Orfanii neamului

«Să te ferești române

«De cuiu străin in casă».

I.

Un fluerat ascuțit izbucni și răsunetul îi fu viu, pierdut degrabă în depărtările de dincolo de apă.

Otgoanele se lărgiră, se desfăcură de după stâlpii scurți ai șlepului ce servia de «ponton», se traseră repede în vapor, în timp ce puntea se trăgea pe șlep.

Roatele bătură apa; vaporul începu a se depărta de șlep; urcâ în susul apei, cârmind către mijlocul ei și apoi se întoarse și apucă în josul ei....

Cei de pe vapor schimbară semne de rămas-bun, fluturând batistele, și pe urmă se duseră pe la locurile lor, cari în salonul de pe punte, cari pe «cuvertă».

Aci, mai ales aceia ce voiau să se bucure de priveliștea ce începea să se desfășoare.

Portul se vedea în toată lungimea lui, cu întreaga mișcare a acelei ore: clădirile deveniau mai distincte, mai în relief supt malul înalt, până ce începură a se micșora, și a se strânge unele în altele, unele după altele.

Iar cu cât vaporul înainta la vale, se desfășura acum priveliștea orașului, ale căruia biserici și clădiri înalte răsăriau unele din altele pe întindere din ce în ce mai mare....

Eată și frumoasa grădină de pe malul ridicat, iar în jos partea din port cu cherestelele, cu câteva plute urcate până aci....

Puțin, și priveliștea înfățișâ o depărtată grupare de clădiri și de arbori, strânsă la un loc, căreea vioaea lumină de soare îi dă deosebită frumusețe....

Ochii, nesățioși de-a cuprinde toată panorama înconjurătoare, se desprind dela punctul de plecare, se îndreaptă spre malul drept, ce se pare că fuge înnapoi; se afundă până la linia depărtată a munților, trecând peste valea verde a «Bălții»; urmăresc strâmtul braț de apă ce duce la Ghecet, bărcile cari saltă pe valuri, semănate în mai toate direcțiunile, la larg ca și pe lângă țărmuri; apoi se ațintesc la depărtata priveliște din josul apei, unde, în bătaia soarelui sclipesc turnuri de biserici și acoperemânturi albe printre mănunchiuri de verdeață, pe un loc înalt, părând răsărit din apele fluviului.

Pe cuverta peste care e trasă o pânză galbenă groasă, vântul trece cu șuerături ciudate.

Soarele arde; întinderea foarte largă acum, a Dunărei, sclipește și ia ochii; vântul aduce însă răcoare plăcută.

Vaporul taie apele; i se aude sgomotul monoton al mașinăriilor în mișcare, care, se pare a fi răsuflarea din greu a cuiva, ce se silește la drum.

Botul vaporului taie apele și le desparte în două, ca spre a-și face loc de trecere; roțile le volburează și apoi le împrăștie în valuri, iar valurile se saltă, se depărtează unele după altele, încoronate de licăriri înspumate; întâlnesc în cale bărci pe care le ridică și le coboară cu repeziciune, și se duc să se loviască de țărmul mai apropiat.

De vale, pe întinderea turburie, ici colo sunt ochiuri cari sclipesc ca o față de oglindă, ici colo sunt vălurèle ce se pierd unele în altele și par țesute din raze ce scânteiază.

Dar în curând frumusețea întregei priveliști își scade farmecul: lumina prea mare obosește privirile; sensațiunile ce le-a dat noutatea lucrului ajung la sațiul lor.

Luarea aminte se îndreaptă asupra cuprinsului punții: în partea de dinnapoi, unde e clasa a IlI-a, e grămădire de oameni din popor, cu port felurit, cu chipuri deosebite cari vădesc naționalități deosebite: fesuri, turbane, pălării de pâslă cu margini strâmte, pălării cu margini largi și cu fundul țuguiat, șepci de ștofă, pălării de paie. Toți par un singur grup, de îngust ce e locul păstrat pentru acea clasă.

Clasa a II-a cuprinde și mai puțin loc în preajma coletelor de tot felul, puse unele peste altele, de cari stau rezemați călătorii clasei.

Pe strimtul drum dintre cabinele oamenilor de serviciu și locul ce ocupă mașinele, se trece la clasa l-a.

In salonul de aci, pe punte, mese și bănci îmbrăcate cu pluș. Călătorilor le este la îndemână: sunt feriți de vânt și de arșiță, nu însă îndestul, de căldură. Pe chipurile lor e mai mult plictiseala drumului și nerăbdarea de-a se vedea mai curând acasă. Copiii, mai ales, nu știu ce să mai facă și dau părinților de lucru cu neastâmpărul lor. Unii din ei se strecoară pe afară, se lipesc de grilajul vaporului, ca să priviască valurile, și atunci, grija părinților e să nu se întâmple vreo primejdie!

Sgomotul glasurilor se amestecă cu sgomotul mașinăriei. Pe acest colț de lume plutitor, e neastâmpăr, e viață, și nu lipsește preocupațiunea intereselor, nici depărtarea de obișnuitele păsuri ale traiului.

Pe cuvertă, între cele douăzeci-treizeci de persoane, bărbați și femei, singurateci sau părechi, se deosebiau două femei, cari atrăgeau luarea aminte a celorlalți.

Se vedea a fi muma și fiica.

Muma, simplu învestmântată, cu negru, era de sta-tură înnălță, îndestul de bine făcută și se arăta a fi din așa zisa lume bună. In jurul pălăriei de pae purta un văl mare de un albastru șters, care-i cădea și pe figură. Prin acest văl subțire se străvedeau ochii ei mari negri și înfățișarea aleasă a chipului ce fusese foarte frumos altă-dată. Nu-i lipsia nici acum atracțiunea, însă, mai deaproape privit, trădă urme de suferință îndelungată, desigur sufletească, stăpânită ne-greșit față cu lumea înconjurătoare, dar nu mai puțin vădită.

Era simpatică; plăcea prin simplicitatea portului, prin expresiunea de blândeță a privirii și prin felul de a fi familiară în vorbă.

Iar când își opria căutătura la fiica ei, zâmbetul ce-i înfloria pe buze, îi făcea și ochii râzători, iar chipul ei drag dobândia acea lumină în care se restrânge curata și dulcea iubire părintească dusă până la adorațiune.

Atunci orice gând de suferință, orice amintire care răscolește regrete, se pierd în acea lumină, ca tot ce e întunecime, ca tot ce poate fi mai prejos de anume simțimânt, prin care viața triumfă asupra ei însăși.

Fiica ei, mult mai scundă și mai subțiratecă, poartă vestmânt ușor de vară, pe de-asupra, care-i ascunde formele, pălărie și văl la fel cu ale mumei.

De-aproape, cu tot chipu-i plin de tinerețe, se vede că nu mai e copilă, însă nu i se poate preciza etatea. Ochii îi sunt căprii; în privirea lor e și melancolie, e și puțină asprime. Față cu prea multă bogăție a pă-rului ei foarte negru, chipul i se arată foarte alb dar și prea mic, într-un oval foarte grațios.

Nu i se poate zice că e frumoasă, nici îndestul de simpatică, pe cât timp înfățișarea îi e serioasă și gânditoare.

Numai când râde, gura ei mică arată un foarte frumos șir de mărgăritare, de-o strălucitoare albeață, iar întreaga figură, pierzând din asprime, dobândește atracțiune și poate fură o inimă.

Amândouă, pe cât s-au putut da mai deoparte, spre a se simți mai singure, au privit câtva timp înaintea lor, mai mult adâncite în gândurile lor decât în contemplarea depărtatei înfățișări a Galaților, și apoi s-au mai apropiat spre a-și vorbi.

— Ne va așteptă oare? zise muma, furând o privire fetei.

— Eu cred că da; știe că venim azi și sunt aproape două luni de zile de când lipsim de-acasă...

— N-ar fi fost rău pentru el, dacă am fi putut lipsi mai mult timp, răspunse muma, înnăbușindu-și un oftat....

— Dragă mamă, de ce îl socotești mai nepăsător decât poate fi? îi imputâ fata cu gîas blând.

— Eu îl văd printr-o viață întreagă, Oltino; tu, nu-mai prin rarele veniri acasă dela pension, iar de patru ani încoace, de când ești lângă mine, te lupți mai mult ca să nu înțelegi par-că toată neomenia lui...

— O! neomenie, mamă... rosti fata, tot imputător, dar fără convingere...

Muma tăcu și privi la valurile scânteietoare, cari, cu tot vălul de pe față, îi luară văzul curând.

Oltina, își opri un oftat și se făcu a-și drege cu-tele pardesiului... Vântul atunci i-l umflâ, și ea, ca să și-l strângă mai bine în jurul corpului, se ridică.

In clipa când vru să se așeze iarăși, cât mai aproape de mumă-sa, cu gândul de-a schimbă vorba și de-a-i mai îmbuna sufletul, — nu știu cum își aruncă privirea în partea opusă locului și prinse de veste căutăturii înspre dânsa, foarte stăruitoare, a unui domn

Își închipui că era ceva întâmplător și aproape se alipi de mumă-sa, luându-i o mână într-ale ei.

— Dragă mamă, îi șopti, ia ghici la cine m-am gândit în chiar momentul acesta?

Și zâmbetul dulce îi înfrumuseța numai decât chipul.

— Desigur că la d-șoara Panaiotidi...

— Ai ghicit... Gând la gând cu bucurie, cum zice uneori Mihalache. Frumoasă și simpatică fată... Oricât de greu mă împrietenesc eu, — n-am putut să mă împotrivesc simțimântului ce mi-a inspirat Florica...

— Și ea, și cumnată-sa, d-na Panaiotidi, sunt foarte cum se cade. In schimb, fratele fetei, e de nesuferit cu pretențiunile lui de om de seamă și par-că de noblețe...

— Cu toate acestea pare om bun și el... Nu vedeai că o pierdea din ochi, de dragoste, pe nevastă-sa și o întâmpina numai cu vorbe drăgălașe, totdeauna prevenitor și delicat...?

Muma oftă și ochii i se turburară: în gându-i făcea de sigur comparațiune între Panaiotide și bărbatul ei, — nepriincioasă acestuia.

Oltina simți lucrul și se grăbi să zică:

— Nu-i așa, mamă, că-i vom vizita când ne vom duce la București?...

— Dacă ne vom mai duce..., răspunse ea...

Oltina își simți atrasă privirea spre locul din față: ochii domnului de acolo, erau tot în spre dânsa; îi dădură impresiune că nici nu se mai îndreptaseră în altă parte.

Făcu o mișcare și se așeză așă, încât, vorbind cu mumă-sa, să poată privi pe furiș la necunoscutul acesta, spre a-și da bine seama de înfățișarea lui.

I se mai întâmplase să întâmpine asemenea priviri stăruitoare, dar nu avusese încă curiozitatea de a observa de-aproape, vreodată, pe vreunul din necunoscuții pe cari-i socotea stânjinitori.

Acuma însă, fără voia ei, doria să se încredințeze dacă în adevăr acesta se uită la dânsa cu vr-un interes și ce fel de om părea să fie.

— Mamă, crezi că nu ne vom duce? întrebă Oltina... Iarna trecută cu toate acestea, tata ne-a ținut și pe noi la București, tot timpul cât au fost Camerele deschise...

— La urma urmei, Oltino dragă, vom aștepta și vom vedea.

După glas și după privire se vedea că muma avea un temeiu oarecare, la vorbele ei, dar că nu voia să-și spună gândul întreg.

— Ori cum, zise mama, după o clipă, în timp cefata fură cu multă îndemânare, din ochi, pe necunoscutul, — poți scri d-șoarei Panaiotidi, mai ales că amândouă fac parte din societatea din București, soră a societății noastre «Cultura Națională.

— Bine zici... Va fi un chip de întreținere a prieteniei noastre...

Iar în gând își zicea: «figură plăcută, deschisă, bărbătească; seriozitate, distincțiune, inteligență deosebită...

— Cum se va întoarce lumea noastră în oraș, să căutăm a ne mai adună ca să mai dăm avânt activității societății... Ah! ce fire, la românii noștri! se prind bucuros la luptă pentr-un scop frumos, dar degrabă o lasă domol: însuflețirea nu ține întins; munca nu ’și-o sistematizează... Le lipsește educațiunea voinții. De când am înființat societatea, de când am format comitete în mai toate orașele Moldovei și... totuși, puțin lucru am împlinit...

— Și câtă stăruință ai pus, mata, mamă, în deosebi...

În gând urmă a-și zice: «pare să fie român... E oacheș... Multă vioiuciuneîn priviri... Un lucru nu-mi prea place: se îmbracă, pare-mi-se, cam luxos... prea cu îngrijire de persoana lui...»

— A! dacă am sta tot timpul în București, eu cred că aș putea lucra cu mai mult temeiu!.. zise muma.

— Dragă mamă, îmi dai voe să-ți spun ceva, pentru întâea oară, acum, — însă fără ocol?

— Spune, răspunse muma, nu fără surprindere, față cu intonațiunea ce dăduse Oltina cuvintelor ei.

— Mata, plină de voință și de energie în acest început de luptă pentr-un ideai, față cu tata rămâi ca și cum nu le-ai avea. Voește să te muți la București, spune-’i-o neted, stăruitor; impune-i... și eu cred că nu va avea cum să refuze...

Muma se înroși, se turburâ; voi par-că să răspundă ceva, însă se opri și își întoarse privirile la țărmul stâng de care vaporul era acum mai aproape.

Se aflau în dreptul gurii Șiretului: apa râului se zăriă ca un drum cotit printre tufe de sălcii; malul, jos, era plin de verdeață; valurile fluviului răscolite de vapor, ajungeau repede la el și-i loviau multele sinuozități... De pe Șiret coborau mai multe plute: plutașii, cu lungi prăjini în mână, le da direcțiune: pe ele erau grămezi de scânduri.

Pe o plută, care fusese oprită pe nisipul malului, plutașii ațâțaseră foc, puseseră pirostreele și d-asupră-le ceaunul: pregătiau mămăliguța pentru îmbucat de prânz.

Valurile ajungeau până la plută și-i sălta marginea care sta pe apă.

Galații se vedeau acum bine pe înaltul lor mal, iar portul până în lungul Bădălanului, supt mal, — și mai departe, curba țărmului din dreptul Brateșului.

Oltina își dădu seama de acel moment de încurcătură a mume-si și tăcu, — iar în gând urma cu observațiunea domnului necunoscut: «mă privește mereu... Va fi ghicind că-i iau seama și eu-? E simpatic. Cine să fie? Cum îl va fi chemând? — Ei, dar dece mă interesez de el, la urma urmei? Cine știe de ne vom mai întâlni!»

Făcu altă mișcare, cu hotărârea de-a nu-l mai privi.

Tânărul, par-c’ar fi înțeles că displăcuse cu stăruința privirilor lui, se ridică și se coborâ...

— Vrei tu, numai decât, Oltino, să ne mutăm cu totul la București? îi zise muma, ușor zâmbind.

— Negreșit, — pentru mata, mamă. Fie pentru noi amândouă, se grăbi să adaoge, ca să nu pară că ei ’i-ar fi displăcut mutarea.

— Să știi că voiu vorbi lui Gheorghieș cu hotărâre...

Atunci se auzi un dangăt de clopot și după puțin un fluerat ascuțit...

Celor două femei li se păru că vaporul voia par-că să se opriască.

Luară seama că toate cele lalte persoane se ridica-seră în picioare și se aplecau peste grilaj ca să se uite pe apă.

Se ridicară și ele... muma, ca să priviască încotro ochii tuturora se îndreptau, — Oltina, ca să vadă din-tr-o ochire, pe necunoscut.

El nu mai era însă acolo unde-l știa...

II căuta printre toți cei de pe «cuvertă»: nu-l deosebi, și par-că se simți contrariată...

— Ia te uită, Oltino, ia te uită... auzi pe mumă-sa...

Atunci se aplecă și ea.

La foarte puțină depărtare de botul vaporului, era o barcă, încărcată, — și cu toate că cei șease oameni ai ei vâsliau din răsputeri, — părea în pericol de a fi lovită de vapor.

Fusese observată însă, se dăduse semnalul și în adevăr că vaporul își micșorase iuțeala, cârmind în acelaș timp din drum, ca să înlăture ciocnirea, și să dea vreme vâslașilor să se depărteze...

Vaporul trecu, în cele de pe urmă, foarte aproape de barcă; — barca începu să se salte, ridicându-se pe spinarea valurilor și coborându-se între ele, ca și cum avea să fie înghițită de ele, apoi... rămase în urmă.

Fuseseră câteva momente de teamă, de emoțiune, cu cari se mai întrerupsese monotonia călătoriei. Acum Galații erau aroape; câteva persoane se și coborâră...

Oltina, ca supt înrâurire străină de voința ei, mai căuta cu privirea pe necunoscut, — și apoi, nu tocmai mulțumită, zise mume-si:

— Vrei să ne coborâm și noi?

— Să ne coborâm...

Când să intre în salonul de pe punte, eată necunoscutul... Oltina se aprinse la chip; el de asemenea, în timp ce, ținând ușa, și lăsându-le loc să treacă, o privi adânc.

De astădată fu foarte ciudată impresiunea ce-i făcu întâlnirea și mai ales privirea lui: era aproape o emoțiune.

Iar pe când de muma ei se apropia în chip respectuos un bărbat de vreo cincizeci ani, — servitor poate, — Oltina, foarte puțin stăpână pe acea emoțiune, se oprise și stătu in așa fel, încât să poată urmări cu priviri furișe pe acel necunoscut.

Acesta, rămase și el, în dreptul ușii, în chibzuință par-că, trăgând înlăuntru cu ochii prin geam. Din atitudinea lui par-că s-ar fi închipuit gândul nehotărât încă dacă să reintre sau nu.

— Ne apropiem, cuconiță, zicea în timpul acesta, servitorul, stăpânei lui.

— Da, Mihalache. Vezi te rog să nu se facă vreo încurcătură cu lucrurile.

Din asemenea cuvinte se vedea că servitorul nu se aștepta ca stăpânu-său să întâmpine pe cucoane.

Acest lucru îl înțelese doamna și trecu în clasa l-a a salonului, oprindu-și un oftat și aproape uitând pe fie-sa.

Servitorul se apropia de Oltina: o văzuse născân-du-se, ținuse de casa lor și o iubia. Avea față cu ea acea familiaritate făcută din respect și din dragoste, aproape proteguitoare și nelipsită de oarecare spirit de autoritate.

Rămas credincios casei, căutase să se subțieze și izbutize să ajungă a fi delicat; ghicea tot, dar era discret; aștepta destăinuirile, și când i le făcea stăpâ-nă-sa, — ceeace adese ori se întâmplase în îndelungații ani,—el găsia cuvântul de mângâere, sincerul și afectuosul sfat ce i-l dicta bunul simț și o dreaptă jude-cată asupra stării din toate momentele.

Cine ar putea crede că acestui servitor devotat doamna Chipail datora tăria de a se fi împotrivit restriștelor și de a fi rămas în casa bărbatului ei!

— Dudue, îi zise Mihalache, mi se pare că o să mă dojenești puțin...

— De ce, Mihalache? întrebă Oltina...

— Fiindcă ’mi-am dezlegat prea mult limba, așa cum nu-mi e obiceiul...

— Nu te înțeleg.

— Ai văzut mata pe boeru care s-a dat înlături ca să vă lase să intrați?

Oltina nu-și putu opri surprinderea și curiozitatea: ce avea să-i-spue Mihalache despre acest necunoscut care, o interesa, nu-și putea tăgădui aceasta?

— M-am pomenit că, dela focul de țigară ce ’mi-a cerut,—intră în vorbă cu mine și că mă întreabă de dv.

Oltina își simți obrajii îmbujorându-i-se, dar se stă-pâni... și așteptă pe servitor să urmeze.

— De aceea ziceam că o să mă dojenești: ’i-am spus cine sunteți și... mai ales de mata ’i-am vorbit... așa cum știu eu să vorbesc de mata...

— Dece numai decât de mine?... zise fata, nu fără ușor tremur în glas...

— Fiindcă, dudue, tocmai de mata voia el ce voia, să știe...

— Unui necunoscut să-i vorbești d-ta, Mihalache, de noi...

— Adecă necunoscut pentru mata și pentru cuconița; dar boeru Gheorghieș îl cunoaște și dumnealui cunoaște pe boeru... Când ’i-am spus la urmă numele dv.,—fiindcă într-adins am lăsat să-l spun la urmă, — știi, dudue, bucurie nu șagă, i s-a făcut, — apoi, ’mi-a mulțumit și s-a dus. Par-c’a fost cu bobii, că tocmai atunci ați intrat și dv.

— Îmi pare curios să se intereseze așa de noi, —răspunse ea, închipuind o indiferență ce era departe de a o avea.

Mihalache zâmbi: nu-l putea amăgi reala stare a duduei.

— Nu ’ți-a spus cum îl cheamă? zise după o clipă.

— Ba da, fiindcă l-am întrebat eu...

Atunci se ivi în ușa clasei l-a a salonului d-na Chipail...

— Ce te-ai făcut, Oltino?

— Viu, mamă. Mihalache m-a oprit de vorbă, adaose, apropiându-se și intrând dincolo, cu părere de rău că tocmai numele nu-l putuse încă afla.

Fără voia ei fu preocupată și mai nu vorbi cu mumă-sa.

I se întâmpla pentru întâia oară asemenea lucru: era turburată, neliniștită, în nerăbdare de-a ajunge în port, în așteptarea par-că a ceva deosebit.

Și aceasta, în nespus de puțină vreme... Nu era încă o oră de când plecase din Brăila... Au fost de ajuns câtevă clipe, în timpul șederii pe «cuvertă», ca starea de spirit să i se schimbe... Se sîmția alta; nu mai avea acea stăpânire de sine, de care dăduse dovadă, fără să știe când i se formase, nici indiferența, din cauza căreea, pe când era în pension, i se dăduse porecla de «nesimțitoarea».

Avusese, până în acea zi chiar, siguranța neschimbată că, numai fetele prea tinere puteau fi supuse unor anume sensațiuni, fără să le analizeze însă cari erau sensațiunile acestea.

Ea aveăa22 de ani. Dece dar asemenea stare, în așa de scurt timp?

Începu a-i fi necaz pe dânsa, — iar când îi veni în gând că necunoscutul era desigur cauza, și simți că i se aprind obrajii, că o străbate un ciudat fior, — se revoltă și-și zise cu hotărâre: nu! nu se poate.

Voința intrâ în joc și-i aduse stăpânirea de sine.

Un simțimânt firesc, rușinea, o liniști: ceva rămase însă în adâncu-i. Așă în fundul unui pahar plin, se lasă o firimitură ce din întâmplare a căzut în el.

D-na Chipail o observă pe Oltina, în chip ferit, mi-rată: ce se petrecea în sufletul fetei?

Iar când își dădu seama că ceeace se petrecuse a trecut, că acum liniștea i se întorsese, se aplecă spre ea și-i zise:

— De nu va fi tată-tău în oraș, ne vom duce și noi la vie...

Ea o privi, surprinsă: fusese foarte departe de gândul de casă; dându-și repede seama însă că mumă-sa îi observase preocuparea, răspunse, nu fără să se înroșiască puțin:

— Da, mamă...

In acest timp, vaporul ajunsese în dreptul debarcaderului și făcea ocolul obișnuit înainte de a se apropia. ’

Portul era în mare mișcare, ca în zi de lucru. Tră-suri treceau spre docuri, căruțe și camioane veniau încărcate dintr-acolo; felurite sgomote de fierărie, lovituri de ciocane, glasuri de hamali ce încărcau, fluerături, scârțâituri de macarale: ciudat concert plin de note discordante.

Portul, până în jos, destul de departe, era numai vase: vapoare, caice, șlepuri, remorchere, «probèle» înnalte cât casa: o pădure de catarte și infinitate de fire între acestea; stegulețe fâlfâind în bătaia vântului, pânze strânse ori desfăcute și umflate de vânt, la va-sele gata de plecare.

In dreptul șlepuluiponton, aștepta multă lume, în fața unei portițe de ostrețe: călători gata să năvăliască în vaporul ce se apropia, ca apoi să plece mai departe, la Tulcea.

Și pe vaporul acesta era mișcare: lumea eșise din saloane și se strânsese de-alungul grilajului; în clasa a 11-a și a 111-a călătorii își luau lucrurile în mână și se îngrămădiau unii în alții, par-că n-ar fi avut destul timp de scurgere.

Vaporul își terminâ ocolul și începu a se apropia, în timp ce mașinăria sufla greu.

Oamenii de serviciu ridicaseră otgoanele și erau gata să le arunce pe ponton; altul, de aci, ținea gata puntea, ca s-o arunce pe vapor, iar alții așteptau să prindă otgoanele.

Vaporul se opri, atingând pontonul; acesta se săltâ; otgoanele fură legate de stâlpii scurți și groși ai pontonului; puntea fu aruncată și eșirea grămadă începu, în timp ce mulțimea de dincolo, se grăbia să treacă pe vapor, înghiontindu-se, — plină de nerăbdare, — cu mulțimea care ieșeă.

Printre cei din urmă eșiră doamna Chipail, Oltina și Mihalache, — urmați, la distanță de necunoscutul la care Oltina nu voia să se mai gândiască, pe care nu-l mai căutase cu privirea, pe care, instinctiv însă, îl ghicia pe aproape.

Când, în fața agenției, nici o trăsură: cei dinainte le ocupaseră pe toate...

— Așteptați puțin cuconiță, le zise Mihalache, că vă găsesc eu numai decât...

Înainte însă de a se urni, văzîi pe «domnul» că se apropie și salută.

— Doamnă Chipail, permiteți-mi să vă las trăsura care mă așteaptă pe mine.

Și fără să adăste cuvântul de primire sau de refuz, strigă cu glas puternic:

— No. 84.!

— Aici cuconașule... răspunse un birjar și înălță biciul, ridicându-se și el, pe capra lui, în picioare.

— Fă-ți loc încoace...

— Dar dv., domnule... rosti d-na Chipail.

— A! eu pot găsi ușor alta... răspunse el, ridicân-du-și pălăria.

— Vă mulțumesc...

In acest timp Oltina, foarte turburată, — mai mult contrariată decât mulțumită, — ținea ochii în jos și aștepta, enervată chiar, să plece mai repede.

Politeța acestui domn o supăra: ce rost avea, la urma urmei?

Bătrânul Mihalache zâmbia, pe furiș: el, era mulțumit și avea motivele lui să fie așa.

Trăsura își făcu loc, in fine: servitorul le ajutâ să se urce. D-na Chipail mulțumi încă odată necunoscutului, în timp ce Oltina abia făcu un semn ușor cu capul...

Acesta, salută și se apropia, rămânând cu pălăria în mână:

— Permiteți-mi să am onoarea a mă prezinta: Cezar Arineanu. Cunosc pe d-l Chipail și vă rog d-nă, să binevoiți a-i arăta respectuoasele mele salutări...

— Cu plăcere domnule...

Și trăsura plecâ...

Oltina, fără voe, îi repetă în gând numele...

Suna frumos, la auz, numele acesta!

II

Cu douăzeci și cinci de ani în urmă Gheorghe Chipail terminase, ia Paris, facultatea de drept, după cea de litere și filozofie.

Era bine înzestrat cu inteligență și cu voință; era fire entusiastă și generoasă; luase parte la toate mișcările tinerimei franceze, pentru izbânda ideilor mari, de propășire socială înaintată și se deosebise ca bun orator, ca’ luptător energic și dezinteresat.

La tinerețea lui plină de sănătate, nu i se lua în nume de rău că-i plăceau culisele teatrelor și că se bucura de numeroase cuceriri: de ce n-ar fi petrecut în orele lui libere?

Acele legături, ușor făcute și desfăcute, nu puteau fi socotite ca slăbiciune, ca afemeiare, întrucât nici studiile, nici avântul luptei nu suferiau vreo atingere și știrbire.

Printre tinerii români, de pe la diferitele școale în-nalte, se bucura de mare trecere; pe cei mai mulți el îi atrăsese de partea ideilor socialiste și legământ de onoare făcuse cu ei, ca, după întoarcerea în țară, să semene și aci sămânța dătătoare de viața nouă, în vederea ridicării mentalității păturilor cârmuitoare, de la cari să se ajungă apoi la popor.

De câteori venise în țară în răstimpul studiilor, căutase să aleagă deja un mănunchiu de oameni hotărâți și izbutise să găsiască câțivă, cărora le alipise pe alți câțivă, din cei ce terminaseră înaintea lui studiile.

Iar când se întoarse, luându-și rămas bun dela ma-rele Oraș al Luminii civilizătoare, se găsi într-un mediu format întru câtva, deși restrâns încă.

Unii din acești adepți ai nouelor idei, erau băeți cu avere, alții numai cu avere intelectuală: în curând «cercul» acestor luptători se alcătui, scoase un ziar de propagandă și surprinse lumea politică a timpului cu îndrăzneala lor hotărâtă, cu ideile lor cărora li se și dădu calitatea de «primejdioase».

Gheorghe Chipail avu poate, mai mult decât toți, să lupte cu «cei d-acasă» și din familie, cari-l voiau om ales al alcătuirii sociale obișnuite, al politicei ur-mată de ei în partidele în ființă, cari-și disputau pe rând Puterea.

Față cu «îndărătnicia» acestui «stricat» de «răutățile» Parisului, părinții îi tăiară orice mijloc de traiu, ca să-l siliască să munciască, să fie avocat ori profesor, să facă «politică» cu orice preț.

Tânărul se puse în adevăr pe muncă și, ca avocat, începu să fie curând bine văzut și căutat: politicianii îi înlesniau calea, cu gândul de a-i atrage în vreun partid.

El însă rămânea credincios «cercului socialist»...

Politicianii nu disperau să-l mlădieze; părinții urmau să-l ignoreze, dar să pună pe alții pe lângă el, spre a-i bate capul.

După doi ani se făcu oarecare împăcare între el și părinți, pe temeiul căsătoriei lui cu o vară a lui de gradul al III-lea, fată foarte frumoasă,—nespus de iubită de mama lui mai ales, — săracă, dar casnică și cuminte.

Gheorghieș puse unica condițiune: să fie lăsat a face politică de partid atunci când el va crede, și tatăl lui primi, în cele de pe urmă, cu socotința că «nebuniile soțialiste» ca și nebuniile tinereții trec fără doar și poate.

Gheorghieș, cu toată inteligența, cu toate ideile lui foarte umanitare, cu toate însușirile de seamă cu care era înzestrat, în casa lui fii cel mai nesuferit egoist: casa o ținea, fiindcă orice om trebue să stea undeva; soția, fiindcă eră datina de-aàă. încolo, nici un simțimânt.

In primul an, până ce avu un copil, — pe Oltina, — o mai ducea cu sine pe Olga; de-aci încolo începu s-o lase luni întregi în Galați sau la moșie, iar el să petreacă la București, singur, între amicii lui socialiști, ziua,—între tot felul de femei, noaptea, în locuința-ce își orânduise și în care nici un prieten nu era primit.

Olga era orfană; părinții lui se duseră curând din viață: nepăsarea lui pentru soția țânără și foarte fru-moasă, urmă să fie aceeași: copilul însemna și el prea puțin lucru.

Acum că avea pe brațe moșia părintească, da mai des pe acolo, cu toate că omul de casă al tatălui lui, Mihalache Albineț, era pentru el chezășie de bună administrație. Totuși, când se ducea la moșie, potrivia ca soția lui să fie în Galați. Se sîmția stânjenit să o aibă lângă el; voia să înlăture pe cât mai mult cu putință explicațiuni ce n-ar fi schimbat starea lucrurilor; voia să nu-i fie întru nimic atinsă libertatea. Dacă soția lui ar fi dat divorț, ce degrabă ar fi primit lucrul 1... Avea scrupulul, numai, a nu-i-l propune el...

Și prin câte suferinți, — dacă nu ale iubirii disprețuite, dar desigur ale amorului propriu și ale demnității de femee, jignite, — avu Olga să treacă de-alungul anilor ei de căsnicie nenorocită!

Și aceste suferinți se măriră într-o zi prin dreptul la iubire, pe care inima ei îl cerea.

Întâlni în cercul ei restrâns de amici, în care era supranumită «văduva cu bărbat* pe un tânăr și gustă din farmecul de a iubi, cu hotărârea de a-și luă rămas bun dela viața chinuitoare de până atunci. Iubirea însă și-o voia fără nici o pată și pe temeiu casnic. Nu-i fu preursit cu toate acestea asemenea fericire: își dădu repede seama că tânărul doria pe «femee», iar nu întovărășirea pe viață. Atunci, își ucise acest simțimânt, în energie fără seamăn, deși cu prețul amărăciune! celei mai adânci, — și rămase cu copila ei scumpă, tot în casa în care era străină.

Dela data aceasta prinse deosebit prieteșug de Albineț și împărți cu el durerea singurătății și unicele mulțumiri ce-i da Oltina, drăgălașă și dulce fată...

Aflâ în urmă că tocmai existența copilei fusese pri-cina că tânărul ce o iubise se dăduse de-oparte: tot s-ar fi hotărât s-o ia pe dânsa, nu însă cu copilul altuia, de care nu voise a se despărți și a o lăsa unui tată nepăsător.

Dragostea i se îndoi par-că, de atunci, pentru Ol-tina: ea singură îi putea fi iubirea dezinteresată și statornică, fără nici o condițiune.

Nu se poate zice că din când în când nu avusese și după aceea ideia de a se despărți, oricum, de Chipail: nu știa să munciască, dar ar fi căutat vreunmijloc.

Găsise însă totdeauna protivnic hotărât: pe Albineț. El îi pusese mereu înainte datoria de a nu-și crește copila în lipsă. De bine de rău, eră soția lui Chipail, avea la îndemână o avere, — compromisă din ce în ce mai mult, era adevărat, — însă menținându-se prin bună administrare.

Și Olga cedase judecății acestui servitor minunat ca credincioșie, iubire și muncă fără preget.

In taină, fără ca stăpâna lui să știe, pusese de-o-parte pe numele fetei în fiecare an câte o sumă, tre-cută între cheltuelile moșiei.

Un bun socotitor ar fi luat-o drept încăcare a socotelilor și ar fi pus-o în sarcina administratorului cu numele de pungășie; Chipail însă nu se uitaàde aproape: el numai cât făcea împrumuturi după împrumuturi pe seama moșiei și luă tot ce producea această moșie.

Grei fură pentru Olga anii în cari Oltina trebui să stea în pension: dar, în acest timp, fiind mai liberă, își îndreptă activitatea spre interesele naționale.

Se bucura de atât de mare prestigiu în societatea gălățeană, cea destul de amestecată, încât când adunâ doamnele și le arătâ ideia și scopul, putu, dacă nu prin iubirea pentru scop, dar cel puțin prin prestigiul ei să hotărască întovărășirea lor la muncă.

Ea avea spirit de rânduială în activitate și societatea luă ființă în scurt timp, cu program bine ales. Scopul eră întreit: a se hotărâ la sate un curent de ridicarea materială a sătenilor; a se cultiva simțimântul național în Basarabia; a se ajută frații din Ardeal în lupta lor pentru menținerea conștiinței naționale.

In umilitul ei Albineț, găsi și pentru scopul acesta o mână dreaptă. Bunul lui simț îi dădu sfaturi foarte istețe și câte o nouă sumă, trecută în socotelile moșiei, înlesnia activitatea cea de mult preț a stăpânei săle.

Lozinca era să nu se facă sgomot asupra scopului societății, — în fața lumei fiind pus numai scopul filantropic, — cu înțeles foarte larg.

Și era de trebuință taina, întrucât două mari Puteri vecine nu se cădea să cunoască asemenea ideal de luptă românească.

In doi ani de zile se izbutise a se înființa sucursale ale societăței Gălățene, în câteva orașe ale Moldovei, — și zilele doamnei Chipail erau pe deplin ocupate cu corespondență, cu organizare de serbări în toate aceste orașe, dela care ea nu lipsia. Astfel se strânsese în patru ani frumușelul capital de o sută de mii de lei depus în efecte de stat.

Totuși era puțin încă, spre a se putea începe cu temeiu ajutorarea.

Pe când dar Gheorghe Chipail ducea în București numai lupta de vorbe frumoase, în vederea unui ideal prea depărtat; pe când în acel cenaclu socialist de-fecțiunile începuseră, hrănite de interese personale, cari erau mult mai aproape; — d-na Chipail, fără sgomot întemeia o putere de adevărată muncă românească, menită să dea roade peste foarte puțini ani.

Iar în timp ce ea era ocupată mai mult decât ori-când, d-l Chipail, dădea cea mai grea lovitură averii părintești.

Într-o zi se pomeni bietul Mihalache Albineț, la moșie, cu somațiuni prin portărei, de plata mai multor dobânzi întârziate: era semn dureros că avea să le urmeze punerea în vânzare a moșiei.

Când veni Chipail și când el i le puse subt ochi, rămase trăsnit căci îl auzi zicându-i: n-au decât s-o vândă, ca să-mi iau o grijă.

— Dar nu te gândești, cucoane Gheorghieș, la fiica d-tale? îi rosti cu durere bătrânul.

— Ce vrei să fac, bre omule! îi răspunse, fără nici o emoțiune. Ce vrei să fac! Să se vândă, să se plătiască datoriile și ce va rămânea în bani și viea, să fie pentru fată... Când nu voiu mai avea satarauabelea de moșie, mă voiu mărgini la ce câștig... și eacă dezlegarea toată!...

Albineț plecâ ochii și nu mai zise o vorbă, dar în gându-i înțelese că pentru Olga și pentru copilă aveau să înceapă zile amare într-o stare vecină cu sărăcia!

Moșia se vându peste foarte scurt timp și abia rămaseră viea cu căsuța ei și vreo cincizeci și șease de mii de lei, — o nimica toată!

Chipail, în timpul vânzării stătu la București. Albineț, împuternicit cu procură, lichidâ afacerea și avu tăria să nu asculte de ordinul boerului ca să-i verse lui suma rămasă, ci se grăbi să cumpere efecte și s-o depună pe numele Oltinei.

Pentru întâia oară Chipail se supără și fu îngrozitor de mânie, — dar față cu lucrul făcut, nu avu încotrò și plecâ la București, de unde, timp de un an, nu dădu familiei nici un semn de viață...

Olga fu silită să ia pe fată din școală și să se ocupe acasă cu complectarea educațiunii și a instrucțiunii ei. Singurele mijloace de traiu le erau acum casa și venitul celor cincizeci și șase de mii de lei.

In acest timp de un an, când Chipail rămase cu totul străin de casă, își schimbase atitudinea de socialist intrasigent.

Împreună cu câțiva fruntași ai vechei tovărășii socialiste, trecuse în rândurile unuia dintre partidele istorice.

Motivul fu, că, grupați în acest partid, a căruia activitate politică era mai progresistă, ideile lor aveau norocul să aducă reforme priincioase poporului. Ei trebuia să democratizeze partidul și astfel, nu peste mult timp, socialismul să devie de Stat.

Poate că era adevărată credința lor; deocamdată ei se apropiau de guvernământ și Gheorghieș Chipail mai ales, se gândia la un «portofoliu», care, nu ’i-ar fi fost refuzat într-o zi.

Dacă ar fi trăit bătrânul Chipail, ’și-ar fi văzut vi-sul cu ochii: pe fiu-său, om de partid, și încă în partidul în care făcuse el, toată viața, politică pasionată.

La capătul anului său de politică, guvernul căzu. Chipail se întoarse în Galați, ca să se pregătiască de luptă, spre a se alege deputat, în opoziție.

Politician de rasă, se grăbi să afle rostul activității soției lui și să se folosiască de ea, de va fi fost trebuință numai decât.

Se apropia dar de uitata ființă ce-i era soție, deveni seducător chiar, izbuti să-i dea iluziunea întoarcerii sincere, — iar când socoti că era momentul, s-o hotărască a luptă alăturea cu el, pentru izbutirea candidaturii.

In societatea «Cultura Națională», erau doamne, soții ale fruntașilor din toate partidele.

La o ședință a comitetului, la care veniră mai toate doamnele din societate, asistă și el, — luâ cuvântul, lăudâ marele scop românesc, atinse coarda simțitoare a amorului propriu al adunării, îi sclipi pe dinaintea ochilor folosul ce va avea scopul când va fi deputat acum, iar în viitor apropiat, ministru, și aprinse în sufletele femeești, dorul de-a ’1 servi pe lângă bărbații lor.

Era frumos, orator distins; — femeilor le trebue adeseori și mai puțin ceva, spre a se pasiona pentru un bărbat.

Doamna Chipail îl înțelese și avu un zâmbet amar, foarte ascuns însă. Nu-i stătu în ajutor cu vorba, nici nu deschise ochii tovarășelor ei: le lăsâ entuziasmului lor momentan. Scopul Societății, dacă în adevăr nu avea să câștige, nici nu avea să sufere. In cazul din urmă, ar fi știut să-l apere.

In timpul cât ținu lupta pregătitoare pentru viitoarele alegeri, Chipail se interesă de aproape de casă, de fata lui, pe care o găsi deșteaptă și bună, gata de a-l iubi, — și par-că se mlădiâ să simtă mulțămirile căsniciei, în fața celor două ființi, cu suflet ales.

Doamnele se ținură de cuvânt și puseră pe foc pe bărbați, spre a-i dispune pentru candidatura lui Chipail la colegiul al Il-lea, întrucât mare parte erau ne-gustorese.

Tot ce putură, isbuti însă, nu era mare lucru, dar nici puțin: nu aveau să-l combată, unii; erau să-i dea voturile alții, caii nu aveau prea multă răspundere politică.

In adevăr, cu acest sprijin, și cu al muncitorilor pe lângă cari lucra cu mult meșteșug, Chipail izbuti să fie ales, — și acest triumf îl înveseli nespus de tare: era, pentru viitor, încă o treaptă, spre ajungerea la minister. In opoziție și fiind partidului lui glas autorizat, în Cameră, nu iera oare motiv puternic spre a i se răsplăti, la timp, serviciile?

În mulțumirea lui, hotărâ familiei înlesnirea traiului, — însă nici acum, vieață apropiată de ea.

Dar Olga nu se mai aștepta la asemenea mărinimie familială, și nu avu decepțiune, fiindcă nu avusese speranță de îndreptare.

De altfel, Albineț, egoist și el, în felul lui, se bucurâ în sufletu-i, că-i rămâneau Olga și copila, — sin-gura lui familie, — pe lângă cari să-și urmeze vieață de obscur și sublim muncitor și proteguitor.

Înainte de 15 Noembrie, Chipail se grăbi să plece la București și cât ținu sesiunea, nu se mai ivi, nici chiar în timpul vacanței de Crăciun.

Pentru d-na Chipail și pentru Oltina, erau întâele sărbători ce le petreceau în oraș. Pe vremea când aveau moșia, era mare mulțămire să se afle la țară, printre săteni și datinele lor: sătenii le erau ca o familie numeroasă și zilele treceau în mijlocul veseliei lor, curățită de multe apucături vătămătoare.

Acum, în Galați, în casa lor prea mare, pentru ele amândouă, și căutând cu multă delicateță, să înlăture invitările la petreceri de familie, — trecură zilele sărbătorești numai în mijlocul ocupațiunilor obișnuite.

In timpul acesta, domnul deputat Chipail, se afla la Abazzia, însoțit de o coristă foarte nostimă, pe care o zmulsese din corul Operei.

Nici nu se putea lucru mai nemerit pentru vechiul visător al unei lumi nouă sociale, cât și pentru noul deputat opoziționist, care, se pregătia să facă zile amare guvernului.

Ce e drept, de cum se redeschise Camera, el și începu atacurile oricând prilej se ivia, pe care nu-l lăsa să treacă.

La discuțiunile pentru răspunsul la Mesagiu și la acelea pentru buget, luâ parte și fu atât de bine ca argumentare și ca oratorie, încât membrii guvernului răsuflau foarte greu de multe ori.

Ziarele opoziționiste, găsiau în discursurile lui, puternice motive de a combate guvernul și, înnălțându-i laude peste laude, îl înfățișau ca pe un distins luptător cu vaste cunoștinți și cu deosebită energie.

Puținele publicațiuni socialiste îi interpretau, în felul lor, părțile esențiale ale discursurilor și trăgeau încheeri priincioase ideilor ce reprezentau.

In două direcțiuni deosebite, Chipail era dar omul zilei și pentru întâea oară, se sîmția foarte mulțămit, măgulit și plecat către vanitate.

Asemenea situațiune începu a-i aduce și procese însemnate, ceea ce-i mulțămia starea materială, de un timp, foarte modestă.

In aceste împrejurări făcu Chipail cunoștință cu tatăl lui Cezar Arineanu, — bogat proprietar rural, fost odinioară brașovean vestit în Galați.

De câțiva ani, așezat în București, se ocupa cu moșiile lui, și cu politica, — membru de seamă al partidului în care intrase Chipail.

Un proces fusese pricina prieteniei, iar în casa bogătașului, îl atrase o nepoată a acestuia, dacă nu prea frumoasă, dar foc de cochetă.

Aci cunoscu pe Cezar.

Cu toată bogăția tatălui, tânărul se ocupa serios cu ingineria, cu întreprinderi de clădiri măriși de poduri.

Spre a-și motiva și mai bine intrarea în casa bogătașului, în care fiul ocupa un cât întreg, își luâ sar-cina de a face din Cezar un adept politic.

Tânărul, fermecat de felul în care îndemânatecul politician își espunea principiile, însă nu îndestul de convins și mai ales nehotărât a face politică, — îl lăsa în bună voe s-o facă pe instructorul față cu el, și amâna «sine die» înscrierea în partid.

In al doilea an al deputăției, își îndepărtă pe tatăl, din cauza legăturii cu nepoata, — dar rămase prieten cu Cezar care-l plăcea.

Acum, în vara celui de al treilea an, Cezar, trecând dela Brăila, la Galați, unde de câtva timp avea un biurou din cauza unor mari lucrări ale Căilor ferate, în județ, și a altor lucrări în port, — întâlni pe cele două femei, în viața cărora avea să joace un rol vrednic de caracterul lui.

Pe cât era de bogat și de harnic, pe atât era de bun la suflet; pe cât eră de energic și de cinstit, pe atât era de sentimental și de delicat.

Nalt, bine făcut, oacheș, cu ochi mari negri, purtând mustăți mari, ținute cu îngrijire, după cum toată ființa lui era foarte de aproape îngrijită, — se înfățișa ca bărbat cu deosebire frumos, plin de sănătate și de vioiuciune.

Față cu femeile, devenia însă sfios și tăcut ca un copil,—și era de mirare asemenea schimbare la energia lui, și față cu înfățișarea lui bărbătească.

Cu inima lui curată, lipsit de orice viclenie, dacă ar fi fost cât de puțin afemeiat, ar fi ajuns repede jucăria cocotelor și victimă chiar.

Traiul unit de-acasă, pildele ce-i dăduse mumă-sa, îl înrâuriseră din vreme și-i alcătuise un ideal din viața de familie: acest lucru îl scăpase. Tată-său știuse a-l îndreptă spre muncă și energia lui se cheltuia cu folos în activitatea profesională: aceasta se adăogase la cultul pentru familie.

Cănd izbucnise scandalul verei lui cu Chipail, ne-greșit că nu încuviințase lucrul, ca și părinții lui, dar își zisese că vara lui era destul de formată ca etate, spre a se fi putut apără, iar că un om ca Chipail, putea să aibă slăbiciuni de acestea și să rămână «eZ», om politic de seamă, — și întru cât îl privia, prie-tenul lui.

Numat când știu că- acea femee simpatică, eră soția lui Chipail, — că acea fată foarte plăcută, eră fiica lui, și își aduse aminte de legătura cu vara lui, — se în-trista și-l judecâ cu asprime.

La drept vorbind nici nu-l știuse însurat; și chiar de l-ar fi știut, dar necunoscându-i soția, poate că ’și-ar fi închipuit anume pricină care să-l depărteze de casa lui: ’¡-ar fi trecut cu vederea, fără să-i îndreptățiască totuși asemenea purtare deșănțată.

Când îi cunoscu însă soția și copila, și văzu în înfățișarea lor desigur suferința din cauza delăsării în care erau, — nu mai putu nici a-i trece cu vederea fapta și rămase cu nedumerirea cum un om inteligent ca Chipail putea să înșele o ființă ca soția lui!

Și încă nu cunoștea de aproape marile însușiri sufletești ale acestei ființi, și încă nu cunoștea toate vinovățiile acestui om față cu dânsa...

Destul că plecâ dela debarcader, pe jos, din lipsă de trăsură, foarte nemulțămit pe deoparte de prietenul lui, foarte înrâurit pe de altă parte de ființa domnișoarei Oltina Chipail mai ales!

Cu cât urca pe strada Portului, încet, pe gânduri, îi apărea rând pe rând fiece atitudine, fiece expresiune a figurii lor, pe care mai mult o ghicia, prin văl.

Astfel, ajunse a se întreba, de ce domnișoara Chipail, păruse întâi a se interesa de el și mai pe urmă se arătase foarte indiferentă, și mai cu seamă în momentele când el oferise trăsura.

Fusese mare deosebire între felul cum îi mulțămise muma și felul cum îi mulțămise fiica, fără măcar să-l priviască.

O jignise oare cu stăruitoarele lui priviri, pe cât timp se aflaseră pe «cuvertă»?

Dar și el, dece adecă fusese necuvincios?

Dece căutase a se interesa de ele, dela omul ce le însoțise pe vapor? Căci, de când se nemerise în Brăila să se afle împreună înaintea ferestrei pentru bilete, de atunci le luase seama, de atunci se lipise par-că de urma pașilor lor.

In aceste clipe apoi, dece ciudata stare de neodihnă, de mulțămire dar și de tristețe, a sufletului lui? Dece deja.dorul de-a le mai întâlni?

Pe strimtele strade sucite, până ce ajunse în strada Domnească, cea mai frumoasă a Galaților, — Cezar umblâ aproape fără să simtă drumul. II duceau picioarele; mintea-i era la dezlegarea problemei: ce avea?

O trăsură se oprise, în dreptul lui: acest lucru nu l-ar fi deșteptat din gândurile lui. Auzi însă glas cunoscut și când privi, văzu pe Chipail: era plin de praf și pârlit par-că de soare.

— Bună ziua Cezar! D-ta în Galați?

— Bună ziua. In Galați, adeseori, negreșit; nu știi că am lucrări în județ și în port?

— Bine zici... Și când ai venit?

— Acuma chiar, din Brăila... și mă duc la biuroul lucrărilor...

— La revedere. Mă grăbesc, căci voiu să am timp sa mă schimb și să plec la debarcader: îmi aștept ne-vasta și fata... ’

— Azi am știut și eu că ai nevastă și o domni-șoară... foarte plăcută, rosti el cu glas cam înnecat...

— Azi? Cum?

— Am venit cu dumnealor...

— Va să zică am întârziat... Nu e nimic... Am fost ocupat la vie... ’Și le-ai făcut poate cunoștința?

— Întâmplător...

— Întâmplător se fac de cele mai multe ori cunoștințile. Fiindcă-mi cunoști familia, vino, Cezare, acasă, azi, mâine, când voiești: strada Mavromolu No. 127...

— Mulțămesc. Voiu veni cu plăcere.

— La revedere.

— La revedere.

Chipail plecâ; Cezar stătu multișor locului, privind pe urma trăsurii... Ea se făcuse nevăzută; el tot mai sta. Era zâmbitor, era fericit chiar.

Chipail își avusese în iarna trecută familia, la București, pe timpul sesiunii, dar nu apropiase pe nimeni de dânsa. Așa se făcuse că nici Cezar nu putuse prinde de veste că prietenul lui avea familie.

Ce-i venise acum lui Chipail, să-și invite prietenul, acasă?

Nimic calculat în acel moment.

Pe urmă, în drumul către casă, se gândi la invitarea aceasta și i se păru lucru firesc: le întâlnise, le făcuse cunoștința, le știa cine sunt, — ce era mai nemerit decât să le vie și acasă, odată ce se afla în Galați?...

Întrucât privia pentru viitor, dacă relațiunile puteau să urmeze între Cezar și familie, nu se întrebă: ar fi fost să se intereseze prea de aproape de casa lui și pierduse prea de mult timp asemenea obiceiu.

Când intrâ în curtea cea plină de umbră, prea bine îngrijită, ca o mare grădină cu alee prunduite și cu brazde cu flori, în mijlocul căreea casa din greu zidită, de formă veche dar plăcută, se ridica albă și ospitalieră, — Oltina deja se plimba, cercetând brazdele, grăbită să se vadă cât mai curând în mijlocul liniștitei vieți d-acasă.

Era apoi și într-o stare cu totul deosebită de trecut, așa că, singurătatea, i se făcea priincioasă.

Trăsura intră pe aleea cea largă care trecea pe dinaintea fațadei principale: Gheorghieș își văzu fata și-i trimise sărutări cu mâna. Ea dădu fuga, surprinsă, dar și mulțămită.

— Bine-ați venit, îi rosti el strângându-i amândouă mâinele.

— Bine-ai venit și d-ta, tată... îi răspunse Oltina... Atrasă de duruiturile trăsurii, Olga ieși repede.

Tatăl și fiica tocmai voiau să intre, ținându-se de mânâ.

Chipail îi strânse și ei mâna...

— Îmi pare rău, rosti cu un ton de deplină curtenie, că am sosit prea târziu: credeam că era să veniți cu vr-o cursă de după amează.

— S-a întâmplat să plecăm mai de dimineață dela Lac, — răspunse Olga, zâmbind.

Ea îi scrisese la ce oră era să plece din Brăila; dar dacă văzu că Gheorghieș uitase sau se făcuse a uită, nu-i mai impută: ar fi fost de prisos. Își dăduse deci răspunsul potrivit împrejurării.

Intrară în una din încăperile din față, unde, în pi-cioare, schimbară câteva cuvinte, și el se retrase spre a se schimba.

Nu întârziâ mult, și, ca nealtădată, în loc să treacă în biuroul lui, veni să le găsiască și să le întrebe cum petrecuseră la Lacul-Sărat, cele două luni.

De înfățișare mereu tânără, cu toată etatea lui des-tul de înaintată, părea, lângă fiică-sa, mai degrabă un frate mai mare iar lângă soția lui, el de etate mai mică de cât dânsa. Față cu amândouă părea apoi mai degrabă un prieten, — destul de familiar, — dar numai atât.

— Eu am făcut băi, povesti Olga și pe cât am putut, cu ajutorul Oltinei, am căutat să adunăm și ceva fonduri pentru societatea noastră. Lume a fost foarte multă, în aceste două luni și petreceri, destule, unele, prea sgomotoase și cam nepotrivite pentru o localitate în care vin familii... Am legat prietenie cu o familie, Panaiotidi, din București...

— A senatorului de Ialomița? Il cunosc... E unul din cefele groase ale partidului nostru. Mutră cam o-braznică... și înfumurată. Ar voi să dea tonul în anume cestìuni, dar nu-l ajută cunoștințele. E rău că unii, ca să-l poată ciupi bănește, îi vâră ’n cap că e mare bărbat politic. Astfel ne-aruncă pe brațe un element inutil, care ne încurcă une ori. De era de valoare, nu-l lăsa guvernul să iasă în opoziție.

— In schimb soția lui e femee de inimă, iar sora lui, un bujor de fată, de toată bunătatea... Are apoi un băețel și o fetiță, între 10 și 12 ani, așa de bine crescuți că-ți face plăcere să-i vezi... Și el, de altfel, ține la familie și ca om de casă e foarte la locul lui.

— Se poate... rosti Chipail, cu răceală.

Punerea lui Panaiotidi în lumină ca om de casă, putea prea bine fi ca o imputare pentru el.

— Le-am promis să-i vedem la București, urmă Olga, în iarna ce vine, și cred că ne vom putea ține cuvântul...

— De ce nu, se grăbi el să zică.

— De altfel, Gheorghieș, în privința aceasta vom mai vorbi amândoi, căci am să-ți fac o propunere...

— Îți sunt la dispozițiune, îi răspunse cu politeța.

— Dar d-ta cum ai dus-o la vie?

— In singurătate absolută, de care aveam nevoe, căci nu-ți poți închipui cât obosesc de mult luptele politice. Mi-am revăzut apoi discursurile din acești ani de deputăție, căci voiesc să le tipăresc...

— Idee bună, Gheorghieș. Pe scurt, așa cum le-am citit în ziare, am putut să-mi dau seama că sunt de deosebită însemnătate socială...

Pentru întâea oară soția lui îi vorbia astfel de ceea ce el socotia ca fiind opera lui de seamă, și se simți măgulit: îi adresă dar un zâmbet foarte amical.

In adevăr, Chipail se resemnase a se izola în colțul de județ dintre râzătoarele coline și dealuri pline de păduri și presărate ici colea de vii, între cari, via ce-i rămăsese, nu era dintre cele mai mari. Era însă foarte bine așezată, pe o colină, toată ziua ’n bătaea soarelui, cam ferită de vânt, plină de pomi roditori. Casa era mică dar foarte drăguță, curată și gospodărească.

Oricât câștiga de mult, cheltuia atât că nu i se a-legea mai nimic de câștig, și nu mai avea moșia în socoteala căreea să alerge la împrumuturi.

Astfel, se văzu fără bani d-ajuns în cât să plece în străinătate, ca de obiceiu, cu vr-o mititică păsărică de-a culiselor teatrului.

Totuși, fără amărăciune, în chip firesc, se hotârâ la singurătate. Își făcu proviziune de cărți din cele mai de curând apărute, de literatură, de sociologie, de filozofie, — și se retrase.

Poate că nici odată nu gustâ cu adevărat farmecul singurătății și nu înțelese ca acum poezia unei vieți în mijlocul naturii.

Cititul îl apleca la cugetare și orele de recreație, la contemplare. Era mulțămit că se află singur, neturburat, fără vre o grijă.

De altfel grijile nu-l prea munciseră mai nici odată, de aceea nici nu îmbătrăniă.

Reîmprospătându-și cunoștințele și ideile prin scrierile citite, ajunse Ia dorința de-a scri și el ceva.

Discursurile lui îi dădură destul material și așa se puse pe lucru și alcătui «cartea unui om politic» cu vederi înaintate, întinse asupra întregii organizațiuni a Statului, în care poporul să poată a-și spune cu-vântul pe temeiul votului universal.

El răspundea, — acelora ce ziceau că mai întâi să se cultive și apoi să ajungă la viața politică, — prin ideea că, așa cum e astăzi, poporul se poate folosi de votul universal ca să ajungă mai degrabă a se cultiva și mai cu temeiu. Socotindu-l mereu ca minor cu tutelă, îl lipsim de voință, de puterea de-a cugeta prin sine însuși, de-a lucra in libertate. Era apoi o greșeală să se tot spună că poporul nu-și cunoaște nevoile și că trebue dus de mână ca un orbeț. Să fie sfătuit, da; să nu mai fie însă lăsat de-oparte iar în loc de sfaturi să primiască porunci și legi care foarte puțin i se potrivesc, întru cât la alcătuirea lor nu a avut cum să-și spue cuvântul.

In lucrarea aceasta reînvia generosul de odinioară, uitând că era omul politic al unei stări înapoiate.

Și poate că era sincer în credințele lui: și poate că spera în adevăr să izbutiască, cu timpul, a statornici curentul sănătos al acestor credinți în partidul în care se află numai în scopul acesta.

Că avea ambițiunea de-a fi ministru, că era vanitos, că-l măguliă ideea că era o putere în partid, acestea erau poate numai vestmântul mai mult exterior potrivit timpului, oamenilor și împrejurărilor.

In adâncu-i rămânea omul de altădată care se adăpase la izvoare de lumină altruistă în Occidentul plin de fapte mărețe,

Destul că nu se judeca pe sine spre a stabili comparațiuni, pentru el, între asemenea credinți și anume porniri și fapte personale de ordine intimă.

Era mulțămit, așa cum se afla, așa cum cei din jurul lui îl primiau să fie, așa cum lumea politică îl prețuia.

Egoist în fapte, generos în idei, — acesta era omul.

Le trecuse dar aceste două luni, aproape fără să simtă, și, la capătul lor, văzuùcă s-a ales cu o lucrare de valoarea căreea nu se îndoia: eru încă odată mulțămit.

Intru cât privia gospodăria viei, nu se interesă o singură dată măcar: eră grija vierului, acum, — și mai apoi a bătrânului Mihalache Albineț. Acesta își știa socotelile.

Intru cât privise vieață lui aci, fusese cât se poate de frugal, — și asemenea cumpătare îi priise nespus de mult: îi îndreptase stomacul; îi înflorise sănătatea.

Numai când primise scrisoare că soția lui se întorcea în oraș, simți necesitatea de a pleca și el un-deva,—și se gândi mult, încotrò?

Bucureștii, în August, nu sunt încă de suferit. Ori cum, tot în Capitală deocamdată, și apoi, acolo, va vedea și va face.

— Am uitat să vă spun, le zise, soției și fiicei, în acea seară, pe timpul cinei. Când mă întorceam azi, dela vie, am întâlnit pe strada Domnească, pe un bun prieten, pe Cezar Arineanu...

Oltina tresări; obrajii i se acoperiră cu bujori; se simți stânjinită, și, ca să nu i se prindă de veste turburarea, luâ sticla și își turnâ apă în pahar.

— Arineanu? E domnul care ne-a oferit trăsura, la debarcader, zise Olga. Și povesti întâmplarea.

— E foarte cum se cade tânăr, răspunse Gheorghieș, — și li-l descrise, ca perfect cunoscător de oameni, cu căldură și cu simpatie, cum de obiceiu nu prea făcea cu alții. Era semn dar, că în adevăr tânărul avea însușiri deosebite.

Cred că va veni mâine să vă facă vizită, fiindcă l-am invitat, urmă el...

Iarăși lucru neobișnuit, — ceeace mirâ pe Olga.

Oltina se simți și mulțămită, însă și indispusă, după puține clipe.

—Î1 vom primi cu plăcere, zise muma.

Privind atunci la Oltina, îi luâ în seamă schimbarea și nu fu puțin surprinsă, — întrebându-se ce avea fata?

De obiceiu ea se rostia numai decât, când era vorba de cineva, dându-și părerea în privința caracterului.

Acum tăcea, și persoana în cauză nu era din acelea în privința cărora se tace.

Chipail schimbă însă vorba, dădu de veste că a doua-zi, seara, avea să plece la București, unde să îngrijiască de aparițiunea lucrării lui, acum, într-un timp priincios tipăririi, — și Oltina își schimbă și ea dispozițiunea.

Olga găsi prilej atunci să deschidă vorba despre dorința ce avea de a se așeza în București, cu totul.

— Și două sunt motivele puternice ale acestei hotărâri, urmă ea cu tonul celui ce nu admite obiecțiuni: Oltina e în etatea când trebue să se gândiască la că-sătorie și în București va putea mai cu ușurință găsi bărbatul care să-i convină, iar al doilea motiv e că voiu putea să dau de acolo avântul ce trebue, societății noastre culturale. Până acum am adunat, de acuma e timp să începem a da venitului întrebuințarea priincioasă.

— Foarte bine, Olgo; foarte bine, răspunse Gheorghieș, fără să arate cât de puțin viuă contrarietate ce simțiă.

— Țin să te asigur, Gheorghieș, îi zise Olga, în chip foarte firesc, că nu-ți voiu jigni întru nimic de-prinderile. Casa ce voiu căuta, va fi așa, încât să putem a ne avea îndemâna, fiecare, iar față cu lumea, să părem... ca lumea...

Ușoară roșeață trecu repede pe obrajii lui; în priviri avu scânteierea de-o clipă, a ciudei: în cuvintele ei fără amărăciune aparentă, străbătea tot trecutul de suferință al femeei delăsate.

Pentru întâia oară se simți stânjinit, aproape rușinat, dar și înciudat că i se făcea imputarea: amorul lui propriu n-o putea primi.

Totuși, fisionomía nu i se turbură, glasul nu-i vădi nici de astădată sufletul.

— Rămâne să hotărâți ce faceți cu casa aceasta, iar eu, cum voiu vedea la București, că începe a se pune biletele «de închiriat», te voiu ruga să vii, d-ta singură, ca să alegi...

— Casa de aci, Gheorghieș, va trebui s-o închinăm. Nu e bine s-o vindem. Cine știe cum vor veni împrejurările, și s-ar putea, după măritișul Oltinei, să mă retrag aci...

— Așa dar, Oltina s-a făcut de măritat, zise el, zâmbind. Par-că nu-mi vine să cred că au trecut anii prea repede și că pot fi socru. Ce etate ai tu, Oltino?...

— Am împlinit 22 de ani, tată, răspunse fata, ușor zâmbind...

— Douăzeci și doi ani!... Nu se poate... Ați greșit socoteala... și, ridicându-se, își arunca ochii în oglindă, și își netezi frumoasa-i barbă, bine pieptănată, căreea de abia câte un fir alb îi turbura ici, colo, unda neagră ca abanosul, plină de sclipiri.

Olga avu un zâmbet de haz în fața acestui gest de cochetărie a omului ce nu se voiește bătrân cu înfățișarea.

— Nu; nu-i adevărat, Oltino, îi zise, venind lângă ea: nu ai 22 de ani... Și-i netezi bogata podoabă de păr, tot atât de negru și de sclipitor.

— Dar etatea mea nu te poate îmbătrâni de loc, tată,—îi zise fata, privindu-l cu dragoste...

— Vorba e, — voiu fi eu socru?

— Cât despre aceasta nu zic numai decât că e timpul, răspunse Oltina, ușor înroșindu-se...

Fără voe i se ivi înaintea ochilor bărbătească înfățișare a lui Arineanu, — iar inima i se bătu ceva mai tare.

Acest lucru iarăș o necăji.

— In fine, zise Gheorghieș, după așezarea voastră în București, vom vedea.

Iar în gând i se arătâ, repede și cu limpezime, altă fază a libertății lui: copila, măritată; soția lui iarăș la Galați în casa ce ’și-o păstra!..

A doua-zi, pe la orele cinci Mihalache, singurul servitor bărbat în casă, își arătâ chipul, înviorat, în privazul încăperii în care muma și fata se ocupau cu socotelile societății.

Se apropia apoi și înmânâ Gigei o cartă de vizită.

— A! domnul Arineanu? L-ai poftit în salon?

— Da, cuconiță...

Olga se ridică repede; Oltina rămase cu condeiul în mâriă, foarte îmbujorată la față și aproape încurcată.

Simțind cum o privește mumă-sa, se ridică și lăsâ condeiul.

— Nu-ți face plăcere vizita lui? o întrebă muma, surprinsă de înfățișarea fetei.

— Dinpotrivă, mamă, răspunse cu liniște... Mă duc să mă orânduiesc puțin...

— Bine, Oltino. Mihalache, du-te de spune și domnului.

Și d-na Chipail veni în salon, unde Cezar aștepta ca pe ghimpi.

In mintea lui se făcuse lumină: îi plăcea Oltinade nu mai putea și gândul de însurătoare i se înfățișase pentru întâia oară, dar foarte hotărât. îl neliniștia însă atitudinea fetei; poate că nu-i plăcea ei... Ce greu ar fi fost atunci!

Salonul era foarte încăpător, însă foarte simplu mobilat. Nimica de prisos; orânduirea bună și curăția, în lumina nu prea vie, îi da înfățișare plăcută. Numai portrete de familie și două trei încercări de pictură puțin izbutite.

El se uita tocmai la portretele doamnei și domnișoarei de gazdă când Olga intrâ.

Aproape emoționat înaintâ și-i sărută mâna.

— Îți mulțămesc, domnule Ârineanu, că ne faci plăcerea aceasta. Poftim de șezi, te rog. Bărbatu-meu ne-a vorbit cu mare însuflețire de d-ta.

— Negreșit, din prietenia ce-mi face onoare să aibă pentru mine, răspunse el, înroșindu-se...

Doamna Chipail îl observă cu luare aminte o clipă și numai acum își dădu seama cât era tânărul de bine înzestrat fizicește.

— Prietenia poate înfrumuseța obiectul, fără să se depărteze de realitate, când cel ce-l descrie e convins de calități sigure.

— Vă mulțămesc, doamnă, pentru buna părere ce v-ați făcut de mine... Sper să nu ’mi-o pierd în ochii d-vs...

— Veți sta mult în Galați?

— Mâine plec în județ, la lucrările ce am, și peste o săptămână mă întorc aci, unde am alte lucrări, în port.

— Atunci ne vom mai revedea...

— Dacă-mi permiteți...

Și se ridică repede: Oltina intra.

Ce se va fi gândit, nu știu; se gătise însă cu îngrijire în acele câte-va minute, și era foarte drăguță;

— Vă salut, domnișoară...

— Bine-ați venit la noi, domnule, îi zise ea, întin-zându-i mâna.

Ce glas plăcut 1 ce privire dulce!.. Privire, obișnuită, negreșit, căci înfățișarea-i era destul de rece.

Olga luâ seamă și se simți nemulțămită; de aceea căuta să întrețină convorbirea și să facă pe Oltina să ia parte la ea spre a o dispune mai bine față cu tânărul.

Oltina înțelese silința mume-si și fiindcă de altmintrelea nu-și putea lămuri sie ce avea în contra acestui om, se lăsă firii sale bune și putu fi mai familiară.

Când se ivi Gheorghieș, se vorbia despre viața din Capitală, pe care Cezar o arăta cu oarecare spirit satiric în ce privia anume pretențiuni ale lumei care dă tonul.

Interveni și Gheorghieș, adăogând la satiră sarcasmul și apoi dedându-se la critică serioasă socială, cu toate că unul din factorii ce se cuprindea în această critică, era negreșit și el.

Cezar îl avea deja înaintea ochilor, din trecut, însă nu voi să se dueleze cu cuvântul, cu acest spirit în adevăr superior, dar cu scăderile morale pe care însuși le biciuia.

După plecarea lui Cezar, Oltina își mărturisi că-i plăcea...

Rămânea numai să-și lămuriască, dece nu putea să-și dea inimii avânt neîngrădit de «acel ceva ascuns» în adâncu-i?

Nu era antipatie și nici nu putea fi; nu era însă nici prietenie hotărâtă, pe care, firea ei sinceră o da fără șovăire, când o da.

Iar când își aduse aminte de vorba dintre mama și tatăl ei, cu privire la măritișul ei, — i se și ivi Arineanu, ca pretendent... îi păru chiar ceva preursit... și se înfiorâ...

Da, se putea, și nici o piedecă nu putea fi...

Presimți că părinții ’i-ar fi întins mâna, cu plăcere... Ea însă, — ea?

Și iarăș «acel ceva ascuns» o făcu să nu se simtă voioasă, să nu primiască lucrul cu toată inima.

III

Toată ziua soarele dogorise.

De pe cerul limpede și adânc razele se împrăștiau prin aerul uscat, arzătoare și orbitor de luminoase.

Praful străzilor se ridica în milionimi de părticele fine, pe cari adierea le ducea și le grămădia în zări, unde făceau ca un văl subțire care închidea la față albastrul cerului.

Centrul capitalei, udat de câte-va ori în mersul zilei, dacă era lipsit în răstimpuri de asemenea oaspe supărător, avea totuși un aer greu de respirat.

Asfaltul trotuarelor bulevardelor dogoria, întipărin-du-și urmele călcâelor trecătorilor plictisiți de căldură.

Casele își întindeau umbrele cu felurite forme fără să dăruiască și răcoare în cuprinsul lor.

Arborii tânjiau. Frunzele, la cei mai tineri, nu puteau rezista arșiței și se răsuciau aproape uscându-se. Castanii luaseră deja bronz tomnatec și înfățișare de timpurie tristeță.

Acum, soarele, se lăsase spre zarea apusului.

Palatul de la Cotroceni înnota, cu verdeața sumbră din juru-i, în văpaea de foc amestecată cu praful pe care adierea nu-l putea risipi.

In dreptul străzii Regale, globul înfocat se pogora în aceeaș atmosferă învăluită.

Din pietrele străzilor, dela pereții clădirilor pornia zăduf; apa aruncată, ridică aburi greoi.

Răcoare dorită, nicăeri.

Trăsurile treceau împrăștiâhd stropi de pe urma roților, umplând aerul de sgomot, — în silă duse de caii plini de nădușală, — după cum în silă treceau pietonii ștergându-și des frunțile.

La toate vitrinele prăvăliilor din piața teatrului fuseseră trase perdelele și lăsate acoperemânturi de pânza.

Acum, începuseră a se ridica perdelele și a se învălui la loc acoperemântele: obiectele expuse la vitrine dădeau altă înfățișare pieței, de locuri locuite, de viață.

Pe la mesele berăriilor se așezau consumatori cu speranța să afle răcorire în paharele cu bere, așteptând ca din seninul cerului să se coboare aerul nopții, cel mai bun răcoritor.

Și par-că nu era să le fie înșelată așteptarea.

O blândă adiere prinse a vântura cele de pe urmă dogoriri și miasmele. Peste puține minute umbrele serii începură a se cerne și a cobora odată cu ele plăcuta răcoare din înălțimi curățite.

În apus văpaea trecuse de la roșu înflăcărat, la galben roșatec fără răsfrângeri, apoi la vioriu și verde șters, — iar acum azurul serii rămânea limpede și liniștit.

Luna fusese de față la asemenea prefacere, palidă, aproape albă, muncită par-că de cine știe ce suferință ascunsă pătrunderii omenești.

Treptat cu schimbările din raza pământului, veci-nul său apropiat, ea se reculegea par-că, prindea față și odată cu lăsarea umbrelor, redevenia doamna Spațiului în Timpul ce va fi trecând, poate, și pentru dânsa.

Dulce zâmbind omenirii începu să-și resfire lumina pe undele care aduceau din ce în ce răcoarea, în vreme ce seara își orănduia podoaba de stele, pe cosița bruna, bucuroasă s-o treacă nopții cu mai deplină strălucire.

In una din stradele vecine cu bulevardul «Ferdinand» casa ce locuește Mihail Panaiotidi vine chiar la stradă, cu o fațadă, iar grilajul de fier al curții se întinde pe vr-o cincizeci de metri până la altă casă ce alcătue colț de stradă.

Casa e cu două caturi, cu ferestre mari cu obloane ca «jaluzelele»: ochi cu numeroase pleoape, prin care, dinlăuntru în afară ’se vede prin o lumină potolită.

Ușa de la intrare, foarte naltă și largă, e de ștejar frumos sculptat cu 2 ferestre cu zăbrele de fier, au-rite, la mijloc purtând inițialele numelui proprietaru-lui, de asemenea aurite.

Casa e de stil «rennaissance» clădită numai de vr-o șapte opt ani, în locul alteea, vechi, clădită de Panaiotidi tatăl.

Astfel se lămurește ființa tinerei și frumoasei grădini ce înconjoară curtea din față cu toate clădirile secundare din jurul ei.

Această curte, destul de spațioasă, e pavată cu mici patrate de bazalt gălbuiu, având în mijloc două brazde pentru flori de-alungul unui basin de marmoră, mai mult hingăreț și el, de cât larg.

Poarta, de fier, cu două felinare ce se aprind în toată seara când familia e în București.

Grădina, destul de lungă și de largă, mărginită cu alte curți și case nu prea mari, nu prea înalte, are aer pe care-l ține curat și răcoros udarea deasă și umbra măreților copaci bătrâni.

Un pavilion deschis, pe o moviliță plină de jur îm-prejur cu iarbă deasă, la timp cosită; alee foarte bine prunduite și bătăturite, plante, Hori, bănci, mese, — îi dau grădinii înfățișarea unui plăcut loc de plimbare și de odihnă, ferit de priviri indiscrete.

Toată fațada dinspre grădină c acum cu obloanele înlăturate, cu ferestrele deschise; cea dinspre stradă, cu obloanele cu totul închise.

Din sofrageria, foarte spațioasă, pe trei uși-ferestre se comunică cu o terrață largă împodobită cu plante, de unde se coboară în grădină pe din două părți, pe scări de piatră cu balustrade de fier lucrat în ronduri și flori.

Mobila acestei încăperi e foarte artistic lucrată. Ta-vanul e de lemn sculptat și aurit; păreții, până mai sus de jumătate sunt îmbrăcați de asemenea cu lemn de stejar. Desemnurile sculpturii sunt în motive românești, la toate mobilele, la toate podoabele.

De altmintrelea, în toată casa, mobile și zugrăvire cu uleiu înfățișează numai motive românești. Covoarele de pe parchete sunt toate din mâini meștere românești ieșite, cu adevărată artă lucrate și fiind o bogăție ca preț, ca armonie de desenuri și de colori.

Se vedea o voință și o pricepere, foarte deosebite, — și acestea combinaseră și dăduseră direcțiune executării, cu răbdare și cu luare aminte ca toate să iasă bine.

In acest cuprins bogat care înfățișa, tendențios par-că, năzuință unei vieți cu totul românească, era acum, în faptul serii, obișnuita mișcare premergătoare cinei.

Se așezase masa în grădină supt un nuc foarte stufos, încărcat cu roade, masă foarte curată dar simplu împodobită cu cele trebuincioase.

Pe chiar trunchiul nucului se făcuse loc pentru un felinar la care venia gazul, așa ca lumina să fie îndestulătoare.

Era atât de frumos decorul și răcoarea atât de plăcută, încât nu-ți mai venia să te depărtezi de asemenea loc priincios pentru liniște.

O nespus de frumoasă și drăgălașă ființă, naltă, mlădioasă, cu forme delicate, după ce aruncă o de pe urmă privire mesei, — așezarea.căreea o supraveghiase, — se lăsâ într-un fotoliu de trestie împletită și rămase pe gânduri.

Numai acum i se putea luâ seama perfecțiunii armonioase a trăsurilor chipului ei și a formelor: era blondă, cu pielița feței albă ușor trandafirie și cu obrajii plăcut nuanțați de doi bujori, expresiunne de sănătate care nu înlătură frăgezimea și finețea.

Farmecul acestei frumuseți îl ridicau până la ideal, ochii mari negri, catifelați, cu privire galeșă, dulce, plină de sinceritate și de blândețe, creată numai spre a mângâia, spre a îmbuna, — umbriți de gene lungi negre, supt arcurile măestru orânduite, fin încondeiate ale sprâncenelor de asemenea negre.

Și acestui chip puneți-i fondul bogatului păr mătăsos de coloarea aurie cea mai plăcută, cât și răsfrângerea vădită a unei inteligenți superioare și a unei bunătăți de suflet desăvârșite, — și veți avea icoana de-plină a unei ființi ce rar se poate vedea.

Și ea’ pe gânduri, cari arătau o suferință ascunsă! S-ar fi putut oare închipui?

Să fi fost la mijloc vre un amor, turburat de cine știe ce piedici, cari, tocmai unde e bogăție, ele se ivesc mai degrabă și sunt mai orbitoare și mai descurajatoare?

Perfecțiunea fizică și morală, prin vre o lege pre-ursită, de precumpănire, să fi având parte oare de suferinți, cari, tocmai din cauza superiorității, să ajungă a fi mai aspre și mai îndărătnice?

Sau, până la fericirea, după care toată suflarea a-leargă, e numai o punte de trecere: suferința?

Florica, sora proprietarului, își plecâ pe o mână capul și își aținti privirea în zarea dintre doi copaci stufoși, unde luna se arătă de câteva momente.

Era tristeță, era adâncire pe gânduri, în înfățișarea ei grațioasă, dar aceste răsfrângeri lăuntrice păreau că o fac și mai atrăgătoare.

Adierea se juca ușor cu câteva șuvițe subțiri de pe frunte; adierea aceasta priia sufletului înnorat al fetei și desigur că, în afară de știrea ei, înnorarea era mai puțin deasă și apăsătoare.

Se auziră, după un timp, glasuri voioase, argintii copilărești, și ea ridică repede capul: zâmbet afectuos i se ivi pe buze, iar priviri și chip i se înseninară.

Stătu în așteptare, urmărind apropierea vioae a glasurilor și a unor pași repezi, până ce se arătară pe terrață un băețel ca de opt ani și o fetiță de vr-o zece.

El, ocheșel, năltuț, sprinten, drăguț în vestmântul alb de vară, cu guler-marinar albastru.; ea, ceva mai răsărită decât băiatul, bălăioară, rumenă, chip râzător, între bucle de păr nebunatece, de coloarea spicului de grâu în pârgă, foarte drăgălașă în vestmântu-i deasemenea alb.

Amândoi aveau înfățișare copilărească, — de copii fericiți.

— Ești aici, Florico? întrebă fetița...

— Ce te-am mai căutat... zise băiatul.

— Eram așa de negăsit? rosti fata, răzându-le cu drag.

Sburară amândoi până la dânsa, și-i luară, fiecare, câte o mână.

— Am isprăvit lecția, Florico, rosti băiatul, și mă-mica ne-a dat drumul.

— Care din amândoi a știut mai bine? îi întrebă cu ton, care, în glumă, părea a se îndoi de unul din ei.

— Amândoi am știut, Florico, se grăbi fetița să răspundă. Doar nu vei fi crezând că eu ori Puiu e leneș...

— Știu eu? rosti Florica, pe acelaș ton: Septembrie e foarte călduros.

— Da; dar la noi e răcoare și vacanța a trecut... zise băiatul.

— Voiu vedea eu mâine, mititeilor, la lecțiunea cu mine...

— Da, da, vei vedea, Florico... zise copila pe jumătate râzând, pe jumătate serioasă.

— A venit tata? întrebă Florica.

— Da, Florico. E de vorbă cu mămica.

— Dar la moșie nu ne ducem, Florico? întrebă băiatul. Ce mai smeu aș înălța acolo... Știi că ’mi-e dor de smeu?

— Cum se poate? Apoi, dragă Vintilă, să spunem mamei și să plecăm degrabă-degrabă...

— Nu-i așa? Aici unde să-lînnalț? Că nu se cade să mă duc pe maidan, unde vin băeți cari fac gălăgie și se bat...

— Dar de ce se bat, Fiorico? întrebă fetița. Ei nu sunt ca noi?...

— Sunt tot ca voi, dar nu au mame să-i învețe,cum vă învață mămica voastră, pe voi...

— Nici o mătușică bună ca tine, Fiorico, — nu-i așa? zise băiatul.

— Dar de ce n-au mame ca mămica noastră? întrebă fetița.

Florica zâmbi...

Fiindcă, și pe ele, când erau copii, nu au avut cine să le învețe... Așa erau pe atunci vremurile. Acuma însă lumea s-a mai schimbat, și pentru copiii mici de azi, se găsesc și mame ca mămica voastră, și vor fi din ce în ce mai multe, ca și copiii buni să fie din ce în ce mai mulți...

Copiii se gândiră puțin: era vădit că nu înțelegeau destul de bine și că voiau să pătrundă rostul vorbelor Floricăi.

După câteva momente de silință, în care timp poate că mintea lor își lămuri într-un fel lucrul, se uitară amândoi deodată la masa pregătită.

— Par-că-mi-e foame, zise fetița.

— Și mie,‘rosti băiatul.

— Trebue să vie tăticu și mămica de-acuma, zise Florica.

In adevăr, ei le simțiră apropierea, după un ușor sgomot de pași.

Pe terrață, se ivi d-na Panaiotidi întâi, naltă și destul de sveltă pentru corpul ei binefăcut.

Prima impresiune: îți impunea.

De aproape, îți inspira adâncă simpatie, și, fără să vrei, respect.

Onestitatea, întrupată, n-ar fi putut avea altă înfățișare.

Distincțiunea și frumusețea, respirau bunătatea, pe care educațiunea o face numai să știe cum să se aplice.

Drăgălâșia de altădată, făcuse loc acelei serioase expresiuni de așezare, care, impunea.

Ca fată, toată poezia, — acum, ca femee, tot farmecul îi era în ochii albaștri, de un albastru luminos, plin de duioșie, de blândeță.

Pentru privirea acestor ochi, ai fi făcut jertfe.

Purta părul adus la tâmple, ceeace o prindea, — păr de un castaniu închis cu unde negre.

Chipul, de un oval bine proporționat, potrivit de grăsuliu, împlinia atrăgătoarea-i înfățișare.

După dânsa se ivi Mihail Panaiotidi. Ca tânăr, trebuie să fi fost foarte plăcut. Nici acum, cu toate că se făcuse prea corpolent, n-ar fi fost urât, dacă vanitatea și ambițiunile, satisfăcute nu ’i-ar fi pus pe fi-gură îngânfarea de sine și disprețul de alții.

In ochii lui negri, era vioiuciune și lipsă de sinceritate.

Vedeai numai decât pe omul interesat, pentru care onoarea era de gumelastic.

Figura rotundă și prea grasă, părul tăiat drept în sus, ca peria, mustățile castanii, dese și groase, răsucite bine în sus, fruntea lată și încrețită, împliniau înfățișarea-i trufașă.

Și toate aceste trăsuri aspre, se îndulciau și-l făceau alt om, când se afla lângă soția lui, pe care o iubia fără nici un gând ascuns.

Totuși, iubirea aceasta nu se putea ziçe că ținea de marile însușiri sufletești ale soției lui, pe cari le-ar fi prețuit, cari l-ar fi înrâurit.

II fermecase, ca tânăr, frumusețea ei și el, temperament sângeros, violent, ar fi făcut o crimă ca s-o poată dobândi, dacă piedeci i s-ar fi fost pus.

Rămăsese dar în el, pasiunea, trecutulu, față cu blândețea acestei femei ca soție, pe lângă care se bucurase de libertate necontrolată în toate afacerile lui. O iubia fizicește: dacă i-ar fi lipsit, nu absența însușirilor ei l-ar fi turburat până la exces, ci absența ființii care înfățișă pentru el frumusețea, podoaba casei.

Și alt simțimânt, vanitatea că putuse fi iubit de asemenea femee, că nimeni nu se putuse apropia de ființa ei,—că fusese invidiat, pentru că o avea numai a lui, intră în această iubire egoistă, cu totul materială.

Dela un timp însă, soția lui, nu mai era aceeași.

Dacă în prea multă-i siguranță de sine, s-ar fi ostenit cât de puțin să observe, s-ar fi încredințat că în chipul cum îi primia ea desmierdările, era resemnare; că un gând, ferit, îi opria deplina alipire de el cu su-fletul; că ființa ei dăduse de o deziluziune par-că...

Amândoi coborâră încet, încet treptele, pe aceeaș parte și înaintară spre masă.

Florica se ridică și înnaintâ și ea cu copiii.

Fiecare își ocupâ locul știut. Muma adresâ copiilor un zâmbet, în care discret apărea iubirea de ei. In felul cum îi creștea, această părticică era d-ajuns.

Îngrijirea de aproape, lecțiunile cu ei, —căci le era cea mai inteligentă și mai desăvârșită profesoară, — convorbirile de toată ziua, studierea firii lor și aplicarea de a le formă caracterul, năzuință ei de a le inspira de pe acum simțimântul pentru ce era românesc și cunoștința unei asemenea vieți, care, să le fie în viitor nestrămutat principiu de activitate, de energie și de credință, — erau partea cea mare a iubirii pentru acești copii.

Tatăl se juca adeseori cu ei, îi desmierdă sgomotos: îi iubia mai mult pentru el.

Mici, îi erau ca niște păpuși frumoase; mari, voia să-i fie mândrie, urmași, cu cari să se făliască, pe cari să-i împingă în lume îndrăzneți și țanțoși, tari prin averea ce le-o strânsese și pe care se lupta s-o măriască mereu. De simțimânte lui nu-i păsa.

Dacă n-ar fi fost supraveghiărea mumei, hotărârea ei, și acești copii ar fi fost ca toți ceilalți.

Însă nu-i lăsase de lângă ea: școala oficială, mai târziu, și atunci tot acasă, cu profesori oficiali, cu examene oficiale la Stat..., însă necontenit supt privighiărea ei, ca direcțiunea ce le da, să rămână ne-clintită.

