Logodnicul

Partea întâi

Era umed. Pica din ceafă. Costel călca delicat pe trotoarul asudat. Traversă, fără ca un strop să-i păteze pantofii sticloși sau marginea pantalonului larg. Strânse pardesiul englezesc pe corp, potrivind gulerul la locul lui cu o mișcare cochetă a gâtului.

— Bine că nu e ger și zăpadă!... Februarie!... Gata cu iarna!... Trăsese la fit încă un an cu paltonul. La iarna viitoare, blană! — Dacă o vrea Dumnezeu!

Erau vre-o doi ani de când dorea haină cu blană... Adică la drept, numai gulerul! Col châle, larg, bogat, de vizum și bordură. Croiala însă, ca pentru o haină îmblănită... Se și vedea îmbrăcat!

Dacă ar fi avut blana chiar din iarna asta, erau bani stricați la clima dulce ce fusese... În schimb ar fi „epatat” cu ea pe doamna în gri, pe marchiza dela conferințe.

Cu o mișcare din șolduri își potrivi cordonul pardesiului, care se lăsa uneori în jos și luându-și pasul elastic de june „șic”, intră pe o ușă laterală a Casei Școalelor. Înainte se uită însă cu precauțiune în stradă. Nu cumva să treacă din întâmplare vre-un coleg și să-l zeflemisească o lună întreagă la birou: — Costel Petrescu la Casa Școalelor, asistând de două ori pe săptămână regulat, la conferințele pentru adulți ale profesorului Dumitru dela Belle-Arte. Ar fi fost un haz cu spirite, de care n-avea nici o poftă.

Costel Petrescu se trăgea dintr-o familie de dascăli; tatăl lui, al treilea din neam, era dascăl la Biserica Domnească din Brăila și avea ceva pămnât; la (ară. Mama lui fusese institutoare în comuna unde aveau acel pământ; după căsătorie demisionase, dar Costel tine mult la faptul că mamă-sa făcuse parte din învățământ.

Costel, venit de vre-o șase ani la București pentru Drept, reușise să se prenumere printre tinerii la modă — e drept că de mâna a doua — dar bine cunoscuți la Mircea și în unele dancinguri — tot de mâna a doua — clasa cea mai răspândită dealtfel. El nu prea dânsa, nu-i plăcea și mai era și funcționar la o bancă, ceeace îi impunea unele rezerve. Când ziceai însă Costel, se știa de cine e vorba într-un anumit mediu.

La această situație, destul de strălucită, băiatul dascălului Petre ajunsese fără multă osteneală. Îi plăcuse totdeauna hainele curate și frumoase, deaceea cu banii pentru instalarea de student își comandase un rând nou de haine după ultima modă, ceeace îl așezase dela început și aproape fără voie printre alți câ(iva tineri bine îmbrăcați.

Aceia, e drept, nu erau studenji în anul întâiu; aveau alte ocupații cari le lăsau mult timp liber. Timp liber îi trebuise și lui Costel, deaceea chiar pierduse, din lipsă de frecventă, anul întâi. Până la urmă tot își trecuse examenele de al doilea în vre-o patru ani, dar se înămolise la Dreptul Internațional de al treilea — ea toată lumea — zicea el.

Banii pentru cărți și taxe mergeau deadreptul la haine și cravate; cu acelea își ținea rangul. De citit, citea de la colegi, iar camera îi era modestă deoarece un băiat stă prea puțin timp acasă. La masă nu era lacom și n-avea temperament costisitor.

După patru ani, dascălu tăiase scurt subsidiile destinate studiului: — Acum ai carieră! — hotărîse. Costel dealtfel se proclamase pentru Brăila, licențiat. Ce știa dascălu Petre în privința vieții și carierii unui tânăr la București! Om simplu de la care nu puteai pretinde înțelegere.

Fusese atunci pentru Costel un moment greu de trecut, dar găsise destul de repede un Ioc la o bancă particulară, grație cunoștințelor bune pe care le avea. Mamă-sa îi mai trimitea din când în când câte un mandat din economiile ei: — „de cravate” ba și „de chirie”.

La bancă, Costel avea trei mii lei pe lună... Alții luau mai mult, dar și munceau mai mult. Totuși Costel lucra zilnic trei ore înaintea dejunului și două după, adică făcea act de prezență, căci pentru un sutar bătrânul Dighiu, contabil vechiu, îi punea registrele la punct. Celorlalți le da țigări, ceeace îl făcea simpatic. Țigările le avea gratis de la Lupescu — un tip. Tot el îi găsise slujba la bancă. Costel fuma rar câte una.

La birou nu era prea mult de lucru; biroul nu-l obosea, mai ales că mai și lipsea uneori. E drept că a doua zi intra cu frica să nu fie dat afară; pentru a se despăgubi de astfel de emoții umilitoare, Sâmbătă după amiază lipsea mai de regulă, fiindcă Directorul lipsea și el. Sâmbătă după amiază, junele Costel își revizuia hainele și pe seară se ducea la bodegă și la dancing.

De la un timp însă, Costel era dat dezertor și de la bodegă și de la dancing.

— Unde-ai pierit? — îl întreba câte un prieten când îl prindea pe stradă.

— Te-ai plasat pe semne și faci pe ingratul! — ii zicea altul, măsurându-l de sus în jos și de jos în sus.

În timpul inspecției Costel pălea. Negreșit era tot bine îmbrăcat dar el știa unele dureri ale vestonului sau macularea invizibilă a gulerului. Amănunte ale vieții scumpe, asupra cărora era foarte susceptibil.

Dacă inspecția era însă satisfăcătoare, Costel, răsuflând, glumea: — Când ai să mă vezi cu blană de vizum, atunci stăm de vorbă despre plasare! — și trecea grăbit mai departe ca să nu fie nevoit să dea explicații. Pentru blană el se gândea la un împrumut și la rate, iar în ce privea absențele... Atât mai lipsea: să fie văzut la Casa Școalelor pentru ca dispoziția umoristică a „bandei să aibă aliment. Îi știa cum sunt; Ie trebuia un subiect de glumă, o victimă; l-ar fi urmărit, ar fi făcut cine știe ce spirite de prost gust și i-ar fi descoperit secretul — dublul secret. Tot programul i s-ar fi stricat.

Nici pe el, vezi bine, nu l-ar fi prins nimeni pe la Casa Școalelor dacă n-ar fi fost „motive”. Întrucât il putea interesa cursul profesorului Dumitriu! De multe ori nici nu știa subiectul conferinței. El însuși se întreba ce vor fi căutând acolo cele douăzeci de persoane din auditoriu, oameni în toată firea? Un colonel de artilerie nelipsit, două cucoane vârstnice, cu briliante în urechi și blăni de astrahan!... N-aveau altă treabă! Erau probabil și câțiva studenți, iar restul, lume mai nespălată, mai de mahala.... deoarece era prost îmbrăcată: — Haina face pe om! — Aceleași figuri în fiecare seară dela 6—7. Ce ideie pe aceia să se înfunde într-o sală rece și goală ca să asculte banalități și să vadă pe un ecran poze proaste: „Gioconda”... sau „Calul alb“ — parcă de lemn — cu Napoleon cu tot! Cine n-a văzut pe cărți poștale!... Un pisălog Dumitriu!

El, Costel, venea acolo Miercurea și Sâmbăta să aștepte ora șapte jumătate când Ninon ieșea dela Conservator. În așteptare, avea o altă atracție: pe doamna în gri! Îi plăcea, îl interesa. Ca și mamă-sa, el totdeauna avusese gusturi alese; din romanele-foileton prețuia numai personagiile distinse și doamna în gri era tocmai foarte distinsă. Talia sveltă, puful părului care poleia ceafa albă, profilul palid, delicat. Apoi, dela pantoful de Suède gri, ciorapi argintii de mătase, paltonul de catifea gri cu blană la fel, până la toca de lamé argintiu, toaleta era asortată perfect. Costel, care era cunoscător de modă feminină ca și masculină, privind-o, avea o impresie de lux și nobleță.

Mâini albe ca de zahăr, cu degete ascuțite. Pe mâna dreaptă o brățară lată de argint vechiu, tot asortată. Costel își închipuia jaretierele de panglică albastră cu buclă argintie, cum văzuse el într-o vitrină; își închipuia acest obiect intim de toaletă, fără nici o cutezanță, respectuos.

Un timp, Costel care avea fire poetică, se mulțumise cu o contemplare artistică a profilului, abea mai târziu avusese curiozitatea să o vadă din față. Tot frumoasă: nasul drept, gura arcuită și ochii mari argintii, ca apa, ochii asortați cari se clătinau tot ca apa și păreau a te sorbi. Nu sorbeau pe Costel, ci sorbeau cuvintele profesorului Dumitriu sau fixau imaginile de pe ecran. Totuși Dumitru și ecranul nu păreau a avea aprobarea totală a necunoscutei; se vedea după mișcarea disprețuitoare a buzelor, după privirea de negațiune.

Uneori Costel, legănat de conferință, cu ochii pe jumătate închiși, clipind numai din când în când spre doamna argintie, visa că e îmbrăcat în haine Louis XV și dă cu eleganță mâna unei marchize ce semăna leit cu necunoscuta în gri. Costel avea noțiuni de istorie și era superior tuturor colegilor dela bancă, în ce privește cultura generală și gustul subțire.

La una din conferințe i se întâmplase să ridice de subt bancă și să înapoieze marchizei o mănușă gri și nu se supărase de privirea ei de sus și de gestul ei rece, cari erau în „stil nobil”. Câte o monosilabă dela bancă la bancă, despre fumul sobei de fier, rămăsese fără răspuns, dar Costel adora femeile mândre. La ora șapte, Costel devenea mai indiferent cu secolul marchizelor, se apropia ceasul pentru Ninon și Ninon nu era răbdătoare, — alt stil decât cel Louis XV. Două femei! — surâdea Costel, complezent cu sine.

Întâlnirea lui cu Ninon pentru întâia oară, acum un an aproape, nu-i putea ieși din minte. Nu înceta să se întrebe cum de se arătase Ninon așa de ușuratecă la prima vedere, deși totuși nici până acum încă, nu făcuse mari progrese... pe când el ar fi crezut... Nu reușea de fel să rezolve problema și stăruia asupra ei.

Pe Calea Victoriei, în dreptul Cafeului Elysée în Martie trecut, Costel văzuse pe Lupescu, cel mai grozav din banda lor, Lupescu „tipul”, oprit cu o damă... Toată ochi! Ochi fardați gros și cari aruncau priviri de proiector. Gura plină, desenată violent cu roșu de buze, nas care mirosea în vânt după vânat, obrazul dat cu alb de porțelan, roșit cu cinabru spre urechi, păr tuns băețește, tailleur de catifea verde cu blană gri imitație... Era greu să n-o vezi de departe și să n-o auzi... Râsul sonor făcea pe oricine să se întoarcă.

Costel se oprise de-a-dreptul, crezând că e o cocotă și apostrofase pe Lupescu: Mon cher, nu mergi la aperitiv?

Dama răsese în cascade, cu ochii spre un domn cu barbă, care trecea și care primise din plin privirea ei sclipitoare.

— Mergem dragă! — zisese dama lui Costel, apucându-l de braț.

— „Domnișoara Ninon Dragu!” — „Domnul Costel Petrescu” — prezintase ca la ambasadă Lupescu, cu mutra lui cea mai serioasă. Nu păruse a o face din glumă. Lupescu era socotit la bodegă ca un personagiu. Înfumurat, elegant, englez în fine! Avea desigur bani de acasă și era ocupat cu afaceri, despre cari nu vorbea niciodată și cari ii lăsau mult timp liber. Era singurul din bandă care întreținea raporturi și cu cei de clasa l-a: curse, club... și cabinete particulare.

— Să nu fie din poliția secretă! — îndrăznise unul odată. Nimeni nu răspunsese și nu se mai pusese nici odată chestiunea. Dar, cine era atunci... dama... domnișoara? se întrebase Costel. La prezintarea cu protocol Ninon răspunsese: — Chiar eu! chicotind.

Așa fusese întâia întâlnire, care trudea și acum creerul lui Costel. De câte ori pe urmă întâlnise pe Ninon, îl oprise ea, ba chiar lăsase pe altcineva — avea cunoștințe multe — și venise spre el. Era tot veselă, dar nu chiar în felul de la întâia întâlnire și Costel se întreba dacă nu cumva fusese el atunci un bădăran, sau care fusese pricina că o luase drept o „damă“. Se întreba, dar ciudat lucru, nu întreba pe alții; îl reținea ceva, un scrupul, anume faptul că i-o recomandase Lupescu, pe care Costel îl admira cu oarecare teamă.

Acum Ninon îi părea vioaie, deșteaptă, frumușică, ba prea frumușică și ce e drept plină de atenție pentru el, ceeace îl măgulea și ii dădea remușcări, mai ales că Lupescu îi și dase unele informații pe cari tocmai le dorea. Erau trei surori orfane, crescute de un unchiu, frate cu tatăl lor, un domn în vârstă cu situație frumoasă. Ninon era cea mijlocie. Terminase școala profesională și trecuse concursul dar unchiul nu o lăsa să muncească... Ca să nu stea neocupată și cum avea voce frumoasă, se înscrisese pentru canto la Conservator... Locuiau pe Popa Tatu în casă proprie... Ninon avea mulți admiratori, dar era foarte pretențioasă: — Sunt tânără, nu-mi lipsește nimic, vreau să aleg și până atunci să mă distrez! — așa răspundea la propuneri... Unchiul era generos cu ele, dar cam sever... Costel făcuse bună impresie domnișoarei Dragu..

Cam astea erau informațiile și erau satisfăcătoare. Îi plăcea lui Costel că Lupescu vorbea de ea cu dezinteresare și totodată favorabil. Un moment se temuse că Lupescu face curte fetei, ceeace l-ar fi înlăturat pe el, iar buna părere despre domnișoara Dragu convenise pe Costel, ca toate părerile mentorului său. Cât despre impresia, pe care el Costel, o făcuse asupra d-rei Dragu, nu se îndoia! Băgase de seamă că îl place.

Ninon se informase și ea. — Incolor, inodor, insipid, — lămurise Lupescu.

Atunci bun? — Da. Bun și aprobat. Răspunsul lui Lupescu ironic, iar Ninon, pe gânduri.

Mai spilcuit ca de obiceiu, Costel Petrescu trecuse într-o zi pe Popa Tatu: O casă mare, cu subsol și cu toate storurile lăsate. Norocul lui, că nu-l văzuse nimeni făcând curte pe sub ferestre.

De pe calea Victoriei nu lipseau însă nici Costel, nici Ninon. Era aproape un „rendez-vous”. Începuse prin a face câțiva pași împreună, apoi progresase și o conducea până la colț, spre Știrbei, mai târziu chiar până la colțul Știrbei cu Popa Tatu. Se întâmplase, de două-trei ori, să fie văzuți de cineva din familie: — Uite soră-mea Ana!... sau: — E sora mea cea mică! — zicea îngrijorată Ninon. Iar altă dată cu adevărată teamă: — E nenea! Trecea un automobil cu un domn gras, înțepenit într-un guler prea înalt. — Așa dar acela era tutorele.

Costel simțea răspunderea acelor accidente. Curios amestec de libertate și de severitate era existența domnișoarei Dragu. Conchidea logic: — Viața modernă. Se temuse ca nu cumva să i se taie plimbările, totuși regimul urmase neschimbat. Peste un timp, Ninon îi spusese foarte serios: — Vino la noi acasă să cunoști pe unchiul și pe surorile mele... E mai bine așa! Costel, bucuros, venise chiar de a doua zi, spilcuit firește, dar cam intimidat. În programul vieții lui bucureștene de până atunci, nu intrase vizitele de familie.

Casa domnului Dragu nu semăna de fel cu locuința modestă a dascălului Petre. Un vestibul larg, cu oglinzi mari și preșuri roșii, un fecior cu mănuși albe, un salon cu mobile de nuc masiv, apoi biroul cu scaune, de piele rusească și o bibliotecă uriașă, de nuc sculptat, ale cărei uși pline nu lăsau să se vadă cărțile. Impunător. Domnul Dragu îl primise foarte rece. Era felul lui; de la un om așa de important și în vârstă, Costel nu avea nici o pretenție. Apoi el se socotea cam deochiat față de tutore, din pricina plimbărilor cu Ninon.

Văzut de aproape, domnul Dragu era de talie mijlocie, legat, dar nu gras, afară de pântecele proeminent; cu păr cărunt, tuns scurt ca o perie și mustăți sburlite și aspre ca de cotoi, ridicate în sus ca ale Kaizerului, cu care Costel îl asemăna. Purta redingotă și avea ținuta și glasul militărești.

După câteva fraze banale — d-l Dragu vorbea cam astmatic — sosise feciorul cu mănuși aducând dulceață pe o tablă de argint — obiceiu vechi boeresc, desigur. Între timp apăruse Ninon, pe care o vedea pentru prima oară cu capul gol și care semăna cu Lya de Putty în filmul Variété. Primul film pe care-l văzuse Costel licean, la Brăila. Ninon întinsese fruntea unchiului și Costel observase cu neplăcere că nenea avea buze umede și cu negi. Apoi, Ninon invitase pe Costel alături, unde erau prietenele ei și audiența la tutore luase din fericire sfârșit.

De la stânjenirea acelei confruntări, Costel trecuse ia zăpăceala unei adunări de vreo șapte fete: — cele două surori și prietenele de la conservator. Nu avuse putință să strecoare un cuvânt în conversația întețită a duduilor, în schimb printre vorbe, glume și râsete, fetele se uitau la el cu un aer șiret. O cutie de bomboane Zamfirescu se golise, Ninon dând exemplul: — Mor după ciocolată! După o jumătate de ceas, spre ușurarea lui, Ninon propuse lui Costel să iasă în oraș, fără a se preocupa de celelalte fete. Ninon avea totdeauna idei originale, dar amestecul de etichetă și familiaritate din casa Dragu zăpăcea hotărît pe Costel, împiedicându-l de la o opinie deslușită. Se oprise la ideia că așa e viața de familie în Capitală.

De atunci înainte, bodega și dancingurile înregistrase lipsa lui Costel. La început camarazii se interesară, apoi renunțară să-i mai ia urma. Singur Lupescu părea inițiat: — Te duci uneori pe la familia Dragu!... Nu știu cum se face că eu n-am mai putut merge de mult pe acolo!... spusese într-o zi. Așa dar Lupescu frecventa casa Dragu. Un mic fior de gelozie străbătuse pe Costel... Dar ce drept avea el!... Lupescu i-o prezintase... Nimic de mirare s-o placă... Cine n-ar fi plăcut-o! Și dealtfel lui nu-i păsa. O distracție!... Mai mult, el îi era fetei simpatic!... Până la urmă Lupescu avea poate afaceri cu domnul Dragu. Nenea inspira un mare respect lui Costel; în închipuirea lui, situația socială a acestui domn, cu aere de maior de jandarmi în civil, creștea tot mai mult. Cutezase odată să întrebe pe Lupescu și aflase că Dragu era vice-președintele Sfatului Negustoresc și mare angrosist pe Smârdan. El care-l crezuse cel puțin senator, nu fusese de fel decepționat. Dealtmintrelea tonul cu care Lupescu declinase acele titluri le da importanță. Vice-președinte al Sfatului Negustoresc nu e puțin lucru; până la urmă nici senatorul pe care-l știa Costel — din vedere — nu avea ifosul, răsuflarea scurtă și privirea aspră, subt sprincene stufoase, a domnului Dragu. Nimeni nu te ținea la așa distanță și nu-ți inspira dorința să scapi teafăr de subt acel control. Domnul Dragu era autoritar și părea pătrunzător. Ținea mâinile la spatele redingotei, ca „Napoleon” și scotea din buzunarul de la piept un portofoliu doldora de mii, cu un gest de bancher. Ticuri, cari făcuse asupra lui Costel mare impresie.

Costel urmărea două aventuri. Deodată două! Admira cu exaltare pe doamna în gri și ducea fetelor Dragu flori și bomboane. Doamna în gri era un ideal îndepărtat, iar Ninon îi plăcea. Îi plăcea mult, dar n-o iubea. Costel nu se aprindea ca unii. În aparență nici Ninon nu era sentimentală, totuși ea părea amorezată de el. Negreșit că un băiat nu putea refuza simpatia unei fete nostime cum era Ninon, mai ales un băiat liber și o fată, care și ea iubea libertatea. Costel putea profita de favoarea pe care i-o acorda; îl turbura încă din când în când impresia primei lor întâlniri. De ce oare se purtase Ninon atunci în așa fel? Acum era mult mai cuviincioasă, evita admiratorii, iar în casa Dragu afară de el, Costel, nu intra nici un bărbat. La Conservator erau colegii! Dar colegii sunt altceva. Costel nu era gelos și se deprinsese cu felul expansiv al Ninei. Singurul pe care-l invidia puțin era tot Lupescu. Nu de altceva: Lupescu, când se întâlneau, era foarte serios față de Ninon și ea la fel; îl invidia pe Lupescu pentrucă era mai elegant ca el... Și mai frumos, nici vorbă... Era părerea lui Costel... Dac-ar fi fost femee, Costel ar fi găsit -pe Lupescu foarte seducător. Dar Ninon ii prefera pe el. Chestie de gust. Era bine Lupescu: nalt, subțire, eu fața fină, ascuțită, cu buze ironice... și cu monoclu; de rândul ăsta însă succesul era al lui.

Costel luase acum deprinderea să vie la două zile în Popa Tatu, între trei și patru după amiază. E ora cea mai bună — îi spusese Ninon însăși, ceeace arăta o complicitate. Feciorul nu mai apărea; îi deschidea una din fete și nu mai rămâneau în salon și nici în bibliotecă — spre bucuria lui Costel — ci în camera fetelor, pe coridorul cu geamuri al casei. Devenise acolo familiar, făcea probleme celei mici care, deși de cincisprezece ani, era abia în a doua la Externat. Costel desena și monograme pentru brodat, Anei, sora cea mare, fată harnică, urîțică însă și lipsită de cochetărie, dar ea ducea toată gospodăria casei. Cea mică era frumușică, obraznică și ursuză.

Cu încetul Costel intrase în amănunte de familie. D-l Dragu era foarte bun, dar foarte pretențios. Toate trei fetele păreau a se teme de el.

— E acasă? — întreba Ninon, de la ușă, cu pălăria încă pe cap, căci se întâmpla să lipsească când Costel sosea mai de vreme. Când afla că nenea lipsește, Ninon părea mulțumită. Cea mică se strecura ca un șoricel pe coridor, ca să nu întâlnească pe nenea. Ana îi purta și ea mult de grijă. — Un fel de tiran binefăcător! — fusese concluzia lui Costel, care era fin observator. El însuși era foarte mulțumit când tiranul lipsea. Costel îi recunoștea toate meritele, dar nu-l putea simpatiza. Chiar ocultă, prezența lui era apăsătoare.

Epocă plăcută de idilă, care dura de câteva luni cu progrese în familiaritate și prietenie. Familiaritate în sensul că fetele îi spuneau pe nume și el asemeni lor; nu se mai jena nimeni de el când era ceva deranjat în casă; uneori Ninon își schimba rochia când el era de față; firește se uita în altă parte și ea se trăgea într-un colț lângă dulapul cu rochii. Alte familiarități însă nu; într-o seară pe stradă, în întuneric, Costel cercase o sărutare și căpătase o pălmiță. Nu se supărase, ba chiar îi convenea atitudinea. Așa dar numai aparențele erau prea sglobii.

Caracterul, Ninon îl avea e drept cam dificil, dar sufletul bun. Se irita lesne și atunci nu prea ținea seama la cuvinte, însă îi trecea. Când era nervoasă cârpea câte o palmă sonoră celei mici, care răspundea între dinți, — desigur o obrăznicie. Era obraznică tare Lucica și el n-o făcea haz, totuși îi era greu să asiste la pălmuială și mai ales, delicat cum era de felul lui, nu se putea deprinde cu vocabularul slobod al Ninei. Desigur ei nu-i spunea nimic; atât ar fi lipsit să intervină. Ana uneori certa pe Ninon; deși departe de a fi egala ei (în orice fel) avea ceva autoritate pentrucă ea îngrijea de toți. — „Ana, dă-mi! Ana fă-mi !“ Negreșit că dacă Ninon ar fi fost ceva mai dulce ca maniere, Costel ar fi plăcut-o încă mai mult. Purta de grijă să n-o contrazică pentru a evita unele epitete, cărora Ninon le da drumul la iuțeală. În momente când o vedea arțăgoasă, prudent, tăcea; era din partea lui o dovadă de tact. Ninon era și foarte capricioasă; uneori în toane bune cânta, declama și darnică împărțea o rochie Lucicăi, care se roșea de plăcere, cu toate că nu știai cu ea niciodată ce simte; un sweater îl da Anei, sincer mulțumită dar care întreba de zece ori: — Ție zău că nu-ți mai trebue? Printre capriciile Ninei — căci fetele cași unchiul îi ziceau Nina în casă, numai prietenele și prietenii o chemau Ninon, Lupescu era cel care o botezase — așa dar, printre capriciile ei era și acela ca nu cumva Costel să vie la altă oră decât cea indicată de ea: — Oricând, trei la patru! Casa noastră nu e moară! — Deasemeni nu putea suferi s-o oprească pe stradă când ea avea târgueli urgente. Se înfuria, gata să-l concedieze dacă îi abătea ei că a fost indiscret. O întrebase odată de ce nu umblă cu automobilul unchiului.

— Asta e măgărie să te amesteci în afaceri de familie! — În astfel de ocazii, Ana intervenea împăciuitoare — Cere iertare lui Costel! — poruncea blând Ninei, care după ceva mofturi, consimțea să surâdă.

— N-o mai supăra! mustra glumeț Ana pe Costel, care se rușina ca un vinovat Până la urma urmei era o familie unită, iar între ei doi erau discuții de amorezați. Ninon, mai ales, ținea în fond la el: — Cine decât el venea aproape zilnic în casa Dragu, cu riscul să provoace Ninei nemulțumiri cu unchiul? Cine o însoțea pretutindeni — firește unde și când vroia ea? Tot„ce i se părea lui ciudat în purtarea și capriciile ei, venea desigur de la împrejurările de familie. Când era bine dispusă, Ninon îi făcea confidențe: — Nenea făcuse o afacere cu Ministerul Comerțului! Nenea avea necazuri cu im debitor incorect! Nenea câștigase la sorți la Acțiuni și îi dăruise un inel cu briliant, nu era o piatră mare, dar va veni și aceea. Visul Ninei ca și al lui Costel era însă o haină de blană... Ana era sgârcită și punea bani la o parte. E drept că ele n-aveau prea mulți bani de buzunar, căci nu posedau nici o avere a lor proprie. Totul era al unchiului, care le va înzestra la timp, așa cum va crede. Până atunci le da tot ce le trebuia, deaceea nenea trebuia foarte mult menajat. Recomandația asta făcută anume lui Costel, era un semn de tandreță: — Ninon dorea ca el, Costel, să fie bine văzut de unchiu, atitudine afectuoasă care corecta epitetele urîte și acel: „M-ai plictisit”— care revenea ca un refren penibil.

Pentru astfel de bune sentimente, Costel avea față de unele necuviințe, multă răbdare. Îl costau mai ales anume observații nedelicate: — Ce ești așa de jigărit azi! — sau: — Mi-e rușine să umblu cu o secătură ca tine!

Un fel de a vorbi, firește, dar care lovea în unele puncte dureroase: — familia și îmbrăcămintea. Era băiatul dascălului Petre ce e drept; iar în ce privește eleganta nu putea firește egala pe un Lupescu, mai ales că florile, bomboanele și târguelile mărunte ale Ninei, pe cari negreșit n-o putea lăsa să le plătească când erau împreună, micșorau sumele destinate croitorului, iar scumpirea stofelor, creștea, creștea. Timpul, cât nu era ocupat la birou și cu Nina, Costel îl trecea îngrijindu-și hainele: — ciuinul, benzina, neofalina, — anume fără miros și călcatul cu aburi, nu mai aveau pentru el secret de întrebuințare. Acum în urmă i se adăugase lui Costel și o povară pe conștiință. Niciodată nu fusese dator cu bani; era un băiat ordonat și avusese până atunci groază de operația asta pe care o credea nefastă. Deunăzi însă, după crize alternate de nervi și de melancolie, Nina îi mărturisise, în secret chiar de Ana, că a pierdut un medalion oferit ca mărțișor de nenea și trebuia neapărat să-l înlocuiască. Găsise la Belmont unul la fel, dar n-avea bani; cu timiditate spusese suma: — două mii de lei. Costel se înfiorase; oameni milionari ca Dragu puteau da cu înlesnire asemenea daruri, Ninon era prea neglijentă; astfel de obiecte se păzesc mai bine.

Totuși datoria lui cavalerească era să înlesnească pe Ninon în necazul ei; era și o satisfacție de amor propriu. Nădușise o săptămână la birou până când să se hotărască să ceară lui moș Dighiu, casierul, care da în oraș bani cu împrumut.

— Fie! Dar numai odată și pentrucă te știu băiat chibzuit! Altfel nu dau nimănui de la birou.

Costel crezuse că pentru acel caz excepțional se poate duce la casa Dragu la altă oră decât cea obișnuită. După ce așteptase destul de mult la ușa de intrare, Ninon trimisese răspuns că are migrenă. Era întâia oară când nu-l primeau; ofensat Costel fără să se hotărască să plece, sta în fața Lucicăi, care se uita la el cu mutra ei obraznică. Printr-o bună inspirație, întinsese plicul cu bani fetei, care fugise cu el în casă. Costel era ajuns la colțul uliței, când Lucica îl întoarse: — Nina îl poftea, cu toate că era bolnavă.

În adevăr Nina sta culcată și cu ochii închiși gemea. Era îmbrăcată cu un kimono frumos, de mătasă înflorată, care contrasta cu mobilierul modest din camera fetelor. Despre modestia camerei lor, Nina la început dase o explicație: — Aveau la dispoziție toată casa, iar la ele în cameră puteau face câtă dezordine și zgomot vroiau, căci nenea nu venea acolo niciodată. Acum mai de curând spusese că le trebue o cameră mai mare și că era greu pe un acelaș coridor cu unchiu, deaceea era proiectat să se repare pentru ele camerele din subsol; vor fi mai la ele acasă. Costel era prea străin ca să aibă opinii, dar în principiu nu putea suferi subsolul — chiar confortabil cum va fi fost acel al casei Dragu; totuși o intrare separată de aceea a lui Dragu îi convenea. Pe Ninon n-o durea decât capul, dar foarte tare; dealtfel nu era singură; se afla acolo și un fel de rudă, pe care Costel o zărise uneori și care nu-i era prea simpatică. Era o femee de vreo treizeci și cinci de ani poate, destul de frumușică dar cu apucături prea familiare și cu un fel curios de a se imbrăca. Totdeauna aceeași rochie de catifea neagră, cercei lungi cu pietre — desigur false — și o brățară-ceas, cu diamante adevărate — spunea.

Verișoara Leontina, cum îi ziceau fetele, nu vorbea decât cu „apropouri” și făcând semne, lucru supărător pentru cei cari erau străini de acele subînțelesuri. Față de ea Costel se simțea caraghios și neliniștit deși verișoara Leontina era foarte amabilă cu el, nici nu-i spusese Ninei cât de amabilă. Dealtfel, chiar în fața lor, îl poftea stăruitor să vie pe la ea, ceeace îl plictisea așa de tare, că roșea. Ninon intervenea atunci cu obicinuita ei nesinchiseală:

— Tacă-ți gura Leontino!

Ce fel de rudă era? Părea că nici unchiul n-o prea suferea deoarece se ferea de el. Necuviincioasă, verișoara Leontina zicea domnului Dragu „Moșu“. Când Costel cercase a întreba pe Ninon, îl repezise: — Rudele sunt rude!... Ana tăcea, ceeace era tot un fel de a apăra rudele, numai cea mică râdea obraznic, — era rău crescută fetița asta!

La drept vorbind, Costel recunoștea că e cam egoist; lui nu-i plăceau nici camaradele de la Conservator; atunci când se nimereau împreună, era pentru Costel o zi pierdută; nici nu puteai închipui glume mai nesăbuite ca ale lor; când încetau de a-și bate joc de toată lumea, o lume necunoscută lui Costel — era un almanah complect de anecdote picante. La obiecțiile lui, Ninon ii explica rezonabilă că e nevoită să trăiască bine cu camaradele, ba chiar simpatia lor era o laudă pentru ea; Costel putea fi destul de mulțumit că ea nu le seamănă.

În fond Costel nu era prea convins că Ninon nu le seamănă. Trebuia recunoscut că el era mult mai puțin sincer în sentimente decât ea. În mintea lui o judeca adesea fără multă cruțare, iar când cineva îl tachina despre Ninon, lua un aer indiferent sau făcea o glumă despre „aventurile Capitalei”. Nu era frumos din partea lui — mai ales că Ninon se arătase cu el serioasă. Nu căpătase el o palmă când îndrăznise prea mult? De atunci nu mai reîncepuse și dealtfel el nu ținea la desmierdări, fusese mai mult, așa, o probă.

Ninon în genere era iute la mână ca și la voroă. Lucica, bucătăreasa, feciorul chiar îi cunoșteau lăbuța, ba uneori și Ana lua din treacăt ceva. Pentru Ana, Costel se indigna: — O soră mai mare și în atâtea privințe, chiar superioară lui Ninon: gospodăria de pildă. Cât despre fecior, indignarea lui era încă mai mare: — O fată să bată un bărbat! Costel lua aerul cel mai nemulțumit, dar Ninon îi întorcea spatele sau îi arăta ușa. Nu știa multe; o fată și jumătate, trebuia numai să-i înțelegi șicul.

Dacă în amănunt Ninon se arăta capricioasă, apoi cu privire la alte lucruri mai însemnate, Costel îi rămânea el dator. Când de pildă se glumea despre căsătorie cu aluzie la Costel, Ninon nu făgăduia, ceeace era drăguț din partea ei. Mai mult încă: fată frumoasă, bogată, care putea avea pretenții, spunea că ea nu vrea să se mărite, ceeace era tot o atenție pentru el, care nu putea fi pretendent. Declara că ei îi place așa cum e acum, — aluzie secretă la relațiile lor.

— Era timp destul pentru măritiș... ea era tânără... apoi vrea să termine Conservatorul și să cânte la Operă și poate bărbatul nu i-ar fi permis... Să se mărite fetele cari n-aveau alt ideal.

Costel se întreba atunci dacă eventual Ninon ar fi renunțat pentru el la Operă. Într-un elan de vanitate își închipuia că: — Da, ar fi renunțat. Asta firește dacă ar fi fost vorba de căsătorie. Așa cum erau însă lucrurile, ideile Ninei conveneau foarte mult lui Costel, care nu se putea gândi la însurătoare. Adevăr vorbind, el nu-și simțea aptitudini casnice; ca și Nina, starea actuală o găsea destul de plăcută, apoi situația lui materială abia era suficientă, așa singur cum se afla. — Chirie de casă, lemne, lumină, etc... erau atâtea sperietori și mai ales vrea hotărît pentru la anu’ palton cu blană, hotărît!

Pe chestia căsătoriei era uneori chiar absurd. Într-o zi la birou, moș Dighiu îi spusese că l-a căutat „logodnica”.

— N-am logodnică! — răspunse cu bruscheță. Abia pe urmă își dase seamă că l-a căutat poate Ninon, care se servise de titlul ăsta ca pretext.

— O prietenă a mea! — spusese cu emfază. Moș Dighiu păruse ușurat. La prima vedere Ninon nu inspira multă încredere și bătrânul se va fi gândit la cele două mii lei încă neachitați.

Era totuși o mică lașitate din parte-i să se lepede de ea; câți tineri n-ar fi fost măguliți. Dece-l căutase Ninon oare? Cercase la Conservator după amiază știind că are curs; o întâlnise. Ninon îl căutase pentru a-i spune să nu vină la ele a doua zi, fiindcă nu sunt acasă, fără alte explicații. Costel se întunecase; ținea mult la vizitele lui și absențele nemotivate îl enervau.

— Nu sunt logodnic! gândise cu necaz... Bună familie, dar plină de mistere... Din răzbunare spusese Ninei cum a desmințit-o către Dighiu. Ninon se ofensase și-i reproșase că nu e în stare să susțină o minciună inocentă a ei. Parcă era să-l ducă cineva la Primărie. Avea el cap de însurătoare!

Avea dreptate Ninon; prea elegant nu se purtase. Tot ea avea mai mult sentiment; totuși când era vorba de însurătoare, Costel reacționa fără voie, lipsindu-se de eleganță. Socotite însă toate la un loc, relațiile lor rămâneau destul de plăcute. Costel cunoștea traiul altor băeți, nu erau mulți cari să fi avut o prietenă așa de chipeșă ca Ninon. — Viața Capitalei! — gândea Costel. Ce ar fi zis dascălul Petre și mamă-sa chiar, de astfel de prietenie: — o fată de cea mai bună familie, care umbla singură cu el ziua și noaptea. Așa erau nouile obiceiuri! Totuși unchiul lor era destul de sever și Ninon destul de serioasă, de oarece nu se întâmplase nimic serios între ei...

Zilele din urmă bântuise un fel de vânt rău care se întețise. Începuse prin mărturisirea Ninei, cum că unchiului i-a abătut asupra vizitelor lui și le-a interzis fetelor să-l mai primească. Ninon avea o ideie: — S-ar putea servi cu folos de minciuna de deunăzi și spune lui nenea, că Costel o cere în căsătorie. În formă de logodnic putea urma să vină, iar data nunții se amâna la nesfârșit. Dacă i-ar fi constrâns, n-aveau decât să strice logodna ca atâta lume și firește să se despartă, — până atunci însă, câștigau timp.

Ideia era și drăgălașă și destul de practică, cuvântul însă de „logodnic” avea darul să agaseze pe Costel. Văzând că tace, Ninon își retrăsese propunerea cu răceală și plecase îndată, pretextând că e ocupată.

Se despărțise cu impresia unei rupturi. A doua zi însă, o întâlnise la unu pe calea Victoriei și calmă ii spusese că poate veni ca și mai Înainte, de oarece a aranjat; părea puțin tristă, Costel se simțise mișcat, bucuros că totul merge mai departe. Hotărît, Nina știa să fie foarte drăguță și ținea la el. Mai puțin plăcut se sfârșise altă scenă. Întorcându-se cu Ninon din oraș, pe seară pe la opt, zărise pe Lupescu la câțiva metri de ei, ieșind tocmai de la casa Dragu. Cu gulerul ridicat, nu-i văzuse, sau se făcuse că nu-i vede. Nina împiedicase cu asprime pe Costel să-l strige.

— Ana lipsește, mormăise Ninon și intrase acasă ca o vijelie. Costel rămăsese în fața ușii, se auziră țipete ascuțite și glasurile deopotrivă de furioase ale Ninei și Lucicăi.

— Na! Na!... Mai vrei! — palme și bufnituri! Bătaie în regulă, însoțită de cuvintele cele mai urîte, sbierate de Ninon.

— Uite așa! Uite așa! În necazul tău! Și am să fac și mai și! Ți-o plătesc eu! — scrâșnea printre oftături cea mică.

Costel sta cu mâna pe clanță, buimăcit, când Ninon ca o furie deschisese ușa peste el. II uitase sau îl credea plecat. — Ce cauți aici!... Spionezi!... și îl învârtise de umeri, trimițându-l spre ieșire cu o metodă de concediere pe care Costel o socotea cum nu se poate mai necuviincioasă. Era ce-i drept scoasă din fire, dar ce mânere rușinoase! O auzea încă țipând după el: — Bine crescut zici că ești!... Pândești la uși!... Te amesteci în afaceri de familie!

Așa dar tot el era vinovatul! E drept că astfel de scene nu sunt destinate străinilor, el însă nu era un străin și nici’ nu ascultase cu intenție. De unde puteai prevedea! Nici acum nu înțelegea! Bine că nu auzise unchiul de sus... Tot era bună la ceva mutarea în subsol! — căci se mutase. A doua zi, Miercuri, strunindu-și curajul, așteptase pe Nina la Conservator. Venise spre el ca de obiceiu; părea potolită dar schimbată la față ca de boală. Îi dase explicații și chiar se scuzase: — Nu e lesne cu viața stricată de acum să crești o soră mai mică!

Așa dar pedeapsa cam brutală, fusese aplicată pe dreptate și în chestie de morală. Se aud atâtea despre fetele de la Externat și Lucica era frumușică și obraznică peste măsură.

— De ce nu spui unchiului! Nu poți să-ți iei singură răspunderea! — sfătui înțelepțește Costel.

— Așa am să și fac!... Chiar azi o dau pe mâna lui! Să vedem ce îndrăznește să spună! Ce să îndrăznească! N-avea ce îndrăzni!

Pe când vorbeau, trecuse Lupescu care părea a veni tot spre Conservator dar care zărindu-i, ocolise. Ninon și ea trăsese pe Costel în altă direcție... Nu vrea să vadă pe nimeni.

Costel era băiat deștept; făcuse îndată raporturi: — Stai! Stai! Nu cumva Lupescu și Lucica!... Lupescu în ajun ieșea de acolo tocmai în lipsa Ninei și a Anei! Lupescu ar fi putut ieși și de la d-l Dragu! Dar scandalul? Deși nu-i venea să creadă, exista coincidență... Nina însă probabil exagerase și vina și pedeapsa. Lupescu găsind fata singură, putuse glumi cu ea, mai ales că Lucica era dracu’ gol... Costel cunoștea bine pe Lupescu. Nu și-ar fi pierdut timpul cu, o fetișcană!... De ce totuși se făcuse că nu-i vede? Iarăși mistere! împrejurările tainice ce se iveau adesea în casa Dragu îl stânjeneau. Până și Ana cea urîtă și de treabă avea uneori apucături ascunse. Firește că totul pornea de la tirania tutorelui. Copii orfani! Lucurile se vor liniști! Costel simțea un fel de satisfacție nelămurită... El cunoscuse pe Ninon prin Lupescu. Unul și altul moderni, eleganți... la început ar fi crezut că e un flirt între ei... Acum chestia asta cu Lucica îl liniștea pe deplin. Ninon era supărată pe Lupescu!... îi convenea.

Zilele ce urmară fuseseră tot nouroase deoarece Nina avea mare migrenă și arăta rău. O intra bașe cu precauțiune dacă unchiul e informat. — Da! răspunsese vag și trecuse la altă vorbă. Mai rece cu el, mai puțin sinceră; părea preocupată. Griji de familie; arăta și bolnavă, dar nu spunea ce o doare. Dispoziția ei varia: când se arăta amabilă dar fără expansiune, când nervoasă și atunci curgeau epitetele. Îi trebuia lui Costel multă răbdare, dar o știa necăjită și îi era milă. Dacă ar fi fost mai puțin violentă... și dacă s-ar fi fardat mai puțin!... Costel ar fi putut vorbi de Paște acasă, părinților, despre ea. Nu altfel, numai ca de o domnișoară de la București care ține mult la el. Mamă-sa avea o broșă frumoasă pe care Costel ar fi dat-o bucuros Ninei ...Mereu acolo în casă! Avea obligații. Se deprinsese cu casa, cu Ninon și cu defectele ei.

Era într-o stare sufletească afectuoasă, când Ninon într-una din zile — avea ochii cam p’.ânși — îi spusese după multe ocoluri că are să-l roage ceva: — Să asiste la o serată intimă ce o da unchiul.

— Nu era o rugăminte, era o cinste și o plăcere!

— Fiindcă știu că nu prea faci haz de nenea și nu-ți place lumea!

De unde își închipuia Ninon că nu-i place lumea! Nu-i plăcea Leontina sau colegele de la Conservator... Asta era altceva... Lumea, lui îi plăcea... era băiat de lume! Câteva zile înainte de serată Nina cu timiditate îi spusese că are a-i face o mărturisire. — Uneori era ca un copil!

— O să te surprindă poate la serbare purtarea unchiului cu noi — cu tine și cu mine!

Costel primise de la acel „tu” un șoc plăcut... Îi mai spusese oare Nina „tu?” Totuși sunase nou și intim.

— Ca să poți veni ca și înainte, știi, atunci... eu am spus lui nenea să suntem „promiși”, dar că nu vrem să știe nimeni până nu capeți avansare. Cu ocazia asta se gândește la zestrea mea!

Costel se roșise de surprindere și nu putuse răspunde nimic; deși se afla într-o dispoziție bună totuși îi era neplăcut că, fără voia și știrea lui, Ninon se slujise de o minciună, despre lucruri așa de serioase.

La serată totuși, unchiul nu se arătase prea indiscret. Mai anevoie fusese traversarea salonului, în tot lungul, cu Ninon la braț. Decoltată în spate până la talie, cu o rochie perlată. Ninon îi alergase înainte, încă la intrare, ceeace făcuse ca toți ochii să fie ațintiți asupra lor. Costel se simțise jenat dar și măgulit.

Casa Dragu se potrivea pentru serbări: — erau flori în vaze, lăutari, un bufet bogat și mai mulți feciori în frac cari serveau. O serbare impunătoare; monotonie însă și lipsă de cordialitate, ceeace se explica prin firea rece a lui Dragu, care ca de obiceiu uera impunător și morocănos. Ca musafiri câțiva domni serioși, probabil din faimosul Sfat, apoi, fetele și băeții de la Conservator, — din fericire lipsea verișoara Leontina. Mai erau și vre-o douăzeci de persoane vecini și cunoștințe, cărora Ninon îl prezentase. Când ceruse informații asupra lor, din curiozitate să afle pe cine a cunoscut, Ninon dase din umeri.

Treptat se deprinsese cu lumea și casa: erau deschise mai multe odăi și biroul, golit de mobile, avea numai scaune jur în jur; acolo se dânsa: — o orchestră de trei inși.

Ninon se plângea că unchiul, încăpățînat, nu vroise să deschidă salonul cel mare. Costel găsea că și așa era destul de mare și frumos. Da! Dar nu destulă lumină — după gustul Ninei. În salonul cel mare, era în mijlocul plafonului un lustru de Veneția transformat pentru electricitate, pe care ea l-ar fi vrut aprins „în seara astă“. Ninon alintase ultimele cuvinte. Prudent, Costel aprobase... Un... lustru?! nu cunoștea obiectul... dar pricepea... firește.

Când nu se mișca de pe un loc, Costel se simțea foarte bine; îi plăcea serata... Lipsea Lupescu... Păcat! Adică lipsa lui nu era rău venită, Costel rămânând astfel tânărul „cel mai bine“ al seratei... Regreta dealtfel absența lui Lupescu... Un gând îl tăiase prin creeri: — Dacă cumva Lupescu, din cauza smokingu-lui... Nu! Lupescu avea două, ba chiar trei smokinguri: — No. I... No. II... No. III, le arăta el de subt pardesiul de seară, când intra un minut la bodegă să spuie patronului un cuvânt confidențial, înainte de a se duce la vre-o recepție. După numărul respectiv al smokingului, se putea ghici rangul pe care-l ocupa recepția în opinia lui Lupescu. Ah! un pardesiu de seară, odată și odată, dublat cu mătasă, cu pelerina dintr-una... sau fără pelerină!

— Nu! Slavă Domnului, lipsa lui Lupescu nu era din vina lui. Ar fi fost din partea lui Lupescu un sacrificiu prea mare... și așa, Lupescu fusese destul de șic. El, din proprie inițiativă, întrebase pe Costel cu vre-o trei zile înainte de serată: — Ai smoking? — Nu! N-avea!.... încă.... Nu se gândise de fel că... Evident! Lupescu vrea adică să spună, că e... distrat...

— Nu voiu putea merge! — suspinase Costel.

— Asta, vezi e imposibil!... Îți împrumut smokingul meu No. II. Suntem de aceeași talie.

...Erau de aceeași talie...

Costel cercase să-i mulțumească dar lui Lupescu când îți făcea un serviciu, nu-i puteai mulțumi, îți impunea tăcere cu un singur gest, cu o singură silabă de refuz. Un gentilom în felul lui.

— De ce însă nu venise la serată? Avea smokingul No. I... La ce se gândea.... Afacerea cu Lucica... Cum era să vie! Așa e! Ce zăpăcit era... distrat... Smokingul îi sosise acasă cu un comisionar, într-o cutie anume, de carton, însoțit de cămașa albă călcată extra, cu butoni, cu tot dichisul. — Purta cămașa lui Lupescul Ce intimi erau! Ce păcat că nu putea spune Ninei, care plină de atenție venea mereu lângă el. El nu era închipuit... Știa că stă de preferință lângă el din cauză că era necăjită cu... afacerile... Cu toată coafura lăcuită și toaleta superbă era trasă la față, cu ochii cercăniți, necăjită de maimuța de fată mică. Totdeauna când avea un necaz, Ninon era drăguță cu el, ceeace arăta că tot el era prietenul ei adevărat. Totuși era foarte frumoasă în seara asta... numai chestia cu Lucica nu-i putea ei trece...

Lucica, inocentă ca și cum nu era ea aceea, oferea musafirilor glasele într-un paner mic de argint. Se oprise grațios în fața lui. El n-ar fi vrut să ia; oricât tot te atingi pe mâini, pe haină... Luase una și mulțumise înclinându-se. Cu rochia de muselină roz, frumușică drăcoaică mică! Se făcuse serios și se uitase spre Nina, care sta înghețată, ca și cum nu vedea, nu auzea... Supărată tare! Nu pe el!... El... de politeță fusese amabil cu fata mică.

Ninon în seara asta nu vrea să danseze. Cu atât mai bine! Nici el n-avea gust. Dansul nu-i plăcea în fond. Era obligat din pricină că nu puteai să nu te ții de modă. Numai că acolo în birou unde se dânsa, se refugiase fetele și băeții și în.seara asta ar fi preferat să stea cu ăi de la conservator decât printre musafirii ceilalți, străini, plictisitori. Nu vorbea cu ei, dar dacă ar fi venit prilej de vorbă, ce să le spuie?

Era bine că Ninon sta aproape permanent lângă el și îl scăpa de conversația cu acei necunoscuți. Băuse cu sete un pahar de șampanie; pe când Ninon se îndepărtase cu îndatoriri de gazdă, se și strecurase la ușa camerei de dans și privea; îl distra. Din treacăt câte o pereche surâdea spre el prietenos.

— Se merge la bufet! — anunțase la un moment Ninon, adresându-se către toți și laolaltă cu musafirii trecuse în sufragerie.

Acolo, pereții la jumătate erau căptușiți cu stejar; pe masa lungă acoperită cu o pânză de olandă brodată, erau de toate și reci — ca la gară. El luase o tartină cu icre negre, oferită de Ninon.

Ana și Lucica se ocupau de invitați; Ninon, după ce dase tonul, râdea din când în când spre unul sau altul și acelaș râs silit îl întorcea și spre el. Costel ar fi vrut să-i spună ceva, dar ce?... Mai luase o tartină, erau icre moi... II nedumirea în seara aceea ceva străin în înfățișarea Ninei, ori de câte ori vroia să-i vorbească, căci avea el ce să-i spună. S-o întrebe mai întâi cine e unul sau altul din oaspeți și aite multe... dar Ninon îi părea străină. Știa acum de ce: din pricina toaletei de bal și a coafurii. Ea care avea de obicei Bubi Kopf, în seara asta era ondulată cu o franjă de păr ca o virgulă groasă pe frunte și alte două virgule mai mici la urechi... Și râsul ei din seara asta îi oprea lui vorba pe buze, parcă nu era al ei: râdea numai cu dinții, fără hohote, — asta era schimbarea mare, — râdea mut și buzele cărnoase luceau ca două dungi arcuite de vopsea carmină, într-o schemă care lăsa să se vadă dinții albi, frumoși, strânși cei de sus pe cei de jos și pe cel din față, de sus la dreapta era un punct roșu dela vopseaua de buze. De câte ori Ninon întorcea spre el gura întredeschisă de acel râs fără sunet, Costel ar fi vrut să-i spună de acel punct, dar se abținea; ar fi vrut chiar să-l șteargă și punea mâna pe batista de olandă cu inițială, din poșeta smokingului; era obsedat de punctul acela care-l jena, dar nu se hotăra să-i spună Ninei... Nu se putea decide a-i vorbi de acel mic defect al eleganței ei și nici de altceva nu-i vorbea.

Totuși din când în când spunea: — E și Marichon! — o fată negricioasă, premiul al doilea în anul al treilea la Canto.

Nina ceruse un pahar de vin: — Destulă șampanie! Vin roșu din sticlele de la beciu! — poruncise feciorului, care, după etichetă umpluse două pahare, unul pentru Costel. Ninon ciocnise cu un surâs. Surâsul! Se vedea punctul roșu... poate se va spăla acum cu vinul... tot roșu... Hă! Ha! Costel nu râsese cu zgomot. Dase paharul pe gât ca să nu stea cu el în mână. Luase și un pateu rece — lui îi plăceau calde. Rece, dar excelent.... de la Capșa, firește. — Bufetul e de la Capșa! — îi spusese Ninon la început... Cam speriată!... Dar, că... de la Capșa.. de la Capșa era, nici nu se se putea altfel în casa Dragu. Îi spunea în gând „Domnul Dragu“ în seara asta, fiindcă era invitatul lui la o serată... la o serată de gală...

Domnul Dragu se retrăsese într-o odăiță și juca cărți cu niște „măriri” — spusese Ninon despre parteneri.

Lucica venise iar spre ei, — frumușică de tot cu rochia de muselină roz; era generos unchiul. Oferise lui Costel o înghețată de ciocolată: — „de care-ți place!” — Îi plăcea lui de ciocolată? Un drăcușor gingaș când vrea, frișca de Lucica!

Ninon sta tot ca de marmoră ca și cum nu vedea pe fata mică. Bine înțeles nici că se putea să-i ierte așa de ușor Lucicăi, n-ar fi fost moral.

Înghețata de ciocolată era bine venită. El avea chiar poftă de o înghețată și nu-și da seama... Vezi că începuse a simți un punct la rădăcina nasului și furnici pe subt frunte... Era semnalul d-întâi al migrenei, așa începea... Pe urmă abia, se lămurea dacă era o migrenă mică sau una măre. În seara asta trebuia neapărat să fie mică. Mamă-sa la Brăila — n-o văzuse de un an și acum cu chestiile, n-avea s-o vadă curând — mamă-sa îi trecea pe frunte atunci la început de migrenă, o boabă de camfor. Ea avea tot felul de rețete miraculoase...

Înghețata ținea acuma locul comforului pentrucă simțea rece- până-n creeri. Napolitană! Lumea se depărtase de la bufet dar rămăsese încă destui în sufragerie, formând grupuri. Întors cu fața spre ei, Costel sta bine, cu șalele proptite de masa bufetului, deși un nasture al smokingului i se înfigea.

Ninon îl întrebase dacă vrea să mai circule! Nu! Circulase destul. Ea plecase iar de lângă el. — De ce? Unde se ducea? Noroc că nu era acolo verișoara Leontina care-i era antipatică cu șoptelile ei. Nu era nici Lupescu... Îi părea rău că nu era Lupescu. El nu era gelos, firește că nu era...

— Un ceai cu rom mult, mi-ați putea da? — către fecior. Ceaiul cu rom mult era rețeta pentru migrenă a gazdei lui, „Madam Florescu”... Căpătase un ceai cu rom. Ninon îl găsise cu paharul pe sfârșite și vroise să facă parcă un reproș, — lui sau feciorului, — dar nu-l făcuse, se perinda lume în jurul lor. Poate că n-ar fi trebuit să ceară ceai.

Pe Costel tractul încolo și încoace al acelora îl amețea, căci îi venea din față, invers, deaceea chiar, ca pe un scăunel de trăsură, Costel își simțea beregata strânsă și în stomac simțea un punct în dreptul nasturelui de sus al jiletcei. Mișcase nările, tocmai când Ninon, își lărgea râsul spre el.

— Un coniac pentru domnul!... adică două!

Costel îi vorbise Ninei pentru a-i arăta că se simte foarte bine, ii spusese: — Lupescu n-a venit! — și buzele Ninei luaseră acum o formă bine cunoscută lui. Costel ar fi putut spune cuvântul pe care ea nu-l pronunțase: — Cretin! Nu, măgarule... ca alte dăți. Nu! Cretin — ca de zile mari. Dar Ninon nu pronunțase cuvântul. Gustase din păhăruțul cu coniac, se repezise spre o doamnă cu părul alb, vorbind animat și arătând spre masa de joc: — Tot ceva despre chestii!...

Rămăsese aproape singur, feciorii acum treceau pe lângă el purtând pe tăvi pahare cu un conținut ce nu-i era cunoscut. Când Ninon, fidelă, revenise, ascunzând surâsul subt mână, pentru un mic căscat, —se ștersese oare punctul roșu? — Costel curios, o întrebase: ce servește? — Bolé — și cu dinții strânși, de pe cari punctul roșu se ștersese, surâsese: — Neam de neamul tău!... O regăsise! Nu-i mai părea străină. O regăsise dar pentru a o pierde de cum se uitase la ea, din cauza coafurii și a rochiei...

— Am înțepenit aici... Să ne mai mișcăm! — zisese Nina nervos.

— Mă cam doare capul, mărturisise Costel, într-un elan de confidență, pe care pe loc îl regretase.

Ninon însă se uita acum la el cu un fel de interes, cași cum făcea o descoperire simpatică și tot simpatic îi spusese: — Bietul de el!... Mai ia o înghețată... cu rom! — propusese.

— înghețată cu rom!?

— Da! Să vezi ce bine-ți face!

Era drăguță cu el și i-ar fi plăcut, e drept, să simtă ghiață pe limbă, dar fără rom... ideia romului acum îl înfiora pe nări... și rom cu înghețată!

O pendulă în fundul sufrageriei sunase: Trei!

— Ar putea începe să se retragă, nenea trebue să fie obosit.

Acel „Nenea” nu răsculase pe Costel ca alteori. N-avea puteri de revoltă disponibile; nenea era gazda acelei frumoase serate.

Lumea chiar și începuse a pleca, îi căuta spre a-și lua bună seara de la ei. Fusese atunci un defileu prin fața lor, cu strângeri de mână, complimentări, tot felul de ingăimări pe cari vrând nevrând el le împărțea cu Ninon. Când se scursese aproape toți, era cam trei și jumătate și capul îi era dogit deși își strângea din răsputeri creerii ca să nu-și dea cumva drumul migrenă cea mare. Miloasă, Ninon îl sfătuise să plece, numai că își dase în petec: — Vezi umblă drept!... Mai bine pleacă fără de alte ploconeli pe la pocker... Șterge-o englezește!

Asta chiar îi convenea! În stradă aerul fusese ca o compresă. Ar mai fi putut rămâne. Cei de la Convator nu plecase... Și de ce să se retragă el nesimțit! Tot tainică și ciudată casa Dragu, chiar atunci când da o serată!

— Câțiva au rămas până la ziuă. Puteai să mai fi stat! povestise Ninon a doua zi.

În fond el prefera vizitele intime; cu lume multă nu se poate petrece... Biata Ana aproape că nu se văzuse cu gospodăria. Pe de altă parte însă, a se fi arătat în lume cu Ninon și cu familia ei, convenea lui Costel, înceta de a fi cel care intră numai pe ușa mică de la subsol.

Urmase câteva zile de monotonie, apoi brusc drama. Ofensa primită într-o dimineață la birou. Acel: — Uite și logodnicul! batjocoritor spus de Bonciu și primit cu surâs disprețuitor de ceilalți.

El tăcuse... mai bine să tacă... Dar a doua zi, cele de necrezut auzite de după ușă... Ușa întredeschisă, el cu mâna pe clanță... cei dinăuntru nu-l vedeau... Lucruri de cari dacă nu ești așa de bine cumpăni cum era Costel, să poți înebuni... O poveste... Ceva ca din foiletoane... O intrigă așa de bine ticluită încât stai la îndoială dacă nu era chiar adevărul.... Și adevăr nu putea fi o astfel de grozăvie...

Bonciu, tot Bonciu contabil ca și el, băiatu lui Bonciu, marele industriaș, acționar la banca lor și la altele și președinte la Sfatul Negustoresc, spunea celorlalți, cu ură și dispreț... că el, Costel... nu putea fi decât un excroc și un pește... căci în așa grad imbecil nu putea fi!... Bătrânul Dragu, pretinsul tutore, dealtfel unchiu bun de frate, trăia cu ’cele două nepoate... Cu Ninon în principal. Era clauza tutelei... Dealtfel fetele erau de cele pe cari le poți găsi când vrei, la anume case primitoare...

— Leontina! — îi străfulgerase lui Costel prin minte.

...Ninon mai avea și un amant de inimă... Coștel așteptase cu palpit numele, iar când îl auzise se sufocase: — Era cu neputință! — Lupescul...

Toate lucrurile astea erau știute — spunea Bonciu.... Dar atâta timp cât se petreceau după perdele! Acum însă scandalul isbucnise... A treia soră își cerea rândul... Nina făcuse fetei scandal pentru Lupescu... Unchiul scandal Ninei, tot pentru Lupescu... Apoi culmea. Nina făcuse scandal la poliție denunțând pe Dragu pentru atentat la minoră... Ce-o fi zis Moșu... Când a văzut că a mică și cu Lupescu... Să-și ia dijmă... Nina își retrăsese apoi plângerea, ca făcută într-un moment de surescitare și totul fusese încoronat de o logodnă. Aci glasul lui Bonciu lua accente de jubilare, invita auditoriul să guste mai bine povestirea.

...O logodnă cu lăutari, în care rolul cel mai rușinos il avusese Costel Petrescu...Pentru hainele noui cu care-și înfrunta colegii! — Căci altfel nu se putea explica... Să slujească de caraghios acelor nemernici.

— El! Costel!... De el era vorba! Aiurit, ca și cum o cărămidă îi turtise creștetul, Costel asculta basmul sinistru, fără puterea de a se revolta.

Ce avea de făcut! Să între, să protesteze, să tăgăduiască! Deocamdată se simțea rău, picioarele se muiară așa fel din glezne încât se temea să nu cadă. Îi venise în ajutor ultimile cuvinte: — Și când te gândești că fără de ascandalul de la poliție, acel Dragu cuteza să candideze la președinție contra lui Bonciu, tatăl meu, omul cinstei!... Afacerea dela Comisariat o făcură ei mușama, dar de la președinția Sfatului, Dragu s-a ras pentru totdeauna: Nina să trăiască!

Așa dar ceeace făcea pe Bonciu să spună astfel de grozăvii era concurența politică, rivalitatea dintre Dragu și tătăl lui. Suflarea îi revenise lui Costel și i se întărise puțin elasticele picioarele. Se deslipise de ușă și după un moment de ezitare: — Va intra sau nu? — Nu, nu va intra, nu putea suporta să-i vadă în față. Plecase spre casă...

Costel n-avea temperament dramatic; întors în odăița lui se spălase pe ochi, se pieptănase, își potrivise cărarea, îndreptase gulerul și cravata și ceruse gazdei un ceai cu rom pentrucă încă simțea un tremur în picioare. Ce fusese mai greu trecuse; rămânea să vadă ce are de făcut de aci înainte. Cerca să cerceteze cu liniște și cumpătare întâmplările: — La birou chestia era destul de gravă. Duel cu Bonciu? — Respinsese ideia duelului ca absurdă... Să-și dea demisia de la bancă? Era cu neputință... Nu găsea soluție.. Deocamdată se întâmplase bine Sâmbătă cu Duminică; abia Luni va lua o hotărîre... Până atunci va afla poate și adevărul, va întreba pe Ninon, o va sili să vorbească și calomnia va eși la lumină.

...E drept că el întotdeauna găsise casa Dragu ciudată... Lui nu-i plăcuse niciodată mutra unchiului — era cunoscător la oameni. Unchiul îi păruse suspect de când îl văzuse lipind buzele umede pe fruntea Ninei... Dar Leontina?... N-avea el antipatie pentru Leontina? ...Nu observase el unele lucruri cari se potriveau cu spusele lui Bonciu?... Lupescu? Prima dată, el crezuse despre Lupescu și Nina. Dar pe urmă?... Să fi fost Lupescu așa de prefăcut!... Cât despre Nina: — Cine o luase peste picior la prima întâlnire? Nu oare el Costel! O crezuse cocotă!... Chiar povestea cu Lucica și cu moșu... Fata mică era dracu gol și zilnic se citeau prin ziare astfel de lucruri. Cam ce avea să spună domnișoara Ninon? Cum avea să nimicească atâtea dovezi...

Ana! Bonciu spusese că și Ana! Vezi, asta nu! Asta dărâma totul dintr-odată! Asta era minciună pe deantregul! La ce mișelii nu duce lupta electorală! Ce mijloace nu întrebuințează!... Auzi Ana și bătrânul Dragu! Ea care toată ziua cosea, cârpea!... Cine își putea închipui pe Ana în case de felul cum era casa Leontinei?... Putea jura că Ana era fată cinstită!... Când Costel se gândea uneori să vorbească acasă, la Brăila, de familia Dragu, plănuia să pună înainte pe Ana; pe lângă Ana se puteau mai lesne strecura și ceilalți pentrucă Costel își da seama că familia Dragu, așa bogată și însemnată cum era, nu putea totuși avea nume bun la dascălul Petre.... Când venea pe tapet chestia căsătoriei, Costel își zicea că dintre fetele Dragu, deși era singura care se potrivea cu viața casnică, Ana era singura care va rămâne nemăritată... El n-ar fi luat-o, lui îi plăcea Ninon, care din păcate plăcea la mai mulți. Dacă era vorba și de Ana, apoi tot ce spusese Bonciu era minciună.... Nu cutezase oare să spună și despre el că... Mișelii! Mișelii!

...Numai în seara balului, a logodnei — cum ziceau la birou — florile, bomboanele, traversarea salonului la braț și invitații cari le strângeau mâna. Asta da ,era suspect dacă te gândeai... dar el nu fusese pește, nu!... Dar imbecil?... poate că imbecil fusese, de trei ori imbecil... Oricare în locul lui însă n-ar fi putut altfel!...

...Până la urmă totul era spre bine, dacă socoteai. Altfel n-ar fi aflat și ar fi rămas mai departe înșelat în buna lui credință... Acum știa cu cine are de-aface. Dealtfel nu-i lipsise prevederea. Niciodată nu vrusese să audă de însurătoare. Toate până aici!

Fără de prevederea lui, și dacă în adevăr Ninon avea nevoie de un paravan, era de mult căptușit. I se deschisese capul la timp. Cine mă rog îl putea învinui că a profitat de tovărășia unei fete frumoase. Putea frecventa pe cine îi place. Ca bărbat avea toată libertatea! Putea merge chiar și la Leontina. Nu-l poftea mereu Leontina? Ninon se opunea acelor invitații. Cred bine că nu-i convenea; dacă ar fi întâlnit-o el acolo pe domnișoara Ninon, așa e că nu i-ar mai fi dat palme... Auzi, palme!... lui?

...Să nu fie însă nedrept. Dacă Ninon se opunea să viziteze pe Leontina era din gelozie. Era ea cum era, dar pe el îl iubea... Parcă netoții de la birou știau cum stau lucrurile! Habar n-aveau că în definitiv Ninon era cea care ținea la el și că asta schimba toată fața lucrurilor! Nu. De inimă, nu era Lupescu, tot el era. Cu toată dorința de a afla adevărul, dorință împuținată de teamă, nu se dusese la Dragu, să nu i se urce sângele la cap. Nu mai lipsea decât să se îmbolnăvească: cheltuială cu doctor, cu doctorii! Nu crezuse în ajun că îi vine rău!... Atât îi mai trebuia, dator cum era lui Dighiu cu două mii.

Ce minciună va mai fi fost și aceea cu medalionul? Iar i se încălzeau urechile. Nu cumva, pe când el își prefăcea vestonul, plătise cu banii luați împrumut croitorul lui Lupescu?... Unu de inimă! — zisese Bonciu. Asta, vezi, Costel n-ar fi iertat-o.

Trebue să fi fost tot vre-un cont la modistă sau poate chiar pierduse medalionul. Cine mai putea alege minciunile de adevăr! Dar nu vrea să-și turbure sângele; se observa în oglindă. El de felul lui avea pielița frumoasă, un ten pe care-l admira toată lumea la un bărbat: tenul și părul!... Nici ochii nu erau urîți! Cam blegi dar mari și verzi!... Dar mai ales tenul! Nu mânca piperat niciodată... Lui îi sta rău când se trăgea ia față, tenul se întuneca și nu mai reeșea nici o cravată în evidență.

Luni dimineață se gândise ce e de făcut Nu vrea să meargă la birou înainte de a ști. Ceruse o permisie de trei zile, prima de când avea serviciu. Așa dar Mercuri se va duce să aștepte pe Ninon la Conservator și va afla adevărul — adică ce va vrea ea să-i spuie! Egal!... Scuze! Îi trebuiau scuze! Să fie nevoită să se umilească! Să moară de rușine față de el!... Destul îl sucise și îl răsucise cum îi plăcuse! Mercuri la ieșire, se dusese drept spre Nina care îi dase bună ziua și tăcuse. La asta nu se așteptase. E drept că ea nu știa că el e informat, totuși putuse bănui din lipsa lui ceva. De răutate, tăcuse și el. Tot ea spusese cu noduri:

— N-ai mai venit?

Costel simțise o mare satisfacție s-o vadă încurca tă.

— Vreau să știu dacă mai vii sau nu? — cu glas acuma destul de ferm... Ce tupeu avea!.... Dumneaei credea că ar putea să nici nu mai dea pe acolo! Dar nu mergea să i-o spună așa în față!...

— Vă știam ocupați, supărați!

— Da, unchiul cu politica lui... Dar ce-are aface! Suntem deprinși cu intrigile politice.

Așa dar astfel își ticluise povestea. Se potrivea bine și lui îi ușurase situația... n-avea nevoe să pronunțe cuvinte grele... Se putea retrage pe nesimțite.

— Am fost și bolnav! — Dacă era vorba de minciuni, minciuni să fie! Nu-l duruse oare capul și încă îl mai durea?

— Dacă veneai Duminică, găseai sărbătoare: — icre, șampanie! În schimbul necazurilor politice, nenea a câștigat la Bursă, dintr-o lovitură, un milion Ceva mai bun decât Sfatul Negustoresc... Vrea acum să plece în Italia pe șase luni.

Petrecere! Bani! Voiaj!... Auzi scandal! Până la urmă satirul pleca... bună veste!

— Mai întârzie numai până ce o aranja afacerile de familie. Îți spuneam că Lucica e cam ștrengăriță. Nu degeaba o mustram... Copil fără părinți! Când a aflat nenea, a hotărît s-o interneze la pension. Să vedem cum rămânem noi două.

— La madame Leontina! — fu cât pe-aci să zică Costel, dar era prea bine crescut. Așa dar Ninon își spusese tot basmul! Dar ce stingherită era! Unde îi era obrăznicia? Unde epitetele! Unde capriciile!... Costel se simțea de două palme în sus, superior, virtuos, nobil, milostiv... Până la urmă, era de plâns săraca! Amor cu un moș sburlit ca unchiul! Poate că dintr-un scrupul, nu primea desmierdări de la Costel.’ Bine făcea. El nu se da nici pe satirul țepos, nici pe... nici chiar pe Lupescu.

— Atunci eu te las, am puțină treabă... Când vrei poți să vii!

Iar treburile secrete!... Auzi... să vie... că e primit! Când vrea? Vezi bine când vrea și primit încă cum... dorit... rugat! Costel era curios să vadă cum se prezintă acum casa Dragu!... Un milion câștig, dintr-o lovitură! Ninon credea că-l sperie! Îi venea acum să râdă — semn bun pentru ten; emoții avusese destule.

Chiar a doua zi se dusese la casa Dragu. Acum să-l întâlnească pe Moșu! Adică mai bine nu... Îi inspira prea mult desgust.

În Popa Tatu liniște, intrase ca Vodă prin lobodă. Coborîse în subsol la odaia fetelor. Dacă era vorba de ce era vorba, apoi nu Ie ținea destul de bine tutorele. El sus și ele acolo jos, toate la un loc în odaia răvășită. Ana e drept gospodărea, dar Nina răscolea cât trei. Numai de casă nu era bună. Cântăreață, da! Când intrase neașteptat, Ninon scria; făcuse: — A!... și strânsese hârtia. Secrete firește, dar ce-i pasă lui!

Cea mică, fără nici o jenă, își aranja cufărul pentru pension. — Ferice de pension! Costel se bucura să n-o mai vadă, îl plictisea surâsul ei de câte ori venea la fete. Ai fi zis că-și bate joc. Copil obraznic!... Hm! Ce copil!

Ana, la sosirea lui, lăsase ochii în jos și trecuse în fund să calce. Anei îi era rușine... Pentru Ninon... Pentru Lucica... Sau...? În cine te mai puteai încrede? Nina se silise să-i ție conversație; luase un ziar de pe masă și citise cota Bursei, explicând trucul cu care se câștigă și se pierde. Uită că el e funcționar de bancă. Biata fată avea două dungi în obraji, cu tot roșul. Nu-i era la îndemână!... Victimă,într-un fel, dacă te gândești. Victima mizeriei! O văduvă săracă cu trei fete pe cap, ținută de un ticălos de cumnat bogat!... Banii, ochiul dracului!... În primul rând mama lor era de vină; când văzuse condițiile, trebuia să fi plecat... ori poate că și ea!... Unde poate să ajungă cineva cu mintea din pricina mizeriilor omenești!... Ana nu! Ana nu credea!... Unchiul nici nu se putuse uita la ea. Ninon era frumoasă... dumneaei era cucoana mare! Cu palton de blană, cu medalion și inel! Ce silă îi era de ea!

Ca și cum îi ghicea gândurile, Ninon propusese să iasă în oraș, — slavă Domnului că nu pe calea Victoriei, n-avea poftă să se compromită. S-o conducă până la o Percepție, unde avea niște chitanțe de controlat și Ana nu se putea descurca. Se descurca mai bine dumneaei cu ochiadele! Fie și la Percepție... Bine că nu la Leontina! Din ciocnirea asta de gânduri urîcioase, pe Costel îl durea iar capul.

La birou Costel nu ajunsese nici după trei zile. Bolnav... bolnav pe o săptămână cu certificat medical în regulă, deci leafa întreagă... Vezi că pentru birou Costel acum vroia ceva... ceva mare... O lovitură în schimbul celei pe care o primise... Ceva explozibil... dinamită! — și nu găsise încă.

Două zile nu se dusese pe la fete; nu mai simțea plăcere. A treia zi pornise în silă, dar spre nenorocul lui, la ușă dase piept în piept cu Moșu.

— Iar dumneata! — îi spusese boerul, mai țepos ca totdeauna.

Auzi! În loc să între în pământ!... Obrăznicie ca de om care câștigă milioane la Bursă, ca de om care pleacă pe șase luni în Italia... Ca de om care trăește cu trei nepoate!... La ocnă stau numai borfașii! Tâlharii mari, criminalii, satirii, vampirii, umblă nesupărați! Costel se năbușea de indignare. El, până acum respectuos cu legea și cu ierarhiile. N-avusese însă timp să zică aceluia nici un cuvânt. Spusese în schimb dela ușă fetelor, cu ton apăsat:

— Am întâlnit pe domnul Dragu!

— Ei! Ți-a spus ceva? — întrebase cu grijă Ninon.

— Da!... O mojicie... că: — Iar eu!

— Atât!

Inconștientă! Dar ce puteai aștepta de la ea?

— Atunci e mai bine să nu mai vii... Ne vedem în oraș! — Ca și cum el venea și pleca, după pofta satirului și la ordinele dumneaei!... E drept că biata Ninon încerca să le potrivească cum putea mai bine. Să-l vadă cel puțin în oraș!

— Nu purta de grijă. Viu aici și n-are să se întâmple nimic! spusese, punând mâna pe umărul Ninei, care nu se smucise ca de obiceiu.

Venise mereu, așa cum spusese, dar cu un cârcel în inimă, de câte ori intra, fiindcă el nu putea îndura mojicii și era decis să răspundă lui Dragu cu energie. Prefera deci să nu-l întâlnească. Ninon era iar cu toane proaste, abia vorbea și Ana se silea săraca, să fie ea voioasă și să găsească subiect. Nu era inteligentă ca Ninon; e drept că Ninon avea spirit numai atunci când era în lume multă... și pe calea Victoriei... Își amintea iar de cunoștința lor... Ce bine judecase el de la prima vedere și ce bine o întoarsese până la urmă... Un an de atunci și scăpase teafăr. Acum după cele petrecute nu mai era nici un pericol. Venea, fiindcă așa îi plăcea, pleca când vrea el!

Într-o zi ii lunecase bastonul pe scară. La sgomot se deschisese ușa biroului și domnul Dragu, mânios, se arătase în prag.

— Ce cauți domnule! — spusese ca și când nu l-ar fi cunoscut. Lui Costel i se puse o pânză pe ochi.

— Sunt logodnicul domnișoarei Nina Dragu și o caut pe dumneaei.

— Bine! — zisese scurt cotoiul și închisese ușa. Era în ahlat de casă și papuci... Așa dar nu plecase în Italia... Costel îi spusese așa, ce-i venise la gură, cuvintele n-aveau nici o importanță, destul că-i tăiase moșului piuitul!... Nu se prezentase altădată Nina la birou drept logodnica lui și lucrul n-avusese nici o importanță? Auzi! Ce caută!... Ce bădăran!

La birou Costel se dusese abia Luni fără să dea nici o lovitură, nimeni nu-i spusese nici o vorbă. El însă tot nu renunțase să-și ia revanșa. E drept că ei îl vorbise de rău în spate! Din moment ce în prezența lui erau cuviincioși! Totuși odată și odată le va da el o lecție... știi, subțire... de pildă să fi luat el de nevastă pe Nina!... Cum ar fi venit asta! În ciuda a tot ce se vorbea, Ninon era o partidă bună... dar să întâlnească mereu pe Moșu... Nu asta n-ar fi putut. Îi era silă de Dragu și frică la drept vorbind; frica omului cinstit de o canalie... O viață întreagă să fi fost nevoit să vadă pe sbârlitul... Ar fi locuit vezi bine aiurea nu subt acelaș acoperiș... Aiurea cu cei trei mii ai lui de leafă... și cu zestrea. Costel n-ar fi primit zestre, dar satirul era dator să le dea fetelor ceva... Să stea în subsol cu toții deavalma? Ana fie! Ana era de folos la gospodărie, dar cea mică era nesuferită... Nesuferită adică nu era, era drăguță ca Ninon, ba poate încă mai frumușică și nu era mojică... Obraznică ce-i drept era!... dar cu puțină severitate... Dealtfel pleca la pension... Mesele tot separat... Nu i-ar fi trebuit lui icre negre de la Sfatul Negustoresc... O ideie fugitivă, căci nici vorbă nu era de căsătorie. Ce ar fi zis dascălul Petre și chiar mamă-sa... O ideie fugitivă, dar cu care la birou putea da lovitura... Chiar a doua zi... să între izbind de perete ușa capitonată... cu o cutie de țigări prima — tocmai îi dăruise Ninojp una. O atenție! — zisese. EI se mirase, dar îi păruse drăguț din parte-i... Să între cu ifos și de la ușă:

— Domnilor, vă anunț căsătoria mea cu domnișoara Nina Dragu... un milion zestre! — De ce nu... Toți paf! Paf Bonciu... gura astupată și milionul nod în gât... Nimeni n-ar mai fi suflat... Ce să mai sufle! Verzi toți de invidie... Strașnică glumă!

Se întunecase, își amintise scena de atunci de la birou. Nu va face nici o glumă, nu le va spune nimic... Dacă cel puțin ei l-ar fi lăsat mereu în pace.... dar nu puteai conta! Era numai un armistițiu și Costel, atât la birou cât și la casa Dragu, se simțea acum pe un teren ostil. Împrejurările din urmă îl demoralizase; își mai venise în fire, simțea totuși o iritare care stăruia: — Sunt nervos.

Vinerea ceea înainte de Conservator, Costel se îndruma spre sala de conferințe de la Casa Școalelor. Totul îl plictisea: igrasia, moina, murdăria trotoare-lor... Un camion, care în trecere îi stropise puțin pardesiul, îi adusese pe buze cuvinte urîte, dar nedeprins își oprise necuviința la mijloc. Ar fi avut însă poftă să spună vorbe rele, murdare oricui, chiar și simplilor trecători. La birou, în ziua aceea după concediu, venise cel dintâiu — așa că dacă chiar ar fi vrut, nu putuse da lovitura. Fiecare își vedea de lucru. Pândise: — nici o ironie n-ar fi suferit. E drept că de un timp era arțăgos, deaceea prefera liniștea. Ar fi dorit însă o revanșă, ceva care .să-i reducă pentru totdeauna la respect. Nu putea uita scena din dimineața aceea; și-o reamintea în amănunt: capete plecate, guri strânse, priviri pe subt ochi, rea voință fățișă. Chiar și tâmpitul de bătrân, Dighiu, pusese nasu în registre ca să nu se uite la el. Costel la început se întrebase cu grijă dacă nu fusese cumva concediat.

De teamă nu întrebase și chinul se prelungise un ceas întreg. Însfârșit Bonciu, feciorul de bani gata, funcționarul model, ridicase capul de pe coloanele de cifre și cu o impertinență fără margini, asvârlise: — Uite și logodnicul!... Iar! Ceilalți răspunseră cu un mârâit prevestitor de rele. Costel se ridicase de pe loc și ieșise. Simțea că-l apucă migrenă.

Ce era de făcut? Cum se va termina conflictul și când va înceta persecuția colegilor?... Logodnicul!... Fie! I se schimbase însă caracterul. Orice trecător i se părea un dușman. De când cu ofensa era încă mai nervos. Cu acelaș „tic” își săltă gulerul macferlanului și smuci cordonul. Ajunsese la Casa Școalelor. — Ce scară ca de pod trebuia să urce! Auzi local public, sală de conferințe! Odăiașul se ținea după el în nădejdea unui bacșiș^p^ntru ca să-i perie haina. În loc de bacșiș ii făcuse observație că iese iarăși fum. O ticăloasă de sobă de fier: dintr-o parte te dogorea și din alta te fluiera vântul la picioare! Îl înjunghia genunchiul! El, așa de sănătos!

Se uitase pieziș la colonelul de artilerie nelipsit și pufnise când apăru: — mic, negricios, rău îmbrăcat, conferențiarul. Doamna în gri era și ea acolo; o privise fără idolatrie. Trebuise necazuri mari penh-u a despuia firea lui Costel de poezie.

— Ce avea azi doamna în gri? Urîțieă! — O examinase necruțător, gura se trăgea ușor în jos ca dintr-un plâns nestăpânit; profilul era curmat ca și cum i se supsese fața... Bolnavă?... .la lună? — un mic râs idiot al lui Costel în gât. Poate că necăjită? Ideia nu-l înduioșase, dimpotrivă o bucurie rea: — Așa dar marchiza o pățise! O prinsese poate bărbătul! O bătuse!... Idei vulgare pe cari nu le-ar fi avut altădată despre nimeni, necum despre nobila lui idolă. Om umilit care vrea să umilească, om vărît în mocirlă care vrea să stropească.

— O înșelase amantul! — Jubila. Privirile reci și tăcerile demne ale necunoscutei erau răsbunate. O mai pândise Costel și altă dată. Ce putea căuta cu regularitate la conferințe? O întâlnire? Totuși nu întorcea capul spre ușă, nu vorbea cu nimeni și nimeni n-o aștepta în stradă... Un amant tot trebue să fi avut! Altă dată închipuirea asta făcea pe Costel gelos, azi însă avea gust să batjocorească:... frumoasa avea un amant care o înșela! Se bucura rânjind și cu unghia lungă de la degetul mic, sgâria lemnul băncii, ceeace păruse a plictisi pe doamna în gri. Pe furiș căutase pe fața ei urmele mâhnirii și le speculase în minte cu răutate: — Bine! Foarte bine ii părea că sufere! Ea trebue să fi fost de vină. Toate la un fel! Cum expresia patetică a feții desmințea astfel de presupunere Costel revenise: Ea era cea ofensată. Ofensată! Foarte bine!.. Bravo aceluia!... Toți bărbații să facă așa ca el! Eleganța, distincția doamnei cenușii îl supărau prin contrastul cu vulgaritatea Ninei. — E distinsă dumneaei! Măi! — II supăra azi că marchiza nu-i primea curtea, el care la birou — și poate în tot orașul — trecea drept logodnicul Ninei, vestita Ninon. Și nici măcar nu era logodnicul ei eu adevărat

— Așa dar cu toată noblețea dumneaei, bărbatul... ori amantul, o înșelase! Cu o slujnică! Ipoteza il încânta și un șuer mic destinat acelui adulter, turburase audiția. Conferențiarul se înecase la vorbă, crezându-se fluerat. De teamă să nu fie boicotat, Costel își mușcase buza și ciugulise mustața tunsă scurt, un port care-l deosibea și de cei rași la modă și de seniorii cu mustăți mătăsoase din poveștile Louis XV.

Conferința își urmă cursul; Costel se sili să asculte. Acum sala se încălzise și genunchiul nu-l mai supăra, dimpotrivă un șerpuit fierbinte îi trecea prielnic prin fluerul oaselor.

La ieșire, Costel coborîse scara în spatele doamnei în gri, treaptă cu treaptă, cu atitudini de urmăritor. Era tot sceptic și se simțea agresiv. O urmărise și pe stradă. Așa avea el gust. Ce e dacă o să întârzie de la Conservator!.... Dealtfel era încă devreme! După ce dovedise cu mulțumire că a neliniștit pe necunoscută cu pasul ticluit pe al ei, se bucurase să o sperie adresându-i cuvântul.

— îmi dați voe doamnă să vă însoțesc. E întuneric și desigur vă e urît. — Își strunise un glas încrezut pe care și-l asculta cu plăcere: — Și ea ca toate. Toate la un fel!

Doamna, după prima tresărire, se oprise o secundă în loc. Îl privise, îl recunoscuse. Surprinsă în meditarea ei tristă, neputând crede în atâta cutezanță, nu-și găsea atitudinea. Pornise fără nici un cuvânt, doi, trei metri, mersese alături cu Costel, care descumpănit rămânea cu un pas în urmă, trecea cu unul înainte, sau potrivea să fie în rând cu ea.

— De ce sunteți așa tristă? cercase Costel fals și tremurat. O roșeață violentă acoperise profilul palid. Doamna se oprise iar o secundă, apoi cu un gest de concediere traversase, cotind pe prima stradă.

Costel rămăsese cu gura întredeschisă pentru cuvinte ce nu-și mai găseau drumul. — Toate la un fel! cercă să-și zică fără convingere... Auzi! Să traverseze! Să-l planteze!... Fără un cuvânt! Nu-i zisese măgarule! Nu... Își amintise pe Nina. Impresiile lui se întoarseră, luară alt drum. Așa dar chiar față de impertinența lui, doamna în gri păstrase o cuviință: — Marfă nobilă. Costel băete, ai gustul fin! Totuși n-o mai socotea inviolabilă de când era tristă. Avea un amant care o înșelase!! Ideia lui fixă. Se simțea cutezător! Așa dar, asalt la Regină! — Își viola divinitatea... Dacă ar fi știut Nina ce infidelități îi făcea el la conferințe!

Deocamdată umbla de colo colo, pe trotoarul din fața Conservatorului... Era plicticoasă așteptarea asta în burniță... Dar lui îi era acum cald. Deosebia în poarta Conservatorului un grup svăpăiat: Pălăria roșie a Ninei, fete, băeți și mai înalt ca toți un bariton prea făimat: corp de cal, cap de femee! cum zicea Lupescu. Cântase întâi ca tenor, apoi își schimbase vocea! Flecăreau băeții la bodegă. —Altfel, primit în lumea bună și plin de fumuri. De la un timp Nina sta mereu cu el de vorbă în vederea examenului. Ce țipi și ăștia de la Conservator! Costel se trăsese după un zid ca să nu fie văzut. Avea să aștepte până când va binevoi domnișoara să sfârșească flirtul cu baritonul. Pe când el, Costel, care o aștepta pe Nina și avea să mai aștepte, își mărturisi că era prins în plasa întâmplărilor din casa Dragu și n-avea să scape lesne... La drept vorbind nici nu se prea sbătea să scape. Tot il credeau unii logodit! Logodit fără milion... și cu baritonul pe deasupra și când nu va mai fi baritonul și Conservatorul, va fi altceva... Cel puțin atunci când ar fi însurat, n-ar mai aștepta pe uliță în ploaie. Nina nu era femeie să sufere s-o ia bărbatul legitim de la Conservator, să se țină după ea... O corvoadă mai puțin.

Îi era cald la mâini și la frunte și obrazul era înghețat. Căldura i se urca acum dela ceafă spre urechi, apoi curgea prin șira spinării. — Odată însurat, nimeni n-avea să-și mai permită în fața lui vre-o necuviință! N-ar fi suferit! Cotoiul va pleca în Italia, în China, la dracu... Banii n-avea să-i ia cu el în groapă! Pe doamna Leontina o va vizita el atunci. Era rândul lui!... Ehei!... îngâmfata de Nina se va supune, hu va mai svâcni când va vrea s-o sărute... Ar fi fost prea, prea, ca tocmai un june cu trecere la marchize să se retragă mofluz dela domnișoara Ninon!

Un șipot fierbinte îi curgea prin tot trupul. De cincisprezece zile, de când cu întâmplările, era subt presiune! Afacerile astea necurate: — Satirul, spășita de Ana... Minora... Leontina... baritonul cu trup de cavală și cap de andaluză și capriciile domnișoarei Ninon... totul îi schimbase temperamentul. Se simțea oțerit și mușchii încordați împingeau din el voințe obscure... Nina habar n-avea că el iubește o doamnă din nobleță și că lucrurile sunt înaintate. — Ce o fi avut azi frumoasa în gri. Se înduioșa acum, galant... Dacă o înșelase bărbatul cu slujnica era doar el acolo, Costel, băiat cu obrazul catifelat... Azi scăpase hoțoaica de marchiză nevătămată... dar...

Vârîse adânc în buzunare mâinile cari erau puhave; parcă ar fi avut mănuși de blană ce gâdilă ușor pielea. Îi curgea un pârâu fierbinte de sânge în jos, prin brațe și în pulpe. Macferlanul svâcnise în falduri împins de trupul care îmboldea: — Într-o zi avea să potrivească în așa fel ca să urce scara la conferință abia când ceilalți coborau. Știa că marchiza rămâne la urmă ca să nu fie cu grămada... Era o curbă a scării care făcea colț în zid. Acolo o s-o împiedice... Ea se da jos totdeauna pe partea stângă... avea să se oprească în fața ei drept, cât mai aproape, pe aceeași treaptă... Un minut o s-o ție în loc strânsă... N-o să aibă încotro!... Cum auzise pe băeți! Costel urca ca un apostat scara visului de altădată, cu imaginația mânjită, profanând în colțuri turburi ale ființei idola argintie....

...Prin burhaiu, trecu un șfâchiu înghețat. II luă deodată cu fior, mâinile răciră în buzunar. Îl pătrundea acum igrasia și mușchii se slobozeau. Trupul pluti cârpos subt macferlanul prin care trecea vântul... Mult era să mai aștepte!.. Ce n-ar fi dat să fie acum acasă la Brăila!... De ce n-ar pleca acolo să nu se mai întoarcă. Își căută batista și uscă pleoapele și nările umezite de ceață.

...Acasă! O lună ar fi mers bine acasă, în concediu... Dar mai departe!... Să demisioneze? N-ar fi avut bună primire acasă dacă demisiona!

Urîtă casa lui Dragu, urît biroul... să mai fie și casa părintească tot urîtă! Se isprăvise pentru el cu „acasă”. Aici era soarta lui!... Tresări! Pe trotoarul Conservatorului Nina sta singură. De când? Las’ să mai aștepte și dumneaei odată!... (Te gândești că ființa aceea de pe trotoar cunoștea destinul lui... ea și cu tutorele).

Dinăuntru, dinafară, il scutura un tremur. Era sgribulit, mizer. Șterse mustața tunsă care umezea subt nări, iar mâna umezită de nări vru s-o usuce pe haină. Gestul nemai pomenit îl făcu să tresară. Mizerie!

Vru să se ducă spre Nina. Cu uimire o văzu traversând. Pășea cu precauțiune pe pantofii înalți, prin zloata uliții... Se uita la ea ca la un vapor prea încărcat care se poate îneca sau poate exploda.

Nici o explozie. Cu glas mai oțerit ca șfichiul burniți Nina spunea cuvinte uimitoare de scuză:

— Te-am lăsat să aștepți cam mult!

— Nu! Nu! N-am așteptat!

Partea a doua

Un subsol... tot un subsol! De ce nu o mansardă!... Pe strada Rahovei de rândul ăsta — (aceeași stradă unde era Primăria de Albastru la care se cununase numai civil). Nimeni nu putuse îndupleca pe Costel să se cunune la biserică, nici chiar Ana, care avea trecere pe lângă el. La Primărie Ana plânsese în hohot — nici ea nu știa de ce.

Lucrurile se petrecuse astfel: Timpul din urmă Nina vorbise numai de căsătorie. Cum o să fie! Ce rochie o să-și facă! Cum o să aranjeze apartamentul, dacă unchiul le va ceda toate trei camerele de sus pe culoar!

— Nu! Niciodată Costel nu va sta subt acelaș acoperiș cu satirul.

— Bine! Îi va face și gustul ăsta absurd și costisitor. Vor închiria o garsonieră.

— Garsonieră! Niciodată! — Costel credea că o garsonieră e un loc exclusiv de „rendez-vous”. De șase ani, dela venirea lui la București, nu-și schimbase locuința și nu știa că proprietarii își ofereau acum vechitura de odaie cu săliță, subt numele de garsonieră.

— Dacă faci mofturi, să cauți dumneata casă! se enerva Nina.

— Nu! El era prea ocupat și nu va căuta casă.

Ana se oferea împăciuitor: — Lăsați copii! Caut eu ceva care să se potrivească.

Costel avea atunci o întoarcere: — De ce adică să facă economie Moșului — il chema acum „Moșu“ chiar în fața fetelor. Ele nu protestau; fiindcă era vorba de căsătorie făceau toate concesiile.

Arțagul lui Costel venea însă tocmai din aceea că n-ar fi vrut să se căsătorească deși toate proectele se făceau cu el laolaltă.

— Dragu era dator să le dea locuință, îl obliga cel mai elementar simț moral.

Față de astfel de extravaganțe Nina tăcea, devenise rezonabilă. De fapt unchiul, de două luni de când era în Italia, nu scrisese un cuvânt. Altă dată când lipsea în voiaj le trimitea dacă nu altceva, cel puțin instrucții pentru gospodărie. Era Octombrie și nu se făcuse provizia de lemne. El, care pentru aprovizionarea din timp a lemnelor, calitatea, tăiatul și așezatul lor, avea o adevărată manie.

Ana mai ales, credea că tăcerea unchiului e semn rău. Poate era bolnav!

— Cobe! Totuși Nina se neliniștea: — Te pomenești! Știa că Ana are presimțiri și era superstițioasă? — Dacă murea pe acolo! Fără de testament, ele ar fi moștenit — nu chiar tot, Dragu mai avea o soră cu copii tocmai prin Bucovina... Dar dacă Moșu avea testament? Odată mai demult, în birou, așezată pe genunchii lui, văzuse pe Dragu închizând în sertar un plic mare galben.

— Testamentul meu! — spusese, ciupind-o de obraz. — Las tot Academiei — și o luase de gușă. Glumea sau nu glumea? Trecuse de atunci apă pe Dâmbovița... gustul lui pentru dânsa se învechise... Și acum venise voiajul în Italia! O trăznaie. De ani de zile el nu se mai ducea decât o lună, pe vară la Govora. Cât îl desmierdase Nina s-o ducă odată la Paris, cât plânsese s-o ia și pe ea, cel puțin la Govora! Nu-l putuse convinge. Pretindea că are acolo o mulțime de cunoscuți cu cari se întâlnește și își trece tot timpul.

— Ei și! Îți fac rușine? O nepoată nostimă nu strică nicăeri! — Dar nu-l înduplecase. Se întreba de nu avea cumva vre-o amantă, cu care se ducea acolo. Din grija asta îl giugiulea la plecare, îi scria cu plic închis, până trecea luna de vilegiatură. El trimitea câte o ilustrată și aducea un cadou. Asta era pe atunci pe când o iubea. Acum însă în urmă, totul era schimbat, n-o mai iubea, ba chiar de când cu afacerea Lucicăi, erau ca și certați. Fără de ticăloasa mică, lucrurile ar fi mers încă.

Nu mai spera de mult s-o ia Dragu de nevastă, dar cel puțin să fi rămas mai departe metresa lui. Fusese și ea de vină. Îi spunea Ana să se astâmpere și nu se astâmpărase: — Cu Lupescul Nina simțea încă un junghiu când pronunța numele ticălosului d£ Lupescu. Acum, hodorogul o planta și el! Ninon simțea nevoia să muște și n-avea pe cine (nici cel puțin pe Costel). Dar le va arăta ea la toți.

Deocamdată banii pe cari Dragu îi lăsase Anei de cheltuială, se topise. Nina hotărîse că va cerceta — nu știa cum — dar va cerceta unde se află Dragu. Ana susținea că nu e prudent. — Cum o să știe el că am fost pe la Sfat și am întrebat? Altă grijă parcă n-au acei de acolo decât să ție minte și să-i spună! — Renunțase totuși pentrucă erau unele lucruri asupra cărora ceda Anei din experiență.

Ana pentru prima oară ceruse, în secret de Nina, bani împrumut de la Costel. Știa că Nina nu i-ar mai fi dat înapoi și ea avea de gând să-i dea. Ceruse două mii și Costel dase o mie cinci sute. Pe Nina, Costel poate chiar ar fi refuzat-o, pe Ana însă n-o putea refuza. Mânca aproape tot timpul acum la ele; se gândise că ar trebui poate să contribue; avusese însă de plătit o rată la croitor. Croitorul înainte de orice.

După acel împrumut, — nu se temea pentru banii lui, știa că Ana are ceva la o parte, o sumă dată cu dobândă cuiva, — venea acum zilnic la masă. Dovedise că Nina lipsea des de acasă, ba chiar și dela masă uneori. — Are treburi! lămurise Ana.

Când Nina era acasă se arăta iarăși arțăgoasă. Costel însă își propusese că orice s-ar întâmpla, el să fie acum calm, din cauza migrenelor mereu mai dese. Ana ii punea felii de cartofi pe frunte și îl culca cu capul jos și picioarele întinse, în care timp îi întărea vre-un nasture la veston, pe care-l scotea să nu se boțească. Nu se jena de Ana.

De domnul Dragu nu se auzea nimic deși sta scris în ziare despre întruniri la Sfatul Negustoresc. La birou Costel n-ar fi putut întreba pe Bonciu — firește că nu. Era mulțumit că nu-l întreba pe el nimeni nimic. Ana hotărîse că va cerceta ea: — Tu să nu te mai amesteci! — spusese Ninei, care promisese. Costel constata că Nina, când vrea, știa să fie drăguță cu soră-sa mai mare. Numai că nu vrea decât foarte rar. Caracterul! Asta era!

Într-o zi Ana sosise și ea întârziat la dejun și părea îngrijorată. Le spusese că n-a putut afla nimic... Până la urmă ei trebuiau să facă ca și cum ar fi fost singuri: — Să zicem că unchiu rămâne pe acolo mai mult timp!

— Mai ușor de zis!... Costel simțise brusc că ii lipsește prezența Moșului. Tocmai în astfel de momente de nesiguranță îi abătuse lui Ninon să se cunune. Gustul măritișului o apucase ca o turbare. Nu mai era un ceas liniștit. Unde erau plimbările lor!... Costel care de bună voie mai dase o mie de lei, venea cu regularitate de două ori pe zi la masă, dar nu era masă, era otravă.

Față de nervii surescitați ai Ninei, Ana și Costel aveau aceeași atitudine; o lăsau să țipe și tăceau, odată trebuia să sfârșească, mâncarea însă era rece și Costel debil de stomac nu suferea mâncare rece. Ana i-o încălzea, dar Ana ar fi trebuit s-o mustre pe Nina și n-o mustra. Înainte Ana lua adesea parte lui Costel, acum însă o simțea de partea Ninei. Erau doar surori și el era singur. Sângele apă nu se face. Nina începuse a lipsi mai mult; o așteptau uneori cu dejunul până la două, fiindcă le promisese că vine sigur. Ana jenată că-l ține nemâncat, servea ciorba dar cu toată foamea, cu tot mirosul de ceapă al aburilor calzi, nu cutezau să mănânce încă. Până la urmă Ana îl silea: — El nu putea întârzia, avea birou! — Ana asta era neprețuită, dar mânca în grabă și supărat șl își zicea că ar fi în adevăr mai bine să se cunune odată. Credea că atunci lucrurile se vor mai îndrepta. Ana trebuia neapărat să stea cu ei, nu se concepea altfel; Nina credea și ea la fel. Plecase unchiu, să-i lase acum și Ana!... Pentru Ana era chiar un avantaj să stea cu ei. O auzise uneori spunând: — Când vă luați voi, eu o să intru menajeră, sau cos cu ziua și tot nu pier! — Spunea însă asta cu părere de rău în glas; dar că Ana nu putea muri de foame, era foarte adevărat, știa să muncească... Pe când Ninon! Ce ar fi devenit Ninon fără de el! — se înduioșa.

— Așa, cu trei mii de lei leafă, cât avea! Bani albi, la fiecare lună, nu povești cu testamente. Ce ar fi făcut Nina fără de el! Se dilata, era mândru, protector și deodată simțea un junghiu în osul sprincenii drepte, semnalul migrenei. Cum era și firesc, Ninon nu mai avea de-aface cu Leontina, Costel n-o mai întâlnise pe aceea în casa lor, îl plictisea acuma altă mutră: una cu tocă veche de catifea neagră, dată pe ceafă și cu un sac de mână cât un sac de piață. Iar fusese în casă tăceri brusce, vorbe descusute, plecarea madamei când el sosea și șoapte la ușă. Costel avea însă acum alte drepturi, se vorbea de nuntă, dase bani în casă, el era acum un fel de tutore. Nu cercetase însă, dintr-un fel de silă, întrebase numai de ce nu vine niciodată Lucica, Duminica, acasă de la pension.

— Asta-i acum!

Nervoasă, Nina părea gată să-i scoată ochii; intervenise Ana împăciuitoare: — O s-o luăm mai târziu. E internă și n-are voie.

Te pomenești că Nina era geloasă de el pentru Lucica! Te pomenești! Gata să surâdă, se întunecase. De Lupescu nu se mai vorbea... Lupescu murise pentru ei trei și iată că acum își amintea de el... de prietenul trădător. Din cauza femeilor îți pierzi prietenii! Ana avea dreptate. Era mai bine să nu vie fata Lucica în casă! Unde era timpul când vizita ei cu flori și bomboane casa cu trei fete!... Dar cine era madama cu geanta? Până la urmă tot întrebase. Nina îi răspunse mojicește: — Vrei să știi! Și dacă știi ce pricopseală!... Iaca o moașă pe care o cunoaștem noi și care are drum pe aici! Te-ai instruit?

O moașă nu putea veni decât cu treburi de moșit. Se uitase la ele două pe rând: — Care din două? Apoi îi fusese rușine că e așa bănuitor cu Ana — căci de Nina nu putea fi vorba acum când se pregătea de nuntă și chiar altfel: o auzise adesea prostind femeile cari se lasă să facă copii.

Costel nu mai era poetic și nici naiv, nu-l mai ,ducea" nimeni.

— Și mă rog la cine are de lucru pe aici, moașa dumneavoastră?

Întrebuință pluralul pentru a implica pe Ana cu Ninon sau pe Ninon cu Ana, ceeace îi părea a îmbunătăți situația.

— Moașă-ta! — răspunse Nina scoasă din răbdări.

Costel n-avusese replică.

— Nici n-am întrebat la cine are treabă, se grăbise blajin Ana și incidentul se risipise. Costel se simțea rușinat de brutalitatea lui.

A doua zi se ivise alt vârtej. Nina intrase ca o furtună, fluturând în mână niște hârtii. Costel se bucurase crezând că sunt vești despre Moșu și anume vești de parale.

— Le am! — strigase Ninon, adresându-se Anei. Mi le-a făcut săracul

Ana se apropie cu interes și pipăi ușor cu degetul hârtiile.

— Tot! În regulă! De naștere, de botez și celelalte!

— Bravo! — șoptise Ana cu un tremur în glas, uitându-se spre Costel să vadă cum arată.

— Ce e? Se mănâncă azi? întrebase Costel umilit că e lăsat deoparte.

— Să mâncăm! Și mie mi-e foame copii! Merit mâncare! Numai eu știu... și se oprise.

— Da ce e?

— Ce să fie! Actele mele pentru căsătorie!

— Actele... cui? — întrebase Costel într-o doară.

— Ale cui!... Auzi ale cui? Ce te-ai tâmpit! Spune tu Ana, dacă nu s-a tâmpit!

Costel nu se silea să fie inteligent.

— Ale noastre, omule! Ale cui să fie!... Oiu spune morților ce am tras până le-am scos! Cine se gândea până acum... Parcă cine știe ce e! Unde te-ai născut... aici sau dincolo... tot o pacoste!

— Știi Ana, tot așa era cu...

Ana strânsese gura și ridicase sprincenile, tușind ușor.

— ...Și ginerele stă pe saltea! Bea și mănâncă! Femeile fac bine că cer drepturi!... Ana, pune-le bine să nu se piardă, că fac moarte de om — glumise. — Ce tevatură! Poftim pentru cine! — arătase spre Costel, petrificat.

Costel care înțelesese bine că era vorba de ea, de el, de acte, de publicații, s-ar fi dorit tâmpit. Nina cu lingura la gură, se întrerupsese de la mâncare: — Ei! Ce taci!... Nu zici nimic! Mire? — și exploziv: — Ți-ai atins idealul, mă omule! — se întorsese spre Ana, care ținând capul plecat în farfurie mânca supa, pentru a o lua de martoră a fericirii lui Costel... Se sculase apoi de pe loc și mângâiase umărul vătuit al vestonului lui Costel, apoi se aprofundase în sorbirea supei și în gânduri, probabil conjugale.

— Nici o nuntă! — zisese Costel, cu mare întârziere. Avea mâinile reci dar era calm. — Nici o nuntă!

— Cum!... Ce!... Măg... Nina nu apucase să dea drumul epitetului.

— Pe mine m-ați întrebat? — Costel tot calm și la plural, privind aspru pe Ana. Nina se uita tot la Ana, ca și cum despre ea se desbătea. Ana nu-i vedea, fixa fundul farfuriei goale și nici nu auzea pesemne.

— Ce să te-ntreb? Cine să te-ntrebe? E doar destul de vechiu lucru, ba chiar învechit! — Ninon întoarsă spre Costel, acră dar cu ceva zahăr presărat.

— Vechiu, nevechiu! Eu nu mă-nsor! — Costel calm, de lemn, de piatră.

— Idiotule! Și ce cauți atunci aici! Ce mă pisezi de un an? Ce mă rogi în genunchi! Ce-mi stai în față și mănânci pe spinarea mea! — apoi calm către Ana care părea moartă: — Lasă-lv că-i nebun!

Nina se sculase fără a mai mânca friptură la tavă, iar Ana pe acelaș loc nu da încă semne că e vie.

După un timp de gândire, Costel mâncase friptură cu salată: — Cine e calm mănâncă! Nu e bine să stai cu stomacul gol!... Nici să te superi la masă!

Exasperată, iNnon recursese la supremul mijloc al leșinului și a-tunci abia Ana, care fusese zadarnic luată ca arbitru, se urnise de pe loc...

Se scursese o săptămână în cursul căreia cei trei când erau împreună își vorbeau monosilabic; aveau motive felurite de a evita acelaș subiect. Costel credea că tăcând va evita însăși căsătoria, Nina nu știa ce atitudine ar putea-o sluji mai bine în planul ei, la care nici nu se gândea să renunțe, iar Ana față de rezistența lui Costel se simțea vinovată.

De-o săptămână Nina nu mai fusese nici la tuns, nici la ondulat, nici la manicură, nici la plimbare, bolea în casă fără boală și nici măcar nu mai punea „rouge”. Costel observase că e neagră și urîtă fără „rouge“ ceeace îi scăzuse dușmănia și îi slăbise rezistența. Ar fi vrut să vorbească ceva în chestia actelor, dar nu știa cum să înceapă. De ce să înceapă el! Nina nu-i vorbea, făcea pe supărată, nici nu se așeza cu ei la dejun. Ana explica: — Nu se simte bine și bea numai lapte. Costel cercase a întreba pe Nina de sănătate: — Nu te interesează — zisese. Nasul lung și subțire al Anei se lungea mai mult și îl ținea plecat.

— Eu am hârtiile mele toate! zisese Costel posac. Ana se luase după el până la ușă: — Hârtiile! Le aduci la noi dacă vrei!

— Da! Le aduc! Eu sunt ocupat!... Dar ca să nu vorbiți oamenilor cu zilele, asta e purtare! — reproșase la plural.

— E bolnavă și o necăjești, zisese Ana împăciuitoare.

Adusese actele și le dase Anei. Nina acum sta câte puțin la masă, se mai scula, nu vorbea mai nimic și se adresa mai mult Anei. Tot hepudrată, nefrizată, neglijată, cu foi vechi, roase, de satin negru, cu o bluză murdară de satin alb cu nasturii lipsă, încheiată cu o broșă de strass, cu ciorapi de mătase, cu firele trase și papuci de casă de „lamé” uzați. Toate vechiturile astea o prindeau, păreau un travesti, puneau parcă în evidență că fiecare sdreanță de pe ea era de mătasă, de lux.

— Am aranjat cu publicațiile — șoptise Ana într-o zi. Nina cotrobăia prin sertare, prin geamantane.

— Da?... ?... îngăimase Costel.

Nina întorsese brusc spre el capul, scuturând de pe ochi .șuvițele părului negru; ochii îi străluceau răi. — Fă-mi o cafea! se răstise la Ana. Costel se uitase la Ana care sta cu ochii ațintiți la el, mici cu lumina fixă.

— Ce mai voiau de la el? Se făcuse publicațiile...

A doua zi la prânz, Nina se sculase de pe divanul pe care, sau lâncezea sau se sbătea și cu glas domol, — ceeace dase celor doi o comoție, — declarase:

— Dacă poimâne nu mergi la primărie, mă omor... Auzi! — se adresase soră-și.

Ana auzise; își freca mâinile slabe una de alta; se apropiase cu pas sfios de Costel și îi spusese rugător: — Spune te rog, vii Sâmbătă?

— Am să viu firește! Am zis că nu viu?

Ana venise iar la ușă după el: — Dacă vrei, vii din ajun, tot iei permisie pe Sâmbătă.

Ce frică îi era! Nina vrusese să-l sperie. Dumneaei nu era fricoasă... În ajun venise în adevăr cu geanta, și rămăsese seara la ele cum i se mai întâmplase de câteva ori. Cel care ar fi presupus ceva, ar fi greșit. Costel în ce privea pe Nina, avea un privilegiu: era singurul ce nu merita să fie bănuit.

Se cununase numai civil: — Așa cum ai dorit! — spunea acru Nina, care părea umilită de tot ce se petrecea.

— Te culci la fetele oamenilor și când e la însurat faci mofturi! — Costel căuta dacă nu cumva în adevăr căzuse subt apăsarea vreunui aliniat perfid. Îi plăcea să creadă că a făcut-o de bună voie și chiar spunea că nimeni nu l-ar fi putut obliga... că el a vrut! — Mai e vorbă! Cine se îndoiește! Amor vechiu, logodnă lungă... Nuntă cu sila! — Nina, nici acră, nici dulce, poate cam amară.

Cununia fusese o soluție, o ușurare pentru toți trei și se petrecuse foarte simplu. Costel așteptase gătit, până se îmbrăcase Nina, care trecea de la oglinda cu trei fețe, la cea mare a șifonierului: — Pui ansamblul, ce zici? Am slăbit mult! — constata adresându-se Anei. — Prea toate odată! M-am dăulat!... atâta pierdere...

Ana răspunsese grăbit că și ea a slăbit de multă alergătură. Strângea gura cu un gest al ei care trăgea buza de sus peste cea de jos, lungindu-i bărbia. Alături de Nina, părea guvernanta ei.

— Am slăbit, dar pentru siluetă nu e rău... E la modă să fii din ce în ce mai subțire... Exagerație! Femeia trebuie să aibă puțină carne... Dealtfel eu am osu mic așa că par slabă fără să fiu... Acum... cu astea... m-am jigărit... la față mai ales... o jale! — se examinase cu atenție, de față, de profil, de trei sferturi, apoi împreunase coatele la spate, ceéace ii bombase pieptul; după încetarea mișcării sânii mai aveau o svâcnire ușoară subt mătasea cămășii. Merge! conchisese Nina și îmbrăcase rochia.

Costel asista fără emoție, fără opinie. Se gândea acasă, la Brăila. Despre traiul lui cu cei din bandă nu le scria de obiceiu nimic părinților, erau lucruri în cari credea că ei n-au nici un amestec, dar căsătoria era altceva... Nici gând firește să le spuie despre cununia civilă... Era prea târziu și prea de vreme... Să mai treacă...

Simțea însă nevoia să comunice cu ei într-un fel, deaceea Scrisese mamă-și că se mută și că mutarea e lucru greu și în tot felul plicticos. Mamă-sa printr-o carte poștală de câteva rânduri, îi anunțase un mandat „pentru mutare”. Se temuse nu cumva să vie la București pentru a-l ajuta la mutat, dar nu era vorbă de așa ceva, dimpotrivă; Dascălu Petre avea criza lui de reumatism și trebuia îngrijit. Nu-i văzuse de mult pe cei de la Brăila!... Mutarea lui dincoace pe Popa Tatu nu era cine știe ce greutate. Ridicase ochii acum spre Ana, robotnica, de la care — ca și Nina — aștepta tot ajutorul.

— Noi slăbim și dumnealui... privește-l... huzurește, așteaptă deagata... Ce... Nina se oprise, nu-i dase nici un calificativ, nu-i trecuse încă de tot panica. Știi! — tot către Ana — Protopopescu a primit să fie martor.

— O să fie acum unul prea mult, — se îngrijorase Ana.

— Mai bine unul mai mult!

În adevăr rămăsese unul fără întrebuințare dar nu se supărase, era bărbatul Leontinei. Costel se mirase; pe Leontina o concepea fără bărbat și afară de asta... să-i fie martor bărbatul Leontinei... Nechibzuită... Avusese și el de martor pe bărbatul gazdei lui, d-l Florescu... era cu totul altceva.

De aproape trei săptămâni fetele păstrau secretul pe care Ana îl aflase în cercetările ei: — Dragu defraudase sume mari și fugise în Italia, nu de atunci de când plecase de acasă, ci în urmă și luase eu el și pe Lucica. Deocamdată era urmărit și probabil avea să fie judecat și condamnat în lipsă. Totul se dărâma: casele aveau să fie sigilate sus, numai cu anevoință și după multe demersuri le fusese permis a rămâne în camerele din subsol până la un termen ce se apropia. Un cunoscut al lor, care era portărel le învățase să spună că sunt chiriașe cu luna. Dar ce teamă avusese și ce precauțiuni trebuise, ca să nu afle deocamdată Costel. El venea numai la orele de masă, ziarele se ocupase puțin de Dragu, fiindcă erau altele mai senzaționale în curs. Putea însă afla în orice minut de la oricine, dar nu aflase.

Costel frunzărea zilnic ziarul dar se oprea de preferință la rubrica Bursei, probabil din deprindere profesională, poate și din dorința platonică a câștigului; citea cu atenție și anunțurile la mica publicitate, pe acelea din misterul personalității.

Ar fi putut lesne afla la birou, dar Bonciu, dușmanul lui, plecase, i se dase aiurea un post mai bun; Costel se bucurase de plecarea lui ca de o fericire personală. Ceilalți, în urma unui avertisment al Directorului, eu privire la „mahalagisme” tăceau. N-avea acolo prieteni — prietenii lui fusese cei din bandă și Lupescu... Dintre cei de la birou, cu moș Dighiu avea raporturi mai bune fiindcă achitase împrumutul cu mica dobândă cuvenită și moș Dighiu considera omul după cum își plătea ori nu, datoriile de bani.

Costel nu aflase, dar acum trebuia să i se spună — credea Nina. Pe Nina o plictisea că trebuie să se ferească și mai ales de Costel, vrea să-și dea drumul văităturilor, ocărilor. — Las că nu-și mai ia vorba înapoi! Dar Ana stăruia să aștepte până după cununie. Acum era gata și cununia, se apropia termenul când trebuiau să plece din casă, Ana încă ezita. Se pregăteau să iasă amândouă în oraș când din ușă Nina spusese lui Costel: — Știi casa asta se închiriază și trebuie să ne mutăm.

— Ce?... Cum?...

Cele două plecară, se auzea ușa de afară trântită. N-avea pe cine întreba deocamdată. Să se mute... Se închiria casa din Popa Tatu! O frumusețe de casă... Casă de familie!... Scrisese ceva Moșu?... Ce însemna? De la Nina nu afla, ca de obiceiu, decât ce vrea ea să-i spună și Ana nu prea vorbea și nici nu vrea s-o întrebe fiindcă Ana părea înțeleasă cu Nina, atunci când el ar fi crezut să fie de partea lui. (De ce ar fi fost Ana de partea lui n-ar fi știut să explice). Avea el nevoe să-i ție cineva partea. Se arătase vexat, mâhnit: — N-ar fi crezut Ana să nu-i spună! Nici Ana n-ar fi crezut, dar așa trebuise, CU prețul să o judece Costel cât de rău.

Așa dar după căsătoria civilă nu fusese timp de amor, trebuise să caute casă. De mutare, nu-i mai părea rău lui Costel, tot dorise el ca fetele să nu mai stea subt acoperișul acela, necum el însuși. De noua locuință se desinteresa, el nu se pricepea și n-ar fi vrut să fie nevoit a-și da părerea și la drept vorbind nici nu-i plăcea să alerge.

Concediase cu oarecare regret camera în care locuise șase ani — trece timpul! — și se mutase cu geamantanele la fete până se va găsi casă.

— Tot se scutește chiria pe zece zile! — spusese Nina, subit econoamă. Economia era deocamdată unicul simptom al căsătoriei. Nina îi lua socoteala până la centimă.

— Cât ai în pungă? Unde e restul?... Adu un sutariCu cât ai rămas? — Nu se opunea.O vedea nervoasă, slăbită, cu gropițele adâncite în obraji, cu ochii mai mari, cu o dungă între sprincene, de griji pe cari avea el să le afle, nu se grăbea.

— Prea deodată toate — repeta Nina ținându-se de șale. Ana clătina misterios din cap; n-ai fi crezut că Ana poate fi așa de ascunsă. Dealtfel el ghicea. Fără plăcere, dar ghicea că domnul Dragu vrea să rămână mai mult timp prin străinătate și la întoarcere nu mai vrea să stea cu ei. Egoist bătrân! Fetele găsise însfârșit locuință, se oprise amândouă la aceeași casă și o închinase eftin. Era subsolul de pe Rahova: — la etaj un croitor fost angrosist, în subsil pe stânga, ei, și peste sâliță gazda.

— Un cartier unde-ți poți pierde urma de prieteni!

— Da de ce? întrebase Costel.

— Vrei cumva să-i ai pe cap?

Dimpotrivă Costel nu dorea decât să nu-i mai vadă, dar subsolul la prima vedere nu-i fusese simpatic. Iar subsol!

— Altceva mai potrivit nu s-a găsit, explicase Ana. Costel ghicise că de zestre nu .mai poate fi vorba; făcuse totuși o aluzie.

— Ce zestre omule! — pufnise Nina. Ce nu știi că nenea e falit și de supărare nu se întoarce în țară.

— De unde să știu?

— Credeam că ai aflat și nu spui nimic din delicateță.

— Delicateță... Costel picase ca din cer. Atât de mirat că nici nu se întreba de ce faliment e vorba. Îi mirosise lui a ceva rău, dar faliment, tocmai faliment! La un angrosist falimentul nu era așa de mirare. Dar la averea și la priceperea lui Dragu! De asta erau ele așa de misterioase. Nina avusese deci răbdare să tacă și Ana era mereu cu nasu ei lung în jos — de rușine. Anei îi părea rău că l-au tras pe sfoară... Ea până la urmă nu era vinovată... totuși și dumneaei zorise cununia. Sângele apă nu se face! Acum n-avea să mai spună nimeni că a luat-o pe Nina din interes.

— Falit! Așa i se cuvenea satirului, mojicului! Numai că el Costel plătea oalele sparte.

Pe lângă subsolul din Rahova, cel al casei Dragu era palat... Ce avere, domnule, fusese acolo și se pierduse. Ce timpuri! N-ai fi crezut să i se poată întâmpla așa ceva lui Dragu, la poziția și la capitalul lui... Nenoroc! Să se întâmple, tocmai când îi cunoscuse el și când se încurcase cu Nina! Se mira că nu se vorbește nimic la ei la birou. Era doară un eveniment... Firește îi plăcea că nu se vorbește, dar cu o decepție — despre indiferența lumii. Ceva vag în raport cu „sic transit’ — nu nimerea cum sună zicătoarea. Aceeași stare de spirit, dar sgomotos afirmată, o avea și Nina. Acuma că dase drumul secretului n-o mai reținea nimic și n-o încăpea mirarea că astfel de întâmplare are o publicitate așa de mică.

— Un faliment!? amintea Ana. Avea dreptate: — hoția, urmărirea judecătorească, pe acelea nu le știa încă Costel și i-ar fi plăcut și ei să le uite. Ce-or fi zicând prietenele și băeții! La început venise dar nu-i primise, n-avea atunci hal. Odată refuzați nu mai cercase. Trebuie să fi făcut spume la gură, bârfind-o. Erau geloși pe ea toți... Adio Conservator! — Se uita la Costel parcă-l cântărea și nu atârna cât se cuvenea, apoi își amintea că tot cântărește ceva.

Costel făcea acum socoteala că are să ție casa cu lefșoara lui; era oarecum mândru că fetele depindeau de el, fiindcă nici vorbă Ana avea să stea cu ei la un loc; nu se concepea menajul fără Ana. Deocamdată Nina îi atrăsese atenția că prima lună la chirie au plătit-o ele. Un avantaj tot avea subsolul din Rahova, era cu luna și mai ales aproape de bancă; va putea dormi dimineața un sfert, o jumătate de oră mai mult, un singur tramvai de luat și mai nimic de mers cu piciorul!

Când venise ziua mutării, deși Ana se ocupase de tot, Nina se văeta că „nu mai poate”. După ce însă totul fusese gata, din senin Ana declarase că ea și-a găsit de lucru și nu înțelege să stea cu ei.

Ale cui vorbe se amestecau rugătoare, cine țipa mai tare! Nina și Costel se întreceau: — Ne lași! Nu se poate!... — Nici vorbă nu e!... Ce-ți vine!... Să știu bine că plec și eu! — (Asta era Nina).

Nu părea bucuroasă să rămână în doi, iar leneșă cum era ce s-ar fi făcut singură și poate că și ținea la surori!... Dar Lucica drăcoaica mică!... Ce-o mai fi fost cu Lucica?... Cine mai plătea pensionul? El în nici un caz. Nina își luase bereta, amenințând că pleacă și ea dacă Ana nu cedează.

Inebunise amândouă... El cum rămânea?... Două camere îi trebuiau lui? Avea sau n-avea nevastă... Odată cununat civil și cu casa închiriată, înțelegea să profite... Nici nu apucase a fi însurat, vorba ceea — și se vorbea de plecare.

— Te rugăm, Ana, ofensa asta să nu ne-o faci! Ce-i al nostru e și al tău! — Costel găsise o suplică pe placul Anei. Vroia Ana sincer să plece sau nu vroia? Răspunsese cu glas pe jumătate: — Fie! apoi răsgândindu-se: — Acum însă pe două săptămâni tot trebue să lipsesc. Mă duc la niște prieteni!... Dar promit că mă-ntorc.

Iar secrete! Ce prieteni! În familia Dragu, prietenii apăreau și dispăreau de porunceală — cugeta Costel.

— Ce capriciu! se mirase ironic Nina. — Să nu te jenezi de noi dragă. Să nu te jenezi mai mult ca până acum... Nu-i așa Costel? — și râsese ca la Conservator: — Ha! Ha! Ha!

Ana să se jeneze? — Auzi ce idee care lui nu i-ar fi dat în gând! Până la urmă Ana avea dreptate. Erau doar însurăței! Era potrivit să rămână singur cu Nina.... Îi convenea... Dar nu mereu!

— Ai muncit mult, e adevărat. Ai nevoie să te odihnești! Îți dăm concediu pe zece zile!

— Nu mă sperie pe mine munca!

Atunci chiar asta era, se jena, cum bine bănuise Ninon! Ce delicateță! — Costel acum se simțea și el jenat și tot zelul amoros, cu care în primul moment primise absența Anei, căzuse.

— Fie! Dacă sunteți învoiți! — spusese Nina mutroasă. — Vai de capul meu zece zile!

Ce vrea să zică! Are să-i fie greu cu casa! Așa dar, numai din egoism oprea pe Ana! Ana merita mai mult, el o prețuia și pentru firea ei bună, nu numai din interes. Parcă el se bucura să rămână singur cu Nina, neglijentă cum era! Vai și de capul lui! Ana avea sacul mic de drum, gata pregătit. Sta cu el în mână, tristă ca un câine gonit: — Nu plec chiar îndată — zisese — plec mâine, când liberăm de tot, dincolo.

A doua zi plecase în lipsa lor, lăsând un bilețel pe masa așezată din vreme; dejunul pregătit sta cald pe mașină. În bilețel scria: „zahărul și cafeaua sunt în firidă și cheia pe sobă“.

Începuse luna de miere sau cel puțin săptămâna. Când Ana își amânase cu o zi plecarea, Costel simțise o îngrijorare. Singur el cu Nina!... Acum însă că Ana plecase se bucura firește că e singur cu Nina și că va profita de drepturile câștigate scump. Se gândea la plecarea semnificativă a Anei și simțea oarecare dispoziție voluptoasă. El nu era pasionat de felul lui — o dovedise logodna lungă — dar acum... Așa și era normal!

După plecarea Anei, în seara dintâiu, Costel după ce făcuse un comision la bodega care se închidea târziu, la întoarcere găsise pe Nina culcată deabinelea în pat și pe canapeluță o perină și o plapomă pe care i le arătase lui. Protestase: — Cum așa! Nina se sculase își luase în brațe perinile și plapoma și se mutase pe divan, svârlind pe celelalte lui Costel. Totul se petrecuse, contra obiceiului, în tăcere. Binevoise apoi a explica că o doare capul; avea pe ea pijamaua dungată mauve cu galben. Costel care nu putea suferi pijamaua la femei, se sîmția jicnit dar fără de pasiune. Avea totuși un scrupul să se culce în pat: — Dacă e vorba că are migrenă, ea trebuia să doarmă în pat. Nina primise.

A doua zi Ninei tot nu-i trecuse capul, a treia zi așteptase un avans dela ea, a patra zi cercase să o sărute dar Nina se strâmbase, ceeace îi atinsese amorul propriu, a cincia zi se certase pe tema asta ca țiganii, a șasea zi Nina care nu știa să ție socotelile isprăvise banii și cum din ajun nu vorbea cu Costel, nu-i putuse cere și pregătise numai cartofi copți — tot simțise ea că a început să se îngrașe.

Costel furios plecase la un birt economic pe aproape. A șaptea zi Nina care ieșise în oraș se întorsese plictisită și capitulase.

— N-ar fi crezut nimeni că o femeie cu ochi atât de focoși să fie așa de rece! Dintr-un punct de vedere Costel se liniștise: — Era cochetă dar n-avea temperament.

Despre faptul că nu fusese întâiul, nici n-avusese iluzie și nici nu da mare atenție. Deși Nina era așa de rece, totuși dat fiind că era luna lor de miere, înțelegea acum să-i pretindă să-și facă datoria fără mofturi; Nina însă sosise din oraș cu Ana: — eveniment. Costel n-ar fi putut să spună dacă se bucură sau nu. Unde o fi stat Ana de o găsise Nina, așa la comandă. O întrebase și nu-i răspunsese ca și cum nu auzise. Nu cumva domnișoara Ana stase pe la vre-una ca Leontina sau ca moașa.

Întâmplările urîcioase din urmă stricase caracterul lui Costel dar bănuiala și ironia îl părăseau lesne și regreta gândurile urîte ce putuse avea despre cumnata lui. Avea nevastă, avea cumnată... familie!

Ana luase din nou conducerea casei și totul mergea pe rotițe, până și Nina se arăta voioasă și camera era plină de stofe croite și de sgomotul mașinii de cusut; Nina își pregătea îmbrăcămintea de sezon: — Reparații! — suspina.

Lui Costel îi plăceau stofele feminine, colorate, cari umpleau scaunele și mirosul bucatelor de casă. Avantagiile omului însurat îi apăreau pe zi ce trecea. Ninon nu-l mai refuza și el era rezonabil, se lăsa dorit uneori, mai ales că seara când treceau la ei alături, pe Costel — care avea mare delicateță — prezența invizibilă a Anei îl făcea sobru, ba chiar într-o seara Nina fusese care luase inițiativa. Avusese el dreptate să nu se pripească; cu femeile, răbdarea învinge.

În viața asta regulată Nina se restabilise, își regăsise mina bună, nu mai o dureau nici șalele; Ana era tot slabă, cu nasul ascuțit. Costel își făcea socoteala că Ana era o fire închisă dar simțitoare; mulțumită de măritișul Ninei, se va fi gândit pesemne la Lucica. — Eu am crescut-o! — zisese cu parapon, luându-i apărarea, când cu afacerea Lupescu.

Acum, el, Costel, era tutorele; deaceea într-o zi în lipsa Ninei, cercase a consola pe Ana: — că, ce a fost a fost, dar acum la pension, la vârsta ei fragedă, Lucica se putea întoarce spre bine.

— Nu e numai Lucica... sunt multe! — răspunsese Ana purtată parcă departe de gânduri: — Care pension? Cine știe unde or fi!... și ce o să mai fie!

Costel se roșise de contrarietate: — Iarăși mistere! El nu știa niciodată adevărul și se făcea caraghios fiindcă nu era pus la curent. Ana găsise că are dreptate și că are și dreptul să știe adevărul; cum Nina nu era de față ca s-o împiedice, povestise lui Costel de fuga Lucicăi cu Dragu și din vorbă în vorbă de toată escrocheria și cum era pus sechestru pe avere și avea să fie condamnat Dragu în lipsă, cum că abia putuse obține să ridice mobilierul lor... cum la un moment se temuse ca nu cumva Costel, după ce va afla, să le lase și el baltă...

Buimăcit Costel se clătina între decepție și milă: — Auzi!... Da de ce nu i-au spus lui... Să se ocupe el... Cum să le lase! Biata Ana care vorbise cu ochii în lacrimi acum dase drumul plânsului.

Așa dar Ana nu era o ființă tare care să dureze la toate necazurile cum ar fi crezut! Costel o bătuse pe umăr — ce slabă era, os gol, nu ca Nina — și îi spusese să plângă în voe, să se ușureze. Până la urmă era mai bine așa: — ei trei singuri, fără ceilalți. S-au dus, duși erau!... și în adevăr, Dragu, Lucica, belele!

Ana sughița, da drumul la șuvoaie; își plângea săraca toate păcatele și pe ale celorlalți. Fată bună dar soartă rea!... Ce ar fi făcut el dacă ar fi știut dinainte de toate năsdrăvăniile: — faliment, fraudă, fugă?... Bine făcuse că l-au cruțat. Poate nu se mai însura și rămâneau, sărmanele, singure.

Dispoziția lui indulgentă și protectoare fusese întreruptă de Nina, care intrase ca o furtună țipând: — Unde ești? Un ceas o să te caut! Ana, plânsă, trecuse după perdeaua care-i despărțea divanul de restul camerei. Mai suspina încă.

— Ce e lătratul ăsta?... Cât o să aștept!... Abia sosise.

— De ce plânge? — lui Costel care nu înțelegea ce se întâmplă. — De ce plânge? V-ați certat? Ați înebunit!... De asta e vreme... Poftim! — și aruncase Anei care ieșise de după perdea, niște hârtii timbrate pe care Costel, șef proaspăt de familie, le luase, cu aerul cuiva care știe tot.

Furia Ninei se deslănțuise: — Cum! Știe!... Cine i-a spus? — smulsese hârtiile timbrate și le înghesuia în mâinile Anei, care tremura.

— De ce i-ai spus? Cine era în drept să-i spună? Eu! Atunci când credeam de cuviință! Cine era stăpână acolo în casă.

Costel cerca să apere pe Ana: — El se va ocupa...

— Ce mofturi erau astea? Ce miorlăituri. — Cu pumnul în obrazul Anei, numai că n-o lovea... Apoi porția lui Costel.

— Ce-i dai ăstuia hârtii! Ce să facă cu ele!...

Costel închise ochii să n-o vadă. Ce vulgară era Nina uneori.

— E ăsta în stare de ceva!... Nu alergăm singure după tot... Nu muncim singure (plural)... Nu stă ca o muiere și mănâncă de geaba!... Poftiți! Până la urmă luați-le care vreți! Descurcați-vă!... Eu m-am săturat până-n gât de măritiș.

Ce cuvinte nesocotite! Dar erau zise la supărare! El nici n-avea timp!... Destul de supărată și Nina, gata și ea să plângă. Căsnicia își are greutățile ei, trebuia să aibă răbdare.

Hârtiile n-aveau nici un raport cu măritișul, erau citații pentru fete, ca martore în cinci acțiuni judecătorești intentate împotriva lui Dragu. Ana pusese hârtiile pe masă și nimeni nu voise să și le însușească.

— Nu trebuia eu să le primesc! — mormăia Nina... Nu e numele meu... pe mine nu mă chiamă Elena Dragu.

— Ce Elenă? — Costel care nu putea suferi să aibă de-aface cu justiția spusese bosumflat: — Eu nu mă ocup de nimic ce privește pe Moșu!... Eu n-am avut în neamul meu făliți! — nu-l insultase Nina adineauri? — Se înfuria: — Nici făliți... nici... se oprise totuși a zice „pungași” — simțea că s-a cam aventurat.

— N-ai avut... ce?... Ce n-ai avut în neamul tău? N-ai avut fiindcă neam de neamul tău n-a avut parale și nici nu știe ce e aia banii și „afacerile”... Și parcă ai vre-un neam! Pentru mine ești din flori puiule... din floricele! Eu n-am văzut până acuma pe nimeni din neamul tău și sunt nevasta ta!

Pe Costel, totdeauna acel „du-te vino” al vorbelor Ninei îl zăpăcea. Ce ființă!... Când se lepăda de măritiș, când își valorifica drepturile! Cine-i putea înțelege două! Acum se lega de neamul lui!

Prudent, tăcuse căci chestia confruntării Ninei cu părinții lui prezenta pericol de ambele părți. Așa cum cunoscuse el pe Ninon, fata elegantă de pe Calea Victoriei, de la Conservator; așa cum fusese casa lui Dragu de pe Popa Tatu, cu mese și primiri, la cari veneau și miniștri — adică numai unul, mic, ațos, hazliu — acelea toate nu făceau de părinții lui, oameni cinstiți, dar mai simpli, nu mondeni. Era cuvântul de predilecție al lui Ninon, când o cunoscuse: — Noi suntem mondeni, domnule Petrescu!

Iar părinții lui nu vreau să audă de Conservator și de „mondenii” de la București și mai ales de Ninon nu vreau să audă, fiindcă auzise prea mult de ea de la alții. Prudent nu scotea nici o vorbă, fiindcă Nina cu cât s-ar fi știut mai nedorită, cu atât s-ar fi încăpățînat să-i cunoască. Noroc — (adică cu afacerile astea), altfel Ninei îi abătea sigur ceva cu Brăila. Îi spusese odată: — Am auzit că la Brăila e frumos. — Noroc!... adică...

Abia o lună după nuntă, Costel scrisese la Brăila o scrisoare pe care asudase ticluind-o și prin care le anunța „bomba” căsătoriei lui. Cu atât mai greu de scris cu cât el singur nu știa cum și de ce s-a însurat și era greu să convingă pe alții de un lucru lor displăcut și de ale cărui avantagii el singur nțt era prea convins.

— O iub&sc! ar fi fost singurul argument valabil, dar Costel avea impulsul să se apere: — Nu... n-o iubesc!...

Mai era și reputația fetei și faptul de a le scrie abia după o lună... Ce surpriză aveau să aibă... și nu din cele plăcute! Singurul băiat!... Biată mamă-sa confidenta lui din copilărie... măcar și dascălul Petre, de care avea respect.

Costel își stima părinții dar ii credea în afară de ritmul vremii, iar căsătoria lui, mai ales acum împodobită cu fraudele lui Dragu, depășea ceeace el însuși nurftea „ritmul vremii”.

Cu ritmul vremii, Costel făcuse cunoștință abia în momentul când intrase în bandă cu băeții, cari îi desvăluiseră din secretele vieții bucureștene. Obiceiuri pe cari le primise mai ales în teorie și în special în ce privea libertatea moravurilor sentimentale iar mirarea lui, la început, se temperase din dorința de a fi băiat la modă. Leontina, moașa, Lupescu, tot să fi fost ritmul vremii cum și flirtul lui cu Nina, dar pușcăria lui Dragu, fuga cu Lucica, însurătoarea lui, așa cum o făcuse civil — nu.

Acum când trebuise să le scrie părinților, din nou i se părea că el n-a iubit-o pe Nina, că ea l-a iubit pe el... el nu voise să se însoare... totuși scrisoarea acasă era anevoie de făcut.

— Poftim! Am scris! spusese Ninei, lipind plicul cu mărcuțele.

— Ce să poftesc! Ce mă interesează pe mine familia dumitale.

Costel crezuse că nu e momentul potrivit pentru o lecție de cuviință. Stase la gând dacă să mai trimită scrisoarea; odată scrisă era mai bine s-o trimită, tot trebuia mai curând sau mai târziu să le spună părinților adevărul. Uneori, înainte de cununie și chiar după, Costel se gândea la divorț dar de când mai ales Nina era uneori noaptea drăguță cu el, părăsise ideia unui divorț pripit.

Ultima scrisoare mamă-sa i-o scrisese tot la vechea adresă; trecuse pe acolo înadins să întrebe dacă a venit ceva pentru el și simțise o părere de rău după camera lui „la față” și după viața lui frumoasă de june. Stase la îndoială dacă trebuia acum să dea mamă-și adresa nouă. — Nu! mai bine trecea tot el pe acolo pe la gazda veche. Așezarea nouă nu-i părea nici sigură și nici glorioasă, de îndată ce Nina nu era de față.

La scrisoarea care conținea „surpriza” nu venise răspuns de la Brăila, dar Costel nu prea avea acum timp să se gândească la cei de-acasă deoarece viața acolo, pe loc, era pe zi ce trecea mai rea. Nina îi cerea bani și fiindcă n-avea de unde-i da, se certau tot timpul cât erau împreună. Bani da el destui, în fiecare lună, pentru chirie, masă, lemne și atâtea altele, dar Nina vrea bani pentru rochie și mantou, plus pălărie și pantofi și el n-avea de unde.

— Ai rochi și pardesiu, noui, de anul trecut; de pantofi o să facem rost și pălăria frumoasă roșie e tot la modă.

— La modă? Ce știi de modă!... De anul trecut! Auzi?

N-aveai cu cine te înțelege, cerea, țipa, ocăra, apoi plângea. Nu se prefăcea — plângea cu adevărat:

— Eu care aveam de toate!

— Nu te-am luat cu sila!

— Cine mi te-a scos în cale!

— Mi se pare că dumneata mi-ai ținut calea destul!

— Eu ți-am ținut calea! Calea ta o țineam eu! Infam!... Mincinos... Idiot... cobe!.. De când te cunosc îmi merge numai rău!

La anume moment Ana intervenea pentru împăciuire, avea un argument care în parte reușea: — Ne aud vecinii! Ne aude proprietăreasa!

— O să ne dea afară din cauza ăstuia! sfârșea în șoaptă Nina readusă la realități: se adresa Anei ca la o martoră ,care o putea pricepe.

Când lipsea Nina, Costel se adresa și el Anei, tot pentru a o lua de martoră. — Știu, știu! — îl liniștea, iar când era mai tare supărat îi punea în tăcere mâna pe umăr, apoi pleca în fundul camerei la mașina de cusut; nu sta mai mult de vorbă ca și cum nu-i putea lua deplin parte împotriva Ninei. El îi explica Anei că are leafă destul de frumoasă — trei mii de lei — că n-are datorii ca alți băeți.

— Știu! Știu! șoptea Ana lucrând, căci acum lua de cusut cu plată.

Într-o zi Ana îi luase mâna. El nu înțelegea ce vrea, sta inert așteptând. — Ia! Ia! — șoptise Ana cu ochii împrejur, deși erau singuri. — Ia! și dă-i pentru pantofi!

Atunci abia simțise hârtiuța boțită în palma lui. Nedumerit și nițel jicnit în demnitatea lui masculină, spusese: — De ce nu-i dai singură! E munca dumitale!

— Nu! Nu! Am făcut economie de la banii de mâncare, nu sunt banii mei!

De la mâncare știa el că nu prea se poate face economie, căci da numai strictul, mai ales spre sfârșitul lunii; dar așa era Ana, de când o cunoscuse, suflet bun; vroia ca el soțul să-i dea Ninei pentru ca Nina să fie mulțumită de el.

Ce folos! Pe Nina n-o puteai mulțumi cu nimic!... Îl mai iubea? Nu-l mai iubea? De iubit îl iubise, dar era se vede din acelea schimbătoare! După abia patru luni de la nuntă nu mai aveau unul cu altul aproape nici un contact. Contact era un cuvânt pe care Costel ii socotea ca fiind foarte distins. II auzise de la Lupescu, care era o canalie dar era distins: — N-au divorțat dar nu mai au nici un contact! — spusese cândva, pe când era mentorul lui Costel, despre o pereche oarecare. Doamna era amanta lui și toate amantele lui, îndată ce-l cunoșteau își urau bărbații — pretindea Lupescu. Până la urmă de ce n-ar fi fost așa: probă Nina, ba și Lucica! El ținuse la Lupescu! Dar Lupescu nu fusese cavaler. Nu fusese!

Acel contact, acum când se deprinsese cu el și credea că i se cuvine, lipsea lui Costel; pe deasupra și ceartă! Era prea mult, în adevăr prea mult. Credeai că e în căutarea unei soluții, de fapt constata, neputincios o stare de lucruri. Cu hârtia de cinci sute în mână ,după un tribut de admirație dat Anei, se afundase în gânduri intime, calculând că pantofii noui îi vor aduce poate o noapte ca beneficiu. Sobrietatea e un antrenament și viceversa.

— Eu te-am făcut om, nemernicule! — îi arunca uneori în față Nina. Exagera... Nu-l ofensa în fond... Așa era ea fără frâu la gură!... Făcea pe Ana să plece din odaie rușinată.... Fată urîtă, săraca, dar modestă! Fată bătrână! — își zicea indulgent și deodată se încrunta la amintirea a ce se vorbea de satir, de Dragu: — că le avusese pe toate trei. Se indigna pe Ana: — Una, domnule din ele să fie cinstită! Pe Ana n-o concepea decât cinstită! Se întreba cu un fel de nemulțumire pentru ce Moșu nu se mulțumise cu Nina — bucată regească. În ce privea pe Lucica, avea un amestec de curiozitate și pudoare: Își mușca buzele. Totul se explica prin aceea că Dragu era un satir! Asta era! Satir!

În ziua aceea, Nina venise întârziat la dejun —- el era gata să plece la birou și se întreba pe unde umblă dumneaei, dar nu-i zisese nimic să nu fie ceartă. Îi dase banii de pantofi. Nina ii asvârlise întâi pe masă cu dispreț, apoi îi luase și îi pusese în poșetă fără un cuvânt de mulțumire și seara stase tot mută, necum vre-o nădejde de amor. Prea puțin cinci sute pentru dumneaei! — gândise cu severitate Costel. În tot cazul era liniște, o liniște pe care o putuse aprecia încă și a doua zi și a treia. Se putea însfârșit mânca fără ceartă. Dascăl Petre spunea că cei mai mulți oameni mor fiindcă mănâncă supărați sau grăbiți, — așa scria la o carte veche și era chiar adevărat. În zilele cu scandal pe Costel îl durea stomacul, îl simțea ghem; stomacul e un sgârciu și capătă cârcei! — spunea mamă-sa; iar Ana la astfel de cazuri ii da când era logodnic pe Popa Tatu, un păhărel de pelin, cu încă ceva — un preparat al ei. Pe atunci era menajat în casa fetelor Dragu.

Liniștea în casă dura și era cu atât mai deplină, cu cât de câteva zile Costel pleca la birou înainte ca Nina să se fi întors acasă. El nu putea sosi târziu la birou; n-avea decât să mănânce singură, dar tăcerea ei când erau împreună începuse a-l plictisi și a-l ofensa.

Cu ea nu eșiai la capăt în nici un fel — nici cu binele, nici cu răul. Capricioasă! Cuvântul îl împăca și explica toată purtarea Nineiî... Ana era de treabă dar urîtă și mai proastă. Nina era frumoasă, inteligentă și capricioasă. O femee capricioasă îi părea ceva apreciabil, deaceea când ii întreba vre-unul la birou: — Ei? Cum merge cu însurătoarea!... răspundea: — Bine! Bine! Am o nevastă frumoasă și capricioasă!— Ceilalți o știau bine pe Nina, dar nu ripostau de teama directorului care de când cu tapajul de atunci, interzisese conversații particulare.

Duminică așteptase cu dejunul până la trei, apoi pierduse răbdarea și mâncase. Așteptase pe urmă fără să se culce după amiază până la cinci.

— Să nu fi avut vre-un accident de tramvai!

— Nu cred! spusese Ana timid.

— E pentru prima oară?

— Da, pentru prima oară.

— La câte venea în celelalte zile?

— Pe la trei-patru.

Repetase întrebarea de câteva ori, plimbându-se prin odaie și dând scaunele la o parte, nervos.

— La patru... dar nu m-am uitat la ceas cu minutul — spusese Ana în fața acelei agitații.

Acuma era cinci, apoi se făcuse șase. De ce nu se arăta Ana mai îngrijată.

— Azi numai a întârziat, Duminica! O fi rămas la vre-o prietenă!

— Ce prietenă! Se rămâne așa la prietene când te așteaptă lumea acasă?

— Zic și eu! — Ana se bosumflase.

— Până la urmă poate a rămas ia o prietenă! — păruse a descoperi Costel.

Nina se întorsese abia la opt.

— Ai rămas la vre-o prietenă, o întrebă Ana din prag. Dădu din umeri: — Am rămas! — și trecu dincolo să se desbrace.

— Vrei să mănânci ceva?

— Nu mă pisa! Am mâncat!

Costel tăcea, avea acum socoteala lui, ideia lui. Aste două ascundeau ceva... iar mistere!... Ori poate se întorsese Moșu și Nina îl vizita! Nevasta lui la un pușcăriaș! Unchiul lor... dar nu mai era unchiu, își pierduse drepturile! Afară dacă Nina alerga după afaceri, procese. De ce nu le făcea Ana, afacerile! De ce tocmai nevastă-sa!

Plănuise. ca odată să vie înapoi de la birou prin surprindere, să se convingă la ce ceas se întorcea Nina. Așa și făcuse.

— Acum a ieșit! — Dacă mințea, apoi mințea bine și Ana!

— Mâine să-i spui te rog să nu iasă, să mă aștepte... ieșim amândoi!

A doua zi venise pe la șase — nu puteai lipsi de la birou așa cum vreai! Nina era acasă! Ana arătă cu mâna spre camera lor, dar camera era întoarsă pe dos: — un geamantan deschis urcat pe divan și țoale peste tot. Nina fredona și nu-i răspunsese la întrebare.

Costel trecu alături să întrebe pe Ana care dădu din umeri cu o mutră aiurea. Se întorsese în camera lor: — geamantanul era plin și Nina se căznea să-l închidă, cântând o arie a lui Moscopol. Îl imita perfect și trecând pe lângă Costel îi fluierase la ureche: „Ninon“.

— Obraznic! — O auzi dincolo discutând ceva cu Ana: — Ei și! Borș! — și ieșise pe sală.

Un băețel de la chiriașii ’de sus venise înapoi cu ea și luă geamantanul... Ce comedie era asta? Ducea undeva rochii... la croitoreasă... sau vrea să-l sperie... să-i facă în necaz.... Ambițioasă cum era!

O întrebă dar pufni punându-și toca și porni după băiatul care ducea geamantanul. Coste! ieși după ea pe săliță dar Nina se făcea a nu-l vedea nici auzi.

Băiatul adusese un taxi — nici cel puțin o birjă — un taxi, auzi! Era taxiul de punga lor? — Ce făfci Nina? Nu te gândești!

-— Ba mă gândesc drăguțule! — și în fața puștiului care râdea înfundat, dase lui Costel o pălmiță peste obraz — glumă sau cum? Nu putuse reacționa căci gazda crăpase ușa.

...Dar ce făcea Ana? Intrase ca să întrebe pe Ana și să evite vre-o întrebare a gazdei. Până în ultimul minut încă crezuse că e o glumă... Asta întrecea toate obrăzniciile.

— Ano, ce Înseamnă?...

— Cum vezi... a plecat!

— Unde a plecat?

— Nu știu... nu mi-a spus... Eu când am găsit-o...

— A! Te-ai dus după ea?... iar lipsea de-acasă. ...Și cine te-a rugat să te duci după ea... Știi cât e de ambițioasă... S-o fi supărat?

Ana- îl privi apăsat și Costel se opri... Ana era și ea ambițioasă în felul ei... Nu mai putuse scoate de la ea nici un cuvânt. Ce neam îndrăcit. Nu puteai bănui așa draci de femei îndărătnice! Nici .măcar nu putuse afla unde a găsit-o!

Plecase și el de-acasă și se întorsese abia seara după nouă. Umblase hai-hui prin Parcul Carol, uitându-se după femeile cari semănau cu Nina. Pe bănci erau perechi: — Prostii! — cașicum el făcuse vreodată amor și poezie cu Nina prin grădini.

Acasă găsise ceva de mâncare pe masă. Ana se culcase după perdea, dar nu dormea fiindcă-l întrebase năbușit de subt plapomă: — Ai căutat-o?

— Nu! Așa dar poate că ar fi trebuit s-o caute mai mult!... Poate plecase cu vre-un gând rău... Te prosteai cu femeile astea! Nu pleacă nimeni să se sinucidă cu geamantan plin și cântând cuplete: — Ninon! Luase o cană cu apă pentru noapte și plecase să se culce. El avea slujbă a doua zi. Ana mai întrebase îngrijată parcă: — N-ai găsit-o?

Poate că Ana știa unde s-a dus și se temea ca el să nu afle... Dacă afla el, era grav firește!

Orice s-ar fi întâmplat, cât de grav, Costel trebuia să meargă regulat la birou și se dusese, chiar de a doua zi după dispariția Ninei — fie că nu-i era gândul de fel la lucru, dovadă că de la direcție i se înapoiase două hârtii greșite.

— Am necazuri! — se scuzase Costel către colegi.

— De familie, — nu întrebase, ci afirmase Costescu.

De unde știa el că erau necazuri de familie? E firesc, atunci când ai familie. Dacă însă Costescu se gândise anume la Nina, de care ei toți aveau părere proastă? Nimeni din ei nu-l felicitase de nuntă, nu trimisese ce-i drept invitații, nici nu dase anunț la ziar — cum fac unii — dar își motivase la birou absența, știau deci toți, niciunul însă nu-i spusese o vorbă și acum îl blamau.

În cea mai mare parte, boeru Dragu trebue să fi fost pricina, isprăvile lui erau probabil mai de mult bănuite, căci o fată cam cochetă, cam ușoară n-ar fi fost din ce să-i se facă atâta opoziție. Câți parcă...

Costel își amintise de scrisoarea trimisă părinților. Mai bine nu se grăbea; acolo la Brăila ei trebue să fi fost cătrăniți și aici, Nina plecase, așa că nici măcar nu mai era motiv să fie certat cu părinții. Costel spera totuși că Nina se va întoarce: — O toană a ei! — El se înapoie acasă la ore regulate, cu speranța că o va găsi și cu teamă nu cumva să nu mai găsească nici pe Ana: — poate că era boala familiei lor, să fugă! Curios neam de oameni; nu-i puteai bine înțelege... plini de secrete și de ciudățenie.

Dar Ana era acasă, masa gata ca de obiceiu. Totul în bună regulă. Nu mai avea cine face dezordine. Îi apuca uneori un fel de dor după Nina și îndată o teamă de toanele ei, apoi o liniște neobicinuită, în care timp masa decurgea în tăcere; puteai prețui mirosul bucatelor și asculta zângănitul tacâmurilor și farfuriilor. La Brăila, pe timpuri, mesele curgeau așa, dar camera era acolo mai frumoasă, nu în subsol — cu glastre în geamurile soroase — aici întunecoase — glastre de busuioc învoalt cu floare albă, creață... Acasă, spre sfârșitul mesei, dascălu sufla mai greu și maică-sa umbla atunci ușor de tot cu pantofii de flanelă. Aci, Costel nu sufla greu, totuși după mâncare era nițel ostenit, se bătea de două-trei ori cu mâna peste un căscat ușor și auzea pe Ana călcând cu papucii de casă — clămpăneau.

Ana și el vorbeau puțin, cu aceeași teamă de a atinge subiectul primejdios. Costel acum nu mai vrea se afle nimic despre Nina, vrea s-o găsească într-o zi întoarsă acasă. Începuse a-i uita caracterul, a și-o închipui ca pe o soție bună, absentă de la un cămin bun. Seara, singur în odaia lor, în primele momente îi lipsea absența parfumată a femeii, — Nina abuza de parfum — regreta atunci adulmecarea lui nesigură spre voluptate de la ceasul acela; ordinea încă netedă a camerei cu obiectele lui de toaletă înșiruite pe scrin sub oglindă, cu garderoba liberă pentru hainele lui, ca mai înainte când era burlac — îi da o satisfacție pe moment, nesigură ca un lucru de furat. Aproape adormit auzea pe Ana intrând alături, ea se ducea acum seara pe la chiriașii vecini, după ce amintea lui Costel să-și pună ghetele la ușă.

Chestia asta cu ghetele îl jena, nu era servitoarea lui; tot ea, ce-i drept, îi făcea și înainte ghetele, dar altfel venea lucrul când Nina era acolo... Trebuia numai decât Nina să se întoarcă... Destulă glumă proastă!... Până atunci o să-și facă ghetele în oraș.

A doua zi, după ce stase cu coatele pe masă, citindu-și ziarul de seară, în așteptare să se facă nouă și jumătate, Costel își luase seara bună de la Ana, spunându-i satisfăcut: —- Ghetele, să știi, sunt făcute la lustragiu.

Spre surprinderea lui, Ana păruse supărată.

— Prea bine! — spusese cu glasul din gât, ce avea când era nemulțumită.

— Ca să nu te oștenești!

— M-am plâns de ceva? — tot bufnoasă, plecase spre fund. Costel ținuse lumină mai târziu .citind ziarul pe toate foile.

— Cum Dumnezeu! Și asta acum se supără? El pesemne nu știa să se poarte în viața de familie! În sufletul lui era recunoscător Anei de tot ce făcea și nu știa cum ar umbla mai binișor cu ea, ca să nu plece... Să se întoarcă Nina și să nu găsească pe Ana!... Să fie el singur cu Nina? Ar fi fost și bine... dar mai ales rău.

Se pregătea să-și dreagă greșeala a doua zi, explicându-i Anei.... Adormise într-un târziu... II deșteptase bătăi în ușă; sărise în sus: — Jandarmii! Visase tocmai pe Dragu între jandarmi. Se desmeticise; era glasul Anei care disperată îi striga că e ceasul opt și ce s-a întâmplat.

— Acu! Acu! — La opt și jumătate trebuia să fie la birou; nici nu se spălase ca lumea și punea încă vestonul pe o mânecă când ieșise din cameră. Ana se ținea după el cu cafeaua cu lapte.

— Ai fost leneș, — spusese cu voce glumeață, ca și cum noaptea îi luase necazul. El sorbise odată din cafea și se aplecase să lege șiretul la pantofi și să fugă, dar Ana, puțintică, sprintenă cum era se și plecase și făcuse fundă dublă.

Nici n-avusese timp să-i mulțumească, ii strigase doar plecând:

— Nu mai fac ghetele la lustragiu, — ceeace abia pe urmă la birou ii păruse cam idiot. Anei îi păruse drăguț ceeace i-a spus Costel și dereticase toată casa, pusă la punct în trei ceasuri — ca una de 16 ani — zicea gazda.

— E vre-o veste bună, o întrebase gazda pe Ana de formă, — ea nu putea suferi pe Nina — de formă și din curiozitate: — O înfumurată aceea... după ce că era și o... Soră-sa Ana femeie gospodină și cinstită, cât despre bărbat, molatec dar cu bună creștere... Unde plecase oare cucoana? Ce era cu ei? Mai stau sau aveau de gând să lase casa? De câte ori venea vorba, Ana spunea că: — Așteptăm pe soru-mea să se întoarcă curând. E dusă la rude în provincie cu afaceri.

— Ne e la rude cum nu sunt eu!... gândea gazda — dar din moment ce nu lăsau casa! La adevărat vorbind plăteau la (ane! La casă cu chirie știi ce pierzi, dar nu știi ce iei, schimbând chiriașul. Profitând că Ana era în ziua aceea așa de veselă și făcea mare scuturătură: — Vine surioara azi? — întrebase iar. Ana păruse surprinsă.

— Nu! Nu chiar îndată... dar peste puțin!

Ea tocmai uitase grijile și pe Nina și trecutul din Popa Tatu... vis rău, — gazda i Ie reamintise.

— Da! Nina era stăpâna casei, ea era măritată; chiar absentă ea era persoana de căpetenie... Dar Costel în mintea lui ce credea oare, ce va fi avut de gând? N-o mai căuta acum, o aștepta numai, dar până când? Ca și gazda se întreba ce va fi cu ei toți! Zilele liniștite erau zile provizorii și Ana le scurma liniștea să vadă ce e subt ea. Îi venea un gust să-și facă singură în necaz: — Să spună lui Costel ce știe ea de Nina și astfel să afle mai curând ce va zice și ce va face Costel. Până la urmă cât timp avea sa-i facă ghetele în așteptarea Ninei! O stricată Nina, care nu știuse să prețuiască ce dobândise: — Un bărbat bun, tânăr, în loc de moșnegi și de pușlamale...

...Și casă și cununie. Fie chiar și așa numai la Primărie. Ana ar fi vrut la biserică. Ce era mai frumos ca o nuntă la biserică? Nina dobândise și un nume de om cum se cade, nu un nume ca al lor de ponosul oricui. Ea Ana nici nu mai vrea să-și poarte numele; pe unde mergea după lucru, își zicea numai: „Domnișoara Ana“ și da adresa nouă.

— E destul, mă găsește! explica cu blândețe și toți o chemau domnișoara Ana!... Fată bătrână — cum îi spunea la două vorbe Nina, când avea nervi, și îi avea des; Nina pentru care muncise o viață și muncea și acum. Căci pentru cine alt muncea!

Uneort o apuca un parapon după cea mică, pe care o crescuse de copil; dar Lucica fusese totdeauna un copil ascuns care se simțea mai bună între străini; un copil pe care-l îmbrăcai, îl spălai, îl îngrijeai și dai de mâncare, fără să știi nimic din ce are în gând și suflet — până când se dase pe față ce avea de gând și în suflet: stricăciunea.

Nina în schimb avea suflet bun: spunea tot ce avea pe suflet, era sinceră și uneori cânta, povestea, înveselea casa și când vrea ea, știa să fie mulțumitoare, să recunoască. Pe vremuri Nina n-avea secrete față de Ana și la orice nevoie îi cerea ajutor, ceeace le făcea părtașe, chiar dacă Ana o mustra și o amenința că altădată nu o mai acopere. Nina era altfel; era o soră egoistă, violentă, capricioasă, dar o soră. Cea mică când o puneai la o treabă, o făcea îndată, ca o mașină, ca să scape, să se plătească parcă, într-un fel anost, așa că Ana ar fi plesnit-o, dar nu cuteza, atâta era de închisă. Era bine acolo Lucica unde plecase, să nu se mai întoarcă! Ana n-ar mai fi avut răbdare! De grijă nu-i puteai purta; o ființă așa rece și vicleană nu putea pieri; totuși uneori o cuprindea o spaimă de acolo, de locul unde trăia Lucica și n-o vedea în minte, mare cum era acum, ci mică de trei patru unișori sau cu o codiță pe spate la șapte ani, așa de frumușică! și o umpleau lacrimile.

Costel avea darul să bage de seamă tot: — Ce e Ana? Ce ai aflat?

— Nimic!

— Nimic! Da plângeai adineaorea! Ai aflat ceva de Nina și nu spui... Iar mistere! — și se întuneca.

Ana se roșea, apoi albea. Așa dar, nu putea plânge, nu putea avea grijile ei! Mereu o bănuia! Mereu Nina! — Era vina lui că nu știuse s-o țină. Îi păruse rău de ce a spus.

Costel rămăsese surprins. El ieșea acum vinovat că n-a știut s-o ție. Cu ce intenție spunea Ana vorba asta!... Ca să-l înjosească? De dcagu soru-și! Se certau doar într-una... Nu-i plăcea Anei să stea singură cu el? Sângele apă nu se face! Tot ea era totuși aceea care se agasa când el cerceta și când da la mica publicitate... Cine să le înțeleagă pe femei.

— Plângeam pentru Lucica! — explicase Ana și ieșise repede din odaie.

— Lucica! Auzi? Pe Lucica el o scosese acum din socoteli. Destulă oboseală cu astelalte... Dar pentru Ana, firește, Lucica... Ana avea un suflet de sfântă nu altceva... Și cu atâta durere în suflet ea sta cu el și il îngrijea așa de bine, — ca o mamă. Asta avea să i-o spună Costel odată. Mai mare compliment nu-i putea face... Pe mama lui o socotea sus de tot, fără de pereche... Îi părea rău că a supărat-o pe Ana pentru o ingrată ca Nina. Totuși dorea ca într-o zi, să între Nina pe ușă, cu nebuniile ei, așa cum era, dar să sfârșească cu misterul. Ideia acelui foșnet de rochii, râs, sgomot, parfum, țipete, uși pocnite, în acel moment nu-i era neplăcută; îi lipsea ceva.

Seara, după ce sfârșise salată de cartofi cu mezeluri și tăia în două un măr, duse Anei jumătate. Pe tine te am ca pe o soră. Vrusese să-i spună Anei pentru ca să dreagă mica ceartă de deunăzi, dar își amintise cu emfază că a comparat-o cu mamă-sa și pentru ca darul să fie mai mare: — Pe tine te am ca pe mama — spusese.

Ana strânsese buzele și lungise nasul ei achilin. El însă nu băgase de seamă, era pornit: — Știu că-ți lipsesc fetele... și Lucica... Lipsa Ninei, firește o simt și eu, da ce să facem... N-avusese succesul așteptat. Ana tăcăia farfuriile spălându-le lângă mașină; Ana nu semăna de fel cu surorile; ele prea cochete, prea drumețe, ea prea pedantă cu menajul! Biata Ana!... Afară turna cu găleata; era bine de stat în casă, dogoarea ușoară a mașinei stinse, chiar așa cu ceva iz de mâncare, era plăcută. Costel luase ziarul. Dacă se potrivea cititului, avea de lucru până târziu; el când se apuca, citea încet cu atenție, nu cum vedea la birou pe unii: foșneau foile cinci minute și gata începeau a pune țara la cale.

Într-o seară pe Ia 6 jum. Costel venise ca de obicei de la serviciu deadreptul acasă să-și lase geanta, să se mai curățe și să iasă în oraș. Ieșea în oraș numai odată pe zi — înainte sau după masa de seară; mai adesea după prânz ca să lase pe Ana să-și facă treburile casei. Strânsul mesei il plictisea și mai ales făcutul paturilor care îl jena totodată; e drept că tot Ana le făcea pe când era acasă Nina, dar atunci dacă Ana vrea să facă munca în locul soru-și, n-avea decât; pentru el însă singur, era altceva, mai ales că trecea timpul și nici nu mai știai ce să crezi: — Se întoarce Nina sau l-a părăsit de tot și atunci ce rost mai au împreună el și Ana?

Teribilă fată Nina! Cât il bătuse la cap să se cunune și iată acum erau cununați cum poftise... și la ce slujea! Nu mai bine rămâneau necununați. Costel uita cu ce greutate dobândise drepturile de soț grație numai cununiei și își închipuia pe Nina trăind cu el ca o țiitoare frumoasă... Bine că nu-l dusese și la biserică.

De mult nu mai mersese Costel la biserică, din primele luni de sosire la București, dar era religios de acasă, așa fusese deprins și așa rămăsese. În scrisoarea fără răspuns — de ce nu i-o fi răspuns cel puțin mamă-sa — scrisese anume că s-a cununat numai la Primărie, un fel de a le spune: Nici nu e valabil dacă cumva nu vă place! — Pentru dascălu Petre și mamă-sa, în adevăr nici nu era valabil fără biserică, cu atât mai necăjiți vor fi fost.

Nina însăși de câte ori se certau spunea: — Ce cununie? O iscălitură acolo la Primărie! — și chiar așa, cu ușurință și luase căsătoria, se văzuse bine.

Totuși el, Costel, care umblase cu legile știa cât te leagă o iscălitură la Primărie. Să fi vrut să strice căsătoria! îi trebuia timp ca să divorțeze, avocat, cheltuială! Nici nu se gândea. Să se dea în stambă și să mai și cheltuiască pe deasupra! Mai ales că Nina avea să se Întoarcă. Până la urmă unde putea sta - atâta timp; Ana trebuia să fi știut ceva, poate chiar se întâlneau. Nu te puteai încrede, fetele astea Dragu erau mereu cu mistere, dar nu era frumos din partea Anei să nu-i spună lui, ca soț. El era stăpânul casei, plătise mai alaltăeri luna de chirie, Dumnezeu știe cu ce greutate. Atăți bănișori duși la gazdă! Să se fi mutat? Asta nu. Nina tot avea să se întoarcă — să-i găsească pe loc unde-i lăsase — și chiar fără de ea, Costel se simțea acum mai bine așa, la casa lui decât cum trăia înainte. De la un timp omul nu mai are gusturi de holtei, toată ziua pe uliță.

Îi venise o ideie: pe uliță cunoscuse pe Nina, ce-ar fi s-o caute tot pe uliță, dar renunțase.

...Și dacă o întâlnește, ce face? Scandal! Sau ce?

Se făcuse șapte și un sfert, ora mesei aproape. Mâncau la șapte și jumătate cel mai târziu, pentru ca la opt Costel să poată ieși în oraș; făcea uneori un tur pe calea Victoriei până la teatru și la întoarcere se așeza la Carpați cu un sfarț; la nouă și jumătate, cel mult zece, trebuia să fie acasă să se oodihnească și nici pe Ana n-o putea ține deșteaptă prea târziu; ea se scula de vreme, mult mai devreme ca el. Când eșea el dimineața la cafea, dincolo în cameră era totul așezat, ba uneori și rufe mici: batiste gulere, manșete, întinse pe sfoară. Se îndatora mult către fata asta în lipsa Ninei și n-avea cum să se plătească, dimpotrivă, în ce privea banii, fusese nevoie de a face economie mare, căci timpul din urmă se iscase cheltueli neprevăzute: sosise mici conturi de la magazine, cari refuzate de nouă ori, a zecea trebuise plătite, mai ales că unii nimerise la bancă.

Așa era Nina, destrăbălată în cheltueli și parcă nu în toate!... Dar la șapte și jumătate prin excepție Ana tot nu era întoarsă. Costel se enervase fiindcă tot programul îi era schimbat; dacă întârzia trebuia neapărat să ia tramvaiul și mai adesea el făcea drumul pe jos, de plăcere și din economie. El economisea tramvaiul și Nina risipea cu sutele: — Auzi, un cont de cinci sute, pentru o centură de elastic și satin. Pe acela îl refuzase. Nu era doamna acolo ca să confirme primirea. Centura aceea de elastic și satin, care pentru el acum era o centură de castitate, îl lăsase visător.

— Ce-o fi pățit Ana! Dacă în adevăr pățise ceva?

’Un accident! Acuma abia se gândea... Un automobil! Accidente sunt zeci pe zi, în București! II cucuprinsese panica la ideia că Ana putuse avea un accident, o panică de egoism. Ce-ar deveni el! Propriu zis la Ana se gândea mai puțin, dar asculta orice sgomot dinspre sălița lor! În sfârșit se auzi o ușă! Ora mesei trebuia respectată!

Scăpat de grija accidentului își zicea că dacă Ana muncea, apoi el cheltuia și îi va face reproș. Ușa de la cameră n-o simțise, numai niște pași pe vârfuri de pantofi cari scârțiau. Ana recunoștea deci că are vină, intra în vârful picioarelor! Mai îmbunat Costel se întoarse pentru a-i face totuși observație, dar Ana pornise iute spre paravanul de creton care despărțea colțul ei de restul camerei. Costel o strigase autoritar: — Ana!... dar nu mai continuase. Ana nu era Ana, ci o domnișoară... care era totuși Ana! Gătită! Nici nu-i știa pardesiul grenat cu nasturi aurii... Cu o beretă pe cap aplecată într-o parte și un ac mare auriu înfipt în beretă... cu un voal mic lipit pe ochi și părul ondulat proaspăt.... Dumnezeu să ierte, fardată? Pudră și un pic de roșu pe obraz și părea mai plină la față, cu roșu pe buze. Ana surâdea stângace, jenată, scoțând repede bereta: — Poate am întârziat! — ca și cum nu știa bine. Dar Costel vedea roșu. Cum, și asta făcea pe dama!? El care ar fi jurat în numele ei și ștersese tot trecutul... trecutul cu Moșu. În raporturile lui cu Ana trecutul fusese o umbră pe stima lui către ea, — acum însă în urmă uitase, ca și cum nici n-ar fi fost.

La bancă de câte ori se isca subiectul căsniciei, el ieșea cu Ana înainte: — Am o cumnată — mai de treaba femee nu cred să se găsească! — Firește ceilalți își spuneau în minte: — Bine că mai e una și așa! sau: — O fi ca surorile și tu orbiile n-ai habar.

La fel își zicea el acum: — A fost ca și surorile ei și eu n-am avut habar. Se simțea dârz .De unde venea la ceasul acela așa impopoțonată! Se uită iar ia ea; așa gătită era aproape frumușică, — observă tot cu indignare, ca pe un semn de perdiție; urîțenia Anei era o garanție relativă de cinste. Frumușică! Mai plină la obraz și i se vedeau ochii — neiăcuți slavă Domnului — albaștri ca ai Lucicâi, dar mici ca gămăliile. Lucica avea ochii mari, albastruînchis și cu gene iungi și crețe. Odată când aștepta pe Nina și Ana era lipsă, băgase de seamă ochii Lucicăi și ce-i venise o luase de bărbie; javra de fetiță, liniștită, ridicase bărbia, se uitase bine la el și-i arsese o palmă. Nu văzuse nimeni... el nu zisese nimic... gândise numai că ce se spunea de ea, erau poate numai vorbe... Pe urmă el singur o văzuse cu Lupescu... De incidentul ăsta nu-i spusese niciodată Ninei, ca să n-o supere... sau ca să nu-l râdă. Plecarea Lucicăi cu Moșu, pusese vârf: — Lui o palmă și Moșu... Nu putea înțelege nimic.

Ana avea ochii mici de tot, dar albaștri ca ai Lucicăi și cu gene tot crețe, băgă de seamă întâia oară. Gura era urîtă, botoasă, cu buze groase ce stau mereu nițel deschise pe dinții neregulați, cari împingeau ici colo buzele și arătau puțin colții. Acum însă nu se mai băga așa de seamă. Cam prea osoasă, Ana avea totuși siluetă bună și piciorul slab și el, dar așa ca azi bine încălțat, nu era urît. Picior ca al Ninei firește nu găseai în tot Bucureștiul mai frumos! Costel se uitase instinctiv la mâinile Anei cari stau smerite ținând mănușile; deși înțepate de ac la vârful degetelor și roase puțin de leșie, mâinile erau mai frumoase ca ale Ninei; Costel se uita totdeauna la mâinile femeilor, nu de altceva ca să vadă dacă mai are cineva mâini ciudate ca ale Ninei: mari — n-ai fi crezut — cu degete lungi legate noduros la fiecare încheietură; din brațul alb, rotund, grațios, pornea o lopată bărbătească care dacă opreai pe ea ochii, te mira prin formă, iar dacă purtai ochii de la braț la femeie, mâna devenea ciudată, — agățată parcă acolo printr-o glumă proastă sau adăogită după o operație.

Așa cum arăta azi cucoana Ana, putea foarte bine face pe aventuroasa. Chiar dacă el ar fi întâlnit-o !... Se împăună cu o dispoziție totodată agresivă către Ana; sforțări cari nu durase însă mult.

Se întreba acum, „unde fusese și de ce era așa gătită?“ Poate la vre-o autoritate să ceară ceva; nu cumva iarăși la Tribunal cu afacerile Dragu cari încrețeau pielea lui Costel cu teama permanentă de a nu fi implicat. Totdeauna Ana lua asupra ei corvezile.... Sau poate? iarăși bănuiala de galanterie dar acum mai slăbită... sau n-avea bani destui și... Asta trebuia el s-o afle sigur, să dea bani mai mulți; nu putea mânca din așa pâine, nici primi ca fata ceea să se sacrifice....

— Unde ai fost Ana? — cu un ton de implorare. Unde și de ce?

Ana se roșise până în creștet, gata să plângă. La un astfel de ton nu putea rezista, nu era deprinsă cu astfel de ton.

— Să-ți spun! Atunci când întrebai mereu dacă știu ceva de Nina și vreai s-o cauți peste tot... m-am dus eu s-o caut unde bănuiam... și... am găsit-o! —Un gest viu al lui Costel: — reproș că nu i-a spus mai din vreme, sau curiozitate, sau bucurie că se întoarce Nina....

— Am găsit-o dar nu ți-am spus fiindcă nu vrea să se întoarcă. M-a dat afară: — Ieși! Ieși! Faci pe spioana! — Pe urmă m-a chemat și mi-a spus că e mai bine să nu te ațâț, fiindcă ea nu se întoarce, nici dacă....

—- Bine! bine! Nici n-o căutam! La mine... cine nu mă place... poftim! — Arătase ușa. — Și unde zici că ai găsit-o?

Ana sperase că va scăpa, dar odată întrebată nu putea să nu răspundă... Era datoare lui Costel o explicație... Poate că ar fi trebuit să-i spună mai de mult. ...Poate el mai din timp ar fi avut ceva de hotărît!... Poate că divorța... sau îi arăta ușa! — Un fel de febricitate o cuprinsese.

— Am găsit-o întâi la madame Leontina!...

— A! Gazda veche!

— Da! se grăbise Ana. A stat acolo la început, tocmai pentrucă o cunoștea!

— Cunoștea și era cunoscută. Acasă, vezi bine, n-avea petrecerea de la madame Leontina.

Ironia lui Costel păruse Anei cumplită, pălise și roșise pe subt fard. Ana era pudică, deaceea chiar Costel nu putuse niciodată închipui episodul ei amoros cu Dragu, acceptat de toată’ lumea ca adevărat. La episodul acela se gândea acum...

— Acum Nina nu mai e acolo! — lămurise cu un fel de violență Ana.

— Și unde e? De ce nu e acasă, dacă nu mai e acolo?

Indignarea lui Costel era scăzută, deviată, Ana însă era enervată, glasul îi era nesigur, răgușit de apropierea plânsului. Nasul achilin se prelungea, fardul părea absorbit și figura începea să-și reia aspectul de toate zilele. Costel însă își repeta în gând: nostimă azi cucoana Ana... la Leontina!...

—- De ce nu vine acasă? o întrebase mașinal.

— Acasă! Acasă! — Și dacă nu mai vrea să se întoarce acasă ce pot eu! Ce stric eu!Nu e destul că alerg pe drumuri pentru dumneata să ți-o caut! — glasul Anei acum striga.

— Mie nu-mi trebue femeie care nu mă vrea! — obiectase moale Costel. Se temea să nu o supere, să nu plece cumva și Ana. Asta mai lipsea! Ar fi fost lovitura de grație!

— La Leontina am aflat că locuește un apartament pe Romană și m-am dus azi acolo... Știam că nu stă singură... M-a primit numaidecât.... Acela nu era acasă.... Mi-a arătat rochii și o blană...

— Dacă așa stau lucrurile, nu se mai întoarce la noi.

Costel rămăsese pe gânduri. Ana acum se grăbea cu rochia bună încă pe ea, să servească cafeaua de seară.

Seara luau, ca nemții: cafea de orz cu lapte și ceva carne rece — spunea Costel când se vorbea la birou de gospodărie.

Ana își legase un șorț mic peste rochie; pusese pe masă un carton cu pateuri, îi tremura mâna: Sunt de la ea! Costel ezitase, apoi galant întinsese Anei cartonul să se servească, i se părea că stă la masă cu o musafiră. Cu Ana așa frezată și gătită conversa acum diverse, pentru a o face să uite cele neplăcute ce i le spusese și să uite confortul pe care-l dă femeilor purtările rele, să nu se gândească și ea la vre-un plasament.

Acum când vedea ce poate da Ana când e gătită, era îngrijorat pentru virtutea ei, dar mai ales pentru confortul lui. Povestea anecdote auzite la birou pe cari nu Ie memorase bine și cărora din pricina asta le lipsea tocmai „poanta”, dar Ana surâdea și trei dinți — doi de sus și unul de jos — treceau ușor printre buze într-un surâs, jumătate trist din cauza ochilor triști și jumătate arătând o timidă desfătare. Manierele distinse ale lui Costel, anecdotele pe cari nu-l auzise încă niciodată spunându-le, îmbrăcămintea ei și pateurile, formau o atmosferă de gală.

Strânsese pe o tavă resturile mesei dar nu se apucase de spălat vasele, fiindcă ar fi trebuit întâi să se desbrace. Stase așa câtva în neacțiune și tăcere, căci Costel sfârșise verva lui de ocazie și cu o țigară rumega în sine ceva vag. Se sculase apoi, tot nesigur pe ce vrea și spusese că iese puțin să ia aer întinzând Anei mâna ca unei doamne oarecare și după o ezitare aplecându-se să i-o sărute. Ana nu putuse la timp opri gestul neprevăzut, dar pusese repede mâna ei liberă peste cea sărutată, ca și cum ar fi prins o albină și se uitase uimit la Costel care avea privirea distrată a cuiva care nu e acolo. Plecase apoi în oraș ca în fiecare seară. Ana rămăsese pe acelaș loc.

De când se știau amândoi, Costel nu-i sărutase mâna! Se întreba, se îndoia și iar era sigură că nu i-a sărutat-o altădată și că acum da, i-a sărutat-o. Oare de ce? Pentru că se ostenise să caute pe Nina — își deslipise palma stângă de mâna sărutată și pornise spre treaba întârziată. Se simțea ostenită și s-ar fi culcat îmbrăcată; aruncase un ștergar peste farfurii căci n-avea putere să le spele în seara asta. De când avea 18 ani și murise tatăl lor Pamfil Dragu, om cinstit dar frate cu Ion Dragu escrocul, Ana în fiecare seară spălase farfurii după masă, dar acum era învinsă de ziua și mai ales de seara turburătă... Și de ce îi sărutase mâna Costel ca unei străine?

Se desbrăca încet, adormită parcă, încâlcind degetele prin haine când auzise pașii lui Costel care se întorcea; atunci în grabă se vârîse în pat după paravanul ei și nu răspunsese la bună-seara. Crezând-o adormită Costel își astupase pașii închizând încet ușa despărțitoare. I se păruse însă că a auzit mișcând dincolo și atunci de ce Ana n-a răspuns când i-a dat bună-seara? El se întorsese acasă curând, fiindcă pica de somn și acum somnul i se speriese și adormise abia târziu fără să se fi împăcat cu ceva din seara aceea, ceva care mersese parcă pe dos....

Tot din seara ceea, Ana începuse cu un zel aprig a se socoti datoare lui Costel. Fără de el ar fi fost acum pe drumuri, o păcătoasă așa cum și el o credea, căci ce alt putea fi! Părea a fi uitat că își putea oricând câștiga existența cu acul, că putea fi menajeră la orice casă cu munca ei. Altădată ii amenința ea cu plecarea și se fălea cu independența ei, dar acum intrase pe calea recunoștinței și a pocăinței.

Își amintea cum Costel făcuse aluzie la familia lor: — Sângele apă nu se face! — spusese în câteva rânduri. Anume despre ce?... Pentrucă ea ținea partea Ninei sau pentru altceva? Ana se întorcea cu gândul la un trecut șters pentru ea și pentru alții. Costel poate că aflase din gura lumii de nenea...

Pe atunci, pe când se întâmplase, Ana nu se gândea că poate fi vorbită, nu-și acorda nici o importanță, căci nimeni nu i-o acorda, nici chiar mă-mă-sa, când cercase să bocească, nici soră-sa, grăbită să-i ia locul, iar străinii nu-i dau atenție fie chiar în rău, decât numai când vorbeau de nelegiuirile neamului Dragu în tot. Astfel fusese amestecată într-o murdărie mare, care dase lumii de vorbă.

Ea însăși pierduse noțiunea unui eveniment vechiu, stângaciu, fără consecințe. Acum însă, acelaș eveno niment se așeza pe planul întâi, lua importanță. La fapta aceea vroia poate Costel să facă aluzie că — sângele apă nu se face! Așa credea Ana despre vorbele lui Costel și ar fi vrut să nu fie așa... și din atâtea gânduri grele, rămânea un cuiu care bătea, bătea în capul ei: Mânca degeaba pâinea unui om care nici măcar n-o putea cinsti! Serviciile ei. credincioase, pe acelea nu și le mai știa prețui. Toți socoteau slugărnicia ei firească, ea însăși slujea tuturor că fiindu-i datoria, fără răsvrătire și atunci când uneori vorbea de plecare, înțelegea să nu fie ea cumva o povară altora.

Acum însă servitudinea îi apărea ca o misiune neîncăpătoare îndestul pentru recunoștința ce da-. tora lui Costel, o recunoștință care o depășea și îi da un fel de friguri, un amestec de spaimă și de zel. Așa înfrigurată mătura, freca, ceruta, văruia, la ore la cari să nu supere pe nimeni și combinația asta anevoioasă îi ocupa toate gândurile. Lua uneori de la țigănci un buchet de flori proaspete de trei zile, dar înviorate, de busuioc fraged. Se nimerise că tocmai pe busuioc se pusese ochii lui Costel. Spusese că e floarea care-i plăcea lui și că acasă, mamă-sa punea în fiecare an busuioc în glastre anume pentru el... Acum era certat cu părinții, — el adică ținea la ei ca și înainte, ei însă erau supărați... și nici măcar nu mai aveau de ce să fie de când Nina nu mai era cu el. Costel rămăsese îngândurat... dar Ana era mulțumită pentru flori și de faptul că vorbise împreună de părinții lui.

Cu Nina, Costel ce certa urît pentru părinți, adică Nina vorbea nesocotit de el și Costel jurase să nu mai pronunțe în casă numele lor și acum iată că totul era îndreptat. De mirare, Costel băgase de seamă și văruitul și ceruitul și se uimise cum le-a putut face Ana pe nesimțite. Acasă la Brăila era mare tapaj; mamă-sa când era mic îl trimitea de acasă pentru că se împiedica de el și mai târziu când era flăcău îl trimitea ca să nu vadă dezordine și dacă dascălul Petre, care era mai iute și mai aspru, spunea că astea sunt mofturi și că îl strică cu răsfățul, — mamă-sa explica atunci că pe un băiat trebue să-l cinstești din timp, dacă vrei să se cinstească el singur și să ți-l cinstească alții. Mamă-sa era o femeie cum nu sunt multe, repeta Costel și Ana credea lesne, era chiar uimită de felul cum fusese crescut Costel de acasă.

Costel își amintea de acasă cu dor. Un timp mama-sa fusese mulțumită de el; îi plăcea școala și că e funcționar de bancă. Mulțumită fusese și de relațiile lui cu lumea bună până la dovada că lumea bună fusese o lume rea. Acolo la Brăila, de unde părinții nu lipseau mai nici odată, — dascălul Petre chiar nici nu fusese la București: — Ce să cauți la București când trăești la Brăila. Acolo în mahala, în casa din curtea bisericii unde locuiau prin drepturi câștigate, reparând și înfrumusețând ca într-o casă proprie, adevărul adevărat asupra situației lui Costel părinții n-aveau cum îl afla și era mai bine, căci s-ar fi mâhnit tare. La Brăila ei nu se aflau decât cu lume bună; în amintirea lui Costel se ștersese cine anume erau aceia, rămăsese însă o definiție în a cărei compunere intrau și cele trei morminte vechi de ctitori din jurul bisericii de pe când era încă voie să se îngroape. Erau în fotografie doi boeri Cantilis și o doamnă Cantilis soția unuia, mama celuilalt, mai tânără ca amândoi fiindcă fotografia era făcută la vârsta de douăzeci de ani. Fiul cu o barbă sură, părea și el mai bătrân ca tatăl și Costel multă vreme nu pricepuse și chiar când pricepuse, nu fusese nici odată deplin convins.

Cele trei morminte, mama lui Costel le luase în primire ca fiind de resortul ei, din cauza nobleții lor; ea era tot fată de dascăl din Galați — de la Episcopie — dar tatăl ei făcea versuri religioase și chiar de celelalte laice — Dumnezeu să-l ierte pentrucă murise și pentru versurile lumești. Mormintele Cantilis le întreținea dăscălița cu concursul lui Costel care se ținea de fustele ei; le întreținea în așa stare ca să fie totodată îngrijite da să rămână tot vechi. Acel cult intuitiv al „lucrului vechi” al dăscăliții, dusese pe semne pe Costel la prelegerile istorice ale profesorului Dumitriu la Casa Școalelor, așa că, pe drept, Ana se credea onorată de Costel, din aceia că pronunțase în fața ei numele părinților lui.

Pentru a-și arăta evlavia față de acel subiect, Ana înduioșa mai mult ochii ei blânzi, pe când nasul achilin se lungea. Era doar cu mult datoare cumnatului ei, pentru toate vorbele grele pe cari fără minte le rostise Nina — căci Nina nu putea suferi să-i tot jasă înainte cu dascălii: — Că nu suntem la mort să ținem coliva — și alte necuviințe a căror gravitate Ana abia acum o simțea, deși totdeauna dojenise ea pe Nina.

Acasă la Brăila Costel se deprinsese a prețui scuturatul, ceruiala și varul proaspăt, pe cari el le găsea gata făcute în lipsa lui, din socoteala mamă-și: că un bărbat trebue să găsească tot rostit ca să-i fie plăcută casa și să nu se deprindă hoinar. În adevăr, Costel era ticluit, curat, ordonat de felul lui; acum aci, în Rahova ca și pe vremuri acasă, iată erau renovări făcute în lipsa lui, din cari el simțea numai ceva miros de var proaspăt și de terebentină cari aici ca și acolo lupta cu mirosul de busuioc, dând o compoziție de aromate bizare ca un parfum de groapă, dar plină de suvenire...

Își amintea pe mamă-sa în zilele de scuturat, gătită ca de obiceiu. Dăscălița era de felul ei cochetă — numai ca semn distinctiv avea atunci la scuturat o basma pe cap, o basma colorată pe care Costel o vedea parcă: — pe fond galben cu dungi grenat și floricele albastre, desen turcesc. Se uitase la Ana cu grije să nu fie ca atunci pe timpul, când abia începuse a face curte Ninei și o surprinsese la scuturat cu o rochie veche ruptă și un șorț ieșit la spălat, iar pe cap cu o cârpă de praf legată strâmb.

— Biata fată muncește! — gândise atunci, dându-i mâna cu silă. Ana însă spre surprinderea lui plăcută, avea acum o rochie nou nouță de pichet .cadrilată cu albastru — o cumpărase cu mari ezitări din banii de pe lucru și o cususe printre picături — șorțul tocmai și-l scosese și era cu capul gol; părul avea încă urme de ondulație și cu toate că nu mai avea fard era nițel roșie de căldura mașinei, pudră punea acum puțină în fiecare zi — bine ștearsă, deaceea tenul părea mai bun.

Lui Costel îi păruse rău că Ana n-are o basma frumoasă pe cap, cât pe aci chiar să-i spună, - dar ce putea să-și Închipuie, putea crede că o ia în râs; nu știa nici dacă trebuie să-i mulțumească pentru curățenie — curățenia e un lux pentru cine o prețuiește.

Costel își amintea ce neglijentă era Nina; în afără de combinezon și chiloți de mătase, pe cari îi spăla singură la două zile, încolo tot ce nu era nou și curat sta ghemuit maldăr în șifonier și ciorapii de mătase pe subt saltea; Nina dimineața până se gătea, târa papucii rupți și un halat de creton roșu, cu care o pomenise dincolo; când venea uneori pe neașteptate — îl schimba repede cu unul de satin rose, dar aci după cununie își spăla picioarele în fața lui și nici nu apuca bine să iasă din cameră își făcea toaleta cea mai intimă, iar ligheneie le lăsa în drum, nevărsate, înjurând că n-are cuvetă și bidet, cum e învățată. Ana venea de ridica și strângea pe urma ei tot, deși până la urma urmei zoilc soru-și nu erau treaba ei, dar o făcea desigur din rușine. Ana era rușinoasă, mai deunăzi o surprinsese Costel strângându-și în grabă de pe sfoară, rufe de ale ei. Nici nu știai când, spală și calcă, noaptea sau când. Chiar ii spusese: — Știi Ana când te-am cunoscut întâi, așa te-am văzut strângând speriată rufele de pe o sfoară pe când... ne prezenta unul altuia... Ezitase să pronunțe numele Ninei.

— Țin minte !— răspunse Ana și surâsese domol.

Asta era mare calitate la ea, mereu așa domoală de nici n-o simțeai — și deodată Costel își dase seama că ea spăia toate rufele casei acum ca și înainte, deci și rufele lui și se simțise strâmtorat. Nu putea nici să sufere să-i mai spele rufele acum când Nina nu mai era în casă, nici s-o oprească, fiindcă bănuia că ar ofensa-o. Cum să-i spui... ce să-i spui! El purta curat... totuși... Se va primeni mai des, dar atunci îngreuna spălatul cu rufe mai multe. Cu ideile astea trecuse dejunul fără să-i vorbească aproape, se sculase de plecare, dase bună ziua și la ușă abia găsise ceva imperios de spus și strigase: — Ana! — Ana tresărise din cine știe ce singurătate și venise aproape. —- Ana!... Tu... Dece „tu“, parcă îi zicea dumneata... tocmai” fiindcă i-a zis totdeauna dumneata... să-i zică acum tu, ca un semn de prietenie, de apropiere... Ana, tu — cam stângaciu îi venea. Ana ai cheltuit o mulțime cu scuturatul, curățituL.. e o frumusețe acum aici... și de ce nu ceri bani când îți trebuie — cere tot ce-ți trebue, știu doar că ești econoamă... Să știi că mă ofensezi.

Ana care așteptase speriată ce o să-i spună, — nu știa bine ce ar putea să-i spună și nici ce credea ea că o să-i spună, — sta zăpăcită lângă el la ușă și ce-i va fi năzărit se trezise că-i ia mâna să i-o sărute, așa aiurea. Costel își trăsese mâna, nu știa ce are de făcut; ceva trebuia parcă să facă și o sărutase pe tâmplă; bunul simț îi indicase o sărutare și când se aplecase într-o doară, nimerise tâmpla care mirosea a pudră roz, a ardei umpluți și a levănțică, — cu apă de levănțică își spăla Ana părul.

Costel plecase la birou; la întoarcere avea să fie greu. Parcă ce greutate putea fi. Îi mulțumise fata pentru parale; de mult va fi avut nevoie săraca și lui nu-i da în gând, ea nu cerea. Obținuse azi un acont dela bancă, deși se da anevoie; fusese convingător nu prin argumente — nu schimbase argumentul curent: — Aș avea mare nevoie! — dar fără să-și dea seama fusese ferm în pretenții. Tonul e tot. Lovești în gol sau în plin. El de data asta lovise în plin; ce n-ar fi dat, când Nina îi scotea sufletul să obție un avans și nu obținea. Vezi că cerea pe atunci cu frica-n sân să nu fie răsbufnit la birou cum era răsbufnit acasă, dar acum știa că nimeni nu i-a pretins și dacă nu aduce, nimeni nu-l va mustra.

El totdeauna iubise libertatea, deaceea nici nu vroise să se însoare. Acum era liber — dar nu ca înainte liber și pustiu, — se mai maturise și cu asta ii venise și o nevoie de confort casnic, cum e legea: Când ești tânăr unele, pe urmă altele; dar, să fie liber pe el, și era greu cu Nina. Acum iată, nu mai era singur și era liber de tot: — Vrea el să ție casă mai departe?... Vrea el să dea bani în casă și cât?... Vrea el? Orice vrea, putea face, dar nu vrea de fel să lase casa și nici să se lipsească de Ana, cum nu te lipsești de pâine și nici nu vrea să umble pe la Leontina să se aleagă cu cine știe ce, să cheltuiască apoi cu doctori tot ce are și ce n-are... Mamă-sa îi spunea, — ea fusese prietena adolescenței lui, nu dascălul Petre care era cu precepte din ciasloave și-i da cu cartea în cap, chiar la 20 de ani,— mamă-sa, despre lucrurile astea, îi spusese, numai odată: — Să te ferești băete ca de ciumă de boala lumească. Toată cumințenia și toată încetineala și acum tot desvățu lui veneau de acolo. Dar era o cumpănă destul de grea de ținut, acum mai ales după ce fusese cu Nina și nu mai era — și tot cumpănindu-se trecea timpul... și băga de seamă că trece timpul și nu știa cum să le potrivească...

Vesel de avansul obținut se oprise în drum — ba cu ceva abatere din drum — la Rochus, de unde cumpărase mezeluri, toba îi plăcea lui în deosebi și era proaspătă; se bucura pentrju dejun, nu se mai gândea la ce fusese dimineața.

Ana în lipsă, se silise și ea tot spre „n-a fost nimic”.

— Nu vrei vin alb la tobă? — întrebase pe Costel și dase fuga după vin la colț, după ce întâi fusese întrecere, fiindcă Costel se oferea să meargă el; (de atunci, din ziua cu pateurile, Costel se arăta mereu

galant).

Ana adusese și brânză albă; se gândea că tocmai a căpătat ceva de lucru și se putea deci astupa cheltuiala dezordonată, dar ziua aceia era o zi care se cerea sărbătorită.

Din aburul de jigou, pregătit cu foi de dafin, piper și vin roșu — ceruse o ceșcuță de vin împrumut de la gazdă, — din aburul de jigou te amețeai puțin. În pregătirea jigoului nimeni n-o putea întrece pe Ana, era odinioară felul de predilecție al lui Dragu; butul întreg, pe atunci, de vițel de lapte, ca pentru vice-președintele Sfatului Negustoresc; Dragu mâncăcios și pretențios, recunoștea că e pregătit ca la Palat — unde dealtfel într-adevăr mâncase odată în viață. Amintirea acelui timp, amintire altă dată posacă și isgonită, azi îi părea Anei un trecut îmbelșugat, distrus de împrejurări nenorocoase, dar care-i constituia un fel de latifundiu.

Costel făcuse la dejun glume, pocnise dopul sticlei ca la șampanie, hotărîse că sticla se bea toată, pe când Aлa lupta să rămână jumătate pe seară, cu vițel rece; Costel mâncase aproape singur toată toba, spre hazul lor mare; așa fel erau de veseli, încât gazda crăpase ușa. Ana fugise la ușă și o ținea întredeschisă cât mai puțin, să nu-și vâre nasul gazda că pe urmă se face obiceiu și nu e bine să faci sat cu proprietăreasa.

Madame Ida explicase că a crezut, poate s-a întors madame Petrescu.

— Nu s-a întors dar se apropie! — așa îi venise Anei răspunsul.

— De asta vă bucurați!

— Ce rău ecu gazda pe o sală; trebue să știe numai decât de ce te bucuri ori de ce plângi și să născocească pe urmă pe seama ta. — Ana se plângea lui Costel cât sunt gazdele de curioase chiar cele mai de treabă — pentru că a lor era de treabă — și vorbind, strângea farfuriile și firimiturile așa ca masă să rămână curată. Pe când ea mai rostea pe la dulapuri cu tot auzul spre el, Costel citea tare și comenta ceva din ziar. Pentru Ana, după banchet, urma acum o sărbătoare a intelectului, căci nimeni încă n-o asociase la vre-o citire, dar plăcerea îi era amestecată cu teamă ca nu cumva să stea scris în ziar ceva de Dragu sau de Nina. De Nina n-avea cum, căci afacerile galante când nu sunt însoțite de un scandal mare, n-au ce căuta la ziar, dar puteai ști cu Nina dacă nu survine cumva și un scandal!

În seara aceea Ana se temea și de o umbră și la un loc bucuria, cu frica, cu vinul, cu cearta ce căpătase în ajun pentru întârziere —- avea ca o ceață pe ochi și era parcă fum în odaie, dar geamul nu l-ar fi deschis, să nu între, să nu iasă ceva din odaie. Era și ostenită moartă, umblase mult prin casă, în oraș și n-o țineau acum picioarele. Se așezase de partea cealaltă a mesei în fața lui Costel, cu capul rezemat pe mâini, ascultând ca prin vis, cu ochii, cu auzul impăenjenit.

La un moment Costel lăsase ziarul, i se făcuse și lui somn, se uitase la ceas, apoi spre Ana și iar se mirase că mâinile Anei sunt mai frumoase ca ale Ninei, ceeace îl umilea oarecum. Deși trecuse numai pe la Primărie, băiatul dascălului se simțea solidar cu frumusețea nevestei.

...Dascălul Petre desigur nu-l socotea căsătorit ci în concubinagiu și păcat — cum va fi spus probabil despre Costel, prietenilor, la Brăila, în camera de alături a crâșmei lui Zaharia, care crâșmă le servea pentru pichet și politică. Partenerii erau toți oameni bisericoși, cari beau bine și votau la fel.

Pe la crâșma lui Zaharia se abătea adesea și Părintele; numai diaconul cel nou mergea la conferințe și la cinematograf...

Astea le știa Costel din scrisorile mamă-și, pe când îi scria, dar acum... Acum Nina nu mai era acolo — se simțea mulțumit în seara ceea că nu mai era Nina acolo.

Cititul îl obosise și s-ar fi culcat... Altceva nici nu-i rămânea de făcut decât să se culce, dar nu se hotora, zăbovea. Ana în schimb ar fi putut sta așa acolo, până la ziuă, deși amorțită de oboseală; văzând însă pe Costel că a lăsat jurnalul din mână, se sculase și trecuse dincolo să aștearnă dar mâinile îi umblau leneșe, adormite, pe tot ce se puneau. Costel tresărise dintr-o somnolentă ce-i păruse a fi durat mult; ne mai văzând pe Ana, crezuse că s-a sculat. Nehotărît după o zi ce fusese altfel decât celelalte și pe care nu știa parcă cum trebue s-o sfârșească, trecuse spre camera lui, legănându-se pe picioare.

П pirpnise în prag prezenta Anei, cu un macat în mâini; somnoros se apropiase de ea să vadă bine nu în ceață, că e ea și ce caută acolo... și deodată perina, cearceaful, golul patului subt plapoma pe jumătate împăturită, gaura din gândul lui, instinctul de ceva ce trebuia să se mai petreacă, o femeie acolo cam în ceață, — răsese puțin în gâtlej, — un râs prost, și cu gesturile stângace cu cari o lua pe Nina în serile când el premedita că se cuvine să-i aparțină și ea nu-l aducea la realitate isbindu-l la o parte, ci stând la îndoială dacă puțină dijmă ce-i acordă, să i-o dea chiar atunci — cu gesturile acelea, stângace și râsul prostesc...

...Dar aci îl trezi deantregul, o consimțire aprigă, deplină.

Acum Costel trăia într-adevăr în concubinaj și păcat.

De vin, de mezeluri nu mai era vorba, se temeau de vecini, de gazdă mai ales, vorbeau în șoaptă, luau precauțiuni.

Ana muncea toată ziua ca și mai înainte, iar seara dacă Costel era acasă se grăbea să termine, sau îl aștepta până se întorcea. Costel nu mai avea starea de moliciune, absența gândului nici tensiunea desperată a mușchilor, pentru a învinge pasivitatea desgustată a Ninei; acum era lucid și Ana mereu aprigă, totdeauna mulțumită.

Afară de seară dintâi, nici unul nici altul nu mai vroise să se atingă de patul Ninei, din superstiție; sta ca un tron, acoperit cu rețeaua de dantelă căptușită cu satin roz; dimineața fiecare se deștepta pe divănașul lui în camere separate, pentru a începe corvezile zilnice.

De a doua zi chiar după benchetuială, venise o somație de impozit pe trecut și Costel alergă să pro.- beze că nu era a lui casa din Popa Tatu, ci a lui Dragu și că ei fusese numai chiriași, dar n-aveau contract și fiscul, în lipsa Ninei, nu le mai accepta argumentul ci amenința cu sancțiuni urgente, așa că se aflau în mare încurcătură.

Romanța fusese scurtă; Ana alerga în brânci — la percepții, la uși de ministere, iar Costel la birou sta sub presiune căci îi venise și acolo citații, iar de la direcție i se dase un avertisment de care nici nu pomenise Anei; ea seara acum pica de oboseală, mai slabă încă de atâtea drumuri. Costel credea că e bine să înceapă a plăti, impăcând parțial și fiscul și pretențiile directorului, dar Ana susținea că n-ar fi bine deoarece ar însemna-că se recunosc datori — așa o lămurise cineva de acolo chiar de la percepție, totuși nu cuteza să înfrunte voința lui Costel care se gușa spunând că el știe ce face.

Consecința fusese o micșorare a bugetului și așa destul de redus; Ana se topea nu numai de drumuri ci și din grija de a scoate la căpătâiu socotelile, făcea economii dar nu ajutau mult căci econoamă fusese și înainte; lua lucru suplimentar de dat seara la mașină și de multe ori Costel era adormit când ea isprăvea și de deșteptat nu l-ar fi deșteptat.

Alerga acum și la acela unde avea bani dați cu dobândă, dar bătea drumul degeaba, alegându-se cu promisiuni și se vedea silită uneori să se împrumute cu o sută, de la gazdă care profita pentru a-i pune felurite întrebări cari deșteptau Anei griji și remușcare. Situația ei nu mai avea lămurirea dinainte run devotament fără scop dintr-o iubire ce nu se bănuia măcar pe sine; o rodea acum gândul că trăește cu Costel, cumnatul ei și că Nina ar avea dreptul s-o scuipe. Totodată credea că Nina n-are ce mai căuta acolo acum și niciodată.

De la început ea prețuise și menajase pe Costel; pe când Nina îl batjocorea; ea muncise pentru ei amândoi și răbdase să-i vadă însurați ba chiar stăruise. O învolbura ura, se clătinau în ea drojdii de zece ori pe zi: de pildă când Costel vorbind cuiva de ea, spunea „cumnată-mea“ ca de o străină sau când gazda întreba de întoarcerea Ninei. — N-are să se mai întoarcă! — răspundea Ana în gând și tot în gând: — Dar dacă într-o bună zi se întoarce!

Gazdei însă trebuia să-i răspundă: — Da! O așteptăm:... trebuie să vie în curând... e la țară la niște rude bolnave... Minciuni cu cari nu era învățată și cari o trudeau în multe feluri, căci odată născocite luau putință de a fi adevărate; cu privire la întoarcerea Ninei, deveneau obsesie: să nu se mai întoarcă Nina, acum era o dușmancă. Anei i se denaturau sentimentele, firea îi era siluită, avea un foc lăuntric fără supapă de răsuflare; de la tristeță fără leac, traiul ei trecuse la iad, așa dintr-o zi bună și nebună, căci una singură fusese bună deplin și din ea se înrăise tot. Fierberea era undeva la fund, altfel s-ar fi crezut fericită de n-ar fi fost mizeriile de pe urma lui Dragu cari necăjeau pe Costel drăguțul.

Până atunci pentru Ana nimic nu putuse clinti pe unchiu dela un loc al respectului, nici crima către ea și surorile, nici hoția și pușcăria, căci deasupra a tot pe lume era pâinea și el dase pâine văduvei cu fetele ei trei. Acum pâinea o aducea alt bărbat și nu mai avea servitudine către unchiu; când venea vorba, Ana pronunța cu ezitare „Unchiu”, în fața lui Costel, dar cum altfel ar fi putut să-i zică, deși Costel se întuneca la pomenirea numelui lui Dragu.

Atunci, curând după faptă, într-o noapte, Ana într-o pornire mărturisise lui Costel ce fusese cu unchiu, — poate că el aflase dela alții și o disprețuia și mai bine să știe dela ea; nu mai putea acum să aibă secret față de el.

Costel, îngreuiat de somn, se lupta să stea treaz cu oarecare gelozie în chiar momentul acela și cu o curiozitate a lui mai demult.

Ascultând-o repeta la intervale: — N-am băgat de seamă! — spunându-și-o mai mult sie însuși.

Ana căta să explice: — N-a putut... de tot!... Așa a spus moașa că de rupt a rupt... dar n-a putut de tot... începuse a plânge sguduind patul cu suspine.

— Ce mai plângi... Spune!

— Eu mă dusesem sus cu rufele, fiindcă spălam cu mama la un loc... pe atunci eram prea crudă, numai șasesprezece ani și mama tot mai avea ceva putere... Și când am intrat, unchiu era numai în pantaloni cu bretelele atârnate și fără cămașă și am vrut să ies pe ușă înapoi, dar m-a prins de braț pe sală și m-a întors în odaie și s-a luptat cu mine să nu țip... cu o mână pe gura mea și cu un genunchiu pe piciorul stâng... gâfâia blestema, mă scuipa și pe urmă răgea, de credeai că moare... aș fi murit și eu astupată, dacă n-ar fi slăbit mâinile încleștate una peste gură, alta în grumaz... Greoi cum era a lunecat pe scânduri dar s-a ridicat iute și a început să mă bată cu palmele, cu pumnii, cu o biciușcă și striga că eu sunt de vină și să-și ia mama plozii să plece îndată cu ei...

— La urmă m-a isbit spre ușă și am căzut rău, fiindcă piciorul era amorțit... m-am sdrelit de a trebuit să zac... Mama l-a rugat să nu ne dea afară, a plâns, a pomenit pe tata, a zis că tot ce s-a întâmplat nu e nimic și unchiu mai domolit i-a zis:

— Marș! și am rămas.

— După un timp a trimis să mă cheme, dar eu am spus că mă omor, dar nu mă duc... întâmple-se orice — mai bine mă omor... și iar a amenințat că ne aruncă pe stradă și mama mă ruga plângând: — Eu acum sunt prea bătrână, ce mă fac! — se văita, mă ruga și pe urmă mă bătea și ea, dar degeaba. Mai bine mă omoram... Nina țipa că sunt o idioată și că m-am născut să fiu slugă... Unchiu sbiera că dacă îi stăm cu sila pe cap, ori... ori plătim chirie... Nu mai stă nimeni la el fără chirie... Mama era bolnavă tare de reumatism la inimă și n-avea cum să ne ție... poate că nici nu l-o fi crezut... dar unchiu s-a ținut de vorbă...

— Nina, a vrut ea singură... A zis: — Dacă e așa, apoi lasă că plătește el chirie... S-a dus ea să roage pe unchiu! Pe urmă știi tot!

Costel se trăsese spre perete și Ana se săltase pe marginea patului și cu glasul mânjit de lacrăjni întrebase: — Nu ești supărat pe mine?

Costel întinzându-se iar pe tot divanul mormăise că nu. Aromea, se umfla în el un sforăit pe care-l năbușea când în nări, când în fălci, dintr-o cochetărie care pe măsură se slobozea în lenea somnului și în mulțumirea bunului plac... Să doarmă acum în voie, fără nici o grijă, nici cea de a se deștepta la timp pentru birou... Avea cine-l deștepta... Putea să doarmă, putea să se scoale, isbăvit... Cuvintele desperate ale Anei le înlătura de pe pleoapele grele, cu o blagoslovenie îngăimată trecutului: — E... demult!..

— Mă ierți? — El sforăia acum liniștit.

Costel nu simțea nici o supărare pentru trecut; îl apucase ce e drept deunăzi un fel de parapon că din neamul cela, nici măcar Ana n-a rămas curată, dar când el era amantul, nu mai avea nici o revoltă.

Ana zicea că... n-a putut!... El nu băgase de seamă în nici un fel!

Când Ana mai cerea a pomeni de asta, schimba vorba pentrucă rușinea Anei îl rușina nu știu cum, pe eL De la Nina se deprinsese să primească anecdota piperată. Nimeni nu spunea porcării, mai nostim ca Nina: —- afirma Lupescu, mentorul lui și Costel obedient cerca a găsi că în adevăr era foarte nostim.

Nina „de la cap pân-la picioare” — ca în refrenul ei favorit, era o ilustrație a anecdotei picante... Cu fardul cutezător, cu fuste prea scurte, cu sweaterul lipit pe bust așa că sânii împungeau, ajustându-și fiecare minut ciorapul pe pulpă... Nina... Ana era mai urîtă, era altfel... și rușinoasă. Pe atunci Ana cu rușinea ei punea în evidență sex-appealul soră-și... Acum...

PARTER Ш-a

Zileie dintâi, nopțile dintâi, rămăseseră, pentru Ana unice. Curând, din pricina cumpătării lui Coste!, care se instalase în noua așezare ca de când lumea, Ana se sfiise să-i arate prea multă dragoste, așa că pentru el totul intrase în ordine, dar în ea se așezase o dezordine; era neliniștită din voluptate târzie pe dată înfrânată. Svâcnea în ea, era nervoasă și nervii îi descărca asupra obiectelor din jur: — ștergea crătițele cu persecuție, cu violență, zăngănea în tacâmuri, întorcea cheia în ușă când simțea pașii gazdei, se tocmea arțăgos cu precupeții și numai când Costel se întorcea, se îndulcea pe Ioc și surâdea către el, către odaie și în gând zicea: — Doamne! ca și cum după ce blestemase cumva, simțea pronia cerească; avea în gură o acritură și n-o mai avea.

Pe Costel, complezența, supunerea ei, îi satisfăceau; ea roabă fericită, el amant cumpătat; păcatul lor era cuminte și Costel se putea gândi la Brăila fără a se simți strivit subt’ blestemul părintesc și dealtfel părinții nici n-aveau de unde ști.

Aventura lui cu Nina — căci tot aventură rămăsese — îi părea un lux ce și-l îngăduise pe împrumut și care-i zăpăcise traiul, acum iarăși tihnit. Erau însă, Ana și cu el, hărțuiți de griji și Costel avea adesea o dungă între sprincene și uita uneori să se râdă zilnic — cum fusese deprins, — din chestiile astea de pe urma lui Dragu.

Ana nu înflorea din zemuri noi, cum s-ar fi putut, ci slăbea; în cutie pudra era pe sfârșite, și rochia nouă purtată prea des se învechea repede. Ce avea nou, erau niște friguri, sbârnâia înăuntrul ei, în trup și în minte, se obosea cu planuri pentru timpul când se vor sfârși belelele. Uneori chiar vorbea de: Cum o să fie pe urmă?... Poate că se mută de aici din casă!... poate că...

— De ce să se mute? Subsol, e drept, dar lui Costel nu-i plăceau mai ales schimbările. Ana nu explica pentru ce, dar credea că e bine să se mute și revenea asupra proiectului: — Când ne-om muta de aici! — așa încât Costel sfârșise prin a se deprinde, mutarea rămânea depărtată, numai în Ana se așeza o încăpățânare, încă una :— Amor... mutare... amândouă cu putință... și totuși îi fugeau de subt mână.

Într-o zi, trecuse vre-o două luni, Costel intrase acasă la unu și un sfert și la unu și șaptesprezece minute, aproape cu el odată, intrase Nina. Îmbrăcată cu un „tailleur” negru cu vulpe argintie pe umeri dar cu un surâs silit și parcă plânsă, nedormită.

— Ei! Am venit! —‘zisese și cum Costel sta înlemnit, cu fălcile încleștate: — M-am întors!.. Mișcă-te ia o parte din ușă... Unde e Ana? — ca și cum căuta acolo un om viu cu care să se înțeleagă.

Până să-și repună Costel fălcile în mișcare, intrase Ana venind de la pod, îi spusese gazda și avea chipul ce-l puteai închipui că o să-l aibă în sicriu.

Nina se întorsese spre ea ca spre un ajutor: — Bine că ai venit Ana, că mocu ăsta! — Vorbele ei se pierduse într-un fel de răget răgușit ca al unuia care urlă cu o batistă pe gură. Neînțelegând, Nina se apropiase s-o ajute, dar Ana o apucase de cap, cu amândouă mâinile Încleștate în părul ei ca și cum o trăgea o apă la fund și se agățase de un stuh. Ninei îi căzuse bereta de pe cap și nu știa dacă Ana a înebunit subt ochii ei, sau era nebună dinainte.

Însfârșit înviat, Costel dase cu pumnul peste mâinile Anei și ca prin minune domolită, Ana trecuse în fund după perdea. Acolo simțise ceva cald și ștersese de pe buze o picătură roșie și la lighean se spălase și apa era tot roșită. Simțea că i s-a rupt parcă ceva și se așezase. Sânge din nas mai avuse — odată chiar nu-l putuse opri și se speriase. Sta acum pe divan, așteptând cu frică un eveniment dinăuntrul trupului care covârșea pe celălalt. Se clătise iar și apa nu mai fusese roșie, dar frică tot îi mai era.

Nina și Costel trecuse la ei în cameră și se auzea o discuție în șoapte dar Ana nu se întreba ce-și spun, sta țeapănă cu teama de a se mișca, ca și cum furia ei se rupsese deodată cu ruperea vre-unei vinișoare.

Se deșteptase a doua zi pe acelaș loc, cu capul căzut strâmb pe speteaza divanului. Așa dar nu murise. Privea prin geam lumina mare de afară pe când alături în cameră era tăcere. Ceasul arăta opt și jumătate și în casă nu se simțea nici o suflare... poate fugise amândoi și o lăsase acolo ca pe o nemernică.

I se păruse apoi că aude o răsuflare și o tăiase prin piept un cuțit; dormeau încă la ora când el ar fi trebuit să fie plecat la birou. Se ridicase de pe divan și cu hotărîre crăpase ușa dinspre camera lor: — Costel lipsea iar Nina dormea pe pat îmbrăcată; mișcase în somn și Ana se trăsese înapoi ca înaintea unui șarpe; Nina nu se deșteptase, capul ii era înfundat în pernă și fusta de la „tailleur” săltată până la genunchi, pantofii erau lângă pat, pălăria, jacheta aruncate pe un scaun; Ana nu se uita spre divanul lui Costel, se uita mereu numai la Nina, sora pentru care muncise de când era de șasesprezece ani la Nina, hoața care venise să fure pe Costel și pe care în ajun ea voise s-o omoare... dar acum n-avea putere să simtă nici ură, nici revoltă și repeta: s-o omoare! în gând, ca pe o vorbă lipsită de înțeles; gând neputincios, stupid, contrazis de alte gânduri.

Așa dar Nina venise înapoi acasă! ...Cum... dece? Venise. Costel o așteptase și o căutase; o așteptase și gazda și acum venise. Ca și cum abia în acel moment ar fi durut-o, Ana se uita la pumnii ei pe cari Costel îi desfăcuse cu forța... Ea Ana, în ajun se svârlise asupra Ninei, din pricini pe cari nimeni nu le-ar fi îngăduit și ei însăși i-ar fi fost rușine să le mărturisească, dar pe cari unul singur le putea pricepe, acela tocmai care îi desprinsese mâinile din părul Ninei.

...În ajun fusese nebună, acum se simțea vinovată și nu era deprinsă să fie vinovată... Slugă da, fusese; dar făcuse altora morală, fusese slugă cinstită și cu drepturi... Și acum ce avea să fie?... Tot slugă, dar umilită: să aprindă focul, să meargă la piață, să coase! — Nu! Nu mai putea! Trecuse încetișor alături, se așezase pe un scăunel, lângă mașina de gătit... Slugă la alții?... N-avea curaj... nu vrea nici să fie slugă la alții!

De dincolo, Nina mormăia ceva cu glas posac. Ana tresărise și se sculase în picioare: — Nina nu știa. — Abia acum își da seama că Nina avea s-o întrebe ce însemnase scena din ajun și Costel nu era acasă ca să-i explice el... Ce-ar fi spus Costel? Ar fi spus ce? Și ea ce să spună? Ar fi vrut să spună adevărul, dar dacă Costel o desmințea și rămânea mincinoasă despre un astfel de lucru! — Se simțea ca un cățel leorcăit prin ploaie și noroi, așa se simțea...

— Și ce toană ți-a venit aseară? — Din prag glasul Ninei, mai mult nesigur, mirat, decât bănuitor. De cum se deșteptase, Nina se întrebase de rostul scenei din ajun dar nu găsise alt decât că: Turbase săraca! Se așteptase ca Ana s-o piseze cu morala, dar chiar așa!... În fața ei, Ana sta suptă la față, fără mișcare, fără cuvânt. Încă somnoroasă, Nina se uita nedumerită la soră-sa; se aștepta la scuze sau la reproșuri pe cari să Ie repeadă, cel mult la alte pandalii de nebună pe cari acum să le curme cu ceva pumni sau palme, dar făptura pierdută ce-i sta în față o punea pe gânduri. Ce se întâmplase? Casa nu arsese în lipsă, nu lăsase nici o bijuterie care să se fi pierdut ,altceva... ce? Au dus-o rău săracii fără mine!

— Fă-mi o cafea! Nu mi-e bine!—-zisese, pentru că îi era poftă de o cafea și pentru ca să fie ea cea bolnavă nu Ana, care parcă ieșise abia din spital. Ana plecase să fiarbă cafeaua. — De-ar veni Costel mai de grabă!

— Și ce-i mă rog cu tine? — întrebase sorbind turcească și rozând dintr-un corn uscat. Ce-i cu voi? cu o bănuială iscată de tăcerea Anei, dar cu o bănuială fără nici o presupunere anume, mirosind numai în jur cu nemulțumirea celui ce a lipsit de pe un loc și nu mai găsește locul la fel cum l-a lăsat și asta tocmai când a fugit de pe alt loc ca să se pună aci la adăpost.

Ana tăcuse și fiindcă simțea că a pierdut un prilej, se afundase în tăcere cu încăpățânare.

La unsprezece jumătate, Costel sosise acasă grăbit și mai devreme; odată ajuns, întârziase puțin înaintea casei, apoi intrase în zor pe săliță și deschisese ușa lor, ca unul care nu știe ce masacru are să i se înfățișeze, din cele presupuse.

Intrarea lui neașteptată surprinsese felurit pe cele două: Ana — deși îl dorea sosit — își zicea că a plecat de la birou înainte de oră ca să se asigure că Nina e încă acolo, iar Nina se întreba ce-i căpiase să se întoarcă așa de vreme și nemulțumirea care dibuia în ea, căuta explicări, ceeace o făcea să se uite când la unul când la altul curios și iritat.

— Am venit să văd dacă sunteți bine !— explicase Costel stângaciu, nu i se potrivea prefăcătoria.

— Uite suntem vii! — răspunsese acru Nina, plimbându-se agitat prin casă, pe când Ana sta în rama ușii ca o icoană roasă. Ea Nina venise să se pună la adăpost și ăștia mocneau ceva!

Costel nici el nu putea ști dacă între ele două fusese vre-o lămurire; nu puteai ghici. Ana strângea gura și se uita la pardosea și Nina îi tot trecea pe dinainte de-l amețea.... El ar fi vrut ca Nina deocamdată să nu afle nimic; îi era teamă pentru Ana... și ’de scandal. Pe Nina o știa cât e de nebună... și nici în Ana nu te mai puteai încrede... Surori!... De ce lipsise atât Nina!... De ce se întorsese? — Ar fi fost primele întrebări de făcut, dar Costel și le punea lui însuși și constata că viața liniștită a încetat, gata încovoiat sub puterea împrejurărilor noui.

Ana acum se uita la el cu ochii ei cei mai milogi... Nu mai era primejdie de păruială, cel puțin nu din partea ei... Ce vrea Ana de la el? Desigur ca și el, Ana vroia ca Nina să nu afle adevărul. Ana tresărise când Nina ,care se plimba dezordonat, îi pusese subt nas ștergarul roșit din ajun și cu scârbă întrebase: — Ce murdărie e asta?

Capul de martiră al Anei o plictisea și vroia s-o jicnească.

Costel nu înțelegea și căsca ochii la petele de sânge: l-o fi curs Anei sânge din nas, cum îi curgea ei câteodată! — Tăceau!

Cu doi muți la îndemână, Nina care se aștepta să găsească doi inși supuși și grăbiți în jurul ei, simțea poftă să facă o scenă. Plesnea în ea necazul că „tipul” după ce o prinsese cu altul, o gonise. Plecase, fiindcă n-avusese încotro, dar îi luase din sertar zece mii de lei. Era furioasă că din prostie a pierdut un loc bun și îi era frică de poliție. Dacă acela făcea pe nebunul? Și dincoace făceau pe tâmpiții.

Mai furase ea altă dată de la Dragu; când Moșu prinsese de veste îi făcuse tapaj și o amenințase cu poliția ca un calic bătrân ce era, dar nu-i dase mâna să se facă de râs și nici s-o piardă, pe atunci era tare și mare: — Dacă am luat de la tine, am luat de la mine! Nu-l tutuia decât uneori. De ar fi știut ea atunci că Dragu e un hoț, l-ar fi speculat mai bine!

Față de cei doi muți, Nina din prudență amânase scena și nu pusese întrebări: — Ce-o fi având dobitoaca de Ana? Face pe supărată că am lăsat-o baltă... și idiotu ăsta nu-și vine în fire! — - Nu-i da în minte nicicum că idiotu și cu dobitoaca!...

Nina dormea acum până la amiază ca să se refacă și să omoare urîtul. Ana îi pândea scularea pentru a scutura camera, dar Nina îi da ajutor, cum făcea câte odată acasă pe vremuri, când era ea în toane bune. Nina i-ar fi povestit tot ce fusese, ca altă dată, dar o simțea dârză, închisă, îi era teamă.

Până la scularea Ninei, Ana gătea mâncarea ca și înainte, — banii de cheltuială îi lăsa Costel în dulap — tot ce făcea era însă făcut pe jumătate, fără hotărîre; nu știa încă bine ce vrea. Nu vroia să muncească pentru Nina, dar era deprinsă a o sluji, a trăi cu ea alături și nu-și găsea felul: — Ce să facă ea acum? — Simțea nevoia să facă ceva, pe când Costel părea a crede că totul a reînceput ca mai înainte.

Ea nu putea suferi ca totul să fie ca mai înainte! Era geloasă, sta noaptea deșteaptă pândind fiece mișcare, fiece cuvânt al celor doi alături, dar nu se apropiau. Desigur Nina nu-l vrea! Adormea târziu cu somn greu și peste un ceas două, sărea în sus din somn amețită de visuri rele și se scula cu lene, suptă parcă de strigoi și cu aceeași întrebare: — Ce să facă ea acum? — Pleca în oraș și se întorcea cu nădejdea că nu mai găsește pe Nina, dar o găsea citind foiletoane. După vre-o trei zile Nina începuse a ieși din casă dar puțin și pe seară; în lipsa ei Ana sta încordată cu nădejdea că nu se mai întoarce. Treptat Nina prindea curaj și cuteza acum a ieși înaintea prânzului; Costel și Ana o așteptau cu masa, dealtfel nu întârzia. Când Ana și Costel erau singuri, nu-și vorbeau — adică Ana sta mută după paravan; Costel lipsea cât mai mult, avea ore suplimentare, el Ie ceruse.

Într-o seară Ana pierduse răbdarea și cu glas urît, aproape răstit, întrebase: — Până când o să așteptăm? — Ce să facem!... Poate Costel ar fi spus mai mult, dar li se păruse că aud pe Nina și într-adevăr vorbea pe săliță cu gazda, glumea, râdea, cum făcea ea când vroia să atragă pe cineva de partea ei.

— Ce să facem! — Asta era deci părerea lui Costel, așa simțea el, pe când ea ardea ca iasca fără untdelemn: — Ce să facem. — S-o aștepte zi la zi până la ceasul când vrea să se întoarcă! S-o aștepte o viață căci alt ce era de făcut,— să se spânzure? Dar ea tot trebuia să facă ceva, chiar dacă Costel nu știa sau nu vrea să facă nimic!

Până atunci crezuse că are Costel vre-un plan, îl rumegă și că din ceas în ceas îl va da pe față. Ce plan anume nu-și închipuia, dar unul care să-i scape de Nina, să fie iar ei doi singuri... Când colo, el se supunea: — Ce să facem! Așa dar nu se gândea de fel la ce fusese între ei! Uitase... Buretele deasupra și viața în trei așa cum se vedea... Așa cum se vedea, dar rămânea la bunul plac al Ninei... Niciodată Costel n-ar fi fost în stare să respingă pe Nina... Asta o știa Ana bine... pe ea însă o înlăturase cu un cuvânt: „Ce să facem!”

Ana făcea treburile casei cu ură, punea mâna pe lucruri cum pui căngi, apuca coada măturoiului ca pe o coadă de topor.

Odată Nina se întorsese abia la unu noaptea și bătuse în geam. Ana așteptase să se întâmple însfârșit ceva, dar așteptase zadarnic. Simțea că urăște parcă și pe Costel. Cum! Nina îi da astfel de prilej și el nu se urnea! Trecuse apoi o zi și o noapte fără ca Nina să se întoarcă; în loc de bucurie și unul și altul trăise aceeași așteptare, aceeași nesiguranță, dar despărțiți, muți.

Ana trăia iarăși din obsesia: — Să dispară Nina dintre ei! Ura pe Costel, dar pe el îl vrea acolo, pe când Nina trebuia să piară. Era singurul ei gând, singura nădejde. Nina nu se întorsese; mâncau în tăcere, ea haină, el posac și se culcau despărțiți, silnici. Ici colo Costel spunea o vorbă despre gospodărie, de Nina nici un cuvânt. De ce nu spunea ceeace era firesc să spuie: — Bine că a plecat! Chiar dacă ar fi fost ca Nina să se întoarcă, să fi auzit Ana de la el cuvântul.

Seara, Costel ieșea în oraș, nu-l putea opri... și dacă nu dormea la întoarcerea lui, de gât nu-i putea sări... să o dea la o parte!... Și să fi vrut el, ea l-ar fi refuzat... Își repeta că l-ar fi refuzat, pentru a se convinge, a se întări cu privire la un refuz al cărui prilej nu se ivea pentru ca să se înduplece: „Cum o să-l refuz!”

Costel lua acum cu el cheia dela intrare: — Unde se ducea?... S-o caute? Într-o seără spusese: — Dacă se întâmplă ceva, sunt la cafeneaua din colț. — Ce să se întâmple? — Să se întoarcă Nina?... Așa dar n-o întâlnea, cum uneori bănuia!... Să vie Nina înapoi și ea să fugă la cafenea să-l cheme! Nu!... Să se ducă nevastă-sa singură să-l aducă!... Nici asta nu-i convenea... Să vie dumneaei și să-l găsească lipsă... Nu! Să nu mai vie!

Nina însă nu se întorcea și Costel întârzia tot mai mult. Într-o seară Ana își pusese din fugă pardesiul, bereta, apoi o scosese, — până la colț putea merge și în capul gol. Nu intrase în cafenea, dase numai târcoale. Prin geamuri se vedea bine sala mare aproape goală. Costel nu era acolo. Mai era o sală mică, ce da cu ferestrele pe altă uliță care făcea colț: — Nu era nici în sala mică... Poate îl va întâlni în drum spre casă.... Nu-l întâlnise și nici acasă nu era întors dar puțin timp după, auzise ușa de afără și apoi ușa lor. Ana scosese pardesiul dar nu se retrăsese după paravan; vrea s-o vadă Costel; totul o scotea din fire. Costel se ducea... unde se ducea? Și dacă nu după Nina... atunci după alte femei...

Văzând-o îmbrăcată și în așteptare, Costel întrebase cu glas secret: — A venit? De Nina întreba. Închipuirile ei geloase, informe, făceau iar Ioc geloziei precise: — Așa dar Costel o mințea, nu se ducea la cafenea, alerga în fiecare seară să caute pe Nina, s-o aducă înapoi. Nesiguranța îi era înlocuită de descurajare. Era fără glas, fără mâini, nici geloasă măcar nu putea fi, gelozia cere puteri și ea era nimicită fiindcă nu mai însemna nimic pentru Costel.

Liniștit de vestea că Nina nu s-a întors, Costel plecase spre culcare, după ce din treacăt întinsese stângaciu Anei mâna. Ana îi dase o mână rece, din care tot sângele era tras, o mână fără viață. — Așa dar Nina lipsea, ea Ana era acolo în fața lui la ora culcării, vecinii n-aveau ce ști și el ii da mâna ca unei străine. Așa de mult iubea pe Nina!... și atunci de ce se legase de ea! Alt bărbat chiar dacă și-ar fi iubit nevasta... nici cel puțin așa...

Costel băgase din nou de seamă că Ana are mâna mai delicată ca a Ninei... Te pomenești că Nina plecase deabinelea... Să mai aștepte o săptămână, mult două și pe urmă să intenteze divorț, cum îl învățase un cunoscut al lui de la Brăila acum ajutor de grefier la Ilfov. Acțiune de divorț pentru părăsire de domiciliu și dacă domiciliul Ninei nu era cunoscut, se judeca și se pronunța în lipsă și se trezea divorțat. Se agățase de ideia asta, îi convenea să scape de Nina, fără nici un efort sau risc, fără ca măcar ea să bănuiască, fără s-o vadă! De când Nina reîntoarsă dormise pe divanul ei, îmbrăcată pe jumătate și străină de el ca și cum nimic nu fusese vreodată între ei, Costel se descurajase complect de căsătorie.

Așa de însemnat i se părea planul unui astfel de divorț discret, încât hotărîse să nu spună nici chiar Anei, să nu fie nimeni în acel secret, ca nu cumva planul bun să dea greș. Femeile n-au răbdare, ba chiar putuse băga de seamă că Ana nici ea nu era fără cusur; o văzuse haină cu Nina, o vedea acum mută, ascunsă față de el, altfel de cum și-ar fi închipuit-o. Când Nina se înapoiase așa pe neașteptate, și-ar fi închipuit că Ana avea să-l ajute, să spună vorbe cuminți: — Ce să facem! — sau altceva de felul ăsta; sau să fi găsit ea ideia bună cu divorțul, să-l ajute în fine. Ea toată viața ajutase tuturor și acum n-o mai recunoștea, nu se mai încredea nici chiar în ea.

Nu puteai ști bine ce are în minte; o vedea încă cu mâinile prinse deunăzi în părul Ninei și acum sta țeapănă, înrăită. Surorile îi păreau amândouă primejdioase, fiecare în felul ei, dar una din ele avea să rămână cu el și tot Ana era sa fie aceea.

A doua zi la scularea lui, Ana spăla scândurile, așa dar își reluase patima dereticatului, ceeace era semn bun. Ceva se încălzise în Costel și-l liniștise; totuși nu-i va spune, va păstra secretul până când totul va fi gata și atunci...

Seara cumpărase mezeluri anume de la Rochus. Ana spunea mereu că sunt cele mai proaspete, să cineze amândoi liniștit în camera curată cu inimă mai bună decât o avusese de zece zile încoace. Mai departe nu se gândea, sau dacă se gândea respingea gândul: — Altceva nu va fi decât o cină plăcută, căci orice imprudență putea dăuna divorțului, așa îi spusese grefierul: — Ia seama în timpul ăsta! — și grefierul nici nu știa de Ana, acolo în casă cu el. El putea să aștepte, asta nu-l supăra, îl supăra numai, că Ana nu mai era fata bună și de înțeles ca până atunci.

La masă. Ana mai deschisă la față, părea mai îmblânzită; Costel nu găsea mare lucru de vorbit, căci planurile se ferea să le divulge, numele Ninei se ferea să-l pronunțe de când își dase seama că Ana era geloasă. Își cumpănia deci vorbele, totuși întrebase: — Unde ziceai că ai găsit atunci pe Nina? — cu dorința de a afla ceva care să-l asigure că Nina nu se va mai întoarce, că citațiile divorțului n-o puteau găsi...

Ana dispusă și ea spre bine se silise să-i răspundă: — Cum ți-am spus, i-am luat urma la Leontina și -de acolo la acela cu care trăia.

Lui Costel, glasul Anei îi păruse tot înăsprit și cuvintele nu erau cele pe cari le-ar fi spus ea pe vremuri, când acoperise pe soru-sa... Așa cum era Ana pe atunci, îi plăcea parcă mai bine — înțelegătoare — și ii părea rău că și-a stricat caracterul; sta amărît ca unul păgubit de două ori. Totul era deranjat, foarte deranjat și se cerea dres cum se putea mai bine.

Ana văzându-l întristat, simțea mijind mila ei de el, cea din care i se trăsese dragostea și necazul. Se sculase, strânsese masa; Costel spusese că are de scris și că nu iese din casă, Ana avea de lucru la mașină după paravanul ei, se gândise apoi îi spusese bună seara; peste masă Costel îi luase mâna și i-o netezia cu mâna cealaltă, pact de pace și răbdare; Ana primise desmierdarea ca pe o nădejde bună dar neîndestulătoare.

A doua zi dimineață Costel anunțase că are la birou ore suplimentare de lucru și nu vine nici la dejun, — se mai întâmplase.

Ana ii arătase unde va lăsa cheia, căci și ea trebuia să se ducă la o magazie după lemne. Armistițiul părea încheiat, ceeace pentru Costel era o mare ușurare căci nu-i plăceau daraverile de nici un fel. De-acasă fusese alintat, la București trăise cu preocupări mărunte, egoiste: —- o cravată neasortată bine la haine sau care nu se înoda cum ii plăcea, o tachinerie a unui prieten — căci uneori era susceptibil — ratele la croitor.... Prima deviere fusese doamna în gri, atunci îl apucase ambiția... apoi venise aventura lui cu Nina...

Lega în minte pe una de alta, ca pe fapte cari încâlcise existența lui netedă; o răscruce unde-și pierduse busola. Prefera să nu-și aducă aminte de „doamna în gri“, era o amintire care-l agasa și în genere nu-i plăcea să-și aducă aminte din trecut, devenea nervos. Cu prezentul o ducea: — Trebuia să ai răbdare!... Gândul părinților, acolo la Brăila, și acela îl nemulțumea și iacă în dimineața ceea în drum spre birou își amintea de doamna în gri ca de un necaz, cum și de scrisoarea rămasă fără răspuns de la părinți.... De atunci avuse loc, e drept, întâmplări cari făceau zadarnic orice răspuns al părinților despre căsătorie, iar veștile ce ar fi avut a le comunica, erau din ce în ce mai greu de spus dascălului Petre și chiar mamă-și.... totuși disprețul lor il ustura... Da, îl ustura.

Unde era timpul când mamă-sa îi răspundea la scrisori, cu sfaturi, cu glume, căci era foarte de duh în scris ca și în vorbă... Despre străină frumoașă de la conferințe, mamă-sa îl tachinase că e ingrat cu amorul pentru doamna Cantilis, cea frumoasă și nobilă, în fotografia de pe mormintele din ograda bisericii... Vremuri!... Îi scrisese că așteaptă să le vie Costel de la București cu o nevastă nobilă și frumoasă... Ce va fi înțeles ea despre doamna în gri?! O nevastă de la București, nobilă și frumoasă și pieptănată pe semne cu tâmple ca doamna Cantilis răposata... Visuri de mamă!... Așa îi scria pe atunci mamă-sa și ii știa toate hainele din cari el îi trimitea un eșantion în scrisoare și il învăța rețete pentru scoaterea petelor, cari rețete aveau succes și la băeții din bandă; îl tachinau: - Auzi! Zice că mamă-sa l-a învățat! Știm noi ce mamă! — Costel îi lăsa în pace: — banda era banda, trebuia s-o iei așa cum era. Scria înapoi la Brăila că toți prietenii lui sărutau mâna pentru rețeta de pete...

Amintirea Brăilei îl întristase și ii adusese 8“ minte de Dragu, — nu cumva să fie târît pe la tribunal din cauza Moșului, să se afle și la Brăila și atunci ce-ar zice ăi de acasă. Dealtfel el n-avea nimic de-aface cu procesul, totuși gândul că Dragu era la pușcărie îi strecura un fior și îl indigna: — Dragu se sustrăsese de la datoria lui... În loc să-i ajute! ...Gata să treacă de ușa băncii.

Hainele lui erau pe isprăvite, nu le mai reînoise acum în urmă. Îi rămăsese două rânduri mai bune, unul gri și unul negru pe cari Ana le îngrijea, dar nici acelea nu erau prea grozave. Alte haine mai vechi le vânduse Ana pe crătiți, cu voia lui... I-ar fi trebuit haine noi... El care înainte era așa dfe elegant pe Calea Victoriei! Pe Calea Victoriei acum nu mai trecea de teamă să nu întâlnească cunoscuți din bandă sau să-i pună mâna pe umăr cineva de la spate, să-i ceară socoteală de ceva — nu știa nici el de ce anume.

La birou se simțea din ce în ce mai umilit, de când cu aste multe de toate și sta plouat deoparte. Rar câte unul se mai lega de el, îl întreba dacă a pierdut la bursă, sau ce e de nu-și mai schimbă cravatele. El încasa în tăcere; e drept că înainte căuta să-i orbească cu cravate noui și cu povești de bani mulți; acum era rândul lor.

De când fusese chemat la direcție pentru că numele lui stase odată scris în ziare în legătură cu afacerea Dragu, trăia cu teama permanentă să nu-și piardă postul. Noroc că nu fusese încă chemat ca martor în chestia Dragu, fie că nu-i știuse adresa, fie că n-avusese nevoie de el.

Gândurile lui turburi din dimineața aceea fusese chiar presimțiri. Era Vineri — zi proastă. Fusese chemat la direcție; îngălbenise dar își făcuse curaj: poate îl chema pentru hârtiile ce lucrase. II aștepta însă un necaz mare; după lungi rătăciri, citațiile pentru el și Ana sosise la birou și mai grav încă, o urmărire a Parchetului pentru Nina. Directorul i le întinsese, îl fulgerase cu recapitularea a ce cuprind și-l avertizase că va fi concediat la sfârșitul lunei. Luna abia a început, socotise Costel ieșind în grabă, căci directorul îi arătase ușa înainte ca el să fi cercat a se justifica: — Domnule director...

Vinerii... zi rea! Odată tot trebuia să isbucnească! Acasă la Brăila, pe vremuri, el făcea pe modernul, râdea de superstiții. Acum însă? Vineri!... La sfârșitul lunii! Poate că până atunci!

Nu se pătrundea încă bine de mărimea catastrofei. În buzunar avea citațiile — hârtii boțite. Firea lui se apăra încă, refuza dezastrul. Pe la cinci luase drumul spre casă, ușa era dată de perete și în cameră oarecare dezordine; strigase pe Ana și se trezise înaintea tea lui cu Nina care închisese ușa și-i impuse tăcere: — Ssst! Ce sbieri așa!

Nina reîntoarsă. Altă catastrofă!... Și unde era Ana! Lemnele le văzuse pe săiiță încă neașezate în firidă. Așa dar la lemne Ana nu era.

Nina încuiase ușa pe dinăuntru cu cheia.

— Da ce e! întrebase răstit Ce e? Unde ai fost până acum? De ce încui? Își amintise de citația ce o are în buzunar ca de o armă împotriva ei, apoi ca de o sabie atârnată deasupra capului lui. Ce-i! Ce vrei?

— Nu te privește! și Nina trecuse în camera de alături, așezând ceva în dulapuri și cătând ceva în geamantan.

Costel sta la îndoială ce are de făcut.. Dar unde era Ana? — Ai găsit pe Ana aici când ai venit? Unde e? — Avea nevoie de un ajutor... Apoi o bănuială: — V-ați certat? Ce a fost!

— Ce să ne certăm! N-a fost nimic! I-am spus că m-am întors definitiv și să-mi cumpere ceva din târg fiindcă eu nu vreau să mă arăt pe stradă, să nu vie tipul după mine! M-am săturat de el și nu mă slăbește cu dragostea.

Așa dar nu se certase cu Ana... Isbucnise cu ceva întârziere: — Mie îmi spui asta? Mie îmi vorbești de „tip”? Nina care nu se aștepta la nici o reacție, se îngrijorase, pălise puțin.

— Ce e aici? E azil de vreme rea!... Eu sunt de râsul lumii! O să divorțez!

— Atâta pagubă! — răspunse fără elan Nina... Acum deocamdată nu e vreme de divorț, avem altele!

La ușă cerca cineva, Costel se repezise ca spre o salvare. Era Ana, udată puțin de ploaie; trecuse după paravan fără un cuvânt. Așa dar nici de la ea vre-un ajutor!

Reîncepuse viața în trei, fiecare însă singur. Amenințarea de la birou lua acuma consistență, sfredelea pe Costel. Să-și piardă slujba! Nu se putea! El n-avea doar nici un amestec în chestia lui Dragu, va dovedi, va explica... Simțea un avânt spre luptă dar prezența Ninei îl paraliza. Va spune la birou că Nina e plecată de mult de la el și că a dat divorț, tocmai din cauza afacerii cu Dragu... Tot se ascundea Nina să nu fie cumva văzută... Directorul nu va putea afla! II va crede însă? Avântul îi slăbea. Până la sfârșitul lunii mai erau douăsprezece zile... poate se mai putea repara... Nu va spune Anei încă nimic, la ce să o sperie degeaba.... Nina acolo în casă era primejdioasă, dar ce putea face? S-o gonească, era mai rău... Așa, poate totul se va liniști dela sine. Pe cât putea, înlătura motivele de supărare sau le rezolva favorabil. Ținea necazurile strivite între două uși, doar se vor trage singure înapoi... Se bucura că cel puțin Ana părea iarăși blajină, răbdătoare. Totuși de câte ori se întorcea acasă, pășea pragul cu grijă să nu găsească înăuntru ceva rău... O încăerare ca atunci, sau.... Uneori spera într-o încăerare care ar fi gonit pe Nina definitiv... Dar dacă dimpotrivă, ar fi plecat Ana!

Nu se întâmpla nimic; Nina dorea tăcere și mister și n-avea toane, Costel și el vroia tăcere și mister să nu afle nimeni; gazda nu da nici un semn de curiozitate; Ana arăta liniștită ,dar nu mai puteai fi sigur de liniștea Anei... de când Costel o văzuse agățată ca o fiară de părul Ninei. Costel, suspina, trecea printr-un ceas greu, singur, dar se silea să nu se sperie, se lua cu binișorul. Firește, ce putea fi mai rău decât să-și piardă slujba! O și pierduse! Domol! Domol!... Să vedem până la urmă!

Ana n-avea răbdare, dar răbda. La întoarcerea ei năstrușnică, Nina spusese soră-și că de o găsește poliția, o duc la pușcărie; o implicase, îi stinsese cu gaz revolta: — primejdia Ninei era și primejdia lui Costel.

— Pe amândoi! spusese Nina șireată și dezarmase pe Ana care toropită subt necazuri, trasă de ele în părți opuse, sta pe loc neputincioasă, trudită. Nina dase Anei o mie, pentru cheltuială; o luase. Costel se întreba cum de Ana nu-i cerea bani, avea oare presimțire că leafa, sfânta leafă e în primejdie? Numai Nina se plângea că se mănâncă prost și ieșea seara să se sature cu prăjituri la cofetăria din colț. Costel ar fi oprit-o să iasă din casă de teama să nu fie văzută — gazda știa că s-a întors, de. ea nu te puteai ascunde, dar alții puteau spiona, agenți... Ea nu asculta și atunci o lăsa în voia ei, cu speranța că poate va pleca deabinelea. Într-o seară Nina întârziase mult și li se născuse nădejdea că nu se va mai întoarce — fără să și-o împărtășească.

Nina e drept, în seara acea, comisese o imprudență dar cu folos. Urcase până spre Poșta Centrală, din dor pentru „inima Capitaiei”. Voaleta înflorată îi acoperea ochii, săltase blana pe lângă gât și culesese un client. Ezitase: — Să meargă... să refuze? — Dacă cumva era un agent! Până la urmă mersese și pe la unsprezece se întorsese cu poșeta mai grea cu câteva monede... N-avea numaidecât nevoie.

Costel și Ana nu se culcase; stau de o parte și de alta a mesei și așteptau cu urechea pe inimă. După ce Ana rânduise tot ca de obiceiu, Costel deschisese vorba de ale gospodăriei: — Se apropia iar luna de chirie și ar fi fost bine din cauza eheltuelii cu lemnele, dacă gazda ar fi vrut să aștepte, — spusese Ana și Costel credea la fel cu ea. — De ce se îngrijea Ana mai mult ca altă dată de bani?

Să fi știut adevărul, cât s-ar fi speriat! Cum se pătrundea ea de grijile casei! Cum cosea pe capete și aducea în casă! Acum mai ales ar fi putut să se arate mai înstrăinată! Fusese e drept înrăită un timp, dar acum era iar domoală. Îmbunat că simte alături de el un sprijin pe care-l credea pierdut, îi luase o mână și pe urmă pe cealaltă și așa mână în mână, ochi în ochi, tăceau cu sufletul îndulcit. În seara asta să nu fi fost grija de Nina... Aplecați unul spre altul, ajunsese frunte la frunte, nas la nas. Un hohot de râs îi trezise ca din somn. Nina cu un pachet de prăjituri în mână, râdea spasmodic, punându-și mâna la gură din prudență. Nu se prefăcea, nu era necaz, nici batjocură, râsul o apucase năvalnic și o scutura așa de tare că pachetul cu prăjituri oscila.

Neprevăzut, spectacolul subit, năbădăios, îi deslănțuise râsul înainte de orice. În starea ei de spirit, satisfăcută de plimbare, priveliștea idilică îi părea așa de caraghioasă încât hohotul pe care cerca a-l popotoli, o îneca și de râs îi dase lacrimi care-i udau voaleta nouă.

Abia după un timp Costel își dase seama și lăsase mâna Anei.

— Fie și așa! Tot nu știa el ce să facă cu amândouă.

Printre sughifuri de râs, Nina acum cerca a-și aduna indignarea și îi ocăra: — Nerușinați!... În casa mea! Afară de aici!...

Glasul când se urca, când cobora din prudență și mereu râsul întrerupea cu hohote scurte: — Auzi pocăita! Mironosița! Bărbatul meu! Vă pui eu la ordine! — Lăsase jos pachetul cu prăjituri și căta batista, își ștergea ochii, nasul, imagini ridicole o înveseleau iar, se sforța să se facă severă, sughița câte un hohot întârziat... — Afară! Afară, stricato!... Pe dumneata te aduc eu la rezon! Te-a îmbrobodit în lipsa mea slută asta! — iar căuta batista să-și șteargă ochii lăcrămați de râs.

Costel care aștepta o scenă plină de demnitate în care el avea și drepturi și dreptăți, vexat de a fi pus în inferioritate, descumpănit de râsul spontan, nu-și găsea atitudinea nici cuvintele. Luase pălăria din cuier și ieșise.

— Unde te duci la miezul nopții? — Cu pieptul ostenit de râsul nervos, Nina se potolea, cu teamă ca nu cumva prostul să-i denunțe ascunzătoarea. Mai știi! — Unde te duci? N-auzi!

Costel simțea că are un argument și își regăsise oarecum cumpătul, totuși plecase. Ana însă rămăsese ca moartă; batjocura lovise adânc, crunt, locul bolnav al umilinței. Râsul Ninei sunase neprefăcut, nevrut... Nu surprindere, nici necaz, ci râs... și ocări pe cari nu le puteau tăgădui... Până adineaori Ana n-ar fi primit acuzări, ar fi acuzat ea... Acum râs și ocări... sta subt ele neocrotită.... Costel tăcuse și plecase... Ce însemna plecarea lui? De ce nu rămăsese în casa lui? De rușine! Și unde se dusese? De ce nu rămăsese în casa lui, să se odihnească? Unde va dormi dacă nu se va întoarce?

...Dacă cumva de necaz va dormi cine știe unde... la femei — gonit de acasă de ea până la urmă!... Cealaltă era cu... cununie și în casa ei... Cum se răstea adineaori la el, deși era o ușernică, deși Ana știa bine de unde se întoarce! Din felul cum arăta, cum vorbea, Ana ghicise că Nina culesese unul pe stradă. Știa de mult, de pe când avea încă dreptul să o mustre: — acelaș carton cu prăjituri: —„Luați și voi fetelor! Generoasă, cu ceva remușcări și primind, pe atunci, mustrările Anei. Acuma Ana nu mai putea mustra ci primea pe creștet râsul Ninei... râsul lumii...

Nina încetase râsul și ocara, se temea să nu-i facă dobitocul vre-un bucluc, deși nu-l credea în stare; se temea și de Ana să n-o denunțe gazdei și altora, din necaz. — Idioții! — un râs mic, dar acum nervos o scutura dincolo, în camera unde se pregătea de culcare. Un râs mic care făcea pe Ana să tresară: — Ea era caraghioasa! — Deasupra mâniei, deasupra obrăzniciei și răutății, pe Nina o stăpânea râsul... Poate și alții când or afla, or râde la fel... și Costel va înțelege atunci că e un caraghios; poate chiar înțelesese. Se așezase pe pat după perdea; perdeaua pe care ar fi vroit acum s-o tragă peste ea oriunde, în orice clipă, pentru a se ascunde vederii oamenilor, mai ales vederii lui Costel...

...Costel însă trebuia să se întoarcă acasă... la casa lui, plătită cu banii lui și... la nevasta lui... de care nu râd oamenii, ci dimpotrivă când o văd, se aprind la față apoi se albesc și Ii se întoarce sângele. Costel să se înapoieze în liniște, să se odihnească. Ea nu putea pleca să-l caute, să-l aducă înapoi... Nici n-ar fi putut umbla cu fața desvelită pe stradă pe unde trec oameni și se uită la tine... unde nu te acoperă nici o perdea... Mizeră, mai mizeră ca cei mai ticăloși.

Aromea, ca atunci când îți moare cineva scump și tu adormi pe picioare ca să nu știi, să nu vezi... Ana aromea cu mâinile pe genunchi, prinse una de alta, cu un umăr mai sus, urîțită, cu buzele uscate, lățite... Nemernică, otreapă... Ea care nu adormea niciodată decât cu rost, acum adormise turtită de batjocură... Să nu mai simtă... să nu mai știe... Ca prin vis auzise vorbind... Cine vorbea? Unde vorbea?

În camera de alături, Nina spunea: — Aide culcă-te, măi omule, că nu-i nimica! — Conciliantă din prudență, mulțumită că n-a denunțat-o, că l-a văzut întors și somnoroasă, se temea să nu-i facă ăla „teatru” să n-o lase să doarmă în pace.

— Singur aici tu cu ea... Ce era să faci! Pe tine te înțeleg... Eu sunt fată deșteaptă, cunosc viața!... Pe aia ar trebui s-o gonesc, dar nu-mi bat capu... o păcătoasă!... Vezi-ți de somn că mai ai numai două trei ceasuri până la birou... Pune réveil-ul să te scoale!

Ana se desmetecea și treptat își amintea unde se afla, cine vorbește, ce s-a întâmplat... Cuvintele Ninei le auzea un timp după ce fusese pronunțate, prelungite... așa treceau din auz la mintea ei turbure... Trupul îi era amorțit, cu furnici în picioare și în brațe, gâtul încleștat... El se întorsese și ea... lingușitoarea, mincinoasă...

Ieșind dimineața din cameră, Costel întorsese stângaciu capul spre perdea, dar pe masă văzuse cafeaua cu lapte. Liniștit oarecum, spusese cu glasul jumătate, fiindcă Nina dormea încă: — N-am timp să beau cafeaua.

La amiăză Nina lupta cu un tăciune stins, în pijama, despieptănată, mofluză. Costel se oprise în prag isbit de vestea rea înainte de orice cuvânt. Tăcea, de teamă să audă ce nu vrea.

Plictisită. Nina bombănea: — Uite! Mi-am scos ochii ca s-aprind focul... E ceasu unu și n-avem ce mânca... Eu am dormit mai mult firește... Cerca să surâdă cu complicitate dar era puțin îngrijată.

— Poți să dormi cât vrei! Unde e Ana? — Venise spre Nina care dase puțin înapoi ridicându-și buclele zăpăcite peste ochi, nepudrată, negricioasă, vestejită dacă luai seama. Costel n-o vedea: Unde e Ana? — Avea o voce fără culoare care nu era cea obișnuită și care neliniștea pe Nina.

— Eu nu i-am zis un cuvânt! Parol! Am dormit până adineaori și când am cerut apă caldă și n-a răspuns, am ieșit să văd — Și nu era nicăeri....

F fsM

— Unde e? repeta automatic Costel.

Nina crezuse că e mai bine să-l ia mai repede: — Ce știu eu unde e!... La dracu s-o ia!... N-oi fi vrând s-o păzesc eu să nu plece!... Ori nu ești sănătos la cap? S-a dus... ea știe unde! O să vie... și dacă n-o veni atâta pagubă!... Nu cumva ai să mi-o impui!

Costel înainta spre paravan ca și cum Ana trebuia să fie acolo ascunsă. Cu o smucitură trăsese perdeaua, apoi răscolise canapeaua...

— Nu te mai osteni! — rânjise ofensată Nina, apoi alintat (își adusese aminte că are nevoie să rămâie acolo cu idiotu):

— Nu știu! Zău nu știu! De-aseară n-am văzut-o... o fi plecat aiurea... s-a „simțit” și s-a dus!

— Unde să se ducă? La Leontina? Glasul lui Costel era răgușit.

— Ei! La Leontina! — Nina vroi să spuie că Leontina n-are nevoie de unele ca Ana, dar un simț de prudență o oprise.

— S-o fi dus și ea la vre-o clientă pe unde coase! Vine ea! Face așa pe supărată... o știu eu! Nu ține mult... se întoarce! A mai plecat odată de acasă de la mama!

— Gonită tot de dumneata!

Ei, nebunul! Ninei îi săria acum țandăra: — Mă rog pe mine nu mă întreba! Caut-o singur!.... Eu atâta știu: când m-am sculat n-am găsit-o! Își luase țoalele și plecase!

— Zici că și-a luat lucrurile!

Nina regreta că a spus, dar nu mai putea da înapoi: Nu-i văd nimic din al ei, nici geamantanul vechiu...

— Din cauza dumitale a plecat! — Costel se așezase pe un scaun fiindcă i se surpau picioarele.

— Da eu ce i-atn făcut! Asta-mi place! Mi se pare că ea mi-a făcut mie „figura”.

Costel tăcea, nu găsea nimic în el, nici vorbe, nici idei. Își pipăise apoi buzunarul și dintre hârtii, printre cari i se încâlciau degetele, alesese una: — Poftim! Asta e a dumitale! — și plecase pe stradă, poate întâlnește pe Ana întorcându-se acasă... Cum totuși trebuia să mănânce și să se ducă la birou, intrase la un birt.

Când se întorsese după serviciu în grabă acasă, ușile erau date de perete și nu mai era acolo nici una: Nici Ana, nici Nina... Nici slujbă nu mai avea... Concediat... lichidat de pretutindeni...

PAHTEД ÏV-a

La „Diverse” în Capitală! La spital! Otrăvită! Ana!... Pe care el o aștepta cu mezeluri și cu vin roșu. Mezelurile le mânca singur dar vinul nu-l băuse fără ea. O aștepta de trei săptămâni, mereu mai fără de speranță. O credea rostită undeva... Otrăvită, Ana!

La spital, Costel rătăcise întâi pe coridoare, apoi îndrumat dase buzna la toate ușile. Amețit, nu știa bine ce-i spun aceia nici ce răspunde; din ajun totul în el se schimbase din loc, se amestecase. Buimăcit, ajunsese într-o sală unde pe un pat, înconjurată de doi bărbați cu șorțuri albe și de două femei: doctori, infirmiera... o lume aiurită... Vai! Vai! pe un pat o femeie gemea cu glasul Anei!

— Ana! Ana! — țipase. — Eu sunt! Costel! Ce faci! Ce s-a întâmplat! — se repezise spre ea într-o dezordine a simțirilor, care înlătura jena, cuviința.

Deprinși, ceilalți se trăsese deoparte. Dar acum Costel nu mai înainta, li se adresa, își frângea mâinile, plimbând ochii dela ei la fața convulzată a Anei.

— Doamna s-a otrăvit cu spirt denaturat și a căzut pe stradă. A adus-o Salvarea... ieri?

— Ieri la unsprezece dimineața! — complectase infirmiera.

Costel dibuia descumpănit faptele, locul, oamenii... — Ana, cum ai făcut? Ce ai făcut! — cu voce tremurată, stânjenit.

— Bărbatul! — șoptise un doctor celuilalt. — Amândoi par cumsecade... S-au țâcnit oamenii.

— Ana! Ana! — Dar Ana puse capul în perini și plângea năbușit.

— Domnilor! Faceți ceva! — se ruga Costel speriat; i se lăsa în jos colțul gurii dintr-un plâns ce se conținea.

— Vă rog! Vă rog!

— I S-au făcut spălături!

— Vă rog! Vă rog!

...Curățat! șoptise una din infirmiere...

Un țipăt și mâinile în păr, în cele două șuvițe așa de disciplinate, de ticluite, a pieptănăturii lui Costel.

— E nebun! pornise a zice infirmiera, dar doctorul pricepuse și se grăbise: — Cred că stomacul e curățat și se va face bine... Împinsese încet pe Costel înspre ușă: — Pacienta are nevoie de liniște!

— Numai un minut! — se rugase. Cum să plece așa de repede!... Să-i spună întâi Anei ceva care s-o împace, s-o bucure, s-o însănătoșească! Ce să-i spună? — Ana! Ana! Mă auzi! Eu sunt, Costel! Ana, te faci bine și vii acasă.

Ana parcă săltase puțin capul: Nina! — mai cercase Costel... Din pricina Ninei făcuse nebunia: — Nina a plecat, a plecat de tot! Nu mai vine! — Radios, țipa acum ca într-o pădure, căci lui i se părea că Ana nu poate să audă, bolnavă, otrăvită! Otrăvită Ana!

Infirmiera clipise cu stângul, spre cealaltă: Nina! Tot aia și iar aia — gelozia!

Ana întorsese acum capul de trei sferturi, dar doctorul scosese pe Costel de braț afară din cameră: — Mâine la ora vizitelor. Până mâine nu mai e voie. Acum ați putea face o depoziție... S-a nimerit bine.

Din prag, Costel striga mai slab: — Nu mai vine! Numai noi doi Ana! Singuri!... Depoziția! Care ’ depoziție? În camera de cancelarie un domn comisar în fața unui birou, pe un scaun, aștepta depoziția și mai era și un gazetar. Costel picase asupra unui supliment de anchetă. Cum bolnavă nu răspundea și nu putea fi obosită prea mult, era binevenit. Deși aiurit, Costel își impunea prudență: Un comisar! cu justiția polițienească nu știai unde ajungi.. Era acolo și un gazetar! Avea considerație pentru gazetari, o censiderație pe bază de sfială, de teamă: — Știu prea multe, spun prea multe și mai și inventă. Așa e meseria!

— Dumneata ești soțul: numele, profesiunea și domiciliul?

— Eu sunt cumnatul!

— Cu sinucigașa întrebăm!

Sinucigașa! Ce brutal vorbeau! Biata Ana... Ca o pasăre! Dar Ana scapă, se face bine, au spus-o sigur!,.. Și ăștia ce mai vreau cu întrebările lor, când omul și așa e zăpăcit de necazuri. Dintr-un sentiment de decență își potrivise părul, pipăise cravata: — Eu sunt cumnatul domnișoarei Ana Dragu. Locuiesc pe Calea Rahovei 26, de nevastă-mea sunt divorțat de mult. (N-avea el să le spună că Nina s-a întors într-o seară spre nenorocirea lor).

Cumnată-mea a locuit înainte la un loc cu noi. Când am citit azi, am crezut că înebunesc... Tocmai nu știam unde e...

— Nu cunoașteți mobilul?... La nevoie veți fi chemat la comisariat.

— Un aiuristic!... Amorul! tot amorul! Chiar acum când sunt atâtea alte mai importante! — spusese mai mult sau mai puțin discret, domnul comisar, adresându-se doctorului și ziaristului. Comisarul era un bărbat modern, foarte bine îmbrăcat — observase Costel, trăgându-și mașinal gulerul hainei.

— N-aveți nimic alt... vre-un detaliu interesant?... se apropiase ziaristul.

— Nimic... Am spus ce știam...

...Auzi!... Mai interesant! Ce putea fi mai interesant ca atât! — Costel îi vorbise totuși cât putuse mai politicos, ca nu cumva Ana să fie rău tratată în ziare... Avea să fie numele ei la ziar... Otrăvită! Pentru el!

Ziaristul nu insistase. Reportajul lui era făcut dinainte. II decepționa simplitatea cazului... Amor și spirt!... Banal! Spirit vioi, plin de curiozitate, îi plăceau subiecte unde puteai înnoda și desnoda fire complicate. Aștepta mereu cazul care să-i poată da prilej, „cazul” care te pasionează și te lansează. Nu insistase.

...Pe trepte, Costel se clătina ca un bețiv și pe stradă abia își ținea echilibrul... Trupul și-l simțea slab ca de o zăcere lungă, pe când gândurile îi erau deodată ușoare, înflorite. Pentru el, din amor! Nu se mai preocupa de sănătatea Anei: — Ana era salvată, vindecată... Vindecată de arsurile spirtului și de toate arsurile... O bucurie punea stăpânire pe el, cu anticipări de bine: — bine peste tot!... fără discernământ, fără argumente.

Mergea clătinat spre casă, capul aplecat înainte ca să-și ajute pasul, să-și ducă mai curând undeva bucuria... Pălăria o ținea în mână, dar nu-și da seama că e cu capul gol. — El Costel pe stradă cu pălăria în mână, în loc s-o aibă fixată pe locul ei anume, așa cum o purta de ani, de când era un tânăr domn bucureștean... moda capului gol nu sosise încă pe atunci și Costel se oprise la moda de pe timpul botezului său în Capitală.

...Mergea zâmbitor și șovăit — unii se uitau după el — mergea spre casă, o casă frumoasă, plutitoare, unde Ana avea să se întoarcă curând. Uitase de pierderea slujbei, iar pe Nina o înlăturase pentru totdeauna Ana cu un gest: — Se otrăvise pentru el!

Trecutul era șters, mirosul urît al legătoriei de cărți, miros din care i se făcea rău, se evaporase. Fericit, Costel își ținea anevoie echilibrul pe un plan pe care toate problemele se rezolvau cu aceeași cifră: — Găsise pe Ana! Trăise ani de zile la un loc cu Ana, ca prieten, ca amant, dar abia acum Costel se amoreza de ea. Se otrăvise pentru el! Să fi spus ziaristului că el și Ana era logodiți... Unde lipsise Ana!... Cum făcuse Ana una ca asta... Pentru el! Acum Ana era bine! — Pardon! — dase peste cineva.... Logodit cu Ana... așa trebuia să le spună acelora...

Nu se oprise la birt, deși era ceasu unu și era nemâncat din ajun... Nici n-ar fi vrut să se întoarcă din drumul care-l ducea spre casă... casa frumoasă pe care o promisese el Anei și Ana pe dată se făcuse bine.

O firmă mare, nouă, albastră ca sineală, îl încântase, se oprise s-o admire, găsea că e tot ce poate fi mai de bun gust; își urmase drumul eu ochii plin de albastru...

...Ana se otrăvise! Ai fi zis că vine dela o petrecere. Un gramofon dintr-o prăvălie exala o romanță dintr-un film la modă, o romanță de care auzul îți era împuiat. Costel nu intonase în viața lui, din timiditate, nici nu șuerase, căci nu era cuviincios și nici n-avea ureche de muzică; acum cerca să emită câteva sunete cari la început sgâriau numai gâtul, apoi începuse să semene a melodie — nu melodia pe care credea el că o cântă, dar ceva pe departe asemănător, și așa fredonând intrase acasă.

Gazda auzise scârțăitul ușii și al glasului — asociație neobișnuită de sunete — și prudentă cum și trebue să fii într-o casă unde chiriașii intră și ies, deaceea ești nevoit să lași deschis, crăpase ușa bucătăriei, gata să se răstească la intrus. Dase eu ochii de Costel, chiriașul cel mai liniștit, mai ales de când ii lăsase femeile: — Să fi venit dela un chef la ora ceia? —- Nu prea erau de chefuit cele ce se întâmplase cu el.

— Veste bună? întrebase, căci Costel se uita spre ea încurcat.

— Veste bună!, răspunse convins, spre mirarea gazdei.

În odaie, Costel se dusese la oglindă și se uitase cu un surâs imbecil și suav, dar fără să se vadă, văzul îi era împăienjenit și glasul lui căuta slăbit în gâtlej, sunetele pierdute ale romanței. Așa nemâncat, Îmbrăcat cum era, cu hainele bune gri, adormise. săracu pe divan.

A doua zi, cu trupul odihnit, mai treaz, trecuse pe la legătorie să spună că nu poate lucra din pricina întâmplării. Erau nouă zile de când lucra la o legătorie, în gang pe Edgar Quinet, plin centru.

Ajutorul de grefier de fel din Brăila ,cel care îi dase ideia divorțului, aflând că e fără slujbă, vorbise de el unui unchiu al lui, moș Toma, care era tare și mare la o legătorie.

— Știi să umbli pe bicicletă, îl întrebase grefierul.

— Știam mai de mult, dar acum în urmă n-am mai umblat.

— Bicicleta e pasiunea lui moș Toma... și să știi că el e socialist, ba chiar cam comunist, să nu-l contrazici.

Cum era Costel să-l contrazică! El, victima recentă a burgheziei, reprezentată prin Dragu și prin directorul băncii, el șomer după patru ani de funcționarism. II cam stingherea totuși ideia că va avea de-aface cu un socialist, un om însfârșit... mai altfel....

Ideia lui despre socialism era foarte vagă, dar moș Toma, cam ursuz e drept, îl primise părintește și îl luase deocamdată pe lângă el: — Până vedem dacă-ți .convine.

Așa dar, era un om înțelegător. Altfel de moș decât Dragu. De cum aflase cazul Anei, moș Toma îl lăsase să plece la spital: — Biata fată — zisese. Bine că a scăpat. Spirtu ăsta e adesea buclucaș.

Costel reținuse numai bunătatea omului. La meserie deci se ajută mai bine om cu om — descoperea Costel, ușor aplecat pe panta unui socialism, care-i îngăduia să vadă pe Ana. Dacă ar fi fost acum încă la bancă, poate n-ar fi putut lipsi. Numai gândul îl despera.

Pe Ana la ora vizitei, o găsise săltată, recunoscuse surâsul ei obosit de altădată. Ana nu se mai ascundea de el în perine, ci îl privea cu recunoștință, cu grijă, cu o întrebare. Costel știa că bolnavii nu trebuesc obosiți și îi vorbea puțin cu teama să nu i se facă rău. Avea acum în camera aceea de spital,’ o strângere de inimă, să nu se fi bucurat cumva prea curând.

— Ana, să fii cuminte, să stai până te vindeci de tot!

Ea pălise încă mai mult Poate că în ajun o mințise, poate n-avea putința s-o aducă acasă; în gură i se reaprinsese usturimea spirtului.

— Să mai stai o zi, două... cât vrei tu... cât zice doctorul... Pe urmă vii și ne mutăm... Caut eu altă casă... am și ochit ceva... Am să spui gazdei de pe acum că... poate nu mai stăm... Dela tribunal mi-a promis cineva, care e nepotul maestrului dela legătorie, că grăbește să căpătăm sentința... știi de divorț în lipsă.

Ana asculta, cum asculți un basm. Nu răspundea de teamă să nu afle vre-un lucru pe care să-l priceapă. Căci nu înțelegea ce-i spune Costel, dar îi plăcea să audă: Divorțul, grefierul, mutarea, moș Toma, legătoria erau elemente noui, necunoscute, elemente de aiurare plăcută. Ana aiura pentrucă era încă bolnavă, deși se simțea fără febră și Costel sta alături de ea și îi vorbea serios. II va întreba altă dată ce înseamnă, acum lăsa așa. — Ai văzut ce am făcut! — spusese cu rușine în glas, după ce Costel sfârșise povestea. Costel îi luase încet mâna: — Ne căsătorim și nu ne mai facem sânge rău de nimic.

Ana se săltase puțin, asigurându-se că totul era real, — camera, patul, Costel și deci spusele lui.

— Nu ne mai facem sânge rău! Stăteau amândoi adânciți în starea nouă de lucruri pe care o hotărîse. Se vor izola de lume... Nici un amestec eu oamenii... Rudele și faptele lor, ambițiile, ofensele, interesele, bârfeala, neajunsurile, primejdiile, totul le devenea străin ca unora scăpați din foc sau din apă și duși pe un loc depărtat la adăpost.

Costel căzuse într-o tăcere până la fund, iar Ana credea că s-au sfârșit toate vorbele după cele pe cari le auzise.

— Viu și mâine! — spusese Costel, sculându-se să plece.

— Vino! și se uitase lung după el.

Odată ieșit pe coridor îl apucase o spaimă proastă să n-o găsească a doua zi moartă. Cine știe cum e cu otrava!... Cine mai știe ceva! Nici un doctor nu era azi acolo... Dar nu îndrăznise să se mai întoarcă și plecase cu grumazul strâns.

Acasă găsise la ușă un plic galben și il învârtise în mână. Avea nevoie să se apere de veștile oamenilor, de invențiile loi drăcești. Lăsase plicul pe masă și dormise un ceas bun.

La sculare privise plicul cu un respect nărăvit și îl deschisese — dar cu jurământul să nu țină seamă de ce conține.

„Vă aducem la cunoștință...“

Abia acum îi parvenea oficial dela bancă, demiterea lui. Nu i se răsculase necazul — era fapt vechi, vechi de cincisprezece zile, vechi dinainte de... accidentul Anei; deci nu-l mai putea atinge. El acum era meseriaș, era liber... Se smulsese anevoie și de nevoie din lumea bună... I se părea că a dus la bun capăt o revoluție și acum plicul îl invita să o calce în picioare, să regrete... Dar nu va regreta.

Moș Toma era om de omenie, cu lucrul se va deprinde, Dragu și toate belelele nu-l mai puteau găsi. Cei dela bancă îl asvărlise deși era nevinovat, făcând pe grozavii, parcă ei și neamul lor erau sfinți... Ce va zice Ana când va afla!... Va zice ca el?... Ana zăcea la un spital: — O nedreptate și asta... Cum va zice Ana, așa va face.

Pusese hârtia în plic și plicul în buzunar. Acum era dat afară definitiv... Mai bine că mamă-sa nu-i mai scria, ea nici n-ar fi priceput socialismul, pe moș Toma și meseria.

Griji cercau a-l cuprinde, dar le gonia. Ar fi dorit ca viața să semene mereu numai cu ceasul când crezuse că Ana a murit și Ana nu murise. Își trecuse limba peste buza de sus nerasă, cu o umbră țepoasă de mustață; are s-o lase să crească mai departe. Hotărîrea îi da o mulțumire, ca și cum i se putea schimba astfel toată existența: Va deveni om nou, nu-l vor găsi, nici recunoaște: Nina... Dragu... toți...

La spital, după plecarea lui Costel, Ana nu putuse adormi somnul reparator de după amiază, avea gust să stea de vorbă.

Femeia de serviciu o întrebase cum se mai simte și Ana îi vorbise de căsătorie: — A spus că ne cununăm repede... cum e gata cu... Am uitat să-l întreb de...

— Bravo! îmi pare bine! Așa sunt bărbații, ar trăi necununați cât lumea... Tot a folosit la ceva spirtuL

— Nu! El nu e așa... El și înainte vroia! — era aproape convinsă.

Nu știa nimic de legâtorie, de teoriile pe cari i le spuneau acolo lui Costel cu privire la uniunea liberă, căci s-ar fi îngrijorat, s-ar fi speriat iarăși.

— A zis că ne cununăm îndată... Și ce crezi dumneata... eu aș vrea la biserică și cu beteală?

Femeia se socotise, apoi o întrebase: — Ești fată mare? Ana stase la gând... numai puțin, și răspunsese: — Vezi bine!

În starea de exaltare în care se afla din ziua de pomină, când găsise pe Ana la spital scăpată dela moarte voită, Costel într-o seară, fără de somn, simțise nevoia să împărtășească cuiva întâmplările neînchipuite și scrisese mamă-și la Brăila — scrisese dintr-o dată tot: — Traiul cu Nina, purtarea ei, fuga, și cum rămas singur se legase de sora ei, care era o fată „așa cum ți-ar place dumitale”.

Mărturisise pierderea slujbei dela bancă, plecarea Anei și acum grozăvia otrăvirii... Dar Ana era salvată și o va aduce acasă, căci pentru el voise să-și ia viața și cine ar fi crezut să ajungă el aici... Scrisese cum a dat divorț și în curând va fi scăpat de cealaltă... de Dragu excrocul... Dar el era curat. N-a vea nici un amestec și Ana deasemeni. Le cerea iertare și îi era dor de ei și de casă. —

Un ceas în care își ieșise din fire și găsise curajul și cuvintele pe cari altă dată sfiala nu i le-ar fi îngăduit. Pentru a-și întări spusele, a doua zi trecuse pe la Palatul de Justiție unde, după sfatul ajutorului de grefă, găsise avocat pentru divorț: Un zel nou îl împingea la acțiune, dorea să se libereze de Nina și deodată cu ea de orice amestec cu hoțiile lui Dragu; pe Ana o scotea din socotelile neamului Dragu... Ana îl gonea parcă dela spate să fugă de pe locul unde până atunci stase fără a-i fi rușine.

Acum când apucase a scrie că nu mai are slujbă se întreba dacă n-ar fi trebuit să lupte mai mult pentru păstrarea postului dela bancă, să protesteze, să dovedească. Moș Toma era desigur un om de treabă, îl costa totuși faptul că nu mai era funcționar, el fiul dascălului Petre, el aproape licențiat să ajungă meseriaș — o decădere totuși.

De schimbarea lui fizică de când cu ultimele întâmplări, Costel nu-și da seama. Într-o zi, ieșea dela legătorie cu un pachet mare de cărți, să Ie ducă la o adresă — se lovise în piept cu unul, acela venind dinspre Capșa. El zăpăcit, celălalt îl măsurase lung, apucându-l de un nasture al vestonului.

—- Tu ești? Costel Petrescu... Ce e cu tine? — era Lupescu. Costel nu luase seama la întrebare, nu observase că îl găsea schimbat, îl plictisea întâlnirea ca unul din bandă și mai ales cu acela. Ar fi vrut să scape, dar Lupescu nu-i dase timp.

— Tu Costel Petrescu!.;. Mai ții tu minte de Sovietul meu de cheflii dela Mercur? Acum sunt la Contingentare !... Fără aderențe... Am desființat pe toți cramponii! Tu nu erai crampon... Nu te apăra! Ți-am admirat totdeauna discreția... Deși știai că am o situație briliantă... nu te înfigeai...

Costel nu încăpea să spuie că e grăbit; trăgându-l ceva mai tare de cravată, Lupescu își urma firul: — Erai o excepție și te-am prețuit... Mă gândeam deunăzi la tine... Nouă ne trebuiesc băeți buni, de tot felul și de toate măsurile... La timp îți voi face semn. Nu încă! și privise lung pe Costel, care murmurase cu grabă: mai târziu!

— Te-ai însurat, îmi pare? Mi-ai făcut un mare serviciu... era fatal. Nina a venit pe la mine, dar i-am spus: — Mă înțelegi! Nici un crampon! — și glasul deodată brutal, reamintise lui Costel frânturi de dialoguri de pe timpuri, între Lupescu și Nina: — el arogant, ea violentă, dar lesne amuțită.

— Nina e fată deșteaptă și a înțeles. Nimic în drumul meu! Acum mai ales când sunt la Oficiu.

La care Oficiu? — Cuvântul impresiona pe Costel, il auzise, îl citise în ziare și îl însoțise de mister și aureolă. Costescu dela birou, care avea leafă bună, spunea că nu și-ar da locul decât dacă l-ar plasa la Oficiu, ceeace sporise prestigiul misterios al cuvântului... Și iată că Lupescu dintre toți ajunsese la Oficiu... Cine ar fi crezut... Dar ce oficiu?

Atâtea idei repezi și contradictorii sugrumau pe Costel încât cravata de care trăgea Lupescu era un ștreang efectiv. Abea acum observa Costel eleganța lui Lupescu și se deștepta în el grija că hainele nu-i sunt călcate cam de mult. Totuși Lupescu nu-l cântărea cu ironie ca altă dată, deși pe atunci Costel era ca din cutie. Pe timpul acela Lupescu era tot așa de elegant, dar trăia din mijloace nelămurite, pe când acum avea o situație... Acum ca și atunci vorbea frumos, cu farmec! — Farmecul lui irezistibil, — cum zicea Nina, când voia să facă gelos pe Costel. Acelaș farmec! Dar Lupescu cel care-l ținea acum de cravată, cum ții un cățeluș de lanț, era altul decât cel pe care își permitea pe vremuri să-l cheme „tipul” — când nu era de față. „Tipul” pe care Costel îl admirase, apoi îl urîse, pe urmă chiar îl disprețuise în chestia cu Lucica, iar când Costel se însurase cu Nina, ucisese pe Lupescu prin uitare și acum iată, îl ascultă iarăși, subjugat, supus. Lupescu era altul de atunci... Tot scuturându-l de cravată, ca un somnambul, Lupescu își luase ziua bună: — Când voiu avea nevoie de tine, îți fac semn!

Costel abia răsufla liberat din emoția întâlnirii, când vocea lui Lupescu reîntors din drum îl făcu să tresară: — Așa dar ești la o... tipografie... socialist... am aflat. Allo! Allo! Aici Siguranța Generală! — râzând. Costel nu era dumerit dacă e unul din spiritele lui... sau ce vrea să zică.

— Uite la el, ce cap! Unde e timpul când făceam teorii sociale la un Apero!... Așa dar, i-am spus Ninei: Zut!... E fată deșteaptă și a înțeles... Femeile nu ne aduc decât plictiseli: exemplu! — și iar îl trăsese de cravată. Era un obicei nou la el; altă dată respecta nodul cravatei.

— Și până la urmă femeia nu trebue să ne fie indispensabilă. Plecase însfârșit deabinelea și Costel își amintea acum teoriile dela „Apero”. Nu însă pe cele sociale sau politice, căci nu știa ca Lupescu să se fi ocupat pe atunci de altceva decât de femei:

— E un moment mon cher, când femeia e pentru noi o experiență, altul când ne servește de piedestal și altul când ne încurcă drumul și trebue evacuată... Și până la urmă, femeia nu trebue să ne fie indispensabilă! Aceleași vorbe acum ca și atunci. Băeții reluau în cor și pe voci separate: — Femeia nu e indispensabilă. — Era altceva, dar Lupescu nu-i corecta, îi convenea ca banda lui să propage mode excentrice, pe când el se ocupa rentabil de femei.

Costel admira pe atunci pe Lupescu fără rezerve, ceilalți îl cam speriau, dar îi înghițea cum înghițea și coktail, deși îl ustura pe gât și îi da pe nas; răbda pentru modă, se credea din bandă, dar era pe de latura ei. Asta fusese prin 926, ba nu, 927, atunci cunoscuse pe Lupescu. Nu mult după sosirea lui la București. Se întâmplase așa: — El gătit, ras fresc, pieptănat, — făcea pe atunci și o cută cu fierul în părul dat cu briliantină — întrebase care local e mai bun și — cui se va fi adresat i se spusese: — Mercur. Se ducea acolo singur zilnic și se așeza la o măsuță cu o țuică sau un șvarț — după oră. Se distra privind și căta să ghicească care sunt clienții mai „șic”. Nu-i fusese greu să deosebească banda și pe Lupescu dintre toți. Îi privea pe semne așa fel, că fusese reperat. Adepți sateliți de toată mâna era ceeace convenea lui Lupescu, care lucra pentru publicitate.

— Nu vrei să iei ceva cu noi? — cuvinte memorabile adresate lui Costel. Crezuse că i s-a părut? ii asigurase abia chelnerul... Domnii vă poftesc...

La plecare spre București, e drept, dascălu Petre îl pregătise: — Acolo sunt o sumă de băeți blestemați — așa le spunea el. — Vezi să nu umbli cu ei. — Cu ei tocmai umblase și auzise ce nu-ți crezi urechilor, dar nu se molipsise.

Acum, cu toate că era la oficiu — la care Oficiu? — Lupescu glumea la fel; în ce privea însă femeile, Costel nu-l mai găsea așa „teribil”: Nina, Ana! — și el Costel... În ce privea însă lansarea laOficiu, era uluit... Așa dar avea un prieten la Oficiu!

Lupescu vorbise de Nina cu dispreț, cu ușurință, dar Costel n-avea de ce se formaliza, Nina și el erau despărțiți, ca și divorțați... Auzi! Pe când el aștepta pe Nina să vie înapoi acasă, ea se ducea la Lupescu...

Lupescu era acum la Oficiu! Dacă Costel ar mai fi fost la bancă, ar fi povestit — nu lui Costescu, care era dârz cu cei de felul lui Lupescu, chiar atunci când ajung departe — ar fi plovestit celorlalți. Omului, în anumite momente îi trebue un confident, nu poate vorbi unei fântâni: ’ — Asta cu fântâna, o știa Costel de pe timpul când urmărea conferințele profesorului Dumitriu la Casa Școalelor. — Să vorbească de Lupescu lui moș Toma, nici gând, Costel simțea că nu poate fi vorba de înțelegere între cei doi.

— Soviet! Lupescu chema banda dela Mercur soviet; moș Toma nu vorbea de nici un Soviet, dar își dovedise tovărășia lui prin facere de bine. Nici vorbă, munca acolo la legătorie nu i se potrivea lui Costel, dar aceia erau de treabă. Nu! Nu va vorbi nimic lui moș Toma despre Lupescu. Pe ce cuvinte ale lui Lupescu despre femeie se despărțise? Simțea o salivă amăruie ca atunci când ceva îl scârbea.

— Ana! Ce femeie!

Moș Toma avea alte păreri despre femeie. Spunea: — Eu nu m-am însurat băete și nici nu m-am întovărășit cu o femeie, fiindcă mă știam sărac și bolnăvicios și e păcat să legi de tine o femeie gingașă, când n-o poți ține ca lumea și să naști copii slăbănogi, care să-ți ție păcatu subt ochi! Dar tu ai datorie, dacă fata se face bine, s-o iei.

— Femeie gingașă! Așa era Ana, ea era femeia gingașă și se vor cununa, căci asta era și dorința Anei și nici părinții lui n-ar vrea altfel.

Va scrie mamă-și despre Lupescu de la Oficiu. Ea se pricepea, citea ziarele. Dascălu Petre făcea politică... Cum se poate ridica cineva! De ce îl trăgea acum Lupescu de cravată? Un tic nou al lui!... Cravata îi era totuși bine făcută. Ce-i drept, aceleași cravate și aceleași haine și se îmbrăca acum mai în grabă... Totuși Costel nu-și da bine seama de uzura hainelor și de schimbarea lui. Nu-și spusese încă niciodată în oglindă, ceeace îi spusese adineaori Lupescu: — Tu ești Costel Petrescu?

Din cauza întâlnirii cu Lupescu, pierduse timp și întârziase la spital Anei, nu-i va spune pe cine a întâlnit. Numele îi putea răscoli amintiri rele. Dar ce-o să zică Ana, mai târziu când o afla că Lupescu e la Oficiu.

La spital, deși întârziat, îl lăsase să între, dar găsise pe Ana culcată pe spate, nemișcată, mută, numai cu ochii dulci, țintiți asupra lui. Ana avusese o vărsătură de sânge și doctorul o mai reținea pe câteva zile. Costel sta întristat.

— Lasă! Lasă! că nu-i nimic... trece! îl încuraja îngrijitoarea.

Ana din ochi căuta a-i spune că infirmiera era bună cu ea. N-avea voe să vorbească și tăcea supusă ca să se facă bine. Timpul era scurt, Costel ținuse mâna Anei într-a lui, fără să aibă ce-i prea spune — mai ales că ea nu-i putea răspunde — apoi la un semn al infirmierei plecase spre ușă, urmărit de ochii Anei dulci și de surâsul ei palid. Încă vre-o câteva zile și Ana va veni acasă, trebuia numai răbdare. Mestecase în pungă, apoi în palmă, o piesă de zece Iei, apoi o strecurase în mâna infirmierei. Nu va mai lua tramvaiul și iaca banii la loc. De-acasă dela Brăila avea să vie iar un mandat — ca pe vremuri!

Era însă îngrijorat: de ce scuipase sânge? Se întâmpla să-i vie cuiva sânge pe nas și chiar pe gură. Își amintea prosopul pătat găsit atunci de Nina: — Așa ii curge ei! — zisese Nina cu indiferență și desgust. Acuma însă cu otrăvirea! Se frământa, se gândea că Anei i-ar trebui odihnă, că dimpotrivă reîntoarsă acasă, va reîncepe să muncească, era abătut.

Când ajunsese întârziat în Rahova, ușa gazdei se crăpase și proprietăreasa îi făcea semne cabalistice, arătând spre camerele lor cu aere secrete și îmbietoare Costel sta înfipt pe loc și simțea că amețește: — Nina! Un minut se simțise ucigaș, apoi alb la față, fără să întrebe, pornise să între, pe când gazda da mereu din mâini semnificativ și vesel.

Din ușă, holbase ochii ca unul căruia i se pare ori visează: — Mamă-sa, cucoana Petreasca, dăscălița, frumoasă, tânără, bine îmbrăcată, bine pieptănată, sta în fața lui.

— Am venit!

Costel își pipăise pieptănătura, apoi se prăbușise spre ea cu un spasm în gâtlej, care era plâns din bucurie.

La nenorocirea fiului rătăcit, pe care o simțise din scrisoare, dăscălița pornise la băiat, cu un concediu acordat de dascălu Petre, căci odată ce ea trecuse hotărît de partea lui Costel, Dascălul nu mai putuse lupta: „M-am legat cu o fată așa cum ți-ar place dumitale, dar nu te aștepta că seamănă cu portretul doamnei Cantilis de pe mormintele noastre”. Așa dar băiatu ei nu era înstrăinat și planurile, vorbele lor vechi, idealul lor în comun, al mamei și fiului, nu le uitase, dar soarta vitregă voise pentru el altfel

Coana Mălina pornise la copil discret, căci nu e bine să amesteci pe nimeni în daraverile familiei; avea un concediu de zece zile cu drept de prelungire, iar ca bagaje un geamantan solid și un coș încărcat cu provizii; mai pornise și cu decizia de a da ajutor lui Costel.

Cum putuse el sta atâta timp fără s-o vadă! Cu nimeni, nici chiar cu Ana nu găsea atâta de vorbă. Vorbeau acum ca pe timpuri în căsuța lor din Brăila; Dascălu umbla mai mult pe afară după treburi printre cari cafeneaua îi lua mult timp... Nu era de fel schimbată Mălina.

Abia atunci gândul schimbărilor multe isbise pe Costel. Lui, mamă-sa nu-i spunea nici că e schimbat, nici că nu e, se uita numai la el lung, cu dragoste. Îi apucase unu noaptea lângă masa îmbogățită cu tot felul de bunătăți aduse de acasă: cozonacul și ouăle proaspete erau pentru fată, pentru Ana când s-o întoarce.

El aproape să uite pe Ana, îl năpădea acuma dragostea pentru amândouă. Se uita la Mălina, el o botezase așa, când era mic, — din mama Lina — și așa rămăsese. Ana nu era frumoasă ca Nina, nici ca Mălina, dar ce bună era și cât îl iubea!

— Mamă, Ana nu e frumoasă, dar e tare drăguță... Acum cu boala, firește a slăbit... dar ce bună e.

— E frumoasă, dacă are suflet bun!

Costel răsuflase. Știa că dăscălița e iubitoare de tot ce e frumos și se temea. Dar cine mai era ca Mălina, să înțeleagă toate... Ce fericită va fi Ana când va veni acasă.

Ceeace nu îndrăznea să spuie dăscăliței, era că el lucrează la o legătorie. Destul de greu îi venea față de ea că-și pierduse slujba, n-ar fi vrut s-o mâhnească atunci când ea venea spre el cu atâta nobleță. De teama întrebărilor spusese totuși: — Eu am din când în când lucrări particulare, până îmi voiu relua postul.

Afirma un deziderat subit și care n-avea nici o șansă de îndeplinire.

Mamă-sa nu-l descususe despre lucrări, dar îi ceruse o notiță cu slujba ce ocupase, numele băncii, al directorului, adresa directorului la domiciliu... înainte de a pleca din Brăila se înarmase cu protecții, ei erau bine văzuți în târgul lor și nu le refuza nimeni o recomandație. Nu degeaba dascălu Petre era slujitor al bisericii și stâlp de cafenea, cum și mare elector. Dascălu avea cunoștințe bune la unii și la alții și nu se lăuda când spunea că el și prietenii au hotărît cutare balotaj în alegeri.

Abia acum își reamintea Costel, însemnătatea familiei lui de care în mediul Dragu uitase până la nesocotință.

Concediul coanei dăscălite fusese prelungit. Ana întoarsă de câteva zile acasă, slabă, privea cu uimire femeia aceea încă tânără, îndemânatecă, veselă, care îi zicea „noră” și îi îngăduia să-i spuie „marnă1 dar ea nu putea spune, i se oprea cuvântul.

Se simțea prea veștedă, prea umilă, vinovată de a fi trăit eu Costel înainte de a fi mireasă la biserică, mai vinovată încă de a fi sora Ninei, nepoata lui Dragu, vinovată de ea și de neamul ei, de traiul, de felul lor.

Mamă!... Își amintea de mama lor, bolnavă de cancer la sân, sluțită de boală, egoistă, arțăgoasă, văduvă cu trei fete fără nici o putință alta de a Ie crește, decât pomana cumnatului bogat.

Mama lor fusese frumoasă și ea, mai frumoasă chiar decât Nina, cum spunea ea singură cu un necaz pentru frumusețea pierdută. Ana și-o amintea certându-le, bruftuindu-le, cu reproșuri, cu vaiete: — Nu vă e milă de mine! N-am doctorii! N-am căldură în odaie! — Era stângace, nu-i plăcea munca, tot ca și Ninei.

Ana își amintea încă — dar foarte puțin, de timpul când stăteau în altă casă, a lor, și trăia încă tatăl lor: sindrofii, joc de cărți, sgomot. Mai bine își amintea de moartea lui și de vizitele unchiului Dragu, până când se mutase în camerele de pe coridorul caselor din Popa Tatu... Auzea parcă și acum pe mama lor ocărându-le, pe ea mai ales: — Nu ești bună de nimic, degeaba ești cea mai mare! Dumnezeu m-a pedepsit să fii urâtă ca tat-tu, să nu se uite nimeni la tine! Ce plângi! Ce te ascunzi!... Și când Moșu începuse a se uita la ea: — Eu mor și tu te tocmești: parcă numai tu... parcă altele mai ceva ca tine!...

În casa lor, în viața lor, în mintea și sufletul lor, aerul era închis, bolnăvicios, îți strica judecata și simțirea. Ele toate erau roabele unui om, se temeau de el, îl și respectau pe atunci... și ce fel de om!

Pe ea mai apoi munca ar fi putut-o liberă, dar deprinderea o ținuse legată și chiar un fel de recunoștință; nu-i dase în gând că ar putea evada, nu simțise nevoia... Când Costel venise spre ele proaspăt, blajin, se bucurase ca de un câștig dobândit acolo pe loc... Când în urmă rămăsese singură ea și Costel după tot scandalul, fusese fericită dar încă nu renegase pe Dragu și nici pe Nina, înainte să-i fi furat bărbatul... Costel li se adăogase lor și casei lor, apoi rămăsese numai al ei — dar de casa din Popa Tatu îi părea rău într-un fel. De când se știa, respirase aburii cazanului de acolo și nu o mai puteau sufoca.

Numai fuga Lucicăi, aceea o năbușise cu miasme. Lucica era mult mai mică decât ele, născută un an înainte de moartea tatălui lor... O vedea gătită cu panglici albastre pentrucă mama lor dorise să fie țin băiat, totuși alintată... O vedea pe genunchii unui prietin vechi care venea zilnic... O vedea alintată și de „Nașu Dragu“, cu jucării scumpe... Pe urmă anii răi, mama lor se bolnăvise de supărare... cu o ură neputincioasă asupra lor două... dar pe Lucica o iubea și nici nenea nu asuprea copilița... Niciodată Ana n-ar fi putut crede să se întâmple cu Lucica și cu Dragu... Nu, n-ar fi putut crede.

Ce știa oare de ele mama lui Costel! Ce-și închipuia? O privea și nu-i putea zice „mamă” deși cuvântul o exalta, îi dovedea că va avea un bărbat și că poate dobândi o mamă nouă. Pe mama ei ar fi schimbat-o acum, ca pe o rufă purtată și feștelită dar nu putea zice Mamă, ființei voioase ce umplea casa cu râsul ei sănătos. Se uita la ea cu un fel de friguri, cu sete, ca în fața unui isvor proaspăt.

Costel hotărîse că Ana va spune ca și el „Mălina”.

— Ești prea tânără ca să fii soacră! — Dăscălița surâdea mărturisind că tot așa credea și dascălu Petre, dar ea era bucuroasă să fie soacră. Parcă ce!

Ana care știa de la Costel că dascălu era aspru, se minuna de siguranța cu care soacra ei vorbea de el — căci în gând îi plăcea s-o cheme soacră.

Aspru era dascălu și chiar grosolan, dar Mălina îi venea lesne de hac: — Bine! Bine! — atât spunea când îl vedea mojic și dascălu se muia pe loc. Dascălu mai era și încăpățânat, deaceea spunea Mălina,— că se cădea uneori să-l tragi pe sfoară, altfel nu o scoteai cu el la capăt.

Ana mai știa de la Costel că dascălu mai era și gelos, fiindcă toți bărbații o plăceau pe Mălina. Mârâind ca un urs, dascălu dormea totuși pe amândouă urechile în privința cinstei căci: — Una e să râzi, să vorbești, să glumești și alta!... — Acel „una“ și acel „alta” o dureau pe Ana, în casa Dragu totul fusese „alta”.

Dăscălița pretindea ca Ana să se cruțe, deaceea doar era ea acolo; trăbăluia prin casă ca de când lumea, tot povestind: — Pe mine mă cheamă Elena... Acasă la părinți îmi ziceau Lina și tot așa dascălu când ne-am luat... La nouă luni punct am căpătat băiatu... facere grea și n-am mai avut altu... Și când s-a făcut de un anișor și a început a vorbi, m-a botezat el Mălina și așa am rămas pentru toți... Mălina în sus, Mălina în jos!

Ana o asculta uimită, o privea nesăturat, se lăsa alintată și când se adresa Mălinei, își schimonosea puțin glasul și fața ei veștedă, cerca mutre copilărești nedeprinse, cărora le surâdea înapoi ca dintr-o glastră înflorită, fața fragedă a dăscăliței. I se părea uneori Anei că o icoană a coborît dintr-o ramă și așterne la ei în odaie masa. Alteori însă se simțea umilită de tot ce nu se putea înlătura din traiul ei trecut și acum abia o sufoca aerul respirat în copilărie și adolescență, cum într-o încăpere sulfurată incursia aerului curat îți dă abia măsura pestilentei.

Ana cerca uneori să-și reia ocupațiile casnice, dar Mălina îi lua din mâini perinile cari în adevăr îi erau încă prea grele de ridicat, pe când brațele cu mâneci sumese ale dăscăliței le vânturau lesne.

— Stai locului să te întărești, să pot și eu pleca înapoi la casa mea, că cine știe cu cine mă schimbă dascălu Petre!

Grija hazlie a dăscăliței, credința în farmecele ei proprii, avea ceva salubru cu totul nou pentru Ana; deosebiri ce se simțeau fără să se vadă, iar altele ce se vedeau: — cum de pildă petele roșii de sănătate cari îmbujorau prea mult obrajii plini ai Mălinei și pe cari cerca să le acopere cu pudră de orez — fabricație proprie — căci droghiștii pun înăuntru câte toate vătămătoare. Ochii Anei rămâneau prinși pe gâtul încordat și alb al Mălinei, cam gras poate după canoanele estetice, dar bine înșurupat pe umerii rotunzi, cu bustul plin și șoldurile tari, strânse în corset; nu era totuși femeie grasă, Ana însă pe lângă ea părea și mai destrămată. Glasul și cuvintele Mălinei erau și ele pentru Ana neobișnuite: — două altoaie felurite și alt sânge.

Costel semăna cu mama lui, dar era mai bucureștean adică ceva intermediar între Brăila și familia Dragu, ceva care era mai apropiat de Ana. Pe Costel îl iubea iar pe Mălina o admira, cu o râvnă tăcută. Nu i se mai împotrivea, sta liniștită, cerea să coase, să cârpească dar îi cădea curând lucrul din mână.

— De ce făcuse prostia să se otrăvească! Nu mai vedea acum necesitatea să moară și vedea nemernicia ei pentru viață. Ce putea gândi de ea mama lui Costel.

— Ei așa! Acum sunt toate tocmite, mă duc după treburi!... Trec zilele și mai avem multe de făcut!

Fața râzătoare lua un aer misterios, săruta pe Ana pe obraji și pleca, gătită, potrivită, provincială, dar pentru Ana reprezentând un ideal care o lăsa pe gânduri, fără gânduri. Se lăsa în voia unei oboseli de la care se constrângea când era de față Mălina; aromea adesea și o trezea uneori o vizită a gazdei care spera să găsească pe doamna Petrescu, de care era amorezată și nu pricepea cum a ieșit de acasă fără s-o simtă.

— Nostimă damă, mama domnului Costel, nici n-ai crede!... adică de vârstă vorbesc... altfel și dumnealui e drăguț destul.

După somn — ciudat — Ana se simțea încă mai slabă, cu un tremur în ea din graba și dorința de a se întrema.

Dăscălița sosea din oraș mai îmbujorată ea la plecare.

— De aer!... spunea. Numai pieptul i se bătea nițel. Umblase mult pe jos, să mai slăbească, fiindcă la Brăila ieșea prea puțin din casă... Luase prietenii obiceiu s-o găsească acasă și plecau supărați dacă nu-i aștepta dulceața, cafeaua și un lichior, a cărui rețetă n-o avea nimeni la Brăila, o rețetă... care... de la o rudă din Grecia... pe Ana însă o va învăța. Vorbind, dăscălița își așeza frumos la loc hainele de oraș, fiindcă din prima zi își rostise cu voia copiilor, un colț pentru fiecare lucrușor.

— Nu mi-a mers rău azi! — spunea în fiecare zi la întoarcere, fără a explica de ce era vorba.

—- La sfârșit am să mă plimb și eu și am să fac târgueli. De rându ăsta nu te iau cu mine la târgueli... M-oi descurca singură. Lipscanii te obosește mai rău ca tot... Știu eu de altă dată... Dar când mai viu, îmi arăți magazinele unde se găsesc lucruri de gust și eftine, pe cari numai dumneavoastră bucureștencele le știți dibui.— Da Cezarului ce era al lui, dar ce va fi crezut în alte privințe despre bucureștence.. Ce crede omul pățit!

Într-o zi, în formă de glumă, ceruse voie Anei să ia pe Costel în târg. Mersese cu el la un croitor să comande haine noui. — Rându matale vine mai pe urmă consolase pe Ana.

Ana observase că Mălina nu-i zice încă „tu“.. Va spune lui Costel ca pe o mare rugăminte că dorește să o tutuiască. O alintare cerca să se oglindească pe fața ofilită de câte ori era vorba de Mălina.

— De ce se otrăvise? Dacă Mălina ar fi văzut-o atunci când se amorezase Costel de ea!...

Abia când venise vorba de croitor, se întrebase Costel dacă mamă-sa l-a găsit cumva schimbat, rău îmbrăcat. N-avea amărăciune, nu regreta nimic, numai pe Ana s-o vadă bine și să-și găsească slujbă.

Când înainte, pe vremea Ninei, se gândea și îi era uneori dor de mamă-sa, n-ar fi vrut-o totuși acolo. Mamă-sa era foarte bine și el o prețuia, dar Nina și prietenii noui erau altfel, un altfel, care — așa, păcătoși — aveau pe atunci prioritate la Costel. Dar acum se umfla în fălci de prezența mamă-și ca de un arbore genealogic înflorit acolo subt ochii Anei, ai gazdei, ai băcanului din colț, ai orișicui...

Ana cu evlavia ei mută întreținea admirația lui, iar pungulița cu multe compartimente, mereu plină cu bani pregătiți și mai mari și mai mici, plătind în dreapta și în stânga cu socoteală dar fără strâmtorare, impresiona pe furnizori și pe gazdă.

Costel avea și el impresia că i-au sosit veniturile de la moșie. Ce-i drept e drept, diaconul fusese cel mărinimos; el luptase cu Mălina să ia bani destui: — Doar nu suntem golani! Atâta blam adusese ingratitudinii și purtărilor lui Costel.

Dacă ar vedea Lupescu pe Mălina! — își zicea Costel cu extravaganță. De dorința asta nu erau străine nici hainele noui, ca revanșă a jenei lui de atunci când Lupescu îl întâlnise făcând curse pentru legătorie. Încă bine că nu era pe bicicletă cu pantalonii prinși în ace de siguranță, nesigur pe ghidon.

...O slujbă acum să găsească, fiindcă la legătorie nu mai putea să rămână; simțea că ai lui n-ar înțelege pe moș Toma, socialismul, meseria. Părinții lui erau pentru boerie: — Să tragi a mare mă! — zicea dascăiu, cât despre Mălina... Erau burghezi — cum ar fi zis Lupescu — și în adevăr nu se potriveau cu moș Toma, cum nu se potriveau nici cu Lupescu. Dar acum Lupescu o învârtise bine la Oficiu. Despre toate astea Costel avea și el pipăitul lui.

— Să facă o petiției — îi spusese mamă-sa într-o zi. Costel se codea să mărturisească că a făcut mai multe dar fără folos.

— O cerere! Acu! La bancă unde ai fost! Nu poți ști cum se prinde!

Costel ar fi vrut să-i explice că e zadarnic, dar n-avea obiceiu s-o contrazică.

— Fă-o chiar acu! Ai hârtie! — și o făcuse.

Printre picături dăscălița scrisese dascălului Petre cu plic închis și povestise cum stă chestia, cum pe Costel l-a găsit cam blejit, dar o să-și vie el la loc. Fata deocamdată, ce vrei ca după boală, altfel o bunătate de fată, casnică. Nu era chiar așa tânără dar decât tânără și zăpăcită... Se treacă dascălu pe la domnul lanof, deputatul să-i mulțumească pentru recomandație dar să mai scrie lanof și direct la bancă, căci ei, directorul i-a promis, dar la București sunt cam flecari. Însfârșit știe dascălu cum să facă numai ca să iasă bine.—

Cam a patrusprezecea zi de la sosirea ei la București, doamna Mălina, — așa ii spunea gazda dăscăliței și ii plăcea fiindcă la Brăila zic „Cucoană” și e mai comun, a patrusprezecea zi de la venire — mult nu mai putea prelungi șederea, o așteptau casa și bărbatul — sosise cu poșta un plic galben și dăscălița îl arătase Anei cu un surâs de triumf, apoi îl pusese în vedere la tacâmul lui Costel. Ana se uitase lung la plic apoi se uitase la soacra ei, a cărei bucurie cu mistere, o lăsa să ghicească că plicul conține o veste bună. Ar fi fost o minune, dar cu Mălina te puteai aștepta la minuni.

Ana simțea deosebirea demersului deacum, pe lângă cei mari, de cele de altă dată ale Ninei. Se bucura, totodată o durea ce-a fost, îi era rușine, apoi iar se bucura, se topea în ea ceva ca o ceară cu care ar fi fost unsă pe dinăuntru.

— Ce-o fi! — spusese Costel la dejun, pipăind plicul cu teamă.

— Ce să fie! Vezi! — Dăscălița care nu concepea să fie decât ceeace ceruse, se roșise puțin de iuțeală.

— Citește!

Costel căruia Ana îi făcea semne să deschidă, să nu supere pe Mălina, rupsese plicul și se albise ca varul.

— Ei!? întrebase dăscălița, ciupită de o îndoială și fără răbdare.

— Pe ziua de întâi ce vine, m-au reprimit — articulase stins Costel, ducându-se spre Ana cu scrisoarea...

— Ei! — spusese Mălina triumfătoare. — Dar nu ebine să fie cineva așa molău! Gata să leșini!

Ana împingea pe Costel cu pumnii ei slabi, să se ducă să mulțumească mamă-și. În adevăr dăscălița aștepta prinosul cuvenit cu ceva nerăbdare. Nu era deprinsă să vie în al doilea rând.

— S-a făcut! — scrisese Mălina dascălului: — „S-a făcut și să te duci să-i mulțumești lui lanof și să-i spui că-i rămâi dator! Băiatu ți-am spus că e cam blejit, gata să-ntoarcă ochii de bucurie, dar acum că e iar în slujbă se pune el pe șine. Unde pui c-a sărutat întâi pe logodnică, gata să fac pe geloasă dar așa cum e fata n-am de ce mă îngrija...

— Iacă se apropie și plecarea mea; v-am văzut, toate sunt acum bune. Vă aștept la noi la Brăila după ce te faci voinică și vă regulați treburile, să veniți să ne vizitați. Asta o să fie de Paște și până atunci aranjez eu cu dascălu Petre.

Ana avusese o strânsoare la- inimă; așa dar dascălu... Deși Mălina părea că ține în palmă consimțământul, Ana se simțea înstrăinată.

Ultimele două trei zile, dăscălița alergase prăvăliile după târgueli și vizitase, cum spunea, Capitala: — Biserica Domnița Bălașa, Ateneu Român... Se scuza către Ana că o lasă mult singură: — Dar trebuie să te înveți fără mine. Anei îi dau lacrimi.

Mălina plecase cum venise: îndemânatec, voios, cu bagajele bine rostite, zorind spre Brăila și cu o cueutie de pudră Rachel, ascunsă bine în rufe și pe care ghicea că o să-i fie frică s-o puie pe față.

Partea a treia

Rămasă acum singură, Ana — cu un respect pe care-l purta încă în lipsa Mălinei, cu vorbele ei bune în minte și în așteptarea nerăbdătoare să se facă bine pentru nuntă — cerca, drept ceva nou, să ia în primire treburile casei. După trecerea pe acolo a mamei lui Costel, cât și după fapta și boala ei, totul i se părea schimbat Sinuciderea și dăscălița erau două călătorii neașteptate, de la cari se întorcea cu uimire la traiul zilnic.

Înainte să sosească Ana de la spital, Mălina întrebase pe Costel cum vor face cu dormitorul. Ea până atunci dormise pe divanul Anei în odaia mare și acum? Costel deslegase: spusese că dumneaei n-avea să-și schimbe locul. Ana ca bolnavă avea să doarmă în pat șî el pe locul lui, tot dincolo în odăiță. Dăscălița înghițise o întrebare ce-i venea și până la urmă patul fiind mai moale pentru o bolnavă, găsise că e bine și așa. Boala e ca răsboiul.

După toată răscoala, întoarsă de departe spre o apoteoză a căreia culme era Mălina, Ana dormise deci în patul de unde stafia Ninei era cu totul alungată de prezența mamei lui Costel. În adevăr Mălina primise din toată inima pe Ana, acceptare care conținea însă într-o mare măsură înlăturarea Ninei, dacă nu chiar în măsura cea mai mare. — Ce știa mama lui Costel? Știa destule, căci Brăila nu e peste lume și se află.

Acum când Mălina plecase și casa suna a gol, mai ales în ceasurile când lipsea Costel, Ana deși își purta de grija sănătății, ar fi vrut să înceapă gospodăria prin ceva mai însemnat: — să scuture... să pună adică la scuturat. Rugase pe gazdă să-i cheme femeia care da ajutor adesea lui madam Ida și chiriașilor de sus.

Ana se cruța; atunci când femeia scutura una din odăi, ea se ascundea în cealaltă, la așezat însă se amestecase, femeia nu știa, era străină. Când o întrebase cum să facă așternutul, Ana se codise, apoi în nesiguranță, fără de prezența liniștitoare a Mălinei, se uitase spre pat cu un început de nemulțumire. — Era acum sănătoasă, nu mai avea nevoie să doarmă pe moale, patul să fie deci aranjat cum fusese înainte. Pusese pernele de puf frumos alăturate în latul saltelei, deasupra cuvertura dublată cu satin roz și pentru ea pregătise dincolo după paravan.

Mălina cât stase la ei nu încetase să admire invenția cu paravanul de creton pus pe inele și tras pe sfoară. — Te simți la tine acasă, spunea dăscălița. Ana avea și ea nelămurit nevoia să se simtă la ea acasă: mai gemi, poate mai ții o cărămidă caldă, ca după boală, nu mai ești așa sprintenă ca mai înainte!

La întoarcerea de la birou, Costel fusese surprins plăcut de scuturatul proaspăt, se simțea aer bun în casă, se mirase însă de schimbarea culcușului; nedumerit sta în cumpănă: de ce plecase Ana de lângă el tocmai acum că erau singuri, sau poate credea că așa vrea el să fie totul așezat ca mai înainte.

I se limpezise: că acum erau singuri după boală și boala venise din gelozie și din amor... Mălina o plăcuse pe Ana... Acum-Mălina plecase și... erau singuri. Seara, când Costel stinsese la el lumina, Ana îl crezuse culcat și stinsese și ea; se trezise cu el pe întuneric — așa îi convenea lui totdeauna. Costel se silea să nu zdruncine pe Ana, proaspătă din suferință ca din pubertate și ea se silea să-l iubească fără să se zdruncine ,să nu i se facă iar rău, te pomenești.

Costel o învelise bine cu pledul ca pe un copil și pe dibuite plecase dincolo, dar Ana adormise înainte ca el să fi apucat a o înveli.

Dimineața, Ana sărise drept în sus între perini, din plin somn; Costel era plecat, îi lăsase pe masă cafeaua pregătită. În fașa caldă a așternutului Ana se simțea acum vinovată către Mălina care o chema logodnică... Ea însăși vorbise deunăzi infirmierei de... beteală. De oboseală trupul îi era lipit de pat: — să fi așteptat până la nuntă nu era mult... dar pe Costel nu-l putea incontra.

Costel venise la ea în culcuș și a doua seara și aproape în fiecare seară, acum că nu mai era de ce să nu vie. Numai când îl apuca devreme un căscat, se gândea să lase pe Ana să se odihnească: — Nu plânge fetiță! o tachina prin ușa crăpată.

N-avea cine-i râde: banda... Nina...

În serile de pauză, Anei i se părea că s-a purificat pentru logodnă și pentru nuntă, apoi păcătuia din nou, cu grija numai să nu se sdruncine și dimineața cu remușcări și regrete: — Mata ești fată mare? — o întrebase atunci infirmiera... Ar fi putut fi... dacă Dragu... dacă Costei!

De Mălina îi era dor, căuta să așeze prin odaie fără să strice rostul făcut de soacră-sa — își repeta cu emfază cuvântul soacră. Ștergea praful cu un regret după timpul cât stase ca o prințesă, servită de toți, drăgostită de toți. Avantagii triste oarecum căci veneau din pricină de boală și boala tot nu era sfârșită. Se simțea slăbită, abia se ținea pe picioare la sculare; capul îi era ușor, ca o tărtăcuță seacă în care sună semințele uscate, iar mâinile grele ca lopeți de lemn. Nu putea sta mult în sus, nu putea bate de praf o scoarță, picioarele le țâra după ea. Uneori era speriată și egoismul îi da dorința să nu mai facă nimic, să se odihnească, dar repede se întorcea: Costei nu trebuia să simtă lipsa mamă-și. Gospodărea deci cruțându-se cât se putea și după fiece efort se așeza pe divan cu o voință de a se odihni, care era totodată o nevoie.

Uneori întoarcerea lui Costei o surprindea cu lucrul neisprăvit, un geam rămas întredeschis și Costei striga de la ușă: — Ce? Vrei să răcești? — și se grăbea să-l închidă. În cameră mirosea încă a praf, Ana abia atunci se pieptăna cu gesturi leneșe după care îi cădeau mâinile în jos ca de plumb și câteva minute nu vorbea dintr-o ursuzenie care venea din lipsă de răsuflare, apoi surâdea lui Costei care o săruta pe obraz.

Alteori Ana se alinta, se plângea că a rămas singură, fără Mălina și o treceau lacrimi. Costei o mângâia pe mâini, amorezat de sinucigașa lui și mulțumit că Ana admiră cum se cuvine pe mamă-sa: o femeie cum nu e alta!

— Ce femeie, Mălina! Putea acum gândi liber în fața Anei, cu Ana el era liber nu ca înainte. Își amintea de Nina: — Să fi vorbit de Mălina în fața Ninei? Auzea parcă ce i-ar fi spus cu glasul ei de clopoțel de sanie... I-ar fi spus: — Mă-ta! Rămânea pe gânduri.

Nu găteau încă în casă; Mălina avusese ideia bună să se înțeleagă cu gazda plătindu-i ceva, ca să le prepare dejunul, dar deunăzi Costel se desgustase de rjiiște chiftele și Ana vroise cu orice preț să reînceapă a bucătări. Chiar ieșișe din casă, făg.

cuse rost de târgueli și Costel într-o zi la întoarcere găsise în odaie căldură și parfumul mașinei de bucate ca pe o surpriză plăcută. Numai Ana nu se vedea; era după perdea culcată pe divan: — Mă odihnesc puțin! — spusese și vroise a se sălta dar se lăsase la loc pe perină; după câteva minute se ridicase spunând că s-a odihnit, avea pupilele dilatate de efort și în obraji două dâre pe locul unde înainte se desena adâncitura mică ca un semn de cuțit care amintea — fără aceeași grație — gropițele Ninei.

— Din cauză că ieșise întâia oară din casă...

Costel se uita în lături pentru a-și ascunde grija. Ana îl iubise până la sinucidere. Dragostea lui se prelungea recunoscătoare. Buchetul de violete pe care-l dăruise atunci Anei la spital nu se vestejise. Nu băga de seamă că s-a urîțit, o vedea cu ochii dintr-o seară, când îl dase gata și cu urme din frenezia ce-l apucase când Ana se otrăvise pentru el din - amor.

Erau și zile bune de tot, când Ana se credea vindecată și aștepta pe Costel cu toate ca mai înainte și cu cele două legăminte în plus: jertfa ei și Mălina... Cum stase cu ei, cum plecase cu vorbe bune...! Cum avea să vie iar de nuntă... Ei nu puteau...

Din pricina trupului ei slăbit, acum se iubeau mai puțin și stângaciu, cu o simțire de vinovăție adulteră — de care se cam molipsise și Costel — și cu nădejdea și răbdarea întoarse către nunta ce avea să fie. Când erau zile mai rele pentru sănătate, Ana se supăra pe gospodăria care până atunci fusese ambiția și mulțumirea ei, se cruța cu o grije nerăbdătoare în vederea nunții ca și cum nunta îi putea aduce ceva nou.

Pe ei doi. Ana era sigură. Costel o iubea cum îl iubea și ea, era tot așa de nerăbdător să se cunune... numai să se facă ea de tot bine. N-avea conștiința că boala a disgrațiat-o, nu se mai gândea la ea prin comparație, ca atunci când era alături de Nina, era toată subjugată de obsesia căsătoriei, care conținea și frumusețea și toate darurile, cum le conținea și cuvântul „noră“ spus de Mălină.

În zilele când treaba casei nu era gata, Costel da Anei o mână de ajutor iar Dumineca lucrau pe din două. Ana sta în pat mai târziu, ca pe vremea Mălinei și Costel trăgea lângă patul ei o măsuță și îi aducea zarzavatul să-l curețe până făcea el focul. Târguiala Duminica o făcea el singur la piața mare, aprovizionare pe o săptămână pe care o aducea un hamal și tot îi mai rămâneau și lui pachete. Altă dată pentru nimic pe lume, nici chiar de hătârul Mălinei n-ar fi purtat în mână coșuri de hârtie de Й băcănie, dar omul la casa lui se schimbă; dealtfel cartierul era foarte bun, nu întâlneai pe nimeni din cei pe cari n-ai fi vrut să-i întâlnești.

De cum se întorcea de la piață, făcea focul: — Ana! Aprind eu focul mai iute ca tine? II aprind.

— Laudă-mă gură, răspundea Ana, râzând cu gingii palide. Să te văd la cartofi. Costel lua un cuțitaș și ajuta la cartofi. Se cam ducea coaja cu miez cu tot și Ana da un țipăt prefăcut care sgâria gâtlejul ca un fierestrău tocit; iar râdeau, dar Ana lua cartofii pe seama ei ca să nu fie risipă.

— Oameni de treabă! spunea de ei gazda, când vre-o vecină cerca să clevetească. Le ținea partea, mai ales de la vizita Mălinei pe care n-o uita, căci o câștigase de la prima vorbă.

— Domnul Costel Petrescu, funcționar? Sunteți proproprietara desigur!... i se adresase Mălina cu glasul ei cochet, tare pe sine din deprinderea de a place tuturor la Brăila.

— Aci! Aici! Poftiți. Cum de ați știut că eu sunt gazda?

— Se cunoaște omul cu griji și cu acareturi!... Eu sunt mama lui Costel Petrescu... Viu de la Brăila.

— Mama! Nu se poate, e o glumă! — Madam Ida își scosese șorțul plin de grăsime... De atunci la toate cercările de flecăreală și curiozitate, gazda ținea partea chiriașilor: — Sunt logodiți mă rog și de cum se face fata bine — că a răcit — fac nunta.

Într-o zi Ana spusese că ar vrea să stea la pat, așa, ca să se îngrașe, cum a citit în ziar. În realitate o împingea spre lenevie o urcare călduță în trup și ceva greață. Costel declarase că în ziua ceea va pregăti el un ghiveciu fain.

— Cine mă rog gătește la colț, la Brațu, unde sala n-o fi grozavă dar mâncarea e bună?... Cine gătește aproape la toate birturile și cine la case mari... bucătar ori bucătăreasă?

El moștenise talentul de la mamă-sa; când era copil sta lângă ea la bucătărie. Să vezi numai ce ghiveciu o să iasă!

Se uita la Ana să nu se supere cumva. Nu se supărase; gura îi era lățită de un surâs bucuros, două pete roșii stau sub pleoapa de jos — ceva mal jos încă ar fi slujit de fard, dar nu mai era nevoie de nici un fard, erau doar logodiți, cu voia părinților.

Ana se uita la Costel cu ochii strânși și buza de sus o trecuse peste cea de jos: — palide, pârlite. Făcea pe șireata și Costel se simțea bătăios. După o pauză cu tâlc și cochetărie, Ana asvârlise mingea: — Ba eu am mai mult talent! Eu fac ghiveciul mai bine! Costel se prinsese în joc: — Ba eu! Eu mai bine!

— Eu!... Eu!... Eu! — Afirmarea repetată exalta pe Ana, Costel răsufla încălzit; încăerarea vorbelor il desmierda, îl încorda. Din gura deschisă pe ultimul „eu“ dase un abur și un sughiț. Venise lângă ea, pe pat.

— Te-am bătut, zisese bâlbâit. — Și ce, dacă era ziua mare! Ana însă tăcea cu gura strânsă ca de aguridă și’ îl apucase de mână. Sughița ea acum, se îneca, i se părea că îi e gura plină de acritură, ținea mâna acum pe gură și cu cealaltă căuta pesemne o batistă.

Costel alergase la ușă apoi iar la pat și iar prin odaie și adusese un lighean mic. Ana din ochi refuzase.

— Nu-i nimic dacă e ligheanul de pahare !Care-o fi! — fugise la gazdă.

— Ce-i! S-a aprins ceva? — gazda mereu se temea de foc.

— Nu! Ghiață... Bucățele de ghiață.

Gazda chiar avea un bulgăraș de ghiață: — pentru la untu proaspăt că e de la femei cu zeru în el și se acrește fără ghiață... dar ce are a face! Ce e cu biata domnișoara Ana — Costel ar fi vrut să-i spuie să tacă, să-l slăbească cu vorbe și că Ana e logodnica lui și o să fie nevasta lui... nu e „săraca domnișoara Ana“ — parcă era timp de descurcat așa ceva.

Gazda spărsese bucățele mici și le ținea Anei la gură, nu i Ie putea da chiar în gură fiindcă Ana strângea dinții să îndigue — credea ea — valul umed. Din sforțare fălcile se lățeau și urechile îi mișcau.

— Ce urîtă e! Ce ți-e cu gustul bărbaților! — gândea gazda, cercând a-i deschide cu sila gura.

Ana care nu vrea ca gazda să se bage, înghițise înapoi. Madam Ida n-avea timp, i se ardea o tigaie pe mașină. Însfârșit plecase. Mărgeaua ochilor sta să sară parcă din Ioc și gura botoasă pleznea de umflată. Ana nu mai putuse ține, dase drumul în ligheanul ținut strâmb de Costel.

Vărsătura era mai mult o zeamă acră și spumă de scuipat. Venise și un chiag de sânge. Ana rămăsese albă, suptă și fără ochi, căci îi era rușine să se uite la Costel. El pusese încet ligheanul jos și zisese:

— Mai nimic! Nu te speria! Am avut și eu odată așa!... Costel vroia neapărat să cheme un doctor dar Ana făcuse semn din cap că: nu! — Atunci, o doctorie de la farmacie? — O doctorie de la farmacie, da, vroia.

La farmacie se întâmplase să fie un doctor; farmacistul spusese că el nici n-ar putea da fără rețetă o astfel de doctorie. Costel ezitase, apoi rugase pe doctor să vie cu el fiindcă e foarte aproape.

Ana bufnoasă la vederea doctorului, tăcea. Costel explicase stângaciu: — Un accident domnule doctor! Era bine, veselă și deodată i-a venit pe gură cu sânge. I-a mai curs ei sânge dar numai pe nas.

Doctorul se găsea în farmacie pentru chirie. Farmacistul era proprietarul lui și cerca să obție încă o amânare de plată. Era preocupat de „starea rea de lucruri”. În loc de clientelă serioasă îți pică așa câte un fleac de felul acestuia și nici cel puțin în cartierul tău ca să-l poți urmări.

Pusese câteva întrebări, prescrisese un medicament și după o ochire în jur, ceruse o sută de lei. La plecare spusese că Ana trebue să aibă multă odihnă.

O sută de Iei! Se întâmplase Costel să-i aibă. Se mustra că n-a întrebat mai mult... Își punea lui o întrebare și refuza să-i dea răspuns. Să fi fost Ana slabă de piept?... Poate că ar fi trebuit să spună doctorului și despre otrăvire, cu toate că n-avea de-aface... O sută de Iei...

Ana stase o zi la pat, apoi se sculase dar nu punea mâna pe nici o treabă, îi era teamă. Nu mai era acum, vorba de întrecere, Costel de cum venea dela birou, punea un șorț de al Anei și făcea jumări, mâncare ușoară. Nu se rușina nici când gazda, — care Ie aducea uneori un iaurt răcoritor, prins de ea în casă, — dădea peste el în funcție, cu șorțul Anei dinainte.

Ana era mai posacă, mai pe gânduri, vorbea uneori repezit lui Costel și după amiază, rezemată între perini, aduna tot ce era de cârpit ca să nu stea degeaba. Când Costel îi spunea că nici oboseala mâinilor nu e bună și o s-o doară pieptul cârpind, se supăra: — N-o durea pieptul, o durea în capul stomacului, cine știe ce nu-i priise.

Avea pică pe răul care venise să le strice desmierdarea, apoi prelungirea boalei însemna amânarea cununiei. Nu spunea, dar o măcina gândul. Încă de pe patul de spital făcuse cu îngrijitoarea tot planul, socotise chiar prețul rochiei cu accesoriile, căci femeia știa, măritase o fată de curând.

Ana ar fi vrut să se vorbească cel puțin de amânarea nunții, dar Costel nu mai pomenea nimic, ii era necaz pe el, necaz de prostia ce făcuse otrăvindu-se, uita că otrăvirii îi datora proectul de căsătorie; își da însă seama că de atunci după spital a rămas așa de slăbită. Să necăjea mai ales de întârziere... Nuntă... dragostei... păgubite. Numai pagube... Îi era teamă să nu-i mai vină iar sânge pe gură dar nu se gândea la nici o boală rea.

Câteva zile ii fusese mai bine, se credea vindecată, apoi iar mai rău și anume după masă o durea ca un junghiu jos la capul pieptului... Ce să fie acolo, că era os, doar os.

Deschisese ea odată lui Costel vorba de cununie și el răspunsese:

— Când te faci bine... Că nu ne zorește nimic... Noi, nu....

Se oprise, dar Ana pricepuse că vrea să spună că ei doi nu erau ca Nina, care grăbise nunta din interes. Cu toată intenția lui bună, Anei i se iscase stafia Ninei, iar amânarea oricum ar fi fost motivată, o mâhnea. Ar fi dorit să vadă pe Costel tot atât de nerăbdător ca ea... Dacă era bolnavă!...

Despre stafii se întâmplase ceva care le întruchipase în carne și oase. Costel primise o invitare la Prefectura de poliție. Neliniștit se dusese la ora exactă. Nu-și închipuia ce putea fi, personal n-avea a se teme de nimic, dar neajunsuri se puteau isca destule. Se gândea la Nina, la Dragu și nu știa de care-i e mai teamă. — De Nina — și tocmai de ea avusese parte într-o chestie, la care nici te-ai fi putut gândi, în cabinetul inspectorului se aflau: un inginer silvic și nevasta lui, o femeie tânără și drăguță, cari reclamau pe Nina pentru escrocherie cu privire la un abonament.

În adevăr, Nina după plecarea ei definitivă de la Costel, cercase să se împace cu tipul, se instalase la el mai mult cu sila, o duceau în certuri și într-o seară când acela venise acasă cu altă femeie, Nina plecase spărgând o oglindă și culegând din antreu o mapă cu plăci de gramofon, ce-i sta la îndemână ca răsbunare, în primul moment de furie. „Tipul” avea mania gramofonului, și colecta plăci favorite.

Nina găzduise iar pe la Leontina, lipsise în provincie — eclipsă scurtă — se întorsese la Leontina și într-o zi de la un anunț de ziar, găsise o ideie. Cătase în cartea de telefoane, alesese un nume și o adresă și se dusese la locuința actualilor reclamanți ca plasatoare de plăci de gramofon. În lipsa stăpânilor, aflase de la servitoare că boerii n-au gramofon, au numai pian. Revenise, recomandându-se cu numele unei profesoare de pian destul de cunoscută, spunând că din cauza „timpurilor” se ocupă și cu plasarea avantajoasă a notelor de pian, subt formă de abonament.

Amabilă, vorbăreață, cercase pianul, cântase și din gură, rugase pe doamna de gazdă să-i cânte, aceea intimidată refuzase; nu putuse refuza însă un aoonament pentru note de pian de la casa Feder, abonament plătit anticipat. Atâta osteneală nemernică pentru trei sute de lei, dar cu intenția probabilă de a extinde traficul. Era pe atunci, pe când Lupescu îi spusese tăios: Zut!

Inginerul după ceva așteptare, intrase la Feder să confirme abonamentul și să grăbească predarea notelor de muzică. Astfel se descoperise escrocheria, iar Nina putuse fi lesne identificată: Nevasta inginerului, serviabilă, dase Ninei și adresa unei rude, pe care între timp însă o prevenise de șarlatania a cărei victimă fusese. Când Nina după un interval se gândise că ar mai putea vâna ceva și mersese la adresa păstrată, o prinsese ca pe un șoarece în cursă. Nu fusese o lovitură norocoasă și nu era mândră de ispravă.

Tot timpul cât Nina răspundea întrebărilor cu obrăznicie nesinceră, cu glasul pus fals, tot timpul Costel stase cu capul întors de trei sferturi, dintr-o jenă și îl durea vâna gâtului. Nu-l supăra numaidecât faptul, ci neindemânarea Ninei și afacerea așa cum fusese: — Suma mică a escrocheriei... cum o prinsese... Nemulțumirea dibuia în el să găsească cuvântul meschin! Dibuia să închipue cum ar fi trebuit cel puțin să se petreacă. Să fi făcut Nma o trăznaie mare... Ceva care să stea scris în ziare: — „O tânără și frumoasă doamnă din lumea bună a reușit să escrocheze sume mari grație unui truc extraordinar și n-a putut fi prinsă...” Ar fi fost încă altfel! Dar așa cu taiorul pe care i-l știa de mult și parcă stând cu rușine în fața inspectorului... Rușine îi era și lui deaceea își înțepenea capul sucit... Escrocheria lui Dragu, pe aceea o privise în față cu indignare dar fără altă jenă decât că îl strângea la subsuori teama de a nu fi implicat. Apucat strâns cu mâna de bara care împrejmuia țarcul lui de cinste, Costel ca spectator găsea că Dragu a făcut ceva „en grand”. Chestia Ninei nu era „en grand”. Îi părea rău: dacă plecase dela el, plecată să fie, căci el e drept n-o putea răbda și nici n-o putea ține cum se cuvenea, dar să fie plecată la mai bine. El totdeauna crezuse că Ninei îi mergea mai bine acolo unde s-a dus. Nina fusese... oricât... conchista lui cea mai glorioasă... și acum... așa...

Costel era chemat acolo ca martor după cererea Ninei și în calitate de soț. Era îmbrăcat cu hainele noui de la Mălina și declarase cu demnitate că e în divorț, dar nu cutezase a împovăra pe Nina cu vre-o apreciere defavorabilă. Insistase asupra faptului că nu a mai văzut pe Nina de mult, că nu știe nimic despre existenta actuală a fostei lui soții — ceeace era un adevăr — și că fosta lui soție era de familie bună, afirmare ridicolă care în intenția lui trebuia să slujească triplu: — de apărare pentru Nina, de scuză pentru căsătoria lui și de omagiu pentru Ana, căreia decisese să nu-i spună nimic de chestia asta curioasă. Ceruse domnului inspector permisia să se retragă, fiind ocupat

Pe Costel confruntarea, il deprimase. Surprins, stingherit, nu se uitase la Nina, ii părea că n-a văzut-o, îi părea rău de cei se întâmplase: o mâhnire combinată din cinstea lui burgheză scandalizată și din înjosirea Ninei, idealul lui de altă dată.

Ana se mulțumise cu explicația lui Costel: Un coleg de birou cu un taxi — nu crezuse însă ticluirea însăilată. Instinctul îi spunea că ar fi ceva care s-o răscolească, nu-și închipuia anume ce, un singur nume îi era costisitor și primejdios, un nume care putea chiar avea ‘de-aface cu poliția, pe acela evita să-l pronunțe chiar în minte. Curioasă era, dar în lupta între curiozitate și prudență învinsese prudența.

Dacă l-ar fi întrebat, Costel ar fi spus, fiindcă simțea nevoia să se uimească cu altul de isprava Ninei; nu-l întrebase și era mai bine, căci Ana în dușmănia ei ar fi asuprit pe soru-sa și Costel n-a fi voit. Da, el mereu își închipuise că Nina, acolo unde se afla, avea o soartă bună. Altfel de ce plecase?... De ce nu se întorsese? De ce îi mergea rău? Nina nu se potrivea cu el, dar Nina era făcută să-i meargă bine. Ar fi vrut ca cineva să-i explice, ar fi vrut să împărtășească cuiva fapta ciudată a Ninei. Duminică se așezase să-i scrie mamă-și, — nu-i scrisese iar cam de mult. Va povesti Mălinei întâmplarea de la poliție; era în el o rană de mândrie care se cerea îndulcită.

Ana se săltase de pe divan, apropiindu-se să vadă ce scrie. El începuse: —Scumpa mea mamă! Liniștită, Ana îl însărcinase cu toate cele bune dela ea și să mai poftească Mălina curând la ei. Discutase dacă trebue să-i trimită sărutări de mâini și hotărîse că era prea tânără și frumoasă. S-o îmbrățișeze cu recunoștință și respect.

Costel urmase a serie dar renunțase a mai vorbi de Nina. Poate că nici Mălina n-ar fi înțeles. Povestise despre Ana și criza ei de deunăzi și cum el a gospodărit și s-a perfecționat în bucătărie, talent pe care-l avea moștenit dela dumneaei. Îi mulțumise încă odată că l-a ajutat să-și recapete postul de la bancă. Serviciul mergea bine.

— Ce va fi făcând moș Toma de la legătorie? Era dator să treacă odată pe la el, nu-și luase nici ziua bună, fugise așa... Om de treabă bătrânul legător... chiar și atelierul ii lăsase o amintire bună. Firește că nu făcea pentru el — el era deprins să fie în slujbă, funcționar... înainte nu cunoștea pe lucrători, ii credea sau proști sau obraznici și nu toți erau. Ceeace vorbeau între ei acolo, era mai de seamă decât flecăreala colegilor de la bancă și a băeților la bodegă. La bodegă n-auzeai decât anecdote și înjurături cu atât mai de haz cu cât mai pipărate. La atelier dau și ei drumu la o înjurătură când se strica lucrul, de necaz. Vorbeau însă mult despre cărți necunoscute lui Costel, care sta deoparte înstrăinat de discuțiile lor; el nu prea citise, adică la drept vorbind nu citea nimic. Era acolo legătorul de lux, un băiat subțirel, cu glas plăcut, care făcea din memorie citări lungi, cărora Anton supraveghetorul Ie da alte înțelesuri și atuncea se aprindeau la vorbă.

Moș Toma se unea mai adesea în păreri cu băeții și Anton care era violent bătea cu pumnul în masă. Altfel nici acela nu era om rău, căci el împrumutase lui Costel bicicleta pentru cursele mai lungi; dar uneori e drept frângeau speteaza scaunelor, se încingeau; el atunci se da deoparte, ori pleca; ce-i drept nici nu se legau de el. Are să treacă odată pe acolo.

Din toate discuțiile acelora, îi rămăsese lui Costel în minte „binele tuturor” și cercase a vorbi la birou despre „binele tuturor” dar se uitase ciudat la el și renunțase. Până la urmă aceia erau socialiști și el era funcționar... Dacă ar fi făcut politică, o făcea alături cu dascălu Petre, deși nu mai știa bine în ce partid mai e acum dascălu Petre. Lui însă nu-i plăcea politica, el era funcționar... Ce noroc că mă-mă-sa reușise să-l- pună la loc în slujbă... Ce femeie, Mălina! Dar pe moș Toma care-l ajutase, se va duce într-o zi să-l vadă. Prefera să-l găsească singur... ceilalți...

— Tu n-ai mai isprăvit scrisoarea? E vremea să punem la încălzit. Mi-e foame.

Costel scria cu pauze, punea coada tocului în gură și se mai gândea, dar Anei i se păruse lungă scrisoarea, n-ar fi vrut să fi scris la Brăila ceva despre răul ei, s-o creadă Mălina și dascălu bolnavă cine știe cum. Costel prea era eu mamă-sa ca un copil care spune tot. Până la venirea Mălinei nu l-ar fi crezut așa supus părinților... Când te gândești că se însurase cu Nina fără știrea lor! Despre ea însă le scrisese și Mălina numaicât venise, se arătase bună, vorbise de nuntă, îi poftise la Brăila... Numai dascălul?

Costel întârzia acum cu plicul, ii plăcea să scrie adresa frumos. Trecuse să pună masa; era o distracție, n-avea repulsie pentru ocupațiile casnice, nici sentimentul vreunei decăderi, dimpotrivă. Copilandru, băiatu mamei gospodărea pe lângă Mălina, acum pe lângă Ana. Un fir se înoda, întrerupt de epoca cu ifosele de domnișor la modă. Un incident făcuse deunăzi dovada că junele „șic“ murise.

Pe când Ana era încă la spital, Costel într-o zi urca scările cu gândul la ce-l așteaptă acolo sus. Cu două trepte înaintea lui urca o doamnă care se oprise pe coridor, străină de loc și nesigură pe unde să apuce. Doamna întrebase pe Costel unde e secția chirurgicală a doctorului Marian. Costel răspunsese că nu știe, ’— nici nu știa și-i era gândul aiurea; se uitase totuși în urma ei, fiindcă cu întârziere i se păruse că o cunoaște de undeva. Intrase apoi grăbit la Ana, îmbătat de fapta ei mare: — Să moară pentru el.

Peste câteva zile, la aceeași oră — Ana se întorsese acum acasă — el venise să ia niște lucruri lăsate acolo, — pe aceeași scară întâlnise, el urcând ea coborînd, pe aceeași doamnă. Purta pe cap un cloche de feutru „gri“ și avusese fulgerul unei amintiri. Se oprise o secundă în fața ei și băiguise ceva, dar femeia îl măsurase cu o privire limpede care-l ștergea din orice amintire. Trecuse zăpăcit înainte: — o greșeală, — totuși ar fi crezut că o recunoaște. Un gardian era pe acolo, îl întrebase: — Cine e cucoana care a coborît? — E nevasta domnului profesor Marian.

Costel se îndoia încă... era sau nu era una și aceeași... Cu pălărie gri? Știa acum cu cine o asemuise, o amintire dușmănoasă, nesigură însă, care da înapoi. Era sau nu era? Se simțea micșorat așa sau altmintrelea. Se uitase la el ca la unul pe carenu-l vezi, un oarecare, sau la unul, pe care ochiul deși l-a mai văzut, îl șterge ca pe un obiect fără formă nici culoare. Cucoana de la conferințe se uitase la el ca la „nimeni...”

Un moment în care ultimele lui țâfne de băiat elegant își volatilizase complect conturul șters. Grăbise înapoi spre Ana ca spre o revanșă... Ana... din amor! Acasă în Rahova îl așteptau satisfacții a căror umilitate n-o simțea, atunci când ridica în lumină un pahar bine șters sau prezintă Anei cu mândrie ceapă pentru vinete tocată „mai mărunt”.

Într-o zi la birou statornicise: fusese doamna în gri. Nu-l recunoscuse și nici el pe ea.

De la Brăila Costel primise răspuns pe scurt, deoarece mamă-sa era în plină campanie de dulcețuri din cari le va face și lor porție.

Prescurtat răspundea însă la toate și adăoga sfatul să ia o femeie de ajutor cu ziua ca să ușureze pentru amândoi gospodăria și nici Ana să nu fie singură dacă i s-ar mai fi întâmplat în lipsa lui de acasă, un rău ca cel de care îi scrisese.

La acel pasagiu al scrisorii Ana se simțise jicnită. Dd a doua zi începuse a se ocupa mai activ în casă, dereticând, frecând, spre a dovedi că nu e în halul în care o crede și enervându-se când Costel vrea să ajute: — Auzi! Să ia slujnică! Trecuse o săptămână fără să mai vorbească nici unul de femeie de ajutor. Ana purta în suflet o amărăciune, nu mai avea răsfățuri de bolnavă, avea dimpotrivă ambiția să fie iar harnică și trainică, să se îngrașe.

O durea încă la capul pieptului cu o bubă, durere care parcă îi mai trecea când mânca bine. Într-o dimineață însă se sculase cu dureri de la mijloc ca un brâu și cingătoarea ceea de junghiuri îi tăia răsuflarea. O fi răcit! Incărligată, lăsase la o parte ambiția și se văitase. Costel hotărîse pe loc că vor lua femeie de ajutor. — Când spunea ceva Mălina, știe ea ce spune! — Mălina și iar Mălina!

Pentru femeie cu ziua se gândise amândoi să roage pe gazdă, care cunoștea mai bine cartierul cu toate resursele lui.

— Am să-i spui gazdei că Mălina a dat ideia, tot ține ea la Mălina.

— Face și pentru noi —- obiectase Ana gemând.

Femeia fusese găsită prin gazdă în condiții de plată cuviincioase, ceeace era de căpetenie: — trei sute de lei pe lună, să vie zilnic de la nouă dimineață la unu. Mai eftin nu se putuse!

Ana se gândea că va pune și ea bani, să nu simtă Costel cheltuiala pricinuită de boala ei. Ea avea strânși în lădiță opt mii de lei, ii scosese de la cel cu împrumutul. Atât putuse căpăta din douăzeci de mii cu dobânzile. Cu greutate și aceia și poate restul nu-l mai vedea. Îi păstra pentru nuntă: nu spusese de ei lui Costel. Va scoate cu încetul o mie din ei, numai una, pentru slujnică, poate și pentru ceva doctorii întăritoare.

Ana sta mai târziu în pat și poruncea de acolo femeii, cu bruscheță, avea pe ea un necaz parcă. Noroc că femeia era supusă și curată. O chema Nastasia. Ana niciodată nu suferise slujnicile, erau toate murdare și ticăloase. Asta era femeie așezată, vârstnică.

Dincolo, pe Popa Tatu, anumite treburi: — scutratul, dulcețile, bulionul, nenea nu le vroia făcute decât de Ana, în schimb personalul de serviciu tot, era masculin: feciorul, bucătarul, rândașul. Fusese obiceiul casei încă de pe când trăia mama lor și Nina care se dezinteresa de menaj, se amesteca atunci când era vorba de tocmit slugile, numai bărbați și pe aceia îi cântăria: — Nu știi cu ce te trezești! — îi era teamă de nenea și de slujnici. Dar Ana credea în Costel ca în apa limpede, singura stafie fusese Nina și era înlăturată.

Mai odihnită de când cu servitoarea, durerile o slăbise, rămăsese vechiul junghiu din capul stomacului și o durere în spate, în șira spinării, undeva înăuntru ca un cuiu. Nastasia îi pusese pe spinare o ulcică nouă drept ventuză, dar cuiul rămăsese cuiu.

Ana se bucura că nu mai scuipă sânge, totuși slăbea, cu toată odihna. Cunoștea că a mai slăbit, după haine, se hrănea totuși bine și îi cerea stomacul acritură; după murături însă îi era mai rău. Din pricina durerii luase deprinderea a sta aplecată puțin și cu mâna stângă pe stomac, ca și cum apăsarea mâinii îi aducea o alinare. Cum nu se mai văita, Costel credea că ii merge bine — mai ales că avea și servitoare. Nu observa la ea schimbare. Îi atrăseese atenția gazda.

— Ar trebui, domnule Petrescu, să mai întrebi un doctor, prea slăbește conița domnule, să nu fie ceva la piept. — Gazda renunțase la „domnișoara Ana“ fiindcă nunta i se părea acum depărtată. Se temea grozav de oftică și cu toată prietenia n-ar fi vrut să aibă chiriașă ofticoasă, să-i rămână odăile cu ponos.

— Crezi dumneata?... Eu văd că îi merge mai bine. Avem și femeie.

Madam Ida gândea că bărbații la boală sunt orbi.

Costel se uitase mai atent la Ana și îi păruse că în adevăr e slăbită. Se îngrijorase: — Așa dar era ceva închis în trupul ei din care slăbea și care se putea înrăutăți. Dar ce? Pânza de poezie se destrăma și planul frumos clădit la spital, apoi orânduit cuminte de Mălina, se zădărnicea din atâta amânare. Ce putea fi? Discuta cu el singur, ocolind vizita doctorului. Doctorul fusese odată și degeaba... Ce putea fi? N-avea răspuns. Sânge pe nas îi cursese ei totdeauna. Acum fusese și pe gură dar încetase.

— Să fie ceva la plămâni nu se poate. — De ce nu se putea, i-ar fi fost greu să explice. Nu se putea fiindcă el nu vrea. Altceva ce putea fi? întrebări fără răspunsuri; întârzia să cheme doctor, undeva în mintea lui și anume în bugetul casnic, femeia de serviciu echivala cu un doctor. Nu făcea economie când era vorba de Ana, numai să fie cu folos. Pe partea ei, Ana credea la fel.

Într-o zi însă la șase când Costel se întorsese de la birou, Ana care la ceasul acela deobiceiu se ocupa cu vre-o cusătură, sta ghemuită pe divan cu genunchii la gură, cu ochii dilatați și fața albită, așa de schimbată încât Costel se proptise de ușă dintr-o spaimă proastă.

— Ar fi bine să vie câteodată Nastasia și după masă — scâncise Ana printre dinții strânși. O durea de o seca!

— Firește să vie! Să vie în toate zilele un ceas două după amiază. Va vorbi el cu ea, nu va pretinde cine știe ce. Cu o sută mai mult, poate chiar cincizeci, până la urmă poate vrea să vie chiar fără să-i mărească, trei sute fiind destul.

Ana aproba din cap. Amândoi erau economi, ba Costel devenise chiar nițel avar, învârtea cifrele, micșora cheltuelile, alerga cine știe unde după o ocazie, stingea becul unic și se slujea de lampă cu petrol. După spusele unui coleg de la bancă cumpărase un Primus și calcula economia de lemne realizată, nu mai fuma decât una dimineața la cafea, una la birou și una seara — tot nu face bine tutunul — și când se sfârșea pachetul, întârzia pe a doua zi cumpărarea unui pachet nou, amăgindu-se în beneficiul său propriu.

Prinsă în pasiunea economiei domestice, Ana se ambiționa și ea să nu ceară nimic suplimentar — un tonic de pildă, deși ținea mult să se îngrașe: — pentru Costel, pentru Mălina, pentru a place dascălului Petre care încă n-o cunoștea, — dar să cheltuiască din banii de nuntă n-ar fi vrut.

Costel se deprinsese cu ea așa slabă, accepta acum ideia unei boale mai prelungite care amâna nunta; numai la piept să nu fie.

N-o mai iubea ca până deunăzi cu buchete de violete în suflet, dar nu-și mai putea despărți traiul de prezența ei. Din când în când se uita la ea lung și suspina în gând: Biata Ana! — ca o afirmare a solidarității lui cu ea. O dragoste din deprindere, ca de când lumea, căreia drept floare îi creștea mila.

În ziua când o găsise făcută ghem pe divan, Costel luase de la o farmacie din centru adresa unui medic și a doua zi se dusese la ora de consultație să-l întrebe numai. Îngrijorat să nu-l ia drept client, îi vorbise din ușă deși doctorul insista să-l primească în cabinet.

— Numai două cuvinte domnule Doctor, să nu vă iau timpul! — Doctorul firește nu putuse să se pronunțe pe dinafară. Opinase că ar putea fi pulmonar — ca o ipoteză. Să-i aducă bolnavă.

Pulmonar! Costel se indispuse. Ar fi vrut să aibă în privința asta o siguranță. Va duce pe Ana la spital, la o vizită, acolo nu sunt speculanți. Consultația între două uși n-o plătise, se temuse numai să nu-i ceară.

Scrisese mamă-și la Brăila o scrisoare mâhnită, o scrisese de la birou și când se întorsese acasă o sărutase pe Ana, o certase să nu se ostenească, să stea întinsă pe divănaș, se așezase lângă ea, ținându-i mâna într-a lui, cu un aflux de dragoste. II sfredelea acum un gând că răul Anei se trăgea de atunci de la otravă, din supărare. Ce va zice Mălina? Nu-i scrisese despre părerea doctorului cu plămânii, știa că i-ar face impresie rea și s-ar gândi mai mult la el decât la Ana.

. Mamă-sa și dascălu vorbeau de oftică cu groază, lui nu-i era frică, dealtfel poate nici nu era oftică. Ceva era...

Ana avea acum o fază de înviorare care lăsa iar doctorul pe planul al doilea; primea și ea ideia unei boale mai lungi — fiindcă altfel nu se putea, dar se struneau în ea energii de apărare: nimeni nu mai vorbea în jurul ei de nuntă, totuși nunta trebuia să fie și căt de curând, de cum s-o simți în puteri. Va vorbi ea de nuntă, va scrie chiar Mălinei, de ce să nu scrie. Își aducea aminte și de divorț. De ce nu spune Costel nimic?... De nuntă va scrie dăscăliței, de divorț însă nu va vorbi lui Costel. Să vie de la el... Ea numele Ninei nu-l va pronunța.

Din pricina Ninei nu-i mai trebuise să trăiască și acum tânjea, bolea. Mai avea și o sfială să vorbească de Nina, să nu se întoarcă cuvintele împotriva ei, să nu ghicească la Costel vre-un gând care să nu fie la fel cu al ei. De ce nu vorbea el. De ce nu spunea: — Am scăpat de tot... de... Se sfia să vorbească de divorț, de nuntă dar tăcerea o înrăia... Să nu fi fost bolnavă? Ar fi întrebat fără sfială... dar boala era rușinea și ea totdeauna trăise cu rușinea de când se știa.

Deocamdată urma în ascuns cu unt de gâscă. Nastasia dase ideia și gazda aprobase ca fiind minunat. Ana mai lua și un medicamènt pulmonar din banii ei, după o reclamă din ziar. Nu tușea, n-o durea pieptul, decât acolo jos — la lingurică cum se zice și în spate avea bătut un cuiu, drept în șira spinării; totuși sângele vărsat atunci și I sugestiile Nastasiei și ale gazdei, o făcuse tacit complicea lor în privința boalei de piept... Ei, nu-i era frică, îi era numai necaz că le putea fi celorlalți frică.

Până la urmă, Costel aflase despre tratament și amintea el însuși ora: — e ceasul pentru sirop... e ceasul pentru unt de gâscă. Luptau împreună pentru căsnicia lor așa cum da Dumnezeu.

Costel nu părăsise ideia de a o duce la doctor și iată într-una din zile Ana iar avusese o icneală cu sânge și cum la spital nu vrea cu nici un chip să meargă, să n-o oprească acolo, Costel se informase la bancă de un doctor bun și optase pentru un asistent de profesor pe care i-l recomandase Diaconescu.

Colegilor nu le vorbise nimic de otrăvire, Ie spusese numai că o cumnată a lui e bolnavă și nu-i cunoaște nici un doctor boala. Nimeni nu arătase nici o curiozitate; de când Mălina trecuse pe la direcție cu scrisorile ei de recomandație, totul mergea strună. — Ce femeie, Mălina!

În cinstea doctorului, Ana ținuse să fie casa deretecată și iar se cam obosise, avea dureri, ceeace se nimerea dealtfel bine pentru examinare.

Doctor bun, care stase o jumătate de ceas, intorcâhd-o pe față și pe dos, pipăind, punând o sută de întrebări. După ce examinase plămânii, rinichiu, pântecele, apăsase tare pe stomac și Ana dase un țipăt; abea atunci Ana spusese cu timiditate că ea a fost la spital otrăvită cu câteva luni înainte, dar i-a trecut.

— Așa dar cauză bine determinată... simptome caracterizate... Absolut nimic la plămâni, cel mult un teren slab.

Cei doi îi sorbeau cuvintele, schimbând priviri cari suprimau pe Ioc boala temută.

— Aci ar trebui operație...

Surprinși în plină iluzie de o perspectivă supărătoare încetase de a-l mai admira.

— Dat fiind însă starea generală ar fi bine să faceți o radioscopie. Scriu aci un tratament și dacă după trei săptămâni, pacienta e mai bine, îmi comunicați și viu s-o văd. Dacă însă între timp survine ceva, mă chemați îndată.

Ana și Costel ascultase îngrijorați. Doctorul scrisese apoi pe două foi de hârtie, pe una diagnosticul și avizul lui cu privire la operație, pe cealaltă regimul alimentar amănunțit, mai dase și o rețetă de prafuri și recomandase comprese stoarse, stropite cu alcool; interzisese ventuzele și căldurile.

Cei doi priveau consternați documentele, cum privești actele unui proces. Buimăcit, Costel era gata să uite să-l plătească, îi făcuse Ana semn. Întrebase și doctorul ceruse 200 lei —- pentru pungi modeste — adăogase.

.Toată lumea e acum săracă — se consolase în gând Costel. Era un doctor bun și nu-i părea rău de cei 200 lei pe care-i strecurase în mână Ana. Îi avea ea puși de mult deoparte — explicase ca să nu-și dea de gol tezaurul.

La ușă doctorul explicase lui Costel că soția lui are o ulcerație; șansă de vindecare ar fi operația dar în starea de slăbiciune în care se găsea, operația era deocamdată contraindicată. — E foarte serios — sfârșise doctorul cu un ton care dase lui Costel durere de cap.

Foarte serios! Serios însemna mai puțin ca grav sau ca periculos... Doctorul nu spusese însă dacă Ana trebuie să stea la pat — „Odihnă complectă”, dar la pat chiar sau nu?... Altfel doctor bun!

Costel silise pe Ana să stea două zile cel puțin la plapomă. Aveau femeie de ajutor. Făcuse prafurile prescrise la o farmacie de pe Carol în drumul biroului; cam scumpe, dar când e vorba de sănătate!

La birou îl sfătuiau să facă radioscopie. Costel credea că e de prisos. Doctorul cel bun cunoștea el boala și fără radioscopie și bolnavei ii era mai bine acum... Ceilalți discutau foloasele radioscopiei: unul zicea de Ana „cumnata” altul „logodnica”. Nu era nici un rău, căci echipa acolo era primenită, se schimbase între timp trei din ei și anume cei mai nesuferiți. Era acum unul mai ales, îl chema Diaconescu, care venise în locul lui Costescu... trecut director în provincie. Diaconescu, om la patruzeci de ani, poate mai ceva, era descurcat, vorbăreț, simpatic. Rudă de departe cu directorul, dar bun coleg, sincer nu cu fețe. Îi plăcea să facă cinste: — Turcu plătește! — zicea, făcând haz înainte de a-l face ceilalți și făceau toți haz. Curând băeții îi zisese Turcu, și nu se supăra. Costel însă îi zicea domnule Diaconescu.

De radioscopie nu era nevoie, dar Costel supraveghea deaproape regimul de mâncare al Anei. Ar fi fost s-o ție numai la puțin lapte cu Vichy, dar era prea slabă și trebuia hrănită. Carne firește de fel, numai zeama stoarsă de la o friptură din când în când. Cum stoarsă? — Ana mesteca bucățile și le scotea din gură. Costel altă dată așa lesne scârbit, lua acum seamă să nu - înghită cumva vre-o bucățică de carne: — Dacă Ana face tot ce-a spus doctorul se vindecă. — Așa potrivea Costel, spusele medicului.

Costel scria des Mălinei și primea răspuns pe patru pagini, deoarece toate treburile gospodăriei fiind acum rostite, mamă-sa avea timp liber. De venit la ei ar fi venit bucuros, i se ura chiar și îi era dor, dar nu putea lăsa singur pe dascălu Petre care avea un guturai strașnic și Costel știa bine ce răsfățat e tată-său când e bolnav...

...Mălina vorbea cu dascălu — amândoi de o părere — că ar fi bine să se mute Costel la Brăila, unde banca lui avea o sucursală: — Să fie cu toții la un loc.

Costel răspunsese că în adevăr era bună ideia să fie cu toții la un loc, dar Ana n-ar fi fost în stare să sufere o mutare și un drum, mai ales luna asta până se face bine. Ca și cum mutarea era în palmă.

Se discutase în scrisori și despre operație — dascălu Petre încă nu era la curent cu boala. Mălina spunea că la ei la Brăila e un chirurg grazav care face minuni, dar la cuțit nu te poți așa lesne hotărî și nici să-ți iei pentru altul răspunderea.

— Așa e! — Nu puteau părinții lui să-și ia răspunderea. Deocamdată deci, nici mutarea nici operație.

După un timp, Mălina le scria cum fusese cât pe aci să pornească la București dar nici acum nu se putuse din cauza politicii și alegerilor ce se pregăteau. Dascălu era ocupat cu ale campaniei electorale și nu cuteza să-i vorbească de plecare, nu se putea lipsi de ea. Pentru unele acte ce erau de scos de la grefa Tribunalului Ilfov, trimetea lămuriri lui Costel să se ocupe el.

Costel explica Anei că vizita lungă pe care le-o făcuse deunăzi Mălina era o excepție. De când Costel venise ca student în Capitală, mamă-sa îl vizitase numai de vre-o două ori și câte trei patru zile Dascălu Petre nu putea pta fără ea, din obiceiu... mai era și gelos... Avea dreptate să fie gelos căci mamă-sa era frumoasă și avea succes.

Chiar acum cu ocazia repunerii lui în slujbă, directorul îl întrebase: — Așa dar era mama dumitale... O femeie deșteaptă și plăcută... Dascălu era mândru și sigur de ea, dar o vrea acasă lângă el și îi făcea scene ca unul tânăr.

Ana știa, mai auzise. Admira și ea pe Mălina; frumusețea, deșteptăciunea și cinstea Mălinei îi părea că nici nu mai trebuesc vorbite, fiind mai presus de „curtea bărbaților” și de gelozia dascălului Petre pe care Ana nu-l cunoștea dar pe care îl iubea mai puțin. Pentru Ana frumusețea, tinerețea și cinstea Mălinei erau verdeață și aer curat care împrospătase casa lor; sănătatea Mălinei era și ea tonică pentru Ana; proclamată însă de Costel cu mândrie, îi părea Anei ca o înfruntare, cum înfruntări oarecum erau și frumusețea și tinerețea Mălinei prețuite de alții, acum când ea era bolnavă.

Costel admira pe mamă-sa mai mult ca pe oricine alt, ceeace era desigur frumos, dar ciupea puțin pe Ana de inimă. Ei, nu-i făcea nimeni curte și nici directorul dacă s-ar fi dus vreodată la bancă.

Arătase respingere pentru o mutare la Brăila ceeace îi prilejuise o mică morală din partea lui Costel.

— El nu primea ideia unei mutări acum la Brăila, pentrucă Ana era bolnavă și pentrucă sta la gând dacă să părăsească Centrală, dar propunerea Mălinei trebuia socotită ca o cinste, iar putința de a sta la un loc cu părinții ca pe un noroc, de care numai de nevoie se lipseau.

Ana fusese așa de mâhnită de reproș — mai ales așa frumos rostit — încât Costel își regreta severitatea și o asigura că la drept vorbind i-ar fi părut rău să plece din București unde erau bine instalați. Ana se mustra de indrăsneala ce avusese: — Cum? Până deunăzi se temea că părinții lui Costel n-o vor vrea și acum când doreau să locuiască împreună, ea se lăsa greu.

Dar nu-i părea rău că nu se mută: — Mai bine singuri.

Când luna de probă a tratamentului prescris de doctorul cel mare trecuse, mai ales că, înțelegând că vizita de control o va face gratuit, Costel se dusese la doctor care luase notă și în adevăr după două zile, cu prilejul unei alte vizite în acelaș cartier, oprise mașina la ei.

Examinase pe Ana, pusese întrebări și la plecare spusese că vede oarecare ameliorare. Recomandase acelaș tratament mai departe.

— Și operația?... Ca să se vindece de tot? întrebase Costel.

— Cum vreți! Rămâne la dorința familiei! Eu unul cred că nu poate suporta operația.

’ — Atunci, domnule doctor..,, când se face bine?

Doctorul îl privise, ridicase din umeri cu gestul fatalității: — A se vedea... cu răbdare.

Costel rămăsese în prag, opărit ca și cum afla ceva nou. Nu cuteza să între în cameră. Ana il aștepta cu nerăbdare: — Ei! Ce-a zis?

— N-a zis nimic alt decât ce ți-a spus și ție. Să urmezi mai departe.

— Cât? — întrebase posac Ana.

— încă... o lună, — improvizase, dar Ana nu păruse a-l auzi, dusă pe gânduri. Gânduri despre nunta care se tot amâna și despre nenorocul ei.

Nastasia, femeia cu ziua, de mult mesteca în ea, să-i spună coanei Ana că slăbește de nemâncare. Acum — după vizita chiar de pomană a doctorului: îi spusese: — Ia să te hrănești mata mai bine să vezi cum prinzi carne. Așa nemâncată dacă te iei după doctori, ajungi ca mucenicii și când oi vrea să mănânci nu mai poți că ți se lipește stomacul. Ana ea însăși se gândea la o supraalimentare. Nu tăgăduia că doctorul ăsta din urmă i-a făcut mult bine și nu mai simte cuiul în șale ca mai înainte, dar acum trebuia să se întremeze, mai ales că avea un gol în stomac care venea desigur din nemâncare — ca o gaură. Firește să nu ia lucruri grele — dar ouă proaspete și unt cu mămăliguță și nițel pui — cum o ademenise și gazda. Costel ținea însă morțiș să nu se depărteze de la regimul dat de doctor. Totuși fără știrea lui și mai ales din cauza acelui gol, Ana începuse a lua câte ceva: — ochiuri cu unt și o bucățică de friptură ca pentru o pasăre — friptă la gazdă, să nu-i miroase în casă lui Costel, să bănuiască.

În adevăr de când mai mânca, nu mai simțea golul din stomac. După o săptămână însă de supra-alimentare reîncepuse durerile ca o cingătoare și gustul rău, acru și amar așa că tot ce punea în gură i se strepezea... și haid... icnise o gură plină de sânge sadea și chiaguri mici. Noroc că nu era nimeni, nici Costel, nici femeia. Spălase bine lighianul și se așezase la pat și la regim de lapte. Avea pentru astfel de caz o doctorie anume. Cât lipsea .Costel de acasă, Ana sta întinsă pe spate și nu mișca nici degetul, iar când Costel sosea, se sălta binișor și vorbea cu economie. Spunea însă prostii.

Cum Costel îi anunța bucuros că pentru actele de la Tribunal Mălina tot trebuia să vie în persoană, Ana scâncise: —- Dacă mă mai găsește!

Era întâia oară când vorbea așa fel. Costel se supărase.

Să-l împace!... De ce să-i ascundă! — Ana îi petrecuse brațul în jurul gâtului. — Când ea se hotărîse să se despartă de el pentru totdeauna că nu-i mai trebuia fără de el viața... și el țipase la spital: — Ana... ne cununăm... Nu ne pasă de nimeni! De ce să-i ascundă lui!

Îi șoptise: — Am scos iar sânge !— în ureche, cum ai mărturisi: — O să avem un copil!

El privise mâna răsfirată pe pieptul lui și repetase mașinal în gând: — Mai frumoasă mână ca a Ninei! — ca pe un refren absurd.

Sâmbătă după amiază când Costel avusese punte, se dusese la doctor, acasă. Salonașu era plin: — Doctor mare!

Tocmai intra la consultație un client. El prin ușa crăpată, confidențial: — Domnule doctor, nevasta iar a scuipat sânge.

Doctorul puțin cam agasat: — Nu scuipă sânge... are vărsături de sânge... e stomacul.

Cu Inokentu ăsta avea răbdare, îi era simpatic. Cum însă clientul se putea impacienta și Costel nu preciza nimic: — Să ia poțiunea ținută la rece și odihnă... regim strict... mai vedem...

Costel se enervase. Nu scuipă, cil... Parcă stăm să ne jucăm cu vorbele !— Doctor bun... tot nebun!

Partea a patra

Vocea Anei era acum cam răgușită, adică mai mult stinsă și gazda se îndoia să nu fie cumva tot la piept, căci așa aveau glasul astupat, ofticoșii.

Costel ofensat de mutrele ei bănuitoare, explica — așa ca din întâmplare — că nici gând să fie la piept, era la stomac și mergea spre bine.

— Să creadă el că e oftică la stomac... se Încăpățâna gazda.

Pe Ana durerile din urmă o istovise; ne mai având cât și de unde slăbi, pielea era lipită pe oase și gura ii era încă mai botoasă, desvelindu-i gingiile albe când cerca să râză, sau când se strâmba de dureri.

Costel băga de seamă că arată tot rău și își trecea mâna peste frunte și prin păr. Ana pomenea acum mereu de radioscopie; b va face la spital unde o cunosc toți și va afla ce e cu ea.

După o nouă săptămână de regim și de odihnă, durerile se mai împuținase și recăpătase curaj. Falangele uscate ale degetelor se plimbau iar pe vre-un lucru de mână, anevoie însă și cu pauze — ca și cum nu mai fusese nici odată timpul acela, când Ana muncea fără preget.

Costel se hotărîse că de cum se va întrema. Ana va pleca la Breaza la o soră a gazdei, acolo la aer se va îndrepta.

Ana adoptase cu lăcomie proectul, la marginea căruia vedea cununia. Pentru cununie era în stare de orice sacrificiu, chiar de a lăsa pe Costel singur. Și ce mai era cu divorțul? Trebuia să fi fost gata... Poate avea întârziere, vre-o piedică și nu-i spunea ei. Ea nu-l întreba.

De o săptămână Costel se frământa din pricină că cei de acasă îl rugase să vie pe o zi la Brăila pentru vot. II înscrisese acolo. El până atunci se desinteresase, nu votase nicăeri. E drept că Ana se simțea mai binișor și ar fi putut lipsi, dar cum să-i spună și totuși cum s-o lase singură.

Citise Anei scrisoarea Mălinei și o întrebase cu trebuie să răspundă. Ea ar fi vrut să nu plece de lângă ea, pentrucă însă îi cerea părerea și ca să nu se opună dorinții socrilor, făcuse o sforțare: — Eu zic să te duci dacă te cheamă. Cine știe ce iese de acolo și le faci un serviciu părinților.

Glasul nu era așa de îmbietor ca vorbele, dar Costel care vroia să nu refuze pe Mălina, luase de bun sfatul Anei și își regulase la bancă, absența. Hotărîse ca femeia cu ziua să doarmă cu Ana o noapte, cât el lipsește și primise asigurări bune din partea gazdei. În totul n-avea să lipsească decât o zi și jumătate cu o noapte la mijloc.

De când venise ca student la București, Costel mersese o singură dată la Brăila, pentru vacanța mare, anul întâiu. Pe urmă i se păruse că cine șade în Capitală n-are de ce pleca aiurea și se mira de unii, care așa ca nimic, se urcau în tren de colo până colo. Cei din bandă nu se mișcau din București.

Așa dar nu călătorise de cinci ani! De cinci ani nu mai văzuse Brăila. O vreme. Acum când legătura se restabilise, motivele care-l ținuse departe de casa părintească erau uitate.

Îi plăcea voiajul: — legănatul, uruitul trenului și priveliștea câmpului pătat din loc în loc cu zăpadă, ici colo cu o umbră verde. Îl distra acum p.eisagiul, pe care își punea ochii o secundă fugea dinapoia ferestrelor aburite. I se păruse drumul prea scurt.

La Brăila, gara, orașul, din trecere i se arătase neschimbate. Admira ici colo câteva clădiri noui șl observă că s-au înmulțit automobilele și s-au împuținat birjele.

Acasă nu-l așteptau, nu erau siguri că va veni și Mălina îl primise cu exclamări: — Bravo! Ce bine îmi pare că ai venit! Are să se bucure dascălu! EI acu cât ține focu alegerilor, aproape că nu dă pe acasă, cum bine știi.

După ce făcuse legătura cu trecutul, Mălina îl mai sărutase odată.

Ea însăși era ocupată, pregătea sticle cu țuică dela ei din beciu și borcănașe cu murături, pe cari băiatul de stradă trebuia să le ducă la adresele diferite. Pe dascălu Petre, Costel când vrea, îl putea găsi la un local unde își ținea biroul electoral și chiar era bine să se ducă să-l întâlnească. Dascălu era eu disidența ca de obiceiu, n-avea astâmpăr până nu-și schimba culoarea și semnul. Mălina îl mustra că nu se va alege cu nimic, dar dascălu rădea pe subt mustață și spunea că știe el ce face. Mălina recunoștea că așa cum făcea, cum dregea, dascălu avea trecere și ar fi fost bine ca după alegeri Costel să mai dea o fugă la Brăila, să discute în liniște cu tată-său despre mutare.

Costel nu regreta nici lipsa de acasă a dascălului, nici discuția care ar fi dus poate la o decizie luată fără Ana.

De Ana mamă-sa îl întrebase de câteva ori printre alte, vorbe multe: vorbe despre trecut, despre casa lor — casa de aci, de la Brăila. Pe Costel îl cuprindea din jur casa părintească și obiceiurile vechi; își întorcea însă gândul mereu către odăițele din Rahova și către Ana, așa cum gândești la ceeace e departe și nedreptățit.

Îl cuprindea din jur casa și deprinderile, dar sta acolo ca un musafir. Era altfel lucrul, când Mălina fusese musafiră lor la București.

În oraș ieșise prea puțin și cu țlăscălu Petre vorbise din picioare în fund la o bodegă. Dascălu îl luase de umeri într-un colț parcă l-ar fi văzut numai din ajun și îi spusese la ureche o combinație din care Costel reținuse numai numele candidatului favorizat, dealtfel guvernamental dar care se cam clătina.

Acasă mamă-sa îi arătase o mulțime de schimbări — deși lui i se părea totul neschimbat și ziua trecuse cu nimic, cu nimicuri, iar seara merse cu Mălina la cofetăria mare din centru. — „Pustie din cauza evenimentelor politice” — scuza Mălina, care ar fi dorit să fie cât de mult văzută alături de Costel. Nimic n-ar fi putut-o încânta mai mult decât, vre-o brăileancă sau vre-un brăilean să spună: — Am văzut pe dăscălița Petreasca cu un tânăr străin, când colo era fiu-su!

Costel dormise adânc și se trezise crezând că e pe divanul lui de la București. După ciocolata cu lapte, pe tavă cu șervețel brodat, Mălina propusese o plimbare în port, care le ocupase toată dimineața.

De mormintele neamului Cantilis — dealtfel grămădite subt frunze uscate și noroiu, uitase și el și Mălina. În totul vizita fusese prea scurtă și vorbise prea puțin, mai ales de Ana și de boala ei.

— Când crede doctorul să se facă bine? întreba Mălina din când în când.

Întrebarea ar fi putut fi cu sorți de vorbă mai lungă, dar Costel o curma cu răspunsul sumar că nici doctorul nu putea spune sigur. Nțai mult aflau unul dela altul prin scrisori. E drept că preocuparea alegerilor, șederea scurtă pe picior de plecare, nu dau prilej. Era și o amorțire, o aromeală pe care i-o pricinuia schimbarea de loc.

Dascălu Petre venise noaptea târziu la culcare și plecase dimineața când Costel încă dormea; la amiază se întorsese să-și schimbe hainele și pe când Mălina îi lega icravata, luase pe Costel de umeri și-l întrebase cu gândul aiurea: — Și mireasa ta ce face? Dacă sfârșim cu asta, vine și rândul nunții.

Costel ghicise că dascălu Petre știe prea puțin lucru de Ana și nimic de boala ei. Firește că era mai bine să nu știe, simțea însă o înstrăinare.

Mălina totuși îi căuta privirea, triumfătoare, făcăndu-i oarecari semne: — Ai auzit? Ai văzut? despre consimțământul dascălului.

E drept că distanța parcursă dela ruptura totală cu părinții la vorbele bune despre nuntă, era mare. Costel n-o putea destul aprecia din cauza boalei Anei, care-l rodea sub forma unei descurajări: Nu-i pria nimic... Nu-i ardea de nimic.

Rochia de nuntă mă privește pe mine! — zisese Mălina, trăgându-se un pas, să admire nodul cravatei și pe dascăl. Planurile de viitor, cele pentru cari se trudea până atunci,- nu mai găseau în Costel răsunet.

Mălina învârtea un strudel cu mere — specialitatea ei — și se uita surâzător la Costel care o privea în tăcere.

— Costel? De ce nu porți tu ochelari?

Costel deschisese ochi mari: — Ochelari? Nu mă dor ochii! Scosese din buzunarul vestonului batista curată și se ștersese la ochi.

— Nu! Ochelari, numai așa de frumusețe! Legați în aur... Ca ai directorului de la liceu... Ți-ar veni foarte bine.

Surprins de propunerea neprevăzută, Costel n-avuse răspuns, înregistrase numai cu nedumerire: — Ochelari!

Când se apropiase ora trenului, Mălina începuse a suspina: — N-am înțeles nimic de tine, prea ai stat puțin, dar tot mă bucur că ai venit acasă.

Costel credea la fel că a stat prea puțin și n-a profitat, dar nu putea prelungi, il mustra amintirea Anei: Fără a se fi simțit prea la îndemână, totuși ambianța familiei îl depărta oarecât de odăile lui din Rahovei și se gândea la Ana dinadins, cu o sforțare de dragoste, de dor, drept compensație.

— Dar tu Mălina când mai vii la noi, că te dorim și gazda nu mai tace. Cât despre Ana, se închină în numele tău.

Mălina explicase că trebue să lase să mai treacă, apoi abia să încerce a mai face rost de concediu dela dascălu. Dascălu nu mai era așa tânăr și nu-l prea puteai lăsa singur: — La tinerețe dintr-o pricină, acu din alta!... Chiar dacă venea la București, mult nu putea rămâne ca deunăzi... Să fi fost cu toții la Brăila, altfel s-ar fi ajutat unii cu alții... Firește să se facă întâi Ana bine și atunci să vorbească mai mult despre asta.

La ora două Mălina nu putuse conduce pe Costel la gară, fiindcă aștepta încă pe dascălu Petre, eu dejunul pe masă. Se despărțise de Costel tandru, cu ochii lăcrimați: Costel simțea la fel o părere de rău.

În birjă spre gară, singur, era cuprins de o nostalgie după casa părintească și după oraș: — Așa dar Mălina se gândea stăruitor la o mutare! — Pe trotoar trecea un domn cu ochelari: — Să fi fost directorul liceului? — Își pipăia nasul ca să evalueze suportul eventual al unor ochelari.

În tren nu-l mai distra acum nici legănatul, nici peisagiul și gândul i se întorcea spre casa din București și spre Ana: — Ce-o fi fost în lipsa lui? Era grăbit acum să ajungă. Cum la Buzău vagonul rămăsese gol, adormise și sforăia adânc.

În lipsa scurtă a lui Costel de-acasă, nu se întâmplase Anei nici un accident de sănătate, se petrecuse totuși ceva neprevăzut „cu mistere” ca pe timpul din Popa Tatu. Își avea începutul încă dinaintea plecării lui Costel.

Într-o după amiază pe la patru, gazda primise vizita neașteptată a Ninei, chiar a Ninei: — Doamna Petrescu! exclamase madam Ida.

— Da! Aflase târziu că sora ei a fost grav bolnavă și venise să afle vești... Ce a fost, a fost fiindcă așa e viața, dar ea tot ținea la Ana... Îi luase urma la spital și se bucurase că locuește tot aci la o gazdă așa de bună!... Alesese un ceas când Petrescu — așa se exprimase — lipsea de acasă.

Gazda îi povestise tot ce știa, cu adaus de floricele și Nina își ștersese ochii.

Madam Ida se uita la Nina mai lung decât se cuvine. Vedea o schimbare și nu deosebea care... Nina acum era blondă. — Păcat, așa păr negru frumos!

— M-am oxigenat... Așa a pretins... omu... meu.

— Cum?Te-ai și măritat cu altul? — Madam Ida se întreba dacă nu cumva aici în casă la ea, trăise și asta tot necununată; o mințise. I se părea că minciuna lor o păgubea de ceva... N-avea dece o păgubi, dar s-o mintă așa!

— Omu meu... cum vine vorba! Nu m-am remăritat... sunt încă în divorț... Măritișul! — pe gânduri, fără dispoziție.

Tot nostimă, e drept mai slabă ceva la față și dacă te uitai, semăna nițel cu Ana — în frumos firește — cu Ana așa cum era Ana înainte... căci acum sărmana... Ca surori, aduceau...

— Îți stă bine și așa... Dacă e gustul dumnealui — Madam Ida era bucuroasă că din atâtea mistere, aflase ceva nou — ca și nimic — dar totuși.

Nina spusese că i-ar face negreșit plăcere să-și vadă sora dar nu vrea să între, nu cumva să-i facă rău... N-ar fi fost de ce, dar Ana dovedise că nu înțelege viața așa cum e... Viața trebuie s-o înțelegi!

Gazda dase din cap afirmativ, lăsând să se presupună că ea înțelege viața și pe Nina.

— Eu acum sunt „cazată”. Gazda nu pricepuse cuvântul.

— Am ajuns acolo unde ar fi trebuit să rămân de la început, dacă viața — iar viața — n-ar fi atât de capricioasă — explicase Nina destul de neexplicit pentru gazdă.

Madam Ida o asculta atent și gândea că Nina e „citită” și bine educată și ar fi dorit ca cele două surori să se revadă și să se împace.

Închipuia un tablou cu îmbrățișări și lacrimi, dar nu îndrăznea a lua inițiativa. Spusese Ninei să mai poftească pe la ea, că-i face plăcere.

— Sunt mult prinsă și nu pot lipsi oricând, nici n-aș vrea să fiu indiscretă — răspunsese Nina cu un surâs plin de subînțelesuri.

— Ce dinți frumoși! Ce siluetă... mai ales pieptul mic, sfârcos...

Vizita ca și vorbele Ninei gazda Ie tradusese în bine. Nu era nimeni de față care să-i aducă aminte cum ocăra pe vremuri pe aceeași Nină.

E drept că la început, înainte de scandaluri, madam Ida admirase pe Nina: — Totdeauna așa bine pusă... Și parcă ce fusese?... Dramele iubirii și ale geloziei... Așa e viața când o înțelegi!

Buna dispoziție a gazdei către Nina și tabloul celor două surori îmbrățișate, nu găseau nici un obstacol, deaceea la plecare ceruse Ninei adresa pe care după o ezitare i-o dase.

— Să-ți pot trimite vre-o carte poștală dacă am vre-o veste! Gazda se gândea numai la putința unei întrevederi între cele două surori. Nina însă se dusese cu gândul la ceva rău. Aflase cu întârziere despre otrăvire, nu știa mare lucru de starea actuală, agrava totul din ceva remușcare și dintr-o nevoie teatrală — reminiscență de conservator.

Își mușcase buzele și plecase, lăsând gazdei o impresie sentimentală.

După vizita Ninei, gazda luptase cu secretul: Să spună Anei sau să nu-i spună? — se temea oarecât de „domnul Costel” care uneori făcea urît. De cum însă aflase de plecarea lui Costel la Brăila, dorința de a vorbi o năpădise și începuse prin Nastasia.

Nastasia nu știa ce e cu Nina și deci n-avea motive de tăcere. Povestise tot Anei, — ținând mâna la gură, fiindcă era vorba de un secret.

Ana o trimisese să cheme pe gazdă — care după ce făcuse pe slujnică de râs, că nu și-a ținut gura — venise în grabă.

— Cum te dorește! Dumneaei acu e cu altul, mi-a spus mie... și cum te dorește!...

Ana întrebase liniștit, cu vocea ei stinsă, de sora ei și-și arătase părerea de rău că n-o poate vedea.

Madam Ida rămăsese decepționată de sărăcia vorbelor și de lipsa oricărei drame.

—’ Ce ființă închisă și Ana asta! Era însă mulțumită în ce privea planurile ei împăciuitoare. Înțelesese că, primea s-o vadă.

În lipsa lui „Petrescu” — spusese Nina și iată tocmai Petrescu lipsea la Brăila. Bucuroasă că și-a găsit de lucru, gazda luase autobuzul și se dusese în persoană la adresa dată de Nina, care adresă era la un oarecare domn N. Lupescu.

Anei, nu-i spusese de acel demers, pentru ca să fie „surpriză”. Pe Nina n-o găsise acasă și îi păruse rău căci era curioasă să vadă locuința și se pregătise să mai converseze. Se întreba cine va fi fost acel domn Lupescu care avea la ușa apartamentului o tăbliță cu numele lui, ca la doctor și avocat. Casă mare, apartamentul la al doilea, servitoarea cu șorț și bonet dar ce era înapoia geamului mat? Câte odăi? De ce o tăbliță?

Lăsase servitoarei o însemnare, pentru ca drumul ei să nu fi fost chiar degeaba. Nu fusese degeaba. A doua zi, spre amiază, Nina sosise.

Când anunțase Anei prin servitoare — fiindcă nu știa cum o ia, bine sau rău — Nina avusese în adevăr o mică panică. Spusese totuși: să vie, potrivind pledul pe picioare.

— E mai bine să intru singură — spusese Nina grațios gazdei, care ar fi vrut să fie de față.

— Da cum se poate... Desigur!

Nina pălise puțin văzând pe Ana așa de schimbată. O speriau ravagiile ce pot fi cu putință într-un sânge înrudit cu al ei. Dealtfel ținea la Ana, îi părea rău că e bolnavă, mulțumită că cel puțin s-a împăcat înainte.

Nu vorbise serios despre nimic: — Am aflat că ai fost... bolnavă și mi-a fost dor să te văd... Acum ești mai bine... Eu sunt iar cu Lupescu... Omul se întoarce de unde a plecat.

Ana se plânsese de durerile ei și ii explicase ce simte când mănâncă, cum are un cuiu în spate... că o îngrijește un doctor mare și acum îi e mai bine... Are să meargă curând la munte să se îngrașe. — Tu ai mai slăbit.

— Nici eu nu sunt așa bine! — I se părea Ninei că o doare în spate ca un cuiu.

O tăcere, după care Ana întrebase pe Nina ce știe despre Lucica. Se înviorase puțin, ca și cum abia acum găsea vizitei un motiv de interes, o scuză.

Nina însă nu-i putuse da lămuriri: — Știi! Din cauza lui Lupescu am evitat... Mi-a pus condiție... Nimic de-aface cu Dragu. II poate compromite... Am căutat pe ascuns să aflu ceva, dar n-am reușit... Nici măcar din întâmplare s-o fi zărit... O ține închisă? ...A lăsat-o în Elveția până se termină procesul? În tot cazul e tot cu el, asta o știu sigur de la avocatul lui, ba chiar m-a lăsat să înțeleg că s-ar fi... cununat... Versiuni.

Urmase o tăcere mai lungă și nici una din ele nu mai găsea ce spune. Nina își amintea că se grăbește. Se aplecase ca pentru o îmbrățișare, renunțase și se despărțise fără ca nici una din ele să pomenească de vre-o revedere.

După plecarea Ninei, gazda vroise să între, dar Nastasia o oprise pentrucă conița Ana dormea.

De la slujnică nu putuse afla lucru mare: o proastă sau o prefăcută. Nu putea crede că nu fusese nici o dramă. Se simțea jicnită în bunele ei intenții: — Așa e când te amesteci să faci un bine...

...Cealaltă plecase, nici n-o simțise... Ar fi putut să-i dea ziua bună.

Ce înțelesese Ana! Explicație nu ceruse. De un timp, de când bănuia că scrisorile din Brăila vin la bancă, nu mai cerceta despre ele. Întrebase numai când sosește Mălina: — Sau îi e frică de boala mea? — Care frică? Mălina nu venea fiindcă n-o lăsau treburile casei.

Oare să fi crezut în adevăr Ana că are ceva molipsitor? Costel era sigur că boala nu se lua; i-o spusese deslușit doctorul cel mare. Mamă-sa e drept se temea de oftică, dar nu era oftică... Mălina însă de departe nu putea ști.

Se uita acuma mai des la Ana cu milă, din dragoste firește. Ea, de cum intra Costel, închidea ochii, îi deschidea când Costel venea lângă ea și atunci primele vorbe i le spunea bosumflat.

Costel nu lua în nume de rău: — nu e lesne să fii bolnav. Își amintea ca un junghiu că din pricina lui se îmbolnăvise întâi și întâi.

De două zile, Ana sta iar la plapomă și se văita de dureri. Costel era la îndoială dacă să cheme sau nu doctorul, dar Ana se opusese: — Nu era nevoie, avea să-i treacă, cum îi mai trecuse.

Așa deodată Costel își amintise de fata Lucica, ar fi fost curios să știe ce mai e cu ea. Ar întreba pe Ana — nu că avea de unde ști — dar așa ca să vorbească.

Ana ținea ochii închiși. Oare dormea? Nu dormea, clipise ochii spre el.

— Ce-o mai fi și cu Lucica?

Anei i se bătuse inima. De ce întreba? Știa ceva?

— Ai văzut-o pe Nina? — îl întrebase.

Lui Costel i se păruse ciudat. Avea Ana să-i spuie ceva Ninei! O dorea? Sau atunci ce?

— Eu, nici gând! N-am vàzut-o și nici n-am s-o mai văd!

Glasul lui Costel era dușmănos și Ana se liniștise. Cunoștea pe Costel când minte și când nu minte, întrebase dinadins ca să afle dacă Nina a venit atunci pentru Costel sau pentru ea. Venise pentru ea... Și dacă venise pentru ea anume, însemna poate că era greu bolnavă... Era oare așa greu bolnavă?... Nu credea să fie.

Costel își zicea că biata Ana era tot geloasă. El pe Nina n-o mai văzuse de atunci de la Poliție, dar aflase mai de curând ceva despre ea. Lupescu îl căutase odată la bancă și Costel fusese bucuros că-l poate servi. II condusese la direcție. La ușa directorului Lupescu il luase de nasturele hainei și-i spusese: — Nu puteam s-o las așa! Se ducea la fund! Era pentru mine o datorie morală... Am luat-o la mine. Acum când am atâtea afaceri, aveam nevoie să fie în casă o femeie... cineva de încredere.

Cum Costel asculta nedumerit, Lupescu explicase cu răbdare: — Vorbesc de Nina!

— S-a prostit de tot, ori l-am uitat eu, — gândi de CosteL

Deși vestea ar fi fost de natură a liniști pe Ana, Costel găsise că e mai bine să nu-i spună, să nu pronunțe de fel numele Ninei, prea multe rele se trăsese de acolo. La drept vorbind, lui, vestea nu-i făcuse plăcere. Era bine ca Nina să aibă un rost, să nu mai umble pe la Poliție cu chestii de escrocherie, dar să nu fi fost tocmai Lupescu.

Luând-o la el, Lupescu se purtase totuși frumos, nimic de zis, numai că vorbea despre Nina... așa..., de sus. Avea acum ce-i drept o situație frumoasă. Costel totdeauna pariase pe Lupescu. Numai moș Dighiu la bancă nu credea Doamne ferește, că Lupescu ocupă un post de vază la Oficiu: — Samsar pe la uși!

Dighiu avea ideile lui învechite. Lupescu era în ritmul vremii. O vorbă a lui chiar „ritmul vremii” de mult, de la Mercur... Așa dar Lupescu luase la el pe Nina, din milă, dar și din nevoie, și Costel fără lămurire se simțea umilit.

Între timp începuse și procesul lui Dragu. După ce stase câtva în prevenție, Dragu fusese liberat pe cauțiune. Printre martori era citat și Costel, din oficiu. Costel nu știa dacă e bine să se prezinte sau nu.

Înfățișarea era peste cincisprezece zile; scrisese Mălinei și ea consultase cel mai bun avocat din Brăila, un cunoscut al lor, care era de părere la prima chemare Costel să nu se prezinte, iar la cele următoare, rămâne a se vedea.

În răspunsul ei dăscălița revenea asupra dorinții: — Dacă ar fi fost Costel la Brăila, ce bună situație ar fi putut avea! Nelu al grecului își pusese deunăzi candidatura, nu ieșise, dar a doua oară te trezeai cu el deputat. Și cine era Nelu al grecului pe lângă ei!

Mamă-sa era ambițioasă și îi vrea binele. Mereu dorise Mălina să-l aibă lângă ea și să-l însoare cu cine știa ea. II iubea mult... Ce să faci! Lucrurile se întorsese altfel. El apucase alt drum decât al Brăilei... Totuși ce bine se purtase Mălina cu Ana. li spusese Anei, ce scrie mamă-sa.

Mereu despre mutare la Brăila! Ana asculta și răbda deși i se părea că vorba asta cu Brăila era ceva contra ei. Ea era de la București.

Mestecase, apoi spusese: — E diplomată Mălina!

— Diplomată? Ce diplomată? Adică cum diplomată?

Pe unde intrase atâta frig în casă? Ana înghețase și își adunase șalul vechiu pe umeri.

Ana se simțea nenorocită că nu mai poate face singură toate treburile casei cum le făcuse o viață întreagă și oricum le-ar fi făcut venetica de Nastasia, tot nemulțumită era.

La început, când avea încă destulă putere, lucra laolaltă cu slujnica până când obosea și numai atunci speriată, își amintea că trebue să se cruțe pentru nuntă. De când însă îi era mai rău, sta culcată până târziu; îndată după plecarea lui Costel la bancă, Ana, de pe perini, îi spunea Nastasiei cum să deschidă geamul să nu sară cârligul care e prins slab, cum să aprindă focul așezând boțul de hârtie cu cenușă drept în mijloc pe grătar, fiindcă numai așa trăgea hornul lor.

Apleca puțin capul să urmărească mișcările femeii, se sălta pe cot să vadă mai bine, se sălta încă mai tare când femeia era în fundul odăii, iar când Nastasia trecea alături, o urmărea cu vorba: — Să ridice întâi plapoma... să întoarcă perinile pe dos — era așternutul lui Costel și nu putea suferi că-l deretică o străină.

Dacă cumva afurisita nu răspundea: — Unde ești? Ce faci? Scutură covoru peste geam... N-auzi?

Costel se întorsese deci de la Brăila într-o casă pe unde, fără urme vizibile, trecuse neprevăzutul și lăsase ceva mister. Deși nu se înțeleseră între ele,, cele trei femei nu spuseră nimic de vizita Ninei.

Costel în schimb povestea Anei de Brăila, cu însuflețire ca și cum s-ar fi petrecut acolo lucruri însemnate, deși totul decursese monoton. Ana îl asculta cu ochii ațintiți în așteptarea a ceva cu privire la nunta lor.

În vorbăria lui multă, despre alegeri și despreplimbarea în port Costel nu pomenise nimic, nici despre mutare nici despre nuntă, deși despre amândouă fusese cu Mălina vorbă.

Se uita lung la Ana ca și cum după o zi de lipsă ovedea cu un ochiu nou, o vedea schimbată, istovită.. Subt privirea lui, Ana se încorda, înrăită.

Anei i se umflau uneori picioarele apoi i se desumflau; ea și le pipăia, le arăta speriată lui Costel și când se trăgeau înapoi și picioarele erau iar două oase uscate, amândoi se bucurau. Lui Costel îi rămâneau însă ochii întârziați pe mâinile ei scheletice, pe scheletul picioarelor și se infiltra în el fără deslușire nici termen, ideia unei stări fără de leac, ideie care se mărturisea în scrisorile trimise Mălinei.

— Biata Ana slăbește mereu și nu știu ce o să fie cu noi! — scria mamă-și, deși socoteala lui ar fi fost să ascundă gravitatea.

În răspunsurile ei, Mălina strecurase odată cuvintele: „Mă gândesc uneori la o nenorocire și plâng într-ascuns de tat-tu“.

Până atunci Ana nu se prea văita, vorbea uneori de moarte dar numai așa ca să-i vie dinafară o desmințire; acum însă începuse a vorbi nesocotit. Gazda care uneori venea să-i țină de urît, povestea tocmai de la o nuntă din vecini și Ana atunci pomenise de rochia ei de mireasă; cum ceilalți tăceau, adăogase:

— Ca s-o port în sicriu.

— Ce erau prostiile astea! — Costel care era de față, se supărase deabinelea, ceeace mulțumise pe Ana, care vroia numai să-l pună la probă. Mai vroia și să aducă vorba. De ce să nu-i facă Mălina rochia de acum, tot promisese că i-o face. Ce strică să fie gata din timp.

Asupra lui Costel însă vorbele Anei făcuse impresie. Se uita la ea pe furiș și când arăta mai bine gândurile triste i se risipeau oarecât: — Mor eu înaintea ei — se încuraja, dar a doua zi- înfățișarea Anei nu-l mai încuraja decât în privința lui. Se întrista; ar fi fost bucuros s-o aibă mereu acolo, fie chiar așa, bolnavă. Ținea mult la ea: — Biata fată! N-am eu noroc!

În scrisoarea ultimă, Costel dintr-o nevoie de confidență repetase Mălinei: — Ce prostii a spus Ana despre rochia de mireasă... la ce se gândește! Dar doctorul a spus că e „lent” — merge încet.

Mălina pusese punctele. Răspunsese că a plâns cu suspine citind, că rochia de mireasă o privește pe ea, cum a mai spus... dar că păcat.... mare păcat. — O scrisoare frumoasă, pe care însă n-o putea citi Anei, ca să se bucure, văzând cât o iubește Mălina... Ce femeie Mălina!

Subt impresie,-Costel se trezise spunând Anei: — Toate Ana, se vor face așa cum vrei tu.

— Da, cucoană! răspundea alene Nastasia. Subt ochii Anei lucra mai iute dar când era în odaia de alături, o cotropea gândul bărbatului bețiv și revolta pe hoțu de frate, poate că și dorul de copii și atunci cădea într-o apatie.

Treaba era întârziată, ar fi trebuit de mult să înceapă a găti mâncarea. Ana supărată își da jos picioarele goale, căta cu necaz papucii, pe când cu mâinile se rezema de marginea patului, fiindcă abia sculată amețea în creștetul capului.

Apărea și Nastasia de dincolo, cu mătura și fărașul, să vadă cucoana dacă a fost gunoi mult.

— De ce e puțin? De ce e mult? Nastasia nu clintea. Ana se lăsa la loc pe perină gemând, fiindcă o apuca cuiul; fără cuiul înfipt în șale ar fi fost acum bine de tot. Ostenită, cu ochii numai întredeschiși, urmărea încă orice mișcare a slujnicii: — Ia dulapul cu vase, la mașina de bucate. Privirea era slabă, dar glasul cu atât mai forțat, mai răcnit, cu cât obosea vorbind.

Uneori Nastasia n-auzea de fel când o chema și atunci Ana cătându-și echilibrul pornea să vadă: — a murit toanta acolo! În drumul de doi metri se mai rezema de un scaun și găsea dincolo femeia proptită de perete, parcă dormea din picioare, sau culmea obrăzniciei, așezată — e drept cu teamă, într-un echilibru de mirare — pe muchea patului cu mătura între bocanci și fărașul alături.

— Ce faci acolo, dormi? — cu glas scăzut dintr-o nevrută solidaritate cu truda omului, cu însăși truda ei de o viață.

La amiază servitoarea pleca și Ana începea a aștepta pe Costel. Își da încăodatâ cu pieptenele prin păr — avea lângă divan oglinjoară — ar fi vrut să arate bine, odihnită și nu reușea să se liniștească tocmai din așteptarea încordată.

Când sosea Costel, totul devenea pentru ea viață și eveniment orice mișcare, orice cuvânt. Dacă un fel de mâncare îi plăcea, avea o bucurie oprită însă în Ioc de necazul că mâncarea fusese pregătită de Nastasia; dacă însă Costel găsea ceva nesărat sau prea sărat, ofensată lua greșeala asupra-și, nenorocită că nu mai e în stare să-l mulțumească.

Costel nu da însemnătate, spunea numai uneori: — Când oi fi tu iar voinică îmi faci o plăcintă cu carne și cum Ana îi promitea chiar pe a doua zi, el refuza cu autoritate: — Să nu te apuci! Să știi că mă supăr și nu gust!

Ana roșea de mulțumire, apoi se desfăcea înăuntrul ei un nor în fâșii și îi astupa bucuria.

Seara, Ana nu mai putea rezista oboselii, ținea cu anevoință ochii deschiși, întindea urechia astupată, să poată prinde vorbele lui Costel, aromea pe când el citea ziarul și amândoi se culcau devreme.

Mălina nu mai pomenea de venire, iar Ana se plângea că ii e urît. Într-o după amiază avusese un leșin scurt, din care se deșteptase singură: nimeni acolo nici Costel, nici servitoarea, nici gazda, nimeni!

Când își venise în fire, aiurită, întâi nu știa unde se află și ce e cu ea; o luase un tremur, de frig, de frică. Sta la gând dacă trebue sau nu să-i spuie lui Costel. Învinsese teama, îi spusese.

Costel hotărîse că Nastasia, în schimbul unui mic spor de leafă, avea să stea până la cinci după amiază, când se apropia întoarcerea lui de la birou.

Se gândise Costel și la doctor, dar nu se putea; era foarte strâmtorat cu banii. Mălina trimitea ici colo un mandat modest — frumos din partea ei — Ana pusese și ea la bătaie vre-o patru mii din economiile ei; la sfârșit de lună, Costel nu mai avea alt mijloc decât să împrumute dela moș Dighiu care-i da ce-i drept, dar la leafă oprea pe loc. Chiria era și ea acum rămasă în urmă și gazda — de treabă de altfel, îi îngăduia. Cu toată economia mergea greu.

După leșin, Ana se cruța, nu mai cicălea pe Nastasia, sta mai tot timpul întinsă și vorbea în șoaptă — așa i se părea ei că trebue și glasul era și el scăzut, dogit.

Se obosea totuși cu capul întors într-acolo unde era slujnica, cu vinele gâtului încordate, cu gândul strâns asupra gesturilor Nastasiei, pe care dinainte le socotea greșite, cu un „nu“ ca un nod în gâtul uscat. Totodată: „Nu faci bine cum faci“ și „Nu te vreau... nu vreau să muncească alta în casa mea... nu vreau să fiu neputincioasă”.

După cum servitoarea mișca de colo până colo, Ana urmărea din ochi un punct mobil și când Nastasia nu mai era cuprinsă subt vederea ei, cerca parcă să răsbească cu privirea prin perdeaua din creton sau prin ușa camerii de alături și ochii se păienjeneau.

Uneori sta săltată pe cotul dureros la apăsare, neocrotit decât de pielea subțire, șurup care lega cele două oase ale brațului descărnat; în poza asta silnicită rezista cât putea, ca să nu se lase boalei, să nu abdice. Începea însă să o doară șira spinării și la marginea puterilor de încordare, cotul scăpa din locul unde fusese țintuit și Ana luneca pe marginea patului. Anevoie, se sălta la loc pe perine, închidea ochii și pleoapele subțiri peste globul dilatat, o dureau.

De o săptămână Ana gemea noaptea — în somn — deoarece când se apropia Costel de pat și o întreba, nu-i răspundea, nu se deștepta. Uneori o scula și atunci se uita la el cu ochi în ceață, gemea și iar adormea. De răsuflat nu răsufla greu.

I se întâmpla acum lui Costel adesea să întârzie întoarcerea acasă dintr-o teamă: — Într-o vărsătură de sânge 1— zisese doctorul. Dacă în lipsa lui!

Ar fi vrut sau să poată sta mereu lângă ea, sau să fugă undeva departe. Odată ajuns acasă, lașitatea se risipea, relua nădejdea: — Lent!... Să o ducă așa cât de mult dacă mai bine nu se putea... Să o ducă așa cu doctor și doctorii, cu toate că era cheltuială.

„..Și să știi” — îi scrisese deunăzi mamă-sa — „Să știi că orice s-ar întâmpla, ne dai o telegramă și venim.” Ne privește! Așa dar dascălu Petre aflase acum. Amândoi deopotrivă purtau de grijă. Avea părinți buni.

Se uita spre Ana gata să-i spună cât de mult o iubeau părinții lui și nu-i putea spune, cum nici despre rochia de mireasă. Păcat! Ce părinți buni!

El nu trebuia deci să poarte nici o grijă. Lăcrăma, din respect și recunoștință pentru cei dela Brăila... Era tare necăjit.

Afacerea Dragu mergea înainte, dar Costel n-avea nici un fel de plictiseli. La bancă, cu ocazia unei noui citații, directorul îi spusese: Când ai nevoie să mergi la tribunal, spui din ajun și-ți ține locul Breazu. Costel cercase a se scuza: — Eu sunt chemat numai ca informator — dar se vedea bine că directorul nu mai lua în-nume de rău amestecul lui în proces. Totul se aranjase grație Mălinei.

— Ce femee mamă-sa și cum se pricepea la toate; îl învăța cum să procedeze după sfatul avocatului de la Brăila, cunoștea termenii consacrațil... Să se mute la Brăila, să scape de Dragu, de Nina, de neamul lor... Ana parcă nici n-ar fi fost din neamul lor... biata Ana!

În ziua ceea se grăbise spre casă ca unul ce purta o veste bună, deși nu-i putea citi Anei scrisoarea.

Pe săliță, Gazda petrecea o musafiră; vorbeau întețit cu gesturi, dar la vederea lui tăcuse. Îi dase un fior ars și intrase cu frică, căutând cu ochii pe Ana. Era culcată pe divan, jumătate îmbrăcată. Văzându-l îi surâsese, ceeace îi umpluse inima, dar ce tare i se vedeau gingiile și când vorbea i se mișcau urechile de slăbiciune.

Din grabă, ușa rămăsese întredeschisă, se dusee s-o închidă. Cele două tot mai trăncăneau. Costel auzise: — Ași, ce bine!... Nici un bine!... zeamă de clopot!

Zeamă de clopot! — Se trăsese în ungherul pe care-l făcea camera lângă geam. Se așezase lângS masă, alături de fereastră, în partea cea mai ascunsă, în afară de privirea Anei.

— Zeamă de clopot! Simțea că-l strânge ceva în gât și că-l înțeapă pleoapele. Gura i se mișca și buza de jos i se lăsa spre stânga!

— Ce faci tu acolo? întrebase Ana.

— Pui haina în cui... Văd că m-am murdărit de un zid.

— Adu aici să ți-o șterg eu.

I-o dusese, cum și peria de haine. Fugise iar în colț la fereastră.

— Zeamă de clopot! Să se mute mai curând la Brăila. Era altceva să fie cu toții la un loc... O dobitoacă, gazda! Cum să spună ea despre Ana: — Zeamă de clopot. Biata Ana! O telegramă să le dau la Brăila, ei vin!... Ana nu se mai face bine, asta se vede că nu se mai face bine... O telegramă... și vin amândoi și totul îi privește. Să se fi mutat mai de mult la Brăila! De când le tot spunea Mălina... El stase la îndoială să părăsească ori nu Capitala... Totuși la o sucursală ai un rol mai mare.

— Dacă ies alegerile băete cum știu eu — spusese atunci dascălu Petre — te fac director la școala de meserii, ai și locuință.

Costel îl contrazisese: — La Școala de Meserii nu se putea. Dascălu însă încăpățânat, ținea morțiș că se poate.

Dealtfel Mălina și Costel preferau la bancă, ocupație mai subțire. Asta firește avea să se vadă mai târziu... pe urmă.

— La ce te gândești de taci?

— Eu... la nimic! La ce să mă gândesc! De ce mă-ntrebi Ana?

— Așa! Tot te gândești tu la ceva de taci acolo ascuns... Spune-mi și mie.

Costel nu găsea ce să-i spună. Să-i vorbească de Brăila? Se dusese spre divan. Culcată și iar culcată!

Întoarsă spre perete Ana strângea gura și ochii. Era supărată. Costel nu știa cum s-o împace... Poate vrea să doarmă.

Se întorsese lângă geam în colț și luase un ziar dar nu citea. Își aruncase ochii spre uliță. Jumătate de lumină... spre înserat. Vedea picioarele cailor dela vre-un camion, lui i se părea că sunt caii de la un dric... Zeamă de clopot!

Să se mute mai repede la Brăila... dar acum nu se putea... Ce urît era subsolul... niciodată nu putuse el suferi subsol... nici dincolo la Dragu, iar aci avusese numai necazuri... În subsol trăești ca într-o groapă. Prin geam vezi numai picioarele cailor și ale trecătorilor, parcă sunt retezați.

...Când murise peste drum un bătrân — acela cel puțin era bătrân — dricul era tras pe partea lor subt fereastră și el văzuse picioarele cailor și marginea valtrapului negru... Dacă dricul ar fi fost pentru casa lor, atunci ar fi tras de partea cealaltă a străzii și s-ar fi văzut întreg — fiindcă ceeace se petrecea de partea cealaltă a străzii se vedea în întregime prin fereastră.

Să ia un piramidon... II durea tare capul... Dincolo pe Popa Tatu, Ana avea totdeauna gata pentru el un piramidon... Păcatul ăsta cu durerea de cap îl avea din copilărie și mamă-sa ii punea felii de cartofi... și Ana...

Să întrebe pe Ana dacă au în casă un piramidon... Poate doarme și o deșteaptă. Deși ascuns în ungher i se părea că vede pe Ana în fața ochilor așa cum a văzut-o adineaori, cu pleoapele veștede, închise, cu buzele arse, albe, strânse peste dinți, numai colțul unui dinte pe care-l avea mai scos, acela se vedea... Cu săpături în tâmple și în obraji și pielea vânătă ca la puii golași... Când oare avea Ana să se îndrepte la loc așa cum fusese!...

Mălina îl ținea cu vorba, scria mereu că vine și nu mai venea... Aștepta pe semne să le dea el o telegramă... Să fi venit ei mai înainte, nechemați... Dacă le dă el telegrama vin îndată amândoi și n-are a purta grijă de nimic. Dar cine se gândea la așa ceva... Sunt multe atunci...

De departe ei credeau că Ana e mai bolnavă decât într-adevăr era... Să-i facă mamă-sa Anei rochie de mireasă... Frumos, însă de nuntă nu mai putea fi acum vorba... Ce nuntă! Erau destul de bine și așa, necununați... Nu vedea cu ochii de durere de cap... i se încâlceau toate în minte.

...Să stea el la Brăila ca mai nainte... Atunci era copil și acum se învățase liber, apoi dascălu era cam ciudat și nu s-ar fi înțeles.

...La Brăila când era un mort în oraș, Costel știa cel dintâi după clopot... În ziua mormântării dascălu Petre da un picior în spate băiatului de strană, care era cam tont și-l trimitea să scoată praporele...

Să stea cu ei la un loc, să auză clopotul, să vadă iar praporele... Nici n-aveau loc... casa era mică. El în orice caz ar fi stat în oraș... La Școala de Meserii da, acolo era locuință dar degeaba susținea dascălu, nu-l putea numi director și tot mai bine la bancă unde știa rostul... Asta avea să se vadă pe urmă... care pe urmă... când pe urmă?

П durea capul tare și n-avea piramidon. Poate dacă se culcă îi trece durerea. Ar trebui s-o deștepte și pe Ana, să se desbrace, să se culce și ea deabinelea... Deabinelea... dar nu așa cum zicea proastă de gazdă: zeamă de clopot!... Ô cobe! N-o mai putea suferi... Să se sfârșească cu boala Anei și să se mute de aici din casă... să se mute la Brăila...

...A doua zi capul îi era cam dogit dar nu mai avea migrenă. Ana era deșteaptă mai de mult pe semne, fiindcă abia mișcase și îl chemase.

— Vreau să merg la spital, vreau să fac operație.

Costel rămăsese uimit: Niciodată nu fusese între ei vorba de operație. Spusese doctorul atunci la început și tot doctorul explicase că e primejdios și acum Ana cerea să fie operată. Ce știa ea? Ce auzise dela doctor?... Ce să-i spună el acuma?

— Așa vreau — repeta Ana, înăsprită, cu ochii în jos, încăpățânată, dușmănoasă.

— Să întrebăm pe doctor.

— Nu mai întreb pe nimeni. Să te duci să faci rost la Colțea unde mă cunoaște și sunt doctori de treabă, doctorii mei...

Costel promisese, fără gând să se ție de cuvânt și scrisese Mălinei întrebând ce era de făcut. Nădăjduia că e numai un capriciu și că Ana se va răsgândi, va uita. În adevăr Ana nu mai pomenise.

Acum, Costel când se întorcea acasă, orișicare erau mișcările ce făcea, și erau aproape neschimbate, avea un scop instinctiv, scopul de a se așeza la masă în unghiul ascuns dinspre fereastră, de unde nu se mai vedea restul camerii. Ceeace evita să vadă era divanul pe care zăcea Ana — din dragoste, din milă și din spaima de atunci, din ziua când uităndu-se la ea ca de obicei, deodată, o văzuse așa cum o schimbase boala, cum o sluțise buba ascunsă în ea.

Până atunci el nu băgase de seamă; oricând ridica ochii spre ea, până atunci ochii întâlneau imaginea ei familiară, numai cuvintele ce schimbau erau altele ca înainte, de văzut o vedea încă în albumul vechiu în care era fotografiată pe retina lui... și deodată în ziua aceea o văzuse în afară, pe un clișeu neretușat, o văzuse la fel cum ar fi văzut-o orice străin care deschizând ușa ar fi dat cu ochii de ea, cum ar fi văzut-o în primul moment căci în al doilea moment și în cele următoare, ochii aceluia ar fi început asemeni cu ai lui a avea retușul obicinuinței — cum se petrecea cu gazda care la două zile, deschidea ușa, vâra întâi capul, își mușca buzele să nu se mire de mutra ca din groapă a Anei, minutul al doilea îi vorbea cam stingherit, decum însă Ana ii răspundea cu glas avid, exprimând prin diapazonul lui silit toată energia ei adunată, glasul acela cățărat aprig de firele vieții făcea pe gazdă să o regăsească, să n-o mai vază ca la început, s-o creadă legată pe veci de viață, în fundul odăii cu chirie de la subsol.

Nastasia slujnica n-o vedea pe cucoana de fel, ca și cum slujea oarbă fiind; ochii și-i avea întorși înăuntru spre necazurile ei proprii: cu bărbatul vardist — un bețiv — cu copiii — trei — trimiși la nașa la țară, cu zestrea cotropită de frate-su, acolo în sat la ei, de unde oamenii când o găseau la piață îi aduceau vorbe proaste, vorbe ce se încrucișau în capul ei, compunând un plafon apăsător de persecuție și de pacoste.

Nastasia n-o vedea pe Ana de fel, în schimbul lefii îi da pe câteva ceasuri mâinile împrumut și mâinile ei pe bani lucrau în jurul Anei fără discernământ, executând ordinele cu indiferență, deși pe măsura boalei ordinele deveneau mai aspre, mai urîcioase.

Anei i se ura tot singură, căci pe Nastasia n-o punea la socoteală, n-o putea suferi, iar Costel decum se întorcea, se apropia doar un minut de ea, o întreba ce face, spunea două trei cuvinte cu privirela birou și trecea în colț la fereastră.

Anei i se ura și decum prindea pe gazdă îi spunea de Nastasia, ce nesuferită e, dar o sufere ca nu cumva într-o zi s-o lase, să nu mai vie, cum sunt ele, ticăloase. Gazda o aproba, înțelegea.

Ana încurajată, mărturisea că ea din asta s-a îmbolnăvit de atunci de când nu mai avea bani să pună în casă la o nevoie. La spital se vindecase, nu mai avea nimic, cum bine știa madam Ida, dar căzuse bolnavă la loc numai din pricina asta: Cheltuială, doctori... și banii se sfârșeau și erau banii de nuntă... Hoțul de datornic petrecea cu banii ei și din asta nu se putea face bine... Nu putea suferi,, o seca...

— Dar dumnealui nu trebue să-ți ceară!

Nici madam Ida nu înțelegea. Credea pe semne că cere Costel bani de la ea. N-aveai cui vorbi. Ii. cădea mai greu încă necazu pe stomac.

Anei i se ura. Își făcea atunci singură rău, CU gândurile, cu nervii. — Ce crede Costel? O doare stomacul, n-are altceva. Strângea în ea necazu ghem și svârlea din picioare.

Alte ori sta dinadins liniștită pentru durerea din capul stomacului și deodată i se învârtea înăuntru cât sânge mai avea, îi pocnea în urechi, apoi nu își mai cumpănea astâmpărul cu neastâmpărul, svâcnea mâinile și picioarele, se întorcea pe o parte și pe alta și numai când cuiul și brâul de junghiuri învingeau, se potolea speriată, chema cu glas tărăgănat, cleios, pe femeie, s-o așeze, s-o acopere.

— Svârle uneori ca o mânză — spunea Nastasia gazdei și madam Ida își mușca de rușine buza și Anei îi spunea că are dreptate, că slujnica e obraznică tare.

— Ce credea Costel? Costel credea că e bolnavă și trebuie s-o lase liniștită. Așa cum arăta, Ana îl întărea tot mai mult în socoteala asta. El n-avea dorinți... așa ca s-o turbure din odihnă.

Dela Diaconescu, întâmplător și anume când Turcului îi lipsea nevasta cu copiii în provincie la familie, Costel aflase —- nu dase atenție dar ținuse minte, adresa. O casă, unde Leontina n-avea rochie de catifea... rar... rar, Costel mergea pe acolo.

PйKTEЛ VII-a

De câteva zile Costel avea ce vorbi cu Ana, la întoarcerea de la birou. Îi povestea cum acum ieșea dela slujbă deodată cu Diaconescu, poreclit de ei Turcu, cu care se împrietenise.

— Se împrietenise de la un dosar, pentru care fusese tapaj mare; nimeni nu-l găsea și directorul cerea urgent niște copii după el. Dosarul era dat în primirea Turcului iar copiile trebuia să le scoată Costel. Căutase amândoi ca turbații și însfârșit îl găsise tocmai Costel, care nu-l avea în păstrare. Turcu care mesteca printre dinți sfinți și tămâie, făcuse: ufl de mulțumire, și se oferise să scoată el copiile în locul lui Costel. Ana asculta fără să știe dacă îi pare rău sau bine de prietenia nouă a lui Costel.

Fusese ce-i drept un bun început de prietenie, fiindcă lui Costel îi era așa și așa la cap să scrie, numai cele câteva săptămâni cât fusese dat afară, iubise scrisul și copiatul. Asigurat acum de slujbă îi era iar lene și când își aducea aminte că ar fi putut fi director la Școala de Meserii, îi era încă mai lene să copieze hârțoage la birou, ba și acasă uneori, să dea la mașină. Atâta scris să nu-l doară și ochii! Își amintea de ochelari! Mălina credea că i-ar sta bine cu ochelari, dar pe el nu-l dureau ochii și s-ar fi jenat să poarte.

Odată împrieteniți, Turcu și Costel se așteptau regulat unul pe altul la ieșire și descoperise că făcând un mic ocol, puteau avea acelaș drum spre casă.

Acasă, Turcu nu se ducea direct; era însurat și avea doi draci de băeți între 14—16 ani — tocmai când îți scoate peri albi. II aștepta nevasta zilnic cu un pomelnic de năzdrăvănii, deaceea găsea practic să se oprească în drum, sau la o cafenea pentru un biliard, sau la o grădiniță în spatele unei băcănii: — trei metri pe zece de pământ bătătorit, urcătoare pe zăplazul din spate, patru mese și câțiva leandri albi, la intrare.

Grație popasului îi rămânea lui Diaconescu numai bine timpul de dejunat și de ațipit; judecata ștrengarilor de băeți se amâna, iar păcatele rămâneau a se îndrepta cu vârsta și cu necazurile — cele două leacuri — căci și el pe vremuri fusese la fel, deci: — Cum e Turcu și pistolu. Cu această glumă de mare spirit și cu altele la fel, Diaconescu convertea din ce în ce mai des pe Costel să facă o partidă sau să ia o drojdie la grădiniță, după cum ploua sau era vreme frumoasă.

La început Costel primea numai ca să nu-l jignească pe Diaconescu, altfel el avea interes ca să fie cât mai devreme întors acasă, lângă Ana. Mai pe urmă primea ca să nu-l mâhnească pe Diaconescu care ținea așa mult la el; nu-i displăcea lui Costel ca să fie prețuit mai ales de un coleg, căci zile fripte de la birou, de acele avusese deajuns.

Cafeneaua era în drum pe Carol, cum ieșiai de la bancă, iar pe Rahovei — chiar la început, era băcănia-bodegă, unde-și puteau cumpăra câte ceva pentru casă. Prin ușa din fund dai în grădinița discretă, care avea și altă ieșire deadreptul în stradă. Nu te putea vedea nimeni decât cei ce ocupau cele două trei mese. Costel era lecuit de snobism și dealtfel nimeni din „bandă” n-ar fi intrat acolo; se gândea mai ales la Lupescu.

Ana, din fundul patului, n-avea cum afla, de Ana își aducea aminte mai ales la întoarcere; atunci zorea pasul să ajungă mai repede, să fie Anei de vre-un folos și se supăra pe Turcu care-l ademenește, dar Turcu nu era vinovat — se corecta Costel — deoarece nu știa că Ana era așa de bolnavă și nici nu era nevoie să știe. Pentru acel ocol Costel ar fi trebuit să aibă mustrări, dimpotrivă întorcea fața lucrurilor, se botoșea, nu mai concepea pe Ana decât sănătoasă, robotnică: — Atâta boală!

La birou unii știau că Costel e însurat, alții că are să se însoare, e doar logodit; două noțiuni deosebite și alăturate, cari cuprindeau simultan și succesiv pe Nina și pe Ana. Nimeni însă nu-l descosea, nu se interesa.

Turcu era cel mai informat, el cunoștea de la Costel versiunea unei însurători apropiate: — Pe când nunta ?— întreba uneori.

— Peste puțin! — răspundea Costel fără a prelungi vorba.

Acum în urmă Turcu aflase că Ana e cam bolnavă și la câteva zile, ca să fie politicos, întreba: — Mai bine conița? — așa îi zicea el Anei, rezumând situația.

— Mai bine! — afirma invariabil Costel.

— Atunci bem un rând.

;— Te așteaptă acasă băeții! — îl tachina Costel primind regulat propunerea și regulat obiectând: — Nu știu mâine dacă mai pot veni, am o mulțime de treburi.

Diaconescu sbârcea nasul: — Nu-l plăcea pe Costel cu treburi. Era el sătul de ale lui cele casnice și l-ar fi vrut pe celălalt „fraier”.

Grăbeau pasul pentru a nu pierde timp, treceau pe lângă aceeași bina părăsită, când făceau colțul, admirau o casă mare de raport nouă nouță: — Am ajuns! — răsufla Turcu.

— Să vedem care pe care! — răspundea Costel ca un tic, fie despre biliard, fie despre aperitiv. Apoi spiritual: — Până la urmă tot Turcu plătește! —- de obicei plătea chiar Turcu.

— Pe tine trebuia să te cheme Diaconescu! —- glumea Turcu.

Aflase că Costel e fiu de dascăl; dascăl, diacon... tot acolo. I-o spusese însuși Costel povestind despre alegerile din Brăila, mândru de valoarea socială a dascălului Petre, acolo în târgu lui. Dascălu Petre lua o revanșă târzie asupra timpului când Costel tremura să nu afle cumva banda — mai ales Lupescu — că e fiu de dascăl. Pe Mălina însă n-o recuzase niciodată: „Mamă-mea“ zigea și pe atunci cu un mic fum pe nări.

După două trei ședințe la grădiniță, Diaconescu tutuise pe Costel, el însă nu-i zicea prietenului, nici „tu“ nici „dumneata” — o scălda. De felul lui, Costel nu era familiar.

Costel povestea acum Anei nu numai de micile întâmplări de la bancă, ci mai ales de Turcu și de băeții lui poznași — firește ca s-o distreze, dar tot atât dintr-o plăcere de a-și repeta ca pe o conchistă, prietenia cu Diaconescu. Anei, ii era simpatic Diaconescu, de când Costel îi spusese că tot întreabă de nunta loc ca să-și poată da din timp jacheta la călcat. Văzând ca Ana face haz de Turcu, Costel se apucase să spună că fac drumul regulat împreună spre casă, ba chiar mărturisise că au intrat odată să joace un biliard, să vadă care din doi e mai tare.

—- Când? — întrebase Ana răgușit și se întorsese spre perete.

Costel nu mersese mai departe cu mărturisirile și nici Ana nu cercetase mai mult. Își da seama că e într-una bolnavă, că dă griji lui Costel în loc ea să-i poarte de grijă, că din pricina ei nu se poate nici el plimba nicăeri... Totodată ar fi vrut să-l vadă preocupat numai de ea, ca atunci când se otrăvise. Închidea ochii, se înrăia pe soarta ei, — când îi deschidea și Costel era plecat, Ana hotăra că se va sfârși în curând cu boala și că se vor cununa. Ea se gândea mereu la nuntă și Costel uita cu totul de divorț.

Fără a-i zice „tu“ Costel da și el lui Diaconescu unele „semne” de familiaritate, anume nu se scandalizase când în trecere pe lângă casa nouă de raport, jos la intrarea-gang, Turcu ciupise de braț o servitoare frumușică. Din creșterea dobândită de la Mălina, Costel fugise totdeauna de maniere comune și printre ele de glume cu femei de rând, mai ales slujnici, dar: — așa era Turcu!

— Ai văzut ce fată bre? Dece-o fi slujind! La muncă nu cred să fie bună de nimic și e bună de altele.

Costel deși pudic din fire, nu se sfiise ba chiar adăogase: Nostimă! Drumul lor avea acum un jalon mai mult: — servitoarea chipeșă, care adesea sta în gang. Vorbăreț și democrat Turcu îi spunea câte o vorbă din treacăt: — N-ai nici o treabă de stai numai la uliță drăguțo? sau: — Pe noi ne aștepți Madmazelo!

— Nu! Aștepta gazeta „Ediția“ nu pe ei.

Sau: — Te poftesc domnule! cu accent unguresc și cu demnitate, în zilele când Turcu o ciupea de obraz. Costel era rezervat, deaceea probabil avea succes. Fata din privire îi arăta preferință.

— Mi-o sufli! — se înfoia la el în glumă Turcu, care deocamdată încărcat de griji familiare, n-avea intenții amoroase. Nevasta era gata să nască. După atâția ani, iar copil. Ce cărămidă!

Cum la jocul lui, Costel tăcea, Turcu se întreba: Nu cumva prietenul nu știe de glumă. La a doua ocazie însă de acelaș fel, se întrebase dimpotrivă — nu cumva îi lipsește ceva văduvului. Prea e serios prietenul Costel cu slujnicuța!

De atunci înainte de câte ori fata era în gang, în Ioc de altă glumă Turcu o cerceta patern: — Ce mai faci fata moșului? — clipind cu dibăcie de mijlocitor în spre Costel. Diaconescu avea mici dexterități cari lipseau lui Costel, deși fusese la școala „băeților blestemați”. Drept rezultat, Costel observa în tăcere că fata e înaltă, subțire, bine făcută, cu un păr lung — păcat că Ana își tăiase pârul... La față era frumoasă, cum nu se vede des la o slujnică: un chip oval, pielea curată, gura mică și ochii rotunzi, holbați.

Semăna cu Maica Domnului din stânga, unde se vindeau lumânările în biserica Sf. Petru și Pavel din Brăila. Copil, Costel sta uneori la lumânări, în locul unei babe pe care o lua Mălina să-i ajute la gospodărie și el de urât privea pe Maica Domnului de după ușă.

— O slujnică să fie așa frumușică și cu o mutră așa smerită, mai rar!

Înfățișarea de Madonă mulțumea pe Costel dar îi da și o contrarietate, ca și cum într-un for ascuns își spunea: — Dacă slujnicile au aere spășite, unde ajungem!

Așa dar Turcu se dovedea a fi avut miros bun despre starea sufletească a lui Costel.

Turcu căpătase un al treilea băiat și își luase o permisie de câteva zile dela birou, așa încât Costel se întorcea spre casă singur. Făcea însă acelaș ocol; totuși în gang nu mai văzuse fata cu coade lungi, care să aștepte „Ediția”.

Intrase într-o băcănie de peste drum, cumpărase câte ceva — abia atunci observase ce băcănie bună era acolo, mai bună decât cea din apropierea lor. Fata tot nu se vedea.

Peste două zile însă, iacă slujnicuța era în gang. Costel simțise lipsa lui Diaconescu, care găsea totdeauna un cuvânt de spus. El trecuse grăbit și stângaciu, fără semnul de recunoaștere pe care-l credea necesar. Pasul îi era împiedicat în pietrele pavajului, sincopat, și capul întors spre stânga. Dase cu ochii de o oglindă mare la o frizerie nouă. Nu se recunoștea în impiegatul de birou, cu haina cam boțită pe trupul cam plin, cu dunga pantalonului ca și absentă. Fața nerasă din ajunul ajunului arăta o umbră de barbă. Fusese nemulțumit, ca și cum aștepta în oglindă alt chip. Ajuns acasă, Costel se răsese înainte chiar de a se așeza la dejun, spre mirarea Anei, care se gândea că mâncarea se va trece.

Costel își făcea socoteala că tot mai bine te radq un bărbier și anume cel cu prăvălia nouă în a cărei oglindă se privise și se va mai privi. Chemase pe Nastasia și ii poruncise, în ziua asta să nu plece până nu se întoarce el de la birou, ca să-i ducă hainele la călcat la croitorul din colț, acel din casa lor fiind un cârpaciu și pe deasupra scump.

Ana se săltase să propună să le calce ea, dar mișcarea ii ațâțase durerea din șale și renunțase: — O neputincioasă!

La întoarcere Costel se schimbase de haine, îmbrăcase niște vechituri de casă, trimisese femeia la croitor și el trăsese lângă patul Anei un scaun, se așezase călare și se uita lung la Ana fără s-o vadă.

Era ajun de leafă și vrea să combine împreună bugetul, la care încărcase două sute de lei — pentru percepție, explicase Anei — așa, un disponibil. Ana socotise și iar socotise, cu grija că nu se ajunge și că ea nu mai are de unde pune. Obosise socotind.

Costel se retrăsese la masă cu ziarele de seară, după ce își făcuse singur o cafea. Era bine dispus, nu se mai ascundea lângă geam, sta subt ochii Anei, care-i ținea pe ai ei anevoie deschiși.

De obsesia roților de dric Costel scăpase, se uita prin fereastră la stradă, cu indiferență, cercând să fluere, dar nu reușea. Avea de luat un mic supliment de la bancă, de care Ana nu știa și se gândea și la libretul de economie, pentru un rând de haine noui. De operație nu se mai vorbea. Fiecare din ei se bucura că celălalt a uitat.

Într-o după amiază plecând de la serviciu, Nastasia crăpase binișor ușa bucătăriei la gazdă și madam Ida ca la un semnal, apăruse: — Pleci?... De la patru? Ce e?... te-a gonit?

— Ași! De unde! Da nu știu ce are cucoana de câteva zile, mă lasă în plata mea, nu mai e mereu cu gura pe mine, stă între perine cu ochii închiși și tace. Mi s-a urât să stau degeaba și m-aș duce azi acasă mai devreme.

— Să nu se supere.

— Am întrebat-o: Eu să plec acu cucoană? — întâi n-a răspuns, mi-a făcut semn din mână s-o las în pace, pe urmă a deschis ochii, s-a uitat prin odaie ca buimacă, a dat parcă în silă cu ochii de mine și mi-a zis: Du-te!

— I-o fi mai rău, Doamne ferește! — se îngrijorase gazda.

— Ași! Nimic! E mai bine. Nu se frământă, nu geme... da știu eu ce-o fi vrând... Eu acu plec și vin mâine la ceasu meu... Dacă zici că o fi vrând să-mi dea drumul, apoi mai are să-mi plătească.

— Ei? Nu ți-a plătit?

— Ba da... A rămas doar zilele astea până se împlinește luna. Trebuie să se întoarcă acu și domnu. Eu plec. — Madam Ida închisese ușa: — Mergi sănătoasă.

Costel sosise, se sucise puțin prin odaie, apoi se dusese lângă Ana să-i vorbească. Se uita la ea și tăcea. Cu ochii închiși — dormea sau nu? Arăta rău... Costel tresărise apoi ca de un sgomot, de ochii Anei, deschiși brusc la el: — Azi ți-e mai bine Anal? — afirmase mai mult decât întrebase. Ochii Anei se ascunsese iar în fundul pleoapelor. Costel se trăsese la fereastră, își simțea gura uscată, îi era iar frică, undeva în el.

Ana știa că-i e frică. Știa dinainte de a ști eL Deaceea închidea ochii decum îl simțea aproape: — Rușine! Nu-i era rușine, să aibă frică de boala ei!... Boala ei nu se lua... Alte boli se iau, pe acolo pe unde se va fi dus de tot lipsea... Rușine!

Deaceea căsca uneori brusc ochii la el, să-l sperie, să-l surprindă; gândurile lămurite împingeau în altele nelămurite și o înrăiau. O răutate care rodea în carnea ei puțină și troznea în oasele ei, așa cum îi trozneau și încheieturile. Se întorcea atunci cu fața la perete, închidea ochii să nu vadă pe nimeni, nu vorbea, sau spunea vre-o vorbă cu parapon.

Când o credea adormită, Costel ieșea pe vârful picioarelor, ruga pe gazdă să mai cerce dar să n-o deștepte, el pleca să ia puțin aer și se întorcea curând.

Ana îl auzea plecând, îl auzea întorcându-se; o plictiseau acum pașii lui, închidea pleoapele, ochii lui puși pe dânsa cu grijă, o supărau: — Ce se uita mereu? Se uita că e slută?... Parcă ea e de vină... Parcă nu din pricina lui s-a îmbolnăvit?...

Acum, de tot în urmă, Ana își căuta din răsputeri liniște absolută, să nu-i pese, să nu se ostenească de fel, în nici un fel. Se slobozise în ea ceva care cerea inerția trupului și înfrânarea nervilor.

Deunăzi din deprindere, cu mâna încleștată pe marginea divanului, cu capul tare plecat și ochii holbați spre mașina de gătit unde nu vedea bine cu ce lingură umblă Nastasia în ciulamaua poruncită de Costel, iată că i se muiase deodată gâtul și abia apucase a-și da drumul pe perini: — N-a fost leșin — se asigura. Îi bătea inima încă tare.

De atunci nu se mai ocupa de fel, de ce făcea slujnica. Pentru ca s-o întrebe câte ceva, Nastasia trebuia să se apropie de pat, iar dacă avea a-i arăta ceva, Ana abia întorcea capul, cu precauțiune; privirea parcă și pe aceea ar fi vrut s-o ferească de oboseală: nu cumva dacă se saltă ii cade iar capul și după el cade cu totul într-o gaură neagră și dacă vorbește mai tare i se rupe înăuntru o sfoară care ține glasul.

Nu vrea să se mai sdrobească cu una ca Nastasia și cu nimic; sta cât mai mult pe spate, fiindcă atunci junghiul din șale se proptea în saltea, subt șale punea un puișor de perină, iar mâinile le ținea apăsate peste stomac. Numai uneori o străpungea un cuțit, pe care-l simțea mai deslușit fiindcă nu mișca, nu gemea. Căuta a-și împuțina și ascuțișul junghiu-lui: strângea gura, apoi îi da drumul, — o deschidea; lipea ochii când mai strâns, când mai puțin strâns; — ii deschidea podul palmelor încălzite, ii făcea o cataplasmă alinătoare; uneori palmele amorțeau, aveau întâi un tremur mic, apoi nu le mai simțea de fel, erau una cu carnea amorțită a trupului.

Auzul și-l astupa cu o bucățică de vată, dar mai ales deprinsese a face pe surda la orice sgomot deafară ca și din preajmă. Își căuta anestezia și adesea reușea să și-o procure.

Așa în ziua când Nastasia o turburase cerându-i voie să plece mai devreme. Deaceea ii făcuse semn să plece, s-o lase...

Pe două perini bine potrivite cu ceafa proptită nici prea sus, nici prea jos, cu puișorul de perină subt șale și plapoma îndoită pe lângă coaste, cu picioarele întinse, înfășurate pe subt plapomă într-un șal vechiu și rezemate de pervazul divanului, Ana se liniștea treptat.

La un moment dat subt mâinile lipite pe stomac, nu mai simțea nici o durere și nici mâinile, nici trupul, nu și le mai simțea. Clipind doar ochii — clipitul acela care speria pe Nastasia — ochii Anei se prindeau pe o floare a zugrăvelii de pe perete; rămâneau mereu numai pe aceeași floare prinși.

Își aducea aminte de dincolo de Popa Tatu... Floarea zugrăvelii era aproape la fel, — cum de nu băgase de seamă până acum! Numai culoarea peretelui se deosebea. — Tot cam la fel — nici gri, nici albastru, dar aci mai deschisă, mult mai luminoasă, vopseaua... Dincolo, în Popa Tatu, la subsol, peretele era afumat dela coșul sobei de fier... Oricât cereai a ține curat, nu puteai... Aci nu era fum în jurul coșului, era mașina nouă și păzea... Păzea și dincolo, dar era afumat încă de mult, de când în subsol stau slugile unchiului: — feciorul și bucătarul...

Pe atunci... demult... ele locuiau în altă casă departe, cu părinții, trăia tatăl lor... Ana îl zărea parcă un minut, apoi iar îi scăpa din privire și nu se mai ostenea să-l prindă... Cea mai mare dintre copii ea era, singura care și-l putea aduce aminte, puțin, ca pe o fotografie veche, ștearsă... Pe mama ei n-o vedea, nici nu vrea s-o vadă.

Ana fixa floarea zugrăvelii până când i se părea că e chiar acolo în subsolul din Popa Tatu, în odaia lor, a fetelor și toate lucrurile din prejur sunt cele de acolo. Lua atunci ochii obosiți de pe zugrăveală și subt pleoape închidea odaia de pe Popa Tatu... Nu mai auzea sgomotul făcut de Nastasia.

Se grăbea acum să treacă ceasul deretecatului, să amorțească Nastasia pe un scaun cu o cusătură, iar ea, cuibărită bine pe divanul rânduit, să ajungă momentul de liniște trupească, lipsa oricărei dureri și temeri, pentru a fugi!... dincolo. Știa cum trebuie să facă și reușea din ce în ce mai bine. Trăia nu numai în camera lor din Popa Tatu și printre lucrurile de acolo, ci ii părea a se petrece subt ochi scene din trecut.

Uneori erau scene neplăcute dar n-o sbuciumau, aveau o surdină, se mișcau într-un spațiu inert, le privea fără să le simtă, ca pe o panoramă. Porneau de la floarea zugrăvelii: — cum în Popa Tatu ele n-avusese voie nici să zugrăvească din nou ca să nu mai fie afumat colțul nici să dea cu var curat peste zugrăveală... n-avusese voie de la nenea...

Din ce în ce mai mult i se părea că e acolo la ele în Popa Tatu:... umbla la mașina de cusut... la cuieru cu haine... se uita pe etajera din perete... spunea Ninei că nu poate da așa peste cap... Nu e gata bluza... n-a găsit gulerul!... Să aștepte... Vorbe, gesturi, trăite cândva în camera lor de acolo, cu obiecte așa cum erau atunci, cu forma, cu relieful, cu glasul lor.

Alteori urca scări după scări, ca să ajungă la biroul unchiului, urca scări de marmoră, cu preș roșu — Nu scările cum într-adevăr erau în Popa Tatu, ea însă le credea aceleași. — Gătită cu o rochie de mătase neagră, calcă balansat, rochia fâșâie, dă din cap cu grație, pe cap are o coroniță... — E o rochie a mamă-și și coronița de pe un portret al mamă-și de când era fată. Ea urcă gătită, sglobie, dar ultima treapță se sfârșește în nori și atunci se oprește...

Iar urcă... cu cochetărie... în fugă... și iar scara se sfârșește în nori albi, pufoși... Pe de lături sunt geamuri și prin geamuri se văd tot nori, de puf, de vată... Acum stă iar în fața scării mai înalte, mai drepte, trebuia să-și dea gâtul pe spate ca să poată vedea scara înaltă, dreaptă... dar când pornește a urca, picioarele i se înfundă în trepte moi, tot de vată... În loc să fie unduioasă, grațioasă, cu rochie foșnitoare de fai negru, e acum ea însăși un pachet mare de vată neagră...

Începută precis, amintirea se termină în aiurare... Se deșteaptă încă înainte de a deschide ochii, la un sgomot mic, dinafară, la un semn dinăuntru apoi abia se uită în jur, fără a distinge bine... peste un minut vede lămurit lucrurile din cameră, dar nu-i par încă reale... 1 se limpezește apoi deplin. Iată, e Nastasia lângă ea și o întreabă. Îi răspunde urît; n-o poate suferi pe slujnică.

Adesea gazda deschidea și închidea ușa, fără ca Ana s-o simtă, numai pe Costel il simțea venind încă dela colțul casei. Când se apropia ora sosirii lui, Ana dintr-un instinct se înturna din călătorie. I se limpezea întâi urechea; auzea pasul iui sunând regulat sau oprit de cine știe ce piedică; auzea coborâtul celor trei trepte, clanța ușii.

Costel intra. Ana se simțea încă pe o șosea cu două alei paralele și umbla pe amândouă deodată. În văzul ei, chipul lui se amesteca încă puțin cu altele, apoi i se deslușea; își netezea părul, sălta picioarele amorțite, da la o parte plapoma de flanelă, trăgea halatul, totul în liniște pentrucă liniștea avea s-o vindece și se va scula din pat și în necazul dascălului, în necazul oricui, vor face nunta.

Intrat fără zgomot, Costel își punea pălăria în cui, geanta pe un colț de masă, apoi da bună ziua Anei venind lângă ea. Vrea să-i spună ceva. Ce să-i spună? — Ei! Ana?

Doctorul tot explica: — Anemie anemie dar până când?

Întoarsă deabinelea la realitate Ana chema cu voce joasă, acoperită, pe Nastasia pentru masă.

— Tu nu mănânci? întreba Costel cu precauție.

— Am mâncat și mai beau lapte peste un ceas, așa a spus doctorul.

— Dacă a spus!... Costel avea acum un sentiment de zădărnicie pentru spusele doctorului, laolaltă cu credința că doctorul trebuie ascultat, altceva nu e de făcut.

După amiază, dacă se întorcea înainte de cinci, Costel găsea încă pe Nastasia pe un scaun lângă mașină, cârpind ciorapii boerului. Îi ascundea repede, fiindcă așa avea ordin... Să nu știe domnu că nu mai putea cârpi coana Ana, cu mâna ei.

La întoarcerea lui Costel, Nastasia bucuroasă, se grăbea să plece. Ana se mira cum de n-a auzit pe Costel intrând. Spre seară închipuirile erau slabe, șterse, simțea o durere lâncedă, o aromea osteneala minții ca și a trupului. Costel sta un timp, nu-și găsea ocupație, se mai învârtea prin casă apoi ieșea pe un ceas să mai ia aer și se întorcea la timp ca să ajute Anei să se culce deabinelea.

Ceasul de „luat aer“ Costel îl dăruia tot prietenului Diaconescu, care întors la serviciu, îl ademenea acum pentru un aperitiv „de seară”: — Acolo o nimica, un „rus”, o pastrama!

De cum ieșea pe ușa care da pe uliță, Costel răsufla, scăpat din subsol și pornea sprinten spre întâlnirea cu Turcu. 1 se întâmpla acum să mestece în gâtlej, în cerul gurii, chiar pe buze, o poezie... „Omul iubește o singură femeie...”

Poezia era de el, dar i-o inspirase Turcu. Zilele din urmă, Diaconescu vorbise de cursurile băeților dela limba română și cum unul din băeți — Gică, cel mare, avea talent, făcea poezii, încerca adică. Citea tare și din poeții noui. Trebuie să fi fost frumos, pentrucă Gică era Aș... El nu îpțelegea firește lucrurile astea noui și nici nu se bătuse vreodată cu literatura. Când erau băeții mai mici, ii prepara, își bătea cu ei capul... Au să se descurce singuri, fiindcă acu s-ar fi încurcat el... Mai bine de-altfel să se deprindă, să-și aibă răspunderea... Nu-i vorbă tot trebuia să te ții de ei... Ori iese ceva de capul lor, ori ajung niște desmetici... Trebuie să ai grije... Dacă ar fi căpătat măcar o fetiță... De băeți era sătul... O fetiță e altfel...

Costel asculta, rămânea visător, plutea între două planuri: — avea amintirea aburită, foarte aburită, a timpului când fusese elev la liceu, căuta zadarnic la acea epocă să fi făcut el vre-o poezie. Apoi pe alt plan: el nu se compara cu Turcu. El era tânăr... n-avea copii, ca și flăcău...

„Omul iubește o singură femeie”. Era o poezie, adică un vers. Costel era sigur că e un vers, parcă însă ceva nu se potrivea. Se potmolea în aceeași silabă și repeta: „Omul iubește o singură femeie”. — Pe care?...?...

Costel mergea sprinten spre bodegă și își zicea că e tânăr pe lângă Turcu, e cavaler...

— Cum o fi chemând-o? — Costel dase ușor cu cotul lui Diaconescu, într-o zi când fata tocmea în gang zarzavat.

— Cum te cheamă dragă? — țipase Turcu de pe alt trotoar.

— Ana! — răcnise fata în urma lor, săltându-se de unde sta pitulată pe vine, lângă coș, ca una, căreia târgul cu precupețul i-a stricat alt târg. Avea un glas gros, tărăgănat, un glas cu accent unguresc, incompatibil cu o madonă. Cei doi își urmase drumul în tăcere. Turcu n-avea chef de glumă, deoarece zece zile după facere, nevasta avea încă febră și se temea de puerperală.

Costel se gândea că pe fată o cheamă tot Ana. Înregistrase numele cu un fel de satisfacție, după cine știe ce logică absurdă de moment. Își amintise apoi glasul Anei lui, Anei de acasă. Pe atunci pe când el făcea curte Ninei, observase că Ana avea glasul mai dulce, nu strident ca al Ninei... Glasul Anei acum era stins din cauza slăbiciunii. Când intră boala în casă, îți mănâncă doctorii capul! Cu toate astea el tot va mai chema doctorul, să vadă cum mai găsește pe Ana...

..Ana! Care Ana?... Un joc de cuvinte încrucișate ca la pagina 4 a revistei Rebus-Magazin... Niciodată nu făcuse Costel o călătorie și cine nu pleca acum cu turismul... Când luase pe Nina, ar fi jurat că vor face o călătorie de nuntă la Paris, când colo!... Decepția, necazul pe Nina pentru atâtea și atâtea dau lui Costel o strâmbătură: Nina!... oacheșă... vopsită... Mai frumoasă era Ana slujnică decât încrezuta de Nina!... Ana lui de acasă, aceea nu-l supăra cu nimic, nu-l deranja în nici un fel... nici nu-l mai speria acum ca atunci... Parcă nici nu exista.

Lui Diaconescu îi era acum mai urât încă să se întoarcă acasă. Nevasta cu febră, o infecție... Casa în dezordine. Scrisese unei cumnate să vie să-i ajute... O belea și căsătoria cu mulți copii! Sta mai mult pe la cafenea și bodegă și reținea și pe Costel.

În ziua aceea Costel întârziase cam mult. Găsise pe Ana între perini, așteptându-l.

— Am să chem doctorul, spusese Costel din ușă, lăsând-o nedumerită.

— Nu mă simt mai rău! — se justificase Ana, cu grija nu cumva i s-a urît lui Costel cu atâta boală!

— Tocmai! Să vadă și el cum te-ai îndreptat și să știm ce mai trebue să faci. Poate mergi undeva la aer.

Ana rămăsese uimită: La aer! Să plece de acasă? Cum? De ce? Simțea că năvala impresiilor îi ascute junghiu; tăcuse cu o mână apăsată pe stomac, ca să nu observe Costel suferinți pe cari el le socotea pe semne trecute.

— Ți-a făcut bine laptele! hotărîse Costel, cu vocea sigură a cuiva care nu se gândește dè fel la ce spune.

— Mălina n-a mai scris? — întrebase Ana moale, care de mult clocea în ea amărăciunea că scrisorile de la Brăila nu se mai văd.

— Mălina? păruse a se trezi Costel. Mălina scrie tot așa: — Să te faci bine... Ideia ei fixă să ne mutăm la Brăila... Auzi! Când ai putința să stai la București, să te muți la Brăila!

Ana apăsase mai tare mâna pe stomac și pusese pe cealaltă deasupra. Era o zi când toate vorbele o făceau să tresară, vorba lui Costel „ideie fixă“ despre Mălina....?

— Poate că totuși ar fi bine să capeți locul de director la Brăila — cercase.

— Foarte bine... Deocamdată unde ai putea să te duci la aer?

— Eu... acum... decât să mă sdruncin pe vre-un drum, aș sta liniștită pe loc.

— Da! Mai bine atunci, să stai pe loc! se conformase Costel.

— Dacă trebuie să stea pe loc... pe Ioc să fie! — răspundea unui plan neformulat.

Ana purta un secret greu. Una din zilele trecute, trupul ei, care timpul din urmă era ușor până la totala lui descărnare, se simțise iarăși Îngreuiat, urca în el apa turbure a unui rău bine cunoscut. Cu gura strânsă, Ana prin semne gonise pe Nastasia. Slujnica întâi șovăise să iasă sau nu din odaie, dar Ana. ii arăta ușa cu disperare, o lua la goană.

Nastasia își adunase în zor broboada și ieșise.

— Pleci acum de la trei? — se mirase madam Ida.

Mută, Nastasia pornise pe stradă, abia la colț se întrebase dacă trebuia să plece și de ce o gonise... O dase afară din serviciu? Nu i-ar fi convenit fiindcă bețivu rămăsese și el pe dinafară.

De un timp, de când Ana deși trează, tăcea — se uita la ea parcă n-o vedea și tăcea... De ce nu zicea ceva? — Nastasia sta acolo de mare nevoie, cu nemulțumire; nu-i plăcea să slujească la stahii. Se codise puțin, apoi o luase tot spre casa ei; a doua zi avea să vadă ce era cu ea și cu boerii din Rahova.

Ana avea lângă ea în pat, lighenașul — fusese de cești — acum le spăla în strachina mare. Lighenașul era acoperit cu un ștergar subt plapomă, îi era un tovarăș. Grație lui își putea procura ușurarea care ii liniștea svăenirea din capul stomacului și îi îngăduia liniștea trebuitoare „închipuirilor”.

În ziua ceea, abia ieșită slujnică pe ușă, avusese numai timpul să tragă lighenașul aproape și lesne, călduț, ca o ușurare... Era sânge. Putuse răsufla mai bine, pe frunte avea broboane de sudoare, tot sânge, numai sânge, răutate dinăuntru. Rămăsese lată un timp, cu mâinile încleștate pe marginile lighenașului.

Când auzise la colț, pașii lui Costel, printr-o sforțare din acele de cari te miri că le-a putut face bolnavul, și el singur se miră, Ana reușise a vâri lighenașul subt divan, fără să păteze nimic și cu ștergarul ud se frecase pe gură, pe față. Oglinjoara îi tremura în mâini, aburită de aburul des de pe ochi. Când Costel intrase sta smerită, cu gura strânsă, apoi, cu toate că se simțea ușurată, liniștită, Ana — lipise ochii și sufla ușor pe nas —- somn prefăcut.

Tocmai în seara ceea Costel cerca mereu să-i vorbească, venind lângă divanul ei, o pipăia: dormea. Dormea... ostenită... Dar de ce dormea așa de vreme... Altmintrelea arăta liniștită, numai că slabă, cumplit de slabă... Pe la 11, înainte să se culce, mai cercase.

A doua zi dimineața Costel uitase, abia a treia zi întrebase deoparte pe Nastasia dacă cumva conița s-a dat jos din pat, s-a obosit cu ceva.

— Când conașule?... Alaltăeri? Nu mai știu... A fost bine... adică cum e dumneaei... Să-i spună că ea a plecat de la trei, să mai fie istorii? Mai bine tace. Costel se mulțumise cu acel: — Cum e dumneaei...

Ana avea un secret greu. De cum se apropia Nastasia, o țintuia la câțiva pași departe. Păzea ligheanul de subt divan ca un câine înfometat care păzește un os uscat îngropat în pământ. Trăsese cearceaful — cu ce osteneli — până jos peste marginea divanului și brațul slab îl atârna deasupra, stavilă.

— Nu vă ajut. Nu vă fac patul?

— Ba da. — O lăsase de nevoie să se apropie, supraveghiându-i orice gest. Avea un secret care îi da de lucru. A treia zi se răstise la slujnică: — Scoate cenușă pe făraș... ad-o aici... las-o jos lângă pat... Du-te!

După plecarea Nastasiei făcuse o gimnastică anevoioasă, mișcări încete în rate... Reușise să tragă de subt pat ligheanul: -— Sânge, sânge mult! — Acoperise cu cenușă, împinsese la loc subt pat. Nu era glumă, câtă muncă!

Nastasia găsise fărașul gol, se mirase, dar ce-i ardea ei, avea altele; cu hoțu de frate, cu...

Secretul Anei împlinea o săptămână. Chemase pe Nastasia, îi făcuse semne aspre să caute subt pat, să spele ligheanul. Nastasia se mirase. — Ce căuta ligheanul acolo... că parcă ea îl știa....

În gând: — Ce-o fi fost spurcăciunea aia ruginie? Ce muncă urîtă era nevoită să facă... Nici nu era destul de plătită pentru așa muncă. Să nu fi pierdut slujba bețivu, n-ar mai fi stat.

Ana o chemase apoi să-i ajute să se întoarcă. Amorțită îi trozneau încheieturile și Nastasia dase un țipăt mic, înfundat în palma pusă pe gură. Ana se uitase la ea urît, s-o înghită: — Ești o dobitoacă... o vită... Cu glasul ei ca din ladă.

Nastasia la plecare trecu pe la gazdă, se văitase că nu mai sufere atâta murdărie și atâta ocară.

Madam Ida intrase mai pe seară la Ana, s-o viziteze. Ana cerca să se miște, cerca să-i surâdă, cerca să-i vorbească, dar spre seară avea gura așa cleioasă și îi era mai greu!

Madam Ida o ruga să nu se deranjeze, a venit numai un minut s-o vadă... Îi îndreptase plapoma... Bine... Bine... Să nu se ostenească... că se face bine... Ar mai fi stat, dar avea de călcat. Dacă avea și Ana ceva mai „de fin” de călcat... Ana surâsese, mulțumise cu ochii. Cine călca „de fin” ca ea... înainte?

li era tare milă lui madam Ida. Păcătoasă de slujnică... Păcat de biata chiriașă, fată de treabă. Nu se mai temea de boală, se convinsese că e altceva... Pândise pe Nastasia și îi spusese înfipt: — Tu!... Să-ți îngrijești stăpâna că de aia iei bani. Nastasia nu pusese la inimă. Ea... altfel... iubea pe coana Ana, dar... Gazda intra acum iar mai des la biata chiriașă, povestea ceva, îi aducea un iaurt bun, îi așeza perinile, îi da doctoria calmantă.

Ana era mulțumită c-o vede, o ura pe Nastasia care ii cunoștea „secretul” și toate secretele boalei, care îi amintea cât a ajuns de neputincioasă. Lui Coste! nu-i spusese de sânge: nu mai era confidentul ei, il înstrăina fără a știe de ce, o agasa cu întrebările lui, cu povestirile lui din afară, despre lucruri și oameni ce-i erau străini, o agasa tot ce afla de la el, tot ce nu știa de el.

Uneori Costel găsea pe madam Ida încă la Ana. Se bucura: — așa dar Ana nu era singură în lipsa lui! Pentru a fi liniștit, Costel avea nevoie de orice soluții, numai să fie.

Turcu își luase o nouă permisie. Nevasta încă nu era bine și unul din băeți făcuse difterie. Alergătură, contagiune, belele!

Lui Costel acum nu-i mai lipsea prezența lui Diaconescu, ba îi făcea plăcere ca e singur: purta în el neprecizată, o ideie stăruitoare, aceeași pentru care mai înainte dorea prezența prietenului. Avea momente când gândul ascuns i se formula mai clar: — Se va descurca singur... Lui nu-i plăcea pentru așa ceva, să fie cu altul... Un ecou ii spunea că lui nu-i plăcea nici să umble după slujnici, că el n-avusese de-aface decât cu femei de condiție înaltă... Număra printre ele și pe marchiza de la Casa Școalelor. Ocoluri negative în jurul unui punct precis: Vrea s-o scoată la capăt cu fata... Servea ea, dar nu era ca toate slujnicile, semăna cu o madonă... Nu-i mai plăcea acum că o cheamă tot Ana.

Într-o zi slujnicuța era acolo în gang. Costel se oprise, își zisese că poate pe el ii aștepta; o întrebase abrupt: — Dumitale îți mai zice și altfel decât Ana?

...Ba îmi zice — se grăbise fata, pe când în minte îl strâmba: „Du...mi..ta..le!“ — Dincolo îmi zicea Anica și aici cucoana îmi zice Aneta... Ana sunt de acasă de la Bihor... Puteți să-mi ziceți cum vă place!

— Aneta... e bine Aneta! — afirmase Costel și își urmase drumul, lăsând-o nedumerită asupra sănătății mintale a curtezanului ei. Vorbea de el cu slujnicile de la celelalte apartamente: — Să vedeți voi ce curtezanț am eu! Unul d-ăia cu crucea-n sân!

A doua zi Aneta nu se mai vedea ia uliță. Costel intrase cu hotărîre în gang și urcase scara. N-avea un scop precis, vrea să se familiarizeze cu locul... așa ca explorator.

O servitoare care cobora se uitase la el parcă l-ar fi cunoscut și o doamnă care urca il întrebase pe cine caută.

— Pe domnișoara Aneta! — ce-o privea!

Atâtea complicații la prima lui explorare nu-l descumpănise. Era ferecat într-un scop stăruitor, șovăelnic numai în metode. Ajuns la o mansardă privise ușile închise ale camerelor, apoi coborîse.

A doua zi reinoise încercarea. Tocmai pe când urca, se trezise cu d-ra Aneta coborînd ca un vârtej cu un bidon în mână. Se oprise un moment și îl privise drept în față râzând: — Asta e ceas de venit!

— Caut pe cineva la al treilea, explicase Costel demn.

— Zăăăău!... răspunsese fata și pornise în jos pe scări aruncând vorba din fugă: — Eu stau la mansardă, ușa treia, dar n-am timp decât pe seară.

— îndrăzneață fată! — Costel rămăsese jicnit. Ar fi vrut-o mai poetică, mai smerită, așa cum o arăta chipul. II decepționa. Se uita în jur cu grijă, să nu-i fi auzit cineva... Vulgară ca toate de teapa ei... Își regreta madona...

Odată ajuns în stradă: — Mai bine așa! — își șoptise în regiuni secrete ale socotelilor.

Cu Ana, cu aspectul ei, cu tot ce era și putea să mai fie, Costel se găsea într-o fază de acomodare; cu Mălina însă — nu te puteai aștepta — dar avusese ciocniri în scrisori. Înțepături din partea Mălinei, îmbufnare dintr-a lui, ca și cum starea lui sufletească ar fi fost perceptibilă mamă-și.

Cu privire la mutarea lor la Brăila, Costel de curând scrisese acasă că n-ar fi de fel potrivit să se mute și că se miră că dumnealor stăruiesc și nu pricep. — N-avea el dreptate? Era destul să te uiți la Ana și atâtea alte motive...

Nu-și da însă seama că până deunăzi în toate scrisorile insista asupra putinței de a obține un post bun la Brăila. Roșise de necaz când mamă-sa îi răspunsese că se miră cum azi zice una și mâine alta și îi tot sucește ca pe păpuși.

— Nu! El nu era cât de puțin sucit. Numai că avea subt ochi pe Ana, pe când dumnealor vorbeau de la depărtare. Ana nu putea suferi o mutare.

— Era bine de știut deși cam târziu, după ce dascălu și ea alergase peste tot... Dar nu face nimic; acum sunt deslușiți rămâne totul baltă și pace.

Pace nu era. Costel nu înțelegea nici să rămână totul baltă, deși deocamdată n-ar fi vrut cu nici un preț să se mute din București. II supăra și tonul Mălinei așa de oțețit. Pentru a o pedepsi și pentru că nu prea știa el singur ce vrea și nici ce să-i răspunză, amânase scrisul.

După supărarea asta, așa ca o compensație, ca o răsbunare, Costel hotărîse să cerce iar la Aneta. Venise mai devreme de la birou și se refugiase în colțul ferestrei, nici nu lua seama că-l cheamă’ la dejun.

— Nu mănânci? — întrebase Ana de câteva ori.

Nu auzise, fie că vocea era slabă, fie că era distrat. Se pomenise deodată că mișcă lângă el o umbră. Tresărise.

Ana se sculase și rezemată cu mâinile de perete, ajunsese lângă fereastră. Din fundul divanului ei, ungherul acela îi părea de mult misterios.

Acum se uita cu uimire la Costel care cu o pereche de ochelari pe nas, se privea în oglinda din perete.

— Te dor ochii? — un glas slab, sfâșiat de grijă. Prin capot se vedea osul pieptului săltat de respirația accelerată. Dacă colțul de la fereastră îi părea Anei misterios, sosirea ei păruse lui Costel un act de spionaj. Spionajul unei fantome: — Biata Ana!

— Ochii?... Nu, nu mă dor... Adică așa, mă dor puțin... Ochelarii... numai ca să mă ajute la scris.

— M-am speriat! Și Ana ceruse ajutorul Nastasiei ca să se culce la loc. Pe furiș Nastasia își făcea cruce.

— Și... Cum ți se pare că-mi șade cu ochelari?

— Bine!... Foarte bine! Păcat numai că s-ascund ochii,... Măgulit, Costel se uita în oglindă acum fără ochelari, apoi îi pusese iar. O nevoie de a se transforma — în bine firește. Sugestia de atunci a Mălinei il decisese să-și cumpere ochelari. Plăcerea unui incognito... Dar dacă i se astupau ochii frumoși?

Seara pe la șase — oră ce crezuse mai potrivită — urcase deadreptul la mansarda Anetei. Debut agitat!... Aneta era chiar în pragul mansardei, ceeace ar fi ușurat accesul ,dar tocmai petrecea pe unul cu caschetă care trecând pe lângă el, făcuse cu ochiul spre fată, fluerând obraznic.

— Poftim! Tocmai bine! Asta care a plecat e șofer, logodnicul meu. Aneta deschisese larg ușa. Era o intrare în materie defavorabilă pentru Costel, Aneta însă nu era de fel cum o arăta figura. Era simplă și precisă.

— Cu atât mai bine! — apreciase Costel, coborând scara. — Ce ar fi zis Turcu să știe! -

Ьa o a doua vizită, peste o săptămână — ziua și ora fiind hotărîte, Costel nu mai întâlnise șoferul. Mulțumit, deprins cu locul, întârziase mai mult și la un moment pomenise de Turcu: — Știi! Domnul cu care treceam pe aici! — Vrea să povestească fetei că Turcu are doi băeți mari și un al treilea în fașă — așa, ca haz.

— Ehe! A venit la mine de mult înainte de dumneata!... Da acum în urmă n-a mai venit... Gândeam că veți fi certat dela mine. Costel rămăsese uimit și indignat: — Așa dar Turcu... înaintea lui... El nu va mai veni la fata asta nerușinată... Adică dimpotrivă va veni.

Întârziat, agitat, Nastasia îl aștepta din prag, îi spusese în șoapte că i-a fost cucoanei rău, a chemat pe madam Ida; n-a știut ce trebue să facă. Acum s-a liniștit și doarme, dar...

Costel luase mâna Anei inertă într-a lui și o pusese încet pe pat cu teamă că dacă ii dă drumu se sfarmă. II trecuse lacrimi; erau pe undeva pe aproape, gata adunate și găsise minutul să se scurgă.

Culcată pe spate cu capul cam jos, Costel se gândea să n-o doară gâtul. Se uita la ea: o învia numai răsuflarea care-i umfla ușor gura. Buza de jos mișca încă de urmele unei dureri. Băga de seamă că ține palmele una peste alta, lipite pe pântece și că uneori palmele au o înfiorare. Un fior mic mai svâcnea subt pielea obrazului, lângă nări... Se uita iar la palmele lipite pe pântece... Poate era și răceală... ea nu purta chiloți... La început i se păruse lui Costel cam țigănesc obiceiul. Nu-i spusese... Ana era susceptibilă și mai rușinoasă ființă ca Ana nici că se putea... Nina purta... frumoși-de mătasă, îi tot scotea, îi tot punea, așa îi rămăsese lui Nina în minte... Cu Aneta era altceva... fuste lungi, crețe, care sburau peste cap... Nu purta firește... Se întorcea din rătăciri, se uita iar la fața nimicită, la trupul distrus al bolnavei... Rău!

Ceva în el scăpa de subt control și îi striga deslușit: Moare!

— Iar e mai rău! Ce-i de făcut?

Era de făcut să meargă la doctor, să-i spuie, să-l întrebe. Recomandase Nastasiei să nu se miște deacolo până se întoarce el.

Doctorul avea mult de lucru. Grăbit, totuși cu bunăvoință îi spusese că era o criză clasică, boala își urmează cursul, iar bolnavă nu poate opune rezistență. Altceva decât tratamentul prescris ml i se poate da de nici un medic, afară de operație pe care el n-o putea recomanda: — Trec eu pe acolo mâine, poimâine — se oferise.

Lui Costel îi plăcea asigurarea că nici un ait medic n-ar putea face mai mult... Nu trebue deci să facă consult, cum zice gazda și cum se gândise și el uneori... Deoarece nu folosea? ...Dar operația? Când doctorul îi vorbea despre operație, Costel intra într-o zonă cețoasă în care pericolul, cheltuiala și chestia de conștiință se amestecau nemulțumitor. Doctorul însă nu admitea operația...

Întors acasă, venise lângă Ana, care părea tot adormită, concediase pe Nastasia, își așezase singur masa de seară, ca cineva care a rostit tot ce poate rosti: — Ana nu putea pleca la țară... Nu trebuia consult... nu trebuia operație...

A doua zi dimineața, Ana mai liniștită explicase că i-a fost rău la fel ca altă dată și tot la fel are să-i treacă, cu doctoriile și cu injecția. Privea cu grijă la Costei... Se va fi plictisit.

În drum spre birou, Costei, amărît cum era, întâlnise pe internul care îngrijise pe Ana la otrăvire și îl oprise, povestindu-i ce e cu ea. II ascultase cu răbdare: — Consecințele! — recomandase tot numai lapte subțiat cu Vichy, pus la răcoare, dat cu lingurița și calmante. Acelaș lucru!... Consecințele!

La întoarcerea de la birou, era tot necăjit; se urcase la Aneta deși nu era ora... Se dusese degeaba, n-o găsise. Jos în gang era șoferul... O aștepta pe fată sau pel el?... Cu neobrăzare îi ceruse un sutar împrumut... îi dase un pol și ticălosul în urma lui scuipase...

...Azi scuipă... mâine îți dă cu ceva în cap... Nu! Nu se va mai duce la Aneta! El era logodit... Să se descurce cu Turcu și cu șoferu. El nu!

Se repetase rețetele și durerile scăzuse dar slăbiciunea Anei progresa. Capul îi era tot ușor dar i se părea acum că picioarele îi sunt grele și că cele două fluiere apasă patul. Nu-i mai plăcea să se întoarcă, să se salte; prefera să rămână în gaura făcută în așternut de zăcere. Nu făcea la drept nici o gaură în așternut, era numai o senzație. Înfigea abia, cu oasele o gravură scheletică și încălzea puțin locul, cât îl putea încălzi cu trupul lipsit de sânge. Când era nevoită să se ridice o speria ceva: — ea pe ea singură — ca și cum totodată lăsa în pat locul goi de ea dar ceea ce se scula pe marginea patului era stafia ei, nu ea. Era atunci ursuză, bufnea și răbufnea, era rea. Să nu mai vadă pe Costei, pe nimeni. Pe slujnică o ura, fiindcă fără de ea nu se mai putea mișca acum: confidentă nedorită, nesuferită, a tuturor mizeriilor, care știa cum își pierde sângele înnegrit... O ura fiindcă nu se putea lipsi de ea și atunci se ura și pe ea însăși.

Restul timpului clipea ochii, deșteaptă când ai fi crezut că doarme, ceeace speria pe Nastasia.

În singurătate și din slăbiciune îi veneau încă gânduri și imagini, mai cețoase ca deunăzi, mai întrerupte, fâșii de abur ce i se plimbau prin golul capului. Spre seară o cuprindea somnolența.

Nastasia nu putuse răbda și într-o zi spusese gazdei că Ana vorbește uneori singură, vorbe fără rost.

— Vai de mine! O fi început să aiureze!

Ana nu mai avea putere să se controleze și pronunța ici colo cuvinte în legătură cu fâșiile de amintiri, cu închipuirile ei. Când deschidea ochii de vre-un sgomot, sta nedumerită, nemulțumită; pronunța atunci câteva cuvinte. Prea anemică pentru a-și da seama de treceri, avea numai două scopuri conștiente: să se odihnească mult, ceeace o ducea la somnolență, și să simtă sosirea lui Costel, ceeace îi punea în mișcare ultimele energii treze.

Gazda crezuse de cuviință să spună lui Costel, cele raportate de slujnică: — Cum că Ana ar avea aiurări.

Posac, Costel răspunsese: — De ale slugilor!

— Vrei să faci oamenilor bine! — se supărase madam Ida.

Într-o seară, spre șase, Costel intrase fără ca Ana să-l fi simțit și nici când, îi vorbise, nu-l auzise. Nastasia era plecată. Costel își făcea socoteala că în felul ăsta poate oricine intra la ei nesupărat.

Schimbase vestonul cu cel de casă cu căptușeala ruptă: — Poftim hal! Pusese papucii și pregătea primusul să-i încălzească mâncarea când Ana mișcase, vorbise parcă.

Se apropiase de ea și o văzuse cu ochii deschiși dar cu privirea spre un perete, nu spre el și spunând cu un ton de reproș: — Asta nu trebuia... Nu trebuia să faceți asta!... Aci nu e de vină nenea, sunteți voi de vină... EI e om cu greutatea lui... Îi mâncăm pâinea... Nu trebuia să intrați în bibliotecă.

Costel îi pusese mâna pe umăr, apăsat. Ana întorsese spre el ochii și urmase: — Cine a mai pomenit să intrați în bibliotecă!...

Costel îi vorbise tare, aproape răstit, apăsându-i umărul mai mult: — Ce vrei tu să spui? Ana!

— Dacă vii așa târziu noaptea, ce să spui și eu!

— Nu e noapte, e abia șase.

Ea aromise cu grija lui Costel pe semne, apoi deșteptată brusc din cine știe ce închipuiri, spusese niște biete cuvinte amestecate: — „Dacă vii așa târziu...” Era rușinată, îi sta în gât un biet sughiț de plâns: — Ce știa ea? Ce putea ea?

Alteori fără să vorbească mișca numai buzele și trăgea tartanul ce-o acoperea... Sau ridica un braț și părea a face un semn...

Lăsa mâna să cadă... apoi sgâria cu unghiile cearceaful... În amorțeala ei, vroia probabil să ceară ceva dar recădea în somnolență și o durea.

Nastasia se apropia, se uita la ea, își făcea cruce. Hotăra că biata cucoană e rău de tot și nimeni nu ia seama și o să moară așa fără doctor și fără popă. Cu mâinile pe cearceaf cată numai cei pe moarte. Spusese gazdei și așteptase pe Costel în pragul casei până la întoarcere. Îl întâmpinase cu un fel de mustrare, muiată în lacrimi, pe când cu ușa întredeschisă gazda pândea prilejul să-și spună părerea.

Luat prin surprindere, neștiind ce s-a întâmplat, Costel trimisese pe Nastasia în goană după doctor; însemnase pe hârtie cuvântul: urgent.

Intrase apoi cu sfială în cameră dar nu găsise nimic deosebit. Ana deschisese anevoie pleoapele’ și le închisese. N-o deșteptase... să n-o turbure.

Se refugiase în colțul ferestrei, fără gânduri, în așteptare. Abia după o jumătate de oră, sosise doctorul însoțit de Nastasia curioasă să afle ce e.

Ana se deșteptase și vorbise cu doctorul normal, numai cu ceva amărăciune: — M-ai lăsat domnule doctor... N-ai mai venit... Și eu credeam că o să mă pui pe picioare... Să mă mut din casa asta cu ghinion...

Ca toți bolnavii ar fi vrut pe semne să vie doctorul mereu, iar de mutare vorbea la singular fiindcă se simțea singură. Costel se întreba, cum și de când dorea Ana să se mute din casă.

Slujnica plecase tiptil, supărată că a întârziat degeaba.

La întrebarea doctorului, cum mai doarme și ce visează, Ana lămurise: — Dorm ca iepurii... Mă gândesc, ca să-mi treacă de urât... El zice că vorbesc în vis... se prea poate...

— Cine stă mereu în pat, nemișcat, firește nu mai are somn regulat Dac-ai cerca să te scoli puțin... propusese doctorul.

— Să mă scol? ca și cum descoperea abia că stă acum mereu numai în pat.

Voise a se sălta, dar corpul deși ușor ca un fulg refuza. Doctorul cercase s-o ajute și credea c-a reușit, când trupul Anei i se încâlcise, în mâini ca pentru una din acele acrobații cari sucesc bustul, capul, picioarele în poziții absurde. Costel venise în ajutor și amândoi reconstituise în grabă oasele lipsite de puterea elasticelor.

— Altă dată cu Nastasia mă ridic — se supărase Ana.

Lui Costel îi tremurau mâinile: — Da, se scoală alteori — repetase mașinal.

— Și operația domnule doctor?

Doctorul îl privise cu surprindere și răspunse întârziat, după ce se socotise că poate bolnavă așteaptă și ea un răspuns.

— Operația mai târziu, după ce se mai împuternicește.

Se pregătea să spună lui Costel la plecare că operația acum e tardivă, fatală. Auzise glasul distinct al Anei: — Eu vreau să mă operez acum, așa cum mă aflu.

La ușă, după doctor Costel opinase timid: — Poate că e răceală domnule doctor... Ea nu poartă chiloți. — În șoaptă, sfios, ca să schimbe vorba despre operație.

Doctorul se uitase la el atent, ridicase sprincenile să înțeleagă, întorsese puțin capul spre nenorocita de Ana. Era deprins să vadă, să audă de tot felul.

— N-are nimic de-aface.

— Cu toate astea se ține de pântece... el era dator să spuie.

— N-are de-aface, repetase doctorul tăios.

— Oameni cari nu mai au milă, gândise Costel și se întorsese către Ana. Obosită de sforțarea făcută, sufla mai greu cu ochii închiși. Se uita lung la ea... —El plumb deadreptu, ea goală pușcă pe dedesubt... Ce amor... Gașperă! Gașperă! Ana nu Aneta! Sorbea ca din gâtul sticlei... Ce amor! Nesimțitoare Aneta! Ana, se uita acum la ea, i se părea că i-a picat cândva plocon o vampă și a dat-o gata. ...Asta e Ana lui? Cum a fost ea? frumoasă și...

Luase ochii de pe ea și se uita în plafon să găsească parcă lipită acolo pe tavan, musca grasă a voluptății lui păgubite... Iar se uita la Ana... Cum arăta de rău! Se înfiorase, luase ochii de pe ea, îi pironise în podea, apoi plecase în colț la locul lui, lângă geamul prin care se vedeau numai picioarele cailor.

— Eu vreau să mă operez! — auzise.

De atunci înainte Costel ascultase zilnic acelaș refren. Nu știa cum să mai lupte cu voința încordată a femeii care îl prigonea ca s-o ucidă.

Ana avea un glas stins, mat, pe care Costel se apleca să-l audă, iar uneori vorbea clar și atunci Costel tresărea. Așa sau altmintrelea, spunea acelaș lucru: operație.

Uitând de supărare, Costel scrisese la Brăila Mălinei, cerându-i sfat: — Dacă ai fi mata aici ar fi altfel — sugera.

Dascălu Petre avea însă în cap ideia fixă că Ana e ofticoasă și nu lăsase pe Mălina să plece: — Numai o nevastă am și vreau să-i pot sufla în gură. Mălina nu credea ca dascălu, că pe lume sunt numai două boale: oftica și damblaua, dar nici ea nu stăruia prea mult: îi plăceau oamenii sănătoși fiindcă în jurul lor aerul e curat. Pe când era sănătoasă biata Ana ținea și ea destul de curat... La ce putea fi de folos prezența ei, lucrurile erau ajunse așa de departe... A fost să fie... Să treacă Costel prin mari încercări!

Mălina răspunsese că nu era chip să lipsească acum de acasă... Despre operație, e greu oricui să ia o hotărîre. S-o mai ducă pe Ana cu vorba.

Ana reușea uneori cu ajutorul Nastasiei să se mai salte în pat, rezemată pe un maldăr de perine; perinde Ninei, perinde lui Costel, formau în timpul zilei un parapet la adăpostul căruia ridicată de la mijloc ca un echer, își făcea cuib.

Un timp ținea ochii deschiși privind casa, apoi aromea fără să știe, cu capul picat pe piept. Lupta să rămână trează. Subt pleoapele subțiri și grele numai acum aduna închipuirile de deunăzi, jocul dinadins. Ceeace vedea acuma cu ochii închiși, erau figuri geometrice în culori: —- cuburi întretăiate, verzi, galbene, albastre, cari la un moment se suprapuneau formând o piramidă multicoloră, apoi se roșeau în întregime, dar păleau curând și rămânea din ele numai un tiv colorat.

Alteori, Ana cu un gest al mâinii, înlătura din dreptul ochilor globuri mari, luminoase, cari se îmbinau unul în altul și o amețeau. Se întâmpla să pronunțe iar vre-un cuvânt răsleț pe care servitoarea îl surprindea :— Acum e albastru !— îi plăcea când globurile erau albastre.

— Ce spui coniță Ana?

— ...Luminile...

— Care lumină? Vrei mata să las „transparenta” jos?

— Vede albastru, — spunea Nastasia gazdei. Slujnica era convinsă că doctorul cât e de doctor, nu știe ce spune. Stăpână-și i s-a împăienjenit vederea și i se arată alte alea, ceeace e semn că se duce și bărbat-său nu înțelege nici ăla nimic.

De cum sosea Costel, Ana se întorcea spre odaie, deschidea ochii și-l întreba când o operează: — Ori o lasă dinadins să moară?... Ori nu vrea să cheltuiască... La spital nu cheltuește... și dacă vrea să scape de ea de ce n-a lăsat-o să moară când a vrut ea singură?

Costel o asculta mut: — S-a făcut rea! gândea și scria la Brăila, ne având cui alt cere deslegare. Reproșurile Anei îl înclinau să cedeze, să cerce operația... Poate avea Ana o presimțire... S-au văzut și minuni! — Îi trebuia însă un stimulent, un arbitru.

— Cum o să te sfătuiesc eu s-o duci la tăiere! Numai doctorul îți poate da deslegare! — răspundea Mălina.

Când Costel găsea pe Ana mai liniștită, rezista mai bine la vaietul ei același: — operație. Când însă Ana avea dureri, își mușca buzele albe, i se schinguia fața, atunci nu mai știa ce e de făcut.

În lupta asta dintre încăpățânarea Anei și opunerea lui, el — așa de calm — avea unele svâcniri nervoase, nu mai avea nici somn.

Despre operație Mălina zisese: S-o duci la tăiere! — Pentru vorba asta Costel avea o pică pe mamă-sa. Aci, Ana pretindea morțiș operație și ii cerea socoteală. N-avea ce să-i răspundă și semăna că el e cel ce-i vrea răul. II treceau nădușeli.

Uneori Ana îi spunea cuvinte grele; lui însuși i se părea atunci că e vinovat. N-avea cum ieși din ungherul în care-l încolțea cu aceeași vorbă: Vreau să mă operez. Erau aproape singurele cuvinte ce mai schimbau, tăcerile erau urâte, mustrătoare. Costel își pierdea răbdarea.

Îi era milă de Ana, milă ca și atunci când se otrăvise, nu chiar la fel... O și iubea... Vezi bine c-o iubea. Îi era milă și o iubea cu o grabă nervoasă ca și cum între otrăvire și boala de acum, trecuse o viață de om. Grăbea spre o limită a puterilor lui de răbdare și de întristare.

Ana și ea acum zorea către sfârșitul suferinței și nesiguranței, iar Costel trebuia să respingă stăruința ei, să pară a fi rău, să n-o lase să moară de moartea pe care o vrea ea, ci de alta; și amândouă acele morți se grămădeau pe capul lui, îl trăgeau de păr, îi scormoneau în creeri, pe când subt ochi ii sta Ana sleită, nimicită.

La birou, timpul din urmă, Costel ținuse pe Diaconescu la distanță, pentru anumite motive. Acum însă nu-i ardea de Aneta, povestise paraponul de acasă cu Ana, cu operația.

— Du-te omule la doctor, să hotărască el. Nu încape jenă... e dator.

Costel care aștepta de undeva un imbold se dusese. ’ Spusese doctorului cum Ana vrea operație, el nu-i poate spune că dacă o operează se pierde. Să fie bun să vie s-o convingă. — Pe dumneata domnule doctor te crede mai bine.

Răsbia în glas un fel de disperare. Doctorul promisese. Costel se simțise ușurat, toată truda asta avea să înceteze. Necazu și-l făcuse ghem și-l svârlise acum doctorului care le va aduce deslegarea. Omului îi trebuie liniște.

În așteptare va avea un răspuns la întrebările ei întețite, nu mai era ca până acum cu gura legată. Va răspunde Anei: — Vine doctorul!

Ana însă nu-l mai sfredelise cu vorba ei, aceiași: operație! Se apropiase de patul ei, nu știa dacă trebue să înceapă el.

— Ai o scrisoare de acasă de la Brăila! spusese Ana, tușind. Coste! se turburase ca de o vină... Să fi cetit. Ana scrisoarea?... Și ce-o fi fost scris? Și de ce tușea Ana?

— De ce tușești?

— M-o fi tras de la geam! cu degetul ei uscat Ana arătase spre masă. Plicul era închis.

Costel luase scrisoarea și după o ezitare o pusese în buzunar.

— Mamă-ta nu ți-a scris niciodată dacă mi-a făcut rochia de mireasă, cum a tot spus?

Surprins de un subiect neprevăzut, Costel se turburase; celălalt subiect cu care venise pregătit, nu-și mai găsea parcă locul. Se hotărîse totuși, dase deoparte întrebarea Anei și spusese:

— M-am întâlnit cu doctorul, zicea că vrea să vină să te mai vadă... I-am spus că ești mai bine.

— Să poftească!

Nu-se putea distinge pe fața Anei, printre schemele croite de boală, ce fel de strâmbătură i s-a așezat acum: (amărăciune, batjocură): — Te întreb de rochia aia... Ori așa, numai vorbe!

— Cum se poate! Când spune Mălina ceva! — îngăimase Costel fără nici o credință că rochia ar fi gata. Era umilit dar și jicnit pentrucă Ana părea a nu vorbi destul de frumos despre Mălina. — Am să-i scriu numai decât !— o asigurase.

Abia a doua zi dimineață la birou, citise scrisoarea Mălinei, căutând în ea cu enervare ceva despre rochia de mireasă. Nu era firește nimic, și tot ce-i scria, îi păruse fără interes: — „Să aștepte ce avea să fie!... Să întrebe doctorul!...” Asta știa el și singur.

Din toate suciturile astea avea iar o neliniște, un fel de tremur în trup. Lua acum spre casă drumul cel mai scurt: — de cafeaua, de grădiniță, de Aneta nici vorbă.

La unu, poate unu și un sfert, când sosise în Vinerea ceia acasă, îi stase inima și se oprise în prag cercând să se apere, să-și reia suflarea:

— Sfânta Vineri! — mormăise.

Văzuse pe doctor lângă patul Anei. Așa dar vorbise fără să fie el de față... Ce vorbise?... Ar fi vrut să afle mai repede, ar fi vrut să nu afle... Era alb la față ca o rufă stoarsă.

Doctorul ținea pe Ana de mână: — Ne-am înțeles! Nu e chip să nu-i faci coniței ășteia pe plac! O operăm.

Ceva ca un vârtej țâșnea din Costel și se svârlea asupra celuilalt:

— Ucigaș! Vrei s-o omori! Ucigaș! — în gând.

— V-ați înțeles? — șoptise umil.

— Ne-am înțeles. Eu i-am spus coanei Ana că operația e grea și că dumneaei e slabă...

— Unu la mie dacă scapă, eu tot cerc... Sunt stăpână să fac cum vreau... — Ana se desrobea, era însfârșit stăpână!...

— Așa poate tot scap, și altfel... Știu eu bine.

— Vezi! Cu asta m-a convins! — explicase doctorul, desmierdând mâna Anei.

— E voința mea de pe urmă! Să se știe! — apăsat, pătimaș, pentru Costel care sta prostit.

— Vedeți? — repetase doctorul către Costel, lui însuși și obiecțiilor toate câte erau posibile.

— Rămâne să hotărîm când și unde.

Doctorul luase pe Costel de umăr vrând să-l tragă deoparte. Ana însă îl chema cu ochii, ii făcea semn cu mâna: — Vreau la Colțea! Vreau chiar mâine. Adineaurea vorbea limpede și acum iar n-avea glas, îi sbăteau cuvintele ca un nod în gaura uscată a gâtului.

— Zice că la Colțea.

— Atunci s-a hotărît. O transportați cu Salvarea la Colțea.

Doctorul mai surâsese din prag Anei și plecase bucuros că a sfârșit cu o vizită anevoioasă. Îi era milă.

Costel se ținuse după el până afară la automobil: — O să scape domnule doctor?

Doctorul contrariat se roșise: — Operație cu asentimentul familiei! zisese înțepat.

Costel pricepuse că e supărat, nu însă și de ce: — Onorariul dumneavoastră?

Doctorul refuzase și se urcase în automobil, dând din umeri.

—. Vă cheamă conița, — îl zorea din spate Nastasia pe stăpânu-său.

— Da! Da! Sunt aici, n-am plecat. Mâine chiar mă duc la Colțea să văd dacă e loc... asigura acum pe Ana.

— Să fie loc! De ce să nu fie! Dacă se întârzie e mai rău.

Costel își amintește spusa doctorului: — Nu se poate refuza bolnavului încercarea supremă... De ce a fost oare doctorul așa supărăcios? El i-a oferit sutarul. Numai supărări... Greu... Greu...

Va cerca chiar azi la spital. Să nu se întârzie. Ana dormea pe semne, așa iepurește, cum ii spusese doctorului că doarme.

De pe scăunelul pe care sta de pază cârpind rufe, Nastasia auzise: Aaa... Aa... Doamne! — gemăt năbușit apoi mai prelung, întărit ca un țipăt sugrumat.

Femeia o luase întâi spre ușe, apoi se-nturnase lângă divan: — Coană! Coană! Ce e? — Ana deschisese ochii încet și șoptise cu spuma ultimului gemăt deșirat pe buze: — Nimic... am visat rău...

Slujnica se socotea dacă să plece ori nu; mai adăstase. Auzise alt gemăt: — Mata te căinezi tare... te doare!

Ana deschisese iar ochii. Poate că gemuse în somn de durere... dar visul... vedenia, acelea erau cu înțeles... Văzuse pe nenea coborînd de sus spre ea... Călca treaptă după treaptă pe o scară ce nu se vedea... Pe măsură ce se apropia, se depărta iar... Se ridica în sus, într-un gol și din nou venea spre ea apăsând picioarele pe un gol... O privea încruntat și rânjind... Semn rău...

— De-ale viselor coană!

—...Da... de ale viselor... și visele știu ele ce spun...

Partea a cincea

„încercarea supremă!” Erau unele cuvinte car! operau asupra lui Costel instantaneu. Își regăsise bara de direcție. Scrisese Mălinei despre „încercarea supremă”. La birou spusese că va trebui să lipsească o jumătate de zi, fiindcă i se operează nevasta. Cuvântul „operație” spus nițel din gușă. Operația e ceva de lux.

Se dusese la Colțea, la ceasul când știa că ii găsește pe toți, era deprins cu locul. Totuși de cine anume avea el nevoie lipsea și trebuise să mai treacă și a doua zi pe la spital.

După dejun, cum nu lipise încă scrisoarea către Mălina, adăogase: — Cu rochia de mireasă a Anei a rămas baltă. Mă întreabă mereu de ea. E drept că nici matale nu te-ai ținut de vorbă.

Citind, Mălina nu-și crezuse ochilor. Ea care le înțelegea pe toate, nu-i da de capăt. Ce vrea să zică Costel? Ce era cu rochia de mireasă? Și cu ce ton îi scria? S-a țâcnit fiu-su.

A doua zi la traversare pe piața Brătianu, Costel se ciocnise cu Turcu: — Operez nevasta — îi spusese în grabă, uitând că l-a văzut în ajun la birou, ca pe toți colegii.

— Să fie cu noroc! A mea acum a scăpat. Viu de la un laborator unde am fost să iau niște ser...

Costel era departe: — Bietul om! — gândise Diaconescu, dar nu-l mai interesa atât, de când rărise cu întâlnirile.

La spital, Costel stăruise din răsputeri și reușise. Lupta ca pentru ceva foarte important și acum când dobândise, simțea în el o surpare și nădușea, nădușea într-una, fără rost.

Se întreba ce-i va răspunde Mălina. Parcă răspuns trebuia; trebuia să vie să-l ajute. Umfla buzele, făcea o mutră nemulțumită, destinată mamă-și.

Avea acum de pregătit transportarea Anei cu Salvarea. Se împăuna o secundă: —- Salvarea! — Spitalul, Salvarea, tot ce putea fi mai bun!

În cursele lui, trecând podul Dâmboviței, Costel se ciocnise cu un domn care-l luase în brațe sguduindu-l. O secundă crezuse că e un trecător pe care l-a lovit din fugă, dar timbrul unui glas cunoscut îl trezise:... Lupescu.

— încotro așa grăbit? Nu-ți vezi prietenii?.

Costel se bucurase ca de un frate, apoi nu știuse dacă trebuie sau nu să-i spună de Ana: — Mă duceam spre Salvare... Ana se operează poimâne.

— Noroc bun!... Așa e viața! Am să spui Ninei. Ea ține mult ia sora ei... Nu te rețin... înțeleg că ești grăbit...

Cu vorbe încurcate, Costel îi scăpase din brațe și se depărtase ca unul care e fugărit.

În urma lui, Lupescu aprinsese o țigare: — Bietul băiat! Mereu pârlit!

În mers Costel se desmeticea, ceeace ii împleticea acum pasul.

— Fusese Lupescu... Ce amabil! Dar Nina? Trebuia oare să fi anunțat pe Nina? Nu știa bine dacă da sau ba... Lupescu vorbise de operație ca de ceva ușor... Nu cunoștea cazul... și chiar altmintrelea... Lupescu știa în orice împrejurare ce trebuie să spună.

Trecuse de Salvare cu câțiva metri, se întorsese: — Să vie Nina să vadă pe Ana?... Lupescu era un om simțitor, un om pe care nu te puteai supăra... Atunci de mult îi dase un pardesiu ca și nou... Îi dase și smokul împrumut la logodnă... Nu trebuia supărare.

Împingea în porțile mari închise, ale garajului. Căutați Salvarea? Prin curte! — îl îndrumase cineva. În curtea Salvării, automobilele intrau și eșeau; vrând să se ferească, Costel se lovise de un fier al grilajului tocmai la piciorul stâng, pe „bătaie”... încotro? Pe unde?

Din nou i se amestecau ideile. Nădușea și răcea... Poate era bolnav și el... Atâtea drumuri... Uneori îi era mai ușor dar alteori parcă era tras pe comedii de alea de la Moși cari te svârl cum vor ele, când sus, când jos... Dacă cei de la Brăila nu se mișcau, îl lăsau singur!

Salvarea sosise în Rahovei la zi și la oră.

Subsol! O să fie greu, se gândea Costel cu necaz pe locuința fără de noroc. Totul însă se făcuse cu ușurință. Cei doi de la Salvare se pregăteau să ridice pe Ana de subt cap și de subt șale, să fie toată adunată, să nu se risipească.

De pe brancardă Ana făcea semn Nastasiei, vrea să-i vorbească.

Nastasia se-ndoise de șale, s-o audă: — Să nu pleci... să faci curățenie să aerisești... poate vin musafiri...

— Așa cum zici, coană Ana, așa fac... De ce să plec? Stau firește... Cum o să vrea și domnu...

— Ce bine vorbea coana acum. Vorbă cu șir, nu aiurea și glasul parcă nici ăla nu mai era din Iadă. Poate nu era chiar așa de rău și o „tăiau” la spital degeaba. Ce musafiri să vie?... Iacă o scotea cu targa...

Nastasia cercase a miorlăi, iar madam Ida, gătită ca pentru oraș, se apropiase și spusese Anei să nu poarte de grijă, că vede ea de casă în lipsă ,iar la întoarcerea cu bine, au să fie musafirii ei la o masă de bucurie.

Costel aruncase ochii spre gazdă; Ana îi prinsese pe amândoi deodată în plasa privirii: o privire de câine pe maidan, lângă care cu milă s-au oprit doi inși.

Abia atunci Costel băgase de seamă că ține în casă, pe cap, pălăria și o scosese. Mereu din săliță în odaie, din odaie în stradă... Era nădușit, nădușea într-una.

Acum sta pe trotoar, fără pălărie, simțea că îi e rece. De ce sta descoperit?

În stradă, în momentul când brancarda era urcată în autocarul Salvării, câțiva trecători se oprise curioși: — Urâtă mai era!... Apăruse și la ferestre ici colo, din vecini: — Moartă gata! — cobise o femeie de peste drum.

Autocarul pornise lin; nu se auzeau copite de cai, ca la dric.

Costel luase în buzunar cheia de la ușă.

În urma lui, omul de serviciu de la bancă, pe care Costel îl chemase crezând că o să fie nevoie de ajutor, spusese Nastasiei: — Nu știam că domnul Petrescu e însurat.

— Care Petrescu?... Boeru nu e însurat, e doar logodit.

— Halal! — mormăise celait....

Una din uși se deschisese și din sala de operație a spitalului ieșise un doctor tânăr cu ochelari, îl însoțea o studentă cu șorț alb care ii privea și asculta cu lăcomie.

— Nu vrea pe nimeni alt decât pe mine!... Când se otrăvise anul trecut, eu i-am făcut spălaturile... Pe urmă logodnicul încă mă mai oprea pe stradă să controleze prin mine ce i-au spus alți doctori.:. Ce să le faci bolnavilor! Au simpatiile lor... Dar aici, acum, n-am nici un rol. Rol are acum numai cuțitul și în cazul de față cred că și cuțitul e o simplă formalitate...

Dinapoia ușii, lipit de perete, Costel se uita la mozaicul coridorului lung. Ridicase un moment ochii de jos și băgase de seamă ochelarii doctorului, cu ramurile subțiri de aur încolăcite pe după urechi, apoi iar fixase mozaicul:

...înainte, acolo pe coridor era întins un preș și acum nu mai era... De ce?... Și иrЙe era Mălina? Unde mă rog? Unde?...

Căuta în jur altceva de care să se agațe dar nu găsea decât tot preșul: — Preșul nu mai era... Se uita acum la scară și îi venea în minte cum atunci — da în lături data, care era cea a otrăvirii Anei — cum atunci cândva, se întâlnise pe scară cu doamna de la Casa Școalelor... întâi n-o recunoscuse, se mai schimbase... Și adică el nu se schimbase? Pe când mergea el la conferințe... elegant, liber, ca un milionar... Pe atunci, doamna în gri, numai să fi vrut el!

Ușa sălii de operație se crăpase iar și ieșise tiptil o infirmieră și un intern: — „Mizerie... Inima...” șoptise și cotise pe coridoare la stânga.

Lui Costel îi tremurau fălcile: — Nu încălzeau spitalul... Un spital trebuie încălzit cum trebue... peste tot... pe orice timp...

Acum din nou ușa salonului era închisă și nu răsbătea prin ea nimic. Înapoia ei, formalitatea era pe sfârșite...

Pe atunci numai să fi vrut el! Dârdâia... îndată după otrăvire, când venise Ana acasă înapoi de la spital, atunci să se fi îngrijit mai mult să nu fi muncit... Ea se credea vindecată, dar el... el fusese un imbecil, da, un imbecil... Pe vremuri îl făcuse odată Lupescu, imbecil în față. ...Așa era Lupescu, nu te vorbea, îți spunea în față. Avea dreptate Lupescu: imbecil!

...Ana îi spusese de două ori... odată acasă până să n-o ridice și odată acum până n-au dus-o la operație... îi spusese să aibă grijă ca Lucica să se. cunune... Cu cine? Lucica era la Moșu. Să se cunune cu Moșu? El vrea să împlinească tot ce dorea Ana, chiar dacă e greu de făcut ce-i cere... dar cum o să mai știe el acum ce a vrut Ana să spună !...

...Mălina! Mălina care nu venise! Dacă era supărată pe el, apoi i-o făcuse... În loc să fie acum aici... așa cum promisese...

Prin ușa rămasă iar întredeschisă câțiva intrau și ieșeau... De ce? Doar trebuia liniște! Îl apucase un fel de sughiț, adică îi svâcnea omușoru, nu un sughiț care să se audă... de frig, ori de ce? Dacă se putea acum pătrunde în sala de operație, apoi să între și el... El mai ales trebuia să între... Mălina!... Mălina!... Aici era locu ei... N-avea să i-o ierte Mălinei!

Chiar atunci unul intra dar trăsese ușa după el. Nu! Să nu închidă ușa, s-o lase crăpată, altfel el n-ar mai fi putut... Să deschidă el clanța? Și acolo înăuntru !...

Când adineaori aceia spuse „formalitate’ și „mizerie”, el auzise... Prin căptușeala urechilor, dar auzise...

Acum treceau pe lângă el mulți și cu fiecare din ei vrea și el să pătrundă dar pierdea rândul, așa -cum îl pierdea la ușa cu scripet de la bancă. Pe ușa ceia, unii țâșneau din viteză; el însă pândea, da înapoi, se pregătea, și numai când rotația ușii se încetinea, atunci împingea și intra cel din urmă.

Acum însă dimpotrivă, vrea să între deodată cu cineva, nu singur, în nici un caz singur... Însfârșit pe lângă o infirmieră, în spatele ei, intrase...

întrerupt, dar a dormit, n-a fost singur. S-a sculat foarte de dimineață, totuși Mălina și dascălu erau sculați înaintea lui.

Costel are un tremur mic din care uneori i se ciocnesc din(ii și din când în când i se înmoaie genunchii și atunci se înțepenește pe picioare.

Din colțul unde trebăluește, Mălina aruncă ochii spre el. De cum s-a deșteptat a âat Iul Costel o cafeluță neagră. A venit cu arsenalul ei special de „turcească”. Alimentează cu spirt, ca să fie mereu gata de două cafele. Poate bea ea una și mai ales dascălu. Dascălu își toarnă coniac mult în cafea; Mălina dă negativ din cap spre el; nu ia seama: aici, acum, i se trece.

Pe la 9 la cafeaua cu lapte, Mălina s-a mirat cum Costel nu observă ce bea cu gândul aiurea. Nu-i de mirare...

Costel sorbise din picioare și fără corn. I s-a părut că se topește ceva deasupra ceștii, dar văzul îi e absent. Mai simțitoare, nările adulmecase aburul; Costel se întorsese atunci spre Mălina care făcea socoteli migăloase pe un caiețel: nu cafea ci ciocolată cu lapte!

La Brăila, ciocolata cu lapte era răsfățul lui... și acum mamă-sa.

...Buzele schițase un tremur: — Săraca Ana! El bea ciocolată și ea... Mălina ștergând un pahar șters gata, se-uitase la el pe subt gene: — Bietul băiat!

Costel trecuse ceașca din mâna dreaptă în mâna stângă și încet cu lingurița lua de deasupra, dar frișca se topise: Ciocolată cu frișcă! Acum... aci... Clipise ochii umeziți și înghițise greu.

Lăsase apoi ceașca pe un scaun alături. El nu se putea așeza nu-l lăsau nervii. Altfel nu era agitat, nu umbla de colo până colo; se afla subt ochii celor doi și chiar altfel, chiar dacă ar fi fost singur... Sta însă. În picioare, rezemat de perete și se proptea când pe dreptul, când pe stângul.

— Să fii de treabă băiete să nu te lași!... Tu te lași! Nu trebuie! Mălina dichisea un veston negru și niște pantaloni gri. Ținea acum acul cu ață neagră între dinți și vorbea umblând de colo până colo: — Nici un lucru la locul lui... Ce harababură!... De un an bolnavă... n-avea nici o vină.

O cravată neagră simplă n-ai? Jurăm că ai, din atâtea cravate... Chiar trebuie să fie, ia caută tu singur, poate știi mai bine unde găsi.

...Eu mă pui nițel jos pe scaun că nu mai pot... Alergătura de la spital încoace și înapoi... peste tot... Ce să faci! — oftase și se uitase iar la Costel care tot în picioare, schimbase numai peretele, se rezemase acum în dreptul unei mese, pe care se răcea pe cărămidă fierul de călcat. În fața lui n-avea divanul, fiindcă divanul fusese ridicat.

— Mâhnit? Cum să nu fii mâhnit? La Brăila ai să te întremezi. Schimbi locul și uiți... Eu o să mai am de luptat cu mutatul. Aș zice mai bine să vindem din ele. Mălina se întrerupsese, căci Costel plictisit da din umeri.

— Firește ești amărât, cum să nu fii? Ai scos certificatul? — Costel aprobase din cap. Vorbăria Mălinei îl plictisea. Tot ce era acum de făcut, îl plictisea... Și vezi bine... era amărât... cum să nu fie... Dascălu Petre cel puțin tăcea... Și acum iaca vorbea și el:

— Să știi mă Costel că la Brăila ai să stai aproape o lună pe dinafară.

:— Cum adică pe dinafară... Atunci nu mai plec.

— Locul e al tău, hotârit: dar celălalt pe care-l schimbi, a cerut să împlinească luna și i-a aprobat, că nici nu se putea altfel.

— Care celălalt? Cine a aprobat?

— Tu nu vii director deodată... Ești ajutor... ca și director.

Costel decisese că va rămâne pe loc... Să stea degeaba în căsuța dascălului ia Brăila! Rămâne pe loc... Dar aci în casă n-ar mai putea sta nici o zi după plecarea părinților.

— La bancă ai vrut, la bancă ți-am găsit. — Dascălu părea supărat, se roșise cu frunte cu tot. Mălina făcea semne din ochi lui Costel, spre tat-su.

Costel nu vrea supărare. Ei venise pe cheltuială, alergase... Dar era nervos, îl plictiseau.

— Lasă... lasă, să vezi ce bine o să fie! — zisese Mălina lingăcios. Se gândea că slujba ca slujba, dar ii va găsi ea o fată să-l însoare, o fată sănătoasă și cu parale... N-avea nevoie să ție doliu, nu fusese cununați, numai logodiți.

— Fie cum o fi! — cedase Costel și pornise a căuta într-o cutie de pe șifonieră, cravata neagră; știa și el că are una... trebuia să fie undeva... Ce necaz! ce necaz! Oare Lupescu și Nina aveau să vie! Turcu trimisese răspuns că vine, trimisese și o coroană. Se purta frumos Turcu.

Se auzise clopotele la o biserică din apropiere, prelungi, sonore, sunând de mort.

— Pentru ea! — exclamase cu bucurie Mălina: — Tu ai făcut?... El a făcut! — se uitase spre dascălu Petre care zâmbea cu înțeles, periindu-și haina a zecea oară.

— Să nu toace, aci în mahala, unde a șezut cu casa? — mormăise gușat dascălu.

— EI a făcut! Ce om tat-tu! Ce frumos! Toaca mare ca pentru un mort de seamă... firește!...

Clopotul! Zeamă de clopot... Costel își amintise: — zeamă de clopot — era o vorbă pe care n-o putea răbda. Strânsese fălcile și ochii i se umezise ca dintr-o lămâie stoarsă.

Mălina făcea spre dascăl semne, cu capu, cu mâna: — Lasă! Lasă! Îi trece!... Așa e! Ce să faci!

Costel acum se îmbrăca. Pantalonii aveau dungă, haina era călcată, găsise cravata... Ce femeie totuși Mălina!... și dascălu...

— Cel mai bun cașmir ți l-am pus ia mânică... și lat... Mălina îl admira.

La Brăila — socotea Costel — jucându-se cu panglica albă de la coroană, sărăcuță de mărgărite artificiale, trimisă de Turcu —- La Brăila, fie și subdirector la început!...

Stau câte trei în așteptare, se auzeau minutele la pendulă: — Ai văzut? — șoptise Mălina dascălului? Ce nas ascuțit are?

Costel auzise. II scuturase un tremur și avusese în ochi pe Ana la rezervă, întinsă, cu nasul ei subțire. Îngălbenise; capul i se ducea parcă într-o parte și în alta. Se clătinase pufin pe Ioc.

Mălina își pusese mâna peste gură. Cum de scăpase vorba!

— Ce facem aici? Nu mergem? — li se adresase Costel dușmănos.

— Așteptăm taxiul. Am tocmii un taxi... Nu te enerva, vine el la timp... Mălina se sculase de pe scaun intimidată și fierbea iar o cafea. Până să nu se urce în taxi, încă o cafeluță!

În taxi lui Costel i se făcea rău, se încrețea carnea pe el, îi da pe nas, i se clătina fierea, avea o amărăciune în tot trupul, întoarsă înapoi în gât.

— Așa a fost el de mic copil. — O șoaptă a mamă-și. II plictiseau aceia doi cari stau pe spinarea lui. Nările i se băteau, încleșta dinții așa că îl dureau fălcile.

Mălina întinsese brațul prin fața lui ca un drug și deschisese geamul taxiului din dreptul lui.

Vroise s-o oprească, să-i înlăture drugul mâinii care-l apăsa, dar simțea o ușurare. Aerul proaspăt îl scutura acum de frig. Fierea încetase a se mai învârti. Numai când taxiul oprise, vinul amar clătinat pe loc iarăși se turburase.

— Aici la Sf. Vineri, până a găsit dascălu un colțișor... Nu mai era nici un loc... nici pentru boierii mari...

Costel frământase numai în fălci: Cari boieri?

Pornise pe o alee lungă — slavă Domnului lungă — el cu un pas înainte, să fie singur, să nu-i vadă, să nu-i audă.

De la un loc îi are pe ei în spate și în față vede capela. Oprește pasul și merg acum în acelaș rând, apoi rămâne el în urmă, dar aproape de ei, lipit... Se uită în jur: Morminte.

Urcă odată cu ei treptele. II lovește drept în piept inițială argintie pe un valtrap negru: A... Ana... A. P.? Nu, A. D... O ușurare și un regret: — De ce nu era A. P.? De ce nu apucase să se cunune? Era nevasta lui, logodnica lui: — Îl scutură un fior... Gata treptele...

Sub bolta intrării: — Bang! — îi sparge creierul clopotul. Își pipăie țeasta, potrivește cu o mână țeapănă părul pe creștet. Intră cu ei, deodată, buzna.

În capelă, cu capul gol, îi e rece în creștet și cald la picioare; îl înțeapă tălpile, fierbinți ca după degerătură... Afară totuși nu e frig, e moale.

...Deschide ochii, iar îi închide. Sunt acolo câțiva adunați, îi vede dar nu-i deosebește. Pereții capelei sunt umezi și afumați. Pe Costel, il îneacă fumul și îi pune ceață pe ochi... și ce igrasie! I se umezesc uneori pleoapele dar printr-o sforțare apa lacrimilor se trage înapoi. Cu o mână lemnoasă își caută batista, pipăie pe cea bună, cea pentru vedere, apoi anevoie poate găsi și smulge din alt buzunar, pe cealaltă; își șterge cu grijă nasul umed. Dacă ar șterge și ochii, cu fumul la un loc, s-ar mânji tot obrazul.

În fața lui, de partea cealaltă a catafalcului, Mălina plânge șiroaie ca printr-o procurație, căci nimeni alt nu plânge. Plânge cu ochii limpezi, generoși..

Costel stă în fața cosciugului dar nu vede pe Ana. Obrajii lui, și-i simte lipiți pe fălcile strânse, dar chipul ei hidos nu-l vede.

Din colțul stâng al altarului, două dudui găsesc pe logodnic „drăguț”. Sunt străine, musafire din acelea ce se ivesc la nunți și morți nu știi de unde, cari, sau n-au habar cine e mortul și caută a ghici după inițiale, a se informa după panglicile coroanelor, sau dimpotrivă sunt minunat informate și-și

L 0 G O D N l C U I șoptesc o biografie amănunțită .deși în parte falși ficată.

În spatele lui Coste), în ultima strană de lângă ușă, o doamnă tânără cu palton negru elegant, garnisit la gât și la mâniei cu astrahan, pe cap o tocă neagră de catifea, cu o voaletă scurtă ce sboară deasupra nasului, a sosit parcă dinadins întârziat.

Stă cu cotul rezemat de strană și cu capul rezemat de mână, izolată, pe gânduri, palidă.

— Cine o fi?... E distinsă! — admiră duduile și iar prețuiesc pe logodnic.

— Așa drăguț și tânăr... și moartă bătrână și urâtă! Oricât te-ar sluți boala!.,. Dar cine poate înțelege gustul bărbaților... Poate că avea parale, deși nu se prea vede...

Moartă are rochie albă de mireasă și la cap o clădărie de voal cu o șuviță de beteală. Rochia umple cosciugul, dar găteala de cap mai rău incondeiază sluțenia.

Printre lacrimi, Mălina se uită peste tot: a văzut pe doamna din strană și a ghicit cine e: în negru, cu astrahan, veritabil, fără crep? Ei de ce ziceau că e vopsită... nu era... Era cum trebue să îi;., numai că nu pusese doliu mare —

După un timp, prin rum de lumânare. Costei a zărit în dreapta, cam pieziș, de partes cealaltă, pe Lupescu. Așa dar a venit! Dar stă singur — poate ar trebui să treacă lângă el.. Coste; se întreabă dar nu se mișcă de pe loc, încrucișează doar mâinile înmănușate cu negru, la fel cu celălalt,

Lupescu,- cu capul lui de cinematograf, stă serios, corect; e „domnul bine” al mieii adimări тoтtuare. În gând fine un mic discurs pentru Ana: — Biata Ana... ce bunătate... ce răbdare, ce devotament și ce suferințe drept răsplată... Fața ei sluțită spunea îndestul ce soartă a avut... Dar așa e viața... Amin!

După prohod ,1a sărutarea de adio, e o mică ezitare; se apropie întâi Mălina și atinge cu buzele găteala de tul a capului. A cumpărat-o ea singură de pe Smârdan, nouă, curată, adusă în cutie de carton.

După Mălina, aproape cu ea odată, cu o teamă de copil, Costel s e apleacă mult, mult peste cosciug, așa că fruntea îi atinge lemnul.

Dascălu Petre care a stat acolo în partea bărbaților, chiar în spatele lui Costel, își proptește pe rând picioarele pe acelaș Ioc. Nu sărută.

Se mai apropie o femeie îmbrobodită și pupă mâna „coanei Ana“.

— Să creadă lumea că e din familie! se supără Mălina.

— De treabă Nastasia... Am s-o chem la scuturat — gândește de-o parte madam Ida.

Doamna elegantă de după ușă, a pierit pe semne în lemnul stranei în peretele capelei, lunecată discret în afară de cuprinsul acelei morți.

Încă înainte de prohod, domnul „bine”, singurul cu mănuși negre în afară de ginere, a plecat și el fără să se observe.

Cei doi au ieșit din biserică pe rând, dar Mălina i-a zărit pe alee spre poartă, împreună. Jerba naturală de crini — o scumpete — e de la ei desigur.

La ridicarea cosciugului, jerba ceea Mălina o așezase pe pieptul moartei, pe picioare pune alta din frunze și imortale, de la madam Ida, — luată din piața-mare. — De treabă ,madam Ida!

Coroana micuță de la Diaconescu și pe a lor trei împreună — coroană mare aceia, din liliac alb artificial — pe acelea le vor purta pe mâini cioclii.

Au fost de toate în bună regulă: — Preoți, coroane, lumânări.... și discursul mut al lui Lupescu. Numai cor nu a fost. Cor n-ar fi primit dascălu Petre... Ce cor... când sunt dascălu și e diacon! Corul, dușmanul lui vechiu de când a fost înființat la biserica din Brăila... De atunci s-a apucat el de politică.

La scoaterea cosciugului, cele două dudui sunt din întâmplare tocmai la ușă. Își acopăr ochii: — Ce grozăvie!.

— N-ar trebui permis să fie descoperit — se indignează galant un domn cu barbă.

— Nu, n-ar trebui violată cu privirea atâta mizerie.

De când s-a zis „la loc răcoros, la loc cu verdeață’, cuvinte ce înfioară, Costel a simțit iar pe nări în sus spre frunte, firul subțire ce lesne se îngroașe până la rădăcinile greții.

Au ieșit acum din capelă și aerul a fost ca o bucurie... scurtă, căci pornesc acum repede, parcă în brânci după sicriul în care Ana merge grăbit, cu nasul subțire înainte, pe niște poteci mărginașe.

E un spațiu de un metru între Costel și Ana care gonește balansată în tactul a opt cizme bătute în cuiele groase ale tălpilor.

Costel își pipăe capul; i se pare că are pe cap pălăria pe care o ține în mână; la câțiva pași picioarele îi scapătă, se împleticesc pe potecile netede; cad parcă într-o groapă invizibilă.

Au cotit acum pe o alee bătătorită, lăturalnică, merg dealungul unui grilaj de lemn. Costel are credință că a pornit pe un drum fără de finit dar iată că se poticnește, vine cu fața lângă nasul ascuțit al moartei... al Anei!

E o mică oprire a cortegiului, vre-o blagoslovenie preoțească, sau numai cioclii schimbă mâna cu care țin sicriul ,mai răsuflă și ei.

Drumul se lungește iar, groapa e acolo undeva departe... E o zi care nu aparține parcă nici unui anotimp. În rând cu ei, cu ei la pas, merg plopi inșiruiți ca o gardă de onoare... N-au frunze... De ce? Așteaptă muguri sau de abia le-au căzut frunzele.

Cineva zice: — Ce zi frumoasă!

Costel ridică capul în sus spre aerul inert. Aude: — Piuuu... Piuuu... Croa... Croaaaa.., Stă cu capul în sus ca și cum bărbia i-ar fi proptită într-un piron de lemn. Nu se văd păsări... E liniște și gol... Piuitul, croncănitul parcă nu ies din trup și sânge... ca și unele vaiere cari trag înăuntrul lui Costel, ici colo virgule uscate.

Costel privește în sus... Știe vag că dedesubtul lui e un câmp întins de morminte. Deasupra însă e liniște... Forfoteala micului grup al îngropăciunii, câte o ruptură de litanie pe nas, se pierd, nu se văd, nu se aud. E liniște... și liniște dorește Costel.

Zdup! S-a poticnit într-un grumz și lasă capul în jos, îl doare cuiul de subt bărbie, Mălina și ea gândește: — Frumoasă zi! Dar o așteaptă acum împachetatul. Toca neagră cu crep n-o prinde, o îmbătrânește. Știe, și e plictisită. Pe lângă gard, pomii merg mereu cu ei alături... Uneori însă rămân înapoi ceva, sau o iau cu ceva înainte. Genunchii lui Costel lucrează din greu la mers, loviți parcă de muchi pietroase.

Ici colo, Costel se oprește o secundă, își potrivește picioarele și atunci pomii se înfig și ei pe loc. E un drum greu ,lung, căruia însă n-ar voi să-i ajungă la capăt.

Uneori pomii din mersul lor se întorc spre el, vin invers, tot drepți. Prea lung drum până la groapă... Se apropie totuși și Costel își strunește de pe acum picioarele pentru mișcarea cu care din mersul mecanic, va trebui să se proptească în loc pe marginea groapei.

Pomii vin înapoi spre el, dar acum aplecați. În sens contrariu și el umblă tot aplecat, capul înainte, își ajută picioarele cu bustul. Amețește și trage ca la jug.

Acolo la fund unde grilajul de lemn al cimitirului face colț, acolo e groapa. Ceva învolburează părul lui Costel, i-l risipește, ridicat fir cu fir. E acelaș fior care din nări, de subt frunte, s-a ramificat subțire în fiecare bulb capilar. — Subt briliantină părul stă neted în aerul neclintit.

Stop! Au ajuns. Sicriul e jos trântit. Nu știi ce se tot foiesc în jur groparii... În lumina mare, la aer, chipul Anei pare mai albit, mai potolit de vrajba lui monstruoasă... Groapa e în fund, la colț. Nu e un loc bun, dar mai bun nu s-a găsit. Costel ține mâinile una peste alta strânse, să nu tremure.

— E bine ginerele! — zice cineva din cei puțini adunați acolo.

În față, lângă groapă, chiar pe margine, Mălina gândește că e un loc foarte bun acela. Dacă n-ar fi fost dascălu o duceau la Pătrunjel.

Dascălu stăruise; îl ambiționase ea e drept; cum necum fusese logodnica lui fiu-său. S-o îngroape la Pătrunjel, când ei au în curtea lor la Brăila îngropat tot neamul Cantileștilor!

Mălina urmărește atent cum leagă cu frânghii sicriul acum cetluit... Să nu-l scape... Nu mai plânge, are numai obrajii puțin mânjiți de lacrimi. O bucată din rochia albă iese din cutia galbenă a cosciugului, așa cum a rânduit ea.

L-a întrebat din timp pe Costel: — Mă Costel, spune tu drept, o îmbrac mireasă... să nu fie păcat.

— Păcat, nepăcat, o îmbraci mireasă!... răspunse furios. Mălina era femeie înțelegătoare, nu era habotnică, îi făcuse gustul.

Câțiva pași înapoia ei, dascălu își pipăie pe creștetul chelit cele câteva fire sure de păr, după puțină gândire pune pe cap batista de olandă. El e gingaș la răceală. Costel care își caută ochilor orice distracție, nu se scandalizează, se uită la tată-su cu ceva grijă; la ceafă are părul alb de tot, are și ceva burtă... îmbătrânit!

...Când oare se sfârșise? Nu luase seamă momentul cu bulgării. Curios! El a văzut de nenumărate ori ceremonia, totuși acum îi pare a fi fost altfel.

I se încălzesc mâinile pipăind fără mănuși pe ale altora.

II conduce acum cineva de braț printre morminte: un străin. S-ar fi tras de la brațul necunoscutului, dar Iasă așa până când ies în aleea mare.

— Acopere-te! — îi spune blând Mălina și se alătură de el în locul binevoitorului care a pierit.

— Să iei ceva cald acasă; ești rebegit. Costel nu răspunde.

Pe aleea principală invers acum, cu spatele la Capelă, câțiva grăbesc spre portalul deschis pe șoseaua unde tramvaiele fug vii. Oamenii vor să apuce cât mai iute primul convoiu.-

Costel umblă în rând cu mamă-sa și cu doi preoți ce nu slujise, ci numai onorase cu prezența — prieteni de ai dascălului — care a mai rămas câteva minute la groapă cu ultimele daraveri de orânduit.

Merg în trap egal spre bolta vie pe care se profilează tramvaiele. Costel admiră pe firele încrucișate, trecerea din minut în minut a scânteiei albe. Căci e ziuă!... Te pipăi la lumină de zi... Ești tu.

Costel acum știe că în biserică a fost și Lupescu, în față spre stânga. Era îmbrăcat cu un pardesiu elegant. El e cu paltonul, fiindcă e mai bun și negru.

Mălina i-a șoptit că într-o strană ar fi fost și ea. Costel înghite uscat numele Ninei: — Se făcuse nevăzută și nu sărutase la urmă. De ce? Era datoare mâna să i-o sărute Anei, nu fruntea. Merg spre bolta ieșirii și se simte fără buze, descărnat, vindecat de femei. Se mai simte și tânăr, neted în găoacea paltonului și își aduce aminte de blană. A trecut încă o iarnă cu paltonul... Ar fi fost și păcat să aibă blană... dar acum la Brăila.

Se opresc: — Așteptăm pe dascălu, zice cu grație Mălina adresându-se prea sfinților. Costel întrerupt din firul unui mers liberator e contrariat deoprire.

Subt boltă sunt pavilioane mici cu flori de vânzare. Costel ar vrea să cumpere flori, să le presare pe groapa Anei. Ceva se scurge în el, gras, moale, ca un ulei călduț de candelă stinsă, în ochi o lacrimă tot sleită.

— Altădată!... Altădată va veni și va presăra flori.. Mormântul Anei e acolo înapoi, departe, în colțul pe care-l face gardul cimitirului.

Acum stă subt boltă cu fața spre ulița vie. Nu s ar putea înturna cum nu se întoarce pe cealaltă parte a stâlpului, tăblița pe care scrie: „Oprire“ pentru tramvaie.

Adică orice trăznit ar putea schimba tăblița cu scrisul „oprire” spre cimitir, dar nebunul acela n-a. fost, nu este și nu va fi nici odată, Costel Petrescu.

...Să fi rămas la București?... Nu! Tot mai bine să plece cu ei, deși de pe acum îl cam agasează babacii: — de pildă întârzierea dascălului. Atunci când cu alegerile, dascălu nu fusese destul de politicos cu el. La Brăila, el va ține rezervă cu părinții.

Stă și așteaptă degeaba. E plictisit de maină-sa, pe dascălu care întârzie... Da, îl plictisesc.

Iacă și dascălu în grabă, suflând greu. — Nu mai e așa tânăr — observă Costel într-un gând cu mă-mă-sa, dar cu dispoziție sufletească diferită.

Sunt însfârșit gata adunați, pot pleca:

tramvaiul... fie și cu tramvaiul. Nu mai e nimeni în jur din micul alaiu, care să-i poată critica.

A sosit tramvaiul 12. Costel se urcă repede, cel dintâiu. Se așează pe un loc în față, singur, izolat. Ceilalți își găsesc loc unde pot, printre călători.

— Cu tramvaiul! Se întorc de la înmormântare cu tramvaiul. Noroc că nu-i vede nimeni... Adică aude pe mamă-sa vorbind cu cineva. — Nu știe femeia asta să tacă.

Simte că cei doi îl agasează tare, că și la Brăila îl vor agasa. Simte că el acolo va fi foarte țâfnos, foarte. Îi dă fum pe nas de pe acum. — El e bucureștean... Se duce acolo din interes... Pe el să nu-l plictisească!

Îi aude vorbind dar nu întoarce capul cu un milimetru să vadă cu cine au putut găsi de vorbă. Dimpotrivă, nici watmanul nu-și fixează așa încordat privirea drept înainte pe firul șinelor. Pe Costel cei doi îl agasează.

Mălina în adevăr vorbește cu o pereche tânără. Au fost la înmormântare să petreacă și ei pe biata domnișoara Ana... Cunosc și pe domnul Petrescu din casa Dragu. Ce păcat de așa nenorocire... Atâtea nenorociri s-au ținut lanț în familia Dragu.

Sunt certați cu Nina, care are un caracter dificil. Ei însă s-au gândit la domnișoara Ana, așa de treabă...

Mălina pândește zadarnic să întoarcă Costel capul... Față de atâta nepăsare înzecește politeță ei cea mai distinsă. Are dreptate dascălu când zicea de Costel că e un copil ingrat. Mălina își șterge nasul umezit și întreabă: Și dumneavoastră ați ținut mult la biatș Ana!?

Cei doi sunt colegi de conservator ai Ninei, de curând căsătoriți și cărora le-a dat în cap să vie la înmormântare după anunțul citit în ziar.

Țeapăn pe locul lui, Costel se miră că nu mai amețește și scoate un carnețel... întâi nu-l găsea.... Cum de ajunsese în buzunarul stâng dela polton! Oricât e de mic, carnetul putea umfla haina. Pe carnețel înseamnă data.

La o stație, deodată cu șocul opririi, Costel se ridică și fără un semn, fără o privire, coboară.

Alarmați, Mălina și dascălu își iau în pripă bunăziua dela perechea amabilă și pornesc spre eșire strigând: — N-am ajuns! Nu e stația noastră!

Costel însă pare a nu-i auzi și tramvaiul e gata de pornire, așteaptă să se lămurească .neînțelegerea.

Roșie până la urechi de nemulțumire, Mălina gândește: — Doliu, doliu! mâhnire, mâhnire... dar necuviință și în fața lumii...

Dascălul care la București așa și așa nu se simte la largul lui, înghite în sec: — Tot el avea dreptate când la cearta despre Costel spunea nevestei că fiu-su e un rătăcit, un nerecunoscător.

Din graba coborîtului și din năduful cu băiatu, gâfâie mai tare.

— Mai e o stație! — persistă Mălina furioasă și convinsă.

— Aici se coboară! — taie Costel, care știe bine că nu are dreptate.

П agasează însă cei doi, mereu în spatele lui: — Ce are de-aface dacă umblăm nițel pe jos, luăm aer. În tramvai era o aglomerație de nesuferit... mitocănime... te năbușeai. De la înmormântare lumea se întoarce cu automobilul nu meschin ca noi...

Cei doi se simt atinși. Ei au propus tramvaiul, ei ar fi trebuit să plătească taxiul.

Costel se consolează din aceea, că Lupescu și cu Nina au plecat dinainte... Au plecat împreună — ceeace îl lasă gânditor.

Pe trotoar Costel lungește pasul; părinții se simt uitați; acolo înapoi dascălul tace înfundat, dar e plin de aburi. Ambițioasă, Mălina și-o ia asupra. E adevărat că ea i-a scos sufletul dascălului cu fiu-su: — Să-l ierte... Să-l mute. Să vie amândoi acum la București... Ea le-a potrivit pe toate, ea merită acum ce pățește.

...Dar dacă nebunului de Costel îi abate să nu se mai mute la Brăila? Ar fi alta! — O strâng pantofii noui. Degetul mare de la piciorul stâng stă încârligat.

Dascălul suflă mai greu și Mălina calcă pe ace, grăbind să se apropie de Costel: — căci, a ce seamănă așa presărați!

Rămâne apoi în urmă dinadins, să nu se prea obosească dascălul, să te trezești cu el bolnav, după ce avusese pe cap atâta cheltuială și sdruncin.

La intrarea casei cei doi ajung pe Costel, oprit să caute cheia ușii. Își cercetează enervat, pentru a zecea oară buzunarele, zadarnic.

A! — țipă Mălina și Costel se întoarce spre ea furios. Vederea însă a cheii în mâna Mălinei îl împacă oarecât. Fusese în geanta ei, ea ieșise cea din urmă.

— Să între mai iute, să nu stea la ușă caraghioși!

Cu un oftat de ușurare a fiecăruia pe seama lui, pătrund în camera puțin dezordonată și oarecum îngrijorătoare în primul moment — deși Ana plecase decent să moară aiurea.

Vrajba celor trei e mai muiată; e un moment de destindere.

Costel dă drumul geamului și dascălul aprobativ respiră adânc. Mălina adună niște frunze căzute dela coroane. Altfel ea a rostit destul: — până și hainele și lucrurile mărunte ale moartei, toate le adunase într-un geamantan ce fusese al ei chiar, îl încuiase și îl băgase subt pat în camera cealaltă.

Mălina își scosese întâi și întâi pălăria cu crep și o pusese pe masă... Să răsufle. — Ea nu ține supărare.

Retras în colțul lui, lângă geamul deschis, Costel arătase cu un deget spre pălărie. Gest desgustat, după care privise prin geam afară. Iar nervos! Mălina luase cu bruscheță pălăria și o dusese alături: -— După ce, că se maimuțărise, se sluțise cu pălăria de crep, chiar așa de pomană.

Dascălul scosese cravata, deschisese năsturele de la gât al cămășii și răsufla în voie.

O bătaie în ușă și gazda băgase capul, apoi intrase fără să mai aștepte invitație. Atunci abia Mălina zisese anost: — Poftim!

Gazda era de treabă, fusese la cimitir, dăruise coroană, dar aci, acum, numai decât pe capul lor!

— Pot să vă întreb ceva... nu vă supărați... am nevoie să știu dacă mai stați ori vă mutați... Am găsit chiriași.

— Ce lipsă de cuviință. Abia întorși de la groapă. Aci la București n-au nici Dumnezeu, n-au nimic! — gândea Mălina.

Tocmai bine... Tocmai bine să regulăm cu asta! — intervenise neașteptat cu glas gros, dascălul Petre. Se întorsese spre Costel, provocându-l să se pronunțe.

— Mai pe urmă... mai pe urmă! — Costel concediase destul de arogant pe madam Ida.

— Suntem eu lacrimile pe ochi! — întărise Mălina.

— Vezi că... mușteriii sunt aici... Îi mai țin eu de vorbă până vă mai liniștiți, că sunt prieteni de-ai mei... dar răspunsul îmi trebue chiar azi.

— ...Mai pe urmă! — Costel concediase pe madam Ida cu un gest din două degete ale mâinii drepte, mergând după ea până la ușă să o vadă ieșită. Întorsese cheia în broască.

— Ei?... după un timp, Mălina.

Nici un răspuns, nici dela dascălul, deci dela Costel.

— Afurisită sămânță de bărbați! — se enervase Mălina, care de mult făcea zâmbre. Nu prea cuteza să se lege de Costel... S-ar fi legat ea de dascălul dacă nu se aflau în loc străin. Alta e acasă la tine!

— ...Ei? Gazda s-a dus, dar se întoarce... Ce facem?

— Mi se pare că e vorba să mă mut la Brăila, se oțerise Costel cu o superioritate de nesuferit și pronunțând Brăila parcă zicea Mizil.

— Ți se pare, mă rog... ori te muți?... Să fie știut... Eu nu sunt păpușă! Dumneaei mi-a spus că vrei să vii la Brăila. Vrei ori nu vrei? Eu n-am nici un interes... Cu toate că mutarea e ca și făcută, dacă însă nu vrei, eu lesne o desfac... Numai vorba să ne fie vorbă: — Da sau ba.

Dascălul tăcea mult, dar și când vorbea!

— Am spus odată că primesc să mă mut! — scandase Costel, fiecare silabă.

— Vezi? — se adresase dascălul către Mălina, ca să-i arate ce sculă de băiat are: — Auzi?

Haid! Gata, acum se certau. Mălina se frământa, îi era de dascălu să nu aibă criză de năduf, sau să se repeadă în Costel cu vre-o mojicie: — Costel primește! Așa e bine. Îi spunem madamei...

— Binișor... Binișor... Aud că sunt ca și mutat „Așa dar“ „ca și“... nu mutat.. Deocamdată cum văd, stau pe loc. Asta nu mi s-a spus până acum. — Costel arunca cuvintele la a treia persoană, ofensator.

— De vorba asta parcă am stat noi până acum... N-am venit noi aici în zor la mort, să te ajutăm, să cheltuim? — zise Mălina indignată.

— O să facem socotelile mai târziu: — Costel ironic și cu răbdare multă, cu multă răbdare, căci de azi dimineață îi strepezesc dinții și el tace.

Se consultă acum cu el singur: — Ce face cu madam Ida? Aici în casă el nu mai stă. Asta mai întâi și întâi.

Se uită în jur cu începutul unui fior pe nări: — În odăile astea el nu mai stă. Simțirea ii e neprecisă, între milă și frică. — Dar unde stă până se face mutarea? Căci a spus-o: până nu e mutat sigur, nu vrea și nici nu poate pleca din București.

Cu el însuși, Costel e logic, socotit, răbdător: — El vrea mutare la Brăila... Fie și așa fără să fie director, la început... Mai pe urmă însă, are să fie director, pe când aici la București, nu poate fi niciodată...

— Părinții îl agasează vezi bine, dar odată acolo, rămâne a se vedea cum se așează lucrurile. Cu leafa lui și cu ceva pe lună dela ei, ar putea locui singur. E preferabil și natural: — Ei cu ei! Altă generație! — cum zice Lupescu.

— Ei?... Mălina a așteptat destul; își pierde răbdarea.

— Cum să facem? — întreabă Costel la plural, pentrucă are nevoie ca cei doi să-și continuie mai departe patronajul, să-l ușureze de greutăți.

Dascălul însă nu se Iasă așa lesne dat după degete: — Faci ce vrei și ce poți. Te descurci singur! Ne-am ostenit până aici, ne-am lăsat casa și treburile... Am cheltuit.

Palid la față, Costel pălește încă: — Se certau ca mitocanii, îl turburau dintr-o stare a lui plină de nobleță, îl turburau de la doliu...

Mălina are și ea până sus, până peste cap. Stă gata să plângă. Se ține numai pentrucă știe că dac-ar plânge, s-ar strica tot. Iute cum e dascălul, ...și când e vorba de ea....

— Na! N-ai plânge acu pe deasupra! — se revoltă în adevăr dascălul, pentru muierea lui.

Au cheltuit! — E un adevăr pe care Costel nu-l poate suporta, tocmai pentrucă îl apreciază la justa lui valoare. Mălina își strunește glasul subțiat de lacrimile înghițite și pune o întrebare foarte cu rostul ei: — Mutare?... Casă?... Toate bune.... Dar ce e cu divorțu? Când pleci de aici trebuie să fie totul regulat... Până acu ai tot amânat cu boala, cu... Dar acu trebue sfârșit...

— Mi se pare că e o chestie care mă privește personal! — Costel e nemulțumit că i se ia socoteală, nemulțumit că nu sunt mai mlădioși, mai supuși.

— Toate te privesc! — rânjește dascălul.

Când rânjește el așa, nu dai mult pe pielea celuilalt.

— Da! Faci cum vrei! Cum te taie capul! Numai să te gândești bine. Să te gândești bine... să nu te trezești când ți-o fi lumea mai dragă, la Brăila, între oameni, că-ți pică pe cap, ailaltă. — Mălina, așa deodată, dându-și drumul.

Costel a picat ca din pod; ba dintr-un pod de casă cu multe caturi. A picat pe podele, drept pe spate și ș-a așezat bine jos, să se dumirească.

— Și pomenile, parastasele... pe toate le facem noi acasă, la biserică noastră, cu tot rostul — schimbă vorba Mălina, văzând că mai rău i-a dat lui Costel „idei”.

— Să vie la Brăila, plocon peste el, Nina?.... Fiindcă nu e divorțat?... Firește că nu e deoarece acum în urmă nu s-a mai interesat... Și parcă ar vrea Nina să se întoarcă la el și încă la Brăila? Parcă n-avea Nina pe Lupescu care a luat-o la el în casă și poate că până la urmă...

l-și amintea de Nina atunci la poliție: cum ea l-a cerut martor: ca soț.

Iar bătea cineva la ușă. Probabil madam Ida. Aveau gata răspunsul — se mută.

Nu!... era un domn... Diaconescu!... Repede să-l primească.

— întră te rog... da ce plăcere. — Părinții mei — prietenul meu cel mai bun! — prezintase Costel și abia atunci își dase seama că Diaconescu nici n-a fost la înmormântare.

— Am venit să mă scuz. Piedici familiare. Am întârziat de la cimitir... Am sosit când era gata. Am luat tramvaiul...

Diâtsbnescu se adresa tuturor, dar’ mai ales lui Costel care aproba din cap: — El pricepe, admite....

— Nu stați jos? — invită cu răceală Mălina.

— Numai să strâng mâna prietenului Costel.... Noi suntem ca frații... Se uită la Costel cu mutra lui șugubeață, care anevoie poate păstra seriozitatea cuvenită, cu un ochi mai închis ca celălalt, pe care lipsește puțin să nu-l închidă dinadins, așa cum clipea alteori despre Aneta.

— Nu vrei să stai puțin? Costel, bucuros ca de un ajutor.

— Doamne ferește! Numai să-ți strâng mâna. Știu eu cum e după... Am avut destule pierderi în familie. Să vă reculegeți, să vă liniștiți.

Mălina și dascălul tac, nu-l îndeamnă să rămână... Dar de ce nu jjomenesc măcar despre coroană. Costel ar dori ca cei doi să fie foarte îndatoritori cu Diaconescu.

Turcu are miros: -r- Dar... dacă ai vrea să ieși cu mine... Eu aș crede că nițel aer nu ți-ar strica. Tot ești îmbrăcat... Umblăm câțiva pași, mai te răcorești de supărare... Morții cu morții.

După o secundă de ezitare, Costel primește. Își ia singur pălăria căci nu mișcă nimeni să i-o dea, și iese fără bună ziua.

Diaconescu salută cuviincios și indiferent pe cei doi provinciali. Așa crede și Costel că s-au purtat ca niște provinciali. Din pragul săliței se înapoiază. Deschide ușa brusc: dascălul și Mălina vorbesc cu însuflețire... Despre ce? Nu se certau, vorbeau înțeleși și totodată cu vrajbă, deci despre el! Îi place că i-a surprins. Prezența lui Diaconescu care-l așteaptă îl oprește dela aprecieri.

— Vream să vă spun că eu mă duc să văd de cameră la fosta mea gazdă. Aici în Capitală am eu destule rosturi... Spuneți-i lui madam Ida, că așa sau altmintrelea, mă mut din casă. — Cei doi ascultă fără să-i răspundă.

— Țâfnoși! — gândește Costel cu țâfnă: — El se poate duce și la otel. E drept că n-a locuit nicioodată la hotel în București și nici aiurea.

Ajunge din urmă pe Diaconescu: — Gata! spune cu înviorare. — Mergem dacă vrei spre o casă unde am stat eu ani mulți când nu eram însurat și unde vreau să închiriez iar.

Casa pe dinafară era frumoasă așa încât Costel nu se jena.

— Numai să aibă cameră liberă, fiindcă e foarte căutată. Eu am nevoie numai provizoriu, fiindcă... N-ai putea ghici! Eu, care mă vezi, care mă știi bucureștean... închipuiește-ți că vreau să mă exilez la Brăila unde am în vedere un post de director... îmi ești prieten, te știu discret... Mereu, mereu subaltern! Oricât ai fi de bine văzut, vine o vreme când ai nevoe să te simți șeful... Ce zici !... O să-mi pară rău de prieteni... adică mai ales de tine.

Îi zicea cumva „tu?“

— E o ideie! E o ideie! Eu nu pot fi judecător bun, fiindcă pe mine mă leagă aici toate interesele: familia neveste-mi, căsuța de zestre, școlile băeților... Trei băeți, nu glumă!

. Lui Costel i se pare că spusele lui Diaconescu îl pun în inferioritate:

-A Tocmai! Eu am casă Ia-Brăila și părinții mei își au acolo tot avutul. Ei de mult mă pisează cu o partidă acolo... O partidă strălucită dar eu aveam sentimentele mele, obligațiile mele... Acum însă există unele motive pentru ca să mă depărtez. Nu înseamnă că n-am să reviu la București.

Diaconescu din discreție sau din lipsă de curiozitate nu-l întreabă.

— Între noi... fug... ca să zic așa. Fosta mea nevastă n-a admis niciodată ca să fie despărțită de mine. Mă urmărea, chiar așa logodit cum eram, dar încă acum... Nu te poți supăra, dar ești nevoit să te pui la adăpost. Nu-i vorbă, nu m-aș mira să vină după mine la Brăila.

Diaconescu nu-l aprobă, nu-l contrazice. II cunoaște îndestul.

— Am ajuns! — Erau în dreptul unei case cu un etaj și mansardă, stil vechiu. Costel se uită îngrijorat să vadă dacă pe vreun geam există bilet de închiriat. Dacă ar vedea unul la mansardă, s-ar potrivi tocmai bine pentru ceva provizoriu cum ii trebue lui, în fața lui Diaconescu însă va trebui să spună că nu-i convine. El însuși pare a fi uitat că a locuit mai înainte în casa asta, tot la mansardă.

Bilet de închiriat era în adevăr unul, dar Costel care cunoștea eașa știa că acolo unde e lipit anunțul, e salonul cu două paturi și chirie dublă. Ce e de făcut?

— Perfect! Perfect! E liberă camera cea mai bună pe care ara mai avut-o. — În gând se socotește că va trebui să stea la hotel, ceeace il intimidează oarecum... Sau atunci de nevoie să închirieze pe o lună salonul.

— Nu despărțim. Intri să aranjezi cu camera.

— Nu! N-am nevoie. Pot veni direct. Ce nu face gazda mea veche pentru mine.

Diaconescu ar fi vrut să clipească iar ochiul: — Gazda... hoțule! Poate că nu era momentul. Sunt plictisitoare corvezile astea de doliu.

Costel acum își zice că, dacă tot a luat drumul, ar fi poate nimerit să se înțeleagă cu privire la cameră... Și unde să mai meargă acum cu Diaconescu. Înapoi acasă, nu... La cafenea nu se poate: — Ai dreptate, mai bine intru să termin.

Diaconescu până la urmă tot clipise din ochiul stâng: — Și dacă te urmărește nevasta... ia seama la vitriol.

Glumea sau cum? Costel renunțase a limpezi: Nina aruncând în el cu vitriol?... În Lupescu da... puteai închipui.

Diaconescu a cotit pe o stradă. Costel se uită la ferestrele casei, la ușa de intrare... Amână totuși vizita de închiriere.

Pornește înapoi spre casă deoarece nici un alt scop nu-l atrage. Merge eu tendoanele întinse, pune întâi tocurile pe asfalt, apoi pliciuie talpa pantofului de lac. Evocă ce ar fi atunci când Nina ar veni după el la Brăila... Ce să fie! El nu e divorțat. Vine nevasta la bărbatul ei!

E urcat pe picioroange, în plină inflație de valori. La Brăila el va fi în societatea persoanelor cele mai de seamă, cele cu cari dascălul avea numai raporturi de afaceri.

În privința asta aproape că nici nu exagerează. Pus într-o atmosferă potrivită, putințele lui mediocre s-ar putea desvolta7 prielnic... Cu haine noui și cravate frumoase, funcționar superior la bancă, cu dans și conversație — lui nu-i place dansul, din fericire însă dansează bine ea toți cei din bandă — va fi un dansator de elită. Iar conversație, slavă Domnului... în casa Dragu a conversat destul... Crede că va putea deci frecventa societatea cea mai bună.

...Auzi ideie! Nina! și mamă-sa și Diaconescu cred cu putință! Râde în el, după un evantai mic de pene de păun. Apoi se îngrijorează: La Brăila... Nina.... Scandal!

Repede întoarce cealaltă față, se gândește la candidatura urmărită de mult de Mălina, fata bogată și de familie.

Trecătorii rari întâlnesc cu privirea un domn în negru, cu sprincenile nițel urcate, așa încât fruntea stearpă capătă încrețitura unei preocupații. Obrajii puțin supți și gura strânsă subt umbra neagră a unei mici mustăți trage o dungă neașteptată în latul figurii.

Lui Costel îi scapă acum mâinile după o bară. O ușă i se închide și i se deschide în nas. E un „du-te vino”, îl recunoaște: agitația, neastâmpărul Ninei atunci când e cu el la un loc... Neputința ei de a-l suporta... Ceeace a fost cu ei. Cum de zece ori s-a întors la el și iar a plecat și luat câmpii. Ceeace a fost și va mai fi.

Calcă acum, lat, cu toată laba, ușor tărăgănat.

Îl ustură tălpile, e obosit: — Degeaba ar veni Nina după el. Sunt ca și despărțiți. El oricând poate transcrie divorțul.

Mamă-sa adesea și chiar acum în urmă vorbea misterios de o partidă. Se ferea de el să nu-l supere, dar tot a prins despre cine anume vrea să spună: fata lui Panaiot. Panaiot a fost întâi băcan, mai de mult, apoi engrosist, acum în urmă a cumpărat un vaporaș și e armator. Avere, și situație, căci e acum în relații cu cele mai bune familii.

...Dar va mai vrea oare fata lui Panaiot să-l ia, după ce Nina va fi făcut scandal, cu venirea, cu plecarea... Căci Nina totuși va veni, fie ca să plece iar... Va mai vrea fata armatorului? Da! Va vrea încă mai mult după ce va fi văzut pe Nina, bucureșteanca elegantă și distinsă și amorezată de el...

Închipuirile merg călare, îl saltă, gata să-l răstoarne. Își caută un sprijin: Mălina știe să-ntoarcă treburi de astea. Dar va vrea Mălina? E supărată pe el.

Costel stă încă pe loc; îl glodește un gând: decât să se întoarcă direct acasă, mai bine ar fi plecat cu Turcu undeva. Dată fiind împrejurarea ar fi fost datoria lui Diaconescu să-i propună, dar își face omul de câte un prieten o ideie prea bună.

La Brăila va fi foarte prevăzător în alegerea prietenilor. Adică chiar mai bine fără de prieteni; de la distanță cu toată lumea. El va fi la Brăila venit ca musafir, pentru interese, iar prietenii lui rămași la București. Primise mutarea provizoriu pentru interesul carierii. La prima ocazie, cu proptele firește, se va înapoia la București ca director...

Acasă îl așteaptă doi inși bosumflați, de aceea ia drumul cel mai lung. În dreptul Poștei Centrale se oprește fără a-și da seama că ceeace l-a oprit, e oboseala. Se uită la edificiul Poștei, judecându-i arhitectura: — Frumos! Se uită peste drum la Casa de Depuneri: — Frumos! E Capitala, care-i aparține și pe care o părăsește de bună voie, pe un timp. Nu e totuși perfect convins că va fi provizorie plecarea aceea de care abia acum începe a se convinge. Piciorul stâng e așa fel Încordat în talpă, încât abia ii poate pune pe asfalt.

La Brăila oraș mare, sunt clădiri frumoase și e mai ales Portul! Vapoare... transit... multe vapoare... Dacă te gândești, un oraș de port e cași o Capitală; tocmai însă fiindcă e un vad comercial, el ca funcționar -— ca și Director, va sta rezervat. O cuconiță trece, nostimă, ultim model, și parcă stă un minut pe loc, cașicum l-ar cunoaște. Poate e chiar o cunoștință de care nu-și amintește. Memoria îi joacă feste. Desigur a cunoscut-o undeva în lumea bună și a uitat-o. Lipsa de memorie e un defect.

...N-o poate saluta totuși; se trage deoparte, e în dreptul chioșcului de ziare și doamna se apropie și cere un timbru poștal oarecare, la întâmplare desigur, ca să aibă o atitudine fiindcă n-a recunoscut-o, atunci când ea vroia să-l abordeze. E probabil că-l știe de pe timpul cu Nina, când se dau în casa Dragu, baluri în cinstea logodnei lor. El era erou! zilei, și de aceea tocmai nu putea să-și amintească de fiecare cuconiță șic, ce-i fusese prezentată, pe când ele toate...

Era nostimă doamna, nu însă așa de nostimă, ca Ninon, la prima lor întâlnire... Și ce deșteaptă Ninon! Cum știuse atunci, să între în vorbă, să-l încurce! De ce nu se urneau de pe loc, ea sau el, ca să curme situația penibilă!

Piciorul stâng ii ardea ca focul; porni totuși călcând ca pe ochi, pe când în minte avea pe Ninon așa cum o văzuse la prima lor întâlnire; imagină nestabilă însă, căreia i se amesteca, clișeul mai proas-□ăt, al cuconiții pe care o lăsase mofluză la chioșcul de ziare. În urma lui, femeiușcă se întreba ce era cu tipul și dacă nu scăpase cumva un chilipir. Ea eșea în oraș după târguieli și își jurase să se odihnească după o noapte sbănțuită. Mai ales că era cu gripa pe ea; totuși un client pierdut, e un client pierdut.

În dreptul clădirii locuite de Aneta, Costel pusese capul în pământ și cum pasul nu-l asculta bine, grăbea cu gâtul înainte ca să treacă mai iute de o casă care îl compromitea. O slujnică! El e în doliu... Biata Ana, o umbră numai, uscată și tristă, care i se așează o secundă subt pleoapele umezite. Plecase la timp biata Ana, să nu-i fie piedică în drumul nou ce i se deschide. Ana fusese fată bună, fată de familie, dar fără de noroc; nenorocirile, boala, o doborâse. El o ocrotise, o apărase pe cât putuse...

Un fel de Maslova și Nekliudow în versiune proprie, se închipuia acum în mintea lui Costel, peeănd ceva îi strângea gâtul uscat, ceva omenesc. Gâtul uscat și piciorul care-i ardea ca jarul! Se va opri în drum, la prima cafenea, la prima bodegă. Trecu totuși pe lângă două altele și așa cum trage calul la grajd, poposi la „Roșioru”.

Toți în jurul lui: — Singur domnu Costel?

— Singur azi! Am nevoie de liniște,

— Liniște... firește! — În grădiniță va avea liniște, nu era nimeni, iar mesele nu fusese ridicate fiindcă timpul era încă frumos.

În grădiniță, singur, cu un țap de bere și însfârșit, pe un scaun cu picioru adihnit. La Brăila evident va frecventa numai localurile mari; acolo nu e ca aici în Capitală, nu se obicinuiște... Adică se obicinuiește: — își amintea cum găsise atunci pe dascălu Petre cu un fost primar și doi deputați, la un „Roșioru“ din Brăila.

Se obicinuește mai e vorbă, dar el va sta în rezervă. Un funcționar important de la o bancă chiar particulară, e ținut să fie rezervat: — Banca domnilor, e ca un templu, — o vorbă de zile mari a directorului. La Brăila va trăi cu mult calcul, la milimetru, pentru a fi la înălțime. Chiar Nina, care fusese un mariaj briliant, desfăcut din pricina scandalului Dragu, chiar Nina la Brăila va trebui să fie rezervată. Așa cum o zărise la cimitir: în negru, nefardată, distinsă era tocmai cum trebuia. Dar nu putea conta pe Nina... Cu ea trebuia să te aștepți la surprize! Nina...

— încă un țap, coane Costel?

— Da! Să ia încă un țap... de supărare... de adio... La Brăila mai era și o altă chestie delicată: — părinții. Ei erau mai modești, mai jos în grad ca el, care se lansase, ajunsese. Totuși părinții lui aveau cunoștințe bune, de care va profita, în alt fel decât ei firește, în felul lui.

Piciorul acum se desmorțise dar începuse a-l durea capul: cimitirul, mâhnirea, poate că și berea pe stomacul gol. Totuși nu va gusta nimic, nici chiar o sardea: un fel de post, de căință pentru memoria Anei.

Afaceri ca cea cu Aneta, nu se vor pomeni la Brăila; în provincie se află tot, și el nu e slujnicar. La Brăila toată lumea va ști sau poate chiar știe, că el a părăsit pe dama în gri, marchiza, soție de profesor, a părăsit-o pentru Ninon Dragu — Dragu cel de la Sfatul Negustoresc, cu proprietăți în Popa Tatu. Ana fusese altceva: o faptă a lui sufletească, o binefacere.

— Un țap coane?

— Nu! Nimic... De ce plictisiți clienții silindu-i la consumație. Ce e porcăria asta?

— Scuzați domnu Costel... credeam!...

— Poți să-mi aduci o regală.

— Țeles coane!

Nu! Nu va mai bea o regală; e odihnit, va pleca casă, unde părinții îl așteptau nerăbdători. El era gazda lor, Ie da revanșa. Peste puțin le va fi iar musafir, dar cu totul în altă situație ca nainte. Avea părinți buni.

— Buni în adevăr căci în așteptare mânia lor se muiase și fără a se lămuri, când unul când altui arimcau acum câte o vorbă îndulcită. — Bietul băiat — ofta Mălina... — Se dă el pe brazdă — mormăia Dascălu... — Ce bine o să-i placă acasă — insinua dăscălița... — II așez eu la șefi așa ca să-i fie lesne... Amândoi îngrijorați de întârzierea fiului regăsit.

Costel se desprinsese de pe scaun, ocupat să-și desraorțească piciorul cu pricina. Își găsise echilibrul și pornise drept, țeapăn, spre ieșirea, care din grădinița „Roșioru” da drept în uliță.

De pe treapta scăriții care din bodegă cobora în grădiniță chelnerul cu regală în mână, îl vedea plecând și nu știa ce trebuie să facă: — Cum o să-i întoarcă pe domnu Costel să-i ceară socoteala!... Poate mai vine înapoi. Pusese regală pe masă și trăgea de șervetul murdar, atârnat pe brațul stâng: — Chiar dacă nu se întorcea acu, plătea altădată..^ Și dacă murea, Doamne ferește, plătea pentru dumnealui, domnu Turcu. Mai bine păgubaș decât se pierzi un client bun... Dar ce va zice stăpânu?

Costel în chip mecanic o luase spre casă. Trecând pe lângă frizerie își aruncase ochii în oglindă dar nu văzuse decât luciul sticlei, nu și chipul lui. Era preocupat, căuta în minte un model, ca fizic, ca purtare; dibuia pe-aproape... îl găsise. Înainte de plecarea lui la studenție, era la Brăila un director la Prefectură care purta un nume la fel cu al unui fost ministru, dar nu-i venea în minte pentru moment. Altfel, parcă-l vedea: — talia sveltă, pielița albăroză (a lui e la fel), o mustăcioară subțire mătasă de porumb care desmierda macul gurii, și succes la dame, nu dame ca în București, dame din cea mai bună societate.

Costel își scosese pălăria și își trecea degetele prin păr în fața oglinzii (părul castaniu închis și deasupra gurii, umbra aspră, negruie a mustății nerase). Imagina tizului de ministru, răsfățatul Brăilei, și imagina lui se suprapuneau: — el e cellalt, cellalt e

Își amintește de ifosul aceluia... mai ales ifosul... a nu se pierde din vedere ifosul! Strașnic ifos! Pe el Costel, pe atunci liceean, nu-l saluta; adică nu răspundea la salutul lui admirativ. Dece? — Foarte simplu; pentru motivul că nu-i fusese prezintat. — Ifosul! Costel simțea că va trebui să-și cultive ifosul. Ii veneau iar în minte părinții. El nu va putea locui cu ei în curtea bisericii, fie ea cât de Domnească. Va sta deoparte, în oraș, va avea apartamentul lui. În provincie nu se zice garsonieră, provincia într-un fel e mai aristocrată. — Va sta deci separat și va frecuenta lumea bună pe care Dascălu o vedea numai la biserică și la alegeri.

Pe Ioc în dreptul frizeriei, n-ar fi vrut parcă să se întoarcă încă acasă; să mai stea la aer. O ia înapoi spre Poștă; picioarele îi sunt acum deopotrivă de grele... Numai câțiva pași mai sus, o doamnă elegantă îl plăcuse, îi chiar dase semn că-l place. Nu era însă niciuna ca Nina... Ana cea bună și răbdătoare s-a dus... Stă din nou pe loc, din oboseală sau poate fiindcă îi e greu să se întoarcă în subsolul unde a rămas umbra chinuită a Anei, sau de unde lipsește ființa ei măruntă, însetată, înfometată după el....

Îi dibuie acum prin trup un somn cotropitor, care-l gonește spre un adăpost. Își închipuie pe Mălina rostuindu-i în odaia golită, aerisită, un culcuș proaspăt, așezat cu mâinile ei harnice și vii. Are părinți buni. Pe Mălina o va împăca cu o sărutare... Pe dascălu Petre îl va tămâia puțin...

Dascălu însă trebuie să se ocupe stăruitor de postul lui, să n-o lase moale. Nu merge numai cu vorbe. ...El își părăsește cariera, orașul... el face un mare sacrificiu.

Simte deslușit în acel moment, că va pleca la Brăila. Ridică pleoapele îngreunate și privește: piața Senatului i se așterne dinainte, cu săgeata rară a unui automobil, cu jucăria mecanică a tramvaielor, acolo mai jos. E orașul lui, e Capitala!

II așteaptă însă o provincie de rangu întâi și acolo la Brăila, o situație de primul rang.

FINE