lui de mâncare, și paharele de vin golite de ea, mai schimbară gândurile Aglaei. Fusese pe urma gândurilor lui Oprișanu, și acum, ca un copoi rătăcit, o pierdea. Poetul părea că se însuflețește mâncând.

O privea cu recunoștință și prietenie, pe deasupra farfuriilor îmbietoare și a paharuluí repede golit și umplut de ea, în hohote de râs tot mai intime, la fiecare vorbă de spirit, cât de ușor.

— Dar tu, ia destăinuește-te, ai pe cineva? Într-o vreme te credeam amorezat de mine. Desigur că acum nu mă mai iubești!

— Ași putea eu să ți cumpăr o casă?

— Dar ți-ași cere-o ție, dragă? A, nu mai vorbești ca un post! Te-ai stricat și tu! De-asta nu mă iubești? Crezi că ți-ași pretinde ție un pieptene măcar? un buchet de trandafiri? Mi-ar ajunge dragostea ta curată și fierbinte.

— Dar ai un amant! o întrerupse, roșu la față, Mihai.

— Și sunt din pricina asta mai urâtă? Pe tine te-ași iubi dragă! Numai pe tine te-ași iubi! Ce prost și mic ești! se drăgălășea Aglaia, râsfâțându se, cu ochii mereu asupră-i, sprijinindu-și bărbia în masă, ori lăsându-și capul pe un umăr, lâncedă.

Oprișanu tăcea. Mintea i se îngreuiase. Zâmbea înfățișării amicale și voluptoase. Deasemenea pri-mire, de așa masă bună, poate n-avusese niciodată parte. Dar nici la asta nu se gândea. Ii era bine, plăcut.

— Haide să bem cafeaua în dormitor, se sculă ea, și veni să-l ia de braț.

El se lăsă dus. Nu se clătina. Ea își petrecuse brațul în jurul lui și, în chip firesc, o coprinsese și el de mijloc. Așa, ca o pereche tânără și în de-plină înțelegere, intrară în iatac. O mare oglindă de cristal îi primi în apa ei limpede.

— Ia te uită ce bine ne stă! exclamă Aglaia.

Mihai privi lung perechea din oglindă. Își des-prinse brațul din jurul trupului cald al fetei, și o umbră de dojană trecu pe fața lui: își adusese aminte de Florica. Abătut, se așeză pe colțul canapelei din iatac, lângă măsuța adusă și alăturată acolo pe nesimțite și pe care filigeanele cu cafea fumegau ușor.

— N-ai vrea tu, respică stăruitor și cald actrița, să vii în fiecare zi în casa asța drăguță? să fii adevăratul ei stăpân? Ce ți-ar mai lipsi aici? Ce n-ai avea? Și bani..., Ți-ași tipări versurile. In fie-care an ai scoate câte un volum...

Cu mâni tremurătoare, M hai sorbea din ceașca de cafea, pe câni ea, ca o pisică, se mlădia și-l privea scânteetor și amoros.

— Nu! făcu el sonor, hotărât și ridicol, și lăsă filigeanul pe farfurioara lui.

Femeia se sculă în picioare, făcu un pas în spre el, își întinse gâtul, să mai audă odată. Dar auzise bine.

— Nu e mai frumoasă prietenia noastră așa? adaogă el, ca să mai micșoreze din greutatea refuzului mojic.

Schimbată dintr-odată, furioasă, Aglaei i se păru că Oprișanu o judecă și o dispr țuește. Buzele lui strânse, i se părură că tac o înfurie, ochii lui ar-deau și o ironie ascuțită scăpăra din ei.

— Cum, canalie, tu vreai să mă judeci? se trezi ea, ca o stăpână vorbind robului ei. Mă osândești poate? Și eu care vream să te pricopsesc! Ca mâine n-ai să mai ai ghete în picioare! Ai să te duci să te încalțe prietenii!...

Oprișan își aduse aminte cu strângere de inimă -sporită, că «Nepărtinírea», la care ajunsese însfârșit să scrie și articole, adevărat redactor, își încetase apariția, și că iarăș rămăsese fără slujbă.

— Aglaio! se ridică mosafirul, vorbind rar, îngăimat, și eu și tu, de bucuria revederii pe semne, zâmbi el silnic, am băut mai mult... Era vorba de o piesă...

— Am să refuz să joc în piesa ta!

— Bună ziua! murmură poetul și căuta pe unde ar putea eși mai de grabă.

— Guță te-a adus aici? întrebă — Aglaia, vădit învoită cu plecarea lui.

— M-a întâlnit eri și mi-a dat pe astăzi o întâlnire, ca să-mi spue ceva. Eri, nici el nici eu ai-aveam vreme...

Peste cinci minute dela plecarea lui Mihail Oprișanu, Maria, muma fetei, vestită de una dintre servitoare, iscoada ei, intră în iatacul fie-si, ca să vadă în ce dispoziție a lăsat o mosafirul necunoscut ei. Aglaia începuse să se frizeze. In ziua aceia nu avea rol, nu era hotărâtă să se plimbe la sosea și nu-și chemase coafeza.

— Pari tristă... o pipăi mă-sa, după ce o pătrunsese cu ochii.

— Eu? de ce-ași fi? Și de ce să fiu veselă? Pentrucă joc în piesele din repertoriul anului trecut? Hâm! ai vrea să știi cine a fost la mine?

— Să mă bată Dumnezeu, dacă m-am gândit la așa ceva! se jură muma.

— Să n-ai parte de mine! era să zici; râse silit Aglaia.

— Cine știe ce supărări ai, și-ți verși focul pe mine. Bietele mume, când n-au casa lor!...

— Au fost aici Gheorghief și comisarul... spuse și privi Aglaia răutăcios pe maică-sa.

— Ca o năpârcă înveninată ești! se sculă Maria rănită, și ieși trântind ușa.

Dar nu. plecase. Stătuse în sufragerie, unde, roasă de necaz, își dase fără să vrea seama, că fusese ospăț mare în casa fie si. Se întoarse, întredeschizând ușa, și aruncă vorbele:

— Eu, cu caniota mea, n-am ncvor, să știi! Am făcut socoteala ’că în luna asta am căști ar peste o mie de lei!

Fata râse batjocoritor și începu să fredoneze un cântec.

In ziua aceiaj Aglaia era hotăiâtâ să-l pună la locul lui și pe mizerabilul de Jotj. Cu două mii de lei pe lună, ea nu putea să trăiască omenește!

In acest capitol suntem martorii furiei lui Tase Dumbărău, când află ce pocinog i-a făcut fata, iar mai apoi despre mamoșul Hrisostom

Zilele Crăciunului, albe de omăt, ca de florile pomilor în Aprilie, sunt de către toți românii sărbătorite. Deși până și călugării noștri sunt lipsiți de evlavie, iar bisericile, când sunt goale, nu văd între zidurile lor pe pilduitorii societății: mare parte din datinele care însoțesc Nașterea Mântuitorului sunt în ființă. Are omul nevoe de anumite zile de răgaz, pentru cari să se pregătească, să-și desfunde punga, să înlăture alte preocupări. Țeluri mici, lesne și de ajuns și de îndeplinit, de acestea îi trebuesc omului și cu atât se alege el din religia aspră și idealistă.

De pe la sfârșitul lui Noembrie, Tase Dumbărău se pregătea de Crăciun. Avea porc la cocină, făina cea mai albă o și adusese pentru cozonaci, și se gândea cu plăcere la oaspățul tihnit din gospodăria lui. Il întrebase pe fiu-său Guță, unde face Crăciunul, și feciorul spusese că de sărbători e hotărât să se ducă la moșia lui, — prilej ca s-o mai vadă și să se lege cu oamenii locului.

Asta-l întristase pe părinte. El fusese cel mai rericit om din toată mulțimea dela nunta lui Guță, deși din pricina nevesti-si, stângace în lumea aceia, plecase numai decât din bal, și deși cheltuise iarăș. vre-o două mii de lei, bani pe care era vorba să îi întoarcă fiul cu vremea. « Sunt ai surorilor tale! Gândește-te la măritișul lor! » îi spusese Tase lui Guță.

Consilierul comunal se văzuse în gându-i cu noră-sa și cu cuscră-sa la masă, într-o familie mai mărită și mai de seamă. Noră-sa și cu Zamfira, fata lui, ar fi putut să fie prietene. In casa lui Guță venea lume Inină, veneau tineri, și Zamfira era frumoasă și învățată destul, își luase pian în casă și, cine știe? putea să se mărite depe urma lui frate-său. Prin cine, dacă nu prin Guță, aveau să găsească fetele lui, soți vrednici de ele?

In sărbătorile Crăciunului își pusesă multă speranță Tase. Și iată că avea să-l petreacă cu baba lui, cu fetele și, ce să facă? cu Anton, care n-avea pe nimeni și fusese și în alți ani poftit în asemenea împrejurări deosebite. A! nu l-ar mai fi poftit, deși era destul de curățel băiatul și era negustor pe seama lui acuma, dacă Guță și nevastă-sa ar fi rămas în București!

— Tase! îl chemă nevastă-sa într-o dimineață pe consilier. Văd că Zamfirița nu-i bolnavă, și.....

— Și? repetă bărbatul. De ce să fie bolnavă? întrebă el, grăbit să plece în oraș.

— Eu mă uit la cămășile ei, că sunt ale copilului meu, îl desluși greu, femeia îngrijată și strâmtorată. Muerea e așa blăstemată ca de la Dumnezeu cu un soroc. De două luni, poate și de trei, nu mai văd nimic pe albiturile ei., de! ce să fie?

— Treburile voastre muerești! se supără Tase. Ce-mi spui mie? Întreab-o pe ea!

— Am întrebat-o! borborosi femeia, și se de-părtă de Tase, care deschisese ușa, ca să-plece.

Fostul cârciumar ar fi avut pricini să fie mai vesel. Pe două din terenurile lui virane reușise, însfârșit, să le vândă primăriei, și căpătase pe ele optzeci de mii de lei. Câștiga la ele șaizeci și opt de mii de lei. Cu tovarășii lufc din consiliu începuse să se împace.

Aveați ifose consilierii, pentru că mulți din ei erau rubedeniile grangurilor ălora mari, iar alții, tocmai pentrucă se ridicaseră singuri, numai prin politică și avere, se sumețeau. Tase-i înțelesese și, la o cercetare a planurilor orașului, se ’nvoiseră frățește câțiva ce străzi să mai deschidă, așa ca să treacă peste terenuri de-ale fiecăruia din ei. Tase văzuse atunci că și ei sunt oameni de omenie, în stare să țină seama și de ìnteresul lui.

Crăciunul se apropia, iar Tase începuse să se deprindă și cu ideia că va petrece de sărbători numai cu cei rămași în gospodăria lui.

— Il poftești și pe Anton ăsta de Crăciun la noi? îl întrebă pe Tase, nevastă-sa, în ultimele săptămâni de post.

— Da!

— Da?

— Da!

— Păi cu Zamfirița ce faci? întrebă soția. Of! Mai bine m-ar trăzni Dumnezeu!

— Cum? ce este? se posomorâ omul.

— Ca ginerică ’1 poftești?

— Te-ai scrintit la cap, babo! se supără Tase, pînă să priceapă.

— Da, da, Zamfirița și cu ăsta, cu tejghetarul, fără pirostrii, fără Isaia dănțuește!...

Omul sbucni depe locu-i, furios și ridică mâna ca pe un ciomag:

— Când ți-oi trânti un pumn în cap, aici te fărâm, hodoroago! răcni el. Da tu, unde erai?

— Unde te găsești și tu! se dădu înlături femeia, mică de stat.

— Și unde ți-e stârpitura de fată? puiul de nevăstuică? se holbă el, gata să ucidă.

Se repezi pe ușe, consilierul, străbătu odăile, înșiră bucătăria și, tot mai furios, ieși în curte. Voi să deschidă ușa camerei de petrecere a cârciumei, dar ușa era zăvorită pe dinăuntru. Puse umărul s-o scoată din țâțâni, dar de geaba.

— Antoane! Antoane! răcni el, înjurându-l, pe clipă, pe noul stăpân al fostei lui cârciume.

Nici un răspuns. Găinile cotcodăceau de zor, vestind lumea că un ou a fost dat la iveală. Tase, nepotolit, sparse cu o lovitură de pumn geamul ușii. Omului i sc părea că întbunește. Își privi mâna, la care simțise o prelingere și căldură, și văzu sânge. Și mai furios, cu pași mari străbătu ograda întinsă, ieși în drum, unde era să dea buzna, pe trotoar, în spatele cunoscut al unui ins care pătrundea tocmai atunci în cârciumă.

Piedica dinaintea lui fusese prielnică minții omu-lui peste măsură de năucit. Când trecu pragul cârciumei, și lăuntrul ei îi pătrunse prin ochi în mintea plină de amintiri, Tase, mai obosit, începuse a judeca oleacă. Anton era după tejghea, galben. Erau acolo, de fața, Chiți Popa, măcelarul, Petrescu dela primărie, pe care Ta sa îl avansase, și fostul acsizar, Iancu Oprișanu, înviind în mintea lui alte amintiri, alte vremuri. Anton sta cu brațele încrucișate, cu capul în piept.

— De ce n-ai deschis ușa, tâlharule? spumegă Tase. Să-mi tai mâna? Nu este asta casa mea? Așa obraz-ai, față de cine te-a făcut om? Asia ’ți-e recunoștința, cum se zice? Ai să ai de furcă cu mine! Eu am să te omor! să știi! Cu mânile mele!

Și, înfuriat de propriile lui cuvinte și pentrucă nu putea vorbi pe șleau din pricina celor de față, a streinilor de întâmplările acelea, Tase, vânăt, se repezi să-l înhațe — așa, peste tejghea. Dar Popa, măcelarul, îl opri la vreme, și fostul hangiu rupse numai o mânecă dela cămașa ibovnicului fetei lui.

— Trebuie să stai de vorbă cu mine! gâfâi el.

— Ași sta bucuros, jupâne, domnule Tase,.. făcu noul hangiu. Sunt om și eu, slavă Domnu-lui! Și țin cârciumă ca și dumneata... Parcă dumneata cu ce ți-ai -făcut onoarea...

— Nu te potrivi cu mine! ur-ă Tase.

— Ba nu, ce să zicem, f cu măcelarul, Anton e băiat de treabă, e levent. Nu-l dau pe mulți din mahalaua noastră! Nu știu de ce vă certați.

Și Ghiță Popa, liniștit, fără umbră de bănuială, căuta să facă pace.

— Din ce vă luară-ți? întrebă fostul acsizar, raatosit de dimineață de câteva pahare de rachiaș, supte pela diferite cârciume, turburat dar nu beat.

Furia părintelui necinstit de fie-sa rămăsese ca sub capac, înaintea atâtor vechi cunoștințe, (totuș oameni streini, care nu trebuiau să afle nimic), și ’n cârciuma cunoscută lui, viață din viața lui. Ca un abur de foc simțea că-i ese pe gură și pe nări. Stătu fără gânduri, suflânj greu, câtva; apoi, omul puternic, nevoit să se înfrâneze, slujindu-se de puterea lui în potrivâ-și, se desdoi, înălță capul, și privirea lui, ’neagră de urgie, se înplântă în omul de după tejghea. Ca două cuțite simți Anton în obrazul lui. Tase, suflând greu, smulse din podea, se întoarse pe călcâe și eși în drum, întră iarăș în curte și se strecură covârșit în casă.

Zamfira lusesă ascunsă bine, chiar de maică-sa. Muma, fără să fi hotărât ceva, nesocotindu-se îndrituită să hotărască destinul fetei ei, își ferea primul vinovat de mâna lui Tase, după ce-i spusese acestuia ce făcuse odrazla lor.

Tase, întors din cârciumă, nu găsi pe nimeni, în casa lui, dar nici nu căuta. De cum infase în sală, omul necăjit își văzuse pălăria în cuier, stase cu ochii țintă la ea un răstimp, apoi și-o pusese pe cap și plecase iarăș, cotind la stânga în uliță, ca să nu treacă pe dinaintea fostei lui prăvălii.

Guță tocmai se pregătea să plece la tribunal, când se pomeni în biroul lui, cu tată-său. Pricepu îndată că ceva neobișnuit se petrecea. Fața părintelui lui era palidă, ochii ’i căutau înlături și bra-țele-i cădeau de-alungul trupului. Tânărul avocat își luă părintele de braț și trecură împreună într-o cameră vecină și goală.

— Ce e, tată?

— Mai bine ași fi murit eu! și tăcu.

— A murit cine-va?

I se urca un nod în gât, sărmanului tată. Mâna lui largă se ridică părintească să mângăe și să a-propie de el capul copiluiui totdeauna cuminte.

— Ce e tată? repetă mișcat Guță.

— Soră-ta Zamfiira.... se tângui Tase, și se înfrână.

Apoi vorbi cu tărie și necaz:

— Soră-ta ne-a terfelit cinstea, ne-a făcut de râs... cu Anton.... cu tejghetarul!....

Și tăcu. Fiul pricepuse. Tăcea și el. Apoi, fără emoție, părintelui:

— Lucruri omenești! spuse încet Guță, ca și cum ar fi putut auzi cineva. Trebuia să ne gândim la așa ceva... Anton ăla e băiat foarte frumos.... De-aceia nu-i mai plăcea Zamfiriței școala! Într-o zi, salut până la pământ pe un domn, la prima vedere, când văd că domnul se fâsticește la salutarea mea profunda: era Anton. Trebuia să ne gândim.... Suntem noi vinovați, oameni cu expe-riență, nu ea... Stă acolo nas în nas cu Zamfira, trebuia să ajungă a sta și gură în gură. Vezi că eu mai pot și glumi. N-avea nici o grije! Frumos băiat!

— Să i-o dau lui de nevastă? întrebă Tase nehotărât.

— Ași! Abea am scăpat de cârçiumă și iar să intrăm în ea! Zamfirița se poate mărita cu un om sărac, dar de altă teapă, cu un om pe care să-l putem sălta. Copist să fi fost, și făceam ceva din

el, dar cârciumar?

— Și-atunci, ce să facem? întrebă Tase, așteptând o lumină.

— Deocamdată o iau eu pe Zamfirița, la mine la moșie. După Bobotează o instalez la mine, aici, așa că să nu-l mai vadă pe dobitocul ăla. Cu ne-vastă-mea, prin familia ei, are să cunoască societate bună, și are să înțeleagă cum trebue să fie bărbatul care i se cuvine ei. La mahala, de sigur, cine putea să fie mai frumos ca Anton? Avea și maniere, te pomenești! Se mărită ea și așa! Astăzi nu se mai cată!... Zestre știu că are, bună; nu-ți mai face sângele otravă.

Tase Dumbărău se așezase pe un scaun, ascultând liniștit, în stare să se odihnească. In durerea lui potolită, aproape zâmbea. Ce fecior înțelept avea, și cât de săritor cu familia lui se arătă la nevoe.

— Dar cum o să-l sufăr eu, Guță, acolo în blidul meu? Are pe trei ani dreptul să-mi stea ca un ghimpe ’n talpă. Și când o vedea el, că nu mai e nădejde s-o ia de nevastă, crezi că nu mă spune la toată mahalaua, măcar așa, ca să mă facă de râsul lumii? fărâma scaunul Taie, iatăș neliniștit.

— Il nenorocesc, tăticule, dacă n-o fi om de înțeles! El e dela țară, nu-i așa? Sunt în stare să-l trimit «la urma lui» ca pe un risvrătit, ca pe un socialist. Plătim câțiva oameni, care să spună că în cârciuma lui se țin consfâtuiii anarhico socialiste! Mai întâi însă am să vorbesc tot eu cu el, cu liniște, frumos. Să stau un ceas de vorbă cu Zamfirița, și știu ce am de făcut. Deocamdată păs-trează-te și nu face scandal. Crezi că nu mai știe nimeni?

— Nimeni, fătul meu! asigură Tase. Vorbește cu ticăloasa de soră-ta.

— Trebue să plec, tată! se hotarâ Guță, uitân-du-se la ceasornic. Fii cuminte. Și dacă l vezi, fă-te că nu-l vezi. Vin chiar eu pela patru după amiază și-o iau, pentrucă mâine, nu mai tâiziu, are să plece nevastă-mea și cu soacră-mea, care trebue să fie mai din vreme la moșie. Eu o să fiu acolo în ajunul Crăciunului.

— Frumoase sărbători o să petrec! oftă consilierul, și se despărțiră.

Temeinicele mărturii, albiturile fetei mari, n-ar fi fost de ajuns pentru mumă, ca să fie sigură. Ar fi presupus mai de grabă o boală, trecătoare firește, din miile de boale care năpăstuesc un om pe lume. Dar temerea ei începuse să se îmbine cu unele lucruri neluate în seamă până atunci. Pieptul fetei sporise, șoldurile se împlineau dinți-o zi într-alta, ochii neprihănitei priveau drept, știutori, cântecul ei dogorea, iar vorbele ariilor erau mlădiate când cu vicleșug, când cu patimă, pe un glas mai plin. Muma simțea că fata i se muerește și, tot n-ar fi știut nimic, dacă nu s-ar fi trezit din somn într-o noapte cu luna cât o banțâ în ferestre, într-o noapte geroasă, și nu i ar fi venit să se ducă -să tragă storul în odaia fie-si. Intrată în camera fecioarei, bătrâna își aruncase ochii pe pat, îl văzuse desfăcut, iar pe fie-sa nicăiri. Așteptase, cu un dram de bănuială, privind în bătaia lunii. I se făcuse frig, în cămașe și în picioarele goale. Tase putea să se deștepte și s-o întrebe ce caută și ce-a găsit. Femeia se îmbrăcă cu paltonul vechi, luat de obicei în cârcă de cine se întâmpla să iasă noaptea pe alară, dar nu-și găsi fata. Zamfira nu se mai întâlnea în grădină cu Anton, ci chiar în odaia lui de holtei. Muma se întorsese în casă, nu dormise toată noaptea, și o văzuse pe fie-sa venind către ziuă, pășind ca un hoț, în taina nopții și ’n întunecimea din casă.

Dimineața, când toată casa era în picioare, când Tase își bea cafeaua în odaia lui, muma își chemă fiica în beci, și-acolo, în beină, în căldura jilavă de pivniță, Zimfira trebui să se spovedească. Muma știa tot. Ce mai putea afla? Pricepuse cine-i ibovnicul fie si, socotise bine vremea legăturilor lor, și că fie-sa rămăsese, însărcinată. Nu se putuse ține, să nu se repeadă la odraslă, cu bucata de lemn încăpută la întâmplare în mâna ei, dar Zamfira,după prima lovitură, apucase brațul bătrânei și șuerase: «Ce, vreai să țip? Măritați-mă cu el! De ce mă bați»? Și muma o lăsase în plata Domnului, ca să se gândească cum are să-i spue, lui Tase, pacostea. Și tot în ziua aceia, din preajma sărbătorilor, i-o destăinuise.

Chiar când eșise din beci, Zamfira, trecând prin curte, îl zărise pe Anton și-i spusese repede:

— Mama a aflat! Ea nu ține pe inimă! O să-i spue și tatii!

Cârciuma lui Anton Sitaru, cu șapte ferestre privea neclintit casa lui Dumbăiău. Prin. toate ar fi vrut să privească deodată, fostul tejghetar, și neliniștit trecea dela un geam la altul, oprindu-se pe la colțurile pervazurilor, doar va vedea ce se întâmplă vizavi, ce face jupânul, a aflat, ori încă nu? Avea să aibă de furcă cu el, chiar dacă ’n cele din urmă avea să-i dea fata. Il știa om blajin, dar tot bătuse pe un podgorean care căutase să-l înșele, și chiar pe el, când era un țânc, îl urechiase sănătos. Jupânul nu și părădse negoțul lui din tinerețe, ca să-și mărite fata cu un cârciumar. Dar ce avea să facă acum, când fie-sa era ca și măritată, cu un copil în pântece? Trebuia să-și’ plece capul, însetatul de măriri și, după amenințare și ocară, dacă cumva n-avea să tragă cu revolverul ca să l ucidă, avea să-și dea fata.

Nici un mușteriu nu se abătea pe la cârciumă, deși era Duminică, parcă s-ar fi dus toți la biserică. Ba se întâmpla să pice câte unul, și Sgândârici il servea repede, îngrijorat și el, de parcă simțea ceva. Până și băiatul, tocmit de câteva luni, sta cu capul între urechi, ca la pândă, cu grije. Urechile-i vâjiau, la răstimpuri, omului cu inima strânsă. Șueră vre-o fabrică, se întreba el, ori nu mi-e teafăr capul? Închisese cu cheia ușa de către curte. Ochii i se împerdeleau și un gol în stomac îl încovoia. Tase nu-i fusese numai stăpân. Anton îl privea și ca pe binefăcătorul lui respectat. Jupanul ajunsese ca nealtul consilier comunal, era fratele unui ministru, iar cât despre fiu-său Guță, vorba lii Gheorghief: «dacă e orator, ce mai vorbă! ajunge ministru la sigur!» In ce familie avea să intre, dacă i-o dădeau de ne-vastă pe Zamfirița! Dar el nu se gândise, ferească Dumnezeu! la familia ei! O iubea pe Zamfirița! O iubea ca un dezmetic, și puteau să se lepede ei cu toții de ea, și să-l urgisească pe el ca pe un ciumat, și el tot ar fi fost fericit să-i fie nevastă!

Și azi avea să se hotărască! Si se hotărască? poate că încă nu. Dar de azi încolo taina dragostei lor se desvăluise. Tot trebuia să se descopere odată. Ar fi fost mai rău să fi fost în preajma nașterii... Acum se puteau cununa, fără să se vadă că fata e însărcinată.

Și tânărul, gândind mereu, lucru neobișnuit lui, nădușa; își scotea batista colorată din buzunarul de sus al hainei și se ștergea. Era frig și el asuda. Poate zile întregi, o săptămână, n-avea s-o mai vadă pe Zamfirița lui! Ce putea face? Și prin ferestre nu se ghicea nimic. Parcă se auzea ceva. Da. Vocea jupanului: mânioasă! S-a isprăvit! Începe!

Anton cercetă încă odată ușa de către curte. Ce asudare pe el! Ii era frică. La ușa din drum se oprise cineva. Ce mai voia și ăsta? Erau mai mulți. Jupanul răcnea și bătea cu pumnul în ușa de către curte, spărsese geamul de sticlă. Oare unde era Zamfira acum, și ce i se întâmplase și ei?

Ceata oprită naintea prăvăliei intra înăuntru, oameni cunoscuți, el le zâmbea, și venea ca fulgerul și jupanul, și avea să intre pe semne tot prin drum. Sgândărici era mai chiacâr decât totdeauna și mustăcea epurește din buze. Băiatul cel nou holbase ochii, speriat. Ca cu pașii altuia, Anton trecu după tejghea, galben, liniștit, simțind că se încovrigă peste golul din burtă.

— Dar ce vrea Tase? întrebă Ghiță, măcelarul.

— Se ține măreț, cum îl știți, rosti Anton, în-cracișându-și brațele. Acum — sunt și eu om, ne-gustor.

— Și Tase intră în prăvălie. Dar nu-și dădu ifosul și taina pe față.

Când rămăsese cu Ghiță Popa, cu lancu Oprișanu, cu Săvescu, cârciumarul Anton se simți că înviază. Deacum furia jupanului n-avea să mai fie nebună. Tatăl Zamfirei avea vreme să judece în I.uiște. Aflase; dase ochii cu el, și se mărginise să-i vorbească, ce-i drept împiedicat de vederea cunoștințelor din mahala. Va să zică nu voia să se afle... Firește! Ba chiar se temea să nu scape vre-o vorbă lămuritoare. N-avea să facă scandal. Dar avea să se hocărască oase să-i dea de nevastă pe Zarafirița?

— Ce stai așa de plouat? tăcu Săvescu. Se ceartă ei bărbatul cu femeia lui, dar voi că stați într-o curte, oameni streini? Așa e cine-ți face bine; nu-l rabdă inima, și-l strică singur.

— E! înțelese Ghiță Popa lucrurile, din plata chiriei, dintr-o gaiDă, din te miri ce, gâlceava e gata. Dar ție, neică, îl întrebă vechiul amic pe Iancu Oprișanu, pe unde îți strălucesc ochii acum?

— E la noi, la tribunal; zise Săvescu.

— Conu Mișu să trăiască! strigă Oprișanu.

— Da, recunoscu măcelarul, ăla bărbat politic serios! D-al dăștia, arătă el spre casa lui Dumbărău, opt de un leu! Numai pentru ei! Am avut o treabă la primărie, și nici ușierii nu-l cunoșteau.

Anton parcă nu auzea. Bea și el la rând cu mușterii lui, și ochii tot către ferestrele de spre curte-i ținea. Cârciuma înviase. Precupeți, vecini, intrau mereu și se așezau pe la mese, ori beau din picioare, ca la botul calului. Sgândărici se strecura printre lume, băiatul mai mic deasemenea.

Prânzul trecu într-o învălmășeală de vorbe și de fețe. Prăvălia se goli pe la ceasurile două de tot, și o tăcere de pustie încorda iarăș auzul lui Anton.

Casa jupanului părea că e moartă. Era deșartă oare? Ce făcea Zamfira? Anton nu-l văzuse pe Tănase nici plecând, nici întorcându-se. Vântul se umflase pe undeva departe, și venea-venea, fără să mai sosească, deși ca niște vâlnice prăfurii se ridicau de pe șosea și se destrămau prin curți.

Pe la ceasurile patru se opri o trăsură înaintea porții, și Guță, bine cunoscut lui Anton, sări din ea sprinten, cu un geamantan foarte frumos în mână, dar care părea gol și nou de noță.

Ce o mai fi și asta? se întrebă îndrăgostitul. Să șrii că mi-o ia pe Zamfitița! Ah, tâlharii! Și unde aii s-o ducă? Unde? doar n-aveau să-i spue lui! O ascundau de el! Va să zică așa: ei se hotărâseră! Nu voiau să i-o dea de nevastă! Nici nu stâseră de vorbă cu el. Ar fi vrut numai să-l bată, și poate că tot mai aveau de gând să-l ciomăgească! Parcă nu erau mitocani? Zamfirițo, puiule! se înduioșe Anton. Puico! Puico! cum te înduri, tu să pleci? Cui mă lași, Puico? se frământa îndrăgostitul, stând după tejghea, plecân-du-se frânt pe pumnii strânși, neputincioși.

Albă ca varul și cu buzele albe, plânsă, stoarsă ca o rută, frumoasă pentru Anton ca o cadra, așa năzări în privazul ușii de viztvi, tânăra Zamfira. Din mâna stângă, îi bătea șoldul o cutie mate de pălării, verde. Înapoia ei, nerăbdător, îmbiind o să pășească odată, se arătă frate său.

In scurtul răgaz al unui pas nehotărât. Zamfira aruncase o privire către ferestrele cârciumei, cu o negrăita durere și, pentrucă se ferea de fratesâu, își plecă ochii în jos de pe geamuri, și se uită ]ung, sfâșietor de jalnic, ca o juncă dusă la tă re, și tot odată, crezu Anton, către odăița de becher unde iubise până la suspin.

Guță purta geamantanul cât se poate de drept. Părea nepăsător, nu privea decât spre poartă, la trăsura în care se urcă și el și soră-sa pe dată.

Anton n-avusese curajul să se repeadă ’n drum, s-o întâmpine și s-o întrebe pe aceia care era ne-vasta lui, sufletul, rostul lui pe lume: «Unde te duci? Puico!» Stase legat pe scaunu-i bun de pândă, scofâlcit dela mijloc, cu inima ca un țipar în piept, cu capul treaz, lacom, jucat ca o păpușe la panoramă, pe umerii căzuți.

Și trăsura plecase. Avea să se mai întâmple ceva? Putea el să facă altceva, decât să aștepte? Oare Zamfira n-avea să mai vină în casa părinților ei? Veneau sărbătorile Crăciunului! Putea să le petreacă Tase fără familie? fără fata cea mare și așa de trumoasă? El parcă de sărbători îi mai ardea jupânului! Zamfira îl necinstise! Și cu cine? cu tejghetarul! când el acuma era goșgogeamite consilier comunal al Bucureștilor, ca un adevărat frate de ministru! Și el, Anton, era va să zică un nătărău, un golan, un slugoi ajuns să aibă și el o magherniță! Zamfira nu era de nasul lui! Nu era? Dar voise și ea!.. Fusese cu voia ei! Ambițiile părinților, fudulia lor, ce aveau de-aface cu voia deplină și judecată a fetei? Nu e slobod omul să-și aleagă de tovarăș pe cine-i place? Pe semne că nu! N-o crescuseră pentru unul ca el, alde Dumbărău!

In trâmbe mari se ridica vântul] și țropăia pe casă cu pași mulți și grei. Se înopta. Anton nu mai avea de ce să privească vizavi. Doar nu plecase Zamfira, în asemenea zi, pentru un ceas, ori pentru o zi. Indrăgostitul știa, din spusele iubitei, că Guță are o moșie și că are și o casă cu gospodărie în regulă acolo. Fata se lăuda, fără să-i treacă prin minte că l-ar fi putut răni pe ascultător. Făcea ca toată lumea; toți scoatem de obiceiu la iveală, înaintea prietenului, tocmai ceeace credem că-i lipsește lui mai mult. Acolo, la moșie, avea s-o ducă frate-său, și până după sărbători, Anton n-avea s-o mai vadă! Ah, de-ar fi avut măcar o fotografie de-a ei! Să doarmă cu ea pe piept, pe buze, ca un dezmetic ce era!

De cum se urnise birja, Guță spuse soră-si:

— Vezi de nu te da pe față înaintea nevesi-mi. Numai eu știu nenorocirea ta. Voi, lemeile, aveți de-opotrivă nevoe de secrete și de spovedanie. Să nu-ți faci nici un duhovnic!

Și fiindcă soră-ca tăcea, după un timp, Guță urmă:

— Afurisite fete! Cum nu te-a simțit nimeni din casă? De multă vreme te duceai la el? Taci? Taci... Doar nu venea el la tine, în casa plină de oameni, ca un stup! Te-ai amorezat de el, și i te duceai plocon! Sora lui George Dumbărău, nepoată de ministru, să se culce cu un băiat de prăvălie, cu unul care pute a basamac și a duhoare de ta-vernă! Că a lost și tata cârciumar? Alt om! Și se ridicase. Consilier comunal! Și mama n-avea carte, de l-a luat pe vremea ceia! Tu ești fată cu școală, cu pretenții... Zamfirițo! Zamfirițo!

— Și știa cineva despre dragostea voastră? întrebă iarăș mai apoi, Guță. Știa?

— Nu! murmură fata, și-și duse iarăș batista la ochi.

— Bine că n-ai rămas însărcinată! șopti Guță.

Zamfira se porni pe plâns, și mai tare. Sughițuri adânci îi sbucimau pieptul.

— Ori ai rămas? se ’ntoarse fratele către ea, speriat în suiletu-i. Spune! Spune, că e spre binele tău. M-am gândit eu și la asta. Nenorocită ființă! Ai rămas! Și tata nu mi-a spus. Mai bine că nu știe! Ce nenorocire! Dar... Atunci nu te mai duc la mine! Te duc la mamoș!...

Zamfira se sguduia toată, plângând. Cutia de pălării, dela picioarele ei, căzu din trăsură.

— Oprește birjar! strigă Guță, punând palma în spatele birjarului, și se dădu jos să ridice cutia.

Cutia rămăsese mult în urmă, capacul îi sărise și pălăriile de damă își fluturau penele în vânt, abia ținându-se să nu sboare păsărește. Un băețaș le aduna și le punea la loc, cu stângăcie, când Guță veni să le culeagă. Cu cutia ’n mână, tânărul avocat venea încet, gândindu-se adânc.

El se hotăra lesne, mai ales când avea temelia unei hotărâri gata, pentrucă se mai gândise odată la o împrejurare ca aceia. Fără să-i spună lui tată-său, Guță presupusese că soră-sa se putea să fie însărcinată.

— Întoarce birjar, și ia-o la stânga, de două oii la stânga. Știi la doctorul Hrisostom?

Birjarul știa. Opri la ușa medicului mamoș. Guță nu-i mai vorbise soră-si nimic. Socotea că e de prisos. Dacă ar fi întrebat-o, se temea că ea ar fi fost în stare să se împotrivească, s-ar fi înspăimântat. Avocatul se dădu jos din birje, sună, intră și se ’ntoarse peste zece minute.

— Coboară-te! vorbi el soră-si. Ia-ți cutia de pălării.

Și el însuși se îngreue cu geamantanul, pe care i-l luă, de cum pătrunseseră pe ușe, o servitoare, împreună cu cutia. Casa avea parter și etaj. Nu făcuseră douăzeci de pași pe gangul îngust, care ducea la scara etajului, și o ușe se deschise, în care-i întâmpină medicul însuși.

— Pe aici! îi petrecu doctorul, ca pe niște oaspeți așteptați.

Fără veste, ca ’n vis, Zamfira se găsi într-o cameră curată, cu parchetul ceruit de curând, cu un pat alb în cearceafurile lui proaspete, ca un lan de crini. Se respira bine în odaia destul de încăpătoare, și nu se afla nimic de față care să amintească boala și spital.

— Nu-i așa, că-i plăcut aici? zâmbi mamoșul.

Și privindu-și mosafiirii, se adresă lui Guță:

— Cum îți seamănă!

Ca o pereche de palme aprinse fața tânărului avocat.

— E soră-mea! credeam că ți-am spus.

— Are să fie aici, ca la dânsa acasă. Mai bine chiar; înțelese medicul deosebirea. Chiar eu am s-o îngrijesc.

Și pentrucă i se păru mamoșului că Guță ar avea și fetei și Iui să-i vorbească aparte, se întoarse:

— Te aștept, domnule Dumbărău, în biroul meu! și zâmbi amândorora, ca și cum nu era vorba decât de un lucru plăcut și foarte util.

Rămânând singuri, fratele și sora, Guță se grăbi sd-i spue Zamfirei:

— Ăsta e un mamoș eminent și un om fără pereche de discret. Înțelegi? Ai să stai aici, până te-i vindeca. Acum e ușor, copilul nu e nici cât un pumn de mare; poți să-l lepezi ca pe un dumicat din gură. Nașterile de copii în lege sunt grele, sunt dureroase.

Și pentrucă fata, speriată totuș, parcă nu pricepea, ori nu se învoia:

— Ai să eși din-casa asta fată cinstită, fecioara! Ințelgi? Ai să avortezi, și nimeni n-are să știe că ai păcătuit cu un... cu un...

Și dădu cu tifla în aer și eși pe ușe. Zărind cheia ’n broasca ușii pe din afară, o întoarse. Zamfira tresări, auzindu-se închisă, și un plâns sbuciumat o lăsă moale pe scaunul de lângă pat, în o-daia streină, care avea să fie temnița ei.

Acasă la domiciliul lor, în locuințe anume pen-tru asta închiriate și părăsite fără să lase urme, în casele unor familii de încredere, la mamoși și la moașe, cu instalații anume, fete care greșesc, sau cucoane cu bărbați sterpi, mai ales din înalta societate, își leapădă pruncii la diferite epoci: cu scârbă, cu ură, — pentiucă le strică frumusețea și le împiedică un timp să facă dragoste! Copilul e o grea povară, de când e ’n pântecele mă si. Brațele Iui trandafirii, toată îngereasca lui făptură, im-pun femeii altă iubire, statornică, obositoare, plină de trudă și de sacrificii. Poate femeia care sufere tocuri de o șchioapă la ghete: ca să calce frumos? care se strânge ’n corset ca o viespe: numai ca să placă! poate femeiușca asta cochetă, frumoasă, invidioasă, deșartă, să fie sclava și martira care trebue să fie muma?

Doctorul Hrisostom aranjase cu Guță, ca și pe tânăra doamnă Clotilda Dumbărău s-o moșească de timpuriu, de câte ori va fi nevoe. Numai oamenilor săraci le e ușor să crească copii, pentru că sunt fără conștință, pot să le moară și fac alții, îi cresc alături de porc și de găini deavalma și nu se gândesc la viitorul lor, la societatea de mâine, în care îi va fi poate peste putință omului să-și câștige pâinea, locuința, și să-și mențină locurile de onoare moștenite dela părinți săraci. Oameni fără nume și firă ambițiuni, ce riscă? Și mamoșul asigură că și el va face la fel, ca toți oamenii conștienți de ziua de mâine.

Guță nu se mai întoarse în odaia hărăzită soră-si. Doctorul Hrisostom, om de patruzeci de ani, puțin cărunt, cam buzat, molău parcă, întră în camera Zamfirei cu un dulce aer de frate mai mare. O întrebă dacă-i e foame, dacă se simte obosită, dacă a avut grețuri până atunci; îi luă mâna, ca să-i pipăe pulsul și i-o ținu până când, fata, lămurind ceva, și-o trase ușor, dar hotărât.

Se vedea limpede că el voia să fie prietenul ei, că nu-i trecea prin minte s-o învinovățească de ceva, nu pentru că vina ei intra în sfera intereselor lui, ci pur și simplu pentru că-i plăcuse,pentru că ea îi insufla Încredere, ca un suflet altui suflet, în afară de culpe și de alte raționamente.

Atât de stăruitor o privise doctorul pe Zamfira, cu ochi mângâetori și sinceri, mai mult decât compătimitori, vreme de un ceas, două, încât aceia care nu mai era fată, se întreba:

«Oare e însurat doctorul ăsta? Mă ia drept un copil mic?.. A-ncărunțit de timpuriu!... O fi având griji... Câte suferințe vede el!...»

Și gândindu-se la suferințe, tânăra femee se înfiora. Chiar domnul ăsta prietenos, cunoscut de câteva minute, avea să i le cășuneze. Dar dacă ar fi născut la timp ca toate femeile, n-avea să sufere? Unora din lehuze li se trăsese moartea din facere! Poate așa era mai ușor. Să nască la vreme? dar îi uita pe cei de-acasă? Guță știe ce face. Și nimeni altul nu mai știe că ea-i aici și nu știe nici bietul Anton! Și domnul ăsta cu-totul strein avea s-o vadă ca maică-sa, ca pe un prunc! Ce rușine! El era acolo, o privea, și se gândea de sigur la toate astea l s-o vadă goală un bărbat, și cum!

Și Zamfira își îngropă fața în palme, ca și cum ascunzându-și-o de ochii bărbatului strein, nu mai era acolo.

— De câte ori voi avea o clipă liberă, voi fi aici, cu dumneata, ca să nu ți se urască, spuse medicul. Și pentru că întâmplarea face ca sărbătorile Crăciunului să le petreci aici, spune te rog când preferi să începem mica operație. Dacă o facem mâine, cam într-a patra zi de Crăciun poți fi liberă.

— Nu! stngrozi Zamfira.

— Bine! făcu liniștit medicul. Avem timp. Să nn ți se urască însă. Dacă vreai, o să mâncăm totdeauna împreună... Eu sunt singur aici. Așa ne vom mai împrieteni, și dacă vreai lăsăm operația pe după Crăciun.

— Domnule doctor! se svârcoli fata pe locu-i, cu umerii cutremurați ca de friguri.

— Sunt cel mai bun amic al dumitale! molconea dulce medicul cuvintele. Uită că sunt doctor!

Și pentrucă ea ridicase ochii și-l privea cu întrebări speriate:

—Haide, domnișoară, din camera asta, se rugă el, mieros, în care ai fost închisă cu cheia, să-mi vezi casa, ca toate casele, să ne oprim în sufragerie.. Este ora șapte.

Și el o luă de braț, și Zamfira se sculă, cu oarecare șovăire.

Înrudit cu Dumbărăii ăștia teribili, cugeta medicul, petrecând-o pe Zamfira la braț, ași lua catedra dela universitate, pe care o merit. Drăguța asta de fată, ce lesne o să mai avorteze... Trebue să aibă și ceva zestre.

Acasă la el, Guță spuse nevesti-si, că soră-sa nu putea fi luată la moșie, precum avusese de gând, pentrucă nu era bine dispusă, răcise; dar că, intre Crăciun și Anul Nou, sau între Anul Nou și Bobotează, avea de gând, fiind nevoit să vină în București, s-o ia la ei, unde aveau s-o găsească soactă-sa și nevastă-sa.

Cât despre Tase, rămânea să creadă că Zamfira a plecat cu familia lui Guță. Priceputul frate alcătuise bine lucrurile.

Chiar în noaptea de Moș ajun, o ninsoare bogată se așternu pământului, fără viscol, fără ger, încet, schimbând fața feluritelor acoperișuri, drumurile și pustiul negru al ramurile: într-o feerie albă, sărbătorească.

Ajunul, cele trei zile de Crăciun, Guță le petrecu la moșie. Athanase Dumbărău, marele proprietar, consilier comunal, nu petrecea de loc. Nu mânca, ar fi vrut să bea si nu putea, nu dormea; slăbise de se învinețise, și nu-și găsea locul. Ar fi stat în casă, dar prin ferestre vedea mereu cârciuma înstreinată de inima lui, haină acum, de i-ar fi pus’ foc. Pe drumuri n-avea rost; el nu știa ce-s teatrele și plimbarea. Își sfredelea mintea cum ar tace să-l alunge pe Anton din cârciuma lui, să-l neomenească în bătăi. Ii trecu prin gând să-i dea fata de nevastă. In capul lui nimic nu se limpezea. Păuna venise și ea de vacanțe, și nu pricepuse ce-i jelania din căminul părintesc. Fără soră sa i se ura, și fata se ducea pela colegele ei, ca să pe-treacă..

Anton se făcea în patru ca să-și servească mușterii. Noroc cu ei, aminteri ar fi nebunit, credea el. Când avea răgaz să se gândtască, obosit cum era, se odihnea, și simțea că aștepta. Avea încredere în dragostea Zamfirei. Nu venea Puica singură, stre-curându-se ca un șoarece, în miez de noapte, în odaia lui, înfruntând toate primejdiile? Nu se te-muse ea, ca și el, până și că tată-său ar ucide-o, prinzând-o ducându-se la el, la Tonică al ei? O luaseră acum, că erau sărbători și se potrivea, dar aveau s-o aducă, și Zamfirița tot a lui avea să fie. Ce oameni plini de fumuri și Dumbărâi ăștia! Și Anton, suferind așa, se pregătea de izbândă și de fericire.

Ibovnicul se înșela. Dela nunta fratelui ei, săvârșită în biserica Domnița Bâlașa, din balul pi u de miresme ațâțătoare, de decolteuri până sub sân, de perechi înbâtate de patimă, Zamfira întrevăzuse altă viață decât aceia închipuită până atunci, în tovărâș;a fostului tejghetar Anton Sitaru. In mijlocul desfrâului copleșitor, al dorințelor molipsitoare, viitoarea doamnă Sitaru se despărțise de bărbatul ei, cârciumar. Ea mai venise totuși în odăița lui cu statornice, dar nu pentru că-l iubea pe el, ci pentru că însăș dragostea ii plăcea; venea pen-tru plăcerea ei trupească, pe care dela nunta lui Guță o înțelesese și mai bine. Adevărata ei ne-cinste, de care n-o învinovățea nimeni, nici ea, se pecetluise atunci. Nu plăcerea e spurcată, ci săvârșirea ei fără iubire.

In prima zi de Crăciun, Zamfira zăcea slăbită, desgustată, blestemând în gându-i viața, amorul, pe Anton și pe ea. Mamoșul îi golise pântecele în ajun, și o asigura că nu vor trece douăzeci și pa-tru de ore, și se va simți bine. In a treia zi de Crăciun, deși s-ar fi putut da jos din pat singură și umbla, bolnava ședea întinsă sub cuvtrtura albă, cu brațele pe perine.

Doctorul, pe un scaun, alături, plecat însă adânc într-un cot pe crivat, cu capul aproape de al ei, o mângâia, o înbărbăta, deși înțelegea bine că femeia pe care o văzuse în toată goliciunea ei trupească, avea nevoe să se refacă, să cocheteze. El o văzuse mai intim chiar decât omul iubit, care-i făcuse copilul. Nu mai putea fi un strein pentru ea.

Ascultând cuvintele lui blajine, privindu-l cu alți ochi, conștient și inconștient, Zamfira resfira părul bogat și cărunt al medicului, de sigur cel mai bun amic al ei.

— De mâine, îi spunea el, să-ți iai un halat de bolnavă, ca dacă o veni domnul Dumbărău, și te-o găsi în picioare, să nu te ia acasă. Înțelegi puișorule? îi șoptea Hriscstom.

Și Zamfira asculta, visătoare. Tot «pui» o vedea si el. Pe semne că părea mică, tânără de tot. Asta era bine. Și-acum, când lepădase un copil? Când era să fie mamă? Totuș porecla asta nu-i plăcea, li aducea aminte de Anton, și de mama ei, și de tati-său, furios, negruveide, și de operația îndu-rată. Dar nu cuteza să-i spună nimic medicului, și-l privea din când în când cu un oftat înăbușit. Ce avea să se mai întâmple cu ea? Oare doctorul ăsta, om învățat, cu câștiguri mari, veșnic printre oameni de seamă, avea într-adevăr de gând s-o ia de nevastă?

— Dumneata care m-ai văzut în halul ăsta, mai mă poci plăcea? zâmbi ea tristă.

— Sunt obișnuit. Și pe celelalte femei, în bal, pe stradă, parcă le-aș moși, așa le văd.

Și ea ridicase sprâncenele, uimită, căutând să pri-ceapă, cu un începui de bucurie și de convingere pe chip. Doctorul se aplecă mai tare, și buzele lui moi, sigilară obrazul bolnavei cochete, care nu se ’ ìndepărtă de pe locul ei.

Hrisostom aflase de terenurile virane ale lui Tase Dumbărău, și de cel puțin treizeci de mii de lei, bani peșin, ai zestrei Zamfirei. De Anton, de cârciumăraș, n-avea să se teamă, bine că nu era vre-un om din societate! Socrul? nenea Tase? avea să numere mai mult de cincizeci de mii de lei, pentru că nu putea spune că fata lui e neprihănită, și pentrucă cine ar fi luat-o de nevastă când el, Hrisostom, cel care o moșise, era în stare să de-stăinuiască isprava vinovată a Zamfirei? Mai scăpase doctorul prilejuri bune, dar pe ăsta n-avea să-l lase să-i scape!

Unde ni se pare că înviază soția lui Matei Dumbărău și aflăm că marele om va da la lu-mină o gazetă

Vorbe cu tăiuș, răutăți, își spuseseră de multe ori, în viața trăită la olaltă, Matei și Margareta Zizu. Nimeni nu ne cunoaște și nu ține morțiș să ne arate că ne cunoaște, ca tovarășul destăinuirilor noastre trupești. Parcă tocmai pentru că voise s-o sugrume, în seara furtunoasă din parcul Sinaei, Matei se simțea și mai legat de Margareta. Ocara, acuzațiile drepte chiar, nu pot ucide o dragoste încuibată în trup, ci numai sațul și desgustul, care despodobesc încet încet, ca o zăcire treptată, făptura mulțumirilor noastre.

Dumbărău n-avea s-o facă nevasta lui, nici o-dată, pe femeia despre care poate nu mințise turburătoarea scrisoare-anonimă. Prea mulți amanți avusese, până s-ajungă la el, și prea o cunoștea toată lumea! Margareta Zizu: d-na Dumbărău! asta nici odată!

Ea părea să spere totuș, din seara aceia vijelioasă. Poate tocmai pentru că fusese în stare mi-nistrul s-o bată! Margareta nădăjduia, mai ales pentru că după ce se certasem așa de groaznic, Matei, cu mânia topită în duioșie și amor, spusese pe neașteptate, că se va divorța de Aspasia Mascuris. Iar mâna lui, fierbinte în clipa aceia, își petrecuse degetele printre degetele mânii ei, ca și cum mărturisea dorința unei legături și mai strânse pe viitor. Oare nu se mai văzuseră asemenea u-niri? Etau mai cinstite femeile ciocoilor de cât ea? N-aveau și ele aceleași hachițe și gusturi? Trebuia să se căsătorească cu tămbălău?

Și faimoasa cocotă aștepta cu o lăbdare de pisică, sub căderea firească a împrejurărilor vieții lui, ca nici odată de supusă, de dulce, preîntâmpinân-du-i toate voile, copleșindu-și amantul cu voluptățile ei.

Margareta nu se gândise la măritiș în toată viața ei. Bucureștii n-o văzuseră nici odată omidă, ci de-a dreptul fluture. Cine era? de unde era? Nimeni nu știa și nici nu se întreba. N-avea nici un fel de familie. Viața ei, slobodă, tânără, nu fusese legată de-a altora, ca să cunoască mizeria, boala și moartea. In tinerețea ei disprețuitoare de ziua de mâine, numai ambițiile luxului o strâmtoraseră, arar, și o răniseră. Fusese totdeauna sănătoasă, ca o cucută verde. Dar Margareta, numai ea știa, împlinea treizeci de ani. Alte femei ușoare, tot risipitoare parcă, erau moșierese, aveau terenuri petrolifere, aveau proprietăți aducătoare de venit, și unele răușiseră să se mărite ca niște virgine. Margareta nu agonisise. Nu avea de cât locuința ei din Strada Olimpului, tot de Dumbărău cumpărată. Și cocheta nepăsătoare se desmeticea. Își găsise un fir de pâr alb în cap. Pe lângă ochi, laba gâștei amenința să se desemnezé tot mai adânc.

Când Matei îi propuse să vie cu el Ia București, chiar a doua zi după ceartă, Margareta îl urmă fără părere de rău, veselă. Pierduse și prea mulți bani la joc. Ce putea ea spera dela Carol Mascuris? Minorul ardea să petreacă; o plăcuse, ațâțat de ideea că-i răpește lui Dumbărău amanta. Fusese nostim băiatul, nepotolit; dar tinerii de vârsta lui sunt primejdioși uneori; se acață de o femee prostește și până nu te cotorosești de el, ușa ta, liberă, rămâne închisă pentru toată lumea. Dacă avea să-l întâlnească în Capitală, Margareta, avea să-i întoarcă spatele, ca unui necunoscut.

In tren, venind dela Sinaia, ministrul tăcea, părea gânditor. La un moment, Margareta eșise pe culoarul comun al vagonului, ca să privească. Se lăsase cu coatele pe fierul rotund și mobil al ferestrei când, una după alta, din două părți, două palme o bătură ca pe copiii mici, prietenește, și două hohote de râs izbucniră la urechile ei. Erau frații Pațachinas, veșnic amândoi. Frații se înbulziră în ea, intimi, fără sfială, cu gura plină de complimente... Aluzii la fostele lor plăceți, amintiri deșuchiate, erau spuse în gura mare, în franțuzește, cu un rsbârnăitor, în chihote de râs și cu unghesueli amicale. Intre Fața Pațachinas, Margareta uitase pe Matei și de proectele serioase. Când își aduse aminte, trenul se oprise în gara Ploești, și ei o trăgeau vârtos de mână să vină la restaurant.

— Dar nu se poate! șoptea ea, neînțelegătorilor. Este aici! El e aici!

Pațachinas pricepură și se întoarseră spre cabina lui:

— A! ești aici? dragă prietene! Vino cu noi! N-ai să stai în vagon o jumătate de oră! Ai muri de urât! spuseră ei, repede, în franțuzește.

Erau prieteni. Unul din frați era din acelaș partid cu Matei, altul în partidul protivnic. Asta era o dibăcie a lor, ca să fie totdeauna la putere. Frații erau moșieri și aveau interes să aibă primarii lor, judecătorii lor, doctorul, jandarmii, moașa lor. Aminteri mocârțanii ar fi fost în stare să facă revoluție, să le impună tocmeli agricole după legi votate de parlament, — pe moșia lor! Ca să-i scoată la arat și la treer, era nevoe de logofeți cu harapnice, de primar și de toată albăstrimea jandarmilor locali, deși țăranii nu lucrau pe veresie: li se dădea din șase părți una, sau optzeci de bani pe zi, fără mâncare, firește!

In tovărășia lor, excelența își descreți fruntea. Frații erau amândoi oameni de spirit. Calambururile, ușoare în limba franceză, jonglau, săreau ca mingiile dela unul la altul, în pofida și a lor, și a ministrului, și a Margaretei, și mai ales a prietenilor comuni. Fostei lor amante îi spuneau Margo. Acum, pentru că ea vorbea des româneșre cu Matei, frații o tachinau.—«In românește trebue să-ți zică Magareta, de sigur. — Asemenea lucruri supăra. Margo e naționalistă. Nu știi că e un curent nou? Vrea să vorbim românește! ațâța celalt frate. — Și-a regăsit limba! — Dar Matei și-a perdut-o pe a lui!»

Ministrul mai mult tăcea. Drept răspuns la o-brăzniciile fraților, Mirgareta se repezea cu pumnii, și ei ofereau mușchii loviturilor ei, plini de chihote și necăjind-o mereu.

Spirituală și pornografă, mica societate ajunse, fără să i se urască cu drumul, la București, unde se risipi în saluturi cu două înțelesuri și în ve-sele hohote de râs.

In Capitală, ministrul trase în strada Olimpului, la Margareta acasă, de odată cu ea. Ce era să caute în palatul Mascuris, plin de slugi, anost pentru el? Chiar a doua zi consultă codul, ’și văzu până-n amănunte ce avea de făcut, ca să divorțeze. Știa că dacă soția înebunește, soțul’ nu poate să se despartă de ea. La urma urmei, Aspasia nu era nebună, actele ei aveau o pricină și o țintă limpede. Nu era altceva decât o femeie isterică și monstruos de rea, cu care nu se putea trăi gospodărește, ca soț și soție. El, Dumbărău, avea să intenteze proces de divorț, și deci avea îndatorirea să producă martori. Avea berechet! Toată slugărimea curții suferise de pe urma pandaliilor Aspasiei, oameni bătrâni unii și în serviciul curții Mascuris de treizeci de ani. Firește toată lumea asta știa că Dumbărău le va rămâne stăpân, pentrucă al lui era palatul, și că domnul nu va pleca din palat din ziua divorțului, ca un simplu musafir întârziat. Declarațiile doctorului care o în-grijea acasă și a medicilor sanatoriului, și chiar a unora din membrii consiliului de familie, precum și a celui care era numit tutore, a lui Mindirescu, aveau să conchidă și să se conbine la olaltă.

Poate că Matei avea să scadă în considerația celor cari îl priveau drept unul dintre cei mai bogați oameni politici. Dar nu știau ei că averea lui Mascuris și-a Aspasiei, născută Pațaianis, intrate pe mânile lui, trebuiau să treacă în mânile copiilor legitimi ai răposatului? Credeau ei că iscusitul om de stat va putea să-și apropie tot avutul lor? Oricât de deștept ar fi fost, n-ar fi putut-o fate. Se-nțelege, n-avea să se despoae de starea intrată legal pe mânile lui, prin sacrificarea tinereții! Înainte de a se cununa cu Aspasia i se vânduseră o moșie bună, din județul Balta, o casă din orașul Balta și casa domnească din București, în care să-lășluia.

Administrând averea, sub numele tutorelui de pae, ticluind toate actele cari aveau să dea dovada cheltuelilor, Dumbărău, în mâna căruia se vărsau mai întâiu câștiurile, chiriile și prețurile vânzărilor, fusese darnic, se purtase cu sine ca cu un Cezar! Când avea nevoe de nelipsitele iscălituri, tuturele era acolo, venea gâlâind,, sfios, se așeza într-un jilț și iscălea.

Și cu Mindirescu, și ca bătrânul acela simpatic avea să stea de vorbă Maitei, până nu da lovitura.

Și într-o bună zi îl chemă. Când Dumbărău îi spuse târășania, moșneagul tresări speriat, abia își putu prinde ochelarii, săriți de pe nasul lui gros, și pleoapele-i grele se luptau cu ochi-i serbezi, cu nedumerire.

— Lasă, nu-ți fie teamă! Am eu grijă de dumneata! înțelese Dumbărău grija unchiașului. Cine mi-a căzut odată drag, nu mai ese dela inima mea. Opt sute de lei pe lună, care ți-i dau, ai să-i primești toată viața dumitale. Ce vreai să fac? începu să se plângă ministrul, pot să trăese așa, singur cuc? Eu am nevastă și n-am! Ai fost și d-ta tânăr și știi: nenorocire mai mare se poate? Aspasia nu se mai vindecă. Mi-au spus doctorii. Are nervii sdiuncinați fără tămăduire! Ce consultații de medici?.. Medicamente, băi, e degeaba! Pot eu să trăese cu cocote? Sunt om însurat 1 sunt ministru nene Mindirescule, gândește-te 1 Adună consiliul de familie, dacă socotești că este nevoe, deși nu văd să fie... Fără să fie nebună, cum știi că se svonise, Aspasia nu mai este de suferit. Și svonul ăsta, că trăese cu o femee sărită din minți, pentru că e bogată, mai pot eu să-l îndur? Rămân mai bucuros sărac, sărac și curat, numai cu ce-i al meu, și lese-mă sărman și rămână ea bogată.

Și Mindirescu, rubedenie săracă a lui Mascuris, nu-și putea ține plânsul. Gândul că o pereche așa de avută, așa de sus pusă, nu putea trăi în fericire, în palatul acela măreț, în care lui i se tăiau picioarele de cum îl zărea, îl storcea pe moșneag ca pe un burete ud. In zidar încerca să-și prindă de nas ochelarii, ca să-l vadă în toată măreția sa-crificiului lui, pe acela care-l înduioșase atâta cu trista lui poveste, sticele săritoare se umezeau, ochii lui lăcrămau neîntrerupt, și omul bătrân și milos își găsi pălăria în jurul lui, pe un scaun, și strângând mânile care i se întinseseră prietenoase, plecă.

— Să nu crezi că te uiți Vii în fiecare lună aici să-ți iei cei opt sute de lei ai dumitale. Când nu poți veni, trimiți un bilețel, și e tot una! vorbea respicat, ca să audă moșneagul, Matei Dumbărău.

S-o aducă mai întâi acasă pe Aspasia, să locuiască iarăș la olaltă cu țicnită, și după o vreme, dacă ea va fi pașnică, s-o jidăre ca pe câini, ca iarăș să-și dea drumul nebuna furiilor ei!... La ce bun? N-o cunoștea slugărimea curții destul de bine? O uitase careva? O iubea vreuna din cameristele ei? Astea cel puțin se schimbau câte două trei pe lună! Dar dacă Aspasia se instala în casă, ca o stăpână cuminte, își vizita toate neamurile,cu care nu mai vorbea de ani, se împrietenea cu înalta societate, plină de judecată și de sigur și de tânguiri împotriva lui? Parcă el nu avea dușmani și prieteni politici, gata să tragă cu urechea la orice infamie pusă pe socoteala lui, și fericiți s-o răspândească multicoloră?

Matei își cunoștea omul: chiar înzdrevenită, Aspasia era un pachet de nervi, peste măsură de sensibili! Pe de altă parte se putea ca însăși ea să fi cugetat, în chilia sanatorului, la divorț. Il mai iubea? Mai putea spera să-i hărăzească el bucuriile căsătoriei, de care ea era așa de exaltat de lacomă? Dacă-i venise judecata, dacă patima i se curmase de la sine, Aspasia mai.de grabă trebuia să-l urască și să-i alunge până și imagina din minte! Femeia care-i strigase cu sete «parvenitu-e», care uriașe că a prădat-o de avere, că a ajuns mi-nistru de pe urma alianței cu ea, să mai locuiască odată cu el! Dar dacă, femeia asta, din pricina urii, care orbește, nu înțelegea că moșia din Balta si casa Mascuris, nu mai sunt ale ei? Să se creadă, adică, încă stăpâna lor? Dar asta nu se putea. Toate astea îi luseseră vândute înainte de căsătorie, și atâta lege pricepea și ea! Nebună temee! cum și-ar fi putut închipui, că-și poate vinde cineva tinerețile, numai pentru biblicul blid de linte? Acum, dacă judeca, avea să vadă că se înșelase, și că nu-i mai rămăsese altă cale sănătoasă, decât divorțul. El n-o lăsa pe drumuri! Ea mai avea o moșie, mai avea o casă de locuit în Capitală, închiriată acum unei instituții și, pentrucă era bătrână, se cuvenea să se mândrească cu amintirea plăcută: că fusese nevastă a doi miniștri.

Dumbărău se duse așa dar să și vadă soția. Zâmbind, mângăindu-și barba, așa apăru excelența, ic privazul ușii, închise de altcineva la spatele lui, în camera ca de hotel mare a pacientei.

Când îl văzu, când se dumeri că este el, un fior străbătu corpul nervos al Aspasiei, și ochii ridicați spre el, scânteiară fără să se plece. Poate voia să spună ceva, și nu izbutea. Aspasia era cu o carte în mână, și cele ce-i venea să rostească, trebuiau să răzbată, ca ghiocelul prin omăt, prin frazele atunci culese din carte.

— Nu te-așteptai nici odată să mă vezi! căzu depe buzele lui, domol și trist.

— Nici odată! tăcu ea, și se ridică depe scaun.

— Îmi pare rău! oftă el. E destul să facă cineva, un om care ne aparțiue, un alter ego, să facă o faptă pe care noi s-o socotim rea, de pildă, pentruca noi să nu avem nici o gratitudine, nici o amabilitate pentru el, și să vestejim până și a-mintirea lui multiplă!

— Și omul ăsta nu ești poate tu? îl întrerupse ea. Și el, și alți mulți și mai canalii și mai odioși, nu ești tot tu? toți la un loc?

Și Aspasia îi aduna cu mânile și-i izbea unul de altul, iritată, pe înșii închipuiți și mișei, toți el, Dumbărău, din fraza ei turbure și înveninată.

— Să fim liniștiți! lăsă capul blând pe un umăr, Dumbărău. Ai fost adusă aici pentru li-niște. Aveai absolută nevoe! Și găsesc că ești mai bine, fără seamăn mai bine.

— Da, pentru asta m-ai adus aici! Nu-mi aduce aminte! strigă ea învinețită.

Dar Matei părea neclintit în tristețea lui înțeleaptă și dulce:

— Tot mai crezi că mi-a făcut plăcere să te aduc aici, când știai că toată lumea are să mă întrebe de tine; când o despărțire de felul ăsta este mai rea de cât un divorț! auzi? un divorț!

— Mai bine divorțul!

— Spui vorba asta cu hotărâre! Dacă ne-am despărți, fiecare dintre noi ar fi sărac, ar pierde jumătate din rostul lui social. Cu siguranță că eu mi-ași vedea fărâmată cariera politică!

— De asta oare să-mi pese mie!râse ea, fără hohot, sanchiu.

— Am venit să te iau acasă! Vom fi iarăș împreună.

— Acasă? la tine? Hâm! Acum e casa ta! Copii mei trebue să-și zidească, să cumpere un palat ca acela! Și tu, parvenitule, te lăfâești în el, ministru! Neam de neamul tău n-a pășit cu capul sus pragul unei asemenea locuințe! Ah! mă sufoc! Ce-am făcut! Eu sunt vinovată! Erai blând ca un miel, supus, te credeam jucăria mea

Tot blând, ridicând ochii ca un preot cucernic pe anvon, Matei oftă.

— Pe mine, care-i scriam discursurile lui Mascuris!

Ea nu-l auzea parcă, și urma:

— Fire prea pasionată! plină de iubire eram... Îmi păreai frunaos...

— Și eram tânăr!...

— Prefâcutule! Parveni!tule! Cine’ știe ce planuri urmărești, de-ai venit aici! N-ai vrea să divorțezi, hai? Ți sar înjumătăți averea! Ce-mi pasă! De averea mea mă doare, și a copiilor meii Ah! Dumbărău vrea să fie arhimilionar! Parvevenitule! Spune-le ăstora, măgarilor ăstora de doctori, să-mi dea drumul!

— Aspasio! se rugă Matei, liniștește-te! Chiar acum dacă vrei, pleci, de astă-dată cu mine. Vii acasă, bine înțeles cuminte... Dacă-mi promiți că nu mai aprinzi casa cu nebuniile tale!... Altfel, unde vreai să te duc? Tu nu știi că am drepturi asupra ta, că surit soțul tău?

— Dar nu te recunosc!

— Atunci ce-i de făcut?

— Ce drepturi ai tu, ca să mă ții aici închisă, ca într-o temniță? După ce voi ti liberă, voi vedea ce e de făcut...

— Nu mi-ai vorbit nici odată așa! Puteai pleca de aici ori și când.

— Minți! Nu mă lăsau să plec!

— Ei, nu, firește, erau datori să te însănătoșească mai întâi. Dar dacă vorbeai cu mine, dacă îmi spuneai mie că vreai să fii liberă, pentrucă nu mai ești bolnavă, ei nu te puteau ține! Ai trimis vre-odată după mine?

— Fie! Spune-le că plec! Du-te și le spune.chiar acum!,

— Dar unde ’pleci? Ești soția mea!

— Dacă nu vin acasă, constată faptul domnule avocat, și treaba dumitale! Dar libertatea să mi o respecți, auzi? și femeia clocotea de furie. Dă-mi drumul de aici! Să-mi dea drumul! repeta ea.

— Dacă dorești cu atâta putere să-ți pierzi să-nătatea, aproape refăcută în sanatoriul ăsta... pleacă... La revedere, te aștept acasă...

Și Matei Dumbărău plecă din odaia Aspasiei, ca să vorbească doctorului șef. Bărbatul cerea dovada scrisă, că soția lui, internată pentru boală de nervi în sanatoriu, a plecat în ziua și ceasul cutare la locuința ei.

Numai decât, salutând până la podele, încovoiați de politețe, oameni de-ai casei de sănătate veniseră să împlinească ordinile doamnei Dumbărău, O trăsură de lux aștepta afară. Dar doamna, după ce se îmbrăcase ca pentru plecare, nu luă nimic din lucrurile ei: haine, albituri, utensile,’ rămânând ca să i se trimeată, la cerere. Aspasia însă nu știa unde va dormi în noaptea aceia.

— In cotro, cucoană? întrebă birjarul, care a-dormise pe capră, așteptând-o.

— Mână! porunci ca, iritată și negăsindu-și locul pe perne.

Unde să se ducă? In nici un caz acasă, unde-l putea vedea, unde el era stăpân, unde suferise atâta, de unde fusese ridicată ca o mobilă și de-portată ca un asasin. La neamuri? La care anume? Nu se știa iubită de nimeni. Și-apoi se putea să nu fie acasă, rubedenia, să fie încă în viligiatură, la băi. Să oprească trăsura pe la ele, să întrebe și să plece, negăsindu-i, la alta casă, la alt neam? Ce mizerie! N-avea oare pe cineva obligat s-o primească,plin de politeță, serviabil?

— Oprește, birjar!

Trăsura se opri înaintea porții generalului Berlik, Un servitor, dintr-un fund de curte, veni în trap milităresc.

— Doamna General este acasă? întrebă ea, trufașe.

— Nu, să trăiți! Sunt la Sinaia! i se răspunse.

— Mână, birjar! strigă subțire și aspru doamna din birje.

Cel mai bun lucru era să se ducă la tutore a-.casă. Mindirescu nu era din lumea bună, ce-i drept, dar atât mai bine, era obligatul ei, îl numise tutore pentru administrarea averii copiilor și se hrănea în mare parte din leafa ce-i acordaseră ea și Dumbărău, prin bună înțelegere.

Acum știa unde să se ducă, femeia fără cămin. Își șterse nădușeala de pe frunte și se liniști.

Bătrânii Mindirescu, amândoi, eșiră întru întâmpinarea ei. Ochelarii moșneagului erau în grea cumpănă. Nu-i venea omului să creadă în atâta cinste lăcutâ casei lui și, cavaler, se apleca mereu într-un peș, ca să ofere brațul soției protectirului.

De cum coborâse din birje, în stradă, Aspasia începuse a blestema pe toți băibații și toate căsătoriile. Doamna Mindirescu, bătrână țeapănă, cu aer de veche profesoară de externat, înoda, în ne-cunoștință de cauză, lănțușorul subțire de care atârnau ochelarii ei. Posac, gata pe stradă, birjarul aștepta, schimbându-și locul pe capră. La plată, el respinse mâna care-i întindea o piesă de cinci lei.

— De cinci ceasuri suut luat! Am încremenit

aici! Uu franc pe ceas? Adormisem pe capră, până să se urce cucoana!.

Se ’ntâmplă ca Aspasia să fie atentă la vorbele lui. Omul șe putea să. aibă dreptate.

— Dar mai frumos nu poți să vorbești? Mojici! țipă ea, și-i întinse o hârtie de douăzeci, repede smulsă d;n portmoneu.

Chiar în seara aceia, Mindirescu veni să-i spună Iui Dumbărău minunata veste: doamna Dumbărău venise să locuiască la ei!

In taina cugetului lui, Matei se încruci: «E plină de judecată viespea! gândi el. Cu morga ei să se adăpostească în casa oamenilor ăstora săraci, numai pentru că sunt oarecum obligații ei! Motiv de om înțelept!»

— Ascultă, nene Mindirescule! nu-i pomeni nimic de divorț. Știu că și ea vrea să divorțeze, dar dacă ar înțelege că vreau și eu, e așa de încăpățânată și de anapoda, că n-ar mai vrea ea. Cred însă că n-am nevoe să-ți recomaud eu: tra-teaz-o ca pe o prințesă! Iacă o mie de lei, ca să taci față cheltuelilor de menaj. Isprăvește-o cât de repede și vino să-ți dau alta. Să nu mai fie ne-vasta mea, și tot i ași purta de grije, pentru că mi-a fost. Și dacă auzi câte ceva, care mă poate interesa, ușa mea e fără lacăt pentru nenea Mindirescu, și în miez de noapte. Pregătește-ți însă totdeauna și o scrisoare, ca dacă se întâmplă să nu-mi poți voibi, să aflu ce ai de spus din scrisul dumitale.

— Veni o epocă de așteptare pentru Dumbărău. Aspasia par-că nu mai gândea la nimic, decât la vizite. In fiecare zi cădea inosafir la una din nu-meroasele ei neamuri și cunoștințe. Ținea pe semne să înlăture numele de nebună, de închisă la balamuc, pe care-l credea crainic prin lume. Lni Matei nu-i strica, mai ales că ea, după multă meditare de sigur, nu se tânguia și, cu îndemânare, ocolea întrebările asupra soțului ei. Pretutindeni Aspasia poza ca o mamă iubitoare, dornică să-și vadă copiii pe lângă ea.

Venise toamna de demult, se adâncea rărind grădinile; boerii se întorseseră în Capitală, și viața își începuse cotilionul. Ambițiile obosite se întremaseră în cure de băi și de aer și, odihnite și puternice, veniseră să dea asalt rangurilor sociale visate.

Dumbărău era ministru, ajunsese. Valuri de ură izbean în el, albastre ca seninul, dar cu tăria dușmăniei și cu meșteșuguri strategice. Marele orator însă, era stâncă de granit. Când intriga de partid reușea să-l copleșească, întâmplarea aducea nevoia unei cuvântări în parlament, iscată de partidul protivnic, și Dumbărău vorbea! Marea lui voce amuțea toate șoaptele și, ca o cascadă de ape colorate: imaginile, ca o pulbere de aur: ideile, plecau frunțile crețe ale intriganților și stârnea admirația personalităților din partidul adversar. Conservatorul Melițeanu, liberalul Clempănescu, înțelegeau ascultându-l, că, nu sunt la înălțimea lui și veneau cu mânile întinse și-l felicitau.

Așa dar, putea divotța liniștit, bravul Dumbărău! Viața lui de particular nu era nici ea mai scandaloasă, decât a majorității parlamentarilor.

Totuș Matei se temea de surprize. O forță nu stă pe loc; sporește sau decade. Tot mai mulți dintre oamenii politici fondau gazete, le cumpărau pe cele existente cu director cu tot. Pe de altă parte, Iorgu Bolohan scădea văzând cu ochii, se ramolise. Șeful partidului putea să moară de pe o zi pe alta, iar moștenirea lui la șefie nu fusese orânduită. A, se înțelege că Matei n-o visa. Erau încă destule rable în partid, care puteau fi puse copăcel pe scaunul prezidențial.

Bătrânul Agiamiadis i-ar fi convenit lui Dumbărău. După fiecare discurs al lui Matei, Agiamiadis se simțea dator să vie la orator acasă, ca să-l ielicite în numele său și al partidului, — deși nimeni nu-l însărcina. Rabla se credea însă una cu partidul, fusese printre înființătorii lui și, deși se făgea dintr-un neam ilustru în țările române, de fanarioți, n-avea patrie, n-avea familie, când era vorba de partid! Pus șef, puterea lui Dumbărău ar fi crescut și, în viitor, cine știe? putea să-l urmeze, adică să fie în sfârșit consacrat și talentul!

Intemeerea unei gazete se hotărâse în mintea excelenței, dar, ca disciplină de partid, trebuia discutată în anume cercuri. Obositul Bolohan o primise, Agiamiadis păruse fermecat de ideia unui ziar în care va scrie și oratorul cel mare al partidului. Pâciulescu, bătrânul senzual, verde și dușmănos, de șefia căruia se temea Dumbărău, nu vedea firește nevoia unui nou glas, care, spunea el, prin chiar faptul că se ridică, e o dovadă de, coterie, de disidență.

Într-adevăr, partea cea mai grea, și aceia asupra căreia nu se hotărâse Mateei erau ideile. Un nume de jurnal se găsește lezne, de multe ori e și găsit, i se spune jurnal, gazetă, ziar, și porecla e gata. O redacție se înjgheabă ușor, — dar ce îndrumare să se afirme în articole, asta încă nu știa Matei: reacționară sau democrată?

Dacă Pâciulescu ar fi avut anume idei, în contradicție cu ale lui Agiamiadis, lucrul ar fi iost dela sine pornit. Matei ar fi căutat cu un ceas mai ’nainte să răspândească iu partid, prin organul lui, ideile lui Agiamiadis, și Pâciulescu ar fi fost desgrădinat.

Dar nici ei, ’nici oamenii politici dinapoia lor, ajutătorii lor, nu lucrau în numele unor țeluri și puteau foarte bine să treacă în partidul advers, unde lucrurile se petreceau la fel.

Ideile reacționare! Emoționat se gândea Matei la vastul material pe care l-ar fi putut frământa el, în desvoltări uriașe, propovăduind întoarcerea la tradiții, arătând că prezentul s-a rupt de trecut, lăsând o prăpastie între noi, epigonii, și măreții noștri strămoși, aceia cari se considerau părinții satelor și-i creșteau pe țărani ca pe copiii lor, îi botezau, îi cununau, îi înzestrau, și trăiau la olaltă cu ei. Civilizația, adusă ca un răsad și îneă exotică la noi, a inegalat spiritele, a înstreinat inima boerului de țăran, iar pe sătean l-a făcut dușmanul stăpânului’ lui.

Ideile democratice! Astea cel puțin le mănuia ca un jongler! Putea merge până la socialism, rămânând totuș perfect dinastic. Într-o țară latină, poezia ideilor era de ajuns. La aplicarea lor, chiar când se făceau legi, nu se mai gândea nimeni, pentrucă moravurile și oamenii stăpânirii aceiași rămâneau.

Guță era nerăbdător să vadă odată apărând gazeta unchiului, «a noastră», cum zicea el. Mare parte din tineretul partidului atâta aștepta: un curent nou! adică zâzanie, o fierbere, o răsturnare de echilibru, de pe urma căreia, dând din coate ca într-o îmbulzeală de IO Mai, să răzbească ei; nu cu toți, căci fiecare se gândea numai ia sine, și se temea de viclenia, ipocrizia, trecerea și norocul celorlalți. Dar Matei, și mai apoi Guță, putea să profite de pe urma lor, a cât de mulți din ei, a massei lor, și să-l ție pe șeful partidului de păr, ca pe un cap retezat cu sabia.

Fostul director al Nepărtinirii își oprise graba lui de totdeauna în biroul lui Matei, auzind prin-tre cei dintâi de înfăptuirea unui ziar. Sfatul lui nu era de prisos: nici o atitudine de o camdată, gazeta să fie oglinda vieții parlamentare, tălmăcirea pe larg a proectelor de legi în dezbatere, bine-înțeles a proectelor alcătuite de Dumbăiăniști.

Grumberg își cunoștea omul. Cuvântul «Dumbărăniști» îl înfiorase de plăcere pe Matei.

Chiar dacă Pâciulescu avea să ajungă la șefie‘ pentru ca să nu despice partidul în două, avea să stea de vorbă cu Dumbărău, negustorește, și să-i dea poate mai mult de un portofoliu. Dar ziarul trebuia bine condus și de aproape. Matei trebuia să scrie cel puțin odată pe săptămână. Cât despre Grümberg, fără să treacă prin redacție, avea să scrie din când în când și la «Oglinda Vremii», cum se hotărâse titlul jurnalului, și avea să mai scrie și în alte gazete, cu aceleași intențiuni. Pâciulescu, risipitor numai cu femeile, avea o lipsă înaltă de respect penau mântuitorii penei. De când îl cunoștea Grümberg, nu luase dela el nici trei mii de lei.

Dacă Oglinda Vremii apărea înainte de I Ianuarie câștiga, în aparență, un an de vechime. Matei ar fi vrut să-și înceapă divorțul și să-l vadă terminat. Dar Mindirescu nu aducea vestea cea bună. Aspasia nu pomenea nimic de divorț. Dumbărău ar fi vrut să-l intenteze deodată cu ea, ca să se pară că sunt deplini înțeleși în privința despărțeniei și să nu excite împotrivirea ei. Să-i triraeată un avocat? Pe Guță? Aspasia îl cunoștea; tânărul purta numele lui.

In vremea asta Bolohan se afunda în senilitate. Multe din consilii se făceau fătă el. Pâciulescu făgăduia în dreapta și în stânga demnități, sinecure, moșii.de-ale Statului în arendă, vânzări, schimburi și compiromisuri de toate felurile. Gazeta trebuia să apară. Agimiadis parcă nu știa pe ce lume trăește.

— Ia spune Guță, își întrebă Matei rubedenia și secretarul, care dintre tinerii devotați nouă, ar putea să scrie la Oglinda Vremii?

— Ar putea unchiule să scrie la noi și unii care nu sunt devotați, și cari, semnând un articol, ar fi considerat de ceilalți ca partizan al nostru.

— L-am compromite, cu alte cuvinte! râse Ma-tei. Atât mai râu sau mai bine pentru el, rămâne să se vadă... Cam cine știe să scrie?

— Aucioiu, Bostănescu, Moșan, Potopan care nu ne e prieten, dar are să scrie totuș, și se va prinde în cursă!...

— Cum văd, nici un boer! constată excelența. Ciocoii nu... Dar tu, voinicule?

— Pe semne sunt ciocoi și eu!... Vorbesc cu înlesnire, dar...

— Nici eu nu mânuesc cu înlesnire și plăcere blestematul de condei... Pentru asta ne-ar trebui un băiat... Nu un peh ivan de gazetar ca Grümberg sau ca ardeleanul ăla care își împrumută ne-vasta iui Pâciulescu! îmi trebue un om... modest, ascultător și discret, firește. Inteligent și cu stil! Cât de poetic stilul, nu strică! Și eu, în discursuri, mă cunoști! mă împodobesc cu flori de retorică și de poezie, ca o mireasă! Cunoști tu pe cineva?...

— De multă vreme îl cunosc! făcu Guță.

Ministrul râse cu hohote și Guță îâsc și el.

— Adu-l aici! N-are să scrie nici odată fără avizul meu. Un articol două pe săptămână îl putem citi din ajunul publicării lui, așa că nu putem fi surprinși de ceiace se publică sub iscălitura noastră. Băiatul ăsta, bineînțeles că nu vreau să iacă parte din redacție. Vine la mine, îi spun ce să scrie, se întoarce de-și lasă oul de aur, și pleacă la casa lui.

— E un biet poet fără pingele la ghete...

— O să aibă. Cât crezi că trebue să-i plătim? întrebă ministrul.

— Trei sute de lei îi ajung. Întrece așteptă-rile lui.

— Nu e mult, te înșeli. Dar dacă e așa de ne-cunoscut, o să-i ajungă. Adu-l mâine. Oglinda Vremii trebue să fie oglinda lui Arhimede: să ardă toate corăbiile lui Pâciulescu—satirul!

Și imagina Margaretei trecu nebuloasă, pe dinaintea lui Matei. Cocheta femee se făcuse dulce ca hermina. Se pătrunsese ea de gravitatea împrejurărilor prin care trecea el? Îmbătrânise? Matei zărise în coafura ei câteva fire albe. Avea rernușcări? Dela Sinaia se cumințise de nerecunoscut! Tot mai umbla forfota, firește. Ce făcea toată vremea în care era ocupat, Matei nu știa, nu-și putea închipui. Dar ce măsurat vorbea și se purta acum! Pătrunsese în gândurile lui și, aflând că se va divorța, spera, nebuna, s-o ia el de nevastă! Asta n-avea să se întâmple nici odată! Ce greșală să nădăjduiască asemenea imposibilitate! Dar ce-i păsa? Atât mai bine! Margareta se cumințise.

La un ceas când nu primea pe nimeni altul, de-cât pe locțiitorul său în procese, Matei Dumbărău, marele orator, deschise însuși, mângăindu-și barba, ușa biroului, și pofti înăuntru cu voce caldă pe tânărul mic, subțire, cu fața colorată de bucurie și cu pleoapele agitate de temere. Guță, care pătrunsese mai înainte la ministrul și ruda lui, și-l lăsase pe poet la ușe, îl aștepta acum înăuntru, zâmbitor.

Dumbărău cel mare privi, dela fruntea lui bombată până la ghetele întunecate, pe poet. Se privi în el, ca într-o oglindă, gândinduse că băetanul acela va fi el însuși, pentru marele public. Ce plăpândă, ce șubredă făptură! Putea copilul ăsta să ridice dela pământ târnăcopul greu cu care se fărâmă un ministru?

Și excelența se duse din fața tânărului și se a-șeză pe un fotoliu, preocupat adânc. Își trecu mâna pe propria lui frunte. Ideile, berbecii care aveau să dărâme cetatea inamicului, aveau să purceadă din ea, din fruntea lui, nu a bâetanului acela. Poetul subțiratic avea stil, atât! Poetul avea să scrie nu-mai, iar muza avea să fie el.

— Să încercăm! silabisi ministrul în tăcerea respectuoasă din juru-i, păstrată și de Guță, drept pildă.

— Domnule George Dumbărău, lasă-ne singuri! rosti Matei și întinse mâna nepotului care plecă, cu ghiozdanul la subțioară, încurajând cu o privire de amic pe Mihail Oprișanu.

Poetului îi bătea inima în piept, ca de vrabie prinsă ’n pumn. Ar fi vrut bietul om să piară ca o nălucă. Nu cum-va atotputernicul ministru avea să-l întrebe de acte? Își luase volumul de versuri cu el... Nu era acela un rod mai pozitiv decât un atestat? Poate că excelența avea să-i dicteze ceva? Mihai simțea că n-ar putea să scrie două rânduri drepte. Poate că avea să-i dea un subiect de ar-ticol, pe care el să-l scrie acasă. In sfârșit, va vedea! De ce tremura așa? își periase hainele bine. Cravata? era la locul ei! Ce deosebire între chichița lui de odae și între bogăția gravă de aici! Și toată viața lui fusese un întuneric și-o mizerie! Și totuș, avea să se isprăvească odată și întrevederea asta! și poate cu bine! Cum își închipuise ei că e mândru și că este o entitate socială! Oare nu se observă că tremură? Nu se arată stupid de stângaci, ca un crescut în bordei, ca un...? Ce ar fi râs Florica să-l vadă așa, ea care-l credea om în toată firea, și încă om de seamă!

. Florica Georgescu nu mai era pentru el o cunoștință vagă, un chip frumos de fată, văzut în-tr-o noapte de vijelie, în adăpostul unui pavilion, la lumina nesigură a lămpilor electrice, sub reflexul frunzișurilor clătinate de ploae. Mihai o văzuse mereu, zilnic, și inimile lor se apropiaseră repede una de alta și se vărsaseră una în alta, ca două cupe în mâna unui scamator. Și ceiace se cuvenea să se întâmple, se întâmplase cu ușurința și naturaleța din toate iubirile neinteresate. N-aveau cuib, erau siliți să hoinărească așa, ca două haimanale. Uneori îndrăzneau să pătrundă în hotelele eftine, răzuite și murdare, ta cu batista pe obraz, el cu ochii în toate părțile. Mihai tocmai își per-duse slujba, când Florica, galbenă, plânsă, îi șopti ceva. Ce zi cumplită fusesă aceia! Tânărul îndrăgostit se uita ca spăimântat în toate părțile și se pleca apoi spre ea, tremurând,din tot trupul:

— Ești sigură c-ai rămas?

Florica era sigură. Ce era de făcut? Mustrări neîndurate siredeleau inima nenorocitului amorez. Florica rămăsese însărcinată și el n-avea uiți un căpătâi, nu avea nici o nădejde față de ziua de mâine și nici căsătoriți nu erau!

— Și mama ta poate să afle? întrebase el.

— Firește! E mai bine să-i spun, decât să bage ea de seamă și să fiu vinovată și pentrucă i-am ascuns.

— Dar poate că te înșeli... Poate că până atunci se mai întâmplă ceva și scapi de sarcină, sau capăt eu vre-o slujbă...

— Și dacă...

— Și dacă iau o slujbă vin la mama ta, mă cunoaște acum, te cer de nevastă, mi te dă, nu-i așa? și mai pe urmă îi putem spune, sau poate să afle... ești nevasta mea! e altceva!

— Vecina noastră a născut mai dăunăzi al optulea copil. Și știi ce spunea? «Fiecare vine pe lu-me cu norocul lui!» și-l săruta! Era atâtica!

Și Florica, zâmbind amintirii ei, arăta cu mânile cât era noul născut de micuț.

Din ziua aceia, Mihai se simțise dator să vină tot mai des în casa dărăpănat; a văduvei Georgescu. Muma înțelesese din vorbele scăpate de el, că tânărul spera să ia o slujbă, ca s-o ceară pe Florica de soție. Ea îl primea bine, îl oprea la sărmana lor masă; iar tânărul care începuse să-și vândă poeziile pe câte douăzeci de lei una, începuse să ajute mica gospodărie a soacrei. Pe părinții lui se văzuse nevoit să-i lase în grija lui Iancu, frate-său, care iar câștiga binișor la tribunal, unde fusese răsădit dc vestitul conu Mișu. In cele din urmă, Mihail locuia în casa văduvei Georgescu, deocamdată ca chiriaș, pentru ochii lumii.

Într-o zi, întâlnindu-se cu Guță, și aducându-și el aminte că avocatul îi ceruse odată adresa, îi spuse că acum și-a schimbat-o, și-i dădu pe cea nouă. Guță și-o notase. Nu trecuseră două săptămâni, și nepotul ministrului Dumibărău, venise să-i propună marea afacere, care avea să-i fericească pe poet.

Crăciunul avea să-l găsească cu Florica alături, însurat și, pe de-asupra, proprietar de casă. Micul bordei era toată zestrea Florichii. Guță căruia i se destăinuise, pentru că vedea că se interesează de el și dorea să-l pricopsească, îi propuse lui Mihai să-l cunune el.

Cum trecuseră atâtea lucruri de seamă, în întunericul trecutului și acum iată-l înaintea unui atotputernic, ca înaintea destinului!

Vreme de zece minute, adunându și barba cu putere în palmă și netezind-o, Matei Dumbărău, țintuindu-și cu privirea redactorul tainic, rosti primul articol, cuvântul de temei al cotidianului,«Oglinda Vremii». Înțepenit, cu capul pe spate, suferind de încordarea atenției prea mari, Mihai Oprișanu asculta.

Îl vedea și nu-l vedea pe ministru. Avea patru-zeci de ani sau cincizeci, marele podentat? Dinții puternici i se izbeau cu sunet, buzele i se lipeau cu mulțumire una de alta, ochii săgetau ținte în-depărtate. Cuvântul ministrului se ridica uneori tunător și se rostogolea de pe înălțime.

Oprișanu vedea munți, mări învolburate și, din când în când, fața oacheșe a ministrului întreagă, amănunțită până la crețurile mărunte dintre ochi și umerii obrajilor. Și-i plăcea totuș, asculta uimit frazele lungi și răsunătoare.

Când Dumbărău isprăvi:

— Acum, tinere, vino mâine dimineață cu ar-ticolul dumitale. Cred că nu ți-a scăpat nimic din cele ce ți-am spus?

— Da, excelență, să îndoi Mihai, gata să plece.

Ministrul îi întinse mâna, neîncrezător, socoti că n-are nimic de adăogat, și-l lăsă să plece.

— E pur și simplu splendid! spuse a doua zi dimineața Guță, iutrând la unchiu-său, și desfăcu un sul de hârtie, în care avea articolul prim al Oglinzii.

Dumbărău, cel mare, începu îndată să-l citească.. Întâi în gând, apoi, răpit de diapazonul frazei, tot mai tare, mai oratoric. La răstimpuri făcea pauze de efect, întorcea capul spre nepot.

— Unde? să 1 pup! isprăvi el articolul. Piciul ăsta rebegit e vrednic de mine!

Oprișanu era acolo, despărțit de ci numai cu ușa. Voioși, gata să-l îmbrățișeze, așa ’1 primiră cei doi oameni de Stat. Matei întinse brațele spre el, apucă cu amândouă palmele capul fin și-l să-rută pe poet, pe obraz. Guță îi luase o mână trubadurului și i-o ținea strâns. O salbă de mărgăritare se rostogoli pe fața scriitorului, și el fu ne-voit să-și ridice și să-și pună peste ochi tot brațul. M-avea batistă, o uitase acasă.

— Inimă de poet! Suflet mare! făcu Matei.

Și îndată, ca semn al mulțumirii lui, excelența deschise portofoliul și scoase trei hârtii de câte o sută.

— Astea sunt afară din leafa dumitale de trei sute de le.i pe lună. E un premiu, să-i zicem academic!... Scrii versuri? întrebă el.

— Da, excelență! putu răspunde Mihai, cu suspinul din piept stăpânit.

— Voi stărui să te premieze și Academia. Pu-ne-le, să ți se facă raport!

— Îți mulțumesc, dragă Mihai! ținu să spună-și Guță. Și să știi că țin să te cunun eu, și să-ți botez copilul. Și când apărem? se întoarse Ghiță către Matei.

— Iacă nu! Vino Sâmbătă pela mine, îl angaje excelența pe redactor.

— Rămași singuri, unchiul și nepotul își zâmbiră mulțumiți, când Matei își aduse aminte un lucru pe care se vedea că voise să-l spună și-l perduse o vreme din gând.

— Eri, Guță dragă, am primit o vizită dorilă și neașteptată: pe domnul avocat Stoicescu, știi ăla care are grije să spună, când i se pare că nu-l cunoști din nume, că face parte din adevărata familie Stoicescu! E! venea din partea... Aspasiei! Nevastă-mea a înțeles în sfârșit că lucrul cel mai cuminte e divorțul. Și se temea dumneaei că ași șicana-o! Am fost, firește! ’nemângâiat, m-am uluit și în cele din urmă, am priceput, cu capul plecat, enervat și abia înfrânându-mă, că trebue să mă supun, să mă despart pentru totdeauna de scumpa mea soție!

Și ministrul râse cu poftă, ca de o farsă, apoi adăogă:

— Tu nu știi ce țâcnită, ce chinuitoare e femeia asta! Renunț la toată bogăția, și deci la puterea legată de tovărășia ei, bucuros. D-l Stoicescu mi-a adus citația. Uitt-o! Prețioasă hârtie! Du-te astăzi la tribunal și regulează așa ca ședința să fie cu desăvârșire secretă. Situația mea nu admite multe urechi la desbaterile procesului, de altfel scurte. «Nepotrivirea de caractere», asta va fi motivul despărțirii. De acum gazeta poate să apară!

— Dar Mindirescu te-a servit cu ceva? întrebă atotștiutorul nepot... -

— Îmi spusese. Așteptam, dar nu credeam. Aspasia e cu toane. Ce-i drept, avusesa vreme și să se schimbe și să ia o hotărâre statornică. Odată divorțul pus la cale,Oglinda Vremii poate să apară. Iată cu ce voi înlocui eu prestigiul averii lui Mascuris!

Regăsim aici câteva din cunoștințele noastre, pe care noi le doream, iar autorul era să le uite

Crăciunul pe care consilieiul comunal Athanase Dumbărău avea să-l petreacă mâhnit și pustiu, ca și arendașul cârciumei lui, Anton Sitaru,—fata lui Zamfira avea să-i petreacă bine.

Deși vânduse două din terenurile lui virane și tăiase porc, bietul Tase nu petrecea.

Ca un copil răsfățat, așa se alinta leuza, repede întremată. Visuri, cari nu-i aduceau de loc aminte cârciuma tatălui ei și-a lui Anton, trandafirii, dulci, o ajutau să vadă acvea tot ce i murmura doctorul Hrisostom. Avea să se mărite cu un doctor, să fie doamna doctor, să aibă trăsură de casă, să fie poftită la baluri și să dea oaspețe, să aibă o servitoare care’ s-o îmbrace și s-o coafeze! Ce om isteț era frateie ei! Numai el le imbinase toate astea, ca s-o despartă de bietul Anton. Săracul To-nică! Of! de nu s-ar mai gândi la el! O să se omoare poate, când o auzi că ea se mărită! Dar dacă n-o îngăduiau părinții, dacă el era un biet om fără carte, un cârciumar? La urma urmei, el ce-a pierdut? Si se resemneze! El n-a suferit nici pe sfert din ce a îndurat ea, cu lepădarea pruncului semănat de el. Numai plăceri a avut Anton, pe când ea? Cine era în drept să se plâng? Era nestatornică? era trădătoare? Dar putea face altfel? Tăticu n-ar fi dat-o în ruptul capului după el, iar Guță... Guță o adusese aici!

Și Zamfira nu știa ce să dorească: să treacă mai de grabă zilele de Crăciun, să vie Guță și să-i spună ea cântecul doctorului, sau să se lungească zilele, pentru ca visul ei să dăinuiască așa, cu doctorul Hrisostom alături, departe de toată lumea, ca într-altă viață.

Intre timp, răsfoia cărți groase, scumpe, cu vederi de prin Paris, unde poate avea să se ducă cu el, cu el ăsta care nu existase până la nenorocirea ei, până la avort.

Era viscol afară? geruia? Zamfira nu știa nimic și ațipea des în cuverturile calde. Și drăgăstoasa privire a maraoșului o urmăria și în vis. Pe câte lete, pe câte femei, se gândea Zamfiia, nu le ușurează el, și le mântue de rușinea unui copil! Dar frumoasă nu era totuș meseria asta, și Zamfira ar fi dorit ca de-atunci înainte Hrisostom să și-o părăsească. Până și părul cărunt al doctorului i se părea tot mai frumos leuzei întremate și recunoscătoare.

La Maria Bugulescu, născută și rămasă Dumbărău, cum se recomanda ea și celor cari o cunoșteau de demult, în seara primei zile de Crăciun, avea să se întindă un joc ce căiți strașnic, pe șase mese lungi de sufragerie.

Caniota sporea, aducea mai mult de două mii de lei pe lună, și Măriți începuse a da bani cu camătă. Imprumuta oameni siguri, pe amanet totuș, și cu cinci la sută pe lună, și cu zece-

Pe Gheorghief, pe comisar, nu-i mai primea, se cotorosise de ci, și era să se mântue și de căpitan, dacă viteazul ofițer n-ar fi venit într-o bună zi cu galoane late de maior. Dase examen, avusese parte de o comisie care să-i cunoască familia, unu! dintre membrii se lăsase convins pentru o mie de lei, și căpitanul reuși, înainta la gradul de maior. Acum, până la general, cariera lui era deschisă. Putea Marița să reziste unui om așa de deștept și de bine văzut în societate?

La prânz, în prima zi de Crăciun, era mare ospăț la Aglaia. Actrița izbutise să-l hotărască pe Clempânescu să rămîe în Capitală. Vestitul orator depeșase acasă: «Scăpat trenul, afaceri multe, mâine sosesc».

Aglaia, sătulă de amantul care nu-i da de cât două mii de lei pe lună, n-avusese de cât să-și ridice ochii și să-l privească într-un anume fel pe Clempănescu, într-un bal mascat, ca să-l fâstăcească. Plină de nazuri, după ce-l înfierbântase, actrița nu voia să-l primească acasă la ca și nici să plece cu el din bal. Intrase în tratative serioase, voia statornicie. Nepoata lui Dumbărău nu se mulțumea cu mai puțin de zece mii de lei pe lună. Fără să fie sgârcit, deși era milionar, Clempănescu nu putea număra atât; Omul voia să se țină de cuvânt, față de nepoata lui Dumbărău. A! dacă ar fi fost vorba de o simplă actriță! Dar ea cerea, prea mult! Odată și odată avea să fie ministru, și a-tunci Aglaia trebuia să se gândească, atunci: da! avea să poată plăti o sută douăzeci de mii de lei anual. El nu-se gândea la o lună două de plăcerea ci, om serios, simțea pentru Aglaia un amor care să treacă dincolo de mormânt, în testament.

După multe precupețiri, actrița îl primi, învoită cu numai cinci mii de lei lunar, bașca daruri și cheltueli cu ospețele, etc.

In prima zi de Crăciun avea să se cetluiascâ noua legătură. Pentru ca prânzul să fie mai vesel, cu învoirea lui Clempănescu, fură poftiți la masă un eomic, societar al teatrului, și un tânăr care debutase atunci într-un rol de amorez.

Ospățul avea să fie, vesel -, comicul era plin de anecdote, le spunea serios, de te strâmbai de râs, și bea ca un surugiu. Tânărul debutant, drăgălaș, plin de foc și obraznic în privire, declama ca Notară și plângea, ticălosul! lacrămi adevărate! Pe lângă ei erau poftiți și maică-sa, firește, și maiorul, recunoscut oficial oare cum în casă. O divorțată, prietena mâsi, care trăia cu un bancher, plecat la țară de Crăciun, fusese de asemenea poftită.

Dintru-nceput masa_ iu veselă. Toate cele șapte persoane erau flămânde și însetâte. La desert, co-micul începu să-și deslege sacul. Snoavele, tot mai fără perdea, scuturau pântecele pline ale mesenilor și încrucișiau privirile de-asupra mesei. Se bea mereu. Debutantul se lupta cu amețeala, căuta să-și aducă aminte ceva de spirit și nu izbutea. Fu rugat să declame. Pe dată, înclieindu-se la haină, se ridică de pe scaun și spuse «Nușa» de Gheorghe Coșbuc. Se trezise. Reașezânduse la masă, nu slăbea paharul cu vin bun. O căldură dulce îl co-prindea. Indrăcitul de comic era limbut și avea haz. Și ce frumoasă era Aglaia! Tânărul o privi adânc. Era acolo lângă el, și ce departe i se părea când clipea din ochi. II poftise acasă la ea, în prima zi de Crăciun, pentru că-l aprecia de sigur. Și ea juca roluri de amoreză. Avea să-i dea replica. Frumos cum era el, tânăr, ea era mai în vârstă oleacă, putea să-i rtziste lui, poate cel mai mare talent,din teatru? Și iar bea, debutantul. Flotărât că avea să încerce. Și de ce nu?

Actorașul, plecat peste masă, ca în ascultate, își strecură ușor mâna pe genunchii colegei. Femeia simți palma fierbinte de pe piciorul ei. Privi de jur împrejur. Nimeni nu luase seama la gestul actorului nărăvaș, poate beat. Luă mâna îndrăzneață din poala ei și-i dădu drumul alături.

Dar după o clipă, mâna fierbinte veni iar. Aglaia mai băuse un pahar. Se uită la tip. «Al dracului!» își zise ea! «Ce crede el?» Și-l lăsă, curioasă. Avea să mai tacă ceva, golanul? Ăsta se închipuia răpitor, și n-avea de sigur o altă de lei în pungă! Cu gurița lui, cu ochii lui de leliță îndrăcită, credea că aprinde sângele în femei!

Aglaia mai sorbi îndelung un păhărel. Debutantul stăruia. Manta ei, Marița, poamă bună, simțea dela locui ei depărtat mâna turburătoare, și căuta să înțeleagă dacă-i face plăcere fie-si, ori ba.

Dar Aglaia se dezmeteci din căldura plăcută, se sculă în picioare, după ce dăduse tu iscusință mâna -actorașului în lături, și-i spuse amical, prietenului ândiăzneț din teatru:

— Ia vin să-ți arăt ceva! să nu uit!

Tânărul o urmă, sperând poate, crezând într-o viclenie de femee, bună pentru el. Intrară în altă odae. Aglaia se întoarse brusc în fața lui:

— Să ți dau o palmă? făcu ea, arătând palma. De ce nu ești cuminte?

Rugător, actorul căuta s-o îmbrățișeze, simulă o îngenunchere. Dar tovarășa de teatru îi râse în nas:

— Altora, băiatule! Nu fi cabotin!

Ea se îndreptă spre sufragerie și, până să nu deschidă ușa, îi șueră:

— Sunt în stare să te dau de urechi afară, dacă reîncepi!!...

Caraghiosul, beat cum era, putea să-i strice combinația cu Clempănescu. Cinci mii de lei pe lună! Dar lucrurile se petrecuseră nostim; debutantul reveni, se ținu să mai bea, declamă alte versuri. Comicul istorisi pățanii actoriști, într-o veselie tot mai sgomotoasă. Clempănescu uita că departe, în provincie, îl așteptau nevasta și copiii și că ar fi vreme să se gătească de plecare. Sărbătorile veniseră cu bine, anul care avea să înceapă în curând, se vestea bu noroc și veselie.

Aflăm cu bucurie aici, că Zamfira se mărită onorabil, și ne întristăm de moarte, asistând la secarea vocii celui mai mare orator; și plângem mai apoi moartea boerului Bolohan, șeful, veseli că s-a isprăvit romanul

In a patra zi de Crăciun, Guță își lăsă familia la moșie să petreacă și el veni în Capitală, ca său vadă ce se mai întâmplase cu sorâ-sa. Soacră-sa și nevastă-sa le spusese că plecarea lor se sin țise: foarte, că era mare nevoe de o femee, de o stă-până în casa dela București, în tânăra gospodărie, lăsată pe mâna slugilor noi, și că avea de gând s-o mute pe soră-sa în casa lor. Avea s-o țină și mal apoi pe Zamfira, după venirea familiei dela țară: pentru că taică-său, Tase Dumbărău, se făcuse ursuz și nu era chip să le treacă pragul un om tânăr. La el, altceva: era societate, petreceri, fata putea face cunoștințe bune, în vederea unui mă-ritiș...

După ce dădu o raită pe la casa lui, necesari după o călătorie în trăsură de țară și în tren, se duse să-și vadă sora.

N-avea presimțiri rele, și intră senin în casa ma-moșului Hrisostom.

Doctorul se aștepta să-l vadă, chiar în ziua aceia, după cum le fusese vorba. Cei doi bărbați își: scrânseră mânile cu prietenie, și zâmbetul aproape fericit al lui Hrisostom, se reflectă până în inima lui Guță.

— A fost ușor? întrebă fratele.

— Sora d-tale, rosti mamoșul, e un înger. A mers ușor...n-a suferit și e perfect sănătoasă. Dar mai am ceva de spus! făcu-doctorul cu glasul lui moale. E bine să nu mai știe nimeni întâmplarea prin care a trecut... vreau să spun că este chiar în interesul meu!

Guță se pricepea. Zâmbea, înțelegând că soră-sa a scăpat și de copil și de ponos și de fostul ei amant, după cum aranjase el lucrurile. Se dovedise inteligent, ca totdeauna.

Doctorul, după o tăcere, continuă:

— Vreau să fie și în interesul meu! Cu alte cuvinte, îmi place atât de mult sora d-tale, că ași voi să le vorbesc părinților... Simt neînsurat, am o situație; are desigur și dânsa o situație, ca fiică de oameni care se respectă, — iar cele întâmplate, voi fi cel dintâi care să le uit! Mie mi-e mai ușor decât altuia, căci sunt ca un fel de duhovnic...

Guță se-nvioiă ru desăvârșire.

— Doctore, parcă te înțeleg! îi luă el mânile amândouă!

— Da! aprobă Hrisostom, vreau să fim cumnați, și el întinse brațele să-l împresoare pe Guță.

— De sigur că i-ai spus și ei, Zamfirei?

— Primește!

Uimit și fericit de întoarcerea’ în bine a lucrurilor de nepovestit altuia, Guță zise:

— Din partea mea, căsătoria e ca și făcută, dragă cumnate! Și pentru că nu se poate să vă întruniți la mine, posesorul tainelor și mărturisirilor, ca să discutați, să ne întâlnim: tata, dumneata și cu mine la restaurantul Central, diseară la opt. O să mâncăm acolo: românul toate le pecetlueștece câte un ospăț... Acum, pentrucă Zamfira e sănătoasă, am s-o iau acasă. Dă-mi voe s-o văd.

Întrevederea dintre frate și soră fu veselă, deși Zamfira părea rușinată oleacă de aflarea ei acolo, de leuzia prin care trecuse, ca și de noua întâmplare miraculoasă: îndrăgostirea mamoșului de dânsa.

Fata îmbrăcă vestmintele în care venise, de iarnă, își luă geamantanul și cutia de pălării, și se urcă în trăsură alături de frate-său, într-o stare de spirit mult diferită de aceia în care venise. Cu o privire de regret împresura ea casa în care suferise dure-rile nașterii omenești. Și numai gândul că se va mai întoarce acolo, catifela privirea fetei. Anton Sitaru era hărăzit uitării!

Hrisostom îi conduse până la trăsură, purtând cu eleganță bagajele Zamfirei. Sărutase mâna fâgăduitei mirese, ținând-o mult și frământând-o dulce în mâna lui mare, și stătuse aplecat multă vreme cu capul sub burduful ridicat al birjii.

După ce trăsura se urnise, când trapul cailor toca ritmic și monoton pe drumul înghețat, Guță se întoarse tot către soră-sa și exclamă uluit;

— Ce-i cu tine, Zamfirițo?

Sora plecase ochii, dar nu din părere de rău, era voioasă. Și Guță, gândindu-se, adâogă:

— Numai să nu ceară o zestre!.. Te-a întrebat el ce dotă ai? Te-a întrebat!

— Da... mieună Zamfirița. I-am spus trei-zeci de mii de lei... și i-am spus și de locurile acelea pustii.,.

— Te duc acasă la mine, spuse Guță, te las singură, nici la masă n-o să pot veni diseară; și eu plec în căutarea tatii. Să batem fierul până e cald. Doar nu vei fi rămas însărcinată și cu el...

De astădată Zamfira se înroși, săltă pe locu-i, se supără vădit și, căutând în spre drum nu mai întoarse capul către frate-său.

Seara la orele opt, cei trei bărbați, cinând îm-preună, hotârârâ după masă, căsătoria Zamfirei cu Hrisostom. Doctprul venise cu actul de naștere la el, atât era de hotărât. Tase, parcă visa. Nu pricepuse bine ce căutase Zamfira în casa doctorului, nu știa că Hrisoitom o moșise, precum nu înțelesese din gura nevesti-si, că fata lui a rămas borțoasă cu tejghetarul Anton. Fata lui care greșise, pe care o crezuse pierdută era cerută în căsătoiie de un doctor, prin mijlocirea lui Guță, atâta înțelegea Tase.

Și fericitul părinte abia avusese tăria să se tocmească în lege. Doctorul voia șeaizeci de mii de lei, bani peșin, și două locuri virane.

Însfârșit, după tocmeli îndelungate, dar prietenești, Dumbărău tatăl bătuse palma: avea să-i nu-mere ginerelui patruzeci și cinci de mii de lei și să-i treacă în foaia de zestre o proprietate, un imobil, dela care avea să ia ginerele două mii de lei anual, precum și un loc viran.

Hrisostom poruncise șampanie, și se despărțiră la urmă, sărutându-se. Soarta Zamfirei se îndruma bine, cu temei.

Pregătită din ajun, Oglinda Vremii apăru în în ziua de Anul Nou, cu formatul obișnuit al gazetelor, pe patru pagini. Deocamdată toate cheltuelile fuseseră susținute de către directorul ei, Matei Dumbărău. Gazeta fusese nevoită să însereze pe pagina patra anunțuri neplătite, dar pe cari administratorul spera să le stoarcă mai apoi cu lan-sarea ziarului.

Articolul prim al «Oglindei» tăcuse vâlvă în lumea politică. Prieteni și adversari îl citiseră în taină, răspicat și oftaseră. Dumbărău se vădea un om politic de mâna întâia: nu lua nici o atitudine, își deschidea toate căile, spre toate țelurile, și plutea așa, într-o regiune superioară, gata să se îndrepte către o putere cât mai multă, către măriri tot mai înalte. In cluburi, până să înceapă jocurile pasionate, nu se vorbea decât de el. Scrisorile elogioase curgeau, multe anonime, abonamentele de asemenea.

Agiamiadis veni și de astădată să-l felicite pe marele orator, și-i propuse, cu stăruința celui mai bun prieten, să susțină el o parte din cheltuelile mari ale apariției unui jurnal. Sub diferite pretexte, alți membrii mai mărunți ai partidului, îl vizitară și, la plecare, după ce-l felicitaseră pentru articol și ziar, se interesară dacă «Oglinda Vremii» primește colaboratori și socoate să se transforme- dintr-o gazetă personală într-una pusă pe acțiuni.. Era de dorit ca «Oglinda» să ajungă organul oficial al partidului. Asemenea gazetă nu mai apăruse în țara românească!

Dar Dumbărău nu se lăsa prins. Strângea toate mânile care i se întindeau, primea colaboratori, era încântat de sprijinitorii bănești, dar ziarul rămânea o opinie modestă a lui, supusă criticei generale a comitetului executiv, cu cel dintâi prilej de orientare politică a partidului și-a veneratului șef.

Oglinda apăruse la timp. Ideia succesiuni, la șefie își făcuse drum, se discuta în cercuri tot mai largi; conul Iorgu Bolohan nemai fiind în stare să-și conducă măcar ministerul cu care se însărcinase. ’

Viața lui Matei Dumbărău se tăia bulevard, drept și luminos, printre destinele întortochiate ale se-menilor lui. Ministrul, marele orator, directorul celei mai temute gazete, nu mai avea nici grijile divorțului și ale majoratului lui Carol Mascuris. Cu Aspasia se înțelesese, prin avocatul Stoicescu, să se despartă în liniște, ca doi inși ale căror interese nu se’ mai potrivesc. Prima înfățișare avusese loc la Tribunal, fusesă pacinică și hotărâtoare. Fusese, firește secretă, ca toate înfățișările de divorț. In nici o gazetă nu apăruse nimic cu privirea la divorțul lor.

Margareta... parcă ’mbătrânea! Avea o purtare de înger. Era pocăită, sau urmărea planuri ascunse? Matei nu pricepea. Se bucura pe de o parte, pentrucă putea să lucreze și să.gândească în tihnă la lovituri politice, dar n-o mai iubea cu setea, cu nevoia absolută de ea, simțită până atunci.

Dumbărău îi mai dictase lui Mihail Oprișan un articol, pe care tot așa de bine ’1 scrisese tânărul poet. Guță adusese și el câteva articole scrise de tineri debutanți în politică, așa că în curând Oglinda Vremii putea să pară organul unei grupări întinse.

Oprișan era fericit. Cele trei sute de lei dăruite de director, căzuseiă ca o ploae pe un ogor uscat. Il bucuraseră pe el, pe Florica, pe mama Florichii, ca un început hotărât de viață nouă, meri-tată, așteptată și fără chinuitoarea grije a zilei de mâine. Actele fetei și ale lui fuseseră înaintate 1a oficierul stării civile, si căsătoria lor, deși numai o formă, pentrucă trăiau împreună în taina casei, se vădea ca sfârșitul unei stări de neorânduială.

Fusese și pela bătrânii lui părinți Mihai Oprișan, și le lăsase și lor o părticică din darul boeresc cu care se înfruptase. Moșnegii îl primiseră mai întâi posomorâți, dar când el îi strecura în mâna bătrânei două hârtii decâte douăzeci de lei, iar muma dându-se de oparte într-un ungher, urmărită de bătrân, privi hârtiile, părinții se luminară la față. Avea să se însoare, le spunea el, si unchiașii dădeau din cap. Iar când feciorul se despărți de ei, îl petrecură amândoi până la poarta.

Iancu, fratele lui M hai, nu se schimbase, bea ca totdeauna și locuia tot acolo, îngrijit de mai-câ-sa și ținându-și părinții cu puținul ce-i scăpa printre degete, necheltuit cu băutura.

Pe la Aglaia acasă, Mihai nu mai fusese și n avea să mai calce vre-odată. O zărise de câteva ori, o salutase, dar ea întorsese capul, mândră și disprețuitoare.

Piesa primită la Teatrul Național și în care era vorba să joace vechea lui amică, nu lusese pusă în repetiție, semn că n-avea să se joace. Mihai renunțase la ea, fără părere de râu, nu se credea’ autor dramatic.

Acum aproape nu mai publica poezii și rar scria versuri. Articolele lui Dumbărău îi umblau prin minte ca tținetul prin nori. Se pătrunsese de felul de-a vorbi al omului politic, încât se prindea vorbind și cu Florica declamator și insinuant, ca Dnmbârâu. Cu vremea avea să ajungă să scrie articole și fără dictarea pe scurt a directorului, și numai și i le citească acestuia gara riduiie.

In ziua de 5 Januarie, la prânz, pe când Mihai se așeza în fruntea mesei, ca stugurul bărbat din casă, iar noua lui familie, nevasta și soacra, îl priveau bucuroase de voioșia și de liniștea lui, o tră-sură se opri la poartă, și pași repezi se auziră prin curte.

Mihai eși dela locul lui, întru întâmpinarea ce-lui grăbit. Era Guță. Respirând greu, deși venise cu birja, tânărul om politic parcă lepăda vorbele din gură:

— Haidem! ia-ți paltonul! Avem de lucru imediat!

— Scuzați-mă, doamnelor, își aduse el aminte, și salută pe cele două femei, ivite și ele în pragul ușii, speriate.

— S-a întâmplat ceva rău? cuteză să întrebe soacra.

— Nu pentru el, sau pentru noi! zâmbi asigurător Guță. E nevoe de scris ceva numai decât, și el... e artist!... Bună ziua! dădu din cap Guță, și cei doi tineri plecară.

In trăsura neclintită dela poartă, Guță îl desluși pe Mihai cam despre ce era vorba. Era nevoe de un necrolog, numai decât. Se putea ca într-un ceas două, nașul lui, cel care îl cununase, adică șeful,conu Iorgu Bolohan, să-și dea duhul, iar gazeta lor, firește, trebuia să apară îndoliată, și cu un articol în frunte: despre răposatul mare om politic.

— Chiar șeful guvernului moare? întrebă cu țtemere Mihai.

Guță se porni pe râs:

— Halal ție, poete! scrii articole fulgerătoare, aperi guvernul, și nu cunoști nimic din toată șurubăria politică și nu știi, sunt sigur, cum îl chiamă pe primul ministru!

— Și se schimbă ceva cu moartea lui? urmă: să se îngrijoreze trubadurul. Cade Guvernul?

Oprișan abia luase trei sute de lei, și aceia ca-dar, și se și temea că roata norocului se întoarce peste el.

— Nu cred! făcu nepăsător Guță. Iar întrucât te privește pe tine, ești cel mai fericit. Chiar dacă trecem, să zic, în opoziție, Oglinda Vremii, în care e angajat numele unui mare om politic, de talia lui Dumbărău, cel mai mare orator al epocii, nu poate să înceteze! Scoți trei numere și nu mar apari? Se poate?

Când intrară în palatul Mascuris, Mihai era liniștit și chiar mândru; pricepuse că devenea util. Ministrul trimisese după el, îl aștepta de sigur cu neiăbdare, peste ora mesei.

Într-adevăr, Dumbărău cel mare, singur în biroul lui, părea tare abătut. Strân e cu putere mâna tânărului colaborator de glorie, (mâna lui ardea) și-i tăcu semn, stăruitor, să se așeze chiar la biroul lui.

Guță se așezase, pe un colț de canapea, așa ca să nu stingherească. Ministrul se plimba, cu^capul plecat, netezindu-și cu putere barba. De-odată, excelența întoarse ochii către Mihei, care avea pre-gătite înainte-i hârtie, toc și cerneală, și deschise gura.

Dar buzele ministrului se lipiră, fără să rostească un cuvânt. Neliniștitul om de Stat, își du-se mâna la beregată, și o netezi cu degetele prelung, și iarăș deschise gura. Dar lucrul obișnuit, ușor în orice clipă, vorbirea, era cumplit de greu de săvârșit. Omul se silea, se încorda, se învinețise, se înroșise, vinele gâtului se umflaseră ca mari lipitori... Ca o miorlăiturâ sugrumată eși din gura lui.

Cu ochii holbați, galben la față, se opri Dumbărău în mijlocul camerei. O spaimă nebună se zugrăvea pe chipul ministrului. Un țiuit prelung într-o ureche îl lăsă așa, câtva timp, nemișcat, țeapăn, înfipt în parchet, cu sprâncenele posomorâte, pe ochii tot mai întunecați și mai desnâdăjduiți.

Deschise iarăș gura ca să vorbească, tot sângele i se urcase la cap, dar vocea lui strangulată abea se auzea, cu toată încordarea de auz și a lui și a celorlalți doi martori ai nenorocirii: «Astăzi, națiunea...».

Oprișan, ca să facă ceva, ca să iasă din groaza care-l înăbușă și-l asuda, scrisese cuvintele scăpate din gâtlejul ministrului.

Guță se trăsese de pe colțul canapelei pâaă în spătar și se cocoloșise acolo. Matei, văzând.â nu tpoate vorbi, după ce-și șterse fruntea brobonatâ de sudoare, ii arătă lui Guță, cu amândouă mânile, cu gesturi disperate din mâni, spre gât! «Nu pot!» părea că mărturisește ministrul și lacrâmi mari ¡țâșniră pe întunecați-i ochi.

Nepotu-său, dela locul lui, se apropie de unchi.

— Nu te sili să vorbești! strigă el, ca și cum nu-și auzea vocea,’ să nu rupi ceva! Știu eu? Ia deschide gura, să văd...

Matei căscă fălcile, tare cât putu de întins, și Guță cercetă..

— E foarte roșu în fund... e aprins...

— Adu un doctor, îi șueră abia auzit omul bolnav, așa, dintr-odată.

— Acum chiar? întrebă nepotul și, pentru că înțelesese că îndată, se și repezi.

—Da! dădu mai mult din cap, Dumbărău cel mare, decât grăi.

Palid ca de ceară, șovăitor, se strecură dela biroul excelenței, Mihail Oprișan. Avea simțământul unei mari nenorociri. Vlăguit se trase într-un un-gher ai marei camere și cu ochi mari urmărea scena mută dintre unchi’ și nepot... Ii părea ne-spus de rău, că fusese de față la amuțirea lui Dumbârău., Se simțea vinovat. Poate că ei era toată vina nenorocirii! Nu sunt oare oameni, al căror amestec cât de neînsemnat în viața altora, cășunează nenorociri din chiar senin? Dumbărău,cel mai minunat orator, profesor universitar, să nu portă articula un cuvânt 1 Se putea concepe așa ceva, fără amestecul a ceva misterios, a unei puteri dușmănoase și batjocoritoare? Și cine avea să iasă mai sdrobit din întâmplarea asta nemai pomenită, decât el, Miliar? Va să zică era urmărit ale vechiul lui nenoroc, până și în palatul acesta fericit 1

Mihai privea cu remușcări în suflet țața iubită caura a binefăcătorului lui. Și-ar fi dat bucuros gâtlejul, i l-ar fi dăruit marelui om, ar fi rămas mut pentru eternitate. Cu lacrămi în ochi urmări pe Guță, care pleca zorit să aducă un doctor. Matei Dumbărău, adâncit în gânduri și în groază, nici nu-l privea. Se ferea oare să-l privească? Bănuia că el i-a adus nenorocirea, târâtă veșnic ca umbr lui subțiratică?

Netezindu-și cu putere barba, Dumbărău se plimba grăbit, cu pași mari. Tristețea lui neagră strâmtora locul. Veni la biroul lui, încercă încă odată să vorbească, își simți coardele vocale ne-putincioese, și două șiruri de lacrămi te rostogoliră din ochii-i, până în inelele bărbii, își șterse fața și fruntea cu batista, disperat, și se așeză în scaun. Privi, ca din întâmplare, cuvintele scrise după dictatul lui, de Mihai, care tremura istovit, lipit de un perete. Își îngropă capul în palme și-stătu un lung răstimp, așa, în tăcerea bătăii înimii lui și a martorului nenerocirii sale. Apoi, făcu un semn lui Mihai să se apropie, dar nu-i vorbi, ii scrise pe hârtie:.

— Să faci un necrolog, ca prim articol, după cele ce-ți voi scrie eu aici. Ai să vezi...

Și omul de acțiune, ca să’ nu se lase pradă și închipuirii care-l încolțea, începu să scrie.

Subțirele sgâriat al hârtiei părea un sgomot mare în tăcerea înfricoșată din odae.

Dar cugetarea omului înspăimântat nu era spor-nică. Dumbărău se oprea din scris, des, și pentrucă îi lipseau ideile, și pentrucă i se năzărea me-reu că se oprește o trăsură Ia poartă, birja cu doctorul și cu Guți. Totuș, isprăvi înainte de sosirea’ celor așteptați. Făcu iarăș un semn de chemare, prietenos, — recunoscuse un amic în bietul băiat cu iacrămi în ochi, și Mihai se apropie.

Marele om luă mâna slabă a poetului și-o strânse, privindu-l cu duioșie pe trubadur. Și pentru că tot simțea că nu poate vorbi, scrise:

— Dragă, să nu pleci până nu faci articolul ăsta. Se poate să moară șeful partidului, și Oglinda trebue să aibă un cuvânt bun despre el.

Cât ar fi vrut Oprișan să Vorbească de dulce și să-l mângâe cu un raționament înțelept, pe scumpul lui bnefăcător! Dar parcă și el n-avea grai, abia scjpâ cuvântul: «da», încet, și numai ochii lui mari și compătimitori arătau iubirea simțită pentru Dumbărău.

Matei dorea ca articolul să fie scris numai decât. Mihai se așeză la birou, dar, deși citea frazele mi-nistrului, pe cari avea să le desvolte, parcă nu pricepta nimic. Dumbărău iarăș se plimba, agitat, prin cameră și el nu putea să nu-l urmărească. Citise de zece ori rândurile puține scrise de director, și nu reușea să scoată nimic,când, în sfâișt, Guță, urmat de medic, intră în odae.

Matei îl luă de mână pe doctor și trecură urmați de Guță în camera orientală, lăsându-l pe Mihai singur.

— L-am luat, ca și pe Oprișan, dela masă, pe d 1 doctor! spuse Guță, zâmbind, ca să alunge tristețea unchiului.

Matei mulțumi doctorului din ochi cu o strângere ușoară de mână!

— De fel nu puteți vorbi? întrebă medicul.

— Ba da! se amestecă Guță. Dar se teme, nu-i așa? își simte vocea prea slaba, ca o ață care s-ar putea rupe...

Și nepotul vorbea vesel, din adins, ca să nu-a-larmeze pe nimeni.

Apropiat de fereastra cea mai luminată, în camera orientală, cercetarea începu. Doctorul, mai înalt, se pleca și căuta să pătrundă cu privirea până în fundul de peșteiă care se pierde al înghițitoarei. Conștiința că este vorba de cel mai de seamă o-rator al neamului, lungise figura prelungă a medicului, care nu reușea să-și ascundă cu desăvârșire emoția. Deși nu făcea politică, medicul citea discursurile frumoase, singura literatură care-i plăcea. Dumbărău era autorul lui favorit..

— Nu pot să vă ascund gravitatea... spuse medicul, coborând privirile în pământ. Ați avut vreodată manifestații de... boala asta e foarte curentă, în țara noastră mai ales... Ați avut sifils? S-ar putea...

Cu energie, scuturându-și capul, Matei făcu «nu!»

— S-ar putea să fie și altceva... se grăbi doctorul să rostească, dar... se poate să fi avut boala asta, fără să știți, excelență, și...

Plin de întrebare, spăimântat, Matei privea pe omul științei, ridica din umeri, dispera văzând cu ochii, pe când Guță își mușca buzele și se tăcea mic, cu genunchii încovoiați. „

— Poate fi numai o răceală, se milostivi doctorul să se îndoiască de știința lui. Ori cum, e nevoe de un consult medical de specialiști. Stați în casă, puneți comprese în jurul gâtului, facețigargara pe care voi scri-o eu... Se poate ca după o cură, vocea să vă revină tot așa de neașteptat, după cum spuneți că v-a pierit.

Cercetarea medicală depanase multă vreme. Doctorul nu mai avea ce vedea și ce spune. Avea să scrie rețeta și să plece. Trecurăcu toții iarăș în birou.

Aci, Oprișan, rămas singur, se trudise mult până si înceapă a scrie, dar acum avea peste jumătate din articol. Intrase în subiect, izbutise să-și uite emoția, s-o înlăture.

— Consultul de medici?.... întrebă Guță din-tr-odată și pe Matei și pe omul științei.

Și Matei arătase spre medic

— Să-l faceți dumneavoastră cu confrații care credeți... înțelese și tălmăci Guță, cu aprobarea alin cap a unchiului.

Doctorul luase hârtie și toc, lăsându-l la locul lui pe Mihai, care voise să i-l cedeze, și scrise rețeta.

— Ce să’ fie asta? își întreba excelența nepotul, cu un gest larg din mâni, după plecarea medicului, cu un gest de disperare, prin care se întreba și pe țl și toate amintirile și tot trecutul.

— Este o răceală! intemee Guță. Nu uita că afară e iarnă. Ai vorbit în aerul înghețat de afară, după ce vei fi băut în casă un ceai fierbinte... așa ceva!

Mihai se înverșuna să isprăvească necrologul, dar era foarte curios să știe ce spusese medicul;. Auzind de răceală, se mai însenină.

Matei băgă de seamă că tânărul lui colaborator e stânjenit. Il arătă cu degetul, și numai decât luă. hârtie și toc și scrise:

— Guță, du-te și vezi ce mai e cu Bolohan. Vino și-mi spune. Să-l lăsăm pe tânăr să lucreze.

Și amândoi, numai decât, părăsiră biroul.

Peste o jumătate de ora, Matei, întorcăndu-se în biroul lui, îl găsi pe Oprișan așteptându-l, ca articolul isprăvit.

— Citește-l! îl îmbie cu privirea directorul.

Oratorul renunțase să mai încerce a vorbi.

Cu stângăcie mai întâi, apoi tot mai clar, și mai religios, ademenit de mulțumiră ce-o citea, la răstimpuri pe fața frămantatâ a lui Matei, poetul își citi răsunătoarea proză.

— Foarte bine! foarte bine! arătă cu zâmbetul și cu capul, Matei, când Oprișan terminase lectura..

Dumbărău luă iarăș tocul și scrise:

Nu spune nimănui, ce mi s-a întâmplat. E o răceală. Poate mâine poimâine să fiu vindecat. Du-te și mănâncă. Îți nulțumesc... Nai face rău să treci.și diseară pe aici, pe la opt.

— Da, exctlențâ! răspunse tare Mihai, adu-căndu-și aminte liupede de toți cei lăsați în juruL mesei, acasă.

Poetul salută respectos, și plecă.

Ce curios se uita la el lacheul dela ușa palatului Mascuris. II lăsa totdeauna să-și îmbrace singur paltonul sărăcăcios, să deschidă și să închidă singur ușa. Servitorul bine hrănit, plin de bani din mul-tele bacșișuri primite dela lumea pe care putea să no lase să pătrundă până la ministru, mirosise că ‘flăcăul acela e o sărăcie. Nu-l cinstise nici odată, și tare ar fi avut poftă să nu-l lase în casa bogată; dar avea ordin să-l primească ori când.

Oprișan nu cutezase însă, bietul naiv, să-l bacșișească, pentrucă vârsta, ținuta gravă a servitorului și haina lui bună, îi impuseseră. ’

Lacheul nu putea pricepe ce căuta băiatul acela acolo, și-l bănuia vre-o rudă umilită, întrodusă cine știe sub ce moft de cuvânt de către Guță, cu care-l văzuse mai des.

Când Oprișan ajunse acasă, găsi masa neatinsă; era așteptat. Tânărul se scuză. Scrisese un articol; nu putuse scăpa mai de vreme. Nu spuse nimic din grijile care îl cutreeraseră, remușcarea pe care o simțise, de om aducător de nenorocire.

Femeile îl priveau. Mânca hlupav, muțește, iar muma și fata se uitau una la alta, îngrijorate. IPricepuserâ că omul lor fusese amenințat de o primejdie.

După ma ă, Mihai n-avea aatâmpăr; Stătu câtva, apoi se sculă, își luă pălăria’ și paltonul și plecă, pe când femeile oftau prin colțuri.

In stradă, dela primul om cunoscut cu care legă o trecătoare conversație, află că în dimineața zilei acel ia murise vestitul conu Mișu, iar îndată după masă însuși președintele consiliului de mi-niștri, Iorgu Boohan.

Tânărul tresări, cași cum avea o parte însemnată de culpă în moartea bătrânului șef de partid. Pe când acela își trăgea duhul, el îl ucisese. Convor-. bitorul lui băgă de seamă turburarea lui M i hai, și-l întrebă, cam în râs:

— Dar ce, erai neam cu el? Te-am văzut pela Dumbărău pe acasă!

— Ași, nu! se lepădă serios poetul. Dar e păcat! Un om de seamă!

Compătimindu-l, scepticul se depărtă.

«Ce zi nefastă!» se gândia Oprișan. Și își aduse aminte o sumedenie de lucruri. Oare frate-său,Iancu, se înrădăcinase destul de adânc la tribunal, or avea să iie dar afară, acum când murise conu Mișu, protectorul lui? Dacă Matei Dumbărău rămânea, așa, fără grai, putea să mai ție ministru», mai ales acum când cabinetul avea sa se remanieze sub alt șef, sub alte influențe, cu alt echilibru politic? Și chiar dacă ar fi căzut guvernul dela putere, putea’ Dumbărău să-și sugrume gazeta, abia apărută? Oratorul care nâzuise să fie și scriitor,, să aibă două voci puternice, acum, când pierduse una, putea renunța și la cealaltă? Putea să se re-tragă din politică?

Și fără să vrea, fără să știe pe unde trecuse, Oprișan se trezi înaintea palatului Mascuri. Se putea ca directorul Oglinzii să aibă nevoe de el,, înștiințat de moartea șefului. Iar dtcâ nu fusese înștiințat, avea să-i ducă el vestea...

Mihai intră, lacheul îi deschise de astă dată ușa,, mirat de importanța lui, mirat că-l vedea în aceiaș zi de două ori. Aflase și el de moartea conului Iorgu Boohan, dar nu putea să pună în legă-tură vizita omului cu palton sărăcăcios, cu șeful de partid.

Anunțat ministrului, Mihai fu primit pe dată. Guță era și el de față.

— Foarte bine ai picat! exclamă vechiul lui amic.

Matei Dumbărău, cu gâtul înfășurat, silit să stea țeapăn, ședea în fotoliul biroului Jui, urmărind parcă mai mult cu ochii cele ce auzea.

— Sunt pe hârtia asta scrise câteva date, câteva lucruri mai importante, cari, cu cele ce le știi acum despre răposatul Bolohan, poți să Ie întrebuințezi la plămădirea unui discurs. Ne trebue o cuvântare de astă dată. La înmormântări se citește de obicei, așa că e nevoe de condeiul tău. Dis-cursul ăsta funebru va fi citit, sau de domnul mi-nistru, care sperăm că până atunci se va tămădui, sau de mine în numele domnului ministru, care va fi de față. Cel mai târziu poimâne fii gata. Ai, va să zică, vreme destulă.

Să nu poată vorbi la înmormântarea șefului, el, Dumbărău, fusese o mare lovitură, pe care Matei socotea că trebue s-o resimtă dureros și partidul! Amuțirea lui și moartea șefului, întâmplate în a-ceiaș zi, erau o coincidență stranie, turburătoare. Gândul că Agiamidis va fi de față, lângă cavou, în așteptarea marei lui cuvântări, și că el nu va putea articula, îl copleșa ca o năpastă nedreaptă și nebună! Mai mare.trebuia să fie jalea pierderii vo-cii lui, decât a dispariției unchiașului acela de multă vreme netrebnic, și în urma c.ruia puteau să se ridice noi forțe.

Unchi și nepot se străduiseră să găseacă ceva în locul rostirii discursului așteptat dela Severin la Dorohoi, și găsiseră. Matei Dumbărău, care avea să apară lângă sicriul răposatului peste măsură de emoționat, în mâni cu discursul scris de astă dată, gata să înceapă a-l citi, avea să deschidă gura și, neputând rosti, cu fața turburată sau scăldată în lacrămi, avea să treacă altuia tilele cuvântării lui. Altul acela, era să fie Guță, care nu trebuia să-l părăsească.

In gazete, întâmplarea avea să fie trecută sub tăcere, întrucât ele aveau s-o primească mai înainte de a fi fost rostită. Oratorul avea gnje să-și copieze cuvântarea în atâtea exemplare câte gazete existau și să le-o trimeată la timp.

Vestea ciudatei stingeri de glas a lui Matei Dutnbârâu începuse să se răspândească. Dar cei mai mulți dintre puținii cari o aflarâ nu-i dădură crezâmânt, ci o socotiră o manoperă politică. Erau însă unii cati nu se putea îndoi. Marele om de Stat trebuise să dea ochii cu colegii lui din mi-nister, cu personalitățile marcante ale partidului. Era nevoit să-și amâne căutarea sănătății. Șeful murise; frebuia ales alt șef, iar alegerea căpeteniei turbura patimile, îndârja aspirațiile, creia goluri către cari se înbulzeau haite întregi de politiciani, împinși de massa creaturilor lor. Pâciulescu, sau Agiamidis? Cel din urițiă părea să răușească, era mai aproape de mormânt și avea să apese mai puț:n timp asupra așteptările unora, cari se credeau vrednici chiar de șefie. însuși Pâciulescu se împăca mai ușor cu ideia șefiei lui Agiamidis, decât a altuia.

Mahalalele se pregăteau să vadă funeraliile naționale ale răposatului prezident de consiliu ministerial. Nici fostul conu Mișu nu era uitat. Două înmormântări însemnate în aceași zi, erau pentru București un spectacol pentru care târgul, afacerile, slujbele pe la autorități, trebuiau părăsite, chiar fără vacanță.

Opoziția fierbea. Șefii ei ceruseră audiență la tege, ca să-l sondeze pe suveran ce are de gând. Deși plecase dela putere de curând, se putea să vină iarăș, prilejul era potrivit.

Amenințat, speriat, partidul dela cârmă era treaz ca un om. însuși Pâciulescu, ministru, pricepea că nu trebue si caute prea stăruitor să-și facă partizani la șefie. Părerile erau nevoite să nu șovăiască, să nu se împartă, să se închiege de grabă, într-o singură voce, a majorității. Șeful trebuia să fie ales cu unanimitate de votuti, fără un murmur de protestare, de uimire, și prin simple aclamații, după recomandarea președintelui de Senat, întărită de mai înainte.

Lui Matei, nefastă lui boală îi folosise înir-un singur fel: printre grangurii cei mari, știindu-se că e bolnav, avusese loc mai multe conciliabule politice la el, decât la toți ceilalți. Deși putea părăsi casa și-și vizitase pe mai mulți- dintre colegi, se ținea seamă de starea lui. Oameni cari nu călca-se ră niciodată în casa lui Matei, veniseră acum să-i audă părerea. Ideia că cel mai temut orator al partidului] amuțise chiar în ziua morții șefului, înfiorase ca un glas de cobe, și înlăturase vremelnic dușmănia din inimi. Dumbărău câștiga; câștiga tocmai pentru că nu mai era atâta de temut.

Cei cari își dădeau întâlnire la el, tovarășii de minister și foștii miniștrii, trebuiau se se aplece spre el, să facă, tăcere adânca, să-l facă centrul lor,, ca să-l poată asculta. Căci Matei, după groaza prin care trecuse, acum îndrăznea să vorbească.

Vorbea încet însă, penibil, răgușit, stins, sugrumat. Ascula mult, vorbea puțin și, lăsat la urmă, din condescendență pentru boala lui, i se dăruia rolul celui care spune cel mai de seamă și ultimul cuvânt.

Până și Pâciulescu venise în palatul Mascuris, la un ceas de consfătuire.

Matei îl primiâe ca pe un amic, ca pe un tovarăș de partid, una cu el însuși.

Opoziția care crezuse în dezbinarea ctlor dela putere, avea de ce să fie disperată. Guvernul era, în sfârșit, mai tare decât oricând. Nenorocirea pierderii șefului, înlăturase conpetițiunile și adusese armonie.

Însemnată lui activitate, alegerea tot mai sigură a lui Agiamidis, care i se părea acum lui Dumbărău că se împlinește după prevederile sale, nu-i dădeau răgaz lui Matei să se îngrijoreze prea mult de stingerea graiului.

Numai după ce Guță, care aproape că nu-l mai părăsea toată ziua, îl petrecea în trăsură, dincolo, în strada Olimpului, la Margareta acasă, unde excelența dormea de obicei, numai atunci și acolo situația lui de orator fără grai începea să-l tortureze.

Consultul de medici se rostise fără șovăire asupra boalei lui: sifilis! De unde-i putea veni îngrozitoarea nepaste? Dela Margareta? Ea nu suferea de nimic! Doctorii îi spuseseră totuș că este cu putință ca să fi primit boala dela cineva care, în a-pareță, nu o are.

Matei își privea înorat iubita, plin de bănuială. Printre atâtea brațe trecuse femeia asta, care, colac peste pupăză, se’ îndulcise acum, se făcuse mângâooasă ca de catifea.

Și bărbatul, iritat, ar fi vrut să discute pe larg, să se certe, dar n-avea decât un fir subțire de voce, pe care se temea să nu-l întindă, ca să nu se rupă cumva.

Ar fi vrut s-o părăsească, să nu vie măcar o noapte în casa ei, dar, de cum se ’nopta și nu mai avea treburi politice, singurătatea marelui palat Mascuris îl împresura ca o pustietate, și Matei se simțea nevoit să plece. Și uude s-ar fi putut duce, mai ales acum, arțăgos și neputincios ca un copil, bolnav și mut, dacă nu la ea, cu care putea să nu schimbe un cuvânt, și totuș vremea să treacă ușor, ca și când ar fi vorbit, s-ar fi sfădit.

— Și Margareta se arăta sujaăratâ, îmbumfată, când simțea prea stăruitor asupră-i privirea lui bănui-toare. Ca o femee care se sacrifică, ași ar fi voit ea să fie prețuită. Nu mai mergea nicăeri, ca să nu le agrăiască vreun cunoscut... și să fie nevoe de conversație. Cochetăria ei nu mai strălucea în uatre, în localuri cu lume, în serile de iarnă splendide ale Capitalei. Și apoi, nu era mereu a-menințată, trăind în apropierea lui nemijlocită, să se îmbolnăvească la rându-? Iar dacă se molipsea, avea s-o caute el, cu aceiaș dragoste ca a ei, mai aprinsă acum, ca la o vreme de nevoe? Ea se ferea, să înțelege, să docimâ pe aceiaș căpătâi cu el, să se slujească de aceleași vase și, încunoștiințită de toate cele ce se întâmplau, aștepta nerăbdătoare îngroparea lui lorgu Bolohan și alegerea noului șef de partid, ca Matei să înceapă căutarea boalei, dictată de medici.

Gândul că nu va trece mult și că Matei va fi liber, va fi divorțat, o cumințea, o făo a soție vrednică și blândă.

Avea să se mute negreșit în palatul Mascuris! Ideia asta o îmbăia în fericire, o renăștea. Toată vița ei, de haimana, poate, de golani de sigur, -tresărea de mândrie și svâcnea în bătaia inimii ei. Halatul Mascuris! casă de voevod! Nu erau multe ca aceia în Capitală! O zidise domnitorul Pațaianis, și ea, Margareta, avea s-o locuiască, în ciuda tuturor prietenelor, care făceau odinioară trotuarul cu ea, și dintre cari unele fuseseră pizmuite pentru norocul lor. Hei, dar avea să le arate și ea noroc! Iar dela mutarea ei singură, acolo, până Ia căsătorie, cât ruai era? La urma urmei se pu-tea lipsi de măritiș, numai să iasă ca o prințesă de trei ori pe zi în trăsură, pe cele trei laturi ale palatului! Nu se temea,de loc că Matei ar putea s-o înlocuiască. De adta-i ardea lui, bietul mut?

De unde va fi luat Matei boala, Margareta se întrebase, dar fără stăruință și temere și fără gelozie. Dela ea n-o luase, asta o credea neclintit.. Femeia se întrebase dacă bola lui Matei nu e ucigătoare. Auzise de tuberculoză în gât. Sifilisul n-o înspăimântă. Bjalâ ușoară și îngăduitoare, daca te cauți. O are toată lumea, și zâmbește, și bea, mănâncă și iubește, câutându-se în taină, cu regularitate. O avusese și ea. Chiar când o căpătase, dela unul din frații Pațachina, dacă nu dela amândoi, se colase cu Matei. El, Dumbârău, nu știuse și nu aflase. Margareta urmase însă trei ani încheiați cu tratament și, pricepând că-și face silă trupului de geaba, ntmai având nici o manifestare și plictisindu-se, părăsise căutarea medicală, de-sigur tămăduită. Dacă Matei, socotea ea, s-ar fi îmbolnăvit atunci, ar fi fost ea vinovată; dar acum, mizerabilul, cine știe cine ’l-a «decorat».

Felinarele îmbrobodite cu crep-de doliu ardeau ziua în amiaza mare; pe tot parcursul cortegiului funerar. Consilierul comunal care luase asupră-și îndoliarea Capitalei câștiga zece mii de lei. Calea Victoriei roia de lume. Ziua era dulce, de iarnă-b ajină. Pe la ceasurile trei, Ghiți Popa, măcelarul, se opii în fața grădinii Ateneului, se alătură de felinar, consoarta lăcu front lângă Ghiță, iar copiii dumnealor trei la număr, ca mai mici, trecură înaintea lor, ca să poată vedea.

Era și vremea. Un sgomot ciudat venea de departe. Cu încordaret auzului, lumea se desluși: era o muzică de lăutari. Lumea se îngrămădi toată în marginea trotuarului, capetele se întoarseră către șoseaua Kiselef.

Vizavi, în dreptul lui Popa, în hainele lor cele mai bune, ca toată lumea de altfel, Stroe Bubuc cu nevasiâ-să, o femee grasă ca și el, așteptau țepeni, mândri, siguri că și Ia ei se holbează pizmașe destulă lume. El se înfoia într-o blană de o mie de lei, se descheiase ca să se vadă căptușala bună și costumul negru; ea, își spânzurase de mână un manșon de jder, mare de-i obloja tot pântecele, până la genuchi.

Gheorghief, ajuns mare și tare la poliție, trecu prin mijlocul drumului ca un Vodă și făcea semne lumii, când nu răcnea să nu se împingă peste mu-chile trotoarelor. Când ajunse în dreptul celor doi cunoscuți, înștințat parcă, Gheorghiet întoarse capul și la dreapta și la stânga, și între cei trei vechi prieteni de zaiafet, ca și cum sar fi întins o sârmă de telegraf, se legă o conversație, în auzul întrigei lumi, care-i asculta cu luare aminte și cu respect. La urma urmei, conversația se sfârși cu bezele: carul funebru se apropia.

Parcă toți lăutarii Orașului Bucuriei, precum poreclise Bucureștii însuși răposatul conu Mișu, trăgeau din arcușuri, fără capelmaistru, fie care pe seama lui și din toată inima. Naiurile țipau: ți-gani îmbrăcați boerește, asudați, cu ochii lor galbeni boboșați și mai crâncen, sufliu din răsputeri în coastele acelea șuerătoar-e. Lemnul dricului a-proape nu se mai vedea de coroane. Convoiul pășea încet, plin de ascultare.

Asta era înmormântarea conului Mișu, după cum o dorise el cu limbă de moarte. Om vesel toată viața lui și pricină de veselie, conu Mișu voise ca nici la moarte să nu i se cânte de jelanie, ci «Deș-teaptă-te Române!»

Lumea râdea și se înduioșa în acelaș timp. Sicriul era urmat de norod destul. Se desfundaseră mahalalele. Mulți inși puși în slujbe de el, călcâu cu adevărată durere după sicriul lui. Conu’ Mișu fusese iubit și nu umilise pe nimeni. Când din întâmplare își eșea din țâțâni și îi da cuiva o palmă, se răsgândea pe dată, se pocăi? și, aceluiaș ins pe care-l pălmuise, scotea și-i da repede o carboavă de cinci lei. El nu lua cârciumile la rând, numai din nesățioasa lui nevoe de băutură! Nimeni nu-l văzuse vre odată bând singur, de dorul lelei! Conu Mișu avea nevoe de societate, și mai ales de tovărășia oamenilor mici, cărora le putea veni în ajutor, așa cum pricepea el, plâtindu-le cheful, băutura..

Pentru asemenea om venise toată lâutărimea Bucureștilor să cânte gratis. Și ea îl cunoștea de aproape, ca pe om la chef, pe conu Mișu. Fusese mândră că n-o uitase, că nu dorise muzica militară, ca boerimta țâfnoasă, ci muzica națională ca turburelul, fleicile și mititeii.

Iancu Oprișan urma de aproape sicriul binefăcătorului lui, mereu cu batista la ochi. Parcă ținea să mărturisească în public că fusese numit de două ori în slujbă, numai după stăruința răposatului.

Când cortegiul trecu prin dreptul teatrului na.țional, Săvescu, colegul lui Iancu, se apropie de prietenul lui, ca să-i. spună o vorbă și să-l ia cu el. Dar Iancu Oprișan se smunci aproape și râmase printre jalnicii petrecâtori la groapă ai conului Mișu.

Cu totul altfel se înfățișă Capitalei cortegiul funebru al fostului prim ministru. Trei care încărcate cu coroane luxoase, țărani frânți de șeale, flămânzi, însetați și neodihniți, aduși de pe moșiile ciocoiului; societăți cu stindarele lor, două muzici militare și două coruri, mai multe compănii trudite de soldați; o lume învestmântată numai în paltoane negre, sub cari se ghiceau fracuri. O lume care pășea după dric ca curcanii, dădea cortegiului un aer de gravitate, măreț! Nimeni nu plângea, ca la conu Mișu. O nepăsare solemnă, înțeleaptă, resemnare de sigur, se zugrăvea pe toate figurile. Arar puteai zări pe vre un chip îngrijorarea: deși a doua zi aveau să fie alegerile la șt fie pe deoparte, iar pe de alta, chiar în ziua actia, șeful partidului din opoziție mai fusese odată la rege.

Lumea de pe troioare, de pe treptele de piatiă ale clădirilor mari, de prin ferestrele caselor cu etaj, își spunea numele celor cart țineau’ pangiicele și ale celor cari urmau de aproape dricul.

Căutând să privească peste capetele oamenilor, Gümberg privea zâmbind ușor interesanta priveliște. Topolog, cu. care făcuse cunoștință de curând, și se găsise în mulțime din întâmplare, îl întreba cine crede că va urma la șefie. «Agiamidis, cu siguranță!» răspunsese gazetarul îndată. Și, ce nu știa el?

Mihail Oprișan îl arăta cu stăruință pe Matei Dumbărău nevesti si și soacră si. Noua familie se așezase bine, la înălțime, pe treptele palatului poștii din Calea Victoriei.

La alt capăt al treptelor, Aglaia și maică-sa, în tovărășia maiorului, așteptau să-l vadă pe acelaș personaj. Auziseră de nenorocirea lui și erau curioase să știe dacă poate rămâne acasă la asemenea solemnitate a partidului.

«A mai slăbit, bietul frate-meu, Matei Dumbărău» zise tare Marița, zărindu-l.

Toată lumea întoarse capul spre ea, zâmbin-du-i. Maiorul scoase pieptul și mai militărește în-nainte. Muma Aglaei, fericită, se prefăcea că cercetează mai departe prin lume. Clempănescu era și el printre cei din convoi.

Până și Anton Sitiru era acolo, printre mulți-mea îngrămădită pe trotoare, și privea lacom. Numai Sgândărici lipsea. Anton îl văzuse pe Tase și pe Guță Dumbărău alături, urmând sicriul, fă-când parte din boerimea țării. Departe ajunseseră dt pe urma lui Matei! Și inimi îndrăgostitului,nevindecată, își simțise vii și usturătoare toate rănile. Crezuse bietul că n-ar putea trăi o zi fără s-o vadă pe Zamfira, și nu numai că n-o zărise, de departe măcar, dar nici nu putuse afla unde este, ce face, ce mai gândește! Credința că nu-l poate uita, încet încet și dureros se smulsese din mintea lui. Nu trecuse mult ce-i drept, dela plecarea ei din casa părintească, din apropierea lui, dar zilele îndrăgostitului nu erau zile, ci ani! Se așteptase să fie ucis de fostul lui jupân. Crezuse că la un ceas când nu e nimeni în prăvălie, va veni Tase, și va sta de vorbă cu el, după cum îl amenințase. Se gândise să dea îu genunchi înaintea părintelui ei și a fostului lui patron, — dar Tase trecea cu ochii peste cele șapte geamuri de către curte ale cârciumei, fără să le adâncească o clipă. Ba într-o zi, Anton îl văzu vesel, crezuse că i-a înebunit jupânul și, uri gândindu-se, îi îngheță inima în piept: poate că avea de ce să fie voios! poate că-și mărita fata!

La înmormântarea ministrului Bolohan, care prilejise discuție, un chef monstru în ajun, și în fosta cârciumă a lui Tase, venise Anton Sitaru și cu speranța că s-ar putea s-o vadă pe Zamfira. Dacă era în Bucarești, dacă era sănătoasă, putea să lipsească dela așa ceva?

La o fereastră de hotel din strada Carol, Margareta, cu voal des pe ochi, privea și ea cortegiul. Închiriase o cameră anume pentru asta.

După trecerea cortegiului mai departe, către Ca-lea Șerban-Vodă, gardiștii care păziseră ordinea, lăsară lumea în voia ei. Depe trotoar, zidurile șovăitoare de oameni se prăbușiră în stradă. Anton Sitaru se învălmăși în mulțime, voi să se răznească și zări, de-odată, aevea, o pereche de oameni la braț, după care râmase cu capul întins. Zărise o tânără femee acățată cu drag de brațul unui bărbat, soțul ei, gata la tot minutul să-și ridice privirea și să i se uite în ochi. Era Zamfira! Neștiind cum calcă, cu pași împletiți, Anton voi să se repeadă pe urma perechii, ca să vadă bine că se înșală, că i se nălucește. Perechea lupta și ea cu învălmășeala, nu se perduse de ochii lui Anton, și îndrăgostitul mai văzu odată, bine, chipul femeei iubite. Dar tot ținea să se apropie, ca să se des-mintă. Un val de oameni veni însă buluc peste el, îi tăe drumul, altă ceată luă ca un vârtej perechea urmărită și, cu toată străduința, Anton n-o mai găsi.

Fusese într-adevâr Zamfira, găsită întâmplător cu Hrisostom, după ce se pierduse de familia lui Guță, eu care locuia.

Anton colindă mult ulițele Bucureștilor, intră prin restaurante și cafenele, în care altă dată n-ar fi cutezat să pătrundă, în căutarea perechii. Bărbatul cu care o văzuse la braț pe Zamfirița, i se păruse tejghetarului un boer. Care va să zică, hotărât că nu era de nasul lui Zamfira. De prisos o aștepta și crezuse nestrămutat în statornicia ei! Anton, uita că veștejise credința în statornicia iubitei. Neamurile ei bogate și sus puse îi găsiseră soția repede, și el rămăsese, deși fusese a lui fata-mare, tot golanul și mitocanul Anton, cu șorț veide. Dar cu copilul din pântecele ei, oare ce aveau să facă? Copilul! ce-i păsa lui de copil? Poate că i se păruse numai Zamfirei că e însărcinată, ori il lepădase, cumfac toate cucoanele! Au boerii atâția copii, ca țăranii ori mahalagii?

Obosit, istovit, așa se târî până la crâșma lui, Anton Sitaru. Când își privi de departe firma, pe care mândru și cu multă bucurie o atârnase acolo, cu piroane mari, ca să țină, patronul scuipă alături. Era așa de scârbit, că- nu stătu nici o clipă la tejghea și se strecură de-adreptul în odaia lui de btcher, așa de fericită odinioară. Stătu mult pe marginea patului, pe salteaua pe care avea să se svârcolească toată noaptea.

Înaintea cavoului familiei Bolohan avea să vorbească marele orator al partidului guvernamental, Matei Dumbărău. Lume multă, ca la o întrunire publică, aștepta cu capetele descoperite cuvântarea funebră, de glorificare. La cei cari urmaseră convoiul, se adăogaseră și cei care fuseseră după coșciugul conului Mișu, precum și altă lume, venită din vreme la cimitir, pe jos, în tramvae, cu trăsuri.

Când veni clipa să se rostească, Matei, cu discursul scris în mână, deși el nu vorbise nici odată, după note măcar, își duse. mâna la ochi, apoi la gât, ca și cum emoția îl sugruma. Un fior străbătu mulțimea încordată, și trupurile înghesuite se aplecară ca un lan către marele orator.

Matei, schimbat la față, întoarse capul, ducân-du-și batista la ochi, către Guță, care era acolo, ca un aghiotant. Norodul înțelese. «Nu poate vorbi l Emoția! Ce crezi! Era ca un copil al șefului!» se auzi prin norod, șoptindu-se. Mulți plângeau.

Vocea limpede și tânără a lui Guță se ridică de odată, vibrătoare: «Întristată adunare!» și se făcu tăcere profundă.

Dela primele cuvinte, Tase Dumbărău plângea de fericire, ascultându și fiul.

Matei Dumbărău da din cap, mișca ușor buzele, ca și cum el vorbea. Se vedea că-și cunoaște pe, de rost discursul, ca plăsmuitor al lui.

Dar după primele cuvinte, Matei nu mai asculta, își mișca buzele, aproba din cap, și se gândea 1; ziua însemnată de a doua zi. Agiamidis avea să fi proclamat șef al partidului, prin aclamație. E Dumbărău, rămânea la postul lui, guvernul nu se clintea, nu se clătina! Opoziția îndârjită, neroadă soma guvernul să se explice, să-și arate programul, acum cu schimbarea de șefie. Și Matei se întreba și el: «reacționar sau democrat?»

— FINE —