Acești copii trebuia să fie opera vieții ei întregi...

Când tatăl le vorbia de avere, — ea nu lăsa să pătrundă în sufletul lor, însemnătatea fără nici o îngrădire a ideei de bogat și de câștig. Ea le lămuria averea ca un mijloc; dobândirea ei prin muncă onestă și întrebuințarea ei și pentru fapte bune priincioase altora.

Ii făcea să înțeleagă că și tatăl lor tot așa voise să zică, tot așa făcea.

Când tatăl, întrebându-i de cele învățate, aruncă vorba că nu numai decât cartea dă pâne, — muma îndrepta această vorbă, față cu dânsul chiar, fără să-i impute însă această nesocotință.

Când îl surprinse într-o zi că-i întrebă ce sunt ei, români sau altceva și le arătăa o carte poștală cu tipuri din Grecia, de cari le vorbia cât sunt de viteji, — muma întrerupse convorbirea și le spuse că viteji pot fi și în alte țări, dar că pentru români, cei mai viteji sunt românii...

— Firește, răspunse băiatul, fiindcă și noi suntem români...

— Știți voi bine că sunteți români? le zise tatăl, zâmbind ironic.

Copila răspunse de astădată:

— Da, tată, fiindcă și d-ta ești român... Dacă n-ai fi, n-am fi nici noi...

Era vădit pentru mumă, că soțul ei nu era mulțămit de direcțiunea ce da ea creșterii copiilor; că el avea un gând cu totul opus și că tindea la o înrâurire, care să zădărniciască pe a ei...

Copiii începuseră a se mări, a înțelege și a judeca destul de timpuriu și încercarea bărbatului ei, sfioasă încă, putea mai târziu să hotărască, în sufletul lor, cine știe ce zăpăceală periculoasă.

Acest lucru însă, nu-l voia dânsa,—de aceea punea nespus de mare supraveghiăre.

Nu se hotărâse încă pentru o explicațiune serioasă cu el, dar tot adunând aceste observațiuni și altele, trebuia să ajungă la aceasta.

Tot mai credea poate că nu într-adins el urmăria un scop anume:

Ca om de afaceri, pozitivist, avea altă concepție de viață, și, mai mult ca lucru nechibzuit, arunca asemenea vorbe copiilor..., în chip că se ocupă și el de dânșii, în momentele lui libere.

Acum, în timpul mesei, i se aduse o scrisoare.

Panaiotidi o desfăcu...

— E dela Papacosti, zise. O! o! ce înfuriat e moșul! adaose, după ce citi câteva rânduri... Apoi, după -ce o termină: îmi scrie din Giurgiu. Câțiva greci au insultat steagul românesc, pe când trecea o companie de soldați; niște români ’i-au huiduit; s-a încins bătae și grecii au fost arestați.

— Și de ce-ți scrie Papacosti lucrurile acestea? întrebă Ămelia Panaiotidi.

— Îmi cere mijlocirea pentru aplanarea incidentului...

— Ești oare în drept s-o faci?

— A! nu... numai decât, Amelio. Oricum, mă voiu informa mâine la Ministerul de Interne...

— Îmi pare... curioasă mânia lui Papacosti, întrucât Grecii se arata a fi vinovați... Ce aveau să insulte steagul țării în care trăiesc?

— Trebue să fi fost beți, și deci gravitate nu prezintă fapta lor...

— Dar o lecțiune merită, căci în beția lor, se arată fără perdea, vrăjmășia ce poartă țării...

— A! nu, Amelio, mergi prea departe cu gândul, îi zise cu blândeță.

Zâmbetul lui întru câtva ironic, dădea lumină falșă blândeții.

— Eu cred, Mișule, că nu trebue să pui cuvânt pentru vinovați; iar lui Papacosti să-i oprești în viitor asemenea manifestări față cu tine. Fie omul tău de afaceri, însă cu familiaritatea și cu pretențiunile, până unde trebue.

— Negreșit, negreșit... El, la locul lui, și eu la al meu... Cere demnitatea...

Și iarăși zâmbetu-i ironic.

Când ar fi știut el, cum îi citiau în suflet, acei doi ochi albaștri!

— Am să puiu pe Voitzu să-i dea lui Papacosti lecția meritată, adaose el după un moment.

La rostirea acestui nume, obrajii Floricăi se mai îmbujorară.

— Mi se pare că n-ai prea nemerit, zise Amelia.

— De ce? Nu cumva te vei fi îndoind de viitorul nostru cumnat?

— Dragă Mișule, nu mă îndoesc de nimeni, până la dovada care să mă facă neîncrezătoare. Am vrut să zic numai că asemenea însărcinare nu face pentru Voitzu... El nu poate avea autoritatea ta, iar împrejurarea ar cere ca tu să pilduești pe Papacosti, spre a nu se mai adresa ție, ca român, cum s-ar fi adresat unui grec oarecare de-ai lui...

Obrajii lui Panaiotidi se înroșiră, iar în priviri îi licări fulgerul unei clipe de mânie.

Pentru întâea oară, Amelia, luă această dreaptă și hotărâtoare pozițiune, față cu el, — ceeace îl și mirâ, și îl și înciudâ.

Ea avea dar resimțimânte pentru Greci!

Ori cum, era bine de știut.

Acuma își și lămuriă de ce se uita nu tocmai prietenește la Papacosti, — mâna lui dreaptă, — și satiriza totdeauna pe Voitzu...

Ea se îndoia, desigur, de origina lui românească din Macedonia și-l bănuia ca fiind grec...

Făcuse bine de citise scrisoarea de față cu dânsa și-i spuse cuprinsul... Prilejul acesta îi dăduse pe față adevărata ei plecare sufletească. Făcuse mai bine însă că nu-i-o citise în grecește, precum era scrisă, căci atunci desigur că Papacosti n-ar fi mai putut să le treacă pragul casei...

Panaiotidi nu mai vorbia limba greacă, dar putea s-o înțeleagă și să se facă a fi înțeles, la nevoe, de un grec.

Amelia, tot cât și el o cunoștea, de pe timpul când trăia mama lui, care vorbia numai grecește.

Panaiotiditatăl, învățase bine românește; nevastă-sa nu voise niciodată: ea disprețuise limba țării, și pe români n-avusese ochi să-i vadă.

Cu mare greutate se învoise ca fiul ei, deși născut în țară, deși bărbatu-său era naturalizat, să ia o ro-mâncă și numai frumusețea și cuminția Ameliei, îi biruiseră îndărătnicia.

Amelia, de dragul lui Mișu, fusese nevoită să de-prindă puțin limba greacă, spre a se înțelege cu soa-cră-sa și a-i putea intra în voe.

Pe-atunci nu se îndoise niciodată însă, că Mișu putea fi străin.

In casa părinților ei, fusese adevărată viață românească și Mișu, cunoscându-i simțimântele românești, cântase pe coarda aceasta, cântecul iubirii lui pentru Amelia: ea îl socotise dar român.

De-ar fi putut presimți adevărata lui fire, și-ar fi călcat pe inimă și nu l-ar fi luat.

Mișu se grăbi să asigure pe Amelia, în ce privia pe Voitzu.

— Dragă nevastă, e precum zici și-ți mulțămesc că îmi atragi luarea aminte. Nu sunt omul să trec peste simțimânte de respectat, dar prea prins de afaceri și de politică, nu le pot avea în minte în orice moment: dă-mi și tu dreptate. In ce privește pe Voitzu, te rog să crezi că băiatul e bun român cu inima și dorul lui e să se vadă cât mai curând naturalizat, ca să poată lucra și el pentru țara aceasta. De nu ’mi-aș fi dat seama de simțimântele lui, nu ’i-aș fi promis pe Florica...

Copila se făcu roșie ca para focului... și furișâ o privire cercetătoare asupra Ameliei.

— Cred ca și tine, Mișule... cred... răspunse ea...

Mișu îi luâ drept sincer răspunsul: el nu prea eru psiholog; Florica simți însă că neîncrederea stăruia în sufletul cumnate-si.

De altfel, fata știa anume lucruri, cari o îngrijorau în deajuns de câtva timp.

Masa se termină și toți se ridicară.

Florica porni cu copiii să se plimbe prin grădină, și să le povestiască, după obiceiu; Amelia se retrase în salonașul ei de lucru; Mișu trecu în biuroul lui să fumeze și să citiască ziarele.

IV

Temistocli Voitzu, era în adevăr de origină română din Macedonia, însă din acei români cari, se grecizaseră în așa chip, că ’și-au uitat de unde se trag și, considerându-se greci, ’și-au însușit firea interesată și vicleană, intrigantă și oportunistă a grecilor, — cât și aspirațiunile lor în politica Orientului.

Venit de mic în România, fusese înbrățișat și ajutat să se instruiască, prenumărat între cei destinați să se întoarcă în Macedonia și să lupte pentru deșteptarea imțimântului național românesc acolo.

Dar, în timp ce se folosia de iubirea românilor și le primia toate binefacerile, se redeștepta în sufletul lui, pornirile renegatului și acestea îl înpinseră să caute legături de prietenie cu grecii din Capitală.

Intre aceștia, deși cu pozițiune socială de rând, era Nicola Papacosti, înverșunat vrăjmaș al românilor, agent foarte întreprinzător al Comitetului din Atena, pentru lupta în Macedonia, împotriva elementului românesc.

Supt înrâurirea acestui grec primejdios, Voitzu lucra așa încât să rămână în București, să facă parte din colonia macedoneană, să fie însă spionul mișcării ei și să o denunțe grecilor.

Tot acest Papacosti hotărâse și în sufletul lui Panaiotidi întâi șovăirea și apoi apropierea de sufletul grecesc, — și, trist dar adevărat lucru, — se putu trezi în acest om simțimânte pe care nașterea și creșterea lui în țară, viața lui numai între români, nu i le putuseră desrădăcina.

Fusese de ajuns atingerea lui cu un agent dibaciu al grecismului, ca să-și aducă aminte că nu era român de origină.

Intrase însă în viața românească și în politica de partid, își făcuse avere, își crease o situațiune într-un partid, fusese deputat, era acum senator, visa să a-jungă ministru, — și trebuia să nu-și compromită asemenea situațiune.

De-aceea astâmpăra adese ori, față cu el, avânturile patriotice ale lui Papacosti și-i impunea pază desăvârșită, iar întrucât privia simțimântele lui pentru cauza grecească, ’și le mărginiă la sume nu tocmai însemnate ce din când în când le da pentru acea cauză.

Pe Voitzu tot Papacosti i-l recomandase cu căldură.

Cu firea lui lingușitoare și falș modestă, plăcuse repede lui Panaiotidi și de vr-o cinci ani îl avea pe lângă el. Îl inițiase în afacerile de comerț cu cereale, pe care i le procura Papacosti, ca misit priceput; îl trimitea la cele trei moșii mari ce avea, ca pe un controlor om de credință, să ia socotelile; și acum, voia să-i dea de nevastă pe sora lui, Florica, și să-l statorniciască tovarăș în unele întreprinderi.

Îi depusese la Cameră încă din sesiunea trecută actele de înpământenire, dar îl trecuse numai la Cameră și în sesiunea viitoare trebuia să-l treacă și la Senat, spre a-i deschide și mai sigură cale de îndrumare și de câștig în puterea încetățenirii.

Pe Voitzu îl orbise frumusețea neîntrecută a Floricăi.

Deprins însă a fi om pozitiv, dragostea i se lega și de speranța de-a ajunge prin sprijinul viitorului cumnat, iar ambițiunea făcea să-i joace pe dinaintea ochilor mirajul unei situațiuni egală cu a lui Panaiotidi, pe care, în sufletul lui îl credea mai puțin înzestrat decât el.

Firea lui nu era făcută pentru recunoștință; mintea lui nu avea darul de-a judeca pe cineva după valoarea lui.

Chiar în simțimântul lui pentru cauza grecească nu era sinceritatea și credința..., ci numai fala de a fi grec și vrășmășia, ca din instinct, față cu neamul românesc.

Ura pe români fiindcă erau generoși, fiindcă erau buni, fiindcă grecismul nu-l putuse pierde, în trecut, fiindcă redeșteptarea conștiinței naționale făptuise Unirea, prin urmare tăria Neamului și fiindcă Statul Român era deplin stăpân pe voința și pe propășirea lui.

Când vorbia cu Papacosti mai ales, se aprindea și nu-i ajungeau injuriile pentru poporul românesc: dacă ar fi putut, ar fi adus cu drăcească bucurie jaf și pârjol peste țară.

Când vorbia cu românii macedoneni tuna și fulgera în contra sălbătăciilor bandelor grecești și electriza pe ascultătorii lui.

Când vorbia cu români de baștină, în gura lui care se făcea mieroasă, în vorbele lui pline de prietenie, era dorul de nebiruit pentru democratizarea țării, în interesul poporului.

Și poate că și acest soiu de român ticălos era ursit să ajungă la demnități, să dobândiască avere șionoruri!...

Câți de aceștia nu ajung, în adevăr, — și astfel simțimântele românești se răresc în pătura suprapusă din care ies cârmuitorii bietei țări, — după cum se rărește aerul, la experiențe de fizică, sub clopotul pneumatic.

Și când oare experiența de fizică, a românilor, va ajunge sa nu mai poată rabda asemenea lipsă de aer care înnăbușește totul, — și să răstoarne clopotul, ca în vidul de supt el să năvăliască curentul regenerator?

Când oare?

Străinii se înmulțesc în Casa națională; vin la ospăț nesățioși și cruzi, înlătură pe cei de gazdă și caută să rămână numai ei, ca pieirea ce o visează pentru români să vie cu pași grăbiți.

Cârmuitorii, par a nu vedea străinele năzuinți...

Cei de multe neamuri, au fiecare străduință lor, pentru interesul individual și pentru neamul din care se socot că fac parte; pe tăcute se unesc cu toții în opera de sărăcire a țării și de a o compromite, dar în deosebi, fiecare trag nădejde, să se folosiască ei mai mult și să domine.

In cercurile lor intime și tăinuite, clocesc intrigi și revarsă de acolo veninul lor de exploatare și de discordie.

Se fac obraznici chiar, fiindcă găsesc pe cine să conrupă, fiindcă sunt lăsați în pace să exploateze și să surpe.

Iar blânda pătură românească curată, dela orașe și dela sate, cercuită cu fierul legilor, vede, deplânge, rabdă, și așteaptă... Ce? Deplina îngenuchiare sau semnul sculării din somn?

Cine-o poate spune încă?

Temistocli Voitzu, e de statură mijlocie, subțiratec, mlădios, — cu chip plăcut de oacheș, nu lipsit de oarecare distincțiune, pe care ’i-o dă mai mult înbrăcămintea foarte îngrijită și cultul persoanei lui.

Știe să vorbiască frumos, să fie delicat, respectuos, îndatoritor chiar, — după împrejurări, — cunoaște pe deplin aproape, starea societății românești și are deja experiență și spirit de a pătrunde, fără să dea de bănuit.

’Și-a statornicit un rol și-l studiază pe toate fețele, spre a nu putea fi prins cu intonări falșe, ori cu intențiuni ce l-ar prezinta rău.

Un singur lucru ’i-ar putea strica înfățișarea, vreo-dată: e prea violent și prea nerăbdător de-a ajunge repede.

Talentul de-a se insinua, prezența de spirit îi pot drege efectele temperamentului său violent, dar fața cu pătrunderea unor anume persoane, care ’și-ar pune în gând să-l drămuiască bine și fără greș, poate că ar cădea în capcană.

Asemenea persoană era Amelia Panaiotidi.

Încă de când îi vorbise Mișu, înainte de-a i-l aduce, simțise ca o nemulțumire; de cum îl văzu, antipatia i se declară: tânărul acesta nu putea fi detreabă.

Cu toate acestea, în spiritul ei de dreptate nu voi să condamne fără să judece.

Începu a-l primi în casă, în destul de politicos dar fără familiaritate, înlăturând în chip prudent pe Florica, ori de câte ori se putea, fără să bată la ochi lucrul.

Cu multă pricepere provocând discuțiuni asupra mai tuturor cestiunilor de ordine socială și apoi lăsându-l să vorbiască, dovedi că nu era nici decum cult, dar că, inteligent, adunase de ici de colo puține cunoștinți și fiindcă vorbia cu ușurință, putea să dea iluziunea că și înțelegea bine starea lucrurilor. Une ori îi părea Ameliei că Temistocli repeta discursuri învățate, cărora nu le putea da căldura convingerii. Î1 ajuta apoi chipul, care, putea să placă, — așa că nu de puține ori în saloanele ei, la câte-o petrecere, vedea că băiatul făcea efect, — și nu mai puțin că și el se silea la aceasta.

Întâi voi să înțeleagă cărei împrejurări se datora simpatia cam exagerată din partea lui Mișu, pentru tânărul acesta, — și cum de se putea ca o fire serioasă, cum ea o socotia pe-a lui Mișu, să nu-și dea seama de adevărata valoare a omului?

Astfel, putu ajunge până la Papacosti și de aci să descopere toate afacerile cu acest misit grec, din care unele, după anume urme găsite, erau foarte departe de-a fi cinstite.

Fu întâea sguduire a credinții acestei femei, cu a-devărat suflet ales, în bărbatul ei pe care nu și-l pu-tea închipui decât cinstit.

Știind câtă necinste este în societatea diriguitoare, era dulcea mândrie tăinuită a inimii ei, deplina corectitudine a omului ce iubia.

Dacă dar era prieten cu Papacosti și primise pe un recomandat al acestuia, recomandatul nu putea fi mai bun decât misitul, și simpatia lui Mișu pentru Voitzu se explică: oamenii buni se adună și se stimează; oamenii necorecți se adună și se leagă prin interese și fapte ce nu se mărturisesc.

De aci înainte îi controlâ toate faptele din trecut și treptat pe cele ce mai făcea, ca să aibă măsura exactă a necinstei lui Mișu și a complicității misitului, în care Voitzu era abia ucenic.

In acești cinci ani de când aflase totul, dulcea ei seninătate se dusese, iar curata-i iubire pentru acest tovarăș de viață, devenise ca un simțimânt fatal de care firea omenească nu se poate desface adese ori, dar din existența, în viitor, a căruia, a dispărut stima, și gingășia. Il iubia însă, dar fără să-l mai doriască: era mai mult iubirea în trecut; era mai numai amintirea ce nu ’și-o putea opri, a dragostei de odinioară cu toate iluziunile și plăcerile ei.

De atunci suferise, în tăcere, și toată precumpănirea suferinții ’și-o avu în mulțămirea ce-i dădea creșterea copiilor și ființa de caracter ce deja făcuse din Florica.

Florica, era încă o iubire a ei; Florica îi părea ca și cum ar fi fost tot copilul ei.

Când se măritase, copila avea opt ani și era în ne-mijlocita apropiere a mume-si și supt înrâuriri cu to-tul străine de vieață românească.

Pe cât timp trăi bătrâna, puțin lucru putu Amelia să facă pentru fata această. După moartea bătrânei, ’și-o alipi cu încetul și își începu opera educătoare, după cum mai apoi avea să facă pentru propriii ei copii.

Curăți ce era înărăvire, și sădi în pământ bun, an cu an, până ce înflorirea începu frumoasă și sigură.

N-o putu feri însă, și era greu s-o facă, de iubirea pentru Voitzu.

Acesta se putuse folosi de momente când ea nu era în stare de a supraveghia, și-i furase copilei inima.

Dar dacă n-o ferise, știuse cu multă îndemânare să-i dea pilde, — ca nefiind pentru ea, ca ne bănuindu-i amorul, — așa în cât copila să și deștepte luarea aminte și să ’și dea seama de caracterul omului pe care îl iubia.

Cu simțimântul ei puternic românesc, cu deplina cunoștință a datoriilor ce decurg din acest simțimânt, cu superioritatea ei de caracter, negreșit că Florica avea curând să intre în lupta cea hotărâtoare între iubirea ei și nepotrivirea dintre ea și Voitzu.

Și când Amelia se încredința că lupta începuse, acum în urmă, nu o mai îngrijia viitorul copilei.

De va fi să-l ia de bărbat pe Voitzu, va ști să-și scape neatinse credințele ei, dacă nu va izbuti să i le impue și lui.

Dacă nu-l va lua, cine știe din ce împrejurări cari s-ar putea ivi, în simțimântele ei de româncă va găsi desigur uitarea amorului ei și precumpănirea suferinții ce va fi trecătoare cu încetul.

Aceasta era starea lucrurilor, în timpul de față, în casa aceasta.

Pe vremea când cealaltă inimă mare de femee, la alt capăt al țării, înființa societatea «Cultura Română» în Galați, — Amelia Panaiotidi, în București, lua inițiativa înființării unei societăți, cu scop la fel, însă de o cam dată mărginit la trebuințile românilor de aci. Când d-na Chipail voi să întindă și în București activitatea societății gălățene, dădu peste acest început și se puse în corespondență cu comitetul bucureștean, trimițând programul de luptă ce avea comitetul gălățean.

Atunci societatea din București își luâ numele și ea de «Cultura română» primi programul și activitatea acesteea se porni mai cu temeiu.

Erau doi ani de atunci iar la Lacul-Sărat aceste două femei, se cunoscură și se iubiră, atrase una că-tre alta, în scopul lor, de acelaș suflet românesc, iar în prietenie mai intimă, atrase poate și din presimțirea că aveau aproape, aceleași suferinți personale.

Nu se destăinuiseră încă, una alteea, căci era lucru cu totul secundar; discutaseră însă și se însuflețiseră deopotrivă înaintea frumosului scop ce urmăriau și pentru ajungerea lui.

A doua zi după seara în care am cunoscut acasă pe membrii familiei Panaiotidi, — Amelia primi scrisoare dela Olga Chipail și Florica dela Oltina.

Și le aduse mare bucurie vestea că gălățencele aveau sa se mute la București.

— Vezi tu, dragă Florico, zise Amelia, cât să voiești de mult înplinirea unui scop, când ești aproape singur, nu poți izbuti să ajungi nici prea degrabă, nici cu destul temeiu. Am înființat societatea, dar lâncezim.

— Drăgă Amelio, nu-i tocmai așa: tu ai lucrat și lucrezi din toată inima; din nimic, ai creat ceva și acest ceva e deja mult pentru timpul scurt de când lucrezi.

— Poate, dar față cu mulțimea membrelor care s-au înscris și cred că atâta e destul, mai trebuia un suflet energic și cu autoritate: am avut norocul să-l găsim în d-na Chipail. Sunt sigură că după așezarea ei aci, activitatea noastră va lua altă față.

— Dar eu nu voiu să ’ți închipui că și tu singură, între toate cele dela noi, nu ai fi ajuns să dai societății toată însemnătatea ei...

— Și eu nu voiu, drăguță, să ne mândrim cu o putere de hărnicie care merge prea încet. Am în adevăr tăria de-a aduna tovarășe, dar nu am darul de-a le domină și de-ale electriza. Doamna Chipail îl are... și în asemenea dar e o forță de neînchipuit...

Nu-i așa?...

— Ai dreptate, Amelio...

— Pe urmă este încă o cestiune. Pentru timpul în care trăim, scumpă Florico, numele și origina impun.

D-na Chipail le are și acestea. Tu n-ai observat că încă de când am intrat în legătură cu Societatea de supt preșidenția ei, numele d-nei Chipail a produs sensațiune în rândul tovarășelor noastre? Nu ți-ai dat seama că de-atunci numărul lor a crescut?

— Cu adevărat așa este.

— E prestigiul numelui dar. Soțul ei e foarte cunoscut ca om de valoare superioară, pe lângă că este și de neam vechiu românesc... Supt scutul acestui nume și al acestei valori, valoarea personală a doamnei Chipail poate să ajungă mai degrabă la adevărata ei putere de înrâurire și de activitate.

— Îmi dau bine seama acum, Amelio... Ah! ce bine mi-ar părea să începem a fi folositoare!... Oltina, înțelege și ea lucrul, căci îmi scrie cu mult entusiasm.

— Vom avea apoi, pentru noi, și niște bune prietene...

— O! aceasta, de sigur...

Plouase din spre ziuă până aproape de prânz. Acum, după amează, soarele strălucia vioiu, fără căldură în-năbușitoare. Pe frunzișul pomilor și al plantelor încă mai sclipiau diamante. Vântul risipise norii și aburii; cerul era limpede, în mare parte, și se limpezia din ce în ce mai mult; aerul era proaspăt, răcoros la umbră; florile, înprăștiau plăcut miros în cuprinsul grădinii.

Amândouă, stăteau pe terrață, în timp ce copiii se odihniau încă.

Pe când își citiau acum una alteea, cu mulțămire aproape copilărească, feciorul se ivi și le vesti că boerul a venit c-un domn pe care nu-l cunoștea cine e.

— Și vă poftește în salon, cuconiță.

— Așa? e o vizită atunci... Și se ridică.

— Să merg și eu? întrebă Florica.

— Boeru a zis să poftiți amândouă, lămuri feciorul.

— Să mergem însă cum suntem? mai întrebă Florica, dintr-un firesc instinct de «cochetărie».

— Negreșit. Suntem destul de bine.

Amelia recunoscu pe Chipail, pe care-l știa din vedere.

Chipail se ridica repede: din o singură privire își dădu seama de distincțiunea și de inteligența doamnei Panaiotidi; îi sărută mâna deci, cu desăvârșită curtenie, prezintându-se.

— Ne faceți deosebită plăcere, domnule Chipail, mai ales că am avut mulțămirea să cunoaștem pe d-na și pe fiica d-vs.

— Vă aduc salutările lor...

— Vă mulțumim...

Când Amelia îi prezintă pe Florica, ce rămăsese deoparte, și când unul pe altul întâmpinându-se, el se uitâ de aproape la copilă, se arătă cu deosebire surprins și uimit...

— O! dar sunteți de-o frumusețe, d-șoară... esclamă cu aprindere... «Complimentele» mele...

— Așa suntem noi, frumoși, în neam, râse Panaiotidi, în chip glumeț...

— Cunoașteți povestea vorbei: frumusețea trece; calitățile rămân, zise Amelia, căreea nu-i făcu tocmai bună impresiune acel fel de-a admira, al lui Chipail.

El înțelese, din înfățișarea Ameliei, că greșise fără voe, fiindcă lăsase pe ștrengarul să vorbiască în el, — și se grăbi să zică:

— Fiicăniea n-a exagerat când ’mi-a spus cât sunteți de încântătoare, d-șoară...

Apoi, către Amelia:

— In adevăr, doamnă, că frumusețea e adese ori foarte trecătoare, dar cât timp există, e o plăcere s-o admiri, căci ea desăvârșește natura. Și afară de aceasta calitățile sufletești se pun mai repede în evidență, printr-ânsa...

— In mai toate cestiunile, părerile nu pot fi de-un fel, răspunse d-na Panaiotidi, poftindu-l să șadă.

— Negreșit, doamnă, negreșit, rosti Chipail, șezând. Și mai ales în politică... Nu-i așa amice Panaiotidi?

— In politică, iubite domnule Chipail, e cel puțin un mod de a vedea, care este al partidului.

— Da: modul de a vedea, să-i zicem: oficial. Acesta acopere destul de rău adese ori modul de a vedea al fiecăruia și mai ales când persoana e individualitate destul de însemnată...

— A! individualitățile însemnate trebue să existe și să predomine: ele dau direcțiunea... Bunioară, d-vs. domnule Chipail, în partidul nostru... Nu reprezintați progresul, democratismul? Nu se strâng în jurul d-vs. cei de-o părere dar mai puțin curagioși, sau cu mai puțină putere de muncă de cât d-vs? Nu v-ați ales, fiind în opoziție, numai grație prestigiului ce aveți?

— Nu uitați, domnule Poanaiotidi, că v-ați ales, ca și mine, tot în opoziție fiind, rosti Chipail cu intonare ironică nu destul de ascunsă în seriozitatea înfățișării.

Panaiotidi nu înțelese ironia și se înroși de plăcere: acest om mare îl consideri ca egal.

Amelia știa să facă deosebire între soțul ei, ca personalitate politică, și altul, — în cazul de fața, intre el și Chipail; ea prinse dar ironia acestuia și vanitatea celuilalt.

— Cum credeți, domnule Chipail, întrebă Panaiotidi, o mai poate duce guvernul?

— ’Și-a sleit, amice, toate mijloacele, și de guvernare, și de împotrivire. Chiar dacă nu l-am lovi noi, tot va cădea sub greutatea greșelilor ce a făptuit. Eu nu cred că va face «reveillon»-ul...

— Așa de curând, dar?

— Nu mai mult decât peste o lună, se vor vedea semnele... Șeful nostru se va întoarce zilele acestea în țară.

— Cum se poate!... Drept e că nu m-am întâlnit încă cu nimeni din ai noștri...

— Domnule Chipail, bine-ar fi, dacă s-ar găsi mijlocul ca, schimbându-se partidele, la Putere, să se schimbe sistemul de guvernare, care e aproape acelaș, zise Amelia. Greșelile se repetă; legile se respectă tot atât de puțin; simțimântul național, mai ales, rămâne tot în amorțire, iar străinii își fac trebușoarele, cu aceeaș cutezare și lipsă de rușine...

Chipail o privi, surprins, o clipă.

— Doamnă, educațiunea mulțimii se face greu...

— Mai cu seamă că se tot întârzie cu începutul...

— Începutul îl facem mai întâi cu noi, ca să putem ajunge până la dânsa...

— Pentru pătura de sus, oricum, eu cred că se merge prea încet.

— Dar, dragă Amelio, interveni Panaiotidi, tocmai că personalități ca d-l Chipail, dau zor ca pătura de sus, să se desăvârșiască... Aici e meritul d-sale, cu deosebire... Convino și tu, că un progres serios, trebue să numere decenii, spre a se afirma...

— Să-mi dați voe doamnă, să găsesc dreptate d-lui Panaiotidi, zise Chipail, foarte curtenitor. Totuși, ghi-cindu-vă gândul, doamnă, pot să zic, împreună cu dv. că, până să ajungem noi, cei de sus, la o perfecțiune, va să pregătim și celor de jos calea, făcându-i să se folosiască de o bună administrațiune, de libertăți respectate de noi, și de o ușurare a poverilor!...

— Da, domnule Chipail, acesta-mi era gândul...

— Și noi, pe deoparte, d-nă, — dv. femeile, pe de altă parte, și cu concursul nostru, să hotărâm cu te-meiu mișcarea... Societatea dv. îmi place foarte mult, și cred în isbândă silinților ei...

Negreșit că ne trebue și concursul dv., — discret negreșit, dacă interesele de partid îi poate impune să se manifeste cu ferire, zise d-na Panaiotidi...

— Uite, eu cred, domnule Chipail, zise Panaiotidi, că venind noi la Putere acum, veți intra și dv. în formațiunea ministerială și, ca ministru, veți putea mai cu ușurință să luptați în sensul ideilor dv., foarte liberale.

— Domnule Panaiotidi, ministeriabili putem fi, eu și dv; — nu aci e greutatea, ci în a veni la putere uniți și devotați șefului, jertfind, unii, din ambițiuni; alții, din ideile prea învechite.

Panaiotidi, măgulit până în adâncul sufletului, de vorba: «ministeriabil», la adresa lui, se înroșise și se înfierbântase.

Cu mare pornire de dragoste îi întinse mâna și-i strigă:

— Da, să venim uniți!

Și par-că se încheia un pact între acești doi oameni, deopotrivă de ambițioși, dacă nu deopotrivă de talentați.

Panaiotidi, voia să fie la îndemâna lui Chipail, în care vedea o putere; acesta voia să-l aibă la îndemână pe Panaiotidi, în care vedea pe omul foarte bogat, bun de jumulit puțin, la timp.

Amelia se întreba, dacă nu juca și Chipail, om superior, negreșit, comedia ideilor sincere progresiste; — căci, la ce măgulia pe soțul ei, pe care-l cunoștea ca și ea, ce este și ce poate.

Florica ascultă, de de-oparte, cu luare aminte, ca să înțeleagă ce voiau, la urma urmei, fratele ei, și mai ales Chipail.

Pe urmă veni vorba de familia acestuia, de mutarea ei în București și Florica găsi momentul potrivit să-și arate simpatia pentru Oltina.

Glasul copiilor auzindu-se, trecură atunci în grădină și Chipail, găsi încă un prilej, a se face plăcut, stând de vorbă cu copiii, mirat de buna lor creștere și deșteptăciune.

Rămase apoi la cină; seara se făcu muzică... Florica era desăvârșită pianistă, așă că-l fermecâ pe cunoscătorul Chipail.

Iar când plecâ, își zise nu fără înfiorare:

— A! dac-ar fi artistă, fata asta 1

Își da în petec, Chipail: artistele! ele-i erau slăbiciunea. Și apoi, o artistă îi părea lui totdeauna ușor de apropiat...

Frumusețea, — ridicându-se până la înnălțimea artei și scena fiindu-i locul de unde să se ridice, — era pentru el tainic farmec al vieții.

Bucuros, se ridica și el cu admirațiunea până acolo, fericit dacă de-acolo putea să se coboare braț la braț cu eroina publicului, — eroină a lui.

Nu-și ascunse că Florica îl însuflețise prea mult. Divină frumusețe!

In apartamentul lui, se uitâ în oglindă: da, părea destul de tânăr...

Clătină din cap, după puțin: nu putea să aibă iluziuni și zâmbi cu tristeță. Era în deșert aprinderea!

V

In adevăr, după părerea tuturor capetelor, cari purtau căciulă politică, zilele guvernului erau numărate. Partid din bucăți, fusese numai în lupta bucăților, între ele,—luptă stearpă, care-l făcuse antipatic.

Și opoziția nu-i pusese încă bețe în roate, lăsând să i se încarce carul de greșeli și de păcate, și să se afunde până la opor în glodul ieșit din propria lui necurăție.

Chipail, după întoarcerea șefului, își strânse pe toți amicii de odinioară, pe lângă cari mai prinsese pe câțiva nemulțumiți, din «vechile cadre», — și începu să-țină consfătuiri, ale căror ecou, în ziare, trebuia să atragă atențiunea Șefului.

I se spunea, cu alte cuvinte: am făcut servicii reale, ca deputat opoziționist, partidului meu; am un grup, care mă urmează cu credință, — ia vezi, Șefule, nu trece peste mine, în viitoarea formațiune ministerială apropiată, acum, în împrejurările de față.

Șeful înțelese, negreșit, dar în propriul lui partid, avea de luptat, și el, cu contra-curente destul de vădite.

Autoritar de felul lui, în de-ajuns de reacționar în sufletul lui, trebuia să impună cu orice preț, dar să și mai jertfiască un pic din reacționarism, măcar de ochii tinerimei partidului, — și jertfa ar fi fost, nu atât în schimbarea direcțiunii de guvernământ, cât în primirea, în minister, a unui reprezentant, doi, din această tinerime.

Cel mai în vază, era desigur Chipail, căci era și boer de viță, — și apoi, în fond, ca deplin cunoscător al oamenilor, nu se prea temea mult de progresismul lui Chipail.

In curând se începură întruniri de partid, în orașele de seamă ale țării, cum și în Capitală, și Chipail fu luat pretutindeni.

Din discursurile lui, nu mai ieși însă nici o desfășurare de program înnaintat. Era numai critica aspra, presărată cu vorbe de spirit, cu sarcasme a «operei de corupțiune» a partidului dela Cârmă, — iar cartea la care lucrase, se opri pe pragul unei tipografii și se întoarse în cartoanele de acasă.

Avea dreptate Șeful să nu se prea teamă: Chipail dădea dovadă de «tact politic». Era menit să fie ministru.

Nici nu-i da prin gând că-i urmăriau discursurile și transformațiunea, două femei: Olga lui și d-na Panaiotidi,—una ca să se convingă încăodată, că bărbatul ei era «încă unul ca toți», — cealaltă ca să cunoască a-propierea într-un singur punct, a lui Chipail de Miștu al ei: și unul, și altul, necorecți în credințile politice.

Iar țara..., în așteptarea resemnată a unor timpuri nouă și a altor oameni, noi, — suferia!

Preocupat cu ducerile pe ici colo, Chipail uitâ sau se făcu a uita cestiunea mutării familiei lui și Sân-Dumitru bătuse la ușă...

Poftit de d-na Chipail să-i răspundă hotărât dacă voește sau nu venirea lor la București, — el le răs-punse că timpul fiind înaintat și foarte aplecat spre ploi și frig, era de părere să se amâne mutarea pentru Sân-Gheorghe când, pe onoare, le promitea solemn, să le înpliniască dorința.

D-na Chipail, își lămuri amânarea, în felul că lui Gheorghieș nu-i era la îndemână să le știe și sa le vadă în preajma lui.

Tocmai era de vorbă cu Oltina, în privința aceasta, când li se vesti Cezar Arineanu.

Și Olga, și Oltina îl primiră cu mare mulțămire, căci el aducea îndepărtarea, măcar pentru moment, a gândurilor triste ce le cuprinseseră.

In timpul de când nu mai venise, Oltina se îmbunase în privința lui Cezar și, în taină, îi doria revederea, din zi în zi mai mult.

In înfățișarea ei, sclipi așa de mult bucuria, că muma ei fu surprinsă și pentru întâia oară îi veni în gând, putința unui lucru...

Luâ seama emoțiunii tânărului, desigur față cu primirea prea amicală ce-i făcea Oltina, și putința acelui lucru, i se făcu mai probabilă.

— Credeam că ne-ați uitat, îi zise într-adins Olga, după cele dintâi vorbe de bună venire.

— Să vă uit, doamnă? Ați putut în adevăr să cugetați aceasta? rosti Cezar cu respectuoasă imputare, în timp ce privirea i se furișă la Oltina. Am fost foarte ocupat, iar în prima zi de libertate, am venit să vă prezint respectele mele...

— Ați fost tot timpul în județul nostru? întrebă Oltina.

— Da, d-șoară, cu foarte scurte veniri în Galați... Acum am terminat în județ și am rămas numai cu lucrările din port, pe care numai în primăvară le voiu termina.

— Atunci vom avea plăcerea să vă vedem mai des.

— Dacă-mi dați voe, negreșit, doamnă, negreșit...

— Era să ne mutăm la București, dar Gheorghieș, foarte prins de politică, în acest timp când se vorbește de căderea guvernului, a amânat pentru sfântul Gheorghe mutarea... După cum îmi scrie, e și greu de găsit casă așa cum am voi noi...

— Doamnă, dacă mi-ați da mie sarcina, v-aș găsi numai decât și în condițiunile pe care le-ați dori...

— Ar fi prea grea sarcina, domnule Arineanu, zise Oltina.

— Eu v-aș cere voe să vă dovedesc contrariul, răs-punse, zâmbind.

Atunci d-na Chipail intrâ în amănunt iămurindu-i condițiunile.

Arineanu se gândi puțin.

— Doamnă, mă voiu repezi la București chiar mâine seară. Am de pe-acum în vedere o locuință... La întoarcerea mea, vă voiu comunica rezultatul, care, cred să fie mulțămitor.

— Vă mulțumesc, domnule Arineanu, zise muma. Oltina îi mulțămi c-o privire, care, lui îi merse la inimă. Se schimbase fata, față cu el: era cu putință oare să i se împliniască dorul?

Din una în alta ajunseră cu vorba despre societatea «cultura română», și Cezar se însufleți numai decât: scopul eri minunat și activitatea pentru înplinirea lui îi plăcea nespus de mult.

— Aș fi foarte fericit, doamnă, ii zise, dacă aș fi primit ca secretar al societății.

— Dar nici nu s-ar fi putut, domnule Arineanu, exlamă Olga, concurs mai binevenit și mai prețios...

— Vom da societății, doamnă, așa de întinsă organizare în toată țara, încàt să devie adevărată putere culturală, se rosti Cezar, cu căldură... Am legături de prietenie și camarazi de școală cari vor fi bucuroși să întemeeze secțiuni, unde nu sunt încă, și să înmulțiască numărul membrilor și activitatea, pretutindeni. Aceasta va fi politica mea, in viitor. Vă mulțumesc d-vs, că-mi dați prilej să fiu folositor.

Și, vorbiră mult, foarte mult timp, că nici nu simțiră când umbrele serii se lăsară.

De astă dată înfrățirea acestor trei inimi se făcea trainică și avea să rămână neschimbată și să dea vie-ții lor, — și mai ales acestor două ființi uitate, — mulțămiri încă negustate...

Când Cezar se despărți de ele, Oltina îi strânse mâna zâmbitoare, familiară, luminoasă la chip, — și era foarte drăgălașă în acele clipe, — atât de drăgălașă în cât Cezar să plece emoționat cu totul, fericit, plin de speranțe.

Mama și fiica se priviră în tăcere, după ce-l petrecuseră. Erau voioase; erau în acea dulce turburară sufletească ce are nevoe de revărsare, de statornicirea unor anume năzuinți, de siguranța că inimile s-au ghicit și că vor putea merge unite și pe calea nouă ce li se deschidea în viitor.

Oltina, înroșindu-se, rămase câteva clipe în așteptarea începutului. Mama se apropia și-i luâ mâinile, apoi o sărută.

— Erai dar în truda de-a ’ți cunoaște inima, scumpă copilă, o întrebă cu duioșie.

— Da, mamă... din ziua de pe vapor...

— Și eu n-am bănuit nimic.... Așteaptă. M-a mirat răceala ta față cu el...

— Am fost, în adevăr, rece, fiindcă nu voiam să iubesc numai după primele impresiuni. L-am cunoscut însă de aproape, și d-atunci m-am gândit la el într-una, iar azi cred că a înțeles și el la ce se poate aștepta...

— N-ai greșit cu alegerea, scumpă Oltino, și din toată inima îți doresc o fericire, pe care, dacă eu n-am gustat-o, o voiu gustă prin tine... Totuși, să nu grăbim lucrurile până ce nu ne vom așeza în București.

— Cât despre aceasta, negreșit că așa va fi, mamă dragă.

— Și acuma să vorbim de alte lucruri de-ale noastre. Tată-tău îmi scrie că va fi ministru, că politica nu-i îngădue să se ocupe cu avocatura și că-i trebuiesc bani. Tu ești posesoarea sumelor depuse, tu trebue să hotărăști.

— Mamă dragă, nuștiu ce să zic. Față cu probabilitatea că voiu lua pe Arineanu, am un scrupul. El e bogat; eu am prea puțin. De sigur că el nu se gândește la averea ce ’i-aș aduce; iarăș însă îmi zic că, măcar cât de puțin să am, ca să nu fiu cu ideea că-i intru în casă cu mâna goală. Nu-i așa?

— Acest lucru n-ar trebui să te preocupe într-atât de mult, Oltino; totuși nu voiu prin aceasta să zic că trebue să-i dăm lui Gheorgieș, fără măsură... El a știut numai să cheltuiască, în viața lui...

— Pe urmă, alt gând, mamă: tocmai cu felul de viață al tati, trebue să ne gândim la tine: el nu-ți va putea da cele trebuincioase și mai degrabă acești o sută douăzeci de mii de lei să rămână în mâna ta, fără știrea lui. Da, da, mamă... De este să fiu soția lui Arineanu, voiu intra fără nici o avere în casa lui, dar cel puțin să fii tu asigurată...

— Pentru mine, dragă copilă, nu-mi trebue atât. Ce-ar aduce casa aceasta și via, ar fi d-ajuns.

— Nu, mamă; acum că ’mi lămuresc bine situația, așa voiu face și te rog să nu mă refuzi. De altmintrelea, când va fi momentul, negreșit că va trebui să-i arăt lui Cezar cum stau lucrurile. Ne vom sfătui apoi și cu Mihalache...

— Va fi cum vei voi tu, dragă copilă, răspunse după puțin, Olga, oftând ușor.

In București Cezar, de cum ajunse, făcu de dimineață vizită verei lui, d-na Brantea, — de amintire nu tocmai plăcută pentr el, de când cu dragostea ei cu Chipail, — și fără multă vorbă îi lua, pe seama lui, una din casele ce le avea proprietăți.

Casa rămăsese neînchiriată de vr-un an, căci era cam dărăpănată și cocheta văduvă nu se prea gândise la repararea acelei proprietăți.

In aceeaș zi Cezar tocmi meșter și-i făcu planul prefacerii casei, cee ace se putea face până să dea timpul rău; iar pe dinlăuntru să lucreze în timpul iernii, când avea să se pregătiascâ uși, ferestre nouă și parchetarea din nou.

Scopul era s-o cumpere mai apoi; la venirea însă a familiei Chipail, d-na Brantea avea s-o închirieze cu preț cât mai potrivit.

D-na Brantea ghici că verișorul avea vre un motiv serios de-a face ceea ce făcea, — însă, discretă de felul ei, nu-i ceruse nici o lămurire și-i primise toate condițiunile.

Cezar întâlni apoi pe Chipail și-i dădu vești de-acasă. El îl ținu de vorbă numai de politică. Era foarte liniștit în privința celor de-acasă, întru cât nu-i veniau pe cap.

Dar fiindcă chestiunea banilor îl preocupă, rugă pe Cezar să ducă soției o scrisoare din parte-i, — și atâta fu singura-i grijă de ea și de fată.

Chipail, presimțind că «marele îngrijitor» al casei, Albineț, se va amesteca în cestiunea cererii lui, se gândise la o combinațiune ingenioasă, spre a pune mâna pe banii Oltinei, și de aceea se grăbia să scrie Olgei.

A doua zi Cezar se ocupâ cu începerea reparațiilor, cărora timpul, redevenit frumos, le era priincios; se sigură că treaba va merge bine; lăsă pe fratele lui, Virgiliu, — de curând venit din Paris ca medic, — să se intereseze de lucrări, — și, în acea noapte, plecâ la Galați, nerăbdător să ducă d-nei Chipail vestea cea bună.

In seara următoare, după ce Arineanu plecă dela d-na Chipail, plin de mulțămire, — muma, fiica și Albineț, ținură sfat.

Gheorghieș cerea, nici mai mult nici mai puțin, suma toată, așa în efecte cum era depusă, ca s-o pună într-o splendidă afacere de exploatare de terenuri petrolifere, ceeace ar fi adus întreit și împătrit venit sigur. Atât de bine ce lămuria întreprinderea pe care o garantă cu priceperea lui în afaceri și cu personalitatea lui politică, — încât nici lui Albineț, nu-i trecu de fel prin gând că putea fi tragere pe sfoară. Mai ales că veni-tul, numai în parte, îl cerea pentru el...

Se hotărâ dar să se facă lucrul, iar Albineț să plece la București cu efectele, după ce le va ridica dela Banca Națională unde erau depuse.

Greșiră că nu arătară lucrul și lui Arineanu: acesta ar fi luat el în mână afacerea și ar fi văzut ceeace nu puteau vedea amândouă femeile și sfătuitorul lor credincios.

Albineț porni dar și Chipail se trezi cu dânsul, foarte mirat și nu tocmai mulțămit.

Negreșit însă că bătrânul, neîndoindu-se, nu cuteză să ceară lui stăpână-său să-i arate actele, cu toate că-i venise gândul, măcar ca să aibă ce spune acasă.

Chipail îi arătâ foarte multă prietenie, îi vorbi cu însuflețire de bunul prilej de-a face și el ceva pentru familie, — și puse mâna, nu fără emoțiune, pe bunicica sumă.

Nici un moment nu avu remușcarea că luu familiei cele de pe urmă mijloace, cu foarte multă prevedere și trudă puse de-oparte și sporite.

Își zicea numai că, dacă pentru moment nu câștiga mult, avea să câștige mai apoi și să dea și familiei cele ale traiului. Negreșit că nu se gândise de fel să o lase în suferință, și din aceasta își făcea un merit.

In acea zi scontă cupoanele de pe Ianuarie și suma toată o dădu lui Albineț să o ducă acasă, — ceeace bu-cură pe bătrânul casei, — și acesta plecâ noaptea, — iar adoua zi, Chipail vându efecte de zece mii de lei.

Stagiunea teatrului începuse și eterna lui tinerețe descoperise o steluță printre coriste.

Politica, politică, cultul Venerei, cult nepotolit.

Peste câteva zile d-na Panaiotidi primi scrisoare dela Olga în care-i făcea cunoscut amânarea mutării, cu siguranță, pentru primăvară.

Însă pentru iarna ce avea să vină, îi descria planul serbărilor pentru diferitele secțiuni ale societății și o ruga să-i comunice ce avea în vedere și secțiunea București. Îi mai aducea la cunoștință că avea secretar pe Cezar Arineanu care i se va prezinta și cu care va discuta și va orândui. Însuflețirea cu care-i vorbea de acest tânăr și de speranțele lui cu privire la scopul societății, o mulțămi adânc pe Amelia și-i întări credința în isbândă.

Tocmai erau în discuțiune, Amelia și Florica, pline de mulțămirea ce le promitea acea nouă activitate, când li se vesti Voitzu.

Amândouă se priviră: însuflețirea le căzu. Amelia încruntă ușor din sprincene; Florica rămase încurcată.

Când se priviră din nou, în ochii fetei era par-că ruga prin care cerea puțină indulgență pentru Voitzu.

Amelia înțelese și zâmbi.

— Să-l primim, dragă Florico, îi zise cu blândeță. Copila se înroși deodată.

— Poftește pe domnul Voitzu, se adresă feciorului.

După câteva minute înfățișarea mlădioasă a lui Te-mistocli se ivi în privazul ușii.

D-na Panaiotidi nu se ridică; Florica, ar fi voit să se ridice, dar se sfii.

Voitzu înaintâ, cu prefăcută timiditate, și sărută mâna ce-i întinse Amelia, apoi se înclină fetei, arun-cându-i o privire galeșă.

— V-am «deranjat», mi se pare... începu el arătând părere de rău.

— Citiam o scrisoare, domnule Voitzu, și eram a-mândouă supt impresiunea nespus de plăcută ce ne făcuse...

Și într adins îi vorbi de Cezar Arineanu și de con-cursul lui.

La auzirea acestui nume, par-că-l mușcâ ceva de ini-mă pe Voitzu și aruncă o privire de cercetare furișă, aproape de bănuială, spre Florica.

Ea luase în mână o fâșie de olandă pe care o broda și, mai mult în chip mecanic, silit, lucra. O turbura prezența tânărului, cu toate că-și impunea stăpânire de sine.

— Și înțelegi, domnule Voitzu, cât de frumos e din partea unui tânăr să se devoteze unei asemenea cauze. N-ar trebui să fie lucru de mirat, negreșit; dar când ne gândim că tinerimea noastră vânează numai interese ri plăceri și când vedem că aleargă la noi câte-o excepțiune vrednică de laudă, — cum să nu ne bucurăm și să nu considerăm ca o fericire, împrejurarea? Voitzu pricepu că i se arunca o săgeată, și răspunse, zâmbind:

— Dacă ’mi dați voe, doamnă, eu cred că tinerimea noastră e mai puțin interesată și dedată la plăceri de-cât e nepăstuită. Cunosc pe foarte mulți cari bucuros ar veni la d-vs. dacă ar cunoaște scopul societății...

Și, în chip viclean, adaose: De ce nu dați publicitate întinsă scopului? Eu chiar, care am onoarea să fiu îndestul de aproape de d-vs, nu pot zice că-l cu-nosc. «Cultura română», e, mi se pare, termen vag; poate îmbrățișa foarte vast tărăm de activitate, însă nehotărât...

Amelia îi respicâ fiecare frază. Bănuindu-i reaua credință, căuta ținta la care el voia s-ajungă.

— Ori cât vi se pare de nehotărât termenul, domnule Voitzu, activitatea societății o poate «explică: e națională cu deosebire, și toți acei ce vor să-i dea concursul nu au decât să-l dea: va fi bine-venit și bine primit.

— Eu, de pildă, cel întâiu, alerg și vă rog să aveți bunăvoință a-mi statornici felul activității. De mult aveam dorul acesta și îmi pare bine că azi mi s-a ivit prilejul. Ași voi dar, ceva mai mult decât neînsemnatul obol bănesc ce aș putea aduce deocamdată.

— Iau act, domnule Voitzu, răspunse fără căldură Amelia. Vă voiu propune membru, în comitet. Sunt membri activi persoanele care se înscriu cu cotizațiuni anuale fixe și membri ajutători care ’și trimit obolul când voiesc. Odată pe an membrii activi se adună: comitetul, ales pe trei ani, dă seamă de mersul societății și de situațiunea fondului. Se fac propuneri și se discută, iar comitetul aduce la îndeplinire pe cele primite de adunare. Comitetul poate lua și el hotărâri, în timpul anului, iar adunarea, căreea îi sunt aduse la cunoștință, le încuviințează.

— Sunt și bărbați în comitet?

— Negreșit: aceia pe cari ’i-a desemnat adunarea...

In ochii lui Voitzu sclipi dorința de-a fi și el în comitet: Amelia înțelese, zâmbi și adaose:

— Ca să fie cineva ales în comitet, trebue să fi reprezentând, în ochii celor ce-l propun, anume valoare; să fie recunoscut ca naționalist.

Voitzu, înțelese și el, și se înroși: i se punea la îndoială naționalismul.

— In socieatate noastră macedoromână, răspunse el, cu ochii în jos, în chip de modestie, mă bucur de onoare a de-a fi considerat așa...

— «Apropo» de macedoromâni, zise Amelia, ca să schimbe vorba, — ne vin grozave știri de pe-acolo, din Macedonia. Bandele grecești, mai ales, își fac de cap cu bieții români...

— Eu cred că întreruperea relațiunilor cu Grecia, e cauza.

— Eu cred că sălbătăciile «antarților» sunt cauza întreruperii relațiunilor cu țara care le patronează...

— Adevărul e că erau și mai înainte, doamnă, — dar că, de la întrerupere, pornirea lor este mai înverșunată... Noi, suntem revoltați și, nu odată am dat ideea, să începem a răspunde la barbarie cu barbarie... zise Voitzu, holbând ochi încruntați, în semn de ură.... Grecia pare a-și urmări un ideal de dominațiune, cu asemenea grozăvii; Turcia tace, căci îi convine ca creștinii să se sfâșie între ei; Europa își vede de lăcomia intereselor ei... Ar trebui dar, dacă e vorba de sfâșiere, să devenim și noi lupi, — și cred că am pieri mai puțin decât stând și așteptând să fim sfâșiați, ruinați, exterminați...

— Domnule Voitzu, nu discut dacă ar fi priincios ori nu sistemul acesta; mă întreb numai că, dacă d-vs. de aci, n-ați putea mai bine servi interesele neamului? E frumos simțimântul revoltei, de care vorbiați adineauri, — dar care e expresiunea lui practică și folositoare, pentru cei de acolo?

— Doamnă, dați-mi voe: noi întreținem între d-vs. aci, interesul de frați liberi, pentru frații ce sunt acolo în primejdie.

— Venirea d-vs. să-l fi deșteptat oare în noi? Și dacă v-ați duce să vă faceți, acolo, datoria, cu prețul pericolelor la care v-ați expune, credeți că noi nu am mai avea pornirea de-a vă ajuta, de-a vă apăra? Doamne ferește nu vă bănuiesc patriotismul, — dar nu-mărul mărindu-vi-se aci, rândurile celor în măsură de-a lupta cu inteligență și cu devotament, ar scădea ne-contenit acolo... In timpul când și noi luptam pentru reîntemeiarea Statului, dintre aleșii țărilor noastre se duceau prin alte țări ca să arate Puterilor, păsurile acestui neam, dar se întorceau să lupte aci.., Ce-ar fi fost dacă ar fi rămas prin alte părți, sub cuvântul de a întreține mereu acolo interesul Puterilor pentru noi? Voiți poate să ziceți că ei ar fi rămas în țări străine, iar d-vs. rămâneți în țara ce o socotiți Patrie... Obiecțiunea n-ar fi nemerită. Patria ideală poate fi România, dar patria în care trebue să luptați pentru păstrarea naționalității și pentru dreptul de-a trăi, acolo este. Să avem aci reprezentanți de ai d-vs. însă nu colonie de brațe care să-și vadă de interese și de traiu, însă nu colonie de inteligențe care să intre în luptele noastre de partid...

— Cred că sunteți prea aspră cu noi, doamnă....

— Mă rog, răspundeți drept și sincer, domnule Voitzu: ce vă aduce aci? Sălbătăcia bandelor grecești? Dar nu înseamnă un fel de fugă, de dezertare?

Voitzu plecâ ochii: ce putea să răspundă? Mânia îl frământa...

— Să răspund tot eu, domnule Voitzu. Veniți în numele unei idei; rămâneți în numele ei. Acolo e prea mult risc; aci e primire frățească și liniște... Ba mult mă tem că unii nici români nu sunteți; ba încă bănuiesc că mai numai aceștia vin și nu se mai întorc. Se încetățenesc, intră în viața de aci și răsunetul suferinților de acolo numai cât îi revoltă, și atât. Înțeleg pe deoparte că nici nu puteți face prea mult, de aci... Întrebarea e firească însă: numai «pentru atât» ați venit? Cred cu tărie că acolo ați fi putut face mai mult și mai cu folos pentru neam, și zic: da, să veniți, să ne întâlnim, să schimbăm unii cu alții vorbe de îmbărbătare; să luați de aci curaj și credință că sun-tem cu voi și că, pe cât situațiunea noastră politică o permite, vă vom susținea; să vă dăm ajutorare pe cât situațiunea noastră bănească o permite, dar acolo și numai acolo să rămâneți și să luptați, să vă faceți datoria și să vă dovediți simțimântele pentru neam. Alt-fel... ideea în numele căreea veniți și rămâneți, poate fi bănuită..,

Voitzu, pătruns de fiori, înțelese că bănuitul era el și că această femee nu-și mai putuse stăpâni vrăjmășia... înfierbântat, nu se putu stăpâni și el să nu zică:

— Dar, doamnă, e patriotism asemenea bănuială, la d-vs. tocmai, care, în «Cultura Națională», ne cuprindeți și pe noi?

— Cred că e patriotism năzuință nostră de-a ajuta și pe adevărații români de la Pind, inițiativa noastră de-a lucra fără sgomot dar fără preget și cu temeiu. Ține de dumneavoastră însă, cei bănuiți, ca dacă noi privim de aproape lucrurile și cădem in păcatul bănuelii, lucru cu care v-am supără, — să ne dovediți cu fapte nu cu vorbe, că ne-am înșelat în aprecieri și că d-vs. sunteți în adevăr românii acelei năpăstuite țări...

Se făcu tăcere. Voitzu era foarte încurcat. Prezența de spirit i se pierdea față cu adevărurile ce auzia. Se înădușise de necaz; ’i-ar fi răspuns cine știe ce cuvinte de înfruntare, dar... Florica era la mijloc; mânia trebuia să-și-o pună în frâu... din cauza interesului.

— Bine drămuind cele spuse, doamnă, răspunse el, în atitidunea celui ce s-a convins, — așa este: îmi pro-pun să discut cu ai noștri, cestiunea. Vă mulțumesc că ’mi-ați deschis ochii... S-ar putea întâmpla chiar, ca eu să dau dovadă de priceperea datoriei și... să mă întorc în Bitolia...

Privi însă la Florica, par-că ar fi așteptat dela ea un semn, dorit de altfel, care... să-l facă să rămână... Ar fi rămas făcând... o jertfă, pentru m...

Ea însă, deși mai roșie la față, nu ridică ochii dela lucru...

Ce era însă în inima ei?

Cât ar fi dat el să știe!...

După câteva momente încă, de vorbă, Voitzu se ridică:

— Doamnă, în tot cazul, chiar de voiu pleca, — vă rog să mă primiți membru activ al societății, și-i sărută mâna... respectuos...

— Vă voiu înscri, domnule Voitzu.

— Vă salut, domnișoară...

Amelia, ridicându-se, se ridică și ea, înclinându-i-se fără să-i vorbiască, fără să-i întindă mâna.

După plecarea lui, Florica zise Ameliei:

— Ori cum, cred că domnul Voitzu e de inimă... Nu-i și părerea ta, dragă Amelio?

Ea îi zâmbi și-i netezi părul frumos ca aurul...

— Să nu credem altfel... îi răspunse.

După vr-o câteva zile, Mihaiu Panaiotidi întrebă cu ton ce voia să-l facă indiferent:

— Ce e cu Voitzu, dragă Amelio? Închipuește-ți că mi-a vorbit cu hotărâre, că vrea să se întoarcă în Bitolia...

— Da? Ți-a spus el așa ceva?

— Ba încă cum! Se pare că veștile din Macedonia au redeșteptat în el ura în contra sălbatecilor antarți... Vrea să se vadă între românii noștri și să-i hotărască la alcătuirea de bande... Are un întreg plan de luptă...’Mi-a spus că-l vor însoți încă vreo câțiva din macedonenii de aci...

— Și Papacosti ce-a zis? Ori e tot la Giurgiu.

Panaiotidi se făcu că n-aude.

— Eu însă ’i-am pus în vedere, că sistemul acesta de luptă ar fi și mai periculos pentru români, ca su-puși turci. Bandele grecești încalcă teritoriul turcesc, și e de datoria Turciei să ia măsuri înpotrivă-le. Ro-mânii, ar fi socotiți ca răzvrătitori, în timp ce singurul lor mijloc, este să se apere și să ceară stăpânirii protecțiune.

— Așa că, întoarcerea în Macedonia a macedonenilor dela noi, ar fi fără folos pentru neam?

— Nu zic numai decât aceasta, însă, cu privire la Voitzu, el e pregătit să rămână aci și l-am sfătuit să rămână...

— Negreșit că el s-a grăbit să te asculte...

— O! dragă Amelio... zise, pe ton blând împăciuitor, ce vei fi având tu cu Voitzu?...

— larăș vorba aceasta, Mișule... Ce vrei tu să am înpotrivă-i?..., răspunse Amelia, zâmbind ușor ironic.

— Nu ai voi poate să-i dăm pe Florica?

— De ce nu, dacă Florica ține la el? înțelegi apoi că nu aș avea nici un drept să mă opun.

— Lasă, lasă, dragă Amelio: nu vorbi așa. Când am mai fost noi în neînțelegere, ca să putem fi, de pildă, în cestiunea aceasta?

Florica se întâmplă să intre tocmai atunci. Cuvântul «neînțelegere» îi răsună la ureche..., și privi cu neliniște la frate-său și la Amelia.

— Ai venit tocmai la timp, Florico, i se adresă Mișu, căci trebue să regulăm, și cu tine, cestiunea de care vorbiam cu Amelia.

Fetei îi dăduùnumai decât prin gând, despre ce puteu fi vorba și se înfiorâ: venise dar momentul. Cum îi băteu inima! Ce va răspunde? lubiu pe Te-mistocli; eru însă și prevenită înpotrivă-i... Plecu, în adevăr, — și fratele ei voiu să-i afle taina, spre a-l opri?

Mai mult palidă decât înbujorată, se apropia deci.

— Despre ce vorbiați? întrebă cu glas nesigur.

— Mai întâi, ia să ședem, că nu ne iu nimeni la goană...

Se așezară în jurul unei mese, și Mișu, întinzân-du-și brațele pe ea, cătâ drept în ochii fetei.

— Florico, Voitzu vrea să plece în Macedonia... Eu nu voiu să-l las. Depinde de tine însă, ca să mă asculte.

— De ce de mine, nene? zise ea, încet.

— Ah! ce aveți voi de-a nu arătă dintr-odată că înțelegeți un lucru, răspunse Mișu, întru câtva nervos. Mă rog, ’ți-e drag, ori nu? Il vrei de bărbat, ori nu?

In fața unor așa întrebări fără ocol, fata se simți jignită, oricum, și plecâ ochii, aprinsă la chip.

— In gândul meu, era demult dorința aceasta, și Amelia o cunoștea. Totuși, eu nu-ți pot impune, dacă la mijloc nu e și iubirea ta pentru el. E de prisos să-ți spun că Temistocli te iubește. Deci, hotărăște, fiindcă e de-așa momentul.

— Dar nu va lipsi dela o datorie de seamă, dacă ar rămânea? întrebă ea de astădată privind drept în ochi pe Mișu.

El bătu toba cu degetele, pe masă și suflâ pe nas de două trei ori, — semne că se necăjia.

— Datorie! scăpa cuvântul...

Dar furișând o privire la Amelia, adaose repede:

— Datoria și-o poate face omul pretutindeni, dacă e om, — și Temistocli, este! Dacă pleacă în Macedonia, se poate întâmplă să nu-l mai vedem...

Fiori repezi, reci, îi furnicară întreaga ființă, Floricăi. Răspunse însă:

— Nene, eu nu-l opresc de a se duce. Pot să-ți spun însă că... țiu la el.

— Ai auzit, Amelio?

— Mișule, dacă dorința ta este ca d-l Voitzu să rămână și să ia pe Florica, dacă Florica ține la el, — nimic mai simplu decât să rămână, să-i logodim și în carnaval să-i căsătorim.

— Ei, bravo! Îți mulțumesc, Amelio. Mi-ai dat prea mare fericire în viață, ca să-mi fi refuzat fericirea aces-tor doi... De azi înainte, socotește-ți-l, Florico, ca logodnic, iar noi, Amelio, să le lăsăm și momente de dulce «între-patru-ochi»... de care avem cunoștință, nu-i așa?

Se ridică, îi petrecu un braț pe după mijloc, și o sărută...

Ea primi sărutarea, însă înnăbușindu-și un oftat.

VI

Acum, în faptul zilei, când abia o tremurătură alburie în zarea răsăritului, înseamnă silința luminii de a se rupe din cătușele întunericului, — acoperemântele, stradele sunt albe de brumă groasă.

La lumina felinarelor, locurile cuprinse în raza lor, sclipesc, par-c’ar fi presărate cu pulbere de diamant.

Copacii, desfrunziți, își nalță ramurile acoperite cu alb poleiu de noapte, încremeniți de frigul, aproape făcut ger.

Stelele licăresc, unele cu foarte vioae lumină și par-că mai apropiate de pământ, — altele, obosite par-că de a fi licărit ore întregi, în veghiăre, iar altele, pă-rând că vor să se retragă în adâncimi, unde priviri de jos să nu le mai ajungă.

Pe străzile principale, trec din când în când trăsuri, cu coșurile ridicate, trec «pietoni» grăbiți, — unii întârziați până la ora aceasta pe la petreceri, alții, — și aceștia și mai mulți, — începându-și deja ziua de muncă, prin ducerea la lucru.

Mai ales în străzile mai depărtate, mișcarea a început...

Cocoșii cântă, în răstimpuri, răspunzându-și unii altora; câte un fluerat, care pare a izbucni din cine știe ce piept de uriaș, ca răsuflare, — taie aerul cu putere și în depărtări își restrânge răsunetul.

Într-o înfundătură de stradă, din preajma bisericii Antim, între niște dărăpănături de case, unele mijind la stradă prin ferestre schiloade, altele ascunzându-și par-că urâta înfățișare de cocioabe, în curțile cu pomi, — de vr-o cinci șase ani, a cutezat să se ridice o că-suță binișor răsărită, acoperită cu tablă, înconjurată de dependințe trebuincioase, destul de bine făcute.

Casa are, la față, două încăperi ce dau una în alta; vine apoi o sală pe care sunt alte două odăi, cu vederea în curte, un coridor și dependințele.

La ferestrele odăilor din față, sunt ghiveciuri cu flori...

De cum se lasă seara însă, nici o privire indiscretă nu poate pătrunde înlăuntru: perdele groase se lasă pe după perdelele subțiri, ce cad dela jumătatea ferestrelor, în jos.

Vecinii, mai ales femeile, își arată din ochi casa și râsul pare a le fi batjocoritor, cu toate că prin ochi le trece sclipirea invidiei.

Șoaptele le sunt răutăcioase și adeseori amenință-toare par-că.

Când stau de vorbă însă cu proprietara, glasul li se face dulceag; când îi intră în casă, nu mai știu cum să-i laude dulceața, cafeaua ori țuica; iar când văd pe fata gazdei, miere de le-ar ti vorba și râsul, ar lipi-o par-că de sufletul lor.

La ora aceasta dintre noapte și zi, în casa invidiată, e lumină la una din încăperile dela față, cât și la una din încăperile cu vederile în curte.

In această din urmă, o femee, c-o țoală murdară pe ea, — înbrăcăminte de dimineață chip, face ceaiu, la spirt.

Un bărbat uscățiv și aproape încovoiat de tot de spate, murdar îmbrăcat, pare acum abia că s-ar fi întors acasă, înfrigurat și ostenit.

Și vestmintele, cât și chipurile lor, contrastează cu orânduirea destul de curățică a încăperii, care cuprinde două paturi bune, de tablă, și așternuturi îngrijite.

Deși în soba de zid, cu stâlpi, nu-i foc, păreții îi sunt calzi încă dela focul de decuseară, și bărbatul se desdoae cu greu de spate, spre a se lipi de ei.

Femeea, e naltă, uscățivă și ea, cu fața brăzdată de sbârcituri, înnegrită aproape de viață rea și de muncă peste puteri.

Deosebirea între bărbat și dânsa, e bunătate și moliciune de suflet la el, e voința de-a-și câștigi pâinea cu orice preț, prin muncă cinstită; e amărăciune și asprime, la dânsa, răbdarea sleită cu totul, dorința de a rupe pânza cinstei familiale și de a se folosi de pe urma rușinii.

Iar victima unei asemenea exploatări părintești, e fiica ei...

Femeea toarnă în două pahare ceaiul frumos la față, plăcut aburind, îl aromește și mai mult cu rom destul de bun, și apoi își chiamă bărbatul.

Amândoi se așează la masa dintre paturi, fiecare pe marginea patului lui.

— Care-i acuma? întreabă bărbatul, sorbind, silin-du-se ca în glas să nu-i străbată scârba.

— Doftorul... murmură femeea, cea înainte de vreme înbătrânită.

— Credeam că-i... grecu...

— Grecu n-a mai venit de vr-o două săptămâni... Și-o fi luat seama, afurisitu... și el ridică greul...

Bărbatul oftă și sorbi, apoi rămase cu ochii în tavan.

— Doftorul, urmă femeea, nu-i darnic... nu-i mai de loc... Dar dacă ei i s-a aprins călcâile după el... Hum! ce ți-e cu fetele astea: dragostea le mănâncă fripte!

— Hei... oftă bărbatul, bine-ar fi fost dacă era la casa ei, după un muncitor ca noi... Și sorbi lung, lung... mulțămit că fierbințeala ceaiului îi desmorția trupul, supt de muncă și încremenit de frig.

— Ia lasă dracului vorba asta, omule! Muncitorul ca noi nu-ți făcea casa asta, care râcâe la inimă pe vecini, nici nu-ți da ale gurii, la vreme, și lucruri subțiri, de! Măcar la bătrânețe să ne fie viața mai abitir! Vorba e, ce dracu e cu grecu! Mi-e teamă să n-o lase... și ce ne facem! Așa darnici cum a fost el, că ne făcu casă, — nu se găsesc pe toate drumurile...

Bărbatul oftă iarăș.

— Hei... Rău și așa... că nc-a stricat numele... cinstea...

— Mare lucru ți-a stricat!... Ce mai ceaiuri de tròscot și de surcèle beai înainte!... râse ea, — și era hidoasă când râdea, sărmana!

Fac ele dragoste pe bani, cucoanele alea cu acarete și cu palaturi de case... și nu le mai cade cu greu!... Dar mi-te de-alde noi, ăștia! Pe noi, omule, nevoea ne vinde... și bogătașii ne cumpără... La urma urmei, drăcoaicei de fete, tot îi jucau ochii după cuconași și după țoale scumpe!

Sorbi, apoi trase cu urechia...

— Mi se pare că vrea să plece...

Dădu puțin într-o parte perdeaua și adaose:

— O fi și vremea... Doftorul nu vrea să-l vadă lu-mina zilei când iese dela noi... Grecului puțin îi pasă: iese ca dela el de-acasă...

— Și cum o să se sfârșiască, femee!... întrebă el, dând de dușcă ce mai rămăsese în pahar.

— Cum? Eaca, dac-ar fi pe voea mea, ori unul, ori altul s-o ia, și pace bună... Ce? ori nu-i frumoasă, fata? Când se îmbracă cu toate alea, mă uit la ea ca la o icoană: e cocoană nu altceva...

Și zâmbet de mândrie îi sclipi pe buzele crăpate.

— S-o ia?., de!..

Și omul clătină din cap.

— Acuma, dacă nu cu cununie, vorba-i să rămâe cu unul ani mulți, până ce-o adună fata bani albi de zile negre... Că, de altfel m-ascultă, fata, n-am ce zice: e econoamă; pricepe ce-o așteaptă mai târziu...

Se auzi atunci ușa de peste sală deschizându-se, —?apoi două sărutări apăsate și șoapte...

Ușa de la intrare se deschise cu ferire, cu ușor scârțâit, — apoi iar o sărutare...

— Bătrânii urmăriau cu luare aminte sgomotele: el, rușinat par-că, încruntat; ea, cu zâmbet de ciudă, de nerăbdarea de-a se sfârși «țocăiturile».

In fine, ușa se închise; auziră strecurarea repede a unei ființi în încăperea de peste sală, — și le rămaseră apoi în urechi numai pașii ce se depărtau grăbiți.

Bătrânul se ridică, posomărât, își svârli de pe el hainele și se vârâ în așternut, unde se acoperi până peste cap.

Bătrâna trecu la bucătărie.

In dreptul casei se află de câtva timp un gardist: părea că așteptă pe cineva.

Ceva mai departe era o birjă cu felinarele aprinse încă, cu coșul ridicat.

Când ieși tânărul, gardistul își alipi repede călcăele unul de altul, stătu drept și salută militărește... apoi se apropia.

— Am oprit trăsură, cuconașule.

— Bine; mulțumesc.

Și-i strecură cinci lei.

— Duceți-vă fără grijă; nu e nimeni p-aci, — îi șopti gardistul.

Tânărul zâmbi, ajunse la trăsură, pe capra căreea birjarul moțăia, — apoi se urcâ.

O lovitură de biciu, pe spinarea cailor, — și trăsura plecâ.

In încăperea din față, fata urmări duruitul trăsurii și trimise, într-acolo, un sărut cu mâna, — apoi se răsturnă într-un fotoliu și aprinse o țigară.

Era blondă, cu ochi albaștri foarte blânzi, — chip aproape nevinovat ca înfățișare. Naltă și durdulie, da acum la iveală forme tinere îndestul de atrăgătoare, acea pornire pe gânduri de mulțămire, îi ședea bine. Se vedea că era înnamorată, că gusta farmecul dragostei fără grija de viitor.

Încăperea era aproape luxos mobilată, ca odae de dormit: în odaea vecină, a căreea ușă era deschisă în lături, pe cât putea bate lumina într-acolo, se vedeau de-asemenea mobile ca pentru salon, de bună înfățișare.

Irina nu ar fi putut fi socotită fiică a părinților ei, după înfățișarea lor de azi.

In tinerețe, fuseseră și ei destul de chipeși, — dar ce făcuse din ei mizeria și munca din greu!

Irina crescuse, Dumnezeu știe cum, în cocioaba de mai nainte,—nepăsătoare față cu munca, veselă și primind fără să pue drept inimă, certuri, bătăi, necazuri. Poate că firea aceasta o făcea să se desvolte bine și frumusețea, ce treptat se arăta, să păstreze frăgezimea și chiar oarecare grațiozitate.

Nu fugi de carte, și putu cu chiu cu vai, printre mizeriile casei părintești, să facă clasele primare, bine, — atât de bine, că direcțiunea o îndemnă să intre în o școală profesională.

Muma, care avea nevoe de ea, ca spălătoreasă acasă, nu prea voi, și numai perspectiva că fata învățând meșteșugul croitoriei, va putea aduce bani în casă, o făcu să se îndure și s-o lase să se ducă la școală.

Irina, de pe la 12 ani, deja destul de formată, fără să caute adoratori, începu să fie întâmpinată, urmărită, și mai ales de anume bărbați maturi și bătrâni, cu apucături deșănțate, cu gusturi după roade ne-coapte bine.

Propunerile lor o făceau să râdă cu haz și să le dea cu tifla, fără să înțeleagă bine încă de ce era vorba.

Printre asemenea corupătoare urmăriri se strecură până la etatea de cincisprezece ani, când începu să se simtă, ca fată nostimă, și să-i placă unele floriricele ce-i înșirau băeții, seara, când plecă de la școală.

Mumă-sa se grăbi, în chip de prevenire, să-i deschidă ochii asupra vieții, și să-i dea priceperea aproape deplìnă a unor anume întâmplări.

Ea însă, tot cu aceeaș veselă nepăsare urmă să râdă de cei ce-o urmăriau, aruncându-le vorbe descurajatoare și văzându-și de drum repede, tipatipa, drăguț înbrăcată, cochetă, — mulțămită ca întorcea ca-pete după ea.

Avea 16 ani și intrase într-un atelier, când, într-o seară, un domn falnic, o întâlni și se luâ după ea, neslăbind-o până acasă, ba cutezând să intre după ea, în curte.

Domnul nu mai era tânăr, dar se vedea a fi «boer».

— Ce vrei, domnule? îl întrebă, cam necăjită și totuși mai să râdă.

— Aci șezi? o întrebă el.

— Mi se pare...

— Vrei să stăm puțin de vorbă?

— Se vede că te mănâncă limba...

Atunci se ivi muma, în pragul ușii strâmbe a cocioabei.

Domnul o salută.

— Ce poftește domnul, Irino mamă? întrebă ea, măsurându-l pe furiș cu privirea.

— Zice că vrea să vorbiască cu mine... și, repede intrâ în casă, cântând și râzând..., — dar dinlăuntru, cu ferire, urmărind ce se făcea afară.

Văzu pe domnul că se apropia de muma ei, că-i spuse ce-i spuse și apoi că mumă-sa îl pofti în odaea de-alături.

Ea, negreșit, trase cu urechea, și cu toată sfătuirea înceată, putu să-i înțeleagă rostul și să aștepte cu a-dâncă neliniște, cu nepricepută emoțiune ceeace avea să fie.

Auzi nuștiu ce fâșiit de hârtii și simți că i se aprind obrajii... Erau bani, de sigur.

După puțin domnul plecâ, — iar mumă-sa, foarte ciudată la chip, intrâ Ia dânsa și o chemâ să șeadă lângă ea.

Îi vorbi multișor, bătrâna, — iar 1 rina, schimbând fețe-fețe și ridicând din umeri, ascultă până la sfârșit...

— Cum vrei, mamă... Mie ce-mi pasă! îi răspunse fata...

— O să vie mâine seară să te ia să mănânci nu-știu unde cu el... Vezi de fii cuminte și-i fă voile, fiindcă a dat mare noroc peste tine...

— Dacă vrei dumneata...

Și ca să-și ascundă o ciudată răvășire a ființii ei întregi, începu să cânte...

Din seara următoare Irina cunoștea o taină a vieții, care-i păru foarte nesăbuită, — iar inima ei rămânea curată încă.

Petrecerea cu domnul, — cu grecul, — ținu în toată toamna și iarna, schimbată în diferite locuri cu acelaș caracter de ferire la el și de supunere pasivă, la ea. In primăvară, ea se mută cu părinții în o casă vecină, rămasă goală, și în locul cocioabei lor, se ridică și fu gata până în Iulie, noua locuință, în care se și mutară prin Septembrie.

«Grecul» o mobilâ și o făcu adevărată «bijuterie», cum îi zise, — iar întâlnirile începură aci.

Pe toamnă însă i se ivi doftorul, — căci Irina nu mai avea nevoe de atelier, ci ducea vieață de «cocoană».

Inima ei vorbi, — și după cum fusese a «grecului» fără înpotrivire dar fără nici o emoțiune, — începu a primi cu toată puterea dragostei pe frumosul tânăr care arăta că o iubia.

Intra în legea de rând a unei astfel de vieți: unul, de pungă; altul, de inimă.

Traiul bun ce ducea de aproape doi ani, o făcuse în adevăr frumoasă, îi dăduse chipului oarecare distincțiune și corpului forme bine potrivite.

Vorba era, că iubia și cântecele ei erau de amor, în aceeaș dulce nepăsare, fără să se întrebe dacă era moralitate sau imoralitate ființa celor doi bărbați în vieață ei.

«Grecul» era darnic: din ce-i dădea, punea și d-eoparte. Mumă-sa nu mai puteàa de dragul ei.

Că tată-său îi arăta adese ori mutre, o necăjia, dar ce era să-i facă! Nu trăia și el mai bine, pe lângă ea?

Că vecinele,.— mai ales fetele, — o înțepau cu vor-ba, — iarăș ce-i păsă? Par-că n-ar fi vrut, și ele, așa noroc?

Până când avea să ție această vieață, — nu se întrebă.

Ei îi părea, de sigur, că doftorul, în primul rând, avea să ție mereu la dânsa, — că «grecul» nu era s-o lase, fiindcă muria după dânsa.

Când soarele bătu cu întâele raze la ferestrele din față și sărută florile, cărora le cam păsu, noaptea, de frig, — Irina își petrecu un capot cu dantele, își aruncă pe umeri un șal și se duse să găsiască pe mumă-sa.

Ea tocmai îi pregătiu cafeaua cu lapte. O sărută... și o trimise înapoi.

— Tata a venit? întrebă Irina.

— Doarme buștean și tae lemne cu ferăstrăul... îi răspunse, râzând. Hai, du-te, că-i frig aci, măicuță.

Ii potrivi mai bine șalul pe umeri și o îmbrânci ușor, desmierdător, spre ușă.

Irina se întoarse, îngânând un cântec, își cercetă florile, rupse una și și-o petrecu în păr, apoi se așeză să-și aștepte cafeaua.

Bătrâna i-o aduse curând și, în timp ce fiica își făcea gustarea, ea îi zicea:

— Ascultă, Irino maică, ia apucă-te de scrie grecului. De două săptămâni să nu dea p-aici, mie nu-mi miroase a bine... Știi apoi că s-au cam isprăvit paralele?

Nu-i spunea că, din ce-i da fata, punea și ea deoparte, la ciorap, în fundul unei lăzi.

— A veni el, dacă ’i-a fi de mine, răspunse fata, râzând.

— De doftorul nu zici așa, mormoi bătrâna cu necaz.

Irina ridică din umeri...

La ea nu era încă vițiul. Urma unei stări de lucruri voită de muma ei.

Se deprinsese a fi bine gătită, dar nu-și da bine seama de valoarea banului.

Nu ceruse vreodată «Grecului», cu atât mai puțin doctorului.

După cum în mizeria de până mai deunăzi nu-și pierduse veselia nici nu căzuse în ispită, acum, în bielșug, nu-și pierduse rușinea și nu căzuse în desfrâu.

Socotia că face ceva ce se face. Ii plăcea libertatea în care era; se plimba cu trăsura la șosea, pe jos prin Lipscani, ca să priviască la vitrine ori ca să târguiască câte ceva, iar când se întorcea acasă găsia toate gata,—odăi măturate, praf șters, masa pusă și bucatele făcute.

Nici nu se îndemna ea să facă; nici lua în seamă că mumă-sa muncia: îi părea ceva firesc, și «cuconia» ei și «slugăria» mume-si.

Acasă, își croea și își cosea îmbrăcăminte mai u-șoară de casă, citia romanele ce-i aducea doftorul și le citia cu nesațiu; fuma țigările sau tutunul de lux ce-i aducea «grecul», care o și deprinsese să fumeze.

Serile nu ieșia singură, afară numai când o lua la plimbare unul din amanții cei doi.

Ziua, se întâmpla foarte adese ori să fie urmărită, «pisată» cu vorba de unii stăruitori.

Fără să se supere, fără să le răspundă, fără să grăbiască din pas, își vedea de drum liniștită. Acest sânge rece întărâtă pe unii și-i făcea să fie insultători; pe alții îi făcea să-i dea pace.

O măgulia asemenea urmăriri, căci o fâcea să-și înțeleagă frumusețea, însă nu doria pe nici unul: nu era lacomă după bani și după lux, nu-și făcea corpul târg de plăceri ale altora.

Clina era fatală însă: cine știe dacă n-o așteptau zile grele, în viitor!

— Haide maică, scrie-i, mai stărui bătrâna.

Irina sfârși gustarea și se ridică, râzând.

— Bine, dacă vrei d-ta numai decât.

— O duc eu la cutie..., zise bătrâna, luând tava și îndreptându-se spre ușă.

— Am s-o puiu eu, fiindcă am să mă duc să mă plimb.

— Bine, maică; du-te...

Pentru întâia oară Irina avea de scris unui bărbat. Cum să-i zică? Ce să-i scrie?

Și învârti câteva momente condeiul între degete.

In sfârșit, zâmbi cu șiretenie: găsise.

Iubite Mișule,

«Ești dus undeva de nu mai vii? Nu știi că te aștept cu nerăbdare și că zilele îmi par prea lungi? Ori m-ai lăsat? Dacă-i așa, spune-mi să știu. Irina».

Râse, când își citi scrisele, binișor de altfel trase cu condeiul.

— Ce mai dragoste! își zise, și, ridicând din umeri, o puse într-un plic și scrise adresa:

Domnului Mișu Panaiotidi

Str. Mântuleasa, 87

Loco

Timpul era rece, dar cerul senin. Să nu fi bătut crivățul, căldura soarelui ar fi amintit frumusețea unei zile de toamnă.

Prin Lipscani eră un du-te-vino continuu. Mai ales femei, în trăsuri și pe jos, intrând în magazinuri și ieșind, în căutarea de mode mai pe eften.

Vitrinele, cu orânduire meșteșugită, atrăgeau privirile, opriau grupuri de femei, le ispitiau, le încercau gusturile și punga.

Unele pe altele se măsurau apoi cu ochi cunoscători, pizmașe când vedeau găteli ce unele din ele nu aveau încă ori nu puteau să aibă, c-un fel de dis-preț caracteristic când vedeau la altele găteli rău croite ori de stofă mai ordinară.

Cu toate că vântul era supărător și răscolia praful, nu turbura setea cucoanelor după găteli, după cum frământa rochile și vălurile, strecurând printre acestea din urmă atome de praf, în ochii ațintiți pe la vitrine.

Irina, după ce urcă pe Calea Vitoriei până la Episcopie, se întoarse.

Simți, după puțin, că cineva îi calcă în pas, silin-du-se a i se potrivi cam alăturea...

Curioasă, se întoarse.

Eri un tânăr nalt, oacheș, cu bărbuță neagră, frumușel, bine îmbrăcat.

El îi zâmbi,—socotind că ea îl privise, cu scop, și se alătură, salutând-o ușor.

— E frumos timpul pentru plimbare... i se adresă.

Irina, după obiceiu, nu răspunse și își urmă calea. Tânărul nu se lăsă.

Când putea fi iarăși pe lângă dânsa, îi șoptia câteva cuvinte măgulitoare, și, nedescurajându-se față cu tăcerea ei, continuă să n-o slăbiască.

Irina coborâ pe dinaintea Poștei și o luâ spre cheu. Tânărul, mai în libertate aci, începu a-i vorbi, glumeț, și nu fără haz, așa că, ea, ne mai putându-și ține ne-păsarea, râse, răspunse, și apoi începu a vorbi cu el, prietenește...

Așa o duseră, fără să simtă trecerea timpului și lungimea drumului, până în fața porții.

— Aci stați? o întrebă el.

Numai atunci ea își dete seama că era acasă și răs-punse cam rece:

— Da...

— Când pot avea plăcerea să vă mai întâlnesc?

— A! cât pentru asta, e d-ajuns odată..., domnule... Nu sunt ce crezi d-ta.

— Nici eu nu cred ce credeți d-v. că nu sunteți, îi zise cam cu obrăznicie,—și tocmai de aceea doresc să ne înprietenim și să...

Nu termină ce va mai fi avut de zis, căci deodată, pe când Irina intra în curte fără să-i mai răspundă, — văzu pe cine nici prin vis nu i-ar fi trecut să vadă, că iese din casa aceea.

Era Panaiotidi... «Grecul».

Irina cum dădu cu ochii de el, se apropiă și-i întinse mâna.

Panaiotidi, văzu foarte bine pe Voitzu, dar nu se turbură de loc, și luând brațul fetei, intră în casă.

— Să mă ierți că n-am venit de multișor; am fost ocupat. ’Ți-am adus câte-ceva, însă nu pot să stau; diseară ne vom vedea.

O sărută, și strecurându-i în mână câteva hârtii albastre, ieși.

Se aștepta să găsiască pe Voitzu, căci să se fi dus nu ar fi însemnat din parte-i rușine sau stăpânire.

El însă nu mai era.

Cotind colțul stradei, îl văzu repede-repede depăr-tându-se.

— E prost, își zise Panaiotidi...

După câțiva pași opri o trăsură și ajunse pe Voitzu, făcându-l să se urce lângă el.

— Ei, ce? Te-ai rușinat că erai la vânătoare de prepeliți? îi zise, râzând.

El se înroși. Cu ce ton firesc de nerușinare lua Panaiotidi lucrurile! Nu era nici el sfânt,—dar, oricum, era flăcău. Numai de asemenea crailâcuri nu-l bănuia pe acest om, cu greutate, în lume!

— Dragă, la orice etate putem fi tineri, îi zise Mișu, dacă îl văzu roșu la față și par-că ne la îndemână fiindu-i. Negreșit,—urmă după o clipă,—nu te sfătuesc, când vei fi însurat, să faci ca mine,—dar și dacă ai călcă pe-alături de casă, nu eu voiu ridică piatra să dau în tine. Noi, bărbații, avem drepturi pe cari nu le putem acordă nevestelor... Bărbatului, îi cade jos căciula, o ridică, o scutură și o pune iar pe cap, curată, și e la locul ei... Femeea când și-a scăpat jos cinstea, cât s-o scuture, rămâne întinată... și pace bună!

Tot ce-ți pot cere este să uiți strada și fata...

— O! negreșit... murmură Voitzu.

Amelia se ocupa împreună cu Florica să orânduiască lista persoanelor cari ceruseră să fie membrii, ai societății «Cultura Română», când i se aduseră ziare, reviste și corespondența.

Dictând Floricăi, începu a desface plicurile venite, fără să mai citiască adresa și a-și arunca ochii pe scrisoare, numai în fugă.

De-odată se opri, ceva mai mult, c-o scrisoare în mână: era pentru Mișu și purta semnătura: «Irina».

Zâmbet trist îi trecu pe buze; ușoară roșeață îi colorâ obrajii.

Citise rândurile...

Îndoi scrisoarea și-i căuta plicul, în care o puse apoi o strecură în buzunarul rochiei de casă ce purta, —și urmă mai departe cu lucrul,—în aparență tot atât de liniștită ca mai nainte.

Soarele, coborând într-o mare de văpae, dădea grădinii înfățișarea unui decor de teatru, iar răsfrângerile sângerii pătrundeau în încăperea aceasta de lucru.

Privirile Floricăi fără voe se îndreptară afară și ea rămase câteva clipe în contemplare.

Gândul îi era însă la scrisoarea ce Amelia pusese deoparte și la zâmbetu-i plin de amărăciune par-că... Delicatu-i suflet presimți ceva neplăcut... Ce mai pu-tea fi oare, care să loviască inima acestei bune ființi?

Își aminti însă că lucra și privi la Amelia: o văzu dusă pe gânduri și aștepta fără, să facă vre-o mișcare, ca ea să-și revină.

Dacă văzu însă că trece câtva timp, se ridică, se apropia și o sărută...

Atunci... zări văl de lacrimi în ochii ei frumoși albaștri.

— Ce ai, dragă Amelio? o întrebă cu înduioșare.

Amelia făcu asupră-i silință de stăpânire și zâmbi, tot atât de trist zâmbet ca mai adineauri...

— Să continuăm, Florico...

— Amelio... mă lași să-ți spun ceva, care, mai de mult îmi e pe suflet?

— Tu? Și ce anume, rosti, surprinsă, nu fără oare-care teamă.

— Dragă Amelio, tu ai o suferință...

Amelia privi lung la ea,—și, atinsă de oglindirea, în ochii ei, a unei adânci duioșii, făcută din milă și din iubire, se dădu biruită.

— ’Mi-o cunoști dar, scumpă copilă?

— Îmi ierți o comparațiune? Tu ești corpul luminos; eu, umbra... Orice mișcare, a unuia’, o face cealaltă! Tot ce se petrece în sufletul tău, sufletul meu simte. Ceva dureros te preocupă neîncetat. Prezența copiilor și grija de ei îți ia gândul ce te frământă, celelalte ocupațiuni ți-l acopere numai... Când rămâi singură însă, numai odată crezi că te-am surprins, îndurerată, în gândurile în care te găsiam adâncită? și ce mult mă doare suferința ta!...

Așa de dulce compătimitor era glasul ei, că negreșit, de caracter mai slab, Amelia ar fi dat liber drum lacrimilor.

— Draga mea surioară, îi zise, stăpânindu-și plânsul ce-l sîmția gata să vie.

— Nu m-ai crescut tu? N-ai făcut pentru mine ceeace faci pentru copiii tăi? Ba încă munca ’ți-a fost mai grea, fiindă eram de zece ani și aveam multe apucături greșite...

Amelia îi luă o mână în ale ei.

— Prevăd, dragă țățico, oarecari supărări și țin să te încredințez că recunoștința și iubirea mea vor fi alături cu tine în toate împrejurările.

— Ai ghicit dar, scumpă copilă?

— Știu că suferi în conștiința ta de româncă. Simți că în casa ta, din ce în ce se arată mai mult o năzuință care-ți jignește simțimântul românesc în care-ți crești copiii...

Amelia avu ca o ușurare: copila știa numai atât. Era, negreșit, și cea mai de seamă durere a ei. Bine însă că nu simțise și celelalte jigniri cari puneau și alte întunecimi vieții ei, ca soție.

— Florico dragă, răspunse dar, — aceasta îmi și e suferința. întâi, mi s-a părut că văd greșit, că nu înțeleg bine... Când ’mi-am dat seama că era realitate, că era sistem, că ținea chiar dela începutul căsniciei mele, îți închipui cât ’mi-au fost de dureroase descoperirea și convingerea. De-atunci n-am lăsat să treacă neobservate nici o mișcare, nici un cuvânt în care era o intențiune, și ’mi-am dat în cele de pe urmă seama că este și un scop pentru viitor. Și, mă înțelegi tu, Forico? Nu voiesc cu nici un preț, asupra copiilor mei, nici o înrâurire străină vieții românești pentru care îi pregătesc!

Și se ridică, impunătoare în hotărârea ei. In priviri îi treceau scânteeri, ca pe cerul înnorat licăriri de fulger.

— Ai toată dreptatea, surioară, îi zise Florica, plină de însuflețire.

— Drept să-ți spun, Florico, întru câtva mă temeam une ori de tine..., îi zise fără asprimea ce poate avea adesea sinceritatea.

— De mine, Amelio? Ah I... cum? în ce fel?

Și obrajii îi pieriră.

— Numai dintr-un punct de vedere, dragă copilă, numai dintr-un punct... și cred că-l înțelegi care este...

— A! da... îl înțeleg... Și plecâ ochii.

— Eu n-am cunoscut pe om, atunci când era să-mi leg viața. Tu... îl cunoști, cred...

— Îl socotești dar, Amelio, în adevăr nepotrivit cu mine?

— Nepotrivit, nu, ca tinerețe, ca hărnicie chiar... Nu va fi însă niciodată român cu sufletul, cu hărnicia lui. Dacă Mișu, din a doua generație, în țară, și este departe de-a simți românește, — Voitzu, abia de câțiva ani în țară, fi-va în stare să simtă? Va trece ceva oare din sufletul tău, în al lui, dacă din sufletul meu, după ani de căsnicie, n-a putut nimic să treacă în al lui Mișu? Căci, mă înțelegi tu, Florico, — e de însemnătate vitală pentru neamul nostru, pătrunderea în viața socială românească, a unor elemente străine ce nu vor sau nu pot să ni se asimileze cu totul. Le duc la noi interesul; ele își îmbracă acest interes foarte personal cu vestmântul unui simțimânt, și pătrund. Dobândesc situațiuni materiale și politice, foarte însemnate, intră în pătura cârmuitoare a neamului și nu fac nimic pentru el. Ba încă, prilejul când se ivește, pe față ori pe ascuns, — după curajul ce au, — se rostesc pentru patria ce nu ’și-o uită, pentru interesul poporului din care se consideră că tot mai fac parte. Eată ce mă rănește, mă doare și mă revoltă! Sunt mamă; am copii; sunt copiii unei românce. ’Mi-e dragă silința ce-mi dau să-i văd români, și să mă trezesc de-odată în fața altor tendinți, care să mi-i schimbe, — poate fi ceva mai dureros?

Florica o luâ în brațe și o sărută.

— Eu zic să nu te temi de fel, surioară. Mama formează firea copiilor și tu ești, pentru ai tăi, adevărată providență educătoare.

— Știu atât, Florico, că-i voiu apăra ca înpotriva celui mai aprig vrăjmaș, — o jur pe viața mea, — pe viața lor!

Se făcu puțină tăcere.

— Intru cât mă privește pe mine, iarăș să nu te temi. Am avut zilele trecute un moment de șovăire... și am spus un cuvânt ce nu trebuia încă să-l spun,

— Însă nu poate fi cuvântul din urmă...

— Dragă copilă, — dar inima?

— Inima? îngână Forica...

Se turburâ o clipă, dar apoi privi drept în ochii Ameliei...

— Da, inima, — urmă Amelia. Eu ’mi-am dat consimțimântul; mergi după îndemnul ei și caută mai apoi să rămâi româncă. Vei avea de luptat, ca și mine, — dar ce e viața decât o luptă?

— Inima însă, Amelio, nu se poate birui?

— Se poate: dar e jertfă...

VII

A nins puțin și s-a așezat timp senin foarte geros, care nemulțămește și îngrijurează pe agricultori.

In dimineața aceasta soarele abia se vede ca prin mai multe serii de văluri în care se împarte negura. Aci de un alb-argintiu șters, ale căruia rotunzimi se pierd, aci lămurindu-se mai bine ca dintr-un adânc în fundul căruia s-ar fi aflat, se părea într-o luptă uriașă prins, acolo, de unde se silia cu toate razele lui să scape și să plutiască iarăși în senin, fără stăvilare între el și pământ.

Pe garduri, pe porți, pe zăbrele, parcă se lipise pulbere sură cu luciu ici mai gros prins, dincoace mai subțire, — muncă de meșter neîndemănatec.

Ramurile copacilor se îmbrăcaseră, fiecare în parte, cu tort cenușiu, în a căruia așezare nu se păstrase nici o rânduială: ici în relief, colea strâns, dincoace sdrențuit, — dar în întregime având armonioasă înfățișare

Iar negura se plimba în bună-voe, rece și înecăcioasă, fumurie la față, aci ridicându-se ici ca un colț de perdea, aci dincoace lăsându-se și trăgând cu ea în jos fumul miilor de coșuri.

Casele se iviau diforme, pe aproape; abia închipuiri, în largul stradelor...

Părea orașul un pustiu turbure, iar sgomotele lui obișnuite, ca lovind auzul, din adâncuri misterioase...

Ieșiai din casă îmbrăcat cu obișnuitul vestmânt; ne-gura și gerul, văzând cu ochii ’ți-l schimbau, țesându-i flori de iarnă, și, ca să nu te deosebești prea mult de totul fumuriu al acelor ore, îți pudrau părul, barba iar mustățile ’ți le făceau sloiu.

După amează negura se săltâ în înălțimi unde se așternu ca o pânză plumburie. — Nici urmă de soare: fusese biruit, fusese despărțit de pământ.

Întreg orașul rămânea în sura înflorire de iarnă, străbătut pe sus de fire albe, pe care, cine știe ce gânduri calde, cine știe ce vești dorite, cine știe ce știri neașteptate, treceau pe nesimțite și fără să înghețe!

Pe asemenea vreme posomorâtă se îndreptâ Cezar Arineanu, spre locuința familiei Panaiotidi.

Și, cum se nemeri, în această zi, era adunat în ma-rele salon al casei, comitetul societății «Cultura ro-mână».

Când i se aduse doâmnei Panaiotidi carta de v-izită a tânărului, secretara tocmai terminase de citit sumarul ședinții din urmă din luna Iunie.

— Doamnelor și domnilor, luâ atunci cuvântul d-na Panaiotidi, mi se vestește unul din cei mai zeloși membri ai societății, secretarul secțiunii din Galați, trimis într-adins de d-na Prezidentă Chipail... Aveam deja propunerile secțiunii acesteea, cea mai activă din toate, dar vom fi bucuroși să le ascultăm dela însuși secretarul, d. Cezar Arineanu...

— Arineanu?... rostiră mai mulți din membri...

Cine nu cunoaștea familia Arineanu din București? Câteva persoane îl cunoșteau personal, pe Cezar; celelalte, numai din nume.

In toți curiozitatea era de o potrivă de mare, mai ales că era vestit ca secretar al secțiunii din Galați, și nu ca membru al secțiunii București.

— Să poftiască... esclamară mai toți cei de față.

— Poftește’!, — se adresâ Amelia, feciorului, și se ridică, înaintând spre ușă.

Erau aci douăzeci și cinci de persoane, din cari, numai opt, bărbați: un înalt magistrat, un profesor universitar, un funcționar superior din ministerul de Interne, un general, un colonel, un director de ziar, un scriitor, fost diplomat și un om politic, proprietar.

Pe lângă soțiile acestora, se aflau alte zece doamne între cari, Forica Panaiotidi ca secretară de biurou.

D-na Panaiotidi era, ca Prezidentă, a douăzeci și șeasea.

Cezar se ivi și făcu cea mai bună impresiune cu bărbătească-i înfățișare, foarte modestă, de și însemnată de viuă lui inteligență.

Fu prezintat. Cei ce-l cunoșteau se grăbiră să-i strângă mâinile.

Când îl prezintă Floricăi, el rămase nespus de impresionat de frumusețea ei cea fără păreche și pironit par-că locului.

— Cumnată-mea e bună prietenă cu d-șoara Oltina Chipail, îi zise Amelia, ca să-l deștepte din admirațiunea în care se absorbise.

El își redobândi cumpătul.

— D-șoara Chipail ’mi-a vorbit de d-vs., domni-șoară, cu cel mai viu entusiasm și m-a rugat să vă aduc salutările sale...

— Vă mulțumesc, domnule, răspunse copila, intimidată de privirea lui prea stăruitoare.

După ce Amelia îl întrebă de d-na Chipail, îl rugâ să șadă și-i rosti:

— Inchipuiți-vă ce bine s-a potrivit venirea dvs., domnule Arineanu: ne aflăm aci, întreg comitetul secțiunii București, a societății noastre.

— Așa? sunt nu se poate mai mulțămit, doamnă...

Și plimbâ privirea asupra adunării.

In înfățișarea fiecărei persoane era bine vădită însuflețirea pentru scopul societății pe care-l socotia apostolat și convingerea că timpul și nevoile cereau patriotismului românesc jertfe.

— Fiți binevenit în mijlocul nostru, îi zise generalul, — figură cam dârză, dar foarte sinceră și simpatică.

— Vă mulțumesc, domnule general, pentru buna primire de care doresc să mă fac vrednic.

In puținul timp decând am onoarea să cunosc pe d-na Chipail, am cercetat, din îndemnul său toate secțiunile din Moldova și am găsit aceeaș puternică dorință de muncă. Planul serbărilor și conferințelor e pretutindeni statornicit și se va începe desfășurarea lui din chiar luna aceasta... Cred că d-vs. cunoașteți cu toții, doamnelor și domnilor, că sufletul societății pentru Moldova e doamna Chipail, după cum pentru București e doamna Panaiotidi...

Toți cei de față aplaudară.

Alcătuirea e astfel, că secțiunile, din tot ce se pro-duce oprindu-și suma trebuincioasă pentru cheltuielile fiecăreea, varsă produsul la secțiunea principală, în Galați: capitalul secțiunilor e astăzi de 100.000 lei. Venitul acestui capital negreșit că e neînsemnat spre a se începe o parte măcar din îndeplinirea celor trei puncte esențiale ale scopului nostru. Se impune dar un congres, ca să zic așa, al tuturor secțiunilor, prin reprezentanți din partea fiecăreea, în scop de-a se face unirea cu Societatea d-vs. de aci și a se hotărâ sediul social, în Capitala țării, și apoi crearea de secțiuni în orașele din Muntenia și din Oltenia. Deja, pe temeiul cunoștințelor ce am, am scris în Craiova și Severin, în Ploești, Pitești și Giurgiu, — de unde în curând îmi vor veni răspunsurile. Înainte însă de-a păși la asemenea extinderi, va trebui să cerem Camerelor recunoașterea Societății ca persoană morală. Memoriul către Corpurile Legiuitoare e pe cale de întocmire și la congres va fi citit. De ocamdată acestea am onoare a vi le aduce la cunoștință și a vă ruga să le luați în dezbatere.

El se așeză, — și aruncâ privire furișă în spre Florica. In acele momente ființa lui părea că se «dedubla». O parte era dată scopului aflării lui aci; cea-laltă parte, fără voe, se ducea către desăvârșita frumusețe a d-șoarei Panaiotidi, stăpânită de-un vag simțimânt de neliniște, de tulburare.

Profesorul universitar, un cunoscut naționalist, a-proape un agitator, lăudâ propunerea unificării societății de aci cu cea din Moldova și ideea congresului. Aceste două societăți s-au născut dintr-un acelaș simțimânt patriotic, urmă el,—fără să știe una de alta. Cea dintr-un oraș de provincie a grupat în juru-i alte orașe mai mici; cea din București e singură încă, și reprezintă o forță în Capitala țării. Deosebire între amândouă nu e nici în partea materială căci și cea din București dispune de un capital de optzeci și ceva de mii de lei. Să se uniască dar, și din prea puțina agonisire față cu cerințele scopului, să înceapă a și da...

— In adevăr, rosti d-na Panaiotidi, că e timpul să și dăm. In schimbul de vederi dintre d-na Chipail și mine, în vara aceasta, la Lacul-Sărat, unde ne-am și cunoscut de-aproape, am adoptat programul dumisale care este mai întins decât al nostru, și voiam să vi-l aduc azi la cunoștință. Noi aveam în vedere pe să-tenii noștri, pe frații din Macedonia și pe frații din Ardeal. D-na Chipail, pe lângă aceste puncte, avea și deșteptarea conștiinții naționale în frații noștri din Basarabia, cu anume program pentru aceștia. Domnia-sa s-a gândit la tipărirea, pentru ei, a cărților religioase, cu caractere cirilice și în limba maternă...

Aplauze de aprobare o întrerupseră.

— De asemenea tipărirea, cu aceleași caractere, a unor extrase din istoria țării, alcătuite, dacă nu în dialect, însă într-o bună românească poporala.

— Foarte bine, foarte bine...

— Întrucât e vorba acum de un congres, acolo vom vorbi în amănunt despre aceasta și vom începe a lucra apoi în direcțiune hotărâtă, cu scopul «dea și da»...

— Ideea aceasta, zise înaltul magistrat, am putea-o întinde și la frații din Macedonia. Prin citirea unor bune lucrări se poate face mult...

— Greul va fi cine să le alcătuiască scrierile, zise ziaristul.

— Eu mă voiu gândi, cu voea d-vs. la acest lucru de seamă, zise profesorul naționalist.

— E și de competența d-tale, rosti generalul.

Florica lua note, — ne putând totuși a-și stăpâni bine stânjinirea ce-i da furișa dar stăruitoarea privire a lui Arineanu...

— E bine hotărât dar, pentru acum, zise d-na Panaiotidi, că primim ideea congresului. Ne vom prezinta însă ca societăți deosebite, spre a se face atunci uni-rea, sau o facem de pe acum?

— Părerea mea ar fi, luă cuvânt profesorul universitar, să hotărâm acum fuziunea...

Toți cei de față aplaudară.

— In cazul acesta, zise Arineanu, sunt înputernicit, doamnelor și domnilor, să discut cu d-vs. și să iau măsurile de orânduire.

— Formalitatea nu o cred greu de înplinit, luâ cuvânt funcționarul superior de la Interne. O dată ce e stabilit în principiu să fie sediul în București, noi devenim comitet central provizoriu până la congresul, care, va alege comitetul activ definitiv. Vom întroduce în stătute modificările necesare, spre a le supune congresului și a se alcătui statutele definitive cari vor fi alăturate memoriului către Corpurile Legiuitoare. Capitalurile vor deveni unul și acelaș înainte de constituirea definitivă și d-nul general, casierul de acum al nostru, va lua în primire suma socială de la Galați și va binevoi să pregătiască scriptele necesare.

— Foarte bine, zise ziaristul. Vom încheia acum proces-verbal de unire, iar mâine va apărea în ziarul meu nota care să anunțe această unire.

— Atunci dar, doamnelor și domnilor, declar unite societățile «Cultura română», supt aceeaș denumire și Dumnezeu, căruia îi cerem energie și dragoste de muncă, să ne ajute a ne ajunge scopul, — zise d-na Panaiotidi, cu glas solemn, care, înfiorâ pe azistenți, și-i făcu, ridicați în picioare, să aplaude cu însuflețire.

Profesorul universitar redactâ procesul-verbal, în două exemplare, și toți îl subscriseră.

Înfrățirea se făcuse.

Erau puțini, în adevăr, față cu măreția scopului, dar:

«Mult pot puținii buni, împreună».

De aci se încinse viuă discuțiune în privința situațiunii politice și economice, a țării, față cu activitatea partidelor istorice în guvernământ, de unde se ajunse la evenimentele de curând din Macedonia.

Guvernul dela cârmă, făcuse un «gest» patriotic că rupsese relațiunile diplomatice cu Grecia, țara turburătoare din care plecau toate suferințile românilor dela Pind; însă numai atât nu era de-ajuns. Trebuia să susțină cu tărie în fața Porței și a Puterilor, dreptul la viață națională a fraților români macedoneni, trebuia să ia pozițiune hotărâtă față cu Ungaria care ’și urmează maghiarizarea... Trebuia să intervină în mod amical pe lângă guvernul din Petersburg pentru acordarea de școale românești elementului român din Basarabia.

Căci, zicea profesorul naționalist, noi nu urmărim recuceriri; dar, supt coroanele străine unde se află români, aceștia rămânând supușii credincioși ai țărilor suverane, să ’și păstreze caracterul etnic și să se poată închina în limba maternă, și să poată învăță carte în limba maternă... Asemenea popor conștient de naționalitatea lui și apărat, va putea să-și cunoască mai bine și datoriile lui față cu țările suverane, iar acestea nimic nu vor avea de pierdut. Elementul românesc le va fi sprijin ori când, cu dragoste, căci dragoste li se va fi arătat. A-l face să dispâra acest element, nu poate fi vorba, — și acele țări știu foarte bine lucrul, căci veacurile le-au arătat puterea lui de viață. A stărui în a-l tiraniza, e o barbarie nepotrivită spiritului de civilizație și libertăților la care popoarele aspiră cu îndoita tărie ce le-o dă progresul. La noi, guvernele se preocupă prea mult de hărțuirea între partide și se sfiesc a-și spune cuvântul în politica externă: nu e nici cuminte nici patriotic. Se depărtează de popor și de priceperea nevoilor lui: nu e nici pre-vedere, nici patriotism.

— E adevărat, zise ziaristul, și asemenea sistem nesăbuit dă o activitate stearpă care ne va aduce ne-norociri... Uite, eu am știință că satele încep să se miște. Pretutindeni s-a întrecut măsura și sătenii își pierd răbdarea. Guvernul primește rapoarte neliniști-toare dela Prefecți în privința deșteptării, prin suferință, a maselor populare. Aflu însă că aceste rapoarte nici nu se citesc, ori abia se aruncă pe ele ochii c-un fel de dispreț caracteristic biurocrației noastre. Și cauza, desigur că o cunoaștem cu toții: exploatarea fără margini a muncii sătenilor, sistemul arendării moșiilor mai mult la străini; ciudata depărtare plină de mândrie a proprietarilor, de moșiile lor și de atingerea cu sătenii. Eu prevăd o mișcare cu caracter agresiv și nu peste mult timp... și mi-e teamă de-o sguduire gravă a prestigiului țării...

— E cu putință? esclamă unul proprietar.

— Dvs. sunteți proprietar, domnule’ Niculescu, îi zise ziaristul... Observați de-aproape ce se petrece la țară... Faceți parte din partidul dela putere: deschideți ochii, guvernului; preveniți-l... Camerele se vor deschide peste trei zile... Provocați «anchetă» parlamentară și luați măsuri, nu prea represive ca de obiceiu, ci de îndreptare, dacă voiți să nu vă căiți peste foarte puțin timp. Nu sunt amic al guvernului, dar măsuri bune, acum, la timp, v-ar face să și mai ședeți la putere... Altfel... și împlini c-un gest, ideea.

După alte câteva discuțiuni, comitetul se împrăștia...

Arineanu mai rămase de vorbă cu d-na Panaiotidi și cu Florica, — și acum când își amintiră de d-na și de d-șoara Chipail, — el par-că se deșteptâ: iubia pe Oltina; ce era dar neconștienta atracțiune către Florica pe care o văzuse întâea oară?

Și într-atât de mult ce se turbură, că d-na Panaiotidi luâ seama.

— Nu vă simțiți bine? îl întrebă cu grijă.

— In adevăr, doamnă, nu mă simt bine și vă cer voe să mă retrag.

Veți fi răcit... Păziți-vă... Sper să vă mai văd... Deseară plec la Galați... Când mă voiu întoarce, bucuros voiu avea plăcerea să vă vizitez.

Când dădu mâna cu Florica, se simți tremurând și cu obrajii aprinși...

Și Florica simți tremurătura, dar instinctiv înțelese starea lui sufletească... și se întristâ.

Arineanu, când fu în stradă, se desmetici. Frigul îi făcu bine. Acel cenușiu al decorului de iarnă, care ținea și acum, mai înflorit încă cu cât seara se apropia, nu-i întunecă puterea de-a se judeca.

Era el însă de fire atât de schimbătoare încât, cu o iubire în inimă fiind, să poată fi înrâurit de altă ființă ori cât de mare i-ar fi fost frumusețea?

Îi fu nespus de ciudă când îi veni gândul că dece nu întâlnise întâi pe d-ra Panaiotidi? Atunci făcu asupră-i o silință puternică și scutură gândul necinstit.

Și fiindcă eru omul hotărârilor energice și al grabei când trebuința cereu, se și gândi la mijlocul prin care să-și stăviliască întâia slăbiciune din viața lui.

El aveu să între de acum destul de des în casa familiei Panaiotidi: între el și Florica trebuiu însă un bărbat...

Acest bărbat va fi fratele lui, doctorul Virgil Arineanu.

Nu se puteu să nu se înamoreze de Florica și aceasta să nu voiască a-l luu.

Avea însă numai decât nevoe de asemenea stavilă? Se îndoiu de inima lui deja dată? Se temea de-o a-propiere, în libertate, de frumoasa fată? Nu mai era acelaș de mai nainte, onest și credincios unui cuvânt, unei hotărâri? Sau nu se cunoscuse.

Destul că-și constatase slăbiciunea și că sîmția ne-voea unei stavile.

Era, ori cum, bine, să fie prevăzător, să se într-ar-meze: de va fi să i se sporiască slăbiciunea, va combate-o și cu voința, dar și cu neposibilitatea de-a se apropia de ființa ce-l făcuse să șovăiască...

Petrecu o noapte agitată și se deșteptâ de dimineață, palid și obosit. Se simțiu nemulțumit, cu ciudă pe el...

Spre a-și sili voința să se miște în cercul de mai ’nainte, se duse la casa găsită pentru familia Chipail.

Pe dinafară se terminase toată reparațiunea; pe dinlăuntru se urmă, prefăcându-se împărțirea câtorva încăperi, deschizându-se o intrare deosebită pentru un grup de trei odăi care să alcătuiască apartament se-pârât.

Toată casa era încălzită, ca să se poată lucra.

Întreprinzătorul îl încredințâ că cel mai târziu în lanuar avea să-i dea casa gata, bună de a fi de în-dată locuită.

Cezar se uitâ de aproape la fiece parte a lucrării, își închipui unde avea să fie odaea d-nei Chipail, odaea Oltinei «lui».., da, a lui, — și ea i se ivi atunci liniștită figură dulce și cuminte...

Își simți inima bătându-i mai repede și apoi, îndu-ioșată și plină de dorul de-a o vedea.

Ceastălaltă odae va fi poate salonaș în care zilnic muma și fiica vor sta de vorbă și vor lucra, — în care el, ca logodnic, va veni să guste farmecul apropierii de «dânsa», în așteptarea deplinei apropieri.

Redat lui însuși, plecâ de aci. Seara începea să se lase iar frigul să se facă mai pătrunzător.

Supt acea înrâurire, se duse acasă și își destăinui mume-si dragostea...

Femee cu mult bun simț, doamna Arineanu îi răspunse:

— Nu mă îndoiesc, Cezare, că ai știut să alegi. Voiu face cu plăcere cunoștința fetei și a mume-si când vor veni în București. Du-le sărutări din parte-mi...

Și il sărută, și pe el, pe frunte.

Acum Cezar se simți și mai întărit. Credea că luase toate măsurile înpotriva lui însuși pentru viitor.

Ajunse în Galați pe la 6 ore de dimineața și nu știu cum să-și treacă timpul până la ora zece, când,pentru întâea dată se prezinta la asemenea oră, la locuința d-nei Chipail.

Oltina se afla singură și-l primi cu cea mai vădită mulțămire. I se păru însă că Cezar era mai emoționat ca de obiceiu, de când acum în urmă venia atât de des.

In adevăr, el îi opri mâna în mâinile lui și o privi așa de elocuent, că ea se înroși, se înfiorâ și presimți că momentul sosise.

Îți închipui d-șoară Oltino, începu el, zicându-i pentru întâea oară pe nume, cu ce veste viu de la București?

O făcu să șadă, fără să-i lase mâna și urmă, cu multă duioșie în glas.

— ’I-am vorbit mamei, de d-ta... de iubirea mea... și mama nu dorește altceva acum decât să te cunoască și să-ți mulțămiască pentru fericirea ce-mi dai...

Oltina îl privi cu neîntrecută drăgălășie, ceea ce-l mișcâ până în adâncul inimii, și-i răspunse cu toată emoțiunea acelei clipe, în cea mai fermecătoare simplitate:

— Dacă ceea ce simt, e fericire, — o primesc pentru noi amândoi.

Și-i strânse mâna pe care o ținea dela venire, în mâinile lui — și fu cea mai delicată desmierdare, în cea mai discretă emoțiune, care, spune mult mai mult decât o sgomotoasă și vioae manifestare prin cuvinte și prin mișcări.

El ’i-o reținu mai departe; ea nu-și-o retrase: prin acea atingere continuă inimile se apropiau dulce, tăcut, covârșitor.

După destul de îndelungat timp de asemenea tai-nică comunicare, când numai privirile se întâlniau spre a culege floarea zâmbetelor,—el își tălmăci prin cuvinte sensațiunile.

— N-am cunoscut până acum farmecul iubirii.

— Nici eu, șopti Oltina.

— ’Ți-aduci aminte, domnișoară.,.

— Zi-mi Oltino.

— O! da. ’Ți-aduci aminte, Oltino, ziua de pe vapor?

— O văd aevea.

— ’Mi-a fost într-un moment teamă să nu te fi supărat privirile mele stăruitoare... Inima mea voia dela chiar întâia dată să te cunoască.

— Era ceva nou pentru mine... îmi părea curios, dar nu mă supăra. Și eu te observasem, în răstimpuri.

— Desigur că ne-am prețuit, dragă Oltino, așa că unirea noastră va fi a două suflete ce se cunosc pe deplin...

— Nici nu poate fi altfel...

— Ce va zice doamna Chipail?

— In gându-i mama și-a zis deja ceeace ne va spune când îi vom cere cuvântul...

— Cum? crezi să fi ghicit?

— Era greu oare? rosti ea, zâmbind. Simțimântul dumitale se străvedea în înfățișarea dumitale din toate momentele ce le petreceai cu noi...

— Si eu socotiam că-mi ascundeam taina... zise, râzând... Amorul ne face naivi...

— Zi mai bine că naturile sincere să trădează cu ușurința...

— Atunci dar... să-i vorbim...

— De îndată ce se va întoarce...

— A! nu-i acasă?

— S-a dus în piață cu Albineț, și mă mir că a întârziat pân-acum.

— Domnul Chipail să vedem apoi ce va zice.

— O! tata nc-a lăsat totdeauna pe deplin stăpâne pe voința și pe acțiunile noastre..., răspunse Oltina c-un zâmbet ciudat, care, părea ironic.

Se făcu un moment tăcere.

— Dragă Cezare, îi zise în chip foarte firesc, e bine, cred, să cunoști vieață noastră intimă, în câteva cuvinte. Tata are mari calități, e de netăgăduit, însă în lume, în politică,—în viața de afară. Pentru noi, pen-tru mama în deosebi a fost aproape străin, și numai un caracter cu deosebire bine înzestrat ca al mamei, a putut să sufere fără s-o doboare suferința, să se resemneze fără să se arate victimă, să-și cheltuiască energia într-o activitate pentru binele altora. O ador, o divinizez pe mama, pe soția, pe femeea bună și generoasă care și-a primit soarta fără să-și lase nefolositoare vieață...

Și, în însuflețirea ei, era acum într-adevăr frumoasă, iar Cezar o privia, plăcut înfiorat, cu îndemnul de-a-i cădea la genuchi și a-i zice că și el o adora... pe dânsa.

Se auziră atunci glasuri și pași. Oltina se ridică:

— Vine; s-o întâmpinăm și mama va înțelege.

Amândoi, aproape unul de altul, se iviră în privazul ușii, pe când d-na Chipail voia să intre, deja vestită că Cezar venise.

Dintr-o singură ochire, înțelese, în adevăr, și, ri-dicându-și vălul negru, zâmbind afectuos, întinse lui Cezar mâna și pentru întâea oară îl sărută.

Bine-ai venit, dragă Cezar, îi rosti cu duioșie de mamă...

— Bine te-am găsit...

Iar după o scurtă codire, împlini: «mamă...».

— Am înțeles că era aproape momentul, scumpi copii, le zise luându-i de mână și înaintând cu ei, spre a ședea. Sunt fericită Cezar; îți sunt recunoscătoare chiar.

— O! nu... nu: eu, dumitale...

— Unii, altora, fie,—zise, râzând cu dulce bunătate; d-ta ești suflet ales, Cezare; Oltina la fel cu d-ta. Vieață voastră va fi cunună vieții mele...

— Să-ți dau oare asigurare, mamă, că voiu face-o fericită precum merită? rosti el, emoționat.

— Chezășie e însăși iubirea voastră, copii...

Și i se luminase frumosul și așezatul chip de femee bună și iubitoare, cum încă nu i-l văzuse, fă-cându-l să înțeleagă și mai bine cât preț punea, ca mamă, pe hotărârea lui, pe iubirea lui pentru Oltina.

— Dați-mi voe, acuma, să văd de casă, le zise, — și se ridică.

Te sechestrez la noi, Cezare...

— O! negreșit că rămân... Avem multe încă de vorbit, mamă...

Ea le zâmbi si ieși.

In seara acelei zile,—după multe ore petrecute între cele două ființi ce-i erau de acum strâns legate de suflet,—se văzu singur, însă nu străin locului, ca până atunci, însă nu prins numai de interesele profesiunii.

Se mirâ cum se făcuse de repede și de simplu lucrul, cum familiaritatea prietenescă devenise iubire familială...

Și cărei împrejurări se datora hotărâtoarea revărsare a simțirilor lui? Unei rătăciri a câtorva clipe...

La gândul acesta i se ivi aevea înaintea ochilor Florica Panaiotidi...

Fiori îi cutreerară tot corpul și își simți obrajii a-prinzându-i-se, aproape dogoritori.

Era, de rușine, față cu el însuși? Era încă înrâurirea din ziua de ieri?

Și una și alta, desigur,—însă fără îndoială că a-ceasta din urmă dominând pe cea dintâi, căci rămase pe gânduri care ’i umplură inima de mâhnire...

Numai când își dădu seama că era și regret par-că în starea lui sufletească,—se ridică încruntat, scutu-rându-se ca de ceva greu și neplăcut.

— Nu, nu trebue regret!... N-am făcut-o, ca să mă știu legat spre a nu greși... O iubesc pe Oltina... și cum mă iubește, buna și drăgălașa fată!... începu a-și zice. La ființa o singură dată văzută, e mai mult frumusețea aceea împătimitoare... Dincoace e frumusețea dulce și așezată, e cunoștința sufletului... și chiar dacă ar fi și acolo calități, Oltina a făcut întâi inima-mi să bată și nu trebue să uit acest lucru. Nu; nu-l voiu uita nici de cum... își zise după puțin. Dar se vede că fericirea nu se poate dobândi fără nici o luptă. Într-un fel sau în altul a trebuit să-mi am și eu tărâmul de luptă. Voiu dovedi că știu, că pot să biruiesc...

Și cu toate asemenea manifestări ale voinței, sîmția, cu nemulțumire, stăruind în adâncul lui ca un fel de teamă care-i făcea rău.

Își sili gândurile însă să se strângă în jurul privirii lui în viitor, alăturea cu Oltina, pe care era sigur că o iubia,—și adormi.

VIII

Încă din întâele zile ale deschiderii Camerelor cercurile politice își dădură seama de situațiunea critică a guvernului în propriu-i partid.

Nu mai era vorba de Opozițiune, care, stătea deocamdată în așteptare. Grupurile din Partidul dela Putere se frământau în vrăjmășia ce le despărți

Ambițiunea unor membri de oarecare însemnătate politică, de-a dicta, ei, și nu alții; de-a da Partidului direcțiunea ce o socotiau ei mai nemerită, era gata să pue foc clădirii de lemn guvernamentale.

Astfel, guvernul începu a-și trece zilele, în Parlament, cu nimicuri, cu legi de puțină însemnătate, temân-du-se să aducă ceva de seamă, legi de mult timp a-nunțate, ca vrăjmășia să nu izbucniască cu prilejul dezbaterilor și mai ales în momentul votării. Prevedea că putea să rămână în minoritate, și atunci, ori să alerge la remaniere, ceeace ar fi produs și mai mare dezunire,—ori să cadă dela Putere, lucru ce nu-l voia cu nici un preț fracțiunea cea mai mare a partidului.

Iar din toate colțurile țării veniau la auzul guvernului vești nu tocmai liniștitoare...

Se zicea că sătenii se mișcă, în taină, și că opoziția nu era străină de mișcarea aceasta. Pe față părea că așteaptă cu răbdare rezultatul sfâșierii între ei, a celor dela Guvern; pe ascuns punea fitil, prin anume misterioși agenți agitatori, sătenimei care avea dece să asculte sfaturi anume.

Atmosfera să încărca pe zi ce mergea. Nori se a-rătau în toate depărtatele zări.

Intre acestea Chipail dobândia tot mai multă autoritate în partidul său, așa că ministeriabilitatea lui nu se mai discuta; atât doar că anume personalități politice erau gata, când va fi fost momentul, să-i pună oarecari piedici.

Într-o zi Panaiotidi plecâ dela Senat și se duse la Cameră să întâlniască pe Chipail... Acesta tocmai se pregătia să o șteargă, întrucât ședința eră plicticoasă iar el n-avea ce face.

— Bună ziua, domnule Chipail, îi zise Panaiotidi, zărindu-l la vestiar.

— A! d-ta ești, iubite Panaiotidi!... Ce mai faceți la Senat?

— Batem apa în piuă... și doar cât iese diurna... râse Panaiotidi.

— Pe la noi e mai mult viață parlamentară de «culuar». Nu mi s-a întâmplat încă nici să văd, nici s-aud de vr-un început de sesiune mai fără de rost ca acesta!

— Vezi-că Partidul nostru e adevăratul și singurul partid de guvernământ, serios, unit și activ cu spor...

— Partid de principii, amice!...

Se îmbrăcase în acest timp.

— Rămâi aci? îl întrebă pe Panaiotidi.

— Nu, fiindcă pentru d-ta venisem.

— Așa? Atunci să mergem împreună.

Și ieșiră.

Ziua era frumoasă, cu frig sănătos și ninsoarea bine încremenită, sclipiă în bătaea soarelui.

— Facem drumul pe jos? întrebă Panaiotidi, căci avem de vorbit.

— Pe jos, amice: timpul ne e priincios plimbării. Ce mai nou?

— Noutatea, pentru mine, dacă nu și pentru d-ta, este că, din oarecari indiscrețiuni, am aflat că se formează o mică ligă împotriva intrării d-tale în Mi-nister, când vom veni,—și venirea ni se apropie, după cum stau lucrurile.

— Șțiu amice, de existenta acestei ligi, cum ai nu-mit-o d-ta. Nu cred însă să izbutiască... adaose, râzând în chip misterios.

— Negreșit că eu o doresc. Însă m-am gândit la un lucru: un ziar, în mâna unei personalități ca d-ta, e foarte puternic mijloc de-a se face respectat și chiar de temut. Ai, în adevăr, ziarul socialist, însă nu a-cesta îți poate servi pentru politica militantă. In el îți poți exprima partea idealistă a credințelor d-tale.

— Ideea e bună, însă aparițiunea unui ziar care să poată fi ținut în seamă, cere bani...

Panaiotidi zâmbi, el acum, misterios, cu importanța bogătașului pentru care câteva zeci de mii de lei sunt floare ia ureche.

— Domnule Chipail, dacă am face amândoi un fel de... tovărășie, ca să zic așa!... Eu pun banii; d-ta, munca. Eu voiu fi administratorul prin omul meu; d-ta vei fi directorul. Eu am și interese comerciale; d-ta ai numai politica. Deci, ’ amândurora ne trebue un ziar.

— Dar îmi dai un concurs însemnat, domnule Panaiotidi, îi zise Chipail, care meditase în privința l-ucrului.

— Mi l-ai refuza, când s-ar întâmplă să ’ți-l cer vreodată?

— Negreșit că nu... Să facem dar ziarul. Voiu chibzui zilele acestea, ca să văd la cât se poate urcă cheltuielile.

— Mă rog,—între 60 și 100.000 lei sunt gata să pun la mijloc.

— Ce spui? Atunci mergem bine, amice. Voiu în-tocmi tot planul și voiu veni peste două zile acasă la d-ta să-l discutăm și să-l statornicim.

Foarte bine. Poimâine seară te aștept la ceaiu, la mine.

— Ne-am înțeles.

Erau în dreptul Palatului Justiției. Chipail îi întinse mâna.

— A! te duci în templul Dreptății?

— Da, amice: nu uit că sunt și avocat... Am ceva la grefa secției Il-a, Apel.

Se despărțiră.

Panaiotidi era foarte vesel că i se împlinia scopul: să aibă un ziar la dispozițiunea lui, și c-un cârmuitor politic ca Chipail, — viitor ministru!

In obișnuita încăpere de lucru, Amelia, Florica Panaiotidi și copiii, sunt în una din ocupațiunile zilnice.

Florica lucrează lângă una din ferestre; Amelia, cu copiii, în jurul unei mese din mijlocul odăei, fac lecție.

Muma și mătușa, le sunt cele două profesoare, culte și totdeauna în curent cu metodele cele mai bine izbutite pentru o bună instrucțiune, — și nu știu zău, dacă pedagoagele diplomate, cu cea mai stabilită reputațiune, le-ar putea întrece în metodica predare a materiilor școlare.

Urmărise în adevăr programul oficial, așa încărcat și nu tocmai potrivit cum este, — însă ce bună aplicare a lui!

Băiatul face a doua clasă primară; fata, clasa a patra.

Lecțiunile de istorie le au în acelaș timp, căci ele intra mai mult în partea educatoare, în formarea de timpuriu, a sentimentului patriotic; de asemenea scrierea, desenul și exercițiile corporale.

Încolo, când băiatul face lecție cu muma, fata face cu Florica și contrariul, pentru materiile proprii clasei fiecărui copil.

In examenele anuale ce au dat la Stat, amândoi copiii au ieșit neîntrecut de bine și au mirat, și au mulțumit pe examinatori. La ei găsiseră nu numai cunoștiința deplină a materiilor clasei, ci deja o judecată formată și spirit critic, mai presus de etatea lor. Înfățișau în știința lor, o legătură logică între diferitele materii; espunerea le era limpede, fără sfioșie și cu cuviință deosebită.

Intențiunea doamnei Panaiotidi era, ca și pentru cursurile gimnaziale, unele materii să urmeze tot ea a le preàă și numai pentru altele, mai grele, să aibă profesori, dar ca repetitor al copiilor să fie tot ea, ca metoda să nu se schimbe.

— Ei, ții tu minte, Vintilă, ce ți-am povestit? întrebă Amelia pe băiat.

— Da, mamă. Ștefan-Vodă era mic de statură, adecă de corp, dar mare de suflet, — adecă era viteaz și își iubia țara. El a apărat-o timp foarte îndelungat, și a avut 47 de războaie, din cari totdeauna a ieșit biruitor.

— Numai atâta, Vintilă? zise Marcela cu mândrie că ea știa mai mult, dar cu dorința ca și frățiorul ei să știe cât ea.

Ba nu, Marcelo; mai știu. Pe vremurile acelea, Moldova avea foarte mulți vrăjmași: pe Turci, pe Poloni, pe Unguri, pe Tătari, pe Cazaci, popoare cari voiau să ne ia țara. Dar Ștefan Vodă voia ca supușii lui să rămână români și țara lui de asemenea mare. Nu s-a lăsat dar, și ’i-a făcut să înțeleagă bine că, un popor viteaz, ca poporul român, nu poate să piară...

— Așa, dragă Vintilă, așa Marcelo: și poporul român n-a pierit și nu va pieri. Să vă fie drag poporul nostru și să fiți mândri că sunteți și voi români.

— Da, mamă, suntem români, — zise copila.

— Și eu am să mă fac militar, mamă, ca să fiu și mai român.

— Tu crezi că militarul e mai român?... întrebă muma, zâmbind.

— Apoi Ștefan Vodă nu era militar?

— Era.

— De aceea și tata dacă ar fi militar...

— De ce te-a-i gândit la tatăl tău?

— Vezi că tata vorbia într-o zi cu domnul Papacosti și zicea că... că nu-i tocmai român... Cine nu-i militar, nu-i tocmai român.

Nu dragă puiule, nu ai înțeles tu bine... Tatăl tău va fi vorbit de altcineva, dar nu putea să zică de el că nu-i român. Uite, domnul Conțescu, dela care am cumpărat moșia, unde vi-i drag vouă să vă duceți, domnul Gându, inginerul, nu sunt militari, și sunt ro-mâni. Nu pot să fie toți românii, militari, dar toți ro-mânii trebue să știe cum să-și apere țara, la nevoe; toți își iubesc țara și lucrează pentru binele ei. Acuma nu mai avem războae, ca în vremurile de demult: acuma în altfel își fac românii datoriile către țară. De pildă, tu, ca băiat: înveți ce-ți spun cu și ce-ți vor spune mai târziu profesorii; ții minte și te deprinzi să fii ascultător, să iubești țara în care te-ai născut, să fii bun, blând, cuminte. Cu cât vei crește, vei dobândi alte învățături și te vei pregăti să fii agricultor ca tatăl tău, ori avocat ca d. Conțescu, ca d. Chipail, ori inginer ca d. Gându, ca d. Arineanu... ori medic ca fra-tele d-lui Arineanu... pe care l-ați văzut ieri... Nu-i așa? Se chiamă atunci că vei avea o carieră, adecă felul tău de muncă, după învățătura ce-ți vei fi ales, și dacă vei munci, așă ca să ai și tu folos, dar să aibă și ceilalți oameni din țara ta, se chiamă că vei munci pentru țară, se chiamă că-ți iubești țara...

— Da, mamă, înțeleg... și o iubesc de pe-acuma, fiindcă o iubești și tu...

— Dar eu, mamă, cum am s-o iubesc? întrebă Mar-cela. Fiindcă și eu vreau s-o iubesc...

— Tu, draga mamei, vei crește învățând și tu, și când vei fi mare ca Florica, vei îngriji de casă, îi vei deprinde toată rânduiala.

— Așa, ca tine... Apoi, eu vreau să fiu ca tine și ca Florica...

Și trimise Floricăi o sărutare cu mâna.

Florica lăsâ lucrul și apropiându-se, o desmierdă pe cap...

— Îți place ție cum sunt eu?

— Firește că da, zise copila. Tu ești bună și, chiar când greșim și ne cerți, ne cerți așa că ne rușinăm și ținem minte, ca să nu mai facem. Și dacă voiu fi și eu ca tine, Florico, se chiamă că-mi voiu iubi țara?

— Da, drăguță. Dacă se deprind copiii să facă ce-i învață părinții, să fie buni în familie, adecă lângă părinți și lângă rude, vor fi buni și harnici și când vor ieși în lume, iar țara va folosi, fiindcă va avea oa-meni buni...

— Ah! de m-aș face mai curând mare! esclamă Vintilă.

— Și eu, esclamă Marcela...

In acel moment intrară încet, pe ușa din fund, Panaiotidi și inginerul hotarnic Gându. Văzând acest grup care înfățișă cea mai plăcută priveliște familială, se opriră locului.

— Vă veți face mari copii, zise Amelia, nesimțind intrarea celor doi inși, căci nimeni nu rămâne copil. Dar să țineți minte de pe-acuma, când sunteți copii, că român este cine face fapte de român...

Panaiotidi avu un gest de nemulțumire, apoi se apropia.

— Faceți lecția? li se adresă.

— Tata! Bună ziua tată... ziseră copiii, ridicându-se.

— Te-ai întors așa de curând? îi zise Amelia.

El o sărută și-i răspunse:

— Am întâlnit pe d. Gându și...

— A! domnul Gându?

Tânărul inginer se grăbi să-i sărute mâna, apoi să se încline Floricăi... și să ia de mână, cu drag, pe copii.

— Frumoasă pildă le dădeați, doamnă...

— Educațiunea copiilor trebue să se facă din vreme, domnule Gându...

— E grea ocupațiune, dar dragostea de copii biruește greutățile și o face plăcută...

— De sigur că lecțiunea a fost din istoria românilor, zise Panaiotidi, nu fără ușoară ironie.

Amelia avu o tresărire, o întunecare de-o clipă, a privirilor.

— Da, tată, rosti Vintilă... Ce domn mare a fost Ștefan-Vodă!

— Cum și-a iubit țara! zise Marcela.

— Așa vom iubi-o și noi, tată, zise băiatul.

— Bravo, bravo... rosti Panaiotidi, cu acelaș ton ironic... Apoi, către inginer: domnule Gându, te rog...

— La ordinile d-vs...

Se înclină femeilor și se îndreptă spre stânga, unde era biuroul domnului de gazdă.

— Ne dați voe... se adresă Panaiotidi, nevestei și surorii lui.

Apoi, pofti pe inginer înainte și intră după el.

— Copii, sunteți liberi, o oră, le zise muma.

— Pe urmă îmi vine mie rândul, cu aritmetica, le zise Florica.

— O! știu lecția, bine, bine de tot... rosti Marcela.

— Și eu, lecția mea... zise Vintilă.

— Să ne înbrăcăm, Marcelo și să ieșim în grădină...

— Da, Vintilă... E frig, dar e frumos.

— Haidem...

Florica petrecu pe copii până la ușa din fund, și după aceea se întoarse lângă Amelia, care, strângea cărțile și tabelele cu figuri istorice.

— Ai simțit, Florico, și azi, în tonul lui Mișu, ironia la adresa lecțiunii noastre de istorie? — îi zise, privind-o cu tristețe.

— Da, Amelio... îi răspunse cu părere de rău...

— Nu, nu-l poate răbda inima să nu-și trădeze uneori adâncul sufletului... Și de obiceiu o face când e mulțumit, — când i-a izbutit bine vr-o afacere... Ce contrast! Dar unde vrea să ajungă! adaose, cu oare-care aprindere...

— Nu știu, Amelio; e trist lucru însă...

— Nu, nu... trebuie să mă explic cu el într-o zi!...

— Nu, dragă Amelio... ’Mi-e teamă să nu ajungeți la dezbinare... și...

Amelia rămase puțin pe gânduri...

— Nu știu ce să mai zic... șopti ea apoi.

Atunci, auziră ușoară bătae în ușa din fund...

— Poftim... zise Amelia.

Ușa se deschise și intrâ chir Nicola Papacosti, misitul.

E om de statură mijlocie, slab și jigărit, înbrăcat prost, aproape cărunt de tot, — cu ochii de-un albăstriu șters, aproape cenușiu, plini de viclenie și de cutezare, învăluiți însă în prefăcuta plecare către blândeță și umilire; cu mustăți groase ce-i cad de laturile gurii; mai totdeauna ne-ras. Părul îl poartă stufos și neîngrijit; mâinile îi sunt mari și uscățive, cu degete noduroase, făcute par-că numai să apuce.

E respingătoare înfățișarea lui, cu atât mai mult, cu cât îl vezi că se silește să fie altul, decât îi este firea, fără să izbutiască.

Amelia nu-și putu opri o mișcare de contrarietate; Florica, un zâmbet: mutra grecului o făcea fără de voe să râdă.

— «Bunzur» cocona Amelia, rosti Papacosti, înnaintând... Ve am «deranzato*...?

— A! nu, domnule Papacosti, îi răspunse Amelia cu politeță rece. Ce mai faci?

El vru să-i sărute mâna; ea nu-l lăsâ: ’i-ar fi părut că o atinge gură de șarpe.

Florica se așezase déja la biurou și se uita într-un registru al societății.

— Ma, sanatoso, voinico apoi, ca Acropole, îi răs-punse în chip familiar.

— Acropole e ruină, domnule Papacosti...

— Ruina, ma gloriosa... si nu sufere de reçeala..de reumatizmo...

Se apropia de biurou, și cu glas aproape părintesc:

— Domnisora Hrisi, calimera...

— Florica, te rog, îi răspunse fata, cu ton puțin cam necăjit.

— O! scuzați... Eu țin minte numele de botezu...

— Numele din botez îmi e întâi Florica, și apoi... cellalt...

— Acropole uita anii, eu uit tot çe nu este greçesco... Scuzați... ve rog...

Și, ușor ironic, se întoarse.

— Poftim de șezi, îi zise Amelia. Când ai venit de la Giurgiu?

In timp ce el se așeză, scoase o batistă albă cu dungi albastre și își șterse nasul cu sgomot.

Florica se duse lângă fereastră, unde își reîncepu lucrul.

— Dela Ziurziu, — alaltăieri...

— Ei, ce fac compatrioții d-tale cei viteji, cari au insultat steagul românesc?

— Bah! sinto încă închiși... răspunse el cu liniște, par-că n-ar fi simțit ironia întrebării.

— Și vii poate să stăruești și cu viu graiu pentru liberarea lor? De ce așa de târziu însă?

— Nu «madama» Amelia... viu pentru o afaçerea... Çe vrei! Traimu cu misitia...

— Ale bună țara noastră... Trăiesc pe pământul ei binecuvântat, atâția și atâția...

— Ce e drepto nu e pacato... Se trăiește binisoro la Rumunia... Ma nu știu de çe Rumunia nu prea trăește bine cu alte țările... Mi dați voea? și scoase o tabachere.

— Mă rog... poftim.

Când trase o țigară dintre cele ce stăteau îndesuite în abacherea de argint, Amelia îi aprinse un chibrit.

— Sarutu muna...

— Pe cât știu, România e în bune legături cu toate țările...

— Ma nu cu Grechia, care este țara mare, țara culta...

— Nu cumva în cultura ei de azi, e mai mult amintirea celei de odinioară?

După o clipă de gândit, Papacosti răspunse cu blândeță:

— Eu făcu misitia, ma nu filosofia...

— Știi că mă interesez de afacerile lui Mișu. Îmi dai voe să te întreb ce afacere ’i-ai mai găsit?

— Bah! mare lucro nu este, ma cu çele mărunțele se façu çele marile. Este o mosiora forte buniçica. Proprietare se afla la anànghia si o putemo capata pa mimica.

— Sărmanul! Are vreo nevoe?

— Ma nu l-o plinzeți, rosti cu dispreț Papacosti. La dimialui a dus-o numai cu chefurile si a dat-o de fundo punzii. E prapadito de datoro... si ar fi pomana pentru dimialui se găsiasca parale gata...

— Cu toate acestea e de plâns... Și unde vine moșia?

— Toto în Romanați, lingă moșia dimiavostra, care ați luat-o dela Cunțesco. Içi este moșia, dincoçe locurile dela țarani, peste ele, mosiora... Se chema că ar fi un trupo...

— Moșia lui Portunatu... Bietul băiat!

— Nepricopsite! Alaltăieri feçioru de bani gata; ieri mostenitoru, azi cu moștenirea pa drico. Muine... fie la el acolo!... Ma daca unii pierdo, alțili se cumpera si se păstreze... Așa çere Iezea dela echilibre.

In acest moment se întoarseră Mișu și inginerul hotarnic.

— Îmi place a crede, domnule Gându, că la urma urmei ne vom înțelege, îi zise el acestuia, cu ton întru câtva autoritar, în politeța de rigoare.

— In alte condițiuni, negreșit, domnule Panaiotidi, răspunse tânărul, cu demnitate, înclinându-i-se.

Papacosti se ridicase și se apropiase de Miști.

— Calimèrasas Kirie Panaiotidis... îi zise, aproape făcându-i «temenea».

— Caloine? și-i dădu mâna cam rece.

— Policala. «Bunzur» kirie Ghindo...

— Bună ziua, domnule, îi răspunse tânărul. Cum mergi cu politica?

— Ca politica... cu mine...

— Adică vrăjmași unul altuia, râse Mișu... La re-vedere dar pe mâine, domnule Gându, — și-i întinse mâna.

Atunci Amelia se apropia de grup.

— Nu ne faci plăcerea, domnule Gându, să mai stai?

— O! cu mare plăcere... răspunse el și aruncă o privire spre Florica.

— Ai lipsit dela ședința din urmă a comitetului nostru...

— Cu mare părere de rău, doamnă. Am fost în provincie unde abia am terminat o măsurătoare.

— Să lăsăm pe boeri, afacerilor dumnealor... Nu-i așa că ne dați voe?

— Negreșit, răspunse Mișu.

— Vii, Forico? o îmbiâ Âmelia.

Florica se ridică, lăsâ lucrul și ieși înpreună cu dânsa și cu inginerul.

— Hum! făcu Papacosti privind după cei ce ieșiseră.

— Ce înseamnă acest «hum» al dumitale, Papacosti? îl întrebă Mișu trecând în spre canapeaua din fața biuroului.

— Este pentru ațest tineru inzinero. Prea fage la dimialui ochi dulți Hrisiei...

— El, Hrisiei? Ei, ași!

— Ma ține minte țe te spuno.

Și veni lângă el.

— Ori cum, așa chiar de-ar fi, ar rămânea în pagubă... Hrisi ține la Temistocli... Ia șezi.

— Voitzo este băiatu forte «zentilu», ma nu tocmai indraznețo cu fetele. Șezu și urmă: ar da foco la zețe satele de cuțovlahi la Machedonia, ma pune inșetu de toto focu la inima Hrisiei...

— Știi că era să plece la Macedonia?

—Çine? Voitzo? Și grecul făcu ochii mari cât moneda de cinci lei, după care alerga cu limba scoasă, cu toate că nu purt pe ea chipul regelui Greciei.

— Da, Voitzu. Î1 apucase dor de luptă...

— O! sufleto bravo de antart!... strigă cu însuflețire Papacosti...

— Acuma, drept vorbind, eu cred c-a fost mai mult o șmecherie din parte-i... ca să siliască pe Hrisi să se pronunțe... înțelegi...

Papacosti râse șiret și clipi din ochi.

— Ma si in asta este bravura... Are se azunga forte departe...

— Vorba e că l-am oprit, am regulat pe în curând logodna, iar azi ’i-am trecut și la Senat înpământenirea...

— Impomuntenire! rosti cu dispreț Papacosti, pufnind din nas. Este rușine, ma rușine necesară.

— Ia ascultă, vorbește mai domol, Papacosti, de unele lucruri, — îi zise Mișu cu seriozitate. Eu îți trec cu vederea, dar... alte persoane ’ți-ar face cu neputință intrarea în casa aceasta. Nu uită.

— A! çe păcat, șopti cu necaz, că nu mai știi greçește cum trebue. Si țe poetica limba... si țe dulçe!

— Am regretat de multe ori, Papacosti, dar... ce să fac!

— La inima patriotică așa cum este a dimiatale, limba nostră ar fi ca un chintecu... rosti el cu aprindere. După o clipă de gândire scoase din buzunar un ziar. Uite «Neon Ăști». Știi ce spune? Qe vestea a-duçe? Antarțili a pusu foco la Krusova... si cuțovlahi a mancato glonți și flăcări...

Și ridică în sus ziarul, desfășurându-l cu mândrie, ca pe un steag.

— Oricum, e prea multă cruzime, Papacosti, zise Mișu...

— Scopo scuza mizloțele. La Machedonia sinto numai Greci. De unde rumuni? Este o invențiunea, o mincunia... Sinto greci renegați... Noi trebue se azunzemo la Constantinopol: Bizanțo de odiniora...

— Vis, Papacosti... Mă tem să nu rămână vis...

Papacosti se ridică de odată:

— Ma de unde visu? Este aspirația națională... Este çe va trebui sa fie!

In acel moment intră Temistocli Voitzu, foarte voios.

— Buna ziua, dommnilor...

Papacosti înaintâ repede spre el și-i luă o mână:

— Voitzo, este visu sa reînvie Bizanțo deodiniora?

— E vis, însă de împlinit, răspunse el cu seriozitate, îi strânse mâna și se apropia de Mișu.

— Am aflat, îi zise, scuturându-i mâinile cu dragoste, și-ți mulțumesc, domnule Panaiotidi. Astfel, am trecut și ultima stavilă...

— Ma çe atita vucuria?.. îi obiectă Papacosti, pufnind pe nas.

Voitzu se uitâ împrejur.

— Sunteți singuri? domnișoara Florica?

— Hrisi, Kirie Voitzo, Hrisi!

— Nu-i înțelegi bucuria, Papacosti, zise Mișu râzând: e pentru Hrisi. Pentru ea Voitzu trebue să fie român... înțelegi?

— Ințelegu... Diplomația!..

Și grecul făcu din ochiul stâng un semn viclean.

— Papacosti, zise și Voitzu: numele ca numele... Faptele! Nu-i acasă domnișoara Florica?

— Ba da; o vei vedea. Ia ședeți. Ascultă Papacosti, n-am putut face nimic pentru cei închiși la Giurgiu... Mai șeadă și ei; cercetările justiției continuă.

— Ma liberarea pe cauția? întrebă Papacosti.

— Nu m-am gândit... Voiu vedea însă. La nevoe îți voiu da eu cauțiunea și vei depune-o d-ta pentru ei...

— A! çe sufletu mare ești! esclamă Papacosti plecân-du-se până la pământ... Si fiindcă Voitzu spunea că faptele sinto;je sinto, de faptele se vorbimu.

Șezu aproape de tot și în chip de taină urmă, încet:

— Mi s-a anunțato, Kirie Panaiotidis, dela Atena venirea pa curindo a lui Kradunis...

In acest moment întrâ Florica, foarte încet, spre a-și lua lucrul. Dacă văzu că nu i’-au simțit intrarea, rămase între fereastră și ușă, să asculte, gata să iasă când va crede că trebue.

Era în vorbă cu Temistocli și voia să se folosiască de aceste momente ca să-i pătrundă și mai bine în suflet.

— Kradunis este din comitetul luptei, nu-i așa? întrebă Voitzu.

— Ma este sufleto!... Si vine la Vucurestion se facă «colecta» de fondurile pentru Machedonia... Deza eu am scrisu în tote orașele unde sinto greçili de-ai noștri ca se înepa colecta; Kradunis nu pote se stea multo la Vucurestion. Spero, Kirie Panaiotidis, che vei dă si dimiata çeva... nu-i așa?

— Papacosti, d-ta știi că situația mea e foarte de-licată... Simpatizez pentru mișcarea din Atena, dar interesele mele cer să nu se afle niciodată...

— Vèveo... vèveo... Nu eu ori Voitzo are se bată toba, nu-i așa?

— Suntem români, ce dracu! râse Voitzu. Cum să nu contribuim!..

— Voiu da cinci zeci de mii de lei, Papacosti.... zise Mișu.

— Evaharisto... Și duse mâna la frunte, înclinân-du-se apoi.

Liviadi, banchero, a subscrisu deza çinçi mii; Pavlomihali, trei mii; Dimitriadis, patru mii. Si asta, ieri. Pună la sfirsitu septemuni, sper sa stringo numai în Vucurestion, sasezeçi, saptezeçi de mii de lei... Ma contribuția dimiatale este regaliçesca... Evharisto.

— Sărac cum sunt, voiu da și eu treisute de lei...Să zicem cinci sute...

— Ca bun grecu țe ești, este de azunso. «Evharisto», Voitzo!..

— O! sunt... Papacosti, sunt... prin sânge și prin simțimânt!..

— Acoperiso nu façe mimica. Çe este supt acoperiso se cauta. Evharisto, Voitzo...

— Când vrei să-ti dau banii, Papacosti? întrebă Mișu.

— Ma chind vrei... Și, punându-și mâinile la pept adaose: se ai încredere în persona miea Kirie Panaiotidis. Inselamu pa rumuni, ma nu ne înselamu pa noi...

Mișu se ridică atunci.

— Hai în biurou să ți-i și dau...

Florica se și furișâ la ușă, ca să iasă. Mișu o zări,

— A! tu ești Florico, îi zise, socotind că intra în acel moment..’

Temistocli se ridică repede și înaintâ spre ea, zâmbitor.

— Ai venit tocmai la timp. Ține de urât lui Voitzu, căci eu am treabă cu Papacosti... Vino Papacosti...

Și trecură amândoi dincolo.

Florica, ascultase, îngălbenită la chip, adânc turburată față cu acele manifestări anteromânești.

Acum, că rămânea singură cu Voitzu, — cu el, iubitul inimii, — cu el, străinul de neam, — era într-o mare răvășire sufletească.

Era pentru întâea oară numai cu el, — și în ce momente de revoltă a simțimântelor ei de româncă!

Își făcu însă puternică silință asupră-i și înaintâ spre masa de lucru...

Voitzu, socotind că era prea emoționată, din cauza unei asemenea prime întâlniri, pe neașteptate, se apropia de dânsa, ori cum, emoționat și el...

— Ce bun e fratele d-tale... îi zise...

— Pentru prilejul ce ne-a dat de-a fi... numai amândoi? îi răspunse, îmbujorată, cu ochii în jos. Și era nespus de fermecătoare.

— Negreșit, domnișoară Florico... Oare nu l-am dorit de multe ori, fără să fi fost însă cu putință?

— Cu adevărat l-ai dorit?

— Dece îndoiala aceasta?

— Nu știu... șopti ea.

— Fratele dumitale era dispus și altă dată pentru asemenea prilej... Doamna Panaiotidi însă...

— Amelia? Crezi că...

— Sunt aproape sigur că nu-i sunt simpatic...

— E numai părere...

— Unele lucruri se simt. Însă, după cum nu pot înțelege cauza neprieteniei d-nei Panaiotidi, îmi dai voe să-ți spun că nu pot înțelege îndoeala d-tale față c adevăratul meu simțimânt pentru d-ta?

Și, foarte afectuos, adaose: Te credeam convinsă de el...; de aceea am și rămas în țară... De altfel, fratele d-tale mi-a spus...

— A! ți-a spus? șopti ea cu glas înnecat, în lupta ei dintre iubire și simțimântul românesc adânc jignit.

— Mi-a spus... și am crezut că înnebunesc de bucurie...

— Un simțimânt cred că trebue dovedit... rosti ea, mai stăpână pe sine...

— larăș îndoiala... Rămânerea mea, dorința mea de-a te avea soție, nu pot fi dovezi... hotărâtoare?

— Pot și nu pot fi... răspunse Florica, mai mult lăsându-se să șadă, căci simți o ciudată slăbiciune.

— Te rog, Florico, te rog... nu fii enigmatică, îi zise, șezând în fața ei. O! cât ești de frumoasă, de bună și...

— Nu sunt enigmatică, răspunse ea, tăindu-i șirul vorbei... Mă simt stăpânită numai de un... vag simțimânt, de teamă par-că...

— Teamă? de ce, Florico? de ce?

— Mă simt neliniștită... Vei deveni român, prin înpământenire...

— Am devenit, Florico... am devenit de azi... Eram însă de mai nainte, ca român macedonean. Acum ’mi-am stabilit un drept prin care inima mea să se alipiască și mai mult de țara pe care o consideram Patria-mamă.

— Să zicem că ai devenit român, răspunse Florica, din ce în ce mai în situația voită. Ce mulțămită aș fi să aud din viul d-tale graiu prin ce anume fapte s-ar vădi în viitor simțimântul d-tale de român? Fiindcă eu n-aș putea duce casă c-un bărbat care ar fi departe de aspirațiunile mele de româncă. Sunt prea tânără încă, e adevărat, dar am crescut lângă o mare inimă românească, și înțeleg pe toți aceia ce se zic români nu-mai cu numele. Eu nu pot despărți iubirea pentru.... pentru d-ta de pildă, — simțimânt egoist, negreșit, deși firesc, — de iubirea pentru țară...

— Dar tot astfel zic și simt, Florico! rosti el cu avânt. După cum vei avea pildă, în vieață d-tale de familie, vieață doamnei Panaiotidi, — eu voiu avea pildă vieață d-lui Panaiotidi...

— Întocmai? avu puterea să zică, ea, căci par-că i se prăbuși ceva supt picioare.

— Fratele dumitale e adevărat patriot, Florico, — esclamă el cu voită căldură. A dovedit-o în toate împrejurările când a fost vorba de soluțiuni în interesul sătenilor, în interesul lucrătorilor de orașe, în cestiunile naționale! Ca proprietar e mai mult amic al sătenilor decât al proprietarului cu ori ce preț interesat: ca negustor, dă avânt comerțului și industriei naționale; ca senator, cu firea lui independentă, ridică tot deauna glasul pentru revendicările claselor nedreptățite... Nu poate fi oare acesta și programul meu?

— Da, da... șopti ea, cu capul plecat, în timp ce sângele-i pieria din față.

— Și în asemenea activitate mă voiu simți puternic prin iubirea noastră a unuia de altul. Voiu fi fericit să primesc îndemnurile inteligenței și bunului d-tale simț; voiu considera drept onoare...

Florica se ridică de odată ca ne mai putând răbda potopul de cuvinte ce-i sunau falș...

Ce frumos vorbești, domnule Voitzu, îi zise cu amară ironie...

Și, înaintând spre biuroul de lucru, își zise în gând: ce deziluziune!

Voitzu rămase foarte urât impresionat... Ce însemnă la ea tonul acesta, după ce-l ascultase, înrâurită pă-rând?

Dar când să voiască a se lămuri, intrară copiii, din-tr-o parte, în acelaș timp cu Mișu și Papacosti din biurou.

Copiii dădură fuga și luară de mână pe Mișu...

— O! ce roșii vă sunt obrajii... le zise el...

— Vezi că ne-am jucat pân-acuma în grădină... îi răspunse Vintilă.

— Calimera mititele... i se adresâ Papacosti voind să-l dezmierde.

Băiatul se feri și-i zise:

— Mă chiamă Vintilă...

— Qe nume, zise Papacosti, râzând. Spune drept: nu ți-ar plăçea mai degrabă: Miltiades, Socrates, Xenophonos?

— Nu-i așa, tată, că astea-s nume grecești? întrebă Vintilă.

— Da, puiule, îi răspunse tatăl.

Nume grecești, domnule, să poarte grecii!... Eu sunt român, îi zise cu mândrie, — și se apropia de Florica.

— Cu mine nu dai mâna, Vintllă?... rosti Voitzu, cu glas dezmierdător.

— Da, da! Și-i strânse mâna. Ce rău îmi pare că te chiamă Temistocli...

— Cum se poate?! Uite, îmi pare și mie rău... îi zise, râzând.

— Copii, ne este ora de lecție... Îmi dați voe? se adresă Florica de-odată câtortrei...

— Du-te, Florico, îi răspunse Mișu.

Ea, luând pe copii de mână, ieși dupe ce salută abia pe Papacosti și pe Voitzu.

Acesta rămase cu privirea după ea, foarte nedumerit, în ochi cu oarecare ciudă.

— Eaca un mititelu, care chind a fi mare, n-are să subscrie pentru antarți...

— Pân-atunci Macedonia va fi grecească, zice Voitzu, c-un ton, ca și cum ar fi răsuflat, prin el, de zadarnica sentimentalitate de mai adineauri.

— Așa dar, Papacosti, luă cuvânt Mișu, cumpăr Voineștii cu două sute de mii de lei. Nici un ban mai mult. Strâng pe țărani din două părți, și lasă-i apoi să mai umble cu prostii. Atât numai că, pentru măsurătoarea Conțeștilor și acum a Voineștilor, îmi trebue alt inginer: Gându prea voiește a-și vârâ na-sul în toate actele de proprietate...

— Dimialui este amico dela țarani, rosti batjocori-tor Papacosti.

— Să mă slăbiască, silabisi Mișu. Apoi, după o clipă: ascultâ, Temistocli; am o telegramă de la Brăila. Prețul cerealelor e în urcare. Pleacă diseară acolo și vezi de închee târgul cu cele cinci mii de chile de grâu de la Docuri.

— Voiu pleca...

— Și acuma, haidem la club, unde să te prezint...

— Haidem.

IX

Era în Decembrie, pe la început. Șir întins de zile geroase și fără soare. Neaua se ridicase; praful acoperia străzile și vântul îl făcea și mai de nesuferit.

Amelia Panaiotidi vedea că în sufletul Floricăi se petrecea ceva neobișnuit, căci tristețe și par-că descurajare îi acoperiau frumoasele trăsuri ale feței ce nu mai era trandafirie.

În acelaș timp începuse a-și da seama, după atitudinea lui Gându, că acesta căuta să atragă luarea a-minte a fetei asupra discretei sale iubiri.

Și nu numai el...

Doctorul Arineanu, chemat pentru Vintilă care răcise, privia la Florica într-un chip ce nu putea lăsa vr-o îndoială.

Observase oare și Florica?

Poate nu, de vreme ce inima ei era și prinsă, și în luptă; poate da, — însă desigur fără să-i fi făcând de-cât împresiune neplăcută.

Intru cât o privia pe Amelia, simpatia ei era pentru Gându, cunoscut mai de mult timp. Și el, aștepta par-că ceva încurajare dela ea. Dar ce semn de așa fel ’i-ar fi putut da, când o știa pe Florica în ce stare se afla?

Rămânea numai să lase timpului și împrejurărilor o dezlegare pentru aceste afecțiuni ce înconjurau pe fermecătoarea fată.

In această zi de nouă Decembrie, se aprinsese lu-mina în casa din str. Măntuleasa, de pe la ora patru.

Amelia se afla singură, după terminarea lecțiunilor.

Florica ieșise în oraș cu copiii și cu femeea lor de serviciu, — o bătrână de mulți ani, a casei; Mișu era la Senat.

I se aduse corespondența și o primi cu mulțămire; erau ziare și scrisori.

Căuta printre ziare, întâi, și luâ pe acela la care se gândise desigur.

Era «Opinia publică», noul ziar al lui Chipail și al bărbatului ei.

îl citia de vr-o jumătate de oră, cu de-amănuntul, când una din știri îi opri luarea aminte și o reciti:

«Se cunoaște întâmplarea dela Giurgiu cu niște tineri de naționalitate greacă, cărora li se atribue o insultă adusă steagului românesc. Cererea de eliberare pe cauțiune le-a fost respinsă. Nu înțelegem asemenea rigoare din partea Justiției, întrucât nu poate fi vorba de-o crimă. Se spune însă că s-ar fi făcut presiuni a-supra magistraților, dintr-un simțimânt de patriotism prea exagerat, credem... Cu asemenea acte vrea guvernul să întoarcă atențiunea publică de la neputința de-a guverna, în care se sbate».

Amelia încruntă sprincenile: ce însemna felul acesta de-a face opoziție? Cine pusese oare, nota aceasta, prin care se apăra faptul vrășmășesc al unor străini?

Străbătea deja, în ziarul lui, simțimintele lui Mișu?

Rămase puțin pe gânduri, apoi, însemna cu creion roșu, de jur împrejur nota, — și urmă cu citirea.

La «ultime informațiuni» găsi rândurile acestea:

«S-a trimis la Cameră o petițiune cu un memoriu al unei Societăți «Cultura Română», din București, prin care se cere recunoașterea ei ca persoană morală. Aflăm că vr-o câțiva deputați guvernamentali o sprijinesc».

— Atât numai? Atât? se întrebă Amelia. Nici d-nul Chipail, nici Mișu nu cunosc scopul societății, spre a-l recomanda... opiniei publice, spre a găsi cuvinte de încurajare, spre a cere sprijinul a tot ce e român?

Și apropiând această informațiune rece, de știrea tendențioasă, cu privire la greci, zâmbi cu tristețe...

După puțin se văzu însă o hotărâre energică în privirile ei.

Puse de-oparte ziarul «Opinia publică», și începu a se uita prin celelalte.

In ziarul «Tradițiunea», oficios al guvernului, găsi următoarele rânduri, sub titlul: «E patriotic»?

«Un ziar de dimineață se revoltă în câteva rânduri fiindcă tribunalul de Vlașca a respins cererea de liberare pe cauțiune, a grecilor închiși, cari au insultat steagul românesc, — fapt deja cunoscut și care a pro-dus indignare generală. S-ar revolta mai bine de cele ce aflăm că, anume persoane, care trec drept români au se bucură de-o largă ospitalitate a țării, ca străini, subscriu sume de bani destul de însemnate pentru comitetul din Atena, care sprijinește bandele de antarți, cari jefuesc, ard și omoară pe aromâni...

E patriotic lucru apărarea unor asemenea vrăjmași cari nu se sfiesc ca, în țara noastră, unii să ne insulte, iar alții să contribue pentru scopuri protivnice vieții fraților noștri dela Pind?

«Oare directorul ziarului, pe care-l cunoșteam bun român odinioară, să-și fi înnăbușit simțimântele românești de dragul de-a face opoziție cu ori ce preț?

«Regretăm, cu atât mai mult, cu cât nu credem să fi având nevoe de asemenea josnicie, spre a ajunge ministru...

— Mă răzbună «Tradițiunea», își zise Amelia, însă nu mă face să descoper cine-a dat acea știre în «Opinia». Cine să fie acele persoane care subscriu sume pentru antarți? Ce mișei!... Dar de ce nu-i dă pe față?

Și, repede se așeză și scrise direcțiunii ziarului «Tradițiunea», — semnând «o româncă», — cu rugă-minte de-a face un nespus bine ca să publice numele vrăjmașilor, ca să-i cunoască țara întreagă și să-i pedepsiască cu disprețul cel puțin, dacă alte mijloace nu sunt încă.

Căuta apoi data ziarului «Opinia»: era din dimineața trecută. De-aceea «Tradițiunea», ziar de seară, putuse răspunde.

Căută și numărul «Opiniei» din acea zi și-l găsi. Il trecu repede cu privirea și se opri, zâmbind ciudat, la informațiunea:

«Aflăm cu deosebită plăcere că domnul Temistocli Voitzu, român macedonean ’și-a dobândit cetățenia ro-mână. D-sa este unul din membrii cei mai activi și mai devotați ai societății macedonene din Capitală. Felicitările noastre, d-lui Voitzu și Societății».

— Cum se potrivește apărarea grecilor vinovați, cu felicitările și cu laudele aduse lui Voitzu?... își zise Amelia. Are o ordine de idei bine hotărâte, ziarul d-lui Chipail?

De-odată avu o tresărire:

— Voitzu e administratorul ziarului. Nu va fi pus el apărarea? sau nu va fi inspirat-o vre unui redactor?

Zâmbi cu amărăciune și puse și acest număr de-oparte.

— Prin cine să mă interesez? se gândi ea, cu înfierbântare... Voiu citi ziarul cu mai multă atențiune de-acum.

Ziarul «Opinia Publică» nou-născut de vr-o săptămână, deja se impusese publicului prin foarte însemnate articole de fond, pe cari, de și nesubscrise, cunoscătorii le atribuiau lui Chipail.

Mai mult de cât ori care alt ziar al Partidului din opoziție, ataca pe cei de la guvern și le da pe față dezbinarea și reaua cârmuire a intereselor țării.

In privința mișcărilor dela sate, îndepărta cu tărie amestecul opoziției și le da ca rezultat al reței administrațiuni guvernamentale cum și al exploatării străinilor protegiați de partid.

Toate ziarele fracțiunilor acestui partid dela Putere, se uniau înpotriva noului confrate și-l înproșcau cu insulte, în loc să ’1 combată, dovedindu-i de neîntemeiate arătările.

Chipail cu deosebire era atacat și pus în vază ca socialist-periculos ordinei de Stat, — iar partidul lui, învinuit că îngăduia asemenea om în rândurile lui.

Abia se întoarseră Florica și copiii, iar aceștia își arătau mulțămirea pentru plimbare, — când feciorul vesti pe Arineanu.

Florica voi să se ducă.

— Nu stai să ’1 primim? o întrebă Amelia.

— O! nu, Amelio, te rog...

— Bine, drăguță, du-te...

— Noi să rămânem, mămico? întrebă Vintilă.

— Să-i ziceți bună seara și apoi să vă duceți...

— Bine, mamă. Nouă ne place domnul Arineanu, zise Marcela.

Amelia zâmbi.

Cezar se ivi, foarte voios; copiii îl primiră cu dragoste și câteva minute vorbi cu ei.

— Doamnă, îi zise, după ce copiii se retraseră, am venit azi dimineață dela Galați. Amica d-vs. doamna Chipail și domnișoara Oltina vă salută și vă doresc.

— Mulțumesc, domnule Arineanu. Ce rău îmi pare că nu vin și pe la București...

— Vă pot da știrea că vor fi oaspeții noștri, de Crăciun.

— Așa? Eată în adevăr foarte plăcută veste...

— Și... poate nu v-ar fi mai puțin plăcută și altă veste.., rosti el, înroșindu-se, zâmbitor însă... Taină,pentru cealaltă lume, pentru d-vs., doamnă, poate înceta de-a fi...

— Mi se pare că înțeleg... îi răspunse zâmbind.

— Da, doamnă, în zilele Crăciunului va fi o logodnă, la care ne veți face marea mulțămire să fiți față.

Amelia îi strânse mâna cu afecțiune.

— Te felicit de pe-acum... Ce bine-i va părea și Floricăi...

— Nu mă îndoesc... și ’i-aș dori și domnișoarei lorica fericirea aceasta... Vă pot spune că s-a și vorbit între mine și Oltina... de-asemenea lucru...

— Da? în ce chip?

— Era de față, la convorbirea noastră, și fratele meu, care dorise să-mi cunoască logodnica... M-am întors cu el...

— Fratele d-tale?

— D-vs., femeile, doamnă, aveți nu știu ce tainică putere de a ghici tainele inimilor, înainte chiar de a ne dâ noi, bărbații, seama că în adevăr iubim... In-chipuiți-vă, că Oltina, din vorba cu Virgiliu, a înțeles... ce-a înțeles... și astfel, dorința ei ca și domnișoara Florica să fie fericită... se explică...

Amelia urmă să zâmbiască, ascultându-l, deși, pricepând unde voise să ajungă Cezar, se sîmția întru câtva încurcată.

— Domnule Arineanu, îi răspunse dânsa, cu oarecare rezervă, fericirea scumpei mele Florica este și una din dorințile mele, deopotrivă acelora ce am pentru copiii mei.

Arineanu se simți nu tocmai la îndemână față cu rezerva aceasta.

Amelia văzu și se grăbi să adaoge:

— Ca în toate împrejurările vieții, și în cestiunile de injmă, timpul hotărăște. Îmi pare bine că m-ai făcut să cunosc lucrul... Fratele d-tale îmi e simpatic...

— Vă mulțumesc, doamnă, pentru el și pentru mine.

Amelia se simți obligată par-că să mai adaoge:

— Florica nu s-a gândit încă la căsătorie... Poate că și din cauză că nu s-a prezintat nimeni pân-acum. De altfel, nu are încă douăzeci de ani...

— Dacă fratele meu, doamnă, e binevenit în casa d-vs., poate că, în viitor... să ajungă a spera...

Se făcu puțină tăcere...

— Îmi voiu face plăcerea să vizitez pe doamna, mama d-tale, zilele acestea..., ca sărbătoarea familiei să ne afle în legături de cunoștință, zise Amelia.

— O! cu cea mai mare bucurie, doamnă... Voiu preveni-o...

Titlul ziarului lui Chipail îi atrase luarea aminte...

— A! eată și «Opinia» viitorului meu socru... zise el... Și luâ în mână numărul...

— Ce impresiune ìți face, domnule Arineanu, ziarul acesta? întrebă Amelia.

— Doamnă, eu despart în d-l Chipail pe omul privat și pe prieten, de omul politic și gazetar. Cu deosebire nu mi-a plăcut în numărul de ieri, — mi separe că e chiar acesta: da, acesta — o notă cu privire la grecii dela Giurgiu...

— Nu-i așa? exclamă cu vioiciune Amelia.

— Nu pot admite unui ziar român, de orice coloare politică ar fi, supt nici un cuvânt, să ia apărarea unui vrăjmaș al neamului, când acesta de bunăvoe s-a făcut vinovat... Să fim drepți și c-un vrăjmaș, când îl va fi năpăstuit cineva, fie acesta român chiar; dar să fim de neîmblânzit față cu oricine ne-ar insulta, cu ori-cine ne-ar face rău!

— E întocmai credința mea, domnule Arineanu...Totuși nu merg până la a crede că d-l Chipail a avut cunoștință de nota cu pricina.

— Doamnă, eram deja hotărât să cercetez și să fac pe d-l Chipail să înțeleagă câte simpatii i se vor înstrăina, dacă va acoperi cu importanța lui politică, asemenea lovituri date simțimântului național.

— Te rog foarte mult, dacă afli cine a putut scrie acele rânduri, să fii bun a-mi spune și mie.

— Cu cea mai mare plăcere... D-l Chipail mi-a propus să iau direcțiunea ziarului, — ceeace, negreșit, era peste puterile mele;—însă, afară de motivul acesta, a mai fost și neaplecarea mea către politică.

— Era bine dacă primiai propunerea... și nu cred că ar fi târziu: ziarul e abia la începuturile sale.

— M-ar reține și prea mult în București: eu m-am pasionat pentru scopul societății, și nu vă puteți închipui cu câtă dragoste vizitez secțiunile și, lăsând deoparte modestia, întrețin îndemnul la muncă...

— In adevăr că faci foarte mult, domnule Arinene...Ai văzut apoi în «Opinia Publică» o foarte scurtă știre despre depunerea la Cameră a cererii și a memoriului nostru?

— Nu...

— E tot în numărul acesta... Uite colea: citește, te rog...

— A! exclamă Arineanu, în chip neplăcut surprins..., — par-c’ar fi vorba de cine știe ce grupușor de persoane care s-ar juca «de-a societatea», dintr-o pornire de vanitate... Și cine sunt sufletul acestei societăți? Soțiile întemeetorilor ziarului... E ciudat de tot... Nu, nu,—trebue să cercetez eu, care e zelosul redactor al acestor «búlete»...

Arineanu se ridică apoi să plece. Amelia îi întinse mana și ’i-o strânse cu deosebită prietenie.

Când ieși, frigul se mai muiase. Începuse a fulgui: par-că atunci se învățau norii a ninge.

Din lumina foarte astâmpărată a lampelor care-ți pot învoi să nu-ți dai cu degetul în ochi, Arineanu intrâ în viuă lumină a Bulevardului și par-că i se luminâ și lui deodată sufletul, de unde până atunci umblase fără a se fi putut gândi la ceva.

Începu a judeca situațiunea: venise și cu dorul de a vizita pe Florica; n-o văzuse, însă lucrul acesta nu-i pricinuise neastâmpăr și nemulțumire. Totuși, se putea oare crede scăpat? Simți un fior cald și imaginea ei îi sclipi pe denaintea ochilor... Dăinuia înrâurirea ei, însă cu voință își promitea să se supună pe sine însuși.

De ce rezerva d-nei Panaiotidi în privința candidaturii fratelui lui, la mâna Floricăi? În asemenea lucru el sîmția oarecare pericol pentru el; — avea să ducă o luptă mai puternică față cu sine...

De nu se va putea altfel, va duce luptă. Ce va fi, dacă va suferi și el?

Își dădu seama că, ori cum, va suferi mai mult pentru neisbânda fratelui lui și foarte puțin față cu suferința ce ar avea Oltina dacă ’i-ar ghici taina.

Ciudată mai e firea omenească!

A douazi se duse în strada Nouă unde se așezaseră biurourile ziarului «Opinia Publică». Se alcătuiau din cinci încăperi, două mari și una mai mică, în față; două în fund: în acestea se făcea expediția și se țineau numerele întoarse. Erau două intrări: una da deadreptul în biuroul directorului, — cealaltă era pen-tru intrarea redactorilor. Serviciul se făcea prin curte.

Mobilierul se reducea numai la trebuință, ca pentru așezare în grabă și unde se putuse găsi locuința.

Voitzu, ca administrator, venia numai seara, când erăàîn București: în lipsa lui îi ținea locul un tânăr, încă student la facultatea de drept, — trecător din redacție în redacție, unde putea să aibă plată ceva mai măricică.

Redactorul fruntaș era nu mai puțin pribeag, atât numai că dobândise reputațiunea de «bun gazetar», de polemist «îndrăcit». Chipail «îl furase» dela un ziar guvernamental.

Trei redactori, doi corectori și un reporter complectau redacțiunea... Munca acestora era grea, căci trebuia să o facă în timpul nopții până la oră foarte înaintată.

Sarcina orânduirii materiei o avea unul din cei trei redactori, cu titlul de secretar, — și acesta, noușor în meserie... Pe acesta îl «cultivă» Voitzu: cafele, țigări și halbe cu bere nu-i lipsiau... în «comptul» administrației.

Chipail venia dimineața și seara, sta de vorbă numai cu primul redactor: din sfătuirea lor porniau articolele bombe. încolo, el nu se interesă de «bucătăria» ziarului; ba, nici nu-l citia, după aparițiune.

Acasă i se aduceau toate ziarele însemnate, guvernamentale și ale partidului lui și când se întorcea, în timpul nopții, le citea cu luare aminte, își lua no-tele trebuincioase, pentru a doua zi, — sau scria repede câte un articol și-l trimitea pentru aparițiune în nu-mărul ce era în lucru.

După cum vorbia cu cea mai mare ușurință și tot-deauna cu logică strânsă, scria cu aceeaș ușurință și cu deosebite calități, de stil, de limbă și de adâncă pătrundere.

Arineanu nu găsi pe Chipail. Era cunoscut ca amic al acestuia și primul redactor îl primi curtenitor, în biuroul directorial.

După un schimb de păreri în privința politicei zilei, Cezar îi puse supt ochi numărul cu știrea cea vino-vată.

Primul redactor se arătâ suprins.

— Și cum se împacă apoi, domnule Luciliu, această știre, care nu cred să fie mod de a vedea, al ziarului, cu știrea din cestălalt număr, de ieri, în privința d-lui Voitzu, român macedonean împământenit? E cel puțin contrazicere... Nu-i așa?

— Negreșit, domnule Arineanu și vă mulțumesc că ’mi-ați atras atențiunea.

Chemâ pe secretar și-l întrebă: acesta nu văzuse știrea. Reporterul era în redacție: îl chemâ. Nici el nu știa nimic; nu ținea de reportagiu.

Întrebă, prin telefon, la tipografie: nimeni nu-i putu da vre-o lămurire.

Frate, știrea aceasta se prezintă de proveniență misterioasă... zise Luciliu.

Nu s-ar putea da de urma manuscrisului? zise Arineanu.

— Țineți mult?

— Da, fiindcă sunt hotărât să interpelez pe d-nul Chipail,—și el desigur că va voi să cunoască misterele redacțiunii...

— Voiu cerceta, ducându-mă însumi la tipografie, promise Luciliu. Trecu apoi in biuroul redacției și orândui secretarului să fie cu atențiune și corectorilor să arate acestuia tot ce li se va părea suspect.

Atunci intră Chipail. Citise articolul din »Tradițiunea» și, foarte necăjit, ceru și el lămuriri lui Luciliu.

Căci, înțelegi, amice,—asemenea tendinți nu le pot avea și, politicește, pe mine mă fac răspunzător cititorii și mai ales politicianii...

Apoi, rămas cu Arineanu, intră în alte discuțiuni.

Peste câteva zile apărîi totuși în «Opinia Publică* știrea aceasta, pusă cu litere groase:

«Ni se scrie din Monastir că Aromânii fruntași din câteva localități aromâne, au hotărât să formeze și ei bande bine armate, ca să împrăștie și ele între Greci teroarea, ca represalii pentru bandele grecești ce-i a-inenința continuu. Se prevăd dară lupte și mai sângeroase... Ce zice sublima Poartă?...».

In acea seară ziarul «Tradițiunea» arăta această știre ca tendențioasă, în scop de a crea Aromânilor, față cu Poarta, o situațiune foarte grea, dându-i ca element de dezordine. Turcia urmăria bandele străine ce-i invadau teritoriul; ea apăra, după cum îi era și datoria, pe supușii ei Aromâni, bulgari și sârbi. Bandele aromâne ar fi însemnat neîncrederea elementului aromân în puterea Statului Turcesc și acesta ar fi în drept să pedepsiască pe aromâni, ca pe niște turburători.

Stăruia mai cu seamă «Tradițiunea» asupra întrebării: «Cfe zice sublima Poartă?»-, în care vedea o perfidie de condamnat,—și dădea bun perdaf lui Chipail pentru sarcina ce părea că-și luase de a compromite pe Aromâni.

Când Amelia ceti știrea, își aduse aminte că într-o convorbire a ei, nu de mult timp, cu Voitzu, acesta se rostise ca și aromânii să răspundă cu sălbătăcii la sălbătăciile bandelor.

Iar când, în acea seară, ceti articolul «Tradițiunei» înțelese însemnătatea ideei lui Voitzu și se încredințâ că numai el putea fi inspiratorul, dacă nu chiar alcătuitorul unor asemenea știri urâcioase.

Le făcea el însă cu sau fără cunoștința lui Mișu? Le ticluia numai în sfătuire cu Papacosti, care desigur era amestecat aci?

Destul că lucrul o amărâ și o hotărâ să vorbiască lui Mișu.

Știrea făcu sensație în cercurile oficiale și străbătu în ziarele din Viena și la Constantinopol.

Guvernul o desminți printr-un comunicat,—iar Chipail fu chemat de Șeful Partidului și întrebat.

Atunci el se puse serios pe cercetat, dar nu putu să afle nimic. Schimbă însă pe secretarul de redacție, în aceeaș zi și obligă pe primul-redactor să controleze toate știrile.

Ce va fi vorbit Chipail și cu Panaiotidi, nu s-a putut afla, dar acesta veni foarte supărat acasă, a doua zi seara, după întrevederea lui Chipail cu Șeful partidului.

El își dădea seama de unde purcedeau știrile de felul acesta și nu-i venia la îndemână: Papacosti și Voitzu mergeau prea repede și aveau să-l compromită, întrucât era și el în combinația ziarului «Opinia Publică».

Acasă dădu peste explicație cu Amelia și nu-și putu bine stăpâni supărarea, așa că-i făcu cam aspre observațiuni.

— Mișule, îi răspunse ea, nu mă amestec în afacerile tale, cu atât mai puțin în politică, și nu merit asprimea observațiunilor tale. Sunt în drept însă, cred, să mă simt nemulțumită, ca toată cealaltă lume, pen-tru asemenea nemernicii...

— O! o! e prea greu cuvântul...

— Și mai ales când ele ’și află loc în ziarul căruia îi ești unul din întemeetori.

— Dar ce sunt eu vinovat, la urma urmei? strigă el.

— Vinovat, nu, negreșit,—îmi place s-o cred,—dar oricum răspunzător și în drept să iei măsuri de supraveghere și de ordine.

PI se plimbă necăjit, prin odae și nu mai răspunse: era semn că voiaàsă se termine vorba.

Amelia rămase însă cu convingerea că el știa ceva, că bănuia pe făptuitor,—și gândul că Voitzu era vinovatul, i se statornici ca realitate.

Nu mergea încă pân-acolo cu bănuiala că însuși Miști putuse fi inspiratorul, totuși îi lua în nume de rău că tolera pe făptuitor, ceeace ajungea la un fel de complicitate cu dânsul.

Oricum, norii se îngrămădiau din ce în ce pe cerul acestei căsnicii, care, în ochii tuturora trecea drept cea mai fericită.

In ziua următoare Panaiotidi avu o explicațiune foarte blândă cu Papacosti și cu Voitzu.

Să nu vă apărați mai mult, căci vă spun că nu vă cred: voi amândoi ați ticluit informațiunile... Nu-mi pasă de efectul produs în străinătate; îmi pasă însă de izbirea în interesele mele și în creditul meu politic. Nu trebue să compromitem pe Chipail, care va fi mi-nistru, fiindcă îmi am socotelile mele: de dragul a-cestora sacrific bani și am înființat gazeta. M-ați înțeles? Prudență dar...

Cei doi plecară capul, în semn de supunere.

In «Opinia Publică» din dimineața următoare apăru un articol foarte bine scris în privința societății «Cultura Română», pentru a căreea recunoaștere ca persoană morală se distribuise deputaților proectul de lege.

Fără să intre în amănunte, autorul anonim al articolului, punea în frumoasa lumină scopul societății, arătând fondul adunat, secțiunile în ființă și localitățile unde era pe cale a se înființa secțiuni nouă.

Amelia înțelese cine era autorul: care altul, decât Cezar Arineanu?

Zilele trecură: nimic urâcios nu mai apăru în «Opinia Publică» dar nici autorii «baletelor» decurând, nu putuseră fi descoperiți.

Proectul de lege privitor la «Cultura Română» trecu prin Cameră și veni la Senat.

Sărbătorile Crăciunului se arătară însă și proectul acesta de lege, nu trecu și la Senat.

Acest lucru nu dădu încă de bănuit Ameliei, iar când îi ceru lămuriri lui Mișu, el îi răspunse că, ne-fiind cu caracter de urgență, se amânase după sărbători.

— Înțelegi apoi, dragă, că eu, ca opozant, chiar de m-aș interesa pentru trecerea lui mai repede, nu mi s-ar lua în seamă stăruința.

A doua seară de Crăciun, spațioasa casă a familiei Arineanu era plină de lumină și de mișcare, cum de foarte mulți ani nu mai fusese.

Doamna Elena Arineanu, destul de tânără încă pen-tru cei cincizeci de ani, de înfățișare plină de simplicitate în mijlocul bogăției la care ajunsese prin muncă cinstită, e pururea râzătoare, prietenoasă și bună de suflet. A avut și în tinerețe mai mult frumusețea calităților ei.

Panteli Arineanu e însă și acum foarte frumos, ca bătrân, sănătos, glumeț, — însă greu la prietenie a-devărată.

Amândoi soții, nu avuseseră ce-și ierta, în îndelungata lor căsnicie, de aceea nu iertau nici un fel de slăbiciune purceasă din voința, și care, după judecata lor dreaptă și după inima lor curată, putea fi înlăturată cu mai puțină, ori cu mai multă luptă.

Aveau astfel foarte puține familii, bune prietene, dar de a cărora moralitate erau siguri.

Doamna și domnișoara Chipail erau în gazdă la ei, întrucât era neîndestulător apartamentul ce avea Chipail în București, iar la otel nu voiseră să le lase.

Și aceste două ființi, o viață întreagă lăsate în lipsa multor dulci mulțămiri ale unui traiu familial strâns unit, din prima zi respirară în casa Arinenilor aerul deplinei iubiri casnice, din prima zi se simțiră în casa lor.

Doamna Chipail avu o chezășie mai mult că viața de casă a Oltinei va fi adevărata viață, iar doamna Arineanu bucuria tainică cum că fiul ei va fi fericit.

Ca mamă, d-na Arineanu eru mulțămită de amândoi băieții ei: Cezar, serios de înfățișare și la vorbă, îi semăna mai mult el la fire; Virgiliu, glumeț și adese ori copilăros, semăna tatălui; amândoi aveau frumusețea acestuia.

Era o deosebire între ei, de aparență; fondul era acelaș.

De puțin timp însă muma luase seama că Virgiliu era mai puțin glumeț... In privirile lui era melancolie; în atitudinea lui, preocupare.

La întrebările ce-i pusese, el răspunsese:

— Ei, ce vrei, mamă? Vine și timpul seriozității.

Amândoi frații ocupau catul de jos al casei, împărțit în două apartamente; catul de sus il ocupau bătrânii.

Când îi învoia ocupațiunea, mâncau la masa bătrânilor, însă nu trecea zi să nu se vadă la un loc cu toții,—cel puțin cu Virgiliu, când lipsia Cezar fiind dus în provincie.

In seara aceasta poftiseră vr-o douăzeci de familii.

Oltina plăcea, negreșit, tuturora; dar privirile se îndreptau pline de admirațiune spre Florica Panaiotidi,—și Virgiliu își redobândise firea veselă.

Florica, nebănuind încă sirrțimântul ce inspirase, primia ca semn de prietenie de câtă curtenire a doctorului față cu ea și, în tovărășia Oltinei, — făceau câte trei un grup delicios, da care din când în când se apropia Cezar.

Acesta, supt îndoita înrâui acelei frumuseți «de cadra» și a încrezătoarei fericiri Oltinei, în aparență fericit și el,—ducea în adâncan-i lupta care-l nemulțuma și-l revolta înpotrivă-.

Se întreba cu grijă, muit avea oare să țină asemenea îndoită față a inimii lui și lupta în care își cheltuia prea multă energie?

Ce nenorocit destin, ce anomalie a firii lui îl făceau să nu poată gustă pacinic și voios pe deplin plăcerea de-a iubi și de-a fi iubit?

Ii venia să se izoleze și să-și reverse aproape cu disperare, în singurătate, amărăciunea stării lui sufletești,—mai ales când privia la Oltina care strălucia de drăgălășie și de mulțămire, prin el și dela el, — și când alăturea vedea pe Florica Panaiotidi covârșind cu înpătimitoarea ei frumusețe, acel tablou de fericiri simțite...

Dar nu putea să plece, să lipsiască, și nu putea nici să nu dea măsura fericirii lui față cu oaspeții ce-l înconjurau.

Chipail și Panaiotidi aveau grupul lor,—al bărbaților politici, în care unul perora iar celalt ținea isonul.

D-na Chipail, d-na Arineanu și d-na Panaiotidi erau între toate invitatele, iar vorba o aveau numai despre «Cultura Română», foarte puțin cunoscută aproape tuturora.

Bătrânul Arineanu cu mult spirit satiric tăia firul discuțiunilor politice: râs vesel se înfiripa atunci, căci mai toți vedeau numai gluma cu haz, scăpându-le justețea observațiunilor și ridicolul unor anume moravuri politice.

Dar eată, în fine, momentul solemn, pe care bă-trânul îl pregăti prin o bine găsită tranzițiune.

Se ajunsese a se vorbi de casa rea ce duc oamenii politici în propriile lor partide...

— Fiindcă politica, după cum o înțeleg ei, fac să fie casa rea...rosti el... Dacă îmi dați voe însă, eu vă promit alcătuirea unei case, care va fi bună și care ne va da bucurii, ce ar dori politica să le aibă... In astă seară logodesc pe fiul meu Cezar...

Fu surprindere plăcută pentru toți...

Vorba fusese auzită și în cercul femeilor...

O auziră Oltina și Cezar. Inima ei bătu cu putere și obrajii i se îmbujorară...

Cezar simți ca o zguduitură: se îngălbeni o clipă, apoi se înroși.

Lumea se ridicase în picioare,..

El, făcu asupră-i o silință eroică și zâmbetul îi în-flori pe buze. Se apropia de Oltina, în timp ce și ea se ridică, iar doamna Arineanu, veni, și-i luâ de mână, ducându-i lângă o masă din mijlocul vastului salon.

De acest moment se folosi și Virgiliu și șopti Floricăi:

— Ah! cum doresc de mult o fericire ca a lui Cezar!..

Privirea ce-i aținti o făcu să înțeleagă și să se înroșiască.

Virgiliu adaose, luându-i înroșirea drept tăcută încurajare:

— Îmi permiteți să sper?

Ea se îngălbeni acum: ce înțelesese oare Virgiliu?

Noroc că se apropia Amelia, providențială împrejurare, căci Florica nu știa ce să răspundă...

Dintr-o singură privire, Amelia înțelese că se petrecuse ceva, — și ce alt decât că doctorul cutezase a-și da pe față simțimântul, într-un moment de nestăpânire, ce i-l adusese împrejurarea de față.

Lumea se făcuse cerc în jurul mesei; Amelia, căreea fata îi luase brațul, aproape tremurând, se apropia și își făcu loc lângă bărbatul ei.

Virgiliu presimți că se grăbise, că surprinsese pe Florica și se temu să nu fi făcut o necuviință...

Se apropia și el, aproape sfios, nemulțumit de el: iubirea lui nu știuse să aștepte, să pregătiască tărâmul.

O doamnă, cea mai în etate, luase în acest timp inelele și le pusese, schimbate, în deget, Oltinei și lui Cezar.

Chipurile tuturor erau numai zâmbete de îndu-ioșare.

— Dragii mei, rosti bătrâna doamnă, pe mulți ’i-am logodit și Dumnezeu a vrut să le fiu bună ursitoare...

Luâ din degetul lui Cezar inelul și-l puse în degetul Oltinei, și din degetul ei în al lui.

— Doresc să vă fiu și dumneavoastră. Să vă dea Dumnezeu noroc și viață lungă!...

In ochii părinților, sclipiră discrete lacrimi...

Acum, într-un colț al salonului, un bătrân plângea de-a binele, de dulce bucurie: era Albineț.

Cezar și Oltina își strânseră mâinile: de astă dată el putu să guste, neturburat, vraja momentului.

— Haide, sărutați-vă, se auziră câteva glasuri...

Oltina, neînpotrivindu-se dulcei porniri a inimii, îmbujorată, zâmbitoare, se aplecă în spre el, — și zgomotul sărutării lor, se pierdu în pocnetele dopurilor dela sticlele de șampanie.

Albineț dăduse semnalul.

Felicitările începură odată cu servirea șampaniei.

Când se întâmplă, și fără precugetare, — să se găsiască față în față Virgiliu și Florica și să ciocniască, amândoi se turburară, însă impresiune și gând le erau deosebite.

— Iertați-mă, d-șoară, îi șopti el repede: am fost imprudent.

Ea răspunse:

— Să trăiască fericiți!

— Vă mulțumesc d-șoară.

De când cu vizita lui la d-na Panaiotidi și de când simțise fulgerătoarea iubire, Virgiliu nu mai dăduse pe la dragostea lui dela mahala.

Irina lui Băldea cunoscu astfel pentru întâea oară temerea de-a-și pierde pe iubitul inimii, mâhnirea de a se ști singură și aproape scârba, de «grec».

Scrise lui Virgiliu, îl chemâ, îl pândi,—dar nu putu să-l întâlniască. Să se ducă la el acasă încă nu avusese curajul.

Și tocmai în sărbătorile Crăciunului, mâhnirea și plânsul îi înnegurară vieață.

A treia zi de Crăciun, nu se mai răbda. Se găti cum putu mai cu îngrijire, își puse văl pe fața suptă de inimă-rea și porni la locuința lui.

— E doftor, își zisese. Trebue să fi venind și femei acasă la el.

Sunâ cu mâna tremurătoare.

Un fecior îi deschise, privind-o curios, aproape obraznic...

— Domnul doftor? întrebă ea cu glas înnecat.

Feciorul, o socoti atunci în adevăr bolnavă.

— Nu-i acasă, doamnă, îi răspunse cu politeță. Lăsați însă adresa D-vs...

— Spune-i: doamna Bâldea, strada Justiției No. 18... rosti ea tot înnecat...

— Bine, doamnă...

Ea coborâ treptele, aproape șovăind, — căci avea presimțirea că nu avea să-l mai vadă, cel puțin pe la dânsa.

Pe stradă, îl văzu în trăsură: se întorcea acasă. Era foarte trist par-că... Ce avea oare?

El nici nu se uitâ la ea... iar ea nu mai avu curajul să se întoarcă...

Când lui Virgiliu îi spuse feciorul numele vizitatoarei, el avu scurtă tresărire, răspunse: bine, — și după ce rămase singur, îi scrise câteva rânduri cu în-țeles nelămurit, puse în plic câteva hârtii de-o sută de lei și dădu feciorului plicul, ca printr-un comisionar să-l trimită la adresă.

Se sfârșise acea dragoste.

Irina primi biletul și nici nu luâ în seamă banii; dădu plicul semnat: «Băldea», comisionarului, și izbucni în plâns.

Muma, pe lângă ea, se îngriji să pună banii bine, apoi, se apropia:

— ’Ți-am spus eu că dragostea de inimă nu ține... la vezi să nu pierzi pe-a grecului...

Irina nici nu auzi.

X

«Aflăm ca sigur lucrul că, un membru «marcant» al partidului în opoziție, d-l Mihail Panaiotidi, în urma sgomotului «lansat» că guvernul se va retrage în cu-rând, a ținut să acrediteze acest svon și, prin șeful opoziției din jud. Vlașca, să facă presiune asupra magistraților din Giurgiu, spre a se libera cei câți-va greci cari, urmează a sta în prevenție, de când au insultat steagul românesc.

L-am ruga pe d. Panaiotidi, să ne spună, în numele cărui interes s-a făcut apărătorul unor vrăjmași? In numele cărui principiu a amenințat pe magistrați cu înlocuirea?...

Nu cumva codirectorul ziarului «Opinia Publică» își va fi aducând aminte de niscareva străbuni ce va fi avut pe timpul lui *)Hagi Stavros, sau ceva mai nainte, în Grecia?

«In acest caz, îi facem plăcerea să-i vestim sosirea, în binecuvântata noastră țară, a marelui patriot Sotir Kradunis, cu nobila misiune de-a aduna bani pentru fondul antarților, cari omoară pe frații noștri din Macedonia, — și sperăm să-l ținem în curent pe d-l senator român Panaiotidi, cu operațiunile domnului Kradunis».

«Atât de o cam dată».

Aceste rânduri le scria, cu litere îndestul de groase ziarul «Tradițiunea», apărut în seara de 28 De-cembrie.

Ele făcură adâncă impresiune în cercurile guvernamentale, dar nu se putu să nu atragă si luarea aminte a lui Chipail și să nu-l facă să se gândiască la un răspuns.

Trebuia însă să aibă o convorbire cu Panaiotidi...

Renunțâ la «baletul» ce se da la Teatrul Național în acea seară și se duse, de îndată după cină, la Panaiotidi acasă.

El nu știa nimica însă, deși ziarele însemnate guvernamentale i le cumpăra feciorul, regulat, în fiecare seară și i le punea pe biurou.

Prelungise șederea la cină și sta de -vorbă, sorbin-du-și cafeaua, cu Amelia, cu Florica și cu inginerul Dan Gându.

Vorbiseră de vizita ce le făcuse în acea zi d-na Chipail cu logodnicii și acum statorniciau o petrecere în onoarea acestora, cu prilejul «reveillon»-ului, — când li se anunțâ Chipail:

— Eu zic să-l poftim aci, rosti Panaiotidi: e mai prietenește. Mai gustăm apoi și ceva «chipriotic»...

După câteva momente, Chipail intrâ.

— Nu te superi că te-am poftit aci, domnule Chipail, îi zise Panaiotidi, strângându-i mâna foarte amical.

— Acest lucru dovedește o intimitate care-mi place... și mă onorează, răspunse el, curtenitor.

*) Hagi Stavros, regele munților, — bandit în Grecia, eroul unui roman, al unui scriitor francez.

După un «compliment» adresat Floricăi, după un cuvânt măgulitor, lui Gându, de care auzise vorbin-du-se cu «elogii», Chipail se adresă lui Panaiotidi:

— Vezi ce înseamnă, amice, să fii co-director de ziar politic? Adversarii își fac o plăcere grozavă să ne atace, când pe mine, când pe d-ta...

— Ce? e ceva nou? întrebă Mișu râzând.

— Chipail scoase ziarul «Tradițiunea».

— Îmi dai voe să citesc și apoi să facem haz cu toții?

— Ei, ia să vedem rosti Mișu, foarte bine dispus.

Cu cât însă Chipail înainta în citirea articolașului, el începu să schimbe fcțefețe, apoi să se înnădușiască și să fiarbă de mânie.

In deșert Chipail dădea ton batjocoritor cetirii: lovitura care cuprindea adevăruri crude, îi făcea rău, îl biciuia, mai ales că erau de față Amelia și Florica.

Trăgea în spre ele cu coada ochiului și’ înțelegea efectul ce producea asupră-le, cu toate că mai cu seamă Amelia păstra atitudine, voită, de aproape in-diferență.

— Nu-i așa că e infam articolașul? râse Chipail...

— Foarte infam, rosti cu seriozitate Panaiotidi... Se făcu tăcere de-o clipă: el aruncâ o privire Ameliei; o văzu că se face a pregăti fructe și vin, spre a le servi. Mă rog, — zise el cu glas ce-l sili să fie liniștit și foarte firesc, lucrul cu grecii se reduce la aceasta că, s-au adresat printr-un intermediar la mine, ca avocat, spre a pleda pentru liberarea pe cauțiune. Eu am cerut nformați uni amicului nostru Pandelescu, șeful partizanilor noștri din Vlașca. Când acesta ’mi-a’ comunicat cum stă cestiunea, le-am trimis vorbă să mă ierte, că nu-i pot apăra. Avocat, bine; dar mai nainte de toate, român: nu-i așa?...

Ameliei i se aprinseseră obrajii de rușine, auzindu-l cum minția de bine, fără a se gândi că ea știa adevărul.

— Firește, răspunse Chipail...

— Cât despre stupida învinuire ce vor să-mi arunce cu privire la grecul care e să vină în țară, nu mă atinge de loc...

— Amice, va să lămurim odată în ochii țării adevărul asupra politicei noastre macedonene, zise Chipail și de aceasta trebue să vorbim amândoi...

— Atunci, ne dați voe ca noi să ne retragem, zise d-na Panaiotidi, nesimțindu-se în stare a mai suferi să audă cine știe ce alte minciuni ale lui Mișu...

— Vă rog, doamnă... nu vă «jenați»... De altfel, politica nu-i făcută pentru doamne... rosti Chipail — zâmbind... și se ridică... Voiu avea totuși plăcerea să vă salut înainte de a pleca...

— Ne veți găsi în salon...

— Și poate-că, puțină muzică ne va dezdăuna de timpul pierdut cu politica... D-șoara Panaiotidi e o de-licioasă pianistă...

— Domnul Gându ne însoțește?

— O! da, doamnă, se grăbi el să răspundă, bucuros să poată fi lângă Florica...

— Nu-ți place politica? îi zise Chipail, nu fără pu-țină ironie-

— Nu mă pasionează... răspunse el, zâmbind.

La ușa salonului Amelia rosti:

— Florico, ține de urât domnului Gându, până ce voiu vedea puțin de copii...

Florica înțelese ce era în sufletul Ameliei și că avea nevoe de câteva momente de singurătate...

Gându nu mai putu de mulțămire, la ideea de-a fi numai cu Florica, ori cât de puțin timp.

Și pentru Florica era o mulțămire: o legase deja de mult de Gându o dulce simpatie prietenească, a-proape frățească. De multe ori lucraseră împreună pentru societatea «Cultura»; petrecuseră cetind sau făcând muzică, întrucât și el avea cultul muzicei; glumiau și țineau sfat cu copiii, cărora le povestia istorioare pentru ei interesante: păreau amândoi membri ai aceleiași familii.

Gându iubia, negreșit, și numai Amelia îi înțelesese simțimântul pentru Florica. Față cu dânsa însă nicio-dată, prin vre un cuvânt sau prin vre o privire, nu greșise a-și arăta adâncul sufletului.

Nu bănuia apoi de fel iubirea dintre ea și Voitzu: atunci desigur, ori s ar fi retras din calea ei, ori ar fi isbucnit spre a-i spune ce sîmția pentru ea, spre ’și vedea, în fine, ursita.

Lui îi ajungea acea încredere a fetei, în el, acea legătură care, după el, putea s-o ducă pe Florica la iubire pentru dânsul...

Aștepta acel prilej care, odată se ivește și ia de pe ochi vălul, — hotărâtor fiind.

Dacă n-ar fi iubit pe Voitzu, desigur că prietenia Floricăi pentru Gându s-ar fi schimbat în iubire, sau ar fi început prin iubire.

— Ai cetit, d-șoară Florico, cartea ce ’ti-am adus alaltăieri? întrebă Gându.

— Da, domnule Gându. M-a mișcat foarte mult romanul acelui biet copil fără părinți...

— Era însă voință în el, pe lângă resemnarea cu care întâmpina toate umilințile și toată răutatea omenească.

— In adevăr că autorul dă un exemplu de voință oarte pilduitor; câți copii nu se vor fl pierzând însă în val-vârtejul nenorocirilor!

— Par-că-mi văd, întrucâtva, parte din viața mea... rosti el, încet, ca pe gânduri...

— Cum? esclamă ea, cu surprindere, ai avut să lupți atât de cumplit și d-ta?

— N-am trecut, negreșit, prin atâtea peripeții dramatice, însă, am suferit și am răbdat, am putut să-mi aleg un scop, și să ajung a-l îndeplini... De altfel e istoria foarte multor copii din popor, orfani sau nu, dar săraci...

— De-aceea ești adese ori melancolic...

— Trudele luptei pot oare să nu lase urme? Celor slabo boale; celor tari, amintirea de trecut, care, se preface cu timpul în melancolie...

— Cu toate acestea ești și vesel și-mi place veselia d-tale...

— E fondul firii mele. Și fiindcă ’mi-am asigurat viitorul, negreșit că ea predomină, melancolia rămânând ca umbră în jurul luminii... îmi dai voe însă, domnișoară, să observ că melancolia pare a-ți umbri și d-tale uneori gândurile și înfățișarea?

Florica nu-și putu opri înroșirea și plecâ o clipă ochii. Privi apoi cu liniște, la el, zâmbind:

— Dacă toată lumina trebue să aibă umbră!.., rosti.

— Chiar și lumina în o viață lipsită de suferinți?...

— Nu numai suferințile noastre proprii ne pot în-râuri sufletul...

Se făcu tăcere. Gându par-că voi să zică ceva anume, dar se opri... Numai pentru o clipă, căci luâ hotărârea să spună:

— Să nu-mi iei în nume de rău, domnișoară Florico, dacă pătrund înțelesul vorbei d-tale..., dacă arăt c am simțit de câtva timp... existența unei taine în casa aceasta vrednică numai de fericire...

Florica se turburase întâi, temându-se să nu fie vorba de iubirea ei; pe urmă se liniști: Gându se referia la Amelia... Dar cum de pătrunsese taina?

— Am pentru doamna Panaiotidi acel desăvârșit simțimânt alcătuit din respect, din venerațiune, care insuflă devotamentul până la jertfă... Din câte-o vorbă rostită, din împrejurări la cari am putut fi față, am ghicit că această inimă mare de femee suferă, din cauza ciocnirii simțimântelor sale românești; cu un contra-curent... O! te rog să mă ierți, căci e fratele d-tale în joc; însă nu mă înșel când zic că și d-ta împărtășești aspirațiunile, suferințile doamnei Panaiotidi..., că această situațiune e umbră în jurul vieții d-tale ce nu poate fi pe deplin fericită...

— E adevărat, rosti ea, privind la dânsul cu tristeță.

— Atunci, ce e de făcut? Negreșit că nu cunosc amănuntele, — dar m-aș face luntre și punte cel puțin să opresc în loc ceva, știu eu, foarte grav, ce s-ar putea întâmpla...

— Ce bun ești, domnule Gându!..

— Nu zic că nu sunt și oameni buni în lume... greul e să putem îndrepta pe cei greșiți...

— Domnule Gându, îți promit să-ți spun tot, prietenește, frățește...

— Da, domnișoară, da, și să ne sfătuim cum să facem: doi inși văd mai bine decât unul...

Atunci se auzi o bătae ușoară în ușă...

— Cine să fie? zise Florica și se ridică rostind tare: poftim...

Cât de repede i se schimbâ chipul când văzu pe Voitzu că intră!.. Inima i se înfiorâ: era întâia mișcare, aproape neconștientă; pe urmă i se strânse în chip dureros, ca lovită: eră mișcarea de apăsare, ce venia de sus, de la judecată.

Câtă turburare îi aducea omul acesta, — și-n ce li-niște, și-n ce încredere era cu bunul prieten Gându!

Ce deosebire de caracter, între ei, în folosul lui Gându, — dacă deosebirea de înfățișare, la întâea privire, eră în folosul lui Voitzu 1

Acestea le simți și le judecâ într-o clipă, cu amețitoarea iuțeală de care e în stare numai creerul omenesc, cea mai perfectă mașină din câte există.

Voitzu, când îi văzu singuri, avu o încruntare bine vădită, din sprincene și aproape un zâmbet batjocoritor..., — de-o clipă și aceste mișcări exterioare, — dar pe care Florica, nu mai puțin și Gându, le prinseră, producându-le foarte ciudată impresiune.

— D-vs. domnule Voitzu.., rosti Florica... Poftiți, vă rog...

Înfățișare, glas... reci.

Gându se ridicase, supt apăsarea, pentru întâea oară, a unui cuget care-i făcu rău...

— Bună-seara, domnișoară... Vă salut, domnule, — rosti el pe două tonuri foarte deosebite...

Florica se feri să-i întindă mâna și Voitzu înțelese: ce însemna răceala aceasta în ajunul logodnei, de vreme, ce până în Februarie, ce mai era?

— Am fost în sala de mâncare, însă domnul Panaiotidi era în conferință politică... și m-a rugat să viu să vă găsesc... Nu-mi închipuiam totuși că erați în așa de bună tovărășie... Îmi face plăcere însă... Cu domnu Gându suntem cu toții ca în familie...

Foarte curioasă situațiune a acestor trei ființi, în aceste clipe: și Voitzu și Gându, se observau cu anu-me stăruință și amândoi căutau par-că nu știu ce lămurire pe chipul Floricăi.

Ea însăși, dându-și seama par-că de asemenea spirit cercetător, în care era o bănuială, căută să pătrundă și impresiunea fiecăruia, dar mai ales pe aceea din sufletul lui Gându...

Voitzu, hotărât desigur să se încredințeze, se porni cu ușurința lui de-a vorbi, să provoace și să întrețină convorbire întinsă, să-i pue Ia îndemână, pe Florica și pe Gându, — și mai ales pe Gându, — și să observe cu toată puterea inteligenței lui, dacă ceeace bănuia el acum începuse să fie adevăr de câtva timp.

După ce veni și d-na Panaiotidi, — care nu se aștepta să-l vadă, — și apoi după ce se arătară Chipail și Panaiotidi, — convorbirea fu variată și distractivă, iar Voitzu își putu forma convingerea: ceva, era, dar nu-mai în sufletul «domnișorului»...

Îl considera însă pe Gândii prin meseria lui și chiar prin inteligență, prea inferior lui, prea neînstare de-a putea face ceva avere, — și din cauza aceasta, pe deoparte, sfios, — iar pe de altă parte neprezentând familiei Panaiotidi vre-o însemnătate, — nu putea fi primejdios.

Nu așa om ar fi schimbat inima Floricăi, dacă schimbătoare putea fi. Atunci dar, ce era cauza acelei răceli, din ce în ce mai pronunțată par-că, din ziua când avusese cu dânsa prima convorbire singuratecă?

El fusese patetic, naționalist; prin ce-i putuse dis-plăcea? Să fi fost numai capriciul de fată răsfățată, în viață prea bună,? — Poate... Poate...

De partea lui, Gându lua aminte privirilor lui Voitzu...

Nu întâia oară se întâlnia cu el în casa aceasta. Totuși, niciodată nu prinsese de veste unor asemenea priviri, aci pătrunzătoare, când Florica nu se uita la el, aci galeșe, când ochii lor se întâlniau.

Altă dată atitudinea lui era foarte respectoasă, în sfiioșia lui; acum, ce avea? I se închipuia par-că ar fi avut vre un drept...

Iar când se făcu puțină mișcare în salon, așa că toți își schimbară locurile, după aducerea ceaiului, — Voitzu se așeză lângă Florica, aproape cu familiaritate...

Atunci lui Gându îi veni pentru întâia oară în minte turburătoarea idee că Voitzu era poate pretendent la mâna Floricăi.

Ea însă? Ea?...

Părând că ascultă cu atențiune discuția dintre Chipail și Panaiotidi, cu privire la situațiunea economică a țării, — fura cu priviri foarte agere, de și bine ferite, pe Florica, în convorbirea înceată în care o prinsese Voitzu.

Nu, nu arăta nici de cum fata că ar fi avut vre un simțimânt pentru Voitzu. Totuși o pornire de gelozie, necunoscută până acum, îi înfioră inima... Îi era ciudă pe omul acesta. Simpatic nu-i fusese vre odată, — lucru ce-l simțise și din partea d-nei Panaiotidi, — acum însă nu-l putea suferi de loc.

De partea ei, Florica se silia din răsputeri să fie rezervată, să asculte pe Voitzu ca din politețe de gazdă și nimic mai mult.

Nu știa, nici ea de sigur, dacă voia ca Gându să nu poată ghici că ea ar fi iubind pe Voitzu; o voia însă...

Ba încă avea intențiunea ca, de îndată ce va găsi prilej, să se apropie de Gându.

Prilejul se și ivi...

— Voitzule, i se adresâ Panaiotidi, ia fii bun de vino încoace.

El se ridică cu părere de rău și se apropia.

Florica se duse lângă Amelia, iar Gându se apropia și se așeză lângă ele.

— Mâine să te duci să găsești de dimineață pe d. Chipail și să iei ordinele dumisale în privința administrațiunii gazetei...

— Te voiu aștepta pe la opt ore, domnule Voitzu, îi zise Chipail.

— Voiu fi exact, răspunse el, respectuos.

Când Chipail rugâ pe Florica să-i facă să guste și artă, — Gându se grăbi să-i fie în preajmă spre a-i întoarce paginile.

Acum fu rândul lui Voitzu să fie gelos, oricât dis-prețuia de mult cariera și oricât era de sigur de puțina valoare a lui Gându.

Din acea seară Gându avea să fie altul: ideea că familia o putea mărita pe Florica după Voitzu, îl hotăra să înceapă a-și arăta fetei iubirea lui, de care acum își dă bine seamă: prietenia îi acoperise acest simțimânt; o singură împrejurare din seara aceasta, ’i-o dăduse pe față lui însuși.

La «réveillon» erau familia Arineanu, familia Chipail, d-na Brantea, nepoata Armenilor, a căreea casă avea s-o locuiască alde Chipail, câteva persoane din comitetul «Culturei române», Voitzu și Gându.

Salonul cel mare al casei și încăperile vecine, împodobite cu plante și cu flori, aveau aspect sărbătoresc.

Toți se siliau să-și uite preocupările, grijile sau suferințile, în așteptarea momentului când se închipue sosirea noului an...

Ce avea să aducă 1907?

Nelipsitul dor de bine sau de mai bine, pune el oare vre odată, în altfel de lumină, începutul unui an, decât în frumoasa lumină a speranței?

Omului, cu bună credință îi place să se amăgiască pe sine, în orice zi a anului.

In asemenea momente sărbătorești se îmbată de lu-mină, de splendoarea unei locuinți, de închipuita mă-reție a sărbătorii, de măestria orânduirii și de belșugul ospățului ales, — și exagerează simțimântele, lărgește orizontul iluziunilor, apoteozând amăgirea de sine.

Chipurile celor ce la un loc se amețesc, poartă pe ele revărsarea lăuntricelor dorinți și mulțumiri momentane...

Fiecare înlătură într-adins orice subiect de vorbă care ar putea arunca vre-o întunecime supărătoare: trebuie să fie veselie, voită uitare, sgomot care să acopere a lucrurilor față veche, râs care să se îmbine cu lumina și să le dea față nouă.

Și acum eroii serii erau Cezar și Oltina; și acum din adâncul inimii sale își lua sbor senină mulțămire, drag fiindu-i ca ochii tuturor s-o vadă că e una cu sufletul lui; și acum, el, din răsputeri luptă să-și înnăbușe o înrâurire aproape fatală și să dea scumpei lui tovarășe deplină iluziunea iubirii.

Virgiliu Arineanu, convins că Florica-i iertase prea grăbita rostire a inimii, era voios fără gând ascuns, discret stăruitor pe lângă aceea ce-i devenise vieață, — iar Voitzu, mai cu grijă acum, privia, ros la inimă, curtenitoarea atitudine a acestui tânăr bogat, medic căutat, frumos și cu viitor sigur.

Pentru Gându doctorul Arineanu era tânărul de sa-lon care consideră drept datorie, a curteni.

Știa că Florica nu era ființă s-o înrâuriască anume aparențe, și se mărginia să observe pe Voitzu, în așteptarea de-a putea să fie lângă prietena lui dragă.

Se întâmplâ ca Cezar să se afle de vorbă cu generalul, membru în comitetul «Culturei române», iar Voitzu să fie prin preajmă, de vorbă cu d-na Brantea, căreea, în calitatea ei de văduvă cu tendinți de remăritare, îi cam plăcuse Voitzu.

— Ce zici, Cezare, auzi pe General zicând acestuia: doctorul nostru pare într-al noulea cer pe lângă mi-nunata frumusețe a d-șoarei Panaiotidi?...

Cezar nu-și putu opri un fior, — răspunse însă, zâmbind:

— Sunt și potriviți amândoi...

— Apoi, să nu-i lăsați mult să aștepte...

— Sperăm, Generale, sperăm...

Voitzu auzi și se făcu cărămiziu.

D-na Brantea luâ aprinderea ca pentru sine...

— Vă rog să nu uitați domnule Voitzu că primesc în toate zilele dela 4 la 7... îi zise cu zâmbet încurăjător.

— Nu voiu uita, doamnă, răspunse Voitzu, încli-nându-i-se foarte bucuros, în timp ce urechile îi țiuiau.

De-odată lumina se stinse, — suprindere pentru toți.

Se făcu tăcere adâncă...

Și în mijlocul acelei tăceri răsunaiă bătăile miezului nopții la ornicul mare din sala de mâncare...

Tot odată cu ele răsunară dopurile dela sticlele de șampanie...

Odată apoi, cu cea din urmă bătae, lumina reapăru...

— Poftiți, vă rog, doamnelor și domnilor, rosti Panaiotidi și oferi d-nei Arineanu brațul.

Gându manevrase bine: ca o umbră se furișase și la ivirea luminii se găsi alături cu Florica: îi oferi brațul, — și ea, mulțămită că scăpa de doctor, îi zâmbi și i-l luâ, spre marea surprindere, până la sfioșie, a lui Virgiliu.

Voitzu aproape îi fu recunoscător lui Gându..., și oferi d-nei Brantea brațul, mai mult decât politicos.

Cupele cu aurie băutură, care părea că fierbe în propria-i tărie, se ciocniră, printre urări.

— Domnișoară Florico, îi șopti Gându, foarte emoționat, când ai ști cât îți doresc de mult fericirea... și ciocni cupa, tremurător.

Surprinsă de tonul acela, privi adânc la el și, pentru întâia oară ghici... Se înfiorâ, se înroși, deveni sfioasă.

— Îți mulțămesc... îi răspunse cu glas înnecat...

Așa dar și el mă iubește! — își zise ea în gând...

Din acel moment, simți că iubirea ei pentru Voitzu, nevrednic de această iubire, avea să fie în luptă cu simpatia ei pentru Gându, care o iubia...

Doctorul Virgiliu nu i se aminti nici în acele clipe.

Ziua anului nou e bucuria copiilor, nu mai puțin și a celor mari, în ce privește darurile.

Vintilă și Marcela, primiră mai multe decât în alți ani: tinerii logodnici, bătrânii Arineni, doctorul Arineanu, d-na Chipail, ținură să-și arate dragostea către ei.

Din partea lui Voitzu și a lui Gându, nu lipsiră...

Dar Florica, aproape fără voia ei, primi cu nu știu ce emoțiune, un drăguț mănuchiu de flori dela Gându: prețuia nespus de mult, față cu pretențioasă brățară ce-i adusese Voitzu...

Își aminti, în această zi nouă, de emoțiunile a trei ani din urmă mai ales, când Voitzu îi aducea darul, aproape neînsemnat ca preț, simbol al unui simțimânt însă, și par-că se înduioșâ...

Era să fie cel de pe urmă prinos ce aducea, și ea, iubirii pe care nu o mai voia, iubirii care, dacă totmai stăruia în sufletul ei, îi făcea rău însă...

Și ochii i se ațintiră la drăgălașul mănuchiu de flori, care în simplitatea alcătuirii lui, înfățișa bogăția de însușiri sufletești ale unei alcătuiri omenești fericite.

Nu-și zicea că era gata să treacă dela o iubire la alta, dar nu-și putea nega mulțumirea că, față cu o deziluziune ce-i era grea, putea să vadă ivindu-se, ca o îndurare cerească, iubitoarea prietenie a unui om de merit ca Gându.

Cu toate acestea, dacă el nu ’i-ar vorbi de iubirea lui, — cât de recunoscătoare ’i-ar fi!...

Pentru mult timp, da, pentru mult timp, inima ei era să fie ca bolnavă...

Și totuși, dacă n-ar fi ghicit iubirea lui Gându, ce tristă ’i-ar fi fost vieață!...

Acuma, se sîmția mai tare, spre a înlătura pericolul căsătoriei cu Voitzu.

Deja spusese Ameliei că va renunța la el. Ea îi răspunsese că făcea o jertfă.

De-acuma nu mai putea fi jertfă. Chiar dacă lui Gându nu ’i-ar fi putut da, în viitor, o primă iubire cu toate emoțiunile ei necunoscute, — ’i-ar da desigur însă simțirea alcătuită din prietenie, stimă și recunoștință...

Totușb nu acum, nu așa de curând... O! nu!...

Pe urmă alt cuget o turbură: el nu-i cunoștea iubirea pentru... altul. Era firesc din partea lui, să se apropie din ce în ce de ea, ca din dreptul ce-i da prietenia strânsă dintre ei amândoi; era datorie din partea ei să-i dea a înțelege că a avut un trecut... biata ei inimă!

O! în ce chip însă va avea el să primiască asemenea descoperire?...

Îi era rușine par-că, îi era și teamă: ce rău ’i-ar fi părut să-i pricinuiască vreo suferință!... Se impunea, totuși, să i se mărturisiască, — și prilejul era să-l aibă când va vorbi cu el de tainele casei: nu era oare în legătură cu ele și iubirea ei care muria?

XI

In număru-i dela 2 Ianuarie 1937 «Opinia Publică» avea acest articol de fond:

«Cu prilejul noului an, este bine credem să ne întrebăm: în ce stă naționalismul nostru și care poate fi idealul nostru naționalist?

«In acest ziar, care pășește acum în alt an de existență, deși de curând apărut, — am dat anume știri cari au provocat polemică și ne-am atras învinuiri ce nule putem merita. Trebuia dar să ne explicăm, — și o facem.

«Stă oare naționalismul nostru în cestiunea macedoneană, dela care a pornit polemica?

«Să vedem:

«Cei inițiați în tainele politicei externe din Orient, cunosc foarte bine că Austria a născocit pentru noi «o cestiune macedoneană», într-un moment când începuse a se afirma cu tărie, în țara noastră, sitnțimântul pentru frații noștri din Ungaria, față cu suferințile la cari îi supunea șovinismul evreomaghiar.

«Era o intențiune a politicei vecinei noastre spre a ne întoarce privirea în altă parte, spre a ne îndrepta simțimântele către elementul românesc dela Pind, covârșit de greci, de bulgari și de sârbi.

«Și a prins dibacea șurupărie; a prins mai mult de cât s-a așteptat creatoarea unui rol politic, pentru ro-mânii de aci, în Macedonia; a prins și s-a desvoltat acțiunea noastră redeșteptătoare, pentru românii de la Pind.

«Era și este însă un ideal național, această mișcare a noastră? Nu, întru cât nu putea fi vorba de cucerire, de realipire a vre unei părți ruptă din vr-o alcătuire de odinioară a țării noastre. Era, este și ră-mâne numai un rol cultural, căruia nu i se poate da însemnătatea voită și speculată de unii politician.

«Am făcut și vom urma să facem pentru acei frați ai noștri depărtați datoria de-a-i ajută să se mențină români, în mijlocul elementelor de altă naționalitate, și să poată trăi viață proprie, rămânând supuși ai Turciei.

«Cu totul alta e mișcarea noastră sufletească ce trece pe de-asupra Carpaților, peste Prut și dincolo de nordul Moldovei.

«Acolo găsim amintiri istorice cari ne înfioară inima și ne deșteaptă conștiința națională; găsim tradițiuni cari nu au întrerupt, în veacuri, șirul vieții românești și legătura de sânge; acolo găsim urme cari ne vorbesc de latinitate, monumente cari atestă izbânzi strălucite strămoșești; acolo sunt trupuri din trupul nostru, acolo e parte din sufletul nostru.

«Și, orice ar putea zice politica noastră externă, ca Stat, în vremurile acestea; oricari ar fi rațiunile de Stat ce ne impun prudență și moderațiune,—oricari ar fi gândurile puternicilor vecini cari ne-au vămuit în vremuri turburi din trecut, — cugetul nostru în viitor este pentru acolo și nici o putere omenească nu ne poate opri să simțim, să chibzuim, să sperăm.

«Eată idealul nostru național...

«Dacă am făcut ceva sau nu pentru acest ideal, rămâne să discutăm lucrul cu propria noastră con-știință; dacă vom face și trebue să facem, e cestiune de pus în legătură cu educațiunea poporului și apel trebue să facem tot la conștiința noastră.

«Negreșit că nu vom uita pe românii dela Pind, în preocuparea noastră pentru frații cei mai de aproape...

«Dar, pentru Dumnezeu, să nu ne mai acuzăm, din cauza vrăjmășiei politicei interne, că putem fi unii sau alții, atât de mici la suflet, în cât să servim interese străine și să le dăm precădere!...

«Să nu mai atribuim unor știri curente, intențiuni vătămătoare simțimântelor românești; să nu mai înveninăm lupta dintre partide cu bănuieli rușinoase cari nu ne onorează!...

«Să ne dăm mai bine silința de a descoperi și de a paraliza năzuințile străinilor din țară, cari vor să ne vatăme, să ne compromită, să ne umiliască, — și sunt destul de mulți aceștia, și sunt destul de înverșunate acestea.

«Fie vrăjmășia între noi, dacă altfel nu se poate încă, dacă ne lipsește educațiunea politică, cetățenească și de familie; — dar fie, mai presus de ea, strângerea la un loc spre a salva interesele Statului și puterea noastră de viață națională între hotarele noastre de azi și cele naturale ale neamului!...».

«Gh. Chipail».

Acest articol făcu sensațiune și în zilele următoare toate ziarele se ocupară de el.

«Tradițiunea», cu destul spirit bizantin, aproba idealul național și apărarea lui, ca mai jos să-i micșoreze apoi însemnătatea și întinderea: firește; trebuia să se afle în străinătate, care e gândul pe față al guvernanților...

Iar în corpul ziarului, avea această știre:

«Ca să fim pe placul confratelui nostru «Opinia Pablică», îi denunțăm că mai mulți străini din București și din alte orașe, au subscris sume destul de însemnate, pentru bandele grecești din Macedonia...

«Și, durere, au subscris și străini, deveniți români prin naturalizare, mai mult încă, e unul, în a doua generațiune român, — de care însuși ziarul «Opiniunea Publică» ne-ar putea da lămuriri precise».

«Dacă ne dă numele acestuia, îi vom putea da și noi numele celorlalți...».

Aluziunea era foarte străvăzătoare și turbură adânc pe Panaiotidi...

Cum? se putuse afla oare? De la cine însă, când nu știa decât Voitzu și Papacosti!

Cuprins de cea mai violentă mânie, mototoli nu-mărul ziarului guvernamental și-l aruncâ în foc.

Era Ia «cantorul» unde-și făcea treburile de negustor de cereale și unde așteptă o telegramă dela Voitzu, din Brăila.

Apoi, dela mânie trecu la frică și descurajare...

Dacă s-ar fi aflat lucrul, era pierdut...

Avea destul de mare avere, era drept; dar cum să renunțe la politică, la ambițiuni, la respectul ce i se dă, și să se izoleze la vre-una din moșii unde să trăiască bogat obscur?

Se temea de sgomotul ce-l puteau face vrăjmașii politici...

Se temea... da,—se temea de însăși soția lui, care eră destul de rece de câtva timp, față cu dânsul!

Ce era de făcut?

Trebuia să vadă pe Chipail și să facă a nu se mai urmă polemica pe chestiunea aceasta...

A! blestematul de Papacosti. Numai el se pricepuse să-l prindă în combinațiile lui, cine știe, ca să-l aibă cândva în mână!

Pe urmă se înfuria i împotrivă-i că înființase ziarul. Ce liniștit era când nu-l avea și în ce scurt timp, de când îl avea, îndreptase asupră-i săgețile politicianilor adversari!

Și Voitzu... apoi! Ce avusese să puc în «Opinia» știrile acelea!...

Se hotărâ atunci să nu mai fie prizonierul acestor doi oameni fatali pentru el

În fine primi telegrama prin care i se vestia scăderea de prețuri de care se temea, — și răspunse să suspende orice tratări de vânzare, și să se întoarcă...

Ce mustrări avea să-i facă!

Amelia Panaiotidi cetise «Tradițiunea*... De față fusese și Florica...

Când’ lăsase ziarul și privise cu ochi aprinși la fată, o văzuse că se îngălbenește...

— Ah! ce-a făcut nenea! rostise copila, frângân-du-și mâinile.

— Așa dar, nu e numai bănuire... zise Amelia cu glas înnecat... Tu știi ceva...

— Nu, Amelio, nu știu... dar...

— Tu știi, Florico: ’mi-a dovedit exclamația ta...

Se dăduse pe față,—cum era să mintă? Dar spunând, îngreuia starea fratelui ei față cu Amelia; era ca o pâră, și simțimântul fratern nu-i învoia acest lucru, oricât de vinovat și vrednic de disprețuit pu-tea fi Mișu...

Amelia urma s-o priviască țintă, să-i pătrundă însuflet...

Supt asemenea privire, copila nu se putu stăpâni și începu să plângă...

Ameliei îi fu milă și nu mai stărui: însă ea considerâ lucrul ca adevărat și puternică revoltă în contra bărbatului ei o cuprinse. Era culmea nevredniciilor acestui tovarăș al ei de viață!

Florica se ridică, văzând-o nespus de răvășită... și apucându-i mâinile i le sărută cu pornire...

— Iartă-mă, Amelio...

— De ce să te iert, dragă Florico? Crezi că nu-ți înțeleg scrupulul?—Vorba e,—urmă după o pauză, — că viața mea cu omul acesta, ’mi-a devenit chin... ce nu-l mai pot răbda.

Nu mă gândesc la ce va zice lumea și dacă rușinea lui se va revărsa asupra mea... Dar mă gândesc la copii... și pe dânșii trebue cu orice preț să-i de-părtez de înrâurirea faptelor lui... Trebue!

Florica își înfipse ochii în pământ, îngălbenită, a-dânc turburată... Sîmția că paharul se umpluse și că da pe dinafară.

In acea seară Amelia pretextâ că nu-i-e bine și nu se arătâ la masă, reținând și pe copii lângă dânsa.

Panaiotidi înțelese...

Starea Floricăi era nespus de critică, singură pre-cum era la masă, cu fratele ei...

— Tu nu știi ce poate avea Amelia?... o întrebă, către sfârșitul cinei.

— Am găsit-o mai de vreme, foarte palidă și culcată... ’Mi-a spus că e răcită...

— Si nu ați trimis după medic?

— Nu...

— Ați făcut rău...Am să mă duc s-o văd și să trimit eu...

Cât p-aci să-i zică Florica: nu te mai duce,.. Lasă până mâine... Dar nu avu curajul; dar se și temu că Mișu va pricepe că ea știa cauza indispoziției,—și nu voia să ajungă la cine știe ce explicațiuni...

— Să fi lăsat cel puțin pe copii... murmură el, muș-cându-și mustățile, în adâncirea lui pe gânduri...

Florica nu-i răspunse.

Când să intre la Amelia, bătrâna îngrijitoare a copiilor îi ieși înainte.

— Cuconița vă roagă s-o lăsați în liniște... îi zise.

— Așa? făcu el, foarte ne-la îndemână... Bine... și se întoarse în biuroul lui, unde începu să se plimbe foarte agitat.

Era pentru întâia oară oprit de-a trece pragul unei încăperi în care se afla soția lui.

— Așa dar... acea mizerabilă scornitură gazetărească e pentru ea dovadă că am făptuit lucrul... ori știe ceva? Dar cum? dela cine? Tot atâta mister cât și de unde și cum l-a putut afla ziarul...

Ridică repede capul. Privirea îi era fulgerătoare.

— Ei și? e motiv de-așa de serioasă supărare?

Rămase apoi, mai domolit, pe gânduri, în cercetarea mijloacelor de-a-și îmbuna nevasta, de-a nu-și face în casă traiu nesuferit cu femeea pe care o iubia din toată inima...

Dacă Panaiotidi putuse adormi, dela o vreme, Amelia, pentru întâia oară nu închise de fel ochii. Dela starea de prea multă ațâțare trecuse din ce în ce la starea de mâhnire liniștită când gândurile se strâng din împrăștiere și nehotărâre și apucă pe-un singur drum, îndestul de larg, pe care însă cotituri nu se afla: astfel, când cele dintâi licăriri ale dimineții începură a desena laturile ferestrelor, era hotărâtă și schițată în liniile ei generale explicațiunea cu bărbatul ei. Avea și un sfârșit;—totuși să înfioră la gândul de-a ajunge prea degrabă la el. Ținea de felul cum avea Mișu să primiască explicațiunea, ținea de fazele ei ca acest sfârșit să înceapă, din această zi chiar.

Se ridică dar din pat, fără să simtă oboseala nesomnului și se îndeletnici cu găteala de dimineață.

Cafeaua cu lapte o beau cu toții în sofrageria cea mică, la ora nouă. Se coborâ, ca de obiceiu, pe la opt, spre a se ocupa cu cele dintâi trebuinți ale casei.

In acest timp Florica era la copii: ea le priveghia scularea, îmbrăcămintea și rugăciunea de dimineață. In presimțirea ce avea că era să se întâmple desigur ceva, «cu urmări triste, abia își ascundea neliniștea și teama.

Mișu se deșteptăâ ca în zilele bune. In cele dintâi clipe nici nu-și aminti: somnul îi ștersese înrâurirea supt apăsarea cărora adormise.

Numai când feciorul veni și-i vesti că Papacosti cerea să fie primit și că așteptă în sală,—el încruntă din sprincene și își aminti. Totuși nu se simți îngrijorat. Avea nuștiu ce siguranță ciudată că nu avea să se întâmple nimic supărător. Oricum, Papacosti îi venia la vreme... și porunci să i-l aducă în biurou, unde trecu și el.

Papacosti intrâ, cu obișnuita-i înfățișare slugarnică, dar foarte de aproape cercetând cu priviri furișe «ce hram ținea» boerul...

— Ce așa de dimineață, Papacosti?... îi zise, cam de sus...

— Calimera Kirie Panaiotidi...

— Mă rog, lasă, greceasca, încolo... căci a început să-mi aducă supărări... Cred că vei fi cetit...

Papacosti pufni pe nas:

— Este o infamia.., răspunse el cu mânie stăpânită.

— Nu vreau să știu a cui poate fi infamia, — dar grozav aș vrea să știu cum de s-a putut afla lucruri așa de bine păzite...

— Asta me am întrebate si eu... cheçi, negreșit, nu dela persona mèa s-a imprastiatu zvono...

— Eu credeam că ai venit să mă pui pe vre-o urmă...

— Banuesco che după cum noi avemu spioni la dimialor si dimialor au spioni la noi...

— Foarte logic. Vorba e, nu numai să bănuești, dar să-i afli cine sunt...

— «Lipon», eu cred che un funcționaro dela banchero Formaraki este spiono. La dimialui e Albanezo si zișe che e greco... Ma pună se l-o dovedesco, uite, kirie Panaiotidi, lista açeea pe care este numele al dimiatale... Nu este nevoia se l-o amo cu semnaturile orizinale... Am scoso copia de pe dinsa, si puftim de ve uitați che, in loco di nume al dimiavostru, am pusu «X. Y...».

— Ad-o, ad-o... se grăbi Pânaiotidi să zică. O luâ, o trecu repede cu ochi atenți și o puse pe masa de lucru.

— Ai făcut foarte bine de te-ai gândit la acest lucru, Papacosti...

— Ma firește. Nu este nevoia se fii cumprumisu...

— Și nu este nevoie nici să te mai adresezi la mine, de-aci înainte, pentru asemenea scopuri... Mă înțelegi, nu-i așa?

Papacosti clipi din ochi și pufni din nas: nu se aștepta la darea aceasta înnapoi, a lui Panaiotidi, de la un scop ce el îl socotia sfânt.

— Ma nu va mai fi primezdia, kirie Panaiotidi... murmură grecul.

— E destul că a fost, că este încă. Lista ’mi-ai îna-poiat-o; foarte bine. Dar dacă spionul acela va fi scos copie și va fi comunicat-o cuiva... poate chiar la ziarul «Tradițiunea» care mă amenință*?

— Intru chit nu este orizinalo, lesne ii putemu ziçe la dimialui che a ticluit-o asemenea magaria...

— In sfârșit, Papacosti, din cauza dumitale, trec prin grele momente... te rog s-o știi aceasta...

Papacosti își înfipse ochii în pământ...

— Vom urma cu afacerile, negreșit, căci îmi ești mâna dreaptă, (aci Papacosti avii un zâmbet șiret), dar numai la afaceri să se mărginiască, în viitor, legăturile noastre.

Papacosti se înclină cu umilință,—foarte jignit însă și punând la inimă lipsa de «patriotismos» a bogătașului fricos.

Se făcu puțină tăcere.

— Pentru moșia lui Portunato am scrisore, kirie Panaiotidi: o da cu două sute mii lei... si cheltuieli in sarçina dimiavostra.

— Bine,—fie și în sarcina mea...

— Atunci se i-o poftesco la Vucurestion?

— Poftește-l. Pentru semănăturile puse în toamnă rămâne să ne răfuim între noi...

— Forte bine, kirie Panaiotidi...

— Voiu seri lui Valerghi, logofătul dela Voinești, să le prețuiască. Actul de vânzare îl voiu face eu...

— Negreșit...

Când i se spuse Ameliei că Papacosti era în biurou cu domnu, ea își zise: știrea din gazetă l-a adus cu noaptea-n cap... Ce vor fi sfătuind oare?

Cu intențiunea de-a putea surprinde ceva măcar, din înfățișarea ior, pregăti și pentru Papacosti o ceașcă cu cafea și trimise pe fecior să-i cheme pe amândoi.

— Il poftește și pe Papacosti.., își zise Mișu. S-a înbunat...

Și redeveni mai vesel.

Âcest moment îl făcu să uite pe biurou lista primejdioasă.

în timpul cât băură cafeaua Mișu se arătâ bine dispus, o întrebă pe Amelia în chip afectuos dacă se simte bine și aduse vorba despre Voineștii lui Portunatu... a cărora cumpărare Papacosti o orânduise.

Amelia, cu îndestulă stăpânire de sine, îi dădu răspunsuri care-i ridicară și cea de pe urmă teamă.

Erau aproape de-a termina gustarea, când feciorul chemă pe Amelia.

— E un țăran, cuconiță și vrea să vorbiască cu d-vs...

— Cu mine? De unde e? Nu ți-a spus?

— Mi se pare că e de la Voinești...

— Așa? ia să vedem...

Și ieși.

— Un țarano? ma çe va fi căutând-o? zise Papacosti.

— Vin de multe ori de p-acolo, unii și alții, și dau pe la noi, ca toată sluga pe la stăpân, dacă nu de dragoste, dar să se capete cu câte ceva... Nu știi că Amelia e miloasă? zise Panaiotidi...

In timpul ecesta Amelia chemâ în sală pe țăran, și dacă-l cunoscu că era moș Vasile Mihnea, fruntaș din sat, îi dădu mâna cu bunătate...

— Ce te aduce pe la noi, moș-Vasile?

— Multe și de toate, cuconiță, sărutăm mâna... și aș vrea să am vorbă cu boeru...

— Așa? ia poftim încoace...

Și intrâ cu el în biurou.

— Uite, fii bun de așteaptă, că ți-l aduc pe Mișu... Dar mă rog de dumneavoastră, cuconiță, să stați cu noi... că, de... altfel o să meargă treaba...

Așa? și râse cu bunătate...

Atunci privirea i-o atrase hârtia de pe masa de lucru. Instinctiv se apropia, o luâ, o desfăcu și... își aruncâ ochii pe ea...

Se îngălbeni puțin, avu un zâmbet plin de amărăciune, o îndoi la loc, o așeză lângă călimări și puse de-asupră-i o greutate...

Când să se îndrepte spre ușă, îi veni gândul să ia la dânsa hârtia și o strecură în buzunarul rochiei de casă.

Apoi trecu în sofragerie.

— Ce țăran e, Amelio? întrebă Mișu ridicându-se.

— Moș-Vasile Mihnea. L-am dus în biurou...

— In biurou? Brel ce onoare... râse el...

Papacosti se îndreptase deja spre ușă.

— Dacă un Papacosti poate avea onoarea aceasta, de ce să n-o aibă un sătean român? îi zise încet, cu oarecare asprime.

El o privi, surprins, dar nu răspunse.

— Copii, li se adresâ muma, începeți lecția, azi, cu Florica..

Și-i sărută... apoi ieși împreună cu Mișu, urmați de Papacosti.

— Bună vremea, boerule, îi rosti Vasile. Multă să-nătate de la toți de p-acolo...

Mișu îi întinse mâna cu prietenie silită, încă supt impresiunea vorbelor Ameliei și-i zise:

— Bine-ai venit, moș-Vasile. Ce mai faci? Voinic?

— De făcut, boerule, fac ca toți de p-acolo; de voinicie, sunt ca ăi mai puțini: la mămăligă goală, te miri că se ține și sănătatea goală...

— Tot glumeț, moș-Vasile, răspunse Mișu, râzând așa, într-o doară.

Ia șezi...

— Mulțumesc de cinste... Șezu. Apoi, ce să zic, — urmă moșul, — veselia la român ca iarba verde: străbate și printre bolovani.

— Și ce te-aduce la București?

— Nevoea, boerule, că e cal năzdrăvan, din po-veste, cu aripi și cu graiu...

Mișu se așeză la biurou, Amelia în preajma bătrânului; Papacosti, cam în fund, într-un colț, unde își răsuci o țigară...

— Vei fi având vr-un proces? întrebă Mișu.

— Feriască sfântul, — că intri în «proceste» cu suman, și ieși fără. Am venit boerule...

Papacosti aprinzând chibritul, — săteanul cătâ în spre el... Nu-l văzuse încă.

— Uite, om cunoscut... Bună dimineața, buruiană de plivit, îi zise, râzând...

Papacosti îi făcu semn de mulțumire, cu capul și își aprinse țigara cu liniște.

— Și așa boerule, cum spuneam, am venit că m-a mânat obștea. S-a svonit că vrei să măsori moșia și mult ne-am bucurat, că ne-am zis: doar a da Dumnezeu sfântu să ne vedem ca pe vremea boerului Conțescu...

— Cum adecă? Nu înțeleg... rosti Mișu cam acriu.

— Păi înțelesu vine el, n-ai grijă.

Pe vremea boerului Conțescu ne erau întregi locurile. D-ta dai rar pe la moșie, iar logofătu d-tale a călcat în gura lăcomiei și ne-a rășluit bună parte din ele.

— Nu se poate, răspunse Mișu, ca să răspundă.

— Cu adevărat, moș-Vasile? întrebă Amelia, foarte surprinsă.

— Moș-Vasile, asta semăna a mințunica... zise Papacosti, în zeflemea.

— ’Mi s-ar usca limba dacă s-ar prinde de ea minciuna...

— Voi țarani sinteți șireți...

— Și de-am fi, cine ne fac? la te-ntreabă jupân Popă-Costache.

— Papacosti, bre, — nu Popa Costache.

— Ce-mi e una, ce-mi e alta... Tot cum te știu, rămâi... Ia lăsați și nu vă mai împungeți... zise Mișu, plictisit.

— Dacă dumnealui se repede... Și cum ziceam, boerule, dac-am auzit că vrei să faci măsurătoare, nu pentru altceva am socotit că o faci, decât că ai prins de veste pacostei logofătului și că vrei să ne dai dreptate...

— Dar vi se va da dreptatea, moșule, îi zise Amelia cu hotărâre. ’

Așa ni-i și nouă nădejdea; că, ne-am zis: nu l-a răbdat pe boer inima să ne știe rășluiți. E poznaș, bată-l nevoea de grecoteiu, de unde l-ei fi pripășit pe la noi, boerule...

— Çe grecoteiu!.. se sburli Papacosti.

— Păi așa Ie zicem noi, ălor de-o lege cu dumneata.

— Budala... mormoi Papacosti.

— Fii pe pace, moș-Vasile, răspunse Mișu, că am să-l țin de rău de va fi făcut așa...

— Ar trebui alungat... zise Amelia.

— O! «madama» Amelia... imputâ Papacosti cu umilită înfățișare de blândeță.

— Păi zău c-ar trebui, încuviință Vasile.

Mișu se ridică și rosti:

— Lasă că voiu veni și eu să fiu față la măsurătoare...

Vasile, se ridică și el; dar după ochi și după cum își răsucia căciula în mâini, se vedea că mai are ceve de spus.

— Am găsit un inginer, moș Vasile, îi zise Amelia apropiându-se și mai mult de el, și e om de dreptate: va măsura moșia după cum e în actul de proprietate...

— Dare-ar sfântul, cuconiță, să fie precum zici...

Mișu apropropiându-se spre a-i da mâna, Vasile îi zise:

— Mai ar fi ceva, boerule, dacă m-ai îngădui...

— Ei, ce mai e? răspunse nu prea primitor și se reașeză.

— Păi, uite: boeru ăla tânăr, Portunatu, cum îi e siclitatea, vrea să-și vândă ce ’i-a mai rămas din Voineștii lui. Așa, ce ne dete-n gând? Să cădem la dumneata cu rogu-mă ca să pui vorbă bună pe lângă el, să ne-o vândă nouă, obștiei...

— Moșia, vouă? Çe? ați prinsu apa la capo? izbucni Papacosti...

— Doar nu suntem țâri d-ăia, Popă-Costache... răse Vasile.

— Bine, moș-Vasile, dar de unde, obștia, bani? zise Mișu cu neplăcută surprindere.

— Așa-i, râse isteț, Vasile, că d-ta nu știi. Dacă dai rar pe la noi... Păi, boerule, la banca noastră din sat avem nouăzeci de mii de lei....

Și își potrivi din umeri sumanul, cu mândrie.

— Uite draçia! mormoi Papacosti, și prinse a fluera...

— Nu-ți strica bunătate de fluer pe degeaba, că n-o să ai unde-l drege... îi zise Vasile.

Așa boerule: nouăzeci de mii.

— Mult pentru voi; puțin pentru cumpărătoare, răspunse Mișu, zâmbind batjocoritor.

— Firește: nu se cumpera moșia cu nouâzeçi de miile...

— Te bucuri prea de vreme, Popă-Costache, râse Vasile, păi cum! Boerule, la o adecă, știm și noi să socotim și să chibzuim. Portunatu cere două sute cinci-zeci de mii, chip, care ar veni, pe cinci sute de lei pogonu. Dar vezi că-l strânge rău cu ușa, cine l-o fi strângând, așa că ar da-o bucuros cu o sută optzeci de mii, bani ghiață..., cum ’mi-aș da eu sărăcia pe un pol de parale... Știi, vorba vine...

— Auzi Papacosti, cu o sută optzeci de mii... i se adresâ Mișu, bănuitor...

Bah! făcu Papacosti, necăjit. Asta sinto gargaunili dela moș-Vasili. N-am vorbitu eu cu Portunato!..

Și aruncâ țigara, cât colo, aproape cu mânie.

— Popă-Costache, nu-ți dărui altuia metehnele... Boerule, dacă-ți spun eu că o dă cu o sută optzeci de mii...

Și râzând se întoarse către Papacosti și-i zise: ia stai că-mi vine-a pricepe, deliule: nu cumva ’i-ai ploconit-o boerului cu ceva mai mult? De... ’ți-ai face meseria de samsar... Par-că nu te cunosc eu câte cepe faci?... E-hei...

— Çe, çe, çe, tot spui dimiata acolo! strigă Papacosti, comic în mânia lui. Ești nebuno!

— Taci Papacosti, i se răsti Mișu, pricepând că samsarul era prins cu ocaua mică.

Grecul se ghemui într-un colț, foarte îmbufnat.

— Și așa moș-Vasile? întrebă Amelia cu interes, îi plăcea că Papacosti era dat pe față.

— Așa, cuconiță, cum ziceam, va să mai găsim încă nouăzeci de miișoare, cu dobândă ca oamenii. Iar în câțiva ani, obștea scapă de datorie.

Papacosti pufni îndesat.

— Nu veți fi vrând să vă împrumut eu, zise Mișu aproape cu asprime.

— Nu, boerule, nu; că nu ne ești frate, și încă de ne-ai fi și tot am pregeta... Ne-am rugă numai să pui vorbă la ăl Credit, iar chezășie ne-a fi moșioara, bașca tot ce-avem noi pe suflet: pământ, case, vite, unelte, — că fac și astea ceva, așa dau cu gându...

— Çe obraznici! ce îndrăzneți!.. mormoi Papacosti.

— Frumoasă năzuință, moș-Vasile, zise Amelia cu mulțămire.

— Nu-i așa, cuconiță?

— Dragă Amelio, i se adresâ Mișu cu prefăcută bunătate, d-ta nu cunoști bine afeceri de-asemenea natură...

— Poate ceva mai mult decât îți închipui... îi răs-punse, rece.

Mișu încruntă o clipă din sprincene, se gândi și răspunse:

— În sfârșit, moș Vasile, voiu veni la moșie și vom vorbi acolo, și vom chibzui cum va fi mai bine, îi răspunse.

— Știam noi că n-o să ne lași! Să trăești, boerule. Ti! cu ce bucurie o să plec la noapte să duc obștei veste bună...

Apoi, glumeț, se apropia de Papacosti:

— S-auzim de bine, Popă-Costache, îi zise, râzând.

— Ma voi puteți garanta numai cu opinçile vostre... îi rosti, în râs, cătându-i la picioare.

— Ce să-ți spun, Popă-Costache, opinci purtăm, dar nu dăm năvală peste alte neamuri să trăim ca stelnițele pe spinarea altora... Te las sănătos...

Apoi, respectuos către cei de gazdă:

— Sărutăm mâna cuconiță... Cu bine boerule...

— Mergi sănătos, moș-Vasile, îi zise Mișu, fără să-i mai dea mâna. II prea enervase dorința sătenilor.

Amelia se îndreptă cu Vasile spre ușă; Papacosti, ca și cum ar fi voit să se depărteze mai repede, se ridică și el...

— Apoi m-a duco si eu...

— Mă rog, mă rog... ia mai rămâi kir Papacosti... îi zise Mișu, privind la el cam ciudat.

Grecul, pufni și... rămase, foarte la neîndemână fiindu-i.

Amelia ieși cu Vasile.

— Să mai dai p-aci, moș-Vasile, înainte de plecare, ca să guști ceva, îi zise; pe urmă, am să-ți dau o poruncă pentru logofăt și niște lucruri...

— Viu, cuconiță, sărut mâna, viu, răspunse vesel bătrânul. Mă duc să mai cutreer ăști București, că tare-s mândri, și de mult nu ’i-am văzut...

Mișu, își încrucișă brațele și începu a-l măsura pe grec cu priviri batjocoritoare...

— Așa dar mă puneai «messa» cu vr-o douăzeci de miișoare, hai? Bravo! frumos devotament, Papacosti!..

— Ma ve zuro... kirie Panaiotidi, che țarano n-a spuso adeverat... ve zuro...

— Mă rog, să nu te mai amesteci în daravera a-ceasta. Îți voiu da misitia cuvenită, dar voiu scri eu lui Portunatu să vie și voiu trata de a dreptul cu el. Mie nu-mi place să fiu înșelat! Mă înțelegi, Papacosti!

Grecul se făcu roșu ca sfecla fiartă bine și plecâ ochii în pământ...

— ’Mi-e teamă acuma că și cu lista tot dela d-ta se va fi zvonit lucrul...

— Ma... ma... nu... strigă Papacosti, aproape sugrumat de mânie.

— Vom vedea, în sfârșit. Să știi că am să te pun supt supraveghere...

— O! Kirie Panaiotidi... Kirie...

— Eaca... da unde-i lista! Am pus-o pe biurou...

Și începu a căuta acolo, a se căuta apoi prin buzunare, în timp ce Papacosti se uita pe jos, aproape tot atât de neliniștit ca și Mișu.

— Nicăieri... și știu bine că era aci... că aci am pus-o...

— Ma așa este... Ați... și arătâ locul.

De-odată îi fulgeră prin minte o idee cumplită, lui Mișu:

Amelia intrase în biurou cu țăranul... Ea a văzut-o, a cetit-o și... a luat-o...

Vinele tâmplelor i se umflară, văzu roșu înaintea ochilor, și se lăsă pe scaun, ca lipsit de puteri...

— Ma çe aveți? întrebă grecu, mirat.

— Nimic, răspunse el făcând asupra-i silință din răsputeri. Du-te Papacosti... Știu unde... este... Du-te...

Grecul, și mai mirat, i se înclină, merse pe de-a-n-dăratele, privind la Mișu, plin de nedumerire, și ieși.

In sală se întâlni cu Amelia.

— Când vii să subscriu și eu, Papacosti, pentru bandele grecești? îi zise, fulgerându-l cu priviri pline de dispreț...

Grecul înțelese unde era lista și turburarea lui Panaiotidi; i se înclină și ieși repede, foarte posomorât, aproape amețit.

XII

Amelia era hotărâtă pentru explicațiune, în ziua a-ceasta, cu singura greutate,de a începe.

Pentru cea din urmă dată voia să-i pipăie pulsul spre a nu-i mai fi cu putință vre-o îndoială, spre a nu-i rămânea vreun pic de șovăire... Ar fi dorit să înceapă în așa chip explicațiunea, încât să pară convorbire, încât să-l cumpere din ce în ce mai mult și când îl va fi pus în starea de-a se fi trădat, să-i dea lovitura, fără ca el să poată dă înnapoi și să găsiască loc de apărare.

Venirea lui moș-Vasile Mihnea, cu care prilej vă-zuse încă o parte a sufletului lui Mișu, cea privitoare la săteni, i se vădi ca cel mai potrivit mijloc de intrare în vorbă.

Trecu dar în biurou, își dădu seama c-o repede o-chire că el era supt un gând apăsător,—ceeace o sur-prinse întrucâtva, față cu veselia lui de mai nainte; se făcu a nu-i vedea starea și rosti cu mulțumire:

— Mi-a încălzit inima dorul sătenilor noștri... Moș-Vasile e comoară de hărnicie și de bun simț...

El o privi o clipă, adânc, se înșela în privința bu-nei ei dispozițiuni și se îndemnă să discute, cu dorința însă de a-i da convingerile lui.

— Dragă Amelio, cu toată seriozitatea vorbind între noi, asemenea năzuinți ale țăranilor sunt moarte proprietății mari...

— De ce? Proprietatea mare trăește prin ei; ei dinpotrivă îi sunt sprijinul...

— Sprijinul, ei? N-ai pătruns bine lucrul. Te-au furat cele ce scriu pentru țărani, oameni cari visează, ori cari vor să turbure ape spre a pescui anume interese...

— Mișule, eu nu fac politică. Eu studiez împrejurările adevărate, prin care timpul cu nevoile lui impune schimbări, în viața socială a unui neam. înțeleg că sătenii trebue să aibă conștiința nevoilor și datoriilor lor reale, iar marea proprietate să țină seamă de ele, pe unele spre-a i le ușura, pe celelalte spre a i le respecta, și să îmbuneze legătura dintre ea și ei prin cumpăna dreptății...

El se uitâ ciudat la Amelia, și-i zise:

— Nu ’mi-ai vorbit niciodată așa, Amelio...

— Fiindcă totdeauna te-ai ferit de discuțiune des-chisă. De altfel, sunt două ființi în d-ta, Mișule: una a aparențelor, potrivite situațiunii d-tale în societatea românească; alta, a realității, potrivită cu adevărata d-tale fire...

Două ființi, în mine...: a aparențelor și a realității... I-șli buna să-mi deslegi ghicitoarea aceasta? îi zise, nu fără ironie, lăsându-se naturii lui deja de mai îndestul de ațâțată.

Negreșit că trebuia să o desleg într-o zi, după tot ce-am adunat în sufletul meu, în taină... îi răs-punse, cu oarecare aprindere.

El se ridică, biciuit par-că; totuși, cu moderațiune încă, îi zise.

Ei, dar ai înfățișare de judecător... Ce s-a în-tâmplat? Ce crezi că știi? Unde vrei s-ajungi?

Atunci intrâ feciorul, cu mai multe ziare și reviste, și-i înmâna o scrisoare recomandată.

Miști, o luâ îndestul de brusc, subscrise recipisa, apoi începi a căută la fiece ziar:

— «Apărarea Națională», «Revista intereselor naționale», «Artă și literatură»... Ce de naționalism... pe hârtie... Da-le înapoi... rosti cu asprime.

— Te rog, îi zise Amelia, sunt personal abonată, — și le luâ.

Așa? e altceva... Uite recipisa și du-te... se a-dresâ, ursuz, feciorului... Voia să se domine, și par-că ceva preursit îl făcea să nu-și poată ține cumpătul.

Ai zis, «ce de naționalism pe hârtie»... luâ cu-vânt Amelia. Hârtia îl trece în suflete; îl deșteaptă nude poate fi deșteptat, îl întărește unde există...

Șl, zicând, își puse ziarele și revistele pe o măsuță, tntr-un colț.

Panaiotldi începu să se simtă neliniștit acum, pe lângă tainicul imbold de-a fi bătăios. Amelia părea că urmărește un scop.

— Și așa? zise, cu glas cam nesigur.

— Mișule, să-mi ierți sinceritatea, îi răspunse, pri-vindu-l drept în ochi. Tot aș mai fi așteptat, dacă o înlănțuire a câtorva lucruri, din zilele din urmă, nu s-ar fi împlinit c-un fapt care m-a sguduit adânc...

Mișu tresări... Mintea i se duse repede la blestemata listă... Aci voise ea doar să ajungă. Pripit îi răspunse atunci:

— Un fapt? ce fapt? Oare n-am arătat destulă îngăduire țăranului?...

— Nu este vorba de țăran, cel puțin pentru acum.

Și, scoțând din buzunarul rochiei, lista, o desfășură încet, în timp ce Mișu se îngălbenia, uitându-se țintă actul învinuitor.

— Am intrat în biurou cu moș-Vasile și eram gata să viu să te chem, când, fără să caut, numai decât pe masa d-tale de lucru, îmi atrase luarea aminte hârtia asta nu prea curată. M-a mirat. Fusesem prin biurou înainte de scularea d-tale și asemenea lucru soios nu era... O iau... și-mi arunc ochii pe ea... Știu atâta grecească încât să pot înțelege... și, ceea ce-am citit... m-a umplut de desgust și de revoltă...

Mișu sta încremenit; nu știa ce să răspundă...

— Negreșit, urmă Amelia, că nu voiu dovedi cu acest act rușinea de care un ziar a pomenit... Pentru inima mea însă lovitura a fost dureroasă. Credeam pe bărbatul meu, român, căci așa l-am putut lua, și el mi se descopere de alt neam, dând ajutor unei politici sălbatice care face din români victime iar în propria noastră țară găsește unelte care să ne insulte steagul, să ne batjocoriască țara și numele...

— Ascultă Amelio, mergi prea departe cu dreptu-rile ce crezi că ai asupră-mi, îi răspunse, în timp ce obrajii i se aprindeau iar ochii îi scăpărau.

— E trist că în chipul acesta cauți a-mi răspunde. E mijloc foarte la îndemână, însă nepotrivit cu firea mea și cu însemnătatea faptului, în ochii mei. De mult luasem seama că educațiunea ce dam copiilor mei, ’ți plăcea; de mult am văzut că, ferit de mine, cauți să insufli acestor copii credinți cari să nască mai târziu în sufletul lor nedumeriri și apoi șovăiri primejdioase; de mult am simțit că, în felul cum îți mă-rești averea, intrau mijloace puțin corecte...

— A! exclamă Mișu... aproape mânios.

— Te rog. Am eu cuvântul... In prietenia d-tale cu Papacosti e întreaga scară a afacerilor... cam greu de rostit. In legătura de mai apoi, cu Voitzu, firea d-tale se desăvârșește...

— Voitzu e om cinstit...

— Ca și d-ta, îi răspunse cu energie. Cu el și cu biata Florica se va începe încă odată comedia casnică de acum doisprezece ani, dintre d-ta și mine...

— Amelio... lovești în iubirea mea pentru d-ta... singurul meu cult.

Ea simți ca un junghiu în inimă: înțelegea că strigătul acesta era sincer; răspunse însă.

— Ai zis bine: singurul cult;—dar și acesta, cată să fie păstrat prin curăția de fapte și prin respectul altor simțimânte care-l desăvârșesc. D-ta însă rămânând străin în Casa Românească, l-ai înjosit prin mijloace neoneste de îmbogățire și prin apărarea unor tendinți vrăjmașe neamului meu.

— Te opresc să mai rostești așa cuvinte defăimătoare... N-am subscris nimic, pentru străini... Era nu-mai un proect al lui Papacosti, răspunse Mișu cu mânie.

— O! domnule, ai cel puțin curajul faptelor d-tale! îi zise cu dispreț. In chiar asemenea greșeală de ne-iertat, aș voi să te văd măcar omul călăuzit de un principiu, iar nu șovăitorul de o mie de ori mai de disprețuit!

El plecâ fruntea, pe care o șterse de nădușeală, și apoi, cu cumpătul pigrdut, întrebă:

— La urma urmei, cei vrei dela mine?

— Ce-aș putea voi, îi răspunse cu durere, când un întreg trecut mi se dărâmă, când nu mai pot respecta pe acela pe care l-am iubit din tot sufletul, când în tatăl copiilor mei văd un...

Nu putu sfârși, căci lacrimile îi înecară glasul, îi năvăliră în ochi, îi potopiră obrajii răvășiți de dure-rea în care i se redeșteptau o mulțime de amintiri...

Se lăsâ pe un scaun și își acoperi fața cu mâinile; era femeea care încă iubia, dar care luase hotărârea să rupă cu această iubire care o înjosia.

Panaiotidi stătu câteva clipe încremenit, apăsat de-o greutate care-i strângea tâmplele. Deșteptat apoi la simțimântul pentru ea, înduioșat de acea durere al căreea pricinuitor era, se apropia de Amelia și se a-plecâ asupră-i.

— Amelio... Amelio... Te-am iubit și te iubesc... Ești soția cea mai desăvârșită, femeea cea mai de inimă, muma cea mai de neasemănat... Ascultă-mă; te rog, Amelio, ascultă-mă...

Ea se ridică, îl îndepărtâ c-un gest și-i răspunse cu blândeță dar cu hotărâre:

— Mișule, asigurările de iubire nu mai pot prețui: ele fac să se vadă și mai adâncă prăpastia dintre noi, și... numai o deslegare poate limpezi starea noastră... despărțirea...

— Despărțirea! exclamă el, îngălbenindu-se... Nu se poate... A! nu se poate...

— O știu: e foarte greu lucru, chiar și pentru mine. Dar este cel mai potrivit, ca eu să-mi pot împlini în liniște și cu demnitate menirea de mamă, iar d-ta să urmezi a fi cu neturburată mulțămire străinul și omul câștigurilor cu orice preț!

Voi să iasă,—el, aproape cu disperare, i se puse în cale.

— Amelio, te rog... pentru Dumnezeu, ascultă-mă...

— Să-ți ascult, ce? îndreptățiri pe care, dacă le-ai găsi, eu le-aș sfărâmă ușor? Faptele au vorbit, — au fost și rămân; nu se pot schimba; nu-mi pot reda iluziunile și credința de odinioară... Vor fi dar de prisos, Mișule...

— Cel puțin... amână, Amelio... Te rog... Dă-mi timp să mă desmeticesc... să mă deprind cu ideea...

Se făcu tăcere... Ea, fără voe, rămase pe gânduri, nehotărâtă; el, privind-o, însuflețit de-o speranță.

Deodată îi veni în minte o idee...

— Ascultă, Amelio, începu cu glas rugător: te rog, ia copiii și pe Florica, duceți-vă la Voinești, unde-ți e mai drag decât la celelalte moșii... Petrece câtva timp acolo... fără mine... și poate că...

Ea, în luptă cu vechea dragoste pentru el și cu des-gustul de acum, văzu în propunerea lui o mijlocie; timpul petrecut departe de el avea să fie, de reculegere, de cumpănire;—iar în caz de va hotărâ despărțirea de fapt, timpul acesta o va deprinde cu faptul, va fi o tranzițiune nu atât de bruscă precum era acum.

Î1 privi, fără emoțiune, și-i răspunse, punând lista în buzunarul rochiei:

— Bine, primesc. Diseară chiar vom pleca împreună cu bătrânul Mihnea...

Și ieși repede.

El, răsuflă lung, își șterse nădușeala și se așeză la biurou: prin grozavă încercare trecuse! Dar... îi ră-mea speranța... odată ce ea îi primise rugămintea...

După o jumătate oră se duse la «cantor».

Acolo dădu peste scrisoarea recomandată ce-o pusese în buzunar.

Era... dela Irina Bâltea...

O ceti și o rupse...

Nu-’mi mai trebue, nu... își zise cu violență... Bine că Amelia nu-mi cunoaște și slăbiciunile acestea.

Și el, ca și doctorul Virgiliu Arineanu, puse într-un plic, o mie de lei, chemâ un comisionar și... încheia acest episod al vieții extra-conjugale.

Voitzu se întorcea dela Brăila în dimineața acestei zile, cuprins de nuștiu ce vagă nemulțămire. Afacerea cu grânele, pe care n-o putuse încheia din cauza scăderii prețurilor, îl lipsia de-un folos destul de însemnat; răceala Eloricăi îl enervase și-l făcuse să pre-vadă amânarea căsătoriei; altă pierdere: zestrea cu venitul ei și neintrarea mai strânsă în afaceri, cu cumnatul lui.

Par-că-i venia să ghiciască pricina și par-că se îndemna să nu creadă că era numai aceasta.

Să fi fost Florica fire schimbătoare? Să-i fi luat altul locul în inima ei?

In acest caz, care altul decât doctorul Arineanu, bine înzestrat din toate punctele de vedere. Inferior lui, ca fond, negreșit,—dar cu aparențe strălucitoare cari puteau lua ochii unei fete...

Prin ce asociație de idei se gândi la d-na Brantea, frumușica și «cocheta» văduvă,—acum, pe calea spre București,—cine o poate spune? Destul că se gândi, și par-că simți un fel de liniște a sufletului: adecă de ce n-ar vedea-o, la ea acasă? Cine știe...

Viitorul are taine de nepătruns, iar legătura, în el, a unor fapte ce nu se precizează încă în prezent, cu altele ce sunt să urmeze, se face fără calcul, fără știrea omului. Pare că natura ar lucra cu voință preconcepută.

Voitzu se supunea poate unei asemenea voinți, și instinctiv se ducea acolo unde trebuia să ajungă la rezultat sigur.

Locuia două camere, în catul al doilea al unei case ce se închiria becherilor, — din strada Carol, unde se mutase de curând. Se duse de-a dreptul acasă de se schimbă și apoi la masă, la una din ospătăriile mici, de care-i plin cartierul comercial.

Acolo întâlni pe Papacosti, foarte posomorât, și cu adâncă surprindere și nemulțămire, aflâ că situațiunea amândurora era pe cale de a se schimba, în casa lui Panaiotidi...

Amelia, cea destul de rece față cu ei, cunoscând acum și cestiunea listei, desigur că avea să-i cuprindă tot deopotrivă în vrăjmășia ei, și... efectul se putea prevedea...

Din nou se gândi la d-na Brantea...

Nu se duse dar, după masă, nici la «cantor», nici la ziar, ci se odihni acasă, ca să fie bine de înfățișare, și pe la orele patru luâ trăsură și porni în calea Călărașilor No. 130.

Văduva locuia aci o casă de frumoasă înfățișare, înconjurată de grădină...

Porțile erau deschise în lături; curtea bine îngrijită...

Prin ușa grajdului se vedea un cupeu și o trăsură, iar vizitiul se ocupa de cupeu.

Atunci își aminti că doamna primia numai Joia...

Totuși, sunâ, — și un fecior se ivi...

— Doamna Brantea?...

— Nu pot ști dacă primește...

— Te rog, du-i carta mea...

Feciorul îl măsură cu privire de cunoscător și avu un zâmbet discret; se înclină și se făcu nevăzut.

Voitzu aștepta în mica sală a intrării, întru câtva emoționat, par-că ar fi fost înnamoratul ce se teme să nu fie primit.

Feciorul se întoarse și cu deosebită consideraținne acum, îl pofti.

Sala a doua a intrării era rotundă și primia lumină de sus. Era pretențios mobilată și putea servi ca încăpere de primire pentru intimi.

Feciorul deschise ușa unui salonaș, șl-l rugâ să aștepte pe doamna... apoi, îl lăsâ.

Voitzu privi în juru-i: nu era luxul dela Panaiotidi, și acest lucru nu-l prea încântă. Că era acelaș bun gust în potrivirea de colori și în rânduirea mobilelor, nu-și da seama: îi lipsia simțul artistic.

Pentru ochii lui, aurul, bronzul pus din belșug, în zugrăvire și la mobilier, era semn de bogăție; între un lemn ordinar lustruit, prezintât ca cevă de seamă și un lemn în adevăr de preț, nu putea să facă deosebire, după cum nu se entusiasmă pentru o lucrare de artă, ca pictură, sculptură, față cu o lucrare comercială de asemenea natură.

De altmintrelea așa era și el: lustruit, poleit, dar dintr-un mixtumcompositum ordinar.

Curios, să mai vadă ceva, întredeschise ușa din dreapta și privi: i se înfățișâ salonul, — încăpere foarte marc, cu tavan foarte înalt, boltit, din mijlocul căruia se pogorâ un policandru, care, îi luâ ochii de frumos ce i se păru: era numai bronz și cristal. Aci mobilierul i se arătâ a fi și mai ceva decât la Panaiotidi, — casă, ce-i servia drept mijloc de comparațiune. Vede-rea acestui salon îi îndreptă buna părere despre d-na Brantea, aproape compromisă de salonașul în care se afla.

Auziìatunci glas de femee și de bărbați, — și închise repede ușa, luând atitudine potrivită prin o privire aruncată într-o oglindă din preajmă.

Se vede că doamna petrecea pe cineva, căci urmări glasurile până la ușa de intrare... Auzi apoi pași ră-sunând pe pavagiul curții, — și foșnet de rochie apro-piându-se de încăperea în care el așteptă.

Puțin încă... și ușa se deschise: d-na Brantea se ivi, gătită ca pentru ieșire în oraș...

— Mă iertați, domnule Voitzu, îi zise, zâmbitoare, foarte prietenoasă, întinzându-i mâna... V-am făcut să așteptați...

El ’i-o sărută foarte curtenitor.

— Să mă iertați, dvs., doamnă, căci, în dorința de a vă vizita, am uitat că primiți numai Joia, și consider ca o deosebită favoare, bunăvoința dvs. de a mă primi acum...

— Îmi face plăcere venirea dvs. Poftiți, ședeți, dom-nule Voitzu.

— Vă mulțumesc, doamnă. După cât îmi pare, vă pregătiați să ieșiți.

— A! vă rog... Nu mă grăbesc de loc. Deja am speriat pe verii mei, cu ideia aceasta că aveam să ies... Eu îmi făceam «toaleta» în «buduar» și cu ei, din odaea mea de lucru, stăm de vorbă, li cunoașteți: Arinenii...

Voitzu avu ca un fior... Unul din ei..., doctorul..., îi pândia pe Florica.

— Negreșit că-i cunosc... răspunse cu oarecare răceală.

— Ah! ce e și amorul acesta! exclamă d-na Brantea, râzând... Ați iubit vreodată, domnule Voitzu? Îmi permiteți indiscreta întrebare.

Și-i adresâ o privire galeșă.

— Încă nu, doamnă, minți cu foarte mare sinceritate... N-am avut timp...

— A! cuvântul e frumos... râse ea... Trebue timp, în adevăr, și pentru iubire...

— Am vrut să înțeleg, doamnă, că în timp n-am avut prilejul și n-am întâlnit persoana, răspunse Voitzu, cu o căutătură în care-i sclipi o dorință.

D-na Brantea era, ce e drept, foarte atrăgătoare și par-că ușor de cucerit...

— Ați trăit, în adevăr, atât de retras, în cât nici o muritoare să nu vă găsiască drumul inimii? zise ea cu zâmbet foarte încurajator.

— Ați ghicit, doamnă... căci am avut mult de luptat până să-mi asigur cariera... răspunse cu modestie, plecând ochii, aproape înroșindu-se.

— Lucrați, îmi pare, cu d-l Panaiotidi?

— Da, doamnă, am avut norocul să găsesc un adevărat frate, în d-l Panaiotidi...

— Foarte frumos din parte-i că a ghicit meritul și nu l-a lăsat să se piardă... Trebue să fie bun om...A! dar îmi vine acum în minte: cum de nu v-a răpit inima frumoasa domnișoară Panaiotidi? zise ea nu fără oarecare răutate, în ironia ei.

— A! doamnă... răspunse Voitzu de astă dată, cu adevărat înroșindu-se, am calitatea de a nu fi îndrăzneț...

— Întâi vine iubirea și apoi dela sine îndrăzneala, zise ea cu oarecare seriozitate.

— Dar când ține omul seamă de distanțe și de situațiuni?...

— Nu cumva sunteți un «raiwnnettr», zise, zâmbind...

— Dacă aș fi iubit, desigur n-aș fi fost... Acest răspuns păru că o mulțămește...

E drept ce spuneți... și am pilda: vărul meu, doctorul, se arăta, și el, foarte puțin sentimental. A fost d-ajuns să vadă însă pe d-șoara Panaiotidi și s-o iubiască așa, bietul băiat, încât să-și uite toate ideile vechi, voiu să zic prea moderne, ce le avea în materie de sentimentalism și de căsătorie din dragoste. Ce l-am «tachinat» azi!...

Și începu a râde...

Voitzu se sîmția furnicat de gelozie: vedea pe Florica și d-na Brantea pierdea prin comparațiune, tot farmecul.

Nu știu dar ce să mai zică și surprinse pe d-na Brantea prin acea atitudine ce-i păru ei ciudată.

— Dar să lăsăm pe alții cu suspinurile lor, zise ea după câtevă clipe, râzând. Nu-i așă?

Și-l privi îndestul de semnificativ.

Voitzu își dădu seama de situațiune și se sili să i se potriviască.

— Nu vă rețiu prea mult, doamnă? întrebă, răs-punzându-i cu privire dulce.

— A! nu; nu mă grăbesc... Și nu vă duceți nici acum în lume, la petreceri?... Nu vă văd la operă, la teatru...

— Sunt foarte adeseori în călătorie pentru afaceri. Azi chiar, m-am întors dela Brăila...

— Și v-ați gândit la mine... Vă mulțumesc... Oricât de «mondenă», nu mă bucur de nici o prietenie de-votată, așa că orele mele de-acasă nu sunt tocmai vesele...

— Cum se poate, esclamă el cu foarte reală surprindere. Dvs., nu puteți întâmpina decât admirațiune, și să nu aveți «omagiul» nici unui devotament încercat?

— O! admirațiune! E prea mult...

— Nu, nu vă apărați, vă rog. In seara de «reveilion», neuitată pentru mine, n-am auzit destule șoapte, cari, drept să vă spun, mă făceau gelos, deși pentru întâea oară vă văzusem atunci!...

D-na Brantea păru că gustă declarațiunea îndemânatecă și, atinsă, plecâ ochii, înroșindu-se.

— Eu sunt convins că, numai o binevoitoare atențiune din parte-vă, pentru unul din cei ce vă înconjoară, și devotată prietenie s-ar afirma... urmă el cu glas foarte măgulitor...

— Conveniți însă împreună cu mine, domnule Voitzu, că o văduvă are experiența manifestărilor ce o întâmpină...

— Deci nu-i este greu, doamnă, să ghiciască pe cea dezinteresată...

— Greu nu ’i-ar fi, dacă ar lămuri-o din mulțime...

— Să nu fi existând pân-acum?

Și o privi adânc...

— Să sperăm în existența ei... Timpul îmi va dovedi...

Voitzu înțelese că i se lăsa calea deschisă. Pentru azi era d-ajuns; totuși, trebuia să conchidă.

— Aș fi fericit ca timpul să nu-mi desmintă credința...

Ea zâmbi foarte dulce.

— Diseară e o «premieră» la teatru... Nu mă prea atrag piesele originale românești, dar mă voiu duce...

— Îmi veți permite să vă salut în loja dvs.?

— Mă rog: cu plăcere...

El se ridică:

— Îmi dați voe să mă retrag, doamnă... și să vă exprim încăodată adânca mea mulțămire fiindcă m-ați primit...

— La revedere, domnule Voitzu... și-i dădu mâna, prietenește, apoi, îl petrecu.

— Par-că e ceva sinceritate în el... își zise văduva, intrând în odaea ei de gătit...

Aci, stătu câteva clipe pe gânduri: «d-na Voitzu», își zise: par-că n-ar suna rău... In fine, vom vedea...

D-na Brantea, pentru cine n-o cunoștea de aproape, putea trece drept obișnuita «cochetă» din toate clasele societății, până la care să se ajungă numai întinzând brațul, fără, sau mai ales cu ceva hârtii albăstrii în mână...

Ea râdea ușor, părea că se oferă îndestul de ușor, prin zâmbetele ei, prin vorbele ei, uneori cu două înțelesuri, prin căutarea numai de a fi în vorbă cu bărbații.

Se măritase din casa Arinenilor, fără să se gândiască mult. Crescută în mediu negustoresc, în oarecare lux, dar săracă, luase pe Brantea, negustor bogat și în etate.

In scurtul timp al căsniciei cu el, recunoscătoare că el îi înplinia toate voile și că o răsfăța, își ținu în frâu dorul de a fi prea liberă și de a asculta de sfaturile adoratorilor. Străluci dar numai cu luxul.

Brantea, înnamorat de ea la nebunie, fiindcă nu avusese niciun motiv de a se plânge de ea, îi lăsâ toată averea când simți că avea să-și ia rămas bun dela viață.

După ce-l inmormântâ, copilă încă, îi fu frică să se întoarcă în casa răposatului și primi cu mare dragoste să rămână în familia Arinenilor, câtva timp.

Era la vr-o doi ani de când văduvise. Începuse a încolți în ea dorința de libertate, de-a se bucura după plac de generozitatea bărbatului ei, și nu cuteza, ca să nu supere pe unchii ei. Aceștia voiau s-o remărite, dar de astădată îi lăsau alegerea.

Atunci întâlni pe Chipail pe care nu-l știa însurat și negreșit că nu-și putu apăra inima față cu seducătorul înconjurat de strălucirea numelui și a pozițiunii lui sociale.

Greși însă că-l ascultâ de aproape, înainte de-a-i cunoaște bine firea și intențiunile.

Arinenii prinseră, de veste legăturii și o poftiră să se întoarcă la casa ei, unde să ducă vieață ce-i va plăcea.

Alina Brantea se simți atinsă: bătrânii o socotiau cum se știa bine că nu era, și numai față cu Cezar își revărsâ mâhnirea și rușinea.

Iar când aflâ că Chipail era însurat, își călca pe inimă și-i închise ușa, fără să mai revie.

De aci, începu vieață deschisă: avea avere mare; era primită și-i veniau în casă numeroase cunoștinți...

Femeile o cam vorbiau că era prea liberă, însă-i îngăduiau presupusele legături.

De fapt, nu mai avu nici un amant, deși numărul suspinătorilor nu se micșora: doar cât se schimba.

Alina urmăria măritișul, dar prin o înclinare a inimii, și poate că ar fi găsit și omul: avea însă ideea că nu persoana ei atrăgea atât, cât averea ei.

In pretinsa ei experiență de oameni, nu era spirit drept de observațiune și de deosebire; judeca pe de asupra și aștepta: avea abia douăzeci și cinci de ani.

Că-i plăcuse Voitzu, nu putea zice da, nu putea zice nu; îi mai plăcuse și alții. Pe toți îi atrăsese tot în chipul acesta și le dăduse încurajări, până când socotind că se convinsese de firea și de năzuințile lor, îi lăsă să se descurajeze și să plece.

Își mărturisia un lucru acum, de câtva timp, că sîmția ca o trebuință să pue capăt văduviei.

Arinenii o primiau încă cu bunătate, în urma asigurării ce le dăduse Cezar că ea ducea o viață de femee cuminte.

Iubirea aprinsă, a lui Virgiliu, pentru Florica Panaiotidi, îi da de gândit, o făcea melancolică adeseori, o îndemna să caute în sfârșit și să găsiască și ea o inimă.

Voitzu îi oprise atențiunea prin înfățișarea lui, însă inima ei nu intra încă în joc. Aceeaș teamă o stăpânia.

La teatru, în acea seară, în lojă cu Cezar și cu logodnica lui, primi întâi vizita lui Chipail. Ca și în alte dăți, se întâlniră ca niște cunoscuți, în marginile politeței. Ea nu-i erta trecutul, însă nu-i adresase vreo imputare. El își înțelegea situațiunea față cu Alina și cu resimțimântul ei, și se purta cavalerește.

Acum că aveau să fie în legătură de familie, se sîmțiau stânjiniți, în sufletul lor, dar erau siguri că vor face față și acestei împrejurări, cu acelaș tact.

In alt într-act, veni Voitzu și-i prezintă «omagiile» sale. Ea îl primi cu obișnuita-i familiaritate.

Arineanu și Oltina îl primiră rece. Aceasta îl amărâ. De ce «societatea bună» par-că-l privia cu neîncredere?

Această observațiune îl făcu să se hotărască a prinde în mreajă de-al binelea pe d-na Brantea. Atunci... va fi altfel privit...

Întrevederea de a doua zi, ce avu cu Panaiotidi, îi întări și mai mult hotărârea.

Acesta îi spuse că soția lui cu copiii și cu Florica plecase la Voinești și-i dădu a înțelege că legătura cu el și cu familia nu mai putea fi nici în termenii de mai înainte nici cu speranțele.

El nu-i ceru lămuriri: ceeace-l miră pe Panaiotidi. Primia, fără murmur, căci ochise în altă parte.

— Administrațiunea ziarului o trece Chipail unui bătrân care ține de casa lui... N-am vrut să-l supăr și am primit. Pentru d-ta, Voitzule, ca să nu te las așa, voiu vorbi cu bancherul Levaditi... îi zise Panaiotidi.

— Vă mulțumesc, domnule Panaiotidi..., îi răspunse cu prefăcută supunere, și se despărți de el, și mulțămit par-că, și mânios...

Așa dar... se întâmplaseră lucruri serioase în casa «patronului», se gândi el... Doctorul Arineanu, pe de-oparte, — chestia cu subscripțiunea, de altă parte: nu eram și eu pe listă? Adio dar Florico...

Se înfiorâ o clipă: fu ultimul fior al iubirii de până atunci...

Și par-că dori s-o mai vadă pe frumoasa fată...

Nu mai era însă cu putință: firul se rupsese.

XIII

Anul nou își făcuse intrarea în țară pe urmele unei încheeri plugărești de mijloc. Se tânguiau plugarii mari, dar se tânguiau și cei mici, nenorociții pe capul cărora cade ca un ciocan și bielșugul celor mari și necâștigul lor, — așa că vorba ceea: «rău la deal și rău la vale».

Timpul părea că stătuse la răspântia anilor, c-un urcior în mână: fiecare an ce se ducea turnase drojdia stăpânirii lui, iar ce turnase 1906 dăduse pe dinafară. Obștească oțărâre se iscase de pe urma acestei drojdii revărsate, căci ea nu împrăștia numai amărăciunea ei, ci toată amărăciunea multori ani, care, se sîmția acuma... în trupuri hârșite, în căutături obosite, în vorbe ce erau șoapte încă.

O lună de zile din noul an ținu otrăvirea aceasta, până să intre în sânge, — și atunci, în loc să omoare, ea dădu vlagă trupurilor, desțelinâ judecata, despaenjeni vederile și hotărâ strigătul care sgudui țara din temelii: ușurare, dreptate!

In plămădirea obșteștii mișcări a fost totuși și alt ferment misterios... decât drojdia anilor de robită muncă.

In timp ce oamenii de la cârma țării ajungeau până la de pe urnia treaptă a vrajbei, prin toate ținuturile se ivia câte un tainic trecător care aruncă sămânța chemării la o nouă viață. Astfel, sat cu sat se lega prin firul nevăzut al unui cuvânt; astfel, fiecare sat care, singur, ar fi mocnit în sine ca un foc fără flăcări știa ce vor face alte sate și așteptă numai vânt să bată, ca să izbucniască viu,—ca flăcări cu flăcări să se ajungă spre a încinge tot câmpul românesc cu mistui-toare limbi de foc.

Februarie intră la rând în cârmuirea noului an, posomorât și aspru.

Într-o bună dimineață «Opinia Publică» aduse vestea că sătenii din Moldova de sus s-au sculat ca să-și scuture de pe umerii gârboviți povara strâmbătăților.

Da amănunte precise ale răvășitoarei lor mânii, de vremi uitate strânsă în sufletele lor, și arăta că pute-rea armată se mișca într-acolo... ca să așeze liniște și rânduială.

In calitatea-i de ziar al opoziției măria și proporțiunile răscoalei, și spaima guvernului grăbit să ia măsuri...

Negreșit că oficiosul «Tradițiunea» își luâ sarcina să ascundă adevărul și să reducă răscoala întinsă, la nemulțămiri locale izvorâte din raporturi încordate între câțiva arendași și muncitori, acum cu prilejul învoelilor pentru noul an agricol.

Totuși, mai toți deputății și senatorii guvernamentali, proprietari în Moldova, primiseră știri grele și, la Cameră și la Senat, erau foarte agitați, cerând guvernului represiune...

Fu nou prilej ca patimile să se ațâțe în sânul partidului guvernamental.

Fiecare fracțiune, care mai de care să se folosiască spre a crea celeilalte greutăți și a ieși ea d-asupra cu pretențiile și cu ambițiunile.

Iar acolo... unde fierbea mânia poporului, armata ieșită din coastele lui, împrăștia pe răsculații cari ce-reau așa de scump și greu lucru: dreptatea, — aresta și bătea pe cutezătorii robi ai muncii și-i amenința cu moartea.

Se zicea că nu era momentul să se discute dacă cu drept ori fără drept, poporul se ridicase. Trebuia liniștită furia și apoi... «#e m vedea».

Iar când fu să se vadă... se găsi sacului petec: nu exploatarea era de vină, ci ura împotriva unui neam străin pripășit printre români.

Cine-a fost genialul descoperitor al acestei cauze? se va ști oare vre odată?

Destul că niște aprigi cavaleri ai străinismului încălecaseră, fără șea și fără zăbale, pe asemenea fugaciu și trecuseră știrea peste graniță spre a da străinătății «încă o dovadă de suferință a evreilor în Ro-mânia sălbatecă»

Din nenorocire pentru ei, într-o privință, și pentru noi din altă privință, desmințirea o dădu tot poporul.

Svonul mișcării din Moldova avu răsunet în Muntenia: Vlașca și Teleormanul se ridicară... și răscoala lor fu semnal pentru toată Muntenia și Oltenia.

Focul se lega și se întindea.

Nu mai era antesemitismul născocit de gazetarii străini, ci aceeaș cauză de la Dorohoiu până la Se-verin: nemiloasa exploatare a muncii sătenești!.. *)

Și înfiorătoare dramă a suferinții poporului se desfășurâ cu ne mai cunoscută grozăvie în istoria acestui neam.

Zăpăceala guvernanților, în mijlocul intrigăriilor ce deja îi sleiseră, își ajunse culmea, în Martie, care a-vea să devie răzbunătorul păturii sociale suprapuse!..

Guvernul se cunoscu neputincios să poată reașeză «ordinea» și... se retrase, spre a-și digera spaima, în opoziție. Alt partid veni la cârmă și alt guvern își luâ sarcina de-a face liniște...

*)Trebuie să înțeleagă odată străinii că, pentru românii cu scaun la cap, sunt tot la un fel de ticăloși exploatorii, ori-cari ar fi ei ca religie și ca naționalitate.

In acest nou guvern intrâ și Gheorghe Chipail... Era, în fine, ministru! Avea să contribuiască și el, cu «luminile» lui, la silința de-a înbuna poporul...

Dar schimbarea de regim nu era fibră din fibrele poporului, căci el nici nu o simți: avea pe urmă să-i simtă părinteasca înrâurire.

Începutul din Moldova fusese blândă și cuminte deșteptare a poporului, o chemare a celor în drept spre a-i deschide calea pentru dobândirea unei ușurări a nevoilor.

Urmarea, în restul țării, fu înverșunare și cruzime. Poate că răsunetul presiunii de acolo ridicase aci mânia până la cea mai nejudecată pornire.

Bande întregi de jefuitori începură a trece dintr-un județ în altul și a înprăștia spaimă, a dărâma, a pune foc și a fura...

Era răzbunarea în toată urâcioasa-i desfășurare... și ea se lovi de gloanțe de puști, de ghiulele de tunuri...

Se părea că nici conducătorii oștirii nu mai judecau, lăsând și în sufletul lor să încolțiască ură și răzbunare...

Iar în asemenea grozăvie, câte micimi de suflet își găsiră prilejul mulțămirii urilor personale!: pâra se făcu șarpe viu care mușcă și omoară într-o clipă, atât de puternică îi era otrava dinților!

Nevinovați fură jertfe; apărători ai ordinei fură jertfe. Obscuri ațâțători trecură drept eroi; nemernici pătimași trecură drept eroi!

Tunurile secerară vieți; gloanțele schilodiră corpuri, sânge românesc curse pe ogoarele care se treziau la suflarea aspră încă, a primăverii...

Răscoala înnăbușită colea, de îndată ce armata tre-cea spre alte focare, prindea iarăși viață și glasurile se ridicau să protesteze în potriva gloanțelor și să blesteme oștirea...

O parte din popor cerea dreptate; altă parte din popor, venia cu arma în mână să-i spună, în numele Puterii cârmuitoare: «nu ’ți-o dau cum vrei»...

Una nu înțelegea că nu prin atentate la proprietate și la viața posesorilor, se poate dobândi un drept; nu vedea că mersese prea departe și se plângea pe morminte proaspete, de tirania Puterii celor tari; cel-altă își făcea o datorie, — tristă, dar datorie, fără să judece poate, ori ascunzându-și în suflet jalea și părerea de rău că se afla supt steag în asemenea dureroase momente!

Era un cutremur general și temelia Statului părea că stă să se surpe.

Orașele intraseră în cea mai grozavă spaimă și se gândiau numai la ele: le turbură somnul fantasma năvălirii sătenilor...

Capitala părea cetate în vreme de războiu...

Se vorbia de intervenire a unei armate străine...

Unele ziare aruncau pe toată ziua spaimă nouă în sufletele Bucureștenilor, iar anume condeie ascunse strigau străinătății că România e pierdută, în neputință de-a-și readuce ordinea și de-a păzi pe cei de alte neamuri...

Tronul, cuprins de fiorii spaimei generale, tre-mura și el între zidurile palatului și arunca privire, uimită par-că, asupra domniei de 40 ani, cu toate aparențele ei de stabilitate, de civilizațiune și de progres!..

Care fusese legătura, în acest timp îndelungat, din-tre el și popor, îi apăru poate în toată adevărata realitate...

Ori cum, cuvântul său, față cu primejdia, era cu-vânt de sus și desigur că va fi auzit între hotarele țării....

Și porni cuvântul, purtat de oamenii cârmuirii, iar ușurarea sufletelor și înfiriparea speranței el le aduse.

Fusese aspru guvernul, însă acum, trecea la adevăratul rol de părintească grijă și de ocrotire.

El lua în mână arma cea fără tăiș și fără gloanțe, a apărării drepturilor muncii și trimitea «cuvânt» de îndreptare.

Cerea numai vreme ca să ’și-l poată ține, căci legi aveau să vie spre a statornici îndreptarea.

Căsătoria lui Cezar cu Oltina se făcuse în mijlocul acestui vârtej nenorocit.

Ideea de călătorie de nuntă, în străinătate, Cezar o amână.

Socrul lui, acum ministru, îi da o sarcină potrivită energiei lui și împrejurărilor.

Cezar avea proprietăți în Romanați: îl numi Prefect al județului și el plecâ să lupte pentru îmbunarea sătenilor.

La Voinești doamna Panaiotidi, în întâiele zile ale ajungerii, se dădu cu totul preocupărilor supt înrâurirea cărora plecase dela București.

Deși timpul era aspru încă, acum pe la capătul lui Faur, copiii nu m.ai puteau de bucurie că se aflau la țară.

Casa de aci e clădită tot în felul celei de la București, atât numai că terața e cu mult mai largă, cu acoperemânt de fier și sticlă, pe care se urcă viță de Canada, care, în timpul verii face un adevărat umbrar. Această terață, ca și la București, dă în grădină, — vast cuprins de vre-o cinci hectare, înconjurat cu zid. Spre partea de nord e curată pădure, spre partea de miază-zi e vie cu pomi roditori.

Din fața casei și până în șoseaua județeană, e parc cu pomi mărunți, cu avuz mare, cu brazde de verdeață și de fiori.

Când Panaiotidi a cumpărat moșia de la boerul Andrei Conțescu, locul acesta era aproape sălbatec, în care se pierdea vechea casă uitată de vreme.

In doi ani și jumătate s-a putut preface în raiul de azi, spre mirarea sătenilor, mândri că puteau avea în satul lor asemenea frumusețe.

Copiii, prin vasta grădină se plimbau cu trăsurica lor la care înhămau un poney de rasă...

La acest căluț al lor dădură fuga, decum ajunseră aci, și deșteptul și blândul animal îi primi cu nechezaturi de bucurie...

Oricât de apăsat îi era Ameliei sufletul, când se văzu în casa aceasta, respiră mai în voe, — iar de la ferestrele încăperii ei de lucru stătii mult timp să priviască. zarea depărtată încondeiată de munți, valurile colinelor care undiau a verde și codrii ce-și însemnau desimea ici, colo între drumuri șerpuitoare.

Cerul era mai mult noros, ca și inima ei; stoluri de pasări tăiau spațiul și se împrăștiau în zări turburi, părând a fi gândurile ei, încă nelămurite.

In afară de lecțiunile cu copiii, nu mai putea să-și adune gândurile ca să poată lucra ceva.

Singură, sta astfel ore întregi, par-că i s-ar fi nimicit ființa...

Era la un hotar de unde nu voia să se mai uite în urmă, de unde calea se înfunda înainte, într-un desiș de nepătruns...

Știa încotro avea să meargă, însă nu vedea capătul. De altfel, drumul nu era ca în palmă...

Hotărâse despărțirea... Ea avea însă foarte puține mijloace. Trebuia să ia pe copii cu dânsa; trebuia să-i lipsiască de anume plăceri ale etății lor... N-ar fi voit să primiască ceva dela tatăl lor... Dar în neavere oare nu se pot crește copiii tot cu atâta îngrijire de viitorul lor?

Era mai bine poate. Un traiu modest, până ce vor fi în putință de-a cunoaște viața, ’i-ar face să prețuiască mai bine averea ce le-ar fi dat tatăl.

Cu încetul, cu încetul își redobândi curajul, dacă nu liniștea, energia dacă nu sănătatea, limpezimea cugetării și siguranța de sine.

O durea că se va despărți de cealaltă jumătate a sufletulului ei, de Florica... Însă nu se putea altfel...Biata copilă! avea să rămână pradă năzuinților lui Voitzu...

Să se împliniască ursita, dacă așa era să fie!..

Când îi veniră întâele ziare și când cunoscu focul ce era pe Țară, în mâhnirea ce o cuprinse i se pier-dură gândurile de dânsa...

Începu a se interesàa de situațiunea proprietății față cu sătenii și a chemă pe fruntași, cu cari să se sfătuiască.

Nemulțămirea obștiei era adâncă și ura în contra logofătului era fără margini.

Vasile Mihnea o puse în cunoștință că sătenii deja începuseră să țină sfătuiri ferite: svonurile de prin alte părți ajunseseră până la ei... și nu de groază îi înfiorau...

Nu știu cine trecuse într-o zi, înainte de venirea ei și lăsase o vorbă care dăduse mult de gândit să-tenilor Voineșteni: se hotărâse, ci-că, la București, să se dea pământ acelor săteni cari se vor scula cu mic cu mare... Regina țării avea să porniască înpreună cu câți-va sfetnici și să facă Măria-Sa împărțirea... Era semn că nevoe era, de pământ, acolo unde va găsi Măria-Sa răsvrătire...

— Și sătenii pot crede, moș-Vasile, asemenea știri nesăbuite? zise Amelia, cu adâncă mirare...

— De, cuconiță: paiului uscat ce-i trebue decât o scântee de amnar? Cum li-i traiu ca paiu... vezi și dumneata că știri de astea sunt scântei vajnice...

— Dar d-ta, moș-Vasile, cu înțelepciunea d-tale, nu le-ai scos din cap credința greșită?

— Chip îi mai ținem în frâu, cu părintele Garofoiu și cu domnu învățător.. Numai, de, știu eu? Teamă-mi-e că se fac că ne cred... și că în taină coc cine știe ce dănănae... Doamne ferește!...

Și unchiașul își făcu cruce...

— N-ar fi bine, moș-Vasile, să vie acuma inginerul ca să facă măsurătoarea? Sunt eu aci și lucrurile vor ieși după dreptate.

— De, știu eu, cuconiță?... ’

Și unchiașul prinse a se gândi...

— Ia să-i iscodesc eu, să văd: se prinde vorba? După două zile moș-Vasile aduse Ameliei cuvânt de la obștie ca să se facă măsurătoare.

Atunci ea se și apucă să scrie telegramă la București, ca să trimită Mișu pe Gându.

Nu ajunse însă s-o trimită, căci i se vesti că sosia un domn de la București.

Repede îi ieși întru întâmpinare și cu mulțămire văzu pe Gându cu unelte de măsurat.

— Bine-ai venit, domnule Gându... îi zise, întin-zându-i mâna. Tocmai eră să dau telegramă pentru venirea d-tale...

— Ei! e domnu Gându... rosti moș-Vasile.

— Eu... moșule... Eu, doamnă... Bine v-am găsit...Eri m-a chemat domnul Panaiotidi și m-a rugat să viu să fac măsurătoarea. In împrejurările grele prin care trec plugarii, cu răscoalele, trebuesc înlăturate orice neînțelegeri dintre proprietate și săteni...

— Dacă-i pe așa, mă duc fuga să dau de veste obștiei...

— Bine faci moș-Vasile... Am cu mine actele moșiei; diseară am să le cercetez și poimâne să le spui că încep.

— Să-ți dea Dumnezeu sănătate...

Și moșneagul porni bucuros.

Âmelia și Gându intrară într-o încăpere din catul întâi; veniră Florica și copiii și lumină par-că se făcu în casa cufundată de câteva zile în întunericul unei tăceri, pe care nimenea nu cuteza s-o întrerupă.

Gându vorbi de Panaiotidi, de grija lui că-i știa singuri în asemenea împrejurări, în mijlocul sătenilor, și, în cugetul lui se mirâ că Amelia nu întreba defel de bărbatul ei..

Copiii, în schimb, îl încărcau de întrebări cu privire la tăticii și cereau lămuriri dacă nu avea să vină și el...

Dintr-o privire ce schimbâ Gându cu Florica, înțelese că era ceva și se neliniști...

In acea seară, când putuseră rămânea singuri, Florica îi întâlni privirea care întreba și ea nu întârziâ să-i răspundă:

— Ne-am temut, domnule Gându, îi zise cu glas înnăbușit, de-o înnăsprire între fratele meu și Amelia... Ce se va fi întâmplat între ei, nu știu; — bănuiesc numai. Destul că Amelia a plecat, împreună cu noi, iar decând suntem aci, scumpa mea soră e foarte mâhnită... e mai mâhnită decât am putut-o vedea vre odată.

— Ce rău îmi pare! șopti el, întunecat la față...

Rămaseră puțin pe gânduri...

— Domnul Panaiotidi ’mi-a dat o scrisoare... Am văzut că a luat-o din mâna mea, cu nemulțumire... și a făcut-o uitată pe masă...

Florica îl privi lung, gânditoare, par-că supt imboldul de-a-i face cunoscut firul întins ai dramei.

— O! domnule Gându, îi zise în fine, draga mea Amelia a ajuns aci după îndelungate lovituri aduse inimii sale, după multă luptă cu sine...

Și, simțind că trebuia să destăinuiască tot, acestui bun prieten, îi povesti viața de acasă a familiei, în care intra și ea cu anume parte; — de altfel, în atât cât știa dânsa, vibra numai coarda simțimântului românesc.

Negreșit că vorbi de Voitzu și nu trecu peste iubirea acestuia pentru dânsa... Era și în intențiunea ei apoi, ca Gându să poată înțelege ce simțimânt avusese și ea și în ce deziluziune rămăsese și era încă.

Și fu atât de ingenios sinceră și plină de finețe în destăinuirea durerosului ei trecut, — căci era cu siguranță trecutul, — în cât Gându, departe de-a fi gelos de-o afecțiune ce nu fusese pentru el, se simți înduioșat.

— Îți sunt recunoscător, domnișoară Florico, pentru încrederea ce ’mi-ai arătat... îi zise cu căldură, din care nu lipsia o nuanță de respect.

Ea îi înțelese marea delicateță, în care se ghicia hotărârea de-a nu o mai lăsa să vadă iubirea lui pen-tru dânsa... Era în adevăr suflet ales, tânărul acesta!

Și inima ei, rănită, simți ca o destindere la suflarea unei adieri de mângâere.

— Așa dar bănuiala d-tale, domnișoară, este că s-ar fi iscat... aproape o despărțire între dumnealor? zise el îngrijurat, după o clipă de gândire...

— Mă tem, domnule Gându... căci venirea la țară, pe asemenea timp, prea de-odată hotărâtă și împlinită, nu poate avea altă însemnătate...

— Cu adevărat... De-aceea și înfățișarea d-lui Panaiotidi era de tristeță, de enervare, de neastâmpăr... Îmi vorbia și de-odată rămânea pe gânduri... Ca să urmeze șirui vorbei, făcea silință asupră-i și aștepta dela mine să i-l dau... L-am întrebat dacă nu-i cumva bolnav, și el ’mi-a răspuns că, da... Acuma văd că-i înlesnisem un motiv și că dânsul se folosise repede de el.

— Bietul nenea... șopti Florica... Apoi, ce să-i fac! rosti cu oarecare asprime deși cu aceiaș părere de rău.

Se făcu puțină tăcere...

— Nu crezi că ar fi bine, domnișoară, să cutez eu o mijlocire pe lângă d-na Panaiotidi? E grozav lucru despărțirea, dacă aceasta e pe punct de-a se săvârși... D-nul Panaiotidi e foarte vinovat, însă după starea sufletească în care l-am lăsat, cred că regretă amar și că ar primi toate condițiunile de îndreptare...

— Știu eu, domnule Gându?

— Partea grea este că, ori cât mă bucur de simpatia d-nei Panaiotidi, sunt prea tânăr, prea fără au-toritatea morală necesară în asemenea împrejurări.

— Domnule Gându, este pe aci, pe aproape, o familie, d-na și d-nu Conțescu, care au asemenea au-toritate prin etatea lor... Ii cunoști și d-ta...

— Da, domnișoară..., îi cunosc, și te-ai gândit bine... Voești să dau o fugă la Hărmănești, mâine chiar, dis-de dimineață și să-i pun în cunoștința faptului?

— Așa, domnule Gându... Cred că va fi un pas din parte-ne’ care să aibă bună înrâurire...

— Atunci să se știe în casă lucrul acesta că am plecat să fac o recunoaștere, ca să zic așa, a moșiei, înainte de-a începe lucrul...

— Foarte nemerit...

Și amândoi par-că simțiră o ușurare...

Când fu singur în camera lui de odihnă, Gându meditâ îndelungat timp asupra împrejurării... Acum își și dădu bine seama de simțimântul Floricăi pentru Voitzu, în care ea găsise întruparea tuturor iluziunilor ei și cât a trebuit să sufere, și cât suferia încă, poate, o inimă curată, bună, generoasă și devotată, ca a ei. In întâele momente se simți foarte înciudat pe omul acesta fiindcă pricinuise suferinți adânci, frumoasei copile; dar pe urmă, dintr-o pornire egoistă firească, își zise că, din asemenea dureroasă situațiune, avei să iasă, poate, fericirea lui...

Oricum, era datorie de onoare din parte-i, de respect pentru suferința copilei, de-a lăsa mult timp să treacă până să înceapă să spere dela prietenia ei, dacă nu iubirea, dar acea dulce duioșie care pornește din încredere și din convingere că unirea lor s-ar putea prin potrivirea de caracter..

N-o va mai lăsa prin urmare să vadă în vorba și în atitudinea lui de cât prietenia de mai înainte...

Dar dacă despărțirea soților Panaiotidi s-ar face? Florica de sigur că ar rămânea lângă fratele ei...Ei, uite, atunci el va fi trăsura de unire între cei despărțiți, căci, cu dragostea ce fusese între ei, nu se putea, în viitor, să nu doriască a ști unul de altul...

Pe urmă era și interesul de copii...

Mama îi va păstra, negreșit, lângă dânsa: ea le era viață și călăuză.

Tatăl, va avea prin el știri de copii și nu-i va pă-rea prea tristă despărțirea de ei.

Dar, de ce cugetul acesta?

Mai bine era să se întâmple împăcarea... Asemenea familie, care avea toate mijloacele de-a fi fericită, nu trebuia să sufere de pe urma unor rătăciri ce se puteau îndrepta...

De altfel, va vorbi cu altfel de curaj, lui Panaiotidi, și-l va hotărâ să se schimbe.

A doua-zi, de cum prinse a se lumina de ziuă, Gându ceru să i se dea un cal de călărie și plecâ la Hărmănești.

Andrei Conțescu, la etatea sa de șasezeci de ani trecuți, avea acea frumoasă înfățișare de bătrân, pe care dacă n-o dă tocmai frumusețea chipului, o dă însă noblețea caracterului și o viață întreagă petrecută cu vrednicie și cu cinste.

Nalt de statură, bine legat, fără a fi gras, închipuia bine puterea fizică de altă dată, făurită de exerciții regulate, menținută de-o viață fără nici o risipă.

In căutătura lui dreaptă, în locul mândriei de castă căci era boer de viță veche — era demnitatea plecată spre blândeță. Nu cunoscuse nici odată mânia violentă; indignarea însă i se manifestă prin dispreț față cu fapte de neîndreptat, prin binevoitoare iertare față cu căința, prin sprijin discret față cu nevoia ce tindea spre muncă onestă și energică.

De-aceea sătenii de pe moșia lui îl iubiau din toată inima; de-aceea Voineștenii îl regretau cum nu se mai putea; de-aceea mulți tineri dela țară, ajunseseră fruntași la București și prin alte orașe, mulțămind bunătății lui părintești.

Foarte cult, se ținea în cunoștința progresului lu-mei, dar voia pentru țara lui progresul pe temelie națională, și în direcțiuriea aceasta lucrase pe cât putuse găsi oameni să-l înțeleagă și să lucreze împreună cu el.

Cât aplaudase de mult, bătrânul patriot, la între-prinderea culturală a Ameliei Panaiotidi!: iubirea lui ca și părintească, pentru ea, crescuse cu iubirea pen-tru idealul ce urmăria.

Mai mult de dragostea pentru ea și pentru copiii -ei, primise să vândă Voineștii.

Avea nu tocmai bună părere de caracterul lui Panaiotidi, însă credea în înrâurirea, asupră-i, a soției lui, și apoi, nu putea merge cu mintea,—pe cât era de ales suflet,—până la ideea că Panaiotidi putea fi element primejdios.

Vieață lui o împlinise prin potrivirea de caracter cu Adriana, soția lui, mai puțin energică decât el, dar tot atât de bună și de îndemnătoare la fapte alese.

Mai puțin naltă decât el, dar tot atât de bine fă-cută, nu frumoasă, dar atrăgătoare prin blândeță și bunătate, era oacheșă pe cât era el de bălan.

Dulce traiu de bună-înțelegere și de nelipsire dela datorii,—și totuși înnorat, de multe ori de melancolia că nu le fusese căsnicia binecuvântată: duceau și acum dorul de copii.

Când venia Amelia cu ai săi, la moșie, era fericire pentru amândoi bătrânii să fie aproape nelipsiți din casa aceasta și să se desfăteze la lumina bunei lor creșteri, a deșteptăciunii lor copilărești, a dragostei lor pentru ei.

In dimineața aceasta Conțescu, deja de mult sculat, cu căciulița neagră de miel, pe cap, cu cafeaua lângă el, fuma din ciubuc, — obiceiu ce-l păstra acasă, — și cetia ziarele venite de cuseară...

Barba lui mare, albă, bine orânduită, îi da înfățișarea unei figuri de odinioară, reînviată, — reînviând obiceiuri dispărute, tradițiuni uitate. Încăperea, cu mo-bile bătrânești, păstrate cu sfințenie, complectau ca privaz, închipuirea din vremi patriarhale.

Pe simpaticu-i chip se vedea însă ca o durere și îngrijare: veștile răscoalei, ce se întindea ca o molimă, îl sbuciumau, și cugetu-i adresa claselor cârmuitoare amare imputări căci, în grija lor pentru un progres pripit, lăsaseră de-oparte poporul, cel mai vrednic de-a li fost ridicat materialicește și sufletește.

Nu știa că Amelia sosise la Voinești, și când inginerul Gându i se vesti, îl primi cu surprindere pen-tru vizita la așa oră; dar, mai cu surprindere, când aflâ de venirea proprietarei dela Voinești.

Când ascultă însă destăinuirea tânărului, rămase ca de piatra: obrajii lui înroșiți, o ciudată licărire în ochi, vadlati tulburarea sufletului plin de revoltă în contra lui Panaiotidi.

Nu-i venia să creadă, îi părea ca un vis urât, lucrul,—dar mărturia sta de față și primejdia despărțirii, ca o fantomă ce nu piere după deșteptarea din vis...

— Da, negreșit că voiu veni... Panaiotidi nu merită împăcarea, însă, doamna Panaiotidi, alesul suflet de româncă, nu trebuie să sufere urmările despărțirii... Biata copilă! Ce deziluziune pentru iubirea ei, ce suferință pentru inima ei românească!... Voiu veni, dom-nule inginer: îți mulțămesc că m-ai vestit...

Gându plecâ repede, foarte înrâurit de turburarea bătrânului, însă și cu speranța unei împăcări a lucrurilor.

In apropiere de Hărmănești era moșia Foița, a d-nei Atena Popescu, mătușă prin bărbatul ei, a lui Temistocli Voitzu, văduvă de vr-o câțiva ani. Miltiadi Hartuniari, venise în țară cu năzuință de a-și încerca norocul aci. Și norocul nu-i fusese vrăjmaș, fiindcă era muncitor; pe urmași timpul era potrivit pentru încercări îndrăznețe. Cârciumar întâi, pe urmă depozitar de lemne de foc și de cherestea, în Galați, trecu repede la arendășie...

Bogat, după douăzeci și cinci de ani, își aduse a-minte că nu se însurase încă și, la etatea lui de 45 ani trecuți făcu și pasul acesta, cu o fată de român, săracă, dar care-i insuflase dragoste.

Fiu dobândind, îl crescu pe acesta ca fecior de bani gata, și când închise ochii, îl lăsâ să cheltuiască ce adunase cu trudă.

Acesta, românizându-și numele, Popescu, — Pericli Popescu, — după ce trecu călare prin averea părintească, poposi din fericire pentru el, la poarta îndrăgostirii de fata unui lipscan bogat din București,—un fel de bulgar grecit, și își opri la timp risipa.

Atena, deșteaptă, cu puțină carte dar cu mult bun simț, crescută între români, prinsese dragoste de o-biceiurile bune românești și-și românizase sufletul.

Ea făcu și din bărbatul ei un român, căruia i se puteau trece unele greșeli; făcu un muncitor isteț și izbuti să se vadă moșiereasă.

Puțin după aceea îl pierdu și rămase c-un băiat pe care putu să-l îndrumeze bine.’

Pe Voitzu îl primise rece întâi, pe urmă, în simplicitatea inimii ei bune, se alipise de el și își puse în gând să-l pricopsiască.

Fiul ei era la Paris; îl avea pe el, ca fiu, mai a-proape,—iar el știuse s-o măguliască, fără totuși s-o facă a-i deschide punga decât foarte rar.

Când Panaiotidi cumpărâ Voineștii și se împrieteni cu familia, ea își puse ochii pe Florica pentru Te-mistocli, iar când, cu surprindere, îl văzu în legătură cu fratele fetei, începu a se arăta și mai prietenă familiei.

Și dacă s-ar fi mirat cineva dece nu s-ar fi gândit mai degrabă pentru fiu-său la o căsătorie cu o fată ca Florica, s-ar fi crucit dacă ’i-ar fi auzit răspunsul: fata nu era de neam... Că nu era s-o înzestreze frate-său cu cine știe cât, nu intra în prevederile ei. Să fi fost săracă lipită, însă de neam mare; fiindcă băiatul era să fie cu învățătură dela Paris și fiindcă avea avere destulă...

In adevăr, cucoana Atena, de neam nu fusese, dar lua mutre boerești grozave, de față cu anume persoane. Avea ambițiunea de-a fi socotită «cocoană mare» dar și aci bunul simț îi da teama de ridicol; astfel, știa să aleagă oamenii în ochii cărora să poată trece drept cine ambiționa să fie, și să mulțămia cu atât.

Frumoasă nu fusese nici în tinerețe; dar gingășia de atunci i se trecuse și acum nu mai era nici simpatică...

Foarte rar generoasă, îi plăcea să i se țină în seamă generozitatea și svon să se facă în juru-i.

Pe lângă un dram de bunătate, avea două de viclenie dibace și lăcomie de câștig și acestea se puteau ascunde după cea dintâi.

Activă, bună administratoare, cu ochii în patru la toate, făcea amară viață cui l-ar fi prins pe moșie, cu ocaua mică. Ea socotia pe săteni și-i lua așa de meșteșugit cu vorba și cu învârtirea din condeiu, că nici unul nu scăpa neînșelat, dar nici unul nu părea că lua seama la înșelăciune, dar toți păreau că pleacă dela socoteală mulțămiți de vorbele bune ale cocoanei.

Sistemul acesta ținuse mulți ani: de-o bucată de vreme însă începuseră sătenii a cam clătina din cap: nu ziceau nimic, dar sîmțiau povara; rămâneau tot uați cu vorba bună, dar în-de ei prindeau să șoptiască...

Dela moșie nu se mișcase de ani întregi: toată societatea ei era a proprietarilor de prin prejur când aceștia se aflau la moșie.

De altfel, nu era tocmai în necunoștință de cele ce se petreceau în lume, — căci primia vr-o două, trei ziare mari, iar fiu-său îi trimitea, de patru ani încoace, vr-o două reviste franceze. Cu puțina ei franțuzească din școală putea să înțeleagă binișor cuprinsul revistelor.

Păreri proprii, în afară de treburile plugăriei, nu prea avea; de aceea, devorbă când era cu câte cineva, lesne primia părerile altora, le ținea minte și le es-prima altă dată. Dacă și atunci se întâmpla se i le combată altul, le primia pe-ale acestuia...

Asupra unui singur lucru era de neînduplecat: să nu-i fi pomenit careva că se trăgea din alt neam, căci se făcea foc. Și aceasta, nu era din nici o dorință de-a părea: îi era drag să se știe româncă.

Temistocli Voitzu încercase odată să-i cânte pe coarda originei grecești... socotind că va măguli-o...

Atena își pusese brațele în șolduri și-i strigase, în timp ce ochii îi scăpărau:

— Eu nu-s grecoaică, mă rog... Nici bărbatu-meu n-a fost grec... Nu cumva tu te socotești ceeace n-a fost unchiu-tău?...

Voitzu nu știu cum să se grăbiască a îndrepta lucrul, și mult timp se temu să nu mai dea ochi cu mătușă-șa: ea însă uitase întâmplarea.

Pentru Conțești avea o evlavie ce nu se putea spune. Când le intra în casă se făcea mititică de-neînsem-nată ce se socotia față cu dânșii, era fericită că ei o primiau cât se putea de prietenește...

Totuși, Conțescu, știind în ce chip se purta ea cu sătenii, aducea de multe ori vorba și o pilduia.

Cu ce vioiuciune ea protesta atunci că ea nu era așa, că se purta ca o mamă cu ei...

Drept vorbind, Atena nici nu înțelegea că s-ar fi putut purta cineva altfel cu «țăranii», decât cum făcea dânsa; la ea era convingere că țăranii trebuia să munciască pentru proprietate și numai în folosul proprietății.

Născută negustoreasă, avea în sânge pornirea de-a exploata; nu-și făcea însă socoteli peste socoteli spre a-și întinde exploatarea; urma numai sistemul ce de-prinsese dela bărbatu-său...

Invoelile nu le mai îngreuiase, după cum auzia că se întâmplă prin alte părți, dar nici nu se gândise a le ușura, cum făcuse Conțescu...

Pe ceilalți îi dezaproba, dacă venia vorba, pe Conțescu nu-l discuta; pe sine se credea bună față cu țăranii... în conștiința ei era împăcată.

C-o zi înainte primise scrisoare dela Voitzu.

De ce i scra, — oricât de rar îi scria de altfel, — nici Voitzu singur n-ar fi putut-o spune. Dela ea nu spera nimic: îi cunoștea destul de bine dărnicia. Să fi simții nevoea de-a se ști că avea pe cineva, din familie, căruia să-i înșire verzi și uscate? Căci, în adevăr, ii scria Atenei numai în chip glumeț, povestindu-i întâmplări de multeori închipuite,—plăzmuiri de-ale lui, — pe care i le înfățișa ca adevărate, la care luase și el parte; alte dăți îi vorbia de iubirea lui pentru Florica, de afacerile cu Panaiotidi, de câștigurile lui cari întreceau lealitatea: îi plăcea să se arate că purcesese spre avere.

Cu acestea întreținea mătușe-si ideea de el că era «bun și deștept băiat».

In scrisoarea aceasta de acum, îi da vestea, neașteptata pentru Alena, — că Panaiotidi era pe cale de-a se despărți de nevastă și că d-na Panaiotidi plecase la Voinești foarte supărată.

Cărui îndemn se supusese de scrisese Atenei vestea in chipul acesta, — iarăși cine poate ști!

Nu-i da lămuriri pe cari ea le-ar fi dorit; nu-i vorbia nimic de Florica...

Astfel, Atena, se mirâ cum nu se putea mai mult,, se neliniști, și, curioasă, negreșit, de-a a afla taina, — alergâ înainte de prânz la Hărmănești...

Credea ca Conțeștii nu știau nimic și le ducea scrisoarea lui Voitzu; văzu însă că ei cunoșteau lucrul și că erau foarte supărați—și gata de-a se porni, după masa, la Voinești.

— Pentru aceasta am și venit, domnule Conțescu, ca să vă rog să mergem cu toții acolo, le zise Atena... Doamne, ce rău îmi pare! Ce să fie! Ce să se fi în-tâmplat?... De necrezut!...

Cu toată boeria de care voia să i se țină seama, avea graiu și gesturi mahalagiești, rămășițe din mediul în care crescuse.

— Doamnă, răspunse Conțescu, cu atât mai mult regret, cu cât mă deprinsesem să văd în casa lor ar-monie, cu cât eram convins de trăinicia acestei armonii. Mă bucuram de priveliștea bunei lor gospodării pe care o lumina ființa celor doi copii...

— Da, îngerașii mamei!... zise ea, cu duioșie...

— Și nici măcar nu putem bănui cauza, rosti d-na Conțescu...

— Nu vedeți? Nici Temistocli nu ’mi-o spune... Vorba e că trebue să întrebați dvs. pe Amelia...

— Cam greu lucru, doamnă... răspunse Conțescu, nemulțămit că se amesteca și Atena în dureroasa întâmplare ce-o știau.

— Să fie Amelia de vină?... rosti Atena, pe gânduri...

Ea, în adâncu-i, fusese nu numai odată geloasă de frumusețea Ameliei: nu numai odată îi invidiase bunul traiu și aureola de fericire... Marele ei suflet nu i-l putuse pricepe. S-o fi știut vinovată, par-că s-ar fi bucurat...

— Amelia să fie de vină? esclamă Adriana Conțescu, o! nu, doamnă. Și eu am fost în viața mea de casă, femee la locul meu, dar mărturisesc, că, Amelia, are așa de mari calități sufletești, încât totdeauna m-am cunoscut mai prejos de ea și ’i-am dat cea mai deosebită admirațiune...

— Adevărul este, Adriano, răspunse Conțescu, cu obișnuita-i demnitate, că tu și d-na Panaiotidi, înfățișați pentru mine femeea-ideal.

— Dragul meu Andrei, îi zise Adriana cu duioșie, desmierdându-i o mână...

— Apoi da, firește, așa cred și eu, se grăbi să afirme Atena... Cât pentru dvs., de... dvs. sunteți boeri de neam...

— Doamnă, boeria, — dacă o mai recunosc unii, — poate fi numai în noblețea faptelor și a aspirațiunilor, răspunse Conțescu...

— Poate fi român numai cine își iubește țara și neamul și acest simțimânt stâ în grija de bunăstarea poporului, înplini Adriana.

— Hei, oricum ar fi, rămâneți boeri și putem lua pilde dela dvs... rosti Atena în chip măgulitor.

— Din nenorocire, pilde nu mai ia aproape nimeni. Numărul românilor cu nume istoric se pierde cu încetul... ca și pilda faptelor mari, legate de aceste nume mari... Uneori te cuprinde dor aprig după alte timpuri în care faptele făceau mari, pe oameni... Și oftând, adaose: dar anii se tot urcă pe speteaza vremii și nu se mai întorc. Cel puțin dacă faptele mari s-ar în-toarce, căci, Istoria, zice-se, se repetă... Însă, după cele ce se petrec în țară acuma,—grozăvii ce nu-ți vine să le crezi, te pleci să zici cu adâncă mâhnire, că mai degrabă se repetă Istoria în fapte rele și păgubitoare mersului progresist...

Așa, domnule Conțescu, esclamă Atena, ce să fie oare răscoalele astea ale țăranilor? Știi că pe mine m-a luat frica?

Vâna răscoalelor trebue căutată supt pielea marilor proprietari, doamnă, — ei înșiși plugari, ori supt pielea arendașilor lor... De-aci a curs întâele ape, cari, din unde au ajuns valuri...

Doamne ferește! De n-ar înneca apa și pe la minei lui, ce să zic, am fost bună cu țăranii...

In județul nostru pare a fi liniște până acum... Vorba-i că s-a turburat într-un fel, la Voinești...De-am ajunge mai repede, să vedem ce e și cum e...

Nu-ți pare, doamnă, că ar fi mai potrivit să nu mergi cu noi? îi zise Conțescu. Noi suntem mai intimi... și așa încă, trebue să fim foarte prudenți...

De, domnule Conțescu, eu n-aș merge, răspunse Atena, cam atinsă... Însă, știi d-ta că mă interesez de Florica... N-o să-mi fie nepoată?... Cum îl iubește, mi-titica, și ce-a fi pe sufletul ei!

Bine, doamnă, vom merge dar câte trei... Te rog numai să lași Adrianei să găsiască moment potrivit de-a vorbi cu d-na Panaiotidi...

Dar firește că da, — vai de mine! esclamă Atena... Ah! am să-l cert pe Temistocli, că nu ’mi-a spus ce trebuia...

— Nu va fi cunoscând nici dumnealui lucrurile... zise Adriana...

Atunci fură chemați la masă.

XIV

Panaiotidi, rămăsese în adevăr, după plecarea soției și a copiilor, — Florica nu prea ținea loc mult, — într-o stare sufletească nimicitoare.

Un singur simțimânt vorbia în el: iubirea, — mai mult materialistă desigur, pentru soția lui,—dar vorbia cu putere și-i da acea descuragiare.

De acest simțimânt nu se legau amintiri care să-l fi înduioșat: el privia lipsa ei în viitor, care ’i-ar fi adus turburare în toate deprinderile, un fel de descumpănire.

Era și ca o superstițiune apoi, în sufletul lui: cu Amelia, ca nevastă, îi merseseră bine toate afacerile; prin ea, ca femee bine înzestrată, dobândise anume strălucire în societate...

Lipsindu-i ea, va mai fi putut el urma cu aceeași liniște și limpezime activitatea lui?

Despărțirii, lumea îi va căuta cauza, și negreșit că se putea să străbată la auzul ei cine era vinovatul și dece?

Nu s-ar fi însemnat pentru el atunci, față cu situațiunea lui în societate, o scădere, o desconsiderare ce ’i-ar fi stricat, pentru câtva timp măcar, bunul mers al afacerilor și nu l-ar fi îndepărtat, ca om politice din cercul legăturilor politice?

Aceasta desigur că da...

Ah! nefasta subscriere pentru bandele grecești!..

In primele câteva zile, singur în toată casa, nu mai știa ce să facă, și nici nu-i venia să-și treacă timpul liber pe unde se petrece și se uită necazurile.

Pe la Senat nu mai dăduse; pe la ziar, de asemenea...

Lumea politică era în frământare... Țara era în cea mai grozavă turburare și grijă.

Lui nu-i mai păsă de nimic: frământare, turburare și grijă erau cele din ființa lui, — lume cu totul de-oparte, haotică, răvășitoare...

Guvernul căzu, partidul se retrase de la Putere, în /iua de 13 Martie...

Abia atunci își mai veni în fire și siguranța că partidul lui venia la cârmă îi schimbâ întrucâtva dis-pozițiunea.

Formarea cabinetului și intrarea lui Chipail în mi-nister îi aduse chiar puțină bucurie. Nu se putu îm-potrivi stăruinții și luâ parte la un ospăț intim ce dădu noul ministru, câtorva prieteni de idei... Ospățul ținu până târziu după miezul nopții și când eși de la Capsa, starea sufletului i se îmbunase cu totul...

Pe când erau încă la ospăț li se adusese știrea unor grozavii, săvârșite în Vlașca, de niște bande de săteni sălbateci, în majoritate de origină bulgară.

Răzvrătirea dar se făcea din ce în ce mai îngrijitoare:

Panaiotidl, așa cum își vedea în trandafiriu situațiunea lui în viitor, nu mai da răzvrătirii caracterul amenințător ce luase; îi părea ceva lesne trecător... după cum era să fie și «răzvrătirea» din casa lui...

I se înfățișa ca lucru sigur că Amelia avea să priviască de departe «mai altfel* cele întâmplate și... când se va duce și el la Voinești... va fi bine-venitul așteptat...

Acasă, în camera lui pe care o găsi luminată și bine încălzită, supt înrâurirea vinurilor generoase, — ca și inimile oaspeților, — își urmă visarea, stând câtva timp deștept...

Cezar Arineanii găsise prilej să-i vorbiască și de lucruri In afară de politică...

Așa dai doctorul, fratele lui, se înamorase de Florica...

Își aminti de tânărul acesta care-i plăcuse, îi socoti filiațiunea și se simți măgulit... ii convenia alianța cu o familie ca a Arinenilor...

Ce departe era de situațiunea lui Voitzu!.. Și ce prost fusese să dea acestuia o nemeritată luare în seamă!...

Amelia nu-l putuse niciodată suferi pe Voitzu... Avea pe cine să-i prezinte, în loc, — și va fi o nouă mulțimile a momentelor de împăcare.

Ei! se întâmplă furtuni în toate căsniciile, — dar e bine că cele mai multe pot trece...

El nu fusese destul de dibaciu... Altfel, nu s-ar fi ajuns aci. Va fi în viitor... o! da, va fi...

I se ivi imaginea frumoasă a Ameliei, — și acum abia se simți înduioșat și câteva amintiri din tinerețe îi aduseră pe buze zâmbete și-n ochi ușoară rouă de lacrimi...

Redevenia și omul din întâele momente când văzuse pe Amelia...

In zilele următoare fu mai vesel și par-că tot aștepta câtevă rânduri dela țară... Însă nici Florica măcar nu-i scria...

Se crezu destul de mărinimos că ierta surorii lui asemenea uitare.

Dar eată citi în ziare că și în Romanați se sîmția oarecare pornire spre răscoală...

Atunci îl cuprinse grija...

Dacă va izbucni și la Voinești, unde știa bine că aveau de ce să se plângă sătenii?

Se gândi atunci că putei să preîntâmpine primejdia... și chemă pe Gându...

Dându-și mai cu limpezime de cuget seama de adevărata stare de lucruri din țară, nu se simți liniștit nici prin faptul că trimisese pe Gându... să facă mă-surătoarea.

Dacă s-ar duce și el?

Amelia îi statornicise, ce e drept, condițiunea de-a nu veni cu nici un preț la Voinești; însă în momentul când plecase nu se întinsese grozăvia în Muntenia.

Ii motiva prin urmare ducerea lui la Voinești tocmai asemenea stare nesigură.

Și, în adevăr, nu mai putu ține, căci a doua seară după plecarea lui Gându, porni și el.

In timp ce inginerul se află încă la Hărmănești și destăinuiă lui Conțescu drama intimă de familie, Panaiotidi sosia acasă la Voinești...

Surprinderea și nemulțămirea Ameliei fură atât de mari că nu voi să se arate... și Panaiotidi căzii din frumosul vis ce-i făurise petrecerea dela 15 Martie.

Florica i se ivi stânjinită; copiii, de și-l primiră cu dragostea etății lor neștiutoare, lui îi părîi că și ei nu erau cum trebuia: venise nu în casa lui par-că; îl întâmpinau ființi aproape străine par-că... Descurajarea zugrăvește cu negru oameni, lucruri și cugetare.

Și Gându, la întoarcere, când îl văzîi, se arăta surprins...

Ziua era frumoasă, cu soare aproape primăvăratec: odaea în care prânziră, fără Amelia, era veselă, plină de lumină... Prânzul, tăcut însă... Abia câte-o vorbă, două, mai mult silită. Nu le venia par-că să se priviască... Fiecare era supt greutatea unei anume gândiri... Copiii sîmțiau că era ceva ce nu puteau pricepe și păstrau o seriozitate nepotrivită etății lor și obișnuinții.

In sfârșit copiii și Florica se ridicară... și cerură voe să se retragă.

Panaiotidi încuviință, fără să vorbiască, — iar după ce ei ieșiră, cătâ la Gându...

— Amelia e indispusă... zise, încet...

— Da, răspunse Gându... Așa am găsit-o pe doamna...

— Știu sătenii de măsurătoare? schimbâ vorba.

— ’I-a vestit bătrânul Mihnea...

— Ai vorbit cu el?

— Da... Venise să vadă pe doamna...

— Și când începi?

— Mâine disdedimineață...

Li se aduse cafeaua...

Începură a vorbi despre răscoale...

— Crezi să se întindă și-n Romanați? întrebă, după un timp, Panaiotidi.

— Dacă vor fi fiind și aci raporturi nemulțumitoare între săteni și proprietate... e cu putință să se facă vre-o mișcare... zise Gându. Am aflat dela primărie că noul prefect, Arineanu, amicul nostru, a sosit la Caracal și că a vestit pe primarii comunelor să vegheze și să dea numai decât de știre Prefecturii...

— E om energic, Arineanu... zise Panaiotidi.

— Negreșit că depinde mult de energie și de tact...

— D-ta să începi măsurătoarea, domnule Gându și dacă în adevăr sunt năpăstuiți sătenii... fă-i repede să vadă că le dăm dreptate...

— Cât pentru aceasta să nu vă îndoiți...

Atunci se auziră sunete de clopoței și duruitul unei trăsuri ce intra pe poartă.

Panaiotidi se ridică repede și se apropia de-o fereastră...

Trăsura, cotind, spre a se opri la intrarea cea mică a casei, el văzu cine venia...

— Conțeștii... Musafiri mai trebuiau acuma... murmură.

Auziră glasul Floricăi, urmăriră sgomotele intrării și a suirii treptelor la catul de sus..., apoi Panaiotidi începu să se plimbe posomorât...

Gându îl privia pe furiș, studiându-i, după înfățișare, felul cugetărilor.

Să-i deschidă acum vorba? Era oare momentul?

Ideea că venirea musafirilor putea să ’1 întrerupă, îl opri.

— Par-că m-aș duce pe moșie... îl auzi pe Panaiotidi zicând.

Gându avu atunci, ca o inspirațiune: Panaiotidi nu era iubit de săteni. Venirea lui, în ajunul măsurătorii, putea să le dea de bănuit și să isce neîncrederea lor în el ca inginer...

— Cred că nu e nemerit, domnule Panaiotidi... îi răspunse.

— Dece? făcu el, oprindu-se de odată și cătând cu nedumerire la Gându.

— E mai bine cred să nu știe sătenii că ați venit... până după ce voiu face măsurătoarea...

Panaiotidi cugetâ puțin și par-că înțelese, căci avu un zâmbet ciudat.

— A! da... raporturile dintre proprietate și țărani... zise el necăjit.

— Trebue să ținem seamă de împrejurări... răs-punse Gându...

— Știi d-ta ceva?

— Anume lucruri se înțeleg...

— Fie... răspunse Panaiotidi, după o clipă... Voiu fi prizonierul... împrejurărilor... Și în minte își zise: în casa mea... unde n-am fost binevenitul... după cum credeam...

In acel moment se arătară copiii și Florica... Ea rămase în ușă, ei se apropiará de Gându.

— Mergi cu noi, nene Gândule? îl întrebă Vintilă luându-l de mână.

— Unde, puiule?

— La eleșteu... Acolo sunt lebede...

— Și o să ne spui povestea lebedelor, care ne-ai promis-o, zise Marcela.

— Merg, copii, merg... dacă tăticul ne dă voe...

— Mă rog, duceți-vă...

Câte patru ieșiră; — Panaiotidi trecu în biuroul lui, unde se lăsâ în fotoliu, cu capul în mâini...

In timp ce Florica, copiii și Gându se îndreptau spre marele eleșteu din vale, unde era o moară cu aburi, — iar din urmă îi ajungea d-na Atena Popescu, doritoare de-a vorbi cu Florica, de Voitzu, — în catul al doilea al casei, în o frumoasă încăpere plină de soare, — Amelia și Conțeștii erau de vorbă.

— Nu știam că veniseși la Voinești, îi zicea Adriana... Îmi pari puțin schimbată, scumpă Amelio...

Ea avu un zâmbet trist...

Față cu afectuoasa prietenie ce este între noi, doamnă și domnule Conțescu, ar fi fost lipsă de sinceritate din parte-mi să mă arăt altfel decât mă face sa fiu, niște împrejurări dureroase ale vieții mele.

— O! dar ce poate să fie, scumpă copilă, îi zise Adriana luându-i o mână și strângându-’i-o cu duioșie.

— Când se dărâmă o clădire, toți cei de față rămân surprinși în primele clipe. Ea arăta a fi bine zidită, pe temelii bune... Mai pe urmă se află lipsurile...totuși, surprinderea nu se trece: cum se poate să se li clădit în condițiuni rele? Și câte întrebări nu se fac? Ah! scumpă doamnă, și clădirea căsniciei mele e pe cale de surpare...

Și ea își acopera pentru o clipă obrajii cu mâinile... Când ’și le lua, lacrimi îi rourau ochii.

Bătrânii o priviră cu adâncă compătimire și înduioșare.

Și a fost cu putință? esclamă Andrei Conțescu, îndurerat.

A fost, domnule Conțescu... a fost, răspunse ea...

Se făcu tăcere... Soarele lumina frunți înnorate de mâhnire, atingător contrast dintre Firea nepăsătoare și oamenii cari totdeauna au dece suferi.

Amelia își îndreptâ privirea, acum învăpăiată, spre cei doi bătrâni cari așteptau cu emoțiune vădită destăinuirea, și începu să le povestiască simpla dar răvășitoarea ei istorie.

Ei ascultară, din ce în ce mai înrâuriți, mai îndu-rerați, fără s-o întrerupă, vădind în privirile lor însă și emoțiunea crescândă, și gândurile ce-i frământau.

— Venisem aci, încheiă Amelia, cu Florica și cu copiii, ca, în depărtare de dânsul să pot câtva timp, în singurătate, în liniște ca să zic așa, să meditez, să-mi dau bine seama de situațiunea mea și a copiilor mei în viitor, să-mi cercetez bine conștiința. El nu m-a ascultat și a venit foarte curând încă... Ce rău a făcut.

— Scumpă doamnă, luâ cuvânt Conțescu, îți mărturisesc că nu știu ce să zic, în aceste momente dintâi ale acestei neașteptate destăinuiri... Te rog, cu toate acestea, să nu iei încă hotărâre definitivă... Oricât de mari să fie greșelile acelora ce ne sunt de aproape, oricât de adâncă durerea ce ne-au pricinuit, eu cred că în inima noastră se poate găsi îndurare... Și timpul de meditare și de socotire a împrejurărilor trebue să fie în potrivire cu gravitatea lor... Nu te grăbi dar să zici cuvântul din urmă și dă-ne, te rog, timp și nouă, prietenilor d-tale iubiți și iubitori, să ne gândim și să-ți fim drepți sfătuitori.

— Domnule Conțescu, negreșit că înțeleg afecțiunea care-ți dictează cuvintele acestea și nu mă voiu feri nici decum de sfaturile d-tale... Poate fi însă vorba de îndurare?

— Nu zice vorbă mare, scumpă copilă, îi răspunse Andrei în chipul cel mai afectuos, n-o zice... In su-fletul d-tale rănit, sta ca o piatră grea, durerea, ne-împărtășită altuia, nerevărsatâ unor suflete care să te înțeleagă... Sunt bine încredințat că din aceste mo-mente, mai ușurată, vei putea să privești lucrurile în-tr-un aer care să nu te înnăbușiască, cu altă libertate de conștiință și de cumpănire... Rău a făcut Panaiotidi că s-a grăbit să vină, însă nu-i contesta cu totul dreptatea motivelor ce l-au făcut să vină: țara e în flăcări; se poate întâmpla și în Romanați cine știe ce nenorocire... Vă știa singuri aci... Putea oare, să nu treacă peste învoirea dintre d-v? Ori care ar fi hotărârea de pe urmă, cred că nu s ar cădea să-l lași să se vadă prea străin în casa lui...

Amelia plecâ fruntea, foarte aprinsă la chip... Cuvintele bătrânului îi făcură inima să tresară, dar în tresărirea aceasta dureroasă era amintirea iubirei de dată... Simțimântul femeei oneste, ori cât de turbure e apa încercărilor supărătoare, se arată în undă, în asemenea clipe...

— Așa, dragă copilă, îi șopti Adriana, cu duioșie, gândește-te la experiența de viață a celor bătrâni...

— Vă promit... răspunse Amelia, încet...

In noaptea acelei zile izbucniau răscoalele în mai multe puncte din județ.

Prefectul Arineanu trecuse doar, prin toate aceste comune, și stăruise de proprietari să fie împăciuitori, iar dela săteni dobândise promisiunea că vor fi liniștiți.

I se telefonâ că o bandă din Olt și alta din Dolj se revărsaseră și începuseră să devasteze și să siliască și pe sătenii locali a se întovărăși cu ele.

Telefonâ și el la Caracal să-i vină oaste, iar el, cu câțiva jandarmi numai, purcese cât mai îngrabă în direcțiunea în care opera banda din Dolj, cea mai disperată...

Tot în acea noapte se strânseră, unul câte unul cât mai pe furiș, sătenii Voineșteni, la capătul din sus al satului, într-o dumbravă, și nici primar, nici preot, nu simțiră.

Noaptea era întunecoasă, aburită de vânt primăvăratec. Stelele 1icăriau, dar ca printr-un văl subțire tras între ele și pământ.

Fără sgomot, par-c’ar fi fost umbre, se făceau pâlcuri, și unul pe altul se sîmțiau prin întuneric, iar șoaptele lor se asemănau fâșâitului crăngilor...

Într-un loc mai dosit era sâmburele cetelor, — vr-o douăzeci de fruntași,—și de-aci pornia, ca purtată de vânt, vorba care închega gândul lor.

— A venit boeru... șopti un glas.

— A venit...

— Semn rău...

— Măsurătoare strâmbă...

— Altfel de ce-ar fi venit?

— De-a fi strâmbă, să nu mai răbdăm.

Acuma-i vremea...

— Păcat că-i cocoana acilea...

— Și copiii...

— la nu le mai țineți parte...

— Păi na!

— Și copiii, tot ca el...

— Da logofătu să nu scape...

— Opinci din pielea lui!...

— Ba să zici...

— Vorba-i să nu fim inimi de epure...

— De unde!

— Aș zice să lăsăm casa teafără...

— Păi să-l frecăm de gâlci pe boer și e d-ajuns.

— Să ție minte...

— Să nu-i mai părem oi de tuns și de muls...

— Uite cum s-au sculat ăi dela Măleni...

— Și ăi dela Valea Jianului...

— Hei! dac-ar mai fi Jianu!

Se auzi un lung oftat, ca un lung freamăt...

— Nu mai avem porumb...

— Las-că mai e la Curte...

— Era și mai mult, dar l-a dus...

— Cât o fi, tot e mai mult ca la noi...

— Bob să nu lăsăm...

— Par-că el ne-a lăsat cenușă-n vatră?

— Și, muți ca pământu, să nu prindă primaru de veste.

— Nici Popa.

— Nici învățătoru...

— Prefectu-i ci-că în județ...

— Fie... Pân-a veni, e-hei!

— Ci-că-i de ispravă...

— Pentru ai lui...

— Da dac-a veni oaste?

— Măre, vie... Ce-o fi o fi...

— Noi să nu ne uităm...

— Nici unde nici în cine-om da...

— Da vorba lui Mihnea?

— El a adu-so, la el a rămas...

— Și Portunatu așteaptă...

— A lua-o tot boeru...

— De ’i-a mai da meșii...

Și înfiora acea tăcută mișunare de oameni, pân-la opor vărâți în nevoi, gata să-și verse amarul...

Altă dată, pe-așa timp, erau cu mâna pe coarnele plugului; acuma pregetau... Veștile din alte părți îi țineau în loc...

In aerul care le intră în plămâni era sămânța răzvrătirii...

Înaintea ochilor li se nălucia ziua de plată și răsplată.

Măcar odată-n viață!

Și din ceată în ceată hotărârea «de-a fi și ei, oa-meni», trecuse ca un fior al aceluiaș corp, dela tălpi la creștet, spre a se opri la inimă.

Unul, câte unul, pe poteci și pe drumuri se întoarseră acasă,—numai câinii, cu lătrături ori cu mârâituri, par-că a mirare, le petreceau pașii; și numai vântul le cunoștea taina pierzând-o în depărtate zări...

A doua-zi, în aerul limpezit de vântul din apus, soarele se ivi vesel, doritor par-că de-a pregăti câmpul pentru muncă.

Î1 salutară codrii cu zâmbetul de argint al brumei, îl salutară apele oglindindu-i întâele raze; îl salutară păsările cu ciripit primăvăratec, tăind cu voiuciunea bătăilor de aripi spațiul deja străbătut de lumină.

Părea zi de pace, între zări liniștite.

Mulțimea de săteni strânsă la un capăt al moșiei, arăta și ea liniștită, ca o apă fără valuri.

Un tânăr orășan îi grăia, iar în preajma lui, niște unelte anume, privite cu curiozitate, îi sprijiniau cuvintele și le da par-că tărie de adevăr.

— Am venit cu cuget curat, oameni buni; am cetit hârtiile moșiei și-i cunosc hotarele... Am poruncă apoi, dela d-na Panaiotidi, care vi-i părtașă vrerilor dvs., să limpezesc partea dinspre sat, unde-i loc de pricină, și să vă dau înnapoi ce este al dvs...

— Păi că al nostru este, domnule...

— Logofătul a intrat în locurile noastre cari erau izlazul nostru în devălmășie...

— Uite că încep măsurătoarea, și am să vă lămuresc, în mers, ceeace fac... Sunt sigur că veți fi mulțămiți de mine...

— Să te-audă Dumnezeu...

— Aci e hotarul dinspre Hărmănești, nu-i așa oameni buni?

— Păi așa este... rosti mulțimea.

— După hârtiile moșiei, mergând în linie dreaptă până la sat, trebue să iasă o mie patru sute de metri... Ce va trece peste măsura asta, va fi măsura locurilor dvs. în lung...

— Păi a fi...

— Vezi d-ta, domnule inginer, rosti moș Vasile Mihnea, copacul ăla gros? Tocmai lângă el era mușuroiul pe care logofătul l-a spart cu plugurile...

— Așa, așa...

— Ei uite, răspunse Gându, până la copacul acela, va trebui să iasă 1400 metri... Eaca să începem...

Deja se vedea un călăreț apropiându-se în goana calului...

Un sătean îi prinse de veste...

— Logofătu... esclamă el, dându-și un pumn peste căciulă...

Și fu cuvântul lui ca un bolovan rupt deodată de pe vârf de munte, rostogolit cu ne mai spusă iuțeală în mulțime.

Un murmur rău prevestitor străbătu mulțimea: chipurile se aprinseră, ochii licăriră...

Gându se opri, foarte urât impresionat; ce căuta acuma omul acesta? Cine-l trimisese?

Vasile Mihnea se frecâ la nas și își netezi mustățile cu necaz.

— Ia ține de ici lanțul... zise Gându, unui sătean... Ce avem noi cu logofătul?...

— Vorba dumitale...

Și măsurătoarea începu.

Logofătul se opri, și fără să descalece, urmări mă-surătoarea...

Sătenii îi aruncau vorbe, din când în când, cam usturătoare, în felul lor glumeț; el însă se făcea că n-aude.

In adevăr, până la pom, ieșiră tocmai 1400 metri...

— Ce v-am spus, oameni buni? le zise Gându. E tocmai pe tocmai ca în hârtiile moșiei... De-aci încep locurile dvs...

— Apoi așa, domnule, zise un sătean... Eacă dreptatea noastră...

— Măsurătoare greșită... domnule, vorbi atunci logofătul...

— Ho! huideo! începură unii săteni, în timp ce alții fluerau...

Gându le făcu semn să tacă.

— D-ta, domnule, nu ai nici un amestec aci, îi zise Gându și ai face bine să pleci...

— Doar nu te-a fi trimis stăpânu-tău... să ne încurci, îi răspunse un sătean...

— Păi boeru nu-i acilea, zise Vasile Mihnea.

— Ba este... a venit, răspunse un sătean. L-a văzut Neagu al Bălănoaei...

— Eu nu l-am văzut, zise Gându...

— Apoi d-ta ce-o să zici?... rosti alt sătean...

— V-am spus că eu sunt aici să vă fac dreptate... răspunse Gându cu autoritate... Mă rog, știți cam la câte pogoane vă erau locurile?

— Păi cum nu: douăzeci și opt de pogoane mari...

— Uite, să le numărăm... zise Gându... Cât pot ve-dea, din ochi, în lungime se întind locurile dvs...

— Păi în lungime, că așa a venit când ne-am făcut învoiala, zise Vasile Mihnea.

Logofătul rânjia, — și rânjetul lui făcea rău săteni-lor. Se vedea că par-că-i furnica ceva, când se uitau la el.

— Ma, nu înțelezeți bre că vreți să furați dela boero pamunt al lui? rosti logofătul ca scos din răbdare. Pote se masore dimialui, că e dezeaba...

— Așa? degeaba? rosti un sătean... la lasă și nu mai măsură, domnule, că logofătului îi e de măsurat spinarea... Pe el, băieți I... Pe el...

Și par-că fu semnul așteptat de toți, că într-o clipă îl și înconjurară... Unii îi apucară frânele calului, alții îl traseră jos...

— Domnule, pleacă repede la curte, îi șopti lui Gându, Vasile Mihnea...

— Să opresc lucrarea?

— Pleacă, domnule, că nu-i a bine, și spune la curte să facă pază bună...

Vasile chemâ un sătean și-i dădu uneltele de mă-surat, apoi îl porni după Gându...

In urmă, într-un sgomot de glasuri ne mai pomenit, logofătul se svârcolia țipând, plin de sânge...

Sătenii se făcuseră fiare:

Vasile își făcu loc cu greu printre mulțime:

— Lăsați-l dracului, mă; nu faceți moarte de om...L-ați peptănat de-ajuns... ’I-a fi, acuma...

Și cu mare greutate îl putu smulge dintre pumnii cari curgeau pe spinarea lui; ajutat de alți câțiva, cari își mai veniseră în fire, îl puseră pe cal și-i fă-cură vânt...

— Afurisiților!... Am sa ve impuscu... le strigă logofătul... abia ținându-se pe cal...

— Așa ’ți-e, grecoteiule? Pe el, mă...

— Auzi! să ne împuște!...

— Viteaz, după ce l-am făcut scăpat...

Câțiva se luară după logofăt, însă nu-l putură ajunge... Sdrobit cum erăa fugea de mânca pământul...

Sătenii se opriră și se priviră: erau fioroși la vedere. Acelaș gând era în acea groaznică înfățișare a lor. Nu mai era nevoe de cuvinte: și-l spuneau din ochi, le fierbia în întreaga ființă. Văzuseră sânge... Unii din-tr-ai lor purtau urme ale apărării disperate a logofătului... Nu se puteau opri aci...

O luară spre sat, în partea din sus, de-a dreptul prin ogoare...

Casele proprietății, grădina cea mare, moara, li se iviau într-o lumină cari-i ațâța!...

Pământul lipicios le îngreuia umbletul: nu luau seama...

Ii opri deodată în loc răsunetul, pe șosea, a unor potcoave de cal în goană...

Un călăreț străin, venia din spre Hărmănești, de sigur ii urmăriră goana până ce-l văzură că intră în par-tea de sus a satului, și apoi în curtea proprietății, unde descălecâ...

Panaiotidi se sculase de mult și văzuse plecarea lui Gându la măsurătoare; se sculase cu cuget bine hotărât, să vorbiască Ameliei, înainte de a se scula oaspeții și de a se coborâ la cafea.

Cum o simți că se află în sofragerie, se grăbi să intre, aproape sfios însă, cu înfățișare de umilit.

Amelia, orânduia celele trebuincioase. Se opri, când îl văzu, și, încruntând ușor din sprincene, îi zise cu blândeță totuși:

— De ce-ai venit dela București?

— Te rog, Amelio, șezi și mă ascultă...

— E oare timpul?

— Te rog... fiindcă, îndată după prânz, voiu pleca...

— Bine, vorbește, răspunse ea cu resemnare și șezu.

— Nu lipsești de prea mult timp din București, și cu toate acestea niciodată nu mi s-a părut lipsă mai îndelungată... și mai asemănătoare pustiului... ’Mi-am dat bine seama, Amelio, că-mi va fi peste putință să trăiesc departe de dumneata, chiar dacă ’mi-ar rămânea copiii?

Cum? se gândise el la putința de-a-i rămânea copiii?

Și, cu puternică revoltă, îi răspunse:

— Copiii? niciodată!

— Nu vă veți depărta, nici ei, nici d-ta... Intre ma-rile calități ce ai, bunătatea inimii este cea dintâia...

— Te înșeli; e cea de pe urmă în ce te poate privi...

— Dar nu înțelegi, Amelio, că greșelile mele nu-mi răpesc putința de-a fi bun soț și bun părinte?

— In privința bunătății d-tale ca părinte, am mai vorbit: oare n-ai ’căutat să contracumpănești înrâurirea creșterii ce le dau?

— Promit, pe viața lor, care-mi-e scumpă, să-ți las numai ție direcțiunea creșterii lor..

— Dar când nu mai am eu încredere în cuvântul d-tale? zise Amelia, mai mult cu durere decât cu revoltă...

— De ce să mergi atât de departe cu cruzimea dumitale?

Și glasul îi era plin de umilință.

— Cruzime! rosti ea, oftând...

— Negreșit, Amelio, începu el, mai cu curaj, so-cotind că acel ton al ei era al mlădierii, — căci, să judecăm de-aproape: pot fi greșelile mele vinovății cari să provoace despărțirea a doi soți, în foarte bună înțelegere pe tot timpul căsniciei lor? Ia închipueș-te-ți că societatea, în care trăim, le-ar cunoaște...

— Nu zice vorba aceasta, esclamă Amelia, cu vioiuciune. Să nu dorești să-ți le cunoască, fiindcă ’ți-ar sdruncina toată situațiunea, ca să zic așa: morală, ce ’ți-ai dobândit. Și nici acest lucru apoi, nu m-ar jigni,pe cât m-ar rușina, pe mine, faptul că ai putut fi atât de puțin român! Societatea în care trăim, e foarte îngăduitoare în multe privinți, e prea puțin simțitoare față cu multe scăderi... Dacă ea ’ți-ar trece cu vede-rea, eu nu te-aș putea ierta... Nu... Ei îi vei fi răpit numai bunuri materiale; mie, iluziunile cele mai scumpe.

Voi să se ridice, ca sugrumată; el o opri...

— De altfel, urmă ea, după o clipă, le-am mai vorbit acestea. Dar dacă d-ta nu le-ai înțeles unora delicatețea și altora, gravitatea, nu le vei înțelege nici azi; nu le vei înțelege nici odată...

Se făcu iar tăcere de-o clipă.

— Rămâi singur, urmă ea, ținând ochii aproape țintă, într-un punct al mesei; rămâi acela ce ești... Eu și copiii, de-oparte, cu puținul ce am, voiu trăi viața acelora ce nu-și pot imputa ceva; iar când, mai târziu, copiii vor fi pe deplin formați, de vor veni pe lângă d-ta, nu mă voiu mai teme că le vei putea schimba firea... Nu; nu pot altfel... Simt, văd, că nu pot altfel...

Panaiotidi stătu puțin pe gânduri, mușcându-și buzele: se vedea că mânia începea să-l cuprindă.

— Amelio, dece mă silești să pun înainte drepturiie mele de tată și să chem legea în ajutor? Te poți la urma urmei despărți de mine, însă... nu mă poți despărți de copii...

Ea sări ca mușcată de cine știe ce jivină periculoasă.

— Și cine mă va împiedeca? strigă, fulgerându-l cu privirea.

— Ți-am spus: legea, răspunse, ridicându-se și el. Lasă că, dacă n-aș consimți la divorț, nu l-ai putea avea întru cât motivele d-tale nu pot fi valabile; dar admițând că aș consimți, voiu cere eu pe copii, ca unul ce am avere, adecă mijloace de-a-i crește potrivit situațiunii mele sociale... Judecătorii îmi vor da pe copii...

Amelia își încruntă sprincenile, plecâ ochii și câteva clipe vădi anume luptă cu sine...

— Așa dară, d-ta vrei... motive, cari, în fața legii, să fie crezute destul de puternice?.. Atunci... le voiu găsi... N-am voit niciodată să ’ți le pun înainte, căci alte fapte ale d-tale, m-ar fi hotărât de mult încă, la divorț... Le-am trecut însă cu vederea, pe acestea..., ăci le-am socotit porniri ale obișnuitei educațiuni greșite ce familiile noastre le dau băeților... Ca bărbați, vă alcătuiți familie, dar vă permiteți legături... O! ce decăzuți sunteți, d-vs bărbații...

— Ce vrei să zici? murmură el îngălbenindu-se...

— Aceea ce desigur că știi... Când am simțit că pașii ți se îndreptează... pe aiurea, negreșit că am suferit... A fost întâea mea deziluzie. ’Mi-am zis însă că asemenea rătăciri trec cu timpul. Datu-’ți-am vre odată să înțelegi că știam? Păstrez însă dovezile, căci în siguranța d-tale că ce făceai cu ferire, nu se putea afla, neglijai să nimicești scrisorile de recunoștință... ca să nu le zic altfel... Nu mai departe decât cu vr-o lună în urmă, am găsit în corespondența mea o scrisoare de la cine știe ce nenorocită... Vrei să arăt asemenea dovezi? Crezi că ele ar putea fi în d-ajuns de hotărâtoare? Dacă vrei, voiu face-o, voiu face-o cerând eu divorțul, — voiu face-o numai să păstrez lângă mine pe copii...

Panaiotidi, sdrobit cu desăvârșire, nu știa ce să mai zică: ochii i se paenjeniseră; în urechi avea vâjâituri...

— Asemenea rătăciri, îți mai repet, nu le-am ținut în seamă, urmă ea. Aveam marea convingere că anume însușiri sufletești răspundeau iubirii mele pentru d-ta...

— lartă-mă, Amelio... șopti el, ținând ochii în pământ. Voiu primi toate condițiunile tale...

— Condițiuni! răspunse, cu tristeță. Azi, le vei primi... Mâine le vei socoti ca umilitoare; nu peste mult timp vei cătâ cine știe ce dezdăunare...

— Nu, Amelio, ’ți-o jur... A! cât de jos mă crezi căzut!.. Dacă am fost mai mult materialicește legat de țara aceasta, de tine am fost pururea legat sufletește...

— Și totuși, așa chiar...

— Știu ce vrei să zici... Ei da, am fost vițios, din toate punctele de vedere, dar nu încetai de-a fi cultul meu... Te prețuiam mai presus de toate femeile... Prin avere cât mai mare voiam să te înconjor cu toată îmbielșugarea, cu tot luxul, ca să strălucești și prin asemenea podoabe exterioare... Știu că nu te folosiai de ele... dar îmi plăcea să cunosc că le ai... Nu am ca d-ta puterea de-a apropia strâns de tot iubirea de familie de iubirea de țară, dar am bunul simț de-a-ți respecta simțimântele și activitatea. Ce vrei! în atmosfera aceasta de nepăsare chiar din partea ro-mânilor de baștină, m-am lăsat să fiu numai omul intereselor mele. In legătură cu oameni devotați patriei de odinioară, am putut vedea în ei adevărați patrioți, cum aici nu mai sunt, și m-am lăsat îndemnului lor, dintr-un simțimânt desigur înnăscut în mine. Moștenirea sângelui vorbise în inima mea... poate fără voea mea...

— O! dar cum de n-a vorbit în d-ta iubirea pentru mine care eram româncă!... D-ta știi să pătrunzi lucrurile și să le judeci: puteai dar să-ți dai seama că datorai cel puțin recunoștință pământului acesta, pe care te născuseși, țării acesteea care-ți dăduse o soție ca mine; neamului acesta, printre cârmuitorii căruia e vezi, încărcat de onoruri și de demnități!... Să sub-scrii pentru idealul grecesc, e întocmai cum, dacă ar intra în țară vrășmași, le-ai ieși înainte și le-ai da mijloace să învingă pe români. Aș fi înțeles dacă tatăl d-tale ar fi rămas grec, dacă d-ta nu te-ai fi născut român sau, născut așa, dacă te-ai fi arătat pe față, de la început, ca grec... Dar mie mi te-ai înfățișat ca român și n-ai uitat, cred, ce însuflețite convorbiri aveam împreună, ca logodiți, despre idealurile noastre românești; va să zică mă înșelai de atunci chiar... Ai intrat într-un partid politic, cu activitate românească bine hotărâtă; îl înșelai, căci urmăriai numai foloasele materiale... Și voești d-ta să nu mă răniască, să nu mă doară asemenea purtări? Și voești, când nu te mai pot respecta, după cum ’ți-am mai spus-o, când nu mai pot avea încrederea, — să mai trăiesc supt acelaș acoperemânt cu d-ta?

El rămase cu capul în jos, câteva clipe, — apoi, cu glas stins zise:

— Fie și despărțirea... fie... Voiu fi om nenorocit... dar am meritat-o...

Și, aproape împleticindu-se, se îndreptă spre ușâ...

Atunci intrâ repede feciorul...

— Cuconiță, boerule... logofătul dela cucoana Atena... A venit călare... Și nu știu ce are să spue... E galben ca turta de ceară...

— Zi-i să vină, — îi răspunse Amelia, înfiorată.

Mișu se opri și își întoarse capul, cătând cu durere la Amelia.

Ei îi fu milă, — dar nu-i adresâ nici un cuvânt.

Logofătul moșiei Foița se ivi: era în adevăr, nu numai galben la față, dar cu totul înspăimântat.

Aproape în acelaș moment intrâ Atena Popescu.

— Ce este, Uliule? Te-am văzut că vii... Ce ai?

— Cuconiță... e mare prăpăd... Țăranii noștri și cu alții, nu știu de pe unde veniți, au năvălit la noi, au dat foc casei și pătulelor... au sfărâmat ce nu li se părea că arde repede... Eu abia am scăpat cu vieață...

— Ah! țineți-mă că mor... Am rămas săracă!...

Și, înainte de-a-i putea da sprijin Amelia și Panaiotidi, cari se apropiau de dânsa, se făcu jos grămadă.

Pe când Amelia căuta să o readucă în simțiri, se auziră glasuri, — și intrară Conțeștii și Gându...

In timp ce Conțeștii cereau lămuriri Ameliei și apoi logofătului, — Gându se apropia de Panaiotidi și-l trase de-oparte:

— Domnule Panaiotidi, sătenii m-au oprit să fac măsurătoarea...

— Dece? întrebă el cu grijă.

— începusem bine, dar logofătul d-tale a venit și cu vorbe, cărora nu le era locul, a îndârjit pe săteni... așa că l-au luat la bătae...

— Au îndrăznit...

— Dar mai e vorba de îndrăzneală când răzvrătirea se întinde și ispitește sufletele tuturor?

— Și unde-i logofătul?

— L-am văzut trecând călare... dar în ce hal a fi, el știe... Mă tem, să-ți spun drept, de-o revoltă și aci.

— Mă tem și eu, zise Conțescu. Logofătul d-nei Popescu ne-a adus și altă știre, că revoltații s-au îndreptat spre Conțeștii mei...’

— Și noi nu suntem acolo... zise Adriana cu adâncă grijă...

— Atunci, ce e de făcut? întrebă Panaiotidi, cu frică... Să trimitem după moș-Vasile...

In acele momente se auziră glasuri sgomotoase izbucnind nu departe...

Toți se priviră cu adevărată spaimă...

XV

In adevăr banda din Dolj ajunsese în zori de ziuă la moșia Foița, amețită de izbânda că de două zile devastase și prădase câteva conace.

Erau vr-o cincizeci de săteni aleși par-că pe sprinceană, — figuri care păreau aproape străine, după înfățișare și după portul lor amestecat. Unii din ei nici accentul nu-l aveau tocmai românesc. Setea de jaf îi făcuse să pară și mai străini, fioroși în furia cu care se aruncau la jaf și pustiire.

Deja o companie de oșteni, era pe urmele lor...

La Foița, ridicară numai decât pe sătenii locului cari, deși nemulțămiți de proprietară, încă nu se gândiseră la răzvrătire.

Ii ridicară, înfierbântându-i și-i luară cu ei ca să devasteze curtea...

Atunci partea dușmănoasă a firii lor nu mai judecâ îndemnul: își aduseră aminte toate nedreptățile și veniră, înarmați cu ce le căzu la îndemână, să ceară proprietarei porumb, grâu, și învoeli după capul lor.

Când argații le spuseră că cucoana nu era aci, — unul strigă:

— Ha! a fugit de frică...

— Nu ’i-a dat mâna să stea cu noi de vorbă...

Și vestea lipsei ei, fu semnal de devastare...

Se năpustiră ca niște turbați să spargă uși, ferestre și să pună foc.

Alții, băteau pe argați, — săteni de-ai lor, — până la sânge...

Alții cereau pe logofăt: dar acesta plecase în goană, cu spaima în suflet...

Banda străină scormoniâ în casă și luă ce găsia mai bun și ușor de dus...

Încercară câți-va din ei să sfărâme casa de bani, dar nu putură și o scoaseră afară, cu gând să găsiască vr-un mijloc de spargere...

In timp ce flăcările începeau să aprindă locuința, alte flăcări se ridicau împrăștiând coloane de fum: se dăduse foc șurilor de pae.

Alții goliau pătulele și coșarele cărând saci cu grâu și cu porumb.

Era atâta sgomot de strigăte, o grabă de-a jefui, o beție sălbatecă de-a distruge, că acești săteni, cu o oră mai înainte liniștiți, nu mai semănau oameni, dar cine știe ce fiare lăsate pornirii instinctelor rele.

Preotul veni să se opue și fu bătut, — aproape să fie omorât chiar, dacă nu izbutia să scape cu fuga.

Când văzură că nu pot strica de fel casa de bani, adunară vreascuri, pae, lemne: o înconjurară, o înnăbușiră supt ele și-i dădură foc, — apoi se năpustiră asupra pivniței mari de supt locuințile slugilor...

Și în mijlocul fumului care se împrăștia gros și înnăbușitor, din cauza lipsei vântului, la lumina flăcărilor ce se ridicau ca mari limbi de balauri, — începură să bea și să glumiască, — sălbatece glume, de-șănțată beție...

Sătenii locali se întoarseră pe-acasă, unii; alții porniră cu banda străină, în spre Conțești... unde frumoasele case bătrânești râdeau la soare, în mijlocul satului.

Dar aci sătenii se ridicaseră deja, nu ca să jefuiască și să devasteze, ci să apere proprietatea și satul.

Li se adusese știrea bandei străine și toți ca unul, câțiva cu puști, ceilalți cu topoare și cu târnăcoape, cu lopeți de fier și cu ciomege ori cu despicături zdravene de lemne de stânjen, ieșiseră la marginea dinspre Foița.

Hărmăneștenii își iubiau proprietarul...

Și nu glasul lui îi chemă întru apărare, ci puterea dragostei, ci cunoștința că le eră binefăcător.

Când banda, aproape beată, se apropia și dădu cu ochii de mulțimea satului, socoti că o întâmpina spre a se întovărăși cu ea.

Primarul ieși înainte cu curaj:

— Ho! țară! încotro pe-aci?

— încotro? să dăm foc afurisitului de ciocoiu... strigă un vlăjar, clătinându-se pe picioare.

— Ia vedeți-vă de drum, că aici nu-i de voi...

— A-ha... vreți să faceți singuri isprava? râse u-râcios un rupt și cârpit, cu nasul pleoștit și cu ochii ca de tătar...

— Treaba noastră ce vrem să facem. Vorba e să nu vă apropiați de sat, că vă snopim... zise primarul.

— Ia taci mă! strigă unul, cu glas gros ca de tobă. Pe ei, mă! strigă apoi către bandă.

Aceștia se repeziră. Hârmăneștenii traseră cu pușcile și năvăliră cu ce aveau în mâini.

Se făcu învălmășeală de îngrozit, de strigăte, de vaete; căzură din sat câți-va, dar căzură mai mulți de dincolo, — până ce banda o rupse de fugă, în jos, fără să-și dea seama încotro apuca.

Tocmai după pădure se opri, să se desmeticiască. Unii se lăsară jos: erau loviți rău; alții se strânseră la sfat...

Unii dădeau cu gândul să se întoarcă; alții sfătuiau să meargă înainte: în răsfrângerea razelor de soare, li se arăta nu tocmai prea departe Voineștii, casa mare cu grădina ce se vedeau bine, ale proprietarului, gospodăria plugărească ce li se închipuiau bune de jefuit.

Într-acolo se hotărâră să apuce. Se numărară: lipsiau zece inși; se căutară: alți zece, douisprezece erau răniți. Cei mai puțin atinși, îmbărbătară pe cei cari se văitau, — și atunci se auzi și limbă străină, un fel de amestec de sârbească cu românească.

In sfârșit, plecară, însă nu tocmai cu inimă: nu le intra în cap ca niște țărani, ca și ei, să apere proprietatea și să se războiască cu frați de suferință.

Nu-și dădeau seama că, orice suferinți ar fi avuția locul lor, nu-i îndreptăția, nu să intre în alt județ, dar nici în județul lor să se dea la fapte crâncene, cari, nu mai erau omenești.

Voineștenii, după bătaea ce dădură logofătului boeresc, în înnaintarea lor spre Curte, văzură pe acești năvălitori, le înțeleseră rostul, îi socotiră de prin înprejurimi și se opriră, în șosea, să-i aștepte...

— Da ce faceți voi, mă, le rosti cel cu nasul pleoștit, care se arătă a fi capul bandei... Cu mâinile goale vreți să vă faceți dreptate?..

— Dar voi ce căutați pe-aci? întrebă un Voineștean.

— Păi na! ce căutăm? Știm că în multe sate sunt pui de curcă, în loc de rumâni și eaca... venim să le spunem că e ceasul al nouălea... rosti unul, care se părea om de-al bisericii...

Era, în adevăr, cântăreț.

— Mari curți boerești aveți voi p-aicea, zise cel cu nasul pleoștit...

— Curți mari și necazuri mari, răspunse un Voineștean...

— Și nu l-ați răstignit, pe tâlharul din dreapta? strigă cântărețul.

— Ori n-ați avut cruce și piroane... râse altul din bandă...

— Păi, uite v-aducem noi... Încailea e aci proprietaru?

— Aci...

— Abateți-vă-n sat, puneți mâna pe ce găsiți și hai cu toții să-i dăm bună-ziua și să-l întrebăm de să-nătate, zise cel cu nasul pleoștit, cu râs fioros, ridicând în sus coșcogea-mi-te ghioagă strujită.

Și o porniră spre mijlocul satului, pe șoseaua acum desghețată.

Logofătul, greu lovit la cap, cu coaste rupte, cu ochii aproape scoși, se putuse ține pe cal prin minunea voinții și a spaimei.

Cu cât se’ apropia de locuință, brațele și picioarele își pierdeau însă puterea de cârmuire și de sprijin, se răciau par-că și se făceau țepene, iar mintea i se ducea, pierzându-i conștiința durerii...

Când calul trecu pragul porții, făcu un salt: corpul logofătului, par-c’ar fi așteptat asemenea sdruncin, se plecâ într-o parte și alunecâ jos, fără vreo mișcare, fără vreun gemăt.

Calul se opri și își întoarse capul... Apoi nechezâ.

Singura ființă, pentru care logofătul avusese adevărată dragoste și îngrijire, fusese calul lui: inteligent și iubitor, la rându-i, calul vorbia stăpânului cu privirea, cu nechezul și-i ascultă poruncile și desmierdă-rile cu supunere și cu mulțămire.

Dacă-l văzu jos, se întoarse și stătu lângă el, bătând ușor din unul din picioarele de dinainte,—și urmând a necheza...

Vr-o doi argați alergară, mirați, — apoi, îngroziți încercară a-l ridică... Logofătul însă părea mort...

II duseră pe sus în odăile lui și trimiseră pe scriitorul cancelariei să vestiască pe boeri...

Era în timpul când Gându povestia lui Panaiotidi întâmplarea.

Scriitorul intră în marea încăpere, dar rămase lângă ușă, însfioșat: doamna Popescu era leșinată; boerul, vorbia cu inginerul... Ceilalți priviau plini de grijă. Primejdia crea atmosfera întâelor momente, când voința este ca paralizată.

Eată atunci că răbufniră glasurile mulțimii și spaima se zugrăvi pe chipuri și-n priviri.

Panaiotidi, cel dintâi, se apropia de fereastră și se uitâ afară...

Un mănuchiu de arbori din fața curții, opria vederea.

Pătrundea însă mereu un fel de freamăt, se sîmția o mișcare în direcțiunea eleșteului...

— Se vede ceva? întrebă Conțescu, apropiându-se.

— Nimic... Totuși e ceva: auzi?

— Da, e ceva...

— Ia să trimitem pe cineva să vadă ce este... zise Panaiotidi...

In acel moment văzu pe scriitor.

— Ce este, Condurioti?

— Boerule... logofătul a murit...

— A murit?... și glasul i se înneca în gât...

— Ce v-am spus eu?., zise Gându...

— Sărmanul! esclamă Amelia...

Atena își veni atunci în fire și se ridică:

— Cine-a murit? întrebă ea, ca venind de de-parte...

Atunci însă izbucni altă revărsare de strigăte, care răsuna fioros,—și tot odată începu să se audă clopotele trăgând.

— Doamne! făcu Atena, și începu să se închine... Ce este?

— Mă duc eu înaintea lor... căci e semn c-a început răzvrătirea... zise Conțescu, foarte liniștit în a-parență.

— Andrei... nu... nu te duce, zise Adriana, plină de teamă.

— Mă cunosc toți; le voiu vorbi și mă vor înțelege, răspunse bătrânul cu așa glas, că în toți răsări încrederea...

— Merg cu dvs., domnule Conțescu, zise Gându... Conțescu n-avu timp să răspundă, căci se auziră pași

grăbiți și ușa se deschise repede: un fior îi luâ pe toți.

Moș-Vasile intrâ: era galben la față ca moartea și părea că tremură.

— Boeri dvs., nu-i vreme de multă vorbă... Luați copiii și veniți după mine... fuga...

Ameiia, cu fața pierită, ieși la moment.

— Du-te, Panaiotidi... Duceți-vă cu toții după Mih-nea... zise Conțescu...

Sgomotul glasurilor urmau în răstimpuri; clopotele se trăgeau într-una... Înlăuntrul casei era un dute-vino grăbit...

Panaiotidi, Atena, logofătul ei, scriitorul și Mihnea, ieșiră; în sală întâlniră pe Ameiia cu Florica și cu copiii. Toți tremurau și nu puteau vorbi, cu toate că nu înțelegeau încă gravitatea pericolului.

In marea grădină era o poartă lăturalnică, de fier: se ieșia pe-acolo la un drum îngust, care ducea într-o margine a satului, pe malul râului, presărat pe aci cu sălcii ce începuseră a înfrunzi.

De aci sgomotele se auziau și mai de înfiorat...

— Dărâmă moara, șopti bătrânul Mihnea... și au să vie la curte....

Se închinâ...

Nu răspunse nimeni: spaima le intra în suflete... Îmi vor jefui casa... se gândi Panaiotidi...

In această parte a satului, nu era nimeni: casele și curțile păreau pustii. Numai câinii lătrau...

Fugarii se opriră înaintea unei curți măricele, cu bună așezare gospodărească: casa era destul de naltă și de zid, cu prispă lată așternută cu scânduri. In spatele ei, livede de pruni, stupărie și îngrăditură pentru legume...

Mihnea deschise portița, și le făcu tuturora loc să treacă, apoi aruncă căutătura în lături: nu-i putea nimeni vedea.

Repede îi duse în casă, într-o odae destul de mare, foarte curată și orânduită cu lucrușoare bune.

— Fiți fără teamă, boeri dvs... Baba mea e dincolo. Mă duc să-i spun o vorbă și să mă pornesc la părintele, să-l mân înaintea nemintoșilor...

Fără să aștepte vorbă, — de altfel toți par-că erau muți, — ieși, șopti repede babei lui câteva cuvinte, și o porni repede, cu umblet de tânăr...

Clopotele încetaseră; alt sgomot nu mai ajungea aci; toți se priviră: copiii stăteau ghemuiți lângă Florica; ei, din odaea lor, văzuseră pe săteni, năpustin-du-se asupra morii.

— S-ajungem fugari... iar casa să ne fie pradă!... murmură, în fine, Panaiotidi, cu tremur în glas, înfricoșat cu totul...

— Și să mai faci bine țăranilor, gemu Atena Popescu, clătinând din cap cu durere: gându-i era la locuința ei, devastată...

Amelia, lipsită de puteri, se lăsâ pe laviță și strânse pe copii lângă ea, sărutându-i pe frunte...

— Dar de ce fac țăranii așă, mămico, întrebă Vintilă, cu frică...

Muma le desmierdă părul și nu răspunse: îi venia să plângă... Nu se sîmția în siguranță aci, cu toată încredințarea lui Vasile Mihnea.

Până să vină sătenii Voineșteni, străinii se năpustiseră asupra morii, ca niște turbați, sfărâmând tot ce putea sfărâma, înprăștiând pe sătenii de prin împrejurimi, cărora li se măcina, și luând la bătae pe mecanic și pe cei doi ajutori ai lui.

Moara era foarte sistematică, cu patru pietre mari, cu magazie în care se păstra uiemul și cu locuință pen-tru mecanic...

Într-o jumătate de oră, nu mai era de cunoscut...

Voineștenii sosiau în acest timp, mereu, ca să pue și ei mâna, — și ei scoteau acele strigăte de voioasă răzbunare sălbatecă.

— Foc! să-i dăm foc... strigară străinii...

— Să-i dăm, răspunseră localii.

Și după o muncă de altă jumătate de oră, putură avea mulțămirea fioroasă de-a vedea în flăcări acoperemântul...

— Acuma, la curte... băeți...

In acel moment începură clopotele să tragă...

— Da ce sărbătoare are popa al vostru? zise cel cu nasul pleoștit...

— A fi făcând slujbă pentru logofăt... că ’și-a dat sufletul... zise un sătean, argat de-al curții, venit și el să se... bucure cu obștea.

— Așa? a crăpat, câinele! strigă unul din cei ce-l bătuseră.

— Ce-a semănat, a cules, răspunse altul...

— Ci hai, mergeți odată?

— Mergem! mergem...

Și, groaznica grămadă, umplu drumul dela moară spre curte...

— A fi având ciocoiu vostru vinuri? întrebă un străin.

— O-ho! ba încă ce vinuri!... răspunse un voineștean...

— Ia vedeți mă, să nu-l lăsăm să scape... că acuma e ceasul... zise altul...

— Păi, cum om intra în curte, să și înconjurăm casa...

— Să-l poftim întâi la vorbă...

— Păi firește...

— Ce vorbă! strigă nasul pleoștit... Nu-i vreme de vorbă, mă! să facem casa una cu pământul și pe urmă de-o mai fi vreme, om sta și de vorbă.

Dar când ajunseră, văzură porțile închise,—și, spre culmea mirării voineștenilor, înaintea lor, văzură pe boeru Conțescu și pe inginer. Fruntașii Voineșteni pășiau în fruntea grămezii. Instinctiv se opriră.

— Boeru Conțescu... murmurară ei...

— Ce este, oameni buni? întrebă el, înaintând cu câțiva pași.

— Eaca, d-ta, pe la-noi, boerule, rosti un fruntaș...

— La d-ta joacă ursu și d-ta p-aici? zise altul în râs.

— Dragii mei, cât am fost cu d-v. rău n-ați văzut dela mine; rău n-am făcut nici celor de dincolo...

— D-ta, boerule, drept e, n-ai făcut. Dar ăl de după d-ta... Unde-i, să poftiască colea, de vorbă?.,.

— V-am spus că domnul proprietar nu-i aci... zise Gându...

— Ei, ași! Cui o spui? Ce, nu știm par-că?

— la nu mai stați de vorbă de-a surda! strigă nasul pleoștit, făcându-și loc să iasă în față... La porți, băeți I

Și trecu repede de trase o lovitură cu ghioaga, în broasca porții.

— Oprește-te, omule, în zise Conțescu. D-ta te vezi a fi străin locului. Ce rost ai să te amesteci aici? Eu sunt paznicul casei acesteea, strigă bătrânul cu glas care înrâuri mulțimea. Veți avea curajul să faceți prăpăd? Veți uita că am fost părinte pentru voi? Care vi-s păsurile, spuneți-le și să luăm înțelegere ca oamenii... Ce e drept nu se dobândește cu silă și cu pustiire... Sunt bătrân; minciună și înșelăciune nu s-au lipit de buzele mele... Spuneți ce vreți și eu mă leg să fac pe proprietar a vă împlini vrerile...

— Boerule, dac-ai fi fost tot d-ta aci proprietar, nici că s-ar fi sculat careva, că oameni suntem. Rugămu-te, feri înlături, că avem de răfuit cu ciocoiu care ne-a lăsat în sapă de lemn! rosti cu tărie un sătean.

— Așa! așa! strigară toți, și, ca un val pornit din deal se îndesiră spre porți.

Atunci clopotele începură a trage iarăș cu putere, iar de după colțul unei linii apropiate se iviră preotul îmbrăcat cu odăjdii, doi dascăli ducând fiecare câte un prapor, primarul, învățătorul, Vasile Milinea și mai multe femei din sat după dânșii.

Dascălii cântau o rugăciune...

Sătenii se opriră, mirați în momentul dintâiu...

Preotul ducea într-o mână sfânta evanghelie îmbrăcată cu argint și în cealaltă mână crucea...

— Oameni buni, rosti preotul, opriți-vă... Nu mâniați pe Dumnezeu!

Se făcu tăceie...

Ivirea preotului, întâele lui cuvinte, sunetul clopotelor care dădeau ivirii înfățișare de slujbă dumnezeiască, impuseră mulțimii.

— Ce sfat diavolesc, oameni buni, v-a îndemnat să vă depărtați de răbdarea voastră, de buna-voastră chibzuință? Gândiți-vă că în casa aceasta sunt două femei cari v-au ajutat totdeauna, la boale și la alte nevoi! Sunt copii cari nu v-au făcut nici un rău... E boerul Conțescu, omul de fapte bune și plin de dragoste pentru sătenime; e domnul inginer care a venit tocmai ca să vă facă o dreptate...

— Ia lasă, sfinția ta, răspunse un voineștean. cu asprime... In loc să fii cu noi, te ostenești pentru ăi de ne asupresc?

— Nu cu asemenea vorbe, fiilor, se răsplătește dragostea ce v-am arătat... zise preotul, înaintând... Ați ascultat de vorbe vrăjmășești care aduc pierzare și nu îndreaptă relele...

— Ia fugi încolo, popo! strigă nasul pleoștit... Înainte, băeți!

Mulțimea, ca împinsă de-acelaș puternic îmbold, să mișcâ deodată.

Preotul înaintâ ridicând în sus crucea, pe care razele soarelui sclipiră...

— In glas de clopote, rosti el cu putere, vă afurisesc! Nimica să nu se aleagă de voi și de casele voastre... Doamne, auzi-mă!... Doamne, auzi-mă!

— Nu ne afurisi, părinte... strigară mai mulți.

Chipurile sătenilor vădiau groaza... Cei din față căzură în genuchi...

— Doamne Dumnezeule, începu preotul cu glas inspirat,—multor încercări grele supui tu făptura o-menească, din pricina necunoștinții binelui și răului...

Toți căzură în genuchi, cu frunțile plecate, înfiorați.

— In grea rătăcire am căzut pretutindenea și moșia noastră românească în primejdie de moarte se află!... Doamne, Dumnezeule, A-toate făcătorule, îndură-te spre noi...

— Amin! cântară dascălii...

Toți să închinară. Ingenuchiară și străinii, înrâuriți și ei...

— Doamne Dumnezeule, coboară mila ta spre noi, urmă preotul, și nu ne lăsa să pătimim de pe urma rătăcirii noastre... Prin Dumnezeescul tău fiu ai mântuit omenirea,—mântuește-ne și pre noi...

— Amin... cântară dascălii.

— Fă-ne să ne cunoaștem greșelile cele cu voe și fără de voe și să plinim voia ta; dă-mi mie, smeritului tău slujitor, putere de dezlegare și de iertare, pentru cei ce nevrednici s-au făcut, prin nemernică răzvrătire... Dă-le lor bielșug țarinilor și caselor rostul cel bun, — dă-le lor ușurare nevoilor și sufletului lor, mulțămirea celor căiți, — că tu ești Dumnezeul nostru și afară de tine pre altul nu știm, numele tău numim; că ție se cuvine laudă, mărire și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor...

— Amin! cântară dascălii...

Preotul înnaintâ cu evanghelia și cu crucea, în timp ce clopotele reîncepeau să sune...

Femeile plângeau cu hohot; mulți dintre săteni plângeau în tăcere...

Conțescu se ridică, se închinâ, în adevăr atins, și sărută crucea și evanghelia...

Primarul, Vasile Mihnea și Gându, îl imitară; să-tenii veniră la rând, plini de evlavie, domoliți, căindu-se...

Și fiecare murmură, în timp ce săruta evanghelia și crucea...

— lartă-ne, părinte; nu mai facem...

— Dumnezeu să vă ierte, le răspundea preotul.

Deodată se auzi răsunet de goarne...

Toți tresăriră... și priviră...

In pas silit, o companie de soldați, cu baionetele la puști, înaintau pe șosea...

— Oștirea... șoptiră sătenii.

Într-o clipă se făcu mișcare de retragere grăbită: străinii, înspăimântați, o și luară la fugă, înnainte, unde-or ieși să iasă.

— Ho! huide-o!... începură să le strige sătenii Voineșteni...

Compania sosi și se opri. Primarul lămuri căpitanului cum sta lucrurile...

Goarnele sunară, focurile începură: câțivă din ceată căzură.

Ceilalți mai fugiră, pierzând încă pi câțiva și în cele de pe urmă se opriră...

Deja înaintea lor veniau mai mulți jandarmi și două trăsuri: erau prefectul Arineanu, un judecător de ocol, doi subprefecți și un căpitan de jandarmi.

Străinii fură dezarmați și legați zdravăn, apoi cu toții se îndreptară spre primărie.

Conțescu, Gându, preotul, învățătorul, primarul, Vasile Mihnea, urmați de mulțimea Voineștenilor, tăcută și îngrijată, întâmpinară pe Prefect, în apropierea primăriei.

Cercetarea se începu și ținu mult, până să se stabiliască răspunderile în ce privia banda și pe Voineșteni.

Logofătul nu murise, dar nici moale nu-i era. La fiece mișcare, sîmția dureri aprige... Urcat într-o tră-sură spre a fi dus la spital în oraș, fu oprit la pri-mărie și pus să arate pe cei ce-l bătuseră.

Numai acum însă, în fața logofătului, se judeca supt adevărata față, procesul dintre săteni și proprietate, — și sătenii se arătară foarte dârji: nu s-ar fi răsvrătit, dacă moșia n-ar fi avut pe «grecoteiu» de logofăt, care le amărâse vieață.

Inginerul Gându, arătă că proprietarul, imediat ce-a aflat de rășluirea locurilor, l-a și trimis să măsoare moșia, ca să dea dreptate sătenilor.

Prefectul cuvântă cu căldură, încredințându-i că inginerul era om de inimă și că dreptatea lor va ieși la lumină; îi mustră în așa chip, pentru devastarea morii și pentru năvălirea la curte, că-i făcu să declare că erau gata să ajute la refacerea morii; apoi se adresâ preotului și fu de o rară elocință, în cât sătenii pu-tură bine să înțeleagă, misiunea lui, de păstor sufletesc și ce aveau totdeauna de așteptat dela sfaturile sale și dela credința în Cel-a-tot-Puternic.

Conțescu, în numele proprietarului, le ceru să-și arate nevoile și ce anume ușurare voiau... și cu de-plină pricepere a lucrurilor, orândui cu ei temelia viitoarelor învoeli, pe cari le vor face cu el, în lipsa proprietarului.

Vasile Mihnea, ceru îndurare pentru obște, dela Prefect, și se făcu chezaș pentru liniște și ascultare, — numai să nu mai fie duși oamenii, pe la târg, la arest...

Prefectul se învoi, dar îi făcu să priceapă că ’rămâneau vinovați de cele făptuite și că, mai târziu, judecata avea să-i cheme pe cei ce fuseseră mai înverșunați. Dacă însă vor da dovadă de liniște și de cuminție, judecata se va arăta, negreșit, mai îngăduitoare...

Logofătul, fu pornit cu un jandarm, la spital, — iar banda, micșorată acum, cu vr-o douăzeci de inși, răniți și morți, fu pornită, după amează, la oraș, între jandarmi.

Compania de ostași se porni la altă comună de unde se vestia amenințător început de răscoală.

Era pe la amează; câte se petrecuseră de dimineață!

Sătenii se împrăștiară, fără nici un gând ascuns: după amează măsurătoarea era să se urmeze și a doua-zi învoelile aveau să se facă... Erau ușurați par-că de-o mare greutate: boeru Conțescu le era doar chezășie...

Prefectul își arătâ dorința să vadă pe doamna Panaiotidi...

Conțescu îi arătâ situațiunea și-l pofti la curte, iar pe Vasile Mihnea îl trimise la el acasă, să vestiască boerilor, sfârșitul lucrurilor.

Într-o de nedescris emoțiune se trecură orele acestea în locuința bătrânului Mihnea.

Logofătul d-nei Popescu și scriitorul dela Curtea din Voinești, se retraseră în tindă, de unde după vr-o jumătate de oră de nerăbdare, nu se putură ține și se strecurară până la gardul grădinii boerești: aci se ur-cară într-un pom și asistară la desfășurarea întâmplărilor.

Rămași între ei, Mișu, Amelia, Adriana, d-na Popescu, Florica și copiii, stătură destul de mult în tă-cută frământare, trăgând cu urechea la toate sgomotele și închipuindu-și ce putea fi. Temerea de neprevăzut le înfățișa răzvrătirea cu mult mai de groază în desfășurarea ei... Vedeau aevea par-că dărâmarea casei, devastarea, punerea focului... Fiece răbufnire de glasuri le însemna fiece fază a închipuitei grozăvii...

Aproape nici nu se mai priviau... îngălbeniți, posomorâți, cu capetele în jos, nu-și mai aveau conștiința ființii lor... Erau la olaltă și totuși departe unii de alții, despărțiți prin adâncirea în propriile sensațiuni, în uitarea deplină a timpului și a locului.

Când clopotele începură să tragă din nou,—era pe când preotul purcedea dela biserică, — o înfiorare puternică îi făcu să ridice capetele, să se priviască, să se întoarcă la cunoștința momentului.

— De ce vor fi mai trăgând clopotele!—zise Adriana... Au așa răsunet, că fac și mai puternică groaza...

Panaiotidi se ridică: se sîmția înțepenit, rece...

— Cine știe ce va fi pe la noi... murmură el..

— Ah! dar Andrei!... esclamă Adriana, ridicân-du-se. Doamne!...

— Ce va fi cu domnu Gându, — cugetâ Florica și-i fu ferbinte dorul să nu i se întâmple nimica...

— Țăranii țin la domnu Conțescu, zise Amelia... Nu cred să-i facă vreun rău...

— Dar mai judecă bestiile, zise Panaiotidi cu ură...

— Blestemat soiu de oameni, rosti Atena... M-am ruinat... Ce grozăvie voiu găsi... Și nici nu-mi- vine să mă duc...

Amelia simți pe copii că tremură. Se plecâ, îi strânse la sân și le rosti cu duioșie:

— Nu vă fie teamă, copii... Nu suntem lângă voi?...

— ’I-am văzut cum dărâmau moara... și mi-e frică... zise fetița aproape cu lacrimi în glas...

Și ’i-au dat foc, mămico... zise Vintilă... Ce răi sunt țăranii...

— Nu sunt așa de răi, cum frica vă face să-i socotiți... le zise muma. Dar ei nu au, sărmanii, creșterea bună care o aveți voi și când îi supăra cineva, fac rău...

— Dar cine ’¡-a supărat, mămico? întrebă Vintilă... Logofătul nostru?...

El, copii, zise Mișu, apropiându-se și șezând lângă Amelia... Însă tăticu are să facă așa încât logofătul să nu-i mai supere... Mâine voiu aduna la pri-mărie pe țărani și vă voiu lua cu mine acolo; vom vorbi cu ei și vă voiu învăța ce să le spuneți și voi, și veți vedea cu ce bucurie se vor uita la mine și la voi... Nu-i așa, mămico?...

Amelia înțelese negreșit rostul acestor cuvinte. Primejdia care-i înconjura, toată grija, care mai mult pentru copii o avea, o făcură să se mai îmbuneze față cu bărbatul ei...

— Da, tăticule, așa va fi, răspunse ea, totuși înnă-bușindu-și un oftat...

Trebue să îndreptăm lucrurile, urmă el, cu înviorare... Am făcut rău că am venit prea rar pe aci... Cu bunăvoință și cu pricepere, vom restabili liniștea și înțelegerea între noi și ei...

Ce va fi și la celelalte moșii? zise Amelia...

— Trebue să fie știri acasă, la București... In Ialomița însă nu prea erau turburări, când am plecat în-coace... In Prahova și în Buzău, era deplină liniște...

— Cine știe de nu se va fi întins răzvrătirea și pe acolo... zise Adriana...

— Voiu telegrafia... Numai de s-ar isprăvi odată aci... zise, ridicându-se...

Ascultâ câteva clipe... Clopotele răsunau mai rar... Dinspre curte nu se mai auzia nici un sgomot...

Așteptară cu toate acestea, în destulă enervare... Unde nu puteau vedea afară, prin strimtele ferestre decât partea din urmă a satului, izolarea le eră și mai grea, emoțiunea și mai apăsătoare.

Deodată auziră’, depărtate încă, sunete de goarne... și se priviră, surprinși întâi, apoi, înțelegând, respirară mai în voe: armată, — venia armata... Era sprijinul, potolirea!...

Când răsunară însă glasuri puternice și apoi împușcăturile dintâi, spaima le trase sângele din față...

— Îi omoară!... șopti Amelia cu milă în expresiunea ei de groază...

Alt șir de împușcături urmă...

Panaiotide se apropia de o fereastră... Șoseaua însă cotia pe din vale de râu, în spatele acestei case... Iarăși nimica de văzut...

După aceste împușcături, se făcu tăcere; apoi au-ziră duruit de trăsuri și tropote de cai..., destul de distincte... și iarăși tăcere..., și iarăși cufundare pe gânduri, de astădată în răvășirea nerăbdării...

In fine, se apropiará pași... Panaiotidi privi repede...

— Vasile se întoarce... rosti, răsuflând lung..., și deschise ușa, întâmpinându-l:

— Ei, ce e? s-a sfârșit? întrebară toți, deodată...

— Unde-i Andrei? întrebă Adriana.

— Dar d. Gându?... întrebă Florica...

— Am scăpat buniteferi, boeri dumneavoastră... Dar ferească Dumnezeu de așa pacoste!...

Și, pe îndelete, le povesti toată întâmplarea, apoi îi pofti să se întoarcă la curte.

— Numai, un lucru,—zise bătrânul: să vă duc tot pe unde am venit... fiindcă, boerule, se întoarse către Panaiotidi, după chibzuiala mea, bine-ar fi să nu se știe în sat cu dinadinsul că d-ta ești aci...

— Așa? făcu Panaiotidi cam nemulțămit.

— Lasă pe boer Conțescu să dreagă treaba... Nu-ți fie cu supărare, cam au ai noștri bubă pe d-ta... și, de!... să mai treacă nițică vreme, că toate apoi s-or îndreptă...

Și, pe acelaș drum porniră la curte...

După asemenea întâmplare, vederea cu Arineanu fu mișcătoare...

Panaiotidi nu știu cum să le mai mulțămiască, lui ca Prefect, lui Conțescu și lui Gându, cari se expuseseră, ca prieteni ce dovediseră curaj și dragoste.

In acea jumătate de zi, nimeni nu gustase ceva și, acum că liniște era, se sîmția foamea.

Prânzul fu scurt însă, căci Prefectul se grăbia să plece cu însoțitorii lui...

D-na Popescu îl rugâ să meargă pe La Foița, — căci nu avea curaj să se întoarcă singură.

Prefectul primi,—și după puțin, ea plecâ în trăsura lui, jeluindu-se și văitându-se.

XVI

Gându se coborâ din odaea lui, însoțit de un argat care-i ducea neltele.

La ieșirea în curte, întâlni pe Florica: părea că-l aștepta.

Ea îi întinse mâna și-i zise cu adâncă emoțiune:

— Cum să-ți mulțămim, domnule Gându?...

— De ce, domnișoară Florico? întrebă aproape surprins...

— Ce bun ai fost și în această grea împrejurare!...

— Am făcut atât de puțin, domnișoară, că nu merit asemenea laudă.. De altfel, era o datorie... și mă duc sa-mi împlinesc pe cea începută...

— Nu mai e primejdie, — nu-i așa?

— O! de loc...

— Să te întorci cu bine, domnule Gându...

— La revedere, domnișoară...

Își dădură mâna, el stăpânindu-și bine adevărata emoțiune, — ea, presimțindu-i-o și aproape împăr-tășind-o:

Când să iasă pe poartă, Gândii întoarse capul: o văzu tot acolo, urmărindu-l cu privirea...

— Să-și fi uitând oare deziluziunea? se întrebă în cuget...

Florica se întoarse, pe gânduri, în camera ei și de la fereastră, privi pe urma lui câtva timp, apoi se lăsâ într-un fotoliu, cu capul în mâini...

— A trecut o furtună... se gândi... Va putea oare trece și furtuna casei?

I se ivi atunci imaginea lui Voitzu, fără să se fi gândit la el, — și se înfiorâ...

— Nu! nu trebue să mă mai înfioare amintiri ce-mi displac, își zise, ridicându-se...

Și, ca refugiu, față cu asemenea gânduri, trecu la copii.

In camera de lucru a Ameliei, ea, Conțeștii și Panaiotidi, se aflau acum, după ce Andrei avusese o convorbire scurtă cu Miști.

Amelia era cu Adriana, amândouă aproape obosite, după emoțiunile de-abia trecute, când Andrei intrâ ducând de mână pe Mișu.

— Scumpă doamnă, se adresâ el Ameliei, înainte de-a mă întoarce acasă, dă-mi voe să-ți prezint un căit. Primejdia prin care am trecut cu toții, cred că a a-vut darul să schimbe o stare sufletească adânc regretată de noi, vechii dvs. prieteni...

Șezu lângă Amelia și pofti pe Mișu să stea lângă el.

Âmelia se simți stânjenită; înțelegea unde voia bă-trânul s-ajungă.

— Amicul Mișu va trebui să plece deseară la București: așa cere împrejurarea. Aș dori din tot sufletul să nu plece însă fără o vorbă... fără o speranță... Inima d-tale e rănită, negreșit, dar nici o considerațiune nu-i poate răpi, — cum s-ar lua cu mâna, — vechiul și adâncul simțimânt de femee onestă, de soție vrednică de toată admirarea. Dă pas acestui simțimânt să vorbiască și să ierte, iertarea e dar al virtuții ce nu se clatină, e lumina ce înconjoară marile chipuri ale creștinătății... Panaiotidi, urmă el după o clipă, a fost rău înconjurat, rău sfătuit... Nu e singurul, în trista noastră societate de amestec. Nu poate fi, negreșit, o scuză pentru el; după cum nu poate fi pentru nimeni altul din acei ce văd în țara noastră numai izvor de înbogățire și-i aruncă nemeritat dis-preț, dela mica înnălțime a nemerniciei lor. Panaiotidi e mai mult victima mediului și-l mustru fiindcă n-a putut să te înțeleagă, la timp, pe d-ta, scumpă amică. E prea inteligent ca să nu-și fi putut da seama de la început de însemnătatea vieții românești pe care o înfățișezi cu nespusă dragoste și mândrie. A izbucnit furtuna însă... Față cu dreapta ei deslănțuire, sunt sigur că el a rămas încremenit, rătăcit, doborât supt vinile-i grele, — dar pentru întâea oară cu conștiința răspunderii și cu dorul de-a se întoarce la datoriile de român...

— O! e adevărat, domnule Conțescu, exclamă el cu putere, e adevărat...

— Prietenește îți spun că nu mă îndoesc, îi răs-punse bătrânul. Apoi, după o clipă: suntem o țară mică, înconjurată de vrășmași unii puternici, alții mă-runți, dar în destul de primejdioși. Toți așteaptă moment priincios, pentru ei, de rătăciri grele din parte-ne... Nu vedeți ce răsunet au în afară răscoalele acestea? Cum le denaturează vășmașii de din lăuntru și cum cei de din afară se fac a le crede așa? E de datoria noastră să facem jertfa de-a fi buni, să ne uităm interesele prea personale, adese ori josnice, și să ne dăm mâna, să fim mulți, să ridicăm moralul social, prin pilda bunei vieți de familie, prin pilda cunoașterii ne-voilor timpului... Dece și puținele elemente bune să se despartă, în loc să caute a netezi asprimea unor vinovății? Prin plecarea d-tale, dragă amică, oare soțul d-tale ar deveni mai bun, ca român? Negreșit că nu. Iertându-l, vei avea mulțămirea de-a-l fi convertit; va câștigă activitatea d-tale românească, căci îi vei fi dat o inimă căită, o voință bine îndreptată, o energie conștientă... Am pentru d-ta ambițiunea de-a birui în omul acesta amintiri și aplecări atavice; și fiindcă-l cred în stare de-a răspunde credinții mele, ’mi-am luat curagiul de-a te ruga și de-a fi stăruitor în ruga mea... De altfel, privește-l, doamnă lacrimile acestea sunt chezășie asigurărilor mele.

Mișu, plângea în adevăr: nobila bătrânului înfățișare, dragostea de țară, unic cuget al vieții lui întregi; credința lui în schimbarea în bine a unui om greșit; — silința lui de-a aduce împăcarea, — îi muiaseră inima, îl înduioșaseră și lacrimile veniseră ca să mărtunsiască de adevărata lui căință!...

Privi, printre aceste lacrimi, la Amelia; îi păru că vede în fine sfârșitul luptei cu ea însăși, și i se lăsâ în genunchi rostindu-i:

— Iartă-mă, Amelio... Fă-mă să pot fi vrednic tată copiilor noștri, așa cum îi crești tu...

— Întoarce-te, Mișule, la București, și du cu tine speranța, îi răspunse ea întinzându-i mâna...

El ’i-o acoperi cu sărutări.

— Îți mulțămesc Amelio... îți mulțămesc... îi rosti plin de recunoștință... ridicându-se.

— Lasă-ne să orânduim aci, în numele tău, cum va fi mai bine lucrurile și când ne vom vedea... mulțămirea altora va spune și pentru noi cuvântul din urmă...

— Nu numai atât, Amelio: voiu da pe la toate moșiile și voiu impune bună-starea sătenilor, ca o condițiune expresă a arendării... O! de câte mă simt în stare acum!... rosti cu căldura convingerii.

Ea îi strânse mâna...

In acel moment intrâ Gându.

— Ei, cum a ieșit măsurătoarea? întrebă Mișu, vesel.

— Exact după actele moșiei, domnule Panaiotidi. Să-tenii aveau dreptate: li se rășluise tocmai 35 de hectare...

— Ticălosul de logofăt!... zise Mișu. Să le înnapoiăm... numai decât.

— Am și făcut mușuroaele. Sătenii nu mai pot de bucurie... Par-că li le-ar fi dat cineva în dar... Le pare rău că au pus și ei mâna la stricarea morii...

— Nu face nimic... Să iertăm greșiților noștri. Domnule Gându, eu plec astăseară... Ai fi d-ta atât de bun să mai rămâi și să faci devizul refacerii morii? ’Ți-ai lua apoi sarcina refacerii ei?

— Cu plăcere, domnule Panaiotidi.

— O! Domnule Gându, cât îți suntem de recunoscători! zise Amelia... Ne îndatorezi prea mult...

— Nu știu pentru ce și nu știu cu ce, doamnă, răspunse Gându stânjinit...

— D-ta tinere prietene, muncești, știi să fii prieten, știi să te devotezi, îi zise Conțescu cu bunătate... Ce multă tinerime, ca d-ta, ne-ar trebui!...

Gându se înroși, ca zarea, de câteva momente, în asfințit. Inima ’i bătea cu vioiciune; mulțămirea i se răsfrângea într-un zâmbet discret.

Și nu atât laudele îl înrăuriau cât ghicirea că se făcuse pace între d-na Panaiotidi și bărbatul ei.

Conțeștii se întoarseră în acea seară la Hărmănești; Panaiotidi plecâ, pe înnoptate, fără ca în sat să se fi prins de veste.

In Voinești rămânea, după îngrozitoarea zi, un fel de liniște grea, făcută din grija pentru cele făptuite și din mulțămirea celor ce sătenii începeau să dobândiască.

Amelia promisese împăcarea, de hatârul Conțeștilor, fără ca sufletul ei să fi luat parte la promisiune.

Acum, în tăcerea camerii în care sîmția nevoea de odihnă, se întreba, dece stăruința bătrânilor, pentru împăcare?

In ochii Conțescului, nobil și înfocat român, Mișu era negreșit tot atât de vinovat, ca și în ochii ei... Foarte neîngăduitor față cu alți greșiți idealului românesc, dece se arătase îngăduitor față cu Mișu? Era la el numai ideea că Mișu se putea îndrepta și că putea fi în adevăr folositor, — sau socotise și aceasta că, despărțirea ei de bărbatul cu avere, ’i-ar fi adus nemulțumirile multor greutăți?

Gândul acesta o făcu să se simtă jignită: să se fi îndoit bătrânul că ea ar fi putut lupta, până la capăt, in starea mijlocie în care ar fi rămas?

A! nu, nu, își zise, ușor zâmbind. Pe de-oparte era prea deprins cu buna noastră căsnicie, pe de altă parte e adevărat că numai pilda pentru alții, a unei asemenea căsnicii, poate da înrâurirea dorită, activității ce-am întreprins...

Totuși, pentru continuarea legăturii casnice, sîmția ca rămâne rece și se vedea tot atât de tristă ca mai înainte.

Cine știe de avea să se schimbe, în viitor, vreo-dată? ’

In timpul acesta, bătrânii, acasă, erau voioși că să-tenii le dăduse dovadă de dragoste și de recunoștință.

Numai când le veni vorba despre cei dela Voinești, Andrei se întunecă=\ puțin.

— Vezi tu, Adriano, îi zise,.ce înseamnă când anume fapte sgudue temelia unei case? Amelia a cedat, însă am simțit că sufletul ei a rămas străin împăcării adevărate...

— Ca dânsa aș fi făcut și eu, răspunse Adriana...

— Acuma, rațiunea stăruinții noastre, nu-i așa? Nu, Panaiotidi nu-mi mai poate fi simpatic: și eu îi am înstrăinat sufletul meu. Cred în căința lui, îl socotesc în stare să se îndrepte... Va fi român, din câteva considerațiuni, pentru nevasta lui și pentru pozițiunea lui socială; și, negreșit, că tot înseamnă un câștig pentru noi, ca prieteni ai casei lor... Dar și altă idee m-a călăuzit: Amelia n-ar mai fi avut mijloace destule pentru traiu, căci ar fi refuzat ajutorul bărbatului ce nu mai era nimic pentru ea, cât și pe al nostru, de pildă... In lupta ei, cu greutățile vieții, și-ar fi pierdut din energia pentru lupta cealaltă, care ține mult loc în viața ei, — și asemenea energie nu trebue să se piardă... Pe urmă, societatea noastră, e așa întocmită, că primește călăuzirea celor cu prestigiul averii, în lupta pentru un scop deosebit, și nu vrea să primiască pe cel sărac decât în anumite con-dițiuni, ținându-l și la anume distanță. Nu-i așa? Unde mai pui că despărțirea ar fi hotărât pe toți cei cari-i cunosc, să le pătrundă taina? Câte păreri împărțite! Câte răutăți, deșteptate! Și nu știu, dacă tocmai cea nevinovată n-ar avea să sufere mai mult, din par-tea răutății omenești...

— Ai dreptate, Andrei, ai toată dreptatea. Să nu contenim a-i mai vorbi Ameliei,fără să părem că ne-am îndoi în ceva de hotărârea ei...

— Și mai ales fără să-i dăm a înțelege tot adevărul motivelor stăruinții noastre...

Astfel, și Amelia, și bătrânii ei prieteni, se întâlniau pe calea acelorași gânduri, într-atât de bine ce se cunoșteau între ei.

Martie era pe sfârșite: peste toată țara, acum potolită, se întinsese ca un zăbranic, prin care, lumina străbătea cu clipiri șterse..., supt care aerul era apăsător și încărcat ca după fierbințeala de friguri a zilelor îngrozitoare.

Se ceruse guvernului să înnăbușiască primejdioasă răzvrătire și acum se învinuia guvernul că fusese prea din cale afară aspru; se învinuia armata și mai ales capii ei, că fuseseră sălbateci...

Tuturor păturilor sociale le era la neîndemână.

Afacerile comerciale lânceziau... Treburile plugărești stăteau mai pretutindeni pe loc: învoelile mergeau ca pe bolovani... Sătenii erau sdrobiți sufletește, plini de ne-încredere, cu ură și mai amară în contra stăpânitorilor...

Câți orfani rămăseseră de pe urma celor împușcați! Erau orfanii Neamului, — și nimeni nu îngrijia de ei!...

Proprietarii jefuiți, dimpotrivă, ridicau capul, acum după ce trecuse furtuna și cereau despăgubiri, și strigau după măsuri și mai aspre, față cu sătenii; aceștia refuzau să iasă la muncă...

Prefecții munciau din răsputeri să înmoaie pe proprietari, să aducă pe săteni la cunoașterea stării grele, să-i împace pe unii cu alții...

Se trimiteau pe la sate tot felul de circulari povățuitoare, și administrația, învățătorii și preoții căutau să le lămuriască tot rostul și să hotărască mlădierea îndureratelor suflete, și să împrăștie nesiguranța din cugete. In multe părți se izbutiă înțelegerea, măcar pe deasupra și munca începea; în alte părți sătenii jurau să moară de foame, dar să nu dea pământului putința de a rodi...

Viața de casă a Oltinei Arineanu, se începuse în grele vremuri.

Cezar, își împlinia o datorie sfântă: Oltina, în casa socrilor ei, ducea dorul lui Cezar, ducea dorul mu-me-si, care se întorsese la Galați,—cu toate că în d-na Elena Arineanu, găsise o mamă tot atât de bună.

Casa în care era să se așeze familia Chipaii, era gata: izbucnirea răscoalelor oprise pe Cezar s-o pregătiască pentru locuit. Căsătoria făcându-se mai curând decât crezuse, casa avea să-i fie lui locuință. Pân-a-tunci, Oltina, trebuia să stea la bătrâni.

D-na Chipail, cu toată stăruința cuscrilor, nu voise să mai rămână în București, după plecarea lui Cezar.

Gheorghieș, ministru, prefăcându-se față cu ea, că era atât de ocupat, încât nu avea cum să se ocupe și de dânsa, primise cu mare grabă hotărârea ei de a se întoarce la Galați: apartamentul lui apoi, nu era potrivit și pentru dânsa.

In tot timpul turburărilor,în casa bătrânilor Arineni, erau ore întregi de discuțiuni asupra situațiunii, la care lua parte și doctorul, oricât de distrat începuse a fi.

Iar când Oltina rămânea numai cu el de vorbă, era pentru dânsa prilej de-a-i mai aduce lui Virgiliu râsul pe buze și în inimă speranța.

Atât de copil i se părea Oltinei, în iubirea lui, acest bărbat în tot locul și cu o profesiune destul de rea-listă, — încât își făcea o datorie frățească să-i între-țină curajul...

De altfel, ea nu credea că Florica ar fi putut rămânea neînrâurită de acest simțirnânt. Plecarea neașteptată a prietenei ei, împreună cu d-na Panaiotidi, la țară, nu-i dăduse pas să-i vorbiască și să-i cerceteze inima,—iar șederea ei se prelungia, spre marea nemul-țumire a doctorului.

In o scrisoare din ziua în care o regăsim, Cezar, îi dădea știri de d-na Panaiotidi și de Florica, pe cari le văzuse, — însă Virgiliu le găsi foarte necomplecte...

— E și timpul de-așa, dragă frate, îi zise Oltina. Deci, așteptare cu răbdare...

— Ce trist lucru e așteptarea și ce medicament ne-îndestulător e răbdarea, îi răspunse el, zâmbind melancolic... Cu voi a mers mai repede...

— Aproape șase luni... zise Oltina, râzând...

— Atunci... cel puțin tot pe-atâta trebuie să aștept și eu?... răspunse Virgiliu...

— Știi ce, doctore? fă o vizită lui Panaiotidi... In-treabă-l de sănătate și... de adresa familiei, la moșie...

— Înțeleg, zise el, înroșindu-se. Ce bună ești, Oltino... Mâine îți voiu aduce adresa...

— Și tot mâine voiu scri prietenei mele...

Dacă Oltina avea în preajmă inimi iubitoare, cari o pierdeau din ochi de dragă,—pentru Olga Chipail, — în marea locuință, prea mare pentru ea singură, — trecea șirul zilelor înnorate prin sufletul ei și mai înnorat: se despărțise de singura ființă care ținuse și ținea loc în ființa ei. O știa asigurată, fericită, — căci pentru scurt timp, fără Cezar al ei, era numai o contrarietate trecătoare, — și cu toate acestea, mulțămirea îi era amărâtă de lipsa ei de lângă dânsa.

De altfel, ce fusese toată vieață ei, decât o întrețesătură de îndelungate suferinți și de scurte clipe de mulțămire I

La asemenea stare sufletească, se mai alipia starea adânc turburătoare a țării întregi, — ceeace o lipsia și de activitatea care ’i-ar fi mai depărtat gândurile dela preocuparea-i apăsătoare.

Și încă nu cunoștea ce era în sufletul devotatului Albineț...

D-l Ministru, nu se îngrijia să mai trimită bani și suma cu care Olga venise acasă, se împuținase de tot.

Era revoltat bătrânul și scrisese d-lui Ministru, cu oarecare îndrăzneață asprime, amintindu-i că-și luase asupra-i fructificarea capitalului Oltinei.

După ce că nu i-l constituise zestre, fiindcă Arineanu rugase pe Gheorghieș să lase deoparte cestiunea bănească, — apoi nu se gândia la nevasta lui de fel...

Era prea mult.

Își avea el economiile, și nu odată trecuse prin micul lui venit, în alte vremi. Dar acum că Chipail era ministru, — ce naiba!

Îi era rușine de rușinea lui!

Îi sta pe inimă să se intereseze și să afle dacă în adevăr Chipail pusese banii în afaceri, căci acum se ndoia, căci un gând ciudat îl muncia: nu cumva boerul să-și fi lăcomit boeria la acei bani!

Dar cum să afle? Pe cine să întrebe? Cine-ar fi putut ști taina?

Poate feciorul pe care-l avea boerul și cu care se putuse împrieteni, cât timp stătuse și el în București.

Astfel, se hotărâ să se ducă în Capitală... fără știrea Olgei... îi va spune că pleacă la vie... De altfel nu era să întârzie mai-mult de două zile...

Iute la împlinirea unui lucru pe care-l hotăra, plecâ în chiar seara când revedem pe d-na Chipail.

Cum ajunse la București, deși era de dimineață încă, dădu o raită pe la casa Arinenilor și se informâ de Oltina, dela servitorul doctorului. Era altul, decât acela pe care-l cunoscuse, când cu nunta: cu atât mai bine: nu mai era nevoe să-i recomande tăcerea și să dea naștere la cine știe ce bănueli...

Când se duse acasă la d. Ministru, excelența sa lipsia: plecase în țară...

Feciorul îl primi prietenește și în toată ziua aceea, Albineț, îl ținu pe socoteala lui..., iar seara îl pofti la un chef...

Feciorul era un mare șiret și dibaciu observator al celor ce se petrecea la stăpânu-său.

Ba încă, cu negligența lui, în ale casei, Chipail, lăsa prea fără pază unele hârtii și sertarele...

Astfel, curiosul fecior, putea cu ușurință să-și vâre nasul în tainele stăpânului și chiar să cam ciupiască uneori din parale, — cu foarte multă prudență, căci avea și el deviza lui: «lăcomia pierde omenia»...

Cum nu era dar să surprindă că boerul pusese mâna pe mulți bani, — de unde și cum, chiar de l-ar fi interesat, nu avea în ce chip să știe, — și că pre-făcea valorile, în bani buni de cheltuit?

Știa apoi cu ce bancă din Lipscani lucra boerul și urmărise treptata desfacere și dărnicia cu oarecare «mititele» ce se arătau și ele darnice cu el...

La chef, omul își desleagă băerile limbii și numai cât să știe altul cum să-l cumpere, că el e gata să se vândă, făcând haz și totodată arătându-și importanța ca știutor de taine... ale oamenilor mari.

Nu-i fu greu lui Albineț să cumpere ce voia să știe și, cu durere să bănuiască mai cu temeiu adevărul.

Boerul fusese în stare să cheltuiască banii fii-cei lui!

Îi trebuia acum să dovediască...

A doua-zi, ca unul ce avea lista numerelor bonurilor și cunoștea firma băncii, — se duse în Lipscani...

Dar cum să se informeze la bancă? Era ca și cum ar fi fost vorba de a urmări valori însușite. Și cine era în cauză? Un ministru...

N-avu curagiul...

Trecu de câteva ori pe dinaintea vitrinelor la cari erau expuse titluri de rentâ și scrisuri funciare, hârtii monedă românești și străine și monede de aur felurite...

In fine, se opri și începu a se uita la două-trei scrisuri funciare rurale...

Instinctiv, scoase lista numerelor, din buzunar, și începu a căuàă pe ea numerele celor din scrisuri...

Avu un fior... Două din ele aveau numerele de pe listă...

Dovada îi fu de neînlăturat.

Nu se gândi că acele valori, dacă vor fi fost puse în vreo afacere, puteau prea bine să fi circulat în piață, întru cât deveniseră capital de exploatare.

El rămase la ceeace vedea și la gândul că Chipail ’și le însușise și le întrebuința la nevoile lui.

Aprins la obraji de necaz, de inimă rea, se depărtâ dela vitrină și intrâ în cafeneaua din colț, peste drum de Banca Națională... Se hotărâse să scrie lui Chipail... și, la urma urmei, — să se întâmple ce va fi fost să se întâmple! Dar să știe boerul că făptuise ceva urâcios și că el, devotatul’ casei, aflase! I silia cel puțin să poarte Olgei de grijă, în teama de-a nu-i cunoaște și ea isprava.

Voitzu își urma regulat, ceeace el numiă «cura curtenirii», pe lângă d-na Brantea.

In împrejurările prin cari țara trecea, el era liniștit, fără altă grijă decât a-și lega capul cu folos.

Și nu i se părea numai: văduva i se arăta din ce în ce mai prietenoasă, — ceeace însemnă începutul dragostei.

Serile pleca destul de târziu dela dânsa, cu capul plin de muzică și cu ardoarea tinereții, învăpăiată, promițându-și tot de atâtea ori ca adouazi să nu mai fie nerod sentimental și să încerce un asalt hotărâtor.

El mergea cu ideea că, devenind amantul, ajungea la căsătorie cu toată siguranța, ceeace dovedia lipsa cunoștiinții lui în ce privia caracterul femeei pe care o doria.

Era pozitivistul, însă rău calculatorul: viclenia oamenilor de rând, poleiți numai, nu are nici o delicateță și e lipsită de prevedere.

Era urâtă seara aceasta, dela capătul lui Martie, cu ploae măruntă și rece, care străbătea la oase.

D-na Alina Brantea, terminase cina și se retrăsese în camera de culcare, sigură că pe-asemenea timp nu iera să-i vie adoratorul.

De când cu răscoalele, nu mai ținuse casa deschisă și nimeni, afară de Voitzu, n-o vizitase.

Îi părea ciudat, că se mărginia să-l primiască numai pe el și că se deprinsese cu vizitele lui..., dar nu se dezaproba.

In seara aceasta, singură, plictisită, cu toată siguranța că el nu avea să vie, simți că-l dorește și astfel începu să se gândiască serios la căsătoria cu el... Nu i se părea mai bun ca alții, dar cel puțin el întrunia calitățile de-a fi vesel, de-a distra, de-a nu se arăta orb îndrăgostit și cu orice preț măgulitor...

Era obosită de-a mai observa de-aproape și se ve-dea plecată să facă efectiv experiența cu omul acesta, luându-l de bărbat.

La urma urmei, de nu era să iasă bine, — avea la îndemână divorțul...

Se plimbâ puțin prin odae, se aninâ de o revistă franceză pentru «mode», care-și ascundea în jumătate întunericul unui colț, lucioasa scoarță albă ilustrată; o lăsâ foarte degrabă, ca neinsuflându-i interes; stătu în pragul odăei și privi câteva clipe în salonașul de lucru, unde pianul își arăta claviatura, singura licărire albă în întunecimea ușor ajunsă de lumina de alături; avu un gest de negare, ca răspuns la îndemnul de-o clipă de-a cânta, și se întoarse în cameră, vădit plictisită, aproape enervată...

Picurăturile streșinilor, trecerea tramvaiului cu sgo-motu-i neplăcut de fierărie hodorogită, cântecul monoton al bucătăresei, ținând prea de mult timp și destul de bine auzindu-se, îi loviau nervii c-un ciocănel par-că, la vârfuri, și în toată ființa iseîmprăștia neastâmpăr,îndemnul de-a se scăpa de-asemenea nesuferită stare și ciuda că nu găsia cum.

Ceasornicul de-alături începu să bată. Numărâ nouă lovituri ce i se păreau fără sfârșit...

Dar odată cu răsunetul loviturii din urmă, mai îndelungat par-că, auzi și clopoțelul...

Tresări și stătu să asculte. Era cineva, desigur...

«Voitzu»! îi spuse gândul, și ea zâmbi... Pe-așa timp... Bietul băiat!...

Auzi cum feciorul trecu prin sală și cum deschise ușa...

Glasul lui Voitzu! I-l cunoscu numai decât...

— Cuconiță, rosti feciorul. D-l Voitzu. Întreabă da-că-l primiți...

— Poftește-l în salonaș, colea... și pune de ceaiu.

Își îngriji puțin găteala și trecu în salonaș.

— Ce bine-ai făcut că ai venit, îi zise, întinzându-i mâna. Muriam de urât.

Voitzu ’i-o sărută și, fiindcă venise cu gând hotărât, ’i-o ținu între mâinile lui, desmierdându-’i-o ușor, în timp ce se uita la Alina foarte galeș.

— Aș fi fericit să-ți pot risipi urâtul, îi răspunse...

Ea își retrase mâna, cam surprinsă. Voitzu îi apă-rea într-o stare de suflet, deosebită de până atunci. Totuși, trecu cu vederea și-l pofti să șeadă, fără să-și piardă buna dispozițiune, abia dobândită.

— Timpul acesta e de nesuferit... Ce mai e nou?

— Sunteți membră a societății «Cultura Română, — nu-i așa? Vă va bucura noutatea că a trecut și în Senat legea pentru recunoașterea ei ca persoană morală.

— A trecut? In fine!... a stat mult la Senat...

— A fost schimbare de guvern, cestiunea răscoalelor...

— Da, dar putea trece, supt guvernul trecut... Am auzit cu seriozitate vorbindu-se în o casă, că s-au pus încă de pe-atunci stăruinți să rămână în cartoanele Senatului proectul de lege...

— Cum se poate? făcu Voitzu. Dar cine avea interes să înnăbușiască avântul societății?...

— Mă rog, s-a pronunțat nume chiar... între cari... A! dar nu ’ți-l mai spun...

— Dacă nu vă am încrederea... zise Voitzu arătân-du-se atins. Adevărul era că-l pișcă curiozitatea să afle...

— Ai legături prea strânse cu persoana... și...

Prin minte îi trecu lui Voitzu numele lui Panaiotidi și, cu îndrăzneală i-l spuse, el, Alinei.

— Ce pătrunzător ești... Ai ghicit... Mă miră însă cum tocmai bărbatul prezidentei societății, să facă asemenea pas? S-ar părea că nu ’i-ar conveni că d-na Panaiotidi se amestecă în asemenea cestiuni! Drept să-ți spun, nu prea fac caz de scopul societății, și sunt membră de curând, din îndemnul lui Cezar Arineanu... Cu toate acestea m-a cam înciudat faptul că unui bărbat nu-i place ce face nevasta lui, când ceea ce face numai rău nu este... Grozav m-aș certa cu bărbatul meu, dacă l-aș vedea că nu-mi aprobă o ocupațiune ce ’mi-ar plăcea...

— O! eu aș fi încântat să-mi văd soția ocupându-se cu lucruri ce ’i-ar atrage lauda lumii... îi zise, privind-o desmierdător, — privire care trăda o dorință, în contrast cu înțelesul vorbelor ce rostia.

— Nu cumva ești vanitos? Nu cred, cu toate că, odată ce lucrezi pentru un scop bun, nu se întreabă dacă din vanitate ori cu toată inima lucrezi. Nu-i așa?

— Firește, doamnă. Dacă-mi e drag ceva la dvs., e sinceritatea. Fericit temperament aveți...

— Drept vorbind, nu sunt mai prejos de multe alte femei, răspunse ea, măgulită.

— Sunteți cu mult mai presus de cât majoritatea... Aveți apoi darul de-a face, ca prietenii dvs. să se simtă în casa dvs. la îndemână și să vă imiteze sinceritatea... Mărturisesc că viu aci, cu atâta tragere de inimă, că... nu m-aș mai duce...

Și o învălui cu privirea lui și mai de multe zicătoare.

— Ce spui! făcu ea râzând... și simțindu-se întru-cât-va plăcut înfiorată...

— Mi se pare că v-aș cunoaște de cine știe când și ’mi-am format convingerea că nu m-aș mai putea depărta de... prietenia ce-mi arătați...

— O! dar e grav ce spui d-ta, domnule Voitzu, răspunse ea vădit impresionată... urmând să râdă.

— E grav, în adevăr, doamnă, zise el cu seriozitate.

— Nu cumva ți se arată umbra ofițerului stării ci-vile? Ei, știi c-ar avea haz?

Urma pe ton glumeț, dar cu privirea încuraja.

— Aș dori să-l văd în persoană chiar, doamnă.... Ba încă aș umbla după preot să-i mărturisesc anume taină...

— Taina vre unei crime?

— Nu, a unui vis cutezător de iubire și de devotare... zise Voitzu, punând sentiment în rostire.

Ea se ridică: ajunsese aci; nu mai avea alt de făcut, decât să se hotărască.

— Domnule Voitzu, de la glumă văd că am trecut la exprimarea unei dorinți serioase, îi rosti, privindu-l cuminte.

— Nu cumva, doamnă, v-am supărat? răspunse, prefăcând bine teama, — și se ridică...

— Nu m-ai supărat, însă ’mi-ai dat de gândit...

— M-ați liniștit... dar nu pe deplin... Îmi lăsați cel puțin speranța?

— Domnule Voitzu, să vorbim...

Se așeză; el trecu lângă dânsa. Ușa de la camera de culcare rămăsese deschisă și, la lumina de acolo, cum sta el acuma, vedea aproape întreagă orânduirea foarte curată și «cochetă», cu totul ispititoare pentru gândul cu care venise.

Li se aduse ceaiul și ea îl servi; vorbiră mult apoi în privința vieții de casă așa cum o înțelegea ea, ceea ce pentru Voitzu avea însemnătatea unor condițiuni exprese, — și el îi încuviința totul, zugrăvindu-se cum în realitate se cunoștea că nu era întocmai...

Foarte aproape unul de altul, el încălzit prea mult de ceaiul în care pusese destul rom și de perspectiva viitorului de care se vedea la un lat de mână, începu a-și permite dezmierdări de care ea se feria zâmbind, înțelegându-l, însă fără să se simtă pornită pe aceaș cale.

La un moment, se ridică spre a da deoparte măsuța cu serviciul, și, căutându-și batista, n-o văzu la ea.

Atunci trecu în camera de-alături...

Voitzu se înfiorâ, căci socoti că i se ivia împlinirea dorinții;—se ridică repede, se duse după ea și o cuprinse în brațe, în clipa în care ea se întorcea, șoptindu-i:

— Cât te iubesc, Alino...

Ea rămase un moment încremenită; el fu mai cutezător.

Atunci, aprinsă la față, de nemulțămire, i se smulse din brațe și-i zise cu asprime...

— Domnule Voitzu, ’mi-ai luat delicatețea drept slăbiciune... Te rog, pleacă...

Voitzu se înroși până în albul ochilor și avu im-prudența să rânjiască și să zică c-un ton aproape batjocoritor:

— O! o!...

Ea îl privi foarte surprinsă: drept cine o lua?

— Domnule, nu meriți încrederea ce ’ți-am arătat, îi zise, revoltată...

Și cu degetul îi arătâ ușa.

El își veni în fire și, cu ochii în jos, rosti:

— lartă-mă, Alino... Am greșit...

— Nici o scuză... M-ai ofensat...

Și trecu pe lângă el, fără să-l priviască, — apoi sună. Feciorul se ivi, în timp ce Voitzu o urma foarte plouat.

— Domnul pleacă... Condu-l...

El, de față cu feciorul, nu avu curajul să mai zică ceva și i se înclinâ...

— La revedere, doamnă...

Ea nu-i răspunse: era foarte necăjită.

Ascultâ până ce auzi că ușa de la intrare se închise, și trecu în camera ei trăgând după ea ușa...

Aci, începu să se plimbe foarte întărâtată, și să judece fapta lui Voitzu, cu asprime. Nu-i ierta că o socotise ușurică. Înțelegerea aproape făcută, pentru putința căsătoriei între ei, nu-i da drept să treacă peste marginile cuvenite.

Voitzu ieși foarte amețit, și numai după câtva timp de umblet se desmetici, nu însă spre a se mustra, ci spre a se înfuria și a o învinui pe d-na Brantea...

In judecata lui îi părea că era firească năzuință ce avusese și o îndreptățiă prin înțelegerea pentru căsătorie... Doar nu era fată, ca să fi avut dreptul a face pe rușinoasa...

Și chiar de nu ar fi fost vorba de căsătorie — ce? ori nu avusese ea nici un amant?

Și începu să zâmbiască batjocoritor...

Mai apoi își dădu seama că se putea s-o fi ofensat cu tot dinadinsul, și se simți foarte supărat: ar fi avut haz să nu se mai fi putut drege lucrul!

Ideea aceasta îl mânia cumplit,—fără ca, și acum, să se convingă că, cel puțin se pripise.

— Ah! ale dracului femei! esclamă el, aproape cu glas tare, — ceea ce făcu pe un sergent de stradă să se uite lung după el, rânjind.

Intrâ într-o cafenea de pe strada Doamnei, unde se adună mai mulți misiți, și acolo întâlni pe Papacosti cu care se puse la vorbă, și spre a-și vărsa focul i-nimii, începu a vorbi de rău pe Panaiotidi...

Și Papacosti avea «parapon» pe acela pe care începuse a-l numi «renegat» așa că, dacă Panaiotidi ’i-ar fi auzit cum îl «categorisiau»,—nu știu cum le-ar fi mulțămit.

— Eu am perduto «filodòrima» pentru musia lui Portunato si legătură de afaçeri cu «renegato»; dimiata Kirie Voitzo, ai pierdut-o pa Hrisi... si o frumușica zestrisora... Nu crezi dimiata che ar trebui se-i façemu una si buna?

— Să ne gândim, Papacosti, să ne gândim...

— Sta reu el cu nevasta... așa am aflatu... Asta il dore multo... Açi se-l lovimu si noi...

Voitzu își aminti de cestiunea recunoașterii societății «Cultura română«», și-i povesti ce știa de la d-na Brantea.

— «Lipon», așa este: el a opritu lezea... la Senato. Azi a trecutu, fiinche a staruito Prefectulu Arineano... Muine se dizolva Corpurile Lezuitore si stăruință a fostu la timpo...

— Ei, ce zici, Papacosti, dacă ar primi o anonimă cucoana dumnealui, în care să i se spună isprava bărbățelului? Hai?

— Buna ideea... Se o façemu...

— Chiar acuma, răspunse el cu diavolească mulțămire...

Și în timp ce Papacosti se ducea să caute hârtie și cerneală, Voitzu vedea pe Florica, se înfiora de dorința de-a o fi strâns în brațe, cu totul cu altă plăcere decât pe Alina, și se înciuda că lucrul se făcuse cu ne-putință.

Și acuma, scăpa și pe bogata văduvă...

— A! nu, tot nu cred... își zise. Am să mă duc mâine si am să fiu umilit, duios, căit...

In dimineața următoare, pleca la Voinești anonima care era să fie spirt turnat peste focul încă nestins bine...

XVII

Domnul Ministru când se întoarse din prima ducere în țară, ca ministru, găsi scrisoarea lui Albineț, respectuos ticluită dar foarte neplăcută pentru el, — și cu supărare fără violență, o rupse și o aruncâ în foc.

— Cum dracul de-a putut să afle? își zise, pe gânduri... Nu cumva e lege fatală ca toate să se afle?

Zâmbi ironic și, după ce se plimbâ puțin prin biuroul lui, hotărâ să aibă grija de-a trimite la timp bani acasă...

Incidentul se închise și el... trecu la ordinea zilei: începutul pregătirii pentru candidatura la Covurlui, și fiindcă se terminase cu răscoalele, — nu strica puțină destindere... sufletească: «mititica» de la teatru de-sigur că-i ducea dorul...

Pentru, candidatură, în afară că avea cu el... administrația, se gândise că-i va folosi, ca și în trecut, «Cultura română», secțiunea Galați; de aceea, cum îi amintise Cezar de proectul de lege, se și interesase și-l făcuse să treacă, — iar nevesti-sei îi scrisese, spre a-și crea un drept la recunoștința ei... și a societății.

Pe de altă parte, în «Opiniunea publică», primul redactor Luciliu, scrisese un articol foarte aducător de laude.

Pentru «mititica» pregăti un bilet dulce și-l trimise cu feciorul, — iar întâlnirea ’i-o dădea la «Flora«, la șosea, pentru seara aceea.

Peste zi luâ parte la un consiliu de miniștri, în care se statorniciră candidații oficiali pentru cele mai multe județe.

Când se vorbi de Ialomița, unul din noii miniștri se ridică în contra candidaturii lui Panaiotidi, arătân-du-l ca pe un străin cu sufletul și cu faptele...

— Cum? întrerupse Chipail, dați crezământ unor svonuri ce nu pot avea temeiu?

— Vă voiu dovedi că n-au fost numai svonuri, urmă ministrul, și scoase o listă de pe care citi numele câtorva greci cari contribuiseră pentru fondul antarților. Vedeți că și Panaiotidi se socotește grec și prin ur-mare nu are ce căuta printre reprezentanții țării.

Primul-Ministru se făcu foc și striga că era nemernicie și că Panaiotidi trebuia exclus din Partid.

— Cu toate astea lista nu poate fi act doveditor... zise Chipail cu liniște, dar cu energie.

Nimeni din aceștia n-a subscris cu mâna lui și liste de felul acesta se pot face multe cu scop de a compromite reputațiuni.

— Domnilor miniștri, există însă originalul scris cu litere grecești; lista aceasta e numai o copie.

— Și unde e originalul? întrebă Chipail.

— Știu cu siguranță că este în mâna d-nei Panaiotidi, româncă în toată puterea cuvântului, și care, fiindcă a pus temeiu pe original, a ajuns cu soțul ei aproape de despărțire...

— Dar eu cunosc bine familia și nu am văzut semne de despărțire, zise Chipail... Vi s-a dat o informațiune greșită, domnule Ministru...

— Domnule Chipail, zise colegul, luați dvs. informațiuni mai de aproape, și veți vedea că este așa. Tocmai fiindcă cunoașteți familia, v-ar fi foarte ușor. Eu mențin ca adevărat lucrul.

— Domnilor, luâ cuvânt, ministrul de Interne, pu-tem lăsa deoparte colegiul I de Senat din Ialomița, până ce vom avea dovada sigură...

Chipail își sprijini candidatura ginerelui său Arineanu, pentru un colegiu, căci Prefect nu putei să rămână, — ceeace i se primi, cu toate că Arineanu nu făcuse încă politică.

Dela consiliu Chipail plecâ întrucâtva nemulțumit, de oarece, colegul lui, în particular, îi dăduse câteva amănunte cari arătau că Panaiotidi putea în adevăr fi vinovat.

Î1 preocupă felul în care să ajungă a afla și el lucrul, și, pe drumul către Departamentul său, se gândi la Olga: era în deaproape prietenie cu soția lui Panaiotidi; dela ea se putea ști adevărul.

Căci, de va fi fost așa, nu i-ar mai fi fost cu putință să ducă ziarul cu el...

Ii veniră apoi în minte oarecari notițe din ziar, în privința cărora îi vorbise Arineanu, cu foarte multă vioiuciune..., al căror autor nu putuse fi descoperit.

Să fi fost Panaiotidi chiar, inspiratorul?

Totuși nu se lăsâ numai decât bănuielilor fără te-meiu și hotărâ, c-un cuvânt mai mult, să cunoască adevărul.

— Pot avea greșeli de multe feluri, își zise, însă nu de-acelea cari lovesc în neamul românesc...

Trebuia să se ducă la Galați; dar nu era rău să facă o vizită d-nei și d-lui Panaiotidi.

In acea seară, în cupeu de piață, d-nul ministru, — se chema că făcea lucru mai cu ferire, — se duse la «Flora».

Dulcineea ocupase deja o cameră și cu obișnuința ospățurilor «subțiri», comandase cele trebuincioase.

D-nul ministru fu condus cu deosebit respect și considerațiune, unde era așteptat.

Gingașa coristă îi sări de gât, alintându-se ca o pisicuță ce ’și ascunsese ghiarele, și-i arătâ mândria că «iubitul» ei era ministru...

Și fiindcă era acum și mai puternic, avea să-i ceară o «favoare»...

Avea o prietenă, foarte bună fată, frumușică; pe care o convinsese să intre în teatru.

Cu toate că era spre capătul stagiunii, îl rugâ să mijlociască la direcțiune spre a o primi deocamdată între figurante. Ea doria să facă conservatorul de artă dramatică și era bine să aibă un picior în teatru.

D-nul ministru îi promise că se va ocupa.

— Nu vrei să ’ți-o prezint? întrebă viitoarea ingenuitate... Apoi, repede, în chip de gelozie: a! dar nu cumva să-i faci curte, că fac scandal.

D-nul ministru binevoi să râdă și s-o încredințeze că acest lucru nu putea fi.

În aceste câteva luni, Irina Băldea se făcuse tăcută, și mai drăguță par-că: melancolia îi da altă atracțiune.

Răbda îngerește toanele mume-si care devenise de-o răutate sălbatecă, — și, ca s-o mai domoliască, trăgea din economiile ei și i le da ca produs al «meseriei» la care o îndemna ’bătrâna.

Ea, ieșia, lipsia ore întregi d-acasă: însă o făcea ca să pândiască pe doctorul și să-l vadă trecând, — și era o dulce plăcere a sufletului ei.

In asemenea umblete ale ei după dragostea pierdută, întâlni pe «d-șoara» Tulia Viforeanu, «artistă» a Teatrului Național, «veche» tovarășă de școală, și se duse acasă la ea...

Aceasta îi spuse cât de bine trăia c-un «deputat», câți bani îi da, — căci leafa dela teatru: șeasezeci de lei pe lună, — era o «mizerie», și începu a-i pune înaintea ochilor teatrul și emoțiunile lui, pentru artiști.

— Mă rog, chiar dacă nu ai talent, Irino, e lucru sigur că poți ocupa un loc, dela care să faci impresiune asupra bărbaților bogați.

După o lună de zile de sfaturi, Irina, în care par-că se deștepta o simțire necunoscută, primi să încerce intrarea în teatru, dar cu hotărârea de-a face și conservatorul...

— In privința asta, treaba ta, dragă Irino, dacă vrei să iei în serios locul tău în teatru. Eu voiu vorbi «protectorului» meu, îi zise într-o zi, mai ales că acuma e ministru...

După cum am văzut, «artista» se ținuse de cuvânt.

— Un sfat însă, Irino, îi zise a doua-zi, după ce o vizitâ acasă: caută și tu un protector serios, căci nu vei fi având cine știe ce capitaluri, la ciorap...

Irina se aprinse la față: se gândise într-o clipă la doctorul... Oftă adânc și răspunse:

— Par-că ești mama...

— Maică-ta are dreptate, dragă... Ascultă: vrei să-ți găsesc eu? Intre amice se fac servicii...

— Nu știu, răspunse Irina...

— Ia n-o mai face pe «neconsolabila» turturică și pe fetița rușinoasă, dragă... Amorul e moft... S-o știi dela mine, căci am experiența... Acuma, să lăsăm asta: mâine ne așteaptă domnul ministru să i te prezint. Față cu el fii cât vrei de modestă... ’l-am spus că ești «domnișoară»... Înțelegi...

Irina se înroși iarăși...

Domnul ministru le primi a doua-zi, pe la orele nouă de dimineață și,... fu «foarte încântat» de cunoștință...

Alăturea cu viitoarea figurantă, «artista» pierdea mult și ca frumusețe și ca fel de-a fi.

— Peste câteva zile îți voiu comunica rezultatul, domnișoară, îi zise Irinei, cu multă bună-voință. Lasă-mi te rog’ adresa...

— Îmi vei spune mie, George, se grăbi Tulia să răspundă...

Ministrul înțelese și zâmbi.

— Așa va fi... îi rosti.

D-l ministru sosi la Galați, — întâmpinat, negreșit» de prefect și de alți funcționari...

Dar adevărată plăcere îi făcu aflarea la gară a câtorva doamne și domni din comitetul societății «Cultura Română», cari ținuseră a-i mulțămi pentru sprijinul ce dăduse recunoașterii ei ca persoană morală.

Secțiunea ținuse ședință, — d-na Chipail comunicase membrilor, vestea recunoașterii, — așa că pentru fapta de curând a lui Chipail, dar mai ales pentru sprijinul lui, în viitor, ca ministru, se hotărâse a i se exprima mulțămiri.

Foarte curtenitor cu doamnele, ca de obiceiu; foarte prietenos cu domnii,—și cu deosebire afectuos cu soția ui, — ceeace nu strica în fața altora, — lăsâ bună im-presiune; — iar când, în chip confidențial oarecum, le vesti punerea candidaturii lui, în Galați, ca deputat, — toți se declarară măguliți și gata să facă propagandă, — lucru de care, de altfel, d-l ministru putea fi sigur că nu era numai decât nevoe: Gălățenii aveau să-l voteze cu mulțămire...

Cum ajunse acasă, chiar dela intrare întâlni privirea imputătoare a lui Albineț, în salutarea cu care-l întâmpină...

In casă, urmă a fi afectuos cu Olga, — ceeace nu strică nici între ei amândoi; îi aduse vești bune dela Oltina și o liniști că Arineanu avea să fie deputat, spre a nu mai fi departe de nevastă.

Din una în alta, după ce dădu Olgei vr-o două mii de lei, aduse vorba despre familia Panaiotidi.

Ii făcuse vizită, însămi găsise pe doamna; i se spusese că plecase la moșie...

— Oarecare svon public, deși nu tocmai răspândit, urma Chipail, m-a mirat și m-a intrigat. Se șoptește că ’ar fi ivit nu știu ce neînțelegeri între el și ea, și că ar fi pe punct de a se despărți...

— Nu se poate, zise Olga, cu convingere. Prea trăiau bine, ca așa, de-odată, să ajungă la faptul cel mai greu...

— N-ar fi rău să-i scrii; adresa e: moșia Voinești, Romanați. Interesul, pentru tine, dragă Olgo, ca bună prietenă, este, să cunoști adevărul, ca să intervii, de va fi nevoe. E foarte trist să se desfacă o căsătorie a unor oameni buni..., pentru cine știe ce motive ne-temeinice, cu aparență numai de vinovății.

— Oricum, Gheorghieș, nu din partea ci ar fi vinovățiile... Adeseori, mai mult noi, femeile, suntem expuse a le suferi...

Erau și cu privire la el cuvintele acestea? Cine știe. Destul că el o crezu, dar nu răspunse intențiunii.

— Îi voiu scri, căci lucrul mă îngrijește. O iubesc prea mult, zise Olga.

Se vedea că Albineț pândia cu stăruință prilejul spre a vorbi între patru ochi cu domnul ministru.

Chipail înțelese și i-l dădu, ca să tae odată bătrânului apa dela moară.

Pe când Olga se ocupa cu ale prânzului, el sunâ și chemâ pe Albineț, în biurou:

— Iubite Mihalache, îi rosti în chip glumeț, de cum îl văzu că intră cam ursuz, ce vis rău ai visat? Țin să-ți hotărăsc că, drepturile d-tale, aci în casă, se urcă prea sus, îndreptându-se până la mine și că nu voiu suferi bănueli ce nu mă pot atinge...

Bătrânul îl privi într-atât de îndurerat, că Chipail nu se simți la îndemână: în privirea lui de câteva clipe, era toată răvășirea sufletului lui devotat. I se plecâ, și fără să zică macar un cuvânt, ieși: în ochi avea lacrimi.

Tristă întâmplare: Olga trecea tocmai și-l văzu...

— Ce ai, Mihalache? Ce este?

— Nimic, cuconiță... nimic... răspunse cu glas nesigur și se grăbi să se ducă.

Olga, se uitâ pe urma lui, nedumerită.

In seara acelei zile, Ministrul, după ce vizitase pe câteva persoane de seamă în politica partidului, — plecâ la București.

Olga, căreea îi făcuse ciudată impresiune întâmpla-rea de dimineață, ținu să afle numai decât cauza: ce putuse fi între Gheorghieș și omul lor credincios?

Mihalache, se văzu încolțit atât de rău, că nu știu, că nu avu putința să născociască vreun pretext, și în cele din urmă îi mărturisi lucrul.

Olga rămase ca trăsnită.

— Nu cumva te vei fi înșelat, Mihalache? Ar fi prea urâtă fapta!...

— Nu m-am înșelat, cuconiță, răspunse bătrânul, oftând... Eu vă cunosc tainele, ca om de încredere; alt neam de servitori ai casei, se pun să le cunoască din năravul de a spiona și apoi de-a umple lumea cu bârfirea lor... Boeru Gheorghieș nu se păzește de-a-juns... și...

Își terminâ gândirea cu o clătinare din cap.

Olga stătu câteva momente pe gânduri, oftă apoi și zise cu mâhnire:

— Suntem, va să zică, la voea lui...

Apoi, după o clipă:

— Bine cel puțin că Oltina e la casa ei și c-a avut parte de bărbat cum puțini -sunt!... Ce venit mai avem, dragă Mihalache? întrebă după puțin.

— Te miri-ce și mai nimic, răspunse bătrânul cu durere: via tot s-aducă, în ani buni, între două și trei mii de lei...

Se făcu tăcere...

— Doar să vând casa, Mihalache... Dar ce va zice lumea? esclamă apoi... Tocmai când el e ministru?...

— Ei, tot n-o să te lase boeru în lipsă, cuconiță, — mai ales că știe că știu eu ce-a făcut...

Ea se ridică:

— In sfârșit... treacă și această din urmă lovitură... Ce să-i fac?...

Dar în aceste momente, îi veni bătrânului un gând, pe care avea numai să-l întoarcă pe toate fețele...

— Lasă, cuconiță: bun e Dumnezeu... și ieși...

Olga rămase să se frământe cu gândurile ei: Gheorghieș rămânea acelaș!

D-na Panaiotidi era în orânduirea, cu sătenii, a treburilor moșiei, ajutată de Gându și de Conțescu.

Ea promisese sătenilor să se înțeleagă cu Portunatu pentru vânzarea moșiei lui, obștiei, și Conțescu făcuse deja ciorna alcătuirii lor ca obștie.

Trimise vorbă lui Portunatu, care se întorsese la moșie, să poftiască până la curte și el veni cu grabă.

Era un tânăr cam de vr-o douăzeci și șease de ani, nalt, subțiratec, uscățiv. Avea înfățișarea unui ostenit și desgustat de vieață, cu ochii înfundați în orbite, cu obrajii supți de petreceri fără frâu, aproape chel și părând mult mai în etate.

De altfel, nu era tocmai urât și, cu câțiva ani în urmă, trecuse drept frumușel chiar. Avea vorba și ișcările destul dela locul lor; se vedea urma unei creșteri îngrijite; însă, în privirile lui, izbucnia, fără voia iui chiar, flăcările dorinților încă nepotolite.

Înfățișa pe desfrânatul, care, dacă față cu anume persoane se stăpânia, trăda totuși că iubia femeile și că le cerceta ca cunoscător deosebit: îl înrâuria frumusețea și drăgălășia și tocitele lui simțiri găsiau încă puterea de a se turbura și de-a-l face să mănânce din ochi, ceeace cu adevărat era frumos.

Orfan de tată la 16 ani, orfan de mamă la 22 de ani, avusese timp ca între acești ani să alunece pe povârnișul plăcerilor și să dea gata facultatea de drept, în «patru rate», cum zisese adese ori, râzând, —iar între 22 ani și etatea de azi, «să sperie lumea» cu chefurile, să bată la tălpi averea și să-și bea cu vadra sănătatea și vieață.

Vânduse două moșii și rămăsese cu «petecul» Voineștilor, cam vr-o cincisute de pogoane arabile, — bucățică din trupul de odinioară al «Voineștilor», pe care fusese pădure, și înstrăinată de proprietarul de dinaintea Conțeștilor.

Dar avea datorii încă foarte strigătoare și o «pasiune» foarte pretențioasă, — la care ținea numai din deprindere: s-ar fi simțit foarte strâin dacă n-ar mai fi avut-o în cale.

Știa bine că de vindea și acest «petec», era să fie «lefter» apoi...

Decât să ’i-o scoată creditorii la «mezat», era mai nemerit s-o vândă el, să tragă pe creditori la «cfit» și... cât va mai putea, s-o ducă așa. Pe urmă, văzând și făcând: ori un glonte, ori vr-un noroc ne-așteptat!

Pe d-na Panaiotidi o văzuse foarte rar și păstra de ea amintiri turburi; pe Florica n-o văzuse niciodată.

Acum, când dădu ochii cu amândouă, — de «fructul copt» dar ispititor și de «fructul în pârgă» ne mai grăit de fermecător, — rămase câteva clipe ca tâmpit, ducându-și privirea dela una la alta, în timp ce o ciudată fierbințeală i se urca dela picioare spre cap.

Doamnei Panaiotidi îi făcu impresiune cu totul ne-plăcută...

Începu a-i arăta scopul pentru care îl poftise să vie: el, răspundea cu câte un «da», cu câte un «hm», — și, în adevăr că nici nu pricepea ce i se spune: min-tea lui era prinsă cu amănunțirea fizică a celor două ființi «admirabile»; simțirile lui, săltau de voluptatea unor imagini sensuale care-l răpuneau.

In cele de pe urmă d-na Panaiotidi avu instinctiv intuițiunea stării acestui desfrânat... și, simțindu-se adânc jignită, cu roșeață vie pe obraji, se ridică și-i zise:

— Dar d-ta, domnule, par-că nici nu te gândești la ce-ți vorbesc...

El se cutremură, făcu impresiunea că par-că atunci se deștepta, — își dădu seama de situațiune, se înroși și se ridică...

— Mă iertați, doamnă, răspunse, încurcat, nu mă simt bine...

Și, închise pentru o clipă ochii... Apoi, ca și cum și-ar fi silit mintea să adune din cuprinsu-i, noțiuni împrăștiate, adaose:

— Da, doamnă, vând moșia, — indiferentă fiindu-mi persoana... Banii însă, toți odată și... fără sgomot în jurul afacerii...

— Domnule, veți primi mâine la dvs. pe domnul inginer Gându, care va trata cu dvs. afacerea...

Și, Amelia, încă ofensată, îi arătâ cu privirea că se poate duce...

Portunatu se înclinâ, înțelegând că mersese prea de-parte cu slăbiciunea lui, și ieși cam rușinat...

— O! dar ce frumoase sunt!... își zicea mereu, pe cale, reînviându-și imaginile și pășind aproape ca un om beat ori prins de halucinare.

Cu poșta de seară, Amelia, primi, între alte scrisori, și anonima trimisă de Voitzu și Papacosti.

O ceti întâea oară, par-că fără să-i înțeleagă bine rostul; o receti, își dădu seama de împrejurare și își aduna amintirile: da, putea fi adevărat că proectul se înnămolise la Senat printr-o mijlocire, — după cum, printr-o mijlocire cetise că fusese scos la iveală și votat.

Avu un zâmbet nu de revoltă, ci de tristeță, ca și cum s-ar fi aflat în fața a ceva preursit: că Mișu făcuse și aceasta, n-o mai putea mira.

Cine însă o înștiința, de supt obrocul anonimatului? Cine avea interes să o facă să știe acest lucru, ca și cum ’i-ar fi fost scopul să pricinuiască un rău? Sau poate ajunsese întru câtva la urechea lumei vestea diferendului dintre ea și bărbatul ei?

Gândul acesta o făcu să se ridice ca înnăbușindu-se: rușinea familiei, în auzul public, ’i-ar fi fost aproape moartea și împăcarea n-ar fi fost cu putință.

După ce în ochii ei se considera deja micșorată prin faptul că se mlădiase,—să ajungă să sufere și față cu lumea, rușinea? Ce mai era atunci de demnitatea ei, de autoritatea ei morală?

Era o răutate a cuiva, anonima, sau era un avertisment din partea unei persoane, care, știind totul, îi deștepta luarea aminte tocmai în privința demnității ei?

Dar cine putea ști lucrul? Panaiotidi nu-și revărsase doar nimănui inima, nici dintre puținii intimi nu putuse duce în lume vestea.

Prea răvășit fiindu-i sufletul, nu izbuti să vadă persoana și rămase să judece urmările...

Tot resimțimântul ei în contra lui Panaiotidi se deșteptâ și începu să o înfierbânte și s-o depărteze de el...

Promisese Conțeștilor; însă, un cuvânt dat în mo-mente când se făcuse apel la inima ei, nu se putea călcă, față cu noua înfățișare ce lua starea lucrurilor?

O! ce viață! Ce viață!

Și își acoperi fața cu mâinile, cuprinsă de descurajarea dincolo de care sufletul nu se poate călăuzi.

Se lăsase de câteva momente într-un fotoliu. Deodată sări, aprinsă la obraji; îi venia să plece în noaptea aceasta chiar, fără să mai știe Conțeștii, să-și ia copiii, și să se ducă undeva, departe, ca să rupă o-dată cu răvășirea aceasta de toate zilele. Cel puțin în colțul de lume unde s-ar fi așezat, s-ar fi aflat în fața faptului împlinit și ar fi început noua vieață, în relativa liniște a marilor dureri și în mijlocul unei lumi necunoscute.

Ah! partea materială a vieții!.. Pe aceasta încă n-o regulase... Era sclava ei!... Trebuia dar să înceapă cu aceasta... și să mai amâne plecarea...

Dispunea de optzeci de mii de lei, — tot ce-i lăsase părinții. Dar acești bani cu procentele lor, capitalizate dela moartea părinților, — erau acum șapte ani, — se aflau în efecte la o bancă unde ’și avea și Panaiotidi averea mobiliară.

Cum să facă să-i ridice, fără știrea lui Panaiotidi? Cu cine să se sfătuiască?

Atunci intrară Florica și Gându, întrucâtva veseli.

Le pieri zâmbetul când o văzură cât era de turburată.

Ce se întâmplase iar?

— Gându!... își zise Amelia. Cu el să vorbesc...

Și supt îmboldul de nestăpânit al stării sufletești din acele momente, își lăsâ liberă cale amărăciunilor și hotărârii ei de-a sfârși odată...

Amândoi tinerii ascultau dureros impresionați, cu atât mai mult cu cât nu se mai așteptau la asemenea întoarcere.

— Domnule Gându, rosti apoi, după o clipă de tă-cere grea, la d-ta îmi e speranța... Trebue să am banii, cu orice preț, însă fără știrea lui... Cugetă în ce chip să fac... Te rog, nu mă lăsa...

— Dragă Amelio... șopti Florica, apropiându-se...

Ea o cuprinse în brațe și o sărută, printre lacrimi.

— lartă-mă, copilă scumpă, că trebue să mă despart de tine... Dar trebue să puiu capăt suferinților acestora ce primejduiesc îngrijirea de copiii mei... Trebue...

Cu ochii plini de lacrimi Florica privi la Amelia și, duios imputătoare, rosti:

— Să mă lași... Ce trist ar fi...

— E cu putință altfel? zise Amelia în adevăr convinsă că nu se putea decât așa.

Atunci, după câteva clipe dacă nu tocmai de luptă, dar de gândire în ce chip să-și arate înclinarea inimii, Florica îi apucă mâinile și, sărutându-i-le cu pornire, îi zise:

— la-mă cu tine, Amelio... la-mă...

Ea o privi cu surprindere vie, apoi cu emoțiunea adâncii înduioșări, îi răspunse:

— Cum? ai voi să vii cu mine? dragă copilă... Dar...

— Te rog, Amelio... te rog... Nu găsi motive care să mă reție lângă fratele meu... Să-i par nerecunoscătoare, să mă considere cum va voi, — locul meu e lângă tine, lângă copiii tăi... Sunt lucrul mâinilor tale, Amelia mea iubită și nu mă pot despărți de tine... M-ai lăsa tu să sufer?

Amelia, plângând, o strânse la sân, și rămaseră câteva momente îmbrățișate.

Gându privia cu admirațiune la frumoasa și devotată copilă și i se ivi acum neîntrecut de fermecătoare și iubită până la delir... Cu bucurie ’i-ar fi căzut la picioare...

— O! acum nu voiu mai fi străină între străini, Florico dragă!... îi rosti Amelia.

— Cum să-ți mulțumesc, șopti copila plângând... cum să-ți mulțumesc!...

— Eată cum în dureri mari se poate simți și mân-gâieri mari... zise Amelia... Nu-i așa domnule Gându, că încuviiințezi și d-ta hotărârea Floricăi mele? îl întrebă, privindu-l cu mulțămire, — înduioșătoare lumină peste fondul întunecos al sufletului ei chinuit.

— Nu știu cu ce cuvinte, doamnă, să laud și să admir pe domnișoara, — răspunse Gându, necutezând să se uite la Florica, fiindcă privirea lui ’i-ar fi vorbit și mai mult...

A doua-zi, Duminecă, Gându se sfătui cu Conțescu în privința capitalului obștiei Voineștenilor... Nobilul bătrân hotărâ să împliniască el sumă, dând cei nouă-zeci de mii de lei ca împrumut. Dela Hărmănești se întoarse și trecu la Portunatu, cu care se învoi și făcu înscris, până la constituirea obștiei. Chemâ pentru după amează, la primărie, pe săteni și le spuse vestea cea bună, apoi, cu actele făcute, trimise la Caracal pe Vasile Mihnea cu încă patru săteni, ca delegați: între aceștia erau preotul și învățătorul.

Munca începuse cu bună rânduială: cu ce bucurie, cu ce tragere de inimă aveau s-o facă de aci înainte!

Cel puțin sătenii, când vor afla plecarea pentru tot-totdeauna a Ameliei, aveau să rămână cu neștearsa amintire a binefacerilor ei!

In seara acestei zile Gându se porni la București. A doua zi Amelia primi scrisoarea doamnei Chipail... In cele întâmplate cu ea aci, Amelia uitase pe buna prietenă, soră de fapte și de suferinți...

Scrisoarea ei afectuoasă îi făcu bine... dar recetind unele rânduri par-că întrevăzu că amica ei avea cunoștința «unei anume stări grele», — cum îi zicea ea.

— Așa dar știe și Olga... se gândi cu turburare... E mai răspândit svonul decât îmi închipuiam... Hotărârea îmi e, prin urmare, și mai îndreptățită...

După câtva timp de gândire, îi veni în minte să se adreseze Gigei cu privire la locul unde s-ar putea ea retrage.

Să aibă ajutorul moral al unei femei ca Olga, poate și mijlocul de-a fi în legătură cu ea, — i se ivi ca o necesitate sufletească. Ideea prinse rădăcină și o hotărâ să se mărturisiască acestui suflet mare și să-i ceară sfatul.

Scrise dar lungă scrisoare, în care își desvăluia tot adâncul, cu energie trăgând încheerea nestrămutatei sale hotărâri. Ea cunoștea mai bine țara, îi putea arăta vr-o localitate în care să se retragă și unde câtva timp să stea fără să știe decât ea și devotatul Gându....

Iar când știu că scrisoarea a plecat, se simți mai ușurată.

Când se gândi la bătrânii Conțești, par-că avu o remușcare. In adevăr, nici ei la urma urmei, nu s-ar mai fi împotrivit, — dar nu voia să întâmpine privirea lor imputătoare, oricât de blândă ar fi fost... li era rușine de ei... se feria de ei ca și cum ar fi făcut o faptă rea...

Florica primise de câteva zile scrisoarea, neașteptată, dela Oltina Arineanu.

După multe și multe impresiuni ale nouăi sale vieți, legată de tristele împrejurări abia trecute, — ajungea să vorbiască de ea în legătură cu ideea de căsătorie și astfel să-i desvăluiască în chip delicat existența unui simțimânt pentru ea, din acelea ce fac fericirea unei femei.

Întreagă scrisoarea era de-o nespusă drăgălășie care vădia și frumusețe sufletească dar și măestrie de condeiu: s-ar fi părut o lucrare literară a unui cugetător ales, dacă n-ar fi străbătut din ea sinceritatea impresiunilor și văditul scop final.

Florica o ceti de câteva ori, pentru plăcerea de a-i gusta farmecul, și numai după aceea se simți turburată, amintindu-și de incidentul cu doctorul Arineanu și de cunoștința iubirii lui...

O deziluziune ce începuse deja să se șteargă și două iubiri, în juru-i.

Străină uneea, nehotărâtă pentru alta; indiferență pentru doctorul; prietenie duioasă pentru Gându...

Se vede că în lume trebue să sufere oamenii unii prin alții, și unii altora să-și aducă dureri cu voe sau fără voe...

Și ce mult i se schimba situațiunea! Foarte departe de unul, destul dedeparte de cellalt... avu prilejul să cugete dacă și pe Gându îl va mai vedea... și cine știe când...

Retragerea deoparte a Ameliei nu ar fi permis nici lui Gându apropierea: conveniențele o impuneau...

Și se simți tristă... și par-că îi veni să-și mărturisiască acum că o lega de Gându ceva mai mult de cât prietenia...

Se înroși...; se dovedi emoționată... îi fu rușine... Deja? își șopti... Deja?...

Apoi, după câteva clipe: nici nu se putea altfel, își zise cu sinceritate: vieață lui e prea legată de-a noastră, ca sufletul meu să nu fi ajuns a se lega de sufletul lui ales!...

Nu destăinui nimic însă Ameliei, cu atât mai mult nu lăsa lui Gându să ghiciască ceva, și mai cu seamă în ziua care trecuse, când noua împrejurare era cât pe-aci s-o facă a i se da pe față...

Acum se trudia să răspundă Oltinei și rupsese vr-o trei concepte; îi eră foarte greu să-și retrăiască, în povestirea ce voia să facă, emoțiunile și decepțiunea primei iubiri, — dacă nu-i era tocmai grea hotărârea de-a i se destăinui.

In cele de pe urmă, când să amâne scrisul, un tainic imbold îi puse condeiul în mână și izvorul inimii își făcu drum...

Ea nu mai avea un scop: își descria sie însăși par-că, deșteptarea simțirii, bucuria de a fi iubit și de-a fi fost iubită, apoi neliniștea îndoelilor în privința caracterului omului iubit și prima lovitură a decepțiunii.

Până aci fu sinceritatea.

Acuma ajunsese la punctul de unde trebuia să în-ceapă a scri numai în vederea unui scop.

— «Eată în ce stare îmi era inima, dragă Oltino, când domnul doctor mă surprinse cu neașteptatul semn al simțimântului d-sale pentru mine. Numi mai amintesc dacă am răspuns ceva ori dacă numai atitudinea mea a vorbit... Nu uit însă că m-am simțit foarte stânjinită și că acuma chiar stărue în ființa mea nu știu ce jignire nu știu ce protestare a sufletului meu că i se poate vorbi de iubire... Va ține mult timp sau pentru totdeauna asemenea stare, — pot eu să o spun? Văd încă turbure înaintea ochilor mei și tot ce-aș cere ar fi numai singurătate, adâncirea în mine însămi și ca mângâiere amintirea dulcei tale prietenii».

Florica ceti și receti această parte din urmă și se îmbujorâ la chip... De s-ar fi putut privi într-o oglindă s-ar fi ferit de propria ei privire: ascundea pentru întâia oară în vieață ei... un adevăr... Și în această ascundere era o îndoită apărare: a unui tainic simțimânt de rușine, fiindcă inima ei începuse deja să reînvie, — și a unui drept de-a fi liberă pentru viitor...

Chiar dacă nu i s-ar fi ivit iubirea unui devotat prieten ca Gându, Florica sîmția în aceste momente, era sigură chiar, că Virgiliu Arineanu ’i-ar fi rămas tot atât de străin, ca oricare altul.

Cu totul în alte condițiuni fusese Gându; cu totul în alte împrejurări se hotărâse în sufletul ei trecerea dela decepțiune la întrariparea nouăi speranțe, și încă, și acum, cu câtă pază a unor simțiri intime ale ei, cu câtă teamă de neprevăzut, în viitor!

Terminâ scrisoarea rugând pe Oltina să n-o arate lui Virgiliu și lăsa inteligenței ei să găsiască motivul care să îndreptățiască neîndeplinirea speranței de că-sătorie între ea și el.

Pe când închidea scrisoarea în plic, avu viziunea descurajării și a suferinții tânărului doctor și... se opri! Scoase repede scrisoarea și mai ceti odată partea cu pricina, apoi, nu fără boldul unei păreri de rău, o închise iarăș și scrise adresa...

Gându își dădea bine seama de gravitatea stării d-nei Panaiotidi, în viitor, dar acum nu mai era pentru împăcare. Hrănise la început ideea împăcării întru cât nu știa în toată întinderea lor, faptele lui Mișu, și resimțimintele d-nei Panaiotidi...

De-aci înainte despărțirea amândurora i se ivia ca o necesitate; iar, în adâncu-i descoperia, că era și el egoist: în adevăr, Florica o însoția; acolo unde le va fi locuința, i se va îngădui să se ducă din când în când și li se va face trebuincios; prin urmare era putință de a deprinde pe Florica «lui» cu el și de-a ajunge să-și împliniască dorul.

Bogată, — avea deja de mult un scrupul; în pozițiune modestă, — el, muncitor, dacă nu bogat, putea fi primit cu bună voință.

Și, lăsându-și inima pe seama visurilor pline de lumină, calea i se păru scurtă până la București.

Când se dădu jos din vagon văzu pe Chipail. Acesta îl recunoscu și-l salută amical cu mâna... trecând în-nainte.

De-odată se făcu în mintea ministrului legătura între persoana inginerului și locul unde-l cunoscuse: la Panaiotidi... Tânărul trebuia să știe ceva pozitiv, în privința celor ce se spunea despre Panaiotidi și soția lui.

Se opri dar și când Gându trecu pe lângă el, îi zâmbi și-i întinse mâna...

— Ce mai faci domnule Gându?

Acesta îi salută cu deferență și-i răspunse...

— Mulțămesc, domnule ministru: sănătos...

— Vii de la vr-o lucrare?

— Da, de la Voineștii d-lui Panaiotidi unde am făcut măsurătoarea moșiei...

— Așa? — vrei să primești loc în trăsura mea?

— îmi faceți prea mare onoare...

— Mă rog, mă rog... Ba încă îmi vei face plăcere să bem împreună ceaiul la mine acasă... afară dacă nu te-așteaptă cineva... zise cu oarecare ironie.

— Vă mulțămesc, domnule ministru... Primesc cu recunoștință...

Chipail, cu multă dibăcie, arătându-se că știe lucrul, făcu pe Gându să-i povestiască înprejurările triste ale vieții de familie: în ochii lui ministrul era amic intim; cunoștea cestiunea și era firesc să voiască a cunoaște amănuntele.

— Așa dar există originalul listei de subscriere pentru antarți? întrebă Chipail.

— L-am văzut la d-na Panaiotidi...

— Pentru noi, intimii acestei familii, părerea de rău e deopotrivă de mare, mai ales față cu hotărârea d-nei Panaiotidi...

— Negreșit, domnule ministru, însă nu mai e nimic de făcut...

Lui Gându îi veni în minte să ceară lui Chipail sfat în privința retragerii banilor, dar ceva neînțeles îl opri... și plecă, încă nehotărât de cum era să facă.

Avea procură în regulă, însă și temerea de-a nu inspira, băncii, cine știe ce bănuieli.

Pentru Chipail nu mai rămânea acum îndoiala în privința vinovăției lui Panaiotidi, ca străin de nea-mul românesc, mai ales că știa și amănunte...

Trebuia dar să se desfacă de el și să urmeze singur cu ziarul... Ce pretențiuni era să aibă însă -«grecul»? Cum să-l dezdăuneze de cheltuelile făcute și poate de dreptul de coproprietar?

Aci era greul; pentru bunul mers al ziarului de aci înainte, se puteau găsi fonduri: nu în deșert era la putere.

Îi trebuia acest ziar, care, prinsese; era ceva mai mult, prin el... Trebuia o jertfă...

Socoti ce mai avea din suma Oltinei: șeasezeci de mii de lei încă. Va jertfi-o, de va fi nevoe, până ce se va sili s-o pue la loc.

Se hotărâ dar să vadă pe Panaiotidi în acea zi chiar.

Gându își aminti de un avocat bătrân, care aproape nu mai profesa: destul de bogat, trăia retras, ca vă-duv și fără copii, aproape de marginea orașului, din-colo de cimitirul Belu, unde avea casă, vie și florărie.

O luâ întins la locuința acestuia. Fu cu mare bucurie primit și oprit la prânz, — iar până atunci îl plimbâ prin toată așezarea cea bine întocmită, care în adevăr că făcea plăcere.

Lui Gându îi era să poată mai curând consulta pe avocatul, decât să asculte pe îndrăgitul proprietar de oată gospodăria lui.

Părându-i-se bătrânului că tânărul era nu tocmai cu luare aminte, începu să râdă:

— Eu îți vorbesc de ce-mi place, și nu iau seama că pe d-ta, amice, te doare ceva... Ei, ia spune ce te aduce la mine, în afară de dorul de-a mă vedea?..— îi zise cu bunătate...

Gându se grăbi să-i spuie. Fără a rosti nume, îi arătâ situațiunea doamnei X și veni la cestiunea ridicării banilor.

— Dragă băete, lucrul e simplu: chiar dacă banii nu sunt dotali, numai doamna îi poate singură ridica spre a nu da de bănuit... Și încă, și așa, tot se va isca puțină mirare... Dar... în sfârșit... Dacă te-ai prezinta d-ta, banca ar întreba pe soțul doamnei... și... vezi că nu ’și-ar ajunge scopul...

Gându plecâ fruntea, foarte nemulțumit...

— Vezi că ea n-ar mai voi să vie acasă în București... murmură el...

— Ori cum, tinere, dup-o viață de atâția ani, trebue să fi având și ea lucruri la cari să țină și pe care să și le ia... Ori se teme de dificultăți din partea bărbatului?

— Negreșit... După plecare... cred că s-ar gândi să-și ceară și asemenea lucururi, dacă le-ar mai voi...

Avocatul se gândi o clipă.

— Procura e în alb ori cu numele d-tale?

— Cu numele meu...

— S-ar putea să încerc eu să fac treaba, însă ar trebui procura pe numele meu.

— O! ce bine ai face!... zise Gându.

— Atunci scrie doamnei unde se află, să-ți trimită altă procură și o petițiune, semnată de dânsa, — și o voiu legaliza în București: cu numele în alb, bine înțeles.

— Dar plec eu chiar, deseară, și poimâne sunt înnapoi...

— Atunci așa să faci...

In dupameaza acelei zile Panaiotidi, în ducerea la «cantorul» lui, zări pe Gându...

Voi să-l cheme, dar încurcătura unor trăsuri îl făcu să-l piardă din vedere...

El, în București, și să nu vie să-l vadă? Ce însemna aceasta? Poate că se ducea acasă să-l găsiască. Ceru dar, casa lui, dela Cantor, și spuse feciorului că de se va ivi d. Gându, să-l roage să vie la cantor.

El plecâ însă, după ora cinci și nici urma lui Gându. Seara, stătu într-adins acasă. Gându nu veni.

Aceasta îl intrigâ foarte mult. Ce-l adusese în București și de ce nu se arăta pe la el?

— Va fi având trebi și fiindcă va fi stând două-trei zile, nu va lipsi să mă vadă mâine.

A treia zi îl zări într-o trăsură c-un domn bătrân.

— E tot aci... E ocupat... își zise Panaiotidi. Va fi șezând tot unde știam că șade? Am să mă duc eu la el și... am să-l cert.

In bucuria cu care plecase de la Voinești se dezinteresase de politică. Lipsindu-i mâna dreaptă, Voitzu, și omul de afaceri, Papacosti, trebuia să se ocupe el singur, până să-și găsiască alți oameni de încredere.

Pentru acea zi îi erau păstrate neplăcute surprinderi.

Mai întâi, se întâlni cu un fost prefect de Ialomița, bun prieten, care însă îl întâmpină cam rece.

Acesta-i dădu vestea în chip de svon, — deși el știa bine lucrul,—că la club se vorbise de... înlăturarea lui de la colegiile județului Ialomița...

— De ce? întrebă Panaiotidi, nu fără un fior...

— Nu știu ce... «lucruri» ți se pun în socoteală... De altfel... eu cred că sunt numai vorbe... La revedere...

Și, cam brusc, se depărtâ.

Panaiotidi stătu locului, mușcându-și mustățile...Începea să se mânie..; presimția adevărul...

Chipail îi vorbise de rămânerea ziarului numai pe seama lui... Să fi fost legătură între ce auzise acum și propunerea ministrului? Voia să se scape de el ca de ceva... nevrednic?

Era să se întâlniască cu ministrul, în acea seară: trebuia să limpeziască lucrul.

li promisese să socotiască pe din două cheltuelile făcute și să-i întoarcă partea lui. Pentru proprietate nu-i ceruse nici o despăgubire.

Acum începea să dea altă însemnătate desfacerii: fundase un ziar, dar după desfacere se putea să nu mai aibă... prieteni acolo.

Începuse oare «lichidarea» situațiunii lui politice?

Și de era să fie așa, ce va zice Amelia?

Avu un gest de ciudă, apoi, îngrijurat, se mișcâ din loc și porni fără țintă...

— A! nu cumva e ceva rău... și acolo, la Voinești? Gându... să nu mă întâlniască? își zise după câteva clipe...

Până să vie ora vederii cu Chipail, aci umblă, aci stătu ca pe Ghimpi...

Să fi fost aproape de ora șase când auzi clopoțelul la instalațiunea telefonică.

— A 1 sunteți în fine acasă... auzi că i se spune de la Banca M.-B. Vam sunat la cantor și de două ori casă...

— De ce? întrebă Panaiotidi... Sunt niscaiva valori, urcate mult și voiați să-mi cereți avizul de vânzare?

— Tocmai. Se vede că acesta e motivul pentru care și d-na Panaiotidi, prin avocatul Boruncea, procurist, a ridicat depozitul în efecte ce avea la noi...

Panaiotidi avu o grămădire de sânge la cap... Aparatul receptor îi tremurâ în mâini.

— Ne-a mirat că doamna ne-a retras încrederea d-sale, urmă glasul dela Bancă, căci n-a voit să facă prin noi vânzarea efectelor... Am voit să vă întrebăm, pe când se afla aci d-nul Boruncea, însă neputându-vă găsa, a trebuit să facem față cererii sprijinită de pro-cură în regulă... De altfel, d-nul Boruncea era persoană foarte cunoscută și demnă de încredere.

Panaiotidi nu putea vorbi; îi țiuiau urechile... Asculta și se gândia la scopul retragerii, care nu putea, fi cel arătat Băncii.

Banca neauzind nici un răspuns, întrebă dacă el mai era la aparat.

— Da, sunt, rosti... știam de lucrul acesta. Eu chiar dădusem ideea, minți el, cu glas nesigur. Dar nu înțeleg de ce-a pus pe amicul nostru Boruncea?...

— In ce vă privește, care e ordinul d-vs, domnule Panaiotidi?

— Vindeți cât se va putea mai mult, când se va stabili maximul urcării...

— Foarte bine. Vă salutăm...

Panaiotidi lăsâ aparatul și rămase locului nemișcat...

— Prin Gându s-a făcut lucrul... Gându a căutat să nu mă vadă; s-au întors lucrurile la Voinești... Dar dece?...

Firea lui violentă îl făcu să se înnădușiască și să se simtă foarte încălzit. Nu avea aer destul. Făcu o mișcare ca din răsputeri, par-că cine știe ce greutate 1’ar fi țintuit acolo, și dădu busna în sală, iar de acolo afară, pe terrața ce da în grădină.

Se înserase. Cerul era senin. La apus numai, o dungă viorie supt o sprinceană de-un portocaliu șters, mai arătau urma trecutei învăpăieri. Aerul era plăcut răcoros; pajiștea deja îndesită, râdea tainic în umbra înserării... In spre bulevard șirul globurilor electrice întindea în zare o pânză de lumină gălbue... O scăpărătură ca de fulger, de un albăstriu strălucitor, arăta trecerea unui vagon al tramvaiului electric..., al că-ruia sgomot se amestecă între celelalte ale marei ar-tere, ajungând până aci înăbușite.

Panaiotidi privi, ascultâ, fără să vadă, fără să audă...

Aerul îi ușura peste scurt timp sufletul și atunci ochii i se opriră și văzură locul de supt marele nuc, cu lampa fixată pe trunchiu, — acuma ochiu închis — cu așa ce se reașezase... Și își aminti de-o seară, de pe la începutul lui Septembrie 1906, când primise o scrisoare dela Papa-Costi, din Giurgiu și când pen-tru întâia oară prinsese de veste unei atitudini des-tul de îngrijitoare, a Ameliei, față cu anume’ porniri ale lui.

Erau cu toții în jurul mesei, în răcoarea încă vă-ratecă a serii.

Acum, el singur...

Și avu presimțimântul că acest pustiu din juru-i era să-i rămână... pustiu.

Da, văzu limpede acum; retragerea banilor ei însemna despărțirea... plecarea...

Nici soție, nici copii... Nici o bucurie casnică...

Florica... Ea numai... Plină de mâhnire și ea... Pentru cât timp apoi, și dânsa?

Dar dece se întorsese dela cele ce păruseră hotărâte, în ziua înduioșătoarei scene dintre bătrânii Conțești și ei amândoi?

O revedea, scena aceasta, și cu sfâșiere de inimă își da seama că fusese numai ca o licărire de câteva momente, supt o înrâurire la care inima ei nu luase parte cu totul.

Oricum, trebuia să plece la Voinești, s-o vadă, să vadă pe copii; știu eu, să mai încerce, să se înțeleagă...

Despărțirea fără divorț, încă ’i-ar mai fi lăsat o speranță...

Urmă apoi descurajarea grea care tâmpește par-că: nu, nu mai putea fi nici o speranță: ajunsese la cunoștința lumei politice fapta lui... Prietenul ce întâlnise, cum simți el, nu-i spusese tot ce va fi știut, dar îi vedea răceala și graba de a se depărta de el... Cine știe cum se dusese svonul până la Voinești și... Âmelia...

O! afară de avere, toate celelalte se scufundaseră în juru-i...

Era pedeapsa; grea pedeapsă...

Și Panaiotidi suferia atât de adânc, se vedea atât de străin, în cât îi venia să ia câmpii. La ce-i folosia averea, instrument mut, când îi lipsiau coardele pe care cântase cântecul tuturor mulțămirilor intime, cari, nu se poate cumpăra cu bani?!

Nu se mai mustra, nu se mai căia: era în deșert acum.

Și începu să plângă, în fața naturii ce-și începea cântecul reînvierii, supt bolta pe care una, câte una se iviau lumile stelare.

Îl deșteptă din acea pierdere de sine sunetul clopoțelului.

Intrâ, ca un om beat, și trecu prin încăperile luminate dar fără viață...; era curierul: primi corespondența și câteva ziare și intra în biurou, fără să-și a-mintiască de ora cinei...

In «Tradițiunea» dădu peste următoarele rânduri, la «știri»:

«Bine stau guvernanții de astăzi... Au în rândurile «lor patrioți buni,, vrednici de mânia unui Vlad-Țepeș. «Ne atrăseserăm mânia opozițiunii, pe când eram la «putere, când arătaserăm că unii străini și unii pretinși români subscriseseră pentru bandele grecești ce «ne omorau pe frații din Macedonia. Un fapt petrecut «la clubul guvernanților de azi, ne confirmă știrea «noastră de atunci. D-nul M. P... membru marcant al «partidului dela putere, e înlăturat dela candidatura «colegiului I de senatori din Ialomița, fiindcă a sub-scris pentru Antarți. E vorba chiar să fie alungat «din Partid. Poate fi o notă bună pentru acest Partid, «dar denotă oricum aurita putreziciune a păturii ce-l «alcătue: câți ca d-nul M. P. nu vor fi... însă sunt «trecuți supt tăcere... de teamă de-a nu-și vedea foarte «rărite rândurile... patrioților»...

Lui Panaiotidi îi căzu ziarul din mâini... iar ochii, fără voință îi rămaseră ațintiți în tavan...

Din asemenea stare de nimicire îl deșteptă feciorul: venia să-l cheme la masă.

Se ridică, par-că l-ar fi săltat vre un mecanism, și cu înfățișare ca de mort, trecu la masă... Cinâ fără să-și dea seama ce mănâncă, fără să observe atitudinea feciorului: îndeplinia o funcțiune mecanică, la care conștiința lui nu lua parte.

Tot ca o mașină se întoarse în biurou; dar aci începu să se plimbe în lung și-n lat.

In fine clopoțelul sună din nou... I se vesti d-nul ministru Chipail...

Par-că i se luâ de pe ochi o perdea groasă... și cu iuțeală de fulger văzu, ca o licărire, în Chipail, scăparea lui.

Cum? să cadă fără să se împotriviască? Să se înece, fără să dea din mâini?

La firea lui iute energia, un moment paralizată, ieși-în undă, fără tranzițiune, dintr-un singur salt repede și hotărât.

Destul de răvășit încă, primi pe d-nul ministru.

—Dar ce ai, amice? Pari suferind...

— A! nu-i nimic, domnule ministru, zise, încercând să zâmbiască. Vă rog, poftiți de ședeți.

Ministrul se așeză la biuroul gazdei.

— Așa dar, domnule Chipail, zise după o clipă Panaiotidi, mă despărțiți de ziar?...

— Am făcut socotelile, răspunse Chipail, ca să în-depărteze putința a da iarăș motive. In șease luni am avut șasezeci de mii de lei cheltuieli și încasări... patruzeci de mii de lei, din abonamente, din foi vândute cu numărul și din anunțuri. Negreșit că abonamentele nu s-au plătit toate, pe anul întreg. D-ta amice ai dat 40.000 lei... Voiești să-i socotești pe jumătate pierduți și să-ți înapoiez chiar acum 20.000 lei? Am la mine suma...

Și, zicând, scoase portofoliul...

— Vă rog, — un moment, domnule Ministru. Intre noi n-a fost nici un act de tovărășie; prin urmare nici drept de proprietate stabilită, — iar eu nu-l voiu revendica... Am pornit o afacere, legați prin cuvânt. Dvs. puteți rămânea propietarul ziarului, iar eu, fără nici o pretențiune de despăgubire, să renunț la tovărășie... Am jertfit o sumă oarecare pentru o idee... Îmi va părea bine să prindă definitiv ideea și să a-ducă folosul moral așteptat. Un lucru numai, și vă rog să fiți sincer: care e motivul?

Fu o clipă de tăcere.

Vădit stânjinit, ministrul se gândia.

Panaiotidi apucă ziarul «Tradițiunea» și i-l întinse.

— Ați citit numărul acesta?

Chipail înțelese și se hotărâ să nu mai ascundă.

— Amice, am cetit, îi zise, potrivindu-și cuvintele. Răutăcioasa știre, cuprinde într-atât adevărul, că la clubul nostru s-a discutat, în comitetul executiv, svonul, nu știu de unde pornit, al acelei subscrieri ne-norocite...

— Credeți dvs., că am putut face asemenea lucru? întrebă Panaiotidi aproape mânios.

— N-am crezut și nu cred; ba, te-ain apărat. Ai vrăjmași însă. Nomina odiosa. Astfel, ți s-a înlăturat candidatura, deocamdată...

— Așa se răsplătesc serviciile și credința neschimbată? strigă Panaiotidi, ridicându-se, aprins la față.

Serviciile lui se reduceau la plata cotizațiunii ca membru, iar credința nestrămutată, la aflarea într-un partid care-i satisfăcuse ambițiunile.

Chipail, știind acestea, nu se putu opri să nu zâmbiască.

— Amice, rosti el, nu trebue să te supere peste mă-sură, lucrul. Eu cred că vei fi senator...

— Domnule ministru, cât v-aș rămânea de îndatorat!... înțelegeți, ce armă s-ar da opoziției, spre a lovi în partidul întreg...

— Încrede-te în buna mea prietenie, domnule Panaiotidi, îi zise Chipail cu seriozitate... Totuși, n-ai putea afla de unde a pornit lovitura? Ar fi bine să putem demasca pe anume intriganți...

— Mă voiu sili din toate puterile, să aflu, și vă voiu spune la timp. Vă rog, însă, încă odată, spri-jiniți-mă...

— Fii pe pace...

La urma urmei, cu toate că știa din spusele lui Gându adevărul, — cu toate că-i vedea îndestul de turburat, ceeace confirma acel adevăr, — putea să-l apere și să-l facă senator. Primejdioasă listă, dacă era la nevasta lui, nu era să iasă la iveală...

Intru cât îl privia, era s-o slăbiască cu prietenia dintre amândoi, — și, în caz de dovedire a vinovăției, să-și spele mâinile.

Folosul momentului pentru Chipail, era ziarul pe seama lui,—cu primele fonduri ale lui Panaiotidi, tre-cute la comptul «Profit și pierderi», în catastivurile lui de negustor.

— Nu te va jigni, amice, rosti Chipail după câteva momente, dacă vei ceti în ziar, anunțul că d-ta te-ai retras...

— Așa este, e de trebuință... Dar, domnule ministru, nu vi se pare că ar semăna tot c-un fel de eliminare, după cea dela colegiul de Ialomița, acum și dela ziar?

— Ce-are aface! zise Chipail, deși coincidența putea da și mai mult de vorbă opoziției. Mai întâiu că în «Opinia Publică» de mâine chiar, va apărea o dezmințire dată «Tradițiunii», în ce privește candidatura d-tale; iar în ce privește retragerea dela ziar, voiu face să apară știrea în alte două trei ziare ale partidului și apoi în al meu...

Deja zicea: «al meu»...

— Domnule Chipail, nu s-ar putea să nu se știe, până după alegeri măcar, retragerea mea dela ziar? se ruga el.

— De vreme ce-i voiu sprijini candidatura, pot să amân vestea desfacerii, își zise ministrul. E destul că de fapt nu-l mai am în cap... Și tare, răspunse: bine; ac și aceasta, până după alegeri.

Cum să vă mulțumesc! esclamă el, aproape voios...

Nu voia să se mai facă sgomot în jurul numelui lui și mai ales cu știri cari să aibă aparența unor îndreptățite bănueli!...

Ministrul se ridică:

— Așa dar, ne-am înțeles, rosti, vârându-și în buzunar portofoliul. Mâine, arată-te la club.

— Da, voiu fi, negreșit...

De se va găsi vr-un îndrăzneț, să-ți pomeniască, măcar în glumă, de cele ce ți se pun în sarcină, nu te lăsa iuțelii temperamentului d-tale: fii demn... Justificarea întărește uneori bănuiala; tăcerea mai degrabă impune respect.

Ii strânse mâna și plecâ foarte mulțămit: nu dăduse din buzunar nici un ban.

Și Panaiotidi rămânea mulțămit. El dăduse din buzunar, însă candidatura îi era asigurată și pe de-asu-pra, cel puțin, în partid reputațiunea lui, scăpată.

Mulțămirea aceasta îl înrâuri până într-atâta că putu să amâne ducerea la țară pe o zi, două, mai ales că trebuia să apară la club, ca om sigur de sine.

XVIII

E în Maiu.

Camerele se deschid, de obiceiu, fără să însemne eveniment deosebit. Adeseori nu înseamnă ceva deosebit, nici chiar o nouă legislatură. Doar guvernel îngrijesc să dea Capitalei oarecare aspect sărbătoresc și zilei însemnătate voită.

De data aceasta, nouăle Camere ieșite după îngrozitoarele răscoale, se adunară în mijlocul unei emoțiuni generale, cu însemnătate deosebită de eveniment... istoric.

In scurt timp, guvernul pregătise legi, cari, erau foarte mult discutate de adversarii politici și foarte așteptate de milioanele de săteni.

Proprietarii mari se strânseseră și se făcuseră «ligă», spre a-și susține vechi drepturi, pe cari, ziceau ei, le atacau legile guvernului.

Partidul advers mergea până să afirme că se călca «Constituțiunea», că se făcea socialism de Stat, că se da marii proprietăți lovitură de moarte...

Iar la sate, asemenea strigăte egoiste, iscau amărăciune, semănau sămânța, cine știe căror răzvrătiri viitoare.

In ciuda multor elemente interesate, această frumoasă zi de Maiu sosise, și avea să tragă un brâu de despărțire, însemnând trecutului hotarul și viitorului începutul adevăratei propășiri, râu ce se mărește, dar nu se mai oprește în cale, chiar stăvilare de sc așează.

Această zi de renaștere, era să fie de doliu, pentru familia Arineanu.

Doctorul Virgiliu, căruia Oltina îi spusese cu multă menajare starea sufletească a Floricăi, înțelesese mai mult decât i se spusese și căzuse în adâncă descurajare. Faptul că ființa ce iubia, iubise pe altul și că suferia din pricina unei dezamăgiri, îi răvășia inima de gelozie..., o gelozie ce se poate cu greu bănui și mai ales explica la un om cult și iubitor de știință.

Dacă n-ar fi fost acea dezamăgire a Floricăi, nu l-ar fi chinuit faptul nehotărârii ei de-a se mărita. Acel amor însă, care o apropiase de-un bărbat; acele dulci intimități dintre logodnici, — după cum ’și le închipuia, după cum le dorise el, — îl făceau să sufere, și nu numai să dispereze, dar să nu mai voiască în viitor căsătoria cu Florica, ori cu alta...

In două luni se schimbase că nu mai era de cunoscut și dăduse de gândit familiei.

Cezar, cu deosebire, suferia în adâncul lui, căci nu-mai de pe urma lui i se trăgea lui Virgiliu asemenea nenorocire.

Doctorul, în afară de spital și de vizite, nu se mai ivia pe nicăiurea: nici chiar în rândul de sus al casei...

In deșert, tatăl, muma mai ales și adeseori, căuta-seră să facă apel la judecata lui: îi fusese motiv să se izoleze și mai mult.

Dar nimănui nu-i trecuse prin gând că acest tânăr, înzestrat cu destule bune însușiri, începuse a se gândi la moarte, cu stăruință, cu răceala de neîmpăcat a ideei fixe, — nebunie curată.

I se adâncise în suflet atât desgust de viață, că me-seria lui îi devenia sarcină grea de dus. Mai cu seamă gândul că avea avere și reputațiune, îi măria desgustul. li folosiau ele, la ceva?

Deprins în toată vieață lui de pân-atunci, numai cu mulțumiri, întâea suferință îl și dezorientase. Era un egoism ciudat, credința lui, că nu trebuia în nimic să sufere și prin nimic. Era o rătăcire, gândul, că de vreme ce nu făcuse nimic rău în lume și nimănui, ni-mic rău nu trebuia să-l ajungă.

Buna creștere și cultura, nu pot dă dreapta cum-pănă, se vede, în anume împrejurări, firii omenești.

Astfel, de câtevă zile, Virgiliu. căuta chipul în care să se despartă de vieață, fără să dea de bănuit. Avea scrupulul acesta, ca după el să nu se facă vorbă, să nu lase cuiva remușcări; — să se sfârșiască odată cu ducerea lui, și ființa lui și regrete prea dureroase.

Cezar îi spusese deja cuvântul că el era vinovatul, negreșit, fără să-i arate natura vinii; pe Oltina o au-zise căindu-se, că ’i-a spus atât chiar cât îi spusese: de ce să învenineze cu moartea lui, voită, vieață aces-tor două făpturi, ce-l iubiau și care-i erau dragi?

Ii trebuia deci o întâmplare, — și aceasta i se ivi. Suplinii de puțin timp pe titularul catedrei de chirurgie: la unul din cursuri, trebuia să facă cu studenții disecțiunea unui cadavru. Omul murise din cauza dalacului. Începu disecțiunea, explicând, și, la un anume moment se înțepâ în braț, mai sus ceva de mână, fără să tresară, fără să observe vreunul din cei ce-l înconjurase.

Terminâ disecțiunea și lecția, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se spălâ ca de obiceiu și plecâ.

In acea zi, își urmări cu luarea aminte cea mai rece, începutul intoxicării, care, mergea repede.

Spre seară, brațul se umflase, — însă nu se hotărâ încă să dea de știre. Petrecu o noapte plină de friguri, fără să doarmă.

Dimineața se examinâ: cangrena se hotărâse. Chiar de i s-ar fi tăiat brațul, mijloc de scăpare n-ar fi mai fost.

Schimbat cu totul la față, plecâ la curs și aci își arătâ întâmplarea. Se făcu sgomot; se chemâ chiar acolo prin telefon, un medic hirurg și acesta, veni să constate primejdia.

Totuși, ca să-i dea curaj, — după cum socotia medicul, — hotărâ «amputarea».

De față cu studenții, muți de groază, Virgiliu, fără să fie adormit, privind dimpotrivă, cu eroică nepăsare, suferi tăiarea brațului dela umăr, — iar când medicul, voi să i-l înfășoare, — Virgiliu, avu tristul curaj să-l ceară și să se uite la el, zâmbind, fără nici o emoțiune aparentă.

Fu transportat acasă, lăsând tuturor impresiunea că era pierdut și jalea fiindcă se pierdea un medic bun și zelos ca el.

Familia alergâ înspăimântată, cu atât mai mult că nu știuse nimic mai nainte, că nu se așteptase la asemenea dureroasă întâmplare.

Vestea se împrăștiase deja în tot orașul și numeroși prieteni veniră, spre seară să afle starea bolnavului.

Adevărul nu se spunea nimănui, — el era însă de neînlăturat și sguduiâ pe părinți, și-i punea în cea mai adâncă disperare.

Noaptea aceea fu nemai spus chin pentru nenorocitul sinucigaș; mai ales după ce începu a-și pierde cunoștința. In organismul lui sănătos, veninul lucră încet, dar sigur și procesul ruperii de vieață, era sbuciumător, înfiorător de dureros.

In zorii zilei, Virgiliu, fără să-și mai vină în simțiri, avu cel de pe urmă cutremur al ființii, ce pare că se răzvrătește împotriva morței, — și rămase încremenit; un ușor tremur se mai însemnă la gâtlej,—ca pâlpâirea candelei ce se stinge, — și ochii deveniră sticloși, fixi, între pleoapele pe jumătate închise.

Se sfârșise.

Tânărul cu înfățișare distinsă, destul de frumos, plin de vieață în chiar amărăciunea închisă a sufletului lui, era corp neînsuflețit, galben-vânăt, cu obrajii supți de chin...

O nebunie îl pierduse.

In ziua când capitala era «pavoazată*, fațada case-lor Arinenilor și poarta erau cernite, însă negrul acesta nu putea întrece întunecimea sufletului celor doi părinți îndurerați.

Ziarele toate vorbiau de «cazul nenorocit», de eroizmul cu care doctorul «suportase amputarea» și, în chip mai izbutit sau mai puțin izbutit, îi făceau biografia...

In dimineața zilei de înmormântare, pe când se luminase binișor, d-na Arineanu, bătrâna, ațipise lângă catafalc, după întreaga noapte de veghere...

Mai mult i se păru că cineva intra în încăperea aceasta... Voi să deschidă ochii, dar oboseala îi paraliza pleoapele...

Cinevi intrase însă...

O femee, care, după îmbrăcăminte, se arătă a fi tânără, purtând văl des negru pe față, ceruse să fie lăsată să intre: în mână aducea un mănuchiu de flori naturale.

Servitorul nu se opusese: clătinase numai, din cap, și o călăuzise până la intrare. Când necunoscuta văzu catafalcul între lumânările aprinse, a cărora flacără tremura la ușorul curent de aer ce venia din încăperea alăturată; când văzu întreaga încăpere cernită, — iar între plante, corpul neînsuflețit, — se cutremură și se opri, încremenită: apoi, înaintâ, ca o umbră... Zărind pe bătrâna, o privi cu sfială, și avu o clipă imboldul de a se întoarce...

Bătrâna nu sîmția însă: o biruise somnul.

Atunci... îndrăzni să se apropie și cu mână tremurătoare să pue mănuchiul de flori la picioarele mor-tului. Când ridică apoi ochii și văzu acel chip, cunoscut, dar schimbat de încremenirea morței, un sughiț de plâns i se urcâ în gât și, cu toată silința asupră-i, hohotul lacrimilor de durere se porni cu putere.

Bătrâna tresări și deschise ochii grei de oboseală, dar nu se mișcă din loc, — așa că, mai mult ca prin vis, văzu o femee cum își ridică vălul, sărută pe mort, îl privi, printre șiroae de lacrimi, și apoi, după ce-l sărută din nou, își lăsâ vălul, rosti un «adio» dure-ros,—și ieși repede..

Ea o urmă cu privirea, ca de hipnotizată, fără să facă nici o mișcare și închise apoi ochii...

La cimitir, înainte de venirea cortegiului funebru, aceeaș ființă necunoscută, aștepta în apropierea mormântului, sprijinită de-un copac, — ciudată înfățișare în crepusculul ce începea...

Nemișcată, ca o statuă, asistâ la înmormântare, și numai după ce. lumea se împrăștia cu totul, pe când cioclii își terminau trista sarcină, cu nepăsarea obișnuită, — necunoscuta veni să îngenucheze, să pue o coroană modestă de flori artificiale și să plângă în tăcere, câteva momente...

Seara începuse a-și cerne umbrele printre copaci și printre monumentele funerare...

— Lasă cuconiță, nu mai plânge, auzi un glas...

Tresări, se ridică speriată: unul din ciocli o privia cu milă...

— Păcat c-a murit tânăr... sărmanul... și bogat... Ei, da ce să-i faci lumei! și oftă...

Ea își făcu cruce, șopti, printre lacrimi: «Dumnezeu să-l ierte», — și se depărtâ, ieși în aleea principală, și se îndreptâ repede spre ieșirea din cetatea morței.

O trăsură o aștepta: se urcâ și aci izbucni în plâns, murmurând cuvinte de jelire...

Nu departe de locuința d-nei Chipail, se așezase d-na Panaiotidi cu copiii și cu Florica, după ce stătuseră la via Olgei, în județ, până la Sf. Gheorghe...

In adevăr, Amelia plecase fără să ia cu dânsa decât puțina rufărie și puținele haine ce găsise la Voinești.

Rămasul bun ce-și luase dela locuința cea mai dragă ei, fusese nu fără lacrimi, — ascunse însă, ca să nu vadă copiii.

Bătrânilor Conțești le trimise scrisoare, rugându-i s-o ierte... Spera să-i vadă mai târziu. De ocamdată nu le dădea adresa...

Astfel, se despărțise de trecut...

Când Panaiotidi veni la moșie, după vr-o trei zile, le găsi urma...

Așa dar și Florica îl lăsase... Era mai puțin sora lui decât prietena... soției lui!

Când citi însă scrisoarea scrisă de mâna copiilor lui, plânse cum nu mai plânsese în viața lui...

«Dragă Tăticule, — îi scriau, — să nu-ți pară rău că ne ducem departe pentru învățătura noastră. Știm noi că-ți va părea goală casa fără noi, dar uite, dacă vrei tu, îți lăsăm un băiat și o fetiță, la care, dacă te vei uita, să-ți pară că suntem noi. Soldatul meu, de când eram mai mic, Fam îmbrăcat cu hainele mele naționale tot de când eram mic; tot așa, Marceluța, pe păpușa ei, cu hainele ei naționale de când era mică. Le sunt cam largi hainele dar să ierte și ei dacă nu le vin tocmai bine.

«Te sărutăm, tăticuțule și-ți zicem: la revedere, — fiindcă, ori cât ești tu de ocupat, nu-i așa că vei veni curând pe la noi?...

«Să ne păstrezi trăsurica și poneyul...

«Ai dumitale copii,

«Vintilă, Marcela»

In biuroul lui, într-un colț, fără să fi observat încă, găsi păpușele, — și, cu avânt de nespusă înduioșare, le sărută în dorul copiilor, — apoi le așeză în biblioteca lui.

Așa dar, se sfârșise cu casa lui!... Acum nu mai putea fi îndoială, speranță, mângâiere...

Rămânea singur, lăsat propriilor lui gânduri și lupte...

Rămânea c-un dor ce i se făcea deja răvășitor, după femeea bună și fără preț în lume, — după copiii lui!...

Încotro apucase? Ce va face singură, în întâelezile? Ea, învățată cu bielșugul și cu lipsa de grijă pentru cele trebuincioase vieții, cum își va duce, cum își va chibzui traiul?

După cât o știa de hotărâtă, desigur că nu va voi să mai primiască nimic dela el, nici măcar pentru copii.

Și aceasta îi jignia amorul propriu: bogat și copiii lui să crească în sărăcie, — căci ce însemna venitul banilor ce luase cu dânsa

A! dac-ar fi prins de veste, la timp, — ca să n-o fi lăsat să ridice banii!...

Și tot el își zise că-i era copilăresc gândul... N-ar fi putut să o opriască, până la sfârșit... Ar fi însemnat numai o cârcotă, — care ar fi revoltat-o și mai mult înpotrivă-i...

Numai dacă n-ar fi avut nimic, poate că ea s-ar fi mlădiat să rămână... Și încă și atunci 1... Femei de a-semenea energie, nu se pleacă nici în fața lipsei și a muncii spre a putea trăi în demnitatea lor!...

Singurul lucru ce-i rămânea de făcut, era să munciască înnainte, să lupte cu vrăjmașii politici, să treacă peste tot ce i se va aruncă în obraz, —și să creeze copiilor o pozițiune care să nu semene cu a lui în ce-i privia scăderile morale...

Va ști, și el, ce-i suferința, — dar nu-și va plecâ fruntea: singurei ființi căreea îi va fi cedat, va fi nu-mai soția lui...

Nu-i venia încă să rostiască: «fosta lui soție»...

Cu mare putere de sine înnăbușindu-și durerea, se arătâ sătenilor bun și blând; prezidâ la întocmirea obștiei, — zi de sărbătoare pentru sat, — și le promise că, de vor da dovadă de pricepere în administrarea moșiei ce devenia a lor, — le va da lor cu arendă Voineștii, — iar el, venind din când în când aci, se va bucură de munca lor pricepută și dătătoare de bielșug.

In cele câteva zile ce petrecu între săteni, durerea i se mai potoli față cu însuflețirea lor și cu recunoștința ce-i arătau...

Numai când se văzu acasă, în București, recăzu în mâhnirea adâncă ce avea să-i fie ne mai lipsită înnorare a sufletului.

Amelia urmase sfatului ce-i dăduse d-na Chipail: petrecuse două zile în casa ei și apoi se retrăsese în căsuță curată și gospodărească dela via ei...

Aci, întâele zile îi fuseseră foarte grele, descumpănitoare, într-o lipsă de energie care-i făcea mintea haos.

Noroc mare, cu Florica: ea se ocupa cu ale casei și cu copiii, ferindu-i pe cât putea să nu simtă starea sufletească a mumei lor.

Oricât de greșit îi fusese Mișu, Amelia nu-și putea ascunde mila pentru el și remușcări pentru dânsa; nu e putea opri de-a nu se gândi la el, de-a nu-i vedea dureroasa stare... Și nici o clipă nu-i veni în minte să-și zică: «lasă; va găsi cu cine să se mângâe». Ea era sigură că nici o femee nu ’i-ar fi putut ține locul în inima lui...

Gându o condusese până la Galați și de la gară se despărțise de ființile lui scumpe, ducând în sufletul lui priviri de recunoștință... și mai ales o privire a Floricăi, care-i turnase balsam peste mâhnirea despărțirii.

Cine știe când avea să le vadă și cu ce prilej!... Căci, numai întâmplării lăsa prilejul... Ori cum, îi rămânea speranța!

După patru, cinci zile, Amelia privi în față realitatea, și cu hotărâre, pricepere și bună rânduială își statornici cadrul vieții.

Vedea că copiii înțelegeau că ceva neobișnuit se petrecea, și căuta repede să le întoarcă luarea aminte dela preocuparea lor.

Le plăcea localitatea aceasta, necunoscută pentru ei, și, cu ei împreună începu să o viziteze și să lege de instrucțiunea lor micile descoperiri de pe-aci.

Iar timpul trecu repede...

Chiar după ce-și orânduiră locuința, în Galați, și după ce se obișnuiră puțin cu simplitatea ei gospodărească, se întoarseră din nou ia vie, unde să petreacă până în toamnă.

D-na Chipail le vizita destul de des, iar bătrânul Mihalache le avea grija la timp, a celor trebuincioase, de îndată ce Amelia scria Olgei.

Taina locuinții lor o păstra bine Olga: de altfel numai Chipail ar fi putut-o afla; el însă da rar prin Galați.

Sărbătorile Paștelor Olga le petrecu la București cu fiica ei; — dar nici ei nu-i destăinui încă nimic. Era timp, când de altmintrelea și Amelia ar fi încuviințat,

Oltina știa însă de despărțirea soților Panaiotidi: acest lucru se aflase în chipul tainic cum se afla destule lucruri.

Cu ducerea d-nei Chipail la București se reluâ activitatea societății «Cultura română».

Deja Arineanu, după demisiunea din Prefectorat, înființase secțiunile proectate în câteva orașe din Muntenia și din Oltenia.

A treea zi de Paști se ținu o adunare a comitetului central, la care luară parte și delegați ai nouălor secțiuni cât și delegații din toate celelalte secțiuni de demult.

Lipsia o figură cunoscută, o inimă care bătea, de-parte, pentru frumosul scop: dar prietenii păstrară o tăcere prudentă și numai în amintirea lor îi aduseră prinosul iubirii respectuoase.

In această însuflețitoare ședință se statornici înființarea unei tipografii cu caractere cirilice pe lângă cele latine și fixarea câtorva premii pentru nuvele istorice și piese de teatru scrise pe înțelesul tuturor. Cele ce se vor tipări cu litere cirilice să se trimită în Basarabia; cele cu litere latine, în satele din țară și pe la frații de supt alte stăpâniri străine.

Se hotărâ apoi să se tipăriască cu litere cirilice și cărți cu cuprins religios, bine întocmite, pe lângă cărțile de ritual, tot pentru frații din Basarabia.

Bătrânul Conțescu, încălzit de avântul acestui scop frumos, promise toată averea sa societății și pe cât va trăi cincizeci de mii de lei pe fiecare an.

Panteli Arineanu dărui un fond de o sută de mii de lei, pentru după moartea lui și venitul lor, pe cât va trăi, cu începere din ziua aceea.

Inginerul Gându fu însărcinat cu întocmirea planurilor unui local propriu, al societății, unde să fie și tipografia.

Profesorului universitar naționalist, i se dădu: sar-cina înființării tipografiei și a stăruinții pentru scrierea lucrărilor.

Era un entusiasm de nedescris: toți vedeau de pe acum începutul mărețului mijloc de luptă pentru luminarea neamului...

Cei ce erau să se împrăștie pe la locurile lor, aveau să ducă tainica veste a hotărârilor de la centru și pe aripa însuflețirii lor nespuse, însuflețirea binefăcătoare a inimilor românești ce-și dăduseră obolul.

Nici discursuri deșearte, nici ospăț așa zis de «înfrățire» care risipește banul și înbogățește pe întreprinzătorii de ospățuri luxoase. Hotărârea de muncă, înfrățirea pentru această muncă: fapte dar!

Și toată această mulțime de oameni aleși, se des-părți supt seară, cu părere de rău, neîndurându-se să termine frumoasa sfătuire; nesăturându-se să tot priviască, la olaltă, în viitor, ajungerea scopului.

Dar erau să se mai adune: statutele prevedeau două întruniri pe an, ale tuturor secțiunilor, și aveau să fie sărbătoarea acestor inimi înfrățite; fiecare secțiune trebuia să-și aibă adunarea de două ori pe lună, — iar comitetele, săptămânal, în afară de vacanțe.

In acea seară Olga acrise lungă scrisoare Ameliei spre a-i lumina locul ei de retragere și de gânduri, triste, — cu razele acestor proecte de muncă pentru neam.

Florica, în mica-i odăiță dela vie, dormia dusă, în această noapte frumoasă de Maiu, când la București, era în sboru-i de pe lume, sufletul omului ce-o iubise în chip atât de tragic.

La un moment, din somnul ei adânc, tresări și făcu ochii mari: se îngâna noaptea cu ziua. O! cum se înfiorâ și ce sudoare rece îi muiâ tâmplele! Rămase cu ochii pironiți, foarte măriți, de spaimă: visa? Era realitate?

Închipuirea albă a unei figuri cunoscute se afla în privazul ușii, întredeschisă, care dădàa în odaea copiilor.

Se ridică într-o rână privind tremurătoare, — și a-tunci auzi, foarte distinct, un glas omenesc plin de durere și de duioșia iubirii:

— «Mor... mor pentru dumneata, Florico... Fii fericită»...

Ea scoase un țipăt, atât de puternic, că se deșteptară copiii, iar după puțin Amelia, înspăimântată, alergâ.

O găsi pe Florica, leșinată, pe jumătate căzută din pat. Aprinse repede lumânarea, și, în timp ce copiii, strânși unul lângă altul, de frică, priviau din cadrul ușii, — ea, cu trudă, o readuse în simțiri.

— Ce s-a întâmplat? Ce ai, scumpă copilă? o întrebă cu grijă și cu duioșie, lipind-o de sânul ei. Florica își aminti, cătâ spre ușă, dar văzu pe copii: închipuirea ce-o sbuciumase, pierise.

Nu voi să spună însă Ameliei, ca să n-audă copiii cauza spaimei ce încă i se mai zugrăvia pe chip și în priviri.

Tocmai peste zi, când copiii se jucau pe-afară, îi povesti viziunea și amândouă pline de-o tainică frică, convorbiră câtva timp asupra ciudatei vedenii.

Toată ziua aceea fură foarte turburate și ca în așteptarea unei știri triste.

Tocmai a treea zi însă o avură, cu venirea Olgei, care le-o aduse împreună cu ziarele.

Era în ziua înmormântării lui Virgiliu.

Citiră cu durere relațiunea ziarelor: așa dar bietul tânăr murise, — în adevăr, — iar, turburătoare potrivire, ora încetării din viață era ora când Florica...îl văzuse...

Moartea se datora unei întâmplări nenorocite; atunci dar... dece vorbele bietului tânăr, că murise pentru ea adecă, din cauza ei?...

Și din vorbă în vorbă, câte trele ajunseră la dureroasa convingere că doctorul căutase moartea..., că întâmplarea fusese hotărâre a descurajării...

Florica plânse... iar pe sufletu-i rămase greutatea unor remușcări dureroase.

Și așa se înlănțuesc în viață anume împrejurări, cărora de multe ori le ești cauză fără voe,—par-că fatal ar fi să nu rămâi străin de suferință, și o durere să-ți aducă alta spre a-ți îngreuia cât mai mult trudită existență.

O! dac-ar fi aflat Cezar de viziunea aceasta! Cum l-ar fi cutremurat ideea morței voluntare a fratelui lui și ce povară ’i-ar fi rămas pe conștiință!

Dar nu era să fie scutit de suferința aceasta...

Adâncă impresiune iarăș făcuse moartea lui Virgiliu asupra Alinei Brantea.

Singurele ei afecțiuni dezinteresate, erau acești doi frați Cezar și Virgiliu. Cel dintâi îi era drag prin se-riozitatea lui și-i primia, fără să se simtă jignită, au-toritatea: lui poate-i datorase oarecum că, după Chipail nu mai voise amant. Ținea foarte mult la buna-i părere despre dânsa.

Virgiliu îi era drag fiindcă se potriviau la fire: veseli deopotrivă, glumeți, știau să râdă împreună și să priviască lumea prin glumele lor cu filosoficească indiferență.

De când cu schimbarea firii lui, după ce îndepărtase pe Voitzu, căzuse și Alina la tristețe și la grija de Virgiliu.

El, dela Oltina trecea la Alina și ce nu cuteza să spună cumnatei, cu privire la descurajarea lui, o spunea verei lui...

Cu câteva zile înainte de moarte, plânsese pentru întâia oară, lângă Alina, și-i adusese și ei lacrimi în ochi.

De când nu mai plânsese și ea...

Iar când i se aduse știrea fulgerătoare a boalei lui, alergase ca nebună, la căpătâiul iui.

Ea numai, ghici din adânca lui privire, taina morței și, într-un moment când putuseră fi singuri, îi șoptise:

— Ce-ai făcut, Virgiliu!

El puse un deget pe buze și privirea-i fu foarte rugătoare.

Gestul lui era dar întărirea bănuelii, — și acum, după înmormântare, plângea și-și sîmția foarte înpovărată inima cu taina ce surprinsese.

Totuși, nu voia s-o împărtășiascâ familiei: trebuia să-i respecte rugămintea, voința lui de pe urmă.

Bietul băiat!

Nu tocmai în cunoștința tuturor tainelor vieții de familie a Panaiotizilor, nu mai putea de ură în contra acelei fete fără inimă, a căreea frumusețe era atât de fatală...

Cum de nu putuse plăcea pe Virgiliu, înzestratul cu destule însușiri...

Dar și el, sărmanul! să meargă până la asemenea pas nenorocit!

Era dar în iubirea ce o pot simți unele ființi, o atât de răvășitoare putere, în cât neîmplinirea speranțelor să poată hotărâ moartea?

Se coborâ în inima ei și nu găsi asemenea urmă: ceea ce simțise pentru Chipail ce fusese dar?

Obrajii i se aprinseră supt biciuirea gândului care-o rușinâ și nu voi să cugete mai departe la dânsa.

— S-a dus; n-am să-l mai văd, — își zise și lacrimile îi înnecară iarăș ochii.

In adevăr, cu toate încercările ce mai făcuse Voitzu de-a-și dobândi iertarea și de-a fi primit, Alina rămăsese neînduplecată: se desgustase de el; era, și el, ca toți ceilalți.

Redus la o modestă funcțiune în o casă de bancă și comision; îndepărtat din societatea macedonenilor, — Voitzu își măcina necazul și ura pe toți, în sufletu-i amărât.

De s-ar fi aflat în vre un mediu anarchist activ, de sigur că s-ar fi făcut soldatul fanatic al ideilor și al faptelor roșii.

Aci se mulțămia numai să cugete la răzbunări fie-roase, — arma neputincioșilor invidioși.

Iar singura bucurie pe care ’și-o trecea adese ori pe supt ochi, ca lucru viu, era conștiința că hotărâse nenorocirea familiară a lui Panaiotidi.

Papacosti știa toate: cu cea mai deplină iscusință cerceta, deducea și ajungea la descoperirea lucrurilor. De la el aflase de plecarea Ameliei cu copiii. Și Florica, o urmase! Se despărțise de frate, ca să urmeze pe-acea femee ciudată...

Unde se duseseră însă? Cu ce sălbatecă mulțămire ar fi regăsit-o!...

Mai ales acum că pretendentul ei, bogat și frumos, murise, dorința de-a o vedea îl încolția mereu și stăruia de Papacosti să afle locul ei de retragere.

De inginerul Gându avusese într-un rând ideea că aspira și el la Florica...

Ideea aceasta îi venise iarăș în minte, și dacă din fața lui Virgiliu Arineanu se putea da deoparte, inima i se umplea de fiere la cugetul că Gându ar fi putut izbuti.

In adevăr că Florica acum nu mai era partidă bună ca zestre, dar un «caraghioz» ca inginerul se putea mulțămi cu frumusețea numai.

Cine știe apoi dacă lucrurile nu s-ar fi împăcat, cândva, în familia lui Panaiotidi, — și fata tot nu ar fi pierdut un drept la averea fratelui ei... și în mintea inginerului putea fi calculul acesta...

Vorba este că, pentru el, Voitzu, putința de căsătorie nu mai era, cu frumoasa fată.

Totuși...

Aci avu un rânjet de desmățat: oare nu era cu putință, altceva?

Se sîmția în stare să întrebuințeze sila, să guste plăcerea de-a o fi strâns în brațe, de-a o fi umilit, de-a o face nevrednică pentru căsătoria cu altul...

Și nu ar fi luat-o nici el: ar fi dispărut și... pace bună.

Alăturea cu gândul acesta care se înfipsese în adâb-cu-i, începu să i se înfiripeze alt gând...

Să abuzeze de încrederea băncii, să pue măna pe vr-o sumă bună și... să dispară cu folos...

Trebuia să afle dar, cu orice preț, unde era Florica...

XIX

Panaiotidi avusese mulțămirea să se revadă senator: ministrul Chipail se ținuse de vorbă.

Însă numai atât: nimeni nu mai era în jurul lui ca altădată; îi scăzuse de tot vază.

Norocul lui, că erau la ordinea zilei probleme grele de rezolvat, asupra cărora se pironia luarea aminte a tuturor; altfel, s-ar fi ocupat de el și ai partidului, și opozițiunea.

1 se și aruncase într-o zi o vorbă, în «culuarele» Senatului că: «era numai o amânare»...

Totuși, liniștit de partea aceasta, își strânsese toate silințile să afle unde-i era... familia...

Sesiunea de vară a nouălor Corpuri legiuitoare se apropia de capăt.

Căldurile începuseră, și pentru cei mai mulți mandatari ai națiunii, ca plugari, munca câmpului era să înceapă cu temeiu.

De trei luni, nici o știre, cu toate căutările, prin anume oameni plătiți.

Acest lucru îl ardea, în singurătatea de-acasă.

In realitate era ia el acum mai mult cestiune de ambiție, ca să le cunoască «cuibul».

Dragostea i se mai astâmpărase; de gelozie nu suferia, întrucât încrederea cea mai de neatins o avea în Amelia.

Doria după ea, după copii, ca după niște vechi o-bișnuințe ale casei și vieții lui.

La asemenea astâmpărare contribuise iscusința amoroasă a unei «stele» din lumea în care se petrece.

Partea perversă a firii lui, se deșteptase cu mai multă pornire decât oricând, și dacă puțin bun simț, îl făcea să se feriască încă de ochi indiscreți, da le-găturii lui toată preocuparea pe care n-o mai putea da, ca în trecut, afacerilor.

Ii părea că avea destulă avere și lăsa ca afacerile să-l caute pe el.

Începuse să se deprindă cu ospățuri de noapte și să sufere capriciile cele mai fanteziste și mai costisitoare ale «stelei»; începuse să se înconjoare de-o ceată de «lichele», care-l tămâiau și-l «ciupiau» de parale:gusta din plăceri nouă pentru el și nu pregeta să se lase valului.

Cum veni epoca plecării la băi și la plimbări de vară, dibacea doamnă a inimii lui, îl hotărâ la pornire în țări străine, fără multă greutate...

Două, trei luni, numai cu ea singură, era mare câștig în perspectivă, pentru această femee, care, nu se mai afla în prima tinerețe.

Să-l convingă că trebuia să se despartă cu totul și ea să ocupe un loc, la care râvnesc multe din aceste «declasate», — era visul ei de aur.

In scopul acesta își pusese în gând să lucreze fără preget și cu toată dibăcia.

El avusese slăbiciunea să-i povestiască întâmplarea de-acasă, și mulțămirea să găsiască o inimă, care să se revolte că o femee putea să lase o pozițiune strălucită, — pentru «fleacuri».

Ea îi strecurase deja în suflet, otrava perversității ei, și, în timpul călătoriei, pe zi ce mergea, făcea progrese, — iar el se lăsa farmecului deșănțat, al acestei legături, cu nerozia unui novice.

Lumea trebuia luată așa cum era, îi zicea dânsa. De ce să se caute izvorul averilor, când scopul scuză mijloacele? Cei bogați domină și cei proști se uită la ei și rămnesc, fără să poată face ca ceilalți, și invidiază fiindcă nu se pot ridică din neputința lor. Virtuțile? mângâerea celor slabi: când li se ivește prilejul, le leapădă și ei ca pe trențe și își croesc alte virtuți, cele ce țin de-adreptul de firea omenească.

— Tu trebue să te socotești fericit, fiindcă ești bogat, și puternic, fiindcă poți tot ce voiești... Ție îți trebue femeea care să-ți hrăniască ambițiunile și să te facă să strălucești... Trebue sgomot în jurul tău și foc de artificii, să te vadă bine lumea; să ajungi de temut, ca să te respecte... Să știe că poți face rău și să-l faci oriunde, ca să te cunoască de stăpân. Eu îți pot jura că ai fi în curând ministru, — și ministru cu partizani numeroși, ca să poți dicta și să tragi foloase mari materiale, — fiindcă de avere trebue să se lipiască cât mai multă altă avere...

Și toate vorbele de felul acesta, în anume momente de îmbătare sensuală, erau pentru Panaiotidi băutură arzătoare. Il devorau ambițiunile și privia aproape cu admirare la femeea ce știa să i le ațâțe...

Atunci, închipuindu-i-se în fața lui, Amelia, sîmția pornire de ciudă pe dânsa și trimitea imaginei acestea căutături de mânie și de dispreț.

De ea, ca soție, s-apropiase c-un fel de sfială respectuoasă, în dorința lui, — și acum se mira că pu-tuse fi așa de nerod...

Suprema plăcere era în apropierea pasionată și fără vre o rușine, de femeea care știa să aprindă și să simtă împreună cu el, învăpăiarea pasiunii.

Era prin August și se aflau, pe un timp minunat, la Lucerna, de unde priveliștea Alpilor e de neîntrecută frumusețe, în diminețile cu aer transparent, până în adâncuri, în seri cu apusuri ce sunt feerice.

Panaiotidi, era acum cu totul supt dominațiunea meștejugită a «Mesalinei» lui.

Era deja hotărât ca, de îndată ce va ajunge în București, să ceară divorțul, pe temeiul părăsirii domiciliului conjugal... de către soția lui, cum și pe copii, spre a-i crește el.

Dibaciul păianjen, își întinsese așa de fin «casa», încât convinsese pe orbitul, că ea îi va crește copiii cu iubire și că va face din ei «oameni», cari să cunoască ce e vieață și ce trebue să ceară de la vieață.

Nerăbdarea întoarcerii o avea numai din cauza a-ceasta: nu se putea să nu-i ajungă la urechi, cererea lui de divorț și să nu se arate. Atunci, o va umili, și el; atunci îi va întoarce cu vârf și îndesat, suferința ce dânsa ’¡-a pricinuit. Va fi crud, neomenos; va pri-goni-o cu sălbătăcie.

Și, la ideea aceasta, se înfierbântă, rânjia de bucurie: era urâcios de văzut.

Mesalina, nu mai putea și ea de mulțămire, că femeea cinstită și bună era să fie batjocorită și umilită; totuși, voia să se arate generoasă și căută să-i domoliască pornirea urii... Era numai viclenie, căci aduceaa altfel vorba, mai apoi, și, dându-i Iui dreptate, îi ațâța și mai mult gândul de răzbunare.

Efectul era sigur: Panaiotidi o socotia bună de suflet pe vicleana cumătră și se convingea mai mult că... cealaltă merita prigonirea lui.

Erau amândoi la «pontonul», de unde, un vaporaș, era gata de plecare cu escursioniști, când... rămase de odată încremenit...

Un domn, la braț cu o doamnă, veniau, după ei cu un servitor de otel, ce ducea două geamantane mici.

Voi, în primul moment, să se întoarcă în altă parte cu fața, — dar tovarășa lui, esclamă atunci:

— Ei, uite Chipail...

Domnul tresări, auzindu-și rostit numele, aci, în țară străină și privi... ca să rămână și el încremenit.

«Mesalina», ea întâi îl întâmpină cu mâna întinsă, în timp ce măsură cu privirea, pe tovarășa ministrului și începu să zâmbiască ironic.

— Ce fericită întâmplare! esclamă «cocheta»...

El, stânjinit, abia îi atinse mâna și răspunse cam rece:

— D-ta, doamnă?... Sunt ciudate întâmplările...

— Ce fel, Mișule, nu vii să dai bună ziua unui compatriot? — zise către Panaiotidi, onorata doamnă, foarte mândră de-a vedea Chipail cine-i era... «protectorul»...

Vrând nevrând, Panaiotidi, se apropia și salută pe Chipail... nefiindu-i însă la îndemână.

— Ești în călătorie... de nuntă... îi zise Chipail, cu un zâmbet.

— Pe cât se pare... ca și dvs., domnule Chipail... răspunse Panaiotidi, cam fără chef...

Deodată se opri și privi ciudat la tovarășa ministrului, care, aprinsă la față, cu ochii în jos, sta ca pe ghimpi, aproape să se simtă rău...

Chipail făcu față întâmplării, luându-și înfățișare de ștrengar, ce nu trebue să se simtă stânjinit, și recomandâ pe tovarășa lui:

— Doamna Bâldea...

— Ce drăguță e... râse «Mesalina» și-i dădu mâna... Panaiotidi i se înclinâ, zâmbind ironic...

Așa dar, fosta lui... amantă «de mahala», ajunsese... protejata ministrului... Prin ce împrejurare? Oricum, ciudată întâlnire...

In adevăr, Irina, fără să fi voit a-și înșela pe prietena care o prezentase ministrului, în urma stăruitoarei curteniri a acestuia, nu avusese încotro: crezu că trebuia să-i mulțămiască, fiindcă Chipail o pusese în teatru..

Și, de două săptămâni, era cu el în călătorie... de plăcere.

Era, și acest lucru, un fel de «debut»... pe scena... lumei.

Întâlnirea neașteptată cu «Grecul» de odinioară, o făcea să-i fie atât de rușine, că nu mai știa unde era și nu-i venia să se uite la el...

Chipail o văzu încurcată peste măsură, dar de unde să ghiciască pricina?... Destul că era nedumerit.

Panaiotidi înțelese starea «fetei» și se feri să intre cu ea în vorbă și să arate că o cunoștea.

In ziua aceea petrecură împreună și fură veseli tovarăși de chef, într-o localitate pitorească, — iar după întoarcerea la Lucerna, se despărțiră: Chipail pleca peste două ore spre regiunea lacurilor Italiei; Panaiotidi mai rămânea aci.

Ce-ai avut, Irino, de-ai fost cam întunecată? o întrebă Chipail cu oarecare ciudă.

— Nu știu nici eu...

Poate unde ne-am întâlnit cu români?

— Așa cred...

Și explicațiunea, foarte nelămurită, se opri aci.

Casa de bancă și comision «Irimiadi și Comp.», la care lucra Voitzu ca încasator, se ocupa și cu export de cereale, având sucursale în Brăila și Galați.

Urmărindu-și gândul ce i se făcuse parte din ființă, Voitzu se arătase atât de zelos și de priceput, încât dobândise încrederea Casei, — susținut, negreșit, și de faptul că el fusese recomandat de Panaiotidi.

Acum era epoca comerțului cu cereale și Voitzu era mai mult pe drum, între Galați, Brăila și București.

Într-o zi din August, se urca dela Docurile din Ga-lați, în oraș, când rămase locului, privind țintă la o trăsură ce venia dela debarcader, desigur: Florica, era Florica... cu copiii doamnei Panaiotidi și cu doamna Chipail...

Cum? se afla în Galați? In orașul acesta le era cuibul? Și de câte ori fusese pe aci, fără nici să viseze că ea, s-ar fi putut afla aci!...

Trăsura trecuse, însă nu era prea departe...

Se hotărâ repede... Găsi trăsură și porni pe urma celeilalte, cărmuind pe birjar cu pază.

Le văzu că intră în o curte mare, plină cu copaci, cu casă mare boerească... de seamă...

Era în strada Mavromolu.

Dădu trăsurii drumul și trecu până lângă biserică, unde rămase să aștepte...

După vr-o jumătate de oră, ieșiră Florica și copiii și, fiindcă îi văzu venind în spre el, întrâ în curtea bisericii și se feri cât putu mai bine, ca să nu fie zărit.

Copila trecu, fără să bănuiască nici decum că o păndia... și cine încă? — și își văzu de drum.

Voitzu se ivi în dreptul stradei și o urmări cu privirea... La vr-o patru case, mai departe, ea intrâ în o casă mică, cu gard de lemn...

Se apropia și notâ numărul casei...

— Aci locuesc... Se cunoaște sărăcia... își zise, rânjind. Dincolo trebue să fi stând Chipail... Casădeboer, — firește!...

Stătu încă câteva minute, — își aruncâ privirea în curtea mică și curată, nu văzu nici o mișcare, — și se gândi: să intre? Nu... Nu era prudent... Trebuia să mai pândiască și în altă zi; să ia informațiuni; să cunoască bine vecinătatea...

Lucrul de seamă era că aflase «cuibul»... La timp, văzând și făcând...

Când se întoarse, dădu cu ochii de d-na Chipail... Venia la «prietena»...

Intrâ repede în o cârciumă, de alături... O singură dată îl văzuse ea, la «reveillon»-ul trecut, dar se pu-tea să-l recunoască... ceeace nu trebuia să se în-tâmple.

In cârciumă nu era nimeni, la ora aceasta de după amează. Cârciumarul, un grec botos și par-că nespălat, îl întâmpină repede...

Voitzu, ceru vin cu sifon și apoi, pe grecește, se puse la vorbă cu cârciumarul.

Când ieși de acolo, își râdea tainic, în barbă: așa dar, «dumnealor» locuiau la țară... Cumpăraseră, se vede, vreun petec de moșie...

Mai mult nu putuse ști dela cârciutnar, dar pentru întâea oară, era de ajuns.

Dela Sf. Gheorghe, de când se mutaseră aci, cu-coana, fata și copiii, numai vr-o două săptămâni stătuseră într-una aci. De-atunci, veniau numai din când în cănd și stăteau câte o zi sau două, și mai mult acasă la cocoana ministrului. Aveau o singură slujnică, pe care o aduceau, când veniau, iar de-ale casei le îngrijia omul de casă al cocoanei ministrului.

Voitzu, dăduse cârciumarului sarcina să afle, în ce loc ședeau la țară și pe cine aveau acolo în casă și în curte...

Foarte mulțămit de neașteptata și plăcuta întâmplare, Voitzu, rumegându-și cu mai multă preciziune planurile, se duse la «cantorul» sucursalei băncii.

D-na Chipail, cu Florica și cu copiii, făcuseră o p-imbare până la Tulcea; vizitaseră mănăstirile Celic-Derè și Cocoșul.

Acum, copiii, plini de veselie, povestiau mumei impresiunile de călătorie.

Și era drăgălașă priveliștea acestui grup, în dulcea lui intimitate, fără să-i treacă prin gând că un uliu îi descoperise «cuibul» și că ’1 aștepta... o nenorocire.

D-na Panaiotidi era palidă acum și fire de argint începuseră a-i miji în bogatul păr. Ochii îi erau înconjurați de cearcăne albăstrii; zâmbetul, oricât lua cu inimă parte la bucuria copiilor ei, îl avea plin de tristeță.

Numai energia nu-i scăzuse.

In adâncul sufletului, avea însă ca un foc ce o mistuia cu încetul... In înplinirea datoriilor ei față cu copiii, se observa nu știu ce stare de friguri ascunse... I se dusese liniștea de altă dată... In viitor privia cu oarecare nesiguranță par-că, cu presimțimântul par-că a cine știe ce necazuri...

Își ascundea starea cu pază, de Florica și chiar de Olga Chipail; lucra cu sârguință deosebită pentru societatea cea scumpă ei: suferia... și mergea înainte.

Olga cunoștea vieață ce ducea în București, Panaiotidi; știa de plecarea lui cu nedemna ființă ce-l apucase în ghiare, însă se ferise a-i spune Ameliei: poate că ’i-ar fi făcut rău.

Adeseori, la vie, căută să aducă mângâiere și îmbărbătare sărmanului suflet îndurerat al alesei sale prietene și uita, și ea, tristețea ce tot îi mai pricinuia Gheorghieș, cu felul lui de vieață.

Pe când’ încă ascultau ciripitul copiilor, o trăsură se opri înaintea căsuței.

Copiii tăcură; ascultară cu toții... Auziră pași... în mica lor curte...

— D-l Gându... se gândi Amelia, — se gândi și Florica, — ea mai nainte poate...

O singură dată mai venise agerul secretar al societății și devotatul amic: după mutarea lor în oraș.

Se auzi sunetul clopoțelului...

— Ia vezi Florico, cine-i, zise Amelia, zâmbindu-i par-că, cu înțeles anume...

Ea se înroși și ieși.

Slujnica deschisese.

— D-nu Gându? esclamă ea cu adâncă bucurie și-i întinse mâna...

El ’i-o sărută...

— Bine v-am găsit, d-șoară...

— Bine-ai venit.

Atunci năvăliră copiii.

— Nenea Gându! Nenea Gându!... esclamară, i se aninară de gât și-l sărutară...

In privazul ușii, se iviră Amelia și Giga.

— Ci lăsați-l, că-l înnăbușiți, le zise muma cu blândă mustrare..., — și-i strânse mâna cu dragoste.

— Credeam că ne-ai uitat... îi rosti, după ce intrară în odaea răcoroasă, cu vedere în curte.

— Dac-ar fi după mine, doamnă, n-ați mai zice că vă uit, răspunse Gându, emoționat, — și aruncă furișă privire Floricăi.

— Cu adevărat, domnule Gându, că în situațiunea noastră suntem silite să nu putem vedea mai des nici pe prietenii buni ca d-ta, — zise ea cu tristețe... Apoi către copii: duceți-vă de vă jucați în odaea voastră...

— Dar n-o să mai vedem pe nenea Gându? zise Vintilă...

— Ba da... răspunse muma zâmbind. S-ar putea altfel?

Copiii ieșiră...

— Doamnelor, am căutat să vă văd și-mi pare bine că v-am găsit în oraș... Vă aduc vestea bună, de la București, că clădirea localului societății am început-o. Până la Noembrie o dau gata, de roșu, și o acoper. Materialul tipografic și mașina de imprimat, de sistemul cel mai nou, ne vor sosi în curând, și vom orândui tipografia în localul ce am închiriat în Calea Plevnei. Când ne va fi gata clădirea atunci vom complecta tipografia. Până atunci vom avea și trei lucrări cu care se ocupă deja trei din literații noștri populari.

— Veștile sunt foarte bune, domnule Gându, zise doamna Panaiotidi...

— Toți membrii comitetului regretă din suflet, doamnă, și ’i-am văzut foarte mâhniți fiindcă nu mai sunteți printre ei... De altfel, toți se așteaptă să reapăreți și, ce primire vi s-ar face, doamnă! Și cu ce respectuoasă afecțiune v-ar înconjură cu toții!... Trista împrejurare se cunoaște acum, în amănunte chiar, — și este o indignare generală în contra... fostului dvs soț... Dacă vi s-ar cunoaște locul de retragere, cu siguranță că ați primi vizita tuturor. Am auzit pe generalul zicând că locul dvs. e la București, în fruntea societății, și că, la prima adunare a comitetului, acum după vacantă, va propune să vi se rezerve locuință în palatul societății...

— O! domnule Gându! zise Amelia, mișcată până la lacrimi!

— Scumpă Amelio! esclamă Olga, sărutând-o... Acolo în adevăr e locul tău, ca să fii totdeauna aproape de instituțiunea căreea ’i-ai dat viață; ca să-i dai și toată puterea ta de muncă și să fii sufletul mănuchiului de oameni aleși devotați aceluiaș scop...

— Dar pe tine, pe tine, Gigo, unde te lași? esclamă ea, strângându-i mâinile.

— Mă las aci, fericită să împărțesc cu tine, de aci, munca ta și să merg împreună cu voi toți, înainte, mereu înainte!...

Amelia își plecâ ochii în jos, apoi, după câteva clipe, zise:

— Nu, nu, e prea mult toată această atențiune ce mi se dă...

— Dar nu înțelegeți, doamnă, că toți vă simt lipsa, că pe toți îi îngrijește izolarea dvs. înconjurată par-că de mister? rosti Gându. Mă bănuiesc că vă cunosc locul de retragere și mă ia cu asalt, care mă întâlnește, să nu mai ascund lucrul. Și nu-i curiozitatea, la mijloc; departe cugetul acesta, pe care sunt sigur că nu-l puteți avea; ci este iubirea, respectul, dorul... Vă rog să mă credeți...

— Da, Amelio, așa este și nici nu poate fi altfel, întări Olga.

— O! Dar să mă mai înfățișez lumei cu numele ce încă-l port!.. zise ea, aprinsă la față de rușine.

— Dragă Amelio, îi răspunse Olga, tu vei apărea aceiaș, iar numele ce-l porți, și care va fi și al copiilor tăi, va urma să fie curat și mare, prin însușirile și prin faptele tale... Cine-l va mai crede al celuilalt? Va fi numai o potrivire, — și atât!...

— Da, doamnă, da, hotărâți-vă să răspundeți nu-meroaselor doruri pline de însuflețire... stărui Gându...

— Nu cumva ai dat vre-o speranță? rosti ea, zâmbind cu melancolie...

— O! nu, negreșit... se grăbi el s-o asigure...

— In fine, vom vedea... Totuși. într-un oraș cu... el!... In putința de-a ’mi întâlni copiii!... Vedeți, cugetul acesta mă neliniștește...

— Dar nu cred să se mai gândiască, doamnă, la dvs. și la copii, în modul cum înțelege el viața...

Olga îi făcu semn din ochi să tacă; Gându se opri stânjinit.

Amelia cătâ la el cu luare aminte și înțelese că fără voe începuse a spune ceva ce ea nu știa și că dându-și seama, se oprise. Poate unde era Florica de față...

In adevăr Gându se uitâ și la Florica și se căi că mersese prea departe: una, ță ar fi pricinuit, de sigur încă o mâhnire Ameliei; alta că, ori cum, păcătuitorul era fratele Floricăi...

Amelia voi să cunoască ceea ce i se arăta ca taină și zise:

— Florico, nu te gândești că, pe căldura aceasta, domnului Gându îi poate fi sete...

| Da, Amelio... Mă ierți, domnule Gându, — nu-i așa?...

Și, zâmbindu-i, ieși.

Atunci, rugat de Âmelia, inginerul nu avu încotro și-i arătâ ceea ce știa tot Bucureștiul și în ce chip comentă legătura lui Panaiotidi cu «demimondena» ce-și zicea «Bettine d-Arty», — dar al căreea nume se pierdea în întunecimea originei ei de mahala. Mai ales plecarea lui cu dânsa, în străinătate, îi atrăsese disprețul tuturora...

Amelia se îngălbenise întâi, apoi se înroșise foarte tare..., însă, prin o mare silință asupră-i, nu-și pierdu cumpătul.

— Era de mult pornit și pe clina aceasta, zise ea cu tristețe...

Se făcu puțină tăcere, după care Amelia ridică de-odată capul, supt imboldul unei hotărâri nouă, și zise:

— Văd că lumea știe tot. — Unele de unde le știe, nu pot pricepe;—altele le cunoaște din cele ce vede... Mai pot sta fără să cer divorțul? să vă consult: ce ziceți?

— Dragă Amelio, și eu de câtva timp știam noua lui ispravă, însă îmi era teamă să nu te mâhnesc mai mult: ori cum, omul acesta ’ți-a fost bărbat. Dar de atunci ’mi-a venit ideea divorțului tău, ca unică scăpare... Așteptam momentul potrivit, spre a-ți împărtăși ideea mea și... azi văd c-a venit...

— Nu v-am făcut rău, doamnă? întrebăGându cu grijă.

— O! nu... te rog să crezi. Nu m-așteptam, e drept, la asemenea cădere și mai jos; însă, fapta lui, ca o sfidare aruncată, dacă nu mie, dar societății, de sigur, — mă face să ies din linia de purtare față cu el, ce-mi trăsesem.

— Îmi dați voe, doamnă, să consult, în mod confidențial pe avocatul Boruncea, care știți că mi-a dat concursul când cu ridicarea banilor..,—ca să vedem în ce chip să procedăm?...—zise Gându.

— Mai lasă-mi câte-va zile de gândit, domnule Gându.

Atunci intrâ Florica, împreună cu servitoarea, adu-când dulceață, apă și cafele.

Pela mijlocul lui Septembrie Panaiotidi se întoarse în București cu «scumpa» lui «Betina d-Arty»...

Și, în obroseala lui, era și mai fericit, și mai îm-pătimit, căci «sufletul» lui îi rostise că va da naștere altui suflet...—semn ce se arătase de curând.

Vicleana ființă care se ferise totdeauna cu meșteșug de «prostia» maternității, își pusese în nouăle ei socoteli voința de-a fi și mamă, numai ca să lege cu totul, pe obrocitul, ei de dânsa.

Și nu greșise nici cu voința, nici cu socoteala... Panaiotidi primise vestea cu strigăte de bucurie și o garnisise cu giuvaeruri de mare preț.

Trecutul căsniciei lui se ștergea de astă dată, mai rău de cât ștergea c-o trăsătură două de condeiu, cifrele greșite-din catastivele lui dela «cantor».

Numele și ființa, celor doi copii i se iviau ca ceva ce nu mai ținea de sufletul lui; ca ceva ce ținea numai materialicește de existența lui, în mod fatal și fără să-i dea vre o emoțiune...

Semăna mamei lor, — rămăie-i! Vor avea drept la parte din avere, odată,—și atât: se sîmția plătit față cu ei...

Cel ce avea să vie era să fie chipul și asemănarea lui și pe acesta ii va face cu adevărat fiul lui, — și băiat doria, cu aprindere, să fie oaspele apropiatului viitor...

Din primele zile ale întoarcerii își orândui locuința în casa «viitoarei lui», și-n locuința, veche acum și nesuferită,—venea numai ca musafir, numai când avea întâlniri pentru afaceri.

La vr-o zece-zile, după deplina-i așezare la Betina, nu fu puțin surprins când primi citațiunea secțiunii a Il-a a Tribunalului de Ilfov și copie de pe cererea de divorț a Ameliei.

Rămase câteva momente cu hârtiile în mână,—era la «domiciliul» oficial și par-că nu se simți la înde-mână..,

Ea să înceapă,—ea 1 Tot ea! Dar cum de se hotărâse? Și unde se afla?

Cătâ în josul petițiunii: Galați, strada Mavromolu No. 75.

— A! în Galați... Firește... lângă amica dumneaei, d-na Chipail, se gândi numai decât, și avu un zâmbet răutăcios... Trebuia să-mi vie în minte de mult aceasta...

Se ridică, nervos.

— In fine!... A început,—să-i fie de bine... Dar ia să vedem cu ce vinâ mă încarcă, — și ceti petițiunea. Negreșit; nici nu avea alt motiv: necredința conjugală... «și alte vini ce se vor arătă înaintea judecății»... Bun! O să aibă și ceva sfârâituri patriotice... Aibă-le...

Pe urmă fu cuprins de oare-care tristețe, de neliniște neînțeleasă, apoi de-o aprindere vie a nuștiu ce simțiri ascunse în ființa lui,—căci începu a se plimba agitat prin cameră.

Chipul Ameliei, înconjurat de-o aureolă, copiii lui, — la urma urmei, ai lui... îl răvășiră cu anume amintiri.

Da, sîmția că era mai greu lucrul decât îl luase de câtva timp încoace, supt înrâuririle Betinei.

— Și când e termenul? se întrebă... La 15Octobre... Curând... Prea curând...

Recăzu pe gânduri împovărătoare și tocmai într-un târziu se ridică și plecâ să ia aer: se sîmția înnăbu-șindu-se. Pe drum, spre locuința extraconjugală, îl cu-prinse un dor de odată de-a vedea pe Amelia și pe copii; știu eu, de-a se înțelege cu ea.., în ce privință nu-și dădea seama.

Se opri locului... și se uită la ceas: erau unsprezece de dimineață. Trenul, la Galați, pleca la 11 și douăzeci.

Era tocmai timpul...

Fără să mai stea pe gânduri opri o trăsură, se urcă și dădu adresa gării de Nord... Repede!

Într-o stare ca de friguri intră în gară și se urcă în tren...

După câteva minute,—pleca.

Tocmai dincolo de Chitila se desmetici și începu să-și judece hotărârea pripită... Se căi... Era însă târziu.’ Târziu? Nu: la Ploești se putea opri și să se întoarcă cu Expresul-Berlin. Ce zăpăcit era... Cum se lăsa de repede unor impresiuni dintâi!

Totuși, în gara Ploești gustă ceva în grabă și își urmă drumul.

Ziua aceasta dela capătul lui Septembrie era întunecoasă. Sufla vânt puternic dinspre Dunăre și norii se îndesiau din ce în ce, coborându-se cât mai jos, amenințând cu ploae.

Florica intrase în casă cu copiii și începuse o lecțiune, în odaea lor, în timp ce Amelia, în camera ei, cetia o lungă scrisoare dela d-na Conțescu.

Albineț, venit decuseară cu cumpărături pentru casă, se ocupa cu dresul unei căruțe mici a lui Vintilă... și zâmbia, bun și blând, duios de mulțămit că avea dragostea frumoșilor și bunilor copii.

Crescuse pe Oltina, creștea pe alți doi la rând... Dumnezeu nu-l lipsia de dulci mângâeri.

Îi atrase luarea aminte niște duruituri de trăsură ce se îndreptau spre drumul casei, de curând petruit din nou.-

Cine putea fi? Olga? N-avea dece, odată ce venise el decuseară...

Ieși pe prispa casei... Da, trăsura aci venia, c-un domn. Își puse mâinile de-oparte și de alta a ochilor ca să vadă mai lămurit... Nu-l cunoșrea pe cel ce venia.

Trăsura se opri la poartă... și domnul se coborâ..

Dar atunci auzi mișcare înlăuntru și repede văzu că ușa se întredeschide:

— Spune că nu suntem aci... îi rosti, aproape cu spaimă, Amelia.

Tot atunci copiii năvăliră strigând: tăticu! tăticu...

Amelia nu avu curajul să le opriască bucuria și le zise:

— Duceți-vă de-l primiți... Mie știți că nu ’mi-e bine...

Copiii ieșiră sgomotos, în timp ce Panaiotidi intra în curte, în timp ce Florica, ivindu-se, se privia cu neodihnă, cu Amelia.

— Fă-l să nu mă supere cu venirea lui.., Florico... Primește-l la tine.., îi zise, și intră în odaia ei, foarte turburată.

De ce venise? Ce voia de la dânsa, mai ales în noua stare în care el se afla?

Panaiotidi, cu copiii în brațe, nespus de înduioșat de primirea iubitoare ce-i făceau, intra, întâmpinat de Florica care-l duse în camera copiilor.

El o sărută, fără să zică vre un cuvânt, fără să știe ce să răspundă multelor întrebări ale copiilor, emoționat, aproape zăpăcit, li desmierdă numai și-i sărută: era tatăl: uitase pe omul înnăsprit dela București, care îi renegase în sufletul lui.

Puțin câte puțin începu să vie la sentimentul realității...

— Ce face mămica voastră? îi întrebă.

— Ameliei nu-i e bine, răspunse Florica c-un ton care-l făcu să înțeleagă că ea nu voia să-l vadă.

El plecâ ochii și își mușcă buzele: repede se mânia.

— Nuștiu zău, tăticule, dar de când am plecat de la Voinești, mămică este foarte tristă, zise fetița.

— Și tu, tăticule, dece nu vii pe la noi? întrebă Vintilă. De-aea mămică e tristă, — nu-i așa?

Florica se mirâ: pentru întâea oară copiii arătau că surprinseseră tristețea mumei lor... Față cu ea nu ziseseră nici un cuvânt... Dar dece oare? Aveau în sufletul lor vre-un motiv de-a se feri de dânsa?... Presimțiseră oare că «era ceva» între muma și tatăl lor și spuneau tatălui că muma suferia? Era o intențiune anume, în cugetu lor?

Cine-ar fi putut spune? Florica își propunea să le cerceteze adâncul sufletului lor de copii.

Panaiotidi își căuta răspunsul, timp de câteva clipe:

— Ați auzit pe Florica: mamei voastre nu-i e bine... Dar se va însănătoși și n-o veți mai vedea tristă.

— O! ce bine-ar fi tăticule... zise fetița.

— Dar noi am vrea să stai și tu cu noi, ca pân’-acuma, stărui Vintilă.

— Atunci... ați vrea voi să mergeți cu mine la București? întrebă Panaiotidi, stăpânit deodată de un violent dor de-a-i avea lângă el, și luându-i pe brațe.

— Da, tăticule, zise cu vioiuciune băețelul. Repede însă, îi cătâ în ochi și întrebă cu grijă: dar mămica?

El se aprinse la față și tuși uscat.

— Mama voastră nu poate veni acuma cu voi... Mai încolo, însă...

— Ași, nu tăticule, esclamă fetița, nu se poate: copiii stau lângă mama lor...

— Tu mai lipsești d-acasă; mămică niciodată... Vom veni odată cu mămica... zise băiatul.

Panaiotidi fu biciuit de cuvintele acestea și dintr-o mișcare violentă îi lăsâ jos și se ridică, fulgerând cu privirea.

— Ingrați, ca și tine... se adresâ Floricăi, apropiân-du-se de ea. Să știi că nu-mi mai ești nimica, adaose, ațintind-o cu priviri învăpăiate.

Ea plecâ fruntea, îngălbenindu-se. Copiii, surprinși de-acea înlăturare bruscă și apoi de supărarea tatălui lor, se strânseră unul lângă altul și rămaseră cu ca-petele plecate, aproape gata să plângă.

— Spune-i că vreau să-i vorbesc numai de cât, rosti apoi Panaiotidi, bătând cu piciorul în pământ...

Atunci, ca și cum Amelia ar fi ascultat în sală, deschise ușa și se ivi dincolo de prag, palidă, părând liniștită, dar impunătoare cu figura ei plină de demnitate și de energie.

— Poftim de-mi vorbește... îi rosti scurt... și-i arătâ c-un gest calea...

El trecu dela aprindere la îngălbenire și ieși, în-dreptându-se spre încăperea Ameliei.

Privi simpla mobilare a odăei, în care plutia onestitatea, curăția și simțimântul datoriei, — și stătu câteva clipe, dominat întru câtva de amintiri din trecut și de-o tainică simțire a momentului.

Amelia șezu și-i zise cu răceală.

— Nu înțeleg rostul venirii d-tale, când aveam să ne vedem acolo unde se desfac cu totul legăturile ce nu pot să mai ție...

El o privi atent și o găsi foarte mult schimbată: era durerea făcută om, pe care o însufleția resemnarea plină de demnitate, pe care o susținea un simțimântputernic, pe care o călăuzia un scop ce nu cunoaște piedică și șovăire.

— Așa dar te-ai hotărât pentru divorț... îi zise cu glas învăluit.

— Era singurul mijloc să-ți poți dobândi libertatea de care aveai nevoe...

Panaiotidi înțelese ce voia să zică, și se aprinse la chip.

— De altfel... gândul acesta îl aveam și eu... răs-punse întru câtva cu asprime.

— Am mers înaintea dorinții d-tale.

Se făcu tăcere. El voia să-i spună ceva mai mult, și nu-și găsia cuvintele. Se vedea între năzuință de-a o insulta și dorința de-a se arăta generos... Se înciuda că nu știa, că nu putea cum să înceapă... Șezu, ca să-și dea o înfățișare oarecare; își frământâ puțin de-getele care-i trosniră și în fine începu:

— Da; viață împreună nu mai putem duce. Trebue să ne reluăm fiecare libertatea de cuget și de acțiune.O înțelegere am crezut-o de trebuință; de aceea am venit. D-ta ai cerut divorțul: e mai bine; fiindcă-ți pot lăsa prima libertate, — a apărării, fără vr-o înpotrivire din parte-mi. D-ta te vei înfățișa singură și vei obține sentința de divorț, în lipsă. Eu nu voiu face nici opoziție, nici apel și sentința va rămânea definitivă și executorie. Ne prezentându-mă, ne ridicând nici o pretențiune, cu privire la copii, ei îți vor rămânea... Vei putea cere pensiune alimentară până la termina-rea divorțului.

— Nu voiu cere nimic, răspunse ea cu hotărâre. Să am copiii și voiu avea totul...

— Fie... dar mândria d-tale nu poate să facă față trebuinților vieții: voiu consemna pe numele copiilor două sute de mii de lei...

— Ești prea generos...

Tonul disprețuitor îl biciui și-l făcu să vadă stele de toate colorile... Răspunse însă cu stăpânire:

— Nu pentru d-ta; pentru ei...

— Te pot încredința că nu mă voiu atinge de banii aceia nici chiar pentru ei.

— Ia seama, esclamă el, ridicându-se cu chip amenințător... Mă faci să mă port altfel...

— Nu mai poți avea alt chip de purtare, decât cel de pân-acum, și a încetat de-a mă interesa.

El se plimbâ necăjit...

— Vrei să-ți iau copiii? o întrebă, oprindu-se în dreptu-i...

— Știi bine că amenințarea aceasta nu mă poate înrâuri. Îmi cunosc drepturile, în împrejurările ce ne despart.

El se îngălbeni, și începu să-și mușce buzele: da, era așa. Și tocmai ca să preîntâmpine desfășurarea, înaintea justiției, a faptelor trecutului și a stării lui prezente de concubinagiu cunoscut, îi arătase ce pozițiune lua față cu divorțul în curs.

— Atunci... nu mai avem nimic să ne spunem? o întrebă după câteva clipe, c-un ton în care se străvedea așteptarea de-a mai auzi ceva dela ea.

— Desigur că nimic, răspunse ea cu liniște...

— Cel puțin... ne putem lua rămas bun... cu oare-care... prietenie?

In privirea lui licări o dorință brutală... Cum ar fi voit s-o strângă în brațe, pentru cea din urmă oară...Nebună dorință, desigur, — dar o avu într-un moment de aprindere.

Amelia îi înțelese privirea și, îmbujorându-se la față, îi zise c-un glas în care vibra revolta inimii.

— Prietenia s-a sfârșit de demult, domnule... Mergi sănătos...

El avu imboldul mâniei, dar își dădu seama că de-venia ridicol și răspunse:

— Rămâi sănătoasă...

Amelia deschise ușa și chemâ pe copii, cărora le zise cu liniște, aproape zâmbind:

— Luați-vă rămas bun de la tata, căci pleacă.

Copiii, sfioși de astă dată, — nu uitaseră nelămurită

încă pentru ei bruscare de mai adineauri, — veniră și-sărutară mâna.

— La revedere tăticule, rostiră pe rând, fără să-l priviască.

El, atins de răceala aceasta, ce nu ’și-o explicâ a-tunci, îi sărută pe frunte, și, făcând un semn din cap Floricăi, ieși, petrecut până la ușă de Amelia și de copii.

Începuse a ploua bătăios, iar vântul vâjiia și îndoia copacii.

Panaiotidi își strânse la piept haina, le făcu dela poartă un semn de adio cu mâna și se ghemui în trăsură.,.

După câte-va clipe trăsura porni în trapul cailor.

Numai acuma, pe drum, înrâurit în rău de timpul protivnic, își lăsâ liberă pornire mâniei, care nu putea să schimbe nimica însă...

El pleca tot umilit, — pururea umilit; ea, rămânea tare și neclintită în pozițiunea ei față cu dânsul, în toată superioritatea însușirilor, drepturilor și datoriilor ei, asupra vinovățiilor lui.

Până ajunse însă în oraș se liniști, croindu-și un fel de demnitate din stăpânirea de sine față cu faptul împlinit: stabilise o linie de purtare și o înțelegere,în procesul de divorț: se scutia de rușinea de-a se auzi învinuit înaintea justiției, își făcuse și datoria de tată prin promisiunea sumei pentru copii.

Spre seară timpul se îmbunâ și Albineț se întoarse acasă.

— Cu cine tot ai d-ta, unchiaș ascuns ce ești, corespondență, la București? îi zise Olga, înmânându-i o scrisoare.

El râse bătrânește, încet, avu din cap un gest, că nu ascundea nimic și strecură în buzunar scrisoarea.

— Și tot nu spui nimic, hai? îi mai zise ea, zâmbind și amenințându-l cu degetul... Nu cumva ai lăsat vr-o inimă friptă, la București...

— O! cuconiță, ce vorbă!... răspunse el, nu fără să nu se înroșiască.

Și, ca să scape de stăruința Olgei de-a afla ceeace se închipuia a fi taină, începu a povesti ce se întâmplase la vie.

— Biata Amelia! cine știe ce nemulțămiri va mai fi să întâmpine, rosti ea cu adâncă mâhnire.

— Mie mi se pare că boeru a plecat cam... opărit...

— Te rog, Mihalache, să îngrijești pentru mâine ca să mă duc acolo...

— Bine, cuconiță...

— Ascultă, mai avem ceva parale, că d-ta le știi rostul...

— Avem, avem... nu purta grijă, cuconiță, răspunse unchiașul, zâmbind ciudat...

— Te rog să-mi dai mâine dimineață, ca să duc câte ceva copiilor.

— Bine, cuconiță.

Unchiașul trecu în odaea lui, trase la ușă zăvorul, scoase scrisoarea și o desfăcu, nu fără ușor tremur de mâini.

«Iubite moșule, — ceti el, — îți trimit un cec de două «mii de lei... Te rog păstrează bine taina... Mi-ar pă-rea nespus de rău să nu mai pot aduce și asemenea «prinos de respectuoasă iubire ce am pentru nepre-«țuita mea soacră.

«Îți strâng mâna cu deosebită prietenie. — Cezar».

Bătrânul, cu lacrămi în ochi, sărută scrisoarea, apoi puse într-un portofel cecul.

In adevăr, acesta fusese gândul lui Albineț după descoperirea dureroasă a «sfeterisirii» capitalului Oltinei.

Destăinuise lui Arineanu lucrul, în acea singură zi ce o petrecuse la București, și Cezar, primise cu mulțămire destăinuirea și apelul credinciosului servitor.

De atunci, la fiecare două luni, îi trimisese regulat câte un cec de două mii de lei...

Ii fusese și foarte neplăcută destăinuirea în ce pri-vise pe socrul său: om deosebit, și să se lase unor astfel de fapte mici!...

Toată moneda, ori cât de bun aur ar fi în ea, își are o parte care se vede... numai dacă o întorci.

El oare, nu-și avea pe a sa? Și gândul i se ducea la nepotrivită învăpăiere pentru Florica Panaiotidi, în timp ce inima ’și-o dase Oltinei lui...

Bătrânul Albineț purta totuși în sufletul lui neodihna ca Olga să nu afle taina. Știa bine că nu ar fi încuviințat și că l-ar fi dojenit aspru, ba încă, cine știe...’l-ar fi înlăturat din casă...

Poate că mergeaa și el prea departe cu asemenea gând din urmă, — dar teama îi rămânea cuiu în inimă.

Boerul Gheorghieș nu se mai gândiăa de fel că trebuia bani acasă: lui i se păreaa, se vede, că ceea ce trimiteaa rar de tot, putea să ție luni întregi.

Ce om! ce nepăsare!

Dar așa, Olga urma să creadă în purtarea de grijă din partea boerului, și... treaba mergea bine...

Ea nu ținea socoteala, iar el era, la vreme, cu punga deschisă.

In ziua de trei Octobre Amelia se duse în oraș, însoțită de servitoare și lăsâ cu Florica și cu copiii pe Albineț.

Era ședința întâea a comitetului societății și, în urma stăruinții Olgei, ea nu putuse refuza de-a nu se duce.

Ședința avea să fie seara, în casa Olgei; deci trebuia să doarmă în oraș.

Timpul era foarte schimbător: aci zâmbete de soare printre nori fugari, unii cu forme fantastice, aci norii se făceau trâmbă de pânză deasă, peste care trecea întunecime; aci reapărea mijlocul boitei senine, ca o insulă de azur între valuri plumburii sau albe.

După un splendid apus de soare care învăpăiâ toată Firea, se ridicară doi nori vineți ca niște munți și apă-sară, supt aparenta lor greutate, zarea... Văpaia se stinse înainte de timp; norii începură a înainta și a cuprinde cerul, iar vântul ce se potolise, a sufla și a-i fugări.

Odată cu întunecimea timpurie a serii, ploaia începu să picure și curând apoi să ropotiască...

In momentul acesta se opriră la cârciuma cătunului două trăsuri și din ele se coborâră patru inși; trei cu înfățișare de hamali, din port, unul cu înfățișare deosebită, cu toate că purta haine de rând.

Se așezară la o masă și cel din urmă ceru mezeluri și vin.

Acesta părea foarte contrariat din cauza timpului...

Câte patru vorbiau grecește.

Cel cu mutra mai deosebită ca și cum ar fi fost străin locului, intrâ în vorbă cu cârciumarul despre localitate și despre proprietarii de pe aci.

Așa, aflâ că doamna Panaiotidi plecase la oraș și că, din pricina timpului ploios, desigur că nu avea să se întoarcă în seara aceasta.

Asemenea împrejurare păru că-l mulțămește.

Mușteriii lungiră gustarea udată cu vin din belșug,. și tocmai într-un târziu se ridicară să plece.

La cârciumă nu se mai arătâ nimeni.

Cei patru se urcară în trăsuri: ploaia stătuse; un frig foarte simțit se întinsese.

La răspântia unde drumul se îmbuca cu acela ce ducea la locuința doamnei Panaiotidi, trăsurile se opriră.

Acel ce conducea cine știe ce întreprindere, se coborâ întâi, cercetă împrejurimile și își aținti apoi privirea la căsuța la care licăria o slabă lumină, la una din ferestrele din față.

După atitudine, nu părea să fi avut plan hotărât, ci atunci chibzuia.

Ii întrerupse chibzuință un lătrat gros și coșcogea-mi-te căine sări. un gard din fundul curții, din vie, și alergâ la poartă.

Aci, își vărâ botul printre zăbrele, mirosind în spre drum și începu să mârâe...

De devale de tot, din adâncul șirului de vii, despărțite între ele prin locuri de muncă, se auzi un cântec din gură, zis de trei glasuri de bărbați, cam în acelaș ton.

Pe drumul mare treceau care, scârțâind.

Din când în când câte-o răbufnire de vânt șuera.

Acestea erau singurele sgomote în întunericul adânc al nopții.

Să fi fost cam pe la orele 10.

In fine, conducătorul se hotărâ, presemne, căci chemâ pe șoptite pe tovarăși și o luară pe iarba udă de pe lângă drum, ca să nu ii se audă pașii.

Cu cât se apropiau, câinele mârâia din ce în ce mai necăjit; când fură cei patru, la poartă, el începu să latre și să se dea cu furie.

Conducătorul înjură cu necaz; se vedea că nu se aștepta la asemenea apărător.

— Nu te supere, domnule, grăi unul din tovarăși. Să intrăm și să lucrăm repede. Ii fac eu de petrecanie câinelui.

Și, acesta, împinse poarta cu atâta putere, că-i sări o balama.

Câinele lătra nebun de furie și se și repezi la cel ce venia întâi de-l mușcâ de picior: în acelaș moment însă, individul îi dădu o îndemânatecă lovitură de cuțit, și câinele se răsturnă pe spate urlând prelung de durere...

In casă se făcu mișcare. O perdea se dădu înlături repede și un cap de fată se ivi, în timp ce Albineț ieșia pe prispă și căuta să vadă în întuneric.

— Cine-i acolo? Na, Cuciubei, na...

Câinele urlâ încă odată, se ridică și încercă să se târască, gemând...

In acest timp cei trei se și repeziră și puseră mâna pe bătrân.

— Ajutor! apucă de strigă bătrânul.

O mână grea i se puse pe gură și la minut fu trântit și legat, — apoi, în gură i se vârâ un mototol de cârpă.

Cântecul se apropia... se apropia...

Florica simțise că se petrecea ceva neobișnuit. La auzul strigătului bătrânului, se și repezi în sală, plină de spaimă, cu gând să încue ușa...

Dar văzu că năvălește un om și, înainte de-a putea face o mișcare, în încremenirea ei, se simți ridicată în brațe și dusă...

Prin ce minune de opintire, bătrânul își putu slăbi legătura de la un braț și, în timp ce câte patru năvălitori înaintau spre poartă, își putu scoate din gură legătura și începu să strige cu disperare ajutor...

Cântecul tăcu...

Erau trei săteni...

— Mă... omoară pe cineva hoții... zise unul.

— A fi...

— Fuga mă...

In acest timp unul dintre cei patru, se întoarse, ridicând pe de-asupra capului un cuțit lung și, cu sălbătăcie înfipse în gâtlejul bătrânului, — apoi, o luă la fugă...

Erau la trăsuri, când sătenii sosiră lângă poartă,, trecând de-a dreptul printr-un loc cu porumb.

Ei nu dădură luare aminte și intrară în curte...

Auziră un horcăit și se îndreptară spre un capăt al prispei. Unul din ei se împiedicâ de trupul câinelui.

Atunci le veni la auz strigăte, din casă: erau glasuri de copii; chemau pe cineva.

Pipăind locul, dădură peste corpul lui Albineț...

— L-au omorât... șopti cu groază cel ce pusese mâna.

— Florico! se auzi un strigăt lămurit de spaimă și apoi plânsete de copii...

— Copiii cocoanei... Doamne, de n-ar fi omorât-o și pe dumneaei, și pe duduea... zise altul...

— la scapără bre, că am un muc de lumânare... zise cel dintâi, celui de lângă el, iar tu bre Dafine, amandea la primar...

Duruitul trăsurilor răsunâ pe pietrișul șoselei, de-părtându-se...

Unul scăpărâ din amnar și aprinse un fitil, suflâ apoi în el și putu aprinde un muc de lumânare de ceară; cătarăla bătrân: murise, îngrozitor de văzut, cu omușorul înfundat de puternică lovitură, din care gâlgâise sânge din bielșug, din care se mai scurgea încă un firicel, peste cel ce deja începuse să se închege. Ochii bătrânului erau holbați și rămași așa, sticloși, plini de groază.

— Sărmanul, rostiră cei doi, închinându-se...

Al treilea își și luase călcâile după ceafă.

— Dar cine să-l fi ucis, bre!...

— Cine! Știu eu... Vorba-i, ce facem cu bieții copii?

— Ia să vedem ce-a fi și-n casă cu femeile.

— Par-că ’mi-e frică... bre...

— Atunci las’ să vie primarul.

In casă se potoliseră strigătele copiilor, — dar mi-titeii, sgrebuliți în patul lor, plângeau pe înnăbușite și tremurau, șoptind numele Floricăi și al moșului, în chip de chemare.

Se deșteptaseră din somn când bătrânul strigase a doua oară ajutor, și chemaseră pe Florica, neînțelegând ce era acel strigăt.

Apoi, după așteptarea ce li se păruse destul de lungă, când le ajunse la ureche vorba sătenilor, chemaseră încă odată pe Florica...

Vorba sătenilor, — lucru nepriceput, dar înfiorător, — și nevenirea Floricăi, îi făcură să-și piardă cumpătul și să aștepte în înlemnirea spaimei cine știe ce grozăvie.

Băiatul, cu instinctul de-a proteja, avu puterea să treacă în patul fetei și aceasta îl cuprinse în brațe: era aproape înghețată...

Strâns îmbrățișați, la lumina tremurătoare a candelei dela icoane, cuprinși aproape de nebunia fricei de necunoscut, ascultau acea vorbă ce li se părea că nu se mai sfârșește și care le da ideea unei primejdii...

Într-o trăsură se afla omul ce condusese răpirea, și Florica.

In cealaltă se urcaseră ceilalți trei: aci era ceartă fiindcă se făcuse omor și nu așa fusese vorba. Vor fi căutați, găsiți și condamnați.

Cel ce omorâse, căuta să-și îndreptățiască fapta și ne izbutind, se înfuria și-i amenințâ pe ceialți.

Aproape să se încaere, în acel loc strâmt al trăsurii ce-i ducea.

In cele de pe urmă se potoliră, învoindu-se și le-gându-se cu jurământ să spue că «celalt» omorâse.

In timpul acesta Florica stătuse câteva momente ca lipsită de cunoștință, cu capul plecat pe umărul răpitorului; apoi, cu încetul își veni în fire, își aminti... și zise cu glas plin de spaimă...

— Cine ești d-ta! Ce vrei cu mine!...

Răpitorul îi petrecu cu violență brațul pe după mijloc o strânse la piept și-i șopti cu patimă:

— Te iubesc! ești a mea...

Florica recunoscu glasul, după o clipă de gândire și rosti:

— Voitzu!... d-ta, domnule!... Apoi, cu indignare: d-ta asemenea faptă!... și i se smulse din brațe.

— Te iubesc... Florico... Scopul scuză mijloacele... O! cât te-am căutat: cât te-am dorit! In fine vei fi a mea!...

Ea nu mai asculta; mintea-i se dusese deja acasă și murmură:

— Bieții copii... Singuri... Se vor fi deșteptat...

De-odată își aminti că zărise ca o încăerare; își aminti și par-că auzise glasul bătrânului strigând ajutor:și exclamă:

— Spune, ce-ați făcut bătrânului!

— Nu știu, răspunse Voitzu cu nepăsare: ceilalți îl aveau pe seamă. îl vor fi legat...

— O! bieții copii... bieții copii... și să nu se întâmple acasă Amelia... murmură ea cu descurajare... ghemuin-du-se în colțul trăsurii, ca să nu se atingă de mișelulce-o nenorocia...

Voitzu o lăsâ în pace câtva timp, apoi începu să-i vorbiască, silindu-se să fie duios, înnamorat, în arătarea traiului lor împreună ca soți...

Ea aproape n-auzia: înțelesul cuvintelor lui se pier-dea în sgomotul trăsurilor, dar mai ales în haosul ființii ei.

Era în stăpânirea mișelului: și drumul, pustiu; și noaptea, adâncă...

Suflarea vântului o îngheța, cât era de subțire îmbrăcată, și se ghemuia cât mai mult, cât mai mult.

— ’Mi-e frig, rosti în neștire, cu glas plâgător, din aproape neconștiența în care se afla...

Voitzu auzi și repede se desbrăcâ de pardesiu și i-l puse pe umeri, apoi o atrase la piept și o ținu strâns alipită, începând a-i vorbi iarăș, — și a se îmbăta de șoapta ațâțătoare a cuvintelor, de căldura a-cestui corp tânăr ce părea că se lasă acelei strânsori voluptoase, de speranța apropiatei posesiuni a frumoasei fete.

De odată trăsura se opri...

— Hei 1 strigă birjarul; hei, la oparte!..

— Ce este? întrebă Voitzu...

— Niște care, în drum, cuconașule...

— Dă-le gură...

In adevăr, un șir de care încărcate cu saci cu grâu se opriră și cauza era că unul se răsturnase.

— Hei, la o parte, — faceți loc, strigă birjarul.

— Hei, la oparte, se auzi alt glas, de partea cea-laltă a carelor.

Se opri și trăsura cu cei trei și unul din ei veni la trăsura lui Voitzu.

— Ia vedeți de puneți mâna și faceți loc, îi zise Voitzu.

— Kirie, îi răspunse omul, în grecește, ia seama, căci s-a mai oprit o trăsură și să nu strige domnișoara.

Florica cunoștea în destul limba și înțelese că era momentul să încerce scăparea...

înainte de-a prinde de veste Voitzu, se și repezi jos din trăsură și începu să fugă, strigând ajutori...

Omul dădu fuga după ea, urmat de Voitzu și izbutiră s-o ajungă, s-o prindă și să-i astupe gura.

Strigătele ei însă făcură pe doi domni din trăsura de dincolo de care, cari se coborâseră, să înțeleagă că eră ceva grav și aceștia trecură de partea ceastă-l-altă și luară cu ei pe săteni...

Pe când Voitzu cu prada ajungea la trăsură și da ordin birjarului să întoarcă, cei doi domni ajunseră și înconjurară trăsura.

Unal din ei se apropia și cătâ înlăuntru.

— Ce este? ce s-a întâmplat? întrebă.

— Nimic, domnule, nimic, răspunse Voitzu, turburat și ținând strâns pe Florica, c-un braț de mijloc, c-un braț petrecut pe după gât spre a o imobiliza.

Ea însă făcu mișcări violente, văzute de necunoscutul ’care-i venia în ajutor și izbuti să strige înnăbușit:

— Scăpați-mă... M-a răpit...

— Așa? Nu te teme; suntem din fericire ac. Și cu glas autoritar, zise lui Voitzu: dă-i drumul. In numele legii te declar arestat. Sunt administratorul plășii...

Celalt domn se apropiase și luâ cunoștință de întâmplare.

— Ei, suntem și romantici pe aci, zise batjocoritor.

Voitzu lăsâ pe Florica și ea, cum se simți liberă, se coborâ și povesti cum fusese răpită și în ce stare lăsase acasă pe nepoțeii ei...

In acest timp grecoteii, tovarăși ai răpitorului, lăsaseră trăsura și se făcuseră nevăzuți în întunericul nopții.

— Jandarm! strigă administratorul.

Un jandarm, care, cu o parte din săteni se nevoia să facă loc de trecere, se apropia.

— Ascultă, Bucică: îți dau pe domnul pe seamă; nu cumva să-ți scape, că vezi pe dracul.

— Lăsați-l pe mine, să trăiți... Eu i-s naș...

Trăsura cu care venise administrate»!, trecu de ceastălaltă parte.

— Domnișoară, vă rog fiți bună de veniți cu noi, vă vom însoți acasă, eu și d-nul doctor. Dar mai văd o trăsură...

— Era a oamenilor cu cari dumnealui m-a răpit, răspunse Florica.

Administratorul se apropia:

— Nu văd pe nimeni...

— E-hei! au tulit-o, cuconașule... răspunse birjarul.

— Așa? Fuga-i sănătoasă, dar nu rămâne fără prindere... zise Administratorul.

Atunci, acesta se urcâ în trăsura lui cu Florica și medicul în trăsura oamenilor fugiți.

După puțin cele trei trăsuri plecau spre cătun, în timp ce sătenii, cărora li se întâmplase neajunsul, spre binele Floricăi, începură să vadă de carul răsturnat.

Cu câtă grabă Florica dădu fuga la copii, de în-dată ce ajunse...

Sărmanii erau în delir de friguri, culcați unul lângă altul, tot îmbrățișați, însă aproape fără cunoștință.

La glasul ei dulce și duios, ei voiră să se ridice, dar nu putură și, plină de spaimă, Florica își dădu seama că erau bolnavi...

Cu disperare chemâ pe medic și acesta lăsâ cada-vrul bătrânului, pentru care nu mai era nimic de făcut.

— D-șoară, nu vă ascund că starea bieților copii e gravă, răspunse medicul, după ce-i cercetâ. Voiu face chiar imposibilul însă să-i scap...

Florica plângea frângându-și mâinile...

In timp ce medicul da copiilor îngrijiri și Florica se făcea în patru spre a-l ajută, Administratorul puse de ridica pe mort spre a-l duce în sat la primărie, împreună cu câinele, care trăia încă: rana o avea la un șold.

La primărie luâ depozițiunile celor trei săteni pe cari-i găsiră, împreună cu primarul, în curtea casei de la vie; puse pe Voitzu supt pază bună — și se întoarse aci să vadă ce era cu copiii.

Îi găsi mai ușurați, dar tot supt grozava impresiune a spaimei și agitați de friguri.

— Nu-i pot lăsa, dragă, îi zise medicul. Tu, du-te; eu rămân aci până dimineața.

Și Administratorul se depărtâ.

XX

Casa de bancă la care servia Voitzu aștepta trei zile întoarcerea încasatorului și fiindcă suma ce trebuia să aducă el se urca la vr-o sută cincisprezece mii de lei, acum în toiul operațiunilor de transport al grânelor, — se neliniști și întrebă la Galați și la Brăila.

1 se răspunse că Voitzu încasase șaptezeci de mii de la Brăila și patruzeci și cinci de mii dela Galați: aci spusese că pleacă la București.

Atunci Cassa se adresă Poliției Capitalei și aceasta, după ce făcu cercetări, sezisâ Parchetul.

Voitzu era închis la Galați și Parchetul de aci începuse deja instrucția afacerii de răpire complicată cu omor, când poliția din Galați fu avizată de disparițiunea lui Voitzu cu suma încasată.

Poliția de aci cunoștea afacerea răpirii și numele implicatului: îi fu ușor să se convingă că tot acesta era și dispărutul cu încasările.

Adus la instrucție și pentru învinuirea aceasta, se găsi la el un cec pentru Constantinopol pe numele lui, în sumă de o sută treisprezece mii lei și două mii în aur.

Cecul acesta arăta intențiunea de-a-și însuși banii și de-a fugi din țară, — fapt în legătură cu răpirea d-șoarei Panaiotidi.

Voitzu nu avu cum să tăgăduiască și mărturisi însușirea sumelor încasate.

Era foarte descurajat...

In închisoare, acum, își judeca faptele și, nu spre a se căi, ci spre a se mustra că procedase în chip copilăresc...

Complicațiunea cu omor, a răpirii Floricăi, nu-i era în sarcină, căci confăptașii lui fuseseră prinși repede și acuzarea lor că el omorâse, nu se putuse dovedi: depozițiunea Floricăi și în urmă mărturisirea celor doi hamali înpotriva celui de al treilea, îl scăpase.

Ori cum, rămânea pe seama lui orânduirea răpirii cu complici, răpirea și furtul banilor.

Siguranța că va fi condamnat la închisoare și că niu-i va rămânea, după expirarea pedepsei, decât plecarea din țară și o viață plină de necazuri, îl făcea să se simtă foarte nenorocit și să se gândiască... la moarte.

Și ce bine începuse, — după cum își închipuia el, — uitând sau ne vrând să-și amintiască realitatea, — și ce visuri de bogăție și de măriri, — spulberate!

Ce durere, ce grijă de nespus, pe Amelia, când venise acasă și găsise urmele faptei mișelului pe care nu-l putuse nici odată suferi!...

In aceeaș zi se întoarse în oraș cu copiii, spre a-i căuta de boala care-i sdruncinase.

Ce durere pe Olga pentru pierderea bunului ei tovarăș de necazuri și de mulțămiri!

Și amândouă prietenele, — surori de suflet, — deplângeau pe credinciosul bătrân, în mijlocul temerilor ce le insufla starea drăgălașilor copii.

Ziarele publicară știrea și pricinuiră mâhnire celor ce cunoșteau pe d-na Panaiotidi.

Arineanu și Oltina alergară la Galați; Gându, toc-mai de la Botoșani unde se afla, dădu fuga.

Când îl văzură copiii, îl luară de gât, plângând...

— Era să murim... șopti Vintilă...

— Dumnezeu e bun și v-a apărat, le răspunse el, sărutându-i.

In dreptul paturilor lor era Amelia, în ochii căreea se rotiau lacrimi.

In dreptul ușii, Florica, de câteva clipe intrată, aștepta să întâlniască privirea lui Gându, în atitudine de nedefinit: era par-că iubirea, de astădată declarată în sufletul ei; era rușinea pentru ceea ce pătimise; era duioșia pentru copii; era dorul de-a simți mâna ei în a lui Gându... și de-a-l auzi spunându-i «că o iubește: nici odată nu simțise ca acum tainica trebuință sufletească de-un protector...

Gându făcu o mișcare și o văzu. Repede se duse de-i luâ o mâna într-ale lui: în privirile învăpăiate acum, avea o hotărâre par-că. Veni cu Florica de mână lângă Amelia și, cu accent rugător, în care vibra iubirea, rosti, adresându-se Ameliei:

— Ce fericit aș fi, doamnă, să pot avea și alt drept de-a fi mereu lângă dvs...

Aprinsă la obraji, Florica coborâ privirea. Peptul i se ridica destul de tare, supt înrâurirea acelor cuvinte care răspundeau tainicului ei dor.

Amelia zâmbi și chipul i se mai însenină; îi cuprinse pe amândoi în raza aceleeaș priviri duioase și rosti

— ’I-ai da, Florico, dreptul acesta?

— Cu toată inima, răspunse ea cu căldură.

Gându îi strânse mâna într-ale lui.

— Îmi dai voe să-ți spun că vei fi iubită cum pu-ține femei sunt? zise, cu acel accent de sinceritate care mișcă până la lacrimi și înfioară de-o dulce plăcere, care, lasă simțirea în extaz.

— O! da, o cred, răspunse copila, — și apoi cu avânt nespus de iubire îmbrățișâ pe Amelia.

Aceasta o sărută, cu aceeaș pornire, pe amândoi obrajii:

— Fericirea ta, Florică scumpă, va fi tăria în lupta mea pentru viitorul copiilor...

— Și vă rog, doamnă, să ’mi acordați deosebita favoare ca Florica, — îi zicea pentru întâia oară pe-nume, — să nu se despartă de dvs... Voiu face așa ca să locuim împreună, ca să alcătuim o singură familie...

— O! da, Amelio, da, da... Cât îți mulțămesc dom-nule Gându... Nu-i așa că primești? spune... rosti copila, privindu-i în ochi cu drag.

— Îmi deschideți zarea unor așa de dulci mulțămiri, că nu-mi vine să cred... răspunse Amelia printre lacrimi...

Copiii ascultau, înțelegeau că se petrecea ceva bun pentru inamica lor iubită și zâmbiau, uitându-și slăbiciunea...

Era cea mai înduioșătoare priveliște, apropierea de-plină a acestor trei ființi bune, a acestor trei suflete cu adevărat mari, cari fac să nu disperezi de-o lume în care răii se pare că predomnesc.

Era o destindere a nervilor prea sguduiți de întâmplarea cu urme încă vădite; era aproape uitarea ascuțitelor suferinți ce-și avuseseră culmea, cu întâmplarea de curând.

— Să crezi, dragă surioară, îi șopti Florica și a-mândouă să mulțumim din suflet domnului Gându...

Și cu ce privire, în fine, — în care i se revărsa iubirea, duioasă și fără nici un gând în urmă, — îl aținti în acea clipă!

Acum și numai acum el își gustâ tot farmecul simțimântului împărtășit...

Și trecură împreună câteva ore, în cea mai dulce intimitate, — din preajma cărei, acum și-n viitor, se făcuseră nevăzute orice necazuri și griji!

Olga, Oltina, Cezar și Chipail, care aflase cu mi-rare locul de retragere în Galați, a doamnei Panaiotidi, petrecuseră până la mormând pe bătrânul Albineț.

Acest semn de pioasă prietenie, din partea ministrului, îi făcu mare popularitate în oraș și în tot județul, ceea ce-i măguli foarte mult vanitatea.

El se întoarse la București, liniștit, mulțămit că-și făcuse o datorie de pe urma căreia avusese și folos, și nu se mai gândi la cel ce dispăruse, la cel ce ți-nuse mult loc în viața lui de familie.

Cei umiliți, ori cât de folositori, sunt curând uitați.

Numai Olga nu se putea mângâia: cu Albineț se dusese o parte din ființa ei sufletească. 1l iubise a-proape ca pe un tată bun; avea conștiința simțimântului ei pentru devotatul prieten, dar negândindu-se vr-odată la pierderea lui, nu putuse măsură adânci-mea acestui simțimânt.

Ca tot ce e liniștit într-o parte a ființei noastre și neatins de intemperiile vieții, ca tot ce s-a făcut de-prindere de toate zilele, prețuirea altei ființi nu ni sepune mereu înainte, nu ne dă emoțiuni puternice: o avem lângă noi, o păstrăm cu mulțămire, ducem mai departe viața, împreună; împărțim cu ea bucurii și dureri; e în noi și noi în ea: este ca un lucru preursit...

Dar preursit lucru e și moartea... Aceasta vine, lovește, ia și duce.

Atunci lipsa ființii se simte, emoțiunile puternice se deșteaptă; prețuirea se ridică la treapta cea mai de sus; părerea de rău e suferință; amintirea e jale și dorul după dispărut, dorul par-că de-a-l urma, e viu și împovărător.

Prin asemenea gamă de simțiri trecea Olga, în singurătatea doliului ei, după plecarea de lângă ea, și a fiicii sale.

Și câte lacrimi!... câte lacrimi!

Și le punea stavilă numai când trebuia să se ducă la Amelia, la scumpa amică chinuită de regretul că din pricina ei bătrânul se pierduse!

In pornirea de a-i împrăștia cugetul acesta, ajungea la revărsarea sufletului ei plin de amintirea tuturor binefacerilor bătrânului, — și era dulce și în ace-laș timp amară mulțămirea de-a vorbi de el, de-a întreține cu el legătura firească prin care focul despărțirii se mai domolia.

A treea zi după înmormântare, întrâ în odaea lui, cu sfioasă pioșie cu care se intră în altar: aci își trăise el viața, închinată familiei, ațâți amar de ani!

Privi pe rând la toate lucrușoarele ce-i împodobi-seră aci ființa și orele de odihnă, și apoi începu a se atinge de cuprinsul sertarelor, cu aproape superstițioasă teamă.

Hărtioară, cu hărtioară, trecu prin mâinile ei și fie-care fu rânduită deocamdată la locul ei: erau socoteli de-ale casei, scrisori de la ea și dela Oltina pe când, copila, se afla în pension; copii de pe scrisorile ce le scrisese el, lor; și...

De-odată rămase foarte nedumerită: ce înțeles avea o scrisoare semnată de Cezar? De ce spunea că trimite un cec de două mii de lei? Pentru care scop?

Scrisoarea purta data din chiar luna în care se aflau...

Mai căuta și găsi încă alte cinci... tot cu trimiteri de cecuri de câte două mii de lei, — iar înțelesul uneea o turbură adânc: Cezar trimitea bani pentru casă, — pentru ea...

Era cu putință?

Și Albineț primise?

Începu a căuta, acum cu tremurul nervos al voinții de-a afla... de-a afla mai mult: cauza trimiterii banilor...

Nu se putea să nu fi fost o cauză. Dar care?

De-odată dădu peste câteva foi, la un loc, și le des-făcu: era copia scrisorii ce Albineț trimisese... lui Gheorghieș.

O ceti cu vădită sete și în fine, înțelese...

Își acoperi fața cu mâinile și stătu mult, dusă pe gânduri, — ca aproape fără cunoștință.

— Așa dar Gheorghieș a putut să-șiînsușiască banii Oltinei, banii fiicii lui!... murmură ea...

Ce descoperire dureroasă!...

Nu putu lega însă faptul acesta de faptul că Cezar purta de grijă casei...

Negreșit că cunoștea netrebnicia socrului lui... Dar cum?

Poate Albineț să-l fi pus în cunoștință, ca un mijloc disperat la care a fost silit să ajungă, față cu lipsa de grijă a bărbatului ei...

Da, da... Așa a trebuit să fie... Sărmanul bătrân! I se vedea din scrisoarea către Gheorghieș durerea ce-i pricinuise fapta urâcioasă... Și alergase la Cezar, numai ca ea să nu știe de fapta aceasta,—să nu sufere lipsă, să nu mai aibă amărăciuni.

Ori cât îi venia de greu că a primit ajutorul ginerelui ei, nu aduse nici o mustrare bătrânului care su-ferise pentru ea, bătrânului iubit și devotat.

Se ridică însă c-o hotărâre: Gheorghieș trebuia cu orice preț s-o primiască a locui cu el,’— mai ales acum, — și fiindcă se impunea să înceteze ajutorul lui Cezar, — ceea ce era o rușine pentru un om ca Chipail!

Strânse hârtiile, orândui tot ca și cum nimeni n-ar fi umblat în odaea dispărutului, încuiâ și luâ cheia, — și, în odaea ei, se puse să scrie lui Chipail, pentru întâea oară în viața ei, cu mustrări și hotărându-i purtarea ce se cuvenia să aibă.

Până la Irina, asupra lui Chipail avusese înrâurire numai scena: era de talent sau nu aceea ce-l ispitia, își făcea ca un fel de datorie față cu sine însuși, de-a-și apropia pe ispititoarea.

Irina nu pășise încă pe scenă când îi bătuse lui la ochi, iar după aceste trei luni de legătură, prinsese atât de mare slăbiciune de ea, încât se hotărâse să facă cu ori ce preț din ea o artistă.

Astfel, pe lângă că o înscrisese la conservator, ar fi fost cineva foarte surprins să-l vadă cum, în serile libere, se ocupa cu dânsa, învățând-o dicțiunea, ins-truind-o, deschizându-i cartea tainelor Artei, ca foarte bun profesor.

Pentru firea lui, trecută prin toate emoțiuni-e, această ocupațiune de a avea o artistă, era o plăcere nouă cu deosebit farmec.

Deșteaptă, mușcată acum de șearpele ambițiunii, Irina se silia să-î înțeleagă, să-și prefacă natura, să se mlădie de corp și de spirit, să răspundă într-o zi așteptărilor și silinților lui.

Dacă nu era în sufletu-i iubirea, ca pentru Virgiliu cel de neuitat, — eră în stare de-a fi recunoscătoare și de-a se devota: astfel, prin ușurința ei de-a se potrivi unui mediu, putea să dea lui Chipail iluziunea că era iubit și mulțămirea că dăduse peste o amantă mai deosebită.

Nu-și putea ascunde că-i plăcea Irina, cum nu-i plăcuse încă nici una din cele de categoria ei, și... o feria de... concurenți, cu gelozie chiar.

După deschiderea stagiunii, acum de curând, Irinei i se dăduse un rolișor, ca încercare, și fata ieșise binișor de tot.

Acum Chipail o pregătia pentru un «debut» serios, în o piesă aleasă de el și bine tradusă din franțuzește de un cunoscut autor dramatic.

In dimineața aceasta de Octobre, înainte de a se duce la Minister, repetă cu Irina marea scenă a piesei, el însuși făcând pe «amorezatul», — și se afla în toată puterea cuvântului, actorul și directorul de scenă, — și nu lipsit de însușiri de seamă, — când feciorul avu imprudența să intre fără să bată în ușă: aducea corespondența de dimineață.

Ministrul se făcu foc, — ceea ce rar i se întâmplă și ’1 dădu afară cu aspre mustrări...

— Nu te supăra, Georgică, îi zise Irina, cuprinzân-du-l în brațe...

Farmecul ocupațiunii se împrăștiase însă.

— Vom repeta scena diseară, dragă Irino, îi răs-punse: ai început să fii bine, bine de tot...

— Ce bine ’mi pare!

— Când se va pune piesa în repetiție și am pro-misiunea direcțiunii că se va pune pe la începutul lui Noembrie, — vei uimi pe toți, te asigur; vezi însă să pari că atunci vei începe a studia rolul...

— Înțeleg... Ca să-i speriu... Nu-i așa? zise râzând... Las’ pe mine...

Acuma mă duc la teatru...

— Du-te...

O sărută și ea trecu în odaea ei să se îmbrace.

Acum își începu rolul de ministru: văzu câteva hârtii pe care le rezolvâ și se puse să desfacă scrisorile.

Dădu peste scrisoarea Olgei; îi cunoscu scrisoarea și o deschise fără grabă.

Felul neobișnuit în care îi scria și cuprinsul, nu-t emoționâ, nu-l supărâ: era ca lucru ce nu se putea să nu se întâmple.

Ii hotăra cu asprime să locuiască de-acum cu dânsa? Foarte bine... Va căuta locuință, după cum mai fusese vorba, și... va locui...

Schimbarea va fi numai că, «acolo» va fi ministrul, — și «aci»... amantul. Soțul nu putea fi dincolo: se pierduse obiceiul; ministrul nu mai putea fi, aci: se va face obiceiu.

Și cu liniște desăvârșită care caracteriza de minune pe omul la timp cu înfățișarea cerută de împrejurări, — chemâ pe fecior.

— Ascultă, ai de azi însărcinarea de-a-mi căuta casă în care să mă mut de sfântu Dumitru. Acest apartament rămâne d-șoarei Irina... M-ai înțeles? Să faci repede și bine...

Feciorul se înclinâ și ieși fără să arate mirarea ce-l prinsese.

Trase repede apoi câteva rânduri pe o coală de hârtie de scrisori spre a vesti Olgei că se va face după voința ei... și plecâ la Mininister.

Își făcuse datoria.

Nici o părere de rău că Olga descoperise altă întrebuințare ce dăduse el banilor Oltinei; nici stânjinire că și ginere-său cunoștea lucrul, nici o rușine că acesta trimisese bani soției lui prin servitorul ce murise...

Toate în viață își au rațiunea lor de-a fi și om este acela care știe să treacă pe lângă cele rele cu seninătate; pe lângă cele plăcute cu conștiința că ’i-au folosit.

Din «incidentul» acesta ieșia de altfel ceva necesar: va avea un interior... oficial, în care va primi, cu care va împlini cerințile situațiunii lui de membru în guvern: Olga va ii foarte la locul ei... spre a-l servi.

Ca mijloace venitul ziarului era foarte productiv, întrucât i se adaoga și oarecari fonduri de la guvern.

Nici o grijă, de partea aceasta, cât va fi ministru. Pe urmă, — «va aviza»...

Amelia trebuia să fie în ziua de 15Octobre în București.

Cu câtă emoțiune se gândia să se vadă iarăș în București și să se întâlniască cu prieteni!...

Oltina Arineanu îi propusese și o rugase să primiască a fi în gazdă la ea...

Nu putea să refuze asemenea semn de prietenie, deși mai degrabă ’i-ar fi fost la îndemână să stea la otel, să fie numai cu gândurile ei.

Lăsâ dar pe copii și pe Florica la Olga și în seara de 13 plecâ la București.

Nici să-i treacă prin gând că numeroșii ei amici cunoșteau data sosirii.

Cuprinsă de adâncă emoțiune, în care era par-că și un simțimânt de rușine, se văzu așteptată și înconjurată de mai toți membrii comitetului societății, în frunte cu întreaga familie a Armenilor.

Manifestarea de vie simpatie, de adâncă mulțămire că o vedeau, — fără să se rostiască nici un cuvânt cu privire la afacerea ce-o aducea, — o impresionâ până la lacrimi.

Era totuși și apăsată ca de-o greutate: nu putea să uite realitatea stării ei, în mulțămirea ce-i revărsa în suflet afectuoasa primire...

In fine se văzu în casa Oltinei, — singură cu dânsa, și se simți mai ușurată.

Îi făcu nespus de bine casa aceasta cu simplitate orânduită; chipul ce resfiră fericire, al Oltinei; bucuria ei pentru viitorul Floricăi; credința ei sinceră pen-tru Amelia, că va birui toate greutățile și că-și va vedea pe copii după dorul sufletului.

Avusese totdeauna cultul prieteniei: dela trista ei împrejurare avea dulcea mângâere să vadă că prietenia există, sinceră și binefăcătoare, în multe inimi, și că, față cu dânsa, asemenea simțimânt se arătă ca un dar ceresc.

De sosirea ei în București avea cunoștință însă și altă persoană: așa zisa doamnă «d-Arty» se interesase și avusese grijă să ducă pe Panaiotidi, la una din moșiile lui...

Ori cât de supus i se arăta Mișu «ei», era bine să-l feriască de cine știe ce întoarcere la trecut...

Și așa de bine ce lucrase, că acestuia prin minte nu-i trecu de fel, ce însemnătate începea să aibă pen-tru el ziua de 15 Octobre... — în care departe de București, se desfăta fără vr-o grijă, cu desmierdările «frumoasei» lui.

In această zi d-na Panaiotidi, însoțită de avocatul Boruncea, se înfățișa la tribunal. Espunerea faptelor, lipsa soțului, rugămintea ca divorțul să se pronunțe cât mai curând, convingerea judecătorilor că împăcarea nu era cu putință și că n-ar fi fost de vr-un folos de-ar fi propus-o ei, — făcură să se vadă că rostirea divorțului nu avea să întârzie.

Astfel, Amelia ieși dela Tribunal, emoționată, însă respirând mai liber: era pe calea despărțirii!... Începea să fie stăpână pe soarta ei.

Pe când trecea prin sala «Pașilor pierduți» avu neașteptată întâlnire cu... Voitzu.

Dosarul afacerii răpirii fiind complect și instrucțiunea terminată, el fusese trimis la București, unde să i se termine instrucțiunea și în privința furtului de bani.

Voitzu eșia de la cabinetul No. 4 al judecătorului de instrucțiune, între doi soldați...

Era galben la față, slăbit, cu ochii înconjurați de cearcăne vinete: interogatoriul îl obosise și-i întărise descurajarea.

Când dădu cu ochii de Amelia și o recunoscu, se aprinse la față iar în priviri avu scânteerea urii...

Fu lucru de o clipă, — și în timp ce Amelia se opri în loc și-l privi cu milă, — el puse capul în pământ și trecu...

De pe treapta de sus a scării palatului de Justiție asista la urcarea lui în «cupeul Văcăreștilor», și nu fără înfiorarea părerii de rău, rosti:

— Sărmanul, cum s-a pierdut!...

E în Maiu 1908.

In biserica Sfântul Spiridon-Nouefoarte multă lume: se săvârșește slujba pomenirii de un an a doctorului Virgiliti Arineanu.

Catafalcul ridicat, care poartă par-că printre plante și flori, corpul celui dispărut, face și mai mare jalea.

Sărmanii părinți și rudele par-că l-ar fi văzut încă odată trecut din viață și pe cale de a fi dus până la locuința din urmă.

E nespus de răvășitoare cântarea: «veșnica lui po-menire» care răsuna în cuprinsul bisericii, din glasul soborului de preoți, și se înălța ca pe vaiuri în bolțile de sus...

Curg lacrimile de durere, și suspine înnăbușite se amestecă cu jalnica cântare...

E miros de tămâe, — și aceasta face și mai înfiorătoare ideea de moarte; e doliu în învestmântare și doliul în suflete se face și mai simțit.

Cel dispărut există încă, — deși numai în amintire, — dar cu puterea de evocare a iubirii, a dorului și a conștiinții că nu va fi uitat...

Membrii familiei pleacă apoi la cimitir, însoțiți de câțiva intimi numai, între cari sunt d-na Chipail, Gându și fermecătoarea lui soție și d-na Amelia Poterașu.

Își reluase numele de fată; închisese cartea trecutului.

Iar în timp ce aceștia se îndreptau spre «Belu» însoțiți de doi preoți cu coliva, — la mormântul medicului, aceiaș ființă ce-l vizita tot atât de des ca și muma lui, plângea și depunea o splendidă coroană de flori naturale... pe piatra de marmoră înconjurată cu grilaj.

S-ar fi uitat acolo, pe gânduri de jale și de amintire, dacă nu ar fi auzit pași...

Văzu venind lume, — înțelese că era familia și apucă repede printre morminte...

Doamna Arineanu bătrâna, o zări, și o urmări cu privire... aproape recunoscătoare.

Îi găsise totdeauna urmele înflorite... Știa de la paznic de venirea ei...

Cine putea fi?

Inima-i spunea că ființa aceasta iubise pe nenorocitul ei fiu... O va fi iubit și el?

Oftă adânc și acum... păstrând numai pentru ea taina acestei iubiri ce supraviețuia încă...

Cum ar fi vrut s-o cunoască!... ’I-ar fi mulțămit din tot sufletul!...

In ziua de «înălțarea Domnului» se inaugura localul societății «Cultura română», măreață clădire de-o curăție de stil românesc care făcea nespusă plăcere.

In catul de jos erau tipografia și atelierele de «broșat», de cartonat și de expediere; o încăpere pentru viitoarea librărie a societății, și trei încăperi pentru redacțiunea revistei ce avea să apară.

In catul de sus biurourile societății, o sală foarte mare anume potrivită pentru conferințe, o sală pentru întocmirea unui muzeu de țesături cu desenuri curat românești, din timpuri cât mai depărtate cari se vor putea găsi și în fine, câteva încăperi cari să serviască pentru viitoarea casă de credit a societății, în scop de a-și fructifica mai cu folos capitalul.

Toate încăperile erau văpsite cu uleiu, fiecare în câte-o față, mobilate cu simplitatea cea mai mare.

In curte, altă clădire, lungă, cu un cât, era depozitul de cărți, astfel clădit, ca nevoe fiind, să i se poată adăoga încă un cât.

Pe un loc de alăturea, cumpărat de Gându, acesta, fără să fi spus vre un cuvânt Floricăi, își ridicase locuința lui proprie, din economiile ce avea și o împărțise așa în cât d-na Poterașu cu copiii să poată sta împreună cu el...

Când după logodnă le aduse, pe Florica și pe A-melia, să vadă locuința aceasta și le destăinui lucrul, surprinderea și bucuria le dădu o emoțiune de nespus.

— Într-adins am clădit aci, scumpă soră, îi zise Ameliei, ca să fii lângă instituțiunea al cărei suflet ești... Am crezut că e mai bine, decât să locuești chiar în localul societății.

— O! da, mult mai nemerit, zise Florica... și strânse cu dragoste brațul logodnicului, privindu-l dulce și duios.

— Îți mulțămesc Dane, îi răspunse Amelia, îți mulțămesc...

Și nu putu zice mai mult, de emoțiune.

El era fericit, foarte fericit, în fața unor asemenea mărturii de iubire și de mulțămire.

Pentru a se ajunge la logodnă fusese o greutate: consimțimântul lui Panaiotidi.

Acesta, după rostirea divorțului, se și mutase cu to-tul la una din moșii...

Consemnase pe numele copiilor două sute de mii lei, trimisese Ameliei recipisa și nu voise a se mai interesa nici de copii, nici de sora lui.

A trebuit să intervie Chipail, făcându-și drum pe la el, în una din inspecțiuni, și să-i ia consimțimântul.

Iar scumpa dumisale consoartă, — ex-doamna d-Arty găsi prilejul a se arăta generoasă și a-l face pe dumnea-lui să binevoiască a înmâna ministrului o sută de mii lei, care să fie zestre Floricăi...

Gându și Florica voiră de-opotrivă să refuze acest dar, căci îi cunoșteau origina...

Chipail se crez dator să-i sfătuiască a-l primi, aducând ca motiv că refuzul l-ar fi privit și pe el care primise în numele Floricăi acest dar și i-l adusese.

De sfântul Gheorghe, Amelia se mutase cu Florica, în noua locuință, orânduită cu din banii aceștia iar după o săptămână se făcuse căsătoria, în cea mai strânsă intimitate a câtorva prieteni.

Pentru inaugurare se alesese ziua înălțării, — ce picase în Iunie, — ca simbol că pentru înnălțarea neamului era scopul societății.

Toate secțiunile, acum în număr de 23, luară parte, și nespus de înălțătoare fu sărbătoarea începutului de muncă.

Culmea emoțiunii fu când toată asistența trecu în atelierul tipografic și când mașina trase primele coale în fața tuturor, spre a li se oferi ca amintire fie-căruia: o coală era a primei cărți cu cuprins religios și o coală a primei nuvele istorice, cu caractere cirilice...

Aci, profesorul universitar, naționalistul, ținu o entusiastă cuvântare făcând să treacă aevea pe dinaintea ochilor tuturor, bucuria fraților români din Basarabia, — acești alți orfani ai Neamului, — când vor începe să guste farmecul limbei strămoșești, când vor rosti rugăciuni către Dumnezeu în această limbă frumoasă și dulce, când le vor tresări inimile la citirea faptelor de odinioară ale Marelui Domn Ștefan al Moldovei... Se vor simți mai creștini,mai români, și vor primi asemenea hrană religioa-să și patriotică spre a se desăvârși în cultul românismului.

Bătrânul Conțescu, cu lacrimi în ochi, înmânâ atunci Președintei societății actul autentic prin care toată averea ’și-o închina scopului societății, — și cu această faptă inimoasă se încheia sărbătoarea care dădea în-naltă pildă de viață românească.

Noua doamnă Panaiotidi dăduse naștere unui băiat și avusese grija părintească de a-i asigura bine viitorul: tot ce poseda Panaiotidi în efecte, — vr-o două milioane și jumătate, — fu în mâinile ei, de a douazi după nașterea copilului...

Acum putea respectabilul dumneaei să-i facă «vr-o farsă»... sau... ea, lui... Ce intrase în gura lupoaicei, era bun intrat...

Era vr-un presimțimânt la dânsa? Cine știe...

In ziua inaugurării localului societății «Cultura ro-mână», întâmplător trecu prin Calea Plevnei, Panaiotidi.

Strada, numai steaguri, localul, numai ghirlande de verdeață și stegulețe, îl făcu să se opriască și să întrebe ce era.

Fără voe rămase între mulțimea din preajma localului, și, când membrii și invitații, în timpul vizitării localului, trecură la clădirea din curte, — el zări pe Amelia și pe Florica de mână cu copiii lui...

Ce frumoasă era Amelia, cu simpla-i îmbrăcăminte, dar mai ales în lumina ce-i păru aureolă, a bucuriei și a emoțiunii momentului!

Inima i se strânse... Un lung și răvășitor fior de gelozie îl cutremura... Se văzu înstrăinatul față cu acea femee pe care, sîmția cu cât respect și cu câtă iubire o înconjura toată acea lume; se văzu înstrăinatul de copiii lui, înstrăinatul de considerațiunea de mai înainte a multora din cei de față,—și-i veni rău...

Își făcu loc printre mulțime, în chip așa de brusc că provocă murmure și chiar batjocură, — și plecâ să răsufle liber, căci par-că-l sugrumă nuștiu ce mânie, nuștiu ce ură sălbatecă...

In ziua aceea fu foarte posac, ațâțat, răutăcios și avu cu lăuza dumnealui prima ceartă... fără vr-un motiv.

Ea se miră, însă nu-i trecu nici decum cu vederea...

După ce doamna se făcu bine și plecară la moșie, cu toate că era toiul muncii, Panaiotidi își cătă motiv de ducere la București și, făcea ce făcea’, — se trezia prin calea Plevnei...

Il ducea pe acolo o tainică îmboldire ce nu și-o putea nici înlătura, nici lămuri...

Așa se întâmplâ ca, pe la finele lui Iunie, să se întălniască de odată față în față cu... Amelia.

Ea avu o tresărire, dar trecu liniștită, ca pe lângă un străin. Și unui necunoscut tot i se aruncă o privire...

El, o strigă pe nume... și se luâ după dânsa...

Ea intră în mica locuință de lângă localul societății, ca și cum n-ar fi auzit.

Panaiotidi se opri, se desmetici, se întrebă ce rost avea imboldul acesta, și totuși se înfuria apoi în contra Ameliei.

— La urma urmei, își zise el, am dreptul să mă interesez de copii...

Și repede se duse de sunâ la ușa de intrare din-spre localul societății.

O servitoare se ivi și-i răspunse, la întrebare, că doamna Poterașu nu era acasă...

— Voiu să văd pe copii... strigă el, cu aprindere...

— Copiii sunt la plimbare cu cuconița lui domnu Gându...

— Așa? și, repede se întoarse...

Nu știa că Amelia locuia cu Qându...

Privi atunci mai bine casa și văzu că avea și altă intrare, cu curte și grădiniță, — apoi plecâ, mânios, — atât de mânios, că s-ar fi luat bucuros la ceartă cu cineva.

in ziua aceia nu se întoarse la moșie...

Ideea că avea să vadă pe nevastă-sa, îl înciudâ, îl nemulțumi...

Se duse la cantor, unde avea pe Popacosti condu-cător și locțiitor al lui, și tabăra pe el cu ceartă, imputându-i că treaba nu merge cum trebuie,..

— Zi mai bine că d-ta nu mai ești cum erai, îi răspunse grecoteiul, cu asprime, înfruntându-i privirea.

— Nu mai sunt cum eram? zise Panaiotidi, pe gânduri...

Cuvintele grecului îl urmăriră, ca umbra pe om, până târziu în acea noapte, făcându-l să caute a ghici «de ce nu mai este cum eră?...»

Și în adevăr, că, din ziua inaugurării, avea chip de-om zăpăcit care nu știe ce vrea, unde se duce și cum se duce...

I1 chinuiau gânduri încurcate, turburi...

Nici mica ființă după care nu mai putea nevastă-sa, nu-l înfiora de dragoste.

Par-că se îmbuna, când se apropia de leagănul ei, și de-odată i se răcia inima... Era ca și cum ceva străin de el i se afla înainte...

Nevastă-sa începea să nu mai înțeleagă ce era cu omul acesta, și, pe zi ce mergea se depărta de el: de altfel nu iubirea o apropiase de el.

11 lăsa dar în apele lui, iar el nu întâlnia nici un cuvânt de mângâiere, nici un îndemn de îmbunare...

Acestea și le așternu în fine, în noaptea aceasta, și pentru întâea oară, dela legătura lui cu actuala ne-vastă, se întrebă dacă nu cumva greșise că o luase...

Chipul Ameliei i se ivi, așa cum o văzuse în ziua de Innălțare, apoi așa cum o văzuse de dimineață și lumină se făcu în sufletul lui sbuciumat: ea îi fusese iubire și viața cu dânsa, viață adevărată de casă...

li trecură rând pe rând, ca într-o priveală de panoramă, bucuriile, desmierdările, liniștea, — toate dulcile întâmplări ale vieții de atunci, — și ochii i se umplură de lacrimi, supt îmboldirea regretelor pline de amar.

— Ce-am făcut! Ce-am făcut!... își zicea, umblând de colo până colo prin șirul de odăi,., din care, nu-mai una avea lumină...

Era în locuința nevestei lui... și pentru întâea oară iarăș, — ca în fața unei descoperiri ce atunci o făcea, — se gândi la câți indivizi trecuseră pe aci și de pe ce urmă ea își făcuse casa aceasta!

Negreșit că și în isvorul averii lui erau mijloace necinstite, — dar pe nici unul nu-l putea potrivi mijloacelor de care se servise... «nevasta» lui.

Se oțărâ de desgust... și scuipâ, privind aproape cu groază în juru-i... Era în o casă... de prostituție!...

Și nu-i trecuse prin gând asemenea lucru? Și pu-tuse lua asemenea femee, el, care avusese de soție un înger, o sfântă, o ne mai asemănată inimă de femee?

Căzu într-un fotoliu, si cu capul în mâini, rămase ca nimicit, — cum nu mai fusese încă: vedea, vedea în fine cât de jos căzuse; înțelegea în fine de ce îl ocoliau toți amicii, de ce nu-i mai da nimeni mâna... Își da bine seama că putuse avea greșelile, acum cunoscute de societatea întreagă, că se putuse divorța, dar că, — ori cât se părea de deslânată morala socială,—el prea de tot o înfruntase... luând de soție pe «femeea tuturor», o curtezană publică, o «declasată».

Petrecu cea mai nesuferită noapte din viața lui; se simți atât de nenorocit și de înjosit în propriii lui ochi,—că, îndată ce se lumină de ziuă, plecâ la gară și porni la una din moșiile din Râmnicul-Sărat,—fără să trimită nevesti-si vre un cuvânt.

Iulie venise nu tocmai călduros, cu zile adese ori ploioase...

Cezar și Oltina, însoțiți de Olga, se duseseră la Predeal; Amelia Poterașu cu copiii, cu Gându și cu Florica, — mai fermecătoare de cât ori când, — erau oaspeții Conțeștilor..

Ministrul Chipail, își luase concediu și ajunsese la Viena pe deja sacrata artistă Irina Bâidea, de unde plecaseră împreună pe țărmii mării Nordului, în Ger-mania.

Doamna Panaiotidi, întrucâtva contrariată de disparițiunea bărbatului ei, sta la moșia din Ilfov și... aștepta deslegarea, dela sine, a enigmei...

«Opinia publică» îi dădu dezlegarea în ziua de 20 Iulie:

«Ni se telegrafiază din Râmnicul-Sărat că bogatul proprietar, senator al colegiului l-iu de Romanați, Panaiotidi, și-a pus capăt zilelor la moșia sa Vertești din acel județ.

«Nu se cunoaște încă pricina disperatei sale hotărâri. Amănunte la edițiunea de seară».

Când Amelia ceti aceste rânduri, nu-și putu opri lacrimile.

Își sărută cu adâncă duioșie copiii și le murmură:

— Nu mai aveți tată... Am fost însă și voiu fi totul pentru voi.

— ’Și-a făcut singur dreptate, zise Conțescu... oftând.

Apoi, luând pe copii lângă el și desmierdându-i, rosti, zâmbind;

— Orfani ai Neamului...

Amelia îl privi, întrebătoare.

— Da, scumpă copilă... Ce-a fost, ce este, ce va fi lupta d-tale, dacă nu pentru Neam?... Nu-i vei pre-tinde niciodată ceva, pentru ei...

Dinpotrivă, îi vei da și pe acești orfani, bine înzestrați, ca să lupte și dânșii pentru El.

Și privirea bătrânului, se pierdu par-că în adâncimea vremii viitoare, inspirată, profetică, licărind tainic...

Decembrie, 1908.

— SFÂRȘIT